Amelie Nothomb — Peplum

aci III 
Pap 


Da 


a 
== 
E 
=o 
Po 
= 
=a 
Bii 
-r 
= 


ec 


Amelie Nothomb 


Peplum 


Amelie Nothomb, Peplum 

Copyright O Editions Albin Michel S.A. - Paris, 1996 Tous droits reserves. 

Published by arrangement with Literary Agencies „Agence de l'Est" & „Simona Kessler 
International Copyright Agency". 

© 2007 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 

www.polironi.ro 

Editura POLIROM 

Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, 
O.P. 37; P.O. BOX 1-728, 030174 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: NOTHOMB, AMELIE 
Peplum / Amelie Nothomb ; trad. de Mihai Elin. - laşi: Polirom, 2007 

ISBN 978-973-46-0608-5 I. Elin, Mihai (trad.) 

821.133.1(493)-31 

Printed in ROMÂNIA 


Traducere din limba franceză de Mihai Elin 
POLIROM 
2007 


— Caută să afli cui îi foloseşte crima, îngroparea Pompeiului sub 
cenuşa Vezuviului, în anul 79 după lisus Hristos, a fost cel mai 
frumos dar oferit vreodată arheologilor. După părerea du-mitale, 
cine a fost făptaşul? 

— Nu-i rău, ca sofism. 

— Dar dacă aici nu e vorba de un sofism? 

— Ce vrei să spui ? 

— Faptul nu ţi s-a părut niciodată bizar? Existau mii de oraşe 
care puteau să fie distruse. Ca din întâmplare, s-a nimerit să fie 
cel mai rafinat, cel mai somptuos. 

— E o fatalitate curentă. Atunci când o bibliotecă ia foc, nu e 
biblioteca orăşenească din cartier, este biblioteca din 
Alexandria. Atunci când o femeie urâtă şi (| frumuseţe 
traversează strada, ghici ciiu; o călcată de o maşină? 

— Nu ai înţeles. Dacă îţi vorbeam de distrugerea în sine, ai fi 
putut să invoci fatalitatea. Aici, însă, e vorba de şansă. 

— Da. E clar că dumneata nu te-ai numărat printre nefericiţii 
care au pierit în eruptie. 

— Nu erau nişte nefericiţi. Erau bogătaşii acelei epoci. 

— Chiar aşa. Imediat ai să-mi spui : „Aşa le-a trebuit!". 

— Eu discutam despre altceva. Ceea ce încerc să-ţi explic este 
că, dacă arheologii moderni ar fi fost întrebaţi ce oraş ar fi dorit 
să ferească de degradările timpului, ei ar fi ales Pompeiul. 

— Bun, şi care-i treaba ? Crezi că vulcanul le-a cerut părerea 
arheologilor moderni ? 

— Vulcanul, nu. 

— Dar cine altcineva ? 

— Habar n-am. Eu spun doar că e prea de tot. Nu poate fi vorba 
de hazard. 

— Si atunci, ce presupui ? Că arheologii moderni au comandat 
erupția ? Nu ştiam că erau în raporturi atât de bune cu 
Hefaistos. 

— în cazul de faţă, ar trebui să vorbeşti mai degrabă de Cronos. 
— într-adevăr! 

— Arheologii moderni nu au avut mijloacele de a provoca o 
erupție cu o întârziere de douăzeci de secole, asta e cert. 

— Binevoieşti să-i declari nevinovaţi, aşadar? 


— Pe ei, da. 

— „Pe ei, da": ce se ascunde sub răspunsul ăsta sibilinic? 

— O întrebare. 

— Ce întrebare ? 

— Arheologii viitorului vor fi oare capabili să facă ceea ce 
arheologilor moderni le-ar fi plăcut să poată săvârşi? 

— Nu înţeleg. 

— Nu îndrăzneşti să înţelegi. 

— Eşti atât de amabilă să îndrăzneşti în locul meu? 

— După descoperirile lui Einstein, călătoria de-a lungul secolelor 
nu mai e decât o chestiune de timp. Va fi o realizare a mileniului 
următor. Ce ispită, pentru oamenii de ştiinţă ai viitorului, aceea 
de a schimba cursul trecutului! 

— încetează! Ceea ce spui nu e doar science-fiction, e şi un 
plagiat. 

— Stiu. Dar cei care au manipulat ideea asta nu au cerut punctul 
de vedere al arheologilor. 

— Ei bine, şi pe bună dreptate. Arheologia e o treabă serioasă. 
— Crezi ? Si dacă arheologii ar fi nişte simpli turişti? în ce mă 
priveşte, eu nu am pus niciodată piciorul în Pompei. 

— In cazul ăsta, de ce îmi vorbeşti despre el? 

— Pentru că ideea asta m-a izbit de-a dreptul. Am să-ţi spun cu 
ce echivalează povestea asta. Evocai acum vreo două minute 
incendiul bibliotecii din Alexandria: noi doar bănuim ce 
capodopere au fost distruse acolo. Imaginează-ţi - am zis 
„imaginează-ţi" - că focul ar fi hotărât să cruţe operele unui 
singur scriitor şi că l-ar fî ales, ca din întâmplare, pe cel mai bun. 
Imaginează-ţi aşadar că ar fi ars toate cărţile, în afară de cele 
ale celui mai sublim gânditor al epocii. Ce-ai spune despre asta? 
— Că ţine de fantastic. 

— Asta e şi părerea mea! Si totuşi este ceea ce s-a petrecut în 
anul 79 după Hristos. 

— Nu văd legătura. 

— Totuşi, e un lucru evident. Focul este o forţă la fel de oarbă ca 
şi Timpul: nici unul, nici celălalt nu se sinchisesc să afle dacă 
ceea ce distrug este o bijuterie a istoriei artei sau o lucrare de 
mâna a treia. Si la Alexandria incendiul nu s-a jucat de-a criticul 
literar. Prin urmare, explică-mi de ce Timpul a avut bunul gust 
de a cruța Pompeiul. 

— Delirezi. Când un oraş e clădit la poalele unui vulcan, riscă să 


fie acoperit de lavă. E ceva firesc. 

— îţi închipui că oamenii aceia ar fi ales, ca oraş al plăcerilor în 
care să pună la lucru talentele celor mai mari artişti ai lor, o 
localitate a cărei situare să fie atât de plină de riscuri? 

— Nu are importanţă ce cred eu: ei au făcut-o. Nu este nici 
prima şi nici ultima greşeală pe care a comis-o omenirea. 

— Nu sunt de acord. Urbaniştii antici erau nişte modele de 
inteligenţă. 

— Ei bine, Barthes a spus: „Prostiile oamenilor inteligenţi sunt 
fascinante". Avem dovada! 

— Recunoaşte cel puţin că ipoteza mea este de bun-simt. 

— Care ipoteză? Nici măcar nu ai formulat-o. 

— O formulez acum: oamenii de ştiinţă din viitor, care vor avea 
mijloacele de a călători în trecut, sunt responsabili de erupția 
Vezuviului în anul 79 după Hristos. Mobilul crimei: prezervarea, 
sub cenuşă şi lavă, a celui mai frumos exemplu de cetate antică 
- mai bine zis : a bijuteriei istorice a artei de a trăi! Ce părere ai 
despre asta? 

— Cred că ai nevoie de odihnă. Am să-i telefonez editorului 
dumitale: te surmenează. 

— E inutil: odihnă forţată voi avea berechet. Mă internez din nou 
în spital mâine. Trebuie să fiu operată de urgenţă. 

— Bravo. O trepanaţie, sper ? 

— Din păcate, nu. Sunt chiar îngrijorată. 

— E ceva grav ? 

— Nu. Dar va fi nevoie de o anestezie generală; asta mă 
nelinişteşte. Să te cufunzi în neant... 

— Asta s-a întâmplat şi cu Pompeiul. 

— Văd că mă îmbărbătezi. 

Când m-am trezit, spitalul era de nerecunoscut. Camera mea 
avea dimensiunile unei săli de bal. Eram singură, culcată pe pat. 
Patul era suspendat de plafon cu nişte chingi: când mă mişcăm, 
se legăna ca un scrânciob. 

Distanţa care mă despărţea de sol părea a fi de doi metri. Am 
ezitat înainte de a sări. Când m-am văzut din nou pe pământ, o 
durere în abdomen mi-a reamintit de operaţia pe care o 
suferisem. 

Cu atât mai rău. Nu aveam de gând să cer ajutorul infirmierei 
pentru atâta lucru. M-am îndreptat spre uşă. Am deschis-o şi am 
căzut în gol. 


— Cine eşti dumneata ? 

— N-ar fi trebuit să-ţi părăseşti camera. 

— Mi s-a întâmplat ceva ? 

— Se poate spune şi aşa, da. 

— Va trebui să fiu operată din nou? 

— Linişteşte-te, eşti deja vindecată. 

— Când pot părăsi spitalul ? 

— Spitalul? Dumneata nu te afli la spital. Te afli la bazilică, adică 
la mine acasă. 

— Dumneata eşti preot? 

— Nu tocmai. Tăcere. 

— Iţi aminteşti de ziua dinaintea operaţiei? 

— De ce ? Se presupune că mi-am pierdut memoria? 

— Răspunde. 

— Da, îmi amintesc. 

— în cazul acesta poţi să înţelegi de ce te afli aici. 

— Dumneata eşti de la poliţie ? Am făcut ceva interzis de lege? 
— Găseşti că am aerul unui copoi ? 

— Nu se ştie niciodată. Uneori se deghizează. Unde mă aflu? 

— ţi-am spus deja: la bazilică. Dar pui întrebarea nepotrivită. Ar 
fl trebuit să întrebi: „Ce zi este astăzi?". 

— Am fost operată pe 8 mai dimineaţa. Am dormit fără îndoială 
mult, dar presupun că suntem încă în 8 mai. 

— 8 mai din ce an? 

— 1995. E a cincizecea aniversare a armistiţiului. 

— A armistiţiului ? 

— Al Doilea Război Mondial. 

— Asta parcă îmi spune ceva. Vai, îmi pare rău că trebuie să-ţi 
spun adevărul. Nu suntem în 8 mai 1995. Suntem în 27 mai 
2580. 

— Aveam dreptate când mă temeam de anestezie. 

— Vorbesc foarte serios. înţeleg că şocul dumitale este violent, 
dar ne-ai pus 

III iiliLilin (Ic a nu mai avea de ales. As Li din cauza Pompeiului. 
— Pompei! leri am vorbit despre Pompei. 

— Da, doar că asta nu se petrecea ieri. Se petrecea acum 585 
de ani şi 19 zile. 

— Si câte ore ? 

— Este ora 18 şi 15 minute. Totul se petrecea aşadar acum 585 
de ani, 19 zile, 2 ore şi 8 minute. 


— Si câte secunde ? 

— Asta nu e o glumă. Si nici Pompeiul nu este. 

— Dumneata eşti arheolog? 

— Nu mai există arheologi. 

— Anestezişti mai există ? Aş vrea să le spun vreo două vorbe. 
— N-ai vrea să uiţi de neînsemnata dumitale persoană măcar o 
dată în viaţă ? 

— Dar văd că dumitale nu-ţi lipseşte tupeul. 

— Iţi vorbesc despre Pompei. Pompeiul este mai important 
decât dumneata. 

— Depinde din ce punct priveşti. 

— Pompeiul ni s-a părut mai important decât miile de persoane 
care trăiau acolo. Cu atât mai mult, Pompeiul ni se pare mai 
important decât dumneata. 

— Aveam dreptate! Voi aţi declanşat erupția! 

— Anul trecut, da. 

— Anul trecut, adică în 2579... Văd că mania aniversărilor nu s-a 
pierdut. 

— Nu din preocuparea pentru aniversări am ales noi anul 79 
după Hristos. Am vrut să fixăm Pompeiul în eternitate în 
momentul în care l-am găsit în culmea dezvoltării sale artistice. 
începând din anul 80, se anunţa sosirea unor pictori de un gen 
nou, care aveau să realizeze nişte palimpseste nedorite peste 
nişte capodopere. Am intervenit exact la timp. 

— Si aveau să-mi picteze şi mie un palimpsest pe figură? 

— Nu. Dar dumneata ai fost prima care a bănuit adevărul despre 
Pompei. 

— Si dacă m-aţi fi lăsat în 1995, crezi că aş fî schimbat cursul 
lucrurilor? 

— l-auzi ce pretenţii are ! 

— Regret: dacă m-aţi smuls din epoca mea, înseamnă că vă 
stânjeneam în planurile voastre. 

— Sincer vorbind, ne-ar fi imposibil să precizăm motivul pentru 
care te-am convocat aici. 

— „CJonvocat"! Văd că litotele nu şi-au pierdut puterea. 

— Dumneata provocai o incertitudine. Nouă nu ne place 
incertitudinea. 

— Noi, noi! Este im plural al maiestăţii ? 

— Eu vorbesc în numele oamenilor de ştiinţă ai bazilicii. 

— Cum te numeşti dumneata? 


— Celsius. 

— Eşti suedez? 

— Nu mai există suedezi. 

— Asta mă miră. ţara aceea îmi dădea impresia de soliditate. 
— Nu mai există ţări. Nu mai există decât două orientări: 
Răsăritul şi Apusul. Eu sunt apusean. 

— Sieu? 

— Dumneata nu eşti nimic. Dumneata nu te-ai schimbat. 

— Amabili mai sunt apusenii ăştia. 

— Felul dumitale de a vorbi e cam desuet. 

— Pune-te în locul meu! 

— Nu-l găsesc de invidiat. 

— Suntem în sfârşit de acord asupra unui punct. Spune-mi, 
Celsius, dumneata eşti însărcinat cu supravegherea mea? 

— Eu sunt cel însărcinat să mă ocup de dumneata, aşa e. 

— Asta şi spuneam. Pot să-ţi cer să-mi aduci nişte haine ? Sunt 
goală puşcă, asta în cazul că nu ai remarcat. 

— Asta nu mă deranjează. 

— Pe mine mă deranjează. 

— Nu ştiu dacă am haine pentru dumneata. 

— O pătură, atunci. 

— Nu am nici pături. 

— Nişte ziare vechi ? 

— Presa a fost desfiinţată de multă vreme. 

— Dar, în sfârşit, fă ceva! Nu pot să stau goală. 

— Mă duc să văd ce pot găsi. 

— Mi-ai adus un peplum ? 

— Ori asta, ori nimic altceva. 

— Peplumul e din nou la modă, în 2580? 

— Nu. E un costum de teatru. 

— De ce nu-mi aduci o îmbrăcăminte obişnuită ? 

— Vezi cum sunt eu îmbrăcat? 

— Nu e rău. E chiar elegant. 

— E o hologramă. 

— Eşti îmbrăcat într-o hologramă ? 

— Aşa suntem îmbrăcaţi toţi în ziua de astăzi. 

— Atunci înseamnă că eşti gol ? 

— Ce importanţă are, de vreme ce nu-ţi dai seama ? Am fost 
nevoiţi să desfiinţăm hainele. Costau prea mult ca întreţinere, se 
uzau. O hologramă te ţine toată viaţa. 


— Oamenii nu se mai schimbă ? 

— Schimbarea hologramei înseamnă un consum prea mare de 
energie. Si apoi, pentru ce să te schimbi? Hologramele nu se 
murdăresc niciodată, nu au miros, îţi permit să creşti, să te 
îngraşi şi să slăbeşti cât vrei, nu se demodează; omul poate să 
se spele şi să-şi exercite activităţile sexuale şi funcţiile 
excretoare fără să se dezbrace. 

— Oamenii nu se mai dezbracă? E îngrozitor. 

— S-a calculat că stingerea şi reaprin-derea hologramei 
consumau mai multă energie decât lăsarea ei aprinsă în timpul 
activităţilor sexuale şi excremenţiale. 

— Nu îndrăznesc să te întreb despre durată. 

— De ce nu te interesează decât amănuntele? Ceea ce ar fi 
trebuit să-ţi sară în ochi, în explicaţiile mele, este problema 
energiei. Dacă lumea s-a schimbat atât de mult din epoca 
dumitale, asta s-a întâmplat din cauza teribilelor penurii de 
energie cărora secolele trecute au fost nevoite să le facă faţă şi 
cu care noi ne confruntăm mai mult ca oricând. 

— Nu păreţi a-i resimţi chiar atât de mult lipsa. Producerea unei 
erupții vulcanice la un interval de douăzeci şi cinci de secole 
trebuie să consume o energie nemaipomenită. 

— De aceea nu vom mai avea niciodată destulă ca să repetăm 
experienţa. 

— Asta mă mai linişteşte. 

— Găseşti că e liniştitor să-ţi dai seama că singurul vestigiu 
omenesc demn de a fi prezervat e vechi de douăzeci şi cinci de 
secole? 

— Dacă o formulezi în felul ăsta, nu. 

— Nu există un alt fel de a formula acest lucru. 

— Si Lascaux ? 

— Ce-i cu asta ? 

— Preistoria, ea nu mai există ? 

— Preistoria eşti dumneata. 

— Bun. Povesteşte-mi totul, începând din 8 mai 1995, ora 10 
dimineaţa. 

— Nu se poate povesti o istorie atât de lungă. 

1. Peşteră situată în Perigord (Franţa); conţine cele raai 
numeroase şi mai bine realizate picturi datând din perioada 
paleolitică (18 000-15 000 î.Hr.). (n.r.) 

— în linii mari! 


— Nu există decât o linie: energia. Nu există decât o singură 
istorie: energia. Nu există decât o singură politică: energia. 

-— Ceea ce-mi cânţi acum este cumva imnul apusean? 

— Sunt considerentele cele mai importante din univers. 

— Câtă poezie, în 2580. 

— Aşa, ironizează-ne! Din cauza inconştienţei voastre am ajuns 
în situaţia asta. 

— Nu-mi pune mie în cârcă lucrul ăsta. Nu sunt eu 
răspunzătoare pentru faptele contemporanilor mei. 

— lată: ai pus punctul pe i. Dumneata vii din epoca 
iresponsabilităţii. 

— Te previn: dacă îmi faci un rechizitoriu, îmi astup urechile. 

— Eşti chiar mai reprezentativă pentru secolul dumitale decât 
mi-aş fî închipuit. După opinia mea, dumneata nu ai trece 
testele. 

— Care teste ? 

— Testele de admitere în oligarhia energetică. Numai elita are 
dreptul la energie. Eu, cel care-ţi vorbeşte, sunt unul dintre 
oligarhi. 

— Felicitări. 

— Nu mă întrebi în ce anume constau aceste teste? 

— E inutil să te mai întreb. Atunci când micul premiant al clasei 
ia o notă bună, sfârşeşte întotdeauna prin a recita întrebările, 
răspunsurile şi felicitările. 

— Noi suntem evaluaţi pe trei planuri : inteligenţa (în cadrul 
acesteia, inclusiv cultura), caracterul (în cadrul acestuia, inclusiv 
onestitatea) şi sănătatea (în cadrul acesteia, inclusiv 
frumuseţea). 

— Frumuseţea ?! 

— Da. Cei urâţi nu sunt admişi. 

— E o nedreptate flagrantă. 

— Nu mai mult decât în celelalte cazuri. A fi judecat după 
inteligenţă este la fel de nedrept ca şi a fi judecat după fru- 
museţe. Si una, şi cealaltă sunt, în proporţie de 65%, nişte 
calităţi înnăscute. Sunt, deci, criterii egale în inechitate. 

— Dar de ce trebuie să fii frumos pentru a face parte din elită? 
— Nu te mai preface că eşti scandalizată. Criteriul acesta există 
dintotdeaima. Epoca noastră s-a mulţumit doar să-l oficializeze. 
— Ei bine, închipuie-ţi că există o afurisită de diferenţă! Veţi 
autoriza oare şi omorul sub pretextul că el se practică 


dintotdeauna ? 

—Zadarnic vrei să pozezi în moralistă. Avem motive să credem 
că dumneata nu eşti croită pentru acest rol. Pe de altă parte, 
află că acest criteriu al frumuseţii a fost adăugat acum zece ani, 
din necesitate. Testele de admitere în oligarhia energetică au 
fost create acum optzeci şi cinci de ani. Foarte curând, s-a 
constatat că elita era alcătuită în proporţie de 80% din urâţi: 
situaţia aceasta incomoda elita însăşi! Da, urâţii sunt cei care au 
luat această decizie. 

— Probabil că nu ar fi luat-o dacă s-ar fi aplicat şi retroactiv. 

— Ai înţeles totul. 

— Asta nu mă miră. întotdeauna pocitaniile sunt cele care critică 
fizicul celorlalte pocitanii. 

— Acest nou criteriu a determinat nişte consecinţe neaşteptate: 
de zece ani încoace, proporţia femeilor admise la teste scade 
neîncetat.. 

— Ce?! 

— Da. Am avut ocazia să verificăm vechiul adagiu : „Femeile 
sunt mai bune sau mai rele decât bărbaţii”. Si adevărul este că, 
atunci când o femeie e fi'umoasă, ea eclipsează fi:'umuseţea 
unui bărbat. Dar proporţia fi-umuseţilor este mult mai scăzută în 
cadrul grupului feminin decât în cel al grupului masculin. In plus, 
proporţia urâtelor este mult mai importantă la femei. Media 
estetică este net superioară la bărbaţi. 

— Ce noroc pe dumneata, dragul meu Celsius, că ai trecut 
testele cu peste zece ani în urmă! 

— Cu prilejul ultimei mele promovări, acum opt ani, le-am dat 
din nou şi am fost admis primul la frumuseţe. 

— Da ? S-ar părea că s-au schimbat criteriile de frumuseţe. 

— Am un coeficient estetic de 136%, lucru extrem de rar. 

— Coeficient estetic ? Au avut îndrăzneala asta! 

— Era absolut necesar. începând din momentul când 
frumuseţea a devenit un criteriu oficial, aveam nevoie de nişte 
baze obiective pentru a evalua estetica subiecţilor. 

— Pot să ştiu cine a avut prostul gust de a fixa aceste „baze 
obiective"? 

— A fost constituit un comitet estetic. 

— Cine erau membrii acelui comitet ? 

— Nu am dreptul să-ţi spun. 

— Nici nu mă miră. Constat că anumite lucruri nu se schimbă 


de-a lungul secolelor. în epoca mea, atunci când întâlneam o 
persoană cu un nivel intelectual remarcabil, conversaţia sa era 
cel mai adesea aceea a unui imbecil. în ce te priveşte, 
dumneata nu eşti desigur respingător, dar nu eşti nici grozav. 
— Asta este. lar la dumneata bănuiesc că nivelul intelectual se 
situează sub medie. 

— Eu refuz să fiu supusă testelor. Odată stabilit lucrul ăsta, sunt, 
de fapt, convinsă că posed nivelul de inteligenţă al unei zambile. 
Si am unele motive să cred, privindu-te, ca în 2580 coeficientul 
meu estetic s-ar apropia de zero. 

— Mă abţin de la orice comentarii. 

— lată un răspuns care spune multe. 

— La proba de inteligenţă, examinatorul meu m-a întrebat... 

— Nu, Celsius, nu vreau să ştiu ce te-a întrebat. 

— Ce înseamnă obscurantismul ăsta ? 

— Nu are nici o legătură, e ceva epidermic: fac alergie la 
premianţii clasei. Aşadar, îţi adresez toate felicitările pe care le 
doreşti, dar nu am chef să ascult relatarea examenului dumitale 
- mai ales dacă e vorba de proba dumitale de inteligenţă. 
Presimt că această expunere m-ar consterna şi m-ar scoate din 
sărite. 

— Aveam dreptate : ai pica la cele trei mari examene de 
admitere în elită. Mai ales la testele privind caracterul. 

— Mă simt flatată. 

— Reacţie tipică a rataţilor. 

— De vreme ce sunt o ratată în 2580, dă dovadă de coerenţă; 
trimite-mă înapoi în 1995. 

— Nici nu poate fi vorba. N-o să-ţi mai vezi niciodată epoca. 

— Maşinăria dumitale nu permite retrimiterea unei persoane în 
secolul ei ? 

— Ba da. Dar dumneata vei rămâne aici din precauţie politică. 
— Asta-i bună! Ce primejdie reprezintă pentru voi o ratată? 

— Rataţii sunt deseori cei mai nocivi. Si apoi, pari să fi uitat 
Pompeiul. 

— Pompeiul e distrus de 2501 ani. Nu văd în ce fel conversațiile 
mele din 1995 ar mai putea schimba ceva. 

— Mai întâi, Pompeiul nu e distrus, ci prezervat. Si apoi, asta nu 
s-a întâmplat acum 2501 ani, ci acum un an. 

— Privind cu ochii minţii. 

— Dacă ai fi asistat la lucrările noastre, nu ai mai spune asta. 


— Nu am avut onoarea asta. Trimite-mă în epoca mea. 

— Cu tot ceea ce ştii acum ? Cum am îndrăzni să-ţi dăm drumul? 
— Iţi jur că n-am să povestesc nimănui nimic. 

— Dacă aş avea un secret, cu siguranţă că nu dumitale ţi l-aş 
încredința. 

— Si de ce nu, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Eşti scriitoare, mi se pare. 

— Nu scriu cărţi ştiinţifico-fantastice. 

— întocmai. Ceea ce s-a petrecut la Pompei nu este science- 
fiction. 

— Dacă aş povesti asta într-o carte din 1995, nici un cititor nu 
mi-ar da crezare. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Mă supraestimezi. Citeşte criticile din vremea mea: lumea nu 
mă lua în serios. 

— lar dumneata ne subestimezi pe noi: dacă suntem capabili să 
provocăm o erupție vulcanică cu 2500 de ani întârziere, suntem 
capabili şi să facem să fie luat în serios un scriitoraş de acum 
585 de ani. Cine poate mai mult poate şi mai puţin. 

— Se vede că nu cunoşti lumea literară din secolul meu. 
Provocarea unei erupții vulcanice mi se pare un lucru mai lesne 
de realizat decât schimbarea reputației unui scriitor. 

— în orice caz, dacă scriai în cărţile dumitale nişte enormităţi de 
genul celor pe care tocmai le-ai proferat, nu aveai dreptul să te 
plângi că nu eşti luată în serios. 

— Nu mă plâng! Cer doar să fiu trimisă înapoi în 1995! 

— Câtă inconsecvenţă! De ce doreşti să ajungi iarăşi într-un 
timp care îţi acordă atât de puţin credit? Astăzi, noi te luăm atât 
de mult în serios încât ne 

este frică de dezvăluirile dumitale. Ar trebui să fii flatată. 

— Dimpotrivă. Mie mi-e groază să fiu luată în serios. De aceea 
îmi place 1995. 

— 1995. Câtă lipsă de gust. 

— îmi place anul acela de circa o oră, adică de când cunosc anul 
vostru. 

— E regretabil, fiindcă nu îl vei mai trăi niciodată. Ar fi trebuit să 
înveţi să-l iubeşti mai înainte. 

— E un coşmar. Am să mă trezesc într-un spital european, în 
1995. 

— în 2580, noi avem un mijloc infailibil de a le dovedi oamenilor 


că nu visează. 

— Urăsc secolul douăzeci şi şase. Nu vreau să cunosc mijlocul 
vostru infailibil. Dacă încerci să mi-l spui, îmi astup urechile. 

— E suficient să... 

Mi-am astupat urechile. Vedeam buzele lui Celsius care 
continuau să se mişte. Am simţit o oarecare uşurare: în 2580 
era încă posibil să-ţi astupi urechile. Nu era totul pierdut. Atunci 
când mişcările labiale ale gazdei mele au încetat, mi-am coborât 
mâinile. 

— A refuza să asculţi adevărul găseşti că e un gest responsabil? 
— In 1995 exista un animal care mi-era simpatic: se numea 
struţ. 

— Struţul există mai mult ca oricând. El a înlocuit găina. Noi 
creştem struţi la scară industrială: fiecare animal produce 2 kg 
de ouă pe zi, cantitate cu mult superioară faţă de randamentul 
găinii. 

— Bietele animale îşi pot oare îngropa capul în solul uzinelor 
voastre? 

— Imposibil; e beton virtual. 

— Prin urmare, până şi betonul e virtual în ziua de astăzi. 
Trimite-mă înapoi în 1995. 

— Niciodată. 

— Să studiem problema în mod logic. Să ne imaginăm că m-am 
întors în 1995 şi că am devenit destul de elocventă pentru a 
convinge oamenii în legătură cu acţiunile apusenilor din 2580. 
Cu ce v-ar deranja asta pe voi? în 1995, erupția Vezuviului e o 
realitate acceptată de 1916 ani. Prin urmare, fie că sunt scri- 
itorul cel mai neserios, fie că sunt laureat al Premiului Nobel 
pentru literatură. 

spusele mele nu vor avea nici un impact asupra sorții 
Pompeiului. 

— Dumneata nu ai înţeles nimic. Erupția Vezuviului este o 
realitate acceptată de un an de zile. Istoricitatea ei e prea 
fragilă pentru ca noi să neglijăm cel mai mărunt risc. 

— O clipă, povestea asta nu prea stă în picioare... 

— Ba da! Stii dumneata ce era Pompe-iul în 2578 ? Nu, nu-ți 
astupa urechile. în 2578, nu exista nici un Pompei. Nu se afla 
nimic pe locul ruinelor. Si chiar în rândurile elitei, nu exista 
nimeni care să ştie ce însemna cuvântul acesta straniu: Pompei. 
— Ceea ce-mi povesteşti este o aporie. 


— Nu mai mult decât prezenţa du-mitale aici. Doar datorită mie 
Pompeiul există din nou. Eu, Celsius, creierul cel mai strălucit al 
generaţiei mele, sunt cel care a descoperit acest oraş şi care a 
devenit conştient de importanţa lui. 

— In locul dumitale, eu nu m-aş lăuda cu asta. 

— Dar uite că nu eşti în locul meu! Si închipuie-ţi că sunt foarte 
mândru de fapta mea. 

— Am remarcat asta. 

— Nu pari a-ţi da seama că, fără mine, nu aţi fi avut niciodată 
fericirea de a admira ruinele Pompeiului. 

— Cu sau fără dumneata, nu am avut fericirea asta. Nu am fost 
niciodată la Pompei. 

— Când spun voi, vorbesc de civilizaţia epocii voastre. Fă efortul 
de a nu mai reduce totul la mărunta dumitale persoană. 

— De-aia m-ai convocat aici, ca să-mi ţii o lecţie de morală? 

— Un pic de modestie nu ti-ar strica, aş zice. 

— Dumneata îmi vorbeşti de modestie ? Acum câteva clipe te 
lăudai că eşti creierul cel mai strălucit al generaţiei dumitale! 
— Si pe bună dreptate: eu sunt cel care a avut ideea de a salva 
Pompeiul din naufragiul Istoriei. 

— îmi permit să-ţi amintesc faptul că o scriitoare din 1995 ţi-a 
luat-o înainte. 

— Mi-a luat-o înainte ? Amuzant. Cum ai fi putut s-o iei înaintea 
unei realităţi vechi de 1916 ani? 

— Adineauri ziceai că erupția a avut loc cu un an în urmă! 

— Pentru noi, da. Nu şi pentru voi. 

— Povestea asta e lipsită de orice noimă! 

— Dacă ai fi într-adevăr inteligentă, ai înţelege. 

— Sunt singura persoană din epoca mea care a descoperit ceea 
ce s-a petrecut la Pompei! Fără să mă laud, dragul meu Celsius, 
inteligenţa mea mi se pare a fi. la înălţimea celei a dumitale. 

— Să nuanţăm, copila mea: nu trebuie să confimdăm inteligenţa 
cu perspicacitatea. Dumneata ai avut suficientă clarviziune 
pentru a da o interpretare exactă unui eveniment ce data de 
1916 ani. Eu, care-ţi vorbesc, nu m-am limitat la explicarea 
faptelor. Nu există decât un singur fel de inteligenţă, cea crea- 
toare, iar eu am creat. 

— Ai creat? A ucide populaţia unui oraş, asta numeşti dumneata 
a crea? 

— ţi reamintesc că în 2578 nu exista nimic, absolut nimic, pe 


locul ruinelor Pompeiului. Printr-o acrobație logică fără 
precedent, am pus în locul acelui neant 

vestigiile cele mai bine prezervate din Istorie. Inteligența mea 
este cea a unui demiurg, pe când a dumitale s-ar potrivi cel mult 
unui detectiv particular. 

— Sunt romancieră. 

— Asta şi voiam să spun. Să dezvolţi o idee în scris este o 
fantezie, un mod de a-ţi petrece timpul. Dumneata nu ai fî avut 
în veci mijloacele intelectuale necesare pentru a da formă unei 
idei ca a mea. 

— Fără îndoială. Dar chiar să fi avut mijloacele, nu aş fi făcut-o. 
Eu nu aş fi luat niciodată decizia de a ucide mii de persoane. 

— E firesc. Statisticile o confirmă: simţul moral dispare când 
coeficientul de inteligenţă trece de 180. 

— Si pari a te mândri cu asta, zău aşa! 

— Pentru a mă putea ruşina, ar trebui să am simţ moral, şi, cum 
coeficientul meu de inteligenţă este 199... 

— Ei bine, eu, de la înălţimea coeficientului meu intelectual de 
zambilă, îmi permit să-ţi spun nu doar că eşti un 

ticălos, ceea ce nu te miră, dar si că eşti un imbecil! 

— Amuzant. 

— Imbecil, da! O persoană care uită de propriile sale interese 
este idioată. 

— Am uitat de propriile mele interese? 

— Dând un asemenea exemplu secolelor viitoare, riscaţi să aveţi 
parte de aceeaşi soartă, cretin nenorocit! 

Celsius izbucni în râs. 

— Mă tem că nivelul dumitale de inteligenţă e chiar mai scăzut 
decât cel al unei zambile, draga mea. Nu ai înţeles nimic. Noi 
am prezervat Pompeiul ca model arhitectural. Priveşte în jurul 
dumitale. Arhitectura din prezent este un coşmar grandilocvent. 
Aşadar, nu ne paşte nici un pericol. 

— Nu poţi să ştii. In 3125, oamenii vor considera poate că acest 
coşmar grandilocvent era ceva rafinat. 

— Dumneata uiţi de cheia de boltă a universului: energia. Anul 
trecut am fost nevoiţi să alocăm o asemenea cantitate erupției, 
având în vedere întoarcerea în Timp, încât omenirea nu va mai 
dispune niciodată de mijloacele de a o lua de la capăt. 

— Până în 3125, se va găsi o altă sursă de energie. 

— Imposibil. Din 2150 până în 2400, un comitet alcătuit din 


douăzeci de milioane de creiere superioare a trecut în revistă 
toate posibilele surse energetice prezente şi viitoare. Concluziile 
au fost categorice: zadarnic se vor depăşi graniţele imaginaţiei 
ştiinţifice, nu se va mai găsi nici un fel de energie în sistemul 
nostru solar, decât dacă ar fi să apară un nou Big Bang care ar 
readuce contorul la zero. 

— Nu am auzit în viaţa mea o prostie mai mare. 

— Mi-e teamă că dumneata nu posezi destulă inteligenţă ca să- 
ţi permiţi un asemenea verdict. 

— Regret; a pretinde că ai fost exhaustiv în privinţa 
potenţialităţilor viitorului constituie o culme în istoria prostiei. 
— Poţi să fii sigură că judecata du-mitale nu ne interesează. 

— Nici nu-mi făceam iluzii în privinţa asta. Dar cu cât îmi 
denigrezi mai mult 

creierul, cu atât mai puţin îţi înţeleg teama de a mă vedea 
întorcându-mă în 1995. 

— ţi-am mai spus: cele mai nocive sunt spiritele mărunte. 

— Să admitem. Din punctul de vedere al logicii, atitudinea 
dumitale îmi scapă. Căci, în ultimă instanţă, e inacceptabil ca 
intervenţia mea să poată repune în discuţie o erupție veche de 
1916 ani. 

— Nu intra prea adânc în problema asta. Ai să te îneci în 
anacronisme. Nu ai de unde să ştii că, în urmă cu patruzeci de 
ani, un cercetător pe nume Marnix a găsit o virtualitate care 
depăşeşte bietul dumitale creier: principiul qguandochi-tăţii. 

— Marnix. Un olandez ? 

— Eşti de compătimit. Eu tocmai îţi dezvălui una dintre cele mai 
mari izbânzi ale inteligenţei omeneşti, iar singurul lucru care te 
preocupă pe dumneata este acest aspect arheologic al 
naţionalităţi! 

— M-ai avertizat de la început că n-am să înţeleg nimic. Prin 
urmare, m-am agăţat şi eu de ceea ce puteau sesiza slabele 
puteri ale minţii mele. 

— Dar faptul că Marnix a avut strămoşi olandezi sau suedezi ce 
importanţă poate avea? 

— Nici una. 

— In cazul ăsta de ce te interesează ? 

— Nu ştiu. Poate pentru că asta ar fi dovada unei oarecari 
continuităţi istorice : olandezii au fost întotdeauna un popor 
strălucit. Descopăr că au rămas neschimbaţi. 


— Si ce-i cu asta ? 

— Nimic. Mă emoţionează. 

— E ridicol. 

— Fii sigur că judecata dumitale mă lasă rece. 

— Dar principiul quandochităţii te interesează? 

— Ca tot ceea ce nu înţeleg, da. 

— Vai, mă tem că nu-l vei înţelege niciodată. 

— Ador lucrurile pe care nu le voi înţelege niciodată. 

— Ca majoritatea descoperirilor de geniu, qguandochitatea are la 
bază o idee extrem de simplă, şi anume insesizabi-litatea 
ontogenezei. 

— Minunat: eu am încetat deja să mai înţeleg. Intre noi fie 
vorba, ideea dumitale extrem de simplă poartă un nume cam 
ciudat. 

— Toată lumea a făcut experienţa asta: e suficient să spui 
„acum" pentru ca acest cuvânt să nu mai fie valabil. Prezentul 
nu corespunde nici unei realităţi. Legând acest „acum" de 
conceptul de loc şi de conceptul de individ, se obţine un punct 
cu triplă determinare, care se numeşte... 

— E.A.A.! Punctul eu-aici-acum. 

— De unde ştii dumneata asta ? 

— Quadristrămoşul dumitale nu figura încă în codul genetic al 
spermatozoizilor quadristrămoşului său când lingviştii vorbeau 
deja despre punctul ăsta, micul meu Celsius. 

— Pentru a deplasa un punct, e nevoie să-i dezintegrăm 
coordonatele. Coordonata „acum" a fost cel mai simplu de 
distrus. Pentru a pulveriza determinarea „aici", era de ajuns să 
se pună în stare de imponderabilitate lucrul pe care doream să-l 
transportăm - lucru ce părea că trebuie să fie o fiinţă umană, 
adică un individ. Obţinerea dispariţiei acelui „eu" a fost însă un 
lucru mult mai dificil. Cum să-i iei cuiva conştiinţa propriei 
individualităţi fără a aduce vreo atingere echilibrului său 
mental? 

— Atâtea scrupule din partea voastră mă miră. 

— Nu era vorba de scrupule. Pentru ca acea călătorie a noastră 
să aibă vreo valoare, aveam nevoie de un călător cu mintea 
sănătoasă. Asta se înţelege de la sine. 

— Cum aţi procedat ? 

— Fără Marnix, nimic nu ar fi fost cu putinţă. în el se îmbinau 
două formaţii aparent fără legătură: era fizician şi în acelaşi 


timp specialist în epilepsie. 

— Si care e legătura ? 

— Epilepsia, care nu este cu adevărat o maladie, e un fenomen 
cu mult mai răspândit decât se crede. In afara crizelor, 
epilepticul este un subiect sănătos. In timpul crizelor, tripla sa 
determinare E.A.A. se evaporă cu totul. 

— Să nu-mi spui că aţi trimis în migraţie temporală nişte 
epileptici aflaţi în plină criză! 

— Ba da. 

— E monstruos! 

— Eşti la fel de mărginită ca şi comitetele etice din epoca 
voastră. Ce rău există în asta ? Criza de epilepsie, fie că e gravă 
sau benignă, este o absenţă. Subiectul nu-şi dă absolut deloc 
seama de transplantare. 

— Ce ştii dumneata despre asta ? 

— Eu, nimic. Dar dumneata ar trebui să ştii. 

— E necinstit. Eu mă aflam sub anestezie generală. 

— Nu. 

— Cum adică, nu? 

— Experimentele noastre sunt categorice. E imposibil să faci să 
migreze un om care doarme, fie că somnul lui e natural sau 
artificial. Punctul E.A.A. nu este şters prin starea hipnotică. 
Dovadă, visele, care sunt o persistenţă a individualităţii - 
individualitate desigur modificată, totuşi bine atestată. 

— In cazul ăsta, cum aţi procedat cu mine? 

— Copilăresc de simplu. Am aşteptat să ai o criză. 

— Ce fel de criză ? 

— De epilepsie, de bună seamă. 

— Dar eu nu sunt epileptică! 

— Ei bine, eşti. 

— Ge?! 

— ţi repet: epilepsia e cu mult mai răspândită decât se crede. 
Unele cazuri sunt foarte dificil de diagnosticat. Nu şi al 
dumitale : mi-a fost de ajuns să te aud vorbind timp de cinci 
minute pentru a înţelege. 

— Minţi! încerci să mă duci de nas! 

— Ce interes aş avea să te mint ? 

— Nici unul. Minţi din pură răutate! 

— Haide, n-ai vrea să fim un pic serioşi ? Există mai multe feluri 
de epilepsie. A dumitale e benignă, dar indubitabilă. Felul 


dumitale de a-ţi lăsa neterminate frazele în momentul cel mai 
nepotrivit, de preferinţă între auxiliar şi participiu, este tipic. 
Debitul dumitale verbal e o mărturie a neîncetatelor fluctuații 
ale gradului dumitale de conştiinţă. 

— Orice e bine-venit! Mă faci să râd, Celsius. 

— Greşeşti râzând de lucrurile astea. Dumneata ai avut şi crize 
mai puţin inocente, ar trebui să ştii asta. 

— Nu ştiu despre ce anume vorbeşti. 

— Ba da, ştii. In noaptea de 3 spre 4 mai 1986... 

— Taci. 

— Gu două zile înainte de operaţie, pe 6 mai 1995... 

— Te rog, nu mai spune nimic. 

— Aşadar, nu mai negi. In afară de asta, ai circa patruzeci de 
faze de absenţă pe zi. In 8 mai, noi am pândit prima dumitale 
fază după anestezie, şi haţ! 

— îmi place acest „haţ'. 

— Paradoxul este că s-a dovedit cu mult mai uşor să 
transplantăm fiinţe omeneşti decât lucruri sau fenomene... 
Dar... nu-mi vine să cred! Dumneata plângi! 

— Sunt bulversată... Tocmai am aflat că sunt epileptică şi... 

— Ce e cu sensibilitatea asta exagerată? 

— Aş vrea să te văd în locul meu. 

— Si care e problema ? lulius Cezar era epileptic. 

— Nu mi-am dorit niciodată să fiu lulius Cezar. 

— Mă exasperezi. Si apoi, ai avea motive mult mai temeinice să 
plângi. Nu îţi vei mai revedea niciodată epoca; ăsta da, e im 
motiv de disperare. Epilepsia, nu. 

— Eşti într-adevăr un geniu al consolării. 

— îmi reiau raţionamentul. Cum să aduci un lucru sau un 
fenomen în stare de criză epileptică? Marnix a găsit soluţia. 

— Lasă-mă să ghicesc: a aruncat întreaga populaţie a 
Pompeiului într-o criză de epilepsie colectivă? 

— Nu te repezi. Eu îţi vorbesc de cercetări vechi de patruzeci de 
ani - nu mă născusem încă, nimeni nu se gândea la Pompei. Era 
epoca experimentelor pur tehnice. Erau propulsate obiecte în 
trecut. 

— Statuile din Insula Pastelul ? Piramidele din Egipt? 

— Ce idee ciudată! Doar nu era să ne încurcăm cu măgăoaiele 
acelea. Nu, am folosit ţesături... 

— Giulgiul de la Torino ? 


— încetează cu folclorul vostru de doi bani, te rog. Nu, bucăţi de 
stofă, batiste. 

Nu natura obiectului ne interesa, ci procedeul. Marnix se 
străduise sâ caute, pentru obiecte, un echivalent al epilepsiei. 
Atunci a descoperit o lege neaşteptată, reversibilitatea anionică. 
Bombardând un obiect cu valoarea inversă a... - dar sunt un 
idiot că-ţi explic toate acestea, nu înţelegi nimic. 

— într-adevăr. 

— A trebuit apoi să se ocupe şi de fenomene. Cel mai uşor a fost 
cu fierberea. Graţie reversibilităţii anionice, am transplantat 
fierberi cu o asemenea precizie că am putut obţine ouă fierte la 
perfecţie. 

— îmi şi imaginez meniul sofisticat: „aperitiv: ouă fierte în 
timpul bătăliei de la Marignan". 

— Mai apoi am devenit capabili să expediem pur şi simplu 
combustii la date precise. 

— Tufişul în flăcări era cumva o manevră a voastră? 

— încetează cu infantilismele astea, te rog. In privinţa erupţiilor, 
am procedat ca şi savanții voştri cu bomba atomică: făceam 
experienţe în zone de deşert. Dată fiind penuria de energie, nu 
am avut posibilitatea să efectuăm mai mult de trei încercări. 
Prima tentativă a fost un eşec: oraşul St. Pierre a fost distrus, ca 
urmare a unei erori de calcul. Programasem erupția vulcanului 
Pelee pentru patruzeci şi cinci de secole mai înainte. Aparatele 
noastre erau încă lipsite de precizie. 

— Nu ti-e ruşine ? 

— Mă tem că epoca voastră nu ne poate da lecţii în privinţa 
asta. 

1. Vulcan din nordul insulei Martinica. în 8 mai 1902, erupția sa 
a distrus complet oraşul St. Pierre şi a făcut 29 000 de victime 
omeneşti - cel mai mare număr de morţi în urma unei erupții 
vulcanice din secolul XX. (n.r.) 

— Dar ai remarcat lejeritatea cu care menţionai acel „mic 
incident tehnic"? 

— Da, ştiu, în 1995 întreaga planetă şi-ar fi clamat vinovăția 
timp de cincizeci de ani. Dar eu vin şi te întreb : ce importanţă 
ar fi avut? 

— Si când te gândeşti că, în vremea mea, se spunea despre 
mine cum că aş fi cinică. 

— Dumneata, cinică? Un copil din corul bisericii. A trebuit să 


aşteptăm până anul trecut pentru ca procedeul să devină sigur 
în proporţie de 99,99%. 

— Vrei să spui că v-aţi asumat riscul de a ucide populaţia 
Pompeiului degeaba? Aţi îndrăznit să vă asumaţi un risc de 
0,01% de a rata experimentul, de a distruge oraşul în acelaşi 
timp cu locuitorii săi? 

— Ar trebui să ştii că proporţia de 100% este exclusă pe veci din 
terminologia ştiinţifică. 

— Cum a putut oare să se degradeze morala în asemenea hal? 
— Morala este ca un platou mare cu carne. Era bine garnisit 
când a ajuns pe masă. A circulat în ordinea priorităţilor şi, ca de 
obicei, primii s-au servit din plin. Când platoul a ajuns la capătul 
mesei, era gol. Atunci, furioşi, convivii lezaţi au mâncat-o pe 
stăpâna casei. Pe cine trebuie să acuzăm? 

— Nu am să intru în polemică. Există totuşi un amănunt care mă 
intrigă. De ce a fost ales Pompeiul? 

— Dumneata dezaprobi cumva criteriile noastre artistice? 

— Nu. Dar dacă tot urma să schimbaţi cursul Istoriei, nu aţi fost 
tentaţi să faceţi ceva mai măreț? Să anulaţi genocidul nazist, de 
pildă, suprimându-i pe cei vinovaţi de el? 

— Din raţiuni pe care nu am dreptul să ţi le explic, asta nu ne 
interesa. 

— „Asta nu ne interesa"! Incalificabil ! „Sunt dezolat, mă aflam 
lângă cadă când copilaşul dumneavoastră tocmai se îneca, dar 
nu l-am salvat pentru că asta nu mă interesa!" 

— Comparaţie lipsită de orice valoare. In orice caz, nu am 
dreptul de a aborda acest subiect. 

— Văd că ne aflăm până-n gât în era transparenţei. 

— La fel ca şi în epoca voastră. Noi, însă, nu suntem ipocriţi. 

— Buna şi vechea ipocrizie, ce mult îmi lipseşte! 

— Noi a trebuit să rezolvăm nişte probleme cu mult mai grave 
decât ale voastre. Secolul vostru a fost cel al Antigonelor, 
cuprinse de beţia elocinţei lor în slujba Binelui. Al nostru este cel 
al Creonilor: noi, cel puţin, ne-am asumat responsabilităţile. 

— Aşa, laudă-te! 

— Cel mai ciudat lucru este că această schimbare de atitudine 
nu a modificat natura actelor voastre. Si în epoca voastră, 
atunci când trebuia să se aleagă între Frumos şi Bine, Frumosul 
ieşea întotdeauna învingător. 


Note: 

1. Marignan (Marignano): oraş aflat la 16 km sud-est de Milano. 
în 13-14 septembrie 1515, aici a avut loc o importantă bătălie 
între armata franceză comandată de regele Francisc |, în alianţă 
cu venețienii, şi trupele elveţiene şi papale. în urma victoriei 
obţinute, Franţa a redobândit controlul asupra ducatului 
Milanului. în mod convenţional, această dată marchează tre- 
cerea de la Evul Mediu la Renaştere, (n.r.) 

— Găseşti ? 

— Bineînţeles. Eu îţi vorbesc despre adevărații potentaţi ai 
timpului vostru, care erau cei bogaţi. Cu prilejul prestigioaselor 
lor vânzări la licitaţie, au pus ei vreodată la bătaie o leprozerie ? 
O centrală nucleară defectă ? Un orfelinat suprapopulat ? 

— E nedrept. Cine ar fi dorit asa ceva ? 

— Dacă dumneata ne înţelegi atât de bine, nu pricep ce anume 
ne reproşezi. 

— Nu e cazul să ne mirăm de faptul că bogătaşii s-au comportat 
ca nişte bogătaşi. 

— Prin urmare, să nu te mire nici faptul că nişte persoane 
responsabile se comportă ca nişte persoane responsabile. Si 
ceea ce era valabil în vremea dumitale e valabil şi în ziua de 
astăzi şi va fi întotdeauna: de-o vecie încoace Frumosul este mai 
rentabil decât Binele. 

— Rentabil! 

— Gândeşte-te. Binele nu lasă nici o amprentă materială - şi 
deci nici o urmă, fiindcă ştii ce înseamnă recunoştinţa 
oamenilor. Nimic nu se uită mai repede decât Binele. Mai rău: 
nimic nu trece atât de neobservat ca Binele, deoarece Binele 
adevărat nu se bate cu pumnul în piept - dacă se bate, 
încetează de a mai fi Bine, şi devine propagandă. Frumosul, 
însă, poate dura în veci: el este propria sa urmă. Lumea 
vorbeşte despre el şi despre cei care l-au slujit. Drept care, 
Frumosul şi Binele sunt guvernate de legi opuse: Frumosul este 
cu atât mai 

frumos cu cât se vorbeşte mai mult despre el. Binele este cu 
atât mai puţin bine cu cât se vorbeşte mai mult despre el. Pe 
scurt, o fiinţă responsabilă care s-ar consacra cauzei Binelui ar 
face un plasament prost. 

— Totuşi, despre Rău se vorbeşte ! 

— A, da: Răul este chiar mai rentabil decât Frumosul. Cei care 


au investit în Rău au făcut cel mai bun plasament. Numele 
binefăcătorilor din epoca dumitale au fost uitate de multă 
vreme, pe când cele ale lui Stalin şi Mussolini au în urechile 
noastre consonanţe familiare. 

— Bun. Dumneata eşti suedez. Dacă ai fi fost de origine ebraică, 
genocidul nazist ţi s-ar fi părut o miză importantă. 

— Nimic nu e mai puţin sigur. Popoarele ţin la strămoşii lor 
martiri. E singura nobleţe care nu le-a fost niciodată contestată. 
— Fii amabil, să vorbim despre altceva. Capacitatea mea de 
cinism e încercată la maxim. 

— Asta doream şi eu. Dumneata ai ţinut să abordezi subiectele 
astea de prisos, pe când eu îţi vorbeam de lucruri nobile şi de 
bun-simţ, cum ar fi cercetările noastre tehnologice. 

— Chiar aşa. Vorbeşte-mi despre cercetările tehnologice, să ne 
mai distrăm niţel. 

— Reversibilitatea anionică are ca inconvenient major costul său 
energetic, care e înspăimântător. în epoca voastră, cea a 
energiei nucleare, nota nu vi s-ar fi părut atât de ridicată. Dar 
energia nucleară s-a epuizat de multă vreme, ca toate celelalte 
surse, de altfel. 

— Toate celelalte ? Soarele nu mai există ? 

— Ba da, dar nefericitul n-ar fi fost niciodată suficient. Din 
fericire, mai există apa. 

— Ce ? Un asemenea potenţial în modestul cărbune alb? 

— Nu: în contrariul cărbunelui alb. Ai să râzi: cea mai mare parte 
a energiei noastre provine dintr-un sistem elementar, doldora 
de defecte şi cu un randament scăzut, dar care are calitatea de 
a fi inepuizabil. Este vorba de surpresor. El funcţionează pe 
principiul docului uscat. Un cilindru gol e suprapus pe un cilindru 
cu un diametru doar cu o idee 

mai mare şi umplut cu apă, în fundul căruia nişte ţevi comunică 
cu cilindrul gol. Greutatea cilindrului gol îl face să coboare uşor 
în cilindrul plin, fapt care împinge apa în ţevi şi deci în cilindrul 
gol, ceea ce îl îngreunează şi îl face să coboare şi mai mult 
ş.a.m.d. - e suficient să existe, în amonte, o sursă de alimentare 
cu apă pentru a reumple cilindrul plin... 

— Stai puţin, există un punct care-mi scapă în povestea 
dumitale... 

— Da. Mă întreb ce mi-a venit de m-am apucat să-ţi explic. 

— Dar cilindrul gol nu poate să fie gol de vreme ce este plin... 


— E exact aşa cum îmi închipuiam: sistemul e prea simplu 
pentru ca dumneata să-l poţi înţelege. Nu mai insista. Limitează- 
te la a şti că randamentul sur-presorului este de 10%, cu alte 
cuvinte aproape nul. Dar costurile sunt şi ele aproape nule, şi 
noi am plasat surpre-soare oriunde exista apă în amonte pe 
această planetă. Ceea ce înseamnă mult. 

— Si vă acoperă necesităţile ? 

— Nu, dar ne dă grosul. Acumulăm, de asemenea, energiile 
anexe : vântul din tuneluri, curenţii de aer din oraşe, acu- 
mulatorul orgastic... 

— Cum ai spus? 

— S-a observat că unele femei aveau orgasme extraordinare, 
cărora le corespundeau nişte nu mai puţin extraordinare 
influxuri energetice. 

— Si... cum procedaţi pentru a capta energia asta? 

— Le invităm pe femeile înzestrate cu simţ civic să suporte o 
mică intervenţie chirurgicală: le plasăm în partea de jos a 
abdomenului un acumulator având dimensiunea unei tablete de 
aspirină. In fiecare lună ele se prezintă la bazilică să-şi descarce 
acumulatorul în depozitul central; transferul se face printr-o 
mag-netizare elementară, prin urmare nu e necesară o nouă 
operaţie. 

— Asta mai lipsea. 

— în plus, femeile purtătoare de acumulator beneficiază, o dată 
la şase luni, de un examen ginecologic gratuit. 

— Ce fericire pe ele! 

— Asa, râzi, fii ironică. 

— Nu v-aţi gândit să recuperaţi energia din digestia 
rumegătoarelor? 

— Nu mai există rumegătoare. 

— Asta simplifică lucrurile. Dar atunci... nu mai există vaci sau 
capre? 

— Exact. 

— Ce aveaţi de reproşat acestor biete animale ? 

— Nimic. Randamentul lor nu era destul de ridicat. 

— Friptura de vită, brânza sunt de domeniul arheologiei? 

— Da şi nu. De fapt, noi am înlocuit creşterea rumegătoarelor 
prin cea a balenelor. Ce poate fi mai rentabil decât un cetaceu? 
— Balena nu a dispărut ? 

— E mai prezentă ca niciodată. Oceanele noastre sunt doldora 


de balene care ne dau tone de carne roşie foarte săracă în 
colesterol, hectolitri de lapte... 

— Lapte? Pot să ştiu cum se procedează pentru a mulge o 
balenă? 

— Ca şi cu o vacă, dar cu o găleată mai mare şi cu un scăunel 
pe măsură. Nu; există un sistem de capsule submarine cu 
sasuri, cu conducte; animalele sunt chemate cu ajutorul undelor 
- balenele sunt drăguţe, prietenoase, se lasă mulse fără 
dificultate. 

— E adorabil. In fond, principiul epocii voastre e gigantismul: 
găinile sunt înlocuite cu struţi, vacile cu balene... 

— Chestie de randament: am fost nevoiţi să instalăm atâtea şi 
atâtea surpre-soare pe pământ, încât nu mai dispunem de 
suficient loc. Dacă am fi putut face din vacă un animal marin, 
am fi putut fără îndoială s-o salvăm. Astea odată explicate, 
dumneata nu greşeşti: ne place tot ce e mare. 

— Să nu te superi că sunt obsedată de lucrurile care mă privesc, 
dar această tendinţă s-a extins cumva şi asupra lecturilor 
voastre? Care este volumul mediu al cărţilor de astăzi? 

— E o întreagă poveste. Iți aduci aminte de afacerea care i-a 
amuzat atât de mult pe europenii din secolul dumi-tale? O mare 
parte din cititorii americani ceruseră o nouă ediţie a Bibliei din 
care să fie înlăturate pasajele triste. Credincioşii se declarau 
demoralizaţi de cartea lor sfântă. Clientul e rege. 

pasajele considerate triste au fost suprimate din text... 

— Cerule! Trebuie să le fi rămas doar o plachetă! 

— Da, dar o plachetă din care nu se mai înţelegea nimic. 
Povestea lui lov devenea povestea unui bogătaş care se bucura 
de faptul că nu pierduse niciodată vreun bănuţ. Nimeni nu înţe- 
legea pentru ce luda primea treizeci de arginţi de la sinedriu, 
întrucât Hristos nu era răstignit - ceea ce făcea ca învierea să fie 
delicios de absurdă. Biblia aceea, care nu avea nici o sută de 
pagini, se comporta ca un happening literar: succesul ei de piaţă 
a fost fenomenal. 

— Cine ar fi crezut ? 

— Acea happy Bible, cum era numită, a avut o influenţă 
considerabilă asupra literaturii americane. In lumina acelui 
triumf neaşteptat, editorii au înţeles că publicul nu avea nevoie 
nici de logică narativă, nici de profunzime dramatică, nici de 
volum: s-au apucat să publice o avalanşă de romane de mai 


puţin de o sută de pagini, din care lipsea orice naraţiune, fără ca 
acest lucru să provoace cuiva vreo melancolie. A urmat un val 
seismic de bestselleruri. 

Note: 

1. Mă tem de oamenii care au scris o singură carte, (lat.) 

— Acesta a fost sfârşitul naraţiunii? 

— Printre altele. Ca de obicei, după ce i-au luat multă vreme în 
râs pe americani, europenii i-au imitat. Un mare editor parizian 
a lansat o colecţie intitulată „Oamenii fericiţi nu au istorie" - 
vechi proverb care devenise parcă sloganul iniţiativei 
americane. Europa a scurtat-o şi mai mult: romanele nu depă- 
şeau cincizeci de pagini. 

— Eu cunosc confraţi care trebuie să fi fost ruinaţi. 

— Aceştia s-au convertit. Cei mai lo-goreici s-au apucat de 
haiku-uri. Au apărut versiuni happy ale clasicilor: Crâşma lui 
Zola număra patruzeci de pagini, întregul Dostoievski încăpea în 
două broşurele. 

— Dacă înţeleg bine, sugestia mea era falsă: cărţile din ziua de 
astăzi sunt minuscule. 

— Nu o lua aşa de repede. Exact atunci a apărut marea criză 
energetică. Economia a ajuns cuvântul de ordine: a fost preluat 
principiul cărţii uşoare - 

mai puţină hârtie -, dar s-a hotărât să se lege mai multe laolaltă 
- economie de coperţi. In cazul operelor complete, nu au fost 
probleme. Ezitările au apărut când a fost vorba de autorii cu 
operă redusă. Editorii au trebuit să se hotărască să editeze 
lucrări compozite, lucru care ducea în mod obligatoriu la in- 
congruente : aşa se explică faptul că Baudelaire, Radiguet şi 
Roche au fost grupaţi într-un singur volum şi au fost de negăsit 
unul fără ceilalţi. Hoarde de loaze au început imediat să-i 
confunde, vorbind despre Florile contelui d'Orgel, despre 
Spleen-ul lui Jules şi Jim... 

— Poetic... 

— Nu la fel a gândit şi publicul, care i-a huiduit pe editori. 
Aceştia din urmă, găsind o aplicaţie neaşteptată a adagiu-lui 
Timeo hominem unius lihris, au sfârşit prin a nu mai publica 
autori cu operă redusă, care s-au cufundat în uitare. 

— Ce oroare! 

— De atunci, scriitorii au fost victime ale psihozei productivităţii: 
cum nu a-veau nici o şansă de a fi publicaţi cu mai puţin de cinci 


titluri, s-au apucat să bricoleze cărţulii măsluite al căror unic 
scop era de a servi drept anexe la cea pe care o considerau 
importantă. Jocul, atunci când cumipărai un volum, era de a afla 
care din cele cinci romane publicate era favoritul autorului său. 
— Bănuiesc că acesta nu era întotdeauna şi cel mai bun, aşa 
cum a fost cazul cu Voltaire şi Candide. 

— Lucrul ăsta s-a mai întâmplat. Rezultatul este că astăzi nu 
mai există cărţi de mai puţin de opt sute de pagini. 

