Ernest Hemingway — Sarbatoarea De Neuitat

krrnest Hemingway 


Ernest Hemingway 


Sarbatoarea de neuitat 
A MOVEABLE FEASI 


„Daca ai avut marele noroc de a fi trăit în tinereţe la Paris, 
amintirea lui îţi va rămâne în suflet toată viaţa, oriunde te-ai 
duce, fiindcă Parisul este o sărbătoare de neuitat.” 

(Dintr-o scrisoare a lui Ernest Hemingway adresată unui 
prieten, în 1950). 


ERNEST a început să scrie această carte în Cuba, în vara 
anului 1958; a lucrat la ea la Ketchum, Idaho în iarna 1958- 
1959; a luat manuscrisul cu el în Spania, unde am plecat 
împre una în aprilie 1959; a continuat să lucreze la el după 
întoarcerea în Cuba şi apoi la Ketchum, unde s-a dus spre 
sfârşitul toamnei aceluiaşi an. A terminat povestirea în 
Cuba, în primăvara anului 1960, după ce o lăsase câtva 
timp de o parte pentru a scrie în 1959 altă carte, Vara 
primejdioasă, despre rivalitatea înverşunată dintre doi 
toreadori, Antonio Ordonez şi Luis Miguel Dominguin, pe 
arenele din Spania. În toamna anului 1960 a revizuit la 
Ketchum cartea aceasta, care se referă la perioada 1921- 
1926, petrecută la Paris. 

MARY HEMINGWAY 


CUPRINS: 

O cafenea simpatică din Place Saint-Michel 9 

Miss Stein împarte poveţe. 16 

Une generation perdue. 30 „Shakespeare and Company”. 
40 

Oameni de pe malul Senei. 45 

O primăvară înşelătoare. 52 

Sfârşitul unei pasiuni. 66 


Foamea te învaţă disciplină. 74 

Ford Madox şi discipolul diavolului. 86 
Cum se naşte o nouă şcoală. 97 

Cu Pascin la Dome. 105 

Ezra Pound şi al său Bel Esprit. 114 

O încheiere destul de ciudată. 123 
Omul care purta pecetea morţii. 128 
Evan Shipman la Closerie des Lilas. 137 
O iscoadă a necuratului. 147 

Scott Fitzgerald. 153 

Ereţii nu-şi împart prada. 192 

O chestiune de conformaţie. 202 
Parisul n-are margini. 209 


PREFAŢĂ. 

DIN CONSIDERENIE pe care autorul le socoteşte 
întemeiate, n-au fost incluse în această carte o seamă de 
nume de persoane şi locuri, de observaţii şi impresii. Unele 
trebuie să rămână secrete, iar altele sunt îndeobşte 
cunoscute, toată lumea a scris despre ele şi desigur se va 
mai scrie încă. 

N-a fost amintit, bunăoară, terenul de sport Anastasie, 
unde, la mesele aşezate sub copaci, te serveau boxeri în loc 
de chelneri, iar ringul se afla în grădină; n-au fost descrise 
nici antrenamentul cu Larry Gains, nici meciurile grozave 
cu câte douăzeci de rounduri de la Cirque d'Hiver. N-au fost 
amintiţi nici prieteni atât de buni ca Charlie Sweeney, Bill 
Bird şi Mike Strater, ca Andre Masson sau Miro. Nu sunt 
pomenite nici călătoriile noastre în Schwarzwald, nici 
excursiile de câte o zi pentru a explora pădurile din jurul 
Parisului, care ne plăceau atât de mult. Ar fi fost bine ca 
toate acestea să figureze în carte, dar deocamdată trebuie 
să le lăsăm la o parte. 


De altfel, cititorul are latitudinea să considere această 
carte drept o ficţiune. Dar e totdeauna posibil ca o 
plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra 
anumitor fapte autentice. 

ERNEST HEMINGWAY 


San Francisco de Paula, Cuba. 

O CAFENEA SIMPATICĂ DIN PLACE SAINTI-MICHEL. 

VREMEA rea începea pe neaşteptate. Venea peste noapte 
şi ştiai că toamna s-a sfârşit. De acum încolo, noaptea, 
trebuia să închidem ferestrele din pricina ploii, iar vântul 
rece smulgea frunzele copacilor din Place de la 
Contrescarpe. Frunzele zăceau pe jos, ude leoarcă şi vântul 
izbea ploaia în autobuzul mare, verde, oprit la capătul liniei; 
Cafe des Amateurs, cu geamurile aburite de căldura şi 
fumul dinăuntru, gemea de lume. Era o cafenea tristă şi 
murdară, unde se îngrămădeau beţivii din cartier, care 
răspândeau un miros greu de trupuri nespălate şi duhneau 
acru a băutură; de aceea mă feream să intru acolo. Clienţii 
obişnuiţi ai cafenelei des Amateurs, atât bărbaţii cât şi 
femeile, erau tot timpul beţi, mai bine zis atâta timp cât 
aveau pe ce să se îmbete; de obicei beau vin, pe care îl 
consumau cu litrul sau cu jumătatea. Pe pereţi se vedeau 
reclame de băuturi alcoolice cu nume ciudate, dar puţini 
erau aceia care şi le puteau îngădui, cel mult un păhărel la 
început, ca apoi să se îmbete temeinic cu vin. Femeile 
beţive erau poreclite poivrottes, ceea ce însemna beţivane 
înrăite. 

Cafe des Amateurs era cloaca de pe rue Mouffetard, acea 
minunată strada îngustă, plină de prăvălii, de tarabe şi de 
lume, care ducea în Place de la Contrescarpe. În casele 
vechi, cu multe apartamente, se găsea la fiecare etaj, lângă 
scară, câte un closet turcesc, având de ambele părţi ale 
deschizăturii o mică ridicătură de ciment striată, de forma 


unei tălpi de gheată, pentru ca nu cumva să alunece vreun 
locataire; noaptea closetele erau golite cu ajutorul unor 
pompe în nişte camioane-cisterne trase de cai. Vara, când 
toate ferestrele erau deschise, auzeam zgomotul pompelor 
şi ne izbea o duhoare puternică. Cisternele erau vopsite 
brun sau în culoarea şofranului, iar în nopţile cu lună, când 
lucrau pe rue Cardinal Lemoine, cilindrii aceia pe roate, 
traşi de cai, aminteau de tablourile lui Bragquel. Niciuna n- 
ar fi izbutit să golească însă Cafe des Amateurs, unde sta 
afişată legea împotriva beţiei în localurile publice, cu toate 
articolele şi sancţiunile prevăzute în ea, dar afişul 
îngălbenit era tot atât de punctat de muşte şi disprețuit, pe 
cât de constantă şi rău mirositoare era clientela de beţivi a 
localului. 

O dată cu primele ploi reci de toamnă, peste oraş se lăsa 
brusc o tristeţe grea; acoperişurile clădirilor înalte şi albe 
pe lângă care treceai se pierdeau în întuneric, iar pe strada 
cufundată în bezna umedă nu mai zăreai decât uşile închise 
ale unor mici dughene: de plante medicinale, de papetărie, 
de ziare, firma moaşei - de categoria a doua - hotelul unde 
murise Verlaine şi în care eu închiriasem o cameră de lucru 
la mansardă. 

Trebuia să urc şase etaje, dacă nu chiar opt până la 
mansardă şi acolo era tare frig, iar eu ştiam cât de scump 
costă un braţ de vreascuri şi trei legături de surcele de pin 
cât o jumătate de creion, legate cu sârmă, pentru aţâţat 
focul şi apoi cele câteva bucăţi de lemn mai tare, uscate 
doar pe jumătate, pe care trebuia să le cumpăr ca să-mi pot 
încălzi cât de cât odaia. Am trecut deci peste drum, de unde 
puteam zări acoperişul hotelului în ploaie, ca să văd dacă 
ieşea fum prin vreun coş şi încotro îl mâna vântul. Dar cum 
nu era nici urmă de fum, m-am gândit cât de rece trebuie 
să fie coşul şi ce mă fac dacă nu trage şi mi se mai şi umple 
odaia de fum; mi-am zis că-i păcat de lemne şi de bani, şi 
am pornit mai departe prin ploaie. Am luat-o la vale, 
trecând pe lângă Lycee Henri IV şi pe lângă vechea biserică 


Saint-Etienne du Mont, am stăbătut piaţa Pantheonului, 
unde vântul sufla îngrozitor, am cotit la dreapta în căutarea 
unui adăpost şi, în cele din urmă, am dat în Boulevard 
Saint-Michel, am trecut pe partea unde vântul nu bătea 
chiar atât de tare şi mi-am văzut de drum, lăsând în urmă 
Muzeul Cluny, am traversat Boulevard Saint-Germain, 
ajungând în sfârşit în Place Saint-Michel, unde ştiam o 
cafenea bună. 

Era o cafenea într-adevăr simpatică, bine încălzită, curată 
şi primitoare; mi-am atârnat vechiul meu impermeabil în 
cuier să se usuce, mi-am pus pălăria uzată pe agăţătoarea 
de deasupra banchetei şi am comandat o cafea cu lapte. 
După ce chelnerul mi-a adus-o, am scos din buzunarul 
hainei un caiet şi un creion şi am început să scriu. Scriam 
despre întâmplări petrecute la noi, în Michigan, dar cum 
era o zi posomorită, rece şi bătea un vânt sălbatic, am 
descris-o aidoma în povestire. Trăisem asemenea zile de 
sfârşit de toamnă în copilărie, şi în adolescenţă, şi în prima 
tinereţe, totuşi în anumite locuri puteai să scrii despre ele 
mai bine decât în altele. Aceasta înseamnă să te 
transplantezi, mi-am zis, ceea ce probabil e la fel de 
necesar pentru oameni ca şi pentru orice alt fel de fiinţe vii. 
Dar cum băieţii din povestirea mea tocmai începuseră să 
bea, mi s-a făcut şi mie sete şi am comandat un rom St. 
James. Avea un gust grozav pe o zi atât de friguroasă, şi mă 
simţeam foarte bine în timp ce scriam mai departe, fiindcă 
romul gustos de Martinica îmi încălzise şi trupul şi sufletul. 

La un moment dat a intrat în cafenea o fată şi s-a aşezat 
singură la o masă lângă fereastră. Era tare frumuşică; faţa 
proaspătă îi strălucea de tinereţe ca o monedă nouă - dacă 
s-ar putea bate monedă dintr-o piele netedă şi proaspătă ca 
o floare după ploaie - iar părul ei negru ca pana corbului, 
era tuns scurt şi tăiat în diagonala de-a curmezişul obrajilor. 

O priveam şi prezenţa ei mă tulbura. Aş fi vrut s-o descriu 
în povestirea la care lucram sau în alta, dar cum se aşezase 
într-un loc de unde să poată supraveghea strada şi intrarea, 


am înţeles că aştepta pe cineva. Aşa că mi-am văzut înainte 
de scris. 

Povestirea se desfăşura de la sine, şi atât de repede, încât 
abia izbuteam s-o aştern pe hârtie. Am mai comandat un 
rom St. James şi mă uitam şi la fată de câte ori îmi ridicam 
privirea ori îmi ascuţeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând 
să cadă spirala subţire de rumeguş în farfurioara de sub 
paharul cu rom. 

Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă 
aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai 
văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea, şi tot 
Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi 
acestui creion. 

Pe urmă am început iar să scriu şi m-am cufundat atât de 
adânc în povestire, încât am uitat de toate. Acum scriam 
ceea ce voiam eu şi nu mă mai lăsam târât de povestire; nu 
mai ridicam ochii de pe hârtie, pierdusem noţiunea 
timpului, nu mai ştiam unde mă aflu, nici măcar rom St. 
James n-am mai comandat. Mi-era lehamite de această 
băutură, deşi nu mi-era gândul la ea. Când am terminat în 
sfârşit povestirea, m-a cuprins o mare oboseală. Am recitit 
ultimul paragraf, mi-am ridicat ochii şi m-am uitat după 
fată, dar n-am mai găsit-o. „Sper că a plecat cu un om bun”, 
mi-am zis. lotuşi eram trist. 

Am închis povestirea în caietul pe care l-am vârât în 
buzunarul interior al hainei, apoi am cerut chelnerului să- 
mi aducă o duzină de portugaises2 şi o jumătate de carafă 
din obişnuitul vin alb, sec, al localului. De câte ori încheiam 
o povestire, mă simţeam vlăguit, dar totodată trist şi fericit 
ca după o noapte de dragoste, şi nu mă îndoiam că 
povestirea de acum era foarte bună, deşi numai recitind-o a 
doua zi aveam să-mi dau seama precis dacă era într-adevăr. 

În timp ce mâncam stridiile cu gustul lor puternic de apă 
de mare, amestecat cu un uşor iz metalic pe care vinul alb 
de la gheaţă îl făcea să dispară lăsânduc-ţi pe limbă doar 
gustul mării şi savoarea delicioasă a miezului, şi pe măsură 


ce sorbeam lichidul rece din fiecare scoică şi apoi îmi 
clăteam gura cu vinul aspru, senzaţia de pustietate mi-a 
trecut; am început să mă simt iar fericit şi să fac planuri. 

Acum, când a început vremea rea, mi-am zis, am putea să 
plecăm pentru un timp din Paris şi să ne ducem undeva 
unde în loc de ploaie s-ar cerne zăpada printre brazi, 
acoperind drumurile şi coastele munţilor; ne-am alege un 
loc destul de înalt, pentru ca noaptea, când ne întoarcem 
acasă, să auzim zăpada scârţâind sub paşii noştri. Ceva mai 
jos de Les Avants era o pensiune unde se mânca admirabil 
şi unde vom fi numai noi amândoi, ne vom lua şi cărţi, iar 
noaptea, în pat, ne va fi cald şi vom privi prin ferestrele 
deschise stelele strălucitoare. Acolo ar trebui să plecăm. 
Călătoria cu trenul, clasa a treia, nu costă prea scump. lar 
la pensiune vom plăti doar cu puţin mai mult decât cheltuim 
la Paris. Aş renunţa la camera de hotel unde lucrez şi n-aş 
mai avea de plătit decât o chirie derizorie pentru 
apartamentul din rue du Cardinal Lemoine 74. Publicasem 
câteva articole într-un ziar din Toronto, pentru care trebuia 
să primesc onorariul. Aş putea continua să scriu oriunde şi 
în orice condiţii, iar bani de drum aveam. 

Poate că departe de Paris aş fi putut scrie despre Paris, 
aşa cum la Paris puteam scrie despre Michigan. Pe atunci 
nu-mi dădeam seama că era prea devreme, fiindcă nu 
cunoşteam încă destul de bine Parisul. Acest lucru l-am 
înţeles abia mai târziu. Oricum, am luat hotărârea să 
plecăm, dacă soţia mea va fi de acord; mi-am terminat 
stridiile şi vinul, am plătit şi am pornit pe drumul cel mai 
scurt către casa din vârful colinei, urcând Montagne Sainte- 
Genevieve, prin ploaia care acum înceţoşa numai aspectul 
oraşului, nu şi viaţa mea. 

— Găsesc că e o idee minunată, Iatie, spuse soţia mea. 

Chipul ei cu trăsături gingaşe era luminat de un zâmbet şi, 
la orice hotărâre, îi sclipeau ochii de parcă ar fi primit un 
dar preţios. 

— Când plecăm? 


— Când vrei. 

— Eu doresc şi acum. Mă cunoşti doar! 

— Când o să ne întoarcem, poate că va fi vreme frumoasă 
şi cer senin. Îmi place grozav când e senin şi frig afară. 

— Sunt sigură că va fi frumos, zise ea. E foarte drăguţ din 
partea ta că te-ai gândit să plecăm. 

MISS STEIN3 ÎMPARTE POVEŢE. 

CÂND ne-am întors, la Paris era frig, senin şi într-adevăr 
foarte plăcut. Oraşul se pregătise de iarnă; se găseau lemne 
bune la depozitul de lemne şi cărbuni de peste drum, iar în 
faţa multor cafenele mai acătării ardeau sobiţe cu mangal, 
la care se încălzeau consumatorii de pe terasă. Locuinţa 
noastră era caldă şi plină de veselie Făceam foc cu lemne şi 
peste jeratic puneam boulets, adică nişte „ovoide” din praf 
de cărbune comprimat; afară, lumina iernii dădea străzilor 
un farmec deosebit. Ne obişnuisem să vedem copacii goi 
desenându-se pe cer şi ne plimbam prin parcul Luxemburg, 
pe aleile cu pietriş proaspăt spălat, prin vântul rece şi 
aspru. Copacii desfrunziţi îţi păreau nişte sculpturi, după ce 
te împăcai cu goliciunea lor, şi în timp ce vânturile iernii 
biciuiau apa din havuzuri, fântânile arteziene se înălţau în 
lumina strălucitoare. Acum, după ce fusesem în munţi, orice 
distanţă ni se părea neînsemnată. 

Din pricina schimbării de altitudine nu mă mai sinchiseam 
de nici un urcuş, dimpotrivă, îmi făcea chiar plăcere să mă 
caţăr până în camera mea de lucru de la ultimul etaj al 
hotelului, de unde se vedeau toate acoperişurile şi coşurile 
cartierului clădit pe o colină înaltă. Căminul din cameră 
trăgea bine, era cald şi îmi plăcea să lucrez acolo. Îmi 
aduceam în pungi de hârtie mandarine, şi castane coapte, şi 
nişte portocale mici cât mandarinele, pe care le curăţăm şi 
le mâncam împreună cu castanele atunci când mi-era 
foame, aruncând cojile şi scuipând sâmburii în foc. Foame 
mi-era întotdeauna din cauza mersului şi a frigului şi a 
lucrului intens. Aveam sus în cameră şi o sticlă cu rachiu de 
cireşe pe care o adusesem din munţi şi, înainte de a încheia 


o povestire sau ziua de lucru, trăgeam câte o duşcă. Când 
terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi 
puneam caietul sau foile de hârtie în sertarul mesei, iar 
mandarinele rămase le vâram în buzunar. Dacă le-aş fi lăsat 
în cameră ar fi îngheţat peste noapte. 

Era o mare bucurie să cobor scara nesfârşită, convins că 
mi-a mers treaba în plin. Lucram până când terminam fie 
un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream doar 
când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că 
voi putea continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o 
povestire nouă şi nu izbuteam s-o urnesc din loc, mă 
aşezam în faţa căminului şi storceam peste jăratic coaja 
micilor portocale şi urmăream flăcăruile albastre care se 
iscau sfârâind. Alteori mă ridicam de la masă şi privind 
acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai 
reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de 
ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un 
adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii.” Şi în 
cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam 
să merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi 
venea în minte un adevăr, pe care fie că îl ştiam din 
experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la 
cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o 
introducere, o prezentare a lucrurilor, aşa cum obişnuiesc 
unii, mă convingeam până la urma că pot să tai aceste 
ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep 
cu prima afirmaţie adevărată şi firească pe care o 
aşternusem pe hârtie. Acolo, în camera de la mansardă, am 
luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare 
lucru pe care îl ştiu. Şi întotdeauna când am scris m-am 
străduit să ţin seama de hotărârea luată, ceea ce a fost 
pentru mine o disciplină severă şi folositoare. 

Tot în camera aceea m-am deprins ca din clipa când am 
încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam 
până a doua zi când aveam să continui. Astfel, în timp ce 
povestirea se închega mai departe în subconştient, puteam 


să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot ce se petrece în 
jurul meu pentru a afla cât mai multe - măcar aşa speram; 
obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea 
operă, aşa încât să devin incapabil de a o realiza. Când 
coboram după o zi de muncă rodnică - ceea ce depindea 
atât de disciplină cât şi de noroc - simţeam o bucurie 
nespusă şi socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau. 

Dacă bunăoară, coboram după-amiază spre Jardin du 
Luxembourg, de fiecare dată pe altă stradă, puteam să mă 
plimb pe alei şi apoi să intru la Musee du Luxembourg, 
unde se găseau tablouri celebre dintre care cea mai mare 
parte se află astăzi la Louvre sau la Jeu de Paume4. Mă 
duceam acolo aproape în fiecare zi, mai ales de dragul lui 
Cezanne, dar şi pentru a privi tablourile lui Manet, Monet şi 
ale celorlalţi im-presionişti, a căror pictură avusesem 
prilejul s-o cunosc încă la Art Institute din Chicago. Din 
tablourile lui Cezanne am înţeles că nu era de ajuns să scriu 
fraze simple şi fireşti pentru ca povestirile mele să capete 
dimensiunile pe care aş fi dorit să le aibă. Învăţasem multe 
lucruri de la Cezanne, dar nu izbuteam să mă exprim cu 
destulă pricepere pentru a le putea explica şi altcuiva. De 
altfel era un secret. În serile când era prea întuneric să mai 
intru la muzeu, traversam parcul şi mă duceam la Gertrude 
Stein, care locuia într-un apartament-studio pe rue de 
Fleurus 27. 

De la prima vizită pe care i-am făcut-o împreună cu soţia 
mea, Miss Stein şi prietena cu care locuia, s-au arătat foarte 
amabile şi primitoare, iar noi am îndrăgit studioul acela 
spaţios, cu tablouri remarcabile. Ai fi crezut că te afli într- 
una dintre cele mai importante săli ale celui mai frumos 
muzeu; aici însă era şi un cămin mare, o atmosferă caldă şi 
plăcută, ţi se ofereau pe deasupra fel de fel de bunătăţi şi 
ceai şi rachiuri naturale, distilate din prune roşii sau 
galbene sau din smeură sălbatică. Aceste băuturi aromate, 
incolore, turnate din carafe de cristal şlefuit în păhărele 
Mici. 


— Fie că erau de prune roşii, fie de prune galbene, fie de 
smeură - păstrau intactă savoarea fructului din care 
proveneau, preschimbată însă într-un foc ce te frigea pe 
limbă doar atât cât s-o dezlege şi să te încălzească. 

Miss Stein era o femeie corpolentă, dar nu prea înaltă, cu 
o înfăţişare greoaie de ţărancă. Avea ochi foarte frumoşi, o 
faţă masivă de evreică din Germania, dar tot pe atât de 
caracteristică şi femeilor din Friuli5; mie îmi amintea mai 
degrabă de ţărăncile din nordul Italiei, datorită felului ei de 
a se îmbrăca, feţei expresive, părului frumos, bogat şi 
ondulat ce-i dădea un aer exotic de imigrantă şi pe care îl 
purta strâns în sus, aşa cum se pieptăna probabil şi pe 
vremea când era studentă. Vorbea fără încetare, şi în 
primul rând despre persoane şi locuri pe care le cunoştea. 

Prietena ei avea o voce foarte simpatică, era mică de 
statură, negricioasă, cu părul tuns ca al Jeannei d'Arc în 
ilustrațiile lui Boutet de Monvel6 şi cu nasul foarte coroiat. 
Când am văzut-o prima oară, lucra la o broderie migăloasa, 
avea grijă să ne îmbie cu bunătăţi şi băuturi şi, în acelaşi 
timp, stătea de vorbă cu soţia mea. Cât discuta, asculta şi 
ceea ce vorbeau ceilalţi, intervenind adesea în convorbirile 
lor. Mai târziu mi-a explicat că ea trebuia totdeauna sa stea 
de vorbă cu soțiile oaspeţilor. Soţiile erau doar tolerate 
acolo, după cum am simţit atât eu, cât şi nevastă-mea. 
Totuşi Miss Stein şi prietena ei ne-au plăcut, deşi aceasta 
din urmă ne inspira mai curând teamă. Însă tablourile, 
prăjiturile şi rachiul erau într-adevăr minunate. Se pare că 
şi noi le-am inspirat simpatie gazdelor noastre; ne tratau ca 
pe nişte copii cuminţi, binecrescuţi, şi care promit; am 
simţit că ne iartă chiar şi dragostea şi căsătoria noastră, 
gândindu-se desigur că acestea sunt cusururi trecătoare, 
iar când soţia mea le-a invitat la ceai, au primit. 

Când au venit la noi acasă, ne-au arătat şi mai multă 
simpatie, poate numai din cauză că trebuia să stăm mult 
mai aproape unii de alţii, locuinţa noastră fiind foarte mică. 
Miss Stein se aşeză pe patul nostru - de fapt o saltea pusă 


direct pe podea - şi îmi ceru să-i arăt povestirile pe care le 
scrisesem, spunându-mi la urmă că toate îi plac, în afară de 
una: Up în Michigan”. 

— E bine scrisă, îmi spuse. Dar nu de asta e vorba. E 
inaccrochable8. Vreau să zic că este ca un tablou, pe care 
pictorul l-a pictat, dar pe urmă nu poate să-l agaţe într-o 
expoziţie şi pe care nimeni nu-l cumpără, fiindcă nu ştie 
unde să-l atârne. 

— De ce, de vreme ce povestirea nu e câtuşi de puţin 
scabroasă? Numai fiindcă cineva a încercat să folosească 
anumite cuvinte pe care în realitate le foloseşte toată 
lumea? Dar dacă tocmai aceste cuvinte dau povestirii 
autenticitate şi de aceea trebuie folosite? Dacă nu te poţi 
lipsi de ele? 

— Nu m-ai înţeles zise ca. Am vrut să spun că nu trebuie 
să scrii nimic care să fie inaccrochable. N-are nici un rost. 
Este o greşeală şi o prostie. 

Ea însăşi voia să fie publicată în Atlantic Monthly, îmi 
mărturisi, şi era convinsă că va reuşi. Îmi mai spuse că nu 
eram un scriitor destul de bun pentru a fi publicat în 
această revistă sau în Saturday Evening Post, deşi s-ar 
putea ca în felul meu să fiu un scriitor original, dar primul 
lucru pe care trebuia să-l pricep era să nu mai scriu 
povestiri inaccrochables. Am renunţat să mai discut şi să-i 
explic din nou ceea ce urmăream să redau în convorbirile 
dintre personaje. Asta mă privea numai pe mine şi apoi mă 
interesa mai mult să ascult ceea ce spunea ea. Tot atunci 
ne-a lămurit cum se cumpără tablouri: 

— Trebuie să alegi: ori îţi cumperi îmbrăcăminte ori 
tablouri. Problema e foarte simplă. Numai un om foarte 
bogat îşi poate îngădui şi una şi alta. Să nu te sinchiseşti de 
îmbrăcăminte şi cu atât mai puţin de modă, nu-ţi cumpăra 
decât haine confortabile şi trainice, iar cu banii economisiţi 
la îmbrăcăminte cumpără tablouri. 

— Chiar dacă nu mi-aş mai cumpăra în viaţa mea un 
costum, i-am răspuns - tot n-aş avea destui bani ca să 


cumpăr acele tablouri ale lui Picasso pe care aş vrea să le 
am. 

— Într-adevăr, nu-s de buzunarul dumitale. Ar trebui să 
cumperi însă tablouri de pictori de vârsta dumitale, un leat 
cu dumneata. Ai să-i cunoşti. Ai să-i întâlneşti prin cartier. 
Printre tineri găseşti întotdeauna pictori talentaţi şi serioşi. 
Dar nu m-am referit atât la îmbrăcămintea dumitale, cât la 
cea a soţiei. Îndeosebi toaletele femeilor sunt costisitoare. 

Am observat-o pe nevastă-mea, care se străduise să nu se 
uite la hainele ciudate şi sărăcăcioase ale Gertrudei Stein, 
iar până la urmă reuşise. Când s-au ridicat să plece, mi-am 
zis că nu le dezamăgisem, de vreme ce ne-au poftit să mai 
venim prin rue de Fleurus 27. 

Abia mult mai târziu am fost invitat să trec pe la studio în 
orice după amiază de iarnă după ora cinci. Pe Miss Stein o 
întâlnisem în Jardin du Luxembourg. Nu-mi aduc aminte 
dacă îşi plimba câinele, nici măcar dacă avea un câine pe 
vremea aceea. Ştiu însă că eu mă plimbam singur, deoarece 
pe atunci nu ne puteam îngădui să ţinem un câine şi nici 
măcar o pisică şi singurele pisici pe care le cunoşteam erau 
cele întâlnite prin cafenele şi birturi, ori cotoii mari şi 
frumoşi ai portăreselor pe care îi admiram la fereastră. 
Ulterior am întâlnit-o adesea pe Miss Stein cu câinele ei în 
parcul Luxembourg; dar cred că prima oară încă nu-l avea. 

În orice caz am primit invitaţia - cu sau fără câine - şi am 
luat obiceiul să trec pe la studioul ei; de fiecare dată îmi 
oferea din vestitul rachiu, stăruind să-mi umple paharul de 
câteva ori, iar eu priveam tablourile în timp ce stăteam de 
vorbă. Tablourile mă entuziasmau, şi convorbirile erau 
foarte interesante. De fapt vorbea mai cu seamă ea, despre 
pictura modernă şi despre pictori - mai mult despre ei ca 
oameni decât ca pictori - dar şi despre lucrările ei proprii. 
Mi-a arătat nenumăratele dosare cu manuscrise pe care 
prietena ei i le bătea la maşină, zi de zi. Faptul că scria 
zilnic o făcea fericită, dar când am cunoscut-o mai bine, am 
înţeles că fericirea aceasta nu putea dura decât cu condiţia 


ca producţia ei zilnică, rezultată dintr-o muncă 
perseverentă al cărei volum depindea de energia autoarei 
în momentul respectiv, să fie publicată şi să-i aducă 
celebritate. 

În momentul când am cunoscut-o pe Miss Stein, încă nu 
era îngrijorată de situaţia ei, deoarece publicase trei 
povestiri accesibile oricărui cititor. Una dintre ele, 
Melanctha, era foarte bună, iar fragmentele cele mai 
caracteristice din încercările ei literare apăruseră într-un 
volum bine primit de unii dintre criticii care o cunoşteau, fie 
personal, fie din auzite. Avea o personalitate atât de 
puternică încât, atunci când voia să câştige pe cineva de 
partea ei, nimeni nu-i putea rezista, şi se vedea că unii 
critici, cunoscând-o şi admirându-i tablourile, au luat de 
bune şi scrierile ei pe care nu le înțelegeau, numai din 
pricină că erau încântați de ea ca persoană şi aveau 
încredere în judecata ei. Apoi Miss Stein mai descoperise 
multe lucruri adevărate în legătură cu ritmul şi cu folosirea 
repetată a cuvintelor. 

— Descoperiri valabile şi utile, pe care ştia să le expună 
interesant. 

Îi displăcea însă truda de a-şi revizui manuscrisele şi 
obligaţia de a le face inteligibile, deşi dorea foarte mult să 
le vadă publicate şi consacrate, mai cu seamă cartea ei 
neînchipuit de lungă, intitulată The Making of Americans9. 

Începutul cărţii era admirabil, continuarea foarte bună, cu 
pasaje strălucite, scrise cu multă măiestrie, dar apoi urmau 
repetiţii nesfârşite, pe care un scriitor mai conştiincios sau 
mai puţin leneş le-ar fi aruncat la coş. Am ajuns să cunosc 
cartea atât de bine, fiindcă eu l-am convins - mai bine zis l- 
am silit - pe Ford Madox Ford s-o publice număr de număr 
în The Transatlantic Review, deşi ştiam că viaţa revistei va fi 
mai scurtă decât cartea. Iar înainte de apariţia fiecărui 
fragment în revistă, eram nevoit să fac eu corecturile în 
şpalt în locul autoarei, căreia o asemenea muncă nu-i dădea 
nici o satisfacţie. 


Într-o după-amiază friguroasă, cu câţiva ani înainte de a se 
întâmpla toate acestea, m-am dus la Miss Stein şi după ce 
am trecut prin faţa uşii portăresei, apoi prin curtea 
îngheţată, am intrat în studioul cald şi primitor. Miss Stein 
mi-a ţinut în ziua aceea o adevărată lecţie despre viaţa 
sexuală. Devenisem prieteni foarte buni, iar în ceea ce mă 
priveşte, experienţa mea de până atunci mă făcea să cred 
că tot ceea ce nu înţelegeam avea probabil o legătură cu 
aceste probleme. Miss Stein mă socotea ignorant în materie 
şi trebuie să recunosc că eram împotriva homosexualității, 
cu atât mai mult cu cât îi cunoşteam aspectele cele mai 
primitive. Ştiam, bunăoară, că din acest motiv un băiat 
tânăr trebuie să aibă asupra sa un cuţit şi să-l folosească la 
nevoie, când se află în compania unor derbedei - o ştiam de 
copil, de pe vremea când „lup” nu însemna încă un termen 
de argo pentru un bărbat obsedat de urmărirea femeilor. 
Cunoşteam multe cuvinte şi expresii inaccrochables de pe 
când trăiam la Kansas City, ca şi moravurile din anumite 
cartiere ale acestui oraş, şi de la Chicago, şi de pe vasele ce 
navigau pe Marile Lacuri. Prefăcându-mă că-i cer lămuriri, 
am încercat s-o fac pe Miss Stein să înţeleagă că un băiat 
tânăr, silit să trăiască printre bărbaţi, trebuie să se înveţe 
cu gândul de a ucide un om la nevoie, să ştie cum să 
procedeze şi să fie hotărât să treacă la fapte, dacă cineva 
„se întrece cu gluma”. Eufemismul era accrochable. Dacă 
erai într-adevăr hotărât să faci moarte de om, ceilalţi 
simțeau numaidecât acest lucru şi te lăsau în pace; alteori 
însă trebuia să eviţi situaţiile în care puteai fi doborât prin 
forţă sau atras într-o cursă. M-aş fi putut exprima mai 
colorat, folosind o expresie inaccrochable, auzită de la 
marinarii de pe Marile Lacuri, echivalentă cu proverbul 
„Paza bună trece primejdia rea”. Dar în convorbirile cu 
Miss Stein îmi controlam cu grijă vocabularul, chiar atunci 
când cuvântul propriu ar fi putut scoate la iveală sau 
explica mai bine o prejudecată. 


— Bine, bine, Hemingway, îmi răspunse. Nu uita însă că 
trăiai într-un mediu de criminali şi pervertiţi. 

N-am vrut s-o contrazic, deşi mă gândeam că în mediul 
acela, ca şi în oricare altul, găseai oameni de toate felurile, 
că încercasem să-i înţeleg, deşi unii îmi erau antipatici şi pe 
alţii îi uram. 

— Dar atunci ce zici de bătrânul acela cu maniere distinse 
şi cu nume celebru, care venea să mă vadă când eram la 
spital în Italia, aducându-mi de fiecare dată o sticlă de vin 
de Marsala sau de Campari şi care s-a purtat ireproşabil 
până în ziua când m-a pus în situaţia de a-i spune 
infirmierei să nu-l mai lase niciodată să intre în camera 
mea? 

— Asemenea oameni sunt nişte bolnavi care nu se pot 
stăpâni şi ar trebui să-ţi fie milă de ei. 

— Să-mi fie milă de cutare? Am întrebat-o. I-am spus 
numele respectiv, dar cum purtătorul său e încântat de câte 
ori are prilejul să-l rostească, prefer să-i las lui această 
plăcere şi să nu-l mai citez. 

— De el nu. E un om vicios. Caută să corupă şi pe alţii. E 
într-adevăr vicios. 

— "Totuşi trece drept un scriitor de valoare. 

— Pe nedrept, declară ea. Nu-i decât un cabotin, care 
perverteşte pe alţii de dragul perversiunii şi propagă fel de 
fel de vicii, bunăoară stupefiantele. 

— Dar la Milano, omul de care spuneai că ar trebui să-mi 
fie milă n-a încercat oare să mă corupă pe mine? 

— Vorbeşti prostii. Cum putea să-şi închipuie că are să te 
corupă? Poţi oare corupe cu o sticlă de Marsala pe un tânăr 
ca dumneata, căruia îi plac băuturile tari? Nu, era doar un 
biet bătrân nestăpânit, un bolnav, care ar trebui să-ţi 
inspire milă. 

— Îmi şi inspira pe atunci, am recunoscut. Dar m-a 
dezamăgit tocmai fiindcă era atât de manierat. 

Am mai sorbit o dată din paharul de rachiu, gândindu-mă 
cu milă la bătrânul acela şi privind nudul de fată cu coşul de 


flori pictat de Picasso. Această discuţie n-o începusem eu şi 
îmi ziceam că luase o întorsătură cam primejdioasă. Deşi în 
convorbirile cu Miss Stein nu se iveau aproape niciodată 
pauze, acum tăceam amândoi; mi se părea că vrea să-mi 
spună ceva şi, în aşteptare, mi-am umplut din nou paharul. 

— De fapt, nu ştii nimic despre aceste lucruri, Hemingway, 
îmi declară. Ai cunoscut criminali notorii, bolnavi şi oameni 
roşi de vicii. Important e faptul că homosexualitatea, aşa 
cum se practică între bărbaţi, e urâtă şi dezgustătoare, iar 
după aceea bărbaţii sunt scârbiţi de ei înşişi. Ca sa uite, 
încep să bea, să ia stupefiante, dar cum nu pot scăpa de 
acest dezgust, îşi schimbă mereu partenerii şi nu reuşesc să 
fie niciodată cu adevărat fericiţi. 

— Înţeleg. 

Mai erau pe atunci atâtea lucruri pe care voiam să le 
înţeleg, încât m-am bucurat când a venit vorba despre 
altceva. În seara aceea parcul era închis şi am fost nevoit 
să-l ocolesc prin rue de Vaugirard. Parcul închis, cu porţile 
încuiate, era trist, iar eu eram mai trist că trebuia să-l 
ocolesc, în loc să scurtez drumul, traversându-l, mai cu 
seamă fiindcă mă grăbeam să ajung cât mai repede acasă, 
în rue du Cardinal Lemoine. lată cum se sfârşise o zi care 
începuse atât de frumos. Va trebui să muncesc serios a 
doua zi. Munca e leacul cel mai bun în orice împrejurare, 
sau aproape, credeam eu pe atunci şi mai cred şi astăzi. 
După convingerea mea, Miss Stein socotea că tot ceea ce 
trebuia lecuit la mine erau tinereţea şi dragostea pentru 
soţie. Nu mai eram trist de fel când am ajuns acasă în rue 
du Cardinal Lemoine şi i-am împărtăşit soţiei ştiinţa 
proaspăt dobândită. Iar noaptea am fost fericiţi cu propria 
noastră ştiinţă dobândită mai demult, la care se adăuga şi 
cea câştigată în munţi. 

UNE GENERATION PERDUE10 

ÎN CURÂND am luat obiceiul de a face spre seară, în drum 
către casă, un popas în rue de Fleurus 27, atras de căldură, 
de tablourile frumoase şi de discuţiile interesante. Eram 


adesea singurul oaspete şi oricum Miss Stein se arăta 
totdeauna foarte prietenoasă faţă de mine, iar într-o 
perioadă destul de lungă, chiar afectuoasă. De câte ori mă 
întorceam din călătorie, de la vreo conferinţă politică 
internaţională, ori din Orientul Apropiat ori din Germania, 
unde plecam în calitate de corespondent al unui ziar din 
Canada şi al câtorva agenţii de presă, Miss Stein ţinea să-i 
povestesc toate amănuntele hazlii. Desigur, în orice 
călătorie survin şi întâmplări comice, iar acestea îi plăceau 
grozav, după cum aprecia şi anecdotele cu umor negru, 
Galgenhumor11, cum i se spune în Germania. Miss Stein 
voia să cunoască lumea numai sub laturile ei amuzante, 
ignorând cu desăvârşire pe cele reale, pe cele rele. 

Pe atunci eram tânăr, vesel din fire şi în cele mai grele 
perioade avusesem destule păţanii comice; când i le 
povesteam pe acestea, mă asculta cu mare plăcere. 
Celelalte le păstram pentru mine, preferam să scriu despre 
ele. 

Uneori, când mă duceam în rue de Fleurus, nu după o 
călătorie, ci după o zi de lucru, căutam s-o fac pe Miss Stein 
să-mi vorbească despre literatură. În perioadele când 
lucram, simţeam nevoia să citesc după ce scriam. În astfel 
de momente oboseala fizică este o necesitate; trebuie să 
mergi mult pe jos şi mai cu seamă să faci dragoste cu 
femeia iubită. Acesta e cel mai bun remediu. Pe urmă însă, 
când ai obosit, e necesar să citeşti, ca să nu te gândeşti, să 
nu te frămânţi cu ceea ce scrii şi să te poţi apuca a doua zi 
din nou de lucru. Învăţasem din experienţă să nu-mi golesc 
niciodată fântâna inspiraţiei, ci să mai las ceva pe fund, ca 
peste noapte izvoarele ce o alimentează s-o poată umple din 
nou. 

Pentru a-mi abate gândurile de la ce scriam, adesea, după 
ce puneam condeiul jos, citeam operele unor scriitori în 
plină activitate pe atunci, ca Aldous Huxley, D. H. Lawrence 
şi alţii, pe care mi le puteam procura fie de la biblioteca 
Sylviei Beach, fie de la anticarii de pe cheiurile Senei. 


— Huxley este un om sfârşit, îmi spunea Miss Stein. De ce 
ţii să citeşti ceea ce scrie un om care nu mai are nimic de 
spus? Nu-ţi dai seama că este un om mort? 

Cum pe vremea aceea nu-mi dădeam seama că într-adevăr 
aşa era, i-am răspuns că mă amuză cărţile lui şi mă 
împiedică să mă gândesc la ale mele. 

— Nu trebuie să citeşti decât cărţi foarte bune sau foarte 
proaste. 

— Cărţi foarte bune am citit toată iarna asta şi iarna 
trecută şi voi mai citi şi iarna viitoare, iar cărţile foarte 
proaste nu-mi plac. 

— Cum poţi citi o astfel de maculatură? Crede-mă, 
Hemingway, nu-i decât o maculatură pretențioasă, scrisă de 
un cadavru viu. 

— Vreau să fiu la curent cu ceea ce se scrie astăzi - i-am 
răspuns. Şi apoi, cărţile celorlalţi îmi abat gândurile de la 
cea pe care o scriu eu. 

— Ce mai citeşti acum? 

— O carte de D. H. Lawrence, am spus. A scris câteva 
nuvele foarte bune, printre care una The Prussian 
Officer12. 

— Am încercat şi eu să citesc romanele lui. Nu-l pot suferi. 
Prea e patetic şi absurd. Scrie ca un om bolnav. 

— Mie mi-a plăcut Sons and Lovers13 şi The White 
Peacock14, deşi ceva mai puţin. Dar n-am putut citi Women 
în Lovel15 

— Daca tot nu-ţi place literatura proastă şi vrei ceva cu 
adevărat interesant, citeşte cărţile Mariei Belloc 
Lowndes16, care sunt admirabile în felul lor. 

Despre această scriitoare nici nu auzisem. Miss Stein mi-a 
împrumutat The Lodger17, o admirabilă biografie 
romanţată a lui Jack Spintecătorul şi o altă carte, un roman 
despre o crimă comisă într-o localitate din apropierea 
Parisului, care nu putea fi decât Enghien-les-Bains. După o 
zi de muncă, aceste cărţi îmi prindeau foarte bine; 
personajele erau veridice, acţiunea verosimilă, chiar şi în 


scenele de groază. Într-un cuvânt, erau literatura ideală 
pentru a te recrea seara după lucru şi de aceea am citit 
toate operele de Marie Belloc Lowndes pe care mi le-am 
putut procura. De fapt nici nu scrisese prea multe, iar 
celelalte erau mai slabe decât primele două; totuşi, până la 
apariţia primelor romane ale lui Simenon n-am mai găsit 
cărţi atât de potrivite pentru ceasurile pustii din zi sau din 
noapte. 

Cred că şi Miss Stein ar fi apreciat cărţile bune ale lui 
Simenon - prima pe care am citit-o a fost sau L'Ecluse 
Numero 118 sau La Maison du Canall9 nu pot afirma cu 
certitudine. 

— Dar pe vremea când ne vedeam, nu-i plăcea să citească 
în limba franceză, deşi o vorbea bucuros. Primele cărţi de 
Simenon le-am primit de la Janet Flanner, care citea eu 
mare plăcere în limba franceză şi urmărea reportajele lui 
încă de pe vremea când Simenon făcea cronica judiciară la 
Ziar. 

În cei trei sau patru ani de prietenie strânsă cu Gertrude 
Stein, nu-mi aduc aminte s-o fi auzit vreodată spunând o 
vorbă bună despre un scriitor care nu scrisese articole 
elogioase despre opera ei sau nu contribuise într-un fel la 
cariera ei literară, cu excepţia lui Ronald Firbank şi, mai 
târziu, a lui Scott Fitzgerald. La început, când abia ne 
cunoşteam, Miss Stein nu amintea niciodată de Sherwood 
Anderson scriitorul, deşi vorbea cu mult entuziasm despre 
farmecul şi calităţile lui umane, despre ochii lui de o 
frumuseţe neobişnuită, despre privirea lui caldă, de italian. 
Mie însă îmi plăceau foarte mult unele dintre nuvelele lui, 
scrise într-un stil simplu şi firesc, câteodată cu mare 
măestrie; se vedea cât de bine cunoaşte oamenii despre 
care scrie şi cât de legat e de ei. Miss Stein evita orice 
discuţie despre scrieri, referindu-se întotdeauna numai la 
persoana lui Anderson. 

