Amelie Nothomb — Igiena Asasinului

Amelie Nothomb 


Igiena 
asasinului 


Igiena Asasinului 


Amélie Nothomb 


Amélie Nothomb s-a născut în 1967 la Kobe (Japonia). Este fiica 
unui ambasador belgian şi nepoata omului politic Charles-Ferdinand 
Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxeleze care a adus 
provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria şi adolescenţa ei sunt 
de fapt o lungă călătorie prin lume: îşi petrece primii trei ani de viaţă în 
Japonia, urmează China (Beijing), SUA (New York), Bangladesh, 
Birmania, Laos. În 1984, îşi începe la Universite Libre de Bruxelles 
studiile de filologie. Adolescentă anorexică, Amelie mărturiseşte că abia 
la treizeci şi patru de ani a reuşit să se accepte „fizic”, vindecându-se 
printr-o bulimie... a cititului şi a scrisului: de zece ani, în fiecare toamnă 
un roman, imediat trecut în fruntea listei de best-sellers. Igiena 
asasinului, prima ei carte, publicată la doar douăzeci şi patru de ani, s-a 
vîndut în peste 300 000 de exemplare, iar Stupoare şi cutremur (Marele 
Premiu pentru roman decernat de Academia franceză; în traducere la 
Editura Polirom) a trecut de 400 000 de exemplare. Tradusă peste tot în 
lume, invitată de mai multe ori la „Bouillon de culture”, celebra 
emisiune a lui Bernard Pivot, Amelie Nothomb beneficiază de un portret 
compus din superlative: „fenomen literar şi mediatic”, „talent 
stupefiant”, „succes fenomenal”. 

Igiena asasinului - distinsă cu două premii, „Rene-Fallet” şi 
„Alain-Fournier” - e o carte care îţi taie respiraţia prin intensitatea 
extraordinară a fiecărei fraze, prin amestecul desăvârşit de cruzime, 
cinism şi ambiguitate. Pretextat Tach (ce nume!), laureat al Premiului 
Nobel penlru literatură, mai are de trăit doar două luni. Vestea despre 
boala necruțătoare şi extrem de rară care l-a lovit pe celebrul scriitor 
înfierbântă spiritele din lumea presei, dar, monstru obez şi mizantrop 
retras în semiobscuritatea apartamentului său, geniul literar nu acceptă 
decât cinci jurnalişti spre a le acorda interviu. Dacă primii patru sunt 
executaţi fără milă, iată că intrarea în scenă a Ninei, o tânără ziaristă 
de treizeci de ani, care intuieşte că în spatele ficţiunii se ascunde o 
crimă odioasă, declanşează o răsturnare fantastică de roluri: rând pe 
rând, cei doi îşi schimbă identitățile călău-victimă, învingător-învins. 
Cine va câştiga în cele din urmă? 

Prefaţa 


Sex, crimă şi ficţiune 


Am văzut-o prima oară pe Amelie Nothomb la „Bouillon de 
culture”, emisiunea lui Bernard Pivot, cu ocazia apariţiei în librării a 
romanului Stupeur et tremblements. Mărturisesc că n-am prea dat 
atenţie vorbelor rostite de scriitoare, fascinat fiind de apariţia ei 
extravagantă şi mai ales de neverosimila-i pălărie, un fel de joben care, 
aşezat pe capul ei minion de păpuşă, o făcea să pară un personaj 
dintr-un film de Fellini. Insolită, prezenţa romancierei la emisiunea lui 
Pivot nu era deloc întâmplătoare: Amelie Nothomb publica atunci, în 


1999, al optulea roman (sper să fi numărat corect), care cunoscuse 
tiraje impresionante, iar Stupeur et tremblements avea să depăşească 
400 000 de exemplare (cifră uriaşă) şi să obţină Marele Premiu al 
Academiei Franceze. Biografia autoarei nu e mai puţin neobişnuită, 
apărând ca un fel de ilustrare vie a mondializării. Născută în 1967 la 
Kobe, în Japonia, fiică de ambasador, Amelie Nothomb a trăit 
urmându-şi familia, în China, Statele Unite, Birmania, Laos, Bangladesh. 
Fascinată de cultura niponă, s-a întors în Japonia şi a încercat să se - 
cum să zic? - încadreze în câmpul muncii. Este experienţa pe care a 
descris-o, cu mult haz, în Stupeur et tremblements. |si împarte timpul, 
astăzi, între Bruxelles şi Paris. Primul ei roman, /giena asasinului (1992), 
a fost şi primul mare succes de librărie: 350 000 de exemplare, două 
adaptări teatrale şi una cinematografică, două premii literare. Ca şi 
Marie Darrieussecq sau Michel Houellebecq, tânăra Amelie Nothomb e 
ceea ce se numeşte un „fenomen editorial”. Fenomen, nu o dată, greu 
de explicat. 

Un scriitor de mare succes este şi eroul din /giena asasinului. 
Pretextat Tach, 84 de ani, premiul Nobel pentru lileratură, are la activ 
24 de romane, dar nu mai scrie nimic de vreo două decenii şi jumătate. 
Obez, dezgustător ca înfăţişare fizică, e bolnav de un cancer al 
cartilajelor şi mai are, i-au spus doctorii, două luni de trăit. Cum avem a 
face şi cu un „scoop” mediatic, ziariştii se grăbesc să-i solicite 
interviuri; ce poate fi, nu-i aşa, mai atrăgător decât un „testament 
spiritual” al marelui Pretextat Tach! Întreg romanul e de fapt o suită de 
dialoguri, încât nu e de mirare că el a fost adaptat pentru teatru. 
Registrul folosit de autoare e, în permanenţă, unul ironic. Având drept 
alibi statutul personajului principal (un ins care nu mai are ce pierde), 
Amélie Nothomb îşi reglează conturile atât cu lumea literară, cât şi cu 
lumea pur şi simplu, o lume structurată după principiile 
„limbajului-corect-din-punct-de-vedere-politic”. Pretextat Tach dă frâu 
liber machismului său visceral, îşi bate joc de feminism, vede în „sexul 
frumos” o pacoste pentru omenire. Tonul e deliberat violent şi 
provocator: „...urăsc femeile aşa cum urăsc toate victimele, o rasă cum 
nu se poate mai spurcată, victimele astea. Dacă am extermina-o 
complet, poate că am avea linişte, iar victimele ar avea şi ele în sfârşit 
ce-şi doresc, şi anume martiriul. (...) Dacă vrei să cunoşti drojdia 
sentimentelor omeneşti, cercetează sentimentele pe care le nutresc 
femeile unele faţă de altele: ai să te înfiori de scârbă văzând atâta 
ipocrizie, gelozie, răutate şi josnicie” etc., etc. Nu mai puţin şocante sînt 
opiniile lui Tach în materie de morală, viaţă de familie, educaţie 
ş.a.m.d. Ca şi odinioară Gide, socoteşte că literatura nu se face cu 
sentimente nobile. Mai mult, e cuprins de o adevărată frenezie a 
abjectiei, de un soi de euforie a inumanului. 

Intervine aici şi altceva. Romanul e doldora de trimiteri 
intertextuale, unele evidente, altele mai ascunse. Sînt invocati, astfel, 
Proust cu Contre Sainte-Beuve, Kant, Queneau, Celine, Moliere, Leo 


Malet, Tournier, Flaubert, Barthes etc. Pretextat face la un moment dat 
gestul de a rupe pagini din celebrul roman al Doamnei de La Fayette, 
Principesa de Cleues, ca să elimine pasajele inutile, frazele de 
umplutură (cartea Doamnei de La Fayette, în paranteză fie spus, e de 
dimensiuni reduse şi a fost socotită drept un roman de o „rotunjime” 
ireproşabilă). Or, gestul lui Pretextat Tach e o aluzie la un personaj 
celebru din mediile mondeno-literare pariziene, Jean-Edem Hallier care, 
la începutul anilor '90, realiza o emisiune culturală la televiziune şi, 
atunci când o carte îi displăcea (lucru foarte frecvent), o zvârlea cît colo 
pe platou sau o rupea în bucăţi; emisiunea insolitului personaj făcea 
deliciul telespectatorilor. Astfel de aluzii sunt foarte numeroase şi, 
pentru cine cunoaşte aşa-numitul „parizianism”, ele au un farmec 
aparte. Nu scapă de ironia lui Amélie Nothomb nici mitul lui mai '68, 
nici acela al „anticomunismului primar”, nici stânga sartriană, nici joaca 
sofisticată â la Roland Barthes, cu analogiile (previzibile) dintre scris şi 
plăcere sexuală, scris şi masturbare etc. Precum Flaubert, Tach declară 
că romancierul bun, puternic trebuie să aibă „boaşe” (femeile nu sunt, 
aici, excluse: Patricia Highsmith, de pildă, „are boase”). Literatura este 
esențialmente exhibitionism, etalare a obsesiilor, fantasmelor şi 
complexelor, dare pe faţă a mizeriilor şi murdăriilor („Totdeauna trebuie 
să dai glas murdăriilor pe care le ţii în tine: e sănătos, vesel, tonic”). Nu 
e greu de remarcat că Amelie Nothornb vizează o întreagă orientare a 
literaturii franceze de astăzi ce practică, jubilatoriu, strip-tease-ul, 
scriitorii arătând publicului tot ceea ce, de regulă, rămâne - din decentä 
sau din lipsă de curaj - ascuns. 

Să mai adaug: o definiţie sută la sută proustiană a literaturii - o 
carte bună te face să priveşti lumea cu alţi ochi (evident, dacă eşti un 
cititor fin şi sensibil), apoi o temă foarte la modă în ultima vreme - 
operele neîncheiate, transformate în mit şi în obiect de cult, relaţia 
dintre autenticitate şi livresc ete. Unde mai pui că multe fraze pot fi 
extrase din context şi „servite” drept aforisme, maxime, paradoxuri: 
„avem vârsta memoriei noastre, (...) şi nu a arterelor, cum spun 
imbecilii”, „culmea rafinamentului e să vinzi milioane de exemplare şi 
să nu fii citit”, „un scriitor este o persoană a cărui meserie constă în a 
nu răspunde la întrebări”, „dialectica e cuvântul pe care-l folosim cînd 
nu mai avem nimic altceva de rezervă, (...) e jokerul saloanelor”, 
„Scriitor, asasin: două aspecte ale aceleiaşi meserii, două conjugări ale 
aceluiaşi verb”, „mâna, sediul plăcerii scriitorului, mâinile, sediul 
plăcerii sugrumătorului”, „ce-i textul dacă nu un gigantic cartilaj 
verbal?”, „clasicismul nu comite niciodată greşeli de gust”, „metafora 
înseamnă rea-credinţă: înseamnă să musti dintr-o roşie şi să zici că are 
gust de miere, apoi să mănânci miere şi să zici că are gust de ghimbir, 
apoi...”. 

După ce îi umileşte şi îi expediază pe ziariştii bägäreti şi inabili, 
Pretextat Tach se confruntă cu o ziaristă care, finalmente, îi vine de 
hac. Este partea cea mai „romanescă” a cărţii, prin reconstituirea unei 


tenebroase şi pline de neprevăzut poveşti de familie. Voi lăsa cititorului 
plăcerea de a descoperi el însuşi despre ce este vorba. Precizez doar 
că, şi aici, Amélie Nothomb instituie un joc de oglinzi, trimițând, pe de o 
parte, la drama Leopoldinei, fiica lui Victor Hugo care a murit înecată, 
iar pe de alta la un film care a stârnit un uriaş scandal la finele anilor 
'70, L'Empire des sens al japonezului Oshima (film produs şi distribuit în 
Franţa, în Japonia neavând atunci, din cauza violenţei reprezentărilor 
actului sexual, nici o şansă). L'Empire des sens se termina cu o lungă 
scenă în care sexul era însoţit de o ceremonie macabră a emasculării si 
a uciderii: Eros şi Thanatos, extaz suprem, plăcere totală obţinută prin 
aneantizarea partenerului. Pretextat Tach face imprudenta să spună că 
scena finală din filmul lui Oshima e ratată. | se va demonstra că, 
într-adevăr, există loc pentru mai bine... 

Ar fi prea facil să observăm că în Pretextat (prenumele nu e 
inventat, calendarul catolic îl înregistrează) avem şi „pretextul”, şi 
„pre-textul”, şi „textul”. După cum e de domeniul evidenţei că Amelie 
Nothomb se joacă, amuzându-se să cumuleze referinţele culturale şi 
situaţiile provocatoare. E o literatură care se hrăneşte din propriile ei 
clişee, precum şi din noile mituri ale lumii (post)moderne. Important e 
că tânăra autoare se dovedeşte detaşată, lucidă, spirituală şi fără 
inhibitii. 


Alexandru Călinescu 


Cînd nu mai fu un secret pentru nimeni că exceptionalul 
scriitor Pretextat Tach mai avea cel mult două luni de trăit, 
jurnalişti din lumea întreagă solicitară întrevederi private cu 
octogenarul. Bătrânul se bucura, desigur, de un prestigiu 
considerabil; totuşi, uimirea nu fu mai puţin mare la vederea 
emisarilor unor cotidiene atit de cunoscute precum (ne-am 
permis să traducem) Zvonuri din Nankin şi The Bangladesh 
Observer, care zoreau sa ajungă la căpătâiul romancierului 
francofon. Astfel, cu două luni înainte de deces, domnul Tach 
putu să-şi facă o idee despre dimensiunile celebritätii sale. 

Secretarul său îşi asumă sarcina de a efectua o selecţie 
drastică a acestor propuneri: elimină toate ziarele în limbi străine 
întrucât muribundul nu vorbea decât franceza şi nu se încredea 
în nici un interpret; refuză reporterii de culoare deoarece, cu 
vârsta, scriitorul începuse să ţină discursuri rasiste ce contrastau 
cu convingerile sale profunde (specialiştii tachieni, stânjeniti, 
vedeau aici expresia unei dorinţe senile de a scandaliza); în 
sfârşit, secretarul descurajă politicos solicitările posturilor de 
televiziune, ale revistelor pentru femei, ale ziarelor considerate 
prea politizate şi mai cu seamă pe cele ale publicaţiilor medicale 
care ar fi vrut să ştie cum reuşise marele bărbat să se 
pricopsească cu un cancer atât de rar. 

Domnul Tach aflase, nu fără mândrie că era atins de redu- 
tabilul sindrom al lui Elzenveiverplatz, numit mai popular şi 
„cancer al cartilajelor”, pe care savantul omonim îl descoperise 
în secolul al XIX-lea la Cayenne, la vreo zece ocnaşi întemnițați 
pentru violenţe sexuale urmate de omucideri, şi care nu mai 
fusese niciodată reperat de atunci încoace. Simţi acel diagnostic 
ca pe o nesperată înnobilare: cu fizicul lui de obez imberb pe 
care doar vocea îl deosebea de un eunuc, se temea să nu moară 
de vreo stupidă boală vasculară. Scriindu-şi epitaful, nu uită să 
pomenească sublimul nume al medicului teuton mulţumită 
căruia avea să răposeze cu eleganţă. 

Ca să spunem adevărul, supraviețuirea acestui sedentar 
adipos până la virsta de optzeci şi patru de ani lăsa perplexă 
medicina modernă. Omul era atât de gras încât recunoştea că, 
de ani de zile, nu mai era în stare să umble; îi trimisese la 


plimbare pe dieteticieni cu recomandările lor şi se îndopa 
groaznic. Pe deasupra, îşi fuma cele douăzeci de havane 
obişnuite în fiecare zi. In schimb, cu băutura era foarte moderat, 
iar castitatea o practica încă din timpuri imemoriale; medicii nu 
găseau altă explicaţie pentru buna funcţionare a unei inimi 
înăbuşite de grăsime. Supravietuirea lui nu era totuşi mai putin 
misterioasă, ca şi originea sindromului ce avea să-i pună capăt 
zilelor. 

Nu a existat nici un organ de presă în lume care să nu se 
scandalizeze în faţa mediatizării acestei morţi apropiate. Poşta 
redacţiei reflectă amplu asemenea autocritici. In concordanţă cu 
legile informaţiei moderne, reportajele putinilor jurnalişti 
selectaţi fură cu atât mai aşteptate. 

Biografii stăteau deja la pândă. Editorii îşi înarmau batalioa- 
nele. Fireşte, s-au găsit şi câţiva intelectuali care să se întrebe 
dacă acest succes prodigios nu era o exagerare: oare Pretextat 
Tach inovase cu adevărat? Nu cumva fusese doar moştenitorul 
ingenios al unor creatori necunoscuţi? Şi citau, spre a-şi întări 
spusele, câţiva autori cu nume ezoterice ale căror opere nu le 
citiseră, ceea ce le permitea să vorbească adânc despre ele. 

Toţi aceşti factori au concurat la a asigura un răsunet 
excepţional agoniei. Nu încăpea nici o îndoială, era un succes. 

Autorul, cu douăzeci şi două de romane la activ, locuia la 
parterul unui imobil modest: avea nevoie de o locuinţă în care 
totul să fie plan, căci se deplasa într-un scaun cu rotile. Trăia de 
unul singur şi fără nici un animal de companie. Zilnic, o infirmieră 
extrem de curajoasă trecea pe la ora 17 pentru a-l spăla. N-ar fi 
suportat ca alteineva să facă piaţa în locul lui: mergea singur 
să-şi târguiască proviziile la băcăniile din cartier. Secretarul său, 
Ernest Gravelin, locuia cu patru etaje mai sus, însă evita pe cât 
posibil să dea ochii cu el; îl suna în mod regulat, iar Tach nu uita 
niciodată să înceapă conversaţia prin cuvintele: „îmi pare rău, 
dragă Ernest, încă n-am murit”. 

jurnaliştilor selectaţi, Gravelin le repeta totuşi că bătrânul 
avea un fond bun: nu-şi dăruia oare an de an jumătate din 
venituri unei fundaţii de caritate? lar generozitatea aceea 
secretă nu se simţea răzbătând din anumite personaje ale 
romanelor sale? „Bineînţeles, ne terorizează pe toţi, pe mine în 
primul rând, dar susţin în continuare că masca agresivă e o 
cochetărie: îi place să facă pe obezul placid şi crud numai ca să 
ascundă o sensibilitate ieşită din comun.” Aceste cuvinte nu-i 
liniştiră pe ziariştii care, de altminteri, nici nu voiau să se vindece 


de o teamă pentru care erau invidiati: le conferea o aură de 
corespondenţi de război. 

Vestea decesului iminent căzuse pe 10 ianuarie. Primul 
jurnalist putu să-l întâlnească pe scriitor abia pe 14. Pătrunse în 
inima apartamentului, unde domnea o beznă atât de adîncă încât 
avu nevoie de ceva timp până să distingă silueta mătăhăloasă 
aşezată într-un scaun cu rotile, în mijlocul sufrageriei. Vocea 
sepulcrală a octogenarului se mulţumi cu un „Bună ziua, 
domnule” inexpresiv, menit să-l facă să se simtă mai în largul lui, 
ceea ce-l crispă şi mai mult pe nefericit. 

— Incîntat să vă cunosc, domnule Tach. Este o mare onoare 
pentru mine. 

Magnetofonul mergea, pândind vorbele bătrânului, care 
rămânea tăcut. 

— Dacă-mi permiteti, domnule Tach, aş putea aprinde o 
lumină? Nu vă desluşesc chipul. 

— E ora 10 dimineaţa, domnule. Nu aprind lumina la ora 
asta. De altfel, ai să mă vezi cât de curând, de îndată ce ochii 
dumitale se vor obişnui cu întunericul. Profită deci de răgazul ce 
ti se acordă şi multumeste-te cu glasul meu, e tot ce am mai 
frumos. 

— Ce-i drept, aveţi o voce foarte frumoasă. 

— Da. 

Tăcere jenantă pentru intrus, care notă în carnetul lui: „T. 
are o tăcere necruțătoare. De evitat pe cât posibil”. 

— Domnule Tach, întreaga lume v-a admirat pentru 
hotărârea cu care aţi refuzat să vă internaţi în ciuda 
recomandărilor insistente ale medicilor. Cea dintâi întrebare care 
se impune este deci următoarea: cum vă simtiti? 

— Mă simt aşa cum mă simt de douăzeci de ani. 

— Adică? 

— Mă simt putin. 

— Putin cum? 

— Puțin. 

— Da, înţeleg. 

— Te admir. 

Nici un strop de ironie în vocea de o neutralitate implacabilă 
a bolnavului. Jurnalistul râse puţin, silit, apoi continuă: 

— Domnule Tach, nu mă voi folosi, în faţa unui om ca 
dumneavoastră, de perifrazele obişnuite în profesiunea mea. Ca 
atare, îmi îngădui să vă întreb care sunt gândurile şi stările 
interioare ale unui mare scriitor ce ştie că trage să moară. 


Tăcere. Oftat. 

— Nu ştiu, domnule. 

— Nu ştiţi? 

— Dacă aş fi ştiut la ce mă gândesc, presupun că n-aş mai fi 
devenit scriitor. 

— Vreti să spuneţi că scrieţi pentru a afla în sfârşit la ce vă 
gândiţi? 

— Posibil. Nu mai ştiu prea bine, a trecut atâta vreme de 
când n-am mai scris. 

— Cum aşa? Dar ultimul dumneavoastră roman a apărut 
acum mai puţin de doi ani... 

— Golire de sertar, domnule. Sertarele îmi sunt atât de pline 
încât în deceniul ce va urma morţii mele s-ar putea edita câte un 
nou roman în fiecare an. 

— Extraordinar! Când aţi încetat să mai scrieţi? 

— La cincizeci şi nouă de ani. 

— Şi atunci toate romanele pe care le-aţi scos de douăzeci 
şi patru de ani încoace însemnau goliri de sertare? 

— Ştii să socotesti. 

— La ce vârstă aţi început să scrieţi? 

— Greu de spus: am început şi m-am oprit de mai multe ori. 
Prima dată, aveam şase ani şi scriam tragedii. 

— Tragedii, la şase ani? 

— Da, în versuri. Fără vlagă. M-am oprit la şapte ani. La 
nouă ani, am recidivat, ceea ce mi-a adus câteva elegii, tot în 
versuri. Dispretuiam proza. 

— Surprinzător din partea unuia dintre cei mai rnari 
prozatori ai epocii. 

— La unsprezece ani m-am oprit din nou şi n-am mai scris 
un rând până când n-am împlinit optsprezece. 

Jurnalistul notă în carnet: „T. primeşte complimentele fără 
să protesteze” 

— lar la optsprezece ani? 

— Am luat-o de la capăt. La început scriam destul de puţin, 
apoi din ce în ce mai mult. La douăzeci şi trei de ani mi-am atins 
viteza de croazieră, pe care am menţinut-o vreme de treizeci şi 
şase de ani. 

— Ce vreţi să spuneţi prin această „viteză de croazieră”? 

— N-am mai făcut altceva. Scriam necontenit; 

In afară de faptul că mâncam, fumam şi dormeam, nu mai 
aveam nici o altă activitate. 

— Nu ieseati niciodată? 


— Numai când n-aveam încotro. 

— În fond, nimeni n-a ştiut vreodată cu ce v-aţi ocupat în 
timpul războiului. 

— Nici eu. 

— Cum aş putea să vă cred? 

— Asta-i adevărul. De la douăzeci şi trei pînă la cincizeci şi 
nouă de ani, zilele mele au fost atât de asemănătoare... Am, în 
ce priveşte aceşti treizeci şi şase de ani, o amintire lungă şi 
aproape lipsită de cronologie: mă trezeam ca să scriu, mă 
culcam când isprăveam de scris. 

— Şi totuşi, aţi trecut prin război ca toată lumea. De pildă, 
cum făceaţi ca să vă procurati alimente? 

Jurnalistul ştia că abordează un domeniu esenţial în 
existenţa obezului. 

— Da, îmi aduc aminte că am mâncat prost în anii aceia. 

— Vedeţi dar! 

— N-am suferit. Pe atunci, eram găman, dar nu gurmand. Si 
aveam nişte provizii nemaipomenite de trabuce. 

— Când ati devenit gurmand? 

— Când m-am oprit din scris. Inainte, n-aveam când. 

— Şi de ce v-aţi oprit din scris? 

— În ziua în care am împlinit cincizeci şi nouă de ani, am 
simţit că se terminase. 

— După ce anume aţi simţit? 

— Nu ştiu. A venit ca o menopauză. Am lăsat un roman 
neîncheiat. E foarte bine: într-o carieră reuşită, ai nevoie de un 
roman neîncheiat ca să fii credibil. Altfel, eşti luat drept un 
scriitor de mâna a şaptea. 

— Aşadar, aţi petrecut treizeci şi şase de ani scriind fără 
întrerupere şi dintr-o dată, gata, n-aţi mai scris un rând. 

— Da. 

— Şi ce aţi făcut în cei douăzeci şi patru de ani care au 
urmat? 

— Ti-am spus, am devenit gurmand. 

— Cu regim complet? 

— Să spunem mai degrabă cu regim intens. 

— Şi în afară de asta? j 

— Vezi dumneata, e ceva care îţi ia timp. In afară de asta, 
aproape nimic. l-am recitit pe clasici. A, era să uit, mi-am 
cumpărat televizor. 

— Cum, vă place televiziunea? Tocmai dumneavoastră? 

— Reclamele, numai reclamele, le ador. 


— Nimic altceva? 

— Nu, exceptind reclamele, televiziunea nu-mi place. 

— Extraordinar: v-aţi petrecut deci douăzeci şi patru de ani 
mâncând şi uitându-vă la televizor? 

— Nu, pe lângă asta am dormit şi am fumat. Am mai şi citit 
puţin. 

— Şi totuşi, mereu am auzit vorbindu-se despre 
dumneavoastră. 

— Vina o poartă secretarul meu, acest excepţional Ernest 
Gravelin. El se îngrijeşte să-mi golească sertarele, să se 
întâlnească cu editorii, să-mi construiască legenda şi mai ales să 
dezvolte tot felul de teorii medicale în speranţa de a mă pune la 
regim. 

— În zadar. 

— Din fericire. Ar fi fost o nerozie să mă supun la privatiuni 
întrucât, la urma urmelor, cancerul meu nu se datorează 
alimentaţiei. 

— Care este atunci originea lui? 

— Misterioasă, dar nu alimentară. Potrivit lui 
Elzenveiverplatz (obezul se delecta articulând acest patronim), 
ar trebui să vedem aici un accident genetic programat încă 
dinainte de naştere. Am avut aşadar dreptate să mănânc după 
pofta inimii. 

— Adică v-aţi născut condamnat? 

— Da, domnule, ca un adevărat erou tragic. Să-mi mai 
vorbească cineva despre libertatea umană. 

— Aţi beneficiat totuşi de o amânare de optzeci şi trei de 
ani. 

— De o amânare, exact. 

— Dar n-o să negati că ati fost liber în aceşti optzeci şi trei 
de ani! De pildă, aţi fi putut să nu scrieţi... 

— Nu cumva, aşa, din întâmplare, îmi reproşezi că am scris? 

— Nu asta voiam să spun. 

— Aha. Păcat, mai că începeam să te stimez. 

— Totuşi, nu regretati că ati scris? 

— Să regret? Nu sunt în stare să regret. Vrei o caramea? 

— Nu, mulţumesc. 

Romancierul înfulecă o caramea şi o clefăi zgomotos. 

— Vă e frică de moarte, domnule Tach? 

— Câtuşi de puţin. Moartea nu trebuie să fie o schimbare 
prea mare. Pe de altă parte însă, mi-e teamă să nu sufăr. Mi-am 
procurat stocuri întregi de morfină pe care am să mi-o pot injecta 


singur. Datorită ei, nu-mi mai e teamă. 

— Credeţi în viaţa de după moarte? 

— Nu. 

— Atunci credeţi că moartea înseamnă o anihilare? 

— Cum să anihilezi ceva ce-i deja anihilat? 

— Teribil răspuns. 

— Nu e un răspuns. 

— Inteleg. 

— Te admir. 

— In sfirsit, voiam să zic că... (jurnalistul încercă să 
inventeze ce ar fi vrut să spună, prefăcându-se că ar fi fost 
încurcat de cine ştie ce problemă de formulare) un romancier 
este o persoană care pune întrebările, nu care le dă răspuns. 

Tăcere mormântală. 

— In sfârşit, nu e chiar ce voiam să spun... 

— Nu? Păcat. Tocmai mă gândeam că e bine zis. 

— Şi dacă am vorbi acum despre opera dumneavoastră? 

— Dacă ţii neapărat. 

— Nu vă place să vorbiti despre asta, nu-i aşa? 

— Dumitale nu ţi se poate ascunde nimic. 

— Ca toţi marii scriitori, daţi dovadă de o mare pudoare de 
îndată ce vine vorba despre scrierile dumneavoastră. 

— Pudoare, eu? Cred că te înşeli. 

— S-ar părea că vă face plăcere să vă descalificati singur. 
De ce negati că ati fi pudic? 

— Pentru că nu sunt, domnule. 

— Atunci de ce vă repugnă să vorbiti despre romanele 
dumneavoastră? 

— Pentru că n-are nici o noimă să vorbeşti despre un 
roman. 

— Şi totuşi, este pasionant să asculti un romancier vorbind 
despre creaţia sa, destăinuind cum, de ce şi împotriva a ce 
anume scrie. 

— Dacă un scriitor reuşeşte să fie pasionant în legătură cu 
subiectul ăsta, atunci nu-s decât două posibilităţi: fie repetă cu 
glas tare ce-a scris în cartea lui şi atunci e un papagal; fie explică 
nişte chestii interesante despre care n-a vorbit acolo, caz în care 
zisa carte e ratată pentru că nu izbuteşte să spună totul. 

— Cu toate acestea, multi dintre marii scriitori au reuşit să 
vorbească despre cărţile lor evitând astfel de capcane. 

— Te contrazici: acum două minute mă îmbrobodeai că toţi 
marii scriitori dau dovadă de o mare pudoare de îndată ce vine 


vorba de scrierile lor. 

— Dar poţi vorbi despre o carte lăsându-i secretul neatins. 

— A, da? Ai încercat dumneata? 

— Nu, dar eu nu sunt scriitor. 

— Atunci cu ce drept îmi torni mie baliverne dintr-astea? 

— Nu sunteţi primul scriitor căruia îi iau un interviu. 

— Nu cumva îndrăzneşti să mă compari cu contopistii pe ca- 
re-i interoghezi de obicei? 

— Nu sunt nişte contopisti! 

— Dacă reuşesc să pălăvrăgească despre opera lor şi să 
rămână pasionanti şi pudici, atunci nu-ncape îndoială că sunt 
nişte contopisti. Cum ai vrea dumneata ca un scriitor să fie 
pudic? E meseria cea mai impudică din lume: prin stil, idei, 
poveste şi cercetări, scriitorii nu vorbesc niciodată decât despre 
ei înşişi, ba, colac peste pupăză, se mai folosesc şi de cuvinte. Şi 
pictorii sau muzicienii vorbesc despre ei înşişi, dar într-un limbaj 
mult mai puţin crud decât al nostru. Nu, domnule, scriitorii sunt 
obsceni; altminteri, ar fi şi ei contabili, conductori de tren, 
telefonişti, într-un cuvânt, oameni respectabili. 

— Fie. Atunci explicati-mi de ce dumneavoastră sunteţi atât 
de pudic. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Aţi auzit bine. De şaizeci de ani sunteţi scriitor în toată 
puterea cuvântului, iar acesta este primul dumneavoastră 
interviu. Nu apäreti niciodată în ziare, nu frecventati nici un cerc, 
fie el literar sau nu, la drept vorbind nu ieşiţi niciodată din 
apartament decât pentru a face cumpărături. Dacă asta nu e 
pudoare, atunci ce e? 

— Ti s-au obişnuit ochii cu întunericul? Acum îmi desluşeşti 
chipul? 

— Da, vag. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. Află, domnule, că 
dacă aş fi frumos n-aş mai trăi claustrat aici. De fapt, dacă aş fi 
fost frumos n-aş mai fi ajuns niciodată scriitor. M-aş fi făcut 
aventurier, negustor de sclavi, barman, vânător de zestre. 

— Aşadar, stabiliţi o legătură între fizicul şi vocaţia dumnea- 
voastră? 

— Nu-i vocaţie. Asta s-a întâmplat când am constatat cât 
sunt de urât. 

— Şi când aţi făcut această constatare? 

— Foarte de timpuriu. Totdeauna am fost urât. 

— Dar nu sunteţi chiar atât de urât. 


— Cel putin dumneata esti delicat. 

— In sfârşit, sunteţi gras, dar nu urât. 

— Ce-ai mai vrea? Patru bărbii, ochi porcini, nasul ca o bara- 
bulă, păr pe cap cât pe obraji, ceafa toată numai sunci, fălci care 
atârnă - şi, din respect pentru dumneata - mă opresc numai la 
chip. 

— Totdeauna aţi fost atât de gras? 

— La optsprezece ani, eram deja aşa - poţi să spui obez, n-o 
să mă simt jignit. 

— Bine, obez, dar omul vă poate privi fără să se înfioare. 

— Sunt de acord că aş putea fi şi mai respingător: aş putea 
avea cuperoză, negi... 

— Pe când dumneavoastră aveţi o piele foarte frumoasă, 
albă, întinsă, îţi dai seama că e catifelată la pipăit. 

— Un ten de eunuc, dragă domnule. E ceva grotesc să ai o 
asemenea piele pe faţă, mai cu seamă pe o faţă dolofană şi 
imberbă: de fapt, teasta îmi seamănă cu o frumoasă pereche de 
fese netede, şi moi. O ţeastă care te îndeamnă mai curând să 
râzi decât să vomiţi; uneori, mi-ar fi plăcut mai mult să provoace 
voma. E mai tonică. 

— N-aş fi crezut în ruptul capului că suferiti din pricina 
felului în care arätati. 

— Nu sufăr. Suferinta e pentru ceilalţi, pentru cei care mă 
văd. Eu, unul, nu mă văd. Nu mă privesc niciodată în oglindă. Aş 
suferi dacă aş fi ales altă viaţă; pentru viaţa pe care o duc, trupul 
ăsta îmi convine. 

— Aţi fi preferat să alegeţi o altă viaţă? 

— Nu ştiu. Câteodată mă gândesc că toate vieţile sunt la 
fel. Cert e că nu simt nici o părere de rău. Dacă aş avea iarăşi 
optsprezece ani şi acelaşi trup, aş lua-o de la capăt, aş trăi 
întocmai cum am trăit - în măsura în care chiar am trăit. 

— A scrie nu înseamnă a trăi? 

— Nu-s eu cel mai în măsură să răspund la o asemenea 
întrebare. N-am făcut niciodată altceva. 

— V-au fost publicate deja douăzeci şi două de romane şi, 
după câte mi-aţi spus, vor urma şi altele. Din mulţimea de 
personaje ce dau viaţă acestei imense opere, există vreunul cu 
care să semänati în mod deosebit? 

— Nici unul. 

— Chiar aşa? Am să vă fac o mărturisire: există un personaj 
ce-mi pare a fi sosia dumneavoastră. 

— Aha! 


— Da, misteriosul vânzător de ceară din Crucifixiunea fără 
dureri. 

— El? Ce idee absurdă! 

— Am să vă spun şi de ce: când vorbeşte el, scrieţi tot 
timpul ,crucifictiune”. 

— Si? 

— Nu se lasă dus de nas. Ştie că e o ficţiune. 

— Cititorul ştie şi el. Şi nu seamănă cu mine. 

— Dar mania lui de a face mulaje din ceară cu chipuri de 
crucificati - vă reprezintă, nu-i aşa? 

— N-am făcut niciodată mulaje de crucificati, te asigur. 

— Fireşte, dar este o metaforă pentru ceea ce faceţi. 

— Ce ştii dumneata despre metafore, tinere? 

— Păi... ce ştie toată lumea. 

— Excelent răspuns. Oamenii nu ştiu nimic despre 
metafore. E un cuvânt care se vinde bine fiindcă are clasă. 
„Metaforă”: până şi ultimul analfabet ştie că vine din greceşte. 
Au o trecere nemaipomenită etimologiile astea contrafăcute - 
chiar aşa, contrafăcute: cine cunoaşte înfricoşătoarea polisemie 
a prepozitiei meta şi neutralităţile factotum ale verbului phero ar 
trebui, dacă vrea să rămână de bună-credinţă, să conchidă că 
termenul „metaforă” poate însemna absolut orice. De altminteri, 
dacă ne uităm la modul cum e întrebuințat, ajungem la aceleaşi 
concluzii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ce-am spus. Eu nu mă exprim prin metafore. 

— Dar atunci ce sunt mulajele acelea de ceară? 

— Mulajele acelea de ceară sunt nişte mulaje de ceară, 
domnule. 

— E rândul meu să fiu dezamăgit, domnule Tach, întrucât, 
dacă excludeti orice interpretare metaforică, tot ce mai rămâne 
din operele dumneavoastră este prostul lor gust. 

— Există prost gust şi prost gust: există prostul gust 
sănătos şi regenerator ce constă în a crea orori cu scopuri 
salubre, purgative, vesele şi bărbăteşti ca o vomă bine 
controlată, şi mai există şi celălalt prost gust, apostolic, care, 
ofensat de această delicioasă borâtură, are nevoie de un 
combinezon etanş ca să-şi croiască drum prin ea. Acest costum 
de scafandru este tocmai metafora, care-i permite metaforistului 
uşurat să exclame: „L-am parcurs pe Tach de la un capăt la altul 
şi nu m-am mânijit!”. 

— Păi şi asta e tot o metaforă. 


— Vezi bine: încerc să sparg găozul metaforei cu propriile-i 
arme. Dacă aş fi vrut să fac pe mesia, dacă ar fi trebuit să 
electrizez rnasele, aş fi strigat: ,Ostasi, alăturaţi-vă datoriei mele 
izbăvitoare; să metaforizăm metaforele, să le amestecăm, să le 
batem spumă şi să facem din ele un sufleu, iar sufleul ăsta să se 
umfle, să se umfle grozav, să se împlinească şi, în sfârşit, să 
bubuie, ostaşii mei, să se surpe, să se pleoştească şi să-i 
dezamăgească pe meseni spre marea noastră bucurie!”. 

— Un scriitor care urăşte metaforele ar fi la fel de absurd ca 
un bancher care urăşte banii. 

— Sunt sigur că marii bancheri urăsc banii. Nu-i nimic 
absurd aici, dimpotrivă. 

— Totuşi, iubiţi cuvintele? 

— Ah, ador cuvintele, dar asta-i altă mâncare de peşte. 
Cuvintele sunt frumoasele materii prime, ingredientele sacre. 

— Atunci metafora e bucătăria - iar dumneavoastră vă 
place bucătăria. 

— Nu, domnule, metafora nu e bucătăria, metafora e 
sintaxa. Metafora înseamnă rea-credinţă; înseamnă să musti 
dintr-o roşie şi să zici că are gust de miere, apoi să mănânci 
miere şi să zici că are gust de ghimbir, apoi să rontäi ghimbir şi 
să zici că are gust de sarsaparila, apoi... 

— Bine, am înţeles, n-are rost să mai continuaţi. 

— Nu, n-ai înţeles: ca să te fac să înţelegi ce înseamnă cu 
adevărat o metaforă, ar trebui să continuu ceasuri întregi cu 
jocul ăsta, pentru că metaforiştii nu se opresc niciodată, ci 
continuă până se găseşte vreun binefăcător să le dea peste bot. 

— Binefăcătorul sunteţi dumneavoastră, presupun. 

— Nu. Totdeauna am fost puţin prea moale şi prea fin. 

— Dumneavoastră, fin? 

— ingrozitor de fin. Nu cunosc om mai fin ca mine. Finetea 
asta-i îngrozitoare, pentru că niciodată nu-s fin din fineţe, ci din 
lehamite şi mai cu seamă din teamă de exasperare. Una-două 
ajung la exasperare şi o suport foarte greu, de aceea fug de ea 
ca de ciumă. 

— Dispretuiti fineţea? 

— Nu pricepi o iotă din ce spun eu aici. Admir fineţea când 
porneşte din fineţe sau din iubire. Dar cunoşti dumneata mulţi 
oameni care să practice aşa nişte fineturi? In imensa majoritate a 
cazurilor, oamenii sunt finuti ca să nu-i mai freci la cap. 

— Să admitem. Insă tot nu m-aţi lămurit de ce vînzătorul de 
ceară făcea mulaje de crucificati. 


— De ce să nu facă? Toate meseriile sunt de folos si 
vrednice de respect. Dumneata eşti jurnalist. Te întreb eu de ce? 

— Puteţi să o faceţi. Sunt jurnalist pentru că există o cerere, 
pentru că nişte oameni se interesează de articolele mele, pentru 
că mi le cumpără, pentru că asta îmi permite să comunic o 
informaţie... 

— In locul dumitale, nu m-aş lăuda cu aşa ceva. 

— Dar bine, domnule Tach, toţi trebuie să trăim! 

— Crezi? 

— Asta faceţi şi dumneavoastră, nu? 

— Rămâne de dovedit. 

— In orice caz, asta face vânzătorul dumneavoastră de 
ceară. 

— Tii mult la acest cumsecade vânzător de ceară. De ce 
face mulaje de crucificati? Din motive, presupun, diametral 
opuse faţă de ale dumitale: pentru că nu există o cerere, pentru 
că ceea ce face nu-i interesează pe oameni, pentru că nui le 
cunapără, pentru că asta nu-i permite să comunice nici o 
informaţie... 

— O expresie a absurdului deci? 

— Nu mai absurd decât ce faci dumneata, dacă vrei părerea 
mea - dar o vrei? 

— Bineînţeles, doar sunt jurnalist. 

— Tocmai. 

— De ce această agresivitate faţă de jurnalişti? 

— Nu faţă de jurnalişti, faţă de dumneata. 

— Ce-am făcut ca să o merit? 

— Nu, că eşti culmea! O clipă n-ai încetat să mă insulti, să 
mă tratezi drept metaforist, să mă categoriseşti drept lipsit de 
bun-gust, să zici că nu-s „chiar atât” de urât, să te legi de 
vânzătorul de ceară şi, culmea culmilor, să pretinzi că mă 
înţelegi. 

— Păi... ce altceva ar fi trebuit să spun? 

