Stephen King — Misterul regelui. Despre scris

STEPHEN KING 


MISTERUL REGELUI. DESPRE 
SCRIS 


Notă asupra ediției 


În text titlurile de cărți şi filme care nu au apărut în limba română 
au fost păstrate în limba engleză. 

Fraementele din lhteratura engleză şi americană citate de Stephen 
king sunt redate în original în notele de subsol. 


Nota autorului 


Dacă nu sunt explicit atribuite altora, toate fragmentele de text 
citate ca exemple, he ele bune sau rele, aparțin autorului, 


„Sinceritatea e cea mai bună politică.“ 
/hguel de Lemantes 


„Mincinoşii prosperă.“ 
Amaru 


PRIMA PREFAŢĂ 


La începutul anilor nouăzeci [s-ar putea să îi fost 1999, dar e greu 
să-ți aduci aminte atunci când te simţi bine) m-am alăturat unei 
formați de rock-and-roll alcătuite în mare parte din scrutori, The Rock 
Bottom Fermanders a fost ideea lui Kathi kamen Goldrnark, editor gi 
muzician din San Francisco, Formaţia era compusă din Dave Barry la 
chitară solo, Fidley Pearson la bas, Earbara Kingsolver la clape, 
Robert Fulghur la mandolină şi eu la chitară ritrucă. Mai era şi un 
trio de „fehgcane soliste“, a ia Dime Cups, alcătuit [de obicei] din 
kathi, Tad Bartimus gi Army Tari, 

Formața s-a dorit a îi ceva de moment - aveam să ținem două 
spectacole la Convenția hbranlor Arnericani, să stărnium cateva râsete, 


ZI ; ; Aa 
PAL ae ARI PRECIP Pi bat lt PN CR a fig e E ANI Ei RT Ca 0 Îl îi pre ce p AP DEA ep în a o PCA 0 IT ADA [EX 2 Para Ma DO PPE A IE a cz E DE Ap CN e e N i A ST DIO ara 


STEPHEN KING 


MISTERUL REGELUI. 
DESPRE SCRIS 


Notă asupra ediţiei 


În text titlurile de cărţi şi filme care nu au apărut în limba 
română au fost păstrate în limba engleză. 

Fragmentele din literatura engleză şi americană citate de 
Stephen King sunt redate în original în notele de subsol. 


Nota autorului 


Dacă nu sunt explicit atribuite altora, toate fragmentele de 
text citate ca exemple, fie ele bune sau rele, aparțin autorului. 


„Sinceritatea e cea mai bună politică.“ 
Miguel de Cervantes 


„Mincinoşii prosperă.“ 
Anonim 


PRIMA PREFAŢĂ 


La începutul anilor nouăzeci (s-ar putea să fi fost 1992, dar 
e greu să-ți aduci aminte atunci când te simți bine) m-am 
alăturat unei formaţii de rock-and-roll alcătuite în mare parte 
din scriitori. The Rock Bottom Remainders a fost ideea lui 
Kathi Kamen Goldmark, editor şi muzician din San Francisco. 


Formaţia era compusă din Dave Barry la chitară solo, Ridley 
Pearson la bas, Barbara Kingsolver la clape, Robert Fulghum 
la mandolină şi eu la chitară ritmică. Mai era şi un trio de 
„fetişcane soliste“, a la Dixie Cups, alcătuit (de obicei) din 
Kathi, Tad Bartimus şi Amy Tan. 

Formaţia s-a dorit a fi ceva de moment - aveam să ținem 
două spectacole la Convenţia Librarilor Americani, să stârnim 
câteva râsete, să ne recâştigăm tinerețea irosită preț de trei 
sau patru ore, apoi să pornim fiecare pe drumul lui. 

Nu s-a întâmplat aşa, pentru că formaţia nu s-a destrămat 
niciodată cu adevărat. Am descoperit că ne place să cântăm 
împreună prea mult ca să renunțăm şi, cu doi muzicieni „de 
umplutură“ la saxofon şi tobe (plus, în zilele de început, gurul 
nostru muzical, Al Kooper, sufletul formaţiei), cântam destul 
de bine. Ai fi scos bani din buzunar ca să ne auzi. Nu cine ştie 
cât, nu cât ai plăti pentru U2 sau E Street Bând, dar poate 
atât cât bătrânii numesc „bani de drum“. Am fost cu formaţia 
în turneu, am scris o carte despre ea (soția mea a făcut 
fotografiile şi-a dansat ori de câte ori o prindea atmosfera, 
lucru care se întâmpla destul de des) şi am continuat să 
cântăm din când în când, uneori sub numele de The 
Remainders, alteori de Raymond Burr's Legs. Membrii vin şi 
pleacă - editorialistul Mitch Albom a înlocuit-o pe Barbara la 
clape, iar Al nu mai cântă cu noi pen'că nu se mai înțelege cu 
Kathi - dar nucleul a rămas: Kathi, Amy, Ridley, Dave, Mitch 
Albom şi cu mine... plus Josh Kelly la tobe şi Erasmo Paolo la 
saxofon. 

O facem pentru muzică, dar o facem şi pentru tovărăşie. Ne 
place unuia de celălalt şi ne place să avem ocazia să discutăm 
uneori despre adevărata noastră meserie, meseria de zi cu zi 
de care oamenii ne spun întotdeauna să nu ne lăsăm. Suntem 
scriitori şi niciodată nu ne întrebăm unul pe altul de unde ne 
vin ideile; ştim că nu ştim. 

Într-o seară, pe când ne ospătam cu mâncare chinezească 
înaintea unui spectacol în Miami Beach, am întrebat-o pe Amy 
dacă există vreo întrebare care nu i-a fost adresată niciodată 
în timpul discuţiilor care urmează aproape după fiecare 


discurs public al unui scriitor - întrebarea aceea la care nu 
apuci niciodată să răspunzi când stai în fața unui grup de fani 
înflăcărați şi te prefaci că nu-ţi tragi pantalonii pe tine câte-un 
crac o dată, aşa cum face toată lumea. Amy a pregetat, 
gândindu-se foarte intens la asta, apoi a zis: „Nimeni nu 
întreabă despre limbaj.“ 

Îi sunt profund recunoscător pentru că a spus asta. Pe- 
atunci, mă jucam deja de-un an sau chiar mai mult cu ideea 
de-a scrie o cărțulie despre arta scrisului, dar întârziam 
momentul pentru că nu aveam încredere în propria motivaţie - 
de ce voiam să scriu despre scris? Ce mă făcea să cred că am 
ceva demn de spus? 

Primul răspuns care-ţi vine în minte e că un tip care a 
vândut atât de multe cărți de ficțiune, cum e cazul meu, 
trebuie să aibă ceva demn de spus despre cum le-a scris, însă 
primul răspuns nu e întotdeauna cel corect. Colonelul 
Sanders a vândut o mulțime de pui prăjiți, dar nu sunt sigur 
că ar vrea cineva să ştie cum a făcut-o. Dacă aveam de gând 
să fiu atât de înfumurat încât să le spun oamenilor cum să 
scrie, simțeam că trebuie să existe un motiv mai bun decât 
succesul meu la public. Altfel spus, nu voiam să scriu o carte, 
chiar şi una scurtă ca aceasta, care să mă facă să mă simt fie 
ca un fanfaron literar, fie ca un nemernic transcendental. Deja 
există destule cărți de felul ăsta - şi scriitori de felul ăsta - pe 
piață, mulțumesc frumos. 

Dar Amy avea dreptate: nimeni nu întreabă niciodată 
despre limbaj. Îi întreabă pe cei de talia lui DeLillo şi Updike, şi 
Styron, nu însă şi pe romancierii cu lipici la publicul larg. 
Totuşi, în felul nostru umil, şi pe mulți dintre noi, proletarii, 
ne preocupă stilul şi ne pasionează arta şi meşteşugul 
aşternerii de poveşti pe hârtie. Ceea ce urmează e o încercare 
de a istorisi pe scurt şi cât mai simplu modul în care am ajuns 
să practic acest meşteşug, ce ştiu acum despre el şi cum 
trebuie făcut. E vorba despre meseria de zi cu zi; e vorba 
despre limbaj. 

Cartea de față e dedicată lui Amy Tan, care mi-a spus într- 
un fel foarte simplu şi direct că-i în ordine s-o scriu. 


A DOUA PREFAŢĂ 


Cartea de față e scurtă pentru că majoritatea cărților 
despre scris sunt pline de porcării. Scriitorii de ficțiune, 
inclusiv subsemnatul, nu înțeleg foarte multe despre ceea ce 
fac - nu ştiu de ce funcționează atunci când e bine, nici de ce 
nu funcționează atunci când e rău. Mi-am făcut socoteala în 
felul următor: cu cât e cartea mai scurtă, cu atât mai puţine 
porcării încap în ea. 

O excepție remarcabilă de la regula porcăriilor este The 
Elements of Style de William Strunk Jr. şi E.B. White. În 
cartea asta, porcăriile sunt puţine sau imposibil de detectat. 
(Desigur, e scurtă; la optzeci şi cinci de pagini, e mult mai 
scurtă decât aceasta.) Vă spun chiar acum că orice scriitor 
aspirant ar trebui să citească The Elements of Style. Regula 
17 din capitolul intitulat „Principiile compunerii“ este: „Omite 
cuvintele inutile.“ Asta am să-ncerc să fac aici. 


A TREIA PREFAŢĂ 


O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărții 
de față e următoarea: „Editorul are întotdeauna dreptate.“ 
Corolarul e că niciun scriitor sau nici-o scriitoare nu va 
accepta toate sfaturile editorului lui sau ei; căci toți au 
păcătuit şi li s-a refuzat perfecțiunea editorială. Altfel spus, să 
scrii e omenesc, să editezi e divin. Chuck Verrill a editat cartea 
de față, la fel ca şi atât de multe dintre romanele mele. Şi, ca 
de obicei, Chuck, ai fost divin. 

Steve 


C.V. 


Am fost foarte impresionat de autobiografia lui Mary Karr, 
The Liars' Club. Nu atât datorită ferocitățţii ei, a frumuseţii ei 
şi a încântătoarei stăpâniri a limbajului vernacular al 


autoarei, cât datorită totalității ei - Mary Karr e-o femeie care- 
şi aminteşte totul despre primii săi ani de viaţă. 

Eu nu sunt aşa. Am avut o copilărie stranie şi zbuciumată, 
crescut de-un singur părinte, de mama, care, în primii mei ani 
de viață, a dus un trai nomad şi care - dar nu sunt întru totul 
sigur de asta - ne-a trimis o vreme, pe mine şi pe fratele meu, 
la una dintre surorile ei pentru că, în perioada aceea, era 
economic şi emoțional incapabilă să ne poarte de grijă. Poate 
că nu făcea decât să fugă pe urmele tatălui nostru, care-a 
acumulat tot soiul de facturi şi-apoi şi-a luat tălpăşița pe 
când eu aveam doi ani şi fratele meu David, patru. Dacă aşa 
au stat lucrurile, căutările ei n-au avut sorți de izbândă. 
Mama mea, Nellie Ruth Pillsbury King, a fost una dintre 
primele femei emancipate ale Americii, dar nu fiindcă şi-ar fi 
dorit ea asta. 

Mary Karr îşi prezintă copilăria într-o panoramă aproape 
neîntreruptă. A mea e-un peisaj încețoşat din care amintirile 
răsar ici-colo ca nişte copaci izolaţi... din aceia care par că ar 
vrea să te apuce şi să te înfulece. 

Ceea ce urmează sunt câteva dintre amintirile acelea, 
pigmentate cu instantanee din zilele puţin mai coerente ale 
adolescenţei şi cele ale primei mele maturități. Aceasta nu e o 
autobiografie. Este mai degrabă un soi de curriculum vitae - 
încercarea mea de a arăta cum s-a format un scriitor. Nu cum 
a fost format un scriitor; nu cred că scriitorii pot primi o 
formare, nici din împrejurări, nici din proprie voință (chiar 
dacă aşa am crezut cândva). Dotările sunt cuprinse în 
pachetul original. Dar nu e vorba de accesorii ieşite din 
comun; părerea mea e că sunt mulți cei care au, fie şi numai 
în formă latentă, talent de scriitor şi povestitor, şi că acest 
talent poate fi consolidat şi rafinat. Dacă nu aş fi convins de 
asta, a scrie o carte ca aceasta ar fi o pierdere de timp. 

Aşa mi-a mers mie, nici mai mult, nici mai puţin - un 
proces de creştere dezarticulat în care au jucat roluri diferite 
ambiția, dorința, norocul şi puţinul talent. Nu vă străduiți să 
citiți printre rânduri şi nu căutaţi un fir călăuzitor. Nu există 
fire - doar instantanee, majoritatea lipsite de un punct comun. 


1 


Prima mea amintire e că-mi imaginam că sunt altcineva - 
îmi închipuiam, de fapt, că sunt Forţosul de la Circul Fraţilor 
Ringling. Asta se întâmpla pe când locuiam în casa mătuşii 
Ethelyn şi-a unchiului Oren din Durham, Maine. Mătuşa mea 
îşi aminteşte episodul destul de bine şi zice că aveam doi ani şi 
jumătate sau poate trei. 

Găsisem o cărămidă de ciment într-un colț al garajului şi 
reuşisem s-o ridic. Am tras-o încet-încet pe podeaua de ciment 
neted, numai că-n mintea mea eram îmbrăcat într-o piele de 
animal (leopard, probabil) şi duceam cărămida fără greutate 
dintr-o parte în alta a arenei circului. Mulțimea numeroasă 
era amuţită. Cercul sclipitor al unui reflector alb-albăstrui îmi 
urmărea remarcabilul progres. Feţele lor stupefiate spuneau 
totul: nu mai văzuseră niciodată un copil atât de incredibil de 
puternic. „Şi are doar doi ani“, a murmurat cineva a 
neîncredere. 

Nu ştiam că în partea de jos a cărămizii îşi construiseră 
viespile un cuib mic. Una dintre ele, nervoasă probabil pentru 
că fusese mutată din loc, a zburat afară şi m-a împuns în 
ureche. Durerea a fost fulgerătoare, ca o inhalare otrăvitoare. 
A fost cea mai cruntă durere pe care o încercasem până 
atunci, dar m-a acaparat doar preț de câteva secunde. Când 
am lăsat cărămida să-mi cadă pe piciorul desculț, zdrobindu- 
mi toate cele cinci degete, am uitat complet de viespe. Nu-mi 
amintesc dacă am fost dus la doctor şi nu-şi aminteşte nici 
mătuşa Ethelyn (unchiul Oren, căruia cu siguranță că-i 
aparținea Cărămida Malefică, e mort de aproape douăzeci de 
ani), dar îşi aminteşte înțepătura, degetele zdrobite şi reacția 
mea. „Ce mai țipete, Stephen!, mi-a zis. Da' ştiu că aveai glas 
în ziua aia.“ 


Cu un an în urmă sau, poate, după, mama, fratele meu şi 
cu mine ne aflam în West De Pere, Wisconsin. Nu ştiu de ce. În 
Wisconsin locuia o altă soră de-a mamei, Cal (regină a 
frumuseții în trupele auxiliare în timpul celui de-al doilea 
război mondial), împreună cu simpaticul ei soț băutor de bere, 
şi poate că mama m-a mutat ca să fie aproape de ei. Dacă aşa 
au stat lucrurile, nu-mi amintesc totuşi să-i fi văzut prea des 
pe soții Weimer. Mama lucra, dar nu mai ştiu nici măcar ce 
muncă făcea. Aş vrea să spun că lucra la o brutărie, dar cred 
că asta a fost mai târziu, când ne-am mutat în Connecticut ca 
să fim aproape de sora ei Lois şi de soțul acesteia (Fred nu bea 
bere şi nu era nici cine ştie ce simpatic; era un tip cu părul 
tuns perie care se simțea mândru să-şi conducă decapotabila 
cu capota închisă, Dumnezeu ştie de ce). 

Cât am stat în Wisconsin a fost un flux continuu de 
babysittere. Nu ştiu dacă plecau pentru că eu şi David eram 
prea zvăpăiaţi sau pentru că-şi găseau slujbe mai bine plătite 
ori fiindcă mama pretindea o eficiență mai mare decât erau ele 
dispuse să ofere; ştiu doar că au fost foarte multe. Singura de 
care-mi amintesc cât de cât limpede este Eula sau poate că 
era Beulah. Era o adolescentă, era mare cât casa şi râdea 
încontinuu. Eula-Beulah avea un fantastic simț al umorului, 
până şi la patru ani îmi dădeam seama de asta, însă era un 
simț al umorului periculos - ca şi când înăuntrul fiecărei 
explozii de ilaritate - cu bătut din palme, lovit de cap şi răsucit 
pe fese - s-ar fi ascuns o furtună. Când văd înregistrări din- 
acelea cu camera ascunsă în care babysitterelor şi dădacelor li 
se pune brusc pata şi-i plesnesc pe copii fără drept de apel, mă 
gândesc întotdeauna la zilele mele cu Eula-Beulah. 

Era la fel de dură şi cu fratele meu David? Nu mai ştiu. El 
nu apare în niciuna dintre amintirile astea. Pe deasupra, el 
era mai puţin vulnerabil la periculoasele răbufniri ale 
Uraganului Eula-Beulah; la şase ani, era deja în clasa întâi şi- 
şi petrecea mare parte din zi departe de poligonul de tir. 

Eula-Beulah era, de exemplu, la telefon, râdea cine ştie cu 
cine şi mă chema la ea. Mă strângea în brațe, mă gâdila, mă 
făcea să râd, după care, încă râzând, mă plesnea peste cap 


destul de tare ca să mă doboare la pământ. Apoi mă gâdila cu 
picioarele goale până ce râdeam amândoi din nou. 

Eula-Beulah era predispusă la băşini - de genul celor 
deopotrivă zgomotoase şi puturoase. Uneori, când era victima 
unui asemenea atac, mă arunca pe canapea, îmi acoperea fața 
cu fundul ei îmbrăcat în fustă de lână şi-şi dădea drumul. 
„Bum!“ ţipa cu o veselie maximă. Era ca şi când m-ar fi 
înghițit focuri de artificii cu gaz putrescent. Mi-amintesc 
întunericul, senzația de sufocare şi mi-amintesc că râdeam. 
Pentru că, deşi ceea ce se întâmpla era oribil într-un fel, era şi 
comic. În multe privinţe, Eula-Beulah m-a pregătit pentru 
critica literară. După ce ţi s-a băşit în față o babysitter de-un 
chintal, țipând în acelaşi timp: „Bum!“, The Village Voice e apă 
de ploaie. 

Nu ştiu ce au păţit celelalte babysittere, dar Eula-Beulah a 
fost concediată. Din cauza ouălor. Într-o dimineaţă, Eula- 
Beulah mi-a prăjit un ou la micul dejun. L-am mâncat şi-am 
mai cerut unul. Eula-Beulah mi-a prăjit un al doilea ou, apoi 
m-a întrebat dacă mai vreau unul. Avea în ochi o privire care 
spunea: „Să nu îndrăzneşti să mai mănânci unul, Stevie.“ Aşa 
că i-am mai cerut unul. Şi încă unul. Şi aşa mai departe. M- 
am oprit după şapte, cred - şapte e numărul care mi-a rămas 
în minte, şi încă destul de clar. Poate că am rămas fără ouă. 
Poate că am spus eu „pas“. Sau poate că s-a speriat Eula- 
Beulah. Nu ştiu, dar a fost poate un lucru bun că jocul s-a 
terminat la şapte. Şapte ouă nu sunt puţine pentru un copil 
de patru ani. 

M-am simţit bine pentru o vreme, după care am vomitat pe 
toată podeaua. Eula-Beulah a râs, mi-a trosnit una peste cap, 
apoi m-a aruncat în şifonier şi a încuiat uşa. Bum. Dacă m-ar 
fi încuiat în baie, poate că şi-ar fi păstrat slujba, dar n-a 
făcut-o. Cât despre mine, nu m-a deranjat cine ştie cât să stau 
în şifonier. Era întuneric, dar mirosea a Coty, parfumul 
mamei, şi pe sub uşă pătrundea o dâră reconfortantă de 
lumină. 

M-am târât până-n fundul şifonierului, frecându-mă cu 
spatele de hainele şi rochiile mamei. Am început să râgâi - 


râgâieli prelungi şi zgomotoase, care mă ardeau ca focul. Nu 
mi-amintesc să-mi fi fost rău la stomac, dar trebuie să mă fi 
durut deoarece, când am deschis gura ca să mai scot un 
râgâit arzător, am vomitat din nou. Peste pantofii mamei. Asta 
a pecetluit sfârşitul Eulei-Beulah. Când s-a întors mama de la 
serviciu, Eula-Beulah dormea adânc pe canapea şi micuțul 
Stevie era încuiat în şifonier, dormind la rândul lui adânc, cu 
părul plin de ouă prăjite pe jumătate digerate. 


3 


Şederea noastră în West De Pere n-a fost nici lungă, nici 
reuşită. Am fost evacuați din apartamentul de la etajul doi 
când un vecin l-a zărit pe fratele meu de şase ani că se tara pe 
acoperiş şi a chemat poliția. Nu ştiu unde era mama când s-a 
întâmplat asta. Nu ştiu unde era nici cea care avea grijă de 
noi în săptămâna aceea. Ştiu doar că eu eram în baie, unde 
stăteam cu picioarele goale pe calorifer şi mă uitam afară, 
curios dacă fratele meu va cădea de pe acoperiş sau dacă se va 
întoarce teafăr în baie. A reuşit să se întoarcă. Are acum 
patruzeci şi cinci de ani şi trăieşte în New Hampshire. 


4 


Când aveam cinci sau şase ani, am întrebat-o pe mama 
dacă a văzut vreodată pe cineva murind. Da, mi-a zis ea, 
văzuse o persoană murind şi pe alta o auzise. Am întrebat-o 
cum poți să auzi pe cineva că moare şi mi-a zis că era vorba de 
o fată care se înecase în larg, la Prout's Neck, în anii douăzeci. 
A spus că fata înotase dincolo de clocotul apei, nu se mai 
putuse întoarce şi începuse să strige după ajutor. Mai mulți 
oameni încercaseră să ajungă la ea, dar mareea era puternică 
în ziua aceea şi toţi fuseseră împinşi înapoi spre mal. În cele 
din urmă, nu putuseră decât să stea laolaltă, turişti şi 
localnici, printre ei şi adolescenta care a devenit mama mea, 
aşteptând o barcă de salvare ce n-a mai venit şi ascultând 
strigătele fetei până ce i-au secat forțele şi s-a dus la fund. 


Cadavrul i-a fost scos pe mal în New Hampshire, a continuat 
mama. Am întrebat-o câți ani avea fata. Mama a zis că avea 
paisprezece, apoi mi-a citit câteva pagini dintr-o carte de benzi 
desenate şi m-a trimis în pat. Într-o altă zi mi-a vorbit despre 
cel pe care l-a văzut murind - un marinar care sărise de pe 
acoperişul hotelului Graymore din Portland, Maine, şi căzuse 
pe asfalt. 

„S-a împrăştiat“, mi-a zis mama pe tonul ei cel mai 
colocvial. A făcut o pauză, apoi a adăugat: „Treaba ce-a ieşit 
din el a fost verde. N-am uitat niciodată asta.“ 

Ceea ce-nseamnă că suntem doi, mamă. 


5 


A trebuit să stau în pat mare parte din cele nouă luni ale 
clasei întâi. Problemele mele au început cu pojarul - o formă 
întru totul comună -, apoi s-au înrăutățit zi după zi. Am 
suferit de nenumărate ori de-o boală despre care eu credeam 
că se chema „gât în fâşii“; zăceam în pat bând apă rece şi 
imaginându-mi că aveam gâtul în fâşii roşii şi albe (lucru nu 
departe de adevăr, probabil). 

Apoi mi-au fost afectate şi urechile şi, într-o zi, mama a 
chemat un taxi (ea nu conducea) şi m-a dus la un doctor prea 
important ca să facă vizite la domiciliu - un specialist în 
urechi. (Din cine ştie ce motiv, îmi formasem ideea că genul 
ăsta de doctor se chema otiolog.) Puțin îmi păsa mie dacă se 
specializase în urechi sau în găoaze. Cu treizeci şi nouă de 
grade febră, de fiecare dată când înghițeam, durerea îmi 
aprindea fața ca un tonomat. 

Doctorul s-a uitat în urechile mele, dedicându-şi aproape 
tot timpul (cred) celei din stânga. Apoi m-a întins pe patul de 
consultație. „Ridică-te puţin, Stevie“, a zis infirmiera lui şi mi- 
a strecurat sub cap o bucată mare de cârpă absorbantă - s-ar 
putea să fi fost un scutec -, aşa încât, atunci când m-am lăsat 
înapoi jos, am aşezat obrazul pe ea. Trebuia să ghicesc că era 
ceva putred în Danemarca. Cine ştie, poate c-am ghicit. 


Am simțit un miros înțepător de spirt. Un zăngănit când 
doctorul de urechi a deschis sterilizatorul. Am văzut acul din 
mâna sa - arăta lung cât liniarul din penarul meu - şi m-am 
încordat. Doctorul de urechi a zâmbit liniştitor şi-a dat glas 
minciunii pentru care doctorii ar trebui să fie numaidecât 
trimişi la închisoare (şi cu sentință dublă atunci când 
minciuna este adresată unui copil): „Relaxează-te, Stevie, n-o 
să te doară.“ L-am crezut. 

Mi-a vârât acul în ureche şi mi-a înțepat timpanul. Durerea 
a întrecut tot ce mai simţisem până atunci - aş putea-o 
asemui doar cu prima lună de convalescență după ce am fost 
lovit de-o furgonetă în vara lui 1999. Durerea aceea a fost de 
durată mai lungă, dar nu atât de intensă. Înțeparea 
timpanului a fost o durere dincolo de lume. Am urlat. Am 
auzit un sunet în cap - un ţocăit ca un sărut zgomotos. Din 
ureche mi-a curs un lichid cald - a fost ca şi când aş fi început 
să plâng din gaura greşită. Dumnezeu ştie că plângeam deja 
destul din găurile potrivite. Am ridicat fața şiroind de lacrimi 
şi m-am uitat incredul la doctorul de urechi şi la infirmiera 
lui. Apoi m-am uitat la bucata de pânză pe care o întinsese 
infirmiera pe partea de sus a patului de consultaţie. Pe ea era 
o pată mare şi udă. Erau şi fire subţiri de puroi gălbui. 

„Gata, a zis doctorul de urechi, lovindu-mă amical cu mâna 
peste umăr. Ai fost foarte curajos, Stevie, şi acum s-a 
terminat.“ 

Săptămâna următoare, mama a mai chemat un taxi, ne-am 
întors la doctorul de urechi şi m-am trezit iarăşi întins pe-o 
parte cu bucata de pânză absorbantă sub cap. Doctorul de 
urechi a făcut din nou să se simtă mirosul de spirt - miros pe 
care încă-l mai asociez, cum cred că fac majoritatea 
oamenilor, cu durerea şi boala, şi teroarea - şi, odată cu el, a 
scos şi acul cel lung. M-a asigurat iarăşi că nu mă va durea şi, 
încă o dată, l-am crezut. Nu complet, dar suficient cât să nu 
mă agit când mi-a pătruns acul în ureche. 

Dar m-a durut, şi încă cum. Aproape la fel de tare ca prima 
oară. Țocăitul din cap a fost şi el mai puternic; acum parcă s- 
ar fi sărutat nişte uriaşi („se mozoleau de să li se înnoade 


limbile“, cum ne plăcea nouă să spunem). „Gata“, a zis 
infirmiera doctorului de urechi când s-a terminat totul şi eu 
zăceam într-o baltă de puroi apos. „Nu doare decât puţin şi nu 
vrei să fii surd, nu-i aşa? Pe deasupra, s-a terminat cu totul.“ 

Am crezut asta preț de aproximativ cinci zile, după care a 
venit un alt taxi. Ne-am înapoiat la doctorul de urechi. Mi- 
amintesc că taximetristul i-a zis mamei c-o să tragă pe 
dreapta şi-o să ne dea jos, dacă ea nu-l poate face pe copil să 
tacă. 

M-am trezit încă o dată pe masa de consultaţie cu scutecul 
sub cap, în vreme ce mama stătea în sala de aşteptare cu o 
revistă pe care probabil că nu era în stare s-o citească (sau 
aşa-mi plăcea mie să-mi imaginez). Încă o dată, mirosul 
înţepător de spirt şi doctorul întorcându-se spre mine cu un 
ac care părea lung cât liniarul din penarul meu. Încă o dată 
zâmbetul, apropierea, asigurarea că de data asta n-o să 
doară. 

De când cu repetata înțepare a timpanului de la vârsta de 
şase ani, unul dintre cele mai ferme principii ale vieții mele a 
fost acesta: Dacă mă păcăleşti o dată, ruşine să-ţi fie. Dacă 
mă păcăleşti de două ori, ruşine să-mi fie. Dacă mă păcăleşti 
de trei ori, ruşine să ne fie amândurora. A treia oară când m- 
am aflat pe masa doctorului de urechi, m-am luptat şi-am 
strigat, şi m-am zvârcolit, şi m-am opus. De fiecare dată când 
se apropia acul de partea stângă a feței mele, îl înlăturam cu 
un bobârnac. Într-un târziu, infirmiera a chemat-o pe mama 
din sala de aşteptare şi amândouă au reuşit să mă ţină 
locului destul cât doctorul să-şi poată înfige acul. Am scos un 
țipăt atât de tare şi de lung, că încă îl mai aud. De fapt, cred 
că într-o vale adâncă din mintea mea acel ultim țipăt încă mai 
reverberează. 


6 


Într-o lună friguroasă şi sumbră nu cu mult timp după 
aceea - trebuie să fi fost ianuarie sau februarie 1954, dacă am 
pus bine lucrurile cap la cap -, taxiul a venit din nou. De data 


aceasta, specialistul n-a fost doctorul de urechi, ci un doctor 
de gât. Încă o dată, mama a stat în sala de aşteptare, încă o 
dată, eu am stat pe masa de consultaţie cu o infirmieră care 
trebăluia prin apropiere şi, încă o dată, am simţit mirosul 
înțepător de spirt, o aromă care încă are puterea de a-mi 
dubla bătăile inimii în doar cinci secunde. 

Însă tot ce-a ieşit la iveală de data aceea a fost un soi de 
tampon pentru gât. A înțepat şi a avut un gust oribil, dar, 
după acul lung al doctorului de urechi, a fost o nimica toată. 
Doctorul de gât şi-a legat cu o curea în jurul frunţii un 
instrument interesant. Avea o oglinjoară în mijloc şi-o lumină 
puternică şi necruțătoare care răzbătea din ea ca un al treilea 
ochi. Mi s-a uitat pe gâtlej în jos vreme îndelungată, 
spunându-mi să deschid gura mare până ce mi-au pocnit 
maxilarele, însă nu m-a înțepat cu ace şi, pentru asta, l-am 
iubit. După o vreme, mi-a dat voie să închid gura şi-a chemat- 
o pe mama. 

„Problema sunt amigdalele, a zis doctorul. Arată de parcă 
le-ar fi zgâriat o pisică. Vor trebui scoase.“ 

După o vreme, mi-amintesc că am fost împins pe un pat cu 
rotile sub nişte lumini puternice. Deasupra mea s-a aplecat 
un om cu mască albă. Stătea la căpătâiul mesei pe care eram 
aşezat (1953 şi 1954 au fost anii în care am stat mult la 
orizontală) şi eu îl vedeam cu capul în jos. 

„Stephen, a zis. Mă auzi?“ 

Am spus că da. 

„Vreau să inspiri adânc, a zis. Când o să te trezeşti, o să 
poți mânca înghețată câtă vrei.“ 

Un aparat a fost îndreptat spre fața mea. Aşa cum îl văd cu 
ochiul minţii, părea un motor scos din bord. Am tras o gură de 
aer adânc în piept şi totul s-a întunecat. Când m-am trezit, 
am avut într-adevăr voie să mănânc câtă îngheţată pofteam, o 
glumă excelentă, din punctul meu de vedere, pentru că nu 
pofteam deloc. Îmi simţeam gâtul umflat şi gras. Însă era mai 
bine decât trucul ăla cu acul în ureche. O, da! Orice ar fi fost 
mai bine decât vechiul truc cu acul în ureche. Scoateţi-mi 
amigdalele, dacă e nevoie, puneţi-mi piciorul într-o colivie de 


oțel, dacă vi se pare necesar, dar Dumnezeu să mă ferească de 
otiolog. 


7 


În anul acela, fratele meu David a trecut în clasa a patra, 
iar eu am fost retras cu totul de la şcoală. Mama şi 
reprezentanții şcolii căzuseră de acord că pierdusem prea mult 
din clasa întâi; puteam s-o iau de la capăt în toamnă, dacă 
mă ajuta sănătatea. 

Cea mai mare parte din acel an am petrecut-o fie în pat, fie 
închis în casă. Am dat gata şase sau şapte tone de cărți cu 
benzi desenate, am ridicat ştacheta la Tom Swift şi Dave 
Dawson (un pilot, erou din al doilea război mondial, ale cărui 
avioane de toate felurile întotdeauna „se luptau din răsputeri 
ca să câştige altitudine“), apoi am trecut la înfiorătoarele 
poveşti cu animale ale lui Jack London. La un moment dat, 
am început să scriu eu însumi poveşti. Imitația a precedat 
creația: în maculatorul meu Blue Horse, copiam cuvânt cu 
cuvânt benzi desenate din seria Combat Casey şi, când mi se 
părea că e nevoie, adăugam descrieri personale. „Erau într-o 
casă mare de fermă, cuibăriţi într-o cameră afurisita“, scriam, 
de exemplu; a trebuit să mai treacă un an sau doi până să 
descopăr că dratty şi draftyt erau două cuvinte diferite. Din 
aceeaşi perioadă mi-amintesc că făceam confuzie între details 
şi dentals'2 şi credeam că o bitch!“ era o femeie extrem de 
înaltă. Un jucător de baschet era, în felul acesta, un fiu de 
târfă. La şase ani, bilele jocului tău de bingo încă se-nvârt 
aproape toate în urnă. 

La un moment dat, i-am arătat mamei unul dintre hibrizii 
ăia copiaţi şi a fost încântată: mi-amintesc surâsul ei puţin 
buimac, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că un odor de-al ei 
ar putea fi atât de dotat, de-a dreptul un copil prodigios, 
pentru numele lui Dumnezeu. Nu mai văzusem până atunci 
expresia aceea pe fața ei - nu în ceea ce mă privea, în orice caz 
- şi-am încercat o plăcere imensă. 


M-a întrebat dacă eu singur am inventat povestea şi am fost 
nevoit să recunosc că o copiasem aproape toată dintr-o carte 
cu benzi desenate. A părut dezamăgită, iar asta mi-a răpit 
mare parte din plăcere. În cele din urmă, mi-a dat înapoi 
maculatorul. „Scrie una numai a ta, Stevie, a zis ea. Benzile 
alea desenate cu Combat Casey sunt nişte prostii - ăla nu ştie 
decât să le scoată dinţii adversarilor. Pun pariu că tu te-ai 
descurca mai bine. Scrie una numai a ta.“ 


8 


Mi-amintesc că am încercat un imens sentiment al 
potenţțialității la această idee, de parcă aş fi fost împins într-o 
clădire uriaşă plină de uşi închise şi mi se dăduse permisiunea 
s-o deschid pe care vreau. Erau mai multe uşi decât ar putea 
deschide o persoană într-o singură viață, aşa credeam (şi încă 
mai cred). 

Am scris până la urmă o poveste despre patru animale 
magice care hoinăreau într-o maşină veche, ajutându-i pe 
copiii mici. Conducătorul lor era un iepure mare şi alb, pe 
nume Dl Rabbit Trick. El avea privilegiul de a sta la volan. 
Povestea avea patru pagini, laborios scrise cu creionul. Din 
câte-mi amintesc, niciun personaj nu sărea de pe acoperişul 
hotelului Graymore. Când am terminat-o, i-am dat-o mamei, 
care a luat loc în camera de zi, şi-a pus pe jos cartea de 
buzunar pe care o lectura şi a citit dintr-o suflare povestea 
mea. Mi-am dat seama că-i place - a râs exact acolo unde 
trebuia -, dar nu eram sigur dacă o făcea fiindcă mă iubea şi 
voia să mă simt bine ori pentru că povestea era într-adevăr 
bună. 

„Pe asta n-ai copiat-o?“ m-a întrebat după ce-a terminat-o. 
Am spus că nu, n-o copiasem. A zis că e destul de bună ca să 
apară într-o carte. Nimeni de-atunci încoace nu mi-a spus 
ceva care să mă facă mai fericit. Am mai scris patru poveşti 
despre Dl Rabbit Trick şi prietenii lui. Ea mi-a dat un sfert de 
dolar pe fiecare şi le-a trimis surorilor ei, care cred că încercau 
puţină compasiune față de mama mea. Ele, în fond, erau încă 


măritate; pe ele nu le abandonaseră soții. Era adevărat că 
unchiul Fred nu prea avea simțul umorului şi că se 
încăpățâna să ţină ridicată capota maşinii sale decapotabile, 
era adevărat şi că unchiul Oren bea cam mult şi avea teorii 
sumbre despre cum conduceau evreii lumea, însă ei erau 
prezenţi. Ruth, pe de altă parte, rămăsese să crească singură 
copilul atunci când Don dăduse bir cu fugiţii. Voia să le arate 
acum că, măcar „copilul“ era talentat. 

Patru povestiri. Douăzeci şi cinci de cenți fiecare. A fost 
primul dolar pe care l-am câştigat în branşa asta. 


9 


Ne-am mutat în Stratford, Connecticut. Pe-atunci eram în 
clasa a doua şi îndrăgostit lulea de frumuşica adolescentă 
care locuia vizavi de noi. În timpul zilei nu mă învrednicea nici 
măcar cu o privire, dar noaptea, pe când stăteam în pat şi mă 
cuprindea somnul, fugeam împreună de lumea nemiloasă a 
realității iar şi iar. Noua mea profesoară era doamna Taylor, o 
femeie blândă cu păr cărunt ca Elsa Lanchester în Soția lui 
Frankenstein şi cu ochi bulbucațţi. „Când stau de vorbă cu ea, 
îmi vine întotdeauna să-i pun mâinile sub față în caz că-i vor 
cădea ochii“, zicea mama. 

Noul nostru apartament se găsea la etajul doi pe West 
Broad Street. Cu un cvartal în josul dealului, nu departe de 
Teddy's Market şi peste drum de Burrets Building Materials, 
se afla o uriaşă zonă sălbatică, cu o groapă de gunoi într-o 
parte şi-o cale ferată care o traversa prin mijloc. Acesta e unul 
dintre locurile la care mă întorc des cu imaginația; apare 
constant în cărțile şi povestirile mele sub o sumedenie de 
nume. Copiii din Oraşul bântulT îi spun Maidan; noi îi 
spuneam junglă. Eu şi Dave l-am explorat pentru întâia dată 
nu la mult timp după ce ne-am mutat în noua locuinţă. Era 
vară. Era cald. Era minunat. Eram în inima misterelor verzi 
ale acelui nou şi răcoros teren de joacă, şi-atunci am fost lovit 
de-o urgentă nevoie de a-mi goli intestinele. 


„Dave, am zis. Du-mă acasă! Trebuie să împing!“ (Ăsta e 
termenul pe care fuseserăm învățați să-l folosim pentru acea 
necesitate anume.) 

David nu voia să audă asta. „Du-te şi fă-o între copaci“, mi- 
a răspuns. Ar fi durat cel puţin o jumătate de oră ca să ne 
întoarcem acasă şi nu avea nici-o intenţie să renunţe la un 
interval de timp atât de preţios doar fiindcă frățiorul lui 
trebuia să facă treaba mare. 

„Nu pot! am protestat, şocat de idee. N-o să mă pot şterge!“ 

„Ba o să poţi, a insistat Dave. Şterge-te cu nişte frunze. Aşa 
făceau şi cowboy-îi şi indienii.“ 

Oricum, pe-atunci probabil că era prea târziu ca să ne mai 
întoarcem acasă; am impresia că rămăsesem fără alternativă. 
Pe deasupra, eram fermecat de ideea de-a mă uşura ca un 
cowboy. M-am prefăcut că sunt Hopalong Cassidy, stând pe 
vine în tufişuri cu pistolul scos, ca nu cumva să fiu luat prin 
surprindere nici măcar într-un moment atât de intim. Mi-am 
făcut treaba şi m-am curățat aşa cum îmi sugerase fratele 
meu mai mare, ştergându-mă cu grijă la fund cu câteva mâini 
de frunze mari şi verzi. Care se dovediră a fi frunze de urzică. 

Două zile mai târziu, eram roşu ca racul de la scobitura 
genunchilor şi până la omoplaţi. Penisul mi-a fost cruțat, însă 
testiculele mi se transformaseră în semafoare. Mă mânca 
fundul până sus la cutia toracică. Totuşi, cel mai mult a avut 
de suferit mâna cu care mă ştersesem; s-a umflat cât mâna 
lui Mickey Mouse după ce i-a pălit-o Donald Duck cu ciocanul 
şi se formaseră băşici uriaşe în locurile unde se frecau degetele 
unele de altele. Când s-au spart, au lăsat adâncituri puternice 
de carne rozalie, crudă. Vreme de şase săptămâni am făcut băi 
cu apă călduță cu amidon, simţindu-mă nefericit şi umilit, şi 
stupid, în vreme ce prin uşa deschisă ajungeau până la mine 
râsetele mamei şi ale fratelui meu, ascultând la radio 
numărătoarea inversă a lui Peter Tripp şi jucând cărți. 


10 


Dave era un frate nemaipomenit, dar prea inteligent pentru 
cei zece ani ai lui. Excesul de minte îi aducea mereu probleme 
şi, la un anumit moment (probabil după ce mă ştersesem la 
fund cu urzici), a înțeles că-n majoritatea cazurilor, atunci 
când vântul începea să sufle din direcția greşită, era posibil să 
găsească adăpost în spatele frățiorului Stevie. Dave nu mi-a 
cerut niciodată să-mi asum toată vina pentru năzbâtiile sale 
deseori sclipitoare - n-a fost niciodată nici ticălos, nici laş -, 
dar de câteva ori mi-a cerut să o împart cu el. Motiv pentru 
care, cred, am dat amândoi de necaz când Dave a construit un 
dig care a blocat apa pârâului ce trecea prin mijlocul junglei 
şi-a inundat mare parte din West Broad Street. Împărţirea 
răspunderii a fost şi motivul pentru care ne-am supus 
amândoi riscului de-a fi ucişi experimentând proiectul lui 
ştiinţific cu potenţial criminal, pe care-l pregătea pentru 
şcoală. 

Asta se întâmpla probabil în 1958. Eu urmam Center 
Grammar School; Dave urma Stratford Junior High. Mama 
lucra la Spălătoria Stratford, unde era singura femeie albă 
dintre cele însărcinate cu călcatul. Cu asta se ocupa ea - 
introducea cearşafuri în calandru - în vreme ce Dave îşi 
construia proiectul pentru Expoziţia de Ştiinţă. Fratele meu 
cel mare nu era genul de băiat care să se mulțumească să 
deseneze proiecte virtuale pe hârtie milimetrică sau să 
construiască Locuinţa Viitorului cu cărămizi Tyco de plastic şi 
suluri de hârtie igienică vopsită; Dave ţintea către stele. 
Proiectul lui din anul acela era Super-Mega-Electromagnetul 
lui Dave. Fratele meu avea o mare pasiune pentru tot ceea ce 
era super-mega şi pentru tot ceea ce-i purta numele; această 
ultimă slăbiciune a culminat cu Fițuica lui Dave, la care vom 
ajunge în scurt timp. 

Prima lui tentativă cu Super-Mega-Electromagnetul n-a fost 
prea super-mega; de fapt, s-ar putea să nu fi funcționat deloc - 
nu-mi amintesc prea bine. Oricum ideea nu era produsul 
minții lui Dave, ci o preluase dintr-o carte şi se rezuma la 
asta: magnetizai un cui frecându-l de-un magnet adevărat. 
Cuiul avea să se încarce astfel cu o sarcină destul de slabă, se 


explica în carte, dar suficientă să ridice câteva fire de pilitură 
de fier. După ce încercai asta, trebuia să înfăşori un fir de 
cupru în jurul tijei cuiului şi să ataşezi capătul firului la polii 
unei baterii. Potrivit cărții, electricitatea ar fi mărit 
magnetismul şi cuiul ar mai fi strâns câteva fire de pilitură. 

Dave însă nu voia să ridice doar o grămăjoară de fulgi de 
fier; Dave voia să ridice Buick-uri, vagoane feroviare, poate 
avioane militare de transport. Dave voia să dea curent şi să 
mute lumea de pe orbită. 

Bum! Super! 

Fiecare avea rolul lui de jucat în crearea Super-Mega- 
Electromagnetului. Al lui Dave era să-l construiască. Al meu 
era să-l pun la încercare. Micuţul Stevie King, replica din 
Stratford a lui Chuck Yeager'*. 

Pentru versiunea sa îmbunătățită a puternicului 
electromagnet, Dave a aruncat vechea baterie (care probabil că 
era oricum descărcată când o cumpăraserăm de la magazin, a 
tras el concluzia), preferând să ia curent direct de la priza din 
perete. A tăiat cablul electric de la o veioză veche pe care o 
lăsase cineva pe trotuar lângă pubelele de gunoi, i-a desfăcut 
stratul izolator până la ştecăr, apoi i-a înfăşurat firul de 
cupru în jurul cuiului magnetizat. După care, şezând pe 
podea, în bucătăria apartamentului nostru din West Broad 
Street, mi-a oferit Super-Mega-Electromagnetul şi m-a rugat 
să-mi aduc contribuţia şi să vâr ştecărul în priză. 

Am pregetat - recunoaşteți-mi măcar meritul ăsta -, dar, în 
cele din urmă, entuziasmul maniacal al lui David a fost prea 
mare ca să mă opun. L-am băgat în priză. Nu s-a înregistrat 
niciun fenomen magnetic demn de semnalat, însă dispozitivul 
a reuşit totuşi să stingă toate becurile şi aparatele electrice din 
apartament, toate becurile şi aparatele electrice din clădire şi 
toate becurile şi aparatele electrice din clădirea alăturată 
(unde, într-un apartament la parter, locuia fata visurilor 
mele). A pocnit ceva în partea din față a transformatorului 
electric şi-a venit poliția. Eu şi cu Dave am petrecut o oră 
oribilă uitându-ne de la geamul dormitorului mamei noastre, 
singurul care dădea spre stradă (toate celelalte ofereau 


frumoasa privelişte a curții din spate, fără iarbă şi plină de 
rahați, unde singurul lucru viu era un câine răpciugos pe 
nume Roop-Roop). Când au plecat poliţiştii, a sosit o furgonetă 
a firmei de electricitate. Un bărbat cu pantofi cu crampoane a 
urcat pe stâlpul dintre cele două blocuri ca să cerceteze 
transformatorul. În alte împrejurări, asta ne-ar fi reținut toată 
atenţia - nu însă şi-n ziua aceea. În acele clipe nu ne puteam 
întreba decât dacă mama ne va vizita la şcoala de corecție. În 
cele din urmă, luminile s-au reaprins şi camioneta companiei 
de electricitate a plecat. Nu am fost prinşi şi am trăit ca să 
mai luptăm încă o zi. Dave s-a hotărât ca pentru proiectul său 
de fizică, în loc de Super-Mega-Electromagnet, să construiască 
un Super-Mega-Planor. Eu, mi-a zis el, aveam să efectuez 
primul zbor. Nu-i aşa că era minunat? 


11 


M-am născut în 1947 şi nu ne-am luat televizor decât în 
1958. Mi-amintesc că primul lucru pe care l-am văzut la el a 
fost Robot Monster, un film în care un tip îmbrăcat în costum 
de maimuţă şi cu un bol ca de acvariu pe cap - Ro-Man, se 
numea - alerga de nebun, încercând să-i omoare pe ultimii 
supraviețuitori ai unui război nuclear. Mi s-a părut că filmul 
respectiv era o operă de artă de-un nivel destul de ridicat. 

Am urmărit şi Highway Patrol cu Broderick Crawford în 
rolul neînfricatului Dan Matthews şi One Step Beyond, regizat 
de John Newland, omul cu cei mai siniştri ochi de pe pământ. 
Mai erau Cheyenne şi Sea Hunt, Your Hit Parade şi Annie 
Oakley, era Tommy Rettig în rolul primului dintre mulții 
prieteni ai lui Lassie, Jock Mahoney în The Range Rider şi 
Andy Devine care striga: «Hei, Wild Bill, aşteaptă-mă!“ pe 
ciudata lui voce pițigăiată. Era o lume întreagă de aventuri în 
care să te cufunzi, oferite în alb şi negru într-un dreptunghi 
cu diagonală de treizeci şi cinci de centimetri şi sponsorizate 
de mărci care încă au pentru urechile mele o sonoritate 
poetică. Eram extaziat. 


Dar televiziunea a sosit relativ târziu în casa King şi sunt 
bucuros de asta. Dacă mă gândesc mai bine, aparțin unui 
grup destul de restrâns de privilegiați: ultima generaţie de 
romancieri americani care au învățat să citească şi să scrie, 
înainte să învețe să-şi mănânce porţia zilnică de prostii 
televizate. S-ar putea ca asta să nu fie important. Pe de altă 
parte, dacă abia acum o apucațţi pe calea scrisului, n-ar fi 
poate o idee rea să desfaceți izolația cablului de alimentare al 
televizorului, să-l înfăşuraţi pe un cui şi să-l introduceţi apoi 
în priză. Vedeţi ce sare în aer şi până unde ajunge. 

Aşa, de curiozitate. 


12 


Târziu în anii cincizeci, un agent literar şi colecţionar înrăit 
de science-fiction, Forrest J. Ackerman, a schimbat viețile a 
mii de copii - printre care mă număram şi eu - când a început 
să editeze o revistă numită Famous Monsters of Filmland. 
Întrebaţi de revista asta pe oricine a avut de-a face în ultimii 
treizeci de ani cu genurile fantasy, horror şi science-fiction, şi- 
o să vă alegeți cu un râset, o scăpărare în privire şi-un şir de 
amintiri vii - vă pot garanta asta. 

În jurul anului 1960, Forry (care se autointitula uneori 
„Adcermonstrul“) a creat efemera, dar interesanta serie 
Spacemen, o revistă care se ocupa de filmele science-fiction. În 
1960, am trimis o povestire la Spacemen. Din câte-mi aduc 
aminte, aceea a fost prima povestire pe care am trimis-o, 
încercând s-o public. Nu-mi amintesc titlul ei, dar încă mă 
aflam în faza Ro-Man a dezvoltării mele şi povestirea era fără 
îndoială tributară în mare măsură maimuţoiului asasin cu 
capul vârât într-un bol ca de acvariu. 

Povestirea a fost refuzată, dar Forry a păstrat-o. (Forry 
păstrează totul, după cum vă va confirma oricine i-a vizitat 
casa - Ackerconacul.) Cam cu douăzeci de ani mai târziu, pe 
când ofeream autografe într-o librărie din Los Angeles, printre 
oamenii care aşteptau la rând era şi Forry... cu povestirea 
mea, dactilografiată la un singur rând la deja de mult 


dispăruta maşină de scris Royal pe care mi-o făcuse cadou 
mama de Crăciun, când aveam unsprezece ani. Voia să-i dau 
un autograf pe ea şi cred că i-am făcut pe plac, chiar dacă 
întâlnirea a fost atât de ireală, încât chiar nu am cum să fiu 
sigur că s-a şi întâmplat. Apropo de propriile fantasme. 
Măiculiţă Doamne! 


13 


Prima povestire pe care chiar am publicat-o a apărut într- 
un fanzin horror tipărit de Mike Garett din Birmingham, 
Alabama (Mike e încă printre noi şi mai lucrează în branşă). 
Mi-a publicat nuvela sub titlul în a Half- World of Terror“, dar 
mie continuă să-mi placă mai mult titlul original, pe care i l- 
am dat eu: I Was A Teen-Age Graverobber*:. Super-Mega! 
Bum! 


14 


Prima mea idee originală pentru o povestire - întotdeauna 
ţi-o aminteşti pe prima, cred - datează de la sfârşitul celor opt 
ani ai bunei domnii a lui Ike. Şedeam la masa din bucătărie în 
casa noastră din Durham, Maine, şi-o urmăream pe mama 
cum lipea Green Stamps, acele faimoase timbre verzi, pe 
paginile unui album. (Pentru poveşti mai colorate despre 
Green Stamps, vedeți The Liars' Club) Troica micuţei noastre 
familii se întorsese în Maine ca mama să poată avea grijă de 
părinţii ei ajunşi la adânci bătrâneți. Bunica avea cam optzeci 
de ani pe atunci, era obeză şi hipertensivă, şi aproape oarbă; 
Daddy Guy, cum îi spuneam bunicului, avea optzeci şi doi, era 
sfrijit, morocănos şi înclinat să aibă răbufniri imprevizibile â la 
Donald Duck, pe care numai mama era capabilă să le 
înţeleagă. Mama îi spunea „Fazza“. 

Surorile ei au fost cele care-i găsiseră noua slujbă, crezând 
poate că aşa vor prinde două păsări dintr-o singură lovitură: 
bătrânii aveau să fie îngrijiţi într-o atmosferă domestică de-o 
fiică iubitoare şi, în acelaşi timp, „neplăcuta problemă a lui 


Ruth“ avea să-şi găsească rezolvarea. Ar fi încetat să mai 
umble de colo-colo, încercând să şi-i crească pe cei doi băieți 
pe când plutea aproape în derivă din Indiana în Wisconsin, 
apoi în Connecticut, făcând biscuiţi la cinci dimineața şi 
călcând cearşafuri într-o spălătorie în care temperatura se 
ridica deseori la cincizeci şi cinci de grade vara şi unde 
directorul distribuia comprese gastrice cu sare la ora unu şi 
trei minute în fiecare după-amiază, din iulie şi până la sfârşit 
de septembrie. 

Mama cred că detesta noul loc de muncă - în încercarea de 
a o ajuta, surorile ne transformaseră mama auto-suficientă, 
glumeaţă şi puţin trăsnită într-un dijmaş, trăind o existență 
de nevoiaşă. Banii pe care ni-i trimiteau surorile mamei lună 
de lună ajungeau doar cât să nu murim de foame. Ne mai 
trimiteau şi cutii cu haine. Aproape de sfârşitul fiecărei veri, 
unchiul Clayt şi mătuşa Ella (care cred că nu erau deloc 
înrudiți cu noi) veneau şi ne aduceau conserve. Casa în care 
locuiam le aparținea mătuşei Ethelyn şi unchiului Oren. Şi, 
imediat ce-a pus piciorul în ea, mama a rămas prizonieră. 
După moartea părinţilor, şi-a găsit alt loc de muncă, dar a 
locuit în casa aceea până când s-a îmbolnăvit de cancer. Când 
a părăsit pentru ultima dată Durham-ul - David şi soţia lui, 
Linda, au fost cei care au îngrijit-o în ultimele săptămâni de 
viață, în faza terminală a bolii - am bănuiala că era mai mult 
decât pregătită să plece din lumea asta. 


15 


Hai să lămurim un lucru chiar acum, bine? Nu există un 
Depozit de Idei, nici Centrala cu Poveşti, nici Insula 
Bestsellerurilor îngropate; ideile pentru poveştile bune par să 
vină literalmente din nimic, îți cad în poală din senin: două 
idei până atunci întru totul independente îşi găsesc, când nici 
nu te aştepţi, un punct comun şi se concretizează în ceva 
absolut nou. Datoria ta nu e să găseşti acele idei, ci să le 
recunoşti atunci când se arată. 


În ziua când mi-a venit ideea despre care vorbim - prima cu 
adevărat demnă de importanță - mama spunea că-i mai 
trebuiau încă şase albume cu timbre verzi ca să primească o 
lampă pe care voia să i-o dăruiască surorii ei Molly de Crăciun 
şi nu credea că va reuşi să le aibă la timp. „Am impresia că va 
trebui să amân cadoul pentru ziua ei de naştere, a zis ea. 
Hârtiuţele astea afurisite par întotdeauna multe până să le 
lipeşti pe-o pagină.“ Apoi s-a uitat chiorâş şi mi-a arătat 
limba. Era toată verde. M-am gândit cât de bine ar fi fost dacă 
am fi putut tipări timbrele alea blestemate în pivnița propriei 
case şi, în clipa aceea, s-a născut o povestire intitulată Happy 
Stampsi?. A prins viață cât ai clipi din ideea de-a falsifica 
Green Stamps, la vederea limbii verzi a mamei. 

Eroul povestirii mele era un prostovan sărăntoc cum sunt 
mulți, un tip pe nume Roger, care făcuse închisoare de două 
ori pentru falsificare de bani - încă o arestare ar fi făcut din el 
un ratat cu acte în regulă. În loc de bani, începe să falsifice 
Happy Stamps... numai că, descoperă el, desenul acestora era 
atât de banal încât, în realitate, nu falsifica nimic; crea în 
schimb munţi de articole autentice. Într-o scenă comică - 
probabil prima scrisă de mine cu un oarecare grad de 
profesionalism - Roger stă în camera de zi cu mama lui 
bătrână, studiind împreună catalogul Happy Stamps în vreme 
ce tiparnița funcționează în pivniță, scoțând teanc după teanc 
aceleaşi timbre. 

„Afurisenie! exclamă mama. Judecând după ce scrie cu 
litere mici, cu Happy Stamps poţi lua orice lucru, Roger - le 
spui ce vrei şi ei calculează de câte clasoare e nevoie. 
Gândeşte-te! Cu şase sau şapte milioane de clasoare, probabil 
că ne-am putea cumpăra o casă în zona rezidențială!“ 

Roger descoperă însă că, deşi timbrele sunt perfecte, lipiciul 
nu e bun. Dacă, pentru a le lipi în clasor, le lingi cu limba, 
totul e bine, dar, dacă le treci printr-un aparat de umezire, 
timbrele fericirii, care sunt roz, devin albastre. La sfârşitul 
poveştii, Roger e în pivniță, stă în faţa oglinzii. În spatele lui, 
pe masă, se află nu mai puţin de nouăzeci de clasoare cu 
Happy Stamps, toate pline cu colite linse fiecare în parte cu 


limba. Buzele eroului nostru sunt roz. Scoate limba; e de-un 
roz şi mai intens. Până şi dinţii îi devin roz. Mama îl strigă 
veselă din capul scărilor, spunând că tocmai a terminat de 
vorbit la telefon cu Happy Stamps National Redemption Center 
în Terre Haute, iar doamna de la capătul firului i-a zis că s-ar 
putea să primească o casă frumoasă în stil Tudor în Weston 
pentru numai unsprezece milioane şi şase sute de mii de 
clasoare cu Happy Stamps. 

„Excelent, mamă“, zice Roger. Se mai uită o clipă la 
imaginea sa din oglindă, cu buzele roz şi cu ochii goi, apoi se 
întoarce încet la masă. În spatele lui sunt lăzi pline cu 
miliarde de Happy Stamps. Încet, eroul nostru deschide un 
clasor nou, începe să lingă colitele şi să le lipească. „Numai 
unsprezece milioane şi cinci sute nouăzeci de mii de clasoare 
de umplut, îşi spune când se sfârşeşte povestea, şi mama o să 
aibă casa aia în stil Tudor.“ 

Erau lucruri care nu mergeau în povestea asta (greşeala cea 
mai mare era probabil faptul că Roger nu se gândise s-o ia de 
la capăt cu un alt fel de lipici), dar era simpatică, era suficient 
de originală şi eram conştient că mă descurcasem destul de 
bine în exprimare. După ce-am petrecut mult timp studiind 
piețele în vechiul meu exemplar din Writer's Digest, am trimis 
Happy Stamps la Alfred Hitchcock's Mystery Magazine. S-a 
întors peste trei săptămâni însoțită de o scrisoare de refuz. Pe 
scrisoare era inconfundabilul profil al lui Alfred Hitchcock în 
cerneală roşie şi o urare de bine pentru povestea trimisă. În 
partea de jos a foii era un mesaj nesemnat, singurul răspuns 
personal pe care l-am primit de la AHMM în opt ani de 
povestiri trimise regulat. „Nu capsa manuscrisele, îmi 
recomanda post-scriptumul. Pagini volante plus agrafă de 
birou egal mod corect de expediere exemplar.“ Un sfat oferit 
puţin cam la rece, mi s-a părut, dar folositor în felul lui. De- 
atunci n-am mai capsat niciodată manuscrisele. 


16 


În Durham, ocupam o cameră la etaj, sub streşini. Noaptea, 
în pat, mă întindeam sub o cornişă - dacă mă ridicam brusc în 
şezut, mă puteam lovi destul de tare la cap - şi citeam la 
lumina unei veioze cu gât, care proiecta pe tavan o umbră 
comică sub formă de boa constrictor. Uneori, în casă era 
linişte deplină, cu excepția zgomotului cazanului şi-a 
lipăitului şoarecilor în pod; uneori, spre miezul nopţii, bunica 
începea să strige vreme de-o oră sau aşa ceva, să meargă 
cineva la Dick: se temea că nu-i dăduseră de mâncare. Dick, 
un cal pe care-l avusese pe când era profesoară, era mort de 
cel puţin patruzeci de ani. Sub cealaltă cornişă a încăperii 
aveam un birou, vechea mea maşină de scris Royal şi în jur de 
o sută de cărți în ediție de buzunar, majoritatea science- 
fiction, pe care le țineam aliniate de-a lungul plintei. Pe birou 
aveam o Biblie pe care o câştigasem fiindcă memorasem 
versete la cursurile Tinerilor Metodişti şi un patefon Webcor cu 
mecanism automat de schimbare a discurilor şi platan 
acoperit cu catifea moale, verde. La el îmi ascultam discurile, 
mai ales cele cu patruzeci şi cinci de rotații, cu Elvis, Chuck 
Berry, Freddy Cannon şi Fats Domino. Îmi plăcea mult Fats; 
ştia cum să cânte rock adevărat şi se simţea c-o face cu mare 
plăcere. 

Când am primit refuzul din partea AHMM, am bătut un cui 
în peretele de deasupra fonografului, am scris Happy Stamps 
pe scrisoare şi-am înfipt-o acolo. Apoi m-am aşezat pe pat şi l- 
am ascultat pe Fats care cânta Im Ready. M-am simțit foarte 
bine, sincer să fiu. Când eşti încă prea tânăr ca să te 
bărbiereşti, optimismul e-o reacție perfect legitimă la eşec. 

Pe când aveam deja paisprezece ani (şi mă bărbieream de 
două ori pe săptămână fie că era nevoie, fie că nu), cuiul din 
perete nu mai putea susține greutatea scrisorilor de refuz pe 
care le înfipse-sem în el. L-am înlocuit cu un piron şi mi-am 
văzut mai departe de scris. Pe când aveam şaisprezece ani, am 
început să primesc scrisori de refuz cu mesaje scrise de mână 
puțin mai încurajatoare decât sfatul de-a nu mai folosi capse 
şi de-a le înlocui cu agrafele de birou. Primul dintre acele 
mesaje pozitive a fost din partea lui Algis Budrys, pe-atunci 


editorul revistei Fantasy and Science Fiction, care a citit o 
povestire de-a mea intitulată The Night of the Tiger“ 
(inspirată, cred, dintr-un episod al serialului The Fugitive, în 
care doctorul Richard Kimble lucra ca îngrijitor şi curăța 
cuştile dintr-o grădină zoologică sau circ) şi mi-a scris: „Asta e 
bună. Nu e pentru noi, dar e bună. Ai talent. Mai trimite-ne.“ 

Acele patru fraze scurte, mâzgălite cu un stilou care lăsa în 
urma lui pete mari şi neregulate, au luminat iarna dezolantă 
a celui de-al şaisprezecelea an al vieții mele. Cam cu zece ani 
mai târziu, după ce vândusem deja câteva romane, am 
descoperit The Night of the Tiger într-o cutie cu manuscrise 
vechi şi am fost de părere că încă era o povestire absolut 
respectabilă, chiar dacă scrisă evident de mâna unui 
începător. Am rescris-o şi, în glumă, am retrimis-o la F&SF. 
De data aceasta, au cumpărat-o. Un lucru pe care l-am 
observat e că, atunci când ai avut un dram de succes, 
redacțiile revistelor sunt mai puţin înclinate să folosească 
formula: „Nu e pentru noi.“ 


17 


Cu toate că era cu un an mai mic decât colegii lui de clasă, 
fratele meu mai mare se plictisea la liceu. În parte, asta se 
datora intelectului său (avea un IQ de peste 150 sau 160), însă 
eu cred că se datora mai degrabă firii lui neastâmpărate. 
Pentru Dave, liceul nu era destul de super-mega - nu oferea 
niciun bum-bum, niciun pam-pam, nici-o distracție. A 
rezolvat problema, măcar temporar, fondând un ziar pe care l- 
a numit Dave's Rag*. 

Redacţia ziarului era o masă aşezată pe pământul tasat 
dintre zidurile de piatră ale pivniţei noastre infestate de 
păianjeni, mai mult sau mai puţin la nord de cazanul de 
încălzit apa şi la est de colțul în care ţțineam nenumăratele 
cutii de conserve pe care ni le trimiteau Clayt şi Ella. The Rag 
era o combinaţie ciudată dintre un buletin familial şi o fițuică 
bisăptămânală cu curiozități provinciale. Uneori devenea 
mensual, atunci când atenţia lui Dave era distrasă de alte 


lucruri (să fabrice zahăr de arțar, cidru, rachete şi să modifice 
maşini, ca să pomenesc doar câteva), situaţie care făcea să 
apară glume pe care eu nu le pricepeam cum că Rag-ul lui 
Dave întârzia puţin luna aceea sau cum c-ar trebui să nu-l 
deranjăm pe fratele meu, pentru că era jos, în pivniță, on the 
Rag. 

Cu sau fără glume, vânzările au crescut încet de la 
aproximativ cinci exemplare pe număr (vândute familiilor din 
vecini) la aproape cincizeci sau şaizeci, atunci când rudele 
noastre şi rudele vecinilor din micuțul nostru oraş (în 1962, 
populaţia din Durham se ridica la aproximativ nouă sute de 
suflete) au început să aştepte cu nerăbdare următoarea ediție. 
Un sumar tipic includea veşti despre cum se vindeca piciorul 
fracturat al lui Charley Harrington, despre cine va veni să 
vorbească la biserica metodistă West Durham, câtă apă 
scoteau băieții King de la pompa municipală ca să nu lase să 
sece fântâna din spatele casei (care, desigur, seca în fiecare 
vară afurisită, indiferent câtă apă pompam în ea), cine venea 
în vizită la familiile Brown sau Hali de cealaltă parte a 
Methodist Corners şi ce rude erau aşteptate în oraş vara 
viitoare. Dave includea şi ştiri sportive, jocuri de cuvinte, 
buletine meteo („A fost o vreme destul de uscată, dar Harold 
Davis, agricultor din părțile noastre, zice că, dacă nu vom avea 
măcar o ploaie zdravănă în august, o să pupe de bunăvoie un 
porc“), rețete culinare, o povestire în foileton (pe asta o scriam 
eu) şi rubrica „Poantele lui Dave“, în cadrul căreia publica 
perle de înțelepciune ca acestea: 


Stan: „Care e culmea politeții?“ 

Jan: „Să împingi o babă pe scări şi s-o întrebi de ce se grăbeşte.“ 
Primul beatnic: „Cum pot ajunge la Carnegie Hali?“ 

Al doilea beatnic: „Exersând, dragul meu, exersând!“ 


În primul an de existenţă, tiparul pentru Rag a fost violet - 
paginile erau produse pe-o farfurie întinsă de gelatină numită 
şapirograf. Fratele meu a ajuns repede la concluzia că 
şapirograful era o pacoste. Era pur şi simplu prea lent pentru 
el. Încă de când purta pantaloni scurți, Dave nu suporta 
piedicile. Ori de câte ori Milt, prietenul mamei noastre („Mai 


mult simpatic decât deştept“, mi-a mărturisit mama la câteva 
luni după ce l-a părăsit), rămânea blocat în trafic sau la un 
semafor, Dave se apleca în față de pe bancheta din spate a 
Buick-ului lui şi ţipa: „Calcă-i sub roţi, unchiule Milt! Calcă-i 
sub roţi!“ 

Ca adolescent, când aştepta să se „reimpros-păteze“ 
şapirograful între o pagină şi alta (cât timp se „reimprospăta“, 
tiparul se topea într-o vagă membrană violetă suspendată în 
gelatină ca umbra unui lamantin), nerăbdarea aproape că-l 
scotea din minţi. Îşi dorea mai mult ca orice să tipărească şi 
fotografii. Se pricepea să le facă şi, la şaisprezece ani, ştia şi 
cum să le developeze singur. Îşi făcuse o cameră obscură într- 
un şifonier şi, din spaţiul acela minuscul şi care putea a 
substanțe chimice, producea fotografii deseori extraordinare 
sub aspectul clarității şi compoziţiei lor (poza de pe coperta a 
IV-a a romanului The Regulatorsi*, în care ţin în mână un 
exemplar al revistei unde mi-a apărut prima povestire 
publicată, a fost făcută de Dave cu un vechi aparat Kodak şi 
developată în şifonierul lui obscur). 

Pe lângă aceste frustrări, în pofida grijii cu care acopeream 
blestematul ăla de aparat lent când terminam de imprimat 
într-o zi, plăcile de gelatină aveau tendința să producă şi să 
dezvolte colonii de ciudate excrescențe sporifere care se 
împrăştiau apoi în aerul deja puţin salubru al pivniței. Ceea 
ce lunea părea ceva obişnuit, uneori, spre sfârşitul 
săptămânii, căpăta aspectul unui lucru oribil, scos parcă 
dintr-o poveste de H.P. Lovecraft. 

În Brunswick, unde mergea la liceu, Dave a găsit un 
magazin care scosese la vânzare o mică presă cu tambur, mai 
mult sau mai puţin funcțională. Se compunea textul pe 
matrițe, pe care le puteai cumpăra cu nouăsprezece cenți 
bucata de la o papetărie locală, operaţiune pe care fratele meu 
o rebotezase „tăierea matriței“ şi care-mi revenea mie, pentru 
că eu făceam mai puţine greşeli de scris. Matriţele erau 
aplicate pe tamburul presei, se mânjeau cu cea mai 
dezgustătoare şi urât mirositoare cerneală din lume, după 
care începea cursa: dă la manivelă până ce-ţi cade brațul, 


fiule! Am reuşit să imprimăm în două nopți cât înainte, cu 
şapirograful, într-o săptămână şi, chiar dacă făcea multă 
mizerie, presa cu tambur nu părea infestată de boli potențial 
fatale. Dave's Rag a intrat în scurta lui epocă de aur. 


18 


Pe mine nu prea mă interesa procesul tipografic şi nu mă 
interesau deloc misterele  developării şi reproducerii 
fotografiilor. Nu mă pasiona să montez schimbătoare Hearst la 
automobile, să fac cidru sau să văd dacă o anumită formulă 
va trimite o rachetă de plastic în stratosfera (de obicei, nu 
ajungea nici deasupra casei). Între 1958 şi 1966, principala 
mea pasiune au fost filmele. 

Pe când anii cincizeci făceau loc anilor şaizeci, în zona 
noastră nu erau decât două cinematografe, ambele în 
Lewiston. „Empire“ era prima alegere, unde se proiectau 
pelicule Disney, epopei biblice şi musicaluri în care mulțimi de 
oameni spilcuiți dansau şi cântau pe ecran lat. Mergeam la 
acestea dacă avea cine să mă ducă - în definitiv, un film era 
totuşi un film -, dar nu-mi plăceau foarte mult. Erau 
plictisitor de „corecte“. Erau previzibile. În timpul lui The 
Parent Trap nu făceam decât să sper că Hayley Mills va da 
peste Vie Morrow din The Blackboard Jungle. Asta ar mai fi 
însuflețit puțin lucrurile, pentru Dumnezeu. Credeam că a 
vedea fie şi numai pentru o clipă cuțitul de buzunar şi privirea 
de sfredel ale lui Vie ar fi redat un minim de perspectivă 
echitabilă problemelor domestice lipsite de importanţă ale lui 
Hayley. lar când stăteam noaptea întins în pat sub cornişa 
acoperişului, ascultând vântul printre copaci sau şobolanii din 
pod, n-o visam pe Debbie Reynolds în rolul lui Tammy sau pe 
Sandra Dee în cel al lui Gidget, ci pe Yvette Vickers din Attack 
ofthe Giant Leeches sau pe Luana Anders din Dementia 13. 
Departe de mine gândul la dulcegării; departe de mine gândul 
la sentimentele înălțătoare; departe de mine gândul la Albă- 
ca-Zăpada şi ai săi şapte pitici blestemați. La treisprezece ani, 
voiam monştri care devorau oraşe întregi, cadavre radioactive 


care ieşeau din ocean şi înghițeau surferi şi fete cu sutiene 
negre care arătau ca vai de ele. 

Filme de groază, filme science-fiction, filme despre găşti de 
adolescenţi puşi pe rele, filme despre ratați pe motociclete - 
astea erau lucrurile care-mi stârneau interesul. lar locul unde 
să vezi aşa ceva nu efa „Empire“, de la capătul lui Lisbon 
Street, ci „Ritz“, de cealaltă parte a străzii, printre amanetării 
şi nu departe de Louies Clothing, de unde, în 1964, mi-am 
cumpărat prima pereche de bocanci â la Beatles. De acasă şi 
până la „Ritz“ erau douăzeci şi doi de kilometri pe care i-am 
străbătut făcând autostopul aproape în fiecare weekend în cei 
opt ani dintre 1958 şi 1966, când mi-am luat în cele din urmă 
permisul de conducere. Uneori mergeam însoțit de prietenul 
meu Chris Chesley, alteori mergeam singur, dar, doar dacă nu 
eram bolnav sau mai ştiu eu ce altceva, mergeam negreşit. 
„Ritz“ a fost cinematograful la care am văzut I Married a 
Monster from Outer Space, cu Tom Tryon; The Haunting, cu 
Claire Bloom şi Julie Harris; The Wild Angels, cu Peter Fonda 
şi Nancy Sinatra. Am văzut-o pe Olivia de Havilland cum i-a 
scos ochii lui James Caan cu nişte cuțite improvizate în Lady 
în a Cage, l-am văzut pe Joseph Cotten întorcându-se dintre 
morți în Hush... Hush, Sweet Charlotte şi-am stat cu 
răsuflarea tăiată (şi nu cu puţin interes lasciv) să văd dacă 
Allison Hayes va creşte atât de mult încât să n-o mai încapă 
hainele în Attack of the 50 Ft. Woman. La „Ritz“ aveai la 
dispoziţie lucrurile cele mai frumoase din viaţă... sau puteai să 
le ai, numai să te aşezi în al treilea rând, să fii foarte atent şi 
să nu clipeşti când nu trebuia. 