— Ce crezi despre romanele lui? Am întrebat-o odată. 


A refuzat bineînţeles să vorbească despre opera lui 
Anderson, ca şi despre a lui Joyce de altfel. Era destul să-i 
pomeneşti de două ori numele lui Joyce, ca să-ţi dea a 
înţelege că nu mai ai ce căuta acolo. Era ca şi cum ai fi 
lăudat un general în faţa altuia. O asemenea greşeală nu 
face nimeni de două ori. În schimb, poţi aminti oricând unui 
general despre un altul, cu condiţia ca primul să-l fi învins 
pe al doilea. Atunci cel cu care vorbeşti e chiar în stare să-l 
şi laude pe adversar, povestindu-ţi bucuros, cu lux de 
amănunte, cum l-a învins. 

Într-adevăr nuvelele lui Anderson erau prea bune pentru a 
constitui un subiect de conversaţie în casa aceea. Ca s-o 
încerc pe Miss Stein, am fost chiar gata să-i spun că opera 
lui mi se pare cât se poate de searbădă, dar mi-am dat 
seama că şi aceasta ar fi fost o gafă, deoarece aş fi criticat 
pe unul dintre cei mai sinceri adepţi ai ei. Fapt e că atunci 
când a apărut romanul lui Anderson, intitulat în cele din 
urmă Dark L.aughter20, roman atât de cenuşiu, stupid şi 
pretenţios încât nu m-am putut abţine să nu-l parodiez21, 
Miss Stein s-a supărat grozav pe mine. Era şi de aşteptat, 
criticasem pe cineva din suita ei. Până atunci însă nu se 
supărase aproape niciodată pe mine. Mai mult, ea însăşi a 
început să-l ridice în slăvi pe Sherwood, dar abia după ce 
steaua scriitorului apusese. 

Pe Ezra Pound era supărată din pricină că acesta, 
aşezându-se prea brusc pe un scăunel şubred şi, desigur, 
inconfortabil - pe care se prea poate să fi fost poftit anume 
să şadă - nu mai ştiu dacă l-a rupt ori l-a şubrezit şi mai 
tare. N-avea importanţă nici faptul că era un mare poet, un 
om amabil şi generos, nici faptul că incidentul nu s-ar fi 
produs dacă i s-ar fi propus să şadă pe un scaun normal. lar 
peste câţiva ani, Miss Stein a scornit alte motive, mai 
plauzibile şi mai perfide, pentru a-şi justifica antipatia faţă 
de Ezra Pound. 

Am auzit-o pentru prima oară pe Miss Stein folosind 
expresia „o generaţie pierdută” după ce ne-am întors din 


Canada şi ne-am mutat pe rue Notre-Dame-des-Champs, pe 
vremea când mai eram încă buni prieteni. Într-o zi, vechiul 
ei „Ford” de tipul „I” (pe care îl conducea singură) 
defectându-se la sistemul de aprindere, mecanicul de la 
garaj, un băiat tânăr, mobilizat abia în ultimul an de război, 
ori n-a reuşit să i-l repare, ori a refuzat să se ocupe de 
maşina ei peste rând. În orice caz, Miss Stein, socotind că 
tânărul se dovedise neserios, l-a reclamat patronului, care l- 
a mustrat aspru şi printre altele i-a spus: „Sunteţi cu toţii 
une generation perdue”. 

— Asta sunteţi cu toţii. Da, cu toţii! Repeta Miss Stein. Voi, 
tinerii care v-aţi întors din război, sunteţi cu toţii o 
generaţie pierdută. 

— Aşa crezi? 

— Fără îndoială, întări ea. Nu respectaţi nimic. Băutura 
are să vă ducă de râpă... 

— Mecanicul acela tânăr era beat? Am întrebat-o. 

— Nicidecum. 

— Dar pe mine m-ai văzut vreodată beat? 

— Nu, însă prietenii dumitale sunt nişte beţivi. 

— Mi s-a întâmplat şi mie să mă îmbăt, am recunoscut. Dar 
aici n-am venit niciodată beat. 

— Desigur. Nici n-am spus aşa ceva. 

— Probabil că patronul tânărului se îmbătase, deşi era 
abia ora unsprezece dimineaţa, i-am întors-o. De aceea şi 
vorbea aşa de sentenţios. 

— Degeaba mă contrazici, Hemingway. N-are nici un rost. 
Sunteţi cu toţii o generaţie pierdută, după cum bine spunea 
proprietarul garajului. 

Mai târziu, când am scris primul meu roman, am încercat 
să contrabalansez printr-un citat din Ecleziastul22 
cuvintele proprietarului de garaj, reproduse de Miss Stein. 
În seara aceea însă, în drum spre casă, m-am gândit la 
tânărul mecanic şi m-am întrebat dacă nu cumva l-au 
transportat şi pe el cândva într-un „Ford” de acelaşi tip, 
transformat în ambulanţă. Mi-am amintit cum se abuza la 


maximum de frânele acestor ambulanţe când coborau 
încărcate cu răniţi, pe drumurile abrupte din munţi, 
mergând în viteza întâia, cu frână de motor, folosindu-se 
drept frână până şi marşarierul. Mi-am amintit cum 
ultimele maşini au fost azvârlite, goale, în prăpastie, spre a 
fi înlocuite cu „Fiat”-uri mari, care aveau o cutie de viteză 
solidă de tip „H” şi frâne de metal. Apoi m-am gândit la Miss 
Stein şi la Sherwood Anderson, la egotism, la lenea de a 
gândi, în opoziţie cu disciplina gândirii şi m-am întrebat 
care dintre cele două generaţii e îndreptăţită s-o considere 
pe cealaltă „o generaţie pierdută”. Tocmai atunci treceam 
prin dreptul cafenelei Closerie des Lilas, lumina de pe 
terasă cădea pe statuia vechiului meu prieten, mareşalul 
Ney, cu sabia scoasă, cu bronzul întunecat de umbra 
copacilor, stingher, părăsit de toţi, purtând vina dezastrului 
de la Waterloo, şi mi-am zis că de când lumea toate 
generaţiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină 
sau alta „generaţii pierdute”. Ca să-i mai ţin de urât 
prietenului meu, m-am aşezat pe terasa cafenelei şi am 
băut o bere rece înainte de a mă duce acasă. (Pe atunci 
locuiam deasupra unei fabrici de cherestea). Dar pe când 
îmi sorbeam berea, privind statuia, mi-am adus aminte câte 
zile luptase Ney personal împreună cu ariergarda, 
acoperind retragerea armatei franceze de la Moscova, în 
timp ce Napoleon dezertase, plecând în caleaşcă, însoţit de 
Caulaincourt; în clipa următoare însă mi-am amintit câtă 
simpatie, câtă prietenie afectuoasă îmi arăta Miss Stein, cu 
câtă căldură îmi vorbea despre Guillaume Apollinaire, 
despre moartea lui, survenită în ziua Armistițiului din 1918 
când, în timp ce mulţimea striga: „A bas Guillaume”23, 
marele poet credea în delirul său că pe el îl huiduiesc; în 
cele din urmă, am jurat în faţa lui Dumnezeu şi a lui Mike 
Ney să fac tot ce voi putea şi cât voi putea pentru a o 
sprijini pe Miss Stein şi a contribui ca tot ce înfăptuise bun 
să fie recunoscut. Dar la naiba cu vorbăria ei despre 


generaţia pierdută şi cu toate etichetele înjositoare şi 
ieftine! 

Când am ajuns acasă, după ce am traversat repede curtea 
şi am urcat scările, de cum am dat cu ochii de soţia mea, 
şezând cu copilul şi cu motanul F. Pussy în jurul focului din 
cămin, fericiţi cu toţii, i-am spus: 

— Să ştii că Gertrude e totuşi o femeie de treabă. 

— Fireşte, Iatie. 

— Deşi uneori spune cam multe prostii. 

— Eu n-am prilejul să le aud, zise nevastă-mea. Cum nu-s 
decât o soţie, cu mine stă de vorbă numai prietena ei. 

„SHAKESPEARE AND COMPANY” 

PE VREMEA aceea n-aveam destui bani să cumpăr cărţi. 
Le împrumutam aşadar de la Shakespeare and Company, 
cum se numea librăria Sylviei Beach de pe rue de l'Odeon 
12, pe lângă care funcţiona şi o bibliotecă de împrumut. 
Iarna, când veneai de afară, de pe strada bătută de vânt 
rece, pătrundeai în atmosfera plăcută şi caldă din librăria 
cu mesele şi rafturile pline de cărţi, cu o sobă mare, cu 
toate noutăţile literare expuse în vitrină, iar pe pereţi cu 
fotografii de scriitori vestiți, unii morţi, alţii în viaţă. 
Fotografiile păreau toate nişte instantanee, aşa încât aveai 
senzaţia că şi scriitorii morţi fuseseră într-adevăr cândva 
vii. Sylvia avea o faţă expresivă, cu trăsături marcate, ochi 
căprui, vioi ca ai unei veveriţe şi plini de veselie ca ai unei 
fete tinere; părul castaniu şi ondulat, pieptănat spre spate, 
îi dezvăluia fruntea frumoasă şi cădea bogat în jos, sub 
urechi, până la gulerul jachetei de catifea cafenie pe care o 
purta. Avea picioare frumoase, era bună, veselă şi 
prietenoasă din fire, îi plăcea să stea la taifas, să glumească 
şi chiar să bârfească. N-am întâlnit în viaţă nici un om care 
să se poarte mai drăguţ cu mine. 

Prima oară când am intrat în librărie, mă simţeam foarte 
stingherit, n-aveam la mine nici cât să mă înscriu la 
biblioteca de împrumut. Sylvia mi-a spus că pot depune 


garanţia mai târziu, când voi avea bani, mi-a completat fişa 
şi mi-a propus să iau oricâte cărţi doresc. 

De fapt, încrederea ei în mine nu se întemeia pe nimic. Nu 
mă cunoştea, iar adresa pe care i-am dat-o - rue du 
Cardinal Lemoine 74 - dovedea cât eram de sărac. Totuşi 
Sylvia s-a arătat foarte drăguță, amabilă şi primitoare, iar 
peretele din spatele ei, ca şi cei din încăperea alăturată ce 
dădea spre curtea interioară a clădirii, erau acoperiţi de 
sus până jos cu nenumărate rafturi, pe care se afla toată 
averea bibliotecii. 

Am luat mai întâi Povestirile unui vânător de Turgheniev, 
în două volume, şi una dintre primele cărţi ale lui D.H. 
Lawrence, mi se parc Fii şi amanți, dar Sylvia mi-a spus că 
pot să mai iau şi altele dacă vreau. Am ales Război şi Pace, 
tradus de Constance Garnett şi Jucătorul de cărţi şi alte 
povestiri de Dostoievski. 

— Dacă ai de gând să le citeşti pe toate, n-ai să mai vii 
curând pe aici, mi-a spus Sylvia. 

— Am să trec să plătesc datoria, i-am răspuns. Mai am 
nişte bani acasă. 

— Nu la asta m-am gândit. Poţi plăti când îţi convine. 

— Când vine Joyce pe aici? Am întrebat-o. 

— De obicei spre seară, mi-a răspuns. Nu l-ai văzut 
niciodată? 

— Ba da, o dată când lua masa împreună cu familia la 
Michaud. Dar nu e politicos să te uiţi la oameni în timp ce 
mănâncă, iar pentru noi Michaud e un restaurant prea 
scump. 

— lei masa acasă? 

— Da, mai ales în ultima vreme. Avem o bucătăreasă bună, 
i-am explicat. 

— Pe acolo pe unde locuieşti dumneata nu-i nici un 
restaurant, aşa-i? 

— Nu. De unde ştii? 

— Fiindcă şi Larbaud a locuit pe acolo. Cartierul îi plăcea 
foarte mult, regreta numai că n-are nici un restaurant în 


apropiere. 

— Ca să mănânci bine şi ieftin trebuie să te duci tocmai 
până la Pantheon. 

— Eu nu cunosc cartierul acela. Noi mâncăm acasă. Vino o 
dată cu soţia să luaţi masa la noi. 

— Aşteaptă mai întâi să vezi dacă îmi plătesc datoria, i-am 
spus. În orice caz îţi mulţumesc foarte mult pentru invitaţie. 

— Nu te grăbi cu cititul, mi-a recomandat. 

Locuinţa noastră din rue du Cardinal Lemoine se 
compunea din două camere şi, cu toate că n-avea nici apă 
caldă curentă, nici instalaţii sanitare, în afară de o găleată 
igienică, era destul de confortabilă pentru un om ca mine, 
obişnuit să trăiesc într-o casă de ţară din Michigan. Cum 
aveam o vedere frumoasă, un pat bun, alcătuit dintr-o 
saltea moale şi dintr-o somieră cu arcuri, aşezată direct pe 
podea, iar pe pereţi tablouri care ne plăceau, căminul 
nostru ni se părea vesel şi plăcut. Când am sosit acasă cu 
cărţile, i-am povestit soţiei mele ce descoperire minunată 
făcusem. 

— Să treci chiar azi după-masă pe acolo şi să-ţi plăteşti 
datoria, Tatie, mi-a spus ea. 

— Bineînţeles. Ne ducem împreună. lar pe urmă coborâm 
spre Sena şi hoinărim pe cheiuri. 

— Hai să mergem pe rue de la Seine, să vizităm toate 
galeriile de artă şi să privim vitrinele magazinelor. 

— Fireşte. Putem să ne plimbăm oriunde şi apoi să ne 
aşezăm într-o cafenea unde n-am mai fost, unde nu 
cunoaştem pe nimeni şi nimeni nu ne cunoaşte, şi să bem 
un păhărel. 

— Ba nu, două. 

— Apoi putem lua undeva masa. 

— Asta nu. Doar trebuie să dai banii la bibliotecă. 

— Bine. Atunci ne întoarcem acasă deseară şi ca să fie într- 
adevăr plăcută cina, ne cinstim cu o sticlă de vin de Beaune 
de la cooperativa de peste drum; dacă ne uităm pe 


fereastră, aflăm şi cât costă litrul. După aceea citim puţin, 
iar la urmă ne ducem la culcare şi facem dragoste. 

— Aşa-i că niciunul dintre noi nu va iubi niciodată pe 
altcineva? 

— Nu. Niciodată. 

— Vom petrece o după-amiază şi o seară minunată. Acum 
hai la masă! 

— Mi-e o foame grozavă. Toată dimineaţa am lucrat la 
cafenea şi n-am consumat decât un cafe-creme24. 

— Şi ai lucrat bine, Iatie? 

— Cred că da. Cel puţin aşa sper. Spune, ce mâncăm azi? 

— Ridichi de lună, ficat de vițel foarte bun cu piure de 
cartofi şi salată de andive, şi plăcintă cu mere. 

— De acum înainte o să avem la dispoziţie toate cărţile din 
lume şi chiar când plecăm undeva, le putem lua cu noi. 

— Crezi că ar fi cinstit din partea noastră? 

— Fireşte. 

— Oare o fi având şi romanele lui Henry James? 

— Bineînţeles. 

— Ce bine! Mare noroc am avut că ai făcut o asemenea 
descoperire! 

— Noi avem întotdeauna noroc, am spus eu şi, ca un prost 
ce sunt, n-am bătut în lemn. 

Şi când te gândeşti că în locuinţa aceea era atâta lemn în 
care puteai să baţi... 

OAMENI DE PE MALUL SENEI. 

DIN CAPĂTUL de sus al străzii Cardinal Lemoine se putea 
cobori spre malul Senei pe mai multe drumuri. Cel mai 
scurt era chiar strada noastră, tare povârnită însă, şi apoi, 
când ajungeai jos, trebuia să traversezi bulevardul Saint- 
Germain pe la capătul lui, unde e totdeauna mare 
aglomeraţie, ca să ajungi pe porţiunea aceea mohorâtă şi 
bătută de vânturi a cheiului de unde vedeai în dreapta La 
Halle aux Vins25. Aceasta se deosebea de toate celelalte 
pieţe din Paris: era mai curând un antrepozit unde marii 
negustori de vinuri îşi păstrau marfa în schimbul unei taxe, 


şi avea un aspect la fel de trist ca o cazarmă sau o 
închisoare. 

Dincolo de braţul Senei se vedea insula Saint-Louis, cu 
străzi înguste şi cu case vechi, înalte şi frumoase; puteai să 
te duci fie într-acolo, fie s-o iei la stânga, de-a lungul 
cheiului, trecând prin faţa insulei Saint-Louis, prin faţa 
catedralei Notre-Dame, care se afla pe malul celălalt, pe 
insula Cite. 

La tarabele anticarilor de pe chei găseai câteodată pe un 
preţ de nimic cărţi americane, apărute de curând. 
Deasupra restaurantului La Tour d'Argent erau pe atunci 
câteva camere pe care patronul le închiria acordând 
locatarilor o reducere la restaurant, iar când aceştia, la 
plecare, nu-şi luau cărţile cu ei, servitorul le vindea vreunui 
anticar de pe chei, de preferinţă unei femei, de la care le 
puteai cumpăra pe un preţ derizoriu. Cărţile în limba 
engleză probabil nu-i inspirau încredere femeii, de aceea 
căuta să le cumpere foarte ieftin şi să le revândă cât mai 
repede, mulţumindu-se cu un câştig mic. 

— Au vreo valoare cărţile astea? M-a întrebat femeia după 
ce ne-am împrietenit. 

— Câte una are. 

— Cum poţi şti care anume? 

— Ştiu numai după ce am citit-o. 

— Va să zică mergi la nimereală. Şi apoi câţi oameni ştiu să 
citească englezeşte? 

— Pune-le de o parte pentru mine şi când trec pe aici le 
răsfoiesc şi îţi spun cât fac. 

— Nu pot să te aştept pe dumneata. Nu treci destul de 
regulat pe aici. Uneori lipseşti multă vreme. Trebuie să le 
vând cât mai repede. Nimeni nu ştie dacă au vreo valoare 
sau nu. Dacă s-ar dovedi că n-au, nu le-aş mai putea vinde 
până-i lumea. 

— Cum îţi dai seama cât face o carte franceză? 

— Depinde dacă e ilustrată sau nu. Apoi de calitatea 
ilustraţiilor. Mai depinde şi de legătură. Dacă o carte e 


bună, proprietarul ei ţine să fie frumos legată. Toate cărţile 
englezeşti sunt legate, dar prost. Aşa că nu ştii niciodată 
câte parale face cartea. 

În afară de taraba de lângă La Tour d'Argent, cărţi 
americane şi engleze nu se mai găseau decât pe Quai des 
Grands-Augustins. De aci până dincolo de Quai Voltaire 
erau câţiva anticari care vindeau cărţi cumpărate de la 
personalul hotelurilor de pe malul stâng al Senei, în special 
al hotelului Voltaire, unde trăgeau oameni mai înstăriți 
decât în majoritatea celorlalte din apropiere. Într-o zi am 
întrebat pe o femeie care ţinea şi ea o tarabă de anticariat 
pe acolo şi cu care mă împrietenisem, dacă se întâmpla 
vreodată ca posesorii acestor cărţi să le vândă direct. 

— Nu, mi-a răspuns. Ei le aruncă întotdeauna, de unde se 
şi vede că n-au nici o valoare. 

— Sunt desigur cărţi dăruite de prieteni, ca să aibă ce citi 
pe vapor. 

— Fără îndoială, întări ea. Multe dintre ele şi rămân 
probabil pe vapor. 

— Fireşte, am confirmat. Societatea de navigaţie le 
păstrează, le dă la legat pentru ca să constituie apoi 
biblioteca vaporului. 

— Asta-i o treabă cuminte. Aşa cel puţin cărţile sunt bine 
legate şi atunci capătă valoare. 

Mă plimbam adesea pe cheiuri după ce terminam de 
lucrat sau când încercam să găsesc o soluţie. Gândurile mi 
se limpezeau mai uşor dacă mă plimbam, sau făceam ceva, 
sau priveam pe cineva făcând un lucru la care se pricepe. 
Lângă Pont Neuf, l'Ile de la Cite se termină printr-un 
promontoriu ascuţit ca prora unui vapor unde, într-un mic 
parc cu castani minunaţi, uriaşi şi stufoşi se află statuia lui 
Henri IV; acolo erau locuri foarte bune de pescuit pentru 
că, din pricina curenților, în apele Senei se formau vârtejuri 
şi dălbine. După ce coborai scara care ducea în parc, puteai 
să priveşti pescarii aşezaţi acolo sau sub pod. Locurile de 
pescuit se schimbau în funcţie de nivelul apei, iar pescarii, 


folosind undiţe lungi din bucăţi de trestie înfipte una într- 
alta dar cu firul foarte subţire, cu cârlige şi plutitori uşori, 
ştiau să atragă peştele, alegând şi aruncându-i cu iscusinţă 
momeala în locul unde pescuiau de obicei. Întotdeauna 
izbuteau să prindă câte ceva, uneori chiar o grămadă de 
goujon, un peşte din neamul crapului. Prăjit, era delicios şi 
puteam mânca o farfurie întreagă. Deşi cărnos şi fraged, nu 
era gras; noi îl găseam mai gustos chiar decât sardinele 
proaspete şi îl mâncam cu oase cu tot. 

Ne plăcea îndeosebi cum îl preparau într-un mic 
restaurant în aer liber, aşezat chiar pe apă, la Bas-Meudon, 
unde ne duceam când aveam destui bani ca să ieşim din 
cartierul nostru şi să ne îngăduim o mică excursie. La 
restaurantul acela, care se numea La Peche Miraculeuse26 
se servea un excelent vin alb tămâios. Ambianţa amintea de 
povestirile lui Maupassant, iar priveliştea Senei era 
întocmai cum o pictase Sisley. Dar când aveai poftă de 
goujon, nu trebuia să te duci atât de departe. Şi pe Ile 
Saint-Louis puteai mânca o friture27 foarte gustoasă. 

Cunoşteam pe câţiva dintre pescarii care obişnuiau să se 
instaleze în acele locuri bogate în peşte de pe Sena, între 
Ile Saint-Louis şi statuia lui Henri IV, le Vert-Galant28, iar 
uneori când vremea era frumoasă, îmi cumpăram un litru 
de vin, o pâine, o bucată de salam şi mă aşezam la soare să 
citesc una dintre cărţile proaspăt achiziţionate şi să mă uit 
la cei care pescuiesc. 

Autorii însemnărilor de călătorie au înfăţişat pescarii de pe 
malurile Senei ca pe nişte zănatici, care nu prind niciodată 
nimic; în realitate însă, erau oameni serioşi şi îşi găsiseră o 
ocupaţie rentabilă. Cei mai mulţi erau fie pensionari cu 
pensii mici, care pe atunci nu bănuiau că va urma o 
perioadă de inflaţie când pensiile lor îşi vor pierde orice 
valoare, fie oameni care munceau, consacrând pescuitului 
doar timpul lor liber, după o zi de lucru sau în sărbători. E 
drept că la Charenton, unde Marna se varsă în Sena, sau 
oriunde în afara Parisului se putea prinde mai mult peşte, 


deşi chiar în oraş se găseau destule locuri bune de pescuit. 
Eu nu pescuiam fiindcă n-aveam uneltele necesare, de altfel 
preferam să-mi pun de-o parte bani şi să plec la pescuit în 
Spania. Şi apoi, în acea perioadă nu ştiam când îmi voi 
termina lucrările începute, nici când voi fi trimis undeva în 
calitate de gazetar, aşa că nu voiam să mă apuc de acest 
sport care prilejuieşte momente plăcute, dar şi neplăcute. 
Totuşi urmăream cu atenţie, cu interes şi cu folos activitatea 
pescarilor şi mă bucuram la gândul că în mijlocul Parisului 
există oameni care pescuiesc cu atâta seriozitate, cu 
pasiune, şi că apoi se vor înfrupta împreună cu familiile lor 
dintr-o gustoasă friture. 

Pescarii, animația de pe râul străbătut de şlepuri pitoreşti, 
pe puntea cărora trăia câte o familie întreagă, 
remorcherele ce-şi dădeau coşurile pe spate ca să poată 
trece sub poduri, trăgând după ele un şir de şlepuri, ulmii 
înalţi, platanii şi, pe alocuri, plopii de pe cheiurile de piatră 
- toate acestea la un loc m-au împiedicat să mă simt 
vreodată stingher pe malurile Senei. Erau atâţia copaci în 
oraş, încât puteai să observi zi de zi apropierea primăverii, 
până când într-o dimineaţă te pomeneai cu ea, adusă de un 
vânt cald peste noapte. Uneori însă, ploi reci şi dese o 
alungau din nou şi atunci aveai impresia că n-are să se mai 
întoarcă şi că astfel ai să pierzi un anotimp din viaţă. Numai 
atunci vremea la Paris părea într-adevăr tristă, fiindcă era 
nefirească. Toamna însă, era firesc să te simţi trist. Murea 
parcă şi o parte din tine o dată cu frunzele ce cădeau din 
copaci, lăsând crengile goale în bătaia vântului rece, în 
lumina aspră a iernii. Ştiai însă că într-o zi tot trebuie să 
vină primăvara, după cum ştiai că râul îngheţat va curge 
iarăşi după ce gheaţa se va topi. Dar primăvara, când ploile 
reci ţineau mult şi o ucideau, era ca şi cum o fiinţă tânără ar 
fi pierit fără nici un sens. 

Şi câtva timp după ce primăvara venea în sfârşit, ca 
întotdeauna, rămâneai încă speriat la gândul că ar fi putut 
să nu vină. 


O PRIMĂVARĂ ÎNŞELĂTOARE. 

CUM VENEA primăvara, chiar dacă era înşelătoare, nu 
mai aveam nici o altă preocupare decât să descoperim acele 
locuri unde am putea fi mai fericiţi. Singurul lucru care ne 
putea strica bucuria erau oamenii şi dacă evitam orice 
întâlnire cu ei, ziua mi se părea nelimitată. Oamenii îţi 
îngrădesc întotdeauna fericirea, cu excepţia câtorva, foarte 
puţini la număr, care sunt la fel de plăcuţi ca primăvara 
însăşi. 

În dimineţile de primăvară mă apucam de lucru în zori, pe 
când soţia mea mai dormea. Ferestrele erau larg deschise, 
iar afară, caldarâmul abia începea să se usuce după ploaia 
de peste noapte. Soarele zvânta fațadele umede ale caselor 
de pe partea cealaltă a străzii. Prăvăliile aveau încă 
obloanele trase. Un păstor îşi mâna turma de capre pe 
stradă în sus, cântând din cimpoi, iar femeia de la etajul de 
deasupra noastră, cobora scările şi îl aştepta pe trotuar cu 
o oală mare. Omul alegea din turma lui de capre negre şi 
lăptoase una cu ugerul mai greu şi o mulgea în oală, în timp 
ce câinele său le aduna pe celelalte pe trotuar. Caprele 
priveau în jur, răsucindu-şi gâtul ca nişte turişti care admiră 
un peisaj. După ce îşi primea banii de la femeie, căprarul îi 
mulțumea şi pornea mai departe, cântând din cimpoi, iar 
câinele mâna caprele, care mergeau clătinând din coarne. 
Atunci mă aşezam din nou la masa de lucru şi femeia urca 
scările, cu laptele în oală. Purta papuci cu talpă de pâslă, 
folosiţi şi la lustruitul parchetului, aşa că nu-i auzeam decât 
respiraţia grea când se oprea pe scară în dreptul locuinţei 
noastre, şi apoi zgomotul uşii care se închidea. Dintre toţi 
locatarii, ea era singurul muşteriu al căprarului. 

M-am hotărât să cobor ca să cumpăr programul curselor 
de cai, care apare dimineaţa. Nu exista cartier, cât de 
sărac, unde să nu găseşti măcar un număr al unui ziar 
hipic, dar într-o zi ca asta trebuia să-l cauţi dis-de- 
dimineaţă. Am găsit unul în rue Descartes, colţ cu Place de 
la Contrescarpe. Caprele tocmai coborau pe rue Descartes; 


am tras adânc aerul în piept şi am pornit repede spre casă, 
urcând scările în grabă, ca să-mi pot termina lucrul zilnic. 
Fusesem ispitit să rămân afară şi să urmăresc turma de 
capre pe strada care abia se deştepta. Totuşi, înainte de a 
reîncepe să lucrez, am aruncat o privire peste ziar. În ziua 
aceea erau alergări de cai la Enghien, pe hipodromul mic, 
frumuşel şi amăgitor, unde mai totdeauna ieşea câştigător 
un outsider29. 

Hotărâsem ca după ce îmi voi fi terminat lucrul, să 
mergem la curse. Primisem tocmai bani de la ziarul din 
Toronto, căruia îi trimiteam regulat articole şi voiam să mă 
informez care erau caii cu cele mai multe şanse de câştig. 
Soţia mea pariase o dată la Auteuil pe o iapă, anume 
Chevre d'Or, care putea să-i aducă un câştig de o sută 
douăzeci la unu, dacă ar fi ieşit învingătoare, dar până la 
urmă, deşi era cu douăzeci de lungimi înaintea tuturor 
concurenţilor, când să sară ultimul obstacol s-a prăbuşit, 
trăgând după ea economiile noastre, cât ne-ar fi ajuns să 
trăim şase luni. Dar de acest ghinion căutam să nu ne mai 
amintim. În anul acela, până la întâmplarea cu Chevre d'Or, 
câştigasem într-una. 

— Avem oare destui bani ca să jucăm serios, Iatie? M-a 
întrebat soţia. 

— Nu. Va trebui să ne chibzuim în aşa fel încât să nu 
punem la bătaie mai mult decât luăm cu noi. Dacă nu cumva 
preferi să cheltuieşti banii pe altceva. 

— De! Şovăi ea. 

— Da, ştiu. În ultima vreme am dus-o tare greu şi când era 
vorba de bani, m-am arătat zgârcit, chiar meschin. 

— Nu-i aşa, mă contrazicea ea. Dar... 

Îmi dădeam seama cât de aspru fusesem, dar şi ce rău ne 
mergea. Însă acela care munceşte şi are satisfacţii de pe 
urma muncii sale, suferă mai puţin din pricina sărăciei. Mă 
gândeam că oameni inferiori nouă au la dispoziţie băi, 
duşuri, toalete cu apă curgătoare, în timp ce noi ne 
bucuram de un asemenea confort numai când făceam câte 


o călătorie, ceea ce de altfel se întâmpla destul de des. E 
drept că era o baie publică pe strada noastră, în vale, lângă 
Sena. De fapt, soţia mea nu s-a plâns niciodată de lipsa de 
confort, după cum n-a plâns nici când a căzut Chevre d'Or. 
Mai precis, a plâns de mila calului, dar nu după bani. Mi-am 
amintit şi cât de stupid m-am purtat când a avut nevoie de 
scurta de miel brumăriu, care mi-a plăcut atât de mult după 
ce a cumpărat-o. De multe ori mă împotrivisem fără temei 
când voia să-şi ia ceva. De fapt, împotrivirea mea era 
dictată de lupta cu sărăcia, pe care n-o poţi învinge decât 
evitând cheltuielile. Mai ales când cumperi tablouri în loc de 
îmbrăcăminte. Totuşi, nu ne-am considerat niciodată săraci 
pe vremea aceea. Nici nu acceptam sărăcia. Ne socoteam 
superiori unor oameni bogaţi, pe care îi priveam de sus, cu 
o neîncredere îndreptăţită. Mi se părea foarte firesc, 
bunăoară, să port o flanelă sub cămaşă ca să-mi ţină cald, 
ceea ce unui bogătaş i s-ar fi părut foarte ciudat. Mâncam 
bine şi ieftin, beam vin bun şi ieftin, dormeam bine, ne era 
cald şi bine împreună şi ne iubeam. 

— Sunt de părere să ne ducem la curse, susţinu soţia mea. 
N-am mai fost de foarte multă vreme. Pentru prânz luăm cu 
noi ceva de mâncare şi o sticlă de vin. Am să fac nişte 
sandvişuri grozave. 

— O să mergem cu trenul, că-i mai ieftin. Dar dacă tu crezi 
că nu trebuie, nu ne ducem. Pe o vreme atât de frumoasă, 
orice am face ar fi plăcut. E o zi minunată. 

— Cred că ar trebui totuşi să mergem la curse. 

— Nu preferi să cheltuim banii pe altceva? 

— Nu, mi-a răspuns ea semeaţă. Era adorabilă, cu pomeţii 
neobişnuit de înalţi, parcă anume pentru a exprima 
semeţie. Dar ce suntem noi? 

Am plecat deci cu trenul de la Gare du Nord, traversând 
partea cea mai murdară şi mai tristă a oraşului, apoi am 
pornit pe jos de la linia ferată până la oaza hipodromului. 
Era încă devreme, aşa că am aşternut pe jos mantaua mea 
de ploaie, ne-am aşezat pe peluza de curând cosită, şi am 


început să mâncăm şi să bem vin alb, direct din sticlă, 
privind iarba verde a hipodromului, gardurile vii de un 
verde mai închis, reflexele brune ale apei din şanţuri, 
obstacolele de cărămidă proaspăt văruite, barierele, 
potourile albe şi, sub copacii abia înfrunziţi, padocul, pe 
care începeau să fie aduşi caii. Apoi trăgând câte o duşcă de 
vin am studiat lista concurenţilor la curse, publicată în ziar. 
Pe urmă, soţia mea s-a întins pe impermeabil, cu faţa la 
soare, să tragă un pui de somn, iar eu am plecat după 
informaţii şi am dat peste un vechi cunoscut de la Milano, 
cu care mă întâlneam pe vremuri la hipodromul San Siro. 
M-a sfătuit să pariez pe doi cai, spunându-mi: 

— la seama că n-ai să dai o lovitură cu ei. Dar nu te lăsa 
impresionat de cotă. 

Primul cal, pe care am pariat jumătate din banii noştri, ne- 
a adus un câştig de doisprezece la unu, sărind admirabil 
peste obstacole, luând-o înaintea tuturor, deşi se afla la 
marginea cea mai depărtată a pistei, şi ieşind învingător cu 
patru lungimi. Am pus jumătate din câştig de o parte, iar cu 
restul banilor am pariat pe al doilea cal, care de la început 
s-a plasat în frunte, trecând primul peste toate obstacolele, 
dar spre sfârşit, pe teren plat, abia a reuşit să ajungă 
primul la potou, deoarece favoritul câştigase distanţă cu 
fiecare salt, urmărindu-l de aproape, în timp ce bicele celor 
doi jochei şuierau prin aer. 

Ne-am dus să bem câte o cupă de şampanie la barul de 
sub tribună, aşteptând să se anunţe cât câştigasem. 

— Of! Prin câte emoţii mai trece omul la curse! Constată 
soţia mea. Ai văzut ce puţin a lipsit să i-o ia înainte calul 
celălalt? 

— Şi acum mai tremur de încordare. 

— Cu cât ne-am ales oare? 

— Cota anunţată era de optsprezece, dacă nu cumva în 
ultimul moment or mai fi pariat şi alţii pe acelaşi cal. 

Tocmai atunci ne treceau prin faţă caii; al nostru era ud de 
sudoare şi îşi umfla nările ca să-şi tragă răsuflarea, iar 


jocheul îl mângâia. 

— Sărmanul cal! Spuse soţia mea. Noi n-am făcut altceva 
decât să pariem pe el. 

Ne-am uitat după caii care plecau, apoi am mai băut câte o 
cupă de şampanie până când s-a anunţat în sfârşit câştigul: 
85. Însemna că primeai optzeci şi cinci pentru zece. 

— Se vede că în ultima clipă s-au pus la bătaie mulţi bani. 

Oricum, câştigasem o sumă importantă, care pentru noi 
reprezenta o avere şi din momentul acela ne-am bucurat şi 
de primăvară şi de bani. Câştigul din ziua aceea aveam de 
gând să-l împart astfel: câte un sfert de care să dispunem 
fiecare dintre noi, iar jumătate să ne rămână pentru curse. 
Banii pentru curse îi păstram în secret, separat de ceilalţi 
bani ai noştri. 

Peste câtva timp, în acelaşi an, întorcându-ne într-o zi de la 
curse unde avusesem norocul să câştigăm din nou, am 
intrat în drum spre casă la restaurantul Prunier şi ne-am 
aşezat la bar, după ce am examinat îndelung toate minunile 
expuse în vitrină, fiecare având preţul indicat cu precizie. 
Am comandat stridii, crabi pregătiţi ca în Mexic şi câteva 
pahare de vin de Sancerre. La înapoiere, trecând prin 
grădina Tuileries, cufundată în întuneric, ne-am oprit să 
privim prin Arc du Caroussel grădinile întunecate, pe 
fundalul impresionant al cărora străluceau luminile din 
Place de la Concorde, iar mai departe, şirul lung de lumini 
ce urca până la Arc de Triomphe. Apoi ne-am întors privirea 
spre Louvre şi deodată am întrebat-o pe soţia mea: 

— Crezi că într-adevăr toate trei arcurile, cele două de aici 
şi Arcul lui Sermione din Milano sunt aşezate în linie 
dreaptă? 

— Nu ştiu, Tatie. Aşa se spune cel puţin şi probabil că s-o fi 
şi verificat. Îţi aminteşti cum am urcat cu Chink, prin 
zăpadă, pe Saint-Bernard, iar când am coborât pe versantul 
italian, acolo era primăvară, şi cum ne-am mai bucurat de 
ea toţi trei, o zi întreagă, în drum spre Aosta? 


— Chink numea excursia noastră „trecerea peste Saint- 
Bernard în pantofi de stradă”. Mai ţii minte pantofii cu care 
erai încălţată? 

— Bieţii mei pantofi! Dar de salata de fructe cu vin de 
Capri pe care am mâncat-o la Biffi, în Galeria din Milano, îţi 
aminteşti? Era de piersici proaspete cu fragi, servită într-un 
pahar înalt, cu gheaţă. 

— Da. Atunci m-am întrebat pentru prima oară dacă cele 
trei arcuri or fi într-adevăr aşezate în linie dreaptă. 

— Parcă văd şi acum Arcul lui Sermione. Seamănă cu cel 
din faţa noastră. 

— Dar de hanul de la Aigle, unde am poposit o zi, îţi mai 
aduci aminte? Atunci când tu cu Chink aţi rămas în grădină 
să citiţi în timp ce eu pescuiam? 

— Desigur, Tatie. 

Mi-am adus aminte de fluviul Ron aşa cum l-am văzut 
acolo: îngust, cenuşiu, umflat în urmă topirii zăpezilor; de o 
parte şi de alta se vărsau în el două torente pline de 
păstrăvi: Stockalper şi Canalul Ronului. În ziua aceea 
Stockalper era limpede de tot, iar Canalul Ronului încă 
tulbure. 

— "Ţii minte castanii sălbatici în floare, iar eu mă căzneam 
zadarnic să-mi amintesc povestea cu viţa sălbatică pe care o 
auzisem, pare-mi-se, de la Jim Gamble? 

— Da, Tatie. Şi discutai într-una cu Chink cum să faci ca 
lucrurile, atunci când scrii despre ele să fie adevărate şi să 
le redai pregnant, fără să le descrii. Îmi aduc aminte de tot 
ce aţi spus. Uneori avea el dreptate, alteori aveai tu. Aţi mai 
discutat şi despre lumina în care trebuie prezentat un 
lucru, despre context şi formă. 

leşeam tocmai pe poarta palatului Louvre; am traversat 
strada şi ne-am oprit pe pod, rezemaţi de parapet, să privim 
râul. 

— Cât am fost împreună toţi trei, discutam despre toate, în 
mod concret, ironizându-ne unii pe alţii. Îmi amintesc 
absolut tot ce am făcut şi tot ce am vorbit în timpul acelei 


excursii, zise Hadley. N-am uitat absolut nimic, crede-mă. 
La discuţiile tale cu Chink luam şi eu parte. Voi nu m-aţi 
tratat ca pe o simplă nevastă, cum face Miss Stein. 

— Tare aş vrea să-mi amintesc povestea aceea despre viţa 
sălbatică. 

— Nu viţa a fost importantă, Iatie, ci vinul pe care l-am 
băut. 

— Îţi aminteşti de vinul pe care l-am adus de la Aigle până 
la cabana noastră din munţi? Îl cumpărasem de la han. Ni 
se spusese că merge foarte bine cu păstrăvii. Am învelit cu 
grijă sticla în câteva ziare, dacă nu mă înşel, în Gazette de 
Lucerne. 

— Vinul de Sion a fost şi mai bun. Îţi aduci aminte şi de 
păstrăvul fiert pe care ni l-a pregătit doamna Gangeswich 
în ziua când ne-am întors acasă, în munţi? A fost 
nemaipomenit de gustos şi păstrăvul, Tatie, şi vinul de Sion, 
cu care ne-am delectat atunci pe terasa de pe coasta 
muntelui, în timp ce priveam lacul şi Dent du Midi, acoperit 
până la jumătate cu zăpadă, şi copacii de la gura Ronului, 
acolo unde apele lui se confundă cu ale lacului Leman. 

— Iarna şi primăvara ni se face întotdeauna dor de Chink. 

— Da, întotdeauna. Şi acum, după atâta timp, îi mai simt 
lipsa. 

Chink era un ofiţer de carieră, care de pe băncile şcolii 
militare de la Sandhurst fusese trimis direct pe câmpul de 
luptă la Mons. Îl cunoscusem în Italia şi multă vreme a fost 
cel mai bun prieten al meu, apoi al nostru. Pe atunci îşi 
petrecea toate permisiile cu noi. 

— Va încerca să obţină o permisie în primăvara viitoare. 
Aşa mi-a scris săptămâna trecută, din Koln. 

— Ştiu. Deocamdată, însă, trebuie să trăim în prezent şi să 
ne bucurăm de fiecare clipă. 

— În clipa aceasta urmărim cum se izbeşte apa de 
picioarele podului. Ia te uită câte se văd când priveşti în 
susul râului! 


Ne-am întors ochii într-acolo şi am privit tot ce aveam în 
faţă: râul nostru, şi oraşul nostru, şi insula lui şi a noastră. 

— Suntem norocoşi din cale afară! Exclamă ea. Sper că va 
veni şi Chink. Când suntem împreună, are atâta grijă de noi. 

— El nu gândeşte astfel. 

— Bineînţeles. 

— Ele de părere că suntem legaţi prin căutările noastre 
comune. 

— E adevărat. Depinde însă de ceea ce cauţi. 

Am trecut podul şi am ajuns pe celălalt mal, unde era şi 
cartierul nostru. 

— 'Ţie nu ţi s-a făcut iar foame? Am întrebat-o pe Hadley. 
Am vorbit şi am umblat atâta. 

— Cum să nu, Iatie! Ţie nu-ţi este? 

— Hai să intrăm într-un restaurant renumit şi să ne 
comandăm o cină straşnică. 

— Vrei să mâncăm la Michaud? 

— Bună idee! E şi foarte aproape de aici. 

Am pornit pe rue des Saints-Peres în sus până la 
întretăierea cu rue Jacob, oprindu-ne să privim tablourile şi 
mobila din vitrinele anticarilor. Când am ajuns în faţa 
restaurantului Michaud am studiat mai întâi lista de bucate 
afişată la intrare. Restaurantul era ticsit de lume şi, 
aşteptând să se elibereze o masă, urmăream în primul rând 
pe acelea unde se şi servise cafeaua. 

După atâta plimbare, flămânzisem din nou, iar Michaud 
era pentru noi un restaurant foarte plăcut, dar şi costisitor. 
Pe atunci lua masa acolo şi Joyce cu familia sa; şedea la 
perete, lângă soţia lui şi cerceta prin lentilele groase ale 
ochelarilor lista de bucate, pe care o ţinea ridicată într-o 
mână; alături, Nora, mânca puţin, dar cu poftă; Giorgio, 
văzut din spate, era subţiratic, cam filfizon şi cu părul foarte 
lins; Lucia, o fetiţă încă, avea păr bogat şi buclat; vorbeau 
între ei italieneşte. 

În timp ce stăteam în picioare în aşteptarea unei mese, m- 
am întrebat în ce măsură ceea ce simţisem pe pod trebuia 


pus pe seama foamei. Am întrebat-o şi pe soţia mea, care 
mi-a răspuns: 

— Nu ştiu, Tatie. Există multe feluri de foame, iar 
primăvara şi mai multe. Acum mi-a trecut însă. Şi memoria 
e un fel de foame. 

