John Fowles — Mantisa

John Fosrles 


Mantisa 


John Fowles 


Mantisa 


În româneşte de Angela JIANU 


Postfaţă de Mihaela ANGHELESCU IRIMIA 


Editura UNIVERS 
Bucureşti, 1995 


Coperta: DAN STANCIU 
Redactor: MIHAELA DUMITRESCU 


JOHN FOWLES 
MANTISSA 
Copyright © J. R. Fowles 1982 
First published in Great Britain by Jonathan Cape Ltd. 1982. 
Published by Triad Grafton 1984. 
Reprinted 1986, 1987, 1988, 1989. 
Toate drepturile asupra acestei versiuni 
sunt rezervate Editurii UNIVERS 
79739 Bucureşti, Piața Presei Libere Nr. 1 


— o 


Editura UNIVERS vă propune 
seria „JOHN FOWLES” 


din care au apărut: 


MAGICIANUL 
TURNUL DE ABANOS 
COLECŢIONARUL 
IUBITA LOCOIENENIULUI FRANCEZ 
DANIEL MARTIN 


şi vor apărea în continuare: 


OMIDA 
ARISIOS 


PE 


ISBN 973-34-0323-7 


Aşadar, examinând cu atenţie ceea ce sunt, şi văzând că pot 
pretinde că nu am trup, că lumea exterioară nu există şi că eu 
nu sunt nicăieri; dar că, în ciuda acestui lucru, nu pot pretinde 
că nu exist; că, dimpotrivă, din chiar faptul că mă pot îndoi de 
realitatea celorlalte lucruri decurge în mod clar şi neîndoios că 
exist; în schimb, dacă încetez să cuget, nu mai am niciun motiv 
să cred că aş mai putea exista - toate acestea m-au convins că 
sunt o fiinţă a cărei esenţă sau natură în întregimea ei este 
gândire, o fiinţă care nu depinde nici de un loc anume, nici de 
alte lucruri materiale pentru a exista. Astfel încât acest „eu”, 
adică spiritul prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime 
distinct de trup, este chiar mai ușor de cunoscut decât trupul, 
ba mai mult, nu încetează a fi ceea ce este, chiar dacă trupul 
însuși nu ar exista. 


RENE DESCARTES, Discurs asupra metodei 


SYLVIA: Să fim serioși acum. Stă scris în stele că mă voi 
căsători cu un bărbat distins, și nu am de gând să mă 
mulţumesc cu mai puţin. 

DORANTE: Dacă aș fi eu acela, m-aș simţi ameninţat și mi-ar fi 
teamă să nu cumva să ţi se adeverească horoscopul. In 
privinţa astrologiei, sunt un necredincios... dar cred din 
adâncul sufletului în chipul tău. SYLVIA (aparte): Cât e de 
pisălog! (Către D.) Vrei să-ncetezi odată? Ce importanţă are 
pentru tine dacă destinul meu te-a eliminat? 

DORANTE: Bine, dar destinul tău n-a hotărât că nu mă voi 
îndrăgosti de tine. 

SYLVIA: Nu, dar a prezis că nu-ţi va folosi la nimic, și pot să-ți 
spun c-a avut dreptate. Ești în stare să mai vorbești și despre 
altceva în afară de dragoste? 

DORANTE: Da, începând din clipa în care vei înceta să-mi 
inspiri dragoste. 

SYLVIA: Bine, dar e revoltător, simt că-mi sare ţandăra acuși. 
Te rog, o dată pentru totdeauna, încetează de a mai fi 
îndrăgostit de mine! 


DORANTE: Numai dacă și tu încetezi. 


MARIVAUX, Jocul dragostei și al întâmplării 


Erau, în general, reprezentate în chip de fecioare, tinere, 
frumoase și sfioase. 

Indrăgeau singurătatea și apăreau, de obicei, în veșminte 
deosebite, potrivit cu artele și științele peste care stăpâneau. 


LEMPRIERE, Dicţionarul, articolul Musae 


ra conștient de pâcla luminoasă și nesfârșită, de parcă ar 

fi plutit, privind în jos, ca un zeu - alfa și omega - peste o 

mare de abur. Încântarea îi scăzu însă când, după un 
răstimp imprecis ca durată, plin de murmure și de umbre 
periferice, impresia de spaţiu nemărginit, de imperiu fără 
hotar, s-a redus la ceva mult mai restrâns și oarecum 
neîncăpător. Din acea clipă, cu fulgerătoarea fatalitate a unei 
căderi, murmurele s-au închegat în voci, umbrele în chipuri. Ca 
într-un film obscur, vorbit într-o limbă străină, nimic nu era 
familiar: nici limba, nici exterioarele, nici actorii. Imagini și 
cuvinte începură să înoate, aici amestecându-se pentru o clipă, 
acolo separându-se, precum amoebele de baltă; o activitate 
intensă, era evident, dar fără scop. Toate aceste colocaţii de 
forme și senzaţii, aceste asociaţii de morfeme și foneme, 
reveneau precum formulele de algebră, fixate în memorie 
demult, în anii de școală, dar la ce se aplicau aceste formule, de 
ce existau, uitase cu desăvârșire. Era conștient, asta era 
evident; dar îi lipsea pronumele, ceea ce distinge o persoană de 
alta; și îi lipsea timpul, ceea ce distinge prezentul de trecut și 
de viitor. 

O vreme, acestui sentiment de impersonalitate i s-a asociat o 
senzaţie plăcută de superioritate, senzaţia de a fi ajuns cumva 
deasupra gloatei. Dar chiar și aceasta a fost repede și brutal 
alungată de neînduplecatul demon al realităţii. Un fel de tumbă 
mentală l-a dus la concluzia inevitabilă că, departe de a pluti 
maiestuos prin stratosferă, purtat parcă pe un așternut de 
pentametri iambici, în realitate zăcea în pat, culcat pe spate. 
Deasupra capului avea o lampă de perete, un panou simplu, 
dreptunghiular, din material plastic alb, opac. Lumină. Noapte. 
O încăpere mică, cenușie, un gri pal, ca aripile unui pescăruș. 
Limb etern, dar cel puţin era fără întâmplări, un nimic tolerabil. 
Dacă nu ar fi fost cele două femei, privind cu luare aminte în 
jos, spre el. 

Pentru că era ţinta unor inexplicabile reproșuri din partea 


8 


siluetei mai apropiate și mai insistente, mai făcu o deducție, 
fără voie: dintr-un motiv oarecare, se afla în centrul atenţiei, 
era, deci, un fel de „eu”. Chipul îi zâmbi, aplecându-se spre el 
cu un amestec de solicitudine și scepticism, de grijă cu o tușă 
de suspiciune, poate involuntară: „se preface bolnav”. 

— Dragule? 

Cu o nouă străfulgerare de intuiție reductivă, dureros de 
rapidă, realiză nu numai că are un „eu”, dar și că este un „eu” 
masculin. Probabil că de aici venea sentimentul violent de 
inferioritate, neputinţă și neghiobie. El - adică „eul” care era 
el, de fapt - privi cum gura alunecă în jos, aterizându-i, ca un 
parașutist, pe frunte. Atingere și parfum, înseamnă că nu e nici 
film, nici vis. Acum chipul plana deasupra lui. Cuvinte șoptite 
ieșeau din orificiul roșu: 

— Dragule, mă recunoști? 

El se uită lung. 

— Eu sunt, Claire. 

Nu era deloc clar. 

— Soţia ta, dragule. Îţi amintești? 

— Soţie? 

Era lucrul cel mai straniu și mai alarmant din câte se 
petrecuseră până atunci: să știi că ai vorbit, dar asta numai din 
pricina proximităţii sursei de zgomot. Ochii aceia căprui 
sugerau înfiorătoare abisuri de infidelitate conjugală, încercă 
să asocieze cuvântul acela cu persoana, apoi persoana cu 
sinele: eșec. În cele din urmă, își întoarse privirea spre femeia 
care stătea ceva mai departe, de cealaltă parte a patului - și ea 
zâmbea, dar profesional și indiferent. Această persoană, cu 
mâinile în buzunar și cu un aer de observator pedant, purta un 
halat alb medical. Și iată că și gura ei începu să dea naștere la 
cuvinte: 

— Puteţi să-mi spuneţi cum vă cheamă? 

Desigur. Numele! Niciun nume. Nici trecut, nici „de când”, 
nici „când”. Pricepu abisul și, aproape simultan, faptul că e 
iremediabil. Se încordă cu disperare, ca un om în cădere, dar 
orice încerca să atingă sau să apuce nu era acolo. Se agăţă de 
privirile femeii în halat alb, brusc și profund înspăimântat. Ea 
făcu vreo doi pași spre el. 


— Sunt medic. Şi soţia dumneavoastră e aici. Vă rog să vă 
uitaţi la ea. Vă aduceţi aminte de ea? Aţi mai văzut-o vreodată? 
Vă amintiţi ceva în legătură cu ea? 

Se uită spre ea. Era un fel de așteptare în expresia de pe 
chipul soţiei, și în același timp suferinţă, ba chiar enervare, ca 
și cum s-ar fi simţit ofensată atât de stupiditatea procedeului, 
cât și de privirea lui mută. Părea nervoasă și obosită și era prea 
fardată, ca și cum și-ar fi pus o mască pentru a-și înăbuși un 
strigăt. În plus, îi cerea ceva de care el se simţea incapabil. 

Gura ei se porni să enunţe tot felul de nume, nume de 
oameni, nume de străzi, nume de locuri, expresii dislocate. Pe 
unele le repeta. Cuvintele, poate, le mai auzise; dar nu-și dădea 
seama nici la ce ar fi trebuit să trimită, nici de ce sunau tot mai 
mult a acuzaţii pentru crimele pe care, chipurile, le-ar fi comis. 
Într-un târziu, clătină din cap. Ar fi vrut să închidă ochii, să fie 
liniște ca să poată re-uita, să se contopească din nou cu pagina 
albă a somnului și a neaducerii aminte. Femeia se aplecă și mai 
aproape deasupra lui, studiindu-l. 

— Dragule, te rog, încearcă. Te rog, pentru mine, da? 

Așteptă câteva secunde, apoi își ridică privirile. 

— Mi-e teamă că e zadarnic. ; 

La rândul ei, doctorita se aplecă deasupra lui. li simți 
degetele deschizându-i cu grijă pleoapele pentru a-i examina 
pupilele. li zâmbea ca un copil. 

— Vă aflaţi într-o cameră de spital. Sunteţi în siguranţă. 

— Spital? 

— Ştiţi ce-i aceea un spital? 

— Accident. 

— Pană de curent. 

O străfulgerare îi lumină ochii negri: puţin umor, ca un pai 
aruncat cu îndurare unui om care se îneacă. 

— Dar vă băgăm noi în priză repede. 

— Nu-mi amintesc cine... 

— Da, știm. 

Cealaltă femeie spuse: 

— Miles? 

— Ce „miles”? 

— E numele tău. Așa te cheamă, Miles, dragul meu. Miles 


10 


Green. 

O fluturare imperceptibilă de obiect străin, aripi de liliac în 
amurg, stinsă înainte chiar de a fi percepută. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, dragule. Nimic incurabil. 

El știa că nu-i adevărat; și că ea știe că el știe. Avea, în 
general, un aer mult prea atoateștiutor. 

— Tu cine ești? 

— Claire. Soţia ta. 

Repetă numele, pe un ton întrebător, de parcă ar fi început și 
ea să aibă îndoieli. El își întoarse privirile dinspre ea spre 
tavan. Era un tavan bizar, dar nu avea un efect liniștitor: de 
culoarea penelor de pescăruș, da, de pescăruș, doar văzuse 
pescăruși; ușor boltit și parcă matlasat, căci era împărțit în 
careuri bombate, fiecare cu câte un nasture gri, învelit în stofă, 
la mijloc. Era efectul pe care l-ar fi putut produce șiruri 
nesfârșite de mușuroaie de cârtiță sau de furnici, miniaturale, 
de forme perfect regulate și toate cu vârful în jos. In tăcerea 
care se lăsase, de undeva venea insistent un zgomot, tic-tacul, 
până atunci neauzit, al unui ceasornic. Doctorița se aplecă 
deasupra lui. 

— Uitaţi-vă în ochii mei; de ce culoare sunt? 

— Căprui închis. 

— Părul? 

— Negru. 

— Tenul? 

— Palid. Neted. 

— Ce vârstă îmi daţi? 

O privi lung. 

— Hai, încercaţi să ghiciţi. 

— Douăzeci și șapte, și opt. 

aa Bun. 

li zâmbi încurajator, apoi continuă, grăbit, pe același ton 
neutru: 

— Mai departe. Cine a scris Documentele Clubului Pickwick? 

— Dickens. 

— Visul unei nopți de vară? 

O privi iarăși lung. 


11 


— Nu vă amintiţi? 

— Vară. 

— Așa. Cine? 

— Shakespeare. 

— Vă aduceţi aminte de vreun personaj? 

— Bottom. 

Apoi adăugă: 

— Titania. 

— De ce acestea două în mod special? 

— Dumnezeu știe. 

— Când aţi văzut ultima dată piesa pe scenă? 

Închise ochii, se gândi, apoi îi deschise, dând din cap. 

— N-are importanţă. Acum - cât fac opt ori opt? 

— Șaizeci și patru. 

— Treizeci minus nouăsprezece? 

— Unsprezece. 

— Bun. Nota zece. 

Doctoriţa se îndreptă din şale. Ar fi vrut să-i spună că 
răspunsurile îi veniseră de nicăieri, că faptul de a fi răspuns în 
mod inexplicabil corect nu făcea decât să-i agraveze 
incapacitatea de a înţelege. Făcu o slabă încercare de a se 
ridica din pat, dar ceva îl împiedica: poate cuvertura bine 
strânsă în jurul lui, sau o diminuare a voinţei, ca în coșmaruri 
când între dorința de a te mișca și mișcarea propriu-zisă 
intervine un răstimp de câteva veșnicii. 

— Staţi liniștit, domnule Green. Sunteţi încă sub efectul 
sedativelor. 

Neliniștea aceea ascunsă creștea. Totuși, simțea că poate 
avea încredere în privirea atentă și pătrunzătoare a acelor ochi 
negri. Citea în ei ironia mută a unei vechi prietene - perfect 
detașată acum, dar nutrind încă umbra unui interes afectuos. 
Cealaltă femeie îl bătu ușurel pe umăr, cerând partea ce i se 
cuvenea din atenţia bărbatului. 

— Trebuie să avem răbdare. Doar câteva zile. 

Fără nicio tragere de inimă, își mută privirile către ea; acel 
„avem” nu-i inspira decât dorinţa de a fi dezagreabil. 

— Nu te cunosc. 

Ea pufni în râs, o mică rafală în surdină, de parcă ar fi fost un 


12 


lucru foarte amuzant și de parcă atitudinea lui ar fi fost de-a 
dreptul ridicolă. 

— Ba cred că mă cunoști, dragul meu. Doar mă vezi aproape 
în fiecare zi de zece ani încoace. Suntem căsătoriţi. Avem și 
copii. Nu se poate să nu-ţi aduci aminte. 

— Nu-mi aduc aminte de nimic. 

Ea inspiră adânc și clătină din cap, aruncând o privire 
doctoriței care, simțea el, sub masca grijii medicale, îi 
împărtășea repulsia crescândă pentru nuanţa aceea de reproș, 
de imperativ moral. Femeia aceea era prea dornică să-și 
stabilească dreptul de proprietate asupra lui; trebuie mai întâi 
să știi cine ești ca să fii dispus să devii proprietatea cuiva. 
Simţea o dorinţă copleșitoare de a fi inviolabil: n-o putea 
împiedica să-l trateze ca pe un obiect, dar în niciun caz nu era 
un căţeluș care făcea frumos când voia ea. Mai bine să reintre 
în nimicul dinainte, în acel limb de liniște cenușie, ticăitoare. Își 
lăsă pleoapele să cadă, dar aproape numaidecât auzi iar vocea 
doctoriţei. 

— Aș vrea să încep tratamentul preliminar chiar acum, 
doamnă Green. 

— Da, sigur. 

Surprinse fața-de-nevastă aruncând un zâmbet plin de 
subînţelesuri pe deasupra patului, așa, ca între femei. 

— E o adevărată ușurare să știu că se află pe mâini așa de 
bune. 

Tăcu, apoi adăugă: 

— Mă anunţaţi imediat dacă... 

— Imediat, fiți fără grijă. Dezorientarea asta e absolut 
normală la început. 

Femeia, pretinsa lui nevastă, se uită în jos la el, încă 
neconvinsă, cu o privire tacit acuzatoare. Își dădea seama, dar 
cu iritare, nicidecum cu simpatie, că e nervoasă și încurcată, 
neavând nicio reţetă pentru astfel de situaţii. 

— Vin să te văd și mâine, Miles. 

El tăcea. 

— Te rog, încearcă s-o ajuţi pe doamna doctor. Totul o să fie 
bine până la urmă. Copiilor le e dor de tine. 

Și făcu o ultimă încercare: 


13 


— Jane? Tom? David? 

Vocea îi era aproape rugătoare, de parcă ar fi vorbit despre 
niște note de plată încă neachitate - extravaganţe de demult - 
și nu despre niște copii. Respirând precipitat, se aplecă și-i 
dădu un sărut scurt pe gură. „Aici îmi înfig steagul. Acest 
teritoriu îmi aparţine.” 

Nu se uită după ea cum iese, ci rămase privind în tavan, cu 
braţele de-a lungul trupului sub cuvertură. Cele două femei se 
opriseră în ușă, vorbind în șoaptă, nevăzute. Sedative, pană de 
curent. Anestezie. Operaţie. Își mișcă picioarele, pipăindu-și 
coapsele. Piele goală. Pipăi mai sus. Piele goală. Se auzi o ușă 
închizându-se și doctoriţa era din nou lângă el. Se întinse și 
apăsă pe butonul unei sonerii, apoi îl privi o clipă cercetător. 

— Trebuie să înţelegi că și pentru ei e un șoc. Oamenii nu-și 
dau seama în ce măsură faptul de a fi recunoscuţi de ceilalţi 
este pentru ei o dovadă că există. Când ajung în asemenea 
situaţii, îi apucă frica. Se simt în nesiguranţă. Am dreptate? 

— N-am nimic pe mine. 

Ea zâmbi, ușor amuzată de acest non sequitur, sau poate mai 
degrabă de faptul că pierderea veșmintelor putea fi un șoc mai 
grav decât pierderea memoriei. 

— Da’ nici n-aveţi nevoie de nimic. E foarte cald aici. Chiar 
prea cald. 

li arătă halatul alb cu care era îmbrăcată. 

— N-am nimic pe dedesubt. Au pus termostatul atât de sus, 
că ne plângem cu toţii de căldură. Și n-avem nici ferestre. 

Tăcu, apoi îl întrebă: 

— Ştiţi ce-i aia un termostat? 

— Oarecum. 

_ Ridicându-și puţin capul, privi pentru prima dată în jurul lui. 
Într-adevăr, nu erau ferestre, iar mobilierul era foarte sumar: 
doar o măsuţă și un scaun în colţul din stânga al camerei. 
Pereţii erau gri, capitonaţi ca și tavanul boltit. Chiar și ușa din 
faţa lui era capitonată. Numai podeaua fusese cruţată, parcă 
din intenţia de a înviora puţin monotonia din jur: era acoperită 
cu o mochetă de un roz stins, ca pielea, nuanţa pe care 
odinioară pictorii o numeau roz vechi. lIzolare, încăpere 
capitonată, închisoare: legătura îi scăpa, dar căuta privirea 


14 


doctoriţei, care ghici, probabil, ceea ce el nu putea exprima în 
cuvinte. 

— Ca să fie liniște. Ultima modă: izolare acustică. O să vă 
mutăm îndată ce vă veţi simţi mai bine. 

— Ceas. 

— Da. 

I-l arătă. Era atârnat pe peretele din spatele lui, aproape de 
colțul din stânga: un ceas cu cuc elveţian, înfiorător de 
împopoţonat, cu un pinion alpin și o mică armată de siluete 
obscure, ţărani, vaci, buciume, flori-de-colț și Dumnezeu mai 
știe ce altceva, încrustate pe fiecare petec disponibil de lemn 
maroniu. 

— Ne-a fost lăsat de un pacient. Un domn irlandez. Ne-am 
gândit că umanizează puţin atmosfera. 

— E groaznic. 

— N-o să vă deranjeze. I-am deconectat soneria. Nu mai face 
cu-cu. 

El rămase cu ochii pironiţi la ceasornicul acela hidos. Fațada 
aceea demenţial de încărcată, de care atârnau intestinele 
lanțurilor și greutăților, îl tulbura, căci reprezenta ceva ce îl 
înspăimânta, nu știa nici el ce; era o anomalie, un, memento 
absurd a tot ceea ce uitase. 

— Şi s-a făcut bine? 

— Era un caz complicat, aș zice. 

Se întoarse s-o privească. 

— Nu s-a făcut bine? 

— O să vă povestesc când vă veţi simţi mai bine. 

El rumega puţin această declaraţie. 

— Să nu-mi spuneţi că asta e o... 

— Ce anume? 

— La nebuni? 

— Dumnezeule, nu. Sunteţi tot atât de sănătos la minte ca și 
mine, poate chiar mai sănătos. 

Se așezase pe marginea patului, cu braţele încrucișate la 
piept și ușor întoarsă spre el, așteptând ca cineva să răspundă 
la apelul soneriei. În buzunarul halatului avea prinse două 
pixuri și un termometru. Părul negru îi era strâns auster la 
ceafă și, deși era nefardată, chipul ei avea un fel de eleganţă 


15 


clasică, ceva mediteranean. Avea o piele foarte luminoasă, dar 
era o paloare caldă, poate avea sânge italian; nu că nu ar fi 
avut maniere englezești perfecte, rezultat evident al unei bune 
educaţii, primite poate într-o familie distinsă. Era genul de fată 
inteligentă care preferase o meserie serioasă unei vieţi tihnite. 
Se întrebă dacă nu cumva ar fi putut fi evreică, vlăstarul uneia 
din acele familii aristocratice care îmhbinaseră întotdeauna 
avuţia cu erudiţia și cu munca în slujba comunităţii. Apoi se 
întrebă cum de mai e în stare să se întrebe atâta. Ea întinse 
mâna și-l bătu ușurel pe braţ ca să-l liniștească. 

— O să vă înzdrăveniţi. Am văzut cazuri și mai rele. 

— Parc-am dat în mintea copiilor. 

— Știu. E posibil ca tratamentul să nu aibă efect imediat. 
Trebuie să avem răbdare amândoi. 

Zâmbindu-i, se ridică, apăsă iar pe sonerie, apoi își reluă 
locul pe pat. 

— Unde suntem? 

— La Central. 

Îl privea cu atenţie. El făcu din cap că nu ştie. Ea se uită în 
jos, fără să spună nimic, apoi îi aruncă una din privirile ei 
grăbite și întrebătoare. 

— Treaba mea e să vă pun memoria la loc în funcţiune. Ia 
căutaţi puţin. Toată lumea cunoaște Centralul. 

El căuta, dar avea sentimentul ciudat că e o pierdere de 
vreme și, în același timp, că ar fi mai înţelept să nu încerce. În 
fond, în afară de șocul de la început, nu era chiar așa 
dezagreabil să se simtă total rupt de ceea ce era sau de ceea ce 
ar fi putut fi; să nu fie nevoit să facă nimic, să se simtă eliberat 
de o povară a cărei natură o uitase, dar pe care o deducea din 
însăși absenţa ei - o greutate niciodată percepută, dar iată că 
spinarea lui mentală se simţea ușurată. Mai presus de orice 
altceva, era liniștea pe care o resimțea la gândul că se află în 
mâinile și în grija acestei tinere femei calme și competente. Un 
bust și un gât delicat se iveau din decolteul discret al halatului 
alb. 

— Aș vrea să-mi văd faţa. 

— Deocamdată eu sunt oglinda dumneavoastră. 

El o privi, dar nu văzu nimic distinct. 


16 


— Am avut un accident? 

Ea își luă un aer grav. 

— Mi-e teamă că da. V-aţi transformat în broască râioasă. 

Treptat, ceva în privirea ei îi dădu să înţeleagă că glumește 
ca să-i alunge temerile. Zâmbi obosit. 

— Așa mai merge, spuse ea. 

— Ştiţi cine... ce eram înainte? 


— „Cine sunt”. 
— Da, „sunt”. 
— Da. 


El aștepta continuarea, dar ea îl privea în tăcere: alt test. 

— Nu vreţi să-mi spuneţi. 

— Păi, o să-mi spuneţi dumneavoastră. Curând. 

El tăcu o vreme. 

— Presupun că sunteți... 

— Ce anume? 

— Cum să spun... canapele... 

— Psihiatru? 

— Așa. 

— Sunt neurolog. Disfuncţii ale creierului. Specialitatea 
mnemonologie. 

— Asta ce-i? 

— Cum funcţionează memoria. 

— Sau cum nu funcţionează. 

— Uneori. Temporar. 

Părul îi era prins la ceafă cu o panglică de batic, singura tușă 
feminină din vestimentația ei. Cele două capete ale baticului 
aveau un imprimeu cu mici trandafiri alternând cu frunze 
eliptice, negru pe alb. 

— Nu știu cum vă cheamă. 

Așezată cum era pe marginea patului, se întoarse spre el, 
strecurându-și arătătorul sub reverul stâng al halatului. Acolo 
era prinsă o mică insignă de plastic cu numele: Dr. A. DELFIE. 
Apoi, ca și cum dezvăluirea acelui mărunt detaliu birocratic 
privitor la persoana ei ar fi fost un gest ce ieșea din cadrul 
strict clinic, se ridică de pe pat. 

— Pe unde-o fi umblând sora? 

Se îndreptă spre ușă, o deschise și privi în jur; după toate 


17 


aparențele, în zadar, căci, întorcându-se lângă patul bolnavului, 
apăsă iar pe sonerie, de data asta lung și insistent. Se uită în 
jos spre el, cu buzele strânse, ca pentru a-i da să înţeleagă că 
nu el e de vină pentru iritarea ei. 

— De când sunt aici? 

— Doar de câteva pagini. 

— Pagini? 

Ea își încrucișă braţele la piept și în privirea ei cercetătoare 
se citea aceeași umbră interogativă. 

— Dar cum ar fi trebuit să spun? 

— Zile? 

Ea îi zâmbi ceva mai deschis. 

— Bun. 

— De ce-aţi spus pagini? 

— Suferiţi de o pierdere a identităţii, domnule Green. Sunt 
nevoită să verific cum staţi cu simţul realităţii în general. Pare 
să fie în regulă. 

— Parcă mi-aş fi pierdut bagajele. 

— Mai bine bagajele decât capul, cum se spune. 

El se uită fix în tavan, luptându-se din răsputeri să-și 
recucerească un trecut, un loc, un scop. 

— Cred că încerc să fug de ceva. 

— Poate. În fond, de-asta suntem aici. Ca să vă ajutăm să 
faceți săpături și să vă regăsiţi trecutul. 

li atinse umărul gol. 

— Dar acum v-aș ruga să nu vă mai faceţi griji. Relaxaţi-vă. 

Doctoriţa se îndreptă din nou spre ușă. Dincolo nu se zărea 
nimic, era o stranie întunecime. El rămăsese cu privirea 
pierdută în tavanul boltit și capitonat, cu pădurea aceea de mici 
păstăi suspendate, fiecare cu câte un nasture în vârf. In ciuda 
culorii cenușii, semănau cu niște sâni, rânduri-rânduri de sâni 
feciorelnici, un baldachin de muguri cu sfârc. Ar fi vrut să-i 
spună și doctoriţei, dar ea rămăsese în prag, așteptând, și apoi, 
intuiţia îi sugera că nu-i putea spune așa ceva unei doctoriţe. 
Era ceva prea personal, prea fantezist, și putea s-o jignească. 

Într-un târziu, doctoriţa se întoarse. Cineva intră repede în 
urma ei: era o tânără soră de origine antileză, bonetă albă, față 
cafenie și uniformă apretată, alb cu albastru. Într-o mână ţinea 


18 


un cilindru roșu: un sul de mușama. Își rostogoli albul ochilor 
către doctoriţă: 

— A venit surioara. Ca să mai schimbăm puţin. 

Doctoriţa dădu din cap cu resemnare, apoi se uită spre el și-i 
spuse: 

— Dânsa era sora Cory. 

— E o plăcere să vă avem printre noi, domnule Green. 

El îi răspunse cu o strâmbătură jenată: 

— Scuze. 

— Fără scuze. Altfel primiţi bătaie. 

Drăguţă fată, umor, severitate jovială. 

Printr-o rară coincidenţă a genelor rasiale - altfel, foarte 
diferite, firește - avea ochii de aceeași culoare cu ai doctoriţei. 

— Închide ușa, te rog, soră. Vreau să încep tratamentul 
preliminar. 

— Desigur. 

Doctorița Delfie își încrucișă iar braţele, poză pentru care 
avea în mod evident o adevărată predilecție. Privirea pe care o 
cobora spre el păru pentru o clipă cercetător-gânditoare, de 
parcă nu s-ar fi putut hotări asupra tratamentului; de parcă n- 
ar fi văzut în el o persoană, ci o problemă. Dar apoi îi aruncă un 
zâmbet scurt. 

— Nu doare. Mulţi pacienţi găsesc tratamentul preliminar 
plăcut și relaxant. 

Se uită spre soră, care se apropiase de cealaltă latură a 
patului. 

— Gata? 

Se aplecară amândouă și, cu îndemânarea obișnuinţei, 
ridicară ușor salteaua, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă. 
Cuvertura, astfel eliberată, fu împăturită într-o succesiune de 
mișcări rapide până către picioarele patului. El încercă să se 
ridice în capul oaselor. Dar, dintr-un pas, cele două femei fură 
în spatele lui împingându-l cu blândă fermitate înapoi în pat. 

Doctoriţa Delfie îi spuse: 

— Stati liniștit. Exact așa cum sunteţi acum. _ 

Vorbea calm, dar mult mai grăbit decât înainte. li ghicise și 
jena. 

— Omule, sunt doctoriţă, ea e infirmieră. Toată ziua avem 


19 


sub ochi trupuri goale de bărbaţi. 

— Da. 

Apoi adăugă: 

— Scuze. 

— Așa, acum o să punem o mușama sub dumneavoastră. 
Întoarceţi-vă spre mine. 

El se întoarse și simţi cum sora îi lipește mușamaua de 
spinare. 

— Așa, acum pe partea cealaltă. Acum treceţi deasupra 
mușamalei. Așa. Bun. Pe spate iar. 

El se uita fix la tavanul capitonat. Cele două femei netezeau 
bine mușamaua sub el. 

— Acum ridicaţi braţele și duceţi mâinile la ceafă. Chiar așa. 
Bun. Acum închideţi ochii. Aș vrea să vă relaxaţi. Vă aflaţi în 
spitalul cu cele mai bune statistici din Europa pentru 
tratamentul bolii de care suferiţi. Nu mai sunteţi pierdut, 
sunteţi deja în curs de vindecare. Relaxaţi-vă toți mușchii. Și 
mintea. Totul o să fie bine. 

Urmă o pauză. 

— Acum o să verificăm câteva reacţii nervoase. Trebuie să 
staţi foarte liniștit. 

— Da. 

Își ţinea ochii închiși, docil. Au urmat câteva clipe de tăcere - 
numai ceasul ticăia - după care doctorița spuse: 

— Gata, soră. 

Două mâini îi atinseră ușurel braţele îndoite pe pernă, 
coborând apoi spre subraţ și mai jos, pe cele două laturi ale 
corpului; i se opriră pe șolduri, apăsând. 

— E bine, domnule Green? Am mâinile suficient de calde? 

— Da, mulţumesc. 

Sora își retrase mâinile, dar numai pentru o clipă. Una din 
ele îi ridică cu grijă penisul moale, îl așeză la loc și se opri 
deasupra lui, în vreme ce degetele celeilalte mâini îi cuprinseră 
testiculele, masându-le ușor. Deschise ochii, alarmat. Doctoriţa 
se aplecă spre el: 

— Centrul nervos al memoriei din creier este strâns asociat 
cu cel care controlează activitatea gonadică. Trebuie să 
verificăm dacă aceasta din, urmă funcţionează normal. E o 


20 


procedură de rutină. Nu aveţi de ce să fiți jenat. Acum, vă rog, 
închideţi ochii la loc. 

În privirea ei nu mai era nici urmă de umor sau de sarcasm, 
numai seriozitate profesională, închise ochii la loc. Masajul 
testiculelor continua. Cealaltă mână începu să-i mângâie partea 
inferioară, acum expusă, a penisului. Deși. Nu se simţea deloc 
relaxat, tratamentul părea, într-adevăr, pur clinic, o procedură 
de rutină; ca pentru a confirma acest lucru, doctoriţa vorbea cu 
sora pe deasupra patului și a trupului lui întins. 

— Au făcut ceva cu valva aia? 

— Glumiţi. 

— Nu știu ce-i cu ăștia de la întreţinere. Cu cât reclami mai 
des, cu atât durează mai mult. 

— Păi, nu fac nimic altceva toată ziua decât să joace remi în 
sala cazanelor. I-am văzut. 

— O să-ncerc să-l pun pe domnul Peacock să umble după ei. 

— Vă doresc succes. 

El ghici, de sub pleoapele închise, că doctoriţei îi place 
sarcasmul resemnat al surorii și că își zâmbesc una alteia după 
ultima remarcă. Urmă un răstimp de tăcere. Apăsarea ușoară a 
degetelor continuă, ca și mângâierile, însoţite de câte o mișcare 
de rulare cu degetele. Dar ceva din schimbul acela de replici 
nu-i dădea pace. Părea să-și amintească acel crâmpei de dialog 
despre problemele spitalului, i se părea că trăise toate acestea, 
chiar și ce i se întâmpla acum... și totuși, cum era posibil să fi 
trecut prin toate acestea fără să-și amintească nimic? 

Doctorița murmură: 

— Reacţie? 

— Negativă. 

Își simţi penisul, încă fără vlagă, ridicat și apoi lăsat să cadă; 
manipularea continuă. Cu disperare acum, prin ceaţă, prin 
nemilosul zid cenușiu al amneziei, încercă din nou să 
regăsească structura pierdută a experienţei și a cunoașterii. 
Spitale, doctori, surori, medicamente, tratamente... simţi o 
mișcare pe partea unde se afla doctoriţa. 

— Dati-mi mâna dreaptă, domnule Green. 

Complet amortit, nu schiţă niciun gest, dar doctoriţa îi apucă 
mâna de sub ceafă, trăgând-o în sus. Atinse un sân dezgolit. 


21 


Șocat și oripilat, deschise ochii. Doctorița Delfie stătea aplecată 
deasupra lui, cu halatul alb descheiat, uitându-se absent la 
peretele de deasupra capului lui, de parcă n-ar fi făcut altceva 
decât să-i ia pulsul. Îşi simţi mâna dusă spre celălalt sân. 

— Bine, dar ce faceţi? 

Ea nu-și cobori privirea. 

— Vă rog să nu vorbiţi, domnule Green. Aș dori să vă 
concentrați asupra senzaţiei tactile. 

Privirile lui coborâră de-a lungul aripilor desfăcute ale 
halatului, apoi se îndreptară iar în sus, într-un nou acces de 
nedumerire - al treilea - spre faţa ei încă întoarsă. Când ea îi 
spusese că nu poartă nimic sub halat, el nu luase remarca în 
sens literal. 

— Nu-nţeleg ce vreţi să faceți. 

— Doar v-am spus. Vrem să vă testăm reflexele. 

— Adică, vreţi să spuneţi că... 

Ea îl privi cu enervare evidentă. 

— Probabil că vi s-au făcut și alte examene. Nu e nicio 
diferenţă. 

El își trase mâna. 

— Bine, da' eu... dumneavoastră... 

Vocea ei deveni dintr-o dată severă și rece: 

— Ascultaţi, domnule Green. Sora Cory și cu mine avem și 
alţi pacienţi de văzut. Vreţi să vă vindecaţi sau nu? 

— Da, sigur, dar... 

— Atunci, închideţi ochii. Și, pentru Dumnezeu, încercaţi să 
fiţi un pic mai erotic. Nu avem toată ziua la dispoziţie. 

Se aplecă deasupra lui, sprijinindu-se în ambele mâini de-o 
parte și de alta a pernei. 

— Așa, acum ambele mâini. Oriunde vreţi. 

Dar el nu-și ridică mâinile de pe pernă. 

— Nu pot. Nu vă cunosc. Că sunteţi dumneavoastră sau taica 
Adam, pentru mine e totuna. 

Doctorița respiră adânc. 

— Domnule Green, aș fi preferat să spuneţi „mama Eva”. Sau 
trebuie cumva să înțelegem că aţi prefera să vi se administreze 
tratamentul de către un medic și un asistent de sex masculin? 

— Aș prefera să nu vă răspund la o asemenea întrebare. 


22 


Ea se uită sever în jos. 

— Găsiţi că am un trup respingător? 

Vocea și privirea îi erau de data asta peremptorii, 
neadmițând vreun refuz. El își luă ochii de la faţa ei, privind 
spre sânii aflaţi acum în umbră, apoi întoarse capul. 

— Nu văd ce-are a face asta cu... 

— Ceea ce dumneavoastră numiţi „asta” este întâmplător cel 
mai modern și mai bun tratament pentru tulburările cum este 
cea de care suferiţi. 

— Eu n-am auzit niciodată de el. 

— Acum câteva minute nu vă aminteaţi nici măcar că aveţi 
soţie și copii. Suferiţi de o gravă pierdere de memorie. 

— Bine, da' mi-aș fi adus aminte de așa ceva. 

— Vă aduceţi cumva aminte de convingerile dumneavoastră 
politice? 

El nu răspunse. 

— De cele religioase? De contul în bancă? De profesiune? 

— Ştiţi bine că nu. 

— Bun, atunci fiţi amabil și aveţi încredere că știu ce am de 
făcut. Doar nu ne pregătim ani de zile în specialitatea noastră 
ca să ne fie pusă la îndoială competenţa - și mai ales nu pentru 
asemenea motive prostești. Sunteţi perfect sănătos fizic. V-am 
examinat cu atenţie ieri. Aveţi organele genitale perfect 
normale. Nu vă cer imposibilul. 

El stătea mai departe cu faţa întoarsă într-o parte; înghiţi în 
sec și spuse cu voce joasă: 

— N-aș putea... de unul singur? 

— Nu ne interesează capacitatea dumneavoastră de a 
produce spermă pur și simplu, domnule Green. 

Nu prea înţelegea de ce doctorița accentuase cuvântul 
„spermă” cu atâta dispreţ, de parcă ar fi fost sinonim cu drojdie 
sau spumă. 

— Bine, da'-i așa de jenant. 

— Sunteţi într-un spital, pentru numele lui Dumnezeu. În 
toate astea nu e nimic personal. Sora Cory și cu mine nu facem 
decât să aplicăm o procedură de rutină. Nu vă cerem decât să 
cooperaţi puţin. Soră? 

— Tot negativ, doamna doctor. 


23 


— Hai, lăsaţi prostiile, domnule Green. Am un trup de femeie 
ca oricare altul; închideţi ochii și folosiţi-l. 

Vocea și expresia feţei ei erau ca ale unei dădace de modă 
veche dojenind un copil pentru că tărăgănează un proces 
absolut firesc. 

— Bine, da' de ce? 

— Şi, vă rog, nu mai puneţi asemenea întrebări fără rost. 

Și cu asta, își îndreptă privirea spre peretele dinapoia 
patului, refuzând să mai stea de vorbă. In cele din urmă, el 
închise ochii, ridicându-și temător mâinile spre sânii suspendaţi 
deasupra lui. Îi ţinea pur și simplu, fără să-i mângâie. Altfel, 
erau calzi și tari, umplându-i căușul palmelor în mod cât se 
poate de agreabil; simţi o adiere ușoară cu iz ca de gudron, ca 
parfumul florilor de mirt, fără îndoială de la un săpun 
antiseptic. Dar era mult mai puţin conștient de feminitatea 
doctoriței decât de mânia care creștea în el. Inţelegea cel puţin 
că suferise mai mult ca sigur o gravă traumă recent și că 
mintea îi era probabil într-o stare de extremă fragilitate și 
vulnerabilitate - și uite că aceste persoane profitau grosolan de 
slăbiciunea lui, de creierul lui încă aflat sub efectul sedativelor, 
ba și mai rău, ignorau cu desăvârșire simţul lui moral. 

Spre marea lui consternare - căci sora Cory nu contenise cu 
serviciile ei - simţi începutul unei erecţii. Și, poate pentru că 
sora îi făcuse un semn doctoriţei, aceasta îi vorbea acum pe un 
ton ceva mai puţin acru; cam ca un ministru al turismului 
adresându-se unei delegaţii de reprezentanţi ai unei agenţii de 
turism străine și neputând să se abată de la textul plin de 
voioșie compus de un funcționar care nu văzuse în viaţa lui un 
agent străin de turism în carne și oase. 

— Acum v-aș sugera să-mi exploraţi și alte porţiuni ale 
trupului. 

Asta era prea mult. Își lăsă braţele să-i cadă înapoi pe pernă, 
cu ochii în continuare închiși. 

— Este de-a dreptul obscen. 

Doctoriţa Delfie rămase tăcută o clipă, apoi, etalând o faţetă 
mai puţin agreabilă a condiţiei ei sociale și intelectuale 
superioare, îi spuse scurt și tăios: 

— Dacă vreţi să știți, domnule Green, este foarte posibil ca 


24 


pierderea de memorie de care suferiţi să fi fost parţial cauzată 
de dorinţa inconștientă de a mângâia trupuri feminine 
necunoscute. 

Indignarea îl făcu să-și deschidă ochii. 

— Bine, dar asta este o presupunere total nefondată! 

— Ba dimpotrivă, e foarte fondată. Monogamia este o 
absurditate biologică, un mărunt accident istoric. Din punct de 
vedere evolutiv, adevărata dumneavoastră funcţie masculină 
este să introduceţi cât mai mulţi spermatozoizi, adică gene, în 
cât mai multe pântece cu putinţă. 

Doctoriţa aşteptă o reacţie, dar el tăcea. Ea continuă cu voce 
joasă: 

— Repet. Plimbaţi-vă mâinile peste tot. 

El îi cerceta privirea, căutând cea mai mică urmă de umor, 
de ironie, sau chiar de omenie. Dar nu vedea nimic. Doctoriţa 
manifesta o indiferenţă implacabilă faţă de scrupulele, 
sfiiciunea și bunul lui simţ. În cele din urmă, închise ochii, 
căutând iar sânii cu mâinile, apoi degetele îi urcară, pipăind, 
spre grumazul delicat, până la unghiurile unde gâtul se unește 
cu umerii; apoi iar în jos, spre sâni, de-a lungul celor două 
laturi alte trupului, urmând curbura taliei, și cu dosul palmelor 
atingând materialul de in alb al halatului desfăcut. Doctoriţa își 
schimbă poziția, ridicând un genunchi pe marginea patului. 

— Așa, oriunde vreţi. 

Mâna lui dreaptă cobori, se opri. 

— Haideţi, domnule Green. Doar ați mai atins zona pubică. 
Nu vă mușcă. 

El își retrase mâna. 

— Mai e ceva. Cum rămâne cu soţia mea? 

— Doamna Green este la curent cu natura tratamentului. I- 
am dat toate explicaţiile necesare înainte ca dumneavoastră să 
vă treziţi. A semnat la mine în birou o hârtie prin care își dă 
consimțământul. 

O amintire de demult - milostiv aliat - îi explodă subit în 
conștiință. Deschise ochii iar, privind-o lung și acuzator pe 
doctoriţă. 

— Parcă exista și ceva numit „jurământ hipocratic”. 

— Un medic va folosi toate mijloacele care îi stau în putinţă 


25 


pentru a vindeca un pacient aflat în îngrijirea lui. Parcă așa era, 
dacă îmi aduc bine aminte. 

— Toate mijloacele corecte. 

— Mijloacele corecte înseamnă mijloacele cele mai eficiente. 
Adică exact ce vi se oferă acum. 

Mâinile invizibile ale surorii nu-i dădeau pace. Se mai uită 
câteva clipe în ochii doctoriței, dar nu mai putea suporta 
iritarea făţișă și dezaprobarea pe care le citea în ei. Închise iar 
ochii. După alte câteva clipe, doctoriţa Delfie se ghemui mai 
aproape, chiar deasupra lui. O dată, de două ori, își simţi 
buzele atinse de un sfârc, apoi parfumul de flori de mirt deveni 
mai puternic, evocând într-un ungher pierdut al minţii lui 
imaginea unei coaste însorite și a unei mări azurii. Deschise 
ochii în penumbra celor două aripi ale halatului ce se ridicau ca 
un cort deasupra lui; era din nou invitat să sugă sfârcul acela 
insistent. Își întoarse capul într-o parte. 

— Bordel. 

— Excelent. Spuneti orice vă stimulează libidoul. 

— Ăsta nu-i spital. 

— Lanţuri. Bice. Haine de piele neagră. Orice vă trece prin 
cap. 

— E de-a dreptul monstruos. 

— Vreti s-o rog pe soră să se dezbrace? 

— Nu! 

Doctoriţa se îndepărtă puţin de el. 

— Sper că nu sunteţi rasist, domnule Green. El își ţinea în 
continuare fața întoarsă. 

— Vreau să-l văd pe medicul-șef. 

— Eu sunt medicul-șef. 

— N-o să mai fiți, când ies eu de-aici. O să am eu grijă să fiţi 
dată afară. 

— Nu știu dacă vă daţi seama că deja vă găsiți cuvintele mult 
mai ușor. Așa că poate e... 

— Duceţi-vă la dracu’! Fac ceva pe toate astea. 

Urmă un răstimp de tăcere. Vocea doctoriţei era acum și mai 
glacială. 

— Poate că nu știți, domnule Green, dar recursul la imagini 
legate de urinare și defecaţie este un simptom de culpabilitate 


26 


și de reprimare sexuală induse cultural. 

— Ei, nu mai spuneți. 

Urmă un alt răstimp de tăcere. Apoi sora spuse: 

— S-a dus, doamna doctor. 

Doctoriţa Delfie oftă enervată; ezită puţin, apoi își retrase 
genunchiul de pe locul unde se sprijinea și rămase în picioare 
lângă pat. 

— Soră, mi-e teamă că nu mai e nimic altceva de făcut. Va 
trebui să-i facem un A.P. 

Se auzi un foșnet de haine. Privind alarmat de pe perna lui, o 
zări pe doctoriță, goală-pușcă, întinzând surorii halatul pe care 
tocmai și-l scosese. Se uita la el cu o privire ofensată, la fel de 
evidentă ca și goliciunea ei. 

— Asta numai pentru că sunteţi tratat ca pacient privat, 
domnule Green. Nu aș tolera un asemenea comportament dacă 
aţi fi tratat prin asigurările sociale. Nici nu mai încape discuţie. 

Doctoriţa își încrucișă braţele la piept. 

— În plus, sunt o mulţime de pacienţi care așteaptă să se 
elibereze un loc în secţie. Așa că muncim într-o tensiune 
considerabilă. 

El își luă curaj și-i înfruntă privirea. 

— Ce-i aia A.P.? 

— Accelerator plexicaulic. 

Doctoriţa aruncă o privire nerăbdătoare spre ușă. 

— Soră, mai repede, te rog. Ştii ce mulţi pacienţi am de văzut 
azi. 

Sora Cory era deja lângă ușă, unde agăţase halatul alb de un 
cârlig. Apoi, tot cu spatele, își desfăcuse șorţul, atârnându-l și 
pe acesta. Acum își descheia cu grijă rochia albastră. Auzind 
vocea doctoriţei, se zori, lăsând să-i alunece rochia de-a lungul 
braţelor arămii și agăţând-o peste șorţ; încoronă cârligul cu 
boneta albă și se descălță. Apoi, mlădioasă și ușoară, goală- 
goluţă ca și doctoriţa, se întoarse la marginea patului. Fascinat 
și în același timp cuprins de panică, el se uita încremenit la cele 
două trupuri feminine, unul brun și altul alb. Erau la fel de 
înalte, dar sora, o fată de vreo douăzeci de ani, era mai puţin 
zveltă; și mai puţin „clinică”, căci lui i se părea că ghicește un 
soi de amuzament sardonic în privirea ei și în umbra unei 


27 


grimase în jurul buzelor. Doctoriţa îi vorbea din nou: 

— Înainte de a începe, ţin să vă informez că încăpăţânarea 
dumneavoastră nu ţine neapărat de scrupule de ordin moral, 
cum vă închipuiţi. Suntem obișnuiți cu pacienţi care opun 
rezistență la tratament în speranţa că vom fi nevoiţi să 
recurgem la practici perverse... așa-numite. Se întâmplă să 
folosim asemenea metode în cazuri de recalcitranţă erotică 
autentică și persistentă. Dar niciodată în faze incipiente, ca 
acum. Așa că, dacă încercaţi cumva să ne forţaţi să folosim 
stimularea coenonimfică sau pseudo-terguminală, vă pot spune 
de pe-acum: nicio șansă. Vă este clar? 

— Pentru Dumnezeu, nici măcar nu știu ce-s astea. 

— E valabil și pentru furculiţa braziliană. 

— Asta ce mai e? 

Urmă un nou moment de tăcere. Doctoriţa avea aerul unei 
învăţătoare care știe că este provocată deliberat să-și piardă 
cumpătul. Își puse mâinile în șold. 

— Şi încă ceva, domnule Green. Aici nu credeam nici atâtica 
în criptoamnezie. 

Făcu o pauză, ca să fie sigură că avertismentul a fost 
înregistrat. 

— Așa, acum pe-o parte. Cu faţa la mine. 

Sora îi strecură o mână sub umărul stâng, încercând să-l facă 
să se întoarcă. 

— Hai, domnu' Green. Faceţi cum spune mama. Fiţi băiat 
cuminte. 

Îndreptă o privire bănuitoare și plină de resentiment către 
fața aceea creolă și zâmbitoare, dar până la urmă se întoarse 
pe o parte. Dintr-o singură mișcare, a cărei precizie și perfectă 
sincronizare sugerau o experiență considerabilă, cele două 
îngrijitoare ale sale fură numaidecât în pat, fiecare pe câte o 
parte. Sora Cory se întinse la spatele lui, în vreme ce, spre 
nedumerirea lui, doctoriţa se îndesă în el cu spatele. Le simţi 
pe amândouă foindu-se niţel, una în faţă și alta în spate, de 
parcă ar fi vrut să-l prindă cât mai bine în șurubul format de 
trupurile lor. În mod cu totul gratuit, fata cea brună făcu o 
mișcare de șolduri, frecându-se de el, ceea ce îi confirmă unele 
bănuieli pe care le avea deja în privinţa ei. În faţa ochilor avea 


28 


părul negru al doctoriţei și fișiul colorat la câţiva centimetri de 
nasul lui. Urmă un moment de tăcere. Apoi doctorița deschise 
vorba. Vocea îi era mai calmă, din intenţia evidentă, dar nu 
foarte convingătoare, de a adopta o metodă mai puţin 
intransigentă. 