— Asta-i meseria dumitale, nu a mea. Când eşti atâta de 
prost, nu mai vii să-l hărţuieşti pe Pretextat Tach. 

— Dumneavoastră mi-aţi îngăduit. 

— In nici un caz. Tot zevzecul ăla de Gravelin, care n-are pic 
de discernământ. 

— La început ziceati că e un om minunat. 

— Asta nu exclude prostia. 

— Haide, domnule Tach, nu încercaţi să fiţi mai dezagreabil 
decât sunteţi. 


— Ce neobrăzare! leşi afară imediat! 

— Dar... interviul e abia la început. 

— A durat prea mult, necioplitule! Piei de-aici! Şi spune-le 
confratilor tăi că Pretextat Tach trebuie respectat! 

Jurnalistul o şterse cu coada între picioare. 


Colegii săi ciocneau un păhărel la cafeneaua din faţă şi nu 
se aşteptau să-l vadă ieşind atit de repede. li făcură semn. 
Nefericitul, verde la faţă, veni şi se prăbuşi lîngă ei. 

După ce comandă un porto flip triplu, găsi tăria de a-şi 
istorisi păţaniile. Din cauza fricii, răspândea un miros cumplit, 
acelaşi pe care trebuie să-l fi răspândit lona la ieşirea din 
pântecul cetaceului. Interlocutorii erau deranjati. Nu-şi dădea 
seama că mirosea a stătut? El însuşi pomeni de lona: 

— Burta balenei! Vă asigur, nu lipsea nimic! Bezna, urâtul, 
teama, claustrofobia... 

— Duhoarea? riscă un confrate. 

— E singurul lucru care lipsea. Dar el! El! Ce rânzos individ! 
Alunecos ca un ficat, umflat cum trebuie să-i fie şi stomacul! 
Perfid precum splina, amar ca fierea! Privirea lui mi-era de-ajuns 
ca să simt că mă digeră, mă dizolvă în sucurile metabolismului 
său totalitar! 

— Hai că mai pui şi de la tine! 

— Dimpotrivă, n-am să găsesc niciodată o expresie destul 
de tare. Să-l fi văzut numai ce furios era la urmă! N-am văzut de 
când sunt furie mai înspăimîntătoare: subită şi, în acelaşi timp, 
perfect controlată. Din partea unei asemenea huidume m-aş fi 
aşteptat să se înroşească la faţă, să se buhăiască, să se înăbușe, 
să asude în valuri. Da' de unde, focul acelei mânii nu-şi avea 
pereche decât în frigiditatea ei! Cu ce glas mi-a ordonat să ies! În 
fantasmele mele, aşa vorbeau împărații chinezi când porunceau 
descăpăţânarea pe loc. 

— In orice caz, ţi-a dat ocazia să faci pe eroul. 

— Credeţi? In viaţa mea nu m-am simţit mai jalnic. 

Dădu peste cap paharul de porto flip şi izbucni în hohote. 

— Lasă, nu-i prima oară când un jurnalist e catalogat drept 
zevzec! 

— Oh, am fost eu dat afară şi mai urât. Numai că de data 
asta - felul cum o spunea, faţa aceea netedă, glacială, 
dispretuitoare - a fost ceva extrem de convingător! 

— Ne dai voie să ascultăm înregistrarea? Intr-o tăcere 
sepulcrală, magnetofonul îşi depănă adevărul - desigur, parţial, 


căci îi fuseseră amputate faciesul placid, întunericul, mâinile 
mari şi inexpresive, imobilitatea generală, toate elementele care, 
împreună, îl făcuseră pe bietul om să duhnească de frică. Când 
terminară audiţia, colegii săi, deopotrivă câinosi şi omenosi, nu 
pierdură prilejul să-i dea dreptate romancierului, să-l admire, iar 
fiecare îşi aduse micul comentariu, dojenind victima: 

— Bătrâne, ai căutat-o cu lumânarea! l-ai vorbit despre 
literatură ca din manuale. li înţeleg reacţia. 

— De ce-ai vrut să-l identifici cu unul dintre personajele lui? 
E o chestie atât de primitivă! 

— Şi toate întrebările alea legate de biografie, aşa ceva nu 
mai interesează pe nimeni. N-ai citit Proust, /mpotriva lui 
Sainte-Beuve? 

— Ai gafat când te-ai apucat să-i spui că intervievezi 
scriitori în mod curent! 

— lar când i-ai zis că nu-i chiar atât de urât ai fost lipsit de 
delicateţe! Putin tact, bătrâne, bietul de tine! 

— Şi apoi metafora! Aici chiar că ţi-a tras-o. Nu că vreau să 
te amărăsc, dar ai meritat-o. 

— Nu, zău, dar să-i vorbeşti despre absurd unui geniu 
precum Tach! Ce nătăfleţ! 

— In orice caz, un lucru reiese cu claritate din interviul tău 
ratat: tipu' e formidabil. Ce inteligenţă! 

— Ce elocintä! 

— Ce agerime la aşa un obez! 

— Ce concizie în răutate! 

— Recunoaşteţi măcar că e rău? strigă nenorocitul, 
agăţându-se de un ultim colac de salvare. 

— Nu îndeajuns, dacă vrei să ştii părerea mea. 

— Mi s-a părut chiar că a fost de treabă cu tine. 

— Şi comic. Când ai fost - mă ierti - destul de neghiob să-i 
spui că-l înţelegi, ar fi avut tot dreptul să-ţi tragă o înjurătură 
răsunătoare. Cînd colo, s-a mulţumit să-ţi replice cu un umor şi 
cu o subtilitate pe care, după toate aparențele, nici măcar n-ai 
fost în stare să le detectezi. 

— Margaritas ante porcas. Haita îl încolţise. Victima coman- 
dă încă un porto flip triplu. 


Cât despre Pretextat Tach, el unul prefera cocktailurile 
alexandra!. In general, bea putin, însă când voia să se îmbibe 


! O treime cremă de cacao, două treimi coniac, iar deasupra frişcă 


niţel o făcea întotdeauna cu alexandra. Tinea să le prepare cu 
mâna lui, căci nu avea încredere în proportiile altora. 
intransigent, obezul avea obiceiul să repete, savurându-şi tâfna, 
o maximă de producţie proprie: „Reaua-credinţă a unui individ se 
măsoară după felul cum dozează un a/exandra”. 

Dacă cineva i-ar fi aplicat axioma lui Pretextat însuşi, ar fi 
fost silit să conchidă că acesta era întruchiparea bunei-credinte. 
O singură duşcă din cocktailul lui ar fi fost suficientă pentru a-l 
face knock-out pe laureatul unui concurs de înghiţit gălbenuşuri 
crude sau lapte concentrat şi îndulcit. Romancierul digera 
hanapuri întregi fără umbră de indispozitie. Lui Gravelin, care se 
minuna, îi spusese odată: „Sunt un Mithridate al cocktailului 
alexanara. 

— Dar se mai poate vorbi de a/exandra? replicase Gravelin. 

— E însăşi chintesenta lui, iar pegra nu va cunoaşte 
niciodată decât netrebnice dilutii”. 

La nişte sentinţe atît de auguste nu se mai poate adăuga 
nimic. 


— Domnule Pretextat Tach, înainte de orice, ţin să vă 
prezint scuze în numele întregii noastre branşe pentru cele 
întâmplate ieri. 

— Şi ce s-a întîmplat ieri, mă rog? 

— Ei bine, mă gândesc la jurnalistul care ne-a dezonorat 
deranjându-vă. 

— A, îmi aduc aminte. Un băiat tare simpatic. Când îl mai 
văd? 

— Niciodată, fiţi liniştit. Dacă vă face plăcere, aflaţi că astăzi 
suferă ca un câine. 

— Bietul băiat! Ce-a păţit? 

— Prea mult porto flip. 

— Am ştiut dintotdeauna că porto flip-ul e o mizerie. Dacă 
aş fi fost la curent cu gustul lui pentru amestecurile întăritoare, 
i-aş fi preparat un alexandra cum se cuvine: nu există nimic mai 
bun pentru metabolism. Vrei un a/exanara, tinere? 

— Mulţumesc, niciodată în timpul serviciului. Jurnalistul nu 
băgă de seamă privirea încărcată de suspiciune pe care o 
provocă acest refuz. 

— Domnule Pretextat Tach, nu trebuie să fiţi supărat pe 
colegul nostru de ieri. Se cuvine spus că puţini sunt jurnaliştii 


(n.t.). 


pregătiţi să întâlnească oameni ca dumneavoastră... 

— Asta ar mai lipsi. Să pregăteşti oameni ca să se 
întâlnească cu mine! O disciplină care s-ar numi „Arta de a 
aborda geniile”! Ce oroare! 

— Nu-i aşa? Deduc de aici că n-aţi rămas supărat pe 
confratele nostru. Vă mulţumesc pentru indulgență. 

— Ai venit să-mi vorbeşti despre colegul dumitale sau 
despre mine? 

— Despre dumneavoastră, de bună seamă, nu era decât un 
preambul. 

— Păcat. Pe legea mea, perspectiva mă copleseste într-atât 
încât am nevoie de un a/exandra. Fii bun şi aşteaptă câteva clipe 
- la urma urmei, vina îţi aparţine, n-aveai decât să nu-mi vorbeşti 
despre alexandra, mi-ai făcut poftă cu poveştile dumitale. 

— Dar nu v-am vorbit despre a/exanara! 

— Nu fi de rea-credinţă, tinere. Nu suport reaua-credintä. 
Tot nu vrei din licoarea mea? 

Jurnalistul nu-şi dădu seama că Tach îi oferea o ultimă 
şansă de salvare şi o lăsă să treacă. Ridicând din umerii săi 
masivi, romancierul îşi îndreptă scaunul cu rotile spre un soi de 
sicriu al cărui capac îl ridică, dând la iveală sticle, cutii de 
conserve şi hanapuri. 

— E un coşciug merovingian, explică obezul, pe care l-am 
transformat în bar. 

Inşfăcă o cupă metalică adâncă, îşi turnă o portie zdravănă 
de cremă de cacao, apoi una de coniac. După care aruncă o 
privire şmecheră spre ziarist. 

— Acum vei afla secretul şefului. Muritorii de rând încorpo- 
rează o ultimă treime de frişcă proaspătă. Mi se pare că e un pic 
prea greu, aşa că am înlocuit frişca cu o doză echivalentă de... 
(înhăţă o conservă) lapte concentrat şi îndulcit (îşi însoţi spusele 
cu gestul corespunzător). 

— Dar trebuie să fie cumplit de gretos! exclamă jurnalistul, 
agravându-şi situaţia. 

— Anul ăsta, iarna e blândă. Când e aspră, îmi garnisesc 
cocktailul cu un bot măricel de unt topit. 

— Poftim? 

— Chiar aşa. Laptele concentrat e mai puţin gras decât 
frişca, şi atunci trebuie să compensez. De fapt, întrucât suntem 
totuşi pe 15 ianuarie, aş avea dreptul, teoretic, la unt, însă 
pentru asta ar trebui să mă duc până la bucătărie şi să te las 
singur, ceea ce ar fi necuviincios. Mă voi abtine deci de la unt. 


— Vă rog, nu vă simtiti stânjenit din cauza mea. 

— Nu, cu atât mai rău. In cinstea ultimatumului ce expiră 
astă-seară, mă voi lipsi de unt. 

— Vă interesează criza din Golf? 

— Până acolo încât nu-mi mai pun unt în cocktail. 

— Urmăriţi ştirile la televizor? 

— Intre două secvenţe de publicitate, mi se întîmplă să mai 
suport şi ceva informaţii. 

— Ce credeţi despre criza din Golf? 

— Nimic. 

— Altceva? 

— Nimic. 

— Vă e indiferentă? 

— In nici un caz. Ceea ce aş putea crede eu n-are însă nici 
un sens. Altcuiva, nu unui obez neputincios, trebuie să-i ceri 
părerea în legătură cu criza asta. Nu-s nici general, nici pacifist, 
nici pompagiu, nici irakian. In schimb, dacă ai să mă întrebi 
despre a/exandra, am să fiu strălucitor. 

Pentru a încheia această frumoasă şarjă, romancierul duse 
hanapul la buze şi gâlgâi lacom câteva gâturi. 

— De ce beti dintr-un recipient de metal? 

— Nu-mi place transparenta. Este si unul din motivele 
pentru care sunt aşa de gras: nu-mi place să se vadă prin mine. 

— In legătură cu acest subiect, mă simt ispitit să vă pun 
întrebarea pe care toţi jurnaliştii ar vrea să v-o pună, fără să 
îndrăznească însă nici unul. 

— Cât cântăresc? 

— Nu, ce mâncaţi. Se ştie că mâncarea ocupă un loc deo 
importanţă covârşitoare în viaţa dumneavoastră. Gastronomia şi 
consecinţa ei firească, digestia, stau în centrul unora dintre 
romanele dumneavoastră mai recente, precum Apologia 
dispepsiei, operă ce-mi pare a conţine o antiteză a preocupărilor 
dumneavoatră metafizice. 

— Exact. Consider că metafizica este modul privilegiat de 
exprimare a metabolismului. In aceeaşi ordine de idei, deoarece 
metabolismul se împarte în anabolism şi catabolism, am scindat 
metafizica în anafizică şi catafizică. Nu trebuie să vedem aici o 
tensiune dualistă, ci două faze obligatorii şi, ceea ce este mai 
puţin confortabil, simultane ale unui acelaşi proces de gândire 
consacrat trivialitätii. 

— N-ar trebui să vedem aici şi o aluzie la Jarry şi la pataftzicä? 

— Nu, domnule. Eu sunt un scriitor serios, răspunse 


bătrânul pe un ton glacial, apoi se îmbibă din nou cu alexandra. 

— Aşadar, domnule Tach, ati fi atât de bun să schitati 
etapele digestive ale unei zile obişnuite din viața 
dumneavoastră? 

Se lăsă o tăcere solemnă, timp în care romancierul păru să 
reflecteze. Apoi începu să vorbească cu multă gravitate, ca şi 
cum ar fi dezvăluit o dogmă secretă. | 

— Dimineaţa, mă trezesc pe la ora 8. In primul şi-n primul 
rând, mă duc la toaletă să-mi golesc vezica şi intestinele. Doreşti 
detalii? 

— Nu, cred că e suficient. 

— Cu atât mai bine, fiindcă e o etapă, sigur, indispensabilă 
în procesul digestiv, dar absolut dezgustătoare, crede-mă. 

— Vă cred pe cuvânt. 

— Fericiti cei ce n-au văzut şi au crezut. După ce mă pudrez 
cu talc, mă duc să mă îmbrac. 

— Totdeauna purtaţi acest halat? 

— Da, mai puţin când ies să fac cumpărături. 

— Infirmitatea nu vă deranjează în asemenea operaţiuni? 

— Am avut tot timpul să mă obişnuiesc. Apoi, merg la 
bucătărie şi-mi pregătesc micul dejun. Inainte, când îmi petreceam 
zilele scriind, nu găteam, ci consumam alimente fruste, de pildă 
burtă rece... 

— Burtă rece, dimineaţa? 

— Îți înţeleg mirarea. Trebuie să-ţi spun că, pe vremea 
aceea, scrisul era principala mea preocupare. Astăzi, mi-ar fi silă 
să mai mănânc burtă rece dimineaţa. De vreo douăzeci de ani, 
am luat obiceiul să o rumenesc preţ de o jumătate de ceas în 
grăsime de gâscă. 

— Burtă în grăsime de gâscă la micul dejun? 

— Este excelentă. 

— Şi, în plus, un a/exandra? 

— Nu, niciodată când mănânc. Pe vremea când scriam, 
serveam o cafea tare. Acum, prefer un şodou. Apoi, ies să 
târguiesc şi-mi petrec dimineaţa gătind cu tot dichisul feluri 
rafinate pentru prânz: clătite cu creier, rinichi înăbuşit... 

— Deserturi complicate? 

— Rareori. Nu beau decât chestii dulci, aşa că nu prea am 
chef de desert. Pe deasupra, între mese, mănânc câteodată 
caramele. Pe vremea când eram tânăr, preferam caramelele 
scoțiene, nemaipomenit de tari. Dar vai, cu vârsta, a trebuit să 
mă mulţumesc cu caramele moi, altminteri excelente. Sustin că 


nimic nu poate înlocui senzaţia de încleştare senzuală 
concomitentă cu paralizia maxilarelor pe care ţi-o provoacă 
mestecarea de English Toffee... Notează ce am spus, mi se pare 
că sună bine. 

— Inutil, totul se înregistrează. 

— Cum? Nu-i cinstit! Vasăzică nu pot nici măcar să spun 
tâmpenii? 

— Dumneavoastră nu spuneţi niciodată tâmpenii, domnule 
Tach. 

— Eşti linguşitor precum un sicofant, domnule. 

— Vă rog, duceti mai departe acest drum al crucii digestiv. 

— Un drum al crucii digestiv? Bună expresie. Nu cumva ai 
şterpelit-o din vreun roman de-al meu? 

— Nu, îmi aparţine. 

— M-ar mira. Ai jura că-i de Pretextat Tach. A fost o vreme 
când îmi cunoşteam operele pe de rost... Din păcate, avem 
vârsta memoriei noastre, nu-i aşa? Şi nu a arterelor, cum spun 
imbecilii. Să vedem, „drum al crucii digestiv”, unde-oi fi scris 
asta? 

— Domnule Tach, chiar dacă aţi fi scris-o dumneavoastră, 
meritul meu de a fi rostit-o n-ar fi mai mic, având în vedere că... 

Jurnalistul se opri, muşcându-şi buzele. 

— „având în vedere că n-ai citit nimic de mine, nu? Multu- 
mesc, tinere, asta-i tot ce voiam să ştiu. Cine eşti dumneata ca 
să înghit o gogoaşă de asemenea dimensiuni? Eu, să inventez o 
expresie atât de mediocră şi de calpă precum „drum al crucii 
digestiv”? E de nivelul unui teolog de mâna a doua ca dumneata. 
In sfirşit, constat cu o uşurare puţin senilă că lumea literară nu 
s-a schimbat: acum, ca întotdeauna, triumfă cine se preface că 
l-a citit pe Cutare. Doar că, în epoca dumitale, nu mai ai nici un 
merit: azi există broşuri ce le permit şi analfabetilor să vorbească 
despre marii autori păstrând toate aparențele unei culturi medii. 
De altfel, exact aici te înseli: eu consider un merit tocmai faptul 
de a nu mă fi citit. Aş avea o caldă admiraţie pentru jurnalistul 
care ar veni să-mi pună întrebări fără să ştie măcar cine sunt şi 
care nu şi-ar ascunde ignoranta. Dar să nu ştii despre mine decit 
genul ăsta de milk-shake-uri deshidratate - „Adăugaţi apă şi veţi 
obţine un milk-shake gata de a fi consumat” -, se poate oare 
închipui ceva mai mediocru? 

— Incercati să înţelegeţi. Sîntem în 15, iar vestea cancerului 
dumneavoastră a căzut pe 10. Aţi publicat deja douăzeci şi două 
de romane consistente, ar fi fost cu neputinţă să le citesc într-un 


timp atât de scurt, mai ales în această perioadă agitată când 
pândim până şi cele mai neînsemnate ştiri din Orientul Apropiat. 

— Criza din Golf e mai importantă decât cadavrul meu, de 
acord cu dumneata. Dar ai fi fost mai inspirat dacă, în loc să 
buchiseşti broşurile ce-mi rezumă opera, ai fi petrecut acelaşi 
timp citind fie şi zece pagini din vreuna dintre cele douăzeci şi 
două de cărţi ale mele. 

— Am să vă fac o mărturisire. 

— N-are rost, am înţeles: ai încercat şi te-ai lăsat păgubaş 
fără să mai ajungi nici măcar la pagina 10, aşa-i? Am ghicit de 
cum te-am văzut. Recunosc din prima oamenii care m-au citit: li 
se citeşte pe faţă. Dumneata nu pari nici vesel, nici abătut, nici 
gras, nici slab, şi nici extatic: pari sănătos. Deci nu m-ai citit, ca 
şi colegul dumitale de ieri. De altminteri, e şi motivul pentru 
care, orice ai fi făcut, mai am încă o urmă de simpatie pentru 
duinneata. Cu atât mai mult cu cât ai renunţat înainte de pagina 
10, ceea ce denotă o tărie de caracter de care n-am fost 
niciodată capabil. In plus, tentativa de mărturisire - inutilă - te 
onorează. De fapt, nici nu te-aş fi putut suferi dacă, deşi m-ai fi 
citit, ai fi fost tot aşa cum te văd. Ajunge însă cu atâtea 
conditionale ridicole. Vorbeam despre digestia mea, dacă-mi 
aduc bine aminte. 

— Aşa e. Mai precis, despre caramele. 

— Ei bine, când îmi termin prânzul, mă îndrept spre fumoar. 
Este unul dintre momentele de vârf ale zilei. Nu suport 
interviurile decât dimineaţa, pentru că după-amiaza fumez până 
la ora 17. 

— De ce până la ora 17? 

— La ora 17 soseşte infirmiera aceea stupidă care găseşte 
de cuviinţă să mă spele din cap până-n picioare: încă o idee de-a 
lui Gravelin. O baie zilnică, îţi dai seama? Vanitas vanitatum sed 
omnia vanitas. Aşa că mă răzbun şi eu cum pot: fac astfel încât 
să duhnesc cât mai tare cu putinţă ca s-o incomodez pe gâsca 
asta albă, îmi născocesc probleme cu circulaţia şi-mi împănez 
prânzul cu căţei întregi de usturoi, apoi fumez ca un turc până 
când îmi vine spălătoreasa. 

Hohoti josnic. 

— N-o să-mi spuneţi că fumati atâta cu singurul scop de ao 
asfixia pe această nefericită. 

— Ar fi un motiv suficient, însă adevărul e că ador să fumez 
trabuc. Dacă n-aş hotări să fumez tocmai în orele acelea, n-ar fi 
nimic vătămător într-o asemenea activitate - zic bine activitate, 


căci pentru mine fumatul e o activitate în adevăratul sens al 
cuvîntului, în timpul căreia nu suport nici o vizită, nici un derani. 

— Foarte interesant, domnule Tach, dar să nu ne abatem de 
la subiect: trabucele nu au nimic de-a face cu digestia 
dumneavoastră. 7 

— Crezi? Nu-s aşa sigur. In sfârşit, dacă nu te interesează... 
Dar baia, te interesează baia mea? 

— Nu, doar dacă ati mânca săpunul sau dacă ati bea apa de 
clătit. 

— Îți dai seama că târâtura mă dezbracă la piele, îmi frictio- 
nează cărnurile, îmi duşuieşte dosul? Sunt sigur că simte o 
adevărată satisfacţie să marineze un obez lipsit de apărare, 
golaş şi imberb. Infirmierele-s toate nişte obsedate. De-aia îşi şi 
aleg meseria asta mizerabilă. 

— Domnule Tach, cred că iarăşi ne abatem... 

— Nu-s de acord! Acest episod cotidian e atât de pervers 
încât îmi perturbă digestia. Dă-ţi dumneata seama! Stau singur şi 
gol ca degetul, murat, umilit, de o adipozitate monstruoasă, în 
faţa creaturii ăleia îmbrăcate care, zi de zi, mă despoaie cu o 
expresie ipocrit profesională pentru a ascunde că-şi udă chiloţii, 
în caz că poartă aşa ceva, iar când se întoarce la spital, sunt 
sigur că le dă amănunte prietenelor - tot nişte târâturi - şi poate 
că şi ele... 

— Domnule Tach, vă rog! 

— Asta, dragul meu, are să te înveţe minte să mă mai 
înregistrezi. Dacă ai lua note ca un jurnalist cinstit, ai putea 
cenzura ororile senile pe care ţi le povestesc. In schimb, cu 
maşinăria dumitale, nu-i chip să alegi perlele de porcăriile mele. 

— lar după plecarea infirmierei? 

— Deja după? Te mişti repede. După, e trecut de ora 18. 
Târâtura mă îmbracă în pijama, ca pe bebeluşii pe care-i îmbăiezi 
şi-i pui în costumaş înainte să le dai ultimul biberon. La ora 
aceea, mă simt atât de infantil încât încep să mă joc. 

— Vă jucaţi? De-a ce? 

— De-a orice. Fac ture cu scaunul rulant, organizez un 
slalom, mă joc cu sägetelele - uită-te la peretele din spatele 
dumitale, ai să vezi stricăciunile - sau, supremul deliciu, rup 
paginile proaste din dasici. 

— Cum? 

— Chiar aşa, curăţ. Prințesa de Cleves, spre exemplu: 
excelent roman, dar mult prea lung. Presupun că nu l-ai citit, aşa 
că-ţi recomand versiunea prescurtată prin grija mea: o 


capodoperă, o chintesentä. 

— Domnule Tach, ce-aţi spune dacă, peste trei secole, din 
romanele dumneavoastră s-ar smulge paginile considerate de 
prisos? 

— Te provoc să găseşti fie şi o pagină de prisos în cărţile 
mele. 

— Doamna de la Fayette v-ar fi spus acelaşi lucru. 

— Doar n-o să mă compari cu midineta aia! 

— Orişicât, domnule Tach... 

— Vrei să ştii care-i visul meu secret? Un autodafe. Un 
minunat autodafe al întregii mele opere! Ti-am luat piuitul, hai? 

— Bine. Şi dupa toate aceste distracţii? 

— Pe cuvântul meu, te obsedează mâncarea! Cum vorbesc 
despre altceva, cum mă aduci înapoi la haleală. 

— Nu mă obsedează deloc, însă am început cu acest 
subiect, prin urmare trebuie să-l ducem pînă la capăt. 

— Nu te obsedează? Mă dezamägesti, tinere. Să vorbim 
atunci de haleală, fiindcă tot nu te obsedează. După ce am 
curăţat, mi-am aruncat săgeţelele, am făcut slalom şi m-am jucat 
de-ajuns, când toate activităţile astea m-au făcut să uit grozăvia 
băii, aprind televizorul, precum copilaşii care se uită la emisiunile 
lor debile înainte să-şi mănânce supica ori täiteii în formă de 
litere. La ora aceea e foarte interesant. Ai câte reclame vrei, mai 
ales la produse alimentare. Zapez astfel încât să-mi construiesc 
cea mai lungă secvenţă publicitară din lume: cu cele şaisprezece 
canale europene, e perfect posibil, dacă zapezi inteligent, să 
obţii o jumătate de oră de reclame fără întrerupere. O 
încântătoare operă multilingvă: şamponul olandez, biscuiţii ita- 
lieni, lenjeria biologică nemţească, untul franțuzesc etc. Mă 
delectez. Când programele devin stupide, sting televizorul. Cu 
apetitul stimulat de cele vreo sută de reclame pe care le-am 
văzut, încep să mă hrănesc. Eşti mulţumit? Spune! Ar fi trebuit 
să vezi ce faţă aveai când m-am prefăcut că mă îndepărtez iar 
de la subiect. Fii liniştit, n-o să rămâi fără scoop. Seara însă, 
mănânc destul de uşor. Mă mulţumesc cu lucruri reci: tocătură 
de porc prăjită, untură, slănină crudă, uleiul dintr-o cutie de 
sardine - nu mă prăpădesc după sardine, dar parfumează uleiul: 
arunc sardinele, în schimb păstrez sucul şi-l beau aşa cum e. 
Doamne sfinte, ce ai? 

— Nimic. Continuaţi. 

— Arăţi rău, te asigur. In plus, înghit o supă foarte grasă pe 
care o pregătesc dinainte; fierb preţ de câteva ceasuri bune 


şorici, picioare de porc, târtite de pui, oase cu măduvă si un 
morcov. Adaug un polonic de untură topită, scot morcovul şi las 
să se răcească douăzeci şi patru de ore. Imi place să mănânc 
supa asta rece, când grăsimea s-a răcit şi formează un capac 
care-ţi face buzele să lucească. Nu te îngrijora, nu irosesc nimic, 
nu care cumva să crezi că arunc aceste cărnuri delicate! După ce 
au fiert atâta, au câştigat în onctuozitate ce au pierdut în suc: 
târtitele de pui, a căror grăsime galbenă a dobândit o 
consistenţă spongioasă, sunt un adevărat deliciu... Dar ce ai? 

— Nu... nu ştiu. Claustrofobie, probabil. N-am putea 
deschide o fereastră? 

— Să deschid o fereastră, pe 15 ianuarie? Nici să nu te gân- 
deşti. Oxigenul te-ar ucide. Nu, ştiu eu de ce-i nevoie în cazul 
dumitale. 

— Permiteţi-mi să ies o clipă. 

— Nici nu se pune problema, rămâi la cald. Am să-ţi prepar 
un alexandra cum ştiu eu, cu unt topit. 

La aceste cuvinte, tenul livid al jurnalistului bătu în verde: 
îşi luă tälpäsita în mare viteză, rupt în două, cu mâna la gură. 

Tach băgă într-a patra până la fereastra ce dădea către 
stradă şi avu marea satisfacţie de a-l vedea pe nefericit 
vomitând în genunchi, terminat. 

Obezul murmură în cele patru bărbii, jubilând: 

— Cînd eşti slab de înger, nu vii să te măsori cu Pretextat 
Tach. 


Ascuns îndărătul perdelei din voal, se putea desfata în voie 
văzând fără să fie văzut; văzu astfel doi bărbaţi ieşind din 
cafeneaua din faţă şi repezindu-se înspre colegul lor care, cu 
măruntaiele golite, zăcea pe trotuar alături de magnetofonul pe 
care nu apucase să-l oprească: înregistrase deci zgomotul vomei. 

intins pe o banchetă în bistrou, jurnalistul încerca să-şi 
revină cât de cât. In răstimpuri, repeta, privind chiorâş: 

— Nu mai mănânc... Nu mai mănânc cât trăiesc... 

li dădură să bea puţină apă călduţă, pe care o examină cu 
suspiciune. Confratii vrură să asculte banda, dar se loviră de 
împotrivirea lui: 

— Nu în prezenţa mea, vă implor. Telefonară soţiei victimei, 
care veni să-l ia cu maşina; după ce se retrase, putură, în sfirşit, 
să dea drurnul la magnetofon. Cuvintele scriitorului provocară 
dezgust, râsete şi entuziasm: 

— Tipu' e o mină de aur. Asta numesc eu personalitate. 


— E fermecätor de abject. 

— lată cel putin unul care se sustrage ideologiei soft. 

— Si ideologiei light! 

— Are un stil de a-şi pune adversarul la podea! 

— E foarte tare. N-aş putea spune însă la fel despre 
prietenul nostru. Chiar că a căzut în toate capcanele. 

— N-aş vrea să bârfesc pe cineva care nu-i de faţă, dar ce 
l-o fi împins să-i pună întrebările alea legate de mâncare? Înţeleg 
de ce grasu' n-a pus botul. Când ai norocul să-i iei interviu unui 
geniu, nu te-apuci să-i vorbeşti de haleală. 

În sinea lor, jurnaliştii erau încântați că nu trebuiseră să fie 
ei primii. Tainic, buna lor credinţă le spunea că, dacă ar fi fost în 
locul celor doi nefericiti, ar fi abordat aceleaşi subiecte, desigur, 
stupide, însă obligatorii, şi erau încântați că nu trebuiseră să ia 
asupra lor treaba murdară: le rămânea partea cea mai frumoasă, 
lucru de care urmau să profite şi care nu-i împiedica să se amuze 
niţel pe seama victimelor. 


Astfel, în ziua teribilă când o lume întreagă tremura la 
gândul că războiul era iminent, un bătrân adipos, paralitic şi 
neînarmat izbutise să abată atenţia câtorva mari preoţi mediatici 
de la zona Golfului. Ba mai mult, în acea noapte a tuturor 
insomniilor, unul dintre ei se culcă pe nemâncate şi dormi 
somnul greu, epuizant, al hepaticilor, fără să se gândească nici 
măcar o clipă la cei ce aveau să moară. 


Tach exploata la maximum resursele puţin cunoscute ale 
îngreţoşării. Grăsimea îi servea drept napalm, alexandra - drept 
armă chimică. In seara aceea, îşi frecă mâinile ca un strateg 
fericit. 

— Ei, a început războiul? 

— Incă nu, domnule Tach. 

— Şi-are să înceapă odată? 

— Cine vă aude ar zice că sperati să înceapă. 

— Nu sufăr promisiunile neonorate. O gaşcă de caraghioşi 
ne-a promis un război pe 15, la miezul nopţii. Suntem în 16 şi nu 
s-a întâmplat nimic. De cine ne batem noi joc aici? Miliarde de 
spectatori stau la pândă. 

— Sunteţi pentru acest război, domnule Tach? 

— Să-mi placă războiul! Ce enormitate! Cum ar putea să-i 
placă războiul cuiva? Ce întrebare ridicolă şi fără rost! Ştii 
dumneata vreun om căruia să-i placă războiul? De ce nu mă 


întrebi încaltea dacă mănânc napalm la micul dejun? 

— În privinţa alimentaţiei dumneavoastră ne-am făcut deja 
o părere. 

— Aha! Fiindcă, în plus, vă spionati unii pe alţii? Lăsaţi nişte 
nenorociţi să facă treburile murdare, apoi vă delectati, nu? 
Drăguţ. Si te crezi, poate, mai inteligent pentru că-mi pui 
întrebări strălucite de genul: „Sunteţi pentru război?”. lar eu sunt 
un scriitor genial, o lume întreagă mă admiră, am primit premiul 
Nobel pentru literatură, toate astea numai ca să vină un ageamiu 
şi să mă chinuie cu întrebări cvasitautologice la care ultimul 
imbecil ar da acelaşi răspuns ca şi mine? 

— Bun. Aşadar nu vă place războiul, în schimb vreţi să aibă 
loc? 

— În actuala conjunctură, e o necesitate. Soldäteilor, 
imbecilii de ei, li s-a sculat. Trebuie să li se dea prilejul să 
ejaculeze, altminteri le ies coşuri şi se întorc plângând acasă la 
mama. Să-i dezamăgeşti pe tineri e un lucru urât. 

— Vă plac tinerii, domnule Tach? 

— Dar ştiu că te pricepi să pui întrebări strălucite şi 
originale! Da, ador tinerii, închipuie-ţi. 

— E ceva neaşteptat. Cunoscându-vă, mi-aş fi închipuit că 
nu-i puteţi suferi. 

— „Cunoscându-vă!” Cine te crezi? 

— In sfirsit, cunoscându-vă reputaţia... 

— Şi care mi-e reputaţia? 

— Zău... e greu de spus. 

— Mda. Din îngăduinţă faţă de dumneata, n-am să insist. 

— Aşadar vă plac tinerii? Din ce motiv? 

— Îmi plac tinerii pentru că ei sunt tot ce nu sunt eu. Ca 
atare, merită duioşie şi admiraţie. 

— lată un răspuns tulburător, domnule Tach. 

— Să-ţi dau o batistă? 

— De ce încercaţi să luaţi în derâdere nobilele elanuri ale 
propriei inimi? 

— Nobilele elanuri ale inimii mele? De unde naiba scoţi aşa 
nişte tâmpenii? 

— Regret, domnule, dar dumneavoastră mi le-aţi inspirat: 
lucrurile pe care le spuneati despre tineri erau cu adevărat 
mişcătoare. 

— Mergi mai în adâncime şi ai să vezi dacă erau sau nu 
mişcătoare. 

— Să mergem mai în adâncime atunci. 


— Ziceam că-mi plac tinerii pentru că sunt tot ce nu sunt 
eu. Într-adevăr, tinerii sunt frumoşi, sprinteni, proşti şi răi. 

— Nu-i aşa? Un răspuns tulburător, ca să folosesc cuvintele 
dumitale. 

— Sper că glumiti. 

— Am eu faţă de om care glumeşte? Şi-apoi, unde-i gluma? 
Ai putea nega măcar unul dintre aceste adjective? 

— Chiar admițând că ar fi întemeiate, vă situaţi cu adevărat 
la antipozi? 

— Ce? Găseşti cumva că aş fi frumos, sprinten, prost şi rău? 

— Nici frumos, nici sprinten, nici prost... 

— M-ai liniştit. 

— Dar rău sunteţi! 

— Räu,eu? 

— Absolut. g 

— Rău? Nu eşti zdravăn. In optzeci şi trei de ani de viață 
n-am întâlnit o dată om mai bun ca mine. Sunt monstruos de fin, 
atât de fin încât dacă m-aş întâlni pe mine însumi aş vomita. 

— Nu vorbiti serios. 

— Asta-i culmea! Numeşte-mi un singur individ, nu mai bun 
decât mine (ar fi şi imposibil), ci la fel de fin. 

— Ei bine... primul venit. 

— Primul venit? Altfel spus, dumneata, dacă înţeleg bine. 
Farsorule. 

— Eu sau oricare altul. 

— Nu vorbi de oricare altul, că nu-l cunoşti. Vorbeşte-mi de 
dumneata. Pe ce te bazezi cînd îndrăzneşti să te pretinzi la fel de 
fin ca mine? 

— Pe cele mai flagrante evidențe. 

— Mda, exact ce credeam şi eu, n-ai nici un argument. 

— Domnule Tach, opriţi-vă din delir, zău aşa. Am ascultat 
interviurile celor doi jurnalişti dinaintea mea. De-ar fi să n-am 
decât aceste eşantioane din ceea ce sunteţi şi tot aş şti la ce să 
mă aştept din partea dumneavoastră. Puteţi nega că i-aţi 
martirizat pe cei doi nefericiti? 

— Câtă rea-credinţă! Ei m-au martirizat pe mine. 

— İn caz că nu ştiţi, şi unul, şi celălalt suferă ca nişte câini 
de când au avut de-a face cu dumneavoastră. 

— Post hoc, ergo propter hoc, nu-i aşa? Stabileşti legături 
de cauzalitate absolut fanteziste, tinere. Primul a căzut la pat 
fiindcă a băut prea mult porto flip. Sper că n-ai să zici că eu i 
l-am turnat pe gât. Al doilea m-a hărțuit să-i vorbesc despre 


alimentaţia mea, deşi nu voiam. Dacă n-a fost în stare să suporte 
expozeul nu-i din vina mea, nu? Aş adăuga că ambii indivizi s-au 
arătat aroganti cu mine. O, am îndurat cu blândeţea unui miel pe 
altarul sacrificatorului. Dar au trebuit să plătească. Vezi 
dumneata, mereu ne întoarcem la Evanghelie: Hristos a zis 
limpede că răii şi hainii se vatămă întâi şi-ntâi pe ei înşişi. De aici 
şi chinurile pe care le suferă colegii dumitale. 

— Domnule Tach, vă rog să-mi răspundeţi cu toată sinceri- 
tatea la următoarea întrebare: mă luaţi drept un imbecil? 

— Fireşte. 

— Mulţumesc pentru sinceritate. 

— Nu-mi mulţumi, nu-s în stare să mint. De altfel, nu pricep 
de ce-mi mai pui o întrebare la care ştii deja răspunsul: eşti tânăr 
şi nu ţi-am ascuns ce gîndesc despre tineri. 

— Că tot veni vorba, nu credeţi că vă lipseşte puţin simţul 
nuantelor? Nu poţi pune toţi tinerii în aceeaşi oală. 

— De acord cu dumneata. Unii tineri nu-s nici frumoşi, nici 
sprinteni. Dumneata, de pildă, nu ştiu dacă eşti sprinten, dar că 
nu eşti frumos ştiu. 

— Mulţumesc. lar răutatea şi prostia de care nu scapă nici 
un tânăr? 

— N-am cunoscut decât o singură excepţie: eu însumi. 

— Cum erati la douăzeci de ani? 

— Ca şi acum. Eram încă în stare să merg. Altminteri, nu 
prea văd să mă fi schimbat. Eram deja imberb, obez, mistic, 
genial, prea fin, urât, de o inteligenţă supremă, solitar, îmi plăcea 
deja să mănânc şi să fumez. 

— Într-un cuvînt, nu aţi avut tinereţe. 

— Ador să te aud vorbind: să juri, nu alta, că eşti un 
repertoriu de locuri comune. Primesc să spun: „Da, nu am avut 
tinereţe”, cu condiţia expresă să precizezi în articolul dumitale că 
expresia îţi aparţine. Altfel, oamenii au să-şi imagineze că 
Pretextat Tach foloseşte o terminologie de romane de citit în 
tren. 

— Voi face întocmai. Acum, dacă nu vedeţi nici un inconve- 
nient, explicati-mi ce vă face să credeţi că sunteţi bun, 
sprijinindu-vă şi pe exemple, dacă se poate. 

— Ador acest „dacă se poate”. Nu crezi în bunătatea mea, 
este? 

— A crede nu e verbul potrivit. Să spunem mai curând că nu 
mi-o închipui. 

— Auzi dumneata! Ei bine, tinere, închipuie-ţi atunci ce a 


însemnat viaţa mea: o jertfă de optzeci si trei de ani. Ce-i jertfa 
lui Hristos pe lângă asta? Patimile mele au durat cu cincizeci de 
ani mai mult. Şi-n scurtă vreme voi trece printr-o apoteoză de mii 
de ori mai neobişnuită, mai lungă, mai elitistă şi, poate, chiar mai 
dureroasă: o agonie ce-mi va întipări în carne glorioasele 
stigmate ale sindromului lui Elzenveiverplatz. Domnul nostru îmi 
inspiră cele mai bune sentimente, dar, oricât şi-ar fi dat silinta, 
n-ar fi putut să moară de un cancer al cartilajelor. 

— Ei şi? 

— Cum adică „ei şi”? Ti se pare că-i totuna să crăpi în urma 
unei crucificări, la fel de banală pe atunci ca şi-o ploaie, ori a 
unui sindrom rarisim? 

— Moartea e întotdeauna moarte. 

— Dumnezeule! Iti dai seama de inepţia pe care 
magnetofonul tocmai a înregistrat-o? lar colegii dumitale au s-o 
audă! Sărmane prietene, nu mi-aş dori să fiu în locul tău. 
„Moartea e întotdeauna moarte!” Sunt atât de fin încât te 
autorizez să ştergi chestia asta. 

— Nici nu se pune problema, domnule Tach: exact asta e 
opinia mea. 

