Eugen Chirovici — Cartea oglinzilor

CA RIEPRYGLINZILOR: 
pi 


Eugen (Ovidiu Chirovici 


EUGEN OVIDIU CHIROVICI 


CARTEA OGLINZILOR 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2017 


VP - 


„Most people are other people”.! 


Oscar Wilde 


1 Mulţi oameni nu sunt ceea ce par. (n.a.). 
VP - 3 


PARTEA ÎNTÂI 


PETER KATZ 


Amintirile sunt ca niște gloanţe. Unele doar șuieră 
pe lângă tine și te înspăimântă. Altele te nimeresc în 
plin și te fac bucăţi”. 


Richard Kadrey, Ki// the Dead 


VP - 4 


Am primit fragmentul de manuscris și scrisoarea de intenţie 
care-l însoțea în ianuarie, când toată lumea din agenţie încă se 
străduia să-și revină după mahmureala din timpul sărbătorilor. 
E-mailul evitase spamul și-și croise drumul spre inbox, unde se 
asezase la rând printre celelalte câteva zeci de mesaje. 

Am aruncat o privire peste scrisoare, pe care am găsit-o 
interesantă, așa că am printat-o împreună cu paginile atașate și 
am pus totul într-un sertar. Apoi am uitat de ea până spre 
sfârșitul lunii, fiind preocupat de finalizarea negocierilor la un 
nou contract. Era în weekendul prelungit cu ocazia sărbătorii 
Martin Luther King's Day când am redescoperit filele prinse între 
ele cu o agrafă. Zăceau printre alte câteva fragmente de 
proiecte pe care-mi propusesem să le citesc în zilele acelea și pe 
care le luasem într-o vineri cu mine acasă și le așezasem pe 
masuta de cafea din sufragerie. Scrisoarea era semnată Richard 
Flynn și suna astfel: 


Dragă Peter, 

Numele meu este Richard Flynn și în urmă cu mai 
bine de treizeci de ani am absolvit Secția engleză la 
Princeton. Visam să ajung scriitor, am publicat câteva 
povestiri în revistele timpului, am scris chiar un roman 
de optzeci de mii de cuvinte pe care l-am abandonat 
după ce a fost respins de câteva edituri și pe care 
astăzi il consider mediocru. Apoi m-am angajat la o 
mică agentie de publicitate din New Jersey și am 
rămas în această industrie până în prezent, făcându- 
mi la început iluzia că textele care însoțesc reclamele 
au ceva în comun cu literatura și că odată și odată mă 
voi întoarce la masa de scris. Evident, nu s-a întâmplat 
așa ceva. Cred că pentru majoritatea oamenilor 
maturizarea înseamnă, din păcate, capacitatea de a-ti 
încuia visurile din adolescență într-o cutie si a le 
arunca în ocean. Se pare că nici eu n-am făcut 
excepție de la această regulă. 

În urmă cu trei luni am aflat însă un lucru important, 
care mi-a readus in memorie o serie de evenimente 
tragice petrecute în toamna și iarna lui 1987, ultimul 
meu an petrecut la Princeton. Stiti, probabil, cum merg 
lucrurile: crezi că ai uitat complet ceva - o întâmplare, 


VP-5 


o persoană, o situație -, pe urmă conștientizezi dintr- 
odată că amintirea aceea a zăcut mereu într-o 
încăpere ferecată a minţii tale și că, de fapt, n-ai uitat- 
o niciodată în totalitate, că a fost întotdeauna prezentă 
acolo ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. E ca și cum ai 
deschide o debara cu tot soiul de lucruri vechi de care 
al uitat cum au ajuns acolo și e suficient să miști un 
obiect pentru ca totul să se prăvălească brusc peste 
tine. 

Lucrul acela a fost pentru mine precum detonatorul 
unei bombe. La o oră după ce aflasem vestea și după 
ce mă gândisem fără întrerupere la semnificația ei, 
eram deja instalat la birou și scriam. Când m-am oprit, 
mi-am dat seama că era trecut de miezul nopții și că 
documentul Word pe care-l deschisesem adunase 
peste cinci mii de cuvinte. A fost ca și cum aș fi 
redescoperit deodată cine eram cu adevărat, după ce 
foarte multi ani uitasem cu desăvârșire acest lucru. 
Când am mers în baie pentru a mă spăla pe dinți, mi s- 
a părut că din oglindă mă privea altcineva, o persoană 
de la care nu mai primisem nicio veste de câteva 
decenii. 

Pentru prima oară după foarte multi ani am adormit 
fără ajutorul somniferelor, iar a doua zi, după ce le-am 
spus celor de la agenția la care lucram că voi lipsi în 
următoarele două săptămâni din motive de sănătate, 
am continuat să scriu. 

Detaliile evenimentelor din lunile acelea mi-au 
revenit în minte cu o asemenea forță și claritate, încât 
au devenit rapid mai vii și mai puternice decât orice alt 
lucru din viata mea. Era ca și cum m-aș fi trezit dintr- 
un somn adânc, in timpul căruia mintea mea nu făcuse 
altceva decât să se pregătească pentru momentul în 
care voi începe să scriu despre întâmplarea ai cărei 
protagoniști am fost eu, Laura Baines și profesorul 
Joseph Wieder. 

Sigur, măcar partial, povestea a ajuns în ziare încă 
de atunci, din cauza finalului ei tragic. Eu însumi am 
fost hărțuit o vreme de polițiști și reporteri. lată unul 
dintre motivele care m-au determinat atunci să plec de 


VP - 6 


la Princeton și să-mi finalizez masteratul la Cornell, 
locuind doi ani lungi și cenușii în Ithaca. Dar nimeni, 
niciodată, n-a aflat adevărul despre toată acea 
poveste care ne-a schimbat cursul vieții tuturor celor 
implicați. 

Mi-a fost dat, așadar, să aflu acel adevăr în urmă cu 
trei luni, așa cum scriam mai Sus, si mi-am dat seama 
că trebuia să-l împărtășesc și celorlalți, deși furia și 
frustrarea pe care le simțeam - și încă le mai simt - 
erau copleșitoare. Insă uneori ura poate fi un 
combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea. 
Rodul acestei intenții este manuscrisul pe care l-am 
finalizat în urmă cu două săptămâni, după un efort 
epuizant. Am atașat un fragment de optzeci de pagini, 
în acord cu indicațiile pe care le-am găsit pe site-ul 
agenției. Manuscrisul este complet și l-am revizuit de 
mai multe ori. 

Dacă veti dori să-l citiți, vi-l voi trimite imediat. Titlul 
provizoriu pe care l-am ales este Cartea oglinzilor. Mă 
opresc aici, deoarece afișajul din dreapta ecranului 
laptopului îmi semnalează că am epuizat de mult cele 
cinci sute de cuvinte din care trebuie alcătuită 
scrisoarea de intenție. 

Despre mine n-ar fi multe de spus în plus. M-am 
născut și am crescut în Brooklyn. Am absolvit, asa cum 
vă spuneam, Secția engleză. N-am fost căsătorit 
niciodată și n-am avut copii, partial, cred, și pentru că 
n-am uitat-o niciodată pe Laura cu adevărat. Am un 
frate pe nume Eddie, care trăiește la Philadelphia și pe 
care-l văd foarte rar. Cariera mea în publicitate a 
decurs rezonabil, fără strălucire, dar și fără incidente 
neplăcute. O viata de un cenușiu orbitor, ascunsă în 
umbra zidurilor din Babel. Astăzi, cand mă îndrept 
încet, încet spre finalul carierei, ocup o funcţie de 
senior copywriter la o agentie de talie medie, cu sediul 
în Manhattan, destul de aproape de Chelsea, unde 
locuiesc de mai bine de zece ani. Nu conduc un 
Porsche și nu-mi fac concediile în stațiuni de cinci 
stele, dar nici nu mi-e teamă de ziua de mâine, măcar 
din punct de vedere material. 


VP - 7 


Va multumesc pentru timpul acordat si vă rog să-mi 
dati de știre dacă veti dori să cititi tot manuscrisul. 
Adresa mea și numărul de telefon le veți găsi mai jos. 


Cu sinceritate, 
al dumneavoastră, 
Richard Flynn 


Urma o adresă din Chelsea, în apropiere de Penn Station. 
Cunoșteam bine zona pentru că locuisem și eu o vreme acolo în 
timpul studiilor. 

Era o scrisoare destul de neobișnuită. 

In cei cinci ani de carieră ca agent literar citisem sute, dacă 
nu mii de asemenea scrisori, pentru că Bronson & Matters, 
agenţia la care începusem ca junior și la care încă lucram, 
avusese mereu o politică deschisă de depunere a manuscriselor. 
Cele mai multe dintre misive erau mesaje stângace de tipul 
Dragă John, terne și lipsite de acel „ceva” care să-ţi sugereze că 
potenţialul autor ti se adresează tie, și nu oricăruia dintre miile 
de agenţi ale căror nume și adrese pot fi pescuite de pe site- 
urile de profil. Altele erau epuizant de lungi și pline de detalii 
inutile. Dar scrisoarea lui Richard Flynn se încadra în niciuna 
dintre aceste categorii. Era concisă, bine scrisă și mai ales 
degaja căldură omenească. Omul nu-mi spunea că eram 
singurul căruia îi scrisese în căutare de reprezentare pentru 
proiectul său, însă am fost aproape sigur, fără să pot spune de 
ce, că așa stăteau lucrurile. Dintr-un motiv pe care nu găsise de 
cuviinţă să mi-l comunice în acel scurt răvaș, Flynn mă alese pe 
mine. 

Am lăsat baltă pentru moment celelalte fragmente pe care-mi 
propusesem să le citesc, mi-am făcut o cafea și m-am instalat 
pe canapea, locul meu preferat pentru lectură încă din 
adolescenţă. Îmi doream sincer să găsesc ceva în paginile 
manuscrisului și să-i dau un răspuns favorabil omului care mi-l 
trimisese si fata de care simțeam deja o tainică simpatie. 

Am început să citesc fragmentul de manuscris. 


VP-s 


UNU 


Pentru cei mai multi americani, anul 1987 a fost cel în care 
bursa a urcat până la cer, pentru ca apoi să-și dea duhul, 
scandalul lran-Contras a continuat să zgaltaie scaunul lui Ronald 
Reagan la Casa Albă, iar serialul The Bold and the Beautiful 
(Dragoste si putere) a început sa ne invadeze sufrageriile. 
Pentru mine a fost cel în care m-am îndrăgostit pentru prima 
oară și am aflat că diavolul exista. 

Studiam de mai bine de doi la Princeton University și locuiam 
într-un imobil aflat pe Bayard Lane, între Muzeul de Artă și 
Seminarul Teologic. Casa, o clădire urâtă și igrasioasă, avea un 
living și o bucătărie la parter, iar la etaj erau două dormitoare cu 
băile aferente. Până la McCosh Hall, în care se desfășurau 
majoritatea cursurilor la Engleză, făceam mai putin de douăzeci 
de minute pe jos. 

Într-o după-amiază de octombrie, când m-am întors acasă și 
am intrat în bucătărie, am avut surpriza să găsesc o fată înaltă 
și zveltă, cu părul lung și blond despărţit de o cărare pe mijloc, 
care mi-a aruncat o privire prietenoasă pe deasupra unor 
ochelari cu rame groase, ce-i dădeau un aer sexy și sever în 
același timp. Se straduia să stoarcă un recipient de muștar 
franțuzesc, fără să-și dea seama că nu-i scosese sigiliul din 
staniol. l-am cerut recipientul, i-am deșurubat capacul și am 
dezlipit sigiliul, apoi am pus capacul la loc și i l-am înapoiat. Mi-a 
mulțumit în timp ce întindea pasta galbenă peste hot-dogul pe 
care tocmai și-l pregătise. 

— Hei, mulţumesc, mi-a spus ea, cu accentul pe care-l 
adusese din Vestul Mijlociu și pe care nu părea dispusă să-l 
abandoneze pentru a fi la modă. Vrei și tu unul? 

— Nu, mulţumesc. Apropo, sunt Richard Flynn. Ești noua 
chiriasa? 

Mi-a confirmat dând din cap. Începuse să muște cu poftă din 
hotdog și a făcut un efort să înghită mai repede. 

— Laura Baines, încântată să te cunosc! Apropo, fostul chiriaș 
creștea sconcși în cameră, sau așa ceva? Încă miroase acolo, 
de-ti mută nasul. Cred că va trebui s-o zugravesc. Și e ceva în 
neregulă cu boilerul? Am așteptat o jumătate de oră să se 
încălzească apa. 


VP-9 


— Era un mare fumător, am lămurit-o eu. Fostul coleg, nu 
boilerul. Si nu fuma doar țigarete, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Dar, altfel, era un tip de treabă și săritor, coleg cu mine, la 
Engleză. S-a hotărât peste noapte să-și întrerupă studiile pentru 
un an sabatic, așa că a șters-o acasă. Cât despre boiler, vreo 
cinci instalatori au încercat până acum să-i dea de cap, fără 
succes însă. 

— Ducă-se învârtindu-se, amigo! a rostit Laura la adresa 
colegului plecat, între două inghitituri. 

A arătat spre cuptorul cu microunde, care apăruse în mod 
miraculos în bucătărie în urmă cu un an, adus de proprietara 
casei, o bătrânică destul de cumsecade, ce locuia în 
Montgomery Hills. 

— Pregătesc niște popcorn, a adăugat ea. Vreau sa ma uit la 
televizor, povestea cu Jessica e în direct la CNN. 

— Cine-i Jessica? am întrebat-o eu. 

Piuitul aparatului ne-a semnalizat că popcornul era pregătit să 
ia drumul bolului din sticlă, pe care Laura îl dibuise în dulapul 
pentru vase aflat deasupra chiuvetei. 

— Jessica McClure e o fetiţă de un an și jumătate, care a căzut 
într-un put, în Texas, m-a lămurit ea. CNN transmite în direct 
operaţiunile de salvare. Cum de n-ai auzit nimic? La universitate 
toată lumea vorbește despre asta. 

A pus floricelele în bol și mi-a făcut semn s-o urmez. Ne-am 
așezat pe canapeaua din living, o monstruozitate din piele 
patinată de vreme și descusută pe alocuri, și a pornit televizorul. 
O vreme am rămas tacuti, urmărind întâmplările de pe ecran. 

Era un octombrie blând și cald, aproape lipsit de obișnuitele 
ploi de toamnă, și o înserare calmă s-a strecurat pe lângă 
peretele din sticlă al livingului. Dincolo de el era parcul care 
înconjura Trinity Church, întunecat și misterios. 

Laura și-a terminat de mâncat hot-dogul, apoi a luat un pumn 
de popcorn din vas. Părea că uitase complet de mine. Pe ecran, 
un inginer îi explica unui reporter cum decurgeau săpăturile la 
un put paralel, menit să asigure accesul salvatorilor la micuța 
blocată în subteran. Laura își lăsase papucii de casă lângă 
canapea și-și strânsese picioarele sub ea. Am observat că avea 
unghiile de la degetele acestora date cu ojă violet. 

— Ce studiezi? am întrebat-o eu în cele din urmă. 


VP - 10 


— Psihologia, mi-a răspuns ea, fără să-și dezlipească privirea 
de pe ecranul televizorului. E a doua facultate. Am absolvit 
Matematica la Universitatea din Chicago. M-am născut și am 
crescut în Illinois, în Evanston. Ai fost vreodată pe-acolo? 

Mi-am dat seama că era cu cel puţin doi-trei ani mai mare 
decât mine și asta mă intimidase un pic. La vârsta aceea, trei 
ani însemnau ceva. 

— Nu, sunt din Brooklyn, i-am precizat eu. Am ajuns în Vestul 
Mijlociu o singură dată, într-o vară pe când aveam cincisprezece 
ani, iar tata a închiriat pentru două săptămâni o rulotă în 
Ozarks, Missouri, ca să mergem la pescuit. Am vizitat și St. 
Louis, dacă îmi aduc bine aminte. Psihologia după Matematică? 

— In școală eram socotită un fel de geniu. In timpul liceului 
am câștigat tot felul de concursuri internaţionale de matematică 
și la douăzeci și unu de ani aveam deja un master și-mi 
pregateam doctoratul. Am refuzat apoi toate bursele și am venit 
aici, la Psihologie. Masteratul mi-a folosit pentru a mă înscrie 
direct în programul pentru cei care deja au absolvit o facultate. 

— OK, dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Răbdare, băiete. 

Și-a scuturat niște firimituri de popcorn de pe tricou (purta o 
pereche de jeanși tociti, dintr-aceia cu o mulţime de fermoare, 
care începuseră să fie la modă în perioada aceea, și un tricou 
alb, simplu), pe urmă s-a dus la frigider pentru a-și lua o cutie 
de Coca-Cola, după ce m-a întrebat dacă voiam și eu una. A 
desfăcut cutiile, a înfipt câte un pai în fiecare și s-a întors pe 
canapea, întinzându-mi una dintre ele. 

— In vara aceea, după absolvire, m-am îndrăgostit de un tip. 
Era din Evanston, se întorsese și el pentru vacanţă, fiind 
masterand la MIT. Studia Electronica, sau așa ceva. Un tip foarte 
arătos și aparent istet, pe nume John Tindley, mai în vârstă 
decât mine cu doi ani. Ne cunoscuserăm vag în liceu. Numai că 
după o lună tipul mi-a fost suflat de Heather Craig, una dintre 
cele mai stupide fiinţe pe care le-am cunoscut, un soi de 
hominid care învățase să articuleze o duzină de cuvinte și să 
folosească tacâmurile. Și mi-am dat seama că mă pricepeam la 
ecuații, șiruri numerice și integrale, dar n-aveam nici cel mai mic 
habar despre felul în care gândeau oamenii, în general, și 
bărbaţii, în mod special. Mi-am spus că urma să-mi petrec viata 
singură, înconjurată de pisici, porcușori de Guineea și papagali. 


VP - 11 


Așa că în toamna următoare am venit aici. Acum sunt în ultimul 
an. 

— Si eu termin anul ăsta. Ai învățat între timp chestia aia? am 
întrebat-o eu. Despre cum gândesc bărbaţii, vreau să spun... 

Pentru prima oară s-a uitat drept în ochii mei. 

— Nu sunt sigură, însă cred că am făcut ceva progrese. John 
s-a despărţit de tipa respectivă după doar câteva săptămâni. Nu 
i-am mai răspuns niciodată la telefon, deși m-a căutat câteva 
luni în șir. Poate că sunt o afurisită. 

A golit cutia de Coca-Cola și a așezat-o pe masă. 

În seara aceea am continuat să urmărim la televizor aventura 
salvării fetiţei din Texas și am sporovăit până aproape de miezul 
nopții, bând cafea și ieșind din când în când afară, în grădină, 
pentru a fuma. La un moment dat am ajutat-o să-și aducă restul 
lucrurilor din portbagajul unei mașini Hyundai veche, pe care o 
parcase în garajul casei, și să pună laolaltă piesele unui mic 
șifonier ale cărui instrucţiuni de montare păreau concepute sub 
forma unui test de inteligenţă pentru persoanele geniale. 

Laura era plăcută, avea simțul umorului și mi-am dat seama 
că citise foarte mult. Ca orice tip de vârsta mea, eram o bombă 
cu hormoni. În momentul acela n-aveam nicio prietenă și 
tânjeam după sex, dar îmi aduc bine aminte că atunci, la 
început, nu m-am gândit nicio clipă la varianta cuplării cu ea. 
Eram convins că avea un prieten, deși n-am vorbit despre asta. 
Cert e că mă tulbura ideea de a-mi împărţi locuinţa cu o fată, 
ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Era ca și cum dintr- 
odată urma să am acces la niște secrete care înainte îmi 
fuseseră interzise. 

e 

Realitatea era că nu-mi plăcea la universitate și așteptam cu 
nerăbdare să termin ultimul an și s-o șterg de-acolo. 

Mă născusem și crescusem în Brooklyn, la Williamsburg, în 
apropiere de Grand Street, unde pe vremea aceea proprietăţile 
erau mult mai ieftine decât sunt astăzi. Mama era profesoară de 
istorie la Boys & Girls High School din Bed Stu, iar tata era 
asistent medical la Kings County Hospital. Nu proveneam, 
așadar, din clasa muncitoare, totuși am simţit mereu ca 
apartineam oarecum acesteia, având în vedere cartierul modest 
în care mi-am petrecut copilăria și adolescenţa. 


VP - 12 


Am crescut fără lipsuri materiale majore, dar și fără să-mi 
permit o grămadă de lucruri. Oamenii din Brooklyn, de la 
irlandezii din Marine Park și până la rușii din Mica Odessa, de la 
portoricanii care începuseră să apară în zonă în număr mare în 
acei ani și pana la evreii hasidici din partea de est, toți mi se 
păreau vii si interesanti și mă simţeam ca peștele în apă în acea 
babilonie de rase, culori și obiceiuri. Anii '70 au fost grei pentru 
New York City din punct de vedere economic și-mi aduc aminte 
că foarte multă lume era săracă, iar violenţa era la ordinea zilei. 
Însă oamenii erau comunicativi și se pare că aveau mereu câte 
ceva interesant de povestit. 

Când am ajuns la Princeton, m-am înscris la câteva cercuri 
științifice, am devenit membru al unuia dintre acele faimoase 
cluburi de pe The Street și am dat târcoale echipei de teatru de 
la Triangle. La cererea mea, am fost invitat să citesc în fata 
membrilor unui cerc literar mai multe povestiri pe care le 
scrisesem spre finalul liceului. Cercul respectiv era păstorit de 
un poet oarecum faimos, care preda ca profesor invitat, iar 
membrii lui își făceau un titlu de glorie din a tortura limba 
engleză pentru a produce poeme fără cap și coadă. In momentul 
în care au înțeles că povestirile mele erau „clasice” și că 
romanele lui Hemingway și Steinbeck constituiau pentru mine 
posibile surse de inspirație, m-au privit ca pe o greșeală a 
naturii. Oricum, un an mai târziu le lăsasem deja baltă pe toate 
şi-mi petreceam orele din afara cursurilor mai mult la biblioteca 
sau acasă. 

Cei mai multi dintre colegii mei proveneau din pătura de sus a 
clasei mijlocii de pe Coasta de Est, care trăsese o spaimă 
cumplită în anii '60, când lumea lor dădea impresia că o luase 
definitiv la vale, și care probabil că își educase copiii în așa fel 
încât nebunia de atunci să nu se mai repete niciodată. 

Anii '60 își avuseseră muzica lor, marșurile, vara iubirii, 
descoperirea drogurilor, festivalul Woodstock, emanciparea 
rasială și pilulele contraceptive. Anii '70 aduseseră cu ei lăsarea 
în urmă a coșmarului numit Vietnam, muzica disco, pantalonii 
evazati și cluburile de dans. Dar traiam cu senzația că anii '80 
nu mai aveau în ei nimic grandios și că generaţia mea pierduse 
marele tren. Bătrânul Ronald Reagan, asemenea unui șaman 
dibaci, scosese iar la lumină vechile duhuri mccarthy-iste pentru 
a ţopăi pe creierii naţiunii, în vreme ce niște îngerași durdulii, cu 


VP - 13 


pălării texane așezate peste zulufii blonzi, cântau în cor imnuri 
dedicate liberei inițiative. Go, Ronnie, go! 

Colegii mi se păreau niște snobi conformiști, în pofida aerelor 
de rebeli pe care le afișau doar pentru că așa credeau ei că se 
cuvenea să fie tinerii studenţi din Ivy League, un soi de amintire 
vagă a deceniilor anterioare. Tradițiile de care se făcea atâta 
caz la Princeton îmi dădeau impresia unor simple maimutareli 
pe care timpul le golise de orice semnificaţie. 

Pe cei mai mulţi dintre profesori îi consideram niște 
mediocritati agatandu-se de un culcuș caldut în care să-și 
petreacă bătrâneţile. Colegii care se jucau de-a marxiștii și 
revoluționarii pe banii părinţilor nu se obosiseră să citească Das 
Kapital, iar cei care se autointitulau conservatori se comportau 
ca și cum ar fi fost cu toţii urmașii direcţi ai pelerinului de pe 
Mayflower, care, cocotat pe catarg și cu palma făcută streașină 
la ochi, strigase: „Pământ!” Pentru primii, proveneam dintr-o 
familie mic-burgheză pe care ar fi trebuit s-o urăsc și ale cărei 
valori trebuiau negate și călcate în picioare. Pentru ultimii, nu 
eram decât un alb sărac din Brooklyn, care se furișase în 
campusul lor minunat cu scopuri dubioase și, fără îndoială, 
condamnabile. 

Este însă posibil ca toate aceste lucruri să nu fi existat decât 
în mintea mea. După ce mă hotărâsem să devin scriitor, spre 
sfârșitul liceului, îmi construisem treptat o viziune tristă și 
sceptică despre lume, cu ajutorul neprecupetit al domnilor 
Cormac McCarthy, Ken Kesey și Don De Lillo. Eram convins că 
soarta adevaratilor creatori era aceea de a fi singuratici, sceptici 
și nefericiti, chiar și atunci când primeau cecuri de milioane de 
dolari pentru producţiile lor literare și își petreceau concediile în 
staţiuni scumpe din Europa. Îmi spuneam că, dacă n-ar fi fost 
încercat de diavol și trimis pe grămada de bălegar, chinuit și 
istovit, lov ar fi rămas un anonim, iar omenirea ar fi fost 
vaduvita de o capodoperă. 

Încercam să evadez cât puteam de des din campus, așa că-mi 
petreceam weekendurile mai mult la New York. Cutreieram 
anticariatele din Upper East Side sau teatrele obscure din 
Chelsea, mergeam la casa de discuri Knitting Factory, care 
tocmai se deschisese în Brooklyn, pe Houston Street, pentru a-i 
asculta pe Bill Frisell, Cecil Taylor și pe membrii trupei Sonic 
Youth. Mergeam la cafenelele de pe bulevardul Myrtle sau 


VP - 14 


treceam podul în Lower East Side și cinam împreună cu părinţii 
și cu fratele meu, Eddie, într-unul dintre acele localuri italiene de 
familie în care toată lumea își spunea pe numele mic. Princeton 
mi se părea populat de niște robotei sclifositi, vorbind cu accent 
de Boston. 

Îmi luam examenele fără să depun eforturi prea mari, pitit în 
mediocritatea comodă a notelor de B pentru a fi lăsat în pace, în 
așa fel încât să am timp să citesc și să scriu. Scriam zeci de 
povestiri scurte și începuturi de roman care nu treceau niciodată 
de primul capitol. Foloseam o veche mașină de scris Remington 
cu bandă, pe care tata mi-o făcuse cadou înainte de plecarea la 
universitate. După ce-mi reciteam producţiile și le corectam zile 
în șir, acestea sfârșeau cel mai adesea la gunoi. De fiecare dată 
când descopeream câte un nou scriitor, încercam inconștient să 
scriu ca el, ca un cimpanzeu copleșit de admiraţie in fata unei 
femei în rochie roșie. 

Dintr-un motiv sau altul, nu-mi plăcea să consum droguri. 
Fumasem „iarbă” pentru prima oară la doar treisprezece ani, cu 
prilejul unei vizite la Grădina Botanică. Un băiat pe nume Martin 
adusese cu el două asemenea ţigări, pe care le fumaserăm 
împreună cu vreo alti cinci prieteni într-un loc ferit, cu 
sentimentul că apele învolburate ale infractionalitatii ne 
târâseră pentru totdeauna în unda lor tulbure. In liceu am mai 
fumat de câteva ori și tot de atâtea ori m-am îmbătat cu bere 
ieftină la niște petreceri din apartamentele dubioase de pe 
Driggs Avenue. Însă nu descoperisem nicio plăcere în a fi drogat 
sau beat, spre ușurarea părinţilor. Erau vremuri în care, cel 
puţin în Brooklyn, dacă erai dispus să calci strâmb, era mai 
probabil să mori împușcat sau dintr-o supradoză decât să-ţi 
găsești o slujbă. Învăţam foarte bine, am absolvit cu note 
maxime și am fost acceptat atât la Cornell, cât și la Princeton - 
am ales-o pe ultima, care pe atunci avea faima de a fi mai puţin 
conservatoare. 

Televiziunea nu devenise încă un lung șir de show-uri în care 
tot felul de nefericiti erau obligaţi să cânte, să suporte aluziile 
jignitoare ale moderatorilor sau să intre în bazine pline cu șerpi. 
Emisiunile nu se transformaseră încă într-o poveste spusă de un 
idiot, plină de zgomot și de râsete. Dar nici pe atunci nu găseam 
nimic interesant în niște dezbateri politice fatarnice, glume 
îndoielnice și filme de categoria B despre adolescenţi care 


VP -15 


aveau înfățișarea și inteligenţa unor păpuși din plastic. Cei 
câţiva producători decenti și jurnaliști adevăraţi proveniţi din 
epoca anilor '60, care încă mai populau studiourile de 
televiziune, păreau la fel de stingheriti și nelinistiti ca niște 
dinozauri văzând meteoritul apropiindu-se de Pământ, semn că 
vremea lor era pe cale să se sfârșească. 

Însă Laurei, așa cum aveam să constat, îi plăcea să se 
conecteze aproape în fiecare seară la perfuzia de nimicuri a 
televizorului, pretinzând că astfel creierul ei intra într-un soi de 
stază care-i permitea clasificarea, sistematizarea și depozitarea 
judicioasă a informațiilor acumulate de-a lungul zilei. Astfel că 
toamna anului de graţie 1987 a fost perioada din viata mea în 
care m-am uitat cel mai mult la televizor, găsind un soi de 
plăcere masochistă în a sta culcat pe canapea alături de ea, 
comentând plin de venin orice emisiune, buletin de știri sau 
serial, asemenea unuia dintre cei doi bătrâni chitibusari din 
serialul The Muppets Show. 

Nu mi-a vorbit de la început despre profesorul Joseph Wieder, 
una dintre cele mai importante personalităţi care predau la 
Princeton în acei ani, considerat un soi de Prometeu coborât 
printre noi, muritorii, pentru a ne învăţa tainele focului. Mi-a 
spus că-l cunoștea și că erau „buni amici” abia înainte de 
Halloween, când am urmărit împreună o emisiune a lui Larry 
King, la care Wieder fusese invitat să vorbească despre 
dependenţa de droguri: trei tineri muriseră cu o zi în urmă din 
cauza unor supradoze, într-o cabană aflată undeva lângă 
Eugene, Oregon. Cred că mă îndrăgostisem deja de ea, chiar 
dacă încă nu conștientizasem acest lucru. 


DOI 


Saptamanile care au urmat momentului în care am cunoscut- 
o pe Laura au fost, probabil, cele mai fericite din viata mea. 

Aproape toate cursurile la Psihologie se desfășurau în Green 
Hall, care se afla la câteva minute de mers de McCosh si 
Dickinson, unde aveau loc cursurile la Engleză, așa că eram mai 
tot timpul împreună. Ne duceam la Firestone Library, ne 
plimbam pe lângă Stadium în drum spre casă, zăboveam la 


VP - 16 


Muzeul de Artă și la cafenelele din jurul acestuia sau luam trenul 
spre New York pentru a merge la cinematografele unde rulau 
filme ca Dirty Dancing și The Last Emperor. 

Spre deosebire de mine, Laura avea o mulţime de prieteni, cei 
mai mulţi fiind colegi de facultate. Pe unii dintre ei mi i-a 
prezentat, vreo câţiva ne-au și vizitat, însă ea prefera, dintr-un 
motiv sau altul, să-și petreacă o mare parte din timp doar cu 
mine. În materie de muzică nu ne potriveam la gusturi, ea 
preferând noutăţile care pe vremea aceea însemnau Lionel 
Richie, George Michael sau Fleetwood Mac, dar asculta vitejește 
alături de mine casetele de rock alternativ și jazz. Uneori 
stăteam de vorbă până dimineaţa, indopati cu nicotină si 
cafeină, apoi plecam amândoi năuci spre cursuri după un somn 
de două-trei ore. Deși avea mașină, o folosea foarte rar și 
preferam amândoi să mergem pe jos sau cu bicicletele. In serile 
în care n-avea chef de televizor, Laura invoca duhul ascuns într- 
o consolă de jocuri NEC și începeam să impuscam rate sau să ne 
jucăm de-a pestisorul Bubble din C/u Clu Land. Într-o zi, după 
vreo două ore de asemenea jocuri, mi-a spus: 

— Richard (mereu îmi pronunța numele întreg, nu folosea 
niciodată diminutive ca Richy sau Dick), știi că de cele mai 
multe ori oamenii nu fac nicio diferență între ficţiune si 
realitate? De aceea suntem capabili să plângem la un film sau 
să râdem la altul, deși, de fapt, știm foarte bine că tot ceea ce 
vedem nu este decât jocul unor actori și o poveste născocită de 
un scenarist. Fără „defectul” ăsta, toţi am fi doar niște ROB. 

ROB însemna Robotic Operating Buddy, o maşinărie 
construită de japonezi pentru puștii singuratici. Laura visa să-și 
cumpere o asemenea mașinărie, s-o numească Armando, s-o 
înveţe să-i aducă la pat cafeaua și să-i cumpere flori atunci când 
era într-o dispoziție proastă. 

e 

Cu exact șase luni înainte de debutul noului an universitar, la 
începutul primăverii, problemei mele legate de adaptarea la 
Princeton i s-a adăugat o tragedie: mi-am pierdut tatăl. Un 
infarct l-a răpus aproape pe loc, în timp ce se afla la serviciu. 
Intervenţia promptă a colegilor a fost inutilă si, la mai putin de o 
oră după ce se prăbușise pe holul secţiei de Chirurgie de la 
etajul al treilea al spitalului, a fost declarat decedat. Vestea mi-a 
dat-o fratele meu, la telefon, în timp ce mama era ocupată cu 


VP - 17 


formalitatile. Am sărit în primul autobuz si am plecat spre 
locuinţa părinţilor, pe care am găsit-o plină de rude și vecini. 

Tata a fost îngropat la Evergreens și la scurtă vreme după 
aceea, pe la începutul verii, mama s-a decis să părăsească 
orașul, împreună cu fratele meu, și să se mute în Philadelphia. 
Avea acolo o soră mai tânără cu patru ani, pe nume Cornelia. 
Pentru mine a fost teribil de șocant să înțeleg în următoarele 
săptămâni că tot ceea ce mă legase de copilărie și de 
adolescenţă urma să dispară dintr-un condei și că nu voi mai 
intra niciodată în apartamentul cu două dormitoare în care-mi 
petrecusem întreaga viaţă de până atunci. 

Întotdeauna o suspectasem pe mama că ura Brooklynul si că 
rămăsese acolo atâţia ani doar la insistenţele tatălui meu. Avea 
o fire studioasă și melancolică și crescuse în familia unui pastor 
luteran de origine germană pe nume Reinhard Knopf, un bărbat 
înalt și sever pe care mi-l aduceam vag aminte pentru că-l 
vizitam doar o dată pe an, de ziua lui de naștere. Locuia în 
Queens, într-o căsuță curată ca un pahar și care avea în spate 
un petic de grădină ce-ţi dădea senzaţia că fiecare fir de iarbă 
era la locul potrivit. Își crescuse fiicele singur, deoarece își 
pierduse soţia la nașterea mătușii mele, și nu s-a mai căsătorit 
vreodată. A murit de cancer pulmonar când aveam doar zece 
ani. Pe când bunicul încă trăia, mama insista periodic să ne 
mutăm în Queens - un loc decent și curat, cum îl descria ea -, 
invocând faptul că voia să fie mai aproape de tatăl ei. Apoi însă 
renuntase, dându-și seama că pleda pentru o cauză pierdută: 
Michael Flynn, tatăl meu, era un irlandez încăpățânat care se 
născuse și crescuse în Brooklyn și n-ar fi abandonat nici în ruptul 
capului acel cartier. 

Plecarea mea la Princeton pentru ultimul an universitar a 
coincis, așadar, cu mutarea mamei mele și a fratelui meu la 
Philadelphia. În perioada în care am cunoscut-o pe Laura tocmai 
începusem să conștientizez că urma să merg în Brooklyn doar 
ca musafir și mă simţeam prădat de tot ceea ce avusesem. 
Lucrurile pe care nu le luasem cu mine ajunseseră într-un 
apartament cu două dormitoare de pe bulevardul Jefferson din 
Philly, în apropiere de Gara Centrală, pe care l-am vizitat 
imediat după mutarea lor. Am înţeles numaidecat că locul acela 
nu va însemna niciodată acasă pentru mine. În plus, veniturile 
familiei se micșoraseră, notele nu-mi permiteau să obţin o 


VP - 18 


bursă, așa că era cazul să-mi caut o slujbă temporară până la 
absolvire. 

Dispariţia tatălui meu fusese bruscă. Ma obisnuiam greu cu 
gândul că l-am pierdut și de cele mai multe ori mă gândeam la 
el ca și cum ar fi fost încă în viaţă. Uneori, cei plecaţi dintre noi 
sunt mai puternici decât erau atunci când trăiau. Amintirea lor, 
sau ceea ce doar credem că ne amintim despre ei, ne obligă să 
încercăm să-i mulțumim într-un fel în care n-ar fi reușit să ne 
convingă s-o facem atunci când erau vii. Moartea tatii mă făcuse 
să mă simt mai responsabil și mai puţin dispus să plutesc 
nepăsător deasupra lucrurilor. Cei vii greșesc tot timpul, așa 
cum e omeneste să se întâmple. Morţii sunt înfășuraţi cu 
repeziciune în aura infailibilitatii de către cei pe care i-au lăsat în 
urmă. 

Când Laura a apărut, mă simţeam mai singur ca niciodată și, 
prin urmare, prezenţa ei în viata mea a devenit cu atât mai 
importantă. 

e 

Era cu două săptămâni înainte de Thanksgiving Day, iar 
vremea începuse să devină posomorâtă și rece când Laura mi-a 
propus să mă prezinte profesorului Joseph Wieder. Lucra sub 
îndrumarea lui la un proiect de cercetare pe care urma să-l 
transforme în eseul final pentru examenul de absolvire. 

Ştiam că Laura se specializa în Psihologie Cognitivă, un 
domeniu oarecum de pionierat în vremea aceea în care 
termenul inteligență artificială ajunsese pe toate buzele după ce 
computerele își făcuseră intrarea triumfală în casele și în vieţile 
noastre. Mulţi americani erau convinși că peste un deceniu 
aveam să discutăm cu prăjitorul de pâine și să cerem sfaturi 
profesionale mașinii de spălat vase. 

Laura încerca uneori să-mi vorbească despre toate chestiile 
astea, însă nu intelegeam mare lucru și, cu acel egoism specific 
tuturor tinerilor masculi, cred că nici nu mă străduiam prea mult 
s-o fac. Retinusem însă că profesorul Wieder, care avea și un 
doctorat în Psihiatrie, luat în Europa, la Cambridge, se apropia 
de finalul unei cercetări monumentale, care, afirma Laura cu 
admiraţie, urma să fie bomba deceniului în înțelegerea modului 
de funcţionare a minţii omenești și a legăturii dintre stimul și 
răspuns. Din spusele ei, pricepusem că era vorba despre ceva 
legat de memorie și de modul în care se formează amintirile. 


VP - 19 


Deprinderea la matematică a Laurei, pretindea ea, constituise o 
adevărată mină de aur pentru Wieder, deoarece științele exacte 
fuseseră întotdeauna punctul lui nevralgic, iar lucrarea lui 
presupunea și folosirea unor modele matematice. 

e 

Seara în care am făcut cunoștință cu Wieder avea să fie una 
memorabilă pentru mine, însă dintr-un alt motiv decât cel la 
care m-aș fi așteptat. 

Intr-o după-amiază de sâmbătă, pe la jumătatea lunii 
noiembrie, ne-am întors buzunarele pe dos și am cumpărat o 
sticlă de vin Côtes du Rhône Rouge, recomandată de un 
vânzător de la un magazin de delicatese din apropiere, după 
care am pornit spre casa profesorului. Locuia în West Windsor, 
așa că Laura a preferat să mergem cu mașina. 

Un sfert de oră mai târziu am parcat în fata unei case în stilul 
Queen Anne, aflată în apropierea unui lac ce sclipea tainic în 
lumina sidefie a apusului. Proprietatea era înconjurată de un zid 
scund din piatră și poarta era deschisă. Am pășit pe o alee 
pietruită, care despica o pajiște bine îngrijită, mărginită de tufe 
de trandafiri si rugi de mure. In partea stângă se afla un stejar 
uriaș, a cărui coroană aproape văduvită de frunze se întindea 
deasupra acoperișului casei acoperit cu ţiglă. 

Am apăsat butonul soneriei și ușa ne-a fost deschisă de un 
bărbat înalt și solid, aproape în totalitate chel și cu o barbă 
cenușie de patriarh care-i ajungea până la piept. Era îmbrăcat în 
blugi, teniși și un tricou de culoare verde cu mânecile ridicate 
până la coate. Avea mai degrabă alura unui antrenor de fotbal 
decât a unui profesor universitar faimos, care urma în curând să 
arunce în aer lumea științifică printr-o revelaţie epocală. În plus, 
părea mai tânăr și mai suplu decât la televizor. 

Mi-a strâns mâna cu putere, după ce a sărutat-o pe Laura pe 
obraz. 

— Incântat să te cunosc, Richard, mi-a spus el. Laura mi-a 
vorbit mult despre tine. 

Am intrat într-un hol înalt, ai cărui pereți erau partial acoperiți 
cu tablouri, și ne-am pus canadienele în cuier. 

— De obicei, a continuat el, prietena noastră este ironică și 
răutăcioasă la adresa tuturor celor care-i ies în cale, dar despre 
tine n-a avut decât cuvinte de laudă. Eram curios să te cunosc. 


VP - 20 


Am pătruns apoi într-o sufragerie uriașă, construită pe două 
niveluri, care într-un colt avea amenajat un spaţiu pentru gătit 
cu o masă cu blat masiv în mijloc și tot soiul de recipiente și 
ustensile atârnate deasupra ei. Un birou vechi, cu încheieturi din 
bronz, având un faţă un scaun din piele, era lipit de peretele de 
la apus, iar pe suprafața lui erau risipite hârtii, cărţi și creioane. 
O  mireasmă plăcută de mâncare plutea prin încăpere, 
amestecându-se cu mirosul de tutun. M-am așezat pe o canapea 
din stofa cu motive orientale și profesorul mi-a preparat un gin 
tonic, după ce a declarat că vinul adus de noi va fi păstrat 
pentru cină. 

Interiorul ma intimida. Era intesat cu obiecte de arta - 
bronzuri, tablouri si arme de panoplie - care-i dadeau aerul unui 
muzeu. Podeaua din scanduri de stejar era acoperita din loc in 
loc cu mici covoare, tesute manual. Nu mai intrasem pana 
atunci intr-o astfel de casa. 

Profesorul si-a pregatit un scotch si s-a asezat intr-un fotoliu, 
aprinzându-și o țigară. 

— Nu-mi place să-mi pierd prea mult timp la bucătărie, însă 
am preparat niște spaghetti bologneze, după o reţetă pe care o 
am de la un coleg din Italia. Richard, casa asta am cumpărat-o 
în urmă cu șase ani, când am venit la Princeton, și am muncit 
vreo doi ani ca s-o fac să arate așa. Lacul de lângă ea nu era 
decât o mlaștină plină de țânțari. Dar cred că a meritat, chiar 
dacă e un pic izolată. După cum mi-a spus un tip care se pricepe 
la chestiile astea, se pare că, între timp, valoarea ei s-a dublat. 

— E o casă superbă, l-am asigurat eu. 

— Mai târziu o să-ţi arăt biblioteca de la etaj. E adevărata mea 
mândrie, celelalte lucruri nu sunt decât fleacuri. Sper să mai vii 
pe-aici. Uneori, sâmbăta, dau o petrecere. Nimic sofisticat, vin 
doar câțiva amici și colegi. lar în ultima seară de vineri din lună 
încing o partidă de pocher cu niște prieteni. Jucam pe maruntis, 
fii fără grijă! 

Conversatia cu el a decurs bine și după o jumătate de oră, 
când ne-am așezat la masă, aveam senzaţia că ne cunoșteam 
de ceva vreme, iar sentimentul de stinghereală de la început 
dispăruse aproape în totalitate. 

Laura era absentă la conversaţie, preluând rolul gazdei. A 
servit mâncarea și a strâns farfuriile și tacâmurile și le-a pus în 
mașina de spălat la sfârșitul cinei. Lui Wieder nu i se adresa cu 


VP - 21 


„domnule”, ci îi spunea, simplu, „Joe”. Părea de-a casei și se 
vedea limpede că nu era pentru prima oară când făcea oficiile 
de gazdă în timp ce profesorul era ocupat cu peroratiile despre 
varii subiecte, fumând ţigară de la ţigară si itnsotindu-si 
cuvintele cu gesturi ample. 

M-am întrebat la un moment dat cât de apropiaţi erau cei doi 
cu adevărat, apoi mi-am spus că, la urma urmei, nu era treaba 
mea. 

Wieder a lăudat vinul adus de noi și s-a lansat într-o lungă 
disertaţie despre podgoriile din Franța,  explicându-mi 
diferenţele între regulile de servire ale vinurilor în funcţie de 
soiul de viță-de-vie din care proveneau. A reușit să facă lucrul 
acesta fără să pară snob sau îngâmfat si mi-a spus pe urmă că 
în tinereţe locuise doi ani la Paris. Işi luase masteratul în 
Psihiatrie la Sorbona, apoi plecase pentru doctorat în Anglia, la 
Cambridge, unde își publicase prima carte. 

La un moment dat s-a ridicat și-a adus de undeva din 
măruntaiele casei încă o sticlă cu vin, tot franțuzesc, pe care am 
băut-o împreună. Laura s-a mulțumit cu ce-i mai rămăsese în 
pahar, explicându-i profesorului că trebuia să conducă până 
înapoi acasă. Părea încântată că ne înțelegeam bine și ne 
urmărea cu privirea unei bone multumite că plozii de care avea 
grijă nu se încăierau și nu-și distrugeau jucăriile. 

Conversatia dintre noi, din câte îmi aduc aminte, a fost 
oarecum dezlânată, pentru că profesorul vorbea mult, sărea de 
la una la alta cu ușurința unui scamator și părea să aibă o 
părere despre orice, de la meciurile celor de la Giants la 
literatura rusă din secolul al XIX-lea. Ce-i drept, eram uluit de 
cunoștințele lui. Se vedea că citise enorm si că vârsta nu-i 
atenuase cu nimic curiozitatea intelectuală. În același timp, 
dădea senzația unui misionar conștiincios care-și propusese să-i 
educe cu răbdare pe sălbaticii de la a căror capacitate de 
înţelegere nu se aștepta însă la foarte multe. Formula întrebări 
și își dădea singur răspunsuri, până să apuci să spui ceva, apoi 
aducea contraargumente pe care le spulbera tot el în minutele 
următoare. 

De fapt, așa-zisa discuţie cu el devenea repede un lung 
monolog - după o oră sau două erai convins că putea foarte 
bine să vorbească de unul singur. 


VP - 22 


Telefonul, aflat undeva în hol, a sunat de mai multe ori în timp 
ce stăteam de vorbă, iar el a răspuns de fiecare dată, cerându- 
ne scuze și terminând repede convorbirile. La un moment dat 
însă, a purtat o discuţie mai lungă, vorbind cu o voce joasă, 
pentru a nu fi auzit din sufragerie. Nu intelegeam ce spunea, 
însă avea un ton iritat și a revenit în încăpere cu o expresie 
sumbră pe chip. 

— Tipii ăștia sunt nebuni, i-a spus el mânios Laurei. Cum pot 
să ceară unui om ca mine asemenea lucruri?! Le dai un deget și 
ei iti iau toată mâna. Am făcut prostia vieţii mele că m-am 
încurcat cu asemenea idioţi. 

Laura nu i-a răspuns și a dispărut undeva în casă, iar peste 
câteva minute Wieder a mai adus o sticlă cu vin. După ce am 
băut-o, a părut să uite convorbirea telefonică neplăcută și a 
spus că bărbaţii adevăraţi beau whisky. A plecat iarăși pe 
undeva prin casă și a revenit cu o sticlă de Lagavulin și un bol 
cu cuburi de gheaţă. Sticla era deja golită pe jumătate când și-a 
schimbat opinia: a zis că votca era cea mai potrivită licoare 
pentru a sărbători începutul unei prietenii. 

Am conștientizat că eram beat abia în momentul în care m- 
am ridicat pentru a merge la toaletă și mi-am dat seama că 
picioarele nu mă mai ascultau, fiind gata să mă întind pe podele 
cât eram de lung. Nu eram un abstinent, însă niciodată nu mai 
băusem atât de mult și atât de repede. Wieder mă privea atent 
și curios, ca pe o gânganie amuzantă. 

Ajuns în baie, m-am uitat în oglinda de deasupra chiuvetei și 
am văzut două figuri familiare care se holbau la mine, așa că m- 
a pufnit râsul. Pe hol, mi-am adus aminte că nu-mi spălasem 
mâinile și m-am întors în toaletă, gata-gata să mă opăresc cu 
apa prea fierbinte. 

Laura a revenit în cameră, ne-a aruncat o privire lungă, apoi 
ne-a preparat câte o cafea. Incercam să-mi dau seama dacă și 
profesorul era beat, însă individul părea treaz de-a binelea, de 
parcă până atunci aș fi băut de unul singur. Mă simţeam păcălit, 
ca si cum as fi căzut victimă unei farse. Intelegeam că articulam 
cu mare greutate cuvintele, fumasem prea mult și pieptul mă 
ustura. Nori cenușii de fum rataceau ca niște corabii-fantoma 
prin încăpere, deși ambele ferestre ale sufrageriei erau larg 
deschise. 


VP - 23 


Am continuat să sporovăim vrute și nevrute încă aproximativ 
o oră, fără să mai bem însă nimic altceva în afară de cafea și 
apă minerală, pe urmă Laura mi-a făcut semn că sosise timpul 
să plecăm. Profesorul ne-a condus până la mașină și ne-am luat 
rămas-bun, după ce mi-a spus încă o dată că dorea sincer să ne 
revedem. 

In timp ce mașina rula pe Potter's End Street, pustie la ora 
aceea, i-am zis Laurei: 

— Simpatic tipul, nu-i așa? Și e individul cel mai rezistent la 
băutură pe care l-am cunoscut. Dumnezeule, ai idee cât am 
putut să turnăm în noi?! 

— Poate a luat ceva înainte, vreo pilulă, vreau să spun. Nu 
obișnuiește să bea atât de mult. lar tu nu ești psiholog, deci nu 
știai că te trăgea de limbă, fără să-ţi destăinuie însă nimic 
despre el. 

— Mi-a povestit o grămadă de chestii despre el, am contrazis- 
o eu, încercând să-mi dau seama dacă ameteala pe care o 
simţeam însemna că era cazul să oprim mașina și să-mi fac vant 
în dosul unui copac de la marginea drumului. 

Aveam senzaţia că miroseam ca și cum aș fi făcut baie în 
alcool. 

— Nu ţi-a zis nimic, mi-a replicat ea sec. Doar lucruri comune, 
pe care le-ai fi aflat oricum citind biografia tipărită pe coperta 
oricăreia dintre cărţile lui. În schimb, i-ai spus la un moment dat 
că ţi-e teamă de șerpi si că la patru ani și jumătate ai fost 
victima unei tentative de viol din partea unui vecin dus cu pluta, 
pe care apoi tatăl tău aproape că l-a omorât în bătaie. Astea 
sunt lucruri cu adevărat importante. 

— l-am spus așa ceva?! Nu-mi amintesc... 

— Jocul lui preferat este să scormonească prin minţile 
celorlalţi, așa cum scotocești printr-o casă necunoscută. Nu este 
vorba de un tic profesional, ci de o curiozitate aproape 
maladivă, pe care rareori reușește să și-o tina în frâu. De aceea 
a acceptat și chestia cu programul despre care... 

S-a oprit în mijlocul frazei, ca și cum ar fi conștientizat brusc 
că era pe cale să vorbească prea mult. 

N-am întrebat-o ce intentionase să spună. Deschisesem 
fereastra și simţeam cum începeam treptat să-mi revin. O 
jumătate de lună argintie atârna pe cerul de culoarea cafelei cu 
lapte. 


VP - 24 


În noaptea aceea am devenit amanți. S-a întâmplat simplu, 
fără discuţii prealabile ipocrite de tipul „Oare asta nu va 
distruge prietenia dintre noi?” După ce a parcat mașina în garaj, 
am rămas câteva minute în curtea scăldată de lumina galbenă a 
becului de pe stâlpul de iluminat din stradă și am fumat câte o 
țigară, fără să ne spunem nimic. Apoi am intrat în casă și atunci 
când am vrut să aprind lumina în sufragerie, m-a oprit, m-a luat 
de mână și m-a condus spre dormitorul ei. 

A doua zi era duminică și am rămas toată ziua în casă, făcând 
dragoste și descoperindu-ne unul pe celălalt. Imi aduc aminte că 
n-am vorbit aproape deloc. Spre seară, am mers la o cafenea de 
pe Lincoln numită Vienna, unde am mâncat ceva, pe urmă ne- 
am plimbat o vreme prin parc, până s-a întunecat de tot. li 
spusesem despre intenţia mea de a-mi căuta o slujbă și m-a 
întrebat imediat dacă nu m-ar tenta să lucrez cu Wieder. 
Profesorul căuta pe cineva care să-i rearanjeze volumele din 
biblioteca de care-mi pomenise, dar pe care n-apucase să mi-o 
arate. Am fost surprins. 

— Crezi că ar fi de acord? 

— De ce nu? a ridicat ea din umeri. Vorbisem deja cu el și, în 
principiu, acceptase, de-aia voia să te cunoască. Însă n-aţi mai 
apucat să discutati despre asta, tipic masculin. Cred că te-a 
plăcut, așa ca nu va fi nicio problemă. 

Mă întrebam dacă și eu îl plăcusem pe el. 

— În cazul ăsta, pentru mine ar fi okay. 

S-a aplecat și m-a sărutat. Sub clavicula stângă, deasupra 
sânului, avea o pată maronie de mărimea unei monede. In ziua 
aceea o studiasem pe îndelete, ca și cum aș fi vrut să fiu sigur 
că n-aveam să uit niciodată vreun detaliu al trupului ei: gleznele 
care mi se păreau neverosimil de subţiri, degetele foarte lungi 
ale picioarelor (pe care le numea „echipa ei de baschet”), 
fiecare alunita sau imperfecţiune a pielii care încă purta urmele 
bronzului de peste vară. 

În acei ani începuse deja epoca fast love și nici eu nu făceam 
excepție de la regulă, însă cu ea părea să fie cu totul altfel. Imi 
pierdusem virginitatea la cincisprezece ani, în patul deasupra 
căruia era lipit un poster lucios cu formația Blondie, al unei fete 
numite Joelle, cu doi ani mai mare decât mine, care locuia pe 
Fulton Street. În anii care urmaseră avusesem mai multe 
partenere, iar de vreo două-trei ori crezusem chiar că mă 


VP - 25 


îndrăgostisem. În seara aceea mi-am spus însă că mă 
înșelasem. Poate că în unele cazuri fusese vorba de atracție, de 
pasiune sau de atașament. Cu Laura, era cu totul altceva. Erau 
toate acestea la un loc și încă ceva în plus: dorinţa supremă de 
a fi cu ea în fiecare minut și în fiecare secundă. 

Simteam, poate oarecum confuz, că perioada aceea avea să 
fie de scurtă durată și mă grăbeam să adun amintiri care 
trebuiau să-mi ajungă o viata. Din păcate, nu mă înșelam. Peste 
doar câteva săptămâni, de toate acestea avea să se aleagă 
praful. 


TREI 


Am început să lucrez la biblioteca lui Wieder chiar din 
weekendul următor, după ce am băut împreună o bere pe o 
bancă din lemn de lângă lac și mi-a explicat în ce fel dorea să-i 
fie organizate volumele, totalizând peste trei mii. 

Cumpărase un computer pe care-l instalase într-o cameră fără 
ferestre de la etaj și ai cărei pereţi erau acoperiţi de sus și până 
jos cu rafturi lungi pe care erau așezate cărțile. Dorea să 
realizez o evidenţă codificată, în așa fel încât motorul de căutare 
să indice unde anume se afla fiecare volum. Asta însemna 
introducerea datelor - titluri, autori, editura la care fusese 
publicată cartea respectivă, numărul din Biblioteca Congresului 
și așa mai departe - și aranjarea cărţilor pe diverse categorii. 
Am făcut amândoi o socoteală aproximativă și am ajuns la 
concluzia că povestea asta urma să-mi ocupe weekendurile din 
următoarele șase luni, în cazul în care n-aș fi reușit să fac câte 
ceva si în cursul săptămânii. Incepusem să lucrez la eseul final, 
dar speram totuși că voi reuși să mai rup câte o după-amiază 
din timpul săptămânii pentru a pune la punct evidenţa pe care 
mi-o ceruse. 

Mi-a oferit o sumă săptămânală pe care am considerat-o 
generoasă și mi-a dat un cec cu primele trei tranșe în avans, pe 
care l-am pus în buzunar. Mersesem la el singur, luând 
autobuzul din Trinity Station. În absenţa Laurei, era mult mai 
puţin expansiv, vorbind scurt și la obiect. 


VP - 26 


Wieder m-a înștiințat că se va duce la demisol, unde își 
amenajase o mică sală de sport, și m-a lăsat singur în bibliotecă. 

Am lucrat două-trei ore, familiarizându-mă cu computerul și 
cu softul, fără ca Wieder să revină. Când am ieșit, l-am găsit în 
bucătărie, pregătind niște sandvișuri. Am mâncat împreună, 
vorbind despre politică. În mod oarecum surprinzător pentru 
mine, avea opinii foarte conservatoare și îi considera pe 
„liberali” un soi de comuniști deghizați în democrați. Credea că 
Reagan proceda foarte bine că le arăta pumnul celor de la 
Moscova, în timp ce predecesorul lui, Jimmy Carter, nu făcuse 
altceva decât să-i pupe-n fund. 

Fumam amândoi în sufragerie și bolboroselile filtrului de cafea 
se auzeau din bucătărie, când m-a întrebat: 

— Laura și cu tine sunteţi doar amici? Cred că înţelegi ce 
vreau să spun. 

Intrebarea lui m-a luat pe neașteptate și o clipă am vrut să-i 
răspund că felul relaţiei dintre mine și Laura nu-l privea câtuși 
de puţin. Dar știam că prietenia cu el însemna mult pentru 
Laura și m-am străduit să mă calmez. 

— Doar amici, l-am minţit eu. S-a întâmplat să se mute în 
aceeași casă cu mine și ne-am împrietenit, deși n-aveam gusturi 
comune în mai nimic. 

— Ai o prietenă? 

— Întâmplător, sunt singur în perioada asta. 

— Și-atunci? Laura e frumoasă, inteligentă și atractivă din 
toate punctele de vedere. Petreceti mult timp împreună, din 
câte mi-a povestit. 

— Nu știu ce să spun... Uneori se întâmplă, alteori, nu. 

A adus cănile cu cafea, mi-a oferit-o pe una dintre ele și și-a 
aprins o ţigară. Mă privea serios și concentrat. 

— Ţi-a pomenit ceva despre mine? 

Mi se părea că discuţia devenea tot mai stânjenitoare și m-am 
întrebat unde voia, de fapt, să ajungă. 

— Te stimează foarte mult și este fericită că e în preajma ta. 
Am înțeles că lucraţi împreună la un proiect extraordinar, care 
va revoluţiona modul de înțelegere a funcționării minții 
omenești, ceva legat de memorie și de formarea amintirilor. 
Cam atât. 

— Ti-a dat detalii despre ce anume este vorba în proiect? m-a 
întrebat el repede. 


VP - 27 


— Nu. Din păcate, domeniul îmi e complet străin și Laura a 
lăsat baltă încercările de a mă initia în tainele psihologiei, i-am 
răspuns eu, încercând să par relaxat și glumet. Fără supărare, 
însă nu mă atrage ideea de a scotoci prin minţile celorlalţi. 

— Dar vrei să fii scriitor, nu-i așa? s-a arătat el contrariat. 
Cum iti vei construi personajele dacă nu vei avea habar de felul 
în care gândesc oamenii? 

— Este ca și cum cineva ar trebui să fie geolog pentru a 
savura O excursie pe munte, i-am explicat eu. Joe, cred că m-ai 
înţeles greșit. (Insistase să-i spun așa, deși îmi era oarecum 
dificil s-o fac.) Imi place să observ oamenii. Uneori merg în câte 
o cafenea numai pentru a-i studia, să le observ gesturile și 
expresiile. Alteori încerc să-mi imaginez și cam ce ar fi dincolo 
de ele. Insă asta este ceea ce ei vor să arate, conștient sau nu, 
Si... 

Nu m-a lasat sa-mi termin fraza. 

— Si crezi ca sunt un soi de voyeur care trage cu ochiul pe 
gaura cheii, nu-i așa? Nici pomeneala, Richard. Deseori oamenii 
au nevoie de ajutor pentru a se înțelege mai bine pe ei înșiși, în 
primul rând. Trebuie să știi cum să le dai acea mână de ajutor în 
absenţa căreia personalitatea lor ar începe să se dezintegreze. 
Oricum, ideea era cu totul alta. Iti dai seama că un asemenea 
subiect de cercetare - sau poate că nu-ţi dai seama, dar va 
trebui să mă crezi pe cuvânt - are nevoie să fie tratat cu 
maximă discreție până în momentul în care voi face publice 
rezultatele. Am încheiat deja un contract pentru publicarea cărții 
cu o editură, alta decât a universităţii noastre, prin urmare au 
ieșit discuţii în consiliul de administraţie. Nu cred că este cazul 
să-ţi povestesc despre invidiile din mediul academic, probabil 
că, după trei ani și jumătate petrecuți aici, ai ajuns să știi și tu 
câte ceva în privinţa subiectului ăsta. Și ar mai fi un motiv 
pentru care am momentan nevoie de multă discreţie, dar pe 
care nu pot să ţi-l dezvălui acum. Cum merge lucrul la 
bibliotecă? 

Era stilul lui să schimbe brusc subiectul conversatiei, ca și 
cum ar fi încercat mereu să-și prindă interlocutorul pe picior 
greșit. l-am răspuns că m-am familiarizat cu softul și că totul 
părea să fie în regulă. Era doar o muncă anostă, de furnică, ce 
necesita mai multă atenţie și concentrare decât inteligenţă. 


VP - 28 


Un sfert de oră mai târziu, tocmai când mă pregăteam să ies 
pe ușă, la fel ca în filmele polițiste vechi, m-a oprit și mi-a spus 
că ar mai fi un lucru de discutat. 

— După ce ai fost săptămâna trecută în vizită la mine, te-a 
abordat cineva încercând să te tragă de limbă despre chestia 
asta? Vreun coleg, amic sau poate chiar un necunoscut, înţelegi 
tu... 

— Nu, mai ales că n-am vorbit cu absolut nimeni despre 
vizită. 

— E în regulă. Așa să faci și de-acum înainte. Povestea cu 
biblioteca rămâne și ea între noi. Apropo, de ce n-a venit și 
Laura astăzi? 

— E la New York, împreună cu o prietenă, îi promisese că o va 
însoți la un spectacol. Vor să rămână peste noapte la părinţii 
tipei respective, undeva în Lower East Side. Se întorc mâine- 
dimineață. 

Câteva clipe s-a uitat lung la mine. 

— As fi curios să știu ce impresie i-a făcut spectacolul... Cum 
se numește prietena ei? 

— Dharma, dacă nu mă insel. 

— Nume ca Daisy sau Danna nu erau la modă în subcultura 
hippie din urmă cu douăzeci de ani, nu-i așa? La revedere, 
Richard! Ne vedem imediat dupa Thanksgiving Day. Te-aș fi 
invitat la mine, numai că mâine plec la Chicago și mă întorc abia 
vineri. Vezi că Laura are un rand de chei, pe care le poți folosi 
dacă intentionezi să lucrezi. Știi ce-ai de făcut, asa că, dacă ai 
timp, poţi să vii și fără ca eu să fiu aici. Aveţi grijă de voi. Și nu 
uita chestia aia despre care se crede că ar fi spus-o Marcus 
Aurelius: „Doamne, da-mi inteligenţa să schimb ceea ce poate fi 
schimbat, puterea să accept ceea ce nu poate fi schimbat și 
înțelepciunea să le deosebesc pe cele două”. La revedere, 
amice! 

e 

Înainte să iau autobuzul spre Bayard, m-am plimbat pe 
străzile din jurul casei lui, fumând și gândindu-mă la discuția 
noastră. 

Aşadar, Laura avea un rând de chei de la casa lui Wieder. 
Chestia asta mi se părea oarecum stranie, deoarece nu 
conștientizasem până atunci că erau chiar atât de apropiați. 
Dacă intelesesem bine, Wieder insinuase că era posibil ca Laura 


VP - 29 


să mă fi minţit atunci când îmi spusese că va merge la teatru 
împreună cu o prietenă și că urma să-și petreacă noaptea în 
casa părinţilor acesteia. lar profesorul nu se ferise deloc să mă 
chestioneze cu privire la natura relaţiei dintre mine și Laura. 

Am ajuns acasă indispus și am pus cecul primit de la el într-un 
sertar al șifonierului din camera mea, cu sentimentul neplăcut 
că reprezenta rodul unei tranzacţii dubioase. Pentru prima oară 
de când o cunoscusem pe Laura, urma să fiu singur sâmbătă 
seară, iar casa mi se părea pustie și ostilă. 

