Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0033

VAI VIDSUL LIILPAP 


PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


Ardealul mumă 


de C. NOICA 











Patriotismul românesc îşi cere altă limbă. Marile 
noastre cuvințe moarte, cuvintele acelea — altă dată 
răscalitoare — pe cari le-au declamat de pe catedrele 
lor, şi când credeau şi când nu credeau în ele, profe- 
sorii puşi să ne vorbească la fiecare 10 Maiu ; cuvin- 
tele pe cari le-au gângăvit dela tribuna lor, şi când 
ştiau şi când nu ştiau 'de' ce se află acolo, oamenii noş- 
tri politici, cuvintele acelea nu mai însuileţesc. Să nu 
se supere mai marii noştri: le recunoaştem totul. Dar 
graiul lor nu-l mai putem primi. 

Nici „patria mumă”, nici „imprescriptibilitatea gra- 
niţelor”, nici „chezăşia” nu şi-au putut păstra sonori- 
tatea lor adâncă. V'aţi gândii vreodată la extraordi- 
nara frumuseţe de gând şi de expresie a versului „ce 
e val, ca valul trece” ? Dar nimeni n'o mai simle. :Ni- 
meni nu mai simte că „chezăşiile” chezăşuesc. 


Și atunci, vorbim orice altă limbă, facem orice altă 
intovărăşire de cuvinte, în nădejdea că vom ieşi oda- 
tă de sub narcoza patrioticelor locuri comune. Iată, 
ne-a venit în minte, din revolta împotriva fosilizatei 
expresii de patrie mumă, să ne întrebăm: „de ce nu 
Ardealul mumă”? Şi dintr'o dată, ca un val, ca un val 
care nu trece, ne-a luat pe sus tot ce e adevăr şi tot 
ce e vieaţă românească în această expresie. Sigur că 
da : Andeailul mumă. 


Ne amintm încă odată — şi am voi să nu ohosim 
cititorul spunându-i-o — ce turburător articol a scris 
Vasile Băncilă despre Ardeal, în numărul pe Septem- 
brie 1939 'al revistei „Gând românesc”. Cine simte, ne- 
lămurii, aşa cum am simţit întotdeauna noi înşine, că 
din Ardeal decurg şi în Ardeal s'au plămădit (nu: şi 
„plămădit” ţine de limba cea moartă; în Ardeal au 
prins trup) aproape toate chemările neamului, nu poa- 
te decât învidia pe Vasile Băncilă pentru paginile 


scrise, 


II DO PE Na 9 RI a AZI a URII oC tc do 


Ardealul mumă. A înțelege această extraodinară 
funcție 'matriarcallă îndeplinită de Ardeal faţă de ţă- 
rile noastre de atâtea ori mai libere, înseamnă mai 
descălecărilor; a cântări 
Căci şi 


mult decât a urmări firul 
greutatea tuturor recunoaşterilor ardelene. 
dacă lucrurile îşi aveau începutul în afară de Ardeal, 
lrebuia ca Ardealul să le sancţioneze, ca el să le recu- 
noască, spre a le da o adevărată circulaţie româneas- 
că, Sa simţit limpede împrejurarea aceasta în vieaţa 
politică de după războiu (de ce dintr' odată să vorbim 
numai cu desgust despre politică?). Fără Ardeal, nici 
lonel Brătianu şi cu atât mai puţin ţărănismul n'ar îi 
putut ţine mai mult ţara sub stăpânire. Chestiuni e- 
lectorale? Dar cum orbim, câteodată, văduvind până 
şi realitatea poporului de orice sens! Cei cari trăiau 
prin masse aveau nevoie de girul masselor ardelene. 
Dar erau alţii cari trăiau prin elite, iar ei aveau de- 
asemenea nevoie de girul elitelor ardelene. Şi aceştia 
m'au avut circulaţie românească până ce nu l-au că- 
pătat. i 

Mai marii noştri au înţeles, prezenţa aceasta stărui- 
toare a Ardealului, ca e chestiune ţinând de un anu- 
mit dozaj. Pentru ei, Ardealul se cerea reprezentat, 
cu un anumit număr, în orice formaţiune, în orice 
consiliu și comiţiu naţional. Aşa au înţeles mai marii 
noştri. Dar pentru noi, prezenţa Ardelenilor a îost o 


stare de fapt. Noi nu ne mai numărăm, nu ne mai re- 
pionalizăm şi nu visăm e Românie pe model sintetic. 


Ardelenii tineri s'au întâmplat printre noi, nu ştiu 
nici ei cum. Şi suntem cu toţii așa cum suntem. Dar 
când se întâmplă să fim buni, — există câţiva arde 
leni mai mult printre noi. 

Exagerare, nu?  Detestabila falsă modestie! Sau 
poate credeţi că avem pe cineva de măgulit? Dar în 
ceasuri simplificatoare, cum sunt acestea, am fi în- 
tristător de meschini dacă ne-am mai gândi la cei 
câţiva proşti, la cele câteva lichele, la cei câţiva îi- 
neri îmbătrâniţi prea de vreme, pe care Ardealul ni 
i-a pus totuşi înainte, Nu mai e timp pentru ei. Ci ne 
gândim ia tot ce e luptător, la tot ce e agonic (fără 
vdihnă luptător) în substanţia vie a ardeleanului. 

Aceasta iubim la el. Aceasta învăţăm necontenit 
dela ei. Suntem și noi, ceilalți, în stare de lupte. Dar 
luptă, luptă fără cruțare, numai Ardealul a ştiut să 
deprindă dela istoria noastră. Este, în Ardeal, ceva 
care nu se odihnește și nu iartă. Şi e un ardelean cel 
care, acum mulți ani, a spus — într'o clipă când fiinţa 
neamului îi părea primejduită — despre tovarășii săi 
şi sine: 


„Aşa suntem. Sufleie desrădăcinate care, purtân- 
du-și neodihna peste o viaţă dărâmată, nu vor avea 
pace în niciun mormânt până când nu vor ridica din 
nou ceea ce alţii au pângărit, au risipit şi au pus sub 
blestem”. 

Ardealul acestei neodihne, Ardealul care nu-şi gă- 
seşte pace nici în morminte, e Ardealul transfigurării 
noastre, 


ju 


ABONAMENTE: 


autorități şi instituţii 1000 iei 
de onoare 500 „ 
particulari 250 „ 


6 6 
„Omul 


Şi Statul totalitar 


de COSTIN 1. MURGESCU 





Este oarecum ciudat că un 
Jenomen social de importanța 
celui pe care-l studiem, ra 
provocat o discuţie mai vie a- 
supra poziției  îmdividului în 
cadrul noului stat totalitar. 
Cauza —— cred — trebue gă- 
sită în faptul că însăşi unii 
din partizanii acestei nout 
doctrine par dispuşi să accep- 
te părerea celor care văd în 
totalitarism un instrument de 
strivite n personalității uma- 
ne. Mărturisesc că nu înțeleg 
Cum Cu 0 asemenea rezervă, 
care ar echivala cu o abdica- 
re dela tot ceeace poate fi mai 
scump pentru un om, totalita- 
rismul mai poate fi înțeles şi 
acceptat. 

Dimpotrivă, socotesc că tot 
ceeace este mai bun și mai 
nou în cadrul acestui  feno- 
men este reabilitarea demni- 
tății umane. 

Trebue să cadă cu acest pri- 
lej încă una din farsele vegi- 
mului democrat; pentrucă s'a 
instalat în multe minți limpezi 
și organizate credința că regi- 
mul democrat promova „,„valori- 
le“ şi prin jocul concurenţei in- 
dividuale, le selecţiona. Liber- 
tatea de a acţiona a îndividu- 
lui, libertate care merge până 
ic  anarchie, întărea şi mai 
mult această credință. Se uita 
însă că libertatea aceasta era 


absolut inutilă, din moment ce 
în orice domeniu de manifes- 
tare, exista tutela absolută a 
masei „a numărului. Dictatura 
lui „jumătate plus unu“, care 
reprezintă epoca ceu mai cum- 
plită de înjosire a personali- 
tăților, a valorilor umane, fă- 
cea iluzorie orice posibilitate 
de afirmare, orice libertate, 


Statul totalitar  vupe com- 
plet cu această epocă; el îşi ba- 
zeuză existența şi progresul pe 
personalități, care în ansam- 
blul ior formează „elita“ statu- 
lui. Fuehrerul însuși în „Mein 
Kampf“ pune accentul pe acest 
caracter al noului regim: „In 
loc de a construi pe ideea de 
majoritate, această doctrină se 
fundează astfel pe personali- 
tate“. ?) Un exemplu, va arăta 
poate în ce măsură acest stat 
se bazează exclusiv pe perso- 
nalităţi; el! datează din epoca 
primelor faze de încadrare a 
Statului german în noul ritm 
național socialist, era vorba 
așa dar de înlocuirea oamenilor 
vechi cu oamenii mnoui ai re- 
voluţiei. Intrun discurs ţinut 
în fața „„Statihaiterilor“ prin 
care le dădea instrucțiuni cu 
privire la aceste înlocuiri şi 
punea problema  educaţiunii 
cetățenești. Fuehrerul spunea 
„La situation actuelle doit tre 
ameâliorece et les hommes en 





REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 23-25 


TELEFON 3.30.10 





n _ 





= 





GH. PETRAȘCU 


La Mare 





qui elle s'incarne doivent tre 
progressivement  înities ad la 
conception national — socialis- 
te de VEtat, On ne peut done 
congâdier un capitaine Weco- 
nomie, si '] est un bon capita- 
ine d'economie, mais n'est pas 
encore un national-socialiste“. 
:) Evident, s'ar putea replica: 
poate, n'avea oameni. Dar, 
cei care au trăit regimul de- 
mocrat și cunosc schimbările 
de partid, deci nu revoluţii, 
care schimbu toţi oamenii, în- 
locuindu-i cu partizani, îndife- 
rent de orice calități (problema 
capacității nici nu se mai pu- 
nea de altfel, întrun regim în 
care egalitatea era nu numai 
socială „fizică“, ci și „intelec- 
tuală“ „etc.) trebue să recunoa- 
scă chiar numai în acest „amă- 
nunt'* măsura în care noul stat 
are cultul valorilor. 


De altfel, acest cult al valv- 
rilor trebue considerat drept 
implicit cuprins în formula u- 
nui stat care se bazează pe e- 
ducație, pe formațiunea şi se- 
lecțiunea maselor. Educaţia a- 
pare, în concepția totalitară, 
ca necesară din doui motive 
1. Ca o corectare necesară « 
viciatei concepţiuni civice în- 
suflate de statul liberator. Este 
vorba adică de o reformare a 
unei stări existente, pe care 
statul o realizează prin oJiciile 
de propagandă ale sale, pen- 
trucă desigur unul din obiecti- 
vele instituțiilor  propagandis- 
tice, în interiorul țării, este 
acela de a „desinfecta“ moral- 
mente națiunea. Vom examina 


această latură când ne vom o- 
cupa de propaganda în Statul 
totalitar. 2. Dar, educarea mai 
apare necesară și pentru a a- 
sigura permanența ritmului re- 
voluţionar. Este vorba aici de 
crearea unui Om nou, neatins 
de păcatele vechilor concepţii, 
care să asigure biruința „în 
timp“ a revoluției. Fuehrerul 
ilustrează această concepţie 
afirmând că cele mai multe 
revoluții au dat greş „fiindcă 
şefii lor uu uitat, că nu cuce= 
virea puterii, ci educația e ho- 
tărâtoare“. *). 

Din mijlocul acestui tinerei 
educat şi disciplinat se recru- 
tează valorile individuale, cu 
termenul consacrat : elitele. 
Procesul de  selecționare este 
indelung, dar el începe atât de 
timpuriu încât nu vârsta va 
constitui vreodată o piedecă în 
calea unui element capabil să 
conducă. Incă din jurul vârstei 
de 10 ani „când copilul începe 
să activeze în organizaţiile ti- 
nerești, începe acest proces, 
care apare mai evident în ta- 
berele de muncă ale tineretu- 
lui, din jurul vârstei de 18—20 
uni, când „se subliniază  ade- 
văratele !superiorități, funda- 
te pe ascendentul personal“. +) 
De altfel, nimic mai mult ca 
activitatea în grupuri, cu cei 
de o vârstă, cu posibilitatea de 
relevare „cu stimulentul de a 
te vedea conducând, nu poate 


Da a 


(Urmare în pag. 6-a) 


INI 





A 
mi, 


VL 








ANUL XLIX e Nr. 33 
SAMBATA 10 August 1940 


MIMRAI NICULESCU 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL sS LEI 


Redactor responsabil : 








Actualitatea 
lui Octavian Goga 


de MIRCEA MATEESCU 


Era să pun în fruntea acestor rânduri titlul „Trăinicia ope- 
rei lui Goga” insă mi-am dat seama cât ar îi de impropriu să se 
despartă, în ceiaceii privește pe acest mare bărbat român, opera 
de om. Dela Vasilie Altcsanâri, istoria noastră literară nu cu- 
noaşte o figură mai reprezentativă sub raportul omologării din- 
Lre viaţă şi creaţie poetică. Cei doi ani cari au trecut dela moar- 
tea Imi, acest adevăr l-au impus: Octavian Goga a fost mai mult 
decât expresia luptei pentru întregire, Intregirea neamului nu 
este opera unui singur om. O epocă, reprezintă desigur, numai o 
parte din istorie, după cum, din punctul de vedere cantitativ, 
activitatea unei personalităţi, fie ea chiar âe structura lui Go- 
ga, măsoară numai o parte din efortul colectiv care a determi- 
nat realizarea idealului nostru naţional. 

Insă nu punctul de vedere cantitativ este concludent atunci 
câna, în mod postum, se rejudecă însemnătatea marilor figuri 
ale istoriei. Goga singur nu a putut face întregirea neamului, 
insă Goga simbolizează întreaga dramă istorică și tot freamă- 
tul, şi toată întfrigurarea lupiei ardelene pentru întregirea in 
matca politică a românismului. Anumiți oameni pot evoca, pen- 
tru moment, o trăsătură. politică mai puternică, munca și des- 
toinicia lor poate apărea mai operantă asupra maselor — de- 
aceia meritui acestut îel de activitate, premergătoare întăptui- 
rilor istorice, este considerabil şi istoria nu greşeşte dacă îl în- 
registrează insistent. Insă nu întotdeauna activitatea politică 
a militantului exprimă sensul și ecoul istoric al unei înfăptuiri. 
Scriem acestea tocmai pentrucă Goga a fost un mare cuvânţă- 
tor şi o mare energie politică, cu toate că anii care au trecut 
dela moartea lui ni-l resțitue sub un aspect mult mai autentic 
şi mai adâne românesc — decât poate fi acela politie. Mai mult 
decât un colector a! efortului politic pozitiv care a premers și 


a pregătit realizarea istorică, visată de o mie de ani — vremea 
care a trecut a descoperiţ trăsătura adâncă a figurei lui Goga 
— una care, întotdeauna, nu poate fi deslușită decât de poste- 
xitate. Nu atât bogata lui activitate politică ni-l reprezintă as- 
tăzi sub lumina destinului românesc, cât minunata identitate 
dintre ecoul luptei ce a purtat şi glasul milenar al conștiinței 
româneşti transcarpatine, 


Se va observa că există o măreție istorică propriu ardeleană, 
dens structurată pe ideia absolutului românesc. Dacă auzim 
adesea vorbindu-se de „valorile naţionale“ ori de „valoarea unti 

națiuni“, este bine ca acum, cână ne întâlnim cu figura îui 
Goga, să ne dăm osteneala de a înțelege mai ăzplin ce poate îi 
ideia de valoare prin raport 1a o colectiviţate etnică. Afirmând că 


numai acele națiuni au destîn istoric carej leagă ideia de valoa- 
e de ideia de absolut, lămurim totodată în cel fel urmează să 
înțelegem actualitatea omului care a trăit şi a creiat sub sem- 
nul absolutului românesc. Actualitatea lni Octavian Goga, ne- 
derivând doar din realizarea politică din 1919 o resimțim, sub- 
stanţial, isvorâtă din realitatea însăși a românismuluj şi a dss- 


tinului nostru etnic- naționa!, a cărui structură şi valoare abso- 
lută nici nu începe nici nu sfârşeşte la 1319. Numele multor lup- 
tători poate fi legat de această dată istorică. Este numele unor 
buni patrioţi şi al unor mari români. Insă naționalismul şi, de 
aici, actualitatea neistoviţă a lui Goga, are în vedere, mai mult 
decât actul istorie al unirii: semnificaţia însăşi a existenţei 


noastre românești pe această lume. 'Trebue să distingem între 
ceiace poate să fie o realizare istorică, oricât de grandioasă — 
cum a fost Unirea tuturor Românilor, după războiul trecut — 
și înțelesul substantiv de realitate etnic-naţională: a cărei exis- 
tenţă, iundată în absolut, produce marile întâmplări ori marile 
„realizări“ ale istoriei, 

Deaceia, dacă sub raportul epocei pe care o amintește, Goga 
este comparabil cu Vasile Alecsanâri, prin contactul etnie cu 
absolutul românesc,+e! merge pe linia lui Eminescu şi a lui Va- 
sile Conta, Activând ocazional și politic sub steagul luptei pen- 
tru desrobirea Ardealului, țimpul va actualiza însă, neîncetat, 
chipul lui, pentrucă, neîncetat, în timp, se va produce acel fe- 
nomen de regăsire a demnităţii noastre naționale, întemeiat pe 
ideia existenții românismului în absolnt. Goga a trăit și a mu- 
rit cu sentimentul veşniciei românismului, 

Mă gândesc la armătoarele rânduri scrise de el, în aminti- 
rea lui Andrei Șaguna: „deasupra fiecărei ceruri din ţintirim 
planează o parte din trecut, care luminează în veșnicie... sunt 
cruci al căror înteles strălucește departe ca un stâlp de toc că- 
lător în noapte; sunt crucile risipitorilor de suflet ce au ocrotit 
o ideie şi au lăsat-o moștenire spre binele altora“... 





se află scrisă, în cifre şi imagini, aceiaşi 
răspândire şi permanenţă a Neamului Ro- 
mânesc, nu numai în cuprinsul geografic 
al țării de astăzi, dar și dincolo de hotare. 
Granițele politice nu sunt totodată şi cele 
etnice. 