Mie şi lui Chris ne plăceau aproape toate filmele de groază, 
dar preferatele noastre erau cele produse de American- 
International, majoritatea regizate de Roger Corman, cu titluri 
şterpelite de la Edgar Allan Poe. Nu pot să spun bazate pe 
operele lui Edgar Allan Poe, pentru că sunt puţine lucruri în 
ele care să aibă cât de cât legătură cu poveştile şi poeziile lui 
Poe (Corbul a fost transformat în comedie şi nu glumesc deloc 
când spun asta). Şi totuşi, cele mai bune dintre ele - Palatul 
bântuit, Viermele biruitor, Masca morții roşii - au creat 


atmosfere ireale şi halucinante care le făceau speciale. Eu şi 
Chris aveam un termen pentru a defini filmele astea, 
catalogându-le astfel într-un gen separat. Erau filmele 
western, erau poveştile de dragoste, erau poveştile de război 
şi... Poefilmele. 

„Vrei să mergem la reprezentația de sâmbătă după- 
amiază?“ mă întreba Chris. „La «Ritz»2“ 

„Ce rulează?“ întrebam. 

„Un film cu motociclişti şi un Poefilm“ mă informa el. Pentru 
mine, desigur, era vorba de-o combinaţie irezistibilă. Bruce 
Dern nervos foc pe-o Harley şi Vincent Price nervos foc într-un 
castel bântuit dând spre un ocean agitat: cine putea cere mai 
mult? Cu puţin noroc, aveai parte şi de Hazel Court într-o 
cămaşă de noapte dantelată scurtă-scurtă. 

Dintre toate Poefilmele, cel care ne-a impresionat, pe mine şi 
pe Chris, cel mai mult a fost Hruba şi pendulul. Scris de 
Richard Matheson şi filmat deopotrivă pentru ecran lat şi 
Technicolor (în 1961, când a fost lansat, filmele color de groază 
erau încă o raritate), Hruba amesteca o seamă de ingrediente 
gotice standard şi le transforma în ceva special. S-ar putea să 
fi fost ultimul film horror de studio cu adevărat bun înainte să 
se lanseze The Night of the Living Dead, pelicula feroce de 
producție independentă a lui George Romero, care a marcat 
începutul unei noi ere (în unele cazuri în bine, în altele, multe, 
în rău). Cea mai reuşită scenă - cea care ne făcea pe mine şi pe 
Chris să încremenim în scaune - îl înfățişa pe John Kerr 
săpând în zidul unui castel şi descoperind cadavrul surorii 
sale, care fusese evident îngropată de vie. N-am uitat niciodată 
prim-planul cadavrului, filmat printr-un filtru roşu şi cu un 
efect de distorsiune care alungea chipul într-un uriaş țipăt 
mut. 

În seara aceea, în timpul lungului drum de întoarcere (dacă 
nu treceau multe maşini, te trezeai că trebuie să mergi pe jos 
chiar şi şase sau şapte kilometri şi ajungeai acasă când era 
întuneric deja de-o bună bucată de vreme) am avut o idee 
minunată: să transform Hruba şi pendulul într-o carte! Să îl 
transpun într-un roman, aşa cum făcuseră cei de la Monarch 


Books cu unele nemuritoare filme clasice precum Jack 
Spintecătorul, Gorgo şi Konga. Dar nu m-aş fi limitat doar la a 
scrie această capodoperă; aveam s-o şi tipăresc folosind 
tiparnița cu tambur din pivniță şi s-o vând la şcoală! Tronc! 
Pleosc! 

Zis şi făcut. Muncind cu zelul şi aplecarea pentru care 
aveam să fiu mai târziu aclamat de critică, în două zile am dat 
gata „romanul“ 

Hruba şi pendulul, scriindu-l direct pe matrițele cu care 
urma să-l tipăresc. Deşi n-a supraviețuit niciun exemplar al 
acelei capodopere (cel puţin după ştiinţa mea), cred că avea 
opt pagini, fiecare scrisă la un rând şi cu spațiul dintre 
paragrafe redus la minimum (fiecare matriță costa 
nouăsprezece cenți, ţineţi minte). Am tipărit pe ambele părți 
ale foilor, aşa cum se face la o carte normală, şi-am adăugat o 
pagină de titlu pe care am desenat un pendul rudimentar de 
pe care picurau stropi mici şi negri, care speram să semene cu 
sângele. În ultimul moment, mi-am dat seama că uitasem să 
dau numele editurii. După cam o jumătate de oră de plăcute 
meditații, în colțul din dreapta sus al paginii de titlu am 
imprimat cuvintele A V.I.B. BOOK. V.I.B. era acronimul de la 
„Very Important Book“. 

Am imprimat aproximativ patruzeci de exemplare din Hruba 
şi pendulul, încălcând cu o graţie inconştientă toate legile 
copyright-ului din istoria lumii; gândurile îmi erau 
concentrate aproape în întregime la cât de mulți bani aş putea 
face dacă povestea mea ar avea succes la şcoală. Matriţele mă 
costaseră un dolar şi şaptezeci şi unu de cenți (să folosesc una 
întreagă pentru pagina de titlu mi se păruse o groaznică risipă 
de bani, dar ajunsesem fără tragere de inimă la concluzia că 
trebuia să arate totul bine; trebuia să ieşi în lume îmbrăcat 
cum se cuvine), hârtia mă costase încă doi dolari sau aşa ceva, 
capsele erau gratuite, şterpelite de la fratele meu (poate că 
poveştile pe care le trimiteai la reviste trebuiau prinse cu 
agrafe de birou, dar asta era o carte, deci era un lucru serios). 
După ce-am mai cugetat puţin, am stabilit prețul pentru un 
exemplar din Hruba şi pendulul de Steve King, ediție V.I.B. nr. 


1, la douăzeci şi cinci de cenți. Îmi făcusem socoteala că pot 
vinde zece exemplare (mama avea să cumpere unul ca să încep 
cu dreptul; pe ea te puteai baza întotdeauna), pentru un total 
de doi dolari şi jumătate. Profitul ar fi fost de patruzeci de 
cenți, adică destul cât să-mi finanțez încă o excursie educativă 
la „Ritz“. lar dacă aş mai fi vândut două exemplare, îmi 
puteam cumpăra şi o pungă de popcorn şi o cola. 

Hruba şi pendulul s-a dovedit a fi primul meu bestseller. Am 
dus întregul tiraj la şcoală în ghiozdan (în 1961, eram în clasa 
a opta la proaspăt construita şcoală gimnazială cu patru săli 
de clasă din Durham) şi până la miezul zilei vândusem deja 
două duzini. Spre sfârşitul pauzei de prânz, când începuse să 
circule vorba despre femeia îngropată în zid („Se uitară cu ochi 
mari, plini de groază, la oasele ce-i ieşeau din capetele 
degetelor, dându-şi seama că murise zgâriind înnebunită ca 
să scape“), vândusem trei duzini. Pe fundul ghiozdanului (pe 
care în versiunea Durham a lui Daddy Cool scrisesem cu grijă 
mare parte din versurile piesei The Lion Spleeps Tonight) 
aveam nouă dolari în bani mărunți şi umblam parcă într-un 
vis, nevenindu-mi să cred acea neaşteptată şi fulminantă 
ascensiune în lumea celor bogaţi. Mi se părea totul prea bun 
ca să fie adevărat. 

Aşa era. Când s-au terminat cursurile la ora două, am fost 
chemat în biroul directorului, unde mi s-a spus că nu pot 
transforma şcoala într-o piață, mai cu seamă, a zis 
domnişoara Hisler, ca să vând mizerii precum Hruba şi 
pendulul. Atitudinea ei nu m-a luat prea mult prin 
surprindere. Domnişoara Hisler îmi fusese profesoară şi la 
cealaltă şcoală, cea cu o singură sală de curs în Methodist 
Corners, unde urmasem clasele a cincea şi a şasea. Pe-atunci 
mă surprinsese citind un roman destul de senzațional de 
„adolescenți  scandalagii“ (The Amboy Dukes, de Irving 
Shulman) şi mi-l confiscase. Aşadar, nu era nimic nou şi eram 
dezgustat de mine însumi pentru că nu întrevăzusem dinainte 
rezultatul. În zilele acelea, cine făcea ceva imbecil era numit 
tolomac (sau tălâmac, cum pronunţțam noi, cei din Maine). Eu 
tocmai mă dovedisem a fi tolomacul tolomacilor. 


„Ce nu-nţeleg eu, Stevie, a zis ea, este de ce-a trebuit să 
scrii un gunoi ca ăsta. Eşti talentat. De ce vrei să-ţi iroseşti 
calitățile?“ Făcuse sul un exemplar al romanului şi-l agita în 
fața mea, aşa cum ar agita cineva un ziar făcut sul la un 
câine care s-a uşurat pe covor. A aşteptat să răspund - spre 
cinstea ei, întrebarea pe care tocmai mi-o adresase nu era 
complet retorică -, dar nu aveam ce să-i spun. Mi-era ruşine. 
Am petrecut destul de mulţi ani de atunci - cam mulţi, cred - 
simțindu-mă ruşinat pentru ceea ce scriu. Cred că aveam deja 
patruzeci de ani când mi-am dat seama că aproape toți 
prozatorii şi poeţii care au publicat vreodată măcar un rând 
au fost acuzaţi de cineva că-şi irosesc talentul cu care i-a 
hărăzit Dumnezeu. Dacă scrii (sau pictezi, sau dansezi, sau 
sculptezi, sau cânțţi, presupun), cineva va încerca să te facă să 
te simți jalnic din cauza asta, atâta tot. N-o spun de dragul 
de-a o spune; încerc doar să vă ofer faptele aşa cum le văd eu. 

Domnişoara Hisler mi-a spus că va trebui să returnez 
tuturor banii. Am făcut-o fără nici-o împotrivire, i-am 
returnat până şi copiilor care au insistat să păstreze 
exemplarele cumpărate (şi-au fost destul de mulţi, mă bucur 
să spun). În cele din urmă, am ajuns să pierd bani din 
afacerea asta, dar când a venit vacanța de vară, am tipărit 
patru duzini ale unei noi poveşti, una originală intitulată The 
Invasion of the Star-Creatures't!, şi le-am vândut pe toate, mai 
puțin patru sau cinci. Cred că asta înseamnă că, în cele din 
urmă, am câştigat - cel puţin, în sens financiar. Dar, în 
adâncul sufletului, am rămas ruşinat. Am continuat s-o aud 
pe domnişoara Hisler întrebând de ce vreau să-mi irosesc 
talentul, de ce vreau să-mi irosesc timpul, de ce vreau să scriu 
mizerii. 


19 


A fost distractiv să scriu o poveste în foileton pentru Dave's 
Rag, însă celelalte îndatoriri jurnalistice mă plictiseau. Totuşi, 
lucrasem pentru un soi de ziar, vorba umblase şi, în al doilea 


an la Liceul Lisbon, am devenit redactor-şef al ziarului şcolii, 
The Drum? 

Nu mi-amintesc să fi avut de ales în privința asta; cred că, 
pur şi simplu, am fost numit în funcție. Mâna mea dreaptă, 
Danny Emond, era interesat de ziar chiar mai puţin ca mine. 
Lui Danny îi plăcea doar ideea că Sala 4, cea în care ne 
desfăşuram activitatea, se afla lângă toaleta fetelor. „Într-o zi o 
s-o iau razna şi-o să dau buzna acolo-năuntru, Steve, mi-a zis 
el în mai multe rânduri. O să dau buzna, o să dau buzna, o să 
dau buzna.“ Odată a adăugat, poate într-o încercare de-a se 
justifica: „Acolo-năuntru îşi ridică fusta cele mai frumoase fete 
din şcoală.“ Asta mi s-a părut de-o stupiditate atât de 
fundamentală, încât putea chiar să fie o dovadă de 
înțelepciune, ca un koan Zen sau o povestire timpurie de John 
Updike. 

The Drum nu a prosperat sub conducerea mea. Atunci, ca şi 
acum, sunt înclinat să trec prin perioade de lenevie, urmate de 
perioade de muncă asiduă şi frenetică. În anul şcolar 1963- 
1964, The Drum a publicat un singur număr, însă acela a fost 
un monstru mai voluminos decât cartea de telefon a oraşului 
Lisbon Falls. Într-o seară, când ar fi trebuit să scriu legende 
pentru nişte poze ce trebuiau publicate în The Drum, sătul 
până peste cap de reportaje şcolare, ştiri despre echipa de 
majorete şi câteva încercări patetice de-a scrie o poezie pentru 
şcoală, mi-am creat propriul ziar satiric. Ceea ce-a rezultat a 
fost o publicaţie de patru pagini, pe care am intitulat-o The 
Village Vomit!*:. Sloganul aşezat în chenarul din colțul din 
stânga sus al pagini nu era: „Toate ştirile care merită să vadă 
lumina tiparului“, ci: „Toate rahaturile care mânjesc.“ Poanta 
asta de gust îndoielnic mi-a adus singura problemă adevărată 
din cariera mea de licean. Mi-a adus totodată cea mai utilă 
lecţie de scris de care am avut parte vreodată. 

În stilul tipic al revistei Mad („Ce, eu să-mi fac griji?“), am 
umplut Vomit cu picanterii inventate despre corpul profesoral, 
folosind pentru profesori porecle pe care elevii să le recunoască 
imediat. Astfel, domnişoara Raypach, supraveghetoarea sălii 
de studiu, a devenit domnişoara Rat Pack'1*; domnul Ricker, 


profesorul de engleză (şi cel mai civilizat membru al corpului 
profesoral - semăna destul de mult cu Craig Stevens în Peter 
Gunn), a devenit Cow Mani!” pentru că familia lui era 
proprietara Lăptăriei Ricket; domnul Diehl, profesorul de 
ştiinţele naturii, a devenit Old Raw'2* Diehl. 

Cum cred că li se întâmplă tuturor tinerilor umorişti, am 
fost complet dat pe spate de propria istețime. Ce tip comic 
eram! Un adevărat H.L. Menckeni?: de provincie! Trebuie 
neapărat să duc Vomit la şcoală şi să-l arăt tuturor prietenilor 
mei! Vor râde cu gura până la urechi! 

La drept vorbind, chiar au râs cu gura până la urechi; 
aveam o idee destul de clară despre ce gâdilă simțul umorului 
la copiii de vârsta mea şi majoritatea dintre ei apăreau în The 
Village Vomit. Într-un articol, o vită de expoziţie a lui Cow Man 
câştiga un concurs de pârțuri între vaci la Topsham Fair; în 
altul, Old Raw Diehl era concediat pentru că-şi vârâse pe nări 
globii oculari ai exemplarelor de laborator de fetuşi porcini. 
Umor în marele stil swiftian, nu-i aşa? Cât se poate de 
sofisticat, nu? 

În cea de-a patra oră, trei dintre prietenii mei râdeau atât 
de tare în spatele sălii, că domnişoara Raypach (Rat Pack 
pentru voi, amici) s-a apropiat de ei ca să afle ce era aşa 
comic. A confiscat The Village Vomit, pe care, fie dintr-o 
mândrie exagerată, fie dintr-o naivitate aproape incredibilă, 
îmi trecusem numele ca Redactor-Şef & Glumeţ Suprem şi, la 
terminarea orelor, pentru a doua oară în cariera mea de elev 
am fost chemat în biroul directorului din cauza unui lucru pe 
care-l scrisesem. 

De data aceasta, problema a fost mult mai serioasă. În 
general, profesorii au fost înclinați să aprecieze la adevărata 
lor valoare înțepăturile mele - până şi Old Raw Diehl a fost 
dispus să dea uitării treaba cu ochii de porc -, însă o 
profesoară anume s-a detaşat de grup. Aceasta a fost 
domnişoara  Margitan, care preda fetelor stenografia şi 
dactilografia la cursurile de aptitudini practice. Insufla 
deopotrivă respect şi teamă; în tradiția profesorilor dintr-o eră 
trecută, domnişoara Margitan nu voia să-ți fie prietenă, 


psihologă sau sursă de inspiraţie. Se afla acolo pentru a preda 
aptitudini practice şi voia ca tot procesul de învățare să se 
deruleze conform regulilor. Regulilor ei. Fetelor din clasa 
domnişoarei Margitan li se cerea uneori să îngenuncheze şi, 
dacă tivul rochiilor lor nu atingea linoleumul, erau trimise 
acasă să se schimbe. Oricât de mult ai fi implorat-o, cu lacrimi 
în ochi, nu se lăsa înduplecată; nimic n-o putea face să-şi 
schimbe vederile asupra lumii. Listele ei de detenţie erau cele 
mai lungi dintre cele ale tuturor profesorilor, dar fetele ei erau 
întotdeauna alese pentru discursurile de deschidere şi cele de 
închidere a ciclului de învățământ şi-şi găseau de obicei slujbe 
bune. Multe ajungeau să ţină la ea. Altele o uraseră atunci şi 
e foarte probabil s-o urască şi acum, după atâţia ani. Acestea 
din urmă îi spuneau „Maggot“1* Margitan, aşa cum fără- 
ndoială că făcuseră şi mamele lor înainte. lar în The Village 
Vomit aveam un articol care începea aşa: „Domnişoara 
Margitan, afectuos cunoscută de către toţi lisbonienii drept 
Maggot...“ 

Domnul Higgins, directorul nostru chel (devenit întru totul 
firesc Bătrânul Bilă de Biliard în Vomiţ, mi-a spus că 
domnişoara Margitan fusese foarte rănită şi foarte supărată 
de ceea ce scrisesem. Se pare însă că nu a fost atât de rănită 
încât să uite vechea amenințare din Sfânta Scriptură: „A mea- 
i răzbunarea“, a proferat profesoara de stenografie; domnul 
Higgins m-a anunţat că ea voia să fiu suspendat. 

În caracterul meu se împletesc o anumită doză de sălbăticie 
şi-un conservatorism profund. Partea nebunească din mine a 
fost cea care a scris mai întâi The Village Vomit şi apoi l-a dus 
la şcoală; acum, pacostea aceea de domn Hyde o zbârcise rău 
de tot şi-o tulise afară pe ieşirea de incendiu. Doctorul Jekyll, 
rămas singur, reflecta la cum se va uita mama la mine dacă 
va afla că am fost exmatriculat temporar - se gândea la ochii 
ei răniți. Trebuia să-mi scot repede din cap gândurile astea. 
Eram în al doilea an de liceu, eram cu un an mai mare decât 
majoritatea colegilor de clasă şi, cu o statură de-un metru 
optzeci, eram unul dintre cei mai înalți băieți din şcoală. Îmi 
doream cu disperare să nu plâng în biroul domnului Higgins - 


nu când în spatele geamului treceau atâția copii care se uitau 
curioşi înăuntru la noi: domnul Higgins în spatele mesei de 
scris, eu în scaunul elevului rău. 

În cele din urmă, domnişoara Margitan s-a mulțumit cu o 
scuză formală şi două săptămâni de detenţie din partea 
băiatului rău care îndrăznise să-i spună Maggot în scris. A 
fost o poveste urâtă, dar ce nu e aşa în liceu? Atunci când 
suntem prinşi înăuntru, ca nişte ostatici încuiați într-o baie 
turcească, pentru majoritatea dintre noi liceul ni se pare cel 
mai serios lucru din lume. Numai la a doua sau la a treia 
reuniune de clasă începem să ne dăm seama cât de absurd a 
fost totul. 

După o zi sau două, am fost dus în biroul domnului Higgins 
şi pus să stau în fața ei. Domnişoara Margitan şedea dreaptă 
ca o coadă de mătură, cu mâinile-i atacate de artrită 
împreunate în poală şi cu ochii cenuşii fixaţi fără să clipească 
asupra feței mele, şi mi-am dat seama că e ceva la ea diferit 
față de toți ceilalți adulți pe care-i mai întâlnisem. N-am 
identificat imediat despre ce era vorba, dar am ştiut că pe 
femeia aceea n-o voi putea fermeca, că n-o puteam câştiga de 
partea mea. Mai târziu, pe când aruncam cu avioane de hârtie 
alături de ceilalți băieţi şi fete rele din sala de detenţie 
(perioada aceea s-a dovedit a nu fi atât de neplăcută), am 
ajuns la o concluzie ce mi s-a părut mai mult decât simplă: 
domnişoarei Margitan nu-i plăceau băieţii. A fost prima femeie 
pe care am întâlnit-o în viața mea căreia nu-i plăceau băieţii, 
nici măcar un pic. 

Dacă are vreo importanţă, scuzele mele au fost sincere. 
Domnişoara Margitan fusese într-adevăr rănită de ceea ce 
scrisesem şi măcar atâta lucru puteam înțelege. Mă-ndoiesc 
că mă ura - probabil că era prea ocupată -, dar era 
consultanta National Honor Society din cadrul şcolii noastre şi 
când, doi ani mai târziu, mi-a apărut numele pe lista 
candidaților, a făcut uz de dreptul ei de veto. Honor Society nu 
avea nevoie de băieți „de genul meu“, a zis ea. Am ajuns să 
cred că avea dreptate. Un băiat care s-a şters cândva la fund 


cu urzici probabil că nu-şi găseşte locul într-un club al 
oamenilor deştepţi. 
De-atunci n-am mai făcut des apel la satiră. 


20 


Nu trecuse o săptămână de când ieşisem din sala de 
detenție, că am şi fost rechemat în biroul directorului. M-am 
dus cu sufletul îndoit, întrebându-mă în ce nouă belea mai 
intrasem. 

Cel care voia să mă vadă nu era însă domnul Higgins; de 
data aceasta mă convocase consilierul pe probleme de 
orientare şcolară. Avuseseră loc discuții despre mine, mi-a 
spus, şi despre cum să fie întoarsă „pana mea năbădăioasă“ 
spre inițiative mai constructive. Îl consultase pe John Gould, 
redactorul-şef al săptămânalului din Lisbon, şi descoperise că 
Gould avea un post liber de reporter sportiv. Deşi şcoala nu 
putea insista să accept postul, toți cei din conducere erau 
încredințați că aceasta ar fi fost o idee bună pentru mine. Fă-o 
sau mori, îmi dădea de înțeles privirea consilierului. Poate că 
asta nu era decât paranoia din partea mea, dar, chiar şi 
acum, după aproape patruzeci de ani, cred că aşa au stat 
lucrurile. 

Am gemut în forul meu interior. Terminasem cu Dave's Rug, 
aproape terminasem cu The Drum şi acum mă procopsisem cu 
Weekly Enterprise din Lisbon. În loc să fiu urmărit de ape, ca 
Norman Maclean în A River Runs Tbrough Lt, eram un 
adolescent urmărit de ziare. Totuşi, ce puteam să fac? Am mai 
aruncat o privire la ochii consilierului şi-am spus că aş fi 
încântat să dau interviu pentru acel post. 

Gould - nu bine-cunoscutul umorist din Noua Anglie sau 
romancierul care a scris The Greenleaf Fires, ci rudă cu 
amândoi, cred - m-a întâmpinat cu prudenţă, dar şi cu o 
urmă de interes. Ne vom pune la încercare reciproc, a zis, dacă 
nu aveam nimic împotrivă. 

Acum, că eram departe de birourile administrative ale 
Liceului Lisbon, m-am simţit în stare să vorbesc puţin mai 


deschis ca de obicei. I-am zis domnului Gould că nu mă prea 
pricepeam la sport. Gould a zis: „Astea-s jocuri pe care 
oamenii le înțeleg urmărindu-le beți în baruri. O să înveți şi 
tu, dacă o să-ncerci.“ 

Mi-a dat un sul uriaş de hârtii galbene pe care să-mi scriu 
articolul la maşină - cred că încă-l mai am pe undeva - şi mi-a 
promis o plată de jumătate de cent pe cuvânt. Era pentru 
prima oară când îmi promitea cineva să mă plătească pentru 
că scriu. 

Primele două articole predate vorbeau despre un meci de 
baschet în care un jucător de la liceul meu bătuse vechiul 
record la puncte marcate. Unul era o relatare directă. Celălalt 
se concentra pe isprava lui Robert Ransom cu depăşirea 
recordului. În ziua de după meci i le-am dus lui Gould pe 
amândouă, ca să le aibă pentru vineri, când ieşea ziarul. A 
citit articolul principal, a făcut două corecturi minore şi l-a 
pus deoparte. Apoi s-a avântat asupra reportajului cu un pix 
mare şi negru. 

În ultimii doi ani la Lisbon am frecventat neprețuitele 
cursuri de literatură engleză, iar la colegiu am urmat 
neprețuitele cursuri de compoziție şi de scriere în proză şi 
poezie, dar de la John Gould am învățat în doar zece minute 
mai multe decât am învăţat din atâtea ore de curs. Păcat că 
nu mai am articolul acela - ar merita să fie pus în ramă, cu 
corecturi cu tot -, dar mi-amintesc destul de bine cum suna şi 
cum arăta după ce trecuse Gould prin el cu pixul acela negru 
al lui. Uitaţi aici un exemplu: 


La 
Ieri-seară, în feuenoasă : sal de gimnastică a Liceului 
Lisbon, susținătorii echipei locale și cei ai echipei Jay 


Hills au fost năuciți de o prestație sportivă fără egal la ni- 


vel şcolar. Bob Ransompetmesert-ca „Bullet“ Bob deope- 


rimă penteu-statura-și-precizia-aruncăritor-sale, a marcat 
treizeci şi șapte de puncte. Da, aţi citit bine. Pedessupra 
a făcut-o cu graţie, rapiditate... dar și cu o neobișnuită 


reverență, comițând doar două greșeli personale în încer- 


carea sa cavalereaseă de-a stabili un record ce i-a ocolit pe 
jucatori 1353. 
“Ficat din Lisbon încă din anii i 

Gould s-a oprit la „anii războiului din Coreea“ şi a ridicat 
privirea spre mine. „Din ce an datează ultimul record?“ m-a 
întrebat. 

Din fericire, aveam notițele la îndemână. „1953“, am spus. 
Gould a mormăit ceva şi s-a întors la lucru. Când a terminat 
să-mi corecteze articolul aşa cum se vede mai sus, a ridicat 
privirea şi a văzut ceva pe chipul meu. Cred că trebuie să-l fi 
confundat cu groaza. Nu, era doar revelaţie pură. De ce, m-am 
întrebat, profesorii de engleză nu fac niciodată ca el? Era ca 
Omul Vizibil pe care-l ținea Old Raw Diehl pe masa lui din 
laboratorul de biologie. 

„Am eliminat doar părţile rele, a zis Gould. În mare parte e 
destul de bine.“ 

„Ştiu“, am zis, referindu-mă la ambele afirmaţii: da, în mare 
parte era bine - era, în orice caz, un text utilizabil - şi da, 
eliminase doar părțile rele. „N-o voi mai face niciodată.“ 

A râs. „Dacă-i adevărat ce spui, niciodată n-o să mai fie 
nevoie să munceşti ca să trăieşti. Poţi face asta în schimb. 
Trebuie să-ți explic vreuna dintre corecturile astea?“ 

„Nu“, am zis. 

„Când scrii o poveste, îți spui ţie însuți povestea, a zis. Când 
o rescrii, datoria ta principală este să scoţi toate lucrurile care 
nu aparțin poveştii.“ 


În ziua când mi-am predat primele două articole, Gould a 
mai spus ceva interesant: scrie cu uşa închisă, rescrie cu ea 
deschisă. Cu alte cuvinte, ceea ce scrii începe ca un lucru 
numai al tău, dar apoi trebuie să iasă în lume. Odată ce ai 
înţeles care e povestea şi-o scrii aşa cum trebuie - sau, oricum, 
atât cât te pricepi mai bine -, ea aparţine oricui are chef s-o 
citească. Sau s-o critice. lar dacă ai foarte mult noroc (asta-i 
ideea mea, nu a lui John Gould, dar sunt încredințat că ar fi 
subscris la ea), vor fi mai mulţi cei care să vrea s-o citească 
decât cei care s-o critice. 


21 

Imediat după excursia cu clasa din ultimul an de liceu la 
Washington, mi-am găsit un loc de muncă la Worumbo Mills 
and Weaving, în Lisbon Falls. Nu-l voiam - munca era grea şi 
plictisitoare, fabrica însăşi fiind o dărăpănătură infectă pe 
malul apelor poluate ale râului Androscoggin şi care semăna 
cu un atelier muncitoresc dintr-un roman de Charles Dickens 
-, dar aveam nevoie de bani. Mama primea un salariu de 
mizerie ca menajeră la un stabiliment pentru bolnavii mintal 
din New Gloucester, însă se încăpățâna să creadă că voi merge 
la colegiu ca fratele meu David (Universitatea din Maine, 
promoția '66, cum laude). Pentru ea, educaţia devenise un 
obiectiv aproape secundar în acest plan. Durham şi Lisbon 
Falls şi Universitatea Maine din Orono aparțineau unei mici 
lumi, în care oamenii erau buni vecini şi încă-şi vedeau unii de 
treburile celorlalți pe liniile telefonice colective care deserveau 
orăşelele de provincie. În lumea mare, băieţii care nu mergeau 
la colegiu erau trimişi peste ocean să lupte în războiul 
nedeclarat al domnului Johnson şi mulți dintre ei se întorceau 
acasă între patru scânduri. Mamei mele îi plăcea „războiul 
împotriva sărăciei“ al lui Lyndon („Ăsta e războiul pe care-l 
port eu“, spunea ea uneori), nu însă şi ceea ce făcea în Asia de 
Sud-Est. l-am spus odată că poate a mă înrola şi-a merge 
acolo mi-ar fi prins bine - cu siguranţă aş fi putut scoate o 
carte din asta, am zis. 


„Nu vorbi idioțenii, Stephen, a spus ea. Cu ochii tăi, ai fi 
primul care ar muri. Nu poţi să scrii dacă eşti mort.“ 

Vorbea serios; era hotărâtă trup şi suflet. Prin urmare, am 
depus cereri pentru burse de studiu, pentru împrumuturi şi 
m-am dus să lucrez în fabrică. Cu siguranţă n-aş fi ajuns 
departe cu cei cinci sau şase dolari pe săptămână pe care-i 
făceam scriind pentru Enterprise despre campionatele de 
popice şi cursele din cadrul Soap Box Derby. 

În cursul ultimelor săptămâni petrecute la Liceul Lisbon, 
programul meu arăta astfel: trezirea la 7.00, plecarea la 
şcoală la 7.30, ultimul clopoțel la 14.00, semnarea condicii de 
prezență la etajul al doilea al Worumbo la 14.58, vârârea 
stofelor în saci preț de opt ore, semnarea condicii de plecare la 
23.02 şi întoarcerea acasă pe la 23.45, mâncarea unui bol de 
cereale, trântirea în pat, trezirea a doua zi de dimineață 
pentru a o lua de la capăt. În câteva rânduri am lucrat în 
două schimburi, am dormit în Ford Galaxie-ul model '60 
(vechea maşină a lui Dave) pentru aproximativ o oră înainte de 
începerea şcolii, apoi am dormit în timpul celor de-a cincea şi- 
a şasea ore după pauza de prânz, în micuțul cabinet al 
infirmierei. 

Când a venit vacanța de vară, lucrurile au mers mai bine. 
Pentru început, am fost mutat la vopsitoria din pivniță, unde 
era mai rece cu cincisprezece grade. Datoria mea era să 
vopsesc în violet şi bleumarin bucăţi de molton. Îmi imaginez 
că încă mai sunt oameni în Noua Anglie care au în dulapuri 
jachete vopsite de subsemnatul. 

N-a fost cea mai bună vară pe care am trăit-o vreodată, dar 
am reuşit să nu mă rănesc în cine ştie ce maşinărie sau să-mi 
cos degetele laolaltă cu vreuna dintre maşinile acelea de cusut 
industriale pe care le foloseam ca să tivim materialele 
nevopsite. 

În săptămâna cu 4 Iulie, fabrica s-a închis. Angajaţii cu 
vechime de cinci sau mai mulți ani la Worumbo au primit 
acele zile libere cu plată. Celor cu mai puțin de cinci ani 
vechime li s-a oferit să lucreze într-o echipă care urma să 
curețe fabrica de la un capăt la altul, inclusiv pivnița, unde nu 


se mai dăduse cu mătura de patruzeci sau cincizeci de ani. 
Probabil că aş fi fost de acord să lucrez în acea echipă - se 
plătea de două ori şi jumătate față de suma obişnuită -, dar 
toate locurile s-au ocupat cu mult înainte ca şeful de 
departament să ajungă la puştii de liceu, cei care oricum 
aveau să se lase de lucru în septembrie. Când m-am întors la 
serviciu săptămâna următoare, unul dintre tipii de la secția de 
vopsitorie mi-a spus c-ar fi trebuit să fiu de față, că fusese o 
experiență bestială. „Şobolanii din pivniță erau cât pisicile de 
mari, a zis el. Unii, blestemat să fiu, dacă nu erau cât câinii de 
mari.“ 

Şobolani mari cât câinii! Fir-ar să fie! 

Într-o zi, spre sfârşitul ultimului semestru la colegiu, cu 
examenele terminate şi neavând mare lucru de făcut, mi-am 
amintit povestea tipului de la secția de vopsitorie despre 
şobolanii din subsolul fabricii - mari cât pisicile, blestemăție, 
unii mari cât câinii - şi-am început să scriu o poveste 
intitulată Graveyard Shift. Nu făceam decât să-mi ocup 
timpul într-o după-amiază de primăvară târzie, dar, două luni 
mai târziu, revista Cavalier a cumpărat povestirea pentru 
două sute de dolari. Mai vândusem şi alte povestiri înainte de 
asta, însă-mi aduseseră un total de doar şaizeci şi cinci de 
dolari. De data aceasta încasam de trei ori pe-atât - şi dintr-o 
singură lovitură. Mi s-a tăiat răsuflarea, credeţți-mă. Eram 
bogat. 


22 


Cât a ţinut vara lui 1969, am lucrat la biblioteca 
Universităţii din Maine. A fost un anotimp deopotrivă frumos 
şi urât. În Vietnam, Nixon îşi punea în practică planul pentru 
încheierea războiului, plan care, după câte se părea, consta în 
fărâmițarea aproape în întregime, prin bombardamente, a 
unor zone sud-estice asiatice. „Vi-l prezentăm pe noul şef, 
cântau The Who, e-acelaşi cu vechiul şef.“ Eugene McCarthy 
se concentra asupra poeziei, iar happy hippie purtau 
pantaloni evazaţi şi tricouri pe care erau scrise lucruri precum 


A UCIDE PENTRU PACE E CA ŞI CUM TE-AI FUTE PENTRU 
CASTITATE. Eu îmi lăsasem să crească favoriți stufoşi. 
Creedence Clearwater Revival cântau Green River - fetişcane 
desculțe care dansau sub clar de lună - şi Kenny Rogers era 
încă membru al The First Edition. Martin Luther King şi 
Robert Kennedy erau morți, dar Janis Joplin, Jim Morrison, 
Bob „The Bear“ Hite, Jimi Hendrix, Cass Elliot, John Lennon şi 
Elvis Presley erau încă-n viață şi făceau muzică. Locuiam 
chiar la ieşirea din campus, în Ed Price'ss Rooms (şapte dolari 
pe săptămână, un schimb de lenjerie de pat inclus). Omul 
ajunsese pe lună, iar eu ajunsesem pe Lista Decanului. 
Miracolele şi surprizele erau cu asupra de măsură. 

Într-o zi de la sfârşitul lui iunie, noi, lucrătorii la bibliotecă, 
am organizat un picnic pe peluza din spatele librăriei 
universitare. Între Paolo Silva şi Eddie Marsh şedea o fată 
oacheşă cu râs aspru, păr vopsit roşcat şi cele mai frumoase 
picioare pe care le văzusem vreodată, bine expuse sub o fustiță 
galbenă. Avea cu ea un exemplar din Soul on Ice de Eldridge 
Cleaver. Nu dădusem peste ea în bibliotecă şi nu-mi venea să 
cred că o studentă la colegiu poate scoate un râset atât de 
minunat şi dezinvolt. Pe deasupra, cu sau fără lecturi intense, 
înjura mai mult ca o muncitoare de rând decât ca o studentă. 
(Dat fiind că fusesem la rândul meu muncitor, eram calificat 
să emit judecăţi de acest fel.) O chema Tabitha Spruce. Ne-am 
căsătorit un an şi jumătate mai târziu. Încă suntem căsătoriţi 
şi nu mi-a permis niciodată să uit că întâia oară când am 
întâlnit-o am crezut că e iubita lui Eddie Marsh, venită în 
vizită la el. Poate o chelneriță pasionată de cărți de la pizzeria 
locală, care avea o după-amiază liberă. 


23 


A funcţionat. Căsnicia noastră a durat mai mult decât toți 
liderii lumii cu excepția lui Castro, iar dacă vom continua să 
discutăm, să ne certăm, să facem dragoste şi să dansăm pe 
notele celor de la Ramones - gabba-gabba-bey - probabil că va 
continua să funcționeze. Proveneam din religii diferite, dar, ca 


feministă, Tabby nu s-a dat niciodată în vânt după catolicism, 
unde bărbaţii sunt cei care fac regulile (inclusiv „directiva“ 
dată de Dumnezeu de-a face sex neprotejat) şi femeile spală 
chiloţii. Şi, deşi cred în Dumnezeu, nu simt nevoia unei religii 
organizate.  Proveneam amândoi din acelaşi mediu 
muncitoresc, amândoi mâncam carne, eram amândoi 
simpatizanți ai democrațţilor cu tipice suspiciuni yankee 
privitoare la viața din afara Noii Anglii. Eram compatibili din 
punct de vedere sexual şi monogami din fire. Şi totuşi, ceea ce 
ne leagă mai puternic sunt cuvintele, munca şi limbajul 
cărora le-am dedicat amândoi viața. 

Ne-am întâlnit pe când lucram într-o bibliotecă şi eu m-am 
îndrăgostit de ea în timpul unui seminar de poezie în toamna 
lui 1969, când eu eram în ultimul an şi Tabby în primul. M- 
am îndrăgostit de ea în parte pentru că înțelegeam ce făcea cu 
munca ei. M-am îndrăgostit pentru că ea înțelegea ce făcea. 
M-am îndrăgostit de ea şi pentru că purta o rochie neagră 
sexy şi ciorapi de mătase, de genul acelora care se prind cu 
jartiere. 

Nu vreau să fiu prea negativ față de generația mea (în 
realitate sunt, fiindcă am avut ocazia să schimbăm lumea, dar 
am ales cumpărăturile online), dar exista printre studenții 
scriitori pe care-i cunoşteam atunci opinia conform căreia 
literatura de calitate venea spontan, într-o răbufnire 
emoțională ce trebuia surprinsă pe dată; când construieşti 
acea fundamentală scară către cer, nu poţi pierde timpul 
stând aiurea cu ciocanul în mână. Ars poetica în 1969 era 
exprimată cel mai bine poate de-un cântec de Donovan Leitch 
care spunea: „Mai întâi e un munte/ Apoi nu e niciun munte/ 
Apoi e.“ Poeţii aspiranţți trăiau într-o lume înrourată â la 
Tolkien, prinzând poeziile din aer. Conceptul era aproape 
unanim: arta adevărată venea din... senin! Scriitorii erau 
stenografi binecuvântaţi de soartă care scriau după o dictare 
divină. Nu vreau să-mi stânjenesc vreun vechi coleg de atunci, 
aşa că uitaţi aici o versiune ficționalizată a ceea ce vreau să 
spun, creată din bucăţi ale mai multor poezii autentice: 


Închid ochii 

în 'ntuneric văd 
Rodan Rimbaud 
În 'ntuneric 
înghit pânza 
singurătăţii 
cioară sunt aici 
corbule sunt aici 


Dacă l-aţi fi întrebat pe poet ce înseamnă poezia asta, e 
foarte probabil că v-aţi fi ales cu o privire dispreţuitoare. 
Reacţia celorlalți ar fi fost o tăcere uşor stânjenită. Fără 
îndoială, faptul că poetul n-ar fi fost probabil în stare să vă 
spună nimic despre mecanismele creaţiei sale n-ar fi fost 
considerat important. În cel mai bun caz, el sau ea ar fi spus 
că nu există niciun mecanism, numai acea izbucnire seminală 
de sentimente: mai întâi e un munte, apoi nu e niciun munte, 
apoi e. lar dacă poezia care rezultă e şchioapă, dat fiind că un 
cuvânt atât de generic precum singurătate înseamnă acelaşi 
lucru pentru noi toţi - hei, amice, şi ce dacă, lasă naibii 
porcăria aia depăşită şi hai să ne bucurăm de sensurile grele. 
Nu e o atitudine față de care să fi simţit mare simpatie (chiar 
dacă nu îndrăzneam să spun asta cu voce tare, cel puţin nu în 
atâtea cuvinte) şi am fost mai mult decât fericit să descopăr că 
şi fata frumoasă în rochie neagră şi ciorapi de mătase simțea 
acelaşi lucru. Nu mi-a spus-o verde în față, însă nici nu era 
nevoie s-o facă. Poeziile pe care le scria vorbeau în locul ei. 

Grupul care participa la seminar se reunea o dată sau de 
două ori pe săptămână în camera de zi a casei instructorului 
Jim Bishop, o duzină poate de studenți şi trei sau patru 
membri ai corpului profesoral lucrând într-o minunată 


atmosferă de egalitate. Poeziile erau scrise la maşină şi 
şapirografiate în biroul Catedrei de Engleză în ziua fiecărui 
seminar în parte. Poeţii citeau în vreme ce noi, ceilalți, 
urmăream textul pe exemplarul propriu. Reproduc aici una 
dintre poeziile lui Tabby din toamna aceea: 
O CANTICĂ GRADUALĂ PENTRU AUGUSTIN 

Iarna e trezit ursul cel mai slab 

de râsetul soporific al lăcustelor, 

de frenezia onirică a albinelor, 

de parfumul mieros al nisipului deşertic 


pe care-l poartă vântul în pântece 


spre dealurile îndepărtate, în casele lui Cedar. 


Ursul a auzit o promisiune sigură. 

Anumite cuvinte sunt comestibile; hrănesc 

mai bine ca zăpada îngrămădită pe farfurii de argint 
sau ca gheața care se revarsă din cupe de aur. 
Aşchiuile de gheață din gura unui amant 

nu sunt întotdeauna mai bune, 

Nici somnul unui deşert întotdeauna un miraj. 

Ursul ce se ridică înalță o cantică graduală 


țesută din nisipul ce cucereşte oraşe 


într-un ciclu lent. Elogiul ei seduce 
un vânt trecător, călătorind către marea 
în care un peşte, prins într-un năvod expert, 


aude cântecul unui urs în zăpada parfumată de răcoare. 


Când a terminat Tabby de citit, s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu 
ştia bine cum să reacționeze. Părea că poezia e străbătută de 
cabluri care-i întindeau versurile până ce aproape că 
zumzăiau. M-am simțit emoționat şi iluminat de combinația 
aceea de compoziţie abilă şi imagistică delirantă. Poezia ei m-a 
făcut de asemenea să simt că nu sunt singurul care crede că 
literatura de calitate poate fi deopotrivă ameţitoare la nivel 
emoțional şi pregnantă la nivel intelectual. Dacă o persoană 
aflată în totalitatea facultăţilor mentale e în stare să se fută de 
parcă ar fi ieşită din minţi - dacă poate să-şi iasă de-a dreptul 
din minți pe când e prinsă de focul acelei pasiuni -, de ce n-ar 
putea fi capabili scriitorii să se dezlănțuie şi să rămână totuşi 
întregi la minte? 

Recunoşteam în poezia aceea şi o etică a muncii care-mi 
plăcea, ceva care lăsa să se înțeleagă că a scrie poezii (sau 
povestiri, sau eseuri) era o activitate care avea la fel de multe 
în comun cu maturatul podelei, ca şi cu miticele momente de 
revelaţie. E-un loc în A Raisin in the Sun2% unde un personaj 
strigă: „Vreau să zbor! Vreau să ating soarele!“, la care soția 
lui răspunde: „Mai întâi mănâncă-ţi ouăle.“ 

În discuţia care a urmat lecturii lui Tab, mi-a fost clar că îşi 
înțelegea poezia pe care o compusese. Ştia cu exactitate ce 
voise să spună şi o spusese aproape în întregime. Era 
familiarizată cu Sfântul Augustin (354-430 d.Hr.) şi datorită 
formației ei catolice şi cunoştinţelor excelente de istorie. Mama 
lui Augustin (sfântă şi ea) era creştină, tatăl lui - păgân. 
Înaintea convertirii lui, Augustin era atras în principal de bani 
şi femei. După aceea a continuat să lupte cu propriile porniri 
sexuale şi e cunoscut pentru a sa Rugăciune a Libertinului, 


care spune: „O, Doamne, fă-mă cast... dar nu încă.“ În scrierile 
sale s-a concentrat asupra luptei omului de a-şi abandona 
credința în el însuşi în favoarea credinței în Dumnezeu. Şi 
uneori îi plăcea să se compare cu un urs. Tabby are un fel de 
a-şi lăsa bărbia în jos când zâmbeşte - asta o face să pară 
deopotrivă înțeleaptă şi simpatică foc. A făcut-o şi atunci, mi- 
amintesc, şi-a spus: „Pe deasupra, îmi plac urşii.“ 

Cantica e graduală poate pentru că trezirea ursului e 
graduală. Ursul e puternic şi senzual, chiar dacă slab pentru 
că e-n perioada hibernării. Într-un fel, a zis Tabby când a fost 
rugată să ofere o explicaţie, ursul poate fi văzut ca simbol al 
supărătorului şi minunatului obicei omenesc de-a nutri visele 
corecte în momentele greşite. Aceste vise sunt dificile pentru că 
sunt inoportune, dar şi minunate datorită promisiunilor pe 
care le conţin. Poezia sugerează totodată că visele sunt 
puternice - cel al ursului este suficient de puternic încât să 
seducă vântul să-i poarte cântecul la un peşte prins într-un 
năvod. 

Nu voi încerca să susțin că O cantică graduală e-o mare 
poezie (chiar dacă, după mine, e una foarte bună). Ideea e că 
era o poezie rațională într-o epocă de isterie generală, o creaţie 
bazată pe-o etică de scriere care a rezonat cu a mea până în 
străfundul inimii şi sufletului meu. 

În seara aceea, Tabby stătea în unul dintre balansoarele lui 
Jim Bishop. Eu şedeam pe jos lângă ea. În timp ce vorbea, am 
aşezat o mână pe gamba ei, cuprinzându-i curbura cărnii 
calde prin ciorap. Mi-a zâmbit. l-am răspuns tot cu un 
zâmbet. Uneori, lucrurile de felul ăsta nu sunt accidentale. 
Sunt aproape sigur de asta. 


24 


După trei ani de căsătorie, aveam doi copii. Nu fuseseră 
programațţi sub nici-o formă; au venit când au venit, şi eram 
bucuroşi să-i avem. Naomi era predispusă la infecţii 
auriculare. Joe era destul de sănătos, dar nu părea să doarmă 
niciodată. Când a intrat Tabby în travaliu cu el, eu eram la un 


film drive-în cu un amic în Brewer - cu ocazia Zilei Eroilor 
ofereau o proiecție triplă, trei filme de groază. Eram la a treia 
peliculă (The Corpse Grinders) şi la a doua cutie din şase beri 
când tipul de la recepţie a intervenit cu un anunţ. În zilele de- 
atunci încă existau difuzoarele în vârf de stâlp; când parcai 
maşina, luai unul şi-l agățai la geamul portierei. Anunţul a 
răzbătut astfel prin toată parcarea: „STEVE KING, DU-TE 
ACASĂ, TE ROG! ŢI-A INTRAT SOȚIA ÎN TRAVALIU! STEVE 
KING, DU-TE ACASĂ, TE ROG! SOȚIA TA E PE CALE SĂ 
NASCĂ!“ 

Pe când mă îndreptam spre ieşire în vechiul meu Plymouth, 
vreo două sute de claxoane mi-au aruncat un salut sarcastic. 
Mulţi au făcut semn cu farurile, îmbăindu-mă într-o lumină 
pâlpâitoare. Prietenul meu Jimmy Smith râdea atât de tare, 
încât a alunecat de pe scaunul din dreapta mea. Aproape tot 
drumul până în Bangor, a rămas acolo jos, scuturat de râs 
printre cutiile de bere. Când am ajuns acasă, Tabby era calmă 
şi cu bagajele făcute. I-a dat viață lui Joe la mai puţin de trei 
ore după aceea. A venit pe lume cu uşurinţă. De-atunci încolo, 
pentru aproximativ cinci ani, nimic în ceea ce-l privea pe Joe 
n-a mai fost uşor. Dar era un scump. Amândoi erau, de fapt. 
Chiar şi atunci când Naomi rupea tapetul de deasupra 
leagănului (poate credea că făcea curățenie în casă) şi Joe îşi 
dădea drumul pe şezlongul de răchită pe care-l ţineam pe 
veranda apartamentului nostru de pe Sanford Street, amândoi 
erau nişte scumpi. 


25 


Mama ştia că vreau să devin scriitor (cu toate scrisorile 
acelea de refuz înfipte în pironul din peretele dormitorului 
meu, cum putea să n-o ştie?), dar m-a încurajat să mă calific 
ca profesor „aşa încât să ai întotdeauna alternativă“. 

„S-ar putea să vrei să te însori, Stephen, iar o mansardă pe 
malul Senei e romantică numai dacă eşti burlac, mi-a spus 
odată. Nu-i un loc unde să creşti o familie.“ 


I-am urmat sfatul înscriindu-mă la Colegiul Pedagogic din 
cadrul Universităţii Maine din Orono, de unde am ieşit patru 
ani mai târziu cu licenţă de profesor... cam aşa cum ar ieşi un 
golden retriever dintr-un heleşteu cu o rață moartă între dinți. 
Şi chiar că era moartă. Nu mi-am găsit nicăieri un post de 
profesor, aşa că m-am dus să lucrez la New Franklin Laundry 
pentru un salariu nu cu mult mai mare decât acela pe care-l 
câştigam la Worumbo Mills and Weaving în urmă cu patru 
ani. Îmi ţineam familia într-o succesiune de mici mansarde 
care dădeau nu spre Sena, ci spre unele dintre cele mai puţin 
apetisante străzi din Bangor, cele în care patrulele de poliție 
păreau să-şi facă apariţia întotdeauna sâmbăta noaptea la 
ora două. 

La New Franklin nu vedeam niciodată lenjerie personală, 
decât aceea etichetată „Fire Order“, pentru care plătea o 
companie de asigurări (era vorba în mare parte de haine ce 
păreau în bună regulă, dar care puţeau ca nişte grătare din 
carne de maimuță). Mare parte din ceea ce încărcăm în şi 
scoteam din maşinile de spălat erau cearşafuri de la 
motelurile din oraşele aşezate de-a lungul coastei statului 
Maine şi fețele de masă de la restaurantele aşezate în aceeaşi 
parte a statului. Feţele de masă erau cele mai rele dintre 
toate. Când ieşeau să ia cina în Maine, turiştii cereau de obicei 
moluşte şi homari. Mai ales homari. Atunci când ajungeau la 
mine fețele de masă pe care erau servite delicatesele acestea, 
puțeau până la cer şi-napoi şi erau deseori pline de viermi. 
Când le încărcai în maşinile de spălat, viermii încercau să ţi se 
târască pe braţe în sus; era aproape ca şi când bastarzii ăia 
mici ar fi ştiut că ai de gând să-i fierbi. Am crezut că mă voi 
obişnui cu timpul, dar n-a fost aşa. Viermii erau un lucru 
urât; mirosul de moluşte şi homari în descompunere era şi 
mai rău. De ce-s oamenii atât de neglijenți? mă întrebam pe 
când încărcăm în maşini fețele de masă fojgăitoare de la 
Testa's din Bar Harbor. De ce trebuie să fie atât de neatenți» 

Albiturile de spital erau şi mai rele. Vara, şi acestea fojgăiau 
de viermi, care se ospătau în schimb cu sânge, nu cu carne de 
homar şi suc de moluşte. Hainele, cearşafurile şi fețele de 


pernă considerate infecte soseau închise deja în ceea ce noi 
numeam „saci de ciumă“, care se dizolvau atunci când îi 
atingea apa clocotită; sângele însă nu era considerat în zilele 
acelea un pericol deosebit. Odată cu albiturile de spital veneau 
deseori şi mici bonusuri, cam ca acele surprize rele la gust pe 
care le găseşti în cutiile cu biscuiţi. Într-o încărcătură am 
găsit o ploscă de fier, iar în alta o pereche de foarfeci 
chirurgicale (plosca nu avea nici-o utilizare practică, dar 
foarfecile s-au dovedit al naibii de folositoare în bucătărie). 
Ernest „Rocky“ Rockwell, tipul cu care lucram, a găsit 
douăzeci de dolari într-o încărcătură venită de la Eastern 
Maine Medical Center şi-a ieşit din tură la prânz ca să se 
apuce de băut. (Rocky numea ora ieşirii din serviciu „Vodca 
o'clock“.) 

Într-o zi am auzi un zăngănit ciudat înăuntrul uneia dintre 
Washex-urile cu trei vane de care eram răspunzător. Am 
apăsat butonul opririi de urgenţă, crezând că afurisenia stă 
să-şi piardă vreo piesă sau ceva. Am deschis uşițele şi-am scos 
un ghemotoc uriaş de halate şi bonete chirurgicale verzi, 
udându-mă din cap până-n picioare. Sub ele, în burta ca o 
strecurătoare a vanei centrale, am găsit o dantură umană 
completă. Mi-a trecut prin gând c-ar putea deveni un colier 
interesant, apoi am scos dinții şi i-am aruncat la gunoi. De-a 
lungul căsniciei noastre, Tabby mi-a iertat multe lucruri, dar 
are o limită şi simţul ei al umorului. 


26 


Din punct de vedere financiar, doi copii erau probabil prea 
mulți pentru un cuplu de proaspeţi absolvenţi de colegiu, care 
lucrau la o spălătorie de haine şi servind în tura a doua la 
Dunkin' Donuts. Singura sursă suplimentară de venit o 
datoram revistelor precum Dude, Cavalier, Adam şi Swank - 
cele pe care unchiul meu Oren obişnuia să le numească „ziare 
cu țâţe“. Din 1972 încolo, în paginile lor au început să apară 
tot mai mulți sâni goi şi tot mai puţină proză, însă eu am avut 
destul noroc să profit de ultimul val. Scriam după orele de 


serviciu; când locuiam pe Grove Street, care era aproape de 
New Franklin, scriam uneori puţin şi-n pauza de după-masă. 
Poate că pare un exercițiu de mitomanie a la Abe Lincoln, dar 
nu era cine ştie ce - mă distram. Poveştile acelea, aşa macabre 
cum erau unele dintre ele, îmi serveau drept scurte evadări 
din lumea în care domnul Brooks juca rolul de director şi 
Harry, pe cel al şefului de secţie. 

Harry avea cârlige în loc de mâini în urma unei căzături în 
calandrai pentru rufe, în timpul celui de-al doilea război 
mondial (ştergea de praf grinzile de deasupra maşinăriei şi 
căzuse). Comediant din fire, uneori intra tiptil în baie şi îşi 
dădea cu apă rece peste un cârlig şi cu caldă peste celălalt. 
Apoi se furişa în spatele tău când încărcai rufe şi îți lipea de 
gât cârligele de oțel. Nu o singură dată, eu şi cu Rocky ne-am 
întrebat cum reuşeşte Harry să facă anumite operaţiuni de 
igienă intimă. „Păi, a zis Rocky într-o zi pe când ne luam 
prânzul în maşina lui, măcar nu trebuie să se spele pe mâini.“ 

Au fost momente - mai ales vara, când îmi savuram 
amărăciunea de după-amiază - când aveam impresia că 
repetam pur şi simplu viața mamei mele. De obicei, gândul 
ăsta mă distra. Dar, dacă se întâmpla să fiu obosit sau dacă 
aveam de plătit câteva facturi în plus şi nu aveam banii cu 
care să le achit, mă simţeam prost. Îmi spuneam: Nu aşa ar 
trebui să ne trăim viața. Apoi îmi ziceam: Jumătate din lume 
are exact ideea asta. 

Povestirile pe care le-am vândut revistelor pentru bărbați 
între august 1970, când am primit cecul în valoare de două 
sute de dolari pentru Gravevyard Shift, şi iarna dintre 1973- 
1974 au fost abia suficiente ca să păstreze o graniță precară 
între noi şi biroul de ajutor social (cu o oroare profundă, 
mama mea, republicană până-n măduva oaselor, îmi 
comunicase că „ne va întreţine statul“; o oroare asemănătoare 
o anima şi pe Tabby). 

Cea mai limpede amintire din zilele acelea este dintr-o 
după-amiază de duminică, când ne întorceam la 
apartamentul nostru din Grove Street după ce petrecuserăm 
sfârşitul de săptămână la mama mea în Durham - trebuie să 


fi fost mai mult sau mai puţin în perioada când începuseră să 
se manifeste simptomele cancerului care avea s-o răpună. Am 
o fotografie din ziua cu pricina - mama, părând deopotrivă 
ostenită şi amuzată, sade într-un scaun în fața casei, cu Joe 
pe genunchi şi cu Naomi în picioare lângă ea, dreaptă şi dârză. 
În după-amiaza aceea, însă, Naomi nu mai era atât de dârză: 
ardea de febră din pricina unei infecții la ureche. 

Drumul de la maşină la blocul nostru, în după-amiaza 
aceea de vară, a fost un moment de depresie profundă. Eu o 
țineam în braţe pe Naomi şi duceam o geantă cu echipament 
de supraviețuire pentru copii mici (sticle, loțiuni, scutece, 
pijamăluţe, maiouaşe, şosetuțe) în vreme ce Tabby îl căra pe 
Joe, care vomitase pe ea. Trăgea în urma ei un sac cu scutece 
murdare. Ştiam amândoi că Naomi avea nevoie de „treaba aia 
roză“, cum îi spuneam noi amosxicilinei lichide. „Treaba roză“ 
era scumpă, iar noi eram faliți. Vreau să spun că nu aveam 
niciun sfanţ. 

Am reuşit să deschid uşa de la intrare fără să-mi scap din 
brațe fiica şi intram cu ea (avea febră atât de mare, că 
strălucea lipită de pieptul meu ca un tăciune aprins), când am 
văzut că din cutia noastră poştală se ițea un plic - un caz rar 
de livrare a poştei sâmbăta. Tinerii căsătoriți nu primesc cine 
ştie ce corespondenţă; pare că toți i-au dat uitării, în afara 
firmelor de distribuție a gazului şi-a energiei electrice. L-am 
înşfăcat, rugându-mă să nu fie încă o factură. Nu era. 
Prietenii mei de la Dugent Publishing Corporation, editori ai 
revistei Cavalier şi-ai multor altor rafinate publicaţii pentru 
adulți, îmi trimiseseră un cec pentru Sometimes They Come 
Back21, o povestire lungă pe care nu credeam că voi reuşi s-o 
vând cuiva. Cecul era în valoare de cinci sute de dolari, de 
departe cea mai mare sumă pe care o primisem vreodată. Cât 
ai clipi, ne-am putut permite nu doar o consultaţie la doctor şi 
o sticlă de „treabă roz“, dar şi o frumoasă cină duminicală. Şi- 
mi imaginez că, odată culcaţi copiii, eu şi cu Tabby am 
sărbătorit în felul nostru. 

Cred că acelea au fost zile de mari bucurii, dar şi de mari 
spaime. Noi înşine nu eram de mult ieşiţi din copilărie (după 


cum se spune), iar intimitatea ne ajuta să ținem spaimele la 
distanță. Aveam grijă unul de celălalt şi amândoi aveam grijă 
de copii cât ne pricepeam mai bine. Tabby purta uniformă roz 
la Dunkin' Donuts şi chema poliția când beţivii care veneau 
pentru o cafea deveneau turbulenți. Eu spălam cearşafuri de 
spital şi continuam să scriu povestiri pentru filme de groază. 


27 


Pe când am început să scriu Carrie, îmi găsisem un post de 
profesor de engleză în apropiatul orăşel Hampden. Aveau să 
mă plătească şase mii patru sute de dolari pe an, o sumă 
incredibilă după ce câştigasem un dolar şi şaizeci de cenți pe 
oră la spălătorie. Dacă aş fi făcut bine calculele, având grijă să 
adaug tot timpul dedicat conferințelor extraşcolare şi 
corectării extemporalelor acasă, mi-aş fi dat seama că suma 
era foarte credibilă şi că situația noastră era la limita 
supraviețuirii. La sfârşitul iernii lui 1973 locuiam într-o rulotă 
dublă în Hermon, un orăşel situat la vest de Bangor. (Mult 
mai târziu, când mi s-a cerut să fac un interviu pentru 
Playboy, am definit Hermon-ul „gaura din curul lumii“. 
Locuitorii din Hermon au fost înfuriați de asta, aşa că le cer 
acum scuze. De fapt, Hermon nu e decât subsuoara lumii.) 
Conduceam un Buick cu probleme la transmisie pe care nu ne 
permiteam să-l reparăm, Tabby încă lucra la Dunkin' Donuts 
şi nu aveam telefon. Pur şi simplu nu aveam cu ce să plătim 
abonamentul lunar. În perioada aceea, Tabby şi-a încercat 
mâna la „povestirile confesive“ (Preafrumoasă ca să fie virgină 
- lucruri de felul ăsta) şi-a primit imediat răspunsuri din 
categoria: „Nu e genul nostru, dar mai încercați.“ Ar fi reuşit 
dacă ar fi avut la dispoziţie o oră sau două în plus zilnic, însă 
era ocupată de dimineața până noaptea. Pe deasupra, toată 
plăcerea pe care ar fi putut-o găsi la început în povestea- 
adevăr (se cheamă formula Celor Trei R: Rebeliune, Ruină şi 
Redempţiune) s-a stins în scurt timp. 

Nici eu nu aveam mult succes. În revistele pentru bărbați, 
povestirile de groază, science-fiction şi polițiste făceau din ce în 


ce mai mult loc poveştilor erotice cu descrieri explicite. Asta 
era o problemă, dar nu şi singura. Cea mai mare era că, 
pentru prima dată în viaţă, îmi venea greu să scriu. Problema 
era serviciul de profesor, îmi plăceau colegii de muncă şi-i 
iubeam pe copii - până şi cei din categoria Beavis şi Butt-Head 
puteau fi interesanțţi - dar, când venea după-amiaza de vineri, 
de obicei mă simțeam de parcă-mi petrecusem săptămâna cu 
mufele a două cabluri electrice înfipte în creier. Dacă am fost 
vreodată în pragul disperării în privința viitorului meu ca 
scriitor, atunci a fost. Mă vedeam peste treizeci de ani, cu 
aceleaşi sacouri urâte de tweed peticite în coate şi cu burta 
umflată de bere, răsfrântă peste cureaua pantalonilor kaki. 
Aveam să sufăr de tuse cronică din cauza prea multor pachete 
de Pali Mall, aveam să port ochelari cu lentile groase, părul 
avea să-mi fie plin de mătreaţă şi, în sertarul mesei mele de 
scris, s-ar fi odihnit şase sau şapte manuscrise neterminate, 
pe care le-aş fi scos şi cu care m-aş mai fi jucat din când în 
când, de obicei la beție. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce fac în 
timpul liber, aş fi spus că scriu o carte - ce altceva face în 
timpul liber orice profesor de literatură care se respectă? Şi, 
desigur, m-aş fi mințit singur, spunându-mi că mai este timp, 
că nu e prea târziu, că au fost scriitori care n-au început să 
scrie decât la cincizeci de ani, la naiba, chiar la şaizeci. Şi încă 
cine ştie câți. 

Soția mea a jucat un rol esenţial în primii mei doi ani ca 
profesor în Hampden (şi ca muncitor la New Franklin Laundry 
în timpul vacanței de vară). Dacă mi-ar fi dat de înțeles că 
timpul pe care-l petrec scriind povestiri pe veranda casei 
noastre luate cu chirie de pe Pond Street sau în camera pentru 
rufe a rulotei închiriate pe Klatt Road în Hermon era timp 
irosit, mă tem că ambiția mea ar fi suferit o grea lovitură. În 
schimb, Tabby nu şi-a exprimat niciodată îndoiala. Susținerea 
ei a fost constantă, unul dintre puţinele lucruri bune pe care 
le pot considera gratuite. Şi ori de câte ori văd un roman de 
debut dedicat soţiei (sau soțului), zâmbesc şi-mi spun: Uite pe 
cineva care ştie. Scrisul e o ocupaţie solitară. Să ai pe cineva 


care crede în tine contează enorm. Nu e nevoie să țină 
discursuri. De obicei, să creadă e deja suficient. 


28 


În timp ce frecventa colegiul, fratele meu Dave lucra vara ca 
îngrijitor la Liceul Brunswick, vechea sa alma mater. Într-o 
vară, am lucrat şi eu scurt timp acolo. Nu-mi amintesc în ce 
an, numai că era înainte s-o cunosc pe Tabby, dar după ce mă 
apucasem de fumat. Asta înseamnă că trebuie să fi avut 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, presupun. Am fost pus în 
echipă cu un tip pe nume Harry, carte purta salopetă verde, 
avea un lanț mare cu chei şi şchiopăta. (Avea însă mâini în loc 
de cârlige.) Într-o zi, în timpul pauzei de masă, Harry mi-a 
povestit despre cum fusese când înfruntase un atac sinucigaş 
al japonezilor asupra insulei Tarawa, cu toţi oficialii japonezi 
care agitau săbii confecționate din ibrice Maxwell House, 
urmaţi de trupele urlătoare de soldați cu creierii fripți şi 
puțind a maci arşi. Mare povestitor era amicul meu Harry! 

Într-o zi trebuia să scoatem petele de rugină de pe pereţii 
încăperii cu duşurile pentru fete. Am cercetat vestiarul cu 
interesul unui tânăr musulman care cine ştie de ce se trezeşte 
în sectorul rezervat femeilor. Era la fel ca şi vestiarul băieţilor 
şi totuşi complet diferit. Nu erau pisoare, desigur, dar, fixate 
pe pereţii faianțaţi, erau două cutii metalice în plus - fără 
nimic scris pe ele şi de dimensiuni nepotrivite pentru suporturi 
de prosoape de hârtie. Am întrebat ce era în ele. „Dopuri 
pentru păsărici, a zis Harry. Pentru zilele alea speciale ale 
lunii.“ 

Am mai observat şi că duşurile, spre deosebire de cele din 
vestiarul băieţilor, erau dotate cu perdele de plastic roz. Ele se 
puteau spăla în intimitate. l-am atras atenţia şi lui Harry, iar 
el a ridicat din umeri. „Se pare că fetele tinere sunt puţin mai 
timide să se arate goale.“ 

Episodul ăsta mi-a revenit în minte într-o zi pe când lucram 
la spălătorie şi am început să văd scena de deschidere a unei 
poveşti: fete care fac duş într-un vestiar în care nu sunt 


perdele de plastic roz şi nici intimitate. Şi uneia dintre ele îi 
vine în clipa aceea ciclul menstrual. Numai că ea nu ştie 
despre ce e vorba şi celelalte fete - dezgustate, oripilate, 
distrate - încep s-o bombardeze cu absorbante intime. Externe 
sau interne, cele pe care Harry le numise „dopuri pentru 
păsărici“. Fata începe să ţipe. Atâta sânge! Crede că e pe 
moarte şi că toate celelalte fete o iau peste picior chiar în timp 
ce ei i se scurge tot sângele din corp... reacționează... 
contraatacă... dar cum? 

Cu câțiva ani în urmă, citisem în revista Life un articol în 
care se lansa ipoteza că măcar câteva dintre cazurile de 
fenomene raportate de poltergeist ar putea să se datoreze de 
fapt telekineziei - capacitatea de-a mişca obiecte doar cu forța 
minții. Existau elemente care păreau să indice posibila 
prezență a acestei abilități la tineri, explica articolul, mai ales 
la fetele aflate în pragul adolescenţei, cam în jurul primului 
lor... 

Bang! Două lucruri separate, cruzimea adolescentină şi 
telekinezia, intraseră în contact şi-mi dăduseră o idee. Cu 
toate acestea, nu mi-am abandonat postul de lângă Washex 
nr. 2 şi nici nu am început să fug prin spălătorie fluturând din 
braţe şi strigând: „Evrika!“ Mai avusesem multe alte idei la fel 
de bune, iar unele chiar şi mai bune. Mi se părea însă că 
aveam un punct de pornire numai bun pentru o istorisire 
demnă de Cavalier, fără a exclude complet Playboy. Pentru o 
proză scurtă, Playboy ajungea să plătească până şi două mii 
de dolari. Cu două mii de dolari aş fi cumpărat o transmisie 
nouă pentru Buick şi mi-ar mai fi rămas destul să umplu şi 
cămara cu alimente. Povestirea a rămas puţin pe tuşă, să 
dospească în locul acela care nu aparține tocmai 
conştientului, dar care nici subconştient nu poate fi numit. 
Când, într-o seară, m-am aşezat la masa de lucru pentru a 
face o încercare, îmi începusem deja cariera de profesor. Am 
umplut trei pagini la un singur rând, apoi le-am mototolit 
dezgustat şi le-am aruncat. 

Aveam patru probleme cu ceea ce scrisesem. Prima şi cea 
mai puţin importantă era faptul că povestea nu mă emoţiona. 


A doua şi ceva mai importantă era faptul că nu-mi plăcea prea 
mult personajul principal. Carrie White părea obtuză şi 
pasivă, o victimă predestinată. Celelalte fete aruncau în ea cu 
tampoane şi cântau în cor: „Pune-i dopul! Pune-i dopul!“ iar 
eu nu simțeam absolut nimic. A treia problemă, şi mai 
importantă, era că mă simțeam stingher atât în privința 
decorului, cât şi a unei distribuții exclusiv feminine. 
Aterizasem pe Planeta Femeilor şi o singură privire aruncată 
în vestiarul fetelor de la Liceul Brunswick, în urmă cu câţiva 
ani, nu-mi ajungea ca să navighez cu dezinvoltură. Pentru 
mine, scrisul îmi iese întotdeauna cel mai bine atunci când e 
un fapt intim, senzual ca atingerea pielii pe piele. Cu Carrie 
aveam senzația că sunt îmbrăcat într-un costum de scafandru 
pe care nu-l puteam da jos. A patra şi cea mai importantă 
dintre toate era recunoaşterea faptului că povestea nu putea 
funcționa decât dacă era suficient de lungă, probabil mai 
lungă chiar şi decât Sometimes They Come Back, care atinsese 
limita maximă a ceea ce putea accepta piața revistelor pentru 
bărbați în privința numărului de cuvinte. Trebuia să laşi tot 
spaţiul necesar pentru fotografiile acelea cu majorete care 
uitaseră cumva să-şi ia chiloți pe ele - în fond, bărbaţii pentru 
ele cumpărau revistele. Nu mă vedeam irosind două 
săptămâni, poate chiar şi o lună, pentru a scrie o nuvelă care 
nu-mi plăcea şi pe care n-aş fi fost în stare s-o vând. Aşa că 
am aruncat-o la gunoi. 

În seara următoare, când m-am întors acasă de la şcoală, 
am găsit-o pe Tabby cu paginile în mână. Le zărise când îmi 
golea coşul de gunoi, scuturase scrumul de ţigară de pe 
ghemotoacele de hârtie, le netezise şi se aşezase să le citească. 
Voia să o continui, mi-a zis ea. Voia să afle cum se termina. I- 
am spus că nu ştiu mai nimic despre fetele de liceu. Mi-a spus 
că la asta-mi va da ea o mână de ajutor. Coborâse bărbia şi 
zâmbea în felul acela atât de fermecător. „Ai ceva de valoare 
aici, mi-a zis. Vorbesc serios.“ 


29 


N-am reuşit niciodată să-mi placă de Carrie White şi n-am 
avut niciodată încredere în motivele pentru care Sue Snell şi-a 
trimis iubitul la bal cu ea, dar aveam ceva de valoare acolo. 
Bunăoară, o întreagă carieră. Tabby o intuise cumva şi, după 
ce am pus una peste alta cincizeci de pagini scrise la un rând, 
o intuisem şi eu. Cu siguranță nu credeam că vreunul dintre 
personajele care s-au dus la balul lui Carrie White îl vor uita 
vreodată. Mă refer la puţinele care i-au supravieţuit, desigur. 

Înainte de Carrie mai scrisesem trei romane - Furia, Marşul 
cel lung şi Fugarul, publicate ulterior. Furia e cel mai 
neliniştitor dintre ele. Cel mai bun s-ar putea să fie Marşul cel 
lung. Dar niciunul dintre ele nu m-a învăţat lucrurile pe care 
le-am învățat de la Carrie White. Cel mai important este că 
impresia pe care i-o lasă unui scriitor personajul sau 
personajele s-ar putea să fie la fel de greşită ca şi aceea lăsată 
cititorilor. Imediat după asta, vine descoperirea faptului că a 
abandona o operă doar pentru că e dificilă - atât pe plan 
emoțional, cât şi creativ - e o idee proastă. Uneori trebuie să 
continui şi când nu ai chef, iar alteori faci un lucru bun chiar 
şi atunci când ai senzația că nu faci decât să răscoleşti 
rahatul cu lopata. 

Tabby m-a ajutat, dându-mi pentru început informaţia că, 
de obicei, distribuitoarele de absorbante intime din licee nu 
erau prevăzute cu fante pentru monede - celor din conducere 
nu le plăcea ideea ca fetele să se plimbe de colo-colo cu fustele 
mânjite de sânge doar pentru că s-a întâmplat să vină la 
şcoală fără bani mărunți la ele. Şi m-am ajutat şi singur, 
săpând în amintirile personale din timpul liceului (slujba de 
profesor de engleză nu-mi era de folos; pe-atunci aveam 
douăzeci şi şase de ani şi mă aflam de partea greşită a 
catedrei), amintindu-mi tot ce ştiam despre două colege de 
clasă, cele mai singuratice şi ocărâte din colectivul nostru: 
cum arătau, cum se comportau, cum erau tratate. Foarte rar 
în cariera mea am explorat un teritoriu mai dezagreabil. 

O voi numi pe una din aceste fete Sondra. Locuia cu mama 
ei într-o rulotă nu departe de casa mea, cu un câine pe care-l 
chema Cheddar Cheese. Sondra avea o voce gâlgâită şi 


inegală, de parcă ar fi vorbit întotdeauna cu gâtul plin de 
flegmă. Nu era grasă, însă aspectul general era buhăit şi palid, 
ca partea inferioară a anumitor ciuperci. Părul îi atârna peste 
obrajii acneici în bucle compacte a la Annie Micuța Orfană. Nu 
avea prieteni (cu excepţia lui Cheddar Cheese, presupun). Într- 
o zi, mama ei m-a plătit să mut nişte mobilă. Camera de zi a 
rulotei era dominată de-un lisus crucificat în mărime aproape 
naturală, cu ochii în sus, cu gura în jos, cu sângele curgându- 
i de sub coroana de spini de pe cap. Cu excepţia unei cârpe 
înfăşurate în jurul mijlocului, era gol. Deasupra soiului ăluia 
de şort, i se vedeau burta suptă şi coastele proeminente ca ale 
unui deținut dintr-un lagăr de concentrare. Mi-a trecut prin 
gând că Sondra crescuse sub privirea agonică a acelui zeu 
muribund şi că, fără-ndoială, asta o influențase într-un fel să 
devină cea pe care o cunoşteam eu: o paria timidă şi banală, 
care umbla cu paşi mici pe coridoarele Liceului Lisbon ca un 
şoarece speriat. 