Am făcut un duș, mi-am comandat o pizza și am urmărit un 
episod din serialul Married with Children, fără să fiu amuzat de 
peripetiile familiei Bundy. Simteam mirosul Laurei ca și cum ar fi 
fost lângă mine pe canapea. Trecuseră doar câteva săptămâni 
de când ne întâlniserăm, însă aveam senzaţia că o știam de ani 
buni. Deja făcea parte din existența mea. 

Am ascultat B.B. King, am frunzărit un roman de Paul Auster 
și m-am gândit toată seara la ea și la Wieder. 

Profesorul se purtase frumos cu mine și-mi oferise o slujbă 
pentru care s-ar fi cuvenit să-i fiu recunoscător. Era o 
personalitate de primă mână și eram cu adevărat norocos că mă 
băga în seamă, chiar și la rugămintea protejatei lui. Însă, dincolo 
de aparente, simțeam în comportamentul lui ceva tulbure și 
întunecat, căruia încă nu-i găseam un nume, dar știam că era 
acolo, bine ascuns îndărătul amabilitatii și al șuvoaielor de 
cuvinte. 

Și ceea ce era mai rău decât orice era faptul că mă întrebam 
deja dacă Laura îmi mărturisise adevărul. Mi-am imaginat tot 
felul de scenarii de verificare a spuselor ei, însă era prea târziu 
să iau trenul sau autobuzul spre New York și, în plus, m-aș fi 
simţit ridicol spionând-o de la distanţă ca într-o scenă dintr-un 
film de categoria B. 

In cele din urmă am adormit pe canapea, trezindu-mă în toiul 
nopţii pentru a urca în camera mea și a mă culca la loc. Am 
visat că eram lângă un lac uriaș, cu malurile acoperite cu stuf. 
Priveam în unda întunecată a acestuia și deodată am avut 
sentimentul clar al unei primejdii iminente. Am observat trupul 
solzos al unui aligator uriaș, de culoare noroiului, care mă 
pândea ascuns în vegetaţie. Numai că atunci când reptila și-a 
deschis ochii și m-a fixat intens, aceștia erau cei de un albastru 
spălăcit ai profesorului Wieder. 


VP - 30 


Laura a ajuns acasă a doua zi spre seară. Îmi petrecusem ziua 
hoinărind prin campus împreună cu doi amici, iar la prânz ne-am 
dus acasă la unul dintre ei, pe Holbroke Street, pentru a mânca 
și a asculta muzică. Atunci când am auzit zgomotul motorului 
mașinii ei, tocmai îmi făceam o cafea. 

Părea obosită și avea cearcăne adânci sub ochi. M-a sărutat 
într-un fel care mi s-a părut oarecum reținut și a plecat glonț în 
camera ei pentru a se schimba și a face un duș. În așteptarea ei, 
am pus cafeaua în două căni și m-am lungit pe canapea. Când a 
revenit jin sufragerie, a  înșfăcat imediat telecomanda 
televizorului și a început să schimbe canalele. Nu părea să aibă 
chef de vorbă și am lăsat-o în pace. La un moment dat mi-a 
propus să ieșim afară și să fumăm. 

— Spectacolul n-a fost grozav, mi-a spus ea, în timp ce trăgea 
cu sete din ţigară, ca și cum n-ar mai fi fumat de mult timp. 
Părinţii Dharmei ne-au pisălogit toată seara. La întoarcere, în 
tunel avusese loc un accident, așa că am așteptat o jumătate de 
oră intepenita în trafic. Rabla mea scoate un zgomot ciudat, 
cred că ar trebui s-o duc la un atelier de reparaţii. 

Ploua ușor și stropii de apă din părul ei străluceau în lumina 
crepusculară asemenea unor diamante. 

— Cum s-a numit spectacolul? am iscodit-o eu. Poate mă 
întreabă cineva și-l voi ajuta să economisească treizeci de 
dolari. 

— Starlight Express, mi-a răspuns ea repede. Are cronici 
bune. Poate că, pur și simplu, n-am avut dispoziţia necesară. 

Stia că urma să mă văd cu Wieder și m-a întrebat dacă m-am 
întâlnit si dacă am bătut palma în privința bibliotecii. l-am 
răspuns că da, că-mi oferise un cec care urma să ia drumul 
chiriei și că lucrasem deja câteva ore. 

— Ceva nu e în ordine, Richard, vrei să vorbim despre asta? 
m-a iscodit ea după ce am intrat în casă și ne-am așezat pe 
canapea. 

M-am hotărât că n-avea rost să mă ascund după deget. 

— Wieder mi-a pus întrebări în legătură cu relaţia dintre noi, i- 
am spus eu. Si... 

— Ce fel de întrebări? 


VP - 31 


— Foarte precise. De exemplu, dacă m-a tras de limbă cineva 
în legătură cu vizita la el și dacă mi-ai povestit ceva despre 
cercetările voastre. 

— Aha! 

Asteptam sa continue, insa n-a zis nimic. 

— Am stat in cumpana si am reflectat de ce si-a permis sa-mi 
pună asemenea întrebări. Mai mult, a insinuat că e posibil ca tu 
să ma fi minţit si, de fapt, să fi plecat la New York dintr-un alt 
motiv. 

Câteva clipe n-a spus nimic, apoi a zis: 

— Şi îl crezi? 

Am ridicat din umeri. 

— Habar n-am ce să cred. Nici măcar dacă, la urma urmei, am 
dreptul să te chestionez cu privire la ceea ce faci sau nu faci. Nu 
ești proprietatea mea și nici nu mă consider o persoană 
suspicioasă. 

Tinea cana de cafea între palme ca si cum ar fi fost o pasăre 
pe care se pregătea s-o elibereze. A așezat-o pe masa și a 
adăugat: 

— OK, vrei să lămurim lucrurile? 

— Sigur. 

A oprit televizorul și și-a aprins o ţigară. Conveniseram să nu 
fumăm în casă, dar am considerat că era o ocazie specială și că 
regulile erau momentan abolite. 

— Bine, atunci să le luăm pe rând... Richard, când m-am 
mutat aici, nici nu-mi trecea prin minte să încep o relaţie, cu 
tine sau cu altcineva. Spre sfârșitul anului al doilea, am început 
să mă întâlnesc cu un tip de la Economie. Am petrecut vara 
despărțiți, fiecare a plecat acasă la el, eu la Chicago, el în 
Maine. Am reluat legătura când ne-am reîntâlnit în toamnă și 
timp de câteva luni totul a fost în regulă. Mă îndrăgostisem de 
el, sau cel putin așa credeam, chiar dacă eram conștientă că 
sentimentele nu erau reciproce. Individul ăsta era doar un 
fluturaș căruia îi plăcea să zboare din floare-n floare, fără niciun 
fel de implicare emoţională. Banuiam că se vedea și cu alte fete 
și eram supărată pe mine că toleram așa ceva. În perioada 
aceea am început să lucrez pentru Wieder. Iniţial n-am fost 
decât o voluntară pentru programele lui, la fel ca alti douăzeci- 
treizeci de studenţi, apoi am început să stăm de vorbă și cred că 
m-a plăcut. Mi-a permis să mă implic în activităţi la un nivel mai 


VP - 32 


înalt și i-am devenit un soi de asistentă. În mod curios, prietenul 
despre care-ţi vorbeam a devenit gelos. Mă urmărea si mă 
trăgea mereu de limbă în privinţa relaţiei dintre mine și Wieder. 
La un moment dat, decanul a primit o scrisoare anonimă în care 
se menţiona că profesorul și cu mine eram amanți. 

— Cum se numește individul? 

— Esti sigur că vrei să știi? Deocamdată nu e decât o umbră. 
Dacă va avea un nume, umbra aceea va prinde viaţă și va 
deveni o persoană in carne și oase, care-ţi va bântui mintea. 

— Da, sunt sigur. 

— Bine. Numele lui e Timothy Sanders. Este în continuare aici, 
pentru cursurile de master. Îţi aduci aminte când am fost la 
Robert's, la barul acela de pe Pulmann Street, imediat după ce 
ne-am cunoscut? 

— Da, îmi amintesc. 

— Era acolo, împreună cu o tipă. Nu-l mai văzusem de 
aproape un an. 

— OK, continuă. 

— După scrisoarea aceea trimisă decanului, Wieder s-a 
înfuriat. Tineam foarte mult să lucrez în continuare cu el, eram 
deja implicată în programul lui de cercetare, era șansa mea de 
a-mi construi o carieră în domeniu. Nu eram dispusă să-l las pe 
Timothy s-o distrugă. Așa că i-am mărturisit profesorului că 
aveam anumite bănuieli în privinţa sursei acelei scrisori. M-a 
rugat să-i promit că voi înceta relaţia cu Timothy, ceea ce 
intentionam oricum să fac. Am avut o discuţie cu el și i-am spus 
că nu mai voiam să continuăm. Culmea a fost că abia după 
aceea a părut cu adevărat îndrăgostit de mine. Mă urmărea 
oriunde mergeam, îmi scria scrisori sumbre, mă avertiza că se 
gândea serios să-și pună capăt zilelor și că urma să trăiesc toată 
viata cu responsabilitatea pentru această iminentă tragedie. Imi 
trimitea buchete de flori acasă sau la școală și mă implora să ne 
vedem măcar câteva minute. M-am ţinut tare și am refuzat orice 
discuţie cu el. Din când în când, Wieder mă întreba dacă tipul 
mai exista în viata mea și părea mulţumit atunci cand îi 
spuneam că o rupsesem cu el definitiv și că, indiferent ce urma 
să se întâmple, n-aveam de gând să reiau acea relație. Apoi 
Timothy a schimbat tactica și a trecut la ameninţări voalate și la 
insinuări murdare. Părea, pur și simplu, obsedat. Odată l-am 
văzut când dădea târcoale casei lui Wieder, în momentul în care 


VP - 33 


ieșeam de-acolo. Era la volanul mașinii și stătea în așa fel încât 
să-l observ, sub stâlpul de iluminat de la colțul străzii. El a fost si 
motivul pentru care m-am mutat din vechea locuinţă și am venit 
aici. Pe urmă a dispărut o vreme și l-am revăzut, asa cum iti 
spuneam, în seara aceea la Robert's. După aceea m-a căutat la 
școală și am făcut greșeala să accept să mergem la o cafea 
împreună. Eram convinsă că se împăcase cu ideea că totul se 
sfarsise între noi, de vreme ce renuntase să ma mai hartuiasca. 

— Scuză-mă că te întrerup, dar de ce n-ai anunţat poliția? 

— N-aveam chef de probleme. Din câte îl cunosteam, Timothy 
nu era violent, n-a încercat nicio clipă să mă lovească, așa că nu 
mă simţeam în pericol. Și mă îndoiesc oricum că polițiștilor le-ar 
fi păsat prea mult că un îndrăgostit se ţinea după o studentă, 
atâta vreme cât el nu comitea niciun delict. Însă după ce am 
mers împreună în ziua aceea, a luat totul de la capăt. Îmi 
spunea că avea certitudinea că și eu eram în continuare 
îndrăgostită de el și că nu voiam să accept ideea, dar că mai 
devreme sau mai târziu aveam să-mi dau seama de asta. Că 
fusese atât de răvășit de ruperea relației noastre, încât urma 
ședințe de terapie la un cabinet din New York. Mi-era teamă tot 
timpul că va veni aici și va face scandal, iar tu te vei supăra. Pe 
scurt, am acceptat să merg cu el la una dintre aceste ședințe, 
pentru a-i demonstra psihologului că eram o persoană în carne 
și oase, și nu doar o plasmuire a minţii lui Timothy, un soi de 
prietenă imaginară, așa cum avea el impresia că începuse 
psihologul să creadă. De aceea am plecat la New York. Îmi era și 
teamă că va veni aici și că va face o scenă, îmi aflase deja noua 
adresă. După vizita la psiholog, m-am întâlnit cu Dharma și am 
petrecut noaptea la părinţii ei, asa cum ţi-am spus. Asta a fost 
tot. Timothy a promis solemn că nu mă va mai căuta niciodată. 

— Și de ce nu mi-ai mărturisit adevărul? Nu era mai simplu? 

— Fiindcă mai întâi ar fi trebuit să-ţi povestesc ceea ce tocmai 
ţi-am spus si nu voiam s-o fac. Individul acela nu e acum decât o 
umbră din trecutul meu și voiam să-l las acolo, printre alte 
umbre. 

— Și asta a fost tot? Aţi mers împreună la cabinetul acela, aţi 
discutat cu psihologul, apoi v-aţi despărțit? 

M-a privit mirată. 

— Da, ţi-am spus, asta a fost tot. 

— Și psihologul ce a zis? 


VP - 34 


— Era convins că Timothy inventase povestea despre relaţia 
noastră. i-a spus că cel mai probabil nici măcar n-a fost 
îndrăgostit de mine, ci de un soi de proiecţie pe care și-a creat-o 
și care poate că n-are nicio legătură cu persoana reală numită 
Laura Baines. Că Timothy devenise o sugativă afectivă deoarece 
crescuse alături de o mamă vitregă care nu-l iubise și, prin 
urmare, nu suporta ideea de a fi respins din punct de vedere 
sentimental de cineva. Dar de ce te interesează chestiile astea? 

Afară se întunecase și niciunul dintre noi nu făcuse vreun gest 
să aprindă lumina. Sedeam amândoi in penumbra iscată de 
razele becului de afară, care se prelingeau pe podea. 

Îmi dădeam seama că o doream, aşteptam cu nerăbdare să-i 
scot hainele și să-i simt trupul, deși în același timp mă simţeam 
mințit și trădat. Eram în încurcătură si nu știam cum să 
procedez. 

— Wieder este la curent cu toate astea? am întrebat-o eu. Stia 
care era motivul real pentru care mergeai la New York? 

Mi-a confirmat. 

— Și de ce a simţit nevoia să mă prevină? 

— Deoarece așa face el, a replicat ea furioasă. Fiindcă, 
probabil, relația noastră nu-i convine și nu s-a putut abtine sa nu 
încerce s-o dinamiteze. Întrucât face ceea ce știe el cel mai 
bine: să manipuleze și să se joace cu minţile celor din jurul lui. 
Te-am prevenit că nu-l cunoști deloc. 

Stiam că riscam enorm punând acea întrebare, însă i-am 
adresat-o: 

— Laura, ai sau ai avut o relaţie cu Wieder? 

— Nu. 

l-am fost recunoscător că mi-a răspuns simplu, fără indignari 
ipocrite și fără acel (aproape) inevitabil „Cum ai putut să te 
gândești la așa ceva?” Totuși, a adăugat după câteva clipe: 

— Îmi pare rău că ţi-a trecut așa ceva prin minte, Richard. 
Însă date fiind circumstantele, te înţeleg. 

— Am fost oarecum surprins să aflu că ai cheile de la casa lui. 

— Dacă m-ai fi întrebat, ti-as fi răspuns, nu era un secret. 
Wieder e singur, nici măcar n-are o parteneră. O menajeră vine 
în fiecare vineri pentru curăţenie, iar de întreţinere și mici 
reparaţii se ocupă un fost pacient de-al lui care locuiește în 
apropiere și nu e prea întreg la minte. Mi-a dat un rând de chei 
pentru orice eventualitate, în cazul în care s-ar întâmpla ceva. 


VP - 35 


Mă crezi că nu le-am folosit nici măcar o dată până acum? N-am 
fost acolo în absenţa lui. 

Trăsăturile feţei abia i se ghiceau în penumbra sufrageriei și 
m-am întrebat cine era cu adevărat Laura Baines, pe care o 
cunoscusem cu doar câteva săptămâni în urmă și despre care, 
în definitiv, nu știam mai nimic. Apoi mi-am răspuns: era ființa 
de care mă îndrăgostisem și asta era tot ceea ce conta cu 
adevărat. 

e 

În seara aceea, după ce am făcut dragoste și am convenit să 
nu mai aducem niciodată vorba despre acel incident - eram 
suficient de tânăr pentru a-mi asuma cu ușurință angajamente 
pe care ar fi trebuit să știu că nu eram în stare să le respect -, 
Laura mi-a vorbit despre experimentele în care era implicat 
Wieder, cu ale căror detalii nici măcar ea nu era în totalitate la 
curent. 

Relaţia profesorului cu autorităţile începuse cu mai mulți ani 
în urmă, atunci când fusese pentru prima oară solicitat ca 
expert într-un caz de crimă în care avocatul apărării ceruse 
achitarea clientului pe motiv de nebunie temporară. În 
asemenea situaţii, mi-a explicat Laura, se formează o echipă 
compusă din trei experţi, care înaintează instanţei un raport de 
expertiză cu privire la starea de sănătate mintală a respectivei 
persoane, iar instanţa decide dacă cererea avocatului este 
tndreptatita sau nu. In cazul în care expertiza confirmă faptul ca 
respectivul suferă de o maladie psihică și prin urmare nu 
înțelege natura acuzațiilor care i se aduc, el este internat într-un 
spital special, cum este Trenton pentru statul New Jersey. 
Ulterior, de regulă după un an, la cererea avocatului său, 
pacientul poate fi deci mutat într-un spital cu un regim mai lejer, 
dacă instanța aprobă așa ceva. 

Wieder, care preda atunci la Cornell, a susținut că un anume 
John Tiburon, în vârstă de patruzeci și opt de ani, acuzat că-și 
ucisese un vecin, doar mima o pierdere de memorie. Ceilalţi doi 
experţi erau de părere că acuzatul suferea de tulburare bipolară 
și că episodul amnezic era real. 

S-a dovedit în cele din urmă că Wieder avea dreptate. 
Anchetatorii au descoperit un soi de jurnal al lui Tiburon, în care 
acesta își descria minuţios faptele - vecinul respectiv nu fusese 
singura lui victimă. In plus, omul culesese informaţii despre 


VP - 36 


modul de manifestare a unor psihoze menite să antreneze o 
posibilă achitare pe caz de nebunie. Cu alte cuvinte, se 
asigurase că, dacă urma să fie prins, avea să joace teatru 
pentru a-i convinge pe experţi că era bolnav psihic. 

După aceea, Wieder a continuat să fie solicitat pentru a 
întocmi asemenea rapoarte de expertiză, iar el, la rândul lui, a 
început să fie tot mai preocupat de studiul memoriei și de 
analizarea stărilor de amnezie voluntară, care tocmai ajunseseră 
la modă după publicarea unei broșuri intitulate Michelle își 
amintește, scrisă de o pretinsă victimă a unor abuzuri suferite în 
copilărie și de psihologul acesteia, care-i devenise între timp și 
sot. Wieder a analizat zeci și sute de asemenea cazuri, folosind 
inclusiv hipnoza, a cutreierat pușcăriile și spitalele psihiatrice 
pentru a sta de vorbă cu delincventi periculoși, a studiat mai 
multe cazuri de amnezie. 

In cele din urmă a ajuns la concluzia că anumite episoade de 
amnezie voluntară, mai ales la subiecţii care au suferit traume 
psihologice grave, au loc prin declanșarea unui soi de sistem 
autoimun: subiectul „șterge”, pur și simplu, amintirile neplăcute 
sau le cosmetizează în așa fel încât să devină suportabile, la fel 
cum globulele albe atacă un germene patogen. Așadar, creierul 
nostru este înzestrat cu un fel de Recycle Bin. 

Dar dacă asemenea procese au loc spontan, mecanismul lor 
nu poate fi, oare, descifrat în așa fel încât ele să intre rapid în 
funcţiune si gestionate de un terapeut? Asta pentru că 
declanșarea lor spontană produce de multe ori daune 
ireversibile, iar alături de amintirile traumatizante sunt șterse și 
cele benigne, astfel că din tentativa organismului de a evita o 
traumă rezultă în anumite cazuri una și mai importantă pentru 
subiect. Ar fi ca și cum cineva rămas cu o cicatrice severă la o 
mână după o arsură ar „rezolva” acest lucru retezându-și braţul. 

Wieder își continuase cercetările, se mutase apoi la Princeton 
și ulterior fusese abordat de reprezentanții unei „agenţii 
guvernamentale”, după cum se exprimase el misterios în 
discuţia cu Laura. Pe urmă devenise manager de proiect al unui 
program desfășurat de această agenţie. Laura nu știa detalii, 
însă bănuia că era vorba despre ștergerea sau „aranjarea” unor 
amintiri traumatizante ale agenților implicaţi în conflicte militare 
sau acțiuni secrete. Wieder ezita să vorbească despre asta. Se 
părea că lucrurile nu merseseră întocmai cum ar fi trebuit să 


VP - 37 


meargă și relaţiile dintre profesor și reprezentanţii agenţiei se 
tensionaseră în ultima perioadă. 

Toate faptele pe care Laura mi le povestea îmi dădeau fiori. 
Mi se părea straniu să aflu că ceea ce consideram a fi o realitate 
incontestabilă - amintirile noastre - se dovedea a fi doar un soi 
de peliculă cinematografică pe care un inginer de montaj dibaci 
o rearanja după bunul plac, o gelatină gata să ia aproape orice 
formă. 

Însă Laura m-a contrazis. 

— Nu ti s-a întâmplat niciodată să ai impresia că ai mai trăit 
un anumit lucru, că ai mai fost într-un anumit loc, apoi să afli că, 
de fapt, n-ai fost niciodată acolo, însă ai auzit pe cineva 
povestind despre asta, când erai foarte mic, de pildă? Memoria 
ta a șters, pur și simplu, amintirea poveștilor respective și a 
înlocuit-o cu întâmplarea propriu-zisă. 

l-am spus că ani de zile am trait cu impresia că fusesem 
prezent pe stadion la meciul în care cei de la Kansas City Chiefs 
îi spulberaseră pe cei de la Minnesota Vikings și câștigaseră 
Super Bowl-ul în 1970 - aveam doar patru ani pe atunci -, și 
asta pentru că în copilărie îl auzisem de foarte multe ori pe tata 
povestind despre acel meci. 

— Vezi?! lar un exemplu tipic este dificultatea gestionării de 
către anchetatori a declaraţiilor martorilor oculari, depozitii care 
de cele mai multe ori se contrazic între ele chiar în privinţa unor 
detalii care ar trebui să fie clare, de exemplu culoarea mașinii 
unui șofer fugit de la locul unui accident. Unii spun că era de 
culoare roșie, alţii sunt gata să declare sub jurământ că era 
albastră; iar în final se dovedește că automobilul respectiv avea, 
de fapt, culoarea verde sau galbenă. Memoria noastră nu este o 
cameră video care înregistrează tot ceea ce ajunge în raza 
obiectivului ei, Richard. Mai degrabă putem considera că este un 
fel de scenarist și regizor în același timp, care-și alcătuiește 
propriile-i „filme” din crampeiele de realitate pe care le 
înregistrează și le stochează. 

e 

Nu știu dacă în seara aceea am acordat prea multă 
importanță celor spuse de ea. La urma urmei, mă lăsau 
indiferent ceea ce făceau Wieder și misterioasa agenţie pentru 
care lucra. Mă întrebam doar dacă spunea adevărul în privința 
acelui Timothy Sanders - Laura avea dreptate în privința puterii 


VP - 38 


ascunse a numelor; iată că mi-l amintesc pe al lui după mai bine 
de treizeci de ani - și dacă relaţia ei cu profesorul era una strict 
profesională. Subiectul numit „hărţuire sexuală” ajunsese la 
modă în anii '80 și nici universităţile nu erau ocolite de 
scandaluri. O simplă acuzaţie în acest sens era uneori suficientă 
pentru a distruge o carieră sau măcar s-o pună sub semnul 
întrebării. Așa că-mi venea greu să cred că o personalitate de 
talia lui Wieder ar fi fost în stare să-și riște numele de dragul 
unei relaţii cu o studentă, oricât de atras ar fi fost de aceasta. 

Imi amintesc faptul că în noaptea aceea am dormit amândoi 
pe canapeaua din sufragerie și că multă vreme după ce ea 
adormise am continuat să stau treaz și să-i privesc trupul 
dezvelit, picioarele lungi și curbura feselor, umerii drepţi; 
dormea asemenea copiilor, cu pumnii inclestati. M-am hotărât s- 
o cred și să dau totul uitării. O imensă greșeală, așa cum aveam 
să-mi dau seama la puţină vreme după aceea. 


PATRU 


A doua zi am petrecut primul nostru Thanksgiving Day 
împreună. Am cumpărat un curcan gata pregătit de la un 
restaurant familial aflat pe Irving Street și am invitat la noi mai 
multi prieteni de-ai Laurei. Eddie era bolnav - avea pneumonie 
și maică-mea trăsese o spaimă zdravana când, într-o dimineață, 
îl găsise zăcând în pat cu febră 40 grade C, mai mult mort decât 
viu - și am vorbit cu ei la telefon mai bine de o oră, dându-le și 
vestea că îmi găsisem un serviciu temporar. Nici eu și nici Laura 
n-am mai adus vorba a doua zi despre Timothy Sanders sau 
despre Wieder. Ne-am distrat până aproape spre dimineaţă, iar 
weekendul l-am petrecut la New York, într-o mică pensiune din 
Heights, făcând pe ghidul pentru ea prin Brooklynul copilăriei 
mele. 

In săptămâna următoare am fost acasă la Wieder de două ori, 
în ambele cazuri folosind cheile pe care în prealabil le luasem de 
la Laura, deoarece el era la universitate. 

Imi plăcea locul acela liniștit și spaţios, aproape magic pentru 
o persoană care locuise întreaga viata în maghernite 
întunecoase și zgomotoase. Liniștea din interior părea aproape 


VP - 39 


ireală. Ferestrele din living aveau vedere spre lac și puteam să 
stau minute în șir privind siluetele sălciilor care se aplecau spre 
oglinda acestuia, ca într-un peisaj pointillist. 

Am făcut discret un tur de orizont. 

La parter se aflau sufrageria și bucătăria, o baie și o cămară 
pentru alimente. La etaj erau biblioteca, două dormitoare, o altă 
baie și un dressing suficient de încăpător încât să poată fi 
transformat într-un al treilea dormitor în caz de necesitate. La 
demisol erau o cramă mică pentru vinuri și o pivniţă amenajată 
ca sală de sport, cu mai multe haltere și gantere risipite pe 
podea. De tavan atârna un sac de box Everlast de culoare roșie, 
iar de un cui bătut în perete era legată o pereche de mănuși de 
box uzate. In interior mirosea a sudoare și a deodorant pentru 
bărbați. 

lubisem cărțile încă din copilărie, așa că aranjarea volumelor 
din biblioteca lui Wieder mi se părea mai degrabă un privilegiu 
decât o corvoadă. Rafturile erau pline cu ediţii rare și titluri 
despre care nici măcar nu auzisem. Cam jumătate dintre volume 
erau cărți de specialitate - medicină, psihologie și psihiatrie -, 
însă celelalte erau de literatură, artă și istorie. Mi-am socotit 
timpul petrecut acolo în așa fel încât să mi-l rezerv pe jumătate 
pentru lectură, deoarece aveam îndoieli că profesorul mi-ar fi 
împrumutat acasă vreunul dintre volume. 

Era a doua oară când mă aflam acolo în săptămâna aceea și 
făcusem o scurtă pauză de prânz. În timp ce mâncam un 
sandviș pe care-l adusesem cu mine și priveam lacul prin 
fereastra deschisă a sufrageriei, am înțeles că interiorul acela 
avea asupra mea un efect ciudat, la fel ca și posesorul lui - mă 
atrăgea și în același timp îmi crea repulsie. 

Mă atrăgea pentru că era genul de casă în care mi-ar fi plăcut 
să locuiesc dacă aș fi avut succes ca scriitor, mai ales că 
celebritatea mi-ar fi deschis și un cont bancar dolofan. Pe 
măsură ce viaţa mea la Princeton se apropia de final, începusem 
să mă gândesc serios la ceea ce aveam de făcut și mă temeam 
tot mai mult că lucrurile nu vor merge așa cum îmi doream. Cele 
câteva povestiri trimise unor reviste literare primiseră până 
atunci doar refuzuri, eventual împănate cu vreo câteva cuvinte 
de încurajare din partea editorilor. Lucram la un roman, însă nu- 
mi era deloc limpede dacă merita cu adevărat să îl duc mai 
departe. 


VP - 40 


Aspectul contrastant al situaţiei în speţă ar fi fost o viaţă 
cenușie ca profesor de engleză într-un orășel de pe Coasta de 
Est, înconjurat de adolescenţi ostili și dispretuitori, sărac si 
mizantrop. Ar fi urmat să port sacouri roase-n coate și aș fi cărat 
după mine un manuscris veșnic neterminat, așa cum își purtau 
pe vremuri condamnatii ghiuleaua prinsă de picior cu un lant. 

Casa aceea era simbolul unei reușite, al unui succes 
recunoscut de toată lumea și pentru câteva minute mi-am 
imaginat că era a mea, că locuiam acolo împreună cu femeia pe 
care o iubeam și care devenise între timp soția mea, că facusem 
o pauză în timpul lucrului la următorul meu bestseller, calm și 
relaxat, și o așteptam pe Laura să ajungă acasă pentru a merge 
să ne petrecem seara la Tavern on the Green sau Four Seasons, 
unde aveam să fiu recunoscut și urmărit de priviri curioase și 
admirative. 

Dar toată acea imagine a început repede să se destrame 
asemenea unui compus chimic peste care fusese turnată o 
substanţă străină atunci când mi-am adus aminte de Wieder și 
de faptul că locul acela îi aparţinea. Deși înclinam mai degrabă 
să cred că Laura îmi spusese adevărul și că între ei doi nu era 
altceva decât o relaţie profesională, atunci când mă aflam acolo 
nu puteam să-mi opresc imaginaţia să n-o ia razna. li vedeam 
parcă aievea împreunându-se chiar acolo, pe canapeaua din 
sufragerie, sau urcând scările spre dormitorul de la etaj, deja 
goi-pusca, hârjonindu-se în drum spre așternuturi. Imi imaginam 
tot felul de jocuri perverse la care Laura se deda pentru a-l 
excita pe bătrânul satir, varandu-se sub biroul lui cu un rânjet 
pervers pe chip, în timp ce el se descheia la pantaloni și îi 
adresa îndemnuri obscene. 

Chiar și când nu se afla acolo, am reflectat eu, Wieder știa 
cum să-și evidentieze rolul de stăpân al domeniului, ca și cum 
toate acele obiecte nu erau altceva decât un altar și aveau 
menirea să-i conserve memoria. 

e 

În dimineaţa aceea convenisem cu Laura să ne vedem in fata 
la monument, lângă parc, la ora trei după-amiaza, pentru a lua 
apoi trenul spre New York, așa că pe la două am închis ușa 
bibliotecii și am coborât la parter, pregătit s-o iau din loc. Era să 
leșin de spaimă când am văzut în mijlocul încăperii un bărbat 
înalt și solid, la vreo treizeci și ceva de ani, care ţinea în mână 


VP - 41 


un obiect pe care o clipă mai târziu l-am identificat ca fiind un 
ciocan. 

Zona aceea nu era periculoasă, însă citeai mai mereu în ziare 
despre crime și tâlhării care aveau loc în orașele din New York și 
New Jersey sau în suburbiile din jurul acestora. 

Imbrăcat cu o cămașă din bumbac albastră, o vestă model 
canadian de culoare galbenă și o pereche de blugi tociti, omul 
încremenise și el și părea la fel de speriat. Mi se uscase gâtul de 
frică, așa că atunci când am început să-i vorbesc, încercând să 
par cât mai bătăios, nu mi-am recunoscut vocea: 

— Cine ești și ce naiba cauţi aici? 

Tipul s-a gândit câteva clipe, ca și cum n-ar fi știut ce să-mi 
răspundă. Avea fata mare si rotundă, nefiresc de palidă, părul 
negru crescut anapoda și o barbă de câteva zile care-i acoperea 
obrajii buhaiti. 

— Sunt Derek, a răspuns el în cele din urmă, de parcă ar fi 
trebuit să fi auzit de el. Joe, hmm, profesorul Wieder m-a rugat 
să repar galeria aia. 

A făcut semn cu ciocanul spre una dintre ferestre. Am 
observat că așezase pe podea o trusă de scule. 

— Cum ai intrat în casă, Derek? 

— Am cheile, a explicat el și a făcut semn spre masuta pentru 
cafea, pe care erau așezate niște chei prinse între ele cu un 
breloc. Ești tipul cu biblioteca, nu-i așa? 

Din lamuririle lui trunchiate am înțeles apoi că era un fel de 
om bun la toate, care se ocupa de întreținerea casei lui Wieder. 

Mă grăbeam, așa că n-am mai întins discuţia cu el și nici nu l- 
am sunat pe Wieder pentru confirmare. Când m-am întâlnit cu 
Laura mai târziu, i-am relatat despre întâlnirea care aproape că- 
mi provocase un infarct. 

— Tipul se numește Derek Simmons, m-a lămurit Laura. E pe 
lângă profesor de câţiva ani; practic, Wieder are grijă de el. 

In drum spre Princeton Junction, de unde urma să luăm trenul 
spre New York, mi-a relatat povestea lui Derek. 

e 

Cu cinci ani în urmă, omul fusese acuzat că își ucisese soţia. 
Locuiau în Princeton, erau căsătoriţi de patru ani și n-aveau 
copii. Derek lucra ca electrician de întreţinere la o companie 
auto, iar soţia lui, Anne, era chelnerita la o cafenea de pe 
Nassau Street. Așa cum aveau ulterior să declare vecinii și 


VP - 42 


cunoscutii familiei, nu se certau și totul părea să meargă bine în 
căsnicia lor. 

Într-o dimineaţă, la primele ore, Derek a sunat la ambulanţă, 
spunând că soţia lui „este în stare gravă”. Paramedicii au 
descoperit-o în holul de la intrare, zăcând fără viaţă într-o baltă 
de sânge, înjunghiată de mai multe ori în gât și în piept. Legistul 
a declarat-o decedată la locul faptei și poliţia a demarat o 
anchetă. 

Varianta lui Derek suna cam așa: ajunsese acasă pe la ora 
șapte seara, după ce făcuse niște cumpărături la un magazin din 
apropierea locuinței, mâncase, se uitase la televizor, apoi se 
culcase, știind că Anne era în tura de seară și urma să ajungă 
târziu. Se trezise la ora șase, ca de obicei, și constatase că soția 
lui nu se afla lângă el. Când a ieșit din dormitor, a văzut-o 
căzută în hol, plină de sânge. Nu și-a dat seama dacă mai trăia 
sau nu, așa că a sunat la ambulanţă. 

Era posibil, și-au zis anchetatorii, ca omul să spună adevărul. 
Ușa fusese descuiată cu cheia de femeie, nu existau urme de 
efractie. Poate că cineva o urmarise si o atacase dupa ce ea 
intrase în apartament. Făptașul își dăduse seama ulterior că se 
mai afla cineva în casă, așa că o luase la sănătoasa fără să mai 
fure ceva (poșeta victimei, care conţinea și o sumă de bani 
gheață, fusese găsită lângă trupul femeii). După cum avea să 
constate legistul, ea murise în jur de ora trei dimineaţa. Nu 
exista niciun motiv pentru care Simmons și-ar fi ucis soţia și el 
părea distrus de pierderea acesteia. Omul n-avea datorii, nu era 
încurcat cu vreo amantă și la serviciu își vedea de treabă, fiind 
socotit un tip la locul lui. 

Laura aflase toate aceste detalii de la Wieder, unul dintre cei 
trei experţi care analizaseră starea de sănătate mintală a lui 
Derek dupa ce acesta fusese acuzat că își ucisese soția, iar 
avocatul acestuia ceruse achitarea pe caz de nebunie. Dintr-un 
motiv sau altul, Wieder acordase o deosebită importanţă acestui 
caz. 

Politistii descoperiseră ulterior mai multe lucruri, toate 
defavorabile lui Derek. 

În primul rând, au aflat că Anne Simmons avea o legătură 
extraconjugală care începuse cu câteva luni înainte ca ea să fie 
ucisă. Identitatea acestui amant a rămas necunoscută - sau cel 
putin nu avea sa fie făcută publică -, dar se pare că relația era 


VP - 43 


serioasă si că cei doi amanți se gândeau la căsătorie, evident, în 
cazul în care Anne ar fi divorțat. În seara crimei, după ce Anne 
își terminase schimbul și cafeneaua fusese închisă, pe la ora 
zece, cei doi merseseră într-o garsonieră închiriată de femeie în 
urmă cu două luni pe aceeași stradă, unde stătuseră până la 
miezul nopţii, pe urmă ea luase un taxi până acasă. Conform 
declaraţiei taximetristului și a informaţiilor stocate pe ceasul de 
pontaj al mașinii, Anne Simmons ajunsese în fata imobilului în 
care locuia la ora unu și douăsprezece minute dimineața. 

Derek a pretins că n-avea habar de relaţia extraconjugală a 
soției, însă anchetatorii au considerat acest lucru ca fiind puţin 
probabil. Apăruse, așadar, un motiv - gelozia -, iar crima părea 
să fie una pasională. 

În al doilea rând, femeia avea pe braţe mai multe răni numite 
în limbaj criminalistic ca fiind unele „de apărare”, adică își 
ridicase mâinile pentru a-și apăra capul și pieptul de arma 
atacatorului, cel mai probabil un cuţit cu lama de dimensiuni 
medii. Chiar dacă Derek dormea dus în timpul în care soţia lui se 
lupta pentru a-și apăra viaţa, era, de asemenea, puţin probabil 
ca zgomotele să nu fi fost auzite din dormitor, mai ales că Anne 
strigase aproape sigur după ajutor. (Doi vecini aveau să 
pretindă ulterior că ar fi auzit strigăte care veneau din casa 
familiei Simmons, dar că ele ar fi încetat înainte ca ei să se 
trezească de-a binelea și eventual să anunţe poliţia.) 

În al treilea rând, o prietenă a victimei a declarat că din 
bucătăria familiei Simmons dispăruse un cuţit, pe care și-l 
amintea foarte bine, fiindcă în urmă cu doar câteva săptămâni o 
ajutase pe Anne să pregătească masa pentru aniversarea zilei ei 
de naștere, la care erau invitaţi mai mulţi cunoscuți. Intrebat 
fiind de anchetatori despre respectivul cuţit, a cărui descriere îl 
indica drept posibilă armă a crimei, Derek ridicase din umeri. 
Da, existase un asemenea cuţit, însă nu-și amintea ce se 
întâmplase cu el, de vreme ce soţia lui se ocupa de bucătărie. 

În al patrulea rând, aflaseră că în urmă cu mulţi ani, pe când 
era doar un adolescent, Derek suferise o cădere nervoasă 
severă, care a necesitat internarea lui în Marlboro Psychiatric 
Hospital pentru mai multe luni și asta îl făcuse să-și amâne 
ultimul an de liceu. Fusese diagnosticat ca schizofrenic și după 
externare urmase mai mulţi ani un tratament medicamentos. 
Deși până atunci fusese un elev foarte bun, ulterior renuntase la 


VP - 44 


ideea de a urma colegiul, se calificase ca electrician de 
întreţinere și obținuse un post la firma la care lucra atunci când 
avusese loc crima. 

Prin urmare, anchetatorii aveau să conchidă că lucrurile se 
petrecuseră asa: Anne venise acasă, iar între ea și soțul ei 
izbucnise o ceartă. El i-a reproșat, probabil, relaţia amoroasă 
despre care aflase între timp și ea i-a comunicat faptul că 
intenţiona să divorțeze. Aproximativ două ore mai târziu, Derek 
a luat un cuţit din bucătărie și a ucis-o. A scăpat apoi de arma 
crimei și câteva ore mai târziu a sunat la ambulanţă, ca și cum 
abia atunci ar fi „descoperit” trupul neînsufleţit al soţiei lui. Era 
posibil să fi suferit o cădere nervoasă, însă numai medicii 
puteau să se pronunțe asupra acestui lucru. 

Odată ce Simmons a fost pus sub acuzare și arestat, avocata 
lui s-a agăţat de acest ultim aspect și a cerut achitarea lui pe 
motiv de nebunie, după ce inculpatul s-a încăpățânat să susțină 
că nu era vinovat, refuzând orice fel de înţelegere cu procurorul. 

În urma mai multor examinări, Wieder ajunsese la concluzia 
că Derek Simmons suferea de o formă foarte rară de psihoză - 
cei care-l examinaseră în adolescenţă îi puseseră un diagnostic 
greșit. Psihoza respectivă implica apariţia periodică a unor așa- 
zise stări de fugue, sau de confuzie mentală, în timpul cărora 
bolnavul își pierde complet conștiința de sine, amintirile și simţul 
identităţii. Asemenea persoane puteau să dispară de acasă și să 
fie găsite după ani de zile într-un alt oraș sau chiar alt stat, 
trăind sub o identitate complet nouă, fără să-și aducă aminte 
nimic din cea veche. Unii reveneau la vechea identitate, însă o 
uitau în totalitate pe cea pe care și-o construiseră între timp; 
alții rămâneau complet captivi în aceasta din urmă. 

Dacă diagnosticul lui Wieder era corect, era posibil ca 
Simmons să nu-și amintească absolut nimic din ceea ce făcuse 
în orele acelea din noapte, in care, din cauza surescitării si a 
stării de conștiință modificată indusă de trecerea bruscă de la 
starea de somn la cea de veghe, reactionase ca și cum ar fi fost 
o altă persoană. 

Wieder își convinsese colegii să-i accepte diagnosticul, așa că 
judecătorul decisese încredințarea lui Simmons medicilor de la 
Trenton Psychiatric Hospital, unde erau internaţi bolnavii 
periculoși. Cu acordul celor de acolo, Wieder se ocupase în 
continuare de terapia lui Derek, folosind hipnoza și un tratament 


VP - 45 


revoluționar cu un amestec de anticonvulsionante. Din păcate, 
după câteva luni, Simmons fusese atacat de un alt pacient și 
suferise o rană gravă la cap, fapt care a înrăutățit substantial 
lucrurile. Derek Simmons și-a pierdut memoria complet și nu și- 
a mai recuperat-o niciodată pe deplin. Creierul lui era capabil să 
formeze și să stocheze noi amintiri, însă cele vechi s-au dovedit 
imposibil de recuperat. Laura mi-a explicat că forma aceasta de 
traumă se numește amnezie retrogradă. 

După un an, la insistenţele lui Wieder, Derek a fost mutat la 
Marlboro Psychiatric Hospital, care avea un regim mult mai lejer, 
iar profesorul l-a ajutat să-și reconstituie personalitatea. De fapt, 
spunea Laura, această ultimă afirmaţie era adevărată doar pe 
jumătate. Pacientul „redevenise” Derek Simmons doar în sensul 
că purta același nume și avea aceeași înfățișare. Stia să scrie, 
însă habar n-avea cum anume învățase acest lucru, de vreme ce 
nu-și amintea nimic despre școală. Rămăsese în continuare 
priceput la întreţinerea unor instalaţii, dar, la fel, nu știa cum 
ajunsese să se priceapă la așa ceva. Toate amintirile lui de până 
în momentul atacului din spital i-au rămas ferecate undeva în 
sinapsele creierului. 

In vara anului 1985, cererea avocatei de externare din spital a 
lui Simmons a fost aprobată de judecător, avându-se în vedere 
complexitatea cazului și comportamentul lipsit de orice violenţă 
al pacientului. Dar, relata Laura, era clar că Derek Simmons n-ar 
fi fost în stare să se descurce singur, n-avea nicio șansă de a fi 
angajat undeva și, mai devreme sau mai târziu, ar fi ajuns tot 
într-un azil de boli neuropsihice. Era singur la părinţi, iar mama 
lui murise de cancer pe când el avea doar câţiva ani. Tatăl lui, 
pe care oricum Derek nu-l întâlnise prea des nici înainte de 
întâmplarea care-l trimisese în spital, plecase din oraș imediat 
după tragedie, fără să lase vreo adresă și fără să pară interesat 
de soarta fiului său. Așa că Wieder i-a închiriat o mică 
garsonieră nu departe de propria lui casă, plătindu-i lunar o 
sumă modică pentru a avea grijă de casa lui. Derek trăia 
complet izolat, fiind privit de vecini ca un soi de ciudatenie care 
putea să aibă manifestări periculoase, iar din când în când se 
închidea în garsonieră și n-o părăsea zile sau săptămâni în sir. În 
asemenea perioade, tot Wieder era cel care-i ducea alimente și 
avea grijă ca omul să își ia medicamentatia. 


VP - 46 


Povestea lui Derek Simmons m-a impresionat, mai ales 
datorită atitudinii profesorului Wieder în ceea ce-l privea. Cu 
ajutorul lui, nenorocitul acela, criminal sau nu, reușea totuși să 
ducă o viaţă decentă, chiar dacă libertatea îi era dramatic 
limitată de boala de care suferea. Fără Wieder, ar fi sfârșit însă 
într-un azil, asemenea unei rable nedorite de nimeni, printre 
asistenţi brutali și pacienţi periculoși. Laura mi-a spus că făcuse 
împreună cu profesorul câteva vizite la spitalul din Trenton, 
pentru examinarea unor pacienţi, și că locul acela i se păruse 
unul dintre cele mai sinistre de pe suprafața pământului. 

În săptămâna care a urmat, pe când cădea prima zăpadă din 
iarna care începea, am fost acasă la Wieder de trei ori și de 
fiecare dată l-am găsit acolo pe Derek, meșterind câte ceva. Am 
stat de vorbă și am fumat împreună, privind peisajul din jur, 
care părea strivit sub cerul mohorât. Dacă n-aș fi știut care era 
situaţia lui, l-aș fi considerat un om normal, timid, retras si nu 
foarte inteligent. Oricum, părea blând și incapabil să facă vreun 
rău. Vorbea despre Wieder aproape cu venerație și își dădea 
seama cât de mult îi datora. Mi-a mărturisit că adoptase de 
curând un câine de la un adăpost public, îi dăduse numele Lost 
și îi plăcea să-l plimbe în fiecare seară prin parcul din apropiere. 

L-am menţionat pe Derek și i-am spus povestea pentru că și 
el va juca un rol în tragedia care se va petrece în curând. 


CINCI 


Cred că era undeva pe la mijlocul lunii decembrie când am 
primit una dintre cele mai importante vești din viaţa mea de 
până atunci. 

Mă împrietenisem cu una dintre functionarele de la Firestone 
Library, o doamnă între două vârste pe nume Lisa Wheeler. Ea 
m-a anunţat că un editor de la Signature, o revistă literară din 
New York City, avea să ţină o conferință la Nassau Hall. Revista, 
care astăzi nu mai există, era destul de cunoscută în epocă, în 
pofida tirajului ei relativ limitat. Știind că voiam să public, 
doamna Wheeler mi-a făcut rost de o invitaţie și m-a sfătuit ca 
la sfârșitul conferinței să-l abordez pe editorul respectiv, să-l rog 


VP - 47 


să-mi citească povestirile și eventual să le ia în considerare în 
vederea publicării. 

Nu eram un tip timid, însă niciunul îndrăzneţ, așa că în cele 
trei zile care au urmat m-am perpelit întrebându-mă ce-ar trebui 
să fac. Mai mult la insistențele Laurei, în cele din urmă am 
selectat trei povestiri, le-am pus într-un plic alături de o scurtă 
biografie și m-am prezentat la conferinţă cu el la subsuoară, 
despicând aerul de culoarea plumbului și ascultând tipetele 
ciorilor care-și făceau veacul prin copacii din faţa clădirii. 

Ajunsesem prea devreme, așa că mi-am aprins o ţigară. 
Ninsese și cei doi tigri din bronz care străjuiau intrarea păreau 
figurine de martipan de pe un tort imens, acoperite cu zahăr 
pudră. Un tip înalt, îmbrăcat într-un sacou de tweed dintr-acelea 
cu petice de piele în coate, la care se străduise să asorteze o 
cravată în culori ţipătoare, s-a apropiat de mine și mi-a cerut un 
foc. Fuma ţigări fără filtru, și le răsucea singur, după ce în 
prealabil le înfigea într-un porttigaret lung din fildeș sau os, pe 
care-l tinea între degetul mare și arătător ca un dandy din epoca 
edwardiană. 

A intrat în vorbă cu mine și m-a întrebat de ce am venit la 
conferinţă. l-am mărturisit că nici macar nu cunoșteam bine 
tema acesteia, însă doream să-i înmânez conferentiarului, care 
era editor la Signature, niște povestiri pe care le scrisesem. 

— Grozav! a exclamat el, suflând un nor de fum albăstrui în 
aerul rece. 

O mustață subţire, de bărbat fatal din perioada interbelică, îi 
acoperea parţial buza superioară. 

— Și despre ce anume sunt povestirile tale? 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-ar fi dificil să le povestesc... Aș prefera să fie citite decât 
să vorbesc despre ele. 

— Știi că William Faulkner spunea același lucru? Și anume că 
o carte cu adevărat bună nu poate fi povestită, ci doar citită. 
Bine atunci, poţi să mi le dai. Fac pariu că sunt în plicul acela. 

Am rămas cu gura căscată. 

— John M. Knox, s-a prezentat individul, mutandu-si 
porttigaretul în mâna stângă pentru a-mi întinde dreapta. 

l-am strâns mâna cu senzaţia că făcusem un pocinog. A 
observat încurcătura mea și mi-a zâmbit încurajator, dezvelind 
două șiruri de dinţi ingalbeniti de tutun. l-am întins plicul în care 


VP - 48 


pusesem povestirile și biografia. L-a luat, l-a vârât fără să-l 
privească într-o servietă jerpelită din piele, pe care o rezemase 
de piciorul metalic al scrumierei dintre noi, ne-am fumat tigarile 
și am intrat în sală, fără să ne mai spunem nimic. 

La sfârșitul conferinţei, după epuizarea sesiunii de întrebări și 
răspunsuri, mi-a făcut un semn discret și când m-am apropiat de 
el, mi-a înmânat o carte de vizită și mi-a șoptit să-l caut după o 
săptămână. 

I-am povestit Laurei întâmplarea. 

— Asta e un semn, mi-a spus ea, foarte convinsă. 

Ședea cocotata goală pe biroul pe care mi-l improvizasem 
într-un colt al sufrageriei si isi legăna picioarele prin aer pentru 
a-si uSca oja de pe unghiile proaspat vopsite ale acestora, in 
timp ce-și stergea lentilele ochelarilor cu o laveta moale si 
curată, din microfibră. 

— Asa se întâmplă când ceva e scris în stele, a continuat ea. 
Toate se pun cap la cap și curg într-un mod firesc și natural, ca 
o proză bună. Bine ai venit în rândurile scriitorilor, Richard 
Flynn! 

— Ai răbdare să vedem ce iese până la urmă. Mă întreb dacă 
am ales bine povestirile. Și dacă măcar se va uita pe ele. Poate 
că zac deja într-un coș de hârtii. 

Avea o miopie destul de puternică și când nu purta ochelarii și 
se concentra să vadă ceva, îngustându-și pleoapele, părea să 
aibă un aer furios. Mi-a aruncat o asemenea privire și a scos 
limba la mine. 

— Nu fi un afurisit de pesimist! Oamenii deprimati mă calcă 
pe nervi, mai ales când au sub șaizeci de ani și nu suferă deo 
boală incurabilă. De fiecare dată când încercam ceva nou, tata 
nu prididea să-mi explice câte greutăţi insurmontabile aveau să 
stea între mine și ceea ce-mi propuneam. Cred că din cauza 
asta am abandonat pictura la cincisprezece ani, deși profesorul 
de la care luam lecţii de desen îmi spunea că eram foarte 
talentată. Când am participat la primul meu concurs 
internaţional de matematică, în Franța, m-a prevenit că membrii 
juriului aveau să-i favorizeze pe concurenţii francezi, așa că nu 
era cazul să visez cai verzi pe pereţi. 

— Sia avut dreptate? l-au favorizat pe mancatorii de melci? 


VP - 49 


— Nici pomeneală. Întâmplător, primii doi clasati au fost 
americani. Eu am câștigat primul loc, iar un băiat din Omaha s-a 
clasat pe locul al doilea. 

A pus laveta pe birou, și-a așezat ochelarii pe nas, apoi și-a 
strâns genunchii la piept și i-a îmbrățișat cu braţele, ca si cum i 
s-ar fi făcut dintr-odată frig. 

— Simt că o să fie bine, Richard. Ești născut să fii scriitor, știu 
asta și o știi și tu. Însă nimic în viaţă nu vine pe o tavă din 
argint. După ce a murit tata, când aveam șaptesprezece ani, i- 
am deschis biroul și m-am uitat la chestiile pe care le păstra 
acolo, sub cheie, și printre care-mi dorisem întotdeauna să 
scotocesc. Pitită printre niște hârtii, am găsit o fotografie mică, 
alb-negru, a unei fete foarte tinere, cam de vârsta mea, care 
avea părul prins cu o bandă subţire, cum era la modă cu multi 
ani în urmă. Nu era o frumusețe, chipul îi erau rotund și banal, 
însă avea ochi frumoși și buze senzuale. l-am arătat fotografia 
maică-mii și mi-a răspuns scurt că fusese o iubită de-a lui din 
liceu și că habar n-avea că tata îi păstrase fotografia în toți 
acești ani. Înţelegi? N-avusese curajul să fie cu fata aceea, cine 
știe de ce, și adunase în el atât de multă nefericire, încât nu se 
putea abtine să n-o împrăștie mereu în jurul lui, asa cum sepia 
elimină o secreție negricioasa dintr-o „glandă de cerneală” cand 
e atacată. Și acum da-ti jos pantalonii și vino-ncoace, frumosule! 
Nu vezi că o femeie goală tânjește după tine?! 

e 

S-a dovedit că avea dreptate. 

Eram împreună o săptămână mai târziu, la prânz, și mâncam 
într-o pizzerie de pe Nassau Street, când brusc mi-a venit ideea 
să sun chiar atunci la redacţia Signature. Am intrat în cabina 
telefonică de lângă intrarea la toaletă, am varat sfertul de dolar 
în fanta din metal și am format numărul de pe cartea de vizită. 
Mi-a răspuns o femeie tânără și am cerut cu domnul Knox, 
spunându-mi numele. Peste câteva secunde am auzit în 
receptor vocea editorului, își amintea cine eram și a intrat direct 
în subiect: 

— Vesti bune, Richard. Materialul va fi publicat chiar în 
numărul viitor, în ianuarie. Asta este bine, în general după 
sărbători crește numărul de cititori, mulţi vor să vadă ce și cum 
când revin din vacanțe. N-am schimbat nici măcar o virgulă. 

Eram copleșit. 


VP - 50 


— Ce povestire ati ales? 

— Sunt scurte, așa că am decis să le publicăm pe toate trei. 
Ti-am dat două pagini. Apropo, ne trebuie și două fotografii de- 
ale tale. Alb-negru, tip portret. Vrem să-ţi facem o mică 
prezentare. 

— Nici nu știu ce să spun... Mi se pare incredibil, am rostit eu 
după ce am bâlbăit niște mulțumiri. 

— De ce ţi s-ar părea incredibil? s-a mirat el. Ai scris niște 
povestiri foarte bune și e normal să ajungă la cititori. Vreau să 
ne vedem după sărbători, să ne cunoaștem mai bine și să-mi 
spui la ce mai lucrezi. Dacă mergi înainte, te așteaptă un viitor 
frumos, Richard. Sărbători fericite! Mă bucur ca am putut să-ți 
dau o veste bună. 

I-am urat la rândul meu sărbători fericite și am pus receptorul 
în furcă. 

— Radiezi, mi-a spus Laura când m-am întors la masă. Deci e 
de bine? 

— Le vor publica pe toate trei în numărul din ianuarie, i-am zis 
eu. Pe toate trei, iti dai seama?! Signature! 

N-am sărbătorit cu șampanie, nici măcar n-am mers la un 
restaurant scump după cursuri. Ne-am petrecut seara acasă, în 
doi, făcând planuri de viitor și trăind cu senzaţia că stelele se 
apropiaseră de Pământ suficient de mult încât să le atingi dacă- 
ti ridicai braţul. Cuvintele gen Signature, trei povestiri, fotografie 
alb-negru, scriitor publicat, toate se învârteau ca niște sateliți în 
jurul capului meu, alcătuind un nimb invizibil al gloriei și al 
nemuririi. 

Astăzi îmi dau seama că fiind copleșit de schimbarea bruscă 
ce apăruse în viața mea și a cărei importanţă o exageram din 
toate punctele de vedere - la urma urmei, Signature nu era The 
New Yorker, iar colaboratorii erau plătiți doar în exemplare 
gratuite -, n-am conștientizat că unele aspecte din atitudinea 
Laurei se schimbaseră în ultimele zile. Părea absentă, era mereu 
preocupată de ceva și abia dacă mai schimbam câteva cuvinte 
unul cu celălalt. De două sau trei ori am surprins-o vorbind la 
telefon pe un ton scăzut și de fiecare dată a închis repede 
imediat după ce m-a observat. 

Am continuat să merg acasă la Wieder aproape în fiecare zi, 
lucrând câte trei-patru ore la aranjarea bibliotecii, care prindea 
încet contur, iar serile mi le petreceam cu Laura, renunțând la 


VP - 51 


orice altceva. Dar de cele mai multe ori începuse să-și ia de 
lucru pentru acasă și stătea ghemuită pe podea, înconjurată de 
cărți, coli de hârtie, pixuri și creioane, ca un saman oficiind un 
ritual misterios. Imi spunea că era obosită și că avea un termen 
strâns pentru predarea unui parţial. Dacă-mi aduc bine aminte, 
nici măcar nu mai făceam dragoste. Deși mă trezeam devreme, 
de multe ori constatam că ea plecase deja. 
e 

Într-una dintre acele zile, pe când mă aflam în biblioteca lui 
Wieder, am descoperit manuscrisul, mai mult dintr-o întâmplare. 

La baza rafturilor aflate pe peretele opus intrării trona un soi 
de dulăpior închis în care n-avusesem curiozitatea să mă uit 
până atunci, convins că toate cărțile se aflau la vedere. M-am 
gândit să caut în el niște hârtie de scris, dorind să desenez o 
schiță cu aranjamentul final al rafturilor de lângă ușă, cele cu 
care începusem, pentru a nu mai cobori până la parter în biroul 
profesorului. L-am deschis și, într-adevăr, am găsit acolo un top 
de hârtie A4 aproape întreg, câteva ziare vechi, mai multe 
snopuri de creioane, pixuri și carioci. 

Când am vrut să scot topul de hârtie, l-am scăpat și filele s-au 
împrăștiat pe parchet. M-am așezat în genunchi pentru a le 
pune laolaltă și am văzut că vârful unuia dintre creioane părea 
să pătrundă, pur și simplu, în locul în care se îmbinau în unghi 
drept doi dintre pereţii dulăpiorului, ca într-o scamatorie. M-am 
aplecat pentru vedea mai bine interiorul nișei respective, am 
dat la o parte restul obiectelor pentru a ajunge cu mâna la 
creion și am descoperit că peretele din stânga era construit în 
așa fel încât să se rabateze spre interior, dezvelind o firidă de 
mărimea unei cărți de telefon. lar în firida aceea era un teanc de 
foi, varat într-un dosar din carton. 

L-am scos și am constatat că pe dosar nu era nicio inscripţie 
menită să ajute la identificarea documentului. Frunzărind foile, 
mi-am dat seama că ele reprezentau un manuscris - mai precis 
manuscrisul unei lucrări de psihiatrie sau psihologie -, însă nu 
exista o pagină de gardă pe care să fie trecut numele autorului 
și titlul lucrării. 

Filele păreau scrise de cel puţin două persoane. Unele coli 
erau bătute la mașină, altele erau acoperite cu un scris de mână 
foarte mărunt, autorul folosind o cerneală de culoare neagră, și, 
în fine, altele conţineau un scris cu litere mari și labartate, 


VP - 52 


aplecate spre partea stângă, iar autorul lor intrebuintase un pix 
de culoare albastră. Atât paginile scrise la mașină, cât și cele 
scrise de mână erau pline de corecturi și din loc în loc pe ele 
erau lipite cu bandă adezivă transparentă adăugiri de câte un 
paragraf sau două. 

M-am întrebat dacă nu cumva aceea era ciorna, sau una 
dintre ciornele faimoasei cărți a profesorului Wieder, despre 
care Laura îmi vorbise, sau crochiul unei lucrări mai vechi, deja 
tipărite. 

Am citit în grabă primele două sau trei pagini, care abundau 
în termeni de specialitate necunoscuţi mie, apoi m-am grăbit să 
vâr manuscrisul înapoi în firida lui, s-o închid și să așez restul 
obiectelor la locul lor, renunțând și la ideea schiţei - nu voiam ca 
Wieder să observe că-i descoperisem ascunzătoarea secretă și 
să creadă că-i scotocisem prin casă. 

e 

Într-o după-amiază am pierdut șirul orelor și când am coborât 
la parter am dat nas în nas cu profesorul, care discuta ceva cu 
Derek. Apoi acesta din urmă a plecat și Wieder m-a invitat să 
rămân la cină. Era obosit, avea un aer sumbru și preocupat. M-a 
felicitat doar în treacăt pentru viitoarea apariţie a povestirilor 
mele, despre care aflase, probabil, de la Laura, fără să-mi ceară 
detaliile pe care aș fi fost mai mult decât bucuros să i le ofer. 
Afară se pornise o ninsoare zdravănă și îmi spuneam că era mai 
bine să plec înainte să apară posibile blocări de drumuri, însă 
mi-a fost imposibil să-l refuz. 

— De ce nu-i spui și Laurei să vină? m-a întrebat el. Nu știam 
că te gasesc aici, aș fi invitat-o chiar eu, astazi-dimineata am 
lucrat ceva împreună. 

În timp ce scotea din frigider niște fripturi de vită, am mers în 
hol și am sunat acasă. Laura a răspuns aproape imediat și i-am 
spus că eram la Wieder și că ne-a invitat la cină. 

— El ţi-a sugerat să mă suni? m-a întrebat ea pe un ton rece. 
Unde e acum? 

— În bucătărie. De ce? 

— N-am chef să vin, Richard. Vremea e urâtă si te-aș sfătui si 
pe tine să vii cât mai repede acasă. 

Fără să mai insist, i-am promis că voi ajunge cât de repede 
voi putea și am închis telefonul. Wieder m-a privit întrebător 
când m-am întors în sufragerie. Își scosese haina de la costum și 


VP - 53 


cravata și își pusese, peste pantaloni și cămașă, un sort alb de 
bucătărie pe pieptul căruia era scris cu litere brodate de culoare 
roșie: Yummy-Yummy/The Best Mommy. Mi s-a părut că slăbise, 
iar cearcănele de sub ochi erau mai adânci ca niciodată. Scăldat 
în lumina crudă a neoanelor de la bucătărie, chipul lui părea mai 
bătrân cu zece ani, în vreme ce aerul acela de siguranţă de sine 
pe care-l remarcasem la el încă din seara în care ne 
cunoscuserăm părea să fi fost înlocuit cu o expresie de om 
hăituit. 

— Ei, ce-a spus? 

— A zis că n-are chef să iasă pe o vreme ca asta. Si... 

M-a întrerupt cu un gest de lehamite. 

— Putea măcar să găsească o scuză mai potrivită. 

A luat una dintre fripturi și a varat-o la loc în frigider, trantind 
ușa acestuia. 

— Femeile pot să spună oricând că sunt indispuse, nu-i asa, 
fără să ofere detalii. Este unul dintre multele lor avantaje în 
viata. Coboară, te rog, în cramă și alege o sticlă cu vin! Urmează 
o cină de burlaci singuratici și triști. Niciunul dintre noi nu e 
pasionat de fotbal, dar am putea după aceea să ne uităm la un 
meci, să bem bere și să râgâim, cum presupun că fac bărbații 
adevăraţi. 

Când m-am întors de la demisol cu vinul, fripturile sfârâiau 
într-o tigaie uriașă, iar el prepara un piure din fulgi de cartofi. 
Deschisese larg una dintre ferestre și vântul azvârlea înăuntru 
fulgi mari de zăpadă, care se topeau instantaneu în aerul cald. 
Am desfăcut sticla cu vin și am turnat licoarea într-o carafă 
pântecoasă, urmându-i sfatul. El a pus apoi cuburi de gheață în 
două pahare, a turnat câte o portie de bourbon și mi-a făcut 
semn spre unul dintre ele. 

— Fără supărare, dar dacă aș fi invitat-o pe Laura în urmă cu 
doi ani să-mi facă o vizită, ar fi venit în goană, chit că afară ar fi 
plouat cu pucioasă, a spus el, dupa ce a luat o înghiţitură din 
pahar. Ascultă sfatul unui om bătrân, Richard: când femeile simt 
că ai o slăbiciune pentru ele, încep să-și testeze puterea și 
încearcă să te domine. 

— Ce înseamnă „slăbiciune”? l-am întrebat eu, însă nu mi-a 
răspuns, doar s-a uitat lung la mine. 

Am mâncat în tăcere. Gătise în grabă; friptura era aproape 
crudă și piureul era plin de cocoloașe. A golit aproape de unul 


VP - 54 


singur carafa cu vin, iar la cafea și-a mai turnat o portie 
zdravănă de bourbon, pe care a dat-o pe gat din câteva 
înghiţituri. Afară, ninsoarea se preschimbase într-un viscol 
aspru, care se zvârcolea pe la ferestre. 