— Bun. Acum vă rog să fiți amabil și să vă duceţi mâna 
stângă pe sânii mei. 

Și, spunând asta, își ridică braţul. El ezită, dar făcu ceea cei 
se spunea; întocmai cum, sub supravegherea unui instructor de 
la școala de șofat, ai atinge un buton sau un contact. Doctoriţa 
își cobori braţul. Mâna i se opri peste a lui, pentru a o ţine 
apăsată acolo unde era. 

— Așa, acum ascultați cu atenţie, domnule Green. O să încerc 
să vă explic pentru ultima dată. Ego-ul dumneavoastră a 
pierdut bătălia cu super-ego-ul, care atunci a decis să-l 
reprime, să-l cenzureze. Sora Cory și cu mine nu dorim decât 
un singur lucru: să ne asigurăm colaborarea celei de-a treia 
componente a psihicului dumneavoastră, așa-numitul „id”. Id-ul 
dumneavoastră este membrul acela fleșcăit lipit de posteriorul 
meu. Potenţial, cel mai bun prieten al dumneavoastră. Și al 
meu, în calitate de medic. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

O simţi pe sora Cory sărutându-i, apoi lingându-i ceafa. 

— Bine, dar asta-i o violare josnică și abuzivă a libertăţii 
personale. 

— Mi-e teamă că acum vorbește super-ego-ul dumneavoastră. 
Această procedură seamănă oarecum cu respirația gură la 
gură, după cum amnezia este și ea asemănătoare cu înecul. Mă 
urmăriți? 

El se holbă la ea: 

— Protestez din răsputeri. 

Ea oftă adânc, dar vocea îi rămase neutră și seacă: 

— Domnule Green, mă văd obligată să vă spun că mă aștept 
la o asemenea atitudine din partea celor cu un nivel scăzut de 
cultură, dar nu și din partea unor pacienţi cu educaţia și 
pregătirea dumneavoastră. 

— Protest moral. 

— Asta nu mă interesează. Eu caut sprijin în mintea 
dumneavoastră. 


29 


— E-adevărat, poate că, pentru moment, nu știu cine sunt. 
Dar, ce naiba, sunt convins că nu sunt o persoană care 
vreodată ar fi... 

— Iertaţi-mă, dar asta e o afirmaţie de-a dreptul lipsită de 
logică. Nu știți cine sunteţi. Deci, matematic vorbind, există 
șansa la fel de valabilă să fiți genul de persoană care se 
complace în promiscuitate sexuală. Vă pot demonstra statistic 
că șansele sunt mai mult decât egale. Mai ales în categoria 
socio-profesională din care faceţi parte. Trebuie să vă mai spun 
și că istoricul bine documentat al acestui grup profesional îl 
prezintă ca suferind de o incapacitate generală de a face față 
realităților vieţii. 

— Aha, cine știe ce v-a mai spus femeia aia! 

— Mult mai puţin decât îmi spune ostilitatea dumneavoastră 
faţă de ea. 

— Nu mi-am adus aminte cine e, asta-i tot. 

— Da, dar am avut impresia că preferaţi să vă uitaţi la mine, 
chiar dacă nici despre mine nu știaţi cine sunt. 

— Pentru că păreaţi mai înţelegătoare. Atunci. 

— Şi mai atrăgătoare? 

El ezită. 

— Poate. 

Apoi adăugă: 

— Fizic. 

— Adică, vă plăcea de mine, cum se spune în vorbirea 
obișnuită? 

— Sunt un om grav bolnav. Vă dați seama că numai la sex nu 
mă gândeam eu atunci. Şi, pentru Dumnezeu, spuneţi-i acestei 
infirmiere să nu-mi mai mozolească ceafa. 

— Aţi prefera atenţia buzelor ei în altă parte? 

El rămase tăcut o clipă. 

— Bine, dar e revoltător. 

— De ce, domnule Green? 

— Ştiţi foarte bine de ce. 

— Nu. Nu știu de ce. 

— Femeie dragă, oi fi uitat eu unele lucruri, da' n-am uitat de 
noţiunile elementare de decenţă. Dacă aș fi uitat, e aproape 
sigur că v-aș fi strâns de gât până acum. 


30 


Ea îi apăsă mâna pasivă mai tare pe sâni. 

— Tocmai de-asta mă și mir, domnule Green. De ce aparenta 
dumneavoastră repulsie față de metodele noastre nu se 
manifestă decât în vorbe. 

— Nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Păi, n-aţi făcut nicio încercare să ne împingeţi, să ne daţi 
jos din pat, să părăsiţi camera. Sunt acţiuni de care sunteți 
perfect capabil. Şi care ar fi traducerea firească în fapte fizice a 
stării dumneavoastră de spirit. 

— Nu-i vina mea că sunt pe jumătate drogat. 

— Aa, asta era. Păi, nu sunteţi, domnule Green. Poate că așa 
vă simţeaţi când v-aţi trezit. Și nu v-aţi trezit decât pentru că v- 
am dat un contrasedativ. Un stimulent. Care trebuie să-și fi 
făcut efectul de mult. Așa că, teamă mi-e că nu ăsta e motivul. 

El se simțea ca un jucător de șah, prins în cursă pe 
neașteptate. Doctoriţa îi apăsă iar mâna. 

— Nu vă critic, domnule Green. Vă întreb doar. 

— Păi, pentru că... pentru că nu-mi aduc aminte. Presupun că 
ăia care m-au trimis aici știau ce fac. 

— Asta înseamnă că admiteţi posibilitatea că metodele 
noastre ar putea fi justificate? 

— Nu pot suporta atitudinea dumneavoastră. 

Doctoriţa nu-i răspunse imediat; îi îndepărtă mâna de pe 
piept, depărtându-se puţin de el, și se întoarse cu faţa spre el. 
Ochii ei erau atât de aproape, încât îi venea greu să-i fixeze, 
dar ceva în privirea și pe chipul ei îi sugera că și ea își dăduse 
seama că nu e cazul să-l mai terorizeze. De data asta, ea fu cea 
care își cobori privirile. Acum îi vorbea aproape în șoaptă, de 
parcă nu ar fi vrut să fie auzită de sora Cory, aflată în spatele 
lui. 

— Domnule Green, munca noastră aici nu e ușoară. Nu 
suntem total lipsiţi de sentimente omenești. Sunt pacienţi cu 
care... ei bine, ca să fiu sinceră, cu care putem comunica mai 
bine decât cu alţii. Poate că n-ar trebui să vă spun, dar când v- 
am examinat la internare, nu am simţit - așa cum simt uneori în 
acea fază - regretul ascuns că nu mi-am urmat intenţia iniţială 
de a mă specializa în pediatrie. De fapt, mă bucuram la gândul 
că mă voi ocupa de cazul dumneavoastră, în parte pentru că 


31 


anumite caracteristici speciale mă făceau să cred că 
dumneavoastră înșivă veţi fi dornic să colaboraţi cu mine. 
Bineînţeles, în măsura în care pacientul poate colabora cu 
medicul. Vă cer iertare cu toată sinceritatea dacă am contat 
prea mult pe acea prognoză. Pe de altă parte, vă rog să mă 
credeţi că în această secţie nu pot lucra decât cei capabili să 
pună sănătatea pacienţilor deasupra sentimentelor personale. 
Adică numai cei care au învăţat să sacrifice noţiunile non- 
medicale de bun simţ și libertate personală pe altarul nobil al 
nevoilor omenești. 

Privirea ei gravă o căută pe a lui. 

— Sper că sunteţi de acord măcar cu acest lucru. 

— Dacă-i musai. 

— Domnule Green, într-o clipă, două, am să închid ochii. Aș 
dori să mă sărutaţi și pe urmă să vă întoarceţi și s-o sărutaţi pe 
soră. Pur și simplu ca un simbol al umanităţii noastre comune, 
într-o situaţie dificilă pentru toţi trei. După asta, sper să o luăm 
iar de la capăt și să vă ajutăm să realizaţi erecţia și erotismul 
de care știu că sunteţi capabil. 

Și, înainte ca el să poată spune ceva, îi întinsese deja buzele; 
nu mai era doctorița, nici doamna învăţătoare, nici măcar 
femeia în toată firea - aducea mai mult cu o nepoţică sfioasă și 
ascultătoare așteptând un pupic de la un unchi. Se simţi împins 
de la spate, îndemnat discret să facă ce i se cerea. Se uită la 
chipul aflat atât de aproape de al lui, la genele negre imobile pe 
tenul pal, la nasul clasic și la gura frumos proporţionată. În alte 
împrejurări, s-ar fi putut chema un chip frumos, aproape divin 
echilibrat între inteligenţă și senzualitate latentă. El ezita, 
rezistând încă, dar simțindu-se prins în capcană. Trebuia să 
facă ceva. Întinzându-se, își lipi grăbit buzele strânse de ale ei, 
retrăgându-se numaidecât. 

— Mulţumesc, domnule Green. 

Deschisese ochii; își reluase rolul de medic. 

— Sunt sigură că nu sunteţi rasist, da’ n-aţi fost prea drăguţ 
cu sora Cory. Poate că este și acesta un fapt pierdut o dată cu 
restul memoriei dumneavoastră, așa că ţin să vă amintesc de 
contribuţia considerabilă a personalului antilez la funcționarea 
eficientă a serviciilor noastre spitalicești. Sunt convinsă că sora 


32 


Cory va aprecia dacă vă veţi întoarce spre ea și-i veţi acorda 
același semn de înțelegere umană. 

El simţi ambele trupuri trăgându-se puţin înapoi. Doctorița 
Delfie îl ţintuia cu privirea ei strict profesională și, probabil mai 
mult ca să scape de ea, se întoarse în cele din urmă către soră. 
Își ţinea braţul rigid de-a lungul trupului, ca un soldat în poziţie 
de drepţi. Mâna surorii Cory se opri pe umărul lui. Şi ea își 
ţinea ochii închiși și buzele ţuguiate în același fel, ca un copil 
cuminte care cerea un sărut. Doar trupul îi părea mai cald, mai 
plin de rotunjimi și mai mlădios decât al doctoriţei, și, cu toate 
că stătea nemișcată, el îi simţea agilitatea latentă. 

Se aplecă să depună al doilea semn de înţelegere umană. De 
data asta nu a mai fost întâmpinat cu aceeași pasivitate. 
Infirmiera îi strecură o mână după cap. Gurile lor, de-abia 
dezlipite după sărutul lui scurt, se uniră din nou. Buzele ei se 
întredeschiseră și el recunoscu același miros gudronat pe care 
îl simţise și la doctoriță. Probabil că atât săpunul, cât și apa de 
gură folosită de personalul spitalului, aveau acest miros. După 
câteva clipe, el încercă să se tragă îndărăt, dar mâna de pe 
ceafă îl ţinea în loc, iar trupul fetei se ghemui și mai strâns 
lângă el. li simţea limba explorând. Apoi un picior brun i se 
încârligă peste coapse, apropiindu-l și mai strâns de ea. 

Se simţea nu mai puţin oripilat, șocat și indignat decât fusese 
cu puţin timp înainte, dar era prea slab pentru a o împinge pe 
tânăra și insistenta infirmieră. In fond, în comparaţie cu 
doctoriţa, era o persoană relativ inocentă; și chiar simţea o 
anumită plăcere în mai strânsa colaborare cu sora, pentru a o 
scoate din sărite pe doctoriţă. Nu se înșelase în privința 
agilităţii fetei, căci această făptură mlădioasă și sprintenă îl 
împingea acum înapoi pe pernă, căţărându-se aproape 
deasupra lui, după toate aparențele pentru a nu scăpa ocazia 
de a-i demonstra cu câtă abilitate poate prelungi și adânci un 
sărut. Nu i-au trebuit mai mult decât câteva clipe pentru a se 
întinde cu totul peste el. Probabil că doctoriţa se ridicase de pe 
pat. Simţi cum sora îi căută și îi apucă încheietura fără vlagă a 
mâinii de pe mușama, lipindu-i apoi mâna de conturul rotund al 
unei fese. La sinecdocele - deja foarte sugestive și lipsite de 
sfială - ale limbii ei, se adăugau acum trepidaţia și unduirea 


33 


ușoară a suprafeţei de sub palma lui. Într-o zadarnică încercare 
de a o potoli, el își ridică și mâna dreaptă până pe cealaltă fesă. 

Ştia, ca într-un coșmar, că alunecă fatal spre dezastru; știa la 
fel de bine că nu are puterea de a-l împiedica. Și totuși, undeva 
în psihicul lui orbit, o ființă morală și integră continua să 
protesteze împotriva acestei capitulări abjecte în faţa 
animalităţii, împotriva acestei exploatări făţișe a celor mai 
josnice instincte. Această ființă morală era secondată de un 
estet, o persoană de bun gust, adevăratul Miles Green - 
temporar rătăcit - care, simţea el până în adâncul fiinţei sale, 
în condiţii normale nu s-ar fi lăsat surprins nici mort în 
asemenea circumstanţe vulgare și umilitoare și n-ar fi stat nicio 
clipă să asculte justificările ipocrite ale doctoriţei. Cu 
străfulgerarea unei iluminări, îi veni ideea că această intuire a 
persoanei care n-ar fi putut niciodată fi e o trimitere utilă la cel 
care este cu adevărat, astfel că începu să facă speculaţii cu 
privire la o profesiune plauzibilă. Dar făcea acest lucru cu 
oarecare greutate pentru că sora Cory, sprijinindu-se în mâini, 
se apucase să-i mângâie faţa și gura cu sânii ei tineri și 
exuberanţi. Aproape numaidecât avu dovada că se află pe 
drumul cel bun și că doctoriţa, făcând aluzie la ceva oarecum 
dubios și promiscuu, nu făcuse altceva decât să-l deruteze cu 
bună știință. 

Din senin, ca prin minune, îi veni un prim semnal despre un 
lucru care era - știa el - autobiografic, ceva în legătură cu 
trecutul lui obnubilat. Și, cu toate că era doar o imagine foarte 
vagă, fără niciun detaliu, el știa că e ceva în legătură cu o 
mulțime de chipuri atente, rânduri-rânduri de chipuri care se 
uită în aceeași direcţie. Mai precis, se uită chiar la el. De asta 
era cât se poate de sigur. Însă, în entuziasmul acestei 
descoperiri, își înfipse din neatenţie unghiile în fundul 
infirmierei, gest pe care ea îl interpretă greșit, astfel că fu 
nevoit să suporte o reacţie paroxistică a sânilor și coapselor ei. 
Era ultimul lucru pe care îl dorea, să-și vadă întrerupt șirul 
gândurilor. Așa că cel mai înţelept lucru era s-o încurajeze și pe 
ea să-și urmeze propriul șir al gândurilor. Apucând și mai bine 
cele două fese dezgolite și suferind un nou acces de 
tremurături, el se concentră din nou asupra descoperirii pe 


34 


care tocmai o făcuse. 

Memoria lui beteagă refuză să-i dea amănunte mai concrete, 
dar el era convins că avusese o ocupaţie în care i se cerea să 
facă ceva - nu știa exact ce - în public. Și, mângâind absent un 
sfârc excitat cu vârful limbii, doar ca să potolească freamătul 
trupului de deasupra lui, încercă să-și închipuie o meserie 
adecvată și respectabilă. Nu avea, evident, nimic de-a face cu 
frivolitatea artelor, cu teatrul, de pildă - cine știe, poate avocat. 
Biserica... parcă nu suna tocmai bine. Director de școală, era o 
posibilitate. Sau poate în marină. „Căpitanul Miles Green din 
Marina Regală” suna foarte plauzibil - dar nu atrăgea niciun 
ecou mai precis și mai convingător. li trecu prin minte că 
teatrul poate fi, totuși, o posibilitate, pentru că intuiţia aceea 
încețoșată, dar certă, părea a fi în legătură cu un public 
fascinat și pe jumătate ascuns în obscuritate. Pe de altă parte, 
actorii nu sunt niște oameni cu simţul răspunderii sociale, așa 
cum, mai mult ca sigur, trebuia să fie adevăratul Miles Green. 

Căci eul său, și el înceţoșat, dar cert, se ridica - la fel de 
brusc ca sora Cory, care stătea acum peste el, cu câte un 
genunchi de fiecare latură a pieptului lui - împotriva ideii că, 
aflat în posesia tuturor facultăţilor lui mintale, ar fi permis să 
se petreacă asemenea lucruri. O nouă adiere de inspiraţie îi 
flutură prin minte. Nu era oare mai mult decât probabil - se 
gândea el, în vreme ce fata cea brună îi apuca mâinile inerte, 
purtându-le ca pe niște mănuși de baie peste pântecele-i neted, 
pentru a administra abluţiile necesare celor două conuri cu 
vârfuri maronii - nu era mai mult decât probabil că trebuie să fi 
fost membru în Parlament? Un dușman neîmpăcat al forțelor 
răului și al moralității permisive din societate? 

Și ce spusese doctoriţa aia amărâtă despre incapacitatea lui 
de a face față realităţilor vieţii? Oare nu era și asta una din 
acele remarci insinuante și naiv-maliţioase pe care publicul le 
face la adresa reprezentanţilor lui aleși? Simţea un fior de 
certitudine intuitivă că nu e departe de adevăr... și apoi încă un 
fior, căci ea mai spusese ceva, un lucru care îl muncea și acum. 
Într-adevăr, de ce nu părăsise încăperea numaidecât? Dar ia 
stai: dacă era cu adevărat un parlamentar care căzuse peste un 
caz flagrant de încălcare a eticii medicale a cărui gravitate 


35 


trecea dincolo de zidurile acestui spital? Atunci totul era clar. 
Intre repulsia lui personală și datoria publică, opţiunea era una 
singură, după cum descoperise și Gladstone în activitatea sa cu 
privire la prostituție. 

Gladstone - își amintise de Gladstone! Simţi un al treilea 
frison de iluminare incipientă; căci îi venise în minte nu numai 
amintirea lui Gladstone, dar și aceea a unor personalităţi mai 
recente care înfruntaseră cu abnegaţie infernul străzilor rău 
famate din Hamburg și Copenhaga în interesul alegătorilor lor. 
Se simţea profund ușurat. Fie și numai în mod inconștient, 
rămânând în acea încăpere alesese alternativa justă a 
responsabilităţii, ducând la îndeplinire ceea ce - era sigur 
- fusese ales să facă. 

Dacă așa era - Dumnezeule, va veni o zi când îi va aranja el 
pe toţi, și pe doctoriţă, și spitalul, și tratamentul: o să-i dea în 
judecată și-o să-i toace mărunt de n-o să mai rămână nimic din 
ei. Una din mâini îi era purtată și îndemnată să exploreze zona 
dintre coapsele desfăcute ale infirmierei  îngenuncheate 
deasupra lui. Să nu cumva să-și închipuie că el e unul din 
parlamentarii ăia care nu iau niciodată cuvântul: va atrage 
privirea Președintelui Camerei și se va ridica, nimic nu-l va 
putea opri să se ridice, cu aplomb și autoritate. Pe culmile 
impresionante ale forței lui de convingere. „Domnul ministru 
este oare la curent cu inocenţa crescândă a cazurilor de abuz 
sexual comis asupra pacienţilor cu deficienţe mintale de către 
personalul nimfoman și multirasial al unuia dintre principalele 
noastre spitale? Se știe oare că nefericitele victime...” 

Dar vai, redactarea discursului său fu întreruptă de sora 
Cory, a cărei atenţie fusese, probabil, atrasă de încă ceva ce se 
„Tidicase” undeva în spatele ei. Lăsându-i mâna să cadă, pipăi 
îndărătul ei. 

— Domnule Green! Aţi reușit! _ 

În clipa următoare se prăbuși peste el. Işi simţi gura sărutată 
scurt, dar violent, după care fata îi alunecă de-a lungul 
trupului, zvârcolindu-se ca un șarpe. li simţi limba pe piept și 
refuză să-și închipuie cum se va sfârși acea scenă îngrozitoare. 

— Gata, soră! E suficient, soră! 

La auzul celei de-a doua admonestări, mai severe, sora se 


36 


opri, cu obrazul lipit de burta lui. El deschise ochii. Doctoriţa 
Delfie stătea în picioare lângă pat, cu braţele la piept, uitându- 
se la asistenta ei cu acea privire dezaprobatoare pe care până 
atunci i-o rezervase numai lui. Sora Cory se ridică de pe trupul 
întins pe pat și rămase în picioare, cu privirea în jos. 

— Îmi pare rău, doamnă doctor. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că aici folosim tehnica 
Hopkins-Sezscholsky? 

— Am uitat. 

— Bine, dare a treia oară săptămâna asta. 

— Dar a mers, doamnă doctor. 

— Nu-i vorba dac-a mers sau nu. E vorba de regulamentul 
din această secţie. E pentru propria dumitale protecţie, soră. 
După cum ţi-am spus în repetate rânduri, suprastimularea nu 
face decât să ne dubleze cantitatea de muncă. Din cauza asta 
insistăm asupra tehnicii Hopkins-Sezscholsky. Doar știi bine 
asta. 

Tăcu, apoi adăugă, cu ceva din tonul moralizator al celor 
cărora le place să facă uz de autoritatea lor: 

— N-aș vrea să fiu nevoită să vorbesc cu sora șefă. 

Sora Cory îi aruncă, peste pat, o privire îngrozită. 

— O, nu, vă rog, doamnă doctor. Vă rog. Deja nu mă vede cu 
ochi buni vaca bătrână. 

— Soră, nu se vorbește așa despre personalul superior în fața 
pacienţilor. 

Sora își plecă iar capul. 

— Da’ așa vorbește toată lumea. 

— Asta n-are nicio importanţă. 

— Zău, nu mai fac, doamna doctor. Pe crucea mea. 

Doctoriţa Delfie se mai înmuie. 

— Bine. Dar nu mai vreau să-ţi atrag atenția. 

Intr-un târziu, se întoarse spre pacient, cu un zâmbet subţire 
de regret. 

— Vă cer scuze, domnule Green. Sora e încă stagiară la noi. 
Apoi se uită spre șalele lui. 

— Ia să vedem cum se comportă organul sensibil. 

El simţi cum îi cântărește „organul sensibil”, măsurându-i 
dimensiunile și rigiditatea, închise ochii. 


37 


— Ia mai încercaţi puţin. Hai, curaj, măcar un centimetru. 

Organul sensibil îi era pipăit pe partea inferioară. 

— Splendid. Încă o dată. Incă puţin. Bine. 

Vocea îi căpătase un alt ton: unul de laudă, ba chiar de 
ușoară surpriză. Se aplecă din nou deasupra lui: 

— Astăzi mă ocup eu de dumneavoastră, pentru că e prima 
ședință. Dar în general tratamentul va fi administrat de surori. 
Bineînţeles, voi trece din când în când să văd ce progrese 
faceţi. De acord? 

El deschise ochii, dar, negăsind cuvintele potrivite, nu-i putu 
răspunde decât cu o privire înveninată, pe care ea n-o băgă în 
seamă. Pe neașteptate, se trezi cu genunchiul ei stâng în pat; 
apoi, dintr-o singură mișcare agilă și atletică, ea se urcă în 
patru labe peste el. 

— Sora va executa inserţia. 

Se uită la ea înmărmurit, nevenindu-i să creadă că ceea ce 
vede e aievea. Simţi cum doctorița, sprijinindu-se în mâini, își 
coboară expert șalele, se cambrează, încordându-se, găsindu-și 
în final poziţia nimerită. Inserţie. Era încastrat, scufundat, 
îngropat adânc. 

— Sper că nu e prea incomod. 

El continua s-o privească buimac. Doctoriţa părea să posede 
multiple personalităţi. Nici urmă de iritare sau de nerăbdare de 
data asta, doar concentrare calmă. Ea continuă, fără să-i pese 
de privirea lui și de tot ce încerca ea să exprime: 

— Mâinile pe sânii mei, vă rog. 

El închise ochii. Fără să știe de ce, își ridică mâinile spre 
sânii doctoriţei. 

— Așa vă vreau. Acum încercaţi să vă amânaţi orgasmul. Nu 
pentru mine. Eu n-o să simt nimic. Pentru dumneavoastră. 

Și începu să alunece încetișor în sus și în jos, sprijinindu-se 
mai departe în mâini. Pubisul ei rămase o clipă suspendat, 
aproape atingându-l pe al lui. 

— Vreau să vă rețin cât mai mult posibil, așa că vă rog să-mi 
spuneţi dacă mișcarea asta vi se pare prea excitantă. 

El strânse din buze, hotărât să nu scoată o vorbă. Şi astfel 
trecu vreo jumătate de minut de legănare lombară. 

— Așa, bine. Frumos susţinut. 


38 


El deschise ochii, cuprins de exasperare. 

— Nici nu știu cum de puteţi face așa ceva. 

Ea îl privi cu un zâmbet scurt și condescendent: 

— Asta pentru că nu aveţi pregătire științifică, domnule 
Green. 

— Ca o femeie de stradă. 

— Și totuși nu puţini sunt sociologii care consideră că 
prostituatele îndeplinesc o funcţie cât se poate de utilă. 

Și din nou apăsarea ușoară a pubisului, care rămase o clipă 
suspendat, retrăgându-se apoi imediat. 

— În primul rând, incidenţa violurilor ar fi mult mai mare 
fără serviciile lor. Există nenumărate dovezi că ele reduc 
considerabil stresul individual și, deci, și pe cel colectiv. 

Legănarea șalelor doctoriţei încetă. 

— Facem o mică pauză. 

El își lăsă mâinile să cadă, moi. 

— Păi, chiar asta și e. Viol. Numai că viceversa. 

— Hai să fim serioşi, domnule Green. Doar nu vreţi să 
insinuaţi că, doar pentru că mă aflu temporar în posesia unor 
centimetri din anatomia dumneavoastră - porţiuni ce sunt deja 
în curs de dispariţie din punct de vedere medical și biologic... 
Eu credeam că această fobie copilărească a bărbaţilor nu se 
mai întâlnește azi decât în societăţile primitive. 

El închise ochii. 

— Nu am nici jumătate din forța dumneavoastră fizică. Nu 
sunt decât o biată femeie despuiată, domnule Green. 

— Da, mi-am dat și eu seama. 

— Cred că v-aţi da seama și mai bine dacă aţi deschide ochii 
și v-aţi folosi mâinile mai eficient. Aș dori să vedeţi și să simţiţi 
cât sunt de neajutorată. Cât de slabă și de neînsemnată sunt în 
comparaţie cu dumneavoastră - cu alte cuvinte, cât de violabilă 
sunt. 

El nu schiţă nici cea mai mică mișcare. 

— Domnule Green, nu că vreau să mă grozăvesc cu 
priceperea mea, dar lucrez de suficient de multă vreme în 
această secţie ca să-mi dau seama că rezistența pe care o 
opuneţi unor instincte cât se poate de firești este de-a dreptul 
anormală. Un motiv care mi se pare evident este că aveţi o 


39 


predilecție exagerată pentru verbalizarea emoţiei în dauna 
actului direct al trăirii emoţiei, ceea ce înseamnă că... 

— Da' pentru Dumnezeu, cine vorbește tot timpul? Eu? 

De data asta, ea adoptă un ton atoateștiutor, de o pedanterie 
insuportabilă - dacă această descriere nu este cumva în 
contradicţie cu împrejurările. 

— Eu vorbesc pentru a explica. Și pentru a vedea dacă 
erecţia dumneavoastră vă confirmă atitudinea verbală atât de 
ostilă. Mă bucur să observ că nu este cazul. 

— Ar fi cazul, dacă între mine și obiectul ăla nenorocit ar fi 
vreo legătură. 

Ea zâmbi. 

— Sunteţi un caz, domnule Green. Teama de castrare. Și 
acum teama de plăcere. Cred că va trebui să vă împăiem și să 
vă punem într-un muzeu. 

— Vă pot spune însă ce plăcere ard de nerăbdare să-mi 
satisfac - plăcerea de a nu vă da un ban la terminarea 
tratamentului. 

— Domnule Green, e zadarnic - doar dacă nu cumva 
amenințările astea vă excită și mai tare, în care caz vă rog să 
continuaţi. Știm cu toţii că pentru unii bărbaţi noţiunea de act 
sexual este inseparabilă de ideea de pângărire, datorită unui 
conflict nerezolvat... 

— Şi eu vă pot spune altceva. Fata asta, asistenta, știe mult 
mai bine decât dumneavoastră cum să se ocupe de un pacient. 
Cel puţin atât cât a făcut, a făcut cu oarecare suflet. 
Dumneavoastră sunteţi cea care mai are de învăţat. 

Sperase că o va scoate din sărite pe doctoriță, dar ea îi 
răspunse pe același ton nesuferit de oficial, detașat și superior. 

— V-am explicat deja de ce nu pot manifesta niciun fel de 
sentiment față de dumneavoastră, domnule Green. Mi-e teamă 
că trebuie să vă obișnuiți cu asta. Și sora Cory la fel, de altfel. 
Din cauza asta am avut schimbul acela de cuvinte cu ea. 
Singurul nostru rol e să vă oferim surse de excitație erotică. În 
acest domeniu - adică în domeniul tehnicilor sexuale - nu aveţi 
decât să vă exprimaţi dorinţele, iar noi ne vom strădui, în 
măsura posibilităţilor și a personalului de care dispunem. Dacă 
preferaţi o altă poziţie, vă putem oferi cele mai multe din 


40 


poziţiile din Kama Sutra, Aretino, Hokuwata Monosaki, Kinsey, 
Sjöström - minus furculiţa braziliană, după cum am menţionat - 
Masters și... 

— Ştiţi ceva? Sunteţi tot atât de excitantă ca un aisberg. 

— Vă mulțumesc pentru această observaţie, domnule Green. 
Eu cred în participarea deplină la tratament a pacientului. Văd 
că e cazul să aplicăm puţină terapie orală de echilibrare. 

Și înainte ca el să poată spune ceva, doctorița se aplecă din 
coate, prăbușindu-se peste el. În ultima clipă, el încercă s-o 
împingă, dar era deja prea târziu. O jumătate de minut mai 
târziu, stătea sprijinită în coate, la câţiva centimetri de faţa lui. 
În ochii lui se citea acum o obscură uimire și o nedumerire 
vădită. Încercă să sondeze în adâncimile întunecate ale celor 
doi iriși negri, dar în zadar. 

— Așa, domnule Green. Sper că aţi văzut acum că metodele 
noastre clinice nu exclud unele concesii reciproce făcute 
realităţilor erogene. 

Privi în jos spre buzele lui, apoi se aplecă, dându-i un sărut 
lejer. 

— Cred că veti fi unul din cei mai buni pacienţi ai mei. 

Apoi se ridică iar, sprijinindu-se în braţe. 

— Ia să vedem acum și dacă suntem în stare de un orgasm pe 
măsură. Soră, ești gata? 

— Da, doamnă doctor. 

Întorcând capul într-o parte, o văzu pe sora Cory, în halatul 
ei alb de data asta, ridicându-se de pe scaunul de lângă masa 
din colț, unde șezuse până atunci, și apropiindu-se de ei. Simţi 
cum doctoriţa Delfie își contractă mușchii vaginali. 

— Excelent, domnule Green. Bravo. Acum o să grăbesc 
treptat tempoul. Vă rog, mâinile pe șoldurile mele. Bun. 
Apucaţi-mă cât de strâns doriţi. Aș vrea să daţi dumneavoastră 
ritmul. 

Și tempoul se acceleră. 

— Nu-ncercaţi să forțați. Ritmaţi-vă mișcările. Amânaţi cât de 
mult puteţi. 

Își plecă și mai mult capul, încercând să ajungă cu privirea 
până la punctul în care trupurile li se uneau. 

— Frumos. Relaxat... împingeţi. Cu totul, domnule Green. 


41 


Relaxat, împingeţi. Din nou. Un ritm constant, ăsta-i secretul. 
Superb. Din nou. Mai repejor. Din adâncime, cât se poate. 
Splendid, împingeţi din tot corpul. Menţineţi ritmul. E mai bine 
și pentru dumneavoastră, și pentru copil. 

— Copil! 

Dar doctoriţa părea prea absorbită de tratamentul pe care îl 
administra pentru a mai răspunde. El privi disperat spre sora 
Cory, care stătea în picioare la capătul patului. 

— Adică ce vrea să spună cu „copilul”? 

Sora își duse un deget la buze. 

— Concentraţi-vă, domnu' Green, atât. Nu mai durează mult. 

— Dar sunt bărbat, pentru numele lui Dumnezeu! 

Sora îi făcu semn cu ochiul: 

— Păi, atunci gustaţi plăcerea. 

— Bine, da’... 

Doctorița Delfie îi tăie vorba: 

— Vă rog să nu mai verbalizaţi, domnule Green. 

Începuse să respire greu și se oprea după fiecare propoziţie. 

— Așa. Un ultim efort. Simt că vine. Bun. Bun. Splendid. Din 
șolduri. Cât mai tare puteți. 

Își ţinea în continuare capul plecat. Părea absorbită de 
mișcarea tot mai accelerată a șalelor lui. 

— Așaa... asta e... asta e... perfect. Perfect. Acuși ajungem. 
Continuati, nu vă opriţi. Până la ultima silabă. Soră! 

Era vag conștient de prezenţa surorii Cory, care se mutase la 
picioarele patului - în afara vederii lui blocate de doctoriţa cea 
energică, care stătea și acum sprijinită în braţe. 

— Mai împingeţi o dată. Incă o dată. Incă o dată. Pentru 
ultima dată. 

Doctorița scoase un geamăt ușor, de parcă, într-adevăr, 
tocmai dăduse naștere unui copil; apoi orice mișcare încetă. 
Liniște. Era conștient că sora Cory se întoarce în colțul ei. 
Capul doctoriței rămăsese plecat, cu extremităţile panglicii 
atârnând. Respira des și adânc, întocmai ca un scufundător de 
mare adâncime. Apoi căzu peste el. Pielea îi era umedă de 
transpiraţie, îi simţea inima izbind în piept. Dar era efectul 
efortului fizic, nu al emoţiei, căci își ţinea capul întors. 

Preţ de o jumătate de minut sau mai mult, el a rămas cu ochii 


42 


aţintiţi în tavan, într-o stare de șoc prelungit. Nu reușise, spre 
sfârșit, să rămână pe deplin obiectiv, așa cum ar fi dorit, dar 
nici nu uitase de sine într-atât încât să nu remarce unele vorbe 
stranii și unele erori... îi trecu prin minte gândul îngrozitor că, 
în ciuda protestelor ei, se afla, de fapt, într-un azil de nebuni, 
într-o clinică de boli mintale și că nimerise - nu știa cum - în 
mâinile altor doi pacienţi din pricina neglijenţei personalului 
medical, cel adevărat. Dar ce căuta oare într-un asemenea loc? 
Și cum de era atât de prost supravegheat? 

Privi pe furiș spre colţul unde se afla sora. Aceasta, pe 
jumătate întoarsă cu spatele spre el, stătea aplecată asupra 
mesei, peste niște hârtii - dosarul lui, fără îndoială. Nu părea 
deloc nebună; dimpotrivă, concentrarea cu care citea un pasaj 
al raportului medical părea să sugereze o natură neașteptat de 
studioasă. Cât privea trupul sub a cărui greutate zăcea, părea 
cu desăvârșire normal. Nici tu hohote, nici tu cotcodăceală 
isterică, într-un fel cât se poate de ciudat, era mai degrabă 
înduioșat de tăcerea doctoriţei, de oboseala ei evidentă; și, așa 
cum ai vrea să oferi alinare unei alergătoare care și-a dat 
sufletul, nereușind însă să câștige (căci orice altă amintire în 
afară de posibila lui profesiune - și aceasta mai degrabă de 
natura probabilității, decât a certitudinii - rămânea un miraj 
tantalic), își lăsă într-un târziu braţele pe spatele ei, într-o 
ușoară îmbrățișare. 

Medita, în calmul relativ, în liniștea ticăitoare. Poate că, într- 
adevăr, dincolo de jargonul freudian, era ceva adevărat în ce 
spusese doctorița, un fel de cadru teoretic al cazului clinic: La 
urma urmei, ar face poate mai bine să nu dea totul în vileag 
într-un discurs pripit în Parlament. Se impunea o cercetare 
aprofundată a cazului. În fond, prima datorie a unui om politic 
modern nu este să dea pe faţă o fărădelege, ci să nu fie el 
însuși surprins asupra faptului. 

Privirea i se îndreptă din nou spre colţul unde sora Cory, 
corect îmbrăcată în uniforma reglementară, ședea aplecată 
asupra dosarului lui. Degetele ei cafenii, delicate, gambele 
zvelte și gleznele, sub tivul fustei albastre, apretate... dacă era, 
într-adevăr, un caz dificil - și avea presentimentul că așa era - 
trebuia să accepte posibilitatea unui tratament prelungit și să 


43 


se comporte demn, bărbătește. Simţea o dorinţă anormală de a 
murmura ceva de genul ăsta în șuviţele de păr de lângă obrazul 
lui, dar i se păru puţin cam prematur. Trebuia să se gândească 
la situaţia lui în viitor. Totuși, bătu ușurel spinarea umedă a 
doctoriţei cu un gest de vagă fraternitate, un mod tacit și cel 
puţin parţial de a-și cere scuze, de a-i spune că-i recunoaște 
strădania, chiar dacă pierduse. 

Doctorița nu reacţionă în niciun fel. El avu bănuiala că 
aţipise, ceea ce nu-l deranja; ba era chiar și mai înduioșat, deși 
mai degrabă fără voia lui. Era o dovadă că e și ea ființă 
omenească, la urma urmei, povara trupului ei zvelt și bine făcut 
- aproape la fel de bine făcut ca al surorii Cory - nu era deloc 
dezagreabilă. În ceea ce-l privea, nu se putea spune, în 
împrejurările date, că fusese la înălțime; dar avea o oarecare 
bănuială că ar fi putut fi și mai rău. Simţea, la rândul lui, o 
oboseală plăcută, acum se gândea mai bine, și era evident mai 
puţin îngrijorat de pierderea memoriei. 

Închise ochii, dar un zgomot îl făcu să-i deschidă iar. Sora 
Cory se ridicase de la masă și își foia hârtiile, potrivindu-le. Se 
întoarse, veselă și sprinţară, complet refăcută după ședința de 
nud, și se apropie de pat; avea privirea aţintită asupra lui și 
ţinea la piept hârtiile pe care tocmai le pusese în ordine. 

— Ei, domnule Green, cine-i băiat isteţ și norocos? 

— Cum adică, norocos? 

Fata mai făcu vreo doi pași spre pat, apoi se opri, făcând cu 
ochiul spre micul snop de hârtii îndoit sub braţul ei drept. Il 
privi, zâmbindu-i șăgalnic și sfios. 

— Tare drăguță povestire. Și aţi scris-o toată din capul 
dumneavoastră. 

Se uita năuc la ea, nepricepând deloc rostul acelui zâmbet 
tâmp și sentimental. Îl năpădiră din nou îndoielile. Așadar, se 
afla într-o clinică de psihiatrie și fata asta era nebună, 
amândouă erau nebune. Doar știau că el e persoană 
importantă, mai mult ca sigur membru în Parlament. lar acum 
ce voia să spună? Că nu e decât un scribălău, un amărât de 
romancier, ori ce?! Era de-a dreptul absurd; și situaţia deveni și 
mai absurdă când sora, profitând de aparenta uitare de sine a 
doctoriţei și încălcând iar toate normele eticii medicale, se 


44 


așeză pe marginea patului. 

— Ia uitaţi, domnu' Green. Ascultaţi. 

Și, aplecându-și căpșorul drăgălaș cu bonetă albă peste 
prima pagină, începu să citească, urmărind cu degetul fiecare 
cuvânt, de parcă ar fi atins năsucul sau micile buze zbârcite ale 
unui nou-născut. 

— „Era conștient de pâcla luminoasă și nesfârșită, de parcă 
ar fi plutit, privind în jos, ca un zeu, alfa și o-me-ga...” 

Îi aruncă un zâmbet plin de voioșie: 

— Așa se pronunţă, domnule Green? E pe grecește, nu? 

Fără să aștepte răspuns, își continuă lectura: 

— „... peste o mare de abur...” 

BANG! 


45 


II 


MNEMOSYNE, fiică a lui Coelus și a Terrei, mamă a celor nouă 
Muze; tatăl, Jupiter, s-a prefăcut în păstor pentru a se bucura 
de compania ei. Acest cuvânt înseamnă memorie. Mnemosynei 
i-a fost dat să stăpânească asupra puterii de a raţiona și a artei 
de a da nume potrivite tuturor lucrurilor, în așa fel încât să le 
putem descrie și vorbi despre ele fără a le avea în faţa ochilor. 


LEMPRIERE, articolul Mnemosyne 


ERATO patronează poezia lirică, a amorului tandru; 
reprezentată cu o coroană de trandafiri și mirt, ţinând în mână 
o liră, cu expresia uneori gânditoare, alteori veselă și plină de 
viaţă; invocată de îndrăgostiţi, în special în luna aprilie. 


LEMPRIERE, articolul Erato 


46 


șa camerei de spital se izbise de perete cu o violență 

sălbatică. În prag se află un personaj malefic, o apariţie 

de coșmar; mai corect spus, o apariţie de concert rock... 
cizme negre, pantaloni de jeans negri, jachetă neagră de piele. 
Sexul nu este evident la prima vedere; pare mai degrabă o 
ființă hermafrodită. Un singur lucru e cert: creatura este 
extrem de mânioasă. Sub jacheta neagră, festonată cu enorme 
ace de siguranţă (unul îi atârnă și de lobul urechii) și cu insigne 
în formă de svastică, se zărește un tricou alb pe care e 
imprimat un pistol gata să tragă. Șuviţele rigide de păr sunt și 
ele albe, o nuanţă stridentă, ca părul unui albinos; dacă sunt 
oxigenate, decolorate sau pur și simplu albite de groază la 
vederea acelei fețe crâncene, e imposibil de spus. 

Ochii sunt conturaţi alarmant cu creion negru, dar nu 
sugerează atât un retuș cosmetic, cât urmele unei bătăi 
recente; sunt asortaţi cu buzele, pictate, după toate aparențele, 
cu aceeași cremă de ghete cu care au fost unse și cizmele care 
au izbit ușa de perete. Pumnul stâng îi e încleștat pe șold, în 
vreme ce mâna dreaptă ţine strâns gâtul unei chitare electrice 
cu un corp minuscul. De ea atârnă un capăt de fir electric 
răsucit, smuls din amplificator cu atâta forţă, încât a plesnit în 
două. 

Dar culmea ororii abia acum urmează. Oricât de incredibil ar 
părea, și în ciuda măștii hidoase, există ceva familiar în 
atitudinea și trăsăturile acestei sinistre vizitatoare nepoftite. 
Căci nu este, totuși, un hermafrodit, ci o „ea”; și nu orice „ea”, 
ci sora geamănă a doctoriţei Delfie de pe pat. Se cunoaște după 
ochii încercănaţi. Se vede și după felul cum reacţionează ţinta 
privirilor veninoase și acuzatoare ale acestei dubluri macabre. 
După prima reacţie, s-ar putea spune că, deși vizibil șocat, 
parlamentarul închipuit nu este pe de-a-ntregul surprins. 
Ridicându-se în capul oaselor cu o viteză și o vigoare ce lipseau 
total din comportamentul lui anterior, acesta rămâne sprijinit 
într-un singur braţ și aruncă o privire îngrozită partenerei lui, 


47 


culcată încă alături; apoi, privind spre silueta grotescă din 
pragul ușii, i se adresează cu voce sugrumată: 

— Tu... 

Apoi continuă, înghițind cu greu: 

— Eu... 

Fără să răspundă, Doppelgânger-ul satanic intră bocănind în 
cameră, oprindu-se brusc, cu picioarele depărtate. Gâtul 
chitarei, azvârlit violent înainte, se îndreaptă precum un pistol- 
mitralieră spre sărmana și neajutorata doctoriţă Delfie. O mână 
cu unghii negre trece iute peste corzi, ca tăișul ascuţit al unei 
lame de ras peste obrazul unui bătăuș din Glasgow. Se aude 
zăngănitul de nedescris al unui arpegiu chinuit. O clipă mai 
târziu, nici urmă de doctorița Delfie în pat, doar o mică 
adâncitură în pernă, acolo unde îi fusese capul. 

Sora Cory, sărind în picioare, dă să strige; dar chitara 
nemiloasă ţintește spre ea, corzile de oțel sunt ciupite iar cu 
brutalitate. Şi sora, la rândul ei, cu braţele ei rotunde și cafenii, 
cu uniforma alb-cu-albastru și ochii mari, uimiţi, se evaporă 
instantaneu, lăsând în urmă doar un stol de hârtii albe. Bang, 
zvârrr, bang, se aude mereu chitara blestemată; rând pe rând, 
foile de hârtie trec în neființă. 

După acest nemilos și fulgerător masacru al Sfântului 
Valentin, Nemesis rămâne privind ţintă spre pacientul din pat, 
cu ochii arzând, pradă unei furii menadice. Deodată, 
explodează: 

— Ticălosu' naibii! 

Miles Green se repede jos din pat, apucând în fugă 
mușamaua și făcând din ea un șorț improvizat. 

— la stai puţin. Cred c-ai greșit camera. Și n-ai nimerit nici 
cuvântul potrivit. 

— Mama ta de porc misogin. 

— la las-o mai moale. 

— Îţi dau eu „mai moale”. Hristoase! 

— Bine, da’ nu poți... 

— Ce nu pot? 

— Limbajul ăsta. 

Buzele ei negre ca tăciunele se strâmbă într-un rânjet feroce. 

— Ba, uite că folosesc limbajul care-mi place, e bine? N-o să 


48 


mă-mpiedici tu. 

El bate în retragere, ţinându-și bucata de mușama strâns 
lipită de burtă. 

— Şi ce ţoale ai. Nici nu te-am recunoscut. 

Ea înaintează doi pași, apropiindu-se primejdios de mult. 

— Dæ’ băiatu' știe cine sunt, nu-i așa? 

Buzele i se strâmbă iar. 

— În ciuda „ţoalelor”. Corect? 

El ar vrea să se mai tragă puţin înapoi, dar își dă seama că e 
lipit cu spatele de peretele capitonat. 

— Ei, am zis și eu așa... 

— Aa, ai zis și tu doar așa. Pe naiba, nemernic mincinos ce 
ești. 

— O încercare. O aproximare. 

— Să mă pupi undeva. 

— Nici nu credeam c-o să ne mai întâlnim vreodată. 

— Ei, uite că ne-ntâlnim. Corect? 

El încearcă să scape, luând-o într-o parte, de-a lungul 
peretelui, dar se trezește înghesuit într-un colţ, cu sânii 
școlăriţelor în spate și gâtul ameninţător al chitarei în față. Cu 
privirea plină de venin, ea îi bagă sub nas un deget 
revendicativ: 

— Îţi dai seama ce-ai făcut? Mi-ai stricat naibii cel mai bun 
concert din ultimii ani. Nici n-apucam s-ating corzile, că 
șaisprezece mii de tineri se și apucau să urle. 

— Te cred. 

— Dacă-ţi închipui că n-am nimic mai bun de făcut decât să- 
mi pierd vremea frecând la tot felu' de porcării pornografice, 
ești complet ţicnit. 

— Am impresia că nu ne aflăm în același registru al 
discursului. 

Ea îl măsoară din creștet până-n tălpi, cu un dispreţ total; 
faţa i se contorsionează într-o grimasă de dispreţ. 

— Aa, da, era să uit. 

Apoi, strâmbându-se și mai abitir: 

— Şi bine cunoscutele „nivele adânci ale sensului”. Ptiu. 

Îl privește fierbând de mânie, gata parcă să-l scuipe în ochi 
de-adevăratelea. 


49 


— Eşti penibil. Nici măcar nu mai știi ce naiba-i aia. 

— Dacă nu te superi, părerea mea e că abuzezi de cuvântul 
„naiba” în stychomythie. 

— Să ţi-o bagi știi tu unde! 

Îi aruncă o privire să-l înghită. 

— Pe bune, mă faci să vomit naibii. Auzi, „Dr. A. Delfie”. Ăsta 
nu-i joc de cuvinte, e caca de căţel. Și „sora Cory”. Doamne 
ferește. Rahat elitist puturos. Păi ce, crezi că lumea mai știe 
naibii grecește azi? 

El se uită la ea pieziș, cu un aer pe jumătate incredul, pe 
jumătate rugător. 

— Să nu-mi spui că te-ai apucat de politică. 

Ea scutură din cap, din nou furibundă. 

— Literatura decentă, adică literatura nonburgheză, a fost 
întotdeauna o chestie politică. Da' nu pentru... momâi din clasa 
de mijloc ca tine. 

— Bine, da’ înainte... 

— Ia nu-mi vorbi tu mie de ce făceam sau ziceam înainte. La 
naiba, doar nu-i vina mea c-am căzut victimă conspirației 
istorice masculin-fasciste. 

— Bine, dar ultima dată când ne-am... 

— Ia mai slăbește-mă! 

El își coboară privirea, apoi încearcă s-o ia altfel. 

— Nu mulţi și-ar fi dat seama. 

— Îi bag undeva pe ăștia „mulţi” 

Furioasă, bate cu degetul în pistolul imprimat pe tricoul ei 
alb. 

— Nu mă duci tu pe mine. Nicio șansă. Nu ești decât un 
parazit capitalist și misogin. Nu mi-ai adus decât necazuri din 
clipa în care am fost proastă să-ţi dau bună ziua. 

El dă să spună ceva, dar nu apucă. 

— Ai umblat cu to' felu’ de tertipuri. Şi-ai crezut întotdeauna 
c-o să-ți meargă. Da’ cu mine-ai terminat-o, mama ta de escroc. 

Apoi continuă, lovind cu piciorul în pat: 

— Auzi, să-i dai creaturii ăleia de mucava chipul meu, trupul 
meu. 

— Bine, dar e vorba doar de trăsăturile generale. 

— Rahat. 


50 


— Doar am fost prieteni buni cândva. 

— „Doar am fost prieteni buni cândva”, îl maimuţărește ea. 

Își apropie faţa de a lui. 

— Ascultă, m-am lămurit de mult cu tine. Ce-ai crezut? Că 
sunt una d-alea, gata să sar în patul tău? 

— Cred că mă confunzi cu Walter Scott. Sau cu James Hogg. 

