Amelie Nothomb — O forma de viata

„d r À 
ab, Br UDICA PUN Mae E 


Amelie Nothomb 


O formă 
de viaţă 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


AMELIE NOTHOMB 


O FORMĂ DE VIAŢĂ 


Titlul original: Un forme de vie, 2010 
Traducere din limba franceză de Valentina Chiriţă 


POLIROM 2012 


Versiune ebook: v1.0, noiembrie 2017 


- AMELIE NOTHOMB - 


AMELIE NOTHOMB s-a născut în 1967 la Kōbe (Japonia). 
Îşi petrece primii trei ani de viaţă în Japonia, după care 
urmează China, SUA, Bangladesh, Birmania, Laos. /giena 
asasinului (1992, Prix Rene-Fallet şi Prix Alain-Fournier), 
prima ei carte, s-a vândut în sute de mii de exemplare. l-au 
urmat Sabotaj din iubire (1993), Combustibilii (1994), 
Catilinarele (1995), Peplum (1996), Atentat (1997), Mercur 
(1998), Vimire şi cutremur (1999, distins cu Marele Premiu 
pentru roman decernat de Academia Franceză şi ecranizat 
de Alain Corneau), Metafizica tuburilor (2000), Cosmetica 
duşmanului (2001), Dicţionar Robert de nume proprii 
(2002), Antichrista (2003), Biografia foamei (2004), Acid 
sulfuric (2005), Jurnalul Rândunicii (2006), In necunoştință 
de cauză (2007, căruia i s-a decernat Prix de Flore), Drept 
de viaţă şi de moarte (2008). Romanul O formă de viață 
(2010) relatează povestea corespondenței dintre 
scriitoarea Amélie Nothomb şi soldatul american Melvin 
Mapple, care îi scrie din Bagdad. Treptat, relaţia epistolară 
îi apropie pe cei doi, scriitoarea se împrieteneşte cu 
soldatul obez şi fiecare înfruntă linia înşelătoare de 
demarcaţie dintre fantezie şi realitate. Melvin Mapple are o 
luptă de dus cu corpul său şi cu vinovăția care îl asaltează, 
iar scriitoarea se confruntă cu problema morală a implicării 
fanteziste şi pline de elan într-o realitate ce se dovedeşte a 
avea o faţă ascunsă. Iluzia este o formă mutantă de viaţă, 
iar cartea atrage atenţia asupra întrebărilor ce se nasc 
atunci când realizăm că judecăm şi operăm în real cu 
instrumentele, uneori inadecvate, ale fanteziei. 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Într-o dimineaţă, am primit o scrisoare neobişnuită: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Sunt soldat obişnuit în armata americană, numele meu 
este Melvin Mapple, puteţi să-mi ziceţi Mel. Sunt în post la 
Bagdad de la începutul nenorocitului ăstuia de război, de 
mai bine de şase ani. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. 
Am nevoie de un pic de înţelegere şi ştiu, ştiu că mă veţi 
înţelege. 

Răspundeţi-mi. Sper să vă citesc în curând. 

Melvin Mapple 

Bagdad, 18.12.2008 


Mai întâi, am crezut că e o farsă. Presupunând că Melvin 
Mapple exista, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea 
lucruri? Nu exista o cenzură militară care n-ar fi permis în 
veci să lase „nenorocitul” înainte de „război”!? 

Am studiat scrisoarea. Dacă era un fals, atunci realizarea 
era remarcabilă: marcată cu un timbru american şi 
ştampilată de un oficiu poştal irakian. Ce o făcea şi mai 
reală era caligrafia: acel scris american nepretenţios, 
simplu şi stereotip, pe care îl tot observasem cu prilejul 
călătoriilor mele în Statele Unite. Şi tonul lui direct, de o 
legitimitate neîndoielnică. 

Chiar dacă nu mă mai îndoiam de autenticitatea misivei, 
mă uimea implicaţia cu adevărat incredibilă a acelui mesaj: 
deşi nu era nimic uimitor în faptul că un soldat american 
trăind încă de la început în miezul acelui război suferea „ca 
un câine”, era halucinant că îmi scria mie. 

Oare cum auzise de mine? Unele dintre romanele mele 
fuseseră traduse în engleză şi avuseseră parte în Statele 
Unite de o primire mai degrabă discretă în urmă cu cinci 
ani. Primisem deja, fără să mă mire, plicuri de la militari 
belgieni şi francezi care, cel mai adesea, cereau fotografii 
1 În orig., termenii între ghilimele sunt în limba engleză: „fucking”, 


„War” (n.r.). 
4 


- AMELIE NOTHOMB - 


cu dedicație. Dar de la un soldat obişnuit, american, de la o 
bază din Irak, ei bine, asta mă depăşea. 

Oare ştia cine sunt? In afara adresei editorului meu, 
formulată corect pe plic, nu mai era nimic. „Am nevoie de 
un pic de înţelegere şi ştiu, ştiu că mă veţi înţelege.” Cum 
ar fi putut să ştie că eu l-aş înţelege? Să zicem că îmi citise 
cărţile, dar să fi fost ele cele mai grăitoare dovezi ale 
înţelegerii şi compasiunii umane? Faptul că Melvin Mapple 
mă alesese ca prietenă prin corespondenţă mă lăsa cu gura 
căscată. 

Pe de altă parte, oare aveam eu chef de mărturisirile lui? 
O grămadă de oameni îmi scriau deja de-a fir a păr despre 
suferinţele lor. Capacitatea mea de a suporta durerea 
altcuiva era la limita suportabilului, în plus, suferinţa unui 
soldat american mi-ar fi ocupat mult timp. Dispuneam eu 
de aşa ceva? Nu. 

Melvin Mapple avea cu siguranţă nevoie de un psihiatru. 
Nu asta era meseria mea. Să mă pun la dispoziţia 
mărturisirilor sale ar fi însemnat să-i fac un deserviciu, el 
crezând astfel că se poate scuti de terapia pe care cei şase 
ani de război o făcuseră necesară. 

Să nu-i răspund deloc mi s-a părut aproape josnic. Am 
găsit o cale de mijloc: i-am dedicat soldatului cărţile mele 
traduse în engleză, le-am împachetat şi le-am trimis prin 
poştă. Am considerat că fac astfel un gest pentru cel ce 
slujea armata americană şi am rămas cu conştiinţa 
împăcată. 

Mai apoi, m-am gândit că lipsa cenzurii militare îşi găsea 
o explicaţie plauzibilă în recenta alegere a lui Barack 
Obama ca preşedinte; sigur, el nu avea să intre în funcţie 
decât o lună mai târziu, însă această schimbare trebuie că 
îşi produsese deja primele efecte. Obama se arătase în 
repetate rânduri împotriva acestui război şi declarase că, în 
cazul unei victorii a democraţilor, avea să cheme înapoi 
trupele. Îmi şi imaginam întoarcerea iminentă a lui Melvin 
Mapple în America sa natală: îl vedeam, cu ochii minţii, 
întorcându-se la ferma lui confortabilă, înconjurată de 

5 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


lanuri de porumb, şi pe părinţii lui cu braţele deschise. 
Această idee avu darul să mă liniştească. Şi pentru că sigur 
şi-ar fi adus cu el cărţile cu dedicație, as fi contribuit 
indirect la răspândirea practicii lecturii în Corn Belt. 


- AMELIE NOTHOMB - 


După nici două săptămâni, am şi primit răspunsul 
soldatului: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Mulţumesc pentru romane. Ce doriţi să fac cu ele? 
Happy New Year, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 01.01.2009 


Mi s-a părut cam grosolan. Uşor iritată, i-am scris imediat 
următoarea scrisoare: 


Dragă Melvin Mapple, 

Nu ştiu. Poate să reechilibraţi o mobilă sau să înălţaţi un 
scaun. Sau să le oferiţi unui prieten care a învăţat să 
citească. 

Mulţumesc pentru urări. La fel vă doresc. 

Amélie Nothomb 

Paris, 06.01.2009 


Am expediat scrisoarea, furioasă pe prostia mea. Cum aş 
fi putut spera la o altă reacţie din partea unui militar? 
Mi-a răspuns pe dată: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Sorry, m-am exprimat greşit. Voiam să spun că v-am 
scris pentru că v-am citit deja toate cărţile. Nu voiam să vă 
bat la cap cu asta, de aceea nu am pomenit nimic; se 
înţelegea de la sine. Dar sunt bucuros să le am în dublu 
exemplar, cu dedicație. Le-aş putea împrumuta prietenilor. 
Îmi cer scuze că v-am deranjat. 

Sincerely, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 14.01.2009 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Am făcut ochii cât cepele. Individul ăsta îmi citise cărţile 
şi stabilise o legătură de cauză-efect între acest lucru şi 
faptul că îmi scria. Am căzut adânc pe gânduri. Am încercat 
să înţeleg cum putuseră romanele mele să-l împingă pe 
soldat să mi se adreseze. 

Pe de altă parte, eram un personaj ridicol de încântat: 
autorul care descoperă că cineva l-a citit integral. Că acel 
cineva era un soldat obişnuit al armatei americane mă 
copleşea încă şi mai mult. Îmi dădea impresia că sunt un 
scriitor universal. Am fost cuprinsă de un acces grotesc de 
orgoliu. Într-o dispoziţie de zile mari, am redactat această 
epistolă: 


Dragă Melvin Mapple, 

Îmi pare rău pentru neînțelegere. Sunt cu adevărat 
impresionată că mi-aţi citit toate cărţile. Profit de ocazie 
pentru a vă trimite cel mai recent roman al meu tradus în 
engleză, Tokyo Fiancée, ce a apărut de curând în Statele 
Unite. Titlul mă întristează, parcă-i rupt dintr-un film cu 
Sandra Bullock, însă editorul mi-a spus că Ni d'Eve ni 
d'Adam nu şi-ar fi găsit o mai bună traducere. De pe 1 pe 
14 februarie voi fi în frumoasa dumneavoastră ţară pentru 
a ajuta la promovarea ei. 

Astăzi, Barack Obama devine preşedintele Statelor Unite. 
E o zi mare. Presupun că vă veţi întoarce în curând şi mă 
bucur. 

Cu prietenie, 

Amelie Nothomb 

Paris, 21.01.2009 


- AMELIE NOTHOMB - 


În timpul turneului meu american, nu am ratat să tot 
spun cui avea urechi să audă că purtam o corespondenţă 
cu un soldat din Bagdad, care îmi citise toate cărţile. 
jurnaliştii au fost plăcut impresionați. Philadelphia Daily 
Report a titrat: „U.S. Army soldier reads Belgian writer 
Amelie Nothomb'?. Nu ştiam exact în ce fel m-ar ridica în 
slăvi informaţia asta, dar rezultatul părea excelent. 

Când m-am întors în Paris, mă aştepta un munte de 
scrisori, printre care două din Irak: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Mulţumesc pentru Tokyo Fiancée. Nu fiţi supărată, titlul e 
în regulă. O ador pe Sandra Bullock. Lectura îmi face 
plăcere. Şi ştiţi ce, o să am timp: nu o să ne întoarcem 
chiar aşa curând. Noul preşedinte a zis că retragerea 
trupelor o să ţină nouăsprezece luni. lar cum eu am fost 
printre primii veniţi, o să vedeţi că plec printre ultimii: e 
povestea vieţii mele. Dar aveţi dreptate, Barack Obama 
este omul potrivit. Eu l-am votat. 

Sincerely, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 26.01.2009 


Dragă Amelie Nothomb, 

Mi-a plăcut la nebunie Tokyo Fiancée. Sper că Sandra 
Bullock va accepta rolul, ar fi formidabil. Ce poveste 
frumoasă! Am plâns la sfârşit. Nu vă întreb dacă asta chiar 
s-a întâmplat: într-atât e de reală. 

Cum a fost în America? 

Sincerely, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 7.02.2009 


Am răspuns imediat: 


Un soldat american o citeşte pe scriitoarea belgiană Amelie Nothomb. 
9 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Dragă Melvin Mapple, 

Sunt foarte bucuroasă că v-a plăcut cartea mea. 

M-am simţit foarte bine în frumoasa dumneavoastră ţară. 
Am vorbit despre dumneavoastră peste tot: uitaţi acest 
articol din Philadelphia Daily Report. Din păcate, nu puteam 
să le indic jurnaliştilor de unde sunteţi. Ştiu prea puţine 
lucruri despre dumneavoastră. Spuneţi-mi mai multe, dacă 
vi se pare în regulă. 

Cu prietenie, 

Amelie Nothomb 

Paris, 16.02.2009 


Am preferat să nu comentez în legătură cu ipoteticul film 
cu Sandra Bullock: făcusem aluzie la el în glumă, nu mă 
aşteptasem să fie luată în serios. Melvin Mapple risca să fie 
dezamăgit aflând că filmul avea prea puţine şanse să 
existe. Nu trebuie să faci Corn Belt-ul să-şi piardă speranţa. 


Dragă Amelie Nothomb, 

Articolul din Philadelphia Daily Report m-a bucurat tare 
mult. L-am arătat amicilor, acum vor toţi să vă scrie. Le-am 
spus că turneul dumneavoastră american s-a încheiat, şi că 
nu mai merită osteneala: nu vor decât să fie pomeniţi în 
presă. 

Doriţi să vă spun nişte lucruri despre mine. Am 39 de ani: 
sunt cel mai bătrân din detaşamentul meu. Am intrat târziu 
în armată, la 30 de ani, pentru că nu aveam perspective. 
Muream de foame. 

Părinţii mei s-au întâlnit în 1967, în timpul faimoasei 
Summer of Love. Pentru ei, înrolarea mea a fost o ruşine. 
Le-am spus că în America, atunci când crapi de foame, nu 
ai altceva de făcut. „Totuşi, puteai să vii la ai tăi”, mi-au 
răspuns ei. Dar eu consideram că e ruşinos să stau pe 
capul părinţilor mei care se zbăteau de pe o zi pe alta într-o 
suburbie din Baltimore, unde ţineau o benzinărie. Acolo am 
crescut şi nu aveam niciun chef să mă întorc. Baltimore nu 

10 


- AMELIE NOTHOMB - 


îi prieşte decât rockului. Din păcate, nu am talent la aşa 
ceva. 

Înainte să împlinesc 30 de ani, aveam şi eu idealuri, vise, 
şi am încercat să le pun în practică. Voiam să ajung noul 
Kerouac, dar degeaba am bătut drumurile sub efectul 
benzedrinei, că tot nu am scris niciun rând de Doamne- 
ajută. M-am îndopat cu alcool ca să ajung noul Bukowski şi 
asta mi-a pus capac. Bun, am înţeles că nu eram scriitor. 
Am încercat pictura: catastrofă. Pictura prin scurgere nu e 
aşa de uşoară precum s-ar crede. Am vrut să mă fac actor, 
dar nici asta nu mi-a ieşit. Am trăit pe stradă. Mă bucur că 
am avut de-a face cu asta, cu dormitul sub cerul liber. M-a 
învăţat multe. 

Am intrat în armată în 1999. Le-am zis părinţilor că nu 
exista niciun risc, că ultimul război era prea recent. Teoria 
mea era că Războiul din Golf din 1991 îmi calmase ţara 
pentru multă vreme. Armata pe timp de pace mi se părea 
cool. Bun, se întâmplau lucruri prin Europa de Est, în Africa, 
Saddam Hussein era încă în Irak, însă nu vedeam nimic 
magistral profilându-se la orizont. E clar, nu am nas pentru 
politică. 

Viaţa militară nu avea doar părţi bune, de asta m-am 
prins imediat. Exerciţiile, disciplina, urletele, programul nu 
mi-au plăcut niciodată. Dar, una peste alta, nu mai eram 
cerşetor. Asta era important. Mi-am înţeles limitele: să 
dormi în frig şi cu frică era una. Foamea era altceva. 

În armată, chiar se mănâncă. Hrana e bună, din 
abundență şi pe gratis. În ziua înrolării mele, m-am 
cântărit: 55 de kilograme la 1,80 m. Cred că nici ei nu erau 
fraieri în ce priveşte motivul real al înscrierii mele. Ştiu că 
nu sunt nici primul, nici ultimul care a ajuns soldat din 
motivul ăsta. 

Sincerely, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 21.02.2009 


11 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Mă înşelasem în privinţa Corn Belt-ului: suburbia 
Baltimore-ului era mult mai dură. Baltimore nu însemna 
nimic în afara cineastului John Waters, tatăl Bad Taste-ului, 
acolo avea loc acţiunea filmelor sale. Era un oraş cu aerul 
unei suburbii nasoale. Aşa că nici nu voiam să-mi imaginez 
cu ce semăna suburbia lui. 

Pe 11 septembrie, bietul Melvin Mapple avea să-şi dea 
seama de greşeala lui. Nu, epoca nu era una a păcii. 
Foamea avea să-l coste scump. 


12 


- AMELIE NOTHOMB - 


Dragă Melvin Mapple, 

Mulţumesc pentru foarte interesanta dumneavoastră 
scrisoare. Mi-a plăcut mult, am senzaţia că vă cunosc mai 
bine. Nu ezitaţi să-mi povestiţi urmarea sau alte părţi din 
viaţă, cum doriţi. 

Cu prietenie, 

Amelie Nothomb 

Paris, 26.02.2009 


Dragă Amelie Nothomb, 

În armată, se câştigă ceva parale. Din salariu, mi-am 
cumpărat cărți. Din întâmplare, am citit primul 
dumneavoastră roman tradus în engleză, The Stranger 
Next Door. M-a prins. Mi-am luat toate romanele 
dumneavoastră. E greu de explicat, dar volumele 
dumneavoastră vorbesc pe limba mea. 

Dacă m-aţi şti mai bine, aţi înţelege. Sănătatea mea se 
şubrezeşte, sunt foarte obosit. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 2.03.2009 


După această scrisoare, m-a cuprins neliniştea. Îmi 
imaginam că sunt o droaie de motive pentru a fi bolnav în 
lrak: uzul militar al substanţelor toxice, stresul, ba chiar 
vreo rană în luptă. Apoi, îi cerusem deja să-mi povestească 
mai multe despre el, nu puteam totuşi să îl tot rog. ÎI 
împiedica starea lui proastă de sănătate? Mi se părea că 
simt o altfel de reticenţă. Nu ştiam ce atitudine să adopt şi 
nu am răspuns. Şi bine am făcut. Am primit o nouă 
scrisoare: 


Dragă Amelie Nothomb, 


3 Catilinarele, traducere din limba franceză de Maria Zarna, Editura 
Polirom, 2006. 
13 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Mă simt mai bine şi mi-am recăpătat forţa să vă scriu. Să 
vă explic: sufăr de o boală din ce în ce mai frecventă în 
trupele americane trimise în Irak. De la începutul 
intervenţiei din martie 2003, numărul bolnavilor s-a dublat, 
iar procentul lor creşte întruna. Sub administraţia Bush, 
maladia noastră era ţinută ascunsă, considerându-se că e 
degradantă pentru imaginea armatei americane. De când 
cu Obama, ziarele au început să scrie despre noi, dar cu 
fereală. Sigur vă închipuiţi că-i vorba de o boală venerică, 
dar vă înşelaţi. 

Sunt obez. Nu e în natura mea. Eram normal când eram 
copil sau adolescent. La vârsta adultă, am slăbit imediat 
din pricina sărăciei. M-am înrolat în 1999 şi m-am îngrăşat 
foarte repede, dar nu în mod şocant: eram doar piele şi os, 
un înfometat căruia i se dădea în sfârşit posibilitatea de a 
mânca. lar într-un an, am atins ceea ce trebuia să fie 
greutatea mea normală de soldat în putere: 80 de 
kilograme. Mi-am menţinut-o fără efort până la începutul 
războiului. In martie 2003, am făcut parte din primul 
contingent trimis în Irak. Acolo, imediat au început 
problemele. M-am confruntat cu primele lupte adevărate, 
cu tirurile de rachetă, cu tancurile, cu corpuri explodând în 
imediata apropiere şi cu bărbaţi pe care îi ucizi cu mâna ta. 
Am descoperit teroarea. Există oameni curajoşi care 
suportă, nu şi cazul meu. Sunt unii cărora asta le taie pofta 
de mâncare, dar majoritatea, din care fac şi eu parte, auo 
reacţie inversă. Te întorci din luptă şocat, stupefiat că eşti 
încă în viaţă, înspăimântat, iar primul lucru pe care-l faci 
după ce îţi schimbi pantalonii (ţi-i murdăreşti de fiecare 
dată), e să te năpusteşti asupra mâncării. Mai exact, începi 
cu o bere - încă o chestie care te îngraşă, berea. Dai pe gât 
una sau două sticle şi apoi te înfigi în mâncare. 
Hamburgeri, cartofi prăjiţi, peanut butter and jelly 
sandwiches, apple pie, brownies, îngheţate, totul după 
pofta inimii. Şi o ai, nu glumă. Nu ne vine să credem cât 
4 Sendvişuri cu unt de arahide şi gem, plăcintă cu mere, prăjituri 


americane cu ciocolată şi nuci (n.r.). 
14 


- AMELIE NOTHOMB - 


putem să băgăm în noi. Ca nebunii. Ceva s-a frânt în noi. 
Nu pot să zic că ne place să mâncăm în felul ăsta, e ceva 
mai puternic decât noi, ne-am putea omori îndopându-ne, 
poate asta e şi ideea. La început, unii vomită. Am încercat, 
nu am reuşit niciodată. Aş fi vrut eu. Suferi imens, stomacul 
e pe cale să-ţi explodeze. Te juri că nu o mai faci, e prea 
dureros. A doua zi, trebuie să te întorci la luptă, participi la 
orori mai rele decât în ajun, nu te obişnuieşti, ai nişte colici 
monstruoase în timp ce tot tragi şi alergi, ai vrea ca acest 
coşmar să se sfârşească. Cei care se întorc nu sunt decât 
nişte fantome. Atunci te pui din nou pe bere şi mâncare, iar 
stomacul ajunge încet-încet atât de uriaş, că nu îţi mai e 
rău. Cei care vomitau nu mai vomită. Se îngraşă ca porcii. 
In fiecare săptămână ţi se cer măsurători de la brâu în sus. 
Ne stânjeneşte, dar nimeni nu e în stare să se opună 
tendinței de îngrăşare. In plus, parcă nici nu nu mai e vorba 
de corpul tău. Parcă toată povestea asta se petrece cu 
corpul altcuiva. Toată mâncarea asta o aruncăm în corpul 
unui necunoscut. Dovada e că ni-l simţim din ce în ce mai 
puţin. Ceea ce ne îndeamnă sa mâncăm şi mai mult. Nu 
simţim plăcere, ci o satisfacţie înspăimântătoare. 

Ştiu ce e plăcerea: nu-i vorba de ea aici. Plăcerea e ceva 
măreț. De exemplu, să faci dragoste. Mie asta nu mi se va 
mai întâmpla. În primul rând pentru că nimeni nu o să mă 
mai vrea. În al doilea rând, pentru că nu mai sunt în stare. 
Cum să mişti câtuşi de puţin un corp de 180 de kilograme? 
Vă daţi seama, de când sunt în Irak, am luat 100 de kile. 17 
pe an. Şi nu s-a încheiat. Mai am încă 18 luni: timp în care 
să iau 30 de kilograme. Să zicem că odată întors în ţară o 
să mă opresc din îngrăşat. Sunt şi eu, ca mulţi alţi soldaţi 
americani, un bulimic incapabil să vomite. În condiţiile 
astea, ultima soluţie imaginabilă e să slăbeşti. 

