Stephen King — Misterul regelui

Stephen King 
Misterul Regelui. Despre scris 


Traducere: Mircea Pricajan 
Editura Nemira, 2007 


Stephen King 
On Writing 
Scribner, 2000 


Versiune ebook: 1.0 


N 


http://www.nemira.ro/ 


Stephen King 
On Writing 
© 2000 by Stephen King. (ptr. ediţia originală) 
© Editura Nemira & Co, 2007 (ptr. editia in limba romana) 
Toate drepturile rezervate 


Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României: 
KING, STEPHEN 
Misterul Regelui. Despre scris / Stephen King; 
trad: Mircea Pricajan Bucuresti, Nemira & Co, 2007 
ISBN 978-973-143-029-4 
|. Pricăjan, Mircea (trad.) 
821.111(73).09 


Notă asupra ediţiei 


În text titlurile de cărţi şi filme care nu au apărut în limba 
română au fost păstrate în limba engleză. 

Fragmentele din literatura engleză şi americană citate de 
Stephen King sunt redate în original în notele de subsol. 


Nota autorului 


Dacă nu sunt explicit atribuite altora, toate fragmentele de 
text citate ca exemple, fie ele bune sau rele, aparţin 
autorului. 


Permisiuni 


There is a Mountain, versuri şi muzică de Donovan Leitch. 
Copyright O 1967 by Donovan (Music) Ltd. Administrat de 
Peer International Corporation. Copyright reînnoit. 
Copyright internaţional asigurat. Toate drepturile rezervate. 


Granpa Was a Carpenter de John Prine © Walden Music, 
Inc. (ASCAP). Toate drepturile administrate de WB Music 
Corp. Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiunea 
Warner Bros. Publications U.S. Inc., Miami, FL 33014. 


„Sinceritatea e cea mai bună politică.“ 
Miguel de Cervantes 


„Mincinoşii prosperă.“ 
Anonim 


PRIMA PREFAŢĂ 


La începutul anilor nouăzeci (s-ar putea să fi fost 1992, dar 
e greu să-ţi aduci aminte atunci când te simţi bine) m-am 
alăturat unei formaţii de rock-and-roll alcătuite în mare 
parte din scriitori. The Rock Bottom Remainders a fost 
ideea lui Kathi Kamen Goldmark, editor şi muzician din San 
Francisco. Formaţia era compusă din Dave Barry la chitară 
solo, Ridley Pearson la bas, Barbara Kingsolver la clape, 
Robert Fulghum la mandolină şi eu la chitară ritmică. Mai 
era şi un trio de „fetişcane soliste“, a /a Dixie Cups, alcătuit 
(de obicei) din Kathi, Tad Bartimus şi Amy Tan. 

Formaţia s-a dorit a fi ceva de moment - aveam să ţinem 
două spectacole la Convenţia Librarilor Americani, sa 
stârnim câteva râsete, să ne recâştigăm tinereţea irosită 
preţ de trei sau patru ore, apoi să pornim fiecare pe drumul 
lui. 

Nu s-a întâmplat aşa, pentru că formaţia nu s-a destrămat 
niciodată cu adevărat. Am descoperit că ne place să 
cântăm împreună prea mult ca să renuntam şi, cu doi 
muzicieni „de umplutură“ la saxofon şi tobe (plus, în zilele 
de început, gurul nostru muzical, Al Kooper, sufletul 
formaţiei), cântam destul de bine. Ai fi scos bani din 
buzunar ca să ne auzi. Nu cine ştie cât, nu cât ai plăti 
pentru U2 sau E Street Bând, dar poate atât cât bătrânii 
numesc „bani de drum“. Am fost cu formaţia în turneu, am 
scris o carte despre ea (soţia mea a făcut fotografiile şi-a 
dansat ori de câte ori o prindea atmosfera, lucru care se 
întâmpla destul de des) şi am continuat să cântăm din când 
în când, uneori sub numele de The Remainders, alteori de 
Raymond Burr's Legs. Membrii vin şi pleacă - editorialistul 
Mitch Albom a înlocuit-o pe Barbara la clape, iar Al nu mai 
cântă cu noi pen'că nu se mai înţelege cu Kathi - dar 


nucleul a rămas: Kathi, Amy, Ridley, Dave, Mitch Albom şi 
cu mine... plus Josh Kelly la tobe si Erasmo Paolo la saxofon. 

O facem pentru muzică, dar o facem şi pentru tovărăşie. 
Ne place unuia de celălalt şi ne place să avem ocazia să 
discutăm uneori despre adevărata noastră meserie, 
meseria de zi cu zi de care oamenii ne spun întotdeauna să 
nu ne lăsăm. Suntem scriitori şi niciodată nu ne întrebăm 
unul pe altul de unde ne vin ideile; ştim că nu ştim. 

Intr-o seară, pe când ne ospătam cu mâncare chinezească 
înaintea unui spectacol în Miami Beach, am întrebat-o pe 
Amy dacă există vreo întrebare care nu i-a fost adresată 
niciodată în timpul discuţiilor care urmează aproape după 
fiecare discurs public al unui scriitor - întrebarea aceea la 
care nu apuci niciodată să răspunzi când stai în fata unui 
grup de fani inflacarati şi te prefaci că nu-ți tragi pantalonii 
pe tine câte-un crac o dată, aşa cum face toată lumea. Amy 
a pregetat, gândindu-se foarte intens la asta, apoi a zis: 
„Nimeni nu întreabă despre limbaj.“ 

Îi sunt profund recunoscător pentru că a spus asta. 
Pe-atunci, mă jucam deja de-un an sau chiar mai mult cu 
ideea de-a scrie o cartulie despre arta scrisului, dar 
întârziam momentul pentru că nu aveam încredere în 
propria motivaţie - de ce voiam să scriu despre scris? Ce 
mă făcea să cred că am ceva demn de spus? 

Primul răspuns care-ţi vine în minte e că un tip care a 
vândut atât de multe cărţi de ficţiune, cum e cazul meu, 
trebuie să aibă ceva demn de spus despre cum le-a scris, 
însă primul răspuns nu e întotdeauna cel corect. Colonelul 
Sanders a vândut o mulţime de pui prajiti, dar nu sunt sigur 
că ar vrea cineva să ştie cum a făcut-o. Dacă aveam de 
gând să fiu atât de înfumurat încât să le spun oamenilor 
cum să scrie, simţeam că trebuie să existe un motiv mai 
bun decât succesul meu la public. Altfel spus, nu voiam să 
scriu o carte, chiar şi una scurtă ca aceasta, care să mă 
facă să mă simt fie ca un fanfaron literar, fie ca un 


nemernic transcendental. Deja există destule cărţi de felul 
ăsta - şi scriitori de felul ăsta - pe piaţă, mulţumesc frumos. 

Dar Amy avea dreptate: nimeni nu întreabă niciodată 
despre limbaj. Îi întreabă pe cei de talia lui DeLillo şi 
Updike, şi Styron, nu însă si pe romancierii cu lipici la 
publicul larg. Totuşi, în felul nostru umil, şi pe mulţi dintre 
noi, proletarii, ne preocupă stilul şi ne pasionează arta şi 
meşteşugul asternerii de poveşti pe hârtie. Ceea ce 
urmează e o încercare de a istorisi pe scurt şi cat mai sim- 
plu modul în care am ajuns să practic acest meşteşug, ce 
ştiu acum despre el şi cum trebuie făcut. E vorba despre 
meseria de zi cu zi; e vorba despre limbaj. 

Cartea de faţă e dedicată lui Amy Tan, care mi-a spus 
într-un fel foarte simplu şi direct că-i în ordine s-o scriu. 


A DOUA PREFAŢĂ 


Cartea de faţă e scurtă pentru că majoritatea cărţilor 
despre scris sunt pline de porcării. Scriitorii de ficţiune, 
inclusiv subsemnatul, nu înţeleg foarte multe despre ceea 
ce fac - nu ştiu de ce funcţionează atunci când e bine, nici 
de ce nu funcţionează atunci când e rău. Mi-am făcut 
socoteala în felul următor: cu cât e cartea mai scurtă, cu 
atât mai puţine porcării încap în ea. 

O excepţie remarcabilă de la regula porcăriilor este The 
Elements of Style de William Strunk Jr. şi E.B. White. În 
cartea asta, porcăriile sunt puţine sau imposibil de detectat. 
(Desigur, e scurtă; la optzeci şi cinci de pagini, e mult mai 
scurtă decât aceasta.) Vă spun chiar acum că orice scriitor 
aspirant ar trebui să citească The Elements of Style. Regula 
17 din capitolul intitulat „Principiile compunerii“ este: 
„Omite cuvintele inutile.“ Asta am sa-ncerc să fac aici. 


A TREIA PREFAŢĂ 


O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii 
de faţă e următoarea: „Editorul are întotdeauna dreptate.“ 
Corolarul e că niciun scriitor sau nici-o scriitoare nu va 
accepta toate sfaturile editorului lui sau ei; căci toţi au 
pacatuit şi li s-a refuzat perfecțiunea editorială. Altfel spus, 
să scrii e omenesc, să editezi e divin. Chuck Verrill a editat 
cartea de faţă, la fel ca şi atât de multe dintre romanele 
mele. Şi, ca de obicei, Chuck, ai fost divin. 

Steve 


C.V. 


Am fost foarte impresionat de autobiografia lui Mary Karr, 
The Liars' Club. Nu atât datorită ferocitatii ei, a frumuseţii ei 
şi a încântătoarei stăpâniri a limbajului vernacular al 
autoarei, cât datorită tota/itatii ei - Mary Karr e-o femeie 
care-şi aminteşte totu/ despre primii săi ani de viata. 

Eu nu sunt aşa. Am avut o copilărie stranie şi zbuciumată, 
crescut de-un singur părinte, de mama, care, în primii mei 
ani de viaţă, a dus un trai nomad şi care - dar nu sunt întru 
totul sigur de asta - ne-a trimis o vreme, pe mine şi pe 
fratele meu, la una dintre surorile ei pentru că, în perioada 
aceea, era economic şi emoţional incapabilă să ne poarte 
de grijă. Poate că nu făcea decât să fugă pe urmele tatălui 
nostru, care-a acumulat tot soiul de facturi şi-apoi şi-a luat 
talpasita pe cand eu aveam doi ani şi fratele meu David, 
patru. Dacă aşa au stat lucrurile, căutările ei n-au avut sorţi 
de izbândă. Mama mea, Nellie Ruth Pillsbury King, a fost 
una dintre primele femei emancipate ale Americii, dar nu 
fiindcă şi-ar fi dorit ea asta. 

Mary Karr îşi prezintă copilăria într-o panoramă aproape 
neîntreruptă. A mea e-un peisaj înceţoşat din care 
amintirile răsar ici-colo ca nişte copaci izolaţi... din aceia 
care par că ar vrea să te apuce şi să te înfulece. 

Ceea ce urmează sunt câteva dintre amintirile acelea, 
pigmentate cu instantanee din zilele puţin mai coerente ale 
adolescenţei şi cele ale primei mele maturitati. Aceasta nu 
e o autobiografie. Este mai degrabă un soi de curriculum 
vitae - încercarea mea de a arăta cum s-a format un 
scriitor. Nu cum a fost format un scriitor; nu cred că 
scriitorii pot primi o formare, nici din împrejurări, nici din 
proprie voinţă (chiar dacă aşa am crezut cândva). Dotările 
sunt cuprinse în pachetul original. Dar nu e vorba de 
accesorii ieşite din comun; părerea mea e că sunt mulţi cei 


care au, fie şi numai în formă latentă, talent de scriitor şi 
povestitor, şi că acest talent poate fi consolidat şi rafinat. 
Dacă nu aş fi convins de asta, a scrie o carte ca aceasta ar 
fi o pierdere de timp. 

Aşa mi-a mers mie, nici mai mult, nici mai puţin - un 
proces de creştere dezarticulat în care au jucat roluri 
diferite ambiția, dorinţa, norocul si putinul talent. Nu va 
străduiţi să citiţi printre rânduri şi nu căutaţi un fir 
călăuzitor. Nu există fire - doar instantanee, majoritatea 
lipsite de un punct comun. 


1 


Prima mea amintire e ca-mi imaginam ca sunt altcineva - 
tmi inchipuiam, de fapt, ca sunt Fortosul de la Circul Fratilor 
Ringling. Asta se întâmpla pe cand locuiam în casa mătuşii 
Ethelyn şi-a unchiului Oren din Durham, Maine. Mătuşa mea 
îşi aminteşte episodul destul de bine şi zice că aveam doi 
ani şi jumătate sau poate trei. 

Găsisem o cărămidă de ciment într-un colţ al garajului şi 
reuşisem s-o ridic. Am tras-o încet-încet pe podeaua de 
ciment neted, numai că-n mintea mea eram îmbrăcat într-o 
piele de animal (leopard, probabil) şi duceam cărămida fără 
greutate dintr-o parte în alta a arenei circului. Mulțimea 
numeroasă era amutita. Cercul sclipitor al unui reflector 
alb-albăstrui îmi urmărea remarcabilul progres. Feţele lor 
stupefiate spuneau totul: nu mai văzuseră niciodată un 
copil atât de incredibil de puternic. „Şi are doar doi ani“, a 
murmurat cineva a neîncredere. 

Nu ştiam că în partea de jos a cărămizii îşi construiseră 
viespile un cuib mic. Una dintre ele, nervoasă probabil 
pentru că fusese mutată din loc, a zburat afară şi m-a 
împuns în ureche. Durerea a fost fulgerătoare, ca o inhalare 
otrăvitoare. A fost cea mai cruntă durere pe care o 


încercasem până atunci, dar m-a acaparat doar preţ de 
câteva secunde. Când am lăsat cărămida să-mi cadă pe 
piciorul descult, zdrobindu-mi toate cele cinci degete, am 
uitat complet de viespe. Nu-mi amintesc dacă am fost dus 
la doctor şi nu-şi aminteşte nici mătuşa Ethelyn (unchiul 
Oren, căruia cu siguranţă că-i aparţinea Cărămida Malefică, 
e mort de aproape douăzeci de ani), dar îşi aminteşte 
înţepătura, degetele zdrobite şi reacţia mea. „Ce mai 
tipete, Stephen!, mi-a zis. Da' ştiu că aveai glas în ziua aia.“ 


2 


Cu un an în urmă sau, poate, după, mama, fratele meu şi 
cu mine ne aflam în West De Pere, Wisconsin. Nu ştiu de ce. 
În Wisconsin locuia o altă soră de-a mamei, Cal (regină a 
frumuseţii în trupele auxiliare în timpul celui de-al doilea 
război mondial), împreună cu simpaticul ei sot bautor de 
bere, şi poate că mama m-a mutat ca să fie aproape de ei. 
Dacă aşa au stat lucrurile, nu-mi amintesc totuşi să-i fi 
văzut prea des pe soţii Weimer. Mama lucra, dar nu mai 
ştiu nici măcar ce muncă făcea. Aş vrea să spun că lucra la 
o brutărie, dar cred că asta a fost mai târziu, când ne-am 
mutat în Connecticut ca să fim aproape de sora ei Lois şi de 
soţul acesteia (Fred nu bea bere şi nu era nici cine ştie ce 
simpatic; era un tip cu părul tuns perie care se simţea 
mândru să-şi conducă decapotabila cu capota închisă, 
Dumnezeu ştie de ce). 

Cât am stat în Wisconsin a fost un flux continuu de 
babysittere. Nu ştiu dacă plecau pentru că eu şi David eram 
prea zvapaiati sau pentru că-şi găseau slujbe mai bine 
plătite ori fiindcă mama pretindea o eficienţă mai mare 
decât erau ele dispuse să ofere; ştiu doar că au fost foarte 
multe. Singura de care-mi amintesc cât de cât limpede este 
Eula sau poate că era Beulah. Era o adolescentă, era mare 


cât casa şi râdea încontinuu. Eula-Beulah avea un fantastic 
simţ al umorului, până şi la patru ani îmi dădeam seama de 
asta, însă era un simţ al umorului periculos - ca şi când 
înăuntrul fiecărei explozii de ilaritate - cu bătut din palme, 
lovit de cap şi răsucit pe fese - s-ar fi ascuns o furtună. 
Când văd înregistrări din-acelea cu camera ascunsă în care 
babysitterelor şi dădacelor li se pune brusc pata şi-i 
plesnesc pe copii fără drept de apel, mă gândesc 
întotdeauna la zilele mele cu Eula-Beulah. 

Era la fel de dura şi cu fratele meu David? Nu mai ştiu. El 
nu apare în niciuna dintre amintirile astea. Pe deasupra, el 
era mai putin vulnerabil la periculoasele răbufniri ale 
Uraganului Eula-Beulah; la şase ani, era deja în clasa întâi 
şi-şi petrecea mare parte din zi departe de poligonul de tir. 

Eula-Beulah era, de exemplu, la telefon, râdea cine ştie cu 
cine şi mă chema la ea. Mă strângea în braţe, mă gâdila, 
mă făcea să râd, după care, încă râzând, mă plesnea peste 
cap destul de tare ca să mă doboare la pământ. Apoi mă 
gâdila cu picioarele goale până ce râdeam amândoi din 
nou. 

Eula-Beulah era predispusă la băşini - de genul celor 
deopotrivă zgomotoase şi puturoase. Uneori, când era 
victima unui asemenea atac, mă arunca pe canapea, îmi 
acoperea faţa cu fundul ei îmbrăcat în fustă de lână şi-şi 
dădea drumul. „Bum!“ tipa cu o veselie maxima. Era ca şi 
când m-ar fi înghiţit focuri de artificii cu gaz putrescent. 
Mi-amintesc întunericul, senzaţia de sufocare şi 
mi-amintesc că radeam. Pentru că, deşi ceea ce se 
întâmpla era oribil într-un fel, era şi comic. In multe 
privinţe, Eula-Beulah m-a pregătit pentru critica literară. 
După ce ti s-a băşit în fata o babysitter de-un chintal, tipand 
în acelaşi timp: „Bum!“, The Village Voice e apă de ploaie. 

Nu ştiu ce au patit celelalte babysittere, dar Eula-Beulah a 
fost concediată. Din cauza ouălor. Într-o dimineaţă, Eula- 
Beulah mi-a prăjit un ou la micul dejun. L-am mâncat şi-am 
mai cerut unul. Eula-Beulah mi-a prăjit un al doilea ou, apoi 


m-a întrebat dacă mai vreau unul. Avea în ochi o privire 
care spunea: „Să nu îndrăzneşti să mai mănânci unul, 
Stevie.“ Aşa că i-am mai cerut unul. Şi încă unul. Şi aşa mai 
departe. M-am oprit după şapte, cred - şapte e numărul 
care mi-a rămas în minte, şi încă destul de clar. Poate că 
am rămas fără ouă. Poate că am spus eu „pas“. Sau poate 
că s-a speriat Eula-Beulah. Nu ştiu, dar a fost poate un lucru 
bun că jocul s-a terminat la şapte. Şapte ouă nu sunt puţine 
pentru un copil de patru ani. 

M-am simţit bine pentru o vreme, după care am vomitat 
pe toată podeaua. Eula-Beulah a râs, mi-a trosnit una peste 
cap, apoi m-a aruncat în şifonier şi a încuiat uşa. Bum. Dacă 
m-ar fi încuiat în baie, poate că şi-ar fi păstrat slujba, dar 
n-a făcut-o. Cât despre mine, nu m-a deranjat cine ştie cât 
să stau în şifonier. Era întuneric, dar mirosea a Coty, 
parfumul mamei, si pe sub uşă pătrundea o dara 
reconfortantă de lumină. 

M-am târât până-n fundul şifonierului, frecându-mă cu 
spatele de hainele şi rochiile mamei. Am început să râgâi - 
râgâieli prelungi şi zgomotoase, care mă ardeau ca focul. 
Nu mi-amintesc să-mi fi fost rău la stomac, dar trebuie să 
mă fi durut deoarece, când am deschis gura ca să mai scot 
un râgâit arzător, am vomitat din nou. Peste pantofii 
mamei. Asta a pecetluit sfârşitul Eulei-Beulah. Când s-a 
întors mama de la serviciu, Eula-Beulah dormea adânc pe 
canapea şi micuțul Stevie era încuiat în şifonier, dormind la 
rândul lui adânc, cu părul plin de ouă prăjite pe jumătate 
digerate. 


3 


Şederea noastră în West De Pere n-a fost nici lungă, nici 
reuşită. Am fost evacuaţi din apartamentul de la etajul doi 
când un vecin l-a zărit pe fratele meu de şase ani că se tara 


pe acoperiş şi a chemat poliţia. Nu ştiu unde era mama 
când s-a întâmplat asta. Nu ştiu unde era nici cea care avea 
grijă de noi în săptămâna aceea. Ştiu doar că eu eram în 
baie, unde stăteam cu picioarele goale pe calorifer şi mă 
uitam afară, curios dacă fratele meu va cădea de pe acope- 
riş sau dacă se va întoarce teafăr în baie. A reuşit să se 
întoarcă. Are acum patruzeci şi cinci de ani şi trăieşte în 
New Hampshire. 


4 


Când aveam cinci sau şase ani, am întrebat-o pe mama 
dacă a văzut vreodată pe cineva murind. Da, mi-a zis ea, 
văzuse o persoană murind şi pe alta o auzise. Am întrebat-o 
cum poţi să auzi pe cineva că moare şi mi-a zis că era 
vorba de o fată care se înecase în larg, la Prout's Neck, în 
anii douăzeci. A spus că fata înotase dincolo de clocotul 
apei, nu se mai putuse întoarce şi începuse să strige după 
ajutor. Mai mulţi oameni încercaseră să ajungă la ea, dar 
mareea era puternică în ziua aceea şi toţi fuseseră împinşi 
înapoi spre mal. În cele din urmă, nu putuseră decât să stea 
laolaltă, turişti şi localnici, printre ei şi adolescenta care a 
devenit mama mea, aşteptând o barcă de salvare ce n-a 
mai venit şi ascultând strigătele fetei până ce i-au secat 
forţele şi s-a dus la fund. Cadavrul i-a fost scos pe mal în 
New Hampshire, a continuat mama. Am întrebat-o câţi ani 
avea fata. Mama a zis că avea paisprezece, apoi mi-a citit 
câteva pagini dintr-o carte de benzi desenate şi m-a trimis 
în pat. Într-o altă zi mi-a vorbit despre cel pe care l-a văzut 
murind - un marinar care sărise de pe acoperişul hotelului 
Graymore din Portland, Maine, şi căzuse pe asfalt. 

„S-a împrăştiat“, mi-a zis mama pe tonul ei cel mai 
colocvial. A făcut o pauză, apoi a adăugat: „Treaba ce-a 
ieşit din el a fost verde. N-am uitat niciodată asta.“ 


Ceea ce-nseamnă că suntem doi, mamă. 


5 


A trebuit să stau în pat mare parte din cele nouă luni ale 
clasei întâi. Problemele mele au început cu pojarul - o formă 
întru totul comună -, apoi s-au înrăutățit zi după zi. Am 
suferit de nenumărate ori de-o boală despre care eu 
credeam că se chema „gât în fâşii“; zăceam în pat bând 
apă rece şi imaginându-mi că aveam gâtul în fâşii roşii şi 
albe (lucru nu departe de adevăr, probabil). 

Apoi mi-au fost afectate şi urechile şi, într-o zi, mama a 
chemat un taxi (ea nu conducea) şi m-a dus la un doctor 
prea important ca să facă vizite la domiciliu - un specialist 
în urechi. (Din cine ştie ce motiv, îmi formasem ideea că 
genul ăsta de doctor se chema otiolog.) Putin îmi pasa mie 
dacă se specializase în urechi sau în găoaze. Cu treizeci şi 
nouă de grade febră, de fiecare data cand înghiţeam, 
durerea îmi aprindea faţa ca un tonomat. 

Doctorul s-a uitat în urechile mele, dedicându-şi aproape 
tot timpul (cred) celei din stânga. Apoi m-a întins pe patul 
de consultatie. „Ridică-te putin, Stevie“, a zis infirmiera lui 
şi mi-a strecurat sub cap o bucată mare de cârpă 
absorbantă - s-ar putea să fi fost un scutec -, aşa încât, 
atunci când m-am lăsat înapoi jos, am aşezat obrazul pe ea. 
Trebuia să ghicesc că era ceva putred în Danemarca. Cine 
ştie, poate c-am ghicit. 

Am simţit un miros intepator de spirt. Un zanganit când 
doctorul de urechi a deschis sterilizatorul. Am văzut acul 
din mâna sa - arăta lung cât liniarul din penarul meu - şi 
m-am încordat. Doctorul de urechi a zâmbit liniştitor şi-a 
dat glas minciunii pentru care doctorii ar trebui să fie 
numaidecat trimişi la închisoare (şi cu sentinţă dublă atunci 


când minciuna este adresată unui copil): „Relaxează-te, 
Stevie, n-o să te doară.“ L-am crezut. 

Mi-a varat acul în ureche şi mi-a intepat timpanul. Durerea 
a întrecut tot ce mai simtisem până atunci - aş putea-o 
asemui doar cu prima lună de convalescenta după ce am 
fost lovit de-o furgonetă în vara lui 1999. Durerea aceea a 
fost de durată mai lungă, dar nu atât de intensă. inteparea 
timpanului a fost o durere dincolo de lume. Am urlat. Am 
auzit un sunet în cap - un ţocăit ca un sărut zgomotos. Din 
ureche mi-a curs un lichid cald - a fost ca şi cand aş fi 
început să plâng din gaura greşită. Dumnezeu ştie că 
plângeam deja destul din găurile potrivite. Am ridicat faţa 
şiroind de lacrimi şi m-am uitat incredul la doctorul de 
urechi şi la infirmiera lui. Apoi m-am uitat la bucata de 
pânză pe care o întinsese infirmiera pe partea de sus a 
patului de consultatie. Pe ea era o pata mare şi udă. Erau şi 
fire subţiri de puroi gălbui. 

„Gata, a zis doctorul de urechi, lovindu-mă amical cu 
mâna peste umăr. Ai fost foarte curajos, Stevie, şi acum s-a 
terminat.“ 

Săptămâna următoare, mama a mai chemat un taxi, 
ne-am întors la doctorul de urechi şi m-am trezit iarăşi 
întins pe-o parte cu bucata de pânză absorbantă sub cap. 
Doctorul de urechi a făcut din nou să se simtă mirosul de 
spirt - miros pe care încă-l mai asociez, cum cred că fac 
majoritatea oamenilor, cu durerea şi boala, şi teroarea - şi, 
odată cu el, a scos şi acul cel lung. M-a asigurat iarăşi că nu 
mă va durea şi, încă o dată, l-am crezut. Nu complet, dar 
suficient cât să nu mă agit când mi-a pătruns acul în 
ureche. 

Dar m-a durut, şi încă cum. Aproape la fel de tare ca prima 
oară. Tocaitul din cap a fost şi el mai puternic; acum parca 
s-ar fi sărutat nişte uriaşi („se mozoleau de să li se înnoade 
limbile“, cum ne plăcea nouă să spunem). „Gata“, a zis 
infirmiera doctorului de urechi când s-a terminat totul şi eu 
zăceam într-o baltă de puroi apos. „Nu doare decât puţin şi 


nu vrei să fii surd, nu-i aşa? Pe deasupra, s-a terminat cu 
totul.“ 

Am crezut asta preţ de aproximativ cinci zile, după care a 
venit un alt taxi. Ne-am înapoiat la doctorul de urechi. 
Mi-amintesc că taximetristul i-a zis mamei c-o să tragă pe 
dreapta şi-o să ne dea jos, dacă ea nu-l poate face pe copil 
să tacă. 

M-am trezit încă o dată pe masa de consultatie cu scutecul 
sub cap, în vreme ce mama stătea în sala de aşteptare cu o 
revistă pe care probabil că nu era în stare s-o citească (sau 
aşa-mi plăcea mie să-mi imaginez). Inca o dată, mirosul 
înţepător de spirt şi doctorul întorcându-se spre mine cu un 
ac care părea lung cât liniarul din penarul meu. Încă o dată 
zâmbetul, apropierea, asigurarea că de data asta n-o să 
doară. 

De când cu repetata intepare a timpanului de la vârsta de 
şase ani, unul dintre cele mai ferme principii ale vieţii mele 
a fost acesta: Dacă mă păcăleşti o dată, ruşine să-ţi fie. 
Dacă mă păcăleşti de două ori, ruşine să-mi fie. Dacă mă 
păcăleşti de trei ori, ruşine să ne fie amândurora. A treia 
oară când m-am aflat pe masa doctorului de urechi, m-am 
luptat şi-am strigat, şi m-am zvarcolit, şi m-am opus. De 
fiecare dată când se apropia acul de partea stângă a feţei 
mele, îl înlăturam cu un bobârnac. Într-un târziu, infirmiera 
a chemat-o pe mama din sala de aşteptare şi amândouă au 
reuşit să mă ţină locului destul cât doctorul să-şi poată 
înfige acul. Am scos un țipăt atât de tare şi de lung, că încă 
îl mai aud. De fapt, cred că într-o vale adâncă din mintea 
mea acel ultim tipat încă mai reverberează. 


6 


Într-o lună friguroasă şi sumbră nu cu mult timp după 
aceea - trebuie să fi fost ianuarie sau februarie 1954, dacă 


am pus bine lucrurile cap la cap -, taxiul a venit din nou. De 
data aceasta, specialistul n-a fost doctorul de urechi, ci un 
doctor de gât. Încă o dată, mama a stat în sala de 
aşteptare, încă o data, eu am stat pe masa de consultatie 
cu o infirmieră care trebăluia prin apropiere şi, încă o dată, 
am simţit mirosul înţepător de spirt, o aroma care încă are 
puterea de a-mi dubla bătăile inimii în doar cinci secunde. 

Însă tot ce-a ieşit la iveală de data aceea a fost un soi de 
tampon pentru gât. A intepat şi a avut un gust oribil, dar, 
după acul lung al doctorului de urechi, a fost o nimica toată. 
Doctorul de gât şi-a legat cu o curea în jurul fruntii un 
instrument interesant. Avea o oglinjoară în mijloc şi-o 
lumină puternică şi necruțătoare care razbatea din ea ca un 
al treilea ochi. Mi s-a uitat pe gâtlej în jos vreme 
îndelungată, spunându-mi să deschid gura mare până ce 
mi-au pocnit maxilarele, însă nu m-a înţepat cu ace şi, 
pentru asta, l-am iubit. După o vreme, mi-a dat voie să 
închid gura şi-a chemat-o pe mama. 

„Problema sunt amigdalele, a zis doctorul. Arată de parcă 
le-ar fi zgâriat o pisică. Vor trebui scoase.“ 

După o vreme, mi-amintesc că am fost împins pe un pat 
cu rotile sub nişte lumini puternice. Deasupra mea s-a 
aplecat un om cu mască albă. Stătea la căpătâiul mesei pe 
care eram aşezat (1953 şi 1954 au fost anii în care am stat 
mult la orizontală) şi eu îl vedeam cu capul în jos. 

„Stephen, a zis. Mă auzi?“ 

Am spus că da. 

„Vreau să inspiri adânc, a zis. Când o să te trezesti, o sa 
poţi mânca îngheţată câtă vrei.“ 

Un aparat a fost îndreptat spre faţa mea. Aşa cum îl văd 
cu ochiul minţii, părea un motor scos din bord. Am tras o 
gură de aer adânc în piept şi totul s-a întunecat. Când 
m-am trezit, am avut într-adevăr voie să mănânc câtă 
îngheţată pofteam, o glumă excelentă, din punctul meu de 
vedere, pentru că nu pofteam deloc. Imi simţeam gâtul 
umflat şi gras. Însă era mai bine decât trucul ăla cu acul în 


ureche. O, da! Orice ar fi fost mai bine decât vechiul truc cu 
acul în ureche. Scoateti-mi amigdalele, dacă e nevoie, 
puneti-mi piciorul într-o colivie de oţel, dacă vi se pare 
necesar, dar Dumnezeu să mă ferească de otiolog. 


7 


În anul acela, fratele meu David a trecut în clasa a patra, 
iar eu am fost retras cu totul de la şcoală. Mama şi 
reprezentanţii şcolii căzuseră de acord că pierdusem prea 
mult din clasa întâi; puteam s-o iau de la capăt în toamnă, 
dacă mă ajuta sănătatea. 

Cea mai mare parte din acel an am petrecut-o fie în pat, 
fie închis în casă. Am dat gata şase sau şapte tone de cărţi 
cu benzi desenate, am ridicat ştacheta la Tom Swift şi Dave 
Dawson (un pilot, erou din al doilea război mondial, ale 
cărui avioane de toate felurile întotdeauna „se luptau din 
răsputeri ca să câştige altitudine“), apoi am trecut la 
înfiorătoarele poveşti cu animale ale lui Jack London. La un 
moment dat, am început să scriu eu însumi poveşti. Imitatia 
a precedat creaţia: în maculatorul meu Blue Horse, copiam 
cuvânt cu cuvânt benzi desenate din seria Combat Casey şi, 
când mi se părea că e nevoie, adăugam descrieri 
personale. „Erau într-o casă mare de fermă, cuibăriţi într-o 
cameră afurisita“, scriam, de exemplu; a trebuit să mai 
treacă un an sau doi pana să descopăr că dratty si drafty* 
erau două cuvinte diferite. Din aceeaşi perioadă 
mi-amintesc că făceam confuzie între detai/s şi dentals? şi 
credeam că o bitch? era o femeie extrem de înaltă. Un 
jucător de baschet era, în felul acesta, un fiu de târfă. La 


„Afurisit" şi „plin de curenţi de aer" (n. tr.) 
„Detalii" şi „dentali" (n. tr.). 


„Femeie uşoară, târfă", în limbaj vulgar (n. tr.). 


şase ani, bilele jocului tău de bingo încă se-nvârt aproape 
toate în urnă. 

La un moment dat, i-am arătat mamei unul dintre hibrizii 
ăia copiaţi şi a fost încântată: mi-amintesc surâsul ei puţin 
buimac, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că un odor de-al 
ei ar putea fi atât de dotat, de-a dreptul un copil prodigios, 
pentru numele lui Dumnezeu. Nu mai văzusem până atunci 
expresia aceea pe faţa ei - nu în ceea ce mă privea, în orice 
caz - şi-am încercat o plăcere imensă. 

M-a întrebat dacă eu singur am inventat povestea şi am 
fost nevoit să recunosc că o copiasem aproape toată dintr-o 
carte cu benzi desenate. A părut dezamăgită, iar asta mi-a 
răpit mare parte din plăcere. In cele din urmă, mi-a dat 
înapoi maculatorul. „Scrie una numai a ta, Stevie, a zis ea. 
Benzile alea desenate cu Combat Casey sunt nişte prostii - 
ăla nu ştie decât să le scoată dinţii adversarilor. Pun pariu 
că tu te-ai descurca mai bine. Scrie una numai a ta.“ 


8 


Mi-amintesc că am încercat un imens sentiment al 
potentialitatii la această idee, de parca aş fi fost împins 
într-o clădire uriaşă plină de uşi închise şi mi se dăduse 
permisiunea s-o deschid pe care vreau. Erau mai multe uşi 
decât ar putea deschide o persoană într-o singură viaţă, 
aşa credeam (şi încă mai cred). 

Am scris până la urmă o poveste despre patru animale 
magice care hoinăreau într-o maşină veche, ajutându-i pe 
copiii mici. Conducătorul lor era un iepure mare şi alb, pe 
nume DI Rabbit Trick. El avea privilegiul de a sta la volan. 
Povestea avea patru pagini, laborios scrise cu creionul. Din 
câte-mi amintesc, niciun personaj nu sărea de pe acoperişul 
hotelului Graymore. Când am terminat-o, i-am dat-o 
mamei, care a luat loc în camera de zi, şi-a pus pe jos 


cartea de buzunar pe care o lectura şi a citit dintr-o suflare 
povestea mea. Mi-am dat seama că-i place - a râs exact 
acolo unde trebuia -, dar nu eram sigur dacă o făcea fiindcă 
mă iubea şi voia să mă simt bine ori pentru că povestea era 
într-adevăr bună. 

„Pe asta n-ai copiat-o?“ m-a întrebat după ce-a terminat-o. 
Am spus că nu, n-o copiasem. A zis că e destul de bună ca 
să apară într-o carte. Nimeni de-atunci încoace nu mi-a 
spus ceva care să mă facă mai fericit. Am mai scris patru 
poveşti despre DI Rabbit Trick şi prietenii lui. Ea mi-a dat un 
sfert de dolar pe fiecare şi le-a trimis surorilor ei, care cred 
că încercau puţină compasiune faţă de mama mea. Ele, în 
fond, erau încă măritate; pe ele nu le abandonaseră soţii. 
Era adevărat că unchiul Fred nu prea avea simţul umorului 
şi că se incapatana să tina ridicată capota maşinii sale de- 
capotabile, era adevărat şi că unchiul Oren bea cam mult şi 
avea teorii sumbre despre cum conduceau evreii lumea, 
însă ei erau prezenți. Ruth, pe de altă parte, rămăsese să 
crească singură copilul atunci când Don dăduse bir cu 
fugiţii. Voia să le arate acum că, măcar „copilul“ era 
talentat. 

Patru povestiri. Douăzeci şi cinci de cenți fiecare. A fost 
primul dolar pe care l-am câştigat în branşa asta. 


9 


Ne-am mutat în Stratford, Connecticut. Pe-atunci eram în 
clasa a doua şi îndrăgostit lulea de frumuşica adolescentă 
care locuia vizavi de noi. În timpul zilei nu mă învrednicea 
nici măcar cu o privire, dar noaptea, pe când stăteam în pat 
şi mă cuprindea somnul, fugeam împreună de lumea 
nemiloasă a realităţii iar şi iar. Noua mea profesoară era 
doamna Taylor, o femeie blândă cu păr cărunt ca Elsa 
Lanchester în Soţia lui Frankenstein şi cu ochi bulbucati. 


„Când stau de vorbă cu ea, îmi vine întotdeauna să-i pun 
mâinile sub faţă în caz că-i vor cădea ochii“, zicea mama. 

Noul nostru apartament se găsea la etajul doi pe West 
Broad Street. Cu un cvartal în josul dealului, nu departe de 
Teddy's Market şi peste drum de Burrets Building Materials, 
se afla o uriaşă zonă sălbatică, cu o groapă de gunoi într-o 
parte şi-o cale ferată care o traversa prin mijloc. Acesta e 
unul dintre locurile la care mă întorc des cu imaginaţia; 
apare constant în cărţile şi povestirile mele sub o 
sumedenie de nume. Copiii din Orașul bântulT îi spun 
Maidan; noi îi spuneam junglă. Eu şi Dave l-am explorat 
pentru întâia dată nu la mult timp după ce ne-am mutat în 
noua locuinţă. Era vară. Era cald. Era minunat. Eram în 
inima misterelor verzi ale acelui nou şi răcoros teren de 
joacă, şi-atunci am fost lovit de-o urgentă nevoie de a-mi 
goli intestinele. . 

„Dave, am zis. Du-mă acasă! Trebuie sa împing!“ (Asta e 
termenul pe care fuseserăm învăţaţi să-l folosim pentru 
acea necesitate anume.) 

David nu voia să audă asta. „Du-te şi fă-o între copaci“, 
mi-a răspuns. Ar fi durat cel puţin o jumătate de oră ca să 
ne întoarcem acasă şi nu avea nici-o intenţie să renunţe la 
un interval de timp atât de preţios doar fiindcă fratiorul lui 
trebuia să facă treaba mare. 

„Nu pot! am protestat, şocat de idee. N-o să mă pot 
şterge!“ 

„Ba o să poţi, a insistat Dave. Şterge-te cu nişte frunze. 
Aşa făceau şi cowboy-ii şi indienii.“ 

Oricum, pe-atunci probabil că era prea târziu ca să ne mai 
întoarcem acasă; am impresia ca rămăsesem fără 
alternativă. Pe deasupra, eram fermecat de ideea de-a mă 
uşura ca un cowboy. M-am prefăcut că sunt Hopalong 
Cassidy, stând pe vine în tufişuri cu pistolul scos, ca nu 
cumva să fiu luat prin surprindere nici măcar într-un 
moment atât de intim. Mi-am făcut treaba şi m-am curăţat 
aşa cum îmi sugerase fratele meu mai mare, ştergându-mă 


cu grijă la fund cu câteva mâini de frunze mari şi verzi. Care 
se dovediră a fi frunze de urzică. 

Două zile mai târziu, eram roşu ca racul de la scobitura 
genunchilor şi până la omoplati. Penisul mi-a fost cruțat, 
însă testiculele mi se transformaseră în semafoare. Mă 
mânca fundul până sus la cutia toracică. Totuşi, cel mai 
mult a avut de suferit mâna cu care mă ştersesem; s-a 
umflat cât mâna lui Mickey Mouse după ce i-a pălit-o 
Donald Duck cu ciocanul şi se formaseră băşici uriaşe în lo- 
curile unde se frecau degetele unele de altele. Când s-au 
spart, au lăsat adâncituri puternice de carne rozalie, crudă. 
Vreme de şase săptămâni am făcut băi cu apă calduta cu 
amidon, simtindu-ma nefericit şi umilit, şi stupid, în vreme 
ce prin uşa deschisă ajungeau până la mine râsetele mamei 
şi ale fratelui meu, ascultând la radio numărătoarea inversă 
a lui Peter Tripp şi jucând cărţi. 


10 


Dave era un frate nemaipomenit, dar prea inteligent 
pentru cei zece ani ai lui. Excesul de minte îi aducea mereu 
probleme şi, la un anumit moment (probabil după ce mă 
ştersesem la fund cu urzici), a înţeles că-n majoritatea 
cazurilor, atunci când vântul începea să sufle din direcţia 
greşită, era posibil să găsească adăpost în spatele 
fratiorului Stevie. Dave nu mi-a cerut niciodată să-mi asum 
toată vina pentru nazbatiile sale deseori sclipitoare - n-a 
fost niciodată nici ticălos, nici las -, dar de câteva ori mi-a 
cerut să o împart cu el. Motiv pentru care, cred, am dat 
amândoi de necaz când Dave a construit un dig care a 
blocat apa pârâului ce trecea prin mijlocul junglei şi-a 
inundat mare parte din West Broad Street. Împărţirea 
răspunderii a fost şi motivul pentru care ne-am supus 
amândoi riscului de-a fi ucişi experimentând proiectul lui 


ştiinţific cu potenţial criminal, pe care-l pregătea pentru 
şcoală. 

Asta se întâmpla probabil în 1958. Eu urmam Center 
Grammar School; Dave urma Stratford Junior High. Mama 
lucra la Spălătoria Stratford, unde era singura femeie albă 
dintre cele însărcinate cu călcatul. Cu asta se ocupa ea - 
introducea cearşafuri în calandru - în vreme ce Dave îşi 
construia proiectul pentru Expoziţia de Ştiinţă. Fratele meu 
cel mare nu era genul de băiat care să se mulţumească să 
deseneze proiecte virtuale pe hârtie milimetrică sau să 
construiască Locuinţa Viitorului cu cărămizi Tyco de plastic 
şi suluri de hartie igienică vopsită; Dave tintea către stele. 
Proiectul lui din anul acela era Super-Mega-Electromagnetul 
lui Dave. Fratele meu avea o mare pasiune pentru tot ceea 
ce era super-mega şi pentru tot ceea ce-i purta numele; 
această ultimă slăbiciune a culminat cu Fituica lui Dave, la 
care vom ajunge în scurt timp. 

Prima lui tentativă cu Super-Mega-Electromagnetul n-a 
fost prea super-mega; de fapt, s-ar putea să nu fi funcţionat 
deloc - nu-mi amintesc prea bine. Oricum ideea nu era 
produsul minţii lui Dave, ci o preluase dintr-o carte şi se 
rezuma la asta: magnetizai un cui frecându-l de-un magnet 
adevărat. Cuiul avea să se încarce astfel cu o sarcină destul 
de slabă, se explica în carte, dar suficientă să ridice câteva 
fire de pilitură de fier. După ce încercai asta, trebuia să 
înfăşori un fir de cupru în jurul tijei cuiului şi să ataşezi 
capătul firului la polii unei baterii. Potrivit cărţii, 
electricitatea ar fi mărit magnetismul şi cuiul ar mai fi 
strâns câteva fire de pilitură. 

Dave însă nu voia să ridice doar o grămăjoară de fulgi de 
fier; Dave voia să ridice Buick-uri, vagoane feroviare, poate 
avioane militare de transport. Dave voia să dea curent şi să 
mute lumea de pe orbită. 

Bum! Super! 

Fiecare avea rolul lui de jucat în crearea Super-Mega- 
Electromagnetului. Al lui Dave era să-l construiască. Al meu 


era să-l pun la încercare. Micutul Stevie King, replica din 
Stratford a lui Chuck Yeager?. 

Pentru versiunea sa îmbunătăţită a puternicului 
electromagnet, Dave a aruncat vechea baterie (care 
probabil că era oricum descărcată când o cumpăraserăm de 
la magazin, a tras el concluzia), preferând să ia curent 
direct de la priza din perete. A tăiat cablul electric de la o 
veioză veche pe care o lăsase cineva pe trotuar lângă 
pubelele de gunoi, i-a desfăcut stratul izolator până la 
ştecăr, apoi i-a înfăşurat firul de cupru în jurul cuiului 
magnetizat. După care, şezând pe podea, în bucătăria 
apartamentului nostru din West Broad Street, mi-a oferit 
Super-Mega-Electromagnetul şi m-a rugat să-mi aduc 
contribuţia şi să vâr ştecărul în priză. 

Am pregetat - recunoasteti-mi măcar meritul ăsta -, dar, în 
cele din urmă, entuziasmul maniacal al lui David a fost prea 
mare ca să mă opun. L-am băgat în priză. Nu s-a înregistrat 
niciun fenomen magnetic demn de semnalat, însă 
dispozitivul a reuşit totuşi să stingă toate becurile şi 
aparatele electrice din apartament, toate becurile şi 
aparatele electrice din clădire şi toate becurile şi aparatele 
electrice din clădirea alăturată (unde, într-un apartament la 
parter, locuia fata visurilor mele). A pocnit ceva în partea 
din faţă a transformatorului electric şi-a venit poliţia. Eu şi 
cu Dave am petrecut o oră oribilă uitându-ne de la geamul 
dormitorului mamei noastre, singurul care dădea spre 
stradă (toate celelalte ofereau frumoasa privelişte a curţii 
din spate, fără iarbă şi plină de rahati, unde singurul lucru 
viu era un câine răpciugos pe nume Roop-Roop). Când au 
plecat poliţiştii, a sosit o furgonetă a firmei de electricitate. 
Un bărbat cu pantofi cu crampoane a urcat pe stâlpul dintre 
cele două blocuri ca să cerceteze transformatorul. In alte 
împrejurări, asta ne-ar fi reţinut toată atenţia - nu însă şi-n 


4 Charles Yeager (n. 1923), fost general în Forţele Aviatice americane 
în al doilea război mondial şi faimos pilot de încercare (n. tr.). 


ziua aceea. În acele clipe nu ne puteam întreba decât dacă 
mama ne va vizita la şcoala de corecție. In cele din urmă, 
luminile s-au reaprins şi camioneta companiei de 
electricitate a plecat. Nu am fost prinşi şi am trăit ca să mai 
luptăm încă o zi. Dave s-a hotărât ca pentru proiectul său 
de fizică, în loc de Super-Mega-Electromagnet, să con- 
struiască un Super-Mega-Planor. Eu, mi-a zis el, aveam să 
efectuez primul zbor. Nu-i aşa că era minunat? 


11 


M-am născut în 1947 şi nu ne-am luat televizor decât în 
1958. Mi-amintesc că primul lucru pe care l-am văzut la el a 
fost Robot Monster, un film în care un tip îmbrăcat în 
costum de maimuţă şi cu un bol ca de acvariu pe cap - Ro- 
Man, se numea - alerga de nebun, încercând să-i omoare pe 
ultimii supraviețuitori ai unui război nuclear. Mi s-a părut că 
filmul respectiv era o operă de artă de-un nivel destul de 
ridicat. 

Am urmărit şi Highway Patrol cu Broderick Crawford în 
rolul neînfricatului Dan Matthews şi One Step Beyond, 
regizat de John Newland, omul cu cei mai siniştri ochi de pe 
pământ. Mai erau Cheyenne şi Sea Hunt, Your Hit Parade şi 
Annie Oakley, era Tommy Rettig în rolul primului dintre 
mulţii prieteni ai lui Lassie, Jock Mahoney in The Range 
Rider si Andy Devine care striga: «Hei, Wild Bill, 
aşteaptă-mă!“ pe ciudata lui voce piţigăiată. Era o lume 
întreagă de aventuri în care să te cufunzi, oferite în alb şi 
negru într-un dreptunghi cu diagonală de treizeci şi cinci de 
centimetri şi sponsorizate de mărci care încă au pentru 
urechile mele o sonoritate poetică. Eram extaziat. 

Dar televiziunea a sosit relativ târziu în casa King şi sunt 
bucuros de asta. Dacă mă gândesc mai bine, aparţin unui 
grup destul de restrâns de privilegiați: ultima generaţie de 


romancieri americani care au învăţat să citească şi să scrie, 
înainte să înveţe să-şi mănânce portia zilnică de prostii 
televizate. S-ar putea ca asta să nu fie important. Pe de altă 
parte, dacă abia acum o apucati pe calea scrisului, n-ar fi 
poate o idee rea să desfaceti izolatia cablului de alimentare 
al televizorului, să-l infasurati pe un cui şi să-l introduceţi 
apoi în priză. Vedeţi ce sare în aer şi până unde ajunge. 
Aşa, de curiozitate. 


12 


Târziu în anii cincizeci, un agent literar şi colecţionar înrăit 
de science-fiction, Forrest J. Ackerman, a schimbat vieţile a 
mii de copii - printre care mă număram si eu - când a 
început să editeze o revistă numită famous Monsters of 
Filmland. \ntrebati de revista asta pe oricine a avut de-a 
face în ultimii treizeci de ani cu genurile fantasy, horror şi 
science-fiction, şi-o să vă alegeţi cu un râset, o scăpărare în 
privire şi-un şir de amintiri vii - vă pot garanta asta. 

În jurul anului 1960, Forry (care se autointitula uneori 
„Adcermonstrul“) a creat efemera, dar interesanta serie 
Spacemen, o revistă care se ocupa de filmele 
science-fiction. În 1960, am trimis o povestire la Spacemen. 
Din câte-mi aduc aminte, aceea a fost prima povestire pe 
care am trimis-o, încercând s-o public. Nu-mi amintesc titlul 
ei, dar încă mă aflam în faza Ro-Man a dezvoltării mele şi 
povestirea era fără îndoială tributară în mare măsură 
maimuţoiului asasin cu capul vârât într-un bol ca de 
acvariu. 

Povestirea a fost refuzată, dar Forry a păstrat-o. (Forry 
păstrează totul, după cum vă va confirma oricine i-a vizitat 
casa - Ackerconacul.) Cam cu douăzeci de ani mai târziu, pe 
când ofeream autografe într-o librărie din Los Angeles, 
printre oamenii care aşteptau la rand era si Forry... cu 


povestirea mea, dactilografiată la un singur rând la deja de 
mult dispăruta maşină de scris Royal pe care mi-o făcuse 
cadou mama de Crăciun, când aveam unsprezece ani. Voia 
să-i dau un autograf pe ea şi cred că i-am făcut pe plac, 
chiar dacă întâlnirea a fost atât de ireală, încât chiar nu am 
cum să fiu sigur că s-a şi întâmplat. Apropo de propriile 
fantasme. Maiculita Doamne! 


13 


Prima povestire pe care chiar am publicat-o a apărut 
într-un fanzin horror tipărit de Mike Garett din Birmingham, 
Alabama (Mike e încă printre noi şi mai lucrează în branşă). 
Mi-a publicat nuvela sub titlul în a Ha/£ World of Terror’, dar 
mie continuă să-mi placa mai mult titlul original, pe care i 
l-am dat eu: / Was A Teen-Age Graverobber®. Super-Mega! 
Bum! 


14 


Prima mea idee originală pentru o povestire - întotdeauna 
ţi-o amintesti pe prima, cred - datează de la sfârşitul celor 
opt ani ai bunei domnii a lui Ike. Şedeam la masa din 
bucătărie în casa noastră din Durham, Maine, şi-o 
urmăream pe mama cum lipea Green Stamps, acele 
faimoase timbre verzi, pe paginile unui album. (Pentru 
poveşti mai colorate despre Green Stamps, vedeţi The 
Liars' Club) Troica micutei noastre familii se întorsese în 
Maine ca mama să poată avea grijă de părinţii ei ajunşi la 
adânci bătrâneţi. Bunica avea cam optzeci de ani pe atunci, 


5 Emisfera terorii (n. tr.). 
6 Am fost un adolescent profanator de morminte (n. tr.). 


era obeză şi hipertensivă, şi aproape oarbă; Daddy Guy, 
cum îi spuneam bunicului, avea optzeci si doi, era sfrijit, 
morocanos şi înclinat să aibă răbufniri imprevizibile a la 
Donald Duck, pe care numai mama era capabilă să le 
înţeleagă. Mama îi spunea „Fazza“. 

Surorile ei au fost cele care-i găsiseră noua slujbă, crezând 
poate că aşa vor prinde două păsări dintr-o singură lovitură: 
bătrânii aveau să fie îngrijiţi într-o atmosferă domestică 
de-o fiică iubitoare şi, în acelaşi timp, „neplăcuta problemă 
a lui Ruth“ avea să-şi găsească rezolvarea. Ar fi încetat să 
mai umble de colo-colo, încercând să şi-i crească pe cei doi 
băieţi pe când plutea aproape în derivă din Indiana în 
Wisconsin, apoi în Connecticut, făcând biscuiţi la cinci dimi- 
neata si calcand cearşafuri într-o spălătorie în care 
temperatura se ridica deseori la cincizeci şi cinci de grade 
vara şi unde directorul distribuia comprese gastrice cu sare 
la ora unu şi trei minute în fiecare după-amiază, din iulie şi 
până la sfârşit de septembrie. 

Mama cred că detesta noul loc de muncă - în încercarea 
de a o ajuta, surorile ne transformaseră mama 
auto-suficientă, glumeata şi putin trăsnită într-un dijmas, 
trăind o existenţă de nevoiaşă. Banii pe care ni-i trimiteau 
surorile mamei lună de lună ajungeau doar cât să nu murim 
de foame. Ne mai trimiteau şi cutii cu haine. Aproape de 
sfârşitul fiecărei veri, unchiul Clayt şi mătuşa Ella (care cred 
că nu erau deloc înrudiţi cu noi) veneau şi ne aduceau 
conserve. Casa în care locuiam le aparţinea mătuşei 
Ethelyn şi unchiului Oren. Şi, imediat ce-a pus piciorul în ea, 
mama a rămas prizonieră. După moartea părinţilor, şi-a 
găsit alt loc de muncă, dar a locuit în casa aceea până când 
s-a îmbolnăvit de cancer. Când a părăsit pentru ultima dată 
Durham-ul - David şi soţia lui, Linda, au fost cei care au 
îngrijit-o în ultimele săptămâni de viaţă, în faza terminală a 
bolii - am bănuiala că era mai mult decât pregătită să plece 
din lumea asta. 


15 


Hai să lămurim un lucru chiar acum, bine? Nu există un 
Depozit de Idei, nici Centrala cu Poveşti, nici Insula 
Bestsellerurilor îngropate; ideile pentru poveştile bune par 
să vină literalmente din nimic, îţi cad în poală din senin: 
două idei până atunci întru totul independente îşi găsesc, 
când nici nu te aştepţi, un punct comun şi se concretizează 
în ceva absolut nou. Datoria ta nu e să găseşti acele idei, ci 
să le recunosti atunci când se arată. 

În ziua când mi-a venit ideea despre care vorbim - prima 
cu adevărat demnă de importanţă - mama spunea că-i mai 
trebuiau încă şase albume cu timbre verzi ca să primească 
o lampă pe care voia să i-o dăruiască surorii ei Molly de 
Crăciun şi nu credea că va reuşi să le aibă la timp. „Am 
impresia că va trebui să amân cadoul pentru ziua ei de 
naştere, a zis ea. Hartiutele astea afurisite par întotdeauna 
multe până să le lipeşti pe-o pagină.“ Apoi s-a uitat chiorâş 
şi mi-a arătat limba. Era toată verde. M-am gândit cât de 
bine ar fi fost dacă am fi putut tipări timbrele alea 
blestemate în pivnita propriei case şi, în clipa aceea, s-a 
născut o povestire intitulată Happy Stamps. A prins viaţă 
cât ai clipi din ideea de-a falsifica Green Stamps, la vederea 
limbii verzi a mamei. 

Eroul povestirii mele era un prostovan sarantoc cum sunt 
mulţi, un tip pe nume Roger, care făcuse închisoare de 
două ori pentru falsificare de bani - încă o arestare ar fi 
făcut din el un ratat cu acte în regulă. In loc de bani, începe 
să falsifice Happy Stamps... numai că, descoperă el, 
desenul acestora era atât de banal încât, în realitate, nu 
falsifica nimic; crea în schimb munţi de articole autentice. 
Într-o scenă comică - probabil prima scrisă de mine cu un 
oarecare grad de profesionalism - Roger stă în camera de zi 
cu mama lui bătrână, studiind împreună catalogul Happy 


7 Timbrele fericirii (n. tr.). 


Stamps în vreme ce tiparniţa funcţionează în pivniţă, 
scoțând teanc după teanc aceleaşi timbre. 

„Afurisenie! exclamă mama. Judecând după ce scrie cu 
litere mici, cu Happy Stamps poţi lua orice lucru, Roger - le 
spui ce vrei şi ei calculează de câte clasoare e nevoie. 
Gândeşte-te! Cu şase sau şapte milioane de clasoare, 
probabil că ne-am putea cumpăra o casă în zona 
rezidentiala!“ 

Roger descoperă însă ca, desi timbrele sunt perfecte, 
lipiciul nu e bun. Dacă, pentru a le lipi în clasor, le lingi cu 
limba, totul e bine, dar, dacă le treci printr-un aparat de 
umezire, timbrele fericirii, care sunt roz, devin albastre. La 
sfârşitul poveştii, Roger e în pivniţă, stă în faţa oglinzii. În 
spatele lui, pe masă, se află nu mai puţin de nouăzeci de 
clasoare cu Happy Stamps, toate pline cu colite linse 
fiecare în parte cu limba. Buzele eroului nostru sunt roz. 
Scoate limba; e de-un roz şi mai intens. Până şi dinţii îi 
devin roz. Mama îl strigă veselă din capul scărilor, spunând 
că tocmai a terminat de vorbit la telefon cu Happy Stamps 
National Redemption Center în Terre Haute, iar doamna de 
la capătul firului i-a zis că s-ar putea să primească o casă 
frumoasă în stil Tudor în Weston pentru numai unsprezece 
milioane şi şase sute de mii de clasoare cu Happy Stamps. 
„Excelent, mamă“, zice Roger. Se mai uită o clipă la 
imaginea sa din oglindă, cu buzele roz şi cu ochii goi, apoi 
se întoarce încet la masă. În spatele lui sunt lăzi pline cu 
miliarde de Happy Stamps. Incet, eroul nostru deschide un 
clasor nou, începe să lingă colitele şi să le lipească. „Numai 
unsprezece milioane şi cinci sute nouăzeci de mii de 
clasoare de umplut, îşi spune când se sfârşeşte povestea, şi 
mama o să aibă casa aia în stil Tudor.“ 

Erau lucruri care nu mergeau în povestea asta (greşeala 
cea mai mare era probabil faptul că Roger nu se gândise 
s-o ia de la capăt cu un alt fel de lipici), dar era simpatică, 
era suficient de originală şi eram conştient că mă 
descurcasem destul de bine în exprimare. După ce-am 


petrecut mult timp studiind pieţele în vechiul meu exemplar 
din Writer's Digest, am trimis Happy Stamps la Alfred 
Hitchcock's Mystery Magazine. S-a întors peste trei 
săptămâni însoţită de o scrisoare de refuz. Pe scrisoare era 
inconfundabilul profil al lui Alfred Hitchcock în cerneală 
roşie şi o urare de bine pentru povestea trimisă. În partea 
de jos a foii era un mesaj nesemnat, singurul răspuns 
personal pe care l-am primit de la AHMM în opt ani de 
povestiri trimise regulat. „Nu capsa manuscrisele, îmi 
recomanda post-scriptumul. Pagini volante plus agrafă de 
birou egal mod corect de expediere exemplar.“ Un sfat 
oferit puţin cam la rece, mi s-a părut, dar folositor în felul 
lui. De-atunci n-am mai capsat niciodată manuscrisele. 


16 


În Durham, ocupam o cameră la etaj, sub streşini. 
Noaptea, în pat, mă întindeam sub o cornişă - dacă mă 
ridicam brusc în şezut, mă puteam lovi destul de tare la cap 
- şi citeam la lumina unei veioze cu gât, care proiecta pe 
tavan o umbră comică sub formă de boa constrictor. 
Uneori, în casă era linişte deplină, cu excepţia zgomotului 
cazanului şi-a lipăitului soarecilor în pod; uneori, spre 
miezul nopţii, bunica începea să strige vreme de-o oră sau 
aşa ceva, să meargă cineva la Dick: se temea că nu-i 
dăduseră de mâncare. Dick, un cal pe care-l avusese pe 
când era profesoară, era mort de cel puţin patruzeci de ani. 
Sub cealaltă cornişă a încăperii aveam un birou, vechea 
mea maşină de scris Royal şi în jur de o sută de cărţi în 
ediţie de buzunar, majoritatea science-fiction, pe care le ti- 
neam aliniate de-a lungul plintei. Pe birou aveam o Biblie 
pe care o câştigasem fiindcă memorasem versete la 
cursurile Tinerilor Metodişti si un patefon Webcor cu 
mecanism automat de schimbare a discurilor şi platan 


acoperit cu catifea moale, verde. La el îmi ascultam 
discurile, mai ales cele cu patruzeci şi cinci de rotații, cu 
Elvis, Chuck Berry, Freddy Cannon şi Fats Domino. Imi 
plăcea mult Fats; ştia cum să cânte rock adevărat şi se 
simţea c-o face cu mare plăcere. 

Când am primit refuzul din partea AHMM, am bătut un cui 
în peretele de deasupra fonografului, am scris Happy 
Stamps pe scrisoare şi-am înfipt-o acolo. Apoi m-am aşezat 
pe pat şi l-am ascultat pe Fats care cânta /'m Ready. M-am 
simţit foarte bine, sincer să fiu. Când eşti încă prea tânăr ca 
să te bărbiereşti, optimismul e-o reacţie perfect legitimă la 
eşec. 

Pe când aveam deja paisprezece ani (şi mă bărbieream de 
două ori pe săptămână fie că era nevoie, fie că nu), cuiul 
din perete nu mai putea susţine greutatea scrisorilor de 
refuz pe care le înfipse-sem în el. L-am înlocuit cu un piron 
şi mi-am văzut mai departe de scris. Pe când aveam 
şaisprezece ani, am început să primesc scrisori de refuz cu 
mesaje scrise de mână puţin mai încurajatoare decât sfatul 
de-a nu mai folosi capse şi de-a le înlocui cu agrafele de bi- 
rou. Primul dintre acele mesaje pozitive a fost din partea lui 
Algis Budrys, pe-atunci editorul revistei Fantasy and 
Science Fiction, care a citit o povestire de-a mea intitulată 
The Night of the Tiger (inspirată, cred, dintr-un episod al 
serialului The Fugitive, în care doctorul Richard Kimble lucra 
ca îngrijitor şi curăța cuştile dintr-o grădină zoologică sau 
circ) şi mi-a scris: „Asta e bună. Nu e pentru noi, dare 
bună. Ai talent. Mai trimite-ne.“ 

Acele patru fraze scurte, mâzgălite cu un stilou care lăsa 
în urma lui pete mari şi neregulate, au luminat iarna 
dezolantă a celui de-al şaisprezecelea an al vieţii mele. 
Cam cu zece ani mai târziu, după ce vândusem deja câteva 
romane, am descoperit The Night of the Tiger într-o cutie cu 
manuscrise vechi şi am fost de părere că încă era o 


8 Noaptea tigrului (a. tr.). 


povestire absolut respectabilă, chiar dacă scrisă evident de 
mâna unui începător. Am rescris-o şi, în glumă, am 
retrimis-o la F&SF. De data aceasta, au cumpărat-o. Un 
lucru pe care l-am observat e că, atunci când ai avut un 
dram de succes, redacţiile revistelor sunt mai puţin 
înclinate să folosească formula: „Nu e pentru noi.“ 


17 


Cu toate că era cu un an mai mic decât colegii lui de clasă, 
fratele meu mai mare se plictisea la liceu. În parte, asta se 
datora intelectului său (avea un IQ de peste 150 sau 160), 
însă eu cred că se datora mai degrabă firii lui 
neastâmpărate. Pentru Dave, liceul nu era destul de 
super-mega - nu oferea niciun bum-bum, niciun pam-pam, 
nici-o distracție. A rezolvat problema, măcar temporar, 
fondând un ziar pe care l-a numit Dave's Rag?. 

Redacţia ziarului era o masă aşezată pe pământul tasat 
dintre zidurile de piatră ale pivniţei noastre infestate de 
păianjeni, mai mult sau mai puţin la nord de cazanul de 
încălzit apa si la est de colţul în care tineam nenumăratele 
cutii de conserve pe care ni le trimiteau Clayt şi Ella. The 
Rag era o combinaţie ciudată dintre un buletin familial şi o 
fiţuică bisăptămânală cu curiozităţi provinciale. Uneori 
devenea mensual, atunci când atenţia lui Dave era distrasă 
de alte lucruri (să fabrice zahăr de arțar, cidru, rachete şi să 
modifice maşini, ca să pomenesc doar câteva), situaţie care 
făcea să apară glume pe care eu nu le pricepeam cum că 
Rag-ul lui Dave întârzia puţin luna aceea sau cum c-ar 
trebui să nu-l deranjăm pe fratele meu, pentru că era jos, în 
pivniţă, on the Rag. 


9 Fituica lui Dave (n. tr.). În limbaj argotic, rag are şi sensul de 
„absorbant intim", iar expresia to be on the rag înseamnă „a fi la 
menstruatie" (n. tr.). 


Cu sau fără glume, vânzările au crescut încet de la 
aproximativ cinci exemplare pe număr (vândute familiilor 
din vecini) la aproape cincizeci sau şaizeci, atunci când 
rudele noastre şi rudele vecinilor din micuțul nostru oraş (în 
1962, populaţia din Durham se ridica la aproximativ nouă 
sute de suflete) au început să aştepte cu nerăbdare 
următoarea ediţie. Un sumar tipic includea veşti despre 
cum se vindeca piciorul fracturat al lui Charley Harrington, 
despre cine va veni să vorbească la biserica metodistă 
West Durham, câtă apă scoteau băieţii King de la pompa 
municipală ca să nu lase să sece fântâna din spatele casei 
(care, desigur, seca în fiecare vară afurisită, indiferent câtă 
apă pompam în ea), cine venea în vizită la familiile Brown 
sau Hali de cealaltă parte a Methodist Corners şi ce rude 
erau aşteptate în oraş vara viitoare. Dave includea şi ştiri 
sportive, jocuri de cuvinte, buletine meteo („A fost o vreme 
destul de uscată, dar Harold Davis, agricultor din părţile 
noastre, zice că, dacă nu vom avea măcar o ploaie 
zdravănă în august, o să pupe de bunăvoie un porc“), 
reţete culinare, o povestire în foileton (pe asta o scriam eu) 
şi rubrica „Poantele lui Dave“, în cadrul căreia publica perle 
de înţelepciune ca acestea: 


Stan: „Care e culmea politetii?“ 

Jan: „Să împingi o babă pe scări şi s-o întrebi de ce se grăbeşte.“ 
Primul beatnic: „Cum pot ajunge la Carnegie Hali?“ 

Al doilea beatnic: „Exersând, dragul meu, exersând!“ 


În primul an de existenţă, tiparul pentru Rag a fost violet - 
paginile erau produse pe-o farfurie întinsă de gelatină 
numită şapirograf. Fratele meu a ajuns repede la concluzia 
că şapirograful era o pacoste. Era pur şi simplu prea lent 
pentru el. Inca de când purta pantaloni scurţi, Dave nu 
suporta piedicile. Ori de câte ori Milt, prietenul mamei 
noastre („Mai mult simpatic decât deştept“, mi-a mărturisit 
mama la câteva luni după ce l-a părăsit), rămânea blocat în 
trafic sau la un semafor, Dave se apleca în faţă de pe 


bancheta din spate a Buick-ului lui şi tipa: „Calcă-i sub roti, 
unchiule Milt! Calcă-i sub roţi!“ 

Ca adolescent, când aştepta să se „reîmpros-păteze“ 
şapirograful între o pagină şi alta (cât timp se 
„reîmprospăta“, tiparul se topea într-o vagă membrană 
violetă suspendată în gelatină ca umbra unui lamantin), 
nerăbdarea aproape că-l scotea din minţi. Îşi dorea mai 
mult ca orice să tipărească şi fotografii. Se pricepea să le 
facă şi, la şaisprezece ani, ştia şi cum să le developeze 
singur. Işi făcuse o cameră obscură într-un şifonier si, din 
spaţiul acela minuscul şi care putea a substanţe chimice, 
producea fotografii deseori extraordinare sub aspectul 
clarităţii şi compoziţiei lor (poza de pe coperta a IV-a a ro- 
manului The Regulators’®, in care tin in mână un exemplar 
al revistei unde mi-a aparut prima povestire publicata, a 
fost facuta de Dave cu un vechi aparat Kodak si developata 
în sifonierul lui obscur). 

Pe lângă aceste frustrări, în pofida grijii cu care 
acopeream blestematul ăla de aparat lent când terminam 
de imprimat într-o zi, plăcile de gelatină aveau tendinţa să 
producă şi să dezvolte colonii de ciudate excrescente 
sporifere care se imprastiau apoi în aerul deja putin salubru 
al pivniţei. Ceea ce lunea părea ceva obişnuit, uneori, spre 
sfârşitul săptămânii, căpăta aspectul unui lucru oribil, scos 
parcă dintr-o poveste de H.P. Lovecraft. 

In Brunswick, unde mergea la liceu, Dave a găsit un 
magazin care scosese la vânzare o mică presă cu tambur, 
mai mult sau mai puţin funcţională. Se compunea textul pe 
matrițe, pe care le puteai cumpăra cu nouăsprezece cenți 
bucata de la o papetărie locală, operaţiune pe care fratele 
meu o rebotezase „tăierea matriţei“ şi care-mi revenea 
mie, pentru că eu făceam mai puţine greşeli de scris. Matri- 
tele erau aplicate pe tamburul presei, se mânjeau cu cea 
mai dezgustătoare şi urât mirositoare cerneală din lume, 


10 Traducere aproximativă: Răzbunătorii (n. tr.). 


dupa care începea cursa: dă la manivelă până ce-ţi cade 
braţul, fiule! Am reuşit să imprimăm în două nopţi cât 
înainte, cu şapirograful, într-o săptămână şi, chiar dacă 
făcea multă mizerie, presa cu tambur nu părea infestată de 
boli potenţial fatale. Dave's Rag a intrat în scurta lui epocă 
de aur. 


18 


Pe mine nu prea mă interesa procesul tipografic şi nu mă 
interesau deloc misterele  developării şi reproducerii 
fotografiilor. Nu mă pasiona să montez schimbătoare 
Hearst la automobile, să fac cidru sau să văd dacă o 
anumită formula va trimite o rachetă de plastic în 
stratosfera (de obicei, nu ajungea nici deasupra casei). Intre 
1958 şi 1966, principala mea pasiune au fost filmele. 

Pe când anii cincizeci făceau loc anilor şaizeci, în zona 
noastră nu erau decât două cinematografe, ambele în 
Lewiston. „Empire“ era prima alegere, unde se proiectau 
pelicule Disney, epopei biblice şi musicaluri în care mulţimi 
de oameni spilcuiti dansau şi cântau pe ecran lat. Mergeam 
la acestea dacă avea cine să mă ducă - în definitiv, un film 
era totuşi un film -, dar nu-mi plăceau foarte mult. Erau 
plictisitor de „corecte“. Erau previzibile. În timpul lui 7he 
Parent Trap nu făceam decât să sper că Hayley Mills va da 
peste Vie Morrow din The Blackboard Jungle. Asta ar mai fi 
tnsufletit putin lucrurile, pentru Dumnezeu. Credeam că a 
vedea fie şi numai pentru o clipă cuțitul de buzunar si 
privirea de sfredel ale lui Vie ar fi redat un minim de 
perspectivă echitabilă problemelor domestice lipsite de 
importanţă ale lui Hayley. lar când stăteam noaptea întins 
în pat sub cornişa acoperişului, ascultând vântul printre co- 
paci sau şobolanii din pod, n-o visam pe Debbie Reynolds în 
rolul lui Tammy sau pe Sandra Dee în cel al lui Gidget, ci pe 


Yvette Vickers din Attack ofthe Giant Leeches sau pe Luana 
Anders din Dementia 13. Departe de mine gândul la 
dulcegării; departe de mine gândul la sentimentele 
înălţătoare; departe de mine gândul la Albă-ca-Zăpada şi ai 
săi şapte pitici blestemati. La treisprezece ani, voiam 
monştri care devorau oraşe întregi, cadavre radioactive 
care ieşeau din ocean şi inghiteau surferi şi fete cu sutiene 
negre care arătau ca vai de ele. 

Filme de groază, filme science-fiction, filme despre găşti 
de adolescenţi puşi pe rele, filme despre ratati pe 
motociclete - astea erau lucrurile care-mi stârneau 
interesul. lar locul unde să vezi aşa ceva nu efa „Empire“, 
de la capătul lui Lisbon Street, ci „Ritz“, de cealaltă parte a 
străzii, printre amanetării şi nu departe de Louie's Clothing, 
de unde, în 1964, mi-am cumpărat prima pereche de 
bocanci â la Beatles. De acasă şi până la „Ritz“ erau 
douăzeci şi doi de kilometri pe care i-am străbătut făcând 
autostopul aproape în fiecare weekend în cei opt ani dintre 
1958 şi 1966, când mi-am luat în cele din urmă permisul de 
conducere. Uneori mergeam însoţit de prietenul meu Chris 
Chesley, alteori mergeam singur, dar, doar dacă nu eram 
bolnav sau mai ştiu eu ce altceva, mergeam negreşit. „Ritz“ 
a fost cinematograful la care am văzut / Married a Monster 
from Outer Space, cu Tom Tryon; The Haunting, cu Claire 
Bloom si Julie Harris; The Wild Angels, cu Peter Fonda si 
Nancy Sinatra. Am vazut-o pe Olivia de Havilland cum i-a 
scos ochii lui James Caan cu niste cutite improvizate in Lady 
în a Cage, l-am văzut pe Joseph Cotten întorcându-se dintre 
morti in Hush... Hush, Sweet Charlotte si-am stat cu 
răsuflarea tăiată (şi nu cu putin interes lasciv) să vad daca 
Allison Hayes va creşte atât de mult încât să n-o mai încapă 
hainele în Attack of the 50 Ft. Woman. La „Ritz“ aveai la 
dispoziţie lucrurile cele mai frumoase din viaţă... sau putea; 
să le ai, numai să te asezi în al treilea rând, să fii foarte 
atent şi să nu clipeşti când nu trebuia. 