Ea închide ochii, de parcă ar număra până la cinci; apoi îl 
arde cu o privire batjocoritoare: 

— Dumnezeule, ce păcat că nu ești și tu un simplu personaj. 
Ce n-aş da să te pot șterge o dată cu amărâtele alea de 
păpușele de hârtie. 

Se șterge la gură cu dosul palmei. El tace o vreme, apoi 
spune: 

— Îţi dai seama că te comporti ca un bărbat? 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— Judecăţi instantanee. Violente prejudecăţi sexuale. Ca să 
nu mai spun că încerci să te ascunzi în spatele unor roluri și al 
limbajului unui mediu căruia nu-i aparții. 

— Ia mai tacă-ţi fleanca. 

— În primul rând, ai amestecat uniforme aparţinând a trei 
subculturi diferite, „Skinheads”, „Hell's Angels” și „Punk”. Nu 
știu dacă știi, dar sunt trei lucruri diferite. 

— Ia mai taci! Hristoase! 

Ochii îi ard iar ca focul, dar Miles Green simte că i-a reușit 
contraatacul, cel puţin parţial; căci, deodată, ea se trage 
îndărăt, întorcându-se cu spatele și lăsându-l în colțul lui, își 
trage cureaua chitarei peste cap și aruncă violent instrumentul 
pe pat. O clipă rămâne cu spatele la el. Bluzonul negru are 
imprimate pe spate un craniu alb și dedesubt, cu litere în stil 
gotic-nazist, cuvintele MOARTEA E PRINTRE NOI. Se întoarce 
din nou, cu braţul întins ca mai înainte și cu degetul îndreptat 
acuzator spre el. 

— Așa, acum ascult-aici. De-acum înainte, eu conduc jocul. 
Înţeles? Dacă începi iar cu... kaput. Gata cu distracţia. E clar? 

— Ca lumina zilei. 

Ea se uită fix la el. 

— Atunci, cară-te. 

Încrucișându-și braţele pe piept, îi face semn cu capul către 


51 


ușă. 

— Hai. Afară. 

El își ridică mușamaua mai sus pe pântec. 

— Bine, da' n-am nimic pe mine. 

— Foarte bine. În sfârșit, lumea toată o să te poată vedea așa 
cum ești în realitate. Și sper să crăpi. 

El ezită, dând din umeri și face câţiva pași pe covorul rozaliu 
uzat; apoi se oprește. 

— Nu putem măcar să dăm mâna? 

— Glumești. Ești nebun de-a binelea. 

— Ştii, asta aduce puţin a condamnare fără judecată. N-am 
făcut decât un comentariu lejer la... 

Ea se aplecă spre el: 

— Ia ascultă. De când m-am emancipat, nu faci decât să-ţi 
baţi joc. La mine nu mai ţine, băiatu'. Ești un porc. Cel mai 
mare. Numero uno. 

Ochii ei îl fulgeră iar, în vreme ce capul - un craniu golaș cu 
smocuri albe de păr, ca al unei marionete - îi arătă ușa. 

— Afară. 

El mai face vreo doi pași, de data asta de-a-ndărătelea, ca un 
curtean de pe vremuri dinaintea monarhului, căci mușamaua 
nu-l cuprinde, apoi se oprește iar. 

— Putea fi și mai rău. 

— Nu mai spune. 

— Păi puteam să te fac să aluneci ca o lebădă nătângă prin 
ostroave de măslini, îmbrăcată într-o cămășuţă de noapte 
transparentă, sau altceva de genul ăsta. Ca Isadora Duncan 
într-o zi proastă. 

Ea își duce mâinile pe șold și vocea i se subţiază într-un 
șuierat. 

— Ai tupeul să insinuezi că... 

— Sunt convins că era un lucru bun. La vremea lui. 

Ea stă cu picioarele depărtate și cu braţele pe șold. Pentru 
prima dată, în ochi i se citește și altceva în afară de mânie. 

— Şi vrei să spui că acum e de râs. Corect? 

El dă timid din umeri. 

— Acum, dacă tot a venit vorba, trebuie să recunoaștem că a 
fost întotdeauna puţin caraghios. 


52 


Ea dă din cap de câteva ori, apoi spune printre dinţi: 

— Continuă. 

— Bineînţeles, conceptul literar în sine e valabil. Ca parte a 
iconografiei umanismului renascentist. Botticelli și compania. 

— Dg’ altfel e rahat, nu? 

— Eu personal n-aș îndrăzni să folosesc o expresie atât de 
vulgară. 

Ea își încrucișează iar braţele la piept, măsurându-l lung. 

— OK, ia s-auzim. Ce cuvânt ai folosi? 

— Depășit? Dulceag? De pe vremea bunicii? 

Apoi adaugă grăbit: 

— Adică, știi, nu că nu poţi arăta grozav. De pildă, rochiţa aia 
neagră pe care o purtai ultima dată... 

Braţele ei, cu pumnii încă strânși, cad pe lângă trup. El 
continuă, înmuiat: 

— Senzaţională. 

— Senzaţională? 

— Absolut senzaţională. Nu pot s-o uit. 

— Păi da, știm cu toţii ce al naibii de priceput ești să judeci. 
Mai ales când îţi baţi joc de femei, făcând din ele niște obiecte 
unidimensionale. 

— Cred că bi- ar fi... 

— Ia tacă-ţi fleanca. 

Îl măsoară lung, apoi se întoarce și ia Chitara de pe pat. 

— Te crezi grozav de deştept, ai? „Iconografia 
renascentistă”, auzi. Hristoase! Păi, află că nu știi nimic - nu 
ştii nici măcar cum arătam la începutul carierei mele. Dacă vrei 
să știi, eu am trecut prin mai multe Renașteri decât ai mâncat 
tu felii de pâine prăjită la micul dejun. 

— Da, îmi dau seama. 

— Ba nu-ţi dai seama deloc. Uite, o să-ţi dau naibii o lecţie 
așa cum trebuia să-ţi dau naibii cu ani de zile în urmă. Ticălos 
pedant ce ești. 

Cu degetele mâinii drepte intonează o gamă, o gamă veche, 
modul lydian. Transformarea, mai degrabă un fel de topire 
decât o preschimbare instantanee, este extraordinară. Părul îi 
devine moale și lung, îmbibat de culoare; machiajul hidos îi 
dispare de pe faţă, culorile ies din haine; hainele înseși încep să 


53 


se dizolve, modulându-se într-o tunică de samit alb pur. 
Lăsându-i un umăr și ambele braţe dezgolite, tunica îi ajunge 
până la jumătatea gambei și e strânsă pe talie cu o centură de 
șofran. În porțiunile neîncreţite, materialul nu e în întregime 
opac. Cizmele dispar, lăsând-o desculță. Părul, negru acum, e 
adunat în creștetul capului, în stil grecesc. În jurul frunţii îi 
apare o coroniță delicată de boboci rozalii de trandafir printre 
frunze de mirt; chitara s-a preschimbat într-o liră cu nouă corzi 
pe care - o dată metamorfoza încheiată - ea începe să intoneze 
aceeași veche scară lydiană în sens invers. 

E același chip, dar pare mai tânăr cu cinci ani; pielea aurie 
ca mierea îi iradiază căldură, contrastând plăcut cu albul 
ţesăturii. Cât despre efectul general, chipul acela pentru care 
au pornit pe mări o mie de corăbii e o umbră palidă pe lângă 
cel de acum. Acesta ar face universul întreg să stea pe loc și să 
se uite în urmă. Ea lasă lira să-i cadă din mână; iar el rămâne 
cu gura căscată în faţa a ceea ce este neîndoielnic divinitatea 
imemorială. Însă, după o clipă-două, ea își duce mâna liberă 
spre șold. S-ar zice că unele lucruri nu se schimbă niciodată. 

— Ei bine... domnule Green? 

Vocea a pierdut accentul și intonaţia dinainte, de care, 
oricum, nu era prea sigură. 

— Sunt un prost. Arăţi minunat. Din altă lume. 

Își caută, sau se preface a-și căuta, cuvintele. 

— Copilăroasă. Vulnerabilă. Dulce. 

— Mai feminină? 

— Incontestabil. 

— Adică mai ușor de exploatat. 

— Da’ nu asta am vrut să spun. Pe cuvânt... ești un vis. Genul 
de fată pe care oricine ar vrea s-o prezinte mamei. Cu tot cu 
bobocii de trandafir. 

Vocea ei devine bănuitoare: 

— Adică ce nu-i în regulă cu bobocii mei de trandafir? 

— Sunt hibrizi din genul Ophelia. Teamă mi-e că n-au început 
să fie cultivați decât prin anul 1923. 

— Tipic. Eşti al naibii de pedant. 

— Imi cer scuze. 

— Întâmplător, sunt trandafirii mei favoriţi. Din 1923 


54 


încoace. 

— Şi ai mei. 

Ea continuă, ridicându-și lira: 

— Şi, înainte de a te apuca să-i găsești și ăsteia cusur, află că 
există una identică - mai bine zis, ce-a mai rămas din ea - la 
Muzeul Metropolitan din New York. 

— Pare sută la sută autentică. 

— Păi, este autentică! 

— Bineînţeles. 

Ea îi aruncă o privire acră. 

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba la sânii 
mei în felul ăsta grosolan și insistent. 

El își mută privirea spre încântătoarele ei picioare desculţe. 

— Îmi cer scuze și pentru asta. 

— În fond, nu e vina mea că pe atunci nu se inventase încă 
sutienul. 

— Sigur că nu. 

— Cătușe monstruoase puse feminităţii adevărate. 

— Măi, măi. 

Ea îl privește lung. 

— Nu mă deranjează câte o privire din când în când. Uite, 
vezi, ăsta e încă unul din cusururile tale. Nu lași nimic pe 
seama imaginației. 

— Mă voi strădui de-acum înainte. 

— Ba bine că nu. N-am vrut decât să-ţi arăt ce-ai pierdut. Nu 
c-ai fi în stare să apreciezi. 

Se întoarce cu spatele la el. 

— Dacă vrei să știi, cei mai mulţi dintre bărbaţii cu bun simţ 
cad în genunchi când mă văd pentru prima dată, așa cum sunt 
eu în realitate. 

— Bine, da” și eu sunt în genunchi. În forul meu interior. Eşti 
frumuseţea și neprihănirea personificate. 

— Asta înseamnă de fapt că sunt tocmai bună de „prihănit 
Uiţi că te cunosc pe toate feţele. Pe tine și minţișoara aia a ta 
îngustă de monomaniac. Pentru tine, nu sunt decât o bucăţică 
bună. 

— Nu-i adevărat. 

— Îţi dai seama că nu mă aştept să-mi compui imnuri și ode 


n 
! 


55 


și nici să-mi închini libaţiuni, ofrande, sau... mai știu eu ce, 
spune ea ridicând lira, apoi lăsând-o iar să cadă. Pe vremea 
când în lume mai exista o fărâmă de civilizaţie... dar sunt 
perfect conștientă că ar însemna să cer prea mult de la cineva 
într-o epocă a materialismului cras cum este asta. 

Peste umărul dezgolit, îi aruncă o privire pe jumătate 
supărată și pe jumătate jignită. 

— Un singur lucru îţi cer: un minim respect pentru statutul 
meu care, spre deosebire de al tău, este de natură metafizică. 

— Îmi cer iertare. 

— Ei bine, e cam târziu. 

Ochii ei privesc dincolo de el, de parcă s-ar adresa unor 
munţi îndepărtați. 

— Ce mi-ai făcut acum este ultima picătură. Multe pot eu 
trece cu vederea, dar nici să văd pudoarea care mă 
caracterizează caricaturizată atât de grosolan. Toată lumea știe 
cât de sfioasă și retrasă sunt. N-am să mă las transformată într- 
un trup de femeie fără minte numai pentru că așa ţi se năzare 
ție. Nu sunt la cheremul capriciilor tale perverse. Ai uitat 
complet că nu sunt personaj de roman. Sunt cât se poate de 
reală. 

Lăsându-și privirea în jos, spre covor, adăugă cu voce 
scăzută: 

— Şi mai sunt și zeiţă pe deasupra. 

— Da’ eu n-am negat niciodată asta. 

— O, ba cum să nu. O faci de fiecare dată când deschizi gura 
aia neghioabă. 

Așezând lira la loc pe pat, își duce braţele la piept, fără să-l 
privească în ochi. 

— Ţin să te anunţ că mă gândesc serios să pun toată chestia 
asta în discuţie la următoarea noastră ședință trimestrială. 
Pentru că nu numai eu am fost insultată, ci întreaga mea 
familie. Și, sincer să-ți spun, ne-am cam săturat. Prea se- 
ntâmplă multe lucruri de genul ăsta în zilele noastre. E timpul 
ca cineva să servească drept pildă. 

— Zău că-mi pare rău. 

Ea îl măsoară lung, apoi își ia privirea de la el. 

— Va trebui să găsești o dovadă mai convingătoare decât 


56 


asta. 

Ridicându-și braţul stâng, se uită la încheietura mâinii, 
evident uitând, într-un moment de absenţă, că, la fel ca și 
trandafirii Ophelia, nici ceasul de mână nu exista în antichitate. 
Enervată, se uită la ceasul cu cuc. _ 

— Întâmplător, am un program foarte încărcat azi. Îţi mai 
acord zece propoziţii cu care să-ţi prezinţi scuzele ceremonios, 
așa cum se cuvine. E ultima ta șansă. Dacă mi se par 
acceptabile, sunt dispusă să amân decizia de a te pune pe lista 
neagră. În care caz, mă simt nevoită să te sfătuiesc călduros să 
nu te apropii de copaci izolaţi sau de clădiri fără paratrăsnet 
cât vei trăi. Mai ales pe vreme de furtună. E clar? 

— Da, dar nu e drept. 

Ea îl privește înţepată. 

— Nu numai că e drept, dar e și cât se poate de îngăduitor, 
date fiind împrejurările. Și acum, gata, lasă protestele. 

Întorcându-se, apucă lira și se îndreptă puţin din spate. 

— Poţi începe prin a cădea în genunchi. Putem sări peste 
partea aia cu sărutatul urmelor picioarelor mele, că sunt 
grăbită. Ai zece propoziţii. Nici mai mult, nici mai puţin. După 
aia, afară. 

Ținându-și bine șorţul improvizat dinainte, el îngenunchează 
cu oarecare greutate pe covor. 

— Numai zece? 

— Cum ai auzit. 

Ea rămâne cu privirea pierdută într-un colţ al camerei, 
așteptând. El își drege glasul. 

— Ai fost întotdeauna femeia mea ideală. 

Ea ridică ușor lira, ciupind o coardă. 

— Nouă. Ce banalitate înfiorătoare. 

— Chiar dacă nu te-am înţeles niciodată. 

Ea mai ciupește o coardă. 

— Nu mai spune. 

— Complet. 

— Şapte. 

— Bine, da’ asta n-a fost propoziţie. Nu era niciun verb. 

— Şapte. 

El se uită lung la profilul ei sever. 


57 


— Ochii tăi sunt ca doi sâmburi de loquat, ca măslinele de 
Amphissa, ca trufele negre, ca strugurii muscat, ca smochinele 
de Chios... stai puţin... 

— Şase. 

— Da’ n-am terminat! 

Ea își trage nasul. 

— Atunci nu trebuia s-o lungești așa. 

— Numai tu ai contat cu-adevărat în viaţa mea. 

— Al naibii mincinos. Cinci. 

— Înţeleg perfect de ce sunt toţi bărbaţii nebuni după tine. 

— Patru. Și femeile. 

El așteaptă puţin, scrutându-i expresia feţei. 

— E-adevărat? 

Ea îi aruncă o privire piezișă. 

— Să știi că n-am de gând să mă lansez în divagaţii. 

— Sigur că nu. Mă-ntrebam și eu așa. 

Ea continuă, adresându-se parcă peretelui: 

— Dacă ţii neapărat să știi, află că babeta aia coșcovită din 
Lesbos nu și-a mai revenit după ce m-a văzut într-o zi 
dezbrăcându-mă la baia matinală. 

— Asta-i tot? 

— Bineînţeles că asta-i tot. 

— Bine, dar eu credeam că... 

Ea îl privește iar enervată: 

— Ascultă, printre cele cincizeci de mii de alte lucruri pe 
care nu le-ai aflat niciodată despre mine se numără și faptul că 
nu m-am născut ieri. 

Își ia privirile de la el. 

— Sigur că a încercat toate șiretlicurile murdare bine 
cunoscute. A încercat să mă fotografieze în bikini și altele 
asemenea. 

— Să te fotografieze în ce?! 

Ea dă din umeri, apoi din cap. 

— Bine, ce se făcea pe vremea aia. Să mă sculpteze, sau ceva 
de genul ăsta. Nu pot ţine minte toate detaliile minore. Hai, 
pentru numele lui Dumnezeu, dă-i drumul mai departe. Mai ai 
trei propoziţii. 

— Parcă erau patru. 


58 


Ea oftează: 

— Bine, bine. Patru. Și n-ar fi rău să fie mai multe decât 
celelalte. 

— Felul în care dispari, felul în care revii. 

Ea ciupește două corzi. 

— Asta face două. 

— Bine, dar e ridicol - era clar o virgulă între ele. 

— Nu în felul în care le-ai pronunţat tu. 

— Era doar o pauză pentru efectul retoric. Cele două 
concepte sunt legate. Dispariţie, revenire. Oricine vede asta. 

Privirea ei este un avertisment. El continuă, vorbind rar: 

— Eşti cea mai sexy creatură de pe faţa pământului, știi și tu 
asta, nu? 

Ea privește în altă parte. 

— Acum sunt două, clar. 

— Pot și eu să respect regula jocului, să știi. 

— Una. 

Și rămâne așteptând, cu acel aer de atotștiinţă superioară și 
încântată de sine, foarte asemănător cu expresia caracteristică, 
de-a dreptul nesuferită, a unui celebru tip de cap din marmură 
din insulele Ciclade. El inspiră adânc. 

— De fapt, ceea ce mă interesează pe mine e următorul lucru 
(două puncte) dacă nu există cumva (virgulă) în ciuda reacției 
tale exagerate la vreo două presupoziţii minore pe care am fost 
obligat să le fac în portretele tale fictive și pentru care oricum o 
mare parte din vină o poartă comportarea ta extrem de 
nesinceră (paranteză) dacă nu chiar frivolă (liniuţă) și vorbesc 
ca unul care a fost de prea multe ori lăsat baltă în mod 
grosolan de tine fără ca tu să ai măcar curtoazia de a mă 
anunţa că ești ocupată cu altcineva (paranteză închisă și 
virgulă) domenii care merită a fi investigate atât de obiectul 
scris cât și de subiectul care scrie (virgulă) sau (virgulă) dacă 
preferi (virgulă) de către cel personificat ca histoire și 
personificator ca discours (virgulă) sau și mai simplu (virgulă) 
de tine și de mine (punct și virgulă) și cum sunt convins că 
avem cel puţin un lucru în comun (două puncte) o totală 
neînțelegere a motivelor pentru care prezența ta atât de 
absolut de reală în lumea literelor nu a primit atenţia (virgulă) 


59 


deși tu poate vezi în asta un compliment direct (paranteză 
închisă) din partea fabricilor universitare (virgulă) a 
structuraliștilor și deconstructiviștilor (virgulă) a semiologilor 
(virgulă) a marxiștilor (virgulă) a lui Moș Beșleagă șeful de 
catedră și a altor asemenea (virgulă) pe care o merită (punct și 
virgulă) și mai mult decât atât cum sunt convins că un seminar 
temeinic â deux despre subiectul persoanelor noastre va dura 
cam mult (virgulă) și mă simt oarecum dezavantajat că trebuie 
să-mi acopăr anumite părţi ale trupului cu o mușama (virgulă) 
în vreme ce (virgulă) pe de altă parte (paranteză) cu toate că 
ești delicioasă și absolut divină cu degeţelele tale așezate 
cuminţi pe lira aceea cât se poate de autentică (paranteză 
închisă și virgulă) ești puţin (liniuţă) dar poate e doar un rest al 
machiajului ăluia îngrozitor (liniuță) dacă nu mă înșel oleacă 
obosită (virgulă) după cum e și normal (virgulă) căci a fost 
drăguţ din partea ta să vii de la așa distanţă (virgulă, sau punct 
și virgulă, dacă preferi) și am impresia că n-ar fi cel mai rău 
lucru să ne relaxăm puţin (liniuţă) pur și simplu (virgulă) mă 
grăbesc să adaug (virgulă) ca să stăm puţin de vorbă (virgulă) 
desigur (punct și virgulă) și ţin să adaug că patul este extrem 
de confortabil dacă vrei să te odihnești câteva minute (liniuță) 
dar eu... 

— Să știi că nu obţii nimic așa! 

El zâmbește: 

— Mi-e teamă că n-am terminat încă. 

Ea se uită lung la el, apoi se întoarce și se așază indignată pe 
marginea patului, cu lira alături. Incrucișându-și braţele la 
piept, rămâne cu privirea aţintită în mod ostentativ spre ceasul 
cu cuc. 

— (Puncte-puncte) să continuăm (liniuţă) dar insist asupra 
faptului că deși pot continua așa la nesfârșit (virgulă) până 
când ai fi nevoită să te întinzi pe pat din pură sfârșeală (virgulă) 
trebuie să ne înțelegem că baza formală a discuţiei noastre 
trebuie s-o constituie faptul indiscutabil că dacă te-ai fi 
manifestat mai devreme în textul de faţă de care ai atâtea 
obiecţii (liniuţă) mai ales în acea uluitoare costumaţie clasică 
(virgulă) numită dacă nu mă înșel chiton (liniuţă) e aproape 
sigur că acea dezvoltare narativă care îţi displace în mod 


60 


special nu ar fi avut loc și ca atare nu am fi aici (virgulă) tu în 
picioare și eu în genunchi (virgulă) în această cameră de spital 
de-a dreptul ridicolă pe care nici măcar nu am avut răbdare să 
o descriu așa cum se cuvine după criteriile tradiţionale 
(virgulă) ca să nu mai vorbesc de criteriile noului roman 
francez (punct și virgulă) dar (virgulă) luând în considerare că 
așa ar fi trebuit să încep (virgulă) pentru că tu ești într-adevăr 
(liniuţă) și nu vorbesc ca un (subliniat) porc misogin (liniuţă) 
una din cele mai de temut a/lumeuses din istoria acestei 
planete și uneori îmi spun că viaţa ar fi mult mai ușoară dacă 
am fi cu toţii pederaști și vom deveni fără îndoială dacă o mai 
ţii mult așa și atunci ce te faci (liniuţă) când te vei trezi 
umblând de colo-colo pe muntele ăla uitat de zei (virgulă) 
lălăind cântările alea jalnice în dialectul vostru ionian barbar 
(virgulă) trăgând de lira aia amărâtă (iniuţă) și fiindcă veni 
vorba (virgulă) îţi sugerez s-o acordezi (virgulă) coarda bas e 
cel puţin cu un semiton mai jos (virgulă) și mai ţin să-ţi spun că 
ne-ai face tuturor o favoare dacă ai ruga-o pe sora ta Euterpe 
sau pe Sfânta Cecilia sau în fond pe oricine știe să cânte puţin 
la buzuki să-ți dea câteva instrucţiuni elementare în legătură cu 
felul în care se ţine plectrul... _ 

De data asta a mers prea departe. Înșfăcând lira, ea sare în 
picioare, scuturând instrumentul sub nasul lui. 

— Dacă n-ar fi așa greu de fixat la loc corzile, obiectul ăsta s- 
ar opri taman pe capul tău ăla tâmpit. Să nu mai îndrăznești 
cumva să deschizi gura! Încă o vorbă și s-a terminat! 

O clipă, inima i se oprește în loc: se pare că are chiar de 
gând să-și pună în practică ameninţarea, indiferent de 
consecințe. Dar ea lasă lira să-i cadă din mâini. 

— De patru mii de ani de când exist pe pământul ăsta n-am 
mai întâlnit atâta aroganță. Şi ce blasfemie! Auzi, să spună că 
eu pot inspira pornografie. Niciodată n-am făcut așa ceva. Cât 
despre celălalt cuvânt la fel de dezgustător... toată lumea știe 
că trăsătura mea esenţială este o supremă puritate feciorelnică 
- și te rog pentru ultima dată, nu te mai holba atâta la sânii 
mei! 

El își duce repede privirea spre covor. Ea se uită cu luare 
aminte la el, apoi la liră și iar la el. 


61 


— Sunt teribil de furioasă. 

El aprobă, dând din cap. N 

— Jignită de moarte, aşa nemuritoare cum sunt. In plus, se 
pare c-ai uitat a cui fiică sunt. 

El ridică repede ochii spre ea, făcând semn din cap că n-a 
uitat. Dar ea nu se lasă înduplecată. _ 

— Tatăl meu e cine e și eu n-am cum să schimb asta. În fond, 
mă străduiesc cât pot să mă comport ca voi. Să nu fiu snoabă, 
să nu fiu fetița bogată care aleargă imediat la tăticu'. 

Ea se uită în jos la covor cu o privire plină de reproș. 

— Iar tu nu faci altceva decât să profiţi de bunul meu simț și 
de dorinţa mea de a ţine pasul cu istoria. 

E aproape bosumflată. 

— Aș vrea eu să văd dacă tu ai putea să ai câteva milenii și în 
același timp să fii veșnic tânăr. 

Atât cât îi permite muţenia, el încearcă să-i exprime simpatia 
lui sinceră. Ea îl privește iar lung, apoi, întorcându-se brusc, se 
așază pe marginea patului cu lira în poală și se apucă să 
traseze cu un deget nervos un desen imaginar pe unul din 
braţele sculptate ale instrumentului. 

— De acord. Poate că, într-adevăr, Dumnezeu știe cum, dintr- 
un simţ al răspunderii prost înţeles ţi-am inspirat fie și numai în 
linii generale ideea unei întâlniri de alt gen între noi doi. Dar 
eu am văzut în asta doar o mică și interesantă variaţiune 
contemporană pe o temă antică. Așa, ceva pentru cititorii 
avizaţi. Nu obscenitatea aia... 

Şi îi arată spre capul patului. 

— Credeam că vei avea cel puţin atâta minte să consulţi 
niscaiva texte clasice. 

Degetul ei se plimbă obsesiv pe gâtul de lebădă al lirei aurii. 

— E-așa de nedrept. Nu sunt o prețioasă, dar e așa de 
umilitor. Dacă bietele mele rude află... 

In glasul ei se ghicește tot mai multă amărăciune. 

— Oricum, ei cred că totul nu e decât o glumă enormă. Şi eu 
care mă bucuram că mi-a căzut poezia de dragoste atunci, la 
început, când am tras cu toţii la sorţi. Și mai târziu mi-a căzut 
în cârcă și proza. Sunt nevoită să muncesc de zece ori mai mult 
decât toţi ceilalţi la un loc. 


62 


Rămâne meditând cu tristeţe la suferinţele ei. 

— Sigur că genul în sine se află într-o stare jalnică. Moartea 
romanului, auzi glumă. Păi, ar fi grozav dac-ar fi așa. Ducă-se. 

Tace din nou. 

— Tocmai asta nu suport în ţara asta nenorocită. lar în 
America e și mai rău. Francezii, cel puţin, fac tot ce le stă în 
putinţă să termine definitiv cu idioțenia asta. 

El se ridică în picioare. Ea rămâne șezând, cu capul plecat; 
apoi aruncă lira într-o parte. 

Scoţțându-și coronița de pe cap, se apucă morocănoasă să tot 
tragă de ea. 

— Nici nu știu de ce-ţi spun toate astea. Pe tine te doare-n 
cot. 

El înaintează precaut, ezită, apoi se așază pe pat lângă ea, cu 
lira între ei. Ea aruncă instrumentului o privire piezișă și 
amară. 

— Ştiu și eu că e dezacordată. O detest. Numai Dumnezeu 
știe cum de s-a putut răspândi ideea că lumea întreagă 
rămânea mută când caraghiosul ăla de verișor al meu dădea 
concertele alea interminabile.  Ding-dong-bing-bing. Toți 
cunoscuţii mei adormeau, așa de cumplit de plicticoasă era 
toată chestia. 

Și continuă să tragă de coroniţă, de parcă ea ar fi vinovată 
pentru tot. 

— Şi costumaţia asta absurdă. Să nu-ți închipui că nu știu că 
te prefaci doar că-ţi place. 

Îi aruncă o privire ostilă cu coada ochiului. 

— Porc ce ești. 

Şi mai trage de un trandafiraș. 

— Te urăsc. 

El așteaptă. 

— Şi, oricum, îţi plăceau mai mult ţâţele negresei ăleia. 

El face din cap că nu-i adevărat. 

— Chiar mă mir că n-ai avut-o și pe ea la sfârșit. Sau și pe 
mine și pe ea în același timp. 

Rupând un alt trandafiraș din coroniță, se apucă să-i smulgă 
petalele, una câte una. 

— Dezvoltată așa cum trebuie, ar fi fost o idee cât se poate 


63 


de interesantă și de bun gust. Doar sunt o persoană rezonabilă. 
N-aș fi avut nimic de obiectat la o tușă discretă de romantism, 
în fond, nu pot ignora cu totul faptul că tu ești bărbat, iar eu 
femeie. 

Împingând lira deoparte, el se trage mai aproape de ea. 

— Să nu cumva să-ţi închipui că obţii ceva în felul ăsta. 

El îi ia mâna într-a lui; ea încearcă să și-o tragă, dar el 
insistă. Mâinile le rămân împreunate pe cearșaful alb, una 
captivă, cealaltă temnicer. Ea le privește cu dispreţ, apoi 
întoarce capul. 

— Nici chiar dacă îngenunchezi iar în fața mea și mă implori. 
Şi încă ceva: totul este strict confidenţial. 

El îi strânge mâna; apoi se apropie mai mult de ea, 
strângând-o iar de mână și petrecându-și braţul pe după umerii 
ei dezgoliţi. Ea nu reacţionează în niciun fel. 

— Ştiu exact ce urmărești. N-oi fi eu muziciana familiei, dar 
pot să recunosc o fugă răsturnată. 

El se apleacă și o sărută pe umăr. 

— Nu mai am pic de simpatie sau de afecţiune pentru tine. 
Nici nu-mi mai pasă, așa sunt de obosită. Zborul până aici a fost 
al naibii de greu. Am mai avut și rău de înălțime. 

El o sărută din nou pe umăr. 

— Nu-ţi pasă absolut deloc de sentimentele mele. 

El își dă la o parte șorțul de mușama. Ea aruncă o privire 
rapidă spre poala lui, apoi întoarce capul. 

— Cât de înfiorător de vulgar poţi fi uneori. 

El încearcă să-i aducă mâna spre înfiorătoarea vulgaritate, 
dar ea, trăgându-și mâna înapoi, își încrucișează iar braţele 
peste sâni și rămâne cu privirea ţintă la peretele capitonat. 

— Să nu crezi că n-am observat ce mutră ai făcut când am 
vorbit de puritatea mea feciorelnică. Și asta pentru că mi s-a 
întâmplat de vreo două ori să fiu relaxată în prezenţa ta, 
neghiob ce ești. Bănuiesc că asta ţi se pare o inconsecvenţă la 
fel de neghioabă. Adică, faptul că uneori îmi permit slăbiciunea 
omenească de a-mi contrazice reputaţia. 

Privindu-i atent profilul, el se apucă să-i tragă ușurel 
breteaua albă a tunicii peste încântătoarea rotunjime a 
umărului auriu. Dar, în clipa în care partea de sus a 


64 


veșmântului ameninţă să cadă, ea își lipește un braţ de trup. 

— Şi ca să nu-ţi închipui că ești un seducător irezistibil, ţin 
să-ţi amintesc că nu ești singurul. De-a lungul vieţii, am fost 
despuiată de oameni plini de sensibilitate, de genii. N-o să mă 
las acum impresionată de un autor de literaturică erotică. 

El își retrage mâna. Urmează câteva clipe de tăcere. Apoi, cu 
ochii încă ţintă la perete, ea își petrece sub cot breteaua lăsată 
în jos. 

Iar tăcere. Ea se uită mai departe spre perete. 

— N-am spus că trebuie să-ţi tragi braţul. 

El își duce braţul înapoi pe umărul ei. 

— Nu că mi-ar păsa câtuși de puţin. Mie personal. 

El netezește, cu mare băgare de seamă, tunica peste ceea ce 
o împiedică să cadă. 

— Tu îţi închipui că nu știu nimic despre bărbaţi. Află că 
primul meu iubit avea mai mult sex în degetul mic de la picior 
decât ai tu în tot trupul ăla al tău fără haz. Mai bine zis, dacă ar 
fi avut un deget mic. El nu s-ar fi mulţumit doar să se uite la 
sânii lui Miss Grecia 1982. Mă refer la 1982 înainte de Hristos, 
bineînţeles. 

El își ia mâna, lăsând-o pe cealaltă să-i alunece în jos de pe 
umerii ei până la talia dezgolită. Trăgând-o puţin mai aproape 
de el, se apleacă s-o sărute pe obraz; în zadar, ea își trage faţa. 

— Da’ el nu suferea de fixaţii de-astea infantile de transfer cu 
momâi negre. 

El tușește ușor. 

— Bine, îmi retrag cuvintele. Nu avea convingeri din astea 
tipic masculine, de pseudointelectual misogin care crede că 
dacă fraternizează cu o negresă înseamnă că e liberal. 

Urmează câteva clipe de tăcere. Ea se uită în jos la mișcările 
mâinii lui drepte. 

— Ba chiar mă gândesc că ar fi o idee bună să-ţi povestesc 
despre el. Ca să te pun la punct. 

Se mai uită câteva clipe la mâna lui. 

— Iar asta, să știi, e o reacţie pur involuntară. Obţin același 
efect și cu propriile mele mâini, spune ea, pufnind dispreţuitor. 
Și sunt nevoită s-o fac adesea, dat fiind că cei mai mulţi dintre 
voi sunteți atât de stupizi și de ignoranți. 


65 


Mâna lui se oprește. Ea oftează enervată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu. Acum, dac-ai început, 
continuă. 

El continuă. 

— Nu-nţeleg de ce bărbaţii pun așa mare preţ pe chestia 
asta. Nici măcar nu-i așa excitant cum vă-nchipuiţi voi. Nu e 
decât un mecanism de supravieţuire biologică. Pentru a facilita 
suptul. 

Două, trei clipe mai târziu, oftând iar, ea se lasă pe spate, 
sprijinindu-se în mâini. 

— Zău, parc-aţi fi șoareci de laborator. Cel mai mic semnal... 
și aţi și pornit-o la trap. 

Se lasă și mai mult pe spate, sprijinindu-se în coate. 

— Mozolit, mușcat. Mușcat, mozolit. 

Urmează o scurtă tăcere. Brusc, se ridică și-l împinge cât 
colo. 

— Nu poţi face asta până nu-mi desfaci cingătoarea. Și, 
oricum, nu urmărești decât să-mi distragi atenţia. De fapt, ai 
avea nevoie de un duș cu apă rece. 

Îl pleznește peste mână. 

— Lasă asta. E un nod tare complicat. Dacă vrei să faci și tu 
ceva util odată, poţi să-nchizi ușa. Și, fiindcă tot ești acolo, 
stinge lumina. 

El se îndreaptă spre ușă și o închide peste noaptea 
impenetrabilă ce se întinde dincolo. În picioare lângă pat, cu 
spatele dezgolit întors spre el, ea își desface brâul de șofran. 
Dar, înainte de a-și lăsa tunica să alunece la pământ, îi aruncă 
o privire peste umăr. 

— Dacă nu te superi. Am avut parte de suficient voyeurism în 
camera asta grețoasă. 

El apasă pe comutatorul de lângă ușă. Lampa albă de 
deasupra patului se stinge, dar cea de deasupra ușii - al cărei 
comutator se află, probabil, undeva în afara încăperii - rămâne 
aprinsă. E semi-întuneric, ca o noapte de vară cu lună. El face 
cu mâinile un gest de regret. 

— Ticălos ce ești. Chestia asta, acum ai scornit-o. 

El neagă, tot cu un gest din mâini. 

— Ba da. N-ai pomenit nici măcar o dată de asta până acum. 


66 


Admonestându-l cu o privire lungă, acuzatoare, ea se 
întoarce cu spatele și își scoate tunica. Acum stă cu fața spre 
el, ţinându-și veșmântul la piept, ca modelul unui pictor 
victorian. 

— O cauţi cu lumânarea. Singurul rând ca lumea pe care l-ai 
scris până acum a fost când doctoriţa aia ţi-a spus c-ar trebui să 
fii împăiat și expus la muzeu. 

În penumbra crepusculară a încăperii, ea caută cu privirea 
un loc unde să-și agaţe tunica; înconjurând patul, se îndreaptă 
spre ceasul cu cuc din colțul camerei și o agăţă de capul de 
căprioară aflat pe una din laturile ceasului. Fără să-l privească, 
se întoarce, aranjează pernele și se întinde, cu braţele 
încrucișate pe piept, drept în mijlocul patului. El dă să se 
întindă lângă ea. 

— Aa, nu. Dacă vrei, uite, ia scaunul ăla și așază-te acolo. 

Şi îi arată cu degetul un loc pe covor la vreo zece pași de pat. 

— Măcar o dată în viaţa ta, ascultă și tu ce spune altul. 

El aduce scaunul mai aproape de pat și se așază în locul 
indicat de ea, cu braţele încrucișate pe piept. Fata cu părul în 
stil antic se uită lung la el cu un amestec de suspiciune 
evidentă și resentiment; privirea i se oprește o clipă asupra 
unei porțiuni inferioare a trupului lui, după care se îndreaptă, 
dispreţuitoare, spre lampa de deasupra ușii. Urmează un 
răstimp de tăcere, în care el nu-și poate lua ochii de la trupul 
ei. Și nu e un trup - acum că se arată în toată frumuseţea lui - 
pe care să-l poţi lăsa cu una cu două. Izbutește să fie în același 
timp cast și provocator, clasic și modern, individual și arhetipal, 
tandru și necruţător, prezent și trecut, real și de vis, fraged și... 

Ea îl privește mânioasă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai uita la mine ca un 
căţel care așteaptă un os. 

El își coboară privirea. 

— Spre deosebire de tine, eu mă străduiesc să gândesc 
înainte de a mă apuca să povestesc ceva. 

El își pleacă ochii, în semn că recunoaște. 

— Ar trebui să iei discuţia asta ca pe o lecţie. Nu numai 
despre aroganţa sexuală, ci și despre cum să treci la subiect 
simplu și rapid, fără să baţi apa în piuă la nesfârșit, cum faci tu. 


67 


Se lasă iar tăcerea, apoi ea își începe naraţiunea: 

— Dacă ţii neapărat să afli, totul s-a întâmplat acasă. Aveam 
doar șaisprezece ani. Era pe-acolo un locșor, un fel de câmpie 
alpină înconjurată de arbuști deși, unde mă duceam uneori 
singură să fac plajă. Era o zi foarte caldă, în iulie, și îmi 
scosesem tunica. O mătușă de-a mea foarte dragă - de fapt, i- 
am fost mai degrabă ca o fiică decât ca o nepoată - a avut 
întotdeauna o predilecție pentru naturism. Ea m-a învăţat să 
nu-mi fie rușine de trupul meu. Unii zic că semăn foarte tare cu 
ea. Mai are ea și alte idei, de pildă despre scăldatul în mare - 
fie vara, fie iarna. Dar ţie nu-ţi spune nimic asta. 

Luându-și braţele de la piept, ea își pune palmele sub cap și 
rămâne așa, privind în continuare spre lumina de deasupra ușii. 

— În fine. Eram acolo, în poieniţa mea. Două privighetori 
cântau prin tufișuri. Flori sălbatice, zumzet de albine, și altele 
de genul ăsta. Căldura soarelui pe spatele meu tânăr. Mi s-a 
năzărit că m-aș putea arde prea tare. Așa că, stând în genunchi, 
m-am apucat să-mi ung pielea cu uleiul de măsline pe care îl 
adusesem cu mine. Nu-mi pot da seama de ce, în loc să meditez 
asupra principiilor naturiste în vreme ce mă ungeam, gândul 
mi-a zburat spre un tânăr păstor pe care îl întâlnisem de vreo 
două ori, cu totul întâmplător. Îl chema Mopsus. Din pură 
întâmplare, știi, în plimbările mele. Avea el un fag sub care 
obișnuia să lenevească în zilele fierbinţi. Cânta din fluier și, 
pentru că tot ai zis că lira mea e dezacordată, ar fi trebuit să-l 
auzi pe el... în fine. Cu o lună înainte ca mama mea... știi 
povestea cu părinţii mei? 

El făcea semn din cap că da. 

— Ei bine, a făcut un fix cu păstorii. După divorţ. 

El dă iar din cap. 

— Da’ ce poţi tu să-nţelegi, bărbat fiind? Ştii, să ai doi 
gemeni e deja suficient de rău. Dar să ai nouă, și să fie numai 
fete... Există o limită, chiar și pentru vremea aceea. 

Se uită la el, așteptându-se ca el să nu fie de acord; dar 
chipul lui exprimă înţelegere deplină. 

— Toată copilăria mea, numai asta am auzit. Eterne certuri 
pentru pensia alimentară. Și nu pot spune că numai tăticu' e de 
vină, pentru că ea schimba avocaţii precum rochiile într-o 


68 


cabină de probă. Și, oricum, slavă Domnului, a avut de câștigat 
de pe urma noastră, nouă câte eram, când am crescut mari. Era 
ca un circ ambulant. La început eram tot timpul pe drumuri. 
Era mai ceva ca Rolling Stones. Și aveam o catastrofă de 
manager, unchiul nostru, „muzicianul”, știi, era pede... - în 
fond, de asta îl și alesese mămica; pentru el, femeile erau la fel 
de interesante ca anonimatul pentru un actor de cinema. Thalia 
și cu mine îl porecliserăm „Tanti Polly”. Thalia e singura dintre 
surorile mele care are simțul umorului. El îi tot dădea înainte 
ciupind din lira aia a lui, în vreme ce noi trebuia să ne zbânţuim 
în jur, cu costumațţia noastră de zile mari și cu niște mutre date 
naibii de spiritualizate și inteligente, mă-nţelegi. Adică, ăsta era 
spectacolul. N-ai văzut în viaţa ta ceva mai jalnic. 

El ridică sprâncenele, în semn de recunoștință pentru aceste 
preţioase informații privind religia greacă primitivă. 

— Apollo Musagetes, ăsta era numele lui adevărat. Adică, 
numele de actor. 

El rămâne cu gura căscată, oarecum surprins. 

— De-asta m-am enervat așa de tare când te-ai apucat să zici 
de lebede prin dumbrăvi de măslini. Ce idee. Nu eram încă 
pubere când s-au apucat să ne-mpingă în turnee. Pindul, 
Heliconul, toți munţișorii amărâţi. Crede-mă, la paisprezece ani 
trecusem deja prin culisele tuturor templelor din Grecia. Om fi 
fost noi angajate sub numele de „Strălucitoarele Muze”, în 
realitate eram „Fetele de la Delfi”. Şi să știi că era cam la fel de 
amuzant ca o partidă de remi sâmbătă seara. 

El face un gest sugestiv, ca de rugăciune, în semn că-și cere 
iertare. 

— Porcule. În fine, cu o lună înainte, mama îl transferase de 
pe munte pe băiatul ăsta. Două dintre surorile mele se 
plânseseră că-l văzuseră făcând ceva inadmisibil, mie nu mi s-a 
spus niciodată ce anume. Se pare că ceva urât în legătură cu 
una din oile lui. Da, exact, asta era. Așa că a fost dat afară. Nu- 
mi dau seama deloc de ce mă gândeam tocmai la el în ziua 
aceea. 

Se lasă și mai mult pe spate, îndoindu-și genunchii; apoi își 
întinde în sus un picior, întorcându-și și inspectându-și glezna 
subţire pe toate părţile, după care și-l aduce la loc lângă 


69 


celălalt. 

— De fapt... ei bine, era ceva. Cred că e mai bine să-ţi spun. 
Tot așa, din pură întâmplare, cu o zi înainte ca el să fie dat 
afară, mă plimbam de una singură și am trecut pe lângă fagul 
lui. Era o zi îngrozitor de caldă. Am fost surprinsă că, deși oile 
alea puturoase ale lui erau toate acolo, el nu se zărea pe 
nicăieri. Pe urmă - doar zeii din Olimp știu de ce - mi-am adus 
aminte că prin apropiere era un izvor care ieșea dintr-o peșteră 
și forma o mică bulboană. De fapt, era bulboana noastră, o 
combinaţie de cadă și bideu pentru mine și surorile mele, dar 
asta n-are importanţă. În fine, n-aveam nimic mai bun de făcut 
- căci asta se întâmpla în vremea aceea cu totul minunată când 
nu se inventaseră încă alfabetul și scrisul - pe Zeus, dac-am fi 
știut ce noroc pe capul nostru. 

Îi aruncă o privire sumbră. 

— Așa că am pornit-o spre izvor. L-am găsit acolo, scăldându- 
se. Firește că nu voiam să-l tulbur în intimitatea lui, așa că m- 
am strecurat după niște tufișuri. 

Aruncă iar o privire spre bărbatul de pe scaun. 

— Te plictisesc? 

El dă din cap că nu. 

— Eşti sigur? 

El face din cap că da. 

— Aveam paisprezece ani. 

El dă încă o dată din cap. Ea se întoarce pe o parte, cu fața 
spre el, îndoindu-și ușor genunchii. Cu mâna dreaptă netezește 
cearșaful. 

— El ieși din Izvorul Pierian - ăsta era numele fandosit pe 
care Tanti Polly îl dăduse bulboanei - și se așeză pe o stâncă să 
se usuce. Şi atunci - desigur, nu era decât un băiat simplu, de 
la ţară. În fine, ce s-o mai lungesc, s-a apucat... cum să-ţi spun, 
să se joace cu un alt fel de fluier. Adică, syrinx, așa-i ziceam 
noi. Evident, el credea că e singur. Ca să fiu sinceră, am fost 
şocată. Dezgustată. Nu că n-aş mai fi văzut bărbaţi despuiaţi, 
că doar mai văzusem, la mătușa-mea, în Cipru. 

Își ridică privirea spre el: 

— Ţi-am spus că locuia în Cipru? 

El face din cap că nu. Ea se apucă iar să netezească 


70 


cearșaful. 

— În fine. De fapt, am fost întotdeauna de părere că 
flecușteţele alea blegi ale lor sunt de-a dreptul ridicole. Și 
blana aia oribilă din jur. Nu-nţeleg de ce, dacă își rădeau barba 
în fiecare zi, nu se puteau rade și acolo. Cum de nu observaseră 
că mătușa mea, prietenele ei și cu mine eram mult mai 
atrăgătoare. 

Își ridică iar ochii spre el. 

— Sper că tu ai observat. El zâmbește, dând din cap. 

— Ea detestă tot ce strică formele firești. Din considerente 
pur estetice. 

El face un gest cu palmele deschise. 

— Îmi închipui că ţie și asta ţi se pare a fi o trăsnaie de-a 
mea. 

El neagă, dar, de data asta, cu o umbră de ironie în gestul cu 
care ridică din umeri, o îndoială ascunsă căreia i se 
împotrivește dorința politicoasă de a nu o contrazice. Ea 
observă cu luare aminte expresia amabilă a feţei lui, apoi se 
ridică, sprijinindu-se într-un braţ. 

— E vorba de un criteriu sculptural. Ştii, mătușa mea e 
prietenă cu o mulţime de artiști senzaționali. Și ei toţi sunt de 
aceeași părere. 

El face același gest cu palmele deschise. 

— Nu e vorba numai de aspectul vizual. Mai e și aspectul 
plastic. 

El face semn din cap că e de acord. Ea îl privește lung. 

— Chiar crezi că e o trăsnaie, nu? 

El îi zâmbește ușor jenat, apoi se uită în jos. Ea continuă să-l 
privească, ușor încruntată, preţ de câteva clipe, apoi se ridică 
și îngenunchează pe pat, cu faţa spre el și cu pulpele strâns 
lipite. 

— Ascultă, să nu-ţi închipui că te-am iertat și să nu cumva să- 
ți treacă prin cap cine știe ce idei, dar pentru că ăsta e un 
seminar și pentru că ai aerul că nu pricepi ce vreau să spun, îţi 
dau voie să inspectezi rapid... cel de-al doilea aspect pe care l- 
am menţionat. 

Ducându-și mâinile spre poală, trasează cu degetul două linii. 

— Uite, astea au primit numele mătușii mele; „Gropiţele 


71 


Afroditei”. 

Se uită spre el. 

— Așa o chema. 

El dă din cap. Ea își duce mâinile la spate, cu privirile aţintite 
asupra peretelui din spatele lui, ca o școlăriţă care așteaptă să i 
se înmâneze un premiu. El se scoală, se îndreaptă spre pat și se 
așază lângă ea, apoi își trece gingaș vârful degetelor peste 
aspectul plastic. i 

— Ştii, folosesc un depilator special. Vegetal. Il face un 
omuleț din Ktima. În apropiere de locuința mătușii mele. 

Tăcere. Pe neașteptate, luându-și o mână de la spate, îl 
împinge cât colo. 

— Te-am invitat să apreciezi forma exterioară. Din punct de 
vedere exclusiv artistic. Eşti mai rău decât un copil. Este 
absolut imposibil să discut serios cu tine. 

Întorcându-se, își reia poziția inițială, cu brațele pe piept și 
spatele sprijinit în perne. 

— Porc ce ești. 

Cu vârful piciorului, îi indică un loc pe pat. 

— Hai, vino aici. Dacă ţii cu tot dinadinsul. Da’ ţine-ţi mâinile 
acasă. 

El se așază pe marginea patului, se apleacă, se ridică iar, 
uitându-se drept în ochii ei negri. 

— Ești un pervers. 

El se trage câţiva centimetri mai aproape de ea. 

— Nu-ţi poate da omul un deget. 

El îi petrece un braţ după mijloc. 

Ea ridică o mână, încercând să-l ţină la distanţă. 

— Faptul că n-am haine pe mine nu-nseamnă că trebuie să te 
comporti ca omul din Neanderthal. Am încercat să-ţi sugerez o 
analogie cu symposion-ul clasic. Dacă ai putut născoci o lampă 
cu neon care înainte nu era, de ce naiba nu poţi să faci încă un 
pat sau o canapea în stil antic, nu-nţeleg. 

El îi zâmbește. Ea e furioasă la culme. 

— Sunt bărbaţi care-ar fi în stare să-și taie un braț ca s-audă 
episodul ăsta din autobiografia mea. De ce te-oi fi ales tocmai 
pe tine, nu știu. Mă gândesc chiar să renunţ. 