100 de kilograme înseamnă o persoană imensă. Am 
devenit o persoană enormă de când sunt în Bagdad. Pentru 
că de aici mi s-a tras, o numesc Şeherezada. Nu-i prea 
drăguţ pentru adevărata Şeherezada, care era probabil o 
fiinţă suplă. Prefer, în orice caz, să o identific cu o persoană 

15 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


şi nu cu două, şi cu o femeie, nu cu un bărbat, asta 
bineînţeles pentru că sunt heterosexual. Şi-apoi 
Şeherezada îmi convine. Îmi vorbeşte nopţi întregi. Ştie că 
nu mai pot să fac dragoste, aşa că înlocuieşte actul cu 
povestiri frumoase care mă farmecă. Vă încredinţez 
secretul meu: numai datorită ficţiunii Şeherezadei îmi 
suport obezitatea. Nici nu trebuie să vă spun ce mi s-ar 
întâmpla dacă băieţii ar şti că i-am dat grăsimii mele 
numele unei femei. Ştiu însă că nu o să mă judecaţi, în 
cărţile dumneavoastră, chiar dacă sunt o grămadă de 
obezi, nu îi înfăţişaţi niciodată ca pe nişte oameni lipsiţi de 
demnitate. În cărţile dumneavoastră, ei îşi inventează 
legende bizare ca să continue să trăiască. Ca Şeherezada. 

Am senzaţia că ea a scris scrisoarea asta: nu mai reuşesc 
să îi pun capăt. În viaţa mea n-am aşternut atâtea rânduri, 
ceea ce dovedeşte că nu sunt eu. Mi-e groază de 
obezitatea mea, dar o iubesc pe Şeherezada. Noaptea, 
când greutatea mi-astupă pieptul, mă gândesc că nu sunt 
eu, ci o tânără lungită peste mine. Când mă afund în filmul 
ăsta, îi aud vocea feminină şoptindu-mi la ureche lucruri 
gingaşe. Atunci, braţele mele groase îmbrăţişează această 
carne, şi sunt atât de convins că aşa e, încât, în loc să-mi 
simt grăsimea, parcă ating suavitatea unei îndrăgostite. 
Credeţi-mă, în momentele alea, sunt fericit. Mai mult de- 
atât, amândoi suntem fericiţi, ea şi cu mine, cum numai 
amanţii pot fi. 

Ştiu că asta nu mă fereşte de nimic: se poate să mori de 
obezitate, şi de vreme ce mă îngraş în continuare, de aici o 
să mi se şi tragă. Dar dacă Şeherezada mă vrea până la 
capăt, o să mor fericit. Uite-aşa. Şeherezada şi cu mine 
dorim să vă povestim despre asta. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 5.03.2009 


Dragă Melvin Mapple, 


16 


- AMELIE NOTHOMB - 


Mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră uluitoare, 
pe care tot o citesc şi-o recitesc tulburată şi uimită. Mă 
bulversează ce-mi scrieţi. Cu cât mă gândesc mai mult, cu 
atât sunt mai revoltată, siderată şi dată peste cap. Aş 
putea să vă rog pe dumneavoastră şi pe Şeherezada să-mi 
povestiţi mai multe? Nu am mai citit niciodată ceva 
asemănător. 

Cu prietenie, 

Amelie Nothomb 

Paris, 10.03.2009 


17 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Am aşteptat cu înfrigurare următoarea scrisoare de la 
Melvin. Eram asaltată în continuu de nişte imagini 
incredibile: vedeam pe rând irakieni sfârtecaţi, explozii 
care-mi fisurau craniul, apoi soldaţi americani îndopându-se 
într-un fel traumatizant până când stomacul lor scotea 
sunete asemănătoare exploziilor de pe front. Le vedeam 
surplusul de grăsime câştigând teren, poziţii pierdute unele 
după altele, pe măsură ce bustul devenea indispensabil, un 
front de grăsime ce se deplasa pe hartă. Armata Statelor 
Unite forma o entitate care îşi sporea volumul de parcă era 
o larvă gigantică, absorbind substanţe necunoscute, poate 
victimele irakiene. Printre unităţile militare, exista corpul 
ăsta, iar viziunea mea îl cuprindea într-unul singur, atât cât 
mai putea acoperi cuvântul acea inflorescenţă de grăsime. 
În engleză, corpse înseamnă cadavru. În franceză, el nu e 
decât o posibilitate a cuvântului „corp”. Un corp obez este 
viu? Singura dovadă că încă nu a murit e că se îngraşă în 
continuare. Asta e logica obezității. 

După care vedeam pe cineva care ar fi putut fi Melvin 
Mapple şi care, culcat, se sufoca în noapte. Am calculat că 
dintre cele 100 de kilograme puse, o jumătate trebuie să fi 
însemnat cele de pe piept şi burtă; 50 de kilograme pentru 
Şeherezada era o greutate plauzibilă, credeam deci în 
existenţa amantei întinse pe inima lui. Şi vedeam idila, 
conversaţia intimă, izbucnirea dragostei acolo unde te- 
aştepţi mai puţin. În şase ani de război, se scurseseră mai 
mult de 1001 de nopţi. 

„Cine vrea să devină înger, devine animal”, am aflat de 
la Pascal. Melvin Mapple îşi adăuga şi el versiunea: cine 
vrea să devină animal, devine înger. Sigur, nu era doar 
angelism în povestea lui, nici pe departe. Insă puterea 
viziunii sale, ce îi permitea corespondentului meu să 
supravieţuiască insuportabilului, impunea respect. 

La Târgul de Carte de la Paris, printre oamenii veniţi să- 
mi ceară o dedicație, era şi o tânără obeză. Scrisoarea lui 
Melvin mă contaminase aşa de mult, că domnişoara mi s-a 

18 


- AMELIE NOTHOMB - 


părut subţirică, strâns îmbrăţişată cu un Romeo anexat 
corpului ei. 


Dragă Amelie Nothomb, 

Răspunsul dumneavoastră mă impresionează. Cu toate 
astea, sper că nu exageraţi cu lirismul situaţiei mele. Şi să 
ştiţi că deşi Obama e preşedinte, războiul nu e pe sfârşite. 
O să fie aşa numai când tabăra din faţă o să creadă de 
cuviinţă. Atâta vreme cât suntem aici, suntem în pericol. 
Sigur, nu mai au loc acele atroce atacuri care m-au făcut 
bulimic. Dar cea mai mică ieşire ne transformă în ţinte şi 
mai există ucişi în rândurile noastre. Asta se doreşte de la 
noi - şi resurse mai sunt. 

Obezii de soiul meu stau întotdeauna în prima linie. Nu e 
cazul să vă explic motivul, acesta sare în ochi: un grăsan e 
cel mai bun scut uman. În timp ce un corp normal 
protejează un singur individ, al meu protejează doi sau trei. 
De altfel, prezenţa noastră joacă un rol de paratrăsnet: 
irakienii suferă aşa de mult de foame, că obezitatea 
noastră îi sfidează, aşa că nouă vor să ne facă felul în 
primul rând. 

Sunt convins că şi şefii 'ăi mari americani vor acelaşi 
lucru. De-asta au fost asiguraţi obezii că vor rămâne aici 
până în ultima zi fixată de Obama: ca să crească şansele să 
fim omorâţi. După fiecare atac, în Statele Unite s-au întors 
soldaţi atinşi de boli oribile, care au încărcat conştiinţa 
întregii ţări. Dar stranietatea problemelor ăstora era una pe 
care populaţia o putea pune pe socoteala a ceva ce 
depăşea înţelegerea umană, tipică războiului. 

Doar că în America obezitatea nu e bizară, ci ridicolă. 
Chiar dacă-i o boală, ea e rareori văzută aşa de oamenii 
obişnuiţi, care vorbesc încă despre noi ca şi cum am crăpa 
de sănătate. Armata SUA poate accepta totul, mai puţin să 
fie grotescă. „Aţi suferit? Nu se vede!” sau „Ce aţi făcut în 
lrak în afară de a mânca?” sunt impresiile pe care le 
strângem. Vom avea probleme, nu glumă, cu opinia 
publică. E esenţial ca armata americană să vehiculeze o 

19 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


imagine virilă, de forţă brută şi curajoasă. Or, obezitatea 
care ne împovărează cu sâni şi fese enorme ne dă o 
imagine feminină, de moliciune şi de papă-lapte. 

Caporalii au încercat să ne pună la regim. Imposibil: 
lăcomia noastră ne face în stare de orice. Mâncarea e un 
drog ca oricare altul, plus că e mai uşor să dai pe sub mână 
doughnuts decât coca. În timpul prohibiţiei alimentare care 
ne-a fost impusă, ne-am îngrăşat şi mai mult decât în 
vremurile obişnuite. Au scos embargoul pe haleală şi am 
revenit la viteza cu care luam în greutate de obicei. 

Să vorbim un pic despre droguri: un război modern nu 
poate fi îndurat fără stupefiante. În Vietnam, ai noştri au 
avut opiumul, care, orice s-ar spune, dă o dependenţă mai 
mică decât cea pe care o am eu acum pentru sendvişurile 
cu păstramă. În '60-'70, când s-au întors în ţară băieţii, 
niciunul nu s-a întors la opium, substanţă greu de procurat 
în SUA. Când o să ne întoarcem noi acasă, cum o să ne 
descurcăm cu pofta pentru junk-food care va fi la o 
aruncătură de băț? Şefii ar fi făcut mai bine dacă ne 
distribuiau opium: nu am fi fost grăsanii de acum. Dintre 
toate drogurile, mâncarea e cea mai nocivă şi dă cea mai 
mare dependenţă. 

Se pare că trebuie să mănânci ca să trăieşti. Noi mâncăm 
ca să murim. E singurul suicid la îndemână. Suntem atât de 
mari, că de-abia mai aducem cu oamenii, deşi cei mai 
umani dintre noi sunt cei care au căzut pradă bulimiei. 
Există băieţi care au suportat monstruozitatea acestui 
război fără să se îmbolnăvească de nimic. Nu-i admir. Asta 
nu-i curaj, ci lipsă de sensibilitate. 

Nu existau arme de distrugere în masă în Irak. Dacă 
altădată mai erau îndoieli în această privinţă, astăzi nu mai 
sunt. Acest conflict a fost o nedreptate scandaloasă. Nu 
încerc să mă scot basma curată. Chiar dacă sunt mai puţin 
vinovat decât George W. Bush şi ai lui, rămân totuşi 
vinovat. Am luat parte la oroarea asta, am omorât soldaţi, 
am omorât civili. Am aruncat în aer locuinţe în care se aflau 
femei şi copii, morţi acum din vina mea. 

20 


- AMELIE NOTHOMB - 


Uneori, îmi spun că Şeherezada e una dintre acele 
irakience pe care le-am masacrat fără să le văd. La modul 
propriu, crima mea mă apasă. Pot să mă consider norocos, 
Şeherezada ar avea motive bune să mă urască. Dar 
noaptea simt că ea mă iubeşte. Incercaţi să mă înţelegeţi: 
îmi urăsc greutatea şi ea mă torturează ziua întreagă. Să 
trăiesc cu povara asta după mine e un supliciu, victimele 
mele mă bântuie. Şi totuşi, în îngrămădeala asta de carne 
se află Şeherezada, care îmi dă iubire după ce focul se 
opreşte. Oare ea ştie că poate eu sunt asasinul ei? l-am 
şoptit asta ca răspuns la unele declaraţii. Nu a părut să o 
deranjeze. Dragostea e un mister. 

Detest că stau la Bagdad. Cu toate astea, nu prea am 
chef nici să mă întorc la Baltimore. Nu le-am zis alor mei că 
am luat 100 de kile, mi-e frică de reacţia lor. Nu sunt în 
stare să ţin regim. Nu vreau să o pierd pe Şeherezada. Să 
slăbesc ar însemna să o omor a doua oară. Dacă pedeapsa 
mea pentru crimele de război e să duc cu mine acest 
surplus de grăsime, atunci accept. O dată pentru că se face 
dreptate, apoi pentru că, în mod inexplicabil, sunt fericit. 
Nu e masochism, nu fac parte din specia asta. 

În America, pe vremea când eram slab, nu am avut 
probleme în privinţa aventurilor cu femei. S-au dovedit 
generoase cu mine, nu am de ce mă plânge. Uneori chiar 
eram îndrăgostit. Cum ştie toată lumea, să faci dragoste cu 
cea pe care o iubeşti înseamnă bucuria supremă a vieţii 
noastre pe pământ. Ei bine, ce trăiesc eu cu Şeherezada e 
mai presus de-atât. Oare pentru că îşi împarte intimitatea 
cu mine la modul propriu? Sau pur şi simplu doar pentru că 
există? 

Dacă viaţa mea ar fi compusă doar din nopţi, aş fi cel 
mai fericit bărbat din lume. Dar sunt şi zilele care mă 
strivesc, la propriu. Trebuie să transport acest corp: nu se 
vor putea spune niciodată destule despre calvarul obezilor. 
Sclavii care au construit piramidele nu erau atât de 
împovăraţi ca mine, eu nu pot să-mi las deoparte greutatea 
niciun moment. Simpla bucurie de a merge la pas lejer, fără 

21 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


să mă simt una cu pământul, îmi lipseşte teribil. Îmi vine să 
tip la oamenii normali să profite de neasemuitul privilegiu 
de care ei nu par conştienţi: să dai din picioare, să te mişti 
fără griji, să te bucuri de dansul mişcărilor celor mai 
normale. Cum ar fi când gâfâi mergând pe jos la 
cumpărături sau când faci un traseu de zece minute până 
la staţia de metrou! 

Dar cel mai rău e disprețul. Ce mă salvează e că nu sunt 
singurul obez. Solidaritatea celorlalţi nu mă lasă să mă 
amărăsc. Să suporţi privirile, reflecţiile, luatul peste picior e 
cel mai rău dintre toate relele. Nu ştiu cum mă purtam pe 
vremuri cu mormanele de grăsime ce-mi ieşeau în faţă: 
oare eram şi eu un ticălos cu ei? Tot aşa, cu convingerea 
că, dacă grasu-i gras, înseamnă că şi-a căutat-o, nu eşti 
gras din senin, aşa că, poftim, avem dreptul să-i cerem să 
plătească, nu e nevinovat. 

Asta-i adevărul, nu sunt nevinovat. Nici moral, nici fizic. 
Am comis crime de război, am băgat în mine ca un 
monstru. Numai că nimeni dintre cei care-şi permit pe-aici 
să mă judece nu-i mai presus de mine. Printre noi nu sunt 
decât asasini de soiul meu. Că nu s-au îngrăşat dovedeşte 
că relele comise nu atârnă în conştiinţa lor. Sunt mai răi 
decât mine. 

Când merg cu tovarăşii mei să ne îndopăm, soldaţii slabi 
ne iau peste picior: „Fir-ar a dracu' de treabă, măi băieţi, 
gata! Ni se face rău, ne vine să vomităm numai când vă 
vedem înfulecând!”. Nu scoatem un cuvânt, dar vorbim 
între noi: ei sunt cei care ne dezgustă, mâncând normal, ei 
au masacrat civili şi nu li s-a schimbat modul de viaţă, la ei 
nu se vede nici cel mai mic traumatism. Unii îi apără, 
pretinzând că poate suferă de o boală ascunsă. De parcă o 
boală ascunsă te-ar izbăvi de nişte crime atât de puţin 
secrete! Noi cel puţin ne afişăm ostentativ vinovăția. 
Remuşcările noastre nu sunt discrete. Oare nu înfruntăm 
noi atâtea priviri tocmai în virtutea celor pe care le-am 
ofensat atât de grav? 


22 


- AMELIE NOTHOMB - 


Nouă ne e silă de apelativul „gras” şi ne numim între noi 
sabotori. Obezitatea noastră constituie un act de sabotaj 
formidabil şi spectaculos. li uscăm pe-ăştia din armată. 
Mâncarea noastră e ieftină, dar mâncăm în cantităţi aşa de 
uluitoare, că tot ce e în afara porţiei ne-ar jumuli. Las’ că e 
bine, face Statul cinste. La un moment dat, ca urmare a 
plângerii administraţiei, bucătarii au încercat să-i facă să 
plătească pe cei care se serveau de mai mult de două ori. 
Din nefericire pentru ei, nu şi-au încercat norocul cu un tip 
curajos, ci cu amicul Bozo, grăsanul răutăcios prin 
excelenţă. Să fi văzut ce era la gura lui Bozo când i-a adus 
chelnerul nota! M-oţi crede, nu m-oţi crede, dar Bozo l-a 
făcut să înghită foaia. Când a înghiţit-o, Bozo a urlat: „Zi 
mersi. Dacă scuipi, pe tine te mănânc”. Nu a mai fost cazul. 

Umflăm nota şi la îmbrăcăminte: în fiecare lună, ne 
schimbăm uniforma pentru că nu mai încăpem. Nu mai 
izbutim să ne încheiem la nasturi nici la pantaloni, nici la 
cămaşă. Se pare că armata a trebuit să creeze măsuri 
inedite pentru noi: XXXXL. Nu suntem mândri de asta, 
câtuşi de puţin. Sper că o să lanseze şi XXXXXL pentru că, 
aici ajunşi, nu intenţionăm să ne oprim. Fie vorba între noi, 
dacă erau băieţi deştepţi, ne confecţionau ţinute stretch. 
Am vorbit cu responsabilul de echipamente şi uite ce mi-a 
răspuns: „Imposibil. Stretch-ul e opus spiritului militar. Sunt 
necesare ţinute rigide, cu fibră neextensibilă. Elasticul e 
duşmanul armatei”. Şi eu care credeam că suntem în 
război cu Irakul, când colo, ne războiam cu latexul. 

Îi costăm mult şi la îngrijirile medicale. Când eşti obez, 
suferi tot timpul de ceva. Cei mai mulţi dintre noi au 
probleme cardiace: trebuie să luăm medicamente pentru 
inimă. Şi pentru tensiune. Cel mai rău a fost când au vrut 
să ne opereze. Ce fază! Au adus din State un chirurg vestit 
pentru punerea inelelor gastrice: ţi se strânge stomacul cu 
un soi de cerc şi nu-ţi mai e foame. Numai că nu au voie să- 
ţi pună chestia asta împotriva voinţei tale şi nimeni nu a 
fost de acord. Mâncarea e drogul nostru, supapa noastră, 
nu vrem s-o pierdem. Să fi văzut ce faţă a făcut chirurgul 

23 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


când s-a prins că nu are clienţi! Atunci, caporalii au găsit 
veriga slabă, pe unul Iggy, vizibil mai complexat ca noi de 
surplusul de greutate. Au început să-i slăbească moralul, 
arătându-i poze de dinainte cu el: „Ce frumos erai, Iggy, 
când erai tu slab! Ce-o să zică prietena ta când ai să te 
întorci? N-o să te mai vrea”. Iggy a clacat, l-au operat. Şi a 
funcţionat, a slăbit ca un nebun. Numai că faimosul chirurg, 
ofuscat de puţinul lui succes, s-a întors în Florida. La puţin 
timp după aceea, inelul gastric s-a dus dracului, s-a mişcat, 
şi Iggy a trebuit să fie operat de urgenţă. Chirurgii militari 
au dat chix, iar nefericitul a murit. Se pare că era inevitabil; 
ar fi fost nevoie de un specialist ca operaţia să reuşească. 
Ar fi trebuit să se întoarcă tipul din Florida, dar nu ar fi 
ajuns la timp. Pe scurt, familia lui Iggy a intentat proces 
armatei americane şi l-a câştigat foarte uşor. Statul a 
trebuit să vireze părinţilor lui Iggy o sumă colosală. 

Aşa că îi costăm o grămadă şi în termeni de cheltuieli de 
judecată. Povestea lui Iggy a dat idei. Până la urmă, 
suntem obezi din cauza lui George W. Bush. La întoarcerea 
în ţară, ştiu că mulţi vor să îi dea în judecată. Nu va fi şi 
cazul meu. Prefer să nu mai am de-a face cu indivizii ăştia. 
Sunt criminali: în numele unei minciuni, au trimis la moarte 
mii de inocenți şi au ruinat viaţa celor care au supravieţuit. 

Mi-ar plăcea să le fac şi mai mult rău. Din păcate, aparţin 
unei specii mai degrabă inofensive. Cel mai mult sabotez 
sistemul mâncând. Problema e aspectul kamikaze al actului 
meu: cu cât mă apropii de ţintă, cu atât mă distrug mai 
mult. 

În orice caz, sunt destul de mândru de cea mai recentă 
victorie a mea: nu mai încap în tanc. Trapa e prea strâmtă. 
Cu atât mai bine, mi-a fost dintotdeauna groază să fiu în 
maşinile astea care te fac claustrofob şi în care nu eşti aşa 
de protejat precum s-ar crede. 

Aţi văzut ce lungă a fost scrisoarea. Nu îmi mai revin de 
la cât am scris. Aveam nevoie de asta. Sper că nu v-am 
împuiat capul. 

Cu sinceritate, 

24 


- AMELIE NOTHOMB - 


Melvin Mapple 
Bagdad, 17.03.2009 


25 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


De obicei, nu mă dau în vânt după scrisorile lungi. În 
general, sunt cele mai puţin interesante. De mai bine de 
şaisprezece ani, am primit un număr aşa de mare de 
plicuri, că, fără să vreau, mi-am format o teorie instinctivă 
şi experimentală a artei epistolare. Am observat astfel că 
scrisorile cele mai grozave nu depăşesc niciodată două foi 
A4 faţă-verso (Insist pentru faţă-verso, iubirea pentru 
pădure te constrânge la opistografie. Cei care refuză s-o 
facă în numele unei vechi reguli de politeţe au nişte 
priorităţi stranii). Nu-i absurd, trebuie că eşti nerespectuos 
să-ţi imaginezi că ai atâtea de spus, iar lipsa de respect nu 
o face interesantă. Doamna de Sevigne a zis-o foarte bine: 
„lertaţi-mă, nu am timp să scriu scurt”. Ea îmi ilustrează de 
fapt nepotrivit teoria: epistolele sale sunt întotdeauna 
palpitante. 

Într-un fel foarte diferit de Doamna de Sevigné, Melvin 
Mapple îmi oferea încă un contraexemplu. Scrisorile sale 
mă captivau atât de tare, că nici nu mi se păreau aşa de 
lungi. Le simţeai scrise sub imperiul celei mai stringente 
nevoi: altă muză mai bună nici că există. Nu puteam să fac 
altceva decât să-i răspund imediat, contrar obişnuinţei. 


Dragă Melvin Mapple, 

Mulţumesc că îmi tot scrieţi, mă interesează din ce în ce 
mai mult. Nu vă temeţi că îmi împuiaţi capul: nu îmi veţi 
scrie niciodată pe-atât de mult pe cât aş vrea. 