La încheierea cinei, a pus vasele în mașina de spălat și și-a 
aprins un trabuc pe care l-a scos dintr-o cutie din lemn, dupa ce 
am refuzat să iau și eu unul. O vreme a fumat cu un aer absent, 
părând să uite că eram și eu acolo. Mă pregăteam să-i 
mulțumesc pentru cină și să-l anunţ că trebuia să plec, când a 
început să vorbească: 

— Spune-mi, Richard, care e prima ta amintire? În ordine 
cronologică, vreau să spun. De obicei, o persoană începe să aibă 
amintiri pe la vârsta de doi ani și jumătate, trei ani. 

Rămăsese aprinsă doar lumina din bucătărie, așa că odaia se 
afla în semiintuneric. În timp ce vorbea, își agita mâinile, iar 
vârful incandescent al trabucului descria desene complicate în 
penumbra. Barba îi dădea înfățișarea unui profet biblic, istovit 
de viziuni, care se străduia să audă încă o dată vocea din ceruri. 
Pe inelarul mâinii drepte purta o bijuterie din aur cu o piatră 
albastră, care sclipea tainic atunci când trăgea din trabuc. Blatul 
mesei dintre noi, acoperit cu un ștergar mare de culoare albă, 
părea suprafața unui lac adânc și rece, care ne separa mult mai 
bine decât ar fi făcut-o un zid din piatră. 

Nu mă gândisem niciodată care era prima mea amintire, „în 
ordine cronologică”, așa cum afirmase el. După câteva clipe 
doar, amintirea la care se referea mi s-a conturat limpede în 
minte și i-am împărtășit-o. 

— Eram la Philly, în casa unei mătuși pe nume Cornelia. Ai 
dreptate, trebuie că aveam trei ani, sau, mai exact, mai era o 
lună, poate chiar două, până să-i împlinesc, deoarece era la 
începutul verii anului 1969. Mă aflam pe un balcon, care mi se 
părea foarte mare, și încercam să desprind o șipcă din lemn 
dintr-un dulap de culoare verde. Purtam o pereche de pantaloni 
scurți și niște sandale de culoare albă. Apoi mama a venit și m-a 
luat de acolo. Nu-mi amintesc detaliile călătoriei, interiorul 
apartamentului sau înfățișarea mătușii mele ori a soțului ei. 
Doar atât, șipca din lemn, dulăpiorul și balconul pardosit cu 
gresie galbenă. Da, îmi mai aduc aminte și de un miros puternic 
de mâncare, probabil că se gătea în bucătăria care e posibil să 
se fi aflat lângă balcon. 


VP - 55 


— Deci aveai vreo trei ani când Armstrong a pășit pe Lună, a 
conchis el. Exista televizor în casă pe vremea aceea? Era exact 
în vara despre care vorbești. 

— Sigur. Era un televizor mic, așezat pe o masuta în 
sufragerie, în fata ferestrelor. Mai târziu aveam să-l schimbăm 
cu unul mai mare, marca Sony. 

— Este foarte probabil ca părinţii tai să fi urmărit 
aselenizarea, cel mai important moment din istoria omenirii de 
la facerea lumii, cum s-a spus atunci. Ai vreo amintire în 
legătură cu asta? 

— Știu ca au urmărit aselenizarea, fiindcă au adus vorba ani 
în șir despre asta. În ziua aceea, tata fusese la dentist în 
vederea unei extractii, iar mama îi pregătise apă caldă cu sare 
pentru gargară și el reușise, cine știe cum, să-și opărească gura. 
Am ascultat poveștile lor de zeci de ori. Dar nu-mi aduc aminte 
să-l fi auzit pe Neil Armstrong rostind celebra lui frază sau să-l 
văd plutind ca o marionetă umplută cu calti pe suprafața Lunii. 
Am văzut scena aceea mai târziu, normal. 

— Vezi? Pentru tine, la vârsta de trei ani, aselenizarea n-avea 
nici cea mai vagă semnificaţie. O biată șipcă din lemn era mai 
importantă, dintr-un motiv sau altul. Însă ce-ar fi să constati că 
n-ai fost niciodată în Philly și că totul este o imagine pe care 
mintea ta a creat-o singură, că nu e vorba de nicio amintire? 

— Am avut niște discuţii de genul ăsta cu Laura... Poate că 
unele amintiri sunt relative, memoria noastră le-a cosmetizat în 
timp sau chiar a mai schimbat câte ceva pe ici, pe colo, însă 
cred că relativitatea asta se oprește la un punct. 

— Nu se oprește la niciun punct, mi-a zis el, pe un ton 
categoric. Îţi dau un exemplu. Când erai mic, în perioada despre 
care-mi vorbeai, te-ai rătăcit vreodată într-un mall, pe când te 
aflai cu părinţii la cumpărături? 

— Nu, nu-mi amintesc de așa ceva. 

— Ei bine, în perioada anilor '60, când apăruseră mallurile 
care înlocuiau treptat băcăniile de cartier, una dintre spaimele 
constante ale mamelor era aceea că-și vor pierde copiii în 
aglomeraţia de acolo. Copiii din acea generaţie, mai ales cei din 
orașele mari, au fost crescuţi în umbra acelui baubau, fiind 
mereu sfatuiti să se tina aproape de mamele sau bunicile lor pe 
când se aflau la cumpărături. Teama de a nu se pierde la mall e 


VP - 56 


întipărită în memoria lor profundă, chiar dacă nu-și mai aduc 
aminte nimic despre asta. 

S-a ridicat de la masă și a umplut paharele cu vin, punându- 
mi-l în fata pe al meu înainte să se așeze la loc. A mai tras un 
fum din trabuc, a băut o înghiţitură, îndemnându-mă din priviri 
să fac la fel, apoi a continuat: 

— In urmă cu mai multi ani am facut un experiment. Am 
alcătuit un eșantion din studenţi născuţi in perioada aceea, în 
orașe cu peste cinci sute de mii de locuitori. Niciunul dintre ei 
nu-și amintea să se fi rătăcit într-un mall în copilărie. În stare de 
hipnoză, li s-a sugerat ca un asemenea episod a avut totuși loc. 
Care crezi că a fost urmarea? Trei sferturi dintre ei au declarat 
ulterior că și-au amintit că s-au rătăcit în magazin, oferind și 
amănunte despre întâmplarea cu pricina: cât de speriaţi erau, 
cum au fost găsiţi și conduși la mamele lor, anunţurile la 
difuzoare, care mentionau că John ori Jane au fost găsiţi la 
raionul de produse congelate. Cei mai multi au refuzat sa creada 
ca totul era doar rezultatul unei sugestii, impletite cu vechile lor 
spaime din copilărie. Işi „aminteau” mult prea bine întâmplarea 
respectivă pentru a crede că n-a avut loc cu adevărat. Dacă i-as 
fi sugerat unui tânăr născut și crescut în Midwest, Vestul 
Mijlociu, că a fost atacat în copilărie de un aligator, de exemplu, 
cel mai probabil rezultatul ar fi fost nul, deoarece în memoria 
copilăriei lui nu era imprimată frica de asemenea reptile. 

— Și care e ideea? l-am întrebat eu. 

Nu mai aveam chef să beau, mirosul de alcool era suficient ca 
să-mi inducă o senzaţie de greață după cina pe care o 
tnghitisem cu noduri. Mă simțeam obosit și mă întrebam daca 
autobuzele mai circulau. 

— Ideea e că atunci când te-am întrebat despre o amintire din 
copilărie, mi-ai vorbit despre una benignă și aparent banală: un 
copil care se juca pe un balcon. Dar creierul nostru nu 
funcţionează niciodată așa. Trebuie să existe un motiv foarte 
puternic pentru care ai reținut acel episod, și nu un altul, 
presupunând că el este adevărat. Poate că șipca despre care 
aminteai avea unul sau mai multe cuie ascuţite și te-ai rănit, 
chiar dacă nu-ţi mai aduci aminte. Poate că balconul se afla la 
cine știe ce etaj și erai în pericol să cazi în gol, iar mama ta a 
tipat când te-a găsit singur și nesupravegheat într-un asemenea 


VP - 57 


loc și a vorbit ulterior în fata ta despre pericolul prin care ai 
trecut. Când am început să mă ocup de... 

S-a oprit, ca și cum s-ar fi întrebat dacă era bine să continue. 
Probabil că răspunsul a fost afirmativ, deoarece a vorbit în 
continuare: 

— Unele persoane pot trece prin episoade traumatizante, care 
se transformă, în timp, în blocaje grave. Este sindromul 
boxerului: după ce ai luat o bătaie soră cu moartea în ring, ţi-e 
aproape imposibil să te mobilizezi suficient ca să devii campion. 
Instinctul tău de conservare se preschimbă deci într-un inhibitor 
fatal pentru un luptător. Și-atunci, dacă niște studenți pot fi 
convinși că s-au pierdut de mamele lor într-un mall, de ce n-ar 
putea fi incredintati cei care, într-adevăr, s-au pierdut că o 
asemenea întâmplare n-a avut loc și că, de fapt, în ziua 
respectivă mamele lor le-au cumpărat câte o jucărie nouă? Nu 
înlături efectele întâmplării, ci însăși întâmplarea. 

— Cu alte cuvinte, măcelărești memoria cuiva, am sugerat eu, 
regretând imediat brutalitatea neintentionata a formulării. 

— Dacă nenumărate femei recurg la chirurgie plastică pentru 
a avea sâni mai frumoși, trăsături mai atractive și talie mai 
subţire, de ce n-ar fi la fel de necesară și benefică și o estetică 
mentală, Richard? Mai ales pentru acele persoane care au 
devenit niște simple jucării stricate, incapabile să-și mai exercite 
profesia. 

— Ceea ce spui nu seamănă cu o spălare a creierului? Și ce se 
întâmplă dacă amintirile respective revin la suprafaţă într-o 
situaţie cât se poate de nepotrivită, de exemplu? l-am întrebat 
eu. Dacă blocajul reapare dintr-odată la un alpinist în momentul 
în care este deja suspendat în corzi, la o altitudine de două mii 
de metri? 

M-a privit mirat și oarecum speriat. Până atunci, tonul lui 
fusese oarecum condescendent, însă după aceea am simţit în el 
o notă de teamă amestecată cu surprindere. 

— O întrebare foarte bună, amice. Se pare că ești mai 
inteligent decât credeam, fără supărare. Da, ce se întâmplă într- 
o asemenea situaţie? Probabil că unii îl vor considera 
responsabil de lucrul acesta pe cel care le-a „măcelărit” 
amintirile, după cum te-ai exprimat. 

În acel moment a sunat telefonul, însă el n-a catadicsit să 
răspundă și m-am întrebat dacă nu cumva fusese Laura cea 


VP - 58 


care initiase apelul. Apoi Wieder a schimbat brusc subiectul, 
folosindu-și tactica obișnuită. Considera probabil că vorbise deja 
prea mult în legătură cu experimentul pe care-l conducea. 

— Îmi pare rău că Laura n-a fost cu noi, poate că discuţiile ar 
fi fost mai vesele. Știi, sunt la curent cu relaţia voastră, deci nu 
mai e nevoie să minți în privința asta. Laura și cu mine n-avem 
secrete. Ţi-a pomenit despre acel Timothy, nu-i asa? 

I-am confirmat. Mă simţeam jenat că fusesem prins cu mata-n 
sac. 

— Când te-am întrebat de specificul relaţiei voastre, știam 
deja ca erati împreună, mi-a zis el. A fost doar un test de 
sinceritate. 

— Pe care l-am picat. 

— Să spunem mai bine că ai ales să fii un bărbat discret și că 
întrebarea mea a fost oarecum deplasată, m-a liniștit el. Cât de 
mult înseamnă Laura pentru tine, sau, mai precis, cât de mult 
crezi că înseamnă? 

— Enorm. 

— N-ai avut nicio ezitare, a constatat el. Așadar, nu ne 
rămâne decât să sperăm că totul va merge bine între voi. Și deci 
nu te-a chestionat nimeni cu privire la vizitele tale aici, nu-i așa? 

— Nu. 

— Dar dacă se va întâmpla asta, îmi vei spune imediat, 
indiferent despre cine ar fi vorba, nu-i așa? 

— Sigur. 

— Bine, mulțumesc. 

M-am hotărât să intru în jocul lui și a fost rândul meu să 
schimb brusc subiectul discuţiei. 

— Ai fost vreodată căsătorit? 

M-a privit oarecum mirat. 

— Biografia mea e publică, Richard. Sunt surprins că n-ai citit- 
o. Nu, n-am fost niciodată căsătorit. De ce? Fiindcă atunci cand 
eram foarte tânăr eram preocupat doar să învăţ și să-mi 
construiesc o carieră, apoi a fost oarecum prea târziu. Când doi 
oameni se cunosc de tineri și oarecum se maturizează 
împreună, e mai simplu să-și suporte unul altuia tabieturile și 
hachitele. Mai târziu, e aproape imposibil. Sau poate că n-am 
întâlnit pe cine ar fi trebuit. Odată, m-am îndrăgostit lulea de o 
femeie, însă totul s-a sfârșit destul de rău. 

— De ce? 


VP - 59 


— Nu cumva vrei să-ți spun și combinaţia de la seif? Ajunge 
pentru astăzi. Știi care e prima mea amintire? 

— Presimt că tocmai sunt pe cale s-o aflu. 

— Presimtire corectă, ai stofa de medium. Eu, amice, nu 
ședeam pe un balcon, încercând să rup o șipcă dintr-un dulap. 
Stăteam undeva într-o curte plină cu trandafiri, era un început 
de vară luminos și soarele strălucea pe cer. Eram lângă niște 
tufe de trandafiri cu flori mari și roșii și la picioarele mele se afla 
o pisică albă. Un tip înalt - toate persoanele mature îţi par foarte 
înalte atunci când ești copil - se aplecase spre mine și-mi 
povestea ceva. Era îmbrăcat într-o uniformă militară și avea 
prinse pe pieptul vestonului mai multe decoraţii, dintre care una 
mi-a atras atenţia în mod deosebit, poate și pentru că strălucea 
foarte puternic, cred că era din argint, în formă de cruce. 
Bărbatul acela, probabil destul de tânăr, cu un păr blond tuns 
perie și purtând decoraţii, mă băga în seamă și eram foarte 
mândru de mine. Asta este amintirea mea, pe care o văd și 
astăzi în fata ochilor. Sunt născut în 1931, în Germania, dacă nu 
știai, și sunt evreu. Am emigrat în America împreună cu maică- 
mea și cu sora mea pe când aveam patru ani, iar Inge, soră- 
mea, era doar un bebeluș. Mai târziu, mama mi-a spus că în ziua 
aceea fuseseram „vizitaţi” de o grupare a batalioanelor de asalt, 
că oamenii aceia îl bătuseră pe tatăl meu, care a murit câteva 
zile mai târziu la spital. Dar acea amintire, care masca un 
eveniment atât de dureros, a rămas aici, în mintea mea. Prefer 
să-mi păstrez amintirile, chiar și pe cele dureroase. Le folosesc 
uneori așa cum catolicii întrebuințează ciliciul, o chestie 
chinuitoare pe care și-o leagă în jurul mijlocului sau al coapsei. 
Mă ajută să nu uit niciodată ceea ce sunt în stare să facă unii 
oameni, aparent normali, unor semeni de-ai lor și că dincolo de 
aparente sunt uneori ascunși monștri dintre cei mai cruzi. 

Ne-am ridicat și el a răsucit întrerupătorul lustrei mari din 
tavan, iar lumina a invadat brusc încăperea, făcându-mă să-mi 
feresc pentru o clipă ochii. A mers la fereastră și a dat perdeaua 
la o parte. 

— Afară e un iad. Si e trecut de ora unsprezece. Esti sigur ca 
nu vrei să rămâi aici peste noapte? 

— Laura ar fi îngrijorată. 

— Poti s-o suni, m-a sfătuit el, schitand un gest spre hol. Sunt 
sigur că va înțelege. 


VP - 60 


— Nu, e în regulă, mă descurc. 

— Îţi chem un taxi, pe care-l voi plăti eu. E vina mea că ai 
rămas până la ora asta. 

— A fost o conversaţie interesantă. 

— Ti-am zis mai devreme că nu e nevoie să minţi, a spus el si 
a mers în hol pentru a telefona ca să solicite un taxi. 

M-am dus la fereastră și am privit afară. Vartejurile de zăpadă 
se întrezăreau ca niște stafii în lumina becului de veghe de pe 
verandă. Apoi dintr-odată mi s-a părut că zăresc la zece metri 
de fereastră o siluetă întunecată, care a dispărut fulgerător în 
partea stângă, în spatele unor magnolii înalte, cu ramurile 
acoperite de omăt. Eram aproape sigur că nu mi se paruse, deși 
vizibilitatea era extrem de redusă din cauza întunericului și a 
viscolului, însă nu m-am hotărât să-l pun la curent pe Wieder cu 
ceea ce văzusem: părea oricum destul de stresat și tracasat. 

Wieder a găsit un taxi după mai multe încercări. A durat mai 
bine de o oră până a parcat în fata casei lui și la încheierea 
cursei am coborât undeva pe lângă monument, de unde am fost 
nevoit s-o iau pe jos, cufundându-mă până la genunchi în omăt, 
cu fata biciuită de vântul înghețat. 

Douăzeci de minute mai târziu, pe când stăteam pe canapea 
înfofolit într-o pătură, cu o cană de ceai fierbinte în mâini, Laura 
mi-a spus: 

— Timothy a trecut pe-aici în urmă cu trei ore. (Ca și în cazul 
meu, nu folosea niciodată un diminutiv atunci când se referea la 
fostul ei prieten.) Cred că are de gând s-o ia de la capăt cu 
hărţuirea. Nu știu ce să fac. 

— Voi vorbi cu el. Sau poate că ar trebui să anuntam poliţia, 
după cum ţi-am mai zis. 

— Nu cred că ar avea vreun rost, a rostit ea repede, fără să 
specifice la care dintre variante se referea. Păcat că n-ai fost 
acasă, am fi lămurit-o pe loc. 

— Wieder a insistat să rămân la cină. 

— lar tu a trebuit să-i faci pe plac, nu-i asa? Despre ce ati 
vorbit? 

— Chestii despre memorie, lucruri de felul ăsta. Ce-ar fi să-mi 
explici mai bine de ce pari de la o vreme atât de pornită 
împotriva lui?! Dacă n-ai fi fost tu, nici măcar n-aș fi știut că 
individul exista. Mi-a oferit un job, e un om în vârstă, un profesor 
respectabil și încerc să fiu politicos, atâta tot, mai ales deoarece 


VP - 61 


știu că pretuiesti relaţia cu el. Tu ai insistat să mi-l prezinti, îţi 
amintești? 

Sedea în fund pe covorul mic din fata canapelei, cu picioarele 
încrucișate, ca și cum s-ar fi pregătit pentru o meditaţie yoga. 
Purta doar un tricou de-al meu, pe care era inscripţionat logoul 
celor de la echipa de fotbal american New York Giants, și pentru 
prima oară am remarcat că slăbise. 

Și-a cerut scuze pentru tonul folosit și mi-a spus ulterior că 
maică-sa descoperise că avea un nodul la sânul stâng și că 
mersese la doctor, iar între timp aștepta cu îngrijorare rezultatul 
mamografiei. Imi vorbise foarte putin despre familia ei din 
Illinois, mici frânturi și crampeie de amintiri, fără să pot alcătui 
vreodată un tablou coerent din piesele disparate de puzzle pe 
care mi le oferea cu zgârcenie, deși, în schimb, îi relatasem o 
grămadă de lucruri despre ai mei. Aveam de gând să-mi petrec 
sărbătorile cu mama și cu fratele meu, pentru prima dată fără 
tata. O invitasem și pe ea, dar îmi argumentase că prefera să 
plece la Evanston. Mai rămăseseră puţine zile până atunci și 
deja simţeam gustul amar al despărțirii, care urma să fie cea 
mai lungă de când ne cunoșteam. 

e 

A doua zi mi-am făcut un set de patru fotografii într-un mic 
studio din centru, iar câteva ore mai târziu le-am luat și am 
expediat două dintre ele pe adresa revistei Signature, 
păstrându-le pe celelalte pentru Laura și maică-mea. Însă le-am 
uitat în geanta de umăr până la sărbători și după aceea n-am 
mai avut niciodată ocazia să-i dau Laurei poza pregătită pentru 
ea. Târziu, când mi-am adus aminte de ele, pe când mă aflam 
deja la Ithaca, am constatat că dispăruseră. 

La apariţia revistei, pe la sfârșitul lunii ianuarie, eram deja 
hăituit de poliţie și reporteri si îmi schimbasem adresa, așa că 
exemplarele gratuite trimise prin poștă s-au pierdut. Mi-am 
văzut povestirile tipărite abia cincisprezece ani mai târziu, când 
un prieten mi-a făcut cadou un exemplar din respectivul număr 
al Signature, descoperit într-un anticariat de pe bulevardul 
Myrtle. N-am mai vorbit niciodată cu editorul care mi-a facilitat 
debutul literar. Abia la începutul anilor 2000 am aflat 
întâmplător că murise într-un accident de mașină în vara anului 
1990, undeva pe Coasta de Vest. 


VP - 62 


Cum obișnuia Laura să spună, poate că modul în care s-a 
rătăcit de mine revista în care debutasem a fost un semn. După 
aceea n-am mai publicat nimic, niciodată, chiar dacă, măcar o 
vreme, am continuat să scriu. 

Profesorul Joseph Wieder a fost asasinat în noaptea de 21/22 
decembrie 1987, în locuinţa lui, iar poliția n-a reușit să-l 
descopere pe făptaș, în pofida amplei mobilizări de forte care a 
avut loc. Din motivele pe care le veţi afla în continuare, aveam 
să mă număr printre principalii suspecți. 


ȘASE 


Cineva spunea că începutul sau sfârșitul unei povestiri nu 
există cu adevărat. Acestea sunt doar momentele alese în mod 
subiectiv de narator pentru a-l lăsa pe cititor să tragă cu coada 
ochiului la o poveste care a început cu ceva timp în urmă și se 
va sfârși la o vreme oarecare după aparentul deznodământ. Tot 
așa, abia după aproape treizeci de ani aveam să găsesc 
explicaţia întâmplărilor din lunile acelea. N-am căutat-o - m-a 
găsit ea pe mine, ca un glonţ rătăcit. 

M-am întrebat o vreme când anume a început să se aleagă 
praful de povestea mea și a Laurei și, poate, de viata mea 
întreagă, sau măcar de modul în care visam pe-atunci să mi-o 
trăiesc. Teoretic, am reflectat eu, atunci când ea a dispărut de- 
acasă, fără să ne luăm rămas-bun și fără s-o mai văd vreodată, 
la o zi după moartea lui Wieder. Practic însă, lucrurile au luat-o 
la vale imediat după seara în care am rămas să cinez cu 
profesorul. La fel cum pe un munte înzăpezit un simplu sunet 
poate declanșa o avalanșă devastatoare, tot așa o întâmplare 
banală avea să spulbere într-o clipita tot ceea ce credeam că 
știam despre Laura și, de ce nu, despre mine. 

Imi amintesc faptul că în weekendul acela hotărâsem să merg 
la New York cu un amic, Benny Thorn, care mă rugase să-l ajut 
să-și transporte acasă niște lucruri și mă invitase să rămân 
peste noapte la el. Se muta într-o garsonieră gata mobilată și 
trebuia să se descotorosească de lucrurile în plus, pe care nu 
reușise să le vândă. Laura îmi spusese că nu voia să-și petreacă 
noaptea singură și, ca atare, va rămâne după cursuri acasă la o 


VP - 63 


prietenă, pentru a lucra la teza de absolvire. Prietena respectivă 
se numea Sarah Harper și locuia undeva prin Rocky Hill. 
Înaintasem mai rapid decât mă așteptasem cu aranjatul 
bibliotecii lui Wieder, deci m-am gândit că îmi puteam permite 
să nu trec pe-acolo la sfârșitul acela de săptămână, înainte de 
Crăciun. 

S-a întâmplat însă ca Benny să alunece pe gheaţă și să-și 
fractureze piciorul cu doar o oră înainte de plecare, pe când 
încărca lucrurile respective într-o furgonetă închiriată. Așa că n- 
a sosit la întâlnire, iar când am sunat la el, nu mi-a răspuns, fiind 
la spital. l-am lăsat un mesaj și am mers acasă, așteptând un 
semn. Abia o oră mai târziu, cu piciorul pus deja în ghips, m-a 
sunat din holul spitalului și m-a înștiințat că plecarea noastră se 
amâna și că trebuia să punem în aplicare planul B. Acesta era 
închirierea unui mic depozit undeva în apropiere de aeroport și 
transportarea lucrurilor acolo. 

Am telefonat la compania respectivă, am aflat că puteam 
închiria un asemenea depozit la un pret de douăzeci de dolari pe 
lună și mi-am petrecut aproape toată ziua încărcând în 
furgonetă restul lucrurilor și transportându-le acolo. Pe urmă am 
condus înapoi pentru a preda vehiculul firmei de închirieri. Între 
timp Benny ajunsese acasă cu un taxi și l-am anunţat că totul 
era în ordine. l-am promis că voi trece seara pe la el, cu niște 
cumpărături. 

Laura nu-mi lăsase numărul de telefon al prietenei la care 
urma să rămână peste noapte, așa că m-am întrebat cum 
puteam s-o anunţ că plecarea la New York se anulase. Am 
căutat-o la universitate, dar am aflat că plecase deja de-acolo. 
Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să revin acasă. M-am 
gândit să-i las un bilet, în eventualitatea în care ar fi urmat 
totuși să treacă pe-acolo, și să merg la Wieder. Cheile casei 
acestuia erau puse într-o cană din bufet. Mă pregăteam să plec, 
când cineva a sunat la ușă. 

Am deschis și m-am pomenit în fata unui tip cam de vârsta 
mea, înalt, slab și cu un aer răvășit. Deși afară era foarte frig și 
fulguia, era îmbrăcat doar într-un sacou de tweed și-și 
înfășurase gâtul într-un fular lung de culoare roșie, care-i dădea 
înfățișarea unui pictor din altă epocă. A părut surprins de 
apariţia mea și câteva clipe a tăcut și s-a uitat la mine, cu 
mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor din velur. 


VP - 64 


— Cu ce pot să te ajut? l-am întrebat eu, convins că a greșit 
adresa. 

A oftat și mi-a aruncat o privire nefericită. 

— Nu știu dacă e cazul... 

— Există o singură modalitate de a afla. 

— Sunt Timothy Sanders, mi-a zis el. O caut pe Laura. 

A fost rândul meu să nu știu cum să procedez. Am trecut 
rapid în revistă mai multe variante. Prima dintre ele ar fi fost să-i 
închid, pur și simplu, ușa în nas. O alta, să-i tin un mic discurs 
tăios, pe urmă să reiterez schema cu ușa. In fine, să-l momesc 
în casă, să-l ţin de vorbă, apoi să anunţ discret poliţia și să-l 
acuz de hărţuire la sosirea patrulei. 

— Laura nu este acasă, dar, dacă vrei, poţi să intri, am rostit 
eu, oarecum spre propria mirare. Sunt Richard, prietenul ei. 

— Cred că..., a început el, însă nu și-a terminat fraza. 

A mai oftat o dată, a mai aruncat o privire în jur - începuse 
deja să se întunece - și a intrat, după ce și-a scuturat ghetele de 
zăpadă pe preșul din prag. 

S-a oprit în mijlocul sufrageriei. 

— E un loc drăguţ, a opinat el. 

— Cafea? 

— Nu, mulțumesc. Pot să fumez? 

— Am stabilit cu Laura că nu fumam în casă, totuși putem 
merge în grădină. 

Am deschis ușa din sticlă care dădea în curtea acoperită cu 
zăpadă și m-a urmat, în timp ce scotocea prin buzunare după 
ţigări. Într-un sfârșit, a scos un pachet mototolit de Lucky Strike, 
a luat o ţigară din el și s-a aplecat pentru a o aprinde de la 
bricheta mea. 

Mi-a mulţumit politicos. 

— Laura mi-a vorbit despre tine, Timothy. 

M-a privit cu un aer resemnat. 

— Presupuneam că a făcut-o. 

— Mi-a spus ce a fost între voi și s-a plans că o hartuiesti. Știu 
c-ai mai fost o dată aici, în urmă cu două zile, când nu eram 
acasă. 

— Nu-i adevărat, a negat el fără vehementa, pe un ton 
prudent. 


VP - 65 


Trăgea cu atâta sete din ţigară, încât a terminat-o din doar 
câteva fumuri. Avea mâini nefiresc de albe, cu degete subțiri și 
lungi, ca și cum ar fi fost modelate din ceară. 

— Știu și că ati fost la New York împreună, i-am mai spus eu, 
însă el a scuturat din cap. 

— Cred că-i o confuzie. N-am fost niciodată împreună la New 
York. La drept vorbind, n-am mai fost acolo din vară. Sunt certat 
cu ai mei și mă intretin singur. 

M-a privit în ochi când și-a încheiat fraza, având același ton 
lipsit de nuanţe, ca si cum ar fi afirmat un lucru care ar fi trebuit 
să fie evident pentru toată lumea, la fel ca forma sferică a 
Pământului. 

S-a uitat neajutorat în jur după o scrumieră și i-am făcut semn 
spre o cutie goală de conservă așezată pe o masuta veche din 
fier forjat. A stins mucul de ţigară în cutie, apoi și-a varat iarăși 
mâinile în buzunare. 

— Poate c-ar fi mai bine să plec, a adăugat el, privind 
nostalgic spre sufragerie. 

Am înțeles dintr-odată că Timothy spunea adevărul și că 
Laura ma mintise. M-a cuprins o stare de rau si am stins și eu 
restul tigarii. 

— Da, poate c-ar fi mai bine, i-am zis eu, dându-mi seama că 
n-aș fi suportat umilinţa de a-l descoase, deși eram tentat s-o 
fac. 

L-am condus spre ieșire. 

— Îmi pare foarte rău, cred c-am călcat în străchini venind 
aici, s-a scuzat el, stând în prag. Sunt sigur că-i vorba de o 
confuzie care poate fi lamurita. 

L-am minţit că și eu credeam același lucru, ne-am luat la 
revedere și am închis ușa în urma lui. 

Am revenit imediat în grădină, unde am mai fumat două ţigări 
una după cealaltă, fără să simt frigul și ca să mă pot gândi la 
altceva decât la fata Laurei atunci când îmi spusese acele 
minciuni. Mi-am adus aminte, nu știu de ce, de una dintre 
primele seri pe care le petrecuserăm ca amanți, când sedeam 
amândoi pe canapea și-mi treceam ușor degetele prin părul ei, 
mirat de cât de moale putea să fie. Fierbeam de nervi și 
chibzuiam cum să găsesc adresa prietenei la care spusese că 
rămâne peste noapte. 


VP - 66 


Apoi, dintr-odată, am presupus că Laura era, de fapt, acasă la 
Wieder, că povestea cu prietena era doar o altă minciună. Nu 
luase cheile de la casa profesorului cu ea, le găsisem în bufet și 
le vârâsem în buzunar înainte că Timothy Sanders să sune la 
ușă, dar, nu știam de ce, eram ferm convins că era la Wieder și 
că, dacă voi merge acolo, îi voi găsi împreună. Că totul, absolut 
totul, nu fusese altceva decât o șaradă, că fusesem folosit într- 
un scop pe care nu puteam să-l deslușesc, că eram victima unui 
experiment odios și pervers pe care ea îl pusese la cale 
împreună cu Wieder și că, poate, râdeau de mine în timp ce mă 
analizau ca pe un cobai. Că povestea cu biblioteca fusese o altă 
minciună, un pretext ca să-mi fac veacul pe-acolo, cine știe din 
ce motiv. Brusc, vedeam totul într-o altă lumină. Mi se părea că 
trebuia să fi fost orb ca să nu-mi fi dat seama că toate poveștile 
pe care ea mi le debitase erau cusute cu aţă albă, niște 
improvizații pe care nici măcar nu se străduise prea mult să le 
facă plauzibile. 

Am intrat în casă, am telefonat după un taxi și am plecat spre 
casa profesorului, în timp ce afară ninsoarea se intetea. 

e 

Fragmentul de manuscris se terminase. Am strâns filele 
laolaltă și le-am așezat înapoi pe masuta de cafea. Ceasul de pe 
perete arăta că era trecut de miezul nopții. Citisem fara 
întrerupere mai bine de două ore. 

In timp ce-mi preparam un ceai, m-am întrebat ce reprezenta 
cartea lui Richard Flynn. 

O confesiune târzie? Urma să aflu că el fusese cel care-l 
ucisese pe Wieder și reușise atunci să scape de poliţie, iar într- 
un târziu se hotărâse să facă totul public? Pierdusem puţin 
cronologia faptelor, dar se părea că fragmentul, intenţionat sau 
nu, se termina în momentul în care el pleca spre casa 
profesorului, convins ca Laura îl mintise, în special în privinţa 
adevăratei naturi a relaţiei cu acesta, chiar în seara/noaptea în 
care bărbatul fusese ucis. Dacă n-o făcuse el, fusese oricum 
acasă la Wieder în seara în care avusese loc crima. li 
surprinsese împreună pe cei doi? Urmase o crimă pasională? 

Sau poate că nu-l ucisese el, însă ajunsese, cine știe cum, să 
dezlege enigma crimei după aproape trei decenii, iar 
manuscrisul era menit să-l demaște pe asasin, oricine ar fi fost 
acesta. Laura Baines? O conspirație guvernamentală, având in 


VP - 67 


vedere experimentele psihologice secrete pe care profesorul le 
derula în slujba unei misterioase agenţii? 

Mi-am spus că n-avea rost să-mi las imaginaţia să zboare, de 
vreme ce oricum urma să aflu în curând despre ce era vorba 
chiar de la autorul manuscrisului. Mi-am băut ceaiul și m-am 
culcat, hotărât să-i cer neîntârziat lui Flynn să-mi trimită 
manuscrisul complet, scriindu-i un mesaj laudativ și promiţător. 
Cărţile despre crimele nerezolvate erau gustate de public, mai 
ales dacă erau și bine scrise și se refereau la cazuri neobișnuite 
și misterioase. Wieder fusese o celebritate în vremea aceea, 
încă era socotit un nume important în istoria psihologiei 
americane, iar scriitura lui Flynn era cursivă și incitantă. Eram, 
așadar, aproape sigur că mă aflam în fata unei achiziţii 
importante, care avea să stârnească interesul editorilor. 

Insă, din păcate, lucrurile nu se vor desfășura așa cum mi-aș 
fi dorit. 

e 

l-am trimis un e-mail lui Richard Flynn chiar a doua zi 
dimineață, folosind adresa personală, fără să mai aştept să 
ajung la birou. Nu mi-a răspuns, dar am presupus că profitase 
de weekendul prelungit pentru a pleca într-o scurtă vacantă, 
fără să-și verifice mesajele. 

După alte două sau trei zile fără niciun răspuns, am apelat 
numărul de telefon mobil pe care mi-l dăduse la finalul scrisorii. 
A intrat căsuţa vocală, însă n-am reușit să-i las niciun mesaj, 
deoarece aceasta era deja plină. 

Au mai trecut câteva zile fără niciun răspuns. Am încercat din 
nou să-l apelez pe telefonul mobil și am constatat că aparatul 
era în afara ariei de acoperire. Prin urmare, m-am hotărât să-l 
caut la adresa oferită în scrisoare, așa că sâmbătă dimineaţa am 
plecat într-acolo. 

Adresa era a unui apartament aflat la etajul doi al unui bloc 
înalt, pe 33 Street, în apropiere de Penn Plaza. Am sunat la 
interfon si după câteva apeluri mi-a răspuns o voce de femeie. I- 
am spus că eram Peter Katz și îl căutam pe Richard Flynn, însă 
ea mi-a comunicat sec că domnul Flynn nu era disponibil. l-am 
explicat că lucram ca agent literar și i-am relatat pe scurt toată 
povestea. 

A ezitat câteva clipe, apoi am auzit bâzâitul metalic al ușii 
care se deschidea. Am luat liftul și am urcat la etajul doi. 


VP - 68 


Deschisese deja ușa apartamentului și mă aștepta în prag. S-a 
prezentat ca fiind Darma Olsen și m-a invitat înăuntru. 

Era o femeie pe la patruzeci de ani, cu un aspect comun; avea 
un chip pe care probabil că-l uitai la scurtă vreme după ce îl 
vedeai prima oară. Purta o rochie albastră de casă, iar părul de 
culoarea abanosului, cel mai probabil vopsit, și-l prinsese cu o 
clemă din plastic, ceea ce-i dădea înfățișarea unui samurai din 
filmele lui Akira Kurosawa. 

Mi-am lăsat haina în cuierul din hol, apoi am intrat într-o 
sufragerie mică, dar foarte frumos aranjată, și m-am așezat pe o 
canapea din piele. Apartamentul părea mai degrabă locuit de o 
femeie singură decât de un cuplu. 

După ce i-am relatat încă o dată toată povestea, mi-a spus 
direct: 

— Au trecut nouă zile de când Richard a fost internat la Mount 
Sinai. A fost diagnosticat cu cancer pulmonar în urmă cu un an, 
foarte târziu, când deja era în stadiul trei al bolii, așa că nu s-a 
mai recomandat operaţia, ci începerea chimioterapiei. O vreme 
a răspuns pozitiv la tratament. Dar în urmă cu două săptămâni a 
contactat o pneumonie și starea i s-a înrăutățit brusc. Medicii îi 
dau puţine șanse. 

I-am insirat vorbele fără rost pe care te simţi dator să le spui 
în asemenea situaţii. Femeia n-avea rude în oraș, era de undeva 
din Alabama și se cunoscuse cu Richard în urmă cu trei ani, la o 
conferință despre marketing în New Jersey. Corespondaseră o 
vreme, făcuseră o excursie la Marele Canion, apoi el insistase să 
se mute împreună și ea sosise la New York. Mi-a mărturisit că 
orașul nu-i plăcuse, iar serviciul pe care-l găsise, tot la o agenţie 
de publicitate, nu-l considera ca fiind la nivelul pregătirii ei și îl 
acceptase doar de dragul lui Richard. Dacă urma să-și piardă 
partenerul, avea de gând să revină acasă. 

Câteva minute a plâns molcom, fără suspine, ștergându-și 
ochii și nasul cu batistele de hârtie pe care le scotea dintr-un 
pachet aflat pe masa pentru cafea. Când s-a mai liniștit, a 
insistat să-mi facă o cafea și mi-a cerut să-i vorbesc despre 
manuscris. Nu părea la curent cu faptul că partenerul ei scrisese 
o carte despre propriul lui trecut. A mers la bucătărie, a făcut 
cafeaua și a adus-o pe o tavă din alpaca, alături de două cești, 
lapte și o zaharnita. 


VP - 69 


l-am explicat în linii mari despre ce era vorba în fragmentul 
primit pe e-mail. Aveam la mine o copie a scrisorii lui, așa că i- 
am aratat-o și a citit-o cu atenţie. Părea tot mai surprinsă. 

— Richard nu mi-a vorbit despre asta, mi-a destăinuit ea, pe 
un ton amar. Probabil, aștepta să primească mai întâi un 
răspuns de la dumneavoastră. 

— Nu sunt sigur că mi-a scris doar mie. Ati mai primit vreun 
semn de la vreun agent literar sau editor? 

— Nu. În prima zi după internare, am preluat apelurile 
adresate lui Richard pe telefonul meu mobil, pe urmă am 
renunţat s-o mai fac. Eddie, fratele lui din Pennsylvania, și cei de 
la companie îi cunosc situația și au numerele mele de telefon, 
iar altă urgenţă nu știam să existe. N-am parola de la adresa lui 
de e-mail, deci nu pot să-i citesc mesajele. 

— Așadar, nu știți unde se află, concret, manuscrisul? am 
întrebat-o eu și ea mi-a confirmat. 

S-a oferit totuși să caute în laptopul pe care Richard îl lăsase 
acasă. A scotocit într-un sertar, scoțând de acolo un mic Lenovo, 
a varat cablul de alimentare în priză și a deschis computerul. 

— Probabil că ţinea mult la chestia asta, de vreme ce v-a 
trimis scrisoarea aceea, a comentat ea, în timp ce aștepta ca 
laptopul să-și afișeze iconurile pe ecran. Evident, chiar dacă o să 
găsesc manuscrisul, tntelegeti că trebuie mai întâi să vorbesc cu 
el înainte să vi-l dau. 

— Sigur. 

— Ce ar însemna asta din punct de vedere financiar? a mai 
întrebat ea. 

l-am explicat că agentul este doar un intermediar între scriitor 
și editor, avansul și drepturile de autor urmând a fi negociate cu 
reprezentanţii editurii. 

Și-a pus o pereche de ochelari și a început să caute în 
computer. După câteva minute, mi-a comunicat că manuscrisul 
nu exista nici pe desktop și nici în documente; verificase fiecare 
fișier, indiferent de numele sub care era salvat. Nu existau 
fișiere parolate. Era însă posibil, mi-a mai spus ea, ca 
documentul să fi fost salvat pe un stick USB; erau mai multe 
risipite prin sertarul din care scosese laptopul. Urma să meargă 
la spital la Richard, așa că avea să-l întrebe și pe el unde anume 
se afla manuscrisul. Și-a salvat în memoria telefonului mobil 


VP - 70 


numărul meu și mi-a promis că mă va suna imediat ce va afla 
ceva. 

Am băut cafeaua, i-am mulțumit încă o dată și mă pregăteam 
să-mi iau ramas-bun și să plec, când mi-a zis: 

— Până în urmă cu vreo trei luni, Richard nu-mi spusese nimic 
despre toată povestea aceea, despre această Laura Baines. Dar, 
într-o seară, cineva l-a apelat pe telefonul mobil și l-am auzit 
cum se certa cu persoana care-l sunase. Mersese în bucătărie, 
ca să nu aud conversaţia, însă am fost intrigată de tonul lui. În 
general, este o persoană echilibrată și calmă, dar atunci părea 
de-a dreptul furios, așa cum nu-l mai văzusem niciodată. Mâinile 
îi tremurau când s-a întors în sufragerie. L-am întrebat cu cine 
vorbise și mi-a răspuns ca era o veche cunoștință din vremea 
studenţiei, pe nume Laura. Că femeia aceea îi nenorocise viata 
și că avea de gând s-o facă să plătească pentru asta. 

e 

La patru zile după discuția noastră, la orele prânzului, Darma 
Olsen m-a sunat pe telefonul mobil și m-a înștiințat că Richard 
murise cu o noapte în urmă. Mi-a dat adresa companiei de 
pompe funebre care avea să se ocupe de ceremonie și de 
incinerare, în cazul în care doream să-i aduc un ultim omagiu. 

Când ajunsese la spital, în ziua în care o vizitasem, partenerul 
ei era în stare de inconstienta, sub efectul calmantelor, iar la 
scurtă vreme după aceea intrase în comă, așa că nu mai 
apucaseră să vorbească despre manuscris. Doamna Olsen 
verificase stick-urile și dischetele care se aflau în casă, însă nu 
găsise niciun fișier care să conţină manuscrisul. Compania la 
care lucrase Richard o asigurase că va trimite lucrurile din biroul 
lui într-una din zilele următoare, și avea să verifice și printre 
acestea. 

Am mers la ceremonia care s-a desfășurat într-o vineri după- 
amiază, pe când orașul era acoperit de o ninsoare deasă, la fel 
ca în ziua aceea de sfârșit de decembrie la finalul căreia 
profesorul Joseph Wieder își găsise sfârșitul. 

Câţiva oameni cerniti stăteau pe scaunele înșirate în fata unui 
catafalc pe care, într-un sicriu închis, se afla trupul celui care 
fusese Richard Flynn. O fotografie înrămată, având colţul din 
stânga sus acoperit cu bandă neagră, era așezată lângă sicriu. 
Infatisa un bărbat pe la vreo patruzeci de ani, care zambea trist 
spre obiectiv. Avea un obraz prelung, cu nasul proeminent și 


VP - 71 


ochii blânzi, iar părul ușor ondulat începuse să i se rărească 
deasupra fruntii înalte. 

Doamna Olsen s-a apropiat de mine, mi-a mulţumit că am 
venit și mi-a spus că fotografia aceea era preferata lui Richard și 
singura tip portret pe care o avea. Nu știa nici cine o făcuse, nici 
când anume. O păstra în sertarul lui, numit de el în glumă 
„bârlogul lupului”. Mi-a mai spus că-i părea teribil de rău ca nu 
găsise restul manuscrisului, care pentru Richard avusese o atât 
de mare importanţă, de vreme ce muncise la el în ultimele lui 
luni de viata. Apoi a făcut semn spre un bărbat înalt și foarte 
slab, pe care mi l-a prezentat ca fiind Eddie Flynn. Acesta era 
însoțit de o femeie micuță și vioaie, cu o palariuta caraghioasa 
așezată peste părul roșu ca focul. Ea mi-a strâns mâna și mi-a 
zis că o chema Susanna Flynn și că era soţia lui Eddie. Câteva 
minute am stat toți de vorbă acolo, la câţiva pași de sicriu, și am 
avut senzația absurdă că-i cunoscusem pe toţi cu mult timp în 
urmă și că în ziua aceea îi regăsisem după o lungă despărțire. 

La plecare, am chibzuit că n-aveam să aflu niciodată 
deznodământul acelei povești întâmplate cu atâţia ani în urmă. 
Indiferent ce avusese de gând Richard să dezvăluie lumii, se 
părea că, într-un final, luase această taină cu el. 


VP - 72 


PARTEA A DOUA 


JOHN KELLER 


„Când suntem tineri, inventăm diferite variante de 
viitor pentru noi înșine; după ce îmbătrânim, începem 
să inventam variante de trecut pentru ceilalţi”. 


Julian Barnes, Sentimentul unui sfârșit 
UNU 


Am început să vorbesc cu morţii din cauza unui scaun rupt. 

După cum ar fi scris Kurt Vonnegut Jr, anul era 2004, iar John 
Keller era, în sfârșit, lefter - acesta sunt eu, încântat de 
cunoștință. Absolvisem un curs de scriere creativă la NYU și, 
cinstit vorbind, mă învârteam în jurul propriilor iluzii și obsesii 
asemenea unui fluture atras de lumina unui bec. Imparteam o 
mansardă în Lower East Side cu un artist fotograf aspirant pe 
nume Neil Bogam și trimiteam scrisori lungi și inutile pe 
adresele unor publicaţii, în speranţa că editorii lor îmi vor oferi 
în cele din urmă un post într-o redacţie. Însă niciunul dintre ei 
nu părea dispus să mă bage în seamă. 

Frank Heaney, unchiul meu - adică fratele mamei mele -, se 
tmbogatise la începutul anilor '80 investind în industria IT, care 
pe atunci abia începuse să-și injecteze steroizii. Locuia într-un 
apartament superb din Upper East Side și părea să mai aibă și 
altă preocupare în afara achiziţiilor de antichităţi și a unor amice 
cu picioare lungi pe care le schimba ca pe șosete. Avea peste 
cincizeci de ani, deci îl consideram deja bătrân, era scund, bine 
făcut, bronzat la ultraviolete și îmbrăcat fistichiu. Din când în 
când mă invita la cină, la el acasă sau la un restaurant, și-mi 
făcea cadouri scumpe și inutile, pe care le vindeam apoi la 
jumătate din preţul lor unui vecin pe nume Max, aflat în cârdășie 
cu proprietarii unor magazine dubioase de pe 14“ Street. 


VP - 73 


Garnitura de mobilă din care făcea parte scaunul rupt fusese 
cumpărată în urmă cu mai multi ani din Italia. Scaunele aveau 
cadrul din lemn sculptat și erau îmbrăcate în piele de culoare 
maronie, pe care patina timpului o făcuse să semene cu un 
obraz acoperit cu riduri. Scaunului ghinionist i se dezlipise 
spătarul, cred, nu-mi amintesc bine. 

Așa că unchiul meu a apelat la ajutorul unui renumit meșter 
restaurator din Bronx, la care trebuia să te programezi cu 
săptămâni sau luni înainte. Când a auzit că Frank îi dubla 
onorariul obișnuit dacă era dispus să vină de urgenţă, și-a luat 
imediat trusa de ustensile și s-a prezentat la ușa lui. 
Intâmplător, în ziua aceea eram și eu acolo. 

Meșterul, un tip scund și taciturn, ras în cap și îmbrăcat în 
straie negre asemenea unui asasin plătit, a analizat starea 
scaunului stricat, a mormăit ceva, apoi și-a instalat tabăra pe 
terasă, pentru a lucra în liniște. Era o zi superbă, soarele 
strălucea, iar zgarie-norii păreau imense bucăţi de cuarț 
scăldate în ceata fină a dimineţii. În vreme ce meșterul își 
dovedea abilitățile, beam cafea cu unchiul meu și discutam 
despre fete. 

Frank a observat că meșterul adusese cu el o revistă pe care 
o lăsase pe masa din sufragerie. Publicaţia se numea The 
Ampersand Review, avea patruzeci și opt de pagini tipărite pe 
hârtie lucioasă, iar pe pagina a treia, unde era trecută redacţia, 
scria că era editată de o societate condusă de John L. 
Friedmann. 

Acest Friedmann, mi-a explicat unchiul meu, fusese coleg cu 
el la Rutgers și bun prieten, însă de vreo zece ani pierduse 
legătura cu el. Ce-ar fi să-l sune și să-l roage să mă primească 
într-o audiență? 

Stiam că relaţiile, banii și recomandările pun lumea în 
mișcare, însă pe vremea aceea eram suficient de tânăr pentru a 
crede că puteam să mă descurc de unul singur, așa că l-am 
refuzat. In plus, i-am atras eu atenţia, în timp ce rasfoiam 
circumspect paginile revistei, publicaţia era dedicată unor 
subiecte cum ar fi ocultismul, fenomenele paranormale și 
filosofia New Age, lucruri despre care habar n-aveam și nici nu 
mă interesau câtuși de putin. 

Frank mi-a replicat că avea încredere în simţul financiar al 
fostului său prieten, despre care se credea încă din vremea 


VP - 74 


studenţiei că știa să scoată bani și din piatră seacă și că un bun 
reporter ar trebui să fie capabil să scrie despre orice subiect. 
„La urma urmei, a încheiat el, este mai interesant să scrii despre 
Marea Piramidă decât despre un banal meci de fotbal sau 
despre o crimă, și oricum cititorii sunt toţi niște idioţi”. 

La discuţia noastră s-a alăturat la un moment dat și meșterul, 
invitat să bea o cafea cu noi. Ne-a spus pe un ton tainic ca el, 
unul, era convins că obiectele vechi înmagazinează energiile 
pozitive sau negative ale celor care le-au deținut de-a lungul 
timpului și că uneori era capabil să simtă aceste energii în 
momentul în care atingea un asemenea obiect, sub forma unor 
furnicături prin degete. Am plecat în momentul în care unchiul 
Frank scotea o sticlă de bourbon din bar, iar meșterul îi 
povestea despre un scrin care aducea nenorociri pe capul 
posesorilor lui. 

La două zile după discuţia aceea, Frank m-a sunat și mi-a 
spus că Friedmann mă aștepta să-i fac o vizită. Tipul fusese 
foarte amabil și-i dezvăluise faptul că ar avea nevoie de un om 
care să știe toate literele alfabetului, de vreme ce un director 
cam dus cu pluta îi umpluse redacţia cu făpturi bizare, care nu 
prea le aveau cu scrisul. Revista apăruse în urmă cu doar două 
luni și încă se lupta cu greutățile începutului. 

N-are rost să mai lungesc povestea. 

Nu voiam să mă cert cu unchiul Frank, așa că i-am făcut o 
vizită lui Friedmann. Întâmplător, l-am plăcut, iar sentimentul a 
fost reciproc. Tipul nu dădea două parale pe fenomenele 
paranormale și nu credea în stafii, însă chestiile acelea aveau 
căutare mai ales în rândul cititorilor din generaţia anilor '60 și 
prin urmare exista o nișă de public pentru o asemenea revistă. 

Mi-a oferit un salariu mai mare decât mă așteptam și am 
semnat contractul. Primul meu material scris și publicat a fost 
un interviu cu restauratorul de antichităţi căruia, într-un fel, îi 
datoram intrarea mea în presa ocultă. Am stat la The 
Ampersand vreo doi ani, timp în care cred că i-am cunoscut pe 
jumătate din ciudatii New York-ului. In acea perioadă am 
participat la ședințe voodoo in maghernite din East Harlem si 
am vizitat case bantuite in Brighton Beach. Am primit scrisori de 
la cititori care pareau mai ciudati decat Hannibal Lecter si de la 
preoti care ma preveneau ca aveam sa ard in flacarile iadului. 


VP - 75 


Mi-am găsit apoi un loc de reporter la 7he Post, unde am stat 
alti șase ani, până când o amică, Alison Bell, m-a convins să 
devin parte a unui proiect, demarat de niște investitori din 
Europa. Doi ani mai târziu, pe când online-ul măcelărea cam tot 
ce mai rămăsese din presa tipărită și publicaţiile își dădeau 
duhul una după alta, m-am trezit pe drumuri. Mi-am deschis un 
site de știri și comentarii care nu-mi aducea aproape niciun 
venit și am început să trăiesc din tot soiul de mici colaborări, 
amintindu-mi cu nostalgie de vremurile de odinioară. Mă mira 
faptul că la nici treizeci de ani ajunsesem deja să mă simt ca un 
dinozaur. 

e 

În perioada aceea m-a căutat unul dintre vechii mei amici, 
Peter Katz, agent literar la Bronson & Matters, și mi-a vorbit 
despre manuscrisul lui Richard Flynn. 

Ne cunoscuserăm în timpul cursului de scriere creativă și 
deveniserăm repede buni prieteni. Peter era mai degrabă timid 
și retras, genul acela pe care la petreceri riscai să-l confunzi cu 
un ficus ornamental, însă era extraordinar de cult și puteai să 
înveţi o grămadă de lucruri de la el. Evitase cu dibăcie toate 
cursele viclene în care fusese atras de mama lui în complicitate 
cu numeroase familii cu fete de măritat, incapatanandu-se să 
rămână burlac. În plus, alesese să devină agent literar, deși 
provenea dintr-o veche familie de medici, ceea ce-l 
transformase într-un soi de oaie neagră a clanului Katz. 

Peter m-a invitat să luăm prânzul împreună și am mers la 
restaurantul de pe 32" Street, numit Candice’s. Ninsese zdravăn 
câteva zile în șir, deși era deja începutul lunii martie, și circulaţia 
devenise infernală. Cerul avea culoarea plumbului topit și părea 
gata să curgă peste Manhattan. Peter purta un palton atât de 
lung, încât se încurca în poalele lui, asemenea piticului Mutulică 
din vechiul film de desene animate adaptat după basmul A/bă 
ca Zăpada. O servietă de modă veche i se bălăngănea în mâna 
dreaptă tot încercând să ocolească bălțile de pe trotuar. 

Pe când ni se aduceau salatele, m-a pus la curent cu povestea 
manuscrisului. Richard Flynn murise în urmă cu o lună și 
partenera acestuia, o doamnă pe nume Darma Olsen, susținea 
că nu dăduse de urma însemnărilor lui. 

În timp ce ne înfulecam fripturile, Peter mi-a propus un târg. 
Știa că aveam suficientă experienţă jurnalistică pentru a încerca 


VP - 76 


să pun cap la cap niște informaţii. Discutase cu șefii lui și 
aceștia consideraseră și ei că subiectul respectiv, bine prezentat 
pe piață, ar avea un potential comercial important. Insă un 
fragment dintr-un manuscris de milioane nu valora în sine nici 
măcar un cent. 

— Suntem dispuși să discutăm cu doamna Olsen și să 
ajungem la înțelegere, mi-a spus el, holbându-se la mine cu 
ochii miopi, de culoare untului de arahide. Pare o femeie 
practică și sunt sigur că negocierile vor fi dificile, însă nu cred că 
va refuza o ofertă bună. Flynn i-a lăsat prin testament toate 
bunurile lui mobile și imobile, mai puţin niște chestii pe care i le- 
a dat fratelui său din Philly. Din punct de vedere juridic, așadar, 
o înţelegere cu doamna Olsen ne-ar acoperi, înţelegi? 

— Și cum anume îţi imaginezi că aș putea să dau de urma 
manuscrisului? l-am întrebat eu. Să descopăr un plan secret, 
scris cu zeamă de lămâie pe un servetel? Să merg pe o insulă 
din Pacific și să caut sub grupul de trei palmieri situat la nord- 
vest? 

— De fapt, mi-a atras el atenţia, când vei citi fragmentul de 
manuscris vei constata că Flynn a oferit deja foarte multe date, 
înţelegi? Știm personajele care au fost implicate, locul acţiunii și 
perioada în care au avut loc evenimentele. Dacă nu dai de urma 
manuscrisului, poţi reconstitui celelalte fapte, iar fragmentul va 
fi încadrat într-o nouă carte, scrisă de tine. La urma urmei, pe 
cititor îl va interesa povestea asasinării lui Wieder, și nu 
neapărat cartea unui necunoscut pe nume Richard Flynn. 
Trebuie să-ți pui talentul de reporter la încercare si să 
reconstitui cele întâmplate în zilele acelea, înţelegi? 

Ticul lui verbal de a repeta interogatia „înţelegi” iti dădea 
sentimentul neplăcut ca-ti punea mereu inteligenţa la îndoială. 

— Pricep, l-am asigurat eu. Numai că toată afacerea poate 
însemna o pierdere de vreme. Flynn știa, probabil, ce voia să 
comunice publicului când s-a apucat de scris cartea de care 
spui. Noi habar n-am avea ce să căutăm. Vom încerca să 
rezolvăm enigma unei crime care s-a întâmplat în urmă cu mai 
bine de douăzeci de ani? 

— Laura Baines, celălalt personaj, este posibil să fie în viata si 
poate fi găsită. lar dosarul cazului există încă în arhiva poliţiei, 
sunt sigur de asta; este un caz ,inghetat”, cum spun polițiștii. 
Sigur au păstrat hârtiile pe undeva prin arhivă. 


VP - 77 


Zicând acestea, mi-a făcut cu ochiul, cu un aer misterios, și a 
coborât tonul vocii, ca și cum s-ar fi temut să nu fie auzit de 
cineva. 

— John, se pare că profesorul Wieder conducea un 
experiment psihologic în slujba unei agenţii guvernamentale. 
Putem avea de-a face și cu o conspirație la nivel înalt, înţelegi? 

Ultima frază a rostit-o pe tonul unui părinte care promite unui 
puști îndărătnic o excursie la Disneyland în cazul în care acceptă 
să-și facă temele pentru a doua zi. 

— Pete, te-ai gândit și la varianta în care Flynn, pur și simplu, 
bătea câmpii? Nu vreau să-i vorbesc de rău pe morți, dar poate 
că Richard a inventat un soi de poveste legată de uciderea unei 
celebrități pentru a vinde o carte pe care n-a mai avut însă timp 
s-o termine. 

— Sigur, m-am gândit și la o asemenea variantă. Însă cum 
putem să știm cu siguranţă cum stau lucrurile dacă nu facem 
niște cercetări? Din câte mi-am dat seama până acum, Richard 
Flynn nu era un mitoman. A făcut parte cu adevărat din 
anturajul lui Wieder, avea cheile de la casa acestuia și a fost 
considerat suspect. Chestiile astea le-am găsit prin ziare. Totuși, 
până la urmă, adevărul despre toată povestea asta va trebui să 
încerci să-l descoperi tu, nu-i așa? 

La desert mi-am comandat un espresso, în timp ce Petera 
mâncat o prăjitură Tiramisu. 

Mi-am băut cafeaua și i-am spus că sunt de acord cu 
colaborarea. Am semnat un contract de confidentialitate, pe 
care-l avea pregătit, după care a scos din servietă un teanc de 
file și mi le-a dat. Mi-a precizat că era vorba de o copie a 
fragmentului de manuscris pe care-l primise de la Richard Flynn, 
plus niște însemnări pe care le făcuse între timp și care puteau 
constitui un punct de plecare. Am pus exemplarul meu de 
contract alături de ele și le-am varat în geanta de umăr pe care 
mă obișnuisem s-o port mereu după mine din vremea în care 
eram reporter și care avea tot felul de compartimente și 
buzunare. 

L-am condus până la stația de metrou, apoi am mers acasă și 
mi-am petrecut întreaga după-amiază citind fragmentul de 
manuscris. 


VP - 78 


DOI 


În după-amiaza următoare m-am văzut cu Samantha Hatton, 
prietena mea. Era cu șapte ani mai în vârstă decât mine, 
studiase limba engleză la UCLA și după absolvire ajunsese la 
postul de televiziune New York One, anterior lucrând o bună 
bucată de vreme la mai multe canale TV de pe Coasta de Vest. 
Era unul din producătorii buletinelor de știri de dimineaţă, așa 
că ziua ei începea în zori la cinci și, cel mai adesea, se termina 
la ora opt seara, când cădea ca secerată, indiferent dacă eram 
în preajmă sau nu. Rareori puteam să stăm de vorbă trei minute 
în șir fără să-mi comunice că trebuia să răspundă unui apel 
important și să-și vâre în urechea dreaptă casca portabilă 
handsfree. 

Sam fusese căsătorită timp de cinci ani lungi și grei cu un tip 
pe nume Jim Salvo, crainic de știri la o mică staţie TV din 
California, genul acela de fante care după vârsta de patruzeci de 
ani nu mai rămâne decât cu proastele obiceiuri și cu un ficat 
înecat în grăsime. Așa că îmi spusese de la început că n-avea de 
gând să se recăsătorească până la patruzeci și cinci de ani și că 
relația dintre noi trebuia să fie una fără complicații. 

În timpul dintre câteva convorbiri telefonice, o replică tăioasă 
dată chelneritei care întârziase să ne ia comanda și o relatare a 
unei discuţii pe care o avusese cu șefa ei, Sam mi-a ascultat 
povestea despre manuscrisul lui Richard Flynn și s-a declarat 
entuziasmată. 

— John, asta poate fi o bombă! a exclamat ea. E vorba de o 
carte despre o crimă adevărată, o chestie gen Truman Capote, 
nu-i așa? Cititorii se dau în vânt după chestii de-astea. 

Era cel mai frumos compliment pe care Sam îl putea face în 
legătură cu orice subiect. Pentru ea, tot ce nu reprezenta o 
potențială bombă era ceva inutil, fie că era vorba de o știre, un 
proiect literar sau o partidă de sex. 

— Da, poate fi, în cazul în care voi găsi afurisitul acela de 
manuscris sau o explicație referitoare la crimă. 

— Și-atunci, vei scrie o carte pornind de la fragmentul pe 
care-l ai. Nu așa suna înţelegerea ta cu Peter? 

— Ba da, însă nu sunt tocmai un specialist în așa ceva. 


VP - 79 


— Vremurile se schimbă, oamenii trebuie să se schimbe și ei, 
mi-a replicat ea sententios. Crezi că televiziunea de astăzi mai 
seamănă cu ce era în urmă cu cincisprezece ani, când am intrat 
prima oară într-un studio? Ai auzit de aparatură digitală, de 
premontajul știrilor pe care un reporter poate să-l facă pe laptop 
și să-l trimită de la capătul lumii? Toţi trebuie să facem altceva 
decât făceam odată. Sincer, mi-ar plăcea să nu găsești 
manuscrisul și peste un an sau doi să văd în vitrină la Barnes & 
Noble o carte cu numele tău pe copertă. 

e 

M-am despartit de Sam, apoi am plecat acasa si m-am pus pe 
treabă. Locuiam în Hell’s Kitchen, sau Clinton, cum îi spun in 
prezent agenţii imobiliari, în apartamentul cu două dormitoare 
în care mă născusem și crescusem, după ce, în urmă cu doi ani, 
părinţii mei se mutaseră în Florida. Sora mea mai mare, Kathy, 
se măritase cu un tip din Springfield, Illinois, și se stabilise acolo 
imediat după absolvirea facultăţii, așa că domeniul familiei 
rămăsese exclusiv pe mâna mea. Apartamentul era vechi, 
odăile erau mici și întunecoase, dar măcar scăpasem de grija 
chiriei. 

Am început prin a citi manuscrisul, subliniind în culori diferite 
pasajele care mi se păreau importante - albastru pentru 
Richard, verde, Joseph Wieder și galben, Laura Baines. Am 
subliniat cu violet și numele lui Derek Simmons, deoarece 
Richard Flynn afirmase spre final că urma să joace și el un rol în 
toată povestea. Am trecut pe o listă separată toate celelalte 
nume menţionate în manuscris și care puteau fi transformate, 
cu puţin noroc, în surse de informaţii. În cariera mea de reporter 
constatasem că aproape toți oamenii vorbesc cu plăcere despre 
trecutul lor, chiar daca au constant tendinţa de a-l infrumuseta. 

Mi-am conturat trei direcţii principale de investigaţie. 

Prima și cea mai simplă: să arunc năvodul în marele lac al 
world wide web pentru a scoate la lumină detalii despre 
întâmplarea respectivă și despre persoanele implicate. 

A doua: să dau de urma personajelor menţionate în 
manuscris, în special a Laurei Baines, și să le conving să-mi 
relateze ce știau despre caz. Peter scrisese în materialul pe 
care-l pregătise pentru mine că partenera lui Richard Flynn îi 
mărturisise că avusese cu puţin timp înainte să moară o discuţie 
tensionată cu o femeie pe nume Laura (Baines?), despre care 


VP - 80 


afirmase mai apoi că „îi distrusese viaţa” și că „era timpul să 
plătească pentru asta”. 