El așteaptă. 


72 


— Aș face-o, da' mi-e teamă c-o să-ncepi să umbli cu vorba 
cum că în ultimul moment am dat bir cu fugiţii. Atâta aștepți. 

Privește dincolo de el. 

— Oricum, acum nu mai scapi, va trebui s-asculţi până la 
capăt. 

Își strânge braţele la piept, apoi continuă, evitându-i privirea: 

— Mai târziu, mi-am dat seama că iniţierea mea vizuală s-a 
produs sub conducerea unui tânăr mascul excepţional de dotat. 
Într-un fel cât se poate de ciudat, dezgustul pe care îl simţisem 
la început s-a transformat într-un soi de milă. Semăna oarecum 
cu tine. Un narcisist atât de desăvârșit, că trecea dincolo de 
limitele normale. Asta a fost întotdeauna slăbiciunea mea. Sunt 
prea miloasă cu nebunii. În fine. Până la urmă, m-am gândit să 
mă duc la el și să-l rog să fie mai blând cu el însuși. Făcea niște 
lucruri așa ciudate și brutale. Am crezut că e supărat pe 
obiectul acela. Bineînţeles că nu m-am dus, eram prea sfioasă. 
N-aveam decât treisprezece ani. Pe urmă am șters-o, încercând 
să pretind că nu se întâmplase nimic. Dar am avut întotdeauna 
o imaginaţie bogată. Ştii, rețin o mulţime de imagini. 

Se oprește. 

— Bine, da’ nici n-asculţi. 

El își ridică privirile și dă din cap. 

— Dacă-ţi închipui că ce faci acolo îmi dă cea mai mică... uuf, 
nu știu, gata, renunţ. 

Își ridică genunchiul drept. 

— Copiii, probabil... hai, dă-i mai departe. Treizeci de 
secunde pauză. 

Își duce iar mâinile după ceafă și, lăsându-și resemnată capul 
pe pernă, rămâne cu privirea în tavan, apoi închide ochii. La 
capătul celor treizeci de secunde, profitând de faptul că ea stă 
cu ochii închiși, el pornește să-i sărute frumosul trup grecesc 
de jos până la gâtul care nu are alt rival decât pe cel al reginei 
Nefertiti; dar, cum se apleacă să-i sărute buzele, ea îl prinde de 
umeri și-l împinge cât colo. 

— Ti-am spus o dată că NU. 

El rămâne aplecat deasupra ei. Ea se afundă și mai mult în 
perne, încercând, parcă, să scape de el, și se uită mânioasă 
drept în ochii lui. 


73 


— Să nu-ţi închipui cumva că în felul ăsta mă-mpiedici să 
spun ce am de spus. 

El dă iar din cap. 

— Dacă, prin cine știe ce minune, în mintea aia a ta mai 
încape și altceva în afară de obsesia ta unică, atunci poate îţi 
aduci aminte că toată povestea asta a început în poieniţa mea. 

El aprobă, dând din cap. 

— Ca să fiu foarte sinceră, după ce m-am uns bine cu 
pomadă, m-am întins pe burtă, așa, nevinovat, cum stau 
școlărițele. 

Nu-l slăbește din ochi. 

— Dacă-ţi poţi imagina scena. Cât de neajutorată eram, cât 
de expusă. 

El se uită pieziș, încruntându-se. 

— Dumnezeule, ești imposibil. Intocmai ca toţi ceilalți din 
epoca asta. Pentru voi, cuvintele nu sunt decât un fel de 
mișmaș fad. Nu e real decât ce vedeţi la televizor. 

El ridică din umeri, victimă a destinului și a istoriei. Ea ezită, 
suspină, apoi se întoarce pe burtă, cu un obraz pe pernă. 

— Poftim, acum poate-ncepi să ai o idee mai clară. De fapt, 
mai era ceva. Printr-un concurs de împrejurări cât se poate de 
nefericit, era un smoc de iarbă chiar sub mine și încercam să-l 
netezesc mișcând din șolduri. Îmi dau seama acum că, în mod 
inconștient, mă expuneam unor interpretări eronate. 

Urmează o tăcere, întreruptă doar de un alt suspin de 
nerăbdare al naratoarei care, apoi, continuă: , 

— S-a strecurat în spatele meu prin tufișuri. Aștia sunt cu 
toţii niște brute viclene. Şi mai au ceva și mai rău: citesc 
gândurile altora telepatic. Asta le vine probabil de la natura lor 
pe jumătate animalică. Așa că nu numai c-a văzut ce făceam, 
da' cred c-a ghicit și la ce mă gândeam. Pe urmă, într-un 
moment cât se poate de... jenant, când păstorul imaginar 
tocmai îmi făcea un lucru pe care sunt prea pudică pentru a-l 
descrie, și pe care, bineînţeles, nu l-aș fi permis în realitate, 
spre oroarea mea, am simţit trupul păros al vandalului și... încă 
ceva, lăsându-se deasupra popoului meu bine uns cu ulei de 
măsline. 

Urmează o tăcere. 


74 


— Zău, chiar trebuie să interpretezi totul așa literal? 

El o sărută pe ceafă. 

— Am vrut să ţip, să mă zbat. Dar știam c-ar fi degeaba. N- 
aveam încotro: sau mă lăsam pradă dorinţei lui, sau mă omora. 
De fapt, n-a fost deloc violent. E-adevărat, m-a mușcat pe gât, 
da' doar așa, în glumă. Pe urmă a-nceput să șoptească tot felul 
de chestii. Nişte perversităţi toate, da’ m-am forțat să le-ascult. 
Despre alte femei, alte fete - ba chiar, spre marea mea uimire, 
despre una din surorile mele, cea mare, care, culmea, făcuse 
atâta tărăboi în legătură cu păstorul. Atunci mi-am dat seama 
cât de ipocrită poate fi. Dac-ar ști istoricii... da' în fine, ce 
importanţă are? 

Face o scurtă pauză. 

— De fapt, n-a trecut mult și nu mi s-a mai părut chiar așa de 
groaznic cum mă așteptam. Avea o piele frumoasă, cafenie, iar 
partea aia blănoasă a trupului lui era mult mai agreabilă decât 
ţi-ai putea închipui. Nu era deloc aspră. Dimpotrivă, era ca 
mohairul. Sau ca lâna de angora. 

Mai face o scurtă pauză. 

— Şi nici nu m-a strivit sub greutatea lui. 

Ascultătorul ei se ridică puţin deasupra ei. 

Ea își întoarce faţa spre el, privindu-l neîncrezător cu coada 
ochiului. 

— Şi nu mi-a făcut nici ce-ţi trece ţie prin mintea aia 
supraînfierbântată. De fapt, a avut chiar bunul simţ să mă 
întoarcă cu faţa în sus. 

Câteva clipe mai târziu, își reia povestirea, uitându-se drept 
în ochii lui: 

— N-am mai opus rezistenţă. Eram deja ca ceara în mâinile 
lui. Nu mai puteam decât să mă uit pierdută în ochii lui lascivi, 
libidinoși. Dacă-ţi poţi imagina. 

El zâmbește, uitându-se în ochii ei cei negri și dă din cap, 
încuviințând. 

— Nu-i glumă. 

El aprobă, iar cu un semn din cap. 

— M-a făcut să-mi desfac picioarele... M-am împotrivit puţin, 
dar el era prea puternic, prea excitat. 

Închide ochii. 


75 


— Îl mai simt și acum. 

Rămâne iar tăcută câteva clipe, apoi deschide ochii, privindu- 
l drept în faţă. Gleznele ei se încolăcesc peste picioarele lui. 

— A fost oribil: posesiune fizică, pur și simplu. Minţișoara 
mea fragedă de unsprezece ani era revoltată. Am detestat 
fiecare clipită din tot episodul ăla de viol abominabil. Și am 
hotărât că n-o să-l iert niciodată. Nici pe el, nici pe toți ceilalţi 
bărbaţi. Am jurat că, de atunci încolo, să duc un război 
neînduplecat, cu arma-n mână, împotriva sexului masculin. Să 
chinui și să zdrobesc pe orice bărbat care mi-ar ieși în cale. Oo, 
sigur, i-am lăsat pe toţi să creadă că mă prăpădesc după 
dezmierdările, sărutările și mâinile lor drăgăstoase. Dar în 
adâncul meu am rămas, chiar când am fost dezvirginată, 
fecioară. 

Îl privește solemn. 

— Îţi interzic să sufli vreodată o vorbă despre ce ţi-am spus 
acum. 

El dă din cap, încuviinţând: niciodată. 

— l-am povestit unuia odată, ca o proastă ce sunt. 

El se arătă surprins. 

— Şi bineînţeles că, la prima ocazie, și-a dat drumu” la gură. 
Bineînţeles, povestind totul din punct de vedere misogin. Doar 
era povestea mea; poţi spune orice despre mine, dar nu-s un 
duet de nimfe imbecile scornit de un poetaș franţuz în după- 
amiaza lui liberă. 

Tace, apoi continuă: 

— Iar cei prezenţi să ia aminte. Și dacă te-ntrebi de ce-a 
făcut din mine două, ei bine, află că era beat mort. Ca de 
obicei. Îl chema Verlaine. 

El dă rapid din cap. 

— Nu știu, ceva de genul ăsta. Unu' de-aceeași teapă. 

El încearcă să mimeze din buze silabele corecte. Ea se uită 
lung la el. 

— Te dor braţele? Păi, trebuia să te gândești puţin înainte de- 
a o avea pe doctorița aia caraghioasă-n aceeași poziţie. Eşti la 
fel ca toţi pornografii ăilalţi. Când e vorba de plăcerea înălțimii 
sale, realismul se poate duce la plimbare. 

Se uită la buzele lui, apoi îl privește iar în ochi. 


76 


— Pe bune, începi să fii mai antipatic mut decât atunci când 
vorbești. Hai, poţi vorbi. Dacă ţii neapărat. 

Dar continuă înainte ca el să apuce să scoată o vorbă: 

— Şi să nu-ţi închipui că dimensiunea carnală a acestei 
conversații are ceva de-a face cu părerea pe care realmente o 
am despre tine. Sau cu dezgustul meu metaforic pentru tot 
ceea ce reprezentaţi tu și toţi ceilalți bărbaţi la un loc. Şi să nu- 
ți imaginezi că n-am fost tot timpul conștientă de manevrele 
evidente pe care le-ai făcut ca să mă aduci în poziţia asta. 

Gleznele ei se înșurubează și mai strâns pe șalele lui, iar ea 
toată alunecă și mai jos sub el. 

— Dacă vrei să știi, nu-mi place de loc. Și cred că nici ţie. 
Sunt convinsă că ai prefera o discuţie plicticoasă despre 
parametrii structurilor narative în romanul contemporan. 

— Fie-ţi milă. Mă ucide durerea din braţe. 

— N-ai decât să te sprijini în coate. Da, atât. 

El stă cu faţa chiar deasupra ei. 

— Vreau să te sărut. 

— Păi, mai trebuie s-aștepţi. N-am terminat încă povestea de 
pe munte. Poftim, am uitat unde rămăsesem. 

— La cum ai fost dezvirginată într-o după-amiază. De un 
faun. 

— Ăștia nu sunt ca bărbaţii obișnuiți. Sunt tetrorhizi, dacă tii 
să afli. Adică, pot s-o facă la nesfârșit. Ceea ce el a și făcut. 

— Şi de fiecare dată în același fel? 

— Nu, bineînţeles că nu. Am trecut prin tot alfabetul. 

— Bine, da' tocmai ai zis că nu fusese încă... 

— Dacă ar fi fost inventat. 

— De douăzeci și șase de ori? 

— Trezește-te. Suntem în Grecia. 

— Douăzeci și patru? 

— Plus câţiva diftongi. : 

— Pe ăștia nu prea știu de unde să-i iau. In contextul 
respectiv. 

— Păi, nici nu-i nevoie. Ce vreau să spun este că, în ciuda 
umilinței și-a furiei mele și tot restu’, a trebuit să recunosc că 
era un amant grozav. Grozav de imaginativ. Adică exact ceea ce 
tu nu ești. 


77 


— Asta nu-i fair. 

— Tu n-ai cum să știi. De fiecare dată credeam că-i ultima 
dată. Dar găsea întotdeauna cum să mă excite din nou. M-a 
făcut să vreau să fiu ca el, o sălbăticiune. Totul a continuat ore- 
ntregi... și iarăși ore-ntregi. Am pierdut complet noţiunea 
timpului. De la sigma încolo, nu prea am mai putut face mare 
lucru, într-atât eram de epuizată. Da' nu-mi păsa. N-aș fi avut 
nimic împotrivă să ne-ntoarcem iar la alfa. Cu el. 

Tace. 

— Asta-i tot? 

— Nici n-ai ascultat. 

— Ba cum să nu. 

— Dac-ai fi ascultat, n-ai zice doar „asta-i tot” în felul ăsta 
odios de ironic. Dimpotrivă, ţi-ai cere scuze pentru c-ai avut 
tupeul să crezi că imaginaţia aia puţintică a ta poate să egaleze 
un eveniment real cum e ăsta. 

El trasează cu un deget conturul buzelor ei. 

— Cred c-ai fost o fenomenală fecioară de unsprezece ani. 

— Nu folosisem tot uleiul de măsline, dacă vrei să știi. 

El îi dă un bobârnac peste nas: 

— Asta-i o ciupitură flagrantă din Carmina Priapea. 

— Întâmplător, această experiență a mea unică și 
devastatoare este anterioară cu cel puţin două mii de ani acelei 
uriașe colecții de obscenităţi. 

— Nu cred decât partea aia cu tine stând lungită pe burtă. 

Ea lasă să se scurgă câteva clipe; și, cu cât el zâmbește mai 
amuzat, cu atât - ca să spun așa - ea zâmbește mai puţin. 

— Adică, ce vrei să spui, c-am inventat restul? 

Amuzat, el îi mai dă un bobârnac peste nas. 

— Ştii și tu la fel de bine ca mine că nu există satiri decât în 
mituri. 

Ochii i se contractă abia perceptibil, cu irișii negri parcă și 
mai întunecaţi. 

— Da? 

— Da, spune el, zâmbind mereu. 

— Mă apeși pe sâni. 

Cu un oftat, el se ridică puţin deasupra ei. Îi simte picioarele 
slăbindu-și strânsoarea la spate. Pe urmă, ea își încrucișează 


78 


braţele la piept și rămâne uitându-se lung la el. Un nora trecut 
parcă peste ea, o schimbare bruscă de fază a avut loc. Darel 
continuă să zâmbească. 

— Te ador când te prefaci furioasă. 

— Păi, chiar sunt furioasă. 

— Ei, hai, e doar o glumă. 

— Adică, vrei să spui că nu crezi niciun cuvinţel din tot ce ți- 
am spus? Asta vrei să spui? 

— Gata, am vorbit destul. 

— Vreau un răspuns. 

— Ei, hai. 

— Da’ nu mai folosi atâta clișeul ăsta stupid, spuse ea cu o 
totală lipsă de umor. Crezi sau nu crezi ce ţi-am povestit? 

— Metaforic vorbind. 

Ea se uită cu răceală în sus la el. 

— Adică, acum asta vrei, nu? 

El nu mai zâmbește: 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

— Adică, adevărul gol-goluț, nu? 

— Ştii foarte bine de ce ţi s-a dat literatura. Nu pentru c-ai 
tras beţișorul cel mai scurt, ci pentru că știi să minţi mai bine 
decât toate celelalte surori ale tale la un loc. 

— Care surori? N-am niciun fel de surori. 

— Bine, bine. Adică, nu te cheamă Erato și... 

— Nu, nu mă cheamă Erato! Și ai perfectă dreptate. Sigur că 
satiri nu există decât în mitologie. Sigur că scena aia grotescă 
n-a avut loc niciodată. Mai ales că nu era vorba de un singur 
personaj mitologic, ci de două. 

El se uită lung la ea; ea îi răspunde cu o privire aprigă. 

— Adică, ce vrea să-nsemne asta? 

— Mă refer la comportamentul tău dezgustător, tipic 
masculin, asta-nseamnă. Şi hai să-ţi spun eu ce e un satir 
modern. E unu' care inventează pe hârtie o femeie pe care 
poate s-o forțeze să spună și să facă lucruri pe care, în 
realitate, o femeie întreagă la minte nu le-ar spune și nu le-ar 
face niciodată. 

— Nu-nţeleg ce vrei să... 

— Până acum, m-am dat peste cap ca să mă comport așa cum 


79 


vrei tu. Adică atât cât am putut de bine fără să mi se facă 
greață. Și, drept răsplată, la sfârșit se face mişto de mine. 

— Erato! 

— Nu fi caraghios. Cum pot să fiu Erato, când ea n-a existat 
niciodată? Și chiar dacă ar fi existat, chiar crezi că s-ar fi 
apropiat fie și la zece ani lumină de încăperea asta hidoasă și 
că, în plus, s-ar fi dezbrăcat, lăsându-te s-o... ei, hai să fim 
serioși. Ești un copil. 

— Atunci cine dracu’ te-oi fi crezând? 

— Nu mă cred, sunt. Încă una din nefericitele creaturi 
imaginare pe care mintea ta bolnavă încearcă să le scornească 
din neant. 

Își întoarce faţa. 

— Pentru Dumnezeu, trage-i tare și termină odată cu 
povestea asta. După aia poţi să mă arunci pe foc. 

El se uită lung la profilul de pe pernă. 

— Creaturile imaginare n-au niciun cuvânt de spus. O să 
dureze exact cât o să vreau eu. Adică, exact până ce termin. 

— Credeam că bărbaţii ca tine au dispărut o dată cu Imperiul 
otoman. 

— Ba poate chiar mai mult. În fond, ești o creatură 
imaginară. 

Ea îi aruncă iar o privire mânioasă: 

— Par reală numai pentru că tu ţii la ideea asta greţoasă cum 
că personajul total ireal pe care se presupune că îl joc trebuie 
să pară real. De fapt, persoana reală în situaţia asta ar evita 
orice referire la acest subiect, mai ales că, în primul rând, nu s- 
ar fi lăsat adusă în situaţia asta. Dacă ar fi avut de ales. Dar n- 
are. Pentru că nu e reală. 

Întinzându-și gâtul, își clătină capul către el: 

— Asta ai făcut întotdeauna: ai alergat după propriile tale 
născociri. 

— Foarte nostim. Și cum de știi ce-am făcut eu întotdeauna? 

— Păi, nu știu. 

— Bine, da' tocmai... 

Ea își întoarce iar faţa într-o parte. 

— Tot ce fac este să spun ca un papagal replicile pe care le 
scrii pentru mine. Sunt ale tale, nu ale mele. 


80 


— Pe naiba. 

Dezgustată, ea rămâne cu faţa întoarsă. 

— Deci ești doar cuvinte? Ceară în mâinile mele? 

— Aș fi zis mai degrabă plastilină de doi bani. Mi se pare mai 
corect. 

El respiră adânc: 

— Fără umbră de voinţă? 

— Păi, dac-aș fi avut, aș fi părăsit încăperea asta de mult. 

— Adică, pot să-ţi fac orice și tu rămâi întinsă acolo? 

— Ha, ha, n-ai tu norocul ăsta, zice ea, pufnind. Știind ce 
viziuni putrede de harem îţi umblă mereu prin minte, m-ai face 
să mă zvârcolesc și să te ațâţ. 

El atacă: 

— Da’ cum de știi ce-mi umblă prin minte? 

— „Ştii” este o absurditate epistemologică în împrejurările de 
faţă. 

— Ce-are a face? Doar tu ai folosit cuvântul ăsta. 

— Pentru că totul se repetă cu atâta lipsă de fineţe, încât nu 
trebuie să-i cazi victimă decât preţ de câteva pagini pentru a 
bănui cum va funcţiona întotdeauna mecanismul. 

— Şi cum naiba poate un harem să fie putred? 

— Ar trebui să-ncerci să trăiești într-unul, nu doar să fii 
proprietarul unuia. 

El se uită lung în jos la ea: 

— Nu de la mine-ţi vin toate cuvintele astea. 

— Păi, nici moartă n-aș vrea să mă surprindă cineva în 
dialogurile tale. Dac-aș avea de ales. Dar n-am. 

— Dacă vrei să știi, află că de fapt vorbeşti exact așa cum 
vrei. Id est, exact ca o mică creatură parșivă, directă ca o linie 
în unghi drept și castă ca o dansatoare de go-go. 

— Mersi. 

— Să știi că pe mine nu mă păcălești. Este exact genul de 
situaţie care-ţi place. Apari din senin și, de la primul cuvânt, 
faci obstrucţie cu bună știință. Ba mai mult, o faci deliberat. 
Nu-i așa? 

— Dacă așa spui tu. Adică, dacă mă pui să spun: „dacă așa 
spui tu”. După toate aparențele, asta vrei. 

— Vreau un răspuns ca lumea. 


81 


— În sfârșit vorbește firesc. 

— Consider că am dreptul la un răspuns ca lumea. 

— Atunci de ce nu inventezi unul? 

— Ăsta nu-i un răspuns ca lumea. 

Ea dă din umeri: 

— Atunci mai încearcă. Doar tu ești stăpânul aici. 

El se uită furios la faţa ei întoarsă. Urmează o tăcere, apoi el 
continuă: 

— Te-am prins. 

— Cu ce? 

— Păi, ţi-am cerut să faci ceva și tu n-ai făcut. 

— Doar nu pot să-ţi citesc gândurile. Nu sunt decât o biată 
păpușă gonflabilă. 

— Bun. Acum vreau ca păpușa gonflabilă să-mi spună că mă 
iubește. La nebunie. Chiar acum. 

— Te iubesc. La nebunie. 

— Nu așa. Cu sentiment. Con amore. 

— Nu cred că sunt în stare. 

— Ia uită-te. 

Ea se uită la el cu dispreţ. 

— Nu-i vina mea că sunt sclava programată a tuturor 
emoţiilor tâmpite pe care le-ai creat. Toată gama de așa-zise 
sentimente feminine pe care le-ai cârpăcit pentru mine. Și ce să 
mai spun de personajul tău. Observ că nu s-a rostit o vorbă 
despre statutul său cât se poate de dubios. Mă-ntreb în fond 
cine trage sforile pentru el. 

— Eu. Eu sunt eu. Nu fi caraghioasă. 

Ea îi zâmbește sarcastic, apoi se uită în altă parte. 

— Dumnezeule, ce naiv poţi fi. 

— Tu ești naivă. Cum aș putea să-l fac pe propriul meu 
personaj să sugereze cum că n-aș fi eu? 

— Atunci de ce apare ca „el” invariabil? Ce încerci să 
ascunzi? 

El rămâne tăcut câteva clipe. 

— Ascultă, n-am de gând să mă las dus de nas cu tot felul de 
istorioare irelevante. Crezi că scapi fără să-mi explici de ce nu 
faci ce ţi-am cerut. 

— Aș putea mima. Dacă m-apuc să te strâng în braţe și să 


82 


gem e bine? 

— Nu, nu e. 

— Bine, atunci sugerez ca personajul tău să încerce. Fă-l pe 
el să-mi spună că mă iubește la nebunie. 

Ea își întoarce faţa într-o parte pe pernă. 

— Aştept. 

— Ştiu care-i problema ta. Eşti un exemplu clasic de trouble 
fête. Cum începe să-ți placă o situație, cum te simți vinovată. 
Și-atunci îi dai cu toate tâmpeniile astea despre realitate și non- 
realitate. 

— În locul tău, n-aş aduce vorba despre asta. 

— Adică, ce vrei să spui? 

— Dumnezeule, când mă gândesc, în zilele noastre, în epoca 
noastră... e de-a dreptul jalnic. Lumea e plină de confruntări 
masculin-feminin a căror explorare în domeniul ficţiunii 
subîntinde o funcție sociologică viabilă... Muze... auzi. 
Hristoase. E atât de jenant. De parcă o femeie existând de- 
adevăratelea în zilele noastre ar putea vorbi în stilul ăsta 
revoltător de basm, cu sfioșenia asta castă, despre păstori și 
fluiere și... 

— Când o femeie vorbește despre explorări în domeniul 
ficţiunii care subîntind funcţii sociologice viabile e la fel de rău. 

— Păi, da, sigur, ce urât din partea noastră. Să arătăm că 
putem chiar gândi. Ce mai poate urma după asta? 

— Cu câtă sadică răutate încâlci toate regulile. 

Ea se întoarce spre el, furioasă. 

— Regulile tale! 

— Bine. Regulile mele. 

Ea își întoarce iar faţa. 

— Sunt sătulă de ele până peste cap. M-am săturat să mă tot 
prefac că exist într-un fel în care n-aș putea nicidecum exista 
vreodată. 

— La naiba, da' pentru mine exiști, oricum. Așa cum ești. 

— Heil Hitler. 

— Cum vrei. Şi dacă vrei, așa, de dragul de a te contrazice: 
Hitler susţine că exiști. Așa cum ești. 

— N-are cum. Pentru a exista, trebuie să ai câteva libertăţi 
fundamentale. 


83 


— Dacă ţii neapărat să știi, dac-ar mai fi cineva aici, te-ar 
considera foarte reală în clipa de faţă. Şi încă ce reală. 

— Iar dacă tu ţii neapărat să știi, părerea mea este că ești 
bărbatul cel mai stângaci, mai dezagreabil și mai necinstit cu 
care m-am culcat vreodată. 

— Poftim, ăsta-i un exemplu perfect de logică feminină 
prostească. Întâi, nu exiști. Pe urmă, te-ai culcat cu un șir 
nesfârșit de bărbaţi. Ei, hai, hotărăște-te odată - cum e, pentru 
Dumnezeu? 

— Sunt perfect capabilă să fac genul de comparaţie pe care l- 
aș fi putut face dacă aș fi existat cu adevărat așa cum sunt de 
fapt. Dacă aș fi. 

— Nu poţi să nu exiști și să fii așa cum ești de fapt în același 
timp. Sunt două afirmaţii care se contrazic reciproc. 

— Aha. Adică acum nu mai am nici imaginaţie. 

— Dumnezeule mare. Gata, mă dau bătut. 

— Adică, nu sunt nici măcar lăsată să mă gândesc la cum aș 
fi putut fi dacă n-aș fi avut neșansa să fiu creată de tine. Nu mi 
se permite să mă gândesc la toţi acei artiști plini de înţelegere, 
inteligenţă și bun gust care m-ar fi putut inventa înaintea ta. 
Nu, eu trebuia să aleg mărul putred, cârpaciul înnăscut, taurul 
din magazinul de porţelanuri, individul care nici într-un miliard 
de ani n-ar putea să-mi aprecieze delicateţea și rafinamentul. 

— Nerecunoscătoare... fără mine n-ai fi nimic! 

— Doamne, mai bine-aș fi fost nimic. Din cauza ta, sunt mai 
rău decât nimic. 

Se uită la el lung, cu dispreţ. 

— Adevărul simplu și cinstit e că nu ești în stare să-mi 
evaluezi potenţialul. 

Își întoarce privirile. 

— Bănuiesc că nu-i vina ta. Având în vedere lipsa ta de 
dotare tehnică, nu văd cum ai putea. 

— Adică, ce vrei să spui? Cum adică, lipsa mea de dotare 
tehnică? 

— Este evident că a scăpat observaţiei tale, dar nu ar fi 
scăpat nici unei biete terțe persoane care ar fi fost obligată să 
asiste la toate astea, că suntem angajaţi într-o scenă ale cărei 
conotații erotice sunt ridicol de inadecvate. 


84 


— Aa, există un remediu rapid pentru asta. 

El se trage brusc îndărăt, sculându-se de pe pat; se întoarce 
lângă scaun și, așezându-se picior peste picior, cu braţele 
încrucișate la piept, se apucă să studieze atent peretele din faţa 
lui. Ea îi aruncă o privire de furie reţinută, apoi se ridică 
sprijinindu-se într-un cot și se întoarce cu spatele la el. 
Urmează un răstimp de tăcere. În cele din urmă, ea deschide 
vorba, cu voce joasă, monotonă: 

— Dacă nu cer prea mult, mă întreb dacă te-ar deranja să 
inventezi ceva practic de data asta. Să zicem, niște haine 
pentru mine. Aș vrea să mă îmbrac și să plec. Orice. Fie și un 
capot. 

— Mai întâi, am ceva de spus. 

— Tot ce era de spus s-a spus. Ad nauseam. 

— Ba nu. Nu s-a spus. 

Tânăra femeie despuiată oftează ușurel, apoi, într-un gest de 
resemnare în fața sorții dure, își pune palma încleștată pe șold, 
cu cotul în sus. El se uită lung la spinarea ei, apoi spune, cu o 
voce mai calmă: 

— Admit că am făcut o eroare majoră. Nu în ceea ce te 
privește, ci în legătură cu ea. Bun, să zicem că nu există în 
sensul realităţii istorice ori științifice. Dar, cum ai o minte atât 
de subtilă, sunt convins că vei fi de acord cu mine că a dobândit 
un fel de existenţă apostrofică, prosopopeică. 

— Da, mergi mai departe. Dar, te rog, nu mai vorbi ca un 
dicţionar. 

El respiră adânc. 

— Dar, cum ea nu există, și pentru că suntem de acord 
amândoi că tu nu ești ea, pot vorbi deschis. Greșeala mea a 
fost, dacă ea ar exista, să dau unei căţele bătrâne imorale și 
insistente ca ea înfățișarea cel puţin aparent atrăgătoare a unei 
fete ca tine. Adică, în fond, ce ar fi ea acum - dacă ar fi existat 
cu adevărat? Ar fi o noapte toridă pentru toţi condeierii de 
duzină, o pereche de picioare veșnic desfăcute de patru mii de 
ani încoace. Ar fi trebuit să fac din ea o zgripţuroaică sifilitică. 
Cel puţin, asta ar fi mai aproape de adevăr. Ești de acord? 

— Gata? 

— În plus, ar trebui - dacă ar exista - să facă puţină 


85 


prospectare de piaţă. Să bată puţin pe la uși. „Bună. Numele 
meu este Erato. Vând inspiraţie cu plata în rate. V-ar interesa 
un epitalam? Doriţi să vă prezint gama noastră de alcaice 
personalizate la preţ redus?” Şi i-ar râde toţi în nas. Sau mai 
degrabă ar zice c-a scăpat de la casa de nebuni din cartier. 

Aruncă o privire spinării întoarse spre el. 

— Oricum, tot ce știe ea să facă se face azi pe calculator și 
prin procesare de text, și de cincizeci de ori mai bine. Aproape 
că mi-e milă de ea, biată vacă bătrână și sterilă. Dac-ar exista. 

E rândul fetei întinse pe pat să respire adânc. Dar rămâne 
privind în tăcere un colţ al încăperii. 

— Nu trebuie decât să mă uit la tine, întinsă acolo în poza 
asta de Venus de Rokesby, ca să-mi dau seama ce ridicol e. Mai 
mult ca sigur că acum. N-ar fi decât o hoașcă înfofolită într-un 
pardesiu, cotrobăind prin lăzile de gunoi și vorbind de una 
singură... dac-ar exista. 

Această încheiere oarecum bruscă (sau aposiopeză, cum se 
mai numește) este cauzată de o mișcare anterioară a siluetei de 
pe pat. Auzind de Venus de Rokesby, s-a întors, și s-a ridicat în 
capul oaselor. Acum, cu braţele încrucișate la piept, se uită la 
bărbatul de pe scaun cu buzele strânse și cu ochii duri ca piatra 
de obsidian. 

— Acum ai terminat? 

— Da. 

— Pariez că ar dori chiar să fie o hoașcă zdrenţuită. Atunci 
cel puţin s-ar putea retrage. Undeva unde nu există bărbaţi. 

— Dar asta n-are nicio importanţă, nu? Pentru că, în fond, 
nici ea nu există. 

— Eu vorbesc din perspectiva premizei tale. 

— Care e ridicol de ipotetică. 

— Și tipic misogină. 

El își dă capul pe spate, examinându-și degetele răsfirate ale 
unui picior. 

— Sunt surprins să te aud vorbind astfel. 

— Adică luând apărarea sexului meu? 

— Păi, dacă ea există, dar nu este de faţă, asta vrea să- 
nsemne că-ţi lasă ţie de făcut toată treaba murdară. Trupul tău 
este cel care trebuie să îndure experienţa vulgară și umilitoare 


86 


de a trebui să satisfacă trupul meu. Ceea ce nu face din ea 
nimic mai mult decât o codoașă. Nu? 

— Observ că, în mod caracteristic, lași în afara discuţiei 
contextul istoric. 

— Nu sunt sigur că-mi place elementul pur teoretic pe care îl 
introduci. 

— Spre deosebire de tine, eu am din întâmplare o capacitate 
considerabilă de empatie. Nu fac altceva decât să mă pun în 
situaţia ei existenţială. 

— Dacă ar exista. 

Ea își ridică ochii spre tavan. 

— Parcă ne-am înţeles că purtăm o discuţie total abstractă și 
ireală. Esenţialmente, e în aceeași categorie cu vechea dispută 
scolastică privitoare la numărul de îngeri care pot juca șotronul 
pe vârful unui ac. 

El face un gest cu palmele deschise: 

— Ai cuvântul. 

Ea se uită lung la el. 

— Presupun că nu ţi-a trecut niciodată prin minte ce 
îngrozitor ar fi pentru ea, dacă ar exista, să fie nevoită să joace 
un rol și să îndeplinească o funcţie care ignoră toate legile 
firești ale biologiei. De una singură. Fără ajutor din afară, fără 
o zi liberă. Nevoită să îmbrace când o costumaţie, când alta. 
Plictisul de nedescris. Monotonia. Schizofrenia. Să fie zilnic 
desfigurată în minţile oamenilor, neînțeleasă, travestită, 
degradată. Și fără un cuvânt de recunoștință. Fără... 

— Ia stai puţin. Dar... 

Ea ridică tonul. 

— Fără puţină consideraţie pentru ea ca persoană, numai 
pentru ce poate da. Niciun pic de consideraţie pentru 
sentimentele ei. Nimeni nu - are destulă imaginaţie pentru a 
realiza că poate în secret are și ea nevoie de puţină tandrete și 
simpatie, că în fond e o femeie și că nu e ea de vină dacă unele 
combinaţii de împrejurări și dispoziţii o fac să aibă nevoie de 
serviciile unui trup de bărbat în mod cât se poate de firesc - și 
că pentru asta nu trebuie umilită și... 

Se oprește o clipă să respire. 

— Dar ce importanţă are asta, dacă înălțimea sa, care-o fi, 


87 


dorește altceva. Dacă dorește să-și facă jocul, lăsând-o... 

— Hei, da’ nu eu am început. 

— Să urle de frustrare. 

Își întoarce privirile spre perete. 

— Dac-ar exista, firește. 

El se uită iar cu luare aminte la piciorul cu degetele răsfirate. 

— Capotul ăla - vrei o culoare sau un material anume? 

— Te urăsc. 

— Atunci ce zici de culoarea verde? 

— Păi da, asta vrei, nu? Are neobrăzarea să se plângă că e 
tratată ca un „sex-object”, afară cu ea. Desfiinţeaz-o, azvârle-o 
ca pe o gheată veche. 

— Bine, da’ tu m-ai rugat acum câteva clipe. 

Ea se uită furioasă la el, apoi se întoarce din nou brusc pe o 
parte, cu faţa la perete. 

— Nu mai scot un cuvânt. Ești imposibil. 

Urmează câteva clipe de tăcere. _ 

— Eşti exact ca toţi ceilalți bărbaţi. Indată ce bucăţica aia 
caraghioasă de ţesut care vă atârnă între picioare și-a primit 
partea, nu vă mai gândiţi decât cum să scăpaţi mai repede de 
noi. 

— Păi, dac-ar fi așa, aș fi scăpat de mult de tine. Doar m-ai 
convins acum că pot face ce vreau. 

— Exact! 

— Exact ce? 

— Eu nu am niciun drept. Exploatarea sexuală nu e nimic pe 
lângă cea ontologică. Mă poţi desfiinţa în cinci rânduri, dacă 
vrei. Mă poţi arunca la coș, uitând de mine cât ai zice pește. 

— N-am eu norocul ăsta. 

— O, ba da. Cum ai făcut cu toate celelalte. 

— Care celelalte? 

— Nu fi ridicol. 

Îi aruncă o privire dispreţuitoare peste umăr. 

— Ce vrei să spui, că sunt prima? 

— Este... posibil să nu fii prima. 

— Și e la fel de posibil să nu fiu nici ultima? 

— E posibil. 

— Deci este mai mult decât posibil să fiu doar ultima într-o 


88 


serie de nefericite femei imaginare care au avut neșansa să-ţi 
cadă ţie în mâini. Numai ca să fie azvârlite în clipa în care 
apare una mai atrăgătoare. 

— Pentru că ţin să pun lucrurile la punct, află că relaţiile 
mele cu aceste femei au fost și continuă să fie profund umane și 
avantajoase pentru ambele părţi. In toate cazurile, am rămas 
foarte buni prieteni. 

— Asta sună de parc-ar fi toate o grămadă de bravi Unchi 
Tom la feminin. 

— Dacă vorbeşti așa, nu mai am nimic de spus. 

— Vai, ce surpriză. 

— Nu mai devreme de acum câteva zile, una din ele îmi 
spunea că i-am acordat prea multă libertate de-a lungul 
legăturii noastre. 

— După care ai desfiinţat-o. 

— Eu nu-mi desființez prietenele. 

— Nu de tot. Doar le colecţionezi și le mumifici. Le încui într- 
o pivniţă și te rânjești la ele, ca Barbă-Albastră. 

— Găsesc că este o comparaţie jignitoare. 

— Demnă de o ocupaţie dezgustătoare. Cunoscută sub 
numele de necrofilie. 

El se ridică de pe scaun. 

— Bun. Deci așa stăm. Mi-ai spus că preferi să fii nimic fără 
mine decât mai rău ca nimic cu mine. Foarte bine. Alegerea ta. 
Ușa-i acolo. 

Cu mâna spre ușă, pocnește din degete. 

— Uite-acolo. Agăţat de ea e-un capot verde. Simplu. Te scoli 
de pe pat, te duci spre ușă, îți pui capotul, pleci, și gata, uităm 
tot ce s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat nimic. Hai, e rândul tău 
acum. 

Ea aruncă o privire spre ușă, apoi se întoarce iar cu spatele. 
Urmează un răstimp de tăcere. Ea își strânge ușor picioarele, 
trăgându-se și mai departe de el. 

— Mi-e frig. 

El se duce să ia capotul verde; se întoarce lângă pat și i-l 
drapează brutal peste umeri. Apoi se așază din nou pe scaun. 
Fără să spună nimic, cu o mișcare ciudat de lentă, de parcă ar 
spera că el nu va observa, ea își lasă trupul să cadă moale și își 


89 


ascunde fața în pernă. Tăcerea este și mai profundă. Pe furiș, 
ea își scoase mâna stângă de sub capot și și-o duce la ochi. Se 
aude un oftat ușor, pe jumătate suprimat. El se ridică și se 
îndreaptă iar spre pat, gata să-i pună o mână pe umăr, dar se 
răzgândește. Un nou oftat suprimat. El se așază pe marginea 
patului, cu spatele la ea, fără s-o atingă; dar de data asta îi 
vorbește pe un ton mai neutru. 

— Nu prea suntem consecvenţi. 

Ea vorbește în șoaptă, cu vocea gata să i se frângă: 

— Păi, asta-i pentru că nu vrei niciodată să recunoști că poţi 
și tu greși. Nu ești deloc drăguţ cu mine. Nu știi ce singură mă 
simt. 

— Ne simţeam bine amândoi. Până când tu... 

— Eu nu mă pot simţi bine dacă n-am un statut. Dacă nici 
măcar nu știu cine sunt de fapt. Când știu că se poate termina 
în orice clipă. 

— Bine, da’ n-aveam deloc de gând să termin. 

— Da’ eu cum era să știu? 

— N-am făcut decât să te tachinez în glumă. 

— Nu era în glumă. M-ai înţepat tot timpul. Profitând de 
neajutorarea mea. 

— Eşti de-a dreptul paranoică. 

— Ba nu sunt. 

O simte mișcând și se întoarse spre ea. Ea îl privește peste 
gulerul capotului, cu ochii încă umezi; este întruchiparea 
tuturor femeilor jignite și neajutorate, purtând pe chip, din 
timpuri imemoriale, aceeași expresie, aflată între reproș și apel 
spre înţelegere și simpatie. 

— Nici măcar nu existam până acum câteva ore. Sunt la fel 
de nevinovată ca un prunc nou-născut. Pur și simplu nu-ţi dai 
seama. 

Inlăcrimat, acest chip este mai frumos și mai seducător chiar 
decât în celelalte expresii ale sale. El se întoarce cu spatele, 
oarecum brusc. 

— Nu eu am început. 

— Ba da. Mi-ai dat să recit toată povestea aia imposibilă cu 
satirul, pentru ca după aia să declari prompt că mint. Că sunt la 
fel de castă ca o dansatoare de go-go. Ştii, ești ca un codoș care 


90 


o acuză pe una din fetele lui că e curvă. 

— Îmi retrag cuvintele. Poţi să le consideri eliminate. 

— Deodată, m-am întrebat: de ce-l las eu pe individul ăsta 
care mi-e complet străin să mă umilească și să mă insulte așa - 
să deformeze ceea ce sunt cu adevărat? Bine, știu că tehnic nu 
sunt nimic. Dar ce-aș putea fi dacă n-aș fi. Natura mea 
adevărată, serioasă. 

— Am recunoscut deja c-am greșit cu ea. Cu Erato. 

— Da’ mie nu de ea îmi pasă. Îmi pasă de mine. 

— E-n regulă. 

— Eu nu sunt așa. Știu că nu sunt. 

— Ti-am spus doar că e-n regulă. 

— Totul a fost atât de vulgar. Atât de cusut cu aţă albă. 

— Sunt gata să admit că am greșit făcându-te atât de 
frumoasă. 

— Nici măcar nu ești în stare să pricepi ce înseamnă o femeie 
ca mine. 

— Îmi dau seama c-ar fi trebuit să-ţi fac o bărbie dublă, 
picioare groase, ochii cruciș, respiraţie rău mirositoare... mai 
știu eu ce. Orice ar fi ajutat natura ta serioasă să iasă în 
evidenţă și să strălucească. 

Urmează o tăcere. 

— Acum e prea târziu. 

— Nu văd de ce. Chiar mă gândeam. Doar ţi-am schimbat 
deja înfățișarea de două ori. De data asta, evident, vei fi 
consultată. Îmi poţi spune în ce fel anume dorești să devii 
neatrăgătoare pentru bărbați. 

— Bine, da’ n-ai făcut decât să-mi schimbi hainele. Nu și 
trupul. Ar fi de-a dreptul absurd. 

— Păi, pot oricând să bag un deus ex machina. la să vedem. 
Suntem aici împreună, plecăm cu mașina, avem un accident 
îngrozitor, tu rămâi invalidă și desfigurată hidos pentru tot 
restul vieţii, eu sufăr din nou de o amnezie gravă, zece ani mai 
târziu ne întâlnim iar din întâmplare și mă îndrăgostesc de tine, 
așa cum ești, în cărucior. Pentru calităţile tale spirituale, 
bineînţeles. 

El aruncă o privire piezișă. Faţa ei e întoarsă către pernă. Nu 
mai plânge, dar expresia feţei ei are ceva din seriozitatea unui 


91 


copil după o criză: momentul acela trist când conștiința lui 
întrevede ce va aduce vârsta adultă. Când, după o vreme, 
deschide vorba, vocea îi e joasă, reţinută: 

— Credeam că ţii la unităţile clasice. 

— Cu Erato, da. Dar acum c-am renunţat la ea... 

— Mie mi se pare îngrozitor de tras de păr. Auzi, accident de 
mașină... 

— Atunci ce zici de unul din acele sfârșituri splendide prin 
lipsa lor de finalizare? 

Din nou, ea rămâne o vreme tăcută înainte de a răspunde. 

— Nu-nţeleg prea bine ce vrei să spui. 

— Păi, am ajuns până aici. N-a mers. Ca să arătăm, cât de 
grozav de maturi și de contemporani suntem, cădem de acord 
că n-a mers. Ne îmbrăcăm, ieșim... Da, văd deja sfârșitul, 
începe să-mi placă. leșim, părăsim spitalul, traversăm curtea, 
ne oprim în stradă. Suntem doar un bărbat și o femeie, într-o 
lume în care, oricum, nimic nu merge. Nu putem găsi nici 
măcar două taxiuri. Nici măcar nu ne-ar păsa prea tare, am fi 
chiar enorm de ușuraţi la gândul că nu ne vom mai vedea 
niciodată. Tu ai spune „Atunci...” lar eu aș răspunde banal, la 
rândul meu, „Atunci...” Am zâmbi scurt și strâmb de propria 
noastră banalitate, apoi ne-am strânge mâinile. Ne-am întoarce 
cu spatele unul la celălalt și am porni-o grăbit în direcţii opuse. 
Eu, poate, aș mai furișa o ultimă privire în urmă, dar tu vei fi 
dispărut deja pentru vecie în mulţimea trecătorilor și în 
duhoarea de gaze a străzii. Nici măcar n-ar mai trebui să explic 
morala. Aș porni spre un viitor care, din fericire, este lipsit de 
imaginaţie. Tu ai porni spre un viitor din fericire lipsit de 
existenţă. Cum îţi sună? 

Dar continuă înainte ca ea să aibă timp să răspundă: 

— Criticilor le-ar plăcea cu siguranţă. Ei adoră finalurile 
plate pentru că le arată ce bravi sunt ei și ce vieţi interesante 
au. 

Ea nu spune nimic o vreme. Apoi se ridică sprijinindu-se într- 
un cot și-și șterge urma unei lacrimi. 

— Crezi c-ai putea imagina niște ţigări... O brichetă și-o 
scrumieră? 

El se ridică în picioare, ca o gazdă care a uitat ceva. 


92 


— Desigur. Ce fel de ţigări? 

— Am sentimentul că mi-ar plăcea niște tutun turcesc. 

— Vrei și niște iarbă? 

Ea dă din cap repede. 

— Nu, nu. Sunt sigură c-am trecut de faza aia. 

— Bun. 

El își pocnește de trei ori rapid degetul mare și arătătorul. 
Instantaneu, lângă ea pe pat apar o scrumieră de onix, o 
brichetă de aur și o tabacheră de argint; atât de instantaneu, că 
ea tresare ușor. Scoate din tabacheră o ţigaretă ovală. 
Aplecându-se, el ia bricheta și-i aprinde ţigara. Ea expiră fumul, 
apoi duce ţigara de la buze, îndoind mâna din încheietură. 

— Mersi. 

Strângându-și capotul peste sâni, ea își schimbă poziţia, apoi 
se ridică; își strânge bine capotul la subraţ. El se apleacă, plin 
de solicitudine. 

— Altceva? 

Ea se uită sfios, dar cu o vagă nuanţă de reproș, spre chipul 
lui plin de grijă întrebătoare. 

— Păi, dacă... Nu e prea mult? De fapt, știi, sunt putintel 
mioapă. 

— De ce nu spui, fată dragă? Vrei un anume fel de rame? 

Ea trage din ţigaretă, privind spre ușă, apoi expiră fumul; îi 
mai aruncă o privire sfioasă. 

— Cred că aș purta în mod normal ochelari din aceia cu 
lentile mari, circulare, ușor fumurii. Și cu ramă subţire, aurie. 
Cred că opticienii le zic „Jane Austen”. 

— Ca ăștia? 

El îi întinde o pereche de ochelari. 

— E grozav. Eşti tare drăguţ. 

Își pune ochelarii, potrivindu-i după urechi, apoi se uită la el 
cu un zâmbet jenat. 

— Ce prostie. Toate detaliile astea meschine și ridicole. 

— Deloc. Altceva? 

— Numai dacă nu e prea mult. 

— Te rog. 

— Ştii, verdele ăsta, spune ea arătând spre capot. Cred că nu 
e tocmai genul meu. 


93 


— Alege. 

— Ceva ca vinul roșu? Ca sucul de mure? Nu știu dacă-ţi 
amintești de pasajul acela din Proust... O, da, e minunat. 
Perfect. Exact la ce mă gândeam. Mulţumesc mult de tot. 

— Cafea? 

— Nu, spune ea, făcând un gest cu ţigareta. Așa e tocmai 
bine. 

— Da’ nu e greu deloc. Doar vreo două rânduri. 

— Nu, zău. Mersi, oricum. 

Ea fumează în tăcere câteva clipe, contemplându-și 
picioarele goale sub tivul noului ei capot. El se așază pe scaun. 
Într-un târziu, ea îl privește cu un zâmbet timid. 

— Miles, nu vreau să ne certăm iar - pot să-ţi spun Miles? 

— Te rog. 

— Ai fost drăguţ acum un minut când ai sugerat că, deși nu 
exist cu adevărat, aș putea avea de acum încolo un cuvânt de 
spus - tu ai spus drept de a fi consultată, cred - în relaţia 
noastră. 

— Absolut. Ai vorbit de anumite libertăţi elementare... Am 
înţeles. 

— Da, doar că... Adică, te rog să mă ierţi dacă revin iar la o 
problemă pe care am fost de acord s-o lăsăm moartă, dar tu 
pari să fii în continuare cel care hotărăște viitorul nostru 
comun. 

— Este ultimul lucru pe care intenţionez să-l fac. Era doar o 
idee. Sunt gata s-o supun discuţiei. Nu-ţi place? 

Ea își netezește capotul. 

— Mă gândeam doar că teza ta ar fi avut de câștigat dacă ai 
fi privit ceea ce s-a întâmplat până acum ca pe un fel de 
preambul suprarealist - dacă vrei, o răsturnare a dezvoltării 
narative normale - la un alt fel de relaţie între noi, într-un 
context extern mult mai realist. 

Ea își netezește iar capotul peste genunchi. 

— O relaţie în care ne-am întâlni într-un fel mai puţin 
neobișnuit și am construi o prietenie mai firească. Vreau să 
spun, evident, ei bine, povestea asta cu culcatul tot timpul... 
Poate am putea să ne ducem la teatru din când în când. Să 
discutăm despre cărţi. Să vizităm galerii de artă. Lucruri de 


94 


genul ăsta. 

— Aha. 

— Nu vroiam decât să sugerez că, din moment ce toate 
scenele alea erotice plicticoase au avut loc în preambulul 
fantast, ai putea să institui o tonalitate mult mai reținută și mai 
contemporană, concentrându-te asupra lucrurilor cu adevărat 
serioase și mature. Determinările noastre culturale. Politica. 
Probleme cum sunt avortul și violenţa vieţii citadine. 
Dezarmarea nucleară. Ecologia. Balenele. Pâinea albă. Toate 
lucrurile care ne-au împiedicat să fim devotați total unul altuia. 