Da, bulimia dumneavoastră, ca şi cea a camarazilor 
dumneavoastră, e un act de sabotaj. Vă felicit. Cu toţii ştim 
sloganul „Faceţi dragoste, nu război”. La voi e: „Faceţi un 
ospăț, nu război”. E infinit mai lăudabil. Sunt conştientă 
totuşi de pericolul prin care treceţi şi vă rog, pe cât se 
poate, să aveţi grijă de dumneavoastră. 

Cu prietenie, 

Amélie Nothomb, 

Paris, 24.03.2009 


26 


- AMELIE NOTHOMB - 


Dragă Amelie Nothomb, 

Scrisoarea dumneavoastră pică la ţanc. Sunt cu moralul 
la pământ. leri ne-am luat la harţă cu slabii contingentului. 
Asta s-a întâmplat în timpul cinei. Noi, obezii, avem obiceiul 
să mâncăm împreună: ceea ce ne permite să ne îndopăm 
fără ruşine, noi între noi, şi să nu suferim de pe urma 
privirilor şi a remarcilor scârboase. Când vreunul se întrece 
pe sine la haleală, îl felicităm cu un comentariu laudativ la 
adresa găselniţei noastre: „That's the spirit, man!”. Ne 
umflă râsul de la expresia asta, ştiţi dumneavoastră de ce. 

leri, probabil din cauza lipsei confruntărilor armate din 
ultima vreme, ceilalţi s-au înfipt în jurul mesei noastre ca să 
ne provoace: 

— Ei, cum merge, burduhănoşilor? 

Cum ne-au luat cu binişorul la început, nu ne-am făcut 
griji, am răspuns cu banalităţile obişnuite. 

— Cum faceţi să înghiţiţi atâta, când sunteţi, aşa de 
mari? Păi, cu rezervele voastre, nici nu ar mai trebui să vi 
se facă foame. 

— Trebuie să ne menţinem kilogramele, a zis Plumpy. 

— Pe mine mă scârbeşte să vă văd halind în halul ăsta, a 
zis un slăbăânog. 

— N-ai decât să te uiţi în altă parte, i-am răspuns. 

— Bine-bine, dar cum anume? Monopolizaţi tot câmpul 
vizual. Ne-ar plăcea nouă să ne uităm la altceva, dar e tot 
timpul un grăsan care ne stă în faţă. 

Am râs. 

— Vi se pare amuzant? 

— Da. Faceţi glume, aşa că râdem. 

— Nu cumva vă distrează mai tare că furaţi mâncarea 
armatei? 

— Nu furăm. Vezi şi tu: mâncăm în faţa tuturor, fără să 
ne ascundem. 

— Mda. Nu de-asta e furt. Fiecare dintre voi bagă în el de 
zece ori mai mult decât noi. 

— Nu vă împiedicăm să mâncaţi şi voi mai mult. 

— Nu avem chef să mâncăm mai mult. 

27 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


— Păi şi-atunci care-i problema? 

— Furaţi de la armată. Aşa că furaţi de la America. 

— Lasă, că America o duce bine. 

— Sunt oameni care mor de foame în ţară. 

— Nu e vina noastră. 

— Ce ştiţi voi? Din cauza hoţilor şi a profitorilor de soiul 
vostru sunt muritori de foame în ţară. 

— Ba nu. Asta-i din cauza hotilor de rang mai mare. 

— Deci recunoaşteţi că sunteţi hoţi. 

— Nu am zis aşa ceva. 

Lucrurile s-au aprins imediat. 

Bozo s-a ridicat primul să îi dea un pumn unui slăbănog. 
Am încercat să-l opresc: 

— Nu vezi că asta vrea? 

— Şi-o s-o încaseze! 

— Nu! O să te bage la zdup! 

— Ba n-o s-o facă nimeni. 

— Trebuie să lărgească uşa, a clămpănit mititelul. 

Şi aici nu l-am mai putut opri pe Bozo. A izbucnit bătaia. 
Evident, graşii au avantaj din capul locului. Greutatea 
noastră face praf pe oricine. Căderea e călcâiul lui Ahile în 
cazul nostru. Când cădem, cu greu ne mai ridicăm. Ceilalţi 
se prinseseră. Dintr-odată, s-au aruncat la genunchii noştri, 
încercau să ne pună piedică sau se rostogoleau pe pământ 
ca nişte sticle pe la picioarele noastre. Plumpy a căzut: au 
tăbărât pe el şi i-au dat scatoalce. l-am venit în ajutor, i-am 
smuls pe slăbănogii care stăteau agăţaţi de corpul lui 
Plumpy de parcă erau păduchi. Un bucătar a intrat cu un 
platou de chili con carne. Un tip i-a smuls tava din mână şi 
a vărsat chili-ul fierbinte pe capul lui Plumpy, râzând: „[i-e 
foame? Bagă în tine!”. Nefericitul a scos un urlet. Bucătarul 
a alertat autorităţile care au venit şi ne-au ameninţat cu 
arma. Ceea ce a calmat situaţia. Doar că Plumpy are arsuri 
de gradul 2 pe faţă. Nenorociţii! 

Au existat nişte sancţiuni. Nu doar pentru slabi! Ni s-a 
făcut soi de proces şi, chiar dacă am zis că am fost 
provocaţi, asta nu ne-a salvat pielea. Ba chiar un tip a 

28 


- AMELIE NOTHOMB - 


protestat că, din cauza dimensiunilor noastre, noi eram 
nişte provocări pe două picioare, iar autoritatea nu a zis nu. 
Simţeam că erau de aceeaşi parte. 

Bozo a primit aceeaşi sancţiune ca acela care l-a 
desfigurat pe Plumpy: trei zile de arest. A făcut gură: 

— Deci să mă las insultat? 

— Nu trebuie să-ţi ataci fizic adversarul. 

— Dar asta făcea el! 

— Te ţii de jocuri de cuvinte. 

Ceea ce nu a spus nimeni la proces, dar am simţit-o cu 
toţii, e cât de detestaţi suntem. Grăsuţii mai pot încă 
suscita simpatie, însă obezii sunt urâţi, aşa stau lucrurile. 
Trebuie să recunoaştem că nu suntem frumoşi. M-am uitat 
cu atenţie la noi: cel mai aiurea nu-i corpul, ci faţa. 
Obezitatea îţi imprimă o expresie hidoasă, în acelaşi timp 
blazată, plângăcioasă, contrariată şi stupidă. Nu porneşti cu 
dreptul când e vorba să te placă lumea. 

După gluma aia de proces, aveam moralul la pământ. 
Când beam un milk-shake la cafenea ca să ne refacem, 
bucătarul care adusese chili-ul a venit să ne spună o vorbă. 
Era la fel de indignat ca noi, se gândea la Plumpy. Pentru 
că un slab ne lua partea fie şi o dată, mi-am deschis inima. 
l-am zis că ne îndopam în neştire din revoltă, că era un 
răspuns violent la violenţa pe care o înduram. 

— N-ar fi mai înţelept să faceţi invers? a sugerat el. 

— Ce vrei să zici? l-am întrebat. 

— O grevă a foamei ar sublinia mai bine starea voastră 
de spirit şi v-ar atrage stima tuturor. 

Am schimbat priviri pline de uimire. 

— Ai observat cu cine vorbeşti? i-am zis. 

— Oricine poate să facă greva foamei, a răspuns acel 
suflet simplu. 

— Eu nu mai cred că poate să o facă oricine. Oricum, nu 
noi. Tu nu vezi în noi decât nişte bărbaţi cu rezerve uriaşe. 
Adevărul e că suntem cei mai răi junkies de pe planetă. Să 
te îndopi până nu mai poţi e un drog mai cumplit decât 
heroina. Să mănânci în exces e un shoot sigur, ai senzaţii 

29 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


incredibile, gânduri indescriptibile. O grevă a foamei ar 
echivala pentru noi cu o dezintoxicare extrem de gravă, ca 
la heroinomanii pe care trebuie să îi pui sub lacăt. Nouă, 
zdupul nu ne-ar fi de ajuns. Există un singur mod care ne-ar 
împiedica să mâncăm: cămaşa de forţă. Dar nu cred că 
există pentru măsura noastră. 

— Dar Gandhi... a început bucătarul. 

— Opreşte-te. Ştii care sunt şansele ca Bozo să devină 
Gandhi? Zero. La fel şi în cazul meu şi al tovarăşilor mei. E 
dezgustător să ne ceri să fim sfinţi. Nici tu nu încerci să 
ajungi unul, deci la ce te aştepţi de la noi? 

— Nu ştiu, caut o soluţie pentru voi. 

— Şi, ca de obicei, oamenii ca tine nu şi-o imaginează 
decât prin depăşirea de sine. Ei bine, se pare că la obezi 
tocmai despre asta e vorba. Obezitatea e o boală. Când 
cineva are cancer, nimeni nu e aşa de nedelicat să-i 
sugereze să se autodepăşească. Da, ştiu, e incomparabil. E 
vina noastră că atârnăm 180 de kilograme. Nu e nevoie 
decât să nu ne mai îndopăm ca porcii. Cancerosul e o 
victimă, noi nu. Ce semeni, aia culegi. Aşa că trebuie să te 
mântuieşti printr-un act de sfinţenie, prin spălarea 
păcatelor. 

— Nu voiam să zic asta. 

— Dar asta se înţelege. 

— Drace, sunt de partea voastră, băieţi. 

— Ştiu. Tocmai asta e cumplit, că nici măcar prietenii 
noştri nu ne înţeleg. Obezitatea nu e o experienţă pe care 
s-o exprimi în cuvinte. 

În punctul ăsta, m-am gândit la dumneavoastră. Poate e 
o iluzie datorată corespondenţei: am impresia că mă 
înţelegeţi. Ştiu că aţi avut probleme de natură alimentară, 
dar foarte diferite de ale mele. Sau poate pentru că sunteţi 
scriitoare. Ne imaginăm, ca nişte naivi, că romancierii au 
acces la sufletul oamenilor, la nişte probe ale vieţii pe care 
nu le-au înfruntat. Asta m-a impresionat la Cu sânge rece a 
lui Truman Capote: senzaţia că autorul îşi cunoştea 
personajele, fie ele şi secundare, în profunzime. Mi-aş dori 

30 


- AMELIE NOTHOMB - 


să mă cunoaşteţi în felul ăsta. Sigur, e o doleanţă absurdă, 
legată de faptul că sunt disprețuit şi că sufăr din pricina 
asta. Am nevoie de o fiinţă umană care să fie în afara a 
toate astea şi, în acelaşi timp, aproape de mine: asta 
înseamnă un scriitor, nu? 

O să-mi spuneţi că mai sunt şi alţi scriitori şi că, în plus, 
engleza nu e limba dumneavoastră maternă. Ştiu. Dar dacă 
dumneavoastră îmi inspirați lucrul ăsta, eu ce să fac? Am 
rememorat în minte toţi romancierii în viaţă. Bineînţeles, 
am citit articolul în care spuneţi că răspundeţi la scrisori, 
ceea ce nu e des întâlnit. Cu toate astea, vă jur că nu ăsta 
e motivul. E ca şi cum, cu dumneavoastră, totul ar fi posibil. 
Mi-e greu să explic. 

Fiţi pe pace, nu vă iau drept psihiatru. Sunt destui pe- 
aici. Am fost pe la câţiva. Le vorbeşti trei sferturi de oră în 
cea mai grea linişte şi apoi îţi prescriu Prozac. Refuz să 
înghit aşa ceva. Nu am nimic împotriva psihiatrilor. Numai 
că ăştia din armata americană nu mă conving. De la 
dumneavoastră am alte aşteptări. 

Vreau să exist pentru dumneavoastră. Sunt un încrezut? 
Nu-mi pasă. Dacă aşa e, vă rog să mă iertaţi. Asta-i 
adevărul adevărat: vreau să exist pentru dumneavoastră. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 31.03.2009 


31 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Melvin nu era nici pe departe primul care avea nevoie să 
existe pentru mine şi să simtă că, împreună cu mine, totul 
era posibil. Totuşi, rareori se întâmpla ca lucrurile acestea 
să-mi fie spuse atât de direct şi limpede. 

Când primesc astfel de propuneri, nu ştiu foarte bine ce 
efect au asupra mea: un amestec de emoție şi nelinişte. In 
termenii unui cadou, e ca şi cum ti-ar fi fost oferit un câine. 
Animalul îţi frânge inima, dar te gândeşti că o să trebuiască 
să te ocupi de el şi că nu ai cerut aşa ceva. Pe de altă 
parte, câinele e acolo cu ochii lui calzi şi îţi zici că nu-i 
nimic, o să-i dai resturile care îţi rămân de la masă, că n-o 
să fie greu. 

Nu-l compar pe Melvin Mapple cu un câine, dar cu aşa 
ceva asimilez genul ăsta de declaraţie. Există fraze-câini. E 
cu dus şi întors. 


Dragă Melvin Mapple, 

Scrisoarea dumneavoastră mă emoţionează. Existaţi 
pentru mine, de asta să nu vă îndoiţi. Cu sânge rece e o 
capodoperă. Desigur, nu am puterea lui Truman Capote, 
însă pe dumneavoastră am impresia că vă cunosc. 

Povestea asta cu cearta şi consecinţele ei e teribilă şi 
nedreaptă. Cred că înţeleg prin ce treceţi. Vi se cere un 
suflet mare de care ceilalţi nu ar fi în stare, de parcă ar 
trebui să vă cereţi scuze pentru obezitate. Spuneţi-i lui 
Plumpy că mă gândesc la el. 

Nu ştiu dacă e totul posibil împreună cu mine, nu prea 
ştiu ce înseamnă asta. Ştiu că existaţi pentru mine. 

Cu prietenie, 

Amelie Nothomb 

Paris, 6.04.2009 


În timp ce puneam scrisoarea la poştă, m-am gândit că 
prudenţa nu a fost niciodată punctul meu forte. 


Dragă Amelie Nothomb, 
32 


- AMELIE NOTHOMB - 


Îmi cer scuze, am fost lipsit de tact în ultima mea 
scrisoare. Trebuie că a fost bizar să citiţi că ar fi totul 
posibil împreună cu dumneavoastră. Nu era spus cu un 
sens nerespectuos. Nu am avut niciodată darul de a şti să- 
mi exprim sentimentele, problema asta mi-a jucat de multe 
ori feste. Vă mulţumesc că mi-aţi scris că exist pentru 
dumneavoastră, e foarte important pentru mine. 

Ştiţi, aici duc o viaţă de rahat. Dacă aş exista pentru 
dumneavoastră, e ca şi cum aş avea o viaţă în altă parte: 
cea pe care mi-o purtaţi în gând. Nu înseamnă că vreau să 
fiu plăsmuit în imaginaţie de dumneavoastră: nu ştiu ce 
formă are gândul dumneavoastră în ceea ce mă priveşte. 
Sunt o informaţie în creierul cuiva: nu sunt doar un corp în 
Bagdad. Asta mă consolează. 

Acum, despre scrisoarea din 6 aprilie. În ediţia din ajun a 
New York Times, v-am citit editorialul despre vizita 
preşedintelui Obama în ţara dumneavoastră: e amuzant că 
aţi fost aleasă să vorbiţi în numele Franţei, de vreme ce 
sunteţi belgiană. M-a impresionat să vă văd semnătura în 
acest ziar. L-am arătat amicilor, iar ei au spus: „Ea e cea cu 
care corespondezi?”. Eram mândru. Îmi place articolul. E 
haios ce aţi scris despre preşedintele Sarkozy. 

De pe 7 aprilie, soldaţii englezi au început să plece. Nu îi 
cunoşteam. Nu prea îţi cade bine când vezi că pentru ei 
lucrurile s-au aşezat aşa de repede. Bine, noi, americanii, 
suntem mai numeroşi. Dar ce facem noi aici? Uneori îmi zic 
că m-am îngrăşat aşa de mult în lrak numai ca să am şi eu 
o activitate. Poate e cinic să scriu una ca asta, ştiu foarte 
bine că am făcut destule pe-aici: am omorât o grămadă de 
oameni, am distrus multe infrastructuri etc. Am luat parte 
la ele şi am nişte amintiri înspăimântătoare. Sunt vinovat, 
nu mă ascund după deget. Totuşi, nu am senzaţia că acela 
aş fi eu cu adevărat. Am conştiinţă, ruşine, înţeleg lucrurile, 
tot ce vreţi, dar nu şi acea senzaţie. 

Ce anume îţi dă impresia că ai dus ceva la bun sfârşit? La 
25 de ani, când dormeam sub cerul liber, am construit un 
soi de cabană într-o pădure din Pennsylvania. Era 

33 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


realizarea mea, mă simţeam legat de cabana aia. Tot aşa 
cum mă simt acum legat de grăsimea mea. Poate că 
grăsimea e mijlocul pe care l-am găsit pentru a întipări în 
corpul meu răul pe care l-am comis şi pe care nu îl simt. E 
complicat. 

Pe scurt, obezitatea a devenit opera mea. Continui să 
lucrez la asta cu ardoare. Mănânc ca un nebun. Uneori îmi 
spun că mă împac aşa de bine cu dumneavoastră tocmai 
pentru că nu m-aţi văzut niciodată şi, mai ales, pentru că 
nu m-aţi văzut niciodată înfulecând. 

Când trăia, Iggy declara că motivul pentru care s-a 
îngrăşat aşa de mult a fost ca să se separe de lume printr- 
un zid. Pentru el, trebuie că era real. Dovada e că odată ce 
zidul a dispărut, el a murit. Cu toţii avem diferite teorii 
despre grăsimea noastră. Bozo spune că a lui e rea şi că 
vrea să acumuleze cât mai mult tocmai din motivul ăsta. 
Înţeleg ce vrea să zică. Îi enervăm pe ceilalţi prin simpla 
impunere a spectacolului obezității noastre, aşa de simplu 
e. Plumpy crede că forma lui îl ajută să redevină bebeluş. 
Asta o fi senzaţia lui. Nu îndrăznim să îi spunem că nu am 
văzut niciodată un bebeluş aşa de dezgustător. 

La mine, e vorba despre altceva. Când scriu că e opera 
mea, nu glumesc. Şi aici cred că mă puteţi înţelege. Aveţi şi 
dumneavoastră o operă: opera asta nu se ştie bine ce 
înseamnă. Îi consacram tot ce-i mai scump şi totuşi rămâne 
un mister pentru noi. Aici se opreşte comparaţia. Opera 
dumneavoastră e ceva de stimat, puteţi pe bună dreptate 
să fiţi mândră de ea. Chiar dacă a mea nu are nimic artistic, 
ea are sens. Bineînţeles, nu e ceva voit, nu a existat nicio 
premeditare, se poate spune chiar că o creez împotriva 
voinţei mele. Şi totuşi, mi se poate întâmpla ca, în timp ce 
mănânc ca nebunul, să simt un entuziasm care presupun 
că e cel al creaţiei. 

Când mă cântăresc, mi-e frică şi ruşine pentru că ştiu că 
cifra, deja înfricoşătoare, a crescut. Cu toate astea, de 
fiecare dată când se dă noul verdict, de fiecare dată când 
ating un prag de greutate încă de neconceput, sunt uimit, 

34 


- AMELIE NOTHOMB - 


sigur, dar şi impresionat: am fost capabil de aşa ceva. Nu 
există deci o limită pentru mărirea mea. Nu există niciun 
motiv pentru ca ea să se oprească. Până unde aş putea să 
cresc? Spun „cresc” din cauza cifrei, altfel, verbul nu prea 
se potriveşte, căci mă îngraş mai degrabă în părţi decât în 
sus. „Umflu” ar trebui să fie verbul corect. lau din ce în ce 
mai mult în volum, de parcă ar fi avut loc un big bang 
interior odată cu sosirea mea în Irak. 

Uneori, după masă, când mă aşez pe un scaun (au fost 
nevoiţi să comande unele din oţel nedeformabil), mă izolez 
pentru câteva secunde în gândurile mele şi îmi spun: „In 
clipa asta, sunt pe cale să mă îngraş, în burtica mea începe 
munca”. E fascinant să îţi imaginezi transformarea hranei 
în țesutul ăsta adipos. Corpul e o maşinărie sfântă. Imi pare 
rău că nu simt când se formează lipidele, asta m-ar fi 
interesat. 

Am încercat să vorbesc cu prietenii mei despre asta, mi- 
au răspuns că e obscen. „Dacă vă dezgustă să vă îngrăşaţi, 
opriţi-vă!”, le-am zis. „Nici tu nu ar trebui să mai pui pe 
tine”, mi-au întors-o. „Sigur că nu, am continuat, dar dacă 
nu avem de ales, de ce să nu ne îngrăşăm bucuroşi şi 
curioşi?” M-au privit ca pe un nebun. 

Puteţi să mă înţelegeţi mai bine decât ei, chiar dacă 
dumneavoastră creaţi voit, într-un soi de transă mentală, 
chiar dacă vă recitiţi cu o pasiune pe care cu greu aş putea- 
o încerca atunci când îmi privesc burta, ştiu că aveţi 
sentimentul constant că opera vă depăşeşte. Dar şi în cazul 
meu opera mă depăşeşte. 

Când am curaj să mă uit la mine gol în oglindă, mă forţez 
să trec peste scârba pe care mi-o inspiră reflexia şi să mă 
gândesc: „Eu sunt. Sunt ceea ce sunt şi ceea ce fac. Nimeni 
în afară de mine nu se poate lăuda cu o asemenea 
împlinire. Dar oare eu singur am făcut totul? Nu e cu 
putinţă”. 

Din câte ştiu, acum sunteţi la al 65-lea manuscris. De 
acord, cărţile nu sunt nici foarte mari. Dar asta trebuie că 
nu vă împiedică totuşi ca atunci când vă uitaţi la cele 65 de 

35 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


titluri să vă gândiţi ca şi mine că nu e posibil să le fi produs 
de una singură. Atâta vreme cât nu s-a terminat totul, o să 
scrieţi în continuare. 

Sper că nu mă credeţi dus cu capul sau stânjenitor. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 11.04.2009 


Mărturisesc că am fost atinsă de felul în care scria despre 
editorialul meu din New York Times. „Vanitas vanitatum 
sed omnia vanitas.” Cât despre celelalte, chiar dacă 
înţelegeam unde bătea, simţeam o oarecare neplăcere la 
ideea că îmi compara copiii de cerneală şi hârtie cu 
grămada lui de grăsime. Orgoliul meu a vrut să protesteze 
că scriam în asceză şi în foame, că trebuia să sap până în 
străfundul forţelor mele pentru a atinge acel act suprem şi 
că a te îngrăşa, fie şi la acele proporţii formidabile, trebuia 
să fi fost mai puţin istovitor. 

Dar nici nu se punea problema să îi răspund în termeni 
atât de puţin amabili. Am preferat să o iau literal: 


Dragă Melvin Mapple, 

Sunt în prezent la cel de-al 66-lea manuscris şi sunt 
şocată de pertinenţa comparaţiei dumneavoastră. Citindu- 
vă, m-am gândit la avangarda artei contemporane, body 
art-ul. 