„Acela e lisus Hristos, Domnul şi Salvatorul meu, a zis 
mama Sondrei, urmărindu-mi privirea. Tu, Steve, tu ai fost 
salvat?“ 

M-am grăbit s-o asigur că am fost salvat cum nu se poate 
mai mult, chiar dacă mă îndoiam că puteai vreodată să fii 
destul de bun, încât să meriți intervenția salvatoare a 
versiunii aceleia de lisus. 

Durerea îl făcuse să-şi piardă minţile. 1 se citea asta pe față. 
Dacă tipul ala s-ar fi întors, probabil că n-ar fi avut chef să 
salveze pe nimeni. 

Pe cealaltă fată o voi numi Dodie Franklin, numai că fetele 
celelalte îi spuneau Dodo sau Doodoo. Pe părinţii ei îi interesa 
doar un singur lucru, să participe la concursuri. Şi erau chiar 
pricepuţi; câştigaseră tot soiul de lucruri, inclusiv o rezervă 
pe-un an de conserve cu ton de la Three Diamonds Brand şi 
automobilul Maxwell al lui Jack Benny. Acesta din urmă era 
parcat în stânga casei lor din partea aceea de Durham 
cunoscută ca Southwest Bend, devenind zi după zi parte din 
peisaj. O dată la unu sau doi ani, unul dintre ziarele locale - 
Press-Herald din Portland, Sun din Lewiston, Weekly 


Enterprise din Lisbon - publica un articol despre toate 
porcăriile pe care bătrânii lui Dodie le câştigaseră la mai ştiu 
eu ce tombolă, loterie sau extragere cu premii uriaşe. De 
obicei, apărea o fotografie cu Maxwell-ul sau cu Jack Benny şi 
vioara lui, sau cu amândoi laolaltă. 

Oricâte premii ar fi câştigat Franklinii, printre ele nu se 
număra şi o rezervă de haine pentru adolescenţi aflați în 
creştere. Dodie şi fratele ei Bill au purtat aceleaşi lucruri în 
fiecare zi a primului an şi jumătate de liceu: pantaloni negri şi 
cămăşi sport ecosez cu mâneci scurte pentru el, o fustă lungă 
şi neagră, o pereche de şosete cenuşii până la genunchi şi o 
bluză albă fără mâneci pentru ea. Unii dintre cititorii mei ar 
putea să nu creadă că folosesc expresia „în fiecare zi“ la 
propriu, dar cei care au crescut în orăşelele de provincie în anii 
cincizeci şi şaizeci ştiu că aşa este. În Durham-ul copilăriei 
mele, viața era puţin sau chiar deloc fardată. Mergeam la 
şcoală cu copii care purtau luni la rând aceeaşi linie de 
mizerie în jurul gâtului, copii cu pielea numai răni şi iritaţii, 
copii care, din pricina arsurilor netratate, arătau înfiorător la 
față, ca nişte mere uscate, copii trimişi la cursuri cu pietre în 
sufertaş şi cu nimic altceva decât aer în termos. Nu era 
Arcadia; în cea mai mare parte, era Dogpatch-ul din benzile 
desenate cu Lil' Abner, lipsit însă de efectul comic. 

La Şcoala Durham, Dodie şi Bill Franklin nu avuseseră 
probleme, dar liceul reprezenta un oraş mult mai mare şi, 
pentru copii precum Dodie şi Bill, Lisbon a însemnat 
ridiculizări şi ruină. Am privit cu amuzament şi groază cum 
cămaşa sport a lui Bill s-a decolorat şi-a început să se deşire 
de la mânecile scurte în sus. A înlocuit un nasture lipsă cu o 
agrafă de birou. Pe-o ruptură din spatele unui genunchi a 
apărut o fâşie de bandă adezivă colorată atent cu o carioca 
neagră. Bluza albă fără mâneci a lui Dodie a început să se 
îngălbenească de uzură, vechime şi pete peste pete de 
transpiraţie. Pe măsură ce se subția pânza, au început să i se 
vadă tot mai bine bretelele sutienului. Celelalte fete o luau 
peste picior, la început pe la spate şi apoi drept în faţă. 
Glumitele au devenit batjocură. Băieţii nu luau parte la asta; 


noi îl aveam pe Bill de care să ne ocupăm (da, am dat şi cu o 
mână de ajutor - nu foarte mult, dar mă număram totuşi 
printre ceilalți). Dodie a suferit cel mai mult, cred. Fetele nu se 
limitau să râdă de ea; o şi urau. Dodie era întruchiparea 
temerilor lor. 

După vacanța de Crăciun din al doilea an de liceu, Dodie s- 
a întors la şcoală plină de splendoare. Vechea fustă neagră şi 
demodată fusese înlocuită de una de culoarea afinelor care se 
oprea la genunchi în loc să-i coboare până la glezne. 
Zdrențăroaselor şosete lungi le luaseră locul ciorapi de nailon, 
care-i veneau bine pentru că-şi răsese în sfârşit luxuriantul 
covor de păr negru de pe picioare. Străvechea bluză fără 
mâneci făcuse loc unui pulover din lână moale. Îşi făcuse până 
şi permanent. Dodie era o fată transformată şi i se vedea pe 
chip că o ştia. Habar nu am dacă a pus bani deoparte pentru 
hainele acelea noi, dacă-i fuseseră oferite în dar de Crăciun 
sau dacă trecuse printr-un iad de implorări care dăduse 
rezultate. Nu contează, pentru că hainele n-au schimbat 
nimic. Tachinările din ziua aceea au fost mai groaznice ca 
niciodată. Colegele ei nu aveau nici-o intenție să-i permită să 
iasă din şablonul în care o încinseseră; a fost pedepsită tocmai 
pentru că încercase să evadeze. Aveam mai multe cursuri 
împreună cu ea şi-am putut să-i observ de aproape 
degradarea. l-am văzut zâmbetul cum se ofileşte, i-am văzut 
lumina din ochi cum mai întâi păleşte şi apoi se stinge 
complet. 

Până la capătul zilei, era din nou fata care fusese înaintea 
vacanței de Crăciun - o creatură ştearsă, palidă şi pistruiată, 
care se furişa pe coridoare cu ochii în pământ şi cu cărțile 
strânse la piept. 

A venit îmbrăcată cu noua fustă şi noul pulover şi a doua 
zi. La fel şi-n a treia. Şi-n a patra. Când s-a încheiat anul 
şcolar, tot cu ele era îmbrăcată, deşi pe-atunci vremea era 
mult prea caldă pentru a purta lână şi avea întotdeauna 
broboane de sudoare la tâmple şi pe buza de sus. Permanentul 
făcut în casă n-a fost reîmprospătat, iar hainele au căpătat un 
aspect mițos şi trist, însă tachinările au revenit la nivelurile de 


dinaintea Crăciunului şi batjocura a încetat complet. Cineva 
încercase să ajungă la gardul împrejmuitor şi trebuise doborât 
la pământ, atâta tot. Odată zădărnicită evadarea şi restabilită 
numărătoarea prizonierilor, viața se putea întoarce la normal. 

Când am început să scriu Carrie, Sondra şi Dodie erau 
moarte amândouă. Sondra abandonase rulota din Durham, 
scăpase de sub privirea agonică a salvatorului muribund şi se 
mutase într-un apartament în Lisbon Falls. Probabil că lucra 
undeva prin apropiere, probabil în una dintre filaturile sau 
fabricile de încălțăminte din zonă. Suferea de epilepsie şi-a 
murit în timpul unei crize. Trăia singură, aşa că nu avusese 
cine s-o ajute atunci când căzuse la pământ cu capul întors în 
partea greşită. Dodie se căsătorise cu un meteorolog TV care-şi 
câştigase o oarecare faimă în Noua Anglie pentru accentul 
meridional cu care-şi ilustra prognozele meteo. După naşterea 
unui copil - cred că era al doilea -, Dodie a coborât în pivniţă şi 
şi-a tras în stomac un glonț de calibru 22. A fost o lovitură 
norocoasă (sau nenorocoasă, în funcție de cum priveşti 
problema, cred), care i-a atins vena portă şi-a ucis-o. În oraş a 
circulat vorba că a fost vorba de-o depresie postnatală, ce trist! 
Eu, unul, bănuiam că trebuia să fi jucat un rol şi urmele 
lăsate de cele îndurate în liceu. 

Nu mi-a plăcut niciodată de Carrie, acea versiune feminină 
a lui Eric Harris şi Dylan Klebold, dar cred că datorită Sondrei 
şi lui Dodie am reuşit măcar s-o înțeleg puţin. Mi-era milă de 
ea şi, în acelaşi timp, mi-era milă şi de colegii ei de clasă, 
pentru că odată mă numărasem printre ei. 


30 


Manuscrisul lui Carrie a luat calea Editurii Doubleday, 
unde-mi făcusem un prieten pe nume William Thompson. L- 
am dat uitării aproape în totalitate şi mi-am văzut mai 
departe de viaţă, care la vremea respectivă consta din 
cursurile pe care le predam la şcoală, copiii pe care-i creşteam 
acasă, iubirea pe care i-o arătam soției, beţiile prin care 


treceam în fiecare vineri după-amiaza şi poveştile pe care le 
scriam. 

În semestrul acela aveam ora a cincea liberă, imediat după 
pauza de masă. O petreceam de obicei în cancelarie, notând 
extemporale şi dorindu-mi să mă pot întinde pe canapea şi să 
trag un pui de somn - în primele ore ale după-amiezii, am 
toată energia unui boa constrictor care tocmai a înghițit o 
capră. Interfonul a prins viață şi Colleen Sties de la secretariat 
a întrebat dacă sunt acolo. Am răspuns afirmativ şi m-a rugat 
să merg până la ea. Mă căuta cineva la telefon. Soţia mea. 

Drumul de la cancelaria din aripa de jos şi până la birourile 
conducerii mi s-a părut lung chiar dacă elevii erau încă la ore 
şi coridoarele erau aproape pustii. M-am grăbit, nu tocmai 
fugind, cu inima bătându-mi tare. Ca să folosească telefonul 
vecinilor, Tabby trebuia să-i îmbrace şi să-i încalțe pe copii şi 
nu mă puteam gândi decât la două motive pentru care să facă 
asta. Fie Joe sau Naomi căzuse de pe verandă şi-şi rupsese 
vreun picior, fie vându-sem Carrie. 

Soția mea, cu răsuflarea tăiată, dar neîncăpându-şi în piele 
de bucuroasă ce era, mi-a citit o telegramă. O trimisese Bill 
Thompson (care avea să descopere mai târziu un scriitoraş din 
Mississippi, pe nume John Grisham) după ce încercase să 
sune şi descoperise că familia King nu mai avea telefon. 
FELICITĂRI, spunea. CARRIE E OFICIAL O CARTE 
DOUBLEDAY. 2 500 $ AVANS E BINE? VIITORUL E-N 
MÂINILE TALE. CU DRAG, BILL. 

Două mii cinci sute de dolari era un avans foarte mic, chiar 
şi pentru anii şaptezeci, dar eu nu ştiam asta şi nu aveam un 
agent literar care s-o ştie în locul meu. Înainte să-mi treacă 
măcar prin gând că s-ar putea să am nevoie de un agent, 
generasem o cifră de afaceri de peste trei milioane de dolari, 
din care mare parte pentru editor. (Contractul standard oferit 
în zilele acelea de Doubleday nu era tocmai o luare în sclavie, 
dar nici departe de asta nu era.) lar micuțul meu roman de 
groază liceal a mărşăluit spre publicare cu o lentoare 
exasperantă. Cu toate că a fost acceptat la sfârşitul lui martie 
sau începutul lui aprilie 1973, ieşirea pe piaţă n-a fost fixată 


decât pentru primăvara lui 1974. Nu era un lucru ieşit din 
comun. În zilele acelea, Doubleday era o uriaşă uzină 
editorială care scotea pe bandă poveşti polițiste, de dragoste, 
science-fiction şi westernuri într-un ritm de cinci sau mai 
multe pe lună, toate astea pe lângă un robust catalog de 
priorități care cuprindea cărți ale greilor precum Leon Uris 
sau Allen Drury. Eu nu eram decât un peştişor într-un râu 
foarte aglomerat. 

Tabby a întrebat dacă nu pot abandona profesoratul. I-am 
spus nu, nu pe baza unui avans de două mii cinci sute de 
dolari şi-a unor posibilități incerte pentru viitor. Dacă aş fi fost 
singur, poate (la naiba, probabil). Dar cu o soție şi doi copii? 
Nici vorbă. Mi-amintesc că în seara aceea, în pat, am mâncat 
pâine prăjită şi-am discutat până la primele ore ale dimineţii. 
Tabby m-a întrebat cât am fi putut câştiga dacă Doubleday ar 
fi reuşit să vândă drepturile pentru o reeditare în ediție de 
masă şi i-am răspuns că nu am nici-o idee. Citisem că Mărio 
Puzo obținuse recent un avans enorm pentru drepturile unei 
ediții de masă a Naşului - patru sute de mii de dolari, potrivit 
ziarului -, dar mă îndoiam mult că romanul meu s-ar fi putut 
apropia de-o asemenea cifră, presupunând că s-ar fi găsit 
vreun cumpărător pentru ediția de buzunar. 

Tabby m-a întrebat - cu o timiditate neobişnuită pentru o 
femeie ca ea, obişnuită cu maxima francheţe - dacă eu 
credeam că romanul îşi va găsi un cumpărător pentru o astfel 
de ediție. I-am spus că şansele sunt destul de mari, poate de 
şapte sau opt la zece. M-a întrebat cu cât ne-am fi putut alege 
din asta. Am spus că ar putea ajunge undeva între zece şi 
şaisprezece mii de dolari. 

„Şaisprezece mii de dolari?“ Părea aproape şocată. „Chiar e 
posibil?“ 

Am spus da - poate că nu era probabil, însă era totuşi 
posibil. l-am reamintit şi că în contract se spunea clar că voi 
primi doar cincizeci la sută din suma cu care erau cumpărate 
drepturile pentru ediția de masă, ceea ce însemna că, dacă 
Ballantine sau Dell ar fi plătit într-adevăr şaizeci de mii, noi ne 
alegeam doar cu treizeci. Tabby n-a considerat că asta merită 


un răspuns - şi avea dreptate. Treizeci de mii de dolari era 
suma pe care mă aşteptam s-o câştig în patru ani de 
profesorat, punând la socoteală şi indexările anuale ale 
salariului. Erau o mulțime de bani. Poate doar o himeră, dar 
era o noapte bună pentru visuri. 


31 


Carrie se apropia încet, dar sigur de clipa publicării. Am 
cheltuit banii de avans pe-o maşină nouă (una cu schimbător 
de viteze manual pe care Tabby l-a detestat şi înjurat în cel 
mai colorat limbaj al ei de muncitoare) şi eu am semnat un 
contract ca profesor pentru anul şcolar 1973-1974. Scriam un 
nou roman, o stranie combinație dintre Peyton Place şi 
Dracula, pe care-o intitulasem A doua venire. Ne mutaserăm 
într-un apartament la parter înapoi în Bangor, o adevărată 
hrubă, dar eram din nou în oraş, aveam o maşină protejată 
de-o garanţie cu acte în regulă şi aveam telefon. 

Sincer să fiu, Carrie îmi dispăruse complet de pe ecranul 
radarului. Copiii mă ţineau ocupat până peste cap, atât cei de 
la şcoală, cât şi cei de acasă, şi începusem să-mi fac griji 
pentru mama. Avea şaizeci şi unu de ani, încă lucra pe 
Pineland Training Center şi era glumeaţă ca-ntotdeauna, dar 
Dave spunea că-n cea mai mare parte a timpului nu se simțea 
foarte bine. Avea noptiera plină de analgezice puternice şi 
fratele meu se temea că suferea de ceva grav. „A fumat 
întotdeauna ca un horn, ştii şi tu“, îmi zicea el. Ştia despre ce 
vorbea, dat fiind că şi el fuma ca un horn (ca şi mine, de altfel, 
şi cât de mult ura soția mea banii aruncaţi pe ţigări şi 
scrumul aruncat peste tot!), dar înțelegeam la ce se referea. Şi, 
chiar dacă nu locuiam la fel de aproape de ea ca David şi n-o 
vizitam des, ultima oară când chiar o vizitasem, o găsisem 
foarte slăbită. 

„Ce putem face?“ am întrebat. În spatele întrebării era tot 
ceea ce ştiam despre mama noastră, care „ținea totul în ea“, 
după cum îi plăcea să spună. Rezultatul acestei filozofii de 
viață era un vast spaţiu cenuşiu exact acolo unde alte familii 


îşi construiau propriile istorii; eu şi cu Dave nu ştiam aproape 
nimic despre tatăl nostru şi familia lui, şi aveam cunoştinţă de 
foarte puține lucruri despre trecutul mamei noastre, care 
conținea incredibilul număr (cel puţin pentru mine) de opt 
frați şi surori morți cu toții şi ambiția ei ratată de-a deveni 
concertistă la pian (susținea că, în timpul războiului, cântase 
la orgă în unele seriale radiofonice difuzate de NBC şi la 
spectacolele duminicale de la biserică). 

„Nu putem face nimic, a răspuns Dave, până când nu ne-o 
cere ea.“ 

Într-o duminică, nu cu mult după acel apel de la fratele 
meu, am mai primit unul din partea lui Bill Thompson de la 
Doubleday. Eram singur în apartament; Tabby dusese copiii la 
mama ei şi eu lucram la o carte nouă pe care o intitulasem în 
gând Vampiri în oraşul nostru. 

„Stai pe scaun?“ a întrebat Bill. 

„Nu“, am răspuns. Telefonul nostru era agăţat pe un perete 
în bucătărie, iar eu stăteam în picioare în cadrul uşii dintre 
bucătărie şi camera de zi. „E nevoie?“ 

„Poate e mai bine, a zis. Drepturile lui Carrie pentru ediția 
de masă au ajuns la Signet Books pentru patru sute de mii de 
dolari.“ 

Când eram mic, Daddy Guy îi spusese odată mamei: „De ce 
nu-l faci să tacă pe copilul ăla, Ruth? Când deschide Stephen 
gura, îşi varsă toate mațele.“* Era adevărat atunci, a fost 
adevărat toată viața mea, dar în acea Zi a Mamei din mai 
1973 am rămas complet fără cuvinte. Eram încremenit în 
cadrul uşii, aruncam aceeaşi umbră dintotdeauna, dar nu 
reuşeam să vorbesc. Bill m-a întrebat dacă mai sunt la telefon, 
râzând parcă în timp ce întreba. Ştia că sunt. 

Nu-l auzisem bine. Cu siguranţă. Ideea aceasta m-a ajutat 
măcar să-mi recapăt vocea. „Ai spus că s-au vândut pentru 
patruzeci de mii de dolari?“ 

„Patru sute de mii de dolari, m-a corectat. E scris negru pe 
alb, referindu-se la contractul pe care-l semnasem, că două 
sute de mii sunt ale tale. Felicitări, Steve!“ 


» Eram încă în cadrul uşii, uitându-mă dincolo de camera 
de zi la dormitorul nostru şi la leagănul în care dormea Joe. 
Apartamentul din Sanford Street ne costa nouăzeci de dolari 
pe lună şi omul ăla pe care-l văzusem la față numai o singură 
dată îmi spunea că tocmai câştigasem la loterie. Am simţit că 
mi se înmoaie picioarele. N-am căzut, nu de-a dreptul, dar am 
alunecat în fund acolo, în pragul uşii. 

„Eşti sigur?“ l-am întrebat pe Bill. 

A spus că este. L-am rugat să-mi mai spună o dată cifra, 
foarte încet şi foarte limpede, ca să pot fi sigur că nu 
înțelesesem greşit. A zis că cifra e un patru urmat de cinci 
zerouri. „După care pui virgula pentru zecimale şi mai adaugi 
două zerouri“, a completat el. 

Am mai sporovăit încă o jumătate de oră, dar nu-mi 
amintesc nici măcar un cuvânt din conversaţia aceea. Când 
am încheiat, am încercat s-o sun pe Tabby la mama ei. 
Marcella, sora ei cea mai mică, a zis că plecase deja. M-am 
plimbat fără stare prin casă doar în şosete, simțind că 
explodez de veşti bune fără o ureche căreia să i le împărtăşesc. 
Tremuram din tot corpul. În cele din urmă, mi-am tras 
pantofii în picioare şi-am mers pe jos până în centrul oraşului. 

Singurul magazin deschis pe Main Street în Bangor era 
LaVerdiere's Drug. M-am hotărât atunci pe loc că trebuie 
neapărat să-i cumpăr lui Tabby un cadou de Ziua Mamei, 
ceva senzaţional şi scump. Am încercat, dar iată o realitate 
indiscutabilă a vieţii: nu e absolut nimic senzațional şi scump 
de vânzare la LaVerdiere's. M-am descurcat cum am putut 
mai bine. l-am luat un uscător de păr. 

Când m-am întors acasă, era în bucătărie, unde despacheta 
bagajele copiilor şi cânta odată cu radioul. l-am dat uscătorul 
de pâr. S-a uitat la el de parcă nu mai văzuse niciodată aşa 
ceva. „Pentru ce-i asta?“ a întrebat. 

Am apucat-o de umeri. l-am spus despre vânzarea 
drepturilor pentru ediția de buzunar. N-a părut să înțeleagă. 
I-am spus din nou. S-a uitat peste umărul meu la micuțul 
nostru apartament cu patru camere ca vai de ele, aşa cum 
făcusem şi eu, şi-a izbucnit în lacrimi. 


32 


M-am îmbătat pentru întâia oară în 1966. Eram în excursie 
cu şcoala la Washington. Am mers cu autobuzul, cam 
patruzeci de copii şi trei însoțitori (dintre care unul era 
Bătrânul Bilă de Biliard, ca să fiu mai exact), şi-am petrecut 
prima noapte în New York, unde pe-atunci vârsta minimă 
pentru a cumpăra legal băuturi alcoolice era de optsprezece 
ani. Eu, graţie urechilor mele de toată ruşinea şi-a 
amigdalelor de toată jena, aveam aproape nouăsprezece. Mai 
rămâneau destui totuşi. 

Un grup format din câţiva băieți mai aventuroşi a găsit un 
magazin nu departe de hotel. Am aruncat o privire la rafturi, 
ştiind că banii mei de buzunar nu erau nici pe departe o avere. 
Erau prea multe - prea multe sticle, prea multe mărci, prea 
multe cu preţul peste zece dolari. În cele din urmă, am 
renunțat şi i-am cerut tipului de la tejghea (acelaşi tip chel, 
îmbrăcat în gri şi cu alură plictisită care, sunt sigur, le-a 
vândut virginilor de alcool prima lor sticlă încă din zorii 
comerțului) ceva care să coste puţin. Fără un cuvânt, a aşezat 
pe şervetul inscripționat cu Winston de lângă casa de marcat o 
sticlă de whisky Old Log Cabin. Abţibildul de pe etichetă 
spunea $ 1,95. Prețul era corect. 

Mi-amintesc că am fost dus într-un lift mai târziu în 
noaptea aceea - sau poate că a fost devreme în dimineața 
următoare - de Peter Higgins (fiul Bătrânului Bilă de Biliard), 
Butch Michaud, Lenny Parridge şi John Chizmar. Mai mult 
decât o adevărată amintire, întâmplarea e ca o scenă ruptă 
dintr-un serial de televiziune. Mi se pare că am ieşit din 
propriul corp şi că urmăresc totul de aproape. A mai rămas 
destulă conştiinţă în mine ca să ştiu că sunt totalmente, dacă 
nu chiar absolutamente, pulbere. 

Aparatul de filmat ne urmăreşte la etajul fetelor. Aparatul 
mă vede cum sunt împins înainte şi-napoi pe coridor, un mic 
exponat ambulant. Unul distractiv, după câte se pare. Fetele 
sunt în cămăşi de noapte, capoate, cu bigudiuri, unse cu 


cremă de înfrumusețare. Râd toate de mine, dar râsul lor pare 
destul de înțelegător. Sunetul e şters, de parcă l-aş auzi 
printr-un strat de vată. Încerc să-i spun lui Carole Lemke că- 
mi place cum îşi piaptănă părul şi că are cei mai frumoşi ochi 
albaştri din lume. Ceea ce-mi iese pe gură sună cam aşa: 
„Șsşşei ai umoşşşş oci aaaabaşşşşti iii umeee.“ Carole râde şi 
clatină din cap de parcă ar înțelege fără nici-o problemă. Sunt 
foarte fericit. Lumea vede un prostovan, fără-ndoială, dar e-un 
prostovan fericit, şi toată lumea îl adoră. Îmi petrec nu ştiu 
câte minute încercând să-i spun Gloriei Moore că am 
descoperit viața secretă a lui Dean Martin. 

Apoi, după nu ştiu cât timp, sunt în pat. Patul stă 
nemişcat, dar încăperea începe să se învârtă în jurul meu, din 
ce în ce mai repede, îmi trece prin gând că se învârte ca 
platanul gramofonului meu Webcor, la care ascultam Fats 
Domino şi acum ascult Dylan şi Dave Clark Five. Camera e 
platanul, eu sunt axul şi-n scurt timp axul va începe să 
arunce discurile. 

Pierd legătura cu lumea pentru puţin timp. Când mă 
trezesc, sunt în genunchi în baia camerei cu două paturi, pe 
care o împart cu prietenul meu Louis Purington. Habar n-am 
cum am ajuns acolo, dar e bine că am ajuns pentru că vasul 
de toaletă e plin de vomă de-un galben-deschis. Arată ca 
terciul de porumb, îmi spun şi nu e nevoie de mai mult ca s-o 
iau de la capăt. Nu vine nimic altceva decât fuioare de salivă 
cu gust de whisky, dar simt c-o să-mi explodeze capul. Nu mă 
pot ţine pe picioare. Mă târăsc înapoi în pat cu părul 
transpirat atârnându-mi în ochi. Mâine o să mă simt mai bine, 
îmi zic, apoi pierd din nou legătura cu lumea. 

Dimineaţă, stomacul mi s-a mai liniştit puţin, dar mă arde 
diafragma de la vomitat şi-mi pulsează capul ca o gură plină 
de dinți stricați. Ochii mi s-au transformat în lupe; trecând 
prin ei, lumina hidos de puternică, năvălind prin geamurile 
hotelului, e densă şi-n scurt timp o să-mi dea foc creierului. 

Să particip la activităţile prevăzute în programul acelei zile - 
o plimbare în Times Square, o cursă cu barca până la Statuia 
Libertăţii, urcarea pe acoperişul lui Empire State Building - 


nici nu intră în discuție. Să merg pe jos? Pfui! Bărci? De două 
ori pfui! Lifturi! Pfui la puterea a patra! lisuse, abia dacă mă 
pot mişca. Născocesc o scuză ca vai de ea şi rămân aproape 
toată ziua în pat. Spre ultimele ore ale după-amiezii, mă simt 
puțin mai bine. Mă îmbrac, mă târăsc de-a lungul coridorului 
spre lift şi cobor la parter. Mi-e încă imposibil să mănânc, dar 
cred că sunt pregătit pentru un suc de ghimber, o ţigară ş-o 
revistă. Şi pe cine credeţi că întâlnesc în holul principal, stând 
într-un scaun şi citind un ziar, dacă nu pe domnul Earl 
Higgins, alias Bătrânul Bilă de Biliard? Trec pe lângă el cu cât 
mai puțin zgomot posibil, dar nu serveşte la nimic. Când mă 
întorc de la magazinul de suvenire, stă cu ziarul în poală şi se 
uită la mine. Simt că mi se strânge stomacul. Prevăd alte 
probleme cu directorul, probabil şi mai rele decât cele 
pricinuite de The Village Vomit. Mă cheamă la el şi descopăr 
ceva interesant: domnul Higgins e, de fapt, un tip foarte de 
treabă. Îmi trăsese un perdaf pentru gluma cu ziarul, dar 
poate că pentru aia insistase domnişoara Margitan. Şi, în 
definitiv, nu aveam decât şaisprezece ani atunci. În ziua 
primei mele mahmureli mai am puțin şi împlinesc 
nouăsprezece, am fost acceptat la universitatea statală şi, la 
terminarea excursiei cu şcoala, mă aşteaptă un post de 
muncitor la fabrică. 

„Am auzit că te-ai simțit prea rău ca să vizitezi New York-ul 
împreună cu colegii tăi“, spune Bătrânul Bilă de Biliard. Mă 
măsoară cu privirea de sus până jos. 

Spun că aşa este, m-am simţit rău. 

„Păcat că ai pierdut toată distracţia, zice Bătrânul Bilă de 
Biliard. Acum te simți mai bine?“ 

Da, mă simțeam mai bine. Un atac de gripă care mă lovise 
la stomac, probabil, una dintre cele care trec în douăzeci şi 
patru de ore. 

„Sper să nu te mai îmbolnăveşti de asta niciodată, zice el. 
Cel puţin, nu în excursia de-acum.“ Se mai uită o clipă la 
mine, întrebându-mă din priviri dacă ne-am înțeles. 

„Sunt sigur că nu“, răspund şi sunt sincer. Acum ştiu ce 
înseamnă să fii beat: o senzaţie vagă de bunăvoință 


zgomotoasă, o senzaţie clară că mare parte din şinele tău 
conştient ţi-a părăsit corpul, plutind ca o cameră de filmat 
într-un film science-fiction ce vede tot, apoi greața, accesele de 
vomă, durerile de cap. Nu, nu mă voi mai îmbolnăvi de asta 
niciodată, îmi spun, nici în excursia de acum, nici altă dată. O 
dată e suficient, doar ca să afli cum este. Numai un idiot ar 
face o a doua încercare şi doar un lunatic - un lunatic 
masochist - ar face din băutură un obicei. 

În ziua următoare mergem la Washington, făcând pe drum 
o singură oprire într-o comunitate Amish. Aproape de locul 
unde opreşte autobuzul e un magazin de spirtoase. Intru şi 
arunc o privire în jur. Cu toate că vârsta legală pentru a 
cumpăra băuturi alcoolice e de douăzeci şi unu de ani în 
Pennsylvania, dar, îmbrăcat în costumul meu bun şi-n 
pardesiul negru al bunicului Fazza, cu siguranţă las impresia 
că am vârsta corespunzătoare - sincer să fiu, am mai degrabă 
alura unui tânăr deţinut tocmai eliberat, înalt, înfometat şi 
probabil nu cu toate doagele la locul lor. Vânzătorul îmi vinde 
o sticlă de Four Roses fără să-mi ceară actele la control şi, 
înainte să ne oprim să înnoptăm, sunt din nou beat. 

Cam zece ani mai târziu, mă aflu într-un bar irlandez cu 
Bill Thompson. Avem multe de sărbătorit, nu în ultimul rând 
încheierea celui de-al treilea roman al meu, The Shining. E cel 
care, ca să vezi potrivire, vorbeşte despre un scriitor şi fost 
profesor alcoolic. E luna iunie, seara meciului de baseball All- 
Star. Planul nostru e de-a consuma o masă zdravănă în stil 
tradițional din farfuriile aşezate în fața noastră pe tejghea, 
apoi să ne facem mangă. Începem cu vreo două pahare la bar, 
iar eu mă apuc să citesc toate anunţurile. BEA UN 
MANHATTAN ÎN MANHATTAN, spune unul. MARȚEA DOUĂ 
PENTRU UNU, spune altul. MUNCA E BLESTEMUL CLASEI 
BĂUTOARE, zice un al treilea. Şi chiar în faţa mea e unul care 
anunță: SPECIAL PENTRU MATINALI! SCREWDRTVER LA UN 
DOLAR LUNI-VINERI DE LA 8 LA 10. 

E fac semn barmanului. El se apropie. E chel, poartă o 
jachetă gri, ar putea fi tipul care mi-a vândut prima sticlă în 


1966. Probabil că este. Arăt spre anunţ şi întreb: „Cine vine la 
opt şi un sfert dimineața şi comandă o Screwdriver?“ 

Eu zâmbesc, dar el rămâne serios. „Băieţii de colegiu, 
răspunde. Cei ca tine.“ 


33 


În 1971 sau 1972, sora mamei mele, Carolyn Weimer, a 
murit de cancer la sân. Mama şi mătuşa Ethelyn (sora 
geamănă a lui Carolyn) s-au dus cu avionul în Minnesota la 
înmormântare. Era pentru prima oară în douăzeci de ani când 
mama călătorea cu avionul. În timpul drumului de întoarcere, 
a început să sângereze abundent din ceea ce ea numea „locul 
intim“. Deşi încheiase de-o bucată de vreme acea etapă a vieţii, 
şi-a spus că nu e decât o ultimă perioadă menstruală. Închisă 
în toaleta minusculă a unui avion cu reacție puternic al 
companiei TWA, a oprit sângerarea cu tampoane (pune-i dopul, 
pune-i dopul, cum ar fi strigat Sue Snell şi prietenele ei), apoi 
s-a întors la locul ei. Nu i-a spus nimic lui Ethelyn şi nici mie 
sau lui David. Nu s-a dus s-o consulte Joe Mendes în Lisbon 
Falls, doctorul ei din vremuri imemoriale. În loc de toate 
acestea, a procedat ca întotdeauna când avea o problemă: a 
ținut totul în ea. Pentru o vreme, lucrurile au părut în ordine. 
S-a bucurat de locul de muncă, s-a bucurat de prieteni şi s-a 
bucurat de cei patru nepoți, doi din familia lui Dave şi doi din 
a mea. Apoi lucrurile au încetat să mai fie în ordine. În august 
1973, în timpul unui control după o operaţie care-o „scăpase“ 
de câteva dintre înfiorătoarele ei vene varicoase, mama a fost 
diagnosticată cu cancer uterin. Cred că Nellie Ruth Pillsbury 
King, care scăpase odată pe jos un bol cu Jell-O şi apoi 
dansase aşa în vreme ce fiii ei se rostogoleau de râs într-un 
colț, a simţit că-i vine să moară de ruşine. 

Sfârşitul a venit în februarie 1974. Pe-atunci începuseră să- 
mi vină primii bani pentru Carrie şi am putut să contribui la 
cheltuielile medicale - măcar atâta lucru am putut şi eu să 
fac. Şi-am fost de față la ultimele momente, instalat în 
dormitorul pentru oaspeți din casa lui Dave şi-a Lindei. Cu o 


seară înainte mă îmbătasem, dar mahmureala nu era atât de 
cruntă, ceea ce era bine. Nimeni nu vrea să fie prea mahmur 
la căpătâiul patului de moarte al propriei mame. 

Dave m-a trezit la şase şi un sfert dimineața, spunându-mi 
cu voce joasă prin uşă că avea impresia că mama ne 
părăseşte. Când am ajuns în dormitorul principal, şedea lângă 
ea pe pat şi-i ținea ţigara Kool pe care o fuma. Lucru pe care-l 
făcea între accese de respirații aspre. Era doar semiconştientă 
şi muta privirea de la Dave la mine, apoi din nou la Dave. M- 
am aşezat lângă fratele meu, am luat ţigara şi i-am apropiat-o 
de gură. A depărtat buzele în afară ca să prindă filtrul. Lângă 
patul ei, reflectându-se de nenumărate ori în sticla unui grup 
de pahare, se afla un prim şpalt legat din Carrie. Mătuşa 
Ethelyn i-l citise cu voce tare cam cu o lună înainte să moară. 

Ochii mamei s-au mişcat de la Dave la mine, de Dave la 
mine, de la Dave la mine. Ajunsese de la şaizeci de kilograme 
la patruzeci. Avea pielea galbenă şi atât de întinsă, încât 
semăna cu una dintre acele mumii purtate în procesiune pe 
străzile din Mexic de Ziua Morților. l-am ţinut ţigara cu 
rândul şi, când a ajuns la filtru, am stins-o. 

„Băieţii mei“, a zis, apoi a căzut în ceea ce putea să fie somn 
sau inconştiență. Mă durea capul. Am luat două pastile de 
aspirină din unul dintre multele flacoane de pe noptieră. Dave 
o ţinea de-o mână şi eu de cealaltă. Sub cuvertură nu era 
corpul mamei noastre, ci acela al unui copil înfometat şi 
deformat. Eu şi cu Dave am fumat şi-am discutat puţin. Nu- 
mi amintesc ce ne-am spus. Plouase cu o seară în urmă, apoi 
scăzuse temperatura şi, dimineața, străzile erau pline de 
gheață. Auzeam cum devine tot mai lungă pauza dintre fiecare 
respirație aspră. În cele din urmă, respiraţia s-a oprit şi-a 
rămas doar pauza. 


34 


Mama a fost îngropată aproape de Congregational Church 
în Southwest Bend; biserica pe care o frecventase în Methodist 
Corners, unde am crescut eu şi fratele meu, era închisă din 


pricina frigului. Am ținut eu discursul de rămas-bun. Cred că 
m-am descurcat destul de bine, având în vedere cât de beat 
eram. 


35 


Alcoolicii construiesc sisteme de apărare, aşa cum olandezii 
construiesc diguri. Mi-am petrecut primii aproximativ 
doisprezece ani ai vieții conjugale convingându-mă că „pur şi 
simplu îmi place să beau“. Adoptasem chiar şi celebra Apărare 
Hemingway. Deşi niciodată explicit formulată (n-ar fi fost 
bărbătesc s-o faci), Apărarea Hemingway poate fi rezumată 
aproximativ aşa: ca scriitor, sunt o persoană foarte sensibilă, 
dar sunt totodată bărbat, iar bărbaţii adevărați nu cedează 
propriilor sensibilități. Numai efeminații fac asta. Prin urmare, 
beau. Cum altfel să pot înfrunta viața cu toate ororile ei şi să 
continui să lucrez? Pe deasupra, să fim serioşi, îi pot face faţă. 
Un bărbat adevărat îi face întotdeauna față. 

Apoi, la începutul anilor optzeci, în Maine a intrat în vigoare 
o lege privitoare la sticlele şi cutiile reciclabile. În loc să ajungă 
la gunoi, cutiile mele de Miller Lite de jumătate de litru au 
început să se adune într-un recipient de plastic din garaj. Într- 
o seară de joi, m-am dus acolo să arunc câţiva soldați căzuți 
la datorie şi-am văzut că recipientul, golit doar luni seara, era 
acum aproape plin. Şi dat fiind că eu eram singurul din casă 
care bea Miller Lite... 

Rahatu' dracului, sunt un alcoolic, mi-am spus şi n-am auzit 
în gând nici-o voce care să se opună - în definitiv, eu eram cel 
care scrisesem The Shining fără să-mi dau măcar seama (cel 
puţin până-n seara aceea) că scriam despre mine însumi. 
Reacția pe care am avut-o n-a fost nici de negare, nici de 
disculpare; a fost una pe care aş defini-o drept convingere 
îngrozită. Trebuie să fii atent, atunci, mi-amintesc cu claritate 
că mi-am spus. Pentru că, dac-o dai în bară... 

Dacă o dădeam în bară, dacă într-o seară mă rostogoleam 
cu maşina pe o stradă lăturalnică sau dădeam chix cu un 
interviu live la televiziune, cineva mi-ar fi atras atenţia că 


trebuie să ţin băutura sub control, iar a spune asta unui 
alcoolic e ca şi cum i-ai spune unui tip care suferă de cel mai 
cumplit caz de diaree din lume că trebuie să-şi controleze 
defecările. Un prieten de-al meu, care a trecut prin asta, mi-a 
spus o poveste amuzantă despre prima sa tentativă eşuată de- 
a pune stăpânire pe viaţa care-i scăpa tot mai repede printre 
degete. S-a dus la un psihiatru şi i-a spus că soția lui se 
temea că bea prea mult. 

„Cât de mult bei?“ l-a întrebat psihiatrul. 

Prietenul meu s-a uitat la el cu neîncredere. „Tot“, a zis el de 
parcă asta s-ar fi înțeles de la sine. 

Ştiu cum se simțea. Au trecut aproape doisprezece ani de 
când n-am mai pus băutură în gură şi încă nu-mi vine să cred 
când văd pe cineva într-un restaurant cu un pahar de vin pe 
jumătate gol alături, îmi vine să mă ridic, să merg la el şi să-i 
țip în față: „Termină-l! De ce nu-l termini?“ Mi se pare ridicolă 
ideea de-a bea pentru a face timpul să treacă - dacă nu voiai 
să te îmbeţi, de ce n-ai comandat pur şi simplu o cola? 

În ultimii cinci ani ai perioadei mele de beţie, serile se 
încheiau mereu cu acelaşi ritual: turnam în chiuvetă toate 
berile care mai rămâneau în frigider. Dacă n-o făceam, mi-ar fi 
vorbit când eram în pat până ce m-aş fi ridicat şi-aş mai fi 
băut una. Şi încă una. Şi una pe deasupra. 


36 


În 1985, problemei cu alcoolul îi adăugasem deja şi 
dependența de droguri, şi totuşi continuam să funcționez, aşa 
cum fac mulți dintre cei care abuzează de-o substanță anume, 
la un nivel ținut sub control. Mă îngrozea ideea de-a n-o face; 
pe-atunci, habar nu aveam cum să duc o altă viaţă. 
Ascundeam cât puteam mai bine drogurile pe care le luam, le 
ascundeam atât de spaimă - ce s-ar fi întâmplat cu mine fără 
ele? Uitasem cum reuşeşti să fii lucid -, cât şi de ruşine. Mă 
ştergeam din nou la fund cu frunze de urzici, de data asta zi 
de zi, dar nu puteam cere ajutor. Nu aşa se rezolvau lucrurile 


în familia mea. În familia mea, îți fumai ţigările şi dansai în 
Jell-O, şi ţineai totul în tine. 

Totuşi, partea din mine care scrie poveştile, partea aceea 
adânc înrădăcinată care a ştiut că eram un alcoolic încă din 
1975, când am scris The Shining, nu voia să accepte asta. 
Partea aceea nu ştie să păstreze tăcerea. A început să strige 
după ajutor în singurul fel pe care-l ştia, prin proza pe care o 
scriam şi prin monştrii mei lăuntrici. La sfârşitul lui 1985 şi 
începutul lui 1986, am scris Misery [titlu care descria foarte 
bine starea mea sufletească), în care un scriitor este ţinut 
prizonier şi torturat de-o infirmieră psihopată. În primăvara şi 
vara lui 1986, am scris The Tommyknockers, lucrând deseori 
până la miezul nopţii cu inima care-mi gonea cu o sută 
treizeci de bătăi pe minut şi cu dopuri de vată vârâte în nas ca 
să opresc sângerarea provocată de cocaină. 

Tommyknockers e o poveste science-fiction în stilul anilor 
patruzeci, în care eroina-scriitoare descoperă o aeronavă 
extraterestră îngropată în pământ. Creaturile se află încă la 
bordul ei, nu moarte, ci doar hibernând. Aceşti extratereştri îţi 
intrau în cap şi începeau pur şi simplu să... ei bine, să facă 
dezastru pe-acolo. Te alegeai în schimb cu energie şi un soi de 
inteligență superficială (scriitoarea,  Bobbi Anderson, 
inventează printre altele o maşină de scris telepatică şi-un 
cazan atomic pentru apă caldă). Pentru toate astea, trebuia să 
renunți la suflet. A fost cea mai bună metaforă pentru droguri 
şi alcool pe care o putea născoci mintea mea obosită şi 
surmenată. 

Nu peste mult timp, soţia mea, convinsă în cele din urmă că 
de unul singur nu aveam să reuşesc să ies de acea 
înspăimântătoare spirală descendentă, a hotărât să intervină. 
Nu trebuie să fi fost uşor - pe-atunci eram cu mult ieşit din 
raza de acțiune a oricărui impuls logic -, dar a izbutit. A 
organizat un grup de intervenţie, format din membri ai familiei 
şi prieteni, care mi-a oferit o versiune infernală a This is Your 
Life. Tabby a început răsturnând pe jos un sac de gunoi luat 
de la mine din birou: cutii de bere, chiştoace de ţigări, cocaină 
în flacoane de-un gram şi cocaină în punguţe de plastic, 


linguri murdare de muci şi sânge, Valium, Xanax, flacoane de 
sirop Robitussin şi Nyquil împotriva răcelii, până şi sticle de 
apă de gură. Cu un an sau aşa ceva în urmă, observând viteza 
cu care dispăreau din baie sticle uriaşe de Listerine, Tabby m- 
a întrebat dacă le beam. l-am răspuns pe-un ton superior şi 
jignit: „Fii serioasă!“ Şi nu le beam. Beam în schimb Scope. 
Era mai bună la gust, avea aromă de mentă. 

Ideea acelei confruntări - cu siguranţă la fel de neplăcută 
pentru soția, copiii şi prietenii mei cum a fost şi pentru mine - 
era că le muream în fața ochilor. Tabby a zis că am de ales: 
puteam primi ajutor la o clinică de reabilitare sau puteam 
primi un şut în fund să mă car din casă. A zis că ea şi copiii 
mă iubesc şi că, tocmai de asta, niciunul dintre ei nu vor să fie 
martori la sinuciderea mea. 

M-am târguit, pentru că asta fac toxico-dependenţii. Am 
fost fermecător, pentru că aşa sunt toxico-dependenţii. În cele 
din urmă, m-am ales cu două săptămâni în care să mă 
gândesc la ce vreau să fac. Privind în urmă, asta pare să 
rezume toată nebunia acelei perioade. Tipul stă pe acoperişul 
unei clădiri în flăcări. Soseşte elicopterul, planează, aruncă o 
scară de frânghie. Urcă! strigă bărbatul care se apleacă afară 
din uşa elicopterului. Tipul de pe acoperişul clădirii în flăcări îi 
răspunde: Dă-mi două săptămâni să mă gândesc la asta. 

Şi chiar m-am gândit - atât cât am putut dată fiind starea 
în care mă aflam - şi cea care m-a făcut într-un târziu să mă 
hotărăsc a fost Annie Wilkes, infirmiera psihopată din Misery. 
Annie era cocaina, Annie era băutura şi-am ajuns la concluzia 
că mă săturasem să fiu scriitorul de casă al lui Annie. Mă 
temeam că nu voi mai putea lucra din nou dacă renunțam la 
băutură şi droguri, dar am hotărât (din nou, atât cât am 
putut fi în stare dată fiind starea mea sufletească distrusă şi 
deprimată în care mă aflam) să dau scrisul pe viața de om 
căsătorit care-şi urmăreşte copiii cum cresc. Dacă se ajungea 
la asta. 

Nu s-a ajuns, desigur. Ideea că efortul creator şi 
substanţele care influențează mintea sunt strâns legate este 
una dintre marile mistificări pop-intelectuale ale timpului 


nostru. Cei patru scriitori ai secolului XX a căror operă este 
răspunzătoare în cea mai mare măsură pentru asta sunt 
probabil Hemingway, Fitzgerald, Sherwood Anderson şi poetul 
Dylan Thomas. Ei sunt scriitorii cărora le datorăm în principal 
viziunea noastră asupra unui pustiu existenţial de limbă 
engleză, unde oamenii au fost izolați unul de celălalt într-o 
atmosferă de strangulare emoțională şi disperare. Aceste 
concepte sunt familiare majorității alcoolicilor; reacția 
obişnuită la ele este de suficiență amuzată. Scriitorii toxico- 
dependenţi nu sunt altceva decât toxico-dependenţi - cu alte 
cuvinte, sunt toți beţivi şi drogaţi de rând. Pretenţia că 
drogurile şi alcoolul ar fi necesare pentru amuţirea unei 
sensibilități mai perceptive nu e decât obişnuita porcărie 
autojustificativă. Am auzit-o susținută şi de şoferii alcoolici de 
pluguri pentru zăpadă, că beau pentru a calma monştrii. Nu 
contează dacă eşti James Jones, John Cheever sau un 
boschetar care moţăie în Penn Station; pentru un dependent, 
dreptul la băutura sau la drogul preferat trebuie apărat cu 
orice preț. Hemingway şi Fitzgerald n-au băut pentru că erau 
creativi, alienați sau moralmente slabi. Beau pentru că asta e 
ocupația bețivilor. E probabil adevărat că persoanele creative 
sunt mai vulnerabile decât alţii la alcoolism şi dependenţă de 
stupefiante, dar ce dacă? Suntem toți o apă şi-un pământ 
atunci când borâm în rigolă. 


37 


La capătul aventurilor mele, beam câte o ladă de cutii de 
bere la jumătate de litru pe seară şi produceam un roman, 
Cujo, pe care abia-mi amintesc să-l fi scris. Nu spun asta nici 
cu mândrie, nici cu ruşine, ci doar cu un vag sens de nefericire 
şi melancolie. Îmi place cartea aceea. Mi-aş dori să-mi pot 
aminti plăcerea încercată atunci când am pus în pagină 
părțile ei bune. 

În momentul cel mai rău, nu mai aveam poftă nici să beau, 
nici să fiu sobru. Mă simțeam evacuat din viaţă. La începutul 
drumului de întoarcere, am încercat doar să-i cred pe toţi cei 


care-mi spuneau că situaţia se va îmbunătăţi dacă-i voi 
acorda timpul necesar. Şi n-am încetat niciodată să scriu. 
Unele dintre lucrurile care-mi ieşeau erau stângace şi plate, 
dar măcar erau. Îngropam în sertarul de jos al biroului 
paginile acelea nefericite şi opace, şi treceam la următorul 
proiect. Puțin câte puţin, am regăsit ritmul şi, după aceea, am 
regăsit şi bucuria. M-am întors la familie cu recunoştinţă, iar 
la lucru cu uşurare - m-am întors aşa cum se întorc oamenii 
la o căsuţă de vară după o iarnă lungă, verificând mai întâi că 
nu s-a furat sau spart nimic în timpul sezonului rece. Toate 
erau la locul lor, tefere şi nevătămate. După ce-au fost 
dezghețate ţevile şi s-a dat din nou drumul la curentul 
electric, totul a funcționat perfect. 


38 


Ultimul lucru despre care vreau să vorbesc în capitolul de 
față este masa mea de scris. Ani întregi am visat să am genul 
acela de birou din stejar masiv ca un catafalc care domină 
încăperea - gata cu pupitrele pentru copii din debaraua unei 
rulote, gata cu genunchii înghesuiți sub o masă prea joasă 
într-o casă luată cu chirie. În 1981, am cumpărat ce-mi 
doream şi-am aşezat biroul în mijlocul unui studio spaţios, cu 
luminator (un fost porumbar de grajd situat în spatele casei). 
Vreme de şase ani am stat la biroul acela fie beat, fie cu 
minţile făcute pulbere, ca un căpitan care-şi cârmeşte vasul 
spre nicăieri. 

Cu un an sau doi după ce am redevenit sobru, am scăpat de 
monstruozitatea aia şi-n locul ei am pus un set de mobilier de 
cameră de zi, alegând piesele şi un covor turcesc frumos cu 
ajutorul soției mele. La începutul anilor nouăzeci, înainte să-şi 
înceapă vieţile pe cont propriu, copiii mei veneau uneori seara 
să urmărim un meci de baschet sau un film şi să mâncăm 
pizza. De obicei, când plecau, îmi lăsau o cutie plină de coji, 
dar nu mă deranja. Veneau, păreau să se simtă bine alături 
de mine, iar eu eram sigur că mă simțeam bine alături de ei. 
Am o altă masă de scris - e făcută de mână, foarte frumoasă şi 


are jumătate din dimensiunile tiranozaurului de dinainte. Am 
aşezat-o în capătul vestic al încăperii, într-un colț aflat sub 
cornişa acoperişului. Cornişa seamănă mult cu cea sub care 
dormeam în Durham, însă nu sunt şobolani în ziduri şi jos nu 
e o bunică senilă care să strige să-i dea cineva de mâncare 
unui cal pe nume Dick. Acolo şed şi acum, un om de cincizeci 
şi trei de ani cu vedere slabă, cu un picior schilod şi fără 
mahmureală. Fac ceea ce ştiu şi fac asta cât pot eu mai bine. 
Am trecut prin toate cele pe care vi le-am povestit (şi prin 
multe altele pe care le-am trecut sub tăcere), iar acum am să 
vă spun tot ceea ce pot despre meseria mea. Cum am promis, 
n-o să dureze mult. 

Începe aşa: puneți-vă masa de scris în colțul camerei şi, ori 
de câte ori vă aşezaţi acolo să scrieți, reamintiți-vă de ce nu se 
află în mijlocul încăperii. Viaţa nu e un suport pentru artă. 
Invers stau lucrurile. 


CE ESTE SCRISUL 


Telepatie, desigur. E comic, dacă stai să te gândeşti: ani 
întregi s-a tot discutat dacă există sau nu un asemenea lucru, 
oameni precum J.B. Rhine şi-au sfărâmat creierii încercând să 
creeze un procedeu valid pentru a-l izola, când el era 
dintotdeauna acolo, în văzul tuturor, ca Scrisoarea Furată a 
domnului Poe. Toate artele se bazează într-o oarecare măsură 
pe telepatie, dar sunt încredințat că scrisul reprezintă 
chintesența. Poate e doar o prejudecată, însă, şi de-ar fi aşa, 
tot la scris ne vom opri, dat fiind că despre asta ne aflăm aici 
ca să vorbim şi să gândim. 

Numele meu este Stephen King. Scriu prima ciornă a 
acestui capitol la masa mea de lucru (cea de sub cornişă) într- 
o dimineaţă cu ninsoare din decembrie 1997. Mă preocupă tot 
soiul de lucruri. Unele sunt griji (vederea proastă, 
cumpărăturile de Crăciun nici măcar începute, soția mea 
indispusă de un virus), altele sunt lucrurile bune (fiul nostru 
cel mai mic ne-a făcut o vizită surpriză de la colegiu, urmează 
să cânt Brand New Cadillac, piesa lui Vince Taylor, împreună 


cu The Wallflowers la un concert), dar în momentul de față 
toate astea sunt undeva deasupra. Eu mă aflu într-un alt loc, 
un loc de la subsol unde sunt o mulțime de lumini puternice şi 
imagini clare. E-un loc pe care l-am construit pentru mine de- 
a lungul anilor. E-un loc de unde vezi departe. Ştiu că e puţin 
ciudat, e puţin o contradicţie, că un loc de unde vezi departe 
trebuie să fie un loc la subsol, dar aşa e pentru mine. Dacă vă 
construiți propriul loc de unde să priviți departe, îl puteţi pune 
în vârful unui copac sau pe acoperişul de la World Trade 
Center, sau pe marginea Marelui Canion. E „maşinuţa ta 
roşie“, cum spune Robert McCammon într-unui dintre 
romanele sale. 

Cartea pe care o aveţi în față e programată să fie publicată 
la sfârşitul verii sau începutul toamnei lui 2000. Dacă aşa vor 
decurge lucrurile, atunci vă aflați față de mine undeva mai în 
jos de-a lungul firului timpului... dar vă aflați probabil în 
propriul loc de unde priviți departe, cel în care mergeţi să 
primiți mesaje telepatice. Nu că ar trebui să fiți acolo; cărțile 
au caracterul propriu de-a fi magii portabile. Eu ascult de 
obicei una în maşină (întotdeauna în versiune neprescurtată; 
cred că versiunile prescurtate ale cărților audio sunt o 
dizgrație) şi port alta cu mine oriunde aş merge. Nu ştii 
niciodată când ai nevoie de-o cale de evadare: o coadă lungă de 
kilometri întregi la un ghişeu, cincisprezece minute pe care 
trebuie să le petreci pe coridorul unei plictisitoare clădiri de 
colegiu înainte ca îndrumătorul tău (reținut în birou de 
sceleratul sau scelerata de serviciu, care amenință să se 
sinucidă pentru că e pe cale să nu treacă la cine ştie ce 
materie de doi bani) să iasă pentru a-ţi semna o chitanță, săli 
de aşteptare în aeroporturi, spălătorii automate în după- 
amiezi ploioase şi răul cel mai rău, care ar fi cabinetul 
doctorului atunci când el întârzie şi trebuie să aştepţi o 
jumătate de oră ca să-ţi maltrateze vreo parte sensibilă. În 
astfel de momente, o carte mi se pare vitală. Dacă trebuie să 
pierd timpul în purgatoriu înainte să merg mai ştiu eu unde, 
cred că aş putea suporta dacă aş găsi o bibliotecă de unde să 
împrumut ceva (dacă este, probabil că e aprovizionată doar cu 


romane de Danielle Steel şi cărți de bucate, ha-ha, ai căzut de 
fraier, Steve). 

Aşadar, citesc unde pot, dar am un loc preferat şi probabil 
că aveți şi voi unul - un loc unde lumina e potrivită şi unde 
senzațiile sunt de obicei mai puternice. Pentru mine e fotoliul 
albastru din camera de lucru. Pentru voi ar putea fi 
canapeaua de pe verandă, balansoarul din bucătărie sau 
poate patul, unde să staţi sprijiniți în coate - a citi în pat poate 
fi un rai, atâta vreme cât aveţi lumina potrivită pe pagină şi 
sunteți atenţi să nu vărsați pe cearşaf cafeaua sau coniacul. 

Să zicem deci că vă aflaţi în locul preferat de recepţie exact 
în momentul în care eu mă aflu în locul meu preferat de 
transmisie. Trebuie să urmărim exercițiul mental acoperind 
nu doar o distanţă în spațiu, dar şi în timp, însă asta nu e-o 
problemă; dacă încă ştim să-i citim pe Dickens, pe 
Shakespeare şi (cu ajutorul unei note de subsol sau două) pe 
Herodot, cred că ne vom putea regăsi între 1997 şi anul 
vostru. Şi iată - telepatie autentică în acțiune. Veţi observa că 
nu am nimic în mânecă şi că nu mişc din buze. Cel mai 
probabil, nici ale voastre nu se mişcă. 

Uitaţi: aici e-o masă acoperită cu o față roşie. Pe ea, eo 
cuşcă de mărimea unui acvariu mic. În cuşcă e-un iepuraş alb 
cu nas roz şi ochii încercuiți tot cu roz. În labele din față are o 
bucată de morcov pe care o ronțăie cu satisfacție. Pe spate, 
scris limpede cu cerneală albastră, e numărul opt. 

Vedem acelaşi lucru? Ar trebui să ne întâlnim şi să ne 
comparăm notițele pentru a fi absolut siguri, dar eu cred că 
da. Vor exista inevitabile variații, desigur: unii receptori vor 
vedea o față de masă de-un roşu-închis, alții vor vedea una 
stacojie, în vreme ce alţii s-ar putea să o vadă în alte nuanţe. 
(Pentru receptorii daltonişti, fața de masă roşie are cenuşiul- 
închis al scrumului de trabuc.) Unii vor vedea margini 
zimțate, alții drepte. Cei cu înclinație spre decoraţiuni s-ar 
putea să adauge puţină dantelă... şi chiar vă rog: fața mea de 
masă e şi fața voastră de masă, faceţi-vă de cap. 

La fel, cuşca lasă mult loc pentru interpretare individuală. 
Pentru început, este descrisă în termenii comparației 


aproximative, care e folositoare numai dacă voi şi cu mine 
vedem lumea şi măsurăm lucrurile din ea cu aceiaşi ochi. E 
uşor să fii neatent atunci când faci comparații aproximative, 
dar alternativa e-o pedantă atenţie la detaliu care scoate toată 
plăcerea din scris. Ce-ar trebui să spun: „Pe masă e-o cuşcă 
lungă de nouăzeci şi cinci de centimetri, lată de şaizeci şi doi şi 
înaltă de treizeci şi cinci“? Asta nu e proză, e-un manual. 
Paragraful nu ne spune nici din ce material e făcută cuşca - 
plasă metalică? bare de oţel? sticlă? - dar are importanță? Am 
înțeles cu toții că putem vedea prin ea; dincolo de asta, nu ne 
interesează. Elementul cel mai interesant aici nu e nici măcar 
iepurele care ronțăie morcovul în cuşcă, ci numărul de pe 
spatele lui. Nu un şase, nici un patru, nici măcar 
nouăsprezece virgulă cinci. E-un opt. La el ne uităm şi-l vedem 
cu toții. Nu v-am spus eu s-o faceți. Nu m-aţi întrebat. Eu n- 
am deschis nici-o clipă gura şi nici voi n-aţi deschis-o. Nu 
suntem nici măcar în acelaşi an împreună, darămite în 
aceeaşi cameră... şi totuşi suntem împreună. Suntem aproape. 

Ni s-au întâlnit minţile. 

V-am trimis o masă cu o față roşie pe ea, o cuşcă, un iepure 
şi numărul opt scris cu cerneală albastră. Voi le-aţi primit, 
mai ales acel opt albastru. Suntem părtaşi la un act de 
telepatie. Nu de mitice porcării din altă lume; telepatie 
autentică. N-o să zăbovesc asupra acestei idei, dar înainte să 
mergem mai departe trebuie să înțelegeți că nu încerc să vă 
vrăjesc; există o idee de subliniat. 

Vă puteţi apropia de actul scrisului cu nervozitate, emoție, 
speranță sau chiar cu disperare - senzația că nu veţi reuşi 
niciodată să puneţi pe pagină tot ceea ce aveţi în minte şi în 
suflet. Vă puteţi apropia de acest act cu pumnii încleştaţi şi cu 
ochii îngustaţi, pregătiți să faceţi ravagii şi să-i doborâţi pe 
toți. Vă puteți apropia de el pentru că vreţi să convingețţi o fată 
să vă ia în căsătorie sau pentru că vreţi să schimbaţi lumea. 
Apropiaţi-vă de el în orice fel doriți, dar nu cu lejeritate. Daţi- 
mi voie să repet: nu trebuie să vă apropiați cu lejeritate de 
pagina albă. 


Nu vă cer s-o faceți cu reverență sau fără îndoieli; nu vă cer 
să fiți corecți din punct de vedere politic sau să renunțațţi la 
simțul umorului (rugați-vă la Dumnezeu să aveți simţul 
umorului). Ăsta nu e un concurs de popularitate, nu sunt 
Jocurile Olimpice ale moralei şi nu suntem în biserică. Dar e 
vorba de scris, fir-ar să fie, nu de spălatul maşinii sau de 
aplicarea fardului de ochi. Dacă îl puteţi lua în serios, avem de 
lucru împreună. Dacă nu puteţi sau nu vreţi, e timpul să 
închideţi cartea şi să faceți altceva. Să spălați maşina, poate. 


TRUSA CU SCULE 
Bunicul era dulgher, 
Construia case, magazine şi bănci, 
fuma țigări Camel una după alta 
şi bătea cuie în scânduri. 
Era echilibrat şi întru totul sincer, 
Şi trăgea bine la rindea orice uşă 
şi vota cu Eisenhower 


pentru că Lincoln a câştigat războiul. 


1 


Aceasta e una dintre poeziile mele preferate ale lui John 
Prine, probabil pentru că şi bunicul meu era dulgher. Nu ştiu 
ce să zic de magazine şi bănci, dar Guy Pillsbury şi-a construit 
norma de case şi a petrecut mulți ani asigurându-se că 
Oceanul Atlantic şi asprele ierni de pe coastă nu vor distruge 
proprietatea lui Winslow Homer din Prout's Neck. Fazza fuma 
însă trabucuri, nu țigări Camei. Camei fuma unchiul meu 


Oren, tot dulgher de meserie. lar când a ieşit la pensie Fazza, 
unchiul Oren a fost cel care a moştenit trusa cu unelte a 
babacului. Nu-mi amintesc să fi fost în garaj în ziua când mi- 
am scăpat cărămida pe picior, dar probabil că stătea în 
obişnuitul ei loc de la intrarea în cămăruţa în care vărul meu 
Donald îşi ţinea crosele de hochei, patinele şi mănuşa de 
baseball. 

Trusa cu unelte era una dintre cele uriaşe. Avea trei 
niveluri, cele două de sus puteau fi detaşate şi toate trei aveau 
sertăraşe dosite ca nişte cutii chinezeşti. Era făcută de mână, 
desigur. Şipci de lemn negru ţinute laolaltă de cuişoare şi 
benzi de alamă. Capacul se închidea cu ivăre mari; pentru 
ochii mei de copil, acestea semănau cu  încuietorile 
sufertaşului unui ciclop. Partea superioară era drapată pe 
interior cu mătase, un lucru destul de ciudat dat fiind 
contextul şi încă mai surprinzător datorită desenului, 
trandafiri profirii ce se estompau într-un cenuşiu de ulei şi 
mizerie. De-o parte şi alta avea mânere mari. Cu siguranţă, n- 
ați mai văzut o asemenea trusă de vânzare la Wal-Mart sau 
Western Auto, credeți-mă. Când a devenit proprietarul cei, 
unchiul Oren a găsit pe fundul cutiei o gravură în alamă a 
unui celebru tablou de Winslow Homer - mi se pare că era The 
Undertow22. După câţiva ani, a dus-o la autentificat la un 
expert din New York şi, după alți câţiva ani, am impresia că a 
vândut-o nu pe bani puţini. Cum sau de ce a intrat Fazza în 
posesia gravurii e un mister, însă despre originea trusei nu 
există niciun mister - o făcuse cu mâinile lui. 

Într-o zi de vară, l-am ajutat pe unchiul Oren să înlocuiască 
un oblon rupt la un geam din spatele casei. Trebuie să fi avut 
opt sau nouă ani pe-atunci. Mi-amintesc că-l urmam cu 
oblonul cel nou ţinut în echilibru pe cap, ca un indigen într-un 
film cu Tarzan. El ținea trusa de mânere, ducând-o la nivelul 
coapsei. Ca întotdeauna, unchiul Oren purta pantaloni kaki 
şi-un tricou alb, curat. Transpiraţia îi sclipea în părul cărunt 
tuns cazon. De la buza inferioară îi atârna o ţigară Camei. 
(Când m-am întors după câţiva ani cu un pachet de 


Chesterfields în buzunarul de la piept, le-a privit cu dispreţ şi 
le-a numit „țigări de carceră militară“.) 

Am ajuns în cele din urmă la geamul cu oblonul rupt şi ela 
aşezat trusa jos cu un suspin zgomotos de uşurare. Când eu 
şi cu Dave am încercat s-o ridicăm de la locul ei din garaj, 
ținând fiecare de câte un mâner, abia dacă am putut-o clinti. 
Sigur, pe-atunci nu eram decât nişte copii, dar chiar şi aşa 
estimam că trusa lui Fazza, atunci când era plină, cântărea 
între treizeci şi cinci şi cincizeci de kilograme. 

Unchiul Oren m-a lăsat s-o deschid. Uneltele obişnuite se 
aflau la nivelul superior. Erau un ciocan, un fierăstrău, un 
cleşte, două chei fixe şi una reglabilă; erau o nivelă cu acea 
ferestruică mistică în mijloc, o maşină de găurit (accesoriile 
erau ţinute ordonat într-un sertar de dedesubt) şi două 
şurubelnițe. Unchiul Oren mi-a cerut o şurubelniţă. 

„Care?“ am întrebat. 

„Oricare“, mi-a răspuns. 

Oblonul rupt se ţinea în şuruburi cu capăt adâncit şi nu 
conta ce şurubelniţă folosea, cea simplă sau Phillip; la 
şuruburile cu capăt adâncit înfigeai doar şurubelnița în gaură 
şi roteai aşa cum roteşti levierul odată ce ai desfăcut piulița de 
la roată. 

Unchiul Oren a scos şuruburile - erau opt în total şi mi le-a 
dat să le ţin bine - apoi a scos oblonul vechi. L-a sprijinit de 
casă şi l-a ridicat pe cel nou. Găurile din rama lui se potriveau 
cu găurile din rama ferestrei. Văzând asta, unchiul Oren a 
mormăit a aprobare. A luat şuruburile înapoi de la mine, unul 
după altul, le-a înşurubat la început cu degetele, apoi le-a 
strâns aşa cum le şi desfăcuse, introducând şurubelnița în 
gaura din mijloc şi rotindu-le. 

Când oblonul era la locul lui, unchiul Oren mi-a dat 
şurubelnița şi mi-a spus s-o pun la loc în trusă şi „să-i pun 
zăvoarele“. M-am executat, dar eram nedumerit. L-am 
întrebat de ce-a tras după el toată trusa lui Fazza până acolo, 
dacă n-a avut nevoie decât de o singură şurubelniţă. Putea să 
aducă şurubelnița în buzunarul din spate al pantalonilor. 


„Mda, dar, Stevie, a zis, aplecându-se să apuce mânerele, 
nu ştiam ce mai puteam găsi de făcut odată ajuns aici, corect? 
E mai bine să ai uneltele cu tine. Dacă nu, s-ar putea să dai 
peste ceva neaşteptat şi să te descurajezi.“ 

Ce încerc să spun e că, pentru a scrie cât poţi mai bine, e de 
datoria fiecăruia să-şi construiască propria trusă cu unelte şi 
apoi să-şi dezvolte muşchii necesari pentru a o duce cu el. 
Apoi, în loc să te trezeşti în fața unui lucru greu şi să te 
descurajezi, vei pune poate mâna pe unealta potrivită şi vei 
trece imediat la lucru. 

Trusa lui Fazza avea trei niveluri. Cred că a voastră ar 
trebui să aibă cel puţin patru. Puteţi avea cinci sau şase, 
presupun, dar ajungi la un punct când trusa cu unelte devine 
prea mare ca să mai fie portabilă şi astfel îşi pierde principala 
virtute. De asemenea, veți avea nevoie de toate sertăraşele 
acelea pentru şuruburi şi piulițe, şi cuie, dar unde le veţi plasa 
şi ce puneţi în ele... ei bine, asta-i maşinuţa voastră roşie, nu 
zic bine? Veţi descoperi că deja aveți majoritatea uneltelor de 
trebuință, dar vă sfătuiesc să vă uitaţi din nou la fiecare în 
parte în timp ce le puneţi în trusă. Încercaţi să le priviţi ca şi 
când le-aţi vedea pentru întâia dată şi, dacă unele sunt 
ruginite (cum s-ar putea să fie dacă n-aţi mai făcut asta serios 
de-o bună bucată de vreme), curățațţi-le. 

Locul uneltelor obişnuite e deasupra. Cea mai obişnuită 
dintre toate, pâinea scrisului, este vocabularul. În acest caz, 
puteți continua liniştiți să folosiți ceea ce aveţi deja fără cea 
mai mică senzație de vină sau inferioritate. Cum i-a spus 
prostituata marinarului timid: „Nu contează cât de multe ai, 
scumpule, ci cum le foloseşti.“ 

Unii scriitori au un vocabular uriaş; acestea sunt 
persoanele care ar şti dacă exista cu adevărat ceva care să se 
cheme  „ditiramb  valetudinar“* sau  „anecdotist parşiv“, 
persoane care de treizeci de ani nu greşesc niciun răspuns la 
cele mai înfiorătoare teste lingvistice cu câte trei variante 
pentru fiecare întrebare. De exemplu: 


„Aspectul coriaceu, indeteriorabil şi aproape indestructibil era un atribut 
inerent al formei de organizare a ființei şi aparținea unui anumit ciclu 


paleogen de evoluție a nevertebratelor totalmente străin capacităţii 


noastre speculative. “(23 | 
H.P. Lovecraft, At the Mountains of Madness 


V-a plăcut? lată un altul: 


„În unele [dintre cupe] nu era nici-o urmă c-ar fi fost plantat ceva; în 
altele, lujerii ofiliți stăteau drept mărturie a unei impenetrabile 


rădăciuni. “2% 
. Coraghessan Boyle, Budding Prospects 


Şi un al treilea - acesta e unul bun, o să vă placă: 


„Cineva smulse năframa de e ochii bătrânei, care fu dusă de acolo 
împreună cu jonglerul şi, când compania se abandonă somnului, iar focul 
jos huruia în rafalele vântului ca un lucru însufleţit, cei patru se lăsară 
pe vine în jurul luminii, printre ciudațţii lor sclavi, şi priviră cum flăcările 
zimțate zburau odată cu vântul ca aspirate de-un maelstrom din spațiul 
necuprins şi gol, un vârtej din acel pustiu în fața căruia trecerea omului şi 


socotelile lui erau deopotrivă suprimate.“(25 
Cormac McCarthy, Blood Meridian 


Alți scriitori folosesc vocabulare mai restrânse, mai simple. 
Exemplele din rândul acestora nu mi se par necesare, dar vă 
ofer totuşi câteva dintre preferatele mele: 


„Ajunse la râu. Râul era acolo.“26: 
Ernest Hemingway, Big Two-Hearted River 


„Îl surprinseră pe copil făcând ceva urât sub tribune. “(27 


Theodore Sturgeon, Some of Your Blood 


„lată ce s-a întâmplat.“(28 
Douglas Fairbairn, Shoot 


„Unii dintre proprietari erau buni la suflet pentru că urau ce aveau de 
făcut, iar alții erau furioşi pentru că urau să fie cruzi, în vreme ce alții 
erau reci din fire pentru că descoperiseră cu mult timp în urmă că nu poți 


fi proprietar decât dacă eşti rece cu lumea. “(29 
John Steinbeck, Fructele mâniei 


Fraza lui Steinbeck este deosebit de interesantă. În engleză 
are o lungime de cincizeci de cuvinte. Dintre acestea, treizeci şi 
nouă sunt monosilabice. Rămân unsprezece, dar până şi 
numărul acesta e înşelător; Steinbeck foloseşte „pentru că“ de 
trei ori, „proprietar“ de trei şi „urau“ de două ori. În toată fraza 
nu există niciun cuvânt mai lung de două silabe. Structura e 


complexă; vocabularul nu e departe de cel comun. Fructele 
mâniei este, desigur, un roman foarte bun. Cred că şi Blood 
Meridian este, deşi sunt fragmente mari din el pe care nu le 
înțeleg în întregime. Şi-atunci? Nici cuvintele multor cântece 
populare care-mi plac nu reuşesc să le desluşesc. 

Există şi lucruri pe care nu le veţi găsi în dicționar, dar fac 
parte tot din vocabular. Aruncațţi o privire: 


„— Egggh, cev'ei? Cev'ei dă la mine? 

— Uite-l pe Hymie! 

- Nnn! Nnnn! Nnnn! 

- Ronțăie-mi cariciu', onorabile. 

- Yeggghhh, du-te-n mă-ta şi tu, prostule!“t30: 
Tom Wolfe, Bonfire of the Vanities 


Acesta din urmă e limbaj de stradă redat în manieră 
fonetică. Puţini scriitori au abilitatea lui Wolfe de-a reproduce 
astfel de lucruri pe pagină. (Elmore Leonard e alt scriitor care 
ştie s-o facă.) Sunt elemente ale rap-ului adevărat care ajung 
în cele din urmă în dicționar, dar numai după ce sunt destul 
de moarte, încât să nu mai poată da din picioare. Şi nu cred 
că veţi găsi vreodată „Yeggghhh“ în Webster's Unabridged. 