— Nuanţele mai subtile ale unui Angst liberal? 

— Exact. 

— Şi ce... Determinări culturale vezi în cazul tău? 

— Cred c-aș vrea să fiu... Păi, poate o absolventă cu o 
diplomă în limba engleză? Cambridge? Probabil autoarea a 
vreo două volume de poezie, fără succes comercial, dar bine 
primite în anumite cercuri. Ceva de genul ăsta. Aș fi, probabil, 
redactor adjunct la vreo revistă literară. 

— O fată retrasă, cu bun gust și mult simţ moral? 

— Dacă nu ţi se pare prea frivol. Sau improbabil. 

— Deloc. 

Ea își lăsă cu modestie privirile în jos: 

— Îţi mulţumesc. 

— Şi eu? 

Ea își scutură ţigara în scrumiera de onix. 

— Păi, te-aș vedea în chip de om de afaceri prosper cu vagi 
înclinații artistice. Neștiind prea bine ce să creadă despre 
mine, despre stilul meu de viaţă și, de fapt, despre tot ce nu are 
legătură cu munca lui. Și câștigând bani. Cred că un astfel de 
om s-ar simţi mereu intimidat, dacă nu chiar înspăimântat, de 
lumea mult mai sofisticată și mai intelectuală în care îmi 
desfășor activitatea. Înţelegi? 

Apoi adaugă numaidecât: 

— Așa, doar ca să fie un contrast realist, desigur. 

— Aha, înţeleg. 

Îl privește o clipă prin lentilele ei fumurii, apoi își aranjează 
părul răvășit cu o mână, potrivindu-și iar discret capotul. 

— Miles, aș vrea să spun doar un singur lucru, acum că 


95 


suntem puțin mai deschişi unul cu celălalt. Cred că 
temperamentul meu s-a manifestat mult prea zgomotos acum 
câteva clipe. Să știi că am înţelegere pentru problemele tale. 
Mai ales că îmi dau seama că și eu sunt una din ele. Ştiu ce 
presiuni extraordinare exercită hegemonia capitalistă asupra 
sexualităţii. Și cât e de greu să scapi. 

Strângându-și genunchii, se așază pe picioarele ușor îndoite 
într-o parte, sub capotul purpuriu. Apoi îi aruncă o privire 
directă - oarecum ca o bufniţă - prin ochelarii fumurii. 

— Ce vreau să spun e, bineînţeles, să faci cum crezi. Dacă 
crezi că ce propun eu e prea greu. Poate că e. 

— Nu văd de ce n-aș încerca. 

— Serios, să știi că nu insist. 

— Cred că ești extrem de generoasă, având în vedere situaţia 
jalnică pe care am creat-o eu. 

— Bine, dar compromisul e necesar, știu asta. 

— Da, numai că până acum eu am avut de câștigat. 

Ea dă din umeri: 

— Dar cum eu tehnic nu exist... 

— Ba exiști. Doar ai demonstrat că ai voinţa ta proprie. 

Ea face o grimasă auto-depreciativă: 

— Dacă asta se poate chema voință. E doar șoapta unui 
instinct. 

Urmează o clipă sau două de tăcere. Ea își netezește iar 
capotul de prosop purpuriu. 

— Ce culoare divină. Ador vișina putredă. 

— Grozav. 

Ea face o pauză, apoi reia tonul mai serios al dialogului 
dinainte. 

— Nu vreau nici să te simţi vinovat pentru că... ai avut de 
câștigat. Nu sunt chiar oarbă în faţa realităţilor biologice. N-aș 
vrea să crezi că nu sunt decât o banală femeie savantă. Unele 
mângâieri ale tale - cred că ţi-ai dat seama. M-ai făcut la 
început, fără voia mea, am... Ai atins o coardă sensibilă. 

— Dar asta nu îmbunătățește situaţia. Asta înseamnă că am 
profitat de faptul că ești o femeie normală. 

— Nici eu n-am fost mai presus. Povestea aia cu satirul... 

Ea își acoperă ochii în semn de rușine și dezgust. 


96 


— Eu am provocat-o. 

— Ştiu, da’ ce-am mai înfrumuseţat-o. Când de fapt ar fi 
trebuit să refuz s-o spun. Sper c-o să tai pasajul ăla, dacă 
vreodată... știi. 

— A fost numai vina mea. 

— Da' eu am contribuit. 

— Cred că ești prea severă cu tine însăţi. 

— Nu, zău, nu cred. 

Ea se apucă iar să-și netezească veșmântul peste genunchi. 

— Doar că m-ai luat cam repede. Sexual vorbind. Nu mă 
așteptam. Mi-am dat seama, încă de la prima pagină a 
existenţei mele, că de fapt sunt o persoană mai degrabă timidă, 
în ciuda faptului că, după toate aparențele, bărbaţii mă găsesc 
destul de atrăgătoare. 

— Foarte atrăgătoare. 

— Nu, zău, prefer să fiu „destul” de atrăgătoare. Poate cu o 
notă de senzualitate profundă, dar nimic prea voulu. Genul de 
persoană care trebuie excitată încet și cu blândeţe. 

— Înţeleg. 

Ea își ţine în continuare ochii în jos. 

— Ce vreau să spun de fapt e că as fi gata să accept un 
compromis în privința naturii relației noastre în viitor, dacă 
insiști. Când ne vom cunoaște mai bine. 

— Vrei să spui, în acel viitor în care tu ești o poetesă 
cultivată, iar eu un vulgar negustor? 

Ea îi aruncă grăbită o privire plină de neliniște și sinceritate, 
înspăimântată. 

— Te rog, Miles, eu n-am spus așa ceva. Nu vulgar. Dac-ai fi 
așa, atunci, evident, eu... Personajul meu nici nu s-ar uita la 
tine. Nu, un bărbat cât se poate de drăguţ, în felul lui. Doar 
putintel... limitat și deformat de mediul și profesia lui. 

— Nu-mi este clar la ce fel de compromis te-ai gândit. 

— Adică, dac-ai prefera... cum să spun, păi, uite, pe șleau, 
dac-ai prefera să ai o relaţie mai clar fizică mai târziu. 

— Adică, să facem chestia aia? 

— Mă rog, dacă vrei să te exprimi astfel. 

— Bine, dar credeam că e prea pretențioasă pentru așa ceva. 

— Păi, da, cred că așa ar fi multă vreme. Cu siguranţă așa ar 


97 


fi în majoritatea capitolelor. Poate doar la sfârșit. 

— Adică, la climax? 

Ea își pleacă ochii, dar cu umbra unui zâmbet pudic. 

— Eşti incorigibil. 

— Fără intentie. 

— Ba sunt sigură c-a fost cu intenție, dar n-are a face. 

— Tot nu văd însă cum se poate întâmpla asta. Având în 
vedere premisele esențiale ale personajelor. 

— Asta nu-i treaba mea. Ăsta-i sectorul tău. 

— Bine, dar eu vreau să fie și al tău. 

Ea se uită în jos. 

— Totul e atât de absurd. Puiul învaţă pe găină. Doar ai mult 
mai multă experienţă decât mine. Sunt cât se poate de 
conștientă că nu exist decât de câteva capitole încoace. 

— Nu-i nimic. Înveţi repede. 

— Te rog, nu mă face să roșesc. 

— Pe cuvânt. Nu te mint. 

Ea lasă să treacă o clipă de tăcere, apoi îl privește pieziș. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur. 

Ea își stinge ţigara. 

— Bine, atunci o să spun așa cum îmi vine, fără să mă 
gândesc prea mult... Presupun că o criză în relaţie, faptul că 
începi să mă dorești cu disperare, că vrei să-ţi lași nevasta 
pentru mine... 

— Care nevastă? 

Ea îl privește, surprinsă. 

— Păi, așa îmi imaginam, că trebuie să fii însurat. Așa te-aș 
vedea. 

— Da, numai să știu și eu. 

Ea își încrucișează braţele, cu privirea pierdută spre ușă. 

— În fine, într-o seară caldă de vară apari la ușa 
apartamentului meu din Knightsbridge ca să pui la punct 
lucrurile, să-mi explici de ce mă iubești, de ce și eu trebuie să 
te iubesc și așa mai departe; întâmplător, m-am culcat devreme 
și am o cămășuţă scurtă de noapte pe mine. 

Ezită o secundă, apoi arată spre capot: 

— Sau asta. Mă rog, e indiferent. E o atmosferă grea, 


98 


prevestitoare de furtună, eu nu vreau să-ţi dau drumul 
înăuntru, tu insiști, și deodată, nu știu cum, totul explodează, 
timiditatea ta se transformă în dorinţă violentă, bărbăţia ţi se 
aprinde, fără să spui o vorbă te repezi și-mi smulgi veșmântul 
acela subţire de pe umerii goi, eu tip și mă zbat, scap, ajung cu 
chiu-cu-vai până la fereastra-balcon și ies în ploaia fierbinte, 
tu... 

— Apartamentul e la parter? 

— Da, bineînţeles. Evident. 

— Mă gândeam doar la vecini, dacă ţipi. 

— Bine, atunci șuier vorbe pline de ură. Dragă Miles, încă n- 
am pus la punct toate detaliile. 

— Scuză-mă, te-am întrerupt. 

— E pentru prima dată că fac ce fac. 

— Iartă-mă. 

— Așa, am uitat unde-am rămas. 

— La fereastra-balcon. În ploaia fierbinte. 

— Alerg afară pe iarbă, dar tu ești foarte agil și puternic, un 
animal înfierbântat, mă prinzi și mă răstorni pe gazonul fraged, 
eu mă zbat și mă împotrivesc, tu mă posezi împotriva voinţei 
mele, eu plâng, pentru că libidoul tău îmi violează cele mai 
profunde principii. 

Urmează o scurtă pauză. 

— E doar așa, ca să-ţi dau o idee. 

— Îmi place chestia cu gazonul fraged. Doar un lucru ar fi, 
credeam că... 

— Da? 

— Parcă spuneai că trebuie să fii excitată încet și cu 
blândeţe. 

Ea îi aruncă o privire emotionant de sfioasă și de jignită, apoi 
se uită în jos și răspunde cu voce joasă: 

— Miles, sunt femeie. Ce vrei, o femeie este o țesătură de 
contradicții. 

— Desigur. Scuză-mă. 

— Adică, e evident că momentul de violenţă sexuală trebuie 
pregătit. Poţi, de pildă, să mă arăţi dezbrăcându-mă înainte de 
venirea ta, moment în care, uitându-mă la trupul meu gol în 
oglindă, m-aș putea întreba în sinea mea dacă poţi trăi numai 


99 


cu poezie. 

— O să ţin minte acest lucru. 

— Sau poţi să arăţi cum mă duc tristă să iau din bibliotecă 
cartea lui Nicholas Chorier. 

— Nicholas și mai cum? 

— Poate că e puţin prea recherche. Pasajul la care mă 
gândeam era le deuxieme dialogue. Tribadicon, cum l-a intitulat 
el cam vulgar. Lyon, 1658. 

li aruncă o privire întrebătoare: 

— Nu? 

— Nu. 

— Iartă-mă. Am presupus că-i știi pe dinafară pe toţi clasicii 
literaturii pornografice. 

— Îmi este îngăduit să întreb cum se face că, în existenţa ta 
de câteva pagini... 

— Vai, Miles! exclamă ea, privind în jos cu un zâmbet fugar. 
Zău, credeam că ne situăm în afara iluziilor textului. 

Apoi adaugă, uitându-i-se drept în ochi: 

— De pildă, ia gândește-te la punctul în care, în chip de 
doctorița Delfie, te-am întrebat de ce nu te dai jos din pat și nu 
părăsești încăperea, în realitate, ţi-au trebuit șase săptămâni ca 
să găsești un răspuns. Trebuia să fac ceva în tot răstimpul ăla. 
Am crezut că, cel puţin, mă pot familiariza cu genul de carte 
care este, evident, drag inimii tale. 

Tace, apoi adaugă: 

— Ca angajată a ta, ca să zic așa. 

— Foarte conştiincios din partea ta. 

— Deloc. 

— Păi, să citeşti tot jegul ăla ordinar. 

— Miles, nu pot trăi fără să fiu conștiincioasă în munca mea. 
Asta e natura mea, ce vrei. N-am ce-i face. Sunt extrem de 
ambițioasă. 

El o privește cu luare aminte. Ea se uită din nou în jos spre 
pat, oarecum jenată că trebuie să se explice pe un ton atât de 
serios: 

— Rămăsesem acolo unde eram noi doi pe ploaie în grădină. 
Ce se mai întâmplă după aia? 

— Cred că reiese până la urmă că, de-a lungul a nenumărate 


100 


capitole, murisem de nerăbdare ca tu să faci lucrul acela, dar, 
desigur, eram prea complexă din punct de vedere emoţional 
pentru a-mi da seama. Așa că, la sfârșit, plâng de bucurie. În 
fine, știu ce-i aia un orgasm. 

— În ploaie? 

— Dacă nu crezi că-i de trop. Clar de lună, dacă preferi. 

El se trage puţin înapoi: 

— Şi așa se termină? 

Ea îl cercetează cu gravitate din spatele ochelarilor care îi 
dau un aer de bufniţă. 

— Miles, doar nu poţi încheia un roman contemporan pe 
simpla idee că totul se rezolvă cu un cușaj... 

— Sigur că nu. 

Ea își netezește iar capotul. 

— De fapt, eu văd scena asta în chip de final pentru prima 
parte a unei trilogii. 

— Ce prost sunt că n-am bănuit. 

Ea se apucă să tragă de un fir răzleţ al capotului de prosop. 

— În partea a doua, cad, probabil, total victimă senzualităţii 
mele până atunci reprimate. Așa, un fel de Mesalină de nos 
jours. Știu că partea asta centrală o poţi scrie și în somn. 

— Atunci probabil că n-am înţeles bine. Nu urma ca toate 
scenele acelea plicticoase erotice să intre în preambulul gen 
Alice în ţara minunilor? 

— Sper în mod sincer că scenele astea n-or să fie plicticoase. 
Bineînţeles, eu nu gust nicio plăcere. Fac totul din disperare. 

— Da’ de ce disperare? 

Ea se uită la el pe deasupra ochelarilor: 

— Păi, doar sunt o femeie din secolul douăzeci, Miles. Sunt o 
disperată prin definiţie. 

— Şi cu personajul meu ce se întâmplă? 

Ea scoate încă o ţigară și o scutură. 

— Devii îngrozitor de gelos, începi să bei, afacerile ti se duc 
de râpă. Până la urmă ești nevoit să trăiești din câștigurile mele 
imorale. O iei razna, îţi lași barbă, nu mai ești decât umbra... 

Se oprește să-și aprindă ţigara, apoi continuă: 

— ... Prosperului importator de banane care erai cândva. 

— Ce eram cândva?! 


101 


Ea suflă pe nări o pală de fum. 

— E o situaţie care prezintă nenumărate avantaje. 

— Bine, da’ nu ambiţionez deloc să fiu importator de banane. 

— Cred c-ai fi puţintel cam incolor fără un pic de exotism. 
Dacă mă gândesc mai bine, prima noastră întâlnire o văd având 
loc în depozitele tale din East End, unde sunt ţinute bananele 
să se coacă. lar dialogul nostru plin de ambiguităţi și ezitări se 
poartă, contrapunctic, pe fundalul acelor întinderi de mii de 
penisuri vegetale detumescente. 

— Nu cred c-aș fi în stare să scriu despre asta. 

— Ar fi păcat să se piardă. 

Face o pauză: apoi continuă: 

— Dă bine. 

— Dă bine? 

— Pentru mine e extraordinar de important când ceva dă 
bine, Miles. 

Îi aruncă umbra jignită a unui surâs pedant. 

— Credeam c-ai observat asta până acum. 

El ia o gură de aer. 

— Şi partea a treia a trilogiei? 

— Tocmai voiam să-ţi dau ceva detalii despre vreo două 
scene din a doua parte. Când femela monstruoasă din mine 
preia conducerea. Era una cu doi vânzători de mașini olandezi 
și cu un lector de limba irlandeză veche pe care eu... 

— Aș vrea doar un sinopsis general. Pentru moment. 

— De acord. Bine. 

Îndoind din încheietură mâna în care ţine ţigara, continuă: 

— Sunt convinsă că ai observat elementul lipsă din primele 
două părţi. Nu-i așa? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Religia. 

— Religia? 

— Cred că ar fi cazul să mă călugăresc. Ar putea fi incluse și 
câteva scene la Vatican. Au priză la public. 

El se uită lung la mocheta veche de culoare roz de sub pat. 

— Bine, da' credeam că suntem o persoană supra-rafinată cu 
studii de engleză la Cambridge. 

— Păi, tocmai aici e tragedia. Când cineva care i-a ascultat 


102 


pe cei doi Leavis și pe doctorul Steiner este victima unui viol 
brutal... 

— Bine, da’ tu ești cea care ai o atracţie irezistibilă pentru 
scene brutale, dacă nu ţi-e cu supărare. 

Ea își coboară ochelarii, privindu-l pe deasupra ramelor. 

— Din câte știu, toată lumea e de acord că o mimesis exactă 
a realității contemporane trebuie să reflecte simbolic 
brutalitatea relaţiilor de clasă dintr-o societate burgheză. 

— Mă rog, dacă pui problema în felul ăsta. Şi cine...? 

— Douăzeci și patru de tineri negri, membri ai unei guerile 
marxiste, la reședința misiunii mele africane. E loc aici și 
pentru personajul tău. Ar putea, de pildă, să vină la Roma 
pentru ceremonia beatificării. Cu noul lui amor. 

— Bine, da’ parcă pe tine te iubeam. 

Ea expiră fumul. 

— Dar nu după ce intru la mănăstire. N-ar fi vraisemblable. 

— Şi, mă rog, de unde răsare această femeie? 

— Dar nu-i vorba de o femeie, Miles. 

— Vrei să spui că...? 

— Momentul în care te las pentru Dumnezeu este un șoc 
pentru tine și cred că ar fi foarte plauzibil ca adevărata natură 
a sexualităţii tale să se declare în acea clipă. 

— Bine, dæ’... 

— Ca să nu mai vorbim de faptul, bine cunoscut și ţie, sunt 
convinsă, că cititorii homosexuali formează 13,8 la sută din 
cumpărătorii de proză în limba engleză. Nu zic că trebuie să te 
lași influenţat de acest fapt. Dar, oricum, e un punct ce trebuie 
luat în considerare. 

Ea se apucă din nou să tragă de firul răzleţ. 

— Bine, dar ce să caute un homosexual la ceremonia 
beatificării tale? 

— Pentru că nu mă poţi uita. Şi, în plus, cred că tu și 
prietenul tău, frizerul, aţi fi în elementul vostru în atmosfera 
aia de rafinament efeminat. Tămâie, veșminte bogate. Dacă 
stau să mă gândesc, poate n-ar fi o idee rea dacă totul s-ar 
încheia cu tine confundând expresia feţei mele - după moarte, 
evident - cu cea a statuii Fecioarei Maria din biserica ta de 
cartier. 


103 


— Adică, și eu devin catolic? 

— Păi, de la bun început. Am uitat să-ţi spun. 

Îl privește drept în faţă: 

— Trebuie să ai caracter. Și simţul păcatului. Sunt 28,3 la 
sută. 

— Cine, catolicii? 

Ea dă din cap afirmativ. 

— Și mai am o idee interesantă și pentru scena finală. Te văd 
așezând pe furiș o mână de banane necoapte la picioarele 
statuii mele - adică a ei. Cred că ar fi un final încărcat de 
înţelesuri. 

— Adică ce naiba ar însemna asta? 

Ea îl privește cu un zâmbet cast și superior. 

— Nu-ţi face griji. Cred că cititorii cu discernământ vor 
înţelege simbolismul. 

— Bine, da' n-ar fi blasfemie curată, date fiind împrejurările, 
o grămadă de penisuri vegetale? 

— Nu, dacă faci această ofrandă în genunchi, cu lacrimile 
șiroind. 

— Te-ai gândit că poate am scăpat o banană la capătul 
scărilor piezișe care duc la biserică? 

— Nu, de ce? 

— Păi, după acest ex voto, la ieșire pot să alunec pe ea. 

Ea se uită o clipă la el, apoi își coboară privirile. Urmează 
câteva clipe de tăcere. Apoi îi spune, cu voce joasă, jignită: 

— Nu vroiam decât să te ajut. 

— Da’ eu nu m-am gândit la ceva amuzant. Cred că-ţi dai 
seama că mi-aș frânge spinarea în cădere. 

— Am încercat doar să găsesc cadrul general în care să se 
poată manifesta talentul tău. Așa cum îl văd eu. 

Ridică din umeri, cu ochii tot în jos, apoi își stinge ţigara. 

— N-are nicio importanţă. De fapt, nu-mi pasă. 

El se duce și se așază pe marginea patului, cu faţa spre ea. 

— Se deschid nenumărate posibilități. 

— Nu pari prea convins. 

— Vorbesc serios. E uimitor cum poţi deschide o întreaga 
lume prin câteva trăsături largi de penel. 

Ea se uită la el cu o privire ezitantă, dubitativă, după care își 


104 


pleacă iar capul. 

— Probabil îţi spui că-i o prostie. 

— Ba deloc. Este foarte instructiv. Am senzaţia că te cunosc 
de zece ori mai bine acum. 

— Nu-i decât o schiță sumară. 

— Păi astea sunt adesea cele mai revelatoare. 

Ea îl privește din nou prin lentilele uriașe, fumurii. 

— Ştiu că poţi face asta, Miles. Dacă te străduiești cu- 
adevărat. g 

— Aş mai vrea doar să lămuresc câteva detalii minore. Imi 
dai voie să...? 

— Te rog. 

— De pildă, de ce tocmai douăzeci și patru de luptători negri 
de guerilă. 

— Pentru că mi se pare un număr potrivit. Nu c-aș fi expertă, 
fireşte. Va trebui să faci cercetări. 

— E și numărul literelor din alfabetul grecesc. 

— Da? Uitasem. 

El se uită lung la ea. Ea dă din cap. 

— Îmi pare rău, da’ nu văd legătura. 

— Poate că nici nu e vreo legătură. 

— Nu văd cum ar putea fi, sinceră să fiu. 

— Şi te-ai gândit cumva la vreun nume pentru acest personaj 
feminin deosebit de complex din punct de vedere emoțional? 

Ea se apleacă spre el și-i atinge încheietura mâinii. 

— Vai, îmi pare așa de bine c-ai adus vorba despre asta. Nu 
vreau să crezi că-ți resping toate ideile. De fapt, Erato este 
tocmai ce trebuie. E neobişnuit. Cred că trebuie retinut. 

— Nu crezi că-i puțin cam prea de tot? Să dai unui personaj 
contemporan numele unei divinități minore și cât se poate de 
obscure, care nici măcar n-a existat? 

— Mie mi se pare șarmant de enigmatic. 

— Bine, da’ asta ar avea priză numai la cei unu la mie din 
cititorii noştri potențiali care au auzit de numele ei, dar câți din 
ei știu și cine-a fost - sau mai degrabă cine n-a fost? 

— Contează și atât, Miles. 

El se apleacă spre ea, sprijinindu-se într-un braţ, cu faţa 
aproape de a ei. Ochii i se reflectă în lentilele fumurii. Ea se 


105 


trage îndărăt, ridicându-și capotul mai sus. 

— Mai am o ultimă întrebare. 

— Da? 

— Când ai stat ultima dată la soare să-ți bronzezi 
obrăznicătura aia de poponeaţă grecească? 

— Miles! 

— Erato. 

— Doar ne-nţelegeam așa bine. 

— Poate că tu te-nţelegeai bine. 

El îi scoate ochelarii, uitându-se fix la ea. Chipul acela arată 
atât de tânăr acum, fără ochelari; douăzeci de ani, nicio zi mai 
mult, și la fel de nevinovat ca unul de zece. Ea își pleacă 
privirile, apoi murmură: 

— Doar n-o să-ndrăznești. Nu ţi-aș ierta-o niciodată. 

— Pune-mă la-ncercare. Mai ajută-mă cu o sugestie literară 
care să mă inspire. 

Ea își trage capotul și mai sus, se uită în lături, apoi în jos. 

— Sunt convins că ea s-ar fi gândit la ceva mai bun. Dacă ar 
fi existat. 

— Să nu cumva să-ndrăznești să-ncepi iar. 

El îi întoarce faţa spre el, în așa fel încât ea să fie nevoită să-l 
privească drept în ochi. 

— Şi, te rog, fără priviri de-astea nevinovate pe deasupra 
nasului tău inefabil de clasic. 

— Miles, mă doare. 

— Bun. Așa, acum ascult-aici. Oi fi tu o zeiță inferioară de 
categoria a cincea. Oi fi tu frumușică, atât cât poate o zeiţă să 
fie. Sau o dansatoare de go-go. Ești însă fiica tatălui tău. Mai pe 
șleau, progenitura celui mai deșucheat ţap din întreaga 
teologie. Nu ai nici cea mai neînsemnată urmă de pudoare. Nu 
te deosebești cu nimic de o vampă din anii douăzeci. Adevărata 
mea greșeală e că nu te-am făcut în chip de Theda Bara. 

Îi întoarce faţa într-un alt unghi și adaugă: 

— Sau ca Dietrich în Îngerul albastru. 

— Miles, te rog... Nu-nţeleg ce te-a apucat. 

— Tupeul tău uluitor, asta m-a apucat. 

Îi dădu un bobârnac peste nasul cel clasic. 

— Las” că-ţi știu tertipurile. Pur și simplu urmărești să 


106 


prelungești o situație erotică dincolo de orice limită a decenţei 
artistice. 

— Miles, începe să-mi fie frică de tine. 

— De fapt, nu vrei altceva decât să smulg de pe tine capotul 
ăla și să sar pe tine din nou. Pun pariu că dac-ai avea destulă 
putere ai sări tu pe mine. 

— Eşti dezgustător. 

— Şi singurul motiv pentru care acum nu ești în genunchi 
încasând o bătaie soră cu moartea cu o curea la fund e că știu 
că de fapt asta și vrei. 

— Ce porcărie. 

El îi mai dă un bobârnac peste nas. 

— Gata, jocul s-a terminat, fetiţo. Te-ai jucat cam prea mult. 

Se apleacă, pocnindu-și imperios degetele înspre scaunul de 
lângă pat. La fel de instantaneu ca și înainte, pe speteaza 
scaunului apare un umeraș cu un costum ușor, de vară; 
cămașă, cravată, șosete, lenjerie, o pereche de pantofi jos, la 
picioarele scaunului. El se ridică. 

— Acum mă-mbrac. Iar tu o s-asculţi ce-ţi spun. 

Își pune cămașa, apoi se întoarce spre ea în timp ce-și 
încheie nasturii. 

— Să nu crezi că nu știu ce-nseamnă toate astea. Nu e decât 
pică din partea ta. Nu poţi suporta să vezi că vin cu o idee bună 
de unul singur. Şi ceea ce imitaţia aia jalnică de tânără 
cultivată n-a reușit deloc să ascundă este o uluitoare ignoranță 
în materie de literatură contemporană. Pariez că habar n-ai ce 
reprezintă de fapt pereţii cenușii, capitonați. 

El se oprește din încheiat nasturii și o privește. Ea dă din cap 
că nu știe. 

— Păi, da, mi-am închipuit. Pereţii cenușii, celule cenușii. 
Materie cenușie? face el, bătându-și cu degetul în tâmplă. Ei, îţi 
cade drahma? 

— Adică, totul... Se petrece în mintea ta? 

— Bravo. 

Ea se uită în jur la pereţi, la tavanul în formă de dom, apoi 
din nou la el. 

— Nu m-am gândit nicio clipă. 

— Ei, începe să se lumineze. 


107 


Se apleacă să-și tragă chiloţii. 

— Şi amnezia? 

— Păi... Credeam că-i doar un fel de-a... 

— Un fel de-a ce? 

— Un fel de scuză ca să faci puţină por... 

— Ha, și mai zicem că suntem absolventă de engleză. 
Hristoase. 

Se întoarce să ia pantalonii de pe umeraș. 

— Acușica o să-mi zici că n-ai auzit de Todorov. 

— De cine? 

— Chiar n-ai auzit? 

— Mi-e teamă că nu, Miles. Îmi pare rău. 

El se întoarce iar spre ea, cu pantalonii în mână. 

— Păi, cum să discut teorie cu tine când nici măcar n-ai citit 
textele fundamentale? 

— Explică-mi. 

El își trage pantalonii. 

— Cum să zic... în limbaj simplu, profan, întregul simbolism 
delicat al amneziei deriva din natura ambiguă, atât în faciesul 
său hipostatic, cât și în cel epifanic, a procesului diegetic. În 
special în ceea ce privește anagnoza. 

Se oprește să-și bage cămașa în pantaloni, apoi continuă: 

— De unde doctoriţa Delfie. 

— Doctoriţa Delfie? 

— Evident. 

— Evident ce, Miles? 

— Zădărnicia de a încerca o abordare cauzală. 

— Păi, credeam că ea încearcă o abordare sexuală. 

Tot băgându-și cămașa în pantaloni, el se oprește enervat și 
se uită la ea: 

— Pentru Dumnezeu, sexul nu era decât o metaforă. Trebuie 
să existe un  corelativ obiectiv pentru dimensiunea 
hermeneutică. Orice copil știe asta. 

— Da, Miles. 

El își închide fermoarul. 

— Acum e prea târziu. 

Se așază și începe să-și tragă ciorapii. 

— Pe cuvânt, nu mi-am dat seama. 


108 


— Păi sigur că nu. Urmau vreo două pagini finale 
senzaţionale. Dintre cele mai bune pe care le-am scris 
vreodată. Trebuia tu să dai iama ca un elefant. 

— Miles, da' n-am nici cincizeci și șase de kilograme. 

El o privește fără umor, cu o grimasă de îndelungată 
suferinţă. 

— Ascultă, drăguță, cu trupul stai bine. Cu mintea nu e-n 
regulă. Eşti în urmă cu cel puţin trei sute de ani. 

— Bine, da’ nu trebuie să te-nfurii pentru asta. 

— Nu mă-nfurii. Vreau doar să-ţi atrag atenţia asupra câtorva 
lucruri spre binele tău. 

— Toată lumea-i așa de a naibii de serioasă în zilele noastre. 

El își scutură către ea un deget, împreună cu șoseta pe care 
o ţine cu celelalte degete. 

— Îmi pare bine c-ai adus vorba despre asta. Asta-i încă un 
lucru. Dacă în viaţa de toate zilele e loc pentru umor, în 
romanul modern nu e. Nu mă deranjează dacă-mi pierd o oră 
cu tine în strictă intimitate, complăcându-mă în genul de 
badinaj la care pari să ţii atât de mult. Da' dacă las chestii de- 
astea să se strecoare în textele pe care le trimit spre publicare, 
mi se duce reputaţia de râpă peste noapte. 

Cât durează toată această tiradă, ea rămâne cu ochii în jos. 
El se apleacă să-și pună șoseta și continuă pe un ton mai puţin 
sever: 

— E o chestiune de priorităţi. Stiu că te-ai născut și ai 
crescut păgână și că nu e vina ta. După cum, presupun, nu e 
vina ta că ţi-a căzut în seamă un domeniu de inspiraţie mult 
mai profund și mai dificil decât te-ai fi așteptat, dar cred că a 
fost o mare greșeală că a fost aleasă o persoană a cărei 
experienţă anterioară nu cuprindea decât poezele de amor. Cea 
mai plauzibilă candidată pentru romanul modern ar fi fost sora 
ta, Melpomene. Da' gata, ce să-i mai faci acum. 

Ea întreabă, cu vocea mică: 

— Pot să întreb ceva? 

El se scoală și ia cravata de pe speteaza scaunului. 

— Sigur că da. 

— Nu prea înţeleg, dacă e loc pentru umor în viaţa obișnuită, 
de ce n-ar fi și în roman. Eu credeam că romanul trebuie să 


109 


reflecte viaţa. 

Lăsând cravata să-i atârne dezlegată în jurul gâtului, el își 
pune mâinile pe șolduri. 

— O, Doamne. Zău dacă știu de unde să încep cu tine. 

Se apleacă puţin înainte și continuă: 

— Romanul de reflecţie a murit acum șaizeci de ani, Erato. 
Ce crezi tu că a însemnat modernismul? Ca să nu mai vorbim 
de postmodernism. Cel mai tâmpit student știe că astăzi 
romanul este un discurs de reflexie, nu de reflecţie. Inţelegi ce- 
nseamnă asta? 

Ea dă din cap că nu, evitându-i privirile. Ceea ce pretindea în 
timpul poveștii cu satirul pare acum să se petreacă literal; nu 
pare să aibă o zi mai mult de șaptesprezece ani, o școlăriţă care 
mărturisește că nu și-a făcut temele. El se apleacă spre ea și 
explică, bătând cu un deget arătător peste celălalt: 

— Proza modernă serioasă nu are decât un subiect: 
dificultatea de a scrie proză modernă serioasă. În primul rând, 
a acceptat că nu e decât ficţiune, că nu poate fi decât ficţiune, 
că nu va fi niciodată altceva decât ficțiune și ca atare n-are 
nicio treabă cu viaţa reală sau cu realitatea. De acord? 

Așteaptă. Ea dă din cap smerită. 

— În al doilea rând. Consecința firească a acestui lucru a fost 
că a scrie despre literatură a devenit ceva mult mai important 
decât a scrie literatură în sine. După asta recunoști un 
romancier adevărat astăzi. Unul care n-o să-și piardă vremea 
salahorind să asambleze piesă cu piesă intriga și personajele pe 
hârtie. 

Ea își ridică privirea: 

— Bine, dar... 

— Da, bine. Evident că la un moment dat trebuie să scrie 
ceva, numai ca să poată arăta cât de irelevant și inutil e scrisul 
în sine. Dar asta-i tot. 

Se apucă să-și lege nodul la cravată. 

— Încerc să-ți explic în termenii cei mai simpli. Mă 
urmărești? 

Ea face semn că da. El continuă cu nodul de la cravată. 

— În al treilea rând, și cel mai important. La nivel creator, nu 
există absolut nicio legătură între autor și text. Sunt două 


110 


entități complet separate. Nimic, dar absolut nimic, nu se poate 
induce sau deduce de la unul la celălalt, în nicio direcţie. 
Deconstructiviștii au demonstrat acest lucru fără nicio urmă de 
îndoială. Rolul autorului este pur aleatoriu și agenţial. El nu are 
un statut mai semnificativ decât vânzătorul sau librarul care 
înmânează textul ca obiect cititorului. 

— Atunci de ce-și mai pun autorii numele pe copertă, Miles? 
întreabă ea, ridicând ochii spre el cu timiditate. Întreb și eu 
așa. 

— Pentru că cei mai mulţi din ei sunt ca tine. Incredibil de 
demodaţi. Şi înfiorător de vanitoși. Cei mai mulţi au însă iluzia 
de-a dreptul medievală că-și scriu propriile cărți. 

— Pe cuvânt că nu mi-am dat seama. 

— Dacă vrei naraţiune, personaj, suspense, descriere și alte 
vechituri fără noimă din epocile pre-moderniste, n-ai decât să 
te duci la cinema. Sau să citești benzi desenate. Nu veni la un 
scriitor modern serios. Așa, ca mine. 

— Da, Miles. 

El își dă seama că ceva nu e-n regulă cu nodul de la cravată; 
cu oarecare iritare, îl desface și se apucă să-l lege din nou. 

— Prioritatea noastră acum este modul discursului, funcţia 


discursului, statutul discursului. Metaforismul său, 
emanciparea sa, autosuficienţa sa total ateleologică. 
— Da, Miles. 


— Știu c-ai vrut să fii pe jumătate ironică, dar eu consider 
asta simptomatic pentru vederile tale caraghios de demodate. 
N-ai nicio șansă să inspiri ceva care să merite măcar o analiză 
la nivel de doctorat dacă primul tău gând e mereu unul și 
același: cât de repede să-i faci pe oameni să se despoaie și să 
sară hop în pat. E absurd. E ca și cum te-ai lupta cu arcul și cu 
săgeata în epoca bombei cu neutroni. 

Se uită atent la capul ei plecat. 

— Ştiu că în fond ești o ființă nevinovată și chiar simt o 
oarecare afecţiune pentru tine. De fapt, cred că ai fi fost o 
excelentă gheișă. Dar ai pierdut pasul în mod lamentabil și 
irevocabil. De pildă astăzi, înainte de a interveni tu, 
componenta sexuală era absolut clinică - dacă mă pot exprima 
astfel, erotismul fusese evitat în mod subtil. 


111 


Aranjându-și gulerul, mai strânge o ultimă dată nodul, mai 
reușit acum după a doua încercare. 

— Era acolo o intenţie metafizică, cel puţin pentru cititorii cu 
pregătire academică, singurii care contează în zilele noastre. Şi 
vii tu, iar edificiul acela perfect echilibrat zboară în mâi de 
cioburi; totul trebuie demolat, parodiat, trivializat, adaptat ca 
să satisfacă gusturile cele mai vulgare ale masei. Acum s-a dus. 
E imposibil. E dreaptă cravata? 

— Da. Imi pare tare rău. 

El se scoală iar să-și pună pantofii. 

— Ascultă, o să fiu sincer cu tine, Erato. Să fim drepţi, nu-i 
prima dată că avem asemenea probleme împreună și, zău, ne 
pierdem vremea. Nu spun că nu mi-ești de ajutor când e vorba 
de unele aspecte elementare ale așa-numitului suflet feminin - 
asta în măsura în care preocupările fundamentale ale 
romanului modern trebuie încă și din nefericire mediate prin 
tot felul de măști și recuzită superficială, alias bărbaţi și femei. 
Dar nu cred c-ai înţeles vreodată mintea creatoare. Semeni cu 
un anumit tip de editor. Ăla care până la urmă ajunge să vrea 
să scrie cartea aia nenorocită de unul singur. E pur și simplu 
inacceptabil. Păi, dacă vrei să scrii cărți, du-te, domnule, și 
scrie-ţi-le de una singură. N-ar fi greu, există un public tot mai 
numeros pentru un anumit gen de literatură feminină. „Își băgă 
chestia aia cu patru litere în chestia mea cu cinci litere”, și tot 
așa. 

Se oprește să mai tragă o ultimă dată, cu fermitate, de 
șireturile de la pantofi, apoi continuă: 

— Citește ce scrie Jong. 

— Cine, psihologul elveţian? 

— N-are importanţă. Problema e următoarea. Trebuie să 
ajungi să accepţi că pentru mine, pentru noi toţi cei cu 
adevărat serioşi, nu mai poţi fi decât cel mult consilier editorial 
ocazional într-unul sau două domenii secundare. 

Se ridică și-și ia haina. 

— Şi sunt nevoit să-ți spun cu toată sinceritatea că nici 
măcar în astea nu mai ești prea competentă. O tot dai înainte 
de parcă lumea ar fi un loc foarte agreabil. Asta trădează 
flagrant o abordare cât se poate de superficială a vieţii în 


112 


general. Toţi artiștii contemporani admiraţi și reputați pe plan 
internațional au arătat că, dimpotrivă, lumea este total fără 
noimă, sumbră și absurdă. Un adevărat iad. 

— Chiar și atunci când ești admirat și reputat pe plan 
internaţional, Miles? 

El se scoală și privește în jos spre capul ei plecat. 

— Asta-i o remarcă extrem de copilărească și ieftină. 

— Îmi pare rău, Miles. 

— Te îndoiești de sinceritatea unora dintre figurile tragice 
majore ale culturii contemporane? 

— Nu, Miles. Sigur că nu. 

El rămâne tăcut câteva clipe, pentru a-i da ei răgaz să se 
pătrundă de dezaprobarea lui; apoi continuă pe un ton și mai 
critic: 

— Foarte bine, va să zică faci glume dubioase despre femeile 
din secolul douăzeci ca fiind prin definiţie disperate. Adevărul e 
că tu ai prefera să mori decât să nu fii femeie. Guști din plin 
absolut fiecare clipă a vieţii tale de femeie. Și n-ai fi în stare să- 
nțelegi ce-i aia disperare autentică nici dacă ţi-ar cădea în cap 
de pe un acoperiș. 

— Miles, da' ce vină am eu? 

— Bun. Atunci fii femeie și bucură-te. Da' nu-ncerca să mai și 
gândești. Trebuie să accepţi că așa au căzut cărţile biologiei. 
Nu poţi avea un creier și un intelect de bărbat, suferind în 
același timp de mania de a fi iubita universală. Ti se pare 
nerezonabil ce spun? 

— Nu dacă spui tu, Miles. 

— Bun, face el punându-și haina. Acum, ce-ţi sugerez eu e să 
uităm acest episod nefericit și să dăm mâna. După asta te 
părăsesc. La un moment dat, în viitor, când și dacă voi simţi că 
am nevoie de un pic de ajutor, te sun. Fără supărare, eu te voi 
suna. Şi sugerez ca data viitoare să ne întâlnim într-un loc 
public. Mergem și mâncăm un kebab, stăm de vorbă, bem un 
pahar de retsina, ne purtăm ca două persoane civilizate din 
epoca contemporană. Dacă mai rămâne timp, te conduc la 
aeroport, te sui în avion și te duci înapoi în Grecia. Şi cu asta 
basta. OK? 

Ea dă din cap supusă. 


113 


— Aa, și mai e ceva. Cred că ar fi mai bine în viitor să lucrăm 
pe o bază financiară. Îţi voi da un mic onorariu pentru tot ce 
folosesc, bine? O să mi se deconteze ca fiind cheltuieli legate de 
cercetare. 

Ea dă din cap încă o dată. Elo privește câteva clipe, apoi îi 
întinde mâna, pe care ea o ia și-o scutură fără vlagă. El ezită, 
apoi se apleacă, o sărută pe creștet, mângâindu-i ușor umărul 
gol. 

— Capul sus, fată dragă. O să treacă și asta. Sunt lucruri 
care trebuiau spuse. 

— Îţi mulţumesc c-ai fost așa sincer. 

— N-ai de ce. Face parte din serviciu. Așa. Mai pot face ceva 
pentru tine înainte de a pleca? Vrei ceva, niște haine drăguţe? 
O revistă? Woman 's Own? Good Housekeeping? Vogue? 

— Nu, nimic. Mă descurc eu. 

— Nu mă deranjează să-ţi opresc un taxi la ieșire. 

Ea refuză cu un semn din cap. 

— Eşti sigură? 

Ea dă din cap afirmativ. 

— Şi nu-mi porți pică? 

Ea dă iar din cap că nu. El zâmbește aproape avuncular. 

— Ştii, suntem în anii optzeci. 

— Ştiu. 

El întinde mâna și-i răvășește pletele grecești. 

— Atunci, ciao. 

— Ciao. 

El se întoarce și pornește spre ușă cu un pas ferm și cu aerul 
încântat al cuiva care a încheiat un târg excelent și care acum 
se pregătește pentru o nouă întâlnire de afaceri. Mann ist was 
er isst, dar este și ceea ce poartă. Miles Green arată întocmai 
ca un om de lume, cu costumul lui bine croit și cravata cu 
emblema colegiului; și (pentru că suntem în anii optzeci) deloc 
rușinat că și-a permis într-o zi plină să piardă o oră și ceva cu 
cineva care, în fond, nu era decât o pipiţă; iar acum, înviorat, 
îndreptându-se spre treburi mai serioase - o întâlnire cu 
agentul lui literar, poate, sau o conferinţă literară, sau pacea 
binecuvântată, masculină a clubului. Pentru prima dată, în 
încăpere domnește o atmosferă de echilibru, de realitate 


114 


sănătoasă. 

Dar, vai, atmosfera asta dispare aproape numaidecât. N-a 
parcurs nici jumătate din distanța până la ușă, că pasul acela 
zglobiu îi îngheaţă pe loc. Este imediat evident de ce: ușa nu 
mai e nicăieri. În locul ei se întinde acum un perete continuu cu 
capitonaj cenușiu; până și cârligul a dispărut. Fulgeră o privire 
înapoi spre pat, dar silueta pe care a vrut s-o mustre astfel își 
ţine capul încă plecat, nedându-și seama de această schimbare 
minoră de ambianţă. Priveşte înapoi spre locul unde s-a aflat 
ușa; își pocnește degetul mare și arătătorul înspre acel loc. 
Peretele rămâne neschimbat. Din nou; și iar nu se întâmplă 
nimic. Ezită, apoi se repede într-acolo și se apucă să bâjbâie, 
pipăind capitonajul, de parcă ar fi orb și ar căuta o clanţă care 
trebuie să fie pe colo pe undeva. Se oprește, apoi face doi-trei 
pași înapoi, de parcă s-ar pregăti să dea un brânci cu umărul. 
Dar nu, își duce mâinile înainte ca cineva care vrea să apuce o 
ușă și s-o scoată din țâțâni. Se aude iar pocnet de degete. Şi din 
nou, peretele rămâne exact așa cum e, gol, fără ușă, sub 
privirea lui cruntă. Întorcându-se, se îndreaptă cu pași mari 
spre marginea patului. 

— Nu poti face asta! 

Ea își ridică, foarte încet, capul. 

— Nu, Miles. 

— Eu comand aici. 

— Da, Miles. 

— Dacă-ţi închipui că cineva o să creadă asta fie și numai 
pentru o milionime de secundă... Îţi ordon să pui la loc ușa. 

Drept răspuns, ea se lasă înapoi pe perne. 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Da, Miles. Oi fi eu foarte proastă, dar am auzul perfect. 

— Atunci fă ce ţi se spune. 

Ea își ridică braţele, unindu-și mâinile dinapoia gâtului 
subţire. Capotul i se lasă în jos. Rânjește. 

— Te ador când faci pe supăratul. 

— Dacă ușa aia nu e înapoi la locul ei în cinci secunde, te 
previn că trec la violenţă fizică. 

— Ca marchizul, dragul de el. 

El respiră adânc. 


115 


— Te comporti ca un ţânc de cinci ani. 

— Păi, sigur, doar nu sunt decât o zeiţă de mâna a cincea. 

El se uită lung la ea, mai bine zis la cum își mușcă buza 
inferioară. 

— Nu poţi să mă ţii aici împotriva voinţei mele. 

— Da” nici tu nu poţi să ieși din propriul tău creier. 

— Ba, cum să nu. Pentru că e doar creierul meu metaforic. 
Ești de-a dreptul ridicolă. E ca și cum ai vrea să anulezi legile 
naturii sau să faci timpul să meargă înapoi. 

— Păi asta și fac, Miles. Chiar foarte des. Dacă-ţi aduci 
aminte. 

Şi deodată, toate hainele pe care le-a pus pe el dispar. 
Instinctiv, își duce repede mâinile în faţă. Ea își mușcă iar buza. 

— Să știi că n-o să tolerez asta! 

Ea lovește ușurel cu palma pe pat. 

— De ce nu vii tu să te-așezi aici? 

El se întoarce cu spatele, încrucișându-și braţele la piept. 

— Niciodată. 

— Drăguţul de el. De ce nu mă lași să-l sărut? 

Și mai crunt decât înainte, el privește undeva, în depărtare - 
atât cât îi permite încăperea mai degrabă mică. Ea apucă de 
capotul purpuriu și îl aruncă ușurel spre el la poalele patului. 

— Îl vrei? Eu nu mai am nevoie. 

El se uită înciudat la halat, apoi îl înșfacă. E prea mic, dar 
izbutește să și-l tragă pe el cu forța, petrecând o parte peste 
cealaltă și legând cordonul. Apoi se îndreaptă cu pași mari spre 
scaun, îl apucă, merge până în colțul camerei și-l așază ferm 
lângă masă, cu spătarul spre pat. Se așază, cu braţele pe piept, 
picior peste picior; rămâne așa, privind hotărât înspre colţul 
încăperii capitonate, la câţiva pași de el. Se lasă tăcerea. Apoi 
el spune, vorbind peste umăr: 

— Poţi să-mi iei hainele, poţi să mă împiedici să ies, da’ nu 
poţi să-mi schimbi sentimentele. 

— Știu asta, prostuţule. 

— Bine, dar atunci asta-i curată pierdere de vreme. 

— Ai putea să-ţi schimbi singur sentimentele. 

— Niciodată. 

— Miles. 


116 


— Ca să folosesc propriile tale cuvinte, trebuie, să ai cel 
puţin câteva libertăţi elementare ca să poţi exista. 

Ea stă uitându-se lung la el, apoi, dintr-o dată, se ridică de pe 
pat și se apleacă să caute ceva, scoțând de sub el coroniţa de 
trandafiri și frunze de mirt. Stând cu faţa spre perete, ca 
dinaintea unei oglinzi, își potrivește coroniţța pe creștet, 
jucându-se o clipă cu câteva șuviţe de păr negru după care, 
mulțumită de felul cum arată, îl întreabă, adresându-i-se peste 
spaţiul care îi desparte: 

— Pot să vin să m-așez la tine-n poală, Miles? 

— Nu, nu poti. 

— Te rog. 

— Nu. 

— O să am numa' cinșpe ani, dacă vrei. 

El se întoarce brusc pe scaun, îndreptând spre ea un deget 
ameninţător. 

— Să nu cumva să te apropii. 

Dar ea pornește spre el. Însă ajungând aproape de locul în 
care stă el gata să sară la ea dacă ar mai face un pas, se 
oprește și îngenunchează pe mocheta roz, încrucișându-și 
braţele în poală și așezându-se cuminte pe călcâie. El îi înfruntă 
privirile câteva clipe, apoi se întoarce. 

— Eu n-am făcut decât să-ţi dau o idee. Tu ai făcut tot restul. 

El rămâne tăcut o clipă, apoi explodează: 

— Dumnezeule, când mă gândesc la toate palavrele alea 
despre plastilină, despre pașale și haremuri. Și despre Hitler! 

O atacă înverșunat: 

— Ştii ceva? Ești cea mai mare fascistă din toată istoria 
omenirii. Și să nu-ţi închipui că mă impresionezi stând așa 
acolo în genunchi cu privirea aia de căţel muribund. 

— Fasciștii urăsc sexualitatea, Miles. 

Pe faţa lui apare caricatura oribilă a unui zâmbet. 

— Şi cele mai rele filosofii își au punctele lor bune. 

— Şi iubirea. 

— Asta-i un cuvânt obscen, având în vedere împrejurările. 

— Şi tandreţea. 

— Eşti tot atât de tandră ca un cactus nenorocit. 

— Şi nu sunt în stare să râdă puţin de ei înșiși. 


117 


— Trebuie să-nţeleg că a distruge încrederea în sine a unui 
bărbat, a-l castra efectiv pentru tot restul vieţii, este o situaţie 
teribil de amuzantă. Și că dai dovadă de multă stăpânire de 
sine reușind să nu te tăvălești de atâta râs. Să mă ierţi dacă nu 
mă amuz și eu. 