Am cunoscut o tânără studentă la Arte care, pentru 
lucrarea sa de final, a decis să facă din anorexia ei o operă: 
s-a fotografiat cu răbdare în timp ce slăbea, în oglinda din 
baie, şi-a notat cifrele corespunzătoare greutăţii ei tot 
timpul în scădere, le-a pus lângă firele de păr căzut, pe 
care şi le strângea, a consemnat data la care nu i-a mai 
venit ciclul etc. Jurnalul ei, care era lipsit de comentarii, se 
prezenta sub forma unui orar intitulat „Anorexia mea” şi nu 
cuprindea decât fotografii, date, greutatea, smocuri de păr, 


> Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune (în lat., în orig.). 
36 


- AMELIE NOTHOMB - 


tot aşa până la final care, în cazul ei, nu a coincis cu 
moartea, ci cu pagina 100, deoarece lucrările trebuiau să 
se limiteze la acest număr de pagini. A mai avut forţa doar 
să-şi prezinte lucrarea în faţa profesorilor, care i-au dat 
nota cea mai mare. Apoi s-a internat. Acum, îi este cu mult 
mai bine şi nu exclud posibilitatea ca preocuparea ei 
studenţească să fi contribuit la asta mare măsură. 
Anorexicii au nevoie ca boala lor să nu fie condamnată, ci 
constatată. Tânăra a găsit un mijloc foarte ingenios să facă 
acest lucru şi, odată cu asta, să rezolve şi permanenta 
problemă spinoasă a memoriei. 

Mutatis mutandis, puteţi să îi călcaţi pe urme. Nu ştiu 
dacă v-aţi fotografiat până acum felul în care aţi crescut în 
greutate, dar nu e prea târziu să vă apucaţi. Notaţi cifrele şi 
toate simptomele fizice şi mentale ale evoluției 
dumneavoastră. Sigur aveţi fotografii de pe vremea când 
eraţi slab şi pe care le-aţi putea pune la începutul agendei. 
O să continuaţi să vă îngrăşaţi, aţi putea să faceţi poze din 
ce în ce mai impresionante. Faceţi-le astfel încât să scoateţi 
în evidenţă părţile mai atinse de grăsime. Totuşi, nu 
neglijaţi părţile mai defavorizate, ca picioarele, chiar dacă 
ele s-au îngrăşat mai puţin decât burta sau braţele, sigur 
asta a afectat şi mărimea pe care o aveţi la picior. 

Vedeţi, Melvin, aveţi dreptate: obezitatea este opera 
dumneavoastră. Sunteţi pe valul modernităţii artistice. 
Trebuie să interveniţi imediat, căci ceea ce e pasionant în 
întreprinderea dumneavoastră e atât procesul, cât şi 
rezultatul. Pentru recunoaştere de către comunitatea 
artistică a body art-ului, ar trebui poate să şi notaţi tot ce 
mâncaţi. In cazul tinerei anorexice, acest capitol era mai 
simplu: în fiecare zi, nimic, în cazul dumneavoastră, el riscă 
să fie fastidios. Nu vă descurajaţi. Gândiţi-vă că opera este 
pentru artist unicul motiv de a trăi. 

Cu prietenie, 

Amélie Nothomb 


€ Schimbând ceea ce este de schimbat (în lat., în orig.). 
37 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 
Paris, 21.04.2009 


38 


- AMELIE NOTHOMB - 


În momentul în care am pus la poştă plicul, nu prea ştiam 
care mi-e starea de spirit. Nu eram capabilă să precizez 
dacă scrisoarea mea are în subtext o sinceritate cordială 
sau ironie. Melvin Mapple îmi inspira respect şi simpatie, 
însă şi în cazul lui exista problema pe care o am cu 100% 
dintre fiinţele umane sau nonumane: frontiera. Te întâlneşti 
cu cineva, în persoană sau prin corespondenţă. Prima etapă 
constă în constatarea existentei celuilalt: aici intervine, 
orice ar fi, un moment de încântare. În clipa asta, eşti 
Robinson şi Vineri pe plaja insulei, te uiţi la tine, stupefiat, 
bucuros că în universul ăsta există un altul - apropiat şi în 
acelaşi timp îndepărtat. Exişti în măsura în care celălalt 
devine conştient de tine şi simţi un val de entuziasm pentru 
individul pe care destinul ţi l-a adus în faţă şi care vorbeşte 
cu tine. Lui îi dăm un nume fabulos: prieten, iubire, 
camarad, invitat, coleg, seamăn. E o idilă. Alternanţa între 
identitate şi alteritate („E ca mine! E opusul meu!”) te 
aruncă în stupoare, într-o încântare copilărească. Eşti aşa 
de ameţit, că nu vezi venind pericolul. 

Şi, dintr-odată, celălalt e acolo, în faţa uşii. Brusc 
dezmeticit, nu ştii cum să-i zici că nu e invitat. Nu pentru că 
nu l-ai mai iubi, ci pentru că îţi place să fii altcineva, mai 
exact cineva diferit de tine. Or, celălalt se apropie de parcă 
ar vrea să te asimileze sau să fie asimilat. 

Ştii că trebuie să pui punctul pe i. Sunt diverse metode 
de a face asta, explicite sau implicite. În toate cazurile, e o 
cale spinoasă. Mai mult de două treimi din relaţii o ratează. 
Se instalează ostilitatea, neînţelegerea, tăcerea, uneori ura. 
O lege nefericită conduce la nişte eşecuri care pun pe tapet 
faptul că dacă prietenia ar fi fost sinceră, nu ar mai fi 
existat această problemă. Nu e adevărat. E inevitabil ca 
această criză să izbucnească. Chiar dacă îl iubeşti cu 
adevărat pe celălalt, nu eşti gata să-l ţii la tine. 

Iluzia era să cred că schimbul epistolar m-ar fi pus la 
adăpost de această întâlnire. E fals. Ceilalţi au o grămadă 
de mijloace prin care te-ai putea pomeni cu ei la uşă şi să-ţi 

39 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


calce pragul. Nu îi pun la socoteală pe cei care-mi scriau că 
într-o zi o să facă şi ei ca mine, că o să scrie ca mine. 
Melvin Mapple găsise o metodă unică să-mi intre sub piele. 

Oamenii sunt ţări. E minunat că sunt atâtea şi că o 
continuă derivă face continentele să întâlnească noi insule. 
Dar dacă tectonica asta a plăcilor lipeşte un teritoriu 
necunoscut de malul tău, ostilitatea o să se ivească 
numaidecât. Nu există decât două soluţii: războiul sau 
diplomaţia. 

Am tendinţa să o cultiv pe a doua. Cu toate acestea, nu 
ştiam dacă ultima mea scrisoare către Melvin păstra linia 
asta. Nevoia mea de a i-o trimite îl însărcina: reacţia lui 
avea să mă lămurească asupra naturii mesajului meu. 

Un curier diplomatic e un pleonasm. „Diplomat” se trage 
din vechiul cuvânt grecesc diploma, „hârtie îndoită”, adică 
plic. Începuturile diplomaţiei se regăsesc în corespondenţă. 
Scrisoarea poate să fie într-adevăr un fel de a spune 
politicos nişte lucruri. De unde şi contaminarea istorică a 
acestor două practici: un diplomat scrie adesea multe 
misive, iar genul epistolar ia frecvent un ton diplomatic. 

Mai mult decât alte feluri de a scrie, scrisoarea se 
adresează unui cititor. Am început să aştept răspunsul 
acestuia cu o nelinişte difuză. Absența unei epistole ar fi 
fost o reacţie convenabilă. 

Obosită de viaţa mea în Franţa, am plecat să mă 
odihnesc o săptămână în Belgia. Timp de şapte zile, am 
cunoscut acest lux unic: lipsa desăvârşită a scrisorilor. 
Comunicarea prin poştă e ca orice alt lucru: excesul e la fel 
de insuportabil ca lipsa. Mi-a fost dat şi mie să cunosc 
aceste două extreme. Cred totuşi că prefer excesul, ceea 
ce nu-l face mai puţin stânjenitor. Lipsa corespondenţei, 
care mi-a dominat lunga adolescenţă, dă impresia de 
răceală, de respingere, teribilul sentiment că eşti ciumat. 
Excesul te aruncă într-o mare plină de piranha ce încearcă 
toţi să-ţi smulgă o bucăţică. Calea de mijloc, care trebuie că 
e plăcută, e pentru mine terra incognita. 


40 


- AMELIE NOTHOMB - 


În impasul ăsta fiind, nu am găsit altă soluţie decât fuga. 
Partea bună a afacerii e că am trăit atunci o fericire pe care 
alţii nu au onoarea s-o simtă: bucuria de a nu primi nicio 
misivă şi îmbătătorul sentiment de a nu mai scrie. 

E o stare de bucurie deosebită, timp în care o voce mică, 
demonică îţi tot şopteşte la ureche: „Nu eşti pe cale să 
deschizi un plic care cântăreşte o tonă, nu te pregăteşti să 
găseşti cuvintele «Dragă Maşină», nu eşti într-un 
schimb...”. Ritornela acestor şoapte interioare înzeceşte 
plăcerea. 

Cele mai bune lucruri au un sfârşit. Pe 29 aprilie, am luat 
trenul înapoi spre Paris şi din 30 aprilie mi-am reluat locul 
la birou. Care era acoperit de un munte de plicuri de 
diverse mărimi. 

Am respirat adânc şi m-am aşezat. Când îmi înfrunt 
duşmanul, am o metodă: încep să triez. li deosebesc pe 
expeditorii necunoscuţi de cei cunoscuţi şi, dintre aceştia 
din urmă, îi pun în stânga pe cei pe care îmi face plăcere să 
îi citesc şi la dreapta pe cei care se anunţă lipsiţi de interes. 
Ca întotdeauna, cei din urmă trimit scrisori foarte lungi. E o 
lege a naturii, sunt nevoită să repet: scrisoarea dorită e 
scurtă, misiva de nedorit e voluminoasă. Lucru care se 
regăseşte pe toate planurile dorinţei: farfuria nu e plină cu 
felurile preferate, delicatesele sunt servite cu parcimonie, 
fiinţele deosebite sunt zvelte, întâlnirea faţă în faţă e cea la 
care speri. 

Regula asta e atât de profundă, că nu merită să încerci 
să o influenţezi. De câte ori să le sugerez corespondenţilor 
simpatici dar teribil de digresivi să nu îmi mai trimită mai 
mult de o pagină faţă-verso? De câte ori să le explic că mi- 
ar plăcea mai mult de ei atunci? 

După două sau trei epistole în care îmi respectă politicoşi 
dorinţa, fac ce fac şi se lungesc, mai întâi o simplă carte 
poştală, apoi încă o foaie, pentru ca, la final, eternele lor 
tartine cu unt să transforme plicul într-un trist coş de 
picnic. Formatul, ca şi stilul, e omul: se pare că în privinţa 
asta nu poţi face nimic. 

41 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Ei bine, nici eu nu mai pot face nimic, atâta vreme cât 
prefer scrisorile scurte în defavoarea epistolelor cu 
garnitură, încep cu ele, le frunzăresc ca să îmi dau seama 
dacă pot să le citesc fără să icnesc. Păstrez pentru final 
scrisorile care îşi merită numele, adică pe cele scurte. E 
politica desertului. 

Pe 30 aprilie, în timp ce-mi triam corespondenţa, am dat 
peste un plic din Irak. Nu e vorba că l-aş fi uitat pe Melvin 
Mapple, doar că vreme de o săptămână nu se mai regăsise 
printre preocupările mele. Am simţit din nou amestecul de 
bucurie şi împovărare pe care mi-l stârnea. Fidelă tehnicii 
mele, am deschis mai întâi toate plicurile cu foarfeca. Asta 
mi-a luat o oră. Am citit prima dată scrisoarea soldatului 
american: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră, m-a 
entuziasmat. Nu dovediţi doar că mă înţelegeţi, ci faceţi 
mai mult, mi-aţi dat o idee genială. Ce păcat că nu v-am 
scris din momentul în care am ajuns în Bagdad! Mi-aş fi 
fotografiat creşterea în greutate încă de la început, iar 
carnetul meu de obezitate ar fi fost absolut spectaculos. 
Dar aveţi dreptate, nu e prea târziu, am încă nişte poze de 
pe vremea când aveam 55 de kile, apoi 80 de kile, aşa că 
senzaţia unei evoluţii se păstrează totuşi cât de cât. Acum, 
mulţumită dumneavoastră, când mă cântăresc dimineaţa, 
sunt fericit: nu se întâmplă niciodată să nu pun în greutate. 
Sigur, există zile bune şi zile proaste: uneori nu pun decât 
100 de grame, dar alteori mă îngraş şi câte un kil de-a 
lungul unei zile, ceea ce mă mulţumeşte. 

Păreţi să nu vă simţiţi în largul dumneavoastră când îmi 
sugeraţi să notez ce mănânc: vă înşelaţi. Momentan, merg 
la masă cu agenda mea şi nici nu vă închipuiţi cât mă 
distrează să pun totul pe foaie. Amicii sunt şi ei la curent cu 
treaba asta şi mă ajută, ceea ce nu-i degeaba, pentru că 
tot timpul uit câte o chestie, cum ar fi o pungă de chipsuri 
sau de alune. Acest proiect artistic a devenit acum comun: 

42 


- AMELIE NOTHOMB - 


nu sunt numai propria-mi operă, ci şi a tovarăşilor mei. Ei 
mă îmboldesc să mă îndop, mă fotografiază. M-am temut 
că o să-mi fure ideea şi că o să-şi facă şi ei agende pentru 
obezitatea lor, dar s-a dovedit neadevărat: găselniţa nu le 
surâde. Nu au viziunea asta estetică, dar o încurajează pe a 
mea. Porecla mea e Body Art. Îmi place de mor. 

Nu le-am ascuns că ideea vă aparţine şi asta i-a dat pe 
spate. Cine să se fi gândit la aşa ceva, dacă nu 
dumneavoastră? Nu ar fi venit de la orice scriitor, ci de la 
acest scriitor. Ştiţi, am citit mult la viaţa mea, cum am mai 
spus, mulţi scriitori mi-au trecut prin mână şi, pentru că 
citesc din scoarţă-n scoarță, pot să vă asigur că e o idee 
Amelie Nothomb sută-n sută. 

Mulţumesc. Ultima dumneavoastră scrisoare m-a ajutat 
să dau un sens vieţii mele. Mi se pare că ăsta ar trebui să 
fie scopul oricărui scriitor. Meritaţi să aveţi o asemenea 
meserie. Când v-am spus că obezitatea e opera mea, am 
crezut că o să mă luaţi peste picior. Dar nu numai că n-aţi 
făcut-o, ci mi-aţi oferit şi mijloacele de a o duce la bun 
sfârşit şi mi-aţi împărtăşit visul. Cum aş fi putut explica 
proiectul cuiva fără agenda asta pe care m-aţi sfătuit să o 
pun la cale? 

E cu atât mai important faptul că arta mea are o 
semnificaţie politică. Nu e nimic gratuit în obezitatea mea, 
corpul meu poartă astfel în el un angajament: el exprimă în 
ochii tuturor oroarea fără precedent a acestui război. Există 
un discurs al obezității: volumul meu îţi dă o idee asupra 
amplorii distrugerilor umane din cele două tabere. Mai 
exprimă şi calea fără întoarcere spre o normalitate 
acceptabilă: dacă presupunem că ar fi posibil să dai jos mai 
mult de 100 de kile, asta ar lua o perioadă imensă de timp 
şi ar implica nişte costuri infinite. Şi cum ar fi după ce m-aş 
topi? Probabil, pielea o să devină flască şi o să atârne ca la 
un bătrân. Să nu mai pomenim de inevitabilele recidive, 
căci dintr-o adicţie aşa de severă, cu greu te mai vindeci. 

Toate războaiele moderne au lăsat urme de neşters de-o 
parte şi de alta: dintre prejudiciile de durată stârnite de 

43 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


războiul din Irak, cred că obezitatea va fi cea mai 
emblematică. Grăsimea umană va fi pentru George W. 
Bush ceea ce a fost napalmul pe vremea lui Johnson. 

Nu se va face dreptate, dar măcar să fie rostite 
acuzaţiile. Pentru asta, nimic nu e mai potrivit decât o 
operă de artă. Când voi fi în ţară cu prietenii mei, o să 
găsim cu uşurinţă o cale prin care să atragem atenţia 
ziarelor şi, de ce nu, a susținătorilor. De aici şi interesul în a 
nu slăbi. Ceea ce vine la ţanc, căci nici nu intenţionam una 
ca asta. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 26.04.2009 


44 


- AMELIE NOTHOMB - 


Scrisoarea asta m-a întristat. Începutul m-a stânjenit: nu 
îți pică bine când vezi că ţi se adresează elogii şi mulţumiri 
călduroase pe care nu le consideri meritate. Chiar dacă nu 
scrisesem precedenta mea epistolă cu vreo urmă de 
cinism, ea avea câteva detalii ironice. În mod evident, ele 
nu fuseseră prinse de soldat. Păcat. 

Apoi, lucrurile se înrăutăţeau. Mă refer la faptul că el 
credea până la urmă în proiectul său artistic. Eu mă 
mulţumisem să îi povestesc despre realizarea tinerei 
anorexice: era o poveste adevărată, dar rămânea totuşi o 
lucrare de licenţă. Pe când Melvin Mapple nu părea să se 
îndoiască o clipă de statutul său de operă de artă şi, cu atât 
mai grav, de succesul lui iminent în această privinţă. „O să 
găsim cu uşurinţă o cale prin care să atragem atenţia 
ziarelor” - îmi venea să îl întreb ce-l făcea să fie atât de 
sigur - „şi, de ce nu, a susținătorilor” - bietul meu Melvin, 
în ce lume trăieşti?! Aceste convingeri optimiste atât de 
tipice ignoranței îmi dădeau o strângere de inimă. 

Şi, în sfârşit, bomboana de pe tort: hotărârea de a nu 
slăbi. Îi furnizasem acestei trupe de obezi pretextul pe care 
îl căutau pentru a rămâne pradă grăsimii lor. Aveau să 
crape. Şi avea să fie vina mea. 

Am citit din nou misiva. Mapple o lua complet pe arătură. 
„Grăsimea umană va fi pentru George W. Bush ceea cea 
fost napalmul pe vremea lui Johnson”: indecenţa şi inepţia 
comparaţiei îţi săreau în ochi. Grăsimea soldaților 
americani privea tabăra americană şi urma să piară odată 
cu ei, pe când napalmul fusese aruncat pe pământ cotropit 
şi avea să le mănânce multă vreme viaţa civililor. 

Dacă Melvin era un artist, atunci îl lipsisem de o calitate 
definitorie a artei: îndoiala. Un artist care nu are dubii e un 
individ la fel de penibil ca un seducător care se crede într-o 
ţară cucerită. În spatele oricărei opere, se ascunde o 
pretenţie enormă: aceea de a-ţi expune viziunea asupra 
lumii. Dacă o asemenea aroganță nu e echilibrată de 


45 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


agonia îndoielii, ai de-a face cu un monstru care e pentru 
artă ce e fanaticul pentru lege. 

În apărarea mea, trebuie spus că, deşi cazul lui Melvin 
desfidea orice comparaţie, se întâmpla frecvent ca oamenii 
să-mi trimită mostre din munca lor: o pagină, un desen, un 
CD. Când aveam timp, le scriam pur şi simplu ceea ce 
gândeam. Găseşti întotdeauna un fel de a fi sincer fără să 
ajungi dezagreabil. Însă ceea ce Melvin supusese atenţiei 
era corpul lui. Cum să vorbeşti despre asta cu detaşarea 
dorită? 

Nu retrăgeam nimic din ce îi scrisesem. Ceea ce mă 
durea era că, pe socoteala rândurilor mele, soldatul credea 
în recunoaşterea publică a artei sale. 

Am hotărât să fiu practică şi să scad din dramatismul 
situaţiei. Până la urmă, Melvin Mapple nu avea să fie 
singurul aspirant care se confruntă cu realitatea dură a 
pieţei de artă. Dacă avea chef să treacă prin experienţa 
asta, de ce să îl dezamăgeşti? Nu exista niciun motiv să îi 
vorbesc deschis despre viitoarea sa dezamăgire. In felul în 
care evoluau acum lucrurile, urma să mai stea în Bagdad şi 
sigur nu avea să fie atât de scrântit încât să să se pună la 
dispoziţia directorilor de galerii irakieni. Când o să se 
întoarcă în State, o să aibă o grămadă de timp să se ocupe 
de proiectul lui, asta dacă nu cumva renunţa la el între 
timp. Oarecum mai uşurată, i-am scris: 


Dragă Melvin Mapple, 

Mă bucur să vă văd atât de entuziast. Aveţi grijă, totuşi. 
Nu mi-aţi mai vorbit despre Şeherezada. Cum se simte? 
Scrisoarea aceasta va fi scurtă, am multe la care să 
răspund. 

Cu prietenie, 

Amélie Nothomb 

Paris, 30.04.2009 


Am trimis scrisoarea cu satisfacția celui care a găsit tonul 
potrivit, distanţa propice între răceală şi entuziasm. 
46 


- AMELIE NOTHOMB - 


Soldatul îşi pierduse capacitatea de a se îndoi pentru că 
aşa îi stătea în fire: la fel cum să mă consider vinovată era 
absurd şi tipic pentru mine, odată ce aveam tendinţa să îmi 
atribui toată vina din univers. 

Nimic nu se compară, când vine vorba să-ţi schimbi 
ideile, cu lectura scrisorii unei necunoscute: am dat peste o 
actriţă de comedie din Saint-Germain-des-Pres care îmi 
scrisese pe 23 aprilie. Imi spunea că mă văzuse pe 15 
aprilie cum plângeam în staţia de metrou Odeon. 
Spectacolul ăsta o dăduse peste cap şi, totuşi, nu 
îndrăznise să vină să-mi vorbească. Era prima dată când 
mă vedea şi aşa îşi închipuia că sunt. Se simţea afină cu 
mine şi mă ruga să scriu un text pentru ea, ca să-l 
interpreteze pe scenă şi să îşi depăşească suferinţa. Câteva 
fotografii veneau în sprijinul cererii ei. 

M-am adâncit în contemplarea fotografiilor şi nu m-am 
putut abtine să îmi pun întrebări asupra plânsului meu din 
15 aprilie, din staţia Odeon: ce mă apucase să plâng atunci 
în hohote? Am încercat să îmi aduc aminte şi să caut cauza 
acelei deznădejdi de mijloc de aprilie, când deodată am 
realizat ce era evident: femeia care plânsese şi pe care o 
văzuse în metrou nu eram eu. Din motive obscure, aşa îşi 
imagina ea că m-aş purta. Psihanalista de duminică din 
mine a sugerat că această femeie din Saint-Germain-des- 
Près îşi văzuse propriul chip înlăcrimat într-o lucire a unui 
geam prin faţa căruia trecuse în drumul ei prin staţia 
Odeon şi că, neputând să-şi intercepteze identitatea, i-o 
atribuise unei ectoplasme căreia îi dăduse numele meu. 