Puneţi vocabularul în compartimentul de sus al trusei cu 
unelte şi nu depuneţi niciun efort conştient de a-l îmbunătăți. 
(O veţi face în timp ce citiți, desigur... dar la asta ajungem mai 
târziu.) Unul dintre lucrurile cu adevărat rele pe care le puteți 
face când scrieți este să împopoţțonaţi vocabularul, căutând 
cuvinte lungi pentru că vă simţiți poate puţin ruşinat de cele 
scurte pe care le ştiţi. Asta e ca şi cum ai îmbrăca un animal 
de casă în haine de seară. Animalul e stânjenit, iar persoana 
care a comis acest act de înfrumusețare premeditat ar trebui 
să fie şi mai stânjenită. Faceţi-vă chiar acum o promisiune 
solemnă că nu veţi folosi niciodată „emolument“ atunci când 
vreți să spuneți „avantaj“ şi că nu vă veți exprima niciodată 
aşa: „John a zăbovit îndeajuns cât să înfăptuiască un act de 
excreție“ atunci când aveți de gând să spuneţi: „John a 
întârziat doar cât să se cace.“ Dacă vă temeţi că publicul va 
considera că „a se caca“ e o exprimare ofensatoare, simțiți-vă 
liberi să spuneţi: „John a întârziat doar cât să se uşureze“ 


(sau poate: „John a întârziat doar cât să-şi golească 
intestinele“). Nu încerc să vă fac să vorbiți murdar, ci doar 
simplu şi direct. Ţineţi minte că regula de bază a 
vocabularului este: foloseşte primul cuvânt care-ţi vine în 
minte, dacă e potrivit şi colorat. Dacă ezitaţi şi staţi pe 
gânduri, veți găsi alt cuvânt - sigur că veţi găsi, întotdeauna 
există alt cuvânt -, dar probabil că nu va fi la fel de bun ca 
primul sau atât de aproape de ceea ce vreţi să spuneți. 

Problema asta legată de ceea ce vreţi să spuneţi e 
fundamentală. Dacă aveţi îndoieli, gândiți-vă la toate dățile 
când ați auzit pe cineva zicând: „Chiar nu ştiu cum să-l 
descriu“ sau „Nu asta am vrut să spun.“ Gândiţi-vă la toate 
dățile când voi înşivă aţi spus lucrurile astea, de obicei pe-un 
ton de uşoară şi profundă frustrare. Cuvântul nu e decât o 
reprezentare a sensului; chiar şi-n cel mai bun dintre cazuri, 
scrisul rămâne aproape întotdeauna cu un pas în urma 
sensului complet. Astfel stând lucrurile, pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce ați vrea să înrăutățiți situaţia alegând un 
cuvânt doar înrudit cu cel pe care aveți într-adevăr intenția 
să-l folosiți? 

Şi luaţi fără doar şi poate în calcul ceea ce se potriveşte mai 
bine; după cum a observat cândva George Carlin, în anumite 
cercuri e absolut în ordine să răscoliți rahatul, însă e cât se 
poate de nepotrivit să vă răscolească rahatul pe voi. 


2 


În compartimentul de sus al trusei cu unelte trebuie să 
puneţi şi gramatica şi nu mă necăjiţi cu gemetele voastre de 
exasperare sau cu strigătele cum că nu pricepeți gramatica, că 
niciodată n-aţi priceput gramatica, că aţi ratat tot semestrul 
acela din al doilea an de engleză, că e frumos să scrii, dar că 
gramatica e-o plictiseală de zile mari. 

Relaxaţi-vă! Potoliți-vă! N-o să pierdem mult timp aici, 
pentru că nu e nevoie. Principiile gramaticale ale propriei limbi 
materne se asimilează prin intermediul conversației şi lecturii 
sau nu se asimilează deloc. Ceea ce fac lecţiile de gramatică la 


şcoală (sau încearcă să facă) e puțin mai mult decât să 
stabilească părțile de vorbire. 

Iar aici nu suntem la liceu. Acum că nu vă faceți griji că (a) 
fusta vă e prea scurtă sau prea lungă şi că toți ceilalți copii 
vor râde de voi, (b) nu veţi reuşi să intrați în echipa de înot a 
şcolii, (c) veţi fi încă virgini şi plini de coşuri până şi-n ziua 
când veţi absolvi (probabil până pe patul de moarte, în ceea ce 
vă priveşte), (d) profesorul de fizică va refuza să vă dea nota de 
trecere sau că (e) oricum nu vă place nimeni ŞI NICIODATĂ 
NU V-A PLĂCUT... acum că am scăpat de toate prostiile astea 
neesențiale, puteţi studia anumite probleme academice la un 
grad de concentrare de neatins pe vremea când urmaţi azilul 
educativ local. Şi, odată ce începeţi, veți descoperi că oricum 
ştiţi aproape totul - în mare parte este, aşa cum am spus, o 
problemă ce ţine de curățarea ruginii de pe burghie şi 
ascuţirea lamei fierăstrăului. 

Plus... o, la naiba! Dacă vă puteţi aminti toate accesoriile 
care se potrivesc cu cel mai bun rând de haine din dulap, 
conținutul poşetei, componența echipei New York Yankees sau 
Houston Oilers ori pe ce album al celor de la The McCoys se 
află piesa Hang On Sloopy, sunteţi în stare să vă amintiți 
diferența dintre un gerunziu (formă verbală folosită ca 
substantiv) şi un participiu (formă verbală folosită ca adjectiv). 


M-am gândit mult dacă să includ sau nu în canea de față 
un capitol detaliat despre gramatică. Unei părți din mine chiar 
i-ar fi plăcut asta; am predat-o cu succes la liceu (unde se 
ascundea sub numele de Business English) şi mi-a plăcut s-o 
studiez ca elev. Gramatica americană nu are rigiditatea celei 
engleze (un agent de publicitate englez cu educaţie impecabilă 
ar reuşi să facă o reclamă la prezervative cu striații dintr-o 
revistă să pară un fel de Magna Carta), dar are propriul 
farmec rufos. 

În cele din urmă, am hotărât să n-o fac, probabil din acelaşi 
motiv pentru care William Strunk a hotărât să nu recapituleze 
regulile de bază atunci când a scris prima ediție din The 
Elements of Style: dacă nu ştii deja, e prea târziu. lar cei cu 
adevărat incapabili să asimileze gramatica - aşa cum eu sunt 
incapabil să cânt anumite rifuri şi succesiuni la chitară - nu 
vor găsi oricum niciun folos într-o carte ca aceasta. În acest 
sens, ţin o predică tocmai convertitului. Permiteţi-mi totuşi să 
merg puțin mai departe - îmi faceți pe plac? 

Vocabularul folosit în vorbire şi scris este organizat în şapte 
părți de vorbire (opt, dacă punem la socoteală interjecţiile, 
cum ar fi. „O!' şi „Pti!“, şi „Pfui!“). Comunicarea ce se compune 
din aceste părți trebuie să fie organizată de reguli gramaticale 
asupra cărora s-a convenit. Când acestea sunt încălcate, 
obținem confuzie şi neînțelegere. O gramatică greşită produce 
fraze greşite. Exemplul meu preferat oferit de Strunk şi White 
este acesta: „Ca mamă a cinci copii, cu altul care stă să vină, 
masa mea de călcat e mereu desfăcută.“ 

Substantivele şi verbele sunt cele două părți indispensabile 
ale scrisului. În absenţa lor, niciun grup de cuvinte nu poate 
deveni propoziție, dat fiind că o propoziţie este, prin definiție, 
un grup de cuvinte care conţine un subiect (substantiv) şi un 
predicat (verb); acest şir de cuvinte începe cu literă mare, se 
sfârşeşte cu punct şi se combină pentru a forma o idee 
completă care porneşte din mintea scriitorului şi apoi sare în 
aceea a cititorului. 

Trebuie să scrieţi întotdeauna propoziții complete? Nici să 
nu vă gândiţi! Dacă opera voastră constă doar din fragmente 


şi idei subințelese, staţi liniştiți că nu va veni să vă aresteze 
Poliția Gramaticală. Până şi William Strunk, acel Mussolini al 
retoricii, recunoştea delicioasa maleabilitate a limbii. „Se ştie 
de când lumea, scrie el, că scriitorii cei mai buni neglijează 
regulile retoricii.“ Totuşi, merge mai departe pentru a adăuga 
această idee, la care vă îndemn să vă gândiţi bine: „Dacă nu e 
sigur că procedează bine, |scriitorul| ar fi bine să urmeze 
regulile.“ 

Aici, importantă e partea: „Dacă nu e sigur că procedează 
bine.“ Dacă nu aveţi cunoştinţe de bază despre cum se îmbină 
părțile vorbirii în propoziţii coerente, cum puteți fi siguri că 
procedați bine? La fel, cum veţi şti dacă procedați greşit? 
Răspunsul, desigur, e că nu puteţi şi nu veţi şti. Cine are 
cunoştinţe gramaticale de bază găseşte în miezul lor o 
simplitate confortabilă, unde e necesar să fie numai 
substantive, cuvintele care definesc un lucru, şi verbe, 
cuvintele care definesc o acțiune sau o stare. 

Luaţi orice substantiv şi alăturaţi-i un verb - veţi obţine o 
propoziție. Nu dă greş niciodată. „Stâncile explodează. Jane 
transmite. Munţii plutesc.“ Toate acestea sunt propoziţii 
perfecte. Ideile obţinute în felul acesta nu au de obicei prea 
mult sens, dar chiar şi cele mai ciudate („Prunele divinizează!“) 
au o anumită valență poetică, frumoasă în felul ei. Simplitatea 
construcției substantiv-verb este folositoare - garantează 
măcar o plasă de siguranță pentru ceea ce scrieți. Strunk şi 
White recomandă folosirea cu precauţie a înşiruirii prea 
multor propoziții simple, însă propoziţiile simple oferă un 
drum pe care-l puteți urma atunci când vă temeţi să nu vă 
rătăciți în încâlceala retoricii - toate acele propoziții obiective 
şi subiective, acele expresii modale, relative, acele propoziții 
compuse atât de complexe. Dacă începe să vă ia cu amețeli în 
fața unui teritoriu atât de neexplorat (neexplorat de voi, cel 
puţin), amintiți-vă doar că stâncile explodează, Jane 
transmite, munții plutesc şi prunele divinizează. Gramatica 
nu-i doar o pacoste; e bastonul de care vă sprijiniți pentru a vă 
repune în picioare gândurile şi-a le face să umble. Pe lângă 
asta, toate acele propoziții simple au funcționat pentru 


Hemingway, nu? Chiar şi când era rupt de beat, era şi 
rămânea un geniu dat naibii. 

Dacă vreţi să vă reîmprospătaţi gramatica, faceți un drum 
până la anticariatul din apropiere şi căutați un exemplar din 
Warriner's English Grammar and Composition - cartea pe care 
mulți dintre noi am dus-o acasă şi-am îmbrăcat-o cu grijă în 
hârtie maro de ambalaj când eram în primul şi al doilea an de 
liceu. Veţi fi uşurați şi încântați, cred, să descoperiți că 
aproape tot ce aveţi nevoie e sintetizat pe dosul copertelor. 


3 


Oricât de scurt e manualul său de stil, William Strunk a 
găsit loc să critice anumite aspecte ale folosirii gramaticii şi 
limbii. Ura de pildă expresia „corp studenţesc“, susținând că 
„studenţime“ e un termen mai clar şi lipsit de ecoul macabru 
pe care-l simte în varianta precedentă. Considera „a 
personaliza“ un cuvânt pretențios. (Strunk propune o 
exprimare de genul „a pune un antet“ în detrimentul 
„personalizării hârtiei“.) Ura expresii de felul „faptul că“ şi „în 
această ordine de idei“. 

Am şi eu propriile observaţii - cred că oricine foloseşte 
expresia: „Ce tare e!“ ar trebui să stea la colț şi că toţi cei care 
folosesc mult mai odioasele expresii: „în acest punct“ şi „la 
capătul zilei“ ar trebui trimişi la culcare nemâncați (sau fără 
hârtie de scris, la o adică). Mai am însă două obsesii personale 
care privesc acest nivel fundamental al scrierii şi vreau să scap 
de ele înainte să mergem mai departe. 

Verbele sunt de două feluri, tranzitive şi intranzitive. În 
formă tranzitivă, subiectul propoziției face ceva. În formă 
intranzitivă, ceva i se face subiectului din propoziţie. 
Subiectul suferă acțiunea. Ar trebui să evitați forma 
intranzitivă. Nu sunt singurul care spune asta; puteţi găsi 
acelaşi sfat în The Elements of Style. 

Messieurs Strunk şi White nu se opresc să speculeze de ce 
sunt atraşi atât de mulţi scriitori de verbele intranzitive, dar 
eu sunt dispus s-o fac; cred că scriitorilor timizi le plac din 


acelaşi motiv pentru care amanțţilor timizi le plac partenerii 
pasivi. Diateza pasivă oferă sentimentul de siguranță. Evită să 
înfrunte neplăcerea acțiunii; subiectul trebuie doar să închidă 
ochii şi să se gândească la Anglia, ca s-o parafrazez pe regina 
Victoria. Cred, totodată, că scriitorii nesiguri pe ei au impresia 
că diateza pasivă oferă cumva autoritate operei lor, poate 
chiar ceva solemn. Dacă vi se par solemne manualele de 
utilizare şi tratatele de drept, atunci le dau dreptate. 

Timidul scrie: „întâlnirea va fi ținută la ora şapte“ pentru că 
o voce lăuntrică îi spune: „Formulează aşa lucrurile şi oamenii 
vor crede că le ştii cu certitudine.“ Descotorosiţi-vă de gândul 
acesta mişel! Nu vă fofilați! Îndreptaţi-vă de spate, ridicaţi 
bărbia şi dați Cezarului ce-i al Cezarului! Scrieţi: „întâlnirea e 
la şapte.“ Aşa, pentru Dumnezeu! Nu vă simțiți mai bine? 

Nu spun că diateza pasivă nu-şi are rostul. Să presupunem, 
de pildă, că un om moare în bucătărie, dar ajunge altundeva. 
„Cadavrul a fost dus din bucătărie şi aşezat pe sofaua din 
salon“ e-un mod acceptabil pentru a descrie acțiunea, chiar 
dacă „a fost dus“ şi „|a fost| aşezat“ îmi provoacă totuşi deranj 
la stomac. Le accept, dar nu le îmbrăţişez. Aş îmbrăţțişa în 
schimb: „Freddy şi Myra au dus cadavrul din bucătărie şi l-au 
aşezat pe sofaua din salon.“ Pot să ştiu de ce trebuie ca 
subiectul propoziției să fie cadavrul? E mort, pentru numele 
lui Dumnezeu! Las-o baltă! 

Două pagini de diateză pasivă - cu alte cuvinte, orice 
document administrativ scris vreodată, fără a mai vorbi de 
munți întregi de proză proastă - mă fac să ţip. E-o structură 
slabă, ocolitoare şi deseori chinuitoare. Citiţi asta: „Primul 
meu sărut va fi întotdeauna păstrat de mintea mea drept 
modul în care a fost începută povestea mea de dragoste cu 
Shayna.“ O, Doamne! Cine când s-a băşit, zic bine? Un mod 
mai simplu de a exprima această idee - mai dulce, dar şi mai 
eficient - ar putea fi acesta: „Povestea mea de dragoste cu 
Shayna a început cu primul nostru sărut. Nu-l voi uita 
niciodată.“ Nu sunt întru totul mulțumit de asta pentru că 
prepoziția „cu“ apare de două ori între primele câteva cuvinte, 
dar am evitat măcar oribila aia de diateză pasivă. 


Poate că aţi observat şi cât de uşor e să înţelegi o idee 
atunci când e împărţită în două idei. Asta uşurează lucrurile 
pentru cititor, iar cititorul trebuie să vă fie întotdeauna 
principala preocupare a scriitorului; fără Cititorul Fidel, nu 
sunteți decât o voce care trăncăneşte aiurea. Şi nu e deloc 
uşor să fii tipul care primeşte mesajul. „[Will Strunk] 
considera că cititorul se află de cele mai multe ori în mare 
dificultate“, scrie E.B. White în introducerea la The Elements 
of Style, „o persoană care se zbate într-o mlaştină, şi că e de 
datoria oricui încearcă să scrie [...] să sece numaidecât acea 
mlaştină şi să-l aducă pe om înapoi pe teren ferm sau măcar 
să-i arunce o frânghie.“ Şi ţineţi minte: „Scriitorul a aruncat 
frânghia“ nu: „Frânghia a fost aruncată de scriitor.“ Vă rog 
mult, vă rog în genunchi! 

Celălalt sfat pe care vreau să vi-l ofer înainte să trecem la 
următorul nivel al lăzii cu unelte este acesta: Adverbul nu vă 
este prieten. 

Adverbele, după cum vă amintiți că aţi învăţat la cursul 
vostru de „Business English“, sunt cuvintele care determină 
verbele, adjectivele sau alte adverbe. Sunt cele care, în limba 
engleză, se termin în „-ly“. Adverbele, ca şi diateza pasivă, par 
să fi fost create cu gândul la scriitorul cel timid. Folosind 
verbele la diateza pasivă, scriitorul îşi exprimă de obicei teama 
de-a nu fi luat în serios; e modul de exprimare al băiețeilor 
care-şi desenează mustăți cu cremă de pantofi şi-al fetițelor 
care se fâțâie prin casă încălțate cu pantofii cu tocuri înalte ai 
mamei. Folosind adverbele, scriitorul ne spune de obicei că el 
sau ea se teme că nu se exprimă suficient de clar, că nu 
transmite în cel mai bun mod conceptul sau imaginea. 

Să luăm ca exemplu propoziţia: „închise ferm uşa.“ Nu e 
nici pe departe o propoziţie îngrozitoare (măcar verbul e 
tranzitiv), dar întrebaţi-vă dacă „ferm“ e absolut indispensabil. 
Aţi putea să obiectaţi că exprimă o cale de mijloc între „închise 
uşa“ şi „Trânti uşa“, şi nu vă voi contrazice... dar cum rămâne 
cu contextul? Unde s-a dus toată acea proză atât de expresivă 
(fără a mai spune şi emoțională) de dinaintea lui „închise ferm 
uşa“? N-ar trebui să ajungă asta pentru a ne spune cum a 


închis uşa? lar dacă pasajele de dinainte ne-au dat de înțeles 
asta, nu e oare „ferm“ un cuvânt în plus? Nu e redundant? 

Cu siguranţă, cineva mă acuză acum că sunt plicticos şi 
sâcâitor. Nu sunt de acord. Eu cred că drumul către iad e 
pavat cu adverbe şi sunt pregătit s-o strig din toţi bojocii de pe 
acoperişul casei. Altfel spus, adverbele sunt ca şi păpădiile. 
Dacă ai una pe peluză, arată frumos şi deosebit. Dar, dacă n-o 
scoţi din rădăcini, în ziua următoare vei găsi cinci... în ziua de 
după, cincizeci... iar apoi, frați şi surori, peluza voastră va fi 
totalmente, completamente şi irecuperabilmente acoperită de 
păpădii. Pe-atunci le veți vedea drept buruienile care sunt de 
fapt, dar va fi - UFF! - prea târziu. 

Pot însă să fiu indulgent cu adverbele. Da, credeţi-mă. Cu o 
singură excepție: dialogul. Insist să folosiți adverbul în dialog 
numai în cazurile extreme şi speciale... şi nici măcar atunci, 
dacă puteți. Doar ca să fim siguri că ştim cu toţii despre ce 
vorbim, examinați aceste trei propoziţii: 


„„ Pune-l jos! strigă el. 
- Dă-mi-l înapoi! se rugă el, e al meu. 
- Nu fi aşa de tont, Jekyll, zise Utterson.“ 


În aceste propoziţii, „strigă“, „se rugă“ şi „zise“ sunt verbe 
care clarifică replicile. Acum aruncaţi o privire la aceste 
corecturi de gust îndoielnic: 


„- Pune-l jos! strigă el ameninţător. 
- Dă-mi-l înapoi! se rugă el înjositor, e al meu. 
- Nu fi aşa de tont, Jekyll, zise Utterson disprețuitor.“ 


Ultimele trei propoziţii sunt toate mai slabe decât primele 
trei şi majoritatea cititorilor vor înțelege imediat de ce. „Nu fi 
aşa de tont, Jekyll, zise Utterson disprețuitor“ este cea mai 
bună; e doar un clişeu, în vreme ce restul de două sunt de-a 
dreptul ridicole. Această formă de exprimare este uneori 
cunoscută sub numele de swifty, de la Tom Swift, curajosul 
inventator, eroul unei serii de romane de aventuri pentru 
băieți scrise de Victor Appleton al II-lea. Appleton avea o 
slăbiciune pentru propoziții precum: „Fă ce poți mai rău! 


exclamă Tom cu modestie“ sau „M-a ajutat tata la ecuații, zise 
Tom cu modestie.“ Când eram adolescent, era un joc care se 
baza pe abilitatea de-a crea swifty spirituale (sau 
cvasispirituale): „Ai un fund fain, doamnă, zise el cu 
obrăznicie“ e un exemplu pe care mi-l amintesc; altul este: „Eu 
sunt pompierul, zise el cu înflăcărare.“ Când vă gândiţi dacă 
să introduceți sau nu o păpădie dăunătoare într-un dialog, vă 
propun să vă întrebaţi dacă vreți într-adevăr să scrieți genul 
de proză care ar putea sfârşi ca joc de societate. 

Unii scriitori încearcă să scape de regula anti-adverb 
folosind un sinonim doldora de steroizi pentru verbele dicendi. 
Rezultatul e cunoscut de toți cititorii de pulp fiction sau 
literatură de larg consum: 


„„ Lasă jos pistolul, Utterson! hârâi Jekyll. 
- Nu înceta să mă săruți! icni Shayna. 
- Perfid afurisit ce eşti! explodă Bill.“ 


Să nu faceţi asta! Vă rog mult, vă rog în genunchi! 

Cea mai bună formă de atribuire a replicii este „spuse/zise“, 
ca în „spuse el“, „spuse ea“, „spuse Bill“, „spuse Monica“. 
Dacă vreți să vedeţi tehnica aceasta aplicată cu rigoare, vă 
invit să citiți sau să recitiți un roman de Larry McMurtry, 
acest Shane al dialogului. Ce vă spun arată îngrozitor pe 
pagină, dar vorbesc cu absolută sinceritate. 

McMurtry a dat voie puţinor păpădii să-i crească pe peluză. 
Crede în formula „zise el/zise ea“ chiar şi-n momentele de 
criză emoțională (iar în romanele lui Larry McMurtry astfel de 
clipe sunt multe la număr). Daţi-i drumul şi faceţi la fel şi voi. 

E acesta un caz de „Fă ceea ce spune popa, nu ceea ce face 
popa“? Cititorul are dreptul sfânt de a pune întrebarea asta, 
iar eu am datoria să-i ofer un răspuns sincer. Da. Este. Nu 
trebuie decât să frunzăriți câteva dintre prozele mele ca să 
vedeţi că şi eu sunt doar un păcătos de rând. Am izbutit 
destul de bine să evit diateza pasivă, dar am răspândit la viața 
mea destule păpădii, dintre care unele inclusiv în (mă ruşinez 
s-o spun) în atribuirea replicilor. (N-am ajuns însă atât de jos 
încât să folosesc „hârâi el“ sau „explodă Bill“.) Când o fac, sunt 


mânat de obicei de aceeaşi motivaţie a oricărui alt scriitor: 
pentru că mă tem că, nefăcând-o, nu mă va înţelege cititorul. 

Sunt convins că teama stă la baza celei mai mari părți a 
textelor prost scrise. Când scrii pentru propria plăcere, teama 
aceasta s-ar putea să fie blândă - timiditate e cuvântul pe care 
l-am folosit aici. Dacă, în schimb, scrii de nevoie - un eseu la 
şcoală, un articol de ziar, un text pentru un examen - teama 
aceea poate să fie intensă. Dumbo s-a ridicat în aer cu 
ajutorul unei pene magice; voi ați putea simţi tentația să 
apelați la un verb la diateza pasivă sau unul dintre adverbele 
alea odioase din acelaşi motiv. Înainte s-o faceţi, amintiți-vă 
doar că Dumbo nu avea nevoie de pană; magia era în el. 

Voi probabil că ştiţi despre ce vorbiți şi puteţi liniştiți să 
oferiţi energie prozei pe care o scrieți cu verbe la diateza activă. 
Şi probabil că ați spus povestea destul de bine încât să fiți 
siguri că, atunci când scrieţi „zise el“, cititorul să ştie cum a 
zis-o: precipitat sau răspicat, cu fericire sau cu tristețe. S-ar 
putea ca interlocutorul vostru să se zbată într-o mlaştină şi, 
fără doar şi poate, trebuie să-i aruncați o frânghie... dar nu e 
nevoie să-l dați peste cap lovindu-l cu treizeci de metri de 
cablu metalic. 

A scrie bine e deseori o chestiune ce ţine de alungarea fricii 
şi-a ostentaţiei. Ostentaţia în sine, începând cu nevoia de-a 
defini o scriere ca fiind „bună“, iar alta „rea“, e-o manifestare a 
fricii. Scriitura bună ţine totodată şi de capacitatea de-a face 
alegeri bune atunci când vine vorba să selectezi uneltele cu 
care ai de gând să lucrezi. 

Niciun scriitor nu e absolut fără păcat în această privinţă. 
Nici măcar E.B. White. Chiar dacă William Strunk îl ținea în 
frâie pe când nu era decât un ingenuu student la Corneli 
(dați-mi-i când sunt tineri şi-ai mei rămân pentru totdeauna, 
he-he-he) şi chiar dacă înțelesese bine şi împărtăşea 
prejudecata lui Strunk împotriva scriiturii fără nerv şi-a 
gândirii laxe care-i stă la origine, admite următorul lucru: 
„Bănuiesc că am scris faptul că de-o mie de ori în focul 
creației, şi l-am eliminat, poate, de cinci sute de ori în faza mai 
conştientă a reviziei. Să fi învins cu o medie de cincizeci la sută 


într-un sezon atât de întârziat, să fi ratat să transform în 
ocazii valide jumătate din încercări, şi e vorba de încercări atât 
de atrăgătoare, mă întristează...“ Cu toate acestea, E.B. White 
a continuat să scrie mulți ani după prima sa revizie a 
„cărțuliei“ lui Strunk din 1957. Şi eu voi continua să scriu în 
pofida unor scăpări stupide precum: „Doar nu vorbeşti serios! 
spuse Bill incredul.“ Asta mă aştept să faceți şi voi. Există un 
miez de simplitate în limba engleză şi-n varianta ei americană, 
dar e-un miez alunecos. Vă cer doar să faceți tot ce vă stă în 
puteri şi să ţineţi minte că, deşi să scrii adverbe e uman, să 
scrii „spuse el“ sau „spuse ea“ e divin. 


4 


Ridicaţi primul nivel al trusei cu unelte - cel cu vocabularul 
şi elementele gramaticale. La nivelul de dedesubt îşi au locul 
acele elemente ale stilului pe care le-am amintit deja. Strunk 
şi White oferă cele mai bune unelte (şi cele mai bune norme 
sintactice), descriindu-le în mod simplu şi clar. (Sunt 
prezentate cu o strictețe revigorantă, începând cu formarea 
genitivului şi terminând cu sugestii despre unde e cel mai bine 
să plasezi cele mai importante părți ale unei propoziţii. Se 
spune că la sfârşit, şi toată lumea are dreptul la propria 
opinie, dar eu nu cred că propoziţia: „Cu un ciocan l-a ucis pe 
Frank“ va lua vreodată locul acesteia: „L-a ucis pe Frank cu 
ciocanul.“) 

Înainte să abandonăm elementele fundamentale de formă şi 
stil, trebuie neapărat să ne gândim o clipă la paragraf, acea 
formă de organizare care urmează propoziției. În această idee, 
alegeți un roman - de preferință unul pe care nu l-aţi citit - de 
pe raftul bibliotecii (ce vă spun acum se aplică la aproape orice 
fel de proză, dar fiindcă eu sunt romancier, mă gândesc de 
obicei la un roman când vorbesc despre scriere). Deschideţi 
cartea la mijloc şi uitaţi-vă la oricare două pagini. Observaţi 
structura - rândurile tipografice, marginile şi, cel mai 
important, spaţiile albe acolo unde încep sau se termină 
paragrafele. 


Vă puteţi da seama fără. să citiți măcar dacă volumul ales 
va fi uşor sau dificil, corect? Cărţile uşoare au multe paragrafe 
scurte - în special cele de dialog, care pot avea doar unul sau 
două cuvinte -şi multe spaţii albe. Sunt aerisite ca şi cornetele 
de îngheţată de la Dairy Queen. Cărţile dificile, cele doldora de 
idei, naraţiune şi descrieri, au un aspect mai robust. Un 
aspect dens. Paragrafele sunt aproape tot atât de importante 
pentru felul în care arată, ca şi pentru ceea ce spun; sunt 
manifeste. 

În proza descriptivă, paragrafele pot (şi trebuie) să fie 
precise şi funcționale. O expunere ideală a faptelor conţine o 
frază care expune subiectul urmată de altele care îl explică şi-l 
amplifică. lată două paragrafe aparţinând acelei celebre forme 
de scriere căreia îi spunem „compunere liberă“ şi care 
ilustrează această tehnică simplă, dar atât de eficientă: 


„Când aveam zece ani, mă temeam de sora mea Megan. [i era imposibil să 
intre în camera mea fără să-mi strice măcar una dintre jucăriile preferate, 
de obicei preferata preferatelor. Privirea ei avea o putere magică ce 
distrugea orice bandă adezivă; ajungea să se uite la un poster şi după doar 
câteva secunde acesta cădea de pe perete. Articole de îmbrăcăminte de 
care mă ataşasem dispăreau din dulap. Nu le lua (cel puţin, nu cred), le 
făcea doar să dispară. De obicei, îmi găseam după luni întregi, sub pat, 
mult adoratul tricou sau tenişii Nike preferați, trişti şi abandonaţi printre 
rotocoalele de praf. Când Megan era în camera mea, difuzoarele combinei 
stereo se spărgeau, storurile se ridicau cu un bubuit şi, de obicei, veioza 
de pe birou se stingea. £ 

Ştia şi să fie crudă în mod intenţionat. Intr-un rând, mi-a turnat suc de 
portocale în cereale. Altă dată, mi-a stors pastă de dinţi în ciorapi în timp 
ce făceam duş. Şi, chiar dacă n-a recunoscut-o niciodată, sunt sigur că ori 
de câte ori adormeam pe canapea în timpul pauzei meciului de fotbal 
transmis la televizor duminica după-amiaza, îmi freca muci în păr.“ 


În linii mari, compunerile libere sunt lucruri rizibile şi futile; 
dacă nu vi se întâmplă să primiţi o slujbă de editorialist la 
ziarul din oraşul vostru, să scrieți astfel de rasoleli e-o 
abilitate pe care n-o veţi folosi niciodată în lumea reală a 
mallurilor-cu-stații-de-benzină. Profesorii le dau ca teme 
acasă atunci când nu găsesc alt mod pentru a vă face să 
pierdeţi timpul. Cel mai celebru subiect, desigur, este: „Cum 
mi-am petrecut vacanța de vară“. Vreme de un an, am predat 
cursuri de scris la Universitatea Maine din Orono şi-am avut o 
clasă plină de atleți şi majorete. Lor le plăceau compunerile 


libere, le întâmpinau cu căldură ca pe acei vechi colegi de liceu 
care erau. Un întreg semestru am luptat cu impulsul de a le 
cere să scrie două pagini de proză serioasă pe tema: „Dacă 
lisus ar fi coechipierul meu.“ M-a reținut teribila convingere că 
majoritatea dintre ei s-ar fi abandonat acestei sarcini cu 
entuziasm. Unii chiar ar fi plâns prinşi în mrejele creaţiei. 

Chiar şi în cazul compunerii libere, însă, e posibil să vezi cât 
de puternică poate fi forma principală a paragrafului. Un 
enunț urmat de fraze care ilustrează şi susțin afirmația 
inițială cere ca scriitorul să-şi organizeze gândurile şi 
constituie totodată o bună garanţie împotriva digresiunilor. În 
cazul compunerii libere, digresiunea nu e un tabu; dimpotrivă, 
e de-a dreptul de rigueur - însă e-un obicei foarte prost atunci 
când lucrezi la subiecte mai serioase într-o manieră mai 
formală. Scrierea e-o articulaţie rafinată a gândirii. Dacă teza 
voastră de absolvire nu e organizată mai bine ca un eseu de 
liceu cu titlul „De ce mă excită Shania Twain“, aveți mari 
probleme. 

Într-un roman, paragraful e mai puţin structurat - e mai 
degrabă ritmul decât melodia în sine. Cu cât citiți şi scrieți 
mai multă ficțiune, veți descoperi din ce în ce mai mult că 
paragrafele vi se formează singure. Şi de asta aveţi nevoie. 
Când creaţi, e mai bine să nu vă gândiţi prea mult la locul 
unde încep şi unde se termină paragrafele; trucul e să laşi 
natura să-şi urmeze cursul. Corectaţi mai târziu, dacă nu vă 
place. Tocmai ăsta e scopul rescrierii. Acum să vedem 
fragmentul următor: 


„Camera lui Big Tony nu era cum şi-o imaginase Dale. Lumina avea un 
ciudat aspect gălbui, care-i aducea aminte de motelurile ieftine în care 
stătuse, cele din care - cine ştie de ce - ajungea să aibă întotdeauna o 
privelişte panoramică spre parcare. Singura imagine agățată pe perete o 
înfățişa pe Miss Mai, un poster fixat strâmb cu o piuneză. De sub pat se 
ițea un pantof negru, lucios. 

-— Nu ştu de ce mă tot întrebi de OLeary, zise Big Tony. Crezi c-o să-mi 
schimb povestea? 

— De ce, o s-o schimbi? întrebă Dale. 

- Când e adevărată n-o schimbi. Adevăru-i mereu acelaşi rahat plicticos, 
zi după zi. 

Big Tony se aşeză, aprinse o țigară, îşi trecu o mână prin păr. 

- Nu l-am mai văzut pe irlandezu' ăla futut de vara trecută. 

I-am dat nas pentru că mă făcea să râd, odată mi-a arătat o chestie pe 
care o scrisese despre cum ar fi dacă lisus ar juca în echipa lui de fotbal a 


liceului, avea un desen cu lisus cu cască pe cap şi genunchere, şi tot 
restu, da' ce cretin nesuferit a ajuns să fie! Imi doresc să nu-l fi văzut 
niciodată!“ 


Am putea ţine un curs de cincizeci de minute numai asupra 
acestui scurt pasaj. S-ar concentra asupra atribuirii replicilor 
(nu neapărat dacă ştim cine vorbeşte; Regula 17, omite 
cuvintele inutile, în acţiune), reproducerii fonetice a limbajului 
argotic („nu şt'u“), folosirii virgulei (nu există niciuna în „Când 
e adevărată n-o schimbi“ pentru că vreau să auziți replica 
rostită dintr-un suflu, fără pauză), hotărârii de-a nu folosi 
apostroful acolo unde vorbitorul a renunţat la i-ul final... iar 
toate astea nu sunt decât din nivelul superior al trusei cu 
unelte. 

Dar să ne limităm la paragrafe. Observaţi cu câtă 
naturalețe curg, cum dictează cadența ritmică a poveştii locul 
unde începe şi se încheie fiecare. Primul paragraf e de tip 
clasic, începând cu o propoziţie declarativă, susținută apoi de 
cele care o urmează. Altele există însă doar pentru a face 
diferența dintre dialogul lui Dale şi cel al lui Big Tony. 

Cel mai interesant paragraf este al cincilea: „Big Tony se 
aşeză, aprinse o țigară, îşi trecu o mână prin păr.“ E lung doar 
cât o frază, iar paragrafele ilustrative aproape niciodată nu 
constau doar dintr-o singură frază. Nu e nici măcar o frază 
foarte bună, tehnic vorbind: pentru a o face perfectă în sensul 
explicat de Warriner's, ar trebui să existe o conjuncție („şi“). 
Care mai e totuşi scopul paragrafului acestuia? 

Mai întâi, poate că e greşită fraza din punct de vedere 
tehnic, dar este una bună în contextul întregului pasaj. 
Scurtimea şi stilul ei telegrafic variază ritmul şi oferă 
prospețime scriiturii. Autorul de romane polițiste Jonathan 
Kellerman foloseşte cu mare succes această tehnică. În 
Survival of the Fittest32!, el scrie: 


„Ambarcațiunea era zece metri de fibră de sticlă albă cu finisaje gri. 
Catarge înalte, vele legate. Satori vopsit pe carenă, negru cu margini 


aurite. «33 


E posibil să abuzezi de tehnica fragmentării (iar Kellerman 
uneori o face), dar această proză sincopată poate să fie şi un 
excelent vehicul pentru o narațiune liniară, creează imagini 
clare şi tensiune, oferind în acelaşi timp o variațiune față de 
cadența normală. Utilizarea strictă a regulilor gramaticale 
poate înțepeni paragraful, îl poate face mai puţin maleabil. 
Puriştii urăsc să audă asta şi ar nega-o până la ultima 
suflare, dar aşa e cum vă spun. Limbajul nu trebuie să poarte 
întotdeauna cravată şi pantofi cu şireturi. Scopul ficţiunii nu 
este corectitudinea gramaticală, ci să-l facă pe cititor să se 
simtă în largul lui şi să spună o poveste... să-l facă sau s-o 
facă să uite, oricând e posibil, că el/ea citeşte acea poveste. 
Paragraful dintr-o singură frază e mai aproape de vorbirea 
curentă decât de cea scrisă, iar asta e bine. A scrie înseamnă a 
seduce. A vorbi bine face parte din seducţie. Dacă n-ar fi aşa, 
de ce atât de multe cupluri încep seara cu o cină şi ajung apoi 
în pat? 

Printre celelalte funcțiuni ale acestui paragraf se numără 
indicațiile de scenă, o coloratură marginală, dar utilă a 
personajului şi decorului, şi un punct esenţial de tranziție. De 
la susținerea veridicității poveştii sale, Big Tony trece la 
amintirile sale despre O'Leary. Dat fiind că personajul vorbitor 
nu se schimbă, descrierea acțiunilor lui Tony - că se aşază şi 
îşi aprinde o ţigară - ar putea avea loc în acelaşi paragraf, 
dialogul reluându-se după aceea, însă scriitorul nu alege să 
procedeze aşa. Pentru că Big Tony stă să schimbe ideea, 
scriitorul frânge dialogul în două paragrafe. E-o decizie luată 
pe loc în timpul scrisului, una bazată în întregime pe ritmul 
pe care-l aude scriitorul în gând. Ritmul acela are o origine 
genetică (Kellerman scrie mult fragmentat pentru că aude 
multe lucruri fragmentate), dar e şi rezultatul miilor de ore pe 
care le-a petrecut scriitorul respectiv creând proză şi-al zecilor 
de mii de ore pe care poate că le-a petrecut citind creațiile 
altora. 

Sunt pregătit să afirm că paragraful, nu fraza, este unitatea 
de bază a scrisului - locul în care începe coerenţa şi unde 
cuvintele au şansa să devină mai mult decât simple cuvinte. 


Dacă trebuie să existe un moment de accelerare, acesta se 
manifestă la nivelul paragrafului. E un instrument minunat şi 
flexibil care poate fi lung doar cât un singur cuvânt sau să 
umple pagini întregi (un paragraf din romanul istoric al lui 
Don Robertson Paradise Falls are şaisprezece pagini lungime; 
în Raintree County de Ross Lockridge paragrafele sunt aproape 
la fel de lungi). Trebuie să învăţaţi să folosiți bine paragraful 
dacă vreți să scrieți bine. Asta presupune mult exercițiu; 
trebuie să învățați ritmul. 


5 


Întoarceţi-vă la cartea pe care aţi luat-o din raftul 
bibliotecii, bine? Tot fără să citiți un singur cuvânt, mai aflați 
unele lucruri şi după greutatea pe care o simțiți în mâini. 
Lungimea cărţii, desigur, dar şi altceva: angajamentul pe care 
şi l-a luat scriitorul pentru a da naştere acelei opere şi 
angajamentul pe care trebuie să şi-l ia şi Cititorul Fidel pentru 
a o consuma. Nu că lungimea şi greutatea, singure, ar fi un 
semn al calității, multe narațiuni epice nu sunt decât nişte 
nerozii epice - întrebaţi-i doar pe criticii mei, care se vor plânge 
de masacrarea unor întregi păduri canadiene doar pentru 
publicarea aiurelilor mele. La fel, scurtimea nu e întotdeauna 
sinonimă cu suavitatea. În unele cazuri (Podurile din Madison 
County, de pildă), scurtimea e sinonimă cu prea multă 
suavitate. Dar rămâne chestiunea angajamentului, fie că o 
carte e bună sau rea, un eşec sau o reuşită. Cuvintele au 
greutate. Întrebaţi pe oricine lucrează la departamentul de 
expediţie al unei edituri sau la magazia unei mari librării. 

Cuvintele dau naştere propozițţiilor; propoziţiile dau naştere 
paragrafelor; uneori paragrafele prind viaţă şi încep să respire. 
Imaginaţi-vă, dacă vreţi, monstrul lui Frankenstein pe-o 
lespede de piatră. Vine un fulger, nu din cer, ci dintr-un umil 
paragraf compus din cuvinte. Poate că e primul paragraf într- 
adevăr bun pe care l-aţi scris vreodată, ceva atât de fragil şi 
totuşi plin de promisiuni încât vă înspăimântă. Vă simțiți aşa 
cum trebuie să se fi simțit Victor Frankenstein atunci când 


acea creatură alcătuită din bucăţi de cadavre cusute laolaltă 
a deschis brusc ochii ei apoşi şi galbeni. Dumnezeule, respiră, 
vă dați seama? Poate că şi gândeşte. Şi acum ce naiba fac? 

Treceţi la al treilea nivel, desigur, şi începeţi să scrieți 
ficţiune adevărată. De ce să n-o faceţi? De ce să vă temeţi? În 
definitiv, dulgherii nu construiesc monştri; ei construiesc case, 
magazine şi bănci. Construiesc ceva scândură cu scândură şi 
altceva cărămidă cu cărămidă. Voi veţi construi paragraf cu 
paragraf, veţi construi folosindu-vă vocabularul şi cunoştinţele 
de gramatică şi stil. Atâta vreme cât sunteți echilibrați şi întru 
totul sinceri, şi trageţi bine la rindea orice uşă, puteţi construi 
tot ce vă doreşte sufletul - conace întregi, dacă aveţi energia 
necesară. 

Există vreo rațiune pentru a construi conace întregi din 
cuvinte? Eu cred că da şi cred că cititorii romanelor Pe aripile 
vântului de Margaret Mitchell şi Casa umbrelor de Charles 
Dickens o înțeleg: uneori chiar şi un monstru nu e un 
monstru. Uneori un astfel de „conac“ e frumos şi ne 
îndrăgostim de toată povestea, mai mult decât poate spera să 
ne mişte orice film sau emisiune de televiziune. Nici după o 
mie de pagini nu vrem să părăsim lumea pe care scriitorul a 
creat-o pentru noi sau persoanele fictive care o locuiesc. Nu 
am vrea să-i părăsiți nici după două mii de pagini, dacă atâtea 
ar fi toate. Trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien e un 
exemplu perfect. O mie de pagini pline de hobbiţi nu au fost 
îndeajuns pentru trei generații de fani ai genului fantasy din 
perioada postbelică; n-a fost suficient nici adăugând epilogul 
acela cât un dirijabil uriaş intitulat Silmarillion. La fel stau 
lucrurile şi cu Terry Brooks, Piers Anthony, Robert Jordan, 
iepurii călători din Watership Down şi zeci de alte exemple. 
Autorii acestor cărți creează hobbiţii pe care încă-i mai iubesc 
şi după care tânjesc; încearcă să-i aducă pe Frodo şi pe Sam 
înapoi din Limanurile Cenugşii pentru că nu mai e Tolkien ca s- 
o facă în locul lor. 

În cele din urmă, discutăm doar despre o abilitate 
dobândită, dar nu suntem oare cu toții de acord că, uneori, 
abilitățile cele mai elementare pot da naştere unor lucruri cu 


mult dincolo de aşteptările noastre? Vorbim despre unelte şi 
dulgherie, despre cuvinte şi stil... dar, în timp ce ne continuăm 
drumul, ar fi bine să ţineţi minte că vorbim şi despre magie. 


DESPRE SCRIS 


Nu există câini răi, potrivit titlului unui popular manual de 
dresaj, dar să nu-i spuneți asta părintelui unui copil schilodit 
de un pit-bull sau de un rottweiler; el sau ea s-ar putea să vă 
spargă nasul. Şi oricât de mult aş vrea să-i încurajez pe cei 
care încearcă pentru prima dată să scrie serios, nu pot minți 
spunând că nu există scriitori răi. Scuze, dar există mulți 
scriitori răi. Unii sunt pe statul de plată la ziarul din 
localitatea voastră, fac de obicei cronici producţiilor teatrale de 
mică amploare sau ridică în slăvi echipele sportive locale. Unii 
şi-au croit drum cu stiloul pe hârtie până în case din Caraibe, 
lăsând în urma lor o dâră de adverbe pulsânde, personaje de 
lemn şi josnice diateze pasive. Alţii se ţin cu dinţii de 
recitalurile de poezie, îmbrăcați în pulovere negre cu gât lung 
şi pantaloni kaki şifonați; declamă tot soiul de lucruri ridicole 
în versuri despre „furioşii mei sâni de lesbiană“ şi „aleea 
înclinată în care-am strigat numele mamei“. 

Scriitorii alcătuiesc piramida pe care o găsim în toate zonele 
de manifestare a talentului şi creativității umane. La baza ei 
sunt cei răi. Deasupra lor e un grup uşor mai restrâns, dar 
totuşi mare şi primitor; aceştia sunt scriitorii competenţi. Pot 
fi găsiți şi în cadrul redacțiilor ziarelor din localitatea voastră, 
pe rafturile librăriei locale şi la lecturile publice de poezie. 
Sunt oameni care înțeleg cumva că, deşi s-ar putea ca o 
lesbiană să fie furioasă, sânii ei rămân tot sâni. 

Următorul nivel e mult mai restrâns. Aceştia sunt scriitorii 
cu adevărat buni. Deasupra lor - deasupra noastră, aproape a 
tuturor - sunt cei din categoria Shakespeare, Faulkner, Yeats, 
Shaw şi Eudora Welty. Ei sunt geniile, accidentele divine, 
înzestrați într-un mod ce depăşeşte puterea noastră de 
înţelegere, darămite de egalare. La naiba, majoritatea geniilor 
nu sunt în stare să se înțeleagă pe sine şi mulți dintre ei duc 


vieți nefericite, dându-şi seama (măcar la un anumit nivel) că 
nu sunt altceva decât nişte fenomene fericite, versiunea 
intelectuală a fotomodelelor fugite de acasă, cărora le-a fost 
dat, cu totul întâmplător, să vină pe lume cu pomeți perfecţi şi 
sâni potriviți modei timpului lor. 

Mă apropii de miezul acestei cărți cu două teze, amândouă 
simple. Prima este că buna scriitură constă în stăpânirea 
elementelor fundamentale (vocabular, elemente de stil) şi apoi 
din umplerea nivelului al treilea al trusei cu uneltele potrivite. 
A doua e că, deşi este imposibil să faci dintr-un scriitor prost 
unul competent şi deşi este la fel de imposibil să faci un 
scriitor excelent dintr-unul bun, este totuşi posibil, cu multă 
muncă grea, dedicare şi ajutor din partea altora, să faci un 
scriitor bun dintr-unul doar competent. 

Mă tem că ideea aceasta e respinsă de mulţi critici, dar şi 
de-o sumedenie de profesori care predau arta scrisului. Mulţi 
dintre aceştia au vederi largi în politică, dar sunt încuiați la 
minte când vine vorba de domeniile proprii de activitate. 
Bărbaţi şi femei gata oricând să iasă în stradă pentru a 
protesta împotriva excluderii  afroamericanilor şi-a 
americanilor nativi (îmi imaginez ce-ar fi spus domnul Strunk 
despre aceşti termeni politic corecți, dar atât de împiedicaţi) 
din country club-ul local sunt deseori aceiaşi bărbați şi femei 
care le spun studenților că aptitudinea de-a scrie e fixă şi 
imuabilă; dacă eşti mediocru, aşa rămâi. Chiar dacă un 
scriitor se ridică în ochii unui critic influent sau doi, el/ea îşi 
poartă întotdeauna în cârcă reputaţia inițială, ca o 
respectabilă femeie căsătorită care a fost în adolescență puțin 
prea libertină. Unii oameni pur şi simplu nu uită, asta-i tot, şi 
o bună parte din critica literară serveşte doar la întărirea unei 
caste vechi ca snobismul intelectual care i-a dat naştere. 
Raymond Chandler poate că e recunoscut acum drept o 
importantă figură a literaturii americane din secolul XX, o 
voce care a descris precoce dezordinea vieţii urbane în anii de 
după al doilea război mondial, dar sunt o mulțime de critici 
care ar respinge o asemenea judecată fără niciun drept de 
apel. E-un mediocru! strigă ei cu indignare. Un mediocru cu 


pretenții! De cea mai rea speța! Genul acela care crede că 
poate trece drept unul dintre noi! 

Criticii care încearcă să se ridice deasupra acestei rigidități 
intelectuale au de obicei puţini sorți de izbândă. Colegii lor 
poate că-l acceptă pe Chandler la masa celor mari, dar 
probabil că-l vor pune să şadă sub masă. Şi mai sunt 
întotdeauna cei care şuşotesc: E unul care vine din tradiția 
pulp, ştii... cu toate acestea, se comportă destul de bine, nu?... 
Ştiai că a scris Black Mask în anii treizeci... da, regretabil... 

Până şi Charles Dickens, acest Shakespeare al romanului, a 
întâmpinat un constant atac critic ca rezultat al subiectelor 
sale deseori senzaţionale, al fecundității sale neobosite (când 
nu crea romane, el şi soția lui creau copii) şi, desigur, al 
succesului pe care l-a avut în rândul cititorilor inculți din 
timpul său şi-al nostru. Criticii şi savanții n-au avut niciodată 
încredere în succesul de public. Deseori, neîncrederea lor e 
justificată. În alte cazuri, e doar o scuză pentru a nu gândi. 
Nimeni nu reuşeşte să fie mai leneş din punct de vedere 
intelectual decât o persoană cu adevărat inteligentă; oferă-le 
celor inteligenți o ocazie cât de mică şi vor ridica vâslele, 
lăsându-se purtaţi în derivă... moțăind până-n Bizanţ, am 
putea spune. 

Aşa că, da - mă aştept să fiu acuzat de unii că 
propovăduiesc o filozofie a la Horatio Alger, aflată sub 
semnul unei voioase inconştiente, că-mi apăr prin asta propria 
reputaţie nu tocmai nepătată şi că-i încurajez pe oamenii care 
„nu sunt tocmai de nivelul nostru, bătrânul meu“ să ceară 
înscrierea la country club. Cred că voi putea suporta asta. Dar 
înainte să mergem mai departe, dați-mi voie să repet premisa 
mea de bază: dacă sunteţi un scriitor prost, nimeni nu vă 
poate ajuta să deveniți unul bun sau măcar competent. Dacă 
sunteți bun şi vreţi să fiți excelent... lăsaţi-o baltă. 

Ceea ce urmează e tot ce ştiu despre cum să scrii ficțiune de 
calitate. Voi fi cât mai concis posibil, pentru că timpul vostru e 
valoros, ca şi al meu de altfel, şi ştim bine cu toţii că orele pe 
care le petrecem vorbind despre scris sunt ore pe care nu le 
petrecem chiar scriind. Voi fi cât mai optimist posibil, pentru 


că aşa-mi stă în fire şi pentru că iubesc meseria asta. Vreau s- 
o iubiţi şi voi. Dar dacă nu vreţi să munciţi pe brânci, e inutil 
să încercați să scrieți bine - acomodaţi-vă la nivelul la care vă 
aflați şi simţiţi-vă bine aşa. Există o muză”, dar n-o veţi 
vedea intrând fără să păşească în camera în care scrieți şi să 
presare praf magic creator peste maşina voastră de scris sau 
peste computer. Muza locuieşte sub pământ. Îi place să stea în 
beci. Trebuie să coborâţi la nivelul ei şi, odată ajunşi acolo, 
trebuie să-i mobilați un apartament în care să trăiască. Cu 
alte cuvinte, voi trebuie să faceţi toată munca fizică, în vreme 
ce muza sade şi fumează trabucuri, şi-şi admiră cupele 
câştigate la popice, şi se preface că nu vă vede. Credeţi că e 
corect aşa? Eu cred că da. Poate că nu-i cine ştie cât de 
arătoasă, muza asta, şi poate că nu-i place cine ştie cât să 
stea de vorbă (eu, din partea muzei mele, primesc doar 
mormăituri ursuze, dacă nu e în timpul serviciului), dar ea 
are inspirația. E corect să faceţi voi toată munca şi să vă 
consumațţi toată energia, pentru că muza cu trabuc şi 
aripioare are o desagă plină de magie. Sunt lucruri acolo în ea 
care vă pot schimba viața. 
Credeţi-mă, ştiu ce spun. 


1 


Dacă vreţi să fiți scriitori, trebuie să faceți două lucruri mai 
presus de toate: citiți mult şi scrieți mult. Nu cunosc niciun 
mod de a ocoli aceste două lucruri, nici-o scurtătură. 

Eu sunt un cititor lent, dar reuşesc de obicei să parcurg 
şaptezeci sau optzeci de cărți pe an, majoritatea romane. Nu 
citesc cu gândul de-a învăța meserie; citesc pentru că-mi place 
să citesc. Asta fac eu seara, tolănit în fotoliul meu albastru. La 
fel, nu citesc romane pentru a studia arta romanului, ci pur şi 
simplu pentru că-mi plac poveştile. Şi totuşi, se desfăşoară un 
proces de învățare. Fiecare carte pe care o deschideţi are 
propria lecţie sau lecţii de oferit, iar destul de des din cărțile 
proaste ai mai multe de învățat decât din cele bune. 


Când eram în clasa a opta, am dat peste un roman în ediţie 
de buzunar de Murray Leinster, un scriitor pulp de science- 
fiction care a scris cu precădere în anii patruzeci şi cincizeci, 
când reviste ca Amazing Stories plăteau un penny pe cuvânt. 
Citisem şi alte cărți de-ale domnului Leinster, destule ca să 
ştiu că scrierile sale erau de calități diferite. Povestea aceea, în 
special, despre extracțiile miniere din centura de asteroizi, era 
una dintre încercările sale mai puţin izbutite. Numai că sunt 
prea blând. Era de fapt îngrozitoare, o poveste populată de 
personaje de carton, prinse într-o intrigă cusută cu aţă albă. 
Mai rău ca orice (sau aşa mi s-a părut mie atunci), Leinster se 
îndrăgostise de cuvântul zel. Personajele priveau apropierea 
asteroizilor plini de minereu cu zâmbete zeloase. Personajele 
se aşezau la cină la bordul astronavei lor miniere cu o 
nerăbdare zeloasă. Aproape de sfârşitul cărții, eroul o 
strângea pe pieptoasa eroină blondă într-o îmbrăţişare 
zeloasă. Pentru mine, acesta a fost echivalentul literar al unui 
vaccin împotriva variolei: niciodată, din câte ştiu, n-am folosit 
cuvântul zel într-un roman sau povestire. Cu voia Domnului, 
n-o voi face niciodată. 

Asteroid Miners (care nu e titlul romanului, dar e pe- 
aproape) a fost o carte importantă pentru viața mea de cititor. 
Aproape toată lumea îşi aminteşte când şi-a pierdut 
virginitatea şi majoritatea scriitorilor îşi amintesc prima carte 
pe care au lăsat-o jos spunându-şi: Pot scrie mai bine de atât. 
La naiba, scriu mai bine de atât! Ce poate fi mai încurajator 
pentru scriitorul în devenire decât să-şi dea seama că opera 
lui sau a ei e fără îndoială mai bună decât aceea a cuiva care 
a fost chiar plătit s-o scrie? 

Cel mai bine înveți ce să nu faci citind proză de calitate 
proastă - un roman ca Asteroid Miners (sau Valley of the 
Dolls, Flowers in the Attic sau Podurile din Madison County, ca 
să amintesc doar câteva) valorează cât un semestru întreg la o 
şcoală bună de scris, chiar şi incluzând seminariile vreunui 
invitat supercelebru. 

Scriitura de calitate, pe de altă parte, îl învață pe scriitorul 
aspirant stilul, naraţiunea elegantă, dezvoltarea intrigii, 


crearea personajelor credibile şi sinceritatea narativă. Un 
roman precum Fructele mâniei îl poate face pe tânărul scriitor 
să vibreze de disperare şi de buna, tradiționala invidie - „Nu 
voi fi niciodată în stare să scriu ceva la fel de bun nici dacă 
trăiesc până la o mie de ani“ -, dar astfel de sentimente pot 
servi şi ca îndemn, făcându-l pe scriitor să muncească mai 
mult şi să ţintească mai sus. Să te simți copleşit de-o poveste 
minunată istorisită magistral - să fii zdrobit, de fapt - face 
parte din necesarul proces de formare a oricărui scriitor. Nu 
poți spera să copleşeşti pe cineva cu forța scrisului tău dacă n- 
ai trecut mai întâi tu prin asta. 

Aşadar, citim pentru a gusta din mediocritate şi pentru a fi 
martorii unei bazaconii de zile mari; o asemenea experiență ne 
ajută să recunoaştem acele grozăvii atunci când se furişează 
în propria noastră operă şi să le evităm. Citim şi pentru a ne 
măsura puterile cu cei buni şi foarte buni, pentru a ne forma o 
idee despre tot ceea ce se poate face. Şi citim pentru a 
experimenta stiluri diferite. 

V-aţi putea trezi că adoptați un stil pe care-l găsiți deosebit 
de emoționant, iar asta nu e deloc rău. Când îl citeam pe Ray 
Bradbury în copilărie, scriam ca Ray Bradbury: totul era verde 
şi mirabil, şi văzut printr-o lentilă purtând patina nostalgiei. 
Când îl citeam pe James M. Cain, tot ce scriam ieşea sec, gol şi 
crud. Când îl citeam pe Lovecraft, proza mea devenea 
luxuriantă şi bizantină. Am scris poveşti în anii adolescenţei 
în care toate aceste stiluri se amestecau într-o tocană destul 
de comică. Genul acesta de cocktail stilistic e-o parte necesară 
a dezvoltării stilului personal, dar nu se petrece de la sine. 
Trebuie să citeşti tot felul de cărți, în acelaşi timp rafinându-ţi 
(redefinindu-ţi) mereu opera. Îmi vine greu să cred că oamenii 
care citesc foarte puţin (sau deloc, în unele cazuri) pot avea 
ambiția să scrie şi se aşteaptă ca altora să le placă ce-au scris, 
dar ştiu că aşa stau lucrurile. Dacă aş avea câte un bănuț 
pentru fiecare persoană care mi-a spus că el/ea vrea să devină 
scriitor /scriitoare, dar că „nu are timp să citească“, mi-aş 
putea cumpăra o friptură mare şi frumoasă. Pot să fiu direct 
asupra acestui subiect? Dacă nu aveți timp să citiți, nu aveţi 


timp (sau uneltele necesare) să scrieți. Mai simplu nici că se 
poate. 

Lectura e centrul creativ al vieții unui scriitor. lau o carte 
cu mine oriunde merg şi descopăr că sunt tot felul de ocazii 
pentru a mai citi câte o pagină. Trucul e să vă învățați să citiți 
pe bucățele, nu doar pe calupuri. Sălile de aşteptare au fost 
făcute pentru cărți -o ştim cu toții! Dar acelaşi lucru e valabil 
şi pentru foaierul teatrului înainte de spectacol, lungile şi 
plictisitoarele cozi la mai ştiu eu ce ghişeu şi pentru locul 
acela aflat în fruntea listei tuturor: buda. Puteţi citi chiar şi-n 
timp ce conduceţi, graţie revoluției cărților audio. Dintre 
cărțile pe care le citesc într-un an, între şase şi doisprezece 
sunt pe casete audio. Cât despre toate  splendidele 
transmisiuni radio pe care le pierdeţi, să fim sinceri: de câte 
ori poți să-i asculți pe Deep Purple cu „Highway Star“? 

Lumea bună consideră că a citi la masă e o dovadă a lipsei 
de maniere, dar dacă vă aşteptaţi să aveţi succes ca scriitori, 
manierele ar trebui să se numere printre ultimele lucruri pe 
lista grijilor voastre. Ultimul loc ar trebui să fie ocupat de 
lumea bună şi ceea ce aşteaptă ea de la voi. Dacă aveţi de 
gând să scrieți cu toată sinceritatea posibilă, zilele voastre ca 
persoane din lumea bună sunt oricum numărate. 

Unde altundeva puteţi citi? O puteţi face oricând şi pe 
bicicleta medicală sau pe mai ştiu eu ce aparat folosiți la sala 
de sport pentru a vă întreţine fizic. Eu încerc să fac asta câte o 
oră pe zi şi cred că mi-aş ieşi din minţi dacă nu aş avea un 
roman bun care să-mi ţină tovărăşie. Majoritatea sălilor de 
sport (cele de acasă, ca şi cele din oraş) sunt dotate acum cu 
televizoare, dar televizorul - când faceți gimnastică sau orice 
altceva - e mai mult sau mai puţin ultimul lucru de care are 
nevoie un scriitor aspirant. Dacă simțiți că, în timp ce faceți 
gimnastică, nu rezistați fără ultimele analize politice de la 
CNN sau fără ştirile de ultimă oră despre piața de capital de la 
MSNBC, sau fără rezultatele sportive în direct de la ESPN, e 
timpul să vă întrebaţi cât de serios aveți intenția să deveniți 
scriitori. Trebuie să fiți dispuşi să urmaţi fără rezerve calea 
imaginației, iar asta înseamnă, mă tem, că trebuie să 


renunțați la Geraldo, Keith Obermann şi Jay Leno. Lectura 
cere timp, iar „ugerul de sticlă“ răpeşte prea mult din el. 

Odată debarasaţi de efemera nevoie de televizor, majoritatea 
oamenilor descoperă bucuria de-a citi. Aş vrea să adaug că 
stingerea acelei cutii de palavre nesfârşite vă va îmbunătăţi 
foarte probabil nu doar calitatea scriiturii, ci şi calitatea vieţii. 
Să fie oare un sacrificiu atât de dureros? De câte reluări ale 
serialelor Frasier şi Spitalul de urgență e nevoie pentru ca viața 
să vă fie completă? De câte emisiuni comerciale cu Richard 
Simmons? De câte talk-show-uri economice sterile la CNN? 
Măi să fie, nu mă stârni! Jerry-Sprin-ger-Dr.-Dre-Judecătorul- 
Judy-Jerry-Falwell-Donny-şi-Marie, nu mai am altceva de 
completat. 

Când fiul meu Owen avea cam şapte ani, s-a îndrăgostit de 
formaţia lui Bruce Springsteen, E Street Bând, în special de 
Clarence Clemons, saxofonistul cel corpolent. Owen s-a 
hotărât că vrea să înveţe să cânte ca şi Clarence. Eu şi soția 
mea am fost amuzaţi şi încântați de această ambiţie. Eram de 
asemenea plini de speranțe, aşa cum ar fi orice părinte, că 
băiatul nostru se va dovedi a fi un talent, poate chiar un fel de 
geniu. De Crăciun, i-am luat lui Owen un saxofon tenor şi un 
curs cu Gordon Bowie, unul dintre muzicienii de prin părțile 
noastre. Apoi ne-am încrucişat degetele şi-am sperat să iasă 
totul cât mai bine. 

Şapte luni mai târziu, i-am propus soției mele să 
întrerupem lecţiile de saxofon, dacă ar fi fost de acord şi Owen. 
A fost şi, pe deasupra, a vădit o uşurare vizibilă - nu voise s-o 
spună el însuşi, mai ales după ce se rugase să-i luăm un 
saxofon, dar şapte luni fuseseră un răstimp suficient de lung 
ca să-şi dea seama că, deşi îi plăcea sunetul puternic al lui 
Clarence Clemons, saxofonul pur şi simplu nu i se potrivea - 
Dumnezeu nu-l înzestrase cu acest talent. 

Am intuit-o, dar nu pentru că Owen ar fi încetat să mai 
exerseze, ci pentru că exersa numai în intervalele pe care i le 
stabilise domnul Bowie: o jumătate de oră după şcoală patru 
zile pe săptămână, plus o oră în weekend. Owen învățase 
notele şi scara - nu avea probleme cu memoria, plămânii sau 


coordonarea ochi-mână -, dar nu l-am auzit niciodată 
îndepărtându-se de la normă, surprinzându-se singur cu ceva 
nou, bucurându-se de propria muzică. Şi, odată ce termina 
exercițiile, instrumentul se întorcea în cutie şi acolo rămânea 
până la următoarea lecţie sau repetiție. Am dedus din asta că 
între saxofon şi fiul meu nu s-ar fi stabilit niciodată un raport 
de joc; ar fi fost totul o repetiție continuă. Asta nu e bine. Dacă 
nu simți plăcere, pur şi simplu nu e bine. E mai sănătos să te 
dedici altui lucru, acolo unde resursele de talent să fie mai 
bogate şi gradul de plăcere mai ridicat. 

În fața talentului, ideea de repetiție impusă nu mai are 
sens; când găseşti ceva la care eşti talentat, o faci (orice ar fi 
asta) până-ţi sângerează degetele sau simți că-ţi cad ochii din 
cap. Chiar şi atunci când nu ascultă nimeni (sau citeşte, sau 
priveşte), orice sesiune e-o demonstraţie de bravură, pentru că 
e fericit creatorul. Poate chiar extaziat. Asta se aplică atât la 
citit şi scris, cât şi la mânuirea unui instrument muzical, 
lovirea unei mingi de baseball sau la o tură de pistă de 
alergare. Seriosul program de lectură şi scris pe care-l susţin - 
între patru şi şase ore pe zi, constant - nu vi se va părea greu 
dacă vă place într-adevăr să faceţi lucrurile acestea şi aveți 
înclinație pentru ele; de fapt, s-ar putea să urmaţi deja un 
asemenea program. Dacă însă simțiți că aveţi nevoie să cereți 
permisiunea de-a citi şi a scrie tot ceea ce vă doreşte suflețelul, 
consideraţi-o imediat acordată de subsemnatul. 

Aspectul cu adevărat important al lecturii e că favorizează o 
intimitate dezinvoltă față de actul scrisului; pui piciorul în 
țara scriitorului cu toate documentele mai mult sau mai puţin 
în ordine. Lectura constantă vă va atrage într-un loc (o 
dispoziție mentală, dacă vă place expresia) în care puteţi scrie 
cu înflăcărare şi fără ruşine. Vă mai oferă şi o cunoaştere tot 
mai largă a ceea ce s-a făcut deja şi a ceea ce încă nu s-a 
făcut, a ceea ce e vechi şi ceea ce e proaspăt, a ceea ce trăieşte 
în pagină şi ceea ce moare (sau a murit deja). Cu cât citiți mai 
mult, cu atât veți risca mai puţin să deveniți ridicoli cu stiloul 
sau cu procesorul de text. 


2 


Dacă „citiți mult, scrieți mult“ e Prima Poruncă - şi vă 
asigur că aşa este - ce înseamnă a scrie mult? Asta variază, 
desigur, de la scriitor la scriitor. Una dintre poveştile mele 
preferate pe acest subiect - probabil mai mult mit decât 
realitate - îl priveşte pe James Joyce'3*. Potrivit relatării, într-o 
zi, venind să-i facă o vizită, un prieten l-a găsit pe marele om 
tolănit pe masa de scris într-o postură de extremă disperare. 

„James, care e problema?“ a întrebat prietenul. „Scrisul e de 
vină?“ 

Joyce a aprobat fără să ridice măcar capul pentru a se uita 
la prietenul său. Sigur că scrisul era de vină; nu el 
întotdeauna vinovatul? 

„Câte cuvinte ai reuşit să scrii astăzi?“ a continuat 
prietenul. 

Joyce (încă pradă disperării, încă ţinându-şi fața în jos pe 
masă): „Şapte.“ 

„Şapte? Dar, James... asta-i bine, cel puţin pentru tine!“ 

„Da“, a zis Joyce, ridicând în sfârşit privirea. „Presupun că 
da... dar nu ştiu în ce ordine vin!“ 

De cealaltă parte a spectrului sunt scriitorii precum 
Anthony Trollope. El scria romane urieşeşti (Can You Forgive 
Her?'37: e-un exemplu destul de bun; pentru un public modern 
ar putea fi reintitulat Can You Possibly Finish It2'5%) şi le 
scotea pe bandă cu o surprinzătoare regularitate. Era 
funcționar la Departamentul Poştal Britanic (cutiile poştale 
roşii răspândite în toată Marea Britanie au fost invenția lui 
Anthony Trollope); scria vreme de două ore şi jumătate în 
fiecare dimineață înainte să plece la serviciu. Orarul acesta 
era bătut în cuie. Dacă se afla la mijlocul unei propoziţii când 
expirau cele două ore şi jumătate, lăsa propoziţia neterminată 
până dimineața următoare. lar dacă se întâmpla să-şi termine 
una dintre cărțile cu gabarit depăşit, a câte şase sute de 
pagini fiecare, şi-i mai rămâneau cincisprezece minute din 
acea sesiune, scria „Sfârşit“, punea manuscrisul deoparte şi 
începea lucrul la următoarea carte. 


John Creasey, un autor britanic de romane polițiste, a scris 
cinci sute (da, aţi citit corect) de romane sub zece nume 
diferite. Eu am scris treizeci şi cinci sau pe-acolo - unele de 
lungime trol-lopiană - şi sunt considerat prolific, însă par de-a 
dreptul un leneş pe lângă Creasey. Alți câțiva romancieri 
contemporani (printre care Ruth Rendell/Barbara Vine, Evan 
Hunter/Ed McBain, Dean 

Koontz şi Joyce Carol Oates) au scris fără doar şi poate la 
fel de multe ca mine; unii au scris mult mai multe. 

Pe de altă parte - aceea a lui James Joyce - e Harper Lee, 
care a scris doar o singură carte (sclipitoarea Să ucizi o pasăre 
cântătoare...). Alţii, printre care James Agee, Malcolm Lowry şi 
Thomas Harris (până acum), au scris mai puţin de cinci. 
Nimic bizar până aici, dar mă-ntreb tot timpul două lucruri 
despre aceşti oameni: cât de mult le-a luat să scrie cărțile pe 
care efectiv le-au scris şi ce-au făcut în restul timpului? Au 
tricotat? Au organizat acțiuni bisericeşti de binefacere? Au 
divinizat prune? Poate că sunt puţin răutăcios, dar sunt, 
credeți-mă, şi sincer curios. Dacă Dumnezeu ţi-a dat ceva ce 
ştii să faci, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-o faci? 

Programul meu e în linii mari foarte clar. Dimineţile sunt 
pentru lucrurile noi - textul pe care-l compun. După-amiezile 
sunt pentru odihnă şi scrisori. Serile sunt pentru citit, familie, 
meciuri Red Sox la televizor şi toate reviziile care nu suportă 
amânare. În principal, dimineţile sunt cele rezervate scrisului. 

Odată ce încep să lucrez la un proiect, nu mă opresc şi nu 
scad ritmul decât dacă sunt absolut nevoit s-o fac. Dacă nu 
scriu zilnic, personajele încep să mi se şteargă din minte - 
încep să semene a personaje, în loc de oameni adevărați. Firul 
narativ al poveştii începe să ruginească şi eu încep să pierd 
contactul cu intriga şi ritmul poveştii. Mai rău, începe să se 
estompeze emoția dezvoltării unui lucru nou. Munca începe să 
semene a muncă şi, pentru majoritatea scriitorilor, acesta e 
sărutul morţii. Scrisul iese cel mai bine - întotdeauna, 
întotdeauna, întotdeauna - atunci când pentru scriitor e un fel 
de joc inspirat. Pot să scriu cu sânge rece, dacă e absolut 


necesar, dar îmi place cel mai mult atunci când textul e 
proaspăt şi aproape prea cald ca să-l pot manevra. 

Obişnuiam să le spun intervievatorilor că scriu în fiecare zi, 
cu excepția Crăciunului, a sărbătorii naționale şi-a zilei mele 
de naştere. Era o minciună. Le spuneam asta pentru că, dacă 
eşti de acord să dai un interviu, trebuie să spui ceva, şi e cu 
atât mai bine cu cât nu e-un lucru totalmente insipid. De 
asemenea, nu voiam să las impresia unui obsedat irecuperabil 
de muncă (doar a unui obsedat de muncă, cred). Adevărul e 
că, atunci când muncesc, scriu zi de zi, obsedat irecuperabil 
de muncă sau nu. Asta înseamnă şi de Crăciun, sărbătoarea 
națională şi ziua mea de naştere (la vârsta mea, oricum 
încerci să ignori afurisita aia de aniversare). lar când nu scriu, 
nu muncesc deloc, deşi în aceste perioade de inactivitate totală 
mă simt de obicei în derivă şi am probleme cu somnul. Pentru 
mine, a nu munci e adevărata muncă. Când scriu, totul e un 
joc şi până şi cele mai rele trei ore pe care le-am petrecut 
vreodată la masa de scris tot mi-au oferit o plăcere suficient de 
mare. 

Mai demult eram mai rapid; una dintre cărțile mele (The 
Running Man) a fost scrisă într-o singură săptămână, o 
ispravă pe care John Creasey probabil că ar fi apreciat-o (deşi 
am citit că Creasey a scris mai multe dintre romanele sale 
polițiste în două zile). Cred că renunțarea la fumat e de vină 
pentru această încetinire de ritm; nicotină e-un minunat 
catalizator de sinapse. Problema, desigur, e că aşa cum te 
ajută să creezi, te şi omoară. Totuşi, cred că prima ciornă a 
unei cărți - chiar şi una lungă - n-ar trebui să dureze mai 
mult de trei luni, atât cât ţine un anotimp. Dincolo de această 
limită şi - pentru mine, cel puţin - povestea începe să capete o 
ciudată aură străină, ca un comunicat din partea 
Ministerului de Externe al României sau o transmisiune pe 
unde ultrascurte din timpul unei perioade de puternice 
furtuni solare. 

Îmi place să produc zece pagini pe zi, pentru un total de 
două mii de cuvinte. Asta înseamnă o sută optzeci de mii de 
cuvinte în trei luni, o lungime satisfăcătoare pentru o carte - 


ceva în care cititorul se poate pierde fericit, dacă povestea e 
bine spusă şi rămâne proaspătă. În unele zile, cele zece pagini 
vin uşor; la unsprezece şi jumătate dimineaţa sunt deja afară 
din casă şi îmi văd de treburile domestice vioi ca porcu-n 
păpuşoi. Îmbătrânind, adesea mă trezesc luând masa de 
prânz la masa de scris şi terminând munca pe-o zi în jurul 
orei unu şi jumătate după-amiaza. Uneori, când nu-mi vin 
cuvintele, mă prinde acolo ora ceaiului. Nu mă deranjează 
oricum ar fi, însă numai în caz de forță majoră îmi permit să 
pun punct înainte de a-mi fi scris cele două mii de cuvinte. 