Mie şi lui Chris ne plăceau aproape toate filmele de 
groază, dar preferatele noastre erau cele produse de 
American-International, majoritatea regizate de Roger 
Corman, cu titluri şterpelite de la Edgar Allan Poe. Nu pot să 
spun bazate pe operele lui Edgar Allan Poe, pentru că sunt 
puţine lucruri în ele care să aibă cât de cât legătură cu 
poveştile şi poeziile lui Poe (Corbul a fost transformat în co- 
medie şi nu glumesc deloc când spun asta). Şi totuşi, cele 
mai bune dintre ele - Pa/atu/ bântuit, Viermele biruitor, 
Masca morții roşii - au creat atmosfere ireale şi halucinante 
care le făceau speciale. Eu şi Chris aveam un termen 
pentru a defini filmele astea, catalogându-le astfel într-un 
gen separat. Erau filmele western, erau poveştile de 
dragoste, erau poveştile de război şi... Poefilmele. 

„Vrei sa mergem la reprezentatia de sâmbătă 
după-amiază?“ mă întreba Chris. „La «Ritz»?“ 

„Ce rulează?“ întrebam. 

„Un film cu motociclişti şi un Poefilm“ mă informa el. 
Pentru mine, desigur, era vorba de-o combinaţie irezistibilă. 
Bruce Dern nervos foc pe-o Harley şi Vincent Price nervos 
foc într-un castel bântuit dând spre un ocean agitat: cine 
putea cere mai mult? Cu puţin noroc, aveai parte şi de 
Hazel Court într-o cămaşă de noapte dantelata 
scurtă-scurtă. 

Dintre toate Poefilmele, cel care ne-a impresionat, pe 
mine şi pe Chris, cel mai mult a fost Hruba şi penaulul. Scris 
de Richard Matheson şi filmat deopotrivă pentru ecran lat şi 
Technicolor (în 1961, când a fost lansat, filmele color de 
groază erau încă o raritate), Hruba amesteca o seamă de 
ingrediente gotice standard şi le transforma în ceva special. 
S-ar putea să fi fost ultimul film horror de studio cu 
adevărat bun înainte să se lanseze The Night of the Living 
Dead, pelicula feroce de producţie independentă a lui 
George Romero, care a marcat începutul unei noi ere (în 
unele cazuri în bine, în altele, multe, în rău). Cea mai 
reuşită scenă - cea care ne făcea pe mine şi pe Chris să 


încremenim în scaune - îl infatisa pe John Kerr săpând în 
zidul unui castel şi descoperind cadavrul surorii sale, care 
fusese evident îngropată de vie. N-am uitat niciodată 
prim-planul cadavrului, filmat printr-un filtru roşu şi cu un 
efect de distorsiune care alungea chipul într-un uriaş țipăt 
mut. 

În seara aceea, în timpul lungului drum de întoarcere 
(dacă nu treceau multe maşini, te trezeai că trebuie să 
mergi pe jos chiar şi şase sau şapte kilometri şi ajungeai 
acasă când era întuneric deja de-o bună bucată de vreme) 
am avut o idee minunată: să transform Hruba şi pendulul 
într-o carte! Să îl transpun într-un roman, aşa cum făcuseră 
cei de la Monarch Books cu unele nemuritoare filme clasice 
precum Jack Spintecătorul, Gorgo şi Konga. Dar nu m-aş fi 
limitat doar la a scrie această capodoperă; aveam s-o şi 
tipăresc folosind tiparnita cu tambur din pivniţă şi s-o vând 
la şcoală! Tronc! Pleosc! 

Zis şi făcut. Muncind cu zelul şi aplecarea pentru care 
aveam să fiu mai târziu aclamat de critică, în două zile am 
dat gata „romanul“ 

Hruba şi pendulul, scriindu-l direct pe matritele cu care 
urma să-l tipăresc. Deşi n-a supravieţuit niciun exemplar al 
acelei capodopere (cel puţin după ştiinţa mea), cred că 
avea opt pagini, fiecare scrisă la un rând şi cu spaţiul dintre 
paragrafe redus la minimum (fiecare matrita costa 
nouăsprezece cenți, ţineţi minte). Am tipărit pe ambele 
părţi ale foilor, aşa cum se face la o carte normală, şi-am 
adăugat o pagină de titlu pe care am desenat un pendul 
rudimentar de pe care picurau stropi mici şi negri, care 
speram să semene cu sângele. În ultimul moment, mi-am 
dat seama că uitasem să dau numele editurii. După cam o 
jumătate de ora de plăcute meditații, în colţul din dreapta 
sus al paginii de titlu am imprimat cuvintele A V.I.B. BOOK. 
V.I.B. era acronimul de la „Very Important Book“. 

Am imprimat aproximativ patruzeci de exemplare din 
Hruba şi pendulul, încălcând cu o graţie inconstienta toate 


legile copyright-ului din istoria lumii; gândurile îmi erau 
concentrate aproape în întregime la cât de mulţi bani aş 
putea face dacă povestea mea ar avea succes la şcoală. 
Matritele mă costaseră un dolar şi şaptezeci şi unu de centi 
(să folosesc una întreagă pentru pagina de titlu mi se 
păruse o groaznică risipă de bani, dar ajunsesem fără 
tragere de inimă la concluzia că trebuia să arate totul bine; 
trebuia să ieşi în lume îmbrăcat cum se cuvine), hârtia mă 
costase încă doi dolari sau aşa ceva, capsele erau gratuite, 
şterpelite de la fratele meu (poate că poveştile pe care le 
trimiteai la reviste trebuiau prinse cu agrafe de birou, dar 
asta era o carte, deci era un lucru serios). După ce-am mai 
cugetat puţin, am stabilit preţul pentru un exemplar din 
Hruba şi pendulul de Steve King, ediţie V.I.B. nr. 1, la 
douăzeci şi cinci de cenți. Imi făcusem socoteala că pot 
vinde zece exemplare (mama avea să cumpere unul ca să 
încep cu dreptul; pe ea te puteai baza întotdeauna), pentru 
un total de doi dolari şi jumătate. Profitul ar fi fost de 
patruzeci de cenți, adică destul cât să-mi finantez încă o ex- 
cursie educativă la „Ritz“. lar dacă aş mai fi vândut două 
exemplare, îmi puteam cumpăra şi o pungă de popcorn şi o 
cola. 

Hruba şi pendulul s-a dovedit a fi primul meu bestseller. 
Am dus întregul tiraj la şcoală în ghiozdan (în 1961, eram în 
clasa a opta la proaspăt construita şcoală gimnazială cu 
patru săli de clasă din Durham) şi până la miezul zilei 
vândusem deja două duzini. Spre sfârşitul pauzei de prânz, 
când începuse să circule vorba despre femeia îngropată în 
zid („Se uitară cu ochi mari, plini de groază, la oasele ce-i 
ieşeau din capetele degetelor, dându-şi seama că murise 
zgâriind înnebunită ca să scape“), vândusem trei duzini. Pe 
fundul ghiozdanului (pe care în versiunea Durham a lui 
Daddy Cool scrisesem cu grijă mare parte din versurile 
piesei The Lion Spleeps Tonight) aveam nouă dolari în bani 
mărunți şi umblam parcă într-un vis, nevenindu-mi să cred 


acea neaşteptată şi fulminantă ascensiune în lumea celor 
bogaţi. Mi se părea totul prea bun ca să fie adevărat. 

Aşa era. Când s-au terminat cursurile la ora două, am fost 
chemat în biroul directorului, unde mi s-a spus că nu pot 
transforma şcoala într-o piaţă, mai cu seamă, a zis 
domnişoara Hisler, ca să vând mizerii precum Hruba şi 
pendulul. Atitudinea ei nu m-a luat prea mult prin 
surprindere. Domnişoara Hisler îmi fusese profesoară şi la 
cealaltă şcoală, cea cu o singură sală de curs în Methodist 
Corners, unde urmasem clasele a cincea şi a şasea. 
Pe-atunci mă surprinsese citind un roman destul de 
senzaţional de „adolescenți scandalagii“ (The Amboy 
Dukes, de Irving Shulman) şi mi-l confiscase. Aşadar, nu era 
nimic nou şi eram dezgustat de mine însumi pentru că nu 
întrevăzusem dinainte rezultatul. În zilele acelea, cine făcea 
ceva imbecil era numit tolomac (sau tă/lâmac, cum pro- 
nuntam noi, cei din Maine). Eu tocmai mă dovedisem a fi 
tolomacul tolomacilor. 

„Ce nu-nteleg eu, Stevie, a zis ea, este de ce-a trebuit să 
scrii un gunoi ca asta. Eşti talentat. De ce vrei să-ţi irosesti 
calităţile?“ Făcuse sul un exemplar al romanului şi-l agita în 
faţa mea, aşa cum ar agita cineva un ziar făcut sul la un 
câine care s-a uşurat pe covor. A aşteptat să răspund - spre 
cinstea ei, întrebarea pe care tocmai mi-o adresase nu era 
complet retorică -, dar nu aveam ce să-i spun. Mi-era 
ruşine. Am petrecut destul de mulţi ani de atunci - cam 
multi, cred - simtindu-ma ruşinat pentru ceea ce scriu. Cred 
că aveam deja patruzeci de ani când mi-am dat seama că 
aproape toţi prozatorii şi poeţii care au publicat vreodată 
măcar un rând au fost acuzaţi de cineva că-şi irosesc 
talentul cu care i-a hărăzit Dumnezeu. Dacă scrii (sau 
pictezi, sau dansezi, sau sculptezi, sau canti, presupun), 
cineva va încerca să te facă să te simţi jalnic din cauza 
asta, atâta tot. N-o spun de dragul de-a o spune; încerc 
doar să vă ofer faptele asa cum le vad eu. 


Domnişoara Hisler mi-a spus că va trebui să returnez 
tuturor banii. Am făcut-o fără nici-o împotrivire, i-am 
returnat până şi copiilor care au insistat să păstreze 
exemplarele cumpărate (şi-au fost destul de mulţi, mă 
bucur să spun). In cele din urmă, am ajuns să pierd bani din 
afacerea asta, dar când a venit vacanţa de vară, am tipărit 
patru duzini ale unei noi poveşti, una originală intitulată The 
Invasion of the Star-Creaturesi!, şi le-am vândut pe toate, 
mai puţin patru sau cinci. Cred că asta înseamnă că, în cele 
din urmă, am câştigat - cel puţin, în sens financiar. Dar, în 
adâncul sufletului, am rămas ruşinat. Am continuat s-o aud 
pe domnişoara Hisler întrebând de ce vreau să-mi irosesc 
talentul, de ce vreau să-mi irosesc timpul, de ce vreau să 
scriu mizerii. 


19 


A fost distractiv să scriu o poveste în foileton pentru 
Dave's Rag, însă celelalte îndatoriri jurnalistice ma 
plictiseau. Totuşi, lucrasem pentru un soi de ziar, vorba 
umblase şi, în al doilea an la Liceul Lisbon, am devenit 
redactor-şef al ziarului şcolii, The Drum”. 

Nu mi-amintesc să fi avut de ales în privinţa asta; cred că, 
pur şi simplu, am fost numit în funcţie. Mâna mea dreaptă, 
Danny Emond, era interesat de ziar chiar mai puţin ca 
mine. Lui Danny îi plăcea doar ideea că Sala 4, cea în care 
ne desfăşuram activitatea, se afla lângă toaleta fetelor. 
„Intr-o zi o s-o iau razna şi-o să dau buzna acolo-nauntru, 
Steve, mi-a zis el în mai multe rânduri. O să dau buzna, o să 
dau buzna, o să dau buzna.“ Odată a adăugat, poate într-o 
încercare de-a se justifica: „Acolo-năuntru îşi ridică fusta 


11 Invazia creaturilor stelare (n. tr.). 
12 Toba (n. tr.). 


cele mai frumoase fete din şcoală.“ Asta mi s-a părut de-o 
stupiditate atât de fundamentală, încât putea chiar să fie o 
dovadă de înţelepciune, ca un koan Zen sau o povestire 
timpurie de John Updike. 

The Drum nu a prosperat sub conducerea mea. Atunci, ca 
şi acum, sunt înclinat să trec prin perioade de lenevie, 
urmate de perioade de muncă asiduă şi frenetică. În anul 
şcolar 1963-1964, The Drum a publicat un singur număr, 
însă acela a fost un monstru mai voluminos decât cartea de 
telefon a oraşului Lisbon Falls. Într-o seară, când ar fi 
trebuit să scriu legende pentru nişte poze ce trebuiau 
publicate in The Drum, sătul până peste cap de reportaje 
şcolare, ştiri despre echipa de majorete şi câteva încercări 
patetice de-a scrie o poezie pentru şcoală, mi-am creat 
propriul ziar satiric. Ceea ce-a rezultat a fost o publicaţie de 
patru pagini, pe care am intitulat-o The Village Vomit®. 
Sloganul aşezat în chenarul din colţul din stânga sus al 
pagini nu era: „Toate ştirile care merită să vadă lumina 
tiparului“, ci: „Toate rahaturile care mânjesc.“ Poanta asta 
de gust îndoielnic mi-a adus singura problemă adevărată 
din cariera mea de licean. Mi-a adus totodată cea mai utilă 
lecţie de scris de care am avut parte vreodată. 

In stilul tipic al revistei Mad („Ce, eu să-mi fac griji?“), am 
umplut Vomit cu picanterii inventate despre corpul 
profesoral, folosind pentru profesori porecle pe care elevii 
să le recunoască imediat. Astfel, domnişoara Raypach, 
supraveghetoarea sălii de studiu, a devenit domnişoara Rat 
Pack**; domnul Ricker, profesorul de engleză (şi cel mai 
civilizat membru al corpului profesoral - semăna destul de 
mult cu Craig Stevens in Peter Gunn), a devenit Cow Man!5 
pentru că familia lui era proprietara Lăptăriei Ricket; 


13 Voma satului (a. tr.). 
14 „Grămadă de sobolani" (n. tr.). 
15 „Văcarul" (n. tr.). 


domnul Diehl, profesorul de ştiinţele naturii, a devenit Old 
Raw?® Diehl. 

Cum cred ca li se intampla tuturor tinerilor umoristi, am 
fost complet dat pe spate de propria istetime. Ce tip comic 
eram! Un adevărat H.L. Mencken?’ de provincie! Trebuie 
neapărat să duc Vomit la scoala şi să-l arăt tuturor 
prietenilor mei! Vor râde cu gura până la urechi! 

La drept vorbind, chiar au râs cu gura până la urechi; 
aveam o idee destul de clară despre ce gâdilă simţul 
umorului la copiii de vârsta mea şi majoritatea dintre ei 
apăreau în The Village Vomit. Într-un articol, o vită de 
expoziţie a lui Cow Man câştiga un concurs de parturi între 
vaci la Topsham Fair; în altul, Old Raw Diehl era concediat 
pentru că-şi vârâse pe nări globii oculari ai exemplarelor de 
laborator de fetuşi porcini. Umor în marele stil swiftian, nu-i 
aşa? Cât se poate de sofisticat, nu? 

In cea de-a patra oră, trei dintre prietenii mei râdeau atât 
de tare în spatele sălii, că domnişoara Raypach (Rat Pack 
pentru voi, amici) s-a apropiat de ei ca să afle ce era aşa 
comic. A confiscat The Village Vomit, pe care, fie dintr-o 
mândrie exagerată, fie dintr-o naivitate aproape incredibilă, 
îmi trecusem numele ca Redactor-Sef & Glumet Suprem şi, 
la terminarea orelor, pentru a doua oară în cariera mea de 
elev am fost chemat în biroul directorului din cauza unui 
lucru pe care-l scrisesem. Ă 

De data aceasta, problema a fost mult mai serioasă. In 
general, profesorii au fost înclinați să aprecieze la 
adevărata lor valoare intepaturile mele - până si Old Raw 
Diehl a fost dispus să dea uitării treaba cu ochii de porc -, 
însă o profesoară anume s-a detaşat de grup. Aceasta a 
fost domnişoara Margitan, care preda fetelor stenografia şi 


16 „Necioplitul" (n. tr.). 


17 H.L. Mencken (1880-1956), jurnalist, scriitor satiric, critic social, 
mare cinic şi liber-cugetător, cunoscut drept „înțeleptul din 
Baltimore" şi „Nietzsche american". Este considerat unul dintre cei 
mai influenţi scriitori americani ai secolului XX (n. tr.). 


dactilografia la cursurile de aptitudini practice. Insufla 
deopotrivă respect şi teamă; în tradiţia profesorilor dintr-o 
eră trecută, domnişoara Margitan nu voia să-ţi fie prietenă, 
psihologă sau sursă de inspiraţie. Se afla acolo pentru a 
preda aptitudini practice şi voia ca tot procesul de învăţare 
să se deruleze conform regulilor. Regulilor ei. Fetelor din 
clasa  domnişoarei  Margitan li se cerea uneori să 
îngenuncheze şi, daca tivul rochiilor lor nu atingea li- 
noleumul, erau trimise acasă să se schimbe. Oricât de mult 
ai fi implorat-o, cu lacrimi în ochi, nu se lăsa induplecata; 
nimic n-o putea face să-şi schimbe vederile asupra lumii. 
Listele ei de detenţie erau cele mai lungi dintre cele ale 
tuturor profesorilor, dar fetele ei erau întotdeauna alese 
pentru discursurile de deschidere şi cele de închidere a 
ciclului de învăţământ şi-şi găseau de obicei slujbe bune. 
Multe ajungeau să ţină la ea. Altele o uraseră atunci şi e 
foarte probabil s-o urască şi acum, după atâţia ani. Acestea 
din urmă îi spuneau „Maggot“!* Margitan, aşa cum 
fără-ndoială că făcuseră şi mamele lor înainte. lar în The 
Village Vomit aveam un articol care începea aşa: 
„Domnişoara Margitan, afectuos cunoscută de către toţi 
lisbonienii drept Maggot...“ 

Domnul Higgins, directorul nostru chel (devenit întru totul 
firesc Bătrânul Bila de Biliard in Vomit), mi-a spus că 
domnişoara Margitan fusese foarte rănită şi foarte supărată 
de ceea ce scrisesem. Se pare însă ca nu a fost atât de 
rănită încât să uite vechea ameninţare din Sfânta Scriptură: 
„A mea-i răzbunarea“, a proferat profesoara de stenografie; 
domnul Higgins m-a anunţat că ea voia să fiu suspendat. 

În caracterul meu se împletesc o anumită doză de 
sălbăticie şi-un conservatorism profund. Partea nebunească 
din mine a fost cea care a scris mai întâi The Village Vomit 
şi apoi l-a dus la şcoală; acum, pacostea aceea de domn 
Hyde o zbârcise rău de tot şi-o tulise afară pe ieşirea de 


18 „Vierme" (n. tr.). 


incendiu. Doctorul Jekyll, rămas singur, reflecta la cum se 
va uita mama la mine dacă va afla că am fost exmatriculat 
temporar - se gândea la ochii ei răniţi. Trebuia să-mi scot 
repede din cap gândurile astea. Eram în al doilea an de 
liceu, eram cu un an mai mare decât majoritatea colegilor 
de clasă şi, cu o statură de-un metru optzeci, eram unul 
dintre cei mai înalţi băieţi din şcoală. Îmi doream cu 
disperare să nu plâng în biroul domnului Higgins - nu când 
în spatele geamului treceau atâţia copii care se uitau 
curioşi înăuntru la noi: domnul Higgins în spatele mesei de 
scris, eu în scaunul elevului rău. 

În cele din urmă, domnişoara Margitan s-a mulţumit cu o 
scuză formală şi două săptămâni de detenţie din partea 
băiatului rău care îndrăznise să-i spună Maggot în scris. A 
fost o poveste urâtă, dar ce nu e aşa în liceu? Atunci când 
suntem prinşi înăuntru, ca nişte ostatici incuiati într-o baie 
turcească, pentru majoritatea dintre noi liceul ni se pare cel 
mai serios lucru din lume. Numai la a doua sau la a treia 
reuniune de clasă începem să ne dăm seama cât de absurd 
a fost totul. 

După o zi sau două, am fost dus în biroul domnului Higgins 
şi pus să stau în faţa ei. Domnişoara Margitan şedea 
dreaptă ca o coadă de mătură, cu mâinile-i atacate de 
artrită împreunate în poală şi cu ochii cenusii fixati fără să 
clipească asupra feţei mele, şi mi-am dat seama că e ceva 
la ea diferit faţă de toţi ceilalţi adulţi pe care-i mai 
întâlnisem. N-am identificat imediat despre ce era vorba, 
dar am ştiut că pe femeia aceea n-o voi putea fermeca, că 
n-o puteam câştiga de partea mea. Mai târziu, pe când 
aruncam cu avioane de hartie alături de ceilalţi băieţi şi fete 
rele din sala de detenţie (perioada aceea s-a dovedit a nu fi 
atât de neplăcută), am ajuns la o concluzie ce mi s-a părut 
mai mult decât simplă: domnişoarei Margitan nu-i plăceau 
băieţii. A fost prima femeie pe care am întâlnit-o în viaţa 
mea căreia nu-i plăceau băieţii, nici măcar un pic. 


Dacă are vreo importanţă, scuzele mele au fost sincere. 
Domnişoara Margitan fusese într-adevăr rănită de ceea ce 
scrisesem şi măcar atâta lucru puteam înţelege. Mă-ndoiesc 
că mă ura - probabil că era prea ocupată -, dar era 
consultanta National Honor Society din cadrul şcolii noastre 
şi când, doi ani mai târziu, mi-a apărut numele pe lista 
candidaţilor, a făcut uz de dreptul ei de veto. Honor Society 
nu avea nevoie de băieţi „de genul meu“, a zis ea. Am 
ajuns să cred că avea dreptate. Un băiat care s-a şters 
cândva la fund cu urzici probabil că nu-şi găseşte locul 
într-un club al oamenilor deştepţi. 

De-atunci n-am mai făcut des apel la satiră. 


20 


Nu trecuse o săptămână de când ieşisem din sala de 
detenţie, că am şi fost rechemat în biroul directorului. M-am 
dus cu sufletul îndoit, întrebându-mă în ce nouă belea mai 
intrasem. 

Cel care voia să mă vadă nu era însă domnul Higgins; de 
data aceasta mă convocase consilierul pe probleme de 
orientare şcolară. Avuseseră loc discuţii despre mine, mi-a 
spus, şi despre cum să fie întoarsă „pana mea 
năbădăioasă“ spre iniţiative mai constructive. Îl consultase 
pe John Gould, redactorul-şef al săptămânalului din Lisbon, 
şi descoperise că Gould avea un post liber de reporter 
sportiv. Desi scoala nu putea /nsista să accept postul, toţi 
cei din conducere erau incredintati că aceasta ar fi fost o 
idee bună pentru mine. Fă-o sau mori, îmi dădea de înţeles 
privirea consilierului. Poate că asta nu era decât paranoia 
din partea mea, dar, chiar şi acum, după aproape patruzeci 
de ani, cred că aşa au stat lucrurile. 

Am gemut în forul meu interior. Terminasem cu Dave's 
Rug, aproape terminasem cu The Drum şi acum ma 


procopsisem cu Weekly Enterprise din Lisbon. În loc să fiu 
urmărit de ape, ca Norman Maclean în A River Runs 

Tbrough It, eram un adolescent urmărit de ziare. Totuşi, ce 
puteam să fac? Am mai aruncat o privire la ochii con- 
silierului şi-am spus că aş fi încântat să dau interviu pentru 
acel post. 

Gould - nu bine-cunoscutul umorist din Noua Anglie sau 
romancierul care a scris The Greenleaf Fires, ci rudă cu 
amândoi, cred - m-a întâmpinat cu prudenţă, dar si cu o 
urmă de interes. Ne vom pune la încercare reciproc, a zis, 
dacă nu aveam nimic împotrivă. 

Acum, că eram departe de birourile administrative ale 
Liceului Lisbon, m-am simţit în stare să vorbesc puţin mai 
deschis ca de obicei. l-am zis domnului Gould că nu mă 
prea pricepeam la sport. Gould a zis: „Astea-s jocuri pe care 
oamenii le înţeleg urmărindu-le beti în baruri. O să înveţi si 
tu, dacă o să-ncerci.“ 

Mi-a dat un sul uriaş de hârtii galbene pe care să-mi scriu 
articolul la maşină - cred că încă-l mai am pe undeva - şi 
mi-a promis o plată de jumătate de cent pe cuvânt. Era 
pentru prima oară când îmi promitea cineva să mă 
plătească pentru că scriu. 

Primele două articole predate vorbeau despre un meci de 
baschet în care un jucător de la liceul meu bătuse vechiul 
record la puncte marcate. Unul era o relatare directă. 
Celălalt se concentra pe isprava lui Robert Ransom cu 
depăşirea recordului. În ziua de după meci i le-am dus lui 
Gould pe amândouă, ca să le aibă pentru vineri, când ieşea 
ziarul. A citit articolul principal, a făcut două corecturi 
minore şi l-a pus deoparte. Apoi s-a avântat asupra repor- 
tajului cu un pix mare şi negru. 

În ultimii doi ani la Lisbon am frecventat nepretuitele 
cursuri de literatură engleză, iar la colegiu am urmat 
nepretuitele cursuri de compoziţie şi de scriere în proză şi 
poezie, dar de la John Gould am învăţat în doar zece minute 
mai multe decât am învăţat din atâtea ore de curs. Păcat ca 


nu mai am articolul acela - ar merita să fie pus în ramă, cu 
corecturi cu tot -, dar mi-amintesc destul de bine cum suna 
şi cum arăta după ce trecuse Gould prin el cu pixul acela 
negru al lui. Uitaţi aici un exemplu: 


a 
leri-seara, in frumose salf de gimnastică a Liceului 
Lisbon, susținătorii echipei locale și cei ai echipei Jay 


Hills au fost nauci¢i de o prestație sportivă fără egal la ni- 


vel scolar. Bob Ransom,ewnesout-ca „Bullet“ Bob deope- 2 


—Srrivi-penter-ctatersgiprecisia-aruncititor-sale, a marcat 
treizeci $i șapte de puncte. Da, afi citit bine. Pedlessupta” 


a făcut-o cu graţie, rapiditate... dar și cu o neobișnuită 


= 


reverență, comitand doar două greșeli personale în incer- 


carea sa cavaleteaseă de-a stabili un record ce i-a ocolit pe 
jucători: 1953. 
“fkexit din Lisbon încă din amit i 

Gould s-a oprit la „anii războiului din Coreea“ şi a ridicat 
privirea spre mine. „Din ce an datează ultimul record?“ m-a 
întrebat. 

Din fericire, aveam notițele la îndemână. „1953“, am spus. 
Gould a mormăit ceva şi s-a întors la lucru. Când a terminat 
să-mi corecteze articolul aşa cum se vede mai sus, a ridicat 
privirea şi a văzut ceva pe chipul meu. Cred că trebuie să-l 
fi confundat cu groaza. Nu, era doar revelaţie pură. De ce, 
m-am întrebat, profesorii de engleză nu fac niciodată ca el? 
Era ca Omul Vizibil pe care-l ţinea Old Raw Diehl pe masa 
lui din laboratorul de biologie. _ 

„Am eliminat doar părţile rele, a zis Gould. In mare parte e 
destul de bine.“ 

„Ştiu“, am zis, referindu-mă la ambele afirmaţii: da, în 
mare parte era bine - era, în orice caz, un text utilizabil - şi 
da, eliminase doar părţile rele. „N-o voi mai face niciodată.“ 


A râs. „Dacă-i adevărat ce spui, niciodată n-o să mai fie 
nevoie să muncesti ca să trăieşti. Poţi face asta în schimb. 
Trebuie să-ţi explic vreuna dintre corecturile astea?“ 

„Nu“, am zis. 

„Când scrii o poveste, îţi spui ţie însuţi povestea, a zis. 
Când o rescrii, datoria ta principală este să scoţi toate 
lucrurile care nu aparţin poveștii.“ 

In ziua când mi-am predat primele două articole, Gould a 
mai spus ceva interesant: scrie cu uşa închisă, rescrie cu ea 
deschisă. Cu alte cuvinte, ceea ce scrii începe ca un lucru 
numai al tău, dar apoi trebuie să iasă în lume. Odată ce ai 
înţeles care e povestea şi-o scrii aşa cum trebuie - sau, 
oricum, atât cât te pricepi mai bine -, ea aparţine oricui are 
chef s-o citească. Sau s-o critice. lar dacă ai foarte mult 
noroc (asta-i ideea mea, nu a lui John Gould, dar sunt 
încredinţat că ar fi subscris la ea), vor fi mai multi cei care 
Sa vrea S-o citeasca decat cei care s-o critice. 


21 


Imediat dupa excursia cu clasa din ultimul an de liceu la 
Washington, mi-am gasit un loc de munca la Worumbo Mills 
and Weaving, in Lisbon Falls. Nu-l voiam - munca era grea 
şi plictisitoare, fabrica însăşi fiind o dărăpănătură infecta pe 
malul apelor poluate ale râului Androscoggin şi care 
semăna cu un atelier muncitoresc dintr-un roman de 
Charles Dickens -, dar aveam nevoie de bani. Mama primea 
un salariu de mizerie ca menajeră la un stabiliment pentru 
bolnavii mintal din New Gloucester, însă se incapatana să 
creadă că voi merge la colegiu ca fratele meu David 
(Universitatea din Maine, promoţia '66, cum laude). Pentru 
ea, educaţia devenise un obiectiv aproape secundar în 
acest plan. Durham şi Lisbon Falls şi Universitatea Maine 
din Orono aparţineau unei mici lumi, în care oamenii erau 


buni vecini şi încă-şi vedeau unii de treburile celorlalţi pe 
liniile telefonice colective care deserveau oraselele de 
provincie. In lumea mare, baietii care nu mergeau la 
colegiu erau trimişi peste ocean sa lupte în războiul 
nedeclarat al domnului Johnson şi mulţi dintre ei se 
întorceau acasă între patru scânduri. Mamei mele îi plăcea 
„războiul împotriva sărăciei“ al lui Lyndon („Ăsta e războiul 
pe care-l port eu“, spunea ea uneori), nu însă şi ceea ce 
făcea în Asia de Sud-Est. l-am spus odată că poate a mă în- 
rola şi-a merge acolo mi-ar fi prins bine - cu siguranţă as fi 
putut scoate o carte din asta, am zis. 

„Nu vorbi idiotenii, Stephen, a spus ea. Cu ochii tăi, ai fi 
primul care ar muri. Nu poţi să scrii dacă eşti mort.“ 

Vorbea serios; era hotărâtă trup şi suflet. Prin urmare, am 
depus cereri pentru burse de studiu, pentru împrumuturi şi 
m-am dus să lucrez în fabrică. Cu siguranţă n-aş fi ajuns 
departe cu cei cinci sau şase dolari pe săptămână pe care-i 
făceam scriind pentru Enterprise despre campionatele de 
popice şi cursele din cadrul Soap Box Derby. 

In cursul ultimelor săptămâni petrecute la Liceul Lisbon, 
programul meu arăta astfel: trezirea la 7.00, plecarea la 
scoala la 7.30, ultimul clopoțel la 14.00, semnarea condicii 
de prezenţă la etajul al doilea al Worumbo la 14.58, vârârea 
stofelor în saci preţ de opt ore, semnarea condicii de 
plecare la 23.02 şi întoarcerea acasă pe la 23.45, mâncarea 
unui bol de cereale, trântirea în pat, trezirea a doua zi de 
dimineaţă pentru a o lua de la capăt. În câteva rânduri am 
lucrat în două schimburi, am dormit în Ford Galaxie-ul 
model '60 (vechea maşină a lui Dave) pentru aproximativ o 
oră înainte de începerea şcolii, apoi am dormit în timpul 
celor de-a cincea şi-a şasea ore după pauza de prânz, în 
micuțul cabinet al infirmierei. 

Când a venit vacanţa de vară, lucrurile au mers mai bine. 
Pentru început, am fost mutat la vopsitoria din pivniţă, 
unde era mai rece cu cincisprezece grade. Datoria mea era 
să vopsesc în violet şi bleumarin bucăţi de molton. Îmi 


imaginez că încă mai sunt oameni în Noua Anglie care au în 
dulapuri jachete vopsite de subsemnatul. 

N-a fost cea mai bună vară pe care am trait-o vreodată, 
dar am reuşit să nu mă ranesc în cine ştie ce maşinărie sau 
să-mi cos degetele laolaltă cu vreuna dintre maşinile acelea 
de cusut industriale pe care le foloseam ca să tivim 
materialele nevopsite. 

In săptămâna cu 4 lulie, fabrica s-a închis. Angajaţii cu 
vechime de cinci sau mai mulţi ani la Worumbo au primit 
acele zile libere cu plată. Celor cu mai puţin de cinci ani 
vechime li s-a oferit să lucreze într-o echipă care urma sa 
curețe fabrica de la un capăt la altul, inclusiv pivnita, unde 
nu se mai dăduse cu mătura de patruzeci sau cincizeci de 
ani. Probabil că aş fi fost de acord să lucrez în acea echipă - 
se plătea de două ori şi jumătate fata de suma obişnuită -, 
dar toate locurile s-au ocupat cu mult înainte ca şeful de 
departament să ajungă la pustii de liceu, cei care oricum 
aveau să se lase de lucru în septembrie. Când m-am întors 
la serviciu săptămâna următoare, unul dintre tipii de la 
secţia de vopsitorie mi-a spus c-ar fi trebuit să fiu de faţă, 
că fusese o experienţă bestială. „Şobolanii din pivniţă erau 
cât pisicile de mari, a zis el. Unii, blestemat să fiu, dacă nu 
erau cât câinii de mari.“ 

Şobolani mari cât câinii! Fir-ar să fie! 

Într-o zi, spre sfârşitul ultimului semestru la colegiu, cu 
examenele terminate şi neavând mare lucru de făcut, 
mi-am amintit povestea tipului de la secţia de vopsitorie 
despre şobolanii din subsolul fabricii - mari cât pisicile, 
blestematie, unii mari cât câinii - şi-am început să scriu o 
poveste intitulată Graveyard Shift. Nu făceam decât să-mi 
ocup timpul într-o după-amiază de primăvară târzie, dar, 
două luni mai târziu, revista Cavalier a cumpărat povestirea 
pentru două sute de dolari. Mai vândusem şi alte povestiri 
înainte de asta, însă-mi aduseseră un total de doar şaizeci 


19 Schimbul de noapte (n. tr.). 


şi cinci de dolari. De data aceasta încasam de trei ori 
pe-atât - şi dintr-o singură lovitură. Mi s-a tăiat răsuflarea, 
credeti-ma. Eram bogat. 


22 


Cât a ţinut vara lui 1969, am lucrat la biblioteca 
Universităţii din Maine. A fost un anotimp deopotrivă 
frumos şi urât. În Vietnam, Nixon îşi punea în practică 
planul pentru încheierea războiului, plan care, după câte se 
părea, consta în fărâmițarea aproape în întregime, prin 
bombardamente, a unor zone sud-estice asiatice. „Vi-l 
prezentăm pe noul şef, cântau The Who, e-acelaşi cu 
vechiul şef.“ Eugene McCarthy se concentra asupra poeziei, 
iar happy hippie purtau pantaloni evazati şi tricouri pe care 
erau scrise lucruri precum A UCIDE PENTRU PACE E CA ŞI 
CUM TE-Al FUTE PENTRU CASTITATE. Eu îmi lăsasem să 
crească favoriţi stufoşi. Creedence Clearwater Revival 
cântau Green River - fetişcane desculte care dansau sub 
clar de luna - si Kenny Rogers era inca membru al The First 
Edition. Martin Luther King si Robert Kennedy erau morti, 
dar Janis Joplin, Jim Morrison, Bob „The Bear“ Hite, Jimi 
Hendrix, Cass Elliot, John Lennon şi Elvis Presley erau încă-n 
viata si faceau muzica. Locuiam chiar la iesirea din campus, 
în Ed Price's Rooms (şapte dolari pe săptămână, un schimb 
de lenjerie de pat inclus). Omul ajunsese pe lună, iar eu 
ajunsesem pe Lista Decanului. Miracolele şi surprizele erau 
cu asupra de măsură. 

Într-o zi de la sfârşitul lui iunie, noi, lucrătorii la bibliotecă, 
am organizat un picnic pe peluza din spatele librăriei 
universitare. Între Paolo Silva şi Eddie Marsh şedea o fată 
oacheşă cu râs aspru, păr vopsit roşcat şi cele mai 
frumoase picioare pe care le văzusem vreodată, bine 
expuse sub o fustita galbenă. Avea cu ea un exemplar din 


Soul on Ice de Eldridge Cleaver. Nu dădusem peste ea în 
bibliotecă şi nu-mi venea să cred că o studentă la colegiu 
poate scoate un râset atât de minunat şi dezinvolt. Pe 
deasupra, cu sau fără lecturi intense, înjura mai mult ca o 
muncitoare de rând decât ca o studentă. (Dat fiind că 
fusesem la rândul meu muncitor, eram calificat să emit 
judecăţi de acest fel.) O chema Tabitha Spruce. Ne-am 
căsătorit un an şi jumătate mai târziu. Încă suntem 
căsătoriţi şi nu mi-a permis niciodată să uit că întâia oară 
când am întâlnit-o am crezut că e iubita lui Eddie Marsh, 
venită în vizită la el. Poate o chelnerita pasionată de cărţi 
de la pizzeria locală, care avea o după-amiază liberă. 


23 


A funcţionat. Căsnicia noastră a durat mai mult decât toţi 
liderii lumii cu excepţia lui Castro, iar dacă vom continua să 
discutăm, să ne certăm, să facem dragoste şi să dansăm pe 
notele celor de la Ramones - gabba-gabba-bey - probabil că 
va continua să funcţioneze. Proveneam din religii diferite, 
dar, ca feministă, Tabby nu s-a dat niciodată în vânt după 
catolicism, unde bărbaţii sunt cei care fac regulile (inclusiv 
„directiva“ dată de Dumnezeu de-a face sex neprotejat) şi 
femeile spală chiloţii. Şi, deşi cred în Dumnezeu, nu simt 
nevoia unei religii organizate. Proveneam amândoi din 
acelaşi mediu muncitoresc, amândoi mâncam carne, eram 
amândoi simpatizanți ai democratilor cu tipice suspiciuni 
yankee privitoare la viaţa din afara Noii Anglii. Eram 
compatibili din punct de vedere sexual şi monogami din 
fire. Şi totuşi, ceea ce ne leagă mai puternic sunt cuvintele, 
munca şi limbajul cărora le-am dedicat amândoi viaţa. 

Ne-am întâlnit pe când lucram într-o bibliotecă şi eu m-am 
îndrăgostit de ea în timpul unui seminar de poezie în 
toamna lui 1969, când eu eram în ultimul an şi Tabby în 


primul. M-am îndrăgostit de ea în parte pentru că 
înţelegeam ce făcea cu munca ei. M-am îndrăgostit pentru 
că ea înţelegea ce făcea. M-am îndrăgostit de ea şi pentru 
că purta o rochie neagră sexy şi ciorapi de mătase, de 
genul acelora care se prind cu jartiere. 

Nu vreau să fiu prea negativ faţă de generaţia mea (în 
realitate sunt, fiindcă am avut ocazia să schimbăm lumea, 
dar am ales cumpărăturile online), dar exista printre 
studenţii scriitori pe care-i cunoşteam atunci opinia conform 
căreia literatura de calitate venea spontan, într-o răbufnire 
emoţională ce trebuia surprinsă pe dată; când construieşti 
acea fundamentală scară către cer, nu poţi pierde timpul 
stând aiurea cu ciocanul în mână. Ars poetica în 1969 era 
exprimată cel mai bine poate de-un cântec de Donovan 
Leitch care spunea: „Mai întâi e un munte/ Apoi nu e niciun 
munte/ Apoi e.“ Poeţii aspiranti trăiau într-o lume înrourată 
a la Tolkien, prinzând poeziile din aer. Conceptul era 
aproape unanim: arta adevărată venea din... senin! 
Scriitorii erau stenografi binecuvantati de soartă care scriau 
după o dictare divină. Nu vreau să-mi stânjenesc vreun 
vechi coleg de atunci, aşa că uitaţi aici o versiune 
fictionalizata a ceea ce vreau să spun, creată din bucăţi ale 
mai multor poezii autentice: 


Închid ochii 

în 'ntuneric văd 
Rodan Rimbaud 
În 'ntuneric 
înghit pânza 
singurătăţii 
cioară sunt aici 
corbule sunt aici 


Dacă l-aţi fi întrebat pe poet ce înseamnă poezia asta, e 
foarte probabil că v-aţi fi ales cu o privire dispretuitoare. 
Reacţia celorlalţi ar fi fost o tăcere uşor stânjenită. Fără 


îndoială, faptul că poetul n-ar fi fost probabil în stare să vă 
spună nimic despre mecanismele creaţiei sale n-ar fi fost 
considerat important. In cel mai bun caz, el sau ea ar fi 
spus că nu există niciun mecanism, numai acea izbucnire 
seminală de sentimente: mai întâi e un munte, apoi nu e 
niciun munte, apoi e. lar dacă poezia care rezultă e 
şchioapă, dat fiind că un cuvânt atât de generic precum 
singurătate înseamnă acelaşi lucru pentru noi toţi - hei, 
amice, şi ce dacă, lasă naibii porcăria aia depăşită şi hai să 
ne bucurăm de sensurile grele. Nu e o atitudine faţă de 
care să fi simţit mare simpatie (chiar dacă nu îndrăzneam 
să spun asta cu voce tare, cel puţin nu în atâtea cuvinte) şi 
am fost mai mult decât fericit să descopăr că şi fata 
frumoasă în rochie neagră şi ciorapi de mătase simţea 
acelaşi lucru. Nu mi-a spus-o verde în faţă, însă nici nu era 
nevoie s-o facă. Poeziile pe care le scria vorbeau în locul ei. 
Grupul care participa la seminar se reunea o dată sau de 
două ori pe săptămână în camera de zi a casei 
instructorului Jim Bishop, o duzină poate de studenţi şi trei 
sau patru membri ai corpului profesoral lucrând într-o 
minunată atmosferă de egalitate. Poeziile erau scrise la 
maşină şi şapirografiate în biroul Catedrei de Engleză în 
ziua fiecărui seminar în parte. Poeţii citeau în vreme ce noi, 
ceilalţi, urmăream textul pe exemplarul propriu. Reproduc 
aici una dintre poeziile lui Tabby din toamna aceea: 


O CANTICĂ GRADUALĂ PENTRU AUGUSTIN 


larna e trezit ursul cel mai slab 

de râsetul soporific al lăcustelor, 

de frenezia onirică a albinelor, 

de parfumul mieros al nisipului deşertic 

pe care-l poartă vântul in pântece 

spre dealurile îndepărtate, in casele lui Cedar. 


Ursul a auzit o promisiune sigură. 


Anumite cuvinte sunt comestibile; hrănesc 

mai bine ca zăpada îngrămădită pe farfurii de argint 
sau ca gheața care se revarsă din cupe de aur. 
Aşchiile de gheață din gura unui amant 

nu sunt întotdeauna mai bune, 

Nici somnul unui deşert intotdeauna un miraj. 

Ursul ce se ridică înalță o cantică graduală 

tesuta din nisipul ce cucereşte oraşe 

într-un ciclu lent. Elogiul ei seduce 

un vânt trecător, călătorind către marea 

în care un peşte, prins într-un năvod expert, 

aude cântecul unui urs în zăpada parfumată de răcoare. 


Când a terminat Tabby de citit, s-a lăsat tăcerea. Nimeni 
nu ştia bine cum să reacționeze. Părea că poezia e 
străbătută de cabluri care-i întindeau versurile până ce 
aproape că zumzăiau. M-am simţit emoţionat şi iluminat de 
combinaţia aceea de compoziţie abilă şi imagistică 
delirantă. Poezia ei m-a făcut de asemenea să simt că nu 
sunt singurul care crede că literatura de calitate poate fi 
deopotrivă ameţitoare la nivel emoţional şi pregnantă la 
nivel intelectual. Dacă o persoană aflată în totalitatea 
facultăţilor mentale e în stare să se fută de parcă ar fi ieşită 
din minţi - dacă poate să-şi iasă de-a dreptul din minţi pe 
când e prinsă de focul acelei pasiuni -, de ce n-ar putea fi 
capabili scriitorii să se dezlantuie şi să rămână totuşi întregi 
la minte? 

Recunoşteam în poezia aceea şi o etică a muncii care-mi 
plăcea, ceva care lăsa să se înţeleagă că a scrie poezii (sau 
povestiri, sau eseuri) era o activitate care avea la fel de 
multe în comun cu maturatul podelei, ca şi cu miticele 
momente de revelaţie. E-un loc în A Raisin in the Sur? 
unde un personaj strigă: „Vreau să zbor! Vreau să ating 


20 Piesă de teatru scrisă de dramaturgul american de culoare Lorraine 
Hansberry şi jucată prima oară în 1959, pe Broadway (n. tr.). 


soarele!“, la care soţia lui răspunde: „Mai întâi mananca-ti 
ouăle.“ 

In discuţia care a urmat lecturii lui Tab, mi-a fost clar că îşi 
înţelegea poezia pe care o compusese. Ştia cu exactitate ce 
voise să spună şi o spusese aproape în întregime. Era 
familiarizată cu Sfântul Augustin (354-430 d.Hr.) şi datorită 
formaţiei ei catolice şi cunoştinţelor excelente de istorie. 
Mama lui Augustin (sfântă şi ea) era creştină, tatăl lui - 
păgân. Înaintea convertirii lui, Augustin era atras în 
principal de bani şi femei. După aceea a continuat să lupte 
cu propriile porniri sexuale şi e cunoscut pentru a sa 
Rugăciune a Libertinului, care spune: „O, Doamne, fa-ma 
cast... dar nu încă.“ In scrierile sale s-a concentrat asupra 
luptei omului de a-şi abandona credinţa în el însuşi în 
favoarea credinţei în Dumnezeu. Şi uneori îi plăcea să se 
compare cu un urs. Tabby are un fel de a-şi lăsa bărbia în 
jos când zambeste - asta o face să pară deopotrivă în- 
teleapta şi simpatică foc. A făcut-o şi atunci, mi-amintesc, 
şi-a spus: „Pe deasupra, îmi plac urşii.“ 

Cantica e graduală poate pentru că trezirea ursului e 
graduală. Ursul e puternic şi senzual, chiar dacă slab pentru 
că e-n perioada hibernării. Intr-un fel, a zis Tabby când a 
fost rugată să ofere o explicaţie, ursul poate fi văzut ca 
simbol al supărătorului şi minunatului obicei omenesc de-a 
nutri visele corecte în momentele greşite. Aceste vise sunt 
dificile pentru că sunt inoportune, dar şi minunate datorită 
promisiunilor pe care le conţin. Poezia sugerează totodată 
că visele sunt puternice - cel al ursului este suficient de 
puternic încât să seducă vântul să-i poarte cântecul la un 
peşte prins într-un năvod. 

Nu voi încerca să susţin că O cantică graduală e-o mare 
poezie (chiar daca, dupa mine, e una foarte bună). Ideea e 
că era o poezie raţională într-o epocă de isterie generală, o 
creaţie bazată pe-o etică de scriere care a rezonat cu a 
mea până în străfundul inimii şi sufletului meu. 


În seara aceea, Tabby stătea în unul dintre balansoarele 
lui Jim Bishop. Eu şedeam pe jos lângă ea. In timp ce 
vorbea, am aşezat o mână pe gamba ei, cuprinzându-i 
curbura cărnii calde prin ciorap. Mi-a zambit. l-am răspuns 
tot cu un zâmbet. Uneori, lucrurile de felul ăsta nu sunt 
accidentale. Sunt aproape sigur de asta. 


24 


După trei ani de căsătorie, aveam doi copii. Nu fuseseră 
programati sub nici-o forma; au venit când au venit, şi eram 
bucuroşi să-i avem. Naomi era predispusă la infecţii 
auriculare. Joe era destul de sănătos, dar nu părea să 
doarmă niciodată. Când a intrat Tabby în travaliu cu el, eu 
eram la un film drive-în cu un amic în Brewer - cu ocazia 
Zilei Eroilor ofereau o proiecţie triplă, trei filme de groază. 
Eram la a treia peliculă (The Corpse Grinders) şi la a doua 
cutie din şase beri când tipul de la recepţie a intervenit cu 
un anunţ. În zilele de-atunci încă existau difuzoarele în vârf 
de stâlp; când parcai maşina, luai unul şi-l agatai la geamul 
portierei. Anunţul a răzbătut astfel prin toată parcarea: 
„STEVE KING, DU-TE ACASA, TE ROG! ŢI-A INTRAT SOŢIA IN 
TRAVALIU! STEVE KING, DU-TE ACASĂ, TE ROG! SOŢIA TA E 
PE CALE SĂ NASCĂ!“ 

Pe când mă îndreptam spre ieşire în vechiul meu 
Plymouth, vreo două sute de claxoane mi-au aruncat un 
salut sarcastic. Mulţi au făcut semn cu farurile, 
îmbăindu-mă într-o lumina pâlpâitoare. Prietenul meu 
Jimmy Smith râdea atât de tare, încât a alunecat de pe 
scaunul din dreapta mea. Aproape tot drumul până în 
Bangor, a rămas acolo jos, scuturat de râs printre cutiile de 
bere. Când am ajuns acasă, Tabby era calmă şi cu bagajele 
făcute. l-a dat viaţă lui Joe la mai puţin de trei ore după 
aceea. A venit pe lume cu uşurinţă. De-atunci încolo, pentru 


aproximativ cinci ani, nimic în ceea ce-l privea pe Joe n-a 
mai fost uşor. Dar era un scump. Amândoi erau, de fapt. 
Chiar şi atunci când Naomi rupea tapetul de deasupra 
leagănului (poate credea că făcea curăţenie în casă) şi Joe 
îşi dădea drumul pe şezlongul de răchită pe care-l tineam 
pe veranda apartamentului nostru de pe Sanford Street, 
amândoi erau nişte scumpi. 


25 


Mama ştia că vreau să devin scriitor (cu toate scrisorile 
acelea de refuz înfipte în pironul din peretele dormitorului 
meu, cum putea să n-o ştie?), dar m-a încurajat să mă 
calific ca profesor „aşa încât să ai întotdeauna alternativă“. 

„S-ar putea să vrei să te însori, Stephen, iar o mansardă 
pe malul Senei e romantică numai dacă eşti burlac, mi-a 
spus odată. Nu-i un loc unde să creşti o familie.“ 

l-am urmat sfatul înscriindu-mă la Colegiul Pedagogic din 
cadrul Universităţii Maine din Orono, de unde am ieşit patru 
ani mai târziu cu licenţă de profesor... cam aşa cum ar ieşi 
un golden retriever dintr-un helesteu cu o rata moartă între 
dinţi. Şi chiar că era moartă. Nu mi-am găsit nicăieri un post 
de profesor, aşa că m-am dus să lucrez la New Franklin 
Laundry pentru un salariu nu cu mult mai mare decât acela 
pe care-l câştigam la Worumbo Mills and Weaving în urmă 
cu patru ani. Îmi tineam familia într-o succesiune de mici 
mansarde care dădeau nu spre Sena, ci spre unele dintre 
cele mai puţin apetisante străzi din Bangor, cele în care pa- 
trulele de poliţie păreau să-şi facă apariţia întotdeauna 
sâmbăta noaptea la ora două. 

La New Franklin nu vedeam niciodată lenjerie personală, 
decât aceea etichetată „Fire Order“, pentru care plătea o 
companie de asigurări (era vorba în mare parte de haine ce 
păreau în buna regulă, dar care puteau ca nişte grătare din 


carne de maimuţă). Mare parte din ceea ce încărcăm în şi 
scoteam din maşinile de spălat erau cearsafuri de la 
motelurile din oraşele aşezate de-a lungul coastei statului 
Maine şi feţele de masă de la restaurantele aşezate în 
aceeaşi parte a statului. Feţele de masă erau cele mai rele 
dintre toate. Când ieşeau să ia cina în Maine, turiştii cereau 
de obicei moluşte şi homari. Mai ales homari. Atunci când 
ajungeau la mine feţele de masă pe care erau servite 
delicatesele acestea, puteau până la cer şi-napoi şi erau 
deseori pline de viermi. Când le încărcai în maşinile de 
spălat, viermii încercau să ţi se târască pe braţe în sus; era 
aproape ca şi când bastarzii ăia mici ar fi ştiut că ai de gând 
să-i fierbi. Am crezut că mă voi obişnui cu timpul, dar n-a 
fost aşa. Viermii erau un lucru urât; mirosul de moluşte şi 
homari în descompunere era şi mai rău. De ce-s oamenii 
atât de neglijenti? mă întrebam pe când încărcăm în maşini 
feţele de masa fojgaitoare de la Testa's din Bar Harbor. De 
ce trebuie să fie atât de neatenti? 

Albiturile de spital erau şi mai rele. Vara, şi acestea 
fojgăiau de viermi, care se ospătau în schimb cu sânge, nu 
cu carne de homar şi suc de moluşte. Hainele, cearşafurile 
şi feţele de pernă considerate infecte soseau închise deja în 
ceea ce noi numeam „saci de ciumă“, care se dizolvau 
atunci când îi atingea apa clocotită; sângele însă nu era 
considerat în zilele acelea un pericol deosebit. Odată cu 
albiturile de spital veneau deseori şi mici bonusuri, cam ca 
acele surprize rele la gust pe care le găseşti în cutiile cu 
biscuiţi. Într-o încărcătură am găsit o ploscă de fier, iar în 
alta o pereche de foarfeci chirurgicale (plosca nu avea 
nici-o utilizare practică, dar foarfecile s-au dovedit al naibii 
de folositoare în bucătărie). Ernest „Rocky“ Rockwell, tipul 
cu care lucram, a găsit douăzeci de dolari într-o încărcătură 
venită de la Eastern Maine Medical Center şi-a ieşit din tură 
la prânz ca să se apuce de băut. (Rocky numea ora ieşirii 
din serviciu „Vodca o'clock“.) 


Într-o zi am auzi un zăngănit ciudat înăuntrul uneia dintre 
Washex-urile cu trei vane de care eram răspunzător. Am 
apăsat butonul opririi de urgenţă, crezând că afurisenia stă 
să-şi piardă vreo piesa sau ceva. Am deschis usitele si-am 
scos un ghemotoc uriaş de halate şi bonete chirurgicale 
verzi, udându-mă din cap până-n picioare. Sub ele, în burta 
ca o strecurătoare a vanei centrale, am găsit o dantură 
umană completă. Mi-a trecut prin gând c-ar putea deveni 
un colier interesant, apoi am scos dinţii şi i-am aruncat la 
gunoi. De-a lungul căsniciei noastre, Tabby mi-a iertat 
multe lucruri, dar are o limită şi simţul ei al umorului. 


26 


Din punct de vedere financiar, doi copii erau probabil prea 
mulţi pentru un cuplu de proaspeţi absolvenţi de colegiu, 
care lucrau la o spălătorie de haine şi servind în tura a doua 
la Dunkin' Donuts. Singura sursă suplimentară de venit o 
datoram revistelor precum Dude, Cavalier, Adam şi Swank - 
cele pe care unchiul meu Oren obişnuia să le numească 
„Ziare cu tate“. Din 1972 încolo, în paginile lor au început 
să apară tot mai mulţi sâni goi şi tot mai puţină proză, însă 
eu am avut destul noroc să profit de ultimul val. Scriam 
după orele de serviciu; când locuiam pe Grove Street, care 
era aproape de New Franklin, scriam uneori puţin şi-n 
pauza de după-masă. Poate că pare un exerciţiu de 
mitomanie a la Abe Lincoln, dar nu era cine ştie ce - ma 
distram. Poveştile acelea, aşa macabre cum erau unele 
dintre ele, îmi serveau drept scurte evadări din lumea în 
care domnul Brooks juca rolul de director şi Harry, pe cel al 
şefului de secţie. 

Harry avea cârlige în loc de mâini în urma unei căzături în 
calandrai pentru rufe, în timpul celui de-al doilea război 
mondial (ştergea de praf grinzile de deasupra maşinăriei şi 


căzuse). Comediant din fire, uneori intra tiptil în baie şi îşi 
dădea cu apă rece peste un cârlig şi cu caldă peste celălalt. 
Apoi se furişa în spatele tău când încărcai rufe şi îţi lipea de 
gât cârligele de oţel. Nu o singură dată, eu şi cu Rocky 
ne-am întrebat cum reuşeşte Harry să facă anumite 
operaţiuni de igienă intimă. „Păi, a zis Rocky într-o zi pe 
când ne luam prânzul în maşina lui, măcar nu trebuie să se 
spele pe mâini.“ 

Au fost momente - mai ales vara, când îmi savuram 
amărăciunea de după-amiază - când aveam impresia că 
repetam pur şi simplu viaţa mamei mele. De obicei, gândul 
ăsta mă distra. Dar, dacă se întâmpla să fiu obosit sau dacă 
aveam de plătit câteva facturi în plus şi nu aveam banii cu 
care să le achit, mă simţeam prost. Îmi spuneam: Nu asa ar 
trebui să ne trăim viata. Apoi îmi ziceam: Jumătate din lume 
are exact ideea asta. 

Povestirile pe care le-am vândut revistelor pentru bărbaţi 
între august 1970, când am primit cecul în valoare de două 
sute de dolari pentru Graveyard Shift, şi iarna dintre 1973- 
1974 au fost abia suficiente ca să păstreze o graniţă 
precară între noi şi biroul de ajutor social (cu o oroare 
profundă, mama mea, republicană până-n măduva oaselor, 
îmi comunicase că „ne va întreţine statul“; o oroare 
asemănătoare o anima şi pe Tabby). 

Cea mai limpede amintire din zilele acelea este dintr-o 
după-amiază de duminică, când ne întorceam la 
apartamentul nostru din Grove Street după ce 
petrecuserăm sfârşitul de săptămână la mama mea în 
Durham - trebuie să fi fost mai mult sau mai puţin în 
perioada când începuseră să se manifeste simptomele 
cancerului care avea s-o răpună. Am o fotografie din ziua cu 
pricina - mama, părând deopotrivă ostenită şi amuzată, 
sade într-un scaun în faţa casei, cu Joe pe genunchi şi cu 
Naomi în picioare lângă ea, dreaptă şi dârză. În 
după-amiaza aceea, însă, Naomi nu mai era atât de dârză: 
ardea de febră din pricina unei infecţii la ureche. 


Drumul de la maşină la blocul nostru, în după-amiaza 
aceea de vară, a fost un moment de depresie profundă. Eu 
o tineam în braţe pe Naomi şi duceam o geantă cu 
echipament de supravieţuire pentru copii mici (sticle, 
lotiuni, scutece, pijamăluţe, maiouaşe, sosetute) în vreme 
ce Tabby îl căra pe Joe, care vomitase pe ea. Trăgea în 
urma ei un sac cu scutece murdare. Ştiam amândoi că 
Naomi avea nevoie de „treaba aia roză“, cum îi spuneam 
noi amoxicilinei lichide. „Treaba roză“ era scumpă, iar noi 
eram faliţi. Vreau să spun că nu aveam niciun sfant. 

Am reuşit să deschid uşa de la intrare fără să-mi scap din 
braţe fiica şi intram cu ea (avea febră atât de mare, că 
strălucea lipită de pieptul meu ca un tăciune aprins), când 
am văzut că din cutia noastră poştală se itea un plic - un 
caz rar de livrare a poştei sâmbăta. Tinerii căsătoriţi nu 
primesc cine ştie ce corespondenţă; pare că toţi i-au dat 
uitării, în afara firmelor de distribuţie a gazului şi-a energiei 
electrice. L-am înşfăcat, rugându-mă să nu fie încă o fac- 
tură. Nu era. Prietenii mei de la Dugent Publishing 
Corporation, editori ai revistei Cava/ier şi-ai multor altor 
rafinate publicaţii pentru adulţi, îmi trimiseseră un cec 
pentru Sometimes They Come Back?!, o povestire lungă pe 
care nu credeam că voi reuşi s-o vând cuiva. Cecul era în 
valoare de cinci sute de dolari, de departe cea mai mare 
sumă pe care o primisem vreodată. Cât ai clipi, ne-am putut 
permite nu doar o consultatie la doctor şi o sticlă de 
„treabă roz“, dar şi o frumoasă cină duminicală. Şi-mi 
imaginez că, odată culcati copiii, eu şi cu Tabby am 
sărbătorit în felul nostru. 

Cred că acelea au fost zile de mari bucurii, dar şi de mari 
spaime. Noi înşine nu eram de mult ieşiţi din copilărie (după 
cum se spune), iar intimitatea ne ajuta să ţinem spaimele la 
distanţă. Aveam grijă unul de celălalt şi amândoi aveam 
grijă de copii cât ne pricepeam mai bine. Tabby purta 


21 Uneori se întorc (n. tr.). 


uniformă roz la Dunkin' Donuts şi chema poliţia când betivii 
care veneau pentru o cafea deveneau turbulenti. Eu spalam 
cearşafuri de spital şi continuam să scriu povestiri pentru 
filme de groază. 


27 


Pe când am început să scriu Carrie, îmi găsisem un post 
de profesor de engleză în apropiatul orăşel Hampden. 
Aveau să mă plătească şase mii patru sute de dolari pe an, 
o sumă incredibilă după ce câştigasem un dolar şi şaizeci 
de cenți pe oră la spălătorie. Daca aş fi făcut bine calculele, 
având grijă să adaug tot timpul dedicat conferinţelor 
extraşcolare şi corectării extemporalelor acasă, mi-aş fi dat 
seama că suma era foarte credibilă şi că situaţia noastră 
era la limita supravieţuirii. La sfârşitul iernii lui 1973 
locuiam într-o rulotă dublă în Hermon, un orăşel situat la 
vest de Bangor. (Mult mai târziu, când mi s-a cerut să fac 
un interviu pentru Playboy, am definit Hermon-ul „gaura din 
curul lumii“. Locuitorii din Hermon au fost înfuriaţi de asta, 
aşa că le cer acum scuze. De fapt, Hermon nu e decât 
subsuoara lumii.) Conduceam un Buick cu probleme la 
transmisie pe care nu ne permiteam să-l reparăm, Tabby 
încă lucra la Dunkin' Donuts şi nu aveam telefon. Pur şi 
simplu nu aveam cu ce să plătim abonamentul lunar. În 
perioada aceea, Tabby şi-a încercat mâna la „povestirile 
confesive“ (Preafrumoasă ca să fie virgină - lucruri de felul 
ăsta) şi-a primit imediat răspunsuri din categoria: „Nu e 
genul nostru, dar mai încercaţi.“ Ar fi reuşit dacă ar fi avut 
la dispoziţie o oră sau două în plus zilnic, însă era ocupată 
de dimineaţa până noaptea. Pe deasupra, toată plăcerea pe 
care ar fi putut-o găsi la început în povestea-adevăr (se 
cheamă formula Celor Trei R: Rebeliune, Ruină si 
Redemptiune) s-a stins în scurt timp. 


Nici eu nu aveam mult succes. În revistele pentru bărbaţi, 
povestirile de groază, science-fiction şi polițiste făceau din 
ce în ce mai mult loc poveştilor erotice cu descrieri 
explicite. Asta era o problemă, dar nu şi singura. Cea mai 
mare era că, pentru prima dată în viaţă, îmi venea greu să 
scriu. Problema era serviciul de profesor, îmi plăceau colegii 
de muncă şi-i iubeam pe copii - până şi cei din categoria 
Beavis şi Butt-Head puteau fi interesanti - dar, când venea 
după-amiaza de vineri, de obicei mă simţeam de parcă-mi 
petrecusem săptămâna cu mufele a două cabluri electrice 
înfipte în creier. Dacă am fost vreodată în pragul disperării 
în privinţa viitorului meu ca scriitor, atunci a fost. Mă 
vedeam peste treizeci de ani, cu aceleaşi sacouri urâte de 
tweed peticite în coate şi cu burta umflată de bere, 
răsfrântă peste cureaua pantalonilor kaki. Aveam să sufăr 
de tuse cronică din cauza prea multor pachete de Pali Mall, 
aveam să port ochelari cu lentile groase, părul avea să-mi 
fie plin de matreata şi, în sertarul mesei mele de scris, s-ar 
fi odihnit şase sau şapte manuscrise neterminate, pe care 
le-aş fi scos şi cu care m-aş mai fi jucat din când în când, de 
obicei la beţie. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce fac în timpul 
liber, aş fi spus că scriu o carte - ce altceva face în timpul 
liber orice profesor de literatură care se respectă? Şi, 
desigur, m-aş fi minţit singur, spunându-mi că mai este 
timp, că nu e prea târziu, că au fost scriitori care n-au 
început să scrie decât la cincizeci de ani, la naiba, chiar la 
şaizeci. Şi încă cine ştie câţi. 

Soţia mea a jucat un rol esenţial în primii mei doi ani ca 
profesor în Hampden (şi ca muncitor la New Franklin 
Laundry în timpul vacanței de vară). Dacă mi-ar fi dat de 
înţeles că timpul pe care-l petrec scriind povestiri pe 
veranda casei noastre luate cu chirie de pe Pond Street sau 
în camera pentru rufe a rulotei închiriate pe Klatt Road în 
Hermon era timp irosit, mă tem că ambitia mea ar fi suferit 
o grea lovitură. In schimb, Tabby nu şi-a exprimat niciodată 
îndoiala. Susținerea ei a fost constantă, unul dintre puţinele 


lucruri bune pe care le pot considera gratuite. Şi ori de câte 
ori văd un roman de debut dedicat soţiei (sau soţului), zâm- 
besc şi-mi spun: Uite pe cineva care ştie. Scrisul e o 
ocupaţie solitară. Să ai pe cineva care crede în tine 
contează enorm. Nu e nevoie să ţină discursuri. De obicei, 
să creadă e deja suficient. 


28 


În timp ce frecventa colegiul, fratele meu Dave lucra vara 
ca îngrijitor la Liceul Brunswick, vechea sa alma mater. 
Intr-o vară, am lucrat şi eu scurt timp acolo. Nu-mi 
amintesc în ce an, numai că era înainte s-o cunosc pe 
Tabby, dar după ce mă apucasem de fumat. Asta înseamnă 
că trebuie să fi avut nouăsprezece sau douăzeci de ani, 
presupun. Am fost pus în echipă cu un tip pe nume Harry, 
carte purta salopetă verde, avea un lanţ mare cu chei şi 
şchiopăta. (Avea însă mâini în loc de cârlige.) Într-o zi, în 
timpul pauzei de masă, Harry mi-a povestit despre cum 
fusese când înfruntase un atac sinucigaş al japonezilor 
asupra insulei Tarawa, cu toţi oficialii japonezi care agitau 
săbii confecţionate din ibrice Maxwell House, urmaţi de 
trupele urlatoare de soldaţi cu creierii fripti şi putind a maci 
arşi. Mare povestitor era amicul meu Harry! 

Intr-o zi trebuia să scoatem petele de rugină de pe pereţii 
încăperii cu duşurile pentru fete. Am cercetat vestiarul cu 
interesul unui tânăr musulman care cine ştie de ce se 
trezeşte în sectorul rezervat femeilor. Era la fel ca şi 
vestiarul băieţilor şi totuşi complet diferit. Nu erau pisoare, 
desigur, dar, fixate pe pereţii faiantati, erau două cutii 
metalice în plus - fără nimic scris pe ele şi de dimensiuni 
nepotrivite pentru suporturi de prosoape de hârtie. Am 
întrebat ce era în ele. „Dopuri pentru păsărici, a zis Harry. 
Pentru zilele alea speciale ale lunii.“ 


Am mai observat şi că duşurile, spre deosebire de cele din 
vestiarul băieţilor, erau dotate cu perdele de plastic roz. Ele 
se puteau spăla în intimitate. l-am atras atenţia şi lui Harry, 
iar el a ridicat din umeri. „Se pare că fetele tinere sunt 
puţin mai timide să se arate goale.“ 

Episodul ăsta mi-a revenit în minte într-o zi pe când 
lucram la spălătorie şi am început să văd scena de 
deschidere a unei poveşti: fete care fac duş într-un vestiar 
în care nu sunt perdele de plastic roz şi nici intimitate. Şi 
uneia dintre ele îi vine în clipa aceea ciclul menstrual. 
Numai că ea nu ştie despre ce e vorba şi celelalte fete - 
dezgustate, oripilate, distrate - încep s-o bombardeze cu 
absorbante intime. Externe sau interne, cele pe care Harry 
le numise „dopuri pentru păsărici“. Fata începe să tipe. 
Atâta sânge! Crede că e pe moarte şi că toate celelalte fete 
o iau peste picior chiar în timp ce ei i se scurge tot sângele 
din corp... reacţionează... contraatacă... dar cum? 

Cu câţiva ani în urmă, citisem în revista Life un articol în 
care se lansa ipoteza că măcar câteva dintre cazurile de 
fenomene raportate de poltergeist ar putea să se datoreze 
de fapt telekineziei - capacitatea de-a mişca obiecte doar 
cu forţa minţii. Existau elemente care păreau să indice 
posibila prezenţă a acestei abilităţi la tineri, explica 
articolul, mai ales la fetele aflate în pragul adolescenţei, 
cam în jurul primului lor... 

Bang! Două lucruri separate, cruzimea adolescentină şi 
telekinezia, intraseră în contact şi-mi dăduseră o idee. Cu 
toate acestea, nu mi-am abandonat postul de lângă 
Washex nr. 2 şi nici nu am început să fug prin spălătorie 
fluturând din braţe şi strigând: „Evrika!“ Mai avusesem 
multe alte idei la fel de bune, iar unele chiar şi mai bune. Mi 
se părea însă că aveam un punct de pornire numai bun 
pentru o istorisire demnă de Cavalier, fara a exclude 
complet Playboy. Pentru o proză scurtă, Playboy ajungea sa 
plătească până şi două mii de dolari. Cu două mii de dolari 
aş fi cumpărat o transmisie nouă pentru Buick şi mi-ar mai 


fi rămas destul să umplu şi cămara cu alimente. Povestirea 
a rămas puţin pe tuşă, să dospească în locul acela care nu 
aparţine tocmai conştientului, dar care nici subconştient nu 
poate fi numit. Când, într-o seară, m-am aşezat la masa de 
lucru pentru a face o încercare, îmi începusem deja cariera 
de profesor. Am umplut trei pagini la un singur rând, apoi 
le-am mototolit dezgustat şi le-am aruncat. 

Aveam patru probleme cu ceea ce scrisesem. Prima şi cea 
mai puţin importantă era faptul că povestea nu mă 
emotiona. A doua şi ceva mai importantă era faptul că 
nu-mi plăcea prea mult personajul principal. Carrie White 
părea obtuză şi pasivă, o victimă predestinată. Celelalte 
fete aruncau în ea cu tampoane şi cântau în cor: „Pune-i 
dopul! Pune-i dopul!“, iar eu nu simţeam absolut nimic. A 
treia problemă, şi mai importantă, era că mă simţeam stin- 
gher atât în privinţa decorului, cât şi a unei distribuții 
exclusiv feminine. Aterizasem pe Planeta Femeilor şi o 
singură privire aruncată în vestiarul fetelor de la Liceul 
Brunswick, în urmă cu câţiva ani, nu-mi ajungea ca să 
navighez cu dezinvoltură. Pentru mine, scrisul îmi iese 
întotdeauna cel mai bine atunci când e un fapt intim, 
senzual ca atingerea pielii pe piele. Cu Carrie aveam 
senzaţia că sunt îmbrăcat într-un costum de scafandru pe 
care nu-l puteam da jos. A patra şi cea mai importantă 
dintre toate era recunoaşterea faptului că povestea nu 
putea funcţiona decât dacă era suficient de lungă, probabil 
mai lungă chiar şi decât Sometimes They Come Back, care 
atinsese limita maximă a ceea ce putea accepta piaţa re- 
vistelor pentru bărbaţi în privinţa numărului de cuvinte. 
Trebuia să laşi tot spaţiul necesar pentru fotografiile acelea 
cu majorete care uitaseră cumva să-şi ia chiloti pe ele - în 
fond, bărbaţii pentru ele cumpărau revistele. Nu mă 
vedeam irosind două săptămâni, poate chiar şi o lună, 
pentru a scrie o nuvelă care nu-mi plăcea şi pe care n-aş fi 
fost în stare s-o vând. Aşa că am aruncat-o la gunoi. 


În seara următoare, când m-am întors acasă de la şcoală, 
am găsit-o pe Tabby cu paginile în mână. Le zărise când îmi 
golea coşul de gunoi, scuturase scrumul de ţigară de pe 
ghemotoacele de hârtie, le netezise şi se asezase să le 
citească. Voia să o continui, mi-a zis ea. Voia să afle cum se 
termina. l-am spus că nu ştiu mai nimic despre fetele de 
liceu. Mi-a spus că la asta-mi va da ea o mână de ajutor. 
Coborâse barbia si zâmbea în felul acela atât de 
fermecător. „Ai ceva de valoare aici, mi-a zis. Vorbesc 
serios.“ 


29 


N-am reuşit niciodată să-mi placă de Carrie White şi n-am 
avut niciodată încredere în motivele pentru care Sue Snell 
şi-a trimis iubitul la bal cu ea, dar aveam ceva de valoare 
acolo. Bunăoară, o întreagă carieră. Tabby o intuise cumva 
si, după ce am pus una peste alta cincizeci de pagini scrise 
la un rând, o intuisem şi eu. Cu siguranţă nu credeam că 
vreunul dintre personajele care s-au dus la balul lui Carrie 
White îl vor uita vreodată. Mă refer la puţinele care i-au 
supravieţuit, desigur. 

Înainte de Carrie mai scrisesem trei romane - Furia, Marşul 
cel lung şi Fugarul, publicate ulterior. Furia e cel mai 
neliniştitor dintre ele. Cel mai bun s-ar putea să fie Marșul 
cel lung. Dar niciunul dintre ele nu m-a învăţat lucrurile pe 
care le-am învăţat de la Carrie White. Cel mai important 
este că impresia pe care i-o lasă unui scriitor personajul sau 
personajele s-ar putea să fie la fel de greşită ca şi aceea 
lăsată cititorilor. Imediat dupa asta, vine descoperirea 
faptului că a abandona o operă doar pentru că e dificilă - 
atât pe plan emoţional, cât şi creativ - e o idee proastă. 
Uneori trebuie să continui şi când nu ai chef, iar alteori faci 


un lucru bun chiar şi atunci când ai senzaţia că nu faci 
decât să răscoleşti rahatul cu lopata. 

Tabby m-a ajutat, dându-mi pentru început informaţia că, 
de obicei, distribuitoarele de absorbante intime din licee nu 
erau prevăzute cu fante pentru monede - celor din 
conducere nu le plăcea ideea ca fetele să se plimbe de 
colo-colo cu fustele mânjite de sânge doar pentru că s-a 
întâmplat să vină la scoala fără bani mărunți la ele. Şi m-am 
ajutat şi singur, săpând în amintirile personale din timpul 
liceului (slujba de profesor de engleză nu-mi era de folos; 
pe-atunci aveam douăzeci şi şase de ani şi mă aflam de 
partea greşită a catedrei), amintindu-mi tot ce ştiam despre 
două colege de clasă, cele mai singuratice şi ocărâte din 
colectivul nostru: cum arătau, cum se comportau, cum erau 
tratate. Foarte rar în cariera mea am explorat un teritoriu 
mai dezagreabil. 