De ce eu? Păi hai să vedem. O să urmeze ceva grav şi 
adevărat: sunt o fiinţă permeabilă, pe care oamenii o fac să 
joace un rol strivitor în vieţile lor. Cu toţii avem o latură 
narcisică şi ar fi plăcut să-mi explic fenomenele astea 
repetate prin faptul că am ceva extraordinar, dar nimic 
extraordinar nu e în mine, mai puţin permeabilitatea asta 
nefericită, cu urmările ei devastatoare. Oamenii simt că 
sunt terenul ideal pentru plantațiile lor secrete: Melvin 
Mapple a găsit în mine un teren fertil din care să-şi 

47 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


hrănească fantasmele artistice, actriţa taie ceapă în 
grădina mea sau găseşte aici un izvor de lacrimi, nici nu 
aveţi habar câţi nori de seminţe aruncă mulţimea spre 
ogorul meu brăzdat. 

Toate astea mă emoţionează, dar nu mă bucură, căci ştiu 
că voi fi trasă la răspundere dacă aceste proiecte personale 
de natură străină vor fi sortite eşecului. l-am răspuns 
actriţei după o lună, cu obişnuita întârziere pe care, dacă 
aş fi fost inspirată, trebuia să o fi respectat şi cu Melvin 
Mapple. Alte şi alte scrisori au curs de atunci. De un lucru 
să fiţi siguri: ele îmi plac. Îmi place la nebunie să-mi citesc 
corespondenţa şi să le scriu anumitor persoane. Numai că 
uneori am nevoie să mă dezintoxic ca să mă bucur mai 
mult de acest obicei. 

Cum să reacţionezi când patruzeci de scrisori îţi solicită 
atenţia? Le alegi. De exemplu, nu o să citesc cele 35 de 
lucrări pe care mi le-a trimis o profesoară de franceză care 
conta pe mine să corectez temele săptămânii. „Elevii mei 
v-au citit, aşa că le sunteţi datoare”, îmi scrie acest cadru 
didactic pentru care asemenea aberaţii au sens. 

După-masa, am băut o Grimbergen şi m-am lăsat 
absorbită de substanţa numeroaselor misive pe care le 
păstrasem ca pe bucata cea mai bună. Am gustat din 
plăcerea apetitului meu reînnoit. Foamea epistolară e o 
artă şi eu zic că excelez în ea. 

A doua zi, au avut loc mai multe evenimente planetare 
despre care ziarele nu au spus nimic. Au vorbit despre o 
pandemie: presa îşi alege bine acţiunile şi prost subiectele, 
într-adevăr, o epidemie făcea ravagii, dar cu mari şi 
frumoase riscuri de succes. 

Viaţa mea în Paris şi-a reluat cursul. Prinţesa de Cleves a 
apărut sub domnia lui Ludovic al XIV-lea: o culme a 
rafinamentului împotrivindu-se puterii absolute. Cartea dă 
curs unei poveşti care se petrecuse în urmă cu o sută 
douăzeci de ani. Nimeni nu mai observă această diferenţă 
enormă de epocă. Diferenţa asta atât de puţin perceptibilă 
face din ea o capodoperă. Chinezii care locuiesc în Franţa 

48 


- AMELIE NOTHOMB - 


nu sunt mai străini decât mine. Ţara asta, care mai mult 
decât oricând e cea a Prințesei de Cleves, nu conteneşte să 
mă entuziasmeze. 

Am calculat că Melvin Mapple avea să-mi primească 
scrisoarea pe 4 mai. Nu era o obsesie. Aşa trebuie să faci. 
Dacă urmăreşti mental drumul unei scrisori, într-un fel sau 
altul, nu o să fie primită. Trebuie să laşi destinatarul să-şi 
facă treaba. Experienţa te învaţă că nicio scrisoare nu e 
interpretată aşa cum îţi imaginezi: aşa că mai bine hai să 
nu ne imaginăm. 

Scriu scrisori dinainte de a mă fi apucat de scris cărţi şi 
nu aş fi ajuns niciodată scriitoare - în orice caz, scriitoarea 
care sunt acum - dacă nu aş fi ţinut mai întâi o 
corespondenţă asiduă. De la vârsta de şase ani, sub 
constrângere parentală, am scris o scrisoare pe săptămână 
bunicului dinspre mamă, un necunoscut care trăia în 
Belgia. Fratele şi sora mea, ambii mai mari ca mine, au 
suferit acelaşi tratament. Fiecare trebuia să umple o pagină 
A4 în atenţia acestui domn. El răspundea într-o pagină 
fiecărui copil: „Povesteşte ce s-a mai întâmplat la şcoală”, 
îmi sugera mama. „Nu o să-l intereseze”, i-o întorceam eu. 
„Depinde de felul în care i-o spui”, îmi explica. 

Îmi tot spărgeam capul cu chestia asta. Era un coşmar 
mai negru ca temele şcolare. Pe foaia goală, trebuia să 
găsesc fraze care să suscite interesul rudei îndepărtate. A 
fost singura vârstă la care am cunoscut paralizia în faţa foii 
albe, numai că a ţinut ani întregi de copilărie, adică secole. 

„Comentează ce îţi scrie”, m-a sfătuit într-o zi mama care 
vedea că sunt neinspirată. Să comentezi însemna să descrii 
intenţiile celuilalt. Dacă stăteai să te gândeşti, asta făcea şi 
bunicul: scrisorile lui le comentau pe ale mele. Nu era rău. 
Am făcut şi eu la fel. Misivele mele le comentau pe ale lui. 
Şi tot aşa. Era un dialog bizar şi vertiginos, dar interesant. 
Natura genului epistolar mi s-a clarificat: era o scriere 
dedicată cuiva. Romanele, poeziile etc. erau scrieri la care 
celălalt putea avea acces. Scrisoarea nu exista fără celălalt 
şi avea ca scop şi misiune epifania destinatarului. 

49 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Aşa cum nu ajunge să scrii o carte ca să fii scriitor, tot 
aşa nu ajunge să scrii scrisori ca să fii corespondent. 
Primesc foarte des epistole în care destinatarul a uitat sau 
nu a ştiut niciodată că mi se adresează sau că se adresează 
cuiva. Acestea nu sunt scrisori. Sau când scriu o scrisoare 
cuiva şi persoana îmi trimite un răspuns care nu e un 
răspuns, asta neînsemnând că i-am pus o întrebare, ci 
faptul că nimic din ce-mi împărtăşeşte nu semnalează că ar 
fi citit-o pe a mea. Nici aceasta nu e o scrisoare. Sigur, să 
ştii să formulezi un răspuns nu e dat tuturor; asta nu ar 
trebui să te împiedice să înveţi şi ca multă lume să 
deprindă harul. 


50 


- AMELIE NOTHOMB - 


Dragă Amelie Nothomb, 

Vă mulţumesc pentru încurajările din 30 aprilie. 

Şeherezada e bine, nu vă faceţi griji. Nu amintesc despre 
ea pentru că nu s-a produs nicio schimbare pe acest plan. 

Am primit veşti de la câţiva soldaţi care s-au întors în 
ţară acum două luni. Sunt îngrijorătoare. Afecţiunile psihice 
şi fizice de care sufereau aici, în loc să se atenueze, s-au 
înrăutățit. Sunt sub supraveghere medicală şi li se vorbeşte 
despre readaptare: dacă am fi ieşit din închisoare, ar fi 
folosit acelaşi cuvânt. Se pare că expatriaţii s-au reintegrat 
mai bine. Sunt mai puţin străini decât am ajuns noi să fim. 

Nimeni nu e aşa de nebun încât să vrea să se întoarcă în 
Irak, dar băieţii spun că viaţa lor nu mai e în SUA. Grave că 
nu mai au unde să se ducă. De altfel, problema nu e locul. 
Ei zic că nu mai ştiu cum să trăiască, nu mai ştiu deloc să 
trăiască. Şase ani de război au şters tot dinaintea lor. 
Înţeleg. 

Cred că v-am scris de mai multe ori că îmi doresc să mă 
întorc în America. Acum, îmi dau seama că v-o ziceam ca 
pe un fapt evident, numai că nu mă gândisem niciodată 
serios la asta. Ce o să găsesc la întoarcerea în ţară? Pe 
nimeni, în afara armatei. Părinților mei le e ruşine de mine. 
Am pierdut urma celor care mi-au fost prieteni, 
presupunând că să-ţi împarţi sărăcia ar putea forma o 
prietenie demnă de acest nume. Şi să nu uităm detaliul 
greutăţii mele. Ai avea chef să te reîntâlneşti cu oameni 
care s-au îngrăşat cu 130 de kilograme? 130 de kile! Dacă 
aş fi cântărit 130 de kile, şi-aşa aş fi fost obez. Dar nu 
cântăresc 130 de kile, am pus 130 de kile! E ca şi cum aş fi 
ajuns cât trei persoane. 

Am întemeiat o familie. Şeherezada şi cu mine am avut 
un copil. Toate ar fi bune şi frumoase dacă nu aş fi eu 
singur toată această familie. Salut, băieţi, vi-i prezint pe 
soţia şi pe copilul meu, ei sunt bine, la căldură, de-asta nu îi 
puteţi admira, prefer să-i păstrez în mine, e mai intim şi mi- 
e mai uşor să-i protejez şi să le dau de mâncare, nu ştiu ce 

51 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


vă uimeşte, doar există femei care îşi alăptează copiii, şi 
uite, eu am hotărât să îmi hrănesc familia dinăuntrul meu. 

Pe scurt, descopăr pentru prima oară că nu am chef să 
mă întorc acasă. Nu suport să fiu aici; pe de altă parte, aici 
am un cadru de viaţă şi nişte relaţii umane. Şi, mai ales, în 
Irak ştiu cine sunt. Nu vreau să ştiu ce faţă o să facă 
părinţii mei când o să mă vadă, nu vreau să aud ce au de 
spus. 

Ceea ce mă salvează, încă o dată, e proiectul meu 
artistic. Nu o să vă pot mulţumi niciodată îndeajuns pentru 
asta. E singura demnitate care mi-a mai rămas. Credeţi că 
tatăl şi mama mea o să priceapă? Bine, nici nu trebuia să- 
mi pun o asemenea întrebare. Nu eşti artist ca să te 
înţeleagă părinţii. Mai bine nu mă gândesc. 

Mi-e teamă că o să mă ia peste picior. Dacă aş avea un 
agent sau ceva de genul ăsta, m-aş simţi mai puţin ridicol. 
Cu ceva vreme în urmă, aţi fost în Statele Unite, aţi întâlnit 
cumva pe-acolo oameni care m-ar putea ajuta? Ştiţi pe 
cineva la o galerie de artă din New York sau Philadelphia? 
Sau vreo persoană influentă la New York Times? Îmi cer 
scuze că vă deranjez în acest fel. Nu ştiu cui altcuiva m-aş 
putea adresa. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 4.05.2009 


Am ridicat ochii spre cer. Soldatul era nici mai mult, nici 
mai puţin decât al 2.500-lea individ care îşi închipuia că fac 
parte dintr-o reţea de relaţii publice la scară mondială şi din 
toate domeniile. O puzderie de oameni mă vedeau ca pe o 
persoană pe care le-a adus-o în faţă destinul şi care îi va 
putea introduce în cercurile cele mai sofisticate sau să îi 
prezinte fiinţelor inaccesibile. O călugăriţă belgiană mi-a 
scris odată să-mi spună că voia să o întâlnească pe Brigitte 
Bardot: nu numai că rugămintea i se părea normală, ci 
implica faptul că, în ochii acelei persoane religioase, eu aş 
fi fost cea pe care o poţi contacta ca să-ţi îndeplineşti 

52 


- AMELIE NOTHOMB - 


visele. (Am primit deja scrisori de la diverşi care mă rugau 
să le fac o recomandare pe lângă Amelie Mauresmo, 
Sharon Stone sau Jean-Michel Jarre. Mi-ar plăcea să 
înţeleg.) 

Mă agasează să fiu luată drept agendă cu contacte; mă 
uimeşte peste poate că mi se tot cer nişte servicii uriaşe. 
Eu, una, nu aş îndrăzni să cer aşa ceva nimănui; nici nu mi- 
ar trece prin cap. Să confunzi ceva atât de prietenos cum e 
corespondenţa cu o agenţie de plasament sau cu 
nepotismul e de un rar prost gust. 

Îmi plăcea mult Melvin Mapple, îl consideram deosebit. 
Mă irita să-l văd cum adoptă nişte maniere comune. Măcar 
îşi cerea scuze că mă deranjează. Pentru că uite ce formule 
aiuritoare mi se serveau: „M-am gândit că o să vă amuze 
să mă ajutaţi” sau unele mai puţin autentice: „Dacă aţi da 
urmare dorinţei mele, v-aţi da un sens în viaţă”. 

Odată momentul comic depăşit, am realizat latura 
neliniştitoare a scrisorii. Soldatul îmi dădea de înţeles că 
dacă statutul lui de artist nu era recunoscut, nu avea să se 
întoarcă în Statele Unite. Avea un asemenea drept? Din 
fericire, am tins să cred că nu. Pe de altă parte, din ce 
moment urma el să se considere un artist recunoscut? Am 
remarcat că, de la un om la altul, criteriile pentru 
recunoaştere variază fenomenal. Unii se cred artişti pentru 
că aşa le-a zis vecinul de scară; pentru alţii, în afara 
Premiului Nobel nicio recunoaştere nu e valabilă. Speram 
ca Melvin să aparţină primei categorii. 

Chiar dacă mă gândisem din capul locului să îi refuz 
cererea, mi-am închipuit apoi situaţia într-un fel mai 
amuzant. În America, nu ştiam pe nimeni din mediul 
artistic. În Europa, ştiam câţiva deținători de galerii la Paris 
şi Bruxelles.  Parizienii păreau greu de convins să 
găzduiască o asemenea bizarerie, ca şi mulţi alţii din 
Bruxelles, dar mi-a venit în minte o galerie oarecare (mai 
mult bar decât galerie, drept să spun), din cartierul des 
Marolles, unde aveam un prieten care era patron acolo şi 
pe care îl chema Cullus. l-am dat imediat un telefon, 

53 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


explicându-i că ar putea servi unei cauze importante: un 
soldat american, cu baza în lrak, făcea opusul grevei 
foamei, să o numim greva saţietăţii, în semn de protest 
împotriva intervenţiei militare în Irak şi îşi considera 
obezitatea un soi de body art angajat. Ca să fie recunoscut, 
nu-i lipsea decât garanţia unei galerii de artă de pe această 
planetă. O pură formalitate, căci se înţelegea de la sine că, 
din păcate, soldatul nu va putea să se expună în întregime 
la Bruxelles. Avea nevoie de numele unei galerii pe dosarul 
lui aşa cum un scriitor are nevoie de numele unei edituri 
pentru a simţi că există. Cullus a acceptat propunerea 
entuziasmat şi mi-a cerut să îi zic pe litere numele 
soldatului ca să-l adauge în catalog. Am făcut întocmai, 
abţinându-mă să râd, pentru că respectivul catalog era un 
meniu pe care lista de beri se afla la stânga, iar lista de 
artişti la dreapta. Cullus m-a rugat să îi trimit o fotografie a 
lui Mapple pentru agenda sa şi cu asta am încheiat. 
Încântată, i-am scris americanului: 


Dragă Melvin Mapple, 

Nu ştiu proprietari de galerii din ţara dumneavoastră, dar 
ştiu unul în a mea. Am o veste excelentă: celebra galerie 
Cullus din Bruxelles a acceptat cu bucurie să vă înscrie în 
catalogul ei. Mă îndoiesc că veţi putea ajunge acolo, deşi 
Cullus ar fi absolut încântat să vă întâlnească şi să vă 
dedice o expoziţie. Dar asta prea puţin contează: ce trebuie 
reţinut e că de-acum aveţi interesul unei galerii, ceea ce vă 
dă statutul oficial de artist. Nu e minunat? Puteţi să vă 
întoarceţi în State cu capul sus, fără să vă ruşinaţi de 
obezitate, ba chiar să fiţi mândru de ea, deoarece opera vă 
este recunoscută. 

Cred că înţeleg greutatea, dacă nu chiar imposibilitatea 
de a vă întoarce în SUA. Dar acum problema îi priveşte mai 
degrabă pe colegii dumneavoastră. Nu pretind că o să trăiţi 
în rai. Totuşi, acum aveţi justificarea care le lipseşte atât de 
mult soldaţilor despre care mi-aţi vorbit. Bravo! 

Cu prietenie, 

54 


- AMELIE NOTHOMB - 


Amelie Nothomb 
Paris, 9.05.2009 


Toată povestea asta mi-a stârnit buna dispoziţie. Ţin să 
precizez că nu era nici umbră de cinism sau de ironie în 
iniţiativa mea. Deşi Cullus din Marolles nu era Perrotin din 
Marais, el îşi merita numele de proprietar de galerie. 
Spusesem că sala lui era celebră pentru că, într-adevăr, 
avea o notorietate în Bruxelles. Şi nu găseam nimic 
dezonorant în faptul că vindea înainte de toate bere: sunt 
mai mulţi băutori de bere decât cumpărători de artă 
contemporană, asta e. În ceea ce mă priveşte, când mă duc 
la Cullus, mă duc pentru berea lui blondă, iar când o beau, 
profit de moment să mă uit la ce expune şi, oricum, 
plăcerea contemplaţiei e mult mai intensă decât cea a 
băutului. 

Ştiu că toate celelalte galerii de artă l-ar considera pe 
Cullus un clovn fără nicio legătură cu breasla lor. Nu sunt 
de acord şi nici Melvin Mapple nu ar fi. Aşa că m-am 
bucurat ca unul care a prilejuit întâlnirea a două fiinţe 
menite să intre în contact. 

Deodată, mi-am amintit că am uitat un amănunt. 
Bucuroasă că nu închisesem plicul, am adăugat acest P.S.: 


Domnul Cullus ar vrea să aibă o poză actuală de-a 
dumneavoastră. Trimiteţi-mi-o mie, o să i-o dau eu. 


Era sâmbătă, m-am grăbit să trimit plicul înainte de 
ultima ridicare a corespondenţei, la prânz. 


55 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


În săptămâna care a urmat, am primit vizita unui student 
ungur care mă alesese ca subiect pentru teza lui la 
Universitatea din Budapesta; vorbea o franceză extrem de 
ciudată, care mi-a lăsat plăcuta senzaţie că e voievod sau 
arhimandrit. Am remarcat adeseori că ţările din Est fac 
nemaipomenit de bine ego-ului. 

Am întâlnit o tânără romancieră talentată, cu care voiam 
să mă văd de ani buni. Din păcate, era aşa de plină de 
Xanax, că discuţia a fost sincopată. Deşi era în faţa mea, 
simţeam că vorbele mele trebuiau să traverseze mai multe 
universuri ca să ajungă la creierul ei. S-a simţit datoare să- 
mi explice: 

— Nu reuşesc să-mi scad doza de calmante. 

— Nu e periculos? am întrebat, conştientă de stupiditatea 
întrebării mele. 

— Bineînţeles. Nu pot să mă abţin. Tu cum faci să suporţi 
toată presiunea asta? 

— Nu ştiu. 

— Nu ţi se pare că e îngrozitor de stresant să fii 
romancier? 

— Ba da. Sunt îngrozitor de stresată. 

— Atunci de ce nu iei calmante? Crezi că suferinţa e 
necesară, asta e? 

— Nu. 

— Şi atunci de ce accepţi să suferi? 

— Bănuiesc că nu vreau să-i fac rău creierului meu. 

— Crezi că eu îi fac? 

— Nu am idee. 

— Nu crezi că suferinţa face mai mult rău creierului? 

— Să nu exagerăm. Să scrii e mai presus de toate o 
bucurie. Ceea ce te face să suferi e angoasa din jurul 
acestui act. 

— De unde şi nevoia de calmante. 

— Nu aş fi aşa de sigură. Fără angoasă nu există nici 
plăcere. 

— Ba da. Încearcă plăcerea fără angoase. 

56 


- AMELIE NOTHOMB - 


— Ai semnat un contract cu industria farmaceutică? 

— Bine. Angoasează-te, dacă asta îţi place. Dar nu mi-ai 
răspuns la întrebare. Cum suporţi stresul? 

— Rău. 

— Eu prefer aşa. 

Era comică. În ciuda simpatiei pe care i-o purtam, mi-am 
dat seama că aş fi preferat să o citesc, nu să o văd în 
persoană. Oare era o boală datorată hegemoniei 
corespondenţei în viaţa mea? Rare sunt fiinţele în a căror 
companie mă simt mai bine decât cu scrisorile lor - 
presupunând, bineînţeles, că au un oarecare talent 
epistolar. Pentru majoritatea oamenilor, o astfel de 
constatare înseamnă mărturisirea unei slăbiciuni, a unui 
deficit de energie, a unei neputinţe de a înfrunta realitatea. 
Deja mi-au ieşit vorbe de genul „nu vă plac oamenii reali”. 
Mă revolt: de ce ar fi indivizii neapărat mai reali numai 
când stau în faţa ta? De ce nu ar ieşi mai bine adevărul la 
iveală sau pur şi simplu în mod diferit, dintr-o scrisoare? 

Tot ce e sigur e că acest lucru depinde de la om la om. 
Sunt unii care sunt mai avantajaţi să fie frecventaţi şi alţii 
pentru care pică mai bine să fie citiţi. Oricum, chiar şi când 
îmi place de cineva atât de mult încât să locuiesc cu el, am 
nevoie să-mi şi scrie: legătura nu mi s-ar părea completă 
dacă nu ar exista şi o parte de corespondenţă. 

Sunt persoane pe care le cunosc doar prin intermediul 
corespondenţei. Sigur, m-ar interesa să le cunosc, dar nu 
am neapărată nevoie, nicidecum. lar întâlnirea cu ele nu ar 
fi inofensivă. Aici, corespondenţa aduce în discuţie o 
importantă întrebare literară: trebuie să ne întâlnim cu 
scriitorii? 

Nu există un răspuns, sunt mai multe posibile. E de 
necontestat faptul că unii autori aduc prejudicii grave 
operei lor. Am vorbit cu oameni care îl cunoscuseră pe 
Montherlant şi regretau: un tip mi-a zis că după o scurtă 
discuţie cu acest scriitor, nu a mai fost niciodată în stare să 
îl citească, atât de mult îl dezgustase. În plus, mi s-a mai 
spus că proza lui Giono ar fi mai frumoasă dacă nu ai fi 

57 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


avut plăcerea de a sta lângă el. Şi mai sunt unii autori pe 
care nici nu ţi-ai fi închipuit că o să-i citeşti dacă nu i-ai fi 
văzut, apoi să nu-i uităm pe cei mai mulţi, a căror prezenţă 
prea puţin contează în comparaţie cu cărţile lor. 

Şi în cazul corespondenţilor domină aceeaşi lipsă de 
criterii fixe. Tendinţa mea naturală mă împinge să nu îi văd 
faţă în faţă, mai puţin din prudenţă, cât din motivul sublim 
exprimat într-o prefaţă la Proust: lectura îţi permite să îl 
descoperi pe celălalt cu profunzimea pe care o ai numai 
când eşti singur. 

Şi consideram că, într-adevăr, acea tânără romancieră ar 
fi meritat să mă cunoască în acea stare mai interesantă a 
mea de solitudine. Inversul ar fi şi el în egală măsură de 
adevărat: prozelitismul ei farmaceutic mă traumatizase 
oarecum. 