A treia: să ajung la arhiva poliţiei din West Windsor, Mercer 
County, și să caut declaraţii, rapoarte, expertize și sinteze ale 
unor interogatorii. Wieder nu era un oarecare și probabil că 
ancheta decursese după manual, chiar dacă nu condusese la 
vreun rezultat. Statutul meu de free/ancer nu urma să-mi fie de 
ajutor, însă în cazul în care mă împotmoleam intentionam s-o 
rog pe Sam să mă ajute, sugerându-le celor de-acolo că umbra 
semeata a postului de televiziune New York One se afla în 
spatele anchetei mele. 

Am stat până târziu în noapte la taclale cu domnul Google, 
răscolind mâlul de pe fundul world wide web, începând cu 
Richard Flynn. 

Informaţiile pe care le oferise despre el însuși coincideau cu 
ceea ce am găsit pe net. Lucrase la firma de publicitate 
Wolfensohn & Associates, iar pe site-ul acesteia am găsit o mică 
biografie care confirma datele oferite în manuscris. Flynn 
absolvise Secţia engleză la Princeton în 1988, își luase apoi 
masteratul la Cornell doi ani mai târziu, ocupase mai multe 
poziții de junior si pe urmă de middle management la câteva 
companii din aceeași industrie. De pe alte site-uri am aflat că 
Flynn donase bani Partidului Democrat în vreo trei rânduri, 
fusese membru într-un club sportiv de tir, iar în 2007 se 
declarase dezamăgit de serviciile oferite de un hotel din orașul 
Sumner, districtul Tallahatchie, Mississippi. 

Am trecut după aceea la Laura Baines și am avut surpriza să 
nu descopăr nimic sau mai nimic despre ea. 

Existau mai multe persoane cu acest nume, însă niciuna 
dintre cele despre care existau informaţii pe net nu 
corespundea profilului ei. Laura se vadise a fi o ființă extrem de 
discretă. Am găsit-o printre absolvenţii de Matematică de la 
Universitatea din Chicago, în anul 1985, și printre cei care-și 
luaseră masteratul la Secţia de psihologie de la Princeton în 
1988. Ulterior însă, nu mai apărea niciun indiciu despre ceea ce 
făcuse, unde locuise sau unde avea serviciul. Era ca și cum s-ar 
fi evaporat. Mi-am spus că, probabil, se căsătorise și începuse să 
poarte numele soţului, așa că trebuia să abordez o altă cale dea 
ajunge la ea, în cazul în care mai era în viaţă. 


VP - 81 


Cea mai bogată recoltă de informaţii a fost, cum era de 
așteptat, aceea cu privire la profesorul Joseph Wieder. Exista o 
pagină amănunţită pe Wikipedia, iar biografia lui era încă la loc 
de cinste printre cele ale personalităţilor care predaseră la 
Princeton de-a lungul timpului. Am constatat că existau pe 
Google Scholar peste treizeci de mii de trimiteri la cărțile și 
lucrările lui; unele dintre acestea erau încă editate și se aflau în 
librării și pe site-urile de vânzări on-line. 

Am găsit, de asemenea, și câteva articole de arhivă care 
mentionau tragedia care avusese loc la sfârșitul anului 1987. 

Joseph Wieder se născuse la Berlin în anul 1931, într-o familie 
evreiască din clasa mijlocie. După cum avea să mărturisească în 
mai multe interviuri, tatăl lui, de profesie medic, fusese 
maltratat de membrii Batalioanelor de Asalt ale Camasilor Brune 
(SA - Sturmabteilung) în vara anului 1934, chiar sub ochii lui și- 
ai mamei sale însărcinate și că murise la câteva zile după 
această întâmplare. Un an mai târziu, după nașterea surorii lui, 
cei trei membri ai familiei plecaseră în America, unde aveau 
niște rude. Se stabiliseră iniţial la Boston, apoi la New York, 
unde doamna Wieder se recăsătorise cu un arhitect mai în 
vârstă pe nume Harry Schoenberg. Acesta îi înfiase copiii, dar îi 
lăsase să poarte în continuare numele tatălui lor natural, în 
semn de respect pentru memoria acestuia. 

Din nefericire, Joseph și sora lui, Inge, aveau să rămână 
singuri pe lume zece ani mai târziu, chiar la încheierea 
războiului - Harry și Miriam Schonberg și-au găsit sfârșitul în 
timpul unei excursii în Cuba. Harry era pasionat de navigație si 
iahtul pe care-l conducea, în care se afla cu soţia lui și cu un alt 
cuplu din New York, a fost surprins de o furtună. Trupurile lor n- 
au fost găsite niciodată. 

Moștenind o avere importantă, cei doi adolescenți au trăit în 
casa unui unchi și și-au văzut de viaţă în moduri extrem de 
diferite. Joseph a început să studieze, iniţial la Cornell, apoi în 
Europa, la Cambridge și la Sorbona. Inge a devenit un fotomodel 
cu o oarecare faimă la sfârșitul anilor '50, pentru ca ulterior să 
se căsătorească în Italia cu un om de afaceri, Rossi, și să se 
mute la Roma, unde s-a stabilit definitiv. 

Joseph Wieder publicase de-a lungul carierei lui mai bine de 
zece cărți, dintre care una cu multe noţiuni autobiografice. Purta 


VP - 82 


titlul Remember the Future: Ten Essays about a Journey to 
Myself şi fusese editată la Random House în 1984. 

Am găsit și o mulţime de articole despre crima care avusese 
loc în decembrie 1987. 

Corpul lui Wieder fusese găsit de acel Derek Simmons 
menţionat în manuscrisul lui Flynn, prezentat de ziare ca un om 
bun la toate pripășit pe lângă profesor și care avea să fie și el 
considerat suspect. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1987, la 
ora 6:44, Derek sunase la numărul de urgenţă 911 chiar din 
locuinţa profesorului și anunţase că-l găsise pe acesta zăcând 
fără suflare în sufragerie, într-o baltă de sânge. Paramedicii 
sosiți la fata locului n-au mai avut altceva de făcut decât sa 
constate decesul. 

S-a descoperit ulterior că moartea lui Wieder survenise pe la 
ora două dimineaţa, în urma unor lovituri repetate cu un obiect 
contondent dur, cel mai probabil o bâtă de baseball, aplicate de 
un singur asasin cu aproximativ două ore înainte de deces, deci 
undeva pe la miezul nopţii. Prima lovitură, au presupus 
anchetatorii, venise în timp ce victima ședea pe canapea, iar 
făptașul se strecurase în spatele acesteia, venind din holul de la 
intrare. Profesorul, care era într-o formă fizică bună, reușise să 
se ridice și încercase să se refugieze spre ferestrele dinspre lac 
ale sufrageriei, apărându-se în acest timp de loviturile care i-au 
fracturat ambele antebrate. Apoi a revenit în mijlocul 
sufrageriei, iar televizorul așezat pe o masuta a fost răsturnat 
pe podea în timpul luptei cu agresorul. Acolo a încasat lovitura 
fatală, în zona tâmplei stângi (cel mai probabil, au constatat 
anchetatorii, asasinul era dreptaci). Wieder decedase două ore 
mai târziu, din cauza pierderii masive de sânge și a 
traumatismului cranio-cerebral sever suferit în urma acestei 
ultime lovituri. 

Derek a declarat că ușa de la intrare era încuiată atunci când 
ajunsese la locul crimei, iar ferestrele nu prezentau urme de 
efractie și erau, de asemenea, închise din interior. In aceste 
condiţii, era de presupus că asasinul avusese cheile de la casă, 
pe care le folosise pentru a intra, surprinzându-l pe Wieder. 
După ce-l omorâse, plecase încuind ușa în urma lui. Inainte de 
asta, scotocise prin toate camerele, podeaua fiind acoperită cu 
hârtii scoase din sertare. Totuși, motivul crimei nu putea să fie 
jaful. Profesorul purta la mâna stângă un Rolex din aur, iar pe 


VP - 83 


inelarul stâng avea un inel preţios, într-un sertar găsit deschis 
se aflau la vedere vreo sută de dolari, bani gheaţă. Niciunul 
dintre obiectele de artă din casă nu fusese furat. 

In mașina de spălat vase din bucătărie s-au descoperit mai 
multe farfurii și tacâmuri folosite recent, care indicau faptul că 
victima cinase împreună cu o persoană. Analiza legistului avea 
să indice, totodată, că profesorul consumase o cantitate 
semnificativă de alcool cu puţină vreme înainte de crimă, dar și 
că în organismul lui nu existau urme de substanțe interzise. 
Joseph Wieder nu se afla în nicio relaţie cunoscută cu vreo 
femeie. N-avea o parteneră sau o amantă, nu curta pe nimeni și 
niciun coleg sau amic nu-și amintea de vreo legătură recentă 
de-a lui. Așadar, o crimă pasională era puţin probabilă, au 
conchis anchetatorii. 

e 

Am reconstituit din continutul articolelor si ce se intamplase, 
cu aproximatie, in perioada care a urmat asasinatului. 

Numele Laurei Baines nu era mentionat nici macar o data in 
ziare, însă cel al lui Richard Flynn apărea de mai multe ori. De 
fapt, fusese considerat principalul suspect, după ce Derek 
Simmons ieșise din discuţie, având un alibi pentru seara crimei; 
ziarele nu precizau despre ce fel de dovadă de nevinovăție era 
vorba. Nu se pomenea nimic despre o eventuală conspirație 
guvernamentală și nici despre faptul că Wieder ar fi fost implicat 
în derularea unor experimente psihologice misterioase. Se 
sublinia însă că Wieder fusese o personalitate bine-cunoscută în 
comunitatea forțelor de ordine din New Jersey și New York, 
activând de-a lungul timpului în calitate de expert la întocmirea 
mai multor examinări ale stării de sănătate mintală a unor 
persoane suspecte sau puse sub acuzare. 

Apropo de statutul lui de expert chemat să redacteze evaluări 
și să depună mărturie în cadrul unor procese, aceasta fusese o 
pistă urmată la început de anchetatori. Ei trecuseră în revistă 
toate cazurile la care Wieder participase, mai ales pe cele în 
care mărturia lui avusese consecinţe neplăcute pentru acuzați. 
Insă au ajuns repede la concluzia că drumul pe care mergeau nu 
ducea nicăieri. Niciunul dintre acești infractori nu fusese eliberat 
în perioada respectivă, cu o singură excepţie, un bărbat pe 
nume Gerard Panko: acesta părăsise cu o lună înainte Trenton 
Psychiatric Hospital. Numai că Panko suferise imediat după 


VP - 84 


eliberare o criză de ulcer, fusese operat, iar externarea avusese 
loc cu doar două zile înainte ca profesorul să fie ucis. Era 
aproape incapabil să se miște, așa că și ipoteza aceasta fusese 
repede abandonată. 

Richard Flynn fusese interogat în mai multe rânduri, însă n-a 
fost niciodată pus oficial sub acuzare. Își luase un avocat pe 
nume George Hawkins, care acuzase în mai multe rânduri poliția 
de hărțuire și sugerase că oamenii legii intenționau să-l 
transforme pe Flynn într-un tap ispășitor pentru a-și acoperi 
incompetenta. 

Care era varianta lui Richard Flynn si ce anume declarase el 
polițiștilor și reporterilor? Ceea ce rezulta din articole ca ar fi 
spus atunci era oarecum diferit de ceea ce scrisese în 
manuscrisul lui. 

În primul rând, n-a menţionat numele Laurei Baines ca fiind 
cea care-l prezentase profesorului. A spus doar că „Wieder îi 
fusese prezentat de o cunoștință comună”, deoarece Joseph 
căuta o persoană potrivită pentru un job part time. Richard 
lucrase cu o vară înainte la Firestone Library, iar Wieder căuta 
pe cineva care să-i organizeze biblioteca după un sistem 
computerizat. Primise de la profesor un rând de chei, era 
adevărat, în eventualitatea în care ar fi dorit să lucreze în 
intervalele în care Joseph nu era acasă, cu menţiunea ca el 
călătorea adesea în afara orașului. Flynn le folosise de câteva 
ori și intrase în locuinţă în absenţa proprietarului. În vreo două- 
trei rânduri fusese invitat să rămână la cină, întotdeauna în doi. 
Odată, într-o vineri, jucase o partidă de pocher cu profesorul și 
cu încă doi colegi ai acestuia (episod care n-apărea în 
manuscris). 

N-avusese niciun fel de conflict cu Wieder, iar relația dintre ei 
putea fi caracterizată ca fiind una de amiciţie. Profesorul nu-i 
spusese niciodată că s-ar fi simţit ameninţat de ceva sau de 
cineva și avea o fire veselă. li făcea plăcere să vorbească despre 
noua lui carte, ce urma să apară în anul următor și despre care 
credea că va fi un mare succes, atât din punct de vedere 
academic, cât și din cel al vânzărilor. 

Din păcate pentru el, Richard n-avea niciun alibi pentru 
intervalul în care fusese comisă crima. La finalul manuscrisului 
povestea că pornise spre casa profesorului, probabil la un sfert 
de oră după vizita acelui Timothy Sanders. Asta însemna ora 


VP - 85 


cinci sau șase seara, cu aproximaţie. l-ar fi luat zece sau 
douăzeci de minute ca să ajungă acolo - poate chiar mai mult 
dacă vremea era rea - și cam tot atât să se întoarcă. Or, el le 
declarase anchetatorilor că trecuse pe la Wieder pe la ora nouă 
seara, având de lămurit cu profesorul o chestiune legată de 
bibliotecă înainte de plecarea acestuia în concediu. Mai preciza 
că revenise în locuinţa lui pe la ora zece și jumătate și că se 
culcase la scurt timp după aceea. Minţise în timpul anchetei, sau 
atunci când scrisese manuscrisul? Sau era posibil ca memoria 
să-l fi înșelat? 

În anii aceia, așa cum mentionase și Flynn în fragmentul de 
manuscris, rata criminalităţii din zonă era destul de ridicată, mai 
ales în urma invaziei metamfetaminelor și a cocainei africane. 
La câteva zile după moartea lui Wieder, între Crăciun și Anul 
Nou, la doar două străzi distanţă de locuinţa acestuia, pe Bath 
Road, a avut loc o crimă oarecum asemănătoare. Un cuplu în 
vârstă, domnul și doamna Easton, de 78, respectiv 72 de ani, au 
fost omorâţi pe când se aflau în casă și dormeau. Așa cum avea 
să se constate ulterior, unul sau mai multi faptasi patrunsesera 
în locuinţă în jurul orei trei dimineaţa, îi uciseseră și îi jefuiseră. 
Armele crimelor fuseseră un cuţit cu lama lungă și un ciocan. 
Asasinii luaseră banii și bijuteriile care se găseau în casă, deci 
scopul fusese, fără îndoială, jaful, deci asemănările cu crima a 
cărei victimă fusese Wieder nu prea se încadrau în profilul 
realizat de anchetatori. 

Dar polițiștii au profitat de faptul că cineva bănuit de aceasta 
a doua dublă crimă a fost arestat după doar două săptămâni, în 
timp ce încerca să vândă bijuteriile furate unei case de amanet 
din centru. Prin urmare, Martin Luther Kennet, de 23 de ani, 
afroamerican cu antecedente penale mărunte și cunoscut 
consumator de droguri, a devenit oficial suspectul numărul unu 
și în ancheta despre moartea lui Wieder. 

Din acel moment - era pe la sfârșitul lunii ianuarie 1988 - 
Richard Flynn apărea menţionat doar în treacăt în articolele 
referitoare la ancheta morții lui Wieder. Sora profesorului, Inge 
Rossi, cu domiciliul stabil în Italia, a moștenit toate bunurile 
acestuia, mai putin o sumă de bani care-i revenea lui Simmons, 
în conformitate cu testamentul celui decedat. „Casă bântuită 
scoasă la vânzare”, suna titlul unui articol apărut în numărul din 
20 aprilie 1988 al Princeton Gazette și care se referea la fosta 


VP - 86 


locuinţă a profesorului Wieder. Autorul susținea că proprietatea 
ajunsese să aibă o faimă sinistră în zonă și că mai mulţi vecini 
au jurat că au zărit în mai multe rânduri umbre ciudate și lumini 
bizare în interiorul acesteia, așa că agenţia care se ocupa de 
vânzarea ei urma să aibă o misiune grea. 

Martin Luther Kennet a refuzat târgul propus de anchetatori - 
evitarea sentinţei capitale în schimbul recunoașterii vinovatiei în 
ambele cazuri - și a susţinut până la capăt că nu era vinovat de 
niciuna dintre crime. El a recunoscut că se ocupa cu vânzarea 
unor mici cantități de droguri in zona campusului universitar si 
pe Nassau Street, iar unul dintre clienţii ocazionali, al cărui 
nume nu-l știa, îi lăsase zălog o parte din bijuteriile furate de la 
familia Easton în schimbul unei cantităţi de canabis. N-avea alibi 
pentru noaptea în care cuplul fusese asasinat, deoarece, pur și 
simplu, stătuse singur în locuința lui și se uitase la niște casete 
video împrumutate de la un centru de închirieri cu o zi înainte. 

Constatând că omul care-i lăsase bijuteriile zălog nu mai 
venea să le recupereze și fără să aibă habar că erau furate, a 
încercat să le amaneteze, având nevoie de bani. Dacă le-ar fi 
cunoscut proveniența, ar fi fost atât de idiot încât să meargă 
ziua în amiaza mare cu ele la o prăvălie din centrul orașului, 
notorie pentru colaborarea ei probabilă cu poliția? Cât despre 
Wieder, nici măcar nu auzise de acesta. Dacă își amintea bine, 
își petrecuse seara în care profesorul fusese ucis la o sală de 
jocuri mecanice, pe care o părăsise abia spre dimineaţă. 

Avocatul din oficiu era un tip care purta un nume ce părea 
predestinat cauzelor pierdute, Hank Pelican, aluzie la filmul 
Dosarul Pelican (The Pelican Brief), și toată lumea își dorea ca 
povestea să se termine cât mai repede. Kennet a fost trimis în 
judecată, juraţii au spus „vinovat”, iar judecătorul a adăugat „pe 
viata”. Pedeapsa capitală era încă în vigoare pe vremea aceea 
în statul New Jersey - va fi abolită abia în 2007 iar ultima 
execuţie avusese loc în 1963. S-a spus că judecătorul a ţinut 
cont de vârsta condamnatului și n-a pronunţat pedeapsa cu 
moartea cerută de procuror. Am dedus că judecătorul respectiv, 
un tip în vârstă și cu multă experienţă, pe nume Ralph M. 
Jackson, nu fusese deloc convins de dovezile prezentate de 
acuzare și care nu erau decât o însăilare de probe indirecte. Din 
păcate, juratii le consideraseră suficiente. 


VP - 87 


Așadar, procurorii deciseseră în cele din urmă să nu-l acuze 
pe Kennet și de uciderea profesorului Wieder. Nu fusese 
descoperit niciun alt fir care să se constituie măcar într-o 
ipoteză plauzibilă de lucru. Alte știri urmau să invadeze paginile 
ziarelor, iar peste cazul Joseph Wieder avea să se aștearnă 
încet, încet praful. Crima a rămas una cu autor necunoscut. 

e 

M-am uitat la știrile de la unsprezece - un reflex din vremea în 
care încă eram reporter -, apoi am încercat fără succes să 
adorm. M-am ridicat din pat, mi-am făcut un ceai și l-am băut 
lângă fereastră, ascultând respiraţia greoaie a orașului și 
străduindu-mă să pun cap la cap informaţiile din fragmentul de 
manuscris cu cele aflate de pe net. 

Probabil că relaţia, profesională sau nu numai, a profesorului 
Wieder cu protejata lui, Laura Baines, era una de notorietate 
printre profesorii Departamentului de Psihologie și colegii 
acesteia. Totuși, Laura nu fusese nici măcar interogata. Ar fi 
putut oricând să-și facă un alt rând de chei, chiar dacă cele date 
de profesor se aflau în seara aceea la Richard Flynn. Însă nimeni 
nu-i adusese numele în atenţia anchetatorilor: nici Flynn, nici 
colegii profesorului, nici propriii ei colegi, nici Derek Simmons, 
care fusese și el interogat în mai multe rânduri. Ca și cum 
relaţia dintre Wieder și Laura ar fi fost o informaţie care nu 
trebuia sub nicio formă să fie cunoscută publicului. 

Profesorul era un tip solid, făcea exerciţii fizice de întreținere 
și în tinereţe practicase boxul. Supravietuise primei lovituri și 
chiar încercase să se lupte cu agresorul. Dacă atacatorul ar fi 
fost o femeie, ea ar fi trebuit să aibă o forţă fizică ieșită din 
comun pentru a face fata contraatacului unui bărbat vânjos, 
care lupta pentru viata lui. Mai mult, chiar brutalitatea în sine a 
crimei părea să indice mai degrabă faptul că asasinul era un 
bărbat. Era puţin probabil ca Laura Baines, descrisă de Flynn ca 
o femeie aparent fragilă, să fi fost vinovată. 

Și, cel mai important lucru, lipsea motivul: de ce l-ar fi vrut 
Laura mort pe cel care o ajutase și care, cel mai probabil, i-ar fi 
influențat cariera și în continuare? 

Oricum, Flynn îi spusese partenerei sale că Laura „ii 
distrusese viaţa” și că „era timpul să plătească pentru asta”. O 
bănuia de crimă, sau doar îi reproșa faptul că-l părăsise imediat, 
atunci, lăsându-l de izbeliște într-o situaţie foarte grea? Dar 


VP - 88 


acţiunile lui nu păreau să fie logice. Dacă vina Laurei era aceea 
că dăduse bir cu fugiţii și-l lăsase singur, de ce nu se răzbunase 
pe ea atunci, în săptămânile anchetei, când el era suspect de 
crimă, hăituit, și se părea că n-avea niciun alibi? De ce n-o 
adusese în lumina reflectoarelor, de ce nu încercase să arunce 
măcar parţial vina asupra ei? Și de ce atunci a protejat-o, pentru 
ca după aproape trei decenii să se răzgândească și s-o acuze de 
crimă? De ce considera că Laura „îi distrusese viața”? Totuși, 
scăpase cu bine din ghearele anchetatorilor. Se mai întâmplase 
și altceva după aceea? 

Am adormit în cele din urmă gândindu-mă la toate acestea, 
cu certitudinea că, dincolo de aparente, acest caz ascundea 
ceva mult mai întunecat și misterios decât apucase Flynn să 
mărturisească în manuscris sau să descopere polițiștii la vremea 
aceea. li eram mai mult decât recunoscător lui Peter că-mi 
tncredintase investigația. 

Și mai era un lucru care-mi atrăsese atenţia, o data, un nume 
sau un detaliu, ceva care nu se potrivea cu întregul. Nu mai 
știam despre ce anume era vorba, eram deja obosit și pe 
jumătate adormit. Traiam cu senzaţia că, deși știi că zaresti 
ceva cu coada ochiului, după aceea... nu mai ești gata să juri că, 
într-adevăr, ai văzut acel ceva. 


TREI 


A doua zi dimineață am întocmit o listă cu persoanele pe care 
trebuia să le găsesc și, eventual, să le conving să discute cu 
mine. În fruntea listei figura Laura Baines, dar n-aveam habar 
cum aș fi putut să dau de ea. In același timp, am început să-mi 
trec în revistă vechile cunoștințe, încercând să găsesc o relație 
la departamentul de poliţie din West Windsor, al cărui sediu era 
tot acolo unde se afla și în timpul întâmplării de la sfârșitul 
anilor '80. 

Cu mai mulţi ani în urmă, pe durata unei anchete pentru The 
Post, cunoscusem un tip pe nume Harry Miller. Era un detectiv 
particular din Brooklyn, specializat în căutarea persoanelor 
dispărute. Scund și supraponderal, îmbrăcat în costume șifonate 
și purtând mereu cravate atât de înguste, încât abia le vedeai, 


VP - 89 


mereu cu o tigareta în spatele urechii drepte, părea un personaj 
descins direct din romanele polițiste ieftine ale anilor '30. Locuia 
undeva pe lângă Brooklyn Junction, la intersecţia dintre Flatbush 
Avenue și Nostrand Avenue, și era mereu în căutare de clienţi 
solvabili, fiind veșnic lefter: își paria mai toţi banii la curse și de 
cele mai multe ori îi pierdea. L-am sunat pe telefonul mobil și 
mi-a răspuns dintr-un local plin, în care vocile clienţilor care 
vorbeau tare se amestecau cu ritmurile unei melodii. 

— Hei, Harry, ce mai faci? 

— Salut, Keller. Încerc să supraviețuiesc încă o zi pe Planeta 
Maimutelor, mi-a replicat el morocanos, și să fac în așa fel încât 
să nu-și dea nimeni seama că sunt om, pentru a nu sfârși într-o 
cușcă. Fă și tu la fel, amice! 

I-am explicat în linii mari despre ce era vorba și l-am rugat să- 
și noteze două nume, Derek Simmons și Sarah Harper, apoi i-am 
spus ce știam despre fiecare dintre persoanele respective. În 
timp ce-și lua notițe, am auzit în receptor zgomotul unei farfurii 
așezate pe masă. 

— In prezent, pentru cine lucrezi? m-a întrebat el suspicios. 

— Pentru o agenție literară, i-am răspuns eu. 

— De când se ocupă agenţiile literare de investigaţii? les ceva 
bani din asta? 

— Sigur, stai liniștit. Pot să-ţi fac un transfer chiar acum. Mai 
am și alte nume, dar aș vrea să începi cu astea două. 

— OK, o să văd ce pot să fac. Cu Simmons este mai ușor, însă 
despre tipa asta, Sarah Harper, știu doar că și-a luat masteratul 
în Psihologie la Princeton în 1988. Cam puţin. Te sun în câteva 
zile. Acum notează, te rog, adresa la care să-mi trimiti banii. 

După ce ne-am luat rămas-bun, am deschis laptopul și i-am 
transferat cinci sute de dolari prin PayPal, apoi am început să 
mă gândesc iarăși la Laura Baines. 

In urmă cu șase-șapte luni, înainte ca Flynn să înceapă 
elaborarea manuscrisului, trebuia să se fi întâmplat ceva menit 
să-l împingă la acel demers, ceva neobișnuit și suficient de 
semnificativ pentru a-i schimba complet viziunea despre 
evenimentele care avuseseră loc atunci, așa cum, de altfel, 
sugerase și el în scrisoarea către agenţia literară. În momentul 
în care-l cunoscuse pe Peter, doamna Olsen era suficient de 
tulburată ca să treacă, poate, cu vederea niște detalii ce se 
puteau însă dovedi foarte importante pentru investigația mea, 


VP - 90 


așa că m-am gândit că ar fi mai bine să încep prin a avea o 
discuţie cu ea. Am sunat-o la numărul pe care-l aveam de la 
Peter, nu mi-a răspuns, prin urmare, i-am lăsat un mesaj în 
căsuţa vocală, explicându-i cine eram și precizându-i că voi 
reveni. N-am apucat să o fac, pentru că m-a sunat ea, după doar 
câteva minute. 

Mi-a zis că era încă la New York, dar că urma să părăsească 
orașul într-o săptămână sau două. Nu se hotărâse să vândă 
apartamentul pe care-l mostenise de la Flynn. Il incredintase 
pentru închiriere unei agenţii imobiliare, însă îi rugase pe cei de 
la conducere să-l scoată pe piaţă abia după plecarea ei, 
deoarece n-ar fi suportat să vadă tot felul de necunoscuţi cum 
își vârau nasul prin casă în prezenţa ei. Donase unei societăţi de 
caritate o parte din lucrurile fostului partener și începuse să 
așeze în cutii obiectele pe care intenţiona să le ia cu ea. Un văr 
din Alabama, pe nume Kayle, posesorul unei camionete, urma s- 
o ajute să se mute. Mi-a relatat toate astea ca și cum ar fi vorbit 
unui vechi amic. 

Avea un ton egal, aproape lipsit de inflexiuni, intonatia celor 
aflaţi sub tratament cu tranchilizante, și făcea pauze lungi între 
cuvinte. Peter o sunase în legătură cu mine; o informase că 
strângeam informaţii despre moartea profesorului Wieder 
pentru un articol de revistă. 

Am invitat-o la masă în oraș, dar mi-a argumentat că prefera 
să ne vedem la ea acasă, așa că am plecat spre Madison pe jos, 
iar o jumătate de oră mai târziu sunam la interfonul blocului în 
care locuia. 

Apartamentul era oarecum răvășit, așa cum sunt casele celor 
aflaţi pe picior de mutare. Holul era plin de cutii din carton lipite 
cu bandă adezivă. Conţinutul fiecăreia dintre ele era 
inscripţionat cu un marker de culoare neagră, deci mi-am dat 
seama Ca mai toate erau pline cu cărți. 

M-a invitat în sufragerie și a preparat cafea, din care am 
început să bem în timp ce vorbeam despre vreme și alte 
fleacuri. Mi-a povestit cât de șocată fusese în timpul uraganului 
Sandy, când o femeie sărise la bătaie pe când așteptau la coadă 
la o benzinărie. La ea acasă, în Alabama, bătrânii povesteau 
despre inundaţii, furtuni și uragane, însă erau povești epice, cu 
vecini care-și riscau viata pentru a-și ajuta semenii, cu polițiști si 
pompieri eroici salvând din mijlocul dezastrului bătrâni 


VP - 91 


imobilizati în cărucioare. În Orașul cel Mare, mi-a mărturisit ea, 
te întrebai de ce anume trebuia să te temi mai mult în 
asemenea cazuri, de furia naturii sau de reacțiile vecinilor. 

Avea părul frumos aranjat și un ten curat și bine îngrijit, iar 
rochia simplă pe care o purta, de culoare neagră, îl scotea și mai 
mult în evidență. M-a nedumerit vârsta sa, părea mai tânără 
decât fostul ei partener. Afișa un aer provincial, însă în sensul 
plăcut al termenului; cuvintele și gesturile ei sugerau o educaţie 
din epoca în care oamenii încă își zâmbeau și se întrebau unul 
pe celălalt ce mai făceau atunci când se întâlneau dimineaţa. 

l-am explicat apoi că lucram la un articol despre crime celebre 
ale căror împrejurări rămăseseră neelucidate până în zilele 
noastre și că așa ajunsesem la cazul Joseph Wieder. Îmi era 
rușine că o minteam, dar convenisem cu Peter că nimeni nu 
trebuia să știe, măcar deocamdată, scopul real al investigaţiei 
noastre. Ar fi fost un adevărat coșmar ca „povestea 
manuscrisului pierdut” să ajungă în tabloide și pe site-urile 
dedicate teoriilor conspirationiste, transformându-se într-o 
poveste de două parale, cu agenţi secreti și manuscrise furate. 

Mă rugase de la început să-i spun Darma și m-am conformat. 

— Darma, l-ai cunoscut pe domnul Flynn mult mai bine decât 
am reușit s-o fac citind un fragment dintr-un manuscris. Nu ţi-a 
vorbit niciodată despre profesorul Wieder sau despre Laura 
Baines, despre perioada aceea de la Princeton în care i-a 
cunoscut? 

— Richard era un tip destul de introvertit, mai tot timpul 
îngândurat și posomorât, în general distant cu oamenii, așa că 
avea puţini amici și niciun prieten. Cu fratele lui se vedea foarte 
rar, tatăl și-l pierduse în studenţie, iar maică-sa murise pe la 
sfârșitul anilor '90. Mă crezi sau nu, doi ani cât am fost 
împreună nu ne-a vizitat nimeni, niciodată, și nici noi n-am 
vizitat pe nimeni. Cu cei de la serviciu avea relaţii strict 
profesionale, cu foștii colegi de facultate nu întreținea nici 
măcar o corespondență. 

A făcut o pauză și a mai turnat cafea în cești. 

— Odată a primit o invitaţie la clubul Princeton din Manhattan, 
era un fel de întâlnire a foștilor colegi și organizatorii îi aflaseră 
adresa. Am încercat să-l conving să mergem împreună, însă a 
refuzat. Mi-a replicat scurt că nu-și amintea cu plăcere de anii 
de studenţie. Am citit și eu fragmentul de manuscris, Peter mi-a 


VP - 92 


trimis o copie, așadar mi-am dat seama că-mi destainuise 
adevărul și n-avea amintiri prea plăcute despre anii petrecuți 
acolo. Sau poate că, după episodul cu femeia aceea, Laura 
Baines, toate amintirile i s-au rescris, așa cum se întâmplă, de 
obicei, iar viziunea lui despre acea perioadă a devenit una 
întunecată. Nu păstra niciun fel de amintire fizică, fotografii sau 
alte fleacuri care să-i aducă aminte de un moment anume. Doar 
un număr dintr-o revistă în care publicase atunci trei povestiri și 
care-i fusese făcută cadou de o prietenă. Aceasta o descoperise 
întâmplător într-un anticariat. Am băgat-o deja într-una dintre 
cutii, dar dacă vrei s-o vezi, o caut. N-am pretenţia că sunt 
expertă în literatură, dar povestirile lui mi s-au părut 
extraordinare. 

Oricum, înțelegeam de ce oamenii se ţineau, în general, 
departe de el. Probabil, cei mai mulţi dintre ei îl considerau 
mizantrop și poate că, într-o bună măsură, chiar era. Insă atunci 
când ajungeai să-l cunoști cu adevărat, iti dădeai seama că 
dincolo de crusta pe care avusese grijă să și-o construiască în 
timp se ascundea un om bun. Era extrem de cult și puteai să 
vorbești cu el despre aproape orice, era foarte onest și gata să 
ajute pe oricine i-ar fi cerut asta. De aceea m-am îndrăgostit de 
el și am venit aici. N-am acceptat să fim împreună pentru că 
eram sătulă de singurătate sau îmi doream să plec dintr-un 
orășel cât o cutie cu chibrituri din Alabama. Ci fiindcă, într- 
adevăr, m-am îndrăgostit de Richard. Imi pare rău, se pare că 
nu-ți pot fi de folos, a încheiat ea. Ti-am vorbit mai mult despre 
Richard, iar pe tine te interesează profesorul Wieder, nu-i așa? 

— Spuneai că ai citit fragmentul de manuscris... 

— Da, l-am citit. Am încercat să-i găsesc continuarea, mai 
ales că am devenit și eu curioasă să aflu ce s-a întâmplat în 
continuare. Din păcate, n-am reușit. Singura mea explicaţie este 
aceea că Richard s-a răzgândit ulterior și l-a șters din computer. 

— Crezi că femeia care l-a sunat în seara aceea la telefon era 
Laura Baines? Despre care el a afirmat ulterior că „i-a distrus 
viata”? 

Nu mi-a răspuns la întrebare si un minut sau două s-a 
cufundat în gânduri, ca și cum ar fi uitat că eram acolo. Și-a rotit 
ochii prin încăpere, căutând aparent ceva, după aceea s-a 
ridicat fără un cuvânt și a dispărut într-o cameră alăturată, 


VP - 93 


lăsând ușa deschisă în urma ei. S-a întors peste câteva clipe și 
s-a așezat înapoi în fotoliu. 

— Poate că as putea să te ajut, a adăugat ea, cu un aer 
oarecum oficial, pe care nu-l avusese până atunci. Dar vreau să- 
mi promiti ceva: că, prin ceea ce vei scrie, când vei scrie, nu vei 
aduce nicio atingere memoriei lui Richard, indiferent de 
rezultatele documentării tale. Spui că te interesează Wieder, 
deci nu persoana lui Richard este relevantă pentru tine, așa că 
poți să omiti unele aspecte referitoare doar la Flynn. Îmi 
promiti? 

Nu eram un sfânt si uneori nu ezitasem sa vars un sac întreg 
de minciuni atunci cand incercam sa pun mana pe o informatie 
necesară unei anchete la care lucram. Însă am reflectat că 
femeia aceea, atât de greu încercată, merita adevărul. 

— Darma, ca reporter, e imposibil să-ţi promit asa ceva. Dacă 
descopăr că un detaliu important pentru viaţa și cariera lui 
Wieder are o legătură directă cu persoana lui Richard, n-am cum 
să-l omit. Și nu uita că Richard însuși începuse să scrie despre 
întâmplările acelea, că dorea să le facă publice. Afirmi că s-a 
răzgândit și că a apăsat tasta de/ete. Nu cred asta. Mai degrabă 
am convingerea că a ascuns manuscrisul undeva. Nu sunt de 
părere că ar fi muncit la o carte câteva săptămâni în șir, timp în 
care fără îndoială că s-a gândit la toate aspectele implicate de 
intenţia lui, pentru ca apoi să-l șteargă, pur și simplu. Sunt 
aproape sigur că manuscrisul există încă undeva și că Richard 
și-a dorit până în ultima clipă să-l vadă publicat. 

— Poate că ai dreptate. Și totuși, nu mi-a spus nimic despre 
manuscris. Pot măcar să te rog să mă ţii la curent cu ceea ce 
afli? Nu sunt o persoană cicălitoare și oricum voi părăsi orașul în 
câteva zile. Însă putem să vorbim la telefon. 

l-am promis totuși că o voi căuta de fiecare dată când voi 
descoperi o informaţie importantă despre Flynn. A scos o filă de 
carnet mototolită, a netezit-o și a așezat-o pe masă între ceștile 
de cafea. Am luat-o și am văzut că pe ea erau notate un nume și 
un număr de telefon mobil. 

— În seara in care Richard a primit apelul despre care-ţi 
spuneam, am așteptat să adoarma, apoi i-am verificat memoria 
telefonului, notându-mi numărul de la care fusese sunat. Îmi era 
rușine că mă comportam ca o puștoaică geloasă, dar am fost 
foarte îngrijorată când l-am văzut într-o asemenea stare. A doua 


VP - 94 


zi am format acel număr. Mi-a răspuns o femeie. l-am spus că 
eram partenera lui Richard Flynn și că aveam ceva important 
să-i comunic din partea acestuia, ceva ce n-ar trebui discutat la 
telefon. După câteva ezitări, a acceptat propunerea și ne-am 
întâlnit nu departe de aici și am luat prânzul împreună. S-a 
prezentat ca fiind Laura Westlake. Mi-am cerut scuze că am 
abordat-o și i-am mărturisit că mă îngrijorase starea lui Richard 
după ce discutase cu ea la telefon în seara aceea. 

M-a asigurat că nu trebuia să-mi fac nicio grijă, ea și Richard 
erau vechi cunoștințe din anii de la Princeton și avuseseră o 
dispută lipsită de însemnătate pe tema unei întâmplări din 
trecut. Mi-a povestit că au împărţit pentru câteva luni o locuinţă, 
dar că n-au fost altceva decât amici. N-am avut curajul să-i 
relatez în ce fel se exprimase Richard la adresa ei după 
convorbirea lor, însă am precizat că el sustinuse că îi fusese 
amantă. Replica ei a fost că Richard avea, probabil, o imaginaţie 
prea bogată sau că memoria îi juca feste, evidențiind încă o 
dată că fuseseră doar amici. 

— Ti-a indicat cu ce se ocupa? 

— E profesoară de Psihologie la Universitatea Columbia, a 
răspuns Darma. M-am despărțit ulterior de Richard și cam asta a 
fost tot. Dacă el a mai vorbit cu ea după aceea, a făcut-o fără să 
aflu. Poate că numărul de telefon mai este încă valabil. 

I-am mulțumit și am plecat, promitandu-i încă o dată că o voi 
tine la curent cu lucrurile pe care la voi afla despre Richard. 

e 

Prânzul l-am luat la o cafenea din centru, prevăzută cu Wi-Fi, 
așa că am scos laptopul și m-am conectat la net. Din fericire, 
domnul Google a fost mult mai generos. 

Laura Westlake era profesoară și coordona la Columbia 
University Medical Center un program de cercetare comun cu 
cei de la Cornell. Își luase masteratul în 1988, la Princeton, și 
doctoratul la Columbia, patru ani mai târziu. La mijlocul anilor 
'90 predase la Zurich, în Elveţia, apoi revenise la Columbia. 
Biografia ei conținea o mulțime de detalii tehnice despre 
specializări și programe de cercetare pe care le coordonase de-a 
lungul timpului. Cu alte cuvinte, devenise un nume important în 
psihologie. Primise distincţia de cel mai important om de știință 
al statului New York pentru anul 2006. 


VP - 95 


Mi-am notat numărul ei de telefon de la birou și mi-am 
încercat norocul, sunând imediat după ce am ieșit din cafenea. 
Mi-a răspuns o secretară pe nume Brandi, care mi-a spus că 
doamna Westlake nu era disponibilă momentan, însă și-a notat 
numele și numărul meu de telefon la care puteam să fiu găsit. 
Am rugat-o să-i comunice doamnei Westlake că o căutam în 
legătură cu Richard Flynn. 

Mi-am petrecut seara cu Sam, în apartamentul meu, făcând 
dragoste si povestindu-i despre manuscris și investigația pe 
care o începusem. Era o femeie înaltă, cu șolduri late și picioare 
lungi, iar în pat avea o imaginaţie care de multe ori mă lăsa cu 
gura căscată. 

În seara aceea era într-o dispoziţie mai degrabă nostalgică, se 
alinta mai mult decât de obicei și a avut răbdare să mă asculte 
până la capăt. Mai mult, își pusese telefonul mobil pe modul 
silențios și-l vârâse în geanta care zăcea undeva lângă pat. 

— Poate că toată povestea lui Richard este doar o sarada, mi- 
a spus ea. Dar dacă el nici măcar n-a fost cuplat cu Laura și 
totul a fost doar un joc al imaginaţiei lui, la fel ca în Tică/oși fără 
glorie (Inglourious Basterds), filmul acela pe care l-am văzut 
împreună? Naziștii au existat, a existat și ocuparea Franţei, a 
existat vânătoarea de evrei, însă celelalte scene au fost rodul 
imaginaţiei lui Tarantino. Poate că Richard a luat niște 
evenimente reale, însă le-a modelat și reinterpretat după cum a 
vrut el. 

— Un reporter discută despre fapte și nimic altceva, i-am 
explicat eu. Deocamdată pornesc de la prezumția ca tot ce a 
scris Richard acolo este adevărat. 

— Haide sa fim serioşi! mi-a replicat ea. „Faptele” sunt ceea 
ce alegem noi să relatăm în ziare, la radio sau la TV. Fără noi, 
nimănui nu i-ar fi păsa că undeva în Siria oamenii se omoară 
între ei, că un senator are o amantă sau că în Arkansas a avut 
loc o crimă - nici măcar n-ar avea habar că lucrurile astea se 
întâmplă. Oamenii n-au fost niciodată interesaţi de realitate, ci 
de povești, John. Poate că Richard a intenţionat să scrie o 
poveste si atâta tot. 

— Oricum, cred că există o singură metodă să aflăm asta, nu-i 
așa? 

— Exact, si-ti spun imediat care este, a zis ea. 

S-a rostogolit peste mine. 


VP - 96 


— Stii, astăzi o colegă mi-a zis că tocmai a aflat ca este 
însărcinată. Pur și simplu, radia de fericire. M-am dus la toaletă 
și am plâns un sfert de oră, nu mă puteam opri. Într-o 
străfulgerare, m-am văzut bătrână și singură, irosindu-mi viaţa 
în lucruri pe care peste zece ani o să le găsesc complet inutile, 
în timp ce le pierd din vedere pe cele cu adevărat importante. 

Și-a așezat capul pe pieptul meu și am mângâiat-o ușor pe 
păr. Mi-am dat seama că plângea pe înfundate. Schimbarea ei 
de atitudine mă luase pe nepregătite și nu știam cum să 
procedez. 

— Poate că ar trebui să mă asiguri că nu sunt singură și că mă 
iubești, măcar un pic. În comediile romantice așa se întâmplă. 

— Sigur, am linistit-o eu, nu ești singură. Te iubesc un pic. 

Și-a ridicat fata de pe pieptul meu și m-a privit în ochi pret de 
câteva secunde. Îi simţeam respiraţia caldă pe bărbie. 

— John Keller, minţi de îngheaţă apele. Bătrânii spun că pe 
vremuri te spânzurau de primul copac pentru așa ceva. 

— Erau vremuri grele, domnita. 

— Gata, mi-am revenit. Stii, pari foarte prins de povestea 
asta... 

— Un alt motiv pentru care ar trebui să fiu spânzurat, nu-i 
așa? Nu mi-ai spus și tu că e o poveste bună? 

— Da, așa am zis, însă riști să răscolești o lună sau două 
printr-o casă veche, cu obloanele bătute-n cuie, uitată pe strada 
Nimănui, fără să găsești nimic cu cap și coadă. Te-ai gândit la 
asta? 

— E doar un job temporar, pe care-l fac la rugămintea unui 
prieten. S-ar putea să nu descopăr nimic spectaculos, nicio 
bombă, cum îţi place să spui. Un bărbat s-a îndrăgostit de o 
femeie, însă din diverse motive relația n-a durat și probabil ca el 
a trait cu inima zdrobită pentru tot restul vieții. Un alt bărbat a 
fost ucis și nici măcar nu știu dacă poveștile acestea două au 
legătură una cu cealaltă. Oarecum absurd, nu-i așa? 

— Până la urmă, am convingerea că toate poveștile bune sunt 
oarecum ilogice. La vârsta ta ar trebui să știi deja asta. 

Am stat imbratisati multă vreme, tacuti și îngânduraţi, fără să 
facem dragoste, până când apartamentul s-a întunecat de tot, 
iar zgomotul traficului de la orele serii părea că venea dintr-o 
altă lume. 


VP - 97 


Laura Baines m-a sunat a doua zi dimineaţă, pe când eram la 
volan și mă pregăteam să pornesc spre New Jersey. Avea o voce 
plăcută, ușor răgușită, de care ai fi putut să te îndrăgostești fără 
ca măcar să vezi chipul persoanei respective. Cred că avea 
peste cincizeci de ani, însă vocea părea a unei femei mult mai 
tinere. Mi-a spus că primise mesajul meu și m-a întrebat cine 
eram și ce legătură aveam cu Richard Flynn. Știa că scriitorul în 
cauză murise cu puţină vreme în urmă. 

l-am dat de înțeles că subiectul pe care voiam să i-l prezint 
era prea intim pentru a fi discutat la telefon și i-am sugerat să 
accepte o întâlnire. 

— Regret, domnule Keller, nu obișnuiesc să mă întâlnesc cu 
persoane necunoscute. Habar n-am cine sunteţi si ce vreți. In 
cazul in care doriţi să ne vedem, va trebui să-mi oferiţi mai 
multe detalii despre scopul dumneavoastră. 

M-am hotărât să-i spun adevărul. 

— Doamnă Westlake, înainte de a muri, domnul Flynn a scris 
o carte despre anii pe care i-a petrecut la Princeton și mai ales 
despre întâmplările din toamna și iarna anului 1987. Cred că 
știți la ce anume mă refer. Dumneavoastră și profesorul Joseph 
Wieder sunteţi personajele principale din povestea lui. La 
rugămintea editorului acestei cărţi, fac niște investigaţii cu 
privire la adevărul celor relatate în manuscris. 

— Să înțeleg că există deja un editor care a cumpărat 
manuscrisul? 

— E vorba, de fapt, de o agenţie literară, dar... 

— Și dumneavoastră, domnule Keller, sunteți detectiv, sau 
ceva în genul ăsta? 

— Nu, sunt reporter. 

— Și pentru ce ziar scrieți? 

— De doi ani sunt free/ancer, 
The Post. 

— Credeţi că numele acelui tabloid constituie o bună 
recomandare? 

Avea un ton perfect calm și măsurat, aproape lipsit de 
inflexiuni. Accentul de Midwest menţionat de Flynn în 
manuscrisul lui dispăruse cu desăvârșire. Mi-am imaginat-o la 
catedră, vorbindu-le studenţilor, purtând aceiași ochelari cu 
rame groase din tinereţe și cu părul blond strâns într-un coc, 


A 


nsă înainte am lucrat pentru 


VP - 98 


pedantă și sigură pe ea. Am făcut o pauză, neștiind ce să-i 
răspund, așa că a continuat tot ea: 

— Richard a folosit în cartea despre care mi-ati amintit 
numele noastre reale, sau ati dedus că se referă la mine si la 
Joseph Wieder? 

— A întrebuințat numele reale. Sigur, la dumneavoastră se 
referă cu numele vechi, Laura Baines. 

— Resimt o senzaţie stranie când e pronunţat acest nume, 
domnule Keller. Nu l-am mai auzit de foarte multi ani. Am 
impresia că n-a fost al meu, ci al unei cunoștințe de odinioară, 
pe care aproape că am uitat-o. Agentul acela literar, cel care v-a 
angajat, este conștient că o acţiune în justiţie poate bloca 
eventuala publicare a manuscrisului lui Richard, în cazul în care 
conținutul lui îmi produce prejudicii de ordin material sau moral, 
nu-i așa? 

— De ce credeţi că scriitura domnului Flynn v-ar putea 
produce prejudicii? 

— Nu încercaţi să faceți pe șmecherul cu mine. Singurul motiv 
pentru care vă ţin de vorbă este acela că vreau să știu ce a scris 
Richard Flynn în cartea lui. Îmi aduc aminte că în anii aceia visa 
să devină scriitor. Vă propun un târg: îmi daţi o copie a 
manuscrisului despre care vorbiti si accept să mă întâlnesc cu 
dumneavoastră și să stăm de vorbă câteva minute. 

Dacă făceam ceea ce îmi cerea, încălcam contractul semnat 
cu agenţia. Dacă refuzam, eram sigur că avea să-mi închidă 
telefonul în nas. Am ales varianta care mi se părea cea mai 
puţin rea. 

— Sunt de acord. Dar trebuie să știți că agenţia nu mi-a pus la 
dispoziție decât un fragment din manuscrisul lui Richard; e 
vorba de primele capitole. Povestea începe cu momentul în care 
v-aţi cunoscut. Sunt aproximativ șaptezeci de pagini. 

A chibzuit câteva clipe. 

— Bine și-așa, a conchis ea în cele din urmă. Sunt la Columbia 
University Medical Center. Ce-ati zice să ne vedem aici peste o 
oră, adică la două și jumătate? Puteţi să aduceţi manuscrisul cu 
dumneavoastră? 

— Sigur, voi fi acolo. 

— Căutaţi Pavilionul McKeen și întrebaţi de mine la recepţie. 
La revedere, domnule Keller! 

— La revedere! 


VP - 99 


A închis înainte să apuc să-i mulţumesc și am pornit în grabă 
spre casă, blestemându-l în gând pe Peter, care nu-mi lăsase 
fragmentul de manuscris și în format electronic. Am luat foile de 
acasă, apoi am căutat un centru de copiere, pe care l-am găsit 
până la urmă la trei străzi depărtare. În timp ce funcţionarul de 
acolo, un tinerel adormit cu un cercel din argint în nara stângă, 
copia cu gesturi de somnambul manuscrisul la un vechi aparat 
Xerox, mă întrebam cum trebuia să abordez discuţia cu Laura 
Westlake. Părea o persoană foarte calculată și mi-am propus ca 
atunci când aveam să discut cu ea trebuia să mă străduiesc să 
nu uit nicio clipă faptul că meseria ei era aceea de a scormoni 
prin minţile oamenilor, așa cum îl avertizase ea pe Richard, 
atunci, demult, în legătură cu profesorul Wieder. 


PATRU 


Columbia University Medical Center se afla în partea de nord- 
vest a Manhattanului, așa că am ocolit parcul, am intrat pe 155" 
Street, pe urmă am făcut stânga și am urcat de-a lungul râului. 
Clădirile centrului medical erau în Washington Heights, mai 
multe blocuri înalte din piatră de culoarea nisipului ud, legate 
între ele cu niște pasarele din sticlă. 

Pavilionul McKeen era situat la etajul nouă al Milstein Hospital 
Building. Mi-am spus numele la recepţie și faptul că o căutam pe 
doamna Westlake, iar asistenta a sunat la un număr de interior. 

Laura Baines a venit după doar câteva minute. Era înaltă și 
reușise să-și păstreze o siluetă tinerească. N-avea părul strâns 
într-un coc, așa cum îmi imaginasem, ci îl purta aranjat într-o 
coafură simplă, în suvite ușor ondulate care-i cădeau până la 
umeri. Era o femeie atractivă, fără îndoială, dar am chibzuit că 
era puţin probabil să fi fost vreodată genul acela după care să 
întorci capul pe stradă. Nu purta ochelari și m-am întrebat dacă 
îi înlocuise cu lentile de contact. 

Eram singura persoană care aștepta în fata receptiei, așa că a 
venit drept spre mine și mi-a întins mâna. 

— Sunt Laura Westlake. Domnul Keller? 

— Da. Mulţumesc că aţi acceptat întâlnirea. 

— Vă invit la o cafea, avem o cafenea la etajul doi. Mergem? 


VP - 100 


Am coborât cu liftul șapte etaje, apoi am străbătut mai multe 
coridoare și am ajuns într-o cafenea cu unul dintre pereţi din 
sticlă și cu o vedere superbă spre râul Hudson. Laura avea un 
mers hotărât, cu spatele drept, și pe durata drumului a părut 
cufundată în gânduri; n-am schimbat nicio vorbă între noi. Din 
câte am observat, nu folosea fond de ten sau machiaj. Avea o 
faţă netedă, aproape lipsită de riduri, ușor bronzată, cu trăsături 
bine conturate. Mi-am cumpărat un cappuccino, iar ea a ales un 
ceai. Cafeneaua era aproape goală la ora aceea și interiorul ei în 
stil Art Noveau nu-ţi dădea deloc senzaţia că te aflai într-un 
spital. 

— Manuscrisul, domnule Keller, a deschis ea vorba, după ce 
desfăcuse o capsulă cu lapte și îi turnase conținutul în paharul 
cu ceai. Așa cum mi-ati promis. 

Am scos din geantă filele așezate într-o mapa din plastic 
transparent și i le-am dat. Le-a frunzărit câteva secunde, pe 
urmă le-a așezat cu băgare de seamă în dreapta ei, după ce le-a 
pus înapoi în mapă. Am scos un mic reportofon și l-am pornit, 
însă a clătinat din cap dezaprobator. 

— Fără chestia aia, domnule Keller. Nu-ţi acord un interviu. 
Am acceptat doar să stăm câteva minute de vorbă, atâta tot. 

— Fără înregistrare? 

— Categoric. 

— Ein regula. 

Am oprit reportofonul și l-am pus înapoi în geantă. 

— Când si cum l-aţi cunoscut pe Richard Flynn, doamnă 
Westlake? 

— Cred că era în toamna anului 1987. Eram amândoi studenți 
și am împărţit o casă cu două dormitoare în Princeton, undeva 
pe lângă Battle Monument. M-am mutat de-acolo înainte de 
sărbătorile de iarnă, deci am locuit împreună doar vreo două 
luni si ceva. 

— l-aţi facut cunoștință lui Richard cu profesorul Wieder? 

— Da. l-am spus lui Richard că-l cunoșteam bine pe domnul 
Wieder, iar el a insistat să le fac cunoștință, profesorul fiind o 
personalitate cu o mare notorietate publică la vremea 
respectivă. Intr-o discuţie pe care am avut-o cu Flynn, domnul 
Wieder a adus vorba de biblioteca lui, voia o evidenţă 
computerizată a acesteia, dacă-mi aduc bine aminte. Flynn avea 
nevoie de bani, așa că s-a oferit să facă el treaba aceea, iar 


VP - 101 


profesorul a acceptat. Din păcate, după aceea am înțeles că s-a 
confruntat cu o grămadă de necazuri, fiind chiar socotit suspect 
de crimă. 

— Dumneavoastră si Richard ati fost la un moment dat mai 
mult decât prieteni? Nu vreau ca întrebarea mea să sune 
nepotrivit, însă Richard a scris foarte clar în cartea lui că aţi trăit 
împreună o poveste de dragoste. 

O cută și-a făcut apariţia între sprâncenele ei. 

— Mi se pare ușor caraghios să povestesc întâmplări din 
adolescenţă, domnule Keller, când am vârsta pe care o am, 
dar... Da, Richard era îndrăgostit de mine, mai bine spus, 
obsedat de mine. Însă n-am fost niciodată amanți. Aveam un 
prieten pe vremea aceea... 

— Timothy Sanders? 

A părut surprinsă. 

— Timothy Sanders, întocmai. Stiti numele ăsta din 
manuscrisul lui Flynn? Înseamnă că avea o memorie fantastică, 
sau poate că păstrase însemnări din perioada aceea. N-aș fi 
crezut că și-ar fi putut aduce aminte asemenea detalii, după 
atâţia ani, însă, într-un fel, nu mă mir. În fine, eram îndrăgostită 
de Timothy, locuiam împreună, dar el a fost nevoit să plece 
pentru două luni în Europa, în cadrul unui program de cercetare, 
iar chiria apartamentului nostru era prea mare ca s-o plătesc 
singură, deci mi-am căutat altceva. Așadar, în perioada în care 
Timothy a fost plecat, am împărţit o locuinţă cu Richard Flynn. 
Când Timothy s-a întors, ne-am găsit o altă reședință și ne-am 
mutat iarăși împreună, înainte de vacanţa de iarnă. 

— Nu folosiți niciodată diminutive, nici măcar atunci când vă 
referiti la persoane apropiate, am remarcat eu, amintindu-mi de 
observaţia lui Richard din manuscris. 

— Da, așa e. Diminutivele mi se par o copilărie. 

— Richard relata în manuscris că era oarecum gelos pe 
profesorul Wieder și într-o vreme a bănuit că aveati o relaţie cu 
acesta. 

— Era una dintre ideile fixe ale lui Richard, domnule Keller. 
Profesorul Wieder nu era căsătorit, n-avea o parteneră, așa că 
unii presupuneau că era totuși implicat într-o relaţie, pe care o 
tinea ascunsă dintr-un motiv sau altul. Era un profesor foarte 
charismatic, deși destul de exigent, iar fata de mine avea o 
atitudine foarte protectoare. Cred că, de fapt, nu-l interesau 


VP - 102 


prea mult relaţiile cu femeile și era dedicat sută la sută muncii 
lui. Ca să închei: știu ce bănuieli avea Richard, însă între mine și 
domnul Wieder n-a existat niciun fel de altă relaţie în afara celei 
firești între o studentă și un profesor. Eram unul dintre studenții 
lui favoriţi, asta era limpede, dar atâta tot. L-am ajutat foarte 
mult și cu proiectul la care lucra atunci. 

— Richard susţinea și că profesorul vă tncredintase cheile de 
la casa lui și că mergeati des la locuinţa acestuia. 

Doamna Westlake a clătinat din cap. 

— Nu cred că mi-a dat cheile de la casa lui, nu-mi amintesc de 
așa ceva. Dar cred că Richard primise un rând de chei ca să 
lucreze la bibliotecă atunci când profesorul nu era acasă, de 
aceea a și avut necazuri cu poliția după tragedie. 

— Credeţi că Richard ar fi fost în stare să-l omoare pe Wieder? 
A fost principalul suspect o bucată de vreme. 

— Mi-am ales o meserie în care înveți, printre altele, cât de 
înșelătoare sunt aparențele, domnule Keller. Richard Flynn m-a 
terorizat cu insistențele lui și după ce m-am mutat de-acolo. Mi- 
a scris o grămadă de scrisori, mă căuta la cursuri, îmi telefona 
de zece ori pe zi. Timothy a vorbit de vreo două ori cu el, 
rugându-l să-și vadă de treaba lui și să ne lase în pace, însă n-a 
avut succes. N-am depus plângere la poliție împotriva lui pentru 
că oricum avusese necazuri și, la urma urmei, îmi inspira mai 
degrabă milă decât teamă, însă, în timp, lucrurile au mers din 
rău în mai rău... În fine, despre morţi numai de bine. 

— Era gelos? 

— N-avea niciun motiv de gelozie, nu făcuserăm altceva decât 
să impartim o locuință, așa cum v-am precizat. Era, pur si 
simplu, obsedat de mine. După aceea am plecat la Cornell, dar 
mi-a aflat adresa si a continuat să-mi scrie și să-mi telefoneze, 
odată chiar m-am pomenit cu el acolo. Am plecat apoi în Europa 
pentru o perioadă si am scăpat de el. 

Eram mai mult decât surprins de ceea ce auzeam. 

— În manuscris, Richard Flynn a scris cu totul altceva. 
Sustinea ca Timothy Sanders era un soi de obsedat care se tinea 
după dumneavoastră. 

— Voi citi manuscrisul, tocmai de aceea vi l-am cerut. 
Domnule Keller, pentru o persoană gen Richard Flynn, granița 
dintre ficțiune și realitate nu exista, sau era foarte îngustă, dacă 


VP - 103 


intelegeti ce vreau să spun. În perioada aceea am avut 
momente în care am pătimit cu adevărat din cauza lui. 

— În seara în care profesorul a fost ucis, aţi trecut pe la el? 

— În niciun caz. Cred că am fost acasă la profesor de trei sau 
patru ori în toată perioada aceea de mai bine de un an, și 
niciodată singură. Princeton e un oraș mic, la urma urmei, și 
amândoi am fi avut probleme dacă apăreau bârfe pe seama 
noastră. 

Și-a privit ceasul de la încheietura mâinii stângi. 

— Din păcate, trebuie să plec, domnule Keller. Mi-a făcut 
plăcere să discut cu dumneavoastră. Poate o să mai stăm de 
vorbă după ce citesc și eu manuscrisul. 

— De ce v-aţi schimbat numele, ati fost căsătorită? am 
întrebat-o eu în timp ce ne ridicam de la masă. 

— Nu, n-am avut timp de așa ceva. Sincer, mi-am schimbat 
numele ca să scap de Richard Flynn și de toate amintirile 
acelea. Am ţinut foarte mult la profesorul Wieder. Richard nu 
fusese niciodată violent, ci doar agasant, dar eram satula de 
hartuielile si de insistențele lui care păreau fără sfârșit. In anul 
1990, înainte să plec în Europa, am devenit Laura Westlake și 
ulterior am păstrat acest nume. E numele de domnisoara al 
mamei mele. 

l-am mulțumit, pe urmă ea a luat copia manuscrisului de pe 
masă și am ieșit din cafeneaua care începea să se aglomereze. 

— Partenera lui Richard, doamna Darma Olsen, mi-a spus că 
într-o seară a surprins o convorbire a acestuia cu 
dumneavoastră, am adăugat eu când am ajuns la lifturi. V-a 
căutat în legătură cu asta și aţi avut și o întâlnire cu ea. Pot să 
vă întreb despre ce anume aţi discutat în seara aceea la telefon 
cu Richard? Reușise iarăși să vă găsească? 

— După ce mai bine de douăzeci de ani nu mai auzisem nimic 
de Richard, în toamna anului trecut m-am trezit cu el sunând la 
ușa apartamentului meu. Nu mă pierd ușor cu firea, dar am fost 
de-a dreptul șocată, mai ales că a început să îndruge o mulţime 
de prostii și era clar că se afla într-o stare de surescitare 
intensă. M-am întrebat dacă era în toate minţile. M-a ameninţat 
cu niște dezvăluiri al căror conţinut nu era prea clar, însă părea 
totuși să aibă legătură cu profesorul Wieder. Sincer, aproape că 
uitasem că am cunoscut odată un tânăr cu numele Richard 
Flynn, care mă hartuise vreo doi ani. In cele din urmă, l-am 


VP - 104 


invitat politicos să plece și să mă lase în pace. M-a mai sunat 
apoi de două-trei ori, însă am refuzat să merg la întâlnirile pe 
care mi le-a propus, iar pe urmă nu i-am mai răspuns la telefon. 
Nu știam că era atât de grav bolnav, nu-mi spusese nimic 
despre asta. Apoi am aflat că a murit. Mi-am zis că în mod sigur 
atunci când venise la mine era tulburat de boală și că era foarte 
posibil ca nici măcar să nu mai judece bine. Cancerul pulmonar 
se complică adesea cu metastaze pe creier, nu știu dacă așa s-a 
întâmplat și în cazul lui Richard, dar este foarte plauzibil. 

— Richard mai susţinea în manuscris că profesorul Wieder era 
coordonatorul unui proiect secret, demarat la cererea unei 
agenții guvernamentale. Aveţi idee despre ce proiect era vorba? 

— Dacă era secret, înseamnă că nu puteam să știu ceva 
despre el, nu-i așa? Cu cât îmi relatati mai multe despre 
manuscris, cu atât mi se conturează convingerea că tot ce scrie 
acolo este pură fantezie. Orice departament al unei universităţi 
importante derulează un număr de programe de cercetare, 
unele dintre ele pentru agenţii aparținând guvernului, altele 
pentru corporaţii private. Cele mai multe dintre aceste 
programe au un grad mai mare sau mai mic de confidentialitate, 
întrucât cei care plătesc vor să culeagă singuri roadele 
investiţiei lor. Poate că și profesorul Wieder lucra la unul dintre 
ele, nu-mi aduc aminte, nu eram la curent cu tot ceea ce făcea 
el. La revedere, domnule Keller, să aveţi o zi bună! 

l-am mulțumit încă o dată pentru întrevedere și ne-am 
despărțit. Pe când mergeam spre parcare, m-am întrebat cât era 
minciună și cât adevăr în cele spuse de Laura și dacă era 
adevărat că Flynn fantazase în legătură cu presupusa lor relaţie. 
Însă dincolo de liniștea ei aparentă, Laura îmi lăsase impresia 
că-i era teamă de ceea ce Flynn ar fi putut să dezvăluie despre 
trecutul ei. Era mai degrabă un sentiment decât ceva ce avea 
legătură cu ceea ce afirmase sau cu gesturile ei; ca un soi de 
miros specific pe care nu reușise să-l ascundă sub parfumul ei. 