Fusese o întrebare prostească, iar atunci când am văzut 
prin uşa de sticlă un chelner aducând două porţii de 
tournedos30, mi-am dat seama că eram pur şi simplu 
flămând. 

— Ai spus că am fost norocoşi astăzi. Şi pe drept cuvânt. 
Dar am şi primit informaţii şi sfaturi foarte bune. 

Hadley începu să râdă. 

— Nu m-am referit la curse. Prea îngust priveşti lucrurile. 
Eu am vrut să spun că avem noroc într-un sens mai larg. 

— Nu cred ca pe Chink să-l intereseze alergările de cai, 
am zis, încercând să dreg prostia de adineauri. 

— Cred că nu. L-ar interesa doar dacă ar participa 
personal, călare pe un cal. 

— Vrei să ne mai ducem la curse? 

— Fireşte. Şi tu vrei, nu-i aşa? 

Am mâncat admirabil la Michaud, după ce am izbutit să 
găsim loc; dar când am terminat masa şi nici vorbă nu mai 
putea fi de foame, sentimentul acela asemănător cu foamea, 
pe care l-am încercat pe pod, ne-a urmărit până şi în 
autobuz, în drum spre casă. Ne-a urmărit şi în camera 
noastră, şi nici în pat, după ce-am făcut dragoste pe 
întuneric, n-am scăpat de el. L-am regăsit până şi noaptea 
când m-am trezit şi am văzut razele lunii pătrunzând pe 
ferestrele deschise şi luminând acoperişurile caselor înalte 
de peste drum. M-am întors cu faţa de la lună către perete, 
dar n-am putut să mai adorm şi treaz, mă gândeam la 
foamea aceea. Peste noapte, ne-am trezit amândoi de două 
ori, dar până la urmă soţia mea a adormit şi somnul ei dulce 
n-a mai fost tulburat de lumina ce-i cădea pe faţă. Eu însă, 
simţeam nevoia să mă gândesc la senzaţia aceea, dar eram 
prea amorţit. Viaţa mi se păruse atât de simplă de 


dimineaţă, când m-am deşteptat, bucurându-mă de 
primăvara înşelătoare şi ascultând cimpoiul căprarului, 
după turma căruia m-am şi luat când am ieşit să-mi cumpăr 
ziarul de curse. 

Dar Parisul era un oraş foarte vechi, iar noi prea tineri, şi 
nimic nu era simplu acolo - nici sărăcia, nici banii picaţi pe 
neaşteptate, nici lumina lunii, nici binele ori răul, nici 
răsuflarea fiinţei care dormea lângă tine sub razele lunii. 

SFÂRŞITUL UNEI PASIUNI. 

ÎN ANUL acela şi în anii următori mă apucam adesea de 
lucru dis-de-dimineaţă, ca apoi să ne putem duce la 
alergările de cai pe care Hadley le urmărea întotdeauna cu 
plăcere, uneori chiar cu pasiune. Desigur, era cu totul 
altceva să te caţări pe munţi, să străbaţi platourile din vârf, 
lăsând în vale ultimele păduri, să te întorci noaptea la 
cabană, sau să treci împreună cu Chink, cel mai bun prieten 
al nostru, printr-un defileu înalt spre meleaguri noi. De fapt, 
ceea ce ne atrăgea la curse nu erau atât întrecerile sub 
aspectul lor sportiv, cât posibilitatea de a paria. În limbajul 
nostru, jocul de noroc se confunda cu sportul. 

Din pricina curselor nu s-au iscat niciodată neînţelegeri 
între noi - când se iveau, acestea se datorau întotdeauna 
oamenilor - deşi pasiunea pentru curse a pătruns pentru 
multă vreme în viaţa noastră ca o prietenă pretențioasă. Şi 
această caracterizare e încă prea indulgentă. Eu, care eram 
atât de intransigent faţă de oameni, şi mai ales faţă de 
elementele distructive, am tolerat această prietenă, 
neînchipuit de falsă, frumoasă, atrăgătoare, dar perversă şi 
pretențioasă la culme, fiindcă puteam câştiga de pe urma 
ei. Dar ca să câştig, trebuia să-i consacru zilnic mai mult 
timp decât mi-ar fi răpit orice slujbă, ceea ce nu puteam să- 
mi permit. Ca să mă justific totuşi faţă de mine însumi, am 
scris câte ceva despre curse, dar până la urmă acest 
material s-a pierdut şi din el nu s-a mai salvat decât o 
singură povestire, pe care apucasem s-o expediez prin 
poştă. 


De la un timp, am început să mă duc tot mai des singur la 
curse, pasiunea mea a crescut din ce în ce, până când m-a 
acaparat cu totul. În sezon, frecventam cu asiduitate două 
hipodromuri: cel de la Auteuil şi cel de la Enghien. O zi 
întreagă socoteai cum să-ţi asiguri cele mai multe şanse de 
câştig, dar până la urmă nu te alegeai cu mare lucru. 
Socotelile ieşeau numai pe hârtie. Citind pronosticurile din 
ziar, ajungeai de fapt la acelaşi rezultat. 

La Auteuil, alergările cu obstacole se vedeau bine din 
punctul cel mai înalt al tribunelor, unde trebuia să te sui în 
grabă, ca să poţi observa cum se comportă fiecare cal, mai 
ales cel care ar fi putut câştiga şi care până la urmă nu 
reuşea, şi ca să pricepi de ce şi cum nu şi-a dat toată 
măsura. Trebuia să studiezi cota pariurilor şi variațiile ei; 
de câte ori alerga un cal pe care voiai să joci, trebuia să 
urmăreşti cum se comportă la antrenament, în sfârşit să 
cauţi să afli când va miza pe el proprietarul grajdului 
respectiv. Şi acesta putea să piardă când îşi încerca norocul, 
însă până atunci trebuia să-ţi dai seama care sunt şansele 
lui de câştig. Ţi se cerea un efort susţinut; totuşi era o mare 
plăcere să asişti la cursele de la Auteuil de câte ori puteai, 
mai ales când concurau în mod cinstit caii cei mai vestiți, şi 
în cele din urmă hipodromul devenea pentru tine un loc mai 
familiar decât oricare altul. Ajungeai să cunoşti o mulţime 
de jochei, de antrenori, de proprietari, şi prea mulţi cai, şi 
foarte multe lucruri, chiar prea multe. 

În principiu, nu pariam decât pe un cal bine cunoscut, dar 
uneori se întâmpla să mizez pe cai în care nimeni n-avea 
încredere în afară de antrenorii şi jocheii lor, şi caii aceştia 
să câştige o cursă după alta. Până la urmă, m-am lăsat însă 
de această ocupaţie, fiindcă îmi lua prea mult timp, mă 
pasiona prea tare şi prea ştiam multe despre ceea ce se 
petrecea la Enghien şi pe alte hipodromuri, unde aveau loc 
alergări pe teren plat. 

Când am încetat de a mai juca la curse, am fost foarte 
bucuros, deşi aveam impresia că-mi lipseşte ceva. Ştiam 


însă din experienţă că orice lucru, bun sau rău, atunci când 
se sfârşeşte, îţi lasă un gol în suflet. Dacă e vorba de ceva 
rău, golul se umple de la sine. Dar dacă golul e lăsat de un 
lucru bun, îl poţi umple doar înlocuindu-l cu altul, şi mai 
bun. Când am pus la loc în bugetul nostru comun banii 
păstraţi pentru curse, m-am simţit destins şi mulţumit de 
mine. 

În ziua când am renunţat definitiv la curse, am trecut pe 
celălalt mal al Senei şi m-am dus la prietenul meu Mike 
Ward, care lucra la biroul de voiaj al băncii Guaranty Trust, 
pe atunci cu sediul la colţul dintre rue des Italiens şi 
Boulevard des Italiens. Am depus în cont banii destinaţii 
curselor, fără să spun nimănui proveniența lor. N-am 
înregistrat operaţia nici în carnetul meu de cecuri, 
mulţumindu-mă să mi-o întipăresc în minte. 

— Vrei să iei cu mine masa la prânz? L-am întrebat pe 
Mike. 

— Fireşte, dragul meu. Cu plăcere. Dar ce-i cu tine? Azi nu 
te duci la curse? 

— Nu. 

Am luat masa peste drum de Bibliotheque Naţionale, într- 
un mic şi modest restaurant din Square Louvois, unde se 
mânca foarte bine şi se bea un excelent vin alb. 

— Tu nu te-ai dus niciodată prea des la curse, nu-i aşa, 
Mike? 

— Aşa-i. De foarte multă vreme n-am mai fost. 

— De ce ai renunţat? 

— Nu ştiu, răspunse Mike. Ba nu, ştiu de ce. Dacă 
urmăreşti cu interes cursele numai de dragul pariului, 
înseamnă că nu te interesează într-adevăr. 

— Nu te mai duci niciodată? 

— Foarte rar, atunci când aleargă cei mai buni cai şi am ce 
vedea. 

Mâncam tocmai pateu uns pe pâinea bună care se servea 
la acel restaurant, şi sorbeam din vinul alb. 

— Pe vremuri te pasionau şi pe tine, nu-i aşa, Mike? 


— Fără îndoială. 

— Şi ai găsit ceva mai interesant? 

— Da, cursele de ciclism. 

— Serios? 

— Acolo n-ai nevoie să joci. Ajunge să priveşti. 

— Se pierde mult timp la hipodrom. 

— Chiar prea mult. Îţi fură tot timpul. Şi apoi nu-mi place 
lumea de acolo. 

— Pe mine m-a interesat foarte mult. 

— Se înţelege. Şi ai scăpat fără pierderi prea mari? 

— Da. 

— Atunci ar fi bine să te laşi de curse, spuse Mike. 

— M-am lăsat. 

— Îmi dau seama că nu-i uşor. Ascultă, dragul meu: hai să 
mergem într-o zi la cursele de ciclism. 

Ciclismul, despre care nu ştiam mai nimic, a fost o 
descoperire foarte interesantă pentru noi. Nu mi s-a părut 
aşa de la început, ci abia mai târziu. Iar spre sfârşitul 
primei perioade petrecute la Paris, înainte de a fi nevoiţi să- 
| părăsim, ciclismul a ajuns să ocupe un loc important în 
viaţa noastră. 

Multă vreme însă ne-am mulţumit să ne plimbăm prin 
cartierul nostru, să ne ţinem departe de hipodromuri şi să 
nu mai mizăm decât pe viaţa şi pe munca noastră, pe 
pictorii pe care îi cunoşteam, fără a mai încerca să trăim din 
bani câştigaţi la curse, pretextând că urmăream altceva. 
Am început să scriu multe povestiri despre ciclism, dar n- 
am realizat niciuna la fel de interesantă pe cât e o întrecere 
de ciclism, fie că se desfăşoară într-un velodrom, fie pe un 
stadion, fie pe şosele. O dată însă am să descriu atmosfera 
de la Velodrome d'Hiver, în lumina tulbure a după-amiezii, 
pistele abrupte de scânduri, hârşâitul cauciucurilor pe lemn 
când trec concurenţii, efortul şi tactica lor la urcuş şi la 
coborâre, fiecare parcă identificându-se cu bicicleta sa; voi 
încerca să redau magia curselor de semifond, huruitul 
motocicletelor cu rulou la spate, conduse de antrenori cu 


căşti grele de protecţie pe cap, îmbrăcaţi în costume 
greoaie de piele şi lăsându-se pe spate ca să apere de 
rezistenţa aerului pe cicliştii din urma lor, cu căşti mai 
uşoare în cap şi foarte aplecaţi peste ghidon, pedalând din 
greu să învârtească roata mare dinţată a transmisiei, cu 
roata din faţă, mai mică, atingând ruloul motocicletei spre a 
se adăposti de curent; voi reda duelul impresionant al 
cicliştilor care urcau şi coborau pantele, luau virajele cu o 
viteză mortală, cot la cot, roată lângă roată, până ce câte 
unul nu mai putea ţine pasul şi, rămânând în urmă, se izbea 
de zidul masiv de aer, de care fusese apărat până atunci. 

Şi când te gândeşti de câte feluri sunt întrecerile cicliste! 
Mai întâi, cele de sprint, disputate într-o singură sau în mai 
multe etape, unde cei doi concurenţi pedalează câteva 
secunde pe loc, fiecare sperând că adversarul va porni 
primul, şi pe urmă fac încet turul pistei, înainte de a se lăsa 
furaţi de beţia vitezei. Apoi erau programe cicliste de două 
ore, după amiază, unde întrecerile între echipe erau 
completate cu cele de sprint; alteori asistai timp de o oră la 
performanţa unui singur om în concurenţă doar cu 
ceasornicul, având senzaţia vitezei pure; sau cursele atât de 
spectaculoase şi de primejdioase, de o sută de kilometri, 
disputate pe marea pistă de scânduri, lungă de cinci sute de 
metri, a velodromului Buffalo, ori cele de pe stadionul de la 
Montrouge, unde cicliştii alergau în spatele unor 
motociclete mari. Îmi amintesc, bunăoară, de Linart, 
vestitul campion belgian, poreclit „Le Sioux” (după numele 
unui trib indian), datorită profilului său; avea obiceiul să 
sugă printr-un tub de cauciuc rachiu de cireşe din plosca de 
cauciuc pe care o purta sub tricou, când, spre sfârşitul 
cursei, simţea nevoia unui stimulent pentru a-şi spori şi mai 
mult viteza nebună; îmi amintesc şi de campionatele 
Franţei, disputate de ciclişti conduşi de motociclete mari, 
pe pista de ciment de şase sute şaizeci de metri de la Parc 
du Prince lângă Auteuil, cea mai dificilă dintre toate, unde L- 
am văzut prăbuşindu-se pe faimosul ciclist Ganey şi i-am 


auzit craniul trosnind sub cască, exact ca un ou tare pe care 
îl izbeşti de o piatră înainte de a-l curăța, la un picnic. Aş 
vrea să descriu şi lumea stranie în care se desfăşurau 
concursurile cicliste anuale de şase zile şi minunatele curse 
de pe şoselele din munţi. Îmi vine însă foarte greu să scriu 
despre ciclism, fiindcă singura limbă în care s-a scris 
vreodată corect despre el este franceza, şi termenii tehnici 
respectivi sunt cu toţii francezi. Avea dreptate Mike: 
ciclismul e atât de interesant, încât nu mai simţi nevoia de a 
paria. Dar toate acestea se referă la o perioadă mai târzie 
petrecută la Paris. 

FOAMEA TE ÎNVAŢĂ DISCIPLINĂ. 

LA PARIS, dacă nu-ţi puteai îngădui să mănânci destul, te 
chinuia o foame grozavă, fiindcă în vitrinele brutăriilor erau 
expuse fel de fel de bunătăţi, iar în faţa restaurantelor 
lumea mânca la mesele de pe trotuar, aşa încât vedeai 
mâncărurile şi te izbea mirosul lor apetisant. Când te-ai 
lăsat de ziaristică şi în America nu-ţi dă nimeni un ban pe 
ceea ce scrii, şi dacă ai povestit acasă că te-a invitat cineva 
la dejun în oraş, atunci cel mai bun lucru era să te duci în 
parcul Luxembourg, căci pe tot drumul de la Place de 
I'Observatoire şi până la rue de Vaugirard nu se vindeau de- 
ale mâncării, şi nu întâlneai nimic care să-ţi fure ochii sau 
să-ţi gâdile nările. lar odată ajuns acolo, puteai să intri la 
muzeul Luxembourg şi toate tablourile ţi se păreau mai 
pregnante, mai clare şi mai frumoase când aveai pântecele 
gol şi erai mort de foame. Flămând am început să-l înţeleg 
mult mai bine pe Cezanne şi să mă lămuresc pe deplin cum 
îşi picta peisajele. Mă întrebam uneori dacă nu cumva îi era 
şi lui foame în timp ce picta; dar mi-am zis că poate uitase 
numai să mănânce în ziua respectivă. Asemenea gânduri 
absurde şi totodată revelatoare îţi trec prin minte de obicei 
când eşti nedormit sau nemâncat. Mai târziu m-am gândit 
că foamea lui Cezanne fusese probabil de altă natură. 

Când ieşeai din parcul Luxembourg, puteai să cobori pe 
rue Feron, o stradă îngustă, până în Place Saint-Sulpice, 


unde de asemenea nu erau restaurante, ci doar un scuar 
liniştit, cu bănci, copaci, o fântână arteziană cu lei sculptați, 
şi porumbei care se plimbau pe caldarâm sau se cocoţau pe 
statuile episcopilor. În partea de nord a piaţetei se aflau 
biserica Saint-Sulpice şi câteva magazine de obiecte 
religioase şi odăjdii. 

De aci nu puteai cobori mai departe spre Sena fără să 
treci prin faţa unor prăvălii unde se vindeau fructe, legume, 
vinuri, şi a câtorva brutării şi cofetării. Dar dacă îţi 
întocmeai cu grijă itinerariul, înconjurând pe dreapta 
biserica de piatră cenugşie şi albă, ieşind în rue de l'Odeon şi 
apoi cotind din nou la dreapta spre librăria Sylviei Beach, 
nu trebuia să treci prin faţa prea multor ispite 
gastronomice. Pe rue de l'Odeon nu se găseau nici măcar 
restaurante, în afara celor trei din piaţeta de la capătul 
străzii. 

Până când ajungeai la librăria de pe rue de l'Odeon 12, 
reuşeai să-ţi stăpâneşti foamea, deşi percepeai din nou totul 
cu o intensitate crescută. Fotografiile îţi apăreau altfel ca 
de obicei şi descopereai cărţi pe lângă care altădată 
trecuseşi fără să le vezi. 

— Eşti prea slab, Hemingway, îmi spunea Sylvia. Mănânci 
destul? 

— Desigur. 

— Ce ai mâncat azi la prânz? 

Eram gata să leşin de foame, dar i-am răspuns: 

— Tocmai acum mă duceam acasă să iau masa. 

— Cum, la ora trei? 

— Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu. 

— Adrienne spunea de curând că ar vrea să vii într-o seară 
cu Hadley la noi la masă. L-am invitat şi pe Fargue. [i-e 
simpatic, nu-i aşa? Sau pe Larbaud. Îţi place. Sper că el îţi 
place. Sau pe altcineva cu care să te simţi într-adevăr bine. 
Vrei s-o întrebi şi pe Hadley dacă e de acord? 

— Ştiu că va fi încântată. 


— Am să-i trimit un pneu31 ca s-o invit. Acum, când nu te 
hrăneşti destul de bine, n-ar trebui să mai munceşti atâta. 

— Ai dreptate. 

— Hai, du-te repede acasă, dacă vrei să mai găseşti ceva 
de mâncare. 

— Porţia mea e oricum pusă de o parte. 

— Nu cumva să te mulţumegşti cu o gustare rece. la o masă 
caldă şi bună. 

— N-a sosit nici o scrisoare pentru mine? 

— Nu cred. Dar să caut totuşi. 

Găsi printre hârtii un bilet, mă privi cu un zâmbet fericit şi 
apoi descuie un sertar al biroului ei. 

— A sosit în lipsa mea, îmi spuse. Era o scrisoare care 
părea să conţină şi bani. Wedderkop, adăugă Sylvia. 

— Trebuie să fie de la Der Querschnitt32. L-ai văzut pe 
Wedderkop? 

— Nu. A trecut pe aici cu George. Ai să te întâlneşti cu el, 
n-avea grijă. Poate că a ţinut să-ţi dea mai întâi banii care ţi 
se cuvin. 

— Sunt şase sute de franci şi spune că are să-mi mai dea. 

— Ce bine îmi pare că mi-ai amintit să caut, dragul meu 
Mister Awfully Nice! 33 

— Mi se pare teribil de comic că Germania e singura ţară 
unde reuşesc să plasez câte un manuscris, la el şi la 
Frankfurter Zeitung. 

— E într-adevăr comic. Dar nu merită să te frămânţi. Mai 
bine ai încerca să-i plasezi lui Ford nuvelele dumitale, mă 
tachina ea. 

— Cu treizeci de franci pagina. Să zicem că o dată la trei 
luni mi-ar apărea în The Transatlantic o schiţă de cel mult 
cinci pagini. Asta mi-ar aduce o sută cincizeci de franci pe 
trimestru, şase sute de franci pe an. 

— Deocamdată nu trebuie să te preocupe cât îţi aduc 
povestirile dumitale, Hemingway. Important e că poţi să le 
scrii. 


— Ştiu. Dar ce folos că pot să scriu povestiri dacă nimeni 
nu-mi dă nimic pe ele! De când m-am lăsat de gazetărie, nu 
mai câştig un ban. 

— Cu timpul vei reuşi să publici şi să câştigi. Uite, chiar 
acum ai primit bani pentru una. 

— Te rog să mă ierţi, Sylvia. Îmi pare rău că ţi-am spus 
toate astea. 

— Să te iert? De ce? Vorbeşte-mi întotdeauna despre 
preocupările dumitale, oricare ar fi ele. Nu ştii că scriitorii 
nu discută decât despre necazurile lor? Te rog să-mi promiţi 
însă că n-ai să te mai frămânţi şi că ai să mănânci. 

— Îţi promit. 

— Şi acum du-te acasă şi ia masa. 

După ce am ieşit în rue de l'Odeon, mi-era ruşine şi scârbă 
că m-am plâns de situaţia mea. Îmi alesesem de bunăvoie 
acest drum în viaţă şi iată că mă comportam prosteşte. Ar fi 
trebuit să-mi cumpăr o bucată mare de pâine şi s-o mănânc 
la prânz, în loc să sar o masă. Parcă şi simţeam în gură 
gustul bun al pâinii cu coaja arămie. Dar pâinea goală îţi 
usucă gura dacă nu bei ceva după ea. „Naiba să te ia, nu 
eşti bun decât să te văicăreşti! Degeaba faci pe sfântul, pe 
martirul, cabotinule! Mi-am zis. Te-ai lăsat de ziaristică din 
proprie iniţiativă. Ie bucuri de credit şi Sylvia ţi-ar fi 
împrumutat cu siguranţă bani. A făcut-o doar de atâtea ori. 
Data viitoare ai să găseşti altă scuză pentru a justifica un 
compromis. Foamea e sănătoasă, şi tablourile îţi par mai 
frumoase când eşti flămând. Dar nici plăcerea de a mânca 
nu-i de lepădat, deci ştii unde ai să te duci chiar acum să iei 
masa? La braseria Lipp ai să mănânci, ba ai să şi bei.” 

Mă găseam în apropiere de Lipp şi drumul până acolo mi 
s-a părut cu atât mai plăcut, cu cât nu numai ochii şi nasul, 
dar şi stomacul îmi dădeau imediat de ştire când treceam 
prin faţa vreunui restaurant. În braserie era puţină lume; 
m-am aşezat pe o banchetă la perete, cu spatele către 
oglindă şi când chelnerul a venit la masa mea să mă întrebe 
dacă doresc o bere, am comandat un distingue - o cană 


mare de sticlă ce conţinea un litru de bere - şi o porţie de 
salată de cartofi. 

Berea era rece şi avea un gust minunat. Cartofii din salată 
erau fierţi tocmai cât trebuie, bine pătrunşi de untdelemnul 
de măsline, excelent şi el. Am măcinat piper negru peste 
cartofi şi am muiat pâine în untdelemnul de măsline. După o 
primă sorbitură zdravănă de bere, am început să mănânc şi 
să beau foarte încet. Când am terminat salata de cartofi, am 
mai comandat o porţie şi un cervelas, un cârnat mare şi 
greu, asemănător cu cei de Frankfurt, tăiat în două de-a 
lungul şi servit cu un sos special de muştar. 

Am şters tot untdelemnul şi tot sosul cu pâine, am băut 
încet berea, până când a început să se încălzească şi atunci 
am dat-o toată pe gât, apoi am mai comandat o halbă şi am 
urmărit cum mi se toarnă. Halba mi s-a părut şi mai rece 
decât litrul şi-am golit-o pe jumătate dintr-o sorbitură. 

„Eu nu mă frământ”, mi-am zis. Eram convins că 
povestirile mele sunt bune şi că în cele din urmă se va găsi 
cineva să le publice în America. Renunţasem la gazetărie 
tocmai fiindcă eram sigur că povestirile vor apărea. Dar 
toate câte le trimiteam spre publicare mi se restituiau. 
Convingerea mea se datora faptului că Edward O'Brien 
inclusese nuvela mea My Old Man34 în culegerea Best 
Short Stories35, pe care o scotea anual, dedicându-mi chiar 
volumul din anul respectiv. Amintindu-mi de toate acestea, 
am început să râd şi am mai tras o duşcă de bere. Nuvela 
mea nu apăruse până atunci în nici o revistă, aşa că O'Brien 
făcuse o excepţie publicând-o în culegere. Când am izbucnit 
din nou în râs, chelnerul m-a privit mirat. Era într-adevăr 
comic deoarece, cu toată bunăvoința sa, editorul îmi 
scrisese greşit numele. Nuvela era una dintre cele două 
rămase după ce i se furase lui Hadley la Gare de Lyon valiza 
cu toate manuscrisele mele, pe care voia să mi le aducă la 
Lausanne, făcându-mi o surpriză, ca să le pot revizui în 
timpul vacanței noastre în munţi. Împachetase cu grijă 
toate originalele şi cele două copii dactilografiate, fiecare în 


câte un dosar. Nuvela îmi rămăsese numai datorită faptului 
că Lincoln Steffens o trimisese unui editor, care mi-o 
restituise, aşa că se afla la poştă în momentul când fuseseră 
furate manuscrisele. Cealaltă povestire rămasă, Up în 
Michigan, scrisă înainte de vizita pe care ne-o făcuse Miss 
Stein, nici nu mai fusese bătută la maşină, deoarece ea o 
socotise inaccrochable, şi zăcea într-un sertar. 

Mai târziu, după plecarea noastră de la Lausanne în Italia, 
i-am dat nuvela despre alergările de cai lui O'Brien, un om 
amabil şi timid, palid, cu ochii de un albastru spălăcit, cu 
părul aspru şi lins, pe care şi-l tundea singur. Pe atunci 
locuia în pensiune la o mânăstire aşezată deasupra oraşului 
Rapallo. Treceam printr-un moment greu, credeam că nu 
voi mai putea scrie niciodată şi i-am dat nuvela doar ca pe o 
curiozitate, aşa cum ai arăta cuiva, fără rost, busola unei 
corăbii pe care ai pierdut-o în împrejurări de necrezut, sau 
cum ţi-ai ridica în glumă propriul picior, după ce ţi s-a 
amputat în urma unui accident groaznic. Dar, după ce a citit 
nuvela, mi-am dat seama că O'Brien era cu mult mai 
îndurerat decât mine însumi de pierderea manuscriselor. 
Numai moartea cuiva sau o suferinţă insuportabilă putea să 
deprime pe un om în halul în care l-am văzut pe el atunci, 
sau pe Hadley în momentul când îmi comunicase pierderea 
valizei. O podidiseră lacrimile şi plângea aşa de tare că nu 
mai era în stare să vorbească. Înainte de a afla ce se 
întâmplase, i-am spus că indiferent ce păţise nu putea fi 
atât de grav cum i se părea, că oricum nu merită să se 
necăjească atâta, şi că în orice caz ne vom descurca. Până la 
urmă mi-a povestit totul. Cum nu-mi venea a crede că într- 
adevăr luase cu ea ambele copii dactilografiate, am angajat 
pe cineva să facă în locul meu munca de corespondent, şi 
am plecat imediat la Paris. Pe atunci câştigam destul cu 
gazetăria ca să-mi îngădui această călătorie. Din păcate, 
Hadley nu se înşelase şi mai ţin minte şi astăzi prin ce am 
trecut în noaptea aceea, când am intrat în casă şi m-am 
convins că totul era adevărat. Acum, era un fapt împlinit şi 


apoi învăţasem de la Chink să nu pomenesc niciodată de 
pierderi; de aceea i-am şi spus lui O'Brien să nu se mai 
zbuciume atâta. Era poate chiar mai bine că s-au pierdut 
primele mele scrieri şi, ca să-i ridic moralul, am recurs până 
şi la obişnuitele fraze de îmbărbătare pe care ofiţerii le 
adresează trupei. În curând mă apuc din nou să scriu 
nuvele, i-am spus, încercând doar să-l mint ca să-l liniştesc, 
dar în clipa când am rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama 
că spuneam un adevăr. 

Tot atunci, la braseria Lipp mi-am amintit în ce împrejurări 
m-am simţit iarăşi în stare să scriu o nuvelă după ce 
pierdusem tot. Mă întorsesem tocmai la Cortina d'Ampezzo, 
unde făceam schi în primăvara aceea împreună cu Hadley, 
dar fusesem nevoit s-o las singură şi să-mi întrerup vacanţa 
ca să plec în regiunea Rinului şi în Ruhr, trimis de un ziar. 
Era o poveste foarte simplă, intitulată Out of Season36, în 
care mă ferisem să arăt în final că bătrânul se spânzură, 
aşa cum se petrecuseră faptele în realitate. Această 
omisiune rezulta din noua mea teorie, şi anume că poţi 
omite orice dintr-o povestire, cu condiţia s-o faci în mod 
conştient, dacă prin omisiune povestirea produce o 
impresie mai puternică asupra cititorilor, făcându-i să 
bănuiască ceva mai mult decât au înţeles. 

lată că am ajuns să scriu povestiri pe care nimeni nu le 
mai înţelege, mi-am zis. Aici nu încape multă îndoială. Şi 
mai sigur e că nu vor avea căutare. Dar vor fi înţelese mai 
târziu, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu pictura. E 
nevoie numai de timp şi de încredere. 

Când eşti silit să mănânci pe sponci, trebuie să te struneşti 
bine ca să nu gândeşti ca un om flămând. Foamea te face 
mai disciplinat şi te învaţă multe. Şi atâta timp cât cititorii 
nu înţeleg toate astea, înseamnă că eşti mai înaintat decât 
ei. Desigur, mi-am zis, mă aflu la o asemenea distanţă de ei, 
încât nu-mi pot îngădui nici măcar să mănânc regulat. N-ar 
fi rău de-ar mai scădea cât de cât distanţa dintre noi! 


Eram convins că trebuie să scriu un roman. Dar nu mă 
simţeam în stare să scriu capitole în care să distilez 
substanţa romanului. Trebuia deci să scriu povestiri mai 
lungi, aşa cum te antrenezi pentru o cursă mai lungă. Pe 
vremuri, când scrisesem un roman, care se pierduse fiind în 
geamantanul furat la Gare de Lyon, mai aveam încă 
facilitatea lirică a adolescenţei, la fel de trecătoare şi de 
amăgitoare ca însăşi tinereţea. Era mai bine, poate, că 
romanul se pierduse, îmi dădeam seama, dar în acelaşi timp 
ştiam că trebuie să scriu altul. Nu voiam să mă apuc însă 
imediat de el, ci abia atunci când voi simţi că nu mai pot 
amâna. Aş fi socotit că îmi vând sufletul dacă îl scriam 
numai ca să putem mânca zilnic. Aveam de gând să-l încep 
doar atunci când voi simţi că nu pot face altfel şi că nu 
există alegere. Să izvorască dintr-o necesitate lăuntrică! 
Până atunci aveam să scriu o povestire lungă despre ceea 
ce cunosc eu mai bine. 

Între timp achitasem nota şi ieşisem din braserie; cotind la 
dreapta am traversat rue de Rennes, ca să nu fiu ispitit să 
beau o cafea la Deux Magots37, apoi am pornit pe rue 
Bonaparte în sus, acesta fiind drumul cel mai scurt spre 
casă. 

Ce temă cunoşteam oare cel mai bine, fără să o fi epuizat 
în manuscrisele pierdute? Ce problemă cunoşteam mai 
temeinic şi mă preocupa cel mai mult? Din capul locului nu 
era vorba de a alege. Nu puteam alege decât străzile pe 
care să ajung cel mai repede la locul unde lucram. Acestea 
erau rue Bonaparte, rue Guynemer, apoi rue d'Assas şi rue 
Notre-Dame-des-Champs până la Closerie des Lilas. 

M-am aşezat într-un colţ, aşa încât lumina de după-amiază 
să-mi cadă pe umeri, mi-am deschis caietul şi am început să 
scriu. Chelnerul mi-a adus un cafe creme, din care am băut 
jumătate când s-a mai răcit, lăsând restul pe masă în timp 
ce scriam. Când m-am oprit, nu-mi venea să mă desprind de 
râu, de păstrăvul din dălbină, de undele line care, întâlnind 
în cale pilaştrii podului, se umflau uşor în dreptul lor. 


Nuvela mea înfăţişa întoarcerea unui soldat din război, deşi 
războiul nu era amintit niciodată. 

Iar a doua zi dimineaţa râul avea să mă aştepte din nou, ca 
să scriu despre el, despre ţinutul acela şi despre ceea ce se 
petrecea acolo. Şi acest lucru aveam să-l fac zilnic, multe 
zile la rând. Era de altfel singurul lucru important pentru 
mine. Aveam în buzunar banii primiţi din Germania, aşa că 
scăpasem de orice grijă. lar când se vor fi terminat, aveau 
să-mi pice desigur alţii. 

Pentru moment trebuia doar să-mi păstrez mintea limpede 
şi ageră pentru ca a doua zi să continui lucrul. 

FORD MADOX ŞI DISCIPOLUL DIAVOLULUI. 

CÂND locuiam în apartamentul din rue Notre-Dame-des- 
Champs 113, deasupra fabricii de cherestea, singura 
cafenea bună din apropiere era Closerie des Lilas, de altfel 
una dintre cele mai renumite din Paris. larna era cald 
înăuntru, iar primăvara şi toamna era foarte plăcut să şezi 
afară, fie la una din măsuţele de pe partea unde se află 
statuia mareşalului Ney, la umbra copacilor, fie la una din 
mesele obişnuite, pătrate, aşezate chiar pe bulevard, sub 
umbrarul mare de pânză. Ne şi împrietenisem cu doi dintre 
chelneri. Clienţii cafenelelor Le Dâme sau La Rotonde nu 
veneau niciodată la Closerie des Lilas. Ştiau că nu vor găsi 
cunoscuţi acolo şi chiar dacă s-ar duce, n-ar atrage privirile 
nimănui. Pe vremea aceea, multă lume frecventa cele două 
cafenele de la întretăierea dintre Boulevard Montparnasse 
şi Boulevard Raspail numai pentru a fi văzută şi, într-o 
anumită măsură, asemenea localuri jucau rolul de astăzi al 
cronicarilor mondeni care conferă în raţii zilnice surogate 
de nemurire. 

La Closerie des Lilas fusese pe timpuri o cafenea unde se 
întâlneau destul de regulat anumiţi poeţi, dintre care 
ultimul mai important era Paul Fort, pe care nu l-am citit 
niciodată. Singurul poet pe care eu l-am întâlnit vreodată 
acolo a fost Blaise Cendrars, cu faţa lui turtită de boxer, cu 
mâneca goală îndoită şi prinsă într-un ac, răsucindu-şi o 


ţigară cu singura mână ce o mai avea. Societatea lui era 
foarte plăcută, când nu băuse prea mult, şi atunci era mai 
interesant să-l asculţi pe el spunând minciuni, decât pe 
mulţi alţii povestind lucruri adevărate. Dar Cendrars 
rămăsese unicul poet care mai venea pe vremea aceea la 
Lilas, unde nu l-am văzut însă decât o dată. Cei mai mulţi 
clienţi erau oameni mai bătrâni, cu barbă, în haine cam 
uzate, care veneau cu soțiile sau cu amantele lor; unii 
purtau la butonieră panglicuţa îngustă şi roşie a Legiunii de 
Onoare, alţii nu. Noi speram că erau cu toţii oameni de 
ştiinţă, des savants, deşi zăboveau la aperitiv aproape tot 
atâta cât şi alţi consumatori, în haine şi mai ponosite, veniţi 
cu soțiile sau cu amantele lor să ia un cafe creme, arborând 
panglica violetă a ordinului Palmes academiques38, care n- 
avea însă nici o legătură cu Academia Franceză, fiind, după 
părerea noastră, doar o insignă de profesor sau de 
învăţător. 

Cafeneaua era plăcută mai ales datorită acestor oameni, 
care manifestau interes pentru ceilalţi, pentru aperitivul, 
cafeaua sau ceaiul lor, ca şi pentru gazetele şi revistele 
fixate de nişte bețe, dar nimeni dintre ei nu căuta să se facă 
văzut. 

La Lilas mai veneau şi alţi oameni care locuiau în cartier; 
unii purtau la butonieră bareta ordinului Croix de Guere39, 
alţii şi una galbenă cu verde, la Medaille Militaire40, şi mă 
uitam la ei cât de bine izbuteau să învingă neajunsul de a-şi 
fi pierdut braţele sau picioarele, comparam calitatea ochilor 
lor de sticlă şi gradul de dibăcie cu care le fuseseră 
reconstituite feţele. Cei care suferiseră operaţii plastice mai 
serioase aveau întotdeauna pe obraz o pieliţă lucioasă şi 
irizată, ce amintea de strălucirea unei piste de schi bine 
netezite; pe aceşti clienţi ai cafenelei îi respectam şi mai 
mult decât pe savants, sau pe profesori, deşi se prea poate 
ca şi aceia să-şi fi făcut datoria de ostaşi, fără să fi rămas 
însă schilozi. 


Pe atunci, cineva care nu luptase pe front nu ne inspira 
nici o încredere, de altfel în nimeni n-aveam deplină 
încredere; în orice caz socoteam că Cendrars n-ar fi trebuit 
să facă atâta caz de braţul său amputat. Mi-a şi părut bine 
că venise la Lilas după amiază devreme, înainte de ora când 
soseau clienţii obişnuiţi. 

Şedeam în seara aceea la o masă pe terasa cafenelei şi 
urmăream lumina schimbătoare ce cădea pe copaci, pe 
clădiri, şi caii mari trecând pe bulevard. Deodată s-a 
deschis uşa din spatele meu şi un om a ieşit din cafenea, 
venind din dreapta spre mine. 

— De când te caut! Îmi zise. 

Era Ford Madox Ford41, cum îşi spunea el pe atunci. 
Respira greu prin stufoasa-i mustață cănită şi se ţinea drept 
de parcă ar fi fost un butoi ambulant, aşezat vertical şi 
elegant îmbrăcat. 

— Îmi dai voie să stau cu dumneata? Mă întrebă în timp ce 
se aşeza, îndreptându-şi spre bulevard ochii de un albastru 
spălăcit, cu pleoape şi sprâncene incolore. Mi-am pierdut 
câţiva ani din viaţă pentru ca mârţoagele astea să fie ucise 
într-un mod uman. 

— Ştiu, mi-ai povestit. 

— Nu cred. 

— Ba da, sunt sigur. 

— Foarte ciudat! În viaţa mea n-am spus nimănui acest 
lucru. 

— Vrei să bei ceva? 

Chelnerul aştepta comanda şi Ford îi ceru un Chambery- 
cassis42. Chelnerul, un om înalt, slab, cu părul potrivit cu 
grijă ca să-i acopere chelia din creştet şi cu mustăţi 
stufoase, ca ale unui dragon de pe vremuri, repetă 
comanda. 

— Ba nu. Mai bine adu-mi une fine a leau43, spuse Ford. 

— Une fine a l'eau pour Monsieur, repetă şi de astă dată 
chelnerul. 


De câte ori era cu putinţă, mă feream să mă uit la Ford şi 
întotdeauna căutam să-mi ţin răsuflarea când stăteam lângă 
el într-o încăpere închisă; cum ne aflam însă în aer liber şi 
vântul mâna frunzele căzute pe trotuar dinspre mine către 
el, l-am privit lung, apoi mi-a părut rău şi mi-am întors 
privirea spre cealaltă parte a bulevardului. Lumina se 
schimbase din nou, deşi îmi scăpase momentul schimbării. 
Am sorbit din pahar să văd dacă nu cumva prezenţa lui 
Ford stricase gustul băuturii, care mi se păru totuşi la fel de 
bună. 

— Prea eşti posomorât, îmi zise. 

— Nu. 

— Ba da, ar trebui să te distrezi mai mult. Venisem tocmai 
să te invit la micile noastre serate care au loc la Bal 
Musette44, localul acela amuzant de pe rue Lemoine, lângă 
Place de la Contrescarpe. 

— Am locuit doi ani deasupra acelei săli de dans, înainte ca 
dumneata să vii din nou la Paris. 

— Ciudat! Eşti sigur? 

— Da, i-am răspuns. Sunt sigur. Proprietarul localului avea 
şi un taxi şi când mă grăbeam să prind avionul, mă ducea la 
aeroport, dar înainte de plecare ne opream o clipă la barul 
de zinc din sala de dans să bem pe întuneric câte un pahar 
de vin alb. 

— Mie nu-mi place să zbor cu avionul, replică Ford. Dar nu 
uita să vii cu soţia dumitale sâmbătă seara la Bal Musette. E 
foarte amuzant. Am să-ţi desenez un plan ca să nimereşti 
mai uşor. Eu am ajuns din întâmplare acolo. 

— E la subsol, pe rue Cardinal Lemoine 74, i-am repetat. 
Noi locuiam la etajul al treilea. 

— Casa n-are număr, stărui Ford. Dar dacă ştii unde-i 
Place de la Contrescarpe, nu-i greu s-o găseşti. 

Am mai sorbit o dată cu sete din pahar. Între timp, 
chelnerul adusese comanda lui Ford, care o refuză, 
lămurindu-l cu un ton binevoitor dar şi sever: 


— N-am cerut coniac cu sifon. Eu am comandat vermut 
Chambery cu cassis. 

— Lasă, Jean, am intervenit. Am să beau eu coniacul. lar 
pentru Monsieur să aduci ce comandă acum. 

— Ceea ce am comandat, mă corectă Ford. 

În momentul acela trecu pe trotuar prin dreptul nostru un 
bărbat uscăţiv, cu o pelerină pe umeri, însoţit de o femeie 
înaltă. Aruncă o privire spre masa noastră, apoi întoarse 
capul mergând mai departe pe bulevard în jos. 

— Ai văzut că nici nu i-am răspuns la salut? Mă întrebă 
Ford. Ei, ai văzut? 

— Nu, n-am văzut. Cine era? 

— Belloc45, răspunse Ford. Am refuzat să-l salut. 

— Nici n-am observat, i-am spus. Dar de ce nu-l saluţi? 

— Am 0 mie şi unul de motive. Ei, ţi-a plăcut cum l-am pus 
la punct? 

Era încântat de sine şi nespus de fericit. Eu nu-l 
cunoşteam pe Belloc şi nici nu cred ca el să ne fi văzut. 
Părea prea cufundat în gândurile sale şi privirea absentă îi 
alunecase doar peste masa noastră. Iotuşi, mă supăra 
faptul că Ford se purtase mojic faţă de el, fiindcă eu, care 
abia îmi făceam ucenicia literară, aveam o mare 
consideraţie pentru acest scriitor mai bătrân. Sentimentul 
meu pare poate de neînțeles astăzi, pe atunci însă era 
foarte firesc. 

Mă gândeam că mi-ar fi plăcut ca Belloc să se fi oprit la 
masa noastră şi să fac cunoştinţă cu el. Întâlnirea cu Ford 
îmi stricase toată după amiaza şi îmi ziceam că poate Belloc 
m-ar fi ajutat să-mi regăsesc buna dispoziţie. 

— De ce bei coniac? M-a întrebat Ford. Nu ştii că pentu un 
scriitor tânăr alcoolul e o primejdie de moarte? 

— Nu beau prea des, i-am răspuns. 

Mă străduiam să-mi aduc aminte tot ce îmi spusese Ezra 
Pound despre Ford şi anume: să nu-l reped niciodată, să nu 
uit că minte doar atunci când e foarte obosit, că este într- 
adevăr un scriitor valoros şi că a avut multe necazuri 


familiale. Mă căzneam să mă gândesc la toate acestea, deşi 
nu-mi era de loc uşor în imediata apropiere a lui Ford, 
burduhănos, respingător, răsuflând greu. Totuşi mă sileam. 

— Spune-mi, de ce refuză unii oameni să salute pe alţii? L.- 
am întrebat. Până atunci crezusem că aşa ceva se întâmplă 
numai în romanele lui Ouida46. Nu izbutisem să citesc 
niciunul, nici chiar în munţii din Elveţia, când vântul umed 
de sud ne împiedica să facem schi, şi chiar după ce ne 
terminam cărţile aduse de acasă şi nu ne mai rămâneau 
decât nişte vechituri scoase de editura Tauchnitz înainte de 
război şi uitate pe vreo poliţă. Cu toate acestea eram 
convins, probabil datorită celui de al şaselea simţ, că în 
romanele ei oamenii nu-şi răspund la salut. 

— Nu se cade ca un gentleman să răspundă la salutul unui 
om de nimic, mi-a explicat Ford. 

Am sorbit la repezeală din coniac şi l-am întrebat: 

— Dar al unui mitocan? 

— Un gentleman nici n-are de unde să cunoască un 
mitocan. 

— Va să zică nu poţi refuza să saluţi decât pe un om de 
teapa ta, am continuat. 

— Fireşte. 

— Dacă este aşa, cum ar putea un gentleman să cunoască 
un om de nimic? 

— Se poate să nu ştie de la început cu cine are de-a face 
sau se poate ca respectivul să fi devenit ulterior un om de 
NIMIC. 

— Ce înţelegi prin om de nimic? L-am întrebat. Un individ 
pe care îţi vine să-l baţi măr? 

— Nu întotdeauna, mi-a răspuns. 

— Ezra Pound este un gentleman? 

— Se înţelege că nu, zise Ford. Doar e american. 

— Şi un american nu poate fi un gentleman? 

— Nu cred, cu excepţia lui John Quinn47, poate, şi a 
câtorva dintre ambasadorii voştri, preciză Ford. 

— Dar Myron TI. Herrick48? 


— Nu e sigur. 

— Dar Henry James a fost un gentleman? 

— Aproape. 

— Dumneata eşti un gentleman? 

— Fireşte. Am fost doar în serviciul Majestății Sale. 

— Complicată problemă! Am zis. Oare pe mine mă 
socoteşti un gentleman? 

— Nicidecum, declară Ford. 

— Atunci de ce bei cu mine? 

— Fiindcă văd în dumneata un tânăr scriitor care promite. 
Beau aşadar cu un confrate. 

— Mă copleşeşti! l-am răspuns. 

— În Italia ai putea fi considerat un gentleman, adăugă 
Ford cu mărinimie. 

— Dar nici un om de nimic nu sunt? 

— Bineînţeles că nu, dragul meu. Cine a susţinut vreodată 
aşa ceva? 

— Însă nu-i exclus să ajung un om de nimic, am spus cu 
tristeţe. Datorită alcoolului sau din alte cauze. Aşa cum s-a 
întâmplat cu Lord Harry Hotspur în romanul lui Trollope. 
Ce crezi, Trollope a fost un gentleman? 

— Fireşte că nu. 

— Eşti sigur? 

— În această privinţă pot fi mai multe păreri. După mine 
însă, n-a fost. 

— Dar Fielding? Era doar judecător. 

— În principiu, poate să fi fost. 

— Şi Marlowe49? 

— Se înţelege că nu. 

— Dar John Donne50? 

— Era preoti. 

— Pasionantă discuţie! Am constatat. 

— Îmi pare bine că te interesează, îmi răspunse Ford. Şi 
înainte de a ne despărţi, aş mai bea cu dumneata un coniac 
cu sifon. 


Când Ford plecă în sfârşit, se întunecase de-a binelea; mi- 
am cumpărat de la chioşcul de peste drum Paris-Sport 
complet, ultima ediţie a ziarului hipic de după-amiază, care 
dădea rezultatul curselor de la Auteuil şi programul celor 
de la Enghien din ziua următoare. Emile, chelnerul care îl 
schimbase pe Jean, s-a apropiat de masa mea să vadă lista 
câştigătorilor de la Auteuil. Apoi s-a aşezat cu mine un 
foarte bun prieten, care venea rareori la Lilas şi în 
momentul când îi comanda lui Emile un aperitiv, l-am zărit 
iarăşi pe omul slab cu pelerină, însoţit de femeia înaltă, 
trecând pe trotuar prin faţa noastră. Privirea îi alunecă în 
treacăt peste masa noastră, apoi se uită în altă parte. 

— Uite-l pe Hilaire Belloc, i-am spus prietenului meu. Azi 
după masă a fost aici Ford şi a refuzat în mod ostentativ să-i 
răspundă la salut. 

— Vorbeşti prostii! Asta-i Aleister Crawley, care se ocupă 
cu ocultismul. Se spune că ar fi cel mai pervers om din 
lume, mă lămuri prietenul meu. 

— Îmi pare rău de confuzie, m-am scuzat. 

CUM SE NAŞTE O NOUĂ ŞCOALĂ. 

CÂTEVA caiete cu scoarţe albastre, două creioane, o 
ascuţitoare (mai economică decât un briceag), o măsuţă de 
cafenea cu placă de marmură, mirosul proaspăt de început 
de dimineaţă, după ce s-a măturat şi s-a spălat pe jos, şi pe 
deasupra un dram de noroc - asta era tot ce-ţi trebuia. Ca 
să-ţi aducă noroc, aveai în buzunarul drept o castană 
sălbatică şi o labă de iepure. Purtai de atâta vreme laba de 
iepure cu tine, încât blana i se rosese de mult, iar oasele şi 
tendoanele i se lustruiseră. Ghearele te zgâriau prin 
căptuşeala buzunarului, amintindu-ţi că norocul nu te-a 
părăsit. 

În anumite zile, totul mergea strună şi atunci izbuteai să 
zugrăveşti peisajul aşa încât aveai impresia că tu însuţi te 
plimbi prin pădure, treci printr-o poiană, apoi te urci pe un 
podiş, de unde se văd colinele, dincolo de braţul lacului. 
Când se întâmpla să ţi se rupă vârful creionului în 


ascuţitoare, foloseai lama cea mai mică a briceagului ca s-o 
cureţi sau ca să-ţi ascuţi cu grijă creionul, iar după aceea îţi 
ridicai de jos rucsacul, îţi potriveai pe umeri curelele lui 
îmbibate cu sudoare sărată şi, în timp ce coborai la vale, 
spre lac, simţeai în spinare greutatea rucsacului şi acele de 
brad sub tălpile bocancilor. Deodată auzeai pe cineva 
spunându-ţi: 

— Salutare, Hem'! Ce faci? Nu cumva vrei să scrii la 
cafenea? 

Ştiai că din clipa aceea norocul te-a părăsit şi îţi închideai 
caietul. Ceva mai neplăcut nici nu ţi se putea întâmpla. În 
astfel de împrejurări, e mai bine să te stăpâneşti, ceea ce eu 
nu prea reuşeam pe atunci, şi de aceea izbucneam: 

— Ce cauţi aici, porc de câine? De ce n-ai rămas în 
spelunca unde te duci de obicei? 

— Mă mai şi insulţi, după ce vrei să fii excentric cu orice 
preţ. 

— Nu primesc sfaturi de la o haimana. Hai, şterge-o! 

— Cafeneaua e deschisă pentru oricine şi am exact acelaşi 
drept ca şi tine de a veni aici. 

— De ce nu te duci la Petite Chaumiere, unde ţi-e locul? 

— Of, nu mă mai plictisi! 

Nu-ţi rămânea decât s-o iei din loc, sperând că nu fusese 
decât o coincidenţă neplăcută, că acel cunoscut venise doar 
din întâmplare şi că n-avea de gând să tragă şi pe alţii după 
el. Se mai găseau şi alte cafenele bune unde se putea lucra, 
dar acelea erau mult mai departe, iar la Closerie des Lilas 
mă simţeam ca acasă. Şi apoi nu-mi convenea să fiu izgonit 
de un intrus. Trebuia să iau o hotărâre: ori rezist pe poziţie, 
ori mă mut în altă parte. Deşi ar fi fost poate mai cuminte să 
plec, m-am înfuriat şi am spus: 

— Ascultă! Unui derbedeu ca tine îi e totuna unde se duce. 
Ai venit încoace numai ca să strici atmosfera din această 
cafenea cu tradiţie! 

— Am intrat doar ca să beau ceva. Ce rău am făcut? 


— Acasă, după ce ţi s-ar servi o băutură, s-ar sparge 
paharul din care ai băut. 

— Acasă? Unde vine asta? Trebuie să fie foarte plăcut 
acolo. 

Interlocutorul meu, un tânăr înalt, gras şi cu ochelari, se 
aşezase la masa vecină şi îşi comandase o bere. M-am 
hotărât să nu-l mai iau în seamă şi să încerc din nou să 
lucrez. Şi, făcând abstracţie de prezenţa lui, am apucat să 
scriu două propoziţii. 

— N-am vrut decât să schimb câteva cuvinte cu tine. 

Mi-am văzut de treabă şi am izbutit să mai scriu o 
propoziţie. Nu-ţi vine să curmi firul povestirii tocmai atunci 
când simţi că lucrezi bine, cu pasiune şi cu spor. 

— Ai devenit pesemne un om prea mare ca să mai stai de 
vorbă cu oricine. 

Am scris încă o frază, cu care se încheia paragraful, apoi l- 
am recitit în întregime. Mi-am dat seama că pot merge mai 
departe şi am aşternut pe hârtie prima propoziţie a 
paragrafului următor. 

— Tu nu te gândeşti niciodată la alţii, la frământările lor... 

Toată viaţa am fost nevoit să ascult tânguielile oamenilor. 
M-am hotărât deci să scriu în continuare, pentru că 
vorbăria lui nu mă supăra mai mult decât alte zgomote, în 
orice caz mai puţin decât exerciţiile lui Ezra, când învăţa să 
cânte la fagot. 

— Să presupunem că vrei să devii scriitor, că simţi o 
nevoie aproape fizică de a scrie şi totuşi n-ai inspiraţie. 

Am continuat să scriu şi am văzut că încep să-mi regăsesc 
norocul şi tot ce mai pierdusem. 

— Gândeşte-te că te-a copleşit deodată ca un torent 
irezistibil, ca apoi să te lase mut şi abătut. 

Tot e mai bine decât mut şi turbulent, mi-am zis, şi am 
scris mai departe. Vecinul meu se tânguia acum fără 
rezerve şi vorbăria lui absurdă avea asupra mea un efect 
calmant, ca geamătul unei scânduri muşcate de fierăstrău. 


— Apoi am făcut împreună o călătorie în Grecia şi am trăit 
un timp acolo, l-am auzit spunând mai târziu. 

Până atunci percepusem vorbele lui doar ca pe un zgomot. 
Cum terminasem ceea ce îmi pusesem în gând, puteam să- 
mi întrerup lucrul până a doua zi. 

— Cum aţi trăit: la propriu sau la figurat? 

— Nu fi trivial, spuse el. Vrei să mă asculţi până la capăt? 

— Nu, i-am tăiat-o eu scurt. Şi închizând caietul l-am pus 
în buzunar. 

— Nu te interesează cum s-a sfârşit? 

— Nu. 

— Nu te sinchiseşti de viaţa şi de suferinţele semenilor tăi? 

— De-ale tale nu. 

— Eşti o bestie! 

— Da. 

— Credeam că tu m-ai putea ajuta, Hem'. 

— Te-aş putea împuşca, şi chiar cu plăcere. 

— Ai fi în stare? 

— Nu. Fiindcă mă opreşte legea. 

— Eu aş face orice pentru tine. 

— Într-adevăr? 

— Fără îndoială. 

— Dacă-i aşa, începe prin a nu mai pune piciorul în 
cafeneaua asta. 

Văzând că mă ridic, chelnerul s-a apropiat şi i-am plătit. 

— Pot să te însoțesc până la fabrica de cherestea, Hem!'? 

— Nu. 

— Bine, atunci ne vedem altădată. 

— Dar nu aici. 

— Ne-am înţeles, a confirmat el. Ţi-am promis doar. 

— Ce scrii? L-am întrebat, făcând o greşeală. 

— Îmi dau osteneala să scriu cât mai bine. Ca şi tine. Dare 
îngrozitor de greu. 

— N-ar trebui să scrii dacă nu eşti în stare. Ce rost are să 
te tângui că nu izbuteşti? Întoarce-te acasă. Caută-ţi o 


slujbă sau spânzură-te. În orice caz taci. N-ai să reuşeşti 
niciodată să scrii. 

— De ce spui asta? 

— Când vorbeşti, tu asculţi vreodată ce spui? 

— Important e cum scriu, nu cum vorbesc. 

— Mai bine ai tăcea. 

— Eşti pur şi simplu crud. Toată lumea zice de mult despre 
tine că n-ai inimă, că eşti necruţător şi îngâmfat. Eu ţi-am 
luat întotdeauna apărarea. Dar de acum înainte n-am s-o 
mai fac 

— Cu atât mai bine. 

— Cum poţi fi atât de necruţător faţă de aproapele tău? 

— Nu ştiu. Ascultă, i-am spus, dacă nu eşti în stare să scrii, 
de ce nu înveţi să faci critică literară? 

— Crezi că asta ar trebui să fac? 

— Este o soluţie minunată. Critică vei izbuti să scrii 
întotdeauna. Atunci nu vei mai avea să te plângi de lipsă de 
inspiraţie, nici nu vei mai fi niciodată mut şi abătut. loată 
lumea te va citi şi te va respecta. 

— Crezi că aş putea să devin un bun critic? 

— Nu ştiu cât de bun. În orice caz poţi fi un critic. Se vor 
găsi întotdeauna oameni care să te ajute, iar tu îţi vei ajuta 
oamenii tăi. 

— Ce înţelegi prin „oamenii mei”? 

— Cei printre care te învârteşti. 

— Ăştia n-au nevoie de mine. Au ei criticii lor. 

— Nu trebuie să faci neapărat critică literară. Poţi să te 
ocupi, bunăoară, de pictură, de teatru, de balet, de 
cinematograf... 

— Trebuie să fie pasionant, dacă este aşa cum spui. Îţi 
mulţumesc din suflet, Hem'! lată o activitate într-adevăr 
interesantă! Şi apoi e toto muncă de creaţie. 

— Creaţie ar fi poate prea mult spus. La urma urmei, şi 
Dumnezeu a creat lumea doar în şase zile, iar într-a şaptea 
s-a odihnit. 


— De altfel nimic nu mă împiedică să-mi văd şi de creaţia 
literară. 

— Nimic, în afară doar de incapacitatea de a corespunde 
criteriilor excesiv de severe, stabilite tot de tine, în calitate 
de critic. 

— Criteriile mele vor fi foarte severe. Poţi fi sigur de asta. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

Văzând că se şi transformase într-un critic, l-am invitat să 
bem ceva şi a primit. 

— Hem', mi-a spus - şi atunci am înţeles că intrase de-a 
binelea în tagma criticilor, deoarece aceştia, când ţi se 
adresează, au obiceiul să înceapă fraza cu numele tău, mai 
curând decât s-o încheie - trebuie să-ţi spun că, după 
părerea mea, ai un stil puţin prea sec. 

— Ce păcat, am zis. 

— Hem', e prea despuiat, prea sărac. 

— Ăsta-i ghinionul meu! 

— Hem', stilul tău e prea sec, prea despuiat, prea sărac, 
prea plat. 

Am atins cu un sentiment de vinovăţie laba de iepure din 
buzunar şi am zis: 

— Voi căuta să-l mai rotunjesc puţin. 

— Însă ai grijă să nu-l umfli prea mult, că nu mi-ar plăcea. 

— Hal', i-am răspuns, încercând să vorbesc ca un critic. 

— Mă voi feri cât oi putea să cad în această greşeală. 

— Îmi pare bine că părerile noastre coincid, afirmă el, 
sigur de sine. 

— Iar tu să nu uiţi că n-ai ce căuta aici când lucrez. 

— Ne-am înţeles, Hem'. De altfel e şi firesc ca de acum 
înainte să am cafeneaua mea. 

— Eşti foarte amabil. 

— Mă străduiesc să fiu. 

Ar fi fost interesant şi instructiv ca tânărul acesta să fi 
ajuns un critic celebru, ceea ce însă nu s-a întâmplat, deşi 
câtva timp mi-am pus mari speranţe în el. 


Cu toate că eram convins că tânărul nu va veni să mă 
caute chiar în ziua următoare, m-am hotărât să nu mă duc 
la Closerie, pentru a evita orice risc. M-am sculat a doua zi 
cu noaptea în cap, am fiert biberoanele, am amestecat 
laptele cu apa în proporţiile cuvenite, l-am turnat în 
biberoane, am dat unul lui Mister Bumby şi în timp ce toată 
lumea mai dormea, în afară de el, de motanul F. Pussy şi de 
mine, am lucrat la masa din sufragerie. Cum amândoi erau 
cuminţi şi mă simţeam bine în societatea lor, am lucrat mai 
cu spor ca oricând. 

Pe atunci nu aveai nevoie de mai nimic ca să poţi lucra, 
nici măcar de laba de iepure, şi totuşi erai bucuros s-o ştii în 
buzunar. 

CU PASCIN LA DOME. 

ÎNTR-O seară frumoasă, după o zi grea de lucru, am ieşit 
din apartamentul nostru de deasupra fabricii de cherestea 
şi, lăsând în urmă curtea plină cu stive de lemne, am închis 
poarta, am traversat strada, am intrat pe uşa din dos a 
brutăriei cu faţada pe Boulevard Montparnasse, am trecut 
prin dreptul cuptoarelor şi prin prăvălie, însoţit de mirosul 
plăcut de pâine şi am ajuns în stradă. În brutărie ardeau 
luminile, iar afară se însera; am pornit pe stradă în sus prin 
întunericul ce se lăsa şi m-am oprit în dreptul terasei 
restaurantului Negre de Toulouse, unde şervetele noastre 
în carouri albe şi roşii, vârâte în inele de lemn şi aşezate pe 
un stelaj special, ne aşteptau să venim la masă. Am citit lista 
de bucate şapirografiată cu cerneală violetă şi când am 
văzut că le plat du jour51 era cassoulet52, mi s-a făcut 
dintr-o dată foame. 

Domnul Lavigne, proprietarul restaurantului, m-a întrebat 
dacă lucrasem bine peste zi şi i-am răspuns că foarte bine. 
Mi-a spus că mă văzuse dis-de-dimineaţă scriind pe terasa 
de la Closerie des Lilas, dar nu îndrăznise să mă salute, 
fiindcă prea eram concentrat. 

— Arătaţi ca un om singur în junglă, mi-a spus. 

— Când lucrez, sunt ca un porc orb. 


— Nu cumva vă închipuiaţi în junglă în momentul acela, 
Monsieur? 

— Nu, într-un hăţiş. 

Am pornit pe bulevard în sus şi am privit vitrinele, încântat 
de seara de primăvară şi de figurile trecătorilor pe care îi 
întâlneam. În cele trei cafenele mai renumite am zărit lume 
cunoscută; pe unii îi ştiam numai din vedere, cu alţii 
făcusem cunoştinţă şi stăteam de vorbă. Dar mult mai 
simpatici mi se păreau trecătorii necunoscuţi care, la ora 
aceea când tocmai se aprindeau felinarele, mergeau grăbiţi 
undeva să ia un aperitiv, să mănânce în doi, ca apoi să 
petreacă noaptea împreună. Poate că şi consumatorii 
obişnuiţi ai celor trei cafenele mai importante făceau 
acelaşi lucru, ori poate că şedeau acolo numai ca să bea 
ceva, să stea de vorbă şi să fie văzuţi. Necunoscuţii care îmi 
plăceau însă, veneau la aceste cafenele mari tocmai fiindcă 
acolo se pierdeau în mulţime şi treceau neobservaţi, aşa că 
puteau rămâne doar ei doi, singuri şi nestingheriţi. Pe 
atunci şi la cafenelele mari consumaţiile erau ieftine, în 
toate găseai bere bună şi băuturi la preţuri accesibile, 
indicate de altfel citeţ pe farfurioara pe care ţi se serveau. 

În seara aceea gândeam ca un om chibzuit, ce-i drept, dar 
nu prea original, ba mă şi socoteam virtuos la culme, căci 
toată ziua muncisem mult şi cu spor, deşi grozav aş fi vrut 
să mă duc la curse. Dar în acea perioadă mijloacele nu-mi 
îngăduiau aşa ceva, cu toate că se puteau câştiga bani 
destui, consacrând curselor de cai timpul cuvenit. Pe atunci 
încă nu se făcea analiza salivei cailor şi nu se aplicau nici 
celelalte metode care permit să se stabilească dacă un cala 
fost stimulat pe cale artificială, astfel încât excitantele se 
foloseau pe scară foarte largă. Dar să calculezi şansele unor 
cai îndopaţi cu excitante, să stabileşti starea lor după 
simptome surprinse în padoc şi pe baza acestor observaţii 
nesigure, uneori mai curând nişte intuiţii, să pui la bătaie 
bani pe care nu-ţi poţi îngădui să-i pierzi nu constituie 
ocupaţia cea mai nimerită pentru un tânăr prozator având 


soţie şi copil de întreţinut, în anii de ucenicie, când trebuie 
să se dedice cu totul scrisului. 

Oricum, eram la fel de săraci ca înainte şi continuam să fac 
aceleaşi mici economii, pretextând, bunăoară, că sunt 
invitat la dejun, ca apoi să mă plimb două ore în Jardin du 
Luxembourg şi la întoarcere să-i descriu soţiei cât de bine 
mâncasem. Când ai însă douăzeci şi cinci de ani şi 
proporţiile unui boxer de categorie grea, eşti grozav de 
flămând dacă renunţi la o masă. Dar foamea îţi ascute în 
schimb spiritul de observaţie, şi mi-am dat seama că 
majoritatea oamenilor înfăţişaţi în povestirile mele erau 
nişte mâncăi care făceau mare caz de cantitatea şi de 
calitatea bucatelor, iar cei mai mulţi erau şi amatori de 
băutură. 

La Negre de Toulouse beam un vin bun de Cahors, servit 
în carafe de un sfert, de o jumătate sau de un litru, pe care 
îl diluam de obicei cu apă, cam o treime din cantitate. 
Acasă, pe vremea când locuiam deasupra fabricii de 
cherestea, beam un vin corsican foarte căutat, fiind bun şi 
ieftin. Era un vin cu adevărat corsican, încât îi puteai 
adăuga tot pe atâta apă fără să-şi piardă gustul. Pe atunci 
se trăia foarte bine la Paris pe nimica toată, iar dacă din 
când în când renunţai la o masă şi nu-ţi cumpărai niciodată 
o haină nouă, izbuteai chiar să pui un ban de o parte şi să-ţi 
îngădui câte o plăcere. 

Când am ajuns în dreptul cafenelei Select am făcut cale 
întoarsă, fiindcă îl zărisem acolo pe Harold Stearns53 şi 
eram sigur că va începe să discute despre cai, şi asta tocmai 
în momentul în care mă gândeam cu conştiinţa împăcată şi 
cu inima uşoară la aceste animale, fiindcă reuşisem s-o rup 
cu ele. Însufleţit de virtutea cucerită în seara aceea, am 
trecut pe lângă obişnuiţii cafenelei Rotonde, plin de dispreţ 
faţă de viciu şi de instinctul gregar şi, traversând 
bulevardul, m-am îndreptat spre Dâme. Şi această cafenea 
era ticsită, dar consumatorii de aici veneau după o zi de 
muncă. 


Erau pictori care lucraseră până ce se întunecase, modele 
care le pozaseră, scriitori care îşi terminaseră programul 
zilnic de lucru cu mai mult sau mai puţin succes; se mai 
aflau acolo şi beţivi şi fel de fel de oameni ciudaţi - pe unii 
dintre aceştia îi cunoşteam, pe alţii îi priveam ca pe nişte 
simpli figuranţi. 

Am intrat şi m-am aşezat la masa lui Pascin, care venise cu 
două modele ale sale, două surori. Pascin mă chemase, 
făcându-mi semn cu mâna, în timp ce stăteam nehotărât pe 
trotuarul străzii Delambre, chibzuind dacă să intru să beau 
ceva sau să-mi văd de drum. Pascin era un pictor foarte 
bun, veşnic beat; se îmbăta dinadins, cu bună ştire, fără să- 
şi piardă însă luciditatea. Cele două modele erau tinere şi 
drăguţe. Una era foarte brună, mititică, admirabil 
proporţionată şi făptura ei delicată avea o falsă aparenţă de 
depravare. Cealaltă era copilăroasă şi prostuţă, dar foarte 
frumoasă, de o frumuseţe trecătoare ca aceea a copiilor. Nu 
avea un corp atât de perfect ca sora ei, cu care nimeni de 
altfel nu a putut rivaliza în primăvara aceea. 

— Sora cea bună şi sora cea rea, mi le prezentă Pascin. Am 
bani. Ce vrei să bei? 

— O halbă de bere blondă, i-am cerut chelnerului. 

— Ia un whisky. Am bani. 

— Prefer berea. 

— Dacă ţi-ar plăcea într-adevăr berea, te-ai fi dus la Lipp. 
Mi se pare că azi ai lucrat? 

— Da. 

— Merge? 

— Sper că da. 

— Bravo, îmi pare bine. Şi viaţa ţi se pare la fel de 
frumoasă? 

— Da. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Vrei să te culci cu ea? Mă întrebă întorcându-şi privirea 
spre sora cea brună şi zâmbind. l-ar face bine. 


— Cred că pe ziua de azi te-ai ocupat destul dumneata de 
ea. 

Fata îmi zâmbi cu gura până la urechi: 

— E rău, dar e drăguţ, zise. 

— Poţi să te duci cu ea la mine în atelier. 

— Lăsaţi porcăriile! Exclamă sora cea blondă. 

— "Ţi-a cerut cineva părerea? O întrebă Pascin. 

— Nu, nimeni. lotuşi v-am spus-o. 

— Hai să petrecem o seară plăcută, zise Pascin. Un tânăr 
scriitor serios, un bătrân pictor înţelept şi prietenos, şi două 
fete tinere şi frumoase având toată viaţa înaintea lor. 

Dar în timp ce şedeam la masă şi fetele îşi sorbeau pe 
îndelete băuturile, eu îmi beam berea, iar Pascin lua a doua 
fine a l'eau, el era singurul dintre noi care petrecea o seară 
plăcută. Fata cea brună se tot foia ca să-şi scoată la iveală 
farmecele, ba întorcându-se în profil, astfel ca lumina să 
cadă pe faţa ei cu obrajii supţi, ba arătându-mi sânii precis 
conturaţi sub puloverul negru. Părul ei tuns scurt era lucios 
şi negru ca al unei orientale. 

— După ce ai pozat toată ziua, crezi că e cazul să continui 
şi aici la cafenea, de îţi tot potriveşti puloverul ca un 
manechin? O întrebă Pascin. 

— Fac ce-mi place, răspunse fata. 

— Arăţi ca o jucărie din Java. 

— Nu şi la ochi. Asta-i mai greu de realizat, zise ea. 

— Atunci semeni cu o biată poupee54 perversă. 

— Se poate, i-o întoarse ea. Dar, spre deosebire de 
dumneata, eu sunt vie. 

— Asta rămâne de dovedit. 

— Bine, declară ea. Îmi plac experienţele. 

— Nu-ţi ajunge cea de astăzi? 

— Cea de azi nu înseamnă nimic, zise ea, aşezându-se 
astfel încât ultima licărire a asfinţitului să-i cadă pe faţă. 
Pictura e un excitant pentru dumneata. Dumnealui e 
îndrăgostit doar de vopsele - zise întorcându-se spre mine. 
Un viciu ca toate celelalte. 


— Ai vrea să te pictez, să te plătesc pentru asta, şi pe 
deasupra să mă şi îndrăgostesc de tine, preciză Pascin. 
Sărmană păpuşică! 

— Nu-i aşa că-ţi plac, Monsieur? Mă întrebă ea. 

— Foarte mult. 

— Din păcate eşti prea înalt, constată ea cu tristeţe. 

— Ascultă, zise Pascin, dacă îţi închipui că sunt îndrăgostit 
de vopsele, mâine am să te pictez în acuarelă. 

— Când luăm masa, întrebă cealaltă soră. Şi unde? 

— Vrei să mănânci cu noi? Mă invită fata cea brună. 

— Nu, mă duc să iau masa cu a mea legitime. 

Aşa i se spunea pe atunci soţiei, astăzi i se spune ma 
reguliere. 

— Trebuie să te duci neapărat? 

— Trebuie şi vreau. 

— Atunci du-te, încuviinţă Pascin. Şi ai grijă să nu te 
îndrăgosteşti de maşina de scris. 

— Dacă are să se întâmple aşa ceva, am să scriu cu 
creionul. 

— De mâine trec la acuarelă, hotări Pascin. Bine, copii, mai 
beau un păhărel şi pe urmă mâncăm unde doriţi. 

— Chez les Vikings55, declară fata cea brună. 

— Luaţi-mă şi pe mine, se rugă sora ei. 

— Fireşte, consimţi Pascin. Noapte bună, tinere. Să dormi 
bine. 

— Şi dumneata la fel. 

— Nu mă lasă ele să dorm, zise Pascin. Eu nu dorm 
niciodată. 

— Astă noapte să dormi. 

— După o masă chez les Vikings? 

Şi Pascin, cu pălăria lăsată pe spate, zâmbi sarcastic. Ai fi 
zis că este mai curând un personaj de pe Broadway de la 
sfârşitul secolului trecut, şi nu pictorul fermecător pe care l- 
am cunoscut; mai târziu, după ce s-a spânzurat, îmi plăcea 
să-mi aduc aminte de el aşa cum îl văzusem în seara aceea 
la Dome. Se spune că în fiecare dintre noi se găsesc 


germenii viitoarelor noastre acţiuni, dar mie mi s-a părut 
întotdeauna că la aceia care ştiu să glumească în viaţă, 
germenii sunt acoperiţi cu un pământ mai bun şi cu un strat 
mai gros de îngrăşăminte. 

EZRA POUND ŞI AL SĂU BEL ESPRIT56 

EZRA POUND era un prieten de nădejde şi un om foarte 
săritor. Studioul din rue Notre-Dame-des-Champs, unde 
locuia împreună cu soţia lui, Dorothy, era pe atât de 
sărăcăcios, pe cât era de somptuos acela al Gertrudei Stein. 
Avea însă multă lumină, o sobă care dădea destulă căldură 
şi pereţii împodobiţi cu tablouri de pictori japonezi, 
cunoscuţi de-ai lui Ezra. Aceştia făceau parte cu toţii din 
nobilimea ţării lor, aveau păr lung, negru şi lucios, care le 
cădea pe faţă de câte ori făceau o plecăciune. Ei îmi 
impuneau grozav, dar tablourile lor nu-mi plăceau. Nu le 
înţelegeam, deşi nu erau câtuşi de puţin misterioase, iar 
când am început să le înţeleg, m-au lăsat rece, spre 
regretul meu, dar n-aveam ce-i face. 

În schimb, îmi plăceau foarte mult tablourile pictate de 
Dorothy, pe care o găseam nespus de frumoasă şi bine 
făcută. Îmi plăcea de asemenea bustul lui Ezra de Gaudier- 
Brzeska, ca şi toate fotografiile operelor acestui sculptor, 
care ilustrau studiul lui Ezra despre el. Ezra era încântat şi 
de pictura lui Picabia57, pe care eu o socoteam pe atunci 
fără valoare, după cum îmi displăceau şi tablourile lui 
Wyndham Lewis, pe care el le admira foarte mult. Lui Ezra 
îi plăceau în general operele prietenilor săi, ceea ce 
dovedea un devotament lăudabil, dar uneori şi o lipsă de 
discernământ regretabilă. N-am discutat niciodată pe 
această temă cu el, căci aveam obiceiul să nu vorbesc 
despre ceea ce nu-mi plăcea. Îmi ziceam că admiraţia cuiva 
pentru tablourile sau scrierile prietenilor săi se aseamănă 
desigur cu dragostea altora faţă de familia lor, aşa că orice 
critică ar fi fost deplasată. Câteodată te codeşti multă 
vreme să-ţi critici familia proprie sau a soţiei, deşi o scoţi 
mai uşor la capăt cu pictorii fără talent care, spre deosebire 


de ai tăi, nu-ţi pot pricinui nici necazuri îngrozitoare, nici nu 
te pot răni până în adâncul inimii. Când ai de a face cu 
pictori lipsiţi de talent, e destul să nu-i iei în seamă. Familia 
însă, chiar după ce te-ai deprins să n-o mai iei în seamă, să 
n-o mai asculţi şi să nu-i mai răspunzi la scrisori, mai are 
destule posibilităţi de a-ţi face rău. Ezra îşi judeca semenii 
cu mai multă blândeţe şi îngăduinţă creştinească decât 
mine. Scrisul său, când îi izbutea într-adevăr, atingea 
perfecțiunea, iar în greşelile lui era aşa de sincer, aşa de 
legat de ele, şi cu oamenii se purta atât de frumos, încât I- 
am privit întotdeauna ca pe un fel de sfânt. Asta cu toate că 
era irascibil, cum se prea poate să fi fost şi mulţi dintre 
sfinţi. 

Ezra îmi ceruse să-l învăţ boxul şi într-o zi, pe înserate, în 
timpul antrenamentului, l-am cunoscut în studioul lui pe 
Wyndham Lewis. Cum Ezra nu practica acest sport de prea 
multă vreme, mă stingherea faptul că ţinea să continuăm 
lecţia în prezenţa prietenului său şi făceam tot ce puteam 
ca să-l pun într-o lumină cât mai favorabilă. Dar nu prea 
izbuteam, fiindcă făcuse scrimă şi acum mi-era greu să-l 
învăţ să boxeze cu stânga, să înainteze totdeauna cu 
piciorul stâng şi apoi să pună dreptul paralel, în poziţia 
cuvenită. lar acestea erau doar mişcările elementare. De 
altfel n-am reuşit niciodată să-l deprind să dea lovituri 
scurte şi rapide cu stânga, şi abia mult mai târziu l-am 
învăţat să ţină braţul drept îndoit. 

Wyndham Lewis purta o pălărie neagră, cu boruri largi, 
cum se mai vedeau doar în acest cartier, şi era îmbrăcat ca 
un personaj din Boema. Figura lui îmi amintea de o 
broască, nici măcar de un buhai de baltă, ci de una foarte 
obişnuită, pentru care Parisul era un lac prea mare. Pe 
vremea aceea eram convinşi că orice scriitor sau pictor are 
dreptul să se îmbrace cum poate şi că nu există nici o ţinută 
oficială pentru artişti; Lewis, însă, purta uniforma artiştilor 
dinainte de război. Mi-era penibil să-l privesc, în timp ce 


urmărea cu dispreţ cum mă feream de loviturile cu stânga 
ale lui Ezra sau le respingeam cu palma dreaptă. 

Aş fi vrut să încetăm, dar Lewis stărui să continuăm şi îmi 
dădeam seama că deşi habar n-avea de box, ne urmărea cu 
răbdare, sperând că Ezra va primi nişte lovituri straşnice, 
ceea ce nu s-a întâmplat însă. Eu n-am atacat niciodată, 
lăsându-l pe Ezra să vină după mine cu stânga întinsă şi să 
mă lovească de câteva ori cu dreapta, după care am 
declarat lecţia încheiată, m-am spălat cu o cană de apă, m- 
am şters cu prosopul şi mi-am pus tricoul. 

Apoi am băut ceva şi l-am ascultat pe Ezra vorbind cu 
Lewis despre cunoscuţi de-ai lor de la Londra şi de la Paris. 
Îl examinam pe Lewis cu atenţie, dar pe furiş, aşa cum îţi 
urmăreşti adversarul la box, şi nu cred să fi întâlnit 
vreodată un om mai respingător. Din înfăţişarea unor 
oameni vorbeşte răul, aşa cum dintr-un bun cal de curse 
vorbeşte rasa. Asemenea oameni au demnitatea unui 
şancru tare. Lewis nu era o întruchipare a răului, avea 
numai un aspect respingător. 

În drum spre casă, am încercat să precizez de ce anume 
îmi amintea Lewis. Mi-au dat în gând o mulţime de lucruri, 
toate din domeniul medicinei, afară de „zeama de picioare”, 
o expresie neacademică. M-am străduit să-i descompun 
chipul în trăsături, şi să-l descriu, dar n-am reuşit să-i evoc 
decât ochii. Din prima clipă, când i-am zărit ochii sub 
pălăria neagră, mi-a făcut impresia unui sadic ghinionist. 

— Astăzi am întâlnit omul cel mai respingător pe care l-am 
văzut vreodată, i-am spus soţiei. 

— Nu-mi vorbi de el, Tatie, mă opri ea. le rog să nu-mi 
povesteşti despre el tocmai când ne aşezăm la masă. 

Peste vreo săptămână, când am întâlnit-o pe Miss Stein, i- 
am spus că făcusem cunoştinţă cu Wyndham Lewis şi am 
întrebat-o dacă îl cunoaşte. 

— Eu l-am poreclit „Viermele care măsoară”. Soseşte de la 
Londra, şi cum vede o pictură reuşită, îşi scoate creionul din 
buzunar şi începe s-o măsoare cu de-amănuntul, 


plimbându-şi degetul mare pe creion. O tot studiază, o tot 
măsoară, căutând să surprindă cum anume a fost realizată. 
Apoi se întoarce la Londra şi o reproduce, dar nu reuşeşte, 
fiindcă i-a scăpat esenţialul. 

De atunci am început să-i spun în sinea mea tot „Viermele 
care măsoară”, poreclă ce vădea mai multă îngăduinţă 
creştinească decât cea născocită de mine. Mai târziu m-am 
străduit să-l găsesc chiar simpatic şi să mă împrietenesc cu 
el, aşa cum mi s-a întâmplat cu aproape toţi prietenii lui 
Ezra, acesta ajutându-mă să-l înţeleg pe fiecare dintre ei. 
Dar prima mea impresie, atunci când am făcut cunoştinţă 
cu el în studioul lui Ezra, a fost cea descrisă. 

Ezra era cel mai generos dintre toţi scriitorii pe care i-am 
cunoscut şi cel mai dezinteresat. Ajuta poeţii, pictorii, 
sculptorii şi prozatorii în talentul cărora avea încredere, şi 
era gata să ajute pe oricine se afla la greu, indiferent dacă îi 
inspira încredere sau nu. Îl preocupa soarta oricui, iar în 
perioada când l-am cunoscut, îl îngrijora mai cu seamă 
situaţia lui T. S. Eliot care, după spusele lui Ezra, era nevoit 
să lucreze la o bancă din Londra, unde îşi petrecea cea mai 
mare parte din timp, rămânându-i doar foarte puţin răgaz 
pentru activitatea sa poetică. 

Pe atunci, Ezra a înfiinţat un soi de asociaţie denumită Bel 
Esprit, împreună cu Miss Natalie Barney, o americană 
bogată, protectoare a artelor. Miss Barney fusese prietenă 
cu Remy de Gourmont58, bineînţeles înainte de a o 
cunoaşte eu; în casa ei se întâlneau periodic scriitori, avea 
un salon literar, iar în grădină, un mic templu grecesc. 
Multe americane şi franţuzoaice destul de bogate aveau 
câte un „salon”, pe care am înţeles foarte curând că trebuie 
să-l ocolesc cu orice preţ; dar cred că Miss Barney era 
singura care se putea mândri şi cu un mic templu grecesc 
în grădină. 

Ezra mi-a arătat broşura editată de Bel Esprit, pe coperta 
căreia Miss Barney îi îngăduise să reproducă micul templu 
grecesc. Bel Esprit avea drept scop să adune contribuţii din 


veniturile noastre ale tuturor pentru a crea un fond care să- 
i permită lui Mister Eliot să părăsească banca şi să se 
consacre poeziei, având din ce trăi. Ideea mi se părea bună, 
mai ales că, după spusele lui Ezra, când îl vom fi scos pe Mr. 
Eliot de la bancă, vom putea ulterior să asigurăm pe 
această cale existenţa fiecăruia dintre noi. 

Din pricina mea s-au produs însă oarecari încurcături, 
fiindcă de câte ori venea vorba despre poet, îl numeam 
maiorul Eliot, pretinzând că-l confundam cu maiorul 
Douglas, un economist ale cărui idei îl entuziasmau pe Ezra. 
Acesta înţelegea totuşi că am cele mai bune intenţii şi 
sentimente faţă de Bel Esprit, deşi nu-i plăcea să mă audă 
cerând prietenilor mei fonduri pentru a-l scăpa pe maiorul 
Eliot de la bancă, mai ales că totdeauna se găsea cineva să 
întrebe: ce căuta un maior într-o bancă, iar dacă fusese 
scos din armată, cum de nu primise o pensie sau măcar un 
ajutor? 

În astfel de cazuri le explicam prietenilor mei că 
întrebarea era deplasată. „Ori eşti tu însuţi înzestrat cu bel 
esprit, ori ba. Dacă ai fi, ai contribui fără discuţie la 
eliberarea maiorului de la bancă, iar dacă nu, cu atât mai 
rău pentru tine. Cum, nu înţelegi semnificaţia micului 
templu grecesc? Nu? Mi-am închipuit. Păcat de tine, dragul 
meu. Păstrează-ţi banii. Ne lipsim de ei.” 

În calitatea mea de membru, am dus o campanie susţinută 
pentru Bel Esprit şi pe atunci visul meu cel mai scump era 
să-l văd pe maior ieşind cu pas energic pe uşa băncii ca un 
om liber. Nu-mi aduc aminte cum s-a destrămat Bel Esprit 
în cele din urmă, cred însă că sfârşitul i s-a tras din 
publicarea volumului The Waste Land59, pentru care i s-a 
decernat maiorului premiul revistei Dial, iar după scurt 
timp o doamnă din aristocrație a acceptat să finanţeze 
revista Criterion, scoasă de Eliot, aşa încât Ezra şi cu mine 
nu mai aveam nici un motiv de îngrijorare în privinţa lui. 
Cât despre micul templu grecesc, cred că se mai află şi 
astăzi tot acolo în grădină. Eu am rămas însă cu părerea de 


rău de a nu fi izbutit să-l scoatem pe maior de la bancă 
numai prin Bel Esprit, aşa cum visasem, sperând că poate 
va primi chiar să locuiască în micul templu grecesc, aşa 
încât am fi putut să-l vizităm din când în când, eu cu Ezra, 
ca să-l încununăm cu lauri. Ştiam un loc unde creştea laur 
foarte frumos, iar până acolo mă puteam duce cu bicicleta: 
îmi propusesem să-l încununăm de câte ori se va simţi 
singur sau de câte ori va termina de recitit fie manuscrisul, 
fie corecturile unui alt poem de vaste proporţii ca Pământ 
pustiit. Acest plan al meu, ca şi multe altele, a avut 
consecinţe morale dezastruoase pentru mine, deoarece cu 
banii destinaţi eliberării maiorului de la bancă am pariat la 
cursele de la Enghien pe nişte cai dopaţi. Două zile la rând, 
aceşti cai şi-au învins concurenţii nedopaţi sau insuficient 
dopaţi, cu excepţia unei singure curse, în care calul nostru 
fusese îndopat cu atâtea droguri, încât înainte de start a 
trântit jocheul la pământ, a luat-o razna, făcând ocolul pistei 
şi sărind singur peste toate obstacolele, aşa de frumos cum 
nu vezi decât în vis. Dar jocheul l-a prins, l-a încălecat, a 
pornit reglementar, clasându-se onorabil, după cum spun 
francezii în astfel de cazuri, ispravă care nu a adus însă nici 
un câştig. 

Aş fi fost mult mai mulţumit dacă aceşti bani pierduţi la 
curse ar fi ajuns la Bel Esprit, care pe atunci însă nu mai 
exista. M-am consolat totuşi cu gândul că, dacă aş fi 
câştigat, aş fi putut aduce o contribuţie mai substanţială la 
Bel Esprit, după cum şi intenţionasem la început. 

O ÎNCHEIERE DESTUL DE CIUDATĂ. 

RELAŢIILE mele cu Gertrude Stein s-au încheiat într-un 
fel destul de ciudat. Devenisem prieteni foarte buni, îi 
făcusem şi unele servicii concrete; bunăoară, datorită mie, 
o carte voluminoasă de-a ei începuse să apară regulat în 
revista lui Ford; mă ocupasem de dactilografierea 
manuscrisului şi de corectarea şpalturilor, iar prietenia 
noastră era din ce în ce mai strânsă, poate chiar peste 
aşteptările mele. Prietenia dintre un bărbat şi o femeie 


celebră n-are prea multe perspective de durată, deşi poate 
fi foarte plăcută înainte de a lua o întorsătură mai fericită 
sau mai regretabilă, iar prietenia cu o scriitoare ambițioasă 
la culme are şi mai puţine perspective. O dată, după ce nu 
mai fusesem un timp în casa din rue de Fleurus 27 şi am 
încercat să mă scuz, pretextând că nu ştiam când o puteam 
găsi acasă, Miss Stein mi-a răspuns: 

— Bine, dar poţi dispune de casa mea cum doreşti, 
Hemingway. Nu ştii acest lucru? Vorbesc foarte serios. Vino 
oricând, camerista - îi spuse pe nume, dar l-am uitat - va 
avea grijă să nu-ţi lipsească nimic până mă întorc şi te rog 
să te simţi aici ca la dumneata acasă. 

N-am abuzat de această invitaţie, deşi când treceam 
uneori pe acolo, camerista îmi servea o băutură, priveam 
tablourile, iar dacă Miss Stein întârzia, îi mulţumeam 
cameristei, o rugam să transmită câte ceva stăpânei şi 
plecam. O dată, când Miss Stein se pregătea să plece cu 
maşina în Sud, însoţită de cineva, mi-a cerut să trec pe la ea 
într-o dimineaţă ca să ne luăm rămas bun. Ne poftise să 
venim s-o vedem acolo unde se ducea, urmând ca Hadley şi 
cu mine să locuim la hotel, dar noi aveam alte planuri, alte 
călătorii ne atrăgeau mai mult. Aşa ceva, fireşte, nu se 
spune dar chiar dacă ţi-ai fi exprimat dorinţa de a te duce, 
oricând mai putea interveni ceva care să te împiedice. 
Începusem să cunosc cât de cât tertipurile necesare pentru 
a scăpa de invitaţii. Am fost nevoit să le învăţ. Mult mai 
târziu, Picasso mi-a povestit că întotdeauna le promitea 
oamenilor bogaţi că va veni, atunci când îl pofteau, pentru 
că acest lucru îi făcea fericiţi, dar în ultimul moment se 
întâmpla negreşit ceva care îl împiedica să se ducă. El nu se 
referea însă la Miss Stein, ci la cu totul alte persoane. 

Era o zi minunată de primăvară; coborâsem din Place de 
l'Observatoire şi treceam prin micul parc Luxembourg. 
Înfloriseră castanii sălbatici, pe aleile acoperite cu pietriş se 
jucau o mulţime de copii, în timp ce guvernantele şedeau pe 


bănci, iar eu mă uitam la turturelele din copaci şi ascultam 
cum gângureau cele pe care nu le vedeam. 

Camerista mi-a deschis uşa încă înainte de a fi sunat, m-a 
poftit înăuntru şi m-a rugat să aştept, căci Miss Stein avea 
să coboare numaidecât. Deşi era înainte de masă, camerista 
îmi turnă un pahar de eau-de-vie şi mi-l întinse, făcându-mi 
ştrengăreşte cu ochiul. Alcoolul incolor îmi lăsă o senzaţie 
plăcută pe limbă şi nici nu apucasem să-l înghit când am 
auzit pe cineva care vorbea cu Miss Stein, aşa cum nu 
auzisem încă pe nimeni vorbind cu un om - pe nimeni, 
nicăieri, niciodată. 

Apoi am recunoscut vocea Gertrudei Stein, implorând, 
umilă şi plângăreaţă; 

— Nu, pisicuţa mea. Nu face asta, te rog, nu. Fac orice, 
pisicuţă, dar te implor, renunţă! Te conjur, nu face asta. le 
rog din suflet! 

Am înghiţit băutura, am pus paharul pe masă şi am dat să 
ies. Camerista m-a ameninţat cu degetul şi mi-a şoptit: 

— Nu plecaţi. Are să coboare imediat. 

— Trebuie să plec, i-am spus, căutând să nu mai aud nimic 
în timp ce mă apropiam de ieşire, dar mi-era cu neputinţă, 
fiindcă discuţia continua şi singurul mijloc de a nu o mai 
auzi era să închid uşa după mine. Erau nişte invective 
îngrozitoare, urmate de răspunsuri şi mai îngrozitoare. 

În curte, i-am zis cameristei: 

— Spune-i, te rog, că m-ai întâlnit în curte şi că n-am putut 
sta nici o clipă, fiindcă trebuie să mă duc la un prieten 
bolnav. Urează-i drum bun din partea mea. De altfel am să-i 
scriu. 

— C'est entendu, Monsieur60. Ce păcat că nu puteţi 
aştepta! 

— Da, i-am răspuns. Ce păcat! 

În felul acesta destul de stupid, s-a încheiat totul pentru 
mine, deşi îi mai făceam mici servicii ca şi înainte, scurte 
vizite de politeţe, însoţind la rugămintea ei anumiţi invitaţi 
şi aşteptând să fiu concediat o dată cu cei mai mulţi dintre 


prietenii ei, atunci când va fi sosit momentul să fim înlocuiţi 
cu alţii. Era trist să vezi cum tablouri fără valoare îşi făceau 
apariţia printre pânzele celebre. Dar acum nu mai avea 
importanţă, cel puţin pentru mine. Miss Stein s-a certat cu 
aproape toţi prietenii care ţinuseră ca şi mine la ea, cu 
excepţia lui Juan Gris61, cu care nu apucase să se certe 
fiindcă murise. De altfel, nici nu cred că el s-ar fi sinchisit 
căci, după cum reiese din pictura lui, devenise indiferent la 
toate. 

Mai târziu, Miss Stein a rupt-o şi cu noii ei prieteni, ceea 
ce n-a mai prezentat însă interes pentru nimeni dintre noi. 
Cu timpul a ajuns să semene cu un împărat roman, desigur 
spre mulţumirea acelora care preferă femeile cu înfăţişare 
de împărați romani. Dar nu trebuie uitat că Picasso i-a 
pictat portretul şi parcă şi acum o văd cum arăta pe vremea 
când părea o ţărancă din Friuli. 

Până la urmă toţi foştii ei prieteni sau aproape toţi, printre 
care şi eu, s-au împăcat cu ea, de teamă să nu pară 
demodaţi şi farisei. Totuşi, n-am putut să-i mai fiu cu 
adevărat prieten: mă împiedica inima şi raţiunea. Cel mai 
grav e când raţiunea se opune prieteniei. Dar situaţia 
dintre noi era şi mai complicată. 

OMUL CARE PURTA PECETEA MORŢII. 

CU POETUL Ernest Walsh am făcut cunoştinţă într-o după 
amiază, în studioul lui Ezra; era însoţit de două fete în haine 
lungi de vizon, iar în faţa casei îl aştepta o maşină lungă şi 
strălucitoare, închiriată de la hotelul Claridge, cu un şofer 
în uniformă. Fetele, amândouă blonde, traversaseră 
oceanul pe acelaşi vapor cu Walsh. Sosiseră cu toţii în ajun 
şi poetul le luase cu el în vizită la Ezra. 

Ernest Walsh era negricios, înflăcărat, un irlandez tipic cu 
aere de poet, purtând ostentativ pecetea morţii, ca un erou 
de film sortit pieirii. Stătea de vorbă cu Ezra, iar eu 
vorbeam cu fetele, care m-au întrebat dacă am citit 
poemele lui Mr. Walsh. Le-am spus că nu şi atunci una 
dintre ele a scos din poşetă un număr din Poetry, a 


Magazine of Verse editată de Harriet Monroe, în care mi-a 
arătat câteva poeme de Walsh. 

— Primeşte o mie două sute de dolari de bucată, îmi spuse 
fata. 

— De fiecare poem, preciză cealaltă. 

Mi-am adus aminte că eu primeam doisprezece dolari de 
pagină, cel mult, de la aceeaşi revistă. 

— Trebuie să fie un foarte mare poet, am zis. 

— Nici Edi Guest nu primeşte atâta, adăugă prima. Nici 
măcar poetul acela... Am uitat cum îi zice. Dar trebuie să 
ştii dumneata. 

— Kipling, interveni prietena ei. 

— E mai bine plătit ca oricare altul, declară prima fată. 

— Rămâneţi mult timp la Paris? Le-am întrebat. 

— Din păcate, nu prea mult. Suntem aici cu un grup de 
prieteni. 

— Pe vaporul cu care am venit nu era nici un om mai de 
soi, ştii? Afară de Mr. Walsh, bineînţeles. 

— Îi place să joace cărţi? Am întrebat. 

Fata îmi aruncă o privire cam dezamăgită şi totodată 
înţelegătoare: 

— Nu. Un om care scrie versuri ca ale lui nu se ocupă cu 
aşa ceva. 

— Cu ce vapor vă întoarceţi? 

— Încă nu ne-am hotărât. Depinde de cursele de vapoare 
şi de multe alte lucruri. Şi dumneata te întorci acasă? 

— Nu. Eu o duc destul de bine aici. 

— Mi se pare că ăsta-i un cartier sărac, nu-i aşa? 

— Da. Însă e foarte plăcut. Eu lucrez în cafenele şi mă duc 
la curse. 

— Şi te poţi duce la curse în hainele astea? 

— Nu, asta-i ţinuta mea de cafenea. 

— Interesant, spuse una dintre fete. Mi-ar plăcea şi mie să 
cunosc viaţa de cafenea. Şi ţie, draga mea? 

— Cum să nu, întări cealaltă. 


Mi-am însemnat numele lor în carnet şi le-am promis să le 
telefonez la Claridge. Fetele erau într-adevăr drăguţe. Apoi 
mi-am luat rămas bun de la ele, de la Walsh şi de la Ezra. 
Walsh tot îi mai povestea cu înflăcărare ceva, lui Ezra. 

— Nu-ţi uita făgăduiala, îmi aminti cea mai înaltă dintre 
fete. 

— Cum aş putea? Am spus, strângându-le mâna pentru a 
doua oară. 

Peste puţin am aflat de la Ezra că Walsh scăpase teafăr de 
la Claridge numai datorită cauţiunii depuse de nişte 
admiratoare ale poeziei şi ale poeţilor ce poartă pecetea 
morţii, iar mai târziu, că obținuse un sprijin financiar din 
altă parte şi se pregătea să înfiinţeze o nouă revistă 
trimestrială, al cărei co-director avea să fie. 

Pe vremea aceea Dial, o revistă literară americană, editată 
de Scotfield Thayer, decerna anual un premiu de o mie de 
dolari, pare-mi-se, unuia dintre colaboratorii săi pentru 
calităţi literare excepţionale. Pentru un scriitor modest, 
premiul acesta însemna o sumă considerabilă, ca să nu mai 
vorbim de creşterea prestigiului; fusese atribuit până 
atunci câtorva autori, pe merit bineînţeles. lar pe vremea 
aceea, doi inşi puteau să trăiască bine şi confortabil în 
Europa cu cinci dolari pe zi, ba să mai şi călătorească. 

Şi revista condusă de Walsh în calitate de co-director, 
urma să distingă cu un premiu foarte substanţial, pe cât se 
spunea, pe colaboratorul a cărui lucrare apărută într-unul 
din cele patru numere anuale, va fi socotită cea mai 
valoroasă. 

E greu de precizat dacă ştirea era un simplu zvon, scornit 
de flecari, sau se întemeia pe o afirmaţie făcută în taină 
cuiva. În orice caz să sperăm şi să rămânem încredinţaţi că 
totul a pornit din cele mai curate intenţii cu putinţă. Fapt 
cert e că celălalt co-director, colegul lui Walsh, nu poate fi 
bănuit sau acuzat de nimic. 

Dar într-o zi, curând după ce am auzit zvonul despre 
premiul cu pricina, Walsh m-a poftit la dejun în cel mai bun 


şi mai scump restaurant din apropierea bulevardului Saint- 
Michel şi, după stridii. 

— Nişte marennes plate, bătând în arămiu, cu mult mai 
scumpe decât obişnuitele portugaises bombate, pe care mi 
le puteam eu îngădui. 

— Stropite cu o sticlă de Pouilly-Fuisse a început să intre 
cu dibăcie în materie. Părea că vrea să mă îmbrobodească 
la fel ca pe cele două aventuriere de pe vapor - fireşte dacă 
erau nişte aventuriere şi dacă jocul îi reuşise - de aceea, 
când m-a întrebat dacă mai doresc o duzină de stridii plate, 
cum le spunea, am primit cu plăcere. Cum faţă de mine n-a 
căutat cu tot dinadinsul să arate ca un condamnat la 
moarte, m-am simţit uşurat. Ştia că aflasem de boala lui 
care nu era doar o simplă prefăcătorie, iar de tuberculoză, 
mai ales într-un stadiu atât de avansat, se murea pe atunci. 
Îi eram recunoscător că nu se ostenea nici măcar să 
tuşească, mai cu seamă la masă. Mă gândeam dacă nu 
cumva mănâncă stridii plate cu acelaşi scop ca prostituatele 
din Kansas City, condamnate la moarte de boală şi de toate 
celelalte rele, şi care sunt veşnic în căutarea unui leac 
suveran împotriva tuberculozei; dar nu l-am întrebat. Am 
început să mănânc a doua duzină de stridii plate, servite pe 
un platou de argint; le luam de pe stratul de gheaţă 
sfărâmată şi urmăream cum reacţionează, crispându-şi 
marginile arămii, nespus de delicate, în timp ce storceam 
lămâie peste ele sau le desprindeam de scoică, înainte de a 
le pune în gură şi a le mesteca pe îndelete. 

— Ezra este un mare, mare poet, spuse deodată Walsh, 
privindu-mă cu ochii săi negri de poet. 

— Da, am confirmat. Şi un om admirabil. 

— Un suflet nobil, adăugă Walsh. În adevăratul înţeles al 
cuvântului. 

Am continuat să mâncăm şi să bem în tăcere, ca un 
omagiu adus nobleţei sufleteşti a lui Ezra. Mi se făcuse dor 
de el şi îmi părea rău că nu lua masa cu noi, mai ales că nici 
el nu-şi putea îngădui să mănânce marennes. 


— Joyce e un mare scriitor, zise iar Walsh. Nespus de 
mare. 

— Mare, am recunoscut. Şi un prieten de nădejde. 

Ne împrietenisem în acea minunată perioadă a vieţii lui, 
după ce terminase Ulysses şi nu începuse încă lucrarea 
care a purtat multă vreme titlul provizoriu Work în 
Progress62. Mă gândeam în momentul acela la Joyce şi îmi 
aminteam o mulţime de lucruri în legătură cu el. 

— Ce rău îmi pare că i-a slăbit atât de rău vederea, zise 
Walsh. 

— Şi lui, am adăugat. 

— Asta-i tragedia vremii noastre, declară Walsh. 

— Fiecare om are o suferinţă, am zis, încercând să evit în 
timpul mesei această discuţie deprimantă. 

— Dumneata n-ai niciuna, susţinu el, desfăşurând în 
cinstea mea tot farmecul său natural şi artificial, inclusiv 
poza de condamnat la moarte. 

— Vrei să spui că eu nu port pecetea morţii? L-am întrebat 
fără voia mea. 

— Dimpotrivă, dumneata porţi pecetea Vieţii. Rostise 
ultimul cuvânt de parcă ar fi fost scris cu literă mare. 

— Nu-i decât o chestiune de timp, i-am răspuns. 

Cum avea poftă de o friptură în sânge, am comandat două 
porţii de tournedos cu sauce bearnaise, gândindu-mă că 
untul are să-i facă bine. 

— Ce-ar fi să bem şi un vin roşu? Îmi propuse. 

Am chemat pe sommelier63 şi i-am cerut o sticlă de 
Châteauneuf-du-Pape. Chiar dacă vinul are să mi se urce la 
cap, nu-i nimic; am să fac o plimbare pe cheiurile Senei şi 
are să-mi treacă, mi-am zis. lar Walsh n-are decât să 
doarmă sau să facă ce-i place. Eu oricum îmi voi vedea de 
treburile mele. 

M-am dumirit ce urmărea abia după ce am terminat 
friptura cu cartofi prăjiţi şi am golit două treimi din sticla de 
Châteauneuf-du-Pape, vin tare, care nu se bea de obicei la 
prânz. 


— N-are rost să ne ascundem după deget, îmi spuse 
deodată. Ştii că dumitale îţi vom da premiul? Nu-i aşa că 
ştii? 

— Mie? Am întrebat. De ce? 

— Fiindcă dumneata trebuie să-l primeşti. 

A început să-mi vorbească despre scrierile sale, iar eu am 
încetat să-l mai ascult. Mi se făcea rău când auzeam pe 
cineva vorbind în faţa mea despre ce şi cum scriam; aşa că 
îl priveam doar cum îşi joacă rolul de condamnat la moarte 
şi mă gândeam: „Vrei să mă tragi pe sfoară, profitând de 
faptul că eşti tuberculos, şarlatanule. În război am văzut un 
batalion înaintând pe un drum prăfos: ştiam că pe o treime 
din ei îi aşteaptă moartea sau o soartă şi mai cumplită, dar 
pe feţele lor, acoperite cu acelaşi strat gros de praf, nu 
deosebeai nici un semn special. Tu, însă, şarlatanule, pozezi 
în condamnat la moarte, speculându-ţi până şi moartea. 
Acum încerci să mă tragi pe sfoară. Dacă nu vrei să fii 
înşelat, nu înşela nici tu pe alţii. Dar moartea nu umblă să te 
înşele. E într-adevăr aproape.” 

— Nu cred că merit premiul, Ernest, i-am spus, folosind cu 
plăcere la adresa lui numele meu, pe care nu-l puteam 
suferi. De altfel, Ernest, ar fi şi imoral, Ernest. 

— E ciudat că purtăm acelaşi nume, nu-i aşa? 

— Aşa e, Ernest. Şi amândoi trebuie să ne dovedim demni 
de acest nume64. Înţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa? 

— Da, Ernest, îmi răspunse, copleşindu-mă cu tristeţea, cu 
înţelegerea lui de irlandez, şi cu tot farmecul său personal. 

Şi după aceea am căutat să fiu întotdeauna foarte amabil 
în relaţiile cu el şi cu revista lui, iar când a trebuit să 
părăsească Parisul în urma unei hemoptizii, şi m-a rugat să 
corectez şpalturile revistei, deoarece tipografii nu ştiau 
limba engleză, i-am făcut acest serviciu. Am fost de faţă o 
dată când a avut o hemoptizie, una adevărată - şi am înţeles 
că nu mai avea mult de trăit, iar în perioada aceea, când eu 
însumi treceam prin mari greutăţi, îmi făcea plăcere să mă 
port cât mai frumos cu el, o plăcere la fel de mare ca atunci 


când îi spuneam „Ernest”. De altfel, celălalt co-director al 
revistei era o femeie simpatică, pe care o admiram. Ea nu- 
mi făgăduise nici un premiu. Nu urmărea decât să scoată o 
revistă bună şi să-şi plătească bine colaboratorii. 

Într-o zi, mult mai târziu, m-am întâlnit cu Joyce care se 
plimba pe Boulevard Saint-Germain, după ce fusese singur 
la un matineu. Îi plăcea să se ducă la teatru ca să asculte 
actorii, cu toate că nu-i mai vedea. M-a poftit să bem ceva 
împreună şi am intrat la cafeneaua Deux Magots, unde am 
comandat câte un sherry sec, deşi s-a scris despre Joyce că 
nu obişnuia să bea decât vin alb elveţian. 

— Ce părere ai despre Walsh? M-a întrebat Joyce. 

— Aşa cum l-am privit cât a trăit, aşa îl privesc şi după cea 
murit, i-am răspuns. 

— Ţi-a făgăduit oare să-ţi dea premiul revistei? Mai vru să 
ştie Joyce. 

— Da. 

— Mi-am închipuit. 

— Ţi l-a promis cumva şi dumitale? 

— Da, confirmă Joyce şi după o pauză adăugă: Crezi că l-a 
promis şi lui Ezra Pound? 

— Nu ştiu. 

— E mai bine să nu-l întrebăm. 

Am schimbat vorba şi i-am povestit cum îl cunoscusem pe 
Walsh în studioul lui Ezra, unde venise însoţit de cele două 
fete îmbrăcate în haine lungi de blană, poveste care l-a 
amuzat grozav pe Joyce. 

EVAN SHIPMAN LA CLOSERIE DES LILAS. 

DIN ZIUA când descoperisem biblioteca Sylviei Beach, 
citisem întreaga operă a lui Turgheniev, tot ceea ce fusese 
tradus în limba engleză din Gogol, operele lui Tolstoi 
traduse de Constance Garnett şi traducerile engleze din 
Cehov. La Toronto, încă înainte de prima noastră călătorie 
la Paris, ni se spusese că nuvelele scriitoarei Katherine 
Mansfield erau bune, chiar remarcabile, dar când am 
încercat să le citesc după ale lui Cehov, am avut impresia că 


ascult poveşti ticluite cu migală de o fată bătrână încă 
tânără, mai ales în comparaţie cu schiţele şi nuvelele 
acestui medic cu experienţă, stăpân pe limbă, care scrie 
bine şi simplu. Mansfield era ca braga. Decât bragă e 
preferabil să bei apă. lar Cehov putea fi comparat cu apa 
numai în ceea ce priveşte limpezimea. Ce-i drept, unele 
povestiri păreau pur şi simplu publicistică. Altele, însă, erau 
minunate. 

În opera lui Dostoievski găseşti lucruri ce par neverosimile 
şi altele cu totul de necrezut, dar unele sunt atât de 
adevărate, încât citindu-le, te schimbi şi tu; fragilitatea 
omenească şi nebunia, răutatea şi sfinţenia, şi patima 
jocului - toate acestea învăţai să le cunoşti de la el, iar de la 
Turgheniev priveliştile şi drumurile, de la Tolstoi mişcările 
de trupe, câmpul de luptă, ofiţerii, soldaţii şi bătăliile. În 
comparaţie cu Tolstoi, povestirile lui Stephen Crane65 
despre Războiul de Secesiune păreau plăsmuirile strălucite 
ale unui băiat bolnav, care nu participase niciodată la o 
bătălie, ci doar citise reportajele şi cronicile de război şi 
văzuse fotografiile lui Brady66, aceleaşi pe care le citisem şi 
le văzusem şi eu în casa bunicilor. Înainte de a fi citit La 
Chartreuse de Parme67 de Stendhal, n-am găsit la nici un 
scriitor cu excepţia lui Tolstoi, o descriere a războiului aşa 
cum este într-adevăr, iar bătălia de la Waterloo, admirabil 
redată de Stendhal, nu constituie decât un episod 
întâmplător într-o carte destul de plicticoasă. Să descoperi 
atâţia scriitori care îţi deschideau o lume nouă, să ai timp să 
citeşti într-un oraş ca Parisul, unde pe atunci puteai şi trăi 
bine şi munci, oricât ai fi fost de sărac, era ca şi cum ai fi 
primit în dar o comoară. lar această comoară o puteam lua 
cu noi şi în călătorie; şi în timpul cât am stat în munţii din 
Elveţia şi din Italia, înainte de a ne stabili în Austria, la 
Schruns, într-un defileu situat la mare înălţime în 
Vorarlberg, cărţile ne-au însoţit pretutindeni, aşa că trăiam 
tot timpul într-o lume nouă, abia descoperită; în timpul zilei, 
zăpada, pădurile, ghețarii, iarna cu problemele ei şi hotelul 


Taube din satul de munte, iar noaptea mă transpuneam în 
altă lume minunată, cea dăruită de scriitorii ruşi. Primii au 
fost ruşii apoi toţi ceilalţi. Dar multă vreme au existat 
pentru mine numai scriitorii ruşi. 

Îmi aduc aminte că o dată, când mergeam spre casă cu 
Ezra, care după ce jucasem tenis pe terenul din Boulevard 
Arago mă poftise să bem ceva în studioul lui, l-am întrebat 
ce părere are despre Dostoievski. 

— Ca să-ţi spun adevărul, Hem', nu i-am citit niciodată pe 
ruşi, mi-a mărturisit Ezra. 

Îmi răspunsese cinstit, aşa cum făcea întotdeauna, dar eu 
m-am simţit foarte rău fiindcă ţineam la Ezra; Ezra criticul 
îmi inspira cea mai mare încredere, era doar omul care 
credea în le mot juste - cuvântul cel mai potrivit, singurul 
care trebuia folosit în fiecare caz - omul care mă învățase 
să mă feresc de adjective, aşa cum am învăţat mai târziu să 
mă feresc de anumite persoane în anumite situaţii; de 
aceea aş fi vrut să cunosc opinia lui despre un scriitor care 
nu folosea aproape niciodată le mot juste şi totuşi izbutea să 
creeze uneori eroi atât de vii, cum rar mai izbutise cineva. 

— Mulţumegşte-te cu scriitorii francezi, mă sfătui Ezra. Ai 
multe de învăţat de la ei. 

— Ştiu, i-am răspuns. Am multe de învăţat de la toţi. 

Mai târziu, plecând de la Ezra, am pornit spre fabrica de 
cherestea, pe strada cu case înalte la capătul căreia zăream 
în depărtare, printre copacii desfrunziţi, faţada cafenelei 
Bullier de pe cealaltă parte a largului Boulevard Saint- 
Michel; am deschis poarta, am trecut pe lângă stivele de 
scânduri proaspăt tăiate şi mi-am lăsat racheta, în husă, 
lângă scara care ducea la ultimul etaj al clădirii. Înainte de 
a urca i-am strigat pe ai mei, dar nu era nimeni acasă. 

— Madame a plecat şi la bonne68 a ieşit la plimbare cu 
copilul, mă informă soţia proprietarului fabricii de 
cherestea. Era o femeie antipatică, obeză, cu păr roşcat. I- 
am mulţumit şi am dat să plec. 


— V-a căutat un tânăr, adăugă ea, folosind termenul jeune 
homme în loc de monsieur. A spus că vă aşteaptă la Closerie 
des Lilas. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Dacă Madame se întoarce 
înaintea mea, vă rog să-i spuneţi că sunt la Closerie. 

— A plecat cu nişte prieteni, preciză soţia proprietarului, 
apoi, strângându-şi pe ea capotul violet, se răsuci pe 
tocurile înalte şi dispăru în apartamentul ei, fără să închidă 
însă uşa. 

Am pornit la vale pe strada cu case înalte, ale căror faţade 
cândva albe, erau acum murdare şi crăpate; iar când am 
ajuns la răscrucea largă şi însorită, am luat-o la dreapta şi 
am intrat la Closerie, cufundată în umbra stăpunsă doar ici- 
colo de razele asfinţitului. 

În cafenea n-am găsit nici un cunoscut, dar când am ieşit 
pe terasă, am dat de Evan Shipman care mă aştepta. Era 
un poet talentat şi totodată un bun cunoscător şi un mare 
amator de cai, literatură şi pictură. S-a ridicat de pe scaun, 
aşa că l-am putut vedea mai bine: era înalt, slab şi palid, 
purta o cămaşă albă, murdară, tocită la guler, o cravată 
înnodată cu grijă, un costum cenuşiu, uzat şi mototolit, avea 
degete pătate, de culoare mai închisă decât părul, unghii 
murdare, un zâmbet duios şi umil cu buzele strânse ca să-şi 
ascundă dinţii stricaţi. 

— Mă bucur că te văd, Hem', îmi zise. 

— Ce mai faci, Evan? L-am întrebat. 

— Nu prea grozav. Cred că am scăpat de Mazeppa. Dar 
dumitale ţi-a mers bine în ultima vreme? 

— Da, pe cât se pare, i-am răspuns. Plecasem la tenis cu 
Ezra, când ai trecut pe la mine. 

— Ezra ce mai face? Bine? 

— Foarte. 

— Mă bucură. Ştii, Hem', nu cred să fi făcut o impresie 
prea bună nevestei proprietarului dumitale. N-a vrut să mă 
lase să te aştept sus în casă. 

— Am să-i spun să te lase altădată. 


— Nu te osteni. Pot să te aştept întotdeuna aici. E foarte 
plăcut să stai la soare, nu-i aşa? 

— Da, dar acum e toamnă, am zis. Şi miseparecănute 
îmbraci destul de călduros. 

— Numai seara e răcoare, răspunse Evan. De acum înainte 
am să-mi pun pardesiul. 

— Ştii unde este? 

— Nu. Dar trebuie să fie într-un loc sigur. 

— De ce crezi asta? 

— Fiindcă mi-am lăsat un poem în buzunar. Începu să râdă 
din inimă, dar tot cu buzele strânse ca să-şi ascundă dinţii. 
Hai să bem un whisky împreună. Te rog, Hem'. 

— Cu plăcere. 

— Jean! Evan se ridică să cheme chelnerul. Două pahare 
de whisky, te rog. 

Jean aduse o siclă întreagă, două pahare, un sifon şi două 
farfurioare, cu preţul consumaţiei, zece franci, însemnat pe 
ele. Fără să mai măsoare întâi băutura în paharul gradat, 
ne umplu paharele mai mult de trei sferturi. Cum Evan se 
ducea adesea la Jean, care locuia în Montrouge dincolo de 
Porte d'Orleans, ajutându-l să-şi lucreze grădina, acesta 
ţinea foarte mult la el. 

— Nu trebuie să exagerezi, îi spuse Evan bătrânului 
chelner înalt. 

— Nu mi-aţi cerut două pahare de whisky? Întrebă Jean. 
Poftim! 

După ce am adăugat şi sifon, Evan mă sfătui: 

— Prima sorbitură s-o înghiţi foarte încet, Hem'. Dacă 
suntem chibzuiţi, băutura are să ţină mult. 

— Şi în viaţă eşti tot atât de chibzuit? 'Te îngrijeşti? L-am 
întrebat. 

— Fireşte, Hem', crede-mă. Dar să vorbim despre altceva, 
vrei? 

Eram singuri pe terasă, şi băutura ne încălzea pe 
amândoi, deşi eu eram mai bine îmbrăcat decât Evan; 
ţinând seama că venise toamna, purtam o flanelă groasă 


sub cămaşă, iar peste ea, un pulover de lână albastră, ca al 
marinarilor francezi. 

— Mă tot gândesc la Dostoievski, i-am spus, şi mă întreb 
cum se poate ca un om care scrie atât de neîngrijit, 
neînchipuit de neglijent, să trezească în tine sentimente 
atât de profunde? 

— Nu cred ca traducerea să fie de vină, zise el. Bunăoară 
din traducerea lui Constance Garnett îţi dai seama că 
Tolstoi scrie bine. 

— Ştiu. E destul să-mi aduc aminte de câte ori am încercat 
să citesc Război şi Pace, dar n-am reuşit decât atunci când 
am pus mâna pe această traducere. 

— Se spune că şi ea ar putea fi îmbunătăţită, şi sunt sigur 
că este adevărat, deşi nu ştiu ruseşte. Dar amândoi 
cunoaştem ce înseamnă o traducere, în orice caz e un 
roman colosal, cel mai mare din câte s-au scris, după 
părerea mea, şi îl poţi reciti de nenumărate ori. 

— Aşa-i, am confirmat. Pe Dostoievski însă nu-l poţi reciti 
de mai multe ori. Odată, la Schruns, terminasem toate 
cărţile şi, cu toate că luasem cu noi Crimă şi pedeapsă, n- 
am putut reciti acest roman nici chiar atunci când nu mai 
aveam nimic altceva. M-am mulţumit cu ziare austriece şi 
am început să învăţ limba germană, până când am găsit un 
volum de Trollope în ediţia Tauchnitz. 

— Binecuvântat fie Tauchnitz! Exclamă Evan. 

Whisky este o băutură care nu te mai încălzeşte când îi 
adaugi prea multă apă; simţi doar că ţi se urcă la cap. 

— Dostoievski a fost un om de nimic, Hem', zise Evan. De 
aceea a reuşit să redea atât de bine oamenii de nimic şi 
sfinţii. A creat tipuri admirabile de sfinţi. Păcat numai că nu- 
| putem reciti. 

— Am încercat să reiau Fraţii Karamazov. Probabil că eu 
sunt de vină, nu el. 

— Vei reuşi să reciteşti o parte. Chiar o mare parte. Dar la 
un moment dat o să te scoată din sărite, cu toate că este o 
operă admirabilă. 


— Bine că am avut norocul s-o citim măcar o dată şi, cine 
ştie, poate că are să apară într-o traducere mai bună. 

— Nici atunci să nu te laşi ispitit, Hem'. 

— N-am să mă las. Voi căuta să fac aşa încât, pe nesimţite, 
să mă pomenesc că nu mă mai pot desprinde de el şi că pe 
măsură ce-l citesc mai mult, cu atât l-aş tot citi. 

— 'Te aprob şi ridic în cinstea ta paharul cu whisky oferit 
de Jean. 

— Mi-e teamă că va avea neplăceri din cauza asta. 

— Are de pe acum. 

— Cum aşa? 

— Localul trece în alte mâini, mă informă Evan. Şi noii 
proprietari vor să-l transforme într-un bar american, ca să 
atragă clientelă care să le aducă mai mulţi bani. Chelnerii 
vor purta uniformă albă, Hem', şi au primit ordin să-şi radă 
mustaţa. 

— Lui Andre şi lui Jean nu pot să le impună aşa ceva. 

— Nu s-ar cădea, şi totuşi o vor face. 

— Jean a purtat mustață toată viaţa. E o adevărată 
mustață de dragon. Doar a făcut armata la cavalerie. 

— Şi acum va fi silit să şi-o radă. 

Am sorbit şi ultima picătură de whisky. 

— Încă un whisky, Monsieur? Întrebă Jean. Mai doriţi unul, 
Monsieur Shipman? 

Mustaţa stufoasă şi pleoştită făcea parte integrantă din 
faţa slabă, plină de omenie, iar în creştetul capului i se 
zărea chelia lucind printre şuviţele de păr potrivite cu grijă 
peste ea. 

— Nu faci bine, Jean. Rişti prea mult. 

— Nu risc nimic, ne şopti el. Acum e mare harababură aici. 
Mulţi dintre noi vor pleca oricum. Entendu, Messieurs69, 
spuse tare. Apoi intră în cafenea şi ne aduse de acolo o 
sticlă de whisky, un sifon, două pahare şi două farfurioare 
cu marginea aurită, având preţul consumaţiei - zece franci 
- imprimat pe ele. 

— Nu primesc, Jean, i-am spus. 


Puse totuşi paharele pe farfurioare şi le umplu aproape 
până sus cu whisky, apoi reintră în cafenea, luând cu el 
sticla cu ceea ce mai rămăsese. Evan şi cu mine ne-am 
turnat câte puţin sifon. 

— Noroc că Dostoievski nu l-a cunoscut pe Jean. Ar fi băut 
până ar fi murit, zise Evan. 

— Şi acum ce facem cu atâta whisky? 

— Îl bem, declară Evan. În semn de protest. 

Lunea următoare, când am venit de dimineaţă la Closerie 
să lucrez, Andre mi-a servit un Brovil, adică o ceaşcă de 
supă preparată din extract de carne dizolvat în apă fiartă. 
Andre era scund şi blond; cum îşi răsese mustaţa stufoasă, 
avea acum buza de sus golaşă ca a unui preot şi purta o 
haină albă de barman american. 

— Unde-i Jean? L-am întrebat. 

— Azi nu vine. Dar mâine va fi aici. 

— Cum se simte? 

— S-a obişnuit mai greu decât mine. A făcut tot războiul 
într-un regiment de cavalerie grea. A fost decorat cu Croix 
de Guerre şi Medaille Militaire. 

— Nu ştiam că a fost atât de grav rănit. 

— Vă înşelaţi. A fost rănit, fireşte, dar nu pentru asta a fost 
decorat. Ela primit cealaltă Medaille Militaire, care se dă 
pentru vitejie. 

— Spune-i că am întrebat de el. 

— Se înţelege, mă asigură Andre. Sper că în curând are să 
se împace cu situaţia. 

— Te rog să-i transmiţi salutări şi din partea lui Mister 
Shipman. 

— Mister Shipman este acum la el. Lucrează împreună în 
grădină. 

O ISCOADĂ A NECURATULUI. 

ULTIMUL lucru pe care mi l-a spus Ezra înainte de a 
părăsi rue Notre-Dame-des-Champs, plecând spre Rapallo, 
a fost: 


— Hem', aş vrea să păstrezi acest borcan de opiu şi să i-l 
dai lui Dunning numai când va avea mare nevoie. 

Era un borcan mare de cold-cream şi când i-am deşurubat 
capacul, am văzut că era plin cu o substanţă de culoare 
închisă, lipicioasă, cu miros de opiu brut. Ezra îl cumpărase, 
după câte spunea, de la un nobil indian, pe avenue de 
l'Opera, în apropiere de Boulevard des Italiens, şi îl plătise 
foarte scump. Eu eram convins că provenea de la „Gaura 
din perete”, un bar rău famat, cunoscut ca loc de întâlnire 
al dezertorilor şi al traficanţilor de stupefiante în timpul 
primului război şi în perioada următoare. Localul acesta, 
situat pe Boulevard des Italiens, cu faţada vopsită în roşu, 
era foarte strâmt, doar cu puţin mai lat decât un coridor 
obişnuit. Pe vremuri avea în fund o uşă secretă, care 
răspundea în canalele Parisului, de unde, pe cât se pare, 
puteai ajunge în catacombe. Dunning, mai precis Ralph 
Cheever Dunning, era un poet care fuma opiu şi uita să 
mănânce. Când fuma prea mult, nu mai putea să bea decât 
lapte. Ezra îl îndrăgise fiindcă scria în terţine, şi în general 
îi preţuia poezia pentru o seamă de calităţi. Dunning locuia 
în curtea unde se afla studioul lui Ezra, şi acesta, cu câteva 
săptămâni înainte de a pleca din Paris, mă chemase să-i dau 
o mână de ajutor pentru a-l salva pe vecinul său intrat în 
agonie. 

„Dunning e pe moarte, suna apelul lui Ezra. Te rog să vii 
numaidecât.” 

Dunning, întins pe saltea, părea un schelet şi peste câtva 
timp ar fi murit cu siguranţă de inaniţie; am reuşit până la 
urmă să-l conving pe Ezra că foarte puţini oameni s-ar 
exprima pe patul de moarte în fraze atât de bine rotunjite şi 
că n-am auzit niciodată ca un muribund să vorbească în 
terţine, ceea ce ar fi foarte greu de crezut chiar şi despre 
Dante. Ezra a susţinut că Dunning nu vorbea în terţine şi 
atunci am admis că poate mi se păruse numai fiindcă 
dormea dus când trimisese după mine. În cele din urmă, 
după o noapte petrecută la căpătâiul lui Dunning în 


aşteptarea morţii, am recurs la un medic care l-a 
transportat într-un sanatoriu particular spre a fi supus unui 
tratament de dezintoxicare. Ezra a garantat că toate 
cheltuielile vor fi plătite şi a apelat la câţiva iubitori de 
poezie, pe care nu-i cunoşteam, cerându-le ajutor pentru 
Dunning. Mie nu-mi rămânea acum decât sarcina de a-i da 
opiu în caz de necesitate imperioasă. 

Era o misiune sfântă, fiindcă mi-o încredinţase Ezra şi 
nădăjduiam să mă arăt demn de ea, apreciind exact 
momentul de a interveni. Cazul s-a ivit într-o dimineaţă 
când, în timp ce studiam programul curselor de cai, a sosit 
în curtea fabricii de cherestea portăreasa lui Ezra, şi prin 
fereastra deschisă am auzit-o strigând: „Monsieur Dunning 
est monte sur le toit et refuse categoriqguement de 
descendre70. 

Faptul că Dunning se căţărase pe acoperişul studioului şi 
refuza să coboare vădea că intervenţia mea devenise o 
necesitate imperioasă. Am căutat deci borcanul cu opiu şi 
am pornit pe stradă în sus împreună cu portăreasa, o 
femeie scundă, nervoasă din fire şi acum mai agitată ca de 
obicei din pricina situaţiei. 

— Monsieur a luat ce trebuie? Mă întrebă ea. 

— Bineînţeles. Nu vom avea nici o dificultate. 

— Monsieur Pound se îngrijeşte de toate, zise. Dumnealui 
e bunătatea întrupată. 

— Ai dreptate, am confirmat. Îi simt lipsa în fiecare zi. 

— Să sperăm că Monsieur Dunning se va potoli. 

— Am adus ceea ce trebuie pentru asta, am liniştit-o eu. 

Când am ajuns în curtea unde era studioul lui Dunning, 
portăreasa a constatat: 

— A şi coborât. 

— Băânuia desigur că am să vin, am lămurit-o. 

Am urcat scara exterioară, care ducea spre camera lui 
Dunning şi am bătut la uşă. Mi-a deschis numaidecât. De 
slab ce era părea neobişnuit de înalt. 


— Ezra m-a rugat să-ţi aduc acest borcan, i-am spus, 
întinzându-i-l. Spunea că ştii despre ce e vorba. 

Luă borcanul, îl privi şi apoi azvârli cu el în mine. Borcanul 
mă izbi în piept sau în umăr şi pe urmă se rostogoli pe scări 
în jos. 

— Eşti un porc de câine! Îmi strigă. Neisprăvitule! 

— Ezra mi-a spus că s-ar putea să ai nevoie de el, i-am 
explicat. 

Drept răspuns, azvârli cu o sticlă de lapte în mine. 

— Eşti sigur că nu-ţi trebuie? L-am întrebat. 

Când a aruncat a doua sticlă de lapte în mine, am bătut în 
retragere. Totuşi, cu a treia sticlă de lapte, a reuşit să mă 
lovească în spate. După aceea a închis uşa. 

Am ridicat de jos borcanul cu opiu, care era doar puţin 
crăpat, şi l-am pus în buzunar. 

— Pe cât se pare, n-are nevoie de darul lui Monsieur 
Pound, i-am spus portăresei. 

— Acum probabil că are să se liniştească, replică ea. 

— Poate că a avut ce i-a trebuit, am adăugat. 

— Bietul Monsieur Dunning! Oftă ea. 

Până la urmă iubitorii de poezie, la care Ezra mai făcuse 
apel, l-au ajutat şi de astă dată pe Dunning. Atât intervenţia 
mea, cât şi a portăresei n-au dat nici un rezultat. Am 
păstrat borcanul crăpat care conţinea opiu şi, după ce l-am 
învelit în pergament, l-am ascuns cu grijă într-o cizmă 
veche de călărie. Peste câţiva ani însă, când m-am mutat din 
locuinţa aceea şi mi-am transportat lucrurile, ajutat de 
Evan Shipman, am dat şi de cizme, dar borcanul dispăruse. 
Nici până astăzi nu ştiu de ce Dunning a zvârlit cu sticlele 
de lapte în mine; nu ştiu dacă a făcut-o fiindcă m-am arătat 
sceptic în prima noapte când se credea muribund, ori 
numai fiindcă persoana mea îi inspira o antipatie instinctivă. 
Dar îmi aduc perfect aminte de veselia care l-a cuprins pe 
Evan Shipman când i-am reprodus fraza portăresei: 
„Monsieur Dunning est monte sur le toit et refuse 
categoriquement de descendre”. El era convins că fraza 


avea şi un sens simbolic. Eu însă nu ştiu ce să cred. Poate că 
Dunning m-a luat drept o iscoadă a necuratului sau a 
poliţiei. Tot ce ştiu e că Ezra a căutat să-i facă un bine, aşa 
cum a făcut multora, de aceea voiam să cred că Dunning 
este într-adevăr un poet atât de valoros pe cât îl socotea 
Ezra. În orice caz, pentru un poet ştia să ţintească prea 
bine cu sticlele de lapte. Deşi Ezra, care era un foarte mare 
poet, juca bine şi tenis. Şi Evan Shipman, care de asemenea 
era un poet valoros, fără să se sinchisească dacă poemele 
sale vor fi vreodată publicate, considera că nu trebuie 
căutată cheia acestui mister. 

— În viaţa noastră avem nevoie de puţin mister adevărat, 
Hem', mi-a spus el odată. Ceea ce ne lipseşte cel mai mult în 
ziua de azi este un poet complet nepăsător faţă de glorie şi 
un poem nepublicat, cu adevărat bun. Ce-i drept, mai 
trebuie rezolvată şi problema traiului zilnic. 

SCOTT FIIZGERALD. 

TALENTUL său era la fel de natural ca desenele imprimate 
de pulberea fină pe aripile fluturelui. Un timp, n-a fost mai 
conştient de acest lucru decât fluturele şi nu şi-a dat seama 
când desenul a fost şters şi pulberea risipită. Abia mai 
târziu a înţeles şi că aripile i-au fost ştirbite şi cum erau 
construite; atunci a învăţat să gândească, dar n-a mai putut 
zbura, fiindcă pierduse pasiunea pentru zbor şi tot ce i-a 
mai rămas a fost amintirea vremurilor când zbura fără 
efort. 

În ziua când l-am cunoscut pe Scott Fitzgerald s-a 
întâmplat un lucru foarte straniu. Scott te punea adesea în 
situaţii ciudate, dar întâmplarea aceea n-am putut s-o uit 
niciodată. A intrat la barul Dingo din rue Delambre, unde 
mă aflam în societatea unor indivizi cu totul neinteresanţi, 
s-a recomandat şi apoi ne-a prezentat un tânăr înalt şi 
simpatic, care îl însoțea: era Dune Chaplin, vestitul jucător 
de base-ball. Deoarece nu urmăream performanţele echipei 
de base-ball din Princetown, nu auzisem niciodată de Dune 


Chaplin, dar cum era extrem de amabil, vesel, calm şi 
prietenos, mi-a plăcut mult mai mult decât Scott. 

Scott era un bărbat cu înfăţişare de adolescent, iar chipul 
lui părea când frumos, când numai plăcut. Avea părul foarte 
blond şi ondulat, fruntea înaltă, privirea vioaie şi caldă, 
gura delicat conturată, cu buze prelungi, o gură tipică de 
irlandez, care la o fată ar fi fost foarte frumoasă. Bărbia 
frumos modelată, urechile bine proporţionate, nasul fin, 
elegant şi aproape fără cusur n-ar fi izbutit totuşi să-i dea 
acel farmec deosebit. Acesta se datora mai ales coloritului 
pielii, părului său auriu şi gurii care îţi inspira un sentiment 
de nelinişte crescândă, pe măsură ce îl cunoşteai mai bine. 

De mult doream să-l văd pe Scott Fitzgerald, de aceea 
întâlnirea neaşteptată cu el şi cu celebrul Dune Chaplin - cu 
care mă şi împrietenisem, deşi până atunci nici nu auzisem 
despre el - mi-a făcut o deosebită bucurie, mai ales după o 
zi de muncă încordată. Scott vorbea fără încetare, numai şi 
numai despre scrierile mele, copleşindu-mă cu laude, aşa că 
mă simţeam foarte stingherit, şi în loc să-l ascult, am 
preferat să-l observ tot timpul cu mare atenţie. Nu trebuie 
uitat că pe atunci în relaţiile dintre noi încă ne conformam 
dictonului: „lauda făţişă e compromitere piezişă”. Scott a 
comandat şampanie, pe care am băut-o împreună: el, Dune 
Chaplin, eu şi, pare-mi-se, unii dintre indivizii aceia 
neinteresanţi. Cred că nici Dune, nici eu n-am urmărit prea 
atent discursul lui Scott, căci era un discurs în toată 
puterea cuvântului, dar am continuat să-l examinez. Era 
destul de slab şi nu părea prea sănătos, dovadă şi faţa lui 
cam buhăită. Costumul, cumpărat desigur de la magazinul 
Broock Brothers îi venea bine; purta o cămaşă albă, cu 
gulerul foarte răscroit încheiat într-un nasture şi cravata 
caracteristică a Gărzii regale71. M-am gândit că ar trebui 
să-i atrag atenţia asupra cravatei, fiindcă la Paris sunt 
destui englezi şi s-ar putea ca vreunul să vină din 
întâmplare la Dingo - de fapt se şi aflau doi acolo - dar pe 
urmă mi-am zis că n-are rost şi am continuat să-l observ. 


Mai târziu am aflat că îşi cumpărase cravata respectivă la 
Roma. 

În cele din urmă mi-am dat seama că l-am studiat destul ca 
să nu-mi fi scăpat nici un amănunt: constatasem că avea 
mâini frumoase, nu prea mici, care păreau îndemânatice, 
iar când s-a aşezat pe un scaun înalt de bar, am văzut că 
avea picioarele foarte scurte, ceea ce îl făcea să fie cu vreo 
cinci centimetri mai scund decât ar fi fost firesc. 
Terminasem prima sticlă de şampanie şi începusem a doua, 
iar discursul părea că se apropie de încheiere. 

După câteva pahare de şampanie, Dune şi cu mine ne 
simţeam şi mai bine decât înainte, mai ales că şi discursul 
era pe sfârşite. Până atunci nu spusesem nimănui ce mare 
scriitor mă consideram, împărtăşind această taină doar 
soţiei şi câtorva prieteni mai intimi. De aceea eram încântat 
că Scott ajunsese la aceeaşi concluzie îmbucurătoare cu 
privire la strălucitele mele perspective, deşi nu eram mai 
puţin încântat că expunerea lui pe această temă se apropia 
de sfârşit. După discurs însă au început să curgă 
întrebările. Dacă în timp ce vorbea îl puteai observa în voie, 
fără să-l asculţi, de întrebări nu era chip să scapi. Scott era 
convins, după cum am descoperit mai târziu, că un 
romancier poate aduna tot materialul de care are nevoie, 
punând întrebări directe prietenilor şi cunoscuţilor săi. Aşa 
a procedat şi cu mine. 

— Ascultă, Ernest! Începu el. Nu te superi dacă îţi spun pe 
nume, aşa-i? 

— Întreabă-l pe Dune, i-am răspuns. 

— Lasă glumele. Vreau să vorbim serios. la spune: Te-ai 
culcat cu soţia ta înainte de a vă căsători? 

— Nu ştiu. 

— Cum aşa? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Cum se poate să uiţi ceva atât de important? 

— Nu ştiu, am repetat. E ciudat, nu-i aşa? 


— E mai mult decât ciudat, constată Scott. Caută să-ţi 
aduci aminte şi ai să reuşeşti. 

— Dar nu pot. 

— Prea îţi dai ifose de englez, mă mustră el. Fii serios şi 
încearcă să-ţi aminteşti. 

— N-are rost. Ar fi în zadar. 

— Ai putea măcar să faci un efort... 

Mă costă cam scump laudele lui, mi-am zis. M-am şi 
întrebat dacă nu cumva ţinea oricui acelaşi discurs, dar 
cum îl văzusem transpirând în timp ce îl ticluia, am socotit 
această bănuială neîntemeiată. Pe buza de sus prelungă şi 
arcuită, de irlandez, i-au apărut deodată stropi mici de 
sudoare; în clipa următoare mi-am întors ochii de la faţa lui 
şi, cum şedea pe scaunul înalt de bar, cu picioarele ridicate 
de la pământ, mi-am putut da seama cât erau de scurte. 
Apoi, când m-am uitat din nou la faţa lui, s-a petrecut lucrul 
acela ciudat de care am pomenit. 

În timp ce îl priveam şezând la bar cu paharul de 
şampanie în mână, pielea de pe faţă i s-a întins ca prin 
minune până când chipul lui a început să semene cu un cap 
de mort. Ochii i s-au înfundat în orbite, privirea i s-a stins, 
buzele i s-au subţiat, obrajii rumeni s-au decolorat brusc, 
acoperiţi de o paloare ce evoca o lumânare veche. Nu am 
avut eu halucinaţii, ci chipul lui s-a transformat aievea sub 
ochii mei până a început să arate ca un cap de mort, ori 
poate ca o mască mortuară. 

— Scott, l-am întrebat, nu te simţi bine? 

Nu mi-a răspuns; părea mai tras la faţă ca oricând. 

— Ar trebui să-l ducem la un spital de urgenţă, i-am spus 
lui Dune Chaplin. 

— Nu. N-are nimic. 

— Am impresia că moare. 

— Fii pe pace. Aşa îl apucă pe el din când în când. 

După ce l-am trimis acasă cu un taxi, Dune, văzând cât 
eram de îngrijorat, mi-a repetat că Scott n-avea nimic şi a 
căutat să mă liniştească: 


— Probabil că are să-i treacă până ajunge acasă. 

Dune a avut desigur dreptate, dovadă că peste câteva zile 
Scott s-a arătat foarte mirat când, întâlnindu-l la Closerie 
des Lilas, mi-am exprimat regretul pentru păţania aceea 
neplăcută de care mă simţeam şi eu vinovat fiindcă, în focul 
discuţiei, amândoi băusem poate prea repede şampania. 

— De ce îţi pare rău? Care păţanie? Nu înţeleg despre ce 
vorbeşti, Ernest?! 

— Despre ceea ce ţi s-a întâmplat acum câteva seri la 
Dingo. 

— Nu mi s-a întâmplat nimic la Dingo. În seara aceea m-au 
scos din sărite neghiobii de englezi cu care erai, aşa că m- 
am ridicat şi am plecat acasă. 

— N-a fost nici un englez cu noi, afară doar de barman. 

— Degeaba vrei să faci pe misteriosul cu mine! Ştii prea 
bine despre cine e vorba. 

— Of! Am exclamat. 

Poate mai târziu s-o fi întors la Dingo, mi-am zis, ori poate 
s-o mai fi dus acolo în altă seară. Ba nu, mi-am amintit 
brusc, de fapt fuseseră doi englezi în local. Avea deci 
dreptate. Ştiam şi cine erau. Petrecuseră acolo toată 
noaptea. 

— Da, aşa-i, am recunoscut eu. 

— Ştii, aşa-zisa contesă cu apucături de mahalagioaică şi 
neghiobul beat care o însoțea. Pretindeau că sunteţi 
prieteni. 

— Chiar suntem. Cât despre ea, e într-adevăr foarte 
vulgară câteodată. 

— Ei vezi! 'Ţi-am spus că n-are rost să scorneşti o poveste 
misterioasă din simplul fapt că cineva a băut câteva pahare 
de vin. Ce ţi s-a năzărit? Nu te-aş fi crezut în stare de aşa 
ceva. 

— Nu ştiu nici eu. Voiam să schimb vorba, când deodată m- 
a fulgerat un gând. Nu cumva s-au legat de cravata 
dumitale? 


— Ce motiv ar fi avut să se lege de cravata mea? Purtam 
doar o simplă cravată neagră tricotată, asortată cu cămaşa 
albă de sport. 

Atunci m-am dat bătut. lar când m-a întrebat de ce îmi 
plăcea atât de mult cafeneaua aceea şi i-am povestit cum 
era în trecut, a început să-şi vâre în cap că-i place şi lui. Şi 
în timp ce şedeam la masă - eu, fiindcă îmi plăcea, el fiindcă 
ar fi vrut să-i placă - mi-a pus diferite întrebări, mi-a 
povestit despre anumiţi scriitori şi editori, despre misiţi 
literari şi despre critici, despre George Horace Lorimer, 
despre bârfelile scornite pe seama scriitorilor celebri, 
despre situaţia lor financiară; s-a arătat cinic, spiritual, 
vesel şi atât de fermecător, încât nu se putea să nu-l 
îndrăgeşti, chiar dacă erai rezervat din fire şi nu te lăsai 
cucerit cu una cu două. Vorbea cu o uşoară ironie, dar fără 
amărăciune, despre tot ceea ce scrisese, de unde mi-am dat 
seama că ultima lui carte trebuia să fie într-adevăr bună, de 
vreme ce recunoştea fără amărăciune cusururile celor 
precedente. Ţinea neapărat să citesc noua lui carte, The 
Great Gatsby72, de îndată ce i se va restitui singurul 
exemplar pe care îl mai avea, acum împrumutat cuiva. Din 
cuvintele lui nu puteai bănui ce roman admirabil era; te 
convingea doar tonul lui sfios, caracteristic oricărui scriitor 
fără ifose atunci când a izbutit să scrie o operă într-adevăr 
valoroasă; speram deci că va primi cât mai curând cartea 
înapoi, ca s-o pot citi şi eu. 

Scott mi-a spus că după câte auzise de la Maxwell Perkins, 
romanul nu se prea vindea, deşi apăruseră cronici foarte 
elogioase despre el. Nu-mi aduc aminte dacă mi-a arătat 
chiar în ziua aceea sau mai târziu o cronică semnată de 
Gilbert Seldes, cât se poate de bună. N-ar fi putut fi mai 
bună decât dacă însuşi Gilbert Seldes ar fi avut un condei 
mai bun. Pe Scott îl mira şi îl întrista faptul că vânzarea 
cărţii mergea slab dar, după cum am spus, nu manifesta nici 
un fel de amărăciune; era însă conştient de valoarea 
romanului, şi de aceea părea modest şi fericit. 


În ziua aceea, când şedeam împreună pe terasă la Closerie 
privind amurgul care se lăsa, oamenii care treceau pe 
trotuar şi lumina schimbătoare, tot mai cenuşie, a înserării, 
n-am observat ca cele două pahare de whisky cu sifon să fi 
avut vreun efect asupra lui Scott. Îl urmăream cu atenţie, 
dar nu s-a produs nici o schimbare la el: nu mi-a pus 
întrebări indiscrete, n-a făcut nimic necuviincios, n-a rostit 
nici un discurs, ci s-a purtat ca un om normal, inteligent şi 
fermecător. 

Mi-a povestit că din pricina vremii proaste, el şi Zelda, 
soţia lui, fuseseră nevoiţi să-şi lase micul Renault la Lyon şi 
m-a întrebat dacă nu eram dispus să-l însoțesc până acolo 
cu trenul, ca să luăm maşina şi să ne întoarcem cu ea la 
Paris. Soții Fitzgerald închiriaseră un apartament mobilat 
pe rue de Tilsitt 14 în apropiere de Etoile. Era pe la 
sfârşitul primăverii şi cum ştiam că în Franţa aceasta-i cea 
mai frumoasă perioadă a anului, mi-am zis că am putea face 
o călătorie foarte plăcută. Scott părea atât de simpatic şi la 
locul lui; mai mult, observasem că nici după două pahare 
mari de whisky cu foarte puţin sifon nu se schimbase de loc, 
încât farmecul şi bunul lui simţ aparent te făceau să crezi că 
întâmplarea de la Dingo nu fusese decât un vis urât. De 
aceea i-am răspuns că l-aş întovărăşi cu plăcere la Lyon, 
rămânând să hotărască el când voia să plecăm. 

Ne-am dat întâlnire pe a doua zi, când ne-am înţeles ca în 
dimineaţa următoare să luăm expresul spre Lyon. Trenul 
acesta pleca la o oră potrivită şi era foarte rapid, oprindu-se 
doar o singură dată, pe cât îmi amintesc, la Dijon. Plănuiam 
ca îndată ce ajungem la Lyon să ducem maşina la un garaj 
pentru a fi verificată, să luăm o masă bună, şi a doua zi să 
pornim dis-de-dimineaţă spre Paris. 

Perspectiva acestei călătorii mă entuziasma. Mi se oferea 
prilejul să cunosc de aproape un scriitor mai vârstnic, ajuns 
celebru, iar la întoarcere, având destul timp să stăm de 
vorbă în maşină, eram convins că voi învăţa multe lucruri 
care îmi vor prinde bine. Astăzi mi se pare ciudat când îmi 


amintesc că îl consideram pe Scott un scriitor mai în vârstă, 
dar pe atunci nu citisem încă The Great Gatsby, de aceea 
aveam impresia că este cu mult mai bătrân. Vedeam în el pe 
autorul unor povestiri apărute în Saturday Evening Post, 
care făcuseră oarecare vâlvă cu trei ani în urmă, dar nu-l 
socoteam un scriitor serios. El însuşi mi-a mărturisit odată 
la Closerie des Lilas cum scria pentru Post povestiri izbutite 
după părerea lui, pe deplin justificată de altfel, pe care le 
modifica însă înainte de a le preda, folosind toate tertipurile 
necesare ca o povestire să poată apărea într-o revistă. 
Procedeul m-a revoltat şi i-am spus că este un fel de 
prostituție. El mi-a dat dreptate, dar mi-a explicat că n-avea 
încotro, fiindcă trebuia să câştige de la reviste banii 
necesari pentru a-şi putea îngădui să scrie cărţi bune. I-am 
răspuns că, după convingerea mea, scriitorul care nu se 
străduieşte întotdeauna să scrie cât mai bine cu putinţă, îşi 
distruge talentul. De vreme ce prima variantă a povestirilor 
era cea adevărată, mi-a obiectat el, modificările ulterioare, 
chiar dacă le scădeau calitatea, nu-i ştirbeau lui cu nimic 
talentul. Nu l-am crezut şi aş fi vrut să-i demonstrez că se 
înşală, dar singurul argument în sprijinul convingerii mele 
şi care ar fi clintit-o pe a lui, ar fi fost propria mea 
experienţă de romancier, însă până atunci nu scrisesem 
încă nici un roman. De când hotărâsem să-mi schimb 
radical felul de a scrie, să mă dezbar de toate procedeele 
ieftine şi să mă străduiesc să creez lucrurile în loc să le 
descriu, scrisul devenise pentru mine o bucurie. Dar îmi 
cerea şi o uriaşă sforţare, aşa că mă îndoiam dacă voi avea 
vreodată energia şi perseverenţa necesară pentru a scrie 
un roman. Uneori, după o dimineaţă întreagă de lucru, abia 
reuşeam să termin un paragraf. 

Hadley, soţia mea, s-a bucurat când a aflat de călătoria 
propusă de Scott, deşi nu prea lua în serios povestirile lui, 
pe care le citise. După concepţia ei, Henri James era un 
scriitor într-adevăr bun. Se gândea însă că după o perioadă 
de lucru intens acest scurt răgaz era binevenit, deşi 


amândoi am fi preferat să avem destui bani ca să ne 
cumpărăm o maşină cu care să facem singuri asemenea 
călătorii. Dar pe atunci nici nu-mi închipuiam că acest vis se 
va realiza vreodată. Primisem un avans de două sute de 
dolari de la Editura Boni and Liveright pentru primul meu 
volum de nuvele care urma să apară la toamnă în America, 
publicam din când în când povestiri în Frankfurter Zeitung 
şi în Der Querschnitt din Berlin sau în This Quarter şi în 
Transatlantic Review de la Paris, iar din banii câştigaţi 
trăiam cu mare economie, limitându-ne la strictul necesar, 
ca să punem ceva de o parte pentru a pleca în iulie la 
Madrid şi la feria73 din Valencia. 

În dimineaţa când trebuia să luăm trenul de la Gare de 
Lyon, am sosit cu mult înainte de ora plecării şi l-am 
aşteptat pe Scott la capătul peronului. Biletele noastre 
trebuia să le aducă Scott. Când s-a apropiat timpul plecării, 
şi Scott încă nu venise, mi-am cumpărat un bilet de peron şi 
am pornit de-a lungul trenului în căutarea lui, dar nu l-am 
văzut. În clipa când trenul, foarte lung, se punea în mişcare, 
m-am urcat şi l-am străbătut din vagon în vagon, în 
speranţa că până la urmă poate tot voi da peste el. Am 
umblat mult şi bine, dar în zadar. Am explicat conductorului 
situaţia, i-am plătit un bilet de clasa a doua, căci a treia nu 
era, şi l-am întrebat care era cel mai bun hotel din Lyon. 
Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i telefonez lui 
Scott de la Dijon, indicându-i hotelul unde voi trage la Lyon. 
Ştiam că nu va primi telegrama înainte de plecare, speram 
însă că nevastă-sa o va expedia imediat mai departe, aşa 
încât să-l ajungă pe drum. Până atunci încă nu auzisem ca 
un om în toată firea să fi pierdut trenul, dar în această 
călătorie aveam să aflu multe lucruri noi. 

Deşi pe vremea aceea eram foarte arţăgos şi nestăpânit, 
până când am ajuns la Montereau mi-a mai trecut 
supărarea, în orice caz m-am calmat îndeajuns pentru a 
privi cu plăcere peisajul, iar la prânz am luat o masă bună 
în vagonul restaurant, am băut o sticlă de Saint-Emilien şi 


mi-am zis că mă dovedisem un mare neghiob primind 
invitaţia de a face o călătorie pe cheltuiala altcuiva, ca acum 
să risipesc banii economisiţi pentru a ne duce în Spania, dar 
că această lecţie îmi va prinde bine. Până atunci nu 
primisem niciodată să călătoresc pe banii altuia, totdeauna 
împărţisem cheltuielile, chiar şi de astă dată stăruisem să 
plătim pe din două hotelul şi mesele. Acum însă nici nu 
ştiam dacă Fitzgerald se va arăta măcar. Când mă 
înfuriasem, îl coborâsem de la rangul de Scott la acela de 
Fitzgerald. Mai târziu am fost foarte mulţumit că toată furia 
mea ajunsese la culme, con-sumându-se chiar de la început, 
şi lăsându-mă apoi liniştit. Aveam să mă conving că nu era o 
călătorie pe măsura unui om care îşi iese uşor din sărite. 

La Lyon, am aflat prin telefon că Scott plecase din Paris, 
fără să-mi lase însă vorbă unde va trage. Am repetat din 
nou adresa mea şi servitoarea mi-a spus că are să i-o 
transmită, în caz că va telefona. Madame nu se simţea bine 
şi nu se trezise încă. Am telefonat apoi la toate hotelurile 
mai acătării, rugând să i se comunice lui Scott, dacă va veni, 
unde mă găseam; când am văzut că nu era chip să dau de 
el, m-am dus la o cafenea să iau un aperitiv şi să citesc 
ziarele. Acolo am întâlnit un om care, ca să-şi câştige 
existenţa, înghiţea foc şi îndoia cu gingiile ştirbe monezi, 
ţinându-le între degetul cel mare şi arătător. Mi-a arătat 
gingiile lui roase, care păreau totuşi solide, şi mi-a spus că 
avea un metier74 destul de bun. L-am poftit să bea ceva şi a 
primit cu mare plăcere. Avea o faţă frumoasă, smeadă, care 
se îmbujora şi strălucea atunci când omul înghiţea foc. Mi-a 
spus că la Lyon nu era uşor să trăieşti înghițind foc şi 
demonstrându-ţi forţa neobişnuită a gingiilor şi a degetelor. 
Nişte pretinşi mâncători de foc compromiteau acest metier 
şi aveau să-l compromită tot mai tare, oriunde erau lăsaţi 
să-l practice. După ce o seară întreagă mâncase foc, mi-a 
mărturisit, nu aduna nici măcar atâţia bani încât să mai 
poată mânca şi altceva în seara aceea. l-am oferit încă un 
pahar de băutură, ca să-şi clătească gura de gustul de 


petrol care îi mai rămânea după ce înghiţea foc, şi i-am 
propus să cinăm împreună, dacă ştie cumva un restaurant 
unde se mânca bine şi ieftin. Mi-a spus că ştia unul excelent. 

Am cinat într-adevăr foarte ieftin într-un restaurant 
algerian, unde atât mâncarea cât şi vinul din Algeria mi-au 
plăcut. Mâncătorul de foc era un om simpatic şi în timpul 
mesei l-am urmărit cu interes, fiindcă mesteca la fel de bine 
cu gingiile ca majoritatea oamenilor cu dinţi. Când m-a 
întrebat din ce trăiam i-am răspuns că eram un scriitor 
începător. A ţinut să afle ce anume scriam. Povestiri, l-am 
lămurit eu. Mi-a spus că şi el ştie multe poveşti, unele cu 
mult mai îngrozitoare şi mai neverosimile decât tot ce s-a 
scris vreodată. Mi le-ar putea povesti şi mie ca să le scriu, 
iar dacă ar aduce bani, să-i dau şi lui cât aş socoti de 
cuviinţă. Dar mai bine ar fi să plecăm împreună în nordul 
Africii şi acolo el m-ar duce în ţara Sultanului Albastru, 
unde aş afla nişte istorii cum n-a auzit nimeni niciodată. 

L-am întrebat de ce natură sunt acele istorii şi m-a 
lămurit: înfăţişau bătălii, execuţii, torturi, violuri, moravuri 
îngrozitoare, orgii; într-un cuvânt, tot ce mi-ar fi trebuit. Am 
socotit că e timpul să mă întorc la hotel şi să încerc iarăşi 
să-l găsesc pe Scott; aşadar, am plătit masa şi i-am spus că 
se va mai ivi desigur prilejul să ne întâlnim. Mi-a adus la 
cunoştinţă că voia să ajungă la Marsilia, câştigându-şi 
pâinea pe drum, iar eu l-am asigurat că, mai devreme sau 
mai târziu, ne vom revedea undeva şi că îmi făcuse plăcere 
să iau masa cu el. Când ne-am despărţit, s-a apucat să 
îndrepte monezile îndoite, aşezându-le în fişicuri pe masă, 
iar eu am pornit spre hotel. 

Noaptea, Lyon nu mi-a făcut impresia că ar fi prea vesel. 
Era un oraş mare, greoi, dominat de forţa banului, poate 
chiar simpatic, cu condiţia să fii bogat şi să-ţi placă astfel de 
oraşe. De ani de zile auzisem vorbindu-se despre puii 
extraordinar de gustoşi pentru care restaurantele de acolo 
erau renumite. Noi însă mâncasem carne de berbec, care 
fusese de altfel excelentă. 


La hotel nu mă aştepta nici o veste de la Scott aşa că m-am 
retras în camera de un lux neobişnuit pentru mine, m-am 
culcat şi am început să citesc primul volum din Însemnările 
unui vânător de Turgheniev, luat cu împrumut de la 
biblioteca Sylviei Beach. De trei ani nu mai locuisem într-un 
hotel atât de luxos şi confortabil; am deschis larg ferestrele, 
m-am întins pe pat, cu capul şi umerii pe un morman de 
perne şi m-am simţit fericit, cutreierând Rusia în tovărăşia 
lui Turgheniev, până când am adormit cu cartea în mână. 

A doua zi dimineaţă, în timp ce mă bărbieream, 
pregătindu-mă să cobor la micul dejun, portarul m-a 
anunţat la telefon că un domn mă aştepta jos. 

— Spuneţi-i, vă rog, să poftească sus, am răspuns şi am 
continuat să mă rad, ascultând zgomotul oraşului care încă 
din zori îşi reluase treptat viaţa agitată. 

Scott a refuzat să vină sus, aşa că ne-am întâlnit jos în hol. 

— Îmi pare foarte rău că s-a produs o asemenea 
încurcătură, se scuză el. De-aş fi ştiut măcar la ce hotel ai 
tras, totul ar fi fost mai simplu. 

— N-are nici o importanţă, i-am spus. Cum aveam de făcut 
un drum lung cu maşina, căutam să mă arăt cât mai 
împăciuitor. Cu ce tren ai sosit? 

— Cu unul care pleacă îndată după cel în care te-ai urcat. 
E un tren extrem de confortabil, cu care am fi putut călători 
foarte bine împreună. 

— Ai luat micul dejun? 

— Încă nu. Până acum te-am căutat prin tot oraşul. 

— Păcat! Cum, nu ţi s-a comunicat de acasă unde mă 
puteai găsi? L-am întrebat. 

— Nu. Zelda nu se simţea bine şi poate că nici n-ar fi 
trebuit să plec. Până acum toate au ieşit anapoda în această 
călătorie. 

— Hai să luăm o gustare, apoi vedem ce-i cu maşina şi 
pornim imediat, i-am propus. 

— Foarte bine. Ce-ar fi să luăm micul dejun aici? 

— Într-o cafenea am termina mai repede. 


— În schimb aici e sigur că vom mânca bine. 

— Fie. 

Micul dejun a fost bogat, cu ouă şi slănină prăjită, cum se 
obişnuieşte în America, şi într-adevăr foarte bun. Dar de 
când l-am comandat şi până ce ni s-a adus, până l-am 
consumat şi am cerut în sfârşit socoteala, am pierdut 
aproape un ceas. Şi abia când chelnerul a venit cu nota, 
Scott şi-a adus aminte să comande o masă rece pentru 
drum. Am căutat să-l conving că n-avea rost, deoarece la 
Mâăcon se găseau vinuri vestite, iar în oricare charcuterie75 
puteam cumpăra mezeluri pentru sanvişuri, şi chiar dacă 
magazinele erau închise în momentul când treceam prin 
localitate, se aflau pe drum destule restaurante, unde să ne 
oprim. Dar el mi-a replicat că, după spusele mele, puii de la 
Lyon erau renumiţi, aşa că trebuia să luăm neapărat unul 
cu noi. Am aşteptat deci ca bucătăria hotelului să ne 
pregătească provizii de drum, care ne-au costat numai de 
patru sau cinci ori mai scump decât dacă le-am fi cumpărat 
singuri. 

Era vădit că Scott începuse să bea de dimineaţă, înainte 
de a ne întâlni, şi cum pe faţă i se citea dorinţa de a mai goli 
un păhărel, i-am propus să luăm ceva la bar până la 
plecare. Mi-a răspuns că dimineaţa nu era obişnuit să bea 
alcool şi m-a întrebat dacă eu aveam acest obicei. I-am spus 
că depindea numai de dispoziţia mea şi de ceea ce aveam 
de făcut în dimineaţa respectivă; atunci mi-a declarat că 
dacă cu simţeam nevoia să beau, era gata să ia şi el ceva, 
numai ca să-mi ţină tovărăşie. Ne-am dus deci la bar, şi în 
timp ce aşteptam proviziile de drum, am sorbit pe îndelete 
câte un whisky cu Perrier7/6, după care amândoi ne-am 
simţit mult mai bine. 

Am achitat nota mea de hotel şi consumaţiile de la bar, 
deşi Scott a stăruit să plătească el totul. De la începutul 
călătoriei mă frământa această problemă şi până la urmă 
am ajuns la concluzia că buna mea dispoziţie este direct 
proporţională cu contribuţia la cheltuielile comune. Deşi 


cheltuisem din banii economisiţi în vederea călătoriei 
noastre în Spania, ştiam că mă bucuram de credit la Sylvia 
Beach, care era oricând gata să-mi împrumute o sumă 
echivalentă cu cea risipită acum. 

Când am ajuns la garajul unde Scott îşi lăsase automobilul, 
m-a mirat faptul că micul Renault era complet descoperit. 
Capota îi fusese deteriorată la Marsilia, când îl debarcaseră 
de pe vapor sau poate cu alt prilej, iar Zelda ceruse să fie 
scoasă cu totul, în loc să fie reparată şi pusă la loc. După 
câte spunea Scott, soţia lui nu putea suferi capotele trase, 
de aceea pornise cu maşina descoperită, ajungând până la 
Lyon, unde ploaia îl silise să se oprească. Altminteri, maşina 
era în bună stare şi Scott a plătit factura, tocmindu-se mai 
întâi ca să i se scadă din preţul spălatului, gresatului şi a 
celor doi litri de ulei adăugaţi în rezervor. Mecanicul 
garajului mi-a explicat că pistoanele aveau nevoie de 
segmenţi noi, fiindcă era vădit că maşina circulase fără 
nivelul cuvenit de apă şi ulei. Mi-a arătat că de aceea 
motorul se încălzise atât de tare, încât se arsese toată 
vopseaua de pe el. Mi-a spus că dacă l-aş convinge pe 
Monsieur să înlocuiască segmenţii la Paris, maşina, mică 
dar bine construită, ar funcţiona aşa cum trebuie. 

— Monsieur nu-mi permite să pun capota la loc. 

— Aşa? 

— Da. De o maşină se cuvine să ai grijă. 

— Într-adevăr. 

— Şi n-aveţi nici măcar haine de ploaie, domnilor? 

— Nu, i-am răspuns. N-am ştiut că maşina n-are capotă. 

— Convingeţi-l dumneavoastră pe Monsieur să se poarte 
ceva mai serios, stărui el, cel puţin cu maşina. 

— De! Am făcut eu. 

Ploaia ne-a silit să ne oprim aproximativ după o oră la nord 
de Lyon. 

În ziua aceea am fost nevoiţi să ne oprim de vreo zece ori 
din pricina unor averse de mai lungă sau mai scurtă durată. 
Dacă am fi avut impermeabile, cum era primăvară, ar fi fost 


destul de plăcut să conduci maşina pe ploaie. Aşa însă, 
eram siliţi să ne adăpostim sub copaci sau în cafenelele de 
pe şosea. Masa rece comandată la hotelul din Lyon - un 
delicios pui fript împănat cu trufe, pâine excelentă şi vin alb 
de Mâcon - a fost straşnică. La fiecare oprire Scott era 
fericit că are prilejul să mai tragă o duşcă din vinul acesta 
minunat, căci la Mâcon mai cumpărasem încă patru sticle 
pe care le destupam pe măsura necesităţilor noastre. 

Cred că până atunci Scott nu mai băuse niciodată vin 
direct din sticlă, căci altfel nu se explică amuzamentul lui, 
asemănător cu al unui om care vizitează un cartier rău 
famat sau al unei fete care înoată pentru prima oară fără 
costum de baie. Dar îndată după masă a început să-l 
preocupe starea sănătăţii sale. Mi-a povestit despre doi inşi 
care muriseră recent de congestie pulmonară, amândoi în 
Italia, şi moartea lor îl impresionase adânc. 

I-am explicat că această maladie se numeşte acum 
pneumonie, congestia pulmonară fiind o denumire 
învechită, la care el mi-a răspuns că nu mă pricepeam şi că 
aveam o părere complet greşită. Congestia pulmonară fiind 
o boală specific europeană, era cu neputinţă să ştiu ceva 
despre ea, chiar dacă aş fi citit cărţile de medicină ale 
tatălui meu care tratau exclusiv despre bolile din America. 
L-am informat că tatăl meu studiase şi în Europa. Atunci mi- 
a explicat că, deoarece congestia pulmonară se ivise de 
curând în Europa, era imposibil ca tatăl meu să fi avut 
cunoştinţă de ea. A susţinut de asemenea că şi în America 
bolile variau după regiuni, iar dacă tatăl meu ar fi practicat 
medicina la New York şi nu în Middle West, ar fi cunoscut cu 
totul altă gamă de boli. Cuvântul „gamă” îi aparţine lui 
Scott. 

Am recunoscut că avea dreptate într-o privinţă, şi anume 
că în unele părţi ale Americii bântuiau boli care în altele 
lipseau cu desăvârşire, şi am folosit ca argument frecvenţa 
cazurilor de lepră de la New Orleans faţă de cele de la 
Chicago, foarte rare pe atunci. Am adăugat însă că medicii 


făceau sistematic schimb de cunoştinţe şi informaţii între ei 
şi că de altfel mi-am amintit acum, când el ridicase această 
chestiune, că citisem un articol foarte competent despre 
congestia pulmonară în Europa tocmai în Journal of the 
American Medical Association77, unde se reconstituia şi 
istoricul bolii începând de la Hippocrat până astăzi. 
Ascultându-mă s-a liniştit pentru moment şi atunci l-am 
îmbiat să mai bea puţin Mâcon, deoarece un bun vin alb, 
destul de dens, dar nu prea tare, ar fi unul dintre lucrurile 
cele mai eficace împotriva acestei boli. 


Vinul îl mai înveseli puţin, dar după scurtă vreme îl 
cuprinse din nou îngrijorarea şi mă întrebă dacă aveam 
timp să ajungem într-un oraş mare înainte de a-l apuca 
febra şi delirul care, după cum îi spusesem eu, erau primele 
simptome ale adevăratei congestii pulmonare specific 
europene. l-am răspuns că nu făcusem decât să-i reproduc 
aidoma părerile expuse într-un articol pe care îl citisem 
într-o revistă medicală franceză, în timp ce aşteptam la 
spitalul american de la Neuilly să mi se facă o cauterizare în 
gât. Termenul „cauterizare” avu un efect calmant asupra lui 
Scott. Totuşi, stărui să-i precizez când aveam să ajungem în 
primul oraş. Dacă îi dădeam bătaie, i-am spus, mai aveam 
până acolo minimum douăzeci şi cinci de minute şi 
maximum 0 oră. 

Atunci Scott m-a întrebat dacă mă temeam de moarte; i- 
am răspuns că uneori da, alteori mai puţin. 

Deodată a început o ploaie torențială şi am fost nevoiţi să 
ne adăpostim în cafeneaua din primul sat. Nu-mi pot aminti 
cu de-amănuntul tot ce s-a mai întâmplat în după-amiaza 
aceea, dar fapt e că atunci când am dat în sfârşit de un 
hotel, pare-mi-se la Chalons-sur-Sa6ne, se făcuse atât de 
târziu, încât n-am mai găsit nici o farmacie deschisă. Cum 
am ajuns la hotel, Scott s-a dezbrăcat şi s-a culcat în pat. 
Apoi mi-a declarat că nu-i păsa dacă va muri de congestie 
pulmonară. Îl frământa doar o singură problemă: cine va 
avea grijă de Zelda şi de mica Scotty. Eu nu prea vedeam 
cum aş putea să le port de grijă şi lor, când cu chiu cu vai 
izbuteam să mă îngrijesc de soţia mea Hadley şi de micul 
meu fiu Bumby; i-am făgăduit totuşi că voi face tot ce voi 
putea şi Scott mi-a mulţumit, adăugând că principalul era 
ca Zelda să nu mai bea şi Scotty să aibă o guvernantă 
englezoaică. 

Cum ne dădusem hainele la uscat, eram amândoi în 
pijama. Afară tot mai ploua, dar în cameră era plăcut, mai 
ales când am aprins lumina electrică. Scott stătea întins pe 
pat ca să-şi păstreze forţele intacte în vederea luptei cu 


boala. Îi luasem pulsul - avea şaptezeci şi două de bătăi pe 
minut - şi îi pusesem mâna pe frunte, care era rece. Apoi 
îmi lipisem urechea de pieptul lui ca să-l ascult, cerându-i să 
respire adânc, şi n-am auzit nici un zgomot anormal. 

— Află, Scott, că eşti sănătos tun, i-am spus. Dacă însă vrei 
să faci totul ca să previi o răceală, cel mai bun lucru e să 
stai în pat şi eu am să comand pentru amândoi câte o 
limonada şi câte un whisky, cu care ai să iei şi o aspirină, iar 
mâine te vei simţi foarte bine, n-o să ai nici măcar guturai. 

— Păi astea-s leacuri băbeşti! Se oţări Scott. 

— Bine, dar n-ai febră de loc. Cum poţi pretinde că faci o 
congestie pulmonară fără pic de febră? Dracu să te mai 
înţeleagă! 

— Te rog să nu mă drăcuieşti, mă mustră el. Şi apoi, de 
unde ştii că n-am febră? 

— Ai pulsul normal. Se simte şi la pipăit că n-ai febră. 

— Aha, la pipăit! Exclamă Scott cu amărăciune. Dacă mi-ai 
fi cu adevărat prieten, mi-ai procura un termometru. 

— Vezi bine că sunt în pijama. 

— Trimite să-mi aducă unul. 

Am sunat, dar n-a venit nimeni. După ce am mai sunat o 
dată, am coborât până jos în hol, să caut un om de serviciu. 
Scott stătea culcat, cu ochii închişi, respirând rar şi cu 
teamă, iar paloarea de ceară a trăsăturilor lui perfecte îi 
dădeau înfăţişarea unui tânăr cruciat mort. Începuse să-mi 
fie lehamite de o asemenea viaţă de scriitor - dacă şi asta se 
putea numi viaţă scriitoricească. Mi se şi făcuse dor de 
munca mea şi mă apăsa singurătatea ucigătoare care 
urmează după o zi irosită din viaţă. Mă plictisisem cumplit 
de Scott şi de comedia stupidă pe care o juca; până la urmă 
am găsit omul de serviciu, i-am dat bani să cumpere un 
termometru şi un tub de aspirină, şi i-am comandat câte un 
citron presse78 şi câte un whisky dublu pentru fiecare 
dintre noi. Cerusem mai întâi o sticlă întreagă de whisky, 
dar am fost refuzat, pe motiv că acolo nu se servea decât cu 
paharul. 


Când m-am întors în cameră, Scott tot mai zăcea cu ochii 
închişi, respirând cu o demnitate exemplară, nemişcat de 
parcă ar fi fost propria sa statuie funerară întinsă pe 
mormânt. 

Când auzi că am intrat în odaie, vorbi totuşi. 

— Ai făcut rost de termometru? 

M-am apropiat de el şi i-am pus mina pe frunte. Aceasta, 
fără să fie chiar rece ca o lespede de mormânt, avea o 
temperatură normală şi era uscată. 

— Încă nu, i-am răspuns. 

— Credeam că mi l-ai şi adus. 

— Am trimis după el. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Într-adevăr, nu-i acelaşi lucru. 

Nu te puteai supăra pe Scott, cum nu te poţi supăra pe un 
nebun; începusem să mă înfurii însă pe mine însumi fiindcă 
mă lăsasem târât în această aventură stupidă. Îmi dădeam 
totuşi seama că frica lui era oarecum întemeiată. Cei mai 
mulţi beţivi mureau pe vremea aceea de pneumonie, boală 
care astăzi e mult mai puţin frecventă. Ce-i drept, pe Scott 
nici nu-ţi venea să-l socoteşti beţiv, văzând ce efect 
disproporționat avea asupra lui o cantitate infimă de alcool. 

Pe atunci, în Europa, vinul era privit ca un aliment sănătos, 
şi totodată ca un izvor de fericire, de bună dispoziţie şi 
plăcere. A bea vin nu era nici semn de snobism, nici de 
rafinament excesiv, nici un cult; era la fel de firesc ca a 
mânca şi, în ceea ce mă priveşte, la fel de necesar, aşa că mi 
s-ar fi părut absurd să nu beau la fiecare masă fie vin, fie 
cidru, fie bere. Îmi plăceau vinurile, afară de cele dulci, 
dulcege sau prea grele, şi nu mi-aş fi închipuit niciodată ca 
cele câteva sticle de Mâcon, un vin alb sec, foarte uşor, pe 
care le băusem împreună cu Scott, să declanşeze în el o 
asemenea reacţie încât să-şi piardă minţile. E drept că mai 
luase de dimineaţă un pahar de whisky cu apă minerală, 
dar cum până atunci nu avusesem de-a face cu alcoolici, nici 
prin gând nu mi-ar fi trecut că un singur whisky ar putea 


dăuna cuiva care călătoreşte cu maşina pe ploaie, când ar fi 
fost normal ca efectul alcoolului să treacă foarte repede. 

Până când să vină omul de serviciu cu ceea ce îi cerusem, 
m-am aşezat, am citit ziarul şi am terminat o sticlă de 
Mâcon pe care o destupasem la ultima noastră oprire. Când 
locuieşti în Franţa, unde în toate ziarele apar reportaje 
despre câte o crimă senzaţională, le urmăreşti zi de zi. 
Aceste reportaje sunt ca nişte romane-foileton, cu condiţia 
să începi cu primul, deoarece nu se dă rezumatul 
capitolelor precedente ca la romanele publicate în serie de 
gazetele americane şi, oricum, nici pe acestea nu le guşti 
decât atunci când le citeşti de la primul capitol, care e 
totdeauna cel mai important. Când însă călătoreşti prin 
Franţa, ziarele nu-ţi mai par chiar atât de pasionante, 
fiindcă nu mai poţi urmări cu regularitate diferitele crimes, 
affaires sau scandales despre care citeşti cu plăcere mai 
ales la cafenea, ceea ce pe drum nu-ţi prea poţi îngădui. În 
seara aceea aş fi preferat să stau într-o cafenea, unde aş fi 
citit ediţia de dimineaţă a ziarelor de la Paris, aş fi privit 
consumatorii din local şi aş fi băut înainte de cină, ceva mai 
serios decât vinul de Mâcon. Dar cum trebuia să-l dădăcesc 
pe Scott, am rămas pe loc şi m-am mulţumit cu ce aveam la 
îndemână. 

Când a adus în sfârşit cele două pahare cu zeamă de 
lămâie şi gheaţă, cele cu whisky şi sticla de apă minerală, 
omul de serviciu mi-a comunicat că n-a putut face rost de 
termometru, farmacia fiind închisă. Reuşise doar să 
împrumute de undeva câteva tablete de aspirină. L-am 
rugat să vadă dacă nu cumva găseşte şi un termometru de 
împrumut. Scott deschise ochii şi-i aruncă o privire lugubră 
de irlandez. 

— I-ai spus în ce situaţie gravă mă aflu? Mă întrebă. 

— Cred că îşi dă seama. 

— Te rog să-l lămureşti. 

Am încercat să-l lămuresc şi omul a plecat spunând: 

— Am să vă aduc, dacă găsesc. 


— I-ai dat un bacşiş destul de mare ca să-l convingi? Ăştia 
nu te servesc decât pentru bacşiş. 

— Nu ştiam, i-am răspuns. Credeam că primesc leafă de la 
hotel. 

— Vreau să spun că pentru a obţine ceva de la ei, trebuie 
să le dai un bacşiş gras. Cei mai mulţi sunt corupți până în 
măduva oaselor. 

Mi-am amintit atunci de Evan Shipman şi de chelnerul de 
la Closerie des Lilas, care fusese silit să-şi radă mustaţa 
când s-a deschis un bar american pe lângă cafenea; m-am 
gândit cum se ducea Evan să lucreze în grădina lui din 
Montrouge cu mult înainte de a mă fi întâlnit cu Scott, şi la 
prietenia sinceră şi trainică dintre toţi cei de la Closerie, şi 
la toate schimbările de acolo, şi la urmările lor pentru noi. 
Aş fi vrut să-i povestesc lui Scott ce a însemnat pentru noi 
această cafenea, deşi îi mai vorbisem desigur despre asta şi 
înainte, dar ştiam că pe el nu-l interesează chelnerii, nici 
grijile lor, nici generozitatea, nici sentimentele lor. Pe atunci 
Scott îi ura pe francezi şi cum aproape toţi francezii cu care 
venea regulat în contact erau chelneri, cu care nu se putea 
înţelege, şoferi de taxi, lucrători în vreun garaj şi 
proprietarii casei unde locuia, găsea adesea prilejul de a-i 
insulta şi de a-i bârfi. 