58 


- AMELIE NOTHOMB - 


Când am primit noua scrisoare de la american, nici nu 
mai ţineam minte că îi cerusem o fotografie. Imaginea m-a 
lovit direct în faţă: vedeai o chestie goală şi lipsită de păr, 
atât de mare, că ieşea din cadru. Era o umflătură în 
creştere: simţeai cum carnea îşi face necontenit drum, 
căutând noi şi noi feluri de a se extinde, de a se umfla, de a 
câştiga teren. Grăsimea proaspătă trebuia să traverseze 
continente de ţesuturi adipoase pentru a se răspândi la 
suprafaţă, apoi să se încrusteze în fâşia de grăsime de 
rotiserie, ca în cele din urmă să devină temelia noii grăsimi. 
Era cucerirea vidului de către obezitate: să te îngraşi 
însemna să tragi după tine neantul. 

Sexul acestei tumori era neidentificabil. Chiar dacă 
individul stătea cu faţa la obiectiv, colacii erau aşa de mari, 
că îi ascundeau părţile genitale. Sânii gigantici aduceau cu 
ai unei femei numai că, scufundaţi în atâtea alte pliuri şi 
protuberanţe, îşi pierdeau farmecul şi se preschimbau în 
pneuri. 

Mi-a trebuit ceva timp să-mi amintesc că acea 
eflorescenţă e umană şi că era vorba de prietenul meu de 
condei, soldatul Melvin Mapple. Am trăit încă o dată 
experienţa asta veşnic surprinzătoare, care constă în a da o 
faţă celui cu care corespondezi: în cazul soldatului, avea să 
fie dificil să izolezi corpul de faţa năpădită de grăsime. Deja 
nu mai avea gât, căci istmul menit să lege capul de trunchi 
nu mai avea acea supleţe relativă care îţi permite să 
identifici segmentul. Mi-a trecut prin minte că ar fi fost 
imposibil să îl ghilotinezi pe omul ăsta sau pur şi simplu să 
îi impui să poarte o cravată. 

Din câte puteam vedea, Melvin Mapple avea încă 
trăsături, numai că ţi-era greu să le caracterizezi: nu mai 
ştiai dacă nasul e coroiat sau cârn, gura mare sau mică, 
ochii aşa sau pe dincolo; puteai să zici că are nas, gură sau 
ochi şi asta era deja ceva - pentru că nu mai izbuteai să 
faci acelaşi lucru cu bărbia, de multă vreme dispărută. 
Simţeai cu nelinişte că avea să vină un moment în care 

59 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


toate elementele astea de bază urmau să se împletească 
între ele şi să devină de neidentificat. Şi te întrebai cum o 
să facă fiinţa asta vie să mai respire atunci, să vorbească şi 
să vadă. 

Ochii semănau cu butonii unui fotoliu capitonat: croiţi să 
fie oglinda sufletului, nu mai citeai în ei decât efortul de a 
croi o fantă spre lumea exterioară. Nasul, virgulă de 
cartilagiu într-un ocean de carne, avea nişte nări ca o 
comoară sărăcuţă: într-o zi, acest suflu urma să fie absorbit 
de zidul de grăsime. Puteai numai să speri că individul avea 
să reuşească atunci să respire pe gură, ce avea să ţină 
până la capăt, animată fiind de forţa de supravieţuire a 
asasinilor. 

Era greu să priveşti ce mai rămăsese din gura asta fără 
să te gândeşti că ea era responsabilă, că orificiul ăsta infim 
permisese trecerea unei invazii. Ştim cu toţii - creierul 
comandă şi totuşi când ne întâlnim cu un sculptor, îi 
observăm mâinile, când mergem la un parfumier, îi pândim 
nasul, iar ceea ce ne uimeşte la o dansatoare sunt 
picioarele ei, în mai mare măsură decât capul. Buzele lui 
Melvin Mapple fuseseră de o grămadă de vreme pionierii 
acestei sufocante expansiuni în spaţiu, dinţii înfăptuiseră 
actul voluntar de a mesteca atâta mâncare. Gura te fascina 
aşa cum te fascinează marii criminali ai Istoriei. 

Il cunoscusem pe acest bărbat prin intermediul 
corespondenţei. Falangele păreau microscopice la capătul 
braţelor lui hipertrofiate şi am încercat să măsor gradul în 
care un asemenea volum de grăsime putea să te 
incomodeze la scris. Trebuie că scrisul traversase o tonă de 
grăsime ca să ajungă la mine. Distanţa dintre Irak şi Franţa 
mi se părea mai puţin formidabilă decât aceea care 
despărţea creierul soldatului de mâna lui. 

Creierul lui Melvin Mapple: cum putea să nu te pună pe 
gânduri? Materia cenuşie e formată în mare parte din 
grăsime: când slăbeşti excesiv, creierul suferă nişte 
sechele. Dar ce se întâmplă în cazul opus? Oare creierul 
creşte şi el sau ajunge încă şi mai gras? Şi dacă aşa e, ce 

60 


- AMELIE NOTHOMB - 


influenţă are asupra gândirii? Inteligența lui Churchill sau a 
lui Hitchcock nu avusese de suferit de pe urma obezității 
stăpânului său, sigur, dar cred că nimeni dintre noi nu se 
îndoieşte că să cari atâta greutate trebuie să influenţeze 
cumva psihicul. 

Era prima oară când a trecut timp înainte să citesc ce-mi 
scrisese: 


Dragă Amelie Nothomb, 

Mulţumesc pentru vestea grozavă pe care mi-aţi anunțat- 
o! Sunt peste poate de fericit că vestita galerie Cullus din 
Bruxelles m-a înscris în catalogul ei şi socotesc că vă sunt 
dator în urma acestui lucru. Pe-aici, am zis deja la toată 
lumea: e un eveniment. Vă trimit şi fotografia. 

De-acum mă simt ca un artist recunoscut. Aşa că nu mi-e 
jenă să vă arăt fotografia. Altfel, mi-ar fi fost tare ruşine la 
gândul că o să vă uitaţi la mine. In prezent, îmi zic că e 
vorba despre artă, aşa că sunt mândru. 

Sper ca fotografia să fie potrivită: e de acum două 
săptămâni. Transmiteţi-i domnului Cullus mulţumirile mele. 
Şi mulţumesc încă o dată. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Bagdad, 14.05.2009 


Atitudinea asta era tipic americană: toate se legau până 
la finalul oficial şi limpede. Proclamarea fenomenului 
excludea totul, inclusiv jena. Chiar dacă apreciam că Melvin 
nu avea complexe, mă simţeam totuşi rău şi deloc în largul 
meu în faţa acestei etalări. Şi îmi reproşam pudibonderia 
europeană. Până la urmă, el era fericit: asta conta. 

Totuşi, nu m-am putut abţine să compar imaginea şi 
scrisul: în mâna stângă, fotografia, în dreapta, scrisoarea. 
Privirea mi s-a mutat de la una la alta ca pentru a mă 
convinge că acest mesaj uman provenea de la budinca aia 
- şi că toate misivele care mă emoţionaseră în ultimele luni 
emanau de la o asemenea tonă. Gândul m-a aruncat în 

61 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


perplexitate şi m-am înroşit. Ca să pun repede capăt, am 
strecurat poza într-un plic, am scris adresa lui Cullus şi am 
adăugat o notă, precizând că era vorba de noul artist 
despre care vorbiserăm. 

Nu i-am răspuns imediat americanului. M-am străduit să 
mă fac să cred că asta se întâmpla pentru că aş fi aşteptat 
răspunsul proprietarului galeriei. Adevărul era că peisajul 
amibei obeze mă intimidase. 

Nu mă simţeam în stare să reiau imediat tonul politicos 
al corespondenţei noastre: „Mulţumesc, dragă Melvin, 
pentru această fotografie fermecătoare...” - nu, curtoazia 
avea şi ea nişte limite. Mi-aş fi dorit să fiu mai insensibilă, 
dar nu reuşeam. 

Cum aveam multe alte scrisori la care trebuia să 
răspund, am scris unor oameni cu greutate obişnuită. Ca 
să-mi şterg din minte poza, mi-am completat declaraţia de 
venituri pentru Fisc: sarcinile abrutizante te ajută să 
trăieşti, am remarcat adesea. 

În acea zi, a mai venit şi o scrisoare de la R, care-mi 
cerea o prefaţă. Primesc o astfel scrisoare o dată la câteva 
zile. Tocmai din acest motiv, refuz tot timpul. Asta nu-i 
împiedică pe oameni să-mi facă viaţa mai grea şi să mă 
delege cu veşnicele lor nevoi: când nu e vorba de o prefaţă, 
îmi cer să le citesc vreun manuscris sau să îi învăţ să scrie. 

Faptul că răspund la scrisori generează o confuzie 
adâncă, interpretări greşite şi contradictorii. Prima e că ar fi 
vorba de o strategie de marketing pe care eu aş fi pus-o la 
cale. Cifrele sunt totuşi grăitoare: cititorii mei sunt cu 
sutele de mii şi, chiar dacă scriu scrisori ca apucata, nu am 
putut depăşi niciodată 2.000 de corespondenţi, ceea ce e 
oricum nebunesc. A doua e la polul opus: conduc un oficiu 
de caritate. Primesc mai tot timpul solicitări de bani, aşa, 
verde-n faţă, şi nu de la fundaţii caritabile, ci de la domnul 
şi doamna Toată-Lumea, cel mai adesea însoţite de o 
explicaţie: „Aş dori să scriu o carte. Ştiţi cum e, e nevoie să 
nu mai lucrezi şi doar nu mă scald în bani”. Alte 
interpretări: nu am idei pentru romanele mele şi mă 

62 


- AMELIE NOTHOMB - 


hrănesc din mărturisirile corespondenţilor mei; sau: îmi 
caut partener de sex; sau: mor să mă convertesc la nu ştiu 
ce religie sau la Internet. Etc. 

Adevărul e mai limpede şi totodată mai misterios, 
inclusiv pentru mine. Nu ştiu exact de ce răspund la 
scrisori. Nu caut nimic şi pe nimeni. Chiar dacă îmi place că 
mi se vorbeşte despre cărţile mele, ăsta e departe de a fi 
singurul subiect care dă apă la moară misivelor mele. Când 
corespondenţa evoluează într-un fel plăcut - şi slavă 
Cerului, asta se întâmplă -, mi-e dat să trăiesc o bucurie 
imponderabilă ce provine din a cunoaşte pe cineva cât de 
puţin, din a primi mesaje din partea unui om. Nu e nevoie 
să-ţi lipsească ceva ca să le iubeşti. 

Cu Melvin Mapple, asta se întâmpla până acum câteva 
săptămâni. Poate chiar mai mult, dar nu ştiam. Parcă mă 
muncea o boală ce scapă analizei. Asta înainte de 
fotografie. Nu mă avantajase să o văd. Pe lângă 
fenomenele legate de vaga mea notorietate, sunt marcată 
şi de acest aspect comun: să am o relaţie cu cineva îmi 
creează probleme. Chiar şi când totul decurge bine, există 
durere, tensiuni, neînţelegeri care, după ani de zile, pricepi 
că au făcut relaţia imposibilă. În cazul lui Melvin Mapple, 
cinci luni fuseseră îndeajuns. Mă forţam să cred că nu e 
iremediabil pentru că îmi inspira prietenie. 

După cinci zile, am primit răspunsul proprietarului 
bruxellez: 


Dragă Amélie, 

Fotografia lui Melvin Mapple e super. Ca să le explic mai 
bine oamenilor, aş avea nevoie de o poză cu el în costum 
militar. Poţi să îi transmiţi? Mersi. Pe curând. 

Albert Cullus 

Bruxelles, 23.05.2009 


Mi s-a părut că e o urmare cât se poate de firească. l-am 
scris îndată americanului despre cererea lui Cullus. Am 
adăugat un P.S., ca să subliniez că şi mie îmi plăcuse mult 

63 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


fotografia, pe un ton de adevăr general. „E interesant să 
descoperi înfăţişarea celui care îţi scrie.” Dacă n-aş fi zis 
absolut nimic despre poză, Melvin s-ar fi putut simţi 
respins. 

La puţin timp după aceea, am mers la Bruxelles să votez. 
Pe 7 iunie, erau şi alegerile europene, şi cele regionale. Nu 
ratez alegerile pentru nimic în lume. Evident, în Belgia, cei 
care nu votează sunt sancţionaţi cu o amendă deloc 
neglijabilă, în ceea ce mă priveşte, nu am nevoie de 
ameninţarea asta: mai degrabă aş crăpa decât să nu mă 
achit de datoria mea electorală. 

Şi, în plus, e o ocazie să revăd Bruxelles-ul, oraşul meu 
pe care nu-l mai vizitez prea des. Există o dulceaţă a vieţii 
bruxelleze pe care parizienii nu şi-o pot imagina. 

Mi-am prelungit sejurul ca să înregistrez o emisiune la 
televiziunea belgiană, ce avea să fie difuzată în toamnă. 
Dimineaţa, pe 10 iunie, m-am întors cu trenul în Paris. În 
trei zile, se strânsese atât de multă corespondenţă ce mă 
aştepta pe biroul meu, că nu am observat imediat absenţa 
unui răspuns din partea lui Melvin Mapple. Pe 11 iunie, am 
realizat că îi trimisesem ultima scrisoare pe 27 mai şi că o 
asemenea lungă tăcere din partea lui era neobişnuită. 

Nu era cazul să mă îngrijorez peste măsură. Ritmul 
corespondenţei variază, e normal. Nici eu nu păstram 
acelaşi ritm şi îmi dădeam ochii peste cap când unii 
corespondenţi se panicau când observau că am întârziat 
prea mult să le dau un răspuns. Nu aveam să mă scufund 
în aceeaşi psihoză, aveam sânge rece. 

După o săptămână, tot nimic. La fel şi în următoarea. Am 
trimis o scrisoare ce relua informaţiile din cea de pe 27 
mai, care putea să se fi rătăcit. 

La jumătatea lui iulie, în absenţa veştilor de la Melvin 
Mapple, am început să mă iau de gânduri. Oare americanul 
să se fi gândit că nu îi comentasem îndeajuns fotografia? 
Un asemenea narcisism nu îi stătea în fire. Sau îi era greu 
să găsească un portret bun de-al lui în costum militar 
pentru Cullus? Nu îi ceream o capodoperă. 

64 


- AMELIE NOTHOMB - 


Drept urmare, i-am scris din nou, să îl lămuresc că o 
simplă fotografie ar fi în regulă. M-am arătat prietenoasă, şi 
ăsta era şi adevărul: îmi lipsea schimbul nostru de scrisori. 

Niciun răspuns. Am plecat în vacanţă şi l-am rugat pe 
editorul meu să îmi trimită corespondenţa. Am luat cu mine 
toate scrisorile americanului: recitirea lor îmi stârnea 
nostalgie. Am verificat numele camarazilor lui: oare puteam 
să îi scriu lui Plumpy sau lui Bozo? Erau porecle, dar poate 
că era de ajuns. Am trimis câte un mesaj scurt celor doi 
tipi, la aceeaşi adresă, întrebându-i cum se mai simţea 
Melvin Mapple. 

Probabil că păţise ceva. Se declarase sfârşitul războiului, 
dar informațiile semnalau în mod regulat atentate 
împotriva soldaţilor cu baza în Irak. Melvin se lupta şi pe alt 
front, cel al obezității: ar fi putut suferi un atac, un infarct, 
accidentele de genul ăsta pândesc inimile îngropate în 
grăsime. 

Nici Plumpy, nici Bozo, nici Melvin nu mi-a scris. Tăcerea 
asta nu vestea nimic bun. Nu era prima oară când mă 
confruntam cu o asemenea situaţie. Sigur, corespondenţa 
nu e un contract, poţi să o laşi baltă oricând fără preaviz. 
Am abandonat şi eu în câteva cazuri care mi se păreau fără 
speranţă. Se întâmplă ca unii să înceteze să mai răspundă 
fără vreo explicaţie. În majoritatea cazurilor, nu am fost 
afectată pentru că şi-aşa nu am timp, având în vedere 
afluxul de scrisori de la noi necunoscuţi. 

Dar uneori, când a fost vorba de vechi corespondenţi sau 
de unii fragili din cauza vârstei sau a sănătăţii, am insistat. 
Le-am dat telefon. O singură dată mi-am permis o anchetă: 
un fermecător domn în vârstă din Lyon nu-mi mai 
răspundea la scrisori de un an şi jumătate şi mi-am îngăduit 
să îl întreb pe un tânăr amic lyonez, al cărui frate lucra în 
administraţia locală, dacă omul ăsta murise. Prietenul mi-a 
făcut acest serviciu şi mi-a zis că bărbatul era încă în viaţă. 
Mai multe nu mi-a fost dat să aflu. Toate ipotezele erau 
posibile pentru lipsa de comunicare, de la Alzheimer până 
la delirul mistic. 

65 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


E foarte dificil să ştii unde să te opreşti. Mai e şi 
problema frontierei: celălalt trece prin viaţa ta, trebuie să 
accepţi că poate să iasă la fel de uşor pe cât a intrat. 
Bineînţeles, poţi să îţi spui că nu e grav, că legătura asta 
era un simplu schimb de scrisori. lţi mai poţi zice că tăcerea 
nu înseamnă încetarea prieteniei. Acest ultim argument e 
mai convingător decât primul. Devii înţelept, te consolezi. 
Accepţi noi prieteni fără a-i uita pe ceilalţi care au intrat 
într-un con de umbră. Nimeni nu înlocuieşte pe nimeni. 

Şi totuşi, se poate întâmpla să te trezeşti în mijlocul 
nopţii, cu inima bătându-ţi să sară din piept: dacă e în 
pericol celălalt? luat pe sus de nişte brute? sub imperiul 
unor griji inimaginabile? Cum ai putut, în numele unei 
oarecare idei a civilizaţiei, să-l abandonezi aşa de uşor? Ce- 
i cu răceala asta dezgustătoare? 

Nu există soluţie. Trebuie să te resemnezi: o să mori fără 
să afli ce i s-a întâmplat prietenului şi fără să ştii dacă 
amicul şi-ar fi dorit să te preocupe soarta lui. O să mori fără 
să te dumireşti dacă el e un ticălos şi un indiferent sau o 
persoană care respectă libertatea celuilalt. Singurul lucru în 
care vei dori să crezi până la sfârşit e că a fost vorba cu 
adevărat despre un prieten: de ce un prieten de condei ar 
valora mai puţin decât unul în carne şi oase? 

În vara lui 2009, nu atinsesem încă acest nivel în privinţa 
lui Melvin Mapple. Refuzam să intru în perioada de doliu pe 
care îl ştiam atât de bine: ceva în mine se revolta la gândul 
ăsta. Condiţiile nu mi se păreau pe deplin reunite ca să dau 
curs mecanismelor resemnării. Există nişte limite pentru o 
ruptură bruscă. Nu era irațional din partea mea: un soldat 
obez din Irak chiar era pândit de mari pericole. 


66 


- AMELIE NOTHOMB - 


După vacanţă, m-am întors la Paris. Noul meu roman 
apăruse şi am fost copleşită, ca în fiecare toamnă. 
Septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie sunt luni în 
care lucrez într-un hal pe care nici măcar editorul meu nu-l 
realizează. Nu a trecut însă nicio clipă fără ca într-un 
colţişor al sufletului să mă mistui la gândul lui Melvin 
Mapple. Un bărbat de 200 de kilograme nu dispare chiar 
fără urmă. 

Când i-am scris o felicitare editorului meu american, 
după Crăciun fericit şi la mulţi ani, nu m-am putut abţine să 
adaug un PS. neobişnuit: „Soldatul din armata voastră, cel 
din Bagdad, despre care am vorbit în ziarele din 
Philadelphia, nu a mai dat niciun semn de viaţă. Poţi să mă 
ajuţi?”. Nu aş fi îndrăznit să pun o asemenea întrebare dacă 
Michael Reynolds nu ar fi fost un bărbat pe cinste. 

Imediat după asta, am primit felicitarea de Anul Nou de 
la editor, iar ca răspuns la P.S.-ul meu, o adresă de mail cu 
numele „Missing in action”. Brav bărbat! 

Cum Internetul era pentru mine terra incognita, am fost 
ajutată de o ataşată de presă pentru a trimite solicitarea de 
informaţii în privinţa soldatului Melvin Mapple. Am primit un 
mesaj enigmatic: „Melvin Mapple necunoscut în Armata 
Americană”. 

Apoi mi-a venit ideea de a-mi formula cererea 
specificând numele soldatului aşa cum trebuia să o treci pe 
plic: o succesiune de iniţiale de neînțeles, cu Mapple la 
mijloc, apoi din nou şirul de iniţiale. Nu mă mira deloc. 
Corespondam cu câţiva militari francezi, ale căror adrese 
de armată erau formulate cel puţin la fel de straniu, 
prenumele  nefiindu-le niciodată menţionat. Armatei îi 
plăcea să cultive misterul. 

Şi de această dată, calculatorul răspunse că nu avea 
nicio informaţie despre un anume Howard Mapple, cu baza 
în Irak. 

Ataşata de presă m-a întrebat dacă eram mulţumită. Nu 
am vrut să o deranjez mai mult de-atât şi am pretins că era 

67 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


în regulă: „Cu siguranţă a folosit cel de-al doilea prenume 
pentru a-mi scrie”. 

De fapt, nu aveam habar de nimic. Nu ştiam nici măcar 
dacă acest Howard Mapple avea cea mai mică legătură cu 
Melvin. Putea să fie un alt american pe nume Mapple. Mi- 
am încercat norocul şi i-am scris o scrisoare lui Howard 
Mapple, la familiara adresă din Irak: 


Dragă Howard Mapple, 

Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez. Am corespondat cu 
un militar ca şi dumneavoastră, cu baza în Irak, Melvin 
Mapple. Nu mai am veşti din partea lui din mai 2009. ÎI 
cunoaşteţi? Mă puteţi ajuta? Vă mulţumesc. 

Amélie Nothomb 

Paris, 5.01.2010 


După câteva zile, inima mi-a bătut mai tare la vederea 
unui plic cu numele meu, asemănător în toate chipurile, 
inclusiv la scris, cu cel al lui Melvin Mapple. „O să aflu în 
sfârşit ce s-a întâmplat cu el”, m-am gândit, bucuroasă că 
reînnod legătura cu acest prieten. Că scrisoarea m-a uimit 
e puţin spus: 


Doamnă, 

Lăsaţi-mă dracului cu prostiile astea. Nu îi mai datorez 
nimic distrusului ăluia de Melvin. N-aveţi decât să îi scrieţi 
la Baltimore, pe adresa... 

Şi acum, valea. 

Howard Mapple Bagdad, 

10.01.2010 


Ei bine, acest Howard nu se exprima deloc cu manierele 
lui Melvin. Şi mai uimitor era că, în afara tonului, totul era 
la fel: hârtia, plicul, până şi scrisul era întocmai cu cel al 
prietenului meu. Nu era din cale-afară de neînchipuit: am 
remarcat adesea cum seamănă scrisul la americani - şi aici 
vorbesc despre acel scris deosebit care se învaţă în 

68 


- AMELIE NOTHOMB - 


anumite scoli, şi nu la scrisul cursiv care e în foarte mare 
măsură diferit de la caz la caz. 