Răspunsurile ei fuseseră precise - poate prea precise -, deși 
subliniase de mai multe ori că nu-și mai aducea aminte toate 
detaliile acelei perioade. Și cum ar fi putut „aproape să uite”, 
chiar și după atâţia ani, o persoană care-i fusese coleg de 
apartament și suspect în cazul uciderii mentorului și prietenului 
ei, profesorul Wieder? 


VP - 105 


CINCI 


Harry Miller m-a sunat două ore mai târziu, imediat după ce 
ma despartisem de una dintre vechile mele surse, un tip care 
între timp se pensionase din NYPD și-mi promisese că va încerca 
să găsească o legătură la Departamentul de Poliţie West 
Windsor, Mercer County. Îl invitasem să luăm prânzul împreună 
la un restaurant de pe 46" Street si mă îndreptam spre mașina 
parcată la vreo sută de pași depărtare, pe o ploaie măruntă și 
rece. l-am răspuns lui Harry, m-a anunţat că avea vești bune și 
m-a întrebat dacă puteam vorbi. M-am adăpostit sub copertina 
de la intrarea într-o florărie și l-am îndemnat să-și verse sacul. 

— Bingo, mi-a spus el. Sarah Harper a absolvit în 1989 și n-a 
avut prea mult noroc în viaţă. După facultate s-a angajat la un 
centru pentru copii cu probleme speciale din Queens și vreo 
zece ani a dus o viaţă obișnuită. Dar apoi s-a măritat cu un 
cântăreţ de jazz pe nume Gerry Lowndes, care i-a făcut viaţa un 
iad. S-a apucat de droguri și a sfârșit în cele din urmă prin a face 
și un an de închisoare. În 2006 a divorţat. Acum locuiește în 
Bronx, în Castle Hill, și este de acord să povestească despre 
vremurile de odinioară. 

— E în regulă, trimite-mi, te rog, adresa ei și numărul de 
telefon pe e-mail. Ce-ai aflat despre Simmons? 

— Derek Simmons este încă în viaţă și locuiește tot în New 
Jersey, împreună cu o femeie pe nume Leonore Phillys. De fapt, 
am stat de vorbă cu ea, el nu era acasă în momentul în care am 
ajuns acolo. Tipa are, într-un fel, grijă de el, trăiesc mai mult din 
ajutorul social. l-am explicat că ești un reporter și că ai vrea să 
vorbești cu Derek despre cazul profesorului Wieder. Așteaptă un 
telefon de la tine. Vezi să ai niște biștari în buzunar când mergi 
acolo. Îţi trimit și adresa lor. Altceva? Era să uit, mulţumesc 
pentru bani, bătrâne. Îmi pică bine. 

— Ai vreo sursă la Princeton University? 

— Am surse peste tot, s-a umflat el în pene. Cum crezi c-am 
dat de urmele lui Sarah Harper, sunând la 911? 

— În cazul ăsta, încearcă să-mi dai numele unor persoane 
care în perioada aceea, prin anii '80, erau apropiate de 
profesorul Joseph Wieder. Nu doar simpli colegi, înţelegi ce 


VP - 106 


vreau să spun. Mă interesează oameni din anturajul lui, care 
erau apropiaţi de el. 

Mi-a zis că va încerca să afle ce-i cerusem, am mai vorbit 
câteva minute despre fotbal, apoi am închis. 

M-am dus la mașina mea aflată în parcare și am condus până 
acasă. Am sunat-o pe Sam, iar atunci când mi-a răspuns, vocea 
ei suna ca si cum s-ar fi aflat într-un put adânc. M-a lămurit ca 
era răcită cobza si că, după ce se târâse totuși spre redacţie în 
dimineața aceea, colegii o trimiseseră acasă. l-am promis că voi 
trece în cursul serii pe la ea, dar mi-a spus că prefera să se 
culce devreme și că oricum arăta ca naiba și nu voia s-o văd în 
halul în care era. După ce a închis, am sunat la o florărie și i-am 
trimis un buchet de lalele. Incercam să nu mă las dus de val, așa 
cum conveniserăm împreună, însă pe măsură ce trecea timpul, 
descopeream că-mi lipsea tot mai mult atunci când nu ne 
vedeam o zi sau două. 

Am sunat-o apoi pe Sarah Harper la numărul trimis de Harry, 
dar n-a răspuns, așa că i-am lăsat un mesaj explicându-i cine 
eram și de ce o căutam. Am avut mai mult noroc cu Derek 
Simmons. Mi-a răspuns partenera lui, doamna Phillys, care 
vorbea cu un puternic accent Cajun, ca un personaj din serialul 
Tideland (Oamenii mlaștinilor). l-am adus aminte că vorbise cu 
un tip pe nume Harry Miller, în legătură cu o discuţie pe care 
doream s-o am cu domnul Derek Simmons. 

— Am înțeles de la prietenu' tău că ziaru' plătește chestia 
asta, nu-i așa? 

— Sigur, pot ieși niște bani din asta. 

— Bine, domnu’... 

— Keller, John Keller. 

— Păi, io zic să ne faci o vizită și-o să am grijă să-l lămuresc 
pe Dereh ce și cum. Nu-i prea place să stea de vorbă, da-l 
conving io. Cand po’ sa vii? 

— Chiar astăzi, dacă nu e prea târziu, sau maine-dimineata. 

— Cât e ceasu' acum, scumpete? 

l-am răspuns că era ora trei și douăsprezece minute. 

— E bine pe la cinci? 

l-am replicat că eram de acord și m-a asigurat încă o data ca 
o să-l convingă pe „Dereh” să stea de vorbă cu mine. 


VP - 107 


O jumătate de oră mai târziu, pe când intram în tunel și 
rememoram discuţia cu Laura Baines, mi-am dat brusc seama 
care era acel detaliu care-mi scăpase în seara în care citisem 
manuscrisul lui Flynn și începusem documentarea despre cazul 
Wieder: era vorba de lucrarea la care muncea profesorul în 
perioada aceea și care ar fi urmat să apară în lunile următoare. 
O carte despre care Laura Baines credea, așa cum consemnase 
Richard în manuscrisul lui, că va fi o adevărată lovitură în lumea 
științifică. O „bombă”, cum ar fi zis Sam. 

Numai că atunci când mă uitasem pe amazon.com și pe alte 
site-uri după lucrările profesorului, „bomba” nu figura nicăieri. 
Ultima carte publicată de Wieder, așa cum îmi notasem, era un 
studiu de o sută zece pagini despre inteligenţa artificială, apărut 
la Princeton University Press în 1986, cu mai bine de un an 
înainte de a fi ucis. Profesorul îi spusese lui Richard că semnase 
deja contractul cu o editură pentru publicarea respectivei cărţi, 
stârnind discuţii cu cei de la universitate. Așadar, manuscrisul 
fusese deja predat editorului înainte de moartea lui Wieder, 
poate că profesorul încasase și un avans. Atunci, de ce nu 
fusese publicată cartea? 

Existau două posibile explicaţii, am reflectat eu, în timp ce 
intram pe Autostrada 95. 

Prima ar fi aceea că editura se răzgândise și nu mai publicase 
manuscrisul. Era o explicaţie putin plauzibilă, de vreme ce 
exista deja un contract, iar misterul care învăluise moartea 
violentă a profesorului mai degrabă ar fi crescut vânzările, cinic 
vorbind. Doar o intervenţie de forţă ar fi putut determina o 
editură importantă să abandoneze un proiect. O intervenţie din 
partea cui? Și ce conţinea la urma urmei acel manuscris 
,bomba”? Avea vreo legătură cu proiectul secret la care lucra 
Wieder? Intentiona să dezvăluie detalii din acel proiect în cartea 
lui? 

O altă posibilitate era ca executorul testamentului lui Wieder - 
din ziare intelesesem că existase un asemenea testament și că 
toată averea lui Wieder îi revenise surorii lui, Inge - să se 
împotrivească, având și argumentele juridice necesare, apariţiei 
cărţii. Mi-am spus că ar trebui să încerc să stau de vorbă și cu 
aceasta, deși se stabilise în ltalia cu mulţi ani înainte de 
perioada respectivă și probabil că nu știa multe detalii despre 
ceea ce se întâmplase atunci. 


VP - 108 


Am intrat pe Valley Road, apoi am făcut stânga pe 
Witherspoon Street și un sfert de oră mai târziu ajungeam pe 
Lockdale, unde locuiau Derek Simmons și partenera lui, nu 
departe de sediul poliţiei din Princeton. Făcusem aproximativ o 
oră, așa că ajunsesem mai devreme de ora stabilită. Am parcat 
lângă o școală și am intrat într-un local din apropiere, unde am 
băut o cafea și am încercat să pun ordine în întrebările 
referitoare la investigația mea, care apăruseră între timp. Cu cât 
mă gândeam mai mult la cartea profesorului, cu atât eram mai 
intrigat de ideea că nu fusese publicată niciodată. 

e 

Derek Simmons și Leonore Phillys locuiau într-un mic 
bungalow aflat chiar la capătul străzii, lângă un teren de 
baschet plin de băltoace. Casa avea în față o curte mică, în care 
erau plantate tufe de trandafiri care începuseră să 
înmugurească. Un pitic de grădină vopsit în culori ţipătoare, 
vechi și murdar, își arăta zâmbetul de ipsos în stânga ușii de la 
intrare. Am apăsat butonul soneriei și i-am auzit țârâitul undeva 
în măruntaiele casei. 

Mi-a deschis o femeie mică de statură, brunetă, cu fata 
acoperită de riduri, care m-a privit suspicios. l-am spus că eram 
John Keller și s-a luminat un pic la fata, apoi m-a poftit în casă. 

Am intrat într-un hol îngust și întunecat, pe urmă într-o 
sufragerie sufocată de mobilier vechi și bântuită de mirosuri de 
mâncare și tutun. M-am așezat pe o canapea de stofă, având 
senzația că vedeam aproape aievea un mic nor de praf 
ridicându-se din umplutura acesteia la contactul cu trupul meu. 
De undeva din altă odaie se auzea plânsetul unui bebeluș. 

Femeia m-a rugat s-o scuz o clipă și a dispărut în altă cameră, 
scoțând un soi de sunete liniștitoare. 

M-am uitat în jur. Toate lucrurile erau vechi și nu se potriveau 
unul cu celălalt, ca și cum ar fi fost adunate în pripă de la 
vânzări de obiecte la mâna a doua sau, pur și simplu, culese de 
pe stradă la întâmplare. Scândurile podelei erau curbate pe 
alocuri, iar pe la colţuri tapetul era dezlipit. O pendulă bătrână 
ticăia astmatic între ferestrele cu jaluzelele coborâte. 

Femeia s-a întors având în braţe un copil în vârstă de vreun 
an, care-și tinea degetul mare de la mâna stângă în gură. 
Micutul m-a reperat imediat si a început să se uite fix la mine, 
cu o privire îngândurată și serioasă, de om matur. De altfel, 


VP - 109 


părea un adult în miniatură îmbrăcat în haine de bebeluș și nu 
m-aș fi mirat deloc dacă mi s-ar fi adresat cu o voce de bărbat în 
toată firea, întrebându-mă artagos ce căutam acolo. 

Leonore Phillys s-a așezat în fata mea, pe un scaun din 
bambus plesnit pe alocuri. Tinea copilul în brațe, leganandu-l 
usor, și mi-a destăinuit că era unicul ei nepot, pe nume Tom. 
Mama copilului, Mary, fiica doamnei Phillys, care era 
necăsătorită, plecase în California să întâlnească un tip pe care-l 
cunoscuse pe net și o rugase să aibă grijă de micuțul Tom până 
când avea să se întoarcă. 

Mi-a spus că-l convinsese pe „Dereh” să discute cu mine, însă 
ar fi dorit ca înainte de convorbirea pe care urma s-o am cu 
acesta să abordăm problema banilor. Mi s-a plâns că ea și 
partenerul ei trăiau foarte greu. Obtinusera în urmă cu trei ani si 
un mic ajutor social și cam acela era tot venitul lor, în afara unor 
comenzi pentru reparaţii pe care bărbatul le mai primea din 
când în când. Mai mult, trebuiau să aibă grijă și de nepot, pentru 
că fiică-sa, atunci când nu se afla internată într-un centru de 
dezalcoolizare finanțat de fundaţii sau de unii oameni miloși, 
bantuia prin tara, încurcată eu te miri cine. Femeia a plâns putin 
în timp ce-mi relata toate astea, în vreme ce micul Tom 
continua să-mi arunce acele priviri ciudate. 

Ne-am înțeles asupra unei sume și i-am dat mai multe 
bancnote, pe care le-a numărat cu atenţie și apoi le-a pus în 
buzunar. S-a ridicat, a așezat copilul pe un scaun special pentru 
bebeluși și mi-a zis s-o urmez. 

Am traversat un alt hol, apoi am ajuns într-un soi de verandă 
din sticlă murdară, care filtra lumina apusului asemenea unor 
vitralii de biserică. Veranda era ocupată aproape în întregime de 
un uriaș banc de lucru, pe care erau înșirate tot felul de unelte. 
In fata bancului era un scaun fără spătar, iar pe scaun sedea un 
bărbat înalt și solid, îmbrăcat într-o salopetă soioasă de blugi. S- 
a ridicat când m-a văzut, mi-a întins mâna și mi-a spus că se 
numea Derek Simmons. Avea ochii de un verde intens, care 
aproape că străluceau în lumina aceea palidă, și mâini mari și 
aspre, pline de bătături. Deși trebuia să aibă peste șaizeci de 
ani, avea o ţinută dreaptă și părea a fi într-o formă fizică bună. 
Fata îi era brăzdată de riduri atât de adânci, încât păreau niște 
cicatrice, iar părul îi era aproape alb. 


VP - 110 


Partenera lui a plecat și am rămas singuri, el așezat pe scaun, 
iar eu sprijinindu-mă de bancul de lucru, în mirosul greu de ulei 
și acetonă care bantuia prin încăpere. În curtea din spate, la fel 
de mică precum cea din fata și mărginită de garduri paraginite, 
se afla un leagăn vechi, cu un cadru metalic, ce răsărea ca un 
spectru ruginiu din pământul acoperit cu petice de iarbă și de 
bălți. 

— Leonore mi-a zis că vreţi să discutăm despre Joseph 
Wieder, a început el, fără să se uite la mine, pe urmă a scos din 
buzunar un pachet de ţigări și și-a aprins una cu ajutorul unei 
brichete din plastic galben. Sunteţi primul om care mă întreabă 
despre el în ultimii douăzeci de ani. 

Părea resemnat să-și joace fără chef rolul, asemenea unui 
clovn bătrân, obosit și lipsit de haz, care trebuia să intre fără 
niciun chef în arena acoperită cu rumeguș pentru a distra niște 
puști ce pocneau baloane din gumă în timp ce-l priveau. 

l-am povestit pe scurt ce aflasem despre el si despre profesor, 
despre Laura Baines și Richard Flynn. În cele câteva minute în 
care am vorbit a continuat să fumeze și să se uite în gol, 
făcându-mă la un moment dat să mă întreb dacă mă asculta cu 
adevărat. A terminat ţigara, apoi și-a aprins imediat alta. 

— Și de ce vă interesează toate chestiile alea, care s-au 
întâmplat acu' o sută de ani? 

— Cineva m-a rugat să fac asta, și mă plătește pentru ceea ce 
fac. Lucrez la o carte despre crime misterioase, cu făptași care 
n-au fost prinși niciodată. 

— Știu cine i-a făcut de petrecanie profesorului, a rostit el fără 
nicio intonatie în voce, ca si cum ar fi vorbit despre vreme. Am 
știut încă de-atunci și le-am declarat și polițiștilor. Doar că 
mărturia mea nu valora nici cât o ceapă degerată. În instanţă, 
orice avocat ar fi făcut-o praf, pentru că înainte cu vreo câţiva 
ani fusesem acuzat de o crimă și internat la balamuc. Pe vremea 
aia încă inghiteam tot felul de pastile. Oricine ar fi putut sa 
afirme că băteam câmpii sau că avusesem halucinaţii. Da eu 
știam ce văzusem și nu eram nebun deloc. 

Părea extrem de convins de ceea ce zicea. 

— Vreti să sugerati că știți cine l-a omorât pe profesor? 

— Le-am spus polițiștilor încă de-atunci tot ce era de spus. lar 
după aceea n-am crezut că ar mai interesa pe cineva povestea 


VP - 111 


asta veche. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic, așa că mi-am 
văzut de treburile mele. 

— Cine l-a ucis, domnule Simmons? 

— Richard Flynn, băiatul cu biblioteca. lar tipa aia, Laura, a 
fost martoră la ce s-a întâmplat, poate chiar complice. Să vă 
povestesc cum s-a întâmplat... 

e 

În următoarea jumătate de oră, fumând ţigară de la țigară pe 
când afară se întuneca, mi-a istorisit ceea ce văzuse și auzise în 
seara de 21 decembrie 1987, oferindu-mi tot felul de detalii pe 
care eram surprins că și le aducea aminte cu atâta claritate. 

Trecuse pe la profesor în dimineața aceea pentru a repara 
rezervorul vasului de toaletă din baia de la parter. Wieder era 
acasă, începuse deja să-și facă bagajele pentru o excursie în 
Vestul Mijlociu, unde urma să-și petreacă sărbătorile împreună 
cu niște amici. L-a invitat pe Derek să rămână la prânz și a 
comandat mâncare chinezească. Părea îngândurat și obosit. l-a 
mărturisit lui Derek că descoperise niște urme suspecte de pași 
în curtea din spate; seara ninsese, iar dimineața urmele 
respective erau întipărite foarte clar în zăpadă. l-a promis că va 
continua să aibă grijă de el, chiar dacă va pleca pentru o 
perioadă din ţară, și că era important să-și continue 
tratamentul. Pe la ora două, Derek a părăsit locuinţa 
profesorului și a plecat la Princeton, pentru a-l ajuta pe un amic 
să zugrăvească un apartament. 

Spre seară, după ce deja se întunecase, Derek a revenit în 
locuinţa lui și a luat cina, apoi, îngrijorat de starea în care-l 
lăsase pe Wieder, s-a gândit să-i facă o vizită. Ajuns la reședința 
profesorului, a zărit mașina Laurei Baines, parcată în apropiere. 
N-a mai apucat să sune la ușă, deoarece dinăuntru a auzit vocile 
unor persoane care se certau. 

A ocolit casa și a ajuns în curtea din spate, lângă lac. Luminile 
din sufragerie erau aprinse și obloanele ridicate, așa că scena 
din interior se vedea limpede. Inauntru se aflau Joseph Wieder, 
Laura Baines și Richard Flynn. Profesorul și Laura erau așezați la 
masă, pe când Flynn stătea în picioare și gesticula în timp ce 
vorbea; el era cel care striga cel mai tare, reproșându-le ceva 
celor doi. 

După câteva minute, Laura s-a ridicat și a ieșit, fără ca 
vreunul dintre bărbaţi să încerce s-o oprească. Flynn si Wieder 


VP - 112 


au continuat să se certe și după plecarea ei. În cele din urmă, 
Flynn a părut să se calmeze și s-a așezat într-un fotoliu. Au 
fumat, au băut cafea și câteva pahare cu bourbon, iar atmosfera 
dintre ei părea deja mai degajată. Derek tocmai se gândea să 
plece deoarece îi era foarte frig, dar cearta dintre cei doi a 
izbucnit din nou. Era deja trecut de ora zece, din câte își 
amintea Derek. 

La un moment dat, Wieder, care până atunci păruse că își 
păstrase calmul, a devenit și el foarte nervos și a ridicat tonul. 

Apoi Richard Flynn a plecat, iar Derek a ocolit repede casa 
pentru a-l ajunge din urmă și a-l întreba despre cele întâmplate. 
Deși acest ocol nu-i luase mai mult de douăzeci, treizeci de 
secunde, a observat că Flynn parcă se evaporase. L-a căutat 
câteva minute pe stradă, însă nu l-a mai zărit, ca și cum celălalt 
ar fi intrat în pământ. 

In cele din urmă, a lăsat-o baltă, spunându-și că era posibil ca 
Flynn s-o fi rupt, pur și simplu, la fugă după ce ieșise din casă. A 
revenit în curtea din spate și s-a asigurat că profesorul era în 
regulă. Acesta se afla în continuare în sufragerie și la un 
moment dat, când a deschis ferestrele pentru a aerisi încăperea, 
Derek a plecat, fiindu-i teamă să nu fie surprins acolo. Dar când 
a ieșit, a observat iarăși mașina Laurei Baines parcată în 
aproximativ același loc. Și-a spus că ea tocmai revenise la casa 
profesorului, cei doi urmând să-și petreacă noaptea împreună. A 
decis deci că era cazul s-o șteargă de-acolo. 

Dimineaţa următoare s-a trezit foarte devreme și s-a gândit 
imediat să treacă pe la profesor pentru a verifica dacă totul era 
în ordine. A sunat la ușă, însă nu i-a răspuns nimeni. A folosit 
cheile pe care le avea, a intrat în casă și a găsit cadavrul lui 
Wieder în sufragerie. 

e 

— Sunt sigur ca Richard Flynn n-a plecat, ci s-a ascuns pe 
undeva prin apropiere, pe urmă s-a întors si l-a ucis pe profesor, 
mi-a precizat Derek. Laura Baines era și ea în casă în 
momentele acelea. Joe era un tip puternic, așa că tipa aia n-ar fi 
fost în stare s-o facă de una singură. M-am gândit ca Flynn il 
omorâse, iar Laura Baines fusese fie complice, fie martoră. Nu 
le-am pomenit polițiștilor nimic despre ea, mi-era teamă că 
ziarele de scandal să nu transforme totul într-o mizerie, dar le- 


VP - 113 


am declarat că Richard Flynn fusese acolo și că el și profesorul 
se certaseră. 

— Laura Baines și profesorul erau amanți? 

A ridicat din umeri. 

— Nu știu sigur, da’ știu că uneori rămânea la el peste noapte, 
dacă înţelegi ce vreau să spun... Richard se îndrăgostise de ea, 
de asta sunt sigur, pentru că o știam chiar de la el. Am stat de 
vorbă cu Flynn de mai multe ori în perioada în care lucra la 
bibliotecă, era un tip vorbaret și amabil. Mi-a povestit o 
grămadă de lucruri despre el; îmi aduc aminte că voia să se facă 
scriitor. 

— lar poliţia nu v-a crezut? 

— Poate că m-a crezut, poate ca nu. Cum iti ziceam, oricum 
mărturia mea nu valora nimic în fata juratilor. Omul de la 
procuratură o fi spus „pas”, așa că polițiștii au lăsat-o baltă. 
Dacă verifici, o să vezi că declaraţiile pe care le-am dat atunci 
sunt aidoma cu ceea ce tocmai ţi-am povestit. 

— Constat ca vă aduceți aminte o mulţime de lucruri. Ştiam 
că la un moment dat v-aţi pierdut memoria... 

— Problema mea era legată de trecut, nu de prezent. Se 
numește amnezie retrogradă. După ce am patit nenorocirea aia 
în spital, nu mi-am mai adus aminte nimic din ceea ce se 
întâmplase până atunci, dar memoria mea despre ceea ce s-a 
petrecut după aceea a fost mereu în regulă. Am fost nevoit să- 
mi „învăţ” propria viata, ca să spun așa, tot asa cum afli o serie 
de lucruri despre o altă persoană: unde și când s-a născut, cine 
i-au fost părinţii, ce școala a urmat și tot așa. O chestie foarte 
ciudată... Da' apoi m-am obișnuit. Până la urmă, n-ai încotro și 
te obisnuiesti cu orice, nu-i așa? 

S-a ridicat și a aprins lumina. Un bec chior atârnat de tavan a 
luminat vag încăperea din sticlă, dându-mi sentimentul că eram 
două insecte captive într-un borcan. 

— As vrea să vă mai întreb ceva, domnule Simmons. 

— Dă-i drumu’. 

— Profesorul avea amenajata o sala de sport la demisol. Era 
pe acolo sau pe altundeva o bata de baseball? Ati vazut 
vreodata asa ceva prin casa? 

— Nu. Stiu c-avea niste haltere si un sac de box. 

— Politistii au declarat că cel mai probabil a fost omorât cu o 
bata de baseball, numai ca arma crimei n-a fost găsită. Daca 


VP - 114 


profesorul n-avea o bâtă de baseball în casă, înseamnă că 
ucigașul a adus-o cu el. Un asemenea obiect nu este ușor de 
ascuns sub haine. Vă aduceţi aminte cu ce era îmbrăcat Richard 
Flynn în seara aceea, când l-aţi văzut pe fereastră? 

S-a gândit câteva momente, apoi a clătinat din cap. 

— Nu sunt sigur... Știu că purta mereu o canadiană de culoare 
verde, parcă, poate că tot cu ea era îmbrăcat și-atunci. Da' n-aș 
băga mâna în foc. 

— O ultimă întrebare, domnule Simmons. Știu că la început ati 
fost considerat suspect, apoi aţi fost eliminat de pe listă 
deoarece aveati un alibi pentru intervalul de timp în care fusese 
comisă crima. Însă dumneavoastră aţi precizat că pe la ora 
unsprezece seara, cu aproximaţie, încă erati în spatele 
reședinței lui Wieder si că ulterior ati plecat acasă, înţeleg că 
locuiati singur pe vremea aceea. Puteţi să-mi spuneți despre ce 
alibi a fost vorba? 

— Înainte să plec spre casă, am trecut pe la un bar din 
apropiere, care era deschis până târziu; probabil că am ajuns 
acolo pe la unspe și ceva. Barmanul era amic cu mine, îi mai 
dădeam câte o mână de ajutor când se producea vreo 
stricăciune pe-acolo. Așa că omu' a declarat că am fost în 
cârciumă, ceea ce era adevărat. Politistii s-au ţinut o vreme de 
capul meu, pe urmă m-au lăsat în pace. Eram ultimul om care ar 
fi vrut ca profesorului să i se întâmple ceva. Ce interes aș fi avut 
să-l omor? 

— Spuneţi că aţi fost într-un bar. Tratamentul pe care-l urmaţi 
pe vremea aceea vă permitea să consumati alcool? 

— Nu consumam alcool. Nici acum nu mă ating de pileală. 
Când mergeam la bar, luam o Coca-Cola sau o cafea. Pur și 
simplu, intram acolo ca să nu fiu singur. 

Am mai stat câteva minute de vorbă cu el. Mi-a zis că nu mai 
urmase niciun tratament după moartea lui Wieder și că nu mai 
avusese vreo criză. Viaţa lui își urmase cursul, care în cele din 
urmă îl adusese în căsuţa aceea, lângă Leonore Phillys. Nu mai 
întâmpinase nicio problemă cu justiţia, iar în ultimii doisprezece 
ani nu mai fusese obligat să se prezinte anual în fata comisiei de 
evaluare psihiatrică. 

A rămas în atelierul lui improvizat, iar eu mi-am găsit singur 
drumul înapoi până în sufragerie, unde Leonore sedea pe 
canapea și se uita la televizor, ţinând în braţe copilul adormit. l- 


VP - 115 


am multumit încă o dată, mi-am luat rămas-bun de la ea și am 
plecat. 


ȘASE 


Laura Baines m-a sunat a doua zi, în timp ce-mi așteptam 
rândul la biroul auto de pe 56" Street pentru a-mi schimba 
permisul de conducere, încercând să răsfoiesc o revistă uitată 
de cineva pe scaunul de lângă mine. 

— Domnule Keller, am citit paginile pe care mi le-aţi dat și 
bănuielile mele s-au confirmat: Flynn a inventat totul, sau 
aproape totul. Poate că, de fapt, a intenţionat să scrie un roman. 
Pe vremuri, scriitorii obișnuiau să susțină că poveștile lor nu 
erau rodul fanteziei, ci al descoperirii unor manuscrise anonime 
sau că adevărații autori fuseseră persoane care chiar au trait 
cele relatate, dar au murit între timp, ceva de genul ăsta. Sau 
poate că, după atâţia ani, Richard chiar a ajuns să creadă că 
lucrurile acelea se petrecuseră cu adevărat. Aveţi și restul 
manuscrisului? 

— Nu, încă nu. 

— Flynn n-a apucat să-l termine de scris, nu-i așa? Probabil că 
și-a dat seama că era o chestie ridicolă, care ar fi putut să aibă 
și repercusiuni juridice neplăcute pentru el, așa că a lăsat-o 
baltă. 

Vocea ei era calmă si triumfătoare și asta m-a scos din sărite. 
Dacă cele povestite de Simmons erau adevărate, asta ar fi 
însemnat că ea ma mintise în fata fără să clipească în timpul 
întâlnirii noastre. 

— Faptul că profesorul Wieder a fost ucis în bătaie cu o bâtă 
de baseball și ca după aceea ati preferat sa vă schimbaţi 
numele nu reprezintă rodul fanteziei domnului Flynn. Aţi cinat cu 
Wieder în seara în care a fost omorât, nu-i așa? Apoi a venit 
Richard, pe care înainte l-aţi minţit că ramaneati peste noapte la 
o colegă, și a început scandalul. Ce s-a întâmplat după aceea? 

A tăcut câteva clipe. 

— Esti un omulet afurisit și încăpățânat, nu-i așa? La urma 
urmei, nici măcar nu înțeleg unde vrei să ajungi cu toată 
povestea asta și de ce te joci de-a detectivul. Cum crezi că aș 


VP - 116 


putea să-mi aduc aminte asemenea detalii, după mai bine de 
două decenii? Intentionezi să mă santajezi? 

— AS avea cu ce anume s-o fac? 

— Cunosc o mulţime de oameni în orașul ăsta, Keller. 

— Sună ca o ameninţare dintr-un film poliţist vechi. Acum eu 
ar trebui să spun că nu-mi fac decât datoria, să zâmbesc trist, 
să-mi trag pălăria pe ochi și să-mi ridic gulerul la trend. 

— Vorbești prostii. 

— Negati că ati fost acolo în seara crimei, iar Richard Flynn v- 
a acoperit, mintindu-i pe polițiști? 

— Înregistrezi convorbirea noastră, Keller? 

— Nu. 

— Poate că nu esti în toate minţile. Vezi că asigurarea de 
sănătate, presupunând că ai așa ceva, acoperă șase ședințe de 
terapie psihiatrică. Pe cine interesează unde eram într-o seară 
din urmă cu aproape treizeci de ani? Mă rog, n-ai decât să faci 
ce vrei, dar vei simţi pe pielea ta consecințele. Să nu mai încerci 
să mă contactezi vreodată, ţi-am spus tot ceea ce aveam de 
spus și nu mai am vreme de pierdut cu tine. In cazul în care ma 
vei căuta la telefon sau îmi vei ieși în cale, voi depune o 
plângere pentru hărțuire. 

e 

În următoarele trei săptămâni, în timp ce primăvara își intra 
pe deplin în drepturi, am stat de vorbă cu mai multe personaje 
care în trecut fuseseră în anturajul lui Joseph Wieder și ale căror 
nume și date de contact îmi erau trimise pe rând de Harry Miller. 

Viroza lui Sam se transformase în pneumonie, așa că a zăcut 
în pat în tot acel timp. Sora ei mai mică, Louise, care studia 
artele frumoase la NYU, s-a mutat la ea pentru a o îngriji. Peter 
era mai mereu plecat din oraș sau prins cu tot felul de treburi, 
așa că discutam din când în cand cu el doar la telefon, ţinându-l 
la curent cu mersul investigaţiei. De la el am aflat că doamna 
Olsen plecase în Alabama - nu dăduse de urma celorlalte 
capitole ale manuscrisului lui Flynn. 

Am sunat-o de mai multe ori pe fosta colegă a Laurei Baines, 
Sarah Harper, însă nu mi-a răspuns. Nici pe sora profesorului, 
Inge Rossi, n-am reușit s-o contactez. l-am aflat adresa și 
numărul de telefon, dar, când am sunat-o, mi-a răspuns o 
menajeră care abia îndruga câteva vorbe în engleză și de la 


VP - 117 


care am înţeles în cele din urmă că domnul și doamna Rossi 
erau plecați pentru câteva săptămâni în America de Sud. 

Harry a reușit să dea de urma lui Timothy Sanders, însă 
veștile nu erau bune deloc: fostul prieten al Laurei Baines 
murise în 1998, la Washington, DC. Tipul fusese împușcat în fata 
casei și murise pe loc. Poliţia calificase crima drept o tentativă 
de jaf care s-a transformat într-un omor și făptașul n-a fost 
prins. In ultimii ani, Sanders predase Economia la un liceu de 
elită din oraș; nu fusese căsătorit niciodată și n-avusese copii. 

Conversatia mea la telefon cu Eddie Flynn a fost scurtă și 
neplacuta. Omul era suparat ca Richard nu-i lasase lui drept 
mostenire apartamentul din Manhattan, ci Dannei Olsen. Mi-a 
declarat rastit ca nu stia nimic despre vreun profesor pe nume 
Wieder, mi-a cerut să nu-l mai deranjez niciodată si mi-a trantit 
telefonul în nas. 

Am discutat cu mai mulţi colaboratori de-ai lui Wieder, unii 
dintre ei fiind pe atunci tineri lectori care abia intraseră în 
învăţământ. Povestea pe care o fabricasem pentru ei era aceea 
că lucram ca documentarist pentru o editură, că ea intenţiona 
să lanseze o carte biografică despre Wieder și că aveam nevoie 
de cât mai multe detalii de la cei care-l cunoscuseră 
îndeaproape. 

Am avut o întâlnire și cu unul dintre colegii lui de catedră din 
vremea aceea, un tip scund și fragil, de vreo șaptezeci și trei de 
ani, pe nume Dan T. Lindbeck. Omul locuia în Essex County, 
New Jersey, și m-a primit într-un conac impresionant, situat în 
mijlocul unei păduri de pini și artari. Mi-a spus tainic că locuinţa 
lui era bântuită de stafia unei femei pe nume Anne, care murise 
în 1864, în timpul Războiului Civil. Mi-am adus aminte de 
vremurile în care scriam pentru Ampersand și i-am istorisit la 
rândul meu o întâmplare cu o casă bântuită, ale cărei detalii le-a 
notat cu atenţie într-un carnetel. 

Cei mai multi dintre cei cu care am stat de vorbă l-au descris 
pe Joseph Wieder ca pe un personaj atipic, foarte conștient de 
valoarea lui și complet dedicat muncii, strălucit din punct de 
vedere intelectual, însă distant și dificil în relaţiile cu ceilalți. 
Lindbeck își amintea destul de vag faptul că Wieder urma să 
publice o carte, însă habar n-avea ce editură achizitionase 
manuscrisul. Mi-a atras atenţia că era greu de crezut că putea 
să existe un conflict între Wieder și consiliul de conducere al 


VP - 118 


universităţii pe tema editurii alese de profesor, de vreme ce 
fiecare cadru didactic era liber să-și publice lucrările unde avea 
chef. Nu-și aducea aminte de vreun program special de 
cercetare pe care Departamentul de Psihologie să-l fi derulat 
pentru vreo agenţie guvernamentală în intervalul în care Wieder 
predase la Princeton. 

Alte două personaje mi-au oferit informaţii interesante, chiar 
dacă extrem de contradictorii. Primul era un profesor pe nume 
Monroe, care fusese chiar unul dintre asistenții lui Wieder în 
timp ce-și pregătea examenul de doctorat la finele anilor '80. 
Cealaltă persoană era o femeie pe la vreo șaizeci de ani, pe 
nume Susanne Johnson, care fusese secretara profesorului în 
aceeași perioadă și despre care mi s-a spus că era foarte 
apropiată de acesta. Monroe încă preda la Princeton. Johnson se 
pensionase în anul 2006 și locuia la New York, în Queens, 
împreună cu soțul ei și cu o fiică necăsătorită. 

John L. Monroe era un omulet scund și posomorat, cu tenul la 
fel de cenușiu ca și costumul pe care-l purta atunci când m-a 
primit în biroul lui din Peretsman Scully Hall, după un îndelungat 
și minuţios interogatoriu la telefon. Nu mi-a oferit cafea sau ceai 
și pe tot parcursul discuţiei noastre mi-a aruncat priviri 
suspicioase, strâmbând din nas atunci când blugii mei Nudie 
rupti în genunchi ajungeau în raza lui vizuală. Avea o voce 
stinsă, ca și când corzile vocale i-ar fi fost în suferinţă. 

In primul rând, spre deosebire de ceilalţi, Monroe l-a descris 
pe Wieder ca pe un profitor nerușinat, care nu ezita să-și 
însușească realizările celorlalţi pentru a fi mereu în lumina 
reflectoarelor. Teoriile lui Wieder, susținea el, erau apă de 
ploaie, „voodoo science” pentru uzul publicului neinstruit, genul 
acela de revelații aparent şocante care-ţi asigurau invitaţii la 
emisiuni de radio și TV, dar care în lumea științifică erau privite 
cu multă circumspectie încă de atunci. Anii care trecuseră si 
progresele din neurostiinta, psihiatrie și psihologie nu făcuseră 
altceva decât să pună și mai mult în lumină slăbiciunile teoriilor 
lui Wieder, totuși nimeni nu se obosise încă să-și piardă vremea 
demonstrând acest lucru. 

Monroe punea atât de mult venin în ceea ce relata, încât m- 
am gândit că ar muri dacă și-ar mușca limba. Era clar că nu-l 
avusese deloc la inimă pe Wieder si din câte se pare mulțumea 


VP - 119 


cerului că cineva era dispus să-l asculte cum îi împroșca 
memoria cu noroi. 

În schimb, și-a adus aminte la ce editură dorea Wieder să-și 
publice cartea. Mi-a confirmat și că au existat discuţii pe această 
temă în comitetul de conducere. Mi-am dat seama că era posibil 
ca însuși Monroe să fi fost declanșatorul acestora, acuzându-l pe 
Wieder că folosea resursele universităţii pentru a strânge datele 
pe care urma să le publice în folos strict personal la o editură 
care n-avea nicio legătură cu Princeton. 

Habar n-avea, mi-a zis el, de ce nu mai apăruse cartea 
respectivă. Poate că Wieder n-o terminase, poate că editura îi 
ceruse modificări pe care el nu fusese de acord să le facă. Mi-a 
explicat că, în general, asemenea lucrări erau contractate prin 
ceea ce se numește „propunere”, un document în care autorul 
oferă editorului toate informaţiile necesare despre proiectul lui, 
de la conţinut la publicul-ţintă. De obicei, un asemenea 
document nu cuprindea mai mult de unul sau două capitole, 
urmând ca restul manuscrisului să fie predat într-un termen 
convenit de cele două parti. Contractul final se semna abia dupa 
ce întreg textul original era predat și revizuit conform indicatiilor 
lor. 

Numele Laura Baines nu-i spunea nimic, dar a subliniat că 
Wieder era un afemeiat notoriu, bănuit că avea numeroase 
aventuri amoroase, inclusiv cu studente. Acesta era unul dintre 
motivele pentru care universitatea nu intenţiona să-i 
prelungească contractul pentru anul următor. Toate lumea știa 
că Wieder urma să părăsească Princeton-ul în vara anului 1988 
și deja Departamentul de Psihologie era în căutarea unui 
înlocuitor. 

e 

l-am propus lui Susanne Johnson să luăm masa de prânz 
împreună la un restaurant numit Marbella, pe lângă University 
Gardens, în Queens, în apropiere de casa în care locuia, și ea a 
acceptat. Am ajuns mai devreme, m-am așezat la masa 
rezervată și mi-am comandat un gin tonic. Când doamna 
Johnson a apărut, un sfert de oră mai târziu, am avut o surpriză: 
era imobilizată într-un scaun cu rotile. Așa cum avea să-mi 
explice ulterior, era paralizată de la brâu în jos. Venise însoțită 
de o femeie la vreo treizeci de ani, care s-a prezentat ca fiind 


VP - 120 


Violet, fiica ei, și care a plecat după ce s-a asigurat că totul era 
în ordine, anunțând că urma să revină peste o ora. 

Doamna Johnson s-a dovedit a fi o femeie extrem de energică 
și optimistă, în pofida condiţiei ei fizice dificile. Mi-a povestit că 
în urmă cu zece ani, în timpul unei excursii în Franţa, în 
Normandia, pe urmele tatălui ei care participase ca pușcaș 
marin la debarcarea aliaţilor, suferise un accident cumplit la 
volanul unei mașini pe care o închiriase în Paris. Din fericire, 
soţul ei, Mike, aflat în dreapta ei, scăpase aproape nevatamat. 

Mi-a mărturisit că fusese nu doar secretara lui Wieder, ci și 
omul de încredere al acestuia. Profesorul, susținea doamna 
Johnson, era un adevărat geniu; alesese întâmplător psihologia 
ca domeniu de cercetare, însă ea era convinsă că ar fi strălucit 
la fel în oricare altul. Și ca orice geniu autentic atrăgea ca un 
magnet ura celor mediocri, care nu se puteau ridica la nivelul 
lui. Avea puţini amici la universitate și era mai mereu hărțuit 
sub diverse pretexte. Acești inamici răspândeau periodic tot 
felul de zvonuri lipsite de orice bază reală, cum erau acelea că 
Wieder ar fi fost afemeiat și consumator de alcool. 

Susanne Johnson o cunoscuse pe Laura, știa că fusese 
protejata profesorului, dar era sigură că Baines și Wieder nu 
fuseseră implicaţi într-o relaţie amoroasă. Mi-a confirmat că în 
perioada aceea el tocmai terminase de scris o carte, ceva legat 
de memorie și formarea amintirilor. Mai mult, chiar ea fusese 
aceea care transcrisese manuscrisul în format electronic, 
deoarece Wieder nu folosea mașina de scris sau computerul, 
scriindu-și manuscrisele de mână, așa cum se obișnuise în 
tinereţe. Știa sigur că manuscrisul era terminat de mai multe 
săptămâni în momentul morții lui și nu se întrebase până atunci 
dacă fusese predat editurii și care ar fi putut să fie motivul 
pentru care cartea nu fusese tipărită niciodată. 

La desert, am întrebat-o dacă știa ceva despre un proiect 
secret în care ar fi fost implicat Wieder. A ezitat câteva clipe 
înainte să-mi răspundă. 

— V-am precizat că profesorul nu folosea mașina de scris sau 
computerul, așa că-i transcriam toate documentele. Știu că 
derula un asemenea proiect, împreună cu o agenţie 
guvernamentală din domeniul Apărării, sau așa ceva. Era vorba 
despre tratamentele aplicate soldaţilor care sufereau de stres 
posttraumatic, dar asta e tot ce-mi aduc aminte. Sunt 


VP - 121 


absolventă de Engleză, nu de Psihologie sau Medicină, așa că 
pentru mine transcrierea documentelor respective era o simplă 
muncă mecanică. Nu vă ascund totuși faptul că am făcut șieuo 
legătură între starea psihică a domnului Wieder din ultima 
perioadă și acele experimente sau ce-or fi fost. 

— Deci v-aţi gândit că ar putea exista o conexiune între 
moartea lui și proiectul în care era implicat? 

— M-am gândit, da, însă nu la modul serios. Sigur că despre 
lucrurile astea știu doar ce-am citit prin romanele polițiste sau 
ce-am vazut prin filme, dar cred ca, dacă o agenție 
guvernamentală ar fi fost implicată, s-ar fi străduit totuși să-și 
mascheze mai bine urmele, înscenând măcar un jaf sau ceva de 
genul acesta, sau chiar un accident. Cred că cel care l-a ucis a 
fost un amator care a avut noroc și a scăpat neprins. Dar mai 
cred și că între profesor și agenţia respectivă interveniseră niște 
tensiuni, ca să spun așa. Cu aproximativ două luni înainte de 
moartea lui, nu-mi mai dăduse niciun document pentru a-l bate 
la mașină. Probabil că încetase orice colaborare cu oamenii 
aceia. 

A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: 

— Eram îndrăgostită de profesorul Wieder, domnule Keller, 
deși eram căsătorită și, poate o să vi se pară paradoxal, îmi 
iubeam soțul și copiii. Nu i-am mărturisit-o niciodată, nici măcar 
nu cred că și-a dat seama de asta, probabil că pentru el eram 
doar o colegă amabilă care-l ajuta chiar și în afara orelor de 
program. Speram ca într-o zi să mă remarce și altfel, ca femeie 
vreau să spun, doar că lucrul acesta nu s-a întâmplat. Am fost 
zdrobită de durere când a murit și o bună bucată de vreme am 
avut senzaţia că pentru mine venise sfârșitul lumii. A fost cel 
mai minunat om pe care l-am cunoscut în viata mea. 

Violet Johnson sosise exact în acel moment al conversatiei 
noastre și a acceptat invitaţia mea de a zăbovi câteva minute cu 
noi. Absolvise Antropologia, însă lucra ca agent imobiliar la o 
companie din centru și mi-a spus că piaţa începea să-și revină 
după criza din ultimii ani. Semăna aproape neverosimil de mult 
cu mama ei. Când le priveai, aveai senzaţia că vedeai două 
versiuni ale aceleiași persoane, la vârste diferite. Le-am condus 
până la parcarea în care Violet își lăsase mașina și ne-am 
despărțit după ce Susanne a insistat să mă imbratiseze și mi-a 
urat succes. 


VP - 122 


Am sunat la editură a doua zi dimineaţă, după ce mi-am notat 
datele de contact de pe site-ul lor. Mai întâi am fost îndrumat 
spre editorul care coordona cărţile de psihologie, o doamnă 
foarte amabila, care m-a ascultat cu atenție și apoi mi-a dictat 
numărul de telefon de la arhivă. Profesorul Wieder fusese un 
personaj faimos în lumea academică, mi-a zis ea, așa că era 
posibil ca propunerea lucrării lui să fi fost păstrată în arhiva 
instituţiei, mai ales că pe vremea aceea nu funcţiona încă poșta 
electronică și corespondenţa cu autorii se făcea prin scrisori. 

Din păcate, la arhivă n-am avut noroc și persoana pe care am 
nimerit-o mi-a închis după ce mi-a comunicat că n-avea voie să 
stea de vorbă cu presa fără o autorizaţie din partea conducerii. 

Am revenit la editorul cu care discutasem prima oară, am 
lămurit-o cum stăteau lucrurile și i-am înșirat încă o dată 
întrebările cărora le căutam răspunsul: dacă existase cu 
adevărat propunerea profesorului Wieder, dacă el predase 
manuscrisul editurii și care era motivul pentru care cartea 
respectivă nu fusese tipărită niciodată. Am făcut apel la toate 
resursele mele de farmec personal și se părea că am avut 
succes, obţinând promisiunea că se va încerca aflarea 
informaţiilor solicitate. 

Nu mi-am făcut speranţe prea mari, dar peste doar două zile 
aveam să descopăr în inbox un e-mail de la editorul respectiv, în 
care acesta mă punea la curent cu cele aflate. 

Wieder trimisese editurii propunerea în iulie 1987; 
documentul în speţă conţinea și primul capitol al cărții. In 
propunere se menţiona faptul că manuscrisul era finalizat și 
gata să fie trimis redacţiei. Editura îi oferise un contract o lună 
mai târziu, în august, contract care prevedea, printre altele, că 
textul complet trebuia să fie predat până la finele lunii 
noiembrie, urmând ca Wieder să înceapă revizia textului 
împreună cu editorul de specialitate imediat după sărbătorile de 
iarnă. Însă profesorul ceruse în luna noiembrie o păsuire de 
câteva săptămâni, invocând că dorea să dea o ultimă lectură 
manuscrisului în timpul zilelor libere de sărbători. Cererea 
fusese aprobată, dar apoi s-a întâmplat nenorocirea. 
Manuscrisul n-a mai ajuns niciodată la editură. 

Atașat mesajului era o copie a propunerii, scanată după 
originalul bătut la mașină. Erau aproape cincizeci de pagini și 
am început să le printez, privind cum imprimanta le scotea pe 


VP - 123 


rând și cum poposeau în tava din plastic. La sfârșit le-am 
frunzărit, pe urmă le-am prins cu o agrafă și le-am pus pe birou, 
ca să le citesc mai târziu. 

În seara aceea am încercat să fac un bilanţ pentru a-mi da 
seama unde ajunsesem cu investigația mea și ce șanse aveam 
să trag vreo concluzie cu cap și coadă la finalul ei. 

O jumătate de oră mai târziu, privind schiţa pe care o 
făcusem pe o filă de hârtie, am chibzuit că, de fapt, mă 
rătăcisem într-un soi de labirint. Pornisem pe urmele cărții lui 
Richard Flynn, dar nu numai că n-o descoperisem, ci mă 
trezisem și îngropat într-un morman de detalii despre oameni și 
întâmplări care parcă refuzau să alcătuiască un tablou coerent. 
Aveam senzaţia că orbecăiam pe întuneric printr-un pod plin cu 
vechituri, fără să înţeleg nimic din semnificaţia reală a lucrurilor 
îngrămădite acolo de-a lungul timpului de oameni pe care nu-i 
cunoscusem și despre care nu reușisem să aflu mare lucru. 

Multe dintre detaliile aflate erau contradictorii, o avalanșă de 
informaţii care nu contura, de fapt, aproape nimic, ca și cum 
personajele și întâmplările de atunci s-ar fi încăpățânat să nu mi 
se dezvăluie cu adevărat și până la capăt. Mai mult, când 
începusem investigația, personajul principal al întâmplării era 
Richard Flynn, pentru ca, treptat, acesta să-și piardă consistenţa 
și să treacă într-un plan secund. Pe urmă figura patriarhală a 
profesorului Joseph Wieder a ocupat avanscena, ca o adevărată 
vedetă ce fusese în întreaga lui carieră, înghesuindu-l pe bietul 
Flynn într-un colt obscur și întunecat și reducându-i dimensiunea 
la aceea a unui personaj aproape lipsit de importanță. 

Încercam să asociez persoana Laurei Baines, așa cum o 
cunoscusem din manuscrisul lui Flynn, cu femeia pe care o 
întâlnisem la Columbia University Medical Center și nu reușeam 
deloc. Era ca și cum cele două imagini - una reală, alta doar 
imaginară - ar fi refuzat să se suprapună. 

Mă străduiam să-l compar pe Flynn însuși, asa cum il 
cunoscusem indirect din filele manuscrisului - un tânăr student 
la Princeton care visa să ajungă scriitor și publicase deja primele 
povestiri -, cu bărbatul taciturn și singuratic care-și trăia 
existența cenușie alături de partenera lui într-un apartament 
modest, un mizantrop jefuit de visurile tinereţii. Și încercam 
totodată să-mi dau seama de ce bărbatul acela, care deja se 
lupta cu moartea, își consumase ultimele luni de viata dând 


VP - 124 


naștere unui manuscris care, iată, dispăruse odată cu el. Era 
tânărul îndrăgostit, conform autodescrierii din manuscris, sau un 
hartuitor obsedat, așa cum mi-l descrisese Laura Baines? 

Căutam să mi-l imaginez pe Wieder, considerat de unii ca un 
geniu, iar de alţii ca un soi de impostor plin de vicii, zavorat 
printre propriile-i spaime în casa aceea mare și rece, bântuit 
parcă de o vină necunoscută. Profesorul lăsase în urmă misterul 
unui manuscris rătăcit cine știe cum și, ca o culme a ironiei, 
după mai bine de două decenii, la fel se întâmplase și în cazul 
lui Richard Flynn. Plecasem pe urmele unui manuscris pierdut, 
nu reușisem să-l găsesc, în schimb ajunsesem treptat pe urmele 
altuia, care avusese aceeași soartă. 

Incercam, de asemenea, să dau consistenţă tuturor acestor 
personaje pe care investigația mea le adusese din trecut, dar 
ele rămâneau umbre fără contur real, rătăcite pentru totdeauna 
în interiorul unei povești căreia nu-i deslușeam nici începutul, 
nici sfârșitul și nici semnificaţia. Aveam în fata mea un puzzle 
ale cărui piese nu se potriveau una cu cealaltă. 

Paradoxal, poate, cu cât mă cufundam în trecut datorită lui 
Wieder, Flynn, Baines sau Simmons, stârnit de informaţiile 
abundente, însă contradictorii pe care le aflam despre ei, cu atât 
mai important devenea pentru mine prezentul. Era ca și cum aș 
fi coborât într-un tunel și cercul de lumină care se vedea tot mai 
mic deasupra capului ar fi fost elementul vital menit să-mi 
aducă aminte că trebuia să revin la suprafaţă, că de acolo 
plecasem și acolo era musai să mă întorc mai devreme sau mai 
târziu. 

Vorbeam aproape în fiecare zi la telefon cu Sam, care-mi 
spunea că se însănătoșea, și descopeream că-mi lipsea mult 
mai mult decât aș fi crezut posibil înainte ca investigația mea și 
boala ei să ne despartă. Cu cât umbrele din jurul meu se 
dovedeau mai înșelătoare, cu atât legătura mea cu Sam 
devenea parcă mai reală și mai bine conturată și câștiga o 
consistenţă pe care înainte n-o avusese sau refuzasem s-o văd. 

Așadar, șocul a fost cu atât mai mare atunci când Sam m-a 
sunat în ziua aceea pentru a-mi comunica pe un ton brutal 
hotărârea ei de-a pune capăt relaţiei noastre. Când i-am răspuns 
la telefon tocmai mă pregăteam să plec de-acasă pentru a mă 
întâlni cu Roy Freeman, unul dintre polițiștii care lucraseră la 
cazul Wieder și care se pensionase în urmă cu trei ani. 


VP - 125 


Sam mi-a zis, fără niciun fel de introducere, că dorea să ne 
despartim. De fapt, a subliniat ea, poate că ,,despartit” nici nu 
era termenul potrivit, de vreme ce, considerase ea mereu, între 
noi nu existase o relaţie „serioasă”, ci mai mult o prietenie fără 
obligații. 

Mi-a mai spus că voia să se căsătorească și să aibă un copil. 
Un coleg de serviciu îi dădea târcoale de mai multă vreme și i se 
părea că omul respectiv ar fi un partener de viata potrivit pentru 
ea. Mi-a destăinuit acest lucru ca și cum ar fi fost un impresar 
care comunica unui actor ghinionist că nu luase o probă, un alt 
coleg de breaslă fiind considerat mai adecvat decât el pentru 
rolul respectiv. M-am întrebat dacă mă înșelase cu acel coleg 
despre care-mi vorbise, apoi mi-am spus că întrebarea era 
inutilă: Sam nu era genul de persoană care să nu testeze serios 
terenul înainte de a lua o decizie. Cel mai probabil, am chibzuit 
eu în timp ce ea îmi explica modul în care folosise zilele de 
zăcut în pat pentru a se gândi bine la ceea ce-și dorea de fapt, 
relaţia lor dura deja de ceva vreme. 

— Tu ai fost aceea pe care mi-ai spus ca-ti dorești o legătură 
ușoară, fără obligaţii, i-am replicat eu. Ti-am respectat dorinţa, 
dar asta nu înseamnă că nu-mi doream ceva mai mult. 

— Atunci, de ce nu mi-ai spus-o până acum? Ce te-a oprit? 

— Poate că tocmai mă pregateam s-o fac. 

— John, ne cunoaștem bine. Din punctul ăsta de vedere, ești 
la fel ca toţi ceilalți bărbaţi: conștientizezi cu adevărat cât de 
mult înseamnă cineva pentru tine doar în momentul în care 
pierzi acea persoană. E o chestiune de orgoliu masculin. Știi că 
pe durata în care am fost împreună am stat cu frica-n sân că 
într-o zi o să cunoști o femeie mai tânără decât mine și o să-ţi iei 
talpasita? Ştii cât mă durea ca nu mă invitai niciodată să-ţi 
cunosc prietenii și că nici măcar nu m-ai prezentat părinţilor tăi, 
ca și cum ai fi vrut să păstrezi secretă legătura noastră? Mă 
gândeam că eram doar o tipă între două vârste cu care iti 
plăcea să ţi-o tragi și-atâta tot. 

— Părinţii mei sunt în Florida, Sam. Cât despre anturajul meu, 
nu cred că ai vrea cu adevărat să-l cunosti. Niste amici de la The 
Post sau doi-trei foști colegi de la universitate care deja au 
devenit supraponderali și care după două trei pahare îmi 
povestesc cum își înșală nevestele. 

— Vorbeam despre o chestiune de principiu. 


VP - 126 


— lar eu, despre cum stau lucrurile, de fapt. 

— Nu cred ca are rost să începem cu reproșurile și cu 
justificările. Asta e cea mai urâtă parte a finalului unei relaţii, cei 
doi își aduc aminte de toate frustrările acumulate și încep să se 
împroaște cu noroi unul pe celălalt. 

— Nu ţi-am reproșat nimic. 

— OK, scuză-mă. 

Am auzit-o tușind. 

— Ești bine? 

— Mi-au spus că o să-mi treacă și tusea în două-trei 
săptămâni. Trebuie să închid. Sper să mai vorbim din când în 
când. Ai grijă de tine! 

Am vrut s-o întreb dacă era sigură că nu voia să ne întâlnim 
chiar atunci, să stam de vorbă fata în fata, însă n-am mai 
apucat. A închis și, după ce am privit câteva clipe telefonul, ca și 
cum m-aș fi întrebat ce căutam cu el în mână, am făcut la fel. 

e 

În timp ce mergeam pe jos ca să mă întâlnesc cu Roy 
Freeman, mi-am dat seama că doream ca povestea aceea să se 
termine cât mai repede. Mi-am spus că, dacă nu m-aș fi lăsat 
prins de ea și n-aș fi încercat să fac pe detectivul, poate că aș fi 
fost destul de atent ca să citesc mai repede semnele care 
anunțau furtuna finală în relaţia mea cu Sam. 

Nu eram superstitios, dar aveam senzaţia că povestea lui 
Richard Flynn ascundea în ea un soi de imprecatie, la fel ca 
blestemul despre care se spune că-i urmărește pe cei care 
pătrund în piramidele egiptene. Eram hotărât să-l sun cât mai 
repede pe Peter și să-l anunţ că doream sa pun punct. Imi 
devenise limpede că nu urma să scriu nicio carte despre 
moartea profesorului Joseph Wieder și că nu voi mai da vreodată 
de urma manuscrisului lui Richard Flynn. 


ȘAPTE 


Freeman locuia în Bergen County, peste Washington Bridge, 
dar îmi spusese că avea o altă întâlnire în centru, așa că 
făcusem o rezervare la un restaurant de pe 46" Street. Fostul 
detectiv era un bărbat solid și serios, cu o înfățișare de actor 


VP - 127 


distribuit în roluri secundare. Părea genul acela de poliţist în 
vârstă care în film îl însoțește discret pe eroul principal în lupta 
acestuia cu băieţii răi și despre care ești convins - nu știi bine 
de ce, deoarece are doar o replică sau două - că este un om de 
nădejde, pe care te poţi bizui în orice împrejurare. 

Avea părul complet alb, la fel ca și barba atent îngrijită care-i 
acoperea jumătatea de jos a feţei. Prezentându-se și vorbind 
despre el, mi-a zis că fusese căsătorit timp de opt ani cu o 
femeie numită Diana. Aveau împreună un fiu pe nume Tony, de 
treizeci și șapte de ani, pe care nu-l vedea mai deloc - mama și 
fiul se mutasera la Seattle după divorț. Tony studiase 
jurnalismul și era prezentator de știri la o staţie locală de radio. 

Freeman n-a ezitat să-mi spună că vina pentru despărţirea lor 
îi aparţinea sută la sută, fiind mult prea ocupat cu serviciul. 
Fusese unul dintre primii ofițeri din New Jersey care îmbrăcase 
uniforma imediat după absolvirea colegiului, în anul 1969, iar 
unii dintre ofiţerii din departament nu-l aveau deloc la inimă din 
cauza asta, mai ales că era și afroamerican pe deasupra. lar 
cine afirma că în anii aceia nu exista încă rasism din plin în 
rândul forțelor de poliţie, a precizat el, cu predilecție în secţiile 
din orașele mici, bătea câmpii. Sigur, băieţii care făceau filme 
începuseră deja să distribuie actori de culoare în roluri de 
judecători, procurori și șefi de poliţie, însă realitatea era cu totul 
alta, mai ales că anii '60 aduseseră cu sine o explozie a 
tensiunilor rasiale. Dar leafa era buna - un ofiţer de patrulă 
primea aproape douăzeci de mii de dolari pe an pe vremea 
aceea -, iar el visase încă din copilărie să se facă poliţist. 

Departamentul de poliţie din West Windsor, mi-a povestit el, 
număra în anii '80 vreo cincisprezece ofițeri, cei mai multi dintre 
ei având aproximativ patruzeci de ani. Exista o singură femeie, 
angajată și ea de curând, iar în afară de un hispanic pe nume 
José Mendez, toţi ceilalți ofiţeri erau bărbaţi albi. Erau vremuri 
grele pentru New Jersey, începuse invazia cocainei ieftine și 
chiar dacă Princetonul nu era pe creasta valului de criminalitate, 
asta nu însemna că viata polițiștilor de-acolo era ușoară. 
Freeman lucrase doi ani în cadrul departamentului de poliție din 
Princeton, pentru ca în anul 1976 să se mute la cel din West 
Windsor, Mercer County, înființat cu doar câţiva ani mai 
devreme. 


VP - 128 


Era bucuros că stătea de vorbă cu mine. Mi-a mărturisit că 
ducea o viaţă destul de retrasă de când se pensionase și că, la 
fel ca mai toţi dintre foștii polițiști, n-avea prea multi prieteni. 

— De ce te interesează cazul Wieder? m-a întrebat el. 

Imi propusese să ne adresăm unul altuia pe numele mic. Avea 
în ton și înfățișare ceva care mă intimida oarecum, fără să-mi 
pot explica de ce, dar fusesem de acord. 

l-am destăinuit adevărul. Eram obosit să îndrug povești 
despre biografii imaginare sau panoptice de crime cu autori 
necunoscuţi. l-am explicat că Richard Flynn scrisese o carte 
despre acea perioadă, o trimisese unei agenţii literare, dar 
murise la scurt timp după aceea și restul manuscrisului era de 
negăsit. Așa că, la rugămintea unui reprezentant al respectivei 
agenţii, demarasem o documentare sau investigație, cum voia 
să-i spună, pentru a încerca să reconstitui faptele de atunci. 
Discutasem deja cu o mulţime de oameni, însă nu intelesesem 
prea mare lucru până atunci și n-ajunsesem la nicio concluzie. 

A făcut un semn spre un plic mare, de culoare galbenă, pe 
care-l adusese cu el. 

— Am făcut o vizită pe la secție și ţi-am pregătit copii după 
niște hârtii, m-a lămurit el. Abia pe la sfârșitul anilor '80 am 
trecut la evidența computerizată, așa că am fost nevoit să 
rascolesc prin cutiile din arhivă. la-le acasă cu tine si citește-le 
în liniște, m-a îndemnat el. 

M-am conformat și am pus plicul în geantă. Mi-a povestit apoi 
pe scurt ce-și aducea aminte: cum ajunsese împreună cu echipa 
de criminaliști în casa lui Wieder, despre nebunia declanșată 
imediat de presă și absenţa oricăror indicii plauzibile care să 
contureze o ipoteză de lucru. 

— Erau multe chestii în cazul ăsta care nu se legau deloc, a 
adăugat el. Profesorul ducea o viaţă liniștită, nu consuma 
droguri, nu mergea la prostituate, nu frecventa locuri 
periculoase. N-avusese conflicte recente cu nimeni, locuia într- 
un cartier bun, vecinii erau persoane cumsecade, care se știau 
toţi între ei de ani de zile. Și dintr-odată, acest tip este ucis în 
bătaie în propria-i casă. Deși în locuinţa lui erau o mulţime de 
lucruri de valoare la vedere, n-a dispărut nimic, nici măcar banii 
sau bijuteriile. Totuși se pare că cineva a scotocit în grabă peste 
tot: unele sertare erau deschise, niște hartii erau împrăștiate pe 
jos. Insă amprentele prelevate erau ale unor persoane 


VP - 129 


cunoscute: un puști care avea grijă de biblioteca profesorului și 
un îngrijitor ce venea des pe-acolo, un tip cam ciudat. 

— Apropo de hârtii, am replicat eu. Au fost unele dintre ele 
ridicate și duse la secţie, ca potenţiale probe? 

— Nu-mi mai aduc aminte asemenea detalii... Știu că în casă 
era și un mic seif, dar nimeni nu știa cifrul, așa că a trebuit să 
aducem a doua zi un tip care să-l spargă. Am găsit în casa de 
bani doar o mică sumă, acte, niște poze, lucruri de felul ăsta. 
Nimic important pentru anchetă. 

— Profesorul finalizase de puţină vreme o carte și se pare că 
manuscrisul acesteia s-a pierdut, i-am zis eu. 

— Sora lui s-a ocupat de lucrurile din casă. Tipa a ajuns acolo 
după vreo două zile, venind din Europa. Pe ea mi-o amintesc 
bine, pentru că avea niște aere de vedetă de cinema, sau așa 
ceva. Era îmbrăcată într-o haină de blană ca o divă din anii '30 
și vorbea cu accent străin. Era o apariţie, ce mai... 

— Numele ei este Inge Rossi, i-am precizat eu. Locuia de multi 
ani în Italia. 

— Probabil... Poate că manuscrisul de care spuneai a ajuns la 
ea. Sau poate că l-a sustras altcineva. După câteva zile noi ne- 
am luat „jucăriile” de-acolo. Sora lui nu s-a plâns că ar fi lipsit 
ceva din casă, însă nu cred că știa cam ce anume avea fratele ei 
pe-acolo, am înţeles că nu se vizitau. Era grăbită să termine 
totul cât mai repede și imediat după ceremonia funerară a 
plecat înapoi. 