— Ceea ce confirmă aprecierea mea asupra gigantismului 
actual. Cu atât mai bine pentru voi, de altfel: pe vremea mea 
exista un model al romanului pompieristic, care se numea 
Ultimele zile ale Pompeiului. 

Graţie volumului său redus, voi aţi fost scutiţi de el. 

— Curios, eu nu am auzit niciodată vorbindu-se despre cartea 
asta. 

— Tacit, Suetoniu, numele astea îţi spun ceva? 

— Drept cine mă iei ? Uiţi că eu sunt descoperitorul Pompeiului 
prin intermediul textelor antice, care... 

— Calmează-te, domnule premiant al clasei. Vezi, dacă Suetoniu 
şi Tacit îţi sunt familiari, e firesc să nu cunoşti Ultimele zile ale 
Pompeiului. Dar mi-i imaginez pe copiii voştri dând peste acest 
roman sau peste filmul de aventuri făcut după el: ei ar vedea 
aici ficţiune politică. Stai aşa... ce ai spus acum câteva clipe? 
— Că nu am citit cartea despre care vorbeai. 

— Nu. Spuneai că ai descoperit Pom-peiul prin intermediul 
textelor antice. Chestia asta nu stă în picioare! 

— Asta-i bună. 

— Dacă latinii au vorbit atâta despre Pompei, asta e din cauză 
că el a fost distrus ! Aşadar, dumneata nu puteai să citeşti 
faimoasa scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr către Tacit, în care îi 
relata despre erupție! In vremea voastră, dacă pot spune aşa, 
scrisoarea nu exista. 

— într-adevăr, nu am avut cunoştinţă despre ea. 

— Scrisoarea aceea nu a putut fi scrisă decât de un an încoace. 
La naiba, ce povestesc eu aici nu are nici o noimă! 

Note: 

1. Roman istoric publicat în 1834 de Edward Bulwer-Lytton, 
prozator, dramaturg şi politician englez, al cărui nume a devenit 
sinonim cu literatura de proastă calitate. A fost ecranizat în 
1950, în regia lui Marcel L'Herbier si Paolo Moffa. (n.r.) 


— Asta nu e un motiv să fii vulgară. 

— Dar îmi storc creierii cu aporia asta! 

— Nu mai insista. Timpul s-a schimbat mult de la epoca 
dumitale încoace. 

— Explică-mi! 

— Nu ai înţelege nimic. 

— ţi-am mai spus că-mi place să nu înţeleg. 

— Mie nu-mi place să explic în zadar. Mulţumeşte-te să ştii că 
asta depăşeşte înţelegerea dumitale. Timpul are proprietăţi pe 
care nimeni înainte de Marnix nu fusese în stare să le conceapă. 
— Spune-mi proprietăţile Timpului. 

— De ce ? Ca să-ţi dai seama de mărginirea dumitale mentală? 
— Trebuie să excludem 100% şansa ca eu să pot înţelege? 

— Da. încă din epoca voastră, prăpastia care despărţea elita 
de... ceilalţi nu înceta să se adâncească. Astăzi acest abis a 
devenit de netrecut. In treacăt, îmi permit să-ţi atrag atenţia 
asupra zădărniciei spuselor dumitale: autorii latini nu au 
aşteptat erupția pentru a vorbi despre Pompei. închipuie-ţi că un 
oraş nu are nevoie să fie distrus pentru a fi interesant. 

— Sunt absolut de acord. Dar, în general, oamenii nu se apleacă 
decât asupra ruinelor. Dacă Hiroshima nu ar fi fost distrusă, 
nimeni nu ar fi auzit de numele ăsta în afara hotarelor Japoniei. 
— Hiroshima nu era o bijuterie a artei nipone. 

— Crezi că şi pe mine contemporanii mei mă vor găsi mai 
interesantă în urma dispariţiei mele? 

— Eşti înduioşătoare. 

— De fapt, e o întrebare pe care mi-o pun. Cum nu cunosc 
proprietăţile timpului, nu pot să-mi dau un răspuns. Poate m-ai 
putea ajuta dum.neata. 

— Ce vrei să ştii ? 

— Sunt cumva dedublată ? Există o altă A.N. care îsi continuă 
existenta în 

1995? Mi-ar plăcea să ştiu dacă persoanele apropiate mie sunt 
îngrijorate, acolo. 

— Acest „acolo" pe care-l foloseşti mă amuză. 

— Acum şase secole, dacă preferi. 

— Eu nu prefer nimic. Dumneata trebuie să ştii ce anume 
preferi. Gândeş-te-te: fie există în continuare o A.N. în 1995 şi 
prin urmare cei apropiaţi du-mitale nu sunt îngrijoraţi - dar 
această A.N. îţi este străină, habar nu ai ce face ea. Fie nu mai 


există nici o A.N. în 1995 şi apropiații dumitale se frământă, dar 
cel puţin te afli în posesia totalităţii persoanei dumitale, nu 
trebuie să te temi de faptele jumătăţii dumitale, îţi cunoşti toată 
viaţa, fără nici o zonă de umbră. Care dintre cele două 
posibilităţi ţi se pare mai acceptabilă? 

— Nici una. 

— Păcat. Nu există alta. 

— Lucrul ăsta n-ar trebui să te împiedice să-mi spui care dintre 
cele două e cea adevărată. 

— „Care dintre cele două e cea adevărată" : am impresia că 
vorbesc cu Scufiţa 

Roşie. Nici una dintre cele două nu e adevărată, bineînţeles! 
Nimic nu este adevărat. Adjectivul „adevărat", ca şi cifra zero, 
este o expresie indispensabilă a vidului. 

— Discursurile dumitale filosofice sunt foarte frumoase, Celsius, 
dar mi-ar plăcea totuşi să ştiu dacă există sau nu încă o A.N. în 
1995. 

— Cum poate cineva să fie preocupat de asemenea amănunte? 
— E un amănunt care-mi stă pe inimă. 

— Să nu se supere inima dumitale, nu am ce să-ţi răspund. 

— Atunci eşti un tăntălău! Provoci erupții vulcanice după 
trecerea a 2500 de ani, în ziua pe care o alegi, şi nu eşti în stare 
sâ-mi spui dacă eu mai exist pe 9 mai 1995! 

— Problema continuității existenţei dumitale mă interesează 
cum nu se poate mai puţin. 

— Nu ţi se cere să fii interesat! ţi se cere să răspunzi! 

— Pentru persoana neprecizată care insistă mai înţelept ar fi. 
să-şi dea seama că tăcerea mea este amabilă. 

— Amabilă! Asta chiar că-i bună ! Dumneata mă răpeşti, mă 
sechestrezi şi mă insulţi şi te mai şi consideri amabil! 

— Dacă ai avea toate cărţile de joc în mână, mi-ai mulţumi. 

— A, nu! Manipulatorii ăştia care vor pe deasupra să le mai şi 
mulţumeşti, ce silă mi-e de ei! Mi s-a întâmplat un lucru 
îngrozitor şi dumneata găseşti că e „amabil" să mi-l ascunzi. Ei 
bine, nu-ţi dau voie să hotărăşti în locul meu! 

— Imbecilă mică! Chiar vrei să cunoşti adevărul ? Inchipuie-ţi că 
nu există aşa ceva! Singurul adevăr este cel pe care-l suporţi cel 
mai greu: nu există nici un adevăr. 

— încetează cu sofismele astea şi... 

— Asta nu e un sofism! Străduieşte-te să înţelegi acest aforism 


al lui Marnix: „Intre ceea ce a avut loc şi ceea ce nu a avut loc 
nu există o diferenţă mai mare decât cea dintre plus zero şi 
minus zero". 

— Ce mai e şi aiureala asta ? 

— E constatarea cea mai înspăimântătoare care s-a făcut de 
când există ceva pe lume. 

— Mda. Nimic nu se schimbă. Pentru ca un pontif să fie 
considerat drept o autoritate intelectuală, e suficient ca el să 
profereze o frază solemnă şi obscură si... 

— Si va exista întotdeauna în mulţime un cretin care, sub 
pretextul că nu înţelege, va decreta că nu e nimic de înţeles. 
Nimic nu se schimbă, într-adevăr. Totuşi, din partea cuiva care 
avea pretenţii de deschidere... 

— Le mai am şi acum. 

— Da? In cazul acesta, e dezolant. Căci aforismul lui Marnix nu 
are nimic opac, el este doar insuportabil: „Intre ceea ce a avut 
loc şi ceea ce nu a avut loc nu există o diferenţă mai mare decât 
cea dintre plus zero şi minus zero". 

— Altfel spus, între faptul că eu am continuat să exist după 8 
mai 1995 sau nu chiar nu e nici o diferenţă? 

— O diferenţă identică celei care separă plus zero de minus 
zero. 

— Nici una, aşadar. 

— Totul depinde de felul cum utilizezi acel plus zero sau minus 
zero. Pornind de la această frază a dezvoltat Marnix principiul 
quandochităţii. Quandochitatea în întregime încape în această 
lipsă de spaţiu care separă plus zero de minus zero. 

— In mod concret, asta ce înseamnă ? 

— Concret ? Nimic. 

— Asta era şi impresia mea. 

— Vezi dumneata, dacă geniile şi-ar fi pus problema de a şti 
dacă „în mod concret" cercetările lor conduceau la ceva sau 
dacă „în mod concret" propoziţiile pe care le dezvoltau aveau 
cumva un sens, nu ar fi descoperit niciodată nimic. Si, totuşi, 
pornind tocmai de la această zonă abstractă, diferenţa dintre 
plus zero şi minus zero, a devenit posibilă efectuarea unor 
transplantări prin Timp. Transplantări al căror caracter cât se 
poate de concret dumneata îl poţi sesiza mai bine ca oricine. 
— Mai bine ca oricine, da. Când mă gândesc că fără 
nenorocitele astea de plus sau minus zero aş fi rămas în 1995! 


— Nenorocitele astea de plus sau minus zero, ca să te citez, nu 
au nici un amestec aici. Utilizarea pe care le-a dat-o creierul lui 
Marnix este în cauză. 

Acestea spuse, îmi permit să-ţi atrag atenţia că mulţi dintre 
contemporani ar fi plătit o avere ca să se afle în locul dumitale. 
— Oamenii aceia au fără îndoială o viaţă infernală sau duşmani 
de care trebuie să scape. Poate motivul principal ar fi că nu 
iubesc pe nimeni. In cazul ăsta, probabil că le este totuna dacă 
părăsesc anul 1995. 

— Oamenii aceia au un lucru nobil care pare a-ţi lipsi dumitale: o 
curiozitate intelectuală care transcende micul lor eu. 

— Am şi eu acel lucru nobil. 

— Nu s-ar spune. Te lamentezi fără încetare. 

— Existau în 1995 nişte persoane pe care le iubeam. Nu pot să 
mă împac cu gândul de a nu le mai vedea niciodată. 
Preocuparea asta e mai puternică decât orice curiozitate 
intelectuală. 

— Sentimentalism de portăreasă! 

— Ei bine, da. Ai făcut ceva de neiertat, Celsius: de ce m-ai ales 
tocmai pe mine pentru a fi transplantată ? De ce nu ai 
selecționat una din acele nenumărate persoane care visau să 
vină aici ? Te plângi de mediocritatea mea intelectuală, dar sin- 
gurul vinovat eşti dumneata: epoca mea nu ducea lipsă de minţi 
strălucite. De ce te-ai încurcat cu mine, care nu aveam nici o 
dorinţă de a-i părăsi pe ai mei? 

— lţi repet că nu te-am ales. E doar din cauza Pompeiului. 
Dumneata ai fost prima care a bănuit adevărul, noi nu puteam 
să ne asumăm riscul de a te lăsa să-l răspândeşti. 

— Tocmai te-ai trădat: altfel spus, nu mai există nici o A.N. în 
1995. Eu găsesc întotdeauna mijloacele de a obţine informaţiile 
pe care unii încearcă să mi le ascundă. 

— Zău, pe cuvânt, parcă ţii morţiş să fii disperată... 

— Si cum aşa? Totul din cauza unei vorbe nefericite? 

— Ei, da. 

— Totul din cauza unei vorbe aruncate aproape la întâmplare, 
fără să stau să chibzuiesc? E monstruos. 

— Chiar aşa. 

— Cel mai rău e că lucrul ăsta nu mă miră. Vine să confirme 
ceea ce gândeam 

în legătură cu vorbele nefericite: ele au o putere înfiorătoare! De 


câte ori n-am trăit situaţia asta: un cuvânt lipsit de importanţă, 
spus de mine sau de altcineva, care provoca nişte catastrofe ale 
căror urmări puteau dura ani de zile. Nici o realitate omenească 
nu exprimă atât de bine ideea de destin ca nişte cuvinte 
nefericite şi consecinţele lor inexorabile. 

— Câtă profunzime! 

— la-mă peste picior! Fără acea propoziţie născută dintr-o 
întorsătură a gândului meu, şi pe care am rostit-o cu glas tare 
fără măcar să ştiu de ce, fără acea acumulare de vanităţi, nu aş 
purta astăzi doliu după epoca mea. 

— Atunci când oamenii din epoca du-mitale mureau în accidente 
de maşină, asta nu se întâmpla din motive mai serioase. 

— Analogia dumitale e elocventă: este exact ca şi cum aş fi 
moartă. 

— Toţi murim într-o bună zi. 

— Problema e că nu am murit. 

— Nu-mi da idei. 

— Adică, mai clar? 

— Mai clar, când un individ ameninţă grupul, el este lichidat. 

— Eu, vă ameninţ eu cumva ? Cum crezi că ar putea o biată 
victimă să vă ameninte ? 

— Bietele victime reprezintă cele mai grave ameninţări care pot 
atârna asupra unei societăţi. Mai ales atunci când sunt atât de 
enervante ca dumneata. 

— Dacă sunt atât de enervantă, nu te considera obligat să faci 
conversaţie cu mine. Du-te şi joacă-te cu quandochita-tea 
dumitale; mai există destule capodopere antice de prezervat 
sub straturi de lavă. 

— Din păcate, am primit instrucţiuni stricte în privinţa dumitale. 
— Aha! Aşadar, dumneata nu eşti unicul stăpân, după 
Dumnezeu, la apuseni ? 

— Nu. Eu sunt cea mai înaltă autoritate intelectuală. Puterea, 
însă, este deţinută de cei care au cel mai înalt coeficient de 
longevitate. 

— Foarte nostimă, istoria voastră. 

— E o chestiune foarte serioasă. După secole şi secole de 
tatonări politice mai mult sau mai puţin dezastruoase, noi am 
pus la punct statistici atotcuprinzătoare, bazându-ne nu pe 
virtuțile, ci pe slăbiciunile inerente fiecărui regim. Am pus în 
cele din urmă problema puterii într-un mod lucid: în loc să ne 


întrebăm care ar fi cel mai bun regim, noi ne-am întrebat care ar 
fi cel mai puţin nociv. Răspunsul ne-a uimit: conducătorii cei mai 
puţin catastrofici nu erau cei mai inteligenţi, cei mai caritabili, 
cei mai realişti, cei mai harnici ş.a.m.d. Ei erau pur şi simplu cei 
care au trăit cel mai mult timp. 

— Un motiv printre altele pentru a deveni regalist. 

— Da, în sfârşit, un regalism fără rege, întrucât şeful oligarhiei 
poartă numele de tiran. 

— S-a restaurat tirania? Ce chestie simpatică. 

— Studiind trecutul, noi ne-am dat seama că, dacă tirania 
căreia nu i se spune pe nume era nocivă, tirania numită ca atare 
era regimul cel mai sănătos care putea exista. Modelul nostru 
de guvernare era cel al lui Pisistrate. 

— Dar e formidabil! Pisistrate, admirabilul tiran care a publicat 
Iliada şi Odiseea! 

— Da, în sfârşit... Politica noastră editorială e un pic diferită. 

— Exact. Aţi publicat cumva versiuni happy ale Iliadei şi 
Odiseei? Elena e o fată de treabă care reuşeşte să-l mulţu- 
mească şi pe soţ, şi pe amant în acelaşi timp, câinele lui Ulise 
nu moare... 

— Nu. 

— A! Scrupulele încă există? 

— Nu. Dar titlul Războiul Troiei nu va avea loc era deja luat. 

— N-aş fi. crezut că eşti în stare să ai umor. 

— Să fii la guvernare fără să ai umor ar fi imposibil. 

— In fond, transplantarea mea din 1995 în 2580 a fost din 
partea dumitale un demers pur umoristic. 

— Dacă iei lucrurile cLSS, 83." ti fie de bine! 

1. Titlul unei piese de teatru de Jean Giraudoux (1881-1944), 
cunoscută pentru modul în care înfăţişează cinismul poli- 
ticienilor şi istoria în realitatea ei. (n.t.) 

— Nu le iau aşa: dumneata m-ai răpit cu ceea ce pare a fî 
dezinvoltură, doar dacă nu cumva e pur şi simplu cinism. 

— ţi repet: simţul răspunderii este cel care m-a constrâns să 
acţionez astfel. Am sugerat măsura aceasta Tiranului, care mi-a 
dat undă verde, cu condiţia să-ţi consacru cea mai mare parte 
din timpul meu. 

— Pentru ce ţi-a dat un ordin atât de ciudat ? 

— Se gândea că ai putea să ne aduci nişte informaţii interesante 
despre epoca dumitale. l-am explicat că nu erai genul de 


persoană în stare să ne lămurească şi că eu nu aveam nimic de 
câştigat conversând cu dumneata. 

— Foarte drăguţ. 

— Nu a vrut să audă nimic: atât de mult praf în ochi îi arunca 
faptul că erai scriitoare! Si iată-mă condamnat să-ţi fac 
conversaţie, când eu - după cum îţi poţi închipui - am ocupaţii cu 
mult mai pasionante. Prin urmare, rogu-te, încetează să mai 
sugerezi că te-am transplantat pentru că aşa mi-a plăcut mie, 
lucrul acesta începe să mă irite. 

— Sărmanul meu Celsius, întoarce-te la treburile dumitale ! 
Delaţiunea nu-mi stă în fire. N-am să spun nimănui nimic. Poţi să 
mă laşi singură până în secolul următor, cu condiţia să-mi aduci 
un vraf de hârtie albă şi nişte ustensile de scris. 

— Nici nu poate fi vorba să mă abat de la ordinele Tiranului. Am 
depus jurământ. 

— Sperjurul nu mai există ? 

— O, ba da. Ca şi destituirea politică. Vezi dumneata, eu ţin la 
funcţia mea. 

— Mă întreb care era gândul ascuns al Tiranului când ţi-a dat im 
asemenea ordin. 

— Du-te şi află. 

— Eşti celibatar? 

— Care e treaba dumitale ? 

— Tiranul poate că are instincte de agenţie matrimonială. Se va 
fi. gândit că aş fi o partidă bună pentru dumneata. 

— Eu cu dumneata ? Sigur, s-auzi aşa ceva e mai bine decât să 
fii surd. 

— Tare mai eşti galant! 

— Ce vină am eu dacă vii cu nişte sugestii atât de absurde? 

— Ascultă, am înţeles că după criteriile actuale aş fi o pocitanie, 
dar sunt totuşi o fiinţă de sex feminin... 

— Dar nu asta era problema! 

— Atunci, care este ? 

— Căsătoria s-a schimbat de la epoca dumitale încoace. A ajuns 
să fie un contract cum nu se poate mai sordid. 

— Prin urmare, nu s-a schimbat chiar atât de mult. 

— Ba da! Legislaţia ei a fost calchiată după cea a contractului de 
închiriere. 

— Nu înţeleg. 

— Căsătoria a devenit un contract rezi-liabil la fiecare trei ani. 


— Ce? 

— Da, La fiecare trei ani, cuplurile căsătorite primesc un 
formular administrativ în care sunt întrebate dacă vor să-şi 
reînnoiască mariajul. E suficient ca unul dintre cei doi să nu 
semneze pentru ca acel contract să fie anulat. 

— Vrei să mă duci de nas, Celsius! 

— Nu! Evoluţia aceasta devenise inevitabilă. Existau din ce în ce 
mai multe divorţuri. Singurul mod de a frâna acest fenomen a 
fost să dăm posibilitatea de a se reînnoi căsătoria, şi prin 
urmare de a o face reziliabilă. 

— In fond, nu-i chiar atât de rău. 

— Asta am crezut şi noi, la început. Nu prevăzuserâm că asta 
avea să declanşeze o escaladă a meschinăriei conjugale. 
Scenele de menaj oferă de-acum prilejul celor mai josnice 
şantaje: „Si dacă nu accepţi să..., atunci reziliez!" sau „Si dacă 
nu încetezi să..., atunci reziliez !" au ajuns să fie frazele cele mai 
des întâlnite ale noului discurs matrimonial. 

— Si ăsta e motivul pentru care ai dorit să rămâi celibatar? Nu 
te-aş fi. crezut atât de romantic. 

— Este într-adevăr motivul meu principal. La care se adaugă 
faptul că nu am timp să mă căsătoresc. 

— Totuşi, ai timp să-mi povesteşti toate 

astea. 

— Nicidecura! ţi-am mai spus că nu am. Sunt aici doar pentru că 
Tiranul mi-a dat acest ordin. 

— Bine ţi-a făcut. Nu aveai decât să te gândeşti de două ori 
înainte de a hotărî să mă transplantezi! 

— Mult ai să-mi mai reproşezi asta? 

— Cât timp nu mă vei trimite înapoi în epoca mea. 

— N-ai să fii trimisă înapoi niciodată! Niciodată! 

— In cazul ăsta, nu voi înceta să-ţi reproşez. 

— Ce enervantă eşti! Si când te gândeşti că mi-ai propus să ne 
căsătorim ! 

— Eu, ţi-am propus eu să ne căsătorim? Eşti nebun. 

— Regret. Adineauri, dumneata ai vorbit de căsătorie. 

— Vorbeam despre intenţiile Tiranului vostru, nu despre ale 
mele. 

— Aşa spun toate. 

— Văd că infatuarea masculină este încă la ordinea zilei. Află că 
nu eşti genul meu. 


— Nici dumneata. 

— în cazul ăsta, suntem făcuţi să ne înţelegem. 

— Cum ai întors-o! 

— Spune-mi totul, Celsius: dumneata îl urăşti pe Tiran, nu-i aşa? 
— Nu. 

— II dispreţuieşti, ţi-e silă că trebuie să asculţi de un imbecil, nu- 
i aşa? 

— Ce tot baţi câmpii ? 

— Haide! Dumneata, care te afli în vârful piramidei apusene, 
cum de admiţi să fii la ordinele unui om care are jumătate din 
coeficientul dumitale intelectual? 

— Două treimi. 

— Vezi bine că te-ai gândit deja la 

asta! 

— Nu m-am gândit la nimic. Toată lumea cunoaşte coeficientul 
de inteligenţă al celorlalţi. 

— De câtă vreme nutreşti dorinţa de 

a-l răsturna pe Tiran? 

— Ai terminat cu proferarea unor asemenea enormităţi? 

— Cum să nu fie chinuită de obsesia asta o fiinţă atât de 
ambițioasă ca dumneata ? 

— Tocmai pentru că sunt ambițios. Tiranul are mult mai puţine 
iniţiative decât mine. Dacă aş fi fost tiran, nu aş fi putut 
niciodată să întocmesc proiectul 

Pompei. 

— Aşadar, sunt sigură că nu vrei să renunţi la funcţii. Părerea 
mea este că vrei să le cumulezi. 

— Să le cumulez ! 

— Ar fi cu mult mai comod să nu fii nevoit să consulţi o 
autoritate superioară (şi din punct de vedere intelectual 
inferioară) de fiecare dată când creierul dumitale genial ar 
elabora un plan nou. 

— încetezi odată să mai delirezi ? 

— Delirul dumitale e cel care vorbeşte prin gura mea. 

— Te consideri cumva o sibilă politică ? 

— E de ajuns să vadă cineva cu câtă neplăcere urmezi ordinele 
Tiranului. 

— Neplăcere! Eu, care fac o adevărată risipă de amabilitate ca 
să-ţi vorbesc! 

— A! Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum ar arăta schimbul 


nostru de cuvinte fără această „adevărată risipă de 
amabilitate". 

— Cred că nu-ţi dai prea bine seama. Din cauza unui cuvânt 
nefericit pe care l-ai spus întâmplător, pentru a-ţi mai amuza 
spiritul care este un monument de futilitate şi care nu are nici 
măcar inteligenţa necesară pentru a-şi măsura limitele, 
dumneata m-ai condamnat să mă întind la conversaţie şi deci 
să-mi întrerup munca de cercetare. în condiţiile acestea, nu 
prea văd cum aş putea să fiu mai amabil cu dumneata. 

— Aveam dreptate! îi porţi pică Tiranului. 

— Dumitale îţi port pică, nu Tiranului, care este un înţelept. 
Dacă mi-a dat ordinul să mă întreţin cu dumneata, a făcut-o 
pentru că a considerat că e un lucru bun. 

— l-auzi colo! Un adevărat mic premiant al clasei! „Profesorul a 
spus aşa, atunci e bine!" 

— Vrei să încasezi nişte scatoalce? 

— Doar n-ai să îndrăzneşti să mă loveşti : Tiranul nu ţi-a dat 
permisiunea. 

— De unde ştii dumneata? 

— Simt asta. 

— Dar asta ai simţit-o? 

— Eşti nebun de-a binelea! 

— Dumneata ai căutat-o. 

— Am să mă plâng Tiranului! - 

— Ce mai stai ? 

— O să mi se învineţească ochiul! 

— îmi supraestimezi forţa. E prima oară în viaţa mea când 
lovesc pe cineva: am încă multe de învăţat. 

— Nu ai mai lovit niciodată pe nimeni? 

— Chiar nu. Trebuie să precizez că nu am întâlnit niciodată o 
persoană atât de enervantă. 

— Sunt foarte flatată. 

— Nu te lua după aparenţe. La a doua încercare, s-ar putea ca 
ochiul să se învineţească, într-adevăr. 

— Nu găseşti că lucrul ăsta e degradant? 

— Nu, găsesc că e o adevărată uşurare. Dumneata îmi deschizi 
orizonturi noi. 

— E chiar o fericire că nu doreai să te căsătoreşti. 

— Sunt femei cărora le place asta. 

— Eunu mă număr printre ele. Spune-mi, Celsius, ce se mai 


aude cu pedepsele corporale în secolul douăzeci şi şase? 

— Epoca noastră este una a responsabilităţii. 

— E răspunsul dumitale preferat, nu-i aşa? 

— Da. Are avantajul că răspunde la 95% din întrebări. 

— Dacă înţeleg bine, nimeni nu are nimic împotriva pedepselor 
corporale în ziua de astăzi? 

— Ne folosim de ele la fel de mult ca şi în epoca voastră, dar 
fără s-o facem pe 

ascuns. 

— Trupul nu mai e respectat ? 

— Avem cel mai mare respect pentru frumuseţea lui. 

— Altfel spus, dacă nu e frumos... 

— Ce valoare poate să aibă un trup lipsit de frumuseţe? 

— O foarte mare valoare pentru proprietarul lui. 

— Nimeni nu este proprietarul trupului său. Trupurile aparţin 
comunităţii. 

— O comunitate sexuală, aşadar? 

— Nu. Sexul nu mai este marea afacere a secolului. 

— A fost cumva vreodată ? Sexul, în cel miai bun caz, nu a 
constituit decât un subiect de conversaţie: în ochii mei, el a fost 
ruda săracă din toate epocile, chiar şi din cele care pretindeau 
că ar face din el o valoare. 

— Trupurile aparţin comunităţii estetice. Omul simte o nevoie 
imperioasă de 

a vedea în jurul său persoane cu un fizic frumos. 

— Aşa am crezut şi eu întotdeauna. Dar mi se pare oribil să se 
facă din asta un principiu de guvernare. 

— E ceva tipic pentru secolul vostru. Toată lumea se lăuda că 
are idei, dar, de îndată ce una dintre acestea era luată în 
considerare de conducători, se stârnea un vacarm de proteste. 
— Există şi o parte de adevăr în ceea ce spui. Totuşi, acest 
principiu al comunităţii estetice mă nelinişteşte. 

— Dar nu e moral ca oamenii să fie constrânşi să se îngrijească 
de aspectul lor fizic? Adu-ţi aminte de epoca du-mitale, de 
nesimtirea anumitor trupuri care nu se dădeau totuşi în lături de 
la exhibările cele mai respingătoare... 

— Mi-aduc aminte de toate astea. Dar remediul mi se pare mai 
rău decât răul. In plus, pe vremea mea, atunci când vedeam o 
persoană frumoasă şi graţioasă, eram emoţionată de această 
ofrandă gratuită. îmi ziceam: „El sau ea a ţinut să fie frumos sau 


frumoasă pentru a face din ziua asta o operă de artă". Astăzi, 
dacă aş vedea plimbându-se un trup frumos, aş fi înclinată să 
gândesc: „la te uită, o persoană care respectă legea". 

— Bun. Dumneata îmi aduci aminte de acei cretini din secolul 
douăzeci şi doi care strigau: „Poezia la putere!". 

— Nu am avut norocul să cunosc secolul douăzeci şi doi. 

— Fii fericită. Ai fost scutită de ce era 

mai rău. 

— Secolul douăzeci şi doi reprezintă 

tot ce era mai rău? 

— Nu mă aflu aici ca să-ţi predau o 

lecţie de istorie. 

— N-ai putea, totuşi, să-mi prezinţi în linii mari ultimele şase 
secole? 

— ţi le-am expus deja: istoria noastră a fost istoria energiei. 

— E cam vag. Mi-ar plăcea să cunosc mai multe amănunte. 

— Mulţumeşte-te cu cele pe care ţi le 

vom da noi. 

— Mada. Frumoase lucruri trebuie să 

se fi petrecut. 

— Poţi să-ţi închipui că nu a fost totul idilic. 

— ţi-e ruşine, nu-i aşa? 

— Ruşine, mie? Fiind vorba de evenimente care au avut loc 
înainte ca eu să mă nasc, responsabilitatea voastră fată de ele e 
mai mare decât a mea. Dumitale trebuie să-ţi fie ruşine, draga 
mea. 

— In numele a ceea ce dumneata numeşti „responsabilitate 
colectivă", cumva ? 

— Da. 

— Spune-mi, Celsius, ce-aş fi putut eu să fac pentru ca să nu mi 
se pună în cârcă responsabilitatea asta colectivă? Să refuz, eu 
singură din toată specia, utilizarea electricităţii, a gazului, a ben- 
zinei? Cu ce v-ar fi ajutat asta? 

— Cu nimic. 

— Atunci, ce altceva ? Să fiu teroristă? Să pun bombe la marii 
consumatori de energie? Asta ti-ar fi făcut plăcere ? 

— Ar fi fost grotesc. 

— Bun. Vezi bine că nu dispuneam de mijloace de acţiune! 

— Am înţeles. Si atunci dumneata nu ai nici o vină, nu-i aşa? 
— Dar e evident. Nu aveam nici o putere. 


— Dar puterea de a deschide ochii oamenilor nu o aveai? Erai 
scriitoare; ţi-era imposibil să dedici o carte catastrofei care-ţi 
sărea în ochi? 

— Eu nu scriam genul acela de cărţi. 