Ingredientul principal pentru o producţie regulată 
(trollopiană?) e o atmosferă tihnită. E dificil până şi pentru cel 
mai prolific scriitor să lucreze într-un mediu în care alarmele 
şi întreruperile sunt regula, şi nu excepția. Când sunt întrebat 
de „secretul succesului meu“ (o idee absurdă, asta, dar de care 
e imposibil să scapi), uneori răspund că am două secrete: mi- 
am menținut sănătatea (cel puţin până când m-a lovit o 
furgonetă pe marginea unui drum în vara lui 1999) şi am 
rămas căsătorit. E-un răspuns bun pentru că trece întrebarea 
la index şi pentru că există în el o fărâmă de adevăr. 
Continuitatea vieții mele personale a fost posibilă datorită 
combinației dintre un corp sănătos şi-o relație stabilă cu o 
femeie sigură pe sine, care nu se lasă păcălită nici de mine, 
nici de oricine altcineva. Şi cred că şi reciproca e adevărată: că 
scriitura mea şi plăcerea care rezultă din ea au contribuit la 
stabilitatea sănătății şi vieţii mele de familie. 


3 


Puteţi citi aproape oriunde, dar când vine vorba de scris, 
mesele de la bibliotecă, băncile din parc şi apartamentele 
închiriate ar trebui să fie ultima soluţie - Truman Capote a 
declarat că scria cel mai bine în camere de motel, dar el eo 
excepție; majoritatea dintre noi lucrăm cel mai bine într-un loc 
care ne aparţine. Până să vă faceți rost de unul, veți descoperi 
că noua hotărâre de-a scrie e mult mai greu de luat. 


Camera în care scrieți nu trebuie să fie somptuoasă şi nu 
aveți nevoie de-un birou Early American cu tăblie basculantă 
în care să vă depozitaţi ustensilele de scris. Eu mi-am scris 
primele două romane publicate, Carrie şi Salem's Lot, în 
debaraua unei rulote duble, bătând la tastele Olivetti-ului 
portabil al soției mele şi ținând în echilibru pe genunchi un 
pupitru pentru copii; John Cheever se zice că scria în subsolul 
imobilului său din Park Avenue, aproape de cazanul pentru 
încălzire. Locul poate fi umil (probabil trebuie să fie, cum am 
impresia că am accentuat deja) şi are nevoie de fapt doar de 
un singur lucru: o uşă pe care să fiți dispuşi s-o închideți. Uşa 
închisă e felul prin care daţi de veste lumii şi vouă înşivă că 
sunteți serioşi în ceea ce faceți; că v-aţi luat un angajament 
ferm de a scrie şi că sunteți decişi să mergeţi până la capăt. 

Pe când păşiţi în noul vostru loc pentru scris şi închideți 
uşa, trebuie să vă fi stabilit o normă zilnică de lucru. Ca şi-n 
privința exerciţiilor fizice, ar fi mai bine să stabiliți la început o 
normă redusă, ca să evitați descurajările. Propun o mie de 
cuvinte pe zi şi, pentru că mă simt mărinimos, vă mai propun 
să vă luaţi o zi liberă pe săptămână, asta măcar la început. 
Nu mai mult; altfel pierdeţi contactul intim cu povestirea. 
Odată norma stabilită, puneţi-vă în gând să nu deschideţi uşa 
până când n-o duceţi la bun sfârşit. Singura grijă să vă fie de- 
a pune acele o mie de cuvinte pe hârtie sau pe o dischetă. Într- 
un interviu de la începutul carierei mele (cred că a fost pentru 
promovarea lui Carrie), moderatorul unui talk-show radiofonic 
m-a întrebat cum scriu. Răspunsul meu - „Cuvânt cu cuvânt“ 
- l-a dezorientat vizibil. Cred că încerca să priceapă dacă 
glumeam sau nu. Nu glumeam. În cele din urmă, întotdeauna 
e atât de simplu. Că e vorba de-o epigramă sau de-o trilogie 
epică precum Stăpânul inelelor, duci mereu munca la capăt 
cuvânt cu cuvânt. Uşa închisă lasă în afară restul lumii; 
serveşte însă şi să te închidă pe tine înăuntru şi să te mențină 
concentrat asupra muncii pe care o depui. 

Dacă e posibil, în camera voastră de scris n-ar trebui să 
existe niciun telefon, cu atât mai puţin un televizor sau jocuri 
video cu care să vă pierdeţi timpul. Dacă este un geam, cu 


excepția cazului în care dă spre un zid uniform, trageţi 
draperiile sau coborâți jaluzelele. Pentru orice scriitor, dar 
pentru scriitorul începător în special, e oportun să elimini 
orice sursă posibilă de distragere a atenției. Dacă veți 
continua să scrieți, veți începe să filtrați cu naturalețe aceste 
distrageri, dar la început e mai bine să încercaţi să le eliminați 
înainte să vă aşterneți la scris. Eu lucrez cu muzica dată la 
maximum - am avut întotdeauna predilecție pentru formaţiile 
hard-rock precum AC/DC, Gunsn Roses şi Metallica - dar, 
pentru mine, muzica e doar un alt mod de-a închide uşa. Mă 
înconjoară, mă separă de lumea dezlănțuită. Când scrii, vrei 
să te descotoroseşti de lume, nu-i aşa? Sigur că da. Când scrii, 
îți creezi propriile lumi. 

Cred că vorbim de fapt despre somnul creativ. Ca şi 
dormitorul, camera de lucru ar trebui să fie un loc intim, un 
loc în care mergi să visezi. Programul pe care vi-l stabiliți - 
început cam la aceeaşi oră zilnic, terminat când aveţi cele o 
mie de cuvinte pe hârtie sau pe dischetă - există pentru a vă 
crea o obişnuință, pentru a vă pregăti să visaţi aşa cum vă 
pregătiți să dormiți mergând în pat cam la aceeaşi oră în 
fiecare seară şi după ce ați urmat acelaşi ritual. În scris şi 
dormit deopotrivă, învăţăm să întrerupem activităţile fizice, în 
timp ce ne încurajăm mințile să se desprindă de rutina 
intelectuală a vieţii cotidiene. Şi, aşa cum vi se obişnuiesc 
mintea şi corpul cu o anumită perioadă de somn în fiecare 
noapte - şase ore, şapte, poate cele opt recomandate - la fel vă 
puteți dresa mintea să doarmă creativ atunci când este trează 
şi să dezvolte acele vise cu ochii deschişi ale căror imagini vii 
sunt excelente opere de ficțiune. 

Dar aveţi nevoie de cameră, aveți nevoie de uşă şi aveţi 
nevoie de hotărârea de-a o ţine închisă. Vă mai trebuie şi un 
țel concret. Cu cât respectați mai mult timp aceste puncte 
fundamentale, cu atât va deveni mai uşor actul scrisului. Nu 
aşteptaţi muza. Cum am mai spus, e tare încăpăţțânată şi nu 
se lasă emoționată de tergiversările creative. Aici nu discutăm 
despre tabla Ouija sau despre lumea spiritelor, ci despre o 
meserie ca multe altele, ca aceea de instalator sau de 


camionagiu, de pildă. Datoria voastră e să vă asiguraţi că 
muza ştie unde vă aflaţi zilnic de la nouă dimineaţa până la 
prânz sau de la şapte până la trei după-amiază. Dacă ştie, vă 
asigur că, mai devreme sau mai târziu, va începe să vă facă 
vizite, molfăindu-şi trabucul şi punându-şi în practică magia. 


4 


Aşadar, sunteţi în camera pe care aţi ales-o, cu draperiile 
trase şi uşa închisă, şi cu telefonul scos din priză. V-aţi 
aruncat în aer televizorul şi v-aţi asumat obligaţia de-a scrie 
cu orice preț o mie de cuvinte pe zi. Acum vine marea 
întrebare: Despre ce veţi scrie? Şi răspunsul la fel de mare: 
Despre orice aveţi chef. Absolut orice... atâta vreme cât spuneți 
adevărul. 

Porunca pe care o auzeai la cursurile de scriere creativă era 
„scrie ceea ce ştii“. Nimic mai frumos, dar dacă vrei să scrii 
despre astronave care explorează alte planete sau despre un 
om care-şi ucide soția şi apoi încearcă să scape de cadavru cu 
o drujbă? Cum reuşeşte scriitorul să împace astfel de idei 
fanteziste cu directiva „scrie ceea ce ştii“? 

Cred că înainte de toate e necesar să oferi acestei expresii o 
interpretare cât mai largă posibil. Dacă eşti instalator, ştii 
ceea ce ţine de instalații, dar asta nu înseamnă că ai 
cunoştinţe limitate la acest domeniu; şi sufletul ştie unele 
lucruri, la fel ca şi imaginaţia. Slavă Domnului! Dacă n-ar fi 
sufletul şi imaginaţia, lumea ficţiunii ar fi o lume cam săracă. 
Ar putea chiar să nici nu existe. 

În privinţa genurilor, mi se pare corect să presupun că veţi 
începe să scrieți ceea ce vă place să citiți - eu am povestit fără- 
ndoială timpuria mea aventură amoroasă cu benzile desenate 
horror publicate de Entertaining Comics până când m-am 
săturat de ea. Dar chiar mi-au plăcut la nebunie, la fel şi 
filmele de groază precum I Married a Monster from Outer 
Space, iar rezultatul acestui fapt au fost povestiri precum ] 
Was a Teenage Graverobber. Nici chiar azi nu mă dezmint de 
la a scrie versiuni uşor mai sofisticate ale acelei poveşti; m-am 


născut în suflet cu dragostea pentru noapte şi pentru 
neliniştea odihnei veşnice, atâta tot. Dacă nu sunteţi de acord 
cu asta, nu pot decât să ridic din umeri. Aşa sunt făcut eu. 

Dacă se întâmplă să fiți admiratori ai literaturii science- 
fiction, e normal să vreți să scrieți aşa ceva (şi cu cât citiți mai 
mult SF, cu atât e mai puţin probabil să repetaţi pur şi simplu 
convențiile unor genuri în care s-a scris totul despre toate, 
cum ar fi space opera şi satira distopică). Dacă vă plac 
romanele polițiste, veţi vrea să scrieți literatură polițistă, iar 
dacă vă pasionează romanele de dragoste, e normal să vă 
doriți să scrieți propriile poveşti de dragoste. Nu e nici-o 
problemă să scrii orice din toate acestea. O mare problemă, 
cred, ar fi să întoarceți spatele lucrurilor pe care le cunoaşteţi 
şi vă plac (sau vă pasionează, aşa cum mă pasionau pe mine 
benzile acelea desenate de la EC şi peliculele horror în alb şi 
negru) în favoarea lucrurilor care credeți că vă vor impresiona 
prietenii, rudele şi colegii din cercul de creaţie. La fel de greşită 
e şi aplecarea spre anumite genuri sau tipuri de ficțiune cu 
gândul de-a face bani. Mai întâi, lucrul acesta e moralmente 
execrabil - datoria ficţiunii este să găsească adevărul 
dinăuntrul vălului de minciuni al poveştii, nu să te mânjeşti 
de necinste intelectuală mergând la vânătoare după bani. 
Totodată, frați şi surori, chestia asta nu funcționează. 

Când sunt întrebat de ce am luat hotărârea de-a scrie genul 
de lucruri pe care le scriu, mi se pare întotdeauna că 
întrebarea este mai grăitoare decât orice răspuns aş putea 
oferi. Ascunsă în miezul ei, ca umplutura unei caramele 
Tootsie Pop, e presupunerea că scriitorul controlează 
materialul, şi nu invers.'5* Scriitorul serios şi dedicat nu poate 
pune stăpânire pe materia poveştii aşa cum ar face un 
investitor cu diferitele oferte de capital, alegându-le pe cele 
care par să aibă un mare potențial de profit. Dacă într-adevăr 
s-ar putea face aşa, fiecare roman publicat ar fi un bestseller 
şi ar dispărea uriaşele sume plătite ca avans unei duzini de 
„mari scriitori“ (editorilor le-ar plăcea asta). 

Grisham, Clancy, Crichton şi eu însumi - printre alții - 
primim aceste sume consistente de bani pentru că vindem un 


număr neobişnuit de mare de cărți unui public neobişnuit de 
mare. Critica avansează uneori ipoteza că avem acces la o 
vulgata mistică pe care alți (şi deseori mai buni) scriitori fie n- 
o pot găsi, fie nu se înjosesc s-o folosească. Mă îndoiesc că este 
aşa. Nu cred nici în afirmaţia unor romancieri populari (deşi 
ea n-a fost singura, mă gândesc la răposata Jacqueline 
Susann) că succesul lor se datorează meritului literar - că 
publicul are capacitatea să înțeleagă adevărata măreție în 
virtutea unei înclinații naturale care le lipseşte membrilor 
țâfnoşi şi roşi de invidie ai establishment-ului literar. Ideea 
aceasta e ridicolă, un produs al vanității şi nesiguranței. 

Cumpărătorii de cărți nu sunt atraşi, în linii mari, de 
meritele literare ale unui roman; ei vor o poveste bună pe care 
s-o ia cu ei în avion, ceva care mai întâi să-i fascineze, apoi să- 
i captiveze şi să-i facă să întoarcă pagină după pagină. Asta se 
întâmplă, cred eu, atunci când cititorii recunosc oamenii 
dintr-o carte, comportamentul lor, mediul în care se mişcă şi 
felul în care vorbesc. Când cititorul aude ecouri puternice ale 
vieții şi convingerilor lui sau ei, e înclinat să se implice mai 
mult în poveste. Sunt pregătit să susțin că e imposibil să 
realizezi cu premeditare genul acesta de conexiune, evaluând 
piața ca un agent de pariuri la hipodrom. 

Imitația stilistică e-un mod perfect onorabil de-a începe 
activitatea de scriitor (şi imposibil de evitat, sincer; o formă 
anume de imitație marchează fiecare nouă etapă a dezvoltării 
unui scriitor), dar nu poţi imita modul în care un scriitor 
abordează un gen anume, oricât de simplu ar putea să pară 
ceea ce face scriitorul în cauză. Cu alte cuvinte, nu poţi să 
lansezi o carte aşa cum faci cu o rachetă intercontinentală. 
Oamenii care îşi propun să facă averi scriind ca John Grisham 
sau Tom Clancy nu produc decât palide imitații, mai mult sau 
mai puțin, pentru că vocabularul nu e acelaşi lucru cu 
sentimentele şi intriga e la ani-lumină depărtare de adevăr, 
aşa cum acesta e înțeles de minte şi de suflet. Când vedeţi un 
roman pe a cărui copertă stă scris „În tradiţia lui (John 
Grisham/Patricia  Cornwell/Mary Higgins  Clark/Dean 


Koontz)“, ştiţi că aveți în față una dintre acele imitații 
hipercalculate (şi cu toată probabilitatea plictisitoare). 

Scrieți ce vă place, apoi insuflaţi textul cu viață şi faceţi-l 
unic punându-vă în el propriile cunoştinţe despre viaţă, 
prietenie, relaţii, sex şi muncă. Mai ales muncă. Oamenilor le 
place la nebunie să citească despre muncă. Dumnezeu ştie de 
ce, dar aşa este. Dacă sunteți un instalator căruia îi place 
mult literatura science-fiction, ați putea foarte bine să vă 
gândiţi la un roman despre un instalator la bordul unei navete 
spaţiale sau pe o planetă străină. Sună rizibil? Răposatul 
Clifford D. Simak a scris un roman intitulat Cosmic 
Engineers'*% care se apropie mult de ideea asta. Şi e o lectură 
extraordinară. Ce trebuie neapărat să ţineţi minte este că 
există o diferenţă între a ţine discursuri despre ceea ce ştii şi a 
folosi cunoştinţele acelea pentru a îmbogăţi povestea. Cea din 
urmă variantă e bună. Prima, nu. 

Gândiţi-vă la romanul de debut al lui John Grisham, Firma. 
În povestea de acolo, un tânăr avocat descoperă că primul său 
loc de muncă, unul care părea prea bun ca să fie adevărat, 
chiar aşa este: lucrează pentru mafie. Plin de suspans, 
captivant şi cu un ritm aiuritor, Firma s-a vândut în jurul a 
nouă catralioane de exemplare. Ceea ce-a părut să-i fascineze 
pe cititorii lui a fost dilema morală în care se găseşte tânărul 
avocat: e-un lucru rău să lucrezi pentru criminali, nu încape 
discuție, dar răsplata e de-a dreptul fabuloasa! Poţi să conduci 
o Beemer, iar asta e doar pentru începători! 

Cititorilor le-au plăcut şi încercările neobosite ale 
avocatului de-a ieşi din această dilemă. Poate că nu aşa s-ar fi 
comportat majoritatea oamenilor, iar tehnica deus ex machina 
scârțâie cam la tot pasul în ultimele cincizeci de pagini, însă 
acela este modul în care celor mai mulți dintre noi ne-ar fi 
plăcut să ne comportăm. Şi nu-i aşa că ne-ar plăcea să avem 
şi o deus ex machina la dispoziție? 

Deşi nu ştiu cu certitudine, mi-aş pune câinele şi casa la 
bătaie că John Grisham n-a lucrat niciodată pentru o 
organizație criminală. Totul e-o pură invenţie (pura invenţie e 
pura bucurie a scriitorului de ficțiune). A fost odată un tânăr 


avocat, totuşi, şi e limpede că n-a uitat nici-o clipă ce 
înseamnă asta. Şi n-a uitat nici unde sunt aşezate capcanele 
şi trapele financiare ascunse care fac atât de dificilă lumea 
avocaturii din marile corporaţii. Cu sclipitorul contrapunct al 
umorului fățiş şi fără a se pune el, ca narator, în locul 
poveştii, ne schițează o lume de lupte darwiniste în care toți 
sălbaticii poartă costume la trei rânduri. Şi - asta e partea 
bună - e-o lume pe care ţi-e imposibil să nu o crezi. Grisham a 
fost acolo, a spionat teritoriul şi pozițiile inamice, şi s-a întors 
cu un raport complet. A spus adevărul despre ceea ce ştia şi, 
fie şi numai pentru asta, merită fiecare dolar din câţi a adus 
Firma. 

Criticii care au respins Firma şi celelalte cărţi ale lui 
Grisham ca fiind prost scrise şi care se arată năuciţi de 
succesul lui nu reuşesc să vadă ideea principală, pentru că e 
prea mare şi evidentă, şi pentru că sunt în mod intenționat 
obtuzi. Povestea inventată de Grisham are rădăcini puternic 
înfipte într-o realitate pe care el o cunoaşte, a trăit-o pe pielea 
lui şi despre care a scris cu o totală (şi aproape naivă) 
sinceritate. Rezultatul e o carte - cu sau fără personaje de 
carton, putem discuta despre asta - deopotrivă curajoasă şi 
întru totul satisfăcătoare. Voi, ca scriitori începători, ați face 
bine să nu imitaţi genul avocatului cu probleme pe care pare 
să-l fi creat Grisham, ci să imitaţi francheţea şi imposibilitatea 
lui de-a face altceva decât să meargă direct la subiect. 

John Grisham, desigur, îi cunoaşte pe avocaţi. Ceea ce 
cunoaşteţi voi vă face unici în felul vostru. Aveţi curaj. 
Identificați poziţiile inamice, întoarceți-vă, spuneți-ne tot ce 
ştiţi. Şi ţineţi minte că instalatorii în spaţiul cosmic reprezintă 
o premisă deloc rea pentru o poveste. 


5 


După părerea mea, poveştile şi romanele sunt alcătuite din 
trei părţi: naraţiunea, cea care poartă povestea de la punctul 
A la punctul B şi-n cele din urmă la punctul Z; descrierea, cea 
care dă naştere unei realități senzoriale pentru cititor; şi 


dialogul, cel care aduce personajele la viață prin vorbele pe 
care le rostesc. 

Poate vă întrebaţi unde e locul intrigii în toate astea. 
Răspunsul - al meu, cel puţin - este nicăieri. Nu voi încerca să 
vă conving că n-am trasat dinainte intriga unei cărți aşa cum 
nu voi încerca să vă conving că n-am mințit niciodată, însă le 
fac pe amândouă cât mai rar posibil. Nu mă încred în intrigă 
din două motive: primul, pentru că vieților noastre le lipseşte 
în mare parte intriga, lipseşte chiar şi atunci când luăm în 
calcul toate precauțiile justificate şi planurile bine ticluite; şi 
al doilea, fiindcă sunt de părere că intriga bine gândită şi 
spontaneitatea adevăratei creaţii nu sunt compatibile. E mai 
bine să fiu în privința asta cât mai clar îmi stă-n puteri: vreau 
să înțelegeți că profunda mea convingere despre crearea 
poveştilor este că-n linii mari acestea se nasc singure. Datoria 
scriitorului este să le ofere un loc unde să se dezvolte (şi să le 
transcrie, desigur). Dacă puteţi vedea lucrurile în felul acesta 
(sau măcar încercaţi s-o faceți), putem lucra bine împreună. 
Dacă, pe de altă parte, ajungeţi la concluzia că sunt nebun, 
nu face nimic. Nu veți fi primii. 

Când, în timpul unui interviu pentru The New Yorker, i-am 
spus intervievatorului (Mark Singer) că sunt convins că 
poveştile sunt lucruri descoperite, precum fosilele, în pământ, 
a zis că nu mă crede. l-am răspuns că e în regulă, atât timp 
cât a crezut că eu cred asta. Şi o cred. Poveştile nu sunt 
tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Poveştile sunt 
relicve, părți ale unei lumi preexistente nedescoperite. Datoria 
scriitorului / scriitoarei e să folosească uneltele din trusa lui/ei 
pentru a le dezgropa pe fiecare cât mai intactă posibil. Uneori, 
fosila pe care o scoateţi la lumină e mică; o cochilie. Alteori, e 
enormă, un Tyrannosaurus hex cu toate coastele acelea 
gigantice şi dinți rânjitori. Oricum ar fi, poveste scurtă sau 
roman-cărămidă de o mie de pagini, tehnicile excavării rămân 
în principiu aceleaşi. 

Oricât aţi fi de buni, oricâtă experiență ați acumulat, 
probabil că e imposibil să scoateţi toată fosila din pământ fără 
să-i rupeţi sau să-i desprindeți câteva oase. Şi numai pentru a 


scoate mare parte din ea, cazmaua trebuie să facă loc unor 
unelte mai delicate: tub pentru aer, piolet, poate chiar şi o 
perie de dinţi. Intriga e-o unealtă mult prea mare, e picamărul 
scriitorului. Puteţi scoate o fosilă din pământ cu picamărul, 
fără discuție, dar ştiţi la fel de bine ca mine că picamărul va 
rupe aproape tot ceea ce scoate la suprafață. E greu de 
mânuit, mecanic, anticreativ. Intriga este, cred, ultimul lucru 
la care trebuie să apeleze un scriitor şi prima alegere a 
nepricepuţilor. Povestea care rezultă are mari şanse să pară 
artificială şi chinuită. 

Eu mă bazez mai mult pe intuiţie şi am putut face asta 
pentru că romanele mele au tendinţa să fie bazate mai mult 
pe situație decât pe poveste. Unele dintre ideile care au stat la 
baza acelor cărți sunt mai complexe decât altele, dar 
majoritatea încep cu simplitatea debordantă a unei vitrine de 
magazin sau a unui grup de statui din ceară, îmi doresc să 
pun câteva personaje (poate două; poate doar unul) într-o 
anumită situaţie dificilă şi apoi să le urmăresc cum încearcă 
să scape din ea. Datoria mea nu este să le ajut să scape sau să 
le ghidez spre un loc sigur - pentru asta e nevoie de 
zeomotosul picamăr al intrigii - ci să privesc ce se întâmplă şi 
apoi să scriu faptele. 

Prima e situația. Personajele - întotdeauna unidimensionale 
şi amorfe la început - vin după. Odată fixate lucrurile acestea 
în mintea mea, încep să povestesc. Deseori am o idee despre 
deznodământ, dar nu le-am cerut niciodată personajelor să 
procedeze cum vreau eu. Dimpotrivă, vreau să procedeze cum 
vor ele. În unele cazuri, deznodământul e cel intuit de mine. În 
majoritatea însă, e ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Pentru 
un scriitor de suspans, asta e nemaipomenit. În definitiv, eu 
nu sunt doar creatorul romanului, ci şi primul lui cititor. Şi 
dacă eu nu sunt în stare să ghicesc cu o oarecare precizie cum 
se va sfârşi blestemăţia aia, chiar şi cu avantajul cunoaşterii 
din interior a întâmplărilor, pot fi aproape sigur că-mi voi ține 
cititorii într-o stare de tensiune, care să-i facă să dea pagină 
după pagină. Şi totuşi, de ce să-ţi faci griji pentru final? De ce 


să ţii morțiş să controlezi totul? Mai devreme sau mai târziu, 
fiecare poveste ajunge undeva. 

La începutul anilor 1980, eu şi soția mea am mers la 
Londra într-o călătorie deopotrivă de afaceri şi de plăcere. Eu 
am adormit în avion şi am avut un vis despre un scriitor de 
succes (e posibil sau nu să fi fost eu, dar jur cu mâna pe inimă 
că nu era James Caan) care a căzut în ghearele unei 
admiratoare psihopate ce locuia la o fermă la dracu-n praznic. 
Admiratoarea era o femeie care trăia izolată din pricina 
propriei paranoia crescânde. Avea un grajd cu câteva animale, 
printre care şi o scroafă de care se ataşase şi pe care o numise 
Misery. Porcul fusese botezat aşa în cinstea personajului-cheie 
din seria de romane istorico-erotice care-l făcuse celebru pe 
scriitorul nostru. Cea mai limpede amintire cu care am rămas 
din acest vis la trezire era ceva ce-i spusese femeia scriitorului, 
care-şi rupsese un picior şi era ţinut prizonier în dormitorul 
din spate. Ca să nu uit, am scris-o pe un şervețel de cocktail 
imprimat cu sigla American Airlines, pe care l-am vârât apoi 
în buzunar. L-am pierdut pe undeva, dar încă-mi amintesc 
bună parte din ce scrisesem: 

„Vorbeşte cu înflăcărare, dar nu priveşte niciodată drept în 
ochi. O femeie mare şi solidă; n-are pic de hiat. (Orice-ar 
însemna asta; ţineţi minte, tocmai mă, trezisem.) «Nu încercam 
să fiu ironică într-un fel rău când mi-am numit scroafa 
Misery, nu, domnule. Te rog să nu crezi asta. Nu, am numit-o 
aşa în spiritul iubirii de admiratoare, care-i iubirea cea mai 
pură din câte există. Ar trebui să te simţi flatat.», 

În Londra, am stat cu Tabby la Brown's Hotel şi, în prima 
noapte, nu am avut somn. Asta s-a datorat în parte 
zgomotelor din apartamentul de deasupra noastră care 
păreau iscate de-un trio de mici gimnaste, în parte diferenței 
de fus orar, dar în special şervețelului de cocktail din avion. Pe 
el aveam notat germenul a ceea ce credeam că ar putea fi o 
poveste cu adevărat excelentă, una care putea duce la ceva 
comic şi satiric, dar la fel de bine şi la ceva înfricoşător. Mi se 
părea pur şi simplu prea promițătoare ca să n-o scriu. 


M-am ridicat, am coborât la parter şi l-am întrebat pe 
portar dacă este vreun loc unde să pot scrie puţin de mână. M- 
a dus la o masă splendidă de la palierul primului etaj. Fusese 
masa de lucru a lui Rudyard Kipling, mi-a spus el cu o 
mândrie poate justificată. Am fost puţin intimidat de această 
informaţie, însă era un loc liniştit şi masa părea îndeajuns de 
primitoare; oferea cel puţin o suprafaţă de lucru mare cât un 
acru din lemn de cireş. Bând o ceaşcă după alta de ceai 
(consumam litri întregi de ceai când scriam... atunci când nu 
beam bere, desigur), am umplut şaisprezece pagini dintr-un 
blocnotes. Chiar îmi place să scriu de mână; singura problemă 
e că, odată ce mă pornesc, nu pot ţine pasul cu rândurile de 
text care mi se formează în minte şi devin ilizibil. 

Când am hotărât că e timpul să pun punct, am trecut prin 
antreu pentru a-i mulțumi din nou portarului că mă lăsase să 
folosesc frumoasa masă a domnului Kipling. „Mă bucur mult 
că v-aţi simţit bine“, a răspuns. Avea pe buze un zâmbet vag şi 
nostalgic, de parcă l-ar fi cunoscut personal pe scriitor. „De 
fapt, Kipling acolo a şi murit. De-un atac cerebral. În timp ce 
scria.“ 

M-am întors în cameră să prind câteva ore de somn, 
gândindu-mă cât de des primim informaţii de care pur şi 
simplu ne-am putea lipsi. 

Titlul provizoriu al poveştii mele, care credeam că va fi o 
nuvelă cam de treizeci de mii de cuvinte, era Ediţia Annie 
Wilkes. Când mă aşezasem la frumoasa masă de scris a 
domnului Kipling, aveam clară în minte schema situaţiei: 
scriitor invalid, admiratoare psihopată. În momentul acela 
povestea adevărată încă nu exista (ei bine, exista, dar ca 
relicvă îngropată - mai puţin cele şaisprezece pagini scrise de 
mână - în pământ), însă nu simţeam nevoia să ştiu povestea 
pentru a începe lucrul. Localizasem fosila; restul, ştiam, era 
doar o chestiune de-a săpa cu atenţia cuvenită. 

Nu exclud că ceea ce dă roade pentru mine să rodească la 
fel de bine şi pentru voi. Dacă vă simțiți înrobiți (sau 
intimidaţi) de tirania obositoare a firului călăuzitor şi de 
carnețelul plin de „însemnări des-pre personaje“, asta s-ar 


putea să vă elibereze. În cel mai rău caz, vă va atrage atenţia 
spre ceva mai interesant decât Dezvoltarea Intrigii. 

(Un corolar amuzant: cel mai mare susținător al Dezvoltării 
Intrigii din secolul nostru s-ar putea să fie Edgar Wallace, un 
mercenar al scrisului din anii douăzeci. Wallace a inventat - şi 
brevetat - un dispozitiv numit Roata Intrigii Edgar Wallace. 
Dacă te aflai într-un punct mort al Dezvoltării Intrigii sau 
dacă aveai nevoie imediat de-o Lovitură de Scenă, învârteai 
pur şi simplu Roata Intrigii şi citeai ce apărea în ferestruică: „o 
sosire neprevăzută“, de exemplu, sau „eroina îşi declară 
iubirea“. Se pare că drăciile astea s-au vândut ca pâinea 
caldă.) 

Pe când terminasem acea primă sesiune de scris la Brown's 
Hotel, cea în care Paul Sheldon se trezeşte pentru a se vedea 
prizonierul lui Annie Wilkes, credeam că ştiu ce urmează să se 
întâmple. Annie urma să-i ceară lui Paul să mai scrie un 
roman care s-o aibă ca protagonistă pe Misery Chastain, 
îndrăgita lui femeie fatală, un roman numai pentru ea. După 
câteva refuzuri, Paul avea desigur să accepte (o infirmieră 
psihopată, îmi spuneam, putea fi foarte convingătoare). Annie 
i-ar fi mărturisit că intenționa să-şi sacrifice pentru acest 
proiect mult iubita scroafă, pe Misery. Întoarcerea lui Misery 
avea să fie, i-ar fi explicat ea, o operă unică: un manuscris 
olograf legat în piele de porc! 

În punctul acesta povestea se întrerupea, socoteam eu, şi 
reveneam la locuința izolată din Colorado a lui Annie, după 
şase sau opt luni, pentru finalul-surpriză. 

Paul a dispărut, camera lui de convalescență a fost 
transformată într-o alta în memoria lui Misery Chastain, dar 
scroafa Misery e încă teafără şi nevătămată, grohăind liniştită 
în cocina ei de lângă grajd. Pe pereţii „Camerei Misery“ sunt 
coperte de cărți, instantanee luate din filmele cu Misery, poze 
cu Paul Sheldon, poate chiar şi un titlu de ziar care spune 
CELEBRU SCRIITOR ÎNCĂ DISPĂRUT. În mijlocul camerei, 
atent scoasă în evidență de-o rază de lumină, este o singură 
carte aşezată pe-o măsuţă (o masă din lemn de cireş, desigur, 
în onoarea domnului Kipling). Aceasta este Ediţia Annie 


Wilkes a întoarcerii lui Misery. Legătura e foarte elegantă, aşa 
cum trebuie să fie; pielea e cea a lui Paul Sheldon. lar Paul? 
Oasele lui ar putea fi îngropate în spatele grajdului, dar mi se 
părea mai plauzibil ca părțile mai gustoase să le fi mâncat 
scroafa. 

Nu era rău şi ar fi ieşit o poveste destul de bună (nu însă şi 
un roman la fel de bun; nimănui nu-i place să-i țină pumnii 
unui tip cale de trei sute de pagini doar ca să descopere că, 
între capitolele şaisprezece şi şaptesprezece, l-a mâncat 
porcul), dar nu aşa au mers lucrurile în cele din urmă. Paul 
Sheldon s-a dovedit a fi un om mult mai inventiv decât l-am 
crezut eu la început, iar încercările sale de-a face pe 
Şeherezada pentru a-şi salva viața mi-au oferit ocazia să spun 
unele lucruri despre puterea eliberatoare a scrisului, lucruri 
pe care le simțeam de mult timp, dar cărora nu le dădusem 
niciodată glas. Annie s-a dovedit şi ea a fi mai complexă decât 
mi-o imaginasem la început şi mi-a plăcut foarte mult să scriu 
despre ea - o femeie care, când venea vorba de înjurături, nu 
reuşea să spună mai mult decât „răsfățat cockadoodie“, dar 
care nu avea absolut nici-o reţinere să-i reteze piciorul 
scriitorului său preferat atunci când acesta a încercat să 
scape de ea. În cele din urmă, am rămas cu impresia că Annie 
e un personaj față de care trebuie să simți milă în aceeaşi 
măsură ca şi teamă. Şi niciun amănunt sau incident din 
poveste n-a ieşit dintr-o intrigă dinainte gândită; au fost 
elemente organice, fiecare iscându-se în mod natural din 
situația inițială, fiecare reprezentând o parte nedescoperită a 
fosilei. Pe vremea când eram amorțit de droguri şi alcool mare 
parte din timp, m-am simţit în al nouălea cer scriind cartea 
aceea. 

Jocul lui Gerald şi Fata care-l iubea pe Tom Gordon sunt 
celelalte două romane bazate strict pe situație. Dacă Misery e 
„două personaje într-o casă“, atunci Gerald e „o singură femeie 
într-un dormitor“ şi Fata care-l iubea pe Tom Gordon este „o 
fetiță rătăcită în pădure“. Cum v-am spus, am scris romane 
gândite dinainte, dar rezultatele, în cărți precum Insomnia şi 
Rose Madder, n-au fost destul de convingătoare. Acestea sunt 


(oricât de mult m-ar durea s-o recunosc) romane rigide, 
forțate. Singurul roman bazat pe intrigă de care sunt într- 
adevăr mulțumit este Zona moartă, (şi, cu toată sinceritatea, 
trebuie să spun că-mi place extraordinar de mult). O carte 
care pare planificată - O mână de oase - se bazează de fapt tot 
pe situație: „scriitor văduv într-o casă bântuită“. Povestea de 
fundal din O mână de oase este de-un gotic satisfăcător (cel 
puţin, aşa cred) şi foarte complexă, dar niciunul dintre 
amănuntele ei n-a fost premeditat. Istoria locului numit 
simplu TR-90 şi povestea celor pe care le punea la cale soția 
scriitorului văduv Mike Noonan în ultima vară a vieţii sale au 
apărut spontan - toate acele amănunte făceau parte din fosilă, 
cu alte cuvinte. 

O situaţie suficient de puternică lasă fără sens problema 
intrigii, iar asta-mi convine de minune. Cele mai interesante 
situații pot fi de obicei exprimate sub forma întrebărilor care 
încep cu ți dacă: 

Şi dacă vampirii ar invada un sătuc din Noua Anglie? 
(Salem 's Lot) 

Şi dacă un polițist dintr-un oraş izolat din Nevada ar lua-o 
razna şi-ar începe să-i omoare pe toți oamenii cu care dă 
ochii? (Desperation) 

Şi dacă o menajeră bănuită de-o crimă pentru care n-a fost 
incriminată (uciderea soțului ei) ar fi suspectată pentru o 
crimă pe care n-a comis-o (uciderea angajatoarei ei)? (Dolores 
Claiborne) 

Şi dacă o tânără mamă şi fiul ei ar rămâne blocaţi într-o 
maşină defectă atacată de-un câine turbat? (Cujo) 

Toate acestea sunt situații care mi-au trecut prin gând - în 
timp ce făceam duş, conduceam, îmi făceam plimbarea zilnică 
- şi pe care le-am transformat într-un final în cărţi. În niciun 
caz n-au fost opere plănuite, nici măcar în limita unei singure 
însemnări mâzgălite pe-o bucată de hârtie, deşi unele dintre 
poveştile acestea (Dolores Claiborne, de pildă) sunt aproape la 
fel de complexe precum cele pe care le găsiți în romanele 
polițiste. Vă rog să ţineţi minte, totuşi, că există o uriaşă 
diferență între poveste şi intrigă. Povestea e cinstită şi loială; 


intriga e schimbătoare şi e mai bine să rămână sub arest la 
domiciliu. 

Fiecare dintre romanele rezumate mai sus a trecut desigur 
printr-un proces de uniformizare şi îmbogăţire, dar 
majoritatea elementelor existau încă de la început. „Un film ar 
trebui să se nască deja construit în linii mari“, mi-a spus 
editorul de imagine Paul Hirsch. Acelaşi lucru e valabil şi 
pentru cărți. Cred că se întâmplă rar ca incoerența şi-o 
narațiune searbădă să poată fi îndreptate printr-o operațiune 
atât de blândă cum e prima rescriere. 

Cartea de față nu e un manual, aşa încât nu găsiți aici 
multe exerciții, dar vreau să vă ofer unul acum, în caz că aveţi 
impresia că toată vorbăria asta despre situaţia care ţine locul 
intrigii nu e decât o mare balivernă. Vă voi arăta unde se află 
o fosilă. Datoria voastră e să scrieți cinci sau şase pagini de 
narațiune spontană, care să aibă ca subiect această fosilă. 
Altfel spus, vreau să săpaţi după oase şi să vedeți cum arată 
ele. Cred că s-ar putea să fiți foarte surprinşi şi încântați de 
rezultate. Sunteţi gata? Îi dăm drumul. 

Toată lumea cunoaşte amănuntele fundamentale ale 
poveştii următoare; cu mici variațiuni, pare să nu treacă 
săptămână fără să apară cu punctualitate în paginile de 
cronică neagră ale ziarelor. O femeie - să-i spunem Jane - se 
mărită cu un bărbat inteligent, spiritual şi pulsând de 
magnetism sexual. O să-i spunem tipului Dick; cel mai 
freudian nume din lume't:. Din păcate, Dick are o parte 
întunecată. E irascibil, extrem de posesiv, poate chiar (veţi 
descoperi asta după cum vorbeşte şi se comportă) paranoic. 
Jane încearcă din toate puterile să treacă cu vederea defectele 
lui Dick şi să facă mariajul să funcționeze (de ce încearcă atât 
de tare e tot un lucru pe care-l veți descoperi; va veni ea pe 
scenă şi vă va spune). Au împreună un copil şi, pentru o 
vreme, situația pare să se îmbunătățească. Apoi, când fetița 
are în jur de trei ani, şirul de abuzuri şi gelozii se reia. 
Abuzurile sunt verbale la început, apoi fizice. Dick e convins că 
Jane se culcă cu altcineva, poate un coleg de la serviciu. E 
cineva în mod special? Nu ştiu şi nu-mi pasă. În cele din 


urmă, s-ar putea să vă spună Dick pe cine bănuieşte. Dac-o 
va face, vom afla cu toţii, nu-i aşa? 

Într-un sfârşit, sărmana de Jane nu mai poate suporta. 
Divorţează de netrebnic şi primeşte custodia fiicei lor, micuța 
Nell. Dick începe s-o urmărească. Jane reacționează obținând 
un ordin judecătoresc împotriva lui, un document la fel de 
folositor ca un parasolar în timpul uraganului, după cum v-ar 
spune orice femeie maltratată. În cele din urmă, după un 
incident pe care-l veţi scrie în detalii vii şi înfricoşătoare - o 
bătaie în public, poate - Richard Netrebnicul este arestat şi 
trimis la închisoare. Toate astea ţin de povestea de fundal. 
Depinde de voi în ce mod o prelucrațţi - şi cât prelucrațţi din ea. 

În orice caz, nu e vorba de-o situaţie. Situaţia acum 
urmează. 

Într-o zi, cu puţin după încarcerarea lui Dick, Jane se duce 
s-o ia pe micuța Nell de la creşă şi-o însoţeşte acasă la o 
prietenă unde are loc o petrecere de aniversare. Jane se 
întoarce apoi acasă, de abia aşteptând să aibă parte de două 
sau trei ore de linişte şi pace. Poate, îşi spune ea, voi trage un 
pui de somn. Locuieşte într-o casă, nu într-un apartament, 
chiar dacă e o femeie tânără care munceşte - aşa cere situația. 
Cum de-şi permite casa şi cum de are după-masa liberă sunt 
lucruri pe care vi le va spune povestea şi care vor părea atent 
ticluite dacă găsiți explicaţii valabile (poate că e-a părinților 
casa; poate e a unor rude sau prieteni care i-au lăsat-o să 
aibă grijă de ea; poate e vorba de cu totul altceva). 

Când intră, ceva o deranjează, ceva nedesluşit, ceva care o 
nelinişteşte. Nu reuşeşte să-şi dea seama despre ce e vorba şi- 
şi spune că e doar nervozitate, urmele lăsate de cei cinci ani de 
infern trăiţi împreună cu Domnul Simpatie. Ce altceva ar 
putea fi? În definitiv, Dick e bine ferecat. 

Înainte să se întindă puţin în pat, Jane se hotărăşte să-şi 
facă un ceai de plante şi să urmărească ştirile. (Puteţi folosi 
mai târziu ibricul acela cu apă fiartă de pe aragaz? Poate, 
poate.) Ştirea principală din cadrul Ştirilor de la ora trei e un 
şoc: în dimineața aceea, trei bărbați au evadat din închisoarea 
oraşului, omorând un gardian. Doi dintre cei trei criminali au 


fost prinşi aproape imediat, dar al treilea încă se află în 
libertate. Niciunui prizonier nu i se precizează identitatea (nu 
în telejurnalul acela, cel puţin), dar Jane, stând în casa goală 
(pentru care veți avea deja o explicaţie plauzibilă), ştie fără 
umbră de îndoială că unul dintre ei e Dick. Ştie pentru că în 
sfârşit a identificat sursa acelei nelinişti pe care a încercat-o în 
antreu. Era mirosul, încă nu complet risipit, de Vitalis, o 
loțiune pentru păr. Loţiunea lui Dick. Jane stă în fotoliu, cu 
muşchii muiaţi de spaimă, incapabilă să se ridice. Şi, când 
aude paşii lui Dick începând să coboare scările, îşi spune: 
„Numai Dick şi-ar fi dat cu loţiune prin păr până şi-n 
închisoare.“ Trebuie să se ridice, trebuie să fugă, dar nu se 
poate mişca... 

E-o poveste frumuşică, nu? Aşa cred, dar nu e tocmai 
deosebită. Cum am arătat deja, FOSTUL SOȚ ÎŞI BATE (SAU 
UCIDE) FOSTA SOŢIE e-o ştire pe care, trist, dar adevărat, o 
regăsim în ziare o dată la două săptămâni. Ce vreau să faceți 
în acest exercițiu este să inversați sexul protagonistului cu cel 
al antagonistului înainte să începeţi să dezvoltați în scris 
situația: faceți ca persecutorul să fie fosta soție, cu alte 
cuvinte (poate că în loc de închisoare a evadat dintr-un azil de 
boli mintale), iar victima să fie soțul. Povestiţi fără a stabili 
nimic dinainte - lăsaţi-vă purtaţi de situație şi de această 
neaşteptată inversare a rolurilor. Prevăd că veți ajunge mai 
mult decât fericiți la liman... asta, desigur, dacă veți fi sinceri 
cu felul în care vorbesc şi se comportă personajele voastre. 
Sinceritatea manifestată în scris compensează multe defecte 
stilistice, cum demonstrează operele scriitorilor de proză de 
lemn precum Theodore Dreiser şi Ayn Rand, însă minciuna 
este cel mai mare păcat ireparabil. Mincinoşii prosperă, nu 
încape vorbă, dar numai cei care înoată în marea largă, 
niciodată cei care coboară în jungla creației adevărate, unde 
trebuie să-ți croieşti anevoie cărarea cuvânt cu cuvânt. Dacă 
începeți să minţiți despre ceea ce cunoaşteţi şi simțiți când 
sunteți acolo jos, totul se năruie. 

Când terminați exercițiul, treceţi pe la 
www .stephenking.com şi spuneți-mi cum v-a ieşit. Nu vă pot 


promite că voi citi toate răspunsurile, dar vă pot promite că voi 
citi cu mare interes măcar unele dintre aventurile voastre. 
Sunt curios ce fel de fosilă ați dezgropat şi cât de mult din ea 
ați reuşit să recuperațţi în stare intactă. 


6 


Descrierea e cea care-i oferă cititorului o participare 
senzorială în poveste. Descrierea reuşită e-o tehnică ce se 
învaţă, unul dintre principalele motive pentru care nu puteţi 
reuşi decât dacă citiți şi scrieți mult. Vedeţi voi, nu-i doar o 
chestiune de cum se face; e şi o chestiune de cât de mult. 
Lectura vă va ajuta să răspundeți la cât şi doar pagini după 
pagini de scriitură vă vor ajuta să înțelegeți cum. Puteţi învăța 
numai practicând. 

Descrierea începe cu vizualizarea a ceea ce vreți să vadă 
cititorul. Se încheie cu transpunerea pe pagină a ceea ce vedeți 
în minte. Nu e nici pe departe uşor. Cum am spus, am auzit 
cu toții pe cineva afirmând: „Mamă, a fost atât de minunat 
(sau oribil/ciudat/distractiv)... că pur şi simplu n-o pot 
descrie!“ Dacă vreţi să fiți scriitori de succes, trebuie să o 
puteți descrie şi încă într-un fel care să-i facă pe cititori să ia 
parte trup şi suflet la poveste. Dacă puteţi face asta, veți fi 
răsplătiți pentru munca depusă, şi încă pe bună dreptate. 
Dacă nu puteţi, veți strânge o mulțime de scrisori de refuz şi 
poate vă veți gândi serios la o carieră în fascinanta lume a 
telemarketing-ului. 

O descriere săracă îi lasă cititorului o senzaţie de 
dezorientare şi miopie. O descriere prea bogată îl îngroapă în 
detalii şi imagini. Trucul e să găsiţi fericita cale de mijloc. E la 
fel de important să ştiţi ce să descrieți şi ce poate fi lăsat 
deoparte în timp ce sunteți ocupați cu obiectivul vostru 
principal, şi anume acela de a spune o poveste. 

Eu nu mă dau prea tare în vânt după o scriitură care 
descrie exhaustiv caracteristicile fizice ale oamenilor din 
poveste şi felul cum sunt îmbrăcați (inventarul vestimentar mi 
se pare deosebit de iritant; dacă vreau să citesc descrieri ale 


obiectelor vestimentare, pot oricând să citesc un catalog J. 
Crew). Nu-mi amintesc multe cazuri când să fi simţit că 
trebuie neapărat să descriu felul în care arată oamenii dintr-o 
povestire de-a mea - prefer să-l las pe cititor să le atribuie 
fizionomia, alura corporală, dar şi vestimentația. Dacă vă 
spun că eroina romanului Carrie e-o liceana exclusă de 
ceilalți, plină de coşuri şi că poartă haine uzate, cred că puteți 
face voi restul, nu-i aşa? Nu e nevoie să vă ofer eu o descriere 
completă, coş cu coş şi fustă cu fustă. În definitiv, cu toţii ne 
amintim unul sau mai mulți colegi ratați din liceu; dacă vi-l 
descriu pe al meu, al vostru rămâne pe dinafară şi pierd puţin 
din acea legătură de înțelegere reciprocă pe care doresc s-o 
stabilesc între noi. Descrierea începe în imaginaţia scriitorului, 
dar ar trebui să se termine în aceea a cititorului. Când vine 
vorba să pui asta în practică, scriitorul e mult mai norocos 
decât cineastul, care e aproape întotdeauna constrâns să 
arate prea mult... inclusiv, în nouă din zece cazuri, fermoarul 
de pe spatele monstrului. 

Eu cred că, pentru a-i da cititorului senzația că se află 
efectiv înăuntrul poveştii, locul şi atmosfera sunt mult mai 
importante decât descrierea fizică a protagoniştilor. Nu cred 
nici că descrierea fizică ar trebui să fie o scurtătură pentru 
definirea personajului. Aşa că, lăsați-mă în pace, vă rog, cu 
„pătrunzătorii şi inteligenţii ochi albaştri“ ai eroului şi cu a sa 
„bărbie proeminentă şi sigură“; la fel şi cu „pomeţii aroganţi“ 
ai eroinei. Acestea sunt exemple de tehnică proastă şi de 
scriitură uşoară, echivalentul tuturor acelor adverbe 
obositoare. 

Pentru mine, o descriere bună constă din câteva amănunte 
bine alese, care să înlocuiască tot restul. În majoritatea 
cazurilor, aceste amănunte vor fi primele care să vă vină în 
minte. Cu siguranță, sunt bune pentru început. Dacă vă 
hotărâți mai târziu că ați vrea să schimbaţi, să adăugaţi sau 
să ştergeţi, o puteţi face - pentru asta s-a inventat rescrierea. 
Dar cred că veţi descoperi că, în cele mai multe cazuri, primele 
amănunte pe care le-aţi vizualizat sunt cele mai sincere şi cele 
mai bune. Trebuie să ţineţi minte (şi lecturile vă vor dovedi-o 


în repetate rânduri, dacă veţi începe să aveţi îndoieli) că e la fel 
de uşor să oferi prea multe detalii ca şi să oferi prea puţine. 
Probabil chiar mai uşor. 

Unul dintre restaurantele mele preferate din New York e 
Palm 'Too de pe Second Avenue, unde se servesc cu predilecție 
fripturi. Dacă mă hotărăsc să plasez o scenă într-un astfel de 
loc, fără-ndoială că aş scrie despre unul cunoscut, căci am 
fost la Palm Too de destule ori până acum. Înainte să mă 
aştern la scris, aş zăbovi o clipă să-mi creez din amintire o 
imagine a localului, să-l văd cu ochiul minţii, un ochi a cărui 
vedere devine tot mai clară cu cât e mai mult folosit. Îi spun 
ochi al minţii pentru că aceasta e expresia cu care suntem 
obişnuiţi cu toţii, dar ceea ce vreau să fac, de fapt, este să-mi 
pun în acțiune toate simțurile. Căutarea aceasta prin amintire 
va fi scurtă, dar intensă, un fel de rememorare hipnotică. Şi, 
aşa cum se întâmplă în cazul hipnozei adevărate, veți 
descoperi că aceasta vă va reuşi mai bine cu cât veţi încerca s- 
o faceți mai des. 

Primele patru lucruri care-mi vin în minte când mă gândesc 
la Palm Too sunt: (a) întunecimea barului şi luminozitatea 
contrastantă a oglinzii din spatele barului, care atrage şi 
reflectă lumina din stradă; (b) rumeguşul de pe jos; (c) 
caricaturile comice de pe pereţi; (d) mirosul de biftec şi peşte 
fript. 

Dacă mă gândesc mai mult, îmi vin în minte alte lucruri 
(ceea ce nu-mi amintesc voi inventa - în timpul procesului de 
vizualizare, realitatea şi ficțiunea se întrepătrund), dar nu am 
nevoie de altceva. Nu mergem în vizită la Taj Mahal şi nici nu 
vreau să vă vând localul. E important să ţineţi minte că, 
oricum, obiectivul nu e locul de desfăşurare a poveştii, ci 
povestea însăşi - obiectivul este întotdeauna povestea. Mie (şi 
nici vouă) nu-mi va servi cu nimic să mă pierd în desişul 
descrierii doar pentru că ar fi uşor de făcut. Avem altă carne 
de peşte (sau de vită) de fript. 

Ținând cont de asta, iată un exemplu de naraţiune care-l 
poartă pe personaj la Palm Too: 


„Taxiul opri în față la Palm Too la patru fără un sfert, într-o după-amiază 
luminoasă de vară. Billy îl plăti pe şofer, păşi pe trotuar şi aruncă o 
privire pe furiş în jur, căutându-l pe Martin. Nu-l zări. Mulțumit, intră. 
După luminozitatea înfierbântată de pe Second Avenue, Palm Too era 
întunecat ca o grotă. Oglinda din spatele barului prindea o parte din 
strălucirea străzii şi scânteia în semiîntuneric ca un miraj. Pentru un 
moment a fost tot ceea ce Billy a reuşit să vadă, apoi ochii au început să i 
se obişnuiască. La bar erau câțiva băutori solitari. Dincolo de ei, şeful de 
sală, cu nodul de la cravată desfăcut şi cu manşetele cămăşii sumese, aşa 
încât i se vedeau încheieturile păroase, stătea de vorbă cu barmanul. Incă 
mai era rumeguş presărat pe podea, observă Billy, de parcă ar fi fost un 
local ilegal din anii douăzeci, şi nu un restaurant al noului mileniu în care 
nu aveai voie să fumezi, darămite să scuipi gogoloaie de tutun printre 
icioare. lar desenele care umpleau pereţii - caricaturi ale politicienilor 
ocali decupate din paginile ziarelor mondene, ale ziariştilor ieşiţi de mult 
la A cat sau înecaţi în alcool, ale unor celebrităţi pe care îţi venea greu 
să le recunoşti - încă îşi afişau veselia până sus la tavan. În aer se simţea 
aroma de biftec şi ceapă prăjită. Totul era la fel ca întotdeauna. 
Şeful de sală a făcut un pas în față. 
mA i ajuta, domnule? Sala de mase nu se deschide înainte de şase, dar 
arul... 
-— [| caut pe Richie Martin, zise Billy.“ 


Sosirea lui Billy cu taxiul e narațiune - acțiune, dacă vă 
place mai mult cuvântul. Ce urmează după ce trece pragul 
restaurantului este în linii mari o descriere pură. Am inclus 
aproape toate amănuntele care mi-au venit în minte când mi- 
am căutat amintirile legate de adevăratul Palm Too şi am mai 
adăugat câteva de la mine - şeful de sală surprins înainte să 
intre în serviciu mi se pare bunicel; îmi plac cravata desfăcută 
şi manşetele sumese pentru a i se vedea încheieturile păroase. 
E ca o fotografie. Lipseşte doar mirosul de peşte, iar asta 
pentru că era mai puternic mirosul de ceapă. 

Ne întoarcem la firul poveştii cu un scurt fragment de 
narațiune (şeful de sală păşeşte în față spre mijlocul scenei), 
apoi intervine dialogul. Vedem deja cu limpezime unde ne 
aflăm. Aş mai fi putut adăuga o mulțime de detalii - 
îngustimea camerei, Tony Bennett din difuzoare, abțibildul 
Yankees de pe masa de marcat - dar cu ce folos? Când vine 
vorba de aşezarea în scenă şi de tot soiul de descrieri, o masă 
valorează cât un banchet. Vrem să ştim dacă Billy l-a găsit pe 
Richie Martin - asta-i povestea pentru care am dat douăzeci şi 
patru de dolari. O descriere mai amplă a restaurantului ar fi 
încetinit ritmul acelei poveşti, deranjându-ne poate destul cât 
să spulberăm vraja pe care o poate ţese ficțiunea de calitate. 
În multe cazuri, când un cititor lasă o poveste deoparte pentru 


că „a început să plictisească“, plictisul a apărut pentru că 
scriitorul s-a lăsat fermecat de propriile puteri descriptive şi şi- 
a pierdut din vedere prioritatea, adică să țină mingea în 
mişcare. Dacă cititorul vrea să ştie mai multe despre Palm Too 
decât află din paragraful de mai sus, se poate duce să-l 
viziteze data viitoare când este în New York sau să ceară săi 
se trimită o broşură. Eu am vărsat deja destulă cerneală 
pentru a lăsa să se înțeleagă că Palm Too va fi un element 
important al decorului în poveste. Dacă se dovedeşte că nu e 
aşa, la rescriere aş face bine să reduc descrierea cu câteva 
rânduri. Fără îndoială, n-o pot păstra doar pe baza faptului că 
e bună; trebuie să fie bună, dacă sunt plătit să scriu. Nu sunt 
plătit în schimb să mă mângâi singur pe cap. 

Există o descriere directă („câţiva băutori solitari“) şi o 
descriere puţin mai poetică („Oglinda din spatele barului... 
scânteia în semiintuneric ca un miraj) în paragraful 
descriptiv central despre Palm Too. Amândouă sunt bune, dar 
mie-mi place cea figurativă. Folosirea comparațţiei şi-a altor 
tehnici de limbaj figurativ este una dintre principalele plăceri 
ale ficţiunii - atunci când o citeşti, dar şi când o scrii. Când e 
reuşită, o comparaţie ne încântă cam aşa cum o face 
întâlnirea cu un vechi prieten într-o mulțime de străini. 
Comparând două obiecte aparent separate - un bar cu o grotă, 
o oglindă cu un miraj - suntem uneori capabili să vedem un 
lucru vechi într-un fel nou şi viu.'*2: Chiar dacă rezultatul ţine 
doar de claritate, şi nu de frumusețe, cred că scriitorul şi 
cititorul participă împreună la un fel de magie. Poate sună 
puțin pompos, dar aşa e - asta cred eu. 

Când o comparaţie sau o metaforă nu funcționează, 
rezultatele sunt uneori comice şi alteori stânjenitoare. Recent, 
într-un roman în curs de publicare, căruia însă prefer să nu-i 
dau titlul, am citit următoarea frază: „Şedea imperturbabil 
alături de cadavru, aşteptându-l pe medicul legist răbdător ca 
un om care aşteaptă un sandvici cu carne de curcan.“ Dacă 
există o legătură clarificatoare aici, eu n-am reuşit s-o 
stabilesc. Prin urmare, am închis cartea fără să continui 
lectura. Dacă un scriitor ştie ce face, sunt pregătit să-i fiu 


alături până la capăt. Dacă nu ştie... ei bine, am trecut deja de 
cincizeci de ani şi sunt o mulțime de cărți de citit. Nu am timp 
de irosit cu cele prost scrise. 

Comparaţia fără efort e doar una dintre posibilele capcane 
ale limbajului figurativ. Cea mai comună - şi, din nou, să cazi 
în această capcană se poate uşor explica prin faptul că n-ai 
citit destul - este folosirea comparațţiilor, metaforelor şi 
imaginilor clişeizate. „Fugea ca un nebun“, era frumoasă „ca o 
zi de vară“, era „tare ca un taur“, Bob se luptă „ca un tigru“... 
nu-mi irosiți timpul (şi nici pe al altora) cu astfel de treburi 
răsuflate. Vă face să păreţi fie leneşi, fie neştiutori. Reputația 
voastră de scriitori nu are decât de pierdut. 

Comparaţiile care mi-au plăcut întotdeauna, că veni vorba, 
provin din romanele polițiste ale anilor patruzeci şi cincizeci, şi 
de la descendenții literari ai scriitorilor „fără scrupule“. Printre 
preferatele mele se numără: „Era mai întuneric ca-ntr-o 
căruță de găoaze“ (George V. Higgins) şi „Am aprins o ţigară 
[care] avea gustul batistei unui instalator“ (Raymond 
Chandler). 

Cheia unei descrieri reuşite începe cu o imagine mentală 
clară şi se sfârşeşte cu o scriitură clară, care face uz de 
imagini proaspete şi-un vocabular simplu. În privinţa aceasta, 
eu mi-am început lecţiile citindu-i pe Chandler, Hammett şi 
Ross MacDonald; mi-am dezvoltat poate un respect şi mai 
mare pentru forța unui limbaj compact şi descriptiv citind T.$. 
Eliot (acele gheare roase ce fugeau pe fundul oceanului; acele 
lingurițe pentru cafea) şi William Carlos Williams (găini albe, o 
roabă roşie, prunele din frapieră, atât de dulci şi atât de reci). 

Ca în toate celelalte aspecte ale artei narative, veți deveni 
mai buni exersând, însă exercițiul nu vă va face niciodată 
perfecţi. De ce ar face-o? Unde ar mai fi distracţia? Şi, cu cât 
încercați mai mult să fiți clari şi simpli, cu atât veți învăța mai 
bine cum stau lucrurile cu complexitatea dialectului 
american. E alunecos, scumpii mei; ah, e al naibii de alunecos. 
Puneți arta în practică ținând mereu cont că datoria voastră 
este să spuneți ceea ce vedeţi, după care să mergeţi mai 
departe cu povestea. 


7 


Haideţi să vorbim acum puţin despre dialog, partea vorbită 
a programului nostru. Dialogul e cel care dă glas distribuției 
voastre şi e crucial în definirea personajelor - numai acțiunile 
ne spun mai multe despre cum sunt ele, iar vorbirea directă e 
vicleană: ceea ce spun oamenii le trădează deseori trăsăturile 
în feluri de care ei înşişi n-au absolut nici-o idee. 

Îmi puteţi spune prin intermediul narațiunii directe că 
personajul vostru principal, Domnu' Butts, nu s-a descurcat 
niciodată bine la şcoală, dar puteţi transmite acelaşi lucru, şi 
într-un fel mult mai viu, prin vorbire directă... iar una dintre 
regulile de bază ale ficţiunii de calitate este să nu spună 
niciodată un lucru dacă nu-l poate arăta: 


„ Tu ce crezi? întrebă băiatul. 

Râcâi în pământ cu un băț fără să ridice privirea. Ceea ce desenase putea 
fi o minge sau o planetă, sau doar un cerc. 

- Crezi că pământul se-nvârte în jurul soarelui, cum se spune? 

- Nu ştiu cum se spune, răspunse Domnu' Butts. lo n-am studiat niciodată 
ce zice unu' sau altu, pencă unu-ţi zice-un lucru ş-altu-ți zice altceva 
pân'ce te doare capu' şi-ţi pierzi aminitu . 

— Ce-nseamnă aminitf întrebă băiatul. 

— Nu termini niciodată cu întrebările! exclamă Domnu' Butts. 

Inşfacă bățul din mâna băiatului şi-l rupse. 

— Aminitu-l ai în stomac cân' e timpu' să mănânci! Numa' de nu eşti 
beteag! Şi oamenii zic că io-s ignorant! 

- O, apetit, spuse placid băiatul şi reîncepu să deseneze, de data aceasta 
cu degetul.“ 


Un dialog bine întors din condei va spune dacă un personaj 
este inteligent sau prost (Domnu' Butts nu e neapărat un idiot 
doar pentru că nu ştie să spună apetit, trebuie să-l mai 
ascultăm înainte să ne decidem asupra acestui lucru), sincer 
sau mincinos, amuzant sau vulgar. Dialogul bun, cum este cel 
al lui George V. Higgins, Peter Straub sau Graham Greene, e-o 
încântare la lectură; dialogul prost ucide însă. 

Scriitorii au diferite niveluri de pricepere când vine vorba de 
dialog. În această privință, priceperea voastră poate fi 
îmbunătățită, dar, cum a spus cândva un mare om (de fapt, 
era Clint Eastwood): „Omul trebuie să-şi cunoască propriile 


limite.“ H.P. Lovecraft era un geniu când venea vorba de 
poveşti macabre, însă nu se pricepea deloc la dialoguri. Pare s- 
o fi ştiut şi el, pentru că dintre milioanele de cuvinte folosite în 
proză, mai puţin de cinci mii alcătuiesc dialoguri. Următorul 
pasaj din Culoarea venită din spațiu, în care un ţăran aflat pe 
moarte explică prezența extraterestră ce i-a invadat fântâna, 
ilustrează bine problema pe care o avea Lovecraft cu 
dialogurile. Dragii mei, oamenii pur şi simplu nu vorbesc aşa, 
nici măcar pe patul de moarte: 


„- Nimic... nimic... culoarea... arde... rece şi udă... da' arde... trăieşte-n 
fântână... am văzut-o... un fel de fum.. iegzact ca florile” primăvara 
trecută... fântâna strălucea noaptea... tot ce are viață... sorbea viața din 
tot... în piatră... tre' să fi venit în piatra aia... a otrăvit tot locu... nu ştu 
ce vrea.. . treaba aia rotundă pe care-a scos-o din piatră ăia de la colegiu... 

avea aceeaşi culoare... iegzact aceeaşi, ca florile şi plantele... seminţe.. 

am văzut-o prima oară săptămâna asta... îți ia minţile ş-apoi te ia cu 
totu'... te arde tot... a venit dintr-un loc unde lucrurile nu e cum îs 


acilea... aşa a zis unu' din profesorii ăia... «93 


Şi aşa mai departe, în răbufniri eliptice de informaţii atent 
construite. E greu de spus ce nu e bine în dialogul lui 
Lovecraft dincolo de ceea ce e evident: e prea lung şi lipsit de 
viață, plin de exprimări rudimentare („un loc unde lucrurile 
nu e cum îs acilea“). Când un dialog e bun, o ştim. Ştim şi 
când nu e bun - ne zgârie auzul ca un instrument muzical 
prost acordat. 

Lovecraft era indiscutabil un snob afectat de-o timiditate 
patologică (dar şi un rasist inveterat, ale cărui povestiri sunt 
pline de africani siniştri şi de genul acela de evrei complotişti 
care-l preocupau atât de mult pe unchiul meu Oren după 
patru sau cinci beri), genul de scriitor care întreține o 
corespondență bogată, dar întâmpină dificultăţi să stabilească 
raporturi personale directe cu cei din jurul lui - dacă ar trăi 
astăzi, probabil că prezența lui s-ar resimți cel mai puternic în 
tot soiul de chat-room-uri pe internet. Dialogul e abilitatea 
deprinsă cel mai bine de oamenii cărora le place să discute şi 
să-i asculte pe alţii - mai ales să asculte, învățând accentele, 
ritmurile, dialectele şi argourile diferitelor grupuri sociale. 
Singuraticii precum Lovecraft îl scriu deseori prost sau cu 


atenția cuiva care compune într-o altă limbă decât limba sa 
maternă. 

Nu ştiu dacă romancierul contemporan John Katzenbach e 
sau nu un singuratic, dar romanul său Războiul lui Hart 
conține câteva exemple memorabile de dialog prost articulat. 
Katzenbach e genul de romancier care-i scoate din pepeni pe 
profesorii de creație literară, un minunat povestitor a cărui 
operă abundă în autorepetiții (un defect vindecabil) şi 
dialoguri de-a dreptul rigide (un defect care probabil nu are 
remediu). Războiul lui Hart e-un roman polițist a cărui acțiune 
se desfăşoară într-o tabără de prizonieri din timpul celui de-al 
doilea război mondial - o idee bună, dar problematică în 
mâinile lui Katzenbach odată ce intră în miezul lucrurilor. 
Ascultaţi-l pe locotenent-colonelul Philip Pryce care le vorbeşte 
prietenilor săi chiar înainte ca germanii din corpul de gardă al 
Stalag Luft 13 să-l ia cu ei, nu să fie repatriat, cum spun ei, ci 
probabil să fie împuşcat în pădure: 


e Aa se agăță iar de Tommy. 

- Tommy, şopti el, asta nu-i o coincidență! Nimic nu e ceea ce pare a fi! 
Sapă mai adânc! Salvează-l, băiete, salvează-l! Pentru că acum, mai mult 
ca niciodată, cred că Scott e nevinovat!... Acum sunteți pe cont propriu, 
băieți. Şi ţineţi minte, mă bazez pe voi că veți rezista! Trebuie să 
supraviețuiți! Orice s-ar întâmpla! 

Se întoarse apoi din nou înspre germani: 

- Bine, Hauptmann, zise pe-un ton neaşteptat de hotărât şi excesiv de 


calm. Acum sunt pregătit. Faceţi ce vreți cu mine. “tt 


Fie Katzenbach nu-şi dă seama că fiecare rând al dialogului 
locotenent-colonelului e un clişeu din filmele de război de la 
sfârşitul anilor patruzeci, fie încearcă să folosească intenționat 
acea asemănare pentru a le trezi cititorilor sentimente de milă, 
tristețe şi poate nostalgie. Oricum ar sta lucrurile, nu 
funcționează. Singurul sentiment pe care-l evocă fragmentul 
citat este un fel de scepticism nerăbdător. Te întrebi dacă l-a 
văzut vreun redactor şi dacă da, ce l-a împiedicat să-şi 
folosească pixul albastru. Date fiind considerabilele talente ale 
lui Katzenbach în alte privințe, eşecul său de aici întăreşte 
ideea mea că scrierea unor dialoguri reuşite ţine de artă la fel 
de mult ca şi de meşteşug. 


Mulţi scriitori pricepuţi la dialoguri par să se fi născut pur 
şi simplu cu o ureche bine acordată, la fel cum unii muzicieni 
sau cântăreți au un simț muzical perfect sau aproape perfect. 
lată un pasaj din romanul Be Cool de Elmore Leonard. Îl 
puteți compara cu pasajele de mai sus din Lovecraft şi 
Katzenbach, observând întâi de toate că aici avem un schimb 
de replici cum nu se poate mai sincer, şi nu un solilocviu 
pompos: 


„Chili... ridică din nou privirea când Tommy spuse: 

- E totul bine? 

— Vrei să ştii dacă am pe cineva? 

- Vorbeam despre serviciul tău. Cum îți merge? Ştiu că te-ai descurcat 
bine în Get Leo, splendidă peliculă, splendidă. Şi mai ştii ceva? A fost bun. 
Dar continuarea... cum îi spunea? 

— Get Lost. 


- Mda, exact ce s-a întâmplat înainte să am ocazia să-l văd, a dispărut. (15 
- N-a avut încasări bune la deschidere şi l-au retras. Eu m-am opus încă 
de la început turnării unei continuări. Dar producătorul de la Tower a zis 
că vor face filmul, că-l vor face cu sau fără mine. Mi-am zis, ei bine, dacă- 


mi vine-n minte o scuză bună...“t8. 


Doi bărbaţi care iau prânzul în Beverly Hills şi ştim 
numaidecât că amândoi sunt actori. S-ar putea să se prefacă 
(şi s-ar putea să nu se prefacă), dar sunt imediat credibili în 
contextul poveştii lui Leonard; de fapt, îi întâmpinăm cu 
brațele deschise. Felul în care vorbesc e atât de real, încât o 
parte din ceea ce simțim este plăcerea vinovată a cuiva care 
soseşte pe neaşteptate şi trage apoi cu urechea la o 
conversație interesantă. Primim totodată şi câteva informații, 
chiar dacă numai unele aluzii vagi, despre felul lor de-a fi. Ne 
aflăm în deschiderea romanului (la pagina 2, de fapt), iar 
Leonard e-un profesionist cu experiență. Ştie că nu trebuie să 
le facă pe toate deodată. Totuşi, nu-i aşa că aflăm ceva despre 
Tommy când îl asigură pe Chili că Get Lost nu e doar o 
peliculă splendidă, dar şi bună? 

Ne-am putea întreba dacă un asemenea dialog reflectă viața 
de zi cu zi sau numai o anumită idee a vieţii cotidiene, o 
anume imagine stereotipă a actorilor de la Hollywood, a 
prânzurilor şi a afacerilor hollywoodiene. E-o întrebare 
legitimă, iar răspunsul este: poate că nu. Şi totuşi, în urechile 


noastre dialogul sună autentic; când scrie cel mai bine (şi 
chiar dacă Be Cool e-o lectură cât se poate de palpitantă, e 
departe de ce poate face Leonard mai bine), Elmore Leonard 
poate să redea un anumit fel de poezie de stradă, îndemânarea 
de care ai nevoie să scrii un astfel de dialog e rezultatul anilor 
de exercițiu; arta vine dintr-o imaginaţie creativă care 
munceşte din greu şi se simte bine. 

Cât despre celelalte aspecte ale ficţiunii, cheia unor 
dialoguri reuşite e sinceritatea. lar dacă sunteți sinceri cu 
cuvintele care le ies personajelor pe gură, veți descoperi că v- 
ați expus la o cantitate apreciabilă de critici. Nu trece nici-o 
săptămână fără să primesc cel puţin o scrisoare înfuriată (în 
majoritatea săptămânilor sunt mai multe), care mă acuză că 
sunt vulgar, bigot, homofob, brutal, frivol sau de-a dreptul 
psihopat. În cele mai multe dintre cazuri, ceea ce-i pune pe jar 
pe corespondenţii mei sunt anumite replici de dialog: „Să 
coborâm din Dodge-ul ăsta împuţit“ sau „Nu-i prea aveam la 
suflet pe cioroi prin părţile astea“ sau „Ce crezi că faci, 
poponar împuţit?“ 

Mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, nu era de acord 
cu înjurăturile şi cu expresiile vulgare, spunea că sunt 
„limbajul ignoranțţilor“. Asta însă n-o împiedica să strige: „O, 
căcat!“ dacă ardea friptura sau se lovea zdravăn peste deget 
cu ciocanul când voia să bată un cui în perete pentru vreun 
tablou. Şi nu-i împiedică pe mulți oameni, deopotrivă creştini 
şi păgâni, să spună ceva asemănător (sau şi mai colorat) când 
câinele vomită pe covorul cel bun sau când cade maşina de pe 
cric. E important să spui adevărul; atât de multe depind de 
asta, cum aproape c-a zis William Carlos Williams când scria 
despre roaba roşie. Legiunii Decenţei poate că nu-i place 
cuvântul căcat şi poate că nici vouă nu vă place, dar uneori 
nu aveți cum să-l ocoliţi - niciun copil n-a dat vreodată fuga la 
mama lui ca să-i spună că sora cea mică tocmai s-a defecat în 
cada de baie. Presupun c-ar putea spune s-a uşurat sau a 
făcut treabă mare, dar mă tem că a făcut caca e alegerea cea 
mai naturală (se ştie doar că urcioarele mici au toarte mari). 


Trebuie să spuneţi adevărul dacă vreți ca dialogurile voastre 
să aibă rezonanța şi realismul care în Războiul lui Hart, oricât 
ar fi de bună povestea, din păcate lipsesc - iar sinceritatea 
trebuie păstrată până la capăt, reproducând adică şi ceea ce-i 
scapă unuia pe gură atunci când se loveşte cu ciocanul peste 
deget. Dacă înlocuiți „O, căcat!“ cu „O, măiculiță!“ pentru că 
vă gândiţi la Legiunea Decenţei, încălcați contractul tacit care 
există între scriitor şi cititor - promisiunea voastră de-a 
exprima adevărul despre cum se comportă şi vorbesc oamenii 
prin intermediul unei poveşti inventate. 