In conștiința cea de obște, sa înstăpâ- 
nit convingerea că pământul nu-l poate 
tua nimeni, nu se poate strămuta dintr'um 
lac într'altul. 


Adevăratul guvernator al pământului 
este agricultorul, acel care îl lucrează, îi 


Se vorbeşte stăruitor dela o vreme, de 
permanența neamului românesc în spaţiul 
vital şi în limitele lui fireşti, străjuite la 
sud de Dunărea măiastră, la răsărit de 
Marea cea Neagră şi de Nistru, la nord de 
Munţii Maramwreşului şi la vest de o Ji- 
nie convențională care fixează un baraj 
de demarcație între pusta ungară și pă- 
mântul pitoresc, cu dealuri și păduri, de 
parcă ia această rânduială politică ar fi 
fost prezentă nu numai mintea unui stra- 
teg dar şi ochiu! sensibil al umui estet. Dar 
prea adesea ori se pierde din vedere toc- 
mai ceia ce este mai vrednic de reținut, 
şi anume, puterea de expansiune a rasei 
româneşti. dincolo de năzuințele unui 
plan politic, în alte spaţii vitale, risipite 
în înconjurimea geografică a acestei zone 
continentale. 

Care om din generația noastră nu-și a- 
duce perfect de bine aminte de cărțile de 


geografice ale claselor primare. Era prin 
anul 1909 sau 10 îmi pare, când Europa 
trecea printr'o epocă de linişte, de somn 


adânc și mângâietor, când pleoapele vii- 
torului păreau că se închid pentru totdea- 
una, şi tendințele noastre de instăpânire 


istorică erau acoperite de zăbranicul unei 
vieţi îmbelșugate şi placide. Copii de 
şcoală fiind în vremea aceia, p.păiam cu 
antenele fragile ale conștiinței noastre ro- 
mantice o hartă tăiată în bucăți de car- 
ton, prin a căror alipire reconstituiam 
România și ţările locuite de Români. Mol- 
dova şi Valahia rămâneau leagănul por- 
nirilor noastre războinice. Dincolo de Du- 
năre se întindea pământul românesc al 
Dobrogii, în care epoca de aur a Regelui 
Carol I pusese pilaştrii de ciment ai civi- 
lizaţiei autohtone moderne. 

Şi sufletul nostru, prea adesea ori pri- 
begit de năzuinţele unei cunoașteri uni- 
tare, era bătut de vântul răcoritor al Ar- 
dealului. De acolo descălecase Gh. Coşbuc 
şi ne adusese ca dar de nuntă baladele şi 
idilele vieţii rurale țesute în firele de tort 
ale Zamiirei. Dintr'acolo struna măiastră 
a poetului Octavian Goga svonea melodia 
bardului popular Lae Chiorul. Erau cân- 
tece fără ţară, scrise în umbra zidurilor, 
purtate ca un sfânt testimoniu de răzbu- 
nare prin închisorile din Seghedin. încre- 
dinţate libertăţii de afirmare din ţara de 
dincoace de munți. Poetul vestea tuturor 


de NICOLAE ROŞU 


ruina rușinoasă a pajurei cu două capete. 

A fost pentru noi, o încredere nedesmin- 
ţită în cărțile de geografie, un vânt de pri- 
măvară care venea să ne răscolească a- 
mintirile copilăriei, o cenvingere nesdrun- 
cinaţă, că lecţia pe care o învăţăm și o 
şiim acum pe dinafară, avea să se înfăp- 
tuiască definitiv şi concret sub privirile 
noastre. 

Ne întoarcem cu o tristeţe care nu-și 
află locul în explozia dinamică a tinereții 
noastre către zilele anilor 1916 și 1917 
când pe buzele fiecărui ostaş flutura cân- 
tecul La arme ai ardeleanului Șt. O. Iosif. 
Și de aceia nu trebue să nesocotim nicio- 
dată că nădejdea trezirii noastre ne-a ve- 
nit deopotrivă, ca o poruncă imperativă, 
din țara de dincolo de munţi. 

Ne cpiamă pământul, ne îndeamnă pă- 
rinţii noștri care au făcut două războae, şi 
au purtat peste Dunăre în 1913 fala poli- 
ticei de împăciuire a Regelui Carol I, iar 
în 1918 au rânduit după dreapta judecată 
a istoriei înstăpânirea noastră. Unde ne 
sunt cărțile de geograție ale copilăriei 
noastre ? Acum avem altele. Dar şi în ele 


taie brazda şi îl face să germineze. Dia 
sângele şi sudoarea pământului muncit sa 
născut tradiția. Ia nu începe nici cu învă- 
țăturile cănturarilor, aici cu ideologia pa- 
şoptistă. Este ridicol să vorbim de o tra- 
diție care nu are nici măcar vechimea 
unui secol, Obârșiei tradiției noastre se 
pierde în fundurile a două milenii când 
așezările tracilor şi ale dacilor puneau 
piatră de temelie la alcătuirea rasei ro- 
mâneşti. Nici stăpânirea romană, care a 
schimbaţ limba şi a dat o altă faţă câr- 
muirei politice, nu a putut sdruncina tra- 
diția. 

De atunci, până în pragul timpurilor 
moderne am trăit sub influența a trei 
concepţii culturale deosebite, a trei poli- 
tice care închipuiau întrun mod variat 
ideia de stat, dar nici una nu a schimbat 
firea şi. concepţia de viață a poporului 
autohton. Când tunurile otomane bubuiau 
sub zidurile Viensi, când Ungurii se fă- 
leau cu desnaționalizarea Ardealului, când 
Napoleon Bonaparte învăluia întreaga 
Europă în praful zbucnit de sub copitele 
cailor, dela Paris până la Moscova, agri- 











(Urmare în pag. 3-a) 


La apariţia volumului VI, „Ju- 
nimea“, din „Studii şi documente 
literare“, pe care o anunțam a- 
cum câtva timp, promiteam că ne 
vom ocupa pe îndelete, într'o 
cronică, de această impozantă lu- 
crare a d-lui i. E. Yorouţiu. Dea- 
bia vremea din urmă ne-a îngă- 
duit răgazul să ne ţinem făgă- 
duinţa. Totuşi nu putem vosbi 
despre opera d-lui 1. E. Torouţiu 
aşa cum Sar cuveni şi cum ne-ar 
plăcea. Intr'adevăr, dacă am stră- 
bătut cele peste 700 de paszini ale 
volumului VI, din „Studii şi do- 
cumente lierare“, rămân încă ne- 
cercetate miile de pagini ale ce- 
lorlaite volume, din cele două 
serii „Junimea“ şi ..Sămănăto- 
rul“ (aceasta ajunsă ]3 vol. VIII 

In fața unei munci în domeniul 
istoriei literare cu mult deasupra 
producției comune, se sfieşte, de- 
sigur, condeiul recenzentului o- 
bișnuit cu lectura cărţilor ce 9- 
bligză a fi parcurse săptămânal. 
Şi sfiala creşte mai mult când 
ştim că d. 1. E. Torouţiu este nu 
numai cercetător de documente, 
istoric al epocilor literare şi in- 
terpreţ al curentelor şi faptelor 
de cuitură, dar deopotrivă şi edi- 
tor al tomurilor ce se îngrămă- 
desc unul după altul, în urma 
prodizioasei sale activităţi. Ne 
întrebăm legitim, cunoscând mai 
ales mentalitatea care separă 13 
noi, scrisul de editare, — ca forțe 
cu interese felurite dacă nu con- 
trarii, — ne întrebăm cum isbu- 
tește a. I. E. Torouţiu să împace 
calitatea de autor cu cea de edi- 
tor întrun mod pe care pe cât 
nu avem putinţa să-l imităm, pe 
atât se cuvine să-l admirăm. La 
impresia că ne găsim înaintea 
unei personalităţi fără model uşor 
de aflat în literatura noastră. 
contribue nu puţin şi faptul că, 
pe lângă masivele „studii şi do- 
cumente“ în miile de pagini de 
care pomenim, d. 1. E. Torouţiu 
mai este și autorul unei liste de 
alte paruzeci de cărţi tipărite, 
opere care, prin diversitatea pre- 
ocubpărilor și nuJaărul lor, întrec, 
— dece n'am mărturisi-o, — ac- 
tivitatea medie a unui membru 
al Academiei. 

Este drept, d. 1. E. Torouţiu lu- 
crează că membru corespondeni 
al înaltei instituţii, dar vrednică 
d-sale muncă de cercetător şi 
istorie literar, unită cu sacrificiile 
mari ce Je face spre a dărui 
ştiinţei româneşti serioase, rezul- 
iatul ostenelilor d-sale, îndreptă- 
țește să i se ofere locul academic, 
deplin, fără ezitare. Cine stră- 
bate lista operelor d-lui Forouţiu, 
observă că numeroase dintre ete 
tiatează despre fapte şi stări din 
Bucovina, despre probleme cul- 
turale şi sociale din provincia în- 
doliată de curând. Prin urmare, 
autorul este un cunoscător a- 
dâno al acelei părţi din nea- 
mul românesc amenințat cu în- 
streinarea, Importanţa aocumen- 
taţiei ce ne-o aduce se mărește, 
dacă ne gândim că se referă la 
timpul dinainte de războiul in- 
tregirii. Incepând din 1911, până 
la unire, d. 1. E. Torouţiu a scris 
ca un luptător. Cu acest sufleţ a 
compus lucrări ca: „Românii şi 
clasa dirigentă din Bucovina“, 
studiu statisțic economic, Cer. 
năuţi, 1911; „Românii şi clasa de 
mijloc din Bucovina“, 1], Mese- 
riaşii, II. Negustorii, Cernăuţi, 
1912; „Frunză verde..., cântece 
poporale din Bucovina, Solca, 
1914; „Poporaţia şi clasele sociaie 
dm Bucovina“, studiu economic 
statistic, Bucureşti, 1915, ete. Nă- 
zuind să integrăm pe om în ca- 
drul de neam în care și-a desvol- 
tat personalitatea, înţelegem ce 
trebuie să simtă astăzi, sufletul 
cărturarului român fundator în 
Capitala ţării, al institutului de 
editură „Bucovina“, Editura „Bu- 
covina“ pe care a întemeiat-o cu 
o hărnicie egalată numai de pa- 
siunea de cărturar, a fost şi este 
în sufletul d-lui 1. E. Torouţiu, 
pomenirea ţării de sus a Moldo- 
vei. Puţini sunt oamenii care, 
din viguroasa lor dragoste de 





RADU DRĂGHICI 


Trăiesc în satul cocoțat pe ii, 
In tindă mi s'a afumat icoana; 


Mă'mtrec cu toții în chîndii 


Și fost-am argat la „cocoana'. 


Imi place somnul să mă fure 


Prin codrii plimi cu licurici, 
Să teamă hoţii cu secure 
De Rodu V. Drăghici. 


De câte ori trec pela moară, 


CRONICA 





IL E. TOROUȚIU: Studii și 


volumul VI. „Junimea“, Ed. „Bucovina“ 


Damian Stănoiu: Voiaj de Plăcere, 


ed. „ Bucur Ciobanul “ 


neam, să organizeze un instituit 
de cultură cu puteri de transmi- 
tere spirituală de la e generație 
la alta, Profesorul 1. E, Yorou- 
țiu, oţelit şi adâncit în cultura 
germană aşa cum a fost tradiţia 
în Moldova în deosebi, a făcut 
din duhul său de bucovinean în- 
dârjit, un aşezământ în Capitala 
României, rânduit cu scopul co- 
muniunei între epoci și elite cul- 
turale. Un fâpi recent a dovedit 
cu prisoninţă vitalitatea casei de 
editură instituite de aq. 1. E. To- 
rouţiu, cu numele de „Bucovina“. 
Faptul este preluarea de o nouă 
gentraţie și într'un spirit nou a 
revistei de glorioasă memorie 
„Convorbiri literare“, preluare 
care a coincis cu pomenirile se- 
micentenarului morţii [lui Emi- 
nescu şi a centenarului naşterii 
lui Titu Maiorescu. Aceşti înte- 
meietori intraţi de mult printre 
olasicii literaturii, cer să fie co- 
memorați cum se cuvine, spre a 
dovedi, prin prețuirea noastră, 
însăși putinţa de a dânci cultura. 
Revista „Convorbiri literare“, pe 
de altă parte, trebuia întinerită 
în sensul că, trecută sub condu- 
cerea unui entuziasm tânăr, ţre- 
buia să deschidă pasinile ei se- 
riilor de talente ce se plămădese 
astăzi. lar insuflarea de forțe 
noui unei publicații mai vârst- 
nice decât părinţii noştri, fireşte 
m'avea cum să se realizeze fără 
sacrifii bănești, cu atât myi grele, 
în împrejurările actuale. Aceleaș 
sacrificii le porunceau şi come- 
morările scriitorilor clasici. A- 
ceste comemorării nu ni le în- 
chipuim decât împlinite cu cele 
mai generoase sforțări. Intineri- 
rea revistei „Convorbiri literare“ 
şi comemorarea în cadrul activi- 
tăţii ei a semicentenarului morţii 
iui Eminescu și-au găsit realiza- 
torul în d. 1. E. Yorouţiu, întrun 
chip care satisface Qeplin conti- 
nuitatea în spirit a generaţiilor. 
Astăzi, revisia „Convorbiri lite- 
rare“, editată şi condusă de di- 
rectorul editurii „Bucovina“ este 
publicaţia lunară cea mai apro- 
piată de elanurile literare ale a0i- 
lor talente. In paginile ei, alături 
de iscălituri eminente, aparţi- 
nând generaţiei consacrate, apar 
fragede colaborări ale debutanţi- 
lor, dintre care directorul re- 
vistei ştie să, selecieze dotaţiile 
reale. In acest cadru de viață 
nouă, credincioasă în acelaș timp 
trecutului, a comemorat d. 1. E. 
Torouţiu pe Eminescu, .tipărind 
monumentalul volum de o mic 


de pagini, care a stârnit admira- 
ţia cititorilor prin aceia că, pe 
lângă consideraţiile despre va- 
loarea marelui poet, ale tuturer 
cărturarilor de seamă actuali, a- 
ducea mărturii în traudceri și 
studii despre Eminescu, din toate 
limbile de cultură ale globului. 
Inaintea impozantei cărţi come- 
morative, este iarăşi cazul să ne 
întrebăm, pe deoparte cum a pu- 
tut autorul să strângă imensul 
material documentar, şi pe dealia 
din ce rezerve sufletești se în- 
cuviinţează sacrificiile, desigar 
mari, pentru cuvenitul omagiu! 


Infăţisăm aceste argumente sub 


ochiul lectorului, spre a demou- 
stra că ne aflăm înaintea unei 
personalități din catesoria celor 
cu care nu neam întâlnit dese- 
ori, 

Dacă însă faptele, după cum 
se spune, pledează uşor pentru 
portretul cărturarului organiza- 
tor, nu tot atât de lesne este şi 
înțelegerea substanţei sufleteşti a 
omului. Doar intuiţia ar ajuia să 
rătrundem în secretul fericitei 
îmbinări dintre inimă şi minte 
luminală, ce înzestrează figura 
profesorului 'Torouţiu. Şi iarâși 
ne întoacem la obârşia lui bu- 
covineană spre a culege de acolo, 
din adânci isvoare îndemnătoare 
la luptă, argumentul ultim al fru- 


moasei lui personalități. Altfel 
acesţ chip de român, altoit din 
credință în destinul artei, şi din 
înarmarea faţă de un necontenit 
adversar, — rămâne multora în- 
văluit în discreţia zidirei sale su- 
fleteşti. 


lată-ne deci, iarăși tributari 
promisiunei de a desvolta recen- 
zia noastră despre ultimu! volum, 
din „Studii şi documente literare“, 
Bănuim însă că lectorul va da în- 
cuviinţare adăstării noastre în 
jurul personalităţii ce i-am pre- 
zentai, Această personalitate este 
prea strâns legată de însăşi alcă- 
tuirea „studiilor“ ce ni le dăruie, 
spre a o ocoli. Inir'adevăr, din 
documentele cercetate, ne învaţă 
să cunoaştem în primul rând 
oamenii. Cum erau în viața fami- 
liară şi în lupta cu traiul zilnic, 
— Eminescu, Maiorescu, Alecsan- 
dri... — iată ce aflăm din mate- 
rialul imens de scrisori şi măr- 
turii contemporane, adunat şi au- 
tentificat, Munca atentă a d-lui 
Torouţiu se afirmă în sutele de 
pagini de note explicative, în 
care vedem cum se leagă între 
ele date biografice, cum se con- 
fruntă împrejurări şi acte, a că- 





„A APĂRUT NUMĂRUL UNIC AL REVISTEI 


AD 


SUM 


(SUNT DE FAŢĂ) 


Având drept unic redactor pe CONSTAN- 


TIN NOICA. 