— Şi asta numai pentru că ţi-ai dat seama că totuși ai niţică 
nevoie de mine? 

— Da’ n-am nevoie deloc de tine. Nevoia e a ta. Nevoia dea 
mă umili. 

— Miles. 

— Tot ce-am spus adineaori este perfect adevărat. Mi-ai 
ruinat munca de la început, cu ideile tale banale de literatură 
ieftină. Când am început n-aveam deloc intenţia să fiu ce sunt 
acum. Aveam de gând să merg pe urmele lui Joyce și Beckett. 
Dar nu, trebuia să-ţi bagi tu nasul. Fiecare personaj feminin 
trebuie modificat până devine de nerecunoscut. Trebuie să facă 
asta, trebuie să facă ailaltă. De fiecare dată, umfl-o până când 
umple tot cadrul. Și până la urmă, e tot aia veche, id est tu. De 
nu știu câte ori m-ai făcut să tai cele mai bune chestii. Textul 
ăla unde aveam douăsprezece finaluri diferite - era perfect așa 
cum era, nimeni nu mai făcuse așa ceva înainte. Da' intră pe 
mâna ta și, uite-așa, rămân doar cu trei. Și toată poanta s-a dus 
pe apa sâmbetei. 

Se întoarce spre ea, privind-o cu mânie. Ea își mușcă buza. 

— Pot să-ţi spun de pe-acum unde se va petrece acţiunea 
următorului meu roman. Pe Muntele Athos. 

Ea zâmbește larg. Luându-și ochii de la ea, el se jeluiește mai 
departe. 

— Tot timpul n-ai făcut decât să dictezi. Eu n-am mai multă 
autoritate decât o mașină de scris automată. Dumnezeule, când 
mă gândesc la zecile de mii de pagini pe care le-au scris 
francezii pe tema întrebării dacă autorul se află el însuși scris 
în text sau nu. Păi, nu era nevoie decât de zece secunde în 
compania ta pentru ca adevărul să iasă la iveală pentru vecie. 

— Ştii bine că nu-i adevărat. 

— Atunci de ce naiba nu pot pune ușa aia la loc? De ce nu pot 
și eu o dată să termin așa cum vreau? De ce trebuie să ai tu 
ultimul cuvânt mereu? 


118 


— Miles, acum tu ești ăla inconsecvent. Doar tu mi-ai spus 
adineaori că între autor și text nu e nicio conexiune. Atunci ce 
importanţă are? 

— Pentru că e dreptul meu să stabilesc așa cum vreau eu 
lipsa de conexiune. 

— Bun, știu că nu-s decât iubiţica ta fără minte, da’ totuși ai 
impresia că, la o analiză logică, argumentul nu stă în picioare. 

— N-am de gând să mă contrazic cu tine apropo de chestii 
care sunt complet peste nivelul tău. 

Ea îi privește spatele pe jumătate întors. 

— Nu vreau să ne oprim decât când o să fim iar prieteni. Şi-o 
să mă lași să stau la tine-n poală și să-ţi dau un pupic. 

— Of, pentru Dumnezeu... 

— Doar știi cât de mult ţin la tine. Şi n-am să mai râd de tine. 

— Tot timpul râzi de mine. 

— Miles, uită-te la mine. 

El îi aruncă o privire bănuitoare; într-adevăr, nu râde. Dar el 
se întoarce iar, de parcă ce vedea în privirea ei ar fi mai rău 
chiar decât batjocura. Ea așteaptă o clipă în tăcere, privindu-l, 
apoi spune: 

— E-n regulă. Poftim. Uite ușa la locul ei. 

El se întoarce repede spre locul unde era ușa înainte: într- 
adevăr, e acolo. Ea se ridică, se îndreaptă spre ușă și o 
deschide. 

— Hai, vino să vezi ce-i dincolo, îl îndeamnă ea, întinzând un 
braţ spre el. N-o să ţi se întâmple nimic. 

Ridicându-se nerăbdător, el se îndreaptă spre ușa deschisă, 
făcându-se că nu vede braţul întins. Uitându-se afară, vede un 
bărbat îmbrăcat într-un halat de baie purpuriu prea mic pentru 
el, o fată zveltă despuiată, cu o coroniţă de trandafiri pe cap și 
un pubis în stil clasic, un pat undeva în fundal, un ceas cu cuc 
cu o tunică grecească atârnând încă de un colț, pereţii 
capitonațţi, de culoare gri. Totul e ca reflectat într-o oglindă, 
sau ca un tablou de Magritte. Ea îl invită cu un gest să treacă 
dincolo. 

— Nu fi ridicolă, spune el cu furie, trăgându-se îndărăt. 

Ea închide ușa, rămâne o clipă gânditoare, privindu-i spatele 
întors spre ea, apoi face câţiva pași spre el. 


119 


— Hai, nu fi așa meschin. Vino să te-ntinzi pe pat lângă mine. 

— Nu. 

— Nu vorbim. Facem amor. 

— Nici nu-mi trece prin cap. 

— Atunci doar așa, ca prieteni. 

— Noi doi nu suntem prieteni. Suntem doi oameni închiși din 
întâmplare în aceeași celulă. Gratie minţii tale înguste de 
femeiușcă nesuferită. 

— Îţi sunt atât de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai spus. Aș 
vrea să te recompensez și tu nu mă lași. 

— Nu, mersi. 

Din smerită, vocea ei devine rugătoare: 

— Las” că știu eu că de fapt vrei, Miles. 

— Ba nu știi nimic. 

— Vreau să-ţi fac ce le-au făcut femeile cretane bărbaţilor lor 
când s-au întors de la asediul Troiei ca să le arate ce dor le-a 
fost. Pasajul ăsta era în Urtext, dar manuscrisele care s-au 
păstrat au toate lacune. 

— Eşti imposibilă. 

— E foarte parșiv. 

— Nu mă interesează perversiunile sexuale din Creta antică. 

— Ba las” că știu eu că te interesează. 

Face o scurtă pauză, apoi continuă: 

— Altfel nu ţi-ar fi așa frică să te uiţi în ochii mei. 

El se întoarce brusc: 

— Da’ nu mi-e deloc fri... 

Nu e decât un pumnișor, dar upercutul de dreapta pornește 
de jos, din talie și e expediat nu numai cu vigoarea unei femei 
tinere care - deși nu e o atletă în sensul propriu - e evident 
mândră de condiţia ei fizică, dar, surprinzător, cu precizie de 
profesionist, lovind drept în vârful bărbiei. S-ar spune chiar că 
nu e prima dată că aplică o asemenea lovitură. Efectul se 
datorează în mod evident faptului că - întocmai precum 
rachetele telecomandate despre care se spune că erau armele 
preferate ale tatălui ei - pumnul vine complet din senin. 
Impactul e vizibil: capul domnului Miles Green cade spre spate, 
cu gura deschisă și privirile sticloase, nefocalizate. Năuc, 
alunecă încet în genunchi, încearcă o clipă să se ridice iar 


120 


pentru ca, în cele din urmă, ajutat și de călcâiul ferm al unui 
picior gol și delicat arcuit, să se prăbușească inert pe mocheta 
uzată de culoare roz. 


121 


III 


Dar ceea ce îi face pe mulţi să creadă că e greu de 
demonstrat existenţa divinității este următorul fapt. Aceștia nu- 
și ridică niciodată mintea deasupra lucrurilor ce pot fi 
percepute cu simţurile, și s-au obișnuit într-atâta să nu ia în 
considerare decât pe acelea care pot fi mai întâi închipuite cu 
imaginația - un mod de gândire ce nu se poate aplica decât 
obiectelor materiale - încât tot ceea ce este inimaginabil lor li 
se pare ininteligibil. Acesta reiese cu prisosinţă din faptul că 
filosofii înșiși în școlile lor au drept maximă că mintea nu poate 
cuprinde decât acele lucruri care au fost mai întâi în simțuri - 
și este sigur că niciodată conceptul de divinitate nu și-a găsit 
locul acolo. Mie mi se pare că toţi aceia care încearcă a-și folosi 
imaginaţia pentru a înţelege acest concept se poartă întocmai 
ca unii care ar încerca să-și folosească ochii pentru a auzi 
sunete sau pentru a mirosi miresme... 

RENE DESCARTES, Discurs asupra metodei 


122 


iica mnemosynei se uită cu luare aminte în jos la victima 

ei, lingându-și gânditoare încheietura pumnului încă 

încleștat. După câteva secunde - tradiţionalele (chiar 
dacă nu și numărate de astă dată) zece secunde - pășind peste 
trupul inert, se îndreaptă spre pat și apasă pe sonerie. Chiar în 
clipa în care vârful degetului îi apasă pe butonul soneriei, se 
transformă, la fel de instantaneu, din boxer în doctorița Delfie. 
Halatul, buzunarul plin cu pixuri, emblema cu numele, părul 
strâns sever la spate (coronița a dispărut, la fel și tunica de pe 
ceas) în fișiul discret negru cu alb, toate detaliile reapar 
identice. Inclusiv expresia de severitate rece. Nici urmă din 
tandreţea provocatoare de mai înainte. 

Astfel remetamorfozată, se îndreaptă iar spre bărbatul întins 
pe podea, îngenunchind alături. Precum un medic pe ringul de 
box, îi ridică încheietura mâinii pentru a-i lua pulsul. Apoi i se 
apleacă peste faţă - el fiind întins pe spate după cădere - și îi 
deschide, cu interes clinic, o pleoapă. Deodată, ușa se 
deschide. 

În cadrul ușii apare o soră în vârstă, în mod evident o 
persoană severă care nu-și pierde vremea cu fleacuri. E ceva în 
înfățișarea ei, aerul de neînchipuită suficienţă al celui care 
crede că știe mai bine decât oricine cum stau lucrurile, care 
spune tot chiar înainte ca ea să deschidă gura. Prin ochelari, se 
uită în jos cu o privire dezaprobatoare, lipsită de umor. 
Doctoriţa este în mod vizibil luată prin surprindere. Se ridică în 
picioare în grabă, cu o stângăcie neobișnuită pentru cineva cu 
graţia ei. 

— Soră... Credeam că Sora Cory e de serviciu. 

— Așa credeam și eu, doamna doctor. Dar, ca de obicei, e de 
negăsit. 

Ochii surorii arată spre pacient: 

— Şi el tot ca de obicei, nu? 

— Da. Mi-e teamă că da. 

— Şi-așa n-am destul personal. Genul ăsta de pacienţi ne dau 
mai multă bătaie de cap decât tot restul secţiei la un loc. 


123 


— Soră, poţi face rost de un brancardier și de o targă? Ar 
trebui să-l ducem la loc în pat. 

Sora dă din cap cu un aer mohorât, dar rămâne uitându-se 
cercetător la pacientul inconștient ca la o cratiţă murdară. 

— Știţi care e părerea mea, doamna doctor. Ăștia au nevoie 
de tratament hormonal. Dacă nu chiar de intervenţie 
chirurgicală. Pe vremuri așa se proceda. 

— Vederile dumitale, soră, îmi sunt bine cunoscute, mersi. Ai 
avut amabilitatea să ni le comunici pe îndelete la ultima ședință 
de secţie. 

Sora se zbârlește: 

— Trebuie să am în vedere siguranţa surorilor. 

Doctoriţa își încrucișează mâinile la piept. 

— Știu și asta foarte bine. 

— Uneori mă întreb ce-ar zice doctorul Bowdler dac-ar mai fi 
în viaţă. E de necrezut ce se petrece în spitalul ăsta în numele 
medicinii. 

— Dacă te referi la progresele care... 

— Progrese! Știu eu mai bine cum se cheamă astea. Spitalul 
e un adevărat balamuc. 

— Eşti amabilă să trimiti un brancardier cu o targă? 

Sora nu schițează niciun gest. 

— Puteţi zice că-s o babă proastă, doamna doctor, dar vreau 
să vă informez în legătură cu altceva. De mult vreau să vorbim 
despre asta. Pereţii. Sunt imposibil de curăţat. Sunt 
dezgustători, numai jeg în toate cutele alea. Fojgăie infecția în 
ei. Mă mir că n-am avut epidemie după epidemie până acum. 

— O să văd dacă pot organiza una pentru dumneata, soră. 

Asta e prea mult. Sora se apleacă ameninţător spre doctoriță. 

— Cu mine să nu fii sarcastică, domnişoară. Prin mâinile 
mele au trecut mai mulţi așa-ziși specialiști d-ăștia deștepţi 
decât îţi poţi închipui dumneata. Generaţia asta tânără își 
închipuie că știe tot. Tin să-ţi aduc aminte că mă ocupam de 
cazuri din astea când dumneata erai încă în scutece. 

— Soră... 

Dar zgripţuroaica nu mai e de oprit. 

— Jumătate din pacienţii din secţie nu sunt decât niște 
chiulangii. Şi au parte de tratament cu mănuși administrat de 


124 


doctorași cu cașul la gură abia ieșiţi din școală care... 

— Soră, știu că treci printr-o perioadă dificilă în... 

— Asta n-are nicio legătură! 

— Dacă o să continui așa, voi fi nevoită să stau de vorbă cu 
Sora șefă. 

Zadarnic; sora se burzuluiește și mai strașnic. 

— Întâmplător, doamna Thatcher îmi împărtășește părerile. 
Atât în privinţa disciplinei, cât și a metodelor antiseptice. 

— Așa, și asta-i un exemplu de disciplină? 

— Dumneata să nu-mi pomenești mie de disciplină. De când 
ești dumneata aici, secţia s-a dus de râpă. 

— Adică asta înseamnă că nu mai seamănă nici pe jumătate 
cu un lagăr de concentrare. 

Mișcarea asta, făcută cu atâta plăcere, e o eroare: doctoriţa o 
regretă numaidecât. Sora își mută privirea spre un punct aflat 
dincolo de capul doctoriței și începe să vorbească pe tonul 
demn și moderat al celui aflat pe punctul de a înfige un cuţit în 
spatele unui coleg detestat. 

— Mai bine lagăr de concentrare decât spectacol de strip- 
tease. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Sora fixează în continuare peretele din spate cu ochii ca două 
ace cu gămălie. 

— Păi, vă-nchipuiţi că nu știu ce s-a petrecut ieri după-masă 
în sala de demonstraţii? 

— Ce s-a petrecut? 

— Doar știți foarte bine. Tot spitalul vorbește. 

— Zău că nu știu. 

— Noua incizie pentru mastectomie a domnului Lawrence. 

— Ce-i cu ea? 

— Am auzit c-a demonstrat-o cu creionul chirurgical pe sânii 
dumneavoastră dezgoliţi. 

— Păi, doar nu era s-o facă pe ei acoperiţi. 

Sora scoate un sforăit profund sceptic. 

— Tocmai treceam pe-acolo în clipa în care a ieșit să caute 
un subiect voluntar. 

— În faţa a douăzeci și patru de studenţi, toţi bărbaţi. Dacă 
informaţiile de care dispun sunt exacte. 


125 


— Şi ce-i cu asta? 

Dintr-o dată, privirile surorii fulgeră - dacă niște pupile gri- 
verzui pot fulgera - drept în ochii doctoriţei. 

— Mi s-a spus că linia inciziei era ultimul lucru la care se 
uitau. 

Doctoriţa Delfie are un zâmbet subţire. 

— Soră, în locul dumitale m-aș duce la dispensar și aș lua 
două pastile de Dembutoprazil de treizeci de miligrame. Și, 
dacă tot te duci, poate vezi și de ce te-am rugat când am sunat. 

O lumină malignă trece prin ochii de un verde pal din spatele 
ochelarilor. 

— Mai vedem noi, doamna doctor... mai vedem noi. 

Și, cu această lovitură finală - „doamna doctor” e mai mult 
scuipat decât rostit - neîmblânzita soră se retrage. Doctoriţa 
Delfie rămâne privind lung în urma ei o secundă; apoi, dintr-o 
singură mișcare, se întoarce brusc, ducându-și mâinile pe 
șolduri. Se uită cu luare aminte la pacientul inconștient. Ceea 
ce urmează este cu totul ne-medical. Cu călcâiul drept dă o 
lovitură deliberată și îndesată în coastele trupului întins pe jos 
- cu o forță și o precizie ce ar putea sugera că e tot atât de 
bună la fotbal pe cât e de bună la pugilat. Efectul acestei 
lovituri dătătoare de viaţă este instantaneu. Miles Green se 
ridică brusc, frecându-și locul suferind, nearătând deloc ca 
cineva care tocmai se trezește dintr-o sincopă. 

— Bine, da' m-a durut. 

— Așa-ţi trebuie, dacă umbli cu trucuri de-astea ieftine și 
murdare. 

— Mie mi s-a părut mai degrabă amuzant. 

Ea își îndreaptă mânioasă degetul în jos spre el: 

— Eu am chemat-o pe sora Cory. 

Pe chipul lui apare o expresie inocentă de uimire tâmpă. 

— Bine, dar am crezut că ideea cu sora a fosta ta. 

Doctoriţa Delfie se uită lung la el; și, dintr-o dată, Miles se 
trezește destinatarul unei lovituri și mai violente din partea 
aceluiași călcâi. De data asta, reușește să pareze o bună parte 
din impact. Dregându-și glasul, mărturisește cu un zâmbet 
cuceritor: 

— Mi-a venit, așa, ideea să improvizez puţin. 


126 


— Asta n-a fost improvizație! Fiecare replică era bine 
pregătită dinainte. Ai ţinut-o acolo la îndemână de la bun 
început, cu binecunoscutul tău... A fost o încercare deliberată 
de a mă submina. 

— Da' te-ai descurcat binișor. 

El zâmbește în continuare, ea nu. 

— Și chestia aia cu „sora”. Să nu crezi că mi-a scăpat. 

— Că ţi-a scăpat ce? 

— Aluzia la amărâta mea de soră din realitate. 

— Pură coincidenţă. 

— Vrei să nu mă mai tratezi ca pe-o cretină, te rog! Ochelarii 
ăia nu m-au indus nicio clipă în eroare. Aș recunoaște oriunde 
ochii ăia verzui de pește nenorocit. Ca să nu mai vorbesc de 
atitudinea aia jalnică de mironosiţă. Cu nasul mereu în 
murdărie, ceea ce zice ea că e murdărie. Cică e datoria ei 
morală, obligaţia ei față de istorie. Scroafă bătrână și 
nerușinată. 

— Pe cuvânt, nu la ea m-am gândit, la cu totul altcineva. 

— Cât despre episodul ăla infantil, gratuit și vulgar în care 
eu, chipurile, mă expun la... Nu numai că n-ai niciun pic de bun 
gust, da’ nu-ţi dai nici măcar seama ce noroc ai că mă poţi zări, 
ba chiar și atinge, ca să nu mai vorbesc de... gata, am terminat. 

Și continuă. 

— Când mă gândesc c-am pierdut ore în șir cu... și încă 
pentru ceva care... trebuie să fiu complet nebună. 

El deschide gura să zică ceva, dar ea îi dă înainte: 

— Acum vreo douăzeci de minute totul se putea termina cu 
happy end. 

El și duce mâna spre falcă. 

— Înainte de asta. Când te-am rugat să mă lași să stau la 
tine-n poală. 

— Da, nu vroiai decât să arăţi cine-i stăpânul. 

— Dacă n-ai fi atât de insensibil la nuanțele mai subtile ale 
limbii, ţi-ai fi dat seama c-am folosit expresia - e adevărat, mai 
degrabă banalizată și sentimentală, dar în acest context cu 
totul satisfăcătoare, cel puţin în cercul sofisticat din punct de 
vedere lingvistic căruia îi aparţinem - „pupături și alint”. 

— Ba mi-am dat seama. 


127 


— Când o femeie spune asta se gândește la tandrete. 

Se uită în jos la el cu privirea sumbră. 

— Cred că n-ai fi în stare să recunoști o creangă de măslin 
nici în mijlocul unei livezi întregi de măslini. 

El zace în continuare pe mocheta veche de culoare roz, cu 
braţele încrucișate la ceafă, privind-o atent. 

— Ceea ce ai omis din interesantul tău rezumat stilistic este 
că ai ales în mod deliberat un moment în care știai c-o să fiu 
nevoit să refuz. 

— Mă văd nevoită să te contrazic. Era un moment în care nu 
trebuia decât să faci un salt de imaginaţie. 

— Da, ca la circ. 

Ea face un pas spre el, încrucișându-și braţele la piept peste 
halat și privindu-l feroce. 

— Ascultă, Miles, cred că e cazul să lămurim câteva chestii. 
Pentru că tot te-ai comparat - în mod cu totul judicios - cu un 
câine de circ care trebuie să facă tot felul de giumbușlucuri 
stupide, OK, poftim, îţi dau drumul din lesă. Știu că minţile 
infantile trebuie să-şi cheltuiască într-un fel energia 
suplimentară. Dar toată comedia asta și glumele și aluziile cum 
că n-aş fi auzit de Tzvetan Todorov, de hermeneutică, de 
diegeză sau de deconstructivism, gata, s-a terminat cu ele. De- 
acum încolo, când e vorba de chestii literare unde e nevoie de 
maturitate și de experienţă, ca de pildă epilogurile, eu decid. E 
clar? 

— Da, doamna doctor. 

— Şi scutește-mă, te rog, de sarcasmele tale. Ţin să-ți aduc 
aminte că nu ești decât un produs al hazardului, un mărunt și 
trecător eveniment biologic și că... 

— Un ce? 

— Ce-ai auzit. Un nimic microscopic, o larvă de amoebă, o 
muscă rătăcită în palatul eternității. In vreme ce eu sunt un 
arhetip feminin cu un bun simţ arhetipal dezvoltat de-a lungul 
mileniilor și capabil să discearnă valorile mai profunde, în plus, 
știi la fel de bine ca mine că prezența mea fizică aici nu este 
decât pură iluzie, un epifenomen al unor reacţii electro-chimice 
care au loc în - dacă ţii neapărat să știi - lobul tău cerebral 
drept în stare de hipertrofie patologică. În afară de asta... 


128 


Ea se oprește și respiră adânc. 

— Vrei să-ţi iei mâna de pe glezna mea, te rog? 

— Mă întrebam și eu, așa, dacă arhetipurile au glezne. 

— Dacă mişti un centimetru mai sus, îţi trag una și mai 
dureroasă. 

El își trage mâna. 

— Așa, ce spuneai? 

— În ciuda tuturor greșelilor și defectelor tale, nutream slaba 
speranţă că într-o bună zi, cu ajutorul meu, o să înţelegi că 
bărbaţii, acest sex egoist, arogant și de o animalitate atât de 
monotonă, ne datorează nouă, femeilor, cel puţin un lucru 
pentru... 

— Te rog, las-o moartă. 

— Toată cruzimea din trecut: puţină tandrete. 

— Id estun f... 

Ea se uită lung spre el; apoi încet, îndreaptă spre el un deget 
acuzator de parcă ar fi gata să apese pe trăgaciul unui pistol. 
Vocea îi e gravă: 

— Miles, te previn. Te afli pe marginea unei prăpăstii. 

— Bine, atunci îmi retrag expresia familiară. 

— Ce-am spus că vreau? 

— Tandreţe. O să ţin minte data viitoare. 

Ea își duce iar braţele la piept, cu privirea pierdută de-a 
curmezișul camerei. 

— De fapt, în timpul ultimei scene am luat hotărârea: n-o să 
mai fie nicio dată viitoare. 

Numai ticăitul ceasului cu cuc se mai aude în liniștea 
provocată de acest ucaz. El zâmbește. 

— Şi mă rog, cine-a hotărât asta? 

— Eu. 

— Dar din moment ce chiar tu m-ai informat că de fapt tu nu 
ești acolo în faţa mea, că nu exiști decât în capul meu, nu mi-e 
deloc clar cum de poţi să iei de una singură o hotărâre care 
privește viitorul nostru comun. 

Ea îi aruncă o privire severă. În ochii și pe buzele lui se poate 
citi un amuzament satisfăcut. Dar niciodată, în întreaga istorie 
a expresiilor feţei omenești, n-a pierit atât de repede un zâmbet 
de pe buzele cuiva. Acum îl vezi stând acolo cu un aer încântat 


129 


de sine, și în clipa următoare se ridică brusc în picioare, cu 
gura căscată de uluire, îngenunchind, se apucă să caute 
înnebunit un spaţiu gol unde, cu câteva clipe mai înainte, s-a 
aflat ea. Dar ea a dispărut cu desăvârșire. El se ridică iar, 
agitându-și disperat braţele prin aer. Tot căutând cu priviri 
grăbite prin cameră, se ghemuiește să se uite sub pat, apoi din 
nou în jur, de-a lungul pereţilor cenușii. 

— Oh, doamne. 

Se repede la ușă, o deschide: aceeași cameră și, în prag, în 
fața lui uluită, silueta dublului să solitar. Închide ușa și, 
sprijinindu-se cu spatele de ea, rămâne privind lung spre pat. 
După o clipă își ridică mâna stângă, ciupindu-se impulsiv cu 
dreapta. Priveşte iar în jur. Renunţă, înghite în sec, își drege 
glasul. Apoi o cheamă, pe un ton interogativ-mieros: 

— Erato... iubita mea? 

Tăcere. 

— Curvă. 

Tăcere. 

— E imposibil. 

— Nu e deloc imposibil. 

Vocea ei fără trup vine din coltul încăperii unde se află masa 
și scaunul. Niciun semn nu indică o prezenţă fizică. 

— Unde ești, pentru Dumnezeu? 

— Într-un loc pe care n-ar fi trebuit niciodată să-l părăsesc. 

— Bine, da’ nu poţi face una ca asta. Ziceai că eu sunt ăla 
care nu respectă regulile... 

— Vreau să te întreb ceva, Miles. M-ai mai fi tratat în felul 
barbar și fără suflet în care m-ai tratat de vreo oră încoace, 
dacă, în loc să fiu cine sunt, aș fi fost fiica unui șef mafiot? Dac- 
ai fi știut că pot oricând să pun mâna pe telefon să angajez un 
ucigaș plătit? 

— Nu vreau decât să știu de ce nu te pot vedea. 

— Pentru că tocmai ai suferit un anevrism cerebral minor, 
adică o dilatare patologică a unei artere. Din nefericire, asta ți- 
a afectat ganglionii voliției și vizualizării mentale, care se află 
foarte aproape de cortex și, ca atare, sunt foarte vulnerabili. 

— Nici măcar nu-mi amintesc cum arăţi. 

— Asta ca să te-nveţi minte și să nu te mai amesteci în 


130 


domenii despre care habar n-ai nimic. Ca de pildă amnezia. 

El se târăște anevoie, pipăind obiectele din jur de parcă ar fi 
complet orb, și se lasă greoi pe pat. 

— Şi e reversibil? 

— Sunt convinsă că întreaga comunitate literară se va ruga 
împreună cu mine ca să fie ireversibil. 

— Bine, da’ nu-mi poţi face una ca asta. 

Vocea nu răspunde. El își duce mâna la inimă, sub halatul de 
culoarea murei: 

— Mi-e rău. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Am nevoie de un medic. 

— Eu sunt medic. 

— Un medic adevărat. 

— Dacă vrei să știi, Miles, rolul romantic și absurd pe care mi 
l-au atribuit toţi nevropaţii din tagma ta nu are nicio legătură 
cu realitatea. De fapt, am făcut studii de psihologie clinică. Şi 
m-am specializat în boala mintală pe care voi, în ignoranța 
voastră, o numiţi literatură. 

— Boală mintală! 

— Da, Miles. Boală mintală. 

— Bine, dar... 

— Pentru mine nu ești decât un caz, un bolnav care a suferit 
o traumă primară. Cum se întâmplă de obicei, ai rămas cu o 
dorință marcată de răzbunare distructivă. Tot ca de obicei, ai 
încercat să sublimezi acest sentiment printr-o tendinţă la fel de 
marcată spre voyeurism și exhibiționism. Am văzut zeci de mii 
de cazuri. Tot conform patologiei obișnuite, ai încercat să 
depășești trauma nerezolvată cedând repetat tentaţiei 
cvasiregresive de a scrie și de a publica. Crede-mă, ai fi o 
persoană mult mai normală dacă ai regresa complet și fățiș 
spre cele două activități de bază pe care le-am pomenit 
adineaori. 

— Adică, să devin un voyeur și un obsedat sexual? 

— Există o profesiune care permite și chiar recompensează 
asemenea activităţi. Evident, într-o formă sublimată. 

— Care, mă rog? 

— Teatrul, Miles. Ar fi trebuit să fii actor sau regizor de 


131 


teatru. Dar mi-e teamă că e cam târziu acum. 

— N-ai îndrăzni să-mi vorbeşti în felul ăsta dac-ai fi aici, în 
fața mea. 

— Asta pentru că în mod inevitabil servesc drept surogat al 
mamei tale - cu alte cuvinte, drept principal obiect pentru 
sentimentele tale reprimate de frustrare  oedipiană, 
transmutate în Rachsucht, adică nevoia de răzbunare. Ar fi 
cazul să-l recitești pe Freud. Sau pe un alt student al meu 
extrem de dotat, Fenichel. Încearcă Teoria psihanalitică a 
nevrozelor, New York, W.W. Norton & Co., 1945. 

— Dacă Freud te-ar fi cunoscut pe tine, s-ar fi aruncat în 
Dunăre. 

— Nu fi copil, Miles. Nu faci decât să-mi confirmi iar 
diagnosticul. 

— Cum adică „iar”? 

— Nu cred că e nevoie să glosez pe marginea semnificației 
reale, anaclitice, a nevoii tale de a umili simbolic o doctoriţă. 

Urmează un răstimp de tăcere. Apoi, deodată, vocea ei se 
aude de foarte aproape, de undeva de lângă pat, în spatele lui: 

— Ştii, de fapt, nu erau fulgere și tridente. La noi în familie 
toată lumea a considerat întotdeauna că e mai bine să lași 
natura să lupte singură. 

El stă cu privirile în pământ; dintr-o dată, pe neașteptate, se 
răsucește, aruncându-se ca un jucător de rugby spre colţul 
patului, de unde pare să vină vocea. Dar, vai, genunchiul drept 
i se împiedică de colţul cam înalt al patului de spital și, în ciuda 
unui efort disperat, cade grămadă la pământ. Se ridică furios. 
Și acum, vocea aia înnebunitoare vine de deasupra, tocmai din 
vârful tavanului în formă de cupolă: 

— În locul tău, nu mi-aş face griji. O să poţi duce o viaţă 
perfect normală. Și, probabil, mult mai utilă. Ţi-ai putea găsi 
ceva de lucru pe un șantier. Sau, poate, gunoier. 

El se uită în spaţiul gol: 

— Te rog, pentru Dumnezeu, să nici nu mai apari. 

— Nu intenţionez câtuși de puţin să mai apar. De fapt, în 
scurt timp anevrismul se va întinde și asupra ganglionilor 
auditivi. N-o să mai poţi să-mi auzi nici vocea. 

El urlă, privind spre tavan: 


132 


— Cu cât te cari mai repede pe muntele ăla al tău nenorocit 
și plicticos, cu-atât o să fiu mai fericit! 

Vehemenţa acestei declaraţii este întrucâtva contracarată de 
direcţia din care vine răspunsul ei: din nou de pe masa din colţ. 

— Încă n-am terminat cu tine. În primul rând, te-aș ruga să te 
gândești ce noroc ai că nu i-am cerut lui tata o hemoragie 
cerebrală gravă. Sunt dispusă să trec peste scepticismul 
batjocoritor și peste încercările tale de a ridiculiza ceea ce 
reprezint. Dat fiind nivelul tău foarte superficial de inteligenţă, 
precum și tabloul clinic general, nu e vina ta că ai fost 
îndoctrinat în spiritul de iconoclasm ieftin al unei culturi auto- 
distructive și lipsite de rafinament. 

— Ai savurat absolut fiecare clipă. 

— Nu-i adevărat, Miles. Dacă ţi-am dat această impresie, este 
pentru că am vrut să te pun la încercare. Ca să văd până unde 
te poţi înjosi. În speranţa deșartă că la un moment dat o să 
strigi: „Destul, nu mai vreau să mă ating de aceste mistere 
sacre!” 

— Doamne, dac-aș pune mâna pe tine! 

— Ceea ce nu-ţi pot ierta e ingratitudinea. De multă vreme n- 
am manifestat atâta interes față de vreun pacient. Cât despre 
partea artistică, am făcut tot ce-am putut - împotriva 
înclinațiilor mele firești - să mă adaptez la imaginaţia ta 
pedestră și literală. Acum că episodul s-a terminat, pot să-ţi 
spun că au fost nenumărate momentele în care îmi venea să 
urlu tot așteptând zadarnic o metaforă mai subtilă, una cât de 
mică. 

— Te ucid. 

— Şi înainte de a dispărea pentru totdeauna - ceea ce se va 
întâmpla în câteva clipe - vreau să te rog să-ți aduci mereu 
aminte cum ai pierdut marea șansă a vieţii tale. In locul acestui 
deznodământ penibil, dragul meu Miles, aş putea să fiu acolo, 
șezând la tine în poală. Dacă stau și mă gândesc, probabil că aș 
fi plâns putintel, făcându-te să te simţi foarte masculin și 
puternic și tot restul. Dacă sunt tratată și curtată cum se 
cuvine, nu semăn deloc cu baborniţa aia puritană, caricatura 
aia caraghioasă pe care ai ţinut cu tot dinadinsul s-o bagi în 
naraţiune. Mângâierile tale tandre s-ar fi transformat în 


133 


mângâieri erotice, nu m-aș fi supărat dacă ai fi profitat de 
emoția mea, în asemenea împrejurări ar fi fost cu totul 
plauzibil, și am fi putut sfârși în mod cât se poate de firesc într- 
o poziţie reciproc satisfăcătoare. Dar am fi făcut dragoste, 
Miles, nu termenul acela vulgar și mecanic pe care l-ai folosit. 
Ne-am fi unit în tandrete, iertare și pasiune. Și episodul s-ar fi 
încheiat acolo - ar fi răscumpărat toată stupiditatea restului. Şi 
în schimb, poftim. Ia închipuie-ţi: bărbăţia ta mândră posedând 
feminitatea mea abandonată provocând cu măiestrie alte 
lacrimi, dar de data asta de împlinire carnală. 

— lisuse. 

— Trupurile noastre fuzionând în contopirea finală, așteptând 
în eternitate clipa supremă. 

Vocea se oprește, de parcă și-ar fi dat seama cu întârziere că 
prea s-a avântat pe aripile lirismului în dezvoltarea acestei 
teme; apoi continuă pe un ton mai neutru: 

— Asta ca să vezi ce-ai distrus. Nimic din toate astea nu va 
mai fi posibil vreodată. 

El se uită macabru la locul din care vine vocea. 

— Cum nu te mai pot vizualiza, nu-mi pot nici măcar imagina 
ce-am pierdut. 

Tace o clipă, apoi continuă: 

— Cât despre partea aia cu „așteptând în eternitate clipa 
supremă”, aduce mai degrabă a constipatie. 

— Eşti neînchipuit de lipsit de sensibilitate. 

El își încrucișează braţele la piept, fixând iar cu privirea 
scaunul gol, cu un aer de șiretenie calculată. 

— N-am uitat-o pe negresa aia, știi. 

— N-am chef să vorbesc despre ea. A fost o idee cu totul 
superfluă de la bun început. 

— Şi cum te-a mai luat: era și mai atrăgătoare și mai sexy 
decât tine. 

— Dæ’ în fond, de unde știi? Doar ziceai că nu-ți mai aduci 
aminte cum arăt. 

— Printr-un proces de deducție. Dacă ea era într-un fel, tu 
trebuie să fi fost total diferită. 

— Asta n-are nicio logică. 

El se apleacă pe spate, sprijinindu-se într-un cot. 


134 


— Parcă-i simt și acum pielea brună și mătăsoasă, și trupul 
cald și tare și tot numai rotunjimi voluptuoase. Era absolut 
senzaţională. 

Zâmbește către scaunul gol din colţ, apoi continuă: 

— De unde trebuie să trag concluzia cu părere de rău că tu 
trebuie să fii mai degrabă grasă și cu tenul păstos. Nu-i vina ta, 
desigur. Sunt convins că psihiatria nu e cea mai sănătoasă 
dintre meserii. 

— N-am de gând să mai ascult asemenea... 

— Şi ce gură avea. Ca floarea de jacaranda. Probabil că 
buzele tale aveau gust de ceapă grecească sau ceva de genul 
ăsta. Da, îmi amintesc acum, dădea impresia că vrea într- 
adevăr, că n-are nicio reţinere și că e-n stare să facă absolut 
orice. Era ca jazz-ul de bună calitate. Bessie Smith, Billie 
Holiday... Cât despre tine, oricine-ai fi, mi-ai lăsat impresia că 
ai fi o mironosiță căreia îi e teamă de propriul ei trup, care nu 
e-n stare să-și dea drumul, o intelectuală asexuată, „Femeia 
anglo-saxonă protestantă”, prea frigidă și prea încuiată ca să 
poată... 

Nu se zărește nicio mână, dar palma e strașnică și cât se 
poate de reală. El își duce o mână la falcă. 

— Ziceai ceva de psihologia clinică? 

— Da, dar sunt femeie, totuși. Porcule! 

— Credeam c-ai plecat. 

Vocea se aude de undeva de lângă ușă: 

— Păi, sunt pe punctul de a pleca. Dar nu înainte de a-ţi 
spune că ești bărbatul cel mai plin de el cu care am avut 
vreodată de-a face. Doamne, cum de ai tupeul să - ceea ce voi, 
cocoșii înfumuraţi ai universului, n-aţi priceput niciodată e că o 
femeie emancipată nu poate fi păcălită când e vorba de sex. Nu 
te-aș pune nici măcar în topul primilor cincizeci de mii de 
bărbaţi - și asta, aici în ţara asta despre care toată lumea știe 
că nu stă prea bine la capitolul pat. Mi-am dat seama de la bun 
început: ai fi fost încântat dacă eram marinar sau băiat de cor. 

Urmează câteva clipe de tăcere. 

— Negresă, auzi glumă. Cu cine crezi tu că stai de vorbă, 
zău? Cine crezi, de pildă, că era Doamna Brună din Sonete? Zi 
ce nume vrei, i-am cunoscut pe toţi. Nu numai pe Shakespeare. 


135 


Milton. Rochester. Shelley. Ăla care-a scris Budoarul. Keats. 
H.G. Wells. 

Vocea tace din nou pentru câteva secunde, apoi continuă pe 
un ton ceva mai puţin înfierbântat: 

— Am petrecut chiar o după-amiază ploioasă cu T. S. Eliot. 

— Unde, mă rog? 

Răspunsul vine cu oarecare ezitare: 

— La Londra. N-a mers. 

— De ce? 

— N-are nicio importantă. 

El tace. 

— Dacă vrei să știi, pentru un motiv care-mi scapă, era 
deghizat în funcţionar de agenţie imobiliară. Avea o pălărie 
caraghioasă pe care o împrumutase de la patronul milionar al 
unei fabrici de textile. Eu eram obosită și plictisită, iar el, zău 
că nu mint... în fine, ce-are a face. Până la urmă, roșu la faţă și 
nehotărât, a mai încercat o dată. Pe urmă mi-a dat un ultim 
sărut condescendent. Așa cum ai face și tu dacă ţi-aș oferi o 
șansă cât de mică, ceea ce n-am de gând să fac. 

— Sper c-o să-ţi scrii memoriile într-o zi. 

— Dă-mi voie să-ți spun ceva. Dac-o voi face vreodată, va fi ca 
să spun tot adevărul despre oamenii ca tine. Dacă vrei într- 
adevăr să știi de ce ești un zero din punct de vedere sexual și 
de ce ești aproape la fel de atrăgător ca un coș de rufe 
murdare, este pentru că, la fel ca toţi cei de genul tău, nu 
pricepi nimic din felul cum funcţionează sufletul feminin. Voi 
vă-nchipuiți că nu suntem bune decât să cădem leșinate în fata 
voastră și să ne desfacem... 

— Ia stai o clipă, o întrerupe el, ridicându-se. Parcă acum 
câteva clipe ziceai că... 

— Poftim, tipic. Este exact genul de argumentaţie pe care-l 
folosește mironosița aia de soră-mea mai mare: argumentaţia 
de cazier judiciar. Așa gândea ieri, așa trebuie să gândească și 
acum. Ce crezi tu că înseamnă emanciparea? 

— În orice caz, n-are nimic de-a face cu logica. Asta-i sigur. 

— Ştiam c-o să spui asta. Nu ţi-a trecut niciodată prin 
creierașul ăla amărât de bărbat că logica - cum zici tu - nu e 
decât echivalentul mental al centurii de castitate? Unde crezi c- 


136 


ar fi azi lumea dacă ne-am fi înveșmântat numai în logică de la 
bun început? Am umbla încă în patru labe prin grădina aia 
greţoasă. Pun pariu că ăsta-i idealul tău de erou masculin: tipul 
ăla nesărat care-o ducea la exasperare pe nevastă-sa cu 
existenţa aia plicticoasă și domestică. Nici măcar nu-i dădea 
voie să-și cumpere câte-o rochie din când în când. Orice femeie 
poate să-ţi explice ce reprezintă șarpele de fapt. Omul era pur 
și simplu incapabil. 

— Bine, hai să ne întoarcem la cazul particular. Acum câteva 
minute ai... 

— Încercam să-ţi bag în capul ăla prost că nu de-acum cinci 
minute sunt invizibilă pentru tine, ci dintotdeauna. Niciodată n- 
ai văzut mai mult decât o bucăţică din mine. Asta înseamnă, 
metaforic vorbind, cam atât. 

Și, în mod cât se poate de bizar, în acea clipă apare, la vreun 
metru depărtare de ușă și un metru și jumătate deasupra 
covorului roz, un degeţel mustrător; dar nu apucă bine să-l 
vadă, că dispare iar. 

— Există o porţiune a anatomiei tale care te exprimă mult 
mai bine, după părerea mea. În greaca veche se chema „delta”. 

— Ce-ai spus acuma e vulgar și ieftin. 

— Dar exact. 

— Îţi interzic să mai scoţi vreo vorbă. Nu ești decât un 
scriitoraș degenerat și de duzină. Nu-i de mirare că Times 
Literary Supplement zice despre tine că ești o palmă dată 
prozei engleze de bună calitate. 

— Ăsta-i cel mai frumos compliment care mi-a fost făcut 
vreodată. 

— Păi, sigur. Pentru că e singura dată când s-a vorbit despre 
tine. 

Urmează o clipă de tăcere. El se lasă pe spate, privind în jos 
spre pat. Í 

— Trebuie să recunosc totuși că mi-ai făcut un serviciu. Imi 
dau seama acum că evoluția speciilor - care întotdeauna a 
funcționat cam anapoda - a luat-o complet razna când a făcut 
femeia. 

— Şi pe tine dintr-o femeie. 

— Şi din cauza asta ne-ați jucat întotdeauna cele mai josnice 


137 


și mai vindicative feste. 

— Da, lucruri care vouă nu v-ar fi trecut niciodată prin minte, 
biete creaturi inocente, imaculate, non-violente ce sunteți voi, 
bărbaţii. 

— Noroc că ne-ati învăţat voi. 

— Hai, dă-i înainte, nu te sfii. Ai în spate o armată întreagă 
de paranoici cu acte-n regulă. 

El îndreaptă un deget ameninţător către ușă: 

— Și să-ţi mai spun ceva. Nici dac-ai fi Cleopatra, mătușa aia 
a ta din Cipru și Elena din Troia la un loc, nu te-aș atinge nici 
măcar cu un deget. 

— Nu-ţi face griji. Mai bine să fiu violată de o bandă de 
urangutani. 

— Cred și eu. 

— Am cunoscut... 

— Câţiva bieţi urangutani. 

Urmează o tăcere de câteva clipe. 

— Începi să-ntinzi coarda prea tare. 

— Ascultă, mai bine-aș fi analfabet decât să mai stau o clipă 
cu tine în aceeași încăpere... 

— Nici dacă te-ai târi în genunchi în faţa mea de-acum până- 
n ziua de apoi, tot nu te-aș putea ierta. 

— Iar tu poţi să te târăști în genunchi tot drumul din ziua de 
apoi până azi, că tot nu te-aș ierta. 

— Te urăsc. 

— Nici pe jumătate cât te urăsc eu pe tine. 

— Imposibil. Eu urăsc ca o femeie. 

— Da, adică o ființă care nu poate să urmărească o idee timp 
de cinci minute. 

— Ba poate. Cu secături ca tine. 

Dintr-o dată, zâmbind, el își duce mâinile în buzunarele 
halatului de baie și se ridică în capul oaselor pe pat. 

— Ascultă, drăguţa mea, îţi cunosc eu tertipurile foarte bine. 

— Cum îndrăznești să-mi zici mie „drăguţă”? 

— Știu eu foarte bine de ce te-ai făcut invizibilă. 

Urmează iar tăcere. El o cheamă la el cu un gest batjocoritor: 

— Hai, vino-ncoace. Ştii foarte bine că nu reziști când ţi se 
oferă un măr. Cât ai fi tu de arhetip. 


138 


Tăcerea continuă, dar, în cele din urmă, de lângă ușă se aude 
iar vocea, vorbind pe un ton sever: 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că dacă n-ai fi invizibilă, în cinci minute te-aș 
învârti uite-așa pe degete, spune el, ridicând în sus o mână. 

Urmează o tăcere plină de înţelesuri. Apoi, de lângă ușă se 
aude un sunet pe care niciun alfabet - fie el grecesc sau 
un „aaaaaarrr”, dar mai adânc și mai acut în același timp, ca un 
gâtlej tăiat pe îndelete, sau un suflet supus torturii focului, 
suferință dincolo de limita suferinţei, agonie dincolo de limita 
agoniei. Vine de aproape și totuși pare să vină în același timp 
din străfundurile inaccesibile ale universului, din rărunchii vii 
și plini de suferință ai lumii. Pentru o terță persoană, mai ales 
pentru cineva familiarizat cu teoria mai puţin optimistă despre 
natura cosmosului, potrivit căreia într-o bună zi acesta, oripilat 
de propria-i monotonie și lipsă de noimă, se va autodistruge, ar 
putea fi un sunet foarte adecvat și chiar impresionant. Dar 
pentru bărbatul din încăperea cu pereţi cenușii capitonaţi, 
acest amestec de geamăt și horcăit - pe care el însuși l-a 
provocat - nu pare să fie mai mult decât un prilej de 
amuzament cinic. 

Ceea ce ar fi putut urma... Ceea ce urmează în realitate este 
un sunet mult mai banal, însă cu totul neașteptat. Un zornăit, 
un zăngănit de lanţuri și rotițe venind dinspre ceasul cu cuc 
aflat într-un colț al încăperii și până atunci aparent mut. În 
ciuda lungimii și a insistenţei sale absurde, zgomotul acesta 
anunţă cu certitudine ceva, probabil un anunţ important. Și iată 
că în sfârșit apare micul oracol elveţian din mașinăria de lemn, 
strigându-și mesajul miraculos. 

Încă de la primul „cu-cu”, își face din nou apariţia doctoriţa 
Delfie. Stă în picioare lângă ușă, îmbrăcată în halatul ei alb. 
Este evident, după poziția mâinilor, că numai cu câteva clipe 
mai în urmă își ţinea capul în palme într-un acces de disperare 
intensă. Dar acum privește spre ceasul cu cuc din colţ cu 
expresia de încântare și de uluire a unui copil care aude 
clopoţelul sunând de ieșire; la al doilea „cu-cu” se întoarce spre 
Miles Green, care, ridicându-se din pat, își întinde impulsiv 


139 


braţele către ea. La al treilea, cei doi se reped unul spre 
celălalt, avântându-se peste mocheta uzată de culoare roz. La 
al patrulea „cu-cu” - dacă ar mai fi fost un al patrulea - sunt 
deja uniţi într-o îmbrăţișare strânsă. 

— Oh, draga mea. 

— Dragul meu. 

— Draga mea. 

— Dragul meu. 

— Draga mea. 

— Oh, dragul meu. 

Acestor vorbe și exclamaţii - oarecum asemănătoare cu 
sunetul cucului - le lipsește ritmul plăcut și iute al vocii 
experimentate din cutia ceasului; și durează mai mult când 
sunt rostite decât când sunt citite pentru că sunt mai degrabă 
respiraţii sacadate decât cuvinte și sunt mereu întrerupte de 
sărutări febrile, pasionate și aparent insaţiabile. Intr-un târziu, 
ea își trage capul într-o parte și începe să vorbească mai 
coerent, dar trupurile rămân mai departe strâns lipite: 

— Credeam c-a stat. 

— Știu. 

— Vai, Miles, parcă a durat o veșnicie. 

— Ştiu... zău, crede-mă, niciuna din vorbele pe care le-am 
spus... 

— Da, dragul meu, știu. E doar din vina mea. 

— Da’ nici eu n-am fost mai prejos. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Draga mea. 

— Oh. Dragul meu. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

— Pentru Dumnezeu, fă ușa aia să dispară. 

— Da, sigur. 

Ea își întoarce privirile spre ușă, care dispare numaidecât. 
Cei doi se pornesc iar pe sărutat, apoi se prăbușesc pe 
mochetă. 

— Vai, îngerașul meu, ce mare... Nu, lasă-mă pe mine, o să 
rupi nasturii. 

Tăcere. 


140 


— Oh, draga mea, draga mea... 

Din nou tăcere. _ 

— Ești un monstru. Îmi place când ești... 

Din nou tăcere. Și, deodată, se declanșează un fenomen 
straniu, pe care perechea de pe mocheta de culoare roz e prea 
ocupată ca să-l observe. Un fel de opacitate începe să se 
insinueze în pereţii cenușii capitonaţi. În scurt timp, aceștia 
încep să-și piardă consistenţa, iar textura începe să îi se 
modifice. În loc de pânză și vată, încep să semene cu o pâclă pe 
înserat; și în, sau prin, această ceaţă încep să se miște forme 
spectrale, ca niște umbre văzute printr-un geam givrat; sau ca 
adâncurile opace ale oceanului văzute prin hubloul unui 
batiscaf. 

— Vai, ce bine e. Mai fă-mi o dată. 

Din nou tăcere. 

— Oh, Miles, o să mor. 

Din nou un răstimp de tăcere, foarte scurt. 

— Nu, nu te opri, nu te opri... 