— Minunat răspuns! Mă duce cu gândul la Braham, romancierul 
acela din secolul douăzeci şi unu care refuza să descrie 
suferinţele poporului său sub pretextul că îi venea greu să 
ortogra-fleze numele de familie ale personajelor ! 

— Ale poporului său? Care popor? 

— Asta nu te priveşte. Vorbeam acum de secolul dumitale. 
Aşadar, „dumneata nu scriai genul acela de cărţi". Dar pot să 
ştiu ce gen de cărţi scriai? 

— Ei bine... uf... e greu de spus. 

— Explică-te, în loc să dai din colţ în colţ. Despre ce tratau 
cărţile dumitale? 

— Tratau? Nu erau tratate. Scriam nişte povestiri în care se 
petreceau tot felul de lucruri. 

— „Povestiri în care se petreceau tot felul de lucruri"! Ce subtilă 
concepţie despre literatură! 

— Ei, da. Joubert, un superb moralist, prieten al lui 
Chateaubriand, scria: „O carte mare este o carte în care se pot 
spune o mulţime de lucruri". 

— Din ce în ce mai bine. înţeleg că făceai parte din elita 
intelectuală a generaţiei dumitale. 

— Greşeşti luându-l peste picior pe Joubert. E prea fin pentru 
dumneata. 

— lar dumneata eşti şi mai fină, dacă înţeleg bine? 

— O, eu adoram bufoneriile şi umpleam cu ele pagini întregi din 
cărţile mele. 

— la auzi ce nobilă filosofie. 

Note: 

1. Joseph Joubert (1754-1824), scriitor şi moralist francez, (n.r.) 
2. Franfois-Rene de Chateaubriand (1768-1848), unul dintre cei 
mai mari scriitori francezi romantici, autor al unor opere precum 
Atala, Geniul creştinismului, Rene. (n.r.) 

— Nu e o filosofie, e un caz extrem. E, de asemenea, o lecţie de 
indulgență: aşadar, cumsecadele meu Celsius, dumneata nu eşti 
bun decât să transplantezi oameni... 

— Nu numai oameni! 

— Da, în sfârşit, oameni şi erupții. Nu există meserii ruşinoase. 


— îţi baţi joc de mine ? 

— Nu mi-aş permite... 

— Ei bine, eu n-am să mă abţin, fa-bricantă de cărţulii de ţinut în 
torpedoul 

maşinii! 

— Nu critica nişte cărţulii pe care nu 

le-ai citit. 

— E ca şi cum aş fi făcut-o. 

— Doar o persoană stupidă poate să 

spună aşa ceva. 

— Eu nu pot fi suspectat de stupiditate, coeficientul meu de 
inteligenţă 

este de... 

— îmi pare rău. Printre diversele varietăţi de prostie, există cu 
siguranţă şi aceea a coeficienţilor de inteligenţă de 

190. —199. 

— Lasă-mi în pace cărţile, în numele respectului pe care ar 
trebui să ţi-l insufle lucrurile dispărute. 

— Dispărute ? Nu e sigur. 

— Doar nu-mi vei fi trasplantat şi cărţile odată cu mine? 

— Nu mi-aş fi dat osteneala asta. Dar nu se poate exclude 
ipoteza ca unele dintre ele să fie păstrate în Marele Depozit. 
— Cum? 

— Ar trebui să te vezi: scriitorul aflând că opera sa a străbătut 
secolele. E spectacolul cel mai grotesc la care mi-a fost dat să 
asist. 

— Pune-te în locul meu! 

— Cred că am ceva mai bun de făcut. 

— Unde se află depozitul acela ? 

— Uşurel! N-am spus nici o clipă că ai avea dreptul să intri 
acolo. 

— Atunci, du-te dumneata! 

— De ce ? Pe mine nu mă interesează să aflu dacă acele cărţulii 
ale dumitale au străbătut secolele. 

— Eşti dezgustător, Celsius. 

— lar dumneata eşti ridicolă. Cum de-ţi poţi imagina, fie şi o 
clipă, că istoria a reţinut mâzgâlelile dumitale? 

— Niciodată nu mi-am închipuit asta, niciodată! Dumneata mi-ai 
vârât-o în cap pentru prima oară în viaţa mea. 

— îmi vine greu să te cred. 


— Aminteşte-ţi. Tocmai îţi spusesem mai înainte: „Lasă-mi în 
pace cărţile, în numele respectului pe care artrebui să ţi-l 
insufle lucrurile dispărute". 

— Era o figură de stil. 

— Bun. în orice caz, dacă lucrările mele s-ar afla în Marele 
Depozit, dumneata ai şti. Eşti un om cultivat. 

— Nu e sigur. Literatura de la sfârşitul mileniului trecut este cea 
pe care o cunosc cel mai puţin. Ca dovadă, acel Joubert despre 
care vorbeai adineauri, şi despre care n-am auzit niciodată. Spe- 
cialitatea mea este Antichitatea romană. 

— Atunci, să mergem la Marele Depozit ! în felul ăsta, dacă 
lucrările mele se află acolo, vei avea ocazia să le citeşti. 

— Pentru ce ? Pentru a putea pătrunde tainele sufletului 
dumitale? Regret, sufletul dumitale nu mă interesează. 

— Pentru a înceta să mai vorbeşti de rău despre ele. 

— Eşti de o naivitate...! Pari a fi convinsă că bietele dumitale 
opuscule m-ar putea seduce. 

— Mi-ar plăcea ca măcar să le vorbeşti de rău în deplină 
cunoştinţă de cauză. 

— Aici greşeşti. Dacă ţi-aş citi cărţuliile, ele şi-ar pierde singurul 
punct de atracţie pe care l-ar putea avea asupra mea: misterul 
lor. 

— Atunci, respectă-le misterul şi încetează să le mai demolezi. 
— Sentimentele dumitale nu mă interesează. 

— Si de ce nu am dreptul să merg la depozitul acela? Pe cine ar 
deranja lucrul ăsta ? 

— Noi nu dorim ca dumneata să ştii cu precizie ce s-a petrecut 
în decursul ultimelor şase secole. Titlurile unor romane te-ar 
putea ajuta să-ţi faci o idee. 

— îmi imaginez o colecţie inspirată după Ultimele zile ale 
Pompeiului, cum ar fî Ultimele zile ale oraşului Bruxelles, 
Ultimele zile ale oraşului Tokyo, Ultimele zile ale oraşului 
Maubeuge etc. 

— Drăguţ. 

— Hai să facem un pact. îţi jur că nu mă voi uita dincolo de anul 
2000. 

— De ce ? Aveai cumva intenţia de a-ţi întrerupe atât de repede 
strălucita carieră de scriitor? 

— Nu am avut în viaţa mea vreo intenţie. Se pare, însă, 
judecând după reticenţele dumitale, că, începând din secolul 


douăzeci şi unu, s-au petrecut 

nişte lucruri despre care eu nu trebuie să aflu. 

— într-adevăr. 

— Ei bine, leagă-mă la ochi şi lasă-mă să văd doar ceea ce se 
întâmplă între 1992 şi 2000... 

— Imposibil. Cărţile sunt clasate în ordine alfabetică şi nu în 
ordine cronologică. 

— In cazul ăsta, dacă au supravieţuit cărţuliile mele, ele se află 
între Nostradamus şi Notker le Begue. 

— Dumneata ai noroc că ridicolul nu a ucis niciodată pe nimeni. 
— Pentru informarea dumitale, nici umorul nu ucide. Dacă e 
vorba doar de atât, leagă-mă la ochi şi lasă-mă să mă uit doar 
după Nostradamus şi înainte de Notker le Bgue. 

— Nu. In secolul douăzeci şi patru, a existat un romancier cu 
numele de Nothing, ale cărui titluri doresc să-ţi rămână 
necunoscute. 

— Nothing ? Un pseudonim, presupun. 

— Nu ţi se poate ascunde nimic. 

— Si ce-a scris atât de grav acest Nothing? 

— Secolul douăzeci şi patru nu te priveşte. 

— Ba s-avem iertare: aşa cum ai spus-o chiar dumneata, eu port 
responsabilitatea colectivă a secolelor care au urmat secolului 
meu. Aşadar, pentru a fi mai pătrunsă de ruşinea binemeritată, 
s-ar cădea să-mi detaliezi catastrofele acelui viitor care pentru 
dumneata aparţine trecutului. 

—- Mulţumeşte-te să ştii că a fost ceva înspăimântător. 

— Greşeşti menajându-mă. 

— Nu o fac pentru a te menaja. Eşti la secret, atâta tot. 

— De ce? 

— Decizia Tiranului. 

— E absurd Tiranul vostru. De vreme ce nu-mi voi mai revedea 
niciodată epoca, unde-i inconvenientul de a mă informa ? 

— Decizia Tiranului. 

— Atunci când Tiranul dumitale îţi dă ordine care nu se justifică, 
dumneata le executi ? 

— Ordinele Tiranului se justifică întotdeauna cumva. 

— Câtă docilitate ! Spălarea creierului în secolul douăzeci şi şase 
trebuie să fie extrem de eficace. 

— Nu am suferit nici o spălare a creierului. 

— Atunci e cu atât mai grav. 


— Secolul nostru a înţeles în sfârşit ceea ce al vostru refuza să 
recunoască: e îngrozitor să fii cea mai înaltă autoritate. Cel care 
acceptă această poziţie se sacrifică pentru binele comun. Pentru 
acest motiv, noi avem faţă de el un respect absolut. 

— Chiar şi atunci când ucazurile sunt 

împotriva logicii? 

— Prea puţin contează. E vital să existe o autoritate. Am aduce 
mai multe daune cauzei noastre prin nesupunere decât prin 
supunerea la un ordin care ne depăşeşte. 

— E foarte periculos ceea ce spui. 

— Contrariul e şi mai primejdios. Noi am plătit oalele sparte din 
vina democraţiei voastre, ştim despre ce vorbim. 

— Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe Tiranul vostru. l-aş spune vreo 
două vorbe. 

— Crezi că e atât de simplu să ai audienţă la Tiran? 

— Habar n-am. Ar putea să considere interesant să stea de 
vorbă cu cineva din trecut. In secolul douăzeci, dacă mi-ar fi fost 
adusă în faţă o persoană din secolul paisprezece, aş fi fost 
entuziasmată. 

— Tiranul, însă, e ocupat. 

— Găsesc că eşti destul de impertinent că iei decizii în locul lui. 
— Nu iau decizii în locul lui! 

— Ba da. Tocmai ai decretat că el nu are timp să mă 
întâlnească, fără măcar să-i ceri părerea. Câtă lipsă de respect 
faţă de o persoană care se sacrifică pentru voi! 

— Să-l fac să-şi piardă timpul cu o paiaţă de teapa dumitale, 
asta ar însemna o adevărată lipsă de respect. 

— Te înşeli, Celsius. Aveam de gând să-ţi pledez cauza. Voiam 
să-i explic Tiranului că e inutil să mă supravegheze şi că 
dumneata ai ceva mai bun de făcut. 

— Că am ceva mai bun de făcut se înţelege de la sine. Dar ce 
argument ai putea să foloseşti pentru a dovedi că e inutil să fii 
supravegheată? 

— Sunt inofensivă. 

— Demonstreaz-o. 

— Nu am aerul că sunt plină de intenţii bune? 

— Nu. 

— Sunt inofensivă fiindcă nu am nici un mijloc de a face rău. 

— Nu e sigur. 

— Cum nu e sigur ? Nu deţin nimic care să-mi permită să fac 


rău. 

— Fiinţele nocive găsesc întotdeauna mijlocul de a face rău. 

— Eu nu sunt o fiinţă nocivă. Dumneata îmi vorbeşti de parcă 
aş fi o 

teroristă. 

— îţi vorbesc ca unei fiinţe care manipulează limbajul. 

— Mă supraestimezi. Limbajul e cel care m-a manipulat 
întotdeauna. 

— Totuşi, chiar în clipa asta l-ai manipulat din nou. 

— Simplă inversare între subiect şi obiect. E la îndemâna 
primului venit. 

— Eu unul mă tem de primii veniţi. Este un soi de oameni care a 
dispărut. lar dumneata ai o faţă de primă venită. 

— E foarte nostim ce spui. 

-— Cu atât mai bine, dacă te amuză. 

— Bun. Să admitem, sunt o fiinţă nocivă. Pentru cine naiba aş 
putea fi nocivă? Dacă m-ai lăsa singură cu cerneală şi hârtie, nu 
m-aş întâlni cu nimeni... 

— Să te las singură ca să scrii! De ce să nu-ţi pun la dispoziţie o 
reţea de radio ? 

— Dar pentru Dumnezeu, pe cine aş putea să avertizez ? Si în 
legătură cu ce ? 

— Nu mai insista. Eşti la secret. 

— Nu voi mai avea permisiunea să scriu până la sfârşitul zilelor 
mele? 

— într-adevăr. 

— E o mârşăvie! Nu aveţi dreptul. Mi i-aţi luat deja pe cei dragi. 
Dacă îmi luaţi şi scrisul, nu-mi va mai rămâne nimic. 

— Consideră că nu-ţi mai rămâne nimic. 

— Nu! Eşti prea mârşav. 

— Să nu exagerăm. Ce anume scriai în momentul ăsta - adică, 
vreau să spun, în acea zi de 8 mai 1995? 

— Asta nu te priveşte. 

— Răspunde. Vreau să ştiu dacă ceea ce am întrerupt merita 
osteneala să fie scris. 

— Du-te şi citeşte-mi cărţile la Depozit şi ai să afli. 

— la gândeşte-te! Presupunând că lucrările sunt conservate la 
Marele Depozit, cărţulia dumitale în curs de a fi scrisă nu are 
cum să se afle acolo! 

— Si din ce motiv, mă rog? 


— Pentru că nu ai terminat-o ! 

— Nu ar fi prima oară că s-ar publica un roman neterminat. 

— Eşti înduioşătoare. Povesteşte-mi ce anume scriai. 

— Nu sunt în stare să-mi povestesc 

cărţile. 

— AŞ paria o mie contra unu că era o 

poveste de dragoste. 

— Să zicem mai degrabă că era o poveste în care, printre altele, 
era vorba şi de dragoste. 

— Eram sigur. Era o carte pentru por-tărese. Nu-mi fac nici un 
scrupul pentru faptul de a te fi întrerupt. 

— Aşadar, pentru dumneata, de îndată ce e vorba undeva de 
dragoste, ne aflăm în universul portăreselor ? Tristan şi holda 
sau Phedra sunt pentru por-tărese ? 

100 

— încerci să mă convingi că scriai ceva comparabil cu Tristan şi 
holda? 

— întrebarea mea nu mai e legată de literatură. Vreau să ştiu 
dacă iubirea mai există în secolul douăzeci şi şase. 

— Din păcate, trebuie să presupunem că da. Du-te să vezi ce se 
petrece în straturile de jos ale populaţiei. 

— Altfel zis, în rândurile elitei, practicile astea ancestrale nu mai 
sunt de actualitate. 

— Epoca noastră este o epocă a responsabilităţii. 

— Vrei să spui că iubirea e o atitudine iresponsabilă ? 

— E chiar cea mai iresponsabilă dintre toate. Să-ţi dedici 
întreaga viaţă, întreaga atenţie, toate gândurile unei singure 
persoane, cel mult două, este ceea ce eu numesc o proastă 
gestiune. 

— Gestiune! 

— Nu-ţi mai da atâtea aere. Eu, unul, gestionez o populaţie 
întreagă. 

— Si cu ce te împiedică asta să iubeşti pe cineva? 

— întrebarea dumitale e prost pusă. Ea lasă să se presupună că 
doresc să 

cunosc iubirea. Pe când eu, dimpotrivă, sunt încântat că toată 
isteria asta mi-e străină. Si, te rog, scuteşte-mă de sarcasmele şi 
de aerele dumitale pline de 

compasiune. 

— Linişteşte-te, nici nu aveam de gând. Consider că e foarte 


bine ca tehnocraţii dispreţuitori să fie străini de iubire. Eu, însă, 
o biată măzgălitoare de hârtie, nu-i eram străină, şi te rog să mă 
crezi că 

sufăr. 

— Vai, ce dezolat sunt. 

— Da, te doare-n cot. 

— Nu înţeleg noţiunea asta sacrosanctă şi rătăcirile mileniilor 
precedente. Cum ai vrea ca suferinţa dumitale să mă 
înduioşeze? 

— ţi se întâmplă să fii înduioşat de 

ceva? 

— Da. Atunci când un raţionament se potriveşte perfect, când o 
construcţie mentală produce efecte reale. 

— înţeleg. Mă dezamăgeşti, Celsius. E un loc comun să crezi că 
trebuie să opui inteligenţa emoţiei. Inteligența poate emoţiona, 
suntem de acord. Atunci, de 

102 

ce n-ar fi şi emoția un resort al inteligenţei ? 

— Gogoşi. Povesteşte-mi mai bine ce ştii dumneata despre 
dragoste. 

— Nu am chef să-ţi povestesc. 

— Nu vrei să-ţi povesteşti cărţile, nu vrei să-ţi povesteşti 
iubirile... Nu vrei să povesteşti nimic. 

— Nu vreau să povestesc ceea ce nu se poate povesti. 

— Aşadar, pretinzi că ai cunoaşte dragostea şi nu vrei să spui 
nimic despre ea? 

— Este dovada că o cunosc. Tăcerea e cea mai frumoasă 
expresie a iubirii. 

— Totuşi, în cărţile dumitale... 

— A scrie şi a vorbi sunt lucruri foarte diferite. Si apoi, în cărţile 
mele nu este cu adevărat vorba de mine. 

— Nu cred nici un cuvânt. Te pierzi în sofisme. Montherlant avea 
dreptate; de îndată ce vorbeşti despre iubire, totul devine o 
fiertură pentru pisici. 

— Tocmai de aceea nu vorbesc despre ea. De fapt, sunt uimită 
că îl cunoşti pe Montherlant. 

— Nu ar trebui să fii uimită. Ti-am spus că sunt un specialist în 
autorii clasici latini. 

— întocmai. In privinţa asta, Monther-lant trebuie să-ţi fie mai 
puţin incomprehensibil decât Catul. 


— Catul, după opinia mea, nu este un autor latin. Este un poet 
italian. Faptul că un popor atât de dezlânat ca poporul italian a 
putut să provină din lumea romană constituie pentru mine unul 
din cele mai mari mistere ale istoriei. 

— Este oare un mister? Toate civilizațiile sunt muritoare. 

— Nu şi a noastră. 

— Asta-i cea mai bună poantă! 

— Perspectiva noastră e cât se poate de clară în privinţa acestui 
punct. 

— Aşa cum erau, fără îndoială, şi perspectivele sumerienilor. 

— Sumerienii! De ce nu ne compari cu dinozaurii, dacă tot am 
ajuns aici? 

— De ce, într-adevăr? Chiar mă duci în mod straniu cu gândul la 
ei. 

— Sărmană harpie mică. Dumneata nu înţelegi că astăzi 
dinozaurul eşti dumneata ? 

— Ai să-mi expui scheletul într-un muzeu ? 

— Bună idee! „Schelet de scriitor belgian din secolul douăzeci": 
o curiozitate. 

— Sunt intrigată că muzeele mai există. 

— Muzeele există mai mult ca niciodată. 

— Asta nu mi se pare în concordanţă cu epoca voastră. 

— Dimpotrivă. Noi suntem conştienţi că viaţa noastră a devenit 
mai săracă. Aşadar, avem o mare nevoie de muzee. 

— Nu ar fi mai ingenios să i se redea vieţii bogăţia ei iniţială? 
— Nu avem mijloacele s-o facem. 

— Aveţi mijloace de a provoca o erupție după trecerea a 2500 
de ani şi nu aveţi mijloacele pentru a trăi plenar ? 

— Ceea ce tocmai ai spus este locul comun al progresului. 

— în tot cazul, la Pompei aţi reuşit realizarea muzeului celui mai 
incredibil: un muzeu tăiat în lavă! 

— Pompeiul este cu m.ult mai mult decât un muzeu. Pompeiul 
este însăşi viaţa. 

— Ai o concepţie ciudată despre viaţă. 

— Să fim serioşi. Dumneata ştii bine că, în astfel de cazuri, 
câteva mii de existenţe mărunte nu atârnă prea greu în balanţa 
Vieţii - a vieţii cu V mare. 

— Nu ai fi spus asta dacă ar fi fost vorba de viaţa dumitale. 

— Nu te lăsa înşelată. Crezi că pentru mine înseamnă atât de 
mult ceea ce îmi ţine loc de viaţă ? In existenţa mea, ceea cea 


evocat cel mai bine Viaţa, adevărata Viaţă, a fost descoperirea 
Pompeiului. 

— l-ai arătat recunoştinţă acestui oraş într-un mod straniu. 

— l-am dăruit eternitatea. Vorbeai despre iubire: nu este oare 
acesta cel mai frumos gest de iubire? 

— Deci, dacă ai fi îndrăgostit de o femeie, ai pune pe Joc să fie 
împăiată, pentru a-i oferi acea faimoasă eternitate? 

— Nu prea există riscul de a mă îndrăgosti de o fiinţă 
omenească. 

— E drept. Uitasem că era vorba de o atitudine iresponsabilă. 

— De altfel, şi mă repet, nu am înţeles niciodată cum poţi să te 
îndrăgosteşti de 

o fiinţă omenească. Ce proastă investiţie ! Să consacri atâta 
energie unui model atât de limitat în timp ! Găsesc că e aberant 
să nutreşti iubire pentru o creatiiră atât de puţin durabilă. 
Pompeiul, bine întreţinut, poate trăi milenii întregi, pe când, în 
cel mai bun caz, fiinţa omenească nu atinge un secol, şi în ce 
stare jalnică de conservare ! 

— Ai dreptate, e incontestabil. Ceea ce nu pari a înţelege 
dumneata este că nu e vorba de o alegere. Nu te hotărăşti să te 
îndrăgosteşti de o fiinţă omenească, te îndrăgosteşti pur şi 
simplu de o fiinţă omenească. Este, cum spui, o investiţie 
proastă, dar nu depinde de voinţa noastră. 

— Romantism de liceana! 

— Eu mă limitez să-ţi spun ce mi s-a întâmplat mie. 

— în locul dumitale, nu m-aş lăuda cu asta. 

— Dar nu mă laud. 

— Ceea ce ţi s-a întâmplat dumitale dovedeşte că nu ai nici un 
autocontrol. 

— Despre ce vorbeşti ? Despre iubirile mele sau despre călătoria 
mea în secolul douăzeci şi şase? 

— Despre amândouă. Dacă ai fi avut autocontrol, nu te-ai fî 
îndrăgostit de un om şi nu te-ai fi lăsat în voia trăncănelii 
lansând nişte ipoteze ştiinţifice despre subiecte care te 
depăşesc. 

— Nu m-am „lăsat în voia" meditaţiei asupra sorții Pompeiului, e 
un gând care nu mi-a dat pace şi de care n-am putut să scap. 
— Aşa. Einstein ar fi găsit lucrul ăsta foarte comic. Este ca şi 
cum „E = mc" i-ar fi picat din văzduh în timp ce-şi cumpăra 
ziarul. 


— Dar lucrurile se petrec adesea în felul ăsta! 

— Crezi că ai calificarea să vorbeşti despre asta? Ai cumva o 
experienţă îndelungată în cercetarea ştiinţifică? 

— Nici una. 

— Atunci, în numele cărui lucru îmi tot dai cu adevărurile 
dumitale? 

— Chestiile astea sunt cunoscute. Arhimede a exclamat „Evrika" 
în timp ce-şi făcea baia. 

— îmi permit să-ţi atrag atenţia că scăldătoarea avea o legătură 
directă cu legea lui. Doar n-ai să-mi spui că 

universul dumitale bruxellez avea o legătură nemijlocită cu 
Pompeiul. 

— Gustave Guillaume, ilustrul lingvist, se afla de fiecare dată în 
autobuz atunci când dădea la iveală coerenta unui sistem. 

— lar dumneata luai autobuzul spre Place Brouckere când ai 
înţeles adevărul în privinţa Pompeiului, nu-i aşa? 

— Nu, se întâmpla în tramvaiul care mergea dinspre Place 
Royale spre Place Louise. 

— Ce pitoresc. Ce păcat că tramvaiele nu mai există! Dacă un 
creier atât de mediocru ca al dumitale avea în el nişte intuiţii 
atât de grozave, al meu ar fi fost scânteietor. 

— Mă îndoiesc. Dumneata ai o inteligenţă bună pentru 
laborator. Harul nu se pogoară asupra unor astfel de capete. 

— Mai e nevoie să-ţi spun că eu nu cred în harul de care 
pomeneşti? Vezi dumneata, nu o inspiraţie divină mi-a îngăduit 
să întocmesc proiectul Pompei. Inteligența mea, înverşunarea 
inteligenţei mele e cea care m-a făcut să-l duc la capăt. Si nu 
sunt pregătit să mă încred în altceva decât în efortul unui creier. 
— In cazul ăsta, cum îţi explici că biata mea scăfârlie a avut 
acea iluminare ? 

— Există desigur o interpretare ştiinţifică a acestui fenomen. De 
la Marnix încoace, ştim că timpul e structurat ca o memorie 
infinită - ceea ce face posibile, fără intervenţia omului, alunecări 
spontane, „salturi“ ale unor idei, ale unor date şi ale unor 
găselniţe de la o epocă la alta. Noi nu am dovedit acest lucru, 
bineînţeles, dar nu sunt rare cazurile când teoremele preced 
demonstrațiile. 

— Vrei să spui că ideea Pompei s-a plimbat singură prin văzduh 
şi a străbătut secolele pentru a ateriza, din întâmplare, pe 
umilul meu cap? Si consideri asta o chestie serioasă? 


— între două absurdităţi, trebuie s-o alegem pe cea mai mică. O 
idee care porneşte în călătorie e ceva ciudat, desigur. Dar există 
lucruri şi mai incredibile. De pildă, un creier lipsit de anvergură 
care, cu şase secole mai 

înainte, ar dispune înăuntrul său de ceva cu care să presimtă o 
asemenea construcţie mentală - cine ar putea să înghită una ca 
asta? Pentru a admite o enormitate de soiul ăsta, ar trebui să fie 
ratificată vechea ipoteză a generaţiei spontanee. E de 
nesusţinut. 

— Dar fantezia ? Dar imaginaţia ? 

— Fantezia şi imaginaţia slujesc la a elabora viziuni pline de 
farmec, la a-ţi organiza divertismente interioare. 

— Ei bine, pentru mine, proiectul Pompei era o „viziune plină de 
farmec", un „divertisment interior”. 

— îţi baţi joc de mine? Cele mai strălucite minţi ale secolului 
douăzeci şi şase au colaborat timp de ani de zile pentru a 
construi această idee, şi vrei să mă faci să înghit afirmaţia că 
pentru dumneata a fost rezultatul unui moment de visare? 

— Am înţeles. E o chestiune de orgoliu: ar fi dezonorant ca eu să 
vă fi devansat, nu-i aşa? 

— Nu ne-ai devansat! Dumneata nu ai întemeiat nimic! Mintea 
dumitale ar fi incapabilă să înfăptuiască ceva! 

— Sunt de aceeaşi părere, dar de ce te enervezi în halul ăsta? 
— Pentru că eşti de o aroganță insuportabilă! Cum de 
îndrăzneşti să sugerezi că ai fost prima care s-a gândit la acel 
lucru? Te-ai gândit la el pentru că Pompeiul fusese acoperit de o 
erupție! Noi am avut aşadar ideea mai înainte! 

— Nu-i un motiv să-mi vorbeşti pe tonul ăsta. Nu uita de 
respectul pe care-l datorezi unei persoane în vârstă de peste 
şase sute de ani. 

— Asta s-o spui altuia. Eu am cu zece ani mai mult decât 
dumneata. 

— Ascultă, în felul ăsta n-o scoatem la capăt. Să fie clar: ori sunt 
o hoaşcă bătrână şi Pompeiul a fost distrus acum 2501 ani. Ori 
sunt mai tânără decât dumneata şi Pompeiul a fost distrus anul 
trecut. Altminteri povestea nu stă în picioare. 

— Tot nu ai înţeles fraza lui Marnix: „între ceea ce a avut loc şi 
ceea ce nu a avut loc nu există o diferenţă mai mare decât cea 
dintre plus zero şi minus zero". 

— Nu văd cu ce anume ne-ar ajuta să avansăm în discuţia 


noastră. 

— In cazul de faţă, ai putea să înţelegi că acel plus şi acel minus 
zero reprezintă cele două adevăruri pretins antagoniste. E ceva 
care te plasează cel mai clar în timp: în epoca voastră, doar 
fizicienii acceptau coexistenţa unor date contradictorii. Ceilalţi 
se aflau încă la stadiul terţului exclus. Prin urmare, pentru 
dumneata, e de neconceput să admiţi că erupția Vezuviului a 
avut loc anul trecut şi totodată în urmă cu 2501 ani. Pentru noi, 
nu există nici o imposibilitate logică să atribuim acestui 
eveniment două date atât de distanţate în timp. 

— Ce limbaj confuz. Parcă am fi la universitate. 

— De îndată ce nu mai înţelegi, invoci limbajul confuz. Dar dacă 
ai fi pur şi simplu limitată, ce-ai zice? 

— Ca să mă exprim ca dumneata, e posibil să nu găsim nici o 
contradicţie între faptul că eu sunt stupidă şi acela că dumneata 
bălmăjeşti ceva într-un stil îngrozitor şi confuz. 

— Eu utilizez în mod expres un limbaj simplist şi primar pentru 
ca dumneata 

să pricepi, şi tot îl găseşti prea complicat. Eşti cumva retardată? 
— Celsius... Celsius ! Cred că am ghicit ! 

— Ai ghicit ce ? 

— încerci să mă duci cu preşul! E o glumă! 

— Ce anume e o glumă ? 

— Suntem în 1995 ! Cum de am putut să mă las prostită de 
farsa dumitale? 

— Farsă ? 

— Dintotdeauna am fost de o credulitate exagerată. Dar de data 
asta, cum de-am putut înghiţi povestea dumitale cu secolul 
douăzeci şi şase ? Jos pălăria, Celsius - fie că te cheamă sau nu 
aşa. în fond, te-am crezut din cauza figurii dumitale ca de piatră. 
Ce talent actoricesc ! Ai un aplomb! Ai fost croit pentru rolul 
ăsta. Si câtă imaginaţie! Hologramele, balenele, căsătoria rezi- 
liabilă... 

— Stai puţin... 

— Ce e mai nostim e că ghicesc cine te-a pus să-mi joci farsa 
asta. în ajunul operaţiei mele, am avut o conversaţie despre 
Pompei cu un prieten care se 

cunoştea cu editorul meu. El trebuie să-i fi povestit tărăşenia a 
doua zi. Totuşi, să aştepte să mă trezesc din anestezie ca să-mi 
joace toată comedia asta e un lucru deosebit de pervers. 


— Ce legătură are editorul dumitale cu toată povestea asta? 

— El te-a plătit, nu? Stiam că aştepta un prilej ca să-mi joace un 
renghi. Se vede cât de colo: toate elucubraţiile dumitale în 
legătură cu viitorul editării de carte, despre păstrarea sau nu a 
cărţilor mele în acel faimos depozit, erau o modalitate de a mă 
pune la încercare, de a vedea dacă am simţul umorului. Sunt 
sigură că el ne observa încă de la început, graţie unei camere 
video. 

— „EI“, cine anume? 

— în sfârşit, „ei", la plural! Toată banda! Seful cel mare, ataşaţii 
de presă, coordonatorii colecţiei, contabilii... Cred că s-au distrat 
de minune, ticăloşii! 

— îmi pare rău că trebuie să-ţi spun că te înşeli. Nu e vorba de 
nici o farsă. Suntem cu adevărat în anul 2580. Cât despre 
editorul dumitale, el nu mai există. 

— Nu mai există ? Mi-ar plăcea să te cred! Auzi, să încerce el să 
mă facă să cred că sunt epileptică! 

— Dar chiar eşti! 

— Nu te mai strădui atâta, bătrâne. Cred chiar că te-am 
recunoscut: nu te aflai cumva în biroul lui X, când am fost să-mi 
duc manuscrisul? 

— Ce tot spui acolo ? 

— Cum de n-am înţeles, când pre-tindeai că ai câştigat un 
concurs de frumuseţe ? 

— Nu un concurs de frumuseţe: cel mai ridicat coeficient estetic 
din promoţia mea... 

— Da, eşti un tip comic! Ei bine, să-i spui din partea mea 
editorului că am găsit toată înscenarea foarte caraghioasă, dar 
că nu mă mai las dusă de nas. 

— Judecă puţin: editorul dumitale nu ar avea nici un interes să-ţi 
însceneze toată comedia asta. 

— Ba da. Ca să mă convingă că sunt nebună. 

— Pentru ce ? 

— Nu ştiu. Poate ca să mă apuc să scriu lucruri care să-l 
satisfacă mai mult: biografii istorice, SF-uri... 

— SF-uri? Te afli în plin SF. 

— Sunt de acord cu dumneata! 

— Nu în sensul în care înţelegi dumneata. SF ar fi să crezi în 
farsă. Adevărul este că suntem în 27 mai 2580. 

— lar eu sunt regina Angliei. Ne-am distrat destul. Poţi, te rog, 


să mă conduci acasă ? Cutia mea de scrisori probabil că 
plesneşte de plină ce e, trebuie să ud hibiscusul... 

— Ar trebui să te obişnuieşti cu ideea că scrisorile pe care le-ai 
primit au rămas fără răspuns. 

— Niciodată nu e prea târziu. Am mai răspuns la scrisori vechi 
de şase luni. 

— Dar ai răspuns şi la scrisori vechi de 585 de ani? 

— „Dragă loana d'Arc, am primit scrisoarea ta din..." 

— Nu, nu e amuzant. 

— Sunt de aceeaşi părere. încetează odată. 

— Să întârzii conştientizarea situaţiei nu-ţi va fi de nici un ajutor. 
Stiu că e 

dureros pentru dumneata, dar trebuie să admiţi că suntem în 
secolul douăzeci şi şase. 

— Tot nu s-a isprăvit povestea asta ? 

— Din păcate, nu. Abia începe. -— Dovedeşte-o! 

— Ce anume vrei să dovedesc ? 

— Nimic mai uşor decât să-mi dovedeşti care e epoca dumitale. 
Scoate-mă afară, în stradă: voi şti la ce să mă aştept. 

— Nu am acest drept. 

— Ca din întâmplare! Aşadar, ai vrea să te cred doar pe baza 
trăncănelii dumitale ? 

— Pot să-ţi aduc un calendar care să-ţi ateste... 

— Da, un calendar pe care l-ai cumpărat din magazinul de farse 
şi păcăleli! 

— Dacă mi-aş debranşa holograma, m-aş afla gol puşcă în faţa 
dumitale şi ai fi obligată să mă crezi. 

— Eroare. Singura mea concluzie ar fi că ai intenţii necurate. 
— Nici pomeneală! 

— Degeaba insişti, Celsius. Pentru mine, unica dovadă valabilă 
este o plimbare afară. 

— Nu pot. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata. Nu te cred. Suntem în 
1995. 

— Cum să te conving? 

— N-ai să mă poţi convinge. 

— Hai să vedem... In 2248, s-a descoperit că şofranul avea 
proprietăţi eficace în tratarea bolilor mintale. 

— Ce poetic. Continuă. 

— Criza de energie a antrenat, după începutul secolului 


douăzeci şi doi, răsturnări politice considerabile. 

— Oricine ar fi putut să prevadă lucrul ăsta. 

— Ca reacţie împotriva acestor schimbări, Academia Franceză a 
pus la cale o sinucidere colectivă: la 15 ianuarie 2145, cei 
patruzeci şi cinci de academicieni îmbrăcaţi în uniforma verde s- 
au aruncat în Sena. Fiecare din ei îşi legase în chip de lest 
ultima ediţie a dicționarului lor, astfel încât s-au dus direct la 
fundul apei. 

— Ar trebui să mănânci şofran, Celsius. 

— Nu: injecţiile făcute din şofran sunt bune în tratarea bolilor 
mintale. 

Trebuie să se prepare un precipitat într-o soluţie de 
tartru... 

— Si cu un pic de frişca proaspătă ? 

— Frişca extrasă din laptele de balenă e dezgustătoare. în 
prezent, prăjiturile Saint-Honore se prepară fără frişca. 

— l-auzi! 

— Oricum, frişca era dăunătoare pentru sănătate. 

— Spune-mi, Celsius, crezi într-adevăr că asemenea argumente 
pot să mă convingă ? 

— încerc să mă cobor la nivelul du-mitale. E limpede că 
cercetările lui Marnix în legătură cu principiul quandochităţii şi 
cu reversibilitatea anionică îţi trec la doi kilometri pe deasupra 
capului. Aşadar, m-am gândit că modul în care a evoluat fizic ti- 
ar fi mai pe înţeles. 

— Mulţumesc pentru condescendenţă. Dar umorul tip tartă cu 
frişca mai există ? 

— O, umorul s-a schimbat mult. 

— Spune-mi un banc din secolul douăzeci şi şase. 

— Un banc? 

— Stii, o istorioară caraghioasă care să-i facă pe oameni să râdă 
la sfârşitul mesei. 

— Nouă nu ne plac oamenii care râd la sfârşitul mesei. E vulgar. 
— Desigur. Dar vă povestiţi şi voi nişte istorioare nostime, 
totuşi? 

— Aă... se mai întâmplă să povestim chestii nu prea amabile 
despre răsă-riteni. Asta ne face să râdem. 

— Mda. Umorul nu s-a schimbat chiar atât de mult pe cât 
pretinzi. Hai, spune-mi un banc despre răsăriteni. 

— Ei bine... un răsăritean se întâlneşte cu alt răsăritean. îi spune 


: „Bună ziua, cum o mai duci?". lar celălalt îi răspunde: „O duc 
cu preşul”. 
— Si mai departe ? 
— Nimic. Asta e tot. 
— Aveai dreptate. Umorul s-a schimbat. 
— Vezi bine, deci, că suntem în secolul douăzeci şi şase. 
— Teamă mi-e că e nevoie de mai multe dovezi pentru a mă 
convinge. 
— Nu-ţi pot dovedi că suntem în 2580 deoarece am primit 
ordinul de a nu-ţi relata despre secolele trecute. 
— Mi-ai povestit totuşi despre frişca, despre şofran, despre 
Academia Franceză... 
— Fiindcă erau nişte anecdote. 
— Sinuciderea Academiei Franceze era o anecdotă? 
— In comparaţie cu ororile petrecute de atunci încoace, da. 
— Spune mai bine că voi nu mai aveţi imaginaţie. 
— Ai să mă scoţi din minţi! 
— Am să-ţi fac o injecție cu şofran amestecat cu tartru. 
— Nu mai râde! Oamenii pe care îi iubeai au murit, înţelegi? Au 
murit de secole! 
— Nu, Celsius, cu asta nu se glumeşte. 
— E timpul să înţelegi! Secolul douăzeci şi şase nu e deloc ceva 
de care să te amuzi! 
— Nu aveai dreptul să foloseşti un astfel de argument de prost 
gust. 
— Sunt conştient că e de prost gust, dar mi-am dat seama că 
era singurul argument în stare să te convingă. Nu mă poţi bănui 
că l-am inventat. 
— Mai ştii ? Eşti atât de greoi. 
— Pot fi şi mai greoi, dacă tot nu mă crezi. Pot să fac cercetări 
ca să-ţi spun cum au murit cei pe care îi iubeai. 

—Ai milă! Nu! 
— Constat cu plăcere că nu mă mai suspectezi de minciună. 
— Eşti sadic. 
„— Nu. Adevăratul sadism ar fi fost să te las să crezi că aveai 
să-ţi revezi prietenii.- Si deoarece cuvântul „moarte" rămâne cel 
mai eficient când e vorba de a convinge pe cineva, am fost 
nevoit să recurg la el. 
— Aşa, fă acum pe generosul. 
— Dar... iar începi să plângi ? Ai plâns tot timpul de când ne-am 


întâlnit! 

— în clipa asta nu mai am nici o speranţă. Acum cinci minute, 
am crezut într-adevăr că era vorba de o farsă. Acum, nu mai am 
nici o îndoială, ştiu că au murit şi că nu-i voi mai revedea 
niciodată pe cei dragi. Si plâng, da, fiindcă sunt singură pe lume. 
— Nici pomeneală de aşa ceva : populaţia planetei se ridică în 
prezent la... 

— Nu vreau să ştiu! Mă simt cu atât mai singură cu cât sunteţi 
mai numeroşi ! 

— Muşcă-ţi limba. 

— Pe tine ar trebui să te muşc, bădă-r anule. 

— Nu vom ajunge nicăieri, dacă ne certăm tot timpul. 


Note: 

1. Carte du Tendre, harta unui tărâm alegoric, ţara lubirii, ale 
cărei nesfârşite drumuri şi poteci au fost imaginate şi descrise, 
în opusuri reunite sub titlul generic de mai sus, de către 
reprezentanta literaturii „preţioase" Madeleine de Scudery 
(1607-1701) şi de cercul de literați care frecventa salonul ei. (n. 
t.) 


— Mai bine, tot nu mai aveam de gând să merg mai departe! 
Ultima mea dorință este să-ţi sar la beregată, brută apuseană ce 
eşti! Tu eşti cauza nenorocirii mele... 

— Si viceversa. 

— Nefericirea dumitale nu e nimic pe lângă a mea! Pierderea 
cuiva drag e tot ce poate fi mai râu pe lume. 

— Si ce ? Ai de gând să-mi povesteşti Harta lubirii? 


— Am intenţia să vă duc la pieire ! Să vă distrug, pe dumneata, 
secolul vostru şi lumea voastră! 

— Bravo. In sfârşit, o idee constructivă. Si cum ai de gând să 
procedezi? 

— Am să găsesc butonul roşu pe care e de ajuns să apăs ca să 
arunc în aer planeta. 

— Emoţionant. într-adevăr, aşa îşi imaginau oamenii viitorul, în 
vremea dumitale. 

— Intr-un fel sau în altul am să vă fac rău! 

— Suntem siguri. Din cauza asta îţi interzicem să ieşi de aici. 


— Am să vă fac rău chiar şi de aici! 

— Hai, dă-i drumul, fă-mi rău. 

— Dumneata eşti obligat să stai cu mine, nu-i aşa, Celsius? 

— Ei, da. 

— Prin urmare, nu ai dreptul să ieşi ? 

— Unde vrei să ajungi ? 

— Am posibilitatea să te scot din sărite. Cred de altfel că pentru 
asta sunt înzestrată de la natură. 

— lar eu îţi amintesc că am toată libertatea să te pocnesc unde 
vreau. Cred că am început să prind gustul. 

— Pică la fix. Ador asta. 

— Parcă altceva spuneai, când ţi-am aplicat o directă în ochi. 
— Mi-am schimbat părerea. Sunt masochistă de patruzeci de 
secunde. 

— Vom vedea. 

— Am să-ţi povestesc versiunea mea despre ce s-a petrecut 
între 1995 şi 2580. 

— Amuzant. 

— Nu am să-ţi pot expune faptele decât sumar: unicele mele 
surse sunt elementele neînsemnate pe care le-a lăsat să scape 
conversaţia dumitale. Sunt, ca să zic aşa, detectivul viitorului. 
— Nu, al trecutului. 

— Ai dreptate, încă nu m-am obişnuit. Aşadar, în secolul 
douăzeci şi unu, criza energiei a luat o turnură decisivă. Au 
început economiile drastice. Cred că am înţeles că unele 
civilizaţii bogate, chiar anglofone, au sărăcit într-o măsură con- 
siderabilă. 

— Ce anume te face să crezi asta ? 

— Aluzia dumitale la un scriitor din secolul douăzeci şi unu, 
Braham, care ar fi refuzat să descrie suferinţele concetăţenilor 
săi, cărora nu reuşea să le 

ortografieze numele de familie. Acest ultim element mi-ar 
sugera că era vorba de ţara Galilor. Simplă ipoteză, bineînţeles. 
— Eu nu spun nimic. 

— In sfârşit, într-un fel sau altul, sărăcia trebuie să se fi 
răspândit în multe societăţi care fuseseră îndestulate, pe 
măsură ce se adâncea în lumea a treia. Lucrul sigur este că o 
nemulţumire extremă trebuie să fi pus stăpânire pe întreaga 
planetă. 

— Hm? 


— Da, altminteri n-ar fi avut loc acel teribil război mondial din 
secolul douăzeci şi doi. 

— Povesteşte-mi şi mie. 

— în relatările dumitale ai menţionat deseori secolul douăzeci şi 
doi ca pe o culme a ororii. Pe de altă parte, ai afirmat că 
resursele nucleare erau de multă vreme epuizate. Nu mă prea 
pricep, dar pentru a ajunge atât de rapid la penuria nucleară, 
îmi închipui că oamenii trebuie să se fi dedat la un dezmăţ 
atomic. lar asta mă intrigă. 

— Te intrigă că a avut loc un război ? De fapt, contrariul ar fi fost 
o ciudăţenie. 

— Nu: ceea ce mă intrigă e faptul că omenirea a supravieţuit. 
Noi am fost tot timpul convinşi că în cazul unui conflict nuclear 
ar urma sfârşitul lumii, sau cel puţin sfârşitul speciei noastre. 
Prin urmare mă intrigă faptul că oamenii au reuşit să păstreze o 
moderație în barbaria lor. în fond, „barbar moderat" este o bună 
definiţie a omului. 

— Vorbeşte în numele dumitale. 

— Nu; eu sunt într-adevăr barbară, dar nu moderată. lar în ce te 
priveşte, dumneata eşti moderat, dar nu meriţi titlul de barbar. 
— Definiţia dumitale nu pare a fi prea bună: ea nu se potriveşte 
primelor două fiinţe omeneşti pe care le întâlneşte. 

— E adevărat. Cu atât mai mult mă intrigă relativa moderație a 
acelui război nuclear. Cum de aţi reuşit voi să vă stăpâniţi ? 

— „Voi, voi" ! Eu nu existam pe atunci! 

— Ai dreptate. Sunt înclinată să te identific cu tot ce s-a 
petrecut din 1995 încoace. 

128 

— De altminteri, adjectivul „moderat" nu se potriveşte deloc 
acelui conflict. 

— Si totuşi, omenirea a supravieţuit! Cum de a fost posibil? 

— A fost un război responsabil. 

— Ar fi trebuit să băânuiesc! E adjectivul dumitale preferat. Un 
„război responsabil": ce grozăvie! Singura scuză a războiului 
este că el corespunde unei nebunii a speciei umane. Dacă 
dumneata faci din război un act responsabil, nu-mi mai rămâne 
decât să vomit. 

— Nu te jena. Război responsabil, îmi menţin afirmaţia : fără 
acel conflict, cine ştie în ce stadiu ne-am afla în prezent. In orice 
caz, nu am fi avansat atât de mult în cercetările noastre 


ştiinţifice, nu am fi putut salva Pompeiul - şi dumneata nu te-ai 
afla aici. 

— Nu mai răsuci cuțitul în rană. 

— Se poate afirma că dumneata ai murit pentru Pompei. Este o 
cauză nobilă. Asta ar trebui să te consoleze: nu ţi-ai sacrificat 
viaţa în zadar. 

— Problema este că nu am murit. 

— Este, într-adevăr, o problemă. Dar ea nu e deloc ireversibilă, 
dacă asta te 

poate uşura. în loc să te compătimeşti, povesteşte-mi mai bine 
ce a urmat după secolul douăzeci şi doi. 

— O, după... Presupun că eşti de acord că trebuie să vă asumaţi 
consecinţele logice ale acelui război. Prima consecinţă a fost nu 
o criză de energie, ci o lipsă de energie. De unde poveştile 
fanteziste pe care mi le-ai spus mai înainte. 

— Nu chiar atât de fanteziste. 

— Consecințele materiale au avut efecte politice : de unde 
tirania, elitismul dus la extrem, oligarhia energetică despre care 
mi-ai vorbit. Asta e. 

— Cum, „asta e" ? Ai şi terminat ? în felul acesta rezumi 
dumneata mai mult de trei secole de istorie? 

— Nu prea văd ce-aş mai putea spune. 

— Câtă lipsă de imaginaţie pentru o romancieră! 

— Mă specializasem mai ales în dialoguri. 

— Fericită coincidenţă. 

— Si apoi, am scrupule în a-mi da frâu liber imaginaţiei în 
legătură cu un subiect 

atât de sinistru. Mai există însă un detaliu care mă intrigă. 

— Confesează-te, copila mea. 

— Presupun că dispariţia ţărilor este o consecinţă a războiului: 
de unde cele două orientări, apusenii şi răsăritenii. Ei bine, mă 
miră că axa aleasă a fost Est-Vest. Am fost întotdeuna convinsă 
că axa Nord-Sud era mai importantă. 

— Aşa? 

— Da. Axa Nord-Sud este axa bo-găţie-sărăcie. Axa Est-Vest e 
mai puţin fundamentală: ea opune două culturi, două filosofii. 
Dialogul pare posibil, iar confruntarea e interesantă. Axa Nord- 
Sud amuţeşte toate gâtlejurile: cum să îndrăzneşti să vorbeşti 
despre foame, despre sete, despre moarte? Montesquieu şi 
numeroşii săi emuli au fermecat Occidentul ; dar nu va exista 


niciodată un echivalent al Scrisori/or persane pentru 


Note: 

1. Lettres persanes, lucrare a gânditorului şi moralistului francez 
Montesquieu (1689-1755). Una din scrierile sale, De /'esprit des 
lois (Despre spiritul legilor) a stat la baza Constituţiei 
revoluţionare din 1791. (n.t.) 


Sud, nu vor exista niciodată Scrisori tchadiene sau Scrisori 
rwandeze, pentru că acestea ar fi nişte cărţi înspăimântătoare. 
Si, subliniez, vorbesc despre epoca mea. Nici nu îndrăznesc să 
mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat cu Sudul de atunci încoace. 
Tăcere. 

— Nu ai nimic să-mi spui? 

— Te ascult. E interesant să-ţi auzi secolul povestit de o străină. 
— Te-am întrebat ceva, Celsius. —Da? Ce anume? 

— Da. Ce s-a întâmplat cu ţările din 

Sud? 

— ţi-am mai spus. Nu mai există ţări, nu mai există decât două 
orientări, Răsăritul şi Apusul... 

— Stiu, ştiu. Curioasă terminologie. De ce nu s-au păstrat patru 
orientări? Cifra 4 este singura care oferă acces la totalitatea 
universului. De ce nu s-a împărţit, să zicem. Apusul în Apusul 
boreal şi Apusul meridional? 

— Exemplul Yemenului şi al Coreei nu ţi-a fost de ajuns? 

— Bineînţeles. Nu spuneam asta din dorinţa de a crea noi 
frontiere. Doar că mi se pare bizar faptul că nu s-au păstrat 
decât Estul şi Vestul ca polarizări. 

— lar mie mi se pare extrem de bizar să aud o gâsculiţă literară 
criticând deciziile unui secol pe care nu-l cunoaşte. 

— Dar nu îl critic! Mă limitez să-mi exprim mirarea! Ce nervos ai 
devenit deodată. 

— Sunt nervos pentru că dumneata eşti enervantă. 

— în 1995, mi se spunea asta tot timpul. 

— Mă simt brusc solidar cu epoca du-mitale. 

— Nu devia de la subiect. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat cu 
populaţiile din Sud. 

— De ce neapărat Sudul ? Evocai axa Nord-Sud şi nu-mi pui 
întrebări decât despre Sud. Pune-mi întrebări despre Nord. 


— Dă-mi voie să aflu mai întâi cum se mai simte bolnavul. După 
aceea, vom avea timp să vorbim şi despre cel sănătos. 

— Cel sănătos, cel sănătos... Nordul a suferit mult, să ştii. 

— Nu mă îndoiesc. Dar suferinţele Nordului au fost întotdeauna 
derizorii în comparaţie cu cele ale Sudului. Ca şi cum cantitatea 
de oroare pe care o poate cuprinde Sudul este superioară celei a 
Nordului. 

Tăcere. 

— Oricum, nu văd de ce ţi-aş pune întrebări despre Nord: sunt 
lămurită în privinţa lui doar uitându-mă la dumneata. Dumneata 
eşti un om din Nord, Celsius, asta sare în ochi, şi numele te dă 
de gol, ca şi acela al faimiosului dumitale Marnix, de altfel. Trag 
de aici concluzia că lumea septentrională este tot cea a 
îmbuibaţilor, a „Progresului" -şi a cinismului. 

— Cinic, eu ? 

— Eu îţi pun o întrebare în legătură cu Sudul, iar dumneata îmi 
răspunzi că Nordul a suferit mult. E ca şi cum aş fi întâlnit-o pe 
Eva şi aş fi. întrebat-o: „Si ce mai face micuțul dumitale Abel?", 
iar ea mi-ar fi răspuns: „O, bietul meu băieţel 

Cain a făcut buba când l-a ucis pe pungaşul ăla". Tăcere. 

— Ai o mutră ciudată, Celsius. 

— Nu sunt obişnuit să vorbesc atât de mult. 

— E curios. Te-ai înverzit la faţă abia de câteva minute. 

— Oboseala se manifestă brusc. 

— Mda. A fost de ajuns să vorbesc despre Sud şi pac: domnul a 
obosit. 

— Lumea meridională invită la somnolenţă, e un lucru bine 
cunoscut. 

— Iţi baţi joc de mine ? 

— Da. 

— Si îţi baţi joc de Sud? Tăcere. 

— De ce nu răspunzi ? 

— Nu am dreptul. 

— Nu ştiu dacă îţi dai seama că tăcerea asta mă duce cu 
închipuirea la ce e mai rău. 

— Inchipuie-ţi tot ce doreşti. 

— îmi închipui că s-a revenit la sclavie. Populaţiile din Sud sunt 
obligate să slujească populaţiile din Nord. Si voi îi 

pedepsiţi cu lovituri de bici când nu sunteţi mulţumiţi de ei. 

— Povestea dumitale este un fel de Co/iba unchiului Tom. Ce 


idee înviorătoare. Peste cinci minute, am să-mi chem sclavii şi 
am să le poruncesc să te lege fedeleş. Apoi au să se întoarcă pe 
plantațiile mele de bumbac. 

— Bun, nu era vorba de aşa ceva. Uf... trebuie să fie ceva în 
legătură cu criza de energie. Am găsit! Oamenii din Sud au fost 
reduşi la condiţia de ham- 

steri. 

— De hamsteri ?! 

— Da: toate populaţiile din Sud sunt închise în nişte roţi uriaşe 
pe care, întocmai ca nişte hamsteri, le fac să se învârtă pentru a 
produce electricitate. 

— Ce noroc pe editorul dumitale să întâlnească un scriitor cu o 
imaginaţie atât de bogată! 

— Din păcate, mă tem că imaginaţia 

mea a fost depăşită. 

— Teamă întemeiată. 

— Ai fost cumva în Sud, Celsius ? 

— Am fost la Pompei. 

— Pompei nu se află în emisfera sudică. 

— Sudul nu are nici o legătură cu emisfera. 

— Ai dreptate. Si nu ai făcut şi alte călătorii în Sud? 

— Nu. 

— Ciudat. Un om atât de important ar trebui să călătorească mai 
mult. 

— Intenţionezi să mă înveţi rolul unui om important? 

— Un om politic călătoreşte, totuşi. 

— Puțin. Si numai atunci când e neapărat nevoie. 

— De pildă ? 

— Am fost la răsăriteni ca să particip la câteva colocvii 
ştiinţifice. Osaka, Hong Kong... 

— E plăcut să aud nişte nume de oraşe. Si asta nu ţi-a stârnit 
dorinţa de a da o raită până la minunile din sudul Răsăritului ? 
— Politica nu e totuna cu turismul. 

— Ce om integru! 

— Un om responsabil, atâta tot. 

— Dar Tiranul călătoreşte ? 

— Crezi că nu are şi altceva de făcut ? 

— Stăpânul lumii nu se cuvine să cunoască teritoriile pe care le 
guvernează ? 

— Le cunoaşte. El dispune de cel mai bun arsenal cartografic şi 


de o reţea de informaţii cum nu se poate mai competentă. 

— Oare n-ar trebui să... 

— Mă văd obligat să te opresc. Nu găseşti că ai elucubrat de- 
ajuns? 

— Nici nu ştii ce aveam de gând să 

spun. 

— Ba da, ştiu. Aveai de gând să-mi povesteşti genul de aberaţii 
pe care le propovăduiau sufletele nobile din secolul vostru: un 
conducător trebuie să fie apropiat de oameni, trebuie să-i 
poată înţelege, şi întreaga demagogie a idealurilor voastre 
democratice. într-un cuvânt, ai vrea ca Tiranul să meargă să 
strângă mâinile bunului popor, aşa cum se întâmpla în epoca 
voastră înduioşătoare. 

— In sfârşit, mă întrebam şi eu dacă poţi cumva să iei decizii în 
legătură cu o stare de lucruri pe care nu o vezi tu însuţi ? 

— Si dacă ar vedea-o el însuşi, cu ce-ar schimba asta lucrurile ? 
Ca să înţelegi o problem.ă trebuie să te fi confruntat CU ea! Si 
cum ar putea Tiranul să se confrunte cu toate problemele 
planetei ? 

— Prin urmare, guvernează orbeşte ? 

— Este foarte bine informat. 

— In cazul ăsta, deţinătorii puterii sunt cei care îl informează. 
— Mai puţin decât pe vremea voastră. Fiindcă astăzi informaţia 
este rezervată puterii oligarhice. 

— Nu aţi inventat nimic. Numeroase regimuri au instituit 
confiscarea ei în cursul secolului meu. 

— Există o mare deosebire: noi nu practicăm nici o formă de 
propagandă, dovadă fiind faptul că Tiranul se numeşte Tiran şi 
nu „prieten al poporului", „preşedinte" sau alte tâmpenii minci- 
noase. 

— Cazurile de clevetire sunt pedepsite? 

— Dacă există clevetiri, ele nu ajung la urechile noastre. Nu ne 
sinchisim de ele nici cât negru sub unghie. Puțin ne pasă dacă 
Tiranul e disprețuit sau nu de oameni. 

— într-un cuvânt, e un sistem care are toate defectele, în afară 
de ipocrizie. 

— Crezi ce doreşti. Prea puţin ne interesează judecata dumitale. 
— Drăguţ din partea dumitale, dar să nu pierdem firul discuţiei. 
Ce s-a întâmplat cu Sudul? 

— Cum aş putea să răspund la o asemenea întrebare? E prea 


vastă. Dumneata mă întrebi ce s-a întâmplat cu jumătate din 
specia umană. 

— Eşti aşadar de acord cu mine că problema nu e derizorie. 

— Ba da, este, din exces de imensitate. Nici măcar Seherezada 
nu ar avea curajul să-ţi răspundă. 

— Nu te grăbi. Avem în faţă mai mult de o mie şi una de nopţi. 
Dumneata şi cu mine, Celsius, va trebui să ne petrecem veşnicia 
împreună. 

— Mă faci să plâng. 

— Sper din toată inima! 

— Greşeşti crezând că ţi-e permis orice. Noi nu am ezitat 
niciodată când a fost vorba de eliminarea cuiva care ne stătea 
în cale. 

— Asta nu mă înspăimântă. Moartea, pentru mine, ar fi. o 
uşurare. Nimic nu e mai rău decât starea asta intermediară. 
Faptul că mă aflu încă aici, când, într-un fel, deja am murit este 
insuportabil. 

— E amuzant cum toţi condamnaţii la moarte pretind că abia 
aşteaptă să-şi dea obştescul sfârşit. Se întâmplă mereu acelaşi 
lucru: atunci când se trezesc faţă-n faţă cu capsula de cianură, 
se înverzesc la faţă de spaimă şi imploră îndurare. 

— Pari a te pricepe în materie de execuţii. 

— Nu mă ascund. 

— Dacă eşti un nemernic atât de sin-cer şi lipsit de scrupule, ce 
te împiedică să-mi răspunzi la întrebări cu toată sinceritatea ? 
— Când întrebările mă vizează doar pe mine, nu mă lipsesc de 
această plăcere. 

— Dar pot, în sfârşit, să aflu şi eu cine mai este vizat, în cazul de 
faţă? 

— lar eu pot să aflu, în sfârşit, de ce te interesează chestia 
asta ? De ce te preocupă atâta ceea ce s-a petrecut la mai 
multe secole după al dumitale? 

— Cu puţin timp în urmă, îmi reproşai că nu mă interesa 
îndeajuns. 

— Da, dar pui întrebări nepotrivite, care nu te vor duce nicăieri. 
— Lasă-mă să judec singură. 

— Asta în nici un caz. 

— Dă-ţi seama: dumneata şi cu mine ne aflăm în pragul unei 
vieţi comune. E ca într-o căsnicie; chiar mai rău, deoarece nu 
avem posibilitatea de a ne despărţi. Si suntem tineri, din 


păcate; nu vom muri curând. Cum vrei să ne petrecem 
următorii patruzeci de ani evitând să vorbim despre Sud? 

— Nu e un subiect atât de important. Sunt sigur că o mulţime de 
oameni au trăit o viaţă întreagă fără să rostească 

acest cuvânt. 

— Dacă există asemenea oameni, nu am nici un chef să-i 
Cunosc. 

— Si reciproca e valabilă. De altminteri, nimeni nu are chef să te 
cunoască în ziua de astăzi. 

— E extraordinar ce arţăgos poţi fi cu 

mine. 

— Nu văd pentru ce ţi-aş ascunde 

faptul că-mi displaci la modul absolut. 

— Date fiind circumstanţele în care ne-am întâlnit, nimic mai 
firesc. 

142 

închipuie-ţi însă că m-ai fi cunoscut în alt mod. 

— Imposibil. Dacă ai fi fost din epoca noastră, ai fi fost 
îndrumată, de la cea mai fragedă vârstă, către straturile de jos 
ale populaţiei. Oamenii din elită nu sunt deloc înclinați să se 
amestece cu cei pe care-i numim „paria mintali". 

— Si ce soartă le este rezervată acestor paria? 

— Femelele mulg balenele şi hrănesc struţii. Masculii muncesc 
în abatoare, în agricultură şi păzesc depozitele. 

— Dar muncitorii ? 

— Muncitorii sunt o castă mai sus. Trebuie să fii supercalificat ca 
să foloseşti utilajele în ziua de astăzi. 

— Funcţionari mai există ? 

— Nu. Administraţia este informaţi-zată de la un capăt la altul. 
— Atunci, unde sunt plasați cei care nu sunt buni la nimic? 

— In uzinele de cuvinte încrucişate. 

— Poftim ? 

— Da. Ne-am dat seama că jocurile de cuvinte încrucişate 
realizate pe calculator nu prezentau nici un interes. 
Cuvintele încrucişate rămân singurul teren unde un om cu un 
coeficient intelectual scăzut poate depăşi o maşină. Aşa că, 
pentru ca oamenii aceia să aibă impresia că sunt folositori şi să 
nu amenințe pacea socială, noi am creat numeroase uzine de 
cuvinte încrucişate care au şters cu buretele până şi amintirea 
şomajului. 


— Dar... există o cerere pentru toate 

acele cuvinte încrucişate? 

— Cererea se mai şi stimulează. Noi am răspândit patima 
cuvintelor încrucişate în sânul celor de 80-100. 

— Celor cum ? 

— Celor de 80-100, cu alte cuvinte, cei al căror coeficient 
intelectual se situează între 80 şi 100. Aceştia constituie 90% 
din populaţia mondială. 

— Media a scăzut faţă de epoca mea. 

— Da, dar cei mai buni au devenit şi mai buni. Să revenim la cei 
de 80-100: ei constituie ţinta principală a oricărei politici 
responsabile, deoarece sunt cei mai numeroşi. 

— In fond, ăştia sunt mediocrii. 

— Se poate spune şi aşa. 

— Crezi că şi eu fac parte din ei ? 

— Eşti obsedată de propria persoană, nu? Linişteşte-te. La o 
primă evaluare, dumneata eşti o sfeclă. 

— O sfeclă ? 

— Aşa îi numim noi pe cei de 50-80. 

— Zău că prefer mai degrabă să fiu o sfeclă decât o mediocră. 
— Să-ţi fie de bine. 

— înveseleşte-mă. Spune-mi ce nume daţi fiecăruia din 
straturile populaţiei. 

— Mai jos de 50, nu se mai poate vorbi cu adevărat de fiinţe 
omeneşti. Nu ne mai vine să ne batem joc de nefericiţii aceştia; 
aşa că am hotărât să-i desemnăm printr-o denumire abstractă: îi 
numim pâlnii. 

— De ce ? Pentru că folosesc obiectul ăsta în loc de pălărie? 

— Ce mai e şi cu povestea asta ? Si de ce te amuzi atâta? 

— în epoca mea, când venea vorba de un nebun, se spunea că 
se plimbă cu o pâlnie pe cap. 

— Si asta te face să te amuzi în halul ăsta ? 

— Da! 

— N-am să înţeleg niciodată umorul 

sfeclelor. 

— Si reciproca e valabilă. 

— Cum cei de 80-100 constituie marea majoritate, noi preferăm 
să nu le dăm un nume, ca să nu-i jignim (sunt cei mai 
susceptibili). li numim cei de 80-100. Numărul acesta spune 
totul. 


— Mai departe ? 

— Mai există „caducii": cei de 100-120. Aceştia nu sunt destul de 
inteligenţi pentru a face parte din elită, dar sunt prea inteligenţi 
pentru a fi mediocri. Ei reprezintă principala noastră problemă. 
Nu prea ştim unde să-i situăm, cu atât m.ai mult cu cât nu se 
remarcă prin supunere. Noi încercăm să-i orientăm spre o 
carieră artistică. 

— Arta nu are nici o legătură cu coeficientul intelectual! 

— Părerea unei sfecle. 

— întocmai: eu, o sfeclă, eram artistă. 

— Nu: dumneata erai scriitoare. 

— Si în ce segment îi situezi dumneata pe scriitori? 

— Interesant în legătură cu literatura este că ea se manifestă în 
fiecare strat al populaţiei. Există scriitorii sfecle, care se 
adresează unor cititori sfecle, scriitorii 80-100, caducii, şi aşa mai 
departe. Literatura ne este foarte utilă, fiindcă ne permite să 
sondăm starea de spirit a diferitelor straturi intelectuale. 

— Eu una aş fi vrut să fiu o scriitoare pâlnie. 

— Pâlniile nu citesc. 

— Tocmai de aceea. 

— Mincinoaso ! Dumitale îţi plăcea să fii citită. 

— în vremea mea, da. Dar faptul de a fi destinată unei pături 
intelectuale bine determinate - fie ea cea mai de jos sau cea mai 
de sus - mă dezgustă. 

— Ce sensibilă eşti. Continui: mai există mica elită, constituită 
din cei de 120-130. Aproape toţi juriştii se situează în acest 
segment. Mai există elita: cei de 130-150. Aceştia sunt medici, 
ingineri. Vine apoi marea elită. Cei de 150-190. Ei sunt fizicieni, 
matematicieni. 

— Lasă-mă să continui: dincolo de 190, se află geniile, ca 
dumneata, Celsius. 

— Da, doar că nu se numesc genii, se numesc Granzi, pur şi 
simplu. 

— Ca granzii de Spania. 

— Da, numai că nu mai există nici o Spanie şi toate acestea nu 
au nici o legătură cu noblețea. 

— De asta mi-am dat deja seama. 

— Unul dintre aspectele frumoase ale sistemului nostru este că 
Tiranul are un coeficient intelectual de 140. El nici măcar nu 
face parte din marea elită. 


— Da, e aproape un retardat. 

— Te-ai privit vreodată în oglindă? 

— Scuză-mă, dar nu am auzit prostie mai uluitoare decât 
clasificarea voastră. Soiul ăsta de termometru al inteligenţelor şi 
al carierelor e exasperant de greoi: nici măcar în epoca în care 
am trăit, care nu era dintre cele mai subtile, nu s-ar fi putut 
imagina vreodată un sistem atât de simplist şi de arhaic. De 
altfel, lumea începea să fie de acord în legătură cu 
deşertăciunea testelor de inteligenţă. 

— Ceea ce mă amuză este că, dacă te-aş fi situat printre Granzi, 
ai fi găsit aceste categorii excelente. 

— Dar pe mistici unde îi aşezi? 

— Pe mistici? De ce nu pe trapezişti? 

— Răspunde. 

— Ce întrebare deplasată! Nu mai există mistici. Cum vrei să 
mai existe mistici ? 

— Dar dumneata de unde ştii că nu mai există mistici ? Asta nu 
e o meserie şi nici nu e scrisă pe feţele oamenilor. 

— Ba da: misticii au obrajii supţi şi ochii înconjurați de cearcăne. 
— Un loc comun idiot şi dezminţit de cea mai mare parte a 
portretelor de mistici. 

— Dar de ce vrei să ştii ce s-a întâmplat cu misticii ? Faci cumva 
un studiu despre minoritățile etnice? 

— Intuiţia îmi spune că odată cu grozăviile de care nici nu 
îndrăzneşti să-mi vorbeşti a apărut din nou nevoia de misticism. 
— Nu mai mult decât nevoia de ciumă şi de holeră. 

— Eu, una, sunt sigură că misticismul a făcut ravagii. Dar că, 
întocmai ca iubirea adevărată, misticismul adevărat se practică 
în tăcere. De aceea scapă parametrilor voştri statistici. 

— Presupunerile dumitale sunt de o superficialitate adorabilă. 
Prea puţin interesează dacă există sau nu există mistici, îmi vine 
să-ţi spun ce spunea Stalin atunci când i se aminteau obiecțiile 
Papei: „Vaticanul? Câte divizii?". 

— Eu nu-ţi vorbesc de religie, îţi vorbesc de misticism. 

— Cu atât mai mult. Unele religii revelate s-au putut organiza în 
grupuri de presiune: s-au creat nişte precedente afurisite. Dar 
misticii au tot atâta influenţă asupra viitorului lumii câtă au 
vânătorii de fluturi. 

— Habar nu ai. 

— Nu fi ridicolă. 


— Dumneata îmi pari a fi cel mărginit. Nici o ştiinţă, nici o 
inteligenţă, fie şi a dumitale, nu-şi poate permite să nu ţină 
seama de chestiunea asta. 

— Care chestiune ? 

— A misticismului. A lumii invizibile. 

— Stai puţin... Doar nu ai de gând să-mi vorbeşti despre 
Dumnezeu? 

— Nu: nu e un subiect de conversaţie. 

— Atunci, despre ce anume vorbeşti ? 

— Despre lucrurile despre care nu se vorbeşte. Despre acele 
nelinişti, despre necunoscutul care nu se poate sănute 
obsedeze, despre acele lucruri incomprehensibile şi 
inexprimabile pe care le putem auzi în acordurile unor concerte 
de Bach, care nu ne lasă să dormim noaptea, care ne fac să ne 
gândim că suntem orbi şi surzi... 

— Poveşti de adormit copiii. 

— Concertele de Bach sunt poveşti de adormit copiii? 

— Concertele lui Bach sunt expresia geniului. E normal să te 
depăşească. 

— Aha. Pe dumneata nu te depăşesc ? Dumneata compui cumva 
concerte comparabile dimineaţa, în timp ce-ţi faci duşul ? 

— Fiecare cu talentul său. 

— Asa e. Bach cu muzica, iar dum-neata cu erupțiile vulcanice. 
— Ai terminat cu inepţiile dumitale ? 

— Ai să laşi cumva posterităţii un Menuet pentru Vezuviu şi 
orchestră -apocaliptica ma non troppo? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Cum poţi să crezi că opera lui Bach sau a lui Mozart intră în 
simptomatologia dumitale intelectuală? Cum de poţi fi atât de 
surd încât să nu auzi că undeva acolo se manifestă nişte feno- 
mene la care dumneata nu vei avea niciodată acces? 

— Si ce-ai vrea ca toate astea să-mi 

provoace ? 

— Frică. Aş vrea să-ţi provoace frică. 

— Frică de ce anume? 

— Frică de ceea ce eu nu-mi îngădui să numesc. Frică de ceea 
ce nu poate fi 

numit. 

— Am înţeles! Dumneata vrei să-mi inspiri frica de infern! Să 
mori de râs, 


nu alta. 

— Nu: infernul are nume. A numi lucrurile înseamnă a le răpi 
caracterul primejdios. Si nu am nici o îndoială asupra unui lucru: 
în cele din urmă te va cuprinde frica. 

— Dumneata te iei cumva drept statuia Comandorului din Don 
Giovanni? 

— Probabil că ai lucruri pe care ţi le reproşezi, dacă deviezi cu 
atâta înverşunare discuţia - şi o deviezi atât de stângaci, 
fiindcă exemplul lui Don Giovanni ţi se potriveşte ca o 
mănuşă. 

— Găseşti că vreau să te seduc ? 

— Lui Don Giovanni nu-i plăceau femeile mai mult ca dumitale. 
Ceea ce-l interesa era încălcarea regulilor. 

— încălcarea regulilor nu mă interesează, întrucât eu sunt cel 
care le creează. 

— Oare dumneata nu ştii că există şi legi eterne asupra cărora 
nu ai nici o putere ? 

— lat-o pe noua noastră Antigonă din secolul douăzeci. Ei bine, 
nu, închi-puie-ţi că nu există legi eterne şi că responsabilitatea e 
singurul meu criteriu de judecată. 

— Eu îţi repet: într-o bună zi, te va cuprinde frica. Nu vei şti nici 
măcar de ce anume îţi va fi frică, şi nici unul din frumoasele 
dumitale cuvinte despre responsabilitate nu-ţi va aduce pacea. 
In ziua aceea, nu mi-ar plăcea să fiu în locul dumitale. 


Note: 

1. Don Juan: seducător celebru, a cărui poveste a dat naştere 
unuia dintre cele mai durabile mituri din cultura occidentală şi a 
făcut subiectul a numeroase opere de artă. In cazul de faţă, se 
face aluzie la opera lui Wolfgang Amadeus Mozart, Don 
Giovanni, cu un libret semnat de Lorenzo da Ponte, (n.r.) 

2. Personaj din tragedia antică cu acelaşi titlu de Sofocle, 
celebru pentru curajul de a se împotrivi regelui în hotărârea de 
a-şi înmormânta fratele, apărând legile nescrise ale cetăţii, (n.r.) 


— Spui asta ca şi cum eu aş fi vinovatul! Dar eu nu existam în 
vremea aceea. 

— în vremea genocidului? 

— Nu a fost un genocid, a fost o nimicire, pur şi simplu. 

— Regret: uciderea tuturor populațiilor din Sud - eu numesc asta 
genocid. 

— Noi o numim altfel. 

— La naiba! Prin urmare, asta s-a petrecut? Eu spuneam asta 
aşa, la întâmplare, ca să văd dacă pici în cursă. N-aş fi crezut 
niciodată că... 

— Nu afostun genocid, a fost o 

nimicire. 

— Si cinismul are nişte limite, Celsius! Prea puţin contează că 
voi numiţi asta genocid, nimicire sau bagatelă. E o 
mârşăvie, oricare ar fi terminologia folosită. 

— Ar fi fost o mârşăvie dacă am fi decimat Sudul. 

— Decimat ? Nu aţi decimat Sudul, i-aţi ucis pe oamenii din Sud 
până la unul! 

— Nu. Dumneata nu ai înţeles: decizia noastră a fost una de 
ordin intelectual. Noi am decis că nu va mai exista nici un fel de 
Sud. 

— Poftim? 

— Nu mai există Sud. Asta este. 

— Vrei să spui că nu mai există nimeni în Sud? 

— Nu, eu spun că nu mai există Sud. Oamenii din secolul 
douăzeci şi doi nu au vrut să-şi asume răspunderea pentru o 
asemenea exterminare: era vorba de suprimarea a două treimi 
din populaţia lumii. Specia umană nu ar fi putut să trăiască mai 
departe cu o responsabilitate atât de demenţială. Problema a 
fost rezolvată la scară enormă şi totodată într-o manieră 
sofisticată: avea să fie scufundat vasul odată cu echipajul. Ce s- 
a întâmplat cu oamenii din Sud? 

Nu mai există Sud, prin urmare întrebarea dumitale nu are nici 
un sens. 

— Răspunsul dumitale nu are nici un sens! Cum vrei să nu mai 
existe deloc Sudul? E imposibil! 

— Draga mea prietenă, e posibil de patru secole, fără să fi fost 
necesară cauţiunea dumitale morală. 

— Eu nu-ţi mai vorbesc de morală, îţi vorbesc de logică. Dacă 
există un Nord, un Est şi un Vest, din punct de vedere logic e 


insuportabil să nu existe şi Sud. 

— ţi place logica, nu? Ai picat la tanc, şi mie îmi place. Să 
vorbim despre ceva logic: să vorbim despre Pompei. Ce 
înseamnă faimoasa aporie a mincinosului în comparaţie cu 
aporia Pompe-iului? Erupția a fost declanşată acum un an - mai 
ştiu şi eu câte ceva, eu sunt cel care a provocat-o. Si dumneata, 
din fundul secolului douăzeci, ştii că Pompeiul a fost îngropat 
sub lavă în ziua de 24 august a anului 79 după Hristos - şi asta 
cu şase secole înainte de intervenţia noastră. Chestia nu stă în 
picioare, nu-i aşa? Din punct de vedere logic, nu se poate 
susţine, nu-i aşa? 

— Nu numai din punct de vedere logic. 

— Fiecare lucru la timpul său. Logica precede orice judecată, să 
nu uităm asta. Ceea ce vreau eu să te fac să admiţi este că 
aporiile pot să aibă o realitate mia-terială. Nu poţi nega asta: 
însăşi prezenta dumitale aici o dovedeşte. Până în secolul 
douăzeci şi doi, se credea că raţionamentele aporetice erau 
nişte angrenaje abstracte hărăzite colecționarilor de idei bizare. 
Dar nu este aşa: cu aporiile se întâmplă ca şi cu macaroanele, 
cu gramatica sau cu viaţa, în general: ele sunt ceea ce faci din 
ele. 

— Nu-i adevărat: nu poţi să hotărăşti că 2 şi cu 2 fac 5. 

— Ba da, poţi. Cum ai putea să negi dumneata ceea ce au 
confirmat patru secole? Non-existenţa Sudului poate că e 
absurdă, dar, când o absurditate e recunoscută de toată lumea 
de 400 de ani, ea se numeşte realitate. Si funcţionează. 

— Mda. Nici nu e nevoie să ne întrebăm ce presiune a exercitat 
politica asupra minţilor pentru a le împiedica să-si formuleze sus 
si tare obiecțiile. 

— Nu te amăgi singură, biata mea copilă. Niciodată nu a fost 
acceptată o idee cu atâta zel şi uşurare de către omenirea 
supraviețuitoare. ţi-am mai spus: oamenii nu ar fi. avut tăria de 
a trăi mai departe cu o vinovăţie atât de strivitoare. Prin 
aceasta, li se oferea un subterfugiu minunat: „Genocidul? Care 
genocid? Oamenii din Sud? Ce-i aia, Sudul? Nu există aşa ceva. 
N-am auzit vorbindu-se niciodată despre el". 

— Atât de departe a putut să meargă 

ipocrizia? 

— Nu e ipocrizie. E instinct de conservare. Dumneata nu pari să 
fi înţeles cât de necesară era nimicirea Sudului. Nu greşeai 


atunci când spuneai, mai adineauri, că axa Nord-Sud era cea 
mai înfricoşătoare: era din ce în ce mai teribilă, înţelegi, axa 
care despărţea pe cei îndestulaţi de cei care mureau de foame. 
Devenise de nesuportat. Invazia celor săraci nu mai era doar o 
ameninţare, era o fatalitate numerică. 

— Visez eu, sau dumneata eşti pe cale să justifici ceea ce s-a 
petrecut? 

— Nu, explic doar ce s-a întâmplat. La mijlocul secolului 
douăzeci şi doi, omenirea a fost obligată să aleagă: ce categorie 
umană avea să fie sacrificată? Handicapaţii ? Aceştia nu erau 
destul de numeroşi. Chinezii? Erau prea puternici. Oamenii prea 
urâţi ? Criteriul nu era bine definit. Intelectualii ? Erau amuzanţi. 
Graşii? Erau iubiţi. Si apoi, de ce să se caute atât de departe, 
când exista o rasă atât de neplăcută ca săracii? Săracii : puah! 
Ce specie detestabilă. Stii de ce erau cei săraci obiect al urii? 
Pentru că îi făceau pe ceilalţi să se simtă cu conştiinţa încărcată. 
Atunci când întâlneşti un grăsan sau un bolnav mintal, nu te 
simţi vinovat: e un grăsan pentru că e un grăsan, e un bolnav 
mintal pentru că aşa s-a născut. Insă, atunci când dădeai nas în 
nas cu un sărăntoc, era greu să nu-ţi spui în sinea ta: „Dacă i-aş 
da jumătate din avutul meu, nu ar mai fi sărac". Asta tot logică 
înseamnă. 

— îmi vine să vărs. 

— De ce ? ţi-am spus cumva vreo noutate? Si în epoca voastră 
săracii erau detestaţi. 

— Nu de toată lumea. 

— Excepţiile autentice erau foarte rare. Nu e de ajuns să 
contribui la opere de caritate ca să dovedeşti că-i iubeşti pe 
săraci. Crede-mă, la mijlocul secolului douăzeci şi doi, atunci 
când a fost vorba de sacrificarea unei specii, nu s-a stat prea 
mult pe gânduri. In sfârşit, urma să nu mai existe săraci! Urma 
să poţi mânca liniştit, să dai drumul la televizor fără să-ţi fie 
frică. Cutia de scrisori avea să înceteze în sfârşit să mai fie 
burduşită de hârtii care povesteau drama copiilor peruani - cui îi 
păsa de copiii peruani? Ce le-a venit peruanilor să aibă copii? 
Eu, dacă aş fi fost peruan, aş fi înţeles că nu trebuia să am copii. 
Si apoi, să fii peruan, i-auzi, ce idee caraghioasă, păi ce, eu sunt 
peruan? Si unii ar vrea să le dau din banii mei oamenilor ălora? 
— De aici şi până la ideea de a nu mai 

exista peruani... 


— Ei bine, nu mai există peruani. Si nu mai există nici sudanezi, 
nici nigerieni, nici brazilieni, nici somalezi etc. In sfârşit, am 
rămas noi între noi. 

— E o mârşăvie. 

— Haide, haide. în 1995, dumneata nu erai Maica Tereza din 
Calcutta, cred. Prin urmare, nu cred că ai voie să-ţi dai cu 
părerea. 

— Nu pot să cred. Aşa ceva îmi depă-şeşte înţelegerea. 

— Nu văd de ce n-ai crede. Secolul vostru se pricepea în materie 
de genociduri. 

— Nu se poate compara. 

— Aşa ? Explică-mi deosebirea. 

— Amploarea! 

— Exterminarea a cincizeci de miliarde de persoane diferă oare 
atât de mult de exterminarea a douăzeci de milioane ? E destul 
de meschin criteriul dumitale. Nu: adevărata deosebire dintre 
genocidurile din secolul douăzeci şi nimicirea din secolul 
douăzeci şi doi este de ordin intelectual. Oamenii din secolul 
douăzeci şi doi pur şi simplu au suprimat o categorie mentală. Si 
nu cea mai neînsemnată: Sudul. E ca şi cum ar fi trepanat 
planeta. 

— Poţi să-i spui aşa. Cum se poate trăi fără Sud? Acum nu-ţi mai 
vorbesc nici măcar de logică. Sudul: oare nu el este sarea 
păm.ântului? Eu am trăit ani îndelungaţi în Sud: nu au fost anii 
cei mai fericiţi din existenţa mea, dar au fost cei în care viaţa mi 
s-a părut a fi mai aproape de mine. A merge spre Sud nu 
însemna oare a merge spre sursa vieţii ? 

— Si eu sunt convins de asta. 

— Să vorbim despre dumneata, Celsius: că populaţia 
egoistă a acceptat dispariţia Sudului, asta nu mă miră din cale- 
afară. Dar dumneata! Dumneata, cel cu atâta ştiinţă de carte, 
dumneata, pe care nu te iubesc, dar a cărui inteligenţă 
pătrunzătoare nu o pot totuşi nega - dumneata, Celsius, elită 
culturală, dumneata, specialistul în Antichitatea romană, 
dumneata, care nu se poate să nu ştii că civilizaţia s-a născut în 
Sud -, cum de suporţi să trăieşti cu gândul ăsta monstruos? 

— Capacitatea de rezistenţă la oroare a oamenilor depăşeşte 
închipuirea. 

— In sfârşit, lucrul ăsta nu te îmbolnăveşte ? Ceilalţi au reuşit să 
elimine Sudul dintre categoriile lor mentale: asta probabil că-i 


ajută. Dar dumneata. care eşti atât de bine informat, cum de 
suporţi aşa ceva? Fiindcă, din câte am înţeles eu, Sudul Italiei nu 
mai există nici el. 

— într-adevăr. Secolul douăzeci şi doi a procedat precum 
Hristos: s-a oprit la Eboli. 

— Italia, Celsius! Terenul tău de vânătoare ! încep să te înţeleg. 
Cinic cum eşti, dispariţia Filipinelor şi a Liberiei probabil că nu te 
împiedică să dormi. Dar a fost atinsă lumea dumitale romană ! 
Lucrul ăsta trebuie să-ţi fi rămas în gât, nu? 

— Dumneata eşti plasată mai bine ca oricine pentru a şti cum 
am reacţionat eu. Ai uitat cumva? 

— Pompeiul ? 

— Bineînţeles. Nu scăpăm de el. 

— Povesteşte-mi. 

— ţi-ar veni foarte uşor să reconstitui povestea vieţii mele. M- 
am născut acum treizeci şi şapte de ani. Foarte repede m-am 
remarcat ca fiind copilul cel mai strălucit al generaţiei mele. Am 
fost îndrumat spre fizică, aşa cum se procedează cu toate 
minţile superioare. lubeam această ştiinţă, dar ea nu-mi era 
de ajuns. Am cerut să fiu iniţiat în cunoaşterea cea mai secretă, 
cea rezervată doar câtorva Granzi: ştiinţele antice. 

— Evident: din secolul douăzeci şi 

doi, îmi închipui că istoria Antichității e 

subiectul tabu prin excelenţă. 

— Ca şi tot ce s-a petrecut în Sud. 

— Aşadar, prin forţa lucrurilor, ai descoperit existenţa Sudului? 
— Clipa aceea mi-a rămas pentru totdeauna în amintire. Aveam 
şaptesprezece ani: brusca apariţie a Sudului în creierul meu 
parcă m-a pălmuit. A urmat o criză înspăimântătoare. O noapte 
întreagă, am jurat că voi purta omenirii o 

ură nemărginită. 

— E plăcut să auzi că în secolul douăzeci şi şase mai există 
adolescenţă. 

— Furia era  insuportabilă. Dimineaţa, am luat o hotărâre 
lipsită de simţul măsurii: de vreme ce nu puteam să anulez ceea 
ce se petrecuse, eu, Celsius, aveam să salvez de la naufragiu un 
eşantion de Sud. 

— Doar că mai trebuia să-l şi alegi. 

— într-adevăr. Nu ştiu dacă dumneata îţi dai seama ce a 
însemnat această alegere. Având în vedere slabele noastre 


resurse de energie, nu aveam dreptul să greşesc: trebuia să 
găsesc locul unic şi desăvârşit care avea să constituie, până în 
veacul vecilor, ultima clipă de strălucire a Sudului, ultima urmă 
a ceea ce a fost germenul şi totodată pieirea civilizaţiei. 
Misiunea pe care mi-o asumasem era înfiorătoare! Si nu aveam 
decât şaptesprezece ani. 

— Mă uimeşti. Păreai mai preocupat de alegerea locului decât 
de găsirea mijloacelor ştiinţifice ale... recuperării. 

— Da! Deoarece mijloacele urmau să fie determinate de situl 
ales. Eu nu sunt Dumnezeu: dacă nu ar fi existat un vulcan în 
apropierea Pompeiului, ar fi trebuit să inventez altceva. 

— Dar cum puteai să efectuezi asemenea cercetări când nu 
dispunea! nici de teritorii meridionale, nici de hărţi geografice? 
Fiindcă nu cred că mă înşel atunci când presupun că Sudul nu 
mai era menţionat pe nici un material cartografic ? 

— Cum vrei să fie cartografiat ceva ce 

nu mai există? 

— Exact. De aceea te întreb ce elemente te-au ajutat în 
cercetarea dumi- 

tale. 

— Textele antice. Nimic altceva. 

— Dar ce puteau să conţină acele texte antice? Îmi freamătă 
degetele la gândul că nu am avut posibilitatea să le 

cunosc şi eu. 

— Nu te mai plânge atâta: datorită erupției, epoca dumitale a 
dispus de mai multe texte despre Pompei decât a noastră. A 
trebuit să dau dovadă de un fler deosebit pentru a identifica, 
printre atâtea cetăţi menţionate, pe cea care nu trebuia să fie 
uitată. 

— Cum puteai să fii sigur de asta? Doar nu văzuseşi celelalte 
cetăţi. 

— Existau indicii. Am puricat îndeosebi corespondenţa latinilor: 
scrisorile pe care le trimiteau de la Pompei erau incomparabile. 
Poporul roman, în ciuda admiraţiei pe care i-o port, a avut întot- 
deauna o latură greoaie: nu degeaba oamenii aceia au stat la 
originea dreptului occidental. Ei prezentau acel aspect 
chiţibuşar tipic pentru chtonieni: asta se simţea până şi în 
elocinţa şi în epistolele lor. Or, scrisorile compuse la Pompei 
păreau ieşite de sub calamele celor mai rafinaţi dintre greci. 

— Dacă îi preferai pe greci latinilor, trebuia sâ alegi o cetate 


grecească. 

— Să nuanţăm. Mai întâi, după cum ştii. Pompei poate fi 
considerat un oraş grecesc. Apoi, eu nu îi prefer pe greci 
latinilor. Trebuie să fii filolog, metafizician, mistic, pictor sau 
obsedat sexual pentru a-i prefera pe greci latinilor. 

— Dumneata nu eşti, într-adevăr, nimic din astea. 

— Eu sunt un om al secolului meu şi, mai mult, un om politic. 
— La şaptesprezece ani erai deja un om politic? 

— Nu, dar ştiam că proiectul meu era irealizabil dacă nu 
deveneam un om care să deţină putere, adică un om cu res- 
ponsabilitate. De unde preferința mea pentru lumea romană. 
— Totuşi, tirania voastră este după modelul grecesc. 

— De la grecii aceia, da: fiindcă, în general, atunci când este 
citat un model politic grecesc, e vorba despre Pericle. lar Pericle, 
contrar afirmațiilor unor drăguţi de filologi hrăniţi cu 
basoreliefuri şi cu genitive absolute, se află la originea celui mai 
râu sistem de guvernământ din lume. De altminteri, Grecia şi-a 
început declinul de la Pericle. Si atunci când a avut de 
administrat mari entităţi teritoriale, ea şi-a demonstrat limitele 
abilității sale politice. Romanii s-au dovedit a fi nişte 
administratori incomparabil 

mai calificaţi. 

— Consideraţiile astea te-au influenţat cumva în privinţa 
alegerii sitului 

de prezervat? 

— Bineînţeles. Eu doream un loc care să mă satisfacă atât sub 
aspect artistic, cât şi politic. Descoperirea Pompeiului a fost 
copleşitoare. Ea a fost cu atât niai emoţionantă, cu cât 
cercetările mele s-au făcut orbeşte: nu dispuneam decât de 
nişte descrieri şi abia-l întrezăream. Prin intermediul textelor, 
aveam impresia că treptat, treptat îl dezgropam din nisip. Dacă 
am fost vreodată îndrăgostit. 

asta s-a petrecut atunci. Aveam optsprezece ani. 

— Eşti un tip ciudat. 

— Pentru că m-am îndrăgostit de o cetate şi nu de o femeie ? Eu 
mă consider mai de bun-simţ decât alţii. 

— E explicabil. 

— Eram îmbătat de proiectul meu: urma să fac ceea ce Yahve 
făcuse pentru arca lui Noe, dar era ceva cu mult mai dificil, 
deoarece eu aveam să pornesc la lucru cu douăzeci de secole 


întârziere. Lipsa de măsură a ideii mele mă electriza. M-am 
cufundat în studiu, nu numai pentru a pune la punct 
realizarea tehnică a proiectului, ci mai ales pentru a o prezenta 
oamenilor politici. Fără acordul Tiranului, nu aş fi avut nici o 
şansă. Pentru a-i obţine aprobarea, trebuia să mă număr eu 
însumi printre oligarhi. Am trecut toate probele cu succesul pe 
care îl ştii. 

— încep să te consider mai puţin demn de dispreţ. 

— In cunoştinţă de cauză, ai putea să mă consideri demn de 
admiraţie. Nu faci decât să mă insulţi de când ne-am întâlnit. 
Nu pari să fi înţeles că eu sunt singura fiinţă umană care, în 
cursul ultimelor patru secole, s-a interesat de Sud. 

— Trebuie să recunosc că ai ales un mod straniu de a proceda. 
— Poate. Dar eşti oare conştientă că nu exista nici un alt mod? 
Cum aş fi putut eu să redau viaţă unei părticele din Sud dacă nu 
aş fi pus-o, în prealabil, să treacă prin proba focului? 

— Doamne... 

— Vezi, aşadar. înainte de a considera drept inumane 
procedeele din prezent, întreabă-te dacă avem de ales. 

— Ai obţinut uşor acordul Tiranului ? 

— In acest scop, alcătuisem un dosar beton armat. Mi-a luat 
zece ani ca să-l scriu. Trebuia ca, la citirea lui, Tiranului să-i fie 
cu neputinţă să refuze. Ceva şi mai dificil: trebuia ca nici un 
oligarh să nu-i opună vetoul său. In general, e de ajuns ca într- 
un text de lege să apară cuvântul Sud pentru ca aceasta să fie 
taxată drept o impertinenţă politică. Or, în cazul de faţă. Sudul 
se afla în miezul întregii afaceri. Am fost nevoit să 
desfăşor comori de sofistică şi de diplomaţie pentru ca dosarul 
să nu fie respins din capul locului. 

— Ce argumente ai folosit ? 

— Ai să râzi: am pledat pur şi simplu pentru negarea idealului 
meu. Prima jumătate a proiectului meu era demnă de Cato cel 
Bătrân, cu deosebirea deloc neglijabilă că eu îndemnam la 
distrugerea a ceea ce era deja distrus: trăgeam asupra dricului, 
nu aveam cuvinte destul de grele pentru a încondeia acea lume 
de desculți, de leproşi, de morţi de foame, de puturoşi, de 
obsceni, de fătători, de lăţoşi, de guri mari şi spurcate, de 
malariei, de flecari, de mincinoşi, de împuţiţi, de guşaţi - pe 
scurt, de meridionali. Specia aceea fusese flagelul planetei şi 
nimicirea ei fusese o acţiune la fel de sănătoasă ca amputarea 


unui membru cangrenat: asta era teza pe care o dezvoltam, cu 
o elocinţă demnă de un Joseph de Maistre. 

— Te prezentai în chip de campion al duşmanilor Sudului, pentru 
a adormi sen-tim.entele de neîncredere. 

— Nu: îmi prezentam proiectul ca urmare logică a diatribei mele. 
Spuneam cam aşa: „Problema este că Istoria înseamnă uitare: 
generaţiile viitoare nu vor mai şti pentru ce uram noi Sudul. Ele 
ar putea să-l redescopere şi să încerce restaurarea lui. Pentru a 
le feri de această eroare colosală, să redăm trup acestei cetăţi a 
trândăviei şi huzurului, acestui simbol al decadenţei care era 
Pompeiul". 

— Si s-au lăsat păcăliţi? 

— Aveam reputaţia de a fi. cel mai mare specialist în 
Antichitatea latină. Opiniile mele se bucurau de autoritate. Cât 
priveşte titlul dosarului meu, acesta avea tot ce trebuia pentru a 
le plăcea: se numea „Infecţia". Există vreun cuvânt mai potrivit 
pentru a teroriza un conducător considerat ca fiind modern? 
Infecția era Sudul: trebuia să ne apărăm de el printr-un 
procedeu pe care am avut neobrăzarea de a-l numi 
„homeopatie pilduitoare". Expresia spunea bine ceea ce voia să 
spună : a reînvia un mic focar de infecţie pentru a descuraja 
pentru totdeauna reconstituirea acelui gen de civilizaţie. 

— Sper, pentru dumneata, că nu există microfoane în bazilica 
asta. 

— Nu-ţi fie teamă: eu sunt şi şeful serviciilor secrete. Pentru a te 
proteja de o instituţie nu există mijloc mai bun decât a-i prelua 
comanda. 

— Cu ajutorul serviciilor voastre secrete m-ai auzit proferând 
acele nefericite de ipoteze privitoare la Pompei? 

— Nu ţi se poate ascunde nimic. 

— Dispuneţi de un ecran pentru explorarea trecutului? 

— Din păcate, nu: nu am reuşit niciodată să captăm imaginile. 
Asta deoarece viteza luminii e prea mare: ea este, ca să zicem 
aşa, de neajuns din urmă. în schimb, aceea a sunetului e 
accesibilă: captăm zgomotele trecutului cu o precizie perfectă. 
Aşadar, eu înregistrasem conversaţia dumitale, dar nu-ți 
văzusem faţa: am avut un şoc când am descoperit cât de urâtă 
erai. 

— Am înţeles, sărmanul meu Celsius. 

— Acestei lipse a imaginii i se datorează micile noastre erori 


experimentale, cum ar fi. erupția vulcanului Pelee. 

— Nu poţi face omletă fără să spargi 

nişte ouă. 

— Am crezut că înnebunesc. Executarea proiectului era 
amânată an după an: tehnicile nu erau suficient de rafinate, 
exista un mare risc de a provoca o erupție prea puternică, cu 
seisme în lanţ care ar fi putut să distrugă Pompeiul în loc să-l 
acopere cu lavă protectoare. Eu eram nerăbdător, întocmai ca 
îndrăgostitul care nu cunoaşte încă frumuseţea celei pe care o 
iubeşte. în ciuda ştiinţei mele, nimic nu-mi permitea să-mi 
imaginez zâmbetul ei, chipul ei. Pe lângă aceasta, trăiam cu 
teroarea că vreunul dintre oligarhi şi-ar putea da seama de 
incorectitudinea politică a proiectului meu şi i-ar putea opune un 
veto întârziat. Dumneata greşeai adineauri considerân-du-mă un 
opozant al Tiranului: singurii mei duşmani adevăraţi sunt pairii, 
ceilalţi trei oligarhi. 

— Nu sunteţi decât patru! lată o oligarhie care-şi merită numele. 
— Dacă ai şti ce comori de ipocrizie desfăşor pentru a păstra 
simpatia lor! Pentru a avea aprobarea acelor oameni care îmi 
sunt atât de inferiori! 

— Coeficientul dumitale de inteligenţă este mai ridicat decât al 
lor? 


Note: 

1. Joseph de Maistre (1753-1821), scriitor francez originar din 
Savoia. După Revoluţia franceză a trăit în exil, stabilindu-se în 
cele din urmă la Sankt-Petersburg. A scris şi a publicat lucrări în 
care propovăduia contrarevoluţia creştină, (n.t.) 

— Nici măcar. Dar, la nivelul nostru de inteligenţă, sensibilitatea 
îşi reintră în drepturi. Eu sunt singurul dintre ei în stare să am 
emoţii. 

— Fără îndoială pentru că dumneata eşti cel mai orgolios. 

— Există vreo legătură ? E posibil, la urma urmei. Mi-ar plăcea 
să cred asta. In sfârşit, anul trecut, pe 24 august, am putut să 
declanşăm operaţiunea. Atâţia ani de muncă pentru o oră de 
erupție! Era ceva ameţitor, ca atunci când o faci lată. 

— Probabil că nu e uşor să provoci o erupție orbeşte. 

— Draga mea, mie-mi spui? Exaltarea mea nu era egalată decât 
de teamă: doar ulterior, la vederea rezultatului, aveam să fim în 
stare să constatăm pagubele. Să direcţionezi fluxurile de lavă 


doar cu ajutorul auzului era ceva nemaipomenit! Strigătele 
victimelor ne-au ajutat mult, slujindu-ne drept repere: acolo 
unde răcnetele nu erau suficient de tari, însemna că 
rătăceam prin câmpia goală 

din jur. 

— Ce oroare. 

— Urletele erau sfâşietoare: era emoţionant să constaţi că, după 
2 500 de ani, strigătele muribunzilor nu s-au schimbat. Cele mai 
neînsemnate inflexiuni datorate spaimei şi deznădejdii răsiinau 
straniu de modern. îmi dăduseră lacrimile. 

— Te detest. 

— Greşeşti. Dacă Terra nu ar fi fost populată decât de gâsculiţe 
de soiul dumitale, nimeni nu ar fi atentat niciodată la drepturile 
omului, desigur, dar nici n-ar fi. construit nimeni ceva frumos pe 
lume. 

— E o teorie care exista deja în epoca mea şi în care eu nu 
credeam. 

— Nu aveai încă destule argumente pentru a crede. 

— îţi baţi joc de mine ? Am în prezent mai multe decât e nevoie 
ca să nu cred în ea. 

— Modul dumitale de a plasa pronumele personale denotă un 
arhaism chiar şi pentru secolul douăzeci. 

— O fac dinadins. Secolul douăzeci şi şase îmi provoacă o 
nevoie furibundă să mă cufund în arhaisme. 

— A te cufunda e termenul exact. Eu, vezi dumneata, am făcut 
contrariul: am desprins din naufragiul morţii un oraş care nu mai 
exista. Adineauri vorbeai despre arheologi: ce ageamii! Buni 
doar să sape nişte găuri în sol şi să pună jaloane. Si pentru asta 
aveau nevoie de diplome! 

— Stii prea bine că lucrurile erau mult mai complicate. 

— A, da, atât de complicate încât erau aproape întotdeauna 
incapabili să-şi găsească singuri siturile. Cel mai adesea, se 
mulţumeau să dea fuga acolo unde constructorii de la metrou 
sau plugarii dezgropaseră, din întâmplare, un obiect bizar. 
Amatorism prin excelenţă. 

— într-adevăr, aşa a descoperit un ţăran ruinele Pompeiului în 
secolul nouăsprezece. Spune-mi, Celsius, dumneata care eşti un 
om inteligent, explică-mi cum a fost cu putinţă ca oraşul ăsta să 
fie descoperit de două ori. 

— Crezi că mă poţi pune în încurcătură, nu-i aşa? Sărmana mea 


micuță, prostiile întâmplătoare ale aventurierilor din trecut nu 
interferează în nici un fel cu marile descoperiri ştiinţifice ale 
secolului nostru. Atâta timp cât creierul dumitale preştiinţific nu 
va admite că două adevăruri contradictorii îşi pot afla locul 
printre proprietăţile timpului, nu vei înţelege nimic. 

— In definitiv, ce dovezi ai dumneata pentru mulţimea de 
baliverne pe care mi le arunci în faţă? 

— Dovada cărei „baliverne“ anume o 

doreşti? 

— Ei bine, pentru început, eu nu sunt 

convinsă că Pompei există. 

— Poftim? 

— La urma urmei, eu nu am fost niciodată acolo. Poate că mi s- 
au spus minciuni. 

— Stai puţin. Dacă informaţiile mele sunt exacte, dumneata nu 
erai cosmonaut. 

— Eşti bine informat. 

— Aşadar, dumneata nu ai fost niciodată pe Lună. 

— Nu, după câte ştiu. 

— Atunci, ca să-ţi preluăm raţionamentul. Luna nu există. 

— E posibil. Eu am considerat-o întotdeauna saşie. Luna, cu 
mania ei de a-şi schimba forma pe tot parcursul anului. O 
halucinație, fără îndoială. 

— într-un cuvânt, puţin îţi pasă de ce zice lumea. 

— Nici măcar. Din cauza credulităţii mele maladive, am învăţat 
să fiu neîncrezătoare. Si am avut dreptate, fiindcă am văzut 
năruindu-se atâtea certitudini. Astfel, fetiţă fiind, eram convinsă 
că adulţii aveau în creier ceva ce copiii nu aveau - o excrescenţă 
care urma să se dezvolte înăuntrul propriului meu cap atunci 
când aveam să mă fac mare. Nimic nu mi-ar fi putut schimba 
convingerea asta: fără glanda aceea necunoscută, care putea fi 
explicaţia comportamentuluiatât de bizar al adulţilor? Apoi, m- 
am făcut mare şi am observat că nu-mi crescuse nimic în creier. 
De atunci am învăţat să mă îndoiesc de toate. 

— Draga mea copilă, sunt emoţionat până la lacrimi de faptul 
că acorzi am.intirilor dumiitale virginale o valoare de argument 
ştiinţific. Spune-mi, fratele dumitale mai mare nu ţi-a îndrugat 
cumva, când aveai vreo patru ani, nişte gogoşi de care te-ai 
putea folosi acum pentru a-mi demonstra - nu ştiu - că apa nu 
fierbe la 100 de grade, că unghiul drept nu există, sau vreo altă 


revelaţie 

zdrobitoare? 

— Hai, ia-mă peste picior. Si găseşte-mi un singur argument 
logic - subliniez : logic - pentru a-mi demonstra că Pompeiul 
există. 

— Dar... e ceva lipsit de bun-simţ. Toată lumea ştie că Pompeiul 
există. 

— „Toată lumea ştie că..." : asta e logică poujadistă. Un 
argument mai prost nici că se poate. în plus, dacă e să mă iau 
după spusele dumitale, omenirea a petrecut cel puţin şase 
secole fără să aibă habar de el. La chestia asta ai picat, bătrâne. 
— In sfârşit, am văzut Pompeiul cu ochii mei, eu, cel care-ţi 
vorbeşte. 

— Cine îmi garantează că nu eşti un mincinos ? 

— Suntem milioane de oameni care am văzut Pompeiul. 

— Poate că sunteţi milioane de mincinoşi. 

— Si în epoca dumitale, milioane de oameni au văzut Pompeiul. 
— Si în epoca mea existau mincinoşi. 

— Dar Pliniu cel Tânăr era şi el un mincinos ? 

— Aproape sigur. In 1995, lumea începea să descopere că aceşti 
admirabili cronicari latini erau mari amatori de mistificări, lucru 
dovedit prin exemple ilustre. 

— Eşti regina farsorilor. 

— Dovedeşte-O. 

— Explică-mi aşadar ce interes aveau oamenii aceştia — aceste 
milioane de oameni - să te mintă în legătură cu Pompeiul. 

— Interes? Eşti un novice, Celsius. Nu e nevoie de nici un interes 
pentru a minţi. Plăcerea e de ajuns. 

— Atunci cum se explică faptul că aceste minciuni concordă atât 
de bine? 

— Este o mistificare perfectă, asta e 

tot. 

— Si fotografiile ? N-ai văzut fotografiile de la Pompei? 

— Montaje. O joacă de copii. 

— Dar vizitatorii care se întorceau de 

acolo uluiţi? 

— Autosugestie. Sau, dacă nu, îndoctrinare. 

— Si dacă te-aş duce la Pompei ca să 

vezi vestigiile? 

— AŞ putea spune că v-aţi jucat de-a factorul Cheval. Că 


dumneata şi ajutoarele dumitale v-aţi distrat fabricând ruine. 

— De cine vrei să-ţi baţi joc, de fapt ? 

— Dar dumneata ? Eu îti ceream să recurgi doar la logică pentru 
a-mi dovedi existenţa Pompeiului, şi dumneata mi-ai oferit nişte 
jalnice argumente umaniste. Cum de poţi ignora faptul că 
minciuna e o caracteristică esenţială a omului? Si ai vrea să te 
cred? 

— Atenţie: în câteva secunde o să te alegi cu un ochi învineţit. 


Note: 

1. De la poujadjsm, doctrină politică naționalistă, 
antiparlamentara şi antieuropeană, a Uniunii pentru Apărarea 
Comercianţilor şi Meşteşugarilor, mişcare iniţiată de Pierre 
Poujade în Franţa anilor '50. (n.t.) 

1. Aluzie la Palatul ideal, edificiu bizar construit în orăşelul 
Hauterive în anii 1879-1912 de factorul poştal Ferdinand Cheval, 
din pietre culese de pe traseele sale zilnice, (n.t.) 


— A, da: atunci când un admirabil om de ştiinţă al cărui 
coeficient intelectual se apropie de 200 nu mai are argumente, 
loveşte. Eşti atât de uman încât e chiar reconfortant, micul meu 
Celsius. 

— Aşadar, aici doreai să ajungi ? Doar ca să dovedeşti cât sunt 
eu de uman ai jucat toată comedia asta a neîncrederii ? 

— Nu am jucat nici o comedie şi nici că-mi pasă de omenia 
dumitale. De fapt, te-am pus la încercare. Si simt o oarecare 
mulţumire constatând că nu i-ai făcut faţă. Fiindcă, dacă nu 
există nici o dovadă ţinând de logica formală pentru a atesta 
existenţa Pompeiului, explicaţiile dumitale nu fac nici ele mai 
multe parale. Totuşi, există un argument suprem, un argument 
care transcende toate raţionamentele posibile, dar dumneata nu 
ai avut subtilitatea de a mi-l servi. 

— Mă aştept la ce e mai rău. 

— Eu cred în existenţa Pompeiului pentru că Pompeiul este 
frumos. 

— Frumuseţea nu este un criteriu al adevărului. 

— Ba da. Este adevărat ceea ce e frumos. Restul sunt născociri. 
— Criteriile frumuseţii sunt fluctuante. 

— Ca şi adevărul. O singură lege rămâne valabilă: este adevărat 
ceea ce este frumos. Phrynea este achitată pentru că este 


frumoasă: frumuseţea ei nu inspiră indulgență, frumuseţea 
inspiră încredere. Oamenii decid să fie crezută pentru că este 
frumoasă. Oamenii au 

dreptate. 

— lar eu am dreptate să nu te cred deoarece eşti urâtă. 

— lar eu am dreptate să nu cred în acele şase secole de 
urâţenie pe care mi le-ai rezumat. 

— Dumneata nu mai crezi nici măcar în Istorie? 

— începând din acest moment, n-am să mai cred decât în ceea 
ce e frumos. Puțin îmi pasă că aş putea fi imitată -şi cu toate 
astea sper, o, da, sper că va veni acea zi a judecății când lumea 
va găsi de cuviinţă să observe că aceste milenii de coşmar erau 
nişte minciuni, că acele şiruri de orori erau pure fabulaţii ale 
unor minţi bolnave şi că în realitate nu s-a întâmplat nimic, nu a 
avut loc nimic, nu a existat nimic, cu excepţia unor rare şi 
infinitezimale paranteze de frumuseţe, câteva clipe în lonia - ier- 
tare ! e prea la Sud! - sau, de pildă, întâlnirea dintre Dante şi 
Beatrice. 

— De ce acest exemplu şi nu un altul ? 

— Pentru că Beatrice avea nouă ani. Pentru că Dante pregătea 
Apocalipsa. 

— Dumneata speri să vină Apocalipsa, nu-i aşa? 

— Prefer de o mie de ori Apocalipsa decât tot ceea ce mi-ai 
povestit. De altfel, ce oare mă împiedică să cred că a şi avut! 
loc? 

— Aşa, deci. îmi ceri acum un nou maraton logic ca să-ţi 
dovedesc contrariul? 

— Inutil, dragul meu. S-a văzut totul. 

S-a întâmplat. O lume fără Sud este o lume care nu mai există. 
Ce uşurare! Nu mai există univers. Gluma asta sinistră a luat 
sfârşit. 

— Deschide ochii. Apocalipsa nu a avut loc de vreme ce noi ne 
aflăm aici, stând 

de vorbă. 

— Nimic mai puţin sigur. Dumneata îmi pari o himeră, ca şi 
îmbrăcămintea dumitale holografică. 

— Dar dumneata? Doar nu poţi să te îndoieşti de propria 
dumitale existenţă! 

— Ce anum.e mă împiedică? De-ai şti de câte ori m-am îndoit de 
ea începând din copilărie! Adevărul este că mă simt la fel de 


inconsistentă ca tot ce m.ă înconjoară. 

— Unde vrei să ajungi? Unde ne va duce neîncrederea asta 
generalizată? 

— La recunoaşterea evidenţei, Celsius, cea pe care pari să ţi-o 
ascunzi dumitale 

însuţi: sfârşitul lumii a avut loc. Totul s-a împlinit. 

— Ba nu! Se întâmplă milioane de lucruri în fiecare zi! 

— A, da ? Ce anume ? 

— Sunt oameni care se nasc, care mor, oameni care dau 
examene, care... 

— Exact ceea ce ziceam: nu se mai întâmplă nimic. Sfârşitul 
lumii a avut loc. 

— Dar şi în vremea dumitale era la fel! 


Note: 
1. Faimoasă curtezana greacă, iubita sculptorului Praxitele, care 
a folosit-o ca model pentru statuia Afroditei din Cnidos. (n.r.) 


— Sfârşitul lumii a avut poate loc încă de pe vremea mea. 

— Văd că nu mai dai doi bani pe cei pe care pretindeai că-i 
iubeşti. 

— Nu sunt meschină. li iubesc chiar dacă nu au existat. lar pe 
dumneata, fie că exişti sau eşti doar o fantasmă, te dispreţuiesc. 
— Mă dispreţuieşti! Mă dispreţuieşti după toate câte ţi-am 
spus! ? La asta chiar că nu mă aşteptam. Sunt singurul din 
specia mea care şi-a sacrificat douăzeci de ani din viaţă, şi-a pus 
inteligenţa superioară în slujba cauzei celei mai nobile, şi 
dumneata mă dispreţuieşti! 

— Cum vrei să te admir, dacă Pompeiul nu există? Nu 
înţelegi că e prea târziu pentru a mai admira ceva? Totul s-a 
împlinit, îţi spun, sfârşitul lumii a avut loc. Obişnuieşte-te cu 
gândul ăsta, dumneata nu exişti! 

— Pe cuvânt, te crezi profet. 

— Nu, nu profet. Profetul vorbeşte despre viitor; eu îţi vorbesc 
despre trecut. Mă aflu într-o postură privilegiată pentru a 
examina Apocalipsa, sunt memorialista sfârşitului lumii - cunosc 
istorici care ar da oricât ca să se afle în locul meu! Mă aflu în 
locul atât de râvnit, acela de unde privirea cuprinde to- 
talitatea a tot ce a fost, acela în care Sfântul loan, fără să fi 
recurs la toate maşinaţiunile voastre, ajunsese graţie 


unei transe. 

— Acum se ia drept Sfântul loan. E grav. 

— Din copilărie, m-am gândit de atâtea ori la sfârşitul lumii, 
întrebându-mă dacă aveam să-l trăiesc - sau mai degrabă dacă 
aveam să-l mor. încercam să-mi imaginez în ce anume avea să 
constea Apocalipsa; una din ipotezele mele era că oamenii nu 
aveau să-şi mai dea seama de nimic, că aveau să-şi continue 
măruntele lor treburi zilnice fără măcar să remarce dispariţia 
universului şi propria lor dispariţie. Se pare că amputaţii 
păstrează în continuare senzaţia membrului lipsă: s-ar zice că 
soarta noastră nu e diferită. Membrele smulse suntem noi, 
dumneata, eu, care nu existăm, care nu am existat niciodată, 
dar pe care o articulaţie imaterială ne leagă încă de marele 
creier al universului. 

— Acesta nu e şi el mort? 

— Ba da, este mort. 

— Si ne guvernează totuşi ? 

— Ce ştim noi despre moarte ? Dumneata, care ştii tot ce se 
poate şti, ce ştii despre moarte? Nu te-ai gândit niciodată că 
putem să murim fără să ne dăm seama de asta? 

— Nu. 

— Ce mărginit eşti! Dacă există oameni care mor în somn, nu e 
oare verosimil ca şi cei adormiţi să se trezească de partea 
cealaltă, fără să prindă de veste ce li s-a întâmplat ? Prin ce 
anume şi-ar 

putea da seama că sunt morţi? încă în viaţă fiind, oamenilor le e 
atât de greu să admită că vor muri într-o bună zi, aşadar de ce 
ar considera acest lucru mai admisibil după decesul lor? Si apoi, 
mai există şi persoane distrate: acestea ajung fără îndoială 
fantome. Erau cu mintea dusă aiurea în momentul decesului. Nu 
au remarcat nimic. 

— Mai există şi nebune care se cred moarte când de fapt sunt, 
bine mersi, în 

viaţă. 

— Să presupunem că sunt vie. Asta nu dovedeşte deloc că 
lumea există încă. 

— Concepţia dumitale despre existenţă nu e consistentă. 
Seamănă cu un caşcaval în care ar fi. mai multe găuri decât 
brânză, astfel încât suma materiei nu ar fi suficientă pentru a 
lega găurile 


între ele. 

— Atunci, însă, nu ar mai fi vorba de 

găuri, ci de gol. 

— Sunt de aceeaşi părere. Dumneata 

teoretizezi în gol. 

— Poate că nu e cel mai bun punct de 

plecare. 

— Bun, pseudo-ştiinţa dumitale prezintă un interes limitat. Toate 
poveştile astea nu duc la nimic. 

— Dragul meu Celsius, găsesc că eşti destul de nesigur pentru 
unul care declară că între ceea ce a avut loc şi ceea ce nu a 
avut loc este aceeaşi diferenţă ca între plus zero şi minus zero. 
Nu eşti nici măcar în stare să suporţi consecinţele acestei teorii. 
In definitiv, cui îi pasă dacă sfârşitul lumii a avut sau nu loc? Pe 
dumneata te deranjează chiar atât de mult că nu mai exişti ? Nu 
cumva te crezi buricul pământului? 

— Stai. Mai fă o pauză. Exagerezi, te asigur. 

— Băiete, va trebui să te împaci cu gândul ăsta. Cu ceva timp în 
urmă, spusesem că aveam în faţă cel puţin patruzeci de ani de 
viaţă în comun. Acum, ştiu că sfârşitul lumii a avut loc. Soarta 
noastră va fi aşadar fără scăpare. Dumneata şi cu mine, Celsius, 
suntem împreună pe vecie. Vecia, Celsius! Căsnicia de coşmar şi 
fără posibilitatea de reziliere. In fiecare dimineaţă, când te vei 
trezi -în măsura în care după Apocalipsă va mai fi permis somnul 
-, te vei afla faţă în faţă cu mine. De-a lungul întregii tale non- 
vieti, fără cruţare, va trebui să te confrunţi cu urâţenia mea. De 
altminteri, chiar dacă ţi-aş fi părut frumoasă, te-ai fi scârbit în 
doi ani de prezenţa mea. Dar nu va fi nici pentru doi ani, nici 
pentru douăzeci de ani, nici pentru două sute de ani, va fi 
pentru totdeauna, totdeauna, totdeauna. Si totdeauna va trebui 
să-mi suporţi conversaţia, care e vană si bizantină, ştiu asta, si 
care îti va deveni din ce în ce mai insuportabilă, şi nu vei avea 
nici măcar posibilitatea de a mă ucide pentru a scăpa, deoarece 
eu sunt deja moartă. 

— Ce noroc că astea sunt pure divagaţii : un asemenea destin ar 
fi într-adevăr groaznic. 

— Dovedeşte-mi că sunt doar divagaţii ! Dovedeşte-mi. La 
stadiul mental la care am ajuns, nu mai există nimic. Atunci, 
cum vrei să nu cred în Apo- 

calipsă ? 


— Spuneai că e adevărat doar ceea ce e frumos. Dacă asta este 
teoria dumitale, află că frumuseţea există încă. Nu m-ai 

192 

lăsat să-mi termin povestirea, m-ai întrerupt la momentul meu 
preferat, acela în care am văzut în sfârşit chipul iubitei mele. 

— Pompeiul. 

— Pompeiul, care ar merita să se numească Euridice şi căreia i- 
am fost Orfeul de geniu. A trebuit să aştept trei zile pentru ca 
lava să aibă timp să se răcească şi să se întărească. La 27 au- 
gust, echipa mea şi cu mine ne-am urcat în navete, ameţiţi la 
gândul de a transgresa frontierele geografiei mentale. Strabon 
avea dreptate când spunea că geografia ţine de filosofie: ce 
revoluţie în capul nostru era depăşirea faimoasei linii de la Eboli! 
Stupoarea acelei întâlniri cu neantul, pe care nu ţi-o pot descrie 
în cuvinte - nici un cuvânt, nici „zero", nici „nimic", nici „vid“, nu 
poate exprima acel neant. Tăcere de moarte în navetă. Si brusc 
ni s-a tăiat respiraţia: ne-a apărut în faţă un peisaj, un peisaj de 
coşmar, desigur, dar smuls neantului. 

— Vezuviul trebuie că fumega încă... 

— Nu am aruncat nici măcar o privire la acel instrument. 
Devoram din ochi dunele cenușii şi negre, cu forme abstracte şi 
învălmăşite, care o acopereau 

pe iubita mea. 

— Cât timp v-a trebuit ca să degajaţi lava fără a produce 
stricăciuni iubitei 

dumitale ? 

— Patru minute. 

— Patru minute! Pe vremea mea ar fi fost nevoie de patru luni! 
— Se întâmplă ca termenul progres să aibă un sens. Atunci când 
o meserie nu mai există, deseori vin s-o slujească tehnicile cele 
mai extraordinare. Arheologia a fost desfiinţată în secolul 
douăzeci şi doi - se înţelege de ce -, cu cincizeci de ani mai 
înainte de inventarea vulcanovorului. Vulcanovorul, aşa cum o 
arată şi numele, este pentru lava întărită ceea ce este crema de 
depilat pentru puful de pe o gambă feminină. 

— Extraordinar. Si nu deteriorează vestigiile fragile, mozaicurile 
delicate? 

— Nu mai mult decât deteriorează crema de depilat pielea de pe 
gambe. In afară de asta, vulcanovorul nu lasă nici o urmă: el 
dispare imediat ce lava se dizolvă. 


— Superbă invenţie. 

— Să nuanţăm. Din cauza vulcanovorului am fost nevoiţi să 
înlocuim muntele Fuji cu un fals. Dar ce idee şi la japonezii ăştia, 
să creadă că zeul lor vulcan era indestructibil şi să mai şi 
dorească să aibă dovada ştiinţifică! In patru minute nu a mai 
rămas din muntele Fuji decât un castel de nisip. Niponii au fost 
nevoiţi să cumpere un miliard de tone de lavă de la fosta Islanda 
pentru a putea reconstrui acest simbol naţional. 

— Naţional ? Credeam că aşa ceva nu mai exista. 

— Japonezilor le-a trebuit ceva mai mult timp decât celorlalte 
ţări pentru a deveni răsăriteni. 

— Dar chinezii ? 

— Chinezii constituiau 90% din levantini. Le-a fost uşor să 
stabilească ecuaţia „levantin = chinez". Orgoliul lor nu a avut de 
suferit. Dar să ne întoarcem la iubita mea. 

— Patru minute de decapare şi apoi... 

— Apoi întâlnirea. După nouăsprezece ani de când o visasem, 
mi-a fost dat s-o văd pe cea căreia i-am dedicat viaţa mea. 
Actele de credinţă sunt cele care stau la baza iubirilor celor mai 
nesăbuite. In noaptea aceea de la şaptesprezece ani, câţi 
aveam, îţi poţi închipui ce se petrecuse în capul meu totuşi 
foarte raţional ? Cam aşa ceva: „Pentru că o iubesc, am să-mi 
bat joc de starea actuală a logicii, pentru că o iubesc, singurul 
din specia mea, am să mint o lume întreagă printre ai cărei 
stăpâni mă voi număra, pentru că o iubesc, mă voi arunca în 
aventura cea mai aporetică din Istorie; nu-mi voi atinge scopul 
decât dacă logica nu-şi dă seama de conduita mea - cu alte 
cuvinte şansa mea de a reuşi este de unu la o sută de mii, daro 
iubesc şi ea este moartă, aşadar, am de 

ales?" 

— „O iubesc şi este moartă...": un mare 

clasic. 

— lată de ce povestea mea e atât de frumoasă. De altfel, nici o 
aventură omenească nu comportă o asemenea frumuseţe : 
învierea morţilor de către vii. Nu o înviere metaforică, care nu i- 
ar putea satisface decât pe profesioniştii nostalgiei, 

196 

ci pur şi simplu înapoierea celui pe care îl pierduseşi. 

— Lazăr... 

— Nu. Să nu intrăm în discuţii teologice : eu nu eram fiul lui 


Dumnezeu, eram doar un om. De aceea, chiar dacă am reuşit cu 
mult mai bine decât el, eu mă compar cu Orfeu. 

— Un Orfeu care ar fi avut dreptul să-şi întoarcă privirea înapoi. 
— Asta mai lipsea, după ce mă chinuisem atâta! 

—Aşadar, acea primă privire? 

— Ce frumoasă era cetatea pe care o iubeam! Cu mult mai 
frumoasă decât în epoca dumitale, în care atâţia arheologi 
amatori o jumuliseră! Acolo apărea virgină, asemenea 
salamandrei ieşind din flăcări, proaspătă ca un chip spălat cu 
apă. Părea că erupția încremenise şi văzduhul: cetatea mea 
încântătoare degaja un suflu plin de veselie şi de viaţă care 
nouă ne era necunoscut. Aş putea să-i evoc arhitectura timp de 
ore întregi fără să mă apropii de miracol, fiindcă ea nu era nici 
desăvârşită, nici sublimă, ci era doar graţie, iar graţia nu se 
explică. 

Lucrul cel mai frumos îl constituiau ochii 

ei. 

— Ochii ei ? 

— Frescele ei fără număr care-mi tăiau răsuflarea, ca tot atâtea 
priviri. Picturi bucolice care invitau la idilă, femei învăluite în 
falduri inextricabile şi în surâsuri enigmatice, animale elegante 
şi tandre, peisaje erotice de o suavitate delicată, flori invizibile 
prin excesul de 

rafinament... 

— latâ-l pe demiurgul nostru în plină 

criză de lirism. 

— Iconoclasto! 

— Nu mă pot abţine. Când aud un asasin vorbind despre 
floricele, simt cum creierul mi se umple de sarcasme. 

— Haida de! Un pumn de bogătaşi romani în plină decadenţă şi, 
pe deasupra, de acum douăzeci şi cinci de secole! Cine îi 
regretă? 

— Probabil, alţi romani de acum douăzeci şi cinci de secole. 

-— Si ce-i cu asta? Oricum sunt morţi. 

—Nu au fost întotdeauna aşa. 

— Ador fraza dumitale. Stii, în faţa unei probleme de genul 
acesta, un minimum de realism se impune. Atunci când aud, 
chiar şi în ziua de astăzi, cum nişte doamne se înduioşează de 
soarta lui Marie-Antoinette, le spun că, oricum, astăzi tot ar fi 
moartă. Poate că e cam cinic... 


— E mai ales foarte plat. 

— Prea puţin mă interesează judecata dumitale. In ceea ce mă 
priveşte, consider că am săvârşit un act absolut; este 
capodopera mea. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. 

— Există oare vreo faptă mai frumoasă decât să te duci s-o cauţi 
pe Buridice în Infern? 

— Orfeu nu ucisese mii de persoane pentru a ajunge acolo. 

— Orfeu era un iresponsabil. El a dat greş. Eu nu. 

— Nu văd prin ce anume o hecatombă reprezintă o atitudine 
responsabilă. 

— Dacă ai fi cunoscut secolul douăzeci şi doi, ai înţelege asta. 
— l-auzi. Eu credeam că dezaprobai nimicirea Sudului. 

— La şaptesprezece ani, o dezaprobam cu tărie. De când 
mă aflu la guvernare, o dezaprob mai puţin. Pom-peiul este 
un giuvaier, dar nu sunt sigur că restul Sudului merita 
osteneala. 

— Ticâlosule. 

— Nu eu am nimicit Sudul. 

-—E de ajuns că nu dezaprobi fapta pentru a li un ticălos. 

— Dezaprobarea mea nu ar servi la 

nimic. 

— îmi pare rău. Uneori suntem datori să ne indignăm, chiar dacă 
asta nu serveşte la nimic. 

— Si împotriva cărui lucru vrei dumneata să mă indignez? Sau 
mai degrabă împotriva cui, dacă nu cumva împotriva dumitale şi 
a contemporanilor dumitale? 

— Contemporanii mei şi cu mine nu făceam multe parale, dar nu 
am fi comis niciodată o asemenea atrocitate! 

— De ce vorbeşti la condiţional ? Voi aţi şi comis-o! Ceea ce au 
făcut oamenii din secolul douăzeci şi doi era urmarea 
ineluctabilă a atitudinii voastre. Ei nu sunt mai vinovaţi decât 
voi. 

— Nu este adevărat! E foarte uşor să spui asta! 

— într-adevăr, e mai uşor de spus adevărul decât să emiţi 
sofisme. 

— Sofistul eşti dumneata! Dumneata nu ai dreptul să ne acuzi 
de o monstruozitate la care nu am fost părtaşi. 

— De ce te înverşunezi să-ţi aperi contemporanii ? 

— Pentru că făceam parte dintre ei. 


— De ce te înverşunezi să te aperi ? Pe cine speri să convingi? 
Pe dumneata însăţi? 

— Eu ştiu foarte bine că sunt nevinovată. 

— Până acolo mergi cu inconştienţa ? Am să-ţi spun ceva în 
ceea ce te priveşte: de fapt, nici că-ţi pasă de nimicirea Sudului! 
Te doare-n cot de moartea a cincizeci de miliarde de oameni. 

— E o minciună! De când am aflat, sunt bolnavă. 

— Nici vorbă, nu te-ai îmbolnăvit deloc. Toată povestea te lasă 
rece într-o măsură pe care nici n-o bănuieşti. Nu eşti făcută din 
alt aluat decât oamenii din secolul douăzeci şi doi, şi de-ai şti 
cât de puţin i-a impresionat masacrul acela! 

— Eu nu sunt aşa. 

— Ba da, eşti. Si ştii de ce ? Pentru că ai un suflet mic. Chiar şi 
oamenii cărora li se atribuie un suflet mare nu pot să facă loc în 
acesta decât unui număr de cel mult o sută de persoane, şi e un 
record. In cazul dumitale, însă, sufletul are dimensiuni liliputane, 
urmând pilda majorităţii oamenilor. îţi spun eu: în inima 
dumitale e loc pentru patru persoane, nici una mai mult. Altfel 
zis, dumneata nu eşti capabilă să te emoţionezi decât pentru 
aceste patru persoane. Dar de ce li s-a făcut acelor cincizeci de 
miliarde de necunoscuţi, ţi se fâlfâie! Acesta şi este unul dintre 
motivele pentru care e mai comod să săvârşeşti un genocid 
decât un asasinat: nimeni nu are un suflet destul de mare 
pentru cincizeci de miliarde de morţi, pe când toată lumea îl are 
destul de încăpător pentru o femeie tăiată în bucăţi. 

— Dumneata nu mă cunoşti. 

— Vai, citesc în dumneata ca într-o carte deschisă. Inima 
dumitale e cât un bob de năut. Oricât ar fi de mică, inima mea e 
mare în comparaţie cu a dumitale. 

Nu te-ai ocupat decât de dumneata însăţi şi de încă patru 
persoane. Prin urmare, îţi închipui cât de puţin mă convinge 
indignarea dumitale! 

— In orice caz, eu nu am ucis pe nimeni. 

— Mare scofală! Asta crezi că e de-ajuns pentru a fi mândră de 
dumneata însăţi? 

— îmi păstrez opinia pentru mine. 

— In ziua când vei înţelege inconsistenţa oricărei opinii, vei face 
un mare progres. 

— Nu-mi oferi nici un motiv să doresc „să progresez". 

— Progresul îşi are viciile sale; cu toate acestea, fără el noi nu 


am fi putut salva Pompeiul. Nu poţi nega că operaţiunea Pompei 
este o reuşită deplină. 

— Ba da, neg asta. 

— A, bun. Ai să-mi scoţi din nou pe nas mâna aceea de romani 
decadenţi care au trebuit arşi în erupție ? Dumneata nu ai simţul 
Istoriei. 

— Nu, într-adevăr, dar eu am ceva bun gust. 

— Un motiv în plus ca să admiri operaţiunea Pompei. 

— Nu. Eu sunt sigură că existau oraşe 

mai frumoase. 

— Si ce oraş incomparabil ai fi ales în locul meu? Charleville- 
Mezieres? Sau, dată fiind naționalitatea dumitale, poate Erps- 
Kwerps ? 

— Campania nu sună rău. lonia e şi mai bine. Eu aş fi ales 
Efesul, dar într-o epocă mai bună: secolul cinci înainte de 
Hristos, de pildă. 

— Draga mea, te afunzi în ridicol. 

— De ce? Dumitale nu-ţi place 

Efesul? 

— Nu te consider (Jemnă de a purta o discuţie despre meritele 
comparate ale oraşelor antice. Te-ai privit în oglindă? încep să 
înţeleg de ce te-au luat contemporanii dumitale drept scriitoare. 
îngâmfarea dumitale depăşeşte orice putere de înţelegere. 

— Pentru că îmi place Efesul? 

— Deoarece, ca toţi mediocrii, ai o părere nemaipomenită 
despre judecata dumitale. 

— Si dumneata la fel, s-ar putea zice. 

— Crezi într-adevăr că te-ai putea compara cu mine? 

— Sunt convinsă. De altfel, consider că arăt mult mai bine ca 
dumneata. 

— Minunata suficienţă a iloţilor. 

— Ce noroc pe dumneata că nu guvernezi un popor de iloţi de 
soiul meu. O lume în care, între alţi iloţi, ar exista arheologi, 
istorici ai artei sau pur şi simplu oameni cu gust care, ca şi 
mine, dezaprobă alegerea dumitale. Pompeiul nu este cumva 
niţel mic-burghez, ca estetică ? 

— Mic-burghez ?! 

— Sau proaspăt îmbogăţit, ceea ce e totuna. 

— Eşti o îngâmfată cum rar s-a mai văzut! 

— De ce ? Pentru că am gusturi mai bune decât dumneata? în 


sfârşit, mă simt uşurată la gândul că totul nu e decât o iluzie. 
Pompeiul nu a lăsat mai multe urme decât Efesul. Apocalipsa se 
află în spatele nostru şi în faţa noastră, Celsius, nu există decât 
dialogul ăsta nesfârşit ce pare că te exasperează din cale-afară. 
Si ăsta nu e decât începutul. 

— De-a ce te joci dumneata acum? 

— Poţi considera toate astea ca fiind o scenă de menaj care va 
dura o veşnicie. 

— Am să te ucid. 

— Imposibil. Sunt deja moartă. 

— Ai putea fi. şi mai moartă. 

— Nu, Celsius. Si dumneata eşti mort. Un mort nu poate ucide. 
— Apocalipsa nu a avut loc, vizionară 

scrântită. 

— A. Pentru dumneata e cam neplăcută chestia asta. ţi-ar 
conveni mai mult ca ea să fi avut loc. 

— Cum spui dumneata. 

— Dacă trăim cu adevărat în sistemul pe care mi l-ai descris, 
atunci dispun de mijloace teribile împotriva dumitale. Poate că 
eşti un om de ştiinţă de anvergură, Celsius, dar în conversații 
eşti doar un novice, eşti dezarmat. Te laşi luat de val şi ajungi să 
spui lucruri care nu pot decât să-ţi dăuneze. Am aflat destul de 
multe pentru a-ţi distruge cariera. 

— Nu vei avea ocazia să faci genul ăsta de dezvăluiri. Ai să mori 
înainte. 

— Cadavrul meu va fi grozav de stânjenitor, îţi va fi foarte greu 
să explici de ce omorul ăsta era inevitabil. Ar fi păcat să-ţi 
compromiţi cariera strălucită pentru o ilotă de teapa mea. 

— Dacă mai rămâi multă vreme în viaţă, cel compromis va fi 
echilibrul meu mintal. 

— E lucru cert. Dacă e să judec după gradul dumitale de 
enervare, asta se va întâmpla chiar foarte curând. 

— Taci sau te ucid în clipa asta! 

— Există o soluţie mult mai ingenioasă pentru a te debarasa de 
mine. Dacă mă trimiţi înapoi în 1995, nu va mai exista nici un 
cadavru stânjenitor, îţi va fi foarte uşor să găseşti un pretext 
pentru plecarea mea: vei spune că a-veam o boală contagioasă. 
— Ai într-adevăr o boală contagioasă! Cu cât vorbesc mai mult 
cu dumneata, cu atât mă apropii de o criză de nervi. 

— Era şi timpul. 


— Spune-mi, aş vrea să ştiu un lucru. O faci în mod expres ? 

— Ce anume ? 

— Să fii atât de enervantă? 

— Atunci când vreau să enervez pe cineva, îmi ating 
întotdeauna scopul. 

— E o armă redutabilă. 

— Si împotriva căreia progresul e neputincios. 

— Mă miră că nu te-ai slujit de ea pentru a mă sili să merg să 
văd dacă lucrările dumitale se aflau în Marele Depozit. 

— Dacă mă gândesc bine, prefer să nu ştiu. Dacă mi-aş pune în 
minte să scriu pentru eternitate, aş ajunge poate la fel de 
pompoasă ca dumneata. 

— După plecarea dumitale, am să merg 

să văd. 

— Ce anume să vezi? 

— Am să merg la Marele Depozit. Am să mă uit între Nothing şi 
Notker le Bfegue. Mai ştii? 

— Si... dacă vreuna din cărţile mele ar figura acolo, ai citi-o? 

— Fără îndoială. 

— Nu-mi vine să cred! Te interesează 

cărţile mele? 

— Nici cât negru sub unghie. Vreau doar să văd dacă scrisul 
dumitale e la fel de exasperant ca şi conversaţia dumitale. 
— Eşti masochist, Celsius. , 

— Ba deloc. Tocmai mi-am dat seama că serviciul nostru de 
tortură are încă multe de învăţat. Dacă vreunul din dia-logurile 
dumitale se află în Marele Depozit, el ne-ar putea instrui în 
legătură cu tehnicile de înverşunare verbală şi de suplicii 
nervoase. Vei fi poate un Torquemada al secolului douăzeci şi 
şapte. 

— Există o mulţime de moduri de a intra în posteritate. Pentru 
cazul probabil în care lucrările mele nu figurează în Marele 
Depozit, nu provoca vreo erupție vulcanică peste Paris sau 
Bruxelles în secolul douăzeci: inconvenientul cărţilor este că ard. 
— Nu-ţi fie teamă, n-am să-mi dau atâta osteneală pentru nişte 
vulgară hârtie tipărită. Oricum ar fi, chiar dacă dialogurile 
dumitale nu mai există, amintirea acestei conversații va fi foarte 
instructivă. Am învăţat multe de la dumneata. 

— E firesc: ăsta este rostul strămoşilor. 

— Strămoş, strămoşi... Nu prea am impresia că aş descinde din 


dumneata. 

— Cu asta m-am mai liniştit. 

— Voi adăuga că eu, care nu pot fi. strămoşul dumitale, te-am 
învăţat mai multe. 

— Aha. Si ce anume m-ai învăţat? Să iau exemplu pentru ceea 
ce nu trebuie să fac? 

— Eşti o ingrată! ţi-am predat lecţii despre toate cele! Nu ştiai 
nimic atunci când ai sosit! 

— Si ce anume ştiu în plus în prezent? 

— Ceea ce se va întâmpla! 

— Fii convins că aş prefera să nu fi aflat. Imediat ce mă voi 
întoarce în epoca mea, voi încerca să uit tot ce mi-ai spus. 

— Perle aruncate la porci. Din fericire, vei vedea că uitarea nu e 
lucru atât de uşor. 

— Din păcate, cred că ştiu deja lucrul ăsta. Dar spune-mi, 
Celsius, de ce simţi nevoia ca eu să-mi aduc aminte de cuvintele 
dumitale? 

— Nu încetez să sper că ele au valoare de avertisment. 

— Auzi vorbă! Eşti prea inteligent pentru a crede că eu aş putea 
schimba cursul 

evenimentelor! Spune-mi adevăratul motiv al dorinţei 
dumitale. 

— De ce presupui că există vreun motiv ? 

— Mai întâi, pentru că găsesc stranie insistența dumitale. Apoi, 
fiindcă, pentru cineva care a susţinut mult timp cu tărie că nu 
mă voi mai putea întoarce în secolul meu, mă eliberezi relativ 
uşor. Ce se ascunde în spatele tuturor acestor lucruri ? 

— Vorbeai de posteritate: după ce m-am jucat atâta cu Timpul, 
mi-ar plăcea şi mie să intru în anterioritate. 

— Poftim ? 

— Pentru ceea ce am realizat, voi intra inevitabil în posteritate. 
Asta însă nu mă mai satisface. Mă satisface cu atât mai puţin cu 
cât adevăratele motive ale gestului meu vor rămâne secrete din 
raţiuni politice. Or, aceste motive adevărate dumneata le 
cunoşti, şi nimic nu te împiedică să le expui contemporanilor 
dumitale. 

— Nu înţeleg. 

— Ba înţelegi. O fiinţă ca mine nu se poate mulţumi doar cu 
intrarea în 

posteritate. Eu vreau să intru în eternitate. Viitorul nu poate să- 


mi fie suficient. Anterioritatea îmi este indispensabilă. In afară 
de asta, ea ar fi singura care mi-ar putea face dreptate, odată 
ce, prin intermediul dumitale, ea ar fi singura care va cunoaşte 
secretul vieţii mele. 

— Prin intermediul meu? 

— Dumneata erai scriitoare, ai să fii din nou. Ai să-mi consacri o 
carte. 

— N-am nici un chef s-o fac. 

— N-ai cum să scapi de asta. Am să te bântui. 

— Eşti destul de prezumţios. 

— O asemenea aventură nu se poate uita. Eu sunt încrezător: ai 
să scrii despre mine. 

— Presupunând că aş face-o, crezi că ar fi în avantajul dumitale? 
—- Nu mă iubeşti, ştiu. Iţi va fi totuşi imposibil să nu menţionezi 
operaţiunea Pompei: această simplă relatare va fi suficientă 
pentru a fi ridicat în slăvi. 

— Crezi ? 

— Contemporanii dumitale nu erau toţi atât de vanitoşi ca 
dumneata. Printre cititorii dumitale, se vor găsi nişte 
indivizi care să mă admire, n-am nici o îndoială. 

— Simti nevoia să fii admirat, nu-i aşa ? 

— Desigur. Mă mândresc cu ceea ce am realizat; pentru acest 
motiv, am nevoie să fiu admirat. Gloria este un lucru frumos şi 
nobil. 

— Nu l-am auzit niciodată pe Vauvenargues"! citat atât de 
anapoda. 

— Cine este acest Vauvenargues ? 

— încă unul al cărui scris e prea mărunt pentru dumneata. Dar 
să nu mai pierdem timpul. Trimite-mă înapoi în 1995 - şi nu mai 
târziu de 9 mai, te rog. 

— îţi iubeşti atât de mult epoca încât nu vrei să pierzi din ea nici 
măcar o singură zi? 

— Nu despre asta e vorba. E din cauza hibiscusului: nu poate 
rezista mai mult de douăzeci şi patru de ore fără să fie udat. 

— Eşti persoana cea mai superficială pe care am întâlnit-o. 

— Pentru că ţin la hibiscusul meu? 

— Eu îi vorbesc de Pompei, străbat douăzeci şi cinci de secole în 
compania ei, îi explic legile ştiinţifice cele mai strălucite din 
Istorie, şi principala ei preocupare este de a-şi uda hibiscusul. 
— Fiecare cu valorile lui, domnule. 


— E prea nedrept faptul că ideea erupției a pornit din capul 
dumitale. 

— Sunt de aceeaşi părere. Acestea spuse, ea va fi lăsat în capul 
meu mai puţine pagube decât în al dumitale. Pot să-ţi cer să mă 
transplantezi direct la mine acasă ? Nu am chef să mă trezesc 
din somn la spital. 

— Mai are şi pretenţii, pe deasupra! 

— E şi în interesul dumitale: dacă m-aş trezi la spital, aş putea 
crede că întâlnirea noastră a fost un vis datorat anesteziei. Dacă 
mă trezesc acasă, voi şti că totul este adevărat. 

— Fie. 

Transplantorul semăna cu un supozitor. Celsius se pregătea să 
închidă hubloul când m-a întrebat: 

— Nu ai nimic să-mi spui? 

Note: 

Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1747): moralist 
francez, a cărui operă este marcată de cultul raarilor pasiuni. 
Citatul exact este: „Lumina aurorei e mai puţin dulce decât 
prima lucire a gloriei", (n.r) 

— Adio. 

— De acord, nu ne iubim, dar am trăit un moment intens 
împreună. Nu m-am confesat niciodată în asemenea măsură 
cuiva. Dumneata eşti singura care mă cunoaşte. 

— Sunt răvăşită. 

— In loc să-ţi baţi joc, nu ai cumva ceva profund să-mi spui? 

— Ceva profund? De ce aş spune ceva profund ? 

— Totuşi, ceea ce ni s-a întâmplat nu e ceva banal. Asta ar 
trebui să-ţi inspire un sentiment, o frază. 

— Pe cuvânt dacă îmi inspiră ceva. 

— N-ai să mă faci să cred asta. Scriitorilor le plac frazele finale. 
— înţeleg. Vrei nişte cuvinte istorice, un mesaj al anteriorităţii 
către posteritate? 

— Da, cam aşa ceva. 

— încerc... Am găsit. 

— Te ascult. 

— Ptiu. 

— Poftim? 

— Ptiu, domnule. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Cuvântul a dispărut cumva ? 


— Nu l-am mai auzit niciodată. 

— Ei bine, atunci când ai să mergi la Marele Depozit pentru a 
căuta vreo urmă de-a mea, poţi profita pentru a consulta un 
dicţionar vechi. Chestia asta îţi va aduce o ultimă surpriză. 

— Cvmi se scrie pe litere cuvântul acesta bizar ? 

— P-T-I-U. Ptiu. 

— Patru litere, nici una în plus. Asta e tot ce-ţi inspir? 

— Linişteşte-te: când vei cunoaşte înţelesul şi etimologia 
cuvântului, vei vedea că nu te-a lezat. 

— Dar ce este? Un advcnl). un iriipe-rativ ? 

— O simplă interjecţie. 

— larăşi arhaismele dumitalc ! ~Eu însămi sunt un arhaism. 'IVi- 
mite-mă înapoi în epoca mea arhaică, tcţ rog. Abia aştept să 
mergi să consulţi dicţionarul. 

— Adio, deci. Salutări hibiscusului. 

— Adio, Celsius. 

M-am trezit acasă. 

După ce am udat hibiscusul, am coborât la parterul imobilului ca 
să-mi golesc cutia de scrisori. Corespondenţa purta data din 
ajun: 8 mai 1995. Celsius se ţinuse de cuvânt. 

M-am întâlnit cu un vecin care m-a privit cu un aer ciudat: mi- 
am dat seama că eram îmbrăcată cu un peplum. Păream 
scăpată dintr-un film de Cecil B. 

De Miile. 

Am urcat în apartament. Mi-am ridicat poala peplumului: pe 
burtă se vedea cicatricea operaţiei. 

9 mai era într-o zi de marţi. 

Celsius avea dreptate: nu am putut să nu scriu o carte despre 
el. 

Nu a fost uşor: a trebuit să transcriu, din memorie, lungul nostru 
schimb de fraze. In cazul pasajelor ştiinţifice, m-am descurcat 
folosind aproximaţii. 

După câteva zile, am primit o scrisoare de la editorul meu italian 
cu sediul la Neapole. M-am gândit că nu era departe de Pompei. 
M-am întrebat ce aştepta ca să mă invite acolo. 

Am un chef grozav să fac o călătorie în Sud - în Sudul adevărat, 
marele Sud. 

în seria de autor AMLÍE NOTHOMB au apărut: 

Când am terminat de redactat acest manuscris, l-am dus 
editorului meu. Am precizat că era vorba de o întâmplare 


adevărată. 
Nimeni nu a binevoit să-mi dea crezare. 


Sfârşit... 


l'nnire şi f urrcniîur 

Roman autobiografic în care autoarea povesteşte un an (1990) 
din viața ei ca angajat al mega-companiei japoneze Yumimoto. 
Am6lie-san, personajul central, are de înfruntat- şi o face cu cel 
mai rafinat umor - conflictul dintre morală şi practicile de lucru 
japoneze. Nevoită să servească ceaiul unei delegații de la o altă 
companie, aceasta se descurcă în buna tradiție japoneză. 
Rezultatul? Delegații găsesc suspectă o femeie din Europa care 
se comportă ca o japoneză şi, în plus, mai şi înțelege japoneza. 
Reacţia firmei? Amelie-san este avertizată că nu trebuie să 
înţeleagă japoneza, că a fost special angajată pentru ca să nu 
înţeleagă japoneza. „Gafele" sale derivă întotdeauna dintr-un 
conflict cultural între obiceiurile occidentale şi orientale, conflict 
care constituie şi tema centrală a cărţii. 

„În Antichrista regăsim universul fascinant al lui Amelie 
Nothomb, cu un dram de sadism, puţin masochism, o picătură 
de umor şi un deget de cruzime. O reţetă infailibilă, care a 
surprins pe toată lumea." (L'Express) Prietenii nu sunt în- 
totdeauna bine intenţionaţi. 

Amelie Nothomb schiţează în romanul Antichrista (2003) 

relaţia perversă dintre două eleve: Blanche - naivă, 
singură, pe care nu o bagă nimeni în seamă - şi Christa ~ 
impetuoasă, tiranică, seducătoare, mereu în centrul 

atenţiei. Când Christa îşi îndreaptă atenţia spre Blanche, 
aceasta se lasă copleşită de deliciile unei prietenii de care nu 
mai avusese parte niciodată. Dar Christa se dovedeşte o fiinţă 
diabolică, umilind-o şi manipulând-o la fiecare pas. Oscilând 
între deceptie şi ură, admiraţie şi dispreţ, Blanche decide în final 
să-şi înfrunte torţionara. 


Romanul este unul autobiografic, înregistrând momente din 
copilăria naratoarei, cu obsesiile, relaţiile, gândurile şi în- 
trebările fascinante a căror absenţă din lumea adultă pare să 
lipsească viaţa nu doar de inocenţă, dar şi de splendoare. 
Refăcând traseul complicat al tuturor ţărilor în care şi-a urmat 
tatăl, diplomat belgian şi mare aventurier, autoarea schiţează 
contururile geografice ale pasiunilor sale devorante. 
„Suprafoamea" care îi mistuie personajul, un concept dus la 
extrem, se răsfrânge atât asupra lumii obiectuale - foamea de 
apă, de zahăr, de spaţii largi, de cărţi şi filme, foamea viciilor de 
mai târziu -, cât şi asupra iubirilor, pasiunilor şi repulsiilor ce nu 
se lasă eclipsate de încadrarea treptată în normele con- 
venţionalismului social. 


(/)snictica _ duşmanului 
Romanul este construit sub forma unui dialog neîntrerupt: 
blocat într-un aeroport din cauza unor întârzieri neprevăzute, 
omul de afaceri Jerome Angust se vede obligat sa suporte lo- 
goreea interminabilă a unui individ necunoscut. Aparent fără 
nici un motiv, Textor Texel 

se apucă să-şi povestească viaţa, 
insistând peste măsură să fie ascultat. Dialogul dintre cei doi 
capătă treptat o turnură neaşteptată : Angust este uluit de 
ororile aberante pe care le aude şi sub nici o formă nu poate 
scăpa de acest individ cât se poate de ciudat. Mai mult decât 
atât, necunoscutul pare să cunoască detalii din viaţa sa, iar 
întâlnirea dintre cei doi se dovedeşte în cele din urmă a nu fi 
întâmplătoare. Dar de aici şi până la amploarea pe care o 
capătă subiectul romanului este un pas uriaş, surprinzător, pe 
care-l facem hipnotizaţi, constrânşi de intensitatea maladivă a 
unui joc la limitele absurdului, în căutarea unei certitudini. 
Catilinarele este un roman de un umor negru devastator, despre 
nebănuita monstruozitate ce se poate ascunde sub masca omu- 
lui de lume perfect educat. Emile, un profesor de limbi clasice în 
amurgul vieţii, se retrage împreună cu soţia sa, Juliette, într-o 
casă paradiziacă, departe de tumultul vieţii citadine, pentru a 
trăi în tihnă restul zilelor care le-au mai rămas. După o 
săptămână de linişte şi armonie depline, la poarta casei se 
prezintă un anume Palamăde Bernardin, singurul lor vecin, care 
capătă obiceiul foarte deranjant de a se insinua zilnic în casa şi 


în vieţile lor, devenind o prezenţă aproape mută, dar din ce în ce 
mai absurdă şi mai amenințătoare, pe care cei doi locatari nu 
găsesc puterea de a o evacua. 

Romanul prezintă o umanitate crudă şi plictisită, care îşi procură 
senzațiile tari prin urmărirea unui reality show macabru: 
participanţii sunt luaţi cu forţa de pe stradă şi închişi în ceea ce 
pare a fi copia exactă a unui lagăr de concentrare nazist, 
dotat însă cu camere de luat KLJHBBB vederi care filmează 
fiecare mişcare a prizonierilor, pentru divertismentul milioanelor 
de telespectatori. Cele două personaje centrale sunt Pannonique 
(CKZ 114), una dintre victime, şi Zdena, care joacă rolul de gar- 
dian al lagărului. între cele două femei se creează o relaţie 
foarte strânsă, bazată pe fascinația obsesivă a uneia pentru 
cealaltă şi pe continua negociere a relaţiilor de putere dintre 
ele. CKZ 114 trece de la interpretarea magistrală a rolului de 
victimă supusă şi neajutorată la asumarea unei misiuni de 
convingere a telespectatorilor să oprească jocul infernal, pe 
când Zdena îşi dă seama că talentul său de a manevra oamenii 
şi situaţiile pentru propriul interes este mai limitat decât 
crezuse. 

www.polirom.ro 

Redactor: Dorica Boltaşu 

Coperta: Angela Rotaru 

Tehnoredactor: Alexandru Popovici 

Bun de tipar: martie 2007. Apărut: 2007 

Editura Polirom, B-dul Carol | nr. 4 RO. Box 266 

700506, laşi, Tel. & Fax (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; 
(0232)21.74.40 (difuzare); E-mail: officeopolirom.ro 

Bucureşti, B-dul I.C. Brâtianu nr. 6, et. 7, ap. 33, 

O.R 37 RO. Box 1-728, 030174 

Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucllre3tiQpolirom.ro 
Tiparul executat la S.C. Polirom ABB S.A. 

Str. Bucium, nr 34, la.'ji 700265 

Tel.: (0232)230323; Fux : (0232)230485 

Valoarea timbrului literar este de 2% din preşul de vânzare 

şi se adaugă acestuia. Sumele na vircuzii lu Uniunea 

Scriitorilor din Roinfluin, 

Nr. RO44RNCB5101000001710001 HCIMJNIREA