Marius Ianuș — 100 de zile la Athos

Garofina 
2017 


Lector: Pr. Ignatie Grecu 
Paginarea, coperta: Autorul 


yanush.wordpress.com 


Protestez împotriva tuturor formelor de identificare nu- 
merică și electronică a produselor, plantelor, animalelor 
și oamenilor. Se caută răpirea libertăţii noastre și se va 
ajunge la însemnare cu numărul fiarei, la mâna dreaptă 
sau la frunte, potrivit profeției din Capitolul 13 al Apo- 
calipsei, care spune că nimeni nu va mai putea cumpăra 
sau vinde dacă nu va avea acest număr / simbol / semn 
și că aceia care îl vor primi vor ajunge în iad. 

Autorul 


Constrâns de nevoia de a difuza cartea, adaug aici acest 
număr, pe care nu îl consider nicidecum necesar (o carte are 
destule elemente de identificare - autor, titlu, copertă, iar 
tehnica actuală permite scanarea acestor elemente și îndosa- 
rierea lor electornică automată): 


ISBN: 978-973-23-1888-5 


Fratele 
Incepărtor 


Marius (lanu.s) 


O SUTĂ 
DE ZILE 
LA ATHOS 


(o povestire itinerantă) 


PUSTNIC PENTRU O NOAPTE 
(PRIMA CALATORIE LA ATHOS) 


Anomismiei, pentru prietenia arătată 


(Această primă povestire a fost atașată și la finalul primei 
ediţii a cărţii „Gânduri de pe Drumul Crucii mele”.) 


Încep istorisirea acestor întâmplări şi a interpre- 
tărilor aferente lor în orașul Kalamaria, suburbie 
a Salonicului întinsă de-a lungul golfului, la sudul 
metropolei. 

Când am venit aici mai aveam unsprezece Euro, 
iar acum nu mai am nici șapte. Dar am o pungă cu 
bere și una cu pâine - hrana mea pe următoarele 
două zile. Voi petrece câteva zile într-un fel de va- 
gabondaj. Dar să vedeţi cum a fost... 

M-am certat cu părinţii mei, în special cu taică- 
miu, din pricina nesiguranţei mele materiale. De 
parcă ar fi vina mea că trăim în nenorocirea în care 
trăim, conduși de oamenii de care suntem conduși 
(în toate domeniile, inclusiv cel al Culturii). Taică- 
miu ar vrea să lucrez la „Transilvania Express”, la 
secţia Politică a acestui ziar, unde mi s-a oferit un 
post nu pentru experienţa mea sau pentru că aș 
avea vreun merit, ci pentru că îl cunoaște el pe pa- 
tron. Dar eu aș mai lucra la o publicaţie lumească 
doar din perspectiva unei rubrici sau a unei pagini 
dedicate Credinței. 

Duhul lumesc, materialnic al tatălui meu m-a su- 
părat atât de tare, încât m-am decis să plec unde 
văd cu ochii. | s-au şters cu desăvârşire din minte anii 
îndelungați în care nu a lucrat și deceniile în care a 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 5 


locuit cu chirie, iar acum, când are bani și casă, îi 
vine greu să-i dea ceva chiar și copilului său... 

Fireşte, ocupaţia mea, scrisul, i se pare nepro- 
ductivă. Nici nu ar avea sens să-i explic ce control 
diabolic a instaurat securitatea asupra cuvântului 
scris și ce piticanii şi-au făcut loc în uniunile de 
creație, în minister, în consiliile judeţene și în ICR şi 
cum mănâncă ăştia toți banii destinaţi Culturii ro- 
mâne... Acești bani nu ajung la mine, iar când au 
fost pe punctul de a ajunge, în cazul revistei „Stare 
de Urgenţă”, mi s-a cerut să renunţ la părerile mele 
şi, apoi, la conducerea acestei reviste... Dar taică- 
miu o ţine pe a lui: „Trebuie să faci şi tu CEVA”. 

Să fac CEVA? Așa mi-a venit gândul de a merge la 
Muntele Athos. lar ideea de a trăi în pustnicie îmi 
dă târcoale de mai multă vreme, mai ales din pri- 
cina vremurilor pe care le trăim. Ce ar putea fi mai 
CEVA decât să te pustnicești la Muntele Athos? 


NEA RODA 


Plec la drum cu foarte puţini bani, ca unul care, 
după spusele lui taică-miu, „nu produce nimic”. 
Deşi eu produc ceva, anume literatură. O literatu- 
ră de o anumită originalitate, destul de cunoscută 
cititorilor, în pofida piedicilor continue pe care au 
căutat să mi le pună securiștii, invidioşii şi cei care 
s-au simțit lezați de opiniile mele. Cum spuneam, 
aș fi putut cândva, în două rânduri, să închei câte 
un pact ruşinos al tăcerii, unul cu Uniunea Scriito- 
rilor, altul cu Institutul Cultural (de fapt, Securist) 
Român, dar nu am făcut-o. Și mă felicit pentru asta. 


& FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Plec, așadar, cu banii aproape de limita stric- 
tului-necesar. Pe de o parte, mă gândesc cum să 
economisesc cât mai mult, pe de alta... îmi zic că 
oricum nu mă voi mai întoarce. „Drumul meu are 
o singură direcţie.” Și, dacă punem la socoteală și 
„dimensiunea Timp”, drumul vieţii mele chiar are o 
singură direcţie. 

Ce am pus în voluminosul meu bagaj i-ar uimi pe 
mulți: am o ţeavă de burlan de un metru, un metru 
şi ceva, din care vreau să îmi fac horn pentru bor- 
deiul pe care plănuiesc să îl sap la Athos. (Deși aici 
am o mică problemă, pentru că pământul Athosu- 
lui, văzut în fotografiile de pe internet, mi s-a părut 
foarte pietros...) Am, apoi, un acoperitor pentru 
această ţeavă, ca nu cumva să intre apa în horn. 
Mai am o cazma (fără coadă, pe care urmează să 
mi-o confecționez), o unealtă pentru răsaduri, care 
poate fi folosită la o adică și la săpat într-un pă- 
mânt mai dur, unelte de pescuit, două cearșafuri, 
dintre care pe unul îl înghesui în ţeava „hornului” 
împreună cu niscaiva haine, iar în celălalt înfășor 
această ţeavă, așa încât nu se mai vede ce e cu 
ea, apoi mai e și sfoara pe care am trecut-o de la 
bun început prin ţeavă, iar mai apoi am înnodat-o 
dând întregului un aspect de tolbă vânătorească. 
Mai am un rucsac cu haine, baterii (zeci de baterii), 
aparatul foto și o paporniţă de rafie de la maga- 
zinul BILLA, din care răzbate afară vârful băţului 
undiței cu mulinetă. Trei bagaje relativ voluminoa- 
se, dar nu foarte grele. 

La Athos aveam să văd că gândul privitor la duri- 
tatea pământului e destul de îndreptățit. Cu toate 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 7 


astea, am găsit un posibil loc pentru un bordei. 
Dar despre acestea vă voi vorbi mai încolo. 

Ca să economisesc bani, mi-am făcut planul în 
felul următor: să intru în Athos pe jos, fără apro- 
bare, pe partea peninsulei opusă celei pe care se 
intră de fapt, adică pe la Nea Roda. „Voi urca”, îmi 
ziceam, „peste creasta peninsulei care se întinde 
la Nord de Nea Roda, voi intra înăuntrul Republicii 
Eclesiale Athos, iar apoi voi fi liber să fac ce vreau.” 
Pare simplu, nu? 

La ora 16.30 urc în autocarul care mă va duce în 
împrejurimile orașului Asprovalta, la Nea Vrasna. 
Aflu asta pe drum, pentru că destinaţia pe care 
mi-o alesesem inițial fusese Asprovalta. Dar e mai 
bine aşa. În fapt, cel mai util mi-ar fi fost să le spun 
să mă lase la Stavros, dar așa nu aș fi văzut minu- 
nata plajă de la Nea Vrasna. 

Îmi spun asta în vreme ce înaintez pe țărm către 
acest sătuc cu cele trei bagaje ale mele atârnându- 
mi de umeri şi de mâini. 

Întâlnesc, între Nea Vrasna şi Stavros, câţiva ne- 
gri, la câteva sute de metri unul de altul, cărând 
nimicuri pe care le vând pe plajă. Căldura se in- 
tensifică. Am coborât din autocar în jurul orei 11 
dimineața, iar acum ne îndreptăm spre prânz. 
Ajung să regret dușurile pe care le găsisem pe 
marginea falezei la Nea Vrasna, dușuri de care am 
profitat din plin. De altfel, cum am ajuns pe plajă, 
cum mi-am lăsat papornițele și am făcut prima mea 
baie în mare. Însoţitoarea autocarului insistase să 
îmi dea mobilul responsabilei pentru Nea Vrasna, 
dar eu nu mai aveam chef să caut prin bagaje după 


8 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


mobil, căruia îi şi scosesem bateria, sau după pix 
şi hârtie. Am îngăimat o scuză și am plecat. Liber. 
Departe de casă. Spre Athos. 

Odată ajuns la Stavros, încerc să iau o „ocazie” că- 
tre Nea Roda. Dar nu oprește nimeni. Turiştii sunt 
reținuți, iar localnicii, nu înţeleg de ce, nu mă iau. 

După vreo oră de stat într-o staţie de autobuz, 
prilej de a face cunoștință cu berea grecească, aflu 
că urmează să vină un autobuz pentru Olimpiada. 
La Olimpiada îmi dau seama că m-am aventurat pe 
un drum foarte puțin circulat, care trece prin niște 
sătuce de munte. Totuși, surprinzător, nu aştept 
mult. Cu o succesiune de două ocazii înlănţuite 
ajung lângă Stratoni, iar apoi, după ce mănânc 
niște mure de pe marginea drumului, în remorca 
unui jeep, la lerrissos. 

Aici nu mai găsesc ocazie pentru Nea Roda, care 
e la vreo șase kilometri, dar, după ce urc dealul 
dintre aceste două localități, înțeleg de ce nu a ve- 
nit această ocazie și nici nu mi-o mai doresc. La ca- 
pătul unei întinderi de frământătură muntoasă se 
ridică, în depărtare, pietroasă, parcă ireală, stânca 
Muntelui Athos. Văd și Uranopolisul, oraşul prin 
care mi-am propus să nu trec, în vale, pe celălalt 
țărm al peninsulei pe care înaintez. În fapt, sunt pe 
al treilea deget al peninsulei Halkidiki, o frumoasă 
regiune cu munţi mici, dar stâncoși și abrupți, care 
îşi întind oasele pietruite în mare. Acești munți 
sunt plini de o vegetaţie pitică și ţepoasă, de 
arbuști care aduc pe undeva cu măceșii noştri, deşi 
cei mai mulţi nu au fructe. În locurile mai boga- 
te în apă curgătoare se înalță semeţi sau răsfirați 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 9 


către cer două feluri de pini. Unii - drepți și subțiri 
ca niște lumânări, de un verde foarte închis, bă- 
tând către negru, alţii - de un verde obișnuit, cu 
coroane răsfirate, rotunde. Pe marginea drumuri- 
lor se găsesc multe tufe de mure. 

Nea Roda e ultima localitate de pe ţărmul stâng 
al peninsulei Athos, înainte de intrarea propriu-zi- 
să în Republica Ecleziastică. 

Când ajung aici soarele se îndreaptă deja spre 
Apus, aşa că mă hotărăsc să rămân până a doua 
zi seara, ca să am unde să stau la Sfânta Liturghie. 
Biserica, frumoasa biserică a acestui sătuc, e chiar 
pe drumul pe care mă îndrept către plajă. 

Îmi caut un loc de dormit şi îl aflu repede, pen- 
tru că Dumnezeu îmi răspunde și îmi rezolvă foar- 
te repede nelămuririle acum. Înainte, parcă nu Îi 
înţelegeam limbajul și mesajele atât de limpede. 

Plaja din Nea Roda nu e mare, iar în această sea- 
ră de sâmbătă e înțesată de tarabele unor vân- 
zători ambulanți, africani, greci și ruşi, care vând 
mărunţişuri. 

Cuvântul „Nea” de la începutul denumirii unor 
localităţi grecești înseamnă „Noua”. Acesta sunt 
foste localități din Asia Mică strămutate aici la în- 
ceputul secolului trecut, în cadrul unui schimb de 
populaţie între greci și turci. De fapt, se pare că a 
fost vorba de deportări în toată regula, survenite 
pe fondul unor tensiuni. 

Din păcate, unii dintre grecii ajunși aici au venit 
cu obiceiurile mahomedanilor. Îi văd pe bărbaţii 
localității strânși pe terasele cafenelelor, urmărind 
meciuri și bând cafele interminabile. Dar nu asta e 


10 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


cel mai grav: când am coborât spre Nea Roda, am 
auzit hăuituri specifice unui minaret... 

După ce beau câteva beri, mă bălăcesc în mare și 
mă învârt un pic pe faleză. Apoi, după ce s-a întu- 
necat, mă duc pe costișa pe care mi-am lăsat baga- 
jele și mă culc chiar acolo, sub niște tufe. Nu e ușor 
să dormi în natură, dacă nu ești învăţat, iar eu nu 
prea sunt. Așa că adorm foarte greu, după o lun- 
gă luptă cu ţânţarii, cu spinii tufelor și cu costișa 
abruptă. 

A doua zi, la Biserică, e foarte frumos. Sunt aici 
niște icoane superbe, unele de o vechime eviden- 
tă, iar Stăpâna locului e chiar Măicuţa Domnului. 

După slujbă mă hotărăsc ca, după încă o baie, să 
mă îndrept totuși către Uranopolis. Noaptea pe- 
trecută pe costișă, dar și țărmul stâncos pe care îl 
văd îndreptându-se în ocolișuri repezi către Repu- 
blica Bisericească, dar și chinul pe care l-am avut 
în etapele de mers pe jos cu bagajele mele, m-au 
făcut să mă hotărăsc să merg totuși cu bacul. 

Găsesc o staţie de autobuz și aflu că autobuzul 
către Uranopolis urmează să treacă pe acolo într-o 
jumătate de oră. Îmi rânduiesc paporniţele lângă 
un pom, mă așez pe bordură şi aştept. Îmi place 
că în această stație e o bisericuţă în miniatură în- 
chinată Măicuţii Domnului. Puterea și lucrarea Lui 
Dumnezeu nu ţin seama de dimensiunile noastre. 
Prima Casă pământeană a Lui Dumnezeu, făcută 
de evrei, era o ladă mai mare, purtată pe umeri. În 
ea încăpea Nesfârşitul. 

Brusc, pe partea cealaltă a drumului apare un 
om de trei ori mai încărcat decât mine. În stație 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 11 


suntem doar două persoane - eu și o fătucă, după 
aparenţe turcoaică. Fătuca va aștepta în acea stație 
şi după ce eu voi fi plecat de acolo. 