Dacă ar fi avut ochii deschiși, ar fi văzut că pereţii aceia 
perfizi și-au continuat metamorfoza, într-un crescendo perfect 
sincronizat cu mișcările lor, transformându-se în pereţi de 
sticlă acum transparentă, care nu mai blochează decât 
sunetele. Și, culme a ororii, pe toate laturile acestei încăperi 
devenite cutie de sticlă sau seră rectangulară, încep să apară, 
într-un crepuscul dezminţit doar de lumina plăpândă din 
interiorul încăperii, falangele risipite ale bolnavilor și ale 
îngrijitorilor lor: pacienţi în halate de spital, infirmieri și 
infirmiere, femei de serviciu, portari, medici, specialiști, 
personal de tot felul. Şi, de-a lungul a trei din cele patru laturi, 
toată această mulțime se strânge tot mai aproape, până când 
cei din primele rânduri se lipesc de geam, chipuri fantomatice 
privind prin pereţii transparenţi ai unui acvariu. Privesc cu 
tăcuta și trista concupiscenţă cu care cei care nu au îi 
contemplă pe cei ce au, sau cu care cei flămânzi se uită pe 
fereastra unui restaurant la ospăţul dinăuntru. Un singur lucru 
rămâne încă sacrosanct din acea intimitate violată: cuvântul. 
Nu că în acea încăpere s-ar mai rosti cuvinte, căci nu se mai 
aud decât fărâme de alfabet. 


141 


Afară, la vreun metru distanţă de locul unde s-a aflat până nu 
demult ușa, se profilează silueta impresionantă a surorii în 
vârstă cu ochelari, pe faţa căreia nu se citește nici foame, nici 
concupiscenţă, doar corelativul psihologic al apretului din 
materialul alb al halatului. În dreapta și în stânga ei, mulţime 
de chipuri; dar în imediata ei apropiere e un spaţiu gol, ca 
acela pe care l-ar face o picătură de antiseptic într-o cultură de 
bacili în plină dezvoltare. Nicio altă pereche de ochi nu pare 
mai magnetizată de spectacolul care se joacă acolo. Ochii ei au 
licăriri de aviditate intensă. O singură dată își mută privirile 
dintr-acolo, doar pentru a arunca fulgere maligne spre pereţii 
de chipuri mute din stânga, din dreapta și din faţa ei. Întocmai 
ca un director de teatru avar numărându-și spectatorii, sau ca o 
madamă de bordel clienţii unei nopţi. Vede, exact cum a prezis 
amenințător la un moment dat; dar vede cu mintea, o minte 
care nu poate decât vedea, niciodată simti. 

Gata; ignorând tot ce e în jur, cei doi zac nemișcaţi, într-o 
repriză inconștientă a poziţiei de după prima lor acuplare 
clinică: pacientul pe spate, doctorița pe jumătate culcată peste 
el, cu capul cuibărit în umărul lui. De data asta, însă, cu mâinile 
prinse într-o strânsoare tandră, cu degetele întrepătrunse. 
Spectatorii rămân câteva clipe privind în tăcere scena, apoi, 
plictisiţi parcă de imobilitate, de încetarea acţiunii, se retrag, 
dispărând în umbrele purgatoriale. Doar sora rămâne fermă pe 
loc. Încrucișându-și la piept braţele durdulii, rămâne privind 
ţintă, de parcă ar spune: sufletele slabe se pot duce, dar datoria 
mea e să observ, să judec, să detest și să condamn slăbiciunile 
cărnii. 

Prea mult, chiar și pentru niște simpli pereţi. Cu o viteză de o 
sută de ori mai mare decât cea cu care au devenit transparenti, 
se produce metamorfoza inversă. Luată prin surprindere, sora 
se repede înainte, se mai vede o clipă cu fața schimonosită de 
furie și cu mâinile lipite de geamul tot mai fumuriu, de parcă ar 
vrea mai degrabă să treacă prin el decât să vadă cum îi dispare 
de sub nas prada. Zadarnic: în mai puţin de zece secunde 
căptușeala cenușie, pereţii calzi de sâni adolescentini - 
protectori, dar și oarecum monotoni - sunt iar la locul lor, în 
starea lor originară, după aberaţia temporară. Lumea 


142 


exterioară este din nou exclusă. 


143 


IV 


Deux beaux yeux n’ont qu'à parler. 

MARIVAUX, La colonie 
Păi, sigur, are de ce vorbi. Doar e umblată prin lume, nu ca tine 
sau ca mine, ăsta-i secretul. 


FLAN O'BRIEN, La „Două Păsărele” 
(ușor adaptat) 


144 


iles Green deschide ochii și rămâne cu privirile 
pironite în tavanul cerebral, în formă de cupolă, 
gândindu-se nu la (dacă e să spunem adevărul și să 
respectăm măcar o fărâmiță din ceea ce poate trece drept 
psihologie masculină plauzibilă) zeiţa elină veșnic tânără, 
frumoasă, pasionată, darnică și dăruită pe care o ţine în braţe, 
ci întrebându-se dacă, în cazul în care cineva vrea să facă 
imposibilul descriind în cuvinte cupola de sânișori cenușii, grija 
pentru acuratețe i-ar permite folosirea unui cuvânt evident rar 
precum „mocarabesc”; ceea ce îl duce cu gândul la Alhambra, 
și de acolo la Islam. Sărută părul huriei de lângă el. 
— Draga mea, te felicit. A fost foarte interesant. 
Ea îi sărută umărul: 
— Şi pentru mine, dragul meu. 
— Probabil că ce e mai interesant de-abia urmează, dar 
totuși... 
Ea îi sărută din nou umărul: 
— Se deschid posibilităţi clare. 
— Ai avut câteva lovituri de-a dreptul superbe. 
— Şi tu la fel, iubitule. 
— Vorbești serios? 
— Da, de pildă lovitura aia nouă de backhand, când ai avut 
ideea să mă plătești. 
— Reflex pur. 
— Da, dar a fost drăguţ. 
Îi sărută umărul încă o dată, continuând: 
— Absolut adorabil. Te-aș fi putut ucide pe loc. 
El zâmbește, privind în tavan, și o trage mai aproape de el. 
— Isteaţa doctoriță Delfie. 
— Isteţul Miles Green. 
— A fost ideea ta. 
— Eu de una singură n-aş fi reușit, iubitule. Toată viaţa am 
așteptat pe cineva ca tine. 
El îi sărută părul. 


145 


— Îmi aduc aminte foarte clar de seara aia. Știi, când ai venit 
prima dată. 

— E-adevărat, dragule? 

— Da, parcă mă văd, bătând cu furie la mașina aia de scris 
caraghioasă. 

— Şi ștergând nouă cuvinte din zece. 

— Păi, eram blocat cu eroina aia nenorocită. 

— Nu eram eu, dragule. Te chinuiam pentru că era spre 
binele tău. 

El o bate ușurel pe spate. 

— Şi pe urmă ai apărut tu în carne și oase, stând pe 
marginea mesei mele de lucru. 

— Iar tu aproape că ai căzut de pe scaun de surprins ce erai. 

— Păi, cine n-ar fi surprins să vadă o creatură minunată ca 
tine apărând ca din senin. Şi zicând că vrea să-mi facă o 
propunere. 

Ea se lasă într-un cot, zâmbind cu gura până la urechi: 

— La care tu ai zis: „Da' cine dracu’ te crezi?” 

— Păi, eram niţel șocat. 

— Şi când ţi-am spus cine sunt, ai zis: „Ei, hai, nu fi ridicolă. 
Nu te-am văzut în viaţa mea”. 

Ea se apleacă și-i atinge vârful nasului cu buzele. 

— Tare mai erai caraghios. 

— Zău, nu-mi venea să cred. Până în clipa în care mi-ai spus 
că te-ai săturat să te tot ascunzi în spatele unor femei 
imaginare. Atunci mi-am dat seama că suntem pe aceeași 
lungime de undă. 

— Da, pentru că și tu te săturaseși să le tot inventezi. 

El zâmbește, privind în sus spre ea. 

— Uite, și-acum îţi reușește de minune. Câtă putere de 
convingere. 

— Păi, vine din inimă. 

El îi sărută încheietura mâinii. 

— Era minunat să întâlnesc în sfârșit pe cineva care înţelege. 

Ea se uită sfioasă în jos: 

— Păi, dacă nu eu, cine altcineva să-nţeleagă? 

— Cineva care să-nţeleagă ce greață ţi se poate face de scris 
- mai ales dacă ești forţat să publici. 


146 


Ea îi zâmbește tandru, provocându-l cu un început de 
întrebare: 

— Și-atunci...? 

— Of, dac-am putea inventa ceva absolut imposibil... 

— Ceva imposibil de scris... 

— Imposibil de terminat... 

— Ceva inimaginabil... 

— Ceva ce poate fi rescris la nesfârșit... 

— Un text fără cuvinte... 

— Atunci am putea fi noi înșine și tu și eu. 

Ea se apleacă să-l sărute: 

— Şi pe urmă? 

El rămâne privind lung în tavan, de parcă acea clipă 
splendidă a revelației supreme s-ar prelungi încă. 

— Blestemul prozei. 

— Care e? 

— Toate lungimile ale plicticoase dintre părțile sexy. 

O privește fix în ochi și continuă: 

— Pentru mine ăla a fost declicul. Clipa în care mi-am dat 
seama că suntem făcuţi unul pentru celălalt. 

Ea se cuibărește și mai adânc în umărul lui: 

— Nu-mi aduc aminte ce-am făcut după aia. 

— Ai zis: „Dumnezeule, ce mai așteptăm?” 

— Vai, Miles, doar n-am fost așa nerușinată. 

— Ba bine că nu. 

— Dragule, păi nu mă mai avusese nimeni așa cum sunt eu în 
realitate de aproape o mie șapte sute de ani. Adică de la 
creștinii ăia nemernici. Toţi scriitorii ăia pe care ţi i-am înșirat 
adineaori - niciunul din ei n-a ajuns nici la un kilometru de eul 
meu adevărat. Tu ești primul de la... na, am și uitat cum îl 
cheamă. Ce vrei, nu mai aveam răbdare niciun minuţel. 

Oftează, apoi întreabă: 

— Ai reparat amărâta aia de canapeluţă? 

— Nu, am păstrat-o așa, cu un picior rupt, ca amintire. 

— Vai, iubitule, ce dulce ești. 

— Măcar atât să fac și eu. 

Ea îl sărută pe umăr. Rămân câteva clipe în tăcere adâncă, 
întinși pe mocheta roz. Apoi, mângâindu-i spatele cu pielea 


147 


moale și albă ca de fildeș, o cuprinde de talie și o trage mai 
aproape de el. 

— Ba pot să pun pariu c-au mai ajuns și alţii până aici. 

Ea dă din cap: 

— Întotdeauna mă ascundeam după altcineva. 

— Ca Doamna Brună din Sonete, spune el, sărutându-i părul. 
Apropo, e prima dată că pomenești de episodul ăsta. 

— Păi, n-a fost o relaţie cine știe ce fericită. 

— Ei, hai, fii fată bună. Zi tot acum. 

Ea respiră adânc, pe jumătate amuzată, pe jumătate jenată. 

— Zău, Miles, e ceva foarte personal. 

— Pe cuvânt că nu spun la nimeni. 

Ea ezită o clipă. 

— Bine... un lucru pot să-ţi spun: orice altceva o fi fost, cu 
siguranţă n-a fost Lebăda de pe Avon. 

El se întoarce spre ea plin de uimire și curiozitate. 

— Adică, vrei să spui că până la urmă era, într-adevăr, 
Bacon? 

— Nu, iubitule. Vreau să spun că singurul suvenir de 
întâmplări de mult apuse pe care n-a reușit să și-l recheme în 
memorie cu prilejul ședinţelor lui de visare dulce și tăcută a 
fost ceva de-a dreptul elementar: o baie. Din cauza asta sunt 
așa scorțoasă. Sincer vorbind, mi-am dat seama că nu-l suport 
decât de la distanţă. Mi-aduc aminte că l-am întâlnit într-o zi 
când rătăcea prin Old Cheapside, bătându-se cu palma peste 
chelie și repetând tot timpul unul și același vers... Nu era în 
stare să mai scoată unul. A trebuit să răcnesc la el de peste 
drum; ca să mă protejez, eram ascunsă după o vânzătoare de 
levănţică. 

— Şi care era versul ăla? 

— „Să te zăresc o dată, zeiţă, când pășești...”. 

— Şi tu ce i-ai strigat? 

— „Păi, nu poţi, atâta vreme cât miroși de trăsnești”. Ceva de 
genul ăsta, în stil elisabetan, desigur. 

El rânjește, privind mereu în tavan: 

— Eşti de-a dreptul imposibilă. 

— Toţi o apă și-un pământ. Dacă istoricii literari n-ar fi așa de 
înţepaţi, și-ar fi dat seama de mult că am avut parte de o 


148 


bucăţică tare nasoală între căderea Imperiului Roman și 
invenția ţevilor interne. 

El tace o vreme, apoi spune: 

— Ar fi trebuit să știu de la început că tu, adică eul tău real, 
nu ia absolut nimic în serios. 

Mâna ei ușoară îi alunecă de-a lungul pântecului. 

— Chiar nimic? 

— În afară de asta. 

Ea îl ciupește de buric. 

— Păi, sunt exact așa cum vrei tu să fiu. 

— Adică, nu ești eul tău adevărat. 

— Ăsta e eul meu adevărat. 

— Atunci poţi să-mi spui adevărul despre Doamna Brună. 

— Dragule, să știi că nu ţi-ar fi zis nimic. Era leit sora Cory. 

— Nu în sens literal - vrei să spui, semăna cu sora Cory la 
fizic? 

— Ca două picături de apă. Printr-o stranie coincidenţă. 

El o privește iar cu intensă uimire. 

— Erato... Sper că nu faci mişto de mine. 

— Nu, zău că nu, Miles, spuse ea ridicând ochii spre el. 

— Dumnezeule. Era neagră. 

— Parcă ne-am înţeles că, de fapt, avea pielea arămie. 

— Şi pe tine nu te deranja deloc? 

Ea oftează. 

— Iubitule, sper că ţi-ai dat seama c-am glumit. Chestia aia 
cu Old Cheapside. De fapt, nu existam decât în capul lui. Numai 
că ce avea el în minte este extrem de asemănător cu ceea ce e- 
n capul tău. Singura diferenţă e că tu nu te mulțumești cu atât 
- adică nu tu personal, ci toată lumea în zilele noastre. Totul 
trebuie să fie „real”, altfel nu există. Doar tu știi foarte bine că 
adevăratul meu „eu adevărat” este imaginar. Sunt reală în 
sensul pe care îl dai tu cuvântului numai pentru că așa vrei tu. 
Asta vroiam să spun acum câteva clipe. 

— Bine, da’ tu ai fost cea care a venit și s-a așezat pe masa 
mea de lucru. 

— Dragule, nu vroiam decât să văd cum e aia să fii de- 
adevăratelea. Firește, trebuia să aleg pentru cine să devin 
reală. Și tot firește te-am ales pe tine. Asta-i tot. Pe cuvânt. 


149 


Amândoi rămân tăcuţi o clipă. Apoi el își schimbă ușurel 
poziţia. 

— Nu vrei să ne întindem pe pat? 

— Sigur, dragule. 

Ea se ridică în picioare, trăgându-l și pe el după ea. Buzele li 
se apropie, se sărută tandru, apoi, mână în mână, se îndreaptă 
spre pat și se așază în aceeași poziţie, el cu braţul petrecut pe 
după umărul ei, iar ea cu capul pe umărul lui și cu piciorul 
drept peste al lui. El este cel care rupe tăcerea: 

— Am uitat la a câta variaţiune am ajuns. 

— A douăzeci și noua. 

— Eu credeam că la a treizecea. 

— Nu, iubitule. Au trecut două de la a douăzeci și șaptea; a 
douăzeci și șaptea a fost aia când m-ai făcut să... 

Se strânge mai aproape de el, apoi continuă: 

— Ştii tu. Parșivenie ce ești. 

— Adică, atunci când tu m-ai făcut să te fac să... 

— Sssst. 

Ea îl sărută pe umăr. Ceasul ticăie mai departe, în plină și 
satisfăcută gestație a proximului „cu-cu”. Bărbatul de pe pat 
vorbește adresându-se tavanului: 

— N-aș fi crezut vreodată. Cum de reușim de fiecare dată să 
împingem imposibilul și mai departe. 

— Doar ţi-am spus eu. „Cei ce puţină credinţă au...” 

— Da, știu, iubita mea, spune el, lăsându-și mâna să-i alunece 
de-a lungul spinării ei zvelte. Tu și sora Cory. 

Ea îl pișcă din nou: 

— In calitate de sora Cory. 

— Da, joci rolul atât de bine acum, încât uit tot timpul că 
sunteţi una și aceeași persoană. 

O sărută pe creștet. 

— Din clipa în care ea, adică tu... E pur și simplu fantastic. 
Nu-i de mirare că moșu' William... Nebunatică cum ești. Şi nu-i 
de mirare nici că a chelit, dacă totul nu era decât în capul lui. 

— Zău că-i adevărat, iubitule. 

El îi ia mâna dreaptă într-a lui. Cu degetele întrepătrunse, 
rămân amândoi adânciţi câteva clipe în amintiri. 

— Mi s-a părut mie că ceva nu e-n regulă. Adică, doar de vreo 


150 


două ori. Nu punem la socoteală și interruptus-ul. 

Ea tace. El continuă: 

— Media noastră rămâne trei, nu-i așa? 

— Mai precis, trei virgulă trei, dragule. 

— De două ori nu e suficient. 

— Putem încerca să compensăm. 

— De câte ori o lungim cu toate chestiile alea literare, 
pierdem din vedere esenţialul. 

— Dragule, sunt de acord cu tine dar, dat fiind cine sunt, știi, 
nu pot chiar să renunt la tot. 

— Da, îngerașul meu, știu că nu poţi. Numai că... 

— Numai că ce, iubitule? 

El o mângâie pe spate. 

— De fapt, știi, mă gândeam la una din variaţiunile tale de 
azi. 

O bate ușurel pe spate. 

— Sigur, ai făcut totul cu maximă competenţă, ca de obicei. 
Da' totuși nu m-am putut împiedica să nu mă întreb dacă e 
relevant. 

— Despre care din variaţiuni e vorba? 

— Aia când ai pretins că ești medic psihanalist. Toate 
chestiile alea absurde cum că aș fi voyeur și exhibiționist. Zău, 
mi s-a părut cam exagerat. Date fiind împrejurările. Şi nițeluș 
pe sub centură. Mai ales aia cu obsesia maternă. 

Ea se ridică într-un cot. 

— Bine, dar, Miles dragă, cine-a zis ultima dată că vrea să-mi 
mănânce sânii de vii? 

— Nu cred că e nevoie să tragem concluzii exagerate doar 
pentru că, în calitate de sora Cory, ai o pereche de ţâţe 
senzaţionale. 

— Numai în calitate de sora Cory? 

— Nu, sigur că nu, spuse el, mângâind grăbit cele două 
obiecte menţionate. Nu, amândouă. 

— Miles, am auzit foarte clar. Ai spus „în calitate de sora 
Cory”. 

— O scăpare. 
Ea se uită în jos: 
— Zău dacă văd vreo diferenţă. 


151 


— Iubita mea, virtual nu e nicio diferenţă. 

Ea își ridică privirile: 

— Adică, ce-nseamnă „virtual”? 

— Doar o nuanţă minusculă. Doar nu ești geloasă pe tine 
însăți. Numai pentru că, în calitate de sora Cory, ești doar 
nițeluș mai îndrăzneață și mai înfumurată. Adică, mai dulce, 
mai nerușinată și mai provocatoare decât ești deja. 

Întinzându-se, mângâie încă o dată obiectele aflate în 
discuţie. 

— Ai tăi sunt mai subtili. Mai delicati. 

Și examinează din nou delicata lor subtilitate, de data asta cu 
o umbră de îndoială. 

— Lasă-mă să-i pup. 

Ea se lăsă din nou pe pat în poziţia dinainte. 

— În fond, ce importanţă are? 

— Ce vanitoasă ești. 

— Îmi pare rău că m-am lăsat convinsă să mă transform în 
negresă. 

— Draga mea, dar așa ne-am înţeles. Am nevoie de tine și 
sub o a doua înfățișare - măcar așa, ca să-mi amintească de cât 
ești de neconceput de divină când ai înfățișarea ta proprie. În 
fine, ce vreau să spun e că, oricât ar fi de agreabil să mă acuzi 
de incest și de tot restul, sunt convins că noi doi avem lucruri 
mai importante de făcut. De pildă, azi au fost pagini întregi în 
care nici n-a venit vorba de sex. Uneori am senzaţia că pierdem 
complet din vedere care sunt adevăratele priorităţi. Trebuie 
musai să ne întoarcem la spiritul acelor vremuri absolut 
splendide - oare care erau alea? - când aproape că nu vorbeam 
deloc. 

— Numărul opt. 

— Da, era o construcţie superb structurată, solidă, serioasă, 
non-stop - înţelegi. Știu că ne putem oricând ridica la înălțimea 
aia, da’ totuși. 

— Parcă mi-amintesc că și atunci jumătate de timp eram sora 
Cory și cealaltă jumătate eu. 

— Da, iubito? Ei, am uitat complet. 

O bate pe spate. 

— Ce ciudat. Puteam să jur că nu erai decât tu. 


152 


Urmează o scurtă tăcere. Erato stă lipită de el. Se află în 
aceeași poziție, cu singura diferenţă că acum are ochii deschişi. 
O clipă sau două ai putea avea impresia că se citește în ei un 
oarecare resentiment. Dar e doar o iluzie, căci, întorcându-și 
gura spre el, ea săruta porțiunile de trup de care i se sprijină 
capul în acea clipă. 

— Dragule, ai dreptate. Ca întotdeauna. 

— Vai, iubita mea, nu spune asta. Doar uneori. 

— Doar că am impresia că la capitolul comportament 
imposibil începi să devii chiar mai bun decât mine. 

— Prostii. 

— Zău că-i adevărat. Eu nu am talentul tău intuitiv de a 
distruge o stare de spirit. Nu-i ușor când ţi-ai petrecut cea mai 
mare parte a vieţii încercând să faci tocmai inversul. 

— Bine, dar ai făcut minuni azi. Mi-ai spus lucruri pe care 
credeam că n-o să le pot ierta niciodată. 

Ea îi sărută iar umărul, cu un oftat, și spune: 

— M-am străduit. 

— Ai reușit. 

Ea îl strânge mai tare. 

— Cel puţin asta demonstrează c-am avut dreptate când am 
hotărât să vin la tine atunci, la început. 

— Foarte generos din partea ta, iubita mea. 

Ea face o mică pauză, apoi continuă: 

— De fapt, nu ţi-am spus niciodată de ce-am venit. 

— Ba cum să nu, draga mea. De zeci de ori, în clipele noastre 
de odihnă. Mi-ai spus că admiri atitudinea mea sensibilă faţă de 
femei, că ţi-ai dat seama că am probleme cu scrisul... și tot 
restul. 

Ea îl sărută pe umăr în tăcere. El rămâne cu privirea 
pierdută în tavan. 

— Vrei să spui că mai e vreun...? 

— Nu, nu, nu-i nimic, dragule. 

— Spune-mi. 

— Nu vreau să te jignesc, spune ea, trecându-și lung mâna 
moale peste pieptul lui. Da’ fiindcă acum mă simt așa apropiată 
de tine. Detest să am și cel mai mic secret faţă de tine. 

— Haide. Spune-mi. 


153 


Ea se lipește mai tare de el, apoi spune: 

— E pur și simplu că nu cred că ai realizat vreodată cât de 
atrăgătoare au fost... sunt... problemele tale cu scrisul - cum le 
spui tu - pentru o fată ca mine. 

Își trece delicat vârfurile degetelor peste sfârcul lui drept și 
continuă: 

— Nu ţi-am spus niciodată, Miles, dar am simţit din prima 
clipă în care ne-am întâlnit. Bineînţeles, tu nu știai că sunt eu, 
eram mereu ascunsă în cele pe care le imaginai tu rând pe 
rând. Dar să știi, iubitul meu, te-am urmărit tot timpul. 

— Şi? 

— Slavă Domnului, mă gândeam, în fine un băiat căruia n-o 
să-i reușească niciodată, nici într-o mie de ani, și a-nceput și el 
să-și dea seama. În tot timpul fazei tale adolescentine, când te 
dădeai cu capul de pereţi, scremându-te să scoţi ceea ce tu 
credeai că sunt portrete ale mele - dragule, știu că e greu, că 
aveai cele mai bune intenţii și te străduiai din răsputeri și să 
știi că încercam și eu să te ajut - dar recunoaște și tu, erau 
niște încercări de-a dreptul grotești - în toată perioada aia 
oribilă și plină de frustrări pentru mine, nu mi-am pierdut 
credinţa în tine. Pentru că știam c-o să te lumineze cerul într-o 
bună zi și-o să-ţi dai seama că e absurd, că e ca și cum un 
șchiop ar încerca să devină atlet olimpic. Și mai știam că în 
clipa aceea se va întâmpla lucrul ăsta minunat, minunat și 
secret între noi doi. 

Se oprește, apoi scoate un mic pufăit amuzat: 

— Erai teribil de amuzant în rolul surorii în vârstă. Îţi 
reușește din ce în ce mai bine. De-abia m-am putut ţine să nu 
râd. 

El nu spune nimic. 

— Miles, înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. Perfect. 

Ceva în tonul vocii lui o face să se ridice grăbit într-un cot și 
să-i cerceteze fața cu luare aminte. Întinde mâna spre obrazul 
lui și-l mângâie. 

— Iubitule, doi oameni care se iubesc trebuie să fie cinstiţi 
unul cu celălalt. 

— Știu. 


154 


— Şi tu ai fost onest când a fost vorba de sânii surorii Cory. 
Am vrut să fie reciproc. 

— Imi dau seama. 

Ea îl bate ușurel pe obraz. 

— Iar tu ai avut întotdeauna darul ăsta rar de a nu te putea 
exprima. E mult mai interesant și mai atrăgător decât ce fac 
toţi isteţii ăia care jonglează cu cuvintele. Eu cred că tu te 
subestimezi îngrozitor. Indivizi care știu ce vor să spună și pot 
să spună ce vor sunt cu nemiluita. lar tu, care habar nu ai nici 
de una nici de alta, ești aproape un unicat. 

Îl privește lung, cu tandră solicitudine. 

— De asta am și ales să devin reală pentru tine, dragule. De 
asta mă simt așa în siguranţă cu tine. Pentru că știu că, și dacă 
din întâmplare ţi-ar trece prin cap, ferească Dumnezeu - dar tu 
n-ai putea face una ca asta - să trișezi și să încerci să pui pe 
hârtie toate astea, tot n-ai fi în stare, nici dacă te-ai strădui mii 
de ani. De fapt, la un moment dat începusem să mă gândesc la 
alți scriitori, dar niciunul nu mi-a dat sentimentul ăsta solid de 
siguranţă pe care mi-l dai tu. 

Continuă să-l privească o clipă, apoi se apleacă deasupra lui, 
cu ochii înotând în lacrimi de sinceritate, cu gura exact 
deasupra gurii lui. 

— Miles, știi foarte bine că în felul ăsta mă poţi avea 
oricând... 

Face o pauză, îl sărută pe buze. 

— ... și oricum. Dacă n-ar fi așa, dacă ai putea să scrii toate 
astea, n-aș mai putea fi cu tine. Aș fi nevoită să devin din nou o 
umbră în culisele minţii tale, un strigoi anost în măruntaiele 
mașinăriei, și n-aș putea suporta să nu fiu decât o idee pentru 
tine. 

Îl mai sărută o dată, de data asta rămâne cu buzele aproape 
lipite de ale lui. 

— Şi, oricum, te pricepi mult mai bine la alte treburi. 

Un ultim, lung sărut, și se cuibărește iar în poziţia dinainte, 
cu obrazul în umărul lui și cu piciorul drept peste al lui. Cu 
privirile încă pironite în tavanul boltit, el începe: 

— Dacă-mi permiţi să adaug un detaliu contemporan: mulţi 
oameni... 


155 


— Știu, iubitule. Înţeleg foarte bine că ai prefera să-i crezi pe 
ei decât pe mine. 

El respiră adânc înainte de a continua: 

— Cred că sunt îndreptăţit să subliniez faptul că tu personal 
n-ai fost nevoită în viaţa ta să scrii vreun rând măcar și deci n- 
ai idee ce al dracului de... 

— Dragule... iartă-mă. Mai e un secretuţ mititel pe care ţi l- 
am ascuns. 

— Care? 

— Cum să-ţi spun... dacă-mi permiţi un detaliu istoric, la 
început, timp de câteva secole după apariţia alfabetului, eu și 
surorile mele într-ale literaturii am avut dificultăţi. Ştii, 
dragule, ideea n-a prins foarte repede. Sigur că și noi eram încă 
novice în ale inspiraţiei. Dar atunci parc-ar fi fost toţi surzi și 
muţi. Și, în parte, era tot din cauza nefericitei ăleia de Clio. De 
la început n-a făcut decât ce face și acum: s-a gudurat pe lângă 
mai-marii zilei, pe lângă toate celebrităţile. Pentru că, pe lângă 
toate celelalte, mai e și cumplit de snoabă. Și, practic, le-a 
vândut tuturor ăstora ideea cum că alfabetul e numai bun 
pentru foaia de impozite. Numai așa puteau pricepe. Și ce-au 
zis ei: nemaipomenit, acum îi avem la mână pe toţi ăia care se 
eschivează de la plata tributului. Și uite-așa, alfabetul a ajuns 
să fie folosit numai pentru toate listele alea ridicole de vite, de 
ulcele cu miere, de amfore cu vin și în texte de genul: „Stimate 
domn, am primit tăblița de lut pe care ați avut amabilitatea să 
ne-o trimiteţi în ziua a zecea a...”, înţelegi. Atunci noi, celelalte, 
am avut o idee strălucită. Era clar că voi, muritorii, aveaţi 
nevoie de un exemplu, ceva care să vă arate că se pot face bani 
frumoși și obţine tot felul de avantaje și cu literatura, nu numai 
cu finanţele alea plicticoase. Așa că ne-am hotărât să producem 
fiecare câte o mostră din ceea ce știam mai bine să facem, așa, 
ca să dăm un exemplu. Și, ca să n-o lungesc prea tare, dragă 
Miles, am mâzgălit și eu ceva acolo. 

— Ceva care, de bună seamă, s-a pierdut, nu? 

— Nu, dragule. Am văzut un exemplar într-o librărie nu mai 
devreme de acum două zile. 

El continuă să privească fix în tavan. 

— Hai, spune-mi. 


156 


— Am scris sub pseudonim, evident. Şi titlul original s-a 
pierdut. 

— Da, da’ eu vreau să știu. 

— Ce, titlul original? Mare păcat, se potrivea atât de bine cu 
subiectul. 

Ea se sprijină într-un cot, uitându-se lung la el. 

— Miles, să știi că n-are nicio legătură cu tine, dar titlul era: 
Oare or să se maturizeze bărbații vreodată? sau, mai pe scurt, 
Bărbații. Nu-i așa că-i deștept? 

El se uită pieziș la faţa ei luminoasă și întrebătoare. Uitându- 
se în jos la el, ea își plimbă un deget de-a lungul unuia din 
bicepșii lui. _ 

— Sigur, nu era perfect. Îmi dau seama acum că n-am reușit 
să transmit mesajul de bază în mod suficient de clar. Teamă mi- 
e că am cam supraestimat inteligenţa cititorilor mei. Jumătate 
din ei n-au înţeles despre ce e vorba. Nici până în zilele 
noastre. 

El își duce iar privirile în tavan. 

— Zi-mi doar titlul modern. 

— De fapt, știi, iubitule, mai am o soră la fel de insuportabilă. 
O snoabă îngrozitoare, la fel ca și Clio. Mereu își ţin partea una 
alteia. O cheamă Caliope, pasămite e responsabilă cu epopeea. 
Și mostra ei era lucrul cel mai înfiorător de plicticos pe care ţi-l 
poţi închipui. Nimic ca lumea, nici tu sex, nici tu glume, de la 
început până la sfârșit. Şi atunci, ca s-o oftic, l-am luat pe unul 
din eroii ăia ai ei păduchioși și am scris Bărbații despre el. Așa, 
ca să vadă toată lumea ce fel de bărbaţi sunt ăia în realitate. 

— Vrei, te rog, să-mi spui titlul adevărat? 

— Păi, ţi l-am spus. 

— Nu, titlul pe care îl știm cu toţii astăzi. 

Ea se apucă să deseneze cerculeţe cu vârful degetului pe 
cearșaf. 

— Iubitule, zău, mi-e rușine. N-am spus nimănui niciodată că 
e de mine. În multe privinţe era ceva tare primitiv și naiv. În 
primul rând, am încurcat toate detaliile geografice. 

— Deci erau multe localizări? 

Ea ezită, trasând în continuare cerculeţe pe cearșaf. 

— Da, așa e. 


157 


— Deci, era vorba de o călătorie? 

— Da, într-un fel. 

— Şi ar însemna să mergem cu închipuirea prea departe dacă 
am spune că această călătorie a început imediat după asediul 
Troiei? 

— Iubitule, zău, nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Și nu cumva opera este mai bine cunoscută sub titlul 
Odiseea? 

Ea se ridică repede în capul oaselor, acoperindu-și fața cu 
palmele. 

— Miles, Dumnezeule. Ce groaznic. Ai ghicit. 

Ducându-și mâinile sub ceafă, el rămâne cu privirile în tavan. 
Ea îi aruncă o privire îngrijorată, apoi, impulsiv, se întoarce, 
aplecându-se peste el. 

— Dragul meu, nu trebuie să fii gelos doar pentru că, dintr-o 
întâmplare norocoasă, singura mea încercare, și aia stângace, 
în ale scrisului a devenit best-seller. 

El se uită în ochii ei plini de îngrijorare. 

— Credeam că suntem în pauză și că ne odihnim. 

— Păi, suntem în pauză. 

— Cum de ai tupeul să zici că-s mai imposibil decât tine... și 
asta numai pentru că am făcut în treacăt o remarcă 
neînsemnată despre sâni... E absurd. Orice clasicist știe - încă 
de la începuturile studiilor clasice - că Homer era bărbat. 

Ea se prăbușește brusc pe umărul lui, în poziția ei de mai 
înainte. 

— Vai, Miles, te-am jignit. 

— Este evident că era bărbat. Era un geniu. Dacă vrei să știi, 
tu ești aia geloasă. 

— Zău, îmi pare rău c-am adus vorba despre asta. 

— Ba e foarte bine c-ai adus vorba. Asta nu face decât să 
demonstreze la ce nivel gândești. Dac-ai fi citit vreodată 
amărâta aia de carte, ai fi realizat că singurul motiv pentru 
care Ulise s-a întors la Ithaca e pentru că nu știa de unde naiba 
din altă parte să ia o corabie și un echipaj. Și pentru că Homer 
avea pregătit numărul ăla cu nevastă-sa. Toată povestea aia cu 
țesutul. Oricine știe de ce păienjenilor femele le plac bărbaţii. 

Ea se strânge și mai tare lângă el. 


158 


— Miles, o să mă faci să plâng. Ca Penelopa. 

El ia o gură de aer. 

— De acord, trebuia să-i dea și ei oleacă de sentimentalism 
dulceag. Probabil că și pe vremea aia trebuia să arunci un os 
publicului feminin. 

— Te rog, nu mai pronunţa cuvântul „feminin” de parc-ar fi o 
înjurătură. Și, te rog, cuprinde-mă din nou cu braţul. 

El nu schițează nicio mișcare timp de vreo două clipe; apoi, 
cu acea înțelegere a iraţionalităţii feminine care caracterizează 
mintea masculină, își ia braţul de sub cap și o cuprinde. După 
alte câteva clipe o bate ușurel pe spate. 

— OK, o să te cred dacă-mi spui că i-ai dat o idee, două. Aia 
cu Circe, cu Calypso și altele de genul ăsta. 

Ea îl sărută pe umăr. 

— Mersi, dragule. Foarte generos din partea ta. 

Rămân o vreme tăcuţi amândoi, după această neînțelegere 
minoră. Într-un târziu, el este cel care rupe tăcerea, dar pe un 
ton precaut și neutru. 

— Încă n-am hotărât nimic pentru data viitoare. 

— Ba da. Mai puţină vorbă, mai multă acţiune. 

— Unul din locurile unde am putea introduce ceva e acolo 
unde tu, întorcându-ţi privirea în felul ăla plictisit și dezgustat, 
spui: „Mai bine i-ai da înainte acolo”. 

El face o pauză, apoi continuă: 

— Şi cred că data viitoare așa o să și fac. 

— Vai, delicios, iubitule. Și eu ce fac? Continui să mă prefac 
plictisită și dezgustată, sau invers? 

— Asta depinde numai de tine. 

Ea se strânge și mai mult lângă el. 

— Ce contează sentimentele mele idioate de femeiușcă. 
Vreau ce vrei și tu. Doar tu ești bărbatul. 

— Bine, dar tu ești nemuritoare, nu? 

— Dragule, zău că nu-mi pasă. 

— Insist. 

— Cum vrei, atunci o să mă prefac că-mi place. 

— Dar eu nu vreau să te prefaci. 

Ea rămâne tăcută o clipă. 

— Întotdeauna simt când eşti supărat pe mine. 


159 


— Dar nu-s deloc supărat pe tine. Numai că... cum să spun, e 
nevoie de puţină organizare. Aici nu poţi improviza fără să 
chibzuiești bine înainte. 

— Sigur, dragule. 

— Primul lucru pe care-l faci când te duci la restaurant e să 
te uiţi în meniu și să planifici ce vrei să mănânci. 

— Știu, Miles. 

— Tot ce vreau să spun e că avem și noi oarecare 
responsabilitate dacă vrem să ajungem la trei virgulă trei. 

— Dragule, știu. 

— În primul rând, tu ai mii de ani de experienţă, pe când eu... 

— Miles. 

El tace o vreme. 

— Am păstrat un ritm constant de patru și cinci pentru 
fiecare variaţiune, până la a zecea. Pe urmă, la zeci, și după 
douăzeci, a fost un dezastru. 

— Aha, deci eu sunt de vină. 

— Nu, deloc. Doar că trebuie să ne concentrăm mai mult. 
Amândoi. 

El continuă înainte ca ea să poată spune ceva: 

— De pildă, există tot felul de... alternative narative pe care 
nu le-am explorat încă pe deplin. 

— Care, de pildă? 

El rămâne cu privirea în tavan. 

— Mă gândeam că data viitoare aș putea accepta tratamentul 
iniţial propus de sora Cory. E doar așa, un exemplu. 

Urmează clipe de tăcere. 

— Miles, ca femeie, pot să-ţi spun că ea... 

— Mi se pare niţeluș bizar că ce era bun pentru cel mai mare 
poet al lumii nu e bun și pentru mine, după toate aparențele. 

— Dacă ţie ţi se pare că un engouement trecător al unui 
provincial oarecare pentru niște exotisme de bordel importate 
de undeva din Barbados acum patru sute de ani... 

Se oprește. 

— Bun, știu că nu sunt decât o biată zeiţă. 

— Datorită ţie, ea a căpătat o nouă dimensiune pentru mine. 
Asta-i tot. 

— Cred că vechile dimensiuni erau de-ajuns. 


160 


El păstrează câteva clipe de tăcere. 

— Uite, nu vreau să ne certăm. Era doar așa, o idee. Dacă tu 
consideri că e sub demnitatea ta să joci rolul unei persoane 
încântătoare, pline de calități umane și de umor, care încă face 
parte dintr-o rasă oprimată... atunci nu mai e nimic de spus. 

Erato, la rândul ei, rămâne tăcută câteva clipe. 

— Doar tratamentul iniţial? 

— De fapt, putem să facem... 

— Să facem ce? 

— Nu, nimic. 

— Te rog, spune. 

— Ar putea fi doar ea tot timpul. Adică, tu ai putea fi ea. O 
muză negresă. Dar așa, ca să ridicăm puţin media. 

Ea tace. 

— Asta nu-nseamnă că n-o să-mi fie dor de tine. 

— Mai ai și alte idei din astea, Miles? 

— Doar una: pe viitor, ai putea să porţi niște pantofi mai 
puţin ascuţiţi atunci când dai în bietul meu trup lipsit de 
apărare. 

Mai trece o clipă, apoi ea se ridică într-un cot. Chipul ei este 
din nou numai pocăință. 

— Dulcele meu drag. Cred că tu te-ai mișcat niţeluș, iar eu 
nu m-am putut opri la timp. 

— De douăzeci și nouă de ori. 

— Vai, Miles, n-am făcut așa ceva! Arată-mi unde e. Lasă-mă 
să pup ca să treacă. 

El arătă spre coastele inferioare. Aplecându-se, ea sărută 
locul ca să treacă, apoi se ridică iar, privindu-l cu reproș. 

— Dragule, ești un englez tipic. Numai un englez poate să 
ţină așa lucrurile în el. De pildă, aia cu sânii surorii Cory. 

Îl contemplă gânditoare, dar plină de afecţiune în același 
timp. 

— Uneori îmi aduci aminte de cineva. 

— De cine? 

— De cineva pe care l-am cunoscut cu mult timp în urmă. 

El o privește cu suspiciune. 

— Cine? 

Sprijinindu-se în continuare într-un cot, ea îl mângâie ușor pe 


161 


piept, apoi mâna i se oprește pe pântec, unde începe să traseze 
cu degetul un cerc în jurul buricului. 

— Nici nu-mi mai amintesc cum îl chema. Era un nimeni. Nu 
l-am întâlnit decât o dată. Sora mea aia veselă, Thalia, și cu 
mine aveam un prieten comun. Îl chema Charlie. El m-a dus 
acolo. Așa, în glumă. 

— Şi cine era Charlie ăsta? 

— Lasă-mă să mă ghemuiesc la loc lângă tine, spune ea, 
reluându-și poziţia dinainte. Mmm, ce bine e. Charlie era... O, 
Doamne! ce memorie mai am și eu. Dar au fost atâţia. 

Tot încercând să-și amintească, bate darabana pe umărul lui, 
până când, victorioasă, îl anunţă, cu o lejeră tapotare finală: 

— Francez. 

— Toate astea s-au întâmplat în Franţa? 

— Nu, în Grecia. Cu siguranţă în Grecia. 

— Bine, dar Charlie nu e... 

Ea îi acoperă gură cu mâna dreaptă. 

— Miles, știu. E doar sistemul ăsta al meu absurd. Lasă-mă o 
clipă să mă gândesc. Francez... Asta e! Știam eu c-o să-mi aduc 
aminte. Coexcoex-brekekekex. Una din piesele lui Charlie era 
despre broaște. 

El se uită fix în tavan. 

— Bine, da’ de ce Charlie, pentru Dumnezeu? 

— Are un nume așa lung, că niciodată nu mi-l amintesc. 

— Nu suntem cumva în Atena secolului cinci? 

— Dragule, nu pot să jur. Dar ai dreptate, era, într-adevăr, 
Atena, cu mult timp înainte de discoteci și de Onassis și de alte 
lucruri de genul ăsta. Şi e atât de multă vreme de atunci, că nu 
e cazul să fii gelos, da' mi-era tare drag Charlie. La Atena nu 
erau decât patru bărbaţi care nu erau pederaști înrăiţi, și el era 
unul din ei. Noi, fetele, nu prea aveam de ales; Thalia și cu 
mine i-am dat o mică idee pentru o piesă, cu niște roluri 
feminine destul de drăguţe, zic eu, idee pe care el a dezvoltat-o 
în mod strălucit deși, dacă e să fiu cinstită, femeile din Milet 
aveau un succes nebun care - da’ mă rog, asta-i altă poveste. In 
fine. Ne-am dus să-l vedem pe Moș Beșleagă. Locuia într-un 
apartament pur și simplu groaznic la parterul unei clădiri de 
lângă piaţă, nu era niciun pic de lumină, semăna mai degrabă a 


162 


peșteră decât a apartament și, culmea ororii, el ședea undeva 
într-un colţ, ghemuit deasupra focului, deși afară era caniculă. 
Nici nu-ţi poţi închipui. Şi era clar că babalâcul ramolit nici nu 
se sinchisește de noi, de-abia mi-a aruncat o privire când m-a 
prezentat Charlie. Bineînţeles, eram acolo incognito, așa că nu 
știa cine sunt de fapt. Nu că i-ar fi păsat mai mult dacă ar fi 
știut. Un singur lucru părea să-l intereseze: cu mâna în faţa 
focului, făcea tot felu' de umbre idioate pe perete. De parcă 
Charlie și cu mine am fi fost niște copii de paișpe ani. E de 
necrezut, dar se pare că un puști îi arătase figura doar cu o zi 
înainte. Se vedea de la o poștă că era senil. Ar fi trebuit să fie la 
azil. Te plictisesc? 

El stătea în continuare cu privirea pironită în tavan. 

— Continuă. 

— Adică, știi, nu poţi suporta la infinit păsări în zbor, mutre 
caraghioase și capete de lup. La un moment dat, Charlie și cu 
mine ne-am săturat așa de tare, că Charlie a sugerat - doar așa, 
ca să facem haz - să mă dezbrac. Mi-aduc aminte, purtam o 
mică ţoală elegantă de culoarea șofranului pal, care avea 
brodată de-a lungul tivului o friză din lână roșie cu un model în 
formă de chei, era de la o butică drăgălașă din Chefalonia, 
undeva în spatele Porticului, un chilipir, o cumpărasem cu o 
săptămână înainte cu preţ redus, chiar genul meu de tunică... 
Așa, unde rămăsesem? 

— Acolo unde te pregăteai să te dezbraci în faţa... 

— Ştii, era doar așa ca să văd cum arată umbra mea 
despuiată și să aibă și moșneagu' o mică plăcere - și știi ce s-a 
întâmplat? A înșfăcat o mătură de lângă vatră și-a-nceput să-i 
arunce bietului Charlie tot felu' de insulte grosolane cu vocea 
aia a lui tremurândă. Cum că dacă Charlie își închipuie că o 
dansatoare de cabaret culeasă de pe stradă - chiar astea au 
fost cuvintele lui - poate fi idealul lui - al lui Moș Beșleagă - de 
femeie, atunci să se ducă să se consulte la cap, că nu e bun 
decât să scrie vodeviluri. Pe urmă a avut tupeul să-mi spună că 
am nasul prea lung, sprâncenele nu îndeajuns de bine pensate, 
că tunica mea divină e cu trei centimetri prea scurtă, că am 
braţele și picioarele prea subţiri și fundul prea mic... Ei bine, 
asta l-a dat de gol. Era și el ca toţi ceilalţi. Idealul lui de femeie 


163 


era un băiat ideal. Charlie i-a spus-o chiar pe șleau 
nefericitului. Şi, dacă n-ar fi făcut un salt îndărăt, s-ar fi trezit 
cu mătura drept în creștetul capului. Până la urmă, a trebuit s-o 
luăm la sănătoasa. Cu Moș Beșleagă în prag, fluturându-și 
mătura și strigând tot felu' de prostii, cum că o să trimită 
epitropii - Dumnezeu știe ce credea el că sunt ăștia - după noi, 
pentru încălcare de... 

Se oprește o clipă, apoi întreabă: 

— Era un d-ăla, cum îi zice? 

— Filosof, cumva? 

— E extraordinar. Cum de ai... 

— Aşa, o ipoteză. 

— Ştii, ăştia sunt toți o apă şi-un pământ. Charlie chiar a 
făcut o glumă pe socoteala lor într-una din farsele lui. A zis 
despre ei că nu știu să deosebească niște phalloi de niște pyge. 

— Ce farsă era aia? 

— Clio, creatura aia îngrozitoare, mi-a spus odată că s-a 
pierdut. Da’ las’ c-o cunosc eu, mai mult ca sigur că ea a 
ascuns-o în dosarul cu sistemele de irigație incașe, sau ceva 
asemănător. Ca s-o poată scoate pe furiș în serile ei de fată 
bătrână, când nu e nimeni prin preajmă. 

În tot acest răstimp, el rămăsese cu ochii în tavan. 

— Așa, deci eu îţi amintesc de... Moș Beșleagă. 

Ea îl sărută pe umăr. 

— Doar așa, puţin, iubitule. Puţintel de tot. Şi doar uneori. 

— În ceea ce mă privește, nu văd nicio asemănare. 

— Miles dragă, da’ nu fi așa ţeapăn și ofensat. Nu mă refer la 
fizic. 

— M-am plâns eu vreodată că te-ai dezbrăcat în faţa mea? 

— Nu, dar întotdeauna încerci să mă transformi în altceva. 
De parcă m-ai prefera dac-aș fi perfectă, sau dac-aș fi sora 
Cory. Am întotdeauna senzaţia că nu mă pot ridica până la 
înălțimea așteptărilor tale. Știu că am defecte. De pildă, am, 
într-adevăr nasul cu câţiva milimetri prea lung. 

Face o scurtă pauză. 

— Am mai avut eu un prieten odată. Tot timpul făcea mișto 
de nasul meu. Era un netrebnic, oricum. A fugit cu plicticoasa 
aia de Caliope. Da' m-am răzbunat eu. 


164 


— Ăsta cine mai era? 

— Nu te plictisesc cu vorbăria mea? Te rog să-mi spui. Așa, 
de fapt am reușit să-i lipesc porecla „Nasul” de numele 
adevărat. Mai târziu a fost trimis în exil. Și acolo a scris cel mai 


înfiorător de lung și dezlânat - cum îi zice - despre 
întemeierea... știi tu, chestia aia cu marșul. Marșul, marșul... 

— Romei? 

— Așa, Romei. 


El rămâne cu privirea pironită în continuare în tavan. 

— Confunzi două persoane diferite. 

— Ba nu-i adevărat. Cum aș putea să-l uit? 

— Vergiliu e cel care a scris despre Roma. 

— Sigur. Ce isteţ ești că-ţi aduci aminte. 

— Ăla cu care ai avut tu aventura era Ovidiu. 

Se lasă câteva clipe de tăcere. 

— Ești sigur, Miles? 

— Publius Ovidius Naso. Adică „Nasul”. 

— Da, acum că zici, parcă fac legătura. Nu cumva i-am 
inspirat niște ode, sau ceva de genul ăsta? 

— Ăla era Horaţiu, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Aa, da. Ala care-a scris chestia aia drăguță cu vrăbiuţa. 

— Catul. 

— Sigur, îmi amintesc. Era un scump, îmi plăcea să-l 
tachinez. Știi, eu eram iubita lui, Livia. 

— Lesbia. Hristoase. 

Ea se strânge și mai aproape de el. 

— Dragule, îmi pare tare rău, da’ să știi că mă străduiesc. 

— Dacă așa îi tratezi pe cei mai mari poeţi din trecut, mă- 
ntreb cum dracu” îi tratezi pe... 