— Știu că a fost arestat atunci un tânăr de culoare, Martin 
Luther Kennet, care a fost în cele din urmă condamnat pentru 
uciderea unui cuplu în vârstă... 

— Soții Easton, așa e. O crimă groaznică. Oricum, Kennet a 
primit închisoare pe viaţă, e la Rikers Island. Dar n-a fost acuzat 
și de moartea profesorului. 

— Însă a fost considerat suspect în cazul Wieder, nu-i așa? 

A ridicat din umeri. 

— Știi cum merg uneori lucrurile... Wieder era o personalitate, 
presa a năvălit pe subiectul care pentru o vreme a ajuns și unul 
național, așa că asupra agenţiei au început presiunile pentru 
rezolvarea cât mai rapidă a cazului. Colaboram și cu Biroul 
Șerifului din Mercer County, care-și avea sediul la Trenton, iar 
reprezentantul Biroului Procurorului era un tip pe nume Ivan 
Francis, un carierist notoriu, cu proptele politice mari. Părerea 


VP - 130 


mea, pe care nu m-am ferit să le-o spun clar încă de-atunci, era 
că băiatul acela, Kennet, picase ca musca-n lapte în toată 
povestea. Procurorul a considerat atunci că puștiul ar fi 
principalul suspect și în cazul Wieder, ai dreptate, așa că pistele 
celelalte au fost mai mult sau mai puţin abandonate. Cert e că 
era o aiureala și toţi știam asta. Poate că puştiul nu era prea 
istet, dar nici nu era atât de prost încât să vândă niște bijuterii 
furate de la victime unei prăvălii situate la câţiva kilometri de 
locul crimei. De ce n-a încercat să le plaseze în New York? 
Vindea cantități mici de droguri, e adevărat, însă nu era 
înregistrat cu niciun antecedent de violență. Mai mult, avea un 
alibi pentru noaptea în care profesorul fusese omorât, așa că 
nici măcar n-ar fi trebuit luată în discuţie ipoteza că el ar fi fost 
făptașul în cazul Wieder. 

— Am citit ceva prin ziare... 

— Exact ce-ţi spun. Fusese la o sală de jocuri mecanice. Nu 
existau camere de supraveghere pe vremea aceea, dar vreo 
doi-trei tipi au confirmat iniţial că l-au văzut pe-acolo în 
intervalul în care se comisese crima. Apoi un ofiţer a trecut pe la 
ei și le-a sugerat să se mai gândească, așa că și-au retras 
declaraţiile iniţiale. În plus, Kennet a avut un avocat ca vai de el, 
care nu voia să se certe cu nimeni. Așa au mers lucrurile, cum îţi 
spun. 

— Deci pista reprezentată de Richard Flynn a fost abandonată 
relativ repede. 

— Puștiul cu biblioteca? Da, inclusiv aceea, însă n-a fost 
singura pistă abandonată relativ repede, cum ai zis tu. Nu mai 
am toate detaliile în minte, cred totuși că el a fost ultimul care-l 
văzuse pe profesor în viaţă, așa că l-am interogat de mai multe 
ori, însă nu l-am prins cu nimic. A recunoscut că a fost acolo, dar 
a pretins că plecase cu două-trei ore înainte de momentul 
crimei. Mărturisește ceva în cartea pe care a scris-o? 

— Cum iti spuneam, cea mai mare parte a manuscrisului s-a 
pierdut, deci n-am idee unde voia să ajungă în final. Ceea ce se 
pare că n-ai știut atunci, pentru că Richard Flynn și Derek 
Simmons, celălalt martor, și-au ţinut gura în această privinţă, 
era faptul că o studentă pe nume Laura Baines fusese și ea 
acolo în seara aia; ea și Flynn se întâlniseră cu profesorul și 
avusese loc o ceartă între ei. 

A zâmbit. 


VP - 131 


— Niciodată să nu-i subestimezi pe polițiști. Știu că lumea-i 
vede uneori ca pe niște idioţi care se îndoapă cu gogosi și care 
nu-s în stare să-și găsească scula în pantaloni. Bineînţeles că în 
departament s-a știut de toată povestea cu tipa aia care, 
chipurile, ar fi fost cuplată cu profesorul; dar până la urmă nu s- 
a confirmat nimic. Baines avea alibi pentru toată seara aia, așa 
că nu trecuse pe la Wieder; drum înfundat. Cu mărturia acelui... 
Simmons, da, așa-l chema, nu prea aveam ce face. Tipul nu era 
întreg la cap. În afară de bârfe, n-am avut nicio dovadă că 
profesorul și tipa aia ar fi fost amanți. 

— Iti aduci aminte cine îi confirmase Laurei Baines alibiul? 

— Ai tot în hârtiile alea. Cred că era vorba de o colegă de 
facultate. 

— Sarah Harper? 

— Ti-am spus, nu-mi mai amintesc toate detaliile, însă trebuie 
să-i găsești numele în hârtiile pe care ţi le-am dat. 

Terminaserăm de mâncat și ne-am comandat cafele. 

— Totuși, de ce n-a fost Richard pus oficial sub acuzare? l-am 
întrebat eu. 

— Ti-am zis că nu-mi mai aduc aminte toate amănuntele, dar 
cred că un vânător de capete ca Francis a avut motive serioase 
să nu-l aducă în fata judecătorului. Omul era student, n-avea 
antecedente penale, își vedea de treabă, nu consuma droguri 
sau alcool, din câte-mi aduc aminte, nu era o persoană violentă, 
deci nu făcea parte dintr-o categorie de risc. În general, oamenii 
nu se apucă așa, dintr-odată, să omoare pe cineva, nici măcar 
sub presiunea unor emoții ieșite din comun. Unii nu sunt în stare 
să omoare pe cineva nici măcar pentru a-și apăra viaţa. Citeam 
că s-a făcut un studiu și s-a constatat că cea mai mare parte 
dintre tipii trimiși pe front în cel de-al Doilea Război Mondial 
trăgeau, pur și simplu, în aer, și nu în nemti sau japonezi. Să iei 
o bâtă de baseball și să omori pe cineva în bătaie e o chestie 
mult mai al naibii decât pare în filme. Chiar dacă ești convins că 
tipul celălalt îi face nu știu ce fetei tale. Nu cred totuși că băiatul 
ala era un ucigaș. 

— Roy, ai convingerea că o femeie ar fi fost în stare să comită 
crima aia? Fizic, vreau să spun. 

A meditat câteva clipe. 

— Posibil, da. Dar n-aş crede asta. Să-i zdrobească unui tip 
capul cu o bâtă? Nu prea cred. Femeile ucid mult mai rar decât 


VP - 132 


bărbații si nu comit aproape niciodată crime de o asemenea 
violență. Când ucid, femeile folosesc, de obicei, otravă sau alte 
metode nesângeroase. Pe de altă parte, în criminalistică există 
tipare, dar nu și reţete. Niciodată nu e bine să excluzi vreo 
ipoteză, apropo de întrebarea despre Richard. Din câte-mi aduc 
aminte, Wieder era un tip puternic, dar consumase destul de 
mult alcool înainte de a fi omorât. Concentrația de alcool spune 
câte ceva despre starea victimei în momentul atacului, însă nu 
totul. Cu aceeași concentraţie de alcool în sânge un tip poate să 
rămână cu reflexele aproape intacte, iar altul să fie beat turtă și 
incapabil să se apere, depinde de la individ la individ. 

— Derek Simmons a fost considerat suspect? 

— Despre cine vorbești? 

— Despre îngrijitor. Simmons, Derek Simmons. 

— Oh, așa e, ai dreptate. Simmons era numele tipului. 

A ezitat câteva secunde, cu ochii în gol, ca si cum s-ar fi 
gândit intens la ceva, apoi s-a scuzat și a scos din buzunarul 
hainei o cutie cu medicamente. A deschis-o, a luat o pilulă din 
interiorul acesteia, pe care a înghiţit-o cu o gură de apă, pe 
urmă a varat cutiuta înapoi în buzunar. 

— Da, vorbeam despre îngrijitorul ăla, Simmons... 

— În trecut, fusese acuzat că-și ucisese soţia și achitat pe 
motiv de nebunie. M-am mirat că nu l-aţi considerat principalul 
suspect. 

— Din câte îmi aduc aminte, omul a fost foarte cooperant cu 
noi și avea un alibi, așa că a fost considerat potenţial suspect 
doar într-o primă fază. A fost și el interogat o dată sau de două 
ori. Părea inofensiv. 

Am mai stat de vorbă un sfert de oră, răgaz în care mi-a 
povestit despre viaţa de poliţist din timpurile acelea. Mai 
rămânea să citesc hârtiile pe care mi le adusese și în care, mai 
târziu, n-am descoperit mare lucru în plus fata de lucrurile pe 
care deja le știam. 

Richard Flynn fusese interogat de trei ori și de fiecare dată 
dăduse anchetatorilor răspunsuri clare și precise. Acceptase și 
un test cu detectorul de minciuni, pe care-l trecuse cu bine. 
Numele Laurei Baines era menţionat doar într-un raport general 
despre ultimele ore de viaţă ale lui Wieder, dar nu era indicată 
ca suspectă. Se spunea că existase informaţia că Laura Baines 
cinase și ea împreună cu profesorul și că părăsise casa acestuia 


VP - 133 


pe la ora nouă seara, la sosirea lui Richard Flynn, așa cum 
declarase Derek Simmons, însă Laura Baines și Richard Flynn 
negaseră această informaţie. Richard Flynn și profesorul 
cinaseră singuri și primul sustinuse că Laura Baines nu trecuse 
pe-acolo. 

L-am condus pe Freeman până la parcarea în care își lăsase 
mașina. M-a rugat să-l tin la curent cu mersul investigaţiei și i- 
am promis că o să-i dau de știre de îndată ce aveam să aflu 
ceva nou. 

e 

Sarah Harper, fosta colegă a Laurei Baines, pe care o 
căutasem de mai multe ori în ultimele trei săptămâni, m-a sunat 
la o zi după ce vorbisem cu Freeman, pe când mă pregăteam să 
închei toată povestea. Femeia, care avea o voce caldă și 
cultivată, mi-a spus că voia să ma vadă neintarziat, întrucât 
urma Sa părăsească orașul pentru o perioadă de timp. Işi 
aducea aminte de discuţia cu Harry Miller și știa ce voiam de la 
ea. Am auzit în receptor lătratul unui câine, urmat de înjurăturile 
unui bărbat cu accent ciudat. 

Sincer, nu mai aveam niciun chef să mă întâlnesc cu ea. 
Discutasem deja cu prea multe persoane care-mi relataseră 
lucruri contradictorii, iar despărţirea de Sam fusese un șoc prea 
mare pentru a mă putea concentra asupra unui lucru petrecut 
cu atâţia ani în urmă și fata de care-mi pierdusem curiozitatea. 
Dintr-odată, toate acele întâmplări deveniseră doar niște desene 
lipsite de perspectivă, ca ilustrațiile din cărţile pentru copii, 
bidimensionale și incapabile să-mi stârnească interesul. N- 
aveam de gând să merg în Bronx pentru a mă întâlni cu o 
drogată care, probabil, urma, la rândul ei, să-mi îndruge 
minciuni în dorinţa de a câștiga niște bani pentru o doză. 

Din fericire, Harper s-a oferit să vină ea la mine, în cazul în 
care încă doream să stăm de vorbă, așa că am fost de acord să 
ne întâlnim. l-am dat adresa unui pub irlandez din apropiere și 
m-a asigurat că va fi acolo într-o oră. Mi-a mai spus și că o 
puteam recunoaște după geanta de voiaj de culoare verde pe 
care o va avea cu ea. 

A ajuns cu o întârziere de vreo douăzeci de minute, pe când 
tocmai îmi terminam de băut cafeaua. l-am făcut semn cu mâna 
și mi-a răspuns la fel, apoi a venit la mine, s-a prezentat și s-a 
așezat la masă. 


VP - 134 


Arăta cu totul altfel decât mi-o imaginasem. Era mică de 
statură și fragilă, cu un corp adolescentin și cu pielea foarte 
albă, aproape transparentă, care se potrivea cu părul de 
culoarea caiselor coapte. Era îmbrăcată modest, într-o pereche 
de jeanși, un tricou cu mânecă lungă și o jachetă uzată din 
denim, dar părea foarte îngrijită și mirosea discret a parfum de 
bună calitate. Am vrut să-i comand ceva de băut, însă mi-a spus 
că nu mai obișnuia să consume alcool de aproape un an, după 
ce fusese ultima oară la dezintoxicare. Tot de atunci, m-a 
asigurat ea, nu se mai atinsese de droguri. A arătat spre geanta 
pe care o adusese cu ea și pe care o așezase pe scaunul de 
alături. 

— Cum iti spuneam la telefon, plec din oraș pentru o perioadă 
și m-am gândit că ar trebui totuși să discut cu tine înainte de 
asta. 

— Unde pleci? 

— In Maine, împreună cu un bărbat pe care l-am cunoscut în 
urmă cu un an. Vom locui singuri pe o insulă, a acceptat un post 
la o fundaţie care se ocupă cu îngrijirea zonelor protejate. Mi-a 
propus mai de mult chestia asta, însă am vrut să fiu foarte 
sigură că sunt în regulă înainte să plec, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. O să-mi lipsească orașul, o viaţă întreagă am trăit aici, 
dar e o experienţă, nu-i așa? 

Părea obișnuită să vorbească despre ea cu persoane pe care 
abia le cunoscuse și m-am gândit că frecventase, poate că o 
făcea și în continuare, acele grupuri de sprijin de genul Alcoolicii 
Anonimi. Fata îi era aproape lipsită de riduri, în schimb avea 
cearcăne adânci. 

— Iti mulţumesc că ai acceptat să vorbeşti cu mine, Sarah, i- 
am spus eu, după ce i-am povestit despre fragmentul din 
manuscrisul lui Richard Flynn si despre investigația în derulare 
cu privire la întâmplările de la finele anului 1987. Înainte de 
toate, vreau să te previn că agenţia pentru care lucrez nu pune 
cine știe ce bani la bătaie pentru chestia asta, așa că... 

M-a întrerupt cu un gest. 

— Nu știu ce ţi-a zis detectivul care m-a căutat, însă n-am 
nevoie de banii tăi. Am reușit să strâng câte ceva în ultima 
vreme și acolo unde merg oricum nu prea am ce face cu banii. 
Altul este motivul pentru care am acceptat să ne întâlnim. Este 


VP - 135 


vorba de Laura Baines, sau Westlake, cum își spune acum. Am 
considerat că e bine să știi anumite lucruri despre ea. 

— Cred că o Sa mai iau o cafea. Ce să-ți comand? 

— Un cappuccino decafeinizat, mulțumesc. 

M-am dus la bar și am comandat cafelele, apoi mi-am croit 
drum înapoi la masă. Era vineri după-amiază și localul începea 
să se umple de oameni și zgomote. 

— Vorbeai despre Laura Baines... 

— Cat de bine o cunosti? 

— Aproape deloc. Am stat de vorba o jumatate de ora, am 
mai vorbit de vreo doua ori la telefon si asta-i tot. 

— Si ce impresie ti-a facut? 

— Sincer vorbind, nu foarte buna. Am avut senzatia ca incerca 
să-mi vândă gogosi cand am rugat-o să-mi povestească despre 
întâmplările de-atunci. 

— Am fost cea mai bună prietenă a Laurei timp de un an și 
jumătate, până la întâmplarea aceea groaznică. O vreme am 
împărţit un apartament, până când s-a mutat împreună cu 
prietenul ei. Eu eram o gâsculiță din Queens, care cu doi ani 
înainte să vină la universitate încă păstra în dormitor colecţia de 
păpuși Barbie și care consuma o cutie de servetele Kleenex la 
filmele romantice. Deși venea din Vestul Mijlociu, Laura era 
emancipată, extrem de cultivată și cu un fel de vino-ncoace 
care-i făcea nu numai pe băieţi, dar și pe fete să se dea în vânt 
după ea. Și-a făcut repede o mulţime de prieteni, era invitată la 
toate petrecerile, era imediat remarcată de profesori. Era cea 
mai populară studentă din anul nostru. 

— Ce relaţie era, mai exact, între ea și Joseph Wieder? Știi 
ceva despre chestia asta? Unii mi-au spus că erau cuplati, asta 
sugerează și Richard Flynn în manuscrisul lui, dar Laura Baines 
pretindea că nu exista nicio relaţie amoroasă între ei. 

S-a gândit câteva clipe, mușcându-și ușor buza de jos. 

— Nu știu cum s-o spun cat mai limpede... Nu cred că a 
existat nimic fizic între ei, dar, într-un fel, sunt sigură că au 
însemnat foarte mult unul pentru celălalt. Tipul nu părea un 
afemeiat care se dădea în vânt după adolescente. Toţi studenții 
îl admirau și ţineau la el, știa să-și facă incredibil de interesante 
cursurile, avea umor si-ti dădea senzaţia că, într-adevăr, stătea 
de vorbă cu tine și dorea să te înveţe ceva, nu doar să-și facă 
fara chef serviciul pentru care era plătit. Iti dau un exemplu. 


VP - 136 


Odată, la focul de artificii din toamnă - existau tot felul de 
ritualuri stupide pe-acolo, probabil că unele mai există încă - 
ieșiserăm aproape toți studenţii din an împreună cu vreo patru 
profesori și căscam gura pe câmpul din fata muzeului, 
așteptând să se întunece și să înceapă artileria. Pe nesimţite, în 
următoarea jumătate de oră, aproape toţi studenţii erau grupaţi 
în jurul lui Wieder, care nici măcar nu spunea ceva. 

— Unii dintre foștii lui colegi susțineau că era afemeiat și că 
bea prea mult. 

— Nu cred, dar ceea ce știu despre el știu mai ales de la 
Laura, care nu mi-a zis niciodată așa ceva. Inclin sa cred totuși 
că erau doar bârfe. Oricum, Laura avea un prieten pe vremea 
aceea... 

— Timothy Sanders? 

— Cred că așa se numea, niciodată n-am avut memoria 
numelor, însă cred că ai dreptate. Laura părea să ţină, într- 
adevăr, la el, atât cât putea ea să ţină la cineva. Insă, dincolo de 
relațiile ei cu individul ăsta, Timothy, sau cu Wieder, Laura 
începuse treptat să-și arate o alta fata, care mă speria de-a 
dreptul. 

— La ce te referi? 

— Era extrem, extrem de... încrâncenată, ăsta e cuvântul, dar 
în același timp foarte calculată. La vârsta aceea, aproape 
niciunul dintre noi, mă refer la studenţi, nu lua viata foarte în 
serios. Un flirt cu un coleg de care eram îndrăgostită sau măcar 
credeam că eram îndrăgostită era mai important decât viitoarea 
mea carieră. lroseam multă vreme cu fleacuri, cumpărând haine 
sau colindând cinematografele, pierdeam nopţi în șir discutând 
cu amicii. Însă Laura era altfel. Mi-a povestit odată că se lăsase 
de atletism pe la optsprezece ani, după ce intelesese că 
palmaresul pe care-l obținuse până atunci nu urma să-i asigure 
includerea în lotul olimpic pentru Los Angeles, apoi, după patru 
ani, urma să fie prea în vârstă ca să mai prindă următoarea 
olimpiadă. Am întrebat-o ce legătură aveau una cu cealaltă și a 
fost de-a dreptul mirată de întrebarea mea. Mi-a răspuns: „Ce 
rost are să muncești dacă n-ai șansa să dovedești că ești cel 
mai bun?” Mă înţelegi? Pentru ea, sportul era doar un drum 
posibil spre recunoașterea publică. Asta își dorea, de fapt, cel 
mai mult, sau poate că era singurul lucrul pe care și-l dorea cu 
adevărat - să fie recunoscută drept cea mai bună într-un 


VP - 137 


domeniu sau altul. Din câte mi-am dat seama, avea încă din 
copilărie un spirit competitiv hiperdezvoltat, care în timp cred ca 
se transformase într-o adevărată obsesie. Indiferent ce începea 
să facă, trebuia să fie prima, indiferent ce își dorea, trebuia să 
obţină acel lucru cât mai repede. Și mai grav era faptul că nici 
măcar nu conștientiza aspectul ăsta, se vedea pe sine ca pe o 
persoană deschisă, altruistă și gata să se sacrifice pentru 
ceilalți. Insă cine-i stătea în cale era doar un obstacol care 
trebuia înlăturat. Cred că de aceea era importantă pentru ea 
relația cu Wieder: o măgulea faptul că era băgată în seamă de 
cel mai charismatic dintre profesori, de geniul universităţii, de 
cel pe care toţi îl admirau și-l invidiau în egală măsură. Atenţia 
pe care Wieder i-o acorda o făcea să se simtă altfel - ea era 
aleasă, unică în herghelia aceea de fete care se uitau toate la 
Wieder ca la un zeu. Timothy era doar un puști. 

Părea că efortul de a vorbi o epuiza și două pete roșii de 
mărimea unei jumătăţi de dolar îi apăruseră pe pometi. Își 
dregea des vocea, ca și cum ar fi avut gâtul uscat. Își golise 
ceașca de cappuccino și am întrebat-o dacă mai dorea ceva, 
însă mi-a răspuns că nu. 

— De aceea cred că se și împrietenise la început cu mine, a 
continuat Sarah. Desi newyorkeză get-beget, eram o gasculita 
leșinată de admiraţie în fata ei, fapt care i-a confirmat că n-avea 
rost să sufere de eventualele complexe ale unei provinciale 
sosite în marele oraș. Mă luase într-un fel sub aripa ei, 
devenisem un soi de Sancho Panza care o urma necondiționat, 
călare pe măgăruș, pe drumul ei imaginar spre glorie si 
recunoaștere. Dar orice gest de independenţă pe care mi-l 
permiteam era prompt și aspru sancţionat. Odată, mi-am 
cumpărat o pereche de pantofi fără să-i cer sfatul în privinţa 
alegerii mele. In doar o zi sau două, m-a făcut să-i dăruiesc unei 
colege, asta ca să nu-i arunc la gunoi. A reușit să mă convingă 
că erau cei mai urâţi pantofi din lume și că numai o fiinţă 
complet lipsită de bun-gust ar purta asemenea orori. 

— OK, era o carieristă, așa cum sunt multe alte persoane. Dar 
crezi că e posibil să fi fost implicată în moartea lui Wieder? Ce 
motiv ar fi avut? 

— Cartea pe care Wieder o scrisese. Blestemata aia de 
carte... 


VP - 138 


Laura, mi-a povestit Sarah Harper, îl ajutase pe profesor în 
privinţa structurării cărţii, plus că apelase la cunoștințele ei de 
matematică și alcătuise niște modele de evaluare a schimbării 
tiparelor comportamentale ca rezultat al unor evenimente 
traumatizante. 

În timp, Laura ajunsese să-și supraestimeze contribuţia, fiind 
convinsă că, fără ajutorul ei, Wieder n-ar fi reușit să ducă 
lucrarea la bun sfârșit. Prin urmare, îi ceruse s-o coopteze 
pentru a fi coautoare, iar profesorul - îi declarase ea fericită 
prietenei ei - fusese de acord. In perioada aceea, Timothy 
plecase la o universitate din Europa pentru un stagiu, iar Laura 
se mutase în casa pe care o impartise împreună Richard Flynn, 
după un scurt popas în garsoniera pe care Sarah o închiriase 
pentru anul al patrulea. La o întâlnire ulterioară cu aceasta, 
vorbind despre noua ei locuință și despre tipul cu care o 
împărțea, l-a caracterizat pe Flynn ca fiind „un aiurit care 
visează cai verzi pe pereţi” și care se îndrăgostise lulea de ea, 
situație pe care o considera mai mult amuzantă decât 
deranjantă. 

Numai că într-o zi Laura a găsit în casa profesorului - mergea 
destul de des la acesta, uneori rămânea și peste noapte - 
propunerea pe care Wieder o trimisese editurii. Numele ei nu 
apărea în document, așa că și-a dat seama că profesorul o 
mintise și că n-avusese nici cea mai vagă intenţie să împartă 
cartea cu ea. 

Atunci, mi-a spus Sarah, Laura a început să-și arate cea mai 
urâtă parte de firii ei. Nu, n-a făcut crize de isterie, n-a spart 
farfurii și n-a urlat; ar fi fost mai bine dacă ar fi făcut toate 
astea. Doar că în locul lor, Laura, care-i ceruse lui Sarah 
permisiunea să rămână o noapte în locuinţa acesteia, părea 
foarte calmă și a stat două-trei ore cu ochii în gol. A început apoi 
să-și alcătuiască un plan de bătălie, ca un general hotărât să-și 
treacă adversarii prin foc și sabie. Era decisă să se răzbune pe 
Wieder. 

Laura știa că între profesor și cei pentru care lucrase în cadrul 
unui proiect guvernamental interveniseră dispute, așa că a 
început să-i întreţină acestuia paranoia cu privire la aspectul că 
era urmărit și că cineva scotocea prin casă în absenţa lui. De 
fapt, Laura însăși era cea care schimba ordinea unor obiecte 


VP - 139 


prin casă și lăsa semne discrete de scotocire în absența 
profesorului, ca un fel de joc sadic. 
In al doilea rând, i-a sugerat profesorului că era cuplată cu 


Richard Flynn, pe care în prealabil i l-a prezentat și pe care l-a 
recomandat pentru aranjarea bibliotecii, în speranţa că-l va face 
gelos. 


Între timp, ea căuta să facă în așa fel încât Wieder să amâne 
predarea manuscrisului la editură, încercând să-l convingă, într- 
un fel sau altul, să revină la înțelegerea lor inițială. 

Profesorul, povestea Sarah, își dădea probabil seama că era o 
ineptie ceea ce-i cerea Laura. Impostura academică evidentă în 
care s-ar fi aflat aceasta - nu-și finalizase nici măcar masteratul, 
dar ar fi urmat să figureze pe coperta unui tom de specialitate - 
i-ar fi fost reproșată lui, iar cariera i-ar fi fost, fără îndoială, 
afectată. 

— În noaptea în care profesorul a fost omorât, Laura a venit la 
mine, a continuat Sarah. Era pe la trei dimineaţa. Mă culcasem 
devreme, pentru că a doua zi urma să merg acasă pentru 
sărbătorile de iarnă împreună cu un amic care avea mașină și se 
oferise să mă conducă până la New York. Laura părea foarte 
speriată. Mi-a spus în câteva cuvinte că se certase cu Richard 
Flynn, care luase foarte în serios flirtul menit să-l facă gelos pe 
profesor și devenise obsedat de ea. Isi luase lucrurile din 
locuinţa pe care o împărțea cu el, acestea aflându-se în 
portbagajul mașinii ei. Oricum, Timothy se întorsese de câteva 
zile și urmau să se mute împreună din nou. 

— Richard pretindea ca Laura îi spusese că urma să-și 
petreacă ziua cu tine și, de asemenea, că va rămâne peste 
noapte la tine în apartament. 

— Nici vorbă, nu stabiliserăm asa ceva. În ziua aceea n-am 
văzut-o deloc; cum iti spuneam, a venit doar spre dimineaţă. 
Totuși, m-a rugat ca, în eventualitatea în care cineva urma să 
mă întrebe dacă fuseserăm împreună, să confirm. l-am promis 
că așa o să fac, credeam că se referea la Richard Flynn. 

— Unde locuiai, Sarah? 

— În Rocky Hill. Aveam o cameră la mansarda unui bloc cu 
trei etaje. 

— Și cam cât timp crezi că i-a luat Laurei să ajungă la tine, 
plecând de-acasă de la ea? 


VP - 140 


— Putin, chiar dacă era noapte și vremea era destul de rea; 
locuia undeva pe Lincoln, dacă-mi aduc bine aminte. Cam 
douăzeci de minute, poate douăzeci și cinci. 

— lar de la locuința profesorului, in West Windsor, si până 
acasă la ea i-ar fi luat cam o jumătate de oră, în condiţiile acelea 
de vreme și trafic. Plus timpul necesar să-și strângă lucrurile, 
adică încă o jumătate de oră sau o oră, să presupunem. Asta 
înseamnă, în total, aproximativ două ore. Dacă informaţiile mele 
sunt corecte și ea se întorsese în noaptea aceea în locuinţa lui 
Wieder, reiese că a plecat de-acolo undeva pe la unu noaptea, și 
nu pe la nouă seara, așa cum a declarat Flynn. Adică după ce 
Wieder fusese atacat... 

— Am știut încă de-atunci că ceva nu era în ordine și că Laura 
mintea. De obicei, era foarte sigură pe ea, însă atunci era 
înfricoșată, acesta e cuvântul. Dar eram trezită din somn și abia 
așteptam să mă bag înapoi în pat, așa că nu voiam să intru în 
detaliile poveștilor ei. În ultima vreme mă îndepărtasem 
oarecum de ea și, sincer, nu-i mai doream prietenia. Așadar, n- 
am încercat s-o trag de limbă și i-am promis că o să spun 
tuturor că fuseserăm împreună. M-am culcat, după ce i-am făcut 
patul pe canapea și am avertizat-o că a doua zi dimineaţa urma 
să plec devreme. Insă pe la șapte, când m-am trezit, deja nu 
mai era acolo. Imi lăsase un bilet în care-mi scria că plecase la 
prietenul ei. 

Am plecat, la rândul meu, a doua zi dimineaţă pe la opt și am 
aflat în mașina colegului meu despre ceea ce s-a întâmplat, 
ascultând știrile de la radio. L-am rugat să oprească - eram 
undeva pe Autostrada 95 - și am vomitat. M-am întrebat imediat 
dacă Laura a fost implicată într-un fel sau altul în uciderea 
profesorului. Amicul care era la volan s-a speriat și a vrut să mă 
ducă la spital. M-am străduit să mă calmez, am ajuns acasă și 
mi-am petrecut sărbătorile mai mult în pat, mintindu-mi părinţii 
că aveam gripă. 

Am fost sunată apoi de polițiști undeva între Crăciun și Anul 
Nou și am fost nevoită să mă întorc in New Jersey si să dau o 
declaraţie la poliţie. Le-am spus că în ziua aceea Laura fusese 
cu mine, de la prânz și până a doua zi dimineaţă. De ce am 
minţit pentru ea, știind că putea să fie implicată în ceva atât de 
grav? Nu știu, cred că, pur și simplu, mă domina și nu eram în 
stare să-i refuz nimic. Și nici nu conștientizam bine cât de grav 


VP - 141 


era ceea ce se întâmplase, parcă era vorba despre un film sau 
așa ceva. 

— Ai mai discutat cu ea după aceea? 

— Chiar atunci, imediat după ce-am dat declaraţia, am fost 
împreună la o cafea. Mi-a mulţumit de mai multe ori și m-a 
asigurat că nu fusese deloc implicată în cele întâmplate. Mi-a 
spus că mă rugase să depun mărturie pentru că nu voia să fie 
haituita de poliţie si de reporteri. 

— Și ai crezut-o? 

— Nu știam ce să mai cred, mă simţeam destul de rău, atât 
fizic, cât și psihic, și nu doream decât să revin acasă și să uit 
toată povestea. Am decis să-mi amân anul universitar, am 
reluat cursurile abia în toamna anului 1988, așa că Laura nu mai 
era acolo când m-am întors. M-a sunat de câteva ori în perioada 
aceea, avea numărul meu de acasă, însă n-am vrut să vorbesc 
cu ea. l-am minţit pe ai mei că avusesem o deceptie 
sentimentală si că am urmat ședințe de terapie. După aproape 
un an, când am ajuns înapoi la Princeton și deja toată povestea 
despre moartea lui Wieder era doar o amintire despre care nu 
mai discuta aproape nimeni, Laura părăsise orașul. Nimeni nu 
m-a mai întrebat nimic după aceea despre cazul Wieder. 

— Te-ai mai întâlnit vreodată cu ea după aceea? 

— Nu. Dar anul trecut, întâmplător, am găsit asta. 

A desfăcut fermoarul gentii de lângă ea și scos o carte 
cartonată, pe care mi-a întins-o peste masă. Era semnată Laura 
Westlake, doctor în Psihologie. Pe coperta a patra se afla o 
fotografie alb-negru a autoarei și o scurtă biografie a acesteia. 
Editura care publicase volumul era Macmillan. 

— Cartea era în biblioteca aparţinând centrului de reabilitare 
în care am fost internată și a fost publicată în anul 1994. l-am 
recunoscut imediat fotografia de pe copertă și mi-am dat seama 
că-și schimbase numele. A fost prima carte publicată de ea. 
Cum am aflat ulterior, volumul a fost primit cu aplauze unanime 
și, practic, toată cariera ei ulterioară s-a sprijinit pe conţinutul 
lui. N-am nicio îndoială că este cartea pe care urma s-o publice 
profesorul Wieder. 

— M-am întrebat de ce cartea nu mai apăruse, i-am replicat 
eu, cântărind volumul în mâini. Manuscrisul profesorului, despre 
care-ţi spusese și Laura, a dispărut atunci, cu ocazia asasinării 
lui. 


VP - 142 


— Nu sunt sigură dacă a avut sau nu vreun rol în moartea 
profesorului, dar știu că l-a jefuit de acest manuscris. Mi-am 
spus că, probabil, îl manipulase pe Flynn în așa fel încât acesta 
să comită crima, iar ea furase cartea. Așa că am mai făcut 
ceva... 

Și-a șters buzele cu un servetel pe care l-a luat din suportul 
de pe masă, lăsând urme de ruj pe el, apoi și-a dres vocea și-a 
adăugat: 

— Am aflat adresa lui Richard Flynn. N-a fost ușor să-l găsesc, 
locuia în New York și sunt o grămadă de oameni cu același 
nume și prenume în orașul ăsta, dar știam despre el că 
absolvise Engleza la Princeton în 1988, așa că până la urmă am 
dat de el. Am pus un exemplar al cărţii într-un plic și i l-am 
trimis, fără niciun fel de comentarii... 

— Probabil că el habar n-avusese până atunci că Laura furase 
manuscrisul, crezând că fusese vorba doar de o poveste de 
amor care se terminase prost pentru toată lumea. 

— Am aflat apoi că Flynn a murit. Nu știu dacă gestul meu de 
a-i trimite cartea l-a determinat să încerce să pună toată 
povestea pe hârtie, însă poate că a fost modul lui de a se 
răzbuna pe Laura pentru că-l mintise, dând totul în vileag. 

— Deci Laura a scăpat atunci basma curată datorită faptului 
că tu și Richard ati acoperit-o. 

— Era genul ăla de persoană care știa mereu să exploateze 
sentimentele unor oameni pentru care însemna ceva. Faci ce 
vrei cu informaţiile pe care ti le-am dat, dar vreau să subliniez 
că nu sunt dispusă să depun vreo mărturie oficială. Nici nu știu 
dacă ar mai avea vreun efect din punct de vedere legal, de 
vreme ce au trecut atâția ani de-atunci. 

— Nici nu cred că va fi cazul. Atâta vreme cât nu va fi găsit 
restul manuscrisului lui Flynn, toată povestea rămâne un balon 
de săpun. 

— Poate că e mai bine așa, a conchis ea. E o poveste veche 
care nu ar mai interesa, de fapt, pe nimeni. Sincer, nici măcar 
pe mine. Am poveștile mele la care să mă gândesc în anii care 
vor veni. 

e 

M-am despărţit de ea gândindu-mă că era o ironie faptul că, 
măcar aparent, descurcasem în cele din urmă itele întregii 
afaceri în momentul în care acest lucru nu mai avea nicio 


VP - 143 


importanţă pentru mine. Nu eram interesat „să se facă dreptate 
până la capăt”, niciodată nu fusesem un fanatic al așa-zisului 
adevăr și mai știam că adevărul și dreptatea nu erau 
întotdeauna același lucru. Măcar într-o privință eram de acord 
cu Sam: cei mai mulţi oamenii vor povești frumoase, și nu 
adevăruri complicate și inutile. 

Joseph Wieder murise cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, 
iar Richard Flynn nu mai era nici el printre cei vii. Poate că Laura 
Baines își construise cariera nu numai pe o minciună, dar și pe o 
crimă. Dar mereu și mereu oamenii i-au adulat și i-au numit eroi 
pe unii de același soi - este de ajuns să arunci o scurtă privire 
prin cărțile de istorie. 

In drum spre casă, mi-am imaginat-o pe Laura Baines 
scotocind locuinţa în căutarea manuscrisului, în timp ce Wieder 
agoniza în sufragerie, rănit de moarte, într-o baltă de sânge. Ce 
făcea Richard Flynn, cel care probabil că mânuise bâta de 
baseball, în tot acest timp? Plecase, mai era acolo? Era 
preocupat să ascundă cât mai repede arma cimei? Dacă făcuse 
un asemenea gest de dragul Laurei, de ce aceasta îl părăsise 
imediat după aceea și, în pofida acestui fapt, el continuase s-o 
acopere pe durata anchetei? 

Oricum, întrebările mele se referau la un detaliu care nu mai 
avea importanţă, alături de alte aspecte în egală măsură lipsite 
de importanţă, cum ar fi motivul revoltei tardive a lui Flynn și 
tentativa lui de a se răzbuna pe Laura după toţi acei ani. Laura 
Baines dăduse o lovitură ca într-o partidă de biliard, în care 
tacul lovește o bilă, pentru ca ea, în traiectoria ei, s-o lovească 
pe alta. Richard Flynn, Timothy Sanders și Joseph Wieder 
fuseseră pentru ea doar asemenea bile, ale căror traiectorii se 
intersectaseră doar pentru ca, în final, țelul ei să fie atins. 

lar culmea ironiei era că un personaj de talia lui Wieder, cel 
căruia îi plăcea, nu-i așa, să despice minţile oamenilor pentru a 
scormoni prin ele, sfârșise prin a fi făcut șah-mat de una dintre 
studentele lui, ca un soi de Merlin zidit în eternitate de o nimfă 
îndrăgostită. Poate că Laura Baines și-a meritat cu adevărat 
succesul de mai târziu - în final, se dovedise un măcelar de 
minţi mai abil decât fusese profesorul ei. 

e 

A doua zi m-am întâlnit cu Peter Katz într-o cafenea din 

Tribeca. 


VP - 144 


— Hei, cum iti merge? m-a întrebat el. Arăţi obosit si 
îngândurat. S-a întâmplat ceva? 

l-am spus că terminasem lucrul pentru care fusesem angajat. 
Îi făcusem o sinteză în scris, dar a vârât hârtiile în servietă fără 
să pară că le acorda prea multă importanţă. l-am dat și un 
exemplar al cărții Laurei Baines, care a ajuns peste câteva clipe 
lângă foile raportului meu, după ce i-a aruncat o privire în 
treacăt, fără să comenteze ceva. 

Nu m-a întrebat nimic în plus, părea cu mintea în altă parte, 
așa că am început să-i vorbesc și să-i istorisesc varianta mea 
despre cele întâmplate în toamna/iarna anului 1987. Pe tot 
parcursul poveștii mele, m-a ascultat oarecum absent, jucându- 
se cu un pliculeţ cu zahăr și sorbind din când în când din ceasca 
de cafea. i 

— S-ar putea sa ai dreptate, mi-a spus el la final. Insa intelegi 
cât de greu ar fi să publici asa ceva, în absenţa oricăror dovezi? 

— Nu vreau să public nimic, i-am replicat eu si a părut ușurat. 
Am comparat capitolul din propunerea pe care Wieder a trimis-o 
editurii cu cel din cartea Laurei Westlake. Sunt aproape identice, 
până și ca formă. Sigur, asta ar putea fi o dovadă că ea și-a 
însușit manuscrisul fostului ei profesor, deși ar putea invoca 
faptul că lucraseră împreună și că a contribuit încă de atunci la 
lucrare. Oricum, n-ar fi o dovadă că l-a ucis pentru a-i fura 
manuscrisul, în complicitate cu Richard Flynn. O mărturie scrisă 
a lui Flynn ar fi fost cu totul altceva. 

— Îmi vine greu să cred că omul care mi-a scris în urmă cu 
câteva luni și care mi-a trimis fragmentul de manuscris era un 
asasin, a zis Peter. Nu spun că ipoteza ta nu este plauzibilă, ba 
chiar sunt aproape sigur că lucrurile s-au petrecut așa cum spui, 
însă... Deci, până la urmă, crezi că manuscrisul lui era 
mărturisirea unei crime? 

— Da, așa cred. Mai avea oricum puţin de trăit, îi era aproape 
indiferent ce lăsa în urmă ca imagine personală, deoarece n- 
avea urmași. Probabil că Laura Baines îl minţise și-l manipulase 
în așa fel încât să-l omoare, apoi îl lăsase singur în fata 
nenorocirii, pentru ca după câţiva ani să-și construiască o 
carieră ca urmare a crimei comise de el. Când a primit cartea și 
a conștientizat care fusese miza ei reală, a văzut-o în adevărata 
sa lumină și a înțeles ce se petrecuse cu adevărat în lunile 
acelea. Își distrusese viaţa pentru o minciună, fusese păcălit de 


VP - 145 


la început și până la sfârșit. Poate că atunci, imediat, ea îi 
promisese că va reveni la el, că despărțirea lor nu era decât o 
formă de prudenţă, ca să nu dea naștere la noi bănuieli. 

— OK, povestea e interesantă, dar manuscrisul a dispărut, iar 
tu nu pari dispus să scrii ceva pe chestia asta, a revenit Peter la 
subiect, făcându-i semn chelneritei să ne aducă nota. 

— Da, așa stau lucrurile. Se pare că doar ţi-am irosit timpul. 

— Nicio problemă. Sincer, nu cred că vreo editură ar fi 
dispusă să-și asume toată tevatura juridică ulterioară publicării 
unei asemenea cărți. Avocatii tipei asteia ar face-o tandari. 

— De acord cu tine, amice. Mulţumesc pentru cafea. 

După ce m-am despărțit de el, am mers acasă, am adunat 
toate hârtiile care aveau legătură cu investigația mea din 
ultimele săptămâni și le-am pus într-o cutie pe care am varat-o 
în debara. Am sunat-o apoi pe Darma Olsen si am instiintat-o că 
nu reușisem să aflu nimic important și că hotărâsem de comun 
acord cu agenţia să abandonăm toată povestea. Și-a exprimat 
părerea că poate era mai bine așa - morţii trebuiau lăsaţi să se 
odihnească, iar cei vii, să-și urmeze viata. 

e 

În seara aceea l-am vizitat pe unchiul Frank și i-am istorisit 
toata povestea. Stiti ce mi-a spus, după ce m-a ascultat cu 
atenție mai bine de-o oră? A zis că eram pe cale să ratez cel mai 
interesant subiect din cariera mea de reporter și că n-ar trebui 
să-l las baltă nici în ruptul capului. Dar Frank fusese mereu un 
tip entuziast; în plus, i-am precizat eu, nu mai eram reporter, 
nici măcar la o revistă de povești cu stafii. 

Așa că ne-am uitat împreună la televizor cum băieţii de la 
Yankees îi măcelăreau pe cei din Chicago Northside, am băut 
niște beri și am depănat amintiri, fără să mă mai gândesc la 
Sam, la manuscrise pierdute și la un profesor cu nume german 
ucis cu multă vreme în urmă. Se pare că a funcţionat, pentru ca 
în noaptea aceea am dormit ca un prunc și n-am visat nimic. 

După două luni, un prieten care în urmă cu un an se mutase 
în California ca să preia un post în industria cinematografică m-a 
sunat și mi-a propus o slujbă temporară ca scenarist pentru un 
nou serial TV. Producţia urma să fie lansată în preajma 
sărbătorilor de iarnă. Am acceptat imediat și am decis să-mi 
închiriez apartamentul înainte de-a porni spre Coasta de Vest. 
Scotocind prin dulapuri, am dat peste cutia în care pusesem 


VP - 146 


documentele referitoare la cazul Wieder, așa că l-am sunat pe 
Roy Freeman și l-am întrebat dacă nu cumva avea nevoie de 
ele. 

— Mă bucur că te-ai gândit la mine, mi-a spus el, oricum mă 
pregateam să te sun. Se pare că avem o mărturisire, John. 

Pentru o clipă mi-am ţinut respiraţia. 

— A fost Laura Baines, nu-i asa? 

— Ei bine, se pare că n-a fost ea, măcar din ce știm până 
acum... Ascultă, ce-ar fi să iei cu tine hârtiile alea și să treci pe 
la mine? O să-ţi relatez toată povestea. 

— Sigur, la ce ora? 

— Când vrei, sunt acasă și nu plec nicăieri. 

— E în regulă, într-o oră sunt la tine. 

— Bine, pregătesc cafeaua până atunci. Și nu uita să aduci 
hârtiile, încă sunt câteva chestii care nu se pun cap la cap în 
toată povestea asta. 


VP - 147 


PARTEA A TREIA 


ROY FREEMAN 


„El spune clar si răspicat ce lucruri a văzut și ce 
lucruri a auzit de la alţii. Căci această carte va fi una 
sinceră”. 


Călătoriile lui Marco Polo, Cartea Întâi, Prolog | 


UNU 


Matt Dominis m-a sunat într-una dintre acele seri în care-ţi 
pare rău că n-ai o pisică. După ce-am încheiat discuţia cu el, am 
ieșit pe terasă și-am zăbovit acolo câteva minute, încercând să- 
mi adun gândurile. Se însera, câteva stele străluceau deja pe 
cer și traficul de pe autostradă se auzea în depărtare asemenea 
unui roi de albine. 

Când descoperi, în sfârșit, adevărul despre un caz care te-a 
obsedat o lungă perioadă de timp, este ca și cum ai pierde un 
camarad de drum. Unul vorbăreţ și sâcâitor, dar pe care te 
obișnuiseși să-l știi aproape. Și așa fusese cazul Wieder pentru 
mine pe parcursul ultimelor câteva luni. Însă ceea ce tocmai îmi 
spusese Matt venea să așeze o lespede grea peste toate 
ipotezele pe care le făurisem în orele în care șezusem la biroul 
improvizat în fosta cameră de dressing de la parter. Însă am 
chibzuit că toată povestea nu putea să se încheie așa, că mai 
erau totuși lucruri care nu se potriveau, chiar dacă tot ceea ce- 
mi zisese prietenul meu era adevărat. 

Așa că m-am întors în casă, l-am sunat pe Matt și l-am 
întrebat daca putea să-mi aranjeze o întâlnire cu Frank Spoel, 
tipul care își aștepta execuția la Centrul Corectional Potosi și 
care mărturisise că în urmă cu aproape treizeci de ani îl 
asasinase pe Joseph Wieder. Matt era un veteran printre 
gardienii închisorii din Missouri, iar directorul a acceptat să facă 


VP - 148 


o favoare unui detectiv pensionar care la finele anilor '80 se 
ocupase de cazul respectiv. Simteam că trebuia să-l vad pe 
individ și să discut personal cu el despre crima din West 
Windsor, să mă conving de faptul că Spoel mintea, în încercarea 
de a atrage atenţia asupra lui, după ce auzise că un autor din 
California îi mentionase numele într-o carte despre criminalii în 
serie. Wieder fusese ucis la scurt timp după ce Spoel, care la 
vremea aceea bântuia prin New Jersey, fusese eliberat dintr-un 
spital psihiatric, așa că individul ar fi putut să afle despre crimă 
din ziarele vremii. 

John Keller mi-a făcut o vizită, aducându-mi toate hârtiile pe 
care le adunase despre caz. Nu știa că între timp, după 
întâlnirea noastră din primăvară, începusem să mă interesez din 
nou de cazul Wieder și mi-a mărturisit că-și pierduse logodnica 
din cauza acestei povești. 

— Nu cred în blesteme și chestii de genul ăsta, mi-a spus el, 
dar e ceva straniu în legătură cu toată chestia asta. Mă bucur că 
nu mai am de-a face cu ea. Oricum, se pare că lucrurile s-au 
lămurit, nu-i așa? 

l-am zis că așa se părea și i-am urat noroc la noul lui serviciu 
în California. Totuși, nu eram deloc convins că întreg adevărul 
ieșise la lumină. Așa că, două săptămâni mai târziu, când Matt 
m-a sunat ca să mă anunţe că vizita mea fusese acceptată de 
conducerea închisorii, mi-am cumpărat numaidecât un bilet de 
avion la cursa de a doua zi și mi-am pregătit un mic bagaj de 
mână pentru drum. 

Taxiul a venit sa ma ia la cinci dimineaţa si peste o oră eram 
deja în aeroport. Matt urma să mă aștepte la St. Louis și să mă 
conducă la clădirea închisorii, aflată la aproximativ 112 kilometri 
distanță. 

În avion am nimerit un vecin de scaun vorbaret, genul acela 
de comis-voiajor care în faţa unui pluton de execuţie ar încerca, 
probabil, să-i convingă pe cei care-l alcătuiesc să cumpere noul 
aspirator-minune. Mi-a spus că se numea John Dubček (sau 
Dubseck) și m-am prezentat la rândul meu, așa că a început 
imediat să mi se adreseze pe numele mic, Roy. După alte zece 
minute a observat totuși că eram prea concentrat asupra 
ziarului pentru a nu se întreba dacă-l ascultam cu adevărat. 

— Fac pariu că ești profesor de liceu, a presupus el. 

— L-ai pierde. Nu sunt profesor. 


VP - 149 


— Nu mă înșel niciodată, Roy. Istorie? 

— Nici măcar pe-aproape, îmi pare rău. 

— Hei, asta trebuie să fie: matematica. 

— Nu. 

— Mă dau bătut. Știu un loc liniștit în apropiere de aeroport și 
sunt gata să-mi ispășesc pedeapsa oferindu-ti micul dejun. Fac 
pariu că și tu ai sărit peste masa de dimineaţă. Nu-mi place să 
mănânc singur, așa că te invit să-mi ţii companie. 

— Mulţumesc, dar un prieten mă așteaptă la aeroport. 

— E în regulă, însă nu mi-ai spus ce profesie ai. 

— Am fost ofiţer de poliţie, acum sunt pensionar. 

— Uau, n-aș fi ghicit niciodată... Știi bancul acela cu trei 
polițiști care stau la masă într-un bar? 

A încercat să-mi spună un banc prost, genul acela care începe 
cu „un cal intră într-un bar”, a cărui poantă n-am înţeles-o. După 
aterizare, mi-a oferit o carte de vizită colorată ca o ilustrație de 
Crăciun, anuntandu-ma semet că putea să-mi facă rost de orice 
lucru mi-ar fi trecut prin cap; trebuia doar să-l sun și să-i spun ce 
doream. Pe când ne îndreptam spre punctul de control, l-am 
văzut intrând în vorbă cu o fată îmbrăcată ca o cântăreaţă 
adeptă a muzicii country, în jeanși, cămașă de cowboy, vestă 
din piele și o pălărie texană așezată peste părul lung și blond. 

e 

Matt mă aștepta la chioșcul de reviste de la ieșire. Înainte să- 
și ia mașina din parcare și să pornim spre Potosi am mers într- 
un bar din apropiere pentru a bea o cafea și a mai sta de vorbă. 
Mai aveam două ore până la întâlnire. 

Matt şi cu mine fuseserăm colegi timp de opt ani la 
departamentul de poliție din West Windsor, unde lucrasem la 
Omucideri, iar el la Judiciar. Pe la începutul anilor '90, plecase în 
Missouri, dar rămăseserăm prieteni și din când în când ne 
conversam la telefon, ţinându-ne la curent unul pe celălalt cu ce 
se întâmpla în viaţa noastră. Matt lucra de unsprezece ani la 
închisoarea din Potosi, dar avea să se pensioneze în curând. 
După o viaţă întreagă de burlăcie, se căsătorise în urmă cu doi 
ani cu o colegă de serviciu pe nume Julia și mă invitase la nunta 
lor. De atunci nu ne mai întâlniserăm deloc. 

— Căsătoria pare să-ţi priască, i-am spus eu, în timp ce 
puneam pliculetul de zahăr in ceasca de cafea de mărimea unui 
bol de supă. Pari să fi întinerit, amice! 


VP - 150 


Mi-a zâmbit trist. Întotdeauna avusese aerul abătut al celui 
convins de iminenta unor nenorociri care aveau să se abată 
asupra lui. Fiind foarte înalt și mătăhălos, băieţii din secţie îl 
porecliseră Fuzzy, după ursul din The Muppets Show. Era o 
poreclă amicală; toată lumea îl simpatiza pe Matt Dominis. 

— Nu pot să mă plâng... Julia e o femeie extraordinară și totul 
merge bine. Totuși avem vârsta pe care o avem și vreau să ne 
pensionăm cât mai repede, să apucăm să profităm de anii care 
ne-au mai rămas. Mâine-poimâine fac o criză de naiba știe ce 
sau încep să mă piș pe mine. Vreau să facem o excursie în 
Louisiana, să mergem pentru o vacanță la Vancouver. Poate 
ajungem și în Europa, cine știe. M-am săturat să văd mutre de 
criminali în jurul meu. Dar ea zice să mai așteptăm. 

— Eu m-am pensionat de șase ani și-n afară de o vizită la 
Seattle când s-a născut nepoata mea, alte două aici, la tine, și 
vreo câteva la New York City n-am părăsit New Jersey, Matt. 

— OK, înțeleg ce vrei să spui. Poate că n-o să ajung in 
Louisiana sau la Vancouver. Însă vreau să mă trezesc dimineaţa, 
să-mi beau liniștit cafeaua și să citesc ziarul, fără să știu că 
peste o oră voi fi înconjurat de infractori, într-o afurisită de cutie 
de beton. Apropo de Seattle, ce mai fac Tony și Diana? 

Diana era fosta mea soţie, care după divorţ se mutase la 
Seattle, iar Tony era fiul nostru, care de curând împlinise treizeci 
și șapte de ani. Îi vedeam foarte rar. Era limpede că Tony mă 
considerase mereu principalul responsabil pentru divorț și nu 
încetase niciodată să-mi reproșeze acest lucru. Folosea de 
fiecare dată o expresie anume: „Ai dat-o-n gard”. Știam că avea 
dreptate și că „o dădusem în gard”. Doar că-mi plăcea să cred 
că oamenilor, uneori, ar trebui să li se ierte greșelile. 
Consideram că plătisem cu vârf și îndesat prostiile din perioada 
aceea, trăind apoi singur mai bine de douăzeci de ani. 

Tony se căsătorise în urmă cu trei ani și eu aveam o nepoată 
de un an și jumătate pe nume Erin, pe care o văzusem o singură 
dată, imediat după naștere, când făcusem o vizită fostei soţii la 
maternitate. l-am povestit lui Matt câteva întâmplări amuzante 
cu ea, pe care le știam de la Diana, apoi el a schimbat brusc 
direcţia discuţiei. 

— Ce zici de întâmplarea cu individul ăsta, Frank Spoel? După 
atâţia ani... 


VP - 151 


— Culmea e că în urmă cu vreo patru luni, în primăvară, m-a 
căutat un reporter în legătură cu povestea asta. 

— Ca să vezi coincidență! 

— Ce l-a apucat pe individul ăsta să dea dintr-odată din gură? 
Cât mai are până la execuţie? 

— Cincizeci și opt de zile. Dar cu treizeci de zile înainte de 
injecție va fi mutat la Bonne Terre, unde au loc execuțiile în 
statul ăsta, în St. Francois County. Ce l-a apucat? A fost vizitat 
de un tip din California, un profesor care scria o carte despre 
minţile criminale, ceva de genul ăsta. Pe autorul ăla îl interesa 
de ce și cum ajunsese Spoel un ucigaș. Până atunci se știa că 
tipul comisese primul omor în 1988, în Mineral County, Missouri, 
când înjunghiase în bărbat de șaptezeci și patru de ani, care 
făcuse greșeala să-l ia în mașină. Spoel avea douăzeci și trei de 
ani pe vremea aceea și stătuse doi ani la Trenton Psychiatric 
Hospital, unde ajunsese după ce fusese achitat pe motiv de 
nebunie temporară pentru agresiune și tâlhărie. Tipul nu mai 
are nimic de pierdut: e în închisoare din 2005, apelul de la 
Curtea Supremă i-a fost respins în urmă cu două luni, iar 
guvernatorul Nixon mai degrabă și-ar trage un glonţ în tâmplă 
decât să gratieze o asemenea creatură. Asa că s-a decis să 
pună lucrurile la punct, pentru ca istoria să-i consemneze corect 
faptele... Scuză-mă o clipă, te rog. 

Și-a ridicat trupul uriaș din scaun și s-a îndreptat spre toaletă. 
Mă simţeam obosit și i-am făcut semn chelneritei că mai voiam 
cafea. Mi-a zâmbit când îmi turna în cană; pe ecusonul din piept 
scria că se numea Alice și după înfățișare avea cam vârsta fiului 
meu. Am privit ceasul cu o reclamă la Coca-Cola suspendat pe 
unul dintre pereţi; mai aveam o grămadă de timp. 

— Si cum iti spuneam, a continuat Matt după ce a revenit la 
masă și a mai primit și el o ceașcă de cafea, ideea lui Spoel era 
să-l convingă pe tipul din California că totul plecase de la o 
tâmpenie pe care profesorul ăla, Joseph Wieder, i-o făcuse cu 
mai mulţi ani în urmă. Este vorba despre omul omorât în New 
Jersey, de cazul căruia te-ai ocupat pe când eram colegi în West 
Windsor. 

— Adică el l-a omorât pe Wieder, dar vinovată era victima? 

— Cum iti spuneam, puști de douăzeci de ani fiind, Spoel se 
încăierase cu niște tipi și îi furase unuia dintre ei niște bani, ceva 
de genul ăsta. Avocatul lui a cerut o evaluare psihiatrică, pe 


VP - 152 


care a făcut-o Wieder. Spoel a fost achitat pe caz de nebunie și 
vârât în spital sub tratament, avocatul lui asigurându-l că peste 
două-trei luni va vorbi cu Wieder să-i facă o nouă expertiză, așa 
că va ieși de-acolo cât mai repede. Numai că a stat doi ani 
tncheiati, nu două luni, pentru ca Wieder s-a opus eliberării lui. 

— Ți-am zis că am revăzut de curând cazul ăsta, când m-a 
căutat reporterul de care ţi-am pomenit. Am luat atunci în 
considerare și pista asta, a cazurilor de care Wieder se ocupase 
ca expert, luând în calcul o posibilă răzbunare. Dar numele 
Frank Spoel n-a apărut pe radar. 

— Cine știe de ce n-a apărut... Poate pentru că era doar un 
găinar și un mucos de douăzeci și doi de ani. Nu l-ai considerat 
important. Însă o să-ţi spună el ce și cum. Poveștile borfașilor de 
teapa lui nu mă interesează cine știe ce. Oricum, sunt bucuros 
că ai venit. De ce nu rămâi o noapte la noi? 

— Sunt cu toată casa întoarsă pe dos, m-am apucat să repar 
acoperișul și vreau să termin înainte să înceapă ploile. Mergem? 

— Avem timp destul, stai liniștit. Traficul e lejer la ora asta, nu 
facem mai mult de o jumătate de oră până acolo. 

A oftat adânc. 

— Spoel se plânge că, sănătos fiind, a fost trimis la balamuc, 
însă, de obicei, se întâmplă invers. Știi că o treime din tipii aflaţi 
după gratii în închisorile de maximă siguranţă n-au toate tiglele 
pe casă? Am fost în urmă cu două luni la Chicago, la o instruire 
pe teme de criminalitate, au venit tot felul de granguri din 
Washington. Se pare că după un ciclu de două decenii în care 
criminalitatea a fost aproape constant în regres, ziceau ei, 
intrăm într-unul invers. Cum spitalele psihiatrice din sistem sunt 
deja supraaglomerate de ani buni, un nebun sadea are toate 
șansele să fie azvarlit într-o închisoare, printre ceilalți deţinuţi. 
lar noi, băieţii care-i păzim, trebuie să avem de-a face cu 
specimenele astea în fiecare zi. 

Și-a privit ceasul de la mână. 

— Punem șeile pe cai? 

— Fac și eu un drum până la toaletă și mergem. 

e 

Pe când intram pe autostradă, am început să mă gândesc la 
Frank Spoel, al cărui caz îl studiasem înainte să plec spre St. 
Louis. Era unul dintre cei mai temuti criminali care erau încă în 
viata în sistemul penitenciar. Ucisese șapte oameni (opt, dacă 


VP - 153 


era adevărat că-l omorâse și pe Wieder) în trei state diferite 
înainte de a fi arestat. Mai comisese patru violuri și numeroase 
tâlhării. Ultimele două victime fuseseră o femeie în vârstă de 
treizeci și opt de ani și fiica ei, de doar unsprezece ani. Motivul? 
Femeia ascunsese niște bani de el. Locuiau toți într-o rulotă și 
femeia respectivă se lăsase agatata de Spoel într-un bar cu 
două luni înainte. 

Așa cum aveau să afle anchetatorii, Frank Spoel comisese 
primul omor în 1988, pe când avea doar douăzeci și trei de ani. 
Era născut și crescut în Bergen County, New Jersey, iar la 
douăzeci de ani comisese deja prima infracţiune gravă. Fusese 
eliberat doi ani mai târziu din spitalul psihiatric în care fusese 
internat forţat și-și luase talpasita spre Midwest, trăind o vreme 
din tot felul de slujbe ocazionale. Prima lui victimă fusese un 
bărbat în vârstă de șaptezeci și patru de ani din Mineral County, 
Missouri, care făcuse greșeala să-l ia în camioneta lui pe când 
Spoel făcea autostopul. Prada? Câţiva dolari și o pereche de 
ghete care, întâmplător, i se potriveau. 

Apoi el considerase că era cazul să-și piardă urma din regiune 
și plecase în statul Indiana, unde săvârșise al doilea omor, pe 
urmă se înhăitase cu o bandă de răufăcători, specializată în 
spargeri de case. Când banda s-a destrămat, a revenit în 
Missouri. Este interesant faptul că timp opt ani după aceea n-a 
mai comis nicio infracţiune, lucrând o vreme în St. Louis ca 
vânzător la o pizzerie, pe urmă a plecat în Springfield, unde a 
muncit alti trei ani la o pompă de benzină. Apoi, brusc, a luat-o 
de la capăt. A fost arestat pe la mijlocul anului 2005, după ce 
fusese oprit întâmplător de poliţie pe o autostradă. 

— În perioada în care Wieder a fost omorât eram la finalul 
procesului de divorţ și mă trezisem dintr-odată singur într-o casă 
prea mare. Ca orice betiv autentic, găsisem în asta doar un alt 
motiv pentru a da pe gât alte câteva galoane de whisky și de a 
plânge pe umărul celor dispuși să mă asculte. Cu ultimele 
rămășițe de luciditate, încercam să-mi văd de treabă la serviciu, 
însă am știut mereu că nu făcusem tot ceea ce ar fi trebuit în 
cazul Wieder, ca și în altele din perioada aceea. Șeful meu, Eli 
White, era un om de treabă. Oricare în locul lui mi-ar fi făcut 
vânt pe scări, cu o tinichea legată de coadă, astfel încât să nu- 
mi mai găsesc nici măcar un serviciu de paznic de noapte la un 
mall. 


VP - 154 


Matt deschisese geamurile mașinii și-și aprinsese un trabuc în 
timp ce rulam pe Autostrada 55, în mijlocul preriei căreia 
toamna începuse deja să-i dea târcoale. 

— De când n-ai mai intrat într-o închisoare? m-a întrebat el, 
vorbind destul de tare pentru a-l acoperi pe Don Williams, care 
susținea la un post de radio că iubita lui nu-l cunoscuse 
niciodată cu adevărat. 

— Bănuiesc că ultima oară a fost în 2004, în toamnă, i-am 
răspuns eu. l-am luat atunci o declaraţie unui tip care era 
priponit la Rikers Island, în legătură cu un caz la care lucram. 
Urât loc, prietene. 

— Crezi ca asta unde mergem e mai frumos? In fiecare 
dimineaţă când intru în tură îmi vine să sparg ceva. De ce naiba 
nu ne-om fi făcut doctori, Roy? 

— Poate pentru că nu eram destul de destepti pentru asta, 
Matt. 


DOI 


Potosi Corectional Center era o namilă din cărămidă în formă 
de octogon, care zăcea înconjurată de garduri electrificate drept 
în mijlocul preriei, ca un uriaș prins în capcană. Era un 
penitenciar de maximă siguranţă, în care-și duceau zilele 
aproximativ opt sute de condamnați pentru fapte grave și o sută 
de gardieni și membri ai personalului auxiliar. Cei câţiva copaci 
Sfrijiti care străjuiau parcarea pentru vizitatori erau singura pata 
de culoare în peisajul acela dezolant. 

Matt a parcat mașina, apoi am intrat împreună pe o poartă 
destinată personalului, pe latura de vest, am străbătut o 
porțiune de curte acoperită cu spărtură de piatră de culoarea 
sângelui, pe urmă am intrat pe un coridor care se înfigea în 
măruntaiele clădirii. Matt se saluta cu oamenii în uniformă cu 
care ne întâlneam în drumul nostru, namile cu priviri dure, de 
oameni care văzuseră prea multe la viaţa lor. 

Am trecut ulterior printr-un cadru metalic, ne-am recuperat 
obiectele personale din tăvile de plastic și am ajuns într-o sală în 
formă de cub, cu linoleum pe jos, în care se aflau mai multe 
mese și scaune cu picioarele fixate în podea. Un ofițer care 


VP - 155 


seamănă cu actorul Denzel Washington mi-a făcut obișnuitul 
instructaj, vorbind cu un puternic accent din sud: 

— Discutia va dura o oră, nu mai mult. În cazul în care doriţi 
să-i puneţi capăt mai repede, adresati această rugăminte 
ofițerilor care-l însoțesc pe deţinut. În timpul discuţiei nu este 
permis niciun fel de contact fizic cu detinutul, iar orice obiect pe 
care acesta ar dori să vi-l dea sau pe care doriţi dumneavoastră 
să i-l daţi va fi mai întâi verificat de agenţii de pază. Pe durata 
discuţiei, vă veți afla permanent sub observația camerelor de 
supraveghere și orice informaţie obţinută cu acest prilej va 
putea fi ulterior exploatată din punct de vedere legal. 