O voi numi pe una din aceste fete Sondra. Locuia cu 
mama ei într-o rulotă nu departe de casa mea, cu un câine 
pe care-l chema Cheddar Cheese. Sondra avea o voce 
gâlgâită şi inegală, de parcă ar fi vorbit întotdeauna cu 
gâtul plin de flegmă. Nu era grasă, însă aspectul general 
era buhăit şi palid, ca partea inferioară a anumitor ciuperci. 
Părul îi atârna peste obrajii acneici în bucle compacte a la 
Annie Micuta Orfană. Nu avea prieteni (cu excepţia lui 
Cheddar Cheese, presupun). Într-o zi, mama ei m-a plătit să 
mut nişte mobilă. Camera de zi a rulotei era dominată 
de-un lisus crucificat în mărime aproape naturală, cu ochii 
în sus, cu gura în jos, cu sângele curgându-i de sub coroana 
de spini de pe cap. Cu excepţia unei cârpe înfăşurate în 
jurul mijlocului, era gol. Deasupra soiului ăluia de şort, i se 
vedeau burta suptă şi coastele proeminente ca ale unui 
deţinut dintr-un lagăr de concentrare. Mi-a trecut prin gând 
că Sondra crescuse sub privirea agonică a acelui zeu 
muribund şi că, fără-ndoială, asta o influentase într-un fel 
să devină cea pe care o cunoşteam eu: o paria timidă şi 


banală, care umbla cu paşi mici pe coridoarele Liceului 
Lisbon ca un şoarece speriat. 

„Acela e lisus Hristos, Domnul şi Salvatorul meu, a zis 
mama Sondrei, urmărindu-mi privirea. Tu, Steve, tu ai fost 
salvat?“ 

M-am grabit s-o asigur ca am fost salvat cum nu se poate 
mai mult, chiar dacă ma îndoiam că puteai vreodată să fii 
destul de bun, încât să meriti intervenţia salvatoare a 
versiunii ace/e/a de lisus. 

Durerea îl făcuse să-şi piardă minţile. | se citea asta pe 
faţă. Dacă tipul a/a s-ar fi întors, probabil că n-ar fi avut 
chef să salveze pe nimeni. 

Pe cealaltă fată o voi numi Dodie Franklin, numai că fetele 
celelalte îi spuneau Dodo sau Doodoo. Pe părinţii ei îi 
interesa doar un singur lucru, să participe la concursuri. Si 
erau chiar pricepuţi; câştigaseră tot soiul de lucruri, inclusiv 
o rezervă pe-un an de conserve cu ton de la Three 
Diamonds Brand şi automobilul Maxwell al lui Jack Benny. 
Acesta din urmă era parcat în stânga casei lor din partea 
aceea de Durham cunoscută ca Southwest Bend, devenind 
zi după zi parte din peisaj. O dată la unu sau doi ani, unul 
dintre ziarele locale - Press-Herald din Portland, Sun din 
Lewiston, Weekly Enterprise din Lisbon - publica un articol 
despre toate porcăriile pe care bătrânii lui Dodie le 
câştigaseră la mai ştiu eu ce tombolă, loterie sau extragere 
cu premii uriaşe. De obicei, apărea o fotografie cu 
Maxwell-ul sau cu Jack Benny şi vioara lui, sau cu amândoi 
laolaltă. 

Oricâte premii ar fi câştigat Franklinii, printre ele nu se 
număra şi o rezervă de haine pentru adolescenţi aflaţi în 
creştere. Dodie şi fratele ei Bill au purtat aceleaşi lucruri în 
fiecare zi a primului an şi jumătate de liceu: pantaloni negri 
şi cămăşi sport ecosez cu mâneci scurte pentru el, o fustă 
lungă şi neagră, o pereche de şosete cenuşii până la 
genunchi şi o bluză albă fără mâneci pentru ea. Unii dintre 
cititorii mei ar putea să nu creadă că folosesc expresia „în 


fiecare zi“ la propriu, dar cei care au crescut în orăşelele de 
provincie în anii cincizeci şi şaizeci ştiu că aşa este. În 
Durham-ul copilăriei mele, viaţa era puţin sau chiar deloc 
fardată. Mergeam la şcoală cu copii care purtau luni la rând 
aceeaşi linie de mizerie în jurul gâtului, copii cu pielea 
numai răni şi iritaţii, copii care, din pricina arsurilor 
netratate, arătau înfiorător la faţă, ca nişte mere uscate, 
copii trimişi la cursuri cu pietre în sufertaş şi cu nimic 
altceva decât aer în termos. Nu era Arcadia; în cea mai 
mare parte, era Dogpatch-ul din benzile desenate cu Lil’ 
Abner, lipsit însă de efectul comic. 

La Şcoala Durham, Dodie şi Bill Franklin nu avuseseră 
probleme, dar liceul reprezenta un oraş mult mai mare şi, 
pentru copii precum Dodie şi Bill, Lisbon a însemnat 
ridiculizări şi ruină. Am privit cu amuzament şi groază cum 
cămaşa sport a lui Bill s-a decolorat şi-a început să se 
deşire de la mânecile scurte în sus. A înlocuit un nasture 
lipsă cu o agrafă de birou. Pe-o ruptură din spatele unui 
genunchi a apărut o fâşie de banda adezivă colorată atent 
cu o carioca neagră. Bluza albă fără mâneci a lui Dodie a în- 
ceput să se îngălbenească de uzură, vechime şi pete peste 
pete de transpiratie. Pe măsură ce se subtia pânza, au 
început să i se vadă tot mai bine bretelele sutienului. 
Celelalte fete o luau peste picior, la început pe la spate şi 
apoi drept în faţă. Glumitele au devenit batjocură. Băieţii nu 
luau parte la asta; noi îl aveam pe Bill de care să ne 
ocupăm (da, am dat şi eu o mână de ajutor - nu foarte mult, 
dar mă număram totuşi printre ceilalţi). Dodie a suferit cel 
mai mult, cred. Fetele nu se limitau să râdă de ea; o Si 
urau. Dodie era întruchiparea temerilor lor. 

După vacanţa de Crăciun din al doilea an de liceu, Dodie 
s-a întors la şcoală plină de splendoare. Vechea fustă 
neagră şi demodată fusese înlocuită de una de culoarea 
afinelor care se oprea la genunchi în loc să-i coboare până 
la glezne. Zdrentaroaselor şosete lungi le luaseră locul 
ciorapi de nailon, care-i veneau bine pentru că-şi răsese în 


sfârşit luxuriantul covor de păr negru de pe picioare. 
Străvechea bluză fără mâneci făcuse loc unui pulover din 
lână moale. Îşi făcuse până şi permanent. Dodie era o fată 
transformată şi i se vedea pe chip că o ştia. Habar nu am 
dacă a pus bani deoparte pentru hainele acelea noi, dacă-i 
fuseseră oferite în dar de Crăciun sau dacă trecuse 
printr-un iad de implorari care dăduse rezultate. Nu 
contează, pentru că hainele n-au schimbat nimic. 
Tachinările din ziua aceea au fost mai groaznice ca 
niciodată. Colegele ei nu aveau nici-o intenţie să-i permită 
să iasă din şablonul în care o încinseseră; a fost pedepsită 
tocmai pentru că încercase să evadeze. Aveam mai multe 
cursuri împreună cu ea şi-am putut să-i observ de aproape 
degradarea. l-am văzut zâmbetul cum se ofileşte, i-am vă- 
zut lumina din ochi cum mai întâi păleşte şi apoi se stinge 


complet. 
Până la capătul zilei, era din nou fata care fusese înaintea 
vacanței de Crăciun - o creatură ştearsă, palidă si 


pistruiată, care se furişa pe coridoare cu ochii în pământ şi 
cu cărţile strânse la piept. 

A venit îmbrăcată cu noua fustă şi noul pulover şi a doua 
zi. La fel şi-n a treia. Şi-n a patra. Când s-a încheiat anul 
şcolar, tot cu ele era îmbrăcată, deşi pe-atunci vremea era 
mult prea caldă pentru a purta lână şi avea întotdeauna 
broboane de sudoare la tâmple şi pe buza de sus. 
Permanentul facut în casă n-a fost reimprospatat, iar 
hainele au căpătat un aspect mitos şi trist, însă tachinările 
au revenit la nivelurile de dinaintea Crăciunului şi batjocura 
a încetat complet. Cineva încercase să ajungă la gardul 
împrejmuitor şi trebuise doborât la pământ, atâta tot. 
Odată zădărnicită evadarea şi restabilită numărătoarea 
prizonierilor, viaţa se putea întoarce la normal. 

Când am început să scriu Carrie, Sondra şi Dodie erau 
moarte amândouă. Sondra abandonase rulota din Durham, 
scăpase de sub privirea agonică a salvatorului muribund şi 
se mutase într-un apartament în Lisbon Falls. Probabil că 


lucra undeva prin apropiere, probabil în una dintre filaturile 
sau fabricile de încălţăminte din zonă. Suferea de epilepsie 
şi-a murit în timpul unei crize. Trăia singură, aşa că nu 
avusese cine s-o ajute atunci când căzuse la pământ cu 
capul întors în partea greşită. Dodie se căsătorise cu un 
meteorolog TV care-şi câştigase o oarecare faimă în Noua 
Anglie pentru accentul meridional cu care-şi ilustra 
prognozele meteo. După naşterea unui copil - cred că era al 
doilea -, Dodie a coborât în pivniţă şi şi-a tras în stomac un 
glonţ de calibru 22. A fost o lovitură norocoasă (sau 
nenorocoasă, în funcţie de cum priveşti problema, cred), 
care i-a atins vena portă şi-a ucis-o. În oraş a circulat vorba 
că a fost vorba de-o depresie postnatală, ce trist! Eu, unul, 
bănuiam că trebuia să fi jucat un rol şi urmele lăsate de 
cele îndurate în liceu. 

Nu mi-a plăcut niciodată de Carrie, acea versiune feminină 
a lui Eric Harris şi Dylan Klebold, dar cred că datorită 
Sondrei şi lui Dodie am reuşit măcar s-o înţeleg puţin. 
Mi-era milă de ea şi, în acelaşi timp, mi-era milă şi de 
colegii ei de clasă, pentru că odată mă numărasem printre 
ei. 


30 


Manuscrisul lui Carrie a luat calea Editurii Doubleday, 
unde-mi făcusem un prieten pe nume William Thompson. L- 
am dat uitării aproape în totalitate şi mi-am văzut mai 
departe de viaţă, care la vremea respectivă consta din 
cursurile pe care le predam la şcoală, copiii pe care-i 
creşteam acasă, iubirea pe care i-o aratam soţiei, betiile 
prin care treceam în fiecare vineri după-amiaza şi poveştile 
pe care le scriam. 

In semestrul acela aveam ora a cincea liberă, imediat 
după pauza de masă. O petreceam de obicei în cancelarie, 


notând extemporale şi dorindu-mi să mă pot întinde pe 
canapea şi să trag un pui de somn - în primele ore ale 
după-amiezii, am toată energia unui boa constrictor care 
tocmai a înghiţit o capră. Interfonul a prins viaţă şi Colleen 
Sties de la secretariat a întrebat dacă sunt acolo. Am răs- 
puns afirmativ şi m-a rugat să merg până la ea. Mă căuta 
cineva la telefon. Soţia mea. 

Drumul de la cancelaria din aripa de jos şi până la birourile 
conducerii mi s-a părut lung chiar dacă elevii erau încă la 
ore şi coridoarele erau aproape pustii. M-am grăbit, nu 
tocmai fugind, cu inima bătându-mi tare. Ca să folosească 
telefonul vecinilor, Tabby trebuia să-i îmbrace şi să-i incalte 
pe copii şi nu mă puteam gândi decât la două motive 
pentru care să facă asta. Fie Joe sau Naomi căzuse de pe 
verandă şi-şi rupsese vreun picior, fie vându-sem Carrie. 

Soţia mea, cu răsuflarea tăiată, dar neîncăpându-şi în piele 
de bucuroasă ce era, mi-a citit o telegramă. O trimisese Bill 
Thompson (care avea să descopere mai târziu un scriitoraş 
din Mississippi, pe nume John Grisham) după ce încercase 
să sune şi descoperise că familia King nu mai avea telefon. 
FELICITARI, spunea. CARRIE E OFICIAL O CARTE 
DOUBLEDAY. 2 500 $ AVANS E BINE? VIITORUL E-N MAINILE 
TALE. CU DRAG, BILL. 

Doua mii cinci sute de dolari era un avans foarte mic, chiar 
si pentru anii saptezeci, dar eu nu stiam asta si nu aveam 
un agent literar care s-o ştie în locul meu. Înainte să-mi 
treacă măcar prin gând că s-ar putea să am nevoie de un 
agent, generasem o cifră de afaceri de peste trei milioane 
de dolari, din care mare parte pentru editor. (Contractul 
standard oferit în zilele acelea de Doubleday nu era tocmai 
o luare în sclavie, dar nici departe de asta nu era.) lar mi- 
cutul meu roman de groază liceal a mărşăluit spre publicare 
cu o lentoare exasperantă. Cu toate că a fost acceptat la 
sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie 1973, ieşirea pe 
piaţă n-a fost fixată decât pentru primăvara lui 1974. Nu 
era un lucru ieşit din comun. In zilele acelea, Doubleday era 


o uriaşă uzină editorială care scotea pe bandă poveşti 
polițiste, de dragoste, science-fiction şi westernuri într-un 
ritm de cinci sau mai multe pe lună, toate astea pe lângă 
un robust catalog de priorităţi care cuprindea cărţi ale 
greilor precum Leon Uris sau Allen Drury. Eu nu eram decât 
un peştişor într-un râu foarte aglomerat. 

Tabby a întrebat dacă nu pot abandona profesoratul. l-am 
spus nu, nu pe baza unui avans de două mii cinci sute de 
dolari şi-a unor posibilităţi incerte pentru viitor. Dacă aş fi 
fost singur, poate (la naiba, probabi/). Dar cu o soţie şi doi 
copii? Nici vorbă. Mi-amintesc că în seara aceea, în pat, am 
mâncat pâine prăjită şi-am discutat până la primele ore ale 
dimineţii. Tabby m-a întrebat cât am fi putut câştiga dacă 
Doubleday ar fi reuşit să vândă drepturile pentru o 
reeditare în ediţie de masă şi i-am răspuns că nu am nici-o 
idee. Citisem ca Mario Puzo obținuse recent un avans 
enorm pentru drepturile unei ediţii de masă a Nasului - 
patru sute de mii de dolari, potrivit ziarului -, dar mă 
îndoiam mult că romanul meu s-ar fi putut apropia de-o 
asemenea cifră, presupunând că s-ar fi găsit vreun 
cumpărător pentru ediţia de buzunar. 

Tabby m-a întrebat - cu o timiditate neobişnuită pentru o 
femeie ca ea, obişnuită cu maxima franchete - dacă eu 
credeam că romanul îşi va găsi un cumpărător pentru o 
astfel de ediţie. l-am spus că şansele sunt destul de mari, 
poate de şapte sau opt la zece. M-a întrebat cu cât ne-am fi 
putut alege din asta. Am spus că ar putea ajunge undeva 
între zece şi şaisprezece mii de dolari. 

„Şaisprezece mii de dolari?“ Părea aproape şocată. „Chiar 
e posibil?“ 

Am spus da - poate că nu era probabil, însă era totuşi 
posibil. l-am reamintit şi că în contract se spunea clar că voi 
primi doar cincizeci la sută din suma cu care erau 
cumpărate drepturile pentru ediţia de masă, ceea ce 
însemna că, dacă Ballantine sau Dell ar fi plătit într-adevăr 
şaizeci de mii, noi ne alegeam doar cu treizeci. Tabby n-a 


considerat că asta merită un răspuns - şi avea dreptate. 
Treizeci de mii de dolari era suma pe care mă aşteptam s-o 
câştig în patru ani de profesorat, punând la socoteală şi 
indexările anuale ale salariului. Erau o mulţime de bani. 
Poate doar o himeră, dar era o noapte bună pentru visuri. 


31 


Carrie se apropia încet, dar sigur de clipa publicării. Am 
cheltuit banii de avans pe-o maşină nouă (una cu 
schimbător de viteze manual pe care Tabby l-a detestat şi 
înjurat în cel mai colorat limbaj al ei de muncitoare) şi eu 
am semnat un contract ca profesor pentru anul şcolar 
1973-1974. Scriam un nou roman, o stranie combinaţie 
dintre Peyton Place si Dracula, pe care-o intitulasem A doua 
venire. Ne mutaserăm într-un apartament la parter înapoi 
în Bangor, o adevărată hrubă, dar eram din nou în oraş, 
aveam o maşină protejată de-o garanţie cu acte în regulă şi 
aveam telefon. 

Sincer să fiu, Carrie îmi dispăruse complet de pe ecranul 
radarului. Copiii mă ţineau ocupat până peste cap, atât cei 
de la şcoală, cât şi cei de acasă, şi începusem să-mi fac griji 
pentru mama. Avea şaizeci şi unu de ani, încă lucra pe 
Pineland Training Center si era glumeata ca-ntotdeauna, 
dar Dave spunea că-n cea mai mare parte a timpului nu se 
simtea foarte bine. Avea noptiera plina de analgezice 
puternice si fratele meu se temea ca suferea de ceva grav. 
„A fumat întotdeauna ca un horn, ştii si tu“, îmi zicea el. 
Ştia despre ce vorbea, dat fiind că şi el fuma ca un horn (ca 
şi mine, de altfel, şi cât de mult ura soţia mea banii aruncaţi 
pe ţigări şi scrumul aruncat peste tot!), dar intelegeam la 
ce se referea. Şi, chiar dacă nu locuiam la fel de aproape de 
ea ca David şi n-o vizitam des, ultima oară când chiar o 
vizitasem, o găsisem foarte slăbită. 


„Ce putem face?“ am întrebat. În spatele întrebării era tot 
ceea ce ştiam despre mama noastră, care „ţinea totul în 
ea“, după cum îi plăcea să spună. Rezultatul acestei filozofii 
de viaţă era un vast spaţiu cenuşiu exact acolo unde alte 
familii îşi construiau propriile istorii; eu şi cu Dave nu ştiam 
aproape nimic despre tatăl nostru şi familia lui, şi aveam 
cunoştinţă de foarte puţine lucruri despre trecutul mamei 
noastre, care conţinea incredibilul număr (cel puţin pentru 
mine) de opt fraţi şi surori morţi cu toţii şi ambitia ei ratată 
de-a deveni concertistă la pian (susţinea că, în timpul 
războiului, cântase la orgă în unele seriale radiofonice 
difuzate de NBC şi la spectacolele duminicale de la 
biserică). 

„Nu putem face nimic, a răspuns Dave, până când nu ne-o 
cere ea.” 

Intr-o duminică, nu cu mult după acel apel de la fratele 
meu, am mai primit unul din partea lui Bill Thompson de la 
Doubleday. Eram singur în apartament; Tabby dusese copiii 
la mama ei şi eu lucram la o carte nouă pe care o 
intitulasem în gând Vampiri în oraşul nostru. 

„Stai pe scaun?“ a întrebat Bill. 

„Nu“, am răspuns. Telefonul nostru era agăţat pe un 
perete în bucătărie, iar eu stăteam în picioare în cadrul uşii 
dintre bucătărie şi camera de zi. „E nevoie?“ 

„Poate e mai bine, a zis. Drepturile lui Carrie pentru ediţia 
de masă au ajuns la Signet Books pentru patru sute de mii 
de dolari.“ 

Când eram mic, Daddy Guy îi spusese odată mamei: „De 
ce nu-l faci să tacă pe copilul ăla, Ruth? Când deschide 
Stephen gura, îşi varsă toate matele.“ Era adevărat atunci, 
a fost adevărat toată viaţa mea, dar în acea Zi a Mamei din 
mai 1973 am rămas complet fără cuvinte. Eram încremenit 
în cadrul uşii, aruncam aceeaşi umbră dintotdeauna, dar nu 
reuşeam să vorbesc. Bill m-a întrebat dacă mai sunt la 
telefon, râzând parcă în timp ce întreba. Ştia că sunt. 


Nu-l auzisem bine. Cu siguranţă. Ideea aceasta m-a ajutat 
măcar să-mi recapăt vocea. „Ai spus că s-au vândut pentru 
patruzeci de mii de dolari?“ 

„Patru sute de mii de dolari, m-a corectat. E scris negru pe 
alb, referindu-se la contractul pe care-l semnasem, că două 
sute de mii sunt ale tale. Felicitări, Steve!“ 

» Eram încă în cadrul uşii, uitându-mă dincolo de camera 
de zi la dormitorul nostru şi la leagănul în care dormea Joe. 
Apartamentul din Sanford Street ne costa nouăzeci de 
dolari pe lună şi omul ăla pe care-l văzusem la faţă numai o 
singură dată îmi spunea că tocmai câştigasem la loterie. 
Am simţit că mi se înmoaie picioarele. N-am căzut, nu de-a 
dreptul, dar am alunecat în fund acolo, în pragul uşii. 

„Eşti sigur?“ l-am întrebat pe Bill. 

A spus că este. L-am rugat să-mi mai spună o dată cifra, 
foarte încet şi foarte limpede, ca să pot fi sigur că nu 
înţelesesem greşit. A zis că cifra e un patru urmat de cinci 
zerouri. „După care pui virgula pentru zecimale şi mai 
adaugi două zerouri“, a completat el. 

Am mai sporovăit încă o jumătate de oră, dar nu-mi 
amintesc nici măcar un cuvânt din conversaţia aceea. Când 
am încheiat, am încercat s-o sun pe Tabby la mama ei. 
Marcella, sora ei cea mai mică, a zis că plecase deja. M-am 
plimbat fără stare prin casă doar în şosete, simțind că 
explodez de veşti bune fără o ureche căreia să i le 
împărtăşesc. Tremuram din tot corpul. In cele din urmă, 
mi-am tras pantofii în picioare şi-am mers pe jos până în 
centrul oraşului. 

Singurul magazin deschis pe Main Street în Bangor era 
LaVerdiere's Drug. M-am hotărât atunci pe loc că trebuie 
neapărat să-i cumpăr lui Tabby un cadou de Ziua Mamei, 
ceva senzaţional şi scump. Am încercat, dar iată o realitate 
indiscutabilă a vieţii: nu e absolut nimic senzaţional şi 
scump de vânzare la LaVerdiere's. M-am descurcat cum am 
putut mai bine. l-am luat un uscător de păr. 


Când m-am întors acasă, era în bucătărie, unde 
despacheta bagajele copiilor şi cânta odată cu radioul. l-am 
dat uscătorul de pâr. S-a uitat la el de parcă nu mai văzuse 
niciodată aşa ceva. „Pentru ce-i asta?“ a întrebat. 

Am apucat-o de umeri. l-am spus despre vânzarea 
drepturilor pentru ediţia de buzunar. N-a părut să înţeleagă. 
l-am spus din nou. S-a uitat peste umărul meu la micuțul 
nostru apartament cu patru camere ca vai de ele, aşa cum 
făcusem şi eu, şi-a izbucnit în lacrimi. 


32 


M-am îmbătat pentru întâia oară în 1966. Eram în excursie 
cu şcoala la Washington. Am mers cu autobuzul, cam 
patruzeci de copii şi trei însoțitori (dintre care unul era 
Bătrânul Bilă de Biliard, ca să fiu mai exact), şi-am petrecut 
prima noapte în New York, unde pe-atunci vârsta minimă 
pentru a cumpăra legal băuturi alcoolice era de 
optsprezece ani. Eu, graţie urechilor mele de toată ruşinea 
şi-a amigdalelor de toată jena, aveam aproape 
nouăsprezece. Mai rămâneau destui totuşi. 

Un grup format din câţiva băieţi mai aventuroşi a găsit un 
magazin nu departe de hotel. Am aruncat o privire la 
rafturi, ştiind că banii mei de buzunar nu erau nici pe 
departe o avere. Erau prea multe - prea multe sticle, prea 
multe mărci, prea multe cu preţul peste zece dolari. In cele 
din urmă, am renunţat şi i-am cerut tipului de la tejghea 
(acelaşi tip chel, îmbrăcat în gri şi cu alură plictisită care, 
sunt sigur, le-a vândut virginilor de alcool prima lor sticlă 
încă din zorii comerţului) ceva care să coste puţin. Fără un 
cuvânt, a aşezat pe şervetul inscripţionat cu Winston de 
lângă casa de marcat o sticlă de whisky Old Log Cabin. 
Abtibildul de pe etichetă spunea $ 1,95. Preţul era corect. 


Mi-amintesc că am fost dus într-un lift mai târziu în 
noaptea aceea - sau poate că a fost devreme în dimineaţa 
următoare - de Peter Higgins (fiul Bătrânului Bilă de Biliard), 
Butch Michaud, Lenny Parridge şi John Chizmar. Mai mult 
decât o adevărată amintire, întâmplarea e ca o scenă ruptă 
dintr-un serial de televiziune. Mi se pare că am ieşit din 
propriul corp şi că urmăresc totul de aproape. A mai rămas 
destulă conştiinţă în mine ca să ştiu că sunt totalmente, 
dacă nu chiar absolutamente, pulbere. 

Aparatul de filmat ne urmăreşte la etajul fetelor. Aparatul 
mă vede cum sunt împins înainte şi-napoi pe coridor, un 
mic exponat ambulant. Unul distractiv, după câte se pare. 
Fetele sunt în cămăşi de noapte, capoate, cu bigudiuri, 
unse cu crema de înfrumusețare. Rad toate de mine, dar 
râsul lor pare destul de înţelegător. Sunetul e şters, de 
parcă l-aş auzi printr-un strat de vată. Încerc să-i spun lui 
Carole Lemke că-mi place cum îşi piaptănă părul şi că are 
cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. Ceea ce-mi iese pe 
gură sună cam aşa: „Şşşşei ai umossss oci aaaabassssti iii 
umeee.“ Carole râde şi clatină din cap de parcă ar înţelege 
fără nici-o problemă. Sunt foarte fericit. Lumea vede un 
prostovan, fără-ndoială, dar e-un prostovan fericit, şi toată 
lumea îl adoră. Îmi petrec nu ştiu câte minute încercând 
să-i spun Gloriei Moore că am descoperit viaţa secretă a lui 
Dean Martin. 

Apoi, după nu ştiu cât timp, sunt în pat. Patul stă 
nemişcat, dar încăperea începe să se învârtă în jurul meu, 
din ce în ce mai repede, îmi trece prin gând că se învârte ca 
platanul gramofonului meu Webcor, la care ascultam Fats 
Domino şi acum ascult Dylan şi Dave Clark Five. Camera e 
platanul, eu sunt axul şi-n scurt timp axul va începe să 
arunce discurile. 

Pierd legătura cu lumea pentru puţin timp. Când mă 
trezesc, sunt în genunchi în baia camerei cu două paturi, pe 
care o împart cu prietenul meu Louis Purington. Habar n-am 
cum am ajuns acolo, dar e bine că am ajuns pentru că vasul 


de toaletă e plin de vomă de-un galben-deschis. Arată ca 
terciul de porumb, îmi spun şi nu e nevoie de mai mult ca 
s-o iau de la capăt. Nu vine nimic altceva decât fuioare de 
salivă cu gust de whisky, dar simt c-o să-mi explodeze 
capul. Nu mă pot ţine pe picioare. Mă târăsc înapoi în pat 
cu părul transpirat atârnându-mi în ochi. Mâine o să mă 
simt mai bine, îmi zic, apoi pierd din nou legătura cu lumea. 
Dimineaţă, stomacul mi s-a mai liniştit puţin, dar mă arde 
diafragma de la vomitat şi-mi pulsează capul ca o gură 
plină de dinţi stricati. Ochii mi s-au transformat în lupe; 
trecând prin ei, lumina hidos de puternică, năvălind prin 
geamurile hotelului, e densă şi-n scurt timp o să-mi dea foc 
creierului. 

să particip la activităţile prevăzute în programul acelei zile 
- o plimbare în Times Square, o cursă cu barca până la 
Statuia Libertăţii, urcarea pe acoperişul lui Empire State 
Building - nici nu intră în discuţie. Să merg pe jos? Pfui! 
Bărci? De două ori pfui! Lifturi! Pfui la puterea a patra! 
lisuse, abia dacă mă pot mişca. Născocesc o scuză ca vai 
de ea şi rămân aproape toată ziua în pat. Spre ultimele ore 
ale după-amiezii, mă simt puţin mai bine. Mă îmbrac, mă 
târăsc de-a lungul coridorului spre lift şi cobor la parter. 
Mi-e încă imposibil să mănânc, dar cred că sunt pregătit 
pentru un suc de ghimber, o ţigară ş-o revistă. Şi pe cine 
credeţi că întâlnesc în holul principal, stând într-un scaun şi 
citind un ziar, dacă nu pe domnul Earl Higgins, alias 
Bătrânul Bilă de Biliard? Trec pe lângă el cu cât mai puţin 
zgomot posibil, dar nu serveşte la nimic. Când mă întorc de 
la magazinul de suvenire, stă cu ziarul în poală şi se uită la 
mine. Simt că mi se strânge stomacul. Prevăd alte 
probleme cu directorul, probabil şi mai rele decât cele 
pricinuite de The Village Vomit. Mă cheamă la el şi 
descopăr ceva interesant: domnul Higgins e, de fapt, un tip 
foarte de treabă. Îmi trăsese un perdaf pentru gluma cu 
ziarul, dar poate ca pentru aia insistase domnisoara 
Margitan. Şi, în definitiv, nu aveam decât şaisprezece ani 


atunci. În ziua primei mele mahmureli mai am puţin şi 
împlinesc nouăsprezece, am fost acceptat la universitatea 
statală şi, la terminarea excursiei cu şcoala, mă aşteaptă un 
post de muncitor la fabrică. 

„Am auzit că te-ai simţit prea rău ca să vizitezi New 
York-ul împreună cu colegii tăi“, spune Bătrânul Bilă de 
Biliard. Mă măsoară cu privirea de sus până jos. 

Spun că aşa este, m-am simţit rău. 

„Păcat că ai pierdut toată distracţia, zice Bătrânul Bilă de 
Biliard. Acum te simţi mai bine?“ 

Da, mă simţeam mai bine. Un atac de gripă care mă lovise 
la stomac, probabil, una dintre cele care trec în douăzeci şi 
patru de ore. 

„Sper să nu te mai imbolnavesti de asta niciodată, zice el. 
Cel puţin, nu în excursia de-acum.“ Se mai uită o clipă la 
mine, întrebându-mă din priviri dacă ne-am înţeles. 

„Sunt sigur că nu“, răspund şi sunt sincer. Acum ştiu ce 
înseamnă să fii beat: o senzaţie vagă de bunăvoință 
zgomotoasă, o senzaţie clară că mare parte din şinele tău 
conştient ţi-a părăsit corpul, plutind ca o cameră de filmat 
într-un film science-fiction ce vede tot, apoi greata, 
accesele de vomă, durerile de cap. Nu, nu mă voi mai 
îmbolnăvi de asta niciodată, îmi spun, nici în excursia de 
acum, nici altă dată. O dată e suficient, doar ca să afli cum 
este. Numai un idiot ar face o a doua încercare şi doar un 
lunatic - un lunatic masochist - ar face din băutură un 
obicei. 

În ziua următoare mergem la Washington, făcând pe drum 
o singură oprire într-o comunitate Amish. Aproape de locul 
unde opreşte autobuzul e un magazin de spirtoase. Intru şi 
arunc o privire în jur. Cu toate că vârsta legală pentru a 
cumpăra băuturi alcoolice e de douăzeci şi unu de ani în 
Pennsylvania, dar, îmbrăcat în costumul meu bun şi-n 
pardesiul negru al bunicului Fazza, cu siguranţă las 
impresia că am vârsta corespunzătoare - sincer să fiu, am 
mai degrabă alura unui tânăr deţinut tocmai eliberat, înalt, 


înfometat şi probabil nu cu toate doagele la locul lor. 
Vânzătorul îmi vinde o sticlă de Four Roses fără să-mi ceară 
actele la control şi, înainte să ne oprim să înnoptăm, sunt 
din nou beat. 

Cam zece ani mai târziu, mă aflu într-un bar irlandez cu 
Bill Thompson. Avem multe de sărbătorit, nu în ultimul rând 
încheierea celui de-al treilea roman al meu, The Shining. E 
cel care, ca să vezi potrivire, vorbeşte despre un scriitor şi 
fost profesor alcoolic. E luna iunie, seara meciului de 
baseball All-Star. Planul nostru e de-a consuma o masă 
zdravana în stil traditional din farfuriile aşezate în fata 
noastră pe tejghea, apoi să ne facem mangă. Incepem cu 
vreo două pahare la bar, iar eu mă apuc să citesc toate 
anunţurile. BEA UN MANHATTAN ÎN MANHATTAN, spune 
unul. MARTEA DOUA PENTRU UNU, spune altul. MUNCA E 
BLESTEMUL CLASEI BĂUTOARE, zice un al treilea. Şi chiar în 
faţa mea e unul care anunţă: SPECIAL PENTRU MATINALI! 
SCREWDRTVER LA UN DOLAR LUNI-VINERI DE LA 8 LA 10. 

E fac semn barmanului. El se apropie. E chel, poartă o 
jachetă gri, ar putea fi tipul care mi-a vândut prima sticlă în 
1966. Probabil că este. Arăt spre anunţ şi întreb: „Cine vine 
la opt si un sfert dimineaţa şi comandă o Screwdriver?“ 

Eu zâmbesc, dar el rămâne serios. „Băieţii de colegiu, 
răspunde. Cei ca tine.“ 


33 


În 1971 sau 1972, sora mamei mele, Carolyn Weimer, a 
murit de cancer la sân. Mama şi mătuşa Ethelyn (sora 
geamănă a lui Carolyn) s-au dus cu avionul în Minnesota la 
înmormântare. Era pentru prima oară în douăzeci de ani 
când mama călătorea cu avionul. În timpul drumului de 
întoarcere, a început să sângereze abundent din ceea ce ea 
numea „locul intim“. Deşi încheiase de-o bucată de vreme 


acea etapă a vieţii, şi-a spus că nu e decât o ultimă 
perioadă menstruală. Închisă în toaleta minusculă a unui 
avion cu reacţie puternic al companiei TWA, a oprit 
sângerarea cu tampoane (pune-i dopul, pune-i dopul, cum 
ar fi strigat Sue Snell şi prietenele ei), apoi s-a întors la locul 
ei. Nu i-a spus nimic lui Ethelyn şi nici mie sau lui David. Nu 
s-a dus s-o consulte Joe Mendes în Lisbon Falls, doctorul ei 
din vremuri imemoriale. În loc de toate acestea, a procedat 
ca întotdeauna când avea o problemă: a ţinut totul în ea. 
Pentru o vreme, lucrurile au părut în ordine. S-a bucurat de 
locul de muncă, s-a bucurat de prieteni şi s-a bucurat de cei 
patru nepoți, doi din familia lui Dave şi doi din a mea. Apoi 
lucrurile au încetat să mai fie în ordine. În august 1973, în 
timpul unui control după o operaţie care-o „scăpase“ de 
câteva dintre înfiorătoarele ei vene varicoase, mama a fost 
diagnosticată cu cancer uterin. Cred ca Nellie Ruth Pillsbury 
King, care scăpase odată pe jos un bol cu Jell-O şi apoi 
dansase asa în vreme ce fiii ei se rostogoleau de râs într-un 
colţ, a simţit că-i vine să moară de ruşine. 

Sfârşitul a venit în februarie 1974. Pe-atunci începuseră 
să-mi vină primii bani pentru Carrie şi am putut să contribui 
la cheltuielile medicale - măcar atâta lucru am putut şi eu 
să fac. Şi-am fost de faţă la ultimele momente, instalat în 
dormitorul pentru oaspeţi din casa lui Dave şi-a Lindei. Cu o 
seară înainte mă îmbătasem, dar mahmureala nu era atât 
de cruntă, ceea ce era bine. Nimeni nu vrea să fie prea 
mahmur la căpătâiul patului de moarte al propriei mame. 

Dave m-a trezit la şase şi un sfert dimineaţa, spunându-mi 
cu voce joasă prin uşă că avea impresia că mama ne 
părăseşte. Când am ajuns în dormitorul principal, şedea 
lângă ea pe pat şi-i ţinea ţigara Kool pe care o fuma. Lucru 
pe care-l făcea între accese de respiratii aspre. Era doar 
semiconştientă şi muta privirea de la Dave la mine, apoi din 
nou la Dave. M-am aşezat lângă fratele meu, am luat ţigara 
şi i-am apropiat-o de gură. A depărtat buzele în afară ca să 
prindă filtrul. Lângă patul ei, reflectându-se de nenumărate 


ori în sticla unui grup de pahare, se afla un prim şpalt legat 
din Carrie. Mătuşa Ethelyn i-l citise cu voce tare cam cu o 
lună înainte să moară. 

Ochii mamei s-au mişcat de la Dave la mine, de Dave la 
mine, de la Dave la mine. Ajunsese de la şaizeci de 
kilograme la patruzeci. Avea pielea galbenă şi atât de 
întinsă, încât semăna cu una dintre acele mumii purtate în 
procesiune pe străzile din Mexic de Ziua Morților. l-am ţinut 
ţigara cu rândul şi, când a ajuns la filtru, am stins-o. 

„Băieţii mei“, a zis, apoi a căzut în ceea ce putea să fie 
somn sau inconstienta. Mă durea capul. Am luat două 
pastile de aspirină din unul dintre multele flacoane de pe 
noptieră. Dave o ţinea de-o mână şi eu de cealaltă. Sub 
cuvertură nu era corpul mamei noastre, ci acela al unui 
copil înfometat şi deformat. Eu şi cu Dave am fumat şi-am 
discutat putin. Nu-mi amintesc ce ne-am spus. Plouase cu o 
seară în urmă, apoi scăzuse temperatura şi, dimineaţa, 
străzile erau pline de gheaţă. Auzeam cum devine tot mai 
lungă pauza dintre fiecare respiraţie aspră. În cele din 
urmă, respiraţia s-a oprit şi-a rămas doar pauza. 


34 


Mama a fost îngropată aproape de Congregational Church 
în Southwest Bend; biserica pe care o frecventase în 
Methodist Corners, unde am crescut eu şi fratele meu, era 
închisă din pricina frigului. Am ţinut eu discursul de 
rămas-bun. Cred că m-am descurcat destul de bine, având 
în vedere cât de beat eram. 


35 


Alcoolicii construiesc sisteme de apărare, aşa cum 
olandezii construiesc diguri. Mi-am petrecut primii 
aproximativ doisprezece ani ai vieţii conjugale 
convingându-mă că „pur şi simplu îmi place să beau”. 
Adoptasem chiar şi celebra Apărare Hemingway. Deşi ni- 
ciodată explicit formulată (n-ar fi fost bărbătesc s-o faci), 
Apărarea Hemingway poate fi rezumată aproximativ aşa: ca 
scriitor, sunt o persoană foarte sensibilă, dar sunt totodată 
bărbat, iar bărbaţii adevăraţi nu cedează propriilor 
sensibilităţi. Numai efeminatii fac asta. Prin urmare, beau. 
Cum altfel să pot înfrunta viaţa cu toate ororile ei şi să 
continui să lucrez? Pe deasupra, să fim serioşi, îi pot face 
faţă. Un bărbat adevărat îi face întotdeauna faţă. 

Apoi, la începutul anilor optzeci, în Maine a intrat în 
vigoare o lege privitoare la sticlele şi cutiile reciclabile. În 
loc să ajungă la gunoi, cutiile mele de Miller Lite de 
jumătate de litru au început să se adune într-un recipient 
de plastic din garaj. Într-o seară de joi, m-am dus acolo să 
arunc câţiva soldaţi căzuţi la datorie şi-am văzut că 
recipientul, golit doar luni seara, era acum aproape plin. Si 
dat fiind că eu eram singurul din casă care bea Miller Lite... 

Rahatu' dracului, sunt un alcoolic, mi-am spus şi n-am 
auzit în gând nici-o voce care să se opună - în definitiv, eu 
eram cel care scrisesem The Shining fără să-mi dau măcar 
seama (cel puţin până-n seara aceea) că scriam despre 
mine însumi. Reacţia pe care am avut-o n-a fost nici de 
negare, nici de disculpare; a fost una pe care aş defini-o 
drept convingere îngrozită. Trebuie să fii atent, atunci, 
mi-amintesc cu claritate că mi-am spus. Pentru că, dac-o 
dai în bară... 

Dacă o dădeam în bară, dacă într-o seară mă rostogoleam 
cu maşina pe o stradă lăturalnică sau dădeam chix cu un 
interviu live la televiziune, cineva mi-ar fi atras atenţia că 
trebuie să tin băutura sub control, iar a spune asta unui 


alcoolic e ca şi cum i-ai spune unui tip care suferă de cel 
mai cumplit caz de diaree din lume că trebuie să-şi 
controleze defecările. Un prieten de-al meu, care a trecut 
prin asta, mi-a spus o poveste amuzantă despre prima sa 
tentativă eşuată de-a pune stăpânire pe viaţa care-i scăpa 
tot mai repede printre degete. S-a dus la un psihiatru şi i-a 
spus că soţia lui se temea că bea prea mult. 

„Cât de mult bei?“ l-a întrebat psihiatrul. 

Prietenul meu s-a uitat la el cu neîncredere. „Tot“, a zis el 
de parcă asta s-ar fi înţeles de la sine. 

Ştiu cum se simţea. Au trecut aproape doisprezece ani de 
când n-am mai pus băutură în gură şi încă nu-mi vine să 
cred când văd pe cineva într-un restaurant cu un pahar de 
vin pe jumătate gol alături, îmi vine să mă ridic, să merg la 
el şi să-i tip în fata: „Termină-l! De ce nu-l termini?“ Mi se 
pare ridicolă ideea de-a bea pentru a face timpul să treacă - 
dacă nu voiai să te imbeti, de ce n-ai comandat pur si 
simplu o cola? 

În ultimii cinci ani ai perioadei mele de beţie, serile se 
încheiau mereu cu acelaşi ritual: turnam în chiuvetă toate 
berile care mai rămâneau în frigider. Dacă n-o făceam, 
mi-ar fi vorbit când eram în pat până ce m-aş fi ridicat şi-aş 
mai fi băut una. Şi încă una. Şi una pe deasupra. 


36 


În 1985, problemei cu alcoolul îi adăugasem deja şi 
dependenţa de droguri, şi totuşi continuam să functionez, 
aşa cum fac mulţi dintre cei care abuzează de-o substanţă 
anume, la un nivel ţinut sub control. Mă îngrozea ideea de-a 
n-o face; pe-atunci, habar nu aveam cum să duc o altă 
viaţă. Ascundeam cât puteam mai bine drogurile pe care le 
luam, le ascundeam atât de spaimă - ce s-ar fi întâmplat cu 
mine fără ele? Uitasem cum reusesti să fii lucid -, cât si de 


ruşine. Mă ştergeam din nou la fund cu frunze de urzici, de 
data asta zi de zi, dar nu puteam cere ajutor. Nu aşa se 
rezolvau lucrurile în familia mea. În familia mea, iti fumai 
tigarile şi dansai în Jell-O, şi tineai totul în tine. 

Totuşi, partea din mine care scrie poveştile, partea aceea 
adânc înrădăcinată care a ştiut că eram un alcoolic încă din 
1975, când am scris The Shining, nu voia să accepte asta. 
Partea aceea nu ştie să păstreze tăcerea. A început să 
strige după ajutor în singurul fel pe care-l ştia, prin proza pe 
care o scriam şi prin monstrii mei lăuntrici. La sfârşitul lui 
1985 şi începutul lui 1986, am scris Misery (titlu care 
descria foarte bine starea mea sufletească), în care un 
scriitor este ţinut prizonier şi torturat de-o infirmieră 
psihopată. În primăvara si vara lui 1986, am scris The 
Tommyknockers, lucrând deseori până la miezul nopţii cu 
inima care-mi gonea cu o sută treizeci de bătăi pe minut şi 
cu dopuri de vată vârâte în nas ca să opresc sângerarea 
provocată de cocaină. 

Tommyknockers e o poveste science-fiction în stilul anilor 
patruzeci, în care eroina-scriitoare descoperă o aeronavă 
extraterestră îngropată în pământ. Creaturile se află încă la 
bordul ei, nu moarte, ci doar hibernând. Aceşti extratereştri 
îţi intrau în cap şi începeau pur şi simplu să... ei bine, să 
facă dezastru pe-acolo. Te alegeai în schimb cu energie şi 
un soi de inteligenţă superficială (scriitoarea, Bobbi 
Anderson, inventează printre altele o maşină de scris 
telepatică şi-un cazan atomic pentru apă caldă). Pentru 
toate astea, trebuia să renunti la suflet. A fost cea mai buna 
metaforă pentru droguri şi alcool pe care o putea născoci 
mintea mea obosită şi surmenată. 

Nu peste mult timp, soţia mea, convinsă în cele din urmă 
că de unul singur nu aveam să reuşesc să ies de acea 
înspăimântătoare spirală descendentă, a hotărât sa 
intervină. Nu trebuie să fi fost uşor - pe-atunci eram cu mult 
ieşit din raza de acţiune a oricărui impuls logic -, dar a 
izbutit. A organizat un grup de intervenţie, format din 


membri ai familiei şi prieteni, care mi-a oferit o versiune 
infernală a This is Your Life. Tabby a început răsturnând pe 
jos un sac de gunoi luat de la mine din birou: cutii de bere, 
chiştoace de ţigări, cocaină în flacoane de-un gram şi 
cocaină in pungute de plastic, linguri murdare de muci si 
sânge, Valium, Xanax, flacoane de sirop Robitussin şi Nyquil 
împotriva răcelii, până şi sticle de apă de gură. Cu un an 
sau aşa ceva în urmă, observând viteza cu care dispăreau 
din baie sticle uriaşe de Listerine, Tabby m-a întrebat dacă 
le beam. l-am răspuns pe-un ton superior şi jignit: „Fii 
serioasă!“ Şi nu le beam. Beam în schimb Scope. Era mai 
bună la gust, avea aromă de mentă. 

Ideea acelei confruntări - cu siguranţă la fel de neplăcută 
pentru soţia, copiii şi prietenii mei cum a fost şi pentru mine 
- era că le muream în faţa ochilor. Tabby a zis că am de 
ales: puteam primi ajutor la o clinică de reabilitare sau 
puteam primi un şut în fund să mă car din casă. A zis că ea 
şi copiii mă iubesc şi că, tocmai de asta, niciunul dintre ei 
nu vor să fie martori la sinuciderea mea. 

M-am targuit, pentru că asta fac toxico-dependentii. Am 
fost fermecător, pentru că aşa sunt toxico-dependentii. In 
cele din urmă, m-am ales cu două săptămâni în care să mă 
gândesc la ce vreau să fac. Privind în urmă, asta pare să 
rezume toată nebunia acelei perioade. Tipul stă pe 
acoperişul unei clădiri în flăcări. Soseşte elicopterul, pla- 
nează, aruncă o scară de frânghie. Urcă! strigă bărbatul 
care se apleacă afară din uşa elicopterului. Tipul de pe 
acoperişul clădirii în flăcări îi răspunde: Dă-mi dovă 
săptămâni să mă gândesc la asta. 

Şi chiar m-am gândit - atât cât am putut dată fiind starea 
în care mă aflam - şi cea care m-a făcut într-un târziu să mă 
hotărăsc a fost Annie Wilkes, infirmiera psihopată din 
Misery. Annie era cocaina, Annie era băutura şi-am ajuns la 
concluzia că mă săturasem să fiu scriitorul de casă al lui 
Annie. Mă temeam că nu voi mai putea lucra din nou dacă 
renuntam la băutură şi droguri, dar am hotărât (din nou, 


atât cât am putut fi în stare dată fiind starea mea 
sufletească distrusă şi deprimată în care mă aflam) să dau 
scrisul pe viaţa de om căsătorit care-şi urmăreşte copiii 
cum cresc. Dacă se ajungea la asta. 

Nu s-a ajuns, desigur. Ideea că efortul creator şi 
substanţele care influenţează mintea sunt strâns legate 
este una dintre marile mistificări pop-intelectuale ale 
timpului nostru. Cei patru scriitori ai secolului XX a căror 
operă este răspunzătoare în cea mai mare măsură pentru 
asta sunt probabil Hemingway, Fitzgerald, Sherwood 
Anderson şi poetul Dylan Thomas. Ei sunt scriitorii cărora le 
datorăm în principal viziunea noastră asupra unui pustiu 
existenţial de limbă engleză, unde oamenii au fost izolaţi 
unul de celălalt într-o atmosferă de strangulare emoţională 
şi disperare. Aceste concepte sunt familiare majorităţii 
alcoolicilor; reacţia obişnuită la ele este de suficienţă 
amuzată. Scriitorii toxico-dependenti nu sunt altceva decât 
toxico-dependenti - cu alte cuvinte, sunt toţi betivi şi 
drogati de rând. Pretentia că drogurile şi alcoolul ar fi 
necesare pentru amutirea unei sensibilitati mai perceptive 
nu e decât obişnuita porcărie autojustificativă. Am auzit-o 
susţinută şi de şoferii alcoolici de pluguri pentru zăpadă, că 
beau pentru a calma monstrii. Nu contează dacă esti James 
Jones, John Cheever sau un boschetar care moţăie în Penn 
Station; pentru un dependent, dreptul la bautura sau la 
drogul preferat trebuie aparat cu orice pret. Hemingway si 
Fitzgerald n-au baut pentru ca erau creativi, alienati sau 
moralmente slabi. Beau pentru ca asta e ocupatia betivilor. 
E probabil adevarat ca persoanele creative sunt mai 
vulnerabile decât alţii la alcoolism şi dependenţă de 
stupefiante, dar ce dacă? Suntem toţi o apă şi-un pământ 
atunci când borâm în rigolă. 


37 


La capătul aventurilor mele, beam câte o ladă de cutii de 
bere la jumătate de litru pe seară şi produceam un roman, 
Cujo, pe care abia-mi amintesc să-l fi scris. Nu spun asta 
nici cu mândrie, nici cu ruşine, ci doar cu un vag sens de 
nefericire şi melancolie. Imi place cartea aceea. Mi-as dori 
să-mi pot aminti plăcerea încercată atunci când am pus în 
pagină părţile ei bune. 

In momentul cel mai rău, nu mai aveam poftă nici să beau, 
nici să fiu sobru. Mă simţeam evacuat din viaţă. La 
începutul drumului de întoarcere, am încercat doar să-i cred 
pe toţi cei care-mi spuneau că situaţia se va îmbunătăţi 
dacă-i voi acorda timpul necesar. Şi n-am încetat niciodată 
să scriu. Unele dintre lucrurile care-mi ieşeau erau stângace 
şi plate, dar măcar erau. Ingropam în sertarul de jos al 
biroului paginile acelea nefericite şi opace, şi treceam la ur- 
mătorul proiect. Putin cate putin, am regăsit ritmul si, dupa 
aceea, am regăsit şi bucuria. M-am întors la familie cu 
recunoştinţă, iar la lucru cu uSurare - m-am întors aşa cum 
se întorc oamenii la o căsuţă de vară după o iarnă lungă, 
verificând mai întâi că nu s-a furat sau spart nimic în timpul 
sezonului rece. Toate erau la /ocu/ lor, tefere şi nevatamate. 
După ce-au fost dezghetate ţevile şi s-a dat din nou drumul 
la curentul electric, totul a funcţionat perfect. 


38 


Ultimul lucru despre care vreau să vorbesc în capitolul de 
faţă este masa mea de scris. Ani întregi am visat să am 
genul acela de birou din stejar masiv ca un catafalc care 
domină încăperea - gata cu pupitrele pentru copii din 
debaraua unei rulote, gata cu genunchii înghesuiți sub o 
masă prea joasă într-o casă luată cu chirie. În 1981, am 
cumpărat ce-mi doream şi-am aşezat biroul în mijlocul unui 


studio spaţios, cu luminator (un fost porumbar de grajd 
situat în spatele casei). Vreme de şase ani am stat la biroul 
acela fie beat, fie cu minţile făcute pulbere, ca un căpitan 
care-şi cârmeşte vasul spre nicăieri. 

Cu un an sau doi după ce am redevenit sobru, am scăpat 
de monstruozitatea aia şi-n locul ei am pus un set de 
mobilier de cameră de zi, alegând piesele şi un covor 
turcesc frumos cu ajutorul soţiei mele. La începutul anilor 
nouăzeci, înainte să-şi înceapă vieţile pe cont propriu, copiii 
mei veneau uneori seara să urmărim un meci de baschet 
sau un film şi să mâncăm pizza. De obicei, când plecau, îmi 
lăsau o cutie plină de coji, dar nu mă deranja. Veneau, 
păreau să se simtă bine alături de mine, iar eu eram sigur 
că mă simţeam bine alături de ei. Am o altă masă de scris - 
e făcută de mână, foarte frumoasă şi are jumătate din 
dimensiunile tiranozaurului de dinainte. Am aşezat-o în 
capătul vestic al încăperii, într-un colţ aflat sub cornişa 
acoperişului. Cornişa seamănă mult cu cea sub care 
dormeam în Durham, însă nu sunt şobolani în ziduri şi jos 
nu e o bunică senilă care să strige să-i dea cineva de 
mâncare unui cal pe nume Dick. Acolo şed şi acum, un om 
de cincizeci şi trei de ani cu vedere slabă, cu un picior 
schilod şi fără mahmureală. Fac ceea ce ştiu şi fac asta cât 
pot eu mai bine. Am trecut prin toate cele pe care vi le-am 
povestit (şi prin multe altele pe care le-am trecut sub 
tăcere), iar acum am să vă spun tot ceea ce pot despre 
meseria mea. Cum am promis, n-o să dureze mult. 

Incepe aşa: puneti-va masa de scris în colţul camerei şi, 
ori de câte ori vă aşezaţi acolo să scrieţi, reamintiti-va de 
ce nu se află în mijlocul încăperii. Viaţa nu e un suport 
pentru artă. Invers stau lucrurile. 


CE ESTE SCRISUL 


Telepatie, desigur. E comic, dacă stai să te gândeşti: ani 
întregi s-a tot discutat dacă există sau nu un asemenea 
lucru, oameni precum J.B. Rhine şi-au sfărâmat creierii 
încercând să creeze un procedeu valid pentru a-l izola, când 
el era dintotdeauna acolo, în văzul tuturor, ca Scrisoarea 
Furată a domnului Poe. Toate artele se bazează într-o 
oarecare măsură pe telepatie, dar sunt încredinţat că 
scrisul reprezintă chintesenta. Poate e doar o prejudecată, 
însă, şi de-ar fi aşa, tot la scris ne vom opri, dat fiind că 
despre asta ne aflăm aici ca să vorbim şi să gândim. 

Numele meu este Stephen King. Scriu prima ciornă a 
acestui capitol la masa mea de lucru (cea de sub cornişă) 
într-o dimineaţă cu ninsoare din decembrie 1997. Mă 
preocupă tot soiul de lucruri. Unele sunt griji (vederea 
proastă, cumpărăturile de Crăciun nici măcar începute, 
soţia mea indispusă de un virus), altele sunt lucrurile bune 
(fiul nostru cel mai mic ne-a făcut o vizită surpriză de la 
colegiu, urmează să cânt Brand New Cadillac, piesa lui 
Vince Taylor, împreună cu The Wallflowers la un concert), 
dar în momentul de faţă toate astea sunt undeva deasupra. 
Eu mă aflu într-un alt loc, un loc de la subsol unde sunto 
mulţime de lumini puternice şi imagini clare. E-un loc pe 
care l-am construit pentru mine de-a lungul anilor. E-un loc 
de unde vezi departe. Ştiu că e puţin ciudat, e puţin o 
contradicţie, că un loc de unde vezi departe trebuie să fie 
un loc la subsol, dar aşa e pentru mine. Dacă vă construiți 
propriul loc de unde să priviţi departe, îl puteţi pune în 
vârful unui copac sau pe acoperişul de la World Trade 
Center, sau pe marginea Marelui Canion. E „maşinuţa ta 
roşie“, cum spune Robert McCammon într-unui dintre 
romanele sale. 


Cartea pe care o aveţi în faţă e programată sa fie 
publicată la sfârşitul verii sau începutul toamnei lui 2000. 
Dacă aşa vor decurge lucrurile, atunci vă aflaţi faţă de mine 
undeva mai în jos de-a lungul firului timpului... dar vă aflaţi 
probabil în propriul loc de unde priviţi departe, cel în care 
mergeţi să primiţi mesaje telepatice. Nu că ar trebui; să fiţi 
acolo; cărţile au caracterul propriu de-a fi magii portabile. 
Eu ascult de obicei una în maşină (întotdeauna în versiune 
neprescurtată; cred că versiunile prescurtate ale cărţilor 
audio sunt o dizgrație) si port alta cu mine oriunde aş 
merge. Nu ştii niciodată când ai nevoie de-o cale de 
evadare: o coadă lungă de kilometri întregi la un ghişeu, 
cincisprezece minute pe care trebuie să le petreci pe 
coridorul unei plictisitoare clădiri de colegiu înainte ca 
îndrumătorul tau (reţinut în birou de sceleratul sau 
scelerata de serviciu, care ameninţă să se sinucidă pentru 
că e pe cale să nu treacă la cine ştie ce materie de doi 
bani) să iasă pentru a-ţi semna o chitanta, săli de aşteptare 
în aeroporturi, spălătorii automate în după-amiezi ploioase 
şi raul cel mai rau, care ar fi cabinetul doctorului atunci 
când el întârzie şi trebuie să aştepţi o jumătate de oră ca 
să-ţi maltrateze vreo parte sensibilă. În astfel de momente, 
o carte mi se pare vitală. Dacă trebuie să pierd timpul în 
purgatoriu înainte să merg mai ştiu eu unde, cred că aş 
putea suporta dacă aş găsi o bibliotecă de unde să 
împrumut ceva (dacă este, probabil că e aprovizionată doar 
cu romane de Danielle Steel şi cărţi de bucate, ha-ha, ai 
căzut de fraier, Steve). 

Aşadar, citesc unde pot, dar am un loc preferat şi probabil 
că aveţi şi voi unul - un loc unde lumina e potrivită şi unde 
senzațiile sunt de obicei mai puternice. Pentru mine e 
fotoliul albastru din camera de lucru. Pentru voi ar putea fi 
canapeaua de pe verandă, balansoarul din bucătărie sau 
poate patul, unde să stati sprijiniți în coate - a citi în pat 
poate fi un rai, atâta vreme cât aveţi lumina potrivită pe 


pagină şi sunteţi atenţi să nu varsati pe cearşaf cafeaua sau 
coniacul. 

Sa zicem deci că vă aflaţi în locul preferat de recepţie 
exact în momentul în care eu mă aflu în locul meu preferat 
de transmisie. Trebuie să urmărim exerciţiul mental 
acoperind nu doar o distanţă în spaţiu, dar şi în timp, însă 
asta nu e-o problemă; dacă încă ştim să-i citim pe Dickens, 
pe Shakespeare şi (cu ajutorul unei note de subsol sau 
două) pe Herodot, cred că ne vom putea regăsi între 1997 
şi anul vostru. Şi iată - telepatie autentică în acţiune. Veţi 
observa că nu am nimic în mânecă şi că nu misc din buze. 
Cel mai probabil, nici ale voastre nu se mişcă. 

Uitaţi: aici e-o masă acoperită cu o faţă roşie. Pe ea, eo 
cuşcă de mărimea unui acvariu mic. In cuşcă e-un iepuraş 
alb cu nas roz şi ochii încercuiți tot cu roz. In labele din fata 
are o bucată de morcov pe care o ronţăie cu satisfacţie. Pe 
spate, scris limpede cu cerneală albastră, e numărul opt. 

Vedem acelaşi lucru? Ar trebui să ne întâlnim şi să ne 
comparăm notițele pentru a fi absolut siguri, dar eu cred că 
da. Vor exista inevitabile variaţii, desigur: unii receptori vor 
vedea o faţă de masă de-un roşu-închis, alţii vor vedea una 
stacojie, în vreme ce alţii s-ar putea să o vadă în alte 
nuanţe. (Pentru receptorii daltonişti, faţa de masă roşie are 
cenuşiul-închis al scrumului de trabuc.) Unii vor vedea 
margini zimtate, alţii drepte. Cei cu înclinaţie spre 
decoraţiuni s-ar putea să adauge puţină dantelă... şi chiar 
vă rog: faţa mea de masă e şi faţa voastră de masă, 
faceti-va de cap. 

La fel, cuşca lasă mult loc pentru interpretare individuală. 
Pentru început, este descrisă în termenii comparației 
aproximative, care e folositoare numai dacă voi şi cu mine 
vedem lumea şi măsurăm lucrurile din ea cu aceiaşi ochi. E 
uşor să fii neatent atunci când faci comparații aproximative, 
dar alternativa e-o pedantă atenţie la detaliu care scoate 
toată plăcerea din scris. Ce-ar trebui să spun: „Pe masă e-o 
cuşcă lungă de nouăzeci şi cinci de centimetri, lată de 


şaizeci şi doi şi înaltă de treizeci şi cinci“? Asta nu e proză, 
e-un manual. Paragraful nu ne spune nici din ce material e 
făcută cuşca - plasă metalică? bare de oţel? sticlă? - dar are 
importanţă? Am înţeles cu toţii că putem vedea prin ea; 
dincolo de asta, nu ne interesează. Elementul cel mai 
interesant aici nu e nici măcar iepurele care rontaie 
morcovul în cuşcă, ci numărul de pe spatele lui. Nu un şase, 
nici un patru, nici măcar nouăsprezece virgulă cinci. E-un 
opt. La el ne uităm şi-l vedem cu toţii. Nu v-am spus eu s-o 
faceţi. Nu m-ati întrebat. Eu n-am deschis nici-o clipă gura 
şi nici voi n-aţi deschis-o. Nu suntem nici măcar în acelaşi 
an împreună, darămite în aceeaşi cameră... şi totuşi suntem 
împreună. Suntem aproape. 

Ni s-au întâlnit minţile. 

V-am trimis o masă cu o faţă roşie pe ea, o cuşcă, un 
iepure şi numărul opt scris cu cerneală albastră. Voi le-aţi 
primit, mai ales acel opt albastru. Suntem partasi la un act 
de telepatie. Nu de mitice porcării din altă lume; telepatie 
autentică. N-o să zăbovesc asupra acestei idei, dar înainte 
să mergem mai departe trebuie să intelegeti că nu încerc 
să vă vrăjesc; există o idee de subliniat. 

Va puteţi apropia de actul scrisului cu nervozitate, emoție, 
speranţă sau chiar cu disperare - senzaţia că nu veţi reuşi 
niciodată să puneţi pe pagină tot ceea ce aveţi în minte şi 
în suflet. Vă puteţi apropia de acest act cu pumnii inclestati 
şi cu ochii ingustati, pregătiţi să faceţi ravagii şi să-i 
doborati pe toţi. Vă puteţi apropia de el pentru că vreţi să 
convingeti o fata sa vă ia în căsătorie sau pentru că vreţi sa 
schimbaţi lumea. Apropiati-va de el în orice fel doriţi, dar nu 
cu lejeritate. Daţi-mi voie să repet: nu trebuie să va 
apropiați cu lejeritate de pagina albă. 

Nu vă cer s-o faceţi cu reverență sau fără îndoieli; nu va 
cer să fiţi corecti din punct de vedere politic sau să 
renuntati la simţul umorului (rugati-va la Dumnezeu să 
aveţi simțul umorului). Asta nu e un concurs de 
popularitate, nu sunt Jocurile Olimpice ale moralei şi nu 


suntem în biserică. Dar e vorba de scris, fir-ar să fie, nu de 
spălatul maşinii sau de aplicarea fardului de ochi. Dacă îl 
puteţi lua în serios, avem de lucru împreună. Dacă nu puteţi 
sau nu vreţi, e timpul să inchideti cartea şi să faceţi altceva. 
Sa spalati maşina, poate. 


TRUSA CU SCULE 


Bunicul era dulgher, 

Construia case, magazine şi bănci, 
fuma țigări Camel una după alta 

şi bătea cuie în scânduri. 

Era echilibrat şi întru totul sincer, 

Și trăgea bine la rindea orice uşă 

şi vota cu Eisenhower 

pentru că Lincoln a câştigat războiul. 


Aceasta e una dintre poeziile mele preferate ale lui John 
Prine, probabil pentru că şi bunicul meu era dulgher. Nu 
ştiu ce să zic de magazine şi bănci, dar Guy Pillsbury şi-a 
construit norma de case şi a petrecut mulţi ani 
asigurându-se că Oceanul Atlantic şi asprele ierni de pe 
coastă nu vor distruge proprietatea lui Winslow Homer din 
Prout's Neck. Fazza fuma însă trabucuri, nu ţigări Camei. 
Camei fuma unchiul meu Oren, tot dulgher de meserie. lar 
când a ieşit la pensie Fazza, unchiul Oren a fost cel care a 
moştenit trusa cu unelte a babacului. Nu-mi amintesc să fi 
fost în garaj în ziua când mi-am scăpat cărămida pe picior, 
dar probabil că stătea în obişnuitul ei loc de la intrarea în 
camaruta în care vărul meu Donald îşi tinea crosele de 
hochei, patinele si manusa de baseball. 

Trusa cu unelte era una dintre cele uriaşe. Avea trei 
niveluri, cele două de sus puteau fi detaşate şi toate trei 
aveau sertăraşe dosite ca nişte cutii chinezeşti. Era făcută 
de mână, desigur. Şipci de lemn negru ţinute laolaltă de 
cuişoare şi benzi de alamă. Capacul se închidea cu ivăre 
mari; pentru ochii mei de copil, acestea semănau cu 
încuietorile sufertaşului unui ciclop. Partea superioară era 
drapată pe interior cu mătase, un lucru destul de ciudat dat 


fiind contextul şi încă mai surprinzător datorită desenului, 
trandafiri profirii ce se estompau într-un cenuşiu de ulei şi 
mizerie. De-o parte şi alta avea mânere mari. Cu siguranţă, 
n-aţi mai văzut o asemenea trusă de vânzare la Wal-Mart 
sau Western Auto, credeti-ma. Când a devenit proprietarul 
ei, unchiul Oren a găsit pe fundul cutiei o gravură în alamă 
a unui celebru tablou de Winslow Homer - mi se pare că era 

The Undertow”. După câţiva ani, a dus-o la autentificat la 
un expert din New York şi, după alţi câţiva ani, am impresia 
că a vândut-o nu pe bani puţini. Cum sau de ce a intrat 
Fazza în posesia gravurii e un mister, însă despre originea 
trusei nu există niciun mister - o făcuse cu mâinile lui. 

Într-o zi de vară, l-am ajutat pe unchiul Oren să înlocuiască 
un oblon rupt la un geam din spatele casei. Trebuie să fi 
avut opt sau nouă ani pe-atunci. Mi-amintesc că-l urmam cu 
oblonul cel nou ţinut în echilibru pe cap, ca un indigen 
într-un film cu Tarzan. El ţinea trusa de mânere, ducând-o 
la nivelul coapsei. Ca întotdeauna, unchiul Oren purta 
pantaloni kaki şi-un tricou alb, curat. Transpiratia îi sclipea 
în părul cărunt tuns cazon. De la buza inferioară îi atârna o 
ţigară Camei. (Când m-am întors după câţiva ani cu un 
pachet de Chesterfields în buzunarul de la piept, le-a privit 
cu dispreţ şi le-a numit „ţigări de carceră militară“.) 

Am ajuns în cele din urmă la geamul cu oblonul rupt şi el a 
aşezat trusa jos cu un suspin zgomotos de uşurare. Când eu 
şi cu Dave am încercat s-o ridicăm de la locul ei din garaj, 
ţinând fiecare de câte un mâner, abia dacă am putut-o 
clinti. Sigur, pe-atunci nu eram decât nişte copii, dar chiar şi 
aşa estimam că trusa lui Fazza, atunci când era plină, 
cântărea între treizeci şi cinci şi cincizeci de kilograme. 

Unchiul Oren m-a lăsat s-o deschid. Uneltele obişnuite se 
aflau la nivelul superior. Erau un ciocan, un fierăstrău, un 
cleşte, două chei fixe şi una reglabilă; erau o nivelă cu acea 
ferestruică mistică în mijloc, o maşină de găurit (accesoriile 


22 Curentul submarin (n. tr.). 


erau ţinute ordonat într-un sertar de dedesubt) şi două 
şurubelniţe. Unchiul Oren mi-a cerut o şurubelniţă. 

„Care?“ am întrebat. 

„Oricare“, mi-a răspuns. 

Oblonul rupt se ţinea în şuruburi cu capăt adâncit şi nu 
conta ce şurubelniţă folosea, cea simplă sau Phillip; la 
şuruburile cu capăt adâncit înfigeai doar surubelnita în 
gaură şi roteai aşa cum roteşti levierul odată ce ai desfăcut 
piulita de la roată. 

Unchiul Oren a scos şuruburile - erau opt în total şi mi le-a 
dat să le ţin bine - apoi a scos oblonul vechi. L-a sprijinit de 
casă şi l-a ridicat pe cel nou. Găurile din rama lui se 
potriveau cu găurile din rama ferestrei. Văzând asta, 
unchiul Oren a mormăit a aprobare. A luat suruburile înapoi 
de la mine, unul după altul, le-a înşurubat la început cu 
degetele, apoi le-a strâns aşa cum le şi desfăcuse, 
introducând surubelnita în gaura din mijloc şi rotindu-le. 

Când oblonul era la locul lui, unchiul Oren mi-a dat 
surubelnita şi mi-a spus s-o pun la loc în trusă şi „să-i pun 
zăvoarele“. M-am executat, dar eram nedumerit. L-am 
întrebat de ce-a tras după el toată trusa lui Fazza până 
acolo, dacă n-a avut nevoie decât de o singură şurubelniţă. 
Putea să aducă surubelnita în buzunarul din spate al 
pantalonilor. 

„Mda, dar, Stevie, a zis, aplecându-se să apuce mânerele, 
nu ştiam ce mai puteam găsi de făcut odată ajuns aici, 
corect? E mai bine să ai uneltele cu tine. Dacă nu, s-ar 
putea să dai peste ceva neaşteptat şi să te descurajezi.“ 

Ce încerc să spun e că, pentru a scrie cât poţi mai bine, e 
de datoria fiecăruia să-şi construiască propria trusă cu 
unelte şi apoi să-şi dezvolte muşchii necesari pentru a o 
duce cu el. Apoi, în loc să te trezeşti în faţa unui lucru greu 
şi să te descurajezi, vei pune poate mâna pe unealta 
potrivită şi vei trece imediat la lucru. 

Trusa lui Fazza avea trei niveluri. Cred că a voastră ar 
trebui să aibă cel puţin patru. Puteţi avea cinci sau şase, 


presupun, dar ajungi la un punct când trusa cu unelte 
devine prea mare ca să mai fie portabilă şi astfel îşi pierde 
principala virtute. De asemenea, veţi avea nevoie de toate 
sertăraşele acelea pentru şuruburi şi piulite, şi cuie, dar 
unde le veţi plasa şi ce puneţi în ele... ei bine, asta-i 
maşinuţa voastră roşie, nu zic bine? Veţi descoperi că deja 
aveţi majoritatea uneltelor de trebuinta, dar vă sfătuiesc să 
vă uitaţi din nou la fiecare în parte în timp ce le puneţi în 
trusă. Incercati să le priviţi ca şi când le-aţi vedea pentru 
întâia dată şi, dacă unele sunt ruginite (cum s-ar putea să 
fie dacă n-aţi mai făcut asta serios de-o bună bucată de 
vreme), curatati-le. 

Locul uneltelor obişnuite e deasupra. Cea mai obişnuită 
dintre toate, pâinea scrisului, este vocabularul. În acest caz, 
puteţi continua linistiti să folosiţi ceea ce aveţi deja fără cea 
mai mică senzaţie de vină sau inferioritate. Cum i-a spus 
prostituata marinarului timid: „Nu contează cât de multe ai, 
scumpule, ci cum le foloseşti.“ 

Unii scriitori au un vocabular uriaş; acestea sunt 
persoanele care ar şti dacă ex/sta cu adevărat ceva care să 
se cheme „ditiramb valetudinar“ sau „anecdotist parşiv“, 
persoane care de treizeci de ani nu greşesc niciun răspuns 
la cele mai înfiorătoare teste lingvistice cu câte trei 
variante pentru fiecare întrebare. De exemplu: 


„Aspectul coriaceu, indeteriorabil şi aproape indestructibil era un 
atribut inerent al formei de organizare a fiinţei şi aparţinea unui 
anumit ciclu paleogen de evoluţie a nevertebratelor totalmente 
străin capacităţii noastre speculative.“23 

H.P. Lovecraft, At the Mountains of Madness 


V-a plăcut? lată un altul: 


23 The leathery, undeteriorative, and almost indestructibile quality 
was an inherent attribute of the thing's form of organization, and 
pertained to some paleogean cycle of invertebrate evolution utterly 
beyond ourpowers of speculation. 


„În unele [dintre cupe] nu era nici-o urmă c-ar fi fost plantat ceva; 
în altele, lujerii ofiliţi stăteau drept mărturie a unei impenetrabile 
prădăciuni.“24 

T. Coraghessan Boyle, Budding Prospects 


Si un al treilea - acesta e unul bun, o să va placa: 


„Cineva smulse năframa de pe ochii bătrânei, care fu dusă de 
acolo împreună cu jonglerul şi, când compania se abandonă som- 
nului, iar focul jos huruia în rafalele vântului ca un lucru însufleţit, 
cei patru se lăsară pe vine în jurul luminii, printre ciudatii lor 
sclavi, şi priviră cum flăcările zimţate zburau odată cu vântul ca 
aspirate de-un maelstrom din spaţiul necuprins şi gol, un vârtej 
din acel pustiu în faţa căruia trecerea omului şi socotelile lui erau 
deopotrivă suprimate.“25 

Cormac McCarthy, Blood Meridian 


Alţi scriitori folosesc vocabulare mai restrânse, mai simple. 
Exemplele din rândul acestora nu mi se par necesare, dar 
vă ofer totuşi câteva dintre preferatele mele: 


„Ajunse la râu. Râul era acolo.“?° 
Ernest Hemingway, Big Two-Hearted River 


„Îl surprinseră pe copil făcând ceva urât sub tribune.“27 
Theodore Sturgeon, Some of Your Blood 


24 In some [of the cups] there was no evidence whatever that 
anything had been planted; in others, wilted hrown stalks gave 
testimony to some inscrutahle depredation. 


25 Someone snatched the old woman 's blind fold from her and she 
and the juggler were clouted away and when the company tumed in 
to sleep and the low fire was roaring in the biast like a thing alive 
thesefour yet crouched at the edge ofthefirelight among their 
strange chattels and watched how the ragged flames fled down the 
wind as if sucked by some maelstrom out there in the void, some 
vortex in that waste apposite to which man's transit and his 
reckonings alike lay abrogate. 