Pe de altă parte, unul dintre personajele voastre (mătuşa 
rămasă fată bătrână a protagonistului, de pildă) chiar ar 
putea spune: O, măiculiță, în loc de: O, căcat după ce şi-a dat 
cu ciocanul peste deget. Veţi şti ce variantă să folosiți, dacă vă 
cunoaşteţi personajul, iar noi vom afla ceva despre vorbitor 
care-l va face mai viu şi interesant. Ideea e să lăsați fiecare 
personaj să vorbească liber, fără să ţineţi cont de ce-ar spune 
Legiunea Decenţei sau Cercul de lectură al Doamnelor 
Creştine. Să procedați altfel ar fi un gest deopotrivă de laşitate 
şi de nesinceritate, şi, credeți-mă, să scrii ficțiune în America 
acum, că intrăm în secolul al XXI-lea, nu e-o treabă pentru 
laşii intelectuali. Lumea e plină de cenzori aspiranţi şi, chiar 
dacă s-ar putea să aibă programe diferite, cu toții îşi doresc în 
principiu acelaşi lucru: să vedeţi şi voi lumea pe care o văd ei... 
sau măcar să vă ţineţi gura despre ceea ce vedeți că este 
diferit. Ei sunt agenţii statu-quoului. Nu sunt neapărat nişte 
oameni răi, ci oameni periculoşi, dacă se întâmplă să credeți 
în libertatea intelectuală. 

Întâmplător, sunt de acord cu mama mea: înjurăturile şi 
expresiile vulgare sunt limbajul celor ignoranți şi-al invalizilor 
verbali. Aproape întotdeauna, vreau să zic; există excepții, 
printre care anumite aforisme vulgare pline de culoare şi viaţă. 
„Mereu ţi-o trag la pasajele rutiere“; „sunt mai ocupat ca un 
olog înscris într-un concurs de şuturi în cur“; „dorinţa într-o 
mână, căcatul în cealaltă, vezi tu care se umple prima“ - 
aceste expresii şi altele ca ele nu sunt potrivite pentru saloane, 
dar sunt izbitoare şi înțepătoare. Sau meditaţi la pasajul 


acesta din Brain Storm de Richard Dooling, unde vulgaritatea 
devine poezie: 


„Obiectul A: Un penis grosolan cu măciulie tare, un barbar pizdivor fără 
nici-o fărâmă de decenţă. Căpetenia tuturor canaliilor. O jigodie infamă şi 
vermiformă cu o scânteiere şerpească în unicu-i ochi. Un turc înfumurat 
care loveşte în criptele întunecate ale cărnii ca un fulger falie. Un mojic 
lacom în căutare de umbre, crăpături umede, extaze vâscoase şi 


somn.. „tăT) 


Chiar dacă nu apare sub formă de dialog, vreau să mai 
reproduc aici un pasaj din Dooling, pentru că e-o demonstrație 
a reciprocei: că se poate ajunge la un grad de scriitură 
admirabilă, fără să faci absolut deloc recurs la vulgaritate: 


„Se urcă pe el călare şi se pregăti de necesarele conexiuni dintre porturi, 
adaptorii masculin şi feminin pregătiți, I/O activat, server/client, 
master/ slave. Nimic altceva decât două maşini biologice high-end 
pregătindu-se de-un contact la cald cu modem prin cablu şi cu acces 


reciproc la procesoarele front-end ale fiecăruia. “(8 


Dacă aş fi genul de om ca Henry James sau Jane Austen, 
scriind doar despre filfizoni şi universitari deştepţi foc, n-ar 
trebui să folosesc niciodată vorbe murdare sau expresii 
vulgare; poate că nu mi-ar fi fost niciodată interzisă vreo carte 
în bibliotecile şcolare americane şi n-aş fi primit vreodată o 
scrisoare de la un fundamentalist serviabil, care voia să-mi 
dea de ştire că voi arde în iad, unde toate milioanele mele de 
dolari nu-mi vor fi de ajutor ca să-mi cumpăr nici măcar o 
gură de apă. N-am crescut însă printre persoane de felul 
acesta. Am crescut printre membrii păturii de jos din clasa 
americană de mijloc şi aceştia sunt oamenii despre care ştiu 
să scriu cu cea mai mare sinceritate şi cunoaştere. Asta 
înseamnă că ei spun cdcat mai des decât măiculiță când îşi 
dau cu ciocanul peste degete, dar m-am împăcat cu asta. 
Sincer să fiu, nici n-am fost vreodată tocmai împotriva acestui 
lucru. 

Când primesc una dintre Scrisorile Acelea sau citesc o altă 
recenzie care mă acuză că sunt un mediocru vulgar - ceea ce 
şi sunt, într-o anumită măsură - îmi găsesc confortul în 
cuvintele lui Frank Norris, scriitor al realismului social de la 


trecerea dintre milenii, printre ale cărui romane se numără 
Caracatiţa, The Pit şi McTeague, o carte cu adevărat mare. 
Norris scria despre oamenii din clasa muncitoare de la ranch- 
uri, prestând munci umile în oraşele mari, lucrând în fabrici. 
McTeague, personajul principal din cea mai bună lucrare a lui 
Norris, e-un dentist cu puţină şcoală. Cărţile lui Norris au 
suscitat nu puţină indignare generală, la care scriitorul a 
reacționat cu răceală şi dispreţ: „Ce-mi pasă mie de opiniile 
lor? Nu m-am ploconit niciodată. Le-am spus adevărul.“ 

Unii oameni nu vor să audă adevărul, desigur, dar asta nu 
e problema voastră. Aţi avea o problemă dacă ați vrea să fiți 
scriitori renunțând la franchețe. Modul de exprimare, fie el 
urât sau frumos, este un indice al personajului; poate să fie şi 
o boare de aer răcoros într-o cameră pe care unii oameni şi-ar 
dori s-o ţină închisă. În cele din urmă, chestiunea importantă 
nu are nici-o legătură cu sacrul sau cu profanul pe care-l 
puneţi în gura personajelor; singura chestiune e cum sună 
vorbele lor pe pagină şi în ureche. Dacă vă aşteptaţi să sune 
firesc, atunci trebuie să vorbiți voi înşivă. Şi, mai important 
decât toate, trebuie să tăceţi şi să-i ascultați pe ceilalți cum 
vorbesc. 


8 


Tot ce am spus despre dialog se aplică şi la construirea 
personajelor. Principiile de care trebuie să ţineţi cont sunt 
două la număr: fiți atenţi la cum se comportă oamenii din 
jurul vostru şi apoi spuneți adevărul despre ceea ce vedeți. 
Veţi observa că vecinul de vizavi se scobeşte în nas când crede 
că nu-l vede nimeni. Acesta e un detaliu minunat, dar 
observarea lui nu vă ajută prea mult ca scriitor decât dacă 
sunteți dispuşi să-l introduceţi într-o poveste într-un anumit 
moment. 

Sunt personajele fictive extrase direct din viață? Evident nu, 
cel puţin nu sută la sută - ar fi bine să nu faceți asta, dacă nu 
vreți să fiți daţi în judecată sau împuşcaţi într-o frumoasă 
dimineaţă, pe când ieşiţi să vă verificaţi cutia poştală. În multe 


cazuri, de exemplu în romans a clef precum Valley ofthe Dollis, 
personajele sunt extrase în mare parte din viaţă, dar după ce 
cititorii s-au săturat să joace inevitabilul joc de-a ghici cine e 
personajul, poveştile acestea tind să nu mai prezinte interes, 
înțesate fiind de celebrități obscure care se lovesc unele de 
altele şi apoi se şterg repede din mintea cititorului. Am citit 
Valley of the Dolls la scurt timp după ce a apărut pe piaţă (în 
vara aceea, eram ajutor de bucătar într-o staţiune din vestul 
statului Maine), înfulecându-l la fel de înfometat ca toți ceilalți 
care l-au cumpărat, presupun, dar nu-mi mai amintesc mare 
lucru despre ce era vorba în el. Pe de-a întregul, cred că prefer 
aiurelile săptămânale livrate de The National Enquirer, din 
care, pe lângă ştirile de scandal, găsesc şi rețete culinare şi 
fotografii cu femei sumar îmbrăcate. 

Pentru mine, ce se întâmplă cu personajele pe măsură ce 
înaintează povestea depinde numai de ceea ce descopăr despre 
ele de-a lungul drumului - cum se dezvoltă, cu alte cuvinte. 
Uneori, se dezvoltă puţin. Dacă se dezvoltă mult, încep să 
influențeze cursul poveştii în loc să se întâmple invers. 
Aproape întotdeauna încep cu o situaţie. Nu spun că aşa e 
bine, numai că aşa a funcționat întotdeauna pentru mine. 
Dacă o poveste se sfârşeşte însă tot aşa, o consider ca pe-o 
ratare, indiferent cât de interesantă mi-ar putea părea mie 
sau celorlalți. Cred că poveştile cele mai bune sfârşesc mereu 
prin a vorbi despre oameni, şi nu despre întâmplare, ceea ce 
înseamnă că sunt susținute de personaje. Odată ce treceţi 
însă de povestire (de la două la patru mii de cuvinte, să 
spunem), nu prea cred în aşa-numitul studiu de personaj; 
cred că-n cele din urmă povestea trebuie întotdeauna să fie 
suverană. Hei, dacă vreţi un studiu de personaj, cumpăraţi o 
biografie sau luaţi-vă bilete pentru o stagiune a teatrului de 
amatori din localitate. Veţi avea pane de toate personajele din 
lume. 

E important şi să ţineţi minte că nimeni nu e „tipul cel rău“ 
sau „cel mai bun prieten“, sau „târfa cu suflet de aur“ în viața 
de zi cu zi; în viața reală fiecare dintre noi ne considerăm 
personajul principal, protagonistul, cel mai tare din parcare; 


obiectivul e-ndreptat spre noi, iubire. Dacă puteți aduce 
această atitudine în ficțiunea pe care o scrieţi, poate că nu vi 
se va părea mai uşor să creaţi personaje strălucitoare, dar vă 
va fi şi mai greu să creați genul de tolomaci unidimensionali 
care populează atât de mult literatura populară. 

Annie Wilkes, infirmiera care-l ţine prizonier pe Paul 
Sheldon în Misery, poate că nouă ni se pare psihopată, dar e 
important să ţinem minte că ei înseşi i se pare perfect 
sănătoasă la minte şi rezonabilă - eroică, de fapt, o femeie 
încolțită care încearcă să supraviețuiască într-o lume ostilă 
plină de răsfățați cockadoodie. O vedem cum trece prin 
periculoase schimbări de temperament, dar am încercat să nu 
spun niciodată verde în faţă: „În acea zi, Annie era deprimată 
şi nutrea poate înclinații sinucigaşe“ sau „În acea zi, Annie 
părea deosebit de fericită.“ Dacă trebuie să vă spun asta, am 
pierdut. Dacă, pe de altă parte, vă pot arăta o femeie tăcută şi 
cu părul murdar, care înfulecă nestăpânit prăjituri şi 
bomboane, apoi să vă las să trageţi concluzia că Annie se află 
în faza depresivă a unui ciclu maniaco-depresiv, am câştigat. 
Şi dacă reuşesc, fie şi numai pentru scurt timp, să vă ofer o 
imagine asupra lumii aşa cum o vede Wilkes - dacă vă pot face 
să-i înțelegeți nebunia - atunci poate că reuşesc s-o transform 
în cineva pentru care să simțiți compasiune sau cu care chiar 
să vă identificați. Rezultatul? E mai înfricoşătoare ca 
niciodată, pentru că e aproape reală. Dacă, pe de altă parte, o 
transform într-o hoaşcă bodogănitoare, nu e decât una dintre 
multele sperietori de carton. În cazul acesta pierd în stil mare 
- şi pierde şi cititorul. Cine să vrea să rămână în compania 
unei scorpii atât de răsuflate? Acea versiune a lui Annie era 
bătrână când Vrăjitorul din Oz apărea prima oară pe ecrane. 

Ar fi legitim să întrebaţi, presupun, dacă Paul Sheldon din 
Misery sunt eu. Anumite părți din el sunt... dar cred că veți 
descoperi şi voi, dacă veţi continua să scrieți ficțiune, că 
fiecare personaj pe care-l creaţi se confundă parțial cu voi. 
Când vă întrebaţi ce ar face un anumit personaj date fiind 
anumite împrejurări, vă hotărâți în funcţie de ceea ce voi 
înşivă aţi face (sau, în cazul unui om rău, nu aţi face). Pe 


lângă aceste versiuni ale propriilor voastre euri, mai sunt şi 
trăsăturile de caracter, deopotrivă frumoase şi urâte, pe care 
le observați la alții (un tip care se scobeşte în nas când crede 
că nu-l vede nimeni, de pildă). Mai este şi un minunat al 
treilea element: 

imaginaţia în stare pură. Aceasta e partea care mi-a permis 
să fiu o infirmieră psihopată pentru scurt timp, când scriam 
Misery. Şi, în linii mari, să fiu Annie n-a fost deloc greu. De 
fapt, a fost destul de distractiv. Cred că mi-a fost mai greu să 
fiu Paul. El era sănătos la minte, eu sunt sănătos la minte, n- 
a fost ca şi când aş fi mers în excursie la Disneyland. 

Romanul meu Zona moartă s-a ivit din două întrebări: Poate 
avea vreodată dreptate un asasin politic? Şi dacă are, l-ai 
putea face protagonistul unui roman”? Tipul bun? Aceste idei 
mi se părea că necesitau prezența unui politician periculos de 
instabil, un individ care putea urca scara politicii afişând în 
fața lumii chipul jovial al optimistului şi fermecându-i pe 
votanți prin refuzul de a juca după vechile reguli. (Tacticile de 
campanie ale lui Greg Stillson, aşa cum mi le imaginam în 
urmă cu douăzeci de ani, erau foarte asemănătoare cu cele 
folosite de Jesse Ventury în campania sa soldată cu succes 
pentru postul de guvernator al statului Minnesota. Slavă 
Domnului că Ventury nu seamănă cu Stillson în nici-o altă 
privință!) 

Protagonistul din Zona moartă, Johnny Smith, este şi el un 
tip jovial, numai că el nu se preface. Singurul lucru care-l 
individualizează este-o abilitate limitată de-a vedea în viitor, 
dobândită în urma unui accident din copilărie. Când Johnny 
strânge mâna lui Greg Stillson la un miting politic, are o 
viziune cum că Stillson va deveni preşedintele Statelor Unite şi 
va declanşa al treilea război mondial. Johnny ajunge la 
concluzia că singurul mijloc prin care poate împiedica acest 
lucru - singura cale prin care poate salva lumea, cu alte 
cuvinte - este să-i tragă lui Stillson un glonț în cap. Johnny e 
diferit de ceilalți mistici violenți şi paranoici doar sub un 
singur aspect: chiar poate să vadă în viitor. Dar oare nu cu 
asta se laudă toți? 


Situaţia avea ceva tensionat şi proscris care îmi stârnea 
interesul. Credeam că povestea va funcționa dacă reuşeam să- 
l transform pe Johnny într-un personaj întru totul pozitiv, 
fără să-l transform în acelaşi timp într-un înger de ghips. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru Stillson, numai că pe dos: 
voiam să fie întru totul rău şi să-l sperie cu adevărat pe cititor, 
nu doar pentru că Stillson e un continuu ferment de violență 
potențială, ci pentru că e atât de-al naibii de convingător. 
Voiam ca, neîncetat, cititorul să-şi spună: „Tipul ăsta şi-a ieşit 
de sub control - cum de nu reuşeşte nimeni să-şi dea seama?“ 
Faptul că Johnny reuşeşte să-şi dea seama, credeam eu, l-ar fi 
atras pe cititor şi mai puternic de partea lui. 

Când facem cunoştinţă cu potențialul asasin, acesta îşi 
duce iubita la un bâlci, se dă în carusel şi participă la jocuri. 
Ce-ar putea fi mai normal sau mai simpatic? Faptul că e pe 
cale să-i ceară mâna lui Sarah ne face să-l plăcem şi mai 
mult. Mai târziu, când Sarah propune să pecetluiască o 
întâlnire perfectă culcându-se împreună pentru prima oară, 
Johnny îi spune că vrea să aştepte până după nuntă. În 
privința asta, simțeam că mă aflam pe teren instabil - voiam 
ca toți cititorii să-l vadă pe Johnny ca pe-un om onest şi sincer 
îndrăgostit, suflet lângă suflet, dar nu ca pe un moralist 
ipocrit. Am reuşit să-i reduc puţin comportamentul virtuos 
înzestrându-l cu un simţ copilăresc al umorului; o întâmpină 
pe Sarah purtând o mască de Halloween care străluceşte în 
întuneric (speram ca masca să aibă şi un rol simbolic; cu 
siguranţă, Johnny e perceput ca un monstru când îndreaptă o 
armă spre candidatul Stillson). „Eşti incorigibil“, spune Sarah, 
râzând, şi pe când se întorc împreună de la bâlci în bătrânul 
Volskwagen Bug al lui Johnny, cred că deja ne-a devenit 
prieten, părând doar un american de rând care speră să 
trăiască fericit până la adânci bătrâneți. Genul de om care ţi- 
ar înapoia portmoneul cu toţi banii în el, dacă l-ar găsi pe 
stradă, sau s-ar opri să te ajute să schimbi roata, dacă te-ar 
vedea oprit în pană pe marginea drumului. De când John F. 
Kennedy a fost împuşcat în Dallas, marea sperietoare 
americană e tipul aşezat cu puşca în mână la o fereastră de la 


un etaj înalt. Voiam ca tipul acesta să devină prietenul 
cititorului. 

Nu mi-a fost uşor cu Johnny. Niciodată nu e când iei un 
individ oarecare şi încerci să faci din el un personaj viu şi 
interesant. Greg Stillson (ca majoritatea personajelor negative) 
a fost mai uşor şi mai plăcut de conturat. Voiam să-i încadrez 
natura periculoasă şi disociată încă din prima scenă a cărții. Îl 
vedem cu câțiva ani înainte să candideze pentru Casa 
Reprezentanţilor statului New Hampshire, când era încă un 
tânăr comis-voiajor care vindea Biblii în zonele rurale din 
Midwest. Când se opreşte la o fermă, e amenințat de mârâitul 
unui câine. El continuă să zâmbească şi să se arate prietenos 
- Domnul Jovialitate - până când e absolut sigur că nu e 
nimeni acasă. Apoi pulverizează gaz lacrimogen în ochii 
câinelui şi-l omoară cu lovituri de picioare. 

Dacă e să masori succesul după reacţia cititorilor, scena de 
deschidere a Zonei moarte (prima mea ediție cartonată care a 
devenit bestseller numărul unu) a fost una dintre cele mai 
reuşite din câte am scris. Fără-ndoială, atingea o coardă 
sensibilă; am fost copleşit de scrisori, majoritatea protestând 
împotriva scandaloasei mele cruzimi față de animale. Le-am 
răspuns oamenilor acestora, subliniind lucrurile obişnuite: (a) 
Greg Stillson nu era real; (b) câinele nu era real; (c) eu, unul, 
niciodată în viață nu dădusem cu piciorul în vreunul dintre 
animalele mele de casă sau în ale altora. Am mai subliniat şi 
ceea ce s-ar putea să fi fost mai puţin evident - era important 
să stabilesc încă de la bun început că Gregory Ammas Stillson 
era un om extrem de periculos şi foarte priceput la disimulare. 

Am continuat să construiesc personajele lui Johnny şi Greg 
în scene alternative până la confruntarea din finalul cărții, 
când lucrurile se rezolvă singure în ceea ce speram să fie un 
mod neaşteptat. Personalităţile protagonistului şi 
antagonistului erau determinate de povestea pe care o aveam 
de spus - de fosilă, de obiectul găsit, cu alte cuvinte. Datoria 
mea (şi a voastră, dacă vă hotărâți că aceasta e o abordare 
viabilă a modului de-a dezvolta o poveste) este să mă asigur că 
persoanele acestea fictive se comportă de aşa manieră, încât 


să ajute povestea şi, totodată, să ni se pară credibile, date fiind 
lucrurile pe care le cunoaştem despre ele (şi, desigur, ceea ce 
cunoaştem despre viața reală). Uneori, personajele negative au 
momente de îndoială asupra propriilor acţiuni (aşa cum are 
Greg Stillson); alteori simt milă (aşa cum simte Annie Wilkes). 
Iar în alte cazuri, personajul pozitiv încearcă să se sustragă 
forței care-l împinge să facă lucrul cel bun, aşa cum i se 
întâmplă lui Johnny Smith... aşa cum a făcut şi lisus Hristos, 
dacă vă gândiţi la rugăciunea aceea („Depărtează paharul 
acesta de la Mine“) în grădina Ghetsimani. lar dacă vă faceți 
datoria, personajele vor prinde viață şi vor începe să acționeze 
singure. Ştiu că sună puţin înfiorător dacă n-aţi încercat-o 
deja pe propria piele, dar când se întâmplă e o plăcere imensă. 
Şi vă rezolvă multe probleme, credeți-mă. 


9 


Am tratat câteva aspecte elementare ale modului potrivit 
de-a scrie o poveste, toate reducându-se la aceleaşi idei 
esențiale: că practica e neprețuită (şi ar trebui să vă facă 
plăcere, să n-o simțiţi deloc ca pe-o datorie) şi că sinceritatea 
este indispensabilă. Priceperea în privința descrierii, dialogului 
şi-a dezvoltării personajelor reprezintă în ultimă instanță 
capacitatea de-a vedea sau a auzi cu claritate şi-apoi de a 
transcrie cele văzute sau auzite cu egală claritate (şi fără să 
folosiți multe dintre acele adverbe atât de supărătoare şi 
inutile). 

Există şi multe elemente „decorative“: onomatopee, repetiții 
întăritoare, fluxul conştiinţei, dialogul interior, schimbarea 
timpului verbelor (a devenit aproape o modă să spui poveşti, 
mai ales sub forma povestirilor scurte, la timpul prezent), 
chestiunea spinoasă a poveştii de fundal (cum o introduceţi în 
discurs şi cât de mult din ea îşi are rostul), tema, ritmul (ne 
vom ocupa de aceste ultime două elemente) şi o duzină de 
altele, toate tratate - uneori în manieră exhaustivă - la 
cursurile de creaţie şi în textele standard de specialitate. 


Modul meu de abordare a acestora este cât se poate de 
simplu. Totul e pe masă, până la ultima bucată, şi e bine să 
folosiți orice vă îmbunătăţeşte calitatea scriiturii şi nu vă 
împiedică povestea. Dacă vă place o aliterațţie - cavalerii cară-n 
cârcă numai carne crudă - introduceţi-o fără doar şi poate şi 
vedeți cum arată negru pe alb. Dacă pare să se potrivească, 
poate să rămână. Dacă nu (iar mie asta nu-mi sună prea bine, 
ca un hibrid dintre Spiro Agnew şi Robert Jordan), ei bine, 
tasta DELETE are un rost bine stabilit pe tastatură. 

Nu e absolut deloc nevoie să vă lăsați influențați de 
prejudecăţi sau să rămâneți convenţionali, aşa cum nu aveți 
nici obligaţia să scrieți o proză experimentală şi nonliniară 
pentru că The Village Voice sau The New York Review of 
Books spun că romanul e mort. Tradiționalul şi modernul vă 
stau amândouă la dispoziție. La naiba, scrieţi cu capul în jos, 
dacă vreţi, sau scrieți în pictograme pastel. Dar, oricum ați 
face-o, veți ajunge la un punct când trebuie să chibzuiţi la ce 
ați scris şi la cât de bine aţi scris. Nu cred că o povestire sau 
un roman trebuie să primească permisiunea de-a ieşi pe uşa 
studioului sau camerei voastre de scris dacă nu sunteți 
convinşi că este suficient de aranjată pentru confruntarea cu 
cititorii. Nu puteţi face mereu pe plac tuturor cititorilor; nu le 
puteți face mereu pe plac nici măcar unora dintre cititori, dar e 
absolut necesar să încercaţi să le faceţi uneori pe plac măcar 
unora dintre ei. Cred că William Shakespeare a spus asta. lar 
acum că am fluturat acest fanion, după ce am satisfăcut cum 
se cuvinte toate îndemnurile OSHA, MENSA, NASA şi ale 
Asociaţiei Scriitorilor, dați-mi voie să repet că totul e pe masă, 
totul e la dispoziția tuturor. Nu-i aşa că-i un gând ameţitor? 
Eu cred că da. Încercaţi orice vă doreşte sufletul, banal sau 
scandalos, nu are importanţă. Dacă dă roade, bine. Dacă nu, 
aruncațţi-l. Aruncaţi-l şi dacă vă place la nebunie. Sir Arthur 
Quiller-Couch a spus cândva: „Omorâţi-i pe cei dragi“, şi avea 
dreptate. 

Cel mai adesea simt nevoia de-a adăuga detalii estetice sau 
tuşe ornamentale când naraţiunea în sine e încheiată. Din 
când în când, asta se întâmplă mai devreme; nu cu mult după 


ce am început Culoarul morții şi mi-am dat seama că 
personajul principal era un om nevinovat cu mari şanse să fie 
executat pentru crima altcuiva, m-am hotărât să-i ofer 
inițialele J.C., după cel mai celebru om nevinovat din toate 
timpurile. Prima dată am văzut lucrul acesta pus în aplicare 
în Lumină de august (şi acum romanul meu preferat al lui 
Faulkner), unde mielul de sacrificiu se numeşte Joe 
Christmas. Astfel, deținutul din sectorul condamnaților la 
moarte John Bowes a devenit John Coffey. N-a fost sigur până 
la sfârşitul cărţii dacă J.C. al meu va trăi sau va muri. Eu 
voiam să trăiască, pentru că-mi plăcea şi-mi era milă de el, 
dar mi-am spus că acele inițiale n-ar fi compromis nimic, nici 
într-un fel, nici într-altul.'**2 

În mare parte nu văd lucrurile de felul acesta decât după ce 
am pus punct poveştii. Odată încheiată povestea, mă pot lăsa 
pe spate, pot reciti ce-am scris şi pot căuta tipare 
predominante. Dacă văd aşa ceva (şi aproape mereu văd), 
încerc să le scot în evidenţă într-o a două ciornă a poveştii, 
una mai bine închegată. Două exemple din rândul lucrurilor 
pentru care s-a inventat a doua ciornă sunt simbolismul şi 
tema. 

Dacă aţi studiat vreodată la şcoală simbolismul albului în 
Moby Dick sau utilizarea simbolică a pădurii de către 
Hawthorne în povestiri precum Tânărul Goodman Brown şi 
după cursuri v-aţi simţit ca nişte idioţi, s-ar putea ca şi acum 
să vă dați înapoi cu mâinile ridicate protector în fața ochilor, 
scuturând din cap şi spunând: „Oho, nu, mulțumesc, am 
trecut deja prin asta.“ 

Dar aşteptaţi. Simbolismul nu trebuie să fie ceva dificil şi 
inteligent până la Dumnezeu. Nu trebuie nici să fie conştient 
croit ca un fel de covor turcesc ornamental, pe care să stea 
mobilierul poveştii. Dacă puteţi accepta conceptul poveştii ca 
obiect preexistent, o fosilă în pământ, atunci simbolismul 
trebuie să fie şi el preexistent, corect? Doar un alt os (sau o 
construcție osoasă) al noii voastre descoperiri. Asta în cazul în 
care există. lar dacă nu există, ce importanţă are? Povestea 
oricum o aveţi, nu? 


Dar dacă este acolo şi voi îl observați, cred că trebuie să-l 
scoateţi în evidență cât mai bine puteţi, lustruindu-l până ce 
străluceşte şi apoi tăindu-l aşa cum un bijutier ar tăia o 
piatră prețioasă sau semiprețioasă. 

Carrie, cum am mai spus, e-un roman scurt despre o fată 
luată mereu peste picior care descoperă că posedă abilități 
telechinetice - poate mişca obiecte doar cu forța gândului. Ca 
să se scuze pentru o glumă crudă la care a participat la 
duşuri, colega de clasă a lui Carrie, Sue Snell, îşi convinge 
iubitul s-o invite pe Carrie la balul de absolvire. Cei doi sunt 
aleşi rege şi regină. În timpul festivităților, o altă colegă de 
clasă a lui Carrie, antipatica Christine Hargensen, îi joacă 
eroinei noastre o a doua farsă, una mortală. Carrie se răzbună 
folosindu-şi puterea telechinetică pentru a-şi ucide aproape 
toţi colegii (şi pe cumplita-i mamă) înainte să moară ea însăşi. 
Acesta-i subiectul, cât se poate de simplu; simplu ca un basm. 
Nu era nevoie să-l distrug cu tot soiul de „artificii“, chiar dacă 
am adăugat o serie de interludii epistolare (pasaje din cărți de 
ficțiune, însemnări de jurnal, articole de ziar) între segmentele 
narative. Am făcut asta în parte pentru a induce o mai 
puternică senzaţie de realitate (mă gândeam la adaptarea 
radio a lui Orson Welles a Războiului lumilor), dar în principal 
pentru că prima variantă a cărții era atât de-al naibii de 
scurtă, că abia dacă părea un roman. 

Când am citit Carrie înainte de-a începe lucrul la prima 
revizie, am observat că sângele apărea în toate cele trei puncte 
cruciale ale poveştii: la început (puterea paranormală a lui 
Carrie e aparent declanşată de prima ei menstruațţie), în 
punctul culminant (renghiul care-o dezlănțuie pe Carrie la 
balul de absolvire se bazează pe-o găleată cu sânge de porc - 
„sânge de scroafă pentru o scroafă“, îi spune Chris Hargensen 
iubitului ei) şi la încheiere (Sue Snell, fata care încearcă s-o 
ajute pe Carrie, descoperă că nu e însărcinată, aşa cum pe 
jumătate sperase şi pe jumătate se temuse, când îi vine ciclul 
menstrual). 

Desigur, în majoritatea poveştilor de groază apare mult 
sânge -e capitalul nostru de bază, aţi putea spune. Totuşi, 


sângele din Carrie nu mi se părea vărsat doar de ochii lumii. 
Părea să însemne ceva. Totuşi, înțelesul acela n-a fost 
conştient creat. Cât am scris Carrie nu m-am oprit niciodată 
să-mi spun: „A, atâta simbolism al sângelui îmi va aduce 
multe puncte în plus la critici“ sau „Măi să fie, asta cu 
siguranță-mi va aduce un loc într-o bibliotecă sau două de 
colegiu!“ Pentru început, un scriitor ar trebui să fie mult mai 
nebun decât mine să considere Carrie hrana intelectuală a 
cuiva. 

Hrană intelectuală sau nu, semnificația sângelui prezent 
acolo a fost greu de trecut cu vederea, odată ce-am început să- 
mi recitesc primul manuscris pătat cu bere şi ceai. Aşa că am 
început să mă joc cu ideea, imaginea şi conotațiile emoționale 
ale sângelui, încercând să mă gândesc la cât mai multe 
asociații posibile. Au fost o sumedenie, majoritatea destul de 
profunde. Sângele e puternic legat de ideea sacrificiului; 
pentru femeile tinere este asociat cu atingerea maturității 
fizice şi capacitatea de-a procrea; în religia creştină (dar şi în 
multe altele), simbolizează deopotrivă păcatul şi mântuirea. În 
cele din urmă, este asociat cu ereditatea caracteristicilor fizice 
şi psihologice. Se spune că arătăm într-un fel sau ne 
comportăm într-altul pentru că „il avem în sânge“. Ştim că 
asta nu-i o treabă foarte ştiinţifică, că trăsăturile ereditare se 
află de fapt în gene şi ADN, dar felul de-a o zice are doar o 
funcție figurativă. 

Tocmai această abilitate de sintetizare şi încapsulare face 
simbolismul atât de interesant, folositor şi - când e folosit bine 
- sugestiv. Aţi putea spune că nu e de fapt decât un alt fel de 
limbaj figurativ. 

Îl face asta necesar pentru reuşita povestirii sau a 
romanului vostru? Cu siguranţă, nu; dimpotrivă, poate fi un 
obstacol, mai ales dacă vă lăsați purtați de val. Simbolismul 
există pentru a împodobi şi îmbogăţi, nu pentru a crea 
senzația profundităţii artificiale. Nici-o „impodobire“ n-are 
legătură cu povestea, bine? Numai povestea are legătură cu 
povestea. (V-aţi săturat să auziți asta? Sper că nu, pentru că 
eu, unul, nu sunt nici măcar pe aproape sătul s-o spun.) 


Simbolismul (dar şi celelalte podoabe) are totuşi o funcție 
utilă - e mai mult decât cromul de pe grilajul radiatorului. 
Poate servi drept catalizator pentru voi şi, totodată, pentru 
cititorii voştri, contribuind la crearea unei opere mai bine 
articulate şi mai plăcute. Cred că, atunci când vă veţi reciti 
manuscrisul (şi când veţi vorbi despre el), veți vedea dacă 
simbolismul sau potenţialul lui există. Dacă nu-l găsiți, nu vă 
mai gândiţi la el. Dar dacă îl observați - dacă e-n mod clar o 
parte a fosilei pe care o dezgropaţi - nu-l lăsaţi să vă scape. 
Sporiţi-l. Proşti aţi fi să n-o faceţi. 


10 


Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru temă. La cursurile 
de creaţie literară şi literatură, importanța (şi preţțiozitatea) 
care se vrea a fi acordată temei poate fi iritantă, în vreme ce, 
credeți-mă şi nu fiți şocaţi, aceasta nu e cea mai sacră dintre 
toate vacile sacre. Dacă scrieți un roman şi vă petreceți astfel 
săptămâni şi apoi luni întregi compunându-l cuvânt cu 
cuvânt, datorați cărții voastre şi, totodată, vouă înşivă să vă 
lăsați pe spate (sau să faceți o plimbare lungă) când ați 
terminat şi să vă întrebaţi de ce v-aţi ostenit atât - de ce-ați 
pierdut atât timp, de ce vi s-a părut aşa important. Cu alte 
cuvinte, care-i toată schema, Alfie?!50: 

Când scrieți o carte, vă petreceţi zi după zi identificând şi 
examinând fiecare copac în parte. Când aţi terminat, trebuie 
să păşiţi în spate şi să priviți pădurea. Nu fiecare carte trebuie 
să fie încărcată de simboluri, ironie şi limbaj muzical (i se 
spune proză cu un motiv anume, să ştiţi), dar mi se pare că 
fiecare carte - cel puţin fiecare carte care merită citită - 
vorbeşte despre ceva. Datoria voastră în timpul scrierii sau 
imediat după prima ciornă este să vă hotărâți despre ce 
anume vorbeşte cartea voastră. Datoria voastră pentru a doua 
ciornă - una dintre datorii, în orice caz - este să faceți şi mai 
clar acel ceva. Asta s-ar putea să necesite unele modificări sau 
revizii majore. Beneficiul vostru şi al cititorilor voştri va fi o 


poveste mai clară şi mai uniformă. Funcționează aproape fără 
greş. 

Cartea la care am lucrat cel mai mult a fost Apocalipsa. 
Aceasta este şi cea pe care cititorii mei cei mai fideli par s-o 
prefere dintre toate (este ceva puţin deprimant în această 
părere atât de unanimă, că opera ta cea mai bună datează din 
urmă cu douăzeci de ani, dar să nu intrăm acum în problema 
aceasta, mulțumesc). Am terminat prima versiune cam după 
şaisprezece luni de la data când începusem lucrul. Apocalipsa 
mi-a cerut mai mult timp ca de obicei pentru că a riscat să 
moară după al treilea tur de rescriere, când se vedea deja baza 
principală. 

Aveam în minte un roman de largă respirație şi cu multe 
personaje principale - o epopee fantasy, dacă reuşeam s-o 
imaginez - şi-n ideea aceasta am făcut apel la o naraţiune cu 
perspective variabile, introducând câte un nou protagonist în 
fiecare capitol din prima şi lunga parte a cărții. Astfel, primul 
capitol îl avea în centrul său pe Stuart Redman, un muncitor 
texan; capitolul doi se ocupa mai întâi de Fran Goldsmith, o 
studentă însărcinată din Maine, şi apoi se întorcea la Stu,; 
capitolul trei începea cu Larry Underwood, un cântăreț de 
rock-and-roll din New York, înainte să se întoarcă mai întâi la 
Fran, apoi iar la Stu Redman. 

Planul meu era să leg toate aceste personaje, cei buni, cei 
răi şi cei urâţi, în două locuri: Boulder şi Las Vegas. Credeam 
că vor ajunge probabil să poarte un război unii cu ceilalți. 
Prima jumătate a cărții spunea şi povestea unui virus inventat 
de om, care se răspândeşte în America şi-n toată lumea, 
exterminând nouăzeci şi nouă la sută din rasa umană şi 
distrugându-ne complet cultura tehnologică. 

Scriam această poveste aproape de sfârşitul aşa-numitei 
Crize Energetice din anii şaptezeci şi m-am distrat 
extraordinar de bine închipuindu-mi devastarea totală a 
planetei în cursul unei singure, oribile veri de epidemie (de 
fapt, puţin mai mult de-o lună). Scena era amplă, detaliată, la 
scară națională şi (măcar pentru mine) captivantă de să-ţi taie 
răsuflarea. Rareori am văzut cu atâta claritate prin ochiul 


imaginației, de la ambuteiajul rutier care bloca Lincoln 
Tunnel-ul din New York şi până la sinistra renaştere 
nazistoidă a Las Vegas-ului sub vigilentul (şi deseori 
amuzatul) ochi roşu al lui Randall Flagg. Toate acestea sună 
îngrozitor, sunt îngrozitoare, dar, pentru mine, viziunea a fost 
şi ciudat de optimistă. Gata cu crizele energetice, unu la 
mână, gata cu foametea, gata cu masacrele din Uganda, gata 
cu ploaia acidă sau gaura din stratul de ozon. Finito şi cu 
zăngănitul de zale al superputerilor nucleare şi, cu siguranţă, 
sata cu  suprapopularea planetei. În schimb, exista 
posibilitatea ca puținii supraviețuitori să o ia de la capăt într- 
o lume care-L regăsise pe Dumnezeu şi-n care se întorseseră 
miracolele, magia şi profeţiile, îmi plăcea povestea. Îmi plăceau 
personajele. Şi totuşi, a venit un moment când nu mai puteam 
să scriu pentru că nu mai ştiam ce să scriu. Ca şi pelerinul în 
poemul epic al lui John Bunyan, ajunsesem într-un loc unde 
calea cea dreaptă era rătăcită. Nu eram eu primul scriitor care 
să descopere acel loc îngrozitor şi nu sunt nici pe departe 
ultimul; acela e domeniul blocajului de creație. 

Dacă aş fi avut două sau chiar trei sute de pagini de 
manuscris la un rând în loc de mai mult de cinci sute, cred că 
aş fi abandonat Apocalipsa şi aş fi trecut la altceva - 
Dumnezeu mi-e martor c-o mai făcusem înainte. Dar cinci 
sute de pagini reprezentau o investiție prea mare, deopotrivă 
de timp şi de energie creativă; îmi era imposibil să depun 
armele. De asemenea, mai era şi vocea aceea firavă care-mi 
şoptea că romanul era într-adevăr bun şi că, dacă nu-l voi 
duce la bun sfârşit, o voi regreta mereu. Aşa că în loc să trec la 
alt proiect, am început să fac plimbări lungi (un obicei care 
peste-două decenii avea să-mi aducă multe probleme). Luam o 
carte sau o revistă în acele plimbări, dar rareori o deschideam, 
indiferent cât de plictisit mă simțeam să mă uit la aceiaşi 
copaci şi să aud aceleaşi flecăreli țâfnoase de gaițe şi veveriţe. 
Plictiseala poate fi un lucru foarte bun pentru cineva aflat la o 
răscruce creativă. Mi-am petrecut acele plimbări simţindu-mă 
plictisit şi gândindu-mă la uriaşa futilitate a manuscrisului 
meu. 


Săptămâni întregi toate gândurile nu m-au dus absolut 
nicăieri - totul părea prea greu, prea al naibii de complicat. 
Țesusem prea multe fire narative şi riscau să se încâlcească. 
Am dat târcoale problemei din nou şi din nou, am lovit-o cu 
pumnii, m-am dat cu capul de ea... şi-apoi, într-o zi când nu 
mă gândeam la mai nimic, am găsit răspunsul. A venit întreg 
şi complet - împachetat ca un cadou, aţi putea spune - într-o 
singură străfulgerare luminoasă. Am dat fuga acasă şi l-am 
notat repede pe hârtie, singura dată când am făcut aşa ceva, 
pentru că eram îngrozit că-l voi uita. 

Ce-am văzut era că poate America în care se desfăşura 
acțiunea din Apocalipsa fusese depopulată de epidemie, dar 
lumea poveştii mele devenise periculos de suprapopulată - o 
veritabilă Calcutta. Soluţia impasului în care mă aflam, am 
văzut, putea fi cam aceeaşi cu situația care mă făcuse să 
pornesc la drum - o explozie în loc de-o epidemie, însă în orice 
caz tot o lovitură bună de sabie în nodul gordian. Aveam să-i 
trimit pe supraviețuitorii din Boulder la Las Vegas într-o 
călătorie de căutare a izbăvirii - aveau să plece numaidecât, 
fără provizii şi fără niciun plan, ca personajele biblice aflate în 
căutarea unei viziuni sau a voii Domnului. În Vegas urmau 
să-l întâlnească pe Randall Flagg, iar bunii şi răii deopotrivă 
aveau să fie constrânşi să se înfrunte. 

Cu o clipă înainte nu aveam nimic din toate acestea; în 
următoarea clipă aveam totul. Dacă este un lucru pe care îl 
ador în meseria asta mai mult ca orice altceva, e acea 
neaşteptată străfulgerare care te face să vezi cum fiecare 
element îşi află locul. Am auzit spunându-i-se „a face un salt 
de gândire“ şi, într-adevăr, asta este; am auzit spunându-i-se 
«logică superioară“ şi e acelaşi lucru. Oricum i-ați spune, mi- 
am scris cele două pagini de însemnări într-o stare frenetică 
de surescitare şi-am petrecut următoarele două sau trei zile 
răsucind soluția în minte, căutând defecte şi inconsistențe 
(ticluind de asemenea şi fluxul narativ în sine, care implica 
două personaje secundare care să aşeze o bombă în dulapul 
unui personaj principal), dar am făcut-o în principal datorită 
acelei nelinişti pe care ţi-o insuflă senzaţia că totul e prea 


frumos ca să fie adevărat. Prea frumos sau nu, am ştiut că era 
adevărat încă din clipa revelaţiei: bomba aceea din dulapul lui 
Nick Andros avea să-mi rezolve toate problemele narative. Şi 
aşa a fost. Restul cărții s-a scris aproape singur în nouă 
săptămâni. 

Mai târziu, când era terminată prima versiune a 
Apocalipsei, am reuşit să înțeleg mai bine ce mă blocase într- 
un chip atât de total la mijlocul cărții; a fost mult mai uşor să 
gândesc fără ca vocea aceea din mijlocul minţii mele să 
trăncănească neîncetat: „imi pierd cartea! A, căcat, cinci sute 
de pagini şi-mi pierd cartea! Alarmă roşie! ALARMĂ ROŞIE!!“ 
Am putut să-mi dau seama şi ce m-a pus din nou în mişcare 
şi-am înțeles ironia situației: mi-am salvat cartea aruncând în 
cele patru zări mai mult sau mai puţin de jumătate dintre 
personajele principale (în cele din urmă, exploziile au fost de 
fapt două, cea din Boulder găsindu-şi contragreutatea într-un 
similar act de sabotaj în Las Vegas). 

Sursa reală a indispoziţiei mele, am concluzionat, fusese că 
după epidemie, personajele mele din Boulder - tipii cei buni - 
puneau din nou în funcțiune aceeaşi veche capcană 
tehnologică mortală. Primele ezitante transmisiuni CB care-i 
chemau pe oameni la Boulder aveau în scurt timp să ducă la 
televiziune; cât ai zice peşte, aveau să se întoarcă emisiunile 
cu scop comercial şi numerele de telefon cu 8989. La fel şi cu 
uzinele electrice. Cu siguranţă nu avea să le ia mult oamenilor 
mei din Boulder să ajungă la concluzia că a căuta voia 
Domnului care-i cruțase era cu mult mai puţin importantă ca 
punerea din nou în funcțiune a frigiderelor şi aparatelor de aer 
condiționat. În Vegas, Randall Flagg şi prietenii lui, pe lângă 
repornirea electricității, învățau şi cum să piloteze avioane cu 
reacție şi bombardiere, dar asta nu făcea nimic - era de 
aşteptat - pentru că ei erau tipii cei răi. Ceea ce mă blocase 
fusese realizarea, la un anumit nivel al minții, că băieţii buni 
şi băieții răi începeau să semene periculos de mult între ei, iar 
ceea ce mă pusese din nou în mişcare fusese realizarea 
faptului că băieții cei buni veneau cu un vițel electric de aur şi 


aveau nevoie să fie treziți. O bombă într-un dulap avea să 
meargă de minune. 

Toate acestea m-au făcut să mă gândesc că violența ca 
soluție este întrețesută în natura umană ca un fatal fir roşu. 
Asta a devenit tema Apocalipsei şi am scris a doua versiune 
având-o bine fixată în minte. lar şi iar, personajele (cele rele 
precum Lloyd Henried, dar şi cele bune precum Stu Redman şi 
Larry Underwood) menţionează faptul că „toate treburile alea 
[armele de distrugere în masă, adică| stau împrăştiate peste 
tot, aşteptând să fie culese“. Când boulderiţii propun - cu 
inocență, dorind doar ce e mai bine - să reconstruiască vechiul 
Turn Babei luminat de neoane, sunt loviți în plin de-o nouă 
manifestare a violenței. Oamenii care ascund bomba fac ce le- 
a spus Randall Flagg să facă, dar Mother Abagail, oponenta 
lui Flagg, spune iar şi iar că „toate lucrurile Îl slujesc pe 
Dumnezeu“. Dacă asta e adevărat - iar în contextul din 
Apocalipsa este cu siguranță adevărat - atunci bomba este de 
fapt un mesaj ferm din partea tipului de la mansardă, un fel 
de-a spune: „Nu v-am adus până aici doar ca s-o luaţi de la 
capăt cu vechile voastre prostii.“ 

Aproape de capătul romanului (a fost capătul primei şi mai 
scurtei versiuni a poveştii), Fran îl întreabă pe Stuart Redman 
dacă mai e vreo fărâmă de speranţă, dacă oamenii învață 
vreodată din propriile greşeli. Stu răspunde: „Nu ştiu“, apoi 
face o pauză. În timpul din poveste, pauza aceea durează doar 
cât îi ia cititorului să coboare ochii la ultimul rând. În 
studioul scriitorului, a durat mult mai mult. Mi-am scotocit 
mintea şi sufletul după ce altceva să spună Stu, un fel de 
declarație clarificatoare. Voiam s-o găsesc pentru că, în 
momentul acela dacă nu în altul, Stu vorbea în locul meu. În 
cele din urmă, însă, Stu răspunde simplu cu ceea ce-a spus 
deja: „Nu ştiu.“ Mai bine de atât n-am putut. Uneori, cartea îţi 
oferă răspunsuri, dar nu întotdeauna, iar eu nu voiam să-i las 
pe cititorii care mă urmaseră cale de sute de pagini cu nimic 
altceva decât o platitudine seacă în care nici eu nu credeam. 
Apocalipsa nu are nici-o morală, nici-o „Ar fi bine să învăţăm, 
altfel data viitoare probabil vom distruge toată planeta asta 


afurisită“ - dar dacă tema e destul de evidentă, cei care o 
discută ar putea să-şi ofere propriile morale şi concluzii. Nu-i 
nimic greşit în asta; discuțiile de acest fel reprezintă una 
dintre marile plăceri ale vieţii de cititor. 

Chiar dacă mai folosisem simboluri, metafore şi omagii 
literare înainte să ajung la romanul despre marea epidemie 
(fără Dracula, de pildă, cred că nu ar fi existat Salem Lot), 
sunt cât se poate de sigur că nu m-am gândit niciodată cine 
ştie cât la temă înainte să întâmpin dificultăți cu Apocalipsa. 
Presupun că eram de părere că astfel de lucruri erau pentru 
Minţile Mai Bune şi pentru Mai Marii Gânditori. Mă îndoiesc 
că aş fi ajuns la ea atât de repede dacă n-aş fi fost disperat să- 
mi salvez povestea. 

Am fost uluit cât de folositoare s-a dovedit a fi „gândirea 
tematică“. Nu era doar o idee diafană despre care profesorii de 
engleză te puneau să scrii eseuri pentru examenele de la 
jumătatea semestrului („Discutaţi tematica din Wise Blood în 
trei paragrafe bine argumentate - 30 de puncte“), ci un alt 
instrument numai bun de ţinut în trusa cu scule, ca un fel de 
lupă. 

Din ziua revelației privitoare la bomba din dulap, n-am 
pregetat niciodată să mă întreb, fie înainte să încep prima 
revizie a unei cărți, fie când caut o idee înainte să mă apuc de 
lucru, despre ce scriu de fapt, de ce fac asta când aş putea să 
cânt la chitară sau să merg cu motocicleta, ce m-a făcut să-mi 
îndoi spatele şi să nu-l mai pot îndrepta. Răspunsul nu vine 
întotdeauna imediat, dar de obicei există unul şi, de obicei, 
nici nu e foarte greu de găsit. 

Cred că niciun romancier, nici chiar cei care au scris peste 
patruzeci de cărți, nu îşi ocupă mereu mintea cu multe teme; 
eu am o grămadă de puncte de interes, dar numai câteva sunt 
destul de profunde încât să susțină un roman. Printre aceste 
interese profunde (nu-mi vine să le numesc tocmai obsesii) se 
numără dificultatea - poate imposibilitatea! - de-a închide 
cutia Pandorei odată ce-a fost deschisă (Apocalipsa, The 
Tommyknochkers, Firestarter), întrebarea de ce, dacă există un 
Dumnezeu, se întâmplă lucruri atât de îngrozitoare 


(Apocalipsa, Desperation, Culoarul morții), linia subţire dintre 
realitate şi imaginație (jumătatea întunecată, O mână de oase, 
The Drawing of the Three), şi, mai mult ca orice, teribila 
atracţie pe care o constituie violența uneori pentru oameni 
funciarmente buni (Shining, Jumătatea întunecată). Am scris, 
la fel, iar şi iar despre diferenţele fundamentale dintre copii şi 
adulți şi despre puterea tămăduitoare a imaginaţiei umane. 

Şi repet: nici-o mare scofală. Acestea sunt doar interese care 
au izvorât din propria-mi viaţă şi propriile-mi gânduri, din 
experiențele trăite în copilărie şi la maturitate, din rolurile de 
soț, tată, scriitor şi amant pe care le joc. Sunt probleme care- 
mi preocupă mintea atunci când sting lumina noaptea şi 
rămân singur cu mine însumi, când mă uit sus în întuneric 
cu o mână culcuşită sub pernă. 

Fără-ndoială că aveţi şi voi propriile gânduri, interese şi 
îngrijorări, şi că acestea au luat naştere, ca şi ale mele, din 
propriile experiențe şi aventuri ca ființe umane. Unele sunt 
probabil similare cu cele menţionate de mine mai sus şi altele 
sunt probabil foarte diferite, dar le aveţi şi ar trebui să le 
folosiți în textele pe care le scrieți. Poate că nu aceasta e 
singura menire a ideilor voastre, dar este cu siguranță unul 
dintre lucrurile la care se dovedesc utile. 

Ar trebui să închei această scurtă predică cu un cuvânt de 
avertizare - să începeţi de la o temă prestabilită e-o bună 
modalitate de-a scrie rău. Ficțiunea de calitate începe 
întotdeauna cu povestea şi abia apoi ajunge la temă; aproape 
niciodată nu începe cu tema, după care să treacă la poveste. 
Singurele excepții posibile de la această regulă care-mi vin în 
gând sunt alegoriile precum Ferma animalelor de George 
Orwell (şi am o bănuială insidioasă cum că în cazul Fermei 
animalelor s-ar putea foarte bine ca ideea pentru poveste să fi 
venit de fapt prima; dacă-l voi vedea pe Orwell în viața de apoi, 
intenționez să-l întreb). 

Dar, odată ce aţi pus negru pe alb povestea principală, 
trebuie să vă gândiţi ce înseamnă ea şi să îmbogățiți versiunile 
următoare cu concluziile la care ajungeţi. Să faceți mai puţin 
de-atât ar fi ca şi cum v-aţi priva propria operă (şi-n cele din 


urmă pe cititori) de viziunea care face ca fiecare poveste pe 
care o scrieți să poarte doar amprenta voastră. 


11 


Până aici, totul bine. Acum să vorbim despre revizuirea 
textului - cât de mult trebuie rescris şi cât de multe rescrieri? 
Pentru mine, răspunsul a fost întotdeauna două rescrieri şi o 
versiune „pe curat“ (odată cu apariţia tehnicii computerizate, 
versiunile mele definitive au devenit tot mai mult o a treia 
rescriere). 

Trebuie să ţineţi cont că vorbesc aici doar despre modul 
meu de-a scrie; în practică, revizuirea variază mult de la un 
scriitor la altul. Kurt Vonnegut, de pildă, rescria fiecare pagină 
a romanelor sale până ce le aducea exact la forma pe care o 
dorea. Astfel, erau zile întregi când reuşea să definitiveze 
numai o pagină sau două (iar coşul de gunoi era plin de 
paginile 71 şi 72, mototolite şi aruncate), dar când era 
manuscrisul gata, era gata şi cartea, dragii mei. Se putea 
trimite la tipografie. Totuşi, cred că anumite lucruri sunt 
valabile pentru majoritatea scriitorilor şi despre ele vreau eu 
să vă vorbesc acum. Dacă scrieți deja de-o vreme, nu veți avea 
nevoie să vă ajut mult la partea asta; veți avea stabilită 
propria rutină. Dar dacă sunteţi începători, daţi-mi voie să vă 
îndemn să vă supuneţți povestea la cel puțin două revizuiri; 
cea pe care o practicaţi cu uşa biroului închisă şi cea pe care o 
practicați cu uşa deschisă. 

Cu uşa închisă, descărcând ce am în cap direct pe pagină, 
scriu cât pot de repede şi-mi pot păstra totuşi confortul. Să 
scrii ficțiune, mai ales o operă lungă de ficțiune, poate fi o 
treabă dificilă şi solitară; e ca şi cum ai traversa Oceanul 
Atlantic într-o cadă de baie. Se ivesc o mulțime de ocazii 
pentru îndoieli personale. Dacă scriu repede, punându-mi 
povestea pe hârtie exact aşa cum îmi vine în minte, uitându- 
mă în urmă doar ca să verific numele personajelor şi părțile 
relevante ale poveştilor din trecutul lor, descopăr că-mi pot 


păstra entuziasmul de la început şi că-n acelaşi timp scap de 
îndoiala de sine care pândeşte întotdeauna ca să se instaleze. 

Această primă versiune - Versiunea Poveştii Pure - ar trebui 
scrisă fără niciun ajutor (sau amestec) din partea cuiva. S-ar 
putea să vină un moment când veți vrea să-i arătați unui 
prieten apropiat (foarte des, prietenul apropiat la care vă 
gândiţi este cel cu care împărțiți patul) ce faceți, fie pentru că 
sunteți mândri de ceea ce faceţi, fie pentru că aveţi îndoieli în 
această privință. Sfatul meu cel mai bun este să rezistațţi 
tentației. Păstraţi presiunea ridicată; n-o coborâţi expunând 
ceea ce ați scris îndoielii, laudei sau chiar întrebărilor bine 
intenționate ale cuiva din Lumea de Afară. Oricât ar putea fi 
de greu, lăsaţi-vă purtaţi de speranța reuşitei (şi de teama 
eşecului). Veţi avea timp să vă lăudați cu ce-ați făcut după ce 
veți termina treaba... dar chiar şi după ce o terminați, cred că 
trebuie să fiți precauți şi să vă acordați răstimpul să gândiţi 
cât timp povestea este încă precum un câmp de zăpadă 
proaspăt căzută, fără alte urme decât ale voastre. 

Partea minunată a scrierii cu uşa închisă este că vă vedeți 
nevoiți să vă concentrați asupra poveştii, excluzând aproape 
toate celelalte lucruri. Nimeni nu vă poate întreba: „Ce 
încercai să exprimi cu vorbele despre moarte ale lui Garfield?“ 
sau „Ce însemnătate are rochia verde?“ S-ar putea să nu fi 
vrut să exprimați nimic cu vorbele despre moarte ale lui 
Garfield, iar Maura e posibil să se fi îmbrăcat în verde doar 
pentru că asta ați văzut când aţi imaginat-o cu ochiul minţii. 
Pe de altă parte, poate că acele lucruri chiar înseamnă ceva 
(sau vor însemna, când veţi avea ocazia să vă uitaţi la pădure, 
şi nu la copaci). Oricum ar fi, prima variantă a manuscrisului 
nu e cea potrivită pentru astfel de considerații. 

lată încă un lucru - dacă nu vă spune nimeni: „O, Sam (sau 
Amy)! Ce minunat €e!“, sunteți mai puţin înclinați să ţineţi 
garda sus sau să începeţi să vă concentrați asupra a ceea ce 
scârțâie... să fiți minunaţi, de exemplu, în loc să spuneți 
blestemata aia de poveste. 

Acum să zicem că aţi încheiat prima variantă. Felicitări! 
Bună treabă! Beţi un pahar de şampanie, comandațţi o pizza, 


faceţi orice aţi face când sărbătoriți ceva. Dacă aveţi pe cineva 
care a aşteptat cu nerăbdare să vă citească romanul - un 
partener de viață, să zicem, cineva care a lucrat poate de la 
nouă până la şaptesprezece şi v-a ajutat să achitați facturile 
cât timp voi v-aţi urmărit visul - atunci acesta e momentul să 
împărțiți roadele... dacă, desigur, primul vostru cititor sau 
primii voştri cititori vor promite să nu discute cu voi despre 
carte până ce voi înşivă nu veți fi pregătiți să discutațţi cu ei 
despre ea. 

Asta s-ar putea să pară într-o oarecare măsură un impuls 
autoritar, dar chiar nu este. Aţi muncit mult şi aveţi nevoie 
de-un timp (cât de mult sau cât de puţin depinde de fiecare 
scriitor în parte) pentru odihnă. Mintea şi imaginația voastră - 
două lucruri înrudite, dar nu tocmai suprapuse - trebuie să se 
recicleze, cel puţin în privința operei despre care vorbim. Sfatul 
meu e să vă luați câteva zile libere - duceți-vă la pescuit, 
mergeţi cu caiacul, faceţi un puzzle - apoi apucaţi-vă de lucru 
la altceva. Ceva mai scurt, de preferință, şi ceva care să 
reprezinte o schimbare completă de direcție şi ritm față de 
cartea proaspăt încheiată. (Am scris câteva nuvele destul de 
bune, printre care The Body şi Apt Pupil2, între două versiuni 
ale unor opere lungi precum Zona moartă şi Jumătatea 
întunecată.) 

Cât de mult vă lăsați cartea să se odihnească - precum 
aluatul de pâine înaintea frământării - depinde numai şi 
numai de voi, dar eu cred că ar trebui să fie minimum şase 
săptămâni. În acest timp, manuscrisul va sta încuiat bine 
într-un sertar al mesei de lucru, îmbătrânind şi (să sperăm) 
maturându-se. Gândurile vi se vor întoarce frecvent la el şi e 
posibil să vă simțiți tentaţi de nenumărate ori să-l scoateţi la 
lumină fie şi numai ca să recitiți vreun pasaj despre care vă 
amintiți că sună deosebit de bine, ceva la care să vreți să vă 
întoarceţi pentru a vedea din nou ce scriitor excelent sunteți. 

Rezistaţi tentaţiei. Dacă n-o faceţi, sunt şanse bune să 
ajungeţi la concluzia că nu aţi scris acel pasaj la fel de bine 
cum vă aminteați şi c-ar fi mai bine să-l îndreptaţi pe loc. Asta 
nu e bine. Mai rău decât atât ar fi să vă convingeţi că pasajul 


este chiar mai bun decât ţineaţi minte - de ce să nu lăsați totul 
baltă şi să recitiți chiar atunci toată cartea? Să începeți 
revizia! La naiba, sunteți pregătiți! Sunteţi mai tari decât 
Shakespeare! 

Dar nu e aşa, pentru că nu veți fi pregătiți să lucraţi pe 
vechiul proiect până când nu veţi fi atât de implicaţi în unul 
nou (sau re-implicaţi în viața de zi cu zi), încât aproape să 
uitaţi de lumea imaginară care v-a răpit trei ore din fiecare 
dimineaţă sau după-amiază, preţ de trei, cinci sau şapte luni. 

Când vine seara potrivită (pe care poate c-o veţi avea 
însemnată pe calendarul de pe birou), scoateţi manuscrisul 
din sertar. Dacă seamănă cu o relicvă extraterestră 
cumpărată de la un magazin de vechituri sau la o lichidare de 
stoc, unde cu greu vă amintiți că v-aţi oprit, sunteți pregătiți. 
Cu uşa închisă (o veți deschide lumii în scurtă vreme), aşezaţi- 
vă cu un creion în mână şi-un carnețel alături. Apoi recitiți-vă 
manuscrisul. 

Faceţi-o într-o singură şedinţă de lectură, dacă e posibil (nu 
va fi, desigur, dacă romanul vostru are patru sau cinci sute de 
pagini). Luaţi câte notițe vreți, dar concentraţi-vă la treburile 
mai de rând, la dereticat, cum ar fi corectarea greşelilor de 
scris şi eliminarea inconsistentelor. Vor fi destule; numai lui 
Dumnezeu îi iese bine de prima dată şi numai un nepriceput 
spune: „O, păi, dă-o-ncolo, pentru asta sunt plătiți corectorii.“ 

Dacă n-aţi mai făcut-o niciodată, veţi descoperi că recitirea 
propriei cărți după o pauză de şase săptămâni este o 
experiență ciudată, deseori emoţionantă. E a voastră, o veți 
recunoaşte ca aparținându-vă, vă veți aminti chiar şi ce piesă 
cânta la combina stereo când ați scris anumite rânduri, şi 
totuşi veţi avea senzaţia că citiți opera altcuiva, a unui 
geamăn spiritual, poate. Aşa şi trebuie să fie, acesta e motivul 
pentru care aţi aşteptat. E întotdeauna mai uşor să ucizi 
persoanele dragi ale altcuiva decât să le ucizi pe-ale tale. 

După o perioadă de recuperare de şase săptămâni, veți 
putea să vedeți şi toate scăpările flagrante din intrigă sau din 
dezvoltarea personajelor. Vorbesc despre acele găuri atât de 
mari, încât să poată trece un camion prin ele. E uimitor cum 


astfel de lucruri îi pot scăpa scriitorului cât timp el e ocupat 
cu munca zilnică a compoziţiei. Şi ascultați la mine: dacă 
observați câteva găuri din acestea mari, vă este interzis să vă 
simiți deprimat din cauza lor sau să vă smulgeți părul din 
cap. Cu toții o facem lată. Circulă o poveste cum că arhitectul 
care a proiectat Flatiron Building s-a sinucis când şi-a dat 
seama, cu puţin timp înaintea ceremoniei de tăiere a panglicii, 
că uitase să pună toalete pentru bărbaţi în acel prototip de 
zgârie-nori. Probabil nu e adevărat, dar ţineţi minte asta: 
cineva chiar a proiectat Titanicul şi apoi l-a declarat de 
nescufundat. 

În cazul meu, cele mai evidente greşeli pe care le găsesc la 
recitire au legătură cu motivaţia personajelor (un aspect legat 
de dezvoltarea personajelor, însă nu întru totul sinonim). Mă 
plesnesc peste frunte cu podul palmei, apoi înşfac carnețelul şi 
scriu ceva de genul: „p. 91: Sandy Hunter fură un dolar din 
rezerva lui Shirley pentru cheltuieli mărunte de la dispecerat. 
De ce? Pentru Dumnezeu, Sandy n-ar face NICIODATĂ aşa 
ceva!“ Marchez şi pagina din manuscris cu un „X', care-mi va 
aduce aminte că acolo e nevoie de-o intervenţie, o tăiere sau o 
modificare, atrăgându-mi astfel atenţia să verific notițele, dacă 
nu-mi amintesc despre ce e vorba. 

Îmi place mult partea aceasta a procesului (ei bine, îmi plac 
mult toate părțile procesului, dar aceasta este deosebit de 
plăcută) pentru că-mi redescopăr propria lucrare - şi de obicei 
îmi place ce descopăr. Asta e-o stare care se schimbă. Pe când 
cartea se află în tipar, am trecut prin ea de zece sau mai 
multe ori, pot cita pasaje întregi şi-mi doresc doar ca 
blestemăția aia veche şi urât mirositoare să dispară din fața 
mea. Dar asta survine mai târziu; prima lectură este, de fapt, 
foarte mulțumitoare. 

În cursul acelei lecturi, mintea mea se concentrează cel mai 
mult la poveste şi la chestiunile privitoare la trusa cu unelte: 
eliminarea pronumelor cu referenți ambigui (urăsc şi n-am 
încredere în pronume, toate sunt alunecoase ca un avocat pe 
probleme de vătămări corporale lipsit de scrupule), adăugarea 
propoziţiilor explicative acolo unde par necesare şi, desigur, 


eliminarea tuturor adverbelor de care mă lasă inima să mă 
despart (niciodată toate; niciodată destule). 

Însă la un alt nivel, mai jos, îmi pun Marea întrebare. Cea 
mai mare: E coerentă povestea? Şi dacă da, ce poate 
transforma coerenţa în cântec? Care sunt elementele 
necesare? Se împletesc oare şi formează o temă? Mă întreb: 
Care-i toată schema, Stevie, cu alte cuvinte, şi ce pot face ca 
să aduc şi mai mult în evidenţă subințelesurile? Ce-mi doresc 
mai mult ca orice e rezonanța, ceva care să rămână o vreme în 
mintea (şi sufletul) Cititorului Fidel după ce a închis cartea şi 
a pus-o pe raftul bibliotecii. Caut moduri de-a face asta fără 
să-i dau totul mură-n gură cititorului sau să mă vând trup şi 
suflet pentru enunțarea unui mesaj. Luaţi toate acele mesaje 
şi morale, şi vârâţi-le acolo unde nu răzbate soarele, bine? 
Mie-mi trebuie rezonanţă. Mai presus de orice, caut ceea ce 
voiam să spun, pentru că-n a doua ciornă voi dori să adaug 
scene şi incidente care întăresc acea semnificație. Voi dori 
totodată să şterg lucrurile care merg în alte direcții. E foarte 
probabil să existe multe astfel de lucruri, mai ales la începutul 
unei poveşti, când am tendința să bat câmpii. Toate acele 
inutilități trebuie să dispară dacă vreau să ating un fel de 
efect unificator. Când am terminat de citit şi-am făcut toate 
acele mici îndreptări reductive, e timpul să deschid uşa şi să 
arăt ce-am scris acelor patru sau cinci prieteni apropiaţi care 
s-au arătat dornici să arunce o privire. 

Cineva - nu-mi amintesc pentru nimic în lume cine - a zis 
cândva că toate romanele sunt de fapt scrisori destinate unei 
singure persoane. Întâmplarea face să cred în asta. Cred că 
fiecare romancier are un singur cititor ideal; că-n diferite 
momente de-a lungul compunerii unei poveşti scriitorul îşi 
spune: „Mă-ntreb ce-o să spună el/ea când va citi partea 
asta.“ Pentru mine, acel prim cititor este soția mea Tabitha. 

A fost întotdeauna un prim cititor extrem de înțelegător şi 
de solidar. Reacţia ei pozitivă la cărțile dificile precum O mână 
de oase (primul meu roman la o nouă editură după douăzeci 
de ani buni la Viking, care s-au sfârşit cu o stupidă ceartă pe 
probleme financiare) şi la cele relativ controversate, precum 


Jocul lui Gerald, a însemnat totul pentru mine. Dar este şi 
neîndurătoare când vede ceva care crede că e greşit. Când se 
întâmplă asta, îmi dă de veste categoric şi clar. 

În rolul ei de critic şi prim cititor, Tabby mă face deseori să 
mă gândesc la o poveste pe care am citit-o despre soția lui 
Alfred Hitchcock, Alma Reville. Doamna Reville era pentru 
Hitch echivalentul primului cititor, un critic cu ochi 
pătrunzători, absolut deloc impresionată de tot mai marea 
reputație de auteur a maestrului suspansului. Norocul lui. 
Hitch spune că vrea să zboare, Alma spune: „Mai întâi 
mănâncă-ţi ouăle.“ 

Nu cu mult după ce-a terminat Psycho, Hitchcock a 
organizat o proiecție pentru câţiva prieteni. Aceştia s-au 
arătat extrem de impresionați, l-au declarat o capodoperă a 
suspansului. Alma a păstrat tăcerea până ce şi-au spus 
părerea cu toții, apoi a rostit foarte ferm: „Nu-l poţi trimite în 
lume aşa.“ 

S-a lăsat o tăcere cutremurătoare, cu excepția lui Hitchcock 
însuşi, care a întrebat doar de ce nu. „Pentru că“, i-a răspuns 
soția, „Janet Leigh înghite când ar trebui să fie moartă.“ Era 
adevărat. Hitchcock nu s-a împotrivit mai mult decât mă 
împotrivesc cu când Tabby îmi arată una dintre scăpările pe 
care le-am comis. Noi poate că ne contrăm cu privire la multe 
aspecte ale unei cărți şi au fost momente când am procedat 
împotriva judecății ei în probleme subiective, dar când mă 
prinde cu o boroboaţă, o ştiu numaidecât şi-l mulțumesc lui 
Dumnezeu că am pe cineva aproape care să-mi spună că sunt 
desfăcut la prohab înainte să ies aşa în public. 

Pe lângă prima lectură a lui Tabby, trimit de obicei 
manuscrise unui număr cuprins între patru şi opt alte 
persoane care mi-au oferit critici asupra poveştilor mele în 
decursul anilor. Multe texte despre arta scrisului te sfătuiesc 
să nu le ceri prietenilor să-ți citească lucrările, sugerând că 
sunt puţine şanse să primeşti o opinie foarte obiectivă din 
partea oamenilor care au luat cina acasă la tine şi-şi trimit 
copiii să se joace cu copiii tăi în curtea din spate. Nu e corect, 
potrivit acestei piste de gândire, să-ți pui un prieten într-o 


asemenea postură. Ce se întâmplă dacă el/ea simte că trebuie 
să spună: „îmi pare rău, bunul meu prieten, ai scris unele 
istorisiri bune în trecut, dar aceasta pute de la un kilometru“? 

Ideea are o doză de adevăr în ea, însă eu nu cred că o opinie 
obiectivă este tocmai lucrul pe care-l caut. Şi sunt de părere 
că majoritatea oamenilor destul de inteligenți să citească un 
roman au totodată şi tactul necesar să găsească un mod 
blând de-a spune „că pute“. (Deşi mulți dintre noi ştim că o 
exprimare de genul: „Cred că sunt câteva probleme aici“ 
înseamnă de fapt „Asta pute“, nu-i aşa?) Pe deasupra, dacă 
într-adevăr ați scris o „puturoşenie“ - se mai întâmplă; în 
calitate de autor al filmului Maximum Overdrive, am căderea 
s-o spun - n-aţi prefera să aflați vestea de la un prieten atâta 
vreme cât întregul tiraj încă mai constă din şase fotocopii? 

Când împărțiți şase sau opt exemplare ale unei cărți, 
primiți înapoi şase sau opt opinii profund subiective despre ce 
e bine sau ce e rău în ea. Dacă toți cititorii cred că aţi făcut o 
treabă frumuşică, probabil că aşa este. Acest fel de 
unanimitate chiar se întâlneşte, dar e rară, până şi-n rândul 
prietenilor. E mai probabil să creadă că unele părți sunt bune 
şi altele sunt... ei bine, nu atât de bune. Unii vor fi de părere 
că Personajul A e credibil, dar Personajul B e fals. Dacă alții 
vor concluziona că Personajul B e credibil, dar Personajul A e 
prea schematic, aveți un balotaj. Vă puteţi relaxa liniștiți, 
lăsând lucrurile aşa cum sunt (în baseball, paritatea e în 
favoarea  alergătorului; pentru romancier, e în favoarea 
scriitorului). Dacă unii oameni adoră finalul şi alții îl urăsc, e 
acelaşi lucru - un balotaj, iar punctul e înscris pe tabela 
scriitorului. 

Din rândul primilor cititori, unii se specializează în 
evidenţierea greşelilor faptice, care sunt cele mai uşor de 
îndreptat. Unul dintre primii mei cititori de valoare, răposatul 
Mac McCutcheon, un minunat profesor de engleză de liceu, 
ştia multe despre arme. Dacă puneam în mâna unui personaj 
un Winchester calibru 330, Mac îmi lăsa pe margine 
mențiunea că nu Winchester, ci Remington avea puşti de acest 
calibru. În astfel de cazuri, primeşti două la preţul unuia - 


greşeala şi rezolvarea ei. E-o treabă bună, pentru că ajungi să 
laşi impresia că eşti expert, iar primul tău cititor se va simți 
flatat că ţi-a fost de ajutor. Dar cea mai gravă greşeală pe care 
mi-a găsit-o Mac nu avea nici-o legătură cu armele. Într-o zi, 
pe când citea o bucată dintr-un manuscris în cancelarie, a 
izbucnit în râs - a râs atât de tare, de fapt, încât lacrimile i s- 
au rostogolit pe obrajii păroşi. Deoarece povestea în chestiune, 
Salem's Lot, nu se voia a fi o comedie bufă, l-am întrebat ce-a 
găsit. Scrisesem un paragraf care suna cam aşa: 


„Deşi sezonul de vânătoare la căprioare în Maine nu începe decât în 
noiembrie, în octombrie câmpiile răsună deseori de împuşcături;, localnicii 
împuşcă toți țăranii de care cred că au nevoie familiile lor la masă.“ 


Un corector fără-ndoială că n-ar fi observat greşeala (țărani 
în loc de fazani“), dar Mac m-a scutit de-o mare ruşine. 

Evaluările subiective sunt, cum am spus, puţin mai greu de 
acceptat, dar ascultați aici: dacă toţi cei care vă citesc cartea 
spun că ai o problemă (Connie se întoarce la soțul ei cu prea 
multă uşurinţă, faptul că Hal copiază la marele examen nu 
pare credibil date fiind lucrurile pe care le ştim despre el, 
încheierea romanului pare abruptă şi arbitrară), aveţi o 
problemă şi-ar fi bine să luaţi măsuri. 

O mulţime de scriitori se opun acestei idei. Au impresia că 
revizuirea unei poveşti ținând cont de părerile pro şi contra ale 
unui public este ceva aproape de prostituție. Dacă nutriţi 
această impresie, nu voi încerca să vă fac să credeți altceva. 
Veţi economisi pe deasupra şi banii pe fotocopii, pentru că 
oricum nu va trebui să arătați cuiva ce-aţi scris. De fapt 
(adăugă el arogant), dacă într-adevăr credeţi asta, de ce vă mai 
obosiţi să publicați? Terminaţi-vă doar cărțile şi apoi 
depuneţi-le într-o casetă de valori, aşa cum se spune c-a făcut 
J.D. Salinger în ultimii ani de viață. 