Pe italieni îi ura şi mai mult decât pe francezi, şi de câte ori 
vorbea despre ei se înfuria, chiar dacă nu era beat. Nici pe 
englezi nu-i putea suferi de obicei, deşi uneori îi tolera, iar 
câteodată îi şi admira. Nu ştiu ce părere avea despre 
germani sau despre austrieci, nici măcar dacă până atunci 
cunoscuse vreunul, după cum nu ştiu să fi cunoscut vreun 
elveţian. 

În seara aceea, la hotel, eram încântat văzându-l atât de 
liniştit. I-am amestecat zeama de lămâie cu whisky şi i-am 
dat două aspirine, pe care le-a înghiţit fără să protesteze, 
uimitor de calm, continuând apoi să-şi soarbă pe îndelete 
băutura. Stătea acum cu ochii deschişi, cu privirea pierdută 
în gol. În timpul acesta, am despăturit gazeta şi am început 


să citesc reportajul despre le crime la ordinea zilei, 
simţindu-mă foarte fericit, chiar prea fericit, după cum m- 
am convins îndată. 

— Nu-i aşa că eşti o fire rece? Mă întrebă Scott, şi când m- 
am uitat la el, am înţeles că-i aplicasem un tratament greşit, 
chiar dacă diagnosticul meu fusese just, şi că paharul de 
whisky acţiona împotriva noastră. 

— Ce vrei să spui, Scott? 

— Cum poţi să şezi şi să citeşti o fiţuică franceză murdară, 
fără să-ţi pese că eu sunt pe moarte? 

— Vrei să chem un medic? 

— Nu. N-am încredere într-un medic francez dintr-un târg 
murdar de provincie. 

— Atunci ce vrei? 

— Vreau să-mi iau temperatura. Mai vreau să mi se aducă 
hainele mele uscate şi să plecăm imediat cu expresul la 
Paris ca să ajung la spitalul american de la Neuilly. 

— Hainele noastre nu se vor usca până mâine dimineaţă, 
iar expresul nu opreşte aici, i-am explicat. N-ar fi mai bine 
să te odihneşti şi apoi să iei masa de seară în pat? 

— Vreau să-mi iau temperatura. 

Discuţia a durat destul de mult, până când omul de 
serviciu a adus în sfârşit un termometru. 

— Altul n-ai găsit? Am întrebat. 

În clipa când omul a intrat, Scott a închis ochii, arătând cel 
puţin tot atât de palid ca şi Camille Desmoulins pe eşafod. 
N-am văzut în viaţa mea un om care să se facă dintr-o dată 
palid ca ceara şi mă întrebam unde i se scurgea tot sângele 
din obraz. 

— E singurul care există în tot hotelul, îmi răspunse omul 
de serviciu întinzându-mi un termometru de baie încastrat 
în lemn şi prevăzut cu o greutate de metal ca să-l ţină 
cufundat în apă. Am tras repede o duşcă de whisky cu 
lămâie, am deschis fereastra şi am privit o clipă ploaia de 
afară. Când m-am întors, am văzut că Scott mă urmărea. 


Am scuturat termometrul cu un gest sigur de medic şi i-am 
spus: 

— Ai noroc că nu-i un termometru anal 

— Dar ăsta unde se pune? 

— La subsuoară, i-am explicat, vârându-l sub braţul meu. 

— Scoate-l, ca să nu se ridice mercurul şi apoi să ne 
inducă în eroare. 

Am scuturat din nou termometrul dintr-o singură mişcare 
bruscă, i-am descheiat pijamaua, i l-am introdus subsuoară, 
şi între timp i-am pus mâna pe fruntea rece şi i-am luat din 
nou pulsul. Privea în gol. Pulsul era tot de şaptezeci şi două 
de bătăi pe minut. l-am cerut să ţină termometrul patru 
minute. 

— Credeam că se ţine numai un minut, se miră Scott. 

— Ăsta-i un termometru mare, l-am lămurit. Aşa că timpul 
se înmulţeşte cu pătratul lungimii termometrului, fiindcă e 
şi centigradat. 

Când i-am scos în cele din urmă termometrul, m-am dus să 
mă uit la el în lumina lămpii de pe masă. 

— Cât e? 

— Treizeci şi şapte şi şase zecimi. 

— Care-i temperatura normală? 

— Asta e. 

— Eşti sigur? 

— Sigur. 

— Pune-l şi tu. Vreau să mă conving. 

Am scuturat termometrul, mi-am descheiat pijamaua, l-am 
vârât sub braţ şi cât l-am ţinut, am stat cu ochii pe ceas. 
Apoi m-am uitat cât indica termometrul. 

— Cât arată? M-a întrebat. 

— Exact tot atâta, i-am răspuns, după ce am verificat de 
câteva ori. 

— Şi cum te simţi? 

— Admirabil, i-am spus, străduindu-mă să-mi aduc aminte 
dacă treizeci şi şapte cu şase era într-adevăr temperatura 


normală. De fapt n-avea importanţă, deoarece termometrul, 
imuabil, arăta de fiecare dată treizeci de grade. 

Cum Scott mă privea cam neîncrezător, i-am propus să-şi 
mai ia o dată temperatura. 

— Nu-i nevoie, mi-a răspuns. Să fim fericiţi că mi-a trecut 
atât de repede. De altfel organismul meu a avut 
întotdeauna o neobişnuită capacitate de regenerare. 

— Eşti iar sănătos tun, am întărit eu. Cred însă că n-ar 
strica să stai în pat şi astă-seară să mănânci ceva uşor, ca 
mâine să putem pleca de dimineaţă. 

Îmi pusesem în gând să ne cumpărăm câte o haină de 
ploaie dar pentru asta ar fi trebuit să împrumut nişte bani 
de la el, şi n-aveam chef să încep pe loc o discuţie pe 
această temă. 

Scott n-a vrut să stea în pat. [inea să se îmbrace, să 
coboare în hol şi s-o cheme pe Zelda la telefon, ca să-i 
comunice că se simte bine. 

— De ce şi-ar închipui că nu ţi-e bine? 

— E prima noapte când suntem despărțiți de când ne-am 
căsătorit şi trebuie să vorbesc neapărat cu ea. Sper că 
înţelegi cât e de important pentru amândoi? 

Înţelegeam destul de bine, deşi nu prea vedeam cum 
fusese posibil să fi petrecut împreună şi noaptea 
precedentă, dar n-avea rost să mai stărui. Scott sorbi până 
la fund paharul de whisky cu lămâie şi îmi ceru să-i mai 
comand unul. Am căutat omul de serviciu, i-am dat înapoi 
termometrul şi l-am întrebat în ce stare erau hainele 
noastre. Mi-a răspuns că până într-o oră vor fi uscate. 

— Spune-i să le calce ca să se usuce cât mai repede. Şi 
apoi, chiar dacă rămân puţin jilave, n-are a face. 

Omul de serviciu ne mai aduse încă două pahare cu 
mixtura împotriva răcelii şi, în timp ce sorbeam dintr-al 
meu, l-am îndemnat pe Scott să-l bea cât mai încet pe al 
său. Eram îngrijorat ca nu cumva să răcească, fiindcă 
ajunsesem la convingerea că dacă s-ar îmbolnăvi într- 
adevăr, fie şi de o boală atât de gravă ca un guturai, ar cere 


probabil să fie internat la spital. Dar după ce şi-a golit 
paharul, s-a simţit admirabil un timp şi încântat de situaţia 
tragică în care se găseau, atât el cât şi Zelda, în prima lor 
noapte de despărţire de la căsătorie. Dar până la urmă, n-a 
mai putut rezista dorinţei de a vorbi cu ea, şi-a îmbrăcat 
halatul şi s-a dus jos s-o cheme la telefon. 

Când a aflat că nu poate obţine legătura numaidecât, s-a 
urcat din nou în cameră şi curând după aceea a sosit şi 
omul de serviciu, care ne-a adus încă două raţii duble de 
whisky cu zeamă de lămâie. Până atunci Scott nu mai băuse 
niciodată atât de mult în prezenţa mea, dar de astă dată 
băutura n-a avut nici un efect asupra lui, a devenit doar mai 
vioi, mai vorbăreţ şi a început să-mi povestească în linii mari 
convieţuirea lui cu Zelda. Mi-a istorisit cum a cunoscut-o în 
timpul războiului, cum apoi s-au despărţit, dar în cele din 
urmă a reuşit s-o recucerească, s-au căsătorit, şi cum în 
viaţa lor a intervenit un incident tragic, pe când se găseau 
la Saint Raphael cu un an în urmă. Atunci când mi-a vorbit 
pentru prima oară despre dragostea dintre Zelda şi un pilot 
francez de hidroaviaţie, povestea mi s-a părut într-adevăr 
tristă şi am fost convins că era şi adevărată. Mai târziu mi-a 
redat-o în alte versiuni, ca şi cum ar fi vrut să verifice care 
ar fi fost cea mai potrivită ca subiect de roman, dar niciuna 
nu mi s-a părut aşa de tristă ca prima, de altfel singura 
adevărată după convingerea mea. 

— Greşită poate - deşi oricare dintre ele era la fel de 
verosimilă. Fiecare nouă versiune suna mai frumos decât 
cele anterioare, dar niciuna nu m-a mişcat atât de tare ca 
prima. 

Scott se exprima cu multă uşurinţă şi era un bun 
povestitor. Când vorbea, deoarece nu trebuia să ţină seama 
nici de ortografie, nici de punctuație, nu făcea impresia 
unui om atât de incult cum apărea din scrierile lui, atunci 
când nu i le corectase nimeni. Abia după doi ani de când ne- 
am cunoscut a izbutit să-mi scrie corect numele; ce-i drept, 
am un nume destul de lung, şi poate că pe măsură ce trecea 


timpul îi venea tot mai greu să-l scrie, de aceea îi sunt 
foarte recunoscător că până la urmă l-a învăţat totuşi. De 
altfel a învăţat să scrie corect multe lucruri mai importante, 
şi s-a străduit să-şi facă o părere justă despre şi mai multe. 

În noaptea aceea însă, a ţinut ca eu să ştiu, să înţeleg şi să 
judec ceea ce se petrecuse la Saint Raphael, şi a reuşit să- 
mi descrie totul atât de pregnant, încât parcă vedeam în 
faţa ochilor micul hidroavion de o persoană rotindu-se 
deasupra trambulinei plutitoare, şi culoarea mării, şi forma 
pontoanelor, şi umbra lor, şi pielea bronzată a Zeldei şi a lui 
Scott, contrastând cu părul ei blond închis şi cu al lui, foarte 
deschis, şi faţa arsă de soare a tânărului îndrăgostit de 
Zelda. Nu m-am încumetat să-i pun o întrebare care mă 
frământa: dacă povestea era adevărată, dacă totul se 
petrecuse aievea, cum putuse Scott să doarmă în fiecare 
noapte în acelaşi pat cu Zelda? Dar poate tocmai de aceea 
povestea mi s-a părut cea mai tristă din câte auzisem până 
atunci, ori poate că nici măcar nu-şi mai aducea aminte de 
acele nopţi, aşa cum o uitase şi pe cea trecută. 

Ni s-au adus hainele înainte ca Scott să fi obţinut legătura 
cu Parisul, aşa că ne-am îmbrăcat şi am coborât la cină. 
Scott era cam agitat acum şi se uita cu coada ochiului la 
oameni, pus pe ceartă. Am început masa cu nişte melci 
foarte gustoşi şi cu o carafă de vin de Fleury, din care abia 
consumasem jumătate, când Scott a fost chemat la telefon. 
Cum a lipsit aproape un ceas, am mâncat până la urmă şi 
melcii lui, muind bucățele de pâine în sosul de unt cu 
usturoi şi pătrunjel; totodată am terminat şi carafa de 
Fleury. Când Scott s-a întors, i-am propus să-i mai comand o 
porţie de melci, dar a refuzat. Dorea o mâncare uşoară. Nu 
voia nici muşchi la grătar, nici ficat prăjit cu slănină, nici 
omletă. S-a hotărât până la urmă pentru pui. Şi la prânz 
mâncase friptură rece de pui foarte bună, dar cum ne 
găseam tot în aceeaşi regiune renumită pentru păsări, am 
comandat poularde de Bresse şi o sticlă de Montagny, un 
vin alb din împrejurimi, uşor şi plăcut. Scott a mâncat foarte 


puţin şi n-a băut decât un pahar de vin. Deodată, a căzut în 
nesimţire, lăsându-şi capul pe braţe. Îşi pierduse într- 
adevăr cunoştinţa, nu juca teatru, şi chiar părea că în clipa 
când îşi lăsase capul pe masă căutase să nu răstoarne şi să 
nu spargă nimic. L-am dus în cameră cu ajutorul 
chelnerului, l-am întins pe pat, l-am dezbrăcat, lăsându-l 
doar în maio şi chiloţi, i-am atârnat hainele în dulap, apoi 
am tras păturile de sub el şi l-am învelit. Am deschis 
fereastra şi când am văzut că afară era senin, n-am mai 
închis-o şi am coborât. 

Jos, în timp ce-mi terminasem masa, mă gândeam la Scott. 
Era evident că n-avea voie să bea nici un fel de alcool şi mă 
simţeam vinovat fiindcă nu avusesem destulă grijă de el. Se 
părea că orice băutură îi producea mai întâi o excitație prea 
mare şi apoi o intoxicație, de aceea m-am hotărât ca a doua 
zi să reduc băutura la minimum. Aveam de gând să 
pretextez că acum, când ne întorceam la Paris, trebuia să- 
mi impun această disciplină pentru a putea reîncepe să 
scriu. Adevărul era că singura regulă de care mă ţineam 
consta în a nu bea după cină, nici înainte de a mă apuca de 
scris, nici în timp ce scriam. Când m-am dus sus în cameră, 
am deschis larg toate ferestrele, m-am dezbrăcat şi îndată 
ce m-am culcat, am şi adormit. 

A doua zi am pornit spre Paris pe o vreme minunată şi în 
timp ce traversam la C6te d'Or, unde după ploaie totul era 
curat şi proaspăt - şi aerul şi colinele, şi ogoarele şi viile — 
Scott care arăta foarte vesel, fericit şi sănătos, îmi povestea 
pe rând subiectul tuturor cărţilor lui Michael Arlen79. După 
părerea lui, Michael Arlen era un scriitor care trebuia 
urmărit, fiindcă amândoi aveam multe de învăţat de la el. I- 
am răspuns că nu-i puteam citi cărţile. Scott a susţinut că 
nici nu era nevoie, deoarece avea să-mi povestească el 
subiectul şi să-mi descrie personajele fiecăreia, ceea ce a şi 
făcut pe larg, improvizând pentru mine un soi de teză de 
doctorat despre Michael Arlen. 


L-am întrebat dacă s-a auzit bine la telefon în timp ce 
vorbea cu Zelda şi mi-a spus că s-au înţeles destul de uşor şi 
că au avut multe de discutat. La fiecare masă n-am 
comandat decât o singură sticlă de vin, din cel mai uşor pe 
care l-am găsit, spunându-i lui Scott că-mi face un serviciu 
dacă mă opreşte să mai cer una deoarece trebuie să-mi 
impun o anumită disciplină ca să pot scrie şi să nu beau sub 
nici un motiv mai mult de jumătate de litru. S-a arătat 
foarte dispus să mă ajute şi când i se părea că dau semne 
de nervozitate văzând că singura sticlă îngăduită era pe 
sfârşite, îmi ceda o parte din raţia lui. 

După ce l-am lăsat în faţa casei sale şi am luat un taxi până 
la fabrica de cherestea, am fost nespus de bucuros să-mi 
revăd soţia şi imediat ne-am dus împreună la Closerie des 
Lilas să bem ceva. Eram fericiţi ca nişte copii care, după ce 
au stat un timp despărțiți, se bucură că sunt iarăşi 
împreună; i-am povestit şi ei cum a decurs călătoria. 

— Bine, dar nu te-ai distrat de loc şi n-ai învăţat nimic, 
Tatie? Mă întrebă ea. 

— Aş fi putut să învăţ câte ceva despre Michael Arlen, dacă 
aş fi ascultat expunerea lui Scott, ba am şi învăţat nişte 
lucruri pe care încă n-am apucat să le sortez. 

— Crezi că Scott nu-i fericit de fel? 

— Aşa se pare. 

— Bietul om! 

— În orice caz, am tras o învăţătură. 

— Şi anume? 

— Să nu călătoreşti niciodată decât cu cine ţi-e drag. 

— Nu-i aşa că-i bine? 

— Cum să nu. De aceea şi plecăm în Spania. 

— Da. Şi până la plecare n-au mai rămas nici şase 
săptămâni. Dar anul acesta nu vom lăsa pe nimeni să ne 
plictisească pe drum, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Iar de la Pamplona, ne ducem la Madrid şi 
la Valencia. 

— Mr-mr-mr, făcu ea mulţumită, ca o pisicuţă care toarce. 


— Săracul Scott! Am oftat eu. 

— Cu toţii suntem săraci, zise Hadley. Dar, în acelaşi timp, 
bogaţi şi liberi ca păsările cerului. 

— Avem un noroc grozav! 

— Trebuie să-l merităm şi să ştim să-l păstrăm. 

Am bătut amândoi în lemnul mesei de cafenea, şi îndată a 
venit chelnerul să ne întrebe ce doream. Dar ceea ce 
doream noi nu puteam obţine de la el, nici de la altcineva, 
nici bătând în lemn sau în marmura de pe masă. Însă acest 
lucru nu-l ştiam încă în seara când eram atât de fericiţi la 
cafenea. 

Peste o zi sau două de la întoarcerea noastră din călătorie, 
Scott s-a înfăţişat cu cartea sa. Avea o supracopertă 
țţipătoare şi nici azi n-am uitat ce impresie proastă mi-a 
făcut prin culorile violente, prin tot aspectul ei de prost- 
gust, aproape indecent, care s-ar fi potrivit cel mult pentru 
un roman ştiinţifico-fantastic de duzină. Scott m-a rugat să 
trec peste această primă impresie, explicându-mi că pe 
supracopertă era reprodusă o reclamă uriaşă aşezată pe 
marginea unei şosele din Long Island, care juca un rol 
important în roman. Îmi mărturisi că nici lui nu-i mai 
plăcea, deşi la început îi plăcuse. Totuşi, ca să pot citi 
cartea, a scos-o. 

Când am terminat însă de citit, am înţeles că orice ar face 
Scott şi oricum s-ar purta, n-are importanţă, că trebuie să-l 
privesc ca pe un bolnav, să caut să-l ajut cât voi putea, 
încercând să-i fiu un prieten credincios. El avea foarte mulţi 
prieteni devotați, mai mulţi decât oricine. De acum mă 
socoteam şi eu unul dintre ei, fie că aveam să-i fiu sau nu de 
folos. Dacă a izbutit să scrie o carte atât de bună ca The 
Great Gatsby, eram convins că va putea scrie una şi mai 
bună. N-o cunoşteam însă pe Zelda, aşa că nu ştiam ce 
primejdii îl păşteau. Din păcate, ne-a fost dat să aflăm 
foarte curând. 

EREŢII NU-ŞI ÎMPART PRADA. 


SCOTT FIIZGERALD ne-a poftit într-o zi să mâncăm la 
prânz cu el, cu Zelda, soţia lui, şi cu fetiţa lor, în 
apartamentul mobilat de pe rue de Tilsitt. Nu-mi amintesc 
mare lucru despre locuinţa aceea, doar că era întunecoasă, 
fără aer şi că nici un obiect de acolo nu părea să le 
aparţină, cu excepţia primelor cărţi ale lui Scott, legate în 
piele de culoare albastru-deschis, cu titlurile în aur. Apoi 
Scott ne-a mai arătat şi un registru mare, în care trecea an 
de an scrierile publicate, premiile sau onorariile primite 
pentru ele, încasările rezultate din ecranizarea lor, cât şi 
drepturile de autor care i se cuveneau din vânzarea cărţilor 
sale. Registrul era ţinut la zi, cu tot atâta grijă ca jurnalul 
de bord al unui vapor, iar Scott mi l-a prezentat, mie şi 
soţiei, cu mândria impersonală a unui custode de muzeu. 
Deşi nervos, căuta să fie o gazdă bună şi ne-a pus în faţă 
socoteala veniturilor sale, de parcă ar fi fost un tablou de 
preţ, demn de admirat, ceea ce însă nu era cazul. 

Zelda era încă mahmură, căci în ajun îşi petrecuseră 
noaptea într-un local din Montmartre, unde se şi certaseră, 
fiindcă Scott nu voia să se îmbete. Luase hotărârea să 
muncească serios, mi-a declarat, şi să se lase de băutură, 
iar Zelda îl ocăra că e un ursuz, care îi mai împiedică şi pe 
alţii să se distreze. Apoi, când el a protestat, Zelda şi-a 
retras învinuirea: „Nu. Eu n-am spus aşa ceva. Nu-i 
adevărat, Scott”. Dar mai târziu şi-a amintit, pare-se, de 
propriile ei cuvinte şi a făcut mare haz... 

În ziua aceea Zelda nu arăta bine. Minunatul ei păr blond 
închis îşi pierduse pentru un timp frumuseţea din pricina 
unui permanent nereuşit, făcut la Lyon, atunci când ploaia îi 
silise să-şi lase maşina acolo; avea cearcăne la ochi şi era 
trasă la faţă. 

În aparenţă, Zelda s-a arătat destul de prietenoasă faţă de 
mine şi de Hadley, deşi se simţea că e absentă, că în gândul 
ei stăruia cheful de la care se întorsese în zori. Şi ea, ca şi 
Scott de altfel, avea impresia că pe drumul de întoarcere de 
la Lyon ne-am amuzat grozav, şi ne invidia. 


— Dacă voi v-aţi făcut de cap împreună şi aţi petrecut de 
minune, nu ştiu de ce n-aş fi avut şi eu dreptul să mă distrez 
puţin cu nişte buni prieteni aici, la Paris, i-a spus ea lui 
Scott. 

Scott făcea totul ca să pară o gazdă desăvârşită, deşi ni s-a 
servit o masă foarte proastă, pe care doar vinul a mai reuşit 
s-o înveselească, dar nu prea mult. Fetiţa lor era blondă, 
bucălată, bine dezvoltată, avea o înfăţişare sănătoasă şi 
vorbea englezeşte cu un puternic accent de mahala din 
Londra. Scott mi-a explicat că i-a luat o guvernantă engleză 
fiindcă voia ca fiica lui, atunci când va fi mare, să se 
exprime elegant, ca o adevărată lady. 

Zelda avea ochi de erete, buze subţiri, iar manierele şi 
accentul ei vădeau neîndoielnic că se născuse într-un stat 
din sud. Pe faţa ei puteai urmări cum din când în când 
mintea ei se desprindea de la masă şi se îndrepta din nou 
către petrecerea din noaptea trecută, retrăind-o; se 
întorcea de fiecare dată cu o privire absentă, de pisică, şi cu 
un zâmbet de mulţumire care-i rotunjea o clipă buzele 
subţiri, dar dispărea imediat. Scott juca rolul de stăpân al 
casei bucuros de oaspeţi, iar Zelda zâmbea fericită, cu ochii 
şi cu toată gura, când îl vedea bând vin. Abia mai târziu am 
înţeles pe deplin ce însemna acest zâmbet. Exprima 
convingerea Zeldei că Scott nu va fi în stare să scrie. 

Zelda era geloasă pe activitatea literară a lui Scott şi când 
i-am cunoscut, această gelozie se manifesta întotdeauna în 
acelaşi fel. Scott lua hotărârea de a nu-şi mai pierde nopţile 
la chefuri, de a face zilnic gimnastică şi de a lucra regulat. 
Se apuca într-adevăr de lucru, dar de îndată ce-l simţea că 
are spor, Zelda începea să plângă că se plictiseşte de 
moarte, până când reuşea să-l ducă iar la o beţie. Apoi se 
certau, se împăcau; ca să-i treacă de mahmureală, făcea 
plimbări lungi cu maşina, după care se hotăra din nou să 
lucreze, de astă dată serios, şi se apuca de treabă cu 
tragere de inimă. Atunci toată povestea se repeta de la 
început. 


Scott o iubea pe Zelda la nebunie şi era foarte gelos. În 
timp ce ne plimbam împreună, mi-a povestit de nenumărate 
ori despre dragostea ei pentru pilotul francez din 
hidroaviaţie. Dar de atunci Zelda nu-i mai dăduse nici un 
temei de a fi gelos pe vreun bărbat. În primăvara aceea, 
însă, căuta să-i stârnească gelozia prin felul cum se purta 
cu alte femei şi de câte ori se duceau să chefuiască în 
Montmartre, Scott se temea ca nu cumva el sau ea să leşine 
la beţie. Starea de inconştienţă în care cădeau din pricina 
băuturii fusese până atunci cel mai bun mijloc de apărare al 
lor. După ce băuseră o cantitate mică de rachiu sau de 
şampanie, care n-ar fi avut nici un efect asupra unui om 
obişnuit cu băutura, adormeau brusc şi adânc, aşa cum 
dorm copiii. I-am văzut de câteva ori pierzându-şi 
cunoştinţa, de parcă n-ar fi fost beţi ci anesteziaţi, şi atunci 
îi ducea acasă şi-i culca vreun prieten sau chiar un şofer de 
taxi; iar când se trezeau erau vioi şi veseli, deoarece 
cantitatea de alcool pe care puteau s-o bea înainte de a 
leşina, era prea mică pentru a le periclita sănătatea. 

Dar treptat, acest mijloc de apărare a organismului lor şi-a 
pierdut eficacitatea. Pe atunci Zelda putea să bea mai mult 
decât Scott, aşa că era îndreptăţită teama lui ca nu cumva 
ea să-şi piardă cunoştinţa în societatea şi în localurile 
dubioase pe care le frecventa în primăvara aceea. Lui Scott 
nu-i plăceau nici oamenii, nici localurile respective, dar era 
silit să bea mai mult decât putea şi totodată să-şi păstreze 
luciditatea, ca să suporte oamenii şi localurile, iar mai 
târziu a simţit nevoia de a bea pentru a rămâne treaz, 
depăşind momentul când altă dată ar fi căzut în nesimţire. 
În cele din urmă a ajuns să nu mai lucreze decât foarte rar. 

Totuşi încerca mereu. În fiecare zi se căznea să scrie, dar 
nu izbutea. Dacă toate încercările sale dădeau greş, vinovat 
era, după părerea lui, Parisul. 

— De fapt oraşul cel mai prielnic din lume pentru un 
scriitor care vrea să scrie - şi veşnic visa să găsească 
undeva un loc unde el şi cu Zelda să poată fi fericiţi. Se 


gândea mai ales la Riviera, aşa cum era pe vremuri, când 
nu se construise atâta, la priveliştile ei minunate, la marea 
albastră, la plajele cu nisip, la pădurile întinse de pini şi la 
munţii Esterel, care coborau până la mare. Îşi amintea de 
Riviera aşa cum era atunci când el şi Zelda o văzuseră 
pentru prima oară, înainte de fi năpădită de vilegiaturişti. 

Scott mi-a povestit multe despre Riviera, stăruind ca soţia 
mea şi cu mine să venim neapărat acolo vara viitoare; mi-a 
spus că va fi o călătorie plăcută, că ne va găsi o locuinţă 
ieftină, că amândoi vom lucra serios în fiecare zi, apoi vom 
înota, vom sta întinşi pe plajă să ne bronzăm şi nu vom bea 
decât un singur aperitiv înainte de prânz şi de cină. Acolo 
Zelda va fi fericită, susţinea el. Îi plăcea foarte mult să 
înoate, sărea admirabil de pe trambulină şi va fi încântată 
să ducă o astfel de viaţă; mai mult, îl va încuraja şi pe elsă 
scrie şi totul va intra în normal. Era hotărât să se ducă chiar 
în vara aceea acolo împreună cu Zelda şi cu fetiţa lor. 

Eu încercam să-l conving să scrie povestiri cât putea mai 
bune, fără să mai recurgă la tertipuri pentru a fi pe placul 
cuiva, după cum el însuşi îmi explicase că procedează. 

— Acum, după ce ai scris un roman atât de bun, nu-ţi mai 
este îngăduit să faci literatură de duzină, l-am sfătuit. 

— Din păcate, romanul nu se vinde, mi-a răspuns. Sunt 
deci nevoit să scriu povestiri care să placă, dacă vreau să 
câştig un ban. 

— Ca o povestire să fie într-adevăr izbutită, scri-o cât poţi 
mai bine şi mai simplu. 

— Am să încerc. 

De fapt era de mirare că Scott, spre norocul lui, reuşea 
totuşi să mai scrie câte ceva, de bine, de rău, ducând o 
asemenea viaţă. Zelda pretindea că nu încuraja pe cei care 
îi făceau curte şi că nu se sinchisea de ei. Îi tolera numai ca 
să se distreze şi să-l facă pe Scott gelos, obligându-l astfel s- 
o însoţească prin localuri. Asta îl împiedica să scrie şi de 
nimic nu era atât de geloasă Zelda ca de munca lui. 


În perioada de la sfârşitul primăverii şi în prima parte a 
verii, Scott s-a căznit să lucreze, dar nu reuşea decât pe 
apucate. De câte ori ne întâlneam, se arăta vesel, deşi 
uneori de o veselie forţată, dar era spiritual şi mă simţeam 
bine în tovărăşia lui. Când trecea prin momente foarte 
grele, îl lăsam să vorbească despre necazurile lui, îl 
ascultam şi apoi încercam să-l conving că dacă se va strădui 
cu adevărat, va izbuti să scrie cărţi pe măsura talentului 
său şi că nimic nu este ireparabil în afară de moarte. Atunci 
începea să râdă de sine însuşi şi mă gândeam că atâta timp 
cât poate să facă haz de necaz e în afară de orice pericol. În 
ciuda greutăților, a reuşit să scrie pe atunci o povestire 
bună: The Rich Boy80; eu însă eram sigur că e în stare să 
scrie şi mai bine, după cum a şi dovedit mai târziu. 

Am petrecut vara în Spania, unde am început să scriu 
prima versiune a unui roman, pe care am terminat-o după 
ce m-am întors la Paris. Scott şi Zelda au fost în timpul 
acesta la Cap d'Antibes, iar în toamnă, când ne-am revăzut 
la Paris, l-am găsit foarte schimbat. Nici vorbă să se fi lăsat 
de băutură pe Riviera, dimpotrivă, acum era la fel de beat 
ziua şi noaptea. Nu mai respecta nici măcar munca altora şi 
când era beat, se înfiinţa la orice oră din zi şi din noapte la 
noi, în rue Notre-Dame-des-Champs 113. Devenise foarte 
mojic faţă de inferiori, sau faţă de cei pe care îi socotea 
inferiori. 

O dată a intrat în curtea fabricii de cherestea cu fetiţa lui - 
în zilele când guvernanta engleză era liberă, se ocupa Scott 
de copil - care, în capul scării i-a spus că vrea să meargă la 
toaletă. Scott a început s-o descheie, când proprietarul 
casei, care locuia cu un etaj mai jos decât noi şi se întorcea 
tocmai acasă, i-a spus: 

— Monsieur, aveţi un cabinet de toilette chiar în faţa 
dumneavoastră, în stânga scării. 

— Aşa? Dacă nu-ţi vezi de treabă am să te vâr cu capul în 
closet. 


Era foarte greu să te înţelegi cu el în toamna aceea, deşi 
când nu era beat lucra la un roman. Rareori îl vedeam 
treaz, şi atunci era totdeauna amabil, spiritual ca înainte, 
uneori făcea chiar glume pe socoteala sa, ca altădată. Dar 
când era beat, venea de obicei la mine şi mă împiedica să 
lucrez, ceea ce la beţie îi dădea o satisfacţie aproape tot 
atât de mare ca şi Zeldei când îl împiedica pe el să scrie. 
Această situaţie a continuat ani de zile, dar tot în acei ani n- 
am avut nici un prieten mai devotat decât Scott, bineînţeles 
când nu era ameţit. 

În toamna aceea a anului 1925, era foarte supărat fiindcă 
nu voiam să-i arăt prima versiune a romanului The Sun Also 
Rises81. I-am explicat că textul nu era concludent înainte 
de a-l fi revizuit şi a-l fi scris din nou, iar până atunci nu 
voiam nici să-l arăt, nici să-l discut cu nimeni. De altfel 
aveam intenţia să plec cu Hadley la Schruns, în munţii 
Vorrlberg din Austria, îndată ce va cădea acolo prima 
zăpadă. 

La Schruns, am scris din nou prima jumătate a romanului, 
operaţie care a durat, pare-mi-se, până în ianuarie. Am dus 
manuscrisul la New York şi l-am arătat lui Max Perkins de la 
editura Scribner, apoi m-am întors la Schruns, unde am 
terminat de scris romanul în forma lui definitivă. Scott nu |- 
a obţinut de la mine înainte de a-l fi scris din nou, de a-l fi 
scurtat şi expediat în această formă editurii Scribner la 
sfârşitul lunii aprilie. Îmi amintesc de câte ori am glumit cu 
el pe această temă, cât se arăta de preocupat şi dornic să 
mă ajute, ca întotdeauna când un lucru era terminat. Dar în 
timp ce revizuiam cartea, n-aveam nevoie de ajutorul lui. 

Pe când ne aflam în munţii Vorarlberg şi terminam de 
revăzut romanul, Scott a părăsit Parisul, plecând cu soţia şi 
copilul într-o staţiune balneară din Basses-Pyren6es. Zelda 
suferea de tulburările intestinale pe care le provoacă de 
obicei abuzul de şampanie, şi diagnosticate pe atunci drept 
colită. Scott, care se lăsase de băutură şi începuse să 
lucreze, stăruia să venim şi noi la Juan-les-Pins în iunie. 


Făgăduia să ne găsească o vilă cu chirie mică, să nu mai 
bea, aşa că de astă dată o să ne înţelegem iar de minune, ca 
pe vremuri; aveam să înotăm, să fim cu toţii sănătoşi, 
bronzaţi şi aveam să ne mulţumim cu câte un singur 
aperitiv înainte de prânz şi de cină. Zelda îşi revenise, 
amândoi se simțeau admirabil şi Scott era foarte satisfăcut 
de felul cum progresa romanul său. Deoarece The Great 
Gatsby fusese adaptat pentru scenă, bucurându-se de 
succes, scăpase de griji şi avea acum bani destui. Zelda era 
mai sănătoasă ca niciodată, şi totul avea să reintre pe un 
făgaş normal. 

În luna mai plecasem singur la Madrid ca să lucrez, iar la 
întoarcere am călătorit cu clasa a treia de la Bayonne la 
Juan-les-Pins, unde am sosit grozav de flămând, fiindcă îmi 
cheltuisem prosteşte ultimii bani şi nu mai mâncasem nimic 
din momentul când trecusem graniţa dintre Spania şi 
Franţa, la Hendaye. Vila închiriată pentru noi era foarte 
drăguță, iar Scott locuia într-o casă splendidă din 
apropiere; m-am simţit tare fericit să-mi revăd soţia - care 
întreținea vila într-o ordine desăvârşită - şi prietenii, iar 
unicul aperitiv înainte de masă fiind într-adevăr bun, am 
mai băut câteva. În seara aceea am luat parte la o mică 
petrecere organizată la Casino în cinstea noastră, de către 
un grup restrâns de prieteni. N-au participat decât soţii 
Mac Leish, Murphy, familia Fitzgerald şi noi, care apucasem 
să ne şi instalăm în vila noastră. Nimeni n-a băut nici o 
băutură mai tare, doar şampanie; am fost cu toţii foarte 
veseli şi mi-am zis că nici nu-ţi poţi imagina un loc mai 
plăcut pentru un scriitor. Îţi oferea tot ce-ţi trebuie ca să 
scrii, afară de singurătate. 

Zelda devenise de o frumuseţe neobişnuită - pielea ei 
bronzată căpătase un ton auriu, în armonie cu minunatul ei 
păr, tot auriu, dar mai închis - şi era foarte prietenoasă. 
Ochii ei de erete erau limpezi şi privirea calmă. Am avut 
impresia că situaţia s-a îmbunătăţit şi că totul e pe cale dea 


reintra în normal, când deodată Zelda s-a aplecat spre mine 
şi mi-a spus marele ei secret: 

— Ernest, nu crezi că Al. Jolson e mai mare decât Isus? 

Pe atunci nimeni nu dăduse atenţie acestui lucru. Era 
numai secretul Zeldei, pe care mi l-a împărtăşit, ca un erete 
care şi-ar împărţi prada cu un om. Dar ereţii nu-şi împart 
prada cu nimeni. Scott n-a mai scris nimic valabil până când 
n-a înţeles că Zelda era dementă. 

O CHESTIUNE DE CONFORMAŢIE. 

MULI mai târziu, după ce Zelda suferise prima ei 
depresiune nervoasă, cum se spunea pe atunci, s-a 
întâmplat să fim în acelaşi timp la Paris şi Scott m-a invitat 
să iau prânzul cu el Ia restaurantul Michaud, de la 
întretăierea dintre rue Jacob şi rue des Saints Peres. 
Spunea că vrea să-mi pună o întrebare foarte importantă, 
care îl preocupă mai mult decât orice pe lume şi că aşteaptă 
de la mine un răspuns absolut sincer. L-am încredinţat că 
am să fac tot ce-mi stă în putinţă. De câte ori îmi cerea să-i 
răspund absolut sincer la o întrebare. 

— Ceea ce nu este de fel uşor - şi eu căutam să mă 
conformez, răspunsul îl supăra fără greş, adesea nu pe loc, 
ci mai târziu, uneori abia după ce îl rumegase multă vreme. 
Cuvintele mele i se păreau nimicitoare şi ca să scape de 
obsesia lor, ar fi fost gata uneori să mă nimicească şi pe 
mine. 

În timpul mesei a băut vin, fără vreun efect simţitor însă, 
deoarece nu luase nici un aperitiv înainte. Am vorbit despre 
munca noastră, despre cunoştinţe comune, mi-a cerut veşti 
despre oameni pe care niciunul nici altul nu-i mai văzusem 
de mult. Ştiam că tocmai lucra la o carte serioasă, care îi 
dădea mult de furcă deoarece ridica probleme dificile, dar 
îmi dădeam seama că nu despre asta voia să discute cu 
mine. Aşteptam să atace în sfârşit subiectul în legătură cu 
care ţinea să-i spun întregul adevăr, dar s-a abținut până ce 
am terminat masa, de parcă am fi fost la un dejun de 
afaceri. 


Cum am ajuns în cele din urmă la tartele cu cireşe şi la 
ultima carafă de vin, mi-a spus: 

— Ştii desigur că în afară de Zelda nu m-am culcat 
niciodată cu nimeni. 

— Nu ştiam. 

— Credeam că ţi-am povestit. 

— Nu. Mi-ai povestit multe, dar asta nu. 

— Tocmai în legătură cu asta voiam să te întreb ceva. 

— Bine. Te ascult. 

— Zelda susţine că nu voi izbuti niciodată să fac o femeie 
fericită din pricina conformaţiei mele şi că de aici i se trage 
depresiunea nervoasă. Zice că n-aş fi bine proporţionat. De 
când mi-a spus asta, nu mai am linişte şi trebuie să ştiu 
care-i adevărul. 

— Eşti perfect normal. Fii pe pace. N-ai nici un cusur. E 
numai o eroare de perspectivă, fiindcă te priveşti de sus în 
jos. Du-te la Louvre, uită-te la statui şi apoi, când ajungi 
acasă, priveşte-te în oglindă din profil. 

— Te pomeneşti că nici statuile nu sunt bine 
proporţionate? 

— Ba sunt, şi încă foarte bine. Mulţi oameni ar fi încântați 
să semene cu ele. 

— Atunci de ce-o fi spus-o? 

— Ca să te zăpăcească. Asta-i cel mai vechi procedeu din 
lume pentru a scoate un bărbat din minţi. Mi-ai cerut să-ţi 
spun adevărul, Scott, şi ţi-aş mai putea spune încă multe, 
dar ăsta-i singurul adevăr care te interesează deocamdată. 
N-ai decât să te duci şi la un medic să ţi-l confirme. 

— Nu mă duc. Voiam să aflu adevărul de la tine. 

— Acum mă crezi? 

— Nu ştiu, se codi el. 

— Atunci hai cu mine la Louvre! E la doi paşi: cum am 
ajuns la capătul străzii, trecem podul peste Sena şi am 
ajuns. 

Ne-am dus la Louvre şi după ce a privit statuile, Scott tot 
mai avea oarecari îndoieli cu privire la persoana sa. 


— De fapt ar fi şi greu să te conving pe loc, deoarece e 
vorba de anumite proporţii şi de unghiul din care priveşti 
lucrurile. 

I-am dat şi câteva sfaturi, care socoteam că i-ar putea fi de 
folos. 

— Cunosc o fată care a fost foarte drăguță cu mine, îmi 
mărturisi. Dar după cele ce mi-a spus Zelda... 

— Scoate-ţi din cap ce ţi-a spus Zelda, l-am sfătuit. Zelda e 
nebună. Eşti absolut normal. Trebuie deci să-ţi recapeţi 
încrederea în tine şi să-i dai fetei ceea ce aşteaptă. Zelda nu 
urmăreşte decât să te nenorocească. 

— Se vede că n-o cunoşti pe Zelda. 

— Bine, am zis. Să nu mai vorbim despre asta. Nu uita, 
însă, că ai venit la masă ca să-mi pui o întrebare şi eu am 
căutat să-ţi răspund cinstit. 

Totuşi mai avea îndoieli. 

— Ce-ar fi să ne uităm şi la câteva tablouri? I-am propus. 
Spune drept: afară de Mona Lisa, ai mai văzut ceva aici? 

— Nu-mi arde mie de tablouri acum, mi-a răspuns. Şi apoi, 
mi-am dat întâlnire cu nişte cunoscuţi la barul de la Ritz. 

Peste foarte mulţi ani, fiind la barul de la Ritz, câtva timp 
după sfârşitul celui de al doilea război mondial, Georges, 
care pe vremea când Scott trăia la Paris era chasseur82 şi 
acum devenise barman-şef, m-a întrebat: 

— Papa, cine era acel Monsieur Fitzgerald de care mă 
întreabă toată lumea? 

— Cum, nu l-ai cunoscut? 

— Nu. Îmi aduc aminte de toţi câţi veneau pe atunci aici. 
Dar acum fiecare vrea să ştie numai despre el. 

— Şi ce le povesteşti? 

— 'Tot ceea ce ar dori să audă. Iot ce le-ar putea face 
plăcere. Dar tare aş vrea să ştiu şi eu cine a fost? 

— Un scriitor american destul de cunoscut îndată după 
1920 şi mai târziu, care a trăit câtva timp în străinătate, la 
Paris şi prin alte părţi. 


— De ce oare nu-mi aduc aminte de el? A fost un scriitor 
bun? 

— A scris două romane admirabile şi unul neterminat, care 
după spusele celor mai buni cunoscători ai operei sale, ar fi 
putut să fie la fel de valoros. A mai scris şi câteva nuvele 
foarte frumoase. 

— Venea des pe aici? 

— Cred că da. 

— Bine, dar dumneata nu veneai des la noi prin 1920. 
Ştiam că erai sărac şi locuiai în alt cartier. 

— Când aveam bani, mă duceam la Crillon. 

— Ştiu şi asta. Îmi aduc aminte foarte bine când te-am 
văzut prima oară. 

— Şieu. 

— Ciudat e că nu-mi amintesc de loc de el, se mira 
Georges. 

— "Toţi cunoscuţii noştri de atunci au murit. 

— N-are a face, doar nu uiţi un om când moare, dovadă că 
toată lumea mă întreabă şi astăzi de el. Trebuie să-mi 
povesteşti câte ceva despre el pentru memoriile mele. 

— Negreşii. 

— Îmi aduc aminte cum ai sosit aici într-o noapte cu 
Baronul von Blixen - în ce an a fost? Georges zâmbi cu tâlc. 

— Şi ela murit. 

— Ştiu. Dar pe el nu-l poţi uita. Înţelegi ce vreau să spun? 
— Prima lui soţie scria extraordinar de frumos, i-am spus. 
Cartea ei este poate cea mai bună din câte am citit vreodată 
despre Africa, cu excepţia lucrării lui Sir Samuel Baker Nile 
Tributaries of Abyssinia83. Să consemnezi şi asta în 
memoriile dumitale de vreme ce acum te preocupă 

scriitorii. 