Am ascultat discursul pe care-l știam deja, apoi ofiterul 
respectiv a ieșit, iar Matt și cu mine ne-am așezat pe scaune. 

— Deci aici lucrezi, amice. 

— Nu-i cel mai vesel loc din lume, mi-a zis el morocanos. Si 
din cauza ta s-a mai dus pe apa sâmbetei una dintre zilele mele 
libere. 

— O să-ţi cumpăr un prânz bun după ce plecăm de-aici. 

— Poate ar fi mai bine să-mi cumperi o sticlă de pileala. 

— Atunci, va trebui s-o bei singur. 

— Poţi să faci un semn încolo, mi-a spus el, arătând cu bărbia 
spre colțul din care o cameră de luat vederi se holba spre noi. 
Julia este de serviciu în centrul de monitorizare. 

S-a ridicat. 

— Trebuie s-o şterg, merg să fac niște cumpărături la un mall 
din apropiere. Mă întorc peste o oră să te iau de-aici. Jucati-va 
frumos, ai grijă să nu fie nimeni rănit! 

Înainte să iasă a făcut un gest cu mâna spre camera de luat 
vederi și mi-am imaginat-o pe Julia șezând pe un scaun și 
privind monitoarele înșiruite în fata ei. Era o femeie solidă din 
Kentucky, aproape la fel de înaltă ca Matt. 

Am așteptat câteva minute, pe urmă am auzit bâzăitul 
electronic al sistemului de deschidere al ușii de la intrare și 
Frank Spoel și-a făcut apariția, încadrat de doi gardieni înarmaţi, 
care m-au salutat amical. Individul era îmbrăcat într-o salopetă 
cenușie, iar pe piept, în partea stângă, avea cusută o etichetă 
albă, cu numele lui inscripţionat pe ea. Avea mâinile încătușate 
la spate, iar picioarele îi erau, de asemenea, în cătușe legate 
între ele cu un lant scurt, care-i limita lungimea pasilor si 
zornăia la fiecare mișcare pe care o făcea. 


VP - 156 


Era scund și sfrijit și dacă l-ai fi întâlnit pe stradă, n-ai fi dat 
două parale pe el. Dar mulţi dintre tipii care ajungeau în spatele 
gratiilor pentru crime înfricoșătoare arătau ca el - niște omuleti 
cu înfățișări comune, de mecanici auto sau șoferi de autobuz. 
Înainte de anii '90 îi recunoșteai pe infractori după tatuajele pe 
care și le făcuseră prin pușcării. Dar pe urmă multă lume 
începuse să-și brăzdeze pielea cu tot soiul de inscripţii și 
desene. 

Spoel s-a așezat pe scaunul din fata mea și a rânjit, arătându- 
și dinţii galbeni, ca niște bucățele de mămăligă. Avea o mustață 
de culoarea nisipului, care-i cobora spre colţurile gurii și se 
termina într-un soi de cioc. Începuse să chelească și cele câteva 
șuvițe de păr care-i mai acopereau creștetul erau transpirate si 
lipite de scalp. 

— Ai să te porți cum trebuie, nu-i așa, Franky? l-a iscodit unul 
dintre gardieni. 

— Altminteri s-a dus naibii eliberarea înainte de termen, nu-i 
așa? i-a răspuns Spoel, fără să se întoarcă spre el. Ce-aș putea 
să fac? Să-mi scot scula și să-mi desfac bratarile cu ea? a 
întrebat el retoric. 

— Ai grijă cum vorbesti, printeso, i-a replicat celălalt gardian. 
Suntem la intrare, m-a asigurat el. Dacă face pe nebunu’, în trei 
secunde suntem înapoi. 

Apoi cei doi au ieșit și am rămas singur cu detinutul. 

— Hei, sunt Roy Freeman. Mulţumesc că ai acceptat să stai de 
vorbă cu mine. 

— Sunteţi poliţist? 

— Am fost, acum sunt pensionar. 

— Puteam să jur că sunteţi copoi. Prin 97 am cunoscut în 
Indiana un tip pe nume Credence și individul ăsta avea un câine 
care-i recunoștea pe polițiști, chiar dacă erau în haine civile, 
înţelegi ce vreau să spun? Era dat naibii câinele ăla, niciodată 
nu ne-am dat seama cum făcea chestia aia. Pur și simplu, 
începea să latre când vedea un poliţist. 

— Un câine dat naibii. 

— Da... Am înțeles că sunteţi interesat de povestea aia veche 
din New Jersey. 

— Am fost unul dintre ofiţerii care s-au ocupat atunci de cazul 
Wieder. 

— Aveţi cumva niște ţigări? 


VP - 157 


Nu mai fumasem în ultimii cincisprezece ani, însă la sfatul lui 
Matt pregătisem un cartuș de Camel. Știam că în pușcărie 
tigarile erau cea mai importantă moneda de schimb, după 
droguri și somnifere. Am vârât mâna în geanta pe care o aveam 
la mine, am scos cartusul de ţigări și i l-am arătat, pe urmă l-am 
pus înapoi. 

— O să-l primești după ce plecăm de-aici, oamenii trebuie să-l 
verifice. 

— Mersi frumos. N-am pe nimeni afară. Nu i-am mai văzut pe 
ai mei de peste douăzeci de ani, nici nu știu dacă mai trăiesc. 
Peste vreo trei săptămâni îmi iau zborul spre Bonne Terre, 
ultimul popas, și dacă v-aș spune că nu mi-e frică, aș fi un mare 
mincinos. Deci vreţi să știți ce s-a întâmplat atunci, nu-i asa? 

— Așadar, pretinzi că l-ai omorât pe Joseph Wieder. 

— Da, domnule, eu am fost. Sincer, n-am vrut să o fac. Voiam 
doar să-i trag o bătaie zdravănă, daca mă intelegeti. Individu’ 
ăla își bătuse joc de mine și voiam să i-o plătesc. Din păcate, a 
ieșit prost. Dar după doi ani in balamucu’ ăla, n-ar mai fi trebuit 
să mă mir de nimic... 

— Ce-ar fi să-mi povestești toată tărășenia? Avem o oră 
întreagă pentru asta. 

— Cre’ că băieţii ăia de-afară o să-mi spele Jaguarul până 
atunci, a încercat el o glumă, așa că de ce nu? Osă vă spun ce i- 
am spus și tipului celuilalt, cel care zicea că scria o carte. 

e 

La cincisprezece ani, Frank Spoel abandonase școala și se 
înhăitase cu niște tipi din Bergen County, care aveau o sală de 
jocuri mecanice, ca băiat la toate. Taică-său era angajat la o 
pompă de benzină, iar maică-sa era casnică; mai avea o soră cu 
cinci ani mai mică, pe nume Mary. Doi ani mai târziu, ei aveau 
să-și ia talpasita din Jersey, iar Frank nu-i va mai vedea 
niciodată. 

La douăzeci de ani, se considera deja un smecher uns cu 
toate alifiile și era vârât în mai multe potlogării de mâna a doua: 
plasa marfa furată unor prăvălii din Ocean County, vindea ţigări 
de contrabandă și electronice contrafăcute, uneori colecta mici 
sume de bani pentru un tip care se ocupa de cămătărie și agăța 
clienţi pentru câteva prostituate. 

În lumea interlopă exista întotdeauna o puzderie de 
asemenea indivizi mărunți, biete musculite care-și fac veacul 


VP - 158 


într-un ecosistem infracțional complicat, începând pe străzile 
cartierelor sărace și sfârșind în vilele cu piscină și apartamentele 
de milioane de dolari din zonele de lux. Aproape toți indivizii de 
teapa asta mor în același fel, gudurându-se pentru o bancnotă 
de douăzeci de dolari, tot mai în vârstă și tot mai nebagati în 
seamă. Unii, puţini, urcă în ierarhie și ajung să poarte costume 
scumpe și ceasuri de aur. În fine, alţii comit la un moment dat o 
infracţiune gravă și putrezesc în pușcării pentru tot restul vieţii 
lor, uitaţi astfel de toată lumea. 

În toamna anului 1985, Spoel vânduse două baxuri de ţigări 
de contrabandă unor tipi din Rocky Hill, iar aceștia îi plătiseră 
marfa cu niște parfumuri frantuzesti. Dar, constatase el ulterior, 
mai bine de jumătate dintre parfumuri erau false și bune de 
aruncat, așa că se dusese să le ceară socoteală. Il găsise pe 
unul dintre ei și urmase o încăierare, însă avusese ghinionul ca o 
patrulă de poliţie să treacă pe-acolo, așa că fusese arestat 
pentru atac cu violenţă și tâlhărie. Nu pomenise nimic despre 
țigări, pentru că treaba aia l-ar fi înfundat si mai rău, fiind vorba 
de contrabandă. 

Avocatul pe care Spoel l-a primit din oficiu se numea Terry 
Duanne. Întâmplător, tipul bătut avea cazierul curat, fiind 
proprietarul unui mic magazin de fleacuri. Avea treizeci și opt de 
ani, era căsătorit și tată a trei copiii. In schimb, Spoel 
abandonase liceul și primise deja mai multe avertismente ca 
minor pentru o serie de găinării. Duanne a încercat să ajungă la 
o înţelegere cu victima, însă aceasta a refuzat. 

Între perspectiva de a fi judecat ca adult, primind între cinci si 
opt ani de închisoare, și de a cere o expertiză pe motiv de 
nebunie temporară, avocatul l-a sfătuit să aleagă cea de-a doua 
variantă. Duanne i-a sugerat că-l cunoștea pe tipul care urma să 
se ocupe de expertiză și că în două luni urma să fie externat din 
spital. Trenton Psychiatric Hospital nu era cel mai plăcut loc din 
lume, dar era oricum mai bine decât în pușcăria din Bayside, 
unde își aștepta judecata. 

A urmat expertiza. Joseph Wieder a ajuns la concluzia că 
Frank Spoel suferea de tulburare bipolară și a recomandat 
internarea lui într-un spital de specialitate, așa că după câteva 
zile el a fost transportat la Trenton, încrezător că în două luni va 
fi liber. 

— De ce n-ai mai fost externat? l-am întrebat eu. 


VP - 159 


— Aţi intrat vreodată într-un balamuc? 

— Nu. 

— Nici să n-o faceţi. La Trenton era groaznic. La o oră de la 
internare mi-au dat să beau un ceai și m-am trezit după o zi și 
jumătate, fără să mai știu bine cum mă chema. Erau acolo tipi 
care începeau din senin să urle ca niște fiare sau să sară la 
bătaie. Un tip i-a rupt cu dinţii urechea unei asistente care 
încerca să-l hrănească. Ce-am văzut acolo... Am înţeles că până- 
n anii '70 obișnuiau să le scoată dinţii tipilor care erau internaţi 
acolo, chipurile, ca să nu facă infecţii. 

Și-a continuat povestea. Fusese bătut, atât de gardieni, cât și 
de unii dintre ceilalţi internaţi. Gardienii, pretindea el, erau 
corupți, așa ca, dacă aveai bani, puteai să obţii orice, inclusiv 
droguri; dacă nu, erai la cheremul tuturor. 

— Oamenii cred că, dacă esti la parnaie, te gândești cel mai 
mult la păsărică, a continuat el. Iti spun că nu e așa. Sigur ca-ti 
lipsesc gagicile, însă cel mai important lucru sunt banii, 
ascultati-ma pe mine. Biștarii, cașcavalul. Dacă n-ai verzisori, 
ești mort, nu interesezi pe nimeni, poate doar pe cei care vor să- 
ti facă rau. lar eu n-aveam nicio letcaie. La pușcărie, unii mai 
pot să lucreze și să obţină niște bani, chiar dacă nu primesc 
mălai de-acasă. La balamuc, stai toată ziua si te uiţi pe pereţi, 
așa că nexam biștari. 

La trei săptămâni de la internare, mi-a povestit Spoel, a fost 
dus într-un pavilion special, în care se mai aflau vreo 
cincisprezece internaţi, toţi tineri între douăzeci și treizeci de 
ani, care comiseseră infracțiuni cu violenţă. Mai târziu avea să 
afle că internatii de-acolo, printre care și el, urmau un tratament 
cu medicamente experimentale, coordonat de profesorul Joseph 
Wieder. 

— Am discutat de vreo două ori cu avocatul, dar m-a dus cu 
vorba. Până la urmă mi-a spus verde-n faţă că abia peste un an 
putea să-i facă judecătorului o cerere de externare sau de 
mutare într-un spital cu regim mai lejer. Pur și simplu, nu-mi 
venea să cred ce mi se întâmpla. Doi tipi îmi trăseseră o ţeapă, 
îl bătusem pe unul dintre ei și-i luasem cincizeci de dolari din 
portofel, bani care nici măcar nu-mi acopereau paguba, și mă 
trezisem la balamuc pentru cel puţin un an de zile. 

— N-ai mai avut ocazia să discuti cu profesorul Wieder? 


VP - 160 


— Ba da, venea uneori în pavilionul nostru, ne punea tot felul 
de întrebări, alegeam culori, completam formulare, chestii de 
genul ăsta. Eram ca niște afurisiti de cobai. Și i-am spus verde-n 
fata tipului astuia: „Barosane, rahatu' de Duanne mi-a zis că te 
cunoaște și că trebuie să ajung la balamuc doar ca să ies mai 
repede din toată chestia. Dar sunt la fel de întreg la cap ca și 
tine. Cum vine treaba?” Tipu' s-a uitat la mine cu ochii ăia ai lui 
de peste mort, pe care parcă-i vad și-acum, și știți ce mi-a 
răspuns? Că habar n-avea despre ce vorbeam, că eram acolo 
deoarece aveam probleme grave la cap și că urma să stau 
închis cât va crede el de cuviinţă, fiindcă era în interesul meu să 
urmez tratamentul. La naiba! 

Mi-a istorisit apoi că începuse să aibă coșmaruri îngrozitoare, 
că nici măcar nu mai știa dacă era treaz sau visa, iar pilulele pe 
care-l obligau sa le înghită îi făceau mai mult rău decât bine. In 
majoritate, cei din pavilion aveau migrene și, pe măsură ce 
tratamentul avansa, multi dintre ei își petreceau cea mai mare 
parte a timpului legaţi de pat, pradă halucinatiilor, vomitau tot 
ce mâncau și aveau erupții pe brațe și pe picioare. 

După un an, Spoel a fost vizitat de un alt avocat, pe nume 
Henry Baldwin. Individul i-a spus că preluase cazul de la 
Duanne, care părăsise statul. l-a povestit lui Baldwin cum 
ajunsese acolo și care fusese înțelegerea inițială. Nu știe dacă 
Baldwin l-a crezut, dar avocatul a înaintat către judecător o 
cerere de reexaminare a clientului său, așa că Spoel s-a trezit 
din nou în fata lui Wieder. Cererea de externare i-a fost 
respinsă, ca și aceea de a fi mutat la Marlboro Psychiatric 
Hospital, care avea un regim mai lejer, deci s-a întors la 
Trenton. 

— Cu vreo șase luni înainte să ies naibii de-acolo, a continuat 
el, am fost mutaţi și împrăștiați prin alte saloane, iar pavilionul 
s-a închis. Tratamentul mi-a fost schimbat și am început să mă 
simt ceva mai bine. Nu mai aveam coșmaruri și nici migrene, 
însă tot mă trezeam uneori că nu știam unde mă aflam sau nu 
mai recunoșteam o persoană sau alta. Fierbeam de nervi, chit 
că încercam să ascund chestia asta și să mă gudur pe lângă 
toată lumea, ca să arăt că eram sănătos la cap. Cum de fusese 
posibil așa ceva? Sigur, nu fusesem un băiat de treabă, da' nu 
omorâsem pe nimeni și nici măcar nu l-aș fi lovit pe individu’ ăla 


VP - 161 


dacă nu mi-ar fi tras ţeapă. Și ajunsesem să-și bată toţi joc de 
mine, ca de un animal. 

Când a mers iarăși la examinare, Spoel a constatat că Wieder 
fusese înlocuit de un alt expert. Externarea sub control judiciar i- 
a fost aprobată și câteva zile mai târziu a părăsit spitalul. 

e 

Era în octombrie 1987 când a ieșit și nici măcar nu știa unde 
avea să locuiască. Toate lucrurile îi fuseseră vândute de 
proprietarul maghernitei în care stătuse înainte de a fi arestat, 
în contul chiriei restante. Tipii din fosta lui gașcă nu voiau să-l 
mai accepte, fiindu-le teamă că prezența lui putea să atragă 
atenţia poliţiei. În plus, era socotit nebun și nimeni nu voia să-i 
mai incredinteze vreo misiune. Unui singur tip pe care-l 
cunoscuse înainte să ajungă la balamuc i s-a făcut milă de el și 
l-a găzduit și hrănit câteva zile. 

După vreo două săptămâni a reușit să se angajeze spălător de 
vase la o cârciumă de pe lângă Princeton Junction, iar 
proprietarul, un tip de treabă, l-a lăsat să doarmă în depozitul de 
mărfuri, unde și-a improvizat un pat. Imediat după aceea a 
început să-l urmărească pe Wieder, care locuia în West Windsor. 
Era hotărât să-și ia talpasita din New Jersey și să înceapă o viata 
nouă, dar nu voia să plece înainte de a se răzbuna. Era convins 
că profesorul împreună cu acel Duanne, și poate cu alti complici, 
furnizau carne de tun pentru cine știe ce experimente și că el 
picase în capcană. Dar n-avea de gând să se cărăbănească 
înainte de ai face să plătească. Și cum Duanne nu mai era de 
găsit, Wieder avea să fie cel care trebuia să încaseze papara. 

l-a aflat adresa și a constatat că profesorul locuia singur într-o 
casă relativ izolată. Iniţial, se gândise să-l bată pe stradă, la 
adăpostul întunericului, însă studiind locuinţa lui Joseph, și-a 
spus in cele din urmă că reședința era locul ideal pentru atac. N- 
avea de gând să-l omoare, ci doar să-l bată bine, așa că a făcut 
rost de la niște puști de o bâtă de baseball și a învelit-o într-un 
prosop vechi, pentru a atenua forţa loviturilor. A ascuns bâta 
respectivă într-o noapte pe malul lacului de lângă casa 
profesorului. 

În perioada aceea, mi-a relatat el, s-a împrietenit cu unul 
dintre chelnerii de la cârciumă, un tip din Missouri pe nume 
Gene Slade. Acesta voia să-și ia și el talpasita din Jersey. Isi 
găsise un serviciu la un campus de rulote din Missouri și i-a 


VP - 162 


propus lui Spoel să-l însoţească. Individul avea de gând să plece 
înainte de sărbătorile de iarnă, așa că lucrurile s-au precipitat. 

Spoel îl pândise mai multe seri la rând pe Wieder. La ora zece 
cârciuma se închidea, așa că pe la zece și jumătate seara se afla 
deja lângă locuinţa acestuia, în curtea din spate. Observase că 
erau două persoane care veneau pe la profesor destul de des: 
un tip tânăr, cu alură de student, și un tip înalt și solid, bărbos, 
care părea a fi un fel de îngrijitor. Numai că niciunul dintre ei nu 
rămânea peste noapte. 

— În 20 decembrie mi-am dat demisia de la cârciumă și l-am 
anunţat pe proprietar că plec pe Coasta de Vest. Ne-am luat 
rămas-bun și mi-a dat patruzeci de dolari în plus și două 
pachete cu ţigări. Nu voiam să fiu văzut prin zonă, așa că m-am 
cărăbănit pe malul Assunpink Creek, unde am stat pitit într-o 
magazie de lemne până când s-a întunecat, apoi mi-am ascuns 
bocceaua și am plecat spre locuinţa tipului. Cred că era nouă 
seara când am ajuns acolo. Numai că profesorul nu era singur. 
Individu' ăla tânăr care trecea des pe la profesor se afla acolo. 

L-am întrebat dacă-și mai amintea cum arăta respectivul 
tânăr, însă mi-a răspuns că n-ar mai fi în stare să-l descrie - 
arăta ca oricare dintre mucoșii care-și făceau veacul prin 
campus pe banii părinţilor. Cu vreo trei zile înainte de atac, într- 
o seară în care Spoel dădea târcoale casei lui Wieder, tipul 
respectiv fusese cât pe ce să-l vadă pe fereastră; se uitase drept 
spre el, înainte să apuce să se ascundă. Noroc că ningea 
zdravăn, mi-a zis el, așa că tipul își spusese probabil că i se 
păruse. 

— Cred că era vorba de un tânăr pe nume Richard Flynn, l-am 
lămurit eu. Ești sigur că nu era și o femeie cu ei? 

— Sunt sigur, erau doar ei doi. V-am spus că am ajuns pe la 
ora nouă. Individul ala a plecat abia pe la unspe și profesorul a 
rămas singur. Am mai stat vreo zece minute, să fiu sigur că tipu' 
s-a cărat. Aveam de gând să sun la ușă și să-l pocnesc pe 
Wieder când venea să deschidă, însă omul mi-a ușurat treaba: a 
deschis ferestrele alea care dădeau în curtea din spate și s-a 
cărat la etaj, așa că m-am strecurat în casă și m-am ascuns în 
holul de la intrare. 

În continuare, mi-a povestit cum Wieder a revenit în 
sufragerie, a închis ferestrele, apoi s-a așezat pe canapea, a 
aprins televizorul și a început să se uite pe niște hârtii. Spoel s-a 


VP - 163 


strecurat în spatele lui și l-a lovit cu bâta de baseball în cap. 
Lovitura n-a fost, probabil, prea puternică pentru că avea 
mâinile îngheţate, iar profesorul a reușit să se ridice și s-a întors 
spre el. Spoel a ocolit canapeaua și a început să-l lovească 
orbește, de zece sau douăzeci de ori, până când profesorul a 
căzut la podea. Spoel purta o mască pe care și-o confectionase 
dintr-un fes de lână, așa că nu-i era teamă că Wieder putea să îl 
recunoască. Se pregătea să caute niște bani gheaţă, când a 
auzit pe cineva deschizând ușa de la intrare. A sărit pe 
fereastră, a ocolit casa și a luat-o la fugă prin ninsoare. 

A aruncat bâta în râu și s-a adăpostit peste noapte în aceeași 
magazie de lemne din apropierea Assunpink Creek. A doua zi 
dis-de-dimineata s-a întâlnit cu Slade în Princeton Junction si au 
pornit spre Missouri. A aflat ulterior că profesorul murise. 

— Probabil că l-am pocnit mai rău decât crezusem, a încheiat 
el. Și uite-așa, m-am trezit și ucigaș. Pe urmă, după ce făceam 
fiecare chestie de felu' ăsta, parcă mă trezeam dintr-un vis și 
nu-mi venea să cred ca eu eram ala de facusem așa ceva. 
Mereu am fost convins c-am luat-o pe aratura din cauza 
medicamentelor pe care mi le-au dat in nenorocitu’ lor de spital. 
N-o spun ca să mă scuz, oricum n-ar mai avea niciun rost. 

— Erai sub supraveghere, i-am zis eu. Nu s-a sesizat nimeni 
că ai părăsit New Jersey? N-ai fost dat în urmărire? 

— Habar n-am; m-am carat și gata. Nu m-a întrebat nimeni 
nimic după aceea și n-am mai avut de-a face cu poliţia până în 
2005, când m-au umflat de pe autostradă. l-am spus atunci 
avocatului c-am fost internat la Trenton cu ani în urmă, așa că a 
cerut la rândul lui o expertiză psihiatrică. Aia din comisie au 
decis că eram în regulă și că puteam face faţă procesului, așa 
că am fost judecat și condamnat. Nu credeți că-i culmea? Când 
eram sănătos - și vă spun eu că eram - am ajuns la balamuc. 
Când eram convins și eu însumi că nu eram întreg la cap, au 
refuzat să mă vare iar la balamuc și m-au trimis la injecție. 

— Au trecut multi ani de-atunci si poate că nu-ţi mai aduci 
bine aminte, deci te mai întreb o dată: ești sigur că în seara 
aceea profesorul era împreună cu o singură persoană, bărbat, 
alb, cam de vârsta ta de-atunci? Poate n-ai văzut bine, afară 
ningea, probabil că erai ascuns pe undeva prin curte și n-aveai 
unghiul de vedere bun... 

— Sunt sigur. Spuneati că v-aţi ocupat de căzu ala... 


VP - 164 


— Da. 

— Atunci, poate ca v-aduceti aminte cum arăta hogeacu' 
tipului. Sufrageria avea două ferestre mari și o ușă din sticlă 
care dădeau în curtea din spate, spre lac. De-acolo se vedea 
perfect în sufragerie când luminile erau aprinse și jaluzelele 
ridicate, și în seara aia așa erau. Profesoru' și tipu' ăla au băut 
amândoi în sufragerie, au stat de vorbă, apoi tipu' a plecat și 
Wieder a rămas singur. 

— N-a existat vreo ceartă între ei? 

— Poate că s-au certat, nu auzeam ce vorbeau. 

— Sustii că era cam unsprezece când tipul cel tânăr a plecat? 

— Cam asa, nu sunt foarte sigur. Poate că era unspe jumate, 
dar nu mai târziu. 

— Și la zece minute după aceea l-ai atacat pe Wieder. 

— V-am spus, mai întâi am intrat în casă și m-am ascuns, pe 
urmă el a venit înapoi în sufragerie și atunci l-am pocnit. Poate 
n-au fost zece minute, poate c-au fost douăzeci, să zicem, da nu 
cred că mai mult. Aveam mâinile încă îngheţate când l-am 
plesnit prima oară, de-aia nici n-am dat cum trebuia, așa ca n- 
am stat ascuns acolo prea mult. 

ÎI priveam și mă întrebam cum de-mi scăpase numele lui când 
analizasem pista unei răzbunări din partea unui fost pacient de- 
al profesorului. Lista cazurilor în care Wieder făcuse parte din 
comisiile de expertiză era lungă, am chibzuit eu. lar procurorul 
de caz era un tip haotic și idiot, care ne trimitea de colo colo, 
răzgândindu-se de la o zi la alta în privința pistelor de urmat, 
așa că n-apucam să verificăm nimic până la capăt. Reporterii 
erau pe capul nostru și scriau tot felul de prostii prin ziare, iar eu 
umblam cu o sticlă ascunsă în mașină și mă întrebam când 
aveam să fiu destul de beat în timpul serviciului, încât să fac 
ceva suficient de aiurea pentru a fi dat afară. Când mă gândeam 
la perioada aceea, mă întrebam cât de mult mă interesa, de 
fapt, cine-l omorâse pe Joseph Wieder sau dacă existau și alte 
planete locuite în Univers. Eram preocupat doar să-mi plâng 
singur de milă și să-mi caut scuze. 

— N-ai nici cea mai mică idee cine a fost persoana pe care ai 
auzit-o intrând în casă după ce l-ai lovit pe profesor? 

— Nu, am întins-o imediat. Nu mă așteptam să apară cineva 
la ora aia, așa că am tăiat-o cât am putut de repede și nu m-am 
uitat înapoi. Credeam că doar îl bătusem bine pe tip; erau destui 


VP - 165 


drogati prin zona, așa că sticleţii aveau să creadă că cineva 
intrase peste el să-l jefuiască. Nu credeam că o să iasă o mare 
tevatură fiindcă un tip încasase o papară. Oricum, urma deja să 
fiu departe. Da' el și-a dat ochii peste cap și asta a schimbat tot, 
nu-i așa? 

— Nu știi dacă la ușă era o singură persoană sau mai multe? 

A clătinat din cap. 

— Nu, îmi pare rău, v-am spus tot ce știu. 

— Wieder n-a murit pe loc, ci două-trei ore mai târziu, i-am 
precizat eu. Dacă cineva a venit la el pe la miezul nopţii, ar fi 
trebuit să sune la ambulanţă, dar se pare că n-a făcut-o. Poate ţi 
s-a părut doar, era vânt puternic și probabil că ușa doar s-a 
scuturat în balamale. 

— Nu, a obiectat el hotărât. A fost cum v-am zis: cineva a 
descuiat ușa și a intrat. 

— Cineva care l-a lăsat să moară acolo, pe podea. 

S-a uitat lung la mine, incretindu-si fruntea ca o maimuţă. 

— N-am știut chestia asta... Deci tipu’ n-a murit pe loc? 

— Nu. Poate că persoana care a venit acolo ar fi reușit să-l 
salveze dacă ar fi sunat urgent la ambulanţă. Abia dimineaţa, 
când era prea târziu, îngrijitorul a sunat la 911. Wieder era deja 
mort de câteva ore. 

— De-aia vă interesează cine a venit atunci? 

— Da. În timpul atacului, Wieder a spus ceva? A strigat după 
ajutor, te-a întrebat cine erai, ceva de genul ăsta? A pronunţat 
cumva un nume? 

— Nu, n-a strigat după ajutor. Poate că a croncănit ceva, însă 
nu-mi aduc aminte. La început a încercat să se apere, după care 
a căzut și doar și-a ferit capu'. Dar n-a strigat, de asta sunt 
sigur. Oricum, n-avea cine să-l audă. 

Gardienii au intrat și unul dintre ei mi-a făcut semn că discuția 
se terminase. Era cât pe ce să-i spun lui Spoel la revedere, apoi 
mi-am dat seama că ar fi sunat aproape ca o glumă macabră; 
peste cinci săptămâni, individul avea să fie mort. Așa că i-am 
mulțumit încă o dată deoarece acceptase să vorbim. Ne-am 
ridicat și el s-a răsucit pe călcâie și a plecat cu pașii aceia 
tmpleticiti din cauza lanţului de la picioare, escortat de gardieni, 
fără să se uite înapoi. 


VP - 166 


Am rămas singur în încăpere. Am scos tigarile din geantă, ca 
să nu uit să le las gardienilor la ieșire. Cineva venise acasă la 
profesor pe la ora douăsprezece noaptea, îl găsise zăcând grav 
rănit pe covor, dar nu anunţase ambulanta. Acel cineva nu 
sunase la ușă, ci intrase direct în casă, cu ajutorul cheilor pe 
care le avea deja. Asta dacă Spoel spunea adevărul. După atâţia 
ani, memoria iti poate juca tot felul de feste. Oricum, un lucru 
era cert: ceea ce-mi relatase el nu se potrivea deloc cu ceea ce 
declarase atunci Derek Simmons, iar cu câteva luni înainte îi 
repetase reporterului. 

La sfârșitul anchetei pe care o făcuse în urmă cu câteva luni, 
John Keller scrisese un soi de sinteză a informaţiilor adunate de 
el; o copie a declaraţiei lui Simmons era printre hârtiile pe care 
mi le adusese. Acesta considerase că Laura Baines fusese în 
casă în momentul crimei și îi furase profesorului manuscrisul 
cărții pe care acesta o terminase de scris și urma să-l trimită 
unei edituri. Keller presupusese că Laura și Richard fuseseră 
complici, pentru că Laura n-ar fi fost în stare, din punct de 
vedere fizic, să-l rapuna singură pe Wieder. Cel mai probabil, 
considerase el, Flynn fusese cel care mânuise bâta, însă Laura 
Baines fusese autorul moral al crimei și singurul beneficiar de pe 
urma acesteia. 

Dacă ceea ce povestise Spoel era adevărat, Laura Baines n- 
avusese nevoie de complicitatea lui Flynn pentru a comite 
crima: pur și simplu, îl găsise rănit de moarte pe profesor, 
trecuse întâmplător pe-acolo după ce atacul se consumase și 
profitase de situaţie pentru a fura manuscrisul și a se face 
nevăzută, închizând fereastra pe care sărise Spoel și încuind ușa 
în urma ei. Derek Simmons declarase că dimineaţa, când sosise 
acasă la profesor, găsise ferestrele închise și ușa încuiată, deci 
cel care părăsise ultimul casa avusese un rând de chei. Cele ale 
profesorului fuseseră găsite pe masuta de telefon din holul de la 
intrare. 

Mi-am mai adus aminte de un alt lucru important, și anume 
de raportul medico-legal. Legistul fusese intrigat de un lucru: 
dintre toate loviturile primite de Wieder pe parcursul luptei, una 
singură fusese mortală. Cel mai probabil era vorba de ultima 
lovitură, aplicată de sus în jos în tâmpla stângă, și victima o 
primise când era căzută la podea și, cel mai probabil, 
inconstienta. Spoel afirmase că învelise într-un prosop bâta de 


VP - 167 


baseball pe care o folosise. O bâtă înfășurată într-un prosop nu 

provoacă un asemenea dezastru. Dar dacă ultima lovitură, cea 

care-l ucisese pe Wieder, fusese aplicată nu numai cu o armă 

diferită, de exemplu un blackjack, dar și de o persoană diferită? 
e 

Matt a venit peste câteva minute și am refăcut în sens invers 
traseul de la venire; am lăsat tigarile pentru Frank Spoel la 
poartă si am mers amândoi în parcare. Se inseninase și cerul se 
întindea peste prerie fără umbră de nor. Un uliu plutea în 
văzduh, scoțând din când în când un țipăt ascuţit. 

— Ești OK, amice? m-a întrebat Matt. Ești palid ca un mort. 

— Sunt în regulă, probabil că nu-mi priește aerul de acolo. Stii 
vreun restaurant bun prin apropiere? 

— Ar fi Bill's Dinner, la opt kilometri de-aici, pe autostradă. 
Vrei să mergem acolo? 

— Ti-am spus că ești invitatul meu la masa de prânz. Mai am 
patru ore până la avion. 

A condus în tăcere până la restaurant, în timp ce eu mă 
gândeam la povestea lui Spoel. Cel mai ciudat mi se părea 
faptul că declarația lui nu se potrivea deloc cu cea a lui Derek 
Simmons. Ingrijitorul pretinsese că se ascunsese tot în curtea 
din spatele casei. Dar dacă așa ar fi stat lucrurile, ar fi fost 
imposibil să nu-l vadă pe Spoel sau acesta pe el. Curtea 
respectivă era destul de mare, iar singurul loc în care ai fi putut 
să te ascunzi fără să fii văzut din interior și în același timp să ai 
contact vizual cu ferestrele sufrageriei era undeva în partea 
opusă lacului, în stânga, unde se aflau niște brazi ornamentali 
înalţi de vreo doi metri și un pâlc de magnolii. 

— Te gândești la ce ţi-a spus individu' ăla? m-a întrebat Matt, 
pe când oprea în parcarea de vizavi de restaurant. 

— Cam așa ceva. 

— Nici măcar nu poţi să fii sigur că nu bate câmpii. Un 
asemenea gunoi minte de-ngheata apele chiar și numai pentru 
un pachet cu ţigări. Poate că a născocit toată povestea ca să se 
bage în seamă, în speranţa că execuţia va fi amânată prin 
redeschiderea cazului Wieder. Crima a fost comisă în alt stat, 
așa că poate speră că va fi dus în New Jersey și judecat din nou. 
Avocatu' lui a-ncercat ceva în sensul ăsta, da' n-a reușit nimic. 

— Cred că spune adevărul. 


VP - 168 


Am coborât din mașină și Matt și-a scos pălăria, și-a trecut 
mâna prin părul de culoarea argintului, apoi și-a pus-o la loc pe 
cap. 

— Stii, mă gândeam și la individu’ ăla din California care scrie 
o carte despre criminali. Toată viaţa am trăit printre ei. La 
început am încercat să-i vâr la mititica, pe urmă m-am străduit 
să-i fac să rămână acolo exact atât cât a decis judecătorul că 
tre' să stea. Zic eu că-i cunosc destul de bine și nu-s prea multe 
de spus despre ei: unii se nasc așa și cu asta basta, tot așa cum 
altu' are talent la desen sau la baschet. Sigur că toţi au câte-o 
poveste tristă de relatat, da’ eu, unu’, nu dau două parale pe 
ele. 

Am intrat în cârciumă și ne-am comandat prânzul. În timpul 
mesei am povestit de una, de alta, fără să mai aducem vorba de 
Spoel. La sfârșit m-a întrebat: 

— Ce te-a apucat totuși cu chestia asta? N-ai altceva mai bun 
de făcut? 

M-am hotărât să-i mărturisesc adevărul. Matt Dominis nu era 

omul care merita să fie minţit și, în plus, eram sigur că nu urma 
să se uite la mine cu expresia aia de milă pe care n-o puteam 
suferi. 
î — În urmă cu trei luni am mers la doctor, i-am zis eu. 
Incepusem să uit, mai ales numele străzilor, deși întotdeauna 
avusesem o memorie bună. Am încercat să fac singur niște 
exerciţii: care actor jucase în filmul cutare, cine cânta melodia 
aia, cu ce scor s-a terminat nu știu ce meci, chestii de-astea. Si- 
am observat că aveam probleme și cu numele, așa că m-am dus 
la doctor. Mi-am făcut niște analize, medicul mi-a pus tot felul 
de întrebări și peste două săptămâni mi-a dat vestea cea mare. 

— Să nu-mi spui că... 

— Dacă nu vrei, nu-ţi spun. Glumesc, amice. Da, e vorba de 
Alzheimer. Boala e în stadiu incipient, încă nu uit dacă am fost la 
budă sau nu și nici ce-am mâncat aseară. Așa că medicul mi-a 
sugerat să-mi tin mintea trează, să încerc tot soiul de exerciţii, 
mi-a dat și o carte și niște CD-uri care să mă ajute. Însă mi-am 
adus aminte de reporterul care se interesase de cazul Wieder. 
Trecusem pe la secţie și făcusem pentru el niște copii după 
documentele pe care le găsisem prin arhivă. Mi s-a părut că era 
o idee mai bună să-mi ocup mintea cu chestia asta decât să-mi 
aduc aminte de meciuri vechi. Mi-am dat seama că întotdeauna 


VP - 169 


considerasem că o dădusem în gard atunci pentru că-n perioada 
aia eram un betiv pe care până și nevastă-sa îl părăsise. 

— „Ai dat-o-n gard”? Ce naiba înseamnă asta? 

— E o expresie de-a lui Tony, fiu-meu. După care m-ai sunat 
tu și-am venit încoace. 

— Nu sunt sigur c-am făcut bine ce-am făcut, c-am dezgropat 
morții. Da’ ţi-am spus-o doar ca pe un fapt divers, nu mă 
gândeam neapărat că te mai interesează subiectu' ăsta și o să 
vii imediat încoace. Bătrâne, îmi pare atât de rău de chestia 
asta... 

— Pentru mine e important să știu ce s-a întâmplat atunci și 
cum de-am făcut de l-am lăsat să scape pe criminal. Chiar dacă 
peste un an sau doi sau trei nici măcar n-o să-mi mai aduc 
aminte cine era Wieder sau că am fost poliţist, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Pentru mine e o răscumpărare a rahatului pe 
care l-am împrăștiat atunci în jurul meu și pe care-l plătesc și 
astăzi. 

— Cre' că ești prea aspru cu tine, a opinat el și i-a făcut semn 
chelneritei să-i mai toarne cafea. Toţi am avut perioade bune și 
mai puţin bune. Eu, unul, nu-mi aduc aminte de tine, în perioada 
aia, ca de unu' care-și bătea joc de serviciu. Toţi te respectam, 
Roy, și te consideram un tip de ispravă. Bine, știam că mai 
trăgeai câte o dușcă din când în cand, da’ toţi ne apăram cum 
puteam de ce era-n jurul nostru, nu-i așa? Lasă chestiile din 
trecut și vezi ce faci cu povestea asta de-acum. Ti-au dat și 
tratament, pilule, vreau să spun? 

— Înghit niște medicamente. Urmez indicaţiile doctorilor, însă 
nu-mi fac nicio iluzie. Am citit câte ceva pe internet despre 
Alzheimer, deci știu că nu există niciun fel de tratament care să 
te vindece de așa ceva. E o chestiune de timp si-atata tot. Când 
nu voi mai putea să-mi port singur de grijă, o să mă internez 
într-un azil. Am ceva economii puse deoparte pentru asta. 

— Ești sigur că nu vrei să rămâi peste noapte? Să mai stăm 
de vorbă? 

— Aș pierde niște bani dacă mi-aș amâna biletul. Dar poate că 
o să mă mai reped o dată pe-aici în curând, tot n-am prea multe 
de făcut. 

— Da' fără vizite la pușcărie, sper. 

— Fara, iti promit. 

— Casa mea ţi-e deschisă oricând, bătrâne, știi asta. 


VP - 170 


— Știu. 

e 

M-a condus la aeroport și ne-am luat rămas-bun. Am avut 
senzația stranie că n-am să-l mai văd niciodată. In timp ce 
mergea spre ieşire m-am uitat după el cum naviga prin 
aglomeratie ca un crucișător printre niște barcute, până când l- 
am pierdut din vedere. 

Trei ore mai târziu am ajuns pe aeroportul din Newark, am 
luat un taxi și am pornit spre casă. Șoferul a pus un CD cu 
melodii vechi de Creedence Clearwater Revival și în timp ce le 
ascultam mi-am adus aminte de primele zile împreună cu Diana: 
cum ne cunoscuserăm la un picnic, cum îi pierdusem apoi 
numărul de telefon și o reîntâlnisem întâmplător pe când ieșeam 
cu niște amici dintr-o sală de cinematograf, cum făcusem prima 
oară dragoste într-un motel din Long Beach. În mod curios, 
amintirile acelea mi se păreau mai vii decât vizita pe care 
tocmai o făcusem la Potosi. 

Observasem de multă vreme că atunci când ești preocupat 
intens de ceva, o porţiune a minţii tale macină fără încetare 
chestia aceea, chiar și în perioadele în care, măcar aparent, nu 
te gândești la ea. Pe când intram în casă, după ce plătisem 
taxiul, mi-am spus că povestea lui Spoel era adevărată, că, 
dintr-un motiv sau altul, Derek Simmons mă mintise atunci cand 
îl interogasem cu mai bine de douăzeci de ani în urmă și că 
trebuia să aflu de ce făcuse asta. 


TREI 


L-am vizitat pe Simmons două zile mai târziu, după ce mai 
întâi am vorbit la telefon. Îi găsisem adresa printre hârtiile pe 
care le primisem de la John Keller. Tipul locuia aproape de sediul 
poliţiei din Princeton și am ajuns acolo pe la ora trei după- 
amiaza, pe când niște nori dolofani, de culoarea granitului, își 
vărsau încărcăturile de apă pe acoperișurile caselor din zonă. 
Simmons era singur acasă, deși din însemnările lui Keller 
tntelesesem că locuia împreună cu o parteneră pe nume 
Leonore Phillys. L-am întrebat de ea și mi-a răspuns că femeia 


VP - 171 


plecase înapoi în Louisiana pentru a-și îngriji mama, care se 
operase de hernie. 

Îngrijitorul avea aproape patruzeci de ani atunci când 
anchetasem cazul Wieder, așa că mă așteptasem să găsesc un 
moșulică mototolit de vârstă, dar mă înșelasem. Nu se îngrășase 
și dacă făceai abstracţie de ridurile adânci de pe faţă și de părul 
cărunt, era aproape neschimbat. 

Am intrat în sufragerie, mi-a făcut semn să iau loc pe o 
canapea și mi-a adus o cană de cafea. Lichidul avea gust de 
scortisoara. Mi-a explicat că primise rețeta de la partenera lui, 
care o știa de la cajunii din Louisiana. Și-a luat și el o cană de 
cafea, și-a aprins o ţigară și a tras aproape de el o scrumieră din 
ceramică. 

— Nu cred ca te-aș fi recunoscut dacă ne-am fi întâlnit pe 
stradă, mi-a spus el. Sincer, am și încercat să uit povestea aia. 
Ştii că m-a căutat un reporter în urmă cu câteva luni, tot în 
legătură cu căzu ăsta? 

l-am răspuns că știam și că discutasem și eu cu John Keller în 
aceeași perioadă de timp. După care i-am relatat povestea lui 
Frank Spoel, ajutându-mă de notițele dintr-un carnet cu spirală 
pe care-l folosisem pentru a sistematiza toate informaţiile pe 
care le aveam, așa cum obisnuiam pe vremuri. M-a ascultat cu 
atenție, fără să mă întrerupă, sorbind din când în când din cana 
de cafea și trăgând din ţigările pe care și le aprindea una dupa 
cealaltă. 

Când am terminat, n-a comentat nimic, doar m-a întrebat 
dacă mai doream cafea. Scrumiera era deja atât de plină de 
chiștoacele tigarilor fumate până la filtru, încât părea gata să se 
reverse pe suprafaţa mesei dintre noi. 

— Îţi dai seama de ce te-am căutat? l-am întrebat eu. 

— Nu, mi-a răspuns el calm. Mai bine de douăzeci de ani nu 
m-a întrebat nimeni nimic despre chestia asta și de la o vreme, 
brusc, o grămadă de lume pare interesată de ea. Nu-mi dau 
seama cum vine treaba. Și nu-mi face nici cea mai mică plăcere 
să vorbesc despre vremurile alea. 

— Derek, iti amintești ce ai declarat atunci? Și ce i-ai spus 
reporterului cu puţină vreme în urmă? 

— Da, cre' că-mi amintesc, sigur. 

— Ceea ce ai declarat nu se potrivește deloc cu ceea cea 
spus Spoel. El pretindea că în seara crimei s-a ascuns în spatele 


VP - 172 


casei, în curte. Tu ai declarat că ai făcut la fel, aproximativ la 
aceeași ora. Cum se face atunci ca nu v-aţi văzut unul pe 
celălalt? Tu ai zis că profesorul a cinat împreună cu Laura 
Baines, apoi a sosit acolo Richard Flynn, care a început să se 
certe cu profesorul, iar Laura a plecat, pentru ca puţin mai târziu 
să-i vezi iarăși mașina parcată în apropiere. Numai că Spoel nu 
pomenește nimic de Laura Baines. El pretindea că profesorul a 
băut câteva pahare cu Richard Flynn si că n-a observat să fi 
existat o dispută între cei doi. 

Notasem în carnet, punct cu punct, lucrurile care nu se 
potriveau în relatările lor. 

— Asa, și? mi-a replicat el, fără să pară deloc intrigat. Poate 
că și tipu' ăla a uitat între timp una și alta, sau poate că minte. 
Poate că nici eu nu-mi mai aduc aminte exact cum s-au 
întâmplat lucrurile. Unde vrei să ajungi? 

— Nu-i prea greu de ghicit, i-am replicat eu. Unul dintre voi n- 
a spus adevărul și tind să cred că tu ai fost acela. Și mă 
interesează ce anume te-a determinat să minţi. 

A afișat un rânjet lipsit de veselie. 

— Poate că n-am minţit, ci nu mi-am adus bine aminte, a 
explicat el. Sunt bătrân, ca și tine, nu-i normal să fie așa? 

— Nu e vorba numai de ce i-ai povestit lui Keller, ci și de ceea 
ce ai declarat atunci, imediat după întâmplare. Cele două 
relatări sunt, practic, identice. In amândouă ai sugerat și faptul 
că între Wieder și Laura era o relaţie amoroasă, asta iti 
amintești? 

— Poate că așa stăteau lucrurile, de unde știi că nu era asa? 

— Ai fost singura persoană dintre cele interogate care a 
pretins ca Laura Baines și profesorul erau amanți. Și cum Flynn 
era îndrăgostit de ea, asta urma să ne furnizeze nouă, 
polițiștilor, motivul pentru care el l-ar fi ucis pe Wieder, adică 
gelozia. 

— Asa credeam, că erau amanți. Si mai cred și astăzi că Flynn 
s-a prefăcut că pleca, apoi s-a întors și l-a omorât pe profesor. 
N-ati fost in stare să dovediti asta, e problema voastră. Si în 
privinţa relaţiei dintre ei, poate că n-aţi întrebat pe cine trebuia. 

— N-ai fost ascuns în spatele casei în seara aia, nu-i așa? De 
ce ai încercat să-l înfunzi pe Flynn? 


VP - 173 


— N-am încercat să-l înfund deloc, s-a întâmplat exact cum 
am povestit. Am fost în spatele casei și i-am văzut pe toţi trei în 
sufragerie. 

— Adică ai stat în ninsoare mai bine de o oră. Cu ce erai 
îmbrăcat, Derek? 

— Naiba știe cu ce eram îmbrăcat, nu-mi mai aduc aminte. 

— Cum se face că nu l-ai văzut pe Spoel, sau că el nu te-a 
văzut pe tine? 

— Poate că tipul minte și n-a fost acolo, sau poate că a 
confundat ora, ce mă interesează pe mine? 

— De ce ai susținut că Laura Baines a fost acolo în seara aia? 

— Fiindcă asta am văzut pe fereastră. lar mașina ei era 
parcată în apropiere. Mă faci să repet mereu aceleași lucruri, ca 
un papagal. 

S-a ridicat brusc din fotoliu și s-a uitat la ceasul cu brățară pe 
care-l avea la mâna stângă. 

— Îmi pare rău, da' i-am promis unui client că-i termin de 
reparat mașina până diseară. E-n atelier și tre' să mă ocup de 
ea. Nu mai am nici timp și nici chef să vorbesc cu tine, fără 
supărare, și nici nu-mi place tonu’ tau. Mulţumesc pentru 
înţelegere, acu' e timpul să jucăm mingea. 

— Ce-ai spus? 

— Yankees cu Baltimore Orioles, după ce Thurman Lee 
Munson a dat coltu-n accidentu’ ala de avion. Am fost acolo, pe 
stadion. Nu mai discut despre Wieder cu nimeni care n-are un 
mandat in buzunar. Te conduc. 

Am plecat simtindu-ma aproape ridicol, ca un adolescent care 
se juca de-a detectivii și tocmai fusese dat afară din casa de 
tatăl unuia dintre ,suspecti”. Cand am urcat la volanul mașinii 
parcate în apropiere, am scos carnetul cu notițe din buzunar și l- 
am aruncat în torpedo. 

„Până la urmă unde vreau să ajung cu toată povestea asta?”, 
m-am întrebat eu în timp ce intram pe Valley Road, cu parbrizul 
inundat de șuvoaie, cărora ștergătoarele abia le mai făceau 
fata. Eram sigur că Derek mintea, îmi dădeam seama că mintise 
și în declaraţia pe care o dăduse imediat după crimă, însă nu 
puteam să mai fac nimic. Matt îmi spusese că avocatul lui Spoel 
încercase o redeschidere a cazului și nu reușise. lar fără așa 
ceva, eram doar un poliţist senil care se juca de-a detectivii, 
riscând să se facă de râs. 


VP - 174 


Vreme de o săptămână am lăsat-o baltă cu cazul Wieder. În 
acest răstimp am terminat de reparat acoperișul casei în care 
locuiam și am zugrăvit sufrageria. Locuinta o cumpărasem 
atunci când mă pensionasem de la un tip care se muta în Sud. 

Sâmbătă am făcut curățenie în casă și în curte, iar duminică 
am mers în Manhattan și m-am întâlnit cu un fost coleg pe nume 
Jim Foster, care supravietuise unui infarct și fusese externat din 
spital în urmă cu trei săptămâni. Era o zi de toamnă frumoasă, 
așa că am mers amândoi în Central Park și ne-am plimbat, apoi 
am luat un prânz ușor pe o terasă din apropiere. Mi-a povestit 
cu lux de amănunte despre dieta severă pe care o ţinea pentru 
a slăbi. L-am întrebat dacă-și mai amintea de cazul Joseph 
Wieder și mi-a răspuns ușor contrariat că numele nu-i spunea 
nimic. 

— Era profesor la Princeton și a fost ucis în propria lui locuinţă 
în decembrie '87. Un condamnat la moarte închis la Potosi, 
Missouri, pretinde că el l-a omorât. Tipul se numește Frank 
Spoel și avea douăzeci și doi de ani pe vremea aceea. Am fost 
până acolo și am vorbit cu el. Eu m-am ocupat atunci de 
anchetă. 

— Nu mi-a plăcut niciodată numele ăsta, Frank, mi-a 
mărturisit el, privind cu jind resturile de cârnaţi din farfuria mea. 
În copilărie am citit Pe aripile vântului şi-acolo era un personaj 
pe nume Frank, căruia îi mirosea gura urât. Nu știu de ce mi-a 
rămas în minte chestia asta, dar mereu mi-am adus aminte de 
ea când auzeam numele ăsta. N-am avut niciodată un prieten cu 
numele Frank. 

— Jim, te-ai ocupat vreodată de un caz care să te obsedeze? 
Adică să-ţi aduci aminte tot timpul de el, si după ani si ani? 

S-a gândit câteva clipe. 

— Cred că știu ce vrei să spui... După ce m-am mutat la 
NYPD, prin '89, am lucrat o vreme la Narcotice. Stii, erau 
vremurile în care împreună cu federalii ne luptam cu „westies” 
din Hells Kitchen și cu băieţii lui Gotti și nu prea aveai timp să te 
plictisești în orașul ăsta. Fosta iubită a unui boss irlandez, pe 
nume Myra Cooper, ne-a înștiințat că era gata să ciripeasca 
dacă-i acordam protecţie. Am stabilit să mă văd cu ea într-un 
restaurant de pe 43" Street, colt cu Broadway, care se numea 
Full Moon. M-am dus la întâlnire împreună cu un coleg, Dan 


VP - 175 


Finnley, care peste un an avea să moară împușcat într-un 
schimb de focuri cu niște tipi din Nicaragua pe 32" Street. Tipa a 
venit, am stat de vorbă și am băut câte o cafea, i-am explicat în 
ce consta programul de protecție a martorilor și ea părea să fie 
de acord să colaboreze. Pe urmă ea a zis că merge până la 
toaletă, a intrat acolo și noi am așteptat-o. Am stat un sfert de 
oră, însă ne-am dat seama că ceva nu era în ordine. Am vorbit 
cu o chelnerita si ea a intrat în toaleta pentru femei și a căutat- 
o, dar nu era înăuntru. În cele din urmă am vorbit cu șeful de 
sală și am verificat toaleta. Nimic. Nu existau ferestre, dacă mă 
crezi, deci singurele „ieșiri” erau găurile din vasele de toaletă și 
fanta instalaţiei de aerisire, în care n-ar fi încăput niciun copil. 
Nu ne venea să credem ce se întâmpla, masa noastră era chiar 
în fata toaletei, deci n-ar fi avut cum să iasă fără s-o vedem. Mai 
mult, localul era aproape gol, așa că nimeni nu intrase sau iesise 
din toaletă fără să fie observat. 

— Ce poveste! am comentat eu. Nu mi-ai spus-o niciodată 
până acum. 

— Poate pentru că nu prea vreau să mă gândesc la ea, simt 
că se zbârlește părul pe mine și-acum, când îmi aduc aminte. A 
fost de parcă femeia aia, pur și simplu, s-ar fi evaporat, la doar 
câţiva pași de mine. N-a mai fost găsită niciodată, vie sau 
moartă. Ani de zile mi-am stors creierii încercând să-mi dau 
seama cum a fost posibil așa ceva, fără niciun rezultat. Poate că 
fiecare poliţist are câte-o maimuţă de felul ăsta în spate, Roy. 
Ideea e că nu trebuie să te gândești prea mult la ea. 

După ce l-am condus pe Jim la staţia de metrou, am plecat 
spre parcarea unde îmi lăsasem mașina. Când am trecut pe 
lângă librăria McNally Jackson, am văzut în vitrină un afiș care 
anunţa că Laura Westlake avea să tina o lectură în după-amiaza 
zilei de miercuri, adică peste trei zile. N-aș fi îndrăznit s-o 
abordez într-un cadru privat, așa că mi-am spus că poate voi 
reuși să schimb câteva vorbe cu ea după aceea. Faptul că 
dădusem peste acel afiș tocmai atunci mi s-a părut un semn. 
Prin urmare am decis să-mi încerc norocul. 

În drum spre casă, am recapitulat întâlnirea cu Derek 
Simmons. Afirmase la un moment dat ceva care mă intrigase, 
dar nu mai reușeam să-mi aduc aminte ce anume și de ce 
cuvintele lui nu se potriveau cu o anumită informaţie. 


VP - 176 


Afișul cu Laura Baines nu conţinea și fotografia ei, așa că 
după ce-am ajuns acasă am căutat una pe internet. Mi-o 
aminteam foarte vag din perioada anchetei - o tânără înaltă, 
subțire și sigură pe ea -, dar trăsăturile ei rămâneau ferecate în 
acea cameră secretă din mintea mea în care începeau treptat să 
se îngrămădească tot mai multe lucruri din trecut. Am găsit 
câteva imagini cu ea și m-am uitat la ele mai multe minute în 
șir, observându-i fruntea înaltă, privirea rece și expresia aspră a 
gurii. Nu era vreo frumusețe, însă puteam să înţeleg de ce 
Richard Flynn se îndrăgostise nebunește de ea. 

e 

În urmă cu câteva luni, la rugămintea lui John Keller, trecusem 
pe la arhivele secţiei de poliție din West Windsor și facusem 
niște cdpii după documentele din dosarul Wieder. Lunea 
următoare am mers la departamentul de poliție din Princeton și 
m-am interesat de cazul Simmons, când Derek fusese acuzat că- 
și omorâse soția, dar pana la urmă fusese achitat pe caz de 
nebunie. Richard Flynn mentionase cazul în manuscrisul lui doar 
în treacăt, argumentând că știa detaliile din poveștile Laurei 
Baines, așa că m-am gândit că n-ar fi rău deloc să arunc o 
privire pe hârtiile din dosar. Crima avusese loc în anul 1982, 
când mă mutasem deja de ani buni la secția din West Windsor. 

Vorbisem deja la telefon cu șeful departamentului, pe care-l 
știam încă din vremea în care eram amândoi detectivi, iar el îmi 
aprobase vizita în arhive fără să-mi pună prea multe întrebări. 
Am schimbat câteva vorbe cu băieţii de la recepţie, am primit 
un ecuson de vizitator, apoi am coborât la demisol, unde era 
depozitată arhiva, alături de biroul de probe. 

Nu se schimbase nimic în privința organizării arhivei din anii 
în care lucrasem acolo. Un ofițer în vârstă, pe care nu-l 
cunoșteam, pe nume Val Suminsky, m-a însoţit în spaţiul 
destinat arhivei, mi-a pus în brațe o cutie veche din carton si 
apoi m-a condus într-un soi de birou improvizat, în care se aflau 
doar o masă cu o lampă și un copiator vechi așezate pe ea, 
două scaune și niște rafturi goale. Mi-a spus că aveam tot timpul 
din lume ca să mă uit în hartoagele pe care le cerusem si pe 
urmă m-a lăsat singur, atrăgându-mi atenţia că fumatul nu era 
permis. 

În următoarea oră, citind dosarul crimei, mi-am dat seama că 
relatarea lui Flynn, chiar dacă fusese succintă, nu conținea erori. 


VP - 177 


Derek Simmons nu recunoscuse că ar fi comis crima; verdictul 
fusese acela de „nevinovat pe motiv de nebunie”, în urma 
expertizei lui Joseph Wieder. După arestare, Simmons fusese 
inițial deţinut la închisoarea New Jersey State, iar ulterior 
transferat la Trenton Psychiatric Hospital, unde avusese loc și 
accidentul în urma căruia își pierduse memoria. Peste două luni, 
vindecat din punct de vedere fizic, fusese mutat la Marlboro 
Psychiatric Hospital, de unde fusese eliberat sub control judiciar 
doi ani mai târziu. 

Atât în cazul aprobării mutării la Marlboro, cât și în cel al 
eliberării lui, hotărârile judecătorului fuseseră fundamentate pe 
expertizele semnate de Joseph Wieder. După decizia de 
eliberare sub control judiciar, în arhivă mai exista un singur 
document: în anul 1997, tot în urma unei expertize, judecătorul 
decisese ridicarea controlului judiciar. 

Mi-am notat numele celorlalți doi experţi care, alături de 
Wieder, semnaseră expertiza care-l scăpase de pușcărie pe 
Simmons în 1982. Era vorba de o femeie pe nume Lindsey Graff 
și de un bărbat, John T. Cooley. 

Apoi mi-a atras atenţia o listă cu numere de telefon. 

Simmons nu fusese arestat pe loc, ci la opt zile după decesul 
soţiei lui. Lista respectivă conţinea apelurile telefonice făcute și 
recepționate pe numărul aferent adresei la care familia 
Simmons locuia, începând cu o săptămână înainte de crimă și 
până la arestarea lui Derek. Am copiat lista respectivă și am 
vârât-o în servieta pe care o adusesem cu mine. 

De cazul Simmons se ocupase unul dintre foștii mei colegi, 
Nicholas Quinn, care murise pe la mijlocul anilor '90 în urma 
unui infarct, și un tip care venise, probabil, în departament după 
plecare mea și de care n-auzisem până atunci, pe nume lan 
Kristodoulos. 

Am predat cutia cu hârtii ofițerului Suminsky, care m-a 
întrebat dacă găsisem ce căutam. i 

— Încă nu știu, i-am răspuns eu. Îl cunoști pe detectivul 
Kristodoulos, unul dintre cei care s-au ocupat de caz? Știu că 
celălalt, Quinn, a murit în urmă cu vreo cincisprezece ani. 

— Sigur că-l știu. Krist s-a mutat la NYPD în 2003. 

— Ai idee cum aș putea să fac rost de numărul lui de telefon? 

— Dă-mi câteva minute. 

— Mulţumesc mult, Val. 


VP - 178 


— Orice pentru un camarad. 

A dat câteva telefoane și au urmat mai multe conversații 
presărate cu glume, apropouri la neveste infidele și mame cu 
trecut controversat, timp în care Suminsky se uita la mine și-mi 
făcea cu ochiul, ca și cum ar fi avut un tic nervos, în cele din 
urmă, o expresie triumfătoare i s-a întipărit pe chipul zbarcit și 
rozaliu. A notat un număr de telefon mobil pe o foaie de hârtie, 
a mulțumit, a închis și mi-a întins fila. 

— Bingo! Cică nu s-a pensionat încă, e la Secţia 67 în 
Brooklyn, pe bulevardul Snyder. Asta-i numărul lui. 

Am notat numărul în memoria telefonului meu, i-am mulțumit 
lui Suminsky și am plecat. 

e 

Mi-am petrecut restul zilei aranjând o întâlnire cu lan 
Kristodoulos la o cafenea pe lângă Prospect Park și încercând să 
dau de urma unuia dintre cei doi medici care-l expertizaseră pe 
Derek Simmons. În cele din urmă, am aflat de pe internet că un 
medic psihiatru pe nume Lindsey Graff avea un cabinet în 
centru, pe 56" Street, în apropiere de parc. Cabinetul avea și un 
site pe internet și după ce l-am accesat și am aruncat o privire 
pe biografia doamnei Graff, mi-am spus că aveam peste 
nouăzeci la sută șanse să fi descoperit persoana căutată: între 
anii 1981 și 1985, Lindsey Graff lucrase ca expert în cadrul 
Biroului Central de Medicină Legală, pentru ca apoi să predea 
timp de șase ani la New York University. Clinica o deschisese în 
1998 împreună cu doi colegi. 

Am sunat la respectiva clinică și am încercat să-mi fac o 
programare, dar o secretară mi-a spus că ar exista o posibilitate 
pentru o ședință cu doamna Graff abia pe la mijlocul lunii 
noiembrie. l-am explicat că era vorba de un caz special, că aș fi 
vrut să vorbesc măcar la telefon cu șefa ei și i-am lăsat numărul 
meu. Secretara m-a asigurat că-i va transmite mesajul. 

Nu reușisem încă să dau de urma lui John T. Cooley când am 
ajuns, după-amiază, la întâlnirea cu lan Kristodoulos. Acesta era 
un tip scund și îndesat, brunet, genul acela care pare 
nebărbierit la o ora după ce s-a ras. In următoarea jumătate de 
oră, pe un ton ridicat, mi-a povestit ce-și mai aducea aminte din 
cazul Simmons. 

— A fost primul meu caz important, venisem în departament 
de un an și jumătate și mă ocupam de tot soiul de fleacuri. L-am 


VP - 179 


rugat pe Quinn să mă ia ca partener când s-a întâmplat 
nenorocirea aia; știi cum e, primul caz nu-l uiţi niciodată. Din 
păcate, Simmons ne-a tras clapa. 

Mi-a spus că n-avusese nicio îndoială că Derek Simmons își 
omorâse nevasta, motivul fiind o relaţie extraconjugală a 
acesteia. Individul părea normal la cap și foarte viclean, iar 
diagnosticul pus de experți scosese din sărite tot 
departamentul. 

— Probele erau beton, dacă ajungea la proces, ar fi luat fara 
discuţii închisoare pe viata fără posibilitatea eliberării, chiar 
dacă juriul ar fi fost compus numai din maicute. Dar n-am avut 
ce face, așa cum suna legea pe vremea aceea, nimeni nu putea 
să treacă peste verdictul experților. L-au dus la balamuc, de 
unde a ieșit destul de repede. Cred totuși că Dumnezeu n-a 
dormit, deoarece acolo, în spital, l-a pocnit unu-n cap cu o piatră 
și și-a pierdut minţile pe bune, din câte am auzit. Legea a fost 
modificată doi ani mai târziu, după ce Hinckley, tipul care a 
încercat să-l omoare pe Ronald Reagan, a fost declarat 
nevinovat pe motive de nebunie prin aceeași procedură idioată. 

După ce m-am despărţit de Kristodoulos și am ajuns acasă, 
am încercat în continuare să dau de urma lui Cooley, dar tot fără 
succes. Lindsey Graff nu m-a sunat nici în seara aceea, nici în 
următoarele zile, așa cum mă așteptasem, de altfel. 

Pe la ora zece, pe cand urmăream un episod din serialul True 
Detective, m-a sunat Diana. 

— Mi-ai promis că te interesezi de chestia aia de care te 
rugasem, mi-a spus ea, după ce am schimbat obisnuitele 
amabilitati. 

Ultima oară vorbiserăm la telefon în urmă cu două sau trei 
săptămâni. 

Mi-am amintit la ce anume se referea abia în momentul acela. 
Era vorba despre o adeverinţă de la o firmă la care lucrase cu 
ani în urmă și care-i trebuia pentru dosarul de pensionare. l-am 
cerut iertare și i-am promis că-i voi rezolva problema chiar a 
doua zi. 

— Voiam doar să verific, a adăugat ea, nu e nicio grabă. Aș 
putea să mă reped și eu până acolo zilele următoare. Totul e în 
regulă? 

De fiecare dată când îi auzeam vocea aveam senzaţia că ne 
despartiseram cu doar câteva zile în urmă. l-am răspuns că 


VP - 180 


eram bine, că aveam să iau adeverinţa respectivă și că, pur și 
simplu, uitasem, apoi dintr-odată mi-am dat seama despre ce 
era, de fapt, vorba. 

— Te-a sunat Matt, nu-i așa? 

N-a spus nimic și am știut că presupunerea mea era 
adevărată. 

— N-avea niciun drept să... 

— Roy, e adevărat? Nu există nicio urmă de îndoială? Ai mai 
consultat si alti doctori? Vrei să aranjam ceva aici? 

Mă simţeam stânjenit, ca și cum Diana ar fi aflat despre mine 
un lucru penibil și rușinos. M-am gândit că n-aș suporta 
niciodată s-o văd plângându-mi de milă. Și nici nu credeam că 
cel mai bun lucru pentru ea ar fi fost să-și petreacă ultimii ani 
din viaţă lângă un bolnav care nu-și mai amintea nici măcar 
propriul nume. 

— Dee, nu vreau să vorbesc despre asta. Nici acum, nici altă 
dată. 

— As dori totuși să vin câteva zile până acolo. N-am nimic de 
făcut în afara completării acelui afurisit de dosar, iar chestia aia 
poate să aștepte. 

— Nu. 

— Insist, Roy. 

— Locuiesc cu cineva, Dee. 

A tăcut câteva secunde. 

— Nu mi-ai spus nimic despre asta până acum. 

— S-a mutat la mine doar de o săptămână. Ne-am cunoscut în 
urmă cu vreo două luni. Se numește Leonore Phillys și e din 
Louisiana. 

— Leonore Phillys din Louisiana... La fel de bine puteai să-mi 
spui că e Minnie Mouse din California. Nu te cred, Roy. Ai trăit 
singur de când ne-am despărțit. 

— Vorbesc serios, Dee. 

— De ce faci asta? 

— Trebuie să închid, Dee. O să mă ocup de adeverinţa aia, iti 
promit. 

— O să vin acolo, Roy. Indiferent dacă doamna din Louisiana 
există sau nu. 

Am închis telefonul, m-am lungit pe canapea și am strâns 
pleoapele până când m-au durut și ochii au început să-mi 
lăcrimeze. Cuplurile inter-rasiale nu erau ceva obișnuit în anii 


VP - 181 


'70, nici măcar pe Coasta de Est. Îmi aduceam aminte privirile 
care ne urmăreau când intram într-un loc public, unele mirate, 
altele dușmănoase, câteva ultragiate. Mai erau și priviri 
complice, ca și cum Diana și cu mine ne-am fi îndrăgostit unul 
de celălalt doar ca să demonstrăm că unii puteau trece peste 
anumite prejudecăți. 

Infruntaseram umăr la umăr toate chestiile alea si eu, unul, 
mă consolasem cu ideea că nu voi petrece niciodată sărbătorile 
cu familia soţiei mele, pentru ca apoi să pierd totul din cauza 
alcoolului. Când beam nu eram doar grosolan; eram rău și crud. 
Imi plăcea s-o jignesc, să-i arunc în fata toate tampeniile din 
lume, s-o lovesc tocmai acolo unde știam că o durea cel mai 
tare. Și după atâta vreme, când îmi aminteam cum eram atunci, 
încă simțeam cum mi se strângea stomacul de scârbă. 

Acesta era, poate, singurul lucru bun adus de uitarea care 
avea să vină odată cu boală: n-aveam să mă mai gândesc la anii 
aceia, urma ca nici măcar să nu-mi mai aduc aminte că 
existaseră vreodată. 

Reusisem sa mă las de băutură doar la trei ani după divorţ, la 
capătul unei cure la Alcoolicii Anonimi, două internări la o clinică 
din Albany și o recidivă cumplită. Dar știam că ramasesem 
alcoolic și așa aveam să mor. Stiam că în secunda în care voi 
intra într-un bar și voi cere un pahar, urma să nu mă mai opresc 
până când aveam să cad lat sau să rămân fără bani. Uneori 
fusesem ispitit s-o fac, mai ales după pensionare, când mă 
gândeam că oricum nu mai avea mare importanţă ce se 
întâmpla cu mine. Însă de fiecare dată îmi spusesem că ar fi cel 
mai urât mod de sinucidere posibil; existau altele mai rapide, 
mai curate și mai decente. 

M-am îmbrăcat și am ieșit la o plimbare în parcul care începea 
la o sută de metri în spatele casei mele. Era situat pe o colină și 
în mijloc avea o poiană largă, presărată cu bănci din lemn. De- 
acolo puteai să vezi luminile orașului - era ca și cum ai fi plutit 
deasupra unor case în miniatură. Am stat acolo o jumătate de 
oră, salutându-mă cu cei care-și plimbau câinii sau treceau 
agale către scurtătura care cobora spre staţia de autobuz de la 
poalele colinei, apoi am pornit încet spre casă, întrebându-mă 
dacă nu cumva făcusem cea mai mare prostie din lume atunci 
când îi spusesem Dianei să nu vină la mine. 


VP - 182 


PATRU 


Miercuri după-amiază, am ajuns la librăria McNally Jackson cu 
un sfert de oră înainte de începerea lecturii. Laura Baines 
lansase o carte nouă în urmă cu mai puţin de o lună și lectura 
din acea zi făcea parte din acţiunile de promovare. Am 
cumpărat cartea și m-am așezat pe unul dintre scaunele care 
fuseseră puse în sala de la etaj și fiind aproape toate deja 
ocupate. 

Trecusem dis-de-dimineata pe la sediul firmei de la care 
Diana avea nevoie de adeverinţa despre care-mi spusese și o 
functionara îmi promisese că mi-o va trimite prin e-mail a doua 
zi, așa că îi dădusem un SMS Dianei că treaba era ca și 
rezolvată. Mi-am zis că poate avea telefonul mobil închis, pentru 
că nu mi-a răspuns. 

Laura arăta mai bine decât mi-o imaginasem: înaltă, suplă, 
sigură pe ea, surâzătoare și serioasă în același timp, cu un ten 
luminos și bine îngrijit. Se vedea că era antrenată în lecturi 
publice și am ascultat-o cu plăcere, deși stăteam ca pe ace, 
întrebându-mă în câte secunde mă va trimite la plimbare după 
ce va auzi despre ce era vorba. 

A urmat apoi o scurtă sesiune de întrebări și răspunsuri, pe 
urmă s-a format o coadă la autografe. Am fost ultima persoană 
care i-a întins volumul pentru a-l semna. S-a uitat mirată la 
mine. 

— Freeman, Roy Freeman, i-am spus eu. 

— Pentru Freeman, Roy Freeman, mi-a suras ea si apoi mi-a 
scris dedicatia. 

— Multumesc. 

— Eu va multumesc. Sunteti psiholog, domnule Freeman? 

— Am fost poliţist, acum sunt pensionar. In urmă cu douăzeci 
și ceva de ani, am anchetat moartea profesorului Joseph Wieder. 

M-a privit lung, a deschis gura ca să spună ceva, apoi s-a 
răzgândit și a închis-o la loc, trecându-și mâna stângă prin păr. 
S-a uitat în jur, a înţeles că fusesem ultimul solicitant de 
autograf, așa că a pus capacul stiloului și l-a introdus în geanta 
așezată lângă scaunul pe care ședea. O femeie între două 
vârste, cu părul vopsit violet, o privea îndatoritor. 


VP - 183 


— Cred că o să fac câţiva pași cu domnul Freeman, i-a zis ea 
„femeii violet” si aceasta a privit-o mirata. 

— Ești sigură... 

— Sunt foarte sigură. Te sun mâine. Ai grijă! 

Am ajutat-o să-și îmbrace pardesiul, apoi și-a luat geanta și 
am ieșit. Începuse să se întunece și aerul mirosea a ploaie. 

— Debbie e agentul meu literar, mi-a explicat ea. V-a plăcut 
lectura, domnule Freeman? 

— Foarte interesantă, într-adevăr. 

— Dar nu pentru asta ati venit, nu-i așa? 

— Nu. Speram să am șansa să vorbesc cu dumneavoastră 
câteva clipe. 

— De obicei, nu accept să stau de vorbă cu nimeni după o 
lectură sau o sesiune de autografe. Insă, într-un fel, a fost ca și 
cum v-aș fi așteptat. 

Ajunseserăm în fata barului Stonehome și a fost de acord cu 
invitaţia mea la o cafea. Și-a comandat un pahar cu vin roșu, iar 
eu am luat un cappuccino. 

— vă ascult, domnule Freeman. După ce am acceptat să stau 
de vorbă cu un reporter despre povestea asta, în urmă cu 
câteva luni, mi-am dat seama că este ca în filmul Poștașul sună 
întotdeauna de două ori (The Postman Always Rings Twice): un 
alt străin mă va întreba despre trecut. Numiti-o intuiție feminină. 
Coincidenta face să ne aflăm aproape de locul în care s-a născut 
și a crescut Richard Flynn. Brooklyn era locul lui de suflet. Stiti 
că a încercat să scrie o carte despre cazul Wieder? 

— Am citit fragmentul de manuscris, mi l-a dat John Keller, 
reporterul. Dar, între timp, s-a mai întâmplat ceva și de aceea v- 
am căutat. 

l-am povestit despre Frank Spoel si despre varianta acestuia 
cu privire la întâmplările din noaptea aceea. 

— Probabil că reporterul nu m-a crezut când i-am spus ca n- 
am avut niciun fel de relaţie amoroasă cu Richard Flynn, a 
adăugat ea, și nici cu profesorul. Oricum, ce afirma individul ăla, 
Spoel, pare să se potrivească, de fapt, cu ceea ce s-a întâmplat, 
nu-i așa? Cazul poate fi considerat închis? 

— Doamnă Westlake, nu cred ca Frank Spoel l-a ucis pe 
profesorul Wieder. Cineva care avea cheile casei a intrat pe 
când Spoel se afla acolo, iar profesorul încă era în viata. Acel 
cineva a fost cât pe ce să dea nas în nas cu Spoel, care a reușit 


VP - 184 


să fugă pe fereastră în ultimul moment. Repet, profesorul era în 
viață. Atunci când lovești cu o bâtă în tâmplă pe cineva căzut la 
podea, înseamnă că vrei să-l ucizi. Spoel voia doar să-l 
pedepsească, nu să-l omoare. Persoana care a intrat atunci nu 
numai că n-a sunat la ambulanţă, dar este foarte posibil să-i fi 
aplicat victimei lovitura mortală. Adică s-a comportat ca un 
prădător oportunist, care profita de o ocazie neașteptată: 
Wieder zăcea inconștient pe covor, fereastra era deschisă, deci 
era limpede că cineva intrase în casă, îl ciomăgise și apoi fugise. 
Fugarul urma să fie oricum acuzat de crimă, în cazul în care ar fi 
fost prins. 

— Și vreţi să mă întrebaţi dacă eu am fost acea persoană? 
Prădătorul oportunist, cum i-ati spus? 

Nu i-am răspuns, așa că a continuat: 

— Domnule Freeman, ascultati-ma cu atenţie: în seara aceea 
n-am fost acasă la profesorul Wieder. Nu mai trecusem pe-acolo 
de o bună bucată de vreme. 

— Știu că o colegă, Sarah Harper, v-a furnizat un alibi fals. Ea 
a recunoscut acest lucru, în timpul unei discuţii cu reporterul. 

— Banuiam că știți despre asta. Sarah era o ființă foarte 
fragilă, domnule Freeman. Daca ati fi strâns-o putin cu ușa la 
vremea respectivă, probabil că ar fi cedat imediat și v-ar fi 
mărturisit adevărul. Imi asumasem acest risc când o rugasem să 
declare la poliţie că fuseserăm împreună. Dar încercam să fac în 
așa fel încât să nu-mi văd numele în ziare, să nu fiu hartuita de 
reporteri, să nu se nască tot soiul de insinuări murdare despre 
mine si profesor. Asta a fost tot. Nu mă temeam ca voi fi 
acuzată de crimă, încercam doar să evit un scandal. 

— Și unde aţi fost în după-amiaza aceea, după ce aţi plecat 
de la cursuri, dacă-mi este permis să vă întreb? Richard Flynn 
susținea că n-aţi fost cu el. Probabil că nu erati nici cu prietenul 
dumneavoastră, Timothy Sanders, altminteri l-aţi fi rugat pe el 
să depună mărturie... 

— In după-amiaza aceea am fost la o clinică din Essex County 
și am facut un avort, mi-a răspuns ea sec. Ramasesem 
însărcinată cu Timothy înainte ca el să plece în Europa. l-am dat 
vestea când a venit și n-a părut deloc entuziasmat, dacă 
tntelegeti ce vreau să spun. Trebuia să rezolv asta înainte să 
merg acasă pentru sărbătorile de iarnă, eram sigură că mama 
avea să-și dea seama cum stăteau lucrurile. Nu-i spusesem nici 


VP - 185 


măcar lui Timothy unde mergeam, m-am dus la clinică singură. 
A fost o experienţă îngrozitoare și când am ajuns acasă m-am 
certat cu Richard. Nu obișnuia să consume alcool, însă atunci 
cred că era beat. Își petrecuse seara cu profesorul și pretindea 
că Joseph i-ar fi mărturisit că eram amanta lui. Evident, o 
minciună, profesorul n-avea cum să-i spună așa ceva. Mi-am 
luat lucrurile și am plecat la Sarah, oricum urma să mă mut de- 
acolo după sărbători. Intelegeti de ce n-am vrut să declar la 
poliție unde fusesem, de fapt, în ziua aceea și de ce o rugasem 
pe Sarah să spună că am fost împreună? 

— Reporterul ajunsese la concluzia că v-aţi însușit 
manuscrisul cărții lui Wieder și l-ați publicat sub nume propriu 
după câţiva ani. 

— N-am luat niciun manuscris. Cartea de care pomeniti nici 
măcar nu există. Era vorba de o schiță pentru teza mea de 
masterat, profesorul se arătase entuziasmat de ideea respectivă 
și-mi oferise niște materiale suplimentare, apoi treptat s-au 
amestecat lucrurile și el a ajuns să considere că, de fapt, era 
lucrarea lui. Am găsit la el acasă propunerea pe care o trimisese 
unei edituri, în care se stipula că manuscrisul era pregătit ca să 
fie trimis pentru contractare, ceea ce era o minciună. De fapt, n- 
avea nimic, niciun manuscris, doar câteva capitole din lucrarea 
mea și un amestec incoerent de fragmente din lucrările lui mai 
vechi. Intrase în conflict cu oamenii pentru care lucrase doi ani 
și nu reușea să se concentreze pentru a duce o altă carte la bun 
sfârșit. În același timp, încerca să impresioneze conducerea 
universităţii la care dorea să lucreze din toamna anului următor. 
Voia să plece iarăși în Europa pentru o perioadă. 

— La ce universitate se gândea să predea? 

— Cred că la Cambridge, dar nu sunt sigură. 

— Pentru ce agenţie lucrase? 

— Oamenii aceia nu erau chiar atât de misterioși cum îi 
plăcea profesorului să creadă. Din câte știu, era vorba despre un 
departament al unei agenţii militare, care dorea să facă un 
studiu cu privire la efectele produse în timp de traumele 
psihologice suferite de subiecţi obligaţi să acționeze în condiţii 
extreme. În toamna anului 1987, contractul a încetat și asta a 
fost tot. Dar Wieder avea o adevărată înclinaţie pentru 
melodramă. Într-un fel, îi plăcea să creadă că se afla sub 
presiunea unei agenţii secrete, implicat în tot felul de lucruri 


VP - 186 


misterioase, persecutat pentru că știa prea multe. Poate că era 
un mod inconștient de a compensa faptul că, cinstit vorbind, 
cariera lui intrase în declin. În ultimii ani înainte de tragedie, 
pentru el erau mai importante invitatiile la talk-show-uri la radio 
sau TV și interviurile din ziare decât cercetarea propriu-zisă. ÎI 
măgulea faptul că oamenii îl recunoșteau pe stradă și-l salutau, 
că la universitate se simţea mai presus de ceilalți profesori. Ca 
ajunsese o vedetă, cu alte cuvinte. Insă neglijase partea cu 
adevărat importantă a carierei lui și acest lucru urma să-și 
producă efectele: nu mai avea nimic nou de spus și începuse să 
conștientizeze lucrul ăsta. 

— Sarah Harper... 

— Sarah avea mari probleme, domnule Freeman. Să nu 
credeţi că și-a amânat un an de studii pentru că profesorul 
Wieder a fost ucis. Am locuit un an împreună și o cunoșteam 
foarte bine. 

— Deci cartea pe care ati publicat-o în 1994 nu era a 
profesorului Wieder? 

— Evident că nu! Am publicat-o atunci când am avut timp s-o 
duc la bun sfârșit, într-o variantă mult dezvoltată, după ce-mi 
dădusem examenele doctorale. Este a mea de la început și până 
la sfârșit. Astăzi cred că a fost stângaci concepută și mă miră 
notorietatea de care s-a bucurat la vremea aceea, totuși a avut 
succes. 

— După ce v-aţi certat cu Flynn si ati plecat, el a rămas 
acasă? 

Nu mi-a răspuns imediat. 

— Nu, a rostit ea în cele din urmă. Și-a luat haina și a ieșit din 
casă înainte ca eu să plec. 

— Vă aduceți aminte ce oră era? 

— Eu am ajuns acasă pe la ora nouă seara, iar el a venit după 
zece. Cred că ieşit din nou pe la unsprezece, undeva pe-acolo. 

— Deci ar fi avut timp să ajungă pe la miezul nopții înapoi în 
West Windsor. 

— Da. 

— Se certase cu profesorul? 

— Nu știu. Părea mai degrabă supărat pe mine decât pe 
Wieder. A plecat trântind ușa în urma lui în momentul în care i- 
am spus, îmi aduc aminte perfect, că, dacă profesorul mi-ar fi 
propus să mă culc cu el, probabil că aș fi făcut-o, însă nu-mi 


VP - 187 


ceruse asta niciodată. Ăsta era adevărul. La început mi se 
păruse amuzant faptul că Richard era îndrăgostit de mine, însă 
în timp devenise obositor. M-a tratat ca și cum I-as fi înșelat sau 
așa ceva. Am vrut să pun lucrurile la punct o dată pentru 
totdeauna. Din păcate, n-am reușit. M-a hărțuit o bună perioadă 
de timp, chiar și după ce plecaserăm amândoi de la Princeton. 

— Când v-a căutat anul trecut, v-a mărturisit ceva, v-a spus 
ceva ce nu știaţi despre povestea de atunci? 

— Nu. Era supărat și incoerent. Am înţeles doar că mă acuza 
că fusesem implicată în moartea lui Wieder, pentru a-i fura 
acestuia manuscrisul, și că pe el îl folosisem ca să-mi ating 
scopurile murdare. Părea un personaj dintr-o melodramă a 
anilor '30. Inspira mai degrabă milă decât teamă. 

— Imi aduc aminte foarte bine locul crimei și faptul că pe 
podeaua sufrageriei erau împrăștiate tot felul de hârtii, iar 
sertarele erau deschise. Dar casa nu fusese scotocită de Spoel, 
fiindcă n-avusese timpul necesar pentru așa ceva. Daca ar fi 
fost Richard, care se întorsese la casa profesorului, ce anume ar 
fi căutat? 

— Habar n-am, v-am spus tot ce mi-am adus aminte. 

Pe tot parcursul convorbirii noastre nu-și exprimase nici 
măcar o singură dată regretul pentru moartea prematură a lui 
Richard Flynn sau sfârșitul cumplit al profesorului Wieder. Vocea 
ei era vigilentă și analitică și eram sigur că avea buzunarele 
doldora de răspunsuri pregătite cu atenţie de multă vreme. 

Am ieșit din bar și am ajutat-o să își găsească un taxi. Era să 
uit cartea cu autograful ei pe masa din local, dar ea mi-a atras 
atenţia râzând că nu era cea mai potrivită lectură pentru clienții 
unui pub. 

— Ce aveţi de gând să faceți acum? m-a întrebat ea. Cu 
povestea asta? 

— Habar n-am, i-am răspuns eu. Cel mai probabil, nimic. După 
ce Spoel și-a vărsat sacul, avocatul lui a încercat să redeschidă 
cazul Wieder, dar n-a avut succes. Peste două săptămâni, 
urmează să fie executat. Se pare că nu va fi rezolvat niciodată 
acest caz. 

Ne-am strâns mâinile, apoi ea a urcat în taxi și eu am pornit 
spre parcare. Imi comutasem telefonul pe modul silențios și am 
văzut că aveam un mesaj de la Diana. Îmi scria că sosea în 
seara următoare și-mi indica numărul zborului. l-am răspuns că 


VP - 188 


o voi aștepta la aeroport, m-am urcat în mașină și am plecat 
spre casă. 
e 

Am descoperit numărul de telefon aproape întâmplător. 
Făcusem o copie după lista de apeluri iniţiate și primite pe 
numărul de telefon al lui Derek Simmons înainte și după 
asasinarea soției lui și m-am gândit să arunc încă o privire peste 
ea în dimineața următoare. Erau douăzeci și opt de apeluri, 
înșirate pe cinci coloane: numărul de telefon, adresa, numele 
titularului de abonament, data și durata convorbirii. 

Una dintre adrese mi s-a părut cunoscută și mi-a atras 
atenţia, însă numele trecut în dreptul ei nu-mi spunea nimic: 
Jesse E. Banks, urmat de respectivul număr de telefon. 
Convorbirea durase nouă minute și patruzeci de secunde. Apoi 
mi-am adus aminte despre ce adresă era vorba și am verificat 
alte câteva lucruri. Era evident că, în anul 1982, numele și 
numărul respectiv nu avuseseră nicio relevanță pentru 
anchetatori, însă pentru mine, atunci, avea una extrem de 
importantă. În decembrie 1987, când începusem ancheta morţii 
lui Wieder, nu-mi trecuse prin minte să conectez cazul cu un 
altul, întâmplat cu cinci ani înainte. 

Pe urmă mi-am dat seama care dintre expresiile lui Derek 
Simmons mă intrigase când vorbisem cu el. Am verificat niște 
date pe Wikipedia și am constatat că aveam dreptate. 

In următoarele două ore, am recapitulat toate datele din cele 
două cazuri, Simmons și Wieder. Totul începea să se 
potrivească. Am sunat la biroul procurorului din Mercer County 
și am avut o lungă discuţie cu unul dintre adjuncti. Acesta l-a 
căutat apoi pe șeful departamentului de poliţie din Princeton, 
ne-am întâlnit toţi trei în biroul acestuia și am pus la punct toate 
detaliile. 

Aveam în casă un Beretta Tomcat semiautomat de calibrul 
32, pe care-l tineam în debaraua de la parter. L-am scos din 
cutie și i-am pus cele șapte gloanţe în încărcător, după ce i-am 
verificat mecanismul de tragere. Îl primisem cadou de 
pensionare de la colegi și nu-l folosisem niciodată, nici măcar la 
poligonul de tir. L-am șters de ulei cu o cârpă și l-am băgat în 
buzunarul sacoului. 


VP - 189 


Am parcat în apropiere de sediul poliției și am așteptat vreo 
zece minute la volan, spunându-mi că aveam încă timp să mă 
răzgândesc, să fac cale întoarsă și să arunc la coș toată 
povestea. Diana urma să vină peste câteva ore și făcusem deja 
o rezervare la un restaurant de lângă parcul Palisades. 

Am coborât apoi din mașină și am pornit spre casa de la 
capătul străzii, aducându-mi aminte de un cântec vechi al lui 
Percy Sledge, The Dark End of the Street. Arma aflată în 
buzunarul sacoului se lovea de șoldul drept la fiecare pas, 
dându-mi sentimentul că ceva rău avea să se întâmple. Am 
urcat scările din lemn și am sunat la ușă. Derek Simmons mi-a 
deschis după câteva clipe și n-a părut deloc surprins că mă 
vedea. Mi-a făcut semn să intru, s-a răsucit pe călcâie și a 
dispărut în hol, lăsând ușa deschisă. 

L-am urmat și, când am ajuns în sufragerie, am observat două 
valize mari și o geantă de voiaj așezate lângă canapea. 

— Pleci undeva, Derek? 

— În Louisiana. Mama partenerei mele a murit ieri și tre' să 
mai rămână acolo pentru înmormântare și vânzarea casei. Mi-a 
spus că nu vrea să fie singură și m-am gândit că nu mi-ar strica 
nici mie să schimb aerul. Vrei o cafea? 

— Sigur. 

A plecat la bucătărie și a pregătit cafeaua, pe care a adus-o în 
două cani mari și mi-a pus-o în fata pe una dintre ele. Pe urmă 
și-a aprins una dintre nelipsitele lui ţigări și mi-a aruncat o 
privire de pocherist care se întreabă ce cărţi are celălalt. 

— De data asta ce vrei de la mine? m-a întrebat el. Ai un 
mandat în buzunar sau doar te bucuri că mă vezi? 

— Stii că m-am pensionat cu multi ani în urmă, Derek. 

— Verificam, doar. 

— Când ţi-a revenit memoria? În '86, in '87? Mai repede? Nu 
ţi-ai pierdut-o, de fapt, niciodată și doar ai mimat amnezia? 

— De ce mă întrebi asta? 

— Fiindcă ai spus chestia aia: „Mulţumesc pentru înţelegere, 
dar acum e timpul să jucăm”. Ai precizat că erai pe stadion când 
crainicul a spus-o, după momentul de reculegere în memoria lui 
Thurman Lee Munson de la Yankees, care murise într-un 
accident de avion în Ohio. Doar că asta era în 1979, Derek. De 
unde știi că în '79 erai acolo, pe stadionul din Bronx, și că ai 
auzit cu urechile tale chestia asta? 


VP - 190 


— Ti-am zis că după accidentu' ăla am încercat să învăţ tot 
despre mine și... 

— Lasă prostiile, Derek. Așa ceva n-aveai cum să „înveţi”, 
puteai doar să-ţi aduci aminte. Tineai un jurnal în '79, în care iti 
notaseși chestia aia? Nu cred. Și mai vreau să te întreb ceva: de 
ce l-ai sunat pe Wieder în dimineaţa aia, înainte să suni la 911 
pentru a chema ambulanta? Când v-aţi cunoscut, de fapt? Când 
și cum ai aranjat cu el ca rezultatul expertizei să-ţi fie favorabil? 

O vreme doar a fumat și s-a uitat lung la mine, fără să 
rostească vreo vorbă. Era foarte calm, doar că ridurile de pe faţa 
lui păreau o idee mai adânci decât mi le aminteam. 

— Ai fire pe tine, șefule? m-a întrebat el la un moment dat. 

— Nu. 

— Te superi dacă verific chestia asta? 

— Da. Pot să-ţi arăt eu că n-am microfoane. 

M-am ridicat, mi-am desfăcut reverele sacoului, apoi mi-am 
descheiat încet cămașa și m-am răsucit încet 360 de grade. 

— Vezi, Derek? Niciun fir. 

— E în regulă. 

Mi-am aranjat hainele, m-am așezat înapoi pe canapea și am 
așteptat să înceapă să vorbească. Eram sigur că urma s-o facă 
și am chibzuit că aștepta de mulţi ani să-și spună povestea 
cuiva. Și mai eram sigur că n-avea să se mai întoarcă niciodată 
de acolo unde se pregătea s-o șteargă. 

Văzusem destui oameni ca el, șezând pe un scaun în camera 
de interogatoriu. Există un moment în care, ca anchetator, ești 
sigur că cel din fata ta este pregătit să povestească. In 
momentul acela parcă auzi aievea un clic, ca atunci când 
formezi combinaţia corectă de numere și ușa seifului e pregătită 
să se deschidă. Doar că nu trebuie să grăbești lucrurile, ci să le 
lași în voia lor. 

— Cum ai aflat că am vorbit cu Wieder la telefon? m-a 
întrebat el în cele din urmă. 

— M-am uitat pe lista apelurilor. Wieder tocmai cumpărase 
casa aia, iar abonamentul de telefon încă nu fusese transferat 
pe numele lui. Fostul proprietar, un anume Jesse E. Banks, 
murise și reședința fusese vândută printr-o agenţie imobiliară. 
Politistii care au verificat apelurile au ajuns la un drum înfundat, 
așa că au lăsat-o baltă. Chiar dacă ar fi dat peste numele lui 
Wieder, acesta n-avea nicio relevanță pentru caz în momentul 


VP - 191 


ala. Totuși, ai fost cam imprudent. De ce l-ai sunat pe Wieder de 
la telefonul de acasa, Derek? N-aveai vreo cabina telefonica prin 
apropiere? 

— Nu voiam sa ies din casa, a spus el, strivind in scrumiera 
chistocul tigarii fumate până la filtru. Mi-a fost teamă să nu fiu 
văzut, erau niște puști care-și făceau veacul pe-acolo până 
dimineața. Și trebuia să vorbesc repede cu tipu’, nu știam dacă 
nu cumva mă vor aresta pe loc atunci când patrula avea să 
ajungă la mine. 

— Tu ai omorât-o, nu-i așa? Pe soţia ta, vreau să spun. 

A clătinat din cap. 

— Nu eram în stare nici măcar s-o lovesc, darămite s-o omor, 
deși ar fi meritat-o din plin. A fost exact cum am spus atunci: am 
găsit-o dimineaţa acolo, într-o baltă de sânge, însă știam că-mi 
pusese coarne și că n-o să mă creadă nimeni că eram în casă și 
n-am auzit nimic. 

Vreme de jumătate de oră, mi-a relatat următoarea poveste: 
după ce fusese internat în spitalul psihiatric înaintea ultimului an 
de liceu, de viata lui s-a ales praful. Toată lumea îl considera 
nebun, prietenii au început să-l ocolească. A renunţat la ideea 
de a mai merge la colegiu, și-a găsit o slujbă oarecare; taică-său 
își luase talpasita de-acasă și-l lăsase singur pe lume. A trăit 
vreo zece ani, zicea el, ca un robot. Urma un tratament 
medicamentos despre care i se spusese că-l va lua tot restul 
zilelor lui, numai că medicamentele aveau efecte secundare 
neplăcute. Într-un sfârșit, a renunţat să le mai ia. 

Apoi a cunoscut-o pe Anne, la zece ani după ce terminase 
liceul, și totul s-a schimbat, măcar la început. El s-a îndrăgostit 
nebunește, iar ea părea, de asemenea, îndrăgostită de el. Anne, 
spunea el, crescuse într-un orfelinat catolic din Rhode Island și 
plecase de acolo când avea șaptesprezece ani. Dormise pe 
străzi, se încurcase cu niște golani si la optsprezece ani 
ajunsese deja să practice prostituţia în Atlantic City. Când a 
întâlnit-o Derek, în parcarea unui motel din Princeton unde el 
făcea niște reparaţii la instalaţia de încălzire, ea era la capătul 
puterilor și se gândea la sinucidere. 

Anne s-a mutat la el și au devenit amanți. După vreo două 
săptămâni, s-a trezit la ușă cu doi tipi înarmaţi și agresivi, care i- 
au zis că femeia le datora niște bani. Derek n-a comentat nimic: 
a mers la bancă, a scos cinci mii de dolari, toţi banii pe care-i 


VP - 192 


economisise, și i-a dat tipilor respectivi, care i-au promis că 
aveau să-i lase în pace. După vreo două luni, înainte de 
sărbătorile de iarnă, Derek i-a cerut mâna lui Anne și ea a fost 
de acord. 

O vreme, a mai adăugat Derek, lucrurile au părut să meargă 
bine, dar după nici doi ani au luat-o razna. Anne bea uneori prea 
mult și îl înșela ori de câte ori avea ocazia. N-avea propriu-zis 
relaţii, erau doar partide întâmplătoare de sex, consumate cu 
cine îi ieșea în cale; părea să nu-i pese deloc dacă Derek afla 
sau nu despre ele. Păstra oarecum aparențele în public, însă 
atunci când rămâneau singuri schimba melodia: îl jignea, îl 
umilea, îl făcea nebun și ratat, îi reproșa că trăiau de pe o zi pe 
alta și că nu era în stare să câștige mai mulţi bani, că nu exista 
nimic interesant în viaţa lor și-l ameninţa constant că-l 
părăsește. 

e 

— Era o adevărată catea, omule. Când i-am spus că voiam un 
copil, ştii ce mi-a răspuns? Că nu dorea un copil făcut cu un 
nebun. Mi-a spus asta tocmai mie, care o culesesem dintr-o 
parcare... De ce răbdam toate astea? Fiindcă n-aveam încotro. 
Pur și simplu, eram leșinat după ea, mă înţelegi? Putea să facă 
orice, nu eram în stare s-o părăsesc, ba tot eu eram cu sufletu’ 
la gură că o să plece într-o zi cu cine știe ce vagabond. Când 
mergeam pe stradă, aveam senzaţia că lumea râdea de mine. 
Când cunosteam un tip din zonă, mă întrebam dacă nu cumva i- 
o trăsese și el. Da' tot nu puteam să-i dau un șut un fund. 

e 

Însă la un moment dat comportamentul ei s-a schimbat si 
Derek si-a dat seama ca se intampla ceva cu ea. Anne se 
îmbrăca mult mai atent, se farda cu grijă, nu mai bea si părea 
mai fericită ca niciodată. Pe Derek ajunsese să-l ignore complet, 
venea târziu acasă și pleca dimineaţă devreme, aproape că nici 
nu se mai întâlneau și nici nu-și mai vorbeau. Nici măcar nu se 
mai obosea să se certe cu el. 

N-a trecut multă vreme până când bărbatul a aflat despre ce 
era vorba. 

e 

— Nu vreau să intru în detalii, a spus el. Am urmărit-o și am 
văzut-o intrând într-un apartament de pe Nassau însoţită de un 
tip în vârstă. Mă crezi sau nu, îţi zic că nu i-am spus nimic. Pur și 


VP - 193 


simplu, mă rugam ca tipu' să-i dea papucii și totul să se termine. 
Îmi aduceam aminte cu groază cât de singur eram înainte dea o 
cunoaște. 

— Cine era tipul? 

— Joseph Wieder. Un tip bogat, puternic, faimos. Și n-avea 
altceva de făcut decât să se încurce cu nevastă-mea, care era 
mai tânără cu aproape treizeci de ani decât el. Cum naiba se 
cunoscuseră și începuseră să și-o tragă, n-am aflat niciodată. 
Anne era chelnerita într-o cafenea unde veneau multi studenți si 
profesori, probabil că s-au cunoscut chiar acolo. 

e 

În dimineaţa în care și-a găsit soția înjunghiată, a povestit el 
în continuare, l-a sunat pe Wieder. l-a spus că nu era vinovat și 
că, dacă poliţia va încerca să-l scoată tap ispăşitor, îl va trage 
pe profesor în scandalul care va urma, pentru că știa că 
fuseseră amanți. l-a zis că fusese internat cu ani în urmă la 
psihiatrie și Wieder i-a oferit soluţia: să-i ceară avocatului să 
pledeze pentru nebunie, iar el avea să facă în așa fel încât să fie 
achitat și internat în spital. 

După ce verdictul a fost pronunţat și a fost internat la Trenton 
Psychiatric Hospital, Wieder l-a vizitat de mai multe ori, sub 
pretextul interesului profesional deosebit pentru cazul lui. l-a 
promis că în două-trei luni va aranja să fie mutat la Marlboro 
Hospital, în condiţii mai bune. Dar n-a apucat s-o facă până în 
momentul în care a avut loc atacul: unul dintre pacienţi l-a 
doborât pe Derek și l-a lovit de mai multe ori cu capul de o 
bordură din curtea spitalului. 

e 

— Când mi-am revenit din comă nu mai cunoșteam pe nimeni 
și habar n-aveam cum ajunsesem în spital. Îmi uitasem până și 
numele. Mi-au făcut tot felul de teste și analize și s-au convins 
că nu mimam amnezia: chiar nu-mi aduceam aminte de nimic. 
Pentru mine, Wieder a devenit un medic amabil și inimos, 
înduioșat de situaţia cumplită în care mă aflam. Mi-a spus că se 
oferea să mă trateze pe gratis și că va aranja să fiu mutat la 
Marlboro Hospital; eram copleșit de bunăvoința lui. 

La Marlboro am stat mai bine de un an, fără să-mi recuperez 
memoria. Sigur, am început să aflu una, alta, cine eram, cine îmi 
fuseseră părinţii, la ce liceu mersesem, chestii de-astea. Și nu 
prea descopeream lucruri bune: moartea mamei, internarea la 


VP - 194 


balamuc, un serviciu mizerabil, o nevastă care se pare că mă 
înșela și o acuzaţie de crimă; am lăsat-o baltă. Tipul care 
fusesem nu era prea norocos. Am hotărât să-mi iau viata de la 
capăt atunci când voi ieși. 

Wieder a fost cel care a condus comisia de examinare în urma 
căreia mi s-a aprobat externarea. N-aveam unde să mă duc, așa 
că tot el mi-a făcut rost de o locuinţă, nu departe de casa lui, și 
mi-a oferit un soi de slujbă, adică să mă ocup de întreţinerea 
proprietăţii lui. Casa arăta bine, însă era veche și se strica mai 
mereu câte ceva. În cazul amneziei retrograde, nu știu dacă ai 
habar de chestiile astea, uiţi doar lucrurile legate de propria 
persoană și identitate, dar nu și celelalte date esenţiale. Adică 
știi să mergi pe bicicletă, de exemplu, da’ nu știi cum ai învăţat 
să mergi pe bicicletă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Așa că mă 
trezeam că știam să repar una și alta, fără să știu și când naiba 
tnvatasem toate chestiile alea. 

e 

Pentru el, mi-a povestit Derek mai departe, Joseph Wieder era 
un zeu, un sfânt. Avea grijă să-și ia tratamentul, îi plătea lunar o 
sumă frumușică pentru reparaţiile pe care le făcea prin casă, îl 
lua cu el la pescuit și petreceau cel puţin o seară pe săptămână 
împreună. O dată îl luase cu el la universitate și îl supusese unei 
ședințe de hipnoză, dar nu-i spusese care fusese rezultatul 
acesteia. 

Pe la jumătatea lunii martie 1987, într-o seară, era acasă și 
căuta un film schimbând canalele la televizor. La un moment 
dat a nimerit pe buletinul de știri de la NY One și a urmarit o 
relatare despre un tip care se sinucisese aruncându-se de pe 
Washington Bridge. „Hei, e vorba despre Stan”, și-a spus el 
când a văzut fotografia tipului afișată pe ecran. Era gata să 
treacă mai departe când a conștientizat cine era acel Stan: unul 
dintre foștii lui colegi de serviciu, care se căsătorise cam în 
aceeași perioadă cu el și se mutase la New York. 

A priceput ce însemna asta: că-și aducea aminte un lucru pe 
care nici nu i-l povestise cineva și nici nu citise despre el. 

— A fost ca atunci când smecherii ăia de pe vremuri găseau 
câte un put de petrol și jetul începea să tasneasca brusc pân la 
cer, mi-a relatat el. Parcă se ridicase un capac de pe toate 
chestiile care erau îngropate în mintea mea, așa că toate au 
ieșit brusc la suprafaţă: Bang! Nu pot să-ţi descriu senzaţia. Era 


VP - 195 


ca și cum te-ai fi uitat la un film derulat cu o viteză de o sută de 
ori mai mare decât cea normală, până când vedeai doar un 
vârtej. 

A vrut să-l sune imediat pe cel pe care-l considera încă 
binefăcătorul lui, însă s-a gândit că era o oră nepotrivită pentru 
a-l deranja. Îi era teamă să nu uite iarăși totul, așa că a căutat 
un caiet și s-a apucat să scrie tot ce-i venea în minte. 

e 

S-a ridicat și m-a întrebat dacă nu voiam să mergem în curtea 
din spate. Aș fi preferat să rămânem acolo, deoarece nu știam 
dacă avea vreo armă ascunsă pe undeva, însă nu voiam să-l 
supăr cu nimic, așa că m-am ridicat și l-am urmat. Era aproape 
la fel de înalt ca și mine și mult mai bine făcut; în cazul unei 
încăierări, n-aș fi avut nicio șansă fără să folosesc arma pe care 
o aveam în buzunar și pe care mă întrebam dacă o observase. 

Am ajuns amândoi într-o curte neîngrijită, cu smocuri de iarbă 
crescute aiurea printre peticele de pământ dezgolit și resturile 
unor dale din piatră. A inspirat cu putere aerul cald al după- 
amiezii, și-a aprins o altă ţigară, apoi și-a continuat povestirea 
fără să se uite la mine. 

e 

— Îmi aduceam aminte totul ca si cum s-ar fi întâmplat cu 
doar o zi în urmă: cum o întâlnisem pe Anne, cum fusese totul 
bine la început, da' apoi a început să mă înșele cu cine apuca, 
pe urmă cum o prinsesem că avea o relaţie cu o afurisită de 
vedetă de la universitate, felul în care-și bătea joc de mine. 
După aceea întâmplarea din dimineaţa aia, discuţia cu Wieder, 
arestarea și internarea. 

Am studiat etichetele medicamentelor pe care mi le 
prescrisese Wieder, apoi am mers la o farmacie și l-am întrebat 
pe tipu' de-acolo dacă erau pentru amnezie și mi-a răspuns că 
nici pomeneală de așa ceva, erau un soi de aspirine inofensive. 
Tipul pe care-l considerasem prietenul și binefăcătorul meu era, 
de fapt, doar un gardian speriat că într-o zi aveam să-mi aduc 
aminte ce se întâmplase cu adevărat. Mă tinuse aproape de el 
doar pentru a fi cu ochii pe mine. Am simţit că-mi exploda 
capatana. 

Cateva zile n-am iesit deloc din casa, iar cand Wieder a trecut 
pe la mine i-am spus ca aveam migrene si ca voiam doar sa 


VP - 196 


dorm. Aproape că-mi părea rău că-mi trecuse blestemata aia de 
amnezie. 

— Wieder și-a dat seama de ceva? 

— Nu cred. Era cu mintea la ale lui, eu ajunsesem, cred, doar 
un obiect de decor. Cred că nici nu mă mai vedea, de fapt, nu-i 
mai era teamă de ceea ce as fi putut să spun sau să fac. Il 
minteam că luam medicamentele în continuare, așa că totul i se 
părea în regulă. Voia s-o șteargă în Europa. 

— Și apoi l-ai ucis. 

— Mă gândisem mereu s-o fac, după ce-mi revenise memoria, 
vreau să spun, da' nu voiam să ajung la pușcărie sau la balamuc 
din cauza lui. În ziua aia îmi uitasem trusa de scule la el acasă, 
după ce reparasem vasul de toaletă de la parter și mâncaserăm 
împreună la prânz. Aveam o comandă pentru a doua zi la prima 
oră, în apropiere de casa mea, așa că m-am gândit să trec s-o 
iau. Înainte să sun la ușă, m-am dus în curtea din spate și am 
văzut că luminile din sufragerie erau aprinse, iar el stătea la 
masă cu individul ăla, Flynn, un puști sclifosit de la universitate. 

— Nu l-ai văzut pe Frank Spoel? 

— Nu, dar, din câte mi-ai povestit, am fost, probabil, la un pas 
să dau nas în nas cu el. Am revenit la intrarea din fata, am 
descuiat ușa și am văzut trusa de scule așezată lângă cuier, 
pusă acolo de Wieder, probabil, după ce o găsise în baie. Am 
luat-o și am plecat, nici nu și-au dat seama că trecusem pe- 
acolo, erau în continuare în sufragerie și vorbeau. 

Pe drum m-am gândit: „Derek, băiete, în cazul în care s-ar 
întâmpla ceva acum, tipu' ăla ar fi principalul suspect. E 
îndrăgostit lulea de fata căreia bătrânul îi trage clopotele, așa că 
ăsta ar fi motivul”. 

Era cam unșpe când am trecut pe la o cârciumă, doar cât să 
fiu văzut acolo. Am schimbat câteva vorbe cu patronul, cu care 
mă cunoșteam și care se pregătea să închidă. Știam o chestie 
despre el: nu purta niciodată ceas și nici n-avea vreun ceas pe 
perete în locu' ăla. Înainte să plec i-am zis: „la uite, Sid, e miezul 
nopţii, cre’ ca tre’ s-o-ntind”. Cand a depus mărturie dupa 
aceea, tipu' și-a amintit de ora aia, fără să mai știe că i-o 
spusesem eu. Nu știam încă bine ce voiam să fac, parcă visam, 
nu știu cum să-ţi spun. Nici nu eram sigur că studentu’ plecase 
de-acolo, era o vreme destul de urâtă și mi-am spus că poate 
Wieder îl invitase să rămână la el peste noapte. Aveam la mine 


VP - 197 


un blackjack, pe care-l găsisem în urmă cu câteva luni în 
torpedoul unei mașini vechi, reparată de mine. Nu știu dacă ai 
mânuit unul vreodată, însă e o armă al naibii de bună. 

— Până prin anii '80 aveam și eu unul, i-am zis eu. 

— Așa că am mers acolo, am descuiat încet ușa și am intrat. 
Luminile din sufragerie erau în continuare aprinse și atunci l-am 
văzut pe Wieder zăcând nemișcat într-o baltă de sânge. Arata 
rau de tot, nu-i mai recunoșteai fata, era umflată si vânătă. Una 
dintre ferestre era larg deschisă. Am închis-o și am stins toate 
luminile, luasem o lanternă la mine. 

S-a întors spre mine. 

— Am fost sigur că Flynn i-a făcut chestia aia. Am presupus că 
se certaseră după ce plecasem eu și că se luaseră la bătaie. Or, 
când baţi în halu’ ăla un om, ești gata să-ţi asumi și riscu’ să-l 
omori, nu-i așa? Dai o lovitură prea tare, poc!, și gata. Nu știam 
ce naiba să fac. Una era să-l pocnesc pe tipu' care își bătuse joc 
de mine și mă lăsase să-l consider un prieten după ce i-o 
trăsese neveste-mii, mă vârâse la balamuc și-apoi mă scosese 
de-acolo doar pentru a face pe gardianu' cu mine, și alta era să 
lovesc un tip care zăcea lat pe covor, deja mai mult mort decât 
viu. Știi, cred că l-aș fi lăsat acolo și m-aș fi cărăbănit, sau chiar 
aș fi sunat la ambulanţă, cine știe. Numai că atunci, cum 
stăteam aplecat deasupra lui, cu lanterna aprinsă lângă mine, a 
deschis dintr-odată ochii și s-a uitat drept la mine. Și i-am văzut 
privirea aia ciudată, și mi-am adus aminte cum îl urmărisem în 
seara în care intrase cu Anne în apartamentul ăla, cum am urcat 
pe scări și mi-am lipit urechea de ușă, ca un prost, de parcă nu 
trebuia să-mi fie clar ce se petrecea acolo, înăuntru, trebuia să-i 
mai și aud cum și-o trăgeau. Mi-am adus aminte și de târfa aia 
care râdea de mine și mă făcea impotent, după ce o culesesem 
de pe drumuri. Asta a fost... Am scos arma și l-am pocnito 
singură dată, da' mi-am dat seama că-l omorâsem înainte 
măcar să-i verific pulsul. Am încuiat ușa și am plecat acasă, pe 
drum am aruncat arma într-un tomberon. Inainte să mă culc m- 
am gândit la Wieder, cum zăcea acolo mort, plin de sânge, și 
trebuie să-ţi spun că m-am simţit mai liniștit. Nu-mi părea deloc 
rău că făcusem ceea ce făcusem sau, mai bine zis, că 
terminasem ce începuse altu'. M-am întors dimineaţa la casa aia 
și restul îl știi. Am aflat că nu era Flynn tipu' care-l bătuse doar 
când ai trecut pe la mine, acu' câteva zile. Oricum, până când a 


VP - 198 


venit pe la mine reporteru' ăla, nici nu mă mai gândisem prea 
mult la toată chestia, pentru mine era moartă și îngropată. Asta- 
i tot. 

— Wieder a murit două ore mai târziu, Derek, cel puţin așa au 
spus legiștii. 

— Știu ce-au spus, da' sunt sigur c-a murit atunci, pe loc. 
Oricum, ce mai contează... 

— Înainte să pleci, ai răscolit prin hârtiile profesorului? Ai 
încercat să inscenezi un jaf? Erau o mulţime de hârtii risipite pe 
podea. 

— Nu, ce naiba să caut prin hărtiile alea? Am plecat, pur și 
simplu. 

— Ești sigur? 

— Sută la sută. 

— Totuși, se pare că nu te-ai chinuit cine știe ce să afli cine a 
omorât-o pe Anne. 

— Ce-as fi putut să fac, să ma joc de-a polițistul? 

A scos pachetul de ţigări din buzunar și a văzut că era gol. 

— Mai am unul prin atelier pe undeva, mi-a zis el, arătând cu 
braţul spre o veranda din sticlă. 

— Sper că n-ai de gând să faci vreo tampenie, i-am spus eu și 
s-a uitat mirat la mine. 

— Ah, te referi la..., a chicotit el și a început să râdă. Nu crezi 
că suntem prea bătrâni ca să ne jucăm de-a pistolarii? Stai 
liniștit, nu e nicio armă pe-aici. Nici măcar n-am atins vreuna în 
viata mea. 

In timp ce intra in atelier, mi-am bagat mana dreapta in 
buzunarul sacoului și am coborât încet piedica revolverului cu 
degetul mare, apoi l-am armat, rămânând cu mâna strânsă pe 
patul lui. Inima îmi bătea cu putere. Fusesem poliţist timp de 
peste treizeci de ani, însă nu folosisem niciodată arma într-o 
situaţie reală. 

L-am văzut cum a căutat pe bancul de lucru pe care erau 
împrăștiate tot felul de obiecte, apoi cum s-a aplecat și a 
scotocit într-o cutie. A revenit peste câteva momente cu un 
pachet de Marlboro în mâna dreaptă, pe care-l ţinea la vedere, 
între degetul mare și arătător. 

— Vezi, șefule? Poţi să scoţi mâna aia din buzunar. Cred că ai 
o armă acolo, nu-i așa? 


VP - 199 


Nu i-am răspuns. Și-a aprins o ţigară, a pus pachetul de ţigări 
în buzunar și s-a uitat întrebător la mine. 

— Si-acum ce se va întâmpla? Sper ca-ti dai seama că n-aș 
repeta povestea în fata unui procuror. 

— Știu că n-ai face-o. 

— Crezi că am omorât-o pe cateaua aia, nu-i asa? 

— Da, Derek, așa cred. Adică cineva ucide iubirea vieţii tale, 
tu ești cât pe ce să ajungi la pușcărie pentru asta, dar nu te 
frământă mai deloc întrebarea: „Cine a făcut-o?” Și când îţi 
găsești nevasta zăcând într-o baltă de sânge nu suni la 911, ci îl 
cauţi pe Wieder, adică pe amantul ei, pentru a-l soma să-ţi 
salveze fundul. 

— Poliţia nu m-a crezut nici atunci, așa că am ajuns unde am 
ajuns. Era mai bine dacă mă lăsau în pace. Da’ e treaba ta ce 
crezi și ce nu crezi. Mă duc să-mi termin de făcut bagajele. 

— Acum e timpul să jucăm mingea, Derek, așa-i? 

Și-a îndreptat spre mine degetul arătător de la mâna stângă, 
cu cel mare îndoit în aer asemenea cocoșului unei arme. 

— Te-ai prins... Ai fost tare la faza aia, serios. Cre’ c-ai fost un 
poliţist priceput și că am avut noroc că n-ai pus mâna pe mine 
încă de-atunci. 

M-a condus până la ieșire. 

— Mai e o chestie, Derek... Zilele astea m-am tot uitat prin 
hârtiile alea vechi și am dat și peste un material despre Anne, 
întocmit de poliţie atunci când investiga moartea ei. Nu era 
deloc o parașută, așa cum ai descris-o. Inainte să te întâlnească, 
fusese chelnerita în Atlantic City și toţi colegii o descriau ca pe o 
persoană plăcută și decentă. Toate chestiile alea erau doar în 
mintea ta, nu-i așa? Vreau să spun tipii care ti-au cerut bani ca 
s-o lase în pace, aventurile ei sexuale și așa mai departe. Nici 
măcar nu sunt sigur dacă avea o relaţie amoroasă cu Wieder 
sau, pur și simplu, îi ceruse ajutor psihologic. 

M-a privit cu ură. 

— Nu vreau să-ţi fac rau, șefule. Serios, cre’ că-i cazul să 
plimbi ursu'. 

— O ultimă întrebare, când a plecat partenera ta în Louisiana? 

— Acu vreo două săptămâni, de ce mă întrebi? 

— Fără niciun motiv anume. La revedere! 


VP - 200 


I-am simţit privirea care nu s-a dezlipit de mine pana când n- 
am făcut stânga și am dispărut din raza lui vizuală. Derek nu 
părea să știe că povestea cu microfoanele era veche; în zilele 
noastre e de ajuns un pix vârât în buzunarul de la piept al 
sacoului sau o pereche de ochelari speciali. Două minute mai 
târziu, pe când ieșeam cu mașina de pe Witherspoon Street, am 
auzit deja sirenele autovehiculelor de poliţie. Undeva, într-o 
hârtie despre Simmons, mi-am adus eu aminte, se menţiona că 
tatăl lui ar fi părăsit cu ani în urmă orașul și s-ar fi mutat într-un 
alt stat. M-am întrebat dacă verificase cineva cu atenție la 
vremea respectivă povestea aia. Derek îmi relatase că Wieder îl 
hipnotizase la un moment dat; aflase, oare, despre ce anume 
era în stare să facă „pacientul” lui? Cum naiba îi dăduse cheile 
de la casă unui asemenea specimen? Sau era foarte sigur că 
amnezia acestuia nu era reversibilă și că Simmons era doar o 
armă cu percutorul scos pentru totdeauna? 

În drum spre aeroport, mi-am adus aminte de titlul cărţii lui 
Flynn și de labirintul acela de oglinzi care deformau imaginile, 
pe care-l întâlneai la bâlciurile din copilăria mea - tot ceea ce 
vedeai când intrai acolo era adevăr și minciună în același timp. 

Am intrat pe Autostrada 95 pe când începea să se întunece. 
M-am apucat să-mi imaginez revederea cu Diana și m-am 
întrebat ce avea să iasă din asta până la urmă; aveam emoţii ca 
și cum aș fi mers la prima întâlnire din viata mea. Mi-am adus 
aminte de revolverul din buzunar, l-am scos și l-am ascuns în 
torpedo. Până la urmă, îmi încheiasem viata de poliţist fără sa 
folosesc arma și am chibzuit că era foarte bine că se întâmplase 
așa. 

Știam că în curând aveam să uit toată povestea aceea, ca și 
celelalte povești din care viaţa mea era alcătuită, nici mai 
frumoase și nici mai urâte decât ale altora. M-am gândit că, 
dacă mi-ar fi dat să aleg una dintre ele, una singură, pe care să 
mi-o aduc aminte până la capăt, o amintire pe care boala să nu 
fie în stare să mi-o fure niciodată, atunci aș vrea să-mi aduc 
aminte drumul acela calm și liniștit și plin de speranţă, la 
capătul căruia știam că aveam s-o reîntâlnesc pe Diana și că, 
poate, urma să nu mai plece niciodată de lângă mine. Povestea 
mea și a ei era una al cărei sfârșit nu-l știam încă și pe care 
speram să nu-l aflu niciodată. 


VP - 201 


Am așteptat-o la Sosiri și când am zărit-o, am remarcat că 
avea doar o mică geantă de mână, genul acela de bagaj pe 
care-l pregătești pentru o călătorie scurtă. l-am făcut semn și ea 
mi-a răspuns. Câteva secunde mai târziu, eram unul lângă 
celălalt; m-am aplecat și am sărutat-o pe obraz. Culoarea 
părului ei era diferită, folosea un parfum a cărui mireasmă nu 
mi-o aduceam aminte, dar zâmbetul ei era neschimbat. 

— Asta e singurul bagaj? am întrebat-o eu, în timp ce-i 
preluam geanta. 

— Am închiriat o furgonetă, iar restul lucrurilor vor sosi 
săptămâna viitoare. Am de gând să rămân o vreme, așa că ai 
face bine să-i spui domnisoarei de acasă să-și ia talpasita, si 
încă repede. 

— Vorbești de Minnie Mouse? M-a părăsit, Dee. Nu cred că-l 
uitase vreodată cu adevărat pe individul ăla, Mickey. 

Ne-am îndreptat spre parcare ţinându-ne de mână și ne-am 
urcat în mașină. A început să-mi povestească despre fiul nostru 
și despre familia lui. Ascultându-i vocea în timp ce conduceam, 
am simţit cum toate detaliile poveștii în care mă cufundasem în 
ultimele zile se desprindeau unul câte unul și se risipeau de-a 
lungul autostrăzii asemenea paginilor unui manuscris 
împrăștiate de vânt. 


VP - 202 


EPILOG 


Arestarea lui Derek Simmons a stârnit suficientă vâlvă încât 
valurile iscate de ea să ajungă și într-un orășel din Alabama. 
Darma Olsen m-a sunat la vreo câteva zile după aceea, în timp 
ce mă aflam la Los Angeles pentru a mă întâlni cu un producător 
de film. Urma să mă văd și cu John Keller, care tocmai se 
mutase pe Coasta de Vest și-și închiriase o casă în Orange 
County. 

— Bună ziua, Peter. Iti amintesti de mine? 

l-am răspuns afirmativ si am schimbat câteva amabilitati 
înainte să intre în subiect. 

— Te-am minţit atunci. Găsisem manuscrisul complet, dar n- 
am vrut să ţi-l dau. Eram furioasă. Citindu-l, am conștientizat cât 
de mult o iubise Richard pe femeia aia, Laura Baines. Chiar dacă 
părea furios pe ea, n-am avut nicio îndoială că a murit iubind-o. 
Nu era cinstit să fie așa; m-am simţit ca un obiect de prisos, pe 
care-l aduci în casă doar pentru că n-ai altceva mai bun de 
făcut. Avusesem grijă de el și-i suportasem toate toanele, și 
crede-mă că nu erau puţine, își consumase ultimele luni din 
viata scriind cartea aia, în timp ce eu eram acolo, lângă el. M- 
am simţit trădată. 

Eram undeva pe bulevardul Rosewood, în West Hollywood, în 
fata restaurantului în care trebuia sa mă întâlnesc cu 
producătorul. 

— Doamnă Olsen, date fiind ultimele circumstanțe, mă refer 
la arestarea lui Simmons, nu cred că... 

— Nu te-am sunat să-ţi propun o afacere, a pus ea lucrurile la 
punct. Bănuiam că manuscrisul nu mai prezintă neapărat un 
interes editorial pentru tine. Mi-am spus doar că ultima dorinţă a 
lui Richard a fost totuși ca manuscrisul să ajungă la agenţie. 
Dincolo de povestea cu Baines, știi cât de mult își dorise să 
devină scriitor si cred că s-ar fi bucurat enorm dacă i-ai fi 
acceptat cartea. Din păcate, n-a mai apucat momentul acela, 
însă mi-am zis că trebuie să-mi fac datoria si să ţi-l trimit. 

Nu știam ce să-i zic. Era limpede că n-aveam ce să fac cu un 
manuscris ale cărui premise tocmai fuseseră spulberate de 


VP - 203 


ultimele evenimente și în care se demonstrase deja că fantezia 
autorului se împletise cu evenimentele reale. John Keller 
avusese o lungă discuţie la telefon cu Roy Freeman, polițistul 
pensionar care ajunsese în ultimele zile în mass-media Vedeta 
Care Rezolvase Misterul Unei Crime Vechi de Treizeci de Ani și 
care se mutase temporar la fosta soţie, în Seattle, pentru a 
scăpa de reporteri. John îmi trimisese apoi un e-mail în care-mi 
explicase pe scurt cum se întâmplaseră cu adevărat lucrurile la 
sfârșitul anului 1987. Nu mai era vorba de niciun mister la 
mijloc. 

Dar nu puteam să-i spun toate lucrurile astea, pe care le știa 
și ea prea bine. 

— Ar fi grozav dacă aș putea arunca o privire pe el, i-am zis 
eu și i-am făcut semn lui Marv Klingen, care se apropia tantos 
de restaurant, cu faţa aproape acoperită de niște ochelari de 
soare imenși, ce-i dădeau înfățișarea unui greiere uriaș. Mai 
aveţi adresa mea de e-mail, nu-i așa? Mâine mă întorc la New 
York și o să-mi fac timp să-l citesc. 

Marv mă reperase, însă n-a catadicsit să mărească pasul sau 
să-mi facă vreun semn la rândul lui. Pășea calm și indiferent, 
atitudine care-i sublinia importanţa. 

Doamna Olsen m-a asigurat că avea adresa de e-mail și că va 
trimite manuscrisul. 

— Ultimele săptămâni au fost grele pentru el, Peter, și cred că 
asta se vede și în ultimele capitole din manuscris. Sunt acolo 
lucruri care... Mă rog, vei vedea singur despre ce e vorba. 

e 

După întâlnirea cu Marv, spre seară, m-am văzut cu John 
Keller, care m-a cules din fata hotelului în care locuiam pe 
parcursul sejurului. Era bronzat, slabise si-si lasase o barba de 
doua saptamani, care-i venea bine. 

Am luat impreuna cina intr-un restaurant japonez de pe 
Robertson Boulevard, despre care John mi-a spus ca era la 
moda. Retinuse un separeu minuscul, in care chelnerii se 
perindau la fiecare cinci minute pentru a ne aduce cate un fel de 
mâncare despre care nu reușeam să-mi dau seama din ce era 
alcătuit. 

— Ce chestie! a exclamat el, după ce i-am relatat convorbirea 
cu Darma Olsen. iti dai seama? Dacă ti-ar fi dat atunci 
manuscrisul, nu mi-ai fi povestit despre toată povestea asta, așa 


VP - 204 


că nu l-aș fi căutat pe Freeman, iar el nu s-ar fi apucat să 
rascoleasca prin hartoagele alea vechi. Și n-am fi știut, poate, 
niciodată adevărul despre moartea lui Wieder. 

— In schimb, aș fi avut o carte de vândut, i-am replicat eu. 

— Care n-ar fi fost adevărată, fiule. 

— Și pe cine ar fi interesat chestia asta? Știi ce cred? Că 
Richard Flynn a avut ghinion până la capăt: a ratat și ultima 
posibilitate să publice o carte, chiar și postum. 

— E un mod de-a vedea lucrurile, a fost el de acord și a ridicat 
cescuta cu sake. Pentru Richard Flynn, un tip ghinionist! 

Am închinat în amintirea lui Richard, apoi mi-a povestit 
entuziasmat despre noua lui viata și cât de încântat era că urma 
să lucreze în lumea televiziunii. Episodul-pilot al serialului pentru 
care fusese cooptat, în funcţia de coscenarist, avusese audienţe 
peste așteptări, așa că se estima că va traversa cel puţin două 
sezoane fără nicio problemă, îmi părea bine pentru el. 

N-am citit manuscrisul pe care l-am găsit în inbox atunci când 
m-am întors la New York. Am printat cele două sute cincizeci și 
cinci de pagini și le-am pus într-un dosar căruia i-am făcut loc pe 
biroul meu de la agenţie. Il tin acolo tot asa cum în Evul Mediu 
oamenii păstrau la vedere un craniu care le aducea aminte ca 
viaţa era scurtă și că la finele ei urma inevitabil moartea și, mai 
ales, judecata. 

Cel mai probabil, Richard Flynn se înșelase până la capăt. 
Laura Baines nu fusese amanta profesorului. Simmons crezuse 
în mod greșit că Richard fusese cel care fugise pe fereastră 
după ce-l bătuse pe Wieder, înainte ca el să revină în casa 
acestuia. Joseph presupusese aiurea că între Laura și Richard ar 
fi fost o relaţie. Toţi se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile 
obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească 
și care se dovediseră a fi niște oglinzi. 

„Dar toate astea au vreo importanta?”, am reflectat eu atunci 
când vedeam foile acelea adunate laolaltă, pe care nu mă 
puteam hotărî să le citesc. Flynn scrisese o poveste frumoasă și 
aflarea adevărului despre toată afacerea nu făcuse altceva 
decât s-o strice, s-o arunce în derizoriu, s-o transforme doar într- 
o posibilă hrană pentru ziare. 

Un scriitor francez a spus odată că amintirile și faptele sunt 
două lucruri diferite. Cred că a avut dreptate. 


VP - 205 


virtual-project.eu 


VP - 206