— Miles, eu nu fac decât să-i inspir pe oameni. Să arunc 
câteva seminţe. Nu pot fi peste tot atunci când apar florile. Şi 
mă dor ochii îngrozitor când citesc în altă limbă decât greaca. 
Pentru mine niciun alt alfabet nu a avut vreodată aceleași 
nuanţe. 

Miles Green privește lung în tavan, meditând în tăcere. Ea îl 
sărută pe umăr. 

— Dragule, spune-mi la ce te gândești. 

— Ştii foarte bine la ce mă gândesc. 


165 


— Zău, pe bune. 

— Mă-ntreb dac-ai citit vreodată măcar un rând din ce-am 
scris. 

Ea rămâne tăcută o clipă. Apoi, îngropându-și faţa în gâtul 
lui, îl sărută. 

— Miles, am citit câteva cronici. Și am auzit o mulţime de 
lume vorbind despre ce-ai scris. 

— Dar tu personal n-ai citit nimic, nu? 

— Ştiu despre ce e vorba. Linia generală. 

— Eu te-am întrebat dac-ai citit. 

— Cum să zic... nu în sensul literal al cuvântului, iubitule. 
Dar întotdeauna am vrut să m-apuc. Jur. 

— Mersi. 

— Miles, știi foarte bine că eu iubesc eul tău real. 

— Aș prefera să nu folosești cuvântul „real”. Mi-ai subminat 
orice încredere în el. 

Și continuă, înainte ca ea să poată spune ceva: 

— Mai întâi îmi spui că sunt incoerent și inexact. Pe urmă se 
dovedește că n-ai citit nici măcar un rând amărât din tot ce-am 
scris. Ştii ce? Ar trebui să te-apuci să scrii cronică de carte. 

Ea își ascunde fruntea în umărul lui. 

— Ce vrei, semăn cu tine. Nici eu nu știu să mă exprim prea 
bine. 

— Ascultă, Erato. Când e vorba de joc, putem să ne jucăm, ca 
să zic așa - asta e una. Dar văd că pe zi ce trece tu introduci 
elemente de joc în perioadele noastre de odihnă. Şi îţi baţi joc 
tot mai des de lucruri care pentru mine sunt importante. Ca, de 
pildă, realitatea. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai tot 
spune că tu nu ești, de fapt, decât ceea ce vreau eu să fii. Nu te 
vreau deloc așa. Nu, ești exact ceea ce vrei tu să fii. Și-ncepi să 
te-ntreci cu gluma. 

— Te rog, nu fi supărat. 

— Nu sunt supărat. Sunt șocat. Și extrem de rănit. 

Privirea îi era în continuare înțepenită în tavan. Încetișor, ea 
își coboară mâna moale peste pântecele lui până la penisul 
inert; îl mângâie, apoi îl strânge cu blândeţe. Într-un târziu, el 
întrerupe tăcerea: 

— Întotdeauna pui la cale ceva. 


166 


Ea îl sărută pe umăr. 

— Oricum, e mai mult decât faci tu. 

— Eu nu vorbeam despre chestia aia. 

— Ce vrei, nu-s bună la ţinut minte nume. Parcă am un roi de 
muște bâzâind în creier. 

— Asta-i singura comparaţie de care ești în stare? 

— Da' ce, e-așa rea, dragule? 

El își strânge buzele cu încrâncenare, dar, până la urmă, nu 
se poate stăpâni: 

— Ba ai memorie foarte bună, când vrei. 

Ea continuă să-i dezmierde penisul. 

— Selectivă. 

El rămâne tăcut o vreme. 

— Păi sigur, îţi convine. Sigur că-mi dau seama că povestea 
aia de pe pajiștea din Parnas e doar o metaforă, un simbol al 
conjuncţiei alfabetice care produce cuvintele, și așa mai 
departe. Dar nu văd de ce nu ai avea puţină îngăduinţă pentru 
lipsa mea de experienţă sexuală. La experienţa ta... Cred că nu 
e prea mult dacă-ţi cer să te pui în pielea altcuiva o oră, două. 
Din când în când. 

— Miles, știu că negrul e o culoare frumoasă, dar mă doare 
așa, putintel să văd că pentru tine nu e de ajuns așa cum sunt. 
Ca să nu mai vorbesc de faptul că ne-am înţeles de la început 
că nu mă transform în altcineva decât când am chef. 

— Da’ niciodată n-ai chef. 

— Nu văd de ce nu putem fi noi înșine pur și simplu. 

— Pentru că nu mă înţelegi. Uneori îmi spun c-ar fi mult mai 
bine pentru amândoi dac-am fi două persoane cu totul diferite. 

Ea ridică penisul, lăsându-l numaidecât să cadă la loc. 

— Iubitule, dar te-nţeleg. Poate că nu ţi-am citit cărţile, dar 
te-am citit pe tine. Te știu pe dinafară aproape. 

Mângâind delicat penisul în chip de bun rămas, ea își 
strecoară mâna în sus spre umărul lui. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. Să ne odihnim puţin. 
Poate c-o să gândesc altfel peste un minut. Când ne-apucăm de 
următoarea revizie. 

— Nu consider că am lămurit încă această chestiune. 

— Dragule. 


167 


— Vorbim întruna, asta-i tot ce facem în ultima vreme. Te-am 
avut doar de două ori - de două amărâte de ori în ceea ce, dacă 
n-ar fi vorba de un non-text imposibil de scris, ar trebui să fie 
cel puţin o sută optzeci de pagini. Doar nu pentru asta ne aflăm 
aici. 

— Promit să mă gândesc la ceva drăguţ pentru data viitoare. 

El oftează din rărunchi: 

— Nu-i de ajuns. 

— Dragule! 

— Bine. 

— N-o să suflu o vorbă. Poţi să mă ai o dată și-ncă o dată și- 
ncă o dată. 

— Vreau s-o văd și pe-asta. 

— Promit, spuse ea, bătându-l pe umăr. 

El deschide gura să spună ceva, dar o închide la loc. 

În încăpere se așterne tăcerea; nu se mai aude decât ticăitul 
ceasului cu cuc. Într-o complicată îmbrăţișare, cele două 
trupuri zac în culcușul crepuscular, cu ochii închiși, încântător 
tablou de concordie sexuală: femeia, strâns lipită de bărbatul 
protector, pace după furtuna simţurilor. Ridicându-și piciorul 
drept vreo doi centimetri mai sus peste șalele lui, ea își apropie 
somnoroasă pântecele de coapsa lui, rămânând apoi nemișcată. 

Miles simte că și-a câștigat simpatiile masculine. Este, fără 
îndoială, de înţeles că uneori simte nevoia să pășească - dacă 
se poate spune așa - pe urmele Bardului. Drept consolare, 
petrece un minut și ceva trecând în revistă diapozitive 
imaginare cu fata din Indiile Apusene, zglobie, plină de avânt și 
devenită între timp o creatură plină de fascinaţie istorică. 
Curând, însă, alunecă în mod cât se poate de firesc - și în 
tăcere - spre alte soluţii pentru situaţia grea în care se găsește. 
Polineziene, irlandeze,  venezuelene, libaneze,  balineze, 
indience, italience, rusoaice și alte naţionalităţi; sfioase, 
pătimașe,  obraznice, reci; parșive, înlăcrimate, jucăușe, 
impetuoase... Adevărate Națiuni Unite de ochi, guri, sâni, 
picioare, brațe, coapse și popouri alunecă șarmant, 
rostogolindu-se caleidoscopic prin, sau pe lângă, ferestrele 
închipuirii lui: dar vai, doar ca pozele unei reviste frunzărite în 
grabă; sau ca fulgii de zăpadă, ce nu se realizează decât 


168 


înghețând. 

Dar ceea ce era absolut exasperant e că toate acestea stau 
acolo, așteptând parcă să facă un salt și să prindă viaţă, 
transformându-se în fermecătoare și labilă realitate, în trupul 
pe care braţul lui drept îl cuprinde acum într-o ușoară 
îmbrăţișare - asta numai dacă afurisita asta de fată (auzi, 
Homer!) și vanitatea ei feminină absurdă, capricioasă și, în 
fond, banală (dar în primul rând absurdă într-o familie obsedată 
până la ţicneală de etalarea propriei polimorfii) poate fi dresată 
cum se cuvine. Căci un lucru trebuie spus: precum cele mai 
multe divinităţi, în decursul carierei ei a dobândit o sumedenie 
de caracteristici omenești din cele mai idioate. Judecând după 
felul în care se comportă, ai zice că nu e decât o femeie 
oarecare; ba și mai rău, o nevastă. 

Astfel cugetă Miles Green. Nu că - își spune el cu 
obiectivitatea care îl caracterizează - ai avea de ce să te plângi 
când, punând totul în cumpănă, cele rele și cele bune, ai lângă 
tine o zeiță gata să facă orice în pat (cu excepţia 
metamorfozării și a „furculiței braziliene”). Cât despre sora 
Cory, singura concesie pe care ea a făcut-o eternei și cvasi- 
spiritualei căutări a bărbatului pentru ceva care să fie măcar cu 
un centimetru tactil (sau cu o silabă) mai bun decât ce are deja, 
nu e deloc de disprețuit. Totuși, dacă tot o apucase pe calea 
asta, mai sunt încă atâtea concesii pe care le-ar mai fi putut 
face fără mare efort. Aceasta a fost revelaţia cea mai bathetică: 
faptul că o muză poate fi atât de lipsită de imaginaţie la acest 
capitol a fost o cruntă decepţie. E ca și cum ai primi cadou un 
Ferrari și nu ţi s-ar da voie să conduci cu peste o sută șaizeci la 
oră. 

Trebuie să privească realitatea în faţă: dacă fata asta n-ar fi 
cine este, oricine ar fi ajuns până acum să se întrebe cu părere 
de rău dacă nu cumva totuși are în ea ceva distinct suburban. 
Toată vorbăria asta despre eul ei „real” are ceva mic-burghez, 
ceva din boala aceea îngrozitoare numită „cartlandită”!, și 
aduce a mentalitate de vânzătoare. Cât despre faptul că e în 
stare să fie geloasă pe ea însăși numai pentru că el o găsește 
mai sexy atunci când e altcineva... nici nu mai are cuvinte. 


1 De la Barbara Cartland, prolifică autoare de romane de dragoste. 
169 


Începi să te întrebi dacă nu cumva s-a născut într-o casă 
parohială, nicidecum pe muntele Parnas. 

Și ăsta nu ar fi, Doamne fereşte, cel mai rău lucru, își spune 
Miles. Această ultimă și intolerabil de prolixă variaţiune i-a 
confirmat în mod clar o bănuială pe care o nutrește de multă 
vreme. Ideea că muzele sunt sfioase și temătoare este una din 
înșelătoriile cele mai grosolane cărora le-a căzut victimă 
umanitatea. În loc de „sfioase și temătoare” citește 
„lremediabil frivole și prefăcute” - și zău că vei fi mult mai 
aproape de adevăr. Singurul lucru de care cea care se afla 
acum lângă el se temuse vreodată era orice aducea cât de puţin 
a lucru serios. Adică (își spune Miles) uite, de pildă, o chestiune 
neînsemnată, pe care n-am pus-o încă în discuţie, dar o s-o fac 
negreșit data viitoare - de ce nouăzeci și nouă la sută din 
literatura despre care se presupune că a fost inspirată de fata 
asta și de surorile ei a fost și rămâne o totală pierdere de 
cerneală și hârtie. Asta nu face decât să demonstreze cât de 
tare le pasă. Păi, „Fetele de la Delfi” e un nume care li se 
potrivește de minune; mult adevăr se-ascunde uneori în vorbele 
rostite în doi peri... Dumnezeule, poate să parieze că aceia, 
puţini la număr, care au creat într-adevăr ceva important, au 
făcut-o nu atât datorită lui Erato, cât în ciuda ei. 

Dar lucrul care o dă de gol e faptul că, dacă vrea, e în stare 
să ofere inspiraţie, după toate aparențele. Adică nu s-a dat în 
lături să fie Doamna Brună, Lesbia, Calypso și atâtea altele, 
atunci când avea ea chef; ba a fost chiar și urnă grecească și 
„binecuvântata demoazelă”, în lipsă de altceva mai bun. Dar 
asta o face numai pentru alţi bărbaţi; lui nu vrea să-i acorde 
nici măcar o scurtă ședință în timpul ei liber, în rolul unei 
neînsemnate infirmiere antileze. Iar în orele ei de serviciu, nu 
s-a gândit niciodată la ceea ce ar fi putut el face cu puţină 
inspiraţie veritabilă, nu i-a trecut nici măcar prin cap să 
citească ce-a scris el până acum, pentru că, dac-ar fi făcut-o, și- 
ar fi dat seama că el e o persoană mult prea însemnată pentru a 
merita un asemenea tratament. 

Trebuie spus încă o dată (spune Miles în gândul lui): este 
incorigibil de superficială și incorigibil de guralivă. Se poate 
trece cu vederea felul în care își bate joc de toate acele lucruri 


170 


în care cred cei ce scriu, ba chiar și de ei înșiși, oferindu-și în 
schimb trupul care și el e, mă rog, pasabil. Dar este șocant să 
constaţi că nu ia în serios nici măcar asta. La o adică, poţi 
admite că părerile sunt împărțite când e vorba de cât respect 
trebuie acordat scrisului și scriitorilor; dar nu și când e vorba 
de ceea ce femeile datorează bărbaţilor într-un domeniu 
fundamental. Ei bine, în acest domeniu există un punct în care 
tachinăriile și gluma trebuie să înceteze și în care realitatea 
biologică - în primul rând raţiunea de a exista a femeilor - 
trebuie privită cu toată seriozitatea. Nu că oricine se poate 
grozăvi și ţine pasul cu alde Casanova, Byron sau Frank Harris; 
dar în fond, nu tu te duci la ea, ci ea vine la tine. Şi e clar că 
dintr-un singur motiv. 

Pentru că, de fapt, asta stă la baza atitudinii ei: 
resentimentul față de atracţia fizică pe care o simte pentru el - 
dovada supremă a cât de mult s-a îndepărtat de condiţia 
adevăratei divinități și de teoria carteziană, ajungând să 
semene cu o femeiușcă oarecare fără creier, ca atâtea altele în 
secolul douăzeci. Cunoaștem foarte bine genul - doar e plină de 
ele realitatea plicticos de monistă a lumii dinafara încăperii 
capitonate: pizmașe și pisăloage, se apucă să toace pe toată 
lumea cu limba aia a lor veninoasă, îndată ce simt că 
preţioasele lui ego-uri emancipate le sunt primejduite de 
propriile lor instincte; acum vor una, în clipa următoare se 
dezic; acum sunt sclavele propriilor simţuri, numaidecât își 
etalează presupusa libertate de voinţă; și întotdeauna își bat joc 
de tot ceea ce trece de putinţa lor de înţelegere, încercând să-i 
tragă și pe bărbaţi în jos până la nivelul lor. Sunt niște 
adolescente perpetue, asta-i problema; nu au nici simţul 
timpului, nici al măsurii și nu știu când e cazul să se comporte 
potrivit vârstei lor, iar Erato este un exemplu grăitor. 

Miles își aduce aminte de primele lor variaţiuni - cât de 
fizice, cât de pătimașe, cât de lipsite de dialog erau; cât de 
experimentale, cât de sublim de imposibil de reprodus în text. 
Și-acum, poftim! Şi e numai din vina ei. Cu femeile sfârșești 
întotdeauna prin a te scufunda într-o mlaștină de realitate, 
adică în cuvinte. Uneori te întrebi chiar dacă nu cumva au 
inventat literatura ca să se răzbune, ca să-i inducă deliberat în 


171 


eroare pe bărbaţi, superiori lor din toate punctele de vedere, 
distrăgându-le atenţia și făcându-i să-și irosească aspiraţiile 
intelectuale și vigoarea vitală cu mantise” și trivialităţi, cu niște 
biete umbre pe perete. În fond, totul poate fi privit ca o uriașă 
conspirație; și cine e la originea ei? Cine altcineva dacă nu 
creatura aceasta vicleană, malițioasă și cu două feţe care se 
află acum alături de el? 

În mod normal, Miles Green ar trebui acum să fie pradă unei 
melancolii cu totul justificate. Dar de fapt, cum stă acolo întins 
pe pat, pe faţă i se citește ceva ce seamănă în chip curios a 
zâmbet. lar cauza este simplă. Cu o mișcare foarte abilă, a 
plasat un pion de sacrificiu; și nu intenţionează să-l piardă 
decât pentru a câștiga regina. Repetatele sale referiri recente 
la sora Cory și la sânii ei nu au fost câtuși de puţin rezultatul 
lipsei lui de tact sau al dorinţei de a o scoate din sărite; au fost 
făcute deliberat pentru a scoate din luptă un adversar care 
urmărește în mod clar să-l scoată pe el din luptă. Când Erato va 
fi suficient de geloasă pe sora Cory, el va sugera, spontan și în 
glumă, să renunţe la ea - și pe urmă va propune o nouă 
alternativă. Iar alternativa - nouă și infinit mai bună - a ales-o 
deja, nu fără a fi trecut cu atenţie în revistă toate posibilităţile, 
după cum am sugerat. De fapt, nu înţelegea cum de putuse fi 
atât de prost încât să nu vadă de la început că această 
alternativă este cea ideală; și, în afară de asta, obligaţia de a 
juca noul rol ar putea să-i dea grecoaicei (Doamne, câtă 
dreptate aveau troienii să se teamă de darurile grecilor!) o 
lecţie cât se poate de necesară despre respectul cu care trebuie 
tratată realitatea biologică. 

Și iată-l privind în tavan, în vreme ce cu închipuirea o vedea 
pe noua lui candidată. E japoneză: sfioasă și fermecător de 
supusă în kimonoul ei, fermecător de lipsită de sfială, dar la fel 
de supusă, fără el. Dar incomparabila ei frumuseţe și atracţia 
este fără îndoială lingvistică. Numai gândul îi provoacă lui 
Miles Green un spasm de extaz. Cu ea, orice dialog în afară de 
cel al trupurilor este o magnifică imposibilitate. Lui Erato i se 
vor acorda cel mult câteva propoziţii într-o engleză spartă, à la 


2 Mantisă: „o adăugire de relativ mică importanţă, în special într-un text 
literar sau într-un discurs”. Oxford English Dictionary (n.a.). 
172 


japonaise. „Hallo, Johnny”, „Tu vrei doamnă niponă simpatică”, 
câteva caraghioslâcuri de genul ăsta; dar orice altceva este, în 
mod splendid și insurmontabil, o prea puţin probabilă realitate. 

O vede, cu ochii plecaţi, îngenunchind cuminte în clinchet de 
samisen - varianta îmbunătăţită a lirei ăleia rahitice; în cele din 
urmă, cu trupul alb mirosind a pudră de orez și frunze de 
crizantemă, cu părul lucios despletit, îngenunchează tăcută 
lângă el, samuraiul, oferindu-i echivalentul sexual elaborat și 
plin de delicii al ceremoniei ceaiului. Mâinile acelea ca fluturii, 
părul cu mireasmă de alge, sânișorii aceia japonezi durdulii; și 
totul în tăcere totală. Până când, înnebunit (vede asta cu 
deplină claritate în închipuire), o răstoarnă pe tatami, sau cum 
se cheamă chestia aia, iar ea, la picioarele lui, așteaptă 
răsplata supremă pe care el va binevoi să i-o acorde pentru 
tehnica ei erotică. lată, aceasta e femeia lui la infinit 
complezentă, ceară în mâna lui, ascultătoare și respectuoasă, 
femeia care nu se plânge niciodată și îl admiră nespus, mai 
presus de orice, femeia neasemuit de tăcută - mută, poate cu 
excepţia câtorva gemete orientale, guturale și 
incomprehensibile, cu care își va exprima discret recunoștința 
pentru plăcerea pe care atotputernicul ei stăpân și domn... 

Cât a durat această agreabilă viziune, Miles Green a rămas 
cu ochii închiși. Acum și-i deschide iar. Într-un fel tot atât de 
incomprehensibil ca și scâncetele japoneze care i-au sunat în 
lobul cerebral drept, are senzaţia că este înfășat în prosoape; 
de parcă ar fi la o baie turcească, sau ar avea febră. 

— Erato? 

Ea murmură, aparent pe jumătate adormită: 

— Dragule? 

— De ce se face atât de infernal de cald aici? 

Ea îl bate ușurel pe umăr: 

— Şş, acum ne odihnim. 

Mai trec câteva clipe. 

— Mă mănâncă toată pielea. 

— Nu-i nimic, dragule. 

El ridică o mână să-și scarpine pielea subit iritată a capului. 
Degetele îi coboară pe creștet. În clipa următoare, sare în sus, 
de parcă ar fi atins apă clocotită, nu propriul trup. 


173 


— Vai, Hristoase, Dumnezeule! 

Nu mai trece decât încă o clipă și, dintr-un superb (în alte 
împrejurări) salt atletic, se trezește din pat drept pe mocheta 
rozalie, unde rămâne, privindu-și îngrozit trupul. Cu ochii încă 
închiși, Erato murmură: 

— E ceva-n neregulă, dragule? 

El scoate, drept răspuns, un sunet care nu e nici la fel de 
profund, nici la fel de universal, ca cel pe care l-a scos ea la un 
moment dat în aceeași, cameră, dar exprimând în mod similar o 
furie dincolo de cuvinte, dincolo de orice posibilitate de 
transcriere a lor. Ca și mai înainte, acest sfâșietor strigăt de 
ajutor in extremis nu provoacă nicio reacţie din partea celei 
care este cauza lui, și, de data asta, nici măcar din partea 
ceasului cu cuc. 

Totuși, ridicându-se într-un cot, Erato își deschide ochii mari, 
întunecaţi. Încearcă, fără mult succes, să-și alunge zâmbetul de 
pe buzele divin de grecești. Dacă această lipsă de simpatie este 
monstruoasă, trebuie spus că la fel de monstruoasă este și 
înfățișarea celui ce se tânguie: căci ceea ce vede, privind 
îngrozit în jos, sunt propriile lui picioare. Crăcănate într-un 
mod straniu, cu pulpele umflate și cu gambele noduroase și 
îmbrăcate în păr lăţos, negru, se termină în copite despicate, 
nu în tălpi cu degete omenești. Cuprins de disperare, își pipăie 
fața proaspăt acoperită cu barbă, urechile ascuţite și apoi 
fruntea, unde i-au înmugurit, la baza părului, două coarne ca 
niște cioturi de aproximativ șase centimetri fiecare. Işi repede 
una din mâini (uluitor, nu i-a uitat pe clasici) la spate să pipăie 
la baza coloanei vertebrale în căutarea cozii de cal; dar se pare 
că de asta a fost scutit. Palidă consolare: pielea lui albă de 
nord-european este acum neagră și, dacă s-ar putea vedea, 
Miles Green și-ar da seama că, în afară de vreo două trăsături 
ale chipului, Miles Green este aproape de nerecunoscut. Şi, nu 
încape îndoială, nu e urmă de asemănare în ultimul detaliu al 
anatomiei lui, de o lungime și dimensiuni „tetrorhidoase” într- 
adevăr în comparaţie cu organul precedent. 

El privește, cu un amestec de șoc și furie, la chipul zâmbitor 
de pe pat. 

— Curvă trădătoare ce ești! 


174 


— Bine, dragule, dar asta se cheamă „anagnorisis”, nu, în 
greaca veche? Și, în afară de asta, am crezut că vrei să vezi 
cum e să fii în pielea mea. Așa, ca să mai schimbi puţin. 

— Asta-i de neiertat! 

— Şi mai spuneai că nu-nţeleg eul tău adevărat. 

— Fă-mă la loc! 

Ea îl măsoară din cap până-n picioare: 

— Îţi stă bine. Și, pe urmă, gândește-te la media noastră. 

— Schimbă-mă la loc, fire-ai tu să fii! 

— De fapt, mi-am zis că n-ar strica o variaţie după amnezie. 
De data asta, de pildă, ai putea fi un caz grav de satiriasis. 

— Dumnezeule, o cauţi cu lumânarea! 

Întorcându-se pe burtă, ea își proptește bărbia în palme, 
zâmbindu-i tot timpul, fără un cuvânt. 

— N-ai niciun pic de gust... nu de asta era vorba! 

— Putem omite diftongii. Prima dată. 

— Dumnezeule, face el, privind către persoana sa 
ithyphalică. E revoltător. 

O privește furibund, cu greaţa imensă a unui nebăutor căruia 
i se oferă o sticlă de whisky. 

— Nu-nţeleg cum ţi-ai putut închipui măcar... asta 
demonstrează ce fel de femeie ești. 

— Dragule... dar nu-nţelegi. Nu mă interesează decât 
conjuncțţiile alfabetice prin care se formează cuvintele. Din 
punct de vedere simbolic. 

El se uită lung la faţa ei zâmbitoare. 

— OK. Ţi-ai făcut o plăcere cu gluma asta proastă. Acum 
schimbă-mă la loc. Imediat! 

Ea își mușcă buzele. 

— Te previn, spuse el, ameninţțând-o cu un deget negru. O să 
scriu despre toate astea. Fiecare cuvinţel. 

Zâmbind mereu, privindu-l ţintă, ea începe să recite pe 
îndelete alfabetul grecesc: 

— Alfa, beta, gama... 

— O să te fac de râs în faţa... o să distrug orice urmă de 
iluzie în ceea ce te privește, o să te... Doamne, o să-ţi arăt că și 
eu sunt bun la jocul ăsta. Îţi promit! urlă el. 

Ea se scufundă în pernă, cu braţele întinse, de parcă ar sta la 


175 


soare, cu ochii închiși. Dar buzele zâmbitoare, întoarse într-o 
parte către el, continuă să murmure, ca în amintirea unei după- 
amieze de vară de mult apuse. 

— ... MU, nu, Xi, omicron, pi... 

— Ai face bine să mă crezi! 

— ... Phi, chi, psi, omega. 

— Gata. Pân-aici. 

Ea continuă; mai bine zis, o ia de la capăt: 

— Alfa, beta, gama, delta, epsilon... 

— Pân-aici ti-a mers. 

— Zeta, era, heta, iota, kappa... 

— Îţi mai dau o șansă. 

— Lambda, mu, nu, „nu” a fost divin, „xi” olecuţă prea mult, 
„omicron” se-nţelege de la sine, pi; rho... 

— Gata. Definitiv, final, categoric, suprem, terminal, gata. 

— Sigma, tau... 

— Totul, până la ultimul cuvânt! 

— Upsilon, phi... 

— N-o să mai vorbesc cu tine cât oi trăi! 

— Chi, psi, omega. 

— Îţi ordon să ieși afară din mintea mea. Imediat! 

— Da, dragule. Alfa, beta... 

Din fericire, camera era izolată acustic. Bietul satir, întărâtat 
până peste poate (căci și satirii își au limitele lor) scoase cel 
mai înfiorător strigăt de mânie frustrată care a ieșit vreodată 
din gâtlejul unei creaturi pe jumătate om și pe jumătate 
caprină. Tremurând de furie, face un salt ciudat, ţopăind până 
în dreptul ușii; apoi, cu capul în jos, o pornește alergând spre 
ușă. Dar, tot din fericire, și aceasta este bine capitonată, căci 
atacul și bușitura finală nu folosesc la nimic, ușa rămâne solid 
înfiptă la locul ei. Bărbatul-țap se clatină îndărăt, nici măcar 
năucit, doar ușor ametit. În spatele lui, de pe pat, se aude 
murmurul neîntrerupt al alfabetului grecesc. Întorcându-se, 
contemplă picioarele albe ca neaua, acum ușor desfăcute, 
rotunjimile feselor, spinarea arcuită, braţele întinse, capul 
înfundat în pernă, părul negru, lucios. Părul negru, lucios! Și în 
nări, mult mai sensibile acum decât înainte, îi vine 
inconfundabila mireasmă de alge, pudră de orez și frunze 


176 


strivite de crizantemă! 

— Chi, psi, omega. 

Urmează o secundă de tăcere. Apoi creatura de pe pat se 
ridică ușor, întorcând spre el un chip pudrat de păpușă 
japoneză, cu un zâmbet hidos de sintetic. 

— Hallo, Johnny. Tu vrei doamnă simpatică... 

De data asta, în vocea lui nu se mai ghicește ură; e doar 
strigătul primar al masculului, dar se mai poate auzi încă în el 
ecoul răcnetului ultim al pilotului kamikaze. Din doi pași iuți și 
un salt miraculos, aproape o imitație a uneia din caprele de 
munte de pe ceasul cu cuc, Miles Green se trezește aeropurtat 
pe deasupra patului: în sfârșit, a regăsit realitatea. Dar chiar în 
ultima miime de secundă, în apogeul zborului său, și chiar 
înainte de a ateriza fără greș peste obiectiv, naraţiunea 
operează una din cele mai amare răsturnări de situaţie - sau 
poate e doar polimorfa Erato, cu judecata ei mult mai sensibilă 
și cu experienţa ei în materie (din moment ce a devenit clar că 
și zeițele se pot simţi jignite), executând o mișcare rapidă în 
legitimă apărare. Oricum ar fi, în acel minuscul interstiţiu 
temporal dintre apogeu și impact, efemerul ei avatar japonez 
piere fără urmă. 

Implacabil, satirul, așa bine înarmat cum e, se izbește de 
patul acum gol, ca un supersonic aterizând prea grăbit pe pista 
unui port-avion; de pe saltea, lipsit fiind de orice mecanism de 
frânare, ricoșează întocmai ca de pe o trambulină și capul său 
încornorat se lovește cu un sunet surd de peretele de deasupra 
patului. Poate că în acel loc peretele nu este foarte bine izolat, 
pentru că ceasul, reacţionând la vibraţiile loviturii, se apucă din 
senin să cânte „cu-cu” în neștire. Cât despre satir, de data asta 
se prăbușește inconștient pe pernă. Și acolo are loc ultima 
transformare. Trupul palid și nemișcat care zace cu faţa în jos 
pe pat este din nou al lui Miles Green. 

Urmează o scurtă pauză. Apoi, de nicăieri, apar două perechi 
de mâini, una neagră, alta albă. Trupul inert este întors pe faţă. 
Cearșaful și plapuma ușoară sunt trase peste el și potrivite 
strâns pe ambele părţi ale patului. Mâinile albe plutesc spre 
ușă și una din ele aprinde lampa de perete, un panou simplu, 
dreptunghiular, din plastic alb, opac, aflat suficient de sus 


177 


pentru a fi scăpat de șocul demolator. Între timp, un pumnișor 
negru, sau mai degrabă închis, lovește o dată, cu hotărâre, în 
ceasul bezmetic al domnului O'Brien. Cucul tace numaidecât. 
Se aude vocea clară a doctoriţei Delfie: 

— Bine, soră. Cred că ne-a mai rămas timp să bem o ceașcă 
de ceai. 

Apoi adaugă, cu o schimbare de ton aproape imperceptibilă: 

— Poţi veni la mine în cabinet să bem ceaiul împreună. 

— Cine, eu? 

— Da, dumneata, soră. 

— Mulţumesc, doamna doctor. 

Ușa se deschide. 

— Aa, era să uit. Caută, te rog, un metru de măsură și adu-l 
aici. Vreau să măsor ceva. 

— Ce, perdelele, doamna doctor? 

— Mai mult ca sigur, soră. 

Ușa se închide. Delicatele degete cafenii își fac de lucru fără 
rost pe lângă pernă. Apoi se aude, undeva aproape deasupra, o 
voce antileză, vorbind de una singură: 

— Auzi, perdele. Ce tupeu. Și mai zice că alții sunt rasiști... 
Pe bune, domnule Green, păi, fata asta de-aici are mai multă 
pricepere cu pacienţii în degetul mic de la picior decât are aia 
în tot trupul ei alb și slăbănog. O să-ţi arăt, când o fi nesuferita 
aia înțepată cu spatele. 

Vocea se mai aude o dată de lângă ușă: 

— Dacă-l mai vezi pe omv’ ăla, pe domnu’ Shakespeare, 
domnule Green, zău, întreabă-l pe el. Întreabă-l și-o să vezi. 

Ușa se închide. 

Nepăsător, pacientul zace mai departe pe patul de spital în 
ceea ce acum poate fi considerată a fi poziţia sa caracteristică: 
privind în gol spre tavan; conștient numai de pâcla luminoasă și 
nesfârșită, de parcă ar pluti, ca un zeu, alfa și omega (și tot ce 
e între ele), peste o mare de abur. Tăcerea milostivă se lasă în 
sfârșit în camera cenușie; sau, mai bine zis, s-ar fi lăsat, dacă 
pasărea din ceasornic, simțindu-se parcă nu tocmai băgată în 
seamă, obligată parcă să-și reafirme pentru ultima oară 
extraneitatea, distanța faţă de tot ce s-a petrecut în acea 
încăpere, precum și recunoștința veșnică pentru primul ei 


178 


proprietar esto-autogam (Plăcerea trebuie să fie curată, a spus 
Shanahan), sau poate visând la pajiștile și lanurile verzi 
irlandeze și la plăcerea binecuvântată de a nu avea nicio 
răspundere pentru propria progenitură (ca să nu mai vorbim de 
încântarea de a avea ultimul cuvânt), nu s-ar fi trezit dintr-o 
dată și, făcându-și apariţia, n-ar fi scos un ultim, dulce și 
singur, ciudat de singur, „cu-cu”. 


179 


POSTFAŢĂ 


Scriitor experimental, ca și Malcolm Bradbury sau Umberto 
Eco, John Fowles practică ambivalenţa ca modus vivendi în 
universul său fictiv, în actul scrierii și în propria relaţie cu 
lumea, întocmai precum Bradbury și Eco, romancieri, dar și 
critici, teoreticieni și universitari, Fowles învăluie teoria în 
faldurile scrierilor sale originale. Este, ca și aceștia, barthesian 
și cultivă cu voluptate intertextualitatea, pendulând lejer între 
mitologie - fie ea clasică sau modernă - și ficţiune tip policier 
(v.  Colecţionarul, 1963), mass-media și clasici (v. 
Magicianul, 1966), istorie/critică/teorie literară și, pur și 
simplu, literatură (v. Iubita locotenentului francez, 1969, 
Daniel Martin, 1977, Mantisa, 1982). Cărţile sale sunt și una 
și cealaltă fațetă. Sunt ambele. Ele ne propun lumi posibile, 
marcate de o labilitate funciară: între fapt și plăsmuire granița 
rămâne discretă, ușor de (în) călcat. Și sunt greu de definit ca 
scrieri. Le numim romane mai curând din comoditate. Un 
melanj de narațiune realistă, inserţii de fantastic și science 
fiction, autobiografie, satiră metaliterară și reprezentări tipice 
comunicării moderne în masă modelează, proteic, textele lor. O 
țesătură încâlcită, trădând perspicacitate de artizan desăvârșit, 
se etalează ademenitor și ameninţător în fata noastră, 
ascunzându-ni-l pe  „dibaciul meșter atoateștiutor. Lăsaţi 
singuri, în absența autorului, după programatica sa moarte 
postmodernistă, bâjbâim în căutarea logicii narative, a unei 
logici, măcar, și învăţăm lecţia lecturii multiple. Ca și Numele 
trandafirului (1980) al lui Eco, Mantisa poate fi „un roman” 
de citit în avion, sau la pedichiură. Dar poate fi o încrâncenată 
luptă cu noţiuni și concepte estetice, o înfruntare a tradiţiei 
clasice, o raportare critică la mitologia antică, un microtratat 
psihanalitic parșiv deghizat. Astfel de ambiguităţi trasează cel 
mai „realist” modus vivendi al englezului John Fowles: autorul 

180 


câtorva romane de enorm succes, care se înghesuie pe rafturile 
marilor librării ale lumii, inspiratorul scenariului scris de 
Harold Pinter la turnarea filmului după Iubita locotenentului 
francez, Fowles locuiește în satul Lymes Regis, din Dorset, 
unde a fost, ani la rând, curatorul muzeului local... Să fie, oare, 
doar excentricitatea englezească la mijloc? 

Oricât ar supune textul la încercări spectaculoase, Fowles se 
recunoaște - postmodernist - su-pus textului și in-clus în 
acesta. Senzaţia că textul i-o ia înainte, îl manevrează, îl 
vorbește o transmit, într-un fel sau altul, toate „romanele” sale. 
În Colecţionarul frazele se năpustesc, nerăbdătoare, să-și 
înghită victima, în Iubita locotenentului francez retorica 
victoriană invadează subtil construcția  romanescă a 
tulburatului sfârșit de deceniu al șaptelea al secolului nostru, în 
Daniel Martin epicul scris migrează în cel filmic, scufundând 
un promis Bildungsroman model secolul XVIII, cum ne-o 
sugerează titlul, în producții Hollywood. Dar jocul de-a pastișa 
rămâne un joc serios. Fowles semnează, printre altele, o 
adaptare a Cenușăresei (1974) și îngrijește literatura de 
propagandă  istoric-cultural-turistică (v. John Aubrey's 
Monumenta: Britannica, 1980 și 1982, și Thomas Hardy's 
England, 1984). Constatarea beckettiană din În așteptarea 
lui Godot - „Nu vorbim noi, limba ne vorbește pe noi” - devine 
un adagiu mereu bănuit printre rândurile lui Fowles. Și ne 
amintește o întreagă teorie a iluziei în lumea postmodernă, la 
care subscriu un Baudrillard și un Lyotard. 

Dinlăuntrul textului vorace, lucrurile se văd, parcă, altfel. 
Fowles mărturisește că numai astfel poate spune cu adevărat 
ceea ce vrea! Perversa libertate dobândită prin sclavie asumată 
ne amintește tribulaţiile textului (devenit adevăratul erou) din 
„romanele” lui Eco, în care un sub-text (hypotexte) genettian își 
cască fălcile să înfulece suprafața textuală ce ni se arată: 
thriller, sau pagini de poetică clasică (în perpetua și niciodată 
satisfăcuta căutare a pasajelor din comedie), roman-foileton TV 
cu virtuţi soporifice garantate, sau tratat semiotic prevestitor 
de insomnii prelungite, poveste cu peripeții încântătoare, sau 
curs de logică? Poveste? Să ne mai mirăm că Fowles se 
angajează într-o adaptare/adoptare a lui Perrault, autorul 


181 


Scufiței Rosii, înghițit, precum propria-i eroină, de 
pântecele... povestirii? Jucându-ne de-a vânătorul curajos, să 
spintecăm burta monstrului și să aruncăm, măcar o clipă, o 
privire înlăuntru. Să încercăm să de-monstrăm, adică, ce se 
întâmplă. 


KKK 


Mantisa devoră din start, adică de la titlu, o sumă de 
posibilităţi. O mantisă este partea decimală a unui logaritm, o 
fracțiune adăugată părții integrale sau caracteristice a 
acestuia, ne spune... logica matematică. Să fi pus cumva, mâna 
pe un tratat științific? Textul ni se adresează, către final, cu o 
lămurire suplimentară: mantisa, potrivit celebrului Oxford 
English Dictionary, poate fi și o adăugire relativ neimportantă 
- nota bene - adusă unui efort literar sau unui discurs. Roman 
și metaroman, totodată. 

Mai întâi, romanul. Un romancier - cum altminteri? - pe 
nume Miles Green ajunge, în pofida sugestivului său nume 
(„nesfârșit de proaspăt”, „verde” ca iarba legendarelor pajiști 
englezești ce se întind pe „mile” întregi), în pragul ofilirii, 
înecat în droguri, Miles Green și-a epuizat forțele creatoare. Ca 
în orice ţară civilizată, victima consum(ism)ului absolut este 
salvată prin forțele autoreglate ale unei societăți prevăzătoare. 
Cultura poate totuși să întindă o mână naturii. În casa 
creatorului vlăguit descinde o doctoriţă, care decide imediat 
internarea pacientului într-o clinică specială. Totul în lumea 
noastră mai mult decât modernă se face specializat. Şi, întrucât 
problema acestui „pacient” (cândva „agent” prolific) este una 
de creaţie, i se va aplica un tratament menit a-i reface puterile 
(pro)creatoare: zilnic, sora Cory, negresa mai mult decât 
seducătoare, apoi doctorița Delfie (cu nume evocând celebrul 
oracol, doar ea a pus diagnosticul și a văzut, dinainte, a pre- 
văzut cura) îl su-pun pe romancier unor sesiune prelungite de 
exerciţiu sexual din ce în ce mai complicat și mai imaginativ. 
Pacientul se opune, din reticenţă dictată de convenienţa 
socială, din jenă personală, din orgoliu viril. Este însă treptat și 
ireversibil cucerit! O feministă n-ar putea decât să se 


182 


mândrească, presupunând că ar admite defel să aibă de-a face 
cu bărbaţii! Supraeul cedează chemărilor inconștientului 
refulat. Salonul de spital fără uși și izolat acustic de straturi 
solide de pâslă cenușie se transformă, cu timpul, într-un 
univers agreabil și pacientul redevine agent, adică activ și 
hiper-activ ca generator de energie creatoare. Dar, când 
dependenţa de senzuala doctoriță ajunge la paroxism, se 
produce ruptura. Finalul reface criza inițială. Miles Green, 
zăcând pe patul de spital, se scufundă în vise ce-i evocă, 
simbolic, câmpiile irlandeze sufocate de verdeață și se sufocă, 
arid, în sunetele mecanice ale unui ceas cu cuc repus în 
funcţiune în salon. Natura înghițită de cultură. 

Apoi, metaromanul. Chiar la publicare, Mantisa a fost 
definită drept, deopotrivă, jeu d'esprit sexual și satiră la adresa 
structuralismului contemporan. 

Jocul „sexual“. La modul postmodernist, „eroul” ascunde 
ceva ce anevoie ar mărturisi vreodată. Este o atitudine 
împărtășită de personajele lui Fowles: perversul colecţionar își 
pândește victima cu dorinţa doar sieși mărturisită de a o atașa 
colecţiei sale de „fluturi”, Conchis își ferecă propria pradă, în 
persoana profesorului Urfe (la origine, nobiliarul d'Urfé), în 
spaţii prevăzute cu din ce în ce mai sofisticate mijloace de 
izolare, iar Sarah dispare, treptat, printre artiștii boemi, în 
marginea întunecată a societăţii convenţionale în care (său 
care o) locuiește. Miles Green este „protejat” prin măsuri 
ultramoderne de izolare. În engleză, terminologia latină 
importată este încă mai transparentă: isolated sau insulated - 
variante al insulei din Magicianul, în al cărui fundal citim 
Furtuna shakespeariană, sau pe care l-am plasa, în secolul 
nostru, alături de Castelul kafkian, sau Muntele vrăjit al lui 
Mann. În acest spaţiu claustrat se desfășoară, „jocul de spirit” 
căruia, la prima vedere, i-am spune sexual. Descifrăm, treptat, 
contururile unui presupus spațiu fizic ca graniţe fragile ale 
creierului celui internat. Nu salonul de spital, ci chiar mintea 
autorului bolnav. Nu cenușiul pardoselii și al pereţilor 
antifonaţi, ci chiar cenușiul materiei gânditoare și creatoare, nu 
ușa către coridorul public, ci chiar canalul de comunicare cu 
exteriorul. Obliterate, toate aceste deschideri amintesc de 


183 


Salonul numărul 6 cehovian. Al cărui autor, poate, se numea 
Milton, atâta vreme cât știa că „Mintea este propriul său loc și 
de la sine/Poate face din iad, rai, din rai, iad...” (Paradisul 
pierdut, Cartea I, 254-255). 

Partenera romancierului adus la tratament poartă multiple 
nume. Normal. Din Dr. Delfie, onomastica marcată de sugestii 
oraculare, ea se preface în Erato, muza poeziei lirice amoroase 
invocată de vechii greci în sprinţarul april, luna chauceriană a 
veseliei frenetice, devenită, sub condeiul lui T. S. Eliot, „luna 
cea mai crudă”. Modernismul a bătut de mult la ușă. Ne aflăm 
în epoca recoltei postmoderniste, în care suntem pândiţi de 
veștejirea culturilor. De aceea se și angajează nesfârșite 
dialoguri între Erato și autorul amenințat să rămână sterp. 
Erato, să ne amintim, este progenitura lui Mnemosyne, care e 
fiica lui Coelus și a Terrei și mama celor nouă muze, dăruite ei 
de însuși Jupiter. Erato este deci doar una dintre autoarele de 
mousike techne, o mousa generatoare de armonie cosmică - 
muzica sunetelor neauzite ce ordonează matematic sferele. 
Doar una dintre fiicele memoriei, pe care dorește să i-o reînvie 
autorului amnezic. Doar una dintre nepoatele cerului și ale 
țărânei, de care romancierul s-a rupt, aruncându-se în mrejele 
halucinantelor creatoare de cosmos alternativ. Jocul sexual de 
spirit este un joc al crizei de indentitate. Vedem că e așa din 
chiar îngemănarea propusă: joc de spirit/joc sexual. În repetate 
rânduri, Miles Green și Dr. Delfie alias Erato o-pun spiritul 
trupului, su-pun spiritul trupului, dar re-pun în dreptul spiritul 
creator, în termenii organici ai sămânţei aruncate în pântecele 
Mamei Ghea. Topos postmodernist al condeiului-penis ce scrie 
pe hârtia-glie. 

Postmodernistă este și insistența asupra trupului ca 
suprafaţă pe care se înscriu semnele lumii. Nimic nu scapă 
schimbării, ne asigură corul studiilor culturale la modă. Doar 
trupul, în pofida propriei stafidiri, păstrează săpate într-însul 
literele alfabetului vieţii. O lectură la zi dată simbolistei cărți a 
naturii, în care toate - culori, sunete și parfumuri - și 
(co)respund. Astfel, viața însăși devine un text, totul e text, nu 
există nimic care să nu fie text. Aceasta ar fi formularea, prea 
ex-plicativă, dar onestă, menită a lumina fals interpretatul il n’y 


184 


a pas de hors-texte al lui Derrida. Un text gigantic ne înfășoară 
în pliurile sale, ne im-plică profund, riscând să ne efaseze 
contururile. Cum i se întâmplă și lui Miles Green. Dovadă că, 
urmând proceduri psihanalitice, în care dibuim vocabularul lui 
Lacan, Dr. Delfie-Erato recuperează substratul inconștient - 
subconștientul - pacientului său și, ca demnă descendentă a 
memoriei cosmice, îl plasează pe autorul în situaţie de moarte 
(creatoare) clinică printre înaintașii pe care, la rându-le, îi 
ajutase cu o vorbă, cu o idee, ba chiar cu o frază aruncată din 
pana sa supraumană! Muza ca înlocuitor al autorului. Ar zice 
Derrida, ca supliment. 

Trucul postmodernist al jocului de planuri operează și astfel 
Erato își amintește aventurile „amoroase de spirit” cu „tipi” 
precum Shakespeare, Bacon (parcă?), Homer, Ovidiu, sau să fi 
fost Horaţiu, sau Vergiliu? Memoria o lasă, s-ar zice, în pană și, 
pentru o clipă, Miles redevine prolificul Mr. Green. Supusă 
metamorfozelor moderne, Erato descinde în costum sumar, ca 
de motociclistă punk, se cuibărește în patul pacientului său, 
învelindu-se într-un prozaic halat de baie și-și ascunde, cu 
timiditate deliberată, ochii sub ochelarii gen Madonna, pe care 
orice tânăr lector al acestui presupus „roman sexy” ar dori să-i 
recunoască drept marcă de identitate. 

Identitatea autorului mort este identitatea literaturii vii, 
mereu reînnoite. O probă în plus că nu putem citi decât prin 
„celălalt”, prin acel alterus de sub textul aparent. Prin subtext. 
Unele surse Fowles ni le indică, s-ar zice, cu onestitate 
filologică. Ele sunt citatele conștiincios atașate la începutul 
fiecărui capitol, după un tipic cu care ne-am deprins din 
celelalte romane ale sale. Căci romanele sale sunt, mereu, ele 
și altceva. Așijderea în Mantisa, „adaosul relativ neînsemnat” 
este relativ (la alte surse) și în-seamnă ceva, un plus care, chiar 
de n-ar fi fost recunoscut, putea fi ghicit. Recunoscute sunt 
definițiile date de Dicţionarul clasic al lui John Lempriere, de 
la 1788, pe care-l folosise, cândva, John Keats, un alt mare 
iubitor al anticilor greci. Literatura a fost intertextuală mult 
înainte de a se recunoaște ca „eu” prin „celălalt”. Recunoscute 
sunt citatele extinse din Descartes, calul de bătaie al 
postmoderniștilor furibunzi în America. Cum suntem, însă, în 


185 


Lumea Veche, ba chiar pe Continent - Fowles este absolvent de 
franceză-germană -, venerabila îndoială carteziană nu pare a 
intra în coliziune cu empirismul lui Locke. Împotriva curentului, 
Fowles atacă tradiția  pozitivistă engleză, în favoarea 
raționalismului francez. O trădare, dar una recunoscută. Atâţia 
vajnici postmoderniști aruncă oprobriul asupra modelului 
raţionalist cartezian-kantian-hegelian, pentru a se lansa, în 
clipa următoare, în „serioase” teoretizări hiperalambicate. 
Poate cel mai semnificativ este citatul din Marivaux, scriitor 
„neserios”! Autor de comedii de salon, de jocuri cu adevărat 
gratuite. Fowles ne vorbește, prin/din textul spumos lipit pe 
deasupra propriului text: totul e joc, jeu d'amour și jeu de 
hasard. in jocurile de societate se practică scrierea, 
transcrierea și trimiterea biletelor de amor, pacheţelele cu 
surprize și gajurile. Acestea din urmă se numesc, în engleză, 
love-tokens, semne de dragoste. Cine le scrie, până la urmă: 
iubitul, Eros, Erato? Unde este autorul? Cine este el/ea? Totul e 
text, romanul și propriul său metaroman, naraţiunea și propria 
sa schemă, trupul și propria sa anatomie dezvelită. Lumea și 
rostirea despre lume, ne avertizează un citat din At Swim- 
Two-Birds de Flan O'Brien. Dar este Flan O'Brien chiar Flan 
O'Brien, sau Brian O'Nolan, în fapt, la sursă, irlandezul Brian 
O'Nullain, care scrisese, cu circa o jumătate de secol în urmă, 
povești de aventuri amoroase între oameni și zâne? Totul e text, 
Textul, sau Le Jeu de l'Amour et du Hasard. Cu o adăugire 
- mantisa. 


MIHAELA ANGHELESCU IRIMIA 


186 


Cuprins: 


[5 anauacaine abia E pie ha edat astia Uma lazi ati aia să 7 
EE EENIA ET A POE AEAEE E E E SONERII E 42 
| AE A RR E PN IN NI AEE 111 
WV AR IE DIDI RTR MEIER PA ARCA IE RAII n al REA ERE 131 
POSTFAT Aa citeste id ini inta dă iaae 164 


Mantissa 


187