26 He came to the river. The river was there. 
27 They caught the kid doing something nasty under the hleachers 


„lată ce s-a întâmplat.“28 
Douglas Fairbairn, Shoot 


„Unii dintre proprietari erau buni la suflet pentru că urau ce aveau 
de făcut, iar alţii erau furioşi pentru că urau să fie cruzi, în vreme 
ce alţii erau reci din fire pentru că descoperiseră cu mult timp în 
urmă că nu poţi fi proprietar decât dacă eşti rece cu lumea.“2? 
John Steinbeck, Fructele mâniei 


Fraza lui Steinbeck este deosebit de interesantă. În 
engleză are o lungime de cincizeci de cuvinte. Dintre 
acestea, treizeci şi nouă sunt monosilabice. Rămân 
unsprezece, dar până şi numărul acesta e înşelător; 
Steinbeck foloseşte „pentru că“ de trei ori, „proprietar“ de 
trei şi „urau“ de două ori. In toată fraza nu există niciun 
cuvânt mai lung de două silabe. Structura e complexă; 
vocabularul nu e departe de cel comun. Fructele mâniei 
este, desigur, un roman foarte bun. Cred ca şi Blood 
Meridian este, deşi sunt fragmente mari din el pe care nu le 
înţeleg în întregime. Şi-atunci? Nici cuvintele multor 
cântece populare care-mi plac nu reuşesc să le desluşesc. 
Există şi lucruri pe care nu le veţi găsi în dicţionar, dar fac 
parte tot din vocabular. Aruncati o privire: 


„— Egggh, cev'ei? Cev'ei dă la mine? 

- Uite-l pe Hymie! 

- Nnn! Nnnn! Nnnn! 

- Ronţăie-mi cariciu', onorabile. 

- Yeggghhh, du-te-n mă-ta şi tu, prostule!“30 


28 This is what happened. 


29 Some of the owner men were kind because they hated what they 
had to do, and some of them were angry because they hated to be 
cruel, and some of them were cold because they had long ago found 
that one could not be an owner unless one were cold. 


30  „Egggh, whaddaya? Whaddaya wantfrom me?" „Here come 
Hymie!" Jjnnh! Unnnh! Unnnhh!" JZhew my willie, Yo' Honor." 
„Yeggghhh, fuck you, too, man!" 


Tom Wolfe, Bonfire of the Vanities 


Acesta din urmă e limbaj de stradă redat în manieră 
fonetică. Puţini scriitori au abilitatea lui Wolfe de-a 
reproduce astfel de lucruri pe pagină. (Elmore Leonard e alt 
scriitor care ştie s-o facă.) Sunt elemente ale rap-ului 
adevărat care ajung în cele din urmă în dicţionar, dar numai 
după ce sunt destul de moarte, încât să nu mai poată da 
din picioare. Şi nu cred că veţi găsi vreodată „Yeggghhh“ în 
Webster's Unabridged. 

Puneţi vocabularul în compartimentul de sus al trusei cu 
unelte şi nu depuneti niciun efort conştient de a-l 
îmbunătăţi. (O veţi face în timp ce citiţi, desigur... dar la 
asta ajungem mai târziu.) Unul dintre lucrurile cu adevărat 
rele pe care le puteţi face când scrieţi este să impopotonati 
vocabularul, căutând cuvinte lungi pentru că vă simţiţi 
poate puţin ruşinat de cele scurte pe care le ştiţi. Asta e ca 
şi cum ai îmbrăca un animal de casă în haine de seară. 
Animalul e stânjenit, iar persoana care a comis acest act de 
înfrumusețare premeditat ar trebui să fie si mai stanjenita. 
Faceti-va chiar acum o promisiune solemnă că nu veţi folosi 
niciodată „emolument“ atunci când vreţi să spuneţi 
„avantaj“ şi că nu vă veţi exprima niciodată aşa: „John a 
zăbovit îndeajuns cat să înfăptuiască un act de excreţie“ 
atunci când aveţi de gând să spuneţi: „John a întârziat doar 
cât să se cace.“ Daca vă temeti că publicul va considera că 
„a se caca“ e o exprimare ofensatoare, simtiti-va liberi să 
spuneţi: „John a întârziat doar cât să se uşureze“ (sau 
poate: „John a întârziat doar cât să-şi golească intestinele“). 
Nu încerc să vă fac să vorbiti murdar, ci doar simplu si 
direct. Tineti minte că regula de bază a vocabularului este: 
foloseşte primul cuvânt care-ţi vine în minte, dacă e potrivit 
şi colorat. Dacă ezitaţi şi staţi pe gânduri, veţi găsi alt 
cuvânt - sigur că veţi găsi, întotdeauna există alt cuvânt -, 
dar probabil că nu va fi la fel de bun ca primul sau atât de 
aproape de ceea ce vreţi să spuneţi. 


Problema asta legată de ceea ce vreţi să spuneţi e 
fundamentală. Dacă aveţi îndoieli, ganditi-va la toate datile 
când aţi auzit pe cineva zicând: „Chiar nu ştiu cum să-l 
descriu“ sau „Nu asta am vrut să spun.“ Gândiţi-vă la toate 
datile când voi înşivă ati spus lucrurile astea, de obicei 
pe-un ton de uşoară şi profundă frustrare. Cuvântul nu e 
decât o reprezentare a sensului; chiar şi-n cel mai bun 
dintre cazuri, scrisul rămâne aproape întotdeauna cu un 
pas în urma sensului complet. Astfel stând lucrurile, pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce ati vrea sa inrautatiti situaţia 
alegând un cuvânt doar înrudit cu cel pe care aveţi 
într-adevăr intenţia să-l folosiţi? 

Şi luaţi fără doar şi poate în calcul ceea ce se potriveşte 
mai bine; după cum a observat cândva George Carlin, în 
anumite cercuri e absolut în ordine să răscoliţi rahatul, însă 
e cât se poate de nepotrivit să vă răscolească rahatul pe 
voi. 


2 


În compartimentul de sus al trusei cu unelte trebuie sa 
puneti si gramatica si nu ma necajiti cu gemetele voastre 
de exasperare sau cu strigătele cum ca nu _ pricepeti 
gramatica, ca niciodată n-aţi priceput gramatica, că ati 
ratat tot semestrul acela din al doilea an de engleză, că e 
frumos să scrii, dar că gramatica e-o plictiseală de zile mari. 

Relaxati-va! Potoliti-va! N-o să pierdem mult timp aici, 
pentru ca nu e nevoie. Principiile gramaticale ale propriei 
limbi materne se asimileaza prin intermediul conversatiei si 
lecturii sau nu se asimilează deloc. Ceea ce fac lecţiile de 
gramatică la şcoală (sau încearcă să facă) e puţin mai mult 
decât să stabilească părţile de vorbire. 

lar aici nu suntem la liceu. Acum că nu vă faceţi griji că (a) 
fusta vă e prea scurtă sau prea lungă şi că toţi ceilalţi copii 


vor râde de voi, (b) nu veţi reuşi să intraţi în echipa de înot 
a şcolii, (c) veţi fi încă virgini şi plini de coşuri până şi-n ziua 
când veţi absolvi (probabil până pe patul de moarte, în 
ceea ce vă priveşte), (d) profesorul de fizică va refuza să vă 
dea nota de trecere sau că (e) oricum nu vă place nimeni ŞI 
NICIODATA NU V-A PLACUT... acum că am scăpat de toate 
prostiile astea neesentiale, puteţi studia anumite probleme 
academice la un grad de concentrare de neatins pe vremea 
când urmaţi azilul educativ local. Şi, odată ce incepeti, veţi 
descoperi că oricum ştiţi aproape totul - în mare parte este, 
aşa cum am spus, o problemă ce ţine de curăţarea ruginii 
de pe burghie şi ascutirea lamei fierastraului. 

Plus... o, la naiba! Dacă vă puteţi aminti toate accesoriile 
care se potrivesc cu cel mai bun rând de haine din dulap, 
conţinutul poşetei, componenţa echipei New York Yankees 
sau Houston Oilers ori pe ce album al celor de la The 
McCoys se află piesa Hang On Sloopy, sunteţi în stare să vă 
amintiţi diferenţa dintre un gerunziu (formă verbală folosită 
ca substantiv) şi un participiu (formă verbală folosită ca 
adjectiv). 

M-am gândit mult dacă să includ sau nu în canea de faţă 
un capitol detaliat despre gramatică. Unei părţi din mine 
chiar i-ar fi plăcut asta; am predat-o cu succes la liceu 
(unde se ascundea sub numele de Business English) şi mi-a 
plăcut s-o studiez ca elev. Gramatica americană nu are 
rigiditatea celei engleze (un agent de publicitate englez cu 
educaţie impecabilă ar reuşi să facă o reclamă la 
prezervative cu striaţii dintr-o revista să pară un fel de 
Magna Carta), dar are propriul farmec rufos. 

In cele din urmă, am hotărât să n-o fac, probabil din 
acelaşi motiv pentru care William Strunk a hotărât să nu 
recapituleze regulile de bază atunci când a scris prima 
ediţie din The Elements of Style: dacă nu ştii deja, e prea 
târziu. lar cei cu adevărat incapabili să asimileze gramatica 
- aşa cum eu sunt incapabil să cânt anumite rifuri şi 
succesiuni la chitară - nu vor găsi oricum niciun folos într-o 


carte ca aceasta. În acest sens, tin o predică tocmai con- 
vertitului. Permiteti-mi totuşi să merg putin mai departe - 
îmi faceţi pe plac? 

Vocabularul folosit în vorbire şi scris este organizat în 
şapte părţi de vorbire (opt, dacă punem la socoteală 
interjectiile, cum ar fi „O!" şi „Pti!“, şi „Pfui!“). Comunicarea 
ce se compune din aceste părţi trebuie să fie organizată de 
reguli gramaticale asupra cărora s-a convenit. Când 
acestea sunt încălcate, obţinem confuzie şi neînțelegere. O 
gramatică greşită produce fraze greşite. Exemplul meu 
preferat oferit de Strunk şi White este acesta: „Ca mamă a 
cinci copii, cu altul care stă să vină, masa mea de călcat e 
mereu desfăcută.“ 

Substantivele si verbele sunt cele două părţi 
indispensabile ale scrisului. In absenţa lor, niciun grup de 
cuvinte nu poate deveni propoziţie, dat fiind că o propoziţie 
este, prin definiţie, un grup de cuvinte care conţine un 
subiect (substantiv) şi un predicat (verb); acest şir de 
cuvinte începe cu literă mare, se sfârşeşte cu punct şi se 
combină pentru a forma o idee completă care porneşte din 
mintea scriitorului şi apoi sare în aceea a cititorului. 

Trebuie să scrieţi întotdeauna propoziţii complete? Nici să 
nu vă gândiţi! Dacă opera voastră constă doar din 
fragmente şi idei subintelese, stati linistiti că nu va veni să 
vă aresteze Poliţia Gramaticală. Până şi William Strunk, acel 
Mussolini al retoricii, recunoştea delicioasa maleabilitate a 
limbii. „Se ştie de când lumea, scrie el, că scriitorii cei mai 
buni neglijează regulile retoricii.“ Totuşi, merge mai 
departe pentru a adăuga această idee, la care vă îndemn 
să vă gândiţi bine: „Dacă nu e sigur că procedează bine, 
[scriitorul] ar fi bine să urmeze regulile.“ 

Aici, importantă e partea: „Dacă nu e sigur că procedează 
bine.“ Dacă nu aveţi cunoştinţe de bază despre cum se 
îmbină părţile vorbirii în propoziţii coerente, cum puteţi fi 
siguri că procedati bine? La fel, cum veţi şti dacă procedati 
greşit? Răspunsul, desigur, e că nu puteţi şi nu veţi şti. Cine 


are cunoştinţe gramaticale de bază găseşte în miezul lor o 
simplitate confortabilă, unde e necesar să fie numai 
substantive, cuvintele care definesc un lucru, şi verbe, 
cuvintele care definesc o acţiune sau o stare. 

Luaţi orice substantiv şi alaturati-i un verb - veţi obţine o 
propoziţie. Nu dă greş niciodată. „Stâncile explodează. Jane 
transmite. Munţii plutesc.“ Toate acestea sunt propoziţii 
perfecte. Ideile obţinute în felul acesta nu au de obicei prea 
mult sens, dar chiar şi cele mai ciudate (,,Prunele 
divinizează!“) au o anumită valenta poetică, frumoasă in 
felul ei. Simplitatea construcţiei substantiv-verb este fo- 
lositoare - garantează măcar o plasă de siguranţă pentru 
ceea ce scrieţi. Strunk şi White recomandă folosirea cu 
precauţie a înşiruirii prea multor propoziţii simple, însă 
propoziţiile simple oferă un drum pe care-l puteţi urma 
atunci când vă temeti să nu vă rataciti în încâlceala retoricii 
- toate acele propoziţii obiective şi subiective, acele expresii 
modale, relative, acele propoziţii compuse atât de 
complexe. Dacă începe să vă ia cu amețeli în fata unui 
teritoriu atât de neexplorat (neexplorat de voi, cel puţin), 
amintiti-va doar că stâncile explodează, Jane transmite, 
munţii plutesc şi prunele divinizează. Gramatica nu-i doar o 
pacoste; e bastonul de care vă sprijiniți pentru a vă repune 
în picioare gândurile şi-a le face să umble. Pe lângă asta, 
toate acele propoziţii simple au funcţionat pentru 
Hemingway, nu? Chiar şi când era rupt de beat, era şi 
rămânea un geniu dat naibii. 

Dacă vreţi să vă reimprospatati gramatica, faceţi un drum 
până la anticariatul din apropiere şi căutaţi un exemplar din 
Warriner's English Grammar and Composition - cartea pe 
care mulţi dintre noi am dus-o acasă şi-am îmbrăcat-o cu 
grijă în hârtie maro de ambalaj când eram în primul şi al 
doilea an de liceu. Veţi fi usurati şi încântați, cred, să 
descoperiţi că aproape tot ce aveţi nevoie e sintetizat pe 
dosul copertelor. 


3 


Oricât de scurt e manualul său de stil, William Strunk a 
găsit loc să critice anumite aspecte ale folosirii gramaticii şi 
limbii. Ura de pildă expresia „corp studenţesc“, susţinând 
că „studenţime“ e un termen mai clar şi lipsit de ecoul 
macabru pe care-l simte în varianta precedentă. Considera 
„a personaliza“ un cuvânt pretentios. (Strunk propune o 
exprimare de genul „a pune un antet“ în detrimentul 
„personalizării hartiei“.) Ura expresii de felul „faptul că“ şi 
„În această ordine de idei“. 

Am şi eu propriile observaţii - cred că oricine foloseşte 
expresia: „Ce tare e!“ ar trebui să stea la colţ şi că toţi cei 
care folosesc mult mai odioasele expresii: „în acest punct“ 
şi „la capătul zilei“ ar trebui trimişi la culcare nemancati 
(sau fără hârtie de scris, la o adică). Mai am însă două 
obsesii personale care privesc acest nivel fundamental al 
scrierii şi vreau să scap de ele înainte să mergem mai 
departe. 

Verbele sunt de două feluri, tranzitive şi intranzitive. În 
formă tranzitivă, subiectul propoziției face ceva. În forma 
intranzitivă, ceva i se face subiectului din propoziţie. 
Subiectul suferă acţiunea. Ar trebui să evitati forma 
intranzitivă. Nu sunt singurul care spune asta; puteţi găsi 
acelaşi sfat in The Elements of Style. 

Messieurs Strunk şi White nu se opresc să speculeze de ce 
sunt atraşi atât de mulţi scriitori de verbele intranzitive, dar 
eu sunt dispus s-o fac; cred că scriitorilor timizi le plac din 
acelaşi motiv pentru care amantilor timizi le plac partenerii 
pasivi. Diateza pasivă oferă sentimentul de siguranţă. Evită 
să înfrunte neplăcerea acţiunii; subiectul trebuie doar să 
închidă ochii şi să se gândească la Anglia, ca s-o parafrazez 
pe regina Victoria. Cred, totodată, că scriitorii nesiguri pe ei 
au impresia că diateza pasivă oferă cumva autoritate ope- 
rei lor, poate chiar ceva solemn. Dacă vi se par solemne 


manualele de utilizare şi tratatele de drept, atunci le dau 
dreptate. 

Timidul scrie: „întâlnirea va fi ţinută la ora şapte“ pentru 
că o voce lăuntrică îi spune: „Formulează aşa lucrurile şi 
oamenii vor crede că le știi cu certitudine.“ Descotorositi-va 
de gândul acesta mişel! Nu vă fofilati! Indreptati-va de 
spate, ridicaţi bărbia şi daţi Cezarului ce-i al Cezarului! 
Scrieţi: „întâlnirea e la şapte.“ Aşa, pentru Dumnezeu! Nu 
vă simtiti mai bine? 

Nu spun că diateza pasivă nu-şi are rostul. Să 
presupunem, de pildă, că un om moare în bucătărie, dar 
ajunge altundeva. „Cadavrul a fost dus din bucătărie şi 
aşezat pe sofaua din salon“ e-un mod acceptabil pentru a 
descrie acţiunea, chiar dacă „a fost dus“ şi „[a fost] aşezat“ 
îmi provoacă totuşi deranj la stomac. Le accept, dar nu le 
imbratisez. Aş imbratisa în schimb: „Freddy şi Myra au dus 
cadavrul din bucătărie şi l-au aşezat pe sofaua din salon.“ 
Pot să ştiu de ce trebuie ca subiectul propoziției să fie 
cadavrul? E mort, pentru numele lui Dumnezeu! Las-o 
baltă! 

Două pagini de diateză pasivă - cu alte cuvinte, orice 
document administrativ scris vreodată, fără a mai vorbi de 
munţi întregi de proză proastă - mă fac să tip. E-o structură 
slabă, ocolitoare şi deseori chinuitoare. Citiţi asta: „Primul 
meu sărut va fi întotdeauna păstrat de mintea mea drept 
modul în care a fost începută povestea mea de dragoste cu 
Shayna.“ O, Doamne! Cine când s-a băşit, zic bine? Un mod 
mai simplu de a exprima această idee - mai dulce, dar şi 
mai eficient - ar putea fi acesta: „Povestea mea de dragoste 
cu Shayna a început cu primul nostru sărut. Nu-l voi uita 
niciodată.“ Nu sunt întru totul mulţumit de asta pentru că 
prepozitia „cu“ apare de două ori între primele câteva 
cuvinte, dar am evitat măcar oribila aia de diateză pasivă. 

Poate că aţi observat şi cât de uşor e să înţelegi o idee 
atunci când e împărţită în două idei. Asta uşurează lucrurile 
pentru cititor, iar cititorul trebuie să vă fie întotdeauna 


principala preocupare a scriitorului; fără Cititorul Fidel, nu 
sunteţi decât o voce care trăncăneşte aiurea. Şi nu e deloc 
uşor să fii tipul care primeşte mesajul. „IWill Strunk] 
considera că cititorul se află de cele mai multe ori în mare 
dificultate“, scrie E.B. White în introducerea la The 
Elements of Style, „o persoană care se zbate într-o 
mlaştină, şi că e de datoria oricui încearcă să scrie [...] să 
sece numaidecât acea mlaştină şi să-l aducă pe om înapoi 
pe teren ferm sau măcar să-i arunce o frânghie.“ Şi ţineţi 
minte: „Scriitorul a aruncat frânghia“ nu: „Frânghia a fost 
aruncată de scriitor.“ Vă rog mult, vă rog în genunchi! 

Celălalt sfat pe care vreau să vi-l ofer înainte să trecem la 
următorul nivel al lăzii cu unelte este acesta: Adverbul nu 
vă este prieten. 

Adverbele, după cum vă amintiţi că aţi învăţat la cursul 
vostru de „Business English“, sunt cuvintele care determină 
verbele, adjectivele sau alte adverbe. Sunt cele care, în 
limba engleză, se termin în „-ly“. Adverbele, ca şi diateza 
pasivă, par să fi fost create cu gândul la scriitorul cel timid. 
Folosind verbele la diateza pasivă, scriitorul îşi exprimă de 
obicei teama de-a nu fi luat în serios; e modul de exprimare 
al baieteilor care-şi desenează mustati cu crema de pantofi 
şi-al fetitelor care se fâţâie prin casă încălţate cu pantofii cu 
tocuri înalte ai mamei. Folosind adverbele, scriitorul ne 
spune de obicei că el sau ea se teme că nu se exprimă 
suficient de clar, că nu transmite în cel mai bun mod 
conceptul sau imaginea. 

Sa luăm ca exemplu propoziţia: „închise ferm uşa.“ Nu e 
nici pe departe o propoziţie îngrozitoare (măcar verbul e 
tranzitiv), dar  întrebaţi-vă dacă „ferm“ e absolut 
indispensabil. Ati putea să obiectati că exprimă o cale de 
mijloc între „închise uşa“ şi „Trânti uşa“, şi nu vă voi 
contrazice... dar cum rămâne cu contextul? Unde s-a dus 
toată acea proză atât de expresivă (fără a mai spune şi 
emoţională) de dinaintea lui „închise ferm uşa“? N-ar trebui 
să ajungă asta pentru a ne spune cum a închis uşa? lar 


dacă pasajele de dinainte ne-au dat de înțeles asta, nu e 
oare „ferm“ un cuvânt în plus? Nu e redundant? 

Cu siguranţă, cineva mă acuză acum că sunt plicticos şi 
sacaitor. Nu sunt de acord. Eu cred că drumul către iad e 
pavat cu adverbe şi sunt pregătit s-o strig din toţi bojocii de 
pe acoperişul casei. Altfel spus, adverbele sunt ca şi 
păpădiile. Dacă ai una pe peluză, arată frumos şi deosebit. 
Dar, dacă n-o scoţi din rădăcini, în ziua următoare vei găsi 
cinci... în ziua de după, cincizeci... iar apoi, fraţi şi surori, 
peluza voastră va fi totalmente, completamente şi 
irecuperabilmente acoperită de păpădii. Pe-atunci le veţi 
vedea drept buruienile care sunt de fapt, dar va fi - UFF! - 
prea târziu. 

Pot însă să fiu indulgent cu adverbele. Da, credeti-ma. Cu 
o singură excepţie: dialogul. Insist să folosiţi adverbul în 
dialog numai în cazurile extreme şi speciale... şi nici măcar 
atunci, dacă puteţi. Doar ca să fim siguri că ştim cu toţii 
despre ce vorbim, examinati aceste trei propoziţii: 


„„ Pune-l jos! strigă el. 
- Dă-mi-l înapoi! se rugă el, e al meu. 
- Nu fi aşa de tont, Jekyll, zise Utterson.“ 


În aceste propoziţii, „strigă“, „se rugă“ şi „zise“ sunt verbe 
care clarifică replicile. Acum aruncaţi o privire la aceste 
corecturi de gust îndoielnic: 


„„ Pune-l jos! strigă el amenintator. 
- Dă-mi-l înapoi! se rugă el înjositor, e al meu. 
- Nu fi aşa de tont, Jekyll, zise Utterson dispretuitor.“ 


Ultimele trei propozitii sunt toate mai slabe decat primele 
trei si majoritatea cititorilor vor intelege imediat de ce. ,,Nu 
fi asa de tont, Jekyll, zise Utterson dispretuitor“ este cea 
mai bună; e doar un clişeu, în vreme ce restul de două sunt 
de-a dreptul ridicole. Această formă de exprimare este 
uneori cunoscută sub numele de swifty, de la Tom Swift, 


curajosul inventator, eroul unei serii de romane de aventuri 
pentru băieţi scrise de Victor Appleton al II-lea. Appleton 
avea o slăbiciune pentru propoziţii precum: „Fă ce poţi mai 
rău! exclamă Tom cu modestie“ sau „M-a ajutat tata la 
ecuaţii, zise Tom cu modestie.“ Când eram adolescent, era 
un joc care se baza pe abilitatea de-a crea sw;fty spirituale 
(sau cvasispirituale): „Ai un fund fain, doamnă, zise el cu 
obrăznicie“ e un exemplu pe care mi-l amintesc; altul este: 
„Eu sunt pompierul, zise el cu înflăcărare.“ Când vă gândiţi 
dacă să introduceţi sau nu o păpădie dăunătoare într-un 
dialog, vă propun să vă întrebaţi dacă vreţi într-adevăr să 
scrieţi genul de proză care ar putea sfârşi ca joc de 
societate. 

Unii scriitori încearcă să scape de regula anti-adverb 
folosind un sinonim doldora de steroizi pentru verbele 
dicendi. Rezultatul e cunoscut de toţi cititorii de pulp fiction 
sau literatură de larg consum: 


„- Lasă jos pistolul, Utterson! hârâi Jekyll. 
- Nu înceta să mă saruti! icni Shayna. 
- Perfid afurisit ce eşti! exp/odă Bill.“ 


să nu faceţi asta! Vă rog mult, vă rog în genunchi! 

Cea mai bună forma de atribuire a replicii este 
„Spuse/zise“, ca în „spuse el“, „spuse ea“, „spuse Bill“, 
„spuse Monica“3!. Dacă vreţi să vedeţi tehnica aceasta 
aplicată cu rigoare, vă invit să citiţi sau să recititi un roman 
de Larry McMurtry, acest Shane al dialogului. Ce vă spun 
arată îngrozitor pe pagină, dar vorbesc cu absolută 
sinceritate. 

McMurtry a dat voie putinor păpădii să-i crească pe 
peluză. Crede în formula „zise el/zise ea“ chiar şi-n 
momentele de criză emoţională (iar în romanele lui Larry 
McMurtry astfel de clipe sunt multe la număr). Dati-i drumul 
şi faceţi la fel şi voi. 


31 Desigur, în limba română, regula este exact pe dos (n. tr.). 


E acesta un caz de „Fă ceea ce spune popa, nu ceea ce 
face popa“? Cititorul are dreptul sfânt de a pune întrebarea 
asta, iar eu am datoria să-i ofer un răspuns sincer. Da. Este. 
Nu trebuie decât sa frunzăriţi câteva dintre prozele mele ca 
să vedeţi că şi eu sunt doar un păcătos de rând. Am izbutit 
destul de bine să evit diateza pasivă, dar am răspândit la 
viaţa mea destule păpădii, dintre care unele inclusiv în (mă 
ruşinez s-o spun) în atribuirea replicilor. (N-am ajuns însă 
atât de jos încât să folosesc „hârâi el“ sau „explodă Bill“.) 
Când o fac, sunt mânat de obicei de aceeaşi motivaţie a ori- 
cărui alt scriitor: pentru că mă tem că, nefăcând-o, nu mă 
va înţelege cititorul. 

Sunt convins că teama stă la baza celei mai mari părţi a 
textelor prost scrise. Când scrii pentru propria plăcere, 
teama aceasta s-ar putea să fie blândă - timiditate e 
cuvântul pe care l-am folosit aici. Dacă, în schimb, scrii de 
nevoie - un eseu la şcoală, un articol de ziar, un text pentru 
un examen - teama aceea poate să fie intensă. Dumbo s-a 
ridicat în aer cu ajutorul unei pene magice; voi aţi putea 
simţi tentatia să apelati la un verb la diateza pasivă sau 
unul dintre adverbele alea odioase din acelaşi motiv. 
Înainte s-o faceţi, amintiţi-vă doar că Dumbo nu avea 
nevoie de pană; magia era în el. 

Voi probabil că ştiţi despre ce vorbiti şi puteţi linistiti să 
oferiţi energie prozei pe care o scrieţi cu verbe la diateza 
activă. Şi probabil că ati spus povestea destul de bine încât 
să fiţi siguri că, atunci când scrieţi „zise el“, cititorul să ştie 
cum a zis-o: precipitat sau răspicat, cu fericire sau cu 
tristeţe. S-ar putea ca interlocutorul vostru să se zbată 
într-o mlaştină şi, fără doar şi poate, trebuie să-i aruncaţi o 
frânghie... dar nu e nevoie să-l daţi peste cap lovindu-l cu 
treizeci de metri de cablu metalic. 

A scrie bine e deseori o chestiune ce ţine de alungarea 
fricii şi-a ostentatiei. Ostentatia în sine, începând cu nevoia 
de-a defini o scriere ca fiind „bună“, iar alta „rea“, e-o 
manifestare a fricii. Scriitura bună ţine totodată şi de 


capacitatea de-a face alegeri bune atunci când vine vorba 
să selectezi uneltele cu care ai de gând să lucrezi. 

Niciun scriitor nu e absolut fără păcat în această privinţă. 
Nici măcar E.B. White. Chiar dacă William Strunk îl ţinea în 
frâie pe când nu era decât un ingenuu student la Corneli 
(dati-mi-i când sunt tineri şi-ai mei rămân pentru totdeauna, 
he-he-he) şi chiar daca intelesese bine şi impartasea 
prejudecata lui Strunk împotriva scriiturii fără nerv şi-a 
gândirii laxe care-i stă la origine, admite următorul lucru: 
„Bănuiesc că am scris faptul că de-o mie de ori în focul 
creaţiei, şi l-am eliminat, poate, de cinci sute de ori în faza 
mai conştientă a reviziei. Să fi învins cu o medie de 
cincizeci la sută într-un sezon atât de întârziat, să fi ratat să 
transform în ocazii valide jumătate din încercări, şi e vorba 
de încercări atât de atrăgătoare, mă întristează...“ Cu toate 
acestea, E.B. White a continuat să scrie mulţi ani după 
prima sa revizie a „cărţuliei“ lui Strunk din 1957. Si eu voi 
continua să scriu în pofida unor scăpări stupide precum: 
„Doar nu vorbeşti serios! spuse Bill incredul.“ Asta mă 
aştept să faceţi şi voi. Există un miez de simplitate în limba 
engleză şi-n varianta ei americană, dar e-un miez alunecos. 
Vă cer doar să faceţi tot ce vă stă în puteri şi să ţineţi minte 
că, deşi să scrii adverbe e uman, să scrii „spuse el“ sau 
„spuse ea“ e divin. 


4 


Ridicaţi primul nivel al trusei cu unelte - cel cu vocabularul 
şi elementele gramaticale. La nivelul de dedesubt îşi au 
locul acele elemente ale stilului pe care le-am amintit deja. 
Strunk şi White oferă cele mai bune unelte (şi cele mai 
bune norme sintactice), descriindu-le în mod simplu şi clar. 
(Sunt prezentate cu o stricteţe revigorantă, începând cu 
formarea genitivului şi terminând cu sugestii despre unde e 


cel mai bine să plasezi cele mai importante părţi ale unei 
propoziţii. Se spune că la sfârşit, şi toată lumea are dreptul 
la propria opinie, dar eu nu cred că propoziţia: „Cu un 
ciocan l-a ucis pe Frank“ va lua vreodată locul acesteia: „L- 
a ucis pe Frank cu ciocanul.“) 

Înainte să abandonăm elementele fundamentale de formă 
şi stil, trebuie neapărat să ne gândim o clipă la paragraf, 
acea formă de organizare care urmează propoziției. In 
această idee, alegeţi un roman - de preferinţă unul pe care 
nu l-aţi citit - de pe raftul bibliotecii (ce vă spun acum se 
aplică la aproape orice fel de proză, dar fiindcă eu sunt 
romancier, mă gândesc de obicei la un roman când vorbesc 
despre scriere). Deschideţi cartea la mijloc si uitati-va la 
oricare două pagini. Observati structura - rândurile 
tipografice, marginile şi, cel mai important, spaţiile albe 
acolo unde încep sau se termină paragrafele. 

Vă puteţi da seama fără. să citiți măcar dacă volumul ales 
va fi uşor sau dificil, corect? Cărţile uşoare au multe 
paragrafe scurte - în special cele de dialog, care pot avea 
doar unul sau două cuvinte -şi multe spaţii albe. Sunt 
aerisite ca şi cornetele de îngheţată de la Dairy Queen. 
Cărţile dificile, cele doldora de idei, naraţiune şi descrieri, 
au un aspect mai robust. Un aspect dens. Paragrafele sunt 
aproape tot atât de importante pentru felul în care arată, ca 
şi pentru ceea ce spun; sunt manifeste. 

În proza descriptivă, paragrafele pot (şi trebuie) să fie 
precise şi funcţionale. O expunere ideală a faptelor conţine 
o frază care expune subiectul urmată de altele care il 
explică şi-l amplifică. lată două paragrafe aparţinând acelei 
celebre forme de scriere căreia îi spunem „compunere 
liberă“ şi care ilustrează această tehnică simplă, dar atât de 
eficientă: 


„Când aveam zece ani, mă temeam de sora mea Megan. îi era 
imposibil să intre în camera mea fără să-mi strice măcar una 
dintre jucăriile preferate, de obicei preferata preferatelor. Privirea 
ei avea o putere magică ce distrugea orice bandă adezivă; 


ajungea să se uite la un poster şi după doar câteva secunde 
acesta cădea de pe perete. Articole de îmbrăcăminte de care mă 
atasasem dispăreau din dulap. Nu le lua (cel putin, nu cred), le 
făcea doar să dispară. De obicei, îmi găseam după luni întregi, 
sub pat, mult adoratul tricou sau tenişii Nike preferaţi, trişti şi 
abandonaţi printre rotocoalele de praf. Când Megan era în camera 
mea, difuzoarele combinei stereo se spărgeau, storurile se ridicau 
cu un bubuit şi, de obicei, veioza de pe birou se stingea. 

Ştia si să fie crudă în mod intenţionat. Intr-un rând, mi-a turnat 
suc de portocale în cereale. Altă dată, mi-a stors pastă de dinţi în 
ciorapi în timp ce făceam dus. Si, chiar dacă n-a recunoscut-o 
niciodată, sunt sigur că ori de câte ori adormeam pe canapea în 
timpul pauzei meciului de fotbal transmis la televizor duminica 
după-amiaza, îmi freca muci în păr.“ 


În linii mari, compunerile libere sunt lucruri rizibile şi futile; 
dacă nu vi se întâmplă să primiţi o slujbă de editorialist la 
ziarul din oraşul vostru, să scrieţi astfel de rasoleli e-o 
abilitate pe care n-o veţi folosi niciodată în lumea reală a 
mallurilor-cu-statii-de-benzina. Profesorii le dau ca teme 
acasă atunci când nu găsesc alt mod pentru a vă face să 
pierdeţi timpul. Cel mai celebru subiect, desigur, este: 
„Cum mi-am petrecut vacanţa de vară“. Vreme de un an, 
am predat cursuri de scris la Universitatea Maine din Orono 
şi-am avut o clasă plină de atleți şi majorete. Lor le plăceau 
compunerile libere, le întâmpinau cu căldură ca pe acei 
vechi colegi de liceu care erau. Un întreg semestru am 
luptat cu impulsul de a le cere să scrie două pagini de proză 
serioasă pe tema: „Dacă lisus ar fi coechipierul meu.“ M-a 
reţinut teribila convingere că majoritatea dintre ei s-ar fi 
abandonat acestei sarcini cu entuziasm. Unii chiar ar fi 
plâns prinşi în mrejele creaţiei. 

Chiar şi în cazul compunerii libere, însă, e posibil să vezi 
cât de puternică poate fi forma principală a paragrafului. Un 
enunţ urmat de fraze care ilustrează şi susţin afirmaţia 
iniţială cere ca scriitorul să-şi organizeze gândurile şi 
constituie totodată o bună garanţie împotriva digresiunilor. 
In cazul compunerii libere, digresiunea nu e un tabu; 


dimpotrivă, e de-a dreptul de rigueur - însă e-un obicei 
foarte prost atunci când lucrezi la subiecte mai serioase 
într-o manieră mai formală. Scrierea e-o articulaţie rafinată 
a gândirii. Dacă teza voastră de absolvire nu e organizată 
mai bine ca un eseu de liceu cu titlul „De ce mă excită 
Shania Twain“, aveţi mari probleme. 

Într-un roman, paragraful e mai puţin structurat - e mai 
degrabă ritmul decât melodia în sine. Cu cât citiţi şi scrieţi 
mai multă ficţiune, veţi descoperi din ce în ce mai mult că 
paragrafele vi se formează singure. Şi de asta aveţi nevoie. 
Când creaţi, e mai bine să nu vă gândiţi prea mult la locul 
unde încep şi unde se termină paragrafele; trucul e să laşi 
natura să-şi urmeze cursul. Corectati mai târziu, daca nu va 
place. Tocmai ăsta e scopul rescrierii. Acum să vedem 
fragmentul următor: 


„Camera lui Big Tony nu era cum şi-o imaginase Dale. Lumina 
avea un ciudat aspect gălbui, care-i aducea aminte de motelurile 
ieftine în care stătuse, cele din care - cine ştie de ce - ajungea să 
aibă întotdeauna o privelişte panoramică spre parcare. Singura 
imagine agatata pe perete o înfăţişa pe Miss Mai, un poster fixat 
strâmb cu o piuneză. De sub pat se itea un pantof negru, lucios. 

- Nu şt'u de ce mă tot întrebi de O'Leary, zise Big Tony. Crezi c-o 
să-mi schimb povestea? 

- De ce, o s-o schimbi? întrebă Dale. 

- Când e adevărată n-o schimbi. Adevăru-i mereu acelaşi rahat 
plicticos, zi după zi. 

Big Tony se aşeză, aprinse o ţigară, îşi trecu o mână prin păr. 

- Nu l-am mai văzut pe irlandezu' ăla futut de vara trecută. 

l-am dat nas pentru că mă făcea să râd, odată mi-a arătat o 
chestie pe care o scrisese despre cum ar fi dacă lisus ar juca în 
echipa lui de fotbal a liceului, avea un desen cu lisus cu cască pe 
cap şi genunchere, şi tot restu, da' ce cretin nesuferit a ajuns să 
fie! Îmi doresc să nu-l fi văzut niciodată!“ 


Am putea ţine un curs de cincizeci de minute numai 
asupra acestui scurt pasaj. S-ar concentra asupra atribuirii 
replicilor (nu neapărat dacă ştim cine vorbeşte; Regula 17, 
omite cuvintele inutile, în acţiune), reproducerii fonetice a 


limbajului argotic („nu şt'u“), folosirii virgulei (nu există 
niciuna în „Când e adevărată n-o schimbi“ pentru că vreau 
să auziţi replica rostită dintr-un suflu, fără pauză), hotărârii 
de-a nu folosi apostroful acolo unde vorbitorul a renunţat la 
i-ul final... iar toate astea nu sunt decât din nivelul superior 
al trusei cu unelte. 

Dar sa ne limităm la paragrafe. Observati cu câtă 
naturalete curg, cum dictează cadenta ritmică a povestii 
locul unde începe şi se încheie fiecare. Primul paragraf e de 
tip clasic, începând cu o propoziţie declarativă, susţinută 
apoi de cele care o urmează. Altele există însă doar pentru 
a face diferenţa dintre dialogul lui Dale şi cel al lui Big Tony. 

Cel mai interesant paragraf este al cincilea: „Big Tony se 
aşeză, aprinse o ţigară, îşi trecu o mână prin păr.“ E lung 
doar cât o frază, iar paragrafele ilustrative aproape 
niciodată nu constau doar dintr-o singură frază. Nu e nici 
măcar o frază foarte bună, tehnic vorbind: pentru a o face 
perfectă în sensul explicat de Warriner's, ar trebui să existe 
o conjunctie („şi“). Care mai e totuşi scopul paragrafului 
acestuia? 

Mai întâi, poate că e greşită fraza din punct de vedere 
tehnic, dar este una bună în contextul întregului pasaj. 
Scurtimea şi stilul ei telegrafic variază ritmul şi oferă 
prospeţime scriiturii. Autorul de romane polițiste Jonathan 
Kellerman foloseşte cu mare succes această tehnică. In 
Survival of the Fittest??, el scrie: 


„Ambarcaţiunea era zece metri de fibră de sticlă albă cu finisaje 
gri. Catarge înalte, vele legate. Satori vopsit pe carenă, negru cu 
margini aurite.“3 


32 Supravietuirea celui mai puternic (n. tr.). 


33 The boat was thirty feet of sleek white fiberglass with gray trim. Tall 
masts, the saih tied. Satori painted on the huli in hlack script edged 
with gold. 


E posibil să abuzezi de tehnica fragmentării (iar Kellerman 
uneori o face), dar această proză sincopată poate să fie şi 
un excelent vehicul pentru o naraţiune liniară, creează 
imagini clare şi tensiune, oferind în acelaşi timp o 
variatiune fata de cadenta normală. Utilizarea stricta a 
regulilor gramaticale poate înţepeni paragraful, îl poate 
face mai puţin maleabil. Puriştii urăsc să audă asta şi ar 
nega-o până la ultima suflare, dar aşa e cum vă spun. 
Limbajul nu trebuie să poarte întotdeauna cravată şi pantofi 
cu  şireturi. Scopul ficţiunii nu este corectitudinea 
gramaticală, ci să-l facă pe cititor să se simtă în largul lui şi 
să spună o poveste... să-l facă sau s-o facă să uite, oricând 
e posibil, că el/ea citeşte acea poveste. Paragraful dintr-o 
singură frază e mai aproape de vorbirea curentă decât de 
cea scrisă, iar asta e bine. A scrie înseamnă a seduce. A 
vorbi bine face parte din seducţie. Dacă n-ar fi aşa, de ce 
atât de multe cupluri încep seara cu o cină şi ajung apoi în 
pat? 

Printre celelalte funcțiuni ale acestui paragraf se numără 
indicaţiile de scenă, o coloratură marginală, dar utilă a 
personajului şi decorului, şi un punct esenţial de tranziţie. 
De la susţinerea veridicitatii povestii sale, Big Tony trece la 
amintirile sale despre O'Leary. Dat fiind că personajul 
vorbitor nu se schimbă, descrierea acţiunilor lui Tony - că 
se aşază şi îşi aprinde o ţigară - ar putea avea loc în acelaşi 
paragraf, dialogul reluându-se după aceea, însă scriitorul nu 
alege să procedeze aşa. Pentru că Big Tony stă să schimbe 
ideea, scriitorul frânge dialogul în două paragrafe. E-o 
decizie luată pe loc în timpul scrisului, una bazată în 
întregime pe ritmul pe care-l aude scriitorul în gând. Ritmul 
acela are o origine genetică (Kellerman scrie mult 
fragmentat pentru că aude multe lucruri fragmentate), dar 
e şi rezultatul miilor de ore pe care le-a petrecut scriitorul 
respectiv creând proză şi-al zecilor de mii de ore pe care 
poate că le-a petrecut citind creaţiile altora. 


Sunt pregătit să afirm că paragraful, nu fraza, este 
unitatea de bază a scrisului - locul în care începe coerenţa 
şi unde cuvintele au şansa să devină mai mult decât simple 
cuvinte. Dacă trebuie să existe un moment de accelerare, 
acesta se manifestă la nivelul paragrafului. E un instrument 
minunat şi flexibil care poate fi lung doar cât un singur 
cuvânt sau să umple pagini întregi (un paragraf din romanul 
istoric al lui Don Robertson Paradise Falls are şaisprezece 
pagini lungime; în Raintree County de Ross Lockridge 
paragrafele sunt aproape la fel de lungi). Trebuie să învăţaţi 
să folosiţi bine paragraful dacă vreţi să scrieţi bine. Asta 
presupune mult exerciţiu; trebuie să învăţaţi ritmul. 


5 


Întoarceţi-vă la cartea pe care ati luat-o din raftul 
bibliotecii, bine? Tot fără să citiţi un singur cuvânt, mai 
aflaţi unele lucruri si după greutatea pe care o simtiti în 
mâini. Lungimea cărții, desigur, dar şi altceva: 
angajamentul pe care şi l-a luat scriitorul pentru a da 
naştere acelei opere şi angajamentul pe care trebuie să şi-l 
ia şi Cititorul Fidel pentru a o consuma. Nu că lungimea şi 
greutatea, singure, ar fi un semn al calităţii; multe naratiuni 
epice nu sunt decât nişte nerozii epice - intrebati-i doar pe 
criticii mei, care se vor plânge de masacrarea unor întregi 
păduri canadiene doar pentru publicarea aiurelilor mele. La 
fel, scurtimea nu e întotdeauna sinonimă cu suavitatea. În 
unele cazuri (Podurile din Madison County, de pildă), 
scurtimea e sinonimă cu prea multă suavitate. Dar rămâne 
chestiunea angajamentului, fie că o carte e bună sau rea, 
un eşec sau o reuşită. Cuvintele au greutate. Întrebaţi pe 
oricine lucrează la departamentul de expediţie al unei 
edituri sau la magazia unei mari librării. 


Cuvintele dau naştere propoziţiilor; propozițiile dau 
naştere paragrafelor; uneori paragrafele prind viaţă şi încep 
să respire. Imaginati-va, dacă vreţi, monstrul lui 
Frankenstein pe-o lespede de piatră. Vine un fulger, nu din 
cer, ci dintr-un umil paragraf compus din cuvinte. Poate că 
e primul paragraf într-adevăr bun pe care l-aţi scris 
vreodată, ceva atât de fragil şi totuşi plin de promisiuni 
încât vă înspăimântă. Vă simtiti aşa cum trebuie să se fi 
simţit Victor Frankenstein atunci când acea creatură 
alcătuită din bucăţi de cadavre cusute laolaltă a deschis 
brusc ochii ei apoşi şi galbeni. Dumnezeule, respiră, vă daţi 
seama? Poate că şi gândeşte. Şi acum ce naiba fac? 

Treceti la al treilea nivel, desigur, şi incepeti să scrieţi 
ficţiune adevărată. De ce să n-o faceţi? De ce să va temeti? 
În definitiv, dulgherii nu construiesc monştri; ei construiesc 
case, magazine şi bănci. Construiesc ceva scândură cu 
scândură şi altceva cărămidă cu cărămidă. Voi veţi construi 
paragraf cu paragraf, veţi construi folosindu-vă vocabularul 
şi cunoştinţele de gramatică şi stil. Atâta vreme cât sunteţi 
echilibrati şi întru totul sinceri, şi trageţi bine la rindea orice 
uşă, puteţi construi tot ce vă doreşte sufletul - conace 
întregi, dacă aveţi energia necesară. 

Există vreo rațiune pentru a construi conace întregi din cu- 
vinte? Eu cred că da şi cred că cititorii romanelor Pe aripile 
vântului de Margaret Mitchell şi Casa umbrelor de Charles 
Dickens o înţeleg: uneori chiar şi un monstru nu e un 
monstru. Uneori un astfel de „conac“ e frumos şi ne 
îndrăgostim de toată povestea, mai mult decât poate spera 
să ne mişte orice film sau emisiune de televiziune. Nici 
după o mie de pagini nu vrem să părăsim lumea pe care 
scriitorul a creat-o pentru noi sau persoanele fictive care o 
locuiesc. Nu am vrea să-i parasiti nici după două mii de 
pagini, dacă atâtea ar fi toate. Trilogia Stăpânul inelelor de 
J.R.R. Tolkien e un exemplu perfect. O mie de pagini pline 
de hobbiti nu au fost îndeajuns pentru trei generaţii de fani 
ai genului fantasy din perioada postbelică; n-a fost suficient 


nici adăugând epilogul acela cât un dirijabil uriaş intitulat 
Silmarillion. La fel stau lucrurile şi cu Terry Brooks, Piers 
Anthony, Robert Jordan, iepurii călători din Watership Down 
şi zeci de alte exemple. Autorii acestor cărţi creează 
hobbitii pe care încă-i mai iubesc si după care tânjesc; 
încearcă să-i aducă pe Frodo şi pe Sam înapoi din 
Limanurile Cenuşii pentru că nu mai e Tolkien ca s-o facă în 
locul lor. 

În cele din urmă, discutăm doar despre o abilitate 
dobândită, dar nu suntem oare cu toţii de acord că, uneori, 
abilităţile cele mai elementare pot da naştere unor lucruri 
cu mult dincolo de aşteptările noastre? Vorbim despre 
unelte şi dulgherie, despre cuvinte şi stil... dar, în timp ce 
ne continuăm drumul, ar fi bine să ţineţi minte că vorbim şi 
despre magie. 


DESPRE SCRIS 


Nu există câini răi, potrivit titlului unui popular manual de 
dresaj, dar să nu-i spuneţi asta părintelui unui copil schilodit 
de un pit-bull sau de un rottweiler; el sau ea s-ar putea să 
vă spargă nasul. Şi oricât de mult aş vrea să-i încurajez pe 
cei care încearcă pentru prima dată să scrie serios, nu pot 
minţi spunând că nu există scriitori răi. Scuze, dar există 
multi scriitori răi. Unii sunt pe statul de plată la ziarul din 
localitatea voastră, fac de obicei cronici producţiilor teatrale 
de mică amploare sau ridică în slăvi echipele sportive 
locale. Unii şi-au croit drum cu stiloul pe hârtie până în case 
din Caraibe, lăsând în urma lor o dara de adverbe pulsânde, 
personaje de lemn şi josnice diateze pasive. Alţii se ţin cu 
dinţii de recitalurile de poezie, îmbrăcaţi în pulovere negre 
cu gât lung şi pantaloni kaki sifonati; declamă tot soiul de 
lucruri ridicole în versuri despre „furioşii mei sâni de les- 
biană“ şi „aleea înclinată în care-am strigat numele 
mamei“. 

Scriitorii alcătuiesc piramida pe care o găsim în toate 
zonele de manifestare a talentului şi creativităţii umane. La 
baza ei sunt cei rai. Deasupra lor e un grup uşor mai 
restrâns, dar totuşi mare şi primitor; aceştia sunt scriitorii 
competenţi. Pot fi găsiţi si în cadrul redactiilor ziarelor din 
localitatea voastră, pe rafturile librăriei locale şi la lecturile 
publice de poezie. Sunt oameni care înţeleg cumva că, deşi 
s-ar putea ca o lesbiană să fie furioasă, sânii ei rămân tot 
sâni. 

Următorul nivel e mult mai restrâns. Aceştia sunt scriitorii 
cu adevărat buni. Deasupra lor - deasupra noastră, aproape 
a tuturor - sunt cei din categoria Shakespeare, Faulkner, 
Yeats, Shaw şi Eudora Welty. Ei sunt geniile, accidentele 
divine, înzestrați într-un mod ce depăşeşte puterea noastră 
de înţelegere, darămite de egalare. La naiba, majoritatea 


geniilor nu sunt în stare să se înţeleagă pe sine şi mulţi 
dintre ei duc vieţi nefericite, dându-şi seama (măcar la un 
anumit nivel) că nu sunt altceva decât nişte fenomene 
fericite, versiunea intelectuală a fotomodelelor fugite de 
acasă, cărora le-a fost dat, cu totul întâmplător, să vină pe 
lume cu pometi perfecţi şi sâni potriviti modei timpului lor. 

Mă apropii de miezul acestei cărţi cu două teze, amândouă 
simple. Prima este că buna scriitură constă în stăpânirea 
elementelor fundamentale (vocabular, elemente de stil) şi 
apoi din umplerea nivelului al treilea al trusei cu uneltele 
potrivite. A doua e că, deşi este imposibil să faci dintr-un 
scriitor prost unul competent şi deşi este la fel de imposibil 
să faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totuşi 
posibil, cu multă muncă grea, dedicare şi ajutor din partea 
altora, să faci un scriitor bun dintr-unul doar competent. 

Mă tem că ideea aceasta e respinsă de mulţi critici, dar şi 
de-o sumedenie de profesori care predau arta scrisului. 
Mulţi dintre aceştia au vederi largi în politică, dar sunt 
încuiaţi la minte când vine vorba de domeniile proprii de 
activitate. Bărbaţi şi femei gata oricând să iasă în stradă 
pentru a protesta împotriva excluderii afroamericanilor şi-a 
americanilor nativi (îmi imaginez ce-ar fi spus domnul 
Strunk despre aceşti termeni politic corecti, dar atât de 
împiedicaţi) din country club-ul local sunt deseori aceiaşi 
bărbaţi şi femei care le spun studenţilor că aptitudinea de-a 
scrie e fixă şi imuabilă; dacă eşti mediocru, aşa rămâi. Chiar 
dacă un scriitor se ridică în ochii unui critic influent sau doi, 
el/ea îşi poartă întotdeauna în cârcă reputaţia iniţială, ca o 
respectabilă femeie căsătorită care a fost în adolescenţă 
puţin prea libertină. Unii oameni pur şi simplu nu uită, asta-i 
tot, şi o bună parte din critica literară serveşte doar la 
întărirea unei caste vechi ca snobismul intelectual care i-a 
dat naştere. Raymond Chandler poate că e recunoscut 
acum drept o importantă figură a literaturii americane din 
secolul XX, o voce care a descris precoce dezordinea vieţii 
urbane în anii de după al doilea război mondial, dar sunt o 


mulţime de critici care ar respinge o asemenea judecată 
fără niciun drept de apel. E-un mediocru! strigă ei cu 
indignare. Un mediocru cu pretenții! De cea mai rea speța! 
Genul acela care crede că poate trece drept unul dintre noi! 

Criticii care încearcă să se ridice deasupra acestei rigiditati 
intelectuale au de obicei puţini sorţi de izbândă. Colegii lor 
poate că-l acceptă pe Chandler la masa celor mari, dar 
probabil că-l vor pune să şadă sub masă. Şi mai sunt 
întotdeauna cei care susotesc: £ unul care vine din tradiția 
pulp, ştii... cu toate acestea, se comportă destul de bine, 
nu?... stiai că a scris Black Mask în anii treizeci... aa, 
regretabil... 

Până şi Charles Dickens, acest Shakespeare al romanului, 
a întâmpinat un constant atac critic ca rezultat al 
subiectelor sale deseori senzaţionale, al fecundității sale 
neobosite (când nu crea romane, el şi soţia lui creau copii) 
şi, desigur, al succesului pe care l-a avut în rândul cititorilor 
inculti din timpul sau şi-al nostru. Criticii şi savanții n-au 
avut niciodată încredere în succesul de public. Deseori, 
neîncrederea lor e justificată. In alte cazuri, e doar o scuză 
pentru a nu gândi. Nimeni nu reuşeşte să fie mai leneş din 
punct de vedere intelectual decât o persoană cu adevărat 
inteligentă; oferă-le celor inteligenţi o ocazie cât de mică şi 
vor ridica vâslele, lăsându-se purtaţi în derivă... motaind 
până-n Bizanţ, am putea spune. 

Aşa că, da - mă aştept să fiu acuzat de unii că 
propovăduiesc o filozofie a la Horatio Alger**, aflată sub 
semnul unei voioase inconştiente, că-mi apăr prin asta 
propria reputaţie nu tocmai nepătată şi că-i încurajez pe 
oamenii care „nu sunt tocmai de nivelul nostru, bătrânul 
meu“ să ceară înscrierea la country club. Cred că voi putea 
suporta asta. Dar înainte să mergem mai departe, dati-mi 


34 Horatio Alger (1832-1899), scriitor american de cărţi moralizatoare 
de aventură, cum ar fi Ragged Dick, în care apar băieţi din familii 
sărace care, prin muncă grea şi pricepere, ajung bogaţi şi respectaţi 
(n. tr.). 


voie să repet premisa mea de bază: dacă sunteţi un scriitor 
prost, nimeni nu vă poate ajuta să deveniți unul bun sau 
măcar competent. Dacă sunteţi bun şi vreţi să fiţi 
excelent... lasati-o baltă. 

Ceea ce urmează e tot ce ştiu despre cum să scrii ficţiune 
de calitate. Voi fi cât mai concis posibil, pentru că timpul 
vostru e valoros, ca şi al meu de altfel, şi ştim bine cu toţii 
că orele pe care le petrecem vorbind despre scris sunt ore 
pe care nu le petrecem chiar scriind. Voi fi cât mai optimist 
posibil, pentru că aşa-mi stă în fire şi pentru că iubesc 
meseria asta. Vreau s-o iubiţi şi voi. Dar dacă nu vreţi să 
munciti pe brânci, e inutil să încercaţi să scrieţi bine - 
acomodati-va la nivelul la care vă aflaţi şi simtiti-va bine 
aşa. Există o muză*, dar n-o veţi vedea intrând fără să 
păşească în camera în care scrieţi şi să presare praf magic 
creator peste maşina voastră de scris sau peste computer. 
Muza locuieşte sub pământ. li place să stea în beci. Trebuie 
să coborati la nivelul ei şi, odată ajunşi acolo, trebuie să-i 
mobilati un apartament în care să trăiască. Cu alte cuvinte, 
voi trebuie să faceţi toată munca fizică, în vreme ce muza 
sade şi fumează trabucuri, şi-şi admiră cupele câştigate la 
popice, şi se preface că nu vă vede. Credeţi că e corect 
aşa? Eu cred că da. Poate că nu-i cine ştie cat de arătoasă, 
muza asta, şi poate că nu-i place cine ştie cât să stea de 
vorbă (eu, din partea muzei mele, primesc doar mormăituri 
ursuze, dacă nu e în timpul serviciului), dar ea are inspira- 
tia. E corect să faceţi voi toată munca şi să vă consumati 
toată energia, pentru că muza cu trabuc şi aripioare are o 
desagă plină de magie. Sunt lucruri acolo în ea care vă pot 
schimba viaţa. 

Credeti-ma, ştiu ce spun. 


35 Prin tradiţie, muzele sunt femei, dar a mea e bărbat; mă tem ca va 
trebui să ne mulţumim cu asta (n.a.). 


1 


Daca vreti sa fiti scriitori, trebuie sa faceti doua lucruri mai 
presus de toate: cititi mult si scrieti mult. Nu cunosc niciun 
mod de a ocoli aceste două lucruri, nici-o scurtatura. 

Eu sunt un cititor lent, dar reuşesc de obicei să parcurg 
şaptezeci sau optzeci de cărţi pe an, majoritatea romane. 
Nu citesc cu gândul de-a învăţa meserie; citesc pentru 
că-mi place să citesc. Asta fac eu seara, tolănit în fotoliul 
meu albastru. La fel, nu citesc romane pentru a studia arta 
romanului, ci pur şi simplu pentru că-mi plac poveştile. Si 
totuşi, se desfăşoară un proces de învăţare. Fiecare carte 
pe care o deschideţi are propria lecţie sau lecţii de oferit, 
iar destul de des din cărţile proaste ai mai multe de învăţat 
decât din cele bune. 

Când eram în clasa a opta, am dat peste un roman în 
ediţie de buzunar de Murray Leinster, un scriitor pulp de 
science-fiction care a scris cu precădere în anii patruzeci şi 
cincizeci, când reviste ca Amazing Stories plăteau un penny 
pe cuvânt. Citisem şi alte cărţi de-ale domnului Leinster, 
destule ca să ştiu că scrierile sale erau de calităţi diferite. 
Povestea aceea, în special, despre extractiile miniere din 
centura de asteroizi, era una dintre încercările sale mai 
putin izbutite. Numai că sunt prea blând. Era de fapt 
îngrozitoare, o poveste populată de personaje de carton, 
prinse într-o intrigă cusută cu aţă albă. Mai rău ca orice 
(sau aşa mi s-a părut mie atunci), Leinster se îndrăgostise 
de cuvântul ze/. Personajele priveau apropierea asteroizilor 
plini de minereu cu zâmbete zeloase. Personajele se asezau 
la cină la bordul astronavei lor miniere cu o nerăbdare ze- 
loasă. Aproape de sfârşitul cărţii, eroul o strângea pe 
pieptoasa eroină blondă într-o îmbrățişare zeloasă. Pentru 
mine, acesta a fost echivalentul literar al unui vaccin 
împotriva variolei: niciodată, din câte ştiu, n-am folosit 
cuvântul ze/ într-un roman sau povestire. Cu voia Domnului, 
n-o voi face niciodată. 


Asteroid Miners (care nu e titlul romanului, dar e 
pe-aproape) a fost o carte importantă pentru viaţa mea de 
cititor. Aproape toată lumea îşi aminteşte când şi-a pierdut 
virginitatea şi majoritatea scriitorilor îşi amintesc prima 
carte pe care au lăsat-o jos spunându-şi: Pot scrie mai bine 
de atât. La naiba, scriu mai bine de atât! Ce poate fi mai 
încurajator pentru scriitorul în devenire decât să-şi dea 
seama că opera lui sau a ei e fără îndoială mai bună decât 
aceea a cuiva care a fost chiar plătit s-o scrie? 

Cel mai bine înveţi ce să nu faci citind proză de calitate 
proastă - un roman ca Asteroid Miners (sau Valley of the 
Dolls, Flowers in the Attic sau Podurile din Madison County, 
ca să amintesc doar câteva) valorează cât un semestru 
întreg la o şcoală bună de scris, chiar şi incluzând 
seminariile vreunui invitat supercelebru. 

Scriitura de calitate, pe de altă parte, îl învaţă pe scriitorul 
aspirant stilul, naraţiunea elegantă, dezvoltarea intrigii, 
crearea personajelor credibile şi sinceritatea narativă. Un 
roman precum Fructele mâniei îl poate face pe tânărul 
scriitor să vibreze de disperare si de buna, tradiționala 
invidie - „Nu voi fi niciodată în stare să scriu ceva la fel de 
bun nici dacă trăiesc până la o mie de ani“ -, dar astfel de 
sentimente pot servi şi ca îndemn, făcându-l pe scriitor să 
muncească mai mult şi să tinteasca mai sus. Sa te simţi 
copleşit de-o poveste minunată istorisită magistral - să fii 
zdrobit, de fapt - face parte din necesarul proces de 
formare a oricărui scriitor. Nu poţi spera să copleşeşti pe 
cineva cu forţa scrisului tău dacă n-ai trecut mai întâi tu 
prin asta. 

Aşadar, citim pentru a gusta din mediocritate şi pentru a fi 
martorii unei bazaconii de zile mari; o asemenea experienţă 
ne ajută să recunoaştem acele grozăvii atunci când se 
furişează în propria noastră operă şi să le evităm. Citim şi 
pentru a ne măsura puterile cu cei buni şi foarte buni, 
pentru a ne forma o idee despre tot ceea ce se poate face. 
Şi citim pentru a experimenta stiluri diferite. 


V-aţi putea trezi că adoptați un stil pe care-l găsiţi 
deosebit de emotionant, iar asta nu e deloc rău. Când il 
citeam pe Ray Bradbury în copilărie, scriam ca Ray 
Bradbury: totul era verde şi mirabil, şi văzut printr-o lentilă 
purtând patina nostalgiei. Când îl citeam pe James M. Cain, 
tot ce scriam ieşea sec, gol şi crud. Când îl citeam pe 
Lovecraft, proza mea devenea luxuriantă şi bizantină. Am 
scris poveşti în anii adolescenţei în care toate aceste stiluri 
se amestecau într-o tocană destul de comică. Genul acesta 
de cocktail stilistic e-o parte necesară a dezvoltării stilului 
personal, dar nu se petrece de la sine. Trebuie să citeşti tot 
felul de cărţi, în acelaşi timp rafinandu-ti (redefinindu-ti) 
mereu opera. Îmi vine greu să cred că oamenii care citesc 
foarte puţin (sau deloc, în unele cazuri) pot avea ambitia sa 
scrie şi se aşteaptă ca altora să le placă ce-au scris, dar ştiu 
că aşa stau lucrurile. Dacă aş avea câte un banut pentru 
fiecare persoană care mi-a spus că el/ea vrea să devină 
scriitor/scriitoare, dar că „nu are timp să citească“, mi-aş 
putea cumpăra o friptură mare şi frumoasă. Pot să fiu direct 
asupra acestui subiect? Dacă nu aveţi timp să citiţi, nu 
aveţi timp (sau uneltele necesare) să scrieţi. Mai simplu nici 
că se poate. 

Lectura e centrul creativ al vieţii unui scriitor. lau o carte 
cu mine oriunde merg şi descopăr că sunt tot felul de ocazii 
pentru a mai citi câte o pagină. Trucul e să vă învăţaţi să 
citiţi pe bucățele, nu doar pe calupuri. Sălile de aşteptare 
au fost făcute pentru cărţi -o ştim cu toţii! Dar acelaşi lucru 
e valabil şi pentru foaierul teatrului înainte de spectacol, 
lungile şi plictisitoarele cozi la mai ştiu eu ce ghişeu şi 
pentru locul acela aflat în fruntea listei tuturor: buda. Puteţi 
citi chiar şi-n timp ce conduceţi, graţie revoluţiei cărţilor au- 
dio. Dintre cărţile pe care le citesc într-un an, între şase şi 
doisprezece sunt pe casete audio. Cât despre toate 
splendidele transmisiuni radio pe care le pierdeţi, să fim 
sinceri: de câte ori poţi să-i asculti pe Deep Purple cu 
„Highway Star“? 


Lumea bună consideră că a citi la masă e o dovadă a lipsei 
de maniere, dar dacă vă aşteptaţi să aveţi succes ca 
scriitori, manierele ar trebui să se numere printre ultimele 
lucruri pe lista grijilor voastre. Ultimul loc ar trebui să fie 
ocupat de lumea bună şi ceea ce aşteaptă ea de la voi. 
Dacă aveţi de gând să scrieţi cu toată sinceritatea posibilă, 
zilele voastre ca persoane din lumea bună sunt oricum 
numărate. 

Unde altundeva puteţi citi? O puteţi face oricând şi pe 
bicicleta medicală sau pe mai ştiu eu ce aparat folosiţi la 
sala de sport pentru a vă întreţine fizic. Eu încerc să fac 
asta câte o oră pe zi şi cred că mi-aş ieşi din minţi dacă nu 
aş avea un roman bun care să-mi ţină tovărăşie. 
Majoritatea sălilor de sport (cele de acasă, ca şi cele din 
oraş) sunt dotate acum cu televizoare, dar televizorul - 
când faceţi gimnastică sau orice altceva - e mai mult sau 
mai puţin ultimul lucru de care are nevoie un scriitor 
aspirant. Daca simtiti ca, în timp ce faceţi gimnastică, nu 
rezistati fără ultimele analize politice de la CNN sau fără 
ştirile de ultimă oră despre piaţa de capital de la MSNBC, 
sau fără rezultatele sportive în direct de la ESPN, e timpul 
să vă întrebaţi cat de serios aveţi intenţia să deveniți 
scriitori. Trebuie să fiţi dispuşi să urmaţi fără rezerve calea 
imaginaţiei, iar asta înseamnă, mă tem, că trebuie să 
renuntati la Geraldo, Keith Obermann şi Jay Leno. Lectura 
cere timp, iar „ugerul de sticlă“ răpeşte prea mult din el. 

Odată debarasati de efemera nevoie de televizor, 
majoritatea oamenilor descoperă bucuria de-a citi. Aş vrea 
să adaug că stingerea acelei cutii de palavre nesfârşite vă 
va îmbunătăţi foarte probabil nu doar calitatea scriiturii, ci 
şi calitatea vieţii. Să fie oare un sacrificiu atât de dureros? 
De câte reluări ale serialelor Frasier şi Spitalul de urgenţă e 
nevoie pentru ca viaţa să vă fie completă? De câte emisiuni 
comerciale cu Richard Simmons? De câte talk-show-uri 
economice sterile la CNN? Măi să fie, nu mă stârni! Jerry- 


Sprin-ger-Dr.-Dre-Judecatorul-Judy-Jerry-Falwell-Donny-si- 
Marie, nu mai am altceva de completat. 

Când fiul meu Owen avea cam şapte ani, s-a îndrăgostit 
de formaţia lui Bruce Springsteen, E Street Bând, în special 
de Clarence Clemons, saxofonistul cel corpolent. Owen s-a 
hotărât că vrea să înveţe să cânte ca şi Clarence. Eu şi soţia 
mea am fost amuzati şi încântați de această ambiţie. Eram 
de asemenea plini de speranţe, aşa cum ar fi orice părinte, 
că băiatul nostru se va dovedi a fi un talent, poate chiar un 
fel de geniu. De Crăciun, i-am luat lui Owen un saxofon 
tenor şi un curs cu Gordon Bowie, unul dintre muzicienii de 
prin părţile noastre. Apoi ne-am încrucişat degetele şi-am 
sperat să iasă totul cât mai bine. 

Şapte luni mai târziu, i-am propus soţiei mele să 
întrerupem lecţiile de saxofon, dacă ar fi fost de acord şi 
Owen. A fost şi, pe deasupra, a vădit o uşurare vizibilă - nu 
voise s-o spună el însuşi, mai ales după ce se rugase să-i 
luăm un saxofon, dar şapte luni fuseseră un răstimp 
suficient de lung ca să-şi dea seama că, deşi îi plăcea 
sunetul puternic al lui Clarence Clemons, saxofonul pur şi 
simplu nu i se potrivea - Dumnezeu nu-l înzestrase cu acest 
talent. 

Am intuit-o, dar nu pentru că Owen ar fi încetat să mai 
exerseze, ci pentru că exersa numai în intervalele pe care i 
le stabilise domnul Bowie: o jumătate de oră după şcoală 
patru zile pe săptămână, plus o oră în weekend. Owen 
învățase notele şi scara - nu avea probleme cu memoria, 
plămânii sau coordonarea ochi-mână -, dar nu l-am auzit 
niciodată îndepărtându-se de la normă, surprinzându-se 
singur cu ceva nou, bucurându-se de propria muzică. Si, 
odată ce termina exerciţiile, instrumentul se întorcea în 
cutie şi acolo rămânea până la următoarea lecţie sau 
repetiţie. Am dedus din asta că între saxofon şi fiul meu nu 
s-ar fi stabilit niciodată un raport de joc; ar fi fost totul o 
repetiţie continuă. Asta nu e bine. Dacă nu simţi plăcere, 
pur şi simplu nu e bine. E mai sănătos să te dedici altui 


lucru, acolo unde resursele de talent să fie mai bogate şi 
gradul de plăcere mai ridicat. 

In faţa talentului, ideea de repetiţie impusă nu mai are 
sens; când găseşti ceva la care eşti talentat, o faci (orice ar 
fi asta) pana-ti sângerează degetele sau simţi ca-ti cad 
ochii din cap. Chiar şi atunci când nu ascultă nimeni (sau 
citeşte, sau priveşte), orice sesiune e-o demonstraţie de 
bravură, pentru că e fericit creatorul. Poate chiar extaziat. 
Asta se aplică atât la citit şi scris, cât şi la mânuirea unui 
instrument muzical, lovirea unei mingi de baseball sau la o 
tură de pistă de alergare. Seriosul program de lectură şi 
scris pe care-l susţin - între patru şi şase ore pe zi, constant 
- nu vi se va părea greu dacă vă place într-adevăr să faceţi 
lucrurile acestea şi aveţi înclinaţie pentru ele; de fapt, s-ar 
putea să urmaţi deja un asemenea program. Dacă însă 
simtiti că aveţi nevoie să cereti permisiunea de-a citi şi a 
scrie tot ceea ce vă doreşte sufletelul, considerati-o imediat 
acordată de subsemnatul. 

Aspectul cu adevărat important al lecturii e că favorizează 
o intimitate dezinvoltă faţă de actul scrisului; pui piciorul în 
tara scriitorului cu toate documentele mai mult sau mai 
puţin în ordine. Lectura constantă vă va atrage într-un loc 
(o dispoziţie mentală, dacă vă place expresia) în care puteţi 
scrie cu înflăcărare si fără ruşine. Va mai oferă şi o 
cunoaştere tot mai largă a ceea ce s-a făcut deja şi a ceea 
ce încă nu s-a făcut, a ceea ce e vechi şi ceea ce e proas- 
pat, a ceea ce trăieşte în pagină şi ceea ce moare (sau a 
murit deja). Cu cât citiţi mai mult, cu atât veţi risca mai 
putin să deveniți ridicoli cu stiloul sau cu procesorul de text. 


2 


Daca „citiţi mult, scrieţi mult“ e Prima Porunca - si va 
asigur că aşa este - ce înseamnă a scrie mult? Asta variază, 


desigur, de la scriitor la scriitor. Una dintre poveştile mele 
preferate pe acest subiect - probabil mai mult mit decât 
realitate - îl priveşte pe James Joyce*®. Potrivit relatării, 
într-o zi, venind să-i facă o vizită, un prieten l-a găsit pe 
marele om tolănit pe masa de scris într-o postură de 
extremă disperare. 

„James, care e problema?“ a întrebat prietenul. „Scrisul e 
de vină?“ 

Joyce a aprobat fără să ridice măcar capul pentru a se uita 
la prietenul său. Sigur că scrisul era de vină; nu e el 
întotdeauna vinovatul? 

„Câte cuvinte ai reuşit să scrii astăzi?“ a continuat 
prietenul. 

Joyce (încă pradă disperării, încă tinandu-si fata în jos pe 
masă): „Şapte.“ 

„Şapte? Dar, James... asta-i bine, cel puţin pentru tine!“ 

„Da“, a zis Joyce, ridicând în sfârşit privirea. „Presupun că 
da... dar nu ştiu în ce ordine vin!“ 

De cealaltă parte a spectrului sunt scriitorii precum 
Anthony Trollope. El scria romane urieşeşti (Can You 
Forgive Her?” e-un exemplu destul de bun; pentru un 
public modern ar putea fi reintitulat Can You Possibly Finish 
/t?38) si le scotea pe banda cu o surprinzătoare regularitate. 
Era functionar la Departamentul Postal Britanic (cutiile 
postale rosii raspandite in toata Marea Britanie au fost 
inventia lui Anthony Trollope); scria vreme de doua ore si 
jumătate în fiecare dimineaţă înainte sa plece la serviciu. 
Orarul acesta era bătut în cuie. Dacă se afla la mijlocul unei 
propoziţii când expirau cele două ore şi jumătate, lăsa 


36 Sunt multe poveşti minunate despre Joyce. Preferata mea dintre 
toate este că, atunci când a început să-i slăbească vederea, s-a 
apucat să scrie îmbrăcat în uniformă de lăptar. Convins, se pare, că 
aceasta reflecta pe pagină lumina soarelui (n.a.). 


37 O poți ierta? (n. tr.). 
38 ÎI vei putea termina vreodată? (n. tr.). 


propoziţia neterminată până dimineaţa următoare. lar dacă 
se întâmpla să-şi termine una dintre cărţile cu gabarit 
depăşit, a câte şase sute de pagini fiecare, şi-i mai 
rămâneau cincisprezece minute din acea sesiune, scria 
„Sfârşit“, punea manuscrisul deoparte şi începea lucrul la 
următoarea carte. 

John Creasey, un autor britanic de romane polițiste, a scris 
cinci sute (da, aţi citit corect) de romane sub zece nume 
diferite. Eu am scris treizeci şi cinci sau pe-acolo - unele de 
lungime trol-lopiană - şi sunt considerat prolific, însă par 
de-a dreptul un leneş pe lângă Creasey. Alţi câţiva 
romancieri contemporani (printre care Ruth 
Rendell/Barbara Vine, Evan Hunter/Ed McBain, Dean 

Koontz si Joyce Carol Oates) au scris fara doar si poate la 
fel de multe ca mine; unii au scris mult mai multe. 

Pe de alta parte - aceea a lui James Joyce - e Harper Lee, 
care a scris doar o singură carte (sclipitoarea Să ucizi o 
pasăre cântătoare...). Alţii, printre care James Agee, 
Malcolm Lowry şi Thomas Harris (până acum), au scris mai 
puţin de cinci. Nimic bizar până aici, dar mă-ntreb tot 
timpul două lucruri despre aceşti oameni: cât de mult le-a 
luat să scrie cărţile pe care efectiv le-au scris şi ce-au făcut 
în restul timpului? Au tricotat? Au organizat acţiuni 
bisericeşti de binefacere? Au divinizat prune? Poate că sunt 
putin răutăcios, dar sunt, credeti-ma, şi sincer curios. Dacă 
Dumnezeu ţi-a dat ceva ce ştii să faci, de ce, pentru numele 
lui Dumnezeu, n-o faci? 

Programul meu e în linii mari foarte clar. Diminetile sunt 
pentru lucrurile noi - textul pe care-l compun. 
După-amiezile sunt pentru odihnă şi scrisori. Serile sunt 
pentru citit, familie, meciuri Red Sox la televizor şi toate 
reviziile care nu suportă amânare. În principal, diminetile 
sunt cele rezervate scrisului. 