Şi da, împărtăşesc, măcar puţin, acest gen de resentiment. 
În lumea cinematografică, în care am dus o viață de 
cvasiprofesionist, proiecţiile în fază neprelucrată se numesc 
test screenings. Acestea au devenit un standard de operare şi-i 
scot din sărite pe aproape toţi regizorii. Poate că aşa trebuie. 


Studioul alocă o sumă între cincisprezece şi o sută de milioane 
de dolari pentru realizarea unui film, apoi îi cere regizorului 
să-l monteze pe baza opiniilor unui public dintr-un multiplex 
din Santa Barbara compus din coafeze, polițiste, vânzători de 
pantofi şi tipi care livrează pizza la domiciliu rămaşi fără 
obiectul muncii. lar aspectul cel mai rău, cel mai greu de 
înghițit? Dacă nimeriți bine factorul demografic, aceste test 
screenings par să funcționeze. 

Nu mi-ar plăcea chiar deloc să văd că romanele sunt 
revizuite pe baza testării publicului - multe cărți bune n-ar 
vedea lumina zilei, dacă s-ar proceda aşa - dar să fim serioşi, 
aici vorbim despre şase oameni pe care-i cunoaşteţi şi-i 
respectați. Dacă-i întrebaţi pe cei care trebuie (şi dacă sunt de 
acord să vă citească romanul), vă pot spune multe lucruri. 

Toate opiniile cântăresc la fel de greu? Pentru mine, nu. În 
cele din urmă, o ascult cu cea mai mare atenţie pe Tabby, 
pentru că ea e cea pentru care scriu, cea pe care vreau s-o dau 
pe spate. Dacă scrieți cu precădere pentru o persoană anume 
în afară de voi înşivă, v-aş sfătui să fiți foarte atenți la opiniile 
acelei persoane (cunosc un individ care spune că scrie în mare 
parte pentru cineva care a murit de cincisprezece ani, dar 
majoritatea dintre noi nu ne aflăm în postura lui). lar dacă 
ceea ce auziţi are logică, faceți modificările cerute. Nu le puteți 
permite tuturor să intre în lumea poveştii voastre, dar îi puteți 
lăsa pe cei care contează cel mai mult. Şi aşa ar trebui să 
faceți. 

Spuneți-i Cititor Ideal acelei unice persoane pentru care 
scrieți. El sau ea va fi alături de voi tot timpul în camera de 
scris: în carne şi oase, odată ce deschideţi uşa şi lăsați lumea 
să intre din nou în contact cu visul vostru; în spirit, în cursul 
uneori chinuitoarelor şi alteori surescitantelor zile ale primei 
versiuni, când uşa e închisă. Şi ştiţi ce? Veţi descoperi că 
modelați povestea aşa cum trebuie chiar înainte ca acest 
Cititor Ideal să arunce o privire măcar peste prima propoziţie. 
CI. vă va ajuta să ieşiţi puţin din propria persoană, să vă citiți 
propriul text aflat în lucru aşa cum l-ar citi publicul larg în 
timp ce încă mai scrieţi la el. Dintre toate, acesta este poate cel 


mai bun mod de-a vă asigura că nu vă abateți de la poveste, 
un mod de-a vă oferi publicului chiar şi atunci când publicul 
nu e prezent şi independenţa voastră e totală. 


Când scriu o scenă care mi se pare comică (cum ar fi 
concursul de mâncat plăcinte din The Body sau repetiţia 
execuției în Culoarul morții), îmi imaginez că şi Cititorului 
Ideal i se va părea comică, îmi place la nebunie când Tabby 
râde fără control - ridică mâinile în aer ca pentru a spune mă 
predau şi i se rostogolesc lacrimi mari pe obraji. Îmi place, 
asta-i tot, o ador de-a dreptul, iar când prind ceva cu acest 
potenţial, îl mân şi-l strâng cât pot de bine. În timp ce scriu 
efectiv o asemenea scenă (cu uşa închisă), gândul de-a o face 
să râdă - sau să plângă - e prezent îndărătul minţii mele. În 
timpul rescrierii (cu uşa deschisă), întrebarea - e destul de 
comic acum? destul de înspăimântător» - e prezentă drept în 
faţa mea. Încerc s-o urmăresc când ajunge la o scenă anume, 
sperând măcar un zâmbet sau - potul cel mare, dragii mei! - 
râsetul acela amplu din stomac, cu mâinile fluturând în aer. 

Pentru ea nu e întotdeauna simplu. l-am dat manuscrisul 
nuvelei mele Hearts in Atlantis pe când eram în Carolina de 
Nord, unde merseserăm să urmărim un meci din WNBA dintre 
Cleveland Rockets şi Charlotte Sting. În ziua următoare, ne- 
am întors în Virginia şi Tabby mi-a citit povestea în timpul 
drumului. Sunt câteva părți comice în ea - cel puţin, eu aşa 
credeam - şi tot trăgeam cu ochiul spre ea ca să văd dacă 
chicoteşte (sau dacă măcar zâmbeşte). Nu credeam că va 
observa, dar sigur s-a prins. Când am tras cu ochiul a opta 
sau a noua oară (bănuiesc c-ar fi putut fi a cincisprezecea 
oară), a ridicat privirea şi-a izbucnit: „Ai grijă la cum conduci, 
până nu ne faci pe-amândoi arşice, bine? Încetează să mai fii 
aşa de lacom!“ 

Am fost atent la cum conduceam şi n-am mai tras cu ochiul 
(ei bine... aproape). Cam peste cinci minute, am auzit din 
dreapta un pufnet de râs. Doar unul slab, dar mi-a ajuns. 
Adevărul e că majoritatea scriitorilor sunt lacomi. Mai ales 
între prima şi a doua variantă a unui text, când uşa biroului 
se deschide încet şi înăuntru răzbate lumina lumii. 


12 


Cititorul Ideal este şi cel mai bun mod de-a afla dacă 
povestea voastră are sau nu ritmul corect şi dacă v-aţi folosit 
de povestea de fundal într-o manieră satisfăcătoare. 

Ritmul este viteza cu care se desfăşoară narațiunea. Există 
un fel de credință nerostită (prin urmare, nedefinită şi 
necercetată) în cercurile editoriale cum că povestirile şi 
romanele cu cel mai mare succes comercial au un ritm alert. 
Cred că ideea din spatele acestei afirmaţii este că oamenii au 
atât de multe lucruri de făcut în ziua de azi şi atenţia lor e 
atât de uşor îndepărtată de cuvântul tipărit, încât îi veţi pierde 
dacă nu deveniți un fel de bucătar de fast-food, servind 
hamburgeri sfârâitori, cartofi prăjiți şi ouă moi cât puteți mai 
repede. 

Ca atât de multe alte convingeri necontestate din lumea 
editorială, această idee este în mare parte o prostie... motiv 
pentru care, când cărți precum Numele trandafirului de 
Umberto Eco sau Cold Mountain de Charles Frazier ies brusc 
din şablon şi urcă în topul bestsellerurilor, editorii şi redactorii 
sunt stupefiați. Bănuiesc că majoritatea lor atribuie succesul 
neaşteptat al acestor cărți neprevăzutelor şi deplorabilelor 
căderi în bun-gust ale publicului cititor. 

Nu că ar fi ceva rău la romanele cu ritm alert. Unii scriitori 
foarte buni - Nelson DeMille, Wilbur Smith şi Sue Grafton, ca 
să amintesc doar trei - au câştigat milioane scriind în acest 
stil. Dar puteți face exces de viteză. Mişcaţi-vă prea repede şi 
veți risca să-l lăsaţi pe cititor în urmă, fie pentru că-l zăpăciți, 
fie pentru că-l obosiţi. În ce mă priveşte, îmi plac un ritm mai 
scăzut şi o construcție mai mare, mai înaltă. Starea de tihnă 
şi relaxare, ca a unei călătorii cu un transatlantic de lux, pe 
care o oferă un roman lung şi captivant precum The Far 
Pavilionsi5*. sau A Suitable BoyrS* a fost una dintre 
principalele atracții ale acestei forme literare încă de la primele 
ei roade - povestiri epistolare nesfârşite, în multe părți, ca şi 
Clarissa!'5*. Cred că fiecărei poveşti trebuie să i se permită să 
se desfăşoare potrivit propriului ritm, iar acel ritm nu e 
întotdeauna o cursă contra cronometru. Cu toate acestea, 


trebuie să fiți atenţi — dacă încetiniți prea mult ritmul, până şi 
cel mai răbdător cititor va începe să se foiască. 

Cel mai bun mod de-a găsi fericita cale de mijloc? Cititorul 
Ideal, desigur. Încercaţi să vă imaginaţi dacă el sau ea ar fi 
plictisit(ă) de-o anumită scenă - dacă ştiţi care sunt gusturile 
Cititorului vostru Ideal măcar pe jumătate cât le cunosc eu 
pe-ale cititorului meu, n-ar trebui să vă vină prea greu s-o 
faceți. Va simți oare Cititorul Ideal că e prea multă vorbărie 
inutilă într-un loc sau în altul? Că ați explicat prea puţin o 
anumită situație... sau prea mult, care e una din greşelile 
mele cronice? Că aţi uitat să rezolvaţi cine ştie ce element 
important al intrigii? Că aţi uitat cu totul de-un personaj, 
cum a făcut cândva Raymond Chandler? (Când a fost întrebat 
de şoferul criminal din The Big Sleep, Chandler - căruia îi 
plăcea să tragă la măsea - a răspuns: „O, ăla? Să ştii c-am 
uitat complet de el.“) Aceste întrebări ar trebui să vă preocupe 
chiar şi atunci când uşa e închisă. Şi odată ce s-a deschis - 
odată ce Cititorul Ideal v-a citit manuscrisul - ar trebui să 
rostiți întrebările cu voce tare. De asemenea, lacom sau nu, 
poate aţi vrea să urmăriți când va lăsa CI. manuscrisul jos 
pentru a face altceva. Ce scenă citea? Ce-a fost atât de uşor de 
abandonat? 

Cel mai adesea, când mă gândesc la ritm, mă întorc la 
Elmore Leonard, care l-a explicat atât de perfect când spunea 
că doar lăsa afară părțile plictisitoare. Asta înseamnă să tai 
pentru a grăbi ritmul şi ăsta e lucrul pe care majoritatea 
dintre noi ajungem să-l facem (omorâţi-i pe cei dragi, omorâţi-i 
pe cei dragi chiar şi-atunci când vi se rupe suflețelul 
egocentric de scrib, omorâțţi-i pe cei dragi). 

În adolescență, trimițând povestiri la reviste precum 
Fantasy and Science Fiction şi Ellery Queen's Mystery 
Magazine, m-am obişnuit cu genul de scrisoare de refuz care 
începe cu Dragă colaborator (la fel de bine ar fi putut începe cu 
Dragă cap-pătrat), aşa că a ajuns să mă bucure orice scurtă 
considerație personală mâzgălită pe unul dintre acele bilețele 
roz imprimate. Au fost puţine şi rare, dar când veneau nu se 


întâmpla niciodată să nu-mi însenineze ziua şi să-mi aducă 
zâmbetul pe buze. 

În primăvara ultimului meu an la liceul din Lisbon - 1966 
trebuie să fi fost - am primit un comentariu care mi-a 
schimbat o dată pentru totdeauna felul în care-mi rescriam 
textele. Scrisă în grabă sub facsimilul semnăturii redactorului 
era această frază: „Nu e rău, dar e UMFLAT. Trebuie revizuită 
lungimea. Formula: ciorna 2 = ciorna 1 - 10%. Baftă!“ 

Mi-ar plăcea să-mi amintesc cine a scris acel mesaj - Algis 
Budrys, poate. Oricine ar fi fost, mi-a făcut un mare serviciu. 
Am copiat formula pe-o bucată de carton tăiat dintr-o cutie 
pentru cămăşi şi-am lipit-o pe perete, deasupra maşinii de 
scris. La scurt timp după asta au început să mi se întâmple 
numai lucruri bune. N-a urmat o bruscă avalanşă de vânzări 
pentru reviste, dar numărul de mesaje personale de pe biletele 
de refuz a crescut cu rapiditate. Am primit unul până şi de la 
Durant Imboden, redactorul de la Playboy însărcinat cu 
proza. Acea mențiune personală aproape că mi-a făcut inima 
să stea în loc. Playboy plătea de la două mii de dolari în sus 
pentru povestiri, iar asta era un sfert din suma pe care mama 
o câştiga pe-un an întreg dereticând la Pineland Training 
Center. 

Formula  Rescrierii probabil că n-a fost singurul motiv 
pentru care am început să obțin unele rezultate; bănuiesc că 
un altul era acela că pur şi simplu îmi venise în sfârşit timpul 
(ca şi bestiei grosolane a lui Yeats'57). Totuşi, Formula a avut 
cu siguranță un rol de jucat. Înainte de ea, dacă produceam o 
poveste lungă cam de patru mii de cuvinte în prima variantă, 
erau şanse bune să ajungă la cinci mii în a doua (unii scriitori 
sunt înclinați din fire să reducă; mă tem că eu am fost 
dintotdeauna unul înclinat să adauge). După Formulă, asta s- 
a schimbat. Până şi astăzi țintesc spre o lungime a celei de-a 
doua versiuni de trei mii şase sute de cuvinte dacă prima 
versiune are patru mii... iar dacă prima variantă a unui 
roman are o întindere de trei sute cincizeci de cuvinte, mă dau 
peste cap să produc o a doua versiune de nu mai mult de trei 
sute cincisprezece mii... trei sute de mii, dacă e posibil. De 


obicei e posibil. Ce m-a învățat Formula este că fiecare 
povestire sau roman e reductibil până la un anumit punct. 
Dacă puteţi scoate zece la sută din el, păstrând în acelaşi timp 
povestea principală şi savoarea textului, înseamnă că nu v-aţi 
dat toată silința. Efectul unei reduceri chibzuite este imediat 
şi deseori surprinzător: Viagra literară. O veţi simţi şi voi şi-o 
va simți şi Cititorul Ideal. 

Povestea de fundal este tot ceea ce s-a întâmplat înainte să 
înceapă povestea voastră, dar ea are un impact asupra 
poveştii din prim-plan. Povestea de fundal ajută la definirea 
personajelor şi la stabilirea motivaţiei. Cred că e important să 
introduceți povestea de fundal cât mai repede posibil, dar e la 
fel de important s-o faceţi cu o anumită grație. Ca un exemplu 
al lipsei de graţie, vă propun acest fragment de dialog: 


„„ Bună, fosta mea soție, îi zise Tom lui Doris când aceasta intră în 
= 


camera. 


Ei, poate că e important pentru poveste faptul că Tom şi 
Doris sunt divorțaţi, dar trebuie să existe un mod mai bun de- 
a o face decât cel citat mai sus, care e cam la fel de grațios ca 
un criminal cu toporul. lată o posibilă variantă: 


„ Bună, Doris, zise Tom. 
Vorbi pe-un ton destul de natural - natural cel puţin pentru urechile sale - 
dar degetele de la mâna dreaptă pipăiră locul unde, până în urmă cu şase 
luni, se aflase verigheta.“ 


Fragmentul nu e de Pulitzer şi e puţin mai lung ca „Bună, 
fosta mea soție“, dar nu totul ţine de viteză, cum am încercat 
deja să arăt. lar dacă voi credeți că totul ţine de informație, ar 
trebui să renunțaţi la ficțiune şi să vă căutaţi de lucru ca 
scriitor de manuale de instrucțiuni - masa de lucru a lui 
Dilbert'5* vă aşteaptă. 

Probabil că aţi auzit expresia in medias res, care înseamnă 
„in mijlocul lucrurilor“. Această tehnică este una veche şi 
onorabilă, dar mie nu-mi place. In medias res cere 
flashbackuri, care mie mi se par plictisitoare şi cam răsuflate. 
Mă duc întotdeauna cu gândul la filmele acelea din anii 


patruzeci şi cincizeci când imaginea devine încețoşată, vocile 
capătă toate ecou şi suntem brusc cu şaisprezece luni în 
urmă, iar deţinutul plin de noroi pe care tocmai l-am văzut că 
încearcă să scape de ogari e-un tânăr avocat în plină 
ascensiune profesională, căruia încă nu i s-a înscenat 
uciderea necinstitului şef de poliție. 

Pe cititor îl interesează mult mai mult ceea ce urmează să se 
întâmple decât ceea ce deja s-a întâmplat. Da, există romane 
strălucitoare care dezmint această preferință (sau poate că e-o 
prejudecată) - Rebecca de Daphne du Maurier este unul dintre 
ele; A Dark-Adapted Eye de Barbara Vine este altul - dar îmi 
place să încep cu începutul, de la egal la egal cu scriitorul. 
Sunt un om căruia îi place să meargă de la A la Z; daţți-mi 
aperitivul la început şi dați-mi desertul numai dacă mi-am 
mâncat legumele. 

Chiar şi atunci când spuneți povestea în manieră directă, 
veți descoperi că nu puteţi scăpa de cel puţin o parte din 
povestea de fundal. În cel mai realist sens, fiecare viaţă este in 
medias res. Dacă introduceți un bărbat de patruzeci de ani ca 
personaj principal în prima pagină a romanului, iar dacă 
acțiunea începe ca rezultat al intruziunii pe scena vieţii 
acestui om a unei persoane sau situații complet noi - un 
accident de maşină, să spunem, sau o favoare făcută unei 
femei frumoase care se tot uită senzual peste umăr (aţi 
observat aici îngrozitorul adverb pe care nu m-am putut 
îndura să-l suprim?) - la un anumit moment tot va trebui să 
vă ocupați de primii patruzeci de ani din viața omului vostru. 
Cât de mult şi cât de bine vă folosiți de acei ani va influența 
mult nivelul de reuşită pe care-l va atinge povestea voastră, îi 
va determina pe cititori să o considere „o lectură plăcută“ sau 
una „plictisitoare în cel mai înalt grad“. Probabil că J.K. 
Rawling, autoarea aventurilor lui Harry Potter, e campioana 
momentului când vine vorba de povestea de fundal. Merită să-i 
citiți cărțile, observând dezinvoltura cu care fiecare volum 
recapitulează ce s-a întâmplat înainte. (De asemenea, 
romanele din seria Harry Potter sunt o delectare sigură, 
poveste pură de la un capăt la celălalt.) 


Cititorul vostru Ideal poate fi de mare ajutor când vine 
vorba să vedeţi cât de bine v-aţi descurcat cu povestea de 
fundal şi cât ar mai trebui să adăugaţi sau să scoateţi la 
următoarea revizie. Trebuie să ascultați cu foarte mare atenţie 
lucrurile pe care CI. nu le-a înţeles şi apoi să vă întrebaţi dacă 
voi le înțelegeți. Dacă da şi pur şi simplu nu le-aţi explicat, 
datoria voastră la revizie este să le clarificaţi. Dacă n-o faceți - 
dacă părțile din povestea de fundal pe care vi le-a semnalat 
Cititorul Ideal vă sunt înceţoşate şi vouă - atunci trebuie să vă 
gândiţi mult mai bine la întâmplările din trecut care explică 
felul în care se comportă în prezent personajele voastre. 

Trebuie să mai fiți foarte atenţi şi la acele lucruri din 
povestea de fundal care l-au plictisit pe Cititorul vostru Ideal. 
În O mână de oase, de pildă, personajul principal Mike Noonan 
este un scriitor cam de patruzeci de ani care, la începutul 
cărții, tocmai şi-a pierdut soția din pricina unui anevrism 
cerebral. Începem cu ziua morţii ei, dar mai sunt încă foarte 
multe de povestit din trecut, mult mai multe decât am obiceiul 
să adaug în ceea ce scriu. Printre astea se numără prima 
slujbă a lui Mike (ca reporter de ziar), vânzarea primului său 
roman, relația sa cu membrii familiei numeroase a răposatei 
sale soții, trecutul său ca romancier şi, în special, problema 
casei lor de vară din vestul statului Maine - cum au ajuns s-o 
cumpere şi o parte din istoria ei de dinainte să intre în posesia 
lui Mike şi a lui Johanne. Tabitha, C.I.-ul meu, a citit cu 
aparentă plăcere toată această parte, în care mai erau încă 
două sau trei pagini dedicate muncii în folosul societății pe 
care o depusese Mike în anul ce a urmat morții soției sale, un 
an în care durerea pierderii ei este amplificată de-un grav caz 
de blocaj al scriitorului. Lui Tabby nu i-a plăcut povestea asta 
a muncii în folosul comunității. 

„Cui îi pasă?“ m-a întrebat. „Vreau să aflu mai multe 
despre coşmarurile lui, nu despre cum a ajutat consiliul 
orăşenesc să ofere un cămin vagabonzilor alcoolici.“ 

„Mda, dar suferă de blocajul scriitorului“, am spus. (Când un 
romancier e atacat pe un subiect pe care-l ţine la suflet - una 
dintre odraslele lui dragi - primele două cuvinte care-i ies pe 


gură sunt aproape întotdeauna: „Mda, dar...) „E-o criză care 
ține un an, poate mai mult. Trebuie să facă ceva în tot acest 
timp, nu crezi?“ 

„Îmi imaginez că da“, a zis Tabby, „dar de ce e nevoie să mă 
plictiseşti şi pe mine cu asta?“ 

Au! Game, set şi meci. Ca majoritatea Cititorilor Ideali buni, 
Tabby poate fi nemiloasă când are dreptate. 

Am redus munca de caritate şi funcţiile comunitare ale lui 
Mike de la două pagini la două paragrafe. S-a dovedit că Tabby 
avea dreptate - de-ndată ce-am văzut cartea tipărită, mi-am 
dat seama şi eu de asta. În jur de trei milioane de oameni au 
citit O mână de oase, am primit cel puţin patru mii de scrisori 
care vorbeau despre ea şi până acum nici măcar într-una nu 
am găsit ceva de genul: „Hei, scumpule, îmi spui şi mie cu ce 
naiba s-a ocupat Mike în anul când n-a putut să scrie?“ 

Cele mai importante lucruri de ținut minte despre povestea 
de fundal sunt că (a) toată lumea are un trecut şi că (b) mare 
parte din el nu e foarte interesant. Limitaţi-vă la părțile care 
sunt şi nu vă lăsați furaţi de restul. Lungile poveşti despre 
viață sunt rezervate barurilor, iar asta numai atunci când mai 
eo oră până la închidere şi dacă daţi voi de băut. 


13 


Trebuie să vorbim puţin despre documentare, care e 
aspectul specializat al poveştii de fundal. Şi, vă rog, dacă 
trebuie să faceți muncă de documentare pentru că anumite 
părți ale poveştii voastre tratează lucruri despre care ştiţi 
puţin sau nimic, ţineţi minte cuvântul acela: fundal. Acolo e 
locul documentării: cât mai departe posibil în fundalul poveştii 
voastre de fundal. Poate că voi veţi fi fermecaţi de ceea ce aflaţi 
despre bacteriile carnivore, despre sistemul de canalizare din 
New York sau despre potenţialul IQ al puilor de collie, dar 
cititorilor voştri probabil că le va păsa mult mai mult de 
personajele şi povestea pe care o ţeseți. 

Excepţii de la regulă? Sigur, există întotdeauna, nu? Au fost 
scriitori de mare succes - Arthur Hailey şi James Michener 


sunt primii care-mi vin în minte - ale căror romane se bazează 
mult pe fapte şi pe o serioasă documentare. Ale lui Hailey sunt 
nişte manuale abia disimulate despre cum funcționează 
lucrurile (bănci, aeroporturi, hoteluri), iar ale lui Michener 
sunt o combinație între jurnale de călătorie, lecţii de geografie 
şi texte istorice. Alți scriitori populari, cum ar fi Tom Clancy şi 
Patricia Cornwell, sunt orientați mai mult spre poveste, dar 
fac totuşi apel la mari (şi uneori greu de digerat) calupuri de 
informaţii factice. Uneori îmi vine să cred că aceşti scriitori 
plac unui mare segment de cititori convinşi că ficțiunea este 
cumva imorală, o plăcere plebee care se poate justifica doar 
spunând: „Păi, aha, da, într-adevăr îl citesc pe [completaţi aici 
cu numele autorului], dar numai în avion şi în camerele de 
hotel care nu au CNN; pe deasupra, am învăţat şi multe 
lucruri despre [completaţi aici cu subiectul, după caz.“ 

Însă pentru fiecare scriitor de tip „factoid“ care a avut 
succes, există o sută (poate chiar o mie) de scriitori aspiranți, 
unii publicaţi, majoritatea nu. Pe de-a întregul, cred că 
povestea îşi are locul în față, dar şi că o anumită doză de 
documentare este inevitabilă; vă puteţi sustrage de la ea pe 
propriul vostru risc; 

În primăvara lui 1999, am condus din Florida, unde eu şi 
soția mea rămăseserăm peste iarnă, până în Maine. În a doua 
zi, pe drum, m-am oprit să alimentez maşina la o stație mică 
de benzină de pe marginea autostrăzii Pennsylvania, unul 
dintre acele amuzante locuri antice unde încă mai vine un tip, 
îți pompează benzina şi te întreabă ce mai faci şi ce părere ai 
despre campionatul NCAA. 

Acestuia i-am spus că fac bine şi că-n campionat îmi place 
de echipa Duke. Apoi m-am dus în spate, la toaleta bărbaţilor. 
În spatele benzinăriei era un pârâu forfotitor plin de zăpadă 
topită, iar când am ieşit de la toaletă, am coborât puţin panta 
presărată de jante aruncate şi piese de motor, ca să arunc mai 
de aproape o privire la apă. Pe pământ mai erau încă porțiuni 
acoperite de zăpadă. Mi-a scăpat piciorul pe una şi-am 
început să alunec pe taluz în jos. M-am prins de-o piesă din 
vechiul bloc-motor al cuiva şi m-am oprit înainte s-o iau ca 


lumea la vale, dar mi-am dat seama ridicându-mă că, dacă aş 
fi continuat să alunec, aş fi ajuns până în râu şi m-ar fi purtat 
apele. M-am întrebat atunci, dacă s-ar fi întâmplat asta, cât i- 
ar fi luat benzinarului să sune la poliția statală dacă maşina 
mea, un Lincoln Navigator nou-nouţ, ar fi rămas pur şi simplu 
în fața pompelor. Când am ajuns înapoi pe autostradă, mă 
alesesem cu două lucruri: un fund ud de la căzătura din 
spatele benzinăriei Mobil şi-o minunată idee pentru o poveste. 
Un misterios om într-o haină neagră - foarte probabil nici 
pe departe o ființă umană, ci o creatură nepriceput deghizată 
ca să treacă drept om - îşi abandonează vehiculul în fața unei 
benzinării mici din Pennsylvania rurală. Vehiculul seamănă 
cu un vechi Buick de la sfârşitul anilor cincizeci, dar nu eo 
maşină, aşa cum tipul în haină neagră nu e o ființă umană. 
Vehiculul ajunge în mâinile unor ofițeri de la poliția statală 
care activează la o cazarmă fictivă din vestul statului. După 
aproximativ douăzeci de ani, poliţiştii spun povestea cu Buick- 
ul fiului îndurerat al unui polițist ucis în exercițiul funcțiunii. 
Era o idee splendidă şi s-a dezvoltat într-un roman puternic 
despre cum ne transmitem mai departe cunoştinţele şi 
secretele; este de asemenea o poveste sumbră şi înfricoşătoare 
despre o maşinărie extraterestră care îşi întinde uneori 
tentaculele şi înghite oameni cu totul. Sigur, erau câteva mici 
probleme - faptul că nu ştiam absolut nimic despre Poliția 
Statului Pennsylvania, pentru început - dar nu m-am lăsat 
descurajat de asta. Pur şi simplu am inventat tot ce nu ştiam. 
Am putut s-o fac pentru că scriam cu uşa închisă - scriam 
doar pentru mine şi pentru Cititorul Ideal din mintea mea 
(versiunea mea mentală a lui Tabby este rareori atât de 
chițibuşară cum poate să fie soția mea din viața reală; în 
visele mele cu ochii deschişi deseori aplaudă şi mă îndeamnă 
cu ochi înflăcărați să merg chiar mai departe). Una dintre 
sesiunile mele cele mai memorabile a avut loc într-o cameră de 
la etajul trei de la Hotelul Eliot din Boston - stăteam la birou 
în fața geamului, scriam despre autopsia unei creaturi-liliac 
extraterestre în vreme ce sub mine se desfăşura în toată 
exuberanţa lui Maratonul Boston şi din difuzoarele aşezate pe 


acoperişuri bubuia Dirty Water a celor de la The Standells. În 
stradă, sub mine, erau o mie de oameni, dar în camera mea 
nu era nici măcar unul care să-mi strice buna dispoziție 
spunându-mi că am greşit un amănunt sau altul ori că nu 
aşa procedează poliţiştii în vestul Pennsylvaniei, aşa că na-na- 
na. 

Romanul - se numeşte Dintr-un Buick 8-a fost pus deoparte 
într-un sertar al biroului în luna mai 1999, când am încheiat 
prima versiune. Proiectul a suferit amânări provocate de unele 
împrejurări pe care nu le-am putut controla, dar în cele din 
urmă speram şi mă aşteptam să petrec vreo două săptămâni 
în vestul Pennsylvaniei, unde mi se oferise permisiunea 
condiționată de-a urmări activitatea poliției statale (condiţia - 
care mie mi se pare mai mult decât rezonabilă - a fost să nu-i 
fac să pară sadici, maniaci sau idioţi). Odată ce voi fi făcut 
asta, ar trebui să fiu capabil să îndrept greşelile cele mai crase 
şi să adaug câteva elemente sugestive extrase din viața reală a 
poliţiştilor de acolo. 

Nu multe, însă; documentarea face parte din povestea de 
fundal, iar cuvântul-cheie din această sintagmă este fundal. 
Povestea pe care o am de spus în Buick 8 are de-a face cu 
monştri şi secrete. Nu este o poveste despre activitatea 
poliţiştilor din vestul statului Pennsylvania. Ceea ce caut e 
doar o tuşă de verosimilitate, ca şi vârful de cuțit de 
condimente pe care le amesteci în sosul pentru spaghete ca să- 
i defineşti cu adevărat gustul. Senzaţia aceea de realitate este 
importantă în orice operă de ficțiune, dar cred că este deosebit 
de importantă într-o poveste care tratează subiectul 
anormalului şi paranormalului. Totodată, detaliile alese în 
cantitatea potrivită - presupunând desigur că sunt şi cele 
potrivite - pot potoli fluxul de scrisori din partea cititorilor 
obsedaţi de amănunte care par să trăiască numai pentru a le 
spune scriitorilor că au făcut-o de oaie (tonul acestor scrisori 
este fără deosebire zglobiu). Când călcați pe lângă regula care 
spune „scrieți despre ceea ce ştiţi“, documentarea devine 
inevitabilă şi poate face mult pentru poveste. Aveţi numai grijă 
să nu înceapă coada să mişte câinele; ţineţi minte că scrieți un 


roman, nu o lucrare ştiinţifică. Povestea e întotdeauna pe 
primul loc. Cred că până şi James Michener şi Arthur Hailey 
ar fi fost de acord cu asta. 


14 


Sunt deseori întrebat dacă scriitorul începător poate 
beneficia de pe urma cursurilor sau seminariilor de creație 
literară. Cei care întreabă caută, de cele mai multe ori, din 
păcate, un glonț magic sau un ingredient secret ori probabil 
pana magică a lui Dumbo, dar niciuna dintre acestea nu 
poate fi găsită în sălile de curs sau la casele de creaţie, oricât 
de atrăgătoare ar fi broşurile de prezentare. În ceea ce mă 
priveşte, mă îndoiesc de cursurile de creaţie literară, dar nu 
sunt întru totul împotriva lor. 

În minunatul roman tragicomic East is East de T. 
Coragessan Boyle este o descriere a unei colonii de scriitori din 
mijlocul unei păduri, în care mie mi s-a părut că recunosc o 
perfecțiune de basm. Fiecare participant are propria căbănuţă, 
în care se presupune că scrie cât e ziua de lungă. La prânz, un 
chelner le aduce de la cantină acestor Hemingway şi Cather în 
devenire câte un sufertaş cu mâncare şi-l aşază pe veranda 
din faţa căsuței fiecăruia. Îl aşaza foarte încet pe verandă, ca 
să nu deranjeze transa creativă a ocupantului cabanei 
respective. Câte o cameră din fiecare cabană este camera de 
scris. În cealaltă se află un prici pentru acele atât de 
importante reprize de somn de după-masă... sau, poate, 
pentru o revigorantă partidă de amor dezlănțuit cu un coleg 
sau o colegă. 

Seara, toți membrii coloniei se adună în cabana principală 
pentru a lua cina şi-a purta discuții ameţitoare. Mai târziu, în 
fața unui foc trosnitor în salon, se prăjesc bezele, se face 
popcorn, se bea vin şi poveştile coloniştilor sunt citite cu glas 
tare şi apoi criticate. 

Mie, acesta mi se pare un mediu scriitoricesc absolut 
încântător. Mi-a plăcut în mod deosebit ideea cu prânzul lăsat 
în fața uşii, aşezat acolo la fel de încet cum îşi lasă zâna 


măseluţă bănuţul sub perna unui copil. Îmi imaginez că m-a 
fascinat pentru că e atât de departe de experiența personală, 
unde fuxul creativ poate fi întrerupt în orice clipă de-un mesaj 
de la soția mea cum că e înfundată scurgerea la baie şi că 
speră că voi încerca s-o desfund sau de un telefon care mă 
anunţă că mă paşte iminentul pericol de-a rata meio întâlnire 
cu medicul dentist. În astfel de momente sunt sigur că toţi 
scriitorii îşi spun cam acelaşi lucru, indiferent de gradul lor de 
îndemânare şi succes: „Dumnezeule, dacă m-aş afla în mediul 
potrivit, alături de oameni înțelegători, pur şi simplu ŞTIU că 
acum aş putea scrie o capodoperă.“ 

De fapt, am descoperit că orice întreruperi şi distrageri ale 
atenției de la rutina zilnică nu dăunează mult unei opere în 
lucru şi că s-ar putea chiar să-i facă bine în unele feluri. Asta 
este, în definitiv, grăuntele de nisip care se strecoară în 
cochilia unei stridii pentru a da naştere perlei, nu un seminar 
despre perle în compania altor stridii. Şi cu cât munca se 
proiectează mai apăsat pe suprafața unei zile din viața mea - 
cu cât pare mai mult o tresa decât un simplu vreau să - cu 
atât poate deveni mai problematică. O problemă serioasă a 
atelierelor de creaţie scriitoricească este că tresd devine 
regulă. N-aţi venit, în definitiv, să rătăciți singuri ca un nor, să 
vă bucurați de frumusețea pădurii sau de măreția munților. 
Sunteţi aici pentru a scrie, fir-ar să fie, fie şi numai pentru ca 
tovarăşii voştri de „suferință“ să aibă ceva de criticat, în vreme 
ce-şi coc bezelele alea afurisite acolo în cabana principală. 
Când, pe de altă parte, să te asiguri că băiatul tău ajunge la 
timp la terenul de baschet este un lucru la fel de important ca 
şi cartea la care lucrezi, presiunea creşte considerabil. 

Şi, apropo, cum rămâne cu criticile acelea? Ce valoare au? 
Nu multă, din experiență personală, scuze. În cea mai mare 
parte sunt atât de vagi, că devin iritante. „îmi place atmosfera 
din povestea lui Peter“, ar putea spune cineva. „Are ceva... o 
senzație de nu ştiu ce... e atmosfera aia frumoasă de ştii tu 
ce... nu ştiu s-o descriu bine...“ 

Printre alte perle de la seminariile de creație se numără: 
„Am avut senzaţia că tonul a fost cam ştii tu cum; personajul 


lui Polly mi s-a părut cam stereotip; mi-au plăcut imaginile 
pentru că mi s-a părut că văd aproape perfect lucrurile despre 
care vorbeau.“ 

Şi, în loc să-i potopească pe aceşti idioţi împleticiți cu 
propriile bezele proaspăt coapte, toți ceilalți care şed în jurul 
focului deseori aprobă din cap şi zâmbesc, şi par solemn 
gânditori. În prea multe cazuri, profesorii şi scriitori care 
conduc grupul clatină din cap, zâmbesc şi par solemn 
gânditori alături de ei. Se pare că la puţini dintre participanţi 
le trece prin cap că, dacă ai o senzaţie pe care n-o poţi descrie - 
s-ar putea să, ştiu şi eu, într-un fel ca şi cum, aşa mi se pare 
mie - poate că te afli naibii la cursul greşit. 

Criticile vagi nu vor fi de ajutor când veţi începe să scrieți a 
doua variantă şi s-ar putea chiar să dăuneze. E sigur că 
niciunul dintre comentariile de mai sus nu se atinge de 
limbajul folosit în textul vostru sau de forța lui narativă; 
aceste comentarii sunt doar o pală de vânt, nu oferă absolut 
nici-o informație precisă. 

Pe deasupra, criticile cotidiene vă constrâng să scrieți cu 
uşa mereu deschisă şi asta, după mine, înfrânge toate 
scopurile bune. La ce vă foloseşte să vină chelnerul pe vârfurile 
degetelor şi să vă pună mâncarea pe verandă, după care să 
plece la fel de precaut, dacă în fiecare seară vă citiți cu voce 
tare textul proaspăt scris (sau îl distribuiți pe foi fotocopiate) 
unui grup de scriitori aspiranți care vă spun că le plac tonul şi 
atmosfera pe care le-aţi folosit, dar vor să ştie dacă şapca lui 
Dolly, cea cu clopoței, este simbolică? Presiunea de-a explica e 
constantă şi mare parte din energia voastră creativă, mi se 
pare, e îndreptată astfel în direcție greşită. Vă regăsiți 
punându-vă mereu sub semnul întrebării proza şi obiectivele 
fixate, când probabil că tot ce-ar trebui să faceţi ar fi să scrieți 
la fel de repede cum fuge Omul de Turtă-Dulce*%, punând 
negru pe alb acea primă variantă, câtă vreme forma fosilei vă 
este încă foarte clară în minte. Prea multe cursuri de creație 
fac din „Stai puţin, explică-mi ce vrei să spui cu asta“ un fel de 
lege constituțională. 


Cu toată sinceritatea, trebuie să-mi recunosc o anumită 
prejudecată în această privință: una dintre puţinele dați când 
am suferit de-un caz virulent de blocaj al scriitorului a fost în 
timpul anului terminal la Universitatea din Maine, când 
urmam nu unul, ci două cursuri de creaţie literară (unul era 
seminarul la care mi-am întâlnit viitoarea soție, aşa că nici pe 
departe nu poate fi socotit o pierdere de timp). Majoritatea 
colegilor mei din acel semestru scriau poezii despre dorințe 
sexuale ardente sau poveşti în care bărbați tineri cu 
temperament schimbător, ai căror părinți nu-i înțeleg, se 
pregătesc să plece în Vietnam. O fată scria cu precădere 
despre lună şi ciclul ei menstrual; în acele poezii, luna apărea 
întotdeauna scrisă una. Fata nu putea să explice de ce trebuia 
să fie aşa, dar cu toții parcă înțelegeam: 'una, mda, zi-le, 
surioară. 

Am prezentat şi eu poezii la curs, dar în camera mea de 
cămin îmi ţineam micul, infamul meu secret: manuscrisul pe 
jumătate terminat al unui roman despre o gaşcă de 
adolescenţi care plănuiau să pornească o revoltă din motive 
rasiale. Asta le servea ca acoperire cât timp jefuiau vreo 
douăzeci de amanetării şi traficanţi de droguri din oraşul 
Harding, versiunea mea fictivă a Detroit-ului (nu mă 
apropiasem niciodată la mai mult de nouă sute de kilometri de 
Detroit, dar nu m-am lăsat împiedicat sau reţinut de asta). 
Romanul despre care vorbesc, Sword in the Darkness, mi se 
părea foarte prozaic în comparaţie cu ceea ce încercau să 
realizeze colegii mei; motiv pentru care, presupun, n-am adus 
niciodată un fragment din el la curs pentru a fi criticat. Faptul 
că era şi mai bun şi cumva mai sincer decât toate poeziile mele 
despre dorințe sexuale şi angoase postadolescentine nu făcea 
decât să înrăutățească lucrurile. Rezultatul a fost o perioadă 
de patru luni în care n-am putut scrie aproape nimic. Ce-am 
făcut în schimb a fost să beau bere, să fumez țigări Pali Mall, 
să citesc romane de John D. MacDonald în ediție de buzunar 
şi să urmăresc telenovelele de după-amiaza. 

Cursurile şi seminariile de creație oferă totuşi un beneficiu 
de netăgăduit: acolo, dorința de-a scrie proză sau poezie este 


luată în serios. Pentru scriitorii aspiranţi care au fost priviți 
cu o condescendență milostivă de către prietenii şi rudele lor 
(„Ar fi bine să nu renunţi încă la serviciul!“ e-o replică 
populară, debitată de obicei împreună cu un hidos rânjet de 
suficiență), acesta e-un lucru minunat. La cursurile de 
creație, mai mult ca oriunde altundeva, este întru totul permis 
să-ți dedici mare parte din timpul personal micuţei tale lumi a 
viselor. Totuşi - chiar aveţi nevoie de permisiune şi de-un 
ecuson de liberă trecere ca să mergeţi acolo? Chiar simțiți 
nevoia să vă facă cineva o insignă de hârtie pe care să scrie 
SCRIITOR înainte să puteți crede că sunteți aşa ceva? 
Doamne, sper că nu! 

Un alt aspect pozitiv al cursurilor de creaţie are de-a face cu 
persoanele care le ţin. În America, lucrează mii de scriitori 
talentați şi numai câţiva dintre ei (cred că cifra s-ar putea să 
fie de numai cinci la sută) îşi pot întreține familiile şi pe ei 
înşişi din munca lor de creație. Există întotdeauna 
posibilitatea obținerii unei burse de studiu, dar banii primiți 
datorită ei nu sunt niciodată suficienți pentru a supraviețui. 
Cât despre finanțările guvernamentale pentru scriitori, luaţi- 
vă gândul. Finanţări pentru tutun, sigur. Burse de cercetare 
pentru stabilirea motilității spermei neconservate de taur, 
cum să nu. Finanţări pentru creaţie literară, niciodată. 
Majoritatea votanțţilor ar fi de acord, cred. Cu excepţia lui 
Norman Rockwell şi Robert Frost, America nu şi-a respectat 
niciodată cine ştie cât oamenii cu înclinații creative; în mod 
unanim, suntem mult mai interesați de plăcile comemorative 
de la Franklin Mint şi de felicitările virtuale. lar dacă nu vă 
place, e problema voastră, pentru că aşa stau lucrurile. 
Americanii sunt mult mai interesați de emisiunile-concurs 
televizate decât de proza scurtă a lui Raymond Carver. 

Soluţia pentru mulți dintre scriitorii prost plătiți este să le 
predea altora ceea ce ştiu. Asta poate fi o treabă frumoasă şi e 
plăcut când scriitorii începători au ocazia să-i întâlnească şi 
să-i asculte pe scriitorii veterani pe care s-ar putea să-i fi 
admirat demult. E minunat şi când cursurile de scriere duc la 
semnarea vreunui contract. Eu mi-am găsit primul agent 


literar, pe Maurice Crain, graţie profesorului meu de 
compunere din al doilea an, celebrul scriitor local de proză 
scurtă Edwin M. Holmes. După ce-am citit vreo două povestiri 
de-ale mele la Eh-77 (un curs de compunere care se centra pe 
proză), profesorul Holmes l-a întrebat pe Crain dacă nu vrea 
să arunce o privire peste câteva dintre scrierile mele. 

Crain a fost de acord, dar relația noastră a fost de scurtă 
durată - era octogenar, nu o ducea bine cu sănătatea şi a 
murit la scurtă vreme după primul nostru schimb epistolar. 
Sper doar să nu-l fi omorât prima mea selecție de povestiri. 

Nu aveți nevoie de cursuri sau de seminarii despre scris mai 
mult decât aveți nevoie de cartea aceasta sau altele despre 
scris. Faulkner a învățat meserie pe când lucra la oficiul 
poştal din Oxford, Mississippi. Alţi scriitori au deprins 
principiile de bază pe când erau înrolați în Marină, lucrau la 
oțelării sau îşi ispăşeau pedeapsa în cele mai bune „hoteluri“ 
cu gratii din America. Eu am învățat cea mai valoroasă (şi 
comercială) parte din munca vieții mele în vreme ce spălam 
cearşafuri de motel şi fețe de masă de la restaurante la New 
Franklin Laundry în Bangor. Cel mai bine învățați citind şi 
scriind mult, iar cele mai valoroase lecţii dintre toate sunt cele 
pe care vi le predațţi singuri. Aceste lecţii au loc cel mai adesea 
cu uşa biroului închisă. Discuţiile de la cursurile de creaţie 
literară pot fi deseori stimulante intelectual şi distractive, dar 
la fel de des se îndepărtează mult de problemele concrete şi 
practice ale meseriei de scriitor. 

Totuşi, presupun că s-ar putea să ajungeţi în cele din urmă 
într-o versiune a acelei silvestre colonii de scriitori din East is 
East: căbănuța voastră printre pini, cu tot cu computer 
personal, dischete noi (ce poate fi mai delicat emoţionant 
pentru imaginaţie decât o cutie cu dischete noi sau un tom de 
hârtie albă?), prici în camera alăturată pentru acel somn 
scurt de după-amiaza şi o doamnă serviabilă care vine pe 
vârful degetelor ca să vă lase prânzul în fața uşii şi tot aşa şi 
pleacă. O asemenea situație mi se pare perfectă. Dacă prindeți 
o astfel de ocazie, v-aş îndemna să n-o ratați. Poate că nu veți 
învăța Secretele Magice ale Scrisului (nici nu există - nasol, 


nu?), dar cu siguranță veți avea parte de-o experiență 
memorabilă, iar cu experiențele memorabile am fost 
întotdeauna de-acord. 


15 


Pe lângă „De unde vă vin ideile?“, întrebările pe care orice 
scriitor publicat le aude cel mai frecvent din partea celor care 
vor să publice sunt: „Cum îți găseşti un agent?“ şi „Cum iei 
legătura cu oamenii din lumea editorială?“ 

Tonul pe care sunt adresate aceste întrebări exprimă 
deseori uluire, uneori amărăciune şi frecvent furie. Există o 
suspiciune aproape unanimă că majoritatea celor nou-veniţi, 
care chiar au reuşit să-şi publice cărțile, au răzbit datorită 
faptului că au avut o pilă, o persoană de contact. 
Presupunerea subințeleasă e că lumea editorială este doar o 
mare, fericită, incestuoasă familie exclusivistă. 

Nu e adevărat. Cum nu e adevărat nici că agenţii sunt o 
adunătură de oameni țâfnoşi, cu accese de superioritate, care 
preferă să moară decât să atingă un manuscris nesolicitat 
fără a purta mănuşi. (Ei bine, da, sunt câțiva de felul ăsta.) 
Adevărul e că agenţii, editorii şi redactorii caută cu toții 
următorul scriitor de răsunet care să poată vinde o mulțime 
de cărți şi să câştige o mulțime de bani... şi nu doar următorul 
scriitor tânăr de răsunet; Helen Santmyer se afla într-un azil 
de bătrâni când a publicat...And Ladies of the Club; Frank 
McCourt era numai cu puțin mai tânăr când a publicat 
Angela's Ashes, dar cu siguranţă nu-i un lup tânăr. 

Când am început în tinerețe să public proze scurte în reviste 
deocheate, eram destul de optimist cu privire la şansele pe 
care le aveam de-a fi publicat; ştiam că aveam joc, cum zic în 
zilele de azi baschetbaliştii, şi mai ştiam şi că timpul era de 
partea mea; mai devreme sau mai târziu, scriitorii de 
bestselleruri din anii şaizeci şi şaptezeci aveau fie să moară, fie 
să devină senili, făcând loc pentru nou-veniții ca mine. 

Totuşi, eram conştient că am lumi întregi de cucerit dincolo 
de paginile revistelor Cavalier, Gent şi Juggs. Voiam ca 


povestirile mele să-şi găsească piața potrivită, iar asta 
însemna să găsesc o cale de-a sparge bariera ridicată de multe 
dintre revistele care plăteau cel mai bine (Cosmopolitan, de 
pildă, care la vremea aceea publica multe povestiri scurte) şi 
care nu voiau să ia în considerare proza nesolicitată. 
Răspunsul, mi se părea, era să am un agent. Dacă proza mea 
era de calitate, gândeam în felul meu nesofisticat, dar nu întru 
totul ilogic, un agent mi-ar fi rezolvat toate problemele. 

N-am descoperit decât mult mai târziu că nu toți agenții 
sunt buni şi că un agent bun este folositor în mult mai multe 
feluri, nu doar să-l convingă pe redactorul responsabil cu 
proza de la Cosmo să-ţi ia povestirile în considerare. Dar, 
tânăr fiind, nu mi-am dat seama că sunt oameni în lumea 
editorială - şi nu puţini - dispuşi să fure şi banii din 
buzunarul mortului. Pentru mine, asta nu conta cu adevărat, 
pentru că, înainte ca primele mele romane să reuşească să-şi 
găsească un public, nu aveam cine ştie ce avuţie de furat. 

Voi ar trebui să aveţi un agent şi, dacă operele voastre sunt 
vandabile, nu vă va fi foarte greu să găsiți unul. Probabil că-l 
veți găsi şi dacă textele voastre nu sunt vandabile, dar sunt 
promițătoare. Agenţii sportivi reprezintă jucători din liga de 
juniori care câştigă doar cât să-şi poată pune o pâine pe masă 
în speranţa că tinerii lor clienți vor ajunge celebri; în acelaşi 
timp, agenţii literari sunt deseori dispuşi să reprezinte scriitori 
cu doar câteva lucrări publicate. E foarte probabil să găsiți pe 
cineva care să se ocupe de voi chiar dacă creditele voastre 
editoriale se limitează strict la „revistele mici“, care plătesc 
doar în exemplare gratuite - aceste reviste sunt deseori privite 
de către agenți şi editorii de cărți ca poligon de încercare 
pentru noile talente. 

Trebuie să începeţi fiindu-vă propriul avocat, ceea ce 
înseamnă să citiți revistele care publică genul de literatură pe 
care o scrieți voi. Ar trebui să vă procuraţi şi revistele literare 
şi să cumpăraţi un exemplar din Writers Market, cele mai 
valoroase instrumente pentru scriitorii aflați în căutarea 
succesului. Dacă sunteți foarte nevoiaşi, cereți-i cuiva să vi le 
dăruiască de Crăciun. Atât revistele, cât şi WM (e-un cărţoi cât 


o cărămidă, dar are un preț rezonabil) oferă liste cu editorii de 
cărți şi reviste, şi includ descrieri succinte ale genului de 
poveşti cu care se ocupă fiecare în pane. Veţi găsi de asemenea 
indicaţii despre cât de lungi trebuie să fie textele voastre şi 
numele personalului editorial. 

În calitate de scriitori începători şi dacă scrieți proză scurtă, 
veți fi mai interesați de „revistele mici“. Dacă scrieți sau ați 
scris un roman, veți căuta listele cu agenţii literari din 
revistele specializate şi din Writers Market. Ar merita poate să 
adăugaţi la arhiva personală şi un exemplar al LMP (Literary 
Market Place). Trebuie să fiți şireți, precauţi şi asidui în 
căutarea pe care o întreprindeți pe urmele unui agent sau ale 
unei edituri, dar - merită să repet asta - cel mai important 
lucru pe care-l puteţi face pentru voi înşivă este să testați 
pulsul pieței. V-ar putea fi de ajutor să consultați datele puse 
la dispoziție în manieră sintetizată de Writers Digest 
(„.„..„publică în principal proză mainstream, 2 000-4 000 de 
cuvinte, evitați personajele stereotipe şi situațiile banal- 
romantice“), dar informaţiile oferite în sinteză, să fim sinceri, 
sunt bune doar ca punct de plecare. Să trimiteţi povestiri fără 
să studiați mai întâi piața e ca şi cum aţi juca darts pe 
întuneric - s-ar putea să nimeriți ţinta din când în când, dar 
n-o veţi face grație vreunui merit personal. 

lată aici povestea unui scriitor aspirant pe care-l voi numi 
Frank. Frank este plămădit, de fapt, din trei tineri scriitori pe 
care-i cunosc, doi bărbați şi o femeie. La douăzeci şi ceva de 
ani, toți s-au bucurat de-o anume doză de succes ca scriitori; 
niciunul nu conduce în momentul de față un Rolls-Royce. Toţi 
trei probabil că vor răzbate, prin asta vreau să spun că pe la 
patruzeci de ani cred că toţi trei vor publica în ritm constant 
(şi probabil că unul va avea o problemă cu băutura). 

Cele trei personalităţi ale lui Frank au toate interese diferite 
şi scriu în stiluri şi pe voci diferite, dar modul în care 
abordează obstacolele care-i împiedică să publice sunt destul 
de asemănătoare, aşa încât nu am motive să nu-i pun 
laolaltă. Consider de asemenea că alți scriitori începători - voi, 


de exemplu, dragii mei Cititori - ar putea cădea într-o greşeală 
mai mare decât aceea de-a urma paşii lui Frank. 

Frank e un absolvent de Litere (voi nu trebuie să fiți 
licenţiaţi în Litere ca să deveniți scriitori, dar fără doar şi poate 
că asta nu v-ar strica) care a început să-şi trimită povestirile 
la reviste încă din perioada studenției. A urmat mai multe 
cursuri de creație literară şi multe dintre revistele la care a 
trimis texte i-au fost recomandate de profesorii de la acele 
cursuri. Recomandate sau nu, Frank a citit povestirile din 
fiecare revistă în parte şi şi-a trimis propriile producții 
alegându-le pe cele care i se păreau mai potrivite pentru 
fiecare. „Vreme de trei ani am citit toate povestirile publicate în 
revista Story“, spune el, apoi râde. „S-ar putea să fiu singura 
persoană din America care poate afirma asta.“ 

Cu sau fără aceste lecturi susținute, Frank n-a publicat în 
studenție nici-o proză în acele reviste, chiar dacă a publicat 
vreo şase în revista literară a universității (îi voi spune The 
Quarterly Pretension). A primit mesaje personale de refuz din 
partea redactorilor unora dintre revistele la care s-a adresat, 
inclusiv de la Story (versiunea feminină a lui Frank a spus: 
„îmi datorau o scrisoare!“) şi The Georgia Review. În tot acest 
timp, Frank s-a abonat la Writers Digest şi The Writer, 
citindu-le cu aplecare şi fiind atent la articolele despre agenți 
şi la listele cu agenții de impresariat literar care le însoțeau. A 
încercuit numele mai multor persoane care pomeneau de 
interese literare pe care le împărtăşea şi el. I-a luat în special 
în seamă pe agenţii care declarau că le plac poveştile „cu 
conflict pronunţat“, un fel pompos de-a spune poveşti de 
suspans. Frank e atras şi el de poveştile de suspans, dar şi de 
cele polițiste şi supranaturale. 

La un an după absolvire, Frank primeşte prima lui scrisoare 
de accept - o, ce zi fericită! E din partea unei reviste mici care 
se găseşte la câteva chioşcuri de ziare, dar care se vinde în 
special prin abonament; haideţi să-i spunem Kingsnake. 
Redactorul se oferă să cumpere povestirea de o mie două sute 
de cuvinte a lui Frank, intitulată Femeia din portbagaj, pentru 
douăzeci şi cinci de dolari plus douăsprezece exemplare 


gratuite din revistă. Desigur, Frank dă pe dinafară de bucurie; 
mai are puţin şi atinge cerul cu mâna. Toate rudele primesc 
câte un telefon, chiar şi cele pe care Frank nu le înghite (mai 
ales cele pe care nu le înghite, aş spune). Cu douăzeci şi cinci 
de dolari nu-şi va putea plăti chiria, nu-şi va putea cumpăra 
nici măcar hrana pe-o săptămână pentru el şi soția lui, dar 
reprezintă o confirmare a ambiţiei sale, iar asta - orice scriitor 
proaspăt publicat ar fi de acord - este neprețuită: „Cineva vrea 
ceva scris de mine! Ura!“ Şi asta nu e tot. Pentru că banii aceia 
puţini sunt un credit, un bulgăre mic pe care Frank va începe 
acum să-l rostogolească pe deal în jos, sperând să-l 
transforme într-o avalanşă înainte să ajungă la baza costişei. 

Şase luni mai târziu, Frank mai vinde o povestire unei 
reviste numite Lodgepine Review (ca şi Kingsnake, Lodgepine 
este un nume fictiv). Numai că „vinde“ e probabil un cuvânt 
prea tare; plata propusă pentru Două tipuri de oameni a lui 
Frank este douăzeci şi cinci de exemplare de autor. Totuşi, 
este un alt credit. Frank semnează formularul de acceptare 
(plăcându-i la culme cuvintele de sub spaţiul lăsat liber 
pentru semnătura sa - TITULARUL DREPTULUI DE AUTOR, 
Dumnezeule!) şi îl trimite înapoi în ziua următoare. 

Tragedia îl loveşte o lună mai târziu. Soseşte sub forma 
unei scrisori care începe formal cu Dragă colaborator. Frank o 
citeşte cu inima grea. O finanțare n-a fost reînnoită şi 
Lodgepine Review a ajuns în cimitirul iniţiativelor măreţe. 
Numărul din vara următoare va fi ultimul. Povestea lui Frank, 
din păcate, a fost programată pentru toamnă. Scrisoarea se 
încheie cu urarea ca Frank să reuşească să-şi plaseze 
povestirea altundeva. În colțul din stânga jos, cineva a 
mâzgălit şase cuvinte: NE PARE TARE RĂU pentru asta. 

Şi lui Frank ÎI PARE TARE RÂU (după ce s-au îmbătat cu 
vin ieftin şi s-au trezit cu o cruntă mahmureală de vin ieftin, 
lui şi soţiei lui ÎNCĂ LE PARE RĂU), dar dezamăgirea nu-l 
împiedică să-şi pună din nou în circulație povestirea aproape 
publicată. În acest moment are deja vreo şase care bat pe la 
uşi. Păstrează atent socoteala redacțiilor pe la care a trimis 
povestiri şi ce fel de răspuns a primit pentru fiecare dintre ele. 


Ţine şi socoteala revistelor cu care a stabilit contacte 
personale, chiar dacă e vorba doar de câteva rânduri scrise de 
mână şi-o pată de cafea. 

La o lună după vestea proastă despre Lodgepine Review, 
Frank primeşte o veste foarte bună; soseşte într-o scrisoare 
din partea unui om de care n-a auzit niciodată. Individul e 
redactorul-şef al unei mici reviste proaspăt apărute, pe nume 
Jackdaw. Se află acum în căutare de povestiri pentru primul 
număr şi un vechi prieten de şcoală - redactorul-şef al recent 
defunctei Lodgepine Review, de fapt - i-a vorbit despre 
povestea lui Frank pe care n-a mai apucat s-o publice. Dacă 
Frank nu a vândut-o altcuiva, redactorul-şef de la Jackdaw ar 
fi bucuros să arunce o privire peste ea. Nu-i promite nimic, 
dar... 

Frank nu are nevoie de promisiuni; ca majoritatea 
scriitorilor începători, tot ce-i trebuie lui este o mică 
încurajare şi-o rezervă nelimitată de pizza congelată. Trimite 
povestirea prin poştă împreună cu o scrisoare de mulțumire 
(şi-o scrisoare de mulțumire către redactorul-şef al dispărutei 
Lodgepine, desigur). Şase luni mai târziu, Două tipuri de 
oameni apare în primul număr al revistei Jackdaw. „Reţeaua 
vechilor cunoştinţe“, care joacă un rol la fel de important în 
lumea editorială ca şi în majoritatea celorlalte arii ale 
activității umane, a triumfat din nou. Pentru povestirea 
aceasta, Frank primeşte cincisprezece dolari, zece exemplare 
de autor şi un nou foarte important credit. 

În anul următor, Frank găseşte un post de profesor de 
engleză la liceu. Chiar dacă-i vine extrem de greu să predea 
literatură şi să corecteze lucrările elevilor în timpul zilei şi 
apoi, noaptea, să lucreze la propriile proiecte, nu se dă bătut şi 
scrie noi povestiri şi le pune în circulație, strângând scrisori de 
refuz şi uneori „retrăgând“ povestiri pe care le-a trimis în toate 
locurile la care s-a putut gândi. „Vor da bine în volumul de 
proză scurtă atunci când în sfârşit îl voi publica“, îi spune 
soției sale. Eroul nostru şi-a mai găsit o slujbă, să scrie 
recenzii la cărți şi filme pentru un ziar dintr-un oraş apropiat. 
E-un băiat foarte, foarte ocupat. Cu toate acestea, la un nivel 


aproape conştient, a început să se gândească să scrie un 
roman. 

Când e întrebat care e cel mai important lucru pentru un 
tânăr scriitor care tocmai începe să-şi trimită creațiile spre 
publicare, Frank ezită doar câteva secunde, apoi răspunde: „O 
bună prezentare.“ 

Poftim? 

El clatină din cap. „O bună prezentare, categoric. Când 
trimiți o poveste să fie publicată, pe lângă manuscris trebuie 
să fie şi o scurtă scrisoare în care să-i spui redactorului unde 
ai publicat alte povestiri şi doar câteva rânduri, unul sau 
două, despre subiectul prozei pe care o trimiți. Şi ar trebui să 
închei mulțumindu-i anticipat. Asta e deosebit de important. 

Hârtia pe care o folosiți trebuie să fie de calitate bună, nu 
din aceea lucioasă, care se mânjeşte. Textul trebuie scris la 
două rânduri, iar pe prima pagină adresa trebuie trecută în 
colțul din stânga sus - n-ar fi rău să includeți şi numărul 
vostru de telefon. În colțul din dreapta treceţi numărul 
aproximativ de cuvinte.“ Frank face o pauză, râde şi continuă: 
„ŞI să nu trişaţi. Majoritatea redactorilor îşi dau seama cât de 
lungă e o poveste doar uitându-se la corpul de literă şi 
frunzărind paginile.“ 

Încă mă surprinde puţin răspunsul lui Frank; mă aşteptam 
la ceva mai puţin precis. 

„Aşa e cum spun“, ripostează el. „Capeţi repede spirit 
practic odată ce ai terminat şcoala şi încerci să-ți găseşti un 
loc în lumea scrisului. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost 
că nu ai absolut nici-o şansă de izbândă dacă nu te comporți 
cu profesionalism.“ Ceva din tonul lui mă face să cred că e 
convins că eu am cam uitat cât de greu e la început şi poate 
că are dreptate. În definitiv, au trecut aproape patruzeci de ani 
de când aveam un teanc de scrisori de refuz înfipte într-un cui 
din dormitor. „Nu-i poți convinge să le placă povestea ta“, 
încheie Frank, „dar poți măcar să-i ajuţi să încerce să le 
placă.“ 

Acum când scriu acestea, povestea lui Frank este încă în 
faza de creație, dar viitorul îi surâde. A publicat deja un total 


de şase proze scurte şi a câştigat un premiu destul de 
prestigios pentru una dintre ele - îi vom spune Minnesota 
Young Writers' Award, cu toate că niciunul dintre cei trei 
autori din care e plămădit Frank al meu nu trăieşte în 
Minnesota. Premiul în bani a fost de cinci sute de dolari, de 
departe cea mai mare sumă pe care a primit-o vreodată 
pentru o povestire. A început să lucreze la roman, iar când îl 
va termina - la începutul primăverii lui 2001, preconizează el - 
un tânăr şi destul de celebru agent pe nume Richard Chams 
(şi acesta e tot un pseudonim) a fost de acord să se ocupe de 
el; 

Frank a început să-şi caute serios un agent cam în acelaşi 
timp când a început să scrie serios la roman. „Nu voiam să 
depun atâta muncă şi apoi, când îl voi fi terminat, să descopăr 
că n-am nici-o idee despre cum să vând blestemăţia aia“, mi-a 
spus. 

Bazându-se pe lunga sa experienţă de cititor al revistei LMP 
şi-al listelor cu agenți din Writers Market, Frank a scris 
douăsprezece scrisori, toate identice cu excepția formulei de 
salut. Iată şablonul: 


19 iunie 1999 

Dragă.... 

Sunt un tânăr scriitor de douăzeci şi opt de ani aflat în căutarea unui 
agent. Am găsit numele dumneavoastră într-un articol din Writer's Digest 
intitulat „Agenţii Noului Val“ şi mi s-a părut că avem ceva în comun. De 
când am început să mă dedic serios scrisului, am publicat şase povestiri: 


Femeia din portbagaj, Kingsnake, iama 1996(25 $plus exemplare) Două 
tipuri de oameni, Jackdaw, vara 1997 (15 $plus exemplare) Fum de 
Crăciun, Mystery Quarterly, toamna 1997 (35 $) Căzături urâte, sărmanul 
Charlie, Cemetery Dance, ianuarie-februarie 1998 (50 $ plus exemplare) 
Şaisprezece tenişi, Puckerbrush Review, aprilie-mai 1998 (exemplare) O 
lungă plimbare prin aste păduri, Minnesota Review, iarna 

1998-1999 (70 $ plus exemplare) 


Aş fi fericit să vă trimit oricare dintre aceste povestiri (sau oricare dintre 
cele în jur de şase pe care acum încerc să le public), dacă doriți. Sunt 
deosebit de mândru de O lungă plimbare prin aste păduri, care a câştigat 
Minnesota Young Writers' Award. Diploma arată frumos pe peretele nostru 
din camera de zi, iar banii de premiu - 500 $ - au arătat excelent în 
săptămâna cât s-au aflat în contul nostru bancar (sunt căsătorit de patru 
ani; eu şi soția mea Marjorie suntem profesori). 

Motivul pentru care caut acum un agent este că lucrez la un roman. E-o 
poveste de suspans despre un bărbat care e arestat pentru o serie de 
crime ce au avut loc în orăşelul său în urmă cu douăzeci de ani. Primele 
aproximativ optzeci de pagini sunt într-o stare destul de bună şi aş fi 
încântat să vi le pot arăta. 


Vă rog să luaţi legătura cu mine şi să mă anunțați dacă vreţi să vedeți 
câteva dintre textele mele. Vă mulțumesc oricum că mi-ați citit scrisoarea. 
Salutări cordiale, 


Frank şi-a adăugat şi numărul de telefon, şi adresa, iar 
unul dintre agenţii căruia i s-a adresat (nu Richard Chams) 
chiar l-a sunat să stea de vorbă. Trei i-au răspuns în scris 
cerând să vadă povestea premiată despre vânătorul rătăcit în 
pădure. Vreo şase au cerut să vadă primele optzeci de pagini 
ale romanului. Cu alte cuvinte, reacția a fost puternică - 
numai un singur agent căruia i-a scris nu şi-a manifestat 
niciun interes în privința lucrărilor sale, spunând că lista sa 
cu clienți e deja plină. Şi totuşi, în afară de slabele sale 
contacte din lumea „revistelor mici“, Frank nu cunoaşte 
absolut pe nimeni în lumea editorială - nu are nici măcar o 
singură persoană de contact. 

„A fost incredibil“, zice el, „absolut incredibil. Mă aşteptam 
să accept pe oricine voia să mă reprezinte - dacă ar fi vrut 
cineva - şi să mă consider norocos. În schimb, am chiar de 
ales.“ Consideră că buna alegere a agenţilor s-a datorat unui 
concurs de factori. Primul, scrisoarea pe care a expediat-o 
tuturor era corectă şi bine redactată („A fost nevoie de patru 
ciorne şi două certuri cu soția ca să găsesc tonul colocvial 
potrivit“, recunoaşte Frank). Al doilea, a putut oferi o listă 
clară a povestirilor publicate şi încă una destul de 
substanțială. Nu i-au adus cine ştie ce bănet, dar revistele 
erau bine văzute. În al treilea rând - premiul. Frank crede că 
acesta e posibil să fi fost factorul determinat. Nu ştiu dacă e 
aşa sau altfel, dar fără doar şi poate a avut ceva greutate. 

Frank a avut, de asemenea, buna idee de a-i cere lui 
Richard Chams şi tuturor celorlalți agenţi cărora li s-a adresat 
o listă a recomandărilor lor - nu o listă cu clienţi (nu ştiu până 
la ce punct ar fi etic din partea unui agent să dea în vileag 
numele propriilor clienţi), ci o listă a editorilor cărora agentul 
a vândut cărți şi-a revistelor cărora le-a vândut povestiri. E 
uşor să-l păcăleşti pe un scriitor disperat să-şi găsească o 
persoană care să-l reprezinte. Scriitorii începători trebuie să 
țină minte că oricine are o sută de dolari de investit poate da 


un anunț în Writers Digest şi să-şi spună agent literar - nu-i 
ca şi când ai avea de trecut un examen de stat sau mai ştiu eu 
ce altceva. 

Nu vă încredeți mai cu seamă în agenţii care promit să vă 
citească materialele în schimbul unei taxe. Câţiva dintre 
aceştia sunt absolut respectabili (Agenția Scott Meredith 
obişnuia să perceapă o taxă; nu ştiu dacă lucrurile au rămas 
la fel), dar mult prea mulţi sunt nişte nemernici lipsiți de orice 
scrupul. Dacă sunteți atât de nerăbdători să fiți publicați, vă 
sugerez să săriți peste căutarea unui agent şi să nu vă mai 
pierdeţi vremea cu scrisori adresate editurilor mari, ci să 
mergeţi direct la o editură care publică în regim de regie 
proprie. Măcar în felul acesta veți obține ceea ce vreţi la o 
calitate pe măsura buzunarului. 


16 


Aproape am terminat. Mă îndoiesc că am tratat tot ce e 
nevoie să ştiţi pentru a deveni un scriitor mai bun şi sunt 
sigur că nu v-am răspuns la toate întrebările, dar am vorbit 
totuşi despre acele aspecte ale meşteşugului despre care simt 
că pot discuta cu o anumită siguranţă. Trebuie însă să vă 
spun că siguranța în timpul scrierii cărții de față mi-a fost o 
tovarăşă cam infidelă. Mi-au fost aproape mai mult durerea 
fizică şi mii de îndoieli. 

Când i-am propus editorului meu de la Scribner ideea unei 
cărți despre scris, aveam impresia că ştiu mult mai multe 
despre acest subiect; aproape că-mi exploda capul de toate 
lucrurile pe care voiam să le spun. Şi poate că într-adevăr ştiu 
multe, dar unele s-au dovedit a fi banale şi mare parte din 
celelalte, am descoperit, au mai mult de-a face cu instinctul 
decât cu ceva care să aducă a „cunoaştere profundă“. Şi mi s- 
a părut dureros de dificil să articulez acele adevăruri 
instinctive. De asemenea, în timp ce scriam Despre scris s-a 
întâmplat ceva... care mi-a schimbat viața, cum se spune. O 
să vă povestesc despre asta în scurt timp. Pentru moment, vă 
rog doar să ştiţi că am făcut tot ce-am putut. 


Mai e încă un lucru de discutat, o chestiune legată direct de 
întâmplarea aceea care mi-a schimbat viața şi de un lucru pe 
care l-am atins deja, dar indirect. Acum aş vrea să-l abordez 
direct. E-o întrebare pe care oamenii o formulează în feluri 
diferite - uneori capătă o formă politicoasă şi alteori iese ca din 
topor, dar întotdeauna se reduce la acelaşi lucru: „O faci 
pentru bani, scumpule?“ 

Răspunsul e nu. N-o fac acum şi n-am făcut-o niciodată. 
Da, am câştigat o mulțime de galbeni cu romanele şi 
povestirile mele, dar n-am pus niciodată un singur cuvânt pe 
hârtie cu gândul că voi fi plătit pentru asta. Am scris unele 
lucruri ca să le fac o favoare prietenilor - ca marfă de schimb, 
s-ar putea zice - dar, în cel mai rău caz, asta n-a fost decât un 
troc nu foarte reuşit. Scriu pentru că asta mă împlineşte. 
Poate că m-a ajutat să achit ipoteca pe casă şi să-i ţin pe copii 
la universitate, dar astea sunt consecințe - am scris din 
plăcerea de-a scrie. Am făcut-o pentru bucuria pură care 
izvorăşte din actul în sine. lar dacă o puteți face pentru 
plăcere, o puteţi face pentru totdeauna. 

Au fost momente în care, pentru mine, actul scrisului a fost 
un firav act de credință, un scuipat în ochiul disperării. A 
doua jumătate a acestei cărți a fost scrisă în acest spirit. Cu 
dinții încleştați, cum spuneam noi în copilărie. Scrisul nu e 
viața, dar cred că uneori poate fi un mod de-a te întoarce la 
viață. Asta e ceva ce am învăţat în vara lui 1999, când un 
bărbat aflat la volanul unei furgonete albastre aproape că m-a 
omorât. 


DESPRE VIAŢĂ: 
un post-scriptum 


1 


Când stăm la casa noastră de vară din vestul statului 
Maine - o casă foarte asemănătoare cu aceea la care se 
întoarce Mike Noonan în O mână de oase - fac zilnic câte o 
plimbare de circa şase kilometri, excepţie făcând dăţile când 


toarnă cu găleata. Cinci dintre aceşti kilometri îi fac pe 
drumurile de pământ care şerpuiesc prin pădure; un 
kilometru de-a lungul lui Route 5, o şosea asfaltată cu două 
benzi de circulaţie care leagă localităţile Bethel şi Fryeburg. 

A treia săptămână din iunie 1999 a fost una extrem de 
fericită pentru mine şi soția mea; copiii noştri, acum ajunşi la 
maturitate şi risipiţi prin toată ţara, erau toţi acasă. Era 
pentru prima oară în aproape şase luni când stăteam toţi sub 
acelaşi acoperiş. Ca bonus, îl aveam cu noi şi pe primul nostru 
nepot de trei luni, care se juca vesel cu un balon pe care şi-l 
legase de-un picior. 

Pe 19 iunie, l-am dus cu maşina pe fiul nostru cel mic până 
la Portland Jetport, de unde a luat avionul înapoi la New York. 
M-am întors acasă, am tras un pui de somn, apoi am plecat 
să-mi fac plimbarea din acea zi. În seara aceea plănuiam să 
mergem era familie să vedem Fiica generalului în North 
Conway, New Hampshire, şi-mi făceam socoteala că aveam 
exact timpul necesar pentru o plimbare înainte să ne pregătim 
de drum. 

Din câte-mi amintesc, am pornit la pas în jur de patru 
după-amiaza. Cu puţin înainte să ajung la drumul principal 
(în vestul Maine-ului, orice drum care are trasată o dungă pe 
mijloc e-un drum principal), am intrat în pădure şi-am urinat. 
Au trebuit să treacă două luni până să fiu în stare să mă 
uşurez iar din picioare. 