În fine, Howard putea să stea liniştit, nu aveam să-l mai 
deranjez. Şi îmi furnizase o informaţie de căpătâi: Melvin se 
întorsese în Baltimore, iar eu aveam adresa lui. 

Trebuia să găsesc aici o brumă de explicaţie pentru 
tăcerea amicului meu. Probabil că i se adusese la 
cunoştinţă foarte brusc că se va întoarce în ţară şi sigur de- 
abia avusese timp să se pregătească. Imi imaginam 
traumele reîntoarcerii în SUA, după şase ani petrecuţi pe 
frontul irakian, şi întâlnirea cu ai lui, cu stomacul în gât din 
pricina obezității. 

Bietul Melvin, probabil că se adâncise într-un impas 
absolut. Drama naufragiaţilor vieţii e că, în loc să se 
deschidă spre ceilalţi, se îngroapă în suferinţa lor şi nu mai 
ies de acolo. Bine, dacă Melvin mi-ar fi scris să-mi 
povestească una ca asta, nu l-aş fi putut ajuta. Dar măcar 
ar fi putut să vorbească, în măsura în care corespondenţa e 
o formă de verbalizare; mărturisirea te salvează de la 
sufocare. 

Sau poate că Melvin Mapple îşi găsise sau îşi regăsise 
prieteni în Baltimore şi nu mai avea nevoie de mine. 
Speram din tot sufletul să fie aşa. Nu-mi mai doream decât 
să am un ultim contact cu acest bărbat care contase pe 
mine o vreme. 

Trebuia să adopt tonul potrivit. Nu-mi venea să îi adresez 
reproşuri, nu-mi stătea în fire: toată lumea are dreptul să 
tacă. Chiar dacă nu tolerez să mi se impute că tac multă 
vreme, le acord acest drept cunoştinţelor mele. Pe de altă 
parte, puteam să ascund ca îmi lipsise? 

Nu există decât un singur fel de a învinge o dificultate în 
a scrie, iar acesta constă în a scrie. Reflecţia eficientă şi 
activă nu intervine decât în momentul compunerii. 


Dragă Melvin Mapple, 
Cineva pe nume Howard Mapple mi-a dat de ştire că v-aţi 
întors acasă şi mi-a dat adresa. Ce bucurie să primesc veşti 
69 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


despre dumneavoastră! Mărturisesc că m-am îngrijorat un 
pic, dar înţeleg că întoarcerea bruscă, apoi şocul reîntâlnirii 
nu v-a oferit nici timpul, nici disponibilitatea mentală pentru 
a-mi scrie. 

Când va fi posibil, mi-aţi putea scrie o scurtă scrisoare? 
Mi-ar plăcea să aflu ce mai faceţi. Cele câteva luni cât a 
durat corespondența noastră v-au transformat într-o 
persoană importantă pentru mine. Mă gândesc adeseori la 
dumneavoastră. Ce mai face Şeherezada? 

Cu prietenie, 

Amélie Nothomb 

Paris, 15.01.2010 


Am trimis ceva ce semăna mai mult cu o sticlă în mare 
decât cu o scrisoare. 


70 


- AMELIE NOTHOMB - 


Obişnuiesc să arunc la gunoi chestiile grosolane pe care 
le primesc. Cu toate astea, nu am azvârlit scrisoarea lui 
Howard Mapple: mă pusese pe gânduri oarecum, dar 
socoteam că putea să aibă o semnificaţie benignă. Mintea 
mea anticipează îndeajuns de bine, aşa că ştiu că oamenii 
fac prin scrisorile lor nişte apropouri cel puţin bizare care 
nu zic de fapt nimic. Majoritatea oamenilor se tem să pară 
nişte firi plăcute şi fără mister. 

Răspunsul lui Melvin întârzia. Poşta armatei trebuia că 
funcţionează mai bine decât cea americană. Mi-am dat 
seama că îi găseam tot timpul scuze soldatului. Cu alte 
cuvinte, uitam de faptul că îi găsisem din piatră seacă o 
galerie de artă şi că nu eşuasem niciodată în rolul meu de 
confidentă. Indulgenţa faţă de lipsurile celorlalţi o să mă 
piardă. 


Nici măcar nu am observat plicul obişnuit primit în ziua 
aceea, cu timbrul lui stars and stripes”. Am făcut ochii cât 
cepele când l-am deschis: 


Dragă Amelie, 

Mă  hotărâsem să nu vă mai scriu. Scrisoarea 
dumneavoastră mă uimeşte peste măsură: cum puteţi să 
nu îmi purtaţi pică? Mă aşteptam la lucruri mai rele decât 
nişte reproşuri. Nu aţi înţeles că nu vă merit prietenia? 

Cu sinceritate, 

Melvin 

Baltimore, 31.01.2010 


l-am răspuns într-o clipă: 
Dragă Melvin, 


Cât mă bucur să am veşti din partea dumneavoastră! Vă 
rog, povestiţi-mi cum stau lucrurile pe-acasă. Mi-aţi lipsit. 


7 Unul dintre numele sub care este cunoscut steagul american (n.r.). 
71 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Cu prietenie, 
Amélie 
Paris, 6.02.2010 


Am trimis la poştă ce am scris şi apoi am recitit hârtiuţa 
soldatului. Era prima oară când îmi zicea doar pe nume şi 
se semna cu al lui. Aşa că am făcut şi eu la fel. Scrisul i se 
schimbase. De-asta scrisoarea nici nu îmi atrăsese atenţia 
din prima. Săracul Melvin, trebuie că întoarcerea în ţară îl 
marcase grav: se scleroza, nu mai ţinea stiloul ca înainte 
etc. Făcusem bine că nu sublimasem lucrurile astea în 
răspunsul meu: era cea mai bună reacţie. Aşa, avea să ştie 
că nu conta nicicum. 

Imi imaginam cam prin ce trecuse el în lunile astea. 
Cretini descoperind că e obez şi zicându-i: „Ei, bătrâne, se 
pare că ai avut o experienţă bogată. Nu te-au lăsat să mori 
de foame”. Ticăloşi acuzându-l pentru dezastrul războiului 
pe el, care nu fusese decât ultima slugă. Ce infecţi sunt 
oamenii când judecă un seamăn! Ei nu au fost acolo, nu au 
văzut nimic, dar au o părere înjositoare despre ceea ce nu 
cunosc de fapt şi nu se sfiesc să i-o aducă la cunoştinţă 
oricărui e interesat. 

Al doilea plic din Baltimore: 


Dragă Amelie, 

Dacă ştiam că sunteţi genul ăsta de persoană, nu v-aş 
mai fi scris. M-am înşelat în ce vă priveşte. Din cărţile 
dumneavoastră, vă consideram intransigentă, cinică, 
cineva pe care nu îl păcăleşti cu una, cu două. De fapt, 
sunteţi simplă şi drăguță şi nu vă puneţi înaintea tuturor. 
De-asta mă şi blestem acum. 

M-am purtat foarte urât cu dumneavoastră. Nu am fost 
niciodată în Irak şi nu am fost niciodată soldat. Am vrut să 
vă suscit interesul. Nu am plecat niciodată din Baltimore, 
unde nu fac altceva decât să mănânc şi să navighez pe 
Internet. 


72 


- AMELIE NOTHOMB - 


Fratele meu, Howard, e militar în Bagdad. Acum câţiva 
ani, l-am ajutat să restituie nişte bani pierduţi la pariuri pe 
care le făcuse într-o călătorie în Las Vegas. Cum îmi datora 
o grămadă, l-am convins să copieze scrisorile electronice 
pe care i le trimiteam şi să vi le expedieze. Când îmi scriaţi, 
el le scana. 

Nu am plănuit ca falsul ăsta să ia o asemenea amploare. 
M-am gândit că o să vă trimit o scrisoare sau două, nimic 
mai mult. Nu mă aşteptam să fiţi entuziasmată şi nici de la 
mine nu mă aşteptam la una ca asta. Foarte rapid, acest 
schimb de scrisori a ajuns cel mai important lucru din viaţa 
mea, în care, trebuie să precizez, nu se întâmplă mai nimic. 
Nu m-am simţit în stare să vă spun adevărul. Situaţia ar fi 
putut dura la nesfârşit. Asta îmi şi doream. 

M-am gândit eu că într-o bună zi o să-mi cereţi o 
fotografie. Aşa că i-am trimis lui Howard acea poză care nu 
ascunde nimic din gravitatea stării mele. Atunci nu îmi 
venea să cred că o să pozez pentru o galerie de artă 
belgiană. Nu o să vă pot mulţumi niciodată îndeajuns 
pentru acel lucru; generozitatea dumneavoastră m-a făcut 
să mă simt încă şi mai vinovat. După asta, domnul Cullus a 
vrut o fotografie cu mine în costum militar; aici, m-am 
blocat. 

Am început să negociez chestia asta cu fratele meu: mi- 
ar fi putut obţine un costum XXXL? Auzind aşa ceva, lui 
Howard i-au căzut plombele. A spus că îmi luase 5 dolari pe 
pagină (nu ştiam de calculul ăsta), ceea ce însemna că nu 
îmi mai datora nimic. A adăugat că s-a săturat până peste 
cap de prostiile pe care le îndrugase pentru mine, că s-a 
îmbolnăvit de câte chestii cretine trebuia să copieze şi că 
probabil sunteţi dusă cu pluta că îmi răspundeţi. Pe scurt, 
nu mai puteam conta pe el. 

De-asta nu v-am mai scris. Deşi m-aş fi putut ţine de 
versiunea mea până acum. Aş fi putut dactilografia 
scrisorile şi să vă spun că mi-am ars costumul militar, în 
sens simbolic, când m-am întors în Baltimore. Dar am 
păstrat tăcerea, un final decent pentru povestea asta 

73 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


cusută cu aţă albă. Aşa, aş fi fost o amintire, iar 
dumneavoastră aţi fi crezut că întoarcerea mea acasă are 
nevoie de o reacomodare serioasă. 

Aşa că am tăiat orice legătură. M-a ajutat faptul că 
fratele meu nu îmi mai transmitea scrisorile; îmi închipui că 
or fi fost câteva. Mi-a lipsit corespondenţa noastră. Cu toate 
astea, m-am convins că tăcerea mea era mai benefică de- 
acum pentru interesul nostru comun. 

Apoi, acum trei săptămâni, am primit mesajul 
dumneavoastră. De neînțeles: să descoperiţi existenţa lui 
Howard şi să nu îmi purtaţi pică, ba chiar să îmi scrieţi pe 
un ton şi mai prietenos. Să fi fost posibil ca adevărul să nu 
vă fi sărit în ochi? 

Ca să vă distrug şi ultimele iluzii, vă trimit răspunsul scris 
cu mâna mea, astfel încât scrisul diferit să dea la iveală 
falsul. Şi când colo, drăcia dracului, îmi scrieţi imediat o 
scrisoare voioasă, care nu scotea în faţă niciuna dintre 
ciudăţeniile evidente ale chestiei ăsteia. 

Staţi liniştită, nu vă consider proastă. E frumos să ai atât 
de multă încredere. Numai că eu, eu mă simt prost. Îmi dau 
bine seama că, în ochii unui om obişnuit, eu v-am luat 
drept fraieră şi am reuşit. Majoritatea oamenilor ar crede că 
sunteţi, iertaţi-mi expresia, prostul satului. Or, asta nu era 
absolut deloc intenţia mea. De fapt, nici nu ştiu ce voiam. 

Ceea ce e sigur e că v-am atras atenţia. Am pus tot 
sufletul. Am aflat de pe Internet că primiţi în fiecare zi 
maldăre de scrisori. Eu, care îmi petrec viaţa pe Internet, 
am fost fascinat de epistolele scrise cu cerneală pe hârtie, 
pe care le primiţi şi pe care le tot trimiteţi. Mi s-a părut, 
cum să vă zic, extrem de real. Există aşa de puţină 
realitate în existenţa mea. Şi de-asta mi-am dorit aşa de 
mult să-mi daţi din realitatea dumneavoastră. Paradoxul e 
că, pentru a intra în viaţa dumneavoastră, am considerat 
că e necesar să mi-o fabric pe-a mea. 

Ceea ce îmi reproşez mai tare e că v-am subestimat. Nu 
era nevoie să vă mint ca să vă atrag atenţia. Tot aşa mi-aţi 
fi răspuns şi dacă v-aş fi zis adevărul, adică faptul că sunt 

74 


- AMELIE NOTHOMB - 


un obez eşuat în depozitul cu pneuri al părinţilor lui, în 
Baltimore. 

Vă cer iertare. O să înţeleg dacă refuzati. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple, 

Baltimore, 13.02.2010 


Am rămas şocată o vreme, incapabilă să fac ceva. Eram 
supărată, contrariată? Nu. Doar în ultimul hal de uimită. 

De la debutul meu, din 1992, întreţinusem o grămadă de 
conversații prin intermediul scrisorilor cu o mulţime de 
oameni. Statistic vorbind, erau mari şansele ca printre 
atâţia să fie şi o mână serioasă de ciudaţi, şi uite că nu 
lipsiseră. Dar unul de anvergura lui Melvin Mapple eu nu 
văzusem şi nici nu anticipasem. 

Cum trebuia să reacţionez? Habar nu aveam. Oare 
trebuia să reacţionez măcar? 

Ca să-mi răspund la întrebare, aveam această dorinţă: să 
îi scriu lui Melvin dând cărţile pe faţă. Deci să acţionez. 


Dragă Melvin Mapple, 

Scrisoarea dumneavoastră din 13 februarie mă 
stupefiază într-un fel de nedescris. Reacţionez la cald, ceea 
ce sper că nu o să mă împiedice să reacţionez la rece. 

Îmi cereţi iertare. Nu am nimic să vă iert. Să fac asta ar 
însemna să presupunem că mi-aţi făcut rău. Nu mi-aţi făcut 
niciunul. 

Se pare că în SUA minciuna e răul suprem, dacă pot să 
zic aşa. Fără îndoială că sunt foarte europeană: minciuna 
nu mă supără decât dacă lezează pe cineva, în acest caz, 
nu văd cine e lezat. Unii soldaţi americani ar putea găsi să 
vă zică vreo două şi probabil că ar fi îndreptăţiţi. Dar asta 
nu mă priveşte. 

După anumiţi oameni, îmi spuneţi, eu aş fi prostul 
satului. Eu nu judec aşa lucrurile. Ca fiinţă umană, am 
nevoie să cred ce e în faţa ochilor mei. Ceea ce mi-aţi 
împărtăşit în scrisorile dumneavoastră dădea la iveală 

75 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


adevărul, numai că altfel spus. Din infernul dumneavoastră, 
aţi făcut un altul. Prea puţin îmi pasă de cei care dau cu 
pumnul în masă şi spun că nu se poate compara oroarea de 
pe frontul irakian cu oroarea unui corp obez, citez, „eşuat 
în depozitul cu pneuri al părinţilor lui”. Metafora asta a avut 
sens pentru dumneavoastră odată ce s-a impus, şi aţi avut 
nevoie să luaţi ca martor o persoană care practica genul 
epistolar atât de asiduu, că v-a impresionat. Povestea 
dumneavoastră scrisă cu cerneală de altcineva era singurul 
mod prin care puteaţi să o faceţi să devină realitate, cea 
care vă lipseşte atât de mult. 

„Tot aşa mi-aţi fi răspuns şi dacă v-aş fi zis adevărul”, 
scrieţi. Nu putem şti. Da, v-aş fi răspuns. In acelaşi fel? Nu 
ştiu. Formularea asta exagerată are meritul de a-mi înfăţişa 
cu elocvenţă degradarea din viaţa dumneavoastră. Dacă 
mi-aţi fi scris adevărul gol-goluţ, aş fi înţeles? Aşa sper. 

Dacă vă linişteşte, să ştiţi că sunteţi departe de a fi 
primul mitoman care mi se adresează. Nici măcar nu 
sunteţi un mincinos adevărat, deoarece sunteţi conştient 
de invențiile dumneavoastră atât de mult, că v-aţi 
demascat singur şi de bunăvoie. Printre cei care-mi scriu, 
sunt unii ale căror minciuni îmi sar în ochi de la prima 
lectură, alţii în cazul cărora mi-a luat patru ani să le demasc 
farsele şi cei cărora nu le-am prins niciodată şpilul. În 
privinţa celorlalţi, revin la ce spuneam la începutul scrisorii: 
atâta vreme cât nu face rău nimănui, mitomania nu mă 
deranjează câtuşi de puţin. 

Ţin, de asemenea, să vă felicit: punerea în scenă a fost 
aşa de bună că, dacă n-aţi fi mărturisit, nu m-aş fi prins. 
Bravo. Orice scriitor e şi un pic escroc, aşa că, în calitate de 
coleg, îmi scot pălăria. Când un mincinos fără talent îmi 
trimite o minciună cusută cu aţă albă, mă enervează. 
Escrocheria, ca şi vioara, cere perfecţiune: când dă un 
recital, violonistul nu se mulţumeşte să fie bun. Sublim sau 
nimic. În cazul dumneavoastră, salut maestrul. 

Cu sinceritate, 

Amelie Nothomb 

76 


- AMELIE NOTHOMB - 
20.02.2010 


Fără să-mi dau seama, îi preluasem formula de încheiere, 
„cu sinceritate”. Şi chiar fusesem de o sinceritate rară în 
scrisoarea aceea. Cu singura omisiune că expresia „Am 
vrut să vă atrag atenţia” mă agasase. De câte ori am citit 
fraza asta? Şi ce pleonasm! Când scrii cuiva, vrei să-i atragi 
atenţia. Altfel, la ce-i mai scrii? 

Era totuşi scuzabil atâta vreme cât nu mai adăuga şi 
fraza întâlnită în nouă din zece cazuri: „Nu aş suporta să vă 
purtaţi cu mine cum o faceţi cu toată lumea”. Ilnepţia asta 
avea numeroase variante: „Nu sunt ca toată lumea”, „Nu 
aş vrea să îmi vorbiţi cum o faceţi cu oricine” etc. Când 
citesc una ca asta, imediat arunc scrisoarea la coş. Aşa dau 
eu ascultare rugăminţii ăsteia. Vrei să nu mă port cu tine 
cum o fac cu toată lumea? Dorinţele tale sunt ordine. Am 
cel mai profund respect pentru toată lumea. Îmi ceri un 
tratament excepţional, aşa că nu te respect şi îţi azvârl 
scrisoarea la gunoi. 

Ce nu suport la enunţul ăsta, pe lângă prostia lui, e 
disprețul care se citeşte acolo. Un dispreţ cu atât mai grav 
cu cât mi se atribuie. Am o alergie: nu suport nicio formă 
de dispreţ, fie că mi-e adresat, fie că mi se reproşează, fie 
că doar îi sunt martor. lar disprețul pentru toţi e încă şi mai 
revoltător. E inadmisibil să nu îi acorzi unui necunoscut 
prezumția de nevinovăție. 

Am mâncat pâine cu miere. Mă dau în vânt după gustul 
mierii. Cuvântul „sincer”, care azi e atât de la modă, ei i se 
datorează, etimologic vorbind: „sine cera”, literal, „fără 
ceară”, desemna mierea purificată, de calitate - în vreme 
ce şarlatanul vindea un amestec jenant de miere şi ceară. 
Numeroşii oameni care folosesc acum prea des cuvântul 
„Ssinceritate” ar trebui să facă o cură sănătoasă de miere ca 
să-şi aducă aminte despre ce vorbesc. 


77 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Dragă Amelie, 

Scrisoarea dumneavoastră m-a şocat mai mult decât 
trebuie să vă fi surprins a mea. Nu prea ştiu la ce mă 
aşteptam, dar în niciun caz la aşa ceva. 

Reacţia dumneavoastră e frumoasă. Singura persoană 
care mai ştie de minciuna asta e fratele meu, Howard. 
Adaug numai faptul că el nu e la fel de înţelegător. Când îi 
trimiteam mailurile pe care trebuia să le copieze, 
răspundea cu un „Vai de capul tău, eşti bolnav” sau alte 
aluzii înţepătoare. 

Incercaţi să înţelegeţi: dumneavoastră nu îmi reproşaţi 
absolut nimic, iar eu mă simt vinovat. Am deci nevoie să vă 
dau o explicaţie, deşi nu mi-o cereţi. 

Ceea ce v-am povestit despre viaţa mea de până la 30 
de ani este adevărat: fuga, nopţile sub cerul liber, sărăcia şi 
în final foamea. Dar când am atins pragul disperării, nu m- 
am dus în armată, ci la mama şi la tata. Ce umilire de 
nedescris să te întorci la ai tăi la 30 de ani şi fără nicio 
împlinire la activ! Mama a crezut că mă salvează când mi-a 
cumpărat calculatorul. „Ai putea să faci un site pentru 
benzinăria noastră”, mi-a zis ea. De parcă o benzinărie ar 
avea nevoie de aşa ceva! Mirosea de la o poştă a pretext. 
Numai că nu aveam de ales şi m-am pus pe treabă. Am 
descoperit că mă descurcam binişor în branşa asta. Câteva 
întreprinderi din apropiere mi-au cerut şi ele acelaşi lucru. 
Am câştigat bani şi asta mi-a permis să îi plătesc datoria lui 
Howard. 

De fapt, e şi ceea ce m-a înfundat definitiv. Eu, care 
petrecusem zece ani mâncând foarte puţin, am început să 
fac invers: am adoptat stilul de viaţă al programatorului, 
care constă în a mânca pe genunchi şi a ronţăi tot timpul 
câte ceva. Aveam profunda senzaţie că mama îmi oferise 
calculatorul ca să mă scoată la suprafaţă, aşa că am stat în 
faţa lui vreme de un an. Nu mă opream decât ca să 
mănânc, să mă spăl sau să stau la masă cu ai mei - deci 
din nou ca să mănânc. Părinților mei li se fixase în cap că 

78 


- AMELIE NOTHOMB - 


sunt fiul lor sleit de foame, întors în cuib: nu-şi închipuiau 
că o să mă îngraş, iar eu nici atât. Ar fi trebuit să mă uit la 
mine când făceam duş, dar nu am acordat atenţie acestui 
aspect. Când mi-am dat seama de catastrofă - ăsta e 
cuvântul potrivit - era prea târziu. 

Dacă există o boală pe care mai bine o previi decât să o 
tratezi, atunci asta-i obezitatea. Nu înseamnă nimic când 
observi că ar trebui să dai jos 5 sau 10 kilograme. Dar când 
te prinzi într-o bună zi că trebuie să slăbeşti 30 de kile e 
altceva. Totuşi, dacă aş fi început atunci, m-aş mai fi putut 
salva. Acum trebuie să slăbesc 130. Cine are atâta curaj ca 
să se hotărască să dea jos 130 de kile? 