Odată ce încep să lucrez la un proiect, nu mă opresc şi nu 
scad ritmul decât dacă sunt absolut nevoit s-o fac. Dacă nu 
scriu zilnic, personajele încep să mi se şteargă din minte - 


încep să semene a personaje, în loc de oameni adevăraţi. 
Firul narativ al povestii începe să rugineasca şi eu încep să 
pierd contactul cu intriga şi ritmul povestii. Mai rău, începe 
să se estompeze emoția dezvoltării unui lucru nou. Munca 
începe să semene a muncă si, pentru majoritatea 
scriitorilor, acesta e sărutul morţii. Scrisul iese cel mai bine 
- întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna - atunci când 
pentru scriitor e un fel de joc inspirat. Pot să scriu cu sânge 
rece, dacă e absolut necesar, dar îmi place cel mai mult 
atunci când textul e proaspăt şi aproape prea cald ca să-l 
pot manevra. 

Obişnuiam să le spun intervievatorilor că scriu în fiecare 
Zi, cu excepţia Crăciunului, a sărbătorii naţionale şi-a zilei 
mele de naştere. Era o minciună. Le spuneam asta pentru 
că, dacă eşti de acord să dai un interviu, trebuie să spui 
ceva, şi e cu atât mai bine cu cât nu e-un lucru totalmente 
insipid. De asemenea, nu voiam să las impresia unui 
obsedat irecuperabil de munca (doar a unui obsedat de 
muncă, cred). Adevărul e că, atunci când muncesc, scriu zi 
de zi, obsedat irecuperabil de muncă sau nu. Asta în- 
seamnă şi de Crăciun, sărbătoarea naţională şi ziua mea de 
naştere (la vârsta mea, oricum încerci să ignori afurisita aia 
de aniversare). lar când nu scriu, nu muncesc deloc, deşi în 
aceste perioade de inactivitate totală mă simt de obicei în 
derivă şi am probleme cu somnul. Pentru mine, a nu munci 
e adevărata muncă. Când scriu, totul e un joc şi până şi 
cele mai rele trei ore pe care le-am petrecut vreodată la 
masa de scris tot mi-au oferit o plăcere suficient de mare. 

Mai demult eram mai rapid; una dintre cărţile mele (The 
Running Man) a fost scrisă într-o singură săptămână, o 
ispravă pe care John Creasey probabil că ar fi apreciat-o 
(deşi am citit că Creasey a scris mai multe dintre romanele 
sale polițiste în dovă zile). Cred că renunţarea la fumat e de 
vină pentru această încetinire de ritm; nicotină e-un 
minunat catalizator de sinapse. Problema, desigur, e că aşa 
cum te ajută să creezi, te şi omoară. Totuşi, cred că prima 


ciornă a unei cărţi - chiar şi una lungă - n-ar trebui să du- 
reze mai mult de trei luni, atât cât ţine un anotimp. Dincolo 
de această limită şi - pentru mine, cel puţin - povestea 
începe să capete o ciudată aură străină, ca un comunicat 
din partea Ministerului de Externe al României sau o 
transmisiune pe unde ultrascurte din timpul unei perioade 
de puternice furtuni solare. 

Îmi place să produc zece pagini pe zi, pentru un total de 
două mii de cuvinte. Asta înseamnă o sută optzeci de mii 
de cuvinte în trei luni, o lungime satisfăcătoare pentru o 
carte - ceva în care cititorul se poate pierde fericit, dacă 
povestea e bine spusă şi rămâne proaspătă. In unele zile, 
cele zece pagini vin uşor; la unsprezece şi jumătate 
dimineaţa sunt deja afară din casă şi îmi văd de treburile 
domestice vioi ca porcu-n papusoi. Imbatranind, adesea mă 
trezesc luând masa de prânz la masa de scris şi terminând 
munca pe-o zi în jurul orei unu şi jumătate după-amiaza. 
Uneori, când nu-mi vin cuvintele, mă prinde acolo ora 
ceaiului. Nu mă deranjează oricum ar fi, însă numai în caz 
de forţă majoră îmi permit să pun punct înainte de a-mi fi 
scris cele două mii de cuvinte. 

Ingredientul principal pentru o producție regulată 
(trollopiană?) e o atmosferă tihnită. E dificil până şi pentru 
cel mai prolific scriitor să lucreze într-un mediu în care 
alarmele şi întreruperile sunt regula, şi nu excepţia. Când 
sunt întrebat de „secretul succesului meu“ (o idee absurdă, 
asta, dar de care e imposibil să scapi), uneori răspund că 
am două secrete: mi-am menţinut sănătatea (cel puţin 
până când m-a lovit o furgonetă pe marginea unui drum în 
vara lui 1999) şi am rămas căsătorit. E-un răspuns bun 
pentru că trece întrebarea la index şi pentru că există în el 
o fărâmă de adevăr. Continuitatea vieţii mele personale a 
fost posibilă datorită combinației dintre un corp sănătos şi-o 
relaţie stabilă cu o femeie sigură pe sine, care nu se lasă 
păcălită nici de mine, nici de oricine altcineva. Şi cred că şi 
reciproca e adevărată: că scriitura mea şi plăcerea care 


rezultă din ea au contribuit la stabilitatea sănătăţii şi vieţii 
mele de familie. 


3 


Puteţi citi aproape oriunde, dar când vine vorba de scris, 
mesele de la bibliotecă, băncile din parc şi apartamentele 
închiriate ar trebui să fie ultima soluţie - Truman Capote a 
declarat că scria cel mai bine în camere de motel, darele o 
excepţie; majoritatea dintre noi lucrăm cel mai bine într-un 
loc care ne aparţine. Până să vă faceţi rost de unul, veţi 
descoperi că noua hotărâre de-a scrie e mult mai greu de 
luat. 

Camera în care scrieţi nu trebuie să fie somptuoasă şi nu 
aveţi nevoie de-un birou Early American cu tablie 
basculanta în care sa va depozitati ustensilele de scris. Eu 
mi-am scris primele două romane publicate, Carrie şi 
Salem's Lot, în debaraua unei rulote duble, bătând la 
tastele Olivetti-ului portabil al soţiei mele şi ţinând în 
echilibru pe genunchi un pupitru pentru copii; John Cheever 
se zice că scria în subsolul imobilului său din Park Avenue, 
aproape de cazanul pentru încălzire. Locul poate fi umil 
(probabil trebuie să fie, cum am impresia că am accentuat 
deja) şi are nevoie de fapt doar de un singur lucru: o uşă pe 
care să fiţi dispuşi s-o inchideti. Uşa închisă e felul prin care 
daţi de veste lumii şi vouă înşivă că sunteţi serioşi în ceea 
ce faceţi; că v-aţi luat un angajament ferm de a scrie şi că 
sunteţi decişi să mergeţi până la capăt. 

Pe când pasiti în noul vostru loc pentru scris şi inchideti 
uşa, trebuie să vă fi stabilit o normă zilnică de lucru. Ca şi-n 
privinţa exerciţiilor fizice, ar fi mai bine să stabiliţi la 
început o normă redusă, ca să evitati descurajările. Propun 
o mie de cuvinte pe zi şi, pentru că mă simt mărinimos, vă 
mai propun să vă luaţi o zi liberă pe săptămână, asta măcar 


la început. Nu mai mult; altfel pierdeţi contactul intim cu 
povestirea. Odată norma stabilită, puneti-va în gând să nu 
deschideţi uşa pana când n-o duceti la bun sfârşit. Singura 
grijă să vă fie de-a pune acele o mie de cuvinte pe hârtie 
sau pe o dischetă. Într-un interviu de la începutul carierei 
mele (cred că a fost pentru promovarea lui Carrie), 
moderatorul unui talk-show radiofonic m-a întrebat cum 
scriu. Răspunsul meu - „Cuvânt cu cuvânt“ - l-a dezorientat 
vizibil. Cred că încerca să priceapă dacă glumeam sau nu. 
Nu glumeam. În cele din urmă, întotdeauna e atât de 
simplu. Că e vorba de-o epigramă sau de-o trilogie epică 
precum Stăpânul inelelor, duci mereu munca la capăt 
cuvânt cu cuvânt. Uşa închisă lasă în afară restul lumii; 
serveşte însă şi să te închidă pe tine înăuntru şi să te 
menţină concentrat asupra muncii pe care o depui. 

Dacă e posibil, în camera voastră de scris n-ar trebui să 
existe niciun telefon, cu atât mai puţin un televizor sau 
jocuri video cu care să vă pierdeţi timpul. Dacă este un 
geam, cu excepţia cazului în care dă spre un zid uniform, 
trageţi draperiile sau coborâţi jaluzelele. Pentru orice 
scriitor, dar pentru scriitorul începător în special, e oportun 
să elimini orice sursă posibilă de distragere a atenţiei. Dacă 
veţi continua să scrieţi, veţi începe să filtrati cu naturalete 
aceste distrageri, dar la început e mai bine să încercaţi să 
le eliminaţi înainte să vă aşterneţi la scris. Eu lucrez cu 
muzica dată la maximum - am avut întotdeauna predilecție 
pentru formaţiile hard-rock precum AC/DC, Guns'n Roses şi 
Metallica - dar, pentru mine, muzica e doar un alt mod de-a 
închide usa. Mă înconjoară, mă separă de lumea 
dezlantuita. Când scrii, vrei să te descotorosesti de lume, 
nu-i aşa? Sigur că da. Când scrii, îţi creezi propriile lumi. 

Cred că vorbim de fapt despre somnul creativ. Ca şi 
dormitorul, camera de lucru ar trebui să fie un loc intim, un 
loc în care mergi să visezi. Programul pe care vi-l stabiliţi - 
început cam la aceeaşi oră zilnic, terminat când aveţi cele o 
mie de cuvinte pe hârtie sau pe dischetă - există pentru a 


vă crea o obisnuinta, pentru a vă pregăti să visati aşa cum 
vă pregătiţi să dormiti mergând în pat cam la aceeaşi oră în 
fiecare seară şi după ce aţi urmat acelaşi ritual. In scris şi 
dormit deopotrivă, învăţăm să întrerupem activităţile fizice, 
în timp ce ne încurajăm minţile să se desprindă de rutina 
intelectuală a vieţii cotidiene. Şi, aşa cum vi se obişnuiesc 
mintea şi corpul cu o anumită perioadă de somn în fiecare 
noapte - şase ore, şapte, poate cele opt recomandate - la 
fel vă puteţi dresa mintea să doarmă creativ atunci când 
este trează şi să dezvolte acele vise cu ochii deschişi ale 
căror imagini vii sunt excelente opere de ficţiune. 

Dar aveţi nevoie de cameră, aveţi nevoie de uşă şi aveţi 
nevoie de hotărârea de-a o ţine închisă. Vă mai trebuie şi 
un ţel concret. Cu cât respectaţi mai mult timp aceste 
puncte fundamentale, cu atât va deveni mai uşor actul 
scrisului. Nu aşteptaţi muza. Cum am mai spus, e tare 
încăpăţânată şi nu se lasă emotionata de tergiversările 
creative. Aici nu discutăm despre tabla Ouija sau despre 
lumea spiritelor, ci despre o meserie ca multe altele, ca 
aceea de instalator sau de camionagiu, de pildă. Datoria 
voastră e să vă asiguraţi că muza ştie unde vă aflaţi zilnic 
de la nouă dimineaţa până la prânz sau de la şapte până la 
trei după-amiază. Dacă ştie, vă asigur că, mai devreme sau 
mai târziu, va începe să vă facă vizite, molfăindu-şi trabucul 
şi punându-şi în practică magia. 


4 


Aşadar, sunteţi în camera pe care aţi ales-o, cu draperiile 
trase şi uşa închisă, şi cu telefonul scos din priză. V-aţi 
aruncat în aer televizorul şi v-aţi asumat obligaţia de-a scrie 
cu orice preţ o mie de cuvinte pe zi. Acum vine marea 
întrebare: Despre ce veţi scrie? Şi răspunsul la fel de mare: 


Despre orice aveţi chef. Absolut orice... atâta vreme cât 
spuneți adevărul. 

Porunca pe care o auzeai la cursurile de scriere creativă 
era „scrie ceea ce ştii“. Nimic mai frumos, dar dacă vrei să 
scrii despre astronave care explorează alte planete sau 
despre un om care-şi ucide soţia şi apoi încearcă să scape 
de cadavru cu o drujbă? Cum reuşeşte scriitorul să împace 
astfel de idei fanteziste cu directiva „scrie ceea ce ştii“? 

Cred că înainte de toate e necesar să oferi acestei expresii 
o interpretare cât mai largă posibil. Dacă eşti instalator, ştii 
ceea ce ţine de instalaţii, dar asta nu înseamnă că ai 
cunoştinţe limitate la acest domeniu; şi sufletul ştie unele 
lucruri, la fel ca şi imaginaţia. Slavă Domnului! Dacă n-ar fi 
sufletul şi imaginaţia, lumea ficţiunii ar fi o lume cam 
săracă. Ar putea chiar să nici nu existe. 

In privinţa genurilor, mi se pare corect să presupun că veţi 
începe să scrieţi ceea ce vă place să citiţi - eu am povestit 
fara-ndoiala timpuria mea aventură amoroasă cu benzile 
desenate horror publicate de Entertaining Comics până 
când m-am săturat de ea. Dar chiar mi-au plăcut la 
nebunie, la fel şi filmele de groază precum / Married a 
Monster from Outer Space, iar rezultatul acestui fapt au fost 
povestiri precum / Was a Teenage Graverobber. Nici chiar 
azi nu mă dezmint de la a scrie versiuni uşor mai sofisticate 
ale acelei poveşti; m-am născut în suflet cu dragostea 
pentru noapte şi pentru neliniştea odihnei veşnice, atâta 
tot. Dacă nu sunteţi de acord cu asta, nu pot decât să ridic 
din umeri. Aşa sunt făcut eu. 

Dacă se întâmplă să fiți admiratori ai literaturii 
science-fiction, e normal să vreţi să scrieţi aşa ceva (şi cu 
cât citiţi mai mult SF, cu atât e mai puţin probabil să 
repetati pur şi simplu convențiile unor genuri în care s-a 
scris totul despre toate, cum ar fi space opera şi satira 
distopică). Dacă vă plac romanele polițiste, veţi vrea să 
scrieţi literatură polițistă, iar dacă vă pasionează romanele 
de dragoste, e normal să vă doriţi să scrieţi propriile poveşti 


de dragoste. Nu e nici-o problemă să scrii orice din toate 
acestea. O mare problema, cred, ar fi să intoarceti spatele 
lucrurilor pe care le cunoaşteţi şi vă plac (sau vă 
pasionează, aşa cum mă pasionau pe mine benzile acelea 
desenate de la EC şi peliculele horror în alb şi negru) în 
favoarea lucrurilor care credeţi că vă vor impresiona 
prietenii, rudele şi colegii din cercul de creaţie. La fel de 
greşită e şi aplecarea spre anumite genuri sau tipuri de 
ficţiune cu gândul de-a face bani. Mai întâi, lucrul acesta e 
moralmente execrabil - datoria ficţiunii este să găsească 
adevărul dinăuntrul vălului de minciuni al poveştii, nu să te 
mânjeşti de necinste intelectuală mergând la vânătoare 
după bani. Totodată, fraţi şi surori, chestia asta nu 
funcţionează. 

Când sunt întrebat de ce am luat hotărârea de-a scrie 
genul de lucruri pe care le scriu, mi se pare întotdeauna că 
întrebarea este mai grăitoare decât orice răspuns aş putea 
oferi. Ascunsă în miezul ei, ca umplutura unei caramele 
Tootsie Pop, e presupunerea că scriitorul controlează 
materialul, şi nu invers.** Scriitorul serios şi dedicat nu 
poate pune stăpânire pe materia poveştii aşa cum ar face 
un investitor cu diferitele oferte de capital, alegându-le pe 
cele care par să aibă un mare potenţial de profit. Dacă 
într-adevăr s-ar putea face aşa, fiecare roman publicat ar fi 
un bestseller şi ar dispărea uriaşele sume plătite ca avans 
unei duzini de „mari scriitori“ (editorilor le-ar plăcea asta). 

Grisham, Clancy, Crichton şi eu însumi - printre alţii - pri- 
mim aceste sume consistente de bani pentru că vindem un 
număr neobişnuit de mare de cărţi unui public neobişnuit 
de mare. Critica avansează uneori ipoteza că avem acces la 
o vulgata mistică pe care alţi (şi deseori mai buni) scriitori 


39 Când venea vorba de asta, Kirby McCauley, primul meu agent 
adevărat, obişnuia să-l citeze pe scriitorul de science-fiction Alfred 
Bester (The Stars My Destination, The Demolished Man). „Cartea e 
şeful", spunea Alfie pe-un ton care lăsa să se înţeleagă că subiectul 
este închis (n.a.). 


fie n-o pot găsi, fie nu se înjosesc s-o folosească. Mă 
îndoiesc că este aşa. Nu cred nici în afirmaţia unor 
romancieri populari (deşi ea n-a fost singura, mă gândesc la 
răposata Jacqueline Susann) că succesul lor se datorează 
meritului literar - că publicul are capacitatea să înţeleagă 
adevărata măreție în virtutea unei înclinații naturale care le 
lipseşte membrilor tdafnosi şi roşi de invidie ai 
establishment-ului literar. Ideea aceasta e ridicolă, un 
produs al vanitatii şi nesigurantei. 

Cumpărătorii de cărţi nu sunt atraşi, în linii mari, de 
meritele literare ale unui roman; ei vor o poveste buna pe 
care s-o ia cu ei în avion, ceva care mai întâi să-i fascineze, 
apoi să-i captiveze şi să-i facă să întoarcă pagină după 
pagină. Asta se întâmplă, cred eu, atunci când cititorii 
recunosc oamenii dintr-o carte, comportamentul lor, mediul 
în care se mişcă şi felul în care vorbesc. Când cititorul aude 
ecouri puternice ale vieţii şi convingerilor lui sau ei, e 
înclinat să se implice mai mult în poveste. Sunt pregătit să 
susţin că e imposibil să realizezi cu premeditare genul 
acesta de conexiune, evaluând piaţa ca un agent de pariuri 
la hipodrom. 

Imitatia stilistică e-un mod perfect onorabil de-a începe 
activitatea de scriitor (şi imposibil de evitat, sincer; o formă 
anume de imitație marchează fiecare nouă etapă a 
dezvoltării unui scriitor), dar nu poţi imita modul în care un 
scriitor abordează un gen anume, oricât de simplu ar putea 
să pară ceea ce face scriitorul în cauză. Cu alte cuvinte, nu 
poţi să lansezi o carte aşa cum faci cu o rachetă 
intercontinentală. Oamenii care îşi propun să facă averi 
scriind ca John Grisham sau Tom Clancy nu produc decât 
palide imitații, mai mult sau mai puţin, pentru că 
vocabularul nu e acelaşi lucru cu sentimentele şi intriga e la 
ani-lumină depărtare de adevăr, aşa cum acesta e înţeles 
de minte şi de suflet. Când vedeţi un roman pe a cărui 
copertă stă scris „În tradiţia lui (John Grisham/Patricia 
Cornwell/Mary Higgins Clark/Dean Koontz)“, ştiţi că aveţi în 


fata una dintre acele imitații hipercalculate (şi cu toată 
probabilitatea plictisitoare). 

Scrieţi ce va place, apoi insuflati textul cu viata si faceţi-l 
unic punându-vă în el propriile cunoştinţe despre viaţă, 
prietenie, relaţii, sex şi muncă. Mai ales muncă. Oamenilor 
le place la nebunie să citească despre muncă. Dumnezeu 
ştie de ce, dar aşa este. Dacă sunteţi un instalator căruia îi 
place mult literatura science-fiction, aţi putea foarte bine să 
vă gândiţi la un roman despre un instalator la bordul unei 
navete spatiale sau pe o planetă străină. Suna rizibil? 
Răposatul Clifford D. Simak a scris un roman intitulat 
Cosmic Engineers*® care se apropie mult de ideea asta. Şi e 
o lectură extraordinară. Ce trebuie neapărat să ţineţi minte 
este că există o diferenţă între a ţine discursuri despre ceea 
ce ştii şi a folosi cunoştinţele acelea pentru a îmbogăţi 
povestea. Cea din urmă variantă e bună. Prima, nu. 

Gândiţi-vă la romanul de debut al lui John Grisham, Firma. 
În povestea de acolo, un tânăr avocat descoperă că primul 
său loc de muncă, unul care părea prea bun ca să fie 
adevărat, chiar aşa este: lucrează pentru mafie. Plin de 
suspans, captivant şi cu un ritm aiuritor, Firma s-a vândut 
în jurul a nouă catralioane de exemplare. Ceea ce-a părut 
să-i fascineze pe cititorii lui a fost dilema morală în care se 
găseşte tânărul avocat: e-un lucru rău să lucrezi pentru 
criminali, nu încape discuţie, dar răsplata e de-a dreptul 
fabuloasa! Poţi să conduci o Beemer, iar asta e doar pentru 
începători! 

Cititorilor le-au plăcut şi încercările neobosite ale 
avocatului de-a ieşi din această dilemă. Poate că nu aşa 
s-ar fi comportat majoritatea oamenilor, iar tehnica deus ex 
machina scartaie cam la tot pasul în ultimele cincizeci de 
pagini, însă acela este modul în care celor mai mulţi dintre 
noi ne-ar fi plăcut să ne comportam. Şi nu-i aşa că ne-ar 
plăcea să avem şi o deus ex machina la dispoziţie? 


40 Inginerii spatiali (n. tr.). 


Deşi nu ştiu cu certitudine, mi-aş pune câinele şi casa la 
bătaie că John Grisham n-a lucrat niciodată pentru o 
organizaţie criminală. Totul e-o pură invenţie (pura invenţie 
e pura bucurie a scriitorului de ficţiune). A fost odată un 
tânăr avocat, totuşi, şi e limpede că n-a uitat nici-o clipă ce 
înseamnă asta. Şi n-a uitat nici unde sunt aşezate 
capcanele şi trapele financiare ascunse care fac atât de difi- 
cilă lumea avocaturii din marile corporaţii. Cu sclipitorul 
contrapunct al umorului fatis si fără a se pune el, ca 
narator, în locul poveştii, ne schiteaza o lume de lupte 
darwiniste în care toţi sălbaticii poartă costume la trei 
rânduri. Si - asta e partea buna - e-o lume pe care ti-e 
imposibil să nu o crezi. Grisham a fost acolo, a spionat 
teritoriul şi poziţiile inamice, şi s-a întors cu un raport 
complet. A spus adevărul despre ceea ce ştia şi, fie şi 
numai pentru asta, merită fiecare dolar din câţi a adus 
Firma. 

Criticii care au respins Firma şi celelalte cărţi ale lui 
Grisham ca fiind prost scrise şi care se arată nauciti de 
succesul lui nu reuşesc să vadă ideea principală, pentru că 
e prea mare şi evidentă, şi pentru că sunt în mod 
intenţionat obtuzi. Povestea inventată de Grisham are 
rădăcini puternic înfipte într-o realitate pe care el o 
cunoaşte, a trăit-o pe pielea lui şi despre care a scris cu o 
totală (şi aproape naivă) sinceritate. Rezultatul e o carte - 
cu sau fără personaje de carton, putem discuta despre asta 
- deopotrivă curajoasă şi întru totul satisfăcătoare. Voi, ca 
scriitori începători, ati face bine să nu imitaţi genul 
avocatului cu probleme pe care pare să-l fi creat Grisham, 
ci să imitati francheţea şi imposibilitatea lui de-a face alt- 
ceva decât să meargă direct la subiect. 

John Grisham, desigur, îi cunoaşte pe avocaţi. Ceea ce 
cunoaşteţi voi vă face unici în felul vostru. Aveţi curaj. 
Identificati poziţiile inamice, intoarceti-va, spuneti-ne tot ce 
ştiţi. Si ţineţi minte ca instalatorii în spaţiul cosmic 
reprezintă o premisă deloc rea pentru o poveste. 


5 


După părerea mea, poveştile şi romanele sunt alcătuite 
din trei părţi: naraţiunea, cea care poartă povestea de la 
punctul A la punctul B şi-n cele din urmă la punctul Z; 
descrierea, cea care dă naştere unei realităţi senzoriale 
pentru cititor; şi dialogul, cel care aduce personajele la 
viaţă prin vorbele pe care le rostesc. 

Poate vă întrebaţi unde e locul intrigii în toate astea. 
Răspunsul - al meu, cel puţin - este nicăieri. Nu voi încerca 
să vă conving că n-am trasat dinainte intriga unei cărţi aşa 
cum nu voi încerca să vă conving că n-am minţit niciodată, 
însă le fac pe amândouă cât mai rar posibil. Nu mă încred în 
intrigă din două motive: primul, pentru că vieților noastre le 
lipseşte în mare parte intriga, lipseşte chiar şi atunci când 
luăm în calcul toate precautiile justificate şi planurile bine 
ticluite; şi al doilea, fiindcă sunt de părere că intriga bine 
gândită si spontaneitatea adevăratei creaţii nu sunt 
compatibile. E mai bine să fiu în privinţa asta cât mai clar 
îmi stă-n puteri: vreau să intelegeti că profunda mea 
convingere despre crearea poveştilor este că-n linii mari 
acestea se nasc singure. Datoria scriitorului este să le ofere 
un loc unde să se dezvolte (şi să le transcrie, desigur). Dacă 
puteţi vedea lucrurile în felul acesta (sau măcar încercaţi 
s-o faceţi), putem lucra bine împreună. Dacă, pe de altă 
parte, ajungeţi la concluzia că sunt nebun, nu face nimic. 
Nu veţi fi primii. 

Când, în timpul unui interviu pentru The New Yorker, i-am 
spus intervievatorului (Mark Singer) ca sunt convins ca 
poveştile sunt lucruri descoperite, precum fosilele, în 
pământ, a zis că nu mă crede. l-am răspuns că e în regulă, 
atât timp cât a crezut că eu cred asta. Şi o cred. Poveştile 
nu sunt tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Poveştile 


sunt relicve, parti ale unei lumi preexistente nedescoperite. 
Datoria scriitorului/scriitoarei e să folosească uneltele din 
trusa lui/ei pentru a le dezgropa pe fiecare cât mai intactă 
posibil. Uneori, fosila pe care o scoateţi la lumină e mică; o 
cochilie. Alteori, e enormă, un Tyrannosaurus Rex cu toate 
coastele acelea gigantice şi dinţi rânjitori. Oricum ar fi, 
poveste scurtă sau roman-cărămidă de o mie de pagini, 
tehnicile excavării rămân în principiu aceleaşi. 

Oricât aţi fi de buni, oricâtă experienţă aţi acumulat, 
probabil că e imposibil să scoateţi toată fosila din pământ 
fără să-i rupeti sau să-i desprindeti câteva oase. Şi numai 
pentru a scoate mare parte din ea, cazmaua trebuie să facă 
loc unor unelte mai delicate: tub pentru aer, piolet, poate 
chiar şi o perie de dinţi. Intriga e-o unealtă mult prea mare, 
e picamărul scriitorului. Puteţi scoate o fosilă din pământ cu 
picamărul, fără discuţie, dar ştiţi la fel de bine ca mine că 
picamărul va rupe aproape tot ceea ce scoate la suprafaţă. 
E greu de mânuit, mecanic, anticreativ. Intriga este, cred, 
ultimul lucru la care trebuie să apeleze un scriitor şi prima 
alegere a nepriceputilor. Povestea care rezultă are mari 
şanse să pară artificială şi chinuită. 

Eu mă bazez mai mult pe intuiţie şi am putut face asta 
pentru că romanele mele au tendinţa să fie bazate mai mult 
pe situaţie decât pe poveste. Unele dintre ideile care au 
stat la baza acelor cărţi sunt mai complexe decât altele, dar 
majoritatea încep cu simplitatea debordantă a unei vitrine 
de magazin sau a unui grup de statui din ceară, îmi doresc 
să pun câteva personaje (poate două; poate doar unul) 
într-o anumită situaţie dificilă şi apoi să le urmăresc cum 
încearcă să scape din ea. Datoria mea nu este să /e ajut să 
scape sau să le ghidez spre un loc sigur - pentru asta e 
nevoie de zgomotosul picamăr al intrigii - ci să privesc ce se 
întâmplă şi apoi să scriu faptele. 

Prima e situaţia. Personajele - întotdeauna 
unidimensionale şi amorfe la început - vin după. Odată 
fixate lucrurile acestea în mintea mea, încep să povestesc. 


Deseori am o idee despre deznodământ, dar nu le-am cerut 
niciodată personajelor să procedeze cum vreau eu. 
Dimpotrivă, vreau să procedeze cum vor ele. In unele 
cazuri, deznodământul e cel intuit de mine. În majoritatea 
însă, e ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Pentru un 
scriitor de suspans, asta e nemaipomenit. In definitiv, eu nu 
sunt doar creatorul romanului, ci şi primul lui cititor. Şi dacă 
eu nu sunt în stare să ghicesc cu o oarecare precizie cum 
se va sfârşi blestematia aia, chiar şi cu avantajul 
cunoaşterii din interior a întâmplărilor, pot fi aproape sigur 
că-mi voi ţine cititorii într-o stare de tensiune, care să-i facă 
Sa dea pagină dupa pagina. Si totuşi, de ce să-ţi faci griji 
pentru final? De ce să ţii mortis să controlezi totul? Mai 
devreme sau mai târziu, fiecare poveste ajunge undeva. 

La începutul anilor 1980, eu şi soţia mea am mers la 
Londra într-o călătorie deopotrivă de afaceri şi de plăcere. 
Eu am adormit în avion şi am avut un vis despre un scriitor 
de succes (e posibil sau nu să fi fost eu, dar jur cu mâna pe 
inimă că nu era James Caan) care a căzut în ghearele unei 
admiratoare psihopate ce locuia la o fermă la dracu-n 
praznic. Admiratoarea era o femeie care trăia izolată din 
pricina propriei paranoia crescânde. Avea un grajd cu 
câteva animale, printre care şi o scroafă de care se ataşase 
şi pe care o numise Misery. Porcul fusese botezat aşa în 
cinstea  personajului-cheie din seria de romane 
istorico-erotice care-l făcuse celebru pe scriitorul nostru. 
Cea mai limpede amintire cu care am rămas din acest vis la 
trezire era ceva ce-i spusese femeia scriitorului, care-şi 
rupsese un picior şi era ţinut prizonier în dormitorul din 
spate. Ca să nu uit, am scris-o pe un servetel de cocktail 
imprimat cu sigla American Airlines, pe care l-am varat apoi 
în buzunar. L-am pierdut pe undeva, dar încă-mi amintesc 
bună parte din ce scrisesem: 

»Vorbeste cu inflacarare, dar nu priveste niciodata drept in 
ochi. O femeie mare si solidă; n-are pic de hiat. (Orice-ar 
însemna asta; ţineţi minte, tocmai mă, trezisem.) «Nu 


încercam să fiu ironică într-un fel rău când mi-am numit 
scroafa Misery, nu, domnule. Te rog să nu crezi asta. Nu, 
am numit-o aşa în spiritul iubirii de admiratoare, care-i 
iubirea cea mai pură din câte există. Ar trebui să te simţi 
flatat.»,, 

În Londra, am stat cu Tabby la Brown's Hotel şi, în prima 
noapte, nu am avut somn. Asta s-a datorat în parte 
zgomotelor din apartamentul de deasupra noastră care 
păreau iscate de-un trio de mici gimnaste, în parte 
diferenţei de fus orar, dar în special servetelului de cocktail 
din avion. Pe el aveam notat germenul a ceea ce credeam 
că ar putea fi o poveste cu adevărat excelentă, una care 
putea duce la ceva comic şi satiric, dar la fel de bine şi la 
ceva  înfricoşător. Mi se părea pur şi simplu prea 
promițătoare ca să n-o scriu. 

M-am ridicat, am coborât la parter şi l-am întrebat pe 
portar dacă este vreun loc unde să pot scrie puţin de mână. 
M-a dus la o masă splendidă de la palierul primului etaj. 
Fusese masa de lucru a lui Rudyard Kipling, mi-a spus el cu 
o mândrie poate justificată. Am fost puţin intimidat de 
această informaţie, însă era un loc liniştit şi masa părea 
îndeajuns de primitoare; oferea cel puţin o suprafaţă de 
lucru mare cât un acru din lemn de cireş. Bând o ceaşcă 
după alta de ceai (consumam litri întregi de ceai când 
scriam... atunci când nu beam bere, desigur), am umplut 
şaisprezece pagini dintr-un blocnotes. Chiar îmi place să 
scriu de mână; singura problemă e că, odată ce mă 
pornesc, nu pot ţine pasul cu rândurile de text care mi se 
formează în minte şi devin ilizibil. 

Când am hotărât că e timpul să pun punct, am trecut prin 
antreu pentru a-i mulţumi din nou portarului că mă lăsase 
să folosesc frumoasa masă a domnului Kipling. „Mă bucur 
mult că v-aţi simţit bine“, a răspuns. Avea pe buze un 
zâmbet vag şi nostalgic, de parcă l-ar fi cunoscut personal 
pe scriitor. „De fapt, Kipling acolo a şi murit. De-un atac 
cerebral. In timp ce scria.“ 


M-am întors în cameră să prind câteva ore de somn, 
gândindu-mă cât de des primim informaţii de care pur şi 
simplu ne-am putea lipsi. 

Titlul provizoriu al poveştii mele, care credeam că va fi o 
nuvelă cam de treizeci de mii de cuvinte, era Ediţia Annie 
Wilkes. Când mă aşezasem la frumoasa masă de scris a 
domnului Kipling, aveam clară în minte schema situaţiei: 
scriitor invalid, admiratoare psihopata. In momentul acela 
povestea adevărată încă nu exista (ei bine, exista, dar ca 
relicvă îngropată - mai puţin cele şaisprezece pagini scrise 
de mana - în pământ), însă nu simţeam nevoia să ştiu po- 
vestea pentru a începe lucrul. Localizasem fosila; restul, 
ştiam, era doar o chestiune de-a săpa cu atenţia cuvenită. 

Nu exclud că ceea ce dă roade pentru mine să rodească la 
fel de bine şi pentru voi. Daca va simtiti inrobiti (sau 
intimidati) de tirania obositoare a firului calauzitor si de 
carnetelul plin de „însemnări des-pre personaje“, asta s-ar 
putea să vă elibereze. În cel mai rău caz, vă va atrage 
atenţia spre ceva mai interesant decât Dezvoltarea Intrigii. 

(Un corolar amuzant: cel mai mare susţinător al 
Dezvoltării Intrigii din secolul nostru s-ar putea să fie Edgar 
Wallace, un mercenar al scrisului din anii douăzeci. Wallace 
a inventat - şi brevetat - un dispozitiv numit Roata Intrigii 
Edgar Wallace. Dacă te aflai într-un punct mort al 
Dezvoltării Intrigii sau dacă aveai nevoie imediat de-o 
Lovitură de Scena, învârteai pur şi simplu Roata intrigii şi ci- 
teai ce apărea în ferestruică: „o sosire neprevăzută“, de 
exemplu, sau „eroina îşi declară iubirea“. Se pare că 
drăciile astea s-au vândut ca pâinea caldă.) 

Pe când terminasem acea primă sesiune de scris la 
Brown's Hotel, cea în care Paul Sheldon se trezeşte pentru 
a se vedea prizonierul lui Annie Wilkes, credeam că ştiu ce 
urmează să se întâmple. Annie urma să-i ceară lui Paul să 
mai scrie un roman care s-o aibă ca protagonistă pe Misery 
Chastain, îndrăgita lui femeie fatală, un roman numai 
pentru ea. După câteva refuzuri, Paul avea desigur să 


accepte (o infirmieră psihopata, îmi spuneam, putea fi 
foarte convingătoare). Annie i-ar fi mărturisit că intenţiona 
să-şi sacrifice pentru acest proiect mult iubita scroafă, pe 
Misery. Întoarcerea lui Misery avea să fie, i-ar fi explicat ea, 
o operă unică: un manuscris olograf legat în piele de porc! 

În punctul acesta povestea se întrerupea, socoteam eu, şi 
reveneam la locuinţa izolată din Colorado a lui Annie, după 
şase sau opt luni, pentru finalul-surpriză. 

Paul a dispărut, camera lui de convalescenta a fost 
transformată într-o alta în memoria lui Misery Chastain, dar 
scroafa Misery e încă teafără si nevatamata, grohăind 
liniştită în cocina ei de lângă grajd. Pe pereţii „Camerei 
Misery“ sunt coperte de cărţi, instantanee luate din filmele 
cu Misery, poze cu Paul Sheldon, poate chiar şi un titlu de 
ziar care spune CELEBRU SCRIITOR ÎNCĂ DISPĂRUT. În 
mijlocul camerei, atent scoasă în evidenţă de-o rază de 
lumină, este o singură carte aşezată pe-o masuta (o masa 
din lemn de cireş, desigur, în onoarea domnului Kipling). 
Aceasta este Ediţia Annie Wilkes a întoarcerii lui Misery. 
Legătura e foarte elegantă, aşa cum trebuie să fie; pielea e 
cea a lui Paul Sheldon. lar Paul? Oasele lui ar putea fi 
îngropate în spatele grajdului, dar mi se părea mai plauzibil 
ca părţile mai gustoase să le fi mâncat scroafa. 

Nu era rău şi ar fi ieşit o poveste destul de bună (nu însă şi 
un roman la fel de bun; nimănui nu-i place să-i tina pumnii 
unui tip cale de trei sute de pagini doar ca să descopere că, 
între capitolele şaisprezece şi şaptesprezece, l-a mâncat 
porcul), dar nu aşa au mers lucrurile în cele din urmă. Paul 
Sheldon s-a dovedit a fi un om mult mai inventiv decât l-am 
crezut eu la început, iar încercările sale de-a face pe 
Şeherezada pentru a-şi salva viaţa mi-au oferit ocazia să 
spun unele lucruri despre puterea eliberatoare a scrisului, 
lucruri pe care le simţeam de mult timp, dar cărora nu le 
dădusem niciodată glas. Annie s-a dovedit şi ea a fi mai 
complexă decât mi-o imaginasem la început şi mi-a plăcut 
foarte mult să scriu despre ea - o femeie care, când venea 


vorba de înjurături, nu reuşea să spună mai mult decât 
,rasfatat cockadoodie“, dar care nu avea absolut nici-o 
reţinere să-i reteze piciorul scriitorului său preferat atunci 
când acesta a încercat să scape de ea. În cele din urmă, am 
rămas cu impresia că Annie e un personaj faţă de care 
trebuie să simţi milă în aceeaşi măsură ca şi teamă. Si 
niciun amănunt sau incident din poveste n-a ieşit dintr-o 
intrigă dinainte gândită; au fost elemente organice, fiecare 
iscându-se în mod natural din situaţia iniţială, fiecare 
reprezentând o parte nedescoperită a fosilei. Pe vremea 
când eram amortit de droguri şi alcool mare parte din timp, 
m-am simţit în al nouălea cer scriind cartea aceea. 

Jocul lui Gerald şi Fata care-l iubea pe Tom Gordon sunt 
celelalte două romane bazate strict pe situaţie. Daca Misery 
e „două personaje într-o casă“, atunci Gera/d e „o singură 
femeie într-un dormitor“ şi Fata care-/ iubea pe Tom Gordon 
este „o fetiţă rătăcită în pădure“. Cum v-am spus, am scris 
romane gândite dinainte, dar rezultatele, în cărţi precum 
Insomnia şi Rose Madder, n-au fost destul de 
convingătoare. Acestea sunt (oricât de mult m-ar durea s-o 
recunosc) romane rigide, forţate. Singurul roman bazat pe 
intrigă de care sunt într-adevăr mulţumit este Zona moartă, 
(şi, cu toată sinceritatea, trebuie să spun că-mi place 
extraordinar de mult). O carte care pare planificată - O 
mână de oase - se bazează de fapt tot pe situaţie: „scriitor 
văduv într-o casă bântuită“. Povestea de fundal din O mână 
de oase este de-un gotic satisfăcător (cel puţin, aşa cred) şi 
foarte complexă, dar niciunul dintre amănuntele ei n-a fost 
premeditat. Istoria locului numit simplu TR-90 şi povestea 
celor pe care le punea la cale soţia scriitorului văduv Mike 
Noonan în ultima vară a vieţii sale au apărut spontan - 
toate acele amănunte făceau parte din fosilă, cu alte 
cuvinte. 

O situaţie suficient de puternică lasă fără sens problema 
intrigii, iar asta-mi convine de minune. Cele mai interesante 


situaţii pot fi de obicei exprimate sub forma întrebărilor 
care încep cu ti dacă: 

Și dacă vampirii ar invada un sătuc din Noua Anglie? 
(Salem's Lot) 

Si daca un politist dintr-un oras izolat din Nevada ar lua-o 
razna si-ar incepe sa-i omoare pe toti oamenii cu care da 
ochii? (Desperation) 

Si dacă o menajeră bănuită de-o crimă pentru care n-a 
fost incriminată (uciderea soţului ei) ar fi suspectată pentru 
o crimă pe care n-a comis-o (uciderea angajatoarei ei)? 
(Dolores Claiborne) 

Si dacă o tânără mamă şi fiul ei ar rămâne blocaţi într-o 
maşină defectă atacată de-un câine turbat? (Cujo) 

Toate acestea sunt situaţii care mi-au trecut prin gând - în 
timp ce făceam duş, conduceam, îmi făceam plimbarea 
zilnică - şi pe care le-am transformat într-un final în cărţi. În 
niciun caz n-au fost opere plănuite, nici măcar în limita unei 
singure însemnări mazgalite pe-o bucată de hârtie, deşi 
unele dintre poveştile acestea (Dolores Claiborne, de pildă) 
sunt aproape la fel de complexe precum cele pe care le 
găsiţi în romanele polițiste. Vă rog să ţineţi minte, totuşi, ca 
există o uriaşă diferenţă între poveste şi intrigă. Povestea e 
cinstită şi loială; intriga e schimbătoare şi e mai bine să 
rămână sub arest la domiciliu. 

Fiecare dintre romanele rezumate mai sus a trecut desigur 
printr-un proces de uniformizare şi îmbogăţire, dar 
majoritatea elementelor existau încă de la început. „Un film 
ar trebui să se nască deja construit în linii mari“, mi-a spus 
editorul de imagine Paul Hirsch. Acelaşi lucru e valabil şi 
pentru cărţi. Cred ca se întâmplă rar ca incoerenta şi-o 
naraţiune searbada să poată fi îndreptate printr-o 
operaţiune atât de blândă cum e prima rescriere. 

Cartea de faţă nu e un manual, aşa încât nu găsiţi aici 
multe exerciţii, dar vreau să vă ofer unul acum, în caz că 
aveţi impresia că toată vorbăria asta despre situaţia care 
ţine locul intrigii nu e decât o mare balivernă. Vă voi arăta 


unde se află o fosilă. Datoria voastră e să scrieţi cinci sau 
şase pagini de naraţiune spontană, care să aibă ca subiect 
această fosilă. Altfel spus, vreau să sapati după oase şi să 
vedeţi cum arată ele. Cred că s-ar putea să fiți foarte 
surprinşi şi încântați de rezultate. Sunteţi gata? Îi dăm 
drumul. 

Toată lumea cunoaşte amănuntele fundamentale ale 
poveştii următoare; cu mici variatiuni, pare sa nu treacă 
săptămână fără să apară cu punctualitate în paginile de 
cronică neagră ale ziarelor. O femeie - să-i spunem Jane - se 
mărită cu un bărbat inteligent, spiritual şi pulsând de 
magnetism sexual. O să-i spunem tipului Dick; cel mai 
freudian nume din lume**. Din păcate, Dick are o parte 
întunecată. E irascibil, extrem de posesiv, poate chiar (veţi 
descoperi asta după cum vorbeşte şi se comportă) 
paranoic. Jane încearcă din toate puterile să treacă cu 
vederea defectele lui Dick şi să facă mariajul să funcţioneze 
(de ce încearcă atât de tare e tot un lucru pe care-l veţi 
descoperi; va veni ea pe scenă şi vă va spune). Au 
împreună un copil şi, pentru o vreme, situaţia pare să se 
îmbunătăţească. Apoi, când fetiţa are în jur de trei ani, şirul 
de abuzuri şi gelozii se reia. Abuzurile sunt verbale la 
început, apoi fizice. Dick e convins că Jane se culcă cu 
altcineva, poate un coleg de la serviciu. E cineva în mod 
special? Nu ştiu şi nu-mi pasa. In cele din urmă, s-ar putea 
să vă spună Dick pe cine bănuieşte. Dac-o va face, vom afla 
cu toţii, nu-i aşa? 

Intr-un sfârşit, sărmana de Jane nu mai poate suporta. 
Divorteaza de netrebnic şi primeşte custodia fiicei lor, 
micuța Nell. Dick începe s-o urmărească. Jane reacţionează 
obţinând un ordin judecătoresc împotriva lui, un document 
la fel de folositor ca un parasolar în timpul uraganului, după 
cum v-ar spune orice femeie maltratată. In cele din urmă, 
după un incident pe care-l veţi scrie în detalii vii şi 


41 „Dick", în limbaj argotic, înseamnă si „penis" (n. tr.). 


înfricoşătoare - o bătaie în public, poate - Richard 
Netrebnicul este arestat şi trimis la închisoare. Toate astea 
tin de povestea de fundal. Depinde de voi în ce modo 
prelucrati - şi cât prelucrati din ea. 

In orice caz, nu e vorba de-o situatie. Situatia acum 
urmeaza. 

Într-o zi, cu putin dupa incarcerarea lui Dick, Jane se duce 
s-o ia pe micuța Nell de la cresa şi-o însoţeşte acasă la o 
prietena unde are loc o petrecere de aniversare. Jane se 
întoarce apoi acasă, de abia aşteptând să aibă parte de 
două sau trei ore de linişte şi pace. Poate, îşi spune ea, voi 
trage un pui de somn. Locuieşte într-o casă, nu într-un 
apartament, chiar dacă e o femeie tânără care munceşte - 
aşa cere situaţia. Cum de-şi permite casa şi cum de are 
după-masa liberă sunt lucruri pe care vi le va spune 
povestea şi care vor părea atent ticluite dacă găsiţi 
explicaţii valabile (poate că e-a părinţilor casa; poate e a 
unor rude sau prieteni care i-au lăsat-o să aibă grijă de ea; 
poate e vorba de cu totul altceva). 

Când intră, ceva o deranjează, ceva nedesluşit, ceva care 
o nelinisteste. Nu reuşeşte să-şi dea seama despre ce e 
vorba şi-şi spune că e doar nervozitate, urmele lăsate de 
cei cinci ani de infern trăiţi împreună cu Domnul Simpatie. 
Ce altceva ar putea fi? În definitiv, Dick e bine ferecat. 

Înainte să se întindă puţin în pat, Jane se hotărăşte să-şi 
facă un ceai de plante şi să urmărească ştirile. (Puteţi folosi 
mai târziu ibricul acela cu apă fiartă de pe aragaz? Poate, 
poate.) Ştirea principală din cadrul Stirilor de la ora trei e un 
şoc: în dimineaţa aceea, trei bărbaţi au evadat din 
închisoarea oraşului, omorând un gardian. Doi dintre cei trei 
criminali au fost prinşi aproape imediat, dar al treilea încă 
se află în libertate. Niciunui prizonier nu i se precizează 
identitatea (nu în telejurnalul ace/a, cel puţin), dar Jane, 
stând în casa goală (pentru care veţi avea deja o explicaţie 
plauzibilă), ştie fără umbră de îndoială că unul dintre ei e 
Dick. Ştie pentru că în sfârşit a identificat sursa acelei 


nelinişti pe care a încercat-o în antreu. Era mirosul, încă nu 
complet risipit, de Vitalis, o lotiune pentru păr. Lotiunea /u/ 
Dick. Jane stă în fotoliu, cu muşchii muiati de spaimă, 
incapabilă să se ridice. Şi, când aude paşii lui Dick începând 
să coboare scările, îşi spune: „Numai Dick şi-ar fi dat cu 
lotiune prin par până şi-n închisoare.“ Trebuie să se ridice, 
trebuie să fugă, dar nu se poate mişca... 

E-o poveste frumusica, nu? Aşa cred, dar nu e tocmai 
deosebită. Cum am arătat deja, FOSTUL SOŢ IŞI BATE (SAU 
UCIDE) FOSTA SOŢIE e-o ştire pe care, trist, dar adevărat, o 
regăsim în ziare o dată la două săptămâni. Ce vreau să 
faceţi in acest exerciţiu este să inversati sexul 
protagonistului cu cel al antagonistului înainte să incepeti 
să dezvoltați în scris situaţia: faceţi ca persecutorul să fie 
fosta soţie, cu alte cuvinte (poate că în loc de închisoare a 
evadat dintr-un azil de boli mintale), iar victima să fie soţul. 
Povestiti fără a stabili nimic dinainte - lăsaţi-vă purtaţi de 
situaţie şi de această neaşteptată inversare a rolurilor. 
Prevăd că veţi ajunge mai mult decât fericiţi la liman... asta, 
desigur, dacă veţi fi sinceri cu felul în care vorbesc şi se 
comportă personajele voastre. Sinceritatea manifestată în 
scris compensează multe defecte stilistice, cum 
demonstrează operele scriitorilor de proză de lemn precum 
Theodore Dreiser şi Ayn Rand, însă minciuna este cel mai 
mare păcat ireparabil. Mincinosii prosperă, nu încape vorbă, 
dar numai cei care înoată în marea largă, niciodată cei care 
coboară în jungla creaţiei adevărate, unde trebuie să-ţi 
croieşti anevoie cărarea cuvânt cu cuvânt. Dacă incepeti să 
mintiti despre ceea ce cunoaşteţi şi simtiti când sunteţi 
acolo jos, totul se naruie. 

Cand terminati exercitiul, treceti pe la 
www.stephenking.com şi spuneti-mi cum v-a ieşit. Nu va 
pot promite ca voi citi toate raspunsurile, dar va pot 
promite ca voi citi cu mare interes macar unele dintre 
aventurile voastre. Sunt curios ce fel de fosila ati dezgropat 
si cat de mult din ea ati reusit sa recuperati in stare intacta. 


6 


Descrierea e cea care-i oferă cititorului o participare 
senzorială în poveste. Descrierea reuşită e-o tehnică ce se 
învaţă, unul dintre principalele motive pentru care nu puteţi 
reuşi decât dacă citiţi şi scrieţi mult. Vedeţi voi, nu-i doar o 
chestiune de cum se face; e şi o chestiune de cât de mult. 
Lectura vă va ajuta să raspundeti la cât şi doar pagini dupa 
pagini de scriitură vă vor ajuta să înţelegeţi cum. Puteţi 
învăţa numai practicând. 

Descrierea începe cu vizualizarea a ceea ce vreţi să vadă 
cititorul. Se încheie cu transpunerea pe pagină a ceea ce 
vedeţi în minte. Nu e nici pe departe uşor. Cum am spus, 
am auzit cu toţii pe cineva afirmând: „Mamă, a fost atât de 
minunat (sau oribil/ciudat/distractiv)... că pur şi simplu n-o 
pot descrie!“ Dacă vreţi să fiţi scriitori de succes, trebuie să 
o puteţi descrie şi încă într-un fel care să-i facă pe cititori să 
ia parte trup şi suflet la poveste. Dacă puteţi face asta, veţi 
fi răsplătiți pentru munca depusă, şi încă pe bună dreptate. 
Dacă nu puteţi, veţi strânge o mulţime de scrisori de refuz 
şi poate vă veţi gândi serios la o carieră în fascinanta lume 
a telemarketing-ului. 

O descriere săracă îi lasă cititorului o senzaţie de 
dezorientare şi miopie. O descriere prea bogată îl îngroapă 
în detalii şi imagini. Trucul e să găsiţi fericita cale de mijloc. 
E la fel de important să ştiţi ce sa descrieti şi ce poate fi 
lăsat deoparte în timp ce sunteţi ocupați cu obiectivul 
vostru principal, şi anume acela de a spune o poveste. 

Eu nu mă dau prea tare în vânt după o scriitură care 
descrie exhaustiv caracteristicile fizice ale oamenilor din 
poveste şi felul cum sunt îmbrăcaţi (inventarul vestimentar 
mi se pare deosebit de iritant; dacă vreau să citesc 
descrieri ale obiectelor vestimentare, pot oricând să citesc 


un catalog J. Crew). Nu-mi amintesc multe cazuri când să fi 
simţit că trebuie neapărat să descriu felul în care arată 
oamenii dintr-o povestire de-a mea - prefer să-l las pe 
cititor să le atribuie fizionomia, alura corporală, dar şi 
vestimentația. Dacă vă spun că eroina romanului Carrie e-o 
liceana exclusă de ceilalţi, plină de coşuri şi că poartă haine 
uzate, cred că puteţi face voi restul, nu-i aşa? Nu e nevoie 
să vă ofer eu o descriere completă, coş cu coş şi fustă cu 
fustă. În definitiv, cu toţii ne amintim unul sau mai multi 
colegi ratati din liceu; dacă vi-l descriu pe al meu, al vostru 
rămâne pe dinafară şi pierd putin din acea legătură de înţe- 
legere reciprocă pe care doresc s-o stabilesc între noi. 
Descrierea începe în imaginaţia scriitorului, dar ar trebui să 
se termine în aceea a cititorului. Când vine vorba să pui 
asta în practică, scriitorul e mult mai norocos decât 
cineastul, care e aproape întotdeauna constrâns să arate 
prea mult... inclusiv, în nouă din zece cazuri, fermoarul de 
pe spatele monstrului. 

Eu cred că, pentru a-i da cititorului senzaţia că se află 
efectiv înăuntrul povestii, locul şi atmosfera sunt mult mai 
importante decât descrierea fizică a protagoniştilor. Nu 
cred nici că descrierea fizică ar trebui să fie o scurtătură 
pentru definirea personajului. Aşa că, lăsaţi-mă în pace, vă 
rog, cu „pătrunzătorii şi inteligentii ochi albaştri“ ai eroului 
şi cu a sa „bărbie proeminentă şi sigură“; la fel şi cu 
„pomeţii aroganti“ ai eroinei. Acestea sunt exemple de 
tehnică proastă şi de scriitură uşoară, echivalentul tuturor 
acelor adverbe obositoare. 

Pentru mine, o descriere bună constă din câteva 
amănunte bine alese, care să înlocuiască tot restul. In 
majoritatea cazurilor, aceste amănunte vor fi primele care 
să vă vină în minte. Cu siguranţă, sunt bune pentru început. 
Dacă vă hotărâți mai târziu că ati vrea să schimbaţi, să 
adăugaţi sau să ştergeţi, o puteţi face - pentru asta s-a 
inventat rescrierea. Dar cred că veţi descoperi că, în cele 
mai multe cazuri, primele amănunte pe care le-aţi vizualizat 


sunt cele mai sincere şi cele mai bune. Trebuie să ţineţi 
minte (şi lecturile vă vor dovedi-o în repetate rânduri, dacă 
veţi începe să aveţi îndoieli) că e la fel de uşor să oferi prea 
multe detalii ca şi să oferi prea puţine. Probabil chiar mai 
Uşor. 

Unul dintre restaurantele mele preferate din New York e 
Palm Too de pe Second Avenue, unde se servesc cu 
predilecție fripturi. Dacă mă hotărăsc să plasez o scenă 
într-un astfel de loc, fără-ndoială că aş scrie despre unul 
cunoscut, căci am fost la Palm Too de destule ori până 
acum. Înainte să mă aştern la scris, aş zăbovi o clipă să-mi 
creez din amintire o imagine a localului, să-l văd cu ochiul 
minţii, un ochi a cărui vedere devine tot mai clară cu câte 
mai mult folosit. Îi spun ochi al minţii pentru că aceasta e 
expresia cu care suntem obişnuiţi cu toţii, dar ceea ce 
vreau să fac, de fapt, este să-mi pun în acţiune toate 
simţurile. Căutarea aceasta prin amintire va fi scurtă, dar 
intensă, un fel de rememorare hipnotică. Şi, aşa cum se 
întâmplă în cazul hipnozei adevărate, veţi descoperi că 
aceasta vă va reuşi mai bine cu cât veţi încerca s-o faceţi 
mai des. 

Primele patru lucruri care-mi vin în minte când mă 
gândesc la Palm Too sunt: (a) întunecimea barului şi 
luminozitatea contrastantă a oglinzii din spatele barului, 
care atrage şi reflectă lumina din stradă; (b) rumeguşul de 
pe jos; (c) caricaturile comice de pe pereţi; (d) mirosul de 
biftec şi peşte fript. 

Dacă mă gândesc mai mult, îmi vin în minte alte lucruri 
(ceea ce nu-mi amintesc voi inventa - în timpul procesului 
de vizualizare, realitatea şi ficţiunea se întrepătrund), dar 
nu am nevoie de altceva. Nu mergem în vizită la Taj Mahal 
şi nici nu vreau să vă vând localul. E important să ţineţi 
minte că, oricum, obiectivul nu e locul de desfăşurare a 
povestii, ci povestea însăşi - obiectivul este întotdeauna 
povestea. Mie (şi nici vouă) nu-mi va servi cu nimic să mă 


pierd în desişul descrierii doar pentru că ar fi uşor de făcut. 
Avem altă carne de peşte (sau de vită) de fript. 

Ţinând cont de asta, iată un exemplu de naraţiune care-l 
poartă pe personaj la Palm Too: 


„Taxiul opri în faţă la Palm Too la patru fără un sfert, într-o 
după-amiază luminoasă de vară. Billy îl plăti pe şofer, păşi pe tro- 
tuar şi aruncă o privire pe furiş în jur, căutându-l pe Martin. Nu-l 
zări. Multumit, intră. 

După luminozitatea înfierbântată de pe Second Avenue, Palm Too 
era întunecat ca o grotă. Oglinda din spatele barului prindea o 
parte din strălucirea străzii şi scânteia în semiîntuneric ca un mi- 
raj. Pentru un moment a fost tot ceea ce Billy a reuşit să vadă, 
apoi ochii au început să i se obişnuiască. La bar erau câţiva 
băutori solitari. Dincolo de ei, şeful de sală, cu nodul de la cravată 
desfăcut şi cu mansetele cămăşii sumese, aşa încât i se vedeau 
încheieturile păroase, stătea de vorbă cu barmanul. Încă mai era 
rumeguş presărat pe podea, observă Billy, de parcă ar fi fost un 
local ilegal din anii douăzeci, şi nu un restaurant al noului mileniu 
în care nu aveai voie să fumezi, darămite să scuipi gogoloaie de 
tutun printre picioare. lar desenele care umpleau pereţii - 
caricaturi ale politicienilor locali decupate din paginile ziarelor 
mondene, ale ziariştilor ieşiţi de mult la pensie sau înecaţi în 
alcool, ale unor celebrităţi pe care îţi venea greu să le recunoşti - 
încă îşi afişau veselia până sus la tavan. În aer se simţea aroma 
de biftec şi ceapă prăjită. Totul era la fel ca întotdeauna. 

Şeful de sală a făcut un pas în faţă. 

- Vă pot ajuta, domnule? Sala de mase nu se deschide înainte de 
şase, dar barul... 

- ÎI caut pe Richie Martin, zise Billy.“ 


Sosirea lui Billy cu taxiul e naraţiune - acţiune, dacă vă 
place mai mult cuvântul. Ce urmează după ce trece pragul 
restaurantului este în linii mari o descriere pură. Am inclus 
aproape toate amănuntele care mi-au venit în minte când 
mi-am căutat amintirile legate de adevăratul Palm Too şi 
am mai adăugat câteva de la mine - şeful de sală surprins 
înainte să intre în serviciu mi se pare bunicel; îmi plac 
cravata desfacuta şi mansetele sumese pentru a i se vedea 
încheieturile păroase. E ca o fotografie. Lipseşte doar 


mirosul de peşte, iar asta pentru că era mai puternic 
mirosul de ceapă. 

Ne întoarcem la firul povestii cu un scurt fragment de 
naraţiune (şeful de sală păşeşte în faţă spre mijlocul 
scenei), apoi intervine dialogul. Vedem deja cu limpezime 
unde ne aflăm. Aş mai fi putut adăuga o mulţime de detalii 
- îngustimea camerei, Tony Bennett din difuzoare, abtibildul 
Yankees de pe masa de marcat - dar cu ce folos? Când vine 
vorba de aşezarea în scenă şi de tot soiul de descrieri, o 
masă valorează cât un banchet. Vrem să ştim dacă Billy l-a 
găsit pe Richie Martin - asta-i povestea pentru care am dat 
douăzeci şi patru de dolari. O descriere mai amplă a restau- 
rantului ar fi încetinit ritmul acelei poveşti, deranjându-ne 
poate destul cât să spulberăm vraja pe care o poate ţese 
ficţiunea de calitate. În multe cazuri, când un cititor lasă o 
poveste deoparte pentru că „a început să plictisească“, 
plictisul a apărut pentru că scriitorul s-a lăsat fermecat de 
propriile puteri descriptive şi şi-a pierdut din vedere 
prioritatea, adică să ţină mingea în mişcare. Dacă cititorul 
vrea să ştie mai multe despre Palm Too decât află din 
paragraful de mai sus, se poate duce să-l viziteze data 
viitoare când este în New York sau să ceară să i se trimită o 
broşură. Eu am vărsat deja destulă cerneală pentru a lăsa 
să se înţeleagă că Palm Too va fi un element important al 
decorului în poveste. Dacă se dovedeşte că nu e aşa, la 
rescriere aş face bine să reduc descrierea cu câteva 
rânduri. Fără îndoială, n-o pot păstra doar pe baza faptului 
că e bună; trebuie să fie bună, dacă sunt plătit să scriu. Nu 
sunt plătit în schimb să mă mângâi singur pe cap. 

Există o descriere directă („câţiva băutori solitari“) şi o 
descriere puţin mai poetică („Oglinda din spatele barului... 
scânteia în semiintuneric ca un miraj“) în paragraful 
descriptiv central despre Palm Too. Amândouă sunt bune, 
dar mie-mi place cea figurativă. Folosirea comparatiei şi-a 
altor tehnici de limbaj figurativ este una dintre principalele 
plăceri ale ficţiunii - atunci când o citeşti, dar şi când o scrii. 


Când e reuşită, o comparaţie ne încântă cam aşa cum o 
face întâlnirea cu un vechi prieten într-o mulţime de străini. 
Comparând două obiecte aparent separate - un bar cu o 
grotă, o oglindă cu un miraj - suntem uneori capabili să 
vedem un lucru vechi într-un fel nou şi viu.” Chiar daca 
rezultatul ţine doar de claritate, şi nu de frumuseţe, cred că 
scriitorul şi cititorul participă împreună la un fel de magie. 
Poate sună putin pompos, dar aşa e - asta cred eu. 

Când o comparaţie sau o metaforă nu funcţionează, 
rezultatele sunt uneori comice şi alteori stânjenitoare. 
Recent, într-un roman în curs de publicare, căruia însă 
prefer să nu-i dau titlul, am citit următoarea frază: „Şedea 
imperturbabil alături de cadavru, aşteptându-l pe medicul 
legist răbdător ca un om care aşteaptă un sandvici cu carne 
de curcan.“ Dacă există o legătură clarificatoare aici, eu 
n-am reuşit s-o stabilesc. Prin urmare, am închis cartea fără 
să continui lectura. Dacă un scriitor ştie ce face, sunt 
pregătit să-i fiu alături până la capăt. Dacă nu ştie... ei bine, 
am trecut deja de cincizeci de ani şi sunt o mulţime de cărţi 
de citit. Nu am timp de irosit cu cele prost scrise. 

Comparatia fără efort e doar una dintre posibilele capcane 
ale limbajului figurativ. Cea mai comună - şi, din nou, să 
cazi în această capcană se poate uşor explica prin faptul că 
n-ai citit destul - este folosirea comparatiilor, metaforelor şi 
imaginilor clişeizate. „Fugea ca un nebun“, era frumoasă 
„Ca o zi de vară“, era „tare ca un taur“, Bob se luptă „ca un 
tigru“... nu-mi irosiţi timpul (şi nici pe al altora) cu astfel de 
treburi răsuflate. Va face sa pareti fie leneşi, fie neştiutori. 
Reputația voastră de scriitori nu are decât de pierdut. 

Comparatiile care mi-au plăcut întotdeauna, că veni vorba, 
provin din romanele polițiste ale anilor patruzeci si 
cincizeci, şi de la descendenţii literari ai scriitorilor „fără 


42 Cu toate că „întunecat ca o grotă" nu e chiar atât de sugestiv; am 
auzit-o fără-ndoială şi înainte. Este, sincer să fiu, o comparaţie puţin 
cam convenabilă, nu tocmai un clişeu, dar cu siguranţă nu foarte 
departe de asta (n.a.). 


scrupule“. Printre preferatele mele se numără: „Era mai 
întuneric ca-ntr-o căruţă de găoaze“ (George V. Higgins) şi 

„Am aprins o ţigară [care] avea gustul batistei unui 
instalator“ (Raymond Chandler). 

Cheia unei descrieri reuşite începe cu o imagine mentală 
clară şi se sfârşeşte cu o scriitură clară, care face uz de 
imagini proaspete şi-un vocabular simplu. In privinţa 
aceasta, eu mi-am început lecţiile citindu-i pe Chandler, 
Hammett şi Ross MacDonald; mi-am dezvoltat poate un 
respect şi mai mare pentru forţa unui limbaj compact şi 
descriptiv citind T.S. Eliot (acele gheare roase ce fugeau pe 
fundul oceanului; acele lingurite pentru cafea) şi William 
Carlos Williams (găini albe, o roabă roşie, prunele din 
frapieră, atât de dulci şi atât de reci). 

Ca în toate celelalte aspecte ale artei narative, veţi deveni 
mai buni exersând, însă exerciţiul nu vă va face niciodată 
perfecţi. De ce ar face-o? Unde ar mai fi distracţia? Şi, cu 
cât încercaţi mai mult să fiţi clari şi simpli, cu atât veţi 
învăţa mai bine cum stau lucrurile cu complexitatea 
dialectului american. E alunecos, scumpii mei; ah, e al 
naibii de alunecos. Puneti arta în practică ţinând mereu 
cont că datoria voastră este să spuneţi ceea ce vedeţi, 
după care să mergeţi mai departe cu povestea. 


7 


Haideţi să vorbim acum puţin despre dialog, partea 
vorbită a programului nostru. Dialogul e cel care dă glas 
distribuţiei voastre şi e crucial în definirea personajelor - 
numai acţiunile ne spun mai multe despre cum sunt ele, iar 
vorbirea directă e vicleană: ceea ce spun oamenii le 
trădează deseori trăsăturile în feluri de care ei înşişi n-au 
absolut nici-o idee. 


Îmi puteţi spune prin intermediul naraţiunii directe că 
personajul vostru principal, Domnu' Butts, nu s-a descurcat 
niciodată bine la şcoală, dar puteţi transmite acelaşi lucru, 
şi într-un fel mult mai viu, prin vorbire directă... iar una 
dintre regulile de bază ale ficţiunii de calitate este să nu 
spună niciodată un lucru dacă nu-l poate arăta: 


„- Tu ce crezi? întrebă băiatul. 

Racai în pământ cu un bat fără să ridice privirea. Ceea ce dese- 
nase putea fi o minge sau o planetă, sau doar un cerc. 

- Crezi că pământul se-nvârte în jurul soarelui, cum se spune? 

- Nu ştiu cum se spune, răspunse Domnu' Butts. lo n-am studiat 
niciodată ce zice unu' sau altu', pen'că unu-ti zice-un lucru 
ş-altu-ţi zice altceva pân'ce te doare capu' şi-ţi pierzi aminitu'. 

- Ce-nseamnă aminitf întrebă băiatul. 

- Nu termini niciodată cu întrebările! exclamă Domnu' Butts. 
Înşfacă batul din mâna băiatului şi-l rupse. 

- Aminitu'-l ai în stomac cân' e timpu' să mănânci! Numa' de nu 
eşti beteag! Şi oamenii zic că io-s ignorant! 

- O, apetit, spuse placid băiatul şi reîncepu să deseneze, de data 
aceasta cu degetul.“ 


Un dialog bine întors din condei va spune dacă un 
personaj este inteligent sau prost (Domnu' Butts nu e 
neapărat un idiot doar pentru că nu ştie să spună apetit; 
trebuie să-l mai ascultăm înainte să ne decidem asupra 
acestui lucru), sincer sau mincinos, amuzant sau vulgar. 
Dialogul bun, cum este cel al lui George V. Higgins, Peter 
Straub sau Graham Greene, e-o încântare la lectură; 
dialogul prost ucide însă. 

Scriitorii au diferite niveluri de pricepere când vine vorba 
de dialog. În această privinţă, priceperea voastră poate fi 
îmbunătăţită, dar, cum a spus cândva un mare om (de fapt, 
era Clint Eastwood): „Omul trebuie să-şi cunoască propriile 
limite.“ H.P. Lovecraft era un geniu când venea vorba de 
poveşti macabre, însă nu se pricepea deloc la dialoguri. 
Pare s-o fi ştiut şi el, pentru că dintre milioanele de cuvinte 
folosite în proză, mai putin de cinci mii alcătuiesc dialoguri. 


Următorul pasaj din Culoarea venită din spațiu, in care un 
ţăran aflat pe moarte explică prezenţa extraterestră ce i-a 
invadat fântâna, ilustrează bine problema pe care o avea 
Lovecraft cu dialogurile. Dragii mei, oamenii pur şi simplu 
nu vorbesc aşa, nici măcar pe patul de moarte: 


„- Nimic... nimic... culoarea... arde... rece şi udă... da' arde... 
trăieşte-n fântână... am văzut-o... un fel de fum... iegzact ca florile 
primăvara trecută... fântâna strălucea noaptea... tot ce are viaţă... 
sorbea viaţa din tot... în piatră... tre' să fi venit în piatra aia... a 
otrăvit tot locu'... nu şt'u ce vrea... treaba aia rotundă pe care-a 
scos-o din piatră ăia de la colegiu... avea aceeaşi culoare... 
iegzact aceeaşi, ca florile şi plantele... seminţe... am văzut-o 
prima oară săptămâna asta... îţi ia minţile ş-apoi te ia cu totu’... te 
arde tot... a venit dintr-un loc unde lucrurile nu e cum îs acilea... 
aşa a zis unu' din profesorii ăia...“% 


Şi aşa mai departe, în răbufniri eliptice de informaţii atent 
construite. E greu de spus ce nu e bine în dialogul lui 
Lovecraft dincolo de ceea ce e evident: e prea lung şi lipsit 
de viaţă, plin de exprimări rudimentare („un loc unde 
lucrurile nu e cum îs acilea“). Când un dialog e bun, o ştim. 
Ştim şi când nu e bun - ne zgârie auzul ca un instrument 
muzical prost acordat. 

Lovecraft era indiscutabil un snob afectat de-o timiditate 
patologică (dar şi un rasist inveterat, ale cărui povestiri 
sunt pline de africani siniştri şi de genul acela de evrei 
complotişti care-l preocupau atât de mult pe unchiul meu 
Oren după patru sau cinci beri), genul de scriitor care 


43  Nothin'... nothin’... the colour... it burns... cold an'wet... but it 
burns... it lived in the well... | seen it... a kind o'smoke... jest like 
theflowers last spring... the well shone at nigbt... everything alive... 
sucked the life out of everything... în the none... it musta'come în 
thestone... pizened the wholeplace... dun't know what it wants... that 
round thing the menfrom the college dug out'n the stone... it was 
that same colour... jest the same, like theflowers an'plants... seeds... 
Iseen it thefust time this week... it heats down your mind an'then 
getsye... burnsyeup... It comefrom someplace whar thingsain'tas 
they ishere... one o' them professors said so... 


întreţine o corespondenţă bogată, dar întâmpină dificultăţi 
să stabilească raporturi personale directe cu cei din jurul lui 
- dacă ar trăi astăzi, probabil că prezenţa lui s-ar resimti cel 
mai puternic în tot soiul de chat-room-uri pe internet. 
Dialogul e abilitatea deprinsă cel mai bine de oamenii 
cărora le place să discute şi să-i asculte pe alţii - mai ales 
să asculte, învățând accentele, ritmurile, dialectele şi 
argourile diferitelor grupuri sociale. Singuraticii precum 
Lovecraft îl scriu deseori prost sau cu atenţia cuiva care 
compune într-o altă limbă decât limba sa maternă. 

Nu ştiu dacă romancierul contemporan John Katzenbach e 
sau nu un singuratic, dar romanul său Războiul lui Hart 
conţine câteva exemple memorabile de dialog prost 
articulat. Katzenbach e genul de romancier care-i scoate 
din pepeni pe profesorii de creaţie literară, un minunat 
povestitor a cărui operă abundă în autorepetitii (un defect 
vindecabil) şi dialoguri de-a dreptul rigide (un defect care 
probabil nu are remediu). Războiul lui Hart e-un roman 
poliţist a cărui acţiune se desfăşoară într-o tabără de 
prizonieri din timpul celui de-al doilea război mondial - o 
idee bună, dar problematică în mâinile lui Katzenbach 
odată ce intră în miezul lucrurilor. Ascultaţi-l pe 
locotenent-colonelul Philip Pryce care le vorbeşte prietenilor 
săi chiar înainte ca germanii din corpul de gardă al Stalag 
Luft 13 să-l ia cu ei, nu să fie repatriat, cum spun ei, ci 
probabil să fie împuşcat în pădure: 


„Pryce se agata iar de Tommy. 

- Tommy, şopti el, asta nu-i o coincidenţă! Nimic nu e ceea ce 
pare a fi! Sapa mai adânc! Salveaza-l, băiete, salvează-l! Pentru 
că acum, mai mult ca niciodată, cred că Scott e nevinovat!... 
Acum sunteţi pe cont propriu, băieţi. Şi ţineţi minte, mă bazez pe 
voi că veţi rezista! Trebuie să supravietuiti! Orice s-ar întâmpla! 
Se întoarse apoi din nou înspre germani: 


- Bine, Hauptmann, zise pe-un ton neaşteptat de hotărât şi ex- 
cesiv de calm. Acum sunt pregătit. Faceţi ce vreţi cu mine.“4* 


Fie Katzenbach nu-şi dă seama că fiecare rând al 
dialogului locotenent-colonelului e un clişeu din filmele de 
război de la sfârşitul anilor patruzeci, fie încearcă să 
folosească intenţionat acea asemănare pentru a le trezi 
cititorilor sentimente de milă, tristeţe şi poate nostalgie. 
Oricum ar sta lucrurile, nu funcţionează. Singurul sentiment 
pe care-l evocă fragmentul citat este un fel de scepticism 
nerabdator. Te întrebi dacă l-a văzut vreun redactor si dacă 
da, ce l-a împiedicat să-şi folosească pixul albastru. Date 
fiind considerabilele talente ale lui Katzenbach în alte 
privinţe, eşecul său de aici întăreşte ideea mea că scrierea 
unor dialoguri reuşite ţine de artă la fel de mult ca şi de 
meşteşug. 

Mulţi scriitori pricepuţi la dialoguri par să se fi născut pur 
şi simplu cu o ureche bine acordată, la fel cum unii 
muzicieni sau cântăreţi au un simţ muzical perfect sau 
aproape perfect. lată un pasaj din romanul Be Coo/ de 
Elmore Leonard. Îl puteţi compara cu pasajele de mai sus 
din Lovecraft şi Katzenbach, observând întâi de toate că 
aici avem un schimb de replici cum nu se poate mai sincer, 
şi nu un solilocviu pompos: 


„Chili... ridică din nou privirea când Tommy spuse: 
- E totul bine? 
- Vrei să ştii dacă am pe cineva? 


44 Pryce grabbed at Tommy otice again. "Tommy", he whispered, "this 
is not a coin-eidetice! Nothing is what it seems! Dig deeper! Save 
him, lad, save him! For more than ever, now, | believe Scott is 
innocentl... You're on your own now, boys. And remember, I'tn 
counting on you to live through this! Survive! Whatever happens!". 
He turned back to the Germans. "All right, Hauptmann", he said with 
a sudden, exceedingly calm determination. "I'm ready now. Do with 
me what you will." 


- Vorbeam despre serviciul tău. Cum îţi merge? Ştiu că te-ai 
descurcat bine în Get Leo, splendidă peliculă, splendidă. Şi mai 
ştii ceva? A fost bun. Dar continuarea... cum îi spunea? 

- Get Lost. 

- Mda, exact ce s-a întâmplat înainte să am ocazia să-l văd, a 
dispărut.% 

- N-a avut încasări bune la deschidere şi l-au retras. Eu m-am 
opus încă de la început turnării unei continuări. Dar producătorul 
de la Tower a zis că vor face filmul, că-l vor face cu sau fără mine. 
Mi-am zis, ei bine, dacă-mi vine-n minte o scuză bună...“46 


Doi bărbaţi care iau prânzul în Beverly Hills şi ştim 
numaidecât că amândoi sunt actori. S-ar putea să se 
prefacă (şi s-ar putea să nu se prefacă), dar sunt imediat 
credibili în contextul poveştii lui Leonard; de fapt, îi 
întâmpinăm cu braţele deschise. Felul în care vorbesc e 
atât de real, încât o parte din ceea ce simţim este plăcerea 
vinovată a cuiva care soseşte pe neaşteptate şi trage apoi 
cu urechea la o conversaţie interesantă. Primim totodată şi 
câteva informaţii, chiar dacă numai unele aluzii vagi, 
despre felul lor de-a fi. Ne aflăm în deschiderea romanului 
(la pagina 2, de fapt), iar Leonard e-un profesionist cu 
experienţă. Ştie că nu trebuie să le facă pe toate deodată. 


45 Get Lost se traduce prin ,,Dispari" (n. tr.). 
46 Chili... looked up again as Tommy said. "You doing okay?" 
"You want to know itl'm making o«t?° 


"I mean inyour business. How 's it going? | know you did okay with Get 
Leo, a terrif-icpicture, terrific. A nd you know what elsef | was good. 
But the sequel - what was is called?" 


"Get Lost." 


"Yeah, well that's what happened hefore | got a chance to see it, it 
disappeared." 


"It didn't open big so the studio walked away. | was against doing a 
sequel to begin with. But theguy runningproduction at Towersays 
they're making thepkture, with me or without me. | thought, well, ifl 
can come up with a good story..." 


Totuşi, nu-i aşa că aflăm ceva despre Tommy când îl 
asigură pe Chili că Get Lost nu e doar o peliculă splendidă, 
dar şi bună? 

Ne-am putea întreba dacă un asemenea dialog reflectă 
viata de zi cu zi sau numai o anumită idee a vieţii cotidiene, 
o anume imagine stereotipă a actorilor de la Hollywood, a 
prânzurilor şi a afacerilor hollywoodiene. E-o întrebare 
legitimă, iar răspunsul este: poate că nu. Şi totuşi, în 
urechile noastre dialogul sună autentic; când scrie cel mai 
bine (şi chiar dacă Be Cool e-o lectură cat se poate de 
palpitantă, e departe de ce poate face Leonard mai bine), 
Elmore Leonard poate să redea un anumit fel de poezie de 
stradă, îndemânarea de care ai nevoie să scrii un astfel de 
dialog e rezultatul anilor de exerciţiu; arta vine dintr-o 
imaginaţie creativă care munceşte din greu şi se simte 
bine. 

Cât despre celelalte aspecte ale ficţiunii, cheia unor 
dialoguri reuşite e sinceritatea. lar dacă sunteți sinceri cu 
cuvintele care le ies personajelor pe gură, veţi descoperi că 
v-aţi expus la o cantitate apreciabilă de critici. Nu trece 
nici-o săptămână fără să primesc cel puţin o scrisoare 
înfuriată (în majoritatea săptămânilor sunt mai multe), care 
mă acuză că sunt vulgar, bigot, homofob, brutal, frivol sau 
de-a dreptul psihopat. În cele mai multe dintre cazuri, ceea 
ce-i pune pe jar pe corespondentii mei sunt anumite replici 
de dialog: „Să coborâm din Dodge-ul ăsta împuţit“ sau 
„Nu-i prea aveam la suflet pe cioroi prin părţile astea“ sau 
„Ce crezi că faci, poponar imputit?“ 

Mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, nu era de 
acord cu înjurăturile şi cu expresiile vulgare, spunea că sunt 
„limbajul ignoranţilor“. Asta însă n-o împiedica să strige: 
„O, căcat!“ dacă ardea friptura sau se lovea zdravan peste 
deget cu ciocanul când voia să bată un cui în perete pentru 
vreun tablou. Şi nu-i împiedică pe mulţi oameni, deopotrivă 
creştini şi păgâni, să spună ceva asemănător (sau şi mai 
colorat) când câinele vomită pe covorul cel bun sau când 


cade maşina de pe cric. E important să spui adevărul; atât 
de multe depind de asta, cum aproape c-a zis William 
Carlos Williams când scria despre roaba roşie. Legiunii 
Decentei poate că nu-i place cuvântul căcat şi poate că nici 
vouă nu va place, dar uneori nu aveţi cum să-l ocoliti - 
niciun copil n-a dat vreodată fuga la mama lui ca să-i spună 
că sora cea mică tocmai s-a defecat în cada de baie. 
Presupun c-ar putea spune s-a ușurat sau a făcut treabă 
mare, dar mă tem că a făcut caca e alegerea cea mai 
naturală (se ştie doar că urcioarele mici au toarte mari). 

Trebuie să spuneţi adevărul dacă vreţi ca dialogurile 
voastre să aibă rezonanţa şi realismul care în Războiul lui 
Hart, oricât ar fi de bună povestea, din păcate lipsesc - iar 
sinceritatea trebuie păstrată până la capăt, reproducând 
adică şi ceea ce-i scapă unuia pe gură atunci când se 
loveşte cu ciocanul peste deget. Dacă înlocuiţi „O, căcat!“ 
cu „O, măiculiţă!“ pentru că vă gândiţi la Legiunea De- 
centei, incalcati contractul tacit care există între scriitor şi 
cititor - promisiunea voastră de-a exprima adevărul despre 
cum se comportă şi vorbesc oamenii prin intermediul unei 
poveşti inventate. 

Pe de altă parte, unul dintre personajele voastre (mătuşa 
rămasă fată bătrână a protagonistului, de pildă) chiar ar 
putea spune: O, măiculiță, in loc de: O, căcat dupa ce şi-a 
dat cu ciocanul peste deget. Veţi şti ce variantă să folosiţi, 
dacă vă cunoaşteţi personajul, iar noi vom afla ceva despre 
vorbitor care-l va face mai viu şi interesant. Ideea e să 
lăsaţi fiecare personaj să vorbească liber, fără să ţineţi cont 
de ce-ar spune Legiunea Decentei sau Cercul de lectură al 
Doamnelor Creştine. Sa procedati altfel ar fi un gest 
deopotrivă de laşitate şi de nesinceritate, şi, credeti-ma, să 
scrii ficţiune în America acum, că intrăm în secolul al XXI- 
lea, nu e-o treabă pentru laşii intelectuali. Lumea e plină de 
cenzori aspiranti şi, chiar dacă s-ar putea să aibă programe 
diferite, cu toţii îşi doresc în principiu acelaşi lucru: să 
vedeţi şi voi lumea pe care o văd ei... sau măcar să vă ţineţi 


gura despre ceea ce vedeţi că este diferit. Ei sunt agenţii 
statu-quoului. Nu sunt neapărat nişte oameni răi, ci oameni 
periculoşi, dacă se întâmplă să credeţi în libertatea 
intelectuală. 

Întâmplător, sunt de acord cu mama mea: înjurăturile şi 
expresiile vulgare sunt limbajul celor ignoranţi si-al 
invalizilor verbali. Aproape întotdeauna, vreau să zic; există 
excepţii, printre care anumite aforisme vulgare pline de 
culoare şi viaţă. „Mereu ţi-o trag la pasajele rutiere“; „sunt 
mai ocupat ca un olog înscris într-un concurs de şuturi în 
cur“; „dorinţa într-o mână, căcatul în cealaltă, vezi tu care 
se umple prima“ - aceste expresii şi altele ca ele nu sunt 
potrivite pentru saloane, dar sunt izbitoare şi intepatoare. 
Sau meditati la pasajul acesta din Brain Storm de Richard 
Dooling, unde vulgaritatea devine poezie: 


„Obiectul A: Un penis grosolan cu măciulie tare, un barbar 
pizdivor fără nici-o fărâmă de decenţă. Căpetenia tuturor 
canaliilor. O jigodie infama şi vermiformă cu o scânteiere 
şerpească în unicu-i ochi. Un turc înfumurat care loveşte în 
criptele întunecate ale cărnii ca un fulger falie. Un mojic lacom în 
căutare de umbre, crăpături umede, extaze vascoase şi somn...“ 


Chiar dacă nu apare sub formă de dialog, vreau să mai 
reproduc aici un pasaj din Dooling, pentru că e-o 
demonstraţie a reciprocei: că se poate ajunge la un grad de 
scriitură admirabilă, fără să faci absolut deloc recurs la 
vulgaritate: 


„Se urcă pe el călare şi se pregăti de necesarele conexiuni dintre 
porturi, adaptorii masculin şi feminin pregătiţi, I/O activat, 
server/client, master/slave. Nimic altceva decât două masini biolo- 


47 Exhibit A: One loutish, beadstrong penis, a barbarous cuntivore 
without aflyspeck of decency în him. The capscallion of dl 
rapscallions. A scurvy, vermiform scug with a serpentine twinkle în 
bis solitary eye. A n orgulous Turk who strikes în the dark vaults 
offlesh like apenile thunderbolt. A greedy curseekingshadows, slick 
crevices, tunafish ecstasy, and sleep... 


gice high-end pregătindu-se de-un contact la cald cu modem prin 
cablu şi cu acces reciproc la procesoarele front-end ale 
fiecăruia. “48 


Dacă aş fi genul de om ca Henry James sau Jane Austen, 
scriind doar despre filfizoni şi universitari deştepţi foc, n-ar 
trebui să folosesc niciodată vorbe murdare sau expresii 
vulgare; poate că nu mi-ar fi fost niciodată interzisă vreo 
carte în bibliotecile şcolare americane şi n-aş fi primit 
vreodată o scrisoare de la un fundamentalist serviabil, care 
voia să-mi dea de ştire că voi arde în iad, unde toate mi- 
lioanele mele de dolari nu-mi vor fi de ajutor ca să-mi 
cumpăr nici măcar o gură de apă. N-am crescut însă printre 
persoane de felul acesta. Am crescut printre membrii 
păturii de jos din clasa americană de mijloc şi aceştia sunt 
oamenii despre care ştiu să scriu cu cea mai mare 
sinceritate şi cunoaştere. Asta înseamnă că ei spun cacat 
mai des decât mdjiculita cand îşi dau cu ciocanul peste 
degete, dar m-am împăcat cu asta. Sincer să fiu, nici n-am 
fost vreodată tocmai împotriva acestui lucru. 

Când primesc una dintre Scrisorile Acelea sau citesc o altă 
recenzie care mă acuză că sunt un mediocru vulgar - ceea 
ce şi sunt, într-o anumită măsură - îmi găsesc confortul în 
cuvintele lui Frank Norris, scriitor al realismului social de la 
trecerea dintre milenii, printre ale cărui romane se numără 
Caracatita, The Pit şi McTeague, o carte cu adevărat mare. 
Norris scria despre oamenii din clasa muncitoare de la 
ranch-uri, prestând munci umile în oraşele mari, lucrând în 
fabrici. McTeague, personajul principal din cea mai bună 
lucrare a lui Norris, e-un dentist cu puţină şcoală. Cărţile lui 
Norris au suscitat nu puţină indignare generală, la care 


48 She straddled him andprepared to make the necessary port 
connections, mole and female adapters ready, I/O enabled, 
server/client, master/slave. Just a couple ofhigh-end biologkal 
machines preparing to hot-dock with cable modems and access each 
other's front-end processors. 


scriitorul a reacţionat cu răceală şi dispreţ: „Ce-mi pasă mie 
de opiniile lor? Nu m-am ploconit niciodată. Le-am spus 
adevărul.“ 

Unii oameni nu vor să audă adevărul, desigur, dar asta nu 
e problema voastră. Aţi avea o problemă dacă aţi vrea să 
fiţi scriitori renunțând la franchete. Modul de exprimare, fie 
el urât sau frumos, este un indice al personajului; poate să 
fie şi o boare de aer răcoros într-o cameră pe care unii 
oameni şi-ar dori s-o ţină închisă. În cele din urmă, 
chestiunea importantă nu are nici-o legătură cu sacrul sau 
cu profanul pe care-l puneţi în gura personajelor; singura 
chestiune e cum sună vorbele lor pe pagină şi în ureche. 
Dacă vă aşteptaţi să sune firesc, atunci trebuie să vorbiti 
voi înşivă. Şi, mai important decât toate, trebuie sa taceti şi 
să-i ascultați pe ceilalţi cum vorbesc. 


8 


Tot ce am spus despre dialog se aplică şi la construirea 
personajelor. Principiile de care trebuie să ţineţi cont sunt 
două la număr: fiţi atenţi la cum se comportă oamenii din 
jurul vostru şi apoi spuneţi adevărul despre ceea ce vedeţi. 
Veţi observa că vecinul de vizavi se scobeşte în nas când 
crede că nu-l vede nimeni. Acesta e un detaliu minunat, dar 
observarea lui nu vă ajută prea mult ca scriitor decât dacă 
sunteţi dispuşi să-l introduceţi într-o poveste într-un anumit 
moment. 

Sunt personajele fictive extrase direct din viaţă? Evident 
nu, cel puţin nu sută la sută - ar fi bine să nu faceţi asta, 
dacă nu vreţi să fiţi daţi în judecată sau împuşcaţi într-o 
frumoasă dimineaţă, pe când ieşiţi să vă verificaţi cutia 
poştală. In multe cazuri, de exemplu in romans a clef 
precum Valley ofthe Dolls, personajele sunt extrase în mare 
parte din viaţă, dar după ce cititorii s-au săturat să joace 


inevitabilul joc de-a ghici cine e personajul, poveştile 
acestea tind să nu mai prezinte interes, intesate fiind de 
celebrităţi obscure care se lovesc unele de altele şi apoi se 
şterg repede din mintea cititorului. Am citit Valley of the 
Dolls la scurt timp după ce a apărut pe piaţă (în vara aceea, 
eram ajutor de bucătar într-o staţiune din vestul statului 
Maine), înfulecându-l la fel de înfometat ca toţi ceilalţi care 
l-au cumpărat, presupun, dar nu-mi mai amintesc mare 
lucru despre ce era vorba în el. Pe de-a întregul, cred că 
prefer  aiurelile săptămânale livrate de The National 
Enquirer, din care, pe lângă ştirile de scandal, găsesc si 
reţete culinare şi fotografii cu femei sumar îmbrăcate. 

Pentru mine, ce se întâmplă cu personajele pe măsură ce 
înaintează povestea depinde numai de ceea ce descopăr 
despre ele de-a lungul drumului - cum se dezvoltă, cu alte 
cuvinte. Uneori, se dezvoltă puţin. Dacă se dezvoltă mult, 
încep să influenţeze cursul poveştii în loc să se întâmple 
invers. Aproape întotdeauna încep cu o situaţie. Nu spun că 
aşa e bine, numai că aşa a funcţionat întotdeauna pentru 
mine. Dacă o poveste se sfârşeşte însă tot aşa, o consider 
ca pe-o ratare, indiferent cât de interesantă mi-ar putea 
părea mie sau celorlalţi. Cred că poveştile cele mai bune 
sfârşesc mereu prin a vorbi despre oameni, şi nu despre 
întâmplare, ceea ce înseamnă că sunt susţinute de 
personaje. Odată ce treceţi însă de povestire (de la două la 
patru mii de cuvinte, să spunem), nu prea cred în 
aşa-numitul studiu de personaj; cred că-n cele din urmă 
povestea trebuie întotdeauna să fie suverană. Hei, dacă 
vreţi un studiu de personaj, cumpăraţi o biografie sau 
luaţi-vă bilete pentru o stagiune a teatrului de amatori din 
localitate. Veţi avea pane de toate personajele din lume. 

E important şi să ţineţi minte că nimeni nu e „tipul cel rău“ 
sau „cel mai bun prieten“, sau „târfa cu suflet de aur“ în 
viaţa de zi cu zi; în viaţa reală fiecare dintre noi ne 
considerăm personajul principal, protagonistul, cel mai tare 
din parcare; obiectivul e-ndreptat spre noi, iubire. Dacă 


puteţi aduce această atitudine în ficţiunea pe care o scrieţi, 
poate că nu vi se va părea mai uşor să creaţi personaje 
strălucitoare, dar vă va fi şi mai greu să creaţi genul de 
tolomaci unidimensionali care populează atât de mult 
literatura populară. 

Annie Wilkes, infirmiera care-l tine prizonier pe Paul 
Sheldon în Misery, poate că nouă ni se pare psihopată, dar 
e important să ţinem minte că ei înseşi i se pare perfect 
sănătoasă la minte şi rezonabilă - eroică, de fapt, o femeie 
încolţită care încearcă să supravieţuiască într-o lume ostilă 
plină de rasfatati cockadoodie. O vedem cum trece prin 
periculoase schimbări de temperament, dar am încercat să 
nu spun niciodată verde în faţă: „In acea zi, Annie era 
deprimată şi nutrea poate înclinații sinucigaşe“ sau „In 
acea zi, Annie părea deosebit de fericită.“ Dacă trebuie să 
vă spun asta, am pierdut. Dacă, pe de altă parte, vă pot 
arăta o femeie tăcută şi cu părul murdar, care înfulecă 
nestăpânit prăjituri şi bomboane, apoi să vă las să trageţi 
concluzia că Annie se află în faza depresivă a unui ciclu 
maniaco-depresiv, am câştigat. Şi dacă reuşesc, fie şi 
numai pentru scurt timp, să vă ofer o imagine asupra lumii 
aşa cum o vede Wilkes - dacă vă pot face să-i intelegeti 
nebunia - atunci poate că reuşesc s-o transform în cineva 
pentru care să simtiti compasiune sau cu care chiar sa vă 
identificaţi. Rezultatul? E mai înfricoşătoare ca niciodată, 
pentru că e aproape reală. Dacă, pe de altă parte, o 
transform într-o hoaşcă bodogănitoare, nu e decât una 
dintre multele sperietori de carton. In cazul acesta pierd în 
stil mare - şi pierde şi cititorul. Cine să vrea să rămână în 
compania unei scorpii atât de răsuflate? Acea versiune a lui 
Annie era bătrână când Vrăjitorul din Oz apărea prima oară 
pe ecrane. 

Ar fi legitim să întrebaţi, presupun, dacă Paul Sheldon din 
Misery sunt eu. Anumite părți din el sunt... dar cred că veţi 
descoperi şi voi, dacă veţi continua să scrieţi ficţiune, că 
fiecare personaj pe care-l creaţi se confundă parţial cu voi. 


Când vă întrebaţi ce ar face un anumit personaj date fiind 
anumite împrejurări, vă hotărâți în funcţie de ceea ce voi 
înşivă aţi face (sau, în cazul unui om rău, nu aţi face). Pe 
lângă aceste versiuni ale propriilor voastre euri, mai sunt şi 
trăsăturile de caracter, deopotrivă frumoase şi urâte, pe 
care le observați la alţii (un tip care se scobeste în nas când 
crede că nu-l vede nimeni, de pildă). Mai este şi un minunat 
al treilea element: 

imaginaţia în stare pură. Aceasta e partea care mi-a 
permis să fiu o infirmieră psihopată pentru scurt timp, când 
scriam Misery. Şi, în linii mari, să fiu Annie n-a fost deloc 
greu. De fapt, a fost destul de distractiv. Cred că mi-a fost 
mai greu să fiu Paul. El era sănătos la minte, eu sunt 
sănătos la minte, n-a fost ca şi când aş fi mers în excursie 
la Disneyland. 

Romanul meu Zona moartă s-a ivit din două întrebări: 
Poate avea vreodată dreptate un asasin politic? Şi dacă are, 
l-ai putea face protagonistul unui roman? Tipul bun? Aceste 
idei mi se părea că necesitau prezenţa unui politician 
periculos de instabil, un individ care putea urca scara 
politicii afişând în faţa lumii chipul jovial al optimistului şi 
fermecându-i pe votanti prin refuzul de a juca după vechile 
reguli. (Tacticile de campanie ale lui Greg Stillson, aşa cum 
mi le imaginam în urmă cu douăzeci de ani, erau foarte 
asemănătoare cu cele folosite de Jesse Ventury în campania 
sa soldată cu succes pentru postul de guvernator al statului 
Minnesota. Slavă Domnului că Ventury nu seamănă cu 
Stillson în nici-o altă privinţă!) 

Protagonistul din Zona moartă, Johnny Smith, este şi el un 
tip jovial, numai că el nu se preface. Singurul lucru care-l 
individualizează este-o abilitate limitată de-a vedea în 
viitor, dobândită în urma unui accident din copilărie. Când 
Johnny strânge mâna lui Greg Stillson la un miting politic, 
are o viziune cum că Stillson va deveni preşedintele 
Statelor Unite şi va declanşa al treilea război mondial. 
Johnny ajunge la concluzia că singurul mijloc prin care 


poate împiedica acest lucru - singura cale prin care poate 
salva lumea, cu alte cuvinte - este să-i tragă lui Stillson un 
glonţ în cap. Johnny e diferit de ceilalţi mistici violenti si 
paranoici doar sub un singur aspect: chiar poate să vadă în 
viitor. Dar oare nu cu asta se laudă toţi? 

Situaţia avea ceva tensionat şi proscris care îmi stârnea 
interesul. Credeam că povestea va funcţiona dacă reuşeam 
să-l transform pe Johnny într-un personaj întru totul pozitiv, 
fără să-l transform în acelaşi timp într-un înger de ghips. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru Stillson, numai că pe dos: 
voiam să fie întru totul rău şi să-l sperie cu adevărat pe 
cititor, nu doar pentru că Stillson e un continuu ferment de 
violenţă potenţială, ci pentru că e atât de-al naibii de con- 
vingător. Voiam ca, neîncetat, cititorul să-şi spună: „Tipul 
ăsta şi-a ieşit de sub control - cum de nu reuşeşte nimeni 
să-şi dea seama?“ Faptul ca Johnny reuşeşte să-şi dea 
seama, credeam eu, l-ar fi atras pe cititor şi mai puternic de 
partea lui. 

Când facem cunoştinţă cu potenţialul asasin, acesta îşi 
duce iubita la un bâlci, se dă în carusel şi participă la jocuri. 
Ce-ar putea fi mai normal sau mai simpatic? Faptul că e pe 
cale să-i ceară mâna lui Sarah ne face să-l plăcem şi mai 
mult. Mai târziu, când Sarah propune să pecetluiască o 
întâlnire perfectă culcându-se împreună pentru prima oară, 
Johnny îi spune că vrea să aştepte până după nuntă. In 
privinţa asta, simţeam că mă aflam pe teren instabil - 
voiam ca toţi cititorii să-l vadă pe Johnny ca pe-un om onest 
şi sincer îndrăgostit, suflet lângă suflet, dar nu ca pe un 
moralist ipocrit. Am reuşit să-i reduc puţin comportamentul 
virtuos înzestrându-l cu un simţ copilăresc al umorului; o 
întâmpină pe Sarah purtând o mască de Halloween care 
străluceşte în întuneric (speram ca masca să aibă şi un rol 
simbolic; cu siguranţă, Johnny e perceput ca un monstru 
când îndreaptă o armă spre candidatul Stillson). „Eşti 
incorigibil“, spune Sarah, râzând, şi pe când se întorc 
împreună de la bâlci în bătrânul Volskwagen Bug al lui 


Johnny, cred că deja ne-a devenit prieten, părând doar un 
american de rând care speră să trăiască fericit până la 
adânci bătrâneţi. Genul de om care ti-ar înapoia portmoneul 
cu toţi banii în el, dacă l-ar găsi pe stradă, sau s-ar opri să 
te ajute să schimbi roata, dacă te-ar vedea oprit în pană pe 
marginea drumului. De când John F. Kennedy a fost 
împuşcat în Dallas, marea sperietoare americană e tipul 
aşezat cu puşca în mână la o fereastră de la un etaj înalt. 
Voiam ca tipul acesta să devină prietenul cititorului. 

Nu mi-a fost uşor cu Johnny. Niciodată nu e când iei un 
individ oarecare şi încerci să faci din el un personaj viu şi 
interesant. Greg Stillson (ca majoritatea personajelor 
negative) a fost mai uşor şi mai plăcut de conturat. Voiam 
să-i încadrez natura periculoasă şi disociată încă din prima 
scenă a cărţii. Il vedem cu câţiva ani înainte să candideze 
pentru Casa Reprezentanţilor statului New Hampshire, când 
era încă un tânăr comis-voiajor care vindea Biblii în zonele 
rurale din Midwest. Când se opreşte la o fermă, e ameninţat 
de mârâitul unui câine. El continuă să zâmbească şi să se 
arate prietenos - Domnul Jovialitate - până când e absolut 
sigur că nu e nimeni acasă. Apoi pulverizează gaz 
lacrimogen în ochii câinelui şi-l omoară cu lovituri de 
picioare. 

Dacă e să masori succesul după reacţia cititorilor, scena 
de deschidere a Zonei moarte (prima mea ediţie cartonată 
care a devenit bestseller numărul unu) a fost una dintre 
cele mai reuşite din câte am scris. Fără-ndoială, atingea o 
coardă sensibilă; am fost copleşit de scrisori, majoritatea 
protestând împotriva scandaloasei mele cruzimi faţă de 
animale. Le-am răspuns oamenilor acestora, subliniind 
lucrurile obişnuite: (a) Greg Stillson nu era real; (b) câinele 
nu era real; (c) eu, unul, niciodată în viaţă nu dădusem cu 
piciorul în vreunul dintre animalele mele de casă sau în ale 
altora. Am mai subliniat şi ceea ce s-ar putea să fi fost mai 
puţin evident - era important să stabilesc încă de la bun 


început că Gregory Ammas Stillson era un om extrem de 
periculos şi foarte priceput la disimulare. 

Am continuat să construiesc personajele lui Johnny şi Greg 
în scene alternative până la confruntarea din finalul cărţii, 
când lucrurile se rezolvă singure în ceea ce speram să fie 
un mod neaşteptat. Personalitatile protagonistului şi 
antagonistului erau determinate de povestea pe care o 
aveam de spus - de fosilă, de obiectul găsit, cu alte cuvinte. 
Datoria mea (şi a voastră, daca vă hotărâți că aceasta eo 
abordare viabilă a modului de-a dezvolta o poveste) este să 
mă asigur că persoanele acestea fictive se comportă de aşa 
manieră, încât să ajute povestea şi, totodată, să ni se pară 
credibile, date fiind lucrurile pe care le cunoaştem despre 
ele (şi, desigur, ceea ce cunoaştem despre viaţa reală). 
Uneori, personajele negative au momente de îndoială 
asupra propriilor acţiuni (aşa cum are Greg Stillson); alteori 
simt milă (aşa cum simte Annie Wilkes). lar în alte cazuri, 
personajul pozitiv încearcă să se sustragă forţei care-l 
împinge să facă lucrul cel bun, aşa cum i se întâmplă lui 
Johnny Smith... aşa cum a făcut şi lisus Hristos, dacă vă 
gândiţi la rugăciunea aceea („Depărtează paharul acesta 
de la Mine“) în grădina Ghetsimani. lar dacă vă faceţi 
datoria, personajele vor prinde viaţă şi vor începe să 
acţioneze singure. Ştiu că sună puţin înfiorător dacă n-aţi 
încercat-o deja pe propria piele, dar când se întâmplă eo 
plăcere imensă. Si vă rezolvă multe probleme, credeti-ma. 


9 


Am tratat câteva aspecte elementare ale modului potrivit 
de-a scrie o poveste, toate reducându-se la aceleaşi idei 
esenţiale: că practica e nepretuita (şi ar trebui să vă facă 
plăcere, să n-o simtiti deloc ca pe-o datorie) si că 
sinceritatea este indispensabilă. Priceperea în privinţa 


descrierii, dialogului şi-a dezvoltării personajelor reprezintă 
în ultimă instanţă capacitatea de-a vedea sau a auzi cu 
claritate şi-apoi de a transcrie cele văzute sau auzite cu 
egală claritate (şi fără să folosiţi multe dintre acele adverbe 
atât de supărătoare şi inutile). 

Există şi multe elemente „decorative“: onomatopee, 
repetiţii întăritoare, fluxul conştiinţei, dialogul interior, 
schimbarea timpului verbelor (a devenit aproape o modă să 
spui poveşti, mai ales sub forma povestirilor scurte, la 
timpul prezent), chestiunea spinoasă a poveştii de fundal 
(cum o introduceţi în discurs şi cât de mult din ea îşi are 
rostul), tema, ritmul (ne vom ocupa de aceste ultime două 
elemente) şi o duzină de altele, toate tratate - uneori în 
manieră exhaustivă - la cursurile de creaţie şi în textele 
standard de specialitate. 

Modul meu de abordare a acestora este cât se poate de 
simplu. Totul e pe masă, până la ultima bucată, şi e bine să 
folosiţi orice vă îmbunătăţeşte calitatea scriiturii şi nu vă 
împiedică povestea. Dacă vă place o aliteratie - cavalerii 
cară-n cârcă numai carne crudă - introduceti-o fără doar şi 
poate şi vedeţi cum arată negru pe alb. Dacă pare să se 
potrivească, poate să rămână. Dacă nu (iar mie asta nu-mi 
sună prea bine, ca un hibrid dintre Spiro Agnew şi Robert 
Jordan), ei bine, tasta DELETE are un rost bine stabilit pe 
tastatură. 

Nu e absolut deloc nevoie să vă lăsaţi influenţaţi de 
prejudecăţi sau sa ramaneti conventionali, aşa cum nu 
aveţi nici obligaţia să scrieţi o proză experimentală si 
nonliniară pentru că The Village Voice sau The New York 
Review of Books spun că romanul e mort. Traditionalul şi 
modernul vă stau amândouă la dispoziţie. La naiba, scrieţi 
cu capul în jos, dacă vreţi, sau scrieţi în pictograme pastel. 
Dar, oricum aţi face-o, veţi ajunge la un punct când trebuie 
să chibzuiti la ce ati scris si la cât de bine ati scris. Nu cred 
că o povestire sau un roman trebuie să primească 
permisiunea de-a ieşi pe uşa studioului sau camerei voastre 


de scris dacă nu sunteţi convinşi că este suficient de 
aranjată pentru confruntarea cu cititorii. Nu puteţi face 
mereu pe plac tuturor cititorilor; nu le puteţi face mereu pe 
plac nici măcar unora dintre cititori, dar e absolut necesar 
să încercaţi să le faceţi uneori pe plac măcar unora dintre 
ei. Cred că William Shakespeare a spus asta. lar acum că 
am fluturat acest fanion, după ce am satisfăcut cum se 
cuvinte toate îndemnurile OSHA, MENSA, NASA şi ale 
Asociaţiei Scriitorilor, dati-mi voie să repet că totul e pe 
masă, totul e la dispoziţia tuturor. Nu-i aşa că-i un gând 
ametitor? Eu cred că da. Incercati orice vă doreşte sufletul, 
banal sau scandalos, nu are importanţă. Dacă dă roade, 
bine. Dacă nu, aruncati-l. Aruncaţi-l şi dacă va place la 
nebunie. Sir Arthur Quiller-Couch a spus cândva: „Omorâţi-i 
pe cei dragi“, şi avea dreptate. 

Cel mai adesea simt nevoia de-a adăuga detalii estetice 
sau tuşe ornamentale când naraţiunea în sine e încheiată. 
Din când în când, asta se întâmplă mai devreme; nu cu 
mult după ce am început Culoarul morții şi mi-am dat 
seama că personajul principal era un om nevinovat cu mari 
şanse să fie executat pentru crima altcuiva, m-am hotărât 
să-i ofer inițialele J.C., după cel mai celebru om nevinovat 
din toate timpurile. Prima dată am văzut lucrul acesta pus 
în aplicare în Lumină de august (şi acum romanul meu 
preferat al lui Faulkner), unde mielul de sacrificiu se 
numeşte Joe Christmas. Astfel, detinutul din sectorul 
condamnaților la moarte John Bowes a devenit John Coffey. 
N-a fost sigur până la sfârşitul cărţii daca J.C. al meu va trăi 
sau va muri. Eu voiam să trăiască, pentru că-mi plăcea 
şi-mi era milă de el, dar mi-am spus că acele iniţiale n-ar fi 
compromis nimic, nici într-un fel, nici tntr-altul.*° 

In mare parte nu văd lucrurile de felul acesta decât după 
ce am pus punct poveştii. Odată încheiată povestea, mă pot 


49 Câțiva critici m-au acuzat că dau dovadă de simplism în privinţa 
simbolisticii initialelor lui John Coffey. lar eu răspund: „Dar ce-i asta, 
ştiinţă spaţială?" Adică, să fim serioşi, oameni buni (n.a.). 


lăsa pe spate, pot reciti ce-am scris şi pot căuta tipare 
predominante. Dacă văd aşa ceva (şi aproape mereu văd), 
încerc să le scot în evidenţă într-o a două ciornă a poveştii, 
una mai bine închegată. Două exemple din rândul lucrurilor 
pentru care s-a inventat a doua ciornă sunt simbolismul şi 
tema. 

Dacă aţi studiat vreodată la şcoală simbolismul albului în 
Moby Dick sau utilizarea simbolică a pădurii de către 
Hawthorne în povestiri precum Tânăru/ Goodman Brown şi 
după cursuri v-aţi simţit ca nişte idioţi, s-ar putea ca şi 
acum să vă daţi înapoi cu mâinile ridicate protector în faţa 
ochilor, scuturand din cap şi spunând: „Oho, nu, 
mulţumesc, am trecut deja prin asta.“ 

Dar aşteptaţi. Simbolismul nu trebuie să fie ceva dificil şi 
inteligent până la Dumnezeu. Nu trebuie nici să fie 
conştient croit ca un fel de covor turcesc ornamental, pe 
care să stea mobilierul poveştii. Dacă puteţi accepta 
conceptul poveştii ca obiect preexistent, o fosilă în pământ, 
atunci simbolismul trebuie să fie şi el preexistent, corect? 
Doar un alt os (sau o construcţie osoasă) al noii voastre 
descoperiri. Asta în cazul în care există. lar dacă nu există, 
ce importanţă are? Povestea oricum o aveţi, nu? 

Dar dacă este acolo şi voi îl observați, cred că trebuie să-l 
scoateţi în evidenţă cât mai bine puteţi, lustruindu-l până 
ce străluceşte şi apoi tăindu-l aşa cum un bijutier ar tăia o 
piatră prețioasă sau semipretioasa. 

Carrie, cum am mai spus, e-un roman scurt despre o fată 
luată mereu peste picior care descoperă că posedă abilităţi 
telechinetice - poate mişca obiecte doar cu forţa gândului. 
Ca să se scuze pentru o glumă crudă la care a participat la 
duşuri, colega de clasă a lui Carrie, Sue Snell, îşi convinge 
iubitul s-o invite pe Carrie la balul de absolvire. Cei doi sunt 
aleşi rege şi regina. In timpul festivităților, o altă colegă de 
clasă a lui Carrie, antipatica Christine Hargensen, îi joacă 
eroinei noastre o a doua farsă, una mortală. Carrie se 
răzbună folosindu-şi puterea telechinetică pentru a-şi ucide 


aproape toţi colegii (şi pe cumplita-i mamă) înainte să 
moară ea însăşi. Acesta-i subiectul, cât se poate de simplu; 
simplu ca un basm. Nu era nevoie să-l distrug cu tot soiul 
de „artificii“, chiar dacă am adăugat o serie de interludii 
epistolare (pasaje din cărţi de ficţiune, însemnări de jurnal, 
articole de ziar) între segmentele narative. Am făcut asta în 
parte pentru a induce o mai puternică senzaţie de realitate 
(mă gândeam la adaptarea radio a lui Orson Welles a 
Războiului lumilor), dar în principal pentru că prima 
variantă a cărţii era atât de-al naibii de scurtă, că abia dacă 
părea un roman. 

Când am citit Carrie înainte de-a începe lucrul la prima 
revizie, am observat că sângele apărea în toate cele trei 
puncte cruciale ale povestii: la început (puterea 
paranormală a lui Carrie e aparent declanşată de prima ei 
menstruatie), în punctul culminant (renghiul care-o 
dezlantuie pe Carrie la balul de absolvire se bazează pe-o 
găleată cu sânge de porc - „sânge de scroafă pentru o 
scroafă“, îi spune Chris Hargensen iubitului ei) şi la 
încheiere (Sue Snell, fata care încearcă s-o ajute pe Carrie, 
descoperă că nu e însărcinată, aşa cum pe jumătate 
sperase şi pe jumătate se temuse, când îi vine ciclul 
menstrual). 

Desigur, în majoritatea poveştilor de groază apare mult 
sânge -e capitalul nostru de bază, ati putea spune. Totuşi, 
sângele din Carrie nu mi se părea vărsat doar de ochii 
lumii. Părea să însemne ceva. Totuşi, înţelesul acela n-a 
fost conştient creat. Cât am scris Carrie nu m-am oprit 
niciodată să-mi spun: „A, atâta simbolism al sângelui îmi va 
aduce multe puncte în plus la critici“ sau „Măi să fie, asta 
cu siguranta-mi va aduce un loc într-o bibliotecă sau două 
de colegiu!“ Pentru început, un scriitor ar trebui să fie mult 
mai nebun decât mine să considere Carrie hrana 
intelectuală a cuiva. 

Hrană intelectuală sau nu, semnificaţia sângelui prezent 
acolo a fost greu de trecut cu vederea, odată ce-am început 


să-mi recitesc primul manuscris pătat cu bere şi ceai. Aşa 
că am început să mă joc cu ideea, imaginea şi conotatiile 
emoţionale ale sângelui, încercând să mă gândesc la cât 
mai multe asociaţii posibile. Au fost o sumedenie, 
majoritatea destul de profunde. Sângele e puternic legat de 
ideea sacrificiului; pentru femeile tinere este asociat cu 
atingerea maturității fizice şi capacitatea de-a procrea; în 
religia creştină (dar şi în multe altele), simbolizează 
deopotrivă păcatul şi mântuirea. In cele din urmă, este 
asociat cu ereditatea caracteristicilor fizice şi psihologice. 
Se spune că arătăm într-un fel sau ne comportăm într-altul 
pentru că „îl avem în sânge“. Ştim că asta nu-i o treabă 
foarte ştiinţifică, că trăsăturile ereditare se află de fapt în 
gene şi ADN, dar felul de-a o zice are doar o funcţie 
figurativă. 

Tocmai această abilitate de sintetizare şi încapsulare face 
simbolismul atât de interesant, folositor şi - când e folosit 
bine - sugestiv. Ati putea spune că nu e de fapt decât un alt 
fel de limbaj figurativ. 

Îl face asta necesar pentru reuşita povestirii sau a 
romanului vostru? Cu siguranţă, nu; dimpotrivă, poate fi un 
obstacol, mai ales dacă vă lăsaţi purtaţi de val. Simbolismul 
există pentru a împodobi şi îmbogăţi, nu pentru a crea 
senzaţia profunditatii artificiale. Nici-o „împodobire“ n-are 
legătură cu povestea, bine? Numai povestea are legătură 
cu povestea. (V-aţi săturat să auziti asta? Sper ca nu, pen- 
tru că eu, unul, nu sunt nici măcar pe aproape sătul s-o 
spun.) 

Simbolismul (dar şi celelalte podoabe) are totuşi o funcţie 
utilă - e mai mult decât cromul de pe grilajul radiatorului. 
Poate servi drept catalizator pentru voi şi, totodată, pentru 
cititorii voştri, contribuind la crearea unei opere mai bine 
articulate şi mai plăcute. Cred că, atunci când vă veţi reciti 
manuscrisul (şi când veţi vorbi despre el), veţi vedea daca 
simbolismul sau potenţialul lui există. Dacă nu-l găsiţi, nu 
va mai gândiţi la el. Dar dacă îl observați - dacă e-n mod 


clar o parte a fosilei pe care o dezgropati - nu-l lăsaţi sa va 
scape. Sporiţi-l. Proşti ati fi să n-o faceţi. 


10 


Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru temă. La cursurile 
de creaţie literară şi literatură, importanţa (şi pretiozitatea) 
care se vrea a fi acordată temei poate fi iritantă, în vreme 
ce, credeti-ma si nu fiţi socati, aceasta nu e cea mai sacră 
dintre toate vacile sacre. Dacă scrieţi un roman şi vă 
petreceti astfel săptămâni şi apoi luni întregi compunându-l 
cuvânt cu cuvânt, datorati cărţii voastre şi, totodată, vouă 
înşivă să vă lăsaţi pe spate (sau să faceţi o plimbare lungă) 
când aţi terminat şi să vă întrebaţi de ce v-aţi ostenit atât - 
de ce-ati pierdut atât timp, de ce vi s-a părut aşa important. 
Cu alte cuvinte, care-i toată schema, Alfie?>° 

Când scrieţi o carte, vă petreceti zi după zi identificând si 
examinând fiecare copac în parte. Când aţi terminat, 
trebuie să pasiti în spate si să priviţi pădurea. Nu fiecare 
carte trebuie să fie încărcată de simboluri, ironie şi limbaj 
muzical (i se spune proză cu un motiv anume, să ştiţi), dar 
mi se pare că fiecare carte - cel puţin fiecare carte care 
merită citită - vorbeşte despre ceva. Datoria voastră în 
timpul scrierii sau imediat după prima ciornă este să vă 
hotărâți despre ce anume vorbeşte cartea voastră. Datoria 
voastră pentru a doua ciornă - una dintre datorii, în orice 
caz - este să faceţi şi mai clar acel ceva. Asta s-ar putea să 
necesite unele modificări sau revizii majore. Beneficiul 
vostru şi al cititorilor voştri va fi o poveste mai clară şi mai 
uniformă. Funcţionează aproape fără greş. 


50 What's it all about, Alfie? - primul vers al piesei Alfie Lyrics cântată 
de Jos Stone în anii şaizeci (n. tr.). 


Cartea la care am lucrat cel mai mult a fost Apocalipsa. 
Aceasta este şi cea pe care cititorii mei cei mai fideli par s-o 
prefere dintre toate (este ceva puţin deprimant în această 
părere atât de unanimă, că opera ta cea mai bună datează 
din urmă cu douăzeci de ani, dar să nu intrăm acum în 
problema aceasta, mulţumesc). Am terminat prima 
versiune cam după şaisprezece luni de la data când începu- 
sem lucrul. Apocalipsa mi-a cerut mai mult timp ca de 
obicei pentru că a riscat să moară după al treilea tur de 
rescriere, când se vedea deja baza principală. 

Aveam în minte un roman de largă respiraţie şi cu multe 
personaje principale - o epopee fantasy, dacă reuşeam s-o 
imaginez - şi-n ideea aceasta am făcut apel la o naraţiune 
cu perspective variabile, introducând câte un nou 
protagonist în fiecare capitol din prima şi lunga parte a 
cărţii. Astfel, primul capitol îl avea în centrul său pe Stuart 
Redman, un muncitor texan; capitolul doi se ocupa mai în- 
tâi de Fran Goldsmith, o studentă însărcinată din Maine, şi 
apoi se întorcea la Stu; capitolul trei începea cu Larry 
Underwood, un cântăreţ de rock-and-roll din New York, 
înainte să se întoarcă mai întâi la Fran, apoi iar la Stu 
Redman. 

Planul meu era să leg toate aceste personaje, cei buni, cei 
răi şi cei urâţi, în două locuri: Boulder şi Las Vegas. 
Credeam că vor ajunge probabil să poarte un război unii cu 
ceilalţi. Prima jumătate a cărţii spunea şi povestea unui 
virus inventat de om, care se răspândeşte în America şi-n 
toată lumea, exterminând nouăzeci şi nouă la sută din rasa 
umană şi distrugându-ne complet cultura tehnologică. 

Scriam această poveste aproape de sfârşitul aşa-numitei 
Crize Energetice din anii şaptezeci şi m-am distrat 
extraordinar de bine închipuindu-mi devastarea totală a 
planetei în cursul unei singure, oribile veri de epidemie (de 
fapt, puţin mai mult de-o lună). Scena era amplă, detaliată, 
la scară naţională şi (măcar pentru mine) captivantă de 
să-ţi taie răsuflarea. Rareori am văzut cu atâta claritate prin 


ochiul imaginaţiei, de la ambuteiajul rutier care bloca 
Lincoln Tunnel-ul din New York şi până la sinistra renaştere 
nazistoidă a Las Vegas-ului sub vigilentul (şi deseori 
amuzatul) ochi roşu al lui Randall Flagg. Toate acestea sună 
îngrozitor, sunt îngrozitoare, dar, pentru mine, viziunea a 
fost şi ciudat de optimistă. Gata cu crizele energetice, unu 
la mână, gata cu foametea, gata cu masacrele din Uganda, 
gata cu ploaia acidă sau gaura din stratul de ozon. Finito şi 
cu Zanganitul de zale al superputerilor nucleare şi, cu 
siguranţă, gata cu suprapopularea planetei. In schimb, 
exista posibilitatea ca puţinii supraviețuitori să o ia de la 
capăt într-o lume care-L regăsise pe Dumnezeu şi-n care se 
întorseseră miracolele, magia şi profeţiile, îmi plăcea 
povestea. Îmi plăceau personajele. Şi totuşi, a venit un 
moment când nu mai puteam să scriu pentru că nu mai 
ştiam ce să scriu. Ca şi pelerinul în poemul epic al lui John 
Bunyan, ajunsesem într-un loc unde calea cea dreaptă era 
rătăcită. Nu eram eu primul scriitor care să descopere acel 
loc îngrozitor şi nu sunt nici pe departe ultimul; acela e 
domeniul blocajului de creaţie. 

Dacă aş fi avut două sau chiar trei sute de pagini de 
manuscris la un rând în loc de mai mult de cinci sute, cred 
că aş fi abandonat Apocalipsa şi aş fi trecut la altceva - 
Dumnezeu mi-e martor c-o mai făcusem înainte. Dar cinci 
sute de pagini reprezentau o investiţie prea mare, 
deopotrivă de timp şi de energie creativă; îmi era imposibil 
să depun armele. De asemenea, mai era şi vocea aceea fi- 
ravă care-mi şoptea că romanul era într-adevăr bun şi că, 
dacă nu-l voi duce la bun sfârşit, o voi regreta mereu. Aşa 
că în loc să trec la alt proiect, am început să fac plimbări 
lungi (un obicei care peste-două decenii avea să-mi aducă 
multe probleme). Luam o carte sau o revistă în acele 
plimbări, dar rareori o deschideam, indiferent cât de plictisit 
mă simţeam să mă uit la aceiaşi copaci şi să aud aceleaşi 
flecăreli tafnoase de gaite şi veverite. Plictiseala poate fi un 
lucru foarte bun pentru cineva aflat la o răscruce creativă. 


Mi-am petrecut acele plimbări simţindu-mă plictisit si 
gândindu-mă la uriaşa futilitate a manuscrisului meu. 

Săptămâni întregi toate gândurile nu m-au dus absolut 
nicăieri - totul părea prea greu, prea al naibii de complicat. 
Tesusem prea multe fire narative şi riscau să se 
încâlcească. Am dat târcoale problemei din nou şi din nou, 
am lovit-o cu pumnii, m-am dat cu capul de ea... şi-apoi, 
într-o zi când nu mă gândeam la mai nimic, am găsit 
răspunsul. A venit întreg şi complet - împachetat ca un 
cadou, aţi putea spune - într-o singură străfulgerare 
luminoasă. Am dat fuga acasă şi l-am notat repede pe 
hârtie, singura dată când am făcut aşa ceva, pentru că 
eram îngrozit că-l voi uita. 

Ce-am văzut era că poate America în care se desfăşura 
acţiunea din Apocalipsa fusese depopulată de epidemie, 
dar lumea povestii mele devenise periculos de 
suprapopulată - o veritabilă Calcutta. Soluţia impasului în 
care mă aflam, am văzut, putea fi cam aceeaşi cu situaţia 
care mă făcuse să pornesc la drum - o explozie în loc de-o 
epidemie, însă în orice caz tot o lovitură bună de sabie în 
nodul gordian. Aveam să-i trimit pe supraviețuitorii din 
Boulder la Las Vegas într-o călătorie de căutare a izbăvirii - 
aveau să plece numaidecât, fără provizii şi fără niciun plan, 
ca personajele biblice aflate în căutarea unei viziuni sau a 
voii Domnului. În Vegas urmau să-l întâlnească pe Randall 
Flagg, iar bunii şi răii deopotrivă aveau să fie constrânşi să 
se înfrunte. 

Cu o clipă înainte nu aveam nimic din toate acestea; în 
următoarea clipă aveam totul. Dacă este un lucru pe care îl 
ador în meseria asta mai mult ca orice altceva, e acea 
neaşteptată străfulgerare care te face să vezi cum fiecare 
element îşi află locul. Am auzit spunându-i-se „a face un 
salt de gândire“ şi, într-adevăr, asta este; am auzit 
spunându-i-se «logică superioară“ şi e acelaşi lucru. Oricum 
i-ati spune, mi-am scris cele două pagini de însemnări într-o 
stare frenetică de surescitare şi-am petrecut următoarele 


două sau trei zile răsucind soluţia în minte, căutând defecte 
şi inconsistente (ticluind de asemenea şi fluxul narativ în 
sine, care implica două personaje secundare care să aşeze 
o bombă în dulapul unui personaj principal), dar am făcut-o 
în principal datorită acelei nelinişti pe care ţi-o insufla 
senzaţia că totul e prea frumos ca să fie adevărat. Prea 
frumos sau nu, am ştiut că era adevărat încă din clipa re- 
velatiei: bomba aceea din dulapul lui Nick Andros avea 
să-mi rezolve toate problemele narative. Şi aşa a fost. 
Restul cărții s-a scris aproape singur în nouă săptămâni. 

Mai târziu, când era terminată prima versiune a 
Apocalipsei, am reuşit să înţeleg mai bine ce mă blocase 
într-un chip atât de total la mijlocul cărţii; a fost mult mai 
uşor să gândesc fără ca vocea aceea din mijlocul minţii 
mele să trăncănească neîncetat: „îmi pierd cartea! A, căcat, 
cinci sute de pagini şi-mi pierd cartea! Alarmă roşie! 
ALARMA ROŞIE!!“ Am putut să-mi dau seama şi ce m-a pus 
din nou în mişcare şi-am înţeles ironia situaţiei: mi-am 
salvat cartea aruncând în cele patru zări mai mult sau mai 
puţin de jumătate dintre personajele principale (în cele din 
urmă, exploziile au fost de fapt doua, cea din Boulder 
găsindu-şi contragreutatea într-un similar act de sabotaj în 
Las Vegas). 

Sursa reală a indispoziţiei mele, am concluzionat, fusese 
că după epidemie, personajele mele din Boulder - tipii cei 
buni - puneau din nou în funcţiune aceeaşi veche capcană 
tehnologică mortală. Primele ezitante transmisiuni CB care-i 
chemau pe oameni la Boulder aveau în scurt timp să ducă 
la televiziune; cât ai zice peşte, aveau să se întoarcă 
emisiunile cu scop comercial şi numerele de telefon cu 
8989. La fel şi cu uzinele electrice. Cu siguranţă nu avea să 
le ia mult oamenilor mei din Boulder să ajungă la concluzia 
că a căuta voia Domnului care-i crutase era cu mult mai 
puţin importantă ca punerea din nou în funcţiune a 
frigiderelor şi aparatelor de aer condiţionat. In Vegas, 
Randall Flagg şi prietenii lui, pe lângă repornirea 


electricităţii, învățau şi cum să piloteze avioane cu reacţie 
şi bombardiere, dar asta nu făcea nimic - era de aşteptat - 
pentru că ei erau tipii cei răi. Ceea ce mă blocase fusese 
realizarea, la un anumit nivel al minţii, că băieţii buni şi 
băieţii răi începeau să semene periculos de mult între ei, iar 
ceea ce mă pusese din nou în mişcare fusese realizarea 
faptului că băieţii cei buni veneau cu un vițel electric de aur 
şi aveau nevoie să fie treziti. O bombă într-un dulap avea să 
meargă de minune. 

Toate acestea m-au făcut să mă gândesc că violenţa ca 
soluţie este tntretesuta în natura umană ca un fatal fir roşu. 
Asta a devenit tema Apocalipsei şi am scris a doua versiune 
având-o bine fixată în minte. lar şi iar, personajele (cele 
rele precum Lloyd Henried, dar şi cele bune precum Stu 
Redman şi Larry Underwood) menţionează faptul că „toate 
treburile alea [armele de distrugere în masă, adică] stau 
împrăştiate peste tot, aşteptând să fie culese“. Când 
boulderitii propun - cu inocenta, dorind doar ce e mai bine - 
să reconstruiască vechiul Turn Babei luminat de neoane, 
sunt loviți în plin de-o nouă manifestare a violenţei. 
Oamenii care ascund bomba fac ce le-a spus Randall Flagg 
să facă, dar Mother Abagail, oponenta lui Flagg, spune iar şi 
iar că „toate lucrurile Îl slujesc pe Dumnezeu“. Dacă asta e 
adevărat - iar în contextul din Apocalipsa este cu siguranţă 
adevărat - atunci bomba este de fapt un mesaj ferm din 
partea tipului de la mansardă, un fel de-a spune: „Nu v-am 
adus până aici doar ca s-o luaţi de la capăt cu vechile 
voastre prostii.“ 

Aproape de capătul romanului (a fost capătul primei şi mai 
scurtei versiuni a poveştii), Fran îl întreabă pe Stuart 
Redman dacă mai e vreo fărâmă de speranţă, dacă oamenii 
învaţă vreodată din propriile greşeli. Stu răspunde: „Nu 
ştiu“, apoi face o pauză. În timpul din poveste, pauza aceea 
durează doar cât îi ia cititorului să coboare ochii la ultimul 
rând. În studioul scriitorului, a durat mult mai mult. Mi-am 
scotocit mintea şi sufletul după ce altceva să spună Stu, un 


fel de declaraţie clarificatoare. Voiam s-o găsesc pentru că, 
în momentul acela dacă nu în altul, Stu vorbea în locul meu. 
În cele din urmă, însă, Stu răspunde simplu cu ceea ce-a 
spus deja: „Nu ştiu.“ Mai bine de atât n-am putut. Uneori, 
cartea îţi oferă răspunsuri, dar nu întotdeauna, iar eu nu 
voiam să-i las pe cititorii care mă urmaseră cale de sute de 
pagini cu nimic altceva decât o platitudine seacă în care 
nici eu nu credeam. Apocalipsa nu are nici-o morală, nici-o 
„Ar fi bine să învăţăm, altfel data viitoare probabil vom 
distruge toată planeta asta afurisită“ - dar dacă tema e 
destul de evidentă, cei care o discută ar putea să-şi ofere 
propriile morale şi concluzii. Nu-i nimic greşit în asta; 
discuţiile de acest fel reprezintă una dintre marile plăceri 
ale vieţii de cititor. 

Chiar dacă mai folosisem simboluri, metafore şi omagii 
literare înainte să ajung la romanul despre marea epidemie 
(fără Dracula, de pildă, cred că nu ar fi existat Salem's Lot), 
sunt cât se poate de sigur că nu m-am gândit niciodată cine 
ştie cat la temă înainte sa întâmpin dificultăţi cu 
Apocalipsa. Presupun că eram de părere că astfel de lucruri 
erau pentru Minţile Mai Bune si pentru Mai Marii Gânditori. 
Mă îndoiesc că aş fi ajuns la ea atât de repede dacă n-aş fi 
fost disperat să-mi salvez povestea. 

Am fost uluit cât de folositoare s-a dovedit a fi „gândirea 
tematică“. Nu era doar o idee diafană despre care profesorii 
de engleză te puneau să scrii eseuri pentru examenele de 
la jumătatea semestrului („Discutaţi tematica din Wise 
Blood în trei paragrafe bine argumentate - 30 de puncte“), 
ci un alt instrument numai bun de ţinut în trusa cu scule, ca 
un fel de lupă. 

Din ziua revelatiei privitoare la bomba din dulap, n-am 
pregetat niciodată să mă întreb, fie înainte să încep prima 
revizie a unei cărţi, fie când caut o idee înainte să mă apuc 
de lucru, despre ce scriu de fapt, de ce fac asta când aş 
putea să cânt la chitară sau să merg cu motocicleta, ce m-a 
făcut să-mi îndoi spatele şi să nu-l mai pot îndrepta. 


Răspunsul nu vine întotdeauna imediat, dar de obicei există 
unul şi, de obicei, nici nu e foarte greu de găsit. 

Cred că niciun romancier, nici chiar cei care au scris peste 
patruzeci de cărţi, nu îşi ocupă mereu mintea cu multe 
teme; eu am o grămadă de puncte de interes, dar numai 
câteva sunt destul de profunde încât să susţină un roman. 
Printre aceste interese profunde (nu-mi vine să le numesc 
tocmai obsesii) se numără dificultatea - poate 
imposibilitatea! - de-a închide cutia Pandorei odată ce-a 
fost deschisă (Apocalipsa, The Tommyknockers, 
Firestarter), întrebarea de ce, dacă există un Dumnezeu, se 
întâmplă lucruri atât de îngrozitoare (Apocalipsa, 
Desperation, Culoarul morții); linia subţire dintre realitate şi 
imaginaţie (jumătatea întunecată, O mână de oase, The 
Drawing of the Three); şi, mai mult ca orice, teribila 
atracţie pe care o constituie violenţa uneori pentru oameni 
funciarmente buni (Shining, Jumătatea întunecată). Am 
scris, la fel, iar şi iar despre diferenţele fundamentale dintre 
copii şi adulţi şi despre puterea tămăduitoare a imaginaţiei 
umane. 

Şi repet: nici-o mare scofală. Acestea sunt doar interese 
care au izvorât din propria-mi viaţă şi propriile-mi gânduri, 
din experienţele trăite în copilărie şi la maturitate, din 
rolurile de soţ, tată, scriitor şi amant pe care le joc. Sunt 
probleme care-mi preocupă mintea atunci când sting 
lumina noaptea şi rămân singur cu mine însumi, când mă 
uit sus în întuneric cu o mână culcusita sub pernă. 

Fără-ndoială că aveţi şi voi propriile gânduri, interese şi 
îngrijorări, şi că acestea au luat naştere, ca şi ale mele, din 
propriile experienţe şi aventuri ca fiinţe umane. Unele sunt 
probabil similare cu cele menţionate de mine mai sus şi 


51 The Drawing of the Three e a doua parte din saga The Dark Tower, 
care cuprinde şapte volume scrise în decurs de peste treizeci de ani 
(n. tr.). 


altele sunt probabil foarte diferite, dar le aveţi şi ar trebui 
să le folosiţi în textele pe care le scrieţi. Poate că nu 
aceasta e singura menire a ideilor voastre, dar este cu 
siguranţă unul dintre lucrurile la care se dovedesc utile. 

Ar trebui să închei această scurtă predică cu un cuvânt de 
avertizare - să incepeti de la o temă prestabilită e-o buna 
modalitate de-a scrie rău. Ficţiunea de calitate începe 
întotdeauna cu povestea şi abia apoi ajunge la temă; 
aproape niciodată nu începe cu tema, după care să treacă 
la poveste. Singurele excepţii posibile de la această regulă 
care-mi vin în gând sunt alegoriile precum Ferma 
animalelor de George Orwell (şi am o bănuială insidioasă 
cum că în cazul Fermei animalelor s-ar putea foarte bine ca 
ideea pentru poveste să fi venit de fapt prima; dacă-l voi 
vedea pe Orwell în viata de apoi, intentionez să-l întreb). 

Dar, odată ce aţi pus negru pe alb povestea principală, 
trebuie să vă gândiţi ce înseamnă ea si să imbogatiti 
versiunile următoare cu concluziile la care ajungeţi. Să 
faceţi mai putin de-atat ar fi ca şi cum v-aţi priva propria 
operă (şi-n cele din urmă pe cititori) de viziunea care face 
ca fiecare poveste pe care o scrieţi să poarte doar 
amprenta voastră. 


11 


Până aici, totul bine. Acum să vorbim despre revizuirea 
textului - cât de mult trebuie rescris şi cât de multe 
rescrieri? Pentru mine, răspunsul a fost întotdeauna două 
rescrieri şi o versiune „pe curat“ (odată cu apariţia tehnicii 
computerizate, versiunile mele definitive au devenit tot mai 
mult o a treia rescriere). 

Trebuie să ţineţi cont că vorbesc aici doar despre modul 
meu de-a scrie; în practică, revizuirea variază mult de la un 
scriitor la altul. Kurt Vonnegut, de pildă, rescria fiecare 


pagină a romanelor sale până ce le aducea exact la forma 
pe care o dorea. Astfel, erau zile întregi când reuşea să 
definitiveze numai o pagină sau două (iar coşul de gunoi 
era plin de paginile 71 şi 72, mototolite şi aruncate), dar 
când era manuscrisul gata, era gata şi cartea, dragii mei. 
Se putea trimite la tipografie. Totuşi, cred că anumite 
lucruri sunt valabile pentru majoritatea scriitorilor şi despre 
ele vreau eu să vă vorbesc acum. Dacă scrieţi deja de-o 
vreme, nu veţi avea nevoie să vă ajut mult la partea asta; 
veţi avea stabilită propria rutină. Dar dacă sunteţi 
începători, dati-mi voie să vă îndemn să vă supuneţi 
povestea la cel putin două revizuiri; cea pe care o practicati 
cu uşa biroului închisă şi cea pe care o practicati cu usa 
deschisă. 

Cu uşa închisă, descărcând ce am în cap direct pe pagină, 
scriu cât pot de repede şi-mi pot păstra totuşi confortul. Să 
scrii ficţiune, mai ales o operă lungă de ficţiune, poate fi o 
treabă dificilă şi solitară; e ca şi cum ai traversa Oceanul 
Atlantic într-o cadă de baie. Se ivesc o mulţime de ocazii 
pentru îndoieli personale. Dacă scriu repede, punându-mi 
povestea pe hârtie exact aşa cum îmi vine în minte, 
uitându-mă în urmă doar ca să verific numele personajelor 
şi părţile relevante ale poveştilor din trecutul lor, descopăr 
că-mi pot păstra entuziasmul de la început şi că-n acelaşi 
timp scap de îndoiala de sine care pândeşte întotdeauna ca 
să se instaleze. 

Această primă versiune - Versiunea Povestii Pure - ar 
trebui scrisă fără niciun ajutor (sau amestec) din partea 
cuiva. S-ar putea să vină un moment când veţi vrea să-i 
aratati unui prieten apropiat (foarte des, prietenul apropiat 
la care vă gândiţi este cel cu care împărţiţi patul) ce faceţi, 
fie pentru că sunteţi mândri de ceea ce faceţi, fie pentru că 
aveţi îndoieli în această privinţă. Sfatul meu cel mai bun 
este să rezistati tentaţiei. Păstraţi presiunea ridicată; n-o 
coborati expunând ceea ce ati scris îndoielii, laudei sau 
chiar întrebărilor bine intenţionate ale cuiva din Lumea de 


Afară. Oricât ar putea fi de greu, lăsaţi-vă purtaţi de 
speranţa reuşitei (şi de teama eşecului). Veţi avea timp să 
vă laudati cu ce-ati făcut după ce veţi termina treaba... dar 
chiar şi după ce o terminati, cred că trebuie să fiţi precauti 
şi să vă acordati răstimpul să gândiţi cât timp povestea 
este încă precum un câmp de zăpadă proaspăt căzută, fără 
alte urme decât ale voastre. 

Partea minunată a scrierii cu uşa închisă este că vă vedeţi 
nevoiţi sa vă concentrați asupra poveştii, excluzând 
aproape toate celelalte lucruri. Nimeni nu vă poate întreba: 
„Ce încercai să exprimi cu vorbele despre moarte ale lui 
Garfield?“ sau „Ce însemnătate are rochia verde?“ S-ar 
putea sa nu fi vrut sa exprimati nimic cu vorbele despre 
moarte ale lui Garfield, iar Maura e posibil să se fi îmbrăcat 
în verde doar pentru că asta aţi văzut când aţi imaginat-o 
cu ochiul minţii. Pe de altă parte, poate că acele lucruri 
chiar înseamnă ceva (sau vor însemna, când veţi avea 
ocazia să vă uitaţi la pădure, şi nu la copaci). Oricum ar fi, 
prima variantă a manuscrisului nu e cea potrivită pentru 
astfel de consideraţii. 

lată încă un lucru - dacă nu vă spune nimeni: „O, Sam (sau 
Amy)! Ce minunat e!“, sunteţi mai putin înclinați să ţineţi 
garda sus sau să incepeti să vă concentrați asupra a ceea 
ce scârţâie... să fiti minunati, de exemplu, în loc să spuneți 
blestemata aia de poveste. 

Acum să zicem că aţi încheiat prima variantă. Felicitări! 
Bună treabă! Beti un pahar de şampanie, comandati o 
pizza, faceţi orice ati face când sărbătoriţi ceva. Dacă aveţi 
pe cineva care a aşteptat cu nerăbdare să vă citească 
romanul - un partener de viaţă, să zicem, cineva care a 
lucrat poate de la nouă până la şaptesprezece şi v-a ajutat 
să achitati facturile cât timp voi v-aţi urmărit visul - atunci 
acesta e momentul să împărţiţi roadele... dacă, desigur, pri- 
mul vostru cititor sau primii voştri cititori vor promite să nu 
discute cu voi despre carte până ce voi înşivă nu veţi fi 
pregătiţi să discutati cu e/ despre ea. 


Asta s-ar putea să pară într-o oarecare măsură un impuls 
autoritar, dar chiar nu este. Aţi muncit mult şi aveţi nevoie 
de-un timp (cât de mult sau cât de puţin depinde de fiecare 
scriitor în parte) pentru odihnă. Mintea şi imaginaţia voastră 
- două lucruri înrudite, dar nu tocmai suprapuse - trebuie să 
se recicleze, cel puţin în privinţa operei despre care vorbim. 
Sfatul meu e să vă luaţi câteva zile libere - duceti-va la 
pescuit, mergeţi cu caiacul, faceţi un puzzle - apoi 
apucati-va de lucru la altceva. Ceva mai scurt, de prefe- 
rinţă, şi ceva care să reprezinte o schimbare completă de 
direcţie şi ritm faţă de cartea proaspăt încheiată. (Am scris 
câteva nuvele destul de bune, printre care The Body şi Apt 
PupiP?, între două versiuni ale unor opere lungi precum 
Zona moartă şi Jumătatea întunecată.) 

Cât de mult vă lăsaţi cartea să se odihnească - precum 
aluatul de pâine înaintea frământării - depinde numai şi 
numai de voi, dar eu cred că ar trebui să fie minimum şase 
săptămâni. In acest timp, manuscrisul va sta încuiat bine 
într-un sertar al mesei de lucru, îmbătrânind şi (să sperăm) 
maturându-se. Gândurile vi se vor întoarce frecvent la el şi 
e posibil să vă simtiti tentaţi de nenumărate ori să-l scoateţi 
la lumina fie şi numai ca să recitiţi vreun pasaj despre care 
vă amintiţi că sună deosebit de bine, ceva la care să vreţi 
să vă intoarceti pentru a vedea din nou ce scriitor excelent 
sunteţi. 

Rezistaţi tentatiei. Dacă n-o faceţi, sunt şanse bune sa 
ajungeţi la concluzia că nu aţi scris acel pasaj la fel de bine 
cum vă aminteati şi c-ar fi mai bine să-l îndreptaţi pe loc. 
Asta nu e bine. Mai rău decât atât ar fi să vă convingeti că 
pasajul este chiar mai bun decât tineati minte - de ce să nu 
lăsaţi totul baltă şi să recititi chiar atunci toată cartea? Sa 


52 Ambele publicate în volumul Different Season, transformate la 
rândul lor în filme de succes, primul sub titlul de Stand by Me în regia 
lui Rob Reiner (n. tr.). 


începeţi revizia! La naiba, sunteţi pregătiţi! Sunteţi mai tari 
decât Shakespeare! 

Dar nu e aşa, pentru că nu veţi fi pregătiţi să lucraţi pe 
vechiul proiect până când nu veţi fi atât de implicaţi în unul 
nou (sau re-implicati în viata de zi cu zi), încât aproape să 
uitaţi de lumea imaginară care v-a răpit trei ore din fiecare 
dimineaţă sau după-amiază, preţ de trei, cinci sau şapte 
luni. 

Când vine seara potrivită (pe care poate c-o veţi avea 
însemnată pe calendarul de pe birou), scoateţi manuscrisul 
din sertar. Dacă seamănă cu o relicvă extraterestră 
cumpărată de la un magazin de vechituri sau la o lichidare 
de stoc, unde cu greu vă amintiţi că v-aţi oprit, sunteţi 
pregătiţi. Cu uşa închisă (o veţi deschide lumii în scurtă 
vreme), asezati-va cu un creion în mână şi-un carnetel ală- 
turi. Apoi recititi-va manuscrisul. 

Faceti-o într-o singură şedinţă de lectură, dacă e posibil 
(nu va fi, desigur, dacă romanul vostru are patru sau cinci 
sute de pagini). Luaţi câte notițe vreţi, dar concentrati-va la 
treburile mai de rând, la dereticat, cum ar fi corectarea 
greşelilor de scris şi eliminarea inconsistentelor. Vor fi 
destule; numai lui Dumnezeu îi iese bine de prima dată şi 
numai un nepriceput spune: „O, păi, dă-o-ncolo, pentru asta 
sunt plătiţi corectorii.“ 

Dacă n-aţi mai făcut-o niciodată, veţi descoperi că 
recitirea propriei cărţi după o pauză de şase săptămâni este 
o experienţă ciudată, deseori emoţionantă. E a voastră, o 
veţi recunoaşte ca apartinandu-va, vă veţi aminti chiar şi ce 
piesă cânta la combina stereo când aţi scris anumite 
rânduri, şi totuşi veţi avea senzaţia că citiţi opera altcuiva, 
a unui geamăn spiritual, poate. Aşa şi trebuie să fie, acesta 
e motivul pentru care aţi aşteptat. E întotdeauna mai uşor 
să ucizi persoanele dragi ale altcuiva decât să le ucizi 
pe-ale tale. 

După o perioadă de recuperare de şase săptămâni, veţi 
putea să vedeţi şi toate scăpările flagrante din intrigă sau 


din dezvoltarea personajelor. Vorbesc despre acele găuri 
atât de mari, încât să poată trece un camion prin ele. E 
uimitor cum astfel de lucruri îi pot scăpa scriitorului cât 
timp el e ocupat cu munca zilnică a compoziţiei. Şi ascultați 
la mine: dacă observați câteva găuri din acestea mari, va 
este interzis să va simiti deprimat din cauza lor sau să va 
smulgeti părul din cap. Cu toţii o facem lată. Circulă o 
poveste cum că arhitectul care a proiectat Flatiron Building 
s-a sinucis când şi-a dat seama, cu puţin timp înaintea 
ceremoniei de tăiere a panglicii, că uitase să pună toalete 
pentru bărbaţi în acel prototip de zgârie-nori. Probabil nu e 
adevărat, dar ţineţi minte asta: cineva chiar a proiectat 

Titanicul şi apoi l-a declarat de nescufundat. 

În cazul meu, cele mai evidente greşeli pe care le găsesc 
la recitire au legătură cu motivaţia personajelor (un aspect 
legat de dezvoltarea personajelor, însă nu întru totul 
sinonim). Mă plesnesc peste frunte cu podul palmei, apoi 
înşfac carnetelul şi scriu ceva de genul: „p. 91: Sandy 
Hunter fură un dolar din rezerva lui Shirley pentru cheltuieli 
mărunte de la dispecerat. De ce? Pentru Dumnezeu, Sandy 
n-ar face NICIODATA aşa ceva!“ Marchez şi pagina din ma- 
nuscris cu un „X", care-mi va aduce aminte ca acolo e 
nevoie de-o intervenţie, o tăiere sau o modificare, 
atrăgându-mi astfel atenţia să verific notițele, dacă nu-mi 
amintesc despre ce e vorba. 

Îmi place mult partea aceasta a procesului (ei bine, îmi 
plac mult toate părţile procesului, dar aceasta este deosebit 
de plăcută) pentru că-mi redescopăr propria lucrare - şi de 
obicei îmi place ce descopăr. Asta e-o stare care se 
schimbă. Pe când cartea se află în tipar, am trecut prin ea 
de zece sau mai multe ori, pot cita pasaje întregi şi-mi 
doresc doar ca blestematia aia veche şi urât mirositoare să 
dispară din faţa mea. Dar asta survine mai târziu; prima 
lectură este, de fapt, foarte multumitoare. 

În cursul acelei lecturi, mintea mea se concentrează cel 
mai mult la poveste şi la chestiunile privitoare la trusa cu 


unelte: eliminarea pronumelor cu referenti ambigui (urăsc 
şi n-am încredere în pronume, toate sunt alunecoase ca un 
avocat pe probleme de vătămări corporale lipsit de 
scrupule), adăugarea propoziţiilor explicative acolo unde 
par necesare şi, desigur, eliminarea tuturor adverbelor de 
care mă lasă inima să mă despart (niciodată toate; ni- 
ciodată destule). 

Insă la un alt nivel, mai jos, imi pun Marea întrebare. Cea 
mai mare: E coerentă povestea? Şi dacă da, ce poate 
transforma coerenţa în cântec? Care sunt elementele 
necesare? Se împletesc oare şi formează o temă? Mă 
întreb: Care-i toată schema, Stevie, cu alte cuvinte, şi ce 
pot face ca să aduc si mai mult în evidenţă subintelesurile? 
Ce-mi doresc mai mult ca orice e rezonanța, ceva care să 
rămână o vreme în mintea (şi sufletul) Cititorului Fidel după 
ce a închis cartea şi a pus-o pe raftul bibliotecii. Caut 
moduri de-a face asta fără să-i dau totul mura-n gură 
cititorului sau să mă vând trup şi suflet pentru enuntarea 
unui mesaj. Luaţi toate acele mesaje şi morale, şi varati-le 
acolo unde nu răzbate soarele, bine? Mie-mi trebuie 
rezonanţă. Mai presus de orice, caut ceea ce voiam să 
spun, pentru că-n a doua ciornă voi dori să adaug scene şi 
incidente care întăresc acea semnificaţie. Voi dori totodată 
să şterg lucrurile care merg în alte direcţii. E foarte probabil 
să existe multe astfel de lucruri, mai ales la începutul unei 
poveşti, când am tendinţa să bat câmpii. Toate acele 
inutilităţi trebuie să dispară dacă vreau să ating un fel de 
efect unificator. Când am terminat de citit şi-am făcut toate 
acele mici îndreptări reductive, e timpul să deschid uşa şi 
să arăt ce-am scris acelor patru sau cinci prieteni apropiaţi 
care s-au arătat dornici să arunce o privire. 