Când am ajuns la şosea, am luat-o spre nord, mergând pe 
pietrişul de pe margine în contra direcţiei traficului. Pe lângă 
mine a trecut o maşină care se îndrepta tot înspre nord. Cam 
cu un kilometru mai în față, femeia de la volanul maşinii a 
observat o  furgoneta Dodge de-un  albastru-deschis 
îndreptându-se spre sud. Furgoneta trecea de pe-o parte a 
drumului pe cealaltă, abia ţinută sub control de şofer. După 
ce-a trecut în siguranţă de ea, femeia din maşină s-a întors 
spre persoana care o însoțea şi i-a spus: „Cel pe lângă care am 
trecut înainte era Stephen King. Sper ca tipul din furgoneta să 
nu-l lovească.“ 


Cei doi kilometri de Route 5 pe care-i parcurg oferă amândoi 
vizibilitate aproape maximă, mai puţin o porţiune, un urcuş 
scurt, unde cine merge pe jos spre nord nu vede aproape nimic 
din cauza culmii dealului. Urcasem deja trei sferturi din pantă 
când Bryan Smith, proprietarul şi conducătorul furgonetei 
Dodge, s-a ivit de după deal. Nu era pe drum; era pe marginea 
lui. Pe marginea mea. Am avut poate trei sferturi de secundă 
să observ asta. Destul pentru a-mi spune: „Doamne, o să fiu 
lovit de-un autobuz şcolar.“ Am dat să mă întorc la stânga. 
Aici am un gol de memorie. În amintirea următoare sunt pe 
jos şi mă uit la partea posterioară a furgonetei, care e oprită 
acum în afara drumului şi înclinată pe-o parte. Această 
amintire e foarte clară şi precisă, mai mult ca un instantaneu 
decât ca o amintire. E praf în jurul farurilor de poziție ale 
maşinii. Plăcuța de înmatriculare şi luneta sunt murdare. 
Observ aceste lucruri fără să gândesc că am avut un accident 
sau orice altceva. E-un instantaneu, atâta tot. Nu gândesc; 
mintea mi-a fost complet golită. 

Aici am un alt gol mic de memorie, apoi îmi şterg cu mare 
atenție ochii plini de sânge cu mâna stângă. Când reuşesc să 
văd din nou destul de bine, mă uit în jur şi văd un bărbat 
aşezat pe-o piatră. Are un baston pus peste genunchi. Acesta e 
Bryan Smith, patruzeci şi doi de ani, omul care m-a lovit cu 
furgoneta. Smith are antecedente serioase; a fost găsit vinovat 
în aproape o duzină de accidente rutiere. 

Smith nu se uita la drum în după-amiaza în care ni s-au 
intersectat viețile pentru că rottweilerul lui sărise din spatele 
furgonetei pe bancheta posterioară, unde era o ladă frigorifică 
Igloo cu nişte carne înăuntru. Numele rottweilerului e Bullet 
(Smith mai are un rottweiler acasă; numele aceluia e Pistol). 
Bullet a început să amuşine lada frigorifică. Smith s-a întors 
şi-a încercat să-l împingă pe Bullet în lături. Încă se mai uita 
la câine şi-i împingea capul de lângă lada frigorifică, când a 
dat culmea dealului; încă se uita în spate şi încă împingea 
când m-a lovit. Smith le-a spus prietenilor mai târziu c-a 
crezut că a lovit „un cerb mic“ până când a observat ochelarii 
însângerați de pe bancheta din față a furgonetei sale. Îmi 


săriseră de pe nas când am încercat să fug din calea lui Smith. 
Ramele erau deformate, dar lentilele erau intacte. Sunt 
lentilele pe care le port acum, când scriu rândurile de față. 


2 


Smith vede că sunt conştient şi-mi spune că ajutoarele sunt 
pe drum. Vorbeşte cu calm, chiar voios. Expresia sa, cum sade 
aşa pe piatră cu bastonul peste genunchi, este una de plăcută 
compătimire: „Ce noroc dat dracului avem amândoi, nu 
crezi?“ pare că spune. El şi cu Bullet au plecat de la locul de 
tabără unde stăteau, îi spune mai târziu unui agent, pentru 
că voia „câteva dintre batoanele alea Marze cum au la 
magazinul de colo-şa“. Când aud amănuntul acesta câteva 
săptămâni mai târziu, îmi trece prin gând c-a lipsit puţin să 
fiu omorât de-un personaj scos direct din unul dintre 
romanele mele. E aproape comic. 

Ajutoarele sunt pe drum, îmi spun, iar asta probabil că e 
bine pentru c-am avut un accident dat naibii. Zac în şanţ şi 
mi-e fața plină de sânge, şi mă doare piciorul drept. Mă uit în 
jos şi văd ceva ce nu-mi place: bazinul pare să-mi stea acum 
într-o parte, de parcă toată partea de jos a corpului ar fi fost 
răsucită pe jumătate spre dreapta. Ridic ochii spre omul cu 
baston şi spun: „Te rog, spune-mi că nu e decât dislocat.“ 

„Nţ“, face el. Ca şi expresia feței, tonul pe care vorbeşte e 
voios, doar vag interesat. Ar putea să urmărească totul la 
televizor în vreme ce molfăie unul dintre batoanele alea Marze. 
„E rupt în cinci, aş spune poate şase locuri.“ 

„Îmi pare rău“, îi spun - Dumnezeu ştie de ce - apoi îmi 
pierd iar cunoştinţa o vreme. Nu-i ca un leşin total; e mai mult 
ca şi când filmul memoriei ar fi fost lipit ici şi colo. 

Când îmi revin, o furgonetă portocaliu cu alb stă pe 
marginea drumului cu motorul mergând şi cu girofarul 
pornit. Un medic de ambulanţă - Paul Fillebrown e numele lui 
- stă îngenuncheat lângă mine. Face ceva. Îmi taie jeanşii, 
cred, deşi s-ar putea ca asta să fi avut loc mai târziu. 


Îl întreb dacă pot fuma o ţigară. El râde şi-mi spune să nici 
nu mă gândesc. Îl întreb dacă voi muri. El spune că nu, nu voi 
muri, dar că trebuie să merg la spital, şi încă repede. Pe care-l 
prefer, cel din Norway-South Paris sau cel din Bridgton? Îi 
spun că vreau să merg la Northern Cumberland Hospital din 
Bridgton, pentru că acolo s-a născut în urmă cu douăzeci şi 
doi de ani primul meu copil - cel pe care tocmai l-am dus la 
aeroport. Îl întreb din nou pe Fillebrown dacă voi muri, iar el 
îmi spune din nou că nu. Apoi mă întreabă dacă pot mişca 
degetele de la piciorul drept. Le mişc, gândindu-mă la o veche 
poezioară pe care mama o recita uneori: „Porcuşorul acesta s- 
a dus la piaţă, porcuşorul acesta a rămas acasă.“ Ar fi trebuit 
să rămân acasă, îmi spun; a fost o idee foarte rea să ies la 
plimbare azi. Apoi îmi amintesc că uneori, când oamenii sunt 
paralizaţi, cred că mişcă un membru, dar de fapt nu e aşa. 

„Degetele de la picior, le-am mişcat?“ îl întreb pe Paul 
Fillebrown. Îmi zice că da, că sunt vesele nevoie mare. „Juri pe 
Dumnezeu?“ 

Îl întreb şi mi se pare că jură. Încep să-mi pierd iar 
cunoştinţa.  Fillebrown mă întreabă foarte răspicat, 
aplecându-se spre fața mea, dacă soția mea e la casa cea mare 
de lângă lac. Eu nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc de nimeni 
din familie unde se află, dar reuşesc să-i dau numerele de 
telefon atât de la casa noastră cea mare, cât şi de la căsuţa de 
pe cealaltă parte a lacului unde stă uneori fiica mea. La naiba, 
i-aş putea da şi numărul de asigurare socială, dacă m-ar 
întreba. Am toate numerele bine imprimate în minte. Lipseşte 
doar tot restul. 

Acum sosesc şi alți oameni. Undeva, un radio pârâie apeluri 
ale poliției. Sunt aşezat pe-o targa. Mă doare şi strig. Sunt 
ridicat în ambulanţă şi apelurile poliției sunt mai aproape. 
Uşile se închid şi cineva din față spune: „Cât poţi de repede, 
calc-o până la podea.“ Apoi ne punem în mişcare. 

Paul Fillebrown e aşezat lângă mine. Are un cleşte în mână 
şi-mi spune că va trebui să-mi taie inelul de pe degetul inelar 
de la mâna dreaptă - e-o verighetă pe care Tabby mi-a dat-o în 
1983, la doisprezece ani după ce ne-am căsătorit cu acte în 


regulă. Încerc să-i spun lui Fillebrown că-l port pe mâna 
dreaptă pentru că verigheta adevărată e încă pe inelarul de la 
mâna stângă - am cumpărat perechea cu care ne-am căsătorit 
cu 15.95 $ de la Day's Jewelers din Bangor. Cu alte cuvinte, 
acel prim inel m-a costat doar opt dolari, dar pare să fi 
funcționat. 

Spun ceva îngălat în acest sens, probabil nimic ce Paul 
Fillebrown să poată înțelege, dar continuă să clatine din cap şi 
să zâmbească în vreme ce-mi taie de pe mâna dreaptă umflată 
acea a doua şi mult mai scumpă verighetă. Peste aproximativ 
două luni, îl sun pe Fillebrown ca să-i mulțumesc; pe-atunci 
înțeleg că probabil mi-a salvat viața oferindu-mi în mod corect 
primul ajutor şi apoi ducându-mă la spital cu o viteză cam de 
o sută optzeci de kilometri la oră, pe nişte străzi dosnice 
peticite şi desfundate. 

Fillebrown îmi acceptă mulțumirile, apoi adaugă că poate în 
ziua aceea cineva mă proteja. „Fac treaba asta de douăzeci de 
ani“, îmi spune la telefon, „şi când te-am văzut aşa chircit în 
şanţ, plus gravitatea traumelor, n-am crezut c-o să rezişti 
până la spital. Eşti tare norocos că te mai afli printre noi, 
muritorii de rând.“ 

Gravitatea rănilor provocate de impact este atât de mare, 
încât doctorii de la Northern Cumberland Hospital ajung la 
concluzia că nu mă pot trata acolo; cineva cheamă un 
elicopter de la LifeFlight care mă duce la Central Maine 
Medical Center din Lewiston. Între timp sosesc soția, fiul mai 
mare şi fiica mea. Copiilor li se permite o vizită scurtă; Tabby 
are voie să stea mai mult. Doctorii au asigurat-o că, pe cât de 
rău am fost lovit, îmi voi reveni. Partea de jos a corpului meu a 
fost acoperită. Nu are voie să se uite la felul interesant în care 
mi s-a mutat bazinul spre dreapta, dar are voie să-mi şteargă 
sângele de pe față şi să-mi culeagă câteva cioburi de sticlă din 
păr. 

Am o tăietură lungă pe scalp, rezultatul coliziunii mele cu 
parbrizul lui Bryan Smith. Acest impact a avut loc la mai 
puţin de cinci centimetri de arborele de oțel din partea 
şoferului. Dacă mă loveam de acesta, probabil că aş fi murit 


sau aş fi intrat în comă ireversibilă, o legumă cu picioare. 
Dacă mă loveam de pietrele care ieşeau din pământ dincolo de 
marginea lui Route 5, aş fi avut aceleaşi şanse să mor sau să 
rămân definitiv paralizat. Nu m-am lovit de ele; am fost 
aruncat peste furgonetă la o înălțime de aproape cinci metri, 
dar am aterizat cu puţin înaintea pietrelor. 

„Trebuie să fi pivotat puţin spre stânga în ultima secundă“, 
îmi spune mai târziu doctorul David Brown. „Dacă n-o făceai, 
acum n-am purta discuția asta.“ 

Elicopterul LifeFlight aterizează în parcarea de la Northern 
Cumberland Hospital şi eu sunt împins spre el pe masa cu 
rotile. Cerul e foarte luminos, foarte albastru. Huruitul 
rotoarelor elicopterului e foarte puternic. Cineva îmi strigă în 
ureche: „Ai fost vreodată cu elicopterul, Stephen?“ Vorbitorul 
pare vesel, foarte emoţionat pentru mine. Încerc să răspund că 
da, am mai fost cu elicopterul - de două ori, de fapt -, dar nu 
pot. Dintr-odată îmi vine foarte greu să respir. 

Mă urcă în elicopter. Când ne ridicăm în aer, văd o fâşie de 
cer de-un albastru-intens; niciun nor la orizont. Frumos. Se 
aud mai multe voci prin radio. Aceasta e după-amiaza mea 
pentru auzit voci, se pare. Între timp, îmi vine şi mai greu să 
respir. Gesticulez Spre cineva sau încerc s-o fac, şi o față se 
apleacă răsturnată cu susul în jos în câmpul meu vizual. 

„Am impresia că mă înec“, şoptesc. 

Cineva verifică ceva şi altcineva spune: „L-a lăsat un 
plămân.“ 

Aud un foşnet de hârtie când e desfăcut ceva, apoi acel 
altcineva îmi vorbeşte în ureche, îmi strigă în ureche, aşa încât 
să-l aud peste sunetul rotoarelor. „Trebuie să te intubăm, 
Stephen. O să simți puţină durere, o pişcătură mică. Ţine-te 
bine.“ 

Ştiu din experiență (am învățat când nu eram decât un 
puşti şi sufeream de infecţii la urechi) că, dacă un medic îţi 
spune c-o să simți o pişcătură mică, o să te facă să te doară ca 
naiba, de data aceasta nu e aşa de rău cum m-am aşteptat 
poate pentru ca sunt plin de analgezice, poate pentru că sunt 
iar pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa. E ca şi cum aş fi 


lovit foarte sus în partea dreaptă a pieptului cu un obiect 
scurt şi tăios. Apoi aud un fluierat alarmat în piept, ca şi când 
mi-ar fi apărut o fisură. De fapt, presupun că aşa şi este. O 
clipă mai târziu, dulcele înăuntru-afară al respirației normale, 
pe care am ascultat-o toată viaţa (cel mai adesea fără s-o bag 
în seamă, slavă Domnului), a fost înlocuit de-un neplăcut 
sunet lichid: şlup-şlup-şlup. Aerul pe care-l inhalez e foarte 
rece, dar măcar e aer, aer, şi continui să-l respir. Nu vreau să 
mor. Îmi iubesc soția, copiii, plimbările de după-amiaza pe 
lângă lac. Îmi place şi să scriu; am o carte despre scris care 
stă acasă pe masa de lucru, pe jumătate terminată. Nu vreau 
să mor şi, Cum stau în elicopter şi mă uit afară la albastrul 
luminos al cerului de vară, îmi dau seama că stau de fapt în 
pragul morții. Cât de curând, cineva mă va trage fie într-o 
parte, fie în cealaltă; eu nu pot face prea multe. Nu pot decât 
să stau acolo, să mă uit la cer şi să ascult gâlgâitul acela slab 
care e respirația mea: şlup-şlup-şlup. 

Zece minute mai târziu, atingem solul pe pista de aterizare 
de ciment de la CMMC. Mie mi se pare că sunt pe fundul unui 
puț de ciment. Cerul albastru dispare şi vâjâitul rotoarelor 
elicopterului se amplifică şi prinde ecou, ca nişte mâini uriaşe 
care aplaudă. 

Cât sunt încă ocupat cu respirațiile mele lichide, sunt 
ridicat şi coborât din elicopter. Cineva loveşte targa şi eu strig. 
„Scuze, scuze, totul e bine, stai liniştit, Stephen“, spune cineva 
- când eşti grav rănit, toată lumea îți spune pe numele de 
botez, toţi îţi sunt amici. 

„Spune-i lui Tabby că o iubesc foarte mult“, zic în timp ce 
sunt mai întâi ridicat şi apoi împins, foarte repede, de-a lungul 
unui trotuar înclinat de ciment. Pe nepusă masă, îmi vine să 
plâng. 

„Poţi să i-o spui tu însuţi“, răspunde acel cineva. Intră pe o 
uşă; e aer condiționat şi becuri care trec pe deasupra mea. 
Difuzoarele răspândesc anunţuri. Într-un fel nu tocmai 
limpede, îmi trece prin gând că-n urmă cu ooră mă plimbam 
şi-mi făceam planuri să culeg nişte mure de pe un câmp care 
dă spre lacul Kezar. Dar nu aveam să întârzii mult; trebuia să 


ajung acasă până la cinci şi jumătate pentru că mergeam cu 
toţii la film. Fiica generalului, cu John Travolta. Travolta a 
jucat în filmul făcut după Came, primul meu roman. L-a jucat 
pe personajul cel rău. Asta era cu mult timp în urmă. 

„Când?“ întreb. „Când îi pot spune?“ 

„Curând“, răspunde vocea, apoi îmi pierd iar cunoştinţa. De 
data asta, din filmul memoriei nu lipsesc doar câteva cadre, ci 
o bucată uriaşă; văd câteva scăpărări de lumină, zăresc 
imagini confuze de fețe şi săli de operaţie, şi impunătoare 
aparate de radiologie; sunt iluzii şi halucinaţii alimentate de 
morfina şi de Dilaudid-ul cu care mă injectează strop cu strop; 
sunt ecouri de voci şi mâini care se întind spre buzele mele 
uscate pentru a le acoperi cu tampoane ce au gust de mentă. 
Cel mai mult, însă, e întuneric. 


3 


Evaluarea rănilor mele făcută de Bryan Smith s-a dovedit a 
fi prudentă. Partea inferioară a piciorului era ruptă în cel 
puţin nouă locuri - chirurgul ortoped care m-a repus la loc, 
formidabilul David Brown, a spus că zona de sub genunchiul 
drept era redusă la „o grămadă de bile într-o şosetă“. 
Gravitatea situaţiei a cerut două incizii profunde - se numesc 
fasciectomii mediale şi laterale - pentru a elibera presiunea 
provocată de tibia explodată, dar şi pentru a permite sângelui 
să circule din nou în partea inferioară a piciorului. Fără 
fasciectomii (sau dacă fasciectomiile ar fi fost amânate), 
probabil c-ar fi fost nevoie să-mi fie amputat piciorul. 
Genunchiul drept era rupt aproape direct prin mijloc; 
termenul tehnic pentru această leziune este „fractură tibială 
intra-articulară  cominutivă“. Suferisem şi o fractură 
acetabulară a şoldului drept - o deraiere gravă, cu alte cuvinte 
- şi-o fractură peritrocanterică femurală deschisă în aceeaşi 
zonă. Coloana vertebrală era ciobită în opt locuri. Patru coaste 
erau rupte. Clavicula dreaptă a rezistat, dar a fost descărnată 
complet. Tăieturile la nivelul scalpului au necesitat douăzeci 
sau treizeci de copci. 


Mda, una peste alta, aş spune că Bryan Smith a fost 
puţțintel cam prudent. 


4 


Răspunderea domnului Smith în acest caz a fost în cele din 
urmă examinată de un mare juriu, care l-a acuzat de 
conducere periculoasă (destul de grav) şi agresiune de gradul 
doi (foarte grav, genul de fapt care se pedepseşte cu 
închisoare). După o analiză amănunţită, procurorul 
districtual însărcinat cu aceste cazuri în colțul meu mic de 
lume i-a permis lui Smith să pledeze în favoarea învinuirii mai 
puţin grave de conducere periculoasă. A primit condamnare la 
şase luni de închisoare (cu suspendare) şi un an de 
suspendare a permisului de conducere. A mai primit un an de 
conducere condiționată cu interzicerea de-a şofa orice alt 
vehicul motorizat, cum ar fi snowmobilele şi ATV-urile. E de 
aşteptat ca Bryan Smith să poată ieşi pe stradă legal la 
volanul unei maşini în toamna sau iarna lui 20018. 


5 


David Brown mi-a refăcut piciorul după cinci operaţii 
chirurgicale maraton din care am ieşit slab, vlăguit şi aproape 
la capătul rezistenţei. Am ieşit şi cu cel puţin o speranță de-a 
umbla din nou pentru care să merite să lupt. De picior mi-a 
fost prins un aparat mare din oțel şi fibră de carbon numit 
fixator extern. Opt piroane lungi de oţel numite tije Schanz 
treceau prin aparat şi intrau în oasele de deasupra şi de sub 
genunchi. Cinci tije de oțel mai mici ra-diau în jurul 
genunchiului. Acestea semănau destul de mult cu razele unui 
soare desenat de-un copil. Genunchiul însuşi era imobilizat. 
De trei ori pe zi, infirmierele desfăceau tijele mai mici şi pe cele 
mari, şi badijonau găurile cu apă oxigenată. Nu mi s-a 
întâmplat niciodată să-mi moi piciorul în kerosen şi apoi să-i 
dau foc, dar dacă s-ar întâmpla, sunt sigur că ar semăna mult 
cu acea zilnică îngrijire a tijelor. 


Am fost internat în spital pe 19 iunie. În jurul lui 25 m-am 
ridicat pentru prima oară, bălăbănindu-mă cale de trei paşi 
până la o comodă, pe care m-am aşezat cu pijamaua de spital 
în poală şi cu capul în pământ, încercând să nu plâng şi 
nereuşind. Încerci să-ţi spui că ai avut noroc, cel mai 
incredibil noroc, şi de obicei asta dă roade, pentru că e 
adevărat. Alteori nu dă roade, asta e tot. Şi-atunci plângi. 

La o zi sau două după acei primi paşi, am început terapia 
fizică. În timpul primelor sesiuni am reuşit să fac zece paşi pe 
un coridor de la paner, înaintând cu ajutorul unui cadru 
metalic. În acelaşi timp, un alt pacient reînvăţa să umble, o 
femeie firavă de optzeci de ani pe nume Alice, care-şi revenea 
de pe urma unei comoțţii cerebrale. Când aveam destul aer, ne 
făceam galerie unul altuia. În a treia zi pe coridorul de la 
parter, i-am spus lui Alice că i se văd chiloţii. 

„[ie ţi se vede curul, flăcăule“, a şuierat ea şi şi-a văzut de 
drum. 

Până de 4 Iulie am reuşit să stau într-un scaun cu rotile 
destul cât să ajung afară pe rampa de încărcare din spatele 
spitalului şi să urmăresc o parte din artificii. A fost o seară 
crâncen de caldă, străzile erau pline de oameni care mâncau 
snackuri, beau bere şi suc, se uitau la cer. Tabby a stat 
alături de mine, ţinându-mă de mână, în vreme ce înaltul 
cerului se lumina în roşu şi verde, albastru şi galben. Stătea 
într-un apartament din fața spitalului şi-n fiecare dimineață 
îmi aducea ouă fierte şi ceai. Se părea că-mi prindea bine 
suplimentul alimentar. În 1997, după ce m-am întors de la o 
călătorie pe motociclete prin deşertul australian, cântăream 
nouăzeci şi şase de kilograme. În ziua când am fost externat 
de la Central Maine Medical Center, cântăream şaizeci şi şase. 

M-am întors acasă în Bangor pe 9 iulie, după o perioadă de 
spitalizare de trei săptămâni. Am început un program zilnic de 
reabilitare care includea întinderi, aplecări şi mers ghemuit. 
Am încercat să-mi păstrez curajul şi optimismul. Pe 4 august, 
m-am întors la CMMC pentru încă o operaţie. Introducându- 
mi un tub intravenos în braț, anestezistul a zis: „Bine, 
Stephen - o să te simţi puţin cam ca şi după ce-ai băut câteva 


cocktailuri.“ Am deschis gura să-i spun că asta ar fi 
interesant, dat fiind că n-am mai băut un cocktail de 
unsprezece ani, dar înainte să pot scoate măcar un sunet, s-a 
lăsat din nou întunericul. Când m-am trezit, tijele Schanz 
dispăruseră din partea superioară a coapsei. Îmi puteam îndoi 
din nou genunchiul. Doctorul Brown a declarat că faza de 
recuperare „intră în linie dreaptă“ şi m-a trimis acasă pentru 
alte sesiuni de reabilitare şi terapie fizică (aceia dintre noi care 
au trecut prin asta ştiu că inițialele T.F. Înseamnă de fapt 
Tortură şi Frică). Şi-n mijlocul acestor suplicii, s-a întâmplat 
un alt lucru. Pe 24 iulie, la cinci săptămâni după ce Bryan 
Smith m-a lovit cu furgoneta sa, am reînceput să scriu. 


6 


Am început să scriu la Despre scris în noiembrie sau 
decembrie 1997 şi, chiar dacă îmi ia de obicei numai trei luni 
să termin prima ciornă a unei cărți, aceasta era încă la 
jumătate optsprezece luni mai târziu. În februarie sau martie 
1998 o lăsasem deoparte, neştiind cum să continui sau dacă 
merita s-o mai continui. Să scriu ficțiune era încă o plăcere 
mai mult sau mai puţin ca întotdeauna, dar fiecare cuvânt 
dintr-o carte de non-ficțiune era o tortură. De la Apocalipsa, 
aceasta era prima carte pe care-o lăsam deoparte 
neterminată, iar Despre scris a rămas mult mai mult timp în 
sertar. 

În iunie 1999, am hotărât să-mi dedic vara finalizării 
afurisitei de cărți despre scris - să-i las pe Susan Moldow şi pe 
Nan Graham de la Scribner să decidă dacă era bună sau rea, 
mi-am spus. Am recitit manuscrisul, pregătit pentru ce putea 
fi mai râu, şi-am descoperit că-mi plăcea ce vedeam. Pe 
deasupra, mi se părea clar şi drumul pe care-l aveam de 
urmat ca s-o isprăvesc. Terminasem partea autobiografică 
(„CV.“), în care încercam să arăt unele dintre incidentele şi 
situaţiile de viață care m-au transformat în genul de scriitor 
care am devenit şi acoperisem problemele tehnice ale scrisului 
- cele care mi se păreau mai importante, cel puţin. Ce 


rămânea de făcut era partea esențială, „Despre scris“, în care 
urma să încerc să răspund la unele dintre întrebările care-mi 
fuseseră adresate la seminarii şi la conferințe, plus cele care 
îmi doream să-mi fi fost adresate... întrebările acelea despre 
limbaj. 

În seara de 17 iunie, într-o stare de fericită inconştiență că 
mă mai despărțeau patruzeci şi opt de ore de scurta mea 
întâlnire cu 

Bryan Smith (fără a mai pomeni de rottweilerul Bullet), m- 
am aşezat la masa noastră din sufragerie şi-am făcut o listă 
cu toate întrebările la care voiam să răspund, toate punctele 
pe care voiam să le tratez. Pe 18, am scris primele patru pagini 
din capitolul „Despre scris“. Acolo rămăsese lucrul şi la 
sfârşitul lui iulie, când am hotărât c-ar fi bine să mă reapuc 
de scris... sau măcar să încerc s-o fac. 

Nu voiam să mă reapuc de lucru. Aveam dureri groaznice, 
nu puteam îndoi genunchiul drept şi depindeam de cadrul 
metalic. Nu-mi puteam imagina cum ar fi să stau mult timp 
în spatele unei mese, nici măcar în scaunul cu rotile. Din 
cauza şoldului aproape complet distrus, era un chin să stau 
în şezut după patruzeci de minute, iar după o oră şi un sfert 
era imposibil. La asta se adăuga cartea în sine, care mi se 
părea mai departe ca niciodată - cum ar fi trebuit eu să scriu 
despre dialog, personaje şi găsirea unui agent când cea mai 
presantă problemă din viața mea era când va fi următoarea 
doză de Percocet? 

Şi totuşi, în acelaşi timp simțeam că ajunsesem la unul 
dintre acele momente de răscruce când nu mai ai ce să alegi. 
Şi mai trecusem înainte prin situații îngrozitoare pe care 
scrisul mă ajutase să le depăşesc - mă ajutase să uit de mine 
măcar pentru puţin timp. Poate că mă va ajuta din nou. Părea 
ridicol să cred că va fi aşa, dată fiind crunta durere pe care o 
încercam şi constrângerile fizice, dar era vocea aceea din 
spatele minţii care-mi spunea că, folosind cuvintele Fraţilor 
Chambers, „sorocul a venit azi“. Nu mi-e imposibil să nu dau 
ascultare acelei voci, dar mi-e foarte greu să nu-i dau crezare. 


În cele din urmă, Tabby a fost cea care a dat votul decisiv, 
aşa cum a făcut-o atât de des în momentele cruciale din viața 
mea. Îmi place să cred că am făcut la fel pentru ea, din când în 
când, pentru că mi se pare că unul dintre lucrurile care 
definesc o căsătorie este acela al oferirii votului de departajare 
atunci când tu, pur şi simplu, nu te poți hotări ce-ar trebui să 
faci mai departe. 

Soția mea e prima persoană care îmi spune că lucrez prea 
mult, că e timpul s-o las mai moale, „să nu te apropii de 
blestematul ăla de PowerBook o vreme, Steve, trage-ți 
răsuflarea“. Când i-am spus în dimineața aceea de iulie că 
sunt de părere c-ar fi bine să mă reapuc de lucru, mă 
aşteptam la o predică. În schimb, m-a întrebat unde vreau să 
mă instalez. l-am spus că nu ştiu, că nici măcar nu m-am 
gândit la asta. 

S-a gândit ea la asta, apoi a spus: „Îţi pot pregăti o masă în 
camera din spate, în fața cămării. Sunt o grămadă de prize 
acolo - îți pot aduce Mac-ul, imprimanta cea mică şi-un 
ventilator.“ Ventilatorul era fără doar şi poate indispensabil - 
fusese o vară îngrozitor de caniculară, iar în ziua când m-am 
reapucat de lucru, afară erau treizeci şi cinci de grade la 
umbră. Nu era mult mai rece nici în casă. 

Tabby s-a ocupat câteva ore să instaleze totul şi, în după- 
amiaza aceea la ora patru, m-a împins prin bucătărie şi-n jos, 
pe nou-instalata rampă pentru scaunul cu rotile. În cămăruţa 
din spate îmi pregătise un cuibuşor cu de toate: un laptop şi o 
imprimantă gata conectate, o lampă de birou, manuscrisul (cu 
notițele luate în urmă cu o lună aşezate frumos deasupra), 
creioane, material de documentare. În colțul mesei era o 
fotografie înrămată a fiului nostru cel mic, pe care o făcuse ea 
la începutul acelei veri. 

„E-n ordine totul?“ a întrebat. 

„E fantastic“, am zis şi-am îmbrăţişat-o. Era fantastic. Ca şi 
ea. 

Fosta domnişoară Tabitha Spruce din Oldtown, Maine, ştie 
când muncesc prea mult, dar ştie şi că uneori munca e cea 
care mă eliberează pe cauţiune. M-a poziționat la masă, m-a 


sărutat pe tâmplă şi m-a lăsat acolo să descopăr dacă mai am 
ceva de spus. S-a dovedit că mai aveam - puţin -, dar fără 
intuiţia ei că venise într-adevăr momentul, nu sunt sigur dacă 
vreunul din noi ar mai fi aflat-o vreodată cu siguranţă. 

Acea primă şedinţă de scris a durat o oră şi patruzeci de 
minute, de departe cea mai lungă perioadă pe care o 
petrecusem stând în şezut de când mă lovise furgoneta lui 
Smith. Când s-a încheiat, şiroiam de transpirație şi eram 
aproape prea epuizat ca să mai stau drept în scaunul cu 
rotile. Mai lipsea puţin ca durerea de la şold să atingă un nivel 
apocaliptic. lar primele cinci sute de cuvinte erau cum nu se 
poate mai înspăimântătoare - era ca şi când n-aş mai fi scris 
nimic înaintea lor toată viața. Păreau să mă fi părăsit toate 
vechile mele trucuri. Păşeam de la un cuvânt la următorul ca 
un om foarte bătrân care-şi caută drum să treacă un pârâu 
pe-un zigzag de pietre ude. N-a fost pic de inspiraţie în acea 
primă după-amiază, doar un fel de hotărâre încăpățânată şi 
speranța că situația se va îmbunătăți dacă n-o voi slăbi. 

Tabby mi-a adus un Pepsi - rece şi dulce, şi bun - şi, bându- 
I, m-am uitat în jur şi-a trebuit să râd în pofida durerii. 
Scrisesem Carne şi Salem's Lot în debaraua unei rulote. 
Cămăruţa din spatele casei noastre din Bangor semăna destul 
de mult cu ea, încât să-mi lase oarecum impresia că mă 
întorsesem la punctul de pornire. 

N-a fost nici-o izbândă miraculoasă în acea după-amiază, 
doar dacă n-a fost miracolul comun care însoţeşte orice 
încercare de-a crea ceva. Tot ce ştiu e că, după o vreme, 
cuvintele au început să-mi vină mai repede, apoi şi mai 
repede. Încă mă durea şoldul, încă mă durea spatele, la fel şi 
piciorul, dar acele dureri au început să pară puţin mai 
îndepărtate. Am început să le domin. N-am încercat nici-o 
senzație de exaltare, niciun zvâcnet - nu în ziua aceea - dar 
am încercat o senzaţie de împlinire care era aproape la fel de 
mulțumitoare. Mă pusesem în mişcare, măcar atât. Cel mai 
înfricoşător moment e întotdeauna cel dinaintea începutului. 

După aceea, lucrurile nu pot decât să se îmbunătățească. 


7 


Pentru mine, lucrurile au continuat să se îmbunătățească. 
Din acea după-amiază plină de zăpuşeală în cămăruța din 
spate, am mai îndurat două operaţii la picior, am făcut o 
infecție destul de serioasă şi-am continuat să înghit cam o 
sută de pastile pe zi, însă acum fixatorul extern a dispărut şi 
continui să scriu. În unele zile, scrisul e-o încercare 
anevoioasă care nu-mi aduce multe satisfacţii. În altele - din 
ce în ce mai multe, pe măsură ce începe să mi se vindece 
piciorul şi mintea mi se reobişnuieşte cu vechea-i rutină - simt 
acel zvâcnet de fericire, senzația aceea că am găsit cuvintele 
potrivite şi că le-am împletit cum trebuie. E ca şi când ai 
decola cu un avion: eşti la sol, la sol, la sol... iar apoi eşti sus, 
călătoreşti pe-o pernă magică de aer şi cuprinzi totul cu 
vederea. Asta mă face fericit, pentru că asta am fost făcut să 
fac. Încă nu am multă putere - reuşesc să fac puţin mai mult 
de jumătate din câte făceam într-o zi -, dar am destulă ca să 
ajung la capătul cărții de față, iar pentru asta sunt 
recunoscător. Scrisul nu mi-a salvat viața - priceperea 
doctorului David Brown şi grija izvorâtă din iubire a soției 
mele au făcut asta - dar a continuat să facă ceea ce-a făcut 
dintotdeauna: îmi face viața un loc mai luminos şi mai plăcut. 

Scrisul nu are nimic de-a face cu câştigarea banilor, a 
faimei, a unei întâlniri amoroase, a unei partide de amor sau a 
prietenilor. În cele din urmă, e mai presus de orice un mod de 
a le îmbogăți viețile celor care vă vor citi lucrările şi de-a o 
îmbogăţi în acelaşi timp pe-a voastră. A scrie înseamnă să te 
ridici, să capeți puteri şi să treci mai departe. Să-ţi aduci 
fericire, bine? Să-ţi aduci fericire. O parte din această carte - 
poate chiar prea mare - povesteşte cum am învățat eu 
meşteşugul. O mare parte am dedicat-o felului în care o puteți 
practica mai bine. Restul - şi poate partea cea mai bună - e-o 
permisiune de-a greşi: puteţi s-o faceți, trebuie s-o faceţi şi, 
dacă aveţi curajul necesar să începeţi, o veți face. Scrisul e 
magie, e apa vieţii ca orice altă activitate creativă. Apa e 
gratuită. Aşa că beți. 


Beţi şi ostoiți-vă setea. 


MAI MULT, PARTEA IL: 
UŞA INCHISA, UŞA DESCHISA 


Mai la începutul acestei cărți, când scriam despre scurta 
mea carieră ca reporter sportiv pentru Weekly Enterprise din 
Lisbon (eu eram, de fapt, tot departamentul sportiv; un 
Howard CoselliS2: de provincie), am oferit un exemplu despre 
cum funcționează corectura. Cum o cerea contextul, exemplul 
acela a fost scurt şi nu se ocupa de ficțiune. Pasajul care 
urmează este ficțiune. E în stare de schiță, genul de lucru pe 
care mă simt liber să-l scriu cu uşa închisă - e povestea nudă, 
stând în picioare doar în şosete şi indispensabili. Vă propun să 
o citiți cu mare atenţie înainte să treceţi la versiunea revizuită. 


Hotelul 
de Stephen King 


Mike Enslin era încă în uşa turnantă când îl văzu pe 
Ostermeyer, directorul hotelului Dolphin, aşezat în unul 
dintre fotoliile moi din foaier. Mike îşi simți puţin inima grea. 
Poate c-ar fi trebuit totuşi să-l aduc iar pe avocatul ăla 
blestemat cu mine, îşi spuse el. Ei, acum era prea târziu. Şi 
chiar dacă Ostermeyer se hotărâse să mai ridice o barieră sau 
două între Mike şi camera 1408, cu atât mai bine; ar fi 
contribuit la îmbogățirea poveştii când avea în sfârşit s-o 
spună. 

Când Mike ieşi din uşa turnantă, Ostermeyer îl văzu, se 
ridică şi traversă încăperea cu o mână grăsulie ridicată în aer. 
Dolphin era situat pe Sixty-first Street, după colțul cu Fifth 
Avenue; micuț, dar rafinat. Un bărbat şi o femeie îmbrăcați în 
haine de seară trecură pe lângă Mike în timp ce el îi strângea 
mâna lui Ostermeyer, mutându-şi valijoara în mâna stângă. 
Femeia era blondă, îmbrăcată în negru, desigur, iar mirosul 
uşor şi floral al parfumului ei părea să rezume tot New York- 


ul. La mezanin, în bar, cineva cânta Night and Day, ca pentru 
a sublinia acea senzație. 

- Domnule Enslin. Bună seara. 

- Domnule Ostermeyer. E vreo problemă? 

Ostermeyer păru îndurerat. Pentru o clipă, aruncă o privire 
în jur prin foaierul mic şi elegant, căutând parcă ajutor. În 
fața postului paznicului, un bărbat discuta cu soția sa despre 
biletele la teatru în vreme ce portarul însuşi îi privea cu un 
zâmbet firav, răbdător. La recepţie, un bărbat cu alura 
şifonată pe care-o capeţți numai după lungi ore la Business 
Class discuta despre rezervarea sa cu o femeie într-un 
compleu negru, elegant, ce ar fi putut uşor trece drept 
costumațţie de seară. La hotelul Dolphin lucrurile mergeau ca 
întotdeauna. Toţi primeau ajutor, mai puţin sărmanul domn 
Ostermeyer, care căzuse în ghearele scriitorului. 

—- Domnule Ostermeyer? repetă Mike, părându-i puţin rău 
pentru omul din fața sa. 

- Nu, rosti Ostermeyer într-un târziu. Nici-o problemă. Dar, 
domnule Enslin... putem vorbi puţin în biroul meu? 

Iată, îşi spuse Mike. Mai vrea să facă o încercare. În alte 
împrejurări, ar fi fost nerăbdător. Acum nu era. Asta i-ar fi 
fost de folos la partea despre camera 1408, i-ar fi oferit tonul 
rău-prevestitor după care cititorii cărților lui păreau să 
tânjească - avea să fie Un Ultim Avertisment -, dar asta nu era 
tot. Mike Enslin nu fusese sigur până acum, în pofida tuturor 
indicațţiilor şi sugestiilor; acum era. Ostermeyer nu juca un 
rol. Ostermeyer se temea sincer de camera 1408 şi de ceea cei 
se putea întâmpla lui Mike în noaptea aceea. 

— Desigur, domnule Ostermeyer. Să-mi las valiza la recepţie 
sau s-o iau cu mine? 

— Păi, s-o luăm cu noi, bine? 

Ostermeyer, gazdă bună, se întinse după ea. Da, încă mai 
nutrea o fărâmă de speranţă că-l va convinge pe Mike să nu 
stea în camera aceea. Altfel, l-ar fi trimis la recepţie... sau l-ar 
fi lăsat să ducă el însuşi valiza în birou. 

- Daţi-mi voie. 


- Mă descurc, zise Mike. Nu am decât un schimb de haine şi 
o periuță de dinți. 

— Sunteţi sigur? 

- Da, spuse Mike, privindu-l drept în ochi. Mă tem că da. 

Pentru o clipă, Mike crezu că Ostermeyer va ceda. Suspină, 
un bărbat mic şi rotunjor într-un sacou închis la culoare, şi 
cravată înnodată cu precizie, apoi se îndreptă la loc de spate. 

— Prea bine, domnule Enslin. Urmați-mă. 


Directorul hotelului păruse reţinut în foaier, deprimat, 
aproape înfrânt. În biroul său cu lambriuri de stejar, cu 
fotografii ale hotelului pe pereţi (Dolphin se deschisese în 
octombrie 1910 - poate că scrierile lui Mike nu beneficiau de 
recenzii în revistele sau ziarele marii metropole, dar el se 
documenta riguros), Ostermeyer păru să-şi regăsească 
siguranța de sine. Pe jos era un covor persan. Două veioze cu 
picior aruncau o lumină galbenă, blândă. O lampă de birou cu 
abajur verde, romboidal, stătea pe masa de lucru lângă o cutie 
pentru trabucuri. lar lângă cutie se aflau ultimele trei cărți 
ale lui Mike Enslin. În ediţie de buzunar, desigur; nu 
avuseseră parte de ediții legate. Şi totuşi, se descurcase destul 
de bine. Şi gazda mea a depus puțind muncă de documentare, 
gândi Mike. 

Mike se aşeză în unul dintre fotoliile din fața biroului. Se 
aştepta ca Ostermeyer să ia loc în spatele mesei, de unde şi-ar 
fi putut exercita autoritatea, dar îl surprinse. Se aşeză în 
celălalt fotoliu, de acea parte a mesei pe care probabil că o 
considera partea angajaților, îşi încrucişa picioarele, apoi se 
aplecă în față peste pântecele-i elegant ca să atingă cutia. 

- Un trabuc, domnule Enslin? Nu sunt cubaneze, dar sunt 
foarte bune. 

- Nu, mulțumesc. Nu fumez. 

Ochii lui Ostermeyer se mutară la ţigara din spatele urechii 
drepte a lui Mike - depusă acolo şmechereşte, la vedere, aşa 
cum un reporter newyorkez din alte vremuri, cele ale aluziilor 
îndrăzneţe, şi-ar fi depus ţigara sub borul pălăriei în a cărei 
bentiță era înfiptă legitimaţia pe care scria PRESA. Ţigara era 


un obicei atât de vechi, încât, pentru o clipă, Mike nu înțelese 
sincer la ce se uita Ostermeyer. Apoi îşi aminti, râse, o dădu 
jos, se uită şi el la ea, după care se uită înapoi la Ostermeyer. 

- N-am mai fumat o ţigară de nouă ani, zise. Am avut un 
frate mai mare care a murit de cancer pulmonar. M-am lăsat 
la scurt timp după moartea lui. Ţigara din spatele urechii... 
Ridică din umeri. În parte afecţiune, în parte superstiție, 
bănuiesc. Ca alea pe care le vezi uneori pe birourile sau pereţii 
unora, închise într-o cutiuţă pe care scrie SPARGEŢI ÎN CAZ 
DE URGENȚĂ. Le spun uneori oamenilor c-o voi aprinde în caz 
de război nuclear. 1408 e-o cameră pentru fumători, domnule 
Ostermeyer? Doar în caz c-ar izbucni un război nuclear? 

— Sincer să fiu, da. 

- Bun, zise Mike însuflețit, o grijă mai puţin în garda de 
noapte. 

Domnul Ostermeyer suspină din nou, deloc distrat, dar 
acest suspin nu avu neconsolarea celui din foaier. Da, camera 
era de vină, gândi Mike. Camera lui. Chiar şi-n după-amiaza 
aceea, când Mike venise însoțit de Robertson, avocatul, 
Ostermeyer păruse mai puţin agitat odată ce intraseră în 
birou. Atunci, Mike crezuse că asta se datora în parte faptului 
că nu mai atrăgeau privirile celor care treceau prin foaier, în 
parte pentru că Ostermeyer se dăduse bătut. Acum ştia că nu 
era aşa. Camera era de vină. Şi de ce nu? Era o cameră cu 
fotografii bune pe pereţi, un covor bun pe jos şi trabucuri bune 
- chiar dacă nu cubaneze - în caseta de pe masă. Fără- 
ndoială, din octombrie 1910 încoace, o mulțime de directori 
conduseseră de-acolo o mulțime de afaceri; în felul ei, rezuma 
la fel de bine New York-ul ca şi femeia blondă în rochie neagră 
fără umeri, aroma parfumului ei şi promisiunea ei nerostită 
de sex lasciv la primele ore ale dimineții - sex newyorkez. Mike 
era însă din Omaha, chiar dacă nu mai dăduse pe acolo de-o 
grămadă de ani. 

- Încă mai credeţi că nu vă pot face să vă răzgândiţi? 
întrebă Ostermeyer. 

— Ştiu că nu puteți, zise Mike, repunând ţigara în spatele 
urechii. 


Ceea ce urmează e-un exemplar revizuit al aceluiaşi pasaj 
de deschidere - e povestea care se îmbracă, se piaptănă, se dă 
poate cu un strop de apă de colonie. Odată ce aceste modificări 


sunt introduse în textul meu, sunt pregătit să deschid uşa şi 
să dau ochii cu lumea. 


Hotelul -2— 1408 
de Stephen King 


(3) Mike Enslin era încă în ușa turnantă când îl văzu pe 
Olin A 
“COstermerer, directorul hotelului Dolphin, așezat în 


unul dintre fotoliile moi din foaier. Mike își simţi puși 


inima grea. Poate c-ar fi trebuit totuși sd-l aduc iar pe avo- 
catul dla blestemat cu mine, îşi spuse el. Ei, acum era prea 
târziu. Şi chiar dacă omise se hotărâse să mai ridice 
o barieră sau două între Mike și camera 1408, cu atât mai 
binef ae-f-centribuie le îmbogățirea poveștii râmă-avea-irt 
sâeșit-enospimă 

Când Mike ieși din ușa turnantă, OmeOit ua 
Tevidieăși traversă încăperea cu o mână grăsulie ridicată în 
aer. Dolphin era situat pe Sixty-first Street, după colțul cu 
Fifth PRE 00 dar rafinat. Un bărbat și o femeie îm- 
brăcaţi în haine de seară trecură pe lângă Mike în timp ce 
el îi strângea mâna lui cutia mutându-și valijoara 
în mâna stângă. Femeia era blondă, îmbrăcată în negru, 
desigur, iar mirosul ușor și floral al parfumului ei părea să 
rezume tot New York-ul. La mezanin, în bar, cineva cânta 
Nigbt and Day, ca pentru a sublinia acea senzație. 

- Domnule Enslin. Bună seara. 

Olin 
- Domnule Omtermreyer: E vreo problemă? 
onatere păru îndurerat. Pentru o clipă, aruncă o 


privire în jur prin foaierul mic și elegant, căutând parcă 


ajutor. În fața postului paznicului, un bărbat discuta cu 
soția sa despre biletele la teatru în vreme ce portarul în- 
suși iDprivea cu un zâmbet firav, răbdător. La recepție, 
un bărbat cu alura șifonată pe care-o capeți numai după 
lungi ore la Business Class discuta despre rezervarea sa 
cu o femeie într-un compleu negru, elegant, ce ar fi 
putut ușor trece drept costumație de seară. La hotelul 
Dolphin lucrurile mergeau ca întotdeauna. Toți primeau 
ajutor, mai puțin sărmanul domn Omen care că- 
zuse în ghearele scriitorului. 
(3) - Domnule oiiteree repetă Mike[ sita 
Pipete dieta 
_ A 8 ; imi Aici sa) 
Ciemăr-Den domnule Enslin... putem vorbi puțin în bi- 


roul meu? 


A. 


0) „Ei bine, de ce nu ? > 


RA Asta i-ar fi fost de folos la partea despre camera 


aecenluat 
1408, i-ar fi elgeit tonul rău-prevestitor după care citito- 


rii cărților lui păreau să tânjească ea să fetitei 


—Grrertisment— be asta nu era tot. Mike Enslin nu fusese 


sigur până acum, în pofida tuturor indicațiilor și suges- 
lin. On 

tiilor; acum era. Ostereyes nu juca un rol. Ostermneyer 

A 


se temea sincer de camera 1408 și de ceea ce i se putea în- 


tâmpla lui Mike în noaptea aceea. 


Olin 
- Desigur, domnule Ostermeyer. Săaniclaeiuline dă 


Păi; 5=0 hrăm ct? toi; bine . 
Oli geanta lui Hike, 
Supart Ț an, gazdă bună, se intinse după, = 


i că Sie. 3 
it: but andone iuli auz aia a 


- Daţi-mi voie. 

- Mă descurc, zise Mike. Nu am decât un schimb de 
haine și o periuță de dinți. 

- Sunteţi sigur? a . 
tei i i Am deja pe mine 
5 - Da, spuse Mike, privindu-l drept în ochi. 

cămașa havaiană norocpată. dam. E 
cea. care alungă fantomele . Oli 


s 
fuspină, un bărbat mic şi rotunjor într-un sacou închis . 


* 
la culoare și cravată înnodată cu PI IRRR | apele) 


- Prea bine, domnule Enslin. Urmați-mă. 


Directorul hotelului păruse reținut în foaier, dep 
a 28 aproape înfrânt. În biroul său cu lambriuri de ste- 
jar, cu fotografii ale hotelului pe pereți (Dolphin se 
deschisese în octombrie 1910 - poate că scrierile lui Mike 
nu beneficiau de recenzii în revistele sau ziarele marii 
metropole, dar el se documenta riguros), odiisrer 
păru să-și regăsească siguranța de sine. Pe jos era un co- 
vor persan. Două veioze cu picior aruncau o lumină gal- 
benă, blândă. O lampă de birou cu abajur verde, 
romboidal, stătea pe masa de lucru lângă o cutie pentru 
trabucuri. lar lângă cutie se aflau ultimele trei cărți ale 
lui Mike Enslin. În ediție de buzunar, desigur; nu avuse- 

seră parte de ediții legate. Și-totuuși,-s0.doneuesate-destut 
tina Şi gazda mea a depus puțină muncă de documen- 


tare, gândi Mike. 


G) Mike se așeză în siana ii E tie birou. 
Ă Un APAR i 
lui. Se aștepta ca Ostermeyee să ia loc în spatele mesei, d9” 


: 1 i dar îl surprinse. 
Deupă fotoliul ole lângă Mike, 
A 


Oobabit-că-o-eorsiietir- partea-ergajațiton îşi încrucișă 


picioarele, apoi se aplecă în față peste pântecele-i elegant 


ca să atingă cutia. 


- Un trabuc, domnule Enslin? e MRI PRINT, + 
Tnefonete bene 


- Nu, mulțumesc. Nu fumez. 
Si i 
Ochii lui Ostermreyer se mutară la ţigara din spate- 
le urechii drepte a lui Mike - depusă acelă șmecherește, 
la vedere, așa cum un reporter newyorkez din alte vre- 


muri, cele ale aluziilor îndrăzneţe, și-ar fi depus ţigara 


sub legitima- 


înfptă în fa de la î lines 
ţia pe care scria PRES igara eră un obicei atât de 


vechi încât, pentru o clipă, Mike nu înțelese sincer la ce 
Oln 
se uita Ostermeyer. Apoi ietenint rise, o dădu jos, se 
Olin 
uită și el la ea, după care se uită înapoi la Ostermerer. 
A 


una. 
(2) - N-am mai fumat e-țigară de nouă ani, zise. Am 
A 
avut un frate mai mare care a murit de cancer pulmonar. 
M-am lăsat la-seure-tieer] după moartea lui. Ţigara din 


spatele urechii... Ridică din umeri. În parte afecțiune, în 
Ca şi câ havaiană , Sau Yiaârile 
parte superstiție, bănuiesc. alea pe care le vezi uneori 
pe birourile sau pereții unora, închise într-o cutiuță pe 
care scrie SPARGEȚI ÎN CAZ DE URGENȚĂ. be-eptin-unel 
lin 
1408 e-o cameră pentru fumători, domnule Smtiranepart 
Doar în caz c-ar izbucni un război nuclear? 
- Sincer să fiu, da. 
- Bun, zise Mike însuflețit, o grijă mai puțin în garda 
de noapte. 
Ol 
Domnul Ostermeyer suspină din nou, deloe=disteat$ 
dar acest suspin nu avu neconsolarea celui din foaier. 
biroul Biroul 
Da, Seemmtena era de vind, gândi Mike. Comer lui. Chiar 


și-n după-amiaza aceea, când Mike venise însoțit de 


Olin 
Robertson, avocatul, Ostermeyer păruse mai puțin agi- 


6) tat odată ce intraseră în birou. i cică SN ocina i 


Une i eirele ÎI adr că me în boz e eu, | 


Ta o cameră cu fotografii) Birou / 







bune pe pereți, un covor bun pe jos și trabucuri bune mă 
pierodecă—nu—eubeneae— în caseta de pe masă. 


Fără-ndoială, din eatomabriă 1910 încoace, o mulțime de 


directori conduseseră de-acolo o mulţime de afaceri; 
în felul ei, rezuma la fel de bine New York-ul ca și 


a 
"femeia blondf în rochie neagră fără umeri, aroma parfu- 


3 newyorkez p 
mului ei și promisiunea ei nerostită de sex TascRA[a PE 
mele ore ale dimineţii Dsox-nomiyarlee. Mike era însă 


din Omaha, chiar dacă nu mai dăduse pe acolo deep) 
m . 
A 


ani. 
- Încă mai credeţi că nu vă pot face să vă răzgândiţi? 


m 
întrebă Ostermeoyrt. 
A 
- Ştiu că nu puteți, zise Mike, repunând ţigara în spa- 


tele urechii. 


Mare parte din aceste modificări sunt înțelese de la sine; 
dacă mergeţi înainte şi înapoi confruntând cele două versiuni, 
sunt convins că le veți înțelege aproape pe toate şi sper că, 
după ce-o veți examina bine, veți vedea cât de necizelată e 
prima ciornă, chiar şi aceea a unui aşa-zis „scriitor 
profesionist“. 

Majoritatea modificărilor sunt tăieri menite să accelereze 
ritmul poveştii. Am tăiat avându-l pe Strunk în gând - „Evitaţi 
cuvintele inutile“ -, dar şi pentru a aplica formula amintită 
înainte: ciorna 2 = ciorna 1 - 10%. 

Am numerotat câteva modificări pe margine pentru a oferi o 
scurtă explicaţie: 

1. Evident, ca titlu, Hotelul nu va înlocui niciodată Killdozeri 
sau Norma Jean, Regina Termitelor. L-am trecut pur şi simplu 
pe pagină când am început să scriu, ştiind că voi găsi unul 
mai bun de-a lungul drumului. (Dacă nu găsiți un titlu mai 
bun, de obicei un redactor vă va propune el sau ea ceva, iar 
rezultatul în mod normal e urât.) Mie-mi place 1408 pentru că 


aceasta e-o poveste de „etaj treisprezece“, iar cifrele adunate 
dau treisprezece. 

2. Ostermeyer e-un nume lung şi încâlcit. Reducându-l la 
Olin, am reuşit să-mi scurtez povestea cam cu cincisprezece 
rânduri dintr-o singură lovitură. La fel, pe când am terminat 
1408, mi-am dat seama că va fi probabil o parte dintr-o 
colecție audio. Aveam s-o citesc eu însumi şi nu voiam să stau 
acolo în micuța cameră de înregistrare spunând toată ziulica 
Ostermeyer, Ostermeyer, Ostermeyer. Aşa că l-am schimbat. 

3. Aici am pus prea multe judecăţi care le aparțin cititorilor. 
Dat fiind că majoritatea cititorilor pot gândi singuri, am simţit 
că pot tăia liniştit câteva rânduri. 

4. Prea multe indicații scenice, prea multe elaborări pe 
marginea evidentului şi prea multă poveste de fundal 
stângace. Cade tot. 

5. A, iată aici cămaşa havaiană norocoasă. Apare în prima 
ciornă, dar numai pe la pagina treizeci. Prea târziu pentru un 
detaliu atât de important, aşa că l-am adus mai în față. O 
veche regulă a dramaturgiei spune: „Dacă apare un pistol pe 
şemineu în Actul I, trebuie să facă zgomot în Actul III“ valabilă 
şi viceversa; când cămaşa havaiană norocoasă a personajului 
principal joacă un rol la capătul poveştii, trebuie introdusă 
mai devreme. Altfel pare un deus ex machina (ceea ce, desigur, 
şi este). 

6. În prima ciornă scrie: „Mike se aşeză în unul dintre 
fotoliile din fața biroului.“ Ce surpriză! Unde altundeva să se 
aşeze? Pe podea? Nu prea cred, aşa că am tăiat-o. Am tăiat şi 
treaba cu trabucurile cubaneze. Asta nu e doar răsuflată, ci e 
şi genul de lucru pe care tipii cei răi îl spun mereu în filmele 
proaste: „la un trabuc! Nu sunt cubaneze!“ Nici să nu vă 
gândiţi! 

7. Ideile şi informaţiile de bază din prima şi a doua ciornă 
sunt aceleaşi, dar în a doua ciornă, lucrurile au fost reduse la 
sânge. Şi uite! Vedeţi acea oribilă locuțiune adverbială „la 
scurt timp“? Am exterminat-o! Fără milă! 

8. Aici e ceva ce n-am tăiat... nu doar un adverb, ci de-a 
dreptul cu unul a la Tom Swiftie: „Bun, zise Mike însuflețit...“ 


Dar îmi apăr alegerea de-a nu-l tăia în cazul de faţă, 
susținând că e excepţia care întăreşte regula. „însuflețit“ 
obținut tratament preferențial pentru că vreau să-i fac pe 
cititori să înțeleagă că Mike îl ia peste picior pe sărmanul 
domn Olin. Numai puţin, dar da, îl ia peste picior. 

9. Pasajul ăsta nu face doar să elaboreze pe marginea 
evidentului, dar îl şi repetă. Afară! Ideea că o persoană se 
simte în largul ei când se află în propriul loc special, totuşi, mi 
s-a părut că lămureşte caracterul lui Olin, aşa că am 
adăugat-o. 

M-am jucat cu ideea de-a include în această carte tot textul 
revizuit al povestirii 1408, dar ar fi trebuit să-mi înfrâng 
hotărârea de-a fi scurt, măcar o dată în viaţă. Dacă vreți să 
ascultați toată povestea, e disponibilă într-o colecție audio de 
trei proze scurte intitulată Blood and Smoke. Găsiţi o bucată 
din ea pe site-ul editurii Simon and Schuster: 
http:/ /www.SimonSays.com. Şi ţineţi minte că, pentru 
scopurile pe care ni le-am propus aici, nu e neapărat nevoie să 
terminați povestea. Aici e vorba de întreținerea motorului, nu 
de-o raită cu maşina. 


MAI MULT, PARTEA A II-A: 
O LISTĂ DE CĂRŢI 


Când vorbesc despre scris, le ofer de obicei ascultătorilor o 
versiune prescurtată a capitolului „Despre scris“, care 
constituie partea a doua a cărții de față. Acolo găsiți şi Regula 
Principală, desigur: Scrieți mult şi citiți mult. În partea de 
întrebări şi răspunsuri care urmează, e inevitabil să nu 
întrebe cineva: „Dar dumneavoastră ce citiți?“ 

N-am oferit niciodată un răspuns satisfăcător la această 
întrebare, pentru că-mi provoacă un fel de supraîncărcare a 
circuitelor din creier. Răspunsul facil - „Tot ce-mi cade în 
mână“ - este cât se poate de adevărat, dar nu ajută. Lista care 
urmează oferă un răspuns mai precis la întrebarea cu pricina. 
Acestea sunt cele mai bune cărți pe care le-am citit în cursul 
ultimilor trei sau patru ani, perioada în care am scris The Girl 
Who Loved Tom Gordon, Hearts in Atlantis, Despre scris şi 
romanul încă nepublicat Dintr-un Buick 8. Într-un fel sau 
altul, bănuiesc că fiecare volum din această listă a avut o 
influență asupra cărților pe care le-am scris. 

În timp ce aruncaţi o privire peste listă, ţineţi minte că eu 
nu sunt Oprah şi că aceasta nu e book club-ul meu. Acestea 
sunt cărțile care mi-au plăcut, atâta tot. Dar se poate şi mai 
rău şi multe dintre acestea v-ar putea arăta noi moduri de-a 
vă face meseria. 

Şi chiar dacă nu e aşa, sunt şanse bune să vă binedispună. 
Pe mine ştiu că m-au binedispus. 

Abrahams, Peter: A Perfect Crime 

Abrahams, Peter: Lights Out 

Abrahams, Peter: Pressure Drop 

Abrahams, Peter: Revolution 49 

Agee, James: A Death in the Family 

Bakis, Kirsten: Lives of the Monster Dogs 

Barker, Pat: Regeneration 

Barker, Pat: The Eye in the Door 

Barker, Pat: The Ghost Road 

Bausch, Richard: În the Night Season 


Blauner, Peter: The Intruder 

Bowles, Paul: The Sheltering Sky 

Boyle, T. Coraghessan: The Tortilla Curtain 

Bryson, Bill: A Walk in the Woods 

Buckley, Christopher: Thank You for Smoking 

Carver, Raymond: Where I'm Calling From 

Chabon, Michael: Werewolves in Their Youth 

Chorlton, Windsor: Latitude Zero 

Connelly, Michael: The Poet 

Conrad, Joseph: Inima întunericului/ Heart of Darkness 

Constantine, K.C.: Family Values 

DeLillo, Don: Vnderworld 

DeMille, Nelson: Cathedral 

DeMille, Nelson: The Gold Coast 

Dickens, Charles: Oliver Twist 

Dobyns, Stephen: Common Carnage 

Dobyns, Stephen: The Church ofDead Girls 

Doyle, Roddy: The Woman Who Walked into Doors 

Elkin, Stanley: The Dick Gibson Show 

Faulkner, William: Pe patul de moarte/ As I Lay Dying 

Garland, Alex: The Beach 

George, Elizabeth: Deception on His Mind 

Gerritsen, Tess: Gravity 

Golding, William: Stăpânul mugştelor/ Lord ofthe Flies 

Gray, Muriel: Furnace 

Greene, Graham: Un pistol de vânzare/ A Gun for Sale (aka 
This Gun for Hire) 

Greene, Graham: Omul nostru din Havana/ Our Man în 
Havana 

Halberstam, David: The Fifties 

Hamill, Pete: Why Sinatra Matters 

Harris, Thomas: Hannibal 

Haruf, Kent: Plainsong 

Hoeg, Peter: Smilla's Sense of Snow 

Hunter, Stephen: Dirty White Boys 

Ignatius, David: A Firing Offense 

Irving, John: A Widow for One Year 


Joyce, Graham: The Tooth Fairy 

Judd, Alan: The Devil's Own Work 

Kahn, Roger: Good Enough to Dream 

Karr, Mary: The Liars' Club 

Ketchum, Jack: Right of Life 

King, Tabitha: Survivor 

King, Tabitha: The Sky in the Water (nepublicat) 

Kingsolver, Barbara: The Poisonwood Bible 

Krakauer, Jon: Into Thin Air 

Lee, Harper: Să ucizi o pasăre cântătoare/To Kill a 
Mockingbird 

Lefkowitz, Bernard: Our Guys Little, Bentley: The Ignored 

Maclean, Norman: A River Runs Through It and Other 
Stories 

Maugham, W. Somerset: Luna şi doi bani jumate/ The Moon 
and Sixpence 

McCarthy, Cormac: Cities ofthe Plain 

McCarthy, Cormac: The Crossing 

McCourt, Frank: Angela's Ashes 

McDermott, Alice: Charming Billy 

McDevitt, Jack: Ancient Shores 

McEwan, lan: Durabila iubire/ Enduring Love 

McEwan, lan: Grădina de ciment/ The Cement Garden 

McMurtiy, Larry: Dead Man's Walk 

McMurtry, Larry şi Diana Ossana: Zeke and Ned 

Miller, Walter M.: Canticd pentru Leibowitz 

Oates, Joyce Carol: Zombie 

O'Brien, Tim: In the Lake of the Woods 

O'Nan, Stewart: The Speed Queen 

Ondaatje, Michael: Pacientul englez/ The English Patient 

Patterson, Richard North: No Safe Place 

Price, Richard: Freedomland 

Proulx, Annie: Glose Range: Wyoming Stories 

Proulx, Annie: The Shipping News 

Quindlen, Anna: One True Thing 

Rendell, Ruth: A Sight for Sore Eyes 

Robinson, Frank M.: Waiting 


Rowling, J.K.: Harry Potter şi camera secretelor/ Harry 
Potter and the Chamber of Secrets 

Rowling, J.K.: Harry Potter şi piatra filosofala/ Harry Potter 
and the Sorcerer's Stone 

Rowling, J.K.: Harry Potter şi prizonierul din Azkaban/ Harry 
Potter and the Prisoner of Azakban 

Russo, Richard: Mohawk 

Schwartz, John Burnham: Reservation Road 

Seth, Vikram: A Suitable Boy 

Shaw, Irwin: The Young Lions 

Slotkin, Richard: The Crater 

Smith, Dinitia: The Illusionist 

Spencer, Scott: Men in Black 

Stegner, Wallace: Joe HUI 

Tartt, Donna: The Secret History 

Tyler, Anne: A Patchwork Planet 

Vonnegut, Kurt: Hocus Pocus 

Waugh, Evelyn: Brideshead Revisited 

Westlake, Donald: The Ax 


D.Afurisit" şi „plin de curenți de aer" (n. tr.) 

12) Detalii" şi „dentali" (n. tr.). 

48 „Femeie uşoară, târfă", în limbaj vulgar (n. tr.). 

“4%. Charles Yeager (n. 1923), fost general în Forţele Aviatice americane în al 
doilea război mondial şi faimos pilot de încercare (n. tr.). 

15. Rmisfera terorii (n. tr.). 

19. Am fost un adolescent profanator de morminte (n. tr.). 

12. Timbrele fericirii (3 te), 

“8 Noaptea tigrului (a. tr.). 

18; Fiţuica lui Dave (n. tr.). În limbaj argotic, rag are şi sensul de „absorbant 
intim”, iar expresia to be on the rag înseamnă „a fi la menstruație" (n. tr.). 

110; Traducere aproximativă: Răzbunătorii (n. tr.). 

111) Invazia creaturilor stelare (i, tr). 

112 Toba (n. tr.). 


113. voma satului (a. tr.). 

414% Grămadă de şobolani" (n. tr.). 
418) „Văcarul" (n. tr.). 

118. Necioplitul" (n. tr.). 

(17) 


H.L. Mencken (1880-1956), jurnalist, scriitor satiric, critic social, mare 
cinic şi liber-cugetător, cunoscut drept „înțeleptul din Baltimore" şi „Nietzsche 
american”. Este considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani ai 
secolului XX (n. tr.). 

418) „Vierme' (n. tr.). 

119 Schimbul de noapte (n. tr.). 

120; piesă de teatru scrisă de dramaturgul american de culoare Lorraine 
Hansberry şi jucată prima oară în 1959, pe Broadway (n. tr.). 

121 Uneori se întorc (7 tr.) 

122 Curentul submarin (n. tr.). 

123; The leathery, undeteriorative, and almost indestructibile quality was an 
inherent attribute of the things form of organization, and pertained to some 
paleogean  cycle of invertebrate evolution utterly beyond ourpowers of 
speculation. 

124%. In some [of the cups| there was no evidence whatever that anything had 
been planted; in others, wilted hrown stalks gave testimony to some inscrutahle 
depredation. 

125; Someone snatched the old woman 's blind fold from her and she and the 
juggler were clouted away and when the company tumed in to sleep and the low 
fire was roaring in the biast like a thing alive thesefour yet crouched at the edge 
ofthefirelight among their strange chattels and watched how the ragged flames 
fled down the wind as if sucked by some maelstrom out there in the void, some 
vortex in that waste apposite to which man's transit and his reckonings alike lay 
abrogate. 

126; pe came to the river. The river was there. 

t27) They caught the kid doing something nasty under the hleachers 

128 This is what happened. 


129; some of the owner men were kind because they hated what they had to do, 
and some of them were angry because they hated to be cruel, and some of them 
were cold because they had long ago found that one could not be an owner unless 
one were cold. 

130; „Egggh, whaddaya? Whaddaya wantfrom me?" „Here come Hymie!' JJnnh! 
Unnnh! Unnnhh!" JZhew my willie, Yo' Honor." „Yeggghhh, fuck you, too, man!" 

81 Desigur, în limba română, regula este exact pe dos (n. tr.). 

132) Supraviețuirea celui mai puternic (n. tr.). 

133; The boat was thirty feet of sleek white fiberglass with gray trim. Tall 
masts, the saih tied. Satori painted on the huli in hlack script edged with gold. 

18% Horatio Alger (1832-1899), scriitor american de cărți moralizatoare de 
aventură, cum ar fi Ragged Dick, în care apar băieți din familii sărace care, prin 
muncă grea şi pricepere, ajung bogați şi respectați (n. tr.). 

185; prin tradiție, muzele sunt femei, dar a mea e bărbat; mă tem că va trebui 
să ne mulțumim cu asta (n.a.). 

189. sunt multe poveşti minunate despre Joyce. Preferata mea dintre toate este 
că, atunci când a început să-i slăbească vederea, s-a apucat să scrie îmbrăcat în 
uniformă de lăptar. Convins, se pare, că aceasta reflecta pe pagină lumina 
soarelui (n.a.). 

137 o poţi ierta? (n. tr.). 

158. | vei putea termina vreodată? (n. tr.). 


139; Când venea vorba de asta, Kirby McCauley, primul meu agent adevărat, 
obişnuia să-l citeze pe scriitorul de science-fiction Alfred Bester (The Stars My 
Destination, The Demolished Man). „Cartea e şeful", spunea Alfie pe-un ton care 
lăsa să se înțeleagă că subiectul este închis (n.a.). 

120; Inginerii spațiali (n. tr.). 

(4. Dick", în limbaj argotic, înseamnă şi „penis" (n. tr.). 

142; Cu toate că „intunecat ca o grotă" nu e chiar atât de sugestiv; am auzit-o 
fără-ndoială şi înainte. Este, sincer să fiu, o comparație puțin cam convenabilă, 
nu tocmai un clişeu, dar cu siguranţă nu foarte departe de asta (n.a.). 

143. Nothini... nothin'... the colour... it burns... cold an'wet... but it burns... it 
lived în the well... ] seen it... a kind o'smoke... jest like theflowers last spring... 
the well shone at nigbt... everything alive... sucked the life out of everything... în 
the none... it musta'come în thestone... pizened the wholeplace... dunt know 
what it wants... that round thing the menfrom the college dug out'n the stone... it 
was that same colour... jest the same, like theflowers an'plants... seeds... Iseen it 
thefust time this week... it heats down your mind anthen getsye... burnsyeup... 
It comefrom someplace whar thingsain'tas they ishere... one o' them professors 
said so... 

i Pryce grabbed at Tommy otice again. "Tommy", he whispered, "this is nota 
coin-eidetice! Nothing is what it seemsl Dig deeper! Save him, Iad, save him! For 
more than ever, now, 1 believe Scott is innocentl... You're on your own now, boys. 
And remember, Itn counting on you to live through this! Survive! Whatever 
happens!". He turned back to the Germans. "All right, Hauptmann", he said with 
a sudden, exceedingly calm determination. "I'm ready now. Do with me what you 
will." 


145 Get Lost se traduce prin „Dispari" (n. tr.). 


146; Chili... looked up again as Tommy said. "You doing okay?" 

"You want to know ițl'm making o«t?* 

"I mean inyour business. How 's it going? | know you did okay with Get Leo, a 
terrif-icpicture, terrific. A nd you know what elsef 1 was good. But the sequel - 
what was is called?" 

"Get Lost." 

"Yeah, well that's what happened hefore I got a chance to see it, it 
disappeared." 

"It didn't open big so the studio walked away. I was against doing a sequel to 
begin with. But theguy runningproduction at Towersays theyre making 
thepkture, with me or without me. | thought, well, ifl can come up with a good 
story..." 

147: Exhibit A: One loutish, beadstrong penis, a barbarous cuntivore without 
aflyspeck of decency în him. The capscallion of dl rapscallions. A scurvy, 
vermiform scug with a serpentine twinkle în bis solitary eye. A n orgulous Turk 
who strikes în the dark vaults offlesh like apenile thunderbolt. A greedy 
curseekingshadows, slick crevices, tunafish ecstasy, and sleep... 

123; She straddled him andprepared to make the necessary port connections, 
mole and female adapters ready, 1/O enabled, server/client, master/slave. Just a 
couple ofhigh-end biologkal machines preparing to hot-dock with cable modems 
and access each other's front-end processors. 

t49) Câţiva critici m-au acuzat că dau dovadă de simplism în privința 
simbolisticii inițialelor lui John Coffey. lar eu răspund: „Dar ce-i asta, ştiinţă 
spaţială?" Adică, să fim serioşi, oameni buni (n.a.). 

150 What's it all about, Alfie? - primul vers al piesei Alfie Lyrics cântată de Jos 
Stone în anii şaizeci (n. tr.). 

ISI The Drawing of the Three e a doua parte din saga The Dark Tower, care 
cuprinde şapte volume scrise în decurs de peste treizeci de ani (n. tr.). 


152: Ambele publicate în volumul Different Season, transformate la rândul lor 
în filme de succes, primul sub titlul de Stand by Me în regia lui Rob Reiner (n. 
tr). 


153; în engleză, peasant, „țăran şi pheasant, „fazan" (n. red.). 


15%. Vast roman, de aproape o mie de pagini, scris de M.M. Kaye (n. tr.). 

155 Roman de Vikram Seth de aproape o mie cinci sute de pagini (n. tr.). 

158 Romanul clasic al lui Samuel Richardson, considerat, alături de Pamela, 
primul roman englez modern (n. tr.). 

157. Aluzie la un vers din poemul A doua venire a lui William Butler Yeats: „Ce 
bestie grosolană, al cărei ceas a bătut în sfârşit" (n. tr.). 

158;  Celebru personaj al seriei omonime de benzi desenate create de Scott 
Adams. Dilbert e un inginer care face mereu glume pe seama funcționarilor de la 
birouri (n. tr.). 

(59;  Acronim pentru National Collegiate Athletic Association, Asociaţia 
Naţională de Atletism a Universităţilor (n. tr.). 


150; The Gingerbread Man, în engleza, este personajul mai multor basme, încă 
din secolul al XIX-lea, care fuge mereu de tot soiul de creaturi sau persoane care 
vor să-l mănânce (n. red.). 

151 întâmplarea a făcut ca Bryan Smith să-şi afle sfârşitul pe 21 septembrie 
2000 (chiar de ziua lui Stephen King) din cauza unei supradoze de analgezice 
puternice (n. tr.). 

Howard Cosell (1918-1995), celebru reporter sportiv american faimos în 
anii şaptezeci când a fost gazda emisiunii Saturday Night Live transmisă de ABC 
(n. tr.).