— Bine, zise Georges. Baronul n-a fost un om pe care să-l 
uiţi. Dar care e titlul cărţii? 

— Out of Africa84, l-am lămurit. Blickie vorbea 
întotdeauna cu mândrie despre scrierile primei lui soţii. Ne- 


am cunoscut însă cu mult mai înainte ca ea să fi scris 
această carte. 

— Nu vrei să-mi povesteşti ceva şi despre Monsieur 
Fitzgerald de care mă întreabă toată lumea? 

— Pe atunci în locul dumitale era Frank. 

— Da. Dar eu eram chasseur aici. Ştii desigur ce înseamnă 
un chasseur. 

— Am de gând să pun câteva amintiri în legătură cu 
Fitzgerald într-o carte pe care vreau s-o scriu despre primii 
mei ani petrecuţi la Paris. Mi-am jurat s-o scriu. 

— Bună idee! Aprobă Georges. 

— Am să-l descriu exact aşa cum mi s-a întipărit în minte la 
prima noastră întâlnire. 

— Îmi pare bine, zise Georges. Poate că atunci am să-mi 
aduc şi eu aminte de el, de vreme ce venea pe aici. La urma 
urmei, oamenii nu se uită de tot. 

— Dar turiştii? 

— Nu mă refeream la ei. Parcă spuneai că el venea foarte 
des la barul nostru? 

— În orice caz ţinea să vină foarte des. 

— Dacă ai să scrii tot ce-ţi aminteşti despre el, cum venea 
adesea pe aici, nu se poate să nu-mi amintesc şi eu. 

— O să vedem, am zis. 

PARISUL N-ARE MARGINI. 

CÂND în loc de doi am ajuns să fim trei, frigul şi vremea 
rea ne-au silit până la urmă să părăsim iarna Parisul. Cât 
am fost singuri, n-am avut nici un fel de probleme din 
momentul când ne-am deprins cu greutăţile iernii. Eu mă 
puteam duce oricând să scriu la cafenea şi să lucrez o 
dimineaţă întreagă consumând doar un cafe-creme căci, 
după ce chelnerii făceau curăţenie şi măturau, localul se 
încălzea treptat. Soţia mea putea să exerseze la pian într-o 
încăpere neîncălzită dacă îşi punea pe ea destule pulovere 
ca să nu răcească în timp ce cânta, iar apoi să vină acasă şi 
să-l îngrijească pe Bumby. Nu se cădea, fireşte, să duci un 
sugar iarna la cafenea, chiar unul care niciodată nu 


plângea, nici nu se plictisea şi urmărea cu interes tot ce se 
petrecea în jurul lui. Cum pe atunci încă nu se puteau 
angaja îngrijitoare care să stea câteva ore cu copiii când 
părinţii pleacă de acasă, Bumby era foarte fericit când 
rămânea în pătuţul lui cu plasă, în tovărăşia prietenei sale 
F. Pussy, o pisică mare şi drăgăstoasă. Unii susțineau că e 
primejdios să laşi copilul cu o pisică. Cei mai inculţi şi mai 
plini de prejudecăţi pretindeau că pisica soarbe răsuflarea 
copilului şi-l ucide. Alţii spuneau că pisica se culcă peste 
copil, înăbuşindu-l sub greutatea ei. F. Pussy se culca însă 
lângă Bumby în pătuţul cu plasă înaltă, stătea cu ochii ei 
mari, gălbui, aţintiţi asupra uşii şi nu lăsa pe nimeni să se 
apropie de el când noi nu eram acasă iar Marie, la femme 
de menage85, trebuia să plece şi ea. F. Pussy era cea mai 
bună dădacă, de alta nici nu mai aveam nevoie. 

Dar când eşti sărac - şi noi eram într-adevăr săraci la 
întoarcerea din Canada, când m-am lăsat cu totul de 
ziaristică şi nu izbuteam să plasez nici măcar o nuvelă - 
iarna la Paris o duci foarte greu, mai ales dacă ai şi un copil. 
La trei luni, Mister Bumby traversase, în ianuarie, Atlanticul 
de nord pe un mic vas al societăţii de navigaţie Cunard, 
care făcea ruta New York-Halifax în douăsprezece zile. În 
timpul călătoriei n-a plâns nici o singură dată, iar pe 
furtună râdea fericit fiindcă ridicam în jurul lui o baricadă 
de perne, ca să nu cadă din pat. Iotuşi n-ar fi rezistat la 
frigul pe care îl înduram noi la Paris. 

De aceea am plecat cu toţii la Schruns, în munţii 
Vorarlberg din Austria. După ce străbăteai Elveţia, ajungeai 
la graniţa austriacă, la Feldkirch. Apoi trenul trecea prin 
Lichtenstein până la graniţa Bludenz, de unde pornea o 
linie ferată secundară, ce şerpuia de-a lungul unui râu de 
munte cu păstrăvi şi bolovani, pe o vale mărginită de păduri 
şi ferme, până la Schruns, un târg însorit, cu fabrici de 
cherestea, prăvălii, hanuri şi cu un hotel deschis tot anul, 
Zur laube86, unde trăgeam şi noi. 


Hotelul Taube avea camere spaţioase, confortabile, cu 
sobe uriaşe, ferestre largi, paturi mari cu pături bune şi 
pilote de puf. La masă se serveau mâncăruri simple şi foarte 
gustoase, iar în sufrageria şi barul cu pereţii îmbrăcaţi în 
lemn era cald şi plăcut. Valea, largă şi deschisă, era foarte 
însorită. Pensiunea completă pentru toţi trei costa cam doi 
dolari pe zi, şi cum şilingul austriac era în scădere din 
pricina inflaţiei, plăteam din ce în ce mai puţin pentru 
cameră şi mâncare. Nu era o inflaţie de proporţiile celei din 
Germania, care adusese după sine mizerie şi disperare. 
Cursul şilingului era când în urcare, când în scădere, doar 
că perioadele de scădere durau mai mult. 

La Schruns nu existau nici lifturi speciale pentru schiori, 
nici funiculare, numai pârtiile stânjenarilor şi ale păstorilor 
duceau din diferitele văi până în creierul munţilor. Urcai pe 
jos cu schiurile în spinare şi când ajungeai mai sus, unde 
zăpada era atât de adâncă încât te înfundai în ea, continuai 
urcuşul pe schiurile înfăşurate în piei de foca. În punctele 
mai înalte ale văilor de munte se aflau cabane mari ale 
clubului Alpin, construite în vederea ascensiunilor de vară, 
cabane unde puteai înnopta, lăsând la plecare banii pentru 
lemnele arse în sobă. În unele dintre ele trebuia să-ţi 
procuri singur lemne, iar dacă aveai de gând să faci o 
excursie de mai multe zile şi să urci spre ghețari, angajai un 
localnic care să-ţi ducă alimentele şi lemnele şi îţi alegeai 
un popas de bază într-una din cabanele situate la mari 
înălţimi. Cele mai vestite dintre ele erau Lindauer Hutte, 
Madlener Haus şi Wiesbadener Hutte. 

În spatele hotelului Taube se afla un fel de pistă de 
antrenament, care trecea prin livezi şi ogoare, iar dincolo 
de Tschagguns mai era încă o pantă bună, de cealaltă parte 
a văii, unde se găsea un han încântător, având pe pereţii 
cârciumii o splendidă colecţie de coarne de ţapi de munte. 
După Tschagguns, un sat de stânjenari aşezat la capătul cel 
mai îndepărtat al văii, porneau în sus nişte pante minunate 
pentru schi, care duceau până pe creastă, de unde puteai 


trece peste masivul Silvretta, ajungând în apropiere de 
Klosters. 

Aerul de la Schruns îi pria grozav lui Bumby; îl dădusem în 
grija unei frumoase fete brune, care îl plimba cu săniuţa în 
soare şi vedea de el, în timp ce Hadley şi cu mine exploram 
toată această regiune necunoscută nouă şi toate satele din 
împrejurimi. Localnicii se arătau foarte prietenoşi faţă de 
noi. De pildă, Herr Walther Lent, unul dintre primii adepţi 
ai schiului la mare altitudine - care pe vremuri avusese 
împreună cu Hanner Scheide, celebrul schior din Arlberg, o 
fabrică de unsori pentru schiuri de folosit la urcuş şi pe 
orice fel de zăpadă - se pregătea să deschidă un curs de 
schi în Alpi, la care ne-am înscris amândoi. Walther Lent 
avea metoda lui: după o perioadă cât mai scurtă de iniţiere 
pe pistele de antrenament, pornea cu elevii săi în excursii 
lungi pe munţii cei mai înalţi. Pe atunci schiul se practica 
într-un fel cu totul diferit faţă de astăzi; fractura coloanei 
vertebrale nu devenise încă un accident banal, şi nimeni nu- 
şi putea îngădui să-şi rupă un picior. Nu existau încă nici 
măcar patrule de prim-ajutor pentru schiori. Orice pantă pe 
care o coborai, trebuia s-o urci mai întâi, ceea ce îţi întărea 
îndeajuns muşchii picioarelor ca să te poţi bizui pe ei la 
coborâş. 

Walther Lent socotea că pentru un schior nu există plăcere 
mai mare decât să urce până sus, în creierul munţilor, unde 
nu vezi ţipenie de om, nici urme pe zăpadă, şi să străbată 
Alpii, poposind când într-o cabană a clubului Alpin, când în 
alta, trecând peste creste şi ghețari. El era de părere că 
schiurile nu trebuiau fixate prea tare, pentru ca atunci când 
cazi să-ţi poţi desprinde uşor piciorul din ele, ca să nu ţi-l 
frângi. Dar ceea ce îi plăcea lui Walther mai mult decât 
orice era să alunece liber cu schiurile peste ghețari, fără să 
fie legat cu frânghii; dar pentru asta trebuia să aştepte 
primăvara, când în crăpături se aduna un strat de zăpadă 
destul de gros ca să le astupe. 


Şi Hadley şi eu îndrăgisem schiul de la primele încercări 
pe care le făcusem împreună în Elveţia şi apoi la Cortina 
d'Ampezzo, în Dolomiţi, cu puţin înainte de a se naşte 
Bumby; medicul de la Milano îi dăduse voie să practice în 
continuare acest sport, numai cu condiţia ca eu să am grijă 
să nu cadă. Pentru aceasta se cerea o alegere foarte atentă 
a povârnişului, a pârtiei şi o siguranţă absolută a mişcărilor; 
dar Hadley avea picioare frumoase, uimitor de puternice şi 
era atât de stăpână pe schiuri, încât n-a căzut nici o singură 
dată. Ştiam amândoi să recunoaştem consistenţa zăpezii şi 
fiecare dintre noi era în stare să coboare o pantă acoperită 
cu un strat gros de zăpadă moale şi pufoasă. 

Eram încântați de Vorarlberg, ca şi de Schruns de altfel. 
Plecam acolo pe la sfârşitul lui noiembrie şi rămâneam până 
aproape de Paşte. Tot timpul schiam, deşi Schruns nu era 
aşezat la o altitudine destul de mare pentru o staţiune de 
sporturi de iarnă, afară de anii când ningea mult. Pentru noi 
însă era o distracţie să ne căţărăm pe munte şi pe atunci 
nimeni nu s-ar fi plâns de aşa ceva. La urcuş îţi stabileai un 
ritm cu mult sub posibilităţile tale, aşa că înaintai uşor, 
inima îţi bătea regulat şi erai mândru de greutatea 
rucsacului din spinare. În drum către Madlener Haus, 
trebuia să te caţări la un moment dat pe o pantă foarte 
abruptă şi dificilă. A doua oară însă o urcai mai uşor şi până 
la urmă ajungeai sus fără să oboseşti, cărând în spate o 
greutate de două ori mai mare decât prima dată. 

Eram veşnic flămânzi şi fiecare masă constituia un 
eveniment. Beam bere blondă sau neagră, vinuri noi şi, 
rareori, vinuri de un an. Cele mai bune erau vinurile albe. 
Consumam şi alte băuturi: Kirsch, care se producea pe 
valea aceea şi Enzian Schnapps, distilat din genţiană 
culeasă din munţi. Uneori ni se servea la cină friptură de 
iepure, înăbuşită, cu un sos grozav de vin roşu, alteori vânat 
cu sos de castane. La aceste mâncări comandam vin roşu, 
care costa mai scump decât cel alb, deşi nu trecea de 
douăzeci de cenți litrul. Un vin roşu obişnuit era mult mai 


ieftin şi când ne duceam la Madlener Haus luam de obicei 
câte un butoiaş cu noi. 

Ne aprovizionasem pe toată iarna cu un stoc de cărţi 
împrumutate de la Sylvia Beach, iar din când în când jucam 
popice cu localnicii, pe aleea care ducea în grădina de vară 
a hotelului. O dată sau de două ori pe săptămână se juca 
pocher în sufrageria hotelului, cu obloanele închise şi cu 
uşa încuiată, deoarece jocurile de noroc erau interzise în 
Austria pe vremea aceea. Partenerii mei erau Herr Nels, 
proprietarul hotelului, Herr Lent, profesorul de schi, un 
bancher din orăşel, procurorul tribunalului şi căpitanul de 
jandarmi. Jucam tare şi cu toţii eram jucători buni şi 
chibzuiţi, numai Herr Lent se avânta prea mult, deoarece 
cursul de schi nu-i aducea aproape nici un câştig. De fiecare 
dată când îi auzea pe cei doi jandarmi, care patrulau prin 
orăşel, oprindu-se în faţa uşii noastre, căpitanul lor ne făcea 
semn ducând un deget la ureche, iar noi tăceam chitic până 
se îndepărtau. 

Cum se lumina de ziuă, femeia de serviciu intra în camera 
noastră care se răcea foarte tare peste noapte, închidea 
ferestrele şi aprindea focul în soba uriaşă de faianţă. După 
ce camera se încălzea, ne aducea micul dejun: pâine 
proaspătă sau prăjită, dulceţuri delicioase din diferite 
fructe, ceşti mari de cafea şi dacă doream, ouă proaspete şi 
şuncă excelentă. Pe jos, lângă patul nostru, dormea 
Schnautz, un câine căruia îi plăcea grozav să se ţină după 
noi când plecam cu schiurile pe munte, iar când coboram la 
vale, ni se urca în spinare sau pe umeri. Era foarte bun 
prieten şi cu Mister Bumby, pe care îl însoțea când dădaca îl 
ducea la plimbare cu săniuţa. 

La Schruns se putea lucra minunat. Spun acest lucru 
fiindcă în iarna 1925-1926 am izbutit să duc la capăt cea 
mai grea muncă de redactare din viaţa mea, când a trebuit 
să reiau şi să încheg într-un roman prima variantă a cărţii 
The Sun Also Rises scrisă pe nerăsuflate doar în şase 


săptămâni. Nu-mi aduc aminte care dintre povestiri le-am 
scris acolo. Totuşi ştiu că au fost câteva bune. 

Îmi aduc însă bine aminte de zăpada de pe drumul de ţară, 
care scârţâia sub paşii noştri când ne întorceam acasă 
seara, pe ger, cu schiurile şi beţele pe umeri, călăuzindu-ne 
după lumini înainte de a zări casele şi când fiecare om pe 
care îl întâlneam ne saluta, spunându-ne „Griiss Gott”87. În 
Weinstube88 şedeau întotdeauna ţărani încălţaţi în cizme 
cu ţinte şi îmbrăcaţi cu haine de munte; aerul era îmbâcsit 
de fum de tutun, iar podeaua de scânduri scrijelită de ţinte. 
Mulţi dintre tineri făcuseră armata la regimentele austriece 
de vânători de munte din Alpi, iar unul dintre ei, Hans, 
muncitor la o fabrică de cherestea, era un vânător vestit şi 
ne împrietenisem, fiindcă amândoi luptasem în aceeaşi 
regiune muntoasă din Italia. Beam adesea împreună şi 
cântam cu toţii în cor cântece populare din partea locului. 

Îmi mai aduc aminte şi de pârtiile ce urcau printre livezile 
şi ogoarele ţăranilor care locuiau pe coastă, deasupra 
satului, de casele lor bine încălzite, cu sobe mari, şi stive 
uriaşe de lemne în curte, acoperite de zăpadă. În bucătărie, 
femeile scărmănau şi torceau lâna cenuşie sau neagră. 
Furca de tors cu roată era acționată de o pedală, iar lâna se 
folosea nevopsită, aşa cum fusese tunsă de pe oi, păstrându- 
i-se culoarea şi grăsimea naturală. De aceea căciulile, 
puloverele şi şalurile lungi, împletite de Hadley, nu se 
umezeau niciodată de zăpadă. 

Odată, de Crăciun, s-a jucat o piesă de Hans Sachs, pusă în 
scenă de directorul şcolii. Spectacolul a fost bun şi am scris 
despre el o cronică pentru un ziar din regiune, pe care mi-a 
tradus-o proprietarul hotelului. În alt an, un ofiţer german 
de marină în retragere, ras în cap şi cu cicatrici pe obraz, a 
venit să ţină o conferinţă despre bătălia din lutlanda89. 
Nişte diapozitive înfăţişau mişcările celor două flote militare 
şi ca să dovedească laşitatea lui Jellicoe90, fostul ofiţer 
german tot arăta ceva pe ecran cu un tac de biliard şi 
câteodată se înfuria atât de tare, încât i se sugruma vocea. 


Directorul se temea ca nu cumva să străpungă ecranul cu 
tacul de biliard. Cum fostul ofiţer de marină nu şi-a revenit 
în fire nici după conferinţă, toată lumea din Weinstube se 
simţea stingherită. Numai procurorul şi bancherul au băut 
cu ella o masă izolată. Herr Lent, care era Reinlânder9l1, 
refuzase să asiste la conferinţă. Se aflau acolo şi doi vienezi, 
soţ şi soţie, care veniseră să facă schi, dar cum nu se 
încumetau să se caţăre pe munţi, se pregăteau să plece la 
Zurs, unde, după câte am auzit, au fost ucişi de o avalanşă. 
Soţul declară că acel conferenţiar făcea parte din tagma 
porcilor care au dus Germania la pierzanie şi care, peste 
douăzeci de ani, vor face acelaşi lucru. Soţia îi spuse pe 
franţuzeşte să-şi ţină gura, fiindcă într-un astfel de târg 
pierdut nu se ştie niciodată ce ţi se poate întâmpla. 

În anul acela foarte mulţi oameni au fost ucişi de avalanşe. 
Prima catastrofă mai mare s-a produs dincolo de munţii la 
poalele cărora ne aflam, şi anume la Lech în Arlberg. Un 
grup de germani îl anunţaseră pe Herr Lent că urmau să 
vină în concediul de Crăciun, pentru a face schi cu el. 
Începuse să ningă târziu în iarna aceea şi coastele 
dealurilor şi ale munţilor, până atunci scăldate în soare, 
încă nu se răciseră când s-a pornit prima ninsoare 
puternică. Zăpada era adâncă, afânată, şi încă nu se 
aşezase. Condiţii mai primejdioase pentru schiori nici nu se 
puteau închipui, de aceea Herr Lent le telegrafie la Berlin 
să nu vină. Dar ei voiau să profite de zilele lor de concediu 
şi cum nu ştiau ce înseamnă avalanşele, nu se temeau de 
ele. Sosiră aşadar la Lech, însă Herr Lent refuză să-i 
însoţească. Unul dintre ei îi spuse că este un laş şi cu toţii 
hotărâră să schieze fără ajutorul lui. În cele din urmă, Lent 
îi călăuzi până la panta cea mai puţin primejdioasă pe care 
putu s-o găsească şi cobori primul pe ea, dar în momentul 
când ceilalţi porniră pe urmele lui, toată zăpada de pe 
coastă se prăvăli peste ei, acoperindu-i ca un val uriaş. 
Cursurile de schi alpin nu se dovediseră prea bănoase nici 
înainte, dar după acest accident, am rămas aproape singurii 


elevi ai lui Lent. Am început atunci să ne iniţiem în tainele 
avalanşelor, să studiem de câte tipuri sunt, cum să le eviţi şi 
cum să te comporţi în cazul că te surprinde una. Aproape 
tot ce-am scris în anul acela a fost realizat în perioada 
avalanşelor. 

Cea mai îngrozitoare amintire pe care mi-a lăsat-o iarna 
aceea, când avalanşele au provocat atâtea nenorociri, este 
imaginea unui cadavru dezgropat din nămeţi. În timpul 
căderii, omul se ghemuise cu capul rezemat pe amândouă 
braţele, căutând să păstreze un spaţiu liber ca să poată 
respira sub zăpadă, după cum învăţasem şi noi că trebuie 
procedat în astfel de cazuri. Fusese o avalanşă enormă, aşa 
că a durat mult până să se dezgroape toate victimele, iar 
ultimul cadavru scos de sub nămeţi a fost al acelui om. 
Murise de curând şi avea beregata roasă până la os de i se 
vedeau tendoanele şi vertebrele. Îşi tot răsucise, desigur, 
capul dintr-o parte în alta, căznindu-se să scape de 
apăsarea zăpezii. Pe semne că în avalanşă se găseau şi 
straturi compacte de zăpadă mai veche, amestecate printre 
cele noi şi uşoare, care le trăseseră după ele atunci când 
alunecaseră la vale. Nu ne-am putut da seama dacă omul 
făcuse conştient aceste mişcări, ca să-şi taie beregata, sau 
dacă îşi pierduse minţile. În orice caz, preotul din localitate 
n-a permis să fie îngropat în cimitir, pe motiv că nu exista 
nici o dovadă că omul era catolic. 

În timpul cât stăteam la Schruns, făceam din când în când 
o plimbare lungă în susul văii, până la hanul unde înnoptam 
în drum spre Madlener Haus. Era un han vechi, foarte 
frumos. Lemnul de pe pereţii sufrageriei devenise de-a 
lungul anilor neted şi mătăsos, masa şi scaunele de 
asemenea. Dormeam îmbrăţişaţi în patul mare, sub pilota 
de puf, cu fereastra deschisă prin care se vedeau stelele 
mai strălucitoare ca oricând. Dimineaţa, înainte de a porni 
la drum, luam micul dejun, ne puneam raniţa în spinare şi 
începeam urcuşul cu schiurile pe umăr, călăuziţi de stelele 
atât de apropiate şi de luminoase. Cărăuşii tocmiţi să ne 


ducă lucrurile mai grele, aveau schiuri scurte. Ne luam la 
întrecere între noi ca să vedem cine reuşeşte să ducă în 
spate la urcuş o greutate mai mare, dar niciunul nu putea 
concura cu ţăranii aceia scunzi şi posaci, care nu vorbeau 
decât dialectul din Montafon şi urcau pe munte cu paşi rari 
şi siguri ca nişte cai de povară, iar când ajungeau sus la 
cabana clubului Alpin, clădită pe o stâncă, lângă un ghețar 
acoperit cu zăpadă, îşi azvârleau poverile lângă zidul de 
piatră al cabanei, cerând mai mult decât preţul cuvenit, iar 
după ce îşi primeau banii şi ceva pe deasupra, porneau ca 
din puşcă la vale pe schiurile lor scurte şi dispăreau ca nişte 
gnomi. 

Ne împrietenisem cu o nemţoaică tânără care făcea schi 
împreună cu noi. Schia admirabil pe munţi şi era o alpinistă 
încercată; deşi micuță şi foarte bine făcută, putea duce în 
spate un rucsac la fel de greu ca al meu, chiar mai multă 
vreme decât mine. 

— Cărăuşii ăştia ne privesc de parcă s-ar aştepta ca la 
coborâre să ne care pe noi în chip de cadavre, spunea ea. 
N-am întâlnit încă niciunul care să se mulţumească la urmă 
cu cât a cerut la început. 

Iarna la Schruns purtam barbă ca să-mi apăr faţa de 
soarele de munte care ardea îngrozitor şi nu mă duceam 
nici măcar la frizer să mă tund. Într-o seară, când coboram 
cu schiurile prin întuneric pe o pârtie a stânjenarilor, Herr 
Lent mi-a spus că ţăranii de pe coastă, pe care îi întâlneam 
adesea pe drumurile ce duceau de la Schruns în sus, mă 
porecliseră „Hristosul negru”. A mai adăugat că unii dintre 
ei, când veneau la Weinstube, mă numeau „Hristosul negru 
care bea Kirsch”. Dar pentru ţăranii din partea cea mai 
înaltă şi mai îndepărtată a ținutului Montafon, de unde ne 
tocmeam cărăugşii când urcam la Madlener Haus, eram cu 
toţii nişte diavoli străini, care se duceau în creierul munţilor 
atunci când omul n-are ce căuta pe acolo. Nici faptul că 
porneam la drum cu noaptea în cap, pentru a trece prin 
locurile de unde puteau cădea avalanşe înainte de răsăritul 


soarelui, când deveneau şi mai primejdioase, nu pleda în 
favoarea noastră. Dimpotrivă, constituia încă o dovadă că 
eram vicleni ca toţi diavolii străini. 

Îmi amintesc până azi mirosul de cetină, şi nopţile 
petrecute în colibele stânjenarilor, unde dormeam pe saci 
umpluţi cu frunze de fag, şi plimbările cu schiurile prin 
pădure pe urmele iepurilor şi ale vulpilor. Îmi aduc aminte 
că odată, sus pe munte, dincolo de zona pădurilor, am mers 
pe urmele unei vulpi până când am dat cu ochii de ea şi am 
observat cum a rămas cu laba dreaptă dinainte ridicată, a 
stat o clipă în loc cu urechile ciulite şi apoi a zbughit-o; 
parcă văd şi acum o potârniche albă de munte ţâşnind din 
zăpadă şi bătând speriată din aripi, înainte de a-şi lua 
zborul şi a dispare dincolo de creastă. 

Mai ţin minte de câte feluri poate fi zăpada, în funcţie de 
vânt, şi ce capcane întinde unui schior. Şi viscolul ce se 
dezlănţuia uneori în timp ce poposeam în vreo cabană la 
mare altitudine, lăsând în urma lui o lume ciudată, prin care 
trebuia apoi să-ţi croieşti drum cu mare prudenţă, de parcă 
te-ai fi aflat într-un loc necunoscut. De fapt aşa şi era, 
fiindcă totul se schimbase atât de mult, încât nu mai 
recunoşteai nimic. Apoi, în preajma primăverii, venea şi 
momentul mult aşteptat când coboram pe ghețarul neted şi 
abrupt, tot drept înainte, cât ne ţineau picioarele, cu 
gleznele strânse, foarte aplecaţi, răpiți de viteză, într-o 
nesfârşită cădere, prin tăcerea sfâşiată de şuierul pulberii 
de zăpadă. Era mai plăcut decât să zbori, mai plăcut decât 
orice pe lume şi această plăcere ne-o câştigasem cu preţul 
unui antrenament serios, prin lungi urcuşuri cu rucsacuri 
grele în spinare. Nu puteam plăti pe nimeni să ne 
transporte până sus, pe culmi, nici cumpăra un bilet până 
acolo. Pentru această răsplată finală ne trudisem toată 
iarna, era rezultatul călirii noastre şi a experienţelor 
acumulate în luni de trudă. 

În ultima iarnă pe care am petrecut-o împreună în munţi, 
au pătruns în viaţa noastră nişte intruşi şi de atunci toate s- 


au schimbat. larna de pomină a avalanşelor a fost ca o iarnă 
fericită şi curată din copilărie, în comparaţie cu cea 
următoare - o iarnă de coşmar cu mască de carnaval - şi cu 
vara ucigătoare care avea să vină după ea. În anul acela s- 
au ivit acolo bogătaşii. 

Oamenii bogaţi, întocmai ca rechinii, au şi ei un soi de 
peşte-pilot, pe care îl trimit în recunoaştere. Chiar dacă 
acesta nu aude şi nu vede prea bine, are întotdeauna un 
nas bun, cu care descoperă oamenii amabili şi slabi de 
înger. Un asemenea rechin-pilot vorbeşte cam aşa: „Ştiu şi 
eu? Nu, desigur, nu prea cred. Dar mie îmi plac. Pe amândoi 
i-am îndrăgit. Zău, Hem', pe cinstea mea că ţin la ei! Înţeleg 
ce vrei să spui, dar eu îi iubesc cu adevărat, iar ea are un 
farmec deosebit. (Îi rosteşte numele cu duioşie.) Nu, Hemi, 
nu fi absurd şi nu face nazuri. Eu îi preţuiesc foarte mult. Pe 
amândoi, îţi jur. Când ai să-l cunoşti pe (urmează 
diminutivul cu care îl alintau pe respectivul în copilărie) 
sunt sigur că are să-ţi placă. Eu ţin la amândoi, zău aşa!” 

Pe urmă te pomenegşti cu bogătaşii şi nimic nu va mai fi 
vreodată cum a fost. Rechinul-pilot pleacă, bineînţeles. E 
totdeauna pe drum, ba se duce undeva, ba vine de undeva 
şi nu stă niciodată prea mult într-un loc. Apare pe arena 
politică sau pe scenă, apoi dispare, aşa cum în tinereţe 
apărea în câte o ţară sau în viaţa oamenilor, ca apoi să 
dispară fără urmă. Nu se lasă prins niciodată, nici măcar de 
bogătaşi. Dacă nu-i chip să-l prindă nimeni, el în schimb 
reuşeşte să prindă şi să ducă la pieire pe aceia care îi arată 
încredere. De tânăr şi-a însuşit deprinderile indispensabile 
pentru a deveni o canalie, mânat de o pasiune tainică, mult 
timp neîmpărtăşită, pentru bani. Până la urmă ajunge el 
însuşi un bogătaş, făcând cu fiecare dolar dobândit câte un 
pas spre dreapta, egal cu lăţimea unei bancnote de un 
dolar. 

Bogătaşii îl apreciau şi aveau încredere în el fiindcă era 
rezervat, amuzant, insesizabil, pe cale de a se ridica şi se 
dovedea un rechin-pilot care nu dădea greş niciodată. 


Când doi oameni se iubesc, sunt fericiţi, veseli şi unul 
dintre ei sau amândoi lucrează bine, realizând opere de 
calitate, ceilalţi se simt atraşi spre ei în mod inevitabil, ca 
păsările călătoare, noaptea, de câtre un far puternic. Dacă 
cei doi oameni ar fi construiți dintr-un material la fel de 
rezistent ca farurile ar scăpa nevătămaţi, doar păsările ar 
avea de suferit. Dar aceia care, prin fericirea şi capacitatea 
lor, exercită o atracţie asupra celor din jur, sunt de obicei 
naivi, lipsiţi de experienţă. Ei nu ştiu nici să se apere, nici să 
se eschiveze. N-au învăţat îndeajuns să se ferească de 
bogătaşii care par atât de buni, simpatici, fermecători, 
cuceritori, generoşi, înţelegători, lipsiţi de cusururi, în stare 
să transforme fiecare zi într-o sărbătoare dar care, după ce 
s-au săturat, pleacă, iar în urma lor totul moare şi rămâne 
mai uscat decât rădăcinile ierburilor strivite de copitele 
cailor lui Atila. 

Bogătaşii au apărut călăuziţi de rechinul-pilot. Cu un an 
înainte nici nu s-ar fi gândit să vină. Pe atunci nu prezentam 
încă nici o garanţie. Deşi lucram la fel de bine şi eram chiar 
mai fericiţi, nu scrisesem încă nici un roman, aşa încât nu 
reprezentam pentru ei o valoare certă. Ei nu-şi investesc 
timpul şi farmecul decât după ce îşi iau toate garanţiile. De 
ce ar face-o? Picasso reprezenta o valoare sigură, ceea ce 
fusese fără îndoială şi înainte ca ei să fi aflat măcar că exista 
pictură. Pe atunci mai mizau şi pe un alt pictor, de care erau 
şi mai siguri, ca şi de mulţi alţii. 

Dar în anul acela au ajuns la convingerea că şi cu noi 
nimereau la sigur, datorită informaţiilor culese de rechinul- 
pilot, care ni i-a şi prezentat, luându-şi toate precauţiunile 
ca să nu-i privim ca pe nişte intruşi şi să nu mă arăt prea 
rezervat, ţinând seama bineînţeles că el ne era prieten. 

Pe atunci aveam tot atâta încredere în rechinul-pilot ca în 
ultima ediţie revăzută şi îmbunătăţită din Instrucţiunile 
pentru navigația în Mediterana, întocmite de Institutul 
hidrografic, bunăoară, sau în tabelele din Almanahul nautic 
publicat de Brown. Îmbrobodit de farmecul acestor 


bogătaşi, am devenit la fel de încrezător şi stupid ca un 
câine de vânătoare, gata să se ia după orice om cu puşcă, 
sau ca un căţel de circ, dresat, bucuros că s-a găsit în sfârşit 
cineva care să-l iubească şi să-l admire în mod dezinteresat. 
Când am văzut că fiecare zi poate deveni o sărbătoare, mi s- 
a părut că am făcut o descoperire minunată. Am consimţit 
chiar să le citesc o parte din roman, aceea scrisă din nou, 
coborând astfel pe ultima treaptă a decăderii la care poate 
ajunge un scriitor, ceea ce e cu mult mai primejdios pentru 
el decât să cobori cu schiurile un ghețar, fără a te lega cu 
frânghii, înainte ca zăpada de o iarnă întreagă să fi astupat 
crăpăturile. 

Când îmi spuneau: „E admirabil, Ernest, într-adevăr 
extraordinar, nici nu ştii ce ai realizat” - dădeam din coadă 
satisfăcut şi mă scufundam tot mai tare în această viaţă 
iluzorie, concepută ca o sărbătoare continuă, sperând să 
pescuiesc din vâltoarea ei o baghetă magică, în stare să-mi 
asigure succesul, în loc să mă fi întrebat: „Ce hibă o fi având 
romanul meu, dacă le place acestor canalii?” Aşa aş fi 
gândit dacă aş fi fost un scriitor de meserie, dar atunci n-aş 
fi consimţit niciodată să le citesc ceva. 

Înaintea acestor bogătaşi mai reuşise cineva din tagma lor 
să se insinueze în viaţa noastră, folosind cel mai vechi tertip 
din câte se cunosc. Iată în ce constă: o tânără femeie 
necăsătorită devine pentru câtva timp cea mai bună 
prietenă a altei tinere femei căsătorite, se mută în casa 
celor doi soţi şi apoi, pe nesimţite, cu un aer nevinovat, dar 
cu perseverenţă diabolică, face totul pentru ca să se mărite 
cu soţul celeilalte. Când bărbatul este un scriitor absorbit 
de o lucrare dificilă, care nu-i lasă aproape nici un răgaz, 
împiedicându-l să se ocupe îndeajuns de soţia sa, prezenţa 
prietenei prezintă multe avantaje pentru ambii soţi, atâta 
vreme cât nu s-au dumirit ce urmăreşte. La sfârşitul unei 
zile de muncă soţul se vede înconjurat de două femei tinere 
şi atrăgătoare. Cea pe care încă n-o cunoaşte i se pare plină 


de mister şi, dacă are ghinion, ajunge să le iubească pe 
amândouă. 

Din momentul acela familia compusă dintr-o pereche cu un 
copil se transformă într-un triunghi. La început noua 
situaţie constituie un stimulent în muncă şi o distracţie, aşa 
că te complaci în ea câtva timp. Tot ce-i rău şi condamnabil 
se trage de obicei dintr-un joc nevinovat. Şi trăieşti astfel, zi 
de zi, bucurânduc-te de ceea ce îţi oferă prezentul, fără să-ţi 
pese de urmări, începi să minţi, deşi urăşti minciuna, şi 
disprețul faţă de tine însuţi te distruge; pe zi ce trece te 
ameninţă o primejdie tot mai mare, dar tu continui să-ţi 
duci viaţa de pe o zi pe alta, ca în război. 

În vederea unor noi contracte cu editorii, am fost nevoit să 
plec de la Schruns la New York. Când mi-am terminat 
treburile la New York şi m-am întors la Paris, ar fi trebuit să 
mă duc direct la Gare de l'Est şi să iau primul tren spre 
Austria. Dar cum femeia de care mă îndrăgostisem se afla şi 
ea atunci la Paris, n-am luat nici primul tren, nici pe al 
doilea, nici pe al treilea. 

Când am zărit-o pe soţia mea aşteptându-mă la capătul 
peronului, în momentul în care trenul s-a oprit în dreptul 
stivelor de lemne din gară, mi-a părut rău că n-am murit 
înainte de a maiiubi altă femeie. Ea zâmbea, iar soarele 
lumina faţa ei adorabilă, bronzată de soare şi de zăpadă, 
silueta ei splendidă, părul arămiu cu reflexe aurii, 
neobişnuit de bogat şi frumos, după ce crescuse în voie o 
iarnă întreagă; lângă ea stătea Mister Bumby, blond, 
bucălat, cu obrajii îmbujoraţi de ger, ca un adevărat flăcău 
voinic din Vorarlberg. 

— Ce bine că te-ai întors, Tatie, mi-a spus când am 
îmbrăţişat-o, ce bine că ai făcut o călătorie atât de frumoasă 
şi plină de succes. Te iubesc şi ne-a fost tare dor de tine. 

Şi eu o iubeam, în afară de ea nu mai iubeam pe nimeni, şi 
am trăit fericiţi ca în basme cât am fost singuri. Lucram cu 
tragere de inimă, făceam lungi excursii minunate împreună, 
aşa încât mi se părea că eram din nou invulnerabil. Numai 


când a trebuit să plecăm din munţi pe la sfârşitul 
primăverii, ca să ne întoarcem la Paris, a reînceput cealaltă 
poveste. 

Aşa s-a încheiat prima perioadă pe care am petrecut-o la 
Paris. De atunci Parisul n-a mai fost niciodată acelaşi, deşi 
Parisul rămâne tot Paris, iar tu te schimbi o dată cu el. Nu 
ne-am mai întors niciodată la Vorarlberg, nici noi, nici 
bogătaşii. 

Parisului nu-i chip să-i dai de margini, de aceea amintirile 
noastre, ale celor care am trăit acolo, se deosebesc între 
ele. Dar fiecare dintre noi s-a întors acolo cu drag, oricine 
ar fi fost, de la orice depărtare, cu orice preţ şi oricât de 
mult s-ar fi schimbat. 

Parisul îţi răsplăteşte orice efort, dânduc-ţi în schimb mai 
mult decât i-ai adus. 

Aşa era Parisul în acele zile de demult, când noi eram tare 
săraci şi tare fericiţi. 


SFÂRŞIT 


1 Georges Braque (1882-1963), pictor francez, 
reprezentant al cubismului. 

2 O specie de stridii mai ieftine. 

3 Gertrude Stein (1874 - 1946), scriitoare americană care 
a trăit din 1902 la Paris. A scris nuvele, romane, poezii şi 
eseuri. 

4 Aripă a Palatului Tuileries unde se află acum muzeul 
consacrat picturii moderne, în special celei impresioniste. 

5 Friuli - provincie din nord-estul Italiei. 

6 Louis-Maurice Boutet de Monvel (1851-1913), pictor 
francez, ilustrator al unor cărţi pentru tineret. Seria sa de 
ilustraţii Jeanne d'Arc este celebră. 

7 Acolo sus în Michigan. 


8 Ceva ce nu poate fi agăţat nicăieri. 

9 Crearea americanilor. 

10 O generaţie pierdută (fr.) 

11 Textual: umorul unui condamnat la spânzurătoare 
(germ.). 

12 Ofiţerul prusac. 

13 Fii şi amanți. 

14 Păunul alb. 

15 Femei îndrăgostite. 

16 Marie Belloc Lowndes (1868-1947), romanciera 
engleză. 

17 Chiriaşul. 

18 Ecluza Nr. 1. 

19 Casa de lângă canal. 

20 Râsul negru. 

21 În Torente de primăvară (n.a.). 

22 Una din cărţile Vechiului Testament. 

23 „Jos Guillaume”, (împăratul german Wilhelm al II-lea). 

24 Cafea cu lapte (fr.). 

25 Piaţa de vinuri (fr.). 

26 Pescuitul Miraculos. 

27 Peşte prăjit (fr.). 

28 Regele Franţei Henri IV era poreclit „Veşnicul 
îndrăgostit” din pricina numeroaselor sale aventuri galante. 

29 Cal pe care, spre deosebire de favorit, se pariază puţin 
sau de loc. 

30 Muşchi de vacă la frigare. 

31 Scrisoare transmisă prin poşta pneumatică. 

32 Revistă germană. 

33 Poreclă dată de Sylvia Beach lui Hemingway: „Domnul 
grozav de amabil”. 

34 Bătrânul meu. 

35 Cele mai bune povestiri. 

36 Într-un moment nepotrivit. 

37 Cafenea vestită din Paris, frecventată îndeosebi de 
celebrităţi artistice. 


38 Ordin francez care se acordă scriitorilor, artiştilor, 
profesorilor etc. 

39 Decoraţie militară franceză. 

40 Decoraţie militară franceză. 

41 Pseudonimul scriitorului englez Ford Hermann Hueffer 
(1873-1939). A fost poet, romancier, critic şi editor. 

42 Vermut Chambery cu lichior de coacăze negre. 

43 Coniac cu apă minerală sau sifon. 

44 Sală populară de dans. 

45 Hilaire Belloc (1871-1953), poet, romancier, umorist şi 
critic englez. 

46 Pseudonimul scriitoarei Louise La Rame (1840-1908), 
romancieră engleză, autoare a unor romane sentimentaliste 
şi dulcege. 

47 John Quinn (1843-1916), romancier nord-american 
născut la New York şi mort la Londra. 

48 Myron TI. Herrick (1859-1929), diplomat american, 
ambasador al Statelor Unite în Franţa. 

49 Cristopher Marlowe (1564-1593), cunoscut poet şi 
autor dramatic englez. 

50 John Donne (1573-1631), poet şi teolog englez. 

51 Specialitatea zilei (fr.). 

52 Mâncare de fasole cu diferite feluri de carne: de gâscă, 
de rață, de porc etc. 

53 Harold Stearns (1891-1943), publicist american. 

54 Păpuşă (fr.). 

55 La Vikingi. 

56 Spirit de artist. 

57 Francis Picabia (1879-1953), pictor francez, promotor 
al cubismului şi dadaismului. 

58 Remy de Gourmont (1858-1915), scriitor şi critic literar 
francez. 

59 Pământ pustiit. 

60 Am înţeles, domnule. 

61 Juan Gris (Jose Gonzalez) (1887-1927), pictor spaniol 
cubist, stabilit în Franţa. 


62 „Lucrare în curs”, scrisă timp de 17 ani, al cărei titlu 
definitiv e Finnegan's Wake - „Veghea lui Finnegan”. 

63 Ospătarul căruia i se comandă băuturile în 
restaurantele de lux. 

64 În limba engleză Ernest se pronunţă la fel ca earnest, 
care înseamnă: serios, cinstit, conştiincios. 

65 Stephen Crane (1871-1900), scriitor clasic american. 

66 Matthew Brady (1823? - 1896), fotograf american, 
cunoscut mai ales datorită fotografiilor sale din Războiul de 
Secesiune. 

67 Mânăstirea din Parma. 

68 Dădacă, bonă (fr.). 

69 Ne-am înţeles, domnilor, (fr.). 

70 Domnul Dunning s-a urcat pe acoperiş şi refuză 
categoric să coboare (fr.). 

71 În Anglia, există tradiţia ca absolvenţii anumitor 
universităţi, membrii unor cluburi, foştii ofiţeri ai anumitor 
unităţi, să poarte ca semn distinctiv cravate de o anumită 
culoare. 

72 Marele Gatsby, roman publicat de Scott Fitzgerald în 
1925. 

73 Târg, iarmaroc (sp.). 

74 Meserie (fr.). 

75 Mezelărie (fr.). 

76 O apă minerală gazoasă. 

77 Revista Asociaţiei Americane de Medicină. 

78 Zeamă de lămâie (fr.). 

79 Michael Arlen (n. 1895), scriitor englez, autor al unor 
romane intimiste, de factură modernă. 

80 Băiatul bogat. 

81 Apărut în Anglia cu titlul Fiesta. Titlul original s-ar 
putea traduce astfel: „Şi soarele răsare”. 

82 Om de serviciu într-un restaurant sau într-un hotel, 
care execută diverse comisioane pentru clienţi. 

83 Afluenții Nilului în Abisinia. 

84 În afara Africii. 


85 Femeie de serviciu angajată cu ziua sau cu ora. 

86 La porumbel. 

87 Salut echivalent cu: „Dea Domnul bine” (germ.). 

88 Cârciumă (germ.). 

89 Peninsulă din Danemarca, unde în 1916 s-a dato 
importantă bătălie navală între englezi şi germani. 

9OAmiral englez (1859-1935), care a comandat flota Marii 
Britanii în bătălia din Iutlanda. 

91 Locuitor din Renania (germ.).