Și încercând să exprime actul de înțelegere 


al unui om tânăr față de tot ce e tânăr în 


lumea de azi. 





Imi strălucești la margine de vreme... 
„Și nimeni nu mai poate să te cheme. 


Pe gârlă bulgări de lumină curată. 


ror justă interpretare țrebuie să 
ducă ia adevărul istoric. Se ştie, 


de pildă, că pregătirea „junimiș- 
tilor“ fiind de cultură germană, 
multe din scrisorile lui Eminescu 
şi Titu Maiorescu au fost redac- 
tate în limbă germană. Publicân- 
du-le autorul volumului VI „Ju- 
nimea“, le însoțește cu traduce- 
rea necesară spre a cunoaşte fără 


oboseli de dicţionar, conţinutul 
lor. Subliniem aşa dar marea im- 


-.. 


portanță a cercetării de istorie 
literară, prin scrisori şi diferite 
urme de familie. 

Această metodă a fost inaugu- 
rată la noi de aq. 1. E. TYorouţiu, 
şi în sensul că a avut imboldul 
prim al realizării ei, precum și 
în sensul că ma şovăit înaintea 
sacrificiilor impuse. Rezultatul 
iniţiativei, este că astăzi, cerce- 
tătorul tânăr, ca şi cel instruit 
în metode proprii, află la înde- 
mână mii de pagini cu urme ve- 
ritabile eare fac vie, subi ochi, 


viaţa scriitorilor de aproape o 
sută de ani încoace. 











LITERARA 


documente literare, 


Nu puţină recunoștință va da- 
tori d-lui Torouţiu, istoricul scu- 
tit de truda scătuărilor adesea 
neîncununate de succes. Iar cri- 
tica de sinteză, va găsi o fericită 
documentație, uneori revoluţio- 
nară, cum este cea privitoare la 
adevărata atitudine a lui Titu 
Maiorescu faţă de Eminescu, al 
cărui geniu a voit să-l apere de 
suferință cu un devotament as- 
tăzi aproape de neînțeles. Acest 
chip omenesc nou al scriitorilor 
clasici, corectat din scrisori şi 
mărturii de familie, — (cum este 
contribuţia d-lui N. Petrescu, în 
„Biografia mea“, pagini CĂVII), 
— am fi vrut să-l surprindem 
în recenzie. Şi acest chip întinerit 
sar fi luminat cu consideraţiile 
de clar interpretat ale d-lui 1. E. 
Torouţiu din „Introducerea” de o 
sută de pagini. Deaceia, socotim 
încă amânată cronica noastră, 
pentru o vreme când ne vom în- 
vrednici să realizăm o sinteză. 


* 


“Tipărirea ultimului roman al 
d_lui Damian Stănoiu ne obli- 
gă să vorbim în primul rând, 


despre editura care ni-l oferă, 
Literatura d-lui Stănoiu este 
indeajuns  cunoscuţă.!: Editura 
„Bucur Ciobanul“ ga înfăptuit 
de curând şi ea se datorește 
d-lui Mihail Drumeș. Roman- 
cier, autor de piese de teatru, 
nuvelist interesant, d. Mihail 
Drumeș se bucură deasemeni de 
o reputaţie față de numeroșii săi 
cititori, 

Acest tânăr scriitor se remarcă 
printre confrații săi  'prinltro 
mai lucidă activitate ştiind să 
supravegheze soarta unei cărți 
și să n'o lase în voia întâmplă- 
rii. D. Mihail Drumeş are faţă 
de romanele sale atitudinea res- 
ponsabiltăţii, contrar multor au- 
tori care se mulţumesc să afir- 
me calitatea producţiei lor, a- 
euzând pe lector de lipsa gustu- 
lui literar. Lucrurile nu par a 
îi simple, totuşi. Gustul citito- 
rului se formează, sau el trebue 
ghicit. La scriitorii al căror ta- 
lent se dublează cu o cunoaște- 
re a psihologiei clientului căr- 
ţii, succesul literar nu depinde 
de hazard. El se organizează lu- 





cid. Din acest plus de inteligen- 
ță practică, d. Mihail Drumeș 
a pus temelia editurii „Bucur 
Ciobanul“, având desigur dublul 
scop de a organiza succesul 
cărților confraţilor săi pe care 
îi editează, — și de a pregăti 
cititorul, încetul cu încetul, 
pentru o mai mare consumaţie 
şi circulație a scrisului tipărit. 
Priceperea organizatoare| a d-lui 
Drumeș l.a pus pe romancier în 
situaţia frumoasă de a putea, 
deci, strânge manuscrisele con- 
fraților săi, asigurânduple  pu- 
blicarea şi succesul. 

Așezând. între; primele tipăriri 
și romanul „Voiaj de plăcere“, 
al d-lui Damian Stănoiu, evi- 
dent, editura „Bucur Ciobanul“ 
n'a avut de întâmpinat nici-o 
rezistență din partea  publicu- 
lui. Acesta cunoşte bine pe au- 
tor. Au ajuns populare volume- 
le mult citite: „Călugări şi îs- 
pite“; „Alegeră de stareță“; Ne- 
cazurile părintelui Ghedeon“; 
„Duhovnicul maicilor“; „Por 
căinţa starețului“; „In căutarea 
unei parohii“;  „jDemonul luă 
Codin“; „Pe străzile Capitalei“; 
„Luminile satului“; „Camere 
mobilate“; „Parada norocului“; 
„Fete și văduve“; etc. Ultima 
carte a d-lui Damian Stănoiu, 
„Voiaj de plăcere“ este o ener- 
gică satiră, — ca toate cele- 
ialte romane de altfel, — a 
unor moravuri cari privesc în- 
săşi îndeletnicirea scrisului sub 
forma ei cea, mai comodă: ga- 
zetăria. Autorul biciue, desigur, 
şi cititorul se instruește, 


CONSTANTIN FANTANERU - 





Care este țelul pentru care 


Cronici germane 








Cărți de artă 


Nu şti dacă vau căzuţ vreodată în 
mână cărțiie germane, acele minunate 
cărţi germane despre care vreau să scriu 
astăzi. Incep aşa, deoarece știu cât de 
puţin sunt cunoscute la noi  tipăriturile 
nemţeşti, care egalează fiecare, câte-o 
somptuoasă „ediţie de lux“ a teascurilor 
dela noi. Singura deosebire este că acele 
germane nu e întitulează aşa, fiindcă o 
ediţie de lux este altceva... 

Nu vrem să scriem astăzi nici despre 
reproducerile de pictori, nici despre isto- 
riile artelor, nici despre cărțile „„domuri- 
lor“, ci despre o serie de cărţi apărute în 
„Insel-Biicherei“, cărţi atât de cuceritoa- 
re prin graţiosul lor farmec, încât fiecare 
din ele echivalează cu o poesie. Nu știu 
ce lirică imaginaţie a dat sugestia acestei 
serii de cărţi, dar îmi dau seama că fie- 
care din ele e o mică bijuterie, um sim- 
bol al legăturii cu pământul și cu toată 
natura. Şi tâlcul acestor cărţulii este cu 
mult mai profund decât ar apărea la pri- 
ma vedere. 

„Pietreie prețioase, ciupercile, copacii, 
florile, peştii, minunile dela tropice, pasă- 
rile şi cuiburile“, iată materialul care 
populează şi colorează aceste culegeri. Şi 
e interesant faptul, că în pagini de carte 
icare ar trebui: să fie moarte) trăesc şi se 
sbat, toate aceste anonime viețuitoare, pe 
lângă care omul de toate zilele, trece cu 
un ochiu prozaic şi închis. Cărţuliije aces- 
tea plesnesc de viață și de frumuseţe şi 
de foarte multe ori ele sunt mult mai 
grăitoare derât o descriere poetică sau 
ştiinţifică, pentrucă sub penel, încape să 
bată o altă inimă decât sub condei. Poe- 
tul Priedrich Schnack, pictorii Hans Lang, 
Willi Harmwerth, Fritz Kredei şi alții încă, 
au luat câte puţin azur şi câte-un strop 





Li 


ge ȘTEFAN BACIU 


de lumină dând naștere unei lumi de hâr- 
tic de-o suavă frumuseţe, Tâlcul acestor 
cărți de artă, pe care-l aminteam mai 
înainte, este unul atât de adânc şi de fin, 
incât umeori devine :mpondarabil. Căci 
poate fi oare ceva mai aproape de Pă- 
mânt, decât rădăcina unui copac, apa unul 
iezăr de munte sau minereul plin de pia- 
tră scumpă ? Și din acest pământ, pe 
care poetul şi. pictorii îi tălmăcesc în lu- 
crările lor, iese flacăra vie și rană a sta- 
torniciei şi a artei. Adânca fnumuseţe a 
acestor cărţi apărute la „Insel-Bicherei', 
ar trebui să ne dea puţin de gândit, pen- 
trucă aurul Munţilor Apuseni,  stâmcile 
Ceahlăului şi scoicile Balcicului, ar putea 
fi strânse între scoarțe de carte, mărturi- 
sind prin strălucire. 

Nemţii au sesizat încă de mult acest îu- 
cru, dându-ne un „utile dulci“, care de- 
lectează şi instruește azi atâta omenire, în 
cele patru colțuri ale lumii. Şi iată cum 
simple „obiecte“, care par moarte şi ster- 
pe, dau rod mare și înzecit, asemeni bo- 
bului din Biblie. Arta și dragostea cu ca- 
re au fost întocmite aceste cărţi, nu pot 
fi decâț văzute, pentrucă nu în cuvinte se 
pot traduce colorile, nici în reproduceri, 
pentru care n'ar fi locul aici. Ne vom în- 
gădui să tnaducem însă aici un pasagiu 
în care marele poet Friedrich  Schnark, 
evocă lumea aceea măruntă și tulbură- 
toare a ciupercilor : 

„Câte forme de pălării se pot vedea aici ! 
Pălării din păduri și livezi, din ţarcuri și 
pășuni. Pălării semi-sferice, cum ar ţi 
gambetele, în formă de popice, ca acelea 
ale dervișilor, cocoşate ca acelea pe cari 
le iubesc piticii poveştilor din copilărie, 
turtite ca pălăriile indienilor, plate ca pă- 
lăriile cardinalilor, înalte, ca acelea pe 


Corespondența noastră 


FÂNTÂNI DIN VEAC 


ELEGIE 


Eu, stând ascuns printre melodiile pădurii, 


care le pui la vânătoare, pleoștite și sco- 
bite ca pălăriile moi, ondulate și mari în 
boruri pălării de artist, ciudate pălării în 
chip de cupă, rotunde, colțuroase și lun- 
gueţe pălării ţărăneşti, şepci şi șepcute, — 
pălării de toate formele! Şi sub pălării, 
cele mai felurite trunchiuri! Uscăţivi şi 
masivi oameni ai pădurii, scurte şi lungi 
arătări ale livezilor, mosafiri burtoşi ca 
suveica, firavi, cum croitorii poveștilor, 
cheli şi mătreţoşi  bușmani,  mătăhăloşi 
uriași, pântecoși masivi, puști ațoşt, Co- 
bolzi scobiţi, figuri noduroase, cismuite şi 
voalate“. 

Nu ştiu dacă sa mai scris vreodată o 
ma: colorată şi mai patetică evocare, un 
chip mai liric, decât rândurile acestea, pe 
care numai putreda şi aromitoarea bogăție 
a pădurii le-ar putea egala. Friedrich Sch- 
nack este un mare artist şi sub condeiul 
său cuvântul capătă un farmec atât de 
specific şi de piin, încât ai impresia că 
ești dintr'odată în mijlocul păduri: sau al 
munţilor. Părerea noastră de rău este a- 
ceea, că din lipsă de spaţiu nu putem să 
mai înfățişăm Jectorilor noștri, câte un 
fragment din prezentarea pietrelor pre- 
țioase sau a copacilor, dar cu altă ocazie, 
vom dărui poate o traducere integrală, 
care va însemna cel puţin cât o  poes:e 
sau un poem în proză. 

„In fruntea uncia din aceste cărți, e 
tipărită o strofă a marelui poet romantic 
zi chendorifif, care e poate cea mai Nnime- 
rită prezentare, pentru universul acesta 
mărunt şi minunat, pentrucă niciodată 
aatura n'a palpitaţ mai pură, mai vie şi 
mai măreață într'o inimă de om, decât în 
inimile tuturor romanticilor germani, între 
cari Eichendorft a lost poate cel mai de 
frunte. 

Alcătuind un rar popas poetic, tipări- 
turile acestea pot fi luate ca semn al unui 
neo-romantism despre care am 'mai scris 
de câteva ori. Cântecele care încep să-şi 
tragă iarăși rădăcinile din  adâncimile 
fără de stânşit ale naturii, chipurile care 
palpită pe-o albă şi candidă pagină de 
carte, sunt cele mai grăitoare argumente 
în sensul spuselor noastre. Poetul Frie- 
drich Schaack a scris, în acest sens, câte- 
va pagini, care alcătuesc o comoară de 

reț. 

E AVN noi „e îmburcurător faptul că în- 
tr'o epocă în care sgomotul surd al mași- 
nii se aude atât de mult, se mai află oa- 
meni cari tâlcuesc şi ascultă graiul p:e- 
trelor, al peştilor, al pomilor şi al ciuper- 
cilor, asemeni  schivnicior din cărţile 
sfinte. 

In acest semn, poate că se vor regăsi 
pre ci! 





Dour o ciupercă roșie răsturnată de-un pitic 
Şi nişte vulpi 


îmterveniră supărate.. 
Florin Lucescu 


VACANŢĂ BOLNAVĂ 
1 


Lumina verii-ancremenit în suflete și munţi. 


Iși izbesc armelen zare 


aștept să văd momentul când amurgul se va 


Acum așteptăm ploile sub care vor putrezi 


logodi, schimbând inelele din lac, 


[amintirile, 


Copilărie ce te-ai îngropat, 
Acolo'n spuza drumului la noi în sat. 


Florian Mesteacăn 


Mă închin la crucea de gorun. 


Imi leg opinca tar cu sfoară 
Și-arunc pe umeri un Zăbun. 


DESAMĂGIRE 


Dinu Ropot 


COPILĂRIE 


Copilărie ce te-ai îngropat 
Acolom spuza drumului în sat; 


Im ochii tăi par'că'nverzeau livezi 


Şi grâul copt se adund'n girezi 


Să-ţi făurească ţie bucle moi 
Pe tâmplele pe care le desfoi 


Văd cum vă sbateți rătăcite'n van 
Simţiri învăluite în tăcere; 

Șin întuneric negru de catran 
Voi toarceţi fire arse de durere. 


În margine de drum desamăgite 
Singurătatea o aveți confraţi. 

De vântul crud al soartei bioiuite 
Zadarnic așteptați să fiți salvate. 


Cu degetele frânte de visuri şi de gând 


Ca să te văd, copilărie, surdzând. 


Am plecat cu pașii ca de sape 


Să-ţi strâng sufletul împrăștiat pe ape. 


Pe nădejdea voastră se aşterne 
Pe rând tot frunze triste oţiliate ; 
Şi pe aceste solitare perne 

Veţi fi ca mâine veșnic adormite. 


Copilărie care pescuiai cu mâinile micuțe 


[de vată M. Ştetan 


Şi-şi deschid pieptul oamenii 
Infrățindu-și sângele, seamenii ? 


Mămvelesc în toga neînţelegerii 
Când își îdu zborul îngerii 
Dincolo de flacările cerului 
Să bocească'n poala ndierului, 


Lângă zidurile cetăților moarte 
Plâng timpurile apuse departe, 
Iar pe piatra scăldată în sânge 
O mamă-i plecată și plânge. 


Craii își jălue palatele fărmate, 
Voevozii culorii pânzele sparte, 
Şin biserici durate din piatră 
Câinii pustiului latră. 


Dumnezeu şi sfinții au plecat 
Din locul amar întinat, 


Șintre oamenii de carne și de sânge 


cu Zâna nevăzută a destinelor. 


Mi-s pline toate cutele feţii și ale sufletului, 
de mustul dulce și proaspăt, prelins 
de pe culmile de azur ale visurilor, 
în poala de bucurii și de tristeţi ale poeţi or... 


Ioan Negrea Moldovanu 
PENTRU UNUL CARE S'A DUS 


Luna îşi trimetea peste copaci razele 
[somnoroase 

Razele alunecau printre ramuri, tăcute 

Și sempleteau suav cu liniştile preţăcule 

Făurind bolți întinse și'ntunecoase. 


Târziu, când pădurea își desprinse ca dintr'o 
[carte 

Câteva frunze, pe care le-a lat vântul 

O stea din înălțimi a nins pământul 

Pe semne că vestea o nouă moarte. 


Ingerul Durerii singur stă și plânge. 


T. Doru Vintilă 


Nicio floare n'a surâs atunci, niciun frate, 
Și nicio fluturare de batistă n'a urmat, nimic 


Resimţind jebra din toate pregătirile 
Ce ne-au adus tristețe pemtru frumți... 
I? 


Inima brazilor plângea cu rășină 
Aurul zilei de August, 
Când vulturului din piept i-era îngust 
Azurul rotirilor după care suspină. 
HI 
Ce dureros înspuma luna plină 
Plopii și veghea îndelungă! 
Freamătele creșteau să ajungă 
Până la tristeţea alpină. 
IV 
Melamcolică, Basarabia era cu moi, 
Ilubind-o în al fructelor miros 
Șin Luceafărul acela jos 
Și verde cum dă un altoi. 
V 
Ca niște iluzii, — albastre, serile... 
Numai aripa ta frântă, de cocor, 
Vâslea prin rugăciune, febră și dor, 
Pierdută cu toate poverile... 


Octav Sargeţiu 


———— 10 August 1940 


n ţa 






— Poitiţi în vagocmese... 

Mihail tresări ca și cum i-ar fi lovit cineva. Va să zică e ade- 
vărat, Puia pleacă. E plictisită și par'că ochii i sau umbrit într'un fel 
de răutate. Doamne! Oare ea nu-și dă seama că despărțirea asta-i 
ca um fel de moarte? Nu se vor mai vedea luni dearândul. Sau, 
poate, fata se bucură de lucrul acesta...? — căci nu i-a spus nici 
un cuvânt de iubire, de încurajare. Mihail sperase că Puia se va 
arăta măcar la despărțire aşa cum o dorea dânsul. 

„Zădarnic. Nu mă iubește. E imposibil să mă iubească, Am pa- 
truzeci de cmi şi părul mi-i ca o ninsoare la tâmple. Dar, atunci, dece 
nu-mi spune cinstit, în față, că nu mă iubește? — și ochii lui Mihail 
se împăienjenesc. — „Doamne, dece n'am curajul să mă rup de 
fata asta, pe care o fatalitate stupidă mi-a scos-o în cale? — şi pri: 
vește lung ochii verzui, puţin pieziși, cari lunecă indiferenți peste 
mulţimea depe peron. 

In cele din urmă, imginerul îndrăzneşte să-i reproșeze: 

— Te dezparți de mine cu ușurinta cu cure te desparți de-un 
câine, 

— Tocmai voiam să-ți spun că te iubesc și să te rog să fii cu- 
minte, — răspunde cu voce de toate zilele Puia. 

— Din nenorocire, nu-mi spui niciodată nimic din proprie ini- 
țiativă. Intotdeauna pe urmă. Nici o atenție, nici un cuvânt bun 
dacă nu ţi-l impun eu, tremură glasul lui Mihail. 

— Nu-mi face scene. Ştii că nu-mi place. Sunt eu de vină că 
nu pot rămâne cu tine? 

E o zăpușeală cumplită. Aerul încins s'a subțiat deasupra şine. 
lor, Fochistul depe locomotivă e leoarcă de nădușeală. Vânzătorii 
ambulanți abia de-și târâie cărucioarele. Dealtfel, nimeni nu cum- 
pără nimic, Nici măcar limonadă: e caldă și proastă ca un ceaiu 
răsuflat. 

Mihail se gândeşte că și-a distrus viața din cauza Puiei. Nu re- 
gretă, dar îl doare că și-a călcat toate ambițiile în picioare pentru 
fata asta minunat de frumoasă însă, atât de inconștientă. Cel puţin 
dacă i-ar spune că nu-l.iubeşte! S'ar sinucide. Sau ar înebuni. A: 
îi, însă, fericit că ştie. 

— Puia, pentru numele lui Dumnezeu? Ţi-i așa de greu sămi 
spui adevărul? 

— Te iubesc. | 

— O spui pentrucă ţi-i milă de mine? lartă-mă. Te șantajez, cu 
durerea mea. Sau poate că ţii frică de scandalul unei sinucideri? 
Ţi-i, întradevăr, frică ? Trenul pornește imediat. Spune ceva, Puia. 
Spune ceva din îndemnul tău. Da, da, văd că te plictisesc. La 
revedere. 

— La revedere. 

— Mă iubeşti? 

— Da, te iubesc. 

— Ascultă, Puia, as prefera să fii sinceră, ți promit că nu mă 
voiu sinucide decât așa, ca să nu-ţi târăsc numele în scandal, 

— Te iubesc, 

— Părinţii tăi te vor sili să te măriţi. Nu 'nțeleg dece nu mă vo: 
pe mine. Salariul meu e destul de prezentabil. Numele meu con- 
tează. : 

Puia urcă treptele vagonului, îi mai făcu un semn din mână 
şi, în timp ce trenul se punea în mișcare, dispăru în compartimeni! 
fără să se mai arate, 

Mihail simţi că se prăbușește. 

„Cum voiu putea trăi fără s'o văd zilnic? Mă va uita până'ntr'o 
săptămână. O să petreacă, o să danseze, o să se lase mângăiata 
de toți tinerii din garnizoană...” 

Vagon după vagon iuneca prin fața lui Mihai, care avea im- 
presia că vede un tren fantomă în drum spre infern, Trenul își ac: 
celera viteza: locomotiva duduia acum peste ace. Și văzduhul tre- 
mura deasupra șinelor. 

„Cum am să trăiesc singur în orașul acesta?” — gemu inginerul. 








“cultorul român, agramat poate, şi neştiu- 
tor al vrerilor orgolioase, își făurea o filo- 
sofie rudimentară dar de un puternic rea- 
lism : istoria este o permanentă balanszare 
a forţelor contrarii ; imperialismele se ri- 
dică ameţite de puterea de dominație, dar 
se prăbuşesc sub neștearsa sancţiune a fa- 
taiităţii.  Naţiune.e sunt creaţuni ale 
Dumnezeirii, şi toate încercările care sau 
făcut pentru a le îngloba întrun sistem 
politic unitar, fie prin constrângerea pu- tificatul mutennităţii. 
terii guvernamentale, fie piin ideia ab- 
stractă a unei societăți  centractuae, au 
dat greș. Dacă am f: numai noi, cu pra- 
priile noastre mijloace, în faţa destinului, 


poate că sfârșitul ar fi alttel. Dar în Bu- — PABădU6se dinamica unei 


| toare. 
ropa conveţuesc deopotrivă cele trei rase, 











care copil un viitor ostaş. Să nu dăm fe- 
meii cinstea care i se cuvine qecât cu cer- 
Viaţa nu trebue să 
fie o rentă pentru acei care au agonisit un 
capital de muncă, sau au avut norocul să 
moştenească o avere, ci o necontenită spo- 
rire a energiei prin afirmarea acelora care 
existențe  vii- 


Avem în faţa noastră exemplul concret 


UNIVERSUL LITERAR 


(nuvelă inedită) 


Fără să se mai gândească, se-agătă de bara ultimului vagon 
spre constemarea oamenilor depe peron. Picioarele se tăriră pe 
prundișul terasamentului pe-o distanță de câţiva metri, dar, în cele 
din urmă, print'un efort disperat, Mihail reuși să şi le salte pe 
scară. Deschise uşa şi intră pe culoar; traversă repede vagon după 
vagon, oprindu-se în acela în care luase loc Puia. Se-apropie încet 
de compartimentul ei și privi pe furiș. Puia se uita prin geam. În 
compartiment nu mai era decât o doamnă în vârstă, care răsfoia o 
revistă ilustrartă, 

Mihail își pipăi piciorul. l durea de două zile osul deasupra 
genunchiului stâng. Acuma, îl durea și mai mult — și inginerul tre- 
bui să strângă din dinți ca să nu geamă, Când durerea se potoli 
întrucâtva, Mihail o privi din nou pe Puia. Fata îi simți privirea și-și 
întoarse capul; văzându-și prietenul, fața i se crispă. Mihail citi totui 
în ochii ei: plictiseala, enervarea, desgustul. In momentul acela, 
hotărirea lui era luată. Nimic nu-l va opri dela sinucidere. Cândva, 
într'o mare criză, se gândise c'ar fi fost fnumos să moară într'o noap- 
te cu stele în grădina Puiei, să se stingă aproape de dânsa. Acuma, 
își da seama că, astiel, i-ar îi otrăvit viaţa. 

„E mai bine să mor departe de ea. Astiei, poate că-și va aminti 
cu plăcere de mine'”. 

Puia deschise ușa compartimentului și ieși pe culoar. Se uită 
dacă nu e nimeni în apropiere; convingându-se că n'are cine săi 
audă, spuse: 

— Ce mai vrei? 

Mihail roși sub brutalitatea acestor cuvinte. 

— Doamne! Puia, ai o inimă de piatră, Să nu dea Dumnezeu 
să te svârcolești și tu cândva ca și mine. Puia, înțelege, nu mă in: 
teresează trupul tău. Te-aș iubi și dacă ai fi infirmă, Dacă ai fi ul 
tima depe stradă și tot te-aș iubi, Asta e boala mea cea cumplită, 





“Pentru fata Grună 


Cetesc în coaja salcâmului 

Norocul nostru, fată naltă şi brună; 
Văile's pline de-acelaș svon, 

Aceleași piscuri mă tulbură, m'adună. 


Numai pe umerii mei cade 
Amirositoarea floare, numai pe-ai mei... 
Aud și-acum arzând șoaptele, 

Aud furtună, furtunile inimei. 


Inspicat e fânul, necosit; 

Sporesc valuri de răcoare dinspre apus. 
Cu noaptea'n braţe plec și m'afund,— 
Tulpina ta nu e, genele tale nus... 


TEODOR AL. MUNTEANU 








Tinerețe şi infăptuire 


(Urmare din pag. 1-a) 


Grecii. La Roma, sclavii invadaseră forul. 
In timpul lui August, 80 până la 90 la su- 
tă din populația oraşelor se străgea din 
sclavi. Când Atila, la anul 546 d. Chr. a 
pătruns în Roma a fost întâmpinat numai 
de 500 de iocuitori. Barbarii au prăbușit 
fastuosul Imperiu Roman pentrucă  gla- 


bișnuința lor. 


rioasa cetate eternă se lăfăia în belşug și 
orgii, pentrucă puterea de rezistență bio- 
logică era secătuită şi pumnul autoritar 











L d 
răspunsul. Dar bine, a murit de mult, a 
fost replica firească. Şi gardienii care pă- 
zeau o bancă goală, reprezentau doar o- 


Să ne ferim de astfel de atitudini ridi- 
cole. Pe banca grădinii Luxembourg, ca şi 
pe alte bănci părăsite definitiv, nu se vor 
mai întoarce pensionarii ideilor perimate, 
'Para este străbătută de paroxismul 
timentului naţional. Nimeni nu-și mai în- 





D-nei Maria Tudor Constantinescu 


de MIRCEA STREINUL 


Ai intrat în sufletul meu și nu te mai pot smulge din el. Da, da, stiu 
că ţi-am spus de sute de ori aceleași cuvinte, că ele te enervează, 
că-ți fac impresia unei torturi chineze, dar ce pot eu? 

Ochii Puiei aveau atâta indiferență în ei, încât Mihail își în 
cleştă pumnii, simțindu-se tentat să se-arunce prin geam. Intr'ade- 
văr, viteza rapidului par'că era un cântec de sirenă. Totuși, Mihail 
au făcu gestul de eliberare: iși amintise brusc de cele câteva mân- 
gâieri spontane ale Puiei, de strâmgerea de mână din grădina Co- 
poului, primul semm de simpatie din pariea ei), și-și amână hotărirea. 

— Puia, dece nu m'ai rugat să te întovărăsesc până la Făl- 
ticeni? 9 

— Știi că mu vreau să fim văzuți împreună. 

— Întrucât sunt mai compromițător decât Ghiţă Onufri sau Er- 
nesi? Bine, nu mai insist. Dar să știi că pentru un asemenea lucru 
ți-aș fi căzut în genunchi ca să-ți mulțumesc, 

— Aîbi răbare, Mihaile. Peste tei ani voiu îi majoră și voiu 
putea face ce voiu vrea, Atunci, voiu putea trăi cu tine. 

— Peste trei ami! Trei ani de chinuri. Trei cmi de halucinație. 

— Lasămă'n pace odatăi — şi Puia intră iarăși în compar- 
timent, 

Mihail nu o urmă. Se-așeză pe-un şstrapontin, scoase o foaie de 
hârtie și scrise: 

„Te iubesc, Nimic altceva nu contează. Viața mea e inu: 
tilă fără prezenţa ta. Viteza trenului e fascinantă. Inţelegi, Puia, 
nu? Dacă mi-ai fi spus măcar un smgur cuvânt bun din proprie 
inițiativă, aș fi fost fericit. Te sămut, Puia. Aminteşte-ţi de mine. 
Dragostea iartă totul. Nu mai știu cum să-ți scriu, ce să-ți scriu. 
Mă voiu sinucide abia la o distanță de două săptămâni după 
plecarea ta din București. Mâine voiu mai da prin Capitală, ca 
să-mi pun la punct diverse chestiuni. Luni, la miezul nopții, voiu 
pleca din București și voiu cutreera țara. Voiu trece și prin 
orașul tău. Voiu sosi noaptea și mă voiu plimba prin fața casei 
tale. Voiu ști că ne desparte numai un perete, dar nu voiu bate 
la ușa ta. Şi, dimineața, voiu pleca pe furiș, ca un câne, din 
orașul tău. Puia, draga mea Puia, nimic nu mă mai poate salva. 
Doar dacă m'ai chiema tu, deastădată, la tine, Peste două săp: 
tămâmi, voiu trece pela București. Dacă găsesc o scrisoare prin 
care să mă chiemi, poate s'ar schimba lucrurile. Dar numai în 
cazul acesta. Te sărut și jur că nu te voiu mai plictisi niciodată”. 
Terminând, Mihail o rugă din ochi pe Puia să revină în culoar. 
— Te rog să citeşti asta după ce voiu cobori. 

— Până unde pleci? 

Mânile lui Mihail se'ncleștară dim nou. 

— Nu te teme, nu te conduc decât până la Ploeșşti, 

Tăcură tot restul drumului până la gară. 

Mihail mai spera, 

„Poatecă, acuma, mă va prinde de braț și-mi va spune să plec 
cu ec mai departe. Asta ar fi mâmtuirea mea“, 

Dar gestul nu veni. 

Trenul își încetini mersul și Mihail sări pe peron. Deastădată, 
Puia se arătă în geam. Înginerul o privi cu o intensilate, care i-o 
fixă pentru veșnicie în memorie, 

Trenul pomi și Mihail o privea. Puia îl privi și ea câtva timp, 
dar, apoi, privi spre rafineria de petrol. Bărbatul nu se mai putu 
stăpâni. Gestul acesta de indiferență fu hotărâtor. 

Cu soarele in față, Mihail se-aruncă sub roțile locomotivei care 
mamevra pe linia a treia — în timp ce Puia rupea fluturii albi din 
scrisoarea lui, 

Mihail n'avusese de unde să ştie că Puia îi și citise rândurile 
şi că se hotărise să-l chieme chiar a doua zi, printr'un curier spe- 
cial, la Fălticeni. 





românesc să fie mai mare decât uman, 
genial, frumos“, — de bună seamă că el 
avea în vedere mândria rasei, permanenţa 
istorică a spiritului, eternitatea biologică 
a neamului. 

Nu trebue niciodată să judecăm lucru- 
rile fragmentar dela o zi la alta, împăr- 
țindu-le pe compartimente caleidoscopice 
Ssâu calculându-le efectele după o conta- 
bilitate mioapă. Intr'o învăluire d2 eroism 
o țară poate trece prin orbita morţii, dar 
totodată poate intra în perspectiva rein- 
vierelor edenice. Intr'aceasta stă puterea 
mitului românesc. In ideia permaneneței, 
sen- în durata istorică a dăinuirei, în crestarea 


pe răboj a vremelniciei orgolioasc, dar 


teutonă, siavă şi latină, şi oricât ar f; da 
imperâtivă certitudinea unu: moment pun 
lic, aici se află totuși: marea enigmă. 
Sunt deoscbir: fundamentale în felul de a 
concepe vicța, între ave: Weltanscha ung, 
după cum spun germanii, ai unora şi al 
altora. 

Cu toate acestea, viața de estăzi a Eu- 
ropei a impus anumite directive dela care 
nu se poate abate nimeni decât cu riscu- 
rile intrării în anonimat sau în subordine. 
Traciţia despre care vorbeam mai sus 
decât in 
conștiință 


nu-și mui verifică eficacitatea 
măsura în care se preface în 
dinamică și în permanentă afirmare de 
forţe. Vremurile de astăzi ne-au dat o 
concepție eroică ș; sublimă a vieţii. Pri- 
vim în adâncurile sufletului nostru ca în 
adâncimea unui cleștar, și încercăm cu 
toate mijloacele să ne smuleem din ma- 
rasmul placidităţii și să sfărămăm  șovă- 
iala paşilor greoi care nu se pot ţine de 
ritmul istorici. 

România de mâine trehue să fie în pri- 
mul rând o puternică afirmare biologică. 
Tot ce poartă pecete, de românizm să 
aibă chezăşia unc: protecții a statului. O 
țară a mamelor și a copiilor, a tinereții şi 
a izbucnirilor de lumină. Ne adresăm în 
primul rând burgheziei româneşti. ca o 


clasă socială afiată incă de multă vreme 


în necontenită descreștere. Să spulberăm 
ispita traiului comod şi a egoismului și să 
vedem în fiecare temee o mamă şi în fie- 


al unor popoare fără tinereţe, pentrucă li- 
coarea adormitoare a traiului lipsit de 
griji a pus o frână natalității, Ele se în- 
treabă nedumerite : unde ne sunt ostașii, 
unde este tinereţea şi învolburarea spiri- 
tului de jotiă? Dacă cercetăm istoria, 
pieccând dela această premiză, vom afla 
fapte care ne cutremură conștiința. Glo- 
rioasa cetate Spartană a :zbutit să mobi- 
din băncile grădinii Luxembourg. Coman. 
lizeze în războiul persan, în anul 500 îna- 
inte de Christos, 8000 de juptători, iar în 
anul 244 deabea 700. Peloponezul în lupta 
dela Platea, în anul 479 înainte de Chris- 
tos, a avut 74.000 de ostaşi iar în anul 120 
după Christon cei vrednici de a purta ar- 
mele se ridicau de abia la 3000, 

Astfel a început declinul iremediabil al 
cetăților antice. Istoricii modemi, Momm- 
sen, Gugliclmo Yerrero, şi sociologul Vil- 
îredo Pareto sunt de acord în recunoaște- 
rea acestu: fenomen. „In timpul meu, în 
anul 150 înainte de Christos, — ne spune 
Polybius, — întreaga Helladă suferea de 
lipsa de copii şi Ge oameni, din această 
cauză orașele se pustiiră şi pământul nu 
mai dădea roade, cu toate că, de multă 
vreme nau mai bântuit nici războaele și 
nici flagele sociale. Oamenii nu mai vro- 
“au să aibă copii mulţi, ci cel mult unul 
sau doi, pentru ca pe aceşteia să-i crească 
din. îndestulare și să-i facă bogaţi“. 

laţă cum sa şters din istorie cel mai 
giuiius popor cl aristocrației creatoare; 


al soldatului roman înlocuit de gălăgioasa 
promiscuitate a străzii. 

Popoarele care nu au memoria istoriei 
sunt condamnate pcirii. Tradiţia formelor 
sociale rudimentare nu mai are valoare 
psremptorie într'o me sortită unor prefa- 
ceri fundamentale. Se strămută centrul 
de gravitație în alte concăbţii de viaţă. O 
nouă rânduială a tirei deschide perspec- 
tive de întimerire. Nu este vorba de o a- 
daptare, de o acomodare de circumstanţă, 
de a ajustare a hainelor vechi la meda 
timpului. Însăși materia se preface și 0- 
dată cu ea furmele gregare. Acest f2no- 
men presupune o trăire intensă, o dăruire 
complectă fără rezervele unui aproxima- 
tiv mimetism care nu ar însemna altceva 
decât o lipsă de sinceritate. Citisocm uns 
va, mai de mult, o întâmplare cu un fost 
președinte al Republicei Franceze, care, 


cu toată înfăţişarea ei ancodotică, părea 


„totuşi perfect reală. Preşedintele obișnuia 


în orele lui libere să se odihnească pe una 
dantul gărzii republicane, pentru a-i păzi 
liniştea, orânduise doi ostaşi de pază. A- 
ceştia se aflau regulat la locul favorit, şi 
preîntâmpinau prin prezenţa lor venirea 
președintelui. Cu timpul mandatul preși- 
denţ:al a ajuns la scadenţă, și după o altă 
scurgere de ani președintele a murit. Dar 
gardienii păzeau mai departe banca goală 
a grădinii Luxembourg. Nimeni nu mai 
venea de multă vreme. Cineva într'o bună 
zi îi întreabă pe cine așteaptă acolo? Pe 
domnul președinte al republicei, — a fost 


chipue astăzi că România poate fi o țară 

ilităţi sa un loc viran 
pentru  veneticii celor patru vânturi. 
Trăim prea adânc procesul de prefacere 
al românismului, pe axa misiunei noastre 
istorice, pentru a încerca 0 altă definire 
a noţiunei de român. Nu ne mai ispitește 
ideia contnactualismului social, nici nu în- 
clinăm 'să credem că o societate poate fi 
alcătuită altfel decât din elementele ci de 
baștină. Fiecare Român trebue să dove- 
dească această calitate nu numai prin ac- 
tul de naștere care-i consfințeşte or:gina 
etnică, dar cu deosebire prin dovada con- 
cretă a trăirii efective în spiritul 
nității naționale. Individualismul  patrio- 
tic, condiționat de anumite rezerve de 
conștiință politică, este o atitudine cu to= 
tul perimată. Un stat totalitar înseamnă 
o națiune totalitară şi omogenă. Nu o a- 
glomerare şi o coordonare de interese per- 
sonale, ci o anulare totală a individualis- 
mului pentru a promova în locul lui im- 
perativul comunităţii etnice, ca nu cumva 


comu- 


să sc creadă că există altă formulă de 
viaţă decât aceia a românizării României. 
Rog pe grămăticii pedanţi să ne îngădue 
acest pleonasm căci altfel vor fi nevoiţi 
să recunoască dimpreună cu noi că RU- 
MÂNIA nu este o ideie cetățenească sau 
un contract de conveţuire, ci o stare or- 
ganică şi instinctivă, peste consideraţiu- 
nile oricărei teorii. Când Mihai Eminescu 
ne poruntia să facem „0 uriaşă reacțiune 
morală, o revoluțiune de idei, în care ideia 


totodată neputincioase în faţa destinului. 
S'a întunecat semiluna Imperiului Oto- 
man, a apus faima pajurei cu două cspele, 
a fvst rupt în două slavismul european, şi 
la crucea acestor drumuri a rămas, vey- 
nică mărturie, neamul românesc, 
Stând rezemat de bâta lui, păstorul 
scrutează zarea ; cu brațele încordate pe 
coarnele plugului agri:cultorul face să ro- 
dească pământul ; conducând motoarele 
din uzină, în care se oglindește sufletul 
său, muncitorul cântă simfonia trudzi sale 
creatoare. Ostzşul îşi pipăe banduliera şi 
îşi regulează lirul mitbalierei. Aceasta se 
numește român:sm. Muntii pe care pase 
oile sunt ai ţării; pământul este al agri- . 
cultorului ; munca a lucrătorului. Ostaşul 
păzeşte o ţară în care s'a înlăpluit marea 
împroprietărire a anului 1919. In casele 
satelor se rândueşte viaţa mamelor şi a 
copiilor. Sângele lor este seva ţării. 
Aceasta se numeşte românism. Nu avem 
timp pentru generozităţi patetice. Nu dis- 
cutăm momentele do înșelătoare iluzie, 
Nu ne încâlcim limba întrun schincer de 
compătimire pentru nimeni. Suntem măr- 
turisitori; unei misiuni de regenerare pe 
axa românismului : pentru el trăim, pen- 


tru el murim. 


NICOLAE ROŞU 











VP 





III 


— Uite, vezi, nu pot să mă gândesc și nici nu vreau 
să pot. Tu insă vrei foarte mult să mă pot gândi. Prea 
mult, chiar. (Și, începu să-i mângâie o mână). Ţi sa 
urit cu mine, tată, asta-i... 

— Cum eşti în stare să.., 

— Și poate că ai dreptate, Sunt ori prea tăcută, ori 
"prea vorbăreaţă, prea tristă ori prea glumeț veselă. 
In ultimul timp, mai ales. Dacă-i aşa, mi-o puteai 
spune, fără introduceri și fără ocoluri. Cunose exiluri 

Simion Simion își aminti (vorba lui de mai totdeauna: 
„Ce ţi-e şi cu gândul omului, frate ! Sare, ca o vrabie, 
de ici colo, fără niciun rost, c.așa îi e mersul, mai ce-i 
face...), o întâmplare pe care, după ce o citise în ziare 
și o socotise inventată cu multă bătaie de cap, i-o po- 
vestise un brăilean, funcționar superior în administra” 
ţia pescăriilor, Un om a căzut în Dunăre. L-au căutat 
zi şi noapte, oficial, pretutindeni. Au dat teiegrame şi 
au telefonat pela toate porturile, vreo săptămână. In 
zadar. Am venit fel de fel de autorităţi la faţa locului, 
cercetările au continuat... și a mai trecut o săptămână, 
şi încă două, trei și încă... Degeaba. „Cazul“ se des- 
fășura zilnic, pe mai multe coloane și se comenta și 
se interpreta și se alăturau fotografii... O mare nedu- 
merire cuprinsese pe toți, mai ales pe cei care, dela o 
oarecare distanță, asistaseră la răsturnarea, bărcii, 
mai plăcute decât căsătoria... și gata: plec. 

Intro bună zi, apare o iemee bătrână și spune că e 
mama înecatului şi că a venit să ia mortul, fără de 
care, nu se poate întoarce în satul ei, fiindcă trebuie 
să-l îngroape creştineşte, după datină. 

— Lăsaţi-mă să-l chem eu, Are să vină... 

S'a aşezat la marginea apei și a început să vorbească 
incet. Nu jelind, nu cântând, Vorbea copilului ei, de 
parcă l-ar fi avut acolo, pe locşorul din malul Dunării, 
lângă ea, Au trecut trei zile și trei nopți. A patra zi, 
trupul pescarului venea pe apă, încet, lin, ca și cum 
iînota... Orice explicaţie „ştiinţifică“ se năruise, în astfel 
de împrejurări. Deaceia, nimeni ma mai încercat să co- 
menteze, 'Fotul a încetat, odată cu plecarea mamei 
alături de cadavrul ce urma să fie transportat şi în- 
humat, creștinește, pe socoteala statului... 

— Nu ameninţa, mititico, Am adus iar vorba despre 
căsătorie, numai pentrucă vreau să te știu fericită. 

— Sunt... 

— Ai putea fi mai fericită, 

— Sunt mai fericită, acum, 

— Mai fericită ca înainte ?! 

— Ca "nainte de ce, tată? 

— De... de sosirea doctorului, de pildă. 

Privi de jur împrejur, se întoarse către fereastră, 
cobori pleoapele : 

— Nu mai știu ce a fost înainte... 

Uitase, întradevăr, tot. Cu venirea doctorului, — a 
fost într'un amurg —, începuseră amintirile-i de întot- 
deauna. Ce se întâmplase până atunci, fusese bunul 
sau răul, uritul, zbuciumul și oboseala și iar zbuciu- 
mul şi iar bunul sau răul și uritul, altcuiva, În chipul 
acesta se lămurea pentruce nu se mai gândise, decât 
așa, în treacăt, odată ori de două, la nimic dinainte. 
Nici măcar la Maura. Când Radu Brancea sa oprit în 
faţa celor două peizajii mohorite, atârnate lângă ușa 
dinspre coridor și a spus: „Nu-mi plac“, ea s'a uitat 
străină la tablourile acelea și a răspuns: „Nici mie 
nu-mi plac. Mi le-a daţ o fostă colegă și le păstrez, 
fiindcă.“ Și nu și-a mai amintit cum i le ceruse Mau- 
rei şi cât de fericită le pusese acolo, Dar iși aducea 
perfect aminte fiecare gest și fiecare privire cu sau 
fără cuvânt, a lui Radu Brancea. Răsfoia, din când în 
când, absent, câte o carte de pe birou. 

— Te interesează pictura ? 

— Da şi nu, 

— Văd că te atrage istoria artelor plastice din Italia. 
Sculptura, poate? 

— Nici sculptura. 

Și a tăcut. Mai toate tăcerile lui o înfricoşau, Dece? 
Și dece, oare, când se plimbau, atunci, în cel dintâi 
amurg, dintr'o astfel de tăcere şi-a înceţinit mersul şi 
a spus: - 

— Dacă, neştiind cum te chiamă, te-ași fi văzut 
vreodată și te-ași fi chemat: „Nălucă“, mi-ai fi răs- 
puns... 

— Poate, a şoptit ea și a pornit mai departe, Pe 
urmă, i-a povestit cum își omoară trandafirii galbeni 
„ca pe trădători. Ii împușe. Ştii, cu jucăria ascunsă 
după cărţile de pe birou.“ 

— In cutia pe care mi-ai arătat-o adineauri ? 

— Da. 

Nu sa 
mint'*) 

— Cei care știu asta, mă cred nebună, doctore, D-ta 
mă crezi mincinoasă... 


— Ii prefer pe cei cu „nebună“. Te superi? 

Inţelegea, Radu Brancea, însfârşit, rostul ciudatei 
grădini și parcă, în el, rostul atâtor gânduri și fapte, 
încât revăzu cu fior, scrisoarea lui Simion: „„.închi- 
puiește-ţi, Radule : s'a aruncat în apă. Dece? 

— „pere“, murmură şi apoi întrebătoare, atingân- 
du-i o mână: 

— Dece faci asta ? 

Ea nu l-a mai privit, 

— Mi-s dragi, trandafirii galbeni, Ii socotesc, doc- 
tore, cele mai fumoase flori. Adevărat, cele mai fru- 
moase... 

„Simion Simion înălță umerii și se duse lângă ea. O 
mare tristețe măvălea din încremenirea de afară. Vuie- 
tul apei amuţise, Scrise pe geamul aburit: „nălucă“ 
şi îi veni să plângă. lernile,,. Jernile... Maura descope- 
rise, printre notițele ei, niște versuri, traduse din limba 
japoneză, I le scrisese un student, la bibliotecă, 1 le-a 
citit pe românește : 

„Mă obişnuisem să privese bătrânul trunchi al 
(pomului, uscat. 


înspăimântat.  („Probabil, își închipuie că 


Și — acum, atâtea flori... 
Ştii ? Cireşii noștri nu înfloresc pe culmi de cer, 
Ci pe pământ, aici...“ 
— Am să pictez versurile astea, să vezi.,. 
mIntr'o zi va fi iarăși primăvară şi în mersul apei 











UNIVERSUL LITERAR 


Nuvelă de COCA FARAGO 


va şuiera iarăși cântecul acela veșnic... Li veni să 
plângă, 

— Ai spus ceva, tată? 

— Nu, 


— Mi sa părut, 

Şi gândi: „lasă, o să treacă şi asta“, 

Peste câteva clipe, Simion Simion simţi iar un fior 
dealungul spatelui cum simțise atunci vând poruncise 
Nataliei să aibe grije de foc. 

— Aşi bea ceaiul, spuse. Unde o fi Radu? 

— Să-l chem ?, se învioră Truda și porni către uşe, 

— Să nu te duci!, răcni, Să nu te duci după el. 
Treaba asta e pentru Natalia, nu pentru tine! 

— Cum ?! Nu-l pot chema eu, în locui Nanei? Pen- 
truce ?! 

— Pentrucă nu... nu știu. 
chemi tu, asta-i, 

Truda își muşcă buzele : 

— Cu alte cuvinte, îmi interzici o neinsemnată aten- 
ție faţă de prietenul nostru. 

— Nu-ţi intrezic, dar ţin să observi că... 

Se întoarse cu spatele şi privi în sus, nepăsătoare: 

— Mă faci să râd, zău, tată. Nu te aranjează pe 
tine pozele astea de ofensat părinte politicos. De altfel, 
discutăm degeaba, Doctorul va veni şi nechemat, 
fiindcă știe 1a ce oră obișnuim să luăm ceaiul, 

Sadu Brancea tocmai deschidea ușa. Truda zâmbi. 

— A şi venit, Iată-l, 

— Vite-mă-s, da. Ce s'a întâmplat? 

— S'a întâmplat că... 

(Se așeză lângă birou și începu să-şi plimbe degetele 
pe cărțile albastre. Simion Simion o privi speriat, căci 
o bănuia în stare să povestească ultima lor încrucișare 
de replici, Truda furişe peste umăr o privire plină de 
înțelesuri, către ochii aceia prea deschişi, conţinuân- 
du-şi răutăciosul zâmbet). 

— tata, mă trimitea, chiar în momentul în care ai 
intrat, să te chem la ceai, de parcă Natalia ar îi avut 
altceva, de făcut sau... Deci, am spus: „iată-l“, fiindcă 
despre d-ta era vorba. 

Simion Simion răsuflă ușurat şi puţin stingherit de 
felul în care Truda răsturnase narațiunea faptelor, 
Parcă-parcă tot mai bine i-ar fi fost dacă nu zicea 
într'altfel de cum sau petrecut, ori dacă nu zicea ni- 
mic, Oarecum atent la mișcările amândorora, doctorul 
se uită intrebător la el, care, încurcat, vorbi tare: 

— Ce mai faci, Răducule? 

— „Bine merci“, îi răspunse, pe PI ton, ridicol. 
Și tu ce mai faci? 

— Așa și aşa. Mi-e cam frig, 

— Da' cu fumatul cum o duci? Fumezi mereu? 

— Nu, dragă... 

Truda se ridică : 

— Nu trebue să-l minți, tată, Nu sunt nici zece mi- 
nute, decâna fumai la gura sobei, Ai uitat? 

— E-e-e-e-i] Ai început să mă cicălești şi nu-mi 
place ! 

— Hm., Cicălesce, nu cicălesc, e vorba că ţi-a reco- 
mandat să nu mai fumezi și fumezi. Atâta tot. 

Doctorului îi veni să râdă, Se lăsă, moale, întrun 
fotoliu gin care, dacă ar fi vrut, ar fi putut privi pe 
fereastră, 

— Cine v'ar auzi, ar jura că vă certaţi.,, 

Iși împreună mâinile peste genunchi, apoi îşi cu- 
prinse cu ele genunchii, încovoindu-se. Prea multă ]i- 
niște şi singurătate... Și odihna, în felul ăsta, e bună, 
o zi, două sau șapte... însă pe urmă prinde a-ţi vântura 
prea mult gândul și gândul obosește,. și deodată, nu-ţi 
dai seama cum, te pomeneşti nemaigândind nimic, Și 
e bine, dar e şi rău, când, în definitiv, ai vrea să te 
mai gândeşti și nu poţi, ori ţi-e lene. Da, lene. Stai, ca 
o pisică, în vecinătatea focului și te ghemuiești, fără 
să-ţi fie frig... Să citeşti, până adormi, așa ca odini- 
oară, Sigur. Antiuzi mâna pe măsuța de noapte, con- 
staţi că ai uitat cartea pe marginea ferestrei, unde ai 
citit ultima oară şi ţi se par trei sute de metri, cei 
patru-cinci pași dintre pat şi fereastră și renunţi. Nu-i 
nimic, Mai bine, să dormi... Dece ţi-e ciudă că nu se 
aude nici-un zgomot jos, în sufragerie și că nu trece 
nimeni prin curte, deși te-ai deșteptat de un ceas (poate 
să fi trecut și mai mult)... Ceasul a stat, pentrucă nu 
l-ai învârtit nici aseară, Neînvârtit a rămas și ieri seară 
și alaltăieri... Nu poţi afla cât va să mai treacă, până 
ce ai s'o revezi pe Truda... Ce o să mai spună, astăzi, 
Truda ? Truda... Cum o să te privească, astăzi, Truda ? 


Nu face. Nu vreau să-l 


= SA Dai 


Ce o să-şi mai amintească, astăzi, Truda ? Truda e în- 
totdeauna actiași, întotdeauna alta, întotdeauna ea, 
năluca din cel dintâi amung.., Năluca... 

— Ce mai e cu plecarea mea de aici, Simioane ? Sunt 
şase luni, decând vă plictisesc... 

(„Ce repede au trecut... şase luni... Din toţi anii mei, 
nici-unul, parcă, n'a avut o jumătate mai fericită“, 
gândi, jucându-și degetele pe cărți, Truda), 

— Nu ajunge ? 

II privi şi răspunse în locul tatălui ursuz: 

— Aşa dar, sunt şase luni decânăd te plictisești, doc- 
tore. 

— Eu?j 

— D-ta. E mișcătoare sinceritatea d-tale... 

— Sinceritatea mea ?! M'aşi putea plictisi, lângă Si- 
mion, în casa lui? 

Eu, cel mai bun prieten și cel mai vechi, şi cel mai 
drag, poate ? 

Simion Simion îi sublinie incertitudinea, printr'o 
complectă muţenie de glas și de privire şi de gest, 

— Dece vorbeşti aşa?, continuă doctorul. Eu mă simt 
atât de bine... 

(miar eu nu exist nicăieri“, 
Truda), 

— Fii pe pare, Răducule, interveni, mărinimos și şo- 
lemn, Simion Simion. Rămâi cât vrei. Nu te gonește ni- 
meni... Rămâi cât vrei, 

— „și cât poți, doctore, Decând eşti aici, parcă și eu 
şi tata, incepem să trăim ceva nou... Să uităm... Să ui- 
tăm, — mu știu ce, anume, — dar să uităm, să fim trişti, 
să nu știm ce să gătească mâine, să ţăcem, să tăcem... 
Dece te uiţi la mine? 

Pe Radu Brancea îl uimi întrebarea, pentrucă nu se 
uitaşe deloc la ea, decând se așezase pe locul ăsta. Vă- 
zuse, mereu, numai fereastra. 

— i sa părut, mititico. Nu m'am uitat și nu mă uit 
nici acum la d-ta... 

— Se poate să mi se fi părut. E același lucru. 

Natalia intră, împingând măsuța cu samovarul, din 
sufragerie, 

— V'am adus aici, domnu' mare, că dincolo nu s'a în- 
cins soba nici de două parale,.., se scuză. Aduse, pe ur- 
mă, şi o tăvă mare, cu trei pahare în suporturi de ar- 
gint, felii de cozonac, o lămâie, zaharniţă, câteva nuci 
sparte şi o sticluță cu rom, în suport de argint și ea, ca 
paharele. Nici la Radu, nici la Truda nu se uită, Pe 
Truda o încântă zornăitorul neastâmpăr al doicei şi fă- 
cându-i loc să aşeze măsuţa şi să înceapă a prepara 
ceaiurile, se apropie de Radu Brancea care, în adevăr, 
ro privea, 

— Doctore ? 

— Mititico ? 

— Pot să te intreb ceva ? 

— Desigur, 

— Şi-mi răspunzi? 

— Iţi răspund. 

— Mai privit sau nu, adineauri? 

— Nu, răspunse aspru. 

— Dece? 

— Pentrucă., 

— Nu răspunde, pentrucă nu ştii pentruce nu m'ai 
privit, Am înţeles. Pentruce nu te uiţi niciodată în ochii 
mei ? Ţi- iîrică? 

Râse: 

— Frică?! Nu mă tem de nimic, mai ales de niște ochi 
de fată, frumoși, 

— Atunci, uită-te în ochii mei, doctore. Frumoşi nu 
sunt... 

— Dece să mă uit în ochii d-tale? 

— Pentrucă nu ţi-e frică de ei. Şi-apoi, uitându-te, ai 
putea citi... 

— Ce? 

— Multe... Gândurile mele, de pildă. 

— Gândurile ţi le cunosc, 

— Hm... nu prea. (Li căută ochii), Mai stă acolo, ală- 
turi de priviri, dragostea sau ura mea... 

— Dragostea d-tale? 

— Da. 

— Nu există. Nici uri nu ştii... 

— Crezi?! 

Şi un fulger mic trecu prin liniștea ochilor Trudei. 
Când să-i răspundă, Natalia veni către el, cu un pahar 
de ceai: 


înţelese, pentru ea, 








1949 





10 August 


— Nam uitat să pun mult zahăr şi tot atât rom, cum 
știu că obişnuiţi, domnule doctor. 

— Mulţumesc, Natalia, 

Truda își luă singură paharul de pe masă: 

— Doctore, d-ta observi că tata arată din ce în ce mai 
bine? 

— Spune-i că şi tu... că şi tu eşti mai veselă ca îna- 
inte, mormăi Simion. 

— Ca înainte de ce, tată? 

— „de sosirea lui. 

Truda scutură capul şi închise ochii pe jumătate: 

—— Cred că te înșeli. D-ta ce crezi, doctore? 

— Eu?... Eu., eu nu știu cum erai înainte... 

— Ingrozitoare, Să-ţi dau cozonac? Nuci? Să.ţi fac o 
tartină? 

— Dacă vrei.. 

— Fă-mi şi mie... 

— Lăsaţi, domnu' mare, vă servesc eu,.., 
talia, cu bunăvoință grea de răutate. 


se repezi Na- 


— Eram, cum spun, îngrozitoare, doctore. Provizorie, 
Nostalgică. Veselă, cum zice tata, eram și pe atunci dar 
se vede că nu-l preocupasem atât, pe atunci şi nu mă 
lua în seamă,. Oricum, veselia mea de atunci, era stri- 
dentă, artificială... 

Tăcu. Iși aminti cum îl îndemna pe Simion Simion să 
mănânce, dacă nu-i era foame, cum îi făcea tarţine, 
cum se străduia să pară că nu se gândeşte altunde,., Iși 
amintea... Ba nu, Truda nu-și amintea nimic, El, Simion 
Simion, el retrăia toate astea, privind-o abătut şi neob- 
servat, aşa cum îl priveau pe el, dintre braţele arămii ale 
lămpii din tavan, câteva fire de țesătură de păianjen 
scăpate prin minune, din furia periei cu coadă lungă, 
dibaci mânuită de Natalia. Pe Radu Brancea îl supără 
tăcerea, ca un bâzâit de muscă. Se uită la dreapta, ia 
stânga și îndărăt, căutând parcă de unde se aude. 

— Dragii mei, spuse, am visat astă noapte, că pluteam 
pe o apă mare şi totuşi stăteam pe mal. Şi eu, cel de pe 
mal, vroiam să-mi dau mie, cel de pe apă, o floare pe 
care o ţineam în mâna stângă, 

— Ce fel de floare?, întrebă Truda, 

— Dece intrebi?, o întrebă Simion Simon, pregătindu- 


se să muște din tartina oferită, pe mutește şi cam în 
silă, 


? 

— Pentrucă s'ar putea să fi fost unul din trandafirii 
mei galbeni, 

Aşa e, doctore? 

— Nu, adică, ba da.., Nu mai știu, Se poate. 

— Pe urmă ce a mai fost ?, îl îndemnă ia povestit, 
oferindu-i tartina pe o farturioară de cristal şi supra- 
veghind printre gene incruntătura Nataliei. 

— Pe urmă... pe urmă am pierdut floarea şi am înce- 


put să plâng, în vreme ce, văzându-mă plângând, eu, 
celălalt, râdeam. 


— Nu mă pricep în tălmăcirea visurilor, doctore. Dar 
știu precis că floarea pierdută fusese unul din ţranda- 
firii mei galbeni și mai ştiu încă, — şi nu de acum, ci 
mai demult, — că în fiinţa d-tale viețuiesc doi oameni: 
unul, sensibil, prietenos, normal, cum ai spune d-ta și 
altul, nepăsător, crud, anormal, cum ai spune d-ta, 

— Nu poţi cunoaşte pe cineva după visele pe care le 
are,.. 

— Așa crezi, doctore ? 
perfecta realitate. 

Simion Simion se strâmbă: 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? Şi realitatea ce-o 
î, după tine? 

— Un coșmar, tată. 

Radu Brancea ridică, însfârşit, ochii spre Truda. Ea 
sc uita în gol, parcă prin lacrimi. Deodată, Simion Si. 
mion trânti paharul golit pe tavă (mai-mai să spargă 
pașghița de cristal a broderiilor ce-o înfioreau) : 

— Strașnică băutură, ceaiul ăsta, fraților! Am înce- 
put să mă mai încălzesc. Mai tă-mi unul, doică, Tot aşa 
fierbinte, Ei, dacă waţi fi aici, aşi fuma şi eu o ţigare 
și m'aşi simţi tare fericit... 

Natalia încreţi buzele, poate fiindcă tăia tămâie, căci, 
dacă făcea un ceai, punea întâi, pe fundul paharului, 
zâhătul şi lămâia, — cum o învățase Draga... Dar n'o 
văzu nici doctorul, nici Truda, nici Simion Simion şi, de 
aceia, când ridică! tava, ca să ducă ceaiul, răsturnă za- 
harnița și o sparse, 

— Bine că n'a fost solniță, bombăni, că nu mai scă- 
pam de gâlceavă,.. iertaţi, mam zăpărit, ca o toantă,.. 
Ce mi-o fi, sfinte? Bătu-m'ar.., 

Şi se închină, rar, de trei ori. 

Acei amurg de zi de toamnă şi monologul lui Simon 
îl năuciseră, La tot ce-i spusese, doctorul răspunsese în 
monosilabe nerostite, ameţind şi simțind nevoia de a iz- 
bucni în plâns tumultos, de copil nedreptăţit. Mai mult 
ca oricând, o mână prietenoasă pe umăr și un surâs 
mângâios, ar fi făcut minuni în gândurile-i lovite, — 
pentrucă unele clipe de complectă dezorientare, sutietul 
și trupul se îngemănează, ca pământul cu cerul, în lar- 
gul mării frământate de furtună. Simion Simion scoase 
batista, o despături și secă o lacrimă prelinsă până a- 
proape de barbă. Impături batista, o puse în buzunar şi 
se ridică. Se ridică și Radu Brancea. Ii urmă până la 
ișe. După ce nu-l mai auzi îndepărtându-se, închise ușa, 


Foarte rău. Visul e marea şi 





(Urmare în pag. 6-a; 





== 10 August 1940 





Desleagă noaptea 

că-i spre asfințit 

și intunerec sfânt nu se mai face 
în vechiul port. 

Și norul fugace 

aşteaptă semn, Pânzele's întinse. 
Doamne fă semnul: desleagă noaptea. 
Şi tu iubito dusă de îngeri, 

oh, chip al iubitei cum sângeri, 
vezi norul de aur, galera de aur 

cu care Dragostea și Durerea pleca-vor 
spre adevăruri, în rai. 

Voi fi singur purtând 

în dreptul inimei floarea, 

o îrunte de mort, 

nebun şi romantic voi fi, 

închinat unei religii înnalte, 
nebun, romantic şi singur voi fi 
în vechiul port, 

purtând straiele unor vremuri alte. 
Ci delsleagă ioaptea, Doamne. 


* 


Eşti al nopţii miez puteed, 
Lună verzue! 

Oh, mă robește ca o Circe tăcerea 
meînţeleasă, ce sue şi sue, 
cu demoniile-i întunecate 
nenorocindu-mă. 

Totul în juru-mi 

A NU FI șțopește. 
Fluturare de aur 

pe ochi mi se așează. 

Oh, asemene glorie 
îngerii nu visează, 
asemene aripi 

n'au fulgerele Lui 

ce răsar din neguri, 

din nouri sâlhui, 

cât ai clipi. 

Totul în juru-mi 

șopteşte A NU FI 


* 


Necunoscută clipă ce treci 

prin valea delicatului Prier, 

îngerilor nu ești necunoscută; 

se vorbește de tine în cer! 

O, eşti tu, preacurata, clipa aceea 
care-mi sticli ca o stea orbitoare. 
Dece, când sufletul meu te-a cuprins, 
O, dece te-ai stims 

tu clipa aceea? 

Dar Ingerul care veghea 

sub al nopţilor sublim policandru, 
acel copilandru ce ne urma 

în peregrinările noastre, 

Tu, clipa aceea!, striga, 

'Tu, clipa aceea!, striga către astre. 
Şi mereu te chiamă, să ştii, 

ale copilanărilor- îngeri trompete argintii. 


* 


Printre mormintele pierdutelor stele 
trec durerile mele. 

Cerul frumos e un sanctuar 

prin care trec dureri cu pasul rar. 


Cată'n sus la cer, spre lună crești, 
părul de aur să nu-l despletești. 
Tăcere, Tăcere! Să nu se audă 
clopote'n slăvi pentru Moartea crudă. 


O, Spirit sălbatec! De câte ori, 
întășurat în fulgere. și nori, 

ai trecut peste moarte şi ere! 
Spirit sălbatec, durere! 


* 


Carte Vie Domnul mi-a dat, 

cu imscripţii strălucitoare 

în cerul de îngeri sculptat. 

Şi la magica filă a șaptea 

acolo e noaptea 

cea plină de cântece. 

Oh, rătăcese prin meandrele acestui in folio 
cu Ingerul ce mă protege. 
Inclinându-se peste umărul meu, 
el se afundă în adâncimile Cărţii, 
cu Teoria copleșindu-mă 

despre natura lucrurilor... 

Nu Ingere, nu, 

lasă-mă să citesc singur 

magica filă a șaptea: 

acolo e noaptea 

cea plină de cântece. 


+ 


Noaptea, nostalgia, refugiile mele! 
Ah, dece nu's Faust cu ochi de uliu, 
o voluptate cu ochi de uliu, 

dece nu sunt? 











LD 


ale Uraniei focuri doar de mine ştiute: 
îngerii mei, păcatele mele. 

Ah, cunosc, recunosc printre stele, 
nostalgia și noaptea, refugii plăcute! 
Demon purtând a prădăciunii hermină 
îmi aduce în dar 

o cumplită lumină: 

îngerii mei, păcatele mele, 

arzând în ceruri, 

Moarte dă-mi giulgiul să nu mai văd, 
sub luna coarnă, 

îngerii și flacăra suind. 

Şi din cel greu pământ 

asupra-mi răstoarnă, 

să nu mai aud îngerii, cetaşii, murind, 


Ardeau în ceruri 


* 


Nu sunt pe placul inimei mele 
domnișoarele roze, 

ce mi-au sfâșiat obrajii 

cu sărutările lor, 

în TAVERNA CELOR DOUA ROZE. 
M'au semuit poate cu eroul faimos, 

cu aventurile, cu balivernele, cu palavrele sale; 
deși n'am strai de fir și purecii m'au ros, 
deși n'am la pantofi aurii paftale, 

O, deși beau cel mai prost vin, 
domnișoarele roze, 

în TAVERNA CELOR DOUA ROZE, 
datu-mi-au chin peste chin. 





UNIVERSUL LITERAR 


NE 











IA 


DE MID E OI IA 


Fetișcana începe să danseze 

şi eu ca un Irod stau sângeros, 

totul măsurând, 

alintând gânduri de răzbunare și ură 
contra nebunei mele tinereţi. 

Destul, destul! Jocul acesta ce-mi fu drag 
îl ştiu; 

şi mâna ce palpită 

culegând lăcrimioarele unei primăveri închipuite 
şi dimineața care intra ca un sicriu 
aceeaș de totdeauma dimineață-anemonă. 
Oh „atunci întunerecul mă acoperă 

şi noaptea primordială din care se născură 
miriadele. 

Şi acelaș dans, aceeaş fetișcană, 

aceaş dimineaţă-anemonă şi cuvintele mele 
ce se repetau, aceleaşi: Destul, destul! 


* 


Murmurau a dragoste crengile 
când în braţe te-am luat pădure toropită. 
La elyseica noastră nuntă 

veni vulpea bearcă și căprița ciuntă. 
Pocalul din care m'am cinstit 

purta un rubin otrăvit. 

Ah, bine-i să mori 

prins în al miresei văl de plânsori! 
Ah, bine-i să mori prea timpuriu 

în dulce plasă, 

în pădurea deasă, 


m ET Tr aceea ceea a 
mi i 3 spa 





gatiti 


i 
E s 
se Pi 
pă d 


Pi 
Acum te ftuer Amintire, 
câine-camarade cu care-mi duc traiul 
într'o dulce unire. 

Să lăsăm pustiului domnișoarele roze 
în TAVERNA CELOR DOUA ROZE. 


X* 


Să fiu amurgul ași vrea, 
să aştept sfâșiat la ferestre, 
dragostea mea. 


Să-ţi aprind obrajii cu nebuna-mi pară 


şi să plec apoi, 
când se face seară, 


Primește câmpia: e un dar ce-ţi fac, 
muntelen omagiu 
şi codrii ce tac. 


Ci vino. Să mergem. Ne-așteaptă 
mulţime de regi în genunchi 
și florile toate să trecem așteaptă. 


* 


Printre umbre 
în odaia străveche. 





are 5 





întrun cort ruginiu! 

Murmurau tânguioase crengile 

când în braţe m'ai luat pădure cernită, 

murmurau îngrozite crengile 

când veni viermăraia în pădurea cernită. 
* 

Cântă o privighetoare brad... 

Ce vorbă lungă! 

O sau I ar îi deajuns, 

un țipăt deajuns ar fi; 

Doamne, minunile tale. 

cu un țipăt, O sau [, 

să le rostim s'ar cuveni. 

Cântă o privighetoare ?n brad... 

Şi din ceea lume 

cineva răspunde, cineva fără nume. 

Intreaga noapte se ţesu 

dialog de aur între moarte și privighetoare, 

când lin, când mai tare 

ca o întrecere între DA şi NU. 

„Că n'ai ce face 

ca o mirare să stai, de nimica bun, 

să stai înlemnit, cu gura căscată“ 

Cântă o privighetoare 'n brad, le spun; 

deşi un țipăt, O sau 1, 


deajuns ar fi fost fi 

să arăt nătângilor minunea, 
In cer Ingerul asculta 
ghiersul de aur 

și diavolii, ce cuminţi ascultau 
în iad! 

O sau 1! 

Cântă o privighetoaren brad. 


* 


Lacrima, soarele-i sus, 

vino să fugim spre Apus, 

spre Apus lacul de vis, 

la unda ce-l pierdu pe Narcis! 
Astfel vorbeam rupându-mi pieptul 
de dragul unei Lacrime ce tăcea; 
O, de cristal era privirea 

ce ca tăișul cădea. 

Lacrima, Lacrima, să fugim! 

O, mă sbăteam ca un mim, 

de dragul ei mă frângeam, 

de dragul unei Lacrime ce tăcea, 
mă schimonoseam. 

Ingeri săriți-i în ajutor 

celui gătit de omor! 

Lacrima, soarele-i sus! 
Amatemele mele nu-s 

decât flori 

și rugile mele 


sunt stele. 


Lacrima, Lacrima, să fugim! 


O, mă sbăteam ca un mim... 
Dăruește-mi fulgerul să omor, 
Ingere surâzător, 


X 


La vale, la vale curg dealurile, 
pădurile răpite de vânt, 
desrădăcinate, asemene norilor, 
trec prin aerul sfânt. 


Ingerii triumfători aud în cer 
un Susur ferice; 

isvorul, ce prin hume se chinuia, 
nu mai e aice. 


Dar firea din vecii se cutremură 

când miratele stele-și trimet 

una alteia, un ecou ee sosi din Nimica; 
ale cerului turnuri se cutremură. 

O, deași avea puterea 

să sting torța ce-i însăși frica! 

E un ecou, să le spun, un ecou sosit din Nimica. 
O, de-ași avea puterea... 


* 


Impotriva nopţilor clare 
te ridică, cerule tribun, 
O, nopţile nimănui 

ard în ceruri, vă spun. 


Pădurile toamna-și aruncă 
masca de aur. E o sfidare. 
Naiada, satirul, elanii, 
odată cu apa, cu anii, 
odată cu toate, sau dus. 


O, departe de mine 

demon al lucrurilor străpunse de toamnă; 
de-ai fi oricine, de bine, de rău, oricine, 
departe de mine. 


Ascultă cum sună! E augusta, e ora! 
Impotriva nopţilor, a tuturora, 
ridică-te Cerule Doamne, Puternice! 
Dar te fereşte de vraja 

fântânilor cu ape nemernice. 


* 


Noapte. După călătoria 

pe apa durerii. 

Cineva ne ochia din penumbră. Cine? 

E Anghel, ai spus, Anghel. 

Şi am înţeles Inger 

Şi aşa era: 

Inger ne pândea. 

O, cum îi străluceau în penumbră mâinile! 
E un alhimist, desigur, 

un doct, un Prospero, un prinţ al înșelăciunii, 
fiindcă văd, ta flacăra lunii, 

arborii prefăcuţi în oseminte de aur. 

Şi tu ești o mierlă, 

o păsărică hohotitoare 

ce saltă pe ramuri, 

laconic grăindu-mi, 

într'un grai muzical. 

Mi-e rușine de tonul meu gros, 

bisericesc; doar amvonul și tămâia lipsesc. 
Oh, Vis, comedie a somnului, 

lasă-mă, Vis, în plata Domnului. 








6 





= ULTIMA CALATORIE = 


Se uită la fereastră, Merse într'acolo. Vru să spună et- 
va dar băgă de seamă că e singur. Se întoarse, Deschise 
uşa dinspre sufragerie: 

— Natalia! 

Nimic. Deschise altă uşe: 

— Natalia! 

Strigă mai tare: 

— Natalia... Na-ta-li-a-a-a.,. 

— Sunt aici, domnule doţtor. Ce doriţi? 

— Chiam-o pe duduia. Spune-i că trebuie so văd 
neapărat. Am să-i vorbesc, Se aude ? 

— Cum nu, doar n'am surzit,.. 

— Să vie acum, repede, 

— Bine, bine, mă duc... | 

Trânti uşa, Reveni. Incepu să se plimbe cu pașii 
inegali, precipitaţi. 

Ultimele două luni, Truda nu se mai arătase decât 
în timpul meselor. Tâcută, gravă, palidă, Absentă. Nu-i 
adresase nici-un cuvânt. Nu-l privise deloc. O singură 
dată, îi spuse, recâna pe lângă «el, înspre terasă: 

— Doctore, mi-a căzut în mâini, cândva, a carte 
plicticoasă, un volum de Sabatier, faimosul tălmăcitoi 
de monete, N'aveam altceva mai jbun de făcut. Am răs- 
foit-o. Inaintea fiecărei |descripţii a unei anumite cate. 
gorii de monete, se aflau două trei pagini şi chiar mai 
multe, conţinână biografia împăratului sau a împără- 
tesei sub a cărei domnie fusese bătută. Mi-a reținut 
atenţia o pagină dintr'o astfel de biografie. Scria pe 
acea pagină, titlul: SEVERINA. Textul se rezuma în- 
tr'un singur rând, ca un vers: „S6verine €tait ia, femme 
d'Aurdlien. C'est tout ce qucn sait d'elle“. Wa impre- 
sionat... 

Ar fi vrut, adeseori, so întrebe ce face toată vremea 
ia ce se gândeşte, poat escrie scrisori, poate citeste. poa- 
ve se plimbă... Dar și-a zis că e mai bine să aștepte. Și 
a tot aşteptat. A mai vrut să-i ceară doicii câteva lămu- 
rir dar n'a fost chip. Bosumfiată și din ce în ce mai 
puțin vorbăreaţă, doica nu-i dădea prilejul nici-unei 
convorbiri ferite de auzul dușmănos al lui Simion Si- 
mion, Să plece, s'a gândit nu numai odată, Pentruce 
ma plecat? Iată, se întreabă acum, când nu mai are 
nici-un rost să se întrebe. Se opri în dreptul ferestrei. O 
deschise. Murmurul apei năvăli, şerpuit... 

— Mi-a spus Nana că vrei să mă vezi... 

Tresări, Se întoarse, Rochia-i neagră (0 recunoștea, 
uite: cea din întâiul amurg...), o făcea mai palidă, încă 
mai gânditoare, mai chinuită. Zâmbi, antvoie: 

— Da. Fiindcă te arăţi foarţe rar şi puțin și... 

Il întrerupse, brutal: 

— Aşa cred eu de cuviinţă și d-ta n'ai nici-un drept 
să te amesteci. 

Incurcat, îi aduse un scâun: 

— Sezi, mititico. 

— Mulţumesc, rosti, aspru, Deocamdată, prefer să 
stau în picioare, Nu aşteptam să mă inviţi, ca să iau loc. 
Și apoi, evită să mă numești „mititico“, Imi displace, 

— Nu mi-ai vorbit niciodată pe tonul ăsta... Nu te re- 
cunose,.. Nu,., | 

Işi trecu o mână peste frunte, Işi îmblânzi vocea: 

— Nartă-mă, doctore. Sunt foarte, foarte posacă pe 
ziua de astăzi, Nu știu ce am. Fă-te că nu bagi de sea- 
mă, (Se rezemase de scaun, Îl privi): 

Aveai să-mi spui ceva? 

— Da... Vroiam.., 

— Te ascult, 

Radu Brancea iși simţi ochii înlăctimaţi și sub umăr 
ghici o alunecare uşoară. 

— Nam să fac nici-o introducere. Mi-e teamă să nu 
le obosesc. Văd că... 

— Penfect. Spune, fără introducere. 

I se păru că dacă închide gchii, are să-i fie mai les- 
n€,.. Desigur, nu şi-ar fi putut închipui nicicând pe ci- 
neva aruncându-se intr'o prăpastie sau îm calea unui 
tren, cu ochii deschişi, 

Zborul alături al gândului — deși numai de-o clipită 
— îl odihni. Rămase cu pleoapele coborâte. 

— Am aflat, adineauri, Truda, că mă iubeşti. (Glasul 
tremurase puţin). 

— Cum? Nu ştiai?! 

Deschise ochii, pentru a o zări 
cioasă de senină, 

— Ştiam... Bineînţeles că știam,,. dar n'am bănuit... 
W'am îndrăznit să știu în în felul ăsta mă iubeşti... 

— Credeai, poate, că-ţi dăruiesc o dragoste filială sau 
că mi-ești drag, nici mai mult nici mai puţin decât un 
frate? (Nuanţa de ironie îl supără). Dar bine, doctore, 
știm și prea știm, doar că nu mi-ești tată, așa cum €u 
nu-ţi sunt soră. Nu? 

Se răsuci înspre fereastră, Se găsea ridicol, Cine sar 
fi aşteptat la un astfe! de răspuns? Cine ar fi crezut?... 

— Şi, vorhi totusi, pot afla pentru ce anume te-ai în- 
drăgostit de mine? 

— Mă faci să râd și un hohot de râs ar fi prea de țot 
deplasat, în momentul de faţă, doctore. Un om inteli- 
gent şi sobru, ca d-ta, se transformă întrun simplu in- 
divid penibil de caraghios, dacă întreabă pe temeea ca- 
re-l iubeşte, pentru ce anume îl iubeşte... Eu iți râs- 
pund, încât te iubesc, anume pentrucă te iubesc. Iată, 

Se intoarse şi se apropie de ea, în pripă. 

— E memaiauzit,.. e absurd... e ridicol 'să iubeşti un om 
ca mine, 

Truda se aşeză: 

— Ce fel de om ești d-ta, dar? 

— „Ce fel de om“. „Ce fel de om“... N'ai decât să mă 
priveşti. 

— Nu te privesc?! 

— Ascultă-mă... 

— Ascult. 

— „Și încearcă să mă'nțelegi. 

— Incerc și să te înțeleg, doctore. Nu vezi? 

Radu Brancea închise iar ochii: 

— Nu mai sunt tânăr. 

— Ta-am întrebat eu vreodată câţi ani ai? 

— Sunt sărace. 

— Te-am rugat eu, vreodată, să-mi cumperi ceva din 
banii d-tale? 

— Sunt... sunt bolnav. 

— Ai să te vindeci. A trecut anul, decând eşti prizo- 
nierul meu şi al tatei, numai în acest scop. 

— Nu mai ered în nimeni și în nimic, Nu mai pot a- 
vea ceiace se numește „viitor“. 

— Mi-e drag trecutul d-tale, 

— Nu mai am nici-o dorinţă... Nimic, Pricepi? Trăiese 
aşa. 

— Mi-e dragă viața a-tale, 

Replicele cădeau repede, nestăvilite. Sar fi zis: pietre 
mici și mai mari, ce se prăvălesc intr'un înalt de 
munte. 

— Iar ata, 

— Eu? 

— D-ta eşti foarte tânără. 

— Adevărat. Implinese, luna viitoare, numai douăzeci 
de ani. 

— Esti frumoasă, instruită... 


neclintită, necuviin- 











(Urmare din pag. 4-a) 


— Hm... e meritul strămoșilor şi al profesorilor mei, 

— Ai călătorit mult, Ai cunoscut mulți oameni... (Des- 
chise ochii:) N'ai întâlnit până acum nici-un bărbat 
demn de dragostea d-tale? 


— Ba da... 4 
— Nu l-ai iubit? 
— Ba qa.,. (Păru iarăşi îngândurată, ea mai înainte, 


Insă tăcerea-i de foarte scurtă durată nu însemna decât 
că a ajungea, mai clar ca până atunci, șipotul apei)... 
Dar nu cum te iubesc pe d-ta. Parcă tot ce a fost până 
acum, n'ar fi existat,.. (Se ridică). Pentru ce-mi vorbeşti 
părinteşte și didactic, doctore? Dai impresia că te stră- 
duieşti să respingi, cu menajamente, o propunere de că- 
sătorie. Oare „bine-voitorul“ care ţi-a spus că te iubesc, 
ţi-a şi cerut mâna pentru mine? (Râse), Fii liniştit, Nu 
m'am gândit niciodată să-ți trimit „peţitori“... 

Iși pierdu cumpătul. Se răsti: 

— E de înebunit. Pur și simplu: de înebunit. Unde 
vrei să ajungi? 

— Nicăieri, dootore. Pare-mi-se, nici n'am plecat incă 
de aici, unde mă simt bine fiindcă se chiamă că sunt 
acasă. De obicei, mintea aceasta „de mai pe urmă“, sau 
mai bine zis „împăcarea cu soarta“, vine mai târziu, la 
bătrânețe ori pe aproape... Am rămas precoce, nu gă- 
sești? 

— Nu face jocuri de cuvinte şi glume și ironii, Eşti 
deplasată, 

(„Se răsteşte, ca tata“, gândi, puțin dezamăgită), 

— „Să fim serioşi. 

— Am fost întotdeauna serioasă, doctore. Aparenţele 
inşeală, nu ştii? 

Șopti: 

— Nu trebuie să mă iubeşti și trebuie să ne despărţim 
unul de altul... 

Truda suTâşe: 

— „Trebue“, „trebue“ și iar „trebue“, Impotriva vre- 
rii mele te iubesc și trebuia să mă crezi iar în ctiace 
priveşte o despărţire, nu văa cum am putea să... 

— Revăzu, dintr'odată, scrisorile dela Draga. Draga. 
Se duse mai aproape de Truda: 

— Dacă nu mă înşel acum câtva timp, Simion ţi-a 
propus o călătorie în Franţa. 

— Da. Si? 

— Ai prieteni acolo, 

— Da, 

— Pleacă. 

Se gândi puţin: 

— Mie nu-mi surâde reintâlnirea cu prietenii aban- 
donați. : 

— Mărită-te cu Pavel Dobrian, tânărul acela care ţe 
iubeşte și te cere mereu în căsătorie, 

— Nar fi o soluție. Aşi continua să te iubese pe d-ta, 
bătrânul care nu mă iubește și care nu-mi solicită 
mâna... 

— Caută, atunci... altceva. 

— Ce? 

— Gândește-te la un drum... la o călătorie spre un- 
deva departe, unde să nu mai fi fost, unde să uiti, unde 
să mă uiţi... Sau, dă-mi voie mie să plec. 

— 0, nu. Asta, nu. Ai încă mare nevoie de aer și de 
odihnă. Ţi-am spus, mi-e dragă viaţa d.tale, 

— Trebuie. M'auzi, Truda? Trebuie să găsești un mij- 
loc de a ne despărți, fiindcă... fiindcă... 

Truda se clătină. Mâinile-i se căutară una pe alla, 
palide și tremurătoare. Vru să clipească dar pleoapele 
uscate îndurerară ochii şi se ridicară în grabă, singure, 
brusc, înainte de a fi ajuns măcar jumătatea ochilor. 
Uscate, şi buzele, Reci. Se miră că nu mai aude zvârco- 
lirea tâmpielor, obosită, înghețată, foșnind ca o apă... 

— Ai jăreptate, rosti, metalic, M'am hotărât, Piec. 

— Ştiam că ai să înţelegi, Truda. Nici nu se putea... 
Ştiam... 

Radu Brancea respiră adânc amurgul revărsat peste 
marginea ferestrei. 

— Ştiam,,. Incotro ai să te duci? 

— Prea bine, vezi, nu; ştiu încă... Voiu începe o călă- 
torie, pentru care mă pregătesc demult... demult, 

Se transformase vocea Trudei,. Murise cântecul. Nu si 
mai uită la ea, 

— Da? 

— Da, 

Pentruce ridică o mână şi-şi privi, stupid, unghiile, 
degetele şi palma, nu descoptri. Privirea-i vagabondă, 
pe urmă, dela un seaun la altul, dela birou la o ușe, la 
cealaltă ușe, de acolo, la fereastră, dela fereastră la 
Truda şi apoi cuprinsese cu dedesubtul pleoapelor ne- 
liniștite, camera întreagă și i se păru că zborul vederii 
mi întinsese, dela un lucru, la celălalt, o rază foarte 
subțire, un fir mătăsos şi aproape străveziu. Deaceia, 
totul avea să se petreacă într'o enormă țesătură de pă- 
fanjen, pâlpâietoare, nevăzută... A 

— Așa dar... erai hotărâtă pentru această călătorie, 
dinainte să-ţi fi spus eu că... 

— Da şi nu. Era ca şi cum aurita corabie ar îi fost 
gata, încărcată și trasă la mal — dar marea, fiind prea 
liniștită, nu mă indemna să pornesc la drum... (Se în. 
clinase puţin, Se înareptă:) Voiu pleca, doctore, cât mai 
repede cu putinţă, să nu cumva să mă răzgândesc, Mi 
s'a mai întâmplat și... 