— Ştii că încep să te găsesc fascinant? O asemenea lipsă de 
discernământ e lucru rar. Ar trebui să fii mutat la secţiunea 
„Câini striviti de maşini”, să înveţi limbajul canin şi să le întrebi 
pe bietele dobitoace în agonie dacă nu cumva ar fi preferat să 
moară de o boală excepţională. 

— Domnule Tach, vi se mai întâmplă să le adresati 
semenilor şi altceva decît insulte? 

— Eu nu insult niciodată, domnule, eu dau diagnostice. De 
fapt, presupun că n-ai citit niciodată ceva de mine. 

— Eroare. 

— Cum? Imposibil. N-ai nici aspectul, nici conţinutul citito- 
rului tachian. E o minciună. 

— Este purul adevăr. Nu v-am citit decât unul dintre 
romane, dar l-am citit temeinic, după care l-am recitit, şi m-a 
marcat. 

— Trebuie că-l confunzi cu altul. 

— Cum să confunzi o carte precum Viol/uri gratuite între 
două războaie cu alta? Credeţi-mă, e o lectură care m-a zguduit 
adânc. 

— Zguduit? Zguduit? Ca şi cum eu aş scrie ca să zgudui 
oamenii! Dacă n-ai fi citit cartea în diagonală, domnule, cum 
probabil ai făcut-o de altfel, dacă ai fi citit-o deci aşa cum trebuie 


citită, cu matele, în măsura în care ai aşa ceva, ai fi borât. 

— Există, într-adevăr, în scriitura dumneavoastră o anumită 
estetică a vomei... 

— O estetică a vomei! Ai să mă faci să plâng! 

— In sfârşit, ca să revenim la ce vorbeam mai devreme, 
susţin că niciodată n-am citit vreo operă mai plină de răutate. 

— Intocmai. Voiai probe ale bunătăţii mele: uite una, 
flagrantă. Celine, care zicea în prefețe că şi-a scris cele mai 
înveninate cărţi dintr-o dezinteresată fineţe, dintr-o irepresibilă 
afecţiune faţă de detractorii lui, înţelesese. Asta-i iubirea 
adevărată! 

— E un pic grosier, nu? 

— Celine, un pic grosier? E-n interesul tău să ştergi asta. 

— Oricum, se simte că scena aceea de o insuportabilă 
răutate cu femeia surdo-mută aţi scris-o jubilând. 

— Absolut. Nici nu-ţi închipui cât de plăcut e să le dai apă la 
moară detractorilor. 

— A, păi în cazul ăsta nu mai poate fi vorba de fineţe, 
domnule Tach, ci de un obscur amestec de masochism şi 
paranoia. 

— Ei, nu mai spune! Lasă-te de folosit cuvinte cărora nu le 
cunoşti sensul. E numai şi numai bunătate, tinere! După părerea 
ta, care-s cărţile scrise numai şi numai din bunătate? Co/iba 
unchiului Tom? Mizerabilii? Fireşte că nu. Astea-s cărţi scrise ca 
să deschidă uşile saloanelor. Nu, crede-mă, prea putine-s cărţile 
scrise numai şi numai din bunătate. Operele astea le creezi în 
abjectie şi-n singurătate, ştiind bine că, după ce ai să le arunci 
lumii în faţă, ai să fii şi mai singur, şi mai abject. E şi normal, 
principala caracteristică a finetii lipsite de interese este să fii de 
nerecunoscut, de necunoscut, nevăzut, nebănuit, fiindcă o 
bunătate care-şi spune astfel nu-i nicicând dezinteresată. Vezi 
dar că sunt bun. = 

— Există un paradox în spusele dumneavoastră. Imi 
explicati că adevărata fineţe se ascunde, apoi strigati cât vă ţine 
gura că sunteţi bun. 

— Oh, pot s-o fac cât vreau, pentru că oricum n-are să mă 
creadă nimeni. Jurnalistul izbucni în râs. 

— Aveţi nişte argumente fascinante, domnule Tach. Aşadar, 
pretindeti că v-aţi dedicat viaţa scrisului numai şi numai din 
bunătate? 

— Mai sînt o grămadă de lucruri pe care le-am făcut numai 
şi numai din bunătate. 


— Cum ar fi? 

— Lista e lungä: celibatul, ghiftuirea etc. 

— Explicati-mi cum vine asta. 

— Bineînţeles că bunătatea n-a fost niciodată singurul meu 
motiv. Celibatul, de pildă: o lume întreagă ştie că sexul nu-mi 
spune nimic. Totuşi, aş fi putut să mă însor, fie şi numai pentru 
plăcerea de a o scoate pe nevastă-mea din minţi. Ei bine, nu, 
căci aici intervine fineţea mea: n-am să mă însor tocmai ca să 
cruţ o nefericită. 

— Fie. Dar ghiftuirea? 

— Ceva mai limpede nici că se poate; sunt un mesia al 
obezității. Cînd voi muri, voi lua pe umerii mei toate kilogramele 
în plus ale omenirii. 

— Vreti să spuneţi că, simbolic... 

— Atenţie! Niciodată să nu rosteşti cuvântul ,simbol” în faţa 
mea, decât dacă e vorba de chimie, şi asta în interesul tău. 

— Imi pare rău că sunt prost şi obtuz, dar efectiv nu înţeleg. 

— Nu-i grav, nu eşti singurul. 

— N-ati putea să-mi explicati? 

— Nu sufăr să-mi pierd timpul. 

— Domnule Tach, admițând că sunt prost şi obtuz, nu vă 
puteţi imagina că în spatele meu ar sta un viitor cititor al acestui 
articol, care, spre deosebire de mine, ar merita să înţeleagă? Şi 
care ar fi dezamăgit de răspunsul dumneavoastră? 

— Admiţând că acest cititor există, dacă e cu adevărat 
inteligent şi deschis, n-are nevoie de explicaţii. 

— Nu sunt de acord. Chiar şi o fiinţă inteligentă are nevoie 
de explicaţii atunci când se vede confruntată cu o gândire nouă, 
necunoscută. 

— Ce ştii dumneata despre asta? Dumneata n-ai fost 
niciodată inteligent. 

— Neîndoielnic, dar încerc şi eu, umil, să-mi imaginez cum 
e. 

— Bietul băiat! 

— Haide, dovediţi-vă proverbiala bunătate şi explicati-mi. 

— Chiar vrei să-ți spun? Oamenii cu adevărat inteligenți si 
deschişi n-ar cersi asemenea explicații. Numai toapa vrea să 
explice totul, inclusiv ceea ce nu se explică. Si-atunci, de ce ti-as 
da eu nişte explicații pe care idiotii nu le-ar pricepe si de care 
ființele mai subtile n-ar avea nevoie? 

— Eram deja urât, prost si obtuz, acum trebuie să mai 
adaug şi toapà, dacă înţeleg bine? 


— Dumitale nu ti se poate ascunde nimic. 

— Dacă pot să-mi permit, domnule Tach, nu aşa veţi deveni 
simpatic. 

— Simpatic, eu? Asta mi-ar mai lipsi! Şi apoi, cine eşti dum- 
neata să vii şi să-mi faci morală cu nici două luni înainte de o 
moarte glorioasă? Cine te crezi? Ţi-ai început fraza cu „Dacă pot 
să-mi permit”, uite că nu poţi să-ţi permiţi! Hai, ieşi, mă 
deranjezi. 

— Eşti surd? 


Plouat, jurnalistul se întoarse printre colegii săi de la 
cafeneaua din faţă. Nici nu ştia dacă scăpase ieftin sau nu. 

Ascultând banda, confrații nu scoaseră o vorbă, dar cu 
siguranţă că nu lui Tach i se adresa zâmbetul lor condescendent. 

— Tipu' ăsta e un caz, istorisea ultima victimă. Mai pricepe 
ceva dacă poţi! Niciodată nu ştii cum are să reacționeze. Uneori 
ai impresia că poate înţelege orice, că nimic nu-l jigneşte, ba 
chiar că-i fac plăcere micile nuanţe impertinente ale anumitor 
întrebări. După care brusc, fără cel mai mic avertisment, 
explodează pentru nişte amănunte ridicole ori ne dă pe uşă afară 
dacă am avut proasta inspiraţie să-i facem o observaţie infimă, 
de altfel îndreptăţită. 

— Geniul nu suportă nici o observaţie, obiectă un coleg cu 
atâta superioritate încât parcă ar fi fost Tach însuşi. 

— Şi ce? Ar fi trebuit să mă las insultat? 

— Ideal ar fi fost să nu-i inspiri acele insulte. 

— Foarte inteligent! Lumea nu-i inspiră altceva decât 
insulte. 

— Bietul Tach! Biet titan exilat! 

— Bietul Tach? Asta-i culmea. Zi mai bine bietii de noi! 

— Tu nu înţelegi că-l deranjăm? 

— Ba da, mi-am putut da seama. Dar, oricum, cineva 
trebuie să facă şi meseria asta, nu? 

— De ce? zise cel care făcea pe dispretuitorul, crezându-se 
inspirat. 

— Atunci pentru ce te-ai mai făcut jurnalist, neghiobule? 

— Pentru că nu puteam fi Pretextat Tach. 

— Ti-ar fi plăcut să fii un ditamai eunucul grafoman? 

Da, i-ar fi plăcut, şi nu era singurul care gîndea aşa. Neamul 
omenesc este astfel întocmit încât fiinţe întregi la minte ar fi gata 
să-şi jertfească tinereţea, trupul, iubirile, prietenii, fericirea şi 
cine ştie câte altele pe altarul unei fantasme numite eternitate. 


— Ei, a început războiul? 

— Aă... da, de-acum gata, primele rachete au fost... 

— E bine. 

— Adevărat? 

— Nu-mi place să văd tineretul fără ocupaţie. Vasăzică, pe 
17 ianuarie, flăcăiaşii au putut în sfârşit să înceapă distracţia. 

— Dacă se poate spune aşa. 

— Ce, pe dumneata nu te-ar distra? 

— Sincer? Nu. 

— Crezi poate că-i mai interesant să urmăreşti bătrâni 
adipoşi cu un magnetofon? 

— Să urmăresc? Dar nu vă urmărim, dumneavoastră ne-ati 
îngăduit să venim. 

— Nici vorbă! E iarăşi o lovitură a ticălosului de Gravelin! 

— Haide, domnule Tach, sunteţi perfect liber să-i spuneţi nu 
secretarului dumneavoastră, e un om devotat care vă respectă 
toate dorinţele. 

— Baţi câmpii. Mă torturează şi nu-mi cere niciodată 
părerea. Infirmiera, de pildă, e mâna lui! 

— Zău, domnule Tach, calmaţi-vă. Să ne reluăm discuţia. 
Cum vă explicati succesul extraordinar... 

— Vrei un alexandra? 

— Nu, mulţumesc. Cum spuneam, succesul extraordinar 
al... 

— Aşteaptă, eu vreau. 

Paranteză alchimică. 

— Războiul ăsta nou-nout mi-a făcut o poftă turbată de 
alexandra. E un amestec atât de solemn. 

— Bine. Domnule Tach, cum vă explicati succesul extraor- 
dinar al operei dumneavoastră în întreaga lume? 

— Nu mi-l explic. 

— Haide, sigur v-aţi gândit la această întrebare şi v-aţi 
imaginat diferite răspunsuri. 

— Nu. 

— Nu? Aţi vândut milioane de exemplare, până şi în China, 
şi asta nu v-a dat de gîndit? 

— Fabricantii de armament vând zi de zi mii de rachete în 
întreaga lume şi asta nu le-a dat nici lor de gândit. 

— N-are nici o legătură. 

— Crezi? Totuşi, paralelismul este uimitor. Acumularea, de 
pildă: se vorbeşte despre cursa înarmărilor, ar trebui să se 


vorbească şi de o „cursă a literaturilor”. E un argument puternic, 
ca şi următorul: fiecare popor îşi flutură scriitorul sau scriitorii ca 
pe tot atâtea arme. Mai devreme sau mai târziu, mă vor flutura şi 
pe mine şi-mi vor lustrui premiul Nobel. 

— Dacă îl înţelegeţi astfel, sunt de acord. Slavă Domnului, 
literatura este mai puţin periculoasă. 

— Nu şi a mea. A mea e mai periculoasă decât războiul. 

— Nu cumva tocmai vă flatati singur? 

— Trebuie să o fac, de vreme ce sunt singurul cititor în stare 
să mă înţeleagă. Da, cărţile mele-s mai periculoase decât un 
război, fiindcă ele îţi fac poftă să crăpi, în timp ce războiul îţi dă 
ghes să trăieşti. După ce mă citesc, oamenii ar trebui să se 
sinucidă, 

— Şi cum vă explicati că n-o fac? 

— Asta, în schimb, îmi explic foarte uşor: nimeni nu mă ci- 
teste. In fond, poate că tot aici se găseşte şi explicaţia extraordi- 
narului meu succes: sunt celebru, dragă domnule, tocmai pentru 
că nimeni nu mă citeşte. 

— Paradoxal! 

— Dimpotrivă: dacă ar fi încercat să mă citească, oamenii, 
bietii de ei, m-ar fi urât şi, spre a se răzbuna pentru truda irosită, 
m-ar fi dat uitării. Pe când dacă nu mă citesc, mă găsesc 
odihnitor, deci simpatic şi demn de succes. 

— lată un raţionament extraordinar. 

— Dar irefutabil. Poftim, să-l luăm pe Homer: uite un tip 
care n-a fost niciodată atât de celebru ca acum. Or, cunoşti 
dumneata mulţi cititori adevăraţi ai adevăratei //iade şi ai 
adevăratei Odisei? O mână de filologi pleşuvi, atâta tot, fiindcă 
sper că n-ai să-i califici drept cititori ai lui Homer pe cei câţiva 
liceeni adormiţi ce mai gângăvesc Homer pe băncile şcolii, în 
timp ce mintea le stă doar la Depeche Mode ori la SIDA. Şi 
tocmai din acest excelent motiv, Homer este referința. 

— Presupunând că aşa ar sta lucrurile, consideraţi acest 
motiv excelent? N-ar fi el mai curând întristător? 

— Excelent, susţin în continuare. Păi nu-i reconfortant 
pentru un scriitor adevărat, pur, mare, genial ca mine să ştie că 
nimeni nu-l citeşte? Că nimeni nu murdăreşte cu privirea-i 
impudică frumuseţile cărora le-am dat naştere în taina 
străfundurilor şi a singurătăţii mele? 

— Pentru a evita această privire impudică, n-ar fi fost mai 
simplu să nu publicaţi deloc? 

— Prea facil. Nu, vezi dumneata, culmea rafinamentului e să 


vinzi milioane de exemplare şi să nu fii citit. 

— Unde mai pui că aţi câştigat şi bani cu asta. 

— Bineînţeles. Imi plac mult banii. 

— Vă plac banii? Dumneavoastră? 

— Da. Sunt încîntători. N-am înţeles niciodată care le e 
rostul, însă îmi place mult să mă uit la ei. O monedă de 5 franci e 
la fel de frumoasă ca o părăluţă. 

— Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte o asemenea 
comparaţie. 

— Normal, dumneata n-ai luat premiul Nobel pentru 
literatură. 

— La urma urmei, nu cumva acest premiu Nobel vă infirmă 
teoria? N-ar presupune el ca măcar juriul să vă fi citit? 

— Nimic mai puţin sigur. Dar, în caz că membrii juriului m-ar 
fi citit, crede-mă, teoria mea nu se schimbă câtuşi de puţin. 
Există nenumărați oameni care duc sofisticarea până acolo încât 
citesc fără să citească. Străbat cărţile ca nişte oameni-broască 
fără să înghită strop de apă. 

— Da, aţi mai vorbit despre asta în cursul unei precedente 
întrevederi. 

— Aştia-s cititorii-broască. Formează imensa majoritate a 
cititorilor, şi totuşi, nu le-am descoperit existenţa decât foarte 
târziu. Sunt atât de naiv! Credeam că toată lumea citeşte ca 
mine; eu, unul, citesc cum mănânc: ceea ce înseamnă nu numai 
că e un lucru de care am nevoie, ci mai ales că intră în 
compoziţia mea şi o modifică. Când a mâncat caltaboş, omul nu-i 
acelaşi ca atunci când a mâncat caviar; şi nici când a citit din 
Kant (Doamne păzeşte şi apără-mă!) nu-i acelaşi ca atunci când 
a citit din Queneau. In sfârşit, când zic „omul”, ar trebui să zic 
„eu şi alţi câţiva”, fiindcă cei mai multi oameni ies din Proust sau 
din Simenon la fel cum au intrat, fără să fi pierdut vreo fărâmă 
din ce erau şi fără să fi câştigat vreo fărâmă în plus. Au citit, 
atâta tot: în cel mai bun caz, ştiu „despre ce-i vorba”. Nu care 
cumva să crezi că inventez. De câte ori n-am întrebat indivizi 
inteligenţi: „Te-a schimbat cartea asta?”. Mă priveau cu ochi 
mari de parcă mi-ar fi spus: „De ce vrei dumneata să mă fi 
schimbat?”. 

— Dati-mi voie să fiu uimit, domnule Tach: tocmai ati vorbit 
ca un apărător al cărţilor cu mesaj, ceea ce nu pare să fie stilul 
dumneavoastră. 

— Nu prea te duce mintea, este? Vasăzică îţi închipui că fix 
cărţile cu mesaj pot schimba individul? Când de fapt îl schimbă 


cel mai putin. Nu, cărţile care marchează si metamorfozează 
sunt celelalte, cărţile încărcate de dorinţă, de plăcere, de geniu 
şi, mai ales, de frumuseţe. Poftim, să luăm o carte de mare 
frumuseţe: Că/ătorie la capătul nopții. Cum să nu fii alt om după 
ce ai citit-o? Ei bine, majoritatea cititorilor reuşesc acest tur de 
forţă fără greutate. lţi zic după aceea: „A, da, Celine e 
formidabil”, apoi se întorc la oile lor. Evident, Celine e un caz 
extrem, însă aş putea da şi alte exemple. Nu eşti niciodată 
acelaşi după ce ai citit o carte, fie ea şi modestă precum cele ale 
lui Leo Malet: şi un Leo Malet te schimbă. După ce ai citit un Leo 
Malet, nu mai priveşti o fată în impermeabil cu aceiaşi ochi ca 
înainte. A, păi e foarte important! Schimbarea privirii, asta-i 
marea noastră operă! 

— Nu credeţi că, mai mult sau mai puţin conştient, privirea 
oricărei persoane se schimbă după terminarea unei cărţi? 

— O, nu! Doar crema cititorilor e în stare de aşa ceva. 
Ceilalţi continuă să vadă lucrurile cu aceeaşi platitudine ca la 
început. Şi nu uita că vorbim despre cititori, care oricum sunt o 
rasă foarte rară. Cei mai mulţi oameni nu citesc. Referitor la 
chestiunea asta, există un citat excelent al unui intelectual 
căruia i-am uitat numele: „In fond, oamenii nu citesc; dacă 
citesc, nu pricep; dacă pricep, uită”. lată o rezumare admirabilă 
a situaţiei, nu crezi? 

— In acest caz, nu e tragic să fii scriitor? 

— Dacă există un anumit tragic, cu siguranţă că nu de aici 
vine. Să nu fii citit e o binefacere. Iti poţi permite orice. 

— Dar, în sfârşit, la început tot a trebuit să vă citească 
cineva, altfel n-aţi fi ajuns celebru. 

— La început, poate, putintel. 

— Revin deci la întrebarea iniţială: de ce acest succes extra- 
ordinar? Prin ce răspundea acest debut unei aşteptări a 
cititorilor? 

— Nu ştiu. Erau anii '30. Nu exista televiziune, iar oamenii 
trebuiau să-şi umple şi ei timpul cu ceva. 

— Da, dar de ce mai curând cu dumneavoastră decât cu alt 
scriitor? 

— De fapt, marele meu succes a început după război. E şi 
comic de altminteri, pentru că n-am participat în nici un fel la 
gluma aceea: deja eram aproape neputincios - şi-apoi, cu zece 
ani mai înainte, mă reformaseră din cauza obezității. In '45 a 
început marea ispăşire: mai mult sau mai puţin confuz, oamenii 
au simţit că aveau destule să-şi reproşeze. Au dat atunci peste 


romanele mele ce urlau ca tot atâtea imprecatii, plesnind de 
atâtea mizerii, şi au decis că vor fi pentru ei o pedeapsă la fel de 
nemăsurată ca şi josnicia lor. 

— Şi au fost? 

— Ar fi putut să fie. La fel de bine ar fi putut să fie şi 
altceva. Dar, ce vrei, vox populi, vox dei. După care au încetat 
foarte curând să mă mai citească. Ca şi pe Celine, de altminteri: 
Celine e unul dintre scriitorii cel mai puţin citiţi. Diferenţa este că 
pe mine nu mă citeau din motive întemeiate, în timp ce pe el nu-l 
citeau din motive neîntemeiate. 

— Vorbiti mult despre Celine. 

— lubesc literatura, domnule. Te miră? 

— Presupun că pe el nu-l curăţaţi. 

— Dimpotrivă. El nu conteneşte să mă curețe. 

— L-ati întâlnit? 

— Nu, am făcut ceva mult mai bun: l-am citit. 

— Dar el, el v-a citit? 

— Neîndoielnic. Am simţit-o adesea când îl citeam. 

— Credeţi că l-aţi influenţat pe Celine? 

— Mai puţin decât el pe mine, dar orişicât... 

— Şi pe cine altcineva credeţi că aţi mai influenţat? 

— Pe nimeni, asta-i bună, de vreme ce nimeni altcineva nu 
m-a citit. Oricum, mulţumită lui Celine, am fost şi eu citit - în 
adevăratul sens al cuvîntului - măcar o dată. 

— Vedeţi deci că vă doreati să fiţi citit. 

— De el, numai de el. De ceilalţi mă doare-n cot. 

— Aţi întâlnit şi alţi scriitori? 

— Nu, n-am întâlnit pe nimeni şi nimeni n-a venit să mă 
întâlnească. Cunosc puţini oameni: Gravelin, fireşte, măcelarul, 
brânzarul, băcanul şi tutungiul. Aştia-s toţi, cred. A, da, mai e şi 
putoarea aia de infirmieră, apoi jurnaliştii. Nu-mi place să văd 
oameni. Trăiesc singur nu atât pentru că iubesc singurătatea, cât 
pentru că urăsc neamul omenesc. Poţi să scrii în gazeta dumitale 
că sunt o jigodie de mizantrop. 

— De ce sunteţi mizantrop? 

— Presupun că n-ai citit //godiile? 

— Nu. 

— Evident. Dacă ai fi citit, ai fi ştiut de ce. Există un milion 
de motive ca să-i deteşti pe oameni. Pentru mine, motivul de 
căpetenie e reaua lor credinţă absolut incurabilă. O rea-credintä 
care n-a fost de altminteri niciodată atât de preţuită ca-n zilele 
noastre. Am cunoscut destule epoci, îţi dai seama: totuşi, pot 


să-ţi zic că pe nici una n-am detestat-o ca pe asta de acum. Era 
relei-credinte, de la un capăt la altul. Reaua-credinţă e ceva mult 
mai rău decât mişelia, duplicitatea ori perfidia. Să fii de rea- 
credinţă înseamnă să te minţi în primul rând pe tine însuţi - nu 
pentru eventuale probleme de conştiinţă, ci pentru o 
autosatisfactie siropoasă - cu vorbe plăcute precum „pudoare” 
sau „demnitate”. Apoi, mai înseamnă să-i minţi pe äilalti, dar nu 
cu minciuni cinstite şi răutăcioase, nu ca să bagi zâzanie, nu: 
minciuni de haită, minciuni /ight, pe care lumea ti le toarnă 
surâzând de parcă ar trebui să-ţi facă plăcere. 

— De exemplu? 

— Ei bine, actuala condiţie a femeii. 

— Cum? Doar nu sunteţi feminist!? 

— Feminist, eu? Urăsc femeile mai rău decât pe bărbaţi. 

— De ce? _ 

— Din nenumărate motive. În primul rând, pentru că-s 
urâte: ai văzut dumneata ceva mai urât decit o femeie? lIti 
închipui cum ar fi să ai sâni, coapse, ca să nu mai vorbesc de tot 
restul? Apoi, urăsc femeile aşa cum urăsc toate victimele. O rasă 
cum nu se poate mai spurcată, victimele astea. Dacă am 
extermina-o complet, poate că am avea în sfârşit linişte, iar 
victimele ar avea şi ele în sfârşit ce-şi doresc, şi anume martiriul. 
Femeile sunt nişte victime deosebit de pernicioase întrucât îşi 
cad victime mai cu seamă lor înşile, adică celorlalte femei. Dacă 
vrei să cunoşti drojdia sentimentelor omeneşti, cercetează 
sentimentele pe care le nutresc femeile unele faţă de altele: ai 
să te înfiori de scârbă văzând atâta ipocrizie, gelozie, răutate şi 
josnicie. Nicicând n-ai să vezi două femei bătându-se sănătos, cu 
pumnii, sau măcar trimiţându-şi o ploaie zdravănă de înjurături: 
la ele au câştig de cauză loviturile viclene, frazele mârşave care 
dor mult mai rău decât o directă la maxilar. O să-mi spui că nu-i 
ceva nou, că aşa-i universul feminin încă de la Adam şi Eva. Eu, 
unul, zic că soarta femeii n-a fost niciodată mai rea ca acum - 
din vina lor, aici suntem de acord, dar ce importanţă are? 
Condiţia femeii a devenit teatrul celor mai scârbavnice rele- 
credinţe. 

— Tot n-aţi explicat nimic. 

— Să luăm situaţia cum era înainte; femeia îi este inferioară 
bărbatului, se-ntelege de la sine, ajunge să vezi cât e de urâtă. 
Pe vremuri, nici urmă de rea-credinţă: nu-i ascundeam 
inferioritatea şi o tratam ca atare. Astăzi, te-apucă greata: 
femeia îi este tot inferioară bărbatului - e tot aşa de urâtă -, dar 


o îmbrobodim cum că ar fi egală cu el. Proastă cum e, crede, 
bineînţeles. O tratăm însă tot ca şi cum ar fi inferioară: salariile 
nu-s decât un indiciu minor. Celelalte indicii sunt cu mult mai 
grave: femeile-s ultimele în toate domeniile, începând cu cel al 
seducţiei - ceea ce nu-i deloc de natură să ne mire, având în 
vedere urâtenia, nerozia şi mai ales tâfna lor dezgustătoare ce 
iese la iveală cu primul prilej. Admiră deci reaua-credinţă a 
sistemului: să faci să creadă o sclavă urâtă, netoată, rea şi lipsită 
de farmec că pleacă din start cu aceleaşi şanse ca şi seniorul ei, 
când de fapt n-are nici pe un sfert cât el. Mie, unuia, chestia mi 
se pare infectă. Dacă aş fi femeie, aş fi scârbită. 

— Admiteţi, sper, că ceilalţi pot să nu fie de acord cu 
dumneavoastră. 

— „A admite” nu e verbul potrivit. Nu admit aşa ceva, ci mă 
scandalizez. In numele cărei rele-credinte ai să reuşeşti, mă rog, 
să mă contrazici? 

— În numele gusturilor mele, mai întâi. Mie, femeile nu mi 
se par urâte. 

— Bietul meu prieten, ai nişte gusturi să tragi apa după ele. 

— Un sân e ceva frumos. 

— Nu ştii ce spui. Aceste protuberante femele sunt la limita 
inacceptabilului chiar şi pe hârtia lucioasă a revistelor. Ce să mai 
spunem de cele ale adevăratelor femele, de cele pe care 
femelele nici măcar nu îndrăznesc să le arate şi care sunt, în 
imensa lor majoritate, nişte mamele? Puah! 

— Astea sunt gusturile dumneavoastră. Ceilalţi pot să nu le 
împărtăşească. 

— A, da, celorlalţi poate să le pară frumos şi caltaboşul de 
vânzare la măcelărie: nimic nu-i interzis. 

— N-are nici o legătură. 

— Femeile-s carne scârbavnică. Uneori se zice despre câte 
o femeie neobişnuit de urâtă că e un caltaboş: adevărul este că 
toate femeile sunt nişte caltaboşi. 

— Dati-mi voie atunci să vă întreb ce sunteți 
dumneavoastră. 

— Un morman de untură. Nu se vede? 

— In schimb, vi se pare că bărbaţii sunt frumoşi? 

— N-am spus asta. Bărbaţii au un fizic mai putin îngrozitor 
decât femeile. Nu înseamnă însă că ar fi şi frumoşi. 

— Şi atunci nimeni nu e frumos? 

— Ba da. Unii copii sunt foarte frumoşi. Din păcate, frumu- 
setea lor nu ţine mult. 


— Aşadar, vedeţi copilăria ca pe o vârstă binecuvântată? 

— Dumneata auzi ce spui? „Copilăria e o vîrstă 
binecuvântată”. 

— Un loc comun, dar e adevărat, nu? 

— Bineînţeles că-i adevărat, animalule! Dar mai e nevoie 
s-o spui? Toată lumea ştie asta. 

— De fapt, sunteţi un om disperat, domnule Tach. 

— Abia acum îţi dai seama? Mai ia o pauză, tinere, atâta 
geniu o să te epuizeze. 

— Ce anume stă la originea disperării dumneavoastră? 

— Totul. Nu atât lumea, cât viaţa e bolnavă. Reaua-credinţă 
contemporană constă în a proclama contrariul. Păi nu-i auzi pe 
toţi mugind la unison: „Viaţa-i frumuuuasă! Ni-i dragă viaţa!”? 
Imi vine să mă urc pe pereţi când aud aşa nişte prostii. 

— Poate că sunt nişte prostii sincere. 

— Şi eu cred la fel, dar e cu atât mai grav: se dovedeşte că 
reaua-credinţă este eficace, că oamenii înghit asemenea gogosi. 
Ca urmare, au vieţi de rahat, slujbe de rahat, trăiesc în locuri 
oribile alături de persoane înfricoşătoare şi împing abjectia până 
acolo încât numesc asta fericire. 

— Cu atât mai bine pentru ei dacă sunt fericiţi aşa! 

— Cu atât mai bine pentru ei, vorba dumitale. 

— Dar dumneavoastră, domnule Tach, care e fericirea 
dumneavoastră? 

— Nici una. Sunt împăcat, e deja ceva - în fine, eram 
împăcat. 

— N-ati fost niciodată fericit? 

Tăcere. 

— Să înţeleg că ati fost fericit?... Să înţeleg că n-aţi fost 
niciodată fericit? 

— Taci, mă gîndesc. Nu, n-am fost niciodată fericit. 

— E cumplit. 

— Să-ţi dau o batistă? 

— Nici măcar în copilărie? 

— N-am fost niciodată copil. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ce-am spus. 

— Totuşi, ati fost mic! 

— Mic da, copil nu. Eram deja Pretextat Tach. 

— E adevărat că despre copilăria dumneavoastră nu se ştie 
nimic. Biografiile dumneavoastră încep totdeauna din momentul 
când erati deja adult. 


— Normal, de vreme ce n-am avut copilärie. 

— Totuşi, ati avut părinţi. 

— Tinere, intuiţiile dumitale de geniu se tin lanţ. 

— Ce făceau părinţii dumneavoastră? 

— Nimic. 

— Cum aşa? 

— Rentieri. Străveche moştenire. Veche avere de familie. 

— Există şi alţi descendenţi în afară de dumneavoastră? 

— Nu cumva te-au trimis de la fisc? 

— Nu, voiam să ştiu doar dacă... 

— Vezi-ti de treburile dumitale. 

— A fi jurnalist, domnule Tach, înseamnă tocmai să te 
amesteci în treburile altora. 

— Caută-ţi altă meserie. : 

— Nici nu se pune problema. Imi iubesc meseria. 

— Bietul meu băiat... 

— Am să-mi formulez altfel întrebarea: povestiti-mi 
perioada din viaţă când ati fost cel mai fericit. 

Tăcere. 

— Trebuie să-mi formulez oare altfel întrebarea? 

— Mă iei drept cretin sau cum? De-a ce te joci? Frumoasă 
marchiză, am să mă sting de dragoste din pricina ochilor tăi 
minunati etc.? 

— Liniştiţi-vă, încerc doar să-mi fac meseria. 

— Ei bine, şi eu încerc să mi-o fac pe a mea. 

— Atunci, pentru dumneavoastră un scriitor este o persoană 
a cărei meserie constă în a nu răspunde la întrebări? 

— Întocmai. 

— Dar Sartre? 

— Ce-i cu Sartre? 

— lată pe cineva care răspundea la întrebări, nu? 

— Si? 

— Asta contrazice definiţia dumneavoastră. 

— Câtuşi de puţin: dimpotrivă, o confirmă. 

— Vreti să spuneţi că Sartre nu este un scriitor? 

— Nu ştiai? 

— Oricum, scria neobişnuit de bine. 

— Şi unii jurnalişti scriu neobişnuit de bine. Dar n-ajunge să 
ai o pană bună ca să fii scriitor. 

— A, nu? Şi ce mai trebuie atunci? 

— O grămadă de lucruri. In primul rând, trebuie să ai boase. 
lar boaşele de care vorbesc se situează dincolo de sex; ca 


dovadă, există femei care au şi ele. Oh, foarte puţine, dar există: 
mă gândesc la Patricia Highsmith. 

— Este uimitor că unui scriitor atât de mare ca 
dumneavoastră îi plac operele Patriciei Highsmith. 

— De ce? Nu văd nimic uimitor. In treacăt fie spus, iată pe 
cineva care trebuie să urască oamenii, şi îndeosebi femeile, la fel 
de mult ca şi mine. Simti că nu scrie numai ca să fie primită în 
salone. 

— Dar Sartre scria ca să fie primit în saloane? 

— Şi încă cum! Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul ăsta, 
dar numai citindu-l şi mi-am dat seama cât de mult îi plăceau 
saloanele. 

— Greu de înghiţit, pentru un om de stânga. 

— Şi? Crezi că oamenilor de stânga nu le plac saloanele? Eu 
cred, dimpotrivă, că le plac mai mult ca orice. De altfel, e şi 
normal: dacă aş fi fost muncitor toată viaţa, aş visa să frecventez 
saloanele, părerea mea. 

— Simplificaţi nemaipomenit de mult situaţia: nu toţi 
oamenii de stânga sunt muncitori. Unii provin din familii 
excelente. 

— Zău? Atunci chiar că n-au nici o scuză. 

— Sunteti cumva un anticomunist rudimentar, domnule 
Tach? 

— Sunteţi cumva un ejaculator precoce, domnule jurnalist? 

— Dar n-are nici o legătură! 

— Sunt întru totul de aceeaşi părere. Să ne întoarcem deci 
la boaşele noastre. Boaşele-s organul cel mai important al 
scriitorului. Fără ele, scriitorul îşi pune pana în slujba relei- 
credinţe. Ca să-ţi ofer un exemplu, să luăm un scriitor cu o pană 
foarte bună, să-i dăm şi cu ce să scrie. Cu boaşe zdravene, are 
să iasă Moarte pe credit. Fără boase, are să iasă Greata. 

— Nu vi se pare că simplificati putin? 

— Dumneata, un jurnalist, îmi spui asta? Şi eu care, cu nobi- 
la-mi îngăduinţă, încercam să mă cobor la nivelul dumitale! 

— Nu vi se cere atît de mult. Ce vreau eu este o definiţie 
metodică şi precisă a ceea ce numiţi „boaşe”. 

— De ce? Nu-mi spune că încerci să scrii o broşură de popu- 
larizare despre mine! 

— Nicidecum! Voiam doar să am o comunicare cât de cât 
clară cu dumneavoastră. 

— Mda, exact de ce mă temeam. 

— Haideţi, domnule Tach, simplificaţi-mi şi mie sarcina 


măcar o dată! 

— Află că am oroare de simplificări, tinere; ca atare, a 
fortiori, dacă-mi ceri să mă simplific pe mine însumi, nu te 
aştepta să mă entuziasmez. 

— Ei, dar nu vă cer să vă simplificati pe dumneavoastră 
înşivă! Vă cer doar o mică definiţie a ceea ce numiţi „boaşe”. 

— Bine, bine, nu plânge. Ce-ti fi având voi ăştia, jurnaliştii? 
Toţi sunteţi nişte hipersensibili. 

— Vă ascult. 

— Ei bine, boaşele sunt capacitatea de rezistenţă a unui 
individ la reaua-credinţă a mediului. Ştiinţific, nu? 

— Continuati. 

— E ca şi cum ti-as zice că nimeni n-are aşa boaşe. Cât 
despre cei care au şi o pană bună, şi asemenea boaşe, proporţia 
lor e infinitezimală. Tocmai de aceea sunt atât de puţini scriitori 
pe lume. Unde mai pui că e nevoie şi de alte calităţi. 

— Care anume? 

— Trebuie să ai sculă. 

— După boaşe, scula: logic. Definiţia sculei? 

— Scula înseamnă capacitate creatoare. Puţini sunt oamenii 
în stare să creeze cu adevărat. Cei mai mulţi se mulţumesc să-şi 
copieze predecesorii cu mai mult sau mai puţin talent - 
predecesori care, cel mai adesea, au copiat şi ei de la alţii. Se 
poate întâmpla ca o pană bună să fie însoţită şi de o sculă, dar 
nu si de boaşe: de pildă, la Victor Hugo. 

— Dar dumneavoastră? 

— Oi fi având eu mutră de eunuc, dar am ditamai scula. 

— Şi Celine? 

— A, Celine le are pe toate: pană genială, boaşe mari, 
ditamai scula şi tot restul. 

— Restul? De ce mai este încă nevoie? De un anus? 

— In nici un caz! Cititorului îi trebuie un anus, ca scriitorul 
să-l încalece. Nu, mai e nevoie de buze. 

— Nu îndrăznesc să vă întreb despre care buze e vorba. 

— Dar eşti infect, pe cuvântul meu! Vorbesc despre buzele 
care închid gura, ai priceput? Câtă abjectie! 

— Bun. Definiţia buzelor? 

— Buzele au două roluri. Mai întâi că preschimbă cuvântul 
într-un act senzual. Ţi-ai imaginat vreodată ce ar fi cuvântul fără 
buze? Ar fi ceva de o răceală tâmpă, de-o uscăciune fără nici o 
nuanţă, ca vorba unui portărel. Al doilea rol este chiar mai 
important: buzele închid gura când ceva nu trebuie rostit. Şi 


mâna are buzele ei, care o împiedică să scrie ce nu trebuie scris. 
E absolut, dar absolut indispensabil. Scriitori déruiti din plin cu 
talent, boase şi sculă şi-au ratat opera pentru că au spus lucruri 
pe care nu trebuiau să le spună. 

— Venind din partea dumneavoastră, asemenea cuvinte mă 
umplu de uimire: nu sunteţi genul care să se autocenzureze. 

— Cine vorbeşte de autocenzură? Lucrurile ce nu trebuie 
spuse nu sunt neapărat murdare, dimpotrivă. Totdeauna trebuie 
să dai glas murdăriilor pe care le ţii în tine: e sănătos, vesel, 
tonic. Nu, lucrurile ce nu trebuie spuse sunt de alt ordin - nu te 
aştepta să-ţi explic, tocmai fiindcă-s lucruri ce nu trebuie spuse. 

— Am progresat mult. 

— Oare nu te-am prevenit mai înainte că meseria mea 
constă în a nu răspunde la întrebări? Caută-ţi altă meserie, 
bătrâne. 

— A nu răspunde la întrebări ţine tot de rolul buzelor, nu-i 
aşa? 

— Nu numai al buzelor, ci şi al boaşelor. Trebuie să ai boase 
ca să nu răspunzi la anumite întrebări. 

— Pană, boaşe, sculă, buze, asta-i tot? 

— Nu, îţi mai trebuie ureche şi mână. 

— Urechea e ca să înţelegi? 

— Se-ntelege. Eşti genial, tinere. De fapt, urechea e cutia 
de rezonanţă a buzelor. E portavocea interioară. Flaubert, cu 
portavocea lui interioară, era foarte elegant, dar oare chiar îşi 
imagina că o să se găsească cineva să-l creadă? Ştia că n-are 
rost să urli cuvintele: cuvintele urlă singure. E suficient să le 
asculţi în tine însuţi. 

— Şi mâna? 

— Mâna-i ca să te umpli de plăcere. E îngrozitor de 
important. Dacă un scriitor nu încearcă nici o plăcere, trebuie să 
se oprească imediat. Să scrii fără plăcere e imoral. Scrisul poartă 
deja în sine toţi germenii imoralitätii. Singura scuză a scriitorului 
este plăcerea. Un scriitor care n-ar simţi plăcere ar fi la fel de 
dezgustător ca un ticălos care ar viola o fetiţă fără nici o 
satisfacţie, care ar viola ca să violeze, ca să facă un rău gratuit. 

— Nu se compară. Scrisul nu e chiar atât de dăunător. 

— Nu ştii ce spui. Evident, de vreme ce nu m-ai citit, n-ai 
cum să ştii. Scrisul îşi bagă picioarele în tot şi în toate: 
gândeşte-te la copacii care trebuie doborâţi pentru hârtie, la 
spaţiile care trebuie găsite pentru stocarea cărţilor, la câţi biştari 
costă tipărirea lor, la câţi biştari îi vor costa pe eventualii cititori, 


la plictiseala pe care o vor simti acesti nefericiti citindu-le, la 
vinovätia încercată de nenorocitii care le vor cumpăra si nu vor 
avea curajul să le citească, la tristeţea imbecililor cumsecade 
care le vor citi fără să le înţeleagă, în sfârşit şi mai ales, la 
înfumurarea prostească a conversatiilor ce vor urma după citirea 
sau necitirea lor. De restul, te scutesc! Aşa că nu-mi spune mie 
că scrisul nu e dăunător. 

— Totuşi, nu puteţi exclude total posibilitatea de a găsi unul 
sau doi cititori care să vă înţeleagă cu adevărat, măcar din când 
în când. Asemenea fulgerătoare momente de complicitate 
profundă cu câţiva indivizi n-ar fi oare de ajuns pentru a face din 
scris un act benefic? 