Cineva - nu-mi amintesc pentru nimic în lume cine - a zis 
cândva că toate romanele sunt de fapt scrisori destinate 
unei singure persoane. Întâmplarea face să cred în asta. 
Cred că fiecare romancier are un singur cititor ideal; că-n 
diferite momente de-a lungul compunerii unei poveşti 


scriitorul îşi spune: „Mă-ntreb ce-o să spună el/ea când va 
citi partea asta.“ Pentru mine, acel prim cititor este soţia 
mea Tabitha. 

A fost întotdeauna un prim cititor extrem de intelegator şi 
de solidar. Reacţia ei pozitivă la cărţile dificile precum O 
mână de oase (primul meu roman la o nouă editură după 
douăzeci de ani buni la Viking, care s-au sfârşit cu o stupidă 
ceartă pe probleme financiare) şi la cele relativ 
controversate, precum Jocul lui Gerald, a însemnat totul 
pentru mine. Dar este şi neîndurătoare când vede ceva 
care crede că e greşit. Când se întâmplă asta, îmi dă de 
veste categoric şi clar. 

În rolul ei de critic şi prim cititor, Tabby mă face deseori să 
mă gândesc la o poveste pe care am citit-o despre soţia lui 
Alfred Hitchcock, Alma Reville. Doamna Reville era pentru 
Hitch echivalentul primului cititor, un critic cu ochi 
patrunzatori, absolut deloc impresionată de tot mai marea 
reputaţie de auteur a maestrului suspansului. Norocul lui. 
Hitch spune că vrea să zboare, Alma spune: „Mai întâi 
mananca-ti ouăle.“ 

Nu cu mult după ce-a terminat Psycho, Hitchcock a 
organizat o proiecţie pentru câţiva prieteni. Aceştia s-au 
arătat extrem de impresionați, l-au declarat o capodoperă a 
suspansului. Alma a păstrat tăcerea până ce şi-au spus 
părerea cu toţii, apoi a rostit foarte ferm: „Nu-l poţi trimite 
în lume aşa.“ 

S-a lăsat o tăcere cutremuratoare, cu excepţia lui 
Hitchcock însuşi, care a întrebat doar de ce nu. „Pentru că“, 
i-a răspuns soţia, „Janet Leigh înghite când ar trebui să fie 
moartă.“ Era adevărat. Hitchcock nu s-a împotrivit mai mult 
decât mă împotrivesc eu când Tabby îmi arată una dintre 
scăpările pe care le-am comis. Noi poate că ne contrăm cu 
privire la multe aspecte ale unei cărţi şi au fost momente 
când am procedat împotriva judecății ei în probleme subiec- 
tive, dar cand mă prinde cu o boroboata, o ştiu numaidecat 
şi-l mulţumesc lui Dumnezeu că am pe cineva aproape care 


să-mi spună că sunt desfăcut la prohab înainte să ies aşa în 
public. 

Pe lângă prima lectură a lui Tabby, trimit de obicei 
manuscrise unui număr cuprins între patru şi opt alte 
persoane care mi-au oferit critici asupra poveştilor mele în 
decursul anilor. Multe texte despre arta scrisului te 
sfătuiesc să nu le ceri prietenilor să-ţi citească lucrările, 
sugerând că sunt puţine şanse să primeşti o opinie foarte 
obiectivă din partea oamenilor care au luat cina acasă la 
tine şi-şi trimit copiii să se joace cu copiii tăi în curtea din 
spate. Nu e corect, potrivit acestei piste de gândire, să-ţi 
pui un prieten într-o asemenea postură. Ce se întâmplă 
dacă el/ea simte că trebuie să spună: „îmi pare rău, bunul 
meu prieten, ai scris unele istorisiri bune în trecut, dar 
aceasta pute de la un kilometru“? 

Ideea are o doză de adevăr in ea, însă eu nu cred ca o 
opinie obiectivă este tocmai lucrul pe care-l caut. Şi sunt de 
părere că majoritatea oamenilor destul de inteligenţi să 
citească un roman au totodată şi tactul necesar să 
găsească un mod blând de-a spune „că pute“. (Deşi mulţi 
dintre noi ştim că o exprimare de genul: „Cred că sunt 
câteva probleme aici“ înseamnă de fapt „Asta pute“, nu-i 
aşa?) Pe deasupra, dacă într-adevăr ati scris o 
„puturoşenie“ - se mai întâmplă; în calitate de autor al 
filmului Maximum Overdrive, am căderea s-o spun - n-aţi 
prefera să aflaţi vestea de la un prieten atâta vreme cât 
întregul tiraj încă mai constă din şase fotocopii? 

Când împărţiţi şase sau opt exemplare ale unei cărţi, 
primiţi înapoi şase sau opt opinii profund subiective despre 
ce e bine sau ce e rău în ea. Dacă toţi cititorii cred că aţi 
făcut o treabă frumuşică, probabil că aşa este. Acest fel de 
unanimitate chiar se întâlneşte, dar e rară, până şi-n rândul 
prietenilor. E mai probabil să creadă că unele părţi sunt 
bune şi altele sunt... ei bine, nu atât de bune. Unii vor fi de 
părere că Personajul A e credibil, dar Personajul B e fals. 
Dacă alţii vor concluziona că Personajul B e credibil, dar 


Personajul A e prea schematic, aveţi un balotaj. Vă puteţi 
relaxa liniştiţi, lăsând lucrurile aşa cum sunt (în baseball, 
paritatea e în favoarea alergătorului; pentru romancier, e în 
favoarea scriitorului). Dacă unii oameni adoră finalul şi alţii 
îl urăsc, e acelaşi lucru - un balotaj, iar punctul e înscris pe 
tabela scriitorului. 

Din rândul primilor cititori, unii se specializează în 
evidenţierea greşelilor faptice, care sunt cele mai uşor de 
îndreptat. Unul dintre primii mei cititori de valoare, 
răposatul Mac McCutcheon, un minunat profesor de engleză 
de liceu, ştia multe despre arme. Dacă puneam în mâna 
unui personaj un Winchester calibru 330, Mac îmi lăsa pe 
margine menţiunea că nu Winchester, ci Remington avea 
puşti de acest calibru. In astfel de cazuri, primeşti două la 
preţul unuia - greşeala şi rezolvarea ei. E-o treabă bună, 
pentru că ajungi să laşi impresia că eşti expert, iar primul 
tău cititor se va simţi flatat că ţi-a fost de ajutor. Dar cea 
mai gravă greşeală pe care mi-a găsit-o Mac nu avea nici-o 
legătură cu armele. Într-o zi, pe când citea o bucată 
dintr-un manuscris în cancelarie, a izbucnit în râs - a râs 
atât de tare, de fapt, încât lacrimile i s-au rostogolit pe 
obrajii păroşi. Deoarece povestea în chestiune, Sa/em's Lot, 
nu se voia a fi o comedie bufă, l-am întrebat ce-a găsit. 
Scrisesem un paragraf care suna cam aşa: 


„Deşi sezonul de vânătoare la căprioare în Maine nu începe decât 
în noiembrie, în octombrie câmpiile răsună deseori de împuş- 
cături; localnicii împuşcă toţi țăranii de care cred că au nevoie 
familiile lor la masă.“ 


Un corector fără-ndoială că n-ar fi observat greşeala 


(tărani în loc de fazan), dar Mac m-a scutit de-o mare 
ruşine. 


53 În engleză, peasant, ,,taran" si pheasant, „fazan" (n. red.). 


Evaluările subiective sunt, cum am spus, puţin mai greu 
de acceptat, dar ascultați aici: dacă toţi cei care vă citesc 
cartea spun că ai o problemă (Connie se întoarce la soţul ei 
cu prea multă uşurinţă, faptul că Hal copiază la marele 
examen nu pare credibil date fiind lucrurile pe care le ştim 
despre el, încheierea romanului pare abruptă şi arbitrară), 
aveţi o problemă şi-ar fi bine să luaţi măsuri. 

O mulţime de scriitori se opun acestei idei. Au impresia că 
revizuirea unei poveşti ţinând cont de părerile pro şi contra 
ale unui public este ceva aproape de prostituție. Daca 
nutriţi această impresie, nu voi încerca sa vă fac să credeţi 
altceva. Veţi economisi pe deasupra şi banii pe fotocopii, 
pentru că oricum nu va trebui să aratati cuiva ce-ati scris. 
De fapt (adauga el arogant), dacă într-adevăr credeţi asta, 
de ce va mai obosiţi să publicaţi? Terminati-va doar cărţile 
şi apoi depuneti-le într-o casetă de valori, aşa cum se spune 
c-a facut J.D. Salinger în ultimii ani de viata. 

Şi da, împărtăşesc, măcar putin, acest gen de 
resentiment. În lumea cinematografică, în care am dus o 
viaţă de cvasiprofesionist, proiecţiile în fază neprelucrată se 
numesc test screenings. Acestea au devenit un standard de 
operare şi-i scot din sărite pe aproape toţi regizorii. Poate 
că aşa trebuie. Studioul alocă o sumă între cincisprezece şi 
o sută de milioane de dolari pentru realizarea unui film, 
apoi îi cere regizorului să-l monteze pe baza opiniilor unui 
public dintr-un multiplex din Santa Barbara compus din 
coafeze, polițiste, vânzători de pantofi şi tipi care livrează 
pizza la domiciliu rămaşi fără obiectul muncii. lar aspectul 
cel mai rău, cel mai greu de înghiţit? Daca nimeriti bine 
factorul demografic, aceste test screenings par să 
funcţioneze. 

Nu mi-ar plăcea chiar deloc să văd că romanele sunt 
revizuite pe baza testării publicului - multe cărţi bune n-ar 
vedea lumina zilei, dacă s-ar proceda aşa - dar să fim 
serioşi, aici vorbim despre şase oameni pe care-i cunoaşteţi 
şi-i respectaţi. Dacă-i întrebaţi pe cei care trebuie (şi dacă 


sunt de acord să vă citească romanul), vă pot spune multe 
lucruri. 

Toate opiniile cântăresc la fel de greu? Pentru mine, nu. În 
cele din urmă, o ascult cu cea mai mare atenţie pe Tabby, 
pentru că ea e cea pentru care scriu, cea pe care vreau s-o 
dau pe spate. Dacă scrieţi cu precădere pentru o persoană 
anume în afară de voi înşivă, v-aş sfătui să fiţi foarte atenţi 
la opiniile acelei persoane (cunosc un individ care spune că 
scrie în mare parte pentru cineva care a murit de 
cincisprezece ani, dar majoritatea dintre noi nu ne aflăm în 
postura lui). lar dacă ceea ce auziti are logică, faceţi 
modificările cerute. Nu le puteţi permite tuturor să intre în 
lumea poveştii voastre, dar îi puteţi lăsa pe cei care 
contează cel mai mult. Şi aşa ar trebui să faceţi. 

Spuneti-i Cititor Ideal acelei unice persoane pentru care 
scrieţi. El sau ea va fi alături de voi tot timpul în camera de 
scris: în carne şi oase, odată ce deschideţi uşa şi lăsaţi 
lumea să intre din nou în contact cu visul vostru; în spirit, în 
cursul uneori chinuitoarelor şi alteori surescitantelor zile ale 
primei versiuni, când uşa e închisă. Şi ştiţi ce? Veţi 
descoperi ca modelaţi povestea asa cum trebuie chiar 
înainte ca acest Cititor Ideal să arunce o privire măcar 
peste prima propoziţie. Cl. vă va ajuta să ieşiţi putin din 
propria persoană, să vă citiţi propriul text aflat în lucru aşa 
cum l-ar citi publicul larg în timp ce încă mai scrieţi la el. 
Dintre toate, acesta este poate cel mai bun mod de-a vă 
asigura că nu vă abateti de la poveste, un mod de-a vă 
oferi publicului chiar şi atunci când publicul nu e prezent şi 
independenţa voastră e totală. 

Când scriu o scenă care mi se pare comică (cum ar fi 
concursul de mâncat plăcinte din The Body sau repetiţia 
execuţiei în Culoarul morții), îmi imaginez că şi Cititorului 
Ideal i se va părea comică, îmi place la nebunie când Tabby 
râde fără control - ridică mâinile în aer ca pentru a spune 
mă predau şi i se rostogolesc lacrimi mari pe obraji. Îmi 
place, asta-i tot, o ador de-a dreptul, iar când prind ceva cu 


acest potenţial, îl mân şi-l strâng cât pot de bine. În timp ce 
scriu efectiv o asemenea scenă (cu uşa închisă), gândul 
de-a o face să râdă - sau să plângă - e prezent îndărătul 
minţii mele. În timpul rescrierii (cu uşa deschisă), 
întrebarea - e destul de comic acum? destul de 
înspăimântător? - e prezentă drept în faţa mea. Încerc s-o 
urmăresc când ajunge la o scenă anume, sperând măcar un 
zâmbet sau - potul cel mare, dragii mei! - râsetul acela 
amplu din stomac, cu mâinile fluturând în aer. 

Pentru ea nu e întotdeauna simplu. l-am dat manuscrisul 
nuvelei mele Hearts in Atlantis pe când eram în Carolina de 
Nord, unde merseserăm să urmărim un meci din WNBA 
dintre Cleveland Rockets şi Charlotte Sting. În ziua 
următoare, ne-am întors în Virginia şi Tabby mi-a citit 
povestea în timpul drumului. Sunt câteva părţi comice în ea 
- cel putin, eu aşa credeam - şi tot trageam cu ochiul spre 
ea ca să vad dacă chicoteşte (sau dacă măcar zambeste). 
Nu credeam că va observa, dar sigur s-a prins. Când am 
tras cu ochiul a opta sau a noua oară (banuiesc c-ar fi putut 
fi a cincisprezecea oară), a ridicat privirea şi-a izbucnit: „Ai 
grijă la cum conduci, până nu ne faci pe-amandoi arşice, 
bine? Inceteaza să mai fii aşa de /acom!“ 

Am fost atent la cum conduceam şi n-am mai tras cu 
ochiul (ei bine... aproape). Cam peste cinci minute, am 
auzit din dreapta un pufnet de râs. Doar unul slab, dar mi-a 
ajuns. Adevărul e că majoritatea scriitorilor sunt lacomi. Mai 
ales între prima şi a doua variantă a unui text, când uşa 
biroului se deschide încet şi înăuntru răzbate lumina lumii. 


12 


Cititorul Ideal este şi cel mai bun mod de-a afla dacă 
povestea voastră are sau nu ritmul corect şi dacă v-aţi 
folosit de povestea de fundal într-o manieră satisfăcătoare. 


Ritmul este viteza cu care se desfăşoară naraţiunea. 
Există un fel de credinţă nerostită (prin urmare, nedefinită 
şi necercetată) în cercurile editoriale cum că povestirile şi 
romanele cu cel mai mare succes comercial au un ritm 
alert. Cred că ideea din spatele acestei afirmaţii este că 
oamenii au atât de multe lucruri de făcut în ziua de azi şi 
atenţia lor e atât de uşor îndepărtată de cuvântul tipărit, 
încât îi veţi pierde dacă nu deveniți un fel de bucătar de 
fast-food, servind hamburgeri sfârâitori, cartofi prajiti şi ouă 
moi cât puteţi mai repede. 

Ca atât de multe alte convingeri necontestate din lumea 
editorială, această idee este în mare parte o prostie... motiv 
pentru care, când cărţi precum Numele trandafirului de 
Umberto Eco sau Cold Mountain de Charles Frazier ies 
brusc din şablon şi urcă în topul bestsellerurilor, editorii şi 
redactorii sunt stupefiati. Banuiesc că majoritatea lor 
atribuie succesul neasteptat al acestor carti neprevazutelor 
si deplorabilelor căderi in bun-gust ale publicului cititor. 

Nu ca ar fi ceva rau la romanele cu ritm alert. Unii scriitori 
foarte buni - Nelson DeMille, Wilbur Smith si Sue Grafton, ca 
să amintesc doar trei - au câştigat milioane scriind în acest 
stil. Dar puteţi face exces de viteză. Mişcaţi-vă prea repede 
şi veţi risca să-l lăsaţi pe cititor în urmă, fie pentru că-l 
zăpăciţi, fie pentru că-l obosiţi. În ce mă priveşte, îmi plac 
un ritm mai scăzut şi o construcţie mai mare, mai înaltă. 
Starea de tihnă şi relaxare, ca a unei călătorii cu un 
transatlantic de lux, pe care o oferă un roman lung şi capti- 
vant precum The Far Pavilions** sau A Suitable Boyr? a fost 
una dintre principalele atracţii ale acestei forme literare 
încă de la primele ei roade - povestiri epistolare nesfârşite, 
în multe parti, ca şi Clarissa®®. Cred că fiecărei poveşti 
trebuie să i se permită să se desfăşoare potrivit propriului 


54 Vast roman, de aproape o mie de pagini, scris de M.M. Kaye (n. tr.). 


55 Roman de Vikram Seth de aproape o mie cinci sute de pagini (n. 
tr.). 


ritm, iar acel ritm nu e întotdeauna o cursă contra 
cronometru. Cu toate acestea, trebuie să fiţi atenţi - dacă 
încetiniţi prea mult ritmul, până şi cel mai răbdător cititor 
va începe să se foiască. 

Cel mai bun mod de-a găsi fericita cale de mijloc? Cititorul 
Ideal, desigur. Incercati să vă imaginati dacă el sau ea ar fi 
plictisit(a) de-o anumită scenă - dacă ştiţi care sunt 
gusturile Cititorului vostru Ideal măcar pe jumătate cât le 
cunosc eu pe-ale cititorului meu, n-ar trebui să vă vină prea 
greu s-o faceţi. Va simţi oare Cititorul Ideal că e prea multă 
vorbărie inutilă într-un loc sau în altul? Că aţi explicat prea 
puţin o anumită situaţie... sau prea mult, care e una din 
greşelile mele cronice? Că ati uitat să rezolvati cine ştie ce 
element important al intrigii? Că aţi uitat cu totul de-un 
personaj, cum a făcut cândva Raymond Chandler? (Când a 
fost întrebat de şoferul criminal din The Big Sleep, Chandler 
- căruia îi plăcea să tragă la măsea - a răspuns: „O, ala? Sa 
ştii c-am uitat complet de el.“) Aceste întrebări ar trebui să 
vă preocupe chiar şi atunci când uşa e închisă. Şi odată ce 
s-a deschis - odată ce Cititorul Ideal v-a citit manuscrisul - 
ar trebui să rostiti întrebările cu voce tare. De asemenea, 
lacom sau nu, poate ati vrea să urmăriţi când va lăsa Cl. 
manuscrisul jos pentru a face altceva. Ce scenă citea? Ce-a 
fost atât de uşor de abandonat? 

Cel mai adesea, când mă gândesc la ritm, mă întorc la 
Elmore Leonard, care l-a explicat atât de perfect când 
spunea că doar lăsa afară părţile plictisitoare. Asta 
înseamnă să tai pentru a grăbi ritmul şi ăsta e lucrul pe 
care majoritatea dintre noi ajungem să-l facem (omorati-i 
pe cei dragi, omorati-i pe cei dragi chiar şi-atunci când vi se 
rupe sufletelul egocentric de scrib, omorati-i pe cei dragi). 

În adolescenţă, trimițând povestiri la reviste precum 
Fantasy and Science Fiction şi Ellery Queen's Mystery 


56 Romanul clasic al lui Samuel Richardson, considerat, alături de 
Pamela, primul roman englez modern (n. tr.). 


Magazine, m-am obişnuit cu genul de scrisoare de refuz 
care începe cu Dragă colaborator (la fel de bine ar fi putut 
începe cu Dragă cap-pătrat), aşa că a ajuns să mă bucure 
orice scurtă consideraţie personală mazgalita pe unul dintre 
acele biletele roz imprimate. Au fost puţine si rare, dar când 
veneau nu se întâmpla niciodată să nu-mi însenineze ziua şi 
să-mi aducă zâmbetul pe buze. 

In primăvara ultimului meu an la liceul din Lisbon - 1966 
trebuie să fi fost - am primit un comentariu care mi-a 
schimbat o dată pentru totdeauna felul în care-mi rescriam 
textele. Scrisă în grabă sub  facsimilul semnăturii 
redactorului era această frază: „Nu e rau, dar e UMFLAT. 
Trebuie revizuită lungimea. Formula: ciorna 2 = ciorna 1 - 
10%. Baftă!“ 

Mi-ar plăcea să-mi amintesc cine a scris acel mesaj - Algis 
Budrys, poate. Oricine ar fi fost, mi-a făcut un mare 
serviciu. Am copiat formula pe-o bucată de carton tăiat 
dintr-o cutie pentru cămăşi şi-am lipit-o pe perete, 
deasupra maşinii de scris. La scurt timp după asta au 
început să mi se întâmple numai lucruri bune. N-a urmat o 
bruscă avalanşă de vânzări pentru reviste, dar numărul de 
mesaje personale de pe biletele de refuz a crescut cu 
rapiditate. Am primit unul până şi de la Durant Imboden, 
redactorul de la Playboy însărcinat cu proza. Acea menţiune 
personală aproape că mi-a făcut inima să stea în loc. 
Playboy plătea de la două mii de dolari în sus pentru 
povestiri, iar asta era un sfert din suma pe care mama o 
câştiga pe-un an întreg dereticând la Pineland Training 
Center. 

Formula Rescrierii probabil că n-a fost singurul motiv 
pentru care am început să obţin unele rezultate; bănuiesc 
că un altul era acela că pur şi simplu îmi venise în sfârşit 
timpul (ca şi bestiei grosolane a lui Yeats”). Totuşi, Formula 


57 Aluzie la un vers din poemul A doua venire a lui William Butler 
Yeats: „Ce bestie grosolană, al cărei ceas a bătut în sfârşit" (n. tr.). 


a avut cu siguranţă un rol de jucat. Înainte de ea, dacă 
produceam o poveste lungă cam de patru mii de cuvinte în 
prima variantă, erau şanse bune să ajungă la cinci mii în a 
doua (unii scriitori sunt înclinați din fire să reducă; mă tem 
că eu am fost dintotdeauna unul înclinat să adauge). După 
Formulă, asta s-a schimbat. Până şi astăzi tintesc spre o 
lungime a celei de-a doua versiuni de trei mii şase sute de 
cuvinte dacă prima versiune are patru mii... iar dacă prima 
variantă a unui roman are o întindere de trei sute cincizeci 
de cuvinte, mă dau peste cap să produc o a doua versiune 
de nu mai mult de trei sute cincisprezece mii... trei sute de 
mii, dacă e posibil. De obicei e posibil. Ce m-a învăţat 
Formula este că fiecare povestire sau roman e reductibil 
până la un anumit punct. Dacă puteţi scoate zece la sută 
din el, păstrând în acelaşi timp povestea principală şi 
savoarea textului, înseamnă că nu v-aţi dat toată silinta. 
Efectul unei reduceri chibzuite este imediat şi deseori 
surprinzător: Viagra literară. O veţi simţi şi voi şi-o va simţi 
şi Cititorul Ideal. 

Povestea de fundal este tot ceea ce s-a întâmplat înainte 
să înceapă povestea voastră, dar ea are un impact asupra 
povestii din prim-plan. Povestea de fundal ajută la definirea 
personajelor şi la stabilirea motivatiei. Cred că e important 
să introduceţi povestea de fundal cât mai repede posibil, 
dar e la fel de important s-o faceţi cu o anumită graţie. Ca 
un exemplu al lipsei de graţie, vă propun acest fragment de 
dialog: 


„- Bună, fosta mea soţie, îi zise Tom lui Doris cand aceasta intra în 
cameră.“ 


Ei, poate că e important pentru poveste faptul că Tom şi 
Doris sunt divortati, dar trebuie să existe un mod mai bun 
de-a o face decât cel citat mai sus, care e cam la fel de 
grațios ca un criminal cu toporul. lată o posibilă variantă: 


»- Bună, Doris, zise Tom. 


Vorbi pe-un ton destul de natural - natural cel puţin pentru 
urechile sale - dar degetele de la mâna dreaptă pipăiră locul 
unde, până în urmă cu şase luni, se aflase verigheta.“ 


Fragmentul nu e de Pulitzer şi e puţin mai lung ca „Bună, 
fosta mea soţie“, dar nu totul ţine de viteză, cum am 
încercat deja să arăt. lar dacă voi credeţi că totul ţine de 
informatie, ar trebui să renuntati la ficţiune şi să vă căutaţi 
de lucru ca scriitor de manuale de instrucţiuni - masa de 
lucru a lui Dilbert”? vă aşteaptă. 

Probabil că aţi auzit expresia in medias res, care înseamnă 
„în mijlocul lucrurilor“. Această tehnică este una veche şi 
onorabilă, dar mie nu-mi place. /n medias res cere 
flashbackuri, care mie mi se par plictisitoare şi cam 
răsuflate. Mă duc întotdeauna cu gândul la filmele acelea 
din anii patruzeci şi cincizeci când imaginea devine 
înceţoşată, vocile capătă toate ecou şi suntem brusc cu 
şaisprezece luni în urmă, iar detinutul plin de noroi pe care 
tocmai l-am văzut că încearcă să scape de ogari e-un tânăr 
avocat în plină ascensiune profesională, căruia încă nu i s-a 
înscenat uciderea necinstitului şef de poliţie. 

Pe cititor îl interesează mult mai mult ceea ce urmează să 
se întâmple decât ceea ce deja s-a întâmplat. Da, există 
romane strălucitoare care dezmint această preferinţă (sau 
poate că e-o prejudecată) - Rebecca de Daphne du Maurier 
este unul dintre ele; A Dark-Adapted Eye de Barbara Vine 
este altul - dar îmi place să încep cu începutul, de la egal la 
egal cu scriitorul. Sunt un om căruia îi place să meargă de 
la A la Z; dati-mi aperitivul la început si dati-mi desertul 
numai dacă mi-am mâncat legumele. 

Chiar şi atunci când spuneţi povestea în manieră directă, 
veţi descoperi că nu puteţi scăpa de cel puţin o parte din 
povestea de fundal. În cel mai realist sens, fiecare viaţă 


58  Celebru personaj al seriei omonime de benzi desenate create de 
Scott Adams. Dilbert e un inginer care face mereu glume pe seama 
funcţionarilor de la birouri (n. tr.). 


este in medias res. Dacă introduceţi un bărbat de patruzeci 
de ani ca personaj principal în prima pagină a romanului, iar 
dacă acţiunea începe ca rezultat al intruziunii pe scena 
vieţii acestui om a unei persoane sau situaţii complet noi - 
un accident de maşină, să spunem, sau o favoare făcută 
unei femei frumoase care se tot uită senzual peste umăr 
(aţi observat aici îngrozitorul adverb pe care nu m-am putut 
îndura să-l suprim?) - la un anumit moment totva trebui să 
vă ocupați de primii patruzeci de ani din viata omului 
vostru. Cât de mult şi cât de bine vă folosiţi de acei ani va 
influenţa mult nivelul de reuşită pe care-l va atinge 
povestea voastră, îi va determina pe cititori să o considere 
„O lectură plăcută“ sau una „plictisitoare în cel mai înalt 
grad“. Probabil că J.K. Rawling, autoarea aventurilor lui 

Harry Potter, e campioana momentului când vine vorba de 
povestea de fundal. Merită să-i citiţi cărţile, observând 
dezinvoltura cu care fiecare volum recapitulează ce s-a 
întâmplat înainte. (De asemenea, romanele din seria Harry 
Potter sunt o de/ectare sigură, poveste pură de la un capăt 
la celălalt.) 

Cititorul vostru Ideal poate fi de mare ajutor când vine 
vorba să vedeţi cât de bine v-aţi descurcat cu povestea de 
fundal şi cât ar mai trebui să adăugaţi sau să scoateţi la 
următoarea revizie. Trebuie să ascultați cu foarte mare 
atenţie lucrurile pe care Cl. nu le-a înţeles şi apoi sa vă 
întrebaţi daca vo; le intelegeti. Dacă da si pur şi simplu nu 
le-aţi explicat, datoria voastră la revizie este să le clarificati. 
Dacă n-o faceţi - dacă părţile din povestea de fundal pe 
care vi le-a semnalat Cititorul Ideal vă sunt incetosate si 
vouă - atunci trebuie să vă gândiţi mult mai bine la 
întâmplările din trecut care explică felul în care se 
comportă în prezent personajele voastre. 

Trebuie să mai fiţi foarte atenţi şi la acele lucruri din 
povestea de fundal care l-au plictisit pe Cititorul vostru 
Ideal. În O mână de oase, de pildă, personajul principal 
Mike Noonan este un scriitor cam de patruzeci de ani care, 


la începutul cărţii, tocmai şi-a pierdut soţia din pricina unui 
anevrism cerebral. Incepem cu ziua morţii ei, dar mai sunt 
încă foarte multe de povestit din trecut, mult mai multe 
decât am obiceiul să adaug în ceea ce scriu. Printre astea 
se numără prima slujbă a lui Mike (ca reporter de ziar), 
vânzarea primului său roman, relaţia sa cu membrii familiei 
numeroase a răposatei sale soţii, trecutul său ca romancier 
şi, în special, problema casei lor de vară din vestul statului 
Maine - cum au ajuns s-o cumpere şi o parte din istoria ei 
de dinainte să intre în posesia lui Mike şi a lui Johanne. 
Tabitha, C.l.-ul meu, a citit cu aparentă plăcere toată 
această parte, în care mai erau încă două sau trei pagini 
dedicate muncii în folosul societăţii pe care o depusese 
Mike în anul ce a urmat morţii soţiei sale, un an în care du- 
rerea pierderii ei este amplificată de-un grav caz de blocaj 
al scriitorului. Lui Tabby nu i-a plăcut povestea asta a 
muncii în folosul comunităţii. 

„Cui îi pasă?“ m-a întrebat. „Vreau să aflu mai multe 
despre coşmarurile lui, nu despre cum a ajutat consiliul 
orăşenesc să ofere un cămin vagabonzilor alcoolici.“ 

„Mda, dar suferă de blocajul scriitorului“, am spus. (Cand 
un romancier e atacat pe un subiect pe care-l ţine la suflet - 
una dintre odraslele lui dragi - primele două cuvinte care-i 
ies pe gură sunt aproape întotdeauna: „Mda, dar...“) „E-o 
criză care ţine un an, poate mai mult. Trebuie să facă ceva 
în tot acest timp, nu crezi?“ 

„Imi imaginez ca da“, a zis Tabby, „dar de ce e nevoie să 
mă plictiseşti şi pe mine cu asta?“ 

Au! Game, set şi meci. Ca majoritatea Cititorilor Ideali 
buni, Tabby poate fi nemiloasă când are dreptate. 

Am redus munca de caritate şi funcţiile comunitare ale lui 
Mike de la două pagini la două paragrafe. S-a dovedit că 
Tabby avea dreptate - de-ndată ce-am văzut cartea tipărită, 
mi-am dat seama şi eu de asta. În jur de trei milioane de 
oameni au citit O mand de oase, am primit cel putin patru 
mii de scrisori care vorbeau despre ea şi până acum nici 


măcar într-una nu am găsit ceva de genul: „Hei, scumpule, 
îmi spui şi mie cu ce naiba s-a ocupat Mike în anul când n-a 
putut să scrie?“ 

Cele mai importante lucruri de ţinut minte despre 
povestea de fundal sunt că (a) toată lumea are un trecut şi 
că (b) mare parte din el nu e foarte interesant. Limitati-va 
la părţile care sunt si nu vă lăsaţi furati de restul. Lungile 
poveşti despre viaţă sunt rezervate barurilor, iar asta numai 
atunci când mai e o oră până la închidere şi dacă daţi voi 
de băut. 


13 


Trebuie să vorbim puţin despre documentare, care e 
aspectul specializat al poveştii de fundal. Şi, vă rog, dacă 
trebuie să faceţi muncă de documentare pentru că anumite 
parti ale povestii voastre tratează lucruri despre care ştiţi 
putin sau nimic, ţineţi minte cuvântul acela: fundal. Acolo e 
locul documentării: cât mai departe posibil în fundalul 
poveştii voastre de fundal. Poate că vo/ veti fi fermecati de 
ceea ce aflaţi despre bacteriile carnivore, despre sistemul 
de canalizare din New York sau despre potenţialul IQ al pui- 
lor de collie, dar cititorilor voştri probabil că le va păsa mult 
mai mult de personajele şi povestea pe care o teseti. 

Exceptii de la regula? Sigur, există întotdeauna, nu? Au 
fost scriitori de mare succes - Arthur Hailey şi James 
Michener sunt primii care-mi vin în minte - ale căror romane 
se bazează mult pe fapte şi pe o serioasă documentare. Ale 
lui Hailey sunt nişte manuale abia disimulate despre cum 
funcţionează lucrurile (bănci, aeroporturi, hoteluri), iar ale 
lui Michener sunt o combinaţie între jurnale de călătorie, 
lecţii de geografie şi texte istorice. Alţi scriitori populari, 
cum ar fi Tom Clancy si Patricia Cornwell, sunt orientati mai 
mult spre poveste, dar fac totuşi apel la mari (şi uneori greu 


de digerat) calupuri de informaţii factice. Uneori îmi vine să 
cred că aceşti scriitori plac unui mare segment de cititori 
convinşi că ficţiunea este cumva imorală, o plăcere plebee 
care se poate justifica doar spunând: „Păi, aha, da, 
într-adevăr il citesc pe [completaţi aici cu numele 
autorului], dar numai în avion şi în camerele de hotel care 
nu au CNN; pe deasupra, am învăţat şi multe lucruri despre 
[completaţi aici cu subiectul, dupa caz].“ 

Insă pentru fiecare scriitor de tip „factoid“ care a avut 
succes, există o sută (poate chiar o mie) de scriitori 
aspiranti, unii publicaţi, majoritatea nu. Pe de-a întregul, 
cred că povestea îşi are locul în faţă, dar şi că o anumită 
doză de documentare este inevitabilă; vă puteţi sustrage 
de la ea pe propriul vostru risc; 

In primăvara lui 1999, am condus din Florida, unde eu şi 
soţia mea rămăseserăm peste iarnă, până în Maine. În a 
doua zi, pe drum, m-am oprit să alimentez maşina la o 
staţie mică de benzină de pe marginea autostrăzii 
Pennsylvania, unul dintre acele amuzante locuri antice 
unde încă mai vine un tip, îţi pompează benzina şi te 
întreabă ce mai faci şi ce părere ai despre campionatul 
NCAA”. 

Acestuia i-am spus că fac bine şi că-n campionat îmi place 
de echipa Duke. Apoi m-am dus în spate, la toaleta 
bărbaţilor. În spatele benzinăriei era un pârâu forfotitor plin 
de zăpadă topită, iar când am ieşit de la toaletă, am 
coborât puţin panta presărată de jante aruncate şi piese de 
motor, ca să arunc mai de aproape o privire la apă. Pe 
pământ mai erau încă porţiuni acoperite de zăpadă. Mi-a 
scăpat piciorul pe una şi-am început să alunec pe taluz în 
jos. M-am prins de-o piesă din vechiul bloc-motor al cuiva şi 
m-am oprit înainte s-o iau ca lumea la vale, dar mi-am dat 
seama ridicându-mă că, dacă aş fi continuat să alunec, aş fi 


59 Acronim pentru National Collegiate Athletic Association, Asociaţia 
Naţională de Atletism a Universitatilor (n. tr.). 


ajuns până în râu şi m-ar fi purtat apele. M-am întrebat 
atunci, dacă s-ar fi întâmplat asta, cât i-ar fi luat 
benzinarului să sune la poliţia statală dacă maşina mea, un 
Lincoln Navigator nou-nout, ar fi rămas pur şi simplu în fata 
pompelor. Când am ajuns înapoi pe autostradă, mă 
alesesem cu două lucruri: un fund ud de la căzătura din 
spatele benzinariei Mobil şi-o minunată idee pentru o 
poveste. 

Un misterios om într-o haină neagră - foarte probabil nici 
pe departe o fiinţă umană, ci o creatură nepriceput 
deghizată ca să treacă drept om - îşi abandonează vehiculul 
în faţa unei benzinării mici din Pennsylvania rurală. 
Vehiculul seamănă cu un vechi Buick de la sfârşitul anilor 
cincizeci, dar nu e o maşină, aşa cum tipul în haină neagră 
nu e o fiinţă umană. Vehiculul ajunge în mâinile unor ofiţeri 
de la poliţia statală care activează la o cazarmă fictivă din 
vestul statului. După aproximativ douăzeci de ani, poliţiştii 
spun povestea cu Buick-ul fiului îndurerat al unui poliţist 
ucis în exerciţiul functiunii. 

Era o idee splendidă şi s-a dezvoltat într-un roman 
puternic despre cum ne transmitem mai departe 
cunoştinţele şi secretele; este de asemenea o poveste 
sumbră şi înfricoşătoare despre o maşinărie extraterestră 
care îşi întinde uneori tentaculele şi înghite oameni cu totul. 
Sigur, erau câteva mici probleme - faptul că nu ştiam 
absolut nimic despre Poliţia Statului Pennsylvania, pentru 
început - dar nu m-am lăsat descurajat de asta. Pur şi 
simplu am inventat tot ce nu ştiam. 

Am putut s-o fac pentru că scriam cu uşa închisă - scriam 
doar pentru mine şi pentru Cititorul Ideal din mintea mea 
(versiunea mea mentală a lui Tabby este rareori atât de 
chitibusara cum poate să fie soţia mea din viata reală; în 
visele mele cu ochii deschişi deseori aplaudă şi mă 
îndeamnă cu ochi înflăcăraţi să merg chiar mai departe). 
Una dintre sesiunile mele cele mai memorabile a avut loc 
într-o cameră de la etajul trei de la Hotelul Eliot din Boston - 


stăteam la birou în faţa geamului, scriam despre autopsia 
unei creaturi-liliac extraterestre în vreme ce sub mine se 
desfăşura în toată exuberanta lui Maratonul Boston şi din 
difuzoarele aşezate pe acoperişuri bubuia Dirty Water a 
celor de la The Standells. In stradă, sub mine, erau o mie de 
oameni, dar în camera mea nu era nici măcar unul care 
să-mi strice buna dispoziţie spunându-mi că am greşit un 
amănunt sau altul ori că nu aşa procedează poliţiştii în 
vestul Pennsylvaniei, aşa că na-na-na. 

Romanul - se numeşte Dintr-un Buick 8-a fost pus 
deoparte într-un sertar al biroului în luna mai 1999, când 
am încheiat prima versiune. Proiectul a suferit amânări 
provocate de unele împrejurări pe care nu le-am putut 
controla, dar în cele din urmă speram şi mă aşteptam să 
petrec vreo două săptămâni în vestul Pennsylvaniei, unde 
mi se oferise permisiunea condiţionată de-a urmări 
activitatea poliţiei statale (condiţia - care mie mi se pare 
mai mult decât rezonabilă - a fost să nu-i fac să pară sadici, 
maniaci sau idioţi). Odată ce voi fi făcut asta, ar trebui să 
fiu capabil să îndrept greşelile cele mai crase şi să adaug 
câteva elemente sugestive extrase din viaţa reală a 
poliţiştilor de acolo. 

Nu multe, însă; documentarea face parte din povestea de 
fundal, iar cuvântul-cheie din această sintagmă este fundal. 
Povestea pe care o am de spus în Buick 8 are de-a face cu 
monştri şi secrete. Nu este o poveste despre activitatea 
poliţiştilor din vestul statului Pennsylvania. Ceea ce caut e 
doar o tuşă de verosimilitate, ca şi vârful de cuţit de 
condimente pe care le amesteci în sosul pentru spaghete 
ca să-i defineşti cu adevărat gustul. Senzatia aceea de 
realitate este importantă în orice operă de ficţiune, dar cred 
că este deosebit de importantă într-o poveste care tratează 
subiectul anormalului şi paranormalului. Totodată, detaliile 
alese în cantitatea potrivită - presupunând desigur că sunt 
şi cele potrivite - pot potoli fluxul de scrisori din partea 
cititorilor obsedaţi de amănunte care par să trăiască numai 


pentru a le spune scriitorilor că au făcut-o de oaie (tonul 
acestor scrisori este fără deosebire zglobiu). Cand calcati 
pe lângă regula care spune „scrieţi despre ceea ce ştiţi“, 
documentarea devine inevitabilă şi poate face mult pentru 
poveste. Aveţi numai grijă să nu înceapă coada să mişte 
câinele; ţineţi minte că scrieţi un roman, nu o lucrare 
ştiinţifică. Povestea e întotdeauna pe primul loc. Cred că 
până şi James Michener şi Arthur Hailey ar fi fost de acord 
cu asta. 


14 


Sunt deseori întrebat dacă scriitorul începător poate 
beneficia de pe urma cursurilor sau seminariilor de creaţie 
literară. Cei care întreabă caută, de cele mai multe ori, din 
păcate, un glonţ magic sau un ingredient secret ori probabil 
pana magică a lui Dumbo, dar niciuna dintre acestea nu 
poate fi găsită în sălile de curs sau la casele de creaţie, 
oricât de atrăgătoare ar fi broşurile de prezentare. În ceea 
ce mă priveşte, mă îndoiesc de cursurile de creaţie literară, 
dar nu sunt întru totul împotriva lor. 

In minunatul roman tragicomic East is East de T. 
Coragessan Boyle este o descriere a unei colonii de scriitori 
din mijlocul unei păduri, in care mie mi s-a părut că 
recunosc o perfecţiune de basm. Fiecare participant are 
propria cabanuta, în care se presupune că scrie cât e ziua 
de lungă. La prânz, un chelner le aduce de la cantină 
acestor Hemingway şi Cather în devenire câte un sufertaş 
cu mâncare şi-l aşază pe veranda din fata casutei fiecăruia. 
ll asaza foarte încet pe verandă, ca să nu deranjeze transa 
creativă a ocupantului cabanei respective. Câte o cameră 
din fiecare cabană este camera de scris. În cealaltă se află 
un prici pentru acele atât de importante reprize de somn de 


după-masă... sau, poate, pentru o revigorantă partidă de 
amor dezlantuit cu un coleg sau o colegă. 

Seara, toţi membrii coloniei se adună în cabana principală 
pentru a lua cina şi-a purta discuţii ameţitoare. Mai târziu, 
în faţa unui foc trosnitor în salon, se prăjesc bezele, se face 
popcorn, se bea vin şi poveştile coloniştilor sunt citite cu 
glas tare şi apoi criticate. 

Mie, acesta mi se pare un mediu scriitoricesc absolut 
încântător. Mi-a plăcut în mod deosebit ideea cu prânzul 
lăsat în faţa uşii, aşezat acolo la fel de încet cum îşi lasă 
Zana maseluta banutul sub perna unui copil. Imi imaginez 
că m-a fascinat pentru că e atât de departe de experienţa 
personală, unde fuxul creativ poate fi întrerupt în orice clipă 
de-un mesaj de la soţia mea cum că e înfundată scurgerea 
la baie şi că speră că voi încerca s-o desfund sau de un te- 
lefon care mă anunţă că mă paşte iminentul pericol de-a 
rata mei o întâlnire cu medicul dentist. In astfel de 
momente sunt sigur că toţi scriitorii îşi spun cam acelaşi 
lucru, indiferent de gradul lor de îndemânare şi succes: 
„Dumnezeule, dacă m-aş afla în mediul potrivit, alături de 
oameni înţelegători, pur şi simplu ŞTIU că acum aş putea 
scrie o capodoperă.“ 

De fapt, am descoperit că orice întreruperi şi distrageri ale 
atenţiei de la rutina zilnică nu dăunează mult unei opere în 
lucru şi că s-ar putea chiar să-i facă bine în unele feluri. 
Asta este, în definitiv, grăuntele de nisip care se strecoară 
în cochilia unei stridii pentru a da naştere perlei, nu un 
seminar despre perle în compania altor stridii. Şi cu cât 
munca se proiectează mai apăsat pe suprafaţa unei zile din 
viaţa mea - cu cât pare mai mult o tre'sa decât un simplu 
vreau să - cu atât poate deveni mai problematică. O pro- 
blemă serioasă a atelierelor de creaţie scriitoricească este 
că tre'sd devine regulă. N-aţi venit, în definitiv, să rataciti 
singuri ca un nor, să vă bucurati de frumuseţea pădurii sau 
de măreţia munţilor. Sunteţi aici pentru a scrie, fir-ar să fie, 
fie şi numai pentru ca tovarăşii voştri de „suferinţă“ să aibă 


ceva de criticat, în vreme ce-şi coc bezelele alea afurisite 
acolo în cabana principală. Când, pe de altă parte, să te 
asiguri că băiatul tău ajunge la timp la terenul de baschet 
este un lucru la fel de important ca şi cartea la care lucrezi, 
presiunea creşte considerabil. 

Şi, apropo, cum rămâne cu criticile acelea? Ce valoare au? 
Nu multă, din experienţă personală, scuze. În cea mai mare 
parte sunt atât de vagi, ca devin iritante. „îmi place 
atmosfera din povestea lui Peter“, ar putea spune cineva. 
„Are ceva... o senzaţie de nu ştiu ce... e atmosfera aia 
frumoasă de ştii tu ce... nu ştiu s-o descriu bine...“ 

Printre alte perle de la seminariile de creaţie se numără: 
„Am avut senzaţia că tonul a fost cam ştii tu cum; 
personajul lui Polly mi s-a părut cam stereotip; mi-au plăcut 
imaginile pentru că mi s-a părut că văd aproape perfect 
lucrurile despre care vorbeau.“ 

Şi, în loc să-i potopeasca pe aceşti idioţi împleticiţi cu 
propriile bezele proaspăt coapte, toţi ceilalţi care şed în 
jurul focului deseori aprobă din cap şi zâmbesc, şi par 
solemn gânditori. ln prea multe cazuri, profesorii şi scriitori 
care conduc grupul clatină din cap, zambesc şi par solemn 
gânditori alături de ei. Se pare că la puţini dintre 
participanţi le trece prin cap că, dacă ai o senzaţie pe care 
n-o poţi descrie - s-ar putea să, ştiu şi eu, într-un fel ca şi 
cum, aşa mi se pare mie - poate că te afli naibii la cursul 
greşit. 

Criticile vagi nu vor fi de ajutor când veţi începe să scrieţi 
a doua variantă şi s-ar putea chiar să dăuneze. E sigur că 
niciunul dintre comentariile de mai sus nu se atinge de 
limbajul folosit în textul vostru sau de forţa lui narativă; 
aceste comentarii sunt doar o pală de vânt, nu oferă 
absolut nici-o informaţie precisă. 

Pe deasupra, criticile cotidiene vă constrâng să scrieţi cu 
uşa mereu deschisă şi asta, după mine, înfrânge toate 
scopurile bune. La ce vă foloseşte să vină chelnerul pe 
vârfurile degetelor şi să vă pună mâncarea pe verandă, 


după care să plece la fel de precaut, dacă în fiecare seară 
vă citiţi cu voce tare textul proaspăt scris (sau îl distribuiţi 
pe foi fotocopiate) unui grup de scriitori aspiranti care va 
spun că le plac tonul şi atmosfera pe care le-aţi folosit, dar 
vor să ştie dacă şapca lui Dolly, cea cu clopoței, este 
simbolică? Presiunea de-a explica e constantă şi mare parte 
din energia voastră creativă, mi se pare, e îndreptată astfel 
în direcţie greşită. Va regasiti punându-vă mereu sub 
semnul întrebării proza şi obiectivele fixate, când probabil 
că tot ce-ar trebui să faceţi ar fi să scrieţi la fel de repede 
cum fuge Omul de Turtă-Dulce*%, punând negru pe alb acea 
primă variantă, câtă vreme forma fosilei vă este încă foarte 
clară în minte. Prea multe cursuri de creaţie fac din „Stai 
putin, explica-mi ce vrei să spui cu asta“ un fel de lege 
constituţională. 

Cu toată sinceritatea, trebuie să-mi recunosc o anumită 
prejudecată în această privinţă: una dintre puţinele daţi 
când am suferit de-un caz virulent de blocaj al scriitorului a 
fost în timpul anului terminal la Universitatea din Maine, 
când urmam nu unul, ci două cursuri de creaţie literară 
(unul era seminarul la care mi-am întâlnit viitoarea soţie, 
aşa că nici pe departe nu poate fi socotit o pierdere de 
timp). Majoritatea colegilor mei din acel semestru scriau 
poezii despre dorinţe sexuale ardente sau poveşti în care 
bărbaţi tineri cu temperament schimbător, ai căror părinţi 
nu-i înţeleg, se pregătesc să plece în Vietnam. O fată scria 
cu precădere despre lună şi ciclul ei menstrual; în acele 
poezii, /una apărea întotdeauna scrisă ‘una. Fata nu putea 
să explice de ce trebuia să fie aşa, dar cu toţii parcă 
intelegeam: 'una, mda, zi-le, surioară. 

Am prezentat şi eu poezii la curs, dar în camera mea de 
cămin îmi tineam micul, infamul meu secret: manuscrisul 
pe jumătate terminat al unui roman despre o gaşcă de 


60 The Gingerbread Man, în engleza, este personajul mai multor 
basme, încă din secolul al XIX-lea, care fuge mereu de tot soiul de 
creaturi sau persoane care vor să-l mănânce (n. red.). 


adolescenţi care plănuiau să pornească o revoltă din motive 
rasiale. Asta le servea ca acoperire cât timp jefuiau vreo 
douăzeci de amanetării şi traficanţi de droguri din oraşul 
Harding, versiunea mea fictivă a Detroit-ului (nu mă 
apropiasem niciodată la mai mult de nouă sute de kilometri 
de Detroit, dar nu m-am lăsat împiedicat sau reţinut de 
asta). Romanul despre care vorbesc, Sword in the 
Darkness, mi se părea foarte prozaic în comparaţie cu ceea 
ce încercau să realizeze colegii mei; motiv pentru care, 
presupun, n-am adus niciodată un fragment din el la curs 
pentru a fi criticat. Faptul că era şi mai bun şi cumva mai 
sincer decât toate poeziile mele despre dorinţe sexuale şi 
angoase postadolescentine nu făcea decât să inrautateasca 
lucrurile. Rezultatul a fost o perioadă de patru luni în care 
n-am putut scrie aproape nimic. Ce-am făcut în schimb a 
fost să beau bere, să fumez ţigări Pali Mall, să citesc 
romane de John D. MacDonald în ediţie de buzunar şi să 
urmăresc telenovelele de după-amiaza. 

Cursurile şi seminariile de creaţie oferă totuşi un beneficiu 
de netăgăduit: acolo, dorinţa de-a scrie proză sau poezie 
este luată în serios. Pentru scriitorii aspiranti care au fost 
priviţi cu o condescendenta milostivă de către prietenii şi 
rudele lor („Ar fi bine să nu renunti încă la serviciu!“ e-o 
replică populară, debitată de obicei împreună cu un hidos 
rânjet de suficienţă), acesta e-un lucru minunat. La 
cursurile de creaţie, mai mult ca oriunde altundeva, este 
întru totul permis să-ţi dedici mare parte din timpul perso- 
nal micutei tale lumi a viselor. Totuşi - chiar aveţi nevoie de 
permisiune şi de-un ecuson de liberă trecere ca să mergeţi 
acolo? Chiar simtiti nevoia sa vă facă cineva o insignă de 
hârtie pe care să scrie SCRIITOR înainte să puteţi crede că 
sunteți aşa ceva? Doamne, sper că nu! 

Un alt aspect pozitiv al cursurilor de creaţie are de-a face 
cu persoanele care le ţin. În America, lucrează mii de 
scriitori talentaţi şi numai câţiva dintre ei (cred că cifra s-ar 
putea să fie de numai cinci la sută) îşi pot întreţine familiile 


şi pe ei înşişi din munca lor de creaţie. Există întotdeauna 
posibilitatea obţinerii unei burse de studiu, dar banii primiţi 
datorită ei nu sunt niciodată suficienţi pentru a supravieţui. 
Cât despre finanţările guvernamentale pentru scriitori, 
luaţi-vă gândul. Finanţări pentru tutun, sigur. Burse de 
cercetare pentru stabilirea motilitatii spermei neconservate 
de taur, cum să nu. Finanţări pentru creaţie literară, 
niciodată. Majoritatea votantilor ar fi de acord, cred. Cu 
excepţia lui Norman Rockwell şi Robert Frost, America nu 
şi-a respectat niciodată cine ştie cât oamenii cu înclinații 
creative; în mod unanim, suntem mult mai interesaţi de 
plăcile comemorative de la Franklin Mint şi de felicitările 
virtuale. lar dacă nu vă place, e problema voastră, pentru 
că aşa stau lucrurile. Americanii sunt mult mai interesaţi de 
emisiunile-concurs televizate decât de proza scurtă a lui 
Raymond Carver. 

Soluţia pentru mulţi dintre scriitorii prost plătiţi este să le 
predea altora ceea ce ştiu. Asta poate fi o treabă frumoasă 
şi e plăcut când scriitorii începători au ocazia să-i 
întâlnească şi să-i asculte pe scriitorii veterani pe care s-ar 
putea să-i fi admirat demult. E minunat si când cursurile de 
scriere duc la semnarea vreunui contract. Eu mi-am găsit 
primul agent literar, pe Maurice Crain, graţie profesorului 
meu de compunere din al doilea an, celebrul scriitor local 
de proză scurtă Edwin M. Holmes. După ce-am citit vreo 
două povestiri de-ale mele la Eh-77 (un curs de compunere 
care se centra pe proză), profesorul Holmes l-a întrebat pe 
Crain dacă nu vrea să arunce o privire peste câteva dintre 
scrierile mele. 

Crain a fost de acord, dar relaţia noastră a fost de scurtă 
durată - era octogenar, nu o ducea bine cu sănătatea şi a 
murit la scurtă vreme după primul nostru schimb epistolar. 
Sper doar să nu-l fi omorât prima mea selecţie de povestiri. 

Nu aveți nevoie de cursuri sau de seminarii despre scris 
mai mult decât aveţi nevoie de cartea aceasta sau altele 
despre scris. Faulkner a învăţat meserie pe când lucra la 


oficiul poştal din Oxford, Mississippi. Alţi scriitori au deprins 
principiile de bază pe când erau înrolați în Marină, lucrau la 
otelarii sau îşi ispăşeau pedeapsa în cele mai bune 
„hoteluri“ cu gratii din America. Eu am învăţat cea mai 
valoroasă (şi comercială) parte din munca vieţii mele în 
vreme ce spălam cearşafuri de motel şi feţe de masă de la 
restaurante la New Franklin Laundry în Bangor. Cel mai 
bine învăţaţi citind şi scriind mult, iar cele mai valoroase 
lecţii dintre toate sunt cele pe care vi le predati singuri. 
Aceste lecţii au loc cel mai adesea cu uşa biroului închisă. 
Discuţiile de la cursurile de creaţie literară pot fi deseori 
stimulante intelectual şi distractive, dar la fel de des se 
îndepărtează mult de problemele concrete şi practice ale 
meseriei de scriitor. 

Totuşi, presupun că s-ar putea să ajungeţi în cele din urmă 
într-o versiune a acelei silvestre colonii de scriitori din East 
is East: cabanuta voastră printre pini, cu tot cu computer 
personal, dischete noi (ce poate fi mai delicat emotionant 
pentru imaginaţie decât o cutie cu dischete noi sau un tom 
de hârtie albă?), prici în camera alăturată pentru acel somn 
scurt de după-amiaza şi o doamnă serviabilă care vine pe 
vârful degetelor ca să vă lase prânzul în faţa uşii şi tot aşa 
şi pleacă. O asemenea situaţie mi se pare perfectă. Dacă 
prindeti o astfel de ocazie, v-aş îndemna să n-o ratati. Poate 
că nu veţi învăţa Secretele Magice ale Scrisului (nici nu 
există - nasol, nu?), dar cu siguranţă veţi avea parte de-o 
experienţă memorabilă, iar cu experienţele memorabile am 
fost întotdeauna de-acord. 


15 


Pe lângă „De unde vă vin ideile?“, întrebările pe care orice 
scriitor publicat le aude cel mai frecvent din partea celor 


care vor să publice sunt: „Cum îţi găseşti un agent?“ şi 
„Cum iei legătura cu oamenii din lumea editorială?“ 

Tonul pe care sunt adresate aceste întrebări exprimă 
deseori uluire, uneori amărăciune şi frecvent furie. Există o 
suspiciune aproape unanimă că majoritatea celor 
nou-veniti, care chiar au reuşit să-şi publice cărţile, au 
răzbit datorită faptului că au avut o pilă, o persoană de 
contact. Presupunerea subinteleasa e că lumea editorială 
este doar o mare, fericită, incestuoasă familie exclusivistă. 

Nu e adevărat. Cum nu e adevărat nici că agenţii sunt o 
adunătură de oameni tafnosi, cu accese de superioritate, 
care preferă să moară decât să atingă un manuscris 
nesolicitat fără a purta manusi. (Ei bine, da, sunt câtiva de 
felul ăsta.) Adevărul e că agenţii, editorii şi redactorii caută 
cu toţii următorul scriitor de răsunet care să poată vinde o 
mulţime de cărţi şi să câştige o mulţime de bani... şi nu 
doar următorul scriitor tânăr de răsunet; Helen Santmyer se 
afla într-un azil de bătrâni când a publicat...And Ladies of 
the Club; Frank McCourt era numai cu puţin mai tânăr când 
a publicat Angela's Ashes, dar cu siguranţă nu-i un lup 
tânăr. 

Când am început în tinereţe să public proze scurte în 
reviste deocheate, eram destul de optimist cu privire la 
şansele pe care le aveam de-a fi publicat; ştiam că aveam 
joc, cum zic în zilele de azi baschetbaliştii, şi mai ştiam şi că 
timpul era de partea mea; mai devreme sau mai târziu, 
scriitorii de bestselleruri din anii şaizeci şi şaptezeci aveau 
fie să moară, fie să devină senili, făcând loc pentru 
nou-venitii ca mine. 

Totuşi, eram conştient că am lumi întregi de cucerit 
dincolo de paginile revistelor Cavalier, Gent şi Juggs. Voiam 
ca povestirile mele să-şi găsească piaţa potrivită, iar asta 
însemna să găsesc o cale de-a sparge bariera ridicată de 
multe dintre revistele care plăteau cel mai bine 
(Cosmopolitan, de pildă, care la vremea aceea publica 
multe povestiri scurte) şi care nu voiau să ia în considerare 


proza nesolicitată. Răspunsul, mi se părea, era să am un 
agent. Dacă proza mea era de calitate, gândeam în felul 
meu nesofisticat, dar nu întru totul ilogic, un agent mi-ar fi 
rezolvat toate problemele. 

N-am descoperit decât mult mai târziu că nu toţi agenţii 
sunt buni şi că un agent bun este folositor în mult mai 
multe feluri, nu doar să-l convingă pe redactorul 
responsabil cu proza de la Cosmo să-ţi ia povestirile în 
considerare. Dar, tânăr fiind, nu mi-am dat seama că sunt 
oameni în lumea editorială - şi nu puţini - dispuşi să fure şi 
banii din buzunarul mortului. Pentru mine, asta nu conta cu 
adevărat, pentru că, înainte ca primele mele romane să 
reuşească să-şi găsească un public, nu aveam cine ştie ce 
avutie de furat. 

Voi ar trebui să aveţi un agent şi, dacă operele voastre 
sunt vandabile, nu vă va fi foarte greu să găsiţi unul. 
Probabil că-l veţi găsi şi dacă textele voastre nu sunt 
vandabile, dar sunt promițătoare. Agenţii sportivi reprezintă 
jucători din liga de juniori care câştigă doar cât să-şi poată 
pune o pâine pe masă în speranţa că tinerii lor clienţi vor 
ajunge celebri; în acelaşi timp, agenţii literari sunt deseori 
dispuşi să reprezinte scriitori cu doar câteva lucrări 
publicate. E foarte probabil să găsiţi pe cineva care să se 
ocupe de voi chiar dacă creditele voastre editoriale se 
limitează strict la „revistele mici“, care plătesc doar în 
exemplare gratuite - aceste reviste sunt deseori privite de 
către agenţi şi editorii de cărţi ca poligon de încercare 
pentru noile talente. 

Trebuie sa incepeti fiindu-vă propriul avocat, ceea ce 
înseamnă să citiţi revistele care publică genul de literatură 
pe care o scrieţi voi. Ar trebui să va procurati şi revistele 
literare şi să cumpăraţi un exemplar din Writer's Market, 
cele mai valoroase instrumente pentru scriitorii aflaţi în 
căutarea succesului. Dacă sunteţi foarte nevoiaşi, cereti-i 
cuiva să vi le dăruiască de Crăciun. Atât revistele, cât şi WM 
(e-un cartoi cât o cărămidă, dar are un pret rezonabil) oferă 


liste cu editorii de cărţi şi reviste, şi includ descrieri succinte 
ale genului de poveşti cu care se ocupă fiecare în pane. 
Veţi găsi de asemenea indicaţii despre cât de lungi trebuie 
să fie textele voastre şi numele personalului editorial. 

In calitate de scriitori începători şi dacă scrieţi proză 
scurtă, veţi fi mai interesaţi de „revistele mici“. Dacă scrieţi 
sau aţi scris un roman, veţi căuta listele cu agenţii literari 
din revistele specializate şi din Writer's Market. Ar merita 
poate să adăugaţi la arhiva personală şi un exemplar al LMP 
(Literary Market Place). Trebuie să fiţi sireti, precauti şi 
asidui în căutarea pe care o intreprindeti pe urmele unui 
agent sau ale unei edituri, dar - merită să repet asta - cel 
mai important lucru pe care-l puteţi face pentru voi înşivă 
este să testati pulsul pieței. V-ar putea fi de ajutor să 
consultaţi datele puse la dispoziţie în manieră sintetizată de 
Writer's Digest (,,...publica în principal proză mainstream, 2 
000-4 000 de cuvinte, evitati personajele stereotipe şi 
situaţiile banal-romantice“), dar informaţiile oferite în 
sinteză, să fim sinceri, sunt bune doar ca punct de plecare. 
Să trimiteţi povestiri fără să studiati mai întâi piaţa e ca şi 
cum ati juca darts pe întuneric - s-ar putea să nimeriti ţinta 
din când în când, dar n-o veţi face graţie vreunui merit 
personal. 

lată aici povestea unui scriitor aspirant pe care-l voi numi 
Frank. Frank este plămădit, de fapt, din trei tineri scriitori 
pe care-i cunosc, doi bărbaţi şi o femeie. La douăzeci şi 
ceva de ani, toţi s-au bucurat de-o anume doză de succes 
ca scriitori; niciunul nu conduce în momentul de faţă un 
Rolls-Royce. Toţi trei probabil că vor răzbate, prin asta 
vreau să spun că pe la patruzeci de ani cred că toţi trei vor 
publica în ritm constant (şi probabil că unul va avea o pro- 
blemă cu băutura). 

Cele trei personalităţi ale lui Frank au toate interese 
diferite şi scriu în stiluri şi pe voci diferite, dar modul în care 
abordează obstacolele care-i împiedică să publice sunt 
destul de asemănătoare, aşa încât nu am motive să nu-i 


pun laolaltă. Consider de asemenea că alţi scriitori 
începători - voi, de exemplu, dragii mei Cititori - ar putea 
cădea într-o greşeală mai mare decât aceea de-a urma 
paşii lui Frank. 

Frank e un absolvent de Litere (voi nu trebuie să fiți 
licentiati în Litere ca să deveniți scriitori, dar fara doar si 
poate că asta nu v-ar strica) care a început să-şi trimită 
povestirile la reviste încă din perioada studenţiei. A urmat 
mai multe cursuri de creaţie literară şi multe dintre 
revistele la care a trimis texte i-au fost recomandate de 
profesorii de la acele cursuri. Recomandate sau nu, Frank a 
citit povestirile din fiecare revistă în parte şi şi-a trimis 
propriile producţii alegându-le pe cele care i se păreau mai 
potrivite pentru fiecare. „Vreme de trei ani am citit toate 
povestirile publicate în revista Story“, spune el, apoi râde. 
„S-ar putea să fiu singura persoană din America care poate 
afirma asta.“ 

Cu sau fără aceste lecturi susţinute, Frank n-a publicat în 
studenţie nici-o proză în acele reviste, chiar dacă a publicat 
vreo şase în revista literară a universităţii (îi voi spune The 
Quarterly Pretension). A primit mesaje personale de refuz 
din partea redactorilor unora dintre revistele la care s-a 
adresat, inclusiv de la Story (versiunea feminină a lui Frank 
a spus: „îmi datorau o scrisoare!“) şi The Georgia Review. 
In tot acest timp, Frank s-a abonat la Writer's Digest şi The 
Writer, citindu-le cu aplecare şi fiind atent la articolele 
despre agenţi şi la listele cu agenţii de impresariat literar 
care le însoțeau. A încercuit numele mai multor persoane 
care pomeneau de interese literare pe care le impartasea şi 
el. l-a luat în special în seamă pe agenţii care declarau că le 
plac poveştile „cu conflict pronunţat“, un fel pompos de-a 
spune poveşti de suspans. Frank e atras şi el de poveştile 
de suspans, dar şi de cele polițiste şi supranaturale. 

La un an după absolvire, Frank primeşte prima lui 
scrisoare de accept - o, ce zi fericită! E din partea unei 
reviste mici care se găseşte la câteva chioşcuri de ziare, 


dar care se vinde în special prin abonament; haideţi să-i 
spunem Kingsnake. Redactorul se oferă să cumpere 
povestirea de o mie două sute de cuvinte a lui Frank, in- 
titulată Femeia din portbagaj, pentru douăzeci şi cinci de 
dolari plus douăsprezece exemplare gratuite din revistă. 

Desigur, Frank dă pe dinafară de bucurie; mai are puţin şi 
atinge cerul cu mâna. Toate rudele primesc câte un telefon, 
chiar şi cele pe care Frank nu le înghite (mai ales cele pe 
care nu le înghite, aş spune). Cu douăzeci şi cinci de dolari 
nu-şi va putea plăti chiria, nu-şi va putea cumpăra nici 
măcar hrana pe-o săptămână pentru el şi soţia lui, dar 
reprezintă o confirmare a ambitiei sale, iar asta - orice 
scriitor proaspăt publicat ar fi de acord - este nepretuita: 
„Cineva vrea ceva scris de mine! Ura!“ Şi asta nu e tot. 
Pentru că banii aceia puţini sunt un credit, un bulgăre mic 
pe care Frank va începe acum să-l rostogolească pe deal în 
jos, sperând să-l transforme într-o avalanşă înainte să 
ajungă la baza costişei. 

Şase luni mai târziu, Frank mai vinde o povestire unei 
reviste numite Lodgepine Review (ca şi Kingsnake, 
Lodgepine este un nume fictiv). Numai că „vinde“ e 
probabil un cuvânt prea tare; plata propusă pentru Dovă 
tipuri de oameni a lui Frank este douăzeci şi cinci de 
exemplare de autor. Totuşi, este un alt credit. Frank 
semnează formularul de acceptare (plăcându-i la culme 
cuvintele de sub spaţiul lăsat liber pentru semnătura sa - 
TITULARUL DREPTULUI DE AUTOR, Dumnezeule!) şi îl 
trimite înapoi în ziua următoare. 

Tragedia îl loveşte o lună mai târziu. Soseşte sub forma 
unei scrisori care începe formal cu Dragă colaborator. Frank 
o citeşte cu inima grea. O finanţare n-a fost reînnoită şi 
Lodgepine Review a ajuns în cimitirul iniţiativelor marete. 
Numărul din vara următoare va fi ultimul. Povestea lui 
Frank, din păcate, a fost programată pentru toamnă. 
Scrisoarea se încheie cu urarea ca Frank să reuşească să-şi 
plaseze povestirea altundeva. In colţul din stânga jos, 


cineva a mâzgălit şase cuvinte: NE PARE TARE RĂU pentru 
asta. 

Şi lui Frank Îl PARE TARE RÂU (după ce s-au îmbătat cu vin 
ieftin şi s-au trezit cu o cruntă mahmureală de vin ieftin, lui 
şi soţiei lui ÎNCĂ LE PARE RĂU), dar dezamăgirea nu-l 
împiedică să-şi pună din nou în circulaţie povestirea 
aproape publicată. In acest moment are deja vreo şase care 
bat pe la uşi. Păstrează atent socoteala redactiilor pe la 
care a trimis povestiri şi ce fel de răspuns a primit pentru 
fiecare dintre ele. Ţine şi socoteala revistelor cu care a 
stabilit contacte personale, chiar dacă e vorba doar de 
câteva rânduri scrise de mână şi-o pată de cafea. 

La o luna după vestea proastă despre Lodgepine Review, 
Frank primeşte o veste foarte bună; soseşte într-o scrisoare 
din partea unui om de care n-a auzit niciodată. Individul e 
redactorul-şef al unei mici reviste proaspăt apărute, pe 
nume /ackdaw. Se află acum în căutare de povestiri pentru 
primul număr şi un vechi prieten de şcoală - redactorul-şef 
al recent defunctei Lodgepine Review, de fapt - i-a vorbit 
despre povestea lui Frank pe care n-a mai apucat s-o 
publice. Dacă Frank nu a vândut-o altcuiva, redactorul-şef 
de la /ackdaw ar fi bucuros să arunce o privire peste ea. 
Nu-i promite nimic, dar... 

Frank nu are nevoie de promisiuni; ca majoritatea 
scriitorilor începători, tot ce-i trebuie lui este o mică 
încurajare şi-o rezervă nelimitată de pizza congelată. 
Trimite povestirea prin poştă împreună cu o scrisoare de 
mulţumire (şi-o scrisoare de mulţumire către redactorul-şef 
al dispărutei Lodgepine, desigur). Şase luni mai târziu, 
Două tipuri de oameni apare în primul număr al revistei 
Jackdaw. „Reţeaua vechilor cunoştinţe“, care joacă un rol la 
fel de important în lumea editorială ca şi în majoritatea 
celorlalte arii ale activităţii umane, a triumfat din nou. 
Pentru povestirea aceasta, Frank primeşte cincisprezece 
dolari, zece exemplare de autor şi un nou foarte important 
credit. 


În anul următor, Frank găseşte un post de profesor de 
engleză la liceu. Chiar dacă-i vine extrem de greu să predea 
literatură şi să corecteze lucrările elevilor în timpul zilei şi 
apoi, noaptea, să lucreze la propriile proiecte, nu se dă 
bătut şi scrie noi povestiri şi le pune în circulaţie, strângând 
scrisori de refuz şi uneori „retrăgând“ povestiri pe care le-a 
trimis în toate locurile la care s-a putut gândi. „Vor da bine 
în volumul de proză scurtă atunci când în sfârşit îl voi 
publica“, îi spune soţiei sale. Eroul nostru şi-a mai găsit o 
slujbă, să scrie recenzii la cărţi şi filme pentru un ziar 
dintr-un oraş apropiat. E-un băiat foarte, foarte ocupat. Cu 
toate acestea, la un nivel aproape conştient, a început să 
se gândească să scrie un roman. 

Când e întrebat care e cel mai important lucru pentru un 
tânăr scriitor care tocmai începe să-şi trimită creaţiile spre 
publicare, Frank ezită doar câteva secunde, apoi răspunde: 
„O bună prezentare.“ 

Poftim? 

El clatină din cap. „O bună prezentare, categoric. Când 
trimiti o poveste să fie publicată, pe lângă manuscris 
trebuie să fie şi o scurtă scrisoare în care să-i spui 
redactorului unde ai publicat alte povestiri şi doar câteva 
rânduri, unul sau două, despre subiectul prozei pe care o 
trimiti. Si ar trebui să închei multumindu-i anticipat. Asta e 
deosebit de important. 

Hârtia pe care o folosiţi trebuie să fie de calitate bună, nu 
din aceea lucioasă, care se mânjeşte. Textul trebuie scris la 
două rânduri, iar pe prima pagină adresa trebuie trecută în 
colţul din stânga sus - n-ar fi rău să includeți şi numărul 
vostru de telefon. In colţul din dreapta treceţi numărul 
aproximativ de cuvinte.“ Frank face o pauză, râde şi 
continuă: „Şi să nu trişaţi. Majoritatea redactorilor îşi dau 
seama cât de lungă e o poveste doar uitându-se la corpul 
de literă şi frunzărind paginile.“ 

Incă mă surprinde puţin răspunsul lui Frank; mă aşteptam 
la ceva mai puţin precis. 


„Aşa e cum spun“, ripostează el. „Capeţi repede spirit 
practic odată ce ai terminat şcoala şi încerci să-ţi găseşti un 
loc în lumea scrisului. Primul lucru pe care l-am învăţat a 
fost că nu ai absolut nici-o şansă de izbândă dacă nu te 
comporti cu profesionalism.“ Ceva din tonul lui mă face să 
cred că e convins că eu am cam uitat cât de greu e la 
început şi poate că are dreptate. În definitiv, au trecut 
aproape patruzeci de ani de când aveam un teanc de 
scrisori de refuz înfipte într-un cui din dormitor. „Nu-i poţi 
convinge să le placă povestea ta“, încheie Frank, „dar poţi 
măcar să-i ajuţi să încerce să le placă.“ 

Acum când scriu acestea, povestea lui Frank este încă în 
faza de creaţie, dar viitorul îi surâde. A publicat deja un 
total de şase proze scurte şi a câştigat un premiu destul de 
prestigios pentru una dintre ele - îi vom spune Minnesota 
Young Writers' Award, cu toate că niciunul dintre cei trei 
autori din care e plămădit Frank al meu nu trăieşte în 
Minnesota. Premiul în bani a fost de cinci sute de dolari, de 
departe cea mai mare sumă pe care a primit-o vreodată 
pentru o povestire. A început să lucreze la roman, iar când 
îl va termina - la începutul primăverii lui 2001, preconizează 
el - un tânăr şi destul de celebru agent pe nume Richard 
Chams (şi acesta e tot un pseudonim) a fost de acord să se 
ocupe de el. 

Frank a început să-şi caute serios un agent cam în acelaşi 
timp când a început să scrie serios la roman. „Nu voiam să 
depun atâta muncă şi apoi, când îl voi fi terminat, să 
descopăr că n-am nici-o idee despre cum să vând 
blestematia aia“, mi-a spus. 

Bazându-se pe lunga sa experienţă de cititor al revistei 
LMP şi-al listelor cu agenţi din Writer's Market, Frank a scris 
douăsprezece scrisori, toate identice cu excepţia formulei 
de salut. lată şablonul: 


19 iunie 1999 
Dragă... 


Sunt un tânăr scriitor de douăzeci şi opt de ani aflat în căutarea 
unui agent. Am găsit numele dumneavoastră într-un articol din 
Writer's Digest intitulat „Agenţii Noului Val“ şi mi s-a părut că 
avem ceva în comun. De când am început să mă dedic serios 
scrisului, am publicat şase povestiri: 


Femeia din portbagaj, Kingsnake, iama 1996(25 $plus exemplare) 
Două tipuri de oameni, Jackdaw, vara 1997 (15 $plus exemplare) 
Fum de Crăciun, Mystery Quarterly, toamna 1997 (35 $) Căzături 
urâte, sărmanul Charlie, Cemetery Dance, ianuarie-februarie 1998 
(50 $ plus exemplare) 

Şaisprezece tenisi, Puckerbrush Review, aprilie-mai 1998 
(exemplare) O lunga plimbare prin aste paduri, Minnesota Review, 
iarna 

1998-1999 (70 $ plus exemplare) 


Aş fi fericit să vă trimit oricare dintre aceste povestiri (sau oricare 
dintre cele în jur de şase pe care acum încerc să le public), dacă 
doriţi. Sunt deosebit de mândru de O lungă plimbare prin aste 
păduri, care a câştigat Minnesota Young Writers' Award. Diploma 
arată frumos pe peretele nostru din camera de zi, iar banii de 
premiu - 500 $ - au arătat excelent în săptămâna cât s-au aflat în 
contul nostru bancar (sunt căsătorit de patru ani; eu şi soţia mea 
Marjorie suntem profesori). 