Îl salut pe omul zdrobit sub încărcătura bagajelor 
care înaintează greu pe partea cealaltă a drumu- 
lui. Mă salută şi el şi vine către mine. Ne regăsim 
repede ca fiind români și îmi spune pe scurt po- 
vestea lui: numele său e Bogdan Rusescu și până în 
urmă cu trei ani şi câteva luni a lucrat la București, 
ca agent de asigurări. Apoi a locuit vreme de trei 
ani în Bulgaria, la Burgas, iar acum se îndreaptă că- 
tre Muntele Athos. 

După înfățișare, pare să aibă undeva spre șaizeci 
de ani. Are chelie și barba albită, dar muscula- 
tura care răzbate de sub tricoul tăiat la umeri, 
„marinăreşte”, și faptul că e foarte bronzat îi dau 
un aer mai tineresc. 

Omul are un rucsac înfiorător de mare. În fapt, un 
rucsac „umflat”, din stofă militară. Pe lângă acesta 
mai cară, în fiecare dintre mâini, câte o paporniță 
care pare umplută până la refuz, atârnând greu. 
Sub greutatea tuturor acestora, pare gata să se 
frângă în orice clipă. Îmi aminteşte de mine, în pe- 
lerinajul pe care l-am numit „Drumul Crucii”. Mai 
ales când îmi spune: 

- Am făcut șapte sute de kilometri pe jos! 


Exact atât am făcut și eu. Îi spun asta, fără a-i da 
însă detaliile pelerinajului meu. 

N-aș vrea să îl smintesc și să îl fac să aşeze, peste 
tot ce are deja în spate, și o cruce... 

Detaliile poveștii sale aveam să le aflu, în aceeași 
seară, pe una din plajele din Uranopolis, și în 


12 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


dimineaţa următoare, la coada pentru biletele de 
feribot, la care eu stăteam și pe care el o iscodea. 
Acum, în stația de la Nea Roda, Bogdan Rusescu 
nu vrea să aştepte autobuzul pe care îl aştept eu și 
pornește la pas, clătinându-se sub povara sa, spre 
Uranopolis. 


SFÂNTUL MUNTE 


La Uranopolis, găsesc repede locul unde e Biro- 
ul pentru Diamonitirioane (pașapoartele Sfântului 
Munte). Închis, fireşte. Apoi mă îndrept către plajă. 

Mă postez la capătul primului golf al Uranopo- 
lisului, unde fac o baie. Apoi, îndemnat de Duhul 
Sfânt, cred, mă hotărăsc să trec dealul, spre al doi- 
lea golfuleț. Pe țărm, accesul pare blocat de niște 
stânci. Trec dealul, printre tufele zgârâietoare de 
scaieţi, apoi îmi găsesc un loc de dormit, sub niște 
măslini, și îmi adăpostesc acolo bagajele. 

Cobor pe plaja celui de-al doilea golf. E deja vre- 
mea apusului. După puţină vreme îl văd pe omul 
de la Nea Roda, pe Bogdan Rusescu, coborând 
pe plajă, strivit sub greutatea poverilor sale. Se 
așează în capătul cel mai îndepărtat, față de Ura- 
nopolis, al golfului în care suntem. ÎI las să se aran- 
jeze, iar apoi mă îndrept către el. După ce ne bă- 
lăcim un pic, continuăm discuţia începută la Nea 
Roda, stând așezați în apa mică de la malul mării. 

Se duce la Muntele Athos în speranţa că va găsi 
vreo mănăstire care să-i dea ceva de lucru. Nu vrea 
bani, ci doar cazare și masă. Dar eu cred că ar fi bun 
şi de călugărie, pentru că Bogdan Rusescu are, în 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 13 


mod cert, un fel duhovnicesc de a înțelege lumea: 
„Dacă va vrea Dumnezeu”, îmi spune el. „Dacă nu 
va vrea, poate că sensul a fost doar să vin până aici, 
să fiu respins și să plec mai departe...” 

Aşadar, Bogdan Rusescu a abandonat serviciul 
pentru că sistemul asigurărilor financiare i se pă- 
rea o mare minciună. În fapt, pentru a-și justifica 
slujba trebuia să facă nişte asigurări fictive, iar la 
un moment dat a renunţat să le mai facă. 

Cândva a avut și o locuinţă în București. Şi-a 
vândut locuinţa și, de banii căpătaţi, a moderni- 
zat locuinţa femeii cu care trăia. Apoi, după ce a 
renunțat la slujbă, aceea l-a alungat. 

Un prieten marinar i-a cerut să aibă grijă de casa 
pe care tocmai şi-o cumpărase în Burgas, Bulgaria. 
Bogdan a locuit acolo trei ani, apoi, pentru că pri- 
etenul acela a vândut casa, a ajuns pe drumuri. S-a 
hotărât să plece spre Sud, spre Grecia. A mers câ- 
teva sute de kilometri, până la Adrianopolis, unde 
s-a stabilit vreme de trei luni. Aici a trăit ca vaga- 
bond, sub un balcon aflat la parterul unei clădiri 
de utilitate publică. 

La început a dus-o destul de greu, scormonind 
prin gunoaie, apoi s-a împrietenit cu o cerșetoare 
a locului, care „l-a promovat”, după cum îmi zice el, 
în mediul bisericesc local. Și a început să aibă de 
toate. După trei luni, poliţia i-a cerut să părăsească 
localitatea. Aflând asta, grecii care îl susținuseră 
i-au adus o mulţime de lucruri, până și un minia- 
ragaz cu butelie, un fel de primus. De aici bagajul 
uriaş pe care îl cară în spate. 

Însoțit de tristețea și lacrimile cerșetoarei care 


14 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


„Îl promovase”, o femeie gârbovă - și aici Bogdan 
Rusescu se întreabă în ce fel ar fi rezistat tentaţiei 
de a rămâne dacă ar fi fost vorba de o femeie fru- 
moasă - sărmanul nostru pleacă la drum. 

A ales să vină la Athos pentru că găsise pe jos o 
hartă a Athosului şi pentru că cerşetoarea cea gâr- 
bovă îl sfătuise să-și îndrepte pașii încoace. 

După ce se înserează îl las pe Bogdan acolo și 
mă duc la locul unde îmi lăsasem eu bagajele. Nu 
e ușor să dormi în aer liber, dacă nu ești învățat cu 
asta. Totuși, am făcut progrese. 

A doua zi Bogdan Rusescu va da târcoale lo- 
cului de unde se cumpără biletele și feribotului, 
însoţindu-mă în plecarea mea. Nu poate să plece și 
el odată cu mine - are nevoie de Diamonitirion, iar 
asta durează o zi, și oricum vroia şi să-şi mai spele 
nişte haine... 

După ce mă despart de Bogdan Rusescu, plec 
spre Athos. Pescărușii zboară deasupra feribotului 
şi înhaţă din zbor, sau chiar din mână, bucăţile de 
pâine care li se întind sau aruncă. 

l-am regăsit pe punte pe Paul Wilms, un belgian 
obișnuit cu pelerianjele anuale de câte șapte sute 
de kilometri (!!!), cu care făcusem cunoștință încă 
de la casa de bilete, pe un băiat cu un limbaj cam 
şmecheresc, care cred că e „sârmist”, care vrea să 
escaladeze Vârful Athos și pe doi greci, pe care 
aveam să-i mai întâlnesc de două ori - o dată la 
Kareyes, capitala peninsulei, și a doua oară în au- 
tobuzul de plecare, la lerissos. 

Pe „sârmist” îl întreb în față dacă e practicant de 
yoga sau „sârmist”, încă de la primele lui vorbe. Cei 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 15 


care au trecut serios prin experienţe din astea au 
rămas taraţi de un duh al mândriei, al importanţei 
propriei persoane, străin Ortodoxiei. Îmi răspunde, 
fireşte, că „le-a făcut și pe astea”. (Pentru cei care 
nu sunt la curent: „sârmismul” e o rătăcire de tip 
yoghin apărută în Biserica noastră. Unii ortodocși, 
dar cine știe dacă mai sunt ortodocși?, merg la Bi- 
serică la „vânătoare de energii”, energii pe care le 
şi testează cu niște sârme, fără să-și mai bată capul 
cu întrebările „prin ce” şi „de ce anume” vine Du- 
hul Sfânt, pentru că Acesta trebuie că e sursa așa- 
ziselor lor „energii” care apar la Sfânta Liturghie...) 

Cu belgianul şi cu unul dintre greci vorbesc în 
franceză, cu celălalt grec care a lucrat prin Româ- 
nia, în română și în engleză, cu „sârmistul” - în 
funcţie de cine mai participă la discuţie... în trei 
limbi deodată. Așa ajungi să le vorbești stricat pe 
toate, pentru că mintea omului trebuie „setată” în 
timpul unei conversații pe „o singură undă”. 

Pe o hartă a „sârmistului” văd că la Vatopedu, 
unde am eu de gând să merg, aș ajunge pe jos mai 
repede dacă aș cobori la pontonul pentru Mănăsti- 
rea Zografu. Zis și făcut. Înaintea mea mai coboară 
şi un Părinte care fusese chiar în fața mea și la coa- 
da de la bilete. Acestuia îi vine în întâmpinare un 
jeep, care ne ia pe băncile remorcii și pe noi - pe 
mine şi pe un tânăr bulgar care își caută de lucru 
la mănăstire. 

Cele două coaste ale peninsulei Athos diferă 
foarte mult între ele. Cea dinspre Sud-Vest e ari- 
dă, așa că mănăstirile de aici, construite din piatră, 
au o duritate de citadele. Impresia de ariditate e 


16 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


accentuată și de o zonă incendiată, chiar la intra- 
rea pe această limbă de pământ de cincizeci de ki- 
lometri lungime și șase-opt kilometri lățime. 

Cealaltă coastă, cea dinspre Nord-Est, e umedă și 
bogată în vegetaţie. Primele mănăstiri ale Athosu- 
lui au apărut aici: Marea Lavră, fondată de înteme- 
ietorul vieţii de obşte de la Sfântul Munte, Sfântul 
Atanasie, apoi Vatopedu şi Iviru. 

Mănăstirea bulgarilor, Zografu, e situată pe cul- 
me, undeva la mijlocul peninsulei. Păduri frumoa- 
se o înconjoară din toate părţile, iar unor clădiri 
dărăpănate, gata să se prăbușească, le iau locul 
altele, noi. 

Când intri la o mănăstire de la Athos ești tratat 
după un tipic precis: ești așezat la o măsuţă, în ar- 
hondaric, şi ești servit cu apă, uzo și rahat. Dar la Zo- 
grafu eu nu am mai aşteptat tratația, de care aveam 
să aflu cu adevărat doar la Prodromu. Am băut un 
pahar cu apă rece, de la un dozator, mi-am luat ca- 
labalâcul în spate și am pornit spre Vatopedu. 

Până la vreo doi kilometri de Vatopedu drumul 
e foarte bun. Pare un drum de prin pădurile noas- 
tre. Dar apoi... Călugării care s-au canonit cândva 
în aceste mănăstiri au stricat drumul intenţionat... 
Dalele de piatră înfipte pieziș în pământ, cu muchi- 
ile în sus, îmi fac călătoria foarte dificilă. 

Dar, fie... „Drum călugăresc”... cu cât mai rău, cu 
atât mai bine. 

Şi, chiar dacă nu mă veţi crede, e evident că 
această cărare care străbate pădurea a fost stricată 
intenţionat, la capătul unor ani de muncă „nebu- 
nească”. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 17 


Sigur, eu am urmat drumul pietonal, cel marcat 
ca atare, dar am impresia că există între Zografu 
şi Vatopedu și un drum mai bun, făcut mai recent, 
pe care eu l-am părăsit imediat după ce am plecat 
de la Zografu, drum accesibil chiar și mașinilor de 
teren. 

La Vatopedu mi se spune că nu pot fi cazat aco- 
lo, pentru că nu am rezervare. Am reușit să ajung 
până aici, am făcut o baie în mare, îmbrăcat, ca să 
nu încalc vreo lege a Muntelui, și mi-am adăpostit 
două dintre bagaje sub un copac cu frunzișul foar- 
te bogat. 

Cei trei români pe care îi întâlnesc pe plaja Vato- 
pedului, dintre care unul e cam ţâfnos și pare să se 
dorească liderul lor, nu reuşesc să-mi strice buna 
dispoziţie, în pofida unor priviri cam chiorâșe, le- 
gate, poate, de bagajele mele. 

În curtea mănăstirii sunt mai mulți români, care 
așteaptă la Părintele Chiril, duhovnicul de aici. 
După ce beau un pahar cu apă rece în arhondaricul 
de la Vatopedu (și am specificat de mai multe ori 
că aş vrea apă rece, pentru că apa de la cișmele e... 
caldă), îndrumat de un călugăr român care seamă- 
nă destul de bine cu Părintele Arsenie Boca, cel din 
tinereţe, mă îndrept către Chilia Sfântului Ipatie. 
Știu că la Sfântul Munte chiliile sunt ca schiturile 
noastre și mai ştiu, de la o prietenă sibiancă, Sora 
Simona, că la Chilia Sfântului Ipatie, ctitorie a unor 
călugări din zona Sibiului, a poposit Părintele Ar- 
senie Boca în cele câteva luni pe care le-a petrecut 
la Athos. Acesta e motivul pentru care mă îndrept 
într-acolo. 


18 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Mă rătăcesc pe niște drumuri de munte încâlcite 
şi, când simt că nu mai pot răzbi, strig către Sfântul 
Ipatie să mă ajute. Și, imediat după strigătul meu, 
apare un jeep cu niște români, care mă iau cu ei 
către această Chilie. 

Chilia Sfântului Ipatie e așezată într-una dintre 
cele mai plăcute zone ale peninsulei Athos, cea 
mai grozavă între cele văzute de mine. Pădurea 
din jur e plină de izvoare și pâraie care dau locului 
o notă foarte... românească. 

Din păcate, Părintele Stareţ îmi spune, și încă de 
două ori, că nu pot să rămân decât pentru o noap- 
te... M-aş fi bucurat să pot să stau mai mult. 

La masă trebuie să vină toată lumea. În vreme ce 
mâncăm, ultimul venit, Fratele Ionică, ne citește 
din Proloage. E foarte tânăr și se poticnește la cu- 
vintele vechi sau complicate, iar Părintele Stareț îl 
corectează pe alocuri. 

Călugărul care conducea mașina cu care am 
ajuns aici îmi dă un sfat interesant: 

Nu trebuie să îți propui ceva când spui Rugăciu- 
nea. Trebuie numai să o spui. 

Îmi voi aminti acest sfat și îl voi folosi într-una din 
nopţile următoare. Nu știu cum alunecase discuţia 
noastră spre asta, dar am impresia că sfatul a venit 
oarecum din senin. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, plec spre Kareia, ca- 
pitala peninsulei, cu gândul să-mi prelungesc viza 
până la treizeci de zile. Pe drum am surpriza unui 
smochin încărcat cu roade coapte, foarte dulci. 

Deși trec foarte puţine mașini, găsesc imediat 
ocazie. Ocazia asta mă duce până la intersecția 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 19 


drumului care leagă Vatopedu cu Dafni cu drumul 
care coboară către Kareia, undeva în vârful dealu- 
lui care se înalță deasupra capitalei peninsulei. Pe 
câţiva kilometri în jurul capitalei, drumurile sunt 
foarte bune, largi şi asfaltate. În rest, sunt dru- 
muri de pietriș, care se umplu de praf la trecerea 
mașinilor. Dar multă lume nu vede cu ochi buni 
modernizarea drumurilor de pe Muntele Athos. 
Părinţii bătrâni se opun cu vehemenţă acesteia, pe 
când cei mai tineri se arată indulgenţi faţă de ea, 
ba chiar doritori de schimbare. Inutil să mai spu- 
nem cine are dreptate. Mă opresc deasupra Kare- 
iei cu gândul să fac o poză în care să apară această 
localitate, țărmul de Nord-Est al peninsulei și ma- 
rea. Dar căpăcelul de la bateriile aparatului meu 
foto cade în tufișuri și, oricât l-aș căuta, nu îl mai 
găsesc. lau aceasta ca pe un semn că nu am venit 
aici pentru „distracție”, nu trebuie să fac turism și 
poze turistice. Las căpăceleul acolo și merg mai 
departe, consolându-mă cu murele de pe margi- 
nea drumului. 

La Kariyes (cum îi spun grecii acestei așezări), 
aflu că viza mea nu poate fi prelungită. Ea e pentru 
o singură mănăstire - pentru Schitul Prodromu. 

Îmi propun să stau mai mult de patru zile, chiar 
dacă nu am aprobare pentru asta. Dar socoteala 
mea e una, iar ce va fi alta... 

Străbat micul târgușor al Kareiei, îi regăsesc pe 
grecii de pe bac, apoi cobor către țărm, la Mănăs- 
tirea Iviru. 

Cam o oră de mers. E ciudată o lume fără femei. 
Ciudată, dar foarte liniştită. În tot pelerinajul meu 


20 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


la Muntele Athos am văzut doar doi oameni care 
mi s-a părut că trebuie ocoliți. 

Poate și din pricina situaţiei mele familiale, mi 
se pare foarte ușor de trăit într-o lume fără femei. 
Sunt mult mai împăcat aici. 


IVIRU — LA PRIMA VEDERE 


La Iviru, în pridvorul bisericii, admir frumoasa 
pictură care trebuie să-l fi inspirat pe Părintele Ar- 
senie în lucrarea sa de la Drăgănescu. Îmi dau sea- 
ma de asta din felul în care sunt realizate și dispuse 
în cadrul benzilor pictate inscripţiile textuale. 

Nu stau mult la Iviru. Voi reveni aici peste o zi, 
pentru hramul mănăstirii, marea sărbătoare a 
Adormirii Maicii Domnului. Atoniţii urmează ca- 
lendarul vechi, așa că voi mai sărbători o dată, îm- 
preună cu ei. Pornesc spre Prodromu. 

Găsesc repede o ocazie care mă duce până la 
drumul către Mănăstirea Filoteu. Apoi, chiar în 
intersecția aceea, un Părinte îmi dă apă și smochi- 
ne din grădina sa. După care, foarte repede, prind 
o nouă ocazie, până aproape de Marea Lavră, șofer 
fiind un călugăr georgian. 

După asta, mă ia un Părinte român de la Schitul 
Lacu, care merge chiar la Schitul Prodromu, la du- 
hovnicul său. 

Oprim să luăm apă din pârâul Sfântului Atana- 
sie, iniţiatorul vieții de obște la Athos, și aflu isto- 
ria apariției acestui izvor: Sfântul Atanasie a lovit 
cu toiagul în piatră, iar aceasta s-a crăpat în forma 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 21 


Sfintei Cruci, lăsând cale liberă către mare unui iz- 
vor. Potrivit Părintelui care mă conduce, puritatea 
apei acesteia e atât de neobișnuită, încât cercetă- 
torii care au făcut studii de laborator asupra ei au 
rămas uimiți. 

Părintele îmi povesteşte și cum a devenit rasofor, 
în urmă cu trei ani. A venit la Prodromu cu o pro- 
blemă gravă, iar Părintele lulian, care e acum du- 
hovnicul său, i-a ieşit în cale, la poarta mănăstirii, 
şi i-a răspuns la întrebările lui, fără ca el să apuce 
să întrebe ceva. Părintele lulian i-a spus și că se va 
călugări - dar încă nu a făcut-o. 


PRODROMU 


La Prodromu fac cunoștință cu ospitalitatea 
atonită tipică. Mi se pun în față, de mai multe ori, 
păhărele cu uzo, pahare cu apă și bucăţi mari de 
rahat, din care tot servesc. 

În cele din urmă, sunt și cazat, într-o încăpe- 
re de la etaj cu vedere spre munte, împreună cu 
mai mulți credincioși. Schitul Prodromu, de fapt, o 
mănăstire în toată regula, este foarte aproape de 
Vârful Athos și de extremitatea întinsă în mare a 
peninsulei. 

În toiul nopţii aveam să aud nişte „au'-ituri foar- 
te ciudate ale unor păsări sau animale strânse lân- 
gă zidul mănăstirii. La început mi s-a părut că sunt 
pisici, pentru că am văzut câteva pe peninsulă... 
Apoi - pescăruși... Apoi - coioţi... Ca la sfârșit 
să mă gândesc că vor fi fiind, pur şi simplu, niște 
aghiuţe. 

22 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Până la urmă cineva, cred că un călugăr, a alun- 
gat acei „au-itori” care scârțâiau glasuri groaznice 
pe lângă ziduri, cu un singur strigăt. 

Dar înainte de asta a mai fost un episod intere- 
sant, seara, vizita mea la Părintele lulian. 

Părintele de la Schitul Lacu, cel care m-a adus cu 
jeepul, mi-a recomandat să mă duc și eu să îl vi- 
zitez. lar după ce a ieşit de la spovedit, a venit la 
mine și mi-a spus că Părintele lulian mă va primi 
după Vecernie. 

Plec de la slujbă cu puțin înainte de sfârşitul 
acesteia, ca să am șansa să îl găsesc pe Părintele 
lulian singur. 

Părintele abia dacă întoarce un pic capul spre 
mine. E ocupat: corectează niște materiale decu- 
pate din diferite publicaţii. Le corectează, adică 
taie pasajele lumești și hașurează unele poze. În 
chilia sa, de o simplitate izbitoare, de celulă, sunt 
câteva cărți. Mă surprind două volume, două ediţii 
diferite din poeziile lui Coşbuc, care e și poetul 
meu preferat. 

Nu vă reproduc întreaga mea discuţie cu Părin- 
tele lulian. Vă spun doar că mi-a recomandat o 
carte - „Profeții și mărturii creştine pentru vremea 
de acum”, apărută, în mai multe ediţii, la Editura 
Cartea Ortodoxă din Alexandria. Ediţia lui era din 
2008. Mi-a recomandat să-mi procur această carte, 
sub cuvântul că în curând nu se va mai găsi. 

În timpul discuţiei noastre am avut un gând de 
felul „Oare Părintele știe ce e cu mine? Ştie că și eu 
fac redactări și scriu cărți?”, iar Părintele, ocupân- 
du-se în continuare de ziarele sale, fără să-l întreb 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 23 


ceva, a spus: „Ştiu!” 

Ar mai fi de spus și că în curtea Schitului Prodro- 
mu am văzut un om care mi s-a părut a fi pustnic. 
Mic de statură, era îmbrăcat în veșmânt negru şi 
avea o glugă foarte mare. Cineva s-a dus la el să îi 
ceară o binecuvântare, dar el a refuzat, spunând 
că nu e călugăr. Apoi m-a privit de parcă știa foarte 
bine ce e în mintea mea... 


IVIRU 


A doua zi, cu ajutorul unui microbuz condus de 
un Părinte basarabean, ajung, pe la vremea prân- 
zului, la Iviru. 

De la arhondaric primesc un izopren pe care îl 
așez sub un tufiş. Îl întreb pe călugărul de la ar- 
hondaric dacă îmi poate lăsa izoprenul mai mult, 
ştiind că la Vatopedu nu voi fi primit, dar el nu se 
învoieşte să mi-l lase. 

La Vatopedu au „felizoane”, mi-a spus el, jumă- 
tate în engleză, jumătate în greacă, dar eu simt că 
nu e așa. 

La plecare voi mai insista o dată să capăt un izo- 
pren, dar unul dintre băieţii care ajută la arhonda- 
ric, român, nu se va învoi nici el să îmi dea. 

Dar Dumnezeu a îndreptat asta, veți vedea mai 
încolo cum. 

Mă învârt un pic prin preajma mănăstirii. Și am 
ce vedea! La Iviru e celebra icoană a Maicii Dom- 
nului numită „Portăriţa”, poate cea mai faimoasă 
icoană din întreaga lume. 


24 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Această icoană a ajuns la mănăstire pe apă, ne- 
putând fi ridicată şi dusă în mănăstire decât de fiul 
celui care o pictase, care era călugăr aici. 

În locul în care icoana a atins țărmul, la vreo sută 
de metri de mănăstire, a apărut un izvor cu apă 
dulce, aflat, surprinzător, la nivelul mării. Apa de 
aici e considerată sfinţită prin însăși minunea care 
a dus la apariţia izvorului. Îmi iau şi eu un bidon. 

Dusă în biserica mănăstirii, icoana dispărea și 
reapărea la poartă. Așa că s-a construit acolo un 
adăpost special pentru această icoană. 

Explicaţia acestei fugi către poartă i se desco- 
peră în vis unui călugăr. Maica Domnului îi spune 
acestuia că ea e păzitoarea mănăstirii, iar nu mă- 
năstirea apărătoarea ei. 

Sunt mulți oameni la Iviru, aşa că masa de seară 
se ia, în uriașa trapeză a mănăstirii, în două schim- 
buri. Apoi începe slujba. 

Îmi e greu să urmăresc slujirea într-o limbă stră- 
ină și cu atâtea triluri și vocalize câte fac grecii. 
Mă împrietenesc cu un preot român, Părintele 
Dimitrie de la Ghelăiești, și aflu de la el că aceste 
triluri prelungite ore în șir sunt făcute anume pen- 
tru ca monahii să poată spune Rugăciunea Inimii: 
Doamne, lisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, 
miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! 

Combin somnul cu rugăciunea și, în cele din 
urmă, dimineaţa, mă împărtășesc. Am dezlegare 
de la Părintele loan de la Sihăstria Rarăului să mă 
împărtășesc cât de des pot și profit de această dez- 
legare. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 25 


CĂUTĂRILE UNUI PUSTNIC 
DE-O NOAPTE 


La întoarcere mă iau niște călugări români care 
merg cu un microbuz către portul Dafni. Ei se 
opresc la Kareia și, deşi aş putea să mă opresc şi eu 
şi să îi aştept, ca să mă ducă până în deal, ceva mă 
face să merg mai departe pe jos. 

Când ajung la locul unde îmi pierdusem căpăce- 
lul de la unitatea de baterii a aparatului foto, fără 
să fi fost atent la drum, Dumnezeu mă luminează 
că sunt exact în locul unde îl pierdusem. Mă opresc 
şi zăresc căpăcelul, cel îndelung căutat cu trei zile 
în urmă, de la prima privire! Mare ești, Doamne! 

Când ajung la o sută de metri de drumul spre Va- 
topedu, mă ajunge din urmă și microbuzul condus 
de călugării români. 

Aș fi putut să merg cu ei către Dafni, portul feri- 
botului, și apoi către casă, dar planul meu e altul. 
Vreau să mai rămân la Muntele Athos, poate chiar 
să mă pustnicesc aici. 

Mi-am adus tot ce ar fi necesar — haine, pături, 
scule și unelte de pescuit. „Doar un izopren mi-ar 
mai trebui”, mă gândesc eu... 

Ajung la Vatopedu mai mult pe jos, de parcă bu- 
nătatea atonită nu ar mai funcţiona. Pun totul pe 
seama unor presupuse interdicții la ospitalitate 
puse de Mănăstirea Vatopedu și ştiute de toţi cei 
care se duc la ea. 

Dar acum, retrospectiv, trebuie să recunosc că mă 
îndreptățeam, iar lipsa mașinilor arăta că Dumnezeu 
nu mă susţine pe calea aceasta, că nu are sens să mă 


26 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


îndrept spre Vatopedu... 

Sunt și mănăstiri care nu îi mai primesc pe pelerini, 
dar Vatopedu, cum aveam să descopăr, nu e dintre 
acelea. Doar că posibilităţile de cazare ale acestei 
mănăstiri sunt mai mici decât cererea. 

Ospitalitatea e poruncă lăsată de Domnul Hristos 
şi, aşa cum mi-a spus și Părintele lulian, citându- 
| pe Sfântul loan lacob Hozevitul, „cel mai mare 
poet creștin”, cum i-a spus el: „Domnul Hristos e 
în poruncile Sale!”. „Am fost străin și m-ai primit” e 
poruncă! Și măcar mănăstirile ar trebui să o facă... 

Dar haideţi să vedem cum mă îndreptățeam și 
cum judecam (și cum judecă mulţi) sfintele mănăstiri 
atonite: Ce se întâmplă la Vatopedu nu-mi place, 
iar, după cuvântul grecilor cu care m-am întâlnit și 
la venire și la plecarea de la Sfântul Munte, „moda” 
pe care a lansat-o Vatopedu a început să se extin- 
dă și la celelalte mănăstiri. lar de proverbiala ospi- 
talitate atonită a început să se aleagă praful... 

Ajung într-un târziu la mănăstire, însoţit, pe ulti- 
mele sute de metri, de un călugăr de la Catedrala 
Mitropolitană lași. Aici, aceeași ispită. Nişte tineri 
români pleacă, dezamăgiţi că nu au fost primiţi, 
iar călugării de acolo nu îmi pot da nici măcar un 
izopren. Unul dintre ei are o sticlire nebunească, 
demonică în privire și se învârte pe acolo dându-și 
o importanţă vădit exagerată... Caut să-l ocolesc, 
dar tot peste el dau... 

Dar eu știu unde vreau să merg. Mai jos de mă- 
năstire sunt niște golfuri sălbatice, izolate de dru- 
murile circulate și de pământurile cultivate. Îmi 
iau bagajele pe care le lăsasem în tufe și, trecând 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 27 


pe lângă o biserică în construcţie aşezată chiar pe 
ţărmul stâncos, mă îndrept înspre golfurile mele. 

Spre surprinderea mea, drumul care străbate 
culmile stâncoase ale celor două golfuri pare... 
marcat. Marcat cu zăpadă artificială așezată pe 
jos din loc în loc... Pe cărarea abia deslușită în 
mărăcinișul păduricii de pe stânci, ajung în cel de- 
al doilea golf. 

Aici am două mari surprize. Prima e că descopăr 
o cruce care îmi dovedește că locul în care mă aflu 
e sau a fost loc de rugăciune. O cruce de lemn, mai 
mare decât mine, așezată pe o stâncă mângâia- 
tă de mare, orientată spre biserica în construcție 
dinspre Vatopedu. O cruce pe care nu o văzusem, 
pentru că, din pricina culorii închise a lemnului ei, 
e camuflată perfect în peisaj. 

A doua surpriză - Dumnezeu a făcut ca valuri- 
le mării să aducă exact aici, pe ţărmul celui de-al 
doilea golfuleț, o scândură groasă, foarte șlefuită, 
de dimensiunea unei plăci de surf. O scândură mai 
bună decât zece izoprene! 

Acesta va fi patul meu pentru noaptea care va 
urma. După ce mă aranjez cumva în preajma stân- 
cii pe care e Crucea, iau câteva bidoane de plastic, 
găsite și ele, în chip minunat, pe țărm, și mă duc la 
Vatopedu după apă. 

lau apă de la o cișmea aflată în afara mănăstirii, 
unde trăiesc o altă întâmplare minunată: la început 
la cişmea curge apă rece, apoi, în vreme ce îmi spăl 
bidoanele, apa e fierbinte, apoi, după ce am termi- 
nat de spălat și vreau să le umplu, apa e din nou rece. 

Dincolo de orice posibilă explicaţie fizică, dar 


28 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


înlăuntrul logicii Divine, atâta vreme cât am avut 
nevoie de apă caldă, apa a fost fierbinte. 

Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru purtarea de 
grijă pe care mi-o arată, iată, până și în cele mai 
mici amănunte. 

Nu îl găsesc pe Părintele Chiril, cu care aș vrea 
să vorbesc, așa că mă întorc la Crucea mea de pe 
stâncile țărmului. Nu înainte de a-mi umple o că- 
ciulă, adusă cu mine chiar în acest scop, cu smo- 
chine. 

E foarte cald la Athos la sfârșitul lunii August, dar 
eu mi-am adus și haine mai groase, ba chiar şi că- 
ciulă, cu gândul că mă voi pustnici. 

Din golfulețul unde m-am stabilit urc pe valea 
unui fost pârâu, secat, probabil din pricina captă- 
rilor de apă și a lucrărilor agricole de la Mănăstirea 
Vatopedu. 

Găsesc și aici un loc bun să îmi fac bordei. Și mai 
găsesc unul pe o buză abruptă, chiar deasupra mi- 
cii plaje a golfuleţului. În ambele cazuri, ar cam fi 
de săpat. Mă hotărăsc ca, pentru moment, să dorm 
pe plajă și, dacă va fi cazul, pe stâncile pe care e 
Crucea. 


PUSTNIC PENTRU O NOAPTE 


Placa pe care mi-a trimis-o Dumnezeu, cu va- 
lurile mării, e minunată. E exact ce-mi trebuie ca 
să dorm. Dar somnul întârzie să vină. Poate știți 
istoriile Muntelui Athos. Diavolul spumegă de 
furie când te vede gândindu-te să rămâi aici. lar 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 29 


Măicuţa Domnului îi ţine mai mult de trei nopți în 
această grădină a ei doar pe cei care au necazuri 
mari sau merite deosebite. „După a treia noapte, 
vine diavolul și te scoate din Athos”, mi s-a spus... 

Eu sunt deja la a patra noapte, iar gândurile 
mă încolțesc... Totuși, aici, la Athos, mintea îmi e 
mult mai limpede decât în lume. Aproape că îmi 
dau seama de calitatea fiecărui gând și de locul de 
unde îmi vine. 

Când seara se apropia de sfârșit, am observat 
într-o crăpătură din stâncile primului golf o altă 
persoană, un tânăr, mi s-a părut, deşi distanţa era 
cam mare, care își aranja ceva în rucsac. Oricum, 
m-a surprins prin faptul că purta slip și nu avea 
barbă. Apoi, după ce începuse să se întunece, am 
auzit clar o voce spunând, pe românește: „A, încă 
un bărbos! Tipic!”, de undeva din păduricea de 
deasupra golfului în care mă stabilisem. 

De la un punct încolo valurile se întețesc și se iz- 
besc de ţărmul golfului și de stânci cu tot mai mul- 
tă furie, ajungând până la locul unde îmi așezasem 
placa pe care încerc să adorm. Atunci, urc pe stân- 
cile pe care e Crucea, cu placa la subsoară, și îmi 
aștern acolo. 

Apoi, mă duc lângă Cruce și încep să mă rog. Las 
la o parte orice tehnică de rugăciune și, după cum 
mă învățase călugărul care m-a condus la Chilia 
Sfântului Ipatie, spun Rugăciunea Inimii pur și sim- 
plu, cu voce tare, continuu. 

Apăsarea diavolului asupra mea și asupra lumii 
îmi devine evidentă. Nori cu forme și închipuiri 
drăcești caută să cotropească văzduhul Peninsulei 


30 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS + O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Athos, dar o forță nevăzută, pe care eu parcă o 
înțeleg și căreia caut să mă alătur cu rugăciunea 
mea, îi spulberă întruna. 

Mă rog așa, parcă participând la acest război ne- 
văzut, până la o oră îndepărtată a nopţii, când simt 
brusc că apăsarea diavolului s-a ridicat. 

În clipa aceea am înţeles limpede dialogul 
Mântuitorului cu Sfântul Petru în Grădina Ghetsi- 
mani, atunci când le cerea acestuia și companio- 
nilor săi, fiii lui Zevedeu, Sfinţii Apostoli lacob și 
loan, să privegheze. 

Ei bine, în acel moment îndepărtat al acestei 
nopți când am simţit că necuratul a fost, pentru a 
câta oară?, biruit, am putut să dorm. Dar a doua zi 
am revizuit complet puterea mea de a ajunge vre- 
odată cu adevărat pustnic... 

Pentru că a fi pustnic cred că înseamnă a purta 
această luptă cu necuratul în fiecare noapte. 

Şi mă mai întreb şi dacă nu cumva punctul în 
care frica și apăsarea puse asupra mea s-au risipit 
nu a fost chiar ora trei noaptea - oră la care mă 
simţeam chemat la rugăciune aici. (În ţară, dar și în 
alte locuri - în Suedia, de pildă - mi se întâmpla la 
Miezul Nopţii... Aici la Athos, slujbele majorităţii 
mănăstirilor încep la ora trei.) 

Cum ziceam, a doua zi gândurile mele de pust- 
nicie s-au dus. Simt că dacă aș mai petrece alte câ- 
teva astfel de nopți pustnicești acum, aș cam lua- 
o razna. „Poate într-o bună zi voi fi mai pregătit 
pentru asta”, îmi spun. 

Las pe acele stânci cam jumătate din bagajul pe 
care l-am adus, cu gândul că un altul chiar se va 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 31 


pustnici acolo și va avea nevoie de câte ceva, iar 
apoi o apuc pe drumul către Dafni. 

Cum drumul trece pe lângă Mănăstirea Vatope- 
du, mă opresc un pic, cu gândul să vorbesc totuși 
cu Părintele Chiril. Dar nu îl găsesc nici acum. Sub 
cuvânt că e Liturghie, un călugăr așezat într-un 
scaun mă cam descumpănește. Mă hotărăsc să 
plec. Dintr-o icoană aflată în pridvorul bisericii 
centrale a mănăstirii, Maica Domnului parcă mă 
salută cu mâna cum făcea unul dintre șoferii de 
curse de microbuz care trecuse în urmă cu o zi pe 
lângă mine. 

Lângă poarta Mănăstirii Vatopedu se lipește de 
mine un câine foarte prăpădit. Are o rană adâncă 
deasupra unei urechi, iar puricii îl mănâncă întru- 
na. De felul lui, nu e un câine oarecare, ci un brac, 
un câine de vânătoare. Nu știu cum de a ajuns aici. 
ÎI mângâi puţin și nu mai scap de el. Merge înain- 
tea mea, iar când simte că am rămas în urmă, se 
întoarce să vadă ce e cu mine. 

Amuzant și nu prea. E vineri. Dar Sfânta Vineri 
are o căţelușă, iar nu un câine. Amintindu-mi o 
istorie a Părintelui Cleopa, în care un căţel care îl 
lingea pe față era considerat necuratul, care era 
bucuros că și-a luat gândul de la mănăstire, încep 
să mă întreb dacă acest câine răpciugos nu e trimis 
tocmai de necuratul, bucuros că plec de la Athos, 
ca să mă conducă afară... Dar compensez acest 
gând cu imaginea Măicuţii Domnului care parcă 
îmi făcea cu mâna din icoana de la Vatopedu, în 
semn de bun rămas. 

Nu am fost vrednic să stau la Athos mai mult, iar 


32 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Măicuţa Domnului m-a salutat la plecare... mă îm- 
pac cumva cu gândul acesta. 

În urma nopţii de pustnicie, în urma luptei cu 
necuratul la care mi se pare că am participat, și 
amintindu-mi și dedicaţia pe care mi-a făcut-o pe 
o carte a sa Părintele Savatie (să am un cer senin 
deasupra capului), mi-a încolţit în minte un gând: 
omul este o ființă tainică, o fiinţă cu dimensiuni și 
puteri pe care el însuși nu le bănuiește. 

lar cea mai mare descoperire duhovnicească pe 
care am făcut-o la Athos, profitând de limpezimea 
minții mele de acolo, mai ales în cursul nopţii pe- 
trecute în pustie, a fost că așa-zisele mele gânduri 
îmi sunt străine și că nu trebuie să mă las în voia 
lor. 

Am realizat, așadar, că sunt un simplu receptor 
şi că la mintea mea, în afară de ceea ce numim 
„glasul conștiinței” au acces felurite glasuri pe 
care trebuie să le înlătur. Am înţeles, deci, la ni- 
velul imediat, practic, cam ce înseamnă „lupta cu 
gândurile”... 

Şi un gând cam rău mă cam bântuie şi în aceas- 
tă dimineaţă a plecării: „La Bogdănești, unde un 
preot susține o sută de nevoiași, e mai Athos decât 
la Athos, unde mănăstirile nu mai găzduiesc pele- 
rini...” Dar pe undeva pot să le găsesc și lor scuze, 
poate că s-au săturat de vânzoleala de fiecare zi a 
turiștilor. Să fie acest gând o simplă scorneală pe 
care mi-a aruncat-o cel viclean în mintea mea cea 
mult prea necurată! 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 33 


SALONIC 


Dar tot mai rumeg dorinţa de a rămâne la Athos. 
Mă ajunge din urmă un tânăr călugăr român 
care merge la Colciu. Cum se grăbește, sau poa- 
te nu îi place compania mea?, sau vrea să se roa- 
ge în pace?, mă lasă repede în urmă. Dar gândul 
izbucnește repede în mintea mea: oare să mai 
rămân o noapte la Colciu? Călugărașul acesta mi-a 
dat de înţeles că ar fi posibil... 

- la vezi, mă, pe unde se duce călugărașul ăsta!, îi 
spun bracului care a ajuns iar lângă mine. 


Şi, culmea!, dracul de brac mă așteaptă chiar la 
bifurcația cu drumul spre Colciu și o apucă într- 
acolo. Pe drum descopăr o balegă mare, iar ceva 
îmi spune că e o balegă de urs. Ulterior am aflat că 
nu sunt uriși la Athos și trebuie să fi fost o balegă 
de catâr. 

Merg înainte, dar nu ajung la Chilia Colciu, pen- 
tru că drumul coboară, iar eu am îndoieli că voi ră- 
mâne acolo și nu mai am chef să cobor... Găsesc 
un indicator către o chilie numită Sfânta Ana și 
simt că într-acolo a mers şi câinele, dar și într-aco- 
lo drumul și hotărârea mea coboară, iar după ce îl 
văd într-adevăr pe brac, mă întorc din drum. Când 
mă întorc în drumul principal, cam în dreptul locu- 
lui unde e balega, mă izbește mirosul ca de grădi- 
nă zoologică venit din tufișuri. Eram convins că am 
trecut la câţiva pași de o fiară... 

lar când ajung în drumul mare, bracul mă ajun- 
ge din urmă. Crezusem că am scăpat de el, dar... 
(Abia acum parcă înțeleg acest episod - bracul era 


34 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS + O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


dracul, bucuros că plec, iar călugărașul a fost tri- 
mis de Dumnezeu ca să mă ajute. Dacă mergeam 
la Colciu, aveam o șansă să mai rămân...) 

Un jeep condus de un Părinte rus mă ia de lân- 
gă căţel și mă duce la Dafni, chiar la timp pentru al 
doilea, și ultimul, feribot al zilei. 

Ajung repede la Uranopolis, iar acolo îl caut, pe 
plaja celui de-al doilea golf, unde se stabilise, pe 
Bogdan Rusescu. Dar Bogdan Rusescu nu mai e 
aici. M-aş bucura să știu că a ajuns la Sfântul Munte 
şi că şi-a găsit locul acolo. 

Cu o succesiune de ocazii ajung la lerrisos, unde 
mă interesez cum aș putea primi bani din Româ- 
nia. Apoi, cu ultimul autobuz al zilei, pornesc spre 
Salonic. 

În autobuz îi întâlnesc pe cei doi greci pe care îi 
mai întâlnisem o dată la plecare, pe feribot, și, încă 
o dată, în capitala peninsulei. Dar acum nu mai 
sunt la fel de veseli ca atunci... S-au lovit și ei de 
lipsa de ospitalitate a unor atoniți. Ne împărtășim 
unii altora amarul acestor descoperiri. Cei doi vor 
cobori repede, într-o staţiune de pe coastă, unde 
urmau să mai stea câteva zile. 

Când ajung la Salonic e deja seară. Autobuzul cu 
care am venit mă lasă într-o autogară de la mar- 
ginea orașului. De aici sunt sfătuit să iau un auto- 
buz local, către centru. Mă codesc un pic, dar mă 
conformez. În autobuz îl conving pe un puști să 
caute pe telefonul-tabletă pe care îl ţine în mână 
cursele către România. Așa aflu că e una chiar în 
această noapte, la ora 3. lau adresa și numerele de 
telefon de pe acea pagină de internet. Strada 28 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 35 


Octombrie numărul 16. Acum totul pare simplu, 
dar puștiul care mă asistă în căutările mele îmi zice, 
greșit, că strada 28 Octombrie e în altă direcţie de- 
cât cea în care mergem noi. Va trebui să iau un alt 
autobuz, până la o anumită staţie, apoi să cobor 
chiar pe acea stradă. 

O apuc în direcţia indicată de el. Cu toată fe- 
bra căutării, nu pot să nu remarc o frumoasă 
biserică albă din centrul orașului. Când ajung 
pe strada spre care mă trimisese, observ o mică 
inadvertenţă. Strada se numeşte 26 Octombrie... 
Sun, apoi trimit SMS la numerele de telefon luate 
de pe site și mi se răspunde. Au, într-adevăr, un 
autobuz, la ora 3. Ajung la numărul 16 al străzii, 
care e în capătul ei, și văd chiar şi un loc unde ar 
putea opri un autobuz. Dar nu văd nicio firmă ro- 
mânească. Vorbesc despre asta cu cei de la firmă, 
la telefon, iar ei mă corectează în privința nume- 
lui străzii - 28 Octombrie, nu 26, cum le zic eu... 
„Ei, treburi de-ale noastre, balcanice”, îmi zic, 
„ăştia nu ştiu nici măcar pe ce stradă au sediul din 
Salonic...” 

Aştept acolo ore în șir, dar nu se întâmplă nimic. 
Totuși, nu sunt prea stresat, pentru că oricum am o 
problemă legată de bani. Nu am bani de întoarce- 
re. Când am ajuns la Salonic mai aveam 15 Euro, iar 
biletul costă 50. Ar trebui să mă rog de șoferi să mă 
ia, în baza promisiunii că le voi returna restul de 
bani în țară. Dar ce știu eu dacă m-ar lua?... 

Pe la ora patru adorm pe o bancă de la capătul 
străzii 26 Octombrie, undeva în apropierea Institu- 
tului Goethe. 


36 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Am un vis ciudat: se face că noi, cei care dormim 
pe bănci prin Salonic (și, într-adevăr, mai doar- 
me cineva așa, un pic mai încolo), suntem niște 
adevărați pustnici. Nişte pustnici cu puteri și lu- 
crări ascunse. 

Mă trezesc dimineaţa și simt nevoia să mă în- 
drept către plajă. Simt, iar apoi descopăr că ţărmul 
e foarte aproape, la o sută de metri de locul unde 
am înnoptat. Ajung la malul mării chiar în dreptul 
unei frumoase biserici și acolo fac cunoștință cu 
faleza, cu marea faleză a Salonicului. 

Totul a fost betonat, până în centrul orașului, pe 
o distanţă de peste zece kilometri. Dar eu o apuc 
în direcţia opusă. Ceva îmi spune că acolo voi găsi 
o plajă adevărată. 

Şi tot ceva îmi spune că Dumnezeu m-a adus 
intenţionat aici, în dreptul acestei biserici, pentru 
că aici e un loc bun pentru înnoptat - sunt spaţii 
verzi, parcuri, cişmele şi o mulțime de bănci, toate 
întinse de-a lungul falezei. În plus, mai e și o toale- 
tă care poate fi folosită la liber. 

Dar acum îmi doresc să fac o baie, așa că las in- 
spectarea zonei pe mai târziu. Trec pe lângă mai 
multe zone recreative, apoi pe lângă o parcare, și 
ajung în Kalamaria. Aici găsesc un supermarket 
numit AB, de la care îmi cumpăr bere şi pâine. Îi iau 
o pâine și unui tânăr rus îmbrăcat în nişte veşminte 
aproape călugărești, negre. O apariţie de-a drep- 
tul stranie. Dar nu îl cercetez chiar acum, ci mă în- 
drept mai departe, către o presupusă plajă. Și gă- 
sesc această plajă foarte aproape de acolo. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 37 


PIETRA 


Am vorbit din vreme cu o prietenă de la Sibiu 
care îmi va trimite șaptezeci de euro. Cincizeci 
pentru autobuz și douăzeci pentru mâncare și 
pentru cheltuielile de transport din ţară, pentru că 
mă gândesc că voi ajunge noaptea și voi avea ne- 
voie de un taxi. 

Dar acei bani vor veni abia luni, când am și auto- 
buzul. E sâmbătă dimineaţa și mă aflu exact acolo 
unde am început această istorisire, pe o bancă de 
lângă plaja din Kalamaria. 

Beau bere, mănânc pâine și apoi mă îndrept spre 
Salonic. Voi face multe în aceste două zile. Voi găsi 
Tribunalul și adevărata stradă 28 Octombrie, care 
trece pe lângă acesta, foarte aproape de centrul 
orașului şi de port, și la vreo zece kilometri de lo- 
cul unde m-am stabilit eu. Firmele românești sunt 
foarte vizibile, iar locul în care opresc autocarele 
e evident. Voi merge la Sfânta Liturghie, duminică 
dimineața, la o biserică nouă aflată aproape de Ka- 
lamaria și de plajă, cam în dreptul clădirii enorme 
în faţa căreia se termină faleza Salonicului. Rețin 
ceva din slujba grecească: „Aghios Athanatos”, 
care înseamnă „Sfinte fără de moarte”. La greci, 
Sfânta Liturghie începe la opt dimineaţa (cum 
se întâmplase și la Nea Roda), iar la zece totul ia 
sfârșit. 

Noaptea de dinainte, fiind foarte obosit, am 
aţipit pe un grind de piatră luminat de dedesubt. 
Pe la două-trei noaptea, m-au trezit glasurile unor 
adolescenţi veniţi în zonă cu cine știe ce planuri şi 


38 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


idei. Nici nu vreau să știu! M-am rugat un pic, iar 
apoi m-am îndreptat spre Kalamaria, pe faleză, 
până la nişte bănci mai umbrite. 

Dar e foarte ușor să-ţi găseşti un loc de dormit 
pe faleza Salonicului. Singura problemă e că faleza 
e foarte luminată, așa că găseşti greu un loc mai 
umbrit. 

Văd, la câteva bănci distanţă de banca mea, stra- 
iele cernite ale rusului, care doarme și el, întins pe 
o bancă. 

Dis-de-dimineață, am vrut să mă duc la rus să-i 
vorbesc, dar el nu mai era acolo. 

După Liturghie, mă așez pe o bancă de pe fale- 
ză şi observ un fenomen ciudat: deși oamenii care 
trec pe lângă mine vorbesc în greacă, eu aud pri- 
ma propoziție pe care o spun în română. Asta se 
întâmplă în majoritatea cazurilor celor care trec pe 
lângă mine, dar nu în toate. Foarte ciudat. 

De fapt, observasem asta încă din seara prece- 
dentă, când, foarte obosit fiind, urmăream plim- 
barea de seară a salonicenilor pe faleză. Dar atunci 
pusesem asta pe seama oboselii... 

Cu toată așa-zisa lor criză, grecii au o tihnă de 
care noi, românii, ducem mare lipsă. Câteva zeci 
de mii de oameni, vreun sfert din oraș, s-au plim- 
bat sâmbătă seara de-a lungul țărmului într-un du- 
te-vino permanent, care a ţinut până după Miezul 
Nopții. 

După ce stau un pic pe o bancă de pe faleză și în 
dimineaţa Zilei Domnului, mă duc la Kalamaria să 
mai fac o baie. Apoi, mânat de gândul de a vedea 
ce e dincolo de Kalamaria, îl găsesc pe rus. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 39 


El vorbeşte rusește, eu - englezește și ne 
înțelegem mai mult prin gesturi. Îl cheamă Pietra. 
- Pietra și mai cum? îl întreb. 

- Pietra „Turist”, îmi răspunde, zâmbind. 

Cred că are o problemă cu pașaportul, problemă 
de înțeles, pentru că și la ei au apărut pașapoartele 
biometrice. De fapt, chiar l-am întrebat asta, când 
am aflat cum a ajuns aici. Dacă am înţeles eu bine, 
Pietra a venit din Rusia... cu un vapor. lar în Rusia 
cred că stătea la o mănăstire. 

Tot dacă am înţeles eu bine, Pietra vrea să ajun- 
gă la Athos. Încerc să îl ajut - îi compun un text 
explicativ în engleză și rog un puști grec să îl tra- 
ducă în greacă. Apoi îi explic lui Pietra că de acum 
trebuie să întindă foaia cu acel text fiecărui om cu 
care vrea să vorbească, așa încât acela să înțeleagă 
ce e cu el. Mie mi-a trebuit ceva vreme ca să o fac... 

Îi dau și niște bănuți, cam puţini, pentru că nici 
eu nu am. În plus, Pietra are neșansa să-mi seme- 
ne cu un fost prieten basarabean, Dumitru, cu care 
m-am cam fript. În adâncul sufletului nutresc tea- 
ma că Pietra, ca și acela, ar fi un profitor, un om 
care, chiar dacă îl ajuţi, se poate întoarce oricând 
împotriva ta. 

Dar Pietra e credincios. Îmi spune că ştie şi câteva 
cuvinte în grecește: „Kyrie eleyson! Hrist eleyson!” 

Îmi e milă de sărmanul Pietra. Cu barba și pletele 
sale blonzii și cu faţa sa rotundă, seamănă cu un 
personaj dostoievskian, total rupt de realitate și 
de lume, sucombat aici în urma unei neînţelegeri. 
Dar acum știu că totul e ţinut în mână de 
Dumnezeu! 


40 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Sper să nu fie un cerșetor de oraș care să-și fi 
luat aparenţa călugărească drept un simplu rol, iar 
acesta să fie un simplu gând al neputinței mele de 
a iubi cu adevărat, scornit de necuratul. Și sper ca 
Dumnezeu să-l ajute să ajungă la Athos! 

Îmi voi petrece mai multe ceasuri cu Pietra, luni, 
şi îi voi lăsa câteva din lucrurile mele. 

Duminică spre luni dorm într-un loc şi mai intere- 
sant, la capătul falezei, în faţa clădirii impunătoare 
despre care am mai vorbit. Aici nu e lumină și văd 
întreaga panoramă a Salonicului luminată și des- 
chisă înaintea mea. Dorm direct pe cimentul cald, 
cu rucsacul sub cap. La o anumită oră, cred că era 
- din nou - ora trei, mă trezesc, mă rog un pic și mă 
mut pe o bancă din zona mai umbrită a falezei, cea 
cu copaci mai mari. 

Din nou, mi se pare că-l văd pe Pietra pe o bancă, 
dormind. 

Mai sunt doi-trei oameni care dorm afară - în 
niște îngrădituri acoperite prevăzute cu bănci 
mari, asemănătoare celor de pe faleză. 

Luni seara mă despart destul de greu de Pietra. 
Cum i-am mai lăsat din lucrurile mele, la întoarcere 
mai am un singur bagaj. Rucsacul. 

Aştept cam o oră și jumătate lângă tribunal. Pe 
la ora trei apare acolo o arătare foarte stranie. O 
fată foarte despuiată, înaltă, vag acoperită într-o 
minirochie imitație de tigru, sulemenită, plină de 
brățări, cu spatele gol, care merge singură pe stra- 
dă, căutând parcă o ființă pe care să o devore... 

La ora trei și jumătate vine autocarul și mă îm- 
barc pentru România. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 41 


P.S.: La câteva zile după întoarcere încep 
corespondenţa cu Paul Wilms, belgianul pe care 
l-am întâlnit pe bac. Paul a făcut un fel de semi-tur 
al peninsulei, pornind de la Mănăstirea Pantelimon, 
trecând pe la Zografu, Vatopedu, Iviru, Marea La- 
vră, Prodromu, apoi a urcat pe Vârful Athos, la două 
mii de metri! (nu l-aș fi crezut în stare, văzând cât de 
slăbuţ €...), a coborât pe la Sfânta Ana și s-a dus la 
Dafni. Un traseu dur, al unui om învăţat cu pelerina- 
jele lungi. Poate voi face și eu într-o zi un semi-tur al 
Athosului de felul acesta... 

Până atunci mă consolez cu una din pozele apăru- 
te pe blogul său, o poză în care sunt și eu, văzut din 
spate, cu chelia și bagajele mele, gata să cobor de pe 
punte și să o apuc pe drumul spre Zografu. 

Doamne ajută! 


42 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


1. CALEA PELERINULUI 


Ca și calea monahului, calea pelerinului își are 
inspiraţia în viaţa și cuvintele Domnului Hristos. Ce 
au fost anii de lucrare văzută a Domnului nostru 
dacă nu un lung și continuu pelerinaj? 

Liber de orice ascultare punctuală, definită, pe- 
lerinul urmează totuși un plan și se supune anu- 
mitor reguli clare. Căci de unde vine și încotro se 
duce calea lui? Vine dintr-o dorinţă care i-a aprins 
imaginaţia și merge către o căutare sufletească a 
celor cereşti. 

Da, la un anumit nivel al înţelegerii umane, din- 
colo de convenții și titulaturi, calea pelerinului poa- 
te fi privită vocaţional, apostolic, ca un drum ase- 
mănător celui monahal, întru mântuire. Un drum 
în care se oglindește oarecum destinul pământesc 
al omului, drumul lui trecător prin această viață 
înșelătoare, către Împărăţia Lui Dumnezeu. 

Dar nu-s eu omul care să scrie mai mult de trei 
paragrafe de vorbe mari... 


2. SURPRIZE DE ÎNCEPUT DE DRUM 


Plec din nou la Athos, în căutarea unei primăveri 
ascunse în plină iarnă românească. 

Prima surpriză vine la Uranopolis, în faţa casei de 
bilete a portului. ÎI întâlnesc aici pe scriitorul Dan 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 43 


Cristian lordache, pe care îl mai întâlnisem o dată, 
la fel de „întâmplător”, în plin centrul Sucevei, oraș 
prin care în ultima vreme trec foarte-foarte rar. 
Atunci l-am dus cu mașina la întâlnirea cu șeful 
său, care îl însoțește în călătoria la Athos. lar întâl- 
nirea lor a avut loc lângă Biserica din Burdujeni, 
al cărei preot e și el, cu ei, în acest pelerinaj. Ca să 
vezi! Sigur că o asemenea „coincidență” înseamnă, 
de fapt, o atenţionare pe care o dă Dumnezeu anu- 
mitor persoane de a se apropia măcar în rugăciune 
unele de altele. 

Sunt în grupul lui Dan Cristian șase suceveni şi 
mă voi mai întâlni o dată cu ei, în a doua zi petre- 
cută la Prodromu. Dar și în prima zi mă întâlnesc 
cu cunoscuți, pentru că la Prodromu e o trupă de 
zece credincioși, între care şi doi preoţi. Unul din- 
tre acești preoți mă interpelează în Biserică: 

- Peste tot dau de tine! 


Nu știu de unde să-l iau, dar mă va lămuri chiar 
el, mai încolo. Ne-am întâlnit la Suceava, la o 
conferință a Monahului Teodot. Cu un asemenea 
aflux de suceveni în jurul meu, mă gândesc că, ur- 
mare a anilor petrecuţi la Gura Humorului, şi eu 
sunt văzut de acum de Dumnezeu ca sucevean. 
Poate și pentru că acolo e rugăciune mai multă și 
mai mare decât în împrejurimile Brașovului, unde 
locuiesc acum, iar rugăciunile celor din jurul meu 
mă vor fi susținut și pe mine. 

La Părintele lulian, care e bine păzit, intru aproa- 
pe pe furiș. Dar am cerut binecuvântare, prin rugă- 
ciune, iar Părintele mi-a răspuns. 

Părintele lulian îmi dă binecuvântare „să îmi caut 


44 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


un loc unde să mă retrag”, dar și să scriu mai de- 
parte literatură. Dar îmi cere cu fermitate să renunţ 
definitiv la presă. Ştie tot ce e cu mine, firește... 
„Doar știi ce trebuie să faci”, îmi spune, „să iei Cru- 
cea Domnului și să-i urmezi”. Asta era de pus în 
„Gânduri de pe Drumul Crucii mele”, carte pe care 
el o primește abia acum... 

Tot la Prodromu m-am reîntâlnit cu Părintele 
„Constantin, Păcătosul”, cum mi se prezintă, că- 
lugărul care m-a adus cu mașina la Prodromu la 
prima mea vizită aici și mi-a povestit o minune pe 
care a făcut-o cu el Părintele lulian, întâmplare pe 
care o găsiți în prima povestire a acestei cărți. Vrea 
să se mute de la „Lacu” la Prodromu... 

„Păcătosul Constantin” are un fel foarte duhov- 
nicesc de a vedea lucrurile. 

- E mai bine aici decât la „Lacu”?, îl întreb. 
- Pentru mine - e mai bine. Pentru alţii... nu ştiu. 

Nu se potriveşte acelaşi medicament la toate 

bolile. 


3. SFATURI DUHOVNICEŞTI 


La Vatopedu am stat trei nopți. De acolo vă pot 
reda, în acest punct al povestirii mele, frumoasa 
poveste de dragoste pe care mi-a spus-o un călu- 
găr. 

„Un cunoscut al lui” și iubita sa, după ce au trăit 
o vreme împreună în lume, au hotărât să se dedice 
Lui Dumnezeu, călugărindu-se. „Așa, vom fi îm- 
preună și în viața cealaltă, în viaţa cea nesfârșită”, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 45 


şi-au spus ei. Mai întâi s-a călugărit ea. Apoi el a 
fost prins de niște patimi trupești și a mai stat o 
vreme în lume, dar, nu la multă vreme, a reușit să 
se rupă și el de omenesc, luând chipul cel îngeresc 
al călugărului. Nu vă pot arăta acum și subtextul 
acestei poveşti. 

Dacă ar fi să rezum învățătura pe care am primit- 
o la Sfântul Munte, pentru voi, dragii mei cititori, 
ea ar suna cam așa: dacă ţinem post negru mier- 
curea și vinerea, dacă ne spovedim săptămânal și 
ne ţinem mintea continuu către Dumnezeu, avem 
porțile Raiului deschise. Pentru mai multă putere 
duhovnicească, se poate ţine post negru și luni, în 
numele Sfinţilor Arhangheli. Cei care, din raţiuni 
întemeiate (cum ar fi bolile grave) nu pot posti, 
pot compensa fiecare zi de post negru prin o sută 
de metanii în plus față de canon. Și asta e foarte 
important: să avem în canon și să facem metanii. 
Apoi, să ascultăm orbește de duhovnic. Pentru că 
ascultarea nu greșeşte. Și să nu ne lăsăm biruiţi de 
patima judecării aproapelui, patima cea mai insis- 
tentă adusă de diavol asupra monahilor. 

În privinţa luptei împotriva masonilor şi eretici- 
lor, mi s-a spus că nu trebuie să ne focalizăm asu- 
pra acesteia. Trebuie să înțelegem ce se întâmplă și 
să refuzăm actele biometrice și controlul dement, 
pușcăria electronică ce ni se pregătește, dar min- 
tea noastră nu trebuie să fie la acestea. (Dacă nu se 
va face o alternativă, cei care au neapărată nevoie 
de medicamentaţie compensată pot accepta car- 
dul de sănătate. Am auzit un duhovnic cunoscut 
spunând asta explicit.) 


46 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Aceasta ar trebui să fie pentru noi o preocupare 
secundară, dacă nu chiar terţiară. Pe primul loc să 
fie rugăciunea, trezia, spovedania și faptele bune. 
Apoi să fie bucuria de a fi cu aproapele, comuniu- 
nea cu acesta, iubirea frățească. lar abia apoi grijile 
şi nebunia acestei lumi. 

Pentru că Dumnezeu și sfinţii Săi sunt incompa- 
rabil mai puternici decât necuratul şi slujitorii săi 
pământeni sau ascunși. 

Am compilat aici sfaturile mai multor părinți, zi- 
dite la un loc cu cimentul unor gânduri ale mele. 

Faptul că Părintele lulian mi-a cerut să nu mai 
scriu articole polemice și jurnalistice, fără să aibă 
internet și să fi ştiut dinainte cu ce mă ocup eu, 
fireşte, e strâns legat de gândurile negative pe 
care acestea le induc cititorilor. Protestul meu îm- 
potriva însemnării numerice și electronice a oa- 
menilor, animalelor și lucrurilor va ţine de acum 
doar de caseta din cărțile editate de mine și de o 
acțiune personală de refuz și de solicitare a unei 
alternative. 

Îi sfătuiesc și pe ceilalţi jurnalişti ortodocşi să ca- 
ute să compenseze articolele deprimante pe care 
le postează, prin alte articole, ziditoare, orientate 
către Lucrarea Lui Dumnezeu. Lucrare continuă și 
omniprezentă. Deoarece, chiar dacă au dreptate în 
cele pe care le susțin și chiar dacă e bine să infor- 
meze oamenii, gândurile și stările pe care le induc 
cititorilor nu sunt folositoare. 

Pe undeva, cred că ar fi bine să se împărtășească 
şi ei din „canonul” pe care l-am primit eu de la Pă- 
rintele lulian. lar în privinţa actelor cu cip, cea mai 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 47 


mare ameninţare de azi, în perspectiva implantă- 
rii acestor cipuri, trebuie să facem exact ce ne-au 
spus marii duhovnici -în frunte cu Părintele Justin. 
Cei care au puterea asta, să se ducă să trăiască în 
mănăstiri care refuză cipurile. Cei care nu au pute- 
rea asta, să se retragă la ţară, în apropierea unor 
astfel de mănăstiri. 

Cred că e bine ca tinerii să-şi organizeze viața şi 
să-și întemeieze familiile plecând de la ideea asta: 
că trebuie să caute astfel de oportunități. 

Ideea mea de a-i pune la Psaltire pe conducătorii 
ţării, ai judeţelor și ai localităţilor a fost foarte bine 
primită la Athos, ba chiar cred că de acum vor fi 
puși la Psaltire şi acolo. 

Vă mai spun un gând bun, pe care l-am primit la 
Vatopedu: un om spune zece lucruri, opt sunt folo- 
sitoare, iar două îndoielnice. Și noi ce facem? Luăm 
cele două lucruri îndoielnice pe care le-a spus ace- 
la și le vânturăm deasupra capului, iar pe cele opt 
lucruri bune nici nu le băgăm în seamă. Aici Părin- 
tele care mi-a spus asta m-a cam atins. Și cred că ar 
mai trebui să se simtă atinși și alţii, dintre ai noștri. 

De la Vatopedu plec spre Kareia, unde voi înnop- 
ta la Schitul Sfântului Andrei. La Sfântul Andrei 
obștea e mică, formată din aproximativ patruzeci 
de călugări. Mică, în raport cu întinderea mănăs- 
tirii. Cum poate ştiţi, mănăstirile athonite sunt 
cam ca lavrele rusești, schiturile de la Athos sunt 
ca mănăstirile noastre mai răsărite, iar chiliile de la 
Sfântul Munte... sunt cam ca schiturile noastre. La 
Sfântul Andrei, în holul arhondaricului, mă izbește 
vechimea lucrurilor de aici. Până şi becul care arde 


48 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


la intrare are chipul unui opaiţ. Pentru că vecinul 
meu de cameră miroase foarte tare a tutun, fiind, 
poate, vreun muncitor din Kareia, dar și pentru că 
am chef să mă rog puţin, voi dormi pe niște bănci, 
chiar lângă acest „opaiţ”. 

Și la Vatopedu există corpuri de clădire foarte 
vechi, care îşi păstrează această vechime, dar și 
corpuri modernizate, cu interioare de hotel de trei 
stele. Dar la Sfântul Andrei, mănăstire înfiinţată 
mai recent decât Vatopedu, totul pare mai vechi. 
În faptul nopţii, pe când îmi fac rugăciunea pe ho- 
lul de la intrare, un liliac străbate holul, chemat 
poate de zbaterea prin aer a unei molii. 

Faptul că pot să dorm pe hol, în niște haine de 
noapte, foarte subțiri, arată cât de blând e sfârșitul 
lunii ianuarie în partea de jos, dacă pot spune așa, 
a Sfântului Munte. 

Să mai spun doar că Părintele Arhondar de aici, 
Părintele losif, e din... Finlanda. 

Și că la Sfântul Andrei îmi dau târcoale ispitele le- 
gate de fete. Încep să mă gândesc... că Irina e aşa 
şi pe dincolo, că Sorinei nu i-am dat atenţia pe care 
o merita și tot așa. Povestea cu fetele ţine de o anu- 
mită replică din spovedania pe care am făcut-o la 
Vatopedu. l-am spus duhovnicului de acolo că toți 
călugării mai bătrâni cu care am vorbit m-au în- 
demnat să mă călugăresc sau să trăiesc singur, iar 
toţi cei mai tineri - să mă recăsătoresc. „Ce să fac?”, 
l-am întrebat pe el, care e tânăr, sperând să îmi 
spună clar ce să fac. Cum și el a lăsat o portiță des- 
chisă gândului căsătoriei, acesta a intrat iar în min- 
tea mea... „Pentru călugărie îți trebuie o chemare 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 49 


clară, trebuie să simţi că nu mai poți să faci nimic 
altceva...”, îmi spusese duhovnicul de la Vatopedu. 

Când plec de la Kareia, de pe drum, din munte, 
le trimit mesaje de pe telefon celor două fete la 
care mă gândeam. Și aici e reţea de telefonie mo- 
bilă acum, din păcate. Și asta e parte a sistemului 
de identificare și control electronic în care vom fi 
închişi. 

Dar am tot sărit de la una la alta până le-am 
ameţit. O să pun un pic de ordine în aceste rân- 
duri... Am stat două nopţi la Prodromu, unde am 
primit binecuvântarea Părintelui lulian, trei nopți 
la Vatopedu, de unde mi s-a cerut să nu poves- 
tesc prea multe, și unde am simțit ce înseamnă o 
împărtășanie adevărată, pentru că imediat după 
ce am luat Sfintele Taine am simțit Pacea Domnu- 
lui așezându-se în sufletul meu. Am trecut pe la 
Părintele Gherasim de la Colciu, un călugăr bătrân 
şi foarte simplu, care mi-a vorbit cu lacrimi în ochi 
despre post și rugăciune. 

La Vatopedu l-am reîntâlnit pe Bogdan, un tâ- 
năr sucevean stabilit la Cluj, cu care am călătorit 
pe autocar. Stătea în faţă și a fost foarte deranjat 
de șoferii care fumau în autocar și făceau glume 
deocheate ca să impresioneze niște domnişoare 
așezate lângă ei. Spre norocul meu, eu am stat în 
ultimul rând, iar fumul și discuțiile lor ajungeau 
doar vag până la mine... 

Bogdan are o încercare mare, pe care refuză să 
o conştientizeze. Pentru că în Ardeal s-a răspândit 
ideea că nu e chiar așa de grav ce se întâmplă cu ci- 
purile, cei de acolo participă la crearea sistemului 


50 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


satanist, în care „nimeni nu va mai putea cumpă- 
ra sau vinde” fără o anumită marcă, aproape fără 
strângere de inimă. Dar cred că în adâncul sufle- 
tului fiecare creştin își dă seama de grozăvia lucru- 
rilor care se petrec, iar diavolul chiar caută să ac- 
centueze lupta și tulburarea iscate de asta. Și chiar 
dacă aceasta nu ar fi pecetluirea de la finalul vea- 
curilor, ci o preînchipuire a ei, perspectiva pierderii 
libertății umane e în sine înfiorătoare. 

Ei bine... Bogdan lucrează sau a lucrat tocmai la 
o firmă de sisteme de securitate și, în această ca- 
litate, a vândut o mulţime de obiecte dubioase, 
între care și brățări cu cip pentru copii. Doamne 
fereşte! Mai știu un tânăr credincios care are aceas- 
tă încercare, într-o formă mai suportabilă, poate, 
pe Mircea, consilier la Biserica Sfinţilor Arhangheli 
din Satulung, Săcele. Acesta lucrează sau a lucrat 
la o firmă care vinde case și sisteme de marcaj... 

Astea nu prea sunt meserii pentru creştini, azi... 
Dar haideţi mai bine să ne întoarcem la istoria 
noastră și să vă povestesc... 


4. O ÎNTÂMPLARE MINUNATĂ 


De la Sfântul Andrei plec, cu noaptea în cap, 
cu intenţia de a ajunge la Mănăstirea Simon Pe- 
tras și de a rămâne peste noapte acolo. Am ceva 
„indicaţii” ca să mă duc într-acolo. Una dintre 
indicaţii e bazată, totuși, pe o eroare a minții mele. 
M-a atras, la Prodromu, o pictură din pridvorul Bi- 
sericii, pictură care îl înfățișa pe Sfântul Petru, ur- 
mat de o mulțime de credincioși, la Porţile Raiului, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 51 


cu Cheia în mână. De aici a venit primul gând că 
ar trebui să mă duc la Mănăstirea Simon Petras. 
Dar Simon(os) Petras nu înseamnă Simon Petru, 
cum credeam eu, ci „Piatra lui Simon”, iar Simon e 
un alt sfânt, un sfânt al locului. Aflu aceasta de la 
Părintele Chiril de la Vatopedu. Dar tot de la Sfinţia 
Sa capăt a doua îndrumare către „Simonos Petras”: 
acolo vieţuiește un scriitor de cântări bisericești, 
Părintele Imnograf Atanasiou. Mă duc spre Piatra 
lui Simon și cu gândul că-l voi întâlni. A mai fost 
şi cartea unui mărturisitor pe care am răsfoit-o la 
pangarul de la Vatopedu, în engleză, „Din India la 
Părintele Paisie”, în care autorul, Dyonisios Farasi- 
otis, pusese o poză frumoasă cu marea văzută de 
la mănăstirea spre care mă îndrept. 

După ce urc pe coama dealului dintre Kareia și 
Dafni, găsesc un indicator care îmi arată un drum 
prin pădure tocmai către Simonos Petra. Aleg 
acest drum. Asfaltat pe alocuri și foarte lat, e un 
drum forestier care urcă până la vârful Antitho- 
nas, aproape de suișul cel mare către vârful Atho- 
sului. Îmi dau seama de asta după indicatoarele 
Schitului Lacu. Dar pentru Simon Petra, nu acesta 
e cel mai rapid drum, ci acela prin Dafni. Aveam 
să-mi dau seama de asta în cele aproape șase ore 
pe care le-am petrecut pe serpentinele muntelui, 
mai mult prin ploaie. Nu foarte înalt, înălțimea sa 
maximă fiind de nouă sute de metri, iar înălțimea 
maximă pe la care trece drumul undeva la șapte- 
opt sute de metri, dar foarte abrupt, acest munte 
dintre Kareia şi mănăstirea spre care mă îndrepte 
despărțit de celelalte culmi din jur prin prăpăstii 


52 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS + O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


şi văi impresionante. 

Totuşi, pe drum am avut o bucurie. M-a urmă- 
rit îndeaproape, prin pădure, o bucată bună de 
drum... o căprioară. 

Când mă apropiu de mănăstire, ceva îmi spune 
că la Simonos Petra nu mă vor primi. Și presimţirea 
mea se adeverește. 

Nu mă primesc și mă trimit către următoarea 
mănăstire, Mănăstirea Grigoriu, aflată la o oră de 
mers de ei, pe o potecă de coastă. 

Mănăstirea „Piatra lui Simon” e o adevărată caze- 
mată mănăstirească. Așezată pe o stâncă semeaţă, 
la mare înălțime, deasupra mării, parcă zămislită 
din acea stâncă, e imposibil de cucerit prin luptă. 
Din păcate, pare imposibil de cucerit și prin iubi- 
re... Sau nu le ştiu eu pe toate. 

Dar aici, în arhondaricul acestei mănăstiri, s-a 
pus începutul unei minuni cum puţine am trăit, 
poate niciuna. Am văzut o pictură mare a Sfântului 
Voievod Mihai Viteazul, ctitorul acestei mănăstiri, 
m-am trecut în caietul de oaspeţi, în pofida îndo- 
ielilor mele, și m-am așezat sub această pictură a 
Sfântului nostru Voievod. Apoi am privit icoanele 
din încăpere, între care una, foarte frumoasă, a 
Măicuţii Domnului. Și, pe neașteptate, am simţit o 
sărutare pe gură. Ce putea să fie? O ființă nevăzută 
mă sărutase, eram foarte sigur de asta. Apoi, să- 
rutarea s-a repetat. M-am uitat la icoana Măicuţii 
Domnului. Asta să fie? Să mă fi sărutat pe mine, 
acest mare păcătos, tocmai Măicuţa Domnului? 
Sau vreun înger al ei? Sau dinspre Sfântul Mihai Vi- 
teazul să-mi fi venit această mângâiere? Poate de 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 53 


la mama lui? Am alungat acest gând, căutând să 
mă reazem de ceva mai plauzibil. Să fi fost vreuna 
din cele două fete cărora le-am trimis mesaje de pe 
drum, într-un moment pe care acum l-aș numi de 
cădere? Să aibă vreuna dintre le puterea să trimită 
un Înger care să ducă o sărutare? 

Totuși, un gând parcă mai luminos, mai adevărat, 
dă târcoale minţii mele: poate am primit această 
sărutare ca întărire pentru că nu voi fi primit aici, 
fapt pe cale să se adeverească, sau ca răsplată pen- 
tru lungul și obositorul pelerinaj al acestei zile... 

Arhondarul îmi spusese că „ei nu primesc pe- 
lerini, ci doar oameni care și-au făcut rezervare 
telefonică”, exact așa s-a exprimat, dar s-a dus 
totuși să întrebe dacă se poate face o excepţie în 
cazul meu. Când se întoarce, cu refuzul, mă cam 
supăr. „Ştiţi”, îi spun, „mănăstirea asta s-a făcut cu 
bani donați de un domnitor român...” El înţelege 
nemulțumirea mea, dar nu are ce face. E sub as- 
cultare. Poate nu înțeleg eu acest principiu al as- 
cultării mănăstirești în astfel de cazuri, când mi 
se pare că se încalcă porunca iubirii aproapelui... 
Ascultarea se face doar până la păcat. lar îndem- 
nul Mântuitorului de primire a străinilor e, evi- 
dent, o poruncă. În plus, mănăstirile de la Athos 
au destule spaţii de cazare, mai ales iarna, iar vara 
au suficiente posibilităţi de a le oferi oamenilor 
măcar câte un izopren și o pătură, cum face Mă- 
năstirea Iviru când are hram. Supărat, plec pe ser- 
pentinele drumeagului care coboară prin curtea 
Mănăstirii Simon Petras către Mănăstirea Grigo- 
riu. Am văzut Mănăstirea Grigoriu când coboram 


54 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


de pe munte. E chiar la malul mării, iar asta mă 
bucură, pentru că înseamnă că nu mai am de ur- 
cat. 

Dar înainte să nimeresc drumul cel bun către 
Grigoriu, mă trezesc lângă o căsuţă care e osuarul 
Mănăstirii Simon Petras. Intru în ea să întreb de 
drum. Văd craniile așezate ordonat pe rafturi, iar 
dinspre ele mă izbește un foarte plăcut parfum. 
Cred că Dumnezeu mi-a îndreptat pașii aici anu- 
me ca să înţeleg că la „Piatra lui Simon” au fost - și 
poate mai sunt - și monahi care au lucrat şi lucrea- 
ză în Duhul Domnului nostru lisus Hristos. 

Monahul de la osuar îmi arată pe unde e dru- 
mul. Trebuie să ajung la o capelă, unde e o icoană 
a Măicuţii Domnului, iar apoi să o apuc la stânga. 

Cobor prin grădina Mănăstirii Simonos Petra, 
care se prăbușește în trepte abrupte către mare, 
pe serpentinele drumeagului, gândindu-mă la 
toate acestea. 

Drum și iar drum, după ce mersesem deja șase 
ore... Din urmă mă ajunge un băiat care merge 
foarte repede. ÎI cheamă Costel, e din Constanţa și 
locuieşte la Darabani. Îmi va spune multe despre el 
la Mănăstirea Grigoriu. 

Când ajungem la capela unde e icoana Măicuţii 
Domnului, ne închinăm. Mai întâi el, apoi eu. După 
ce mă închin și după ce sărut geamul dincolo de 
care e icoana, simt din nou sărutarea cea ascunsă. 
Apoi o simt încă o dată, așa cum stau acolo înmăr- 
murit. Exact ce simțisem și în arhondaricul de la Si- 
monos Petra: o sărutare, o apăsare mai ales asupra 
buzei de sus. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 55 


„Stai puţin!”, îi spun lui Costel și mai sărut de 
două ori geamul icoanei. Acum am înţeles despre 
ce e vorba, deși îmi vine destul de greu să cred așa 
ceva. Dar aveam să găsesc mai apoi, tocmai în car- 
tea credinciosului grec despre care am vorbit mai 
sus, venită de la Părintele Paisie Atonitul, o posibi- 
lă explicaţie: „Ţi se arată asemenea minuni”, îi zice 
Părintele Paisie aceluia, „pentru că în copilăria și 
tinereţea ta nu ai avut parte de o îndrumare care 
să te ducă pe drumul cel bun.” S-ar putea ca acesta 
să fie și cazul meu. 

Şi pornesc spre Grigoriu spunând rugăciunea 
Născătoarei de Dumnezeu, „Bogorodicinaia”, cum 
e cunoscută ea în lumea ortodoxă. Eu o spun în 
traducerea așa-zis catolică, numită „Ave, Maria!” 

Începe iar să plouă, acum mai alene, iar Costel o 
ia înainte. ÎI găsesc pe balconul arhondaricului de 
la portul/docul mănăstirii. Părintele arhondar e de 
negăsit, dar, mulțumită faptului că „domnul Cos- 
tel”, cum aveam să-i spun, oarecum în glumă, știe 
greaca foarte bine, vom reuși să fim găzduiți. 

Costel vine și el din afara Credinței. Orfan de 
mic, a crescut în mediul șmecheresc al Constanţei. 
Cu această mentalitate a venit la Athos, pe la 
şaptisprezece ani, iar Sfântul Munte l-a schimbat. 
A lucrat aici un deceniu și jumătate. Acum are trei- 
zeci şi patru de ani. S-a căsătorit cu o fată credin- 
cioasă de lângă Botoșani și au împreună un copil. 
Merge să facă o tură a muntelui și să se spovedeas- 
că la una din mănăstirile de pe țărm. Din păcate, 
Costel e cam prins de lucrurile materiale. La Mun- 
tele Athos, lucrând pe lângă mănăstiri, se câștigă 


56 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


bine, cam o mie de euro pe lună. Cu banii strânși 
în cei cincisprezece ani de muncă, „domnul Costel” 
şi-a făcut o casă cu două etaje și și-a cumpărat un 
BMW X3, o mașină mare, scumpă și urâtă. Dar foar- 
te confortabilă, da. Dar, după cincisprezece ani de 
muncă grea, un orfan poate merită și o mângâiere. 
lar el pare să înţeleagă că nu e bine să exagereze în 
direcția asta, a lucrurilor. 

În faptul serii, fiind singuri într-o cameră de pa- 
tru persoane, voi afla toate planurile lui de afaceri 
şi de viitor, deocamdată îngemănate. 

Încerc să-i sugerez că, totuși, tot mai multe afa- 
ceri, investiții și bani înseamnă, de fapt, tot mai 
multe griji. Şi am impresia că înţelege asta. 

Dar Costel e un caz fericit. Eu am văzut și rever- 
sul medaliei: am venit pe autocar cu un român 
care lucrează la lviru de șapte ani, mi-a zis el. 
Acela fuma ca un turc, înjura ca un birjar și era 
îmbrăcat ca un papiţoi. Cine știe ce bunic sau 
străbunic s-o fi rugând în cer pentru acest exem- 
plar uman, de a ajuns la Athos... Sau o fi lucrarea 
necuratului, care caută să surpe lucrarea atoni- 
tă? Sau amândouă? Doar Dumnezeu și sfinţii Săi 
ne-ar putea spune. 

E frumos la Grigoriu, valurile mării ajung până 
sub clădirea în care suntem găzduiţi, clădire care 
constituie, în fapt, unul dintre docurile de aici. A 
doua zi voi fi mutat în mănăstirea propriu-zisă, 
care e la o sută de metri de port. Costel m-a asi- 
gurat că pot rămâne încă o noapte, iar eu chiar îmi 
doresc asta. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 57 


S5. GRIGORIU 


În a doua zi petrecută la Grigoriu, Părintele Ar- 
hondaric Pavlou mă întreabă dacă sunt ortodox. 
„Da”, îi răspund. „Sută la sută ortodox?”, mă întrea- 
bă iar, cercetător, în engleză. 

Ce s-o fi întâmplat? M-o fi auzit cineva spunând 
„Ave, Maria!” pe drum sau pe stânci, în această 
dimineaţă în care am mai mers o dată la icoana la 
care am primit al doilea rând de sărutări de con- 
firmare și încredințare de ieri? Sau m-o fi auzit și 
văzut careva în duh rugându-mă așa? Sau am o fi- 
gură de ortodox prefăcut, de fariseu? 

„Da”, îi răspund și la această întrebare, deși e 
greu să dai aşa un răspuns. 

Și iar mă întreb din ce s-o fi ivit întrebarea. Când 
am coborât din mașina care m-a adus la Urano- 
polis, mașină a celor de la Lilian Expres, și mi-am 
curățat cizmele cu un șerveţel, am auzit o voce — 
sau gândul cuiva? - spunând: „Ăsta nu-i român!” 

Același gest, curăţarea cizmelor cu șerveţelul, 
l-am făcut şi cu o seară înainte de a primi această 
întrebare, în curtea Mănăstirii Grigoriu. 

Poate, cum ortodocșii nu se prea îngrijesc de 
lucrurile materiale, și cum există anumite gesturi 
care în contexte culturale diferite nu sunt la fel de 
obișnuite cum sunt în contextul tău cultural, un 
astfel de gest te poate face să treci în ochii grecilor 
drept „străin”, apusean. 

Sau Părintele Pavlou m-o fi întrebat asta pentru 
că m-a găsit în arhondaric scriind la aceste impre- 
sii? Sau a depistat o urmă de mândrie în ochii mei? 


58 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Sau o fi plecat de la ideea că noi, românii, având 
o limbă și o scriere latinești, nu am fi cu totul 
ortodocşi? 

Sper să nu fie ceva grav, cum sper și să nu mă 
aleg, în urma acestei întâmplări, cu vreo poreclă 
de „ortodox absolut”. 

Mănăstirea Grigoriu... zborul pescărușilor prin 
ploaie, văzut de sus. Pâcla norilor deasupra mării 
şi deasupra muntelui, spuma albă a pârâului de pe 
stânci şi mirosul de lemn de pin din clădirea unde 
dorm și din Biserică. 

Dacă aș ști grecește, m-aș gândi să rămân aici. 

La Grigoriu am surpriza de a-l întâlni iar pe „Con- 
stantin, Păcătosul”, Părintele de la „Lacu”. Acum 
aflu că e doar rasofor, deși a mers la mănăstire 
din 1992, la Sihăstria Secului, pe vremea Părinte- 
lui Cleopa. Ca și Costel, și Părintele Constantin și-a 
ales drumul de tânăr, de la douăzeci de ani. 

Acum își caută loc într-o mănăstire, dar la Pro- 
dromu nu l-au primit, chiar dacă are binecuvântare 
de la duhovnicul său, Părintele lulian, și de la con- 
ducerea Schitului Lacu. Îi recomand să meargă la 
Vatopedu. Dacă Părintele Chiril părea dispus să mă 
primească pe mine, după ce aș sta o lună - două 
la Mănăstirea Oașa, cum nu l-ar primi pe el, care 
are douăzeci de ani de mănăstire? Și iată că deja 
trădez câte ceva din ce mi se spusese să nu spun. 

De altfel, mie Părintele „Constantin, Păcătosul” 
mi se pare foarte potrivit pentru a fi călugăr, din 
câte îl cunosc eu, pentru că îmi pare un om blând 
şi săritor, care caută să alunge din mintea sa orice 
părere de sine. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 59 


Mi se pare interesant și că iar întâlnesc mai mulţi 
Constantini în drumul meu. 

Cum interesant e și că în camera mea, în care stau 
singur, am văzut un papuc de casă cu inscripţia 
ALX, iar perechea lui, marcată și ea, am văzut-o în 
camera Fratelui „Constantin, Păcătosul”, cu un etaj 
mai jos. 

Dar așa e mintea mea, fuge uneori după astfel 
de „semne”, care se poate să nu fie neapărat de 
la Dumnezeu. În camera în care dorm, pe lângă o 
icoană a Sfântului Nicolae, e și o frumoasă icoană 
africană a Măicuţii Domnului. De aici îmi va veni 
un gând de a strânge bani și a mă duce să-i ajut pe 
creştinii din Africa. Acolo o sapă de 20 de lei e aur 
curat, iar un puț de apă e la fel de important ca un 
spital. „Poate asta e menirea mea...”, îmi spun. 

Şi încep să mă gândesc să mă mai duc o dată la 
Vatopedu, la Părintele Chiril, ca să mă spovedesc 
şi să-l întreb ce crede despre asta. „Poate mi-a da 
şi ceva bani pentru Africa”, îmi spun eu, în mintea 
mea cam zăpăcită. 

Am mare luptă cu gândurile desfrânate. Am des- 
chis oleacă mintea gândului unei noi căsătorii și 
m-am trezit cu o întreagă hoardă de gânduri răz- 
boinice, care m-au muncit cu orele. Pentru un om 
care a gustat din „plăcerea trupească” și care și-a 
umplut cândva mintea cu lucruri legate de aceas- 
ta, gândul căsătoriei, mai ales în absenţa unei fe- 
mei care să-l împlinească, e o capcană din care e 
foarte greu de scăpat. 

Din pricina ploii care s-a întețit, rămân pentru 
încă o noapte la Grigoriu. Voi strânge, așadar, trei 


GO FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


nopți petrecute aici. 

Îmi place mult această mănăstire ascunsă la um- 
bra semeţei ctitorii a Sfântului Mihai Viteazu, pe 
acest țărm rupt de lume. Deși nu e situată departe 
de Dafni și e uşor accesibilă pe mare, pe uscat cel 
mai scurt drum de la Dafni la Grigoriu înseamnă 
două ore și jumătate de mers pe jos, între care 
ultima oră se face pe un drum care nu e accesibil 
mașinilor. Celălalt drum, de pe creastă, din care am 
parcurs și eu o parte, trebuie să însemne aproxi- 
mativ șapte ore de mers. 

Am învăţat aici și câteva cântări din Liturghia gre- 
cească: „Aghios Otheos, Aghios Ischiros, Aghios 
Athanathos, eleison imas!” (Sfinte Dumnezeule), 
„Pelaghia Teodochi, soson imas” (Preasfântă Năs- 
cătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi) și 
„Doxa, Patriche Gheorghe, eleison imas”, care nu 
ştiu exact ce înseamnă. 

La Athos slujbele se ţin de la ora 15.30 sau 16 — 
Vecernia, apoi, la ora 17 urmează masa de seară, 
după masă se încheie Vecernia, iar de la ora 2 sau 3 
noaptea începe Utrenia, urmată de Liturghie, care 
începe pe la ora 4. Se mănâncă fie îndată după Li- 
turghie, la ora 6, ca la Prodromu, fie la ora 8, ca la 
Mănăstirea Sfântului Pantelimon, despre care voi 
povesti mai încolo. 

În ultima seară petrecută la Mănăstirea Grigo- 
riu am o surpriză. Se citește un acatist și acesta... 
ARE RIMĂ! Sigur, are versuri lungi, venite poate 
din tradiţia alexandrinilor, dar... rimate! Cum n-am 
fost noi în stare, în atâtea secole de Ortodoxie, să 
traducem măcar acatistele importante cum se 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 61 


cuvine?! Nu poţi echivala o poezie rimată prin- 
tr-una fără rimă. Gândiţi-vă doar la cum ar suna o 
poezie de Eminescu tradusă fără rimă într-o limbă 
străină pe care o cunoaşteţi... 

De fapt, nu traduceri exacte ar trebui făcute, ci 
tot niște adaptări, dar altfel, niște adaptări care 
să ţină seama de tradiţia noastră poetică, cu ver- 
suri scurte, pentru că noi avem o literatură popu- 
lară mult mai poetică, zic eu, decât a grecilor. Am 
putea, deci, să refacem noi toate acatistele pe stil 
românesc, ba chiar să le reinventăm, cu un verset 
/ o laudă / un „bucură-te” care să cuprindă două 
versuri scurte rimate. Ce frumoase ar fi acatistele 
noastre atunci! 

Și cât de frumos ar fi și să îndreptăm multe din 
traducerile textelor din Proloage și ale unor ru- 
găciuni! Aceste traduceri s-au făcut prin calchie- 
re, împrumutând retorica întortocheată a limbii 
grecești, în detrimentul limpezimii, orientării spre 
sens, proprie limbii române. De ce să stâlcim limba 
română ca să traducem aceste rugăciuni cuvânt 
cu cuvânt, ba să mai și respectăm exact ordinea 
în care aceste cuvinte sunt așezate în frazarea 
grecească? Majoritatea troparelor și paginilor de 
învățătură conțin formulări de-a dreptul bizare, 
cumplit de străine limbii - și, deci, sufletelor! — 
românești. 

Trăieşte cineva vreun sentiment special dacă 
îi vorbeşte Măicuţii Domnului în exprimări caco- 
fonice: „ca ceea ce ai”? Nu e mai bine „fiind ceea 
ce ai (etc)”. Sau e frumos să-l vorbim Domnului 
Hristos în repetiții supărătoare? („Cela ce în toată 


62 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


vremea și în tot ceasul / în Cer și pe pământ”, în loc 
de „Cel ce în toată vremea și în tot locul / în Cer și 
pe pământ”, cum ar trebui.) Sunt câţiva oameni în 
Biserică - dar nu mulți! - care pot îndrepta aceste 
texte. Părintele Savatie Baştovoi şi Părintele Igna- 
tie Grecu, de pildă. Dar ar trebui să se gândească 
şi persoanele sus-puse, ierarhii noștri, la problema 
asta, stringentă... 

Până și în răspunsurile sfintelor slujbe sunt expri- 
mări nefericite. Repetiția din „miluiește-ne pe noi” 
are sens doar dacă în frază mai apare un element 
care să o justifice: „miluiește-ne pe noi, păcătoşii!” 
Altfel, e o tautologie. Când te duci la frizer nu-i 
spui „Tunde-mă pe mine!”, ci „Tunde-mă!” 

Eu unul m-am străduit să dau un exemplu de 
cum ar trebui scris un acatist românesc prin „Aca- 
tistul Căii Părintelui Arsenie Boca”. 


6. „LIBER CA PASĂREA CERULUI” 


„Încotro să mă îndrept?”, îl întreb pe Părinte- 
le Pavlou, arhondarul de la Mănăstirea Grigoriu. 
Acesta are niște ochi foarte luminoși, de om care 
se roagă mult, foarte bine puși în valoare de chi- 
pul său blând, de călugăr bătrân, cu părul și barba 
albe. Deşi el nu pare chiar așa un bătrân. lar ochii 
aceștia ai lui par gata oricând a râde, chiar dacă el 
nu râde mai niciodată. 

„Să mă duc spre Sfântul Pavel sau spre Dafni?” 
Plouă mocnit, așa că planul meu de a urca din 
nou pe culme, ca să mă îndrept spre Lacu, s-a cam 
dus. (Dacă tot veni vorba de traduceri, „Lakkos” 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 63 


înseamnă „Vale” pe grecește, iar acest toponim ar 
trebui ori scris şi pronunţat ca în original, ori tra- 
dus exact.) 

„Eu nu am program, spuneți-mi dumneavoastră 
încotro să mă duc.”, îl ispitesc iar pe Avva Pavlou. 

„You're free,” îmi zice bătrânul, „Eşti liber”, „free 
like a Bird in the Sky!” Apoi, după o pauză care as- 
cunde un zâmbet, continuă: „Dacă vrei să mergi la 
Dafni, iei feribotul de la ora unsprezece, dacă vrei 
să mergi la Sfântul Pavel, îl iei pe cel de la ora unu.” 

Are dreptate, liber... Dar nu liber de patimile 
mele... 


7. ÎNAPOI LA VATOPEDU 


Mă duc din nou la Vatopedu și cam un sfert din 
drum îl fac pe jos. La fel va fi şi la întoarcere. Îmi de- 
vine limpede că lumea nemecanizată din vechime 
le e mai plăcută Domnului și Măicuței Sale. La Va- 
topedu, arhondarul nu mă primește, ci mă trimite 
la „Ipation”. 

La Sfântul Ipatie găsesc deschis, deși au ore de 
somn înainte de privegherea pentru sărbătoarea 
Sfântului Antonie cel Mare. E bine de ştiut cum se 
ajunge acolo. De la poarta Vatopedului se urmea- 
ză drumul de mașini, care urcă spre deal, vreo do- 
uăzeci de metri, până cam în dreptul unei fântâni 
cu roată. Apoi se face un drum pietruit la dreapta, 
un drum destul de îngust, mai mult o alee. Se ur- 
mează acest drum care duce la un pârâu destul de 
serios. Din acest drum se desprinde, în dreapta, o 
alee, parcă mai nepietruită, care trebuie ignorată. 


64 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Se urmează, deci, aleea principală, care trece pe 
lângă o mică livadă și se transformă încet într-o 
potecă. În stânga e livada, în dreapta - pârâul. La 
capătul livezii se trece peste un pârâiaș mai mic, 
un afluent al pârâului din dreapta. Se urmează 
acest drum, de-a lungul pârâului principal, până 
ce drumul se înfundă. Acolo unde drumul se înfun- 
dă este un urcuș de cinci metri, printre copaci, care 
te scoate la un drum mai mare. La prima răscruce 
se apucă pe drumul din stânga. Pe partea dreaptă 
a acestui drum e o cruce. La următoarea răscru- 
ce drumul din stânga, marcat cu un indicator, se 
ignoră şi se merge înainte/la dreapta... n-aș putea 
spune acum exact cum merge drumul. Acest drum 
trece de două ori peste pârâul pe care l-am avut 
ceva vreme în dreapta noastră, apoi, după doar 
câţiva metri, ne găsim la poarta grădinii Chiliei 
Sfântului Ipatie. 

La priveghere Părintele Stareţ citește câteva 
tropare închinate Sfântului Antonie. Acestea sunt 
foarte greoaie, foarte întortocheate, așa că, deși 
e evident că Părintele Ignatie e un om cult, le 
citește căznit, poticnit, fără cursivitate. Dar nu e 
prima dată când ascult astfel de texte stâlcite în 
Biserică... Cum de n-am fost noi în stare, în atâ- 
tea sute de ani, să traducem cum se cuvine textele 
bisericești? Sigur, Ortodoxia cultivă simplitatea, 
dar simplitate nu înseamnă lipsă de înţeles, pros- 
tie... Știu că Preafericitul Teoctist l-a chemat când- 
va pe Părintele Savatie Baștovoi la Patriarhie, ca să 
lucreze la niște texte de cult. Asta ar trebui să fie 
ceva permanent, scriitorii ortodocși ar trebui să 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 65 


fie arondaţi episcopiilor și să traducă, să îndrepte 
şi să redacteze miile de pagini de rugăciuni, aca- 
tiste, tropare și cântări care au nevoie de această 
operaţie. Acatistele ar trebui retraduse aproape 
toate, pentru că, așa cum deja am spus, au fost 
traduse fără rimă, când ele, în original, au rimă. 
Și sunt și cam xerografiate, încât de multe ori par 
adresate unui singur sfânt... 

lertați-mă, dar, după un sfert de oră de astfel de 
tropare încâlcite, neinspirate și poticnite, îţi trece 
orice chef de rugăciune. Îți vine să te duci la cel care 
citește și să-i spui: „Opriţi-vă, nu mai schingiuiți 
limba română! Despre Părintele Antonie cel Mare 
putem vorbi și altfel...” 


8. PĂRINTELE CHIRIL 


Deși m-a rugat, cam cu jumătate de gură, să nu 
scriu despre el, ca să nu dobândească vreo notori- 
etate supărătoare, de felul celei de care se bucură 
Părintele Daniel Cotescu, rivalul său, fără el poves- 
tirea mea nu și-ar găsi pe deplin sensul. Așa că mă 
văd nevoit să îl aşez și pe Părintele Chiril în aceste 
rânduri. 

El e călugărul care mi-a spus acea poveste de 
dragoste eliberată de patimă despre care am vor- 
bit la începutul acestei istorii. Cred că e chiar po- 
vestea lui. La el m-am spovedit și de la el am că- 
pătat sfat să mă duc o lună - două la Mănăstirea 
Oașa, ca să mă întăresc duhovnicește, iar apoi să 
revin la Sfinţia Sa. La această a doua vizită, îmi dă 
şi nişte bani de drum, un gest emoţionant și bine 


G6 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


venit, la care consimte și Starețul Vatopedului, Pă- 
rintele Efrem, ba chiar egumenul dublează suma 
pe care intenţiona să mi-o dea Părintele Chiril. 

Părintele Chiril e un călugăr înăltuţ, brunet, atins 
de umbra unei uşoare calviţii, a cărei întreagă 
ființă pare concentrată în ochii mari, de un negru 
intens. Are mare trecere la Vatopedu, atât printre 
călugării români, cât și printre cei greci, care nu 
ezită să se spovedească la el. În plus, mai sunt și 
mulţi tineri care vin la Vatopedu din România, în 
special de prin părțile Ardealului, anume pentru 
el, îndrumătorul lor duhovnicesc. 


a. „RUMÂNSKI NIE PAKUPAIET” 


De la Vatopedu plec spre Dafni. Știu că, dacă 
vreau să mă ţin de cuvântul Părintelui Chiril, a cam 
venit vremea să plec. Mă îndrept spre Dafni. Pe 
drum, aflu de la un om care mă ia cu mașina că, din 
cauza mării agitate, vapoarele nu circulă, iar singu- 
ra cale de a ieși din Sfântul Munte e pe un drum fo- 
restier, pe la Hilandaru. Vestea asta nu mă tulbură 
prea tare. Parcă aș mai sta câteva zile la Athos. Așa 
ajung... la ruși. 

La Sfântul Pantelimon, mănăstirea rusească. 
După vecernie trec pe la pangarul mănăstirii. Deși 
mă salutase ceