Amelie Nothomb — Cosmetica dusmanului

(Cosmetica 
dusmanului 


Cosmetica duşmanului 


Amelie Nothomb 


Cochet, bărbatul îşi netezi părul cu latul palmei. 
Trebuia să fie prezentabil pentru a-şi întâlni victima după 
toate regulile artei. 

Nervii lui Jerôme Angust erau deja încordaţi la maxim 
atunci când vocea stewardesei anunţă că, din cauza unor 
probleme tehnice, avionul avea să întârzie o perioadă 
nedeterminată. 

„Asta mai lipsea”, îşi zise el. 

Detesta aeroporturile şi perspectiva de a rămâne în 
acea sală de aşteptare pentru o perioadă incertă de timp îl 
exaspera. Scoase o carte din geanta de voiaj şi se cufundă 
înciudat în lectură. 

— Bună ziua, domnule, îl salută ceremonios cineva. 

Abia de-şi ridică nasul din carte şi îi răspunse la bună 
ziua cu o politeţe maşinală. 

Bărbatul se aşeză lângă el. 

— Sunt enervante, nu-i aşa, întârzierile astea? 

— Da, mormăi el. 

— Măcar de-am şti câte ore avem de aşteptat, ne-am 
putea organiza cumva timpul. 

Jerôme Angust încuviinţă din cap. 

— E bună cartea? întrebă necunoscutul. 

„Asta îmi mai lipsea, se gândi Jerôme, să apară şi un 
pisălog care să mă bată la cap!” 

— Hm, hm, răspunse el, dându-i de înţeles că vrea să 
fie lăsat în pace. 

— Dumneata eşti un norocos. Eu nu sunt în stare să 
citesc într-un loc public. 

„Şi atunci vii să-i deranjezi pe cei care pot s-o facă”, 
oftă în sinea lui Angust. 

— Detest aeroporturile, continuă bărbatul. („Şi eu, din 
ce în ce mai mult”, îşi spuse Jer6me.) Naivii cred că aici poţi 
întâlni doar călători. Ce eroare romantică! Ştii ce soi de 
oameni poţi vedea aici? 


— Pisălogi? scrâşni din dinţi cel care continua să se 
prefacă absorbit de lectură. 

— Nu, zise celălalt, fără să se simtă vizat. Cadre aflate 
în călătorie de afaceri. Călătoria de afaceri este în 
asemenea măsură negarea ideii de călătorie încât nici n-ar 
trebui să poarte acest nume. Ar trebui să se cheme 
„deplasare a unui comerciant”. Nu găseşti că ar fi mai 
corect aşa? 

— Eu sunt în călătorie de afaceri, rosti rar şi apăsat 
Angust, gândindu-se că necunoscutul avea să-şi ceară 
scuze pentru gafa sa. 

— Precizarea e inutilă, domnule, se vede. 

„Mai e şi mojic, pe deasupra!”, se enervă Jer6me. 

Fiindcă regulile politeţii fuseseră deja încălcate, se 
simţi îndreptăţit să nu mai ţină nici el seama de ele. 

— Domnule, nu pricepi că n-am chef să stau de vorbă 
cu dumneata? 

— De ce? întrebă necunoscutul cu candoare. 

— Pentru că citesc. 

— Mă-ndoiesc. 

— Poftim? 

— Poate doar îţi închipui că citeşti. Lectura e cu totul 
altceva. 

— Auzi, n-am chef de prelegeri. Mă calci pe nervi. Chiar 
dacă n-aş fi citit, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să stau de 
vorbă cu dumneata. 

—Se vede imediat când cineva citeşte. Cititorul 
împătimit se transpune în altă lume. Dumneata erai aici. 

— Nici nu ştii cât de rău îmi pare! Mai ales de când ai 
apărut dumneata. 

— Da, viaţa e plină de mici neplăceri de genul ăsta 
care o fac cu atât mai stupidă. Nemulţumirile astea 
mărunte îţi dezvăluie absurditatea existenţei mai bine 
decât toate problemele metafizice. 

— Poţi să-ţi bagi filozofia dumitale de doi bani în... 

— Nu fi necuviincios, te rog. 

— Necuviincios eşti dumneata! 

— Texel. Textor Texel. 


— Ce tot îndrugi acolo? 

— Recunoaşte că e mai uşor să vorbeşti cu cineva când 
îi ştii numele. 

— Nu ţi-am spus că nu vreau să vorbesc cu dumneata? 

— De ce eşti atât de agresiv, domnule Jerôme Angust? 

— De unde ştii cum mă cheamă? 

— Scrie pe eticheta genţii dumitale. E trecută şi 
adresa. 

Angust oftă. 

— Bun. Şi ce pofteşti? 

— Nimic. Să stăm de vorbă. 

— Mi-e groază de oamenii care vor să stea de vorbă. 

— Îmi pare rău. Ar fi cam greu să mă împiedici: nu e 
interzis. 

Jerôme se ridică şi se mută vreo cincizeci de metri mai 
încolo. Degeaba: pisălogul îl urmă şi se postă lângă el. 
Enervat, îşi schimbă din nou locul, înghesuindu-se între 
două persoane, socotind că astfel se afla la adăpost. Asta 
nu păru să-l stânjenească pe necunoscut care se proţăpi în 
faţa lui şi-şi reluă atacul. 

— Ai cumva necazuri profesionale? 

— Vrei să vorbim de faţă cu toată lumea? 

— Şi care ar fi problema? 

Angust se ridică din nou şi-şi reluă vechiul loc: dacă tot 
era să se lase umilit de un pisălog, măcar să se lipsească 
de spectatori. 

— Ai necazuri profesionale? repetă Texel. 

— Te oboseşti degeaba cu întrebările. N-am de gând 
să-ţi răspund. 

— De ce? 

— Eu nu te pot împiedica să vorbeşti, fiindcă nu e 
interzis, iar dumneata nu mă poţi forţa să răspund fiindcă 
nu e obligatoriu. 

— Şi totuşi mi-ai răspuns. 

— Asta ca să mă abţin mai bine după. 

— Atunci am să-ţi vorbesc despre mine. 

— Eram sigur. 


— Cum îţi spuneam, numele meu este Texel. Textor 
Texel. 

— Sunt dezolat. 

— De ce zici asta? Fiindcă am un nume bizar? 

— Nu, domnule, pentru că sunt dezolat că te-am 
întâlnit. 

— Totuşi numele meu nu e atât de bizar. Texel este un 
patronim ca oricare altul şi subliniază originea mea 
olandeză. Sună bine, Texel. Ce zici? 

— Nimic. 

— Desigur, Textor e ceva mai pretenţios. Totuşi, e un 
prenume cu oarecare nobleţe. Ştii că era unul din multele 
prenume ale lui Goethe? 

— Săracul. 

— De ce? Textor nu sună atât de rău. 

— Trist e doar faptul că avea ceva în comun cu 
dumneata, fie şi un simplu prenume. 

— Unii cred că Textor sună urât, dar, dacă stai să te 
gândeşti, nu diferă prea mult de cuvântul „text”, căruia nu i 
se poate reproşa nimic. Care ar fi după părerea dumitale, 
etimologia prenumelui Textor? 

— Sancţiune? Pedeapsă? 

— Ai ceva să-ţi reproşezi? întrebă bărbatul cu un 
zâmbet ciudat. 

— Dimpotrivă. Nu există justiţie : întotdeauna se dă 
vina pe cei nevinovaţi. 

— Oricum, presupunerea dumitale e fantezistă. Textor 
vine de la „text”. 

— Puțin îmi pasă. 

— Cuvântul „text” vine de la verbul latin texere, care 
înseamnă „a ţese”. Aşadar textul e o țesătură de cuvinte. 
Interesant, nu-i aşa? 

— Pe scurt, prenumele dumitale înseamnă „ţesător”? 

— M-aş gândi mai degrabă la sensul secundar, mai 
elevat, de „redactor”: cel care ţese textul. Ce păcat că, 
având un asemenea nume, nu sunt scriitor. 

— Într-adevăr. Ai mâzgăli hârtia în loc să zăpăceşti 
necunoscuţii cu vorbăria inutilă. 


— Deci, am un prenume frumos. De fapt, combinaţia 
dintre patronim şi prenume ridică probleme: trebuie să 
recunosc că Textor Texel sună rău. 

— Ţi se potriveşte de minune. 

— Textor Texel, continuă bărbatul insistând asupra 
dificultății de a pronunţa această succesiune de x-uri şi de 
t-uri. Mă întreb ce-o fi fost în capul părinţilor mei când mi- 
au dat numele ăsta. 

— Trebuia să-i întrebi. 

—Au murit când aveam patru ani, şi mi-au lăsat 
moştenire această identitate misterioasă, ca pe un mesaj 
pe care trebuia să-l descifrez. 

— Descifrează-l fără mine. 

— Textor Texel... Cu trecerea timpului, odată ce te-ai 
obişnuit să rosteşti sunetele astea complicate, nu le mai 
găseşti atât de discordante. Numele ăsta ciudat are la urma 
urmei, o oarecare sonoritate : Textor Texel, Textor Texel, 
Textor... 

— Ai de gând să-l mai repeţi mult? 

— Oricum, aşa cum scrie lingvistul Gustave Guillaume: 
„Lucrurile plăcute urechii sunt plăcute şi spiritului”. 

— Cum poţi scăpa de oamenii ca dumneata? 
Închizându-te în toaletă? 

— Inutil, dragul meu. Suntem într-un aeroport: 
toaletele nu sunt izolate fonic. Te-aş urmări acolo şi aş 
continua să-ţi vorbesc din spatele uşii. 

— De ce faci asta? 

— Fiindcă aşa am chef. Întotdeauna fac numai ce am 
chef. 

— Eu, însă, aş avea chef să-ţi stâlcesc mutra. 

— Slabe şanse: nu e legal. Ceea ce-mi place mie în 
viaţă sunt prejudiciile legale. Sunt cu atât mai amuzante cu 
cât victimele nu au dreptul să se apere. 

— Nu ai nici o ambiţie mai înaltă? 

— Nu. 

— Eu, da. 

— Minti. 

— De unde ştii dumneata? 


— Eşti om de afaceri. Ambiţiile dumitale se măsoară în 
bani. Aşa că nu înseamnă prea mult. 

— Cel puţin eu nu bat pe nimeni la cap. 

— Totuşi, faci cu siguranţă rău cuiva. 

— Chiar dacă ar fi aşa, cine eşti dumneata ca să mi-o 
reproşezi? 

— Texel. Textor Texel. 

— Mare brânză. 

— Sunt olandez. 

— Olandezul aeroporturilor. Suntem siliți să ne 
mulțumim cu olandezii zburători pe care ni-i permitem. 

— Olandezul zburător? Un ageamiu. Un romantic 
nătâng care se lua doar de femei. 

— Pe când dumneata te iei de bărbaţi? 

—Mă iau de cine am chef. lar acum chiar am. 
Dumneata nu prea ai faţă de om de afaceri. Fără să vrei, 
dumneata ai o oarecare disponibilitate. Asta mă îndu- 
ioşează. 

— Ţi se pare: nu sunt deloc disponibil. 

— Aşa ai vrea să crezi. Totuşi, lumea în care trăieşti nu 
a reuşit să ucidă în dumneata adolescentul ros de 
curiozitate ale cărui porţi se deschid larg spre univers. Arzi 
de nerăbdare să-mi afli taina. 

— Oamenii ca dumneata sunt mereu convinşi că ceilalţi 
sunt interesaţi de ei. 

— Mai rău e că au şi dreptate. 

— Hai, dă-i drumul, distrează-mă. Aşa mai trece timpul. 

Jer6me închise cartea şi îşi încrucişa braţele. Începu să 
se uite la nepoftitul personaj cu un aer contemplativ, ca la 
un conferenţiar. 

— Mă numesc Texel. Textor Texel. 

— E cumva un refren? 

— Sunt olandez. 

— Credeai că am uitat? 

— Dacă mă întrerupi tot timpul, nu ajungem nicăieri. 

—Nu sunt sigur că vreau să ajung undeva cu 
dumneata. 


— Dacă ai şti! Merit să fiu cunoscut. E de-ajuns să-ţi 
povestesc câteva episoade din viaţa mea ca să te convingi. 
De pildă, când eram mic, am omorât pe cineva. 

— Ce? 

— Aveam opt ani. Eram în aceeaşi clasă cu un băiat pe 
care îl chema Franck. Era fermecător, amabil, frumos, 
mereu cu zâmbetul pe buze. Deşi nu era primul din clasă, 
avea rezultate bune, mai ales la sport, care a fost 
întotdeauna cheia popularității. Toată lumea îl adora. 

— În afară de dumneata, bineînţeles. 

— Eu nu-l puteam suferi. Trebuie să spun că eram 
extrem de firav, ultimul la gimnastică, şi că nu aveam 
prieteni. 

— l-auzi! zâmbi Angust. Nesuferit încă de pe-atunci! 

— Nu că nu m-aş fi străduit. Încercam din răsputeri să 
fiu simpatic şi haios, însă toate îmi ieşeau pe dos. 

— Lucrurile nu s-au schimbat prea mult. 

— Ura mea faţă de Franck era din cauza asta şi mai 
mare. Pe-atunci mai credeam încă în Dumnezeu. Intr-o 
duminică seara m-am întins în pat şi am început să mă rog. 
O rugăciune satanică: m-am rugat la Dumnezeu să-l 
omoare pe băieţelul pe care-l detestam. L-am implorat ore 
întregi, din răsputeri. 

— Bănuiesc urmarea. 

— A doua zi dimineaţa, la şcoală, învăţătoarea a intrat 
în clasă cu un aer întristat. Cu lacrimi în ochi, ne-a anunţat 
că Franck murise în timpul nopţii, din cauza unei 
inexplicabile crize cardiace. 

— Şi, bineînţeles, ai crezut că era vina dumitale. 

— Chiar era. Cum să fi avut acel băieţel sănătos tun o 
criză cardiacă, fără intervenţia mea? 

— Dacă ar fi atât de simplu, n-ar mai fi prea mulţi 
oameni în viaţă pe pământ. 

— Copiii din clasă au început să plângă. Am avut parte 
de toate locurile comune: „întotdeauna se duc cei mai 
buni” etc. 


„Evident! îmi spuneam. Nu mi-aş fi dat atâta 
osteneală să mă rog dacă n-ar fi fost vorba să scăpăm de 
cel mai bun dintre noi!” 

— Care va să zică, dumneata te crezi în legătură 
directă cu Dumnezeu? Nu te îndoieşti de nimic, nu-i aşa? 

— La început, sentimentul meu a fost unul de triumf: 
reuşisem. Franck încetase în sfârşit să-mi mai amărască 
zilele. Cu timpul, însă, mi-am dat seama că moartea lui nu 
mă făcuse mai popular printre colegi. În realitate, nu-mi 
schimbase defel statutul de puşlama nesuferită. Imi în- 
chipuiam că era de-ajuns să am cale liberă ca să mă impun. 
Ce prostie! Franck a fost uitat, însă eu n-am reuşit să-i iau 
locul. 

— Nici nu-i de mirare. Nu se poate spune c-ai avea 
prea multă carismă. 

— Încetul cu încetul, am început să am remuşcări. E 
ciudat să mă gândesc că, dacă aş fi devenit mai popular, nu 
mi-aş fi regretat crima. Eram însă convins că-l omorâsem 
pe Franck degeaba şi nu mi-o puteam ierta. 

— Şi, de atunci intri în vorbă cu necunoscuţii de prin 
aeroporturi şi-i plictiseşti cu părerile dumitale de rău. 

— Ai răbdare, nu-i chiar aşa de simplu. Mi-era ruşine, 
însă nu până într-atât încât să sufăr din cauza asta. 

— Probabil aveai destulă minte ca să-ţi dai seama că 
nu erai vinovat de moartea lui? 

— Nici vorbă. Nu m-am îndoit niciodată de vinovăția 
mea absolută în acel asasinat. Însă conştiinţa mea nu era 
pregătită să facă faţă situaţiei. Ştii, părinţii îşi învaţă copiii 
să spună bună-ziua învăţătoarei şi să nu-şi vâre degetele în 
nas: nu-i învaţă să nu-şi omoare colegii de clasă. Aş fi simţit 
mai multe remuşcări dac-aş fi furat nişte bomboane. 

— Dacă ţi-ai pierdut credinţa, cum îţi poţi închipui că 
dumneata eşti cauza morţii lui Franck? 

— Nimic nu e mai puternic decât un spirit însufleţit de 
credinţă. Ce contează dacă Dumnezeu există sau nu? 
Rugăciunea mea era destul de puternică, prin convingere, 
pentru a nimici o viaţă. E o putere pe care am pierdut-o 
atunci când am încetat să mai cred. 


— În cazul ăsta, ar trebui să fii de-a dreptul fericit că nu 
mai crezi. 

— Da. Asta mi-a îngreunat destul de mult următoarea 
crimă. 

— A! Există şi o continuare? 

— Doar primul mort contează. E una dintre problemele 
culpabilităţii în caz de asasinat: nu e adițională. Dacă ucizi 
o sută de persoane nu e mai grav decât dacă ucizi una 
singură. Aşadar, după ce ai ucis una, nu ai nici un motiv să 
te abţii să nu ucizi altele o sută. 

— Adevărat. De ce să ne privăm de aceste mici plăceri 
ale existenţei? i 

— Văd că nu prea mă iei în serios. ţi râzi de mine. 

— Având în vedere ceea ce numeşti dumneata 
asasinat, nu cred că mă aflu în faţa unui mare criminal. 

— Ai dreptate, nu sunt un mare criminal. Sunt un 
criminal mărunt, lipsit de importanţă. 

— Îmi plac accesele astea de luciditate. 

— Nu uita că n-am omorât decât doi oameni. 

— 0 cifră modestă. Îți trebuie mai multă ambiţie, 
domnule. 

— Sunt perfect de acord. Eram destinat unor proiecte 
mai înalte. Însă demonul vinovăţiei m-a împiedicat să devin 
fiinţa măreaţă care mi-aş fi dorit să ajung. 

— Demonul vinovăţiei? Parcă spuneai că n-ai simţit 
decât o mică părere de rău, o nimica toată. 

— Pentru moartea lui Franck, da. Însă, mai târziu, 
vinovăția a pus stăpânire pe mine. 

— După al doilea asasinat? Ce-ai mai invocat de data 
asta? Magia? 

— Răzi degeaba. Nu, am simţit vinovăția exact în 
momentul în care mi-am pierdut credinţa. Dar uite că nici 
nu te-am întrebat: eşti credincios? 

— Nu. Nimeni din familia mea nu a fost vreodată. 

— Nu e nostim că există oameni care vorbesc despre 
credinţă ca despre hemofilie? Părinţii mei nu credeau în 
nimic; şi totuşi, asta nu m-a împiedicat să fiu credincios. 


— Atunci ai sfârşit exact ca părinţii dumitale: ai încetat 
să mai crezi. 

— Da, dar asta din pricina unui accident, a unui 
accident mental care ar fi putut să nu aibă loc şi care m-a 
marcat pe viaţă. 

— Vorbeşti ca unul care a luat un par în cap. 

— Cam aşa şi e. Aveam doisprezece ani şi jumătate şi 
locuiam la bunici. În casă erau trei pisici cărora trebuia să le 
dau să mănânce. Trebuia să deschid conservele de peşte şi 
să le amestec cu orez. Treaba asta mă umplea de scârbă. 
Mirosul şi aspectul peştelui conservat mă făceau să vomit. 
Pe deasupra, nu puteam să fărâmiţez pur şi simplu carnea 
cu furculiţa: trebuia s-o amestec bine cu orezul, altfel, 
pisicile n-o mâncau. Eram deci silit să frământ amestecul cu 
mâinile: degeaba închideam eu ochii, eram cât pe ce să 
leşin de fiecare dată când îmi vâram degetele în orezul 
prea fiert şi în resturile de peşte, când învârteam pasta 
aceea care mă dezgusta până peste poate. 

— Până aici, e destul de clar. 

— Am făcut treaba asta ani de zile, apoi s-a petrecut 
ceva de neînchipuit. Aveam deci doisprezece ani şi 
jumătate când am deschis din întâmplare ochii şi m-am 
uitat la pasta pentru pisici pe care tocmai o frământam. Am 
simţit o greață nemărginită, dar m-am stăpânit să nu vomit. 
În momentul ăla, nu ştiu de ce, am dus la gură un pumn din 
amestecul acela scârbos şi l-am mâncat. 

— Puah. 

— Dimpotrivă! Mi se părea că nu mâncasem niciodată 
ceva mai bun. Eu, care eram un copil slab şi îngrozitor de 
dificil în privinţa mâncării, care trebuia să fiu hrănit cu 
forţa, îmi lingeam de pe degete fiertura aceea pentru 
animale. Uluit de ceea ce făceam, am început să înfulec cu 
pumnii din pasta aceea lipicioasă. Cele trei pisici mă 
priveau consternate deşertându-mi castronul lor cu mânca- 
re în gură. Eram chiar mai îngrozit decât ele: descopeream 
că între ele şi mine nu era nici o deosebire. Simţeam că nu 
eu eram cel care voia să mănânce, o forţă mai presus de 
mine mă îmboldea să fac asta. Aşa că n-am lăsat nici măcar 


o firimitură pe fundul castronului. Pisicile au trebuit să se 
lipsească de masă în ziua aceea. Ele au fost singurii martori 
ai decăderii mele. 

— Intâmplarea e mai degrabă caraghioasă. 

— E o poveste înfiorătoare, care m-a făcut să-mi pierd 
credinţa. 

— Ciudat. Eu, care nu sunt credincios, nu văd de ce 
faptul că-ţi place mâncarea pentru pisici ar fi un motiv 
suficient să te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. 

— Tocmai asta e, mie nu-mi plăcea mâncarea pentru 
pisici! Un duşman din interiorul meu mă obligase s-o 
mănânc! lar acel duşman, care până atunci aşteptase în 
tăcere, se dovedea a fi de o mie de ori mai puternic decât 
Dumnezeu, atât de puternic încât să mă facă să-mi pierd 
credinţa nu în existenţa, ci în puterea lui. 

— Deci crezi încă în Dumnezeu. 

— Evident, de vreme ce continui să-l insult. 

— Şi de ce faci asta? 

— Ca să-1 oblig să reacționeze. Degeaba însă. Rămâne 
surd la injuriile mele. Până şi oamenii sunt mai înfipţi ca el. 
Dumnezeu e-un tăntălău. Vezi? L-am insultat din nou şi 
continuă să tacă. 

— Ce-ai vrea să facă? Să te trăsnească pe loc? 

— İl confunzi cu Zeus, domnule. 

— Mă rog. Ai vrea să-ţi trimită o ploaie de lăcuste sau 
să se închidă apele Mării Roşii peste dumneata? 

— Aşa, bate-ţi joc. Află că e foarte dureros să descoperi 
nulitatea lui Dumnezeu şi, prin compensație, atotputernicia 
duşmanului interior. Erai convins că trăieşti cu un tiran 
binevoitor deasupra capului şi brusc îţi dai seama că trăieşti 
la cheremul unui tiran răuvoitor care-şi are sălaş în 
pântecele tău. 

— Hai să n-o luăm chiar aşa, să mănânci hrana pisicilor 
nu e un lucru atât de grav. 

— Ţi s-a întâmplat cumva şi dumitale? 

— Nu. 

— Atunci ce ştii dumneata? E înfiorător să te hrăneşti 
cu mâncare pentru pisici. Mai întâi, fiindcă e groaznic de 


rea. Apoi, fiindcă după ce-o mănânci ajungi să te deteşti. Te 
priveşti în oglindă şi-ţi spui : „Mucosul ăsta a înfulecat 
tainul pisicilor”. Ştii că eşti supus unei forţe obscure şi 
detestabile care se prăpădeşte de râs, în adâncul 
pântecelui tău. 

— Diavolul? 

— Spune-i cum vrei. 

— Ce-mi pasă mie. Nu cred nici în Dumnezeu, nici în 
diavol. 

—Eu cred în duşman. Dovezile existenţei lui 
Dumnezeu sunt extrem de subtile şi de inconsistente, iar 
cele ale puterii lui sunt încă şi mai subţiri. Dovezile 
existenţei duşmanului interior sunt nenumărate, cele ale 
puterii lui sunt copleşitoare. Cred în duşman pentru că, zi 
de zi şi noapte de noapte, îmi iese în cale. Duşmanul este 
cel care distruge, din interior, tot ce merită distrus, care ne 
arată decrepitudinea intrinsecă a fiecărei realităţi. Este cel 
care ne dezvăluie josnicia noastră şi a prietenilor noştri, 
care, în cursul unei zile perfecte, ne oferă un motiv 
excelent de a ne chinui singuri şi care ne scârbeşte de noi 
înşine. El este cel care, atunci când zărim chipul 
dumnezeiesc al unei necunoscute, ne dezvăluie moartea ce 
zace ascunsă în toată această frumuseţe. 

— Nu cumva este şi cel care, în timp ce stai şi citeşti în 
sala de aşteptare a unui aeroport, vine şi te împiedică cu 
vorbăria lui inutilă? 

— Da. Pentru dumneata, poate fi şi asta. Poate că nici 
nu există în afara dumitale. Îl vezi şezând alături, dar poate 
că de fapt se află înlăuntrul dumitale, în cap, în pântece, şi 
tocmai te împiedică să citeşti. 

_ — Nu, domnule. Eu n-am nici un fel de duşman interior. 
Insă, în momentul de faţă, am un duşman foarte real: pe 
dumneata, care te afli în afara mea. 

— Crezi ce vrei. Eu ştiu că se află în mine şi că face din 
mine un om vinovat. 

— Vinovat de ce anume? 

— Fiindcă n-am fost în stare să-l împiedic să preia 
controlul. 


— Şi vii să mă baţi la cap doar pentru că, acum treizeci 
de ani, ai mâncat nişte mâncare pentru pisici? Eşti bolnav, 
domnule. Există medici pentru oameni ca dumneata. 

— Nu am venit la dumneata să mă caut, ci să te 
îmbolnăvesc. 

— Asta te distrează?! 

— Mă încântă. 

— Şi trebuia să pice măgăreaţa tocmai pe mine? 

— Norocul te cam ocoleşte, dragul meu. 

— Mă bucur că măcar acum eşti de acord cu mine. 

— Şi totuşi, sunt sigur că n-are să-ţi pară rău. In viaţă 
există şi nenorociri benefice. 

—E uimitoare mania asta a pisălogilor de a-şi găsi 
justificări. E ceea ce Lu Xun numeşte discursul ţânţarului: 
să fii pişcat de un ţânţar e deja un chin, dar, pe deasupra, 
mai trebuie să-i suporţi şi bâzâitul - şi poţi fi sigur că îţi 
spune ceva de genul: „Te pişc, dar e spre binele tău”. 
Măcar de-ar face-o în tăcere! 

— Comparaţia cu ţânţarul e cât se poate de potrivită. 
După ce-am să plec, ai să rămâi cu un fel de mâncărime. 

— Deci pleci: înseamnă că mai e o speranţă. Pot să ştiu 
şi când? 

— Când am să-mi îndeplinesc misiunea. 

— Aha, deci, ai şi o misiune în ce mă priveşte? Ar trebui 
să existe o lege împotriva mesiilor. Nu simt deloc nevoia să 
primesc lecţii de la dumneata. 

— Nu, într-adevăr. Dumneata simţi doar nevoia să te 
îmbolnăveşti. 

— Şi de când mă rog oamenii sănătoşi au nevoie să se 
îmbolnăvească? 

— Mai întâi, dumneata nu eşti deloc sănătos. Ştii foarte 
bine că există înlăuntrul dumitale lucruri care nu merg. De 
aceea ai nevoie să fii bolnav. Pascal a scris un text ce 
poartă un titlu sublim: Rugăciune pentru a cere lui 
Dumnezeu să ne înveţe corecta folosire a bolilor. Fiindcă 
există realmente o folosire corectă a bolilor. Nu mai lipseşte 
decât să fii bolnav. Am venit tocmai ca să-ţi fac hatărul 
asta. 


— Eşti din cale-afară de drăguţ. Păstrează-ţi cadoul, 
sunt un nerecunoscător. 

— Vezi dumneata, fără mine nu ai nici o şansă să te 
vindeci de bolile pe care le ai, căci, conform unei axiome 
inevitabile, fără maladie, nu există vindecare. 

— De ce anume ar trebui să mă vindec? 

— De ce te minţi singur? Te simţi foarte rău, domnule 
Jer6me August. 

— De unde ştii dumneata? 

— Eu ştiu o mulţime de lucruri. 

— Lucrezi cumva pentru serviciile secrete? 

— Serviciul meu e prea secret pentru serviciile secrete. 

— Cine eşti dumneata la urma urmei? 

— Mă numesc Texel. Textor Texel. 

— A, nu, o luăm de la capăt! 

— Sunt olandez. 

Jerâme Angust îşi astupă urechile cu mâinile. Nu mai 
auzea decât zgomotul din capul său: semăna cu vuietul vag 
şi îndepărtat care îţi vibrează în urechi în staţiile de metrou 
atunci când nu trece nici un tren. Nu era neplăcut. Intre 
timp, buzele pisălogului continuau să se mişte: „E idiot, îşi 
zise victima. Vorbeşte chiar şi atunci când ştie că nu-l pot 
auzi. Asta e logoree. De ce-o fi zâmbind aşa, ca şi cum el ar 
fi învins? Învingătorul sunt eu, fiindcă nu-l mai aud. Eu ar 
trebui să zâmbesc. Or eu nu zâmbesc, iar el continuă s-o 
facă. De ce?” 

Se scurseră mai multe minute. Curând, Angust înţelese 
de ce zâmbea Texel: braţele începură să-l doară, la 
început, imperceptibil, apoi, durerea deveni insuportabilă. 

jJer6me nu-şi astupase niciodată urechile un timp 
destul de îndelungat ca să cunoască durerea aceea. 
Torţionarul era, însă, cu siguranţă la curent: „Nu sunt eu 
primul pe care încearcă să-l ducă cu vorba ore-n şir. Nu 
sunt nici primul care-şi astupă urechile cu mâinile sub 
privirile sale amuzate. Zâmbeşte din obişnuinţă: ştie că n- 
am să rezist mult. Netrebnicul! Mulţi perverşi mai sunt pe 
lumea asta!” 


După alte câteva minute, avu impresia că umerii erau 
gata să i se disloce: durerea era mult prea chinuitoare. 
Descurajat, lăsă braţele jos cu un suspin de uşurare. 

— Ei da, zise pur şi simplu olandezul. 

— Victimele te fac să prevezi întotdeauna urmarea, nu- 
i aşa? 

— Chiar dac-ai fi primul, tot aş şti la ce să mă aştept. Ai 
auzit de crucificare? De ce crezi că suferă şi moare 
crucificatul? Din cauza unor piroane nevinovate bătute în 
mâini şi picioare? Nici pomeneală. Din cauza braţelor 
ridicate. Spre deosebire de alte mamifere, cum ar fi leneşul, 
omul nu a fost făcut să stea prea mult în poziţia asta. Dacă 
stă multă vreme cu braţele în sus, moare. Bun, exagerez un 
pic: când rămâne mult timp atârnat de braţe, poate muri 
prin sufocare. Aşadar, dumneata nu ai fi murit. Însă, în cele 
din urmă, ţi s-ar fi făcut rău. Vezi, deci: n-ai cum să-mi 
scapi. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. De ce crezi că mă 
leg de auzul dumitale? Nu numai fiindcă e legal; ci mai ales 
fiindcă, dintre toate simţurile, este cel mai slab apărat. Ca 
să se protejeze, ochiul are pleoapa. Împotriva unui miros, e 
de ajuns să te ţii de nas, gest care nu e deloc dureros, chiar 
şi pentru un răstimp îndelungat. Împotriva gustului, există 
postul şi abstinenţa, care nu sunt niciodată interzise. 
Impotriva pipăitului, există legea: eşti liber să chemi poliţia 
dacă cineva te atinge împotriva voinţei tale. Omul nu are 
decât un singur punct slab: urechea. 

— Greşit. Există dopurile Quies. 

—Da, adevărat, dopurile Quies: cea mai frumoasă 
invenţie a omului. Insă nu ai aşa ceva în geantă, nu-i aşa? 

— E o farmacie în aeroport. Mă duc să-mi cumpăr. 

— Amice, îţi dai seama că, înainte de a te aborda, m- 
am dus şi am cumpărat tot stocul de dopuri Quies. Când îţi 
zic că nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării! Vrei să ştii 
ce-ţi spuneam când îţi astupai urechile cu mâinile? 

— Nu. 

E — Nu e extrem de important, însă am să-ţi spun, totuşi. 
Iti ziceam că omul e o citadelă şi că simţurile sunt porţile 


sale. Auzul e cea mai slab apărată dintre intrări : de unde şi 
înfrângerea dumitale 

— O înfrângere fără victorie în tabăra adversă, cum ar 
veni. Sincer, nu văd ce câştigi din toată afacerea asta. 

— Câştig. Nu te grăbi aşa. Avem timp berechet. 
Întârzierile astea de avion sunt interminabile. Fără mine, ai 
fi continuat să te prefaci că citeşti. Am atâtea să-ţi spun. 

— Pseudouciderea colegului dumitale, pasta pentru 
pisici... Crezi că tâmpeniile astea interesează pe cineva? 

— Ca să povesteşti o întâmplare, cel mai bine e să 
începi cu începutul, nu? Deci, la doisprezece ani şi 
jumătate, din cauză că am mâncat pasta pentru pisici, mi- 
am pierdut credinţa şi mi-am făcut un duşman: eu însumi, 
sau, ca să fiu mai exact, acel adversar necunoscut, ascuns 
în umbra propriilor măruntaie. Universul meu s-a trans- 
format radical. Până atunci, eram un orfan palid şi slab care 
ducea o viaţă liniştită alături de bunicii săi. Am ajuns o 
fiinţă chinuită, angoasată, am început să mănânc ca un 
apucat. 

— Tot din mâncarea pisicilor? 

— Nu numai. Şi din cea a bunicilor mei. Imediat ce un 
aliment mă-ngreţoşa, mă aruncam asupra lui şi îl devoram. 
— Ai şi de ce să fii scârbit de mâncarea din Olanda. 

— Totuşi, am mâncat o groază. 

— Dar nu te-ai îngrăşat prea tare. 

— Arderile mele intense transformă totul în nelinişte. 
Nu m-am schimbat prea mult din adolescenţă: port încă în 
mine povara vinovâăţiei pe care am descoperit-o atunci. 

— De ce te simţeai vinovat? 

— Crezi că oamenii bolnavi de vinovăţie au nevoie de 
vreun motiv serios? Duşmanul meu interior se născuse 
profitând de pasta pentru pisici: ar fi putut găsi alte 
pretexte. Când ţi-e scris să fii vinovat, nu e nevoie să-ți 
reproşezi ceva anume. Vinovăţia îşi croieşte drum prin orice 
mijloace. E vorba de predestinare. Ca şi în cazul 
jansenismului: o altă invenţie olandeză. 

— Da. Ca şi untul de arahide şi alte monstruozităţi. 

— Îmi place untul de arahide. 


— Nu mă miră. 

— Jansenismul îmi place la nebunie. Nici nu putea să 
nu-mi placă o doctrină atât de nedreaptă - o teorie capabilă 
de cruzime sinceră, ca şi iubirea. 

— Şi când te gândeşti că mă aflu într-un aeroport şi 
sunt bătut la cap de un jansenist. 

— Cine ştie? Şi aici poate fi vorba de predestinare. Nu e 
exclus să fi trăit până acum doar ca să mă-ntâlneşti. 

— Imposibil, ţi-o jur. 

— Cine eşti dumneata să decretezi asta? 

— Mi s-au întâmplat şi alte lucruri importante în viaţă. 

— Da? Care? 

— N-am chef să-ţi vorbesc despre ele. 

— Nici nu ştii cât greşeşti. Am să te învăţ un principiu 
important, domnule Jerôme Angust. Nu există decât o 
singură cale legală ca să mă faci să tac: să vorbeşti 
dumneata. Nu uita. Asta te-ar putea salva. 

— De la ce să mă salveze? 

— Vei vedea. Vorbeşte-mi despre soţia dumitale. 

— De unde ştii că sunt însurat? Nu port verighetă. 

— Vezi, tocmai mi-ai spus că eşti însurat. Vorbeşte-mi, 
deci, despre soţia dumitale. 

— Nici gând. 

— De ce? 

— N-am nici un chef să vorbesc despre ea. 

— Înţeleg că nu o mai iubeşti. 

— O iubesc! 

— Ba nu. Oamenii care iubesc au mereu ceva de spus 
atunci când vine vorba despre fiinţa iubită. 

— Ce ştii dumneata? Sunt sigur că nu iubeşti pe 
nimeni. 

— Ba iubesc. 

— Atunci, dă-i drumul, s-aud cum vorbeşti fără oprire 
despre fiinţa iubită. 

— lubesc o femeie sublimă. 

— În cazul acesta, ce cauţi aici? E un lucru de neiertat 
să nu fii alături de ea. Îţi pierzi timpul plictisind necunoscutii 
când aţi putea fi împreună. 


— Ea nu mă iubeşte. 

— Îţi pierzi timpul plictisind nişte necunoscuţi când ai 
putea s-o seduci? 

— Am încercat deja. 

— Insistă! 

— Zadarnic. 

— Laşule! 

— Ştiu bine că asta n-ar servi la nimic. 

— Şi mai îndrăzneşti să pretinzi c-o iubeşti? 

— E moartă. 

— Ah! 

Chipul lui Jerôme se descompuse. Tăcu. 

— Când am cunoscut-o, era vie. Spun asta fiindcă 
există bărbaţi care nu sunt în stare să iubească decât femei 
deja moarte. E atât de comod să iubeşti o femeie pe care 
nu ai văzut-o niciodată trăind. Eu, însă, o iubeam pentru că 
era vie. Era mai vie decât toate celelalte. Şi astăzi încă e 
mai vie decât toate celelalte. Tăcere. 

— Nu face mutra asta consternată, domnule Jer6me 
Angust. 

— Ai dreptate. Soţia dumitale a murit: nu e un lucru 
atât de grav. 

— N-am spus niciodată că era soţia mea. 

— Un motiv în plus ca să nu iei lucrurile în tragic. 

— Găseşti că e ceva de râs? 

— Ar trebui să ştii: îmi spuneai să nu fac o mutră 
consternată. 

— Să nu ne pierdem simţul nuanţelor, te rog. 

— Nu mai spun nimic. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata. Am întâlnit-o pe 
femeia aceasta acum douăzeci de ani. Aveam douăzeci de 
ani, şi ea la fel. Era prima oară când mă simţeam atras de o 
femeie. Înainte, nu fusesem obsedat decât de propriul 
complex de vinovăţie. Trăiam izolat în centrul propriului 
meu univers, suferind, analizându-mă, mâncând tot felul de 
orori, examinând efectul pe care acestea îl aveau asupra 
anatomiei mele; lumea din afară mă afecta din ce în ce mai 
puţin. Bunicii muriseră, lăsându-mi câţiva florini, nu de- 


ajuns pentru a fi bogat, însă suficienţi pentru a mă hrăni 
prost timp de ani de zile. Mă îndepărtam din ce în ce mai 
mult de specia umană. Îmi petreceam în întregime zilele 
citindu-1 pe Pascal şi căutând alimente dezgustătoare. 

— Şi cele trei pisici? 

— Moarte fără urmaşi. Mi-a luat câteva luni bune să 
golesc cutiile de peşte pe care bunicii mei le cumpăraseră 
pentru ele. Când am terminat tot de prin dulapuri, când 
Olanda a încetat să mă mai dezguste, am plecat încotro am 
văzut cu ochii. M-am instalat la Paris, nu departe de staţia 
Port-Royal. 

— Mâncarea franțuzească era suficient de rea pentru 
dumneata? 

— Da. Se mănâncă prost la Paris. Am găsit aici multe 
lucruri cu care să mă delectez. Tot aici, am întâlnit-o pe cea 
mai frumoasă fată din univers. 

— Toate astea devin banale. Lasă-mă să ghicesc: se 
întâmpla cumva în grădinile Luxembourg? 

— Nu. La cimitir. 

— La Pere-Lachaise. Clasic. 

—Nu! La cimitirul din Montmartre. Faptul c-am 
descoperit-o printre cadavre are o semnificaţie aparte. Unul 
dintre morminte mă emoţiona mai mult ca orice. Nu ştiam 
cine era îngropat acolo. Se vedea, lipită de piatra funerară, 
statuia unei fete prăbuşite cu faţa la pământ. Chipul său 
avea să rămână pe veci necunoscut. Nu se distingea decât 
silueta ei pe jumătate dezbrăcată, foarte pudică, spinarea 
ei zveltă, picioruşul mic, ceafa delicată. Cocleala verde- 
cenuşie se înstăpânise peste ea ca un fel de completare a 
morţii. 

— Sinistru. 

— Dimpotrivă. Fermecător. Cu atât mai mult cu cât, 
atunci când am văzut-o pentru prima oară, lângă ea se afla 
o fată vie care o contempla şi care avea exact aceeaşi 
siluetă. Din spate, ai fi jurat că erau una şi aceeaşi 
persoană: ca şi cum o tânără fată, ştiind că o aşteaptă o 
moarte fulgerătoare, venise să-şi contemple propria statuie 
de pe viitorul mormânt. De altminteri, am intrat în vorbă cu 


ea întrebând-o dacă ea fusese cea care pozase. l-am dis- 
plăcut de la bun început. 

— Cât de bine o înţeleg. 

— De ce? 

— Şi mie mi-ai displăcut din prima. Şi apoi, întrebarea 
era de un gust îndoielnic. 

— De ce? Fata verde-cenuşie era încântătoare. 

— Da, dar se afla pe un mormânt. 

— Şi ce dacă? Moartea nu are nimic obscen. Fapt este 
că fata cea vie mi-a dat de înţeles că mă găsea deplasat şi 
nici n-a catadicsit să răspundă. Între timp, îi zărisem chipul. 
Nu mi-am mai revenit niciodată. Nu există nimic mai de 
nepătruns pe lume decât chipurile oamenilor, sau, mai 
degrabă, anumite chipuri: o îmbinare de trăsături şi priviri 
care devine dintr-odată singura realitate, enigma cea mai 
importantă a universului, pe care o priveşti însetat şi 
flămând, ca şi cum s-ar afla înscris acolo un mesaj suprem. 
E inutil să ţi-o descriu în amănunt: dacă ţi-aş spune că avea 
părul şaten şi ochii albaştri, cum de fapt şi erau, ai fi cât de 
cât edificat. Există ceva mai enervant, în romane, decât 
acele descrieri obligatorii ale eroinei, unde nu suntem 
scutiţi de nici o nuanţă de culoare, ca şi cum asta ar 
schimba ceva? In realitate, dacă ar fi fost blondă cu ochi 
căprui, n-ar fi avut nici o importanţă. A descrie frumuseţea 
unui astfel de chip este la fel de zadarnic şi de stupid ca şi 
a încerca să transpui în cuvinte inefabilul unei sonate sau al 
unei cantate. Însă, o cantată sau o sonată ar fi putut vorbi 
despre chipul ei. Nenorocirea celor care întâlnesc un 
asemenea mister este că nu mai pot fi atraşi de nimic 
altceva. 

— De data asta, te înţeleg perfect. 

— Insă, complicitatea dintre noi se opreşte aici, fiindcă 
dumneata nu înţelegi cu siguranţă ce simte cineva respins 
de chipul vieţii sale. Dumneata, da, ai ceea ce se numeşte 
un fizic avantajos. Nu ştii ce înseamnă să-ţi fie sete şi să nu 
ai dreptul să bei, când apa se află sub ochii tăi, frumoasă, 
salvatoare, atât de aproape, încât ai putea s-o atingi cu 
buzele. Apa ţi se refuză, ţie, care ai străbătut deşertul, pe 


motivul deplasat că nu eşti pe gustul ei. Ca şi cum apa ar 
avea dreptul să te refuze! Ce neobrăzare! Ţie ţi-e sete de 
ea şi nu invers. 

— Ăsta e argumentul unui violator. 

— Nici nu ştii ce bine ai nimerit-o. 

— Ce tot spui acolo? 

— La începutul discuţiei noastre, te-am anunţat că fac 
numai ce am chef. Aşa stăteau lucrurile şi acum douăzeci 
de ani. 

— În mijlocul cimitirului? 

— Locul sau actul te şochează? 

— Totul. 

— Era prima oară în viaţă când doream pe cineva. Nu 
voiam să scap prilejul. Aş fi preferat să nu fi fost un viol. 

— Un viol la conjunctiv perfect e şi mai grav. 

— Ai dreptate. Sunt foarte încântat că am violat-o. 

— Îţi ceream doar să schimbi modul, nu sensul. 

—Nu se poate schimba modul fără a schimba şi 
sensul. Şi apoi, e adevărat: nu regret nimic. 

— Eşti ros de vinovăţie fiindcă ai înfulecat mâncarea 
pisicilor, dar un viol nu-ţi stârneşte nici o remuşcare? 

— Nu. Fiindcă, spre deosebire de pasta pentru pisici, 
violul era plăcut. Cimitirul Montmartre e înţesat de 
monumente funerare care seamănă cu nişte catedrale 
gotice în miniatură, cu portal, navă, transept şi absidă. 
Patru oameni mai slabi ar încăpea acolo uşor în picioare. In 
cazul de faţă, eram doar doi, eu nu prea gras, ea - subţire 
ca un lujer. Am tras-o cu forţa într-unui din mausolee şi i- 
am astupat gura cu mâna. 

— Şi ai violat-o acolo? 

— Nu. Am vârât-o acolo ca s-o ascund. Să fi fost vreo 
cinci după-amiaza. Nu trebuia decât să aştept ora închiderii 
cimitirului. Mă întrebasem tot timpul ce mi s-ar fi întâmplat 
dacă aş fi lăsat să treacă ora închiderii şi dacă ar fi trebuit 
să rămân sechestrat o noapte întreagă într-un cimitir. 
Acum, ştiu. Aşadar, mi-am ţinut strâns în braţe viitoarea 
victimă timp de mai bine de-o oră. Se zbătea, dar nu era 
prea puternică. Adoram să-i simt pielea. 


— Chiar trebuie să ascult asta? 

— N-ai cum scăpa, bătrâne. Şi nici ea nu avea cum. Am 
auzit trecând paznicii cimitirului care-i grăbeau pe 
întârziaţi. Curând nu s-a mai auzit decât răsuflarea morţilor. 
Atunci mi-am luat mâna de pe gura fetei. l-am spus că 
putea să ţipe, că asta nu i-ar fi servit la nimic: nimeni n-ar fi 
auzit-o. Fiind o fată inteligentă, nu a făcut gălăgie. 

— Aşa, deci. O fată inteligentă e o fată care se lasă 
violată cu amabilitate. 

— 0, nu. A încercat să fugă. Ce repede alerga! Am 
galopat în urma ei printre morminte. Îmi plăcea la nebunie. 
Apoi, m-am aruncat asupra ei şi am întins-o la pământ. Era 
prin octombrie, nopţile erau deja reci. Am posedat-o pe 
frunzele uscate. Eu eram virgin, ea nu. Aerul era proaspăt, 
victima mea se zbătea, locul era minunat, victima mea - 
superbă. Eram în extaz. Ce amintire! 

— Pentru ce trebuie să ascult toate astea? 

— În zori, am ascuns-o din nou într-una din catedralele 
în miniatură. Am aşteptat până când gardienii au deschis 
cimitirul şi lumea a început să se plimbe pe alei. Atunci, i- 
am spus fetei că urma să ieşim împreună şi că, dacă scotea 
cel mai mic strigăt de ajutor, aveam să-i stâlcesc figura. 

— Eşti un delicat. 

— Ţinându-ne de mână, am părăsit cimitirul. Ea 
mergea ca o moartă. 

— Necrofil nenorocit. 

— Nu. Am lăsat-o în viaţă. 

— Suflet generos. 

— Când am ajuns în afara cimitirului, în strada Rachel, 
am întrebat-o cum o chema. M-a scuipat în faţă. l-am spus 
că o iubeam prea mult ca s-o numesc scuipat. 

— Eşti un romantic. 

— l-am luat portofelul, însă înăuntru nu era nici un act 
de identitate. l-am spus că e ilegal să te plimbi fără acte la 
tine. Ea mi-a propus s-o duc la poliţie ca să depun plângere. 

— Nu era lipsită de umor. 

— Am văzut imediat unde bătea. 

— Într-adevăr? Câtă isteţime! 


— Mi se pare mie sau simt un strop de impertinenţă în 
remarca dumitale? 

— Crezi? Nu mi-aş permite. 

— Am întrebat-o unde aş putea s-o conduc. A răspuns 
că nicăieri. Ciudată fată, nu-i aşa? 

— Da. Bizară, victima asta care refuză să simpatizeze 
cu propriul violator. 

— Totuşi, ar fi putut să-şi dea seama c-o iubeam! 

— l-ai şi dovedit-o într-o manieră atât de blândă. 

— Cu primul prilej, a luat-o la fugă. De data asta n-am 
mai putut s-o prind. A dispărut în oraş. N-am mai găsit-o 
niciodată. 

— Ce păcat. O poveste atât de frumoasă şi care 
începuse atât de bine. 

— Eram nebun de dragoste şi de fericire. 

— Şi ce motiv aveai, mă rog, să fii fericit? 

— Mi se întâmplase, în sfârşit, ceva măreț. 

— Ceva măreț? Un viol nenorocit, da. 

— Nu ţi-am cerut părerea. 

— Şi ce îmi ceri dumneata, la drept vorbind? 

— Să mă asculţi. 

— Pentru asta există psihiatri. 

— Pentru ce să mă duc la psihiatru când aeroporturile 
gem de oameni fără treabă care abia aşteaptă să mă 
asculte? 

— Mai bine să asculţi aşa ceva decât să nu auzi nimic. 

— M-am apucat s-o caut pe fata aceea pretutindeni. La 
început, îmi petreceam timpul în cimitirul Montmartre, în 
speranţa că se va întoarce. Insă, nu s-a mai întors. 

— Ce curios, o victimă atât de puţin grăbită să revadă 
locul supliciului său. 

— De parcă povestea aia îi lăsase o amintire urâtă. 

— Dumneata vorbeşti serios? 

— Da. 

— Eşti atât de bolnav ca să-ţi închipui c-ar fi putut să-i 
placă? 

— Un viol e, totuşi, flatant. E o dovadă că cineva e 
capabil să încalce legea pentru tine. 


— Legea. Nu ai decât cuvântul ăsta pe buze. Crezi că 
nefericita aia se gândea la lege, când dumneata...? Ai 
merita să fii violat ca să înţelegi. 

— Mi-ar plăcea mult. Dar vai, nimeni nu pare să fi dorit 
asta până acum. 

— Nici nu mă miră. 

— Prin urmare, sunt atât de urât? 

— Nu chiar. Nu asta e problema. 

— Atunci, care? 

— Ai văzut cum abordezi oamenii? Eşti incapabil să te 
apropii de ei altfel decât prin violenţă. Pe prima fată pe 
care ai dorit-o, ai violat-o. Şi, atunci când ai chef să vorbeşti 
cu cineva, cu mine, de pildă, te vâri pe gâtul omului. Şi pe 
mine mă violezi, desigur, într-un mod mai puţin infect, însă 
esenţa e aceeaşi. Nu te-ai gândit niciodată să ai o relaţie cu 
cineva care să consimtă? 

— Nu. 

— A! 

— Ce-ar putea să-mi ofere în plus consimţământul 
celuilalt? 

— O mulţime de lucruri. 

— Fii mai explicit, te rog. 

— incearcă, ai să vezi. 

— Prea târziu. Am patruzeci de ani şi, în prietenie, ca şi 
în dragoste, nu am plăcut nimănui. Nu am inspirat nici 
măcar camaraderie sau o vagă simpatie cuiva. 

— Fă un efort. Încearcă să fii mai atrăgător. 

— Pentru ce aş face vreun efort? Sunt mulţumit aşa. 
Violul ăla mi-a plăcut; îmi place să te silesc să mă asculţi. 
Ca să accepţi să faci un efort, trebuie să fii nemulţumit de 
soarta ta. 

— Dar de ceea ce gândesc victimele dumitale nu-ţi 
pasă? 

— Mi-e indiferent. 

— De asta mă şi temeam: eşti incapabil de empatie. E 
tipic pentru oamenii care n-au fost iubiţi în fragedă 
copilărie. 


— Vezi? Pentru ce m-aş duce la psihiatru dacă te am 
pe dumneata la îndemână? 

— Astea nu sunt decât noţiuni elementare. 

— Cred într-adevăr că părinţii mei nu m-au iubit. Au 
murit când aveam patru ani şi nu mi-i amintesc. Insă s-au 
sinucis şi mi se pare totuşi că, atunci când îţi iubeşti copilul, 
nu te sinucizi. Au fost găsiţi spânzurați, unul lângă altul, de 
grinda din salon. 

— De ce s-au sinucis? 

— Nu există un motiv explicit. N-au lăsat nici un mesaj. 
Bunicii mei n-au reuşit niciodată să înţeleagă. 

— Ar trebui, fără îndoială, să te compătimesc şi, totuşi, 
n-am nici cea mai vagă dorinţă. 

— Ai dreptate. Nu e cazul să-ţi fie milă de mine. 

— Violatorii nu-mi inspiră decât dezgust. 

— Nu am comis decât un singur viol: e oare suficient ca 
să fiu tratat ca un violator? 

— Dar ce-ţi închipui? Că trebuie să atingi un anumit 
număr de victime ca să meriţi titlul ăsta? Ca şi în cazul 
asasinilor, e de-ajuns un singur asasinat. 

— Ce chestie amuzantă, limbajul. În secunda care a 
precedat fapta mea, eram încă o fiinţă omenească; în 
secunda de după, eram deja un violator. 

— Mi-e groază că toate astea ţi-ar putea părea 
amuzante. 

— Cel puţin am fost un violator de o fidelitate 
exemplară. Nu am mai violat niciodată, nici măcar n-am 
mai atins o altă femeie. A fost singurul raport sexual din 
viaţa mea. 

— Că tare îi mai ţine asta de cald victimei. 

— Asta e tot ce găseşti de zis? 

— Nu mă miră că un dezaxat ca dumneata nu are viaţă 
sexuală. 

— Nu ţi se pare romantică această abstinenţă? 

— Eşti personajul cel mai lipsit de romantism ce s-ar 
putea imagina vreodată. 

— Nu sunt deloc de aceeaşi părere. Dar nu contează. 
Revin la povestea mea. În cele din urmă am încetat să mă 


mai duc la cimitirul Montmartre, înțelegând că era ultimul 
loc în care fata aia ar fi dorit să meargă. Pentru mine, a fost 
începutul unei lungi peregrinări prin Paris, în căutarea celei 
care mă obseda din ce în ce mai mult. Străbăteam oraşul în 
lung şi-n lat, arondisment cu arondisment, cartier cu 
cartier, stradă cu stradă, staţie de metrou cu staţie de 
metrou. 

— Căutai acul în carul cu fân. 

— Anii au trecut. Îmi duceam zilele hrănindu-mă din 
moştenirea mea. |n afară de chirie şi mâncare, nu făceam 
nici o cheltuială. N-aveam nevoie de nici o distracţie; atunci 
când nu dormeam, nu făceam altceva decât să hoinăresc 
prin Paris. 

— Poliţia nu te-a hărțuit? 

— Nu. Cred că victima nu făcuse plângere. 

— Ce greşeală din partea ei! 

— Şi ce paradox: cel căutat nu era criminalul, ci 
victima. 

— De ce o căutai? 

— Din dragoste. 

— Când vezi ce anume numesc unii oameni dragoste, 
îţi vine să vomiti. 

— Atenţie: dacă te aventurezi în domeniul ăsta, vei 
avea parte de o disertaţie despre iubire. 

— Nu, fie-ţi milă. 

— De acord, de data asta. Acum zece ani, adică la zece 
ani după viol, hoinăream prin arondismentul XX, mâncând 
un hotdog excelent - şi ce-mi văd ochii pe bulevardul 
Menilmontant? Ea! Era ea, fără nici o îndoială. Aş fi 
recunoscut-o din patru miliarde de femei. Brutalitatea 
sexuală creează legături trainice. Cei zece ani scurşi nu 
reuşiseră decât s-o facă şi mai frumoasă, şi mai delicată, şi 
mai sfâşietoare. Am început s-o urmăresc. Îţi poţi imagina 
ghinion mai mare decât să înfuleci un cârnat fierbinte, plin 
de muştar, exact în ziua când, după zece ani de străbătut 
deşertul, îţi regăseşti iubita? O urmăream înghițind strâmb. 

— Trebuia să-ţi arunci gustarea. 


— Eşti nebun. Se vede treaba că nu cunoşti hotdogii 
din bulevardul Menilmontant: aşa ceva nu se aruncă. Dacă 
m-aş fi debarasat de el, i-aş fi purtat pică doamnei 
gândurilor mele şi iubirea mea ar fi devenit mai puţin pură. 
In subconştientul meu, i-aş fi reproşat pierderea cârnatului. 

—Să trecem peste aceste considerente de o 
profunzime ameţitoare. 

— Sunt singurul bărbat destul de sincer ca să 
recunoască asemenea lucruri. 

— Bravo. Continuarea. 

— Vezi, povestirea mea te prinde! Ştiam eu că, mai 
devreme sau mai târziu, vei muşca momeala. la ghiceşte ce 
avea să facă iubita mea? 

— Să-şi cumpere un hotdog? 

— Nu! Vânzătorul de cârnaţi se afla chiar în faţa 
cimitirului Père-Lachaise, înspre care se îndrepta ea. 
Trebuia să bănuiesc: de vreme ce o dezgustasem de 
cimitirul Montmartre, fusese nevoită să se orienteze spre o 
altă necropolă. Violul nu o făcuse să-şi piardă înclinația 
nobilă pentru cimitire. Cel din Montmartre fiind prea nasol, 
alesese Père-Lachaise, care ar fi sublim dacă n-ar fi înţesat 
de atâţia oameni în viaţă. 

— Ceea ce face ca violurile să fie acolo cu mult mai 
dificile. 

— Ei, da. Unde ajungem dacă nu mai poţi nici măcar 
să-ţi satisfaci pornirile prin cimitire? 

— Totul se duce de râpă, bunul meu domn. 

— Am  urmărit-o, deci, printre morminte. Asta îmi 
răscolea amintirile. A luat-o pe o alee care urca. li admiram 
mersul de animal cu simţurile la pândă. Când mi-am 
terminat hotdogul, m-am apropiat de ea. Inima îmi bătea 
să-mi spargă pieptul. l-am spus: „Bună ziua! Mă recunoşti?” 
Ea s-a scuzat politicos, răspunzând negativ. 

— Cum se poate să nu te fi recunoscut? Te schimbaseşi 
atât de mult în ultimii zece ani? 

—Nu ştiu. Niciodată nu m-am privit prea mult în 
oglindă. Dar, vezi dumneata, atitudinea ei nu era atât de 
incredibilă. Ce amintire păstrezi despre un violator? Nu 


neapărat cea a chipului său. O priveam cu atâta dragoste, 
încât trebuie să fi părut foarte amabil. Mi-a zâmbit. Zâm- 
betul ăla! Mă simţeam în al nouălea cer. M-a întrebat unde 
ne cunoscuserăm. M-am prefăcut c-o las pe ea să 
ghicească. „les des în lume, cu soţul meu. Mi-e imposibil să 
rețin chipul tuturor oamenilor pe care-i întâlnesc”, a 
răspuns ea. 

— Aşadar, se măritase. 

— Am flecărit împreună. Îşi biruia timiditatea cu multă 
graţie. Cel mai nostim era că tot nu-i cunoşteam numele 
mic. Oricum, nu aveam de gând să-i cer să mi-l spună, mai 
ales că ea era cea care se presupunea că trebuia să-mi 
ghicească identitatea. În cele din urmă mi-a spus: „Mă dau 
bătută”. 

— Şi ce i-ai răspuns bietului şoricel? 

— Texel. Textor Texel. 

— Ar fi trebuit să bănuiesc. 

Ea s-a scuzat din nou: „Numele nu-mi spune nimic”. 
Am adăugat că sunt olandez. Mă asculta cu o politețe 
femecătoare. 

—A avut parte, şi ea, de povestea completă? Pasta 
pisicilor, moartea colegului de clasă, jansenismul? N-avea 
să fie scutită de nimic, nefericita. 

— Nu. Fiindcă s-a petrecut un miracol. Deodată, a 
părut să-şi amintească: „Da, domnul Texel. Era la 
Amsterdam, într-un restaurant. Îl însoţisem pe soţul meu la 
un dejun de afaceri” - eram niţel scârbit gândindu-mă că 
soţul ei mergea la dejunuri de afaceri, dar nu puteam să 
scap acel prilej nesperat de a-i inspira încredere. 

— Mi se pare incredibil că a putut să-şi uite agresorul. 

— Aşteaptă. M-a întrebat ce mai făcea soţia mea, o 
oarecare Lieve, cu care simpatizase în timpul acelui faimos 
dejun ce avusese loc cu trei sau patru ani înainte. Luat pe 
nepregătite, i-am răspuns că făcea foarte bine şi că acum 
locuia împreună cu mine la Paris. 

— Un adevărat vodevil, povestea dumitale. 


1 În franceză, în text, Je donne ma langue au chat, literal: îmi dau limba 
la pisică, de unde şoricelul din întrebarea interlocutorului, (n. trad.) 


— Atunci ne-a invitat, pe soţia mea şi pe mine, să luăm 
ceaiul la ea acasă a doua zi după-amiază. Îți dai seama? Să 
fii invitat de propria victimă la ceai! Era ceva atât de 
deplasat, încât am acceptat imediat. Partea bună a afacerii 
este că mi-a dat adresa ei, chiar dacă nu şi numele, pe care 
se presupunea că-l cunoşteam. 

— Şi te-ai dus? 

— Da, după o noapte de nesomn. Eram nespus de 
fericit că o regăsisem, nici nu mai aveam timp să mă 
îngrijorez. De altminteri, speram ca numele ei să fie trecut 
pe uşa apartamentului, aşa cum se întâmplă adesea, 
dându-mi prilejul de a-i cunoaşte în sfârşit identitatea. Din 
păcate, a doua zi, nici urmă de nume lângă sonerie. Mi-a 
deschis ea. In primul moment s-a luminat la chip, apoi s-a 
întunecat. „N-aţi venit împreună cu Lieve!” l-am spus că 
soţia mea nu se simţea bine. M-a poftit să iau loc în salon şi 
s-a dus să pregătească ceaiul. Atunci m-am gândit că nu 
avea servitoare şi că asta mă aranja, fiindcă aveam să fiu 
singur cu ea în apartament. 

— Aveai cumva intenţia s-o violezi din nou? 

— Nu trebuie să reeditezi un lucru perfect. Ai fi cu 
siguranţă dezamăgit. Dar, la o adică, dacă ea mi-ar fi 
propus... 

— În cazul ăsta, n-ar mai fi fost vorba de viol. 

— Logic. Vezi dumneata, foarte scurta mea experienţă 
mă face să intuiesc că, având consimţământul celuilalt, 
sexul trebuie să fie un joc destul de fad. 

— Vorbeşti ex cathedra. 

— Pune-te în locul meu. N-am făcut-o decât o dată şi 
atunci era vorba de un viol. Nu cunosc din sex decât latura 
sa violentă. la-i sexului violenţa: ce mai rămâne din el? 

— lubirea, plăcerea, voluptatea... 

— Da: nişte chestii searbede, ce mai. Până acum n-am 
mâncat decât tabasco şi dumneata vii să-mi propui nişte 
amărâte de prăjiturele cu orez. 

— O, dar eu nu-ţi propun nimic! 

— Nici ea nu-mi propunea nimic, de altfel. 

— Asta pune capăt discuţiei. 


— Într-adevăr. Era comic, să fii servit cu o ceaşcă de 
ceai de către victima ta politicoasă şi fermecătoare, în 
salonul ei cochet. „Încă un pic de ceai, domnule Texel?” 
„Spuneţi-mi Textor.” Vai, n-a avut buna idee să-mi 
dezvăluie numele ei mic în schimb. „Vă place Parisul?” 
Purtam o conversaţie foarte civilizată. Nu mă mai săturam 
să-i privesc chipul. 

— E incredibil că nu te-a recunoscut. 

— Aşteaptă. La un moment dat, a spus ceva nostim şi 
am râs. Mă prăpădeam de râs. Şi în clipa aceea, am văzut-o 
schimbându-se la faţă. Privirea ei a devenit de gheaţă şi s-a 
fixat asupra mâinilor mele, ca şi cum le-ar fi recunoscut şi 
pe ele. Probabil că am un râs aparte. 

— E foarte probabil să fi râs şi atunci, cu ani în urmă, în 
timp ce o violai, ceea ce ar fi culmea. 

— Culmea fericirii, da. A spus pe un ton glacial: 
„Dumneata eşti”. Am spus: „Da, eu sunt. Mi s-a luat o 
piatră de pe inimă că nu m-ai uitat”. S-a uitat mai întâi lung 
la mine, cu o privire plină de ură şi groază. După o tăcere 
interminabilă, a continuat: „Da, dumneata eşti”. Am spus: 
„De la un cimitir la altul, la distanţă de zece ani. N-am încetat 
niciodată să mă gândesc la dumneata. Timp de zece ani, mi- 
am petrecut viaţa căutându-te”. Ea a spus: „Timp de zece 
ani, mi-am petrecut viaţa încercând să te şterg din 
memorie”. Am spus: „Nu ai reuşit”. Ea a spus: „Reuşisem 
să-ţi uit chipul, dar râsul dumitale indecent mi-a reînviat 
amintirea. Nu am vorbit niciodată nimănui despre 
dumneata şi nici despre ceea ce mi se întâmplase, ca să te 
pot îngropa mai repede. M-am măritat şi mă străduiesc să 
trăiesc cât se poate de normal ca să mă ocrotesc de 
nebunia în care m-ai aruncat. De ce trebuia să apari din 
nou în viaţa mea tocmai când eram pe cale să mă vindec?” 

— Da, într-adevăr, de ce? 

— Am spus: „Din dragoste”. A avut o expresie de 
repulsie. 

— Cât de bine o înţeleg. 

— Am spus: „Te iubesc. Nu am atins şi nici nu am dorit 
o altă femeie în afară de dumneata. Am făcut dragoste o 


singură dată în viaţă şi asta a fost cu dumneata”. Ea a 
răspuns că aia nu se numea a face dragoste. Am spus: „Nu 
am încetat niciodată să-ţi vorbesc în gând. Voi primi în 
sfârşit răspunsurile aşteptate?” Ea a răspuns negativ. Mi-a 
poruncit să plec. Bineînţeles, nu am ascultat-o. Am spus: 
„Linişteşte-te, nici nu poate fi vorba să te violez încă o 
dată”. Ea a răspuns: „Nici nu poate fi vorba să mă violezi, 
într-adevăr. Nu mai suntem într-un cimitir, ci la mine acasă. 
Aici am cuțite pe care n-aş ezita să le folosesc”. Am spus: 
„Întocmai, pentru asta am şi venit aici”. 

— Poftim? 

— A reacționat întocmai ca dumneata. Am spus: 
„Voiam să te revăd din două motive. Mai întâi, ca să-ţi aflu 
în sfârşit numele mic. Apoi, ca să-ţi dau ocazia să te 
răzbuni”. Ea a răspuns: „Nu vei avea parte nici de una, nici 
de cealaltă. Pleacă”. Am spus că nu voi pleca fără să 
primesc ceea ce mi se cuvine. Ea a răspuns că nu mi se 
cuvenea nimic. Am spus: „Aşadar, nu doreşti să te 
răzbuni?” Ea a răspuns: „iţi doresc tot răul din lume, dar nu 
vreau să-mi mânjesc mâinile. Vreau să dispari din viaţa 
mea pentru totdeauna”. Am spus: „În sfârşit, nu ti-ar face 
bine să mă ucizi? De data asta aş dispărea din viaţa 
dumitale!” Ea a răspuns: „Nu mi-ar face bine deloc şi, 
având în vedere neplăcerile pe care le-aş avea pe urmă cu 
poliţia, asta te-ar înrădăcina şi mai mult în viaţa mea”. 

— De ce nu a chemat poliţia? 

— N-aş fi lăsat-o. Oricum, nu părea prea dornică s-o 
facă: avusese zece ani la dispoziţie ca să anunţe poliţia şi 
nu o făcuse. 

— De ce? 

—Nu voia să vorbească nimănui despre viol, în 
speranţa că i se va şterge din memorie. 

— Era silită să constate că greşise, de vreme ce 
violatorul o găsise. 

— Eu nu voiam o dreptate de mâna a doua. Voiam o 
dreptate de primă mână, cea pe care şi-ar fi făcut-o singură 
ucigându-mă. 

— Voiai ca ea să te omoare? 


— Da. Aveam nevoie de asta. 

— Eşti nebun de legat. 

— Nicidecum. Pentru mine, un nebun e o fiinţă ale 
cărei comportamente sunt inexplicabile. Eu pot să-ţi explic 
toate comportamentele mele. 

— Eşti singurul. 

— Asta îmi este prea de-ajuns. 

— Dacă simţeai nevoia să mori ca să-ţi ispăşeşti 
păcatele, de ce nu te sinucideai? 

— Ce mai e şi gargara asta romantică? Mai întâi, nu 
simţeam deloc nevoia să mor, simţeam nevoia să fiu ucis. 

— E tot aia. 

— Data viitoare când ai să vrei să faci dragoste, ar 
trebui să ţi se spună: „Masturbează-te. E tot aia”. Şi apoi, 
de unde ai mai scos că doream să ispăşesc ceva? Asta ar 
lăsa să se înţeleagă că regretam violul, care a fost unicul 
act demn de numele ăsta din toată existenţa mea. 

— Dacă tot nu aveai nici un fel de remuşcări, pentru ce 
voiai ca ea să te omoare? 

—Doream ca ea să-şi primească partea ce i se 
cuvenea.  Doream ce-şi doreşte orice îndrăgostit: 
reciprocitatea. 

— In cazul ăsta, mai logic ar fi fost să-ţi doreşti ca ea 
să te violeze. A 

— Bineînţeles. Insă nimănui nu i se poate cere 
imposibilul. Nu puteam să sper la aşa ceva. Să fiu ucis de 
ea era o soluţie de compromis. 

— Ca şi cum ar exista o echivalență între sex şi crimă. E 
ridicol. 

— Totuşi mulţi savanţi de renume susţin asta. 

— Cel mai rău lucru e că dumneata eşti pretenţios 
până şi în dereglările dumitale. 

— Oricum ar sta lucrurile, vorbim degeaba, de vreme 
ce ea nu dorea să mă omoare. Nu că n-aş fi insistat: am 
găsit o mie de argumente pentru a o convinge. Toate 
respinse. În cele din urmă am întrebat-o dacă nu cumva 
convingerile ei religioase îi interziceau să se răzbune. A 
răspuns că nu avea nici un fel de convingeri. Am spus: „În 


sfârşit, dacă cineva nu are nici o religie, e liber să facă ce 
doreşte!” Ea a răspuns: „Ceea ce doresc nu e să te ucid. Aş 
dori să stai închis în puşcărie pe viaţă, ca să nu mai poţi 
face rău nimănui, iar tovarăşii dumitale de celulă să te 
chinuie”. Am spus : „De ce n-ai lua asupra dumitale sarcina 
asta? De ce să-ţi împlineşti dorinţele prin intermediul 
altora?” Ea a răspuns: „Nu am o fire violentă”. Am spus: 
„Sunt dezamăgit”. Ea a răspuns : „Mă bucur să te deza- 
măgesc”. 

— M-ai ametit cu aceste „am spus... ea a răspuns... am 
spus... ea a răspuns” ale dumitale. 

— În Geneză, când Dumnezeu îl ia la întrebări pe Adam 
după episodul cu fructul oprit, ăsta e felul în care laşul 
relatează comportamentul femeii sale: „Eu am spus... ea a 
răspuns... „ 

— Săraca Eva. 

— De data asta, suntem de aceeaşi părere. 

— Suntem de aceeaşi părere mult mai mult decât ţi-ai 
putea închipui. Am spus: „In cazul ăsta, ce propui?” Ea a 
răspuns: „Dispari pentru totdeauna”. Am spus: „Nici gând. 
Te iubesc prea mult ca să fac asta. Simt nevoia să se 
întâmple ceva”. Ea a răspuns: „Puțin îmi pasă de nevoile 
dumitale”. Am spus: „N-ar fi trebuit să spui asta. Nu e 
frumos”. A râs. 

— Avea şi de ce. 

— Am spus: „Mă dezamăgeşti”. Ea a răspuns: „Văd că 
ai tupeu. Nu numai că mă violezi, dar pe deasupra mai vrei 
să fiu şi la înălţimea aşteptărilor dumitale?” 

Am spus : „Şi dacă te-aş ajuta să mă ucizi? Ai să vezi, 
am să-ţi dovedesc că sunt foarte cooperant”. Ea a răspuns: 
„Ba n-am să văd nimic. Ai să pleci numaidecât”. Am spus: 
„Mai înainte, aminteai de nişte cuțite. Unde sunt?”. Nu mi-a 
răspuns. M-am dus la bucătărie şi am găsit un cuţit mare. 

— De ce n-a încercat să fugă? 

— O tineam strâns cu o mână. Cu cealaltă, i-am întins 
cuțitul. Mi-am proptit lama în burtă şi am spus: „Hai, fă-o”. 
Ea a răspuns: „Nici vorbă. Ai fi prea mulţumit”. Am spus: 
„N-o face pentru mine, fă-o pentru dumneata”. Ea a 


răspuns : „Îţi repet că n-am nici un chef. Am spus: „Atunci 
fă-o fără chef, doar ca să-mi faci pe plac”. Asta a amuzat-o: 
„Mai bine crăp decât să-ţi fac pe plac!” Am spus: „Atenţie, 
aş putea să te iau în serios”. Ea a spus: „Nu mi-e frică de 
tine, dezaxatule!” Am spus: „Cuţitul ăsta trebuie să folo- 
sească la ceva, eşti conştientă de asta? Trebuie să curgă 
sânge. Ințelegi?” Ea a răspuns: „Nu trebuie nimic 
niciodată”. Am spus : „Ba trebuie!” şi i l-am luat din mână. 
A înţeles, însă era prea târziu. A încercat să se apere. 
Zadarnic. Nu era prea voinică. l-am înfipt lama în pântece. 
Nu a tipat. Am spus: „Te iubesc. Voiam doar să-ţi ştiu 
numele mic”. S-a prăbuşit murmurând cu un rictus pe chip: 
„Ai o manieră ciudată de a-i întreba pe oameni cum îi 
cheamă”. Era o muribundă foarte civilizată. Am spus: „Hai, 
zi-mi!” Ea a răspuns : „Mai bine mor”. Au fost ultimele ei 
cuvinte. De furie, i-am sfârtecat poalele rochiei cu lovituri 
de cuţit. Osteneală zadarnică, ea câştigase: murise fără să- 
mi spună cum se numea. 

Se lăsă tăcerea. Jer6me Angust parcă primise o 
lovitură în moalele capului. Textor Texel continuă: 

— Am plecat luând cuțitul cu mine. Fără să vreau, 
comisesem crima perfectă: nimeni nu mă văzuse venind, cu 
excepţia victimei. Probabil că nu lăsasem amprente 
suficiente pentru a fi găsit. Dovada e că mă aflu încă în 
libertate. A doua zi, din ziare, am aflat în sfârşit răspunsul 
la întrebarea mea. Se descoperise, în apartamentul pe care 
de-acum îl cunoşteam bine, cadavrul unei oarecare 
Isabelle. Isabelle! Eram încântat. 

Urmă un alt moment de tăcere. 

— Pe fata aceea o cunoscusem mai bine ca oricine. O 
violasem, ceea ce din capul locului nu era rău; o 
asasinasem, lucru care rămâne cea mai bună metodă de a 
cunoaşte pe cineva în profunzime. Imi lipsea, însă, o piesă 
esenţială a puzzle-ului: numele ei de botez. Lacuna aceasta 
îmi devenise insuportabilă. Timp de zece ani, mă aflasem în 
situaţia unui cititor obsedat de o capodoperă, o carte cheie 
care putea să dea sens vieţii sale, dar al cărei titlu i-ar fi 
rămas necunoscut. 


Tăcere. 

— Şi iată că descopeream în sfârşit titlul operei 
adorate: prenumele ei. Şi ce prenume! Mărturisesc că, în 
toţi aceşti ani, mi-era teamă la gândul că doamna visurilor 
mele s-ar fi putut numi Sandra, Monique, Raymonde sau 
Cindy. Uf, ce uşurare, avea un prenume încântător, muzi- 
cal, îmbietor şi limpede ca apa de izvor. Un prenume 
înseamnă din capul locului ceva, spunea nefericitul Luc 
Dietrich. Ai atât de mult de iubit chiar şi atunci când nu ştii 
încă nimic despre iubita ta în afară de prenume. Eu îi 
cunoşteam prenumele, sexul şi moartea. 

— Şi dumneata numeşti asta a cunoaşte pe cineva? 
zise Angust pe un ton plin de o ură nemăsurată. 

— Numesc asta chiar a iubi pe cineva. Isabelle a fost 
iubită şi cunoscută mai bine ca oricine. 

— Nu de dumneata. 

— De cine atunci, dacă nu de mine? 

— Oare nu-ţi poate trece prin minte, dezaxatule, că a 
cunoaşte pe cineva înseamnă să locuieşti cu el, să vorbeşti 
cu el, să dormi cu el şi nu să-l distrugi? 

—la te uită, dăm năvală acum la marile şi gravele 
locuri comune. Următoarea dumitale replică este : „A iubi 
înseamnă a privi împreună în aceeaşi direcţie”. 

— Taci! 

— Ce-i cu dumneata, Jer6me Angust? Văd că faci o 
mutră! 

— Ştii bine ce am. 

— Nu te mai fandosi atâta. Consideră-te fericit: nu ți- 
am povestit detaliile crimei. Dumnezeule, dar sensibili mai 
sunt oamenii ăştia care n-au omorât pe nimeni! 

— Ştiai că pe 24 martie 1989 era vinerea mare? 

— Şi eu care te credeam ateu. 

— Chiar sunt. Însă dumneata nu. Presupun că nu ai 
ales data la întâmplare. 

— ţi jur că da. Există şi coincidente. 

— Eram sigur că ticălosul care făcuse asta avea 
preocupări mistice. Nu ştiu ce mă reţine să nu sar la 
beregata dumitale. 


— Pentru ce pui atât de mult la inimă soarta unei 
necunoscute, moartă acum zece ani? 

—Încetează cu teatrul ăsta. De câtă vreme mă 
urmăreşti? 

— Cât narcisism! De unde ai mai scos-o că te-aş 
urmări! 

— La început, ai încercat să mă faci să înghit povestea 
cum că te luai de necunoscuţi doar aşa, ca să-i hărţuieşti 
pentru plăcerea dumitale. 

— Asta e purul adevăr. 

— A, bun. Întotdeauna e vorba de indivizi cărora le-ai 
ucis nevasta? 

— Cum? Dumneata erai soţul Isabellei? 

— De parcă n-ai şti. 

— Şi eu care vorbeam de coincidenţe! 

— Destul! Acum zece ani, ai ucis-o pe aceea care era 
raţiunea mea de a trăi. Şi dumneata găseşti cu cale să mă 
demolezi şi mai tare, nu numai povestindu-mi crima, ci şi 
aducându-mi la cunoştinţă un viol de acum douăzeci de ani, 
despre care nu ştiam nimic. 

— Cât de egoişti sunt oamenii! Dacă ai fi urmărit-o cu 
mai multă atenţie pe Isabelle, ai fi aflat ce îţi ascundea. 

— Îmi dădeam seama că în fiinţa ei ceva era distrus. 
Însă ea nu dorea să vorbească despre asta. 

— lar ţie îţi convenea. 

— Nu-mi dai dumneata mie lecţii de morală. 

— Aici te înşeli. Eu cel puţin acţionez cu curaj. 

— A, da. Violul, asasinatul, acte de mare curaj, mai ales 
săvârşite împotriva unei tinere femei fără apărare. 

— lar dumneata ştii că am ucis-o şi am violat-o pe 
Isabelle - şi nu faci nimic. 

— Ce-ai vrea să fac? 

— Acum câteva minute, spuneai că mi-ai sări la 
beregată. 

— Asta ai vrea? 

— Da. 

— N-am să-ţi fac plăcerea asta. Am să chem poliţia. 

— Laşule! Biata Isabelle! N-o meritai. 


— Ea merita şi mai puţin să fie violată şi asasinată. 

— Eu măcar îmi duc acţiunile până la capăt. Dumneata 
nu eşti în stare decât să chemi poliţia. Răzbunarea prin 
procură! 

— Nu fac decât să respect dorinţa Isabellei. 

— Făţarnicule! Isabelle avea dreptul sa mă scutească 
de pedeapsă, fiindcă ea era victima. Dumneata nu ai 
libertatea asta. Nu poţi ierta decât atunci când eşti jignit. 

— Nici nu poate fi vorba să te iert. Doar că omul nu 
trebuie să-şi facă singur dreptate. 

— Remarcaţi frumoasele cuvinte civice în spatele 
cărora îşi ascunde laşitatea! 

— Dumneata mi-ai distrus deja viaţa. N-am de gând să 
mi-o sfârşesc în închisoare din cauza dumitale. 

— Cât de bine ai calculat totul! Nu-ţi asumi nici un risc. 
Nu te expui la nici un pericol. Isabelle, ai fost măritată cu un 
bărbat care te iubea cu patimă! 

— Sunt împotriva pedepsei cu moartea. 

— Bietul tăntălău! | se vorbeşte despre dragoste şi el 
răspunde ca şi cum ar participa la o dezbatere de societate. 

—E nevoie de mai mult curaj decât îţi închipui 
dumneata ca să fii împotriva pedepsei cu moartea. 

— Cine vorbeşte de pedeapsa cu moartea, imbecilule? 
Îmi închipui că eşti şi împotriva hoţiei; oricum, dacă ai da 
peste o valijoară plină cu dolari, n-ai fi atât de idiot încât să 
n-o iei. Nu scăpa ocazia, vierme! 

—Nu încape nici un fel de comparaţie. Uciderea 
dumitale nu mi-ar reda soţia. 

— Însă ar satisface o nevoie surdă şi profundă din 
viscerele dumitale, te-ar uşura! 

— Nu. 

— Ce-ţi curge prin vine? Ceai de muşeţel? 

— Nu trebuie să-ţi dovedesc nimic, domnule. Mă duc să 
chem poliţia. 

— Şi crezi că mă mai găseşti aici la întoarcere? 

— Am avut destul timp să te observ. Le voi furniza 
nişte semnalmente extrem de precise. 


— Să presupunem că pun mâna pe mine. După părerea 
dumitale, ce-ar putea să se întâmple? Nu ai împotriva mea 
decât această relatare. Nimeni n-a auzit-o în afară de tine. 
N-am intenţia s-o repet la poliţie. Într-un cuvânt, nu ai 
nimic. 

— Nişte amprente de acum zece ani. 

— Ştii fără urmă de dubiu că nu am lăsat aşa ceva. 

— Trebuie să fi rămas ceva în urma dumitale, la locul 
crimei, un fir de păr, o geană. 

— Genul ăsta de teste ADN nu se practica acum zece 
ani. Nu te mai încăpăţâna, bătrâne. N-am chef să fiu prins 
de poliţie şi nu există nici un risc să mi se întâmple asta. 

— Nu te înţeleg. Pari a avea nevoie de o pedeapsă: de 
ce nu o condamnare oficială şi legală? 

— Nu cred în genul ăsta de justiţie. 

— Regret: alta nu există. 

— Bineînţeles că există. Mă duci la toaletă şi îţi reglezi 
conturile cu mine. 

— De ce la toaletă? 

— Nu mi se pare că ai vrea să ai de-a face cu poliţia. 
Mai bine mă ucizi la adăpost de orice priviri. 

— Dacă ţi s-ar descoperi cadavrul la toaletă, ar exista o 
mie de martori care să confirme că ne-au văzut discutând 
cu aprindere mai înainte. M-ai abordat cu o discreţie rar 
întâlnită. 

— Constat cu plăcere că începi să  examinezi 
fezabilitatea acestui lucru. 

— Asta ca să-ţi demonstrez mai bine deşertăciunea 
proiectelor dumitale. 

— Uiţi un amănunt care îţi va uşura mult sarcina: faptul 
că nu voi opune nici un fel de rezistenţă. 

— Există totuşi un punct care îmi scapă: de ce vrei să 
te omor? Ce câştigi cu asta? 

— Ai spus-o acum câteva minute: am nevoie de o 
pedeapsă. 

— Chestia asta n-o mai înţeleg. 

— Nu e nimic de înţeles. 


—Nu e o chestie cu care te întâlneşti la tot pasul. 
Planeta foşgăie de criminali care, dimpotrivă, fug de 
pedeapsă. Atitudinea asta îmi pare mai logică. 

— Asta fiindcă ei nu simt nici o vinovăţie. 

— Spuneai adineaori că nu ai nici o remuşcare fiindcă 
ai violat-o pe soţia mea. _ 

— Exact. Fiindcă mi-a plăcut să fac asta. In schimb, am 
detestat s-o ucid. Şi din pricina asta încerc o vinovăţie de 
nesuportat. 

— Aşadar, dacă ai fi simţit plăcere ucigând-o, n-ai mai 
avea remuşcări? 

— Aşa reacţionez eu. 

—E problema dumitale, bătrâne. Trebuia să te 
gândeşti la asta înainte. 

— De unde era să ştiu, dinainte, că nu avea să-mi 
placă s-o ucid? Pentru a şti dacă îţi place sau nu cutare sau 
cutare lucru, trebuie mai întâi să le încerci. 

— Vorbeşti ca despre un fel de mâncare. 

— Fiecare cu morala lui. Eu judec faptele după 
delectarea pe care o procură. Extazul voluptuos este țelul 
suprem al existenţei, şi el nu cere nici o justificare. Dar 
crima lipsită de plăcere e un rău gratuit, un prejudiciu 
sordid. E ceva imposibil de susţinut. 

— Ţii cumva seamă şi de ce gândeşte victima? 

— Max Stirner, Unicul şi proprietatea sa, îţi spune 
ceva? 

— Nu. 

— Nici nu mă miră. E teoreticianul egoismului. Celălalt 
nu există decât pentru plăcerea mea. 

— Magnific. Oamenii care gândesc aşa ar trebui închişi. 

— „Adevărata morală îşi bate joc de morală.” Asta e 
din Pascal. Trăiască jansenismul! 

— Lucrul cel mai grav la dumneata este că găseşti 
pretexte intelectuale pentru acţiunile dumitale lamentabile 
şi sadice. 

— Dacă tot sunt atât de detestabil, ucide-mă. 

— Nu vreau. 


—Ce ştii dumneata despre asta? N-ai încercat 
niciodată. Poate că are să-ţi placă la nebunie. 

— Morala dumitale nu va fi niciodată şi a mea. Eşti un 
nebun furios. 

— Ce manie de a-i face nebuni pe cei pe care nu-i 
înţelegi! Ce lâncezeală a minţii! 

— Un tip care simte nevoia ca eu să-l ucid din cauza 
unei probleme de culpabilitate, e un ţicnit. Spuneai 
adineaori că un nebun e o fiinţă cu comportamente 
inexplicabile. Ei bine, nevoia dumitale de pedeapsă e 
inexplicabilă: nu se potriveşte absolut deloc cu morala 
dumitale, cea a egoismului pur şi neabătut. 

— Nu e sigur. N-am fost niciodată omorât. Poate că e 
foarte plăcut. Nu trebuie să apreciem dinainte nişte senzaţii 
pe care nu le cunoaştem. 

— Inchipuie-ţi că ar fi neplăcut: ar fi iremediabil. 

— Chiar dacă e neplăcut, nu va dura decât o clipă. Şi 
după aceea... 

— Da, după aceea? 

— După, e aceeaşi situaţie: n-am murit niciodată. 
Poate că e formidabil. 

— Şi dacă nu-i aşa? 

—Bătrâne, într-o bună zi asta mi se va întâmpla 
oricum. Vezi, e ceva la fel de bine conceput ca şi pariul lui 
Pascal. Am totul de câştigat şi nimic de pierdut. 

— Dar viaţa? 

—ỌO cunosc cât se poate de bine. E un lucru 
supraevaluat. 

— Atunci cum îţi explici că sunt atâţia oameni care ţin 
la ea? 

— Sunt pe lumea asta şi oameni care au prieteni şi 
iubiri. Eu n-am de nici unele. 

— Şi de ce-ai vrea ca eu, care te dispreţuiesc până-n 
pânzele albe, să-ţi fac serviciul ăsta? 

— Ca să-ţi potoleşti setea de răzbunare. 

— Calcul greşit. Dacă-ai fi apărut la două zile după 
crimă, te-aş fi omorât cu siguranţă. Trebuia să prevezi că 
ura mea a avut deja timp să se răcească în zece ani. 


— Dacă aş fi venit la două zile după crimă, poliţia ar fi 
putut încă face o anchetă. Răstimpul de zece ani îmi 
convenea cu atât mai mult cu cât era egal cu acela care 
despărţea violul de asasinat. Sunt un criminal cu simţul 
aniversărilor. Pot să-ţi atrag atenţia asupra datei de astăzi? 

— Suntem în... 24 martie! 

— Nu te-ai gândit la asta înainte? 

— Mă gândesc în fiecare zi, domnule, nu numai la 
fiecare 24 martie. 

— Aveam de ales între 4 octombrie, data violului, şi 24 
martie, data crimei. M-am gândit că între dumneata şi mine 
nu s-ar putea cu siguranţă petrece un viol. 

— Mi s-a luat o piatră de pe inimă. 

— Erau mai multe şanse să se petreacă o crimă. 
Bineînţeles, aş fi preferat ca toate cele trei date să 
coincidă: ar fi fost a-ntâia! La distanţă de zece ani, la 
fiecare 4 octombrie sau la fiecare 24 martie! Păcat, viaţa nu 
e atât de perfectă pe cât ne-am dori-o. 

— Maniac nenorocit. 

— Spuneai că ura dumitale s-a răcit în zece ani. Nu-ţi 
face griji: poţi conta pe mine pentru a o reaprinde. 

— Inutil. N-am să te ucid. 

— Vom vedea. 

— Am văzut deja tot ce era de văzut. 

— Cârpă ce eşti! 

— Te enervează, nu? 

— N-ai să laşi, totuşi, o asemenea crimă nepedepsită! 

— Cine îmi garantează că dumneata eşti autorul? Eşti 
destul de bolnav ca să fi inventat toată povestea asta. 

— Te îndoieşti de mine? 

— Profund. N-ai nici o dovadă care să-ţi susţină 
afirmaţiile. 

— Asta-i culmea! i-o pot descrie pe Isabelle în 
amănunt. 

— Asta nu dovedeşte nimic. 

— Pot să-ţi ofer detalii intime. 

— Asta dovedeşte doar că ai cunoscut-o în intimitate, 
nu că ai violat-o şi că ai asasinat-o. 


— Pot dovedi că am asasinat-o. Ştiu foarte precis 
poziţia în care i-ai descoperit trupul şi a loviturilor de cuţit. 

— Ai fi putut afla amănuntele astea din gura asasinului. 

— Ai să mă scoţi din minţi! 

— De parcă mai era nevoie. 

— Pentru ce m-aş acuza singur de o crimă pe care n- 
am comis-o? 

— Păi, ştiu şi eu, cu un ţicnit ca dumneata? Pentru 
plăcerea de a fi ucis de mine. 

— Să nu uităm că sentimentul de vinovăţie e cel care 
mi-a insuflat nevoia de a fi ucis de dumneata. 

— Dacă ar fi adevărat, nu te-ai mai lăuda atâta. 
Remuşcarea e un păcat suplimentar. 

— Citezi din Spinoza. 

— Nu eşti singurul care a mai citit câte ceva. 

— Nu-mi place Spinoza! 

— Normal. Mie îmi place foarte mult. 

— Îţi ordon să mă ucizi! 

— Faptul că nu-ţi place Spinoza nu e un motiv suficient 
ca să te omor. 

— Ţi-am violat şi ţi-am ucis soţia! 

— Spui asta tuturor nefericiţilor pe care vii să-i 
hărţuieşti prin aeroport? 

— Dumneata eşti primul şi singurul căruia i-am 
rezervat soarta asta. 

— Sunt de-a dreptul copleşit de-atâta onoare. Păcat că 
nu cred o iotă: mecanismul dumitale e prea bine rodat ca 
să fie asta prima oară. Se simte de la o poştă că e mâna 
unui hărţuitor experimentat. 

— Nu vezi că dumneata eşti alesul? Un individ atât de 
jansenist ca mine n-ar accepta niciodată să fie ucis de 
cineva căruia nu i-ar fi violat şi ucis nevasta. 

— Pe cine speri să convingi cu argumentul ăsta atât de 
întortocheat? 

— Ce laş eşti! încerci să te convingi singur că nu eu 
sunt asasinul ca să nu fii silit să mă ucizi! 

— Îmi pare rău. Atâta timp cât nu ai o probă materială 
reală a faptei dumitale, nu am nici un motiv să te cred. 


— Ştiu unde vrei să ajungi! Speri să existe o probă 
materială care să-ţi dea dreptul să mă denunţi la poliţie. 
Fiindcă, fără această probă, nu ai absolut nimic împotriva 
mea. Îmi pare rău, laş nenorocit, nu există nici o probă 
legală. La poliţie, va fi cuvântul dumitale contra cuvântului 
meu. Dreptatea se va face cu mâna dumitale ori nu se va 
face deloc: să-ţi intre bine în cap odată pentru totdeauna. 

— Nu există nici un fel de dreptate în a te răzbuna pe 
un nebun care se pretinde asasin. Afirmai de asemenea că 
ţi-ai fi ucis colegul de clasă, atunci când nu făcuseşi decât 
să te rogi pentru moartea lui; văd bine cu ce fel de ucigaş 
am de-a face. 

— Dar arma crimei, continui să-ţi închipui că asasinul 
mi-a pasat-o? De ce te încăpăţânezi să crezi nişte lucruri 
atât de complicate când adevărul e atât de evident? 

— Sunt la aeroport, aflu că avionul meu are întârziere. 
Un individ se asază alături de mine şi începe să-mi înşire 
verzi şi uscate. După o sumedenie de confidenţe 
plictisitoare, îmi dezvăluie, într-o întorsătură de frază, că 
acum douăzeci de ani mi-a violat soţia şi că a ucis-o acum 
zece ani. Şi dumitale ţi se pare firesc ca eu să înghit aşa 
ceva? 

— Într-adevăr. Doar că versiunea dumitale e foarte 
inexactă. 

— A, da? 

— Când ai aflat că trebuia să pleci în călătorie de 
afaceri la Barcelona pe 24 martie? 

— Nu te priveşte. 

— Nu vrei să-mi spui? Am să-ţi spun eu, atunci. Acum 
două luni, şeful dumitale a primit un telefon de la 
Barcelona, în care i se vorbea despre numeroase pieţe 
interesante şi despre o adunare generală pe data de 24 
martie. Cred că bănuieşti cam cine era acel catalan, la fel 
de catalan ca dumneata sau ca mine, fie vorba între noi, 
care suna de la el de acasă, din Paris. 

— Numele şefului meu? 

— Jean-Pascal Meunier. Tot nu mă crezi? 


— Toate astea nu dovedesc decât un singur lucru: că 
eşti un pisălog. Asta o ştiam deja. 

— Un pisălog eficient, nu? 

— Să zicem mai degrabă un pisălog informat. 

— Eficient, insist: nu uita chestia cu întârzierea 
avionului. 

— Cum? Şi pe asta tot dumneata ai aranjat-o? 

— Blegule, abia acum te-ai prins? 

— Cum ai procedat? 

— Ca şi cu şeful dumitale: un telefon. Dintr-o cabină 
din aeroport, am sunat ca să le spun că în avion era plasată 
o bombă. E extraordinar cât rău poţi face, în zilele noastre, 
cu un simplu telefon! 

— Ştii că te-aş putea denunta la poliţie pentru asta? 

— Ştiu. Presupunând că i-ai putea convinge, aş scăpa 
doar cu o amendă substanţială. 

— O amendă uriaşă, domnule. 

— Şi faptul că aş scăpa plătind ceva bănet ar fi 
suficient ca să te răzbuni pentru violarea şi uciderea soţiei 
dumitale? 

— Ai prevăzut totul, lepădătură. 

—Mă bucur să te văd revenind la sentimente mai 
bune. 

— la stai puţin. Ce rost are întârzierea asta de avion? 

— Ce-ar fi să-ţi pui niţel mintea la contribuţie, măcar o 
dată? Îţi dai seama că discuţia asta nu putea să aibă loc 
decât în sala de aşteptare a unui aeroport. Era nevoie de un 
loc unde să te pot încolţi. Trebuia să iei avionul ăsta, nu-ți 
puteai permite să-ţi iei tălpăşiţa! 

— Acum, când ştiu că totul e o scorneală, pot să plec. 

— Acum, chiar dacă ştii că totul e o scorneală, nu-l poţi 
lăsa s-o întindă pe cel care ţi-a distrus viaţa. 

— Şi de ce ţi-a luat atâta ca să mi-o spui? De ce te-ai 
mai băgat în poveştile alea cu pasta pentru pisici, în loc să 
vii şi să declari din capul locului: „Eu sunt asasinul soţiei 
dumitale?” 

— Aşa ceva nu se face. Sunt o persoană extrem de 
formalistă. Acţionez după o cosmetică jansenistă riguroasă. 


—Ce amestec au aici produsele de îngrijire a 
frumuseţii? 

— Cosmetica,  ignorantule, este ştiinţa ordinii 
universale, morala supremă care guvernează cosmosul. Nu 
e vina mea că esteticienii şi-au revendicat cuvântul ăsta 
admirabil. Ar fi fost total anticosmetic să vin să-ţi dezvălui 
de la bun început că ai fost ales. Trebuia să te fac să simţi 
asta trecând printr-un vertij sacru. 

— Zi mai degrabă că trebuia să mă baţi ia cap bine de 
tot! 

— Nu greşeşti. Pentru a convinge un ales de misiunea 
sa, trebuie să-i ataci nervii. Trebuie să-i întinzi nervii la ma- 
xim, ca el să reacționeze cu adevărat prin intermediul furiei 
şi nu al raţiunii. Găsesc de altfel că eşti încă mult prea 
cerebral. Mă adresez irascibilităţii dumitale, înţelegi. 

— N-ai nici o şansă: nu sunt atât de manevrabil pe cât 
sperai. 

— Încă mai crezi că încerc să te manipulez, când eu îţi 
arăt care ar trebui să fie calea dumitale firească, destinul 
dumitale cosmetic. Vezi dumneata, eu sunt un om vinovat. 
Nu toţi criminalii au sentimentul vinovăţiei, însă, atunci 
când îl au, nu se mai gândesc decât la asta. Vinovatul se 
îndreaptă spre pedeapsa lui întocmai ca apa către mare, ca 
omul jignit către răzbunarea sa. Dacă nu te răzbuni, Jerôme 
Angust, vei rămâne o fiinţă neîmplinită, nu-ţi vei putea 
asuma alegerea, nu vei ieşi în întâmpinarea destinului 
dumitale. 

— Ascultându-te, s-ar putea crede că te-ai purtat aşa 
doar ca să fii pedepsit cândva. 

— Cam aşa ceva. 

— Dar e o tâmpenie. 

— Avem criminalii pe care-i merităm. 

— Dumneata, nu-i aşa, n-ai putea fi una din brutele 
alea lipsite de conştiinţă, care ucid fără să simtă nevoia să 
vină să se justifice pe urmă ore în şir? 

— Ai fi preferat ca soţia dumitale să fi fost violată de un 
buldozer de genul ăsta? 


— Aş fi preferat să nu fi fost nici violată, nici asasinată. 
Dar, în situaţia de faţă, da, aş fi preferat o brută autentică 
unui pervers de teapa dumitale. 

— Îţi repet, dragă Jerôme Angust, avem criminalii pe 
care-i merităm. 

— Ca şi cum soţia mea ar fi meritat asta! E odios ce 
spui! 

— Nu soţia dumitale: dumneata! 

— E şi mai odios! Atunci, de ce a fost ea luată drept 
ţintă şi nu eu? 

— Formularea asta impersonală „a fost luată” mă 
amuză extraordinar. 

— Te amuză? Asta-i culmea! De ce zâmbeşti ca un 
cretin? E ceva de râs? 

— Hai, calmează-te. 

— Ţi se pare c-aş avea de ce să fiu calm? Nu te mai 
suport! 

— Atunci, n-ai decât să mă omori. Mă duci la toaletă, 
îmi zdrobeşti ţeasta de un zid şi am încheiat discuţia. 

— N-am să-ţi fac plăcerea asta. Am să mă duc la 
poliţie, domnule. Sunt sigur c-o să găsească ei ceva să te 
înfunde. Testele ADN nu se practicau acum zece ani, dar 
astăzi se practică în mod curent. Sunt sigur că ai lăsat un fir 
de păr sau o geană la locul crimei. Va fi suficient. 

— Bună idee. Du-te la poliţie. Crezi că voi mai fi aici la 
întoarcerea dumitale? 

— Ai să vii cu mine. 

— Îţi închipui că am chef să te însoțesc? 

— Îți poruncesc. 

— Amuzant. Şi cum ai să mă obligi? Soarta a făcut ca 
doi poliţişti să treacă pe acolo chiar în momentul ăla. 
Jerâme începu să urle ca un apucat: „Poliţia! Poliţia!” Cei 
doi bărbaţi îl auziră şi veniră în goană, odată cu o mulţime 
de gură-cască din aeroport. 

— Domnilor, arestaţi-l pe individul asta, spuse Angust, 
arătând spre Texel care stătea alături. 

— Care individ? întrebă unul dintre poliţişti. 


— Ăsta! repetă Jer6me arătând cu degetul spre Textor, 
care zâmbea. 

Reprezentanţii ordinii se uitară mai intâi unul la altul 
perplecşi, apoi la Angust, părând a spune : „Ce mai e şi cu 
ţicnitul ăsta?” 

— Actele dumitale, zise unul. 

— Cum? se indignă Jerôme. Tot mie îmi cereţi actele? 
Lui ar trebui să i le cereţi! 

— Actele dumitale! repetă bărbatul autoritar. 

Umilit, Angust îi întinse paşaportul. Poliţiştii îl cercetară 
cu atenţie, apoi i-1 înapoiară spunând: 

— E-n regulă de data asta. Dar să nu mai faci glume 
proaste pe socoteala noastră. 

— Dar pe el nu-l controlaţi? insistă Jerôme. 

— Ai noroc că nu ţi se ia alcoolemia înainte să urci în 
avion. 

Poliţiştii plecară, lăsându-l pe Angust stupefiat şi 
furios. Toată lumea se holba la el ca la un nebun. Olandezul 
începu să râdă. 

— Ei, acum ai priceput? întrebă Texel. 

— Cu ce drept mă tutuieşti dumneata? N-am păzit 
porcii împreună. 

Textor nu se mai putea opri din râs. Oamenii se 
înghesuiau în jurul lor ca să privească şi să asculte. Angust 
explodă. Se ridică şi începu să ţipe la spectatori: 

— Aţi terminat? Îi stâlcesc mutra primului care se mai 
uită la noi. 

Trebuie să fi fost convingător, fiindcă mulţimea de 
gură-cască îşi luă tălpăşiţa. Cei care stăteau alături se 
îndepărtară. Nimeni nu mai îndrăzni să se apropie. 

— Bravo, Jer6me! Câtă autoritate! Eu, care am păzit 
porcii împreună cu tine, nu te-am văzut niciodată în starea 
asta. 

— Îţi interzic să mă mai tutuieşti! 

— Haide, după toate lucrurile prin care am trecut 
împreună, poţi să mă tutuieşti 

— Nici nu-mi trece prin cap. 

— Te cunosc de mult. Jerôme se uită la ceas. 


— De nici măcar două ore. 

— Te cunosc dintotdeauna. 

Angust cercetă îndelung chipul olandezului. 

— Textor Texel e un nume fals? Am fost cumva colegi 
de şcoală? 

— Îţi aminteşti să fi avut vreun coleg care să-mi 
semene? 

— Nu, dar au trecut atâţia ani. Poate că te-ai schimbat 
mult între timp. 

— După părerea ta, de ce nu m-a arestat poliţia? 

— Nu ştiu. Poate că ai relaţii sus-puse. 

— Şi de ce se holbau toţi oamenii la tine ca la un ţicnit? 

— Din cauza reacției poliţiştilor. 

— N-ai înţeles nimic, e clar. 

— Ce anume ar fi trebuit să înţeleg? 

— Că nu se afla nimeni pe scaunul de lângă tine. 

— Dacă te crezi invizibil, cum îţi explici faptul că eu te 
văd? 

— Tu eşti singurul care mă vede. Nici măcar eu însumi 
nu mă văd. 

— Tot nu înţeleg de ce te-ar îndreptăţi misterele 
dumitale de doi bani să mă tutuieşti. Nu-ţi permit, domnule. 

— Dacă nu mai avem dreptul să ne tutuim nici măcar 
noi înşine... 

— Ce tot spui acolo? 

— Ai auzit foarte bine. Suntem una şi aceeaşi 
persoană. 

Jerôme se uită la olandez ca un imbecil. 

— Suntem una şi aceeaşi persoană, repetă Textor. 
Sunt acea parte din tine pe care tu nu o cunoşti, dar care te 
cunoaşte cât se poate de bine. Sunt partea din tine pe care 
te străduieşti s-o ignori. 

— Am greşit chemând poliţia. Cu azilul de alienaţi ar 
trebui să iau legătura. 

— Alienat faţă de tine însuţi, e adevărat, încă de la 
începutul discuţiei noastre, ţi-am dat tot timpul câte o 
mână de ajutor. Atunci când ţi-am vorbit despre duşmanul 
interior, ţi-am sugerat că poate nici nu existam în afara ta, 


că eram o născocire a minţii tale. La care tu mi-ai răspuns 
cu trufie că nu ai nici un fel de duşman interior. Bietul meu 
Jjerôme, află că ai cel mai incomod duşman interior din 
lume: pe mine. 

— Dumneata nu eşti una şi aceeaşi persoană cu mine, 
domnule. Te numeşti Textor Texel, eşti olandez şi eşti un 
pisălog clasa-ntâi. 

— Şi de ce m-ar împiedica aceste minunate calităţi să 
fiu una cu tine? 

— Identitatea, naționalitatea, istoria personală, 
însuşirile fizice şi psihice, toate astea fac din dumneata un 
individ total diferit de mine. 

— Bătrâne, nu eşti un om prea pretenţios, dacă te 
defineşti prin nişte ingrediente atât de primitive. E de altfel 
tipic pentru mintea umană: te concentrezi asupra detaliilor 
ca să nu fii nevoit să vezi esenţialul. 

— În sfârşit, poveştile dumitale despre fiertura pentru 
pisici, misticolatriile dumitale, sunt la o depărtare de ani- 
lumină de mine. 

— Evident. Trebuia să mă inventezi foarte diferit de 
tine, pentru a te convinge că nu tu erai - în nici un caz nu 
erai tu ucigaşul soţiei tale. 

— Taci! 

— Îmi pare rău. M-am săturat să tot tac. Tac de prea 
multă vreme. Mai ales că, de zece ani încoace, tăcerea asta 
a devenit şi mai insuportabilă. 

— Nu te mai pot asculta. 

— Totuşi, tu eşti cel care-mi porunceşte să vorbesc. 
Zidurile atât de etanşe pe care mintea ta le-a construit nu 
mai rezistă: cedează. Te poţi considera fericit că ai avut 
parte de aceşti zece ani de inocenţă. Azi-dimineaţă, te-ai 
sculat şi te-ai pregătit să pleci la Barcelona. Ochii tăi au citit 
pe calendar: 24 martie 1999. Creierul tău nu a tras 
semnalul de alarmă pentru a te preveni că era a zecea 
aniversare a crimei tale. De mine, totuşi, n-ai putut s-o 
ascunzi. 

— Eu nu mi-am violat soţia! 


— E adevărat. Însă ai avut un chef nebun s-o violezi, 
prima oară când ai văzut-o, la cimitirul din Montmartre, 
acum douăzeci de ani. Ai visat violul chiar în noaptea 
aceea. La începutul discuţiei noastre, ţi-am spus că eu fac 
tot timpul numai ce am chef. Sunt partea din tine care nu-şi 
refuză nimic. Ţi-am oferit visul ăla. Nici o lege nu interzice 
fantasmele. După un timp ai văzut-o pe Isabelle la o 
petrecere şi te-ai dus să-i vorbeşti pentru prima oară. 

— De unde ştii? 

— Pentru că eu sunt tu, Jer6me. Ţi s-a părut amuzant 
să discuţi civilizat cu cea pe care o violaseşi în vis. l-ai 
plăcut. Atunci când reuşeşti să mă ascunzi femeile te plac. 

— Dumneata eşti cel sărit. Dumneata eşti cel care mi-a 
ucis soţia şi care încearcă să se convingă că eu sunt 
ucigaşul, ca să scape basma curată. 

— Atunci, de ce am petrecut ceasuri întregi pledând 
pentru vinovăția mea? 

— Eşti ţicnit. Nu trebuie să cauţi vreo logică în 
comportamentul unui nebun. 

— Nu mă vorbi prea mult de rău. Nu uita că eu sunt tu. 

— Dacă dumneata eşti eu, de ce am avut eu strania 
fantezie de a te crea olandez? 

— Era mai convenabil să fiu străin ca să mă deosebesc 
de tine. Ti-am mai spus-o. 

— Dar de ce olandez şi nu patagonez sau bantu? 

— Fiecare are străinii pe care şi-i poate imagina. 
Creierul tău n-ar fi fost în stare să-şi imagineze un 
patagonez sau un bantu. 

— Şi la ce bun delirurile dumitale janseniste, când eu 
nu sunt câtuşi de puţin religios? 

— Asta dovedeşte pur şi simplu că există o parte 
refulată din tine căreia nu i-ar displăcea misticismul. 

— O, nu, iarăşi trăncăneala asta psihanalitică de bazar! 

—la te uită cât eşti de supărat când cineva 
îndrăzneşte să sugereze că îţi refulezi ceva. 

— Verbul a refula este cuvântul-debara al secolului XX. 

— Şi dă naştere uneia din varietățile de asasin ale 
secolului XX: tu. 


— Închipuie-ţi o clipă că elucubraţiile dumitale ar fi 
corecte: criminalul ăsta ar fi lamentabil, patetic, grotesc. 

— Cum îţi spuneam acum câteva minute: fiecare are 
criminalii pe care-i merită. Îmi pare rău, bietul meu Jer6me, 
înlăuntrul tău nu era loc pentru Jack Spintecătorul sau 
pentru Landru. Înlăuntrul tău nu era loc decât pentru mine. 

— Înlăuntrul meu nu e loc de dumneata! 

— Ştiu, e greu de înghiţit, nu-i aşa? 

— Dacă ar fi să te cred, eu aş fi Doctor Jekyll 
conversând cu Mister Hyde. 

— Nu mai face pe grozavul. Nu eşti aşa de chipeş ca 
Doctor Jekyll şi, prin urmare, ascunzi înlăuntrul tău un 
monstru cu mult mai puţin admirabil decât bruta aia 
sângeroasă de Hyde. Nu eşti un mare savant obsedat, ci un 
mărunt om de afaceri ca atâţia alţii: singura ta calitate era 
soţia ta. De zece ani încoace, văduvia e singura ta virtute. 

— De ce ai ucis-o pe Isabelle? 

— E chiar nostim. Adineaori nici nu voiai să crezi că eu 
eram ucigaşul. Însă, de când am aruncat pisica în curtea ta, 
nu numai că mă crezi fără nici o problemă, mă întrebi chiar 
de ce ţi-am omorât soţia. Acum ai fi în stare de orice, cu 
condiţia să te convingă cineva de propria ta nevinovăție. 

— Răspunde: de ce ai ucis-o pe Isabelle? 

—Nu răspund la întrebări prost puse. Trebuia să 
întrebi: „De ce mi-am ucis soţia?” 

— Întrebarea asta nu-şi are rostul. 

— Tot nu crezi că eu sunt tu? 

— N-am să cred aşa ceva în ruptul capului. 

— E stranie religia asta a eului. „Eu sunt eu, doar eu, 
nimic altceva decât eu. 

Eu sunt eu, deci nu sunt scaunul pe care mă aşez, nu 
sunt copacul la care privesc. Eu sunt distinct de restul lumii, 
delimitat de graniţele trupului şi ale spiritului meu Eu sunt 
eu, deci nu sunt domnul acela care trece pe-aici, mai ales 
dacă domnul în cauză se dovedeşte a fi ucigaşul soţiei 
mele.” Ciudat crez. 

— Ciudat, într-adevăr. 


— Mă întreb la ce şi-or fi folosind mintea oamenii ca 
tine. Cu siguranţă te deranjează fluxul ăsta mental care se 
îndreaptă încotro pofteşte, care poate intra în pielea 
fiecăruia. Totuşi, gândirea asta îşi are sursa în măruntul tău 
eu. E neliniştitor, fiindcă îţi ameninţă barierele. Insă, din 
fericire, majoritatea oamenilor au găsit remediul: au încetat 
să mai gândească. Şi de ce ar face-o? li lasă să gândească 
pe cei despre care cred că trebuie să se ocupe cu aşa ceva: 
filozofii, poeţii. E cu atât mai comod cu cât nici nu trebuie 
să ţină seama de concluziile lor. Astfel, un filozof magnific 
de acum trei secole poate afirma că eul e ceva detestabil, 
un poet sublim din secolul al XIX-lea că sinele este un altul: 
e frumos, dă bine în conversațiile de salon, fără ca asta să 
ne afecteze câtuşi de puţin certitudinea reconfortantă - eu 
sunt eu, tu eşti tu şi fiecare rămâne la locul său. 

— Dovada că eu nu sunt dumneata este că dumneata 
eşti bun de gură. 

— Aşa se întâmplă când pui căluş duşmanului interior 
prea multă vreme: atunci când ajunge în sfârşit să-şi dea 
drumul şi să turuie, nu se mai opreşte. 

— Dovada că eu nu sunt dumneata este că adineaori, 
când îmi astupam urechile, nu te mai auzeam. 

— În privinţa asta, ai făcut mult mai mult: nu m-ai auzit 
timp de zeci de ani, fără ca măcar să-ţi astupi urechile. 

— Dovada că eu nu sunt dumneata este că eu nu ştiu 
nimic despre jansenism şi nici despre alte lucruri de genul 
ăsta. Dumneata eşti mult mai cultivat decât mine. 

— Nu. Eu sunt partea din tine care nu uită nimic. E 
singura diferenţă. Dacă oamenii ar avea memorie, s-ar auzi 
vorbind despre subiecte despre care credeau că nu ştiu 
nimic. 

— Dovada că eu nu sunt dumneata e că eu detest 
untul de arahide. 

Textor izbucni în râs. 

— Păi, dacă asta-i dovadă, bătrâne, atunci m-am 
lămurit! 

— Şi totuşi e adevărat: îmi face greață. Ce spui de 
asta? Te cam indispune, nu? 


— Am să-ţi spun ceva: partea din tine care pretinde că 
detestă untul de arahide este aceeaşi care salivează în faţa 
hotdogilor din bulevardul Menilmontant, fără a îndrăzni 
vreodată să-şi cumpere unul. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Când eşti un domn şi mergi la dejunuri de afaceri 
unde ţi se serveşte calcan cu legume asortate şi alte 
fineţuri gastronomice, te prefaci că nu ştii că există în tine 
un necioplit care visează să halească nişte orori despre 
care vorbeşte cu dispreţ, cum ar fi untul de arahide şi hot- 
dogii din bulevardul Menilmontant. Te duceai adesea la 
cimitirul Père-Lachaise, împreună cu soţia ta. Ei îi plăcea 
nespus de mult să vadă copacii aceia atât de frumoşi, ce se 
hrăneau din carnea morţilor, precum şi mormintele 
tinerelor fete. Tu erai mult mai mişcat de mirosul cârnaţilor 
care se fierbeau pe trotuarul din faţă. Bineînţeles, mai 
degrabă ai fi intrat în pământ decât să recunoşti asta faţă 
de tine însuţi. Eu, însă, sunt partea din tine care nu-şi 
refuză nimic din ceea ce doreşte cu adevărat. 

— Vorbeşti aiurea! 

— Faci rău că negi. De data asta chiar ascunzi un lucru 
simpatic. 

— Nu ascund nimic, domnule. 

— O iubeai pe Isabelle? 

— O iubesc şi acum nebuneşte. 

— Şi ai lăsa altuia privilegiul de a o fi ucis? 

— Asta nu e un privilegiu. 

— Ba da. Cel care a ucis-o e inevitabil cel care o iubea 
cel mai mult! 

—Ba nu! Este cel care o iubea cu o dragoste 
nesănătoasă! 

— Cu o dragoste nesănătoasă, însă mai mult. 

— Nimeni nu o iubea mai mult decât mine. 

— Tocmai asta spun şi eu. 

— Lasă-mă să ghicesc. Eşti un maniac sadic care are 
câte un dosar pentru fiecare văduv a cărui soţie a murit 
asasinată. Pasiunea dumitale este să-l urmăreşti pe 


nefericit şi să-l convingi de vinovăția lui, de parcă n-ar 
suferi şi aşa de-ajuns. 

— Te rog, Jerôme, ar fi o dovadă de amatorism. Pentru 
a tortura cum scrie la carte, trebuie să te limitezi la o 
singură victimă, la un singur ales. 

— Eşti de acord, cel puţin, că dumneata nu eşti eu. 

— N-am afirmat niciodată asta. Eu sunt mintea din tine 
care te distruge. Tot ceea ce creşte îşi sporeşte capacitatea 
de autodistrugere. Eu sunt această capacitate. 

— Mă oboseşti. 

— Astupă-ţi urechile. Angust făcu întocmai. 

— Ai remarcat? Nu mai merge, de data asta. 

Jer6me şi le apăsă mai tare. 

—Nu mai insista. În treacăt fie spus, dacă-ţi astupi 
urechile în felul ăsta, n-ai să rezişti multă vreme. Ţi-am mai 
spus-o: de ce ţii braţele ridicate? S-ar putea crede că te 
ameninţă cineva cu pistolul. Trebuie să-ţi astupi urechile 
fără să ridici braţele, ţinând coatele lipite de piept: poţi să 
rămâi foarte mult timp în poziţia asta. Ah, dacă ai fi ştiut 
asta adineaori! Mă şi întreb cum de nu ştiai aşa ceva, dar 
nu mai are importanţă. 

Angust îşi lăsă braţele în jos, scârbit. 

— Vezi bine că tu eşti eu. Glasul ăsta pe care-l auzi 
vorbeşte în capul tău. Ţi-e absolut imposibil să scapi de 
conversaţia mea. 

— Am trăit zeci de ani fără să te aud. Voi găsi eu un 
mijloc să te reduc la tăcere. 

— N-ai să găseşti. E ceva ireversibil. Ce făceai în ziua 
de vineri, 24 martie, către orele şaptesprezece? Da, ştiu, 
poliţia ţi-a pus deja întrebarea asta. 

— Avea tot dreptul s-o facă. 

— Şi eu am toate drepturile în ce te priveşte. 

— Dacă ştii că poliţia m-a întrebat deja asta, atunci 
cunoşti şi răspunsul. 

— Da, erai la serviciu. Poliţiştii trebuie să fi avut într- 
adevăr mare încredere în tine ca să accepte un alibi atât de 
şubred. Sărmanul soţ prăbuşit, distrus, căruia nu-i vine să 
creadă. 


— Poţi să mă faci să înghit tot ce pofteşti, dar nu şi că 
eu aş fi ucis-o pe Isabelle. 

— Eşti ciudat de lipsit de orice orgoliu. Ţi se propun 
două roluri: cel al victimei nevinovate şi cel al asasinului, 
iar tu le refuzi pe amândouă. 

— Nu refuz nimic. Mă conformez realităţii. 

— Realităţii? Ce glumă bună! Îndrăzneşti să afirmi, 
privindu-mă drept în ochi, că-ţi aminteşti să-ţi fi petrecut 
după-amiaza aceea la birou? 

— Da, după câte ţin minte! 

— Cazul tău e mai grav decât îmi închipuiam. 

— Dar eu ce-ar trebui să gândesc despre dumneata? Îți 
schimbi declaraţiile cum ţi-ai schimba cămăşile! Ce-a 
însemnat dialogul ăla interminabil pe care pretinzi că l-ai 
purtat cu Isabelle? 

— Şi tu ai avut o mulţime de conversații cu ea. Atunci 
când iubeşti, vorbeşti în gând cu fiinţa iubită. 

— Dar trecutul acela despre care mi-ai povestit, părinţii 
morţi, uciderea închipuită a colegului de clasă, mâncarea 
pentru pisici, ce erau toate astea? 

— Ai fi gata să născoceşti orice ca să te convingi singur 
că eu sunt un altul. 

— E prea simplu. Cu un asemenea argument, poţi avea 
răspuns la toate lucrurile neverosimile. 

— Normal. Eu sunt partea ta diabolică. Diavolul are 
răspuns la toate. 

— Totuşi, asta nu înseamnă că e şi convingător. 
Apropo, călătoria la Barcelona tot dumneata ai aranjat-o? 

— Nu, nu. Şi nici întârzierea. Nu am sunat nici la şeful 
tău, nici la aeroport. 

— Atunci ce rost aveau minciunile de adineaori? 

— Să te facă să cedezi. Dacă m-ai fi ucis în momentul 
ăla, te-aş fi scutit de dezvăluirile astea dureroase. 

— De ce aeroportul? 

— Intârzierea avionului. Aşteptarea forţată pe o 
perioadă nedeterminată: în sfârşit, un moment în care erai 
într-adevăr disponibil. Oamenii ca tine nu sunt vulnerabili 
decât în situaţii neprevăzute şi în momente de vid. Toate 


astea, plus potrivirea datei de astăzi, această a zecea 
aniversare de care ţi-ai amintit azi-dimineaţă: erai pregătit 
să deschizi ochii. Acum, virusul se află în calculatorul tău 
mental. E prea târziu. De aia mă auzi chiar şi când îţi astupi 
urechile cu mâinile. 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat! 

— Ce grăbit eşti, acum! 

— Dacă am omorât-o pe Isabelle, aş vrea măcar să ştiu 
de ce. 

— Pentru că o iubeai. Fiecare ucide ceea ce iubeşte. 

— Cum adică, m-am întors acasă şi am înfipt cuțitul în 
pântecele soţiei mele de mai multe ori, aşa, fără nici un 
motiv? 

— Fără alt motiv decât iubirea, care duce totul la 
pierzanie. 

— Toate frazele frumoase n-au nici o noimă pentru 
mine. 

—Au însă o noimă pentru mine care sălăşluiesc 
înlăuntrul tău. Nu trebuie să ascundem adevărul: chiar şi 
cel mai îndrăgostit bărbat - mai ales cel mai îndrăgostit 
bărbat - ajunge să-şi dorească, mai devreme sau mai 
târziu, fie şi preţ de o clipă, să-şi ucidă soţia. Clipa aceea 
sunt eu. Majoritatea oamenilor reuşesc să ascundă această 
latură a fiinţei lor subterane, în asemenea măsură încât 
ajung să creadă că ea nu există. Cazul tău e mai special: tu 
nu te-ai întâlnit niciodată cu asasinul din adâncul fiinţei 
tale. După cum nu te-ai întâlnit nici cu mâncătorul clan- 
destin de hotdogi sau cu cel care visează la violuri 
petrecute noaptea, prin cimitire. 

Astăzi însă, din pricina unui accident mental, dai nas în 
nas cu el. Prima ta reacţie e să nu-l crezi. 

— N-ai nici o dovadă materială în sprijinul afirmațiilor 
dumitale. De ce te-aş crede pe cuvânt? 

— Dovezile materiale sunt ceva atât de grosolan şi de 
stupid, încât ar trebui mai degrabă să infirme convingerile, 
în loc să le întărească. În schimb, ce zici de asta? Vineri, 24 
martie, către orele şaptesprezece, ai venit acasă pe 
neaşteptate. Isabelle nu a fost prea surprinsă, însă te găsea 


cam ciudat. Şi pe bună dreptate: era prima oară când 
dădea ochii cu Textor Texel. Erai şi nu erai tu. Pe tine 
femeile te plac, pe mine nu. În ziua aia i-ai displăcut 
profund Isabellei, fără ca ea să-şi dea seama de ce. Nu 
vorbeai, te mulţumeai s-o priveşti cu ochii ăia de obsedat 
pervers care sunt ai mei. Ai cuprins-o în braţe: ea s-a 
desprins din îmbrăţişare cu un aer dezgustat. Ai încercat 
din nou. Ea s-a îndepărtat pentru a-ţi arăta făţiş refuzul său. 
S-a aşezat pe canapea şi nu s-a mai uitat la tine. Tu nu ai 
suportat faptul că nu dorea să aibă de-a face cu Textor 
Texel. Te-ai dus la bucătărie şi ai luat cel mai mare cuţit pe 
care l-ai putut găsi. Te-ai apropiat de ea, ea nu s-a ferit. Ai 
înjunghiat-o de mai multe ori. Fără să schimbaţi nici o 
vorbă. 

Tăcere. 

— Nu-mi aduc aminte nimic, spuse Jer6me cu 
încăpățânare. 

— Frumos îţi şade! Eu, însă, îmi amintesc perfect. 

— Mai adineaori, mi-ai servit o versiune complet 
diferită. Pe când o a treia, a patra? 

— Îţi povesteam versiunea lui Textor Texel, care nu o 
contrazice neapărat pe cea a lui Jjerôme Angust. Soţia ta te- 
a detestat, în ziua aia, fiindcă a întrezărit în tine monstrul 
care se delecta visând la violuri. Versiunea ta e tăcută, a 
mea subtitrează acel mutism prin dialogul mental pe care 
Textor Texel l-a avut cu Isabelle. În versiunea mea, îi 
evocam pe Adam şi Eva. Totul se potriveşte la fix: şi în 
Geneză, există două versiuni ale poveştilor. Povestitorul nici 
n-a terminat bine relatarea căderii în păcat, că o ia de la 
capăt, într-un mod diferit. Ai crede că-i face plăcere. 

— Mie nu. 

— Cu atât mai rău pentru tine. După omor, ai luat 
cuțitul şi ai plecat iarăşi la birou. Acolo, ţi-ai recăpătat 
calmul şi ai redevenit Jerôme Angust. Totul era în ordine. 
Erai fericit. 

— Eram fericit pentru ultima oară în viaţă. 

— Către orele douăzeci, te-ai întors acasă, ca orice tip 
mulţumit că e în weekend. 


— Am deschis uşa şi am descoperit spectacolul. 

— Un spectacol pe care îl văzuseşi deja: tu erai autorul. 

— Am urlat de groază şi de disperare. S-au adunat 
vecinii. Au chemat poliţia. Când m-au interogat, eram 
năucit, buimac. Vinovatul nu a fost găsit niciodată. 

— Când îţi spuneam că ai comis crima perfectă! 

— Mai degrabă crima cea mai infectă din toate câte au 
existat vreodată. 

— Nu te mai flata singur. Eşti de-a dreptul caraghios. la 
te uită şi la funcţionăraşul ăsta căruia i se aduce la cunoş- 
tinţă că şi-a ucis soţia şi care se ia drept o fiinţă abjectă: 
asta se numeşte nebunia grandorii. Nu uita că nu eşti decât 
un amator. 

— Fie că suntem sau nu una şi aceeaşi persoană, te 
urăsc! 

— Mai ai vreo îndoială? Pune mâna pe mobil şi sună-ţi 
secretara. 

— Ce să-i spun? 

— Fă cum îţi zic. 

— Vreau să ştiu! 

— Dacă mai continui, o sun eu. 

Angust îşi scoase mobilul şi formă numărul. 

— Catherine? Jerôme la telefon. Nu te deranjez? 

— Spune-i să meargă să se uite sub teancul de hârtii 
din ultimul sertar din stânga jos al biroului tău. 

— Ai putea să-mi faci un serviciu? Uită-te sub vraful de 
hârţoage din ultimul sertar din stânga jos al biroului meu. 
Mulţumesc, aştept pe fir. 

— După părerea ta, ce va găsi acolo draga de 
Catherine? 

— Habar n-am. N-am mai deschis sertarul ăla de... Alo, 
da, Catherine? Ah. Mulţumesc. ÎI pierdusem de mai multă 
vreme. Îmi pare rău că te-am deranjat. Pe curând. 

Angust închise telefonul. Era livid. 

— Ei da, zâmbi Textor. Cuţitul. Se află pe fundul acelui 
sertar de-acum zece ani. Bravo, ai fost impecabil. Nici o 
emoție în glas. Catherine n-a bănuit nimic. 


— Asta nu dovedeşte mare lucru. Dumneata ai pus 
cuțitul acolo! 

— Da, eu l-am pus. 

— Aha! Deci recunoşti! 

— Am recunoscut de mult. 

— Ai profitat de absenţa momentană a lui Catherine şi 
te-ai strecurat în biroul meu... 

— Opreşte-te. Eu sunt tu. Nu e nevoie să mă ascund ca 
să intru în biroul tău. 

Angust îşi cuprinse capul în mâini. 

— Dacă eşti eu, atunci de ce nu-mi amintesc nimic din 
tot ce-mi povesteşti? 

— Nu e neapărată nevoie să-ţi aminteşti, îmi amintesc 
eu de crima ta în locul tău. 

— Am comis cumva şi altele? 

— Nu-ţi e de-ajuns una? 

— Aş vrea să nu-mi ascunzi nimic. 

— Linişteşte-te. Toată viaţa, n-ai iubit-o decât pe 
Isabelle. Aşadar, nu ai ucis-o decât pe ea. O descoperiseşi 
într-un cimitir, ai redat-o locului în care v-aţi întâlnit. 

— Nu pot să cred aşa ceva. O iubeam pe Isabelle mai 
mult decât îţi închipui. 

— Ştiu. Şi eu îi purtam aceeaşi dragoste. Dacă nu mă 
crezi, nu uita, dragul meu Jer6me, că există un ultim şi 
infailibil mijloc de a-mi verifica spusele. 

— Care? 

— Nu înţelegi? 

— Nu. 

— E totuşi ceva ce-ţi cer de multă vreme. 

— Să te ucid? 

— Da. Dacă mai eşti în viaţă după ce mă ucizi, atunci 
vei şti că erai nevinovat de uciderea soţiei tale. 

— Dar vinovat de asasinarea dumitale. 

— Asta se cheamă să rişti. 

— Să-ţi rişti propria viaţă, în cazul de faţă. 

— E un pleonasm. Riscul este viaţa însăşi. Omul nu-şi 
poate risca decât viaţa. lar dacă nu şi-o riscă, nu trăieşte. 

— Dar în cazul de faţă, dacă risc, îmi pierd viaţa! 


— Mori oricum, dacă nu rişti. Sau chiar mai rău. 

— Nu cred c-ai înţeles. Dacă te omor şi nu suntem una 
şi aceeaşi persoană, am să-mi petrec restul zilelor în 
închisoare! 

— Dacă nu mă ucizi, ai să-ţi petreci restul zilelor într-o 
închisoare de o mie de ori mai îngrozitoare : propria ta 
minte, în care nu vei înceta niciodată să te întrebi, până la 
tortură, dacă tu eşti asasinul nevestei tale. 

— Cel puţin voi fi liber. 

Textor râse în hohote. 

— Liber? Liber, tu? Tu te consideri liber? Cu viaţa ta 
complet distrusă? Munca - asta numeşti tu libertate? Şi încă 
n-ai văzut nimic: crezi că vei fi liber atunci când vei petrece 
nopţi în şir încercând să scoţi la iveală criminalul din tine? 
De ce anume vei fi liber, aşadar? 

— E un coşmar, spuse Angust scuturând din cap. 

— Da, e un coşmar, dar există o ieşire. Nu e decât una 
singură, însă, din fericire, e sigură. 

— Oricine ai fi, m-ai pus în situaţia cea mai infernală 
din univers. 

— Te-ai pus tu singur, bătrâne. 

—Încetează să-mi mai vorbeşti pe tonul ăsta 
insuportabil de familiar! 

— Domnul Jer6me Angust este cumva prea preţios ca 
să fie tutuit? 

— Mi-ai distrus viaţa. Nu ţi-e de-ajuns? 

— E caraghioasă nevoia asta a oamenilor de a-i acuza 
pe ceilalţi că le-au distrus viaţa. Deşi reuşesc foarte bine s- 
o facă ei înşişi, fără ajutorul nimănui! 

— Taci. _ 

— Nu-ţi place să ţi se spună adevărul, nu-i aşa? In fond, 
ştii bine că am dreptate. Ştii că tu ţi-ai ucis soţia. Simţi 
asta. 

— Nu simt nimic! 

— Dacă nu ai avea o umbră de îndoială, n-ai fi în starea 
asta. 

Texel râse. 

— Te amuză? 


— Ar trebui să te vezi. Suferinţa ta e jalnică. 

Angust spumega de ură. Un val de mânie îi urcă din 
măruntaie până în unghii, în dinţi. Se ridică şi-şi înşfacă 
duşmanul de reverul hainei. 

— Tot mai râzi? 

— Jubilez! 

— Nu ţi-e frică de moarte? 

— Dar ţie, Jerôme? 

— Mie nu-mi mai e frică de nimic! 

— Era şi timpul. 

Angust îl izbi pe Texel de zidul cel mai apropiat. Nu-i 
păsa nici cât negru sub unghie de spectatori. Înlăuntrul său 
nu mai era loc decât pentru ură. 

— Tot mai râzi, domnule? 

— Tot mă mai domneşti? 

— Crapă! 

— În sfârşit! exclamă Textor. 

Angust îşi prinse duşmanul de cap şi-l izbi de mai 
multe ori de zid. De fiecare dată când îi strivea ţeasta de 
perete, striga: „Liber! Liber! Liber!” 

O luă de la capăt iarăşi şi iarăşi. Exulta. 

Când cutia neagră a lui Texel se făcu ţăndări, Jerôme 
simţi o uşurare profundă. 

Dădu drumul trupului inert şi plecă. 

În ziua de 24 martie 1999, pasagerii care aşteptau 
plecarea zborului cu destinaţia Barcelona asistară la un 
spectacol stupefiant. Fiindcă avionul avea deja aproape trei 
ore de întârziere inexplicabilă, unul dintre pasageri se ridică 
de pe scaunul său şi începu să se izbească cu capul de unul 
dintre pereţii holului. Era însufleţit de o violenţă atât de 
extremă, încât nimeni nu îndrăzni să intervină. Aşa că a 
continuat până s-a prăbuşit fără suflare. 

Martorii acestei sinucideri inexplicabile au insistat 
asupra unui amănunt. De fiecare dată când se izbea cu 
capul de perete, bărbatul îşi însoțea gestul cu un urlet. lată 
ce striga: 

— Liber! Liber! Liber!