— Vorbeşti în dodii! Nu ştiu dacă asemenea indivizi există, 
dar, dacă există, tocmai lor le-ar dăuna cel mai mult scrierile 
mele. Ce crezi dumneata că spun eu în cărţi? ţi închipui poate că 
trăncănesc despre bunătatea oamenilor şi despre fericirea de a 
trăi? De unde naiba ai mai scos că dacă cineva mă înţelege are 
să fie fericit? Dimpotrivă! 

— Complicitatea, chiar în nefericire, nu este oare agreabilă? 

— Dumitale ţi s-ar părea agreabil să ştii că eşti la fel de dis- 
perat ca şi vecinul tău? Mie, unuia, mi se pare că e şi mai trist. 

— Şi atunci, la ce bun să mai scrii? La ce bun să încerci să 
comunici? 

— Bagă de seamă, nu le amesteca; a scrie nu înseamnă a 
încerca să comunici. Mă întrebi la ce bun să scrii, iar eu îţi 
răspund foarte strict şi exclusiv: ca să simţi plăcere. Altfel spus, 
dacă nu există plăcere, e absolut necesar să te opreşti. Se 
întâmplă că scrisul mă face - în sfârşit, mă făcea - să mor de 
plăcere turbată. Nu mă întreba de ce, habar n-am. De altminteri, 
toate teoriile care-au vrut să explice plăcerea erau una mai 
şubredă decât alta. Intr-o zi, un bărbat foarte serios mi-a spus că 
simţim plăcere atunci când facem dragoste deoarece creăm 
viaţă. lţi dai seama? Ca şi cum ar fi vreo plăcere să creezi o 
chestie atât de tristă şi de hâdă cum e viaţa! Şi apoi, asta ar 
presupune că, luînd pilula, femeia nu mai simte nici o plăcere 
fiindcă nu mai creează viaţă. Dar tipul chiar credea în teoria lui! 
In concluzie, nu-mi cere să-ţi explic plăcerea de a scrie: e un 
fapt, atâta tot. 

— Şi ce treabă are mâna cu toate acestea? 

— Mâna este sediul plăcerii de a scrie. Şi nu-i singurul: 
scrisul te face să trăieşti plăcerea cu pântecele, cu sexul, cu 
fruntea şi cu maxilarele. Dar plăcerea cea mai caracteristică se 


situează în mâna care scrie. E o chestie greu de explicat: când 
creează ceea ce are nevoie să creeze, mâna freamătă de 
plăcere, devine un organ genital. De câte ori n-am încercat pe 
când scriam strania impresie că mâna era cea care comanda, că 
aluneca singură, fără să ceară şi părerea creierului. O, ştiu prea 
bine că nici un anatomist n-ar putea admite aşa ceva, totuşi asta 
simţi şi încă foarte adesea. Mâna încearcă în astfel de clipe o 
voluptate asemănătoare, înrudită, fără îndoială, cu a calului 
apucat de năbădăi sau a întemniţatului ce evadează. Pe de altă 
parte, se impune încă o constatare: nu-i oare tulburător că, şi 
când scriem, şi când ne masturbăm, întrebuinţăm acelaşi 
instrument, mâna? 

— Când coasem un nasture sau când ne scărpinăm nasul, 
tot mâna o întrebuinţăm. i 

— Cât de trivial poţi fi! Si apoi, ce dovedeşte asta? Intrebu- 
ințările vulgare nu le contrazic pe cele nobile. 

— Masturbarea înseamnă cumva o întrebuințare nobilă a 
mâinii? 

— Ba bine că nu! Păi nu-i formidabil că o simplă si modestă 
mână poate reconstitui singură un lucru atât de complex, atât de 
costisitor, de anevoie de pus în scenă si de încărcat cu stări 
sufleteşti precum sexul? Şi nu-i oare admirabil că mâna asta 
cumsecade procură fără multă bătaie de cap tot atâta (de nu 
cumva mai multă) plăcere decât o femeie agasantă şi scump de 
întreţinut? 

— Evident, dacă priviţi lucrurile aşa... 

— Păi aşa şi sunt, tinere! Nu eşti de acord? 

— Să ne înţelegem, domnule Tach, dumneavoastră sunteţi 
cel intervievat, nu eu. 

— Altfel spus, ţi-ai rezervat rolul cel mai uşor, hai? 

— Dacă asta vă face plăcere, rolul meu nu mi s-a părut 
chiar atât de uşor până acum. M-aţi silit să înghit destule. 

— Intr-adevăr, îmi face plăcere. 

— Bine. Să ne întoarcem la organele noastre. Recapitulez: 
pană, boase, sculă, buze, ureche şi mână. Asta-i tot? 

— Nu-ţi ajunge? 

— Nu ştiu. Altceva mi-aş fi închipuit eu. 

— A, da? Ce-ti mai trebuie? O vulvă? O prostată? 

— Acum dumneavoastră sunteţi trivial. Nu. Sigur o să mă 
luaţi peste picior, dar eu credeam că trebuie şi o inimă. 

— O inimă? Dumnezeule mare, pentru ce? 

— Pentru sentimente, pentru iubire. 


— Lucrurile astea n-au nimic de-a face cu inima. Au legătură 
doar cu boaşele, scula, buzele şi mâna. E arhisuficient. 

— Sunteţi prea cinic. Nu voi fi niciodată de acord cu aşa 
ceva. 

— Tocmai de aceea părerea dumitale nu interesează pe 
nimeni, cum singur spuneai mai adineauri. Nu văd însă unde-i 
cinismul spuselor mele. Sentimentele şi iubirea sunt o chestie de 
organe, în privinţa asta suntem de acord: dezacordul dintre noi 
priveşte doar natura organului. Dumneata vezi aici un fenomen 
cardiac. Eu nu mă revolt şi nu-ţi arunc adjective în faţă. Mă 
mulţumesc să gândesc că ai nişte teorii anatomice bizare şi, în 
consecinţă, interesante. 

— Domnule Tach, de ce vă prefaceti că n-aţi înţelege? 

— Ce-mi aud urechile? Nu mă prefac deloc, neobrăzatule! 

— Totuşi, când vorbeam despre inimă, ştiaţi foarte bine că 
nu mă refeream la organ! 

— A, nu? Atunci la ce te refereai? 

— La sensibilitate, afectivitate, emotivitate, se înţelege! 

— Toate astea într-o inimă idioată plină de colesterol! 

— Incetati, domnule Tach, nu sunteţi comic. 

— Nu, aşa e, dumneata eşti comic. De ce te-apuci să-mi 
vorbeşti despre lucruri care n-au nici o legătură cu discuţia 
noastră? 

— Aţi îndrăzni să afirmati că literatura nu are nici o legătură 
cu sentimentele? 

— Vezi dumneata, tinere, cred că noi doi concepem diferit 
cuvântul „sentiment”. Pentru mine, să vrei să poceşti mutra 
cuiva e un sentiment. Pentru dumneata, să verşi lacrimi la 
„Curierul sentimental” al unei reviste pentru femei e tot un 
sentiment. 

— Dar pentru dumneavoastră ce este? 

— Pentru mine e o stare sufletească, adică o poveste 
drăguță şi împănată de rea-credinţă pe care ţi-o spui ca să-ţi dai 
impresia că accezi la demnitatea de fiinţă umană, ca să te 
convingi că până şi când stai pe budă eşti plin de spiritualitate. In 
special femeile inventează stări sufleteşti, fiindcă genul de 
muncă pe care o fac le lasă mintea neocupată. Or, una dintre 
caracteristicile speciei noastre este că avem un creier ce se 
simte necontenit obligat să funcţioneze, chiar şi atunci când nu 
serveşte la nimic: acest regretabil inconvenient tehnic stă la 
originea tuturor necazurilor omeneşti. In loc să se abandoneze 
unei nobile trândăvii, unei destinderi elegante, precum şarpele 


ce picoteşte la soare, creierul menajerei, furios că nu-i este de 
nici un ajutor, începe să secrete scenarii şubrede si pretentioase 
- cu atât mai pretentioase cu cât sarcina de menajeră îi va părea 
mai degradantă. Şi prostia e cu atât mai mare cu cât nu-i nimic 
degradant în a da cu aspiratorul sau a spăla wc-ul: sunt lucruri 
care trebuie făcute, atâta tot. Femeile îşi închipuie însă 
totdeauna că există pe lume pentru cine ştie ce misiune 
aristocratică. La fel şi cei mai mulţi dintre bărbaţi, de altminteri, 
cu mai puţină obstinatie totuşi, fiindcă lor li se ocupă creierul cu 
contabilitate, avansări, delatiuni şi declaraţii de impozite, ceea 
ce lasă mai putin loc pentru elucubratii. 

— Cred că aţi rămas puţin în urmă. Astăzi, femeile muncesc 
şi au aceleaşi griji ca şi bărbaţii. 

— Cât eşti de naiv! Se prefac. Au sertarele de la birou ticsite 
cu lacuri pentru unghii şi reviste de-ale lor. Femeile de acum sunt 
chiar mai rele decât menajerele de altădată, care măcar serveau 
la ceva. Astăzi, femeile îşi petrec timpul discutând cu colegele de 
serviciu subiecte importante cum ar fi problemele lor 
sentimentale sau legate de calorii - ceea ce înseamnă exact 
acelaşi lucru. Când se plictisesc prea tare, fac ce fac şi se lasă 
regulate de şefi, ceea ce le procură delicioasa beţie de a-şi băga 
picioarele în viaţa altora. Pentru o femeie, asta-i cea mai 
frumoasă promovare. Când distruge viaţa cuiva, o femeie vede 
într-o asemenea ispravă dovada supremă a spiritualităţii ei: „Bag 
zâzanie, deci am un suflet”, gîndeşte ea. 

— Cine v-ar auzi ar jura că aveţi ceva cu femeile. 

— Ba bine că nu! Una dintre ele mi-a dat viaţă, câtă vreme 
eu nu-i cerusem nimic. 

— Vorbiti ca şi cum ati fi în plină vârstă ingrată. 

— Fals: sunt mai mult ca niciodată la vârsta tuturor 
împlinirilor. 

— Foarte amuzant. Totuşi, pentru naşterea dumneavoastră 
e răspunzător şi un bărbat. 

— Ştii, nici bărbaţii nu-mi plac. 

— Dar detestaţi mult mai mult femeile. De ce? 

— Din toate motivele pe care ţi le-am enumerat deja. 

— Inteleg. Vedeţi, mi-e greu să cred că nu mai există şi alt 
motiv. Misoginia dumneavoastră miroase clar a dorinţă de 
răzbunare. 

— Răzbunare? Să răzbun ce? Dintotdeauna am fost 
celibatar. 

— Există şi alte motive decât căsătoria. De altfel, poate că 


nici măcar dumneavoastră nu cunoaşteţi originea acestei dorinţe 
de răzbunare. 

— M-am prins unde baţi. Nu, refuz să fiu psihanalizat. 

— Fără a merge până acolo, ati putea cel putin să reflectati. 

— Dumnezeule mare, să reflectez la ce? 

— La relaţiile pe care le-aţi avut cu femeile. 

— Ce relaţii? Ce femei? 

— Să nu-mi spuneţi că... Nu! 

— Nu ce? 

— Sunteţi cumva...? 

— Ce? Spune odată! 

— Virgin? 

— Bineînţeles. 

— Imposibil. 

— Ba e absolut posibil. 

— Nici cu o femeie, nici cu un bărbat? 

— Ti se pare dumitale că am moacă de fetiţă? 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, au existat homosexuali 
absolut strălucitori. 

— Mă faci să râd. O spui de parcă ai zice: „Există şi codosi 
cinstiţi”, ca şi cum între ,homosexual” şi „strălucitor” ar fi vreo 
contradicţie. Nu, mă revolt împotriva refuzului dumitale de a 
admite că aş putea fi virgin. 

— Puneţi-vă în locul meu! 

— Cum îţi închipui că o fiinţă ca mine s-ar putea pune în 
locul dumitale? g 

— E... este de neconceput! In romanele dumneavoastră 
vorbiti despre sex ca un specialist, ca un entomolog! 

— Sunt doctor în masturbare. 

— E suficientă masturbarea pentru a cunoaşte atât de bine 
trupescul? 

— De ce te prefaci că m-ai citit? 

— Să ne înțelegem, n-am nevoie să vă citesc ca să ştiu că 
numele dumneavoastră este asociat cu discursul sexual cel mai 
precis, cel mai expert. 

— Asta-i nostimă. N-o ştiam. 

— Recent, am dat chiar peste o teză cu următorul titlu: 
„Priapismul tachian la nivelul sintaxei”. 

— Comic. Subiectele tezelor m-au amuzat şi m-au înduioşat 
întotdeauna: dräguti, studenţii ăştia care, ca să-i imite pe cei 
mari, scriu prostii cu titluri hipersofisticate ale căror conţinuturi 
sînt banalitatea întruchipată, aidoma restaurantelor pretentioase 


ce împopoţonează maioneza cu titluri märete. 

— Se înţelege de la sine, domnule Tach, că dacă nu vreţi 
n-am să vorbesc despre asta. 

— De ce? Nu-i interesant? 

— Dimpotrivă, e chiar prea interesant. Dar n-aş vrea să 
trădez un asemenea secret. 

— Nu-i nici un secret. 

— Atunci de ce nu l-aţi spus niciodată? 

— Nu văd cui l-aş fi putut spune. Totuşi, nu mă duc la 
măcelar ca să vorbesc despre virginitatea mea. 

— Bineînţeles, dar nici nu trebuie să le-o destäinuiti ziarelor. 

— De ce? Virginitatea e interzisă cumva prin lege? 

— Asta-i bună, ţine de viaţa dumneavoastră privată, de 
intimitatea dumneavoastră. 

— Şi tot ce m-ai întrebat pînă acum, neam de haită ce-mi 
eşti, nu ţinea de viaţa mea privată? Atunci nu te mai fandoseai 
atâta. N-are nici un rost să faci dintr-o dată pe fecioara 
înspăimântată (trebuie spus), nu ţine. 

— Nu sunt de acord. Indiscretia are şi ea limite care nu 
trebuie depăşite. Un jurnalist este, desigur, indiscret - asta e 
meseria lui -, dar ştie până unde are voie să meargă. 

— Acum vorbeşti despre dumneata la persoana a treia? 

— Vorbesc în numele tuturor jurnaliştilor. i 

— lată şi reflexul de castă, tipic pentru mişei. In ce mă pri- 
veşte, vorbesc doar în numele meu, fără altă garanție în afară de 
mine însumi. Si-ti spun că n-am să mă conformez criteriilor 
dumitale şi că eu hotărăsc ce-i secret si ce nu în viaţa mea 
privată. De virginitatea mea mi se fâlfâie: fă ce vrei cu ea. 

— Domnule Tach, cred că nu vă daţi seama prea bine de 
primejdiile acestei dezvăluiri. Vă veţi simţi mânijit, violat... 

— Acum fără glumă, tinere, e rândul meu să-ţi pun o 
întrebare: eşti tâmpit sau masochist? 

— De ce această întrebare? 

— Pentru că dacă nu eşti nici tâmpit, nici masochist nu-mi 
explic comportamentul dumitale. Iti dau un scoop superb, ţi-l 
dăruiesc printr-un minunat gest de generozitate dezinteresată, 
iar dumneata, în loc să te arunci asupra ocaziei ca un prădător 
inteligent, te fandoseşti de nu mai poţi. Ştii ce rişti dacă o mai ţii 
tot aşa? Te expui pericolului ca, exasperat, să-ţi confisc scoop-ul, 
nu ca să-mi apăr sacrosancta viaţă privată, ci doar aşa, ca să-ți 
dau cu flit. Află că pornirile mele de generozitate nu durează 
niciodată prea mult, mai ales când cineva mă enervează, aşa că 


nu pierde timpul şi ia ce-ţi ofer până nu mă răzgândesc. Ai putea 
totuşi să-mi multumesti: nu în fiecare zi îţi oferă fecioria un 
laureat al premiului Nobel, este? 

— Vă mulţumesc din suflet, domnule Tach. 

— Aşa. Ador lingăii de genul dumitale, dragă. 

— Dar dumneavoastră înşivă mi-aţi cerut să... 

— Şi? Nu eşti obligat să faci tot ce-ţi cer. x 

— Bine. Să ne întoarcem la subiectul dinainte. In lumina 
ultimei dezvăluiri pe care mi-ati făcut-o, cred că pot înţelege 
originea misoginiei dumneavoastră. 

— Aha? 

— Da, dorinţa de răzbunare faţă de femei nu se datorează 
cumva virginităţii dumneavoastră? 

— Nu văd legătura. 

— Cum să nu? Detestaţi femeile pentru că nici una nu v-a 
dorit. 

Romancierul izbucni în râs. Umerii i se zgâltâiau. 

— Excelent! Eşti foarte hazliu, bătrâne. 

— Să înţeleg că negati explicaţia mea? 

— Cred că explicaţia dumitale se neagă singură. Ai inventat 
un exemplu moralizator cu cauzalitate inversată - practică în 
care jurnaliştii excelează, de altminteri. Dumneata atâta ai 
inversat însă datele problemei, încât te-apucă şi ameteala. 
Vasăzică spui că detest femeile pentru că nici una nu m-a dorit, 
când de fapt eu n-am dorit-o pe nici una pentru simplul motiv că 
le detestam. Dublă inversiune: bravo, ai talent. 

— Vreti cumva să mă faceţi să cred că le detestati a priori, 
fără vreun motiv? Cu neputinţă. 

— Zi-mi un aliment pe care-l deteşti. 

— Pisica de mare, dar... 

— De ce această dorinţă de răzbunare împotriva unei biete 
pisici de mare? 

— N-am nici o dorinţă de răzbunare împotriva pisicii de 
mare, nu mi-a plăcut niciodată, atâta tot. 

— Ei bine, uite că ne-ntelegem. Eu n-am nici o dorinţă de 
răzbunare împotriva femeilor, însă le-am detestat dintotdeauna, 
atâta tot. 

— Orişicât, domnule Tach, nu puteţi face o comparaţie între 
cele două. Ce-aţi spune dacă eu v-aş compara cu limba de vițel? 

— Aş fi foarte flatat, e delicioasă. 

— Haide, fiţi serios. 

— Totdeauna sunt serios. Şi e regretabil din punctul 


dumitale de vedere, tinere, întrucât, dacă n-aş fi serios, n-aş 
băga de seamă că această întrevedere a fost de o durată fără 
precedent şi că nu meritai atâta generozitate din partea mea. 

— Dar ce am făcut ca să nu o merit? 

— Eşti un ingrat şi un om de rea-credinţă. 

— Eu sunt de rea-credinţă? Dar dumneavoastră? 

— Ce nesimţire! Dintotdeauna am ştiut că buna mea 
credinţă n-o să-mi folosească la nimic. Nu numai că trece 
nebăgată în seamă, dar e şi înţeleasă în sens invers - ce-i drept, 
dumneata eşti specialist în inversiuni -, taxată drept rea- 
credinţă. Probabil că jertfa mea n-a servit la nimic. Mă gândesc 
câteodată că, de-ar fi s-o iau de la capăt, aş juca totul pe cartea 
relei-credinte, ca să cunosc şi eu odată tihna şi stima de care vă 
bucurati. După aceea vă privesc însă şi vă găsesc atât de 
respingători, încât mă felicit că nu v-am imitat, deşi în felul ăsta 
m-am condamnat la singurătate. Singurătatea e o binefacere 
dacă mă îndepărtează de mocirla voastră. O fi hâdă viaţa mea, 
dar îmi place mai mult decât a dumitale. Pleacă, domnule: mi-am 
sfârşit tirada, aşa că ai, rogu-te, simţul mizanscenei, ai atâta bun 
simţ şi pleacă. 


La cafeneaua din faţă, istorisirea jurnalistului relansă 
discuţia: 

— In asemenea condiţii, ne mai permite oare deontologia să 
continuăm întrevederile? 

— Cu siguranţă, Tach ne-ar răspunde că ar trebui să fim 
nişte haite ca să mai putem vorbi despre deontologie în meseria 
noastră. 

— Bineînţeles că asta ne-ar spune, totuşi, Tach nu-i papa de 
la Roma. Nu suntem obligaţi să-i înghiţim porcăriile. 

— Problema e că porcăriile lui miros de la o poştă a adevăr. 

— Gata, v-a prins în jocul lui. Imi pare rău, dar eu pe tipu’ 
ăsta nu mai pot să-l respect. Prea n-are ruşine. _ 

— Avea perfectă dreptate: eşti un ingrat. iți dă un scoop de 
vis, iar tu, drept mulţumire, îl dispretuiesti. 

— Dar n-ai auzit ce insulte mi-a aruncat? 

— Tocmai. Insultele astea îmi permit să-mi explic furia ta. 

— Abia aştept să-ţi vină şi ţie rândul. Să vezi atunci ce-o să 
râdem. 

— Şi eu abia aştept să-mi vină rândul. 

— Dar ce-a zis despre femei aţi auzit? 

— Ei, nu poţi spune că s-a înşelat întru totul. 


— Vouă nu vi-e ruşine? Noroc că nu-i nici o femeie cu noi să 
v-audă. Apropo, cine merge mâine? 

— Un necunoscut. N-a venit să se prezinte. 

— Pentru cine lucrează? 

— Nu se ştie. 

— Nu uita că Gravelin ne cere fiecăruia câte o copie a 
înregistrării. l-o datorăm. 

— Tipu' e un sfânt. De câţi ani o fi lucrând pentru Tach? Nu 
cred să fi fost tot timpul o fericire. 

— De acord, dar să lucrezi pentru un geniu trebuie să fie 
totuşi fascinant. 

— Geniul nu-i decât un pretext în toată tărăşenia asta. 

— Că veni vorba, de ce vrea Gravelin să asculte 
înregistrările? i 

— Are nevoie să-şi cunoască mai bine tortionarul. Il înțeleg. 

— Mă întreb cum reuşeşte să-l suporte pe grăsan. 

— Nu-l mai numi aşa pe Tach. Nu uita cine e. 

— Pentru mine, de azi dimineaţă nu mai există nici un Tach. 
Are să fie întotdeauna doar grăsanul. N-ar trebui să ne întâlnim 
niciodată cu scriitori. 


— Cine eşti dumneata? Ce cauţi la uşa mea? 

— Sîntem pe 18 ianuarie, domnule Tach, ziua care mi-a fost 
fixată pentru a vă întâlni. 

— Colegii nu ţi-au spus că... 

— Nu i-am văzut pe aceşti oameni. N-am nici o legătură cu 
ei. 

— Un punct în plus pentru dumneata. Dar ar fi trebuit să te 
avertizeze. 

— Secretarul dumneavoastră, domnul Gravelin, mi-a pus 
benzile să le ascult aseară. Mă aflu aici în deplină cunoştinţă de 
cauză. 

— Ştiai ce cred despre dumneata şi totuşi ai venit? 

— Da. 

— Bun. Bravo. A fost o faptă curajoasă din partea dumitale. 
Acum poţi pleca. 

— Nu. 

— Ţi-a reuşit isprava. Ce-ti mai trebuie? Vrei să-ţi semnez 
un atestat? 

— Nu, domnule Tach, îmi doresc foarte mult să vă vorbesc. 

— Ascultă, a fost foarte nostim, însă răbdarea mea are 
limitele ei. Gluma s-a terminat: şterge-o. 


— Nici nu se pune problema. Am primit permisiunea domnu- 
lui Gravelin, la fel ca şi ceilalţi jurnalişti. Aşa că rămân. 

— Acest Gravelin este un trădător. l-am spus foarte clar să 
trimită la plimbare revistele pentru femei. 

— Nu lucrez la o revistă pentru femei. 

— Cum? Mai nou, presa masculină angajează femele? 

— Nu e nici o noutate, domnule Tach. 

— Ei, la naiba! Promitätor: la început angajezi femele, la 
urmă ajungi să angajezi negri, arabi, irakieni! 

— Tocmai un laureat al premiului Nobel spune lucruri atât 
de elevate? 

— Un laureat al premiului Nobel pentru literatură, nu pentru 
pace, slavă Domnulul! 

— Chiar aşa, slavă Domnului. 

— Doamna face pe spirituala? 

— Domnişoara. 

— Domnişoară? Nu mă miră, la cât eşti de slută. Si 
lipicioasă, pe deasupra! Au dreptate bărbaţii că nu te iau de 
nevastă. 

— Aţi rămas în urmă cu vreo câteva războaie, domnule 
Tach. In zilele noastre, o femeie poate rămâne celibatară dacă 
are chef. 

— l-auzi! Zi mai bine că nu găseşti pe nimeni să te reguleze. 

— Dragă domnule, asta-i treaba mea. 

— A, da, e viaţa dumitale privată, nu-i aşaaa? 

— Exact. Dacă vă amuză să povestiti la toată lumea că 
sunteţi virgin, e dreptul dumneavoastră. Ceilalţi nu sunt obligaţi 
să vă imite. 

— Cine eşti tu să mă judeci, căcăcioasă mică şi neobrăzată, 
slutenie stătută? 

— Domnule Tach, vă dau două minute pe ceas să vă scuzati 
pentru ultimele dumneavoastră cuvinte. Dacă după două minute 
nu mi-aţi prezentat scuze, plec şi vă las să muriti de urât în 
mizerabilul dumneavoastră apartament. 

În secunda următoare, obezul păru să se sufoce. 

— Impertinento! N-are nici un rost să te uiţi la ceas: de-ai 
rămâne şi doi ani aici, tot nu ţi-aş prezenta nici o scuză. Tu să-ţi 
ceri scuze! Şi apoi, de unde-ai mai scos că ţin la prezenţa ta? De 
când ai intrat, ţi-am poruncit să nu mai încurci locul pe-aici de cel 
puţin două ori. Aşa că nu mai aştepta să treacă alea două 
minute, că-ţi pierzi vremea. Uşa-i acolo! Uşa-i acolo, m-auzi? 

Ea nu părea să-l audă. Continua să se uite la ceas cu o 


expresie de nepătruns. Ce poate fi mai scurt decât două minute? 
Şi totuşi, două minute pot părea nesfârşite când sunt măsurate 
riguros într-o tăcere de moarte. Indignarea bătrânului avu timp 
să se preschimbe în stupoare. 

— Bine, cele două minute au trecut. Adio, domnule Tach, a 
fost o încântare să vă cunosc. Se ridică şi porni spre uşă. 

— Nu pleca. lţi poruncesc să rămâi. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi? 

— Stai jos. 

— E prea târziu să vă mai scuzati, domnule Tach. Rägazul 
s-a scurs. 

— Rămâi, la dracu'! 

— Adio. Deschise uşa. 

— Mă scuz, auzi? Mă scuz! 

— V-am spus că e prea târziu. 

— La naiba, e pentru prima dată în viaţa mea cînd mă scuz! 

— Fără îndoială, tocmai de aceea vă prezentaţi scuzele cu 
atâta stângăcie. 

— Ai ceva de reproşat scuzelor mele? 

— Chiar prea multe. Mai întâi, că vin prea târziu: aflaţi că 
scuzele tardive şi-au pierdut jumătate din calităţi. Apoi, dacă aţi 
vorbi corect această limbă, aţi şti că nu se zice: „Mă scuz”, ci: 
„Vă prezint scuzele mele” sau, şi mai bine: „Vă rog să mă 
scuzati” ori, chiar mai bine: „Vă rog să-mi acceptaţi scuzele”, 
însă cea mai bună formulă este: „Vă rog să binevoiti a-mi 
accepta scuzele”. 

— Ce păsărească ipocrită! 

— Ipocrită sau nu, dacă nu-mi prezentaţi scuze după toate 
regulile cuvenite, plec imediat. 

— Vă rog să binevoiti a-mi accepta scuzele. 

— Domnişoară. 

— Vă rog să binevoiti a-mi accepta scuzele, domnişoară. Ei, 
acum eşti mulţumită? 

— Câtuşi de puţin. Aţi auzit cu ce ton aţi spus-o? Acelaşi ton 
l-aţi fi folosit ca să mă întrebaţi ce marcă de lenjerie port. 

— Ce marcă de lenjerie porţi? 

— Adio, domnule Tach. 

Deschise uşa din nou. Obezul strigă zorit: 

— Vă rog să binevoiti a-mi accepta scuzele, domnişoară! 

— E mai bine. Data viitoare să fiţi mai prompt. Ca să vă 
pedepsesc pentru încetineală, vă poruncesc să-mi spuneţi de ce 
nu vreţi să plec. 


— Ce, încă nu s-a terminat? 

— Nu. Cred că merit nişte scuze desăvârşite. Limitându-vă 
la o simplă formulă, nu aţi fost prea credibil, Ca să fiu convinsă, 
am nevoie să vă justificati, să faceţi astfel încât să am chef să vă 
iert - căci nu v-am iertat încă, ar fi prea uşor. 

— Exagerezi! 

— Dumneavoastră îmi spuneţi asta? 

— Plimbă ursu'! 

— Prea bine. Deschise uşa din nou. 

— Nu vreau să pleci pentru că mi-e urât! De douăzeci şi 
patru de ani mor de urât! 

— lată că am ajuns şi la problemă. 

— Bucură-te, ai să poţi istorisi în gazeta dumitale că 
Pretextat Tach e un biet moşneag care moare de urât de 
douăzeci şi patru de ani. Mă poţi da pradă odioasei compătimiri a 
gloatelor. 

— Dragă domnule, ştiam că muriti de urât. Nu-mi spuneţi 
nimic nou. 

— Mergi la cacealma. Cum ai fi putut să ştii? 

— Există contradicții care nu înşală. Am ascultat împreună 
cu domnul Gravelin înregistrările celorlalţi jurnalişti. Spuneati 
acolo că secretarul v-a organizat întâlnirile cu presa împotriva 
voinţei dumneavoastră. Domnul Gravelin mi-a certificat 
contrariul: mi-a povestit cât de mult v-aţi bucurat la ideea că vi 
se vor lua interviuri. 

— Trădătorul! 

— N-aveţi nici un motiv să rositi, domnule Tach. Când am 
auzit asta, am găsit că sunteţi simpatic. 

— Mi se rupe de simpatia dumitale. 

— Totuşi, nu vreţi să plec. Şi cam în ce fel aveţi de gând să 
vă distrati cu mine? 

— Am un chef teribil să te calc pe bătături. Nimic nu mă 
amuză mai mult. 

— M-aţi fermecat. Şi vă închipuiţi că asta o să-mi dea chef 
să rămân? 

— Unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului îţi face 
nemăsurata cinste de a-ţi spune că are nevoie de dumneata şi 
nu ţi-e de-ajuns? 

— Ati vrea poate să plâng de fericire şi să vă scald 
picioarele cu lacrimile mele? N 

— Da, mi-ar plăcea destul de mult. Imi place ca lumea să se 
târască în fața mea. 


— În acest caz, nu mă mai retineti: nu e genul meu. 

— Rămâi: eşti căpoasă, iar asta mă amuză. De vreme ce nu 
pari hotărâtă să mă ierti, hai să facem un pariu, vrei? Pun 
prinsoare că, la sfârşitul interviului, am să te fac să vomiţi ca şi 
pe predecesorii dumitale. Iti plac pariurile, nu? 

— Nu-mi plac pariurile gratuite. Am nevoie de o miză. 

— Eşti interesată, hai? Vrei biştari? 

— Nu. 

— O, domnişoara e deasupra chestiilor de genul ăsta? 

— Nicidecum. Numai că dacă aş fi vrut biştari m-aş fi 
adresat altcuiva. Altceva vreau de la dumneavoastră. 

— Sper că nu fecioria mea. 

— Vă obsedează fecioria asta. Nu, ar trebui să fiu disperată 
ca să-mi doresc aşa o grozăvie. 

— Mulţumesc. Atunci ce vrei? 

— Spuneati ceva de târât. Propun ca miza să fie aceeaşi 
pentru amindoi: dacă cedez, mă târăsc la picioarele 
dumneavoastră; dacă cedati, vă târâti la picioarele mele. Si 
mie-mi place ca oamenii să se târască în faţa mea. 

— Mă înduioşezi crezându-te în stare să te măsori cu mine. 

— Mi se pare că am câştigat deja o primă manşă adineauri. 

— Biată copilă, asta numeşti tu o primă manşă? Nu erau 
decât nişte adorabile preliminarii. 

— La capătul cărora v-am făcut praf. 

— Poate, dar pentru victoria aceea nu dispuneai decât de 
un singur argument zdrobitor, pe care acum nu-l mai ai. 

— A?! 

— Da, argumentul era că ai să ieşi pe uşă afară. Acum n-ai 
mai fi în stare, îţi doreşti prea mult miza. Am văzut cum ti-au 
lucit ochii la gândul că am să mă târăsc la picioarele dumitale. 
Perspectiva asta te încântă prea mult. N-ai să pleci înainte să 
ducem pariul până la capăt. 

— S-ar putea să vă pară rău. 

— Poate. Până atunci, simt că o să mă amuz. Ador să 
zdrobesc oamenii, să dobor reaua-credinţă ce vă stăpâneşte pe 
toţi. Şi mai e un exerciţiu care-mi face o deosebită plăcere: să 
umilesc femelele încrezute, căcăcioasele de genul dumitale. 

— lar distracţia mea predilectă e să dezumflu băşicile 
puhave pline de sine. 

— Ceea ce ai spus e atât de tipic pentru epoca dumitale! 
Am oare de-a face cu o râsnità de slogane? 

— Fiţi pe pace, domnule Tach: cu tâfna reacționară şi 


rasismul grosier ce vă caracterizează, şi dumneavoastră sunteţi 
tipic pentru epoca noastră. Eraţi mândru, nu-i aşa, crezându-vă 
anacronic? Nu sunteţi nici cât negru sub unghie. Istoric vorbind, 
nu sunteţi nici măcar original: fiecare generaţie şi-a avut 
blestemătorul ei, monstrul sacru a cărui glorie n-avea alt reazem 
decît spaima pe care le-o inspira naivilor. Mai trebuie oare să vă 
spun cât de şubredă este această glorie şi cât de repede veţi fi 
uitat? Aveaţi dreptate când afirmati că nimeni nu vă citeşte. 
Astăzi, grosolănia şi insultele dumneavoastră le amintesc 
oamenilor că existati; când tipetele dumneavoastră vor fi amuţit, 
nimeni n-are să vă mai ţină minte, pentru că nimeni n-are să vă 
mai citească. Şi cu atât mai bine. 

— Ce delicioasă mostră de elocinţă, domnişoară! Unde 
naiba te-au şcolit? Ce mai împletire de jalnică agresivitate şi 
şarje ciceroniene, totul nuantat (dacă mi-e îngăduit să zic aşa) cu 
mici tuşe hegeliene şi sociolatre: o capodoperă. 

— Dragă domnule, cu sau fără pariu, vă reamintesc că 
rămân un jurnalist. Tot ce spuneţi se înregistrează. 

— Formidabil. Suntem pe cale să îmbogăţim gândirea 
occidentală cu dialectica ei cea mai strălucită. 

— Dialectică e cuvântul pe care-l folosim când nu mai avem 
nimic altceva de rezervă, nu? 

— Bună observaţie. E jokerul saloanelor. 

— Să deduc de aici că deja nu mai aveţi ce să-mi spuneţi? 

— Nici n-am avut să-ţi spun ceva vreodată, domnişoară. 
Cînd mori de urât ca mine vreme de douăzeci şi patru de ani, nu 
mai ai nimic să le spui oamenilor. Şi dacă totuşi tânjeşti după 
tovărăşia lor e pentru că tragi nădejde să te distreze de nu prin 
inteligenţa, baremi prin prostia lor. 

Aşa că fă ceva, distrează-mă! 

— Nu ştiu dacă am să reuşesc să vă distrez, în schimb sunt 
sigură că am să reuşesc să vă deranjez. 

— Să mă deranjezi! Biată copilă, stima mea pentru 
dumneata a căzut sub pragul lui zero. Să mă deranjezi! In sfârşit, 
ai fi putut zice mai rău, ai fi putut zice pur şi simplu „să 
deranjez”. De când datează folosirea asta intranzitivă a verbului 
„a deranja”? Din vremea lui mai '68? Nu m-ar mira, miroase clar 
a cocktail Molotov, drăguţul de el, a baricadă gigea, a revolutiune 
pentru studentasi bine hrăniţi şi a viitor luminos pentru băieţii de 
familie bună. Să vrei „să deranjezi” înseamnă să vrei „să repui în 
discuţie”, „să conştientizezi” - şi fără obiect direct, vă rog 
frumos: te face să pari atât de inteligent, şi apoi e şi foarte 


practic pentru că, la urma urmelor, îţi permite să nu precizezi 
ceva ce nici n-ai fi în stare să precizezi. : 

— De ce vă pierdeţi timpul spunându-mi asta? Imi 
precizasem complementul direct: am zis „să vă deranjez”. 

— Mda. Nu-i cu mult mai grozav. Biata mea copilă, ai fi fost 
o asistentă socială perfectă. Nu există ceva mai caraghios decât 
mândria oamenilor care declară că vor să deranjeze: îţi vorbesc 
cu multumirea de sine a unor mesia în curs de dezvoltare. Pentru 
că, zău, au o misiune! Ei bine, dă-i drumul, conştientizează-mă, 
deranjează-mă, să râdem oleacă! 

— Extraordinar, vă distrez deja! 

— Sunt un bun spectator. Dă-i 'nainte. 

— Fie. Putin mai devreme, ati afirmat că nu aveţi nimic 
să-mi spuneţi. Reciproca nu e valabilă. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Ce-ar putea să-mi spună o mică 
femelă din specia dumitale? Că femeia nu e pusă în valoare în 
opera mea? Că fără femeie bărbatul nu se va împlini niciodată? 

— Rateu. 

— Atunci poate vrei să ştii cine face curat aici? 

— De ce nu? In felul ăsta veţi avea ocazia să fiți şi 
dumneavoastră interesant măcar o dată. 

— Aşa, foloseşte provocarea, arma bicisnicilor. Ei bine, află 
că o cucoană portugheză vine în fiecare joi după-amiază să 
deretice prin apartament şi să-mi ia lenjeria murdară. Uite măcar 
o femeie cu o slujbă respectabilă. 

— In ideologia dumneavoastră, femeia stă acasă, la cârpă şi 
la mătură, nu-i aşa? 

— In ideologia mea, femeia nu există. 

— Şi mai bine. Juriul premiului Nobel trebuie să se fi 
pricopsit cu o insolatie straşnică în ziua în care vi l-a acordat. 

— Suntem şi noi de acord măcar o dată. Acest Nobel este o 
culme în istoria neînțelegerilor. A-mi acorda mie premiul Nobel 
pentru literatură e ca şi cum i-ai da lui Saddam premiul Nobel 
pentru pace. 

— Nu vă läudati. Saddam vă întrece în celebritate. 

— Normal, fiindcă lumea nu mă citeşte. Dacă m-ar citi, aş fi 
mai periculos şi deci mai celebru decât el. 

— Numai că, iată, nu vă citeşte. Cum explicati acest refuz 
universal de a vă citi? 

— Instinct de conservare. Reflex imunitar. 

— Mereu găsiţi explicaţii măgulitoare în ceea ce vă priveşte. 
Şi dacă nu v-ar citi pur şi simplu pentru că sunteţi plicticos? 


— Plicticos? Ce eufemism rafinat! De ce nu zici borific? 

— Nu văd de ce ar fi nevoie să ne cantonăm într-un limbaj 
de mahala. Nu-mi ocoliti însă întrebarea, dragă domnule. 

— Sunt plicticos? Am să-ţi dau un răspuns de o uimitoare 
bună-credinţă: habar n-am. Sunt ultima fiinţă de pe planetă în 
măsură să o spună. Fără doar şi poate, Kant credea că Critica 
rațiunii pure e o carte pasionantă, şi nu din vina lui: stătea cu 
nasul în ea. De aceea, domnişoară, mă văd silit să-ţi înapoiez 
întrebarea goală-goluţă: sunt plicticos? Oricât de proastă ai fi, 
răspunsul dumitale prezintă mai mult interes decât al meu, cu 
toate că nu m-ai citit, ceea ce-i dincolo de orice bănuială. 

— Eroare. Aveţi în faţă una dintre puţinele fiinţe omeneşti 
care v-au citit toate cele douăzeci şi două de romane fără să sară 
un rând. 

Obezul rămase fără grai preţ de patruzeci de secunde. 

— Bravo. Îmi plac oamenii în stare de minciuni atât de 
gogonate. 

— Regret, dar ăsta-i adevărul. Am citit tot ce-aţi scris. 

— Sub amenintarea revolverului? 

— Din proprie voinţă - ba nu, din proprie dorinţă. 

— Imposibil. Dacă ai fi citit tot ce-am scris n-ai mai fi aşa 
cum te văd. 

— Şi ce vedeţi din mine, la drept vorbind? 

— Văd o mică femelă insignifiantă. 

— Pretindeţi cumva că distingeti ce se petrece în mintea 
acestei mici şi insignifiante femele? 

— Cum, în mintea dumitale se petrece ceva? Tota mulier in 
utero. 

— Vai, nu cu pântecul v-am citit. Veţi fi deci silit să-mi 
suportati părerile. 

— Dă-i drumul, să vedem un pic ce numeşti dumneata 
nparere”. 

— Inainte de toate, ca să vă răspund la prima întrebare, nu 
m-am plictisit nici o clipă citindu-vă cele douăzeci şi două de 
romane. 

— Ce ciudat! Credeam că-i istovitor să citeşti fără să 
pricepi. 

— Şi să scrii fără să pricepi nu-i istovitor? 

— Sugerezi că n-aş înţelege propriile mele cărţi? 

— Aş zice mai curând că aceste cärtulii dau pe dinafară de 
atâta ifos. lar asta face parte din farmecul lor: citindu-vă, am 
simţit o continuă alternare de pasaje grele de sens şi de 


paranteze de absolută cacealma - absolută deoarece era 
cacealma şi pentru autor, şi pentru cititor. Imi imaginez cum 
trebuie să mai fi jubilat dând acelor paranteze strălucitor de 
găunoase, delirante la modul solemn, aparențele profunzimii şi 
ale necesității. Pentru un scriitor de virtuozitatea 
dumneavoastră, jocul trebuie să fi fost o delectare. 

— Ce tot träncänesti acolo? 