Să nu se mai întâmple. Ne putem chiar lua bunul ză- 
mas,,, 

— Aşa de curând?! 

Nu răspunse, Merse la birou, dădu cărţile intro parte 
şi luă cutia in care Draga își păstra, odinioară, scrisorile 
care nu erau alt ei, 

— Ce faci?, se interesă, urmărindu-i gsturile. 

— Nimic important. Iau revolverul. Dece te sperii? Au 
inflorit mai toti trandafirii... Mă despart și de ei, doar. 
Nu? 5 





„Omul“ şi Statul totalitar 


UNIVERSUL LITERAR 


— VUitasem.,, 

— Eu nu pot uita nimic, doctore, Ţin minte chiar ce 
ştiu sigur că nu mi sa întâmplat și nu știu să i se fi 
intâmplat cuiva. Ţin minte... 

— Dacă te-am mâbnit, iartă-mă, Truda, Mă ierţi? 

li zâmbi: 

— Nu mai mâhnit, E numai că nu sunt sigură că am 
să te uit, în călătoria de acum şi deaetia... 

li prinse mâinile: 

— Truda, 

— Ce «e, doctore? 

=— Mi-e frică de călătoria asta... 

— Frică? D-tale ţi-e frică? Mai acum câtva timp, nu 
te înspăimânta nimic, doctore. Tii minte? N'ai vrut sâ 
te uiţi în ochii mei... Cu toate că nici ei nu te inspăi- 
mântau, n'ai primit sâ-i privești de aproape. Suntem 
aproape. Priveşte-i acum, te rog, 

Ochii Trudei râdeau și plângeau. Creşteau, ca două 
umbre, se micșorau, stăteau pe loc, deschişi, fixi, în- 
fricoşători... 

— Ce vezi în ei, doctore? 

— Sunt 'stranii ochii d-tale, Truda... 

— Ţi se pare, pentrucă stă în ei, călătoria în care 
mă avânt... 

— Parcă plângi, 

— E actiaşi tianică şi mare călătorie care freamătă, 
ca un plâns, Și ochii d-tale sunt foarte trişti. Mai 
trişti decât ai mei, cred. Şi totuşi, d-ta rămâi și eu 
plec, 

iși liberă o mână şi luă cutia: 

— Iţi încredințez grădina şi revolverul. Ucigând, in 
locul meu, la toamnă, îți vei aminti, poate, că mi-erai 
drag... 

Iși smulse cealaltă mână și alergă spre uşe, 

— Stai... Intoarce-te, strigă Radu Brancea. Intoar- 
te-te,., 

Se opri în prag. 

— Mai vrei să-mi spui ceva? 

— Desigur... (Veni lângă ea) Desigur. Renunţă la 
plecare, te rog... Te rog, Truda. Uite, nu mă aşteptam 
să te conving atât de uşor.., să te hotărăști atât de 
repede... să... 

Cuvântă aspru, ca la inceput: 

— De prisos, doctore. Vreau să plec şi plec. Nu dau 
nimănui socoteală de faptele mele. De altfel, d-ta 
m'ai gonit. 

— Şi tot eu te rog să rămâi, 

— Vine târziu rugămintea asta. N'o mai aud, (Ii luă 
de mână și-l târi Ia fereastră). Priveşte acolo, aproape 
de cer, apa. Ce liniştită «| S'ar spune că sufletul ma- 
mei a dispărut. 

— Nu pleca, Truda. Să plec eu, aacă... Mie imi va fi 
mai ușor, Nici nu știu pentruce am venit... Iţi jur. 
pornind încoace, nu vroiam să viu... Era împotriva 
mea... Era... Ce era? 

Truda își rezemă capul de o margine a ferestrei şi-i 
lăsă mâna : 

— Te-a putut iubi atât, 

— Cine ? 

— Mama. Pentru d-ta a vrut să trăiască şi a murit... 

Doctorul se ingrozi. Câteva clipe, nu putut rosti nici 
un cuvânt şi ce multe, ce multe, multe îi veneau în 
minte... 

— Eşti... Nu... Eu... eu... nu... Eşti nebună, Truda? 
Cine-ţi dă dreptul ? Cum ?... De unde... 

— Ştiu eu cine mi-a spus? Pereţii? Vântul? inge- 
rul păzitor ? Am auzit șoapta asta, intrun murmur de 
şoapte,.. Am auzit-o,. 

— Mă sperii, Truda. Sunt... 

— Păstrează-ţi calmul, Să fim 
mai suntem copii... 

Se aşeză pe fereastră, (Acolo o văzuse Radu Bran- 
cea, în cel dintâi amurg... Nălucă,.. Năluea...). 

— Drept e că mama suferea de o neurastenie care 
ar fi putut-o aduce să facă ceiace a făcut. Sigur. Toată 
iumea pretinde că e aşa, Dar atunci, pentruce mur- 
mutrul de adineauri, spunea cu totul altceva ? Se mai 
zice pretutindeni că-i semăn multţ, mamei. Și așa e. 
Te iubesc atât și cum te-a iubit ea, nu mai mult, şi 
nu mai puțin, şi nu mai „obijnuit”. 

— Doamne, şopti. Doamne... Taci, Taci și ascultă-mă 
și crede-mă, te conjur, crede-mă, Truda. Trebuie să 
mă «crezi. Draga nu m'a iubit. Ne-am văzut atâţ de 
puţin... Mult, nu mi-a vorbit decât despre d-ta... 

— Biată mama. 

— Trebuie să mă crezi... Adu-ţi aminte amurgul în 
care am venit aici, 

— Era cel de acum un an... 

— Erai senină, veselă, chiar. Pretutindeni frumu- 
sețe, îfericire,.. în casă, afară. Dece te-ai îndrăgostit 
de mine ? 

Inălţă umerii : 

— Vezi, doctore, cel ce iubește așa ca mine, nu mai 
are judecată, nu mai are nimic... Nu mai are decât 
un cântec în inimă : dragostea lui... 

Inehise ochii peste ivirea lacrimilor și strânse pe 
inimă cutia în care Draga păstra scrisorile ce nu erau 
ale ei,,. 

— Ţii minte ? In amurgul acela, te-am luat cu mine, 
in grădină, 

— „tremurai, ca și cum ţi-ar fi fost frig şi te-am 
întrebat : ce ai? 

— „Și ţi-am răspuns: nu ştiu, poate cămi dau 
seama că, de-abia încep să trăiesc... (şi întoarse ca- 
pul:) Te iubeam, doctore, (Incercă un pas:) Acum 
poveste se sfârşeşte. Plec. 

— Aisă rămâi... 

— Nu. Acuma, simt şi eu că trebuie să plec. 

Radu Brancea căută cuvântul care ar fi fost în stare 


serioși. Demult nu 


vitatea dinamică, lupta contra 
obstacolelor care  paralizează 
munca“, *) 








de individ, 





10 August 1940 


so țină 'm loc. Nu-i găsi. Dar spuse: 

— Era vorba că-mi încedinţezi revolverul, Dă-mi-i. 

— Ai să-l ceri Nanei, după ce voiu fi departe, 

— Nu. Dă-mi-l d-ta. Acum, 

— Dece? Uiţi că mă duc pentru cea din urmă oară iv 
grădină? 

Porni către el. Mai palidă ca niciodată. Străvezie. 
Nălură... 

— Doctore, aveam de gână şi să-ţi cer ceva, Să-ţi 
cer? 

— Desigur, Fruaa. Orice, 

Lacrimile-i se întâlniră pe gât şi-şi duse mâna spre 
ele, de parcă o sugrumau, 
— Sârutâ-mă, doctore, 

Se trezi, după ce o cuprinsese, când să-i atingă bu. 
zele, căci între umeri şi sub fiecare deget, i se cuibă- 
riră fulgi subtiri, de ascuţită şi caldă toropeală. Tâm- 
plele iînvârtiră un vuiet picurând, în care zvâcnetul 
h se tapi, fierbinte, ca o durere, Clipele se lărgiră în 
liniște şi gândul trăi lin, — pământ şi cer, — departe 
şi foarte aproape, nicăieri... 

— Nu, ţipă. Eu... nu... nu. 

Truda se desfăcu din îmbrăţișare: 

— Nu-i nimic, doctore. A fost un simplu capriciu la 
cate tni-e lesne să renunţ. Nu-i nimic. Dece tremuri? 

— Nu ştiu. Poate că-mi dau seama că de abea încep 
să trăiesc... 

Truda se pomenj recunoscându-și ochii în ciudata şi 
noua lumină din ochii pe care îi privea. Și mâinile 
acelea deveniseră străvezii, obosite, ca mâinile ei. Și 
şipotul apei străbătu încăperea, ca o trecere de aripi 
uriaşe. 

Cobori treptele, binişor, mirându-se cum de nu cade, 
pentrucă amorțise și mergea nemaivăzând nimic, bâj- 
biind, ca orhii... 

Doctorul simți, într'in târziu, că ar vrea să-i fie cald 
ori frig, sete, foame, teamă, insfârşit: să i se ivească 
de unâeva o punte între el și ceiace se întâmplă cu el. 
Să se gândească, La ce? Să facă un gest, Care? Să nu- 
mere, mai bine. Astfel, gândul se va înviora din ce în 
ce şi va putea reveni la viaţă... La viaţă. Două sute 
nonăzeri şi nouă... două sute nouăzeti și opt.. donă sute 
nouăzeci şi... Spitalul... Instrumenitele,.. Subchirurgul... 
„Să nu simt nimic, domnule doctor”... Daniela Stano- 
viei... Draga.., Truda... „Să nu simt nimic, domnule doc- 
tor*.. Un vălurit cald îi curgea pe lângă umeri, spre 
glezne, şi se întorcea în creștetul capului şi venea iar 
înlăuntrul ochilor... Totul era o legănare domoală, în 
el, împrejur... Câna ajunsese la fereastră? Când? 

— Ei, Răducule, i-ai spus? 

— Da, Simioane. 

— Ai sfătuit-o să se mărite cu Dobrian? 

— Da, Sim... 

— Și?, îl întrerupse, flămând de răspuns. 

Doctorul se sprijini de draperie: 

— Preferă să plece. 

— A. 

Simion Simion păru izbit in frunte. Se încruntă, Îşi 
resfiră barba, 

— Dealtfel, se gândea mai demuit la o călătorie dar 
nu în Franța. cum credeai tu... 

— Mie nu mi-a spus niciodată şi... 

— Poate, amână din zi în zi. 

— Poate. (Se lăsă pe scaunul dela birou:) Cine ar fi 
crezut? 

— Nici eu nu-mi închipuiam că sar putea... 

Ultimele fâlfâiri ale amurgului se rostogoleau prin 
odaie, ametitor, ca niște cercuri de zgomot înăbuşit. 
Simion Simion ar fi aprins lampa, fiindcă-i era urât. 

— Stii, eu am rugat-o să rămână. l-am spus până 
şi că eu trebuie să plec și... 

— Ai făcut ce ai putut, Radule. Nu-ţi găsese nici-o 
vină... A plâns? 

— Na. 

— La mine sa gândit? 

— Sigur... 

— Mititica... (Şi oftă) Ei, vrea să plece, pleacă. Nu-i 
aşa? 

— De..., răspunse alandala, 

Simion Simion vru să schimbe vorba dar nu putu. 

—'0 să lipsească iar.,. două luni... un an... și o să se 
întoarcă... 

Iși privi rverele hainei. Le scutură, deși nu avea ce 
scutura de ve ele. 

— Nu-i aşa? 


Căută tabacherea, 

— Intotdeauna s'a întors. Am so aștept. 

Căută iar şi văzu cârțile răscolite, Le puse în ordine. 
Mormăi! 

— Aşi răsuci o ţigare şi nu știu unde-i afurisiţa ceea 
de tabacheră,.. Wereu o rătăcesc. Am să mi-o leg de 
gât... 

Doctorul se uita mereu pe fereastră, 

— Dacă nu fumez acum, îmi iau câmpii, zău., 

Când se auzi detunătura, s'au privit speriaţi şi nu 
şi-au putut spune nimic. Rămaseră nemișcați, uluiţi, 
până ce Natalia intră pe uşe, cu niște rufe în braţe, 
Atunci, Simion Simion se ridică și-i aţinu calea: 

— Doică... 

— Poftim? 

— D-ta n'ai auzit... nu sunt nici zece minute... afară... 

Doctorul închise fereastra, ca să înăbuşe murmurul 
apei. Natalia iși iîmbrăcă stăpânul întro  uitătură 
piezișe: 

— Lăsaţi-mă să trec, domnu'mare, că sa intunecat 
si tot mam ajuns să pun perdelele în dormitor, Ce-i, 
dacă am auzit? Nu auzim așa în fiecare toamnă? Doai 
pentruce aţi făcut grădina blestemată, păcatele mele? 

(Și îrecu înainte:) Ia, ne batem capul şi gura de 'pu- 
mană... 

Simion Simion se aşeză iar. Se linişti, Radu Brancea 
îl privi mulțumit și nici el nu bănui că, printre învol- 
buraţii trandafiri, cu tâmpla însângerată și cu mâinile 
țepene, Truda își începuse călătoria,.. 

COCA FARAGO 


i OR II O NI NI O NN NIN 


Când aceasta este 
nea Revoluţiei totalitare faţă 
nu cred că 


atitudi- matul; a acorda deci conduce- 
rea, aceste: puteri oarbe şi 


mai iresponsabile, (pentrucă, ano- 


(Urmare din pag. 1-a) 


indemna pe un tânăr să caute 
a-și valorifica și cultiva toate 
aptitudinile, pentru a se a- 
firma. 

Procesul de selecționare, în- 
delungat „dur, cerând calităţi 
excepționale pentru ca cineva 
să poată „promova“ mereu, a- 
sigură apariţia unor elite, ti- 
nere, pe care demagogia şi fa- 
voritismul, hazardul și „lucră- 
turile“ Statului liber nu le 
putea descoperi. De altfel, fap- 
tul că selecţionarea se face 
prin camarazii de muncă, după 
o îndelunyată conlucrare, deci 
cunoaştere reciprocă, alcătu- 
eşte nu numai o pavăză contra 
„favorurilor“ ci asigură şi au- 
toritatea conducătorului care—- 


miniaturi ale „,Fiihrerului din 
ce în ce mai mici, până la ul- 
ftimul conducător de celulă în 
organizație, — este consimţit 
de cei în subordine, pe baza 
meritelor sale; răspunderea şi 
inițiativa completează funcţiu- 
nea de conducător a tânărului 
care dela început se isbeşte nu 
numai de plăcerea, dar mai a- 
les de obligațiile unui şef. 
Dar, procesul de selecționare 
presupune formarea personali- 
tăților. Pe ce se bazează acea- 
stă educaţie individuală? Un 
cercetător român, bine infor- 
mat în această privință, sinte- 
tizează astțel principiile de e- 
ducaţie : „Libertatea interioa- 
ră, onoarea şi eroismul; acti- 


Eroismul este de altfel una 
din cele mai categorice aţir- 
mări ale omului; mai ales că 
Statul totalitar, închinându-se 
în fața eroului morţii, consa- 
cră drept model, mai ales pen- 
tru timpul de pace, de cons- 
trucție, pentru care este creat 
totalitarismul, eroul vieţii ; e- 
roismul conceput ca un „chin 
în mod voit continuat în timp“, 
cum observam într'o notă me- 
nită să desprindă „un alt în- 
țeles al eroismului“, Eroul 
păcii, al muncii şi al perseve- 
renţei, pe care îl descopere 
Statul totulitar este simbolul 
acestui Stat în așa măsură, 
încât ajungi să socoteşti la un 
moment dat că suprema func- 
țiune a acestui Stat este de a 
creia elite! 





poate fi posibilă o discuţie a- 
supra sensului antiuman al 
noului regim. lar faptul că in- 
divizilor răzleți, recrutaţi în 
mod dubios, deci de cele mai 
multe ori  mediocri, vorbind 
prin mase, el le opune valorile 
umane, consacrate cinsit, la lu- 


mima zilei cu dreptul de a vor- 
bi şi a porunci maselor, nu 
face decăt să marcheze o epo- 
că de reabilitare a omului; rea- 
bilitare prin posibilitatea de 
valorificare a calităţilor sale, 
reabilitare prin funcţia socială 
pe care i-o acordă. 

Pentrucă, în esenţă, proble- 
ma celor mulţi rămâne aceiaşi; 
prin însăși condiţiile de exis- 
tență ale unui stat,  „„mulţi- 
mea'' este sinonimă cu anoni- 


nimă) înseamnă a face solidar 
Statul cu incapabilii, care din 
invidie să bareze posibilitatea 
de a conduce a valorilor reale. 

Omul reabilitat cu posibili- 
'atea de a comanda la un mo- 
ment dat, dar cu sentimentul 
responsabilității pentru fiecare 
act ai său iată încă unul din 
aspectele revoluției totalitare. 


1) Citat «t. D. Teodorescu : Na- 
țional - Socialismu.: Bucureşti 
1940, pag. 167. 

* A. Hitler: La jeune Ailr- 
magne veuț le Travail et la Paix, 
(1934) pag. 74. 

5) CE. Al Randa: Europa eroi- 
ca. Bucureşti, 1939, pag, 159. 

1) Radu Cernea: Hitler şi 1i- 
neretul german. Bucureşti, pag. 15. 

>» Radu Cemea: op. cit. pag. 31. 

COSTIN 1. MURGESCU 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938