Motivul pentru care caut acum un agent este că lucrez la un ro- 
man. E-o poveste de suspans despre un bărbat care e arestat 
pentru o serie de crime ce au avut loc în orăşelul său în urmă cu 
douăzeci de ani. Primele aproximativ optzeci de pagini sunt într-o 
stare destul de bună şi aş fi încântat să vi le pot arăta. 

Vă rog să luaţi legătura cu mine şi să mă anunţaţi dacă vreţi să 
vedeţi câteva dintre textele mele. Vă mulţumesc oricum că mi-aţi 
citit scrisoarea. 

Salutări cordiale, 


Frank şi-a adăugat şi numărul de telefon, şi adresa, iar 
unul dintre agenţii căruia i s-a adresat (nu Richard Chams) 
chiar l-a sunat să stea de vorbă. Trei i-au răspuns în scris 
cerând să vadă povestea premiată despre vânătorul rătăcit 
în pădure. Vreo şase au cerut să vadă primele optzeci de 
pagini ale romanului. Cu alte cuvinte, reacţia a fost 
puternică - numai un singur agent căruia i-a scris nu şi-a 
manifestat niciun interes în privinţa lucrărilor sale, spunând 


că lista sa cu clienţi e deja plină. Şi totuşi, în afară de 
slabele sale contacte din lumea „revistelor mici“, Frank nu 
cunoaşte absolut pe nimeni în lumea editorială - nu are nici 
măcar o singură persoană de contact. 

„A fost incredibil“, zice el, „absolut incredibil. Mă aşteptam 
să accept pe oricine voia să mă reprezinte - dacă ar fi vrut 
cineva - şi să mă consider norocos. În schimb, am chiar de 
ales.“ Consideră că buna alegere a agenţilor s-a datorat 
unui concurs de factori. Primul, scrisoarea pe care a 
expediat-o tuturor era corectă şi bine redactată („A fost 
nevoie de patru ciorne şi două certuri cu soţia ca să găsesc 
tonul colocvial potrivit“, recunoaşte Frank). Al doilea, a 
putut oferi o listă clară a povestirilor publicate şi încă una 
destul de substanţială. Nu i-au adus cine ştie ce bănet, dar 
revistele erau bine văzute. În al treilea rând - premiul. Frank 
crede că acesta e posibil să fi fost factorul determinat. Nu 
ştiu dacă e aşa sau altfel, dar fără doar şi poate a avut ceva 
greutate. 

Frank a avut, de asemenea, buna idee de a-i cere lui 
Richard Chams şi tuturor celorlalţi agenţi cărora li s-a 
adresat o listă a recomandărilor /or- nu o listă cu clienţi (nu 
ştiu până la ce punct ar fi etic din partea unui agent să dea 
în vileag numele propriilor clienţi), ci o listă a editorilor 
cărora agentul a vândut cărţi şi-a revistelor cărora le-a 
vândut povestiri. E uşor să-l păcăleşti pe un scriitor disperat 
să-şi găsească o persoană care să-l reprezinte. Scriitorii 
începători trebuie să ţină minte că oricine are o sută de 
dolari de investit poate da un anunţ în Writer's Digest şi 
să-şi spună agent literar - nu-i ca şi când ai avea de trecut 
un examen de stat sau mai ştiu eu ce altceva. 

Nu vă incredeti mai cu seamă în agenţii care promit sa vă 
citească materialele în schimbul unei taxe. Câţiva dintre 
aceştia sunt absolut respectabili (Agenţia Scott Meredith 
obişnuia să perceapă o taxă; nu ştiu dacă lucrurile au 
rămas la fel), dar mult prea mulţi sunt nişte nemernici lipsiţi 
de orice scrupul. Dacă sunteţi atât de nerăbdători să fiţi 


publicaţi, vă sugerez să sariti peste căutarea unui agent şi 
să nu vă mai pierdeţi vremea cu scrisori adresate editurilor 
mari, ci să mergeţi direct la o editură care publică în regim 
de regie proprie. Măcar în felul acesta veţi obţine ceea ce 
vreţi la o calitate pe măsura buzunarului. 


16 


Aproape am terminat. Mă îndoiesc că am tratat tot ce e 
nevoie să ştiţi pentru a deveni un scriitor mai bun şi sunt 
sigur că nu v-am răspuns la toate întrebările, dar am vorbit 
totuşi despre acele aspecte ale meşteşugului despre care 
simt că pot discuta cu o anumită siguranţă. Trebuie însă să 
vă spun că siguranţa în timpul scrierii cărţii de faţă mi-a 
fost o tovarăşă cam infidelă. Mi-au fost aproape mai mult 
durerea fizică şi mii de îndoieli. 

Când i-am propus editorului meu de la Scribner ideea unei 
cărţi despre scris, aveam impresia că ştiu mult mai multe 
despre acest subiect; aproape că-mi exploda capul de toate 
lucrurile pe care voiam să le spun. Şi poate că într-adevăr 
ştiu multe, dar unele s-au dovedit a fi banale şi mare parte 
din celelalte, am descoperit, au mai mult de-a face cu 
instinctul decât cu ceva care să aducă a „cunoaştere 
profundă“. Şi mi s-a părut dureros de dificil să articulez 
acele adevăruri instinctive. De asemenea, în timp ce scriam 
Despre scris s-a întâmplat ceva... care mi-a schimbat viaţa, 
cum se spune. O să vă povestesc despre asta în scurt timp. 
Pentru moment, vă rog doar să ştiţi că am făcut tot ce-am 
putut. 

Mai e încă un lucru de discutat, o chestiune legată direct 
de întâmplarea aceea care mi-a schimbat viaţa şi de un 
lucru pe care l-am atins deja, dar indirect. Acum aş vrea 
să-l abordez direct. E-o întrebare pe care oamenii o 
formulează în feluri diferite - uneori capătă o formă 


politicoasă şi alteori iese ca din topor, dar întotdeauna se 
reduce la acelaşi lucru: „O faci pentru bani, scumpule?“ 

Răspunsul e nu. N-o fac acum şi n-am făcut-o niciodată. 
Da, am câştigat o mulţime de galbeni cu romanele şi 
povestirile mele, dar n-am pus niciodată un singur cuvânt 
pe hârtie cu gândul că voi fi plătit pentru asta. Am scris 
unele lucruri ca să le fac o favoare prietenilor - ca marfă de 
schimb, s-ar putea zice - dar, în cel mai rău caz, asta n-a 
fost decât un troc nu foarte reuşit. Scriu pentru că asta mă 
împlineşte. Poate că m-a ajutat să achit ipoteca pe casă şi 
să-i ţin pe copii la universitate, dar astea sunt consecinţe - 
am scris din plăcerea de-a scrie. Am făcut-o pentru bucuria 
pură care izvorăşte din actul în sine. lar dacă o puteţi face 
pentru plăcere, o puteţi face pentru totdeauna. 

Au fost momente în care, pentru mine, actul scrisului a 
fost un firav act de credinţă, un scuipat în ochiul disperării. 
A doua jumătate a acestei cărţi a fost scrisă în acest spirit. 
Cu dinţii inclestati, cum spuneam noi în copilărie. Scrisul nu 
e viaţa, dar cred că uneori poate fi un mod de-a te întoarce 
la viaţă. Asta e ceva ce am învăţat în vara lui 1999, când un 
bărbat aflat la volanul unei furgonete albastre aproape că 
m-a omorât. 


DESPRE VIAŢĂ: 
UN POST-SCRIPTUM 


1 


Cand stam la casa noastra de vara din vestul statului 
Maine - o casă foarte asemănătoare cu aceea la care se 
întoarce Mike Noonan în O mână de oase - fac zilnic câte o 
plimbare de circa şase kilometri, excepţie făcând datile 
când toarnă cu găleata. Cinci dintre aceşti kilometri îi fac pe 
drumurile de pământ care şerpuiesc prin pădure; un 
kilometru de-a lungul lui Route 5, o şosea asfaltată cu două 
benzi de circulaţie care leagă localităţile Bethel şi Fryeburg. 

A treia săptămână din iunie 1999 a fost una extrem de 
fericită pentru mine şi soţia mea; copiii noştri, acum ajunşi 
la maturitate şi risipiţi prin toată ţara, erau toţi acasă. Era 
pentru prima oară în aproape şase luni când stăteam toţi 
sub acelaşi acoperiş. Ca bonus, îl aveam cu noi şi pe primul 
nostru nepot de trei luni, care se juca vesel cu un balon pe 
care şi-l legase de-un picior. 

Pe 19 iunie, l-am dus cu maşina pe fiul nostru cel mic până 
la Portland Jetport, de unde a luat avionul înapoi la New 
York. M-am întors acasă, am tras un pui de somn, apoi am 
plecat să-mi fac plimbarea din acea zi. În seara aceea 
plănuiam să mergem era familie să vedem Fiica generalului 
în North Conway, New Hampshire, şi-mi făceam socoteala 
că aveam exact timpul necesar pentru o plimbare înainte 
să ne pregătim de drum. 

Din câte-mi amintesc, am pornit la pas în jur de patru 
după-amiaza. Cu puţin înainte să ajung la drumul principal 
(în vestul Maine-ului, orice drum care are trasată o dungă 


pe mijloc e-un drum principal), am intrat în pădure şi-am 
urinat. Au trebuit să treacă două luni până să fiu în stare să 
mă uşurez iar din picioare. 

Când am ajuns la şosea, am luat-o spre nord, mergând pe 
pietrişul de pe margine în contra direcţiei traficului. Pe 
lângă mine a trecut o maşină care se îndrepta tot înspre 
nord. Cam cu un kilometru mai în faţă, femeia de la volanul 
maşinii a observat o furgoneta Dodge de-un 
albastru-deschis îndreptându-se spre sud. Furgoneta trecea 
de pe-o parte a drumului pe cealaltă, abia ţinută sub 
control de şofer. După ce-a trecut în siguranţă de ea, 
femeia din maşină s-a întors spre persoana care o însoțea şi 
i-a spus: „Cel pe lângă care am trecut înainte era Stephen 
King. Sper ca tipul din furgoneta să nu-l lovească.“ 

Cei doi kilometri de Route 5 pe care-i parcurg oferă 
amândoi vizibilitate aproape maximă, mai puţin o porţiune, 
un urcuş scurt, unde cine merge pe jos spre nord nu vede 
aproape nimic din cauza culmii dealului. Urcasem deja trei 
sferturi din pantă când Bryan Smith, proprietarul şi 
conducătorul furgonetei Dodge, s-a ivit de după deal. Nu 
era pe drum; era pe marginea lui. Pe marginea mea. Am 
avut poate trei sferturi de secundă să observ asta. Destul 
pentru a-mi spune: „Doamne, o să fiu lovit de-un autobuz 
şcolar.“ Am dat să mă întorc la stânga. Aici am un gol de 
memorie. În amintirea următoare sunt pe jos şi mă uit la 
partea posterioară a furgonetei, care e oprită acum în afara 
drumului şi înclinată pe-o parte. Această amintire e foarte 
clară şi precisă, mai mult ca un instantaneu decât ca o 
amintire. E praf în jurul farurilor de poziţie ale maşinii. 
Plăcuța de înmatriculare şi luneta sunt murdare. Observ 
aceste lucruri fără să gândesc că am avut un accident sau 
orice altceva. E-un instantaneu, atâta tot. Nu gândesc; 
mintea mi-a fost complet golită. 

Aici am un alt gol mic de memorie, apoi îmi şterg cu mare 
atenţie ochii plini de sânge cu mâna stângă. Când reuşesc 
să văd din nou destul de bine, mă uit în jur şi văd un bărbat 


aşezat pe-o piatră. Are un baston pus peste genunchi. 
Acesta e Bryan Smith, patruzeci şi doi de ani, omul care 
m-a lovit cu furgoneta. Smith are antecedente serioase; a 
fost găsit vinovat în aproape o duzină de accidente rutiere. 

Smith nu se uita la drum în după-amiaza în care ni s-au 
intersectat vieţile pentru ca rottweilerul lui sărise din 
spatele furgonetei pe bancheta posterioară, unde era o ladă 
frigorifică Igloo cu nişte carne înăuntru. Numele 
rottweilerului e Bullet (Smith mai are un rottweiler acasă; 
numele aceluia e Pistol). Bullet a început să amusine lada 
frigorifică. Smith s-a întors şi-a încercat să-l împingă pe 
Bullet în lături. Încă se mai uita la câine şi-i împingea capul 
de lângă lada frigorifică, când a dat culmea dealului; încă 
se uita în spate şi încă împingea când m-a lovit. Smith le-a 
spus prietenilor mai târziu c-a crezut că a lovit „un cerb 
mic“ pana când a observat ochelarii insangerati de pe 
bancheta din fata a furgonetei sale. Imi săriseră de pe nas 
când am încercat să fug din calea lui Smith. Ramele erau 
deformate, dar lentilele erau intacte. Sunt lentilele pe care 
le port acum, când scriu rândurile de faţă. 


2 


Smith vede ca sunt constient si-mi spune ca ajutoarele 
sunt pe drum. Vorbeste cu calm, chiar voios. Expresia sa, 
cum sade aşa pe piatră cu bastonul peste genunchi, este 
una de plăcută compătimire: „Ce noroc dat dracului avem 
amândoi, nu crezi?“ pare că spune. El şi cu Bullet au plecat 
de la locul de tabără unde stăteau, îi spune mai târziu unui 
agent, pentru că voia „câteva dintre batoanele alea Marze 
cum au la magazinul de colo-şa“. Când aud amănuntul 
acesta câteva săptămâni mai târziu, îmi trece prin gând c-a 
lipsit puţin să fiu omorât de-un personaj scos direct din unul 
dintre romanele mele. E aproape comic. 


Ajutoarele sunt pe drum, îmi spun, iar asta probabil că e 
bine pentru c-am avut un accident dat naibii. Zac în şanţ şi 
mi-e faţa plină de sânge, şi mă doare piciorul drept. Mă uit 
în jos şi văd ceva ce nu-mi place: bazinul pare să-mi stea 
acum într-o parte, de parcă toată partea de jos a corpului ar 
fi fost răsucită pe jumătate spre dreapta. Ridic ochii spre 
omul cu baston şi spun: „Te rog, spune-mi că nu e decât 
dislocat.“ 

„Nt“, face el. Ca şi expresia feţei, tonul pe care vorbeşte e 
voios, doar vag interesat. Ar putea să urmărească totul la 
televizor în vreme ce molfăie unul dintre batoanele alea 
Marze. „E rupt în cinci, aş spune poate şase locuri.“ 

„Îmi pare rău“, îi spun - Dumnezeu ştie de ce - apoi îmi 
pierd iar cunoştinţa o vreme. Nu-i ca un leşin total; e mai 
mult ca şi când filmul memoriei ar fi fost lipit ici şi colo. 

Când îmi revin, o furgonetă portocaliu cu alb stă pe 
marginea drumului cu motorul mergând şi cu girofarul 
pornit. Un medic de ambulanţă - Paul Fillebrown e numele 
lui - stă îngenuncheat lângă mine. Face ceva. Îmi taie 
jeanşii, cred, deşi s-ar putea ca asta să fi avut loc mai 
târziu. 

ÎI întreb dacă pot fuma o ţigară. El râde şi-mi spune să nici 
nu mă gândesc. ÎI întreb dacă voi muri. El spune că nu, nu 
voi muri, dar că trebuie să merg la spital, şi încă repede. Pe 
care-l prefer, cel din Norway-South Paris sau cel din 
Bridgton? Îi spun că vreau să merg la Northern Cumberland 
Hospital din Bridgton, pentru că acolo s-a născut în urmă cu 
douăzeci şi doi de ani primul meu copil - cel pe care tocmai 
l-am dus la aeroport. Îl întreb din nou pe Fillebrown daca voi 
muri, iar el îmi spune din nou că nu. Apoi mă întreabă dacă 
pot mişca degetele de la piciorul drept. Le misc, 
gândindu-mă la o veche poezioară pe care mama o recita 
uneori: „Porcuşorul acesta s-a dus la piaţă, porcusorul 
acesta a rămas acasă.“ Ar fi trebuit să rămân acasă, îmi 
spun; a fost o idee foarte rea să ies la plimbare azi. Apoi îmi 


amintesc că uneori, când oamenii sunt paralizati, cred că 
mişcă un membru, dar de fapt nu e aşa. 

„Degetele de la picior, le-am mişcat?“ îl întreb pe Paul 
Fillebrown. Îmi zice că da, că sunt vesele nevoie mare. „Juri 
pe Dumnezeu?“ 2 

ÎI întreb si mi se pare că jură. Încep să-mi pierd iar 
cunoştinţa. Fillebrown mă întreabă foarte răspicat, 
aplecându-se spre faţa mea, dacă soţia mea e la casa cea 
mare de lângă lac. Eu nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc de 
nimeni din familie unde se află, dar reuşesc să-i dau 
numerele de telefon atât de la casa noastră cea mare, cât 
şi de la căsuţa de pe cealaltă parte a lacului unde stă 
uneori fiica mea. La naiba, i-aş putea da şi numărul de 
asigurare socială, dacă m-ar întreba. Am toate numerele 
bine imprimate în minte. Lipseşte doar tot restul. 

Acum sosesc şi alţi oameni. Undeva, un radio pârâie 
apeluri ale poliţiei. Sunt aşezat pe-o targa. Mă doare şi 
strig. Sunt ridicat în ambulanţă şi apelurile poliţiei sunt mai 
aproape. Uşile se închid şi cineva din faţă spune: „Cât poţi 
de repede, calc-o până la podea.“ Apoi ne punem în 
mişcare. 

Paul Fillebrown e aşezat lângă mine. Are un cleşte în mână 
şi-mi spune că va trebui să-mi taie inelul de pe degetul 
inelar de la mâna dreaptă - e-o verighetă pe care Tabby 
mi-a dat-o în 1983, la doisprezece ani după ce ne-am 
căsătorit cu acte în regulă. Încerc să-i spun lui Fillebrown 
că-l port pe mâna dreaptă pentru că verigheta adevărată e 
încă pe inelarul de la mâna stângă - am cumpărat perechea 
cu care ne-am căsătorit cu 15.95 $ de la Day's Jewelers din 
Bangor. Cu alte cuvinte, acel prim inel m-a costat doar opt 
dolari, dar pare să fi funcţionat. 

Spun ceva îngălat în acest sens, probabil nimic ce Paul 
Fillebrown să poată înţelege, dar continuă să clatine din cap 
şi să zâmbească în vreme ce-mi taie de pe mâna dreaptă 
umflată acea a doua şi mult mai scumpă verighetă. Peste 
aproximativ două luni, îl sun pe Fillebrown ca să-i 


mulţumesc; pe-atunci înţeleg că probabil mi-a salvat viaţa 
oferindu-mi în mod corect primul ajutor şi apoi ducându-mă 
la spital cu o viteză cam de o sută optzeci de kilometri la 
oră, pe nişte străzi dosnice peticite şi desfundate. 

Fillebrown îmi acceptă multumirile, apoi adaugă că poate 
în ziua aceea cineva mă proteja. „Fac treaba asta de 
douăzeci de ani“, îmi spune la telefon, „şi când te-am văzut 
aşa chircit în şanţ, plus gravitatea traumelor, n-am crezut 
c-o să rezişti până la spital. Eşti tare norocos ca te mai afli 
printre noi, muritorii de rând.“ 

Gravitatea rănilor provocate de impact este atât de mare, 
încât doctorii de la Northern Cumberland Hospital ajung la 
concluzia că nu mă pot trata acolo; cineva cheamă un 
elicopter de la LifeFlight care mă duce la Central Maine 
Medical Center din Lewiston. Între timp sosesc soţia, fiul 
mai mare şi fiica mea. Copiilor li se permite o vizită scurtă; 
Tabby are voie să stea mai mult. Doctorii au asigurat-o că, 
pe cât de rau am fost lovit, îmi voi reveni. Partea de jos a 
corpului meu a fost acoperită. Nu are voie să se uite la felul 
interesant în care mi s-a mutat bazinul spre dreapta, dar 
are voie să-mi şteargă sângele de pe faţă şi să-mi culeagă 
câteva cioburi de sticlă din păr. 

Am o tăietură lungă pe scalp, rezultatul coliziunii mele cu 
parbrizul lui Bryan Smith. Acest impact a avut loc la mai 
puţin de cinci centimetri de arborele de oţel din partea 
şoferului. Dacă mă loveam de acesta, probabil că aş fi murit 
sau aş fi intrat în comă ireversibilă, o legumă cu picioare. 
Dacă mă loveam de pietrele care ieşeau din pământ dincolo 
de marginea lui Route 5, aş fi avut aceleaşi şanse să mor 
sau să rămân definitiv paralizat. Nu m-am lovit de ele; am 
fost aruncat peste furgonetă la o înălţime de aproape cinci 
metri, dar am aterizat cu puţin înaintea pietrelor. 

„Trebuie să fi pivotat puţin spre stânga în ultima 
secundă“, îmi spune mai târziu doctorul David Brown. 
„Dacă n-o făceai, acum n-am purta discuţia asta.“ 


Elicopterul LifeFlight aterizează în parcarea de la Northern 
Cumberland Hospital şi eu sunt împins spre el pe masa cu 
rotile. Cerul e foarte luminos, foarte albastru. Huruitul 
rotoarelor elicopterului e foarte puternic. Cineva îmi strigă 
în ureche: „Ai fost vreodată cu elicopterul, Stephen?“ 
Vorbitorul pare vesel, foarte emoţionat pentru mine. Incerc 
să răspund că da, am mai fost cu elicopterul - de două ori, 
de fapt -, dar nu pot. Dintr-odată îmi vine foarte greu să 
respir. 

Mă urcă în elicopter. Când ne ridicăm în aer, văd o fâşie de 
cer de-un albastru-intens; niciun nor la orizont. Frumos. Se 
aud mai multe voci prin radio. Aceasta e după-amiaza mea 
pentru auzit voci, se pare. Între timp, îmi vine şi mai greu 
să respir. Gesticulez Spre cineva sau încerc s-o fac, şi o faţă 
se apleacă răsturnată cu susul în jos în câmpul meu vizual. 

„Am impresia că mă înec“, şoptesc. 

Cineva verifică ceva şi altcineva spune: „L-a lăsat un 
plămân.“ 

Aud un foşnet de hârtie când e desfăcut ceva, apoi acel 
altcineva îmi vorbeşte în ureche, îmi strigă în ureche, aşa 
încât să-l aud peste sunetul rotoarelor. „Trebuie să te 
intubăm, Stephen. O să simţi puţină durere, o pişcătură 
mică. Tine-te bine.“ 

Ştiu din experienţă (am învăţat când nu eram decât un 
puşti şi sufeream de infecţii la urechi) că, dacă un medic îţi 
spune c-o să simţi o pişcătură mică, o să te facă să te doară 
ca naiba, de data aceasta nu e aşa de rău cum m-am 
aşteptat poate pentru ca sunt plin de analgezice, poate 
pentru că sunt iar pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa. E 
ca şi cum aş fi lovit foarte sus în partea dreaptă a pieptului 
cu un obiect scurt şi tăios. Apoi aud un fluierat alarmat în 
piept, ca şi când mi-ar fi apărut o fisură. De fapt, presupun 
că aşa şi este. O clipă mai târziu, dulcele înăuntru-afară al 
respirației normale, pe care am ascultat-o toată viata (cel 
mai adesea fără s-o bag în seamă, slavă Domnului), a fost 
înlocuit de-un neplăcut sunet lichid: s/up-s/up-s/up. Aerul pe 


care-l inhalez e foarte rece, dar măcar e aer, aer, şi continui 
să-l respir. Nu vreau să mor. Imi iubesc soţia, copiii, 
plimbările de după-amiaza pe lângă lac. Imi place şi să 
scriu; am o carte despre scris care stă acasă pe masa de 
lucru, pe jumătate terminată. Nu vreau să mor şi, Cum stau 
în elicopter şi mă uit afară la albastrul luminos al cerului de 
vară, imi dau seama că stau de fapt în pragul morții. Cat de 
curând, cineva mă va trage fie într-o parte, fie în cealaltă; 
eu nu pot face prea multe. Nu pot decât să stau acolo, să 
mă uit la cer şi să ascult gâlgâitul acela slab care e 
respiraţia mea: ș/up-şlup-şlup. 

Zece minute mai târziu, atingem solul pe pista de 
aterizare de ciment de la CMMC. Mie mi se pare că sunt pe 
fundul unui put de ciment. Cerul albastru dispare şi vâjâitul 
rotoarelor elicopterului se amplifică şi prinde ecou, ca nişte 
mâini uriaşe care aplaudă. 

Cât sunt încă ocupat cu respiratiile mele lichide, sunt 
ridicat şi coborât din elicopter. Cineva loveşte targa şi eu 
strig. „Scuze, scuze, totul e bine, stai liniştit, Stephen“, 
spune cineva - când eşti grav rănit, toată lumea îţi spune 
pe numele de botez, toţi iti sunt amici. 

„Spune-i lui Tabby că o iubesc foarte mult“, zic în timp ce 
sunt mai întâi ridicat şi apoi împins, foarte repede, de-a 
lungul unui trotuar înclinat de ciment. Pe nepusă masă, îmi 
vine să plâng. 

„Poţi să i-o spui tu însuţi“, răspunde acel cineva. Intra pe o 
uşă; e aer condiţionat şi becuri care trec pe deasupra mea. 
Difuzoarele răspândesc anunţuri. Într-un fel nu tocmai 
limpede, îmi trece prin gând că-n urmă cu o oră mă 
plimbam şi-mi făceam planuri să culeg nişte mure de pe un 
câmp care dă spre lacul Kezar. Dar nu aveam să întârzii 
mult; trebuia să ajung acasă până la cinci şi jumătate 
pentru că mergeam cu toţii la film. Fiica generalului, cu 
John Travolta. Travolta a jucat în filmul făcut după Came, 
primul meu roman. L-a jucat pe personajul cel rău. Asta era 
cu mult timp în urmă. 


„Când?“ întreb. „Când îi pot spune?“ 

„Curând“, răspunde vocea, apoi îmi pierd iar cunoştinţa. 
De data asta, din filmul memoriei nu lipsesc doar câteva 
cadre, ci o bucată uriaşă; văd câteva scăpărări de lumină, 
zăresc imagini confuze de feţe şi săli de operaţie, şi 
impunătoare aparate de radiologie; sunt iluzii şi halucinaţii 
alimentate de morfina şi de Dilaudid-ul cu care mă 
injectează strop cu strop; sunt ecouri de voci şi mâini care 
se întind spre buzele mele uscate pentru a le acoperi cu 
tampoane ce au gust de mentă. Cel mai mult, însă, e 
întuneric. 


3 


Evaluarea rănilor mele făcută de Bryan Smith s-a dovedit 
a fi prudentă. Partea inferioară a piciorului era ruptă în cel 
puţin nouă locuri - chirurgul ortoped care m-a repus la loc, 
formidabilul David Brown, a spus că zona de sub genunchiul 
drept era redusă la „o grămadă de bile într-o şosetă“. 
Gravitatea situaţiei a cerut două incizii profunde - se 
numesc fasciectomii mediale şi laterale - pentru a elibera 
presiunea provocată de tibia explodată, dar şi pentru a 
permite sângelui să circule din nou în partea inferioară a 
piciorului. Fără fasciectomii (sau dacă fasciectomiile ar fi 
fost amânate), probabil c-ar fi fost nevoie să-mi fie amputat 
piciorul. Genunchiul drept era rupt aproape direct prin 
mijloc; termenul tehnic pentru această leziune este 
„fractură tibială intra-articulară cominutivă“. Suferisem şi o 
fractură acetabulară a şoldului drept - o deraiere gravă, cu 
alte cuvinte - şi-o fractură peritrocanterică femurala 
deschisă în aceeaşi zonă. Coloana vertebrală era ciobită în 
opt locuri. Patru coaste erau rupte. Clavicula dreaptă a 
rezistat, dar a fost descărnată complet. Tăieturile la nivelul 
scalpului au necesitat douăzeci sau treizeci de copci. 


Mda, una peste alta, aş spune că Bryan Smith a fost 
putintel cam prudent. 


4 


Răspunderea domnului Smith în acest caz a fost în cele 
din urmă examinată de un mare juriu, care l-a acuzat de 
conducere periculoasă (destul de grav) şi agresiune de 
gradul doi (foarte grav, genul de fapt care se pedepseşte cu 
închisoare). După o analiză amănunţită, procurorul 
districtual însărcinat cu aceste cazuri în colţul meu mic de 
lume i-a permis lui Smith să pledeze în favoarea învinuirii 
mai puţin grave de conducere periculoasă. A primit 
condamnare la şase luni de închisoare (cu suspendare) şi 
un an de suspendare a permisului de conducere. A mai 
primit un an de conducere condiţionată cu interzicerea de-a 
sofa orice alt vehicul motorizat, cum ar fi snowmobilele si 
ATV-urile. E de aşteptat ca Bryan Smith să poată ieşi pe 
stradă legal la volanul unei maşini în toamna sau iarna lui 
200161. 


5 


David Brown mi-a refăcut piciorul după cinci operaţii 
chirurgicale maraton din care am ieşit slab, vlăguit şi 
aproape la capătul rezistenţei. Am ieşit şi cu cel puţin o 
speranţă de-a umbla din nou pentru care să merite să lupt. 
De picior mi-a fost prins un aparat mare din oţel şi fibră de 
carbon numit fixator extern. Opt piroane lungi de oţel 
numite tije Schanz treceau prin aparat şi intrau în oasele de 


61  Întâmplarea a făcut ca Bryan Smith să-şi afle sfârşitul pe 21 
septembrie 2000 (chiar de ziua lui Stephen King) din cauza unei 
supradoze de analgezice puternice (n. tr.). 


deasupra şi de sub genunchi. Cinci tije de oţel mai mici 
ra-diau în jurul genunchiului. Acestea semănau destul de 
mult cu razele unui soare desenat de-un copil. Genunchiul 
însuşi era imobilizat. De trei ori pe zi, infirmierele desfăceau 
tijele mai mici şi pe cele mari, şi badijonau găurile cu apă 
oxigenată. Nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi moi piciorul 
în kerosen şi apoi să-i dau foc, dar dacă s-ar întâmpla, sunt 
sigur că ar semăna mult cu acea zilnică îngrijire a tijelor. 

Am fost internat în spital pe 19 iunie. În jurul lui 25 m-am 
ridicat pentru prima oară, bălăbănindu-mă cale de trei paşi 
până la o comodă, pe care m-am aşezat cu pijamaua de 
spital în poală şi cu capul în pământ, încercând să nu plâng 
şi nereuşind. Încerci să-ţi spui că ai avut noroc, cel mai 
incredibil noroc, şi de obicei asta dă roade, pentru că e 
adevărat. Alteori nu dă roade, asta e tot. Şi-atunci plângi. 

La o zi sau două după acei primi paşi, am început terapia 
fizică. În timpul primelor sesiuni am reuşit să fac zece paşi 
pe un coridor de la paner, înaintând cu ajutorul unui cadru 
metalic. În acelaşi timp, un alt pacient reinvata să umble, o 
femeie firavă de optzeci de ani pe nume Alice, care-şi 
revenea de pe urma unei comotii cerebrale. Când aveam 
destul aer, ne făceam galerie unul altuia. În a treia zi pe 
coridorul de la parter, i-am spus lui Alice că i se văd chiloţii. 

„Tie ti se vede curul, flăcăule“, a şuierat ea şi şi-a văzut de 
drum. 

Până de 4 lulie am reuşit să stau într-un scaun cu rotile 
destul cât să ajung afară pe rampa de încărcare din spatele 
spitalului şi să urmăresc o parte din artificii. A fost o seară 
crâncen de caldă, străzile erau pline de oameni care 
mâncau snackuri, beau bere şi suc, se uitau la cer. Tabby a 
stat alături de mine, ţinându-mă de mână, în vreme ce 
înaltul cerului se lumina în roşu şi verde, albastru şi galben. 
Stătea într-un apartament din faţa spitalului şi-n fiecare 
dimineaţă îmi aducea ouă fierte şi ceai. Se părea că-mi 
prindea bine suplimentul alimentar. In 1997, după ce m-am 
întors de la o călătorie pe motociclete prin deşertul 


australian, cântăream nouăzeci şi şase de kilograme. În 
ziua când am fost externat de la Central Maine Medical 
Center, cântăream şaizeci şi şase. 

M-am întors acasă în Bangor pe 9 iulie, după o perioadă de 
spitalizare de trei săptămâni. Am început un program zilnic 
de reabilitare care includea întinderi, aplecări şi mers 
ghemuit. Am încercat să-mi păstrez curajul şi optimismul. 
Pe 4 august, m-am întors la CMMC pentru încă o operaţie. 
Introducându-mi un tub intravenos în braţ, anestezistul a 
zis: „Bine, Stephen - o să te simţi puţin cam ca şi după ce-ai 
băut câteva cocktailuri.“ Am deschis gura să-i spun că asta 
ar fi interesant, dat fiind că n-am mai băut un cocktail de 
unsprezece ani, dar înainte să pot scoate măcar un sunet, 
s-a lăsat din nou întunericul. Când m-am trezit, tijele 
Schanz dispăruseră din partea superioară a coapsei. Îmi 
puteam îndoi din nou genunchiul. Doctorul Brown a declarat 
că faza de recuperare „intră în linie dreaptă“ şi m-a trimis 
acasă pentru alte sesiuni de reabilitare şi terapie fizică 
(aceia dintre noi care au trecut prin asta ştiu că inițialele 
T.F. Inseamna de fapt Tortura şi Frica). Şi-n mijlocul acestor 
suplicii, s-a întâmplat un alt lucru. Pe 24 iulie, la cinci 
săptămâni după ce Bryan Smith m-a lovit cu furgoneta sa, 
am reînceput să scriu. 


6 


Am început să scriu la Despre scris în noiembrie sau 
decembrie 1997 şi, chiar dacă îmi ia de obicei numai trei 
luni să termin prima ciornă a unei cărţi, aceasta era încă la 
jumătate optsprezece luni mai târziu. În februarie sau 
martie 1998 o lăsasem deoparte, neştiind cum să continui 
sau dacă merita s-o mai continui. Să scriu ficţiune era încă 
o plăcere mai mult sau mai puţin ca întotdeauna, dar 
fiecare cuvânt dintr-o carte de non-ficțiune era o tortură. De 


la Apocalipsa, aceasta era prima carte pe care-o lăsam 
deoparte neterminată, iar Despre scris a rămas mult mai 
mult timp în sertar. 

În iunie 1999, am hotărât să-mi dedic vara finalizării 
afurisitei de cărţi despre scris - să-i las pe Susan Moldow şi 
pe Nan Graham de la Scribner să decidă dacă era bună sau 
rea, mi-am spus. Am recitit manuscrisul, pregătit pentru ce 
putea fi mai râu, şi-am descoperit că-mi plăcea ce vedeam. 
Pe deasupra, mi se părea clar şi drumul pe care-l aveam de 
urmat ca s-o isprăvesc. Terminasem partea autobiografică 
(„CV.“), în care încercam să arăt unele dintre incidentele şi 
situaţiile de viaţă care m-au transformat în genul de scriitor 
care am devenit şi acoperisem problemele tehnice ale scri- 
sului - cele care mi se păreau mai importante, cel puţin. Ce 
rămânea de făcut era partea esenţială, „Despre scris“, în 
care urma să încerc să răspund la unele dintre întrebările 
care-mi fuseseră adresate la seminarii şi la conferinţe, plus 
cele care îmi doream să-mi fi fost adresate... întrebările 
acelea despre limbaj. 

În seara de 17 iunie, într-o stare de fericită inconstienta că 
mă mai desparteau patruzeci şi opt de ore de scurta mea 
întâlnire cu 

Bryan Smith (fără a mai pomeni de rottweilerul Bullet), 
m-am aşezat la masa noastră din sufragerie şi-am făcut o 
listă cu toate întrebările la care voiam să răspund, toate 
punctele pe care voiam să le tratez. Pe 18, am scris primele 
patru pagini din capitolul „Despre scris“. Acolo rămăsese 
lucrul şi la sfârşitul lui iulie, când am hotărât c-ar fi bine să 
mă reapuc de scris... sau măcar să încerc s-o fac. 

Nu voiam să mă reapuc de lucru. Aveam dureri groaznice, 
nu puteam îndoi genunchiul drept şi depindeam de cadrul 
metalic. Nu-mi puteam imagina cum ar fi să stau mult timp 
în spatele unei mese, nici măcar în scaunul cu rotile. Din 
cauza şoldului aproape complet distrus, era un chin să stau 
în şezut după patruzeci de minute, iar după o oră şi un sfert 
era imposibil. La asta se adăuga cartea în sine, care mi se 


părea mai departe ca niciodată - cum ar fi trebuit eu să 
scriu despre dialog, personaje şi găsirea unui agent când 
cea mai presantă problemă din viaţa mea era când va fi 
următoarea doză de Percocet? 

Şi totuşi, în acelaşi timp simţeam că ajunsesem la unul 
dintre acele momente de răscruce când nu mai ai ce să 
alegi. Şi mai trecusem înainte prin situaţii îngrozitoare pe 
care scrisul mă ajutase să le depăşesc - mă ajutase să uit 
de mine măcar pentru putin timp. Poate ca ma va ajuta din 
nou. Părea ridicol să cred că va fi aşa, dată fiind crunta 
durere pe care o încercam şi constrângerile fizice, dar era 
vocea aceea din spatele minţii care-mi spunea că, folosind 
cuvintele Fraţilor Chambers, „sorocul a venit azi“. Nu mi-e 
imposibil să nu dau ascultare acelei voci, dar mi-e foarte 
greu să nu-i dau crezare. 

În cele din urmă, Tabby a fost cea care a dat votul decisiv, 
aşa cum a făcut-o atât de des în momentele cruciale din 
viaţa mea. Îmi place să cred că am făcut la fel pentru ea, 
din când în când, pentru că mi se pare că unul dintre 
lucrurile care definesc o căsătorie este acela al oferirii 
votului de departajare atunci când tu, pur şi simplu, nu te 
poţi hotărî ce-ar trebui să faci mai departe. 

Soţia mea e prima persoană care îmi spune că lucrez prea 
mult, că e timpul s-o las mai moale, „să nu te apropii de 
blestematul ala de PowerBook o vreme, Steve, trage-ti 
răsuflarea“. Când i-am spus în dimineaţa aceea de iulie că 
sunt de părere c-ar fi bine să mă reapuc de lucru, mă 
aşteptam la o predică. În schimb, m-a întrebat unde vreau 
să mă instalez. l-am spus că nu ştiu, că nici măcar nu m-am 
gândit la asta. _ 

S-a gândit ea la asta, apoi a spus: „iți pot pregăti o masă 
în camera din spate, în faţa cămării. Sunt o grămadă de 
prize acolo - iti pot aduce Mac-ul, imprimanta cea mica 
şi-un ventilator.“ Ventilatorul era fără doar şi poate 
indispensabil - fusese o vară îngrozitor de caniculară, iar în 


ziua când m-am reapucat de lucru, afară erau treizeci şi 
cinci de grade la umbră. Nu era mult mai rece nici în casă. 

Tabby s-a ocupat câteva ore să instaleze totul şi, în 
după-amiaza aceea la ora patru, m-a împins prin bucătărie 
şi-n jos, pe nou-instalata rampă pentru scaunul cu rotile. In 
cămăruţa din spate îmi pregătise un cuibuşor cu de toate: 
un laptop şi o imprimantă gata conectate, o lampă de birou, 
manuscrisul (cu notițele luate în urmă cu o lună aşezate 
frumos deasupra), creioane, material de documentare. In 
colţul mesei era o fotografie înrămată a fiului nostru cel 
mic, pe care o făcuse ea la începutul acelei veri. 

„E-n ordine totul?“ a întrebat. 

„E fantastic“, am zis şi-am imbratisat-o. Era fantastic. Ca şi 
ea. 

Fosta domnişoară Tabitha Spruce din Oldtown, Maine, ştie 
când muncesc prea mult, dar ştie şi că uneori munca e cea 
care mă eliberează pe cauţiune. M-a poziţionat la masă, 
m-a sărutat pe tâmplă şi m-a lăsat acolo să descopăr dacă 
mai am ceva de spus. S-a dovedit că mai aveam - putin -, 
dar fără intuiţia ei că venise într-adevăr momentul, nu sunt 
sigur dacă vreunul din noi ar mai fi aflat-o vreodată cu 
siguranţă. 

Acea primă şedinţă de scris a durat o oră şi patruzeci de 
minute, de departe cea mai lungă perioadă pe care o 
petrecusem stând în şezut de când mă lovise furgoneta lui 
Smith. Când s-a încheiat, şiroiam de transpiratie şi eram 
aproape prea epuizat ca să mai stau drept în scaunul cu 
rotile. Mai lipsea puţin ca durerea de la şold să atingă un 
nivel apocaliptic. lar primele cinci sute de cuvinte erau cum 
nu se poate mai înspăimântătoare - era ca şi când n-aş mai 
fi scris nimic înaintea lor toată viaţa. Păreau să mă fi părăsit 
toate vechile mele trucuri. Păşeam de la un cuvânt la 
următorul ca un om foarte bătrân care-şi caută drum să 
treacă un pârâu pe-un zigzag de pietre ude. N-a fost pic de 
inspiraţie în acea primă după-amiază, doar un fel de 


hotărâre incapatanata şi speranţa că situaţia se va îm- 
bunatati dacă n-o voi slăbi. 

Tabby mi-a adus un Pepsi - rece şi dulce, şi bun - şi, 
bându-l, m-am uitat în jur şi-a trebuit să râd în pofida 
durerii. Scrisesem Carne şi Salem's Lot în debaraua unei 
rulote. Camaruta din spatele casei noastre din Bangor 
semăna destul de mult cu ea, încât să-mi lase oarecum 
impresia că mă întorsesem la punctul de pornire. 

N-a fost nici-o izbândă miraculoasă în acea după-amiază, 
doar dacă n-a fost miracolul comun care însoţeşte orice 
încercare de-a crea ceva. Tot ce ştiu e că, după o vreme, 
cuvintele au început să-mi vină mai repede, apoi şi mai 
repede. Încă mă durea şoldul, încă mă durea spatele, la fel 
şi piciorul, dar acele dureri au început să pară puţin mai 
îndepărtate. Am început să le domin. N-am încercat nici-o 
senzaţie de exaltare, niciun zvacnet - nu în ziua aceea - dar 
am încercat o senzaţie de împlinire care era aproape la fel 
de multumitoare. Mă pusesem în mişcare, măcar atât. Cel 
mai infricosator moment e întotdeauna cel dinaintea 
începutului. 

După aceea, lucrurile nu pot decât să se îmbunătăţească. 


7 


Pentru mine, lucrurile au continuat să se îmbunătăţească. 
Din acea după-amiază plină de zapuseala în camaruta din 
spate, am mai îndurat două operaţii la picior, am făcut o 
infecţie destul de serioasă şi-am continuat să înghit cam o 
sută de pastile pe zi, însă acum fixatorul extern a dispărut 
şi continui să scriu. În unele zile, scrisul e-o încercare 
anevoioasă care nu-mi aduce multe satisfacţii. In altele - 
din ce în ce mai multe, pe măsură ce începe să mi se vin- 
dece piciorul şi mintea mi se reobişnuieşte cu vechea-i 
rutină - simt acel zvâcnet de fericire, senzaţia aceea că am 


găsit cuvintele potrivite şi că le-am împletit cum trebuie. E 
ca şi când ai decola cu un avion: eşti la sol, la sol, la sol... 
iar apoi eşti sus, călătoreşti pe-o pernă magică de aer şi 
cuprinzi totul cu vederea. Asta mă face fericit, pentru că 
asta am fost făcut să fac. Incă nu am multă putere - reu- 
şesc să fac puţin mai mult de jumătate din câte făceam 
într-o zi -, dar am destulă ca să ajung la capătul cărţii de 
faţă, iar pentru asta sunt recunoscător. Scrisul nu mi-a 
salvat viaţa - priceperea doctorului David Brown şi grija 
izvorâtă din iubire a soţiei mele au făcut asta - dar a 
continuat să facă ceea ce-a făcut dintotdeauna: îmi face 
viaţa un loc mai luminos şi mai plăcut. 

Scrisul nu are nimic de-a face cu câştigarea banilor, a 
faimei, a unei întâlniri amoroase, a unei partide de amor 
sau a prietenilor. In cele din urmă, e mai presus de orice un 
mod de a le îmbogăţi vieţile celor care vă vor citi lucrările şi 
de-a o îmbogăţi în acelaşi timp pe-a voastră. A scrie 
înseamnă să te ridici, să capeti puteri si să treci mai 
departe. Să-ţi aduci fericire, bine? Să-ţi aduci fericire. O 
parte din această carte - poate chiar prea mare - 
povesteşte cum am învăţat eu meşteşugul. O mare parte 
am dedicat-o felului în care o puteţi practica mai bine. 
Restul - şi poate partea cea mai bună - e-o permisiune de-a 
greşi: puteţi s-o faceţi, trebuie s-o faceţi şi, dacă aveţi 
curajul necesar să incepeti, o veți face. Scrisul e magie, e 
apa vieţii ca orice altă activitate creativă. Apa e gratuită. 
Asa că beti. 

Beti si ostoiti-va setea. 


MAI MULT, PARTEA |: _ 
UŞA ÎNCHISĂ, UŞA DESCHISĂ 


Mai la începutul acestei cărţi, când scriam despre scurta 
mea carieră ca reporter sportiv pentru Week/y Enterprise 
din Lisbon (eu eram, de fapt, tot departamentul sportiv; un 
Howard Cosell® de provincie), am oferit un exemplu despre 
cum funcţionează corectura. Cum o cerea contextul, 
exemplul acela a fost scurt şi nu se ocupa de ficţiune. 
Pasajul care urmează este ficţiune. E în stare de schiţă, 
genul de lucru pe care mă simt liber să-l scriu cu uşa 
închisă - e povestea nudă, stând în picioare doar în şosete 
şi indispensabili. Vă propun să o citiţi cu mare atenţie 
înainte să treceţi la versiunea revizuită. 


Hotelul 
de Stephen King 


Mike Enslin era încă în uşa turnantă când îl văzu pe 
Ostermeyer, directorul hotelului Dolphin, aşezat în unul 
dintre fotoliile moi din foaier. Mike îşi simţi puţin inima grea. 
Poate c-ar fi trebuit totuşi să-l aduc iar pe avocatul ăla 
blestemat cu mine, îşi spuse el. Ei, acum era prea târziu. Si 
chiar dacă Ostermeyer se hotărâse să mai ridice o barieră 
sau două între Mike şi camera 1408, cu atât mai bine; ar fi 
contribuit la îmbogățirea povestii când avea în sfârşit s-o 
spună. 


62 Howard Cosell (1918-1995), celebru reporter sportiv american 
faimos în anii şaptezeci când a fost gazda emisiunii Saturday Night 
Live transmisă de ABC (n. tr.). 


Când Mike ieşi din uşa turnanta, Ostermeyer îl văzu, se 
ridică şi traversă încăperea cu o mână grăsulie ridicată în 
aer. Dolphin era situat pe Sixty-first Street, după colţul cu 
Fifth Avenue; micut, dar rafinat. Un bărbat şi o femeie 
îmbrăcaţi în haine de seară trecură pe lângă Mike în timp 
ce el îi strângea mâna lui Ostermeyer, mutându-şi valijoara 
în mâna stângă. Femeia era blondă, îmbrăcată în negru, 
desigur, iar mirosul uşor şi floral al parfumului ei părea să 
rezume tot New York-ul. La mezanin, în bar, cineva cânta 
Night and Day, ca pentru a sublinia acea senzaţie. 

- Domnule Enslin. Bună seara. 

- Domnule Ostermeyer. E vreo problemă? 

Ostermeyer păru îndurerat. Pentru o clipă, aruncă o privire 
în jur prin foaierul mic şi elegant, căutând parcă ajutor. In 
faţa postului paznicului, un bărbat discuta cu soţia sa 
despre biletele la teatru în vreme ce portarul însuşi îi privea 
cu un zâmbet firav, răbdător. La recepţie, un bărbat cu 
alura şifonată pe care-o capeti numai după lungi ore la 
Business Class discuta despre rezervarea sa cu o femeie 
într-un compleu negru, elegant, ce ar fi putut uşor trece 
drept costumatie de seară. La hotelul Dolphin lucrurile 
mergeau ca întotdeauna. Toţi primeau ajutor, mai puţin 
sărmanul domn Ostermeyer, care căzuse în ghearele 
scriitorului. 

- Domnule Ostermeyer? repetă Mike, părându-i putin rău 
pentru omul din faţa sa. 

- Nu, rosti Ostermeyer într-un târziu. Nici-o problemă. Dar, 
domnule Enslin... putem vorbi putin în biroul meu? 

lată, îşi spuse Mike. Mai vrea să facă o încercare. In alte 
împrejurări, ar fi fost nerăbdător. Acum nu era. Asta i-ar fi 
fost de folos la partea despre camera 1408, i-ar fi oferit 
tonul rău-prevestitor după care cititorii cărţilor lui păreau să 
tânjească - avea să fie Un Ultim Avertisment -, dar asta nu 
era tot. Mike Enslin nu fusese sigur până acum, în pofida 
tuturor indicatiilor şi sugestiilor; acum era. Ostermeyer nu 


juca un rol. Ostermeyer se temea sincer de camera 1408 şi 
de ceea ce i se putea întâmpla lui Mike în noaptea aceea. 

- Desigur, domnule Ostermeyer. Să-mi las valiza la 
recepţie sau s-o iau cu mine? 

- Păi, s-o luăm cu noi, bine? 

Ostermeyer, gazdă bună, se întinse după ea. Da, încă mai 
nutrea o fărâmă de speranţă că-l va convinge pe Mike să nu 
stea în camera aceea. Altfel, l-ar fi trimis la recepţie... sau 
l-ar fi lăsat să ducă el însuşi valiza în birou. 

- Daţi-mi voie. 

- Mă descurc, zise Mike. Nu am decât un schimb de haine 
şi o periuta de dinţi. 

- Sunteţi sigur? 

- Da, spuse Mike, privindu-l drept în ochi. Mă tem că da. 

Pentru o clipă, Mike crezu că Ostermeyer va ceda. 
Suspină, un bărbat mic şi rotunjor într-un sacou închis la 
culoare, şi cravată înnodată cu precizie, apoi se îndreptă la 
loc de spate. 

- Prea bine, domnule Enslin. Urmati-ma. 


Directorul hotelului păruse reţinut în foaier, deprimat, 
aproape înfrânt. În biroul său cu lambriuri de stejar, cu 
fotografii ale hotelului pe pereţi (Dolphin se deschisese în 
octombrie 1910 - poate că scrierile lui Mike nu beneficiau 
de recenzii în revistele sau ziarele marii metropole, dar el 
se documenta riguros), Ostermeyer păru să-şi regăsească 
siguranţa de sine. Pe jos era un covor persan. Două veioze 
cu picior aruncau o lumină galbenă, blândă. O lampă de 
birou cu abajur verde, romboidal, stătea pe masa de lucru 
lângă o cutie pentru trabucuri. lar lângă cutie se aflau 
ultimele trei cărţi ale lui Mike Enslin. În ediţie de buzunar, 
desigur; nu avuseseră parte de ediţii legate. Şi totuşi, se 
descurcase destul de bine. Si gazda mea a depus putind 
muncă de documentare, gândi Mike. 

Mike se aşeză în unul dintre fotoliile din faţa biroului. Se 
aştepta ca Ostermeyer să ia loc în spatele mesei, de unde 


şi-ar fi putut exercita autoritatea, dar îl surprinse. Se aşeză 
în celălalt fotoliu, de acea parte a mesei pe care probabil că 
o considera partea angajaţilor, îşi încrucişa picioarele, apoi 
se aplecă în faţă peste pântecele-i elegant ca să atingă 
cutia. 

- Un trabuc, domnule Enslin? Nu sunt cubaneze, dar sunt 
foarte bune. 

- Nu, mulţumesc. Nu fumez. 

Ochii lui Ostermeyer se mutară la ţigara din spatele 
urechii drepte a lui Mike - depusă acolo şmechereşte, la 
vedere, aşa cum un reporter newyorkez din alte vremuri, 
cele ale aluziilor îndrăzneţe, şi-ar fi depus ţigara sub borul 
pălăriei în a cărei bentita era înfiptă legitimatia pe care 
scria PRESA. Tigara era un obicei atât de vechi, încât, 
pentru o clipă, Mike nu înţelese sincer la ce se uita 
Ostermeyer. Apoi îşi aminti, râse, o dădu jos, se uită si el la 
ea, după care se uită înapoi la Ostermeyer. 

- N-am mai fumat o ţigară de nouă ani, zise. Am avut un 
frate mai mare care a murit de cancer pulmonar. M-am 
lăsat la scurt timp după moartea lui. Tigara din spatele 
urechii... Ridică din umeri. În parte afecţiune, în parte 
superstiție, bănuiesc. Ca alea pe care le vezi uneori pe 
birourile sau pereţii unora, închise într-o cutiuta pe care 
scrie SPARGEŢI ÎN CAZ DE URGENŢĂ. Le spun uneori 
oamenilor c-o voi aprinde în caz de război nuclear. 1408 e-o 
cameră pentru fumători, domnule Ostermeyer? Doar în caz 
c-ar izbucni un război nuclear? 

- Sincer să fiu, da. 

- Bun, zise Mike însufleţit, o grijă mai putin în garda de 
noapte. 

Domnul Ostermeyer suspină din nou, deloc distrat, dar 
acest suspin nu avu neconsolarea celui din foaier. Da, 
camera era de vină, gândi Mike. Camera /ui. Chiar şi-n 
după-amiaza aceea, când Mike venise însoţit de Robertson, 
avocatul, Ostermeyer păruse mai puţin agitat odată ce 
intraseră în birou. Atunci, Mike crezuse că asta se datora în 


parte faptului că nu mai atrăgeau privirile celor care 
treceau prin foaier, în parte pentru că Ostermeyer se 
dăduse bătut. Acum ştia că nu era aşa. Camera era de vină. 
Şi de ce nu? Era o cameră cu fotografii bune pe pereţi, un 
covor bun pe jos şi trabucuri bune - chiar dacă nu cubaneze 
- în caseta de pe masă. Fără-ndoială, din octombrie 1910 
încoace, o mulţime de directori conduseseră de-acolo o 
mulţime de afaceri; în felul ei, rezuma la fel de bine New 
York-ul ca şi femeia blondă în rochie neagră fără umeri, 
aroma parfumului ei şi promisiunea ei nerostită de sex 
lasciv la primele ore ale dimineţii - sex newyorkez. Mike era 
însă din Omaha, chiar dacă nu mai dăduse pe acolo de-o 
grămadă de ani. 

- Inca mai credeţi că nu va pot face să vă razganditi? 
întrebă Ostermeyer. 

- Ştiu că nu puteţi, zise Mike, repunând ţigara în spatele 
urechii. 


Ceea ce urmează e-un exemplar revizuit al aceluiaşi pasaj 
de deschidere - e povestea care se îmbracă, se piaptănă, se 
dă poate cu un strop de apă de colonie. Odată ce aceste 
modificări sunt introduse în textul meu, sunt pregătit să 
deschid uşa şi să dau ochii cu lumea. 


“Hotell o— 1408 


— 


de Stephen King 


© Mike Enslin era încă în ușa turnantă când îl văzu pe 
Olin l i R 
“SOstermeyer, directorul hotelului Dolphin, așezat în 


unul dintre fotoliile moi din foaier. Mike isi simți puget 


inima grea. Poate c-ar fi trebuit totuși să-l aduc iar pe avo- 
catul dla blestemat cu mine, isi spuse el. Ei, acum era prea 
tarziu. $i chiar daca Ouerer se hotărâse să mai ridice 
o barieră sau două între Mike și camera 1408, cu atât mai 
bine(aefi-conteibuicieimbopitires-povestit chnd-eveeint a 
shaegit-s-o-spumi— 

Când Mike ieși din usa turnantă, Cnet aT 
Ceridiersi traversă încăperea cu o mână grăsulie ridicată in 
aer. Dolphin era situat pe Sixty-first Street, după colțul cu 
Fifth peer micut, dar rafinat. Un bărbat și o ferneie im- 
bracati în haine de seară trecură pe lângă Mike in timp ce 
el îi strângea mâna lui Cstenmerer, mutându-și valijoara 
în mâna stângă. Femeia era blondă, îmbrăcată în negru, 
desigur, iar mirosul ușor și floral al parfumului ei părea să 
rezume tot New York-ul. La mezanin, în bar, cineva cânta 
Night and Day, ca pentru a sublinia acea senzație. 

- Domnule Enslin. Bună seara. 

- Domnule omenjen E vreo problemă? 

natie păru îndurerat. Pentru o clipă, aruncă o 


privire în jur prin foaierul mic și elegant, căutând parcă 


ajutor. În fata postului paznicului, un bărbat discuta cu 
soția sa despre biletele la teatru în vreme ce portarul în- 
suși Poriven cu un zâmbet firav, răbdător. La recepție, 
un bărbat cu alura șifonată pe care-o capeti numai după 
lungi ore la Business Class discuta despre rezervarea sa 
cu o femeie într-un compleu negru, elegant, ce ar fi 
putut ușor trece drept costumatie de seară. La hotelul 
Dolphin lucrurile mergeau ca întotdeauna. Toți primeau 
ajutor, mai puțin sărmanul domn Ostermeyer, care că- 


zuse în ghearele scriitorului. 


Olin ME ae 
(3) - Domnule Octermeyer? repeta Mikef picindsi-pe- 
“Casi ce, domnule Enslin... putem vorbi putin in bi- 


roul meu? 


uita ont ii ihi Bj 
© ; „Ei bine, de ce nu ? = 


Com, Asta i-ar fi fost de folos la partea despre camera 


accentuat 
1408, i-ar fi ofgeit tonul rău-prevestitor după care citito- 


rii cărților lui păreau să tânjească ea să fetitei 


y 
—Grrertiment= or asta nu era tot. Mike Enslin nu fusese 


sigur până acum, în pofida tuturor indicatiilor și suges- 
Olin Olin 
tiilor; acum era. zi nu juca un rol. Ostesmeyer 


se temea sincer de camera 1408 și de ceea ce i se putea în- 


tâmpla lui Mike în noaptea aceea. 


Olin 
- Desigur, domnule Ostermeyer. AEE PEE R 


C 1 A ne? 
Olin. geanta lui n ike 
Ouermacyer, gazdă bună, se întinse dupa 


| er T 
DEEE E, = 


- Dati-mi voie. 

- Mă descurc, zise Mike. Nu am decât un schimb de 
haine și o periuta de dinți. 

= i sour? 

Sunteţi sigur? Am deja pe mine 
I - Da, spuse Mike, privindu-l drept în ochi. 
cămașa havaiana norocoata. Zêmbi. E 
cea care alungă fantomele . Olin. 


s. — — 
Fuspina, un bărbat mic și rotunjor într-un sacou închis . 


` 
la culoare și cravată innodata cu PER | apei-ce-in> 


- Prea bine, domnule Enslin. Urmati-ma. 


Directorul hotelului păruse reținut în foaier, dopr 
Gn aproape înfrânt. În biroul său cu lambriuri de ste- 
jar, cu fotografii ale hotelului pe pereți (Dolphin se 
deschisese in octombrie 1910 - poate că scrierile lui Mike 
nu beneficiau de recenzii în revistele sau ziarele marii 
metropole, dar el se documenta riguros), Oncpmeyet 
păru să-și regăsească siguranța de sine. Pe jos era un co- 
vor persan. Două veioze cu picior aruncau o lumină gal- 
benă, blândă. O lampă de birou cu abajur verde, 
romboidal, stătea pe masa de lucru lângă o cutie pentru 
trabucuri. lar lângă cutie se aflau ultimele trei cărți ale 
lui Mike Enslin. În ediție de buzunar, desigur; nu avuse- 

seră parte de ediții legate. Șitotuțipsa desouecase dest? 
“tins $i gazda mea a depus putind muncd de documen- 


tare, gandi Mike. 


©) Mike se aseza în unvl-dintes-Sotoliile-did fata birou- 

i Olin iia : 
lui. Se astepta ca Ostermeyer să ia loc în spatele mesei, de” 
PND MDN A dar îl surprinse. 
Ocupa fotoliul ole lângă Mike, on > 

A 

“Grotabit-ci-o-consictets-partes-amgajztiton îşi incrucisa 
picioarele, apoi se apleca in fata peste pantecele-i elegant 


ca să atingă cutia. 


- Un trabuc, domnule Enslin? Suge da 
Venefonrte-bene 


- Nu, mulțumesc. Nu fumez. 
ou 
Ochii lui Ostermreyer se mutară la ţigara din spate- 
le urechii drepte a lui Mike - depusă aceld ; șmecherește, 


la vedere, asa cum un reporter newyorkez din alte vre- 


muri, cele ale aluziilor îndrăzneţe, și-ar fi depus ţigara 
‘peta în fa de la alin 3 


on = care scria PRESAY Tigara era un obicei atât de 


me legitima- 


vechi încât, pentru o clipă, Mike nu înțelese sincer la ce 


Olin 
se uita Ostermeyer. Apoi iranin rise, o dădu jos, se 


Olin 
uită si el la ea, după care se uită înapoi la Ostermreyer. 
A 


una. 
- N-am mai fumat e-ţigară de nouă ani, zise. Am 
A 
avut un frate mai mare care a murit de cancer pulmonar. 


M-am lăsat le-seurt-timp după moartea lui. Tigara din 


spatele per ee Ridică din umeri. În parte afecțiune, în 
Ca havaiana, Sau Viaârile 
parte SEDERE. uiesc. Geales pe care le vezi uneori 
pe birourile sau pereții unora, închise într-o cutiuta pe 
care scrie SPARGETI ÎN CAZ DE URGENȚĂ. Le-spun-une™ 
| Olin 
1408 e-o cameră pentru fumători, domnule bi aá 
Doar în caz c-ar izbucni un război nuclear? 
- Sincer să fiu, da. 
- Bun, zise Mike insufletit, o grijă mai putin în garda 
de noapte. 
Olin 
Domnul Octormeyer suspină din nou, deloe-ciserats 
dar acest suspin nu avu neconsolarea celui din foaier. 
biroul 


Biroul 
Da, eemena era de vind, gândi Mike. Camera lui. Chiar 


și-n după-amiaza aceea, când Mike venise însoțit de 


n 
Robertson, avocatul, Ostermeyer păruse mai putin agi- 


6) tat odată ce intraseră în birou. a AEE” cina ai 


p PEN 3 


Unde = imh la orma, dacă nu în seal fiu SPC, | 
Ta o camera cu fotografii) Birou 
O ° 
bune pe pereți, un covor bun pe jos și trabucuri bune = br, 


Wiar—dacă—nu—eubeneze— în caseta de pe masă. 


Fără-ndoială, din ectombesd 1910 incoace, o multime de 


directori conduseseră de-acolo o mulțime de afaceri; 
în felul ei, rezuma la fel de bine New York-ul ca și 


o 
Femeia blond{ în rochie neagră fără umeri, aroma parfu- 


mului ei și promisiunea ei nerostită de sex lascivla pri 
mele ore ale diminetii Coox-nowyorker. Mike era însă 


din Omaha, chiar dacă nu mai dăduse pe acolo de-~e-gee 
m . 
ani. 
A 


- Încă mai credeţi că nu vă pot face să vă razganditi? 
Olin 
intreba Ostermeyer. 


- Ştiu că nu puteți, zise Mike, repunand ţigara în spa- 
tele urechii. 
Mare parte din aceste modificări sunt înțelese de la sine; 


dacă mergeţi înainte şi înapoi confruntând cele două 
versiuni, sunt convins că le veţi înţelege aproape pe toate şi 


sper că, după ce-o veţi examina bine, veţi vedea cât de 
necizelată e prima ciornă, chiar şi aceea a unui aşa-zis 
„Scriitor profesionist“. 

Majoritatea modificărilor sunt tăieri menite să accelereze 
ritmul poveştii. Am tăiat avându-l pe Strunk în gând - 
„Evitaţi cuvintele inutile“ -, dar şi pentru a aplica formula 
amintită înainte: ciorna 2 = ciorna 1 - 10%. 

Am numerotat câteva modificări pe margine pentru a oferi 
o scurtă explicaţie: 

1. Evident, ca titlu, Hote/u/ nu va înlocui niciodată 
Killdozer! sau Norma Jean, Regina Termitelor. L-am trecut 
pur şi simplu pe pagină când am început să scriu, ştiind că 
voi găsi unul mai bun de-a lungul drumului. (Dacă nu găsiţi 
un titlu mai bun, de obicei un redactor vă va propune el sau 
ea ceva, iar rezultatul în mod normal e urât.) Mie-mi place 
1408 pentru că aceasta e-o poveste de „etaj treisprezece“, 
iar cifrele adunate dau treisprezece. 

2. Ostermeyer e-un nume lung şi încâlcit. Reducându-l la 
Olin, am reuşit să-mi scurtez povestea cam cu 
cincisprezece rânduri dintr-o singură lovitură. La fel, pe 
când am terminat 1408, mi-am dat seama că va fi probabil 
o parte dintr-o colecţie audio. Aveam s-o citesc eu însumi şi 
nu voiam să stau acolo în micuța camera de înregistrare 
spunând toată ziulica Ostermeyer, Ostermeyer, 
Ostermeyer. Aşa că l-am schimbat. 

3. Aici am pus prea multe judecăţi care le aparţin 
cititorilor. Dat fiind că majoritatea cititorilor pot gândi 
singuri, am simţit că pot tăia liniştit câteva rânduri. 

4. Prea multe indicaţii scenice, prea multe elaborări pe 
marginea evidentului şi prea multă poveste de fundal 
stângace. Cade tot. 

5. A, iată aici cămaşa havaiană norocoasă. Apare în prima 
ciornă, dar numai pe la pagina treizeci. Prea târziu pentru 
un detaliu atât de important, aşa că l-am adus mai în faţă. 
O veche regulă a dramaturgiei spune: „Dacă apare un pistol 
pe semineu în Actul |, trebuie să facă zgomot în Actul III“ 


valabilă şi viceversa; când cămaşa havaiană norocoasă a 
personajului principal joacă un rol la capătul povestii, 
trebuie introdusă mai devreme. Altfel pare un deus ex 
machina (ceea ce, desigur, şi este). 

6. În prima ciornă scrie: „Mike se aşeză în unul dintre 
fotoliile din faţa biroului.“ Ce surpriză! Unde altundeva să 
se aşeze? Pe podea? Nu prea cred, aşa că am tăiat-o. Am 
tăiat şi treaba cu trabucurile cubaneze. Asta nu e doar 
răsuflată, ci e şi genul de lucru pe care tipii cei răi îl spun 
mereu în filmele proaste: „la un trabuc! Nu sunt cubaneze!“ 
Nici să nu vă gândiţi! 

7. Ideile şi informaţiile de bază din prima şi a doua ciornă 
sunt aceleaşi, dar în a doua ciornă, lucrurile au fost reduse 
la sânge. Şi uite! Vedeţi acea oribilă locutiune adverbiala 
„la scurt timp“? Am exterminat-o! Fără milă! 

8. Aici e ceva ce n-am tăiat... nu doar un adverb, ci de-a 
dreptul cu unul a la Tom Swiftie: „Bun, zise Mike 
însufleţit...“ Dar îmi apăr alegerea de-a nu-l tăia în cazul de 
faţă, susţinând că e excepţia care întăreşte regula. 
„însufleţit“ a obţinut tratament preferential pentru că vreau 
să-i fac pe cititori să înţeleagă că Mike îl ia peste picior pe 
sărmanul domn Olin. Numai putin, dar da, îl ia peste picior. 

9. Pasajul ăsta nu face doar să elaboreze pe marginea 
evidentului, dar îl şi repetă. Afară! Ideea că o persoană se 
simte în largul ei când se află în propriul loc special, totuşi, 
mi s-a părut că lămureşte caracterul lui Olin, aşa că am 
adăugat-o. 

M-am jucat cu ideea de-a include în această carte tot 
textul revizuit al povestirii 1408, dar ar fi trebuit să-mi 
înfrâng hotărârea de-a fi scurt, măcar o dată în viaţă. Dacă 
vreţi să ascultați toată povestea, e disponibilă într-o 
colecţie audio de trei proze scurte intitulată B/ood and 
Smoke. Găsiţi o bucată din ea pe site-ul editurii Simon and 
Schuster: http://www.SimonSays.com. Şi ţineţi minte că, 
pentru scopurile pe care ni le-am propus aici, nu e neapărat 


nevoie să terminati povestea. Aici e vorba de întreţinerea 
motorului, nu de-o raită cu maşina. 


MAI MULT, PARTEA A II-A: 
O LISTA DE CARTI 


Când vorbesc despre scris, le ofer de obicei ascultătorilor 
o versiune prescurtată a capitolului „Despre scris“, care 
constituie partea a doua a cărţii de faţă. Acolo găsiţi şi 
Regula Principală, desigur: Scrieţi mult şi citiţi mult. In 
partea de întrebări şi răspunsuri care urmează, e inevitabil 
să nu întrebe cineva: „Dar dumneavoastră ce citiţi?“ 

N-am oferit niciodată un răspuns satisfăcător la această 
întrebare, pentru că-mi provoacă un fel de supraîncărcare a 
circuitelor din creier. Răspunsul facil - „Tot ce-mi cade în 
mână“ - este cât se poate de adevărat, dar nu ajută. Lista 
care urmează oferă un răspuns mai precis la întrebarea cu 
pricina. Acestea sunt cele mai bune cărţi pe care le-am citit 
în cursul ultimilor trei sau patru ani, perioada în care am 
scris The Girl Who Loved Tom Gordon, Hearts in Atlantis, 
Despre scris şi romanul încă nepublicat Dintr-un Buick 8. 
Într-un fel sau altul, bănuiesc că fiecare volum din această 
listă a avut o influenţă asupra cărţilor pe care le-am scris. 

În timp ce aruncaţi o privire peste listă, ţineţi minte că eu 
nu sunt Oprah şi că aceasta nu e book club-ul meu. Acestea 
sunt cărţile care mi-au plăcut, atâta tot. Dar se poate şi mai 
rău şi multe dintre acestea v-ar putea arăta noi moduri de-a 
vă face meseria. 

Şi chiar dacă nu e aşa, sunt şanse bune să vă binedispună. 
Pe mine ştiu că m-au binedispus. 

Abrahams, Peter: A Perfect Crime 

Abrahams, Peter: Lights Out 

Abrahams, Peter: Pressure Drop 

Abrahams, Peter: Revolution 49 

Agee, James: A Death in the Family 

Bakis, Kirsten: Lives of the Monster Dogs 

Barker, Pat: Regeneration 


Barker, Pat: The Eye in the Door 

Barker, Pat: The Ghost Road 

Bausch, Richard: În the Night Season 

Blauner, Peter: The Intruder 

Bowles, Paul: The Sheltering Sky 

Boyle, T. Coraghessan: The Tortilla Curtain 

Bryson, Bill: A Walk in the Woods 

Buckley, Christopher: Thank You for Smoking 
Carver, Raymond: Where l'm Calling From 

Chabon, Michael: Werewolves in Their Youth 
Chorlton, Windsor: Latitude Zero 

Connelly, Michael: The Poet 

Conrad, Joseph: /nima intunericului/Heart of Darkness 
Constantine, K.C.: Family Values 

DeLillo, Don: Vnderworld 

DeMille, Nelson: Cathedral 

DeMille, Nelson: The Gold Coast 

Dickens, Charles: Oliver Twist 

Dobyns, Stephen: Common Carnage 

Dobyns, Stephen: The Church ofDead Girls 

Doyle, Roddy: The Woman Who Walked into Doors 

Elkin, Stanley: The Dick Gibson Show 

Faulkner, William: Pe patul de moarte/As | Lay Dying 

Garland, Alex: The Beach 

George, Elizabeth: Deception on His Mind 

Gerritsen, Tess: Gravity 

Golding, William: Stăpânul mustelor/Lord ofthe Flies 

Gray, Muriel: Furnace 

Greene, Graham: Un pistol de vanzare/A Gun for Sale (aka 
This Gun for Hire) 

Greene, Graham: Omul nostru din Havana/Our Man în 
Havana 

Halberstam, David: The Fifties 

Hamill, Pete: Why Sinatra Matters 

Harris, Thomas: Hannibal 

Haruf, Kent: Plainsong 


Hoeg, Peter: Smi/la's Sense of Snow 

Hunter, Stephen: Dirty White Boys 

Ignatius, David: A Firing Offense 

Irving, John: A Widow for One Year 

Joyce, Graham: The Tooth Fairy 

Judd, Alan: The Devil's Own Work 

Kahn, Roger: Good Enough to Dream 

Karr, Mary: The Liars' Club 

Ketchum, Jack: Right of Life 

King, Tabitha: Survivor 

King, Tabitha: The Sky in the Water (nepublicat) 
Kingsolver, Barbara: The Poisonwood Bible 

Krakauer, Jon: /nto Thin Air 

Lee, Harper: Să ucizi o pasăre cântătoarelTo Kill a 
Mockingbird 

Lefkowitz, Bernard: Our Guys Little, Bentley: The Ignored 
Maclean, Norman: A River Runs Through It and Other 
Stories 

Maugham, W. Somerset: Luna si doi bani jumate/The Moon 
and Sixpence 

McCarthy, Cormac: Cities ofthe Plain 

McCarthy, Cormac: The Crossing 

McCourt, Frank: Angela's Ashes 

McDermott, Alice: Charming Billy 

McDevitt, Jack: Ancient Shores 

McEwan, lan: Durabila iubire/Enduring Love 

McEwan, lan: Gradina de ciment/The Cement Garden 
McMurtiy, Larry: Dead Man's Walk 

McMurtry, Larry si Diana Ossana: Zeke and Ned 

Miller, Walter M.: Canticd pentru Leibowitz 

Oates, Joyce Carol: Zombie 

O'Brien, Tim: /n the Lake of the Woods 

O'Nan, Stewart: The Speed Queen 

Ondaatje, Michael: Pacientul englez/The English Patient 
Patterson, Richard North: No Safe Place 

Price, Richard: Freedomland 


Proulx, Annie: G/ose Range: Wyoming Stories 

Proulx, Annie: The Shipping News 

Quindlen, Anna: One True Thing 

Rendell, Ruth: A Sight for Sore Eyes 

Robinson, Frank M.: Waiting 

Rowling, J.K.: Harry Potter si camera secretelor Harry 
Potter and the Chamber of Secrets 

Rowling, J.K.: Harry Potter si piatra filosofala/Harry Potter 
and the Sorcerer's Stone 

Rowling, J.K.: Harry Potter si prizonierul din Azkaban/Harry 
Potter and the Prisoner of Azakban 

Russo, Richard: Mohawk 

Schwartz, John Burnham: Reservation Road 

Seth, Vikram: A Suitable Boy 

Shaw, Irwin: The Young Lions 

Slotkin, Richard: The Crater 

Smith, Dinitia: The Illusionist 

Spencer, Scott: Men in Black 

Stegner, Wallace: Joe HUI 

Tartt, Donna: The Secret History 

Tyler, Anne: A Patchwork Planet 

Vonnegut, Kurt: Hocus Pocus 

Waugh, Evelyn: Brideshead Revisited 

Westlake, Donald: The Ax