— Şi pentru mine a fost o delectare. Era fascinant să văd 
atita rea-credinţă ieşind de sub pana unui scriitor ce pretinde că 
o combate. Ar fi fost enervant dacă reaua dumneavoastră 
credinţă ar fi fost consecventă. Dar să treci necontenit de la 
buna la reaua-credinţă mi se pare de o neonestitate genială. 

— Şi te socoti cumva în stare să le deosebeşti una de 
cealaltă, măruntă femelă încrezută? 

— Nimic mai simplu! De fiecare dată cînd un pasaj mă făcea 
să râd cu lacrimi, înţelegeam că acolo se ascunde o cacealma. Şi 
mi s-a părut ceva foarte inteligent; să lupţi împotriva relei- 
credinţe prin rea-credinţă, prin terorism intelectual, să fii mai 
viclean decât adversarul, iată o tactică excelentă. Chiar prea 
excelentă, de altfel, căci e prea fină pentru un adversar atât de 
necioplit. Nu trebuie să vă învăţ eu că machiavelismul îşi atinge 
rareori ţinta: măciucile zdrobesc mai bine decât angrenajele 
subtile. 

— Spui că merg la cacealma: ce jalnic cotcar pot fi pe lângă 
dumneata, care pretinzi că ai citit tot ce am scris! 

— Tot ce era disponibil - da. Intrebaţi-mă dacă vreţi să mă 
verificaţi. 

— Bravo, n-am ce zice, ca pentru adoratorii lui Tintin: „Ce 
număr de înmatriculare are acel Volvo roşu din Afacerea Floarea- 
soarelui?". Grotesc. Nu te baza pe mine dacă vrei să-mi 
dezonorezi operele cu asemenea procedee. 

— Ce trebuie să fac atunci ca să vă conving? 

— Nimic. N-ai să mă poţi convinge. 

— In acest caz, n-am nimic de pierdut. 

— Nici n-ai avut vreodată ceva de pierdut cu mine. Sexul 
dumitale te condamnă din start. 

— Pentru că tot suntem aici: m-am consacrat unui mic 
periplu printre personajele dumneavoastră feminine. 

— Eram sigur. Incepe promiţător. 

— Spuneati acum câteva clipe că, în ideologia 
dumneavoastră, femeia nu există. Mi se pare uimitor că un 
bărbat care emite asemenea sentinţe a creat atâtea femei de 


hârtie. Nu le voi trece pe toate în revistă, însă am numărat în 
opera dumneavoastră vreo patruzeci şi şase de personaje 
feminine. 

— Mă întreb ce dovedeşte asta. 

— Dovedeşte că femeia există în ideologia dumneavoastră: 
prima contradicţie. Veţi vedea că mai sunt şi altele. 

— O, domnisoara a pornit la vânătoare de contradicții! Află, 
biată dăscăliţă ce eşti, că Pretextat Tach a înălţat contradictia la 
rangul de artă. lţi poţi închipui ceva mai elegant, mai subtil, mai 
deconcertant si mai iscusit decât sistemul meu de 
autocontrazicere? Şi uite că o curcă prizărită - numai ochelarii îţi 
mai lipsesc - vine să-mi dea de ştire cu un aer triumfător că a 
descoperit în opera mea nişte contradicții supărătoare! Nu că-i 
minunat să te citească un public atât de subţire? 

— N-am spus niciodată că acea contradicţie ar fi 
supărătoare. 

— Nu, dar era limpede că asta gândeai. 

— Sunt mai în măsură decât dumneavoastră să ştiu ce 
gândesc. 

— Rămâne de dovedit. 

— Şi, în cazul de faţă, consideram contradictia interesantă. 

— Cerule! 

— Aşadar, ziceam, patruzeci şi şase de personaje feminine. 

— Pentru ca numărătoarea dumitale să prezinte cât de cât 
interes, ar fi trebuit să pui la socoteală şi personajele masculine, 
copila mea. 

— Am făcut-o. 

— Câtă prezenţă de spirit! 

— O sută şaizeci şi trei de personaje masculine. 

— Mititica, biata de tine, dacă nu mi-ai inspira atâta milă, nu 
m-aş abtine să râd de o asemenea disproportie. 

— Mila este un sentiment ce ar trebui proscris. 

— Oho, l-a citit pe Zweig! Cât e ea de cultivată! Vezi, 
scumpa mea, ţărănoii care mi-ar semăna se opresc la 
Montherlant, pe care nu pari să-l fi citit defel. Mi-e milă de femei, 
deci le urăsc, şi viceversa. 

— Dacă tot aveţi nişte sentimente atît de sănătoase faţă de 
sexul nostru, explicati-mi de ce ati mai creat patruzeci şi şase de 
personaje feminine. 

— Nici vorbă: dumneata să-mi explici. Pentru nimic în lume 
n-aş renunţa la aşa o distracţie. A 

— Nu eu trebuie să vă explic opera. In schimb, pot să vă 


împărtăşesc câteva constatări. 

— Chiar te rog. 

— Vi le servesc aşa cum îmi vin. Aţi scris cărţi fără femei. 
Apologia dispepsiei, bineînţeles... 

— De ce „bineînţeles”? 

— Asta-i bună, pentru că e o carte fără nici un personaj. 

— Aşadar e adevărat că m-ai citit, cel puţin parţial. 

— Nu există femei nici în Dizolvantul, Perle pentru un 
masacru, Buddha într-un pahar cu apă, Atentat la urâtenie, 
Sinistru total, Moartea, de restul vă scutesc, şi - ceea ce este 
într-adevăr surprinzător - nici măcar în Pokerul, Femeia şi 
Ceilalţi. 

— Ce rafinată subtilitate din partea mea. 

— Ceea ce înseamnă deci opt romane fără femei. Douăzeci 
şi doi minus opt egal paisprezece. Ne mai rămîn paisprezece 
romane între care se împart cele patruzeci şi şase de personaje 
feminine. 

— Frumos lucru, ştiinţa asta. 

— Bineînţeles, repartizarea nu e omogenă între cărţile 
rămase. 

— De ce  „bineînţeles”? Am oroare de toţi aceşti 
„bineînţeles” pe care te crezi obligată să-i foloseşti atunci când 
vorbeşti despre cärtuliile pe care le-am scris, de parcă opera 
mea ar fi ceva cât se poate de previzibil, cu resorturi cum nu se 
poate mai transparente. 

— Tocmai pentru că opera dumneavoastră este 
imprevizibilă am folosit acest „bineînţeles”, 

— Fără sofisme, te rog. 

— Recordul absolut în materie de personaje feminine este 
deţinut de Violuri gratuite între două războaie, în care figurează 
douăzeci şi trei de femei. 

— Explicabil. 

— Patruzeci şi şase minus douăzeci şi trei egal douăzeci şi 
trei. Ne mai rămîn treisprezece romane şi douăzeci şi trei de 
femei. 

— Admirabilă statistică. 

— Aţi scris patru romane monogine, dacă-mi pot permite un 
neologism atît de putin cuviincios. 

— Dar poţi oare să ţi-l permiti? 

— Este vorba despre Rugăciune cu efractie, Sauna şi alte 
Desfrâuri, Proza epilării şi Cum să crăpi fără adverb. 

— Cu ce efectiv mai rămânem? 


— Nouă romane şi nouăsprezece femei. 

— Repartitie? 

— Jigodiile: trei femei. Toate celelalte cărţi sunt digine: 
Crucifixiunea fără dureri, Dezordinul jartierei, Urbi et orbi, 
Sclavele din oază, Membrane, Trei budoare, Gratia concomitentă 
- şi mai lipseşte una. 

— Nu, le-ai spus pe toate. 

— Credeţi? 

— Da, ţi-ai învăţat bine lecţia. 

— Sunt convinsă că lipseşte una. Ar trebui să le număr iar 
de la început. 

— A, nu, doar n-ai s-o iei de la capăt! 

— Va trebui, altfel statisticile mele se näruie. 

— ţi dau eu absolutiunea. 

— Atâta rău, o iau de la capăt. Aveţi o coală de hârtie şi un 
creion? 

— Nu. 

— Haide, domnule Tach, ajutaţi-mă, câştigăm timp! 

— Ti-am spus să n-o mai iei de la capăt! Mă termini cu 
enumerările dumitale! 

— Atunci ajutaţi-mă şi spuneti-mi titlul care lipseşte! 

— Dar n-am nici o idee! Uitasem deja jumătate din titlurile 
pe care le-ai inventariat. 

— Vă uitaţi propriile opere? 

— Fireşte. O să te convingi cînd o să ai optzeci şi trei de ani. 

— Totuşi, există unele romane pe care n-aţi fi avut cum să 
le uitaţi. 

— Tot ce se poate, dar care? 

— Nu eu trebuie să vi le spun. 

— Ce păcat! Judecata dumitale mă amuză atât de mult. 

— Sunt încântată. Acum, puţină linişte, vă rog. Reiau: Apo/o- 
gia dispepsiei, unu, Dizolvantul... 

— ţi baţi joc de mine, sau ce? 

— doi. Perle pentru un masacru, trei. 

— Ai dat cumva în mintea copiilor? 

— Aveţi cumva titlul lipsă? 

— Nu! 

— Cu atit mai rău. Buddha într-un pahar cu apă, patru. 
Atentat la uritenie, cinci. 

— 165.283.925.424. 

— N-o să izbutiţi să mă încurcaţi. Sinistru total, şase. Moa- 
rtea, de restul vă scutesc, şapte. 


— Vrei o caramea? 

— Nu. Pokerul, Femeia şi Ceilalţi, opt. Violuri gratuite între 
două războaie, nouă. 

— Vrei un alexandra? 

— Linişte! Rugăciune cu efractie, zece. 

— Ai grijă la siluetă, hai? Eram sigur. Crezi că nu eşti destul 
de slabă şi aşa? 

— Sauna si alte Desfrâuri, unsprezece. 

— Mă aşteptam la un răspuns de genul ăsta. 

— Proza epilării, doisprezece. 

— Ei, dar e o nebunie, mi le reciti exact în aceeaşi ordine ca 
şi prima oară. 

— Vedeţi dar că aveţi o memorie excelentă. Cum să crăpi 
fără adverb, treisprezece. 

— Nu trebuie exagerat niciodată. Dar de ce nu le enumeri în 
ordine cronologică? 

— Vă aduceţi aminte chiar şi ordinea lor cronologică? Jig- 
odiile, paisprezece. Crucifixiunea fără dureri, cincisprezece. 

— Fii drăguță, opreşte-te. 

— Cu o singură condiţie: să-mi spuneţi titlul lipsă. Aveţi o 
memorie prea bună ca să-l fi uitat. 

— Şi totuşi, aşa e. Amnezia are astfel de incoerente. 

— Dezordinul jartierei, şaisprezece. 

— O s-o mai ţii mult aşa? 

— Atâta cât va fi nevoie ca să vă împrospătez memoria. 

— Memoria mea? Ai zis memoria ,mea”? 

— Într-adevăr. 

— Să înţeleg că dumneata n-ai uitat romanul în cauză? 

— Cum aş fi putut să-l uit? 

— Şi atunci de ce nu-i spui singură numele? 

— Vreau să-l aud din gura dumneavoastră. 

— Dacă-ţi spun că nu mi-l aduc aminte! 

— Nu vă cred. 

— Da' ce-are aşa de nemaipomenit? 

— Ştiţi foarte bine. 

— Nu. Sunt un geniu care se ignoră. 

— Dati-mi voie să râd. 

— In sfârşit, dacă romanul ăsta ar fi fost aşa de fabulos, mi 
s-ar mai fi vorbit despre el. Insă nu mi s-a vorbit niciodată. Când 
vine vorba de opera mea, totdeauna se citează aceleaşi patru 
cartulii. 

— Ştiţi foarte bine că asta nu înseamnă nimic. 


— O, înţeleg. Domnişoara este o snoabă de salon. Eşti genul 
care exclamă: „Dragă prietene, îl ştii pe Proust? Nu, nu Căutarea, 
nu fi vulgar! Eu îţi vorbesc despre articolul lui apărut în 1904 în 
Le Figaro...”. 

— Să admitem că sunt snoabă. Titlul lipsă, vă rog. 

— Din păcate, nu-mi place. 

— lată un lucru care îmi confirmă prezumţiile. 

— Prezumţiile dumitale? Auzi-o şi pe asta. 

— Bine. Întrucât refuzati să cooperati, voi fi nevoită să-mi 
iau de la capăt enumerarea - nu-mi mai aduc aminte unde am 
rămas. 

— N-ai nevoie să-ţi repeti litania, ştii ce titlu lipseşte. 

— Vai, mi-e teamă că iar l-am uitat! Apologia dispepsiei, 
unu. 

— Încă un cuvânt şi te sugrum, aşa neputincios cum sunt. 

— Să mă sugrumati? Alegerea acestui verb mi se pare 
grăitoare. 

— Ai prefera să-ţi fac felul ca la iepuri? 

— De astă dată, dragă domnule, nu veţi mai izbuti să ocoliti 
subiectul. Vorbiţi-mi aşadar despre sugrumare. 

— Ce, am scris vreo carte care se chema aşa? 

— Nu tocmai. 

— Uite ce-i, devii oripilantă cu ghicitorile dumitale. Zi-mi 
titlul şi să terminăm o dată. 

— Nu mă grăbesc să termin. Mă amuz foarte bine. 

— Eşti singura. 

— Situaţia e cu atât mai plăcută. Să nu ne îndepărtăm însă 
prea mult. Vorbiti-mi despre sugrumare, dragă domnule. 

— N-am nimic să-ţi spun despre acest subiect. 

— A, nu? Şi atunci de ce m-ati ameninţat? 

— Ziceam şi eu, aşa, ca şi cum aş fi zis: „Plimbă ursul, 
dispari!”. 

— Da. Şi totuşi, ca din întîmplare, ati preferat să mă 
ameninţaţi cu sugrumarea. Ciudat. 

— Unde vrei să ajungi? Eşti cumva o maniacă a lapsusurilor 
freudiene? Asta-mi mai lipsea. 

— Nu credeam în lapsusurile freudiene. De un minut 
încoace, am început să cred. 

— Eu nu credeam în eficacitatea torturii verbale. De mai 
multe minute încoace, am început să cred. 

— Mă flatati. Dar hai să jucăm cu cărţile pe masă, vreţi? Am 
timp berechet şi, până nu dezgropati titlul lipsă, până nu vorbiti 


despre sugrumare, nu vă las. 

— Dumitale nu ţi-e ruşine să te iei de un bătrân neputincios, 
obez, sărac şi bolnav? 

— Nu ştiu ce-i aia ruşine. 

— Incă o virtute pe care profesorii uită să v-o sădească în 
suflete. 

— Domnule Tach, nici dumneavoastră nu ştiţi ce-i ruşinea. 

— Normal. N-am nici un motiv să-mi fie ruşine. 

— Oare n-aţi spus că romanele dumneavoastră sunt 
dăunătoare? 

— Tocmai: mi-ar fi ruşine să nu fi dăunat omenirii. 

— In cazul de faţă, nu omenirea mă interesează. 

— Ai dreptate, omenirea nu-i interesantă. 

— Indivizii sunt interesanti, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, sunt atât de rari. 

— Vorbiţi-mi despre un individ pe care l-aţi cunoscut. 

— Ei bine, Celine, de pildă. 

— A, nu, nu Celine. 

— Cum, Celine nu e destul de interesant pentru 
domnişoara? 

— Vorbiti-mi despre un individ pe care l-aţi cunoscut în 
carne şi oase, alături de care aţi trăit, cu care aţi vorbit etc. 

— infirmiera? 

— Nu, nu infirmiera. Haide, ştiţi unde vreau să ajung. Ştiţi 
chiar foarte bine. 

— Habar n-am, sâcâitoare ce eşti. 

— Am să vă spun o povestioară care poate vă va ajuta 
creierul senil să-şi regăsească amintirile. 

— Prea bine. Pentru că am să fiu scutit să vorbesc ceva 
vreme, cer permisiunea să-mi iau caramelele. Chiar am nevoie 
de ele, la câte chinuri mă faci să îndur. 

— Aveţi perimisiunea mea. Romancierul luă în gură o 
caramea mare, pătrată. 

— Povestea mea începe cu o descoperire uluitoare. După 
cum ştiţi, jurnaliştii sînt fiinţe lipsite de scrupule. Am scormonit 
deci prin trecutul dumneavoastră fără să vă consult, deoarece 
mi-ati fi interzis. Văd că surâdeti şi ştiu deja ce gândiţi: că n-aţi 
lăsat nici o urmă, că sunteţi ultimul reprezentant al familiei 
dumneavoastră, că n-aţi avut niciodată prieteni, pe scurt, că 
nimic nu mi-ar putea oferi vreo informaţie despre trecutul 
dumneavoastră. Eroare, domnule dragă. Trebuie să te temi de 
martorii ascunşi. Trebuie să te temi de locurile unde ai trăit. 


Pentru că vorbesc. Văd că iar râdeti. Da, castelul în care ati 
copilărit a ars acum şaizeci şi cinci de ani. Ciudat incendiu, de 
altfel, şi niciodată explicat. 

— Cum de-ai auzit vorbindu-se despre castel? întrebă 
obezul cu glas molcom, încleiat în caramel. 

— A fost foarte uşor. Cercetări elementare prin registre, 
arhive - noi jurnaliştii, suntem favorizați în acest sens. După cum 
vedeţi, domnule Tach, n-am aşteptat să vină 10 ianuarie ca să 
mă interesez de dumneavoastră. Sunt ani buni de cînd mă 
preocup de cazul ăsta. 

— Cît eşti de meticuloasă! Ce ţi-ai zis? „Bătrânul n-o mai 
duce mult, să fim gata pentru ziua când o muri”, nu-i aşa? 

— Nu mai vorbiti în timp ce mestecati carameaua aia, e 
dezgustător. Imi reiau povestirea. Cercetările mele au fost lungi 
şi pline de aventuri, însă nu şi anevoioase. În final le-am dat de 
urmă ultimilor membri cunoscuţi ai clanului Tach: în 1909 este 
semnalat decesul lui Casimir şi Celestine Tach, înecaţi de maree 
la Mont-Saint-Michel, unde tânărul cuplu mersese într-o călătorie. 
Cäsätoriti de doi ani de zile, ei lăsau în urma lor un copil în vârstă 
de un an, iar eu vă las să ghiciţi despre cine este vorba. Aflând 
de moartea tragică a unicului lor fiu, părinţii lui Casimir Tach mor 
şi ei de inimă rea. Nu mai rămîne decât un singur Tach, micul 
Pretextat. De aici mi-a fost mai greu să vă urmăresc parcursul. 
Mi-a venit strălucita idee să caut numele de fată al mamei 
dumneavoastră şi am aflat că, dacă tatăl se trăgea dintr-o familie 
obscură, Celestine, în schimb, se născuse marchiză de Planeze 
de Saint-Sulpice, ramură astăzi dispărută şi care nu trebuie 
confundată cu conții şi contesele de Planeze... 

— Ai de gând să trasezi istoria unei familii care nu-i a mea? 

— Aveţi dreptate, mă îndepărtez de subiect. Să ne 
întoarcem la Planeze de Saint-Sulpice: un neam deja foarte risipit 
în 1909, dar cu un număr copleşitor de generaţii, Aflând de 
moartea fiicei lor, marchizul şi marchiza hotărăsc să se ocupe ei 
de nepotul lor acum orfan, şi astfel vă stabiliţi în castelul Saint- 
Sulpice la vârsta de un an. Aici vă răsfaţă nu numai doica şi 
bunicii, dar şi unchiul şi mătuşa, Cyprien şi Cosima de Planeze, 
frate, respectiv cumnată cu mama dumneavoastră. 

— Atâta-s de interesante amănuntele astea genealogice, 
cà-ti taie şi răsuflarea. 

— Nu-i aşa? Ce-o să mai ziceti de ceea ce urmează? 

— Cum? Incă nu s-a isprăvit? 

— Sigur că nu. N-ati împlinit nici doi ani, iar eu vreau să vă 


povestesc viaţa pînă la optsprezece ani. 

— Promitätor. 

— Dacă aţi fi povestit-o singur, n-ar mai fi trebuit să o fac 
eu. 

— Şi dacă n-aveam chef să vorbesc despre asta, hai? 

— Insemna că aveati ceva de ascuns. 

— Nu neapărat. 

—E prea devreme ca să abordăm această problemă. 
Deocamdată sunteţi un copilaş adorat de familie, în ciuda 
mezaliantei pe care o făcuse mama dumneavoastră. Am văzut 
nişte crochiuri ale castelului, astăzi dispărut: era o splendoare. 
Trebuie că aţi avut o copilărie de vis! 

— Gazeta dumitale e cumva Point de vue. Images? 

— Aveaţi doi ani cînd unchiul şi mătuşa dumneavoastră 
aduc pe lume unicul lor copil, Leopoldine de Planeze de Saint- 
Sulpice. 

— Cam greu de înghiţit un nume ca ăsta, este? Ştiu că pe 
dumneata nu te-ar putea chema aşa. 

— Da, dar cel puţin eu sunt în viaţă. 

— Ti-e şi de mare folos! 

— Să merg mai departe sau vreţi să vă las cuvântul? 
Memoria dumneavoastră trebuie să se fi întors de-acum la viaţă. 

— Continuă, te rog. Mă distrez de minune. 

— Cu atât mai bine, fiindcă povestea e departe de a se fi 
terminat. Aşadar, vi se procură singurul lucru de care duceati 
lipsă: tovărăşia cuiva de aceeaşi vârstă. Nu veţi cunoaşte 
nicicând zilele mohorâte ale copiiilor singuri la părinţi şi fără 
prieteni; desigur, nu veţi merge niciodată la şcoală şi nici nu veţi 
avea colegi de clasă, dar acum aveţi ceva mult mai bun: o mică 
şi adorabilă verişoară. Ajungeti de nedespärtit. E necesar să 
precizez documentul care mi-a furnizat acest gen de detalii? 

— Imaginaţia dumitale, presupun. 

— Partial. Imaginaţia are nevoie însă de combustibil, 
domnule Tach, iar acest combustibil dumneavoastră vi-l datorez. 

— Nu te mai întrerupe atâta şi povesteşte-mi copilăria, că 
mi-au şi dat lacrimile. 

— N-aveţi decât să vă bateti joc, scumpe domn. Veţi avea şi 
motive să vă dea lacrimile. V-aţi bucurat de o copilărie nepermis 
de frumoasă. Aveati tot ce-şi poate dori un om, ba chiar mai 
mult: un castel, un vast domeniu cu lacuri şi păduri, cai, o 
situaţie materială nemaipomenită, o familie adoptivă care vă 
răsfăţa, un preceptor putin autoritar şi adesea bolnav, servitori 


devotati, dar mai cu seamă o aveati pe Leopoldine. 

— Spune drept: aşa-i că nu eşti jurnalistă? Cauţi să te docu- 
mentezi ca să scrii un roman cu apă de trandafiri. A 

— Cu apă de trandafiri? Mai vedem noi. Imi reiau 
povestirea. Bineînţeles, în '914 începe războiul, însă copiii se 
obişnuiesc cu războaiele, mai ales pustii de bogătaşi. Din inima 
acelui paradis, conflictul vi se pare derizoriu şi nu stăvileşte în 
nici un fel cursul lent şi îndelungat al fericirii dumneavoastră. 

— Draga mea, eşti o povestitoare fără pereche. 

— Nu pot să vă întrec. 

— Continuă. 

— Anii se scurg neînchipuit de încet. Copilăria este o 
aventură atât de puţin rapidă! Ce-nseamnă un an pentru un 
adult? Pentru un puşti, un an face cât un veac, iar pentru 
dumneavoastră aceste veacuri erau de aur şi de argint. Avocatii 
obişnuiesc să invoce drept circumstanţă atenuantă o copilărie 
nefericită. Sondându-vă trecutul, mi-am dat seama că şi o 
copilărie prea fericită poate servi drept circumstanţă atenuantă. 

— De ce încerci să-mi acorzi circumstanţe atenuante? N-am 
nici o nevoie de aşa ceva. 

— Rămâne de văzut. Nu vă despärtiti nici o clipă de Leopol- 
dine. N-aţi putea trăi unul fără celălalt. 

— Văr-verişoară, povestea-i veche de când lumea. 

— La un asemenea grad de intimitate, se mai poate vorbi 
oare de văr şi verişoară? 

— Frate şi soră, dacă-ţi place mai mult. 

— Frate şi soră incestuosi atunci. 

— Te şochează? S-a văzut şi la cele mai bune familii. Ai aici 
dovada. 

— Cred că de-aici înainte trebuie să  povestiţi 
dumneavoastră. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Chiar vreţi să continuu eu? 

— Ti-as rămîne îndatorat. 

— Nu-mi doresc altceva decit să vă îndatorez, dar, dacă 
mi-aş continua istorisirea de la stadiul la care am ajuns, n-ar mai 
fi decât o palidă şi mediocră parafrazare a celui mai insolit şi mai 
puţin cunoscut dintre romanele dumneavoastră. 

— Ador parafrazările palide şi mediocre. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră. Nu eu am vrut-o. 
Apropo, îmi daţi dreptate? 

— In legătură cu ce? 


— Cu faptul că am clasificat acest roman printre operele 
dumneavoastră cu două, şi nu cu trei personaje feminine. 

— Iţi dau deplină dreptate, scumpa mea. 

— In acest caz, nu mă mai tem de nimic. Restul e literatură, 
nu-i aşa? 

— Restul nu e, într-adevăr, decât opera mea. Pe vremea 
aceea, n-aveam altă hârtie decît propria-mi viaţă, nici altă 
cerneală decât sângele meu. 

— Sau al altora. 

— Ea nu era o alta. 

— Cine era, de fapt? 

— N-am ştiut niciodată, dar nu încape îndoială că nu era o 
alta. Aştept în continuare parafraza dumitale, preascumpa mea. 

— Aveţi dreptate. Anii trec şi se petrec bine, prea bine. 
Alături de Leopoldine, nu aţi cunoscut niciodată şi alt fel de viaţă, 
totuşi sunteţi conştienţi de anormalitatea ei şi de prea marele 
vostru noroc. În inima acelui Eden, începe să vă încerce ceea ce 
numiţi „angoasa aleşilor”, care are următorul conţinut: „Cât timp 
va mai putea dura o asemenea perfectiune?”. Ca toate 
angoasele, şi aceasta vă poartă euforia pe culmi, şubrezind-o 
totodată, din ce în ce mai periculos. Anii trec în continuare. Aveţi 
paisprezece ani, verişoara dumneavoastră - doisprezece. Aţi 
atins punctul culminant al copilăriei, ceea ce Tournier numeşte 
„deplina maturitate a copilăriei”. Modelati de o viaţă de vis, 
sunteţi şi nişte copii de vis. Nimeni nu v-a spus vreodată, dar ştiţi 
în chip nelămurit că vă aşteaptă o cumplită degradare, care se 
va înstăpâni peste trupurile voastre ideale şi peste umorile 
voastre nu mai puţin ideale pentru a vă preschimba în nişte 
acneici chinuiţi. Aici încep eu să vă bănuiesc că ati fi la originea 
proiectului demential ce va urma. 

— Bravo, deja încerci să o disculpi pe complicea mea. 

— Nu văd de ce anume ar trebui să o disculp. Ideea era a 
dumneavoastră, nu? 

— Da, dar nu era o idee criminală. 

— Aprioric nu, însă devenea criminală prin consecinţe şi mai 
ales prin imposibilitatea punerii ei în practică ce trebuia să iasă 
la iveală mai devreme sau mai târziu. 

— In acest caz, mai târziu. 

— Să nu anticipăm. Aveţi paisprezece ani, Leopoldine - doi- 
sprezece. Vă este întru totul devotată şi puteţi să-i bägati pe gât 
orice. 

— Nu era orice. 


— Nu, era mai rău. O convingeti că pubertatea e cel mai 
mare rău cu putinţă, dar că poate fi evitată. 

— Şi chiar poate. 

— Mai credeţi şi acum? 

— N-am încetat nici o clipă să cred. 

— Prin urmare, totdeauna v-a lipsit o doagă. 

— Din punctul meu de vedere, am fost totdeauna singurul 
întreg la minte. 

— Evident. La paisprezece ani, sunteţi deja atât de întreg la 
minte încât decideti în mod solemn că nu veţi păşi niciodată 
pragul adolescenţei. Aveţi o asemenea influenţă asupra 
verişoarei dumneavoastră, încât o determinaţi să facă acelaşi 
jurământ. 

— Nu-i aşa că-i adorabil? 

— Depinde. Pentru că în acest moment sunteţi deja 
Pretextat Tach şi vă însoţiţi jurămîntul grandios cu nu mai putin 
grandioase dispoziţii punitive în caz de sperjur. Mai precis, jurati 
şi o puneţi şi pe Leopoldine să jure că, pur şi simplu, dacă unul 
dintre voi îşi calcă făgăduinţa şi devine puber, celălalt îl va 
omori. 

— La numai paisprezece ani, un suflet de titan! 

— Presupun că multi alţi copii au plănuit şi ei să nu 
părăsească niciodată copilăria, obţinând victorii mai mici sau mai 
mari, dar întotdeauna vremelnice. Voi doi însă păreţi să izbutiti. 
Ce-i drept, daţi dovadă şi de o hotărâre puţin obişnuită. lar 
dumneavoastră, titanul întregii poveşti, näscociti tot felul de 
măsuri pseudostiintifice menite să vă facă trupurile improprii 
adolescenţei. 

— Nu chiar atit de pseudostiintifice, de vreme ce erau 
eficiente. 

— Rămâne de văzut. Mă întreb cum de ati supravieţuit după 
asemenea tratamente. 

— Eram fericiti. 

— Cu ce preţ? De unde naiba scotea creierul 
dumneavoastră nişte precepte atât de sucite? In sfârşit, aveati 
scuza vârstei de numai paisprezece ani. 

— De-ar trebui s-o mai fac o dată, nu m-aş da îndărăt. 

— Astăzi aveţi scuza senilitätii. 

— Ar însemna că am fost dintotdeauna senil sau pueril, 
pentru că dispoziţiile mele psihice nu s-au schimbat niciodată. 

— La dumneavoastră nu mă miră. In 1922, erati deja 
smintit. Aţi creat ex nihilo ceea ce numeati o „igienă a vesnicei 


copilării” - în epocă, termenul acoperea toate domeniile sănătăţii 
mentale şi fizice: igiena era o ideologie. Cea inventată de 
dumneavoastră ar merita mai degrabă numele de antiigienă, 
într-atât e de nesănătoasă. 

— Ba dimpotrivă, e foarte sănătoasă. 

— Convins că pubertatea lucrează în timpul somnului, 
decretati că nu trebuie să mai dormiti - oricum, nu mai mult de 
două ore pe zi. O viaţă fundamental acvatică vi se pare ideală 
pentru a ţine copilăria în loc: de-acum înainte, împreună cu 
Leopoldine, petreceti zile şi nopţi întregi înotând în lacurile 
domeniului, uneori chiar şi iarna. Mâncati doar strictul necesar. 
Unele alimente sunt interzise, iar altele recomandate, în virtutea 
unor principii care îmi par a ţine de cea mai pură fantezie: 
interziceti felurile de mâncare socotite prea „adulte”, precum 
rata cu portocale, supa de homar şi alimentele de culoare 
neagră. In schimb, recomandati ciupercile nu otrăvitoare, dar 
socotite improprii consumului, precum gogoaşele, cu care vă 
îndopaţi când le vine vremea. Ca să nu dormiţi, vă procurati cutii 
întregi cu un ceai kenian mult prea tare, pentru că aţi auzit-o pe 
bunica dumneavoastră zicând numai rele despre el: îl preparati 
negru-catran şi-l beti în cantităţi impresionante, identice cu cele 
pe care i le administrati lui Leopoldine. 

— Care era întru totul de acord. 

— Să spunem mai curând că vă iubea. 

— Si eu o iubeam. 

— In felul dumneavoastră. 

— Felul meu nu ţi-e pe plac? 

— Litotä. 

— Ti se pare poate că alţii procedează mai elegant? Nu 
cunosc nimic mai josnic decât ceea ce înţeleg ei prin a iubi. Ştii 
ce înţeleg ei prin asta? Să înrobească, să lase bortoasä şi să 
urâteascà o nenorocită: iată ce înţeleg fiinţele presupuse a fi de 
acelaşi sex cu mine prin a iubi. 

— Acum faceţi pe feministul? Rareori mi s-a întâmplat să vă 
consider mai puţin credibil. 

— Pe cuvintul meu, eşti de o prostie vrednică de plâns. 
Ceea ce am spus se situează la antipozii feminismului. 

— De ce n-aţi încerca măcar o dată să fiţi şi dumneavoastră 
mai clar? 

— Dar sunt cât se poate de clar! Dumneata nu vrei să 
admiţi că modul meu de a iubi e cel mai frumos! 

— Părerea mea n-are nici o importanţă. In schimb, mi-ar 


plăcea să ştiu ce credea Leopoldine în acest sens. 

— Mulțumită mie, Leopoldine a fost cea mai fericită. 

— Cea mai fericită ce? Femeie? Nebună? Bolnavă? Victimă? 

— Eşti complet în afara problemei. Mulțumită mie, a fost 
cea mai fericită dintre copile. 

— Dintre copile? La cincisprezece ani? 

— Intocmai. La vârsta la care fetele devin hidoase, 
coşuroase, solduroase, puturoase, păroase, tâtoase, mintoase, 
tâfnoase, stupide - într-un cuvânt, femei -, la acea vârstă sinistră 
deci, Leopoldine era copila cea mai frumoasă, cea mai fericită, 
cea mai analfabetă şi mai savantă - era copila cea mai 
copilăroasă, şi asta mulţumită numai şi numai mie. Mulțumită 
mie, cea pe care o iubeam a evitat calvarul de a deveni femeie. 
Te provoc să găseşti o iubire mai frumoasă decit asta. 

— Sunteţi absolut sigur că verişoara dumneavoastră nu-şi 
dorea să devină femeie? 

— Cum ar fi putut să-şi dorească aşa ceva? Era mult prea 
inteligentă! 

— Eu nu vă cer să-mi răspundeţi prin supoziţii. Vă cer să-mi 
spuneţi dacă şi-a dat sau nu acordul, dacă v-a spus sau nu 
răspicat: „Pretextat, prefer să mor decât să părăsesc copilăria”. 

— Nu era nevoie să mi-o spună răspicat. Se înţelegea de la 
sine. 

— Exact ce credeam şi eu: nu şi-a dat niciodată acordul. 

— Incă o dată îţi spun că era inutil. Ştiam ce voia. 

— Şi stiati mai cu seamă ce voiati dumneavoastră. 

— Şi ea, şi eu voiam acelaşi lucru. 

— Fireşte. 

— Ce încerci să insinuezi, căcăcioasă mică? Crezi poate că o 
cunoşti pe Leopoldine mai bine decât o cunosc eu? 

— Cu cât stăm mai mult de vorbă, cu atât cred mai mult. 

— Mai bine să auzi asta decât să fii surdă. Am să-ţi spun un 
lucru pe care sigur nu-l ştii, neam de femelă ce-mi eşti: nimeni - 
pricepi? -, nimeni nu cunoaşte un individ mai bine decât asasinul 
lui. 

— Am ajuns şi la partea interesantă. Treceti la mărturisiri? 

— La mărturisiri? Nu-s mărturisiri, fiindcă ştiai deja că eu am 
ucis-o. . 

— Inchipuiţi-vă că mai aveam o ultimă îndoială. Nu-i uşor să 
admiţi că un laureat al premiului Nobel e un asasin. 

— Cum? Nu ştiai că tocmai asasinii au cele mai mari şanse 
să primească Nobelul? Uită-te la Kissinger, la Gorbaciov... 


— Da, dar dumneavoastră ati primit Nobelul pentru 
literatură. 

— Tocmai! Cei care iau Nobelul pentru pace sunt adeseori 
asasini, dar cei care-l iau pentru literatură sunt întotdeauna 
asasini. 

— Cu dumneavoastră nu se poate discuta serios. 

— In viaţa mea n-am fost mai serios. 

— Maeterlinck, Tagore, Pirandello, Mauriac, Hemingway, 
Pasternak, Kawabata - nişte asasini cu toţii? 

— Nu ştiai? 

— Nu! 

— İnseamnă că te-am învăţat si eu câte ceva. 

— Se poate şti care vă sunt sursele de informații? 

— Pretextat Tach n-are nevoie de surse de informații. 
Sursele de informații sunt bune pentru alții. 

— Văd. 

— Nu, nu vezi nimic. Te-ai aplecat asupra trecutului meu, 
mi-ai scotocit arhivele şi ai fost uimită când ai dat peste un 
asasinat. Abia inversul ar fi fost uimitor. Dacă ti-ai fi dat 
osteneala să scotocesti cu tot atâta minutiozitate prin arhivele 
acestor laureați ai premiului Nobel, nu încape îndoială că ai fi 
descoperit cohorte de asasinate. Altminteri, Nobelul nici nu le-ar 
fi fost acordat vreodată. 

— L-aţi acuzat pe jurnalistul dinaintea mea că ar fi inversat 
cauzalităţile. Dumneavoastră nu le inversati, ci le tăiaţi în coadă 
de peşte. 

— Te previn cu mărinimie că n-ai nici o şansă dacă încerci 
să mă înfrunţi pe terenul logicii. 

— Având în vedere ceea ce numiţi dumneavoastră logică, 
nu mă îndoiesc. Insă nu pentru argumentări am venit eu aici. 

— Atunci pentru ce ai vemt? 

— Ca să am certitudinea că dumneavoastră sunteţi 
asasinul. Vă mulţumesc că mi-ati spulberat şi ultima ezitare: v-aţi 
lăsat dus de cacialmaua mea. 

Obezul rise lung, respingätor. 

— Cacialmaua ta! Excelent! Te crezi în stare să mergi cu 
mine la cacialma? 

— Am toate motivele să mă cred în stare, de vreme ce am 
şi făcut-o. 

— Sărmană curcă înfumurată. Află că a merge la cacialma 
înseamnă să smulgi ceva. Pe când tu n-ai smuls nimic de la 
mine, fiindcă ţi-am spus adevărul din capul locului. De ce-aş 


ascunde că-s un asasin? N-am de ce să mă tem de justiţie, am să 
mor în mai puţin de două luni. 

— Dar reputaţia dumneavoastră postumă? 

— Va fi cu atât mai grandioasă. Parcă văd deja vitrinele 
librăriilor: „Pretextat Tach, asasinul laureat al premiului Nobel”. 
Cărţuliile mele au să se vîndă ca pâinea caldă. lar editorii mei or 
să-şi frece mâinile. Crede-mă, asasinatul ăsta e o afacere 
excelentă pentru toată lumea. 

— Chiar şi pentru Leopoldine? 

— Mai ales pentru Leopoldine. 

— Să ne întoarcem în 1922. 

— De ce nu în 1925? 

— Sinteti un pic prea expeditiv. Nu trebuie să sărim peste 
aceşti trei ani capitali. 

— E-adevărat, sunt capitali, deci imposibil de povestit. 

— Şi totuşi, i-aţi povestit. 

— Nu, i-am scris. 

— Să nu ne jucăm cu cuvintele, de acord? 

— Tocmai unui scriitor îi spui asta? 

— Nu cu scriitorul vorbesc acum, ci cu asasinul. 

— Sunt una şi aceeaşi persoană. 

— Sunteţi sigur? 

— Scriitor, asasin: două aspecte ale aceleiaşi meserii, două 
conjugări ale aceluiaşi verb. 

— Care verb? 

— Cel mai rar şi cel mai dificil: verbul a iubi. Nu-i amuzant 
că gramaticile noastre şcolare au ales drept paradigmă verbul cu 
sensul cel mai de nepătruns? Dac-aş fi învăţător, aş înlocui 
verbul ăsta ezoteric cu altul mai accesibil. 

— A ucide? 

— Nici a ucide nu-i uşor. Nu, un verb trivial şi comun 
precum a vota, a naşte, a intervieva, a munci... 

— Slavă Domnului, nu sunteţi învăţător. Ştiţi că e nemaipo- 
menit de greu să vă facă cineva să răspundeţi la o întrebare? 
Aveţi talentul de a vă eschiva, de a schimba subiectul, de a o lua 
când încolo, când încoace. incontinuu trebuie să fiţi chemat la 
ordine. 

— Şi mă felicit pentru asta. 

— Acum nu veţi mai scăpa însă: 1922 - 1925, vă dau 
cuvântul. 

Tăcere apăsătoare. 

— Vrei o caramea? 


— Domnule Tach, de ce vă temeti de mine? 

— Nu mă tem de dumneata. Cu toată sinceritatea, nu văd 
ce ti-as putea spune. Eram pe deplin fericiţi, iar iubirea noastră 
era divină. Ce ti-as mai putea povesti în afară de nerozii de genul 
ăsta? 

— Am să vă dau o mână de ajutor. 

— Mă aştept la ce-i mai rău. 

— Acum douăzeci şi patru de ani, urmare a menopauzei 
dumneavoastră literare, ati lăsat un roman neîncheiat. De ce? 

— l-am zis de ce unuia dintre confrații dumitale. Orice 
scriitor care se respectă trebuie să lase cel puţin un roman 
neîncheiat, altminteri nu-i credibil. 

— Ştiţi mulţi scriitori care publică romane neîncheiate încă 
din timpul vieţii? 

— Nu ştiu nici unul. Se pare că-s mai şmecher decât ceilalţi: 
primesc încă din timpul vieţii onoruri de care scriitorii obişnuiţi 
nu se bucură decât cu titlu postum. Cînd vine de la un scriitor 
aflat la vârsta uceniciei, un roman neîncheiat e văzut ca un semn 
de stângăcie, de tinereţe încă prea puţin strunită; când vine însă 
de la un mare scriitor recunoscut, un roman neîncheiat e tot ce 
poate fi mai şic. Dă impresie de „zbor frânt al geniului”, de „criză 
de angoasă a titanului”, „uimire în faţa indicibilului”, de „viziune 
mallarmeană a cărţii ce va să vină” - într-un cuvânt, e o chestie 
profitabilă. 

— Domnule Tach, cred că n-aţi înţeles bine întrebarea mea. 
Nu v-am întrebat de ce ati lăsat un roman neîncheiat, ci de ce ati 
lăsat acest roman neîncheiat. 

— Ei bine, pe când îl scriam, mi-am dat seama că nu 
născusem încă romanul neîncheiat necesar celebrităţii mele, 
mi-am plecat privirea asupra manuscrisului şi mi-am zis în sinea 
mea: „de ce nu ăsta?”. Am pus stiloul jos şi n-am mai adăugat un 
rând. 

— Să nu sperati că vă cred. 

— De ce nu? 

— Aţi zis: „Am pus stiloul jos şi n-am mai adăugat un rând”. 
Aţi fi făcut mai bine dacă aţi fi zis: „Am pus stiloul jos şi niciodată 
n-am mai scris vreun rând”. Nu e oare surprinzător că, după 
acest faimos roman neîncheiat, n-aţi mai vrut să scrieţi niciodată, 
dumneavoastră, care aţi scris zi de zi vreme de treizeci şi şase 
de ani? 

— Trebuia să mă opresc şi eu într-o bună zi. 

— Da, dar de ce tocmai în ziua aceea? 


— Nu căuta sensuri ascunse pentru un fenomen atât de 
banal precum îmbătrânirea. Aveam cincizeci şi nouă de ani, am 
ieşit la pensie. Ce vrei mai normal de-atât? 

— Brusc, n-aţi mai scris nici un rând: să fi fost lovit aşa, 
într-o zi, de bătrâneţe? 

— De ce nu? Nu îmbătrâneşti în fiecare zi. Poţi trăi zece - 
douăzeci de ani fără să îmbătrâneşti şi apoi, fără vreun motiv 
anume, să simţi că au trecut în numai două ore. Ai să vezi că o 
să ţi se întâmple şi ţie. Intr-o seară, ai să te uiţi în oglindă şi ai 
să-ţi zici: „Doamne, am îmbătrânit cu zece ani de azi 
dimineaţă!”. 

— Chiar aşa, fără nici un motiv anume? 

— Fără alt motiv decât timpul care duce totul la ruină. 

— Timpul le ia-n cârcă pe toate, domnule Tach. lar dumnea- 
voastră i-aţi dat o prețioasă mână de ajutor - chiar două, aş zice 
eu. 

— Mâna, sediul plăcerii scriitorului. 

— Mâinile, sediul plăcerii sugrumătorului. 

— Ce-i drept, sugrumarea e un lucru agreabil. 

— Pentru sugrumător sau pentru sugrumat? 

— Vai, n-am cunoscut decât una dintre cele două situaţii! 

— Nu disperaţi. 

— Ce vrei să spui? 

— Habar n-am. Mă scoateţi din minţi cu diversiunile 
dumneavoastră. Vorbiţi-mi despre cartea asta, domnule Tach. 

— Nici să nu te gândeşti, domnişoară, dumneata trebuie s-o 
faci. 

— Din tot ce aţi scris, este cea pe care o prefer. 

— De ce? Pentru că apar în ea un castel, nobili şi o poveste 
de dragoste? Eşti cu adevărat o femeie. 

— Ce-i drept, îmi plac poveştile de dragoste. Mi se întâmplă 
adesea să gândesc că, în afară de dragoste, nu există nimic 
interesant. 

— Cerule! 

— Puteţi face oricâte ironii, dar nu veţi putea nega că 
dumneavoastră aţi scris cartea şi că este vorba despre o poveste 
de dragoste. 

— Dacă zici dumneata. 

— De altfel, e singura poveste de dragoste pe care aţi 
scris-o vreodată. 

— M-ai liniştit. 

— Vă pun din nou aceeaşi întrebare, dragă domnule: de ce 


ati lăsat acest roman neîncheiat? 

— Poate că eram în pană de imaginaţie. 

— Imaginatie? Nu aveati nevoie de imaginaţie pentru a-l 
scrie, întrucât povesteati nişte fapte reale. 

— Ce ştii dumneata? Nu erai de faţă ca să verifici. 

— Dumneavoastră aţi omorât-o pe Leopoldine, nu? 

— Aşa-i, dar asta nu dovedeşte că şi restul ar fi adevărat. 
Restul e literatură, domnişoară. 

— Ei bine, eu cred că totul e adevărat în cärtulia asta. 

— Dacä-ti face dumitale plăcere. 

— Dincolo de plăcere, am motive întemeiate să cred că e un 
roman strict autobiografic. 

— Motive întemeiate? Explică-mi, să râdem puţin. 

— Arhivele au confirmat deja existenţa castelului, pe care îl 
descrieti întocmai. Personajele au aceleaşi nume ca în realitate - 
în afară de dumneavoastră, bineînţeles, dar Philemon Tractatus 
este un pseudonim transparent, cum dovedesc şi inițialele. In 
sfârşit, arhivele atestă moartea lui Leopoldine în 1925. 

— Arhive, registre: asta numesti dumneata realitate? 

— Nu, însă de vreme ce aţi respectat această realitate 
oficială, sunt absolut îndreptăţită să presupun că ati respectat şi 
realităţi mai ascunse. 

— Argument slab. 

— Mai am şi altele: stilul, de exemplu. Un stil mult, mult mai 
puţin abstract decât cel al romanelor precedente. 

— Argument şi mai slab. Impresionismul ce-ţi ţine loc de 
simţ critic n-ar putea avea valoare de dovadă, mai cu seamă în 
materie de stilistică: nicicând idiotii de teapa dumitale n-o iau 
mai tare pe arătură ca atunci când vine vorba de stilul unui 
scriitor. 

— In fine, am încă un argument cu atât mai zdrobitor cu cât 
nu e un argument. 

— Ce tot bâigui acolo? 

— Nu e un argument, ci o fotografie. 

— O fotografie? Cu ce? 

— Ştiţi de ce nimeni n-a bănuit vreodată că acest roman ar 
fi o autobiografie? Deoarece personajul principal, Philemon 
Tractatus, era un băiat superb, zvelt, cu trăsături splendide. N-ati 
minţit întru totul când le-aţi spus confratilor mei că sunteţi urât şi 
obez încă de la optsprezece ani. Să spunem că aţi minţit prin 
omisiune, căci până atunci aţi fost de o frumuseţe răpitoare. 

— Ce ştii dumneata despre asta? 


— Am descoperit o fotografie. 

— Cu neputinţă. N-am fost fotografiat niciodată înainte de 
1948. 

— Regret că vă prind memoria pe picior greşit. Am găsit o 
fotografie pe spatele căreia e scris cu creionul: „Saint-Sulpice - 
1925”. 

— Arată-mi-o. 

— Am să v-o arăt când am să fiu sigură că nu veţi încerca 
s-o distrugeti. 

— Inteleg. Umbli cu cacialmale. 

— Nu umblu cu cacialmale. Am fost în pelerinaj la Saint- 
Sulpice. Cu părere de rău vă anunţ că pe locul fostului castel, din 
care n-a mai rămas nici piatră pe piatră, s-a construit o 
cooperativă agricolă. Cele mai multe dintre lacurile de pe 
domeniu au fost secate, iar valea a fost transformată în rampă 
de depozitare a gunoaielor. Regret, dar nu-mi inspirați nici o 
milă. l-am chestionat pe toţi bătrânii întâlniți pe teren. Oamenii 
îşi mai amintesc de castel şi de marchizii de Planeze de Saint- 
Sulpice. Işi aduc aminte chiar şi de micul orfan adoptat de bunicii 
săi. 

— Mă întreb cum şi-ar putea aminti de mine plebeii aceia, 
n-am avut niciodată contacte cu ei. 

— Există tot felul de contacte. Poate că nu vi se vorbea 
niciodată despre ei, însă ei vă vedeau. 

— Imposibil. Nu călcam niciodată în afara domeniului. 

— In schimb, existau prieteni care veneau în vizită la 
bunicii, mătuşa şi unchiul dumneavoastră. 

— Niciodată nu făceau fotografii. 

— Greşit. Să ne înţelegem, nu ştiu în ce condiţii a fost 
făcută fotografia, şi nici de către cine - explicaţiile mele erau 
simple ipoteze -, fapt este că ea există. lar dumneavoastră 
apăreţi în faţa castelului, alături de Leopoldine. 

— Alături de Leopoldine? 

— O încîntătoare copilă cu plete întunecate, altcineva nu 
poate fi. 

— Arată-mi fotografia. 

— Ce vreţi să faceţi cu ea? 

— Arată-mi fotografia, îţi zic. 

— Mi-a procurat-o o femeie foarte în vârstă din sat. Nu ştiu 
cum de-a ajuns în mâinile ei. Prea puţin contează: identitatea 
celor doi copii e dincolo de orice bănuială. Da, copii, chiar şi 
dumneavoastră care, la şaptesprezece ani, nu vădiţi nici unul 


dintre semnele adolescenţei. E ceva tare curios: amândoi sunteţi 
peste măsură de înalţi, slabi, palizi, dar chipurile şi trupurile 
voastre prelungi sunt absolut copilăreşti. De altfel, nici nu păreţi 
normali: ai zice că ai în faţa ochilor doi uriaşi de doisprezece ani. 
Totuşi, rezultatul nu e mai puţin superb: cu trăsăturile voastre 
delicate, cu ochii naivi, feţele prea mici în comparaţie cu craniul, 
iar dedesubt busturi de copii, picioare firave şi interminabile, 
sunteţi demni de penelul unui pictor. Mai-mai să crezi că acele 
fantasmagorice precepte de igienă erau eficiente şi că gogoaşele 
chiar sunt un secret al frumuseţii. Insă cea mai mare surpriză 
sunteţi dumneavoastră înşivă. De nerecunoscut! 

— Dacă-s aşa de nerecunoscut, cum poţi şti că sunt eu? 

— Nu văd cine altul ar putea fi. Şi apoi aţi rămas cu aceeaşi 
piele albă, netedă, imberbă e chiar singurul lucru care v-a mai 
rămas. Erati atât de frumos, aveaţi membrele atât de delicate şi 
o conformatie atât de asexuată - cred că îngerii nu-s cu mult 
altfel. 

— Scuteşte-mă de habotniciile dumitale, vrei? Şi, în loc 
să-mi torni tot ce-ţi trece prin cap, mai bine arată-mi fotografia 
aia. 

— Cum de-ati putut să vă schimbaţi într-atât? Spuneati că la 
optsprezece ani erati deja la fel ca acum şi accept să vă cred, 
dar, dacă aşa stau lucrurile, sînt cu atît mai uluită: cum aţi putut, 
în mai puţin de un an, să vă schimbaţi înfăţişarea serafică în 
buhăiala monstruoasă ce-mi stă dinaintea ochilor? Fiindcă nu 
numai că v-aţi triplat greutatea, dar chipul acela delicat a 
devenit bovin, trăsăturile lui rafinate s-au îngroşat până ce au 
ajuns să afişeze toate semnele vulgarităţii... 

— Mai ai mult să mă insulti sau ai terminat? 

— Ştiţi foarte bine că sunteţi urât. De altfel, dumneavoastră 
înşivă nu mai conteniti să vă etichetati cu adjective dintre cele 
mai ignobile. 

— Mi le servesc singur cu destulă vervă, dar nu-i permit 
altuia să mi le servească. Priceput? 

— N-am nevoie de permisiunea dumneavoastră. Sunteţi 
înspăimântător, poftim, şi e incredibil ca un om să fie atât de 
înspăimântător cînd a fost atât de frumos. 

— Nu-i deloc incredibil şi se întîmplă necontenit. Doar că, de 
regulă, mai puţin rapid. 

— Gata, ati trecut din nou la mărturisiri. 

— Ce spui? 

— Ce-aţi auzit. Spunându-mi asta, recunoasteti implicit 


veridicitatea afirmatiilor mele. La saptesprezece ani erati 
întocmai cum vă descriam eu - si cum, din păcate, nici o 
fotografie nu v-a imortalizat vreodată. 

— Ştiam, dar cum de-ai reuşit să mă descrii atît de bine? 

— M-am mulţumit să parafrazez descrierile pe care i le 
faceţi lui Philemon Tractatus în romanul dumneavoastră. Voiam 
să verific dacă erati chiar aşa cum v-aţi zugrăvit personajul: ca 
să aflu, întrucât ati refuzat să räspundeti la întrebările mele, nu 
aveam la îndemână alt procedeu decât cacialmaua. 

— Eşti o mică ticăloasă care scormoneşte în rahat. 

— Scormonitul în rahat dă rezultate: acum ştiu cu 
certitudine că romanul este strict autobiografic. Am toate 
motivele să mă mândresc, deoarece dispuneam de aceleaşi 
elemente ca oricare altul. lar eu am fost singura care a mirosit 
adevărul. 

— Bravo, umflă-te în pene. 

— Închipuiţi-vă deci că am să vă pun din nou cea dintâi 
dintre întrebările mele: de ce /giena asasinului este un roman 
neîncheiat? 

— lată şi titlul lipsă de mai adineauri! 

— N-are rost să faceţi pe miratul, nu vă slăbesc până nu-mi 
răspundeţi: de ce acest roman este neîncheiat? 

— Intrebarea ar putea fi pusă şi mai metafizic: de ce 
această neîncheiere este un roman? 

— Metafizica dumneavoastră nu mă interesează. Răspunde- 
ti-mi la întrebare: de ce acest roman este neîncheiat? 

— Paştele şi grijania, mă scoţi din papuci! De ce n-ar avea 
dreptul să rămână neîncheiat? 

— Dreptul n-are nici în clin, nici în mânecă cu povestea 
noastră. Aţi scris despre fapte reale, cu un sfârşit real: ca atare, 
de ce n-aţi mai încheiat romanul? După uciderea lui Leopoldine, 
vă opriţi în gol. Era chiar aşa de greu să încheiaţi cazul, să-i dati 
un sfârşit după toate regulile cuvenite? 

— Greu?! Află, curcă prizărită ce eşti, că pentru Pretextat 
Tach nimic nu-i greu de scris. 

— Tocmai. Acest nesfârşit în coadă de peşte este aşadar cu 
atât mai absurd. 

— Cine eşti dumneata ca să determini gradul de absurditate 
al deciziilor mele? 

— Nu determin nimic. Mă întreb şi eu. Bătrânul păru să se 
preschimbe dintr-o dată într-un moşneag de optzeci şi trei de 
ani. 


— Nu eşti singura. Si eu mă întreb, dar nu găsesc răspuns. 
Aş fi putut să aleg zeci de încheieri pentru cärtulia asta: fie crima 
însăşi, fie noaptea ce i-a urmat, fie metamorfoza mea fizică ori 
incendiul de la castel, un an mai târziu... 

— Incendiu care este opera dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Saint-Sulpice devenise de nesuportat fără 
Leopoldine. In plus, suspiciunea familială al cărei obiect eram 
începea să mă enerveze. Am hotărât deci să mă debarasez de 
castel şi de ocupanţii lui. N-aş fi crezut că or să ardă atât de bine. 

— Evident, respectul pentru viaţă nu vă dă afară din casă, 
dar n-aţi aţi avut de luptat cu nici un scrupul înainte de a da foc 
unui caatel din secolul al XVII-lea? 

— Scrupulele n-au fost niciodată partea mea cea mai tare. 

— Da. Să revenim la sfârşitul nostru sau, mai curând, la 
absenţa lui. Aşadar, pretindeti că nu cunoaşteţi motivul acestei 
neîncheieri? 

— De data asta poţi să mă crezi. Da, aveam de ales între o 
sumedenie de sfârşituri elegante, însă niciodată n-am găsit 
vreunul care să-mi pară potrivit. Nu ştiu: era de parcă aş fi 
aşteptat altceva, ceva ce aştept de douăzeci şi patru de ani - sau 
de şaizeci şi şase de ani, dacă preferi. 

— Ce altceva? Ca Leopoldine să învie din morţi? 

— Dacă aş fi ştiut, nu m-aş fi oprit din scris. 

— Aşadar aveam dreptate când legam neîncheierea acestui 
roman de faimoasa dumneavoastră menopauză literară. 

— Bineînţeles că aveai dreptate. E aici vreun motiv să te 
umfli în pene? Să ai dreptate, atunci când eşti jurnalist, nu-ţi cere 
decât niţică îndemânare. Să ai dreptate, când eşti scriitor, e cu 
neputinţă. Meseria dumitale e dezgustător de uşoară. A mea, în 
schimb, e primejdioasă. 

— lar dumneavoastră faceţi astfel încât să fie şi mai 
primejdioasă. 

— La ce trimite acest straniu compliment? 

— Nu ştiu dacă este un compliment. Nu ştiu dacă felul în 
care vă expuneti trebuie să mi se pară admirabil sau necugetat. 
Imi puteţi explica ce v-a apucat în ziua în care aţi hotărât să 
relatati în mod fidel povestea care nu numai că vă era cea mai 
scumpă, dar prezenta şi cele mai multe riscuri de a vă târî prin 
tribunale? Ce perversiune obscură v-a putut împinge să furnizaţi 
omenirii, într-un stil mai desăvârşit ca niciodată, un act de 
autoacuzare de o transparenţă atât de flagrantă? 

— Omenirii i se fâlfâie! Ca dovadă: sunt douăzeci şi patru de 


ani de când romanul ăsta putrezeste prin biblioteci si nimeni, mă 
înţelegi, nimeni nici măcar nu mi-a vorbit vreodată de el. Şi e 
absolut normal, de vreme ce, aşa cum îţi spuneam, nimeni nu l-a 
citit. 

— Dar eu? 

— Cantitate neglijabilă. 

— Ce dovadă aveţi că nu mai există şi alte cantităţi 
neglijabile de acelaşi gen ca şi mine? 

— O dovadă uluitoare: dacă şi alţii în afară de dumneata 
m-ar fi citit - şi zic bine citit, în sensul carnivor al termenului -, 
de mult aş fi fost închis. 

Mi-ai pus o întrebare foarte interesantă, însă mă mir că 
răspunsul nu ţi-a sărit în ochi. lată deci un asasin care se 
fofilează de patruzeci şi doi de ani. Crimele lui n-au fost 
cunoscute niciodată, iar el a devenit un scriitor celebru. Departe 
de a se împăca cu o situaţie atât de confortabilă, uite că bolnavul 
ăsta se lansează într-un pariu absurd, pentru că are totul de 
pierdut şi nimic de câştigat - nimic cu excepţia unei demonstraţii 
cât se poate de comice. 

— Dati-mi voie să ghicesc: vrea să demonstreze că nu-l 
citeşte nimeni. 

— Mai mult: vrea să demonstreze că până şi foarte puţinele 
persoane care-l citesc - există şi asemenca oameni - l-au citit 
fără să-l citească. 

— Chestia nu e deloc clară. 

— Ba da. Ştii, există întotdeauna o mână de tipi fară 
ocupaţie, de vegetarieni, critici novici, studenţi masochişti sau 
pur şi simplu de curioşi care merg chiar până la a citi cărţile pe 
care le cumpără. Pe oamenii ăştia voiam eu să-i încerc. Voiam să 
dovedesc că pot scrie cele mai cumplite orori despre mine 
însumi: acest act de autoacuzare, cum bine spuneai, este riguros 
autentic. Da, domnişoară, ai avut dreptate de la început până la 
sfârşit: în cartea asta, nici un detaliu nu este inventat. Fireşte că 
s-ar putea găsi destule scuze pentru cititori: nimeni nu ştie nimic 
despre copilăria mea, nu e prima carte îngrozitoare pe care o 
scriu, cum să-şi imagineze cineva că aş fi fost de o frumuseţe 
dumnezeiască ete. Eu unul însă afirm că scuzele astea nu ţin. Ştii 
ce critică am citit cu douăzeci şi patru de ani în urmă referitor la 
Igiena asasinului? „Un basm bogat în simboluri, o metaforă 
onirică a păcatului originar şi, în consecinţă, a condiţiei umane.” 
Când îţi spuneam că oamenii mă citesc fără să mă citească! Îmi 
pot permite să scriu adevărurile cele mai riscante, nu vor vedea 


în ele decât nişte metafore. Nu-i deloc de mirare: pseudocititorul, 
blindat în costumul lui de scafandru, trece în deplină 
impermeabilitate prin frazele mele cele mai sângeroase. Din 
când în când exclamă, încântat: „Ce simbol drăguţ!”. E ceea ce 
se numeşte lectura curată. O invenţie grozavă, foarte agreabilă 
când o practici în pat, înainte să adormi; te calmează şi nici 
măcar nu murdăreşte aşternutul. 

— Ce-aţi fi preferat? Să vă citească într-un abator sau la 
Bagdad, în timpul vreunui bombardament? 

— Nu, găgăuţă. Nu spaţiul unde are loc lectura e pus în 
discuţie, ci lectura însăşi. Aş fi vrut ca oamenii să mă citească 
fără combinezon de scafandru, fără grilă de lectură, fără vaccin 
si, la drept vorbind, fără adverb. 

— Ar trebui să ştiţi că o asemenea lectură nu există. 

— La început nu ştiam asta, dar acum, în lumina strălucitei 
mele demonstraţii, crede-mă că ştiu. 

— Şi? Nu-i un motiv de bucurie că există tot atâtea lecturi 
câţi cititori? 

— Nu m-ai înţeles: nu există cititori şi nici lecturi. 

— Ba da, există lecturi diferite de a dumneavoastră, asta-i 
tot. De ce a dumneavoastră ar fi singura admisibilă? 

— Bine, bine, nu-mi mai recita manualul dumitale de 
sociologie. De altfel, mi-ar plăcea să ştiu ce-ar găsi manualul de 
spus despre situaţia edificatoare pe care am prilejuit-o: un 
scriitor asasin se dă singur în vileag şi nici un cititor nu e destul 
de istet ca să se prindă. 

— Mă doare-n cot de opiniile sociologilor; în ce mă priveşte, 
cred că cititorul nu-i un copoi şi că, dacă nimeni nu v-a căutat 
pricină după apariţia acestei cărţi, e semn bun: înseamnă că 
Fouquier-Tinville nu mai e la modă, că oamenii au mintea 
deschisă şi sunt în stare de o lectură civilizată. 

— Mda, înţeleg: eşti coruptă ca şi ceilalţi. Am fost stupid 
crezând că eşti altfel decât marea masă. 

— Din păcate, trebuie să credeţi că şi sunt putintel, de 
vreme ce, dintre toţi cei de teapa mea, numai eu am mirosit 
adevărul. 

— Să admitem că nu-ţi lipseşte mirosul. Asta-i tot. Vezi, mă 
dezamägesti. 

— E aproape un compliment. Să înţeleg că, în numai câteva 
clipe, am putut să vă inspir o părere mai bună? 

— Ai să râzi: da. Nu te sustragi platitudinilor omeneşti, în 
schimb ai o calitate rarisimă. 


— Ard de nerăbdare să o cunosc. 

— Cred că e o calitate înnăscută şi constat cu uşurare că 
stupidele dumitale ucenicii n-au reuşit să o altereze. 

— Şi care este această calitate? 

— Cel puţin dumneata ştii să citeşti. 

Tăcere. 

— Câţi ani ai, domnişoară? 

— Treizeci, 

— De două ori cât avea Leopoldine când a murit. Mititica de 
tine, uite-ţi şi circumstanta atenuantă: ai trăit mult prea mult. 

— Cum? Adică eu am nevoie de circumstanţe atenuante? 
S-a întors lumea cu fundu-n sus. 

— Pricepe că încerc să găsesc o explicaţie: am în faţa mea o 
persoană ascuţită la minte şi înzestrată cu harul rar al lecturii. 
Aşa încât mă întreb ce a putut vicia nişte aptitudini atât de 
frumoase. Mi-ai oferit răspunsul adineauri: timpul. Treizeci de ani 
înseamnă mult prea mult. 

— Dumneavoastră, la vârsta pe care o aveţi, îmi spuneţi 
asta? 

— Am murit la saptesprezece ani, domnişoară. Şi apoi, la 
bărbaţi nu-i acelaşi lucru. 

— Am ajuns şi aici. 

— N-are rost să iei un aer sarcastic, mititico, ştii bine că e 
adevărat. 

— Ce anume e adevărat? Vreau să aud clar, din gura 
dumneavoastră. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata. Ei bine, iată, bărbaţii 
au dreptul la toate răgazurile. Femeile, nu. In această ultimă 
chestiune, sunt mai precis şi mai onest decît ceilalţi: majoritatea 
masculilor le acordă femelelor un răgaz mai mult sau mai puţin 
îndelungat înainte de a le da uitării, ceea ce reprezintă o laşitate 
cu mult mai mare decât a le ucide. Un asemenea răgaz mi se 
pare absurd şi chiar incorect faţă de femele: din cauza amânării, 
îşi vor închipui că cineva are nevoie de ele. Adevărul e că, din 
clipa în care au ieşit din copilărie, din clipa în care au devenit 
femei, ar trebui să moară. Dacă bărbaţii ar fi nişte gentlemani, 
le-ar ucide încă din ziua primei menstruatii. Dar bărbaţii n-au fost 
niciodată galanti şi preferă să le lase pe aceste nefericite să se 
târască din suferinţă în suferinţă în loc să aibă fineţea de a le 
elimina. Nu cunosc decât un singur mascul care a avut destulă 
măreție, respect, dragoste, sinceritate şi politeţe ca să o facă. 

— Dumneavoastră. 


— Exact. 

A Jurnalista îşi lăsă capul pe spate. Râsul porni, rar, rägusit. 
Incet-încet se acceleră, escaladând octavele pe măsură ce 
ritmurile se schimbau, până ce se prefăcu în tuse violentă, 
neîntreruptă, sufocantă. Era râsul nebunesc ajuns la stadiul 
clinic. 

— Îți vine să râzi? 

llaritatea nu-i dădea voie să vorbească. 

— Râsul nebunesc: iată încă o maladie feminină. N-am 
văzut niciodată vreun bărbat care să se zvârcolească aşa cum 
fac femeile în astfel de cazuri. De la uter trebuie să li se tragă: 
toate mizeriile vieţii se trag de la uter. Fetitele n-au uter, cred, 
ori, dacă au, e o jucărie, o parodie de uter. De îndată ce falsul 
uter devine unul adevărat, fetiţele trebuie ucise pentru a fi 
scutite de genul de isterie înspăimântătoare şi dureroasă căreia îi 
eşti victimă chiar acum. 

— Ah! 

Acest „Ah” era strigătul unui pântec epuizat, zguduit încă 
de spasme morbide. 

— Biata mititică. Lumea a fost rea cu tine. Cine-i ticălosul 
care nu te-a ucis la pubertate? Dar poate că pe atunci nu aveai 
un prieten în adevăratul sens al cuvântului. Vai, mi-e teamă că 
numai Leopoldine a avut noroc. 

— Opriţi-vă, nu mai pot. 

— Îți înţeleg reacţia. Descoperirea târzie a adevărului, 
conştientizarea bruscă a umilirii trebuie să fi fost un şoc cumplit. 
Uterul dumitale are ceva de lucru ca să încaseze o asemenea 
lovitură! Micuţă femelă, biata de tine! Sărmană creatură cruţată 
cu laşitate de masculi! Crede-mă că te compătimesc. 

— Domnule Tach, sînteţi individul cel mai năucitor şi mai 
comic pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc. 

— Comic? Nu pricep. 

— Vă admir. Faptul că aţi putut născoci o teorie pe cât de 
smintită, pe atât de coerentă este ceva formidabil. Am crezut la 
început că o să-mi îndrugaţi nişte banale ineptii machiste. V-am 
subestimat. Explicaţia dumneavoastră este în acelaşi timp 
monstruoasă şi subtilă: femeile trebuie pur şi simplu eliminate, 
nu-i aşa? 

— Fireşte. Dacă femeile n-ar exista, lucrurile ar merge în 
sfârşit în interesul lor. 

— E o soluţie atît de ingenioasă! Cum de nu i-a mai trecut 
nimănui prin minte pînă acum? 


— După părerea mea, le-a mai trecut şi altora prin minte, 
dar nimeni până la mine n-a avut curajul să pună proiectul în 
aplicare. Căci, la urma urmelor, ideea e la îndemâna oricui. 
Feminismul şi antifeminismul sunt plăgi ale neamului omenesc; 
evident, remediul este simplu: femeile trebuie suprimate. 

— Domnule Tach, sunteţi genial. Vă admir şi sunt încântată 
că v-am întâlnit. 

— Am să te uimesc: şi eu sunt încântat că te-am întâlnit. 

— Nu puteţi vorbi serios. 

— Dimpotrivă. In primul rând, mă admiri pentru ceea ce 
sunt, iar nu pentru ceea ce îţi imaginezi că aş fi: e un punct în 
plus pentru dumneata. Apoi, ştiu că am să-ţi pot face un mare 
serviciu, ceea ce mă umple de încântare. 

— Ce serviciu? 

— Cum ce serviciu? Ştii deja. 

— Să înţeleg că aveţi de gând să mă suprimati şi pe mine? 

— Incep să cred că eşti demnă de asta. 

— Este un mare elogiu, domnule Tach, şi vă rog să mă 
credeţi că sunt mişcată, dar... 

— Într-adevăr, văd că te-ai înroşit toată. 

— Dar nu vă dati atâta osteneală. 

— De ce? Cred că meriti. Eşti mult mai de calitate decât 
credeam la început. Imi doresc sincer să te ajut să mori. 

— Sunt impresionată, dar lăsaţi; n-aş vrea să aveţi necazuri 
din cauza mea. 

— Asta-i bună, micuto, nu risc nimic: nu mai am de trăit 
decât o lună şi jumătate. 

— N-aş vrea ca reputaţia dumneavoastră postumă să fie 
pătată din vina mea. 

— Pătată? De ce-ar fi pătată de aşa o faptă bună? 
Dimpotrivă! Oamenii vor spune: „Cu mai puţin de două luni 
înainte de moarte, Pretextat Tach încă făcea binele”. Voi fi o 
pildă pentru omenire. 

— Domnule Tach, omenirea nu va înţelege. 

— Vai, mi-e teamă că iarăşi te înşeli. Dar prea putin 
contează omenirea şi propria-mi reputaţie. Află, domnişoară, că 
te preţuiesc până acolo încât doresc, numai şi numai pentru 
dumneata, să împlinesc o faptă bună şi dezinteresată. 

— Cred că mă pretuiti prea mult. 

— Eu nu cred. 

— Deschideţi ochii, domnule Tach, n-aţi spus 
dumneavoastră că sunt slută, nătăfleaţă, coruptă, ca să nu mai 


pomenesc de altele? lar simplul fapt cà sunt femeie nu e oare 
de-ajuns ca să mă discrediteze? 

— Teoretic, tot ce-ai spus e corect. Se întâmplă însă ceva 
straniu, domnişoară: teoria nu mai e de-ajuns. Trăiesc acum o 
altă dimensiune a problemei şi simt nişte emoţii delicioase, cum 
n-am mai încercat de şaizeci şi şase de ani. 

— Deschideţi ochii, domnule Tach. Eu nu sunt Leopoldine. 

— Nu. Şi totuşi, nu eşti foarte departe de ea. 

— Leopoldine era ca ruptă din soare, iar pe mine mă socotiți 
urâtă. 

— Nu mai e întru totul adevărat. Urâţenia dumitale nu-i 
lipsită de frumuseţe. In anumite momente eşti frumoasă. 

— În anumite momente. 

— Sunt multe astfel de momente, domnişoară. 

— Mă consideraţi stupidă, n-aveţi cum să mă pretuiti. 

— De ce te înverşunezi atâta să te discreditezi? 

— Dintr-un motiv foarte simplu: nu ţin să sfârşesc asasinată 
de un laureat al premiului Nobel pentru literatură. 

Obezul păru brusc să se răcească. 

— Ai prefera, poate, un laureat al premiului Nobel pentru 
chimie? întrebă el cu o voce glacială. 

— Foarte comic. Vedeţi dumneavoastră, nu ţin să sfârşesc 
asasinată indiferent dacă e vorba de un laureat al Nobelului sau 
de un băcan. 

— Să înţeleg că vrei să-ţi pui singură capăt zilelor? 

— Dacă aş fi avut dorinţe de sinucidere, le-aş fi dat curs de 
multă vreme, domnule Tach. 

— Bravo. Crezi că-i aşa de simplu? A 

— Nu cred nimic si nu mă interesează. Inchipuiţi-vă că 
nu-mi doresc câtuşi de puţin să mor. 

— Nu vorbeşti serios. 

— E oare atât de aberant să vrei să trăieşti? 

— Nimic nu-i mai lăudabil decât să vrei să trăieşti. Dar tu nu 
trăieşti, sărmană curcă prizărită! Si nici n-ai să trăieşti vreodată! 
Nu ştii că fetele mor în prima zi de pubertate? Mai rău, mor fără 
să dispară. Părăsesc viaţa nu pentru a ajunge pe frumoasele 
limanuri ale morţii, ci pentru a începe istovitoarea şi ridicola 
conjugare a unui verb trivial şi scârnav; îl vor conjuga necontenit 
la toate modurile şi timpurile, îl vor descompune şi 
supracompune, nu vor afla nicicând scăpare. 

— Şi care este acel verb? 

— Ceva de genul a reproduce, în sensul cu adevărat murdar 


al termenului, a ovula, dacă preferi. Nu înseamnă nici moarte, 
nici viaţă, şi nici vreo stare intermediară. Şi nu poartă alt nume 
decât a fi femeie. Cred că vocabularul, cu reaua lui credinţă 
obişnuită, a vrut să evite să numească o asemenea abjectie. 

— Cu ce drept pretindeti că ati şti ce înseamnă viaţa unei 
femei? 

— Neviaţa unei femei. 

— Viaţă sau neviatä, nu ştiţi nimic despre ea. 

— Află, domnişoară, că marii scriitori au un acces direct şi 
supranatural la viaţa celorlalţi. N-au nevoie să facă levitatie şi 
nici să scotocească prin arhive pentru ca să pătrundă în 
universul mental al indivizilor. Le este suficient să ia o coală de 
hârtie şi un stilou pentru a transcrie gândurile aproapelui. 

— l-auzi. Dragă domnule, cred că aveţi un sistem de tot 
rahatul, dacă e să judec după debilitatea concluziilor 
dumneavoastră. 

— Biată neroadă! Ce încerci sa-mi bagi pe gât? Sau, mai 
curând, ce încerci să-ţi bagi pe gât? Că eşti fericită? Autosugestia 
are limitele ei. Deschide ochii! Nu eşti fericită, nu trăieşti. 

— Ce ştiţi dumneavoastră? 

— Intrebarea asta ti se adresează dumitale. Cum ai putea 
şti dacă eşti sau nu în viaţă, dacă eşti sau nu fericită? Nici măcar 
nu ştii ce-i fericirea. Dacă ţi-ai fi petrecut copilăria în paradisul 
pământesc, ca Leopoldine şi ca mine... 

— Bine, bine, nu vă mai tot socotiți un caz excepţional. Toţi 
copii sunt fericiţi. A 

— Nu-s chiar atât de sigur. In schimb, e neîndoielnic că nici 
un copil n-a fost vreodată fericit precum mica Leopoldine şi micul 
Pretextat. 

Jurnalista îşi lăsă din nou capul pe spate şi râsul porni iar, cu 
zvâcnituri. 

— lată că uterul dumitale o ia de la capăt. Bine, fie, dar 
ce-am spus aşa de comic? 

— Vă rog să mă scuzati, prenumele astea-s de vină... mai 
ales al dumneavoastră! 

— Şi ce? Ai ceva de reproşat prenumelui meu? 

— De reproşat nu. Dar să te cheme Pretextat! Ai jura că-i o 
glumă. Mă întreb ce s-a putut petrece în capul părinţilor dumnea- 
voastră în ziua cînd au hotărât să vă numească aşa. 

— Îți interzic să-mi judeci părinţii. Şi, sincer, nu văd ce-i atât 
de comic la Pretextat. E un prenume creştin. 

— Zău? In cazul ăsta e cu atât mai comic. 


— Nu lua în râs religia, femelă scelerată! M-am născut pe 24 
februarie, de Sfintul Pretextat, iar tata şi mama, în pană de 
inspiraţie, s-au conformat acestei decizii a calendarului. 

— Cerule! Şi atunci, dacă v-aţi fi născut la intrarea în postul 
Paştelui, v-ar fi zis Mardi-Gras sau pur şi simplu Gras? 

— Pînă aici cu blasfemiile, creatură netrebnică! Află, 
ignoranto, că, în secolul al Vi-lea, sfântul Pretextat era 
arhiepiscop de Rouen şi bun prieten cu Grigore de Tours, de care 
fireşte că n-ai auzit vorbindu-se în viaţa ta. Merovingienii au 
existat tocmai datorită lui Pretextat, căci el a căsătorit-o pe 
Merovee cu Brunehaut, punându-şi de altminteri viaţa în 
primejdie. Şi toate astea numai ca să-ţi explic că n-ai de ce să 
râzi de un nume atât de ilustru. 

— Nu văd prin ce ar putea asemenea precizări istorice să vă 
facă prenumele mai puţin rizibil. La capitolul ăsta, nici verişoara 
dumneavoastră nu stă mai rău. A 

— Ce? Indräznesti să râzi de numele verişoarei mele? ti 
interzic! Eşti un monstru de trivialitate şi prost gust! Leopoldine 
este prenumele cel mai frumos, cel mai nobil, cel mai grațios şi 
mai sfâşietor pe care l-a purtat vreodată cineva. 

— Aha. 

— Perfect! Nu cunosc decât un singur prenume care să 
ajungă până la călcâiul lui Leopoldine: Adele. 

— la te uită! 

— Da. Moş Hugo avea destule defecte, dar există un lucru 
pe care nimeni n-o să i-l poată lua vreodată: era un om de gust. 
Chiar şi atunci când păcătuieşte prin rea-credinţă, opera lui Hugo 
rămâne frumoasă şi măreaţă. Şi tot el le-a dat celor două fiice 
ale sale cele mai minunate prenume. Pe lîngă Adèle şi 
Leopoldine, toate prenumele feminine sunt jalnice. 

— E o chestiune de gust. 

— Ba nu, imbecilo! Cui îi pasă de gusturile celor ca tine, din 
popor, din pegră, mediocri, de rând? Nu contează decât gusturile 
geniilor, ca Hugo şi ca mine. In plus, Adèle şi Leopoldine sunt 
nume creştineşti. 

— Inteleg, domnişoara face parte din plebea de tip nou ce 
agreează numele păgâne. la zi, eşti cumva genul care-şi botează 
copii Krishna, Elohim, Abdalah, Ciang, Empedocle, Sitting Bull 
sau Akhenaton? Grotesc! Mie, unuia, îmi plac numele creştineşti. 
Apropo, care ţi-e prenumele? 

— Nina. 

— Mititica, biata de ea! 


— Cum adicä biata de ea? 

— incă una pe care n-o cheamă nici Adèle, nici Leopoldine. 
Lumea e nedreaptă, nu găseşti? 

— Mai spuneţi multe aiureli? 

— Aiureli? Dar nu există nimic mai important! Să nu te 
cheme Adele sau Leopoldine este o nedreptate fundamentală, o 
tragedie primordială, mai cu seamă pentru dumneata, 
împopoţonată cu aşa un prenume păgân... 

— Vă întrerup: Nina este un prenume creştin. Sfinta Nina 
pică pe 14 ianuarie, data primului dumneavoastră interviu. 

— Mă întreb ce anume ai să încerci să dovedeşti cu o 
coincidenţă atât de nesemnificativă. 

— Nu-i chiar atât de nesemnificativă. M-am întors din 
vacanţă pe 14 ianuarie şi, în aceeaşi zi, am aflat despre moartea 
dumneavoastră iminentă. 

— Şi? îţi imaginezi că asta o să creeze nişte legături între 
noi? 

— Nu-mi imaginez nimic, însă cu câteva minute în urmă 
mi-aţi spus nişte vorbe extrem de ciudate. 

— Da, te-am supraestimat. Insă m-ai dezamăgit foarte tare 
după aceea. lar prenumele dumitale a fost un dezastru pentru 
mine. Acum nu mai însemni nimic în ochii mei. 

— Sunt încântată. Voi scăpa aşadar cu viaţă. 

— Vrei să spui cu neviaţă. Ce-ai să faci cu ea? 

— Tot felul de lucruri: de exemplu, am să termin acest 
interviu. _ 

— Exaltant. In vreme ce eu, în bunătatea mea, ti-as fi putut 
garanta o splendidă apoteoză! 

— Că tot veni vorba, cum aţi fi procedat pentru a mă ucide? 
Să asasinezi o fetiţă iubitoare când eşti un băiat sprinten de 
şaptesprezece ani, e lucru uşor. Pentru un bătrân neputincios, în 
schimb, să asasineze o tânără femeie care i se mai şi 
împotriveşte ar fi fost o aventură. 

— Mă gândeam, în naivitatea mea, că n-o să te împotriveşti. 
Faptul că sunt bătrân, obez şi neputincios nu m-ar fi stânjenit 
dacă m-ai fi iubit cum mă iubea Leopoldine, dacă ai fi consimţit 
cum a consimţit ea... 

— Domnule Tach, vreau să-mi spuneţi adevărul: Leopoldine 
a consimţit cu adevărat şi în mod conştient? 

— De-ai fi văzut cu câtă docilitate s-a supus, nu mi-ai mai 
pune o asemenea întrebare. 

— Totuşi, ar trebui să ştiu de ce a fost docilă: aţi drogat-o 


înainte, ati adus-o la exaltare, i-ati ţinut predici, ati bătut-o? 

— Nu, nu, nu şi nu. O iubeam, cum o iubesc de altfel şi 
acum. Era mai mult decât suficient. lubirea asta e de o calitate 
pe care nici dumneata, nici nimeni alteineva n-a mai cunoscut-o 
vreodată. Dacă ai fi cunoscut-o, nu mi-ai mai fi pus asemenea 
întrebări idioate. 

— Domnule Tach, chiar nu puteţi să vă imaginati şi altă 
versiune a poveştii? Vă iubeati, de acord. Dar de aici nu rezultă 
că Leopoldine voia să moară. Poate că s-a supus numai din 
dragoste pentru dumneavoastră, iar nu din dorinţa de a muri. 

— E totuna. 

— Nu-i totuna. Poate că vă iubea atât de mult încât nu voia 
să vă nemulţumească. 

— Să mă nemulţumească! Ador vocabularul de scenă 
domestică pe care-l foloseşti ca să exprimi un moment atât de 
metafizic. 

— Metafizic pentru dumneavoastră, dar poate că nu şi 
pentru ea. Acest moment, pe care dumneavoastră l-aţi trăit cu 
extaz, s-ar putea ca ea să-l fi trăit cu resemnare. 

— Să ne înţelegem, am mai multe şanse decât dumneata să 
o ştiu. 

— E rândul meu să vă răspund că nimic nu-i mai puţin sigur. 

— La naiba cu toate astea! Cine-i scriitorul, dumneata ori 
eu? 

— Dumneavoastră, şi tocmai de aceea mi-e foarte greu să 
vă cred. 

— Şi dacă ti-as povesti lucrurile cu gura mea, m-ai crede? 

— Nu ştiu. Incercati. 

— Vai, nu-i uşor. Am aşternut în scris acel moment pentru 
că era cu neputinţă de redat prin viu grai. Scrisul începe acolo 
unde se termină vorbirea şi mare e misterul acestei treceri de la 
indicibil la dicibil. Vorbirea şi scrisul îşi iau locul rând pe rând şi 
nu se suprapun niciodată. 

— lată nişte consideraţii admirabile, domnule Tach, dar vă 
aduc din nou aminte că problema noastră e asasinatul, nu 
literatura. 

— Există vreo diferenţă? 

— Aceea dintre curtea cu juri şi Academia franceză, 
presupun. 

— Intre curtea cu juri şi Academia franceză nu există nici o 
diferenţă. 

— Interesant, dar vă îndepărtați de la subiect, dragă 


domnule. | 

— Ai dreptate. Dar cum să povestesc aşa ceva? Iti dai 
seama că n-am vorbit în viaţa mea despre asta? 

— Orice lucru are un început. 

— Era pe 13 august 1925. 

— lată deja un excelent început. 

— Era ziua de naştere a lui Leopoldine. 

— Ce amuzantă coincidenţă! 

— Ai să taci odată? Nu vezi că-s torturat, că-mi lipsesc 
cuvintele? 

— Văd şi sunt încântată. Mă mângâie gândul că, după 
şaizeci şi şapte de ani, în sfârşit, amintirea crimei vă torturează. 

— Eşti meschină şi revanşardă ca toate femelele. Aveai 
dreptate când spuneai că /giena asasinului numără doar două 
personaje feminine: bunica şi mătuşă-mea. Leopoldine nu era un 
personaj feminin, era - şi este pentru totdeauna - un copil, o 
fiinţă miraculoasă, dincolo de sexe. 

— Dar nu şi dincolo de sex, după câte am putut înţelege 
citindu-vă cartea. 

— Numai noi ştiam că nu-i nevoie să fii puber ca să faci dra- 
goste, dimpotrivă: pubertatea strică totul. Scade senzualitatea şi 
capacitatea de extaz, de abandon. Nimeni nu face dragoste mai 
bine decât copiii. 

— Aşadar minteati atunci când îmi spuneati că sunteţi 
virgin. 

— Nu. În vocabularul comun, dezvirginarea masculină nu e 
posibilă decât după pubertate. Or, eu n-am făcut niciodată 
dragoste după pubertate. 

— Văd că iarăşi vă jucaţi cu sensul cuvintelor. 

— Nicidecum, doar că dumneata nu cunoşti nimic. Mi-ar 
plăcea să nu mă mai întrerupi tot timpul. 

— Aţi întrerupt o viaţă; suportati şi dumneavoastră să vi se 
întrerupă accesele de logoree. 

p — Lasă, că-ți convin de minune accesele mele de logoree. 
Iti uşurează din plin meseria. 

— E ceva adevăr aici. Hai, dati-i drumul cu logoreea despre 

13 august 1925. 
_ — 13 august 1925: era cea mai frumoasă zi din lume. 
Indrăznesc să sper că orice fiinţă omenească a avut parte, măcar 
o dată în viaţă, de un 13 august 1925 - căci, mai mult decât o 
dată calendaristică, ziua aceea era o încoronare. Cea mai 
frumoasă zi a celei mai frumoase veri, călduţă şi cu vânt adiind 


uşor sub copacii grei. Leopoldine si cu mine ne începuserăm ziua 
pe la unu dimineaţa, după somnul ritual de aproximativ o oră şi 
jumătate. Cu asemenea orare, s-ar putea crede că eram mereu 
epuizați, ceea ce nu se întâmpla însă niciodată. Eram atât de 
avizi de Edenul nostru, încât adeseori ne venea greu să 
adormim. Abia la optsprezece ani, după incendierea castelului, 
am început să dorm şi eu opt ore pe zi: fiinţele prea fericite sau 
prea nefericite sunt incapabile de absente atât de lungi. Nimic nu 
ne plăcea mai mult, mie şi lui Leopoldine, decât să ne deşteptăm 
din somn. Vara era chiar mai bine, căci ne petreceam nopţile sub 
cerul liber şi dormeam în inima pădurii, înfăşuraţi într-o cuvertură 
de damasc sidefiu pe care o furasem eu de la castel. Cine se 
trezea primul îl contempla pe celălalt, iar privirea asta era 
de-ajuns ca să-l deştepte. Pe 13 august 1925, mă trezisem eu 
primul, pe la unu, iar ea nu întârziase să mi se alăture. Aveam 
timp din belşug să facem tot ceea ce o noapte frumoasă 
te-ndeamnă să faci, tot ceea ce în sânul damascului la-nceput 
sidefiu, acum bătând în culoarea frunzelor moarte, ne înălța la 
demnitatea de hierofanti - îmi plăcea s-o numesc pe Leopoldine 
hierinfantă, eram deja atât de cultivat, dar mă abat de la 
subiect... 

— Da. 

— Aşadar, ziceam 13 august 1925. O noapte absolut calmă 
şi neagră, neobişnuit de blândă. Era ziua de naştere a lui 
Leopoldine, însă asta n-avea nici o însemnătate pentru noi: de 
trei ani de zile, timpul nu ne mai interesa. Nu ne schimbaserăm 
nici măcar cu un atom, doar că ne alungisem extraordinar de 
mult, fără ca această amuzantă subtiere să ne fi modificat 
constituţia informă, imberbă, inodoră, infantilă. Aşa încât nu i-am 
urat la mulţi ani în dimineaţa aceea. Cred că am făcut mult mai 
mult: i-am dat verii înseşi o lecţie despre ce-nseamnă vara. Era 
pentru ultima oară în viaţa mea când mai făceam dragoste. Eu 
nu ştiam, dar pădurea ştia, fiindcă ne privea tăcută ca o bătrână 
vicioasă. Cînd soarele s-a ridicat peste dealuri, vântul a prins să 
sufle, alungând ultimii nori noptateci şi dezvăluind un cer de o 
puritate aproape deopotrivă cu a noastră. 

— Admirabil lirism. 

— Nu mă mai întrerupe. Deci, unde rămăsesem? 

— La 13 august 1925, răsăritul soarelui, post coitum. 

— Mersi, domnişoară grefier. 

— N-aveti pentru ce, domnule asasin. 

— Prefer situaţia mea situaţiei dumitale. 


— Prefer situatia mea situatiei lui Leopoldine. 

— S-o fi văzut în dimineaţa aceea! Era făptura cea mai fru- 
moasă din lume, o infantă nesfirşită, albă şi mlădie, cu părul şi 
ochii de culoare întunecată. Vara, în afara prea putinelor 
momente când ne aflam la castel, trăiam goi - domeniul era atât 
de întins, încât nu zăream niciodată tipenie de om. Aşa că ne 
petreceam cea mai mare parte a zilei în lacuri, cărora eu le 
atribuiam virtuţi amniotice, ceea ce nu trebuie să fi fost chiar 
atât de absurd, având în vedere rezultatele. Dar ce importanţă 
are cauza? Singurul lucru care contează este acel miracol de 
toate zilele - miracolul timpului încremenit pe veci, cel puţin aşa 
credeam noi. lar pe 13 august 1925 aveam toate motivele să o 
credem, contemplându-ne unul pe altul, năuci. In dimineaţa 
aceea, ca-n fiecare dimineaţă, am plonjat în lac fără şovăire şi 
am râs de Leopoldine căreia, spre deosebire de mine, îi lua o 
veşnicie până să intre iarăşi în apa ca gheaţa. Zeflemisirea asta 
era încă un ritual, unul cu care mă desfătam, căci verişoara mea 
nu era niciodată mai drăgălaşă la vedere ca atunci când, în 
picioare, încerca apa lacului, palidă, râdea de frig, mă încredința 
că n-o să reuşească niciodată, apoi îşi desfăşura încet-încet 
membrele livide spre a mi se alătura, parcă în reluare, cu buzele 
vinete, aidoma unui cocostârc tremurând. Cu ochii ei mari plini 
de groază - frica o prindea atît de bine -, bâiguind că era 
cumplit... 

— Sunteţi de un sadism înspăimântător! 

— Nu cunoşti nimic. Dacă ai avea cât de cât habar ce 
înseamnă plăcerea, ai şti că frica şi durerea, dar mai cu seamă 
frisoanele sunt cele mai bune preludii. După ce se afunda cu 
totul, ca şi mine, frigul lăsa locul fluidităţii, desfătării atât de 
tihnite a vieţii în apă. In dimineaţa aceea, ca în fiece dimineaţă 
de vară, ne murasem întruna, lunecând câteodată împreună spre 
adâncurile lacului, cu ochii deschişi, privindu-ne trupurile 
înverzite de reflexele apei, înotând altă dată la suprafaţă şi 
întrecându-ne în viteză, uneori bălăcindu-ne, agätati de ramurile 
sălciilor şi vorbind cum vorbesc copiii, dar cu o mai mare ştiinţă a 
copilăriei, alteori facând pluta ceasuri întregi, sorbind cerul din 
ochi în tăcerea desăvirşită a apelor glaciale. Când ne răzbea 
frigul, ne căţăram pe nişte stânci ce se iteau din apă şi stăteam 
să ne uscăm la soare. In ziua aceea de 13 august, vântul era 
deosebit de plăcut şi ne zvânta cu mare iuţeală. Leopoldine se 
aruncase prima înapoi în apă şi se prinsese de insulita pe care eu 
încă mai stăteam să mă încălzesc. Era rândul ei să mă ia în 


zeflemea. O văd de parcă totul s-ar fi întîmplat ieri, cu coatele pe 
piatră, rezemându-şi bärbia pe încheieturile încrucişate, cu 
privirea obraznică şi cu pletele acelea lungi care, în apă, urmau 
unduirile picioarelor abia vizibile, a căror albeaţă îndepărtată îţi 
făcea puţin frică. Eram atât de fericiţi, atât de ireali, atât de 
îndrăgostiţi, de frumoşi... şi pentru ultima oară. 

— Fără elegii, vă rog. Din vina dumneavoastră a fost pentru 
ultima oară. 

— Ei şi? Sunt lucrurile mai puţin triste din cauza asta? 

— Dimpotrivă, lucrurile sunt cu atât mai triste, însă, de 
vreme ce răspunderea vă revine, n-aveţi dreptul să vă plângeţi. 

— Dreptul? Exact ce nu trebuia să aud. Fac ceva pe drept şi, 
indiferent care-i partea mea de răspundere în afacerea asta, cred 
că-s de compătimit. De altminteri, partea mea de răspundere a 
fost aproape nulă. 

— A, da? Poate a sugrumat-o vântul? 

— Eu am sugrumat-o, dar n-a fost vina mea. 

— Vreţi să spuneţi că ati sugrumat-o într-o clipă de 
neatentie? 

— Nu, toanto, vreau să spun că vina o poartă natura, viaţa, 
hormonii şi toate mizeriile de genul ăsta. Lasă-mă să-mi spun 
povestea şi să fiu elegiac. lţi vorbeam aşadar despre albeata 
picioarelor lui Leopoldine, acea albeaţă atât de misterioasă, mai 
cu seamă când se întrezărea prin verdele întunecat al apelor. Ca 
să rămână în echilibru la orizontală, verişoara mea bătea lent din 
picioarele-i lungi pe care le vedeam ridicându-se rând pe rând 
spre suprafaţă - talpa n-apuca să iasă din apă, că piciorul se şi 
cufunda în neant, lăsînd loc albeţii celuilalt picior, si aşa mai 
departe. În ziua de 13 august 1925, întins pe insulita pietroasă, 
nu mă mai săturam de un spectacol atât de grațios. Nu ştiu cât a 
durat momentul acela. A fost întrerupt de un detaliu anormal a 
cărui cruzime mă izbeşte şi astăzi: baletul picioarelor lui 
Leopoldine a scos din adâncurile lacului un firicel de fluid roşu, 
de o densitate foarte specială, dacă ar fi să judec după 
inapetenta lui de a se amesteca cu apa curată. 

— Mai pe scurt, sânge. 

— Cât eşti de crudă. 

— Verişoara dumneavoastră avea pur şi simplu prima 
menstruatie. 

— Eşti josnică. 

— Nu-i nimic josnic aici, e ceva normal. 

— Tocmai. 


— lată o atitudine ce nu vi se prea potriveşte, domnule 
Tach. Dumneavoastră, luptător înflăcărat împotriva relei- 
credinţe, crâncen apărător al limbajelor crude, uite că deodată 
vă ofuscati precum un erou de-al lui Oscar Wilde fiindcă ati auzit 
spunându-se unei pisici, pisică. Eraţi îndrăgostit nebuneste, dar 
această dragoste nu o scotea pe Leopoldine din rândul 
oamenilor. 

— Ba da. 

— Spuneti-mi că visez: dumneavoastră, geniul sarcastic, 
pana celiniană, cinicul practicant al vivisectiei, metafizicianul 
deriziunii, proferati acum nerozii demne de un adolescent baroc? 

— Taci, iconoclasto. Nu-s nerozii. 

— À, nu? Micii castelani ce se drăgostesc, băietanul 
înamorat de nobila-i verişoară, sfidarea romantică a timpului, 
lacurile limpezi din codrul legendar - păi dacă nici astea nu-s 
nerozii, atunci nimic nu-i nerozie în lumea pământească. 

— Dacă m-ai lăsa să istorisesc urmarea, ai înţelege că 
povestea nu-i chiar neroadă. 

— Incercati să mă convingeti. N-are să fie uşor, căci ceea ce 
mi-ati istorisit până acum m-a consternat. Băiatul ăsta incapabil 
să accepte că verişoara lui are prima menstruatie e ceva grotesc. 
Miroase de la o poştă a lirism vegetarian. 

— Urmarea nu-i vegetariană, dar am nevoie de un minimum 
de linişte ca s-o povestesc. 

— Nu promit nimic; greu v-ascultă omul fără să reacționeze. 

— Aşteaptă baremi să termin înainte să reactionezi. La 
naiba, unde rămăsesem? M-ai făcut să pierd firul povestirii. 

— Sânge în apă. | 

— Cerule, aşa-i. Inchipuie-ti socul pe care l-am avut: 
intruziunea brutală a acelei culori roşii şi calde în sânul atâtor 
lividităţi - apa ca gheaţa, negrul clorotic al lacului, albeata 
umerilor lui Leopoldine, buzele ei albastre ca sulfatul de mercur, 
iar apoi îndeosebi picioarele ale căror imperceptibile epifanii 
evocau, prin enigmatica lor lentoare, cine ştie ce mângâiere 
hiperboreană. Nu, era inadmisibil ca între picioarele acelea să-şi 
poată avea izvorul o scurgere respingătoare. 

— Respingătoare! 

— Respingătoare, şi nu dau îndărăt! Respingătoare prin ce 
era şi încă mai respingătoare prin ce semnifica - încoronare 
fioroasă, trecere de la viaţa mitică la viaţa hormonală, de la viaţa 
eternă la viaţa ciclică. Trebuie să fii vegetarian ca să te 
multumesti cu o eternitate ciclică. In opinia mea, există aici o 


contradicţie în termeni. Pentru Leopoldine şi pentru mine, 
eternitatea nu se putea concepe decât la o primă persoană a 
unui singular singular, întrucât ne îngloba pe amândoi. Pe când 
eternitatea ciclică sugerează că nişte terţi vin şi preiau ştafeta 
vieţii celorlalţi - şi cică să afli mulţumire în aşa o expropriere, 
cică să te bucuri de un asemenea proces de uzurpare! N-am 
decât dispreţ pentru cei care acceptă comedia asta sinistră: îi 
dispretuiesc nu atât pentru capacitatea lor ovină de resemnare, 
cât pentru anemia iubirii lor. Căci, dac-ar fi în stare de-o iubire 
adevărată, nu s-ar mai supune ca nişte nevolnici, n-ar mai răbda 
să vadă suferinţa celor pe care pretind că-i iubesc şi ar lua 
asupră-le, fără laşitate egoistă, răspunderea de a-i cruța de o 
soartă atât de abjectă. Firicelul acela de sânge din apa lacului 
însemna pentru Leopoldine sfirşitul eternității. lar eu, pentru că o 
iubeam cu toată fiinţa mea, am hotărât s-o redau fără amânare 
acestei eternitäti. 

— Incep să înţeleg. 

— Nu eşti prea iute. 

— Incep să înţeleg cât sunteţi de bolnav. 

— Ce-o să mai spui atunci despre continuare? 

— Cu dumneavoastră, e sigur că întotdeauna lucrurile vor 
merge spre mai rău. 

— Cu sau fără mine, e sigur că întotdeauna lucrurile vor 
merge spre mai rău, dar cred că am scutit şi eu măcar o 
persoană de tot ce poate fi mai rău. Leopoldine a văzut că 
privirea mea rămânea pironită îndărătul ei şi s-a întors. A ieşit 
din apă cât a putut de repede, parcă îngrozită. S-a cätärat alături 
de mine pe insulita pietroasă. Originea firicelului de sânge n-a 
mai lăsat loc nici unei bănuieli. Verişoara mea era tulburată, iar 
eu o intelegeam. In ultimii trei ani, nu aduseserăm niciodată 
vorba despre această eventualitate. Aveam un soi de acord tacit 
în privinţa comportamentului ce trebuia adoptat într-un 
asemenea caz - caz atât de inacceptabil încât, pentru a nu ne 
pierde beţia, preferasem să rămânem la un acord tacit. 

— Exact de ce mă temeam. Leopoldine nu v-a cerut nimic, 
aşa că aţi ucis-o în numele unui „acord tacit” izvorât din 
tenebrele imaginaţiei dumneavoastră morbide. 

— Nu mi-a cerut nimic explicit, dar nici nu era nevoie. 

— Exact ce spuneam şi eu. Peste câteva clipe îmi veţi 
preamări virtuțile nezicerii. 

— Dumneata ai fi vrut un contract după toate regulile, 
semnat în faţa unui notar, aşa-i? 


— AS fi preferat orice altceva decât modul dumneavoastră 
de a acţiona. 

— Puțin contează ce-ai fi preferat dumneata. Singurul lucru 
important era salvarea lui Leopoldine. 

— Singurul lucru important era viziunea dumneavoastră 
asupra salvării lui Leopoldine. 

— Era şi viziunea ei. Drept dovadă, scumpă domnişoară, că 
nu ne-am spus nimic. Am sărutat-o pe ochi cu multă blîndeţe şi a 
înţeles. A părut împăcată, a surâs. Totul s-a petrecut foarte 
repede. Trei minute mai târziu, murise. 

— Ce, cum aşa, fără nici un răgaz? E... este monstruos! 

— Ai fi vrut să ţină două ceasuri, ca la Operă? 

— Oricum, nu omori oamenii chiar aşa. 

— A, nu? Nu ştiam că sunt şi uzante în domeniu. Există 
vreun tratat al bunelor maniere pentru asasini? Vreun manual de 
artă a vieţii pentru victime? Data viitoare, îţi promit că am să 
omor cu mai multă politeţe. 

— Data viitoare? Slavă Domnului, nu va exista nici o dată 
viitoare. Până una alta, mă faceţi să vomit. 

— Până una alta? Mă nelinistesti. 

— Aşadar, pretindeati că o iubiţi şi totuşi ati sugrumat-o 
fără să i-o spuneţi baremi pentru cea din urmă oară? 

— Ştia. De altminteri, dovada era tocmai gestul meu. Dacă 
n-aş fi iubit-o, n-aş fi omorât-o. 

— Cum puteţi fi sigur că ştia? 

— Nu vorbeam niciodată despre treburi dintr-astea, eram 
pe aceeaşi lungime de undă. Şi-apoi, nici nu eram vorbäreti. Dar 
lasă-mă să-ţi povestesc sugrumarea. Niciodată n-am avut ocazia 
să vorbesc despre sugrumare, însă-mi place să mă gândesc la ea 
- de câte ori n-am retrăit în intimitatea memoriei mele această 
scenă atât de frumoasă!? 

— Cu ce vă puteţi umple timpul! 

— Ai să vezi că o să prinzi şi dumneata gust. 

— Să prind gustul cui? Al amintirilor dumneavoastră sau al 
sugrumării? 

— Al dragostei. Dar lasă-mă să-ţi povestesc, rogu-te. 

— Dacă insistati. N 

— Ne aflam deci pe insulita stâncoasă din mijlocul lacului. In 
clipa în care moartea a fost decretată, Edenul, care ne fusese 
smuls pentru prima dată pret de două minute, ne-a fost înapoiat 
pret de alte trei. Eram absolut conştienţi că nu ne mai 
rămăseseră decât o sută optzeci de secunde edenice; trebuia 


deci să facem bine lucrurile, si le-am făcut. O, ştiu la ce te 
gîndeşti: că tot meritul unei sugrumări frumoase îi revine 
sugrumătorului. Inexact. Cel sugrumat e mult mai putin pasiv 
decât se crede. Ai văzut filmul acela extrem de prost turnat de 
un barbar - un japonez, dacă-mi aduc bine aminte - care se 
termină cu o sugrumare de aproximativ treizeci şi două de 
minute? 

— Da, Robia simţurilor de Oshima. 

— Scena sugrumării e ratată. Eu, care mă pricep, pot să 
afirm că nu aşa se petrec lucrurile. Mai întâi că o sugrumare de 
treizeci şi două de minute e de un prost gust teribil. Există un fel 
de refuz din partea tuturor artelor de a admite că asasinatele 
sunt nişte episoade pline de vioiciune, rapide. Hichcock, spre 
deosebire de alţii, înţelesese. Şi mai e un lucru pe care domnul 
acela japonez nu l-a înţeles: o sugrumare nu-i deloc liniştită şi 
dureroasă, dimpotrivă, e tonică, proaspătă. 

— Proaspătă? Ce adjectiv neaşteptat! De ce nu bogată în 
vitamine, dacă tot aţi ajuns până aici? 

— Chiar aşa, de ce nu? Cînd sugrumi o persoană iubită, te 
simţi revitalizat. 

— Vorbiti ca şi cum ati face asta cu regularitate. 

— E suficient să fi făcut un lucru o singură dată, dar 
temeinic, pentru ca mai apoi să-l refaci doar de-a lungul întregii 
vieţi. In acest scop, este imperativ ca scena crucială să fie 
perfectă din punct de vedere estetic. Pesemne că domnul acela 
japonez ori nu ştia, ori era foarte stângaci, fiindcă sugrumarea lui 
e urâtă, ba chiar ridicolă: sugrumătoarea parc-ar da la pompă, 
iar sugrumatul pare zdrobit de un compresor. Sugrumarea mea a 
fost o splendoare, poţi să mă crezi. 

— Nu mă îndoiesc. Totuşi, îmi pun o întrebare: de ce ati ales 
sugrumarea? Dat fiind locul unde vă aflaţi, înecul ar fi fost mai 
logic. Este de altfel şi explicaţia pe care le-aţi dat-o părinţilor 
verişoarei dumneavoastră cînd le-aţi adus cadavrul - explicaţie 
puţin credibilă, având în vedere semnele din jurul gâtului. 
Aşadar, de ce n-aţi înecat pur şi simplu copila? 

— Excelentă întrebare. Şi eu m-am gândit la asta, în ziua 
aceea de 13 august 1925. Răspunsul mi-a venit imediat. Mi-am 
zis că, dacă toate Leopoldinele ar muri înecate, chestia ar deveni 
un procedeu, o lege a genului, şi ar fi puţin vulgară. Fără să mai 
punem la socoteală că amintirea lui moş Hugo ar fi fost, poate, 
atinsă de acest plagiat servil. 

— Aţi renunţat aşadar la înec pentru a evita o referinţă. 


Alegerea sugrumării vă expunea însă la altele. 

— E adevărat, şi totuşi, motivul ăsta n-a intrat în calcul. Nu, 
ceea ce m-a determinat să-mi sugrum verişoara a fost mai cu 
seamă frumuseţea gâtului ei. Văzut şi dinspre ceafă, şi dinspre 
piept, era un gât sublim, lung şi mlădios, cu un profil admirabil. 
Câtă fineţe! Dacă cineva ar vrea să mă sugrume, ar avea nevoie 
de cel puţin două perechi de mâini. Cu un gât delicat ca alei, 
strângerea a fost atât de uşoară! 

— Dacă n-ar fi avut un gât frumos, n-aţi fi sugrumat-o? 

— Nu ştiu. Poate că tot aş fi făcut-o, fiindcă tare-mi place 
să-mi folosesc mâinile. lar sugrumarea e modul cel mai 
nemijlocit manual de a-i face cuiva de petrecanie. Sugrumarea 
procură mâinilor o impresie de plenitudine senzuală de neegalat. 

— Vedeţi că ati făcut-o pentru propria dumneavoastră 
plăcere! De ce încercaţi să mă îmbrobodiţi că ati sugrumat-o spre 
izbăvirea ei? 

— Micuta mea, ai scuza că nu ştii o boabă de teologie. Si 
totuşi, de vreme ce pretinzi că mi-ai citit toate cărţile, ar trebui 
să pricepi. Am scris un frumos roman care se numeşte Gratia 
concomitentă şi care prezintă extazul dăruit de Dumnezeu în 
cursul acţiunilor pentru a le face merituoase. E o noţiune pe care 
n-am inventat-o eu şi pe care adevărații mistici o cunosc 
adeseori. Ei bine, sugrumând-o pe Leopoldine, plăcerea mea a 
fost graţia concomitentă cu izbăvirea iubitei mele. 

— Până la urmă o să-mi spuneţi că /giena asasinului e un 
roman catolic. 

— Nu, e un roman instructiv. 

— Instruiţi-mă până la capăt şi povestiti-mi ultima scenă. 

— Ajung îndată şi acolo. Lucrurile s-au petrecut cu 
simplitatea capodoperelor. Leopoldine mi s-a aşezat pe 
genunchi, cu faţa spre mine. la seama, domnişoară grefier, că a 
făcut-o din proprie iniţiativă. 

— Asta nu dovedeşte nimic. 

— Crezi cumva că a fost uimită cînd i-am pus mâinile în 
jurul gâtului, cînd i l-am strâns ca-n menghină? Surâdeam şi 
unul, şi altul, privindu-ne în ochi. Nu era o despărţire, pentru că 
muream împreună. Eu era amândoi. 

— Ce romantic! 

— Nu-i aşa? N-ai să-ţi poţi niciodată imagina cât de 
frumoasă era Leopoldine, mai ales în momentul acela. Nu trebuie 
să sugrumi oameni care au capul băgat între umeri, nu-i estetic. 
Dimpotrivă, sugrumarea li se potriveşte gâturilor lungi, gratioase. 


— Verişoara dumneavoastră trebuie să fi fost o sugrumată 
foarte elegantă. 

— Incântătoare. Simteam sub mâinile mele gingäsia 
cartilajelor care cedau încetişor. 

— Cine a ucis prin cartilaje, de cartilaje va pieri. Obezul o 
tintui pe jurnalistă din priviri, stupefiat. 

— Dumneata ai auzit ce-ai spus? 

— Dinadins am spus-o. 

— Extraordinar! Eşti o clarvăzătoare. Cum de nu mi-a dat 
până acum prin minte? Ştiam deja că sindromul lui 
Elzenveiverplatz este cancerul asasinilor, dar ne lipsea o 
explicaţie: iat-o! Cei zece ocnaşi din Cayenne sigur săriseră la 
cartilajele victimelor lor. Cum bine zis-a Domnul nostru: Armele 
ucigasilor se întorc totdeauna împotriva lor. Mulțumită dumitale, 
domnişoară, ştiu în sfârşit de ce am cancer la cartilaje! Când îţi 
ziceam eu că teologia-i ştiinţa ştiinţelor... 

Romancierul părea să fi atins extazul intelectual al 
savantului care, după douăzeci de ani de cercetări, descoperă în 
sfârşit coerenţa sistemului său. Din priviri, despuia cine ştie ce 
absolut invizibil, în vreme ce fruntea-i grăsulie brobonea asemeni 
unei mucoase. 

— Aştept în continuare sfârşitul poveştii, domnule Tach. 

Tânăra femeie, subţire la trup, contempla cu dezgust chipul 
iluminat al trupeşului moşneag. 

— Sfârşitul poveştii, domnişoară? Păi povestea asta nu se 
sfârşeşte, ci de-abia începe! Chiar dumneata m-ai făcut să 
înţeleg. Cartilajele, articulaţii prin excelenţă! Articulatii ale 
trupului, dar mai cu seamă articulaţii ale acestei poveşti! 

— Deliraţi cumva? 

— Delir, da, delir al coerentei în sfârşit regăsite! Mulțumită 
dumitale, domnişoară, am să pot scrie continuarea, ba poate şi 
sfârşitul romanului. Sub /giena asasinului, voi pune un subtitlu: 
„Poveste despre cartilaje”. Cel mai frumos testament din lume, 
nu crezi? O să trebuiască să mă grăbesc însă, mi-a mai rămas 
atât de puţin timp ca să-l scriu! Doamne Dumnezeule, ce 
urgenţă! Ce ultimatum! 

— Cum vreţi, dar, înainte de a scrie această prelungire, va 
trebui să-mi povestiti sfârşitul zilei de 13 august1925. 

— N-are să fie o prelungire, ci un flash-back. Intelege-mä: 
cartilajele sunt veriga mea lipsă, articulaţii ambivalente ce 
permit mersul înainte şi înapoi, accesul la totalitatea timpului, la 
eternitate! Mă întrebi cum se sfârşeşte 13 august 1925? 


Dar 13 august 1925 n-are sfârşit, fiindcă în ziua asta a 
început eternitatea. De pildă, dumneata crezi că astăzi suntem în 
18 ianuarie 1991, că e iarnă şi că-n Golf se dau lupte. Greşeală 
vulgară! Calendarul s-a oprit acum şaizeci şi cinci de ani şi 
jumătate! Suntem în toiul verii, iar eu sunt un copil frumos. 

— Nu se vede. 

— Pentru că nu mă priveşti destul de pătrunzător. Uite ce 
mâini am, atât de drägute, atât de fine... 

— Trebuie să recunosc că e adevărat. Sinteti obez şi diform, 
însă v-aţi păstrat nişte mâini gratioase, de paj. 

— Nu-i aşa? E un semn, fireşte: în povestea asta, mâinile 
mele au jucat un rol copleşitor. Din 13 august 1925 încoace, 
mâinile astea n-au contenit o clipă să sugrume. Nu vezi că acum, 
chiar în momentul în care-ţi vorbesc, o sugrum pe Leopoldine? 

— Nu. 

— Ba da. Uită-te la mâinile mele. Uită-te la falange cum 
strâng gâtul ăsta de lebădă, uită-te la degete cum masează 
articulațiile, cum pătrund în țesutul spongios, ţesut spongios care 
va deveni textul. 

— Domnule Tach, v-am surprins în flagrant delict de 
metaforă. 

— Nu e o metaforă. Ce-i textul dacă nu un gigantic cartilaj 
verbal? 

— Cu sau fără voia dumneavoastră, este o metaforă. 

— Dacă ai vedea lucrurile în totalitatea lor, cum le văd eu 
acum, ai pricepe. Metafora e o născocire ce le permite oamenilor 
să stabilească o coerenţă între fragmentele viziunii lor. Când 
fragmentarea dispare, metaforele nu mai au nici un sens. Biată 
micuță fără de vedere! Intr-o zi poate că o să ai acces la această 
totalitate, iar ochii or să ţi se deschidă cum se deschid, în sfârşit, 
ai mei după şaizeci şi cinci de ani şi jumătate de orbire. 

— N-aveţi cumva nevoie de un calmant, domnule Tach? Mi 
se pare că v-aţi înfierbântat periculos de mult. 

— Am şi de ce. Uitasem că poţi fi atât de fericit. 

— Ce motiv aveţi să fiţi fericit? 

— Ti-am spus: tocmai o sugrum pe Leopoldine. 

— lar asta vă face fericit? 

— Şi încă cum! Verişoara mea se apropie de al şaptelea cer. 
Capul i s-a răsturnat pe spate, gura ei încântătoare s-a 
întredeschis, ochii imenşi sorb infinitul, asta dacă nu cumva 
lucrurile stau invers, faţa i-e toată un zâmbet, şi uite că-i moartă, 
eu slăbesc strânsoarea, dau drumul trupului ce alunecă în lac, 


pluteşte - ochii privesc spre cer în extaz, apoi Leopoldine se 
scufundă şi dispare. 

— Incercati să o scoateţi la suprafaţă? 

— Nu chiar imediat. Mai întâi mă gândesc la ce-am făcut. 

— Sunteţi mulţumit de dumneavoastră? 

— Da. Izbucnesc în râs. 

— Râdeti? 

— Da. Mă gândesc că, în mod normal, asasinii varsă sângele 
aproapelui, pe când eu, fără să vărs baremi o picătură din 
sângele victimei mele, am ucis-o spre a-i pune capăt hemoragiei, 
spre a o înapoia nemuririi ei originare şi neînsângerate. Un 
asemenea paradox mă face să râd. 

— Aveţi un simţ al umorului incredibil de deplasat. 

— Pe urmă, privesc lacul căruia vântul i-a netezit suprafaţa, 
ştergând până şi ultimele cute de după căderea lui Leopoldine. Si 
mă gândesc că linţoliul e demn de verişoara mea. Apoi, gândul 
îmi zboară la înecul de la Villequier şi-mi aduc aminte cuvântul 
de ordine: „Atenţie, Pretextat, fără nici o lege a genului, fără 
plagiat”... Atunci plonjez şi ajung în adâncurile verzui unde mă 
aşteaptă verişoara mea, atât de aproape încă de mine şi deja 
enigmatică precum un vestigiu înghiţit de ape. Cu părul lung 
unduindu-i deasupra capului, are pentru mine un misterios surâs 
de atlantă. 

Tăcere prelungă. 

— Şi după aceea? 

— O, după aceea... o aduc la suprafaţă şi-i iau în braţe 
trupul uşor, suplu ca o algă. O duc înapoi la castel, unde sosirea 
celor două fermecătoare goliciuni face mare impresie. Oamenii 
îşi dau repede seama că Leopoldine e cu mult mai goală decât 
mine. Există ceva mai gol decît un cadavru? Incep atunci 
demonstraţii ridicole, tipete, lacrimi, jeluiri, imprecatii la adresa 
sorții şi a neglijentei mele, disperare - o scenă de un kitsch demn 
de un plumitiv de mâna a şaptea: de îndată ce nu mai pun eu 
lucrurile cap la cap, tablourile iau o turnură de cel mai mare 
prost gust. 

— Aţi putea arăta înţelegere pentru nenorocirea acestor 
oameni, şi mai ales a părinţilor victimei. 

— Nenorocire, nenorocire... Mi se pare că exagerezi foarte 
mult. Pentru ei, Leopoldine nu era decit o idee fermecătoare şi 
decorativă. Mai că n-o vedeau. De trei ani, aproape că ne 
stabilisem domiciliul în pădure, şi nu-şi mai făcuseră atâtea griji. 
Ştii, castelanii ăştia trăiau într-o lume de imagerii extrem de 


convenţionale. Acum, pricepuseră că tema scenei era „cadavrul 
copilei înecate înapoiat părinţilor”. Îti poţi imagina referintele 
naiv shakespeariene şi hugoliene inevitabile pentru aceşti 
oameni cumsecade. Nu pe Leopoldine de Planeze de Saint- 
Sulpice au plâns-o, ci pe Leopoldine Hugo, Ofelia si toate 
nevinovatele din univers câte au pierit înecate. Pentru ei, 
hierinfanta era un cadavru abstract, s-ar putea spune chiar un 
fenomen pur cultural, şi jeluindu-se nu făceau decât să 
dovedească profunda alfabetizare a sensibilităţilor lor. Nu, 
singura persoană care o cunoştea pe adevărata Leopoldine, 
singura persoană care ar fi avut motive concrete să-i deplângă 
moartea eram eu. 

— Dar n-aţi plâns. 

— Din partea unui asasin, a-şi plânge victima ar însemna să 
dea dovadă de inconsecventä. Şi apoi eram destul de în măsură 
să ştiu că verişoara mea era fericită, pururea fericită. De aceea, 
eram senin şi surâzător în mijlocul acelor jeluiri posace. 

— Lucru care vi s-a reproşat ulterior, presupun. 

— Presupui bine. 

— Sunt silită să mă mulţumesc cu aceste presupuneri, 
având în vedere că romanul dumneavoastră nu merge cu mult 
mai departe. 

— Într-adevăr. Ai constatat, probabil, că /giena asasinului 
este o operă foarte acvatică. Să închei cartea cu incendiul de la 
castel ar fi dăunat unei coerente hidrice atât de desăvârşite. Mă 
irită artiştii care nu scapă nici un prilej să împreuneze apa şi 
focul. Un dualism atât de banal ţine de patologie. 

— Nu încercaţi să mă duceti cu presul. Nu aceste 
consideraţii metafizice v-au determinat să întrerupeţi naraţiunea 
atât de abrupt. Chiar dumneavoastră mi-ati spus cu putin timp în 
urmă că pana v-a fost oprită de o cauză misterioasă. Recapitulez 
paginile finale: lăsaţi cadavrul lui Leopoldine în braţele părinţilor 
înecaţi în plâns după ce le-aţi oferit nişte explicaţii atât de 
sumare încât frizau cinismul. Ultima frază a romanului este: „Şi 
am urcat în camera mea”. 

— Nu-i rău ca sfârşit. 

— Să admitem, dar închipuiţi-vă că cititorul rămâne cu 
foamea neastâmpărată. 

— Nu-i rău ca reacţie. 

— Pentru o lectură metaforică, da. Nu şi pentru lectura 
carnivoră pe care o recomandati. 

— Scumpă domnişoară, ai şi n-ai dreptate. Ai dreptate, o 


cauză misterioasă m-a silit să las romanul neîncheiat. Totuşi, te 
înşeli întrucât, ca o bună jurnalistă ce eşti, ai fi vrut să-mi 
desfăşor naraţiunea liniar. Crede-mă, ar fi fost sordid, fiindcă ce 
a urmat după acel 13 august şi până astăzi n-a fost decât o 
decădere abjectă şi grotescă. incă de pe 14 august, copilul 
subţire şi sobru care eram s-a prefăcut într-un mâncău cumplit. 
să fi fost de vină golul lăsat de moartea lui Leopoldine? Mi-era 
întruna poftă de alimente respingătoare - gustul ăsta nu m-a 
părăsit. In şase luni îmi triplasem greutatea, devenisem un puber 
oribil, imi pierdusem tot părul, pierdusem de fapt totul. Iti 
vorbeam de imageria convenţională a familiei mele: imageria 
asta cerea ca, după moartea unei fiinţe îndrăgite, cei apropiaţi să 
ajuneze şi să slăbească. Aşa încât toţi oamenii de la castel 
ajunau şi slăbeau, pe când eu, singurul de o asemenea 
scandaloasă teapă, mă ghiftuiam şi mă buhăiam văzând cu ochii. 
Mi-aduc aminte, nu fără amuzament, de mesele acelea 
contrastante: bunicii, unchiul şi cu mătuşă-mea abia dacă se 
atingeau de mâncare şi, consternati, se uitau cum golesc 
farfuriile şi bag în mine ca un nesimtit. Adăugându-se la 
dubioasele echimoze pe care le văzuseră jur-împrejurul gâtului 
lui Leopoldine, bulimia asta le alimenté febra deductiilor. Nu mai 
vorbeau cu mine, mă simţeam înconjurat de bănuieli pline de 
pofidă. 

— Şi întemeiate. 

— Inchipuie-ti că am vrut să scap de atmosfera asta care, 
uşor-uşor, înceta să mă mai amuze. Şi mai închipuie-ţi că n-am 
vrut să-mi demistific splendidul roman printr-un epilog atât de 
jalnic. Te înşelai dorindu-ti o continuare după toate regulile artei, 
şi totuşi aveai dreptate, fiindcă povestea asta cerea un sfârşit 
adevărat - sfârşit pe care n-aveam cum să-l cunosc până astăzi, 
pentru că tocmai tu mi-l aduci. 

— V-am adus un sfârşit? Eu? 

— Exact asta faci acum. 

— Dacă voiati să mă puneţi în încurcătură, ati reuşit, însă as 
vrea totuşi o explicaţie. 

— Prin remarca în legătură cu cartilajele, mi-ai adus deja o 
informaţie finală de cel mai mare interes. 

— Sper că n-aveţi de gând să stricati acest frumos roman 
grefându-i delirul cartilaginos cu care m-aţi asasinat mai 
adineauri. 

— De ce nu? Era o găselniţă deşteaptă. 

— Nu mi-aş putea ierta faptul de a vă fi sugerat un sfârşit 


atit de slab. Mai bine vă lăsaţi romanul neîncheiat. 

— Asta eu o hotărăsc. Dumneata ai să-mi aduci altceva. 

— Ce anume? 

— TU ai să mi-o spui, dragă copilă. Să trecem la 
deznodământ, vrei? Am respectat durata regulamentară. 

— Care deznodămînt? 

— Nu face pe nevinovata. Ai să-mi zici odată cine eşti? Ce 
misterioasă legătură poţi avea cu mine? 

— Nici una. 

— Nu eşti cumva ultima supraviețuitoare din neamul 
Planeze de Saint-Sulpice? 

— Ştiţi bine că această familie s-a stins fără urmaşi - de 
altfel, aici aveţi şi dumneavoastră o anumită contribuţie, nu? 

— Ai poate vreo rudă îndepărtată pe nume Tach? 

— Ştiţi prea bine că sunteţi ultimul urmaş al familiei Tach. 

— Eşti nepoata preceptorului? 

— Nu! Ce-o să mai născociţi? 

— Pe cine-ai avut printre bunici atunci? Pe administrator sau 
pe majordomul castelului?  Grădinarul? Vreo menajeră? 
Bucătăreasa? 

— Opriţi-vă din delir, domnule Tach; n-am nici un fel de 
legătură cu familia, castelul, satul sau trecutul dumneavoastră. 

— E inadmisibil. 

— De ce? 

— Nu te-ai mai fi muncit atâta să cercetezi cazul meu dacă 
nu ne-ar fi unit vreo legătură ascunsă. 

— Dragă domnule, vă surprind în flagrant delict de 
deformatie profesională. Ca un scriitor obsesional, nu puteţi 
suporta ideea că între personajele dumneavoastră nu există nici 
o corelație misterioasă. Adeväratii romancieri sunt nişte 
genealogişti care nu-şi dau seama că-s genealogişti. Imi pare rău 
că vă dezamăgesc: sunt o străină pentru dumneavoastră. 

— Sigur te-nşeli. Poate că nici dumneata nu cunoşti legătura 
familială, istorică, geografică sau genetică ce ne uneşte, dar nu 
încape nici o îndoială că legătura asta există. Să vedem... N-ai 
avut vreun bunic care să fi murit înecat? N-au existat sugrumări 
în anturajul dumitale colateral? A 

— Opriti acest delir, domnule Tach. In van ati căuta 
asemănări între cazurile noastre - presupunând că respectivele 
asemănări ar avea vreo semnificaţie. Dimpotrivă, ceea ce mi se 
pare semnificativ este nevoia dumneavoastră de a stabili o 
asemănare. 


— Semnificativ pentru ce? 

— Aceasta-i întrebarea, iar răspunsul trebuie să-l dati 
dumneavoastră. N 

— Am înțeles, iarăşi trebuie să fac eu totul. In fond, teoreti- 
cienii Noului Roman erau nişte farsori nemaipomeniti: adevărul e 
că nimic nu s-a schimbat în creaţie. In faţa unui univers fără 
formă şi fără sens, scriitorul este silit săjoace rolul demiurgului. 
Fără înlănțuirea extraordinară pe care o aduce pana sa, lumea 
n-ar fi fost niciodată în stare să dea contur lucrurilor, iar poveştile 
oamenilor ar fi rămas în veci deschise nesätios, aidoma unor 
uluitoare hanuri spaniole!. Si, conformându-te acestei tradiţii 
multimilenare, m-ai fi lăsat să fac pe sufleurul, să-ţi compun 
textul, să-ţi punctez replicile. 

— Ei bine, dati-i drumul, suflati. 

— Asta şi fac, copila mea. Nu vezi oare că şi eu te implor? 
Ajută-mă să dau un sens acestei poveşti, nu fi de rea-credinţă şi 
nu-mi spune că n-avem nevoie de sens, pentru că avem, şi încă 
mai mult decât de orice altceva. Dă-ţi seama! De şaizeci şi şase 
de ani aştept să întâlnesc o persoană ca dumneata, aşa că nu 
încerca să mă faci să cred că eşti o oarecare. Să nu-mi spui că o 
asemenea întrevedere nu a fost orchestrată de un straniu 
numitor comun. Te întreb pentru ultima dată - zic bine ultima 
dată, fiindcă răbdarea nu-i punctul meu forte - şi te conjur să-mi 
spui adevărul: cine eşti? 

— Vai, domnule Tach. 

— Vai ce? N-ai nimic altceva să-mi răspunzi? 

— Ba da, dar sunteţi oare capabil să ascultați acest 
răspuns? 

— Prefer răspunsul cel mai cumplit unei absente a 
răspunsului. 

— Tocmai. Răspunsul meu este o absenţă a răspunsului. 

— Fii mai clară, te rog. 

— Mă întrebaţi cine sunt. Insă e un lucru pe care-l ştiţi deja, 
nu pentru că vi l-aş fi apus, ci pentru că l-aţi spus dumneavoastră 
înşivă. Aţi uitat atât de repede? Putin mai înainte, printre atâtea 
şi atâtea insulte, o dată aţi nimerit la fix. 

— Hai zi-i, sunt pregătit. 

— Domnule Tach, sunt o mică şi ticăloasă scormonitoare în 


' Hanurile din Spania secolului al XIX-lea ar fi fost atât de sărăcăcioase 
încât călătorul nu şi-ar fi putut astâmpăra foamea decât dacă şi-ar fi 
adus ceva merinde cu sine (n.t.). 


rahat. E tot ce se poate spune despre mine, puteţi să mă credeţi. 
Îmi pare teribil de rău. Fiţi încredinţat că mi-ar fi plăcut să am alt 
răspuns, însă mi-aţi cerut adevărul, iar ăsta e singurul meu 
adevăr. 

— N-am să te pot crede niciodată. 

— Gresiti. In ceea ce priveşte viaţa şi genealogia mea, n-aş 
putea să vă spun decât banalitäti. De n-aş fi fost jurnalistă, n-aş 
fi încercat niciodată să vă întâlnesc. Oricât aţi căuta, totdeauna 
veţi ajunge la aceeaşi concluzie: sunt o mică şi ticăloasă 
scormonitoare în rahat. 

— Nu ştiu dacä-ti dai seama până la capăt de porcăriile pe 
care le sugerează un asemenea răspuns. 

— Din păcate, îmi dau seama. 

— Nu, nu-ţi dai seama sau, oricum, nu îndeajuns. Dă-mi voie 
să-ţi zugrăvesc porcăriile dumitale. Imagineazä-ti un bătrân pe 
moarte, absolut singur şi lipsit de orice speranţă. Imagineazä-ti 
acum că, după o aşteptare de şaizeci şi şase de ani de zile, o 
tânără persoană i-ar reda speranţele acestui bătrân reînviind un 
trecut de mult apus. Din două una: ori acea persoană e un 
arhanghel neînțeles de apropiat bătrânului şi atunci avem de-a 
face cu o apoteoză; ori e cineva complet străin motivat de 
curiozitatea cea mai bolnavă, şi atunci dă-mi voie să-ţi zic că 
avem de-a face cu o josnicie: o pângărire de mormânt dublată de 
un abuz de încredere, e ca şi cum i-ai smulge unui muribund 
comoara cea mai de preţ amăgindu-l cu cine ştie ce miraculoasă 
răsplată şi dându-i în schimb doar un morman de rahat. Cînd ai 
ajuns aici, ai găsit un bătrân agonizând în mijlocul frumoaselor 
sale amintiri şi resemnat la gândul că nu mai are un prezent. 
Când ai să pleci, ai să laşi în urmă un bătrân agonizând în 
putreziciunea amintirilor şi disperat că nu mai are un prezent. 
De-ai fi avut puţină inimă sau decenţă, ai fi minţit, ai fi născocit 
vreo legătură între noi. Acum e prea târziu, aşa că, dacă ai 
puţină inimă sau decenţă, lichidează-mă, pune un capăt 
dezgustului meu, căci suferinţa mi-i de neîndurat. 

— Exagerati. Nu văd cum as fi putut să vă denaturez 
într-atât amintirile. 

— Romanul meu avea nevoie de un sfârşit. Prin manevrele 
dumitale, m-ai făcut să cred că-mi aduci acest sfârşit. Nu mai 
îndrăzneam să sper, mă întorceam la viaţă după o interminabilă 
hibernare - şi apoi, fără pic de ruşine, îmi arăţi mâinile goale, 
nu-mi aduci nimic altceva decât o zvâcnire iluzorie. La vârsta 
mea nu mai poţi suporta treburi dintr-astea. Fără dumneata, aş fi 


murit lăsând un roman neîncheiat. Din cauza dumitale, însăşi 
moartea mea va fi neîncheiată. 

— Ce-ar fi să lăsăm figurile de stil? 

— Zău că-s figuri de stil! Ai uitat oare că dumneata m-ai 
deposedat de substanţă? Am să te învăţ ceva, domnişoară: nu eu 
sunt asasinul, ci dumneata! 

— Poftim? 

— Aşa cum ai auzit. Asasinul eşti dumneata, ai omorât două 
persoane. Câtă vreme Leopoldine trăia în memoria mea, moartea 
ei era o abstracţie. Dumneata i-ai ucis însă amintirea 
amestecându-te ca o scormonitoare în rahat ce eşti şi, ucigând 
această amintire, ai ucis şi ce mai rămăsese din mine. 

— Sofism. 

— Ar trebui să ştii că nu-i un sofism, dar asta dac-ai 
cunoaşte cât de cât iubirea. Şi cum ar putea o mică şi ticăloasă 
scormonitoare în rahat să priceapă ce-i aia iubire? Eşti persoana 
cea mai străină de iubire din câte mi-a fost dat să întâlnesc 
vreodată. 

— Dacă iubirea înseamnă ce spuneţi dumneavoastră, atunci 
mă simt uşurată că sunt străină de ea. 

— Hotărât lucru, nu te-am învăţat nimic. 

— Chiar mă întreb ce m-ati fi putut învăţa, în afară de cum 
se sugrumă oamenii. 

— Aş fi vrut să te învăţ că, sugrumând-o pe Leopoldine, am 
cruţat-o de singura moarte adevărată, uitarea. Mă priveşti ca pe 
un asasin, cînd eu sunt de fapt unul dintre extrem de puţinii 
oameni care n-au ucis pe nimeni. Uită-te în jur, uită-te la 
dumneata însăţi: lumea geme de asasini, adică de persoane ce-şi 
permit să-i dea uitării pe cei pe care, chipurile, i-ar fi iubit. Te-ai 
gândit vreodată ce înseamnă să ucizi pe cineva? Uitarea e un 
ocean nesfârşit pe care navighează o singură corabie, memoria. 
Pentru imensa majoritate a oamenilor, corabia asta nu-i decât un 
barcaz mizerabil care ia apă când vrei şi când nu vrei şi al cărui 
căpitan, ipochimen lipsit de scrupule, nu se gândeşte decât cum 
să facă mai multe economii. Şi ştii ce semnifică acest josnic 
cuvânt? Că sacrifică zi de zi dintre membrii echipajului pe aceia 
socotiți de prisos. Şi mai ştii cine sunt socotiți de prisos? 
Nemernicii, plicticoşii, cretinii? Nici vorbă: cei aruncaţi peste bord 
sunt inutilii - cei de care ne-am servit deja. Aştia ne-au dat tot ce 
era mai bun în ei, prin urmare ce-ar mai putea să ne aducă? 
Haide, lasă mila, să facem curăţenie, şi hop! Le facem vânt peste 
bord, iar oceanul îi înghite, necruţător. Şi uite-aşa, dragă 


domnişoară, se practică, la adăpost de orice pedeapsă, cel mai 
banal dintre asasinate. Niciodată n-am subscris la acest 
cutremurător masacru, iar dumneata mă acuzi astăzi tocmai în 
virtutea inocentei mele, în conformitate cu acel lucru pe care 
oamenii îl numesc justiţie şi care este un soi de manual de 
utilizare a delatiunii. 

— Cine a vorbit despre delatiune? Nu intentionez să vă 
denunt. 

— Zău? Păi atunci eşti chiar mai rea decât îmi închipuiam. 
De regulă, scormonitorii în rahat au decenta de a-şi inventa o 
cauză. Dumneata scormoneşti rahatul pentru simpla plăcere de a 
împuţi atmosfera. Când o să pleci de-aici, o să-ţi freci mîinile la 
gândul că nu ţi-ai pierdut ziua degeaba câtă vreme ai izbutit să 
murdăreşti universul altuia. Frumoasă meserie mai ai, 
domnişoară! 

— Dacă înţeleg bine, aţi prefera să vă târăsc prin tribunale? 

— Cu siguranţă. Ţi-a trecut prin minte ce are să însemne 
agonia mea dacă nu mă denunti, dacă mă laşi singur şi golit în 
apartamentul ăsta după tot ce mi-ai făcut? Pe când dacă mă 
târăşti în faţa justiţiei, o să mă mai distrez şi eu. 

— Imi pare rău, domnule Tach, n-aveţi decât să vă 
denuntati singur, eu una nu mă ocup cu aşa ceva. 

— Eşti deasupra chestiilor de genul ăsta, nu? Faci partea din 
speta cea mai de jos, dintre cei care mai bine mânjesc decât să 
demoleze. Poţi să-mi explici ce s-a petrecut în mintea dumitale în 
ziua când ai hotărât să vii aici şi să mă torturezi? Cărui instinct 
gratuit şi josnic i-ai dat ascultare? 

— L-ai ştiut de la bun început, dragă domnule, ai uitat 
cumva miza pariului dintre noi? Voiam să văd cum te târăşti la 
picioarele mele. După toate câte mi le-ai spus, mi-o doresc şi mai 
mult. Aşa că târăşte-te, ai pierdut. 

— Am pierdut, ce-i drept, dar prefer să fiu în pielea mea 
decât în a dumitale. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. Târăşte-te. 

— Vanitatea feminină, asta-ti cere să mă vezi târându-mă? 

— Nu, dorinţa de răzbunare. Târăşte-te. 

— Aşadar n-ai înţeles nimic. 

— Criteriile noastre nu vor fi niciodată aceleaşi, iar de price- 
put am priceput foarte bine. Consider că viaţa este cea mai 
prețioasă binefacere şi nici unul dintre discursurile dumitale 
nu-mi va schimba câtuşi de puţin părerea. Fără dumneata, 
Leopoldine ar fi trăit, cu toate ororile, dar şi cu toate frumuseţile 


pe care le presupune această viaţă. Nu mai e nimic de adăugat. 
Târăşte-te. 

— La urma urmelor, nu-ţi port pică. 

— Asta ar mai lipsi. Târăşte-te. 

— Trăieşti în cu totul altă sferă decât mine. E normal să nu 
poţi înţelege. 

— Mă simt mişcată de bunăvoința dumitale. 

— De fapt, sunt mult mai tolerant decât dumneata: eu sunt 
în stare să admit că trăieşti după alte criterii. Dumneata nu. 
Pentru dumneata nu există decât un singur mod de a vedea 
lucrurile. Ai o minte închistată. 

— Domnule Tach, fii încredinţat că aceste reflecții 
existenţiale nu mă interesează. |ţi poruncesc să te târăşti, punct 
şi am încheiat. 

— Fie. Dar cum ai vrea să mă târăsc? Ai uitat că-s 
neputincios? 

— Aşa-i. Am să te ajut eu. 

Jurnalista se ridică, îl apucă pe obez de subtiori şi, cu preţul 
unui mare efort, îl azvârli pe covor, cu faţa în jos. 

— Ajutor! Săriţi! 

Dar, în această poziţie, frumoasa voce a romancierului era 
înăbuşită, şi nimeni nu-l putea auzi în afară de tânăra femeie. 

— Târăşte-te. 

— Nu suport să stau întins pe burtă. Medicul mi-a interzis. 

— Târăşte-te. 

— La dracu'! Risc să mă asfixiez dintr-o clipă-n alta. 

— Aşa o să afli şi dumneata ce înseamnă asfixierea la care 
ai supus cândva o fetiţă. Târăşte-te. 

— Era întru izbăvirea ei. 

— Ei bine, eu tot întru izbăvirea dumitale te expun riscului 
de a te asfixia. Eşti un moşneag scârbos şi vreau să te salvez de 
la decădere. Vasăzică-i tot un drac. Târăşte-te. 

— Dar eu am decăzut deja! De şaizeci şi cinci de ani şi 
jumătate nu fac decât să decad. 

— İn cazul ăsta, vreau să te văd decăzând şi mai mult. Hai, 
dă-i drumul, decazi. 

— Nu poţi zice aşa, e un verb defectiv. 

— Nici nu ştii ce mult îmi pasă! Dar dacă verbul ăsta te 
deranjează pentru că-i defectiv, ştiu altul care nu-i: târăşte-te. 

— E îngrozitor, mă înăbuş, o să crăp! 

— la te uită! Credeam că vezi moartea ca pe o binefacere. 

— Aşa şi este, dar nu vreau să mor chiar acum. 


— A, nu? De ce să amâni un eveniment atât de fericit? 

— Pentru că tocmai am înţeles un lucru şi vreau să ţi-l spun 
înainte să mor. 

— Fie. Accept să te întorc pe spate, dar cu o singură 
conditie: mai întâi, trebuie să te târăşti la picioarele mele. 

— Făgăduiesc să încerc. 

— Eu nu-ţi cer să încerci, îţi poruncesc să te târăşti. Ori 
izbuteşti, ori te las să crăpi. 

— Bine, mă târăsc. 

Şi matahala, scăldată de transpiratie, se târî pe doi metri de 
covor, pufnind ca o locomotivă. 

— iți face plăcere, hai? 

— Da, îmi face plăcere. Cu atît mai mult cu cât am 
conştiinţa că răzbun pe cineva. Dincolo de trupul hipertrofiat din 
faţa mea, am impresia că văd conturându-se o siluetă delicată 
pe care suferinţa dumitale o alină. 

— Ridicol, parc-am fi la teatru! 

— Nu eşti mulţumit? Vrei să te mai târăşti? 

— Te asigur că-i timpul să mă întorci pe spate. Sînt pe cale 
să-mi dau sufletul, de-oi fi având aşa ceva. 

— Mă uimesti. Moarte pentru moarte, nu-i mai bun un 
asasinat frumos decât o lentă agonie canceroasă? 

— Numesti asta un asasinat frumos? 

— In ochii asasinului, crima e întotdeauna frumoasă. Numai 
victima găseşte mereu câte ceva de reproşat. Ai fi capabil să te 
interesezi în clipa asta de valoarea artistică a morţii dumitale? 
Recunoaşte că nu. 

— Recunosc că nu. Răstoarnă-mă, pentru Dumnezeu! 

Jurnalista înşfăcă matahala de coapsă şi de subtioarä, apoi 
o răsturnă pe spate, scotînd un strigăt de efort. Obezul respira 
convulsiv. Fu nevoie de câteva minute pentru ca faţa sa 
terorizată să-şi regăsească oarecum seninătatea. 

— Ce lucru ai descoperit şi tineai atât de mult să-mi 
comunici? 

— Voiam să-ţi zic că treceam printr-un moment împuţit. 

— Şi altceva? 

— Nu-ţi ajunge? 

— Cum? Asta-i tot ce găseşti să-mi spui? Ti-au trebuit 
aşadar optzeci si trei de ani ca să ştii ceea ce toţi ştiu încă de 
când se nasc. 

— Ei bine, uite că eu nu ştiam. A trebuit să fiu cât pe ce să 
crăp ca să înţeleg oroarea nu a morţii, pe care nimeni n-o 


cunoaşte, ci a clipei morţii. E un moment tare împuţit. Dacă 
ceilalţi oameni au prestiinta asta, eu unul n-o aveam. 

— ţi baţi joc de mine. 

— Nu. Pentru mine, până astăzi, moartea era moarte şi atât. 
Nu însemna nici un bine, nici un rău, însemna să dispari. Nu-mi 
dădeam seama că între moarte şi clipa morţii există o anumită 
diferenţă, ceea ce este intolerabil. Da, e ceva foarte bizar: 
moartea nu mă sperie nici acum, dar de azi încolo au să mă 
treacă apele de spaimă la gândul momentului de trecere, chiar 
de n-ar dura decât o secundă. 

— Aşadar ţi-e ruşine? 

— Da şi nu. 

— Ei drăcie! Trebuic să te mai pun o dată să te târăşti? 

— Lasă-mă să-ţi explic. Da, mi-e ruşine la ideea că am 
făcut-o pe Leopoldine să treacă printr-un asemenea moment. Pe 
de altă parte, mă încăpăţânez să cred sau cel putin să sper că a 
beneficiat de o excepţie. Fapt e că i-am scrutat chipul înainte de 
scurta-i agonie şi n-am desluşit nici urmă de angoasă. 

— Ador iluziile în care te complaci pentru a-ţi păstra 
conştiinţa curată. 

— Mă doare-n fund de conştiinţa mea. Problema pe care o 
formulam eu se situează la un nivel superior. 

— Dumnezeule! 

— Ai rostit cuvântul-cheie: da, poate că Dumnezeu le 
dăruieşte anumitor oameni exceptionali o trecere fără suferinţă 
şi angoasă, o moarte extatică. Cred că Leopoldine a avut parte 
de acest miracol. 

— Uite ce-i, povestea dumitale e suficient de detestabilă 
şi-aşa, vrei s-o mai faci şi grotescă invocându-l pe Dumnezeu, 
extazul şi miracolele? Iti închipui poate că ai comis cine ştie ce 
crimă mistică? 

— Cu siguranţă. 

— Eşti nebun de legat. Vrei să afli cum arată în realitate 
crima asta mistică, smintitule? Ştii care-i primul lucru pe care-l 
face un cadavru imediat după moarte? Se pişă, domnule, şi se 
uşurează de rahatul care i-a mai rămas prin intestin. 

— Eşti respingătoare. Opreşte comedia asta, mă faci să mă 
simt stânjenit. 

— Te fac să te simţi stânjenit, hai? Să asasinezi oamenii nu 
te deranjează, dar ideea că victimele dumitale se pişă şi se 
spârcâie n-o poţi suporta, hai? Apa din lac trebuie să fi fost foarte 
tulbure dacă, pe când pescuiai cadavrul verişoarei dumitale, n-ai 


văzut conţinutul intestinelor ei ridicându-se la suprafaţă. 

— Fie-ţi milă şi taci! 

— De cine să-mi fie milă? De un asasin care nici măcar nu-i 
în stare să-şi asume consecinţele organice ale crimei? 

— Îți jur, îţi jur că lucrurile nu s-au petrecut cum spui. 

— A, nu? Leopoldine n-avea vezică şi intestin? 

— Ba da... dar lucrurile nu s-au petrecut cum spui. 

— Zi mai bine că nu poţi suporta ideea. 

— Intr-adevăr, nu pot suporta ideea, dar lucrurile nu s-au 
petrecut cum spui. 

— Ai de gând să repeti fraza asta pînă la moarte? Fă bine şi 
fii mai explicit. 

— Vai, nu reuşesc să explic această convingere, şi totuşi 
ştiu că lucrurile nu s-au petrecut cum spui. 

— Ştii cum se numeşte genul ăsta de convingeri? 
Autosugestie. 

— Domnişoară, de vreme ce nu reuşesc să mă fac înţeles, 
îmi îngădui să abordez chestiunea dintr-un alt unghi? 

— Chiar crezi că există şi alt unghi? 

— Am această slăbiciune. 

— Atunci dă-i drumul, dacă tot am ajuns până aici. 

— Domnişoară, ai iubit vreodată? 

— Asta-i culmea! lată-ne şi la „Curierul sentimental”. 

— Nu, domnişoară. Dacă ai fi iubit vreodată, ai fi ştiut că 
nu-i deloc aşa. Biată Nina, nicicând n-ai iubit! 

— Fără chestii de-astea cu mine, de acord? Şi nu-mi mai 
spune Nina, că-mi vine rău. 

— De ce? 

— Nu ştiu. E ceva hidos în a-ţi auzi numele rostit de un 
asasin dublat de un obez. 

— Păcat. Eram totuşi foarte dornic să-ţi spun Nina. De ce te 
temi, Nina? 

— Nu mi-e teamă de nimic. Mă dezgusti, atâta tot. Şi nu-mi 
mai spune Nina. 

— Păcat, am nevoie să-ţi spun pe nume. 

— De ce? 

— Biată micuță, deşi atât de călită, atât de coaptă, eşti încă, 
sub anumite aspecte, ca mielul care abia a venit pe lume. Oare 
nu ştii ce înseamnă nevoia de a le spune pe nume anumitor 
persoane? Îți imaginezi cumva că muritorii de rând îmi inspiră 
aceeaşi nevoie? Niciodată, copila mea. Dacă simţim în adâncul 
sufletului nevoia să facem apel la numele unui individ e pentru 


că-l iubim. 

— ? 

— Da, Nina. Te iubesc, Nina. 

— Mai ai de zis multe nerozii? 

— Ăsta-i adevărul, Nina. Îl intuisem mai adineauri, pe urmă 
am crezut că mă înşelasem, însă nu mă înşelasem deloc. Mai cu 
seamă asta voiam să-ţi spun când era cât pe ce să mor. Cred că 
n-aş mai putea trăi fără dumneata, Nina. Te iubesc. 

— Trezeşte-te, imbecilule! 

— Niciodată n-am fost mai lucid. 

— Luciditatea nu te prinde nicicum. 

— Ce-mi pasă! Eu nu mai contez, sunt al dumitale cu trup şi 
suflet. 

— Opreste-te din delir, domnule Tach. Ştiu prea bine că nu 
mă iubeşti. N-are ce să-ţi placă la mine. 

— Aşa credeam şi eu, Nina, dar dragostea mea e mai presus 
de toate astea. 

— Fie-ţi milă, nu-mi spune că mă iubeşti pentru sufletul 
meu, fiindcă am să râd cu lacrimi. 

— Nu, dragostea mea e şi mai înaltă. 

— Dintr-o dată, îmi pari foarte diafan. 

— Nu înţelegi oare că putem iubi o fiinţă în afara oricărei 
referinţe cunoscute? 

— Nu. 

— Păcat, Nina, şi totuşi te iubesc, cu tot misterul pe care îl 
sugerează acest verb. 

— Opreşte-te! Am înţeles, cauţi un sfârşit decent pentru 
romanul dumitale, nu-i aşa? 

— De-ai şti ce puţin mă interesează acest roman de câteva 
minute încoace! 

— Nu cred deloc. Neîncheierea lui te obsedează. Ai fost 
scârbit aflând că n-am nici o legătură personală cu dumneata, de 
aceea încerci să creezi acum din nimic legătura asta personală, 
inventând o poveste de dragoste de ultim moment. Urästi atât 
de mult insignifianta, încât ai fi în stare de minciunile cele mai 
sfruntate ca să dai sens unor lucruri care nu-l vor avea niciodată. 

— Ce eroare, Nina! lubirea n-are nici un sens şi tocmai de 
aceea e sfântă. 

— Nu încerca să mă duci de nas cu retorica dumitale. Nu iu- 
beşti decât cadavrul lui Leopoldine. De altminteri, ar trebui să-ţi 
fie ruşine că pângăreşti singura iubire pe care ai trăit-o vreodată 
ţinându-mi discursuri atât de putin credibile. 


— N-o profanez deloc, dimpotrivă. lubindu-te, dovedesc că 
Leopoldine m-a învăţat să iubesc. 

— Sofism. 

— Ar fi un sofism dacă iubirea nu s-ar supune unor legi 
străine de cele ale logicii. 

— Ascultă, domnule Tach, scrie prostiile astea în romanul 
dumitale dacă te amuză, dar nu mă mai folosi pe mine pe post 
de cobai. 

— Nina, nu mă amuză. lubirea nu-i făcută ca să te amuzi. 
lubirea-i făcută ca să iubeşti şi atât. 

— Exaltant. 

— Să ştii că da. Dacă ai putea înţelege sensul acestui verb, 
ai fi tot atât de exaltată pe cât sunt eu în clipa de faţă, Nina. 

— Scuteşte-mă de exaltarea dumitale, vrei? Şi nu-mi mai 
spune Nina, altfel nu mai răspund de faptele mele. 

— Nu mai răspunde de faptele tale, Nina. Şi lasă-te iubită, 
de vreme ce nu eşti în stare să mă iubeşti. 

— Să te iubesc? Asta ar mai lipsi. Ar trebui să fiu cu 
adevărat perversă ca să te iubesc. 

— Atunci fii perversă, Nina, aş fi atât de fericit. 

— M-ar dezgusta să te fac fericit. Nu există om mai puţin 
vrednic de fericire decât dumneata. 

— Nu sunt de acord. 

— Evident. 

— Sunt josnic, urât, rău, pot fi individul cel mai nemernic din 
lume, şi totuşi posed o calitate foarte rară, atât de frumoasă 
încât nu mă simt nevrednic de a fi iubit. 

— Dă-mi voie să ghicesc: modestia? 

— Nu. Calitatea mea este că sunt capabil de iubire. 

— Şi în numele acestei sublime calităţi ai vrea să-ţi scald 
picioarele cu lacrimile mele spunând: ,Pretextat, te iubesc”? 

— Mai rosteşte-mi numele, e plăcut. 

— Taci, mă faci să vomit. 

— Eşti minunată, Nina. Ai un caracter extraordinar, un tem- 
perament de foc dublat de o duritate glacială. Eşti orgolioasă şi 
temerară. Ai avea tot ce-ţi trebuie ca să fii o amantă magnifică, 
numai de-ai fi capabilă de iubire! 

— Dă-mi voie să te previn că, dacă mă iei drept 
reîncarnarea lui Leopoldine, te înşeli. N-am nimic în comun cu 
fetiţa aceea extatică. 

— Ştiu. Ai cunoscut vreodată extazul, Nina? 

— Intrebarea mi se pare absolut deplasată. 


— Asa si este. Totul e deplasat în povestea asta, începând 
chiar cu dragostea pe care mi-o inspiri. Aşa că, dacă tot am ajuns 
până unde am ajuns, Nina, nu şovăi să-mi răspunzi la întrebare, 
care e mult mai castă decât crezi: ai cunoscut vreodată extazul, 
Nina? 

— Nu ştiu. E sigur însă că-n clipa asta nu sunt în extaz. 

— Nu cunoşti iubirea, nu cunoşti extazul: nu cunoşti nimic. 
Micuta mea Nina, cum poţi să ţii atâta la viaţă, câtă vreme nici 
măcar n-o cunoşti? 

— De ce-mi spui asemenea lucruri? Ca să mă las ucisă cu 
docilitate? 

— N-am să te ucid, Nina. Mai adineauri, îmi dăduse prin 
gând s-o fac, însă, de când m-am târât, dorinţa asta a dispărut. 

— Să mori de râs, nu alta.Vasăzică îţi închipuiai că ai fi în 
stare să mă ucizi aşa, bătrân şi neputincios cum eşti? Te 
credeam respingător, dar, în fond, eşti pur şi simplu stupid. 

— lubirea ne face stupizi, Nina, o ştie toată lumea. 

— Pentru Dumnezeu, nu-mi mai vorbi de iubirea dumitale, 
simt cum cresc în mine dorinţe ucigaşe. 

— Să fie cu putinţă? Păi, Nina, aşa începe. 

— Ce anume? 

— lubirea. Am reuşit oare să trezesc în tine acest extaz? 
Mândria mea e de nespus, Nina. Dorinţa de a ucide tocmai a 
murit în mine şi iat-o acum renăscând în dumneata. Deodată, 
începi să trăieşti, îţi dai seama? 

— Nu-mi dau seama decât de intensitatea exasperării mele. 

— Sunt pe cale să asist la un spectacol extraordinar: 
credeam, asemeni tuturor muritorilor, că reîncarnarea e un 
fenomen postmortem. Şi iată că, în viaţă fiind, văd cu ochii mei 
cum te preschimbi în mine! 

— N-am primit de când mă ştiu o insultă mai degradantă. 

— Intensitatea iritării atestă trezirea dumitale la viaţă, Nina. 
De-acum vei fi necontenit furioasă precum am fost şi eu 
totdeauna, nu vei putea suferi reaua-credinţă, vei exploda în 
imprecatii şi extaz, vei fi genială precum furia însăşi, nimic nu te 
va mai speria. 

— Ai terminat, umflatule? 

— Ştii bine că am dreptate. 

— Fals! Nu sunt a dumitale. 

— Nu încă în întregime, dar mult n-are să mai dureze. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai să afli curînd. E formidabil. Rostesc lucruri ce se împli- 


nesc sub ochii mei pe măsură ce le dau glas. Am devenit pythia 
prezentului, nu a viitorului, a prezentului, înţelegi? 

— Inteleg ca ţi-ai pierdut minţile. 

— Dumneata mi le-ai luat, la fel cum ai să-mi iei şi toate 
celelalte. Nina, nicicând n-am mai cunoscut asemenea extaz! 

— Unde ţi-s calmantele? 

— Nina, o dată ce mă vei ucide, voi fi veşnic calm. 

— Ce tot spui? 

— Lasă-mă să vorbesc. Ce am eu să-ţi spun e prea 
important. Cu sau fără voia dumitale, eşti pe cale să devii 
avatarul meu. La fiece metamorfoză a fiinţei mele m-a aşteptat o 
persoană vrednică de a fi iubită: prima oară a fost Leopoldine, iar 
eu am ucis-o; a doua oară eşti dumneata, iar eu voi fi cel ucis. 
Dreaptă răsturnare de situaţie, nu-i aşa? Sunt atât de bucuros că 
dumneata eşti cea aleasă! 

— Mulțumită mie, eşti pe cale să descoperi ce-i iubirea. 

— Mulțumită dumitale sunt pe cale să descopăr ce-i 
consternarea. 

— Vezi?  Dumneata ai spus-o. lubirea începe prin 
consternare. 

— Mai adineauri ziceai că începe cu dorinţa de a ucide. 

— E tot una. Ascultă ce creşte în tine, Nina; gustă această 
imensă uluire. Ai mai auzit vreodată simfonie atât de măiestrit 
alcătuită? Imbinarea e prea reuşită şi prea subtilă ca să poată fi 
percepută de către ceilalţi. Eşti conştientă de înspăimântătoarea 
diversitate a instrumentelor? Din acordul lor potrivnic legilor nu 
s-ar putea naşte decât o cacofonie - şi totuşi, Nina, ai auzit 
vreodată ceva mai frumos? Zeci şi zeci de părţi se suprapun prin 
mijlocirea ta, îţi preschimbă teasta în catedrală, trupul într-o 
cutie de rezonanţă vagă şi infinită, plăpânda carne într-o transă, 
iar cartilajele într-o destindere - iată că inexprimabilul a pus 
stăpânire pe tine. 

Tăcere. Jurnalista îşi lăsă capul pe spate. 

— Teasta ţi-e grea, aşa-i? Ştiu ce înseamnă asta. Ai să vezi 
că n-o să te obişnuieşti niciodată. 

— Cu ce? _ 

— Cu inexprimabilul. incearcă să ridici capul, Nina, oricât de 
greu ti-ar atârna teasta, şi uită-te la mine. 

Făptura se supuse anevoie. 

— Recunoaşte că, în ciuda inconvenientelor, e o plăcere 
divină. Sunt atât de fericit că înţelegi în sfârşit! Inchipuie-ti deci 
ce a însemnat moartea lui Leopoldine. Adineauri, clipa morţii mi 


se păruse insuportabilă întrucât mă târam, în ambele sensuri ale 
termenului. Să treci însă de la viaţă la moarte în plin extaz e o 
simplă formalitate. De ce? Deoarece în astfel de momente nici 
măcar nu ştii dacă eşti mort sau viu. Ar fi o inexactitate să spun 
că verişoara mea a murit fără să sufere ori fără să-şi dea seama, 
asemenea celor ce mor în somn: adevărul e că a murit fără să 
moară, de vreme ce şi-aşa nu mai era vie. 

— Atenţie, ceea ce spui miroase de la o poştă a retorică 
tachiană. 

— Dar ceea ce simţi e tot retorică tachiană, Nina? Uită-te la 
mine, mic avatar fermecător. Va trebui să te obişnuieşti să 
dispretuiesti logica celorlalţi de-acum înainte. Prin urmare, va 
trebui să te obişnuieşti să fii singură - dar să nu-ţi pară rău! 

— O, o să-ţi duc dorul. 

— Cât eşti de fină spunând aşa ceva! 

— Ştii bine că fineţea n-are nici în clin, nici în mânecă cu 
povestea asta. 

— Nu fi îngrijorată, ai să mă regäsesti la fiecare extaz. 

— Are să mi se întâmple des? 

— Ca să zic drept, n-am mai trăit nici un extaz de şaizeci şi 
cinci de ani şi jumătate, însă cel pe care-l cunosc acum şterge 
timpul pierdut ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Va trebui să 
te obişnuieşti să ignori şi calendarul. 

— Promitätor. 

— Nu fi tristă, scump avatar. Nu uita că te iubesc. lar 
dragostea, cum bine ştii, e eternă. 

— Ştii că, ieşind din gura unui laureat al premiului Nobel, 
asemenea locuri comune capătă o savoare irezistibilă? 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai. Când ai ajuns la gradul meu 
de sofisticare, n-ai putea rosti o banalitate fără să o desfigurezi, 
fără să-i dai accentele celor mai stranii paradoxuri. Câţi scriitori 
nu vor fi îmbrăţişat această carieră numai ca să ajungă cândva 
dincolo de topos, într-un soi de no man's land unde cuvântul e 
pururea virgin! Poate că tocmai asta-i Imaculata Concepţiune: să 
spui cuvintele cele mai pasibile de prost gust rămânând totodată 
într-un fel de miraculoasă stare de graţie, veşnic deasupra 
mulţimii şi a ciorovăielilor de nimic. Sunt ultimul individ din lume 
care mai poate spune „Te iubesc” fără să fie neruşinat. Ce noroc 
pe dumneata! 

— Noroc? N-o fi un blestem? 

— Noroc, Nina! Dă-ţi seama ce plictisitoare viaţă ai fi avut 
fără mine! 


— De unde stii? 

— Sare-n ochi! Nu spuneai singură că eşti o mică şi 
ticăloasă scormonitoare în rahat? Cu timpul, ti s-ar fi făcut 
lehamite. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să laşi interesul 
pentru rahatul altora şi să creezi rahatul tău. Fără mine, 
niciodată n-ai fi fost în stare. De-acum, o, avatar al meu, vei avea 
acces la divinele iniţiative ale creatorilor. 

— E adevărat că simt născându-se în mine o iniţiativă ce mă 

tulbură. 
A — Normal. Marile iniţiative au ca auxiliare îndoiala şi frica. 
incetul cu încetul, vei înţelege că această anxietate face parte 
din plăcere. Şi vei avea nevoie de plăcere, Nina, nu-i aşa? 
Hotărât lucru, te-am învăţat totul, ţi-am dăruit totul. 

Incepând cu iubirea: scumpul meu avatar, mă înfior la 
gândul că, fără mine, n-ai fi cunoscut-o nicicând. Cu câteva 
minute în urmă, vorbeam despre verbele defective: ştiai că 
verbul a iubi este cel mai defectiv dintre verbe? 

— Ce mai e şi cu povestea asta? 

— Nu se conjugă decât la singular. Formele lui de plural nu 
sunt decât singulare deghizate. 

— Opinie pur teoretică. 

— Câtuşi de puţin: n-am demonstrat oare că, atunci când 
două persoane se iubesc, una din ele trebuie să dispară pentru a 
restabili singularul? 

— Doar n-o să-mi spui că ai ucis-o pe Leopoldine pentru a-ţi 
respecta idealul gramatical? 

— Ti se pare o cauză chiar atât de futilă? Cunosti necesitate 
mai imperioasă decât conjugarea? Află, mic avatar, că, de n-ar 
exista conjugarea, nici măcar n-am mai conştientiza că suntem 
indivizi distincti, iar această sublimă conversaţie ar fi cu 
neputinţă. 

— Vai, aşa a vrut Dumnezeu. 

— Haide, nu-ţi alunga plăcerea! 

— Plăcere? Nu-i nici urmă de plăcere în mine şi nu simt 
nimic altceva decât o dorinţă cumplită să te strâng de gât. 

— Ei bine, nu eşti prea iute, avatar al sufletului meu. De cel 
puţin zece minute mă străduiesc cum nu se poate mai vizibil să 
te fac să iei această hotărâre. Te-am adus la exasperare, te-am 
scos din fire pentru a-ţi înlătura ultimele scrupule, şi tot n-ai 
trecut la fapte. Ce mai aştepţi, duioasa mea iubire? 

— Mi-e greu să cred că o vrei cu adevărat. 

— Îți dau cuvântul meu. 


— Pe urmă, nici nu-s deprinsä. 

— Ai să te deprinzi. 

— Mi-e teamă. 

— Cu atât mai bine. 

— Şi dacă n-aş face-o? 

— Atmosfera ar deveni insuportabilă. Crede-mă, în situaţia 
în care suntem, nu mai ai de ales. Pe deasupra, îmi oferi şansa 
unică de a muri în aceleaşi condiţii ca şi Leopoldine: am să ştiu în 
sfârşit prin ce-a trecut. Dă-i drumul, avatarule, sunt gata. 

Jurnalista se execută în mod ireproşabil. Rapid şi curat. 
Clasicismul nu comite niciodată greşeli de gust. 

Cînd se termină, Nina opri magnetofonul şi se aşeză pe 
mijlocul canapelei. Era foarte calmă. Incepu să vorbească de una 
singură, însă nu sub efectul vreunei dereglări mintale. Vorbi cum 
vorbeşti cu un prieten, cu o duioşie puţin comică: 

— Dragul meu bătrân nebun, puţin a lipsit să-mi vii de hac. 
Discursurile tale mă enervau de nu se poate spune; era cât pe ce 
să-mi pierd minţile. Acum mă simt mult mai bine. Trebuie să 
recunosc că aveai dreptate: sugrumarea e o sarcină foarte 
plăcută. 

Şi avatarul îşi contemplă mâinile cu admiraţie. 

De nepătruns sunt căile ce duc la Domnul. Şi mai de 
nepătruns sunt cele care duc la succes. După acest incident, 
oamenii se aruncară pur şi simplu asupra operelor lui Pretextat 
Tach. Zece ani mai târziu, era deja un clasic. 


Seti ce ALT 


n a rss: e 


I mm, (| L L m. 
Ë = | 5 F || 1 
i 
7 | Ei E 
Î J 
j 
i | | 

Lire ce i pt she eram e, el ec li | 
= 

rm ip l erra ara paileh bor ip. puy F 
= 

mredi Dnie nara y ari pr Var cr ue 1 
mE Long „Magice Mide maia ear r uka pribi F 
] F 
Ernir La be er riad ri p pol more ria E 
lave = 
T 
M. ee pl că i a poală F Fr = 

Era ii H ur de rat. i! 

F 


karsii car m he E p l a 
LILI FE] p cata i-a ER ik Eine Emi. | CPS al 
gs a ri rite ere sa ae ets 
ei. bars apisinili pour Lire or dsiqu 


Akuaku Diin