De ce nu am tras semnalul de alarmă când am văzut că 
m-am îngrăşat cu 30 de kile? In ziua aceea, mă confruntam 
cu nişte probleme spinoase de IT şi aveam nevoie de toată 
energia şi concentrarea: nici prin cap nu-mi trecea să încep 
un regim. A doua zi, la fel, şi tot aşa. Oglinda îi dădea 
dreptate cântarului: eram gras. Dar hotărâsem că nu 
contează: ce îmi păsa? Eram programator, trăiam în 
depozitul cu pneuri al părinţilor mei, cu un calculator care 
nu se sinchisea de greutatea mea. Am tras pe mine un 
trening şi o cămaşă XXL şi nu mai păream aşa de gras. La 
masă, nici mama, nici tata nu a observat ceva. 

Când traversam America pe jos, ca orice brav urmaş al 
lui Kerouac care se respectă, am încercat drogurile întâlnite 
pe drum şi în deşert, ceea ce nu e puţin lucru. Amicii au tot 
timpul o substanţă în buzunar: „Share the experience”, ţi 
se zice când ţi-o întind. Nu am refuzat niciodată. Unele mi- 
au plăcut, pe altele nu le-am suferit. Dar niciuna dintre cele 
care-mi făceau cu ochiul nu mi-a dat nici a suta parte din 
dependenţa iscată de mâncare. Când văd la televizor 
campaniile împotriva drogurilor, mă întreb ce aşteaptă ca 
să ne atenţioneze împotriva adevăratului nostru duşman. 

De-asta nu mai reuşesc să slăbesc: dependenţa mea faţă 
de mâncare a devenit de neînvins. Mi-ar trebui o cămaşă 
de forţă (XXXL) să mă împiedice să mănânc. 


79 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Când am atins 130 de kile, mama mi-a zis uimită: „Eşti 
gras!”. l-am zis că sunt obez. „De ce n-am observat până 
acum?” s-a plâns ea. Pentru că îmi lăsasem barba să 
crească şi ea îmi acoperea guşa de trei ori mai mare. M-am 
ras şi am descoperit faţa unui necunoscut care sunt şi azi. 

Părinţii mi-au ordonat să slăbesc. Am refuzat. „Dacă-i pe- 
aşa, nu te mai primim la masă. Nu vrem să ne uităm la tine 
cum te sinucizi”, mi-au zis. lată cum am ajuns un obez 
singuratic. Nu m-a deranjat că nu îi mai vedeam nici pe 
mama, nici pe tata. Până la urmă, asta e groaznic: nu te 
deranjează nimic, accepţi totul. Crezi că nu o să devii obez 
pentru că ar fi insuportabil; e insuportabil, dar suporţi. 

Am ajuns să nu mă mai văd cu nimeni în afara curierului 
care-mi aduce mâncarea pe care mi-o comand prin telefon 
sau de pe Internet, iar pe el nu îl deranjează nimic: nu sunt 
singurul din Baltimore care e aşa. Îmi arunc ţoalele 
murdare într-un sac de gunoi; când e plin, îl pun în faţa 
garajului. Mama le spală, apoi aduce înapoi sacul în acelaşi 
loc. Aşa, nu trebuie să mă vadă. 

In toamna lui 2008, am citit un articol despre obezitatea 
care făcea din ce în ce mai multe ravagii în rândul soldaţilor 
americani din lrak. La început, m-am gândit că fratele meu 
Howard ar fi trebuit să se îngraşe, nu eu. După asta, m-am 
surprins invidiindu-i pe militarii obezi. Înţelegeţi-mă: ei 
măcar aveau un motiv serios. Statutul lor semăna cu cel al 
victimelor. Oameni cărora li se zicea că nu e vina lor. Am 
fost gelos pe faptul că erau compătimiţi. E jalnic, ştiu. 

Şi încă nu e tot. Boala lor avea o poveste. Şi pe asta am 
fost invidios. O să-mi spuneţi că şi a mea are una: aşa o fi, 
dar mi-a scăpat. În realitate, obezitatea mea avea o cauză 
şi totuşi, în sufletul meu, avusese loc un soi de ruptură în 
legile cauzalităţii. Când trăieşti toată ziua pe Internet, ai o 
asemenea senzaţie de irealitate, că mâncarea pe care o 
devorasem luni întregi parcă nici nu existase. Eram un 
grăsan rupt de istorie şi, în această calitate, îi invidiam pe 
cei încorporaţi în marea Istorie. 


80 


- AMELIE NOTHOMB - 


Când a început războiul din lrak, am fost chemat şi 
respins - deja! - din pricina obezității. Atunci, m-am felicitat 
că sunt gras şi am rânijit că idiotul de frate-meu a fost trimis 
acolo. Apoi, neantul a continuat în faţa calculatorului: opt 
ani de nimic, din care nu-mi aduc aminte nimic şi pe care 
totuşi nu îi pot da uitării uite-aşa, pentru că m-au împovărat 
cu mai mult de 100 de kile. Apoi am citit articolul despre 
soldaţii obezi. Şi apoi aţi apărut dumneavoastră. 

Ceea ce m-a determinat să mint a fost apariţia acestui 
articol laolaltă cu faptul că v-am descoperit. Scriitoarea 
aceea care îşi scria corespondenţa pe hârtie mă pusese 
deja pe gânduri. Am comandat cărţile dumneavoastră 
traduse în engleză şi nu ştiu cum să explic, dar ele mi-au 
vorbit pe sufletul meu. O să mă urâţi: tânăra Christa din 
Antichrista, unul dintre personajele dumneavoastră, m-a 
îmboldit să mint. 

Deodată, această nouă interpretare a obezității mele mi 
s-a părut salvatoare. Ca versiunea mea să devină reală, 
trebuia să fie sprijinită de cineva din exterior. Eraţi perfectă 
pentru rolul ăsta: cunoscută şi implicată. Nu ştiu dacă mi-a 
făcut bine că ne-am scris, dar ştiu sigur că mi-a plăcut: mi- 
aţi confirmat povestea. Ajunsesem să cred de-a binelea că 
eram militar în Bagdad. Mulțumită dumneavoastră, aveam 
ceva de care nu avusesem niciodată parte: demnitate. În 
mintea dumneavoastră, viaţa mea devenea realitate. În 
ochii dumneavoastră, simţeam că exist. Soarta mea merita 
consideraţia dumneavoastră. Ce emoție, ce deliciu după 
opt ani de neant! Chiar dacă nu vă primeam scrisorile 
decât în variantă scanată, mi se păreau extrem de reale. 

Imi doream ca situaţia asta să dureze la nesfârşit, dar 
mi-aţi cerut o fotografie cu mine în costum de soldat. Apoi, 
în vara lui 2009, ziarele din lumea întreagă au anunţat 
plecarea alor noştri. Howard, ghinionist ca de obicei, a 
făcut parte din ultimul contingent; s-a întors în State de- 
abia acum unsprezece zile. Pe scurt, când mi-am dat 
seama că minciuna nu se mai ţinea pe picioare, nu am 
văzut altă soluţie decât tăcerea. 

81 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Am reuşit să obţin de la Howard toate scrisorile 
dumneavoastră. Ce emoție când le-am văzut de- 
adevăratelea, când le-am atins. Mi-am scos la imprimantă 
scrisorile din arhivă şi am făcut un dosar cu ele, aranjate în 
ordine cronologică. Ştiţi cum am numit albumul? „O formă 
de viaţă”. Aşa mi-a venit pe limbă. Când mă gândesc din 
nou la cele zece luni în care am corespondat cu 
dumneavoastră, mie, care nu mai trăiam de aproape zece 
ani, mi-a rămas în minte această expresie: mulţumită 
dumneavoastră, am avut acces la o formă de viaţă. 

Cuvintele astea te duc cu gândul de obicei la existenţa 
elementară a amibelor şi a protozoarelor. Majoritatea 
oamenilor strâmbă din nas oarecum dezgustaţi. Mie, care 
mi-a fost dat să cunosc neantul, mi se pare că înseamnă 
deja viaţă şi îmi impune respect. Mi-a plăcut forma asta de 
viaţă, sunt nostalgic. Schimbul de scrisori funcţiona ca o 
fisiune: vă trimiteam o infimă particulă de existenţă, 
lectura dumneavoastră o dubla, răspunsul o multiplica şi 
tot aşa. Datorită dumneavoastră, neantul meu devenea un 
mediu favorabil vieţii. Mă marinam în sucul schimbului de 
cuvinte. Există o bucurie pe care nimic nu o egalează: iluzia 
că toate se leagă. Faptul că aceasta s-a născut dintr-o 
minciună nu-i ştirbeşte cu nimic voluptatea. 

Corespondenţa noastră se reia după o întrerupere 
echivalentă cu timpul în care ne-am scris. Oare va fi la fel 
de bine? Acum, când vă spun adevărul, va da naştere unei 
forme de viaţă? Puțin probabil. Cum o să mai aveţi 
încredere în mine în continuare? Chiar dacă prin mărinimia 
dumneavoastră o să vă mai simţiţi în stare, în mine ceva s- 
a rupt: nu uitam niciodată că mint, dar îmi plăcea 
convingerea cu care scriam acea minciună. Sunteţi 
scriitoare, nu e cazul să v-o spun eu. Neofitul de mine nu îşi 
revine: tot ce am trăit mai intens îl datorez ficţiunii pe care 
am aşternut-o în pagină. 

Acum, ficţiunea mea e dată în vileag. Ştiţi adevărul 
exasperant. Cel mai bine păziţi prizonieri din lume pot să 
evadeze. Însă nicio ieşire nu e cu putinţă când închisoarea 

82 


- AMELIE NOTHOMB - 


e corpul tău obez. Să slăbesc? Permiteţi-mi să râd. Mă 
apropii de 200 de kile. De ce nu am dărâma şi construi la 
loc piramidele din Egipt, dacă tot vorbim de asta? 

Şi atunci vă întreb următorul lucru: ce îmi mai rămâne de 
trăit? 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

Baltimore, 27.02.2010 


Concluzia scrisorii m-a înspăimântat. Probabil că 
demenţa lui Melvin era contagioasă, pentru că am 
cumpărat imediat un bilet de avion spre Washington. 
Serviciul de informaţii internaţionale a găsit fără mari 
probleme coordonatele lui Mapple. Ţinând cont de decalajul 
orar, am format numărul. A răspuns o voce gâfâindă: 

— Amelie Nothomb, pe bune? 

— Aţi fugit până la telefon. 

— Nu. E lângă mine. Tot nu-mi revin că m-aţi sunat. 

Melvin vorbea de parcă era tot timpul cu sufletul la gură. 
Probabil că din pricina obezității. 

— Ajung la aeroportul din Washington pe 11 martie, la 
14:30. Vin să vă văd. 

— Veniţi pentru mine? Sunt impresionat. O să vă aştept 
la aeroport. O să luăm împreună trenul spre Baltimore. 

Am închis de teamă să nu mă răzgândesc. Pentru că am 
un talent deosebit să mă port ca o inconştientă, mi-am 
ordonat să nu mă mai gândesc la călătorie ca să nu renunţ. 

La telefon, mi se păruse că vocea lui Melvin era 
bucuroasă. 


83 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


Chiar în momentul plecării, am primit o scrisoare de la 
american. Am luat-o cu mine să o citesc în avion. 

Am aşteptat ca Boeing-ul 747 să decoleze, pentru a nu 
mai putea avea scăpare, şi am deschis plicul: 


Dragă Amelie, 

Veniţi să mă vedeţi. E un cadou extraordinar. Nu cred că 
faceţi asta pentru toţi cei cu care corespondaţi, cu atât mai 
puţin pentru cei care locuiesc aşa de departe. Ce tot zic 
aici? Ştiu că sunt singurul pentru care acceptaţi o 
asemenea deplasare. Sunt foarte emoţionat. 

În acelaşi timp, mă întreb ce am putut să vă scriu încât 
să luaţi această decizie. Fără să-mi dau seama, am făcut 
probabil vreo manevră ca să vă înduplec şi nu sunt prea 
mândru de asta. În fine, asta e. Sunt mulţumit. 

Aşa cum v-am zis la telefon, voi veni să vă caut pe 
aeroportul Ronald Reagan. Să ştiţi că pentru mine va fi 
extraordinar. Nu am mai plecat din Baltimore de aproape 
zece ani. Şi când zic din Baltimore, ar trebui să precizez că 
mă refer la strada mea. Ba cred că şi aşa spus e prea mult. 
Ultima mea ieşire din depozitul cu pneuri datează de pe 
vremea alegerii preşedintelui Obama, pe 4 noiembrie 2008: 
am mers să votez. Din fericire, era undeva la capătul 
străzii. Cu toate astea, m-a terminat, m-am întors lac de 
sudoare ca şi cum ar fi fost caniculă. Cel mai rău nu e 
efortul de a merge, ci privirea celorlalţi, din cauza ei te iau 
toate apele. Da, epidemia de obezitate din America nu i-a 
descurajat încă pe ceilalţi să ne mai privească. Pe când un 
preşedinte de 150 de kile? 

Pe scurt, va fi o aventură să merg să vă aştept la 
Washington. Să nu credeţi totuşi că mă plâng, ar fi culmea, 
atâta vreme cât dumneavoastră traversaţi oceanul să mă 
vedeţi. E doar ca să subliniez că sunt conştient de 
importanţa momentului. Nimic pe lume nu mă va putea 
împiedica să fiu acolo, pe 11 martie, la ora 14:30, la 
aeroport. M-aţi văzut în fotografie, mă veţi recunoaşte. 

84 


- AMELIE NOTHOMB - 


Nu aţi precizat cât timp o să rămâneţi. Sper că mai mult. 
Dacă vreţi să staţi la mine, i-am cerut mamei să 
pregătească fosta mea cameră. 

Vă aştept. 

Cu sinceritate, 

Melvin Mapple 

5.03.2010 


Mi s-a părut o scrisoare bine scrisă. Am apreciat acel 
„Fără să-mi dau seama, am făcut probabil vreo manevră ca 
să vă înduplec...”, care mai schimba placa nenumăratelor 
„Sper că nu credeţi că încerc să vă înduplec” scrise de 
corespondenţi, la capătul misivelor-fluvii, în care îmi 
povesteau cum îi băteau şi îi torturau părinţii lor când erau 
mici. 

Ca de obicei, aranjasem să am un loc lângă fereastră. În 
avion, stau tot timpul cu nasul lipit de hublou: orice nor mă 
interesează. Dar de data asta, nu reuşeam să mă scufund 
în contemplarea peisajului celest. Creierul meu avea o 
gaură în pantof. 

În mijlocul Atlanticului, această piatră mentală şi-a găsit 
o formulare: „Amelie Nothomb, poţi să-mi zici ce urmează 
să faci?”. Am răspuns cu ipocrizie: „Păi, să vedem, sunt un 
adult responsabil, care a hotărât să-i facă o vizită unui amic 
american. — Nu! Adevărul e că ai rămas la fel ca la 8 ani: 
crezi că ai puteri misterioase, îţi imaginezi că o să-l atingi 
pe Melvin şi el se va face bine şi nu va mai fi obez!”. Am 
ciulit urechile. „Ai dreptate, asta încă nu a atins stadiul 
formulării; la tine, cuvântul e raţional, ceea ce nu atinge 
stadiul ăsta nu există, crezi că o să-l salvezi pe Mapple 
chiar dacă nu ştii cum o s-o faci. Altfel, spune-mi de ce 
mergi până în Statele Unite numai ca să vezi un 
corespondent obişnuit! — Pentru că sunt prietenă cu acest 
om, el măcar nu recurge la paralipsă. — Traversezi 
Atlanticul pentru lipsa de paralipsă? Mă prăpădesc de râs! 
— Nu. lar absenţa paralipsei e foarte rară. Sunt o fiinţă care 
e în stare să meargă foarte departe în numele convingerilor 

85 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


sale semantice. Pentru mine, limbajul e cel mai înalt nivel 
al realităţii. — Cel mai înalt nivel al realităţii e să întâlneşti 
un obez mitoman într-un depozit cu pneuri din Baltimore. 
Companie şi destinaţie de vis. Şi toate astea pentru lipsa 
paralipsei. Dacă într-o zi ai să dai peste un corespondent 
din Mongolia Exterioară care, el şi numai el, nu greşeşte 
concordanța timpurilor la subjonctiv sau are o părere 
interesantă despre intranzitivitate, o să mergi să-l vizitezi la 
Ulan Bator? — Unde baţi cu clovneria asta de 
demonstraţie? — Şi tu unde baţi cu călătoria asta? De ce îţi 
imaginezi că prezenţa ta miraculoasă o să-i fie de ajutor 
acestui biet nebun? Dacă vrea să scape de asta, lucru de 
care nu suntem siguri, nu o să fii tu cea care-l scoate din 
belea. Dacă te-ai fi mulţumit să-ţi pierzi timpul, nu ar fi fost 
grav. Dar te-ai gândit la problemele pe care o să le ai cu el? 
Ai văzut ce îţi scrie; ce ai de zis în privinţa asta? O să ai de- 
a face cu ore de tăcere cu obezul ăsta, la aeroport, apoi de- 
a lungul unui drum lung cu trenul, apoi în taxi, în cele din 
urmă la el acasă. O să fie un iad. In lipsa conversaţiei, nu 
vei putea să eviţi să te uiţi la cât de gras e, o să-şi dea 
seama, o să suferi şi tu, şi el. De ce te supui la aşa ceva, de 
ce îl supui la una ca asta? — Poate nu o să se petreacă aşa 
lucrurile. — într-adevăr, există riscul să fie şi mai rău. O să 
te întâlneşti cu un programator care de zece ani nu a mai 
schimbat un cuvânt decât cu băiatul cu pizza. Când o să fiţi 
la Baltimore, o să se simtă aşa de rău, că o să se pună în 
faţa calculatorului ca să nu mai aibă de-a face cu tine. 
Individul ăsta e bolnav şi tu eşti şi mai bolnavă pentru că 
mergi la el. Te-ai băgat într-o belea incredibilă. Acum vezi 
cum te descurci, prostuţo!” 

Vocea nemiloasă a tăcut, lăsându-mă faţă în faţă cu 
constatarea implacabilă a greşelii mele. Da, călătoria asta 
era o idee catastrofală, acum eram pe deplin conştientă. Ce 
urma să fac? Nu mai puteam să dau înapoi. Cum să 
împiedic avionul să ajungă la destinaţie? Cum să nu ies din 
aeroport pe uşa la care mă aştepta Melvin Mapple? 
Imposibil! 

86 


- AMELIE NOTHOMB - 


Stewardesa ne-a distribuit atunci hârtiile verde-pal pe 
care le primeşte oricine se pregăteşte să atingă solul 
american, fie şi pentru trei ore. Cei care îl văd pentru prima 
oară se miră întotdeauna de acel chestionar la care trebuie 
să răspundă: „Aţi făcut sau faceţi parte dintr-un grup 
terorist?”, „Aveţi asupra dumneavoastră arme chimice sau 
nucleare?” şi alte întrebări surprinzătoare, cu căsuțe da-nu 
de bifat. Toţi cei care le descoperă izbucnesc în râs şi le 
spun tovarăşilor de călătorie: „Ce s-ar întâmpla dacă aş bifa 
da-ul?”. Şi tot timpul există cineva care îi descurajează 
ferm: „Nu-i de glumit cu securitatea Statelor Unite”. În cele 
din urmă, până şi cei mai ţicniţi rezistă tentaţiei. 

Ştiam pe de rost actele acelea verde-pal şi mă 
pregăteam să le completez ca de obicei când mi-a venit 
următoarea idee: „Amélie, singurul fel prin care poţi să eviţi 
întâlnirea cu Melvin Mapple e să bifezi căsuţele greşite. O 
să fii dată pe mâna justiţiei americane. Ce preferi? Trenul 
Washington-Baltimore, cu obezul mitoman, sau nişte mari 
probleme cu poliţia SUA?”. 

Niciodată în viaţa mea nu-mi dădusem un asemenea 
ultimatum. Am privit prin hublou cerul halucinant care ştia 
deja ce o să aleg. Deja mă hotărâsem şi nu mai aveam la 
ce să mă gândesc. Transportată de extaz, am comis 
dementa acţiune. La întrebarea „Aţi făcut sau faceţi parte 
dintr-un grup terorist?” am bifat ga. M-a luat cu fiori. La 
întrebarea „Aveţi asupra dumneavoastră arme chimice sau 
nucleare?” am bifat da. Stupoare profundă. Şi tot aşa. După 
aceea, cu inima cât un purice, am tot pus da-uri, unele mai 
suicidare decât altele. Am semnat un act de autoacuzare 
care mă transforma în inamicul numărul 1 al planetei şi l- 
am strecurat în paşaport. 

In acest moment, mai puteam da înapoi. Mai puteam să 
o chem pe stewardesă şi să-i cer un alt formular verde, ca 
aceia care greşiseră şi tăiaseră. Ar fi fost de ajuns să rup 
acea declaraţie nebună şi nu s-ar mai fi întâmplat nimic. 

Dar ştiam că nu voi face nimic. Ştiam că o să dau 
vameşilor acele hârtii nebune. Nu ştiam exact ce avea să 

87 


- O FORMĂ DE VIAŢĂ - 


urmeze, în afara unor probleme iminente. Autorităţile 
aveau să mă trimită la Guantanamo. Se părea că acea 
gheenă fusese distrusă, dar americanii sunt eficienţi: cu 
siguranţă că au construit ceva asemănător în altă parte. 
Aveam să zac în închisoare pentru tot restul vieţii. 

Şi totul pentru a evita să mă întâlnesc cu Melvin Mapple! 
Prostii! Amélie, ţi-ai văzut destinul îndeplinit, asta ţi-ai dorit 
dintotdeauna. O pedeapsă pentru nenumăratele tale 
greşeli? E şi asta. Dar nu o să-ţi ajungă. 

Care e țelul tău, de când ai început să scrii? Ce te 
perpeleşte cu o ardoare de neasemuit de atâta vreme? Ce 
înseamnă pentru tine scrisul? 

Ştii foarte bine: scrii ca o posedată în fiecare zi a vieţii 
tale pentru că ai nevoie de o scară de incendiu. Pentru tine, 
să fii scriitor înseamnă pur şi simplu o căutare disperată a 
portiţei de evadare. O peripeţie datorată inconştienţei tale 
te-a făcut s-o găseşti. Rămâi în avionul ăsta, aşteaptă 
sosirea. Vei preda documentele la vamă. Şi viaţa ta 
imposibilă se va sfârşi. Te vei elibera de piatra ta de 
căpătâi, care e sinele tău. 


88 


- AMELIE NOTHOMB - 


— è 


PROZĂ XXI 


„Îmi tot spun: «ar trebui să renunți, scrii scrisorile 
astea cu sângele tău». Cu unii corespondez din 1992. 
De ce continui? Îmi tot pun întrebarea asta, iar răs- 
punsul cred că e: -Ce nu ai face ca să-ţi vorbească un 
om2,“ 


Amélie Nothomb 
„O formă de viaţă este o reflecţie magistrală despre 
motivele care te împing să scrii, iar Amelie Nothomb 
ne oferă, prin cartea ei, un minunat prilej de lectură.“ 


a schimba lumea, neputința de a spune că scrii 
întotdeauna pentru sine. i 


EDITURA POLIROM 
ISEN 97R.073-46-2647-2 


M 3416264 I 


www.polirom.ro 


89 


Foto copertă: © Marianne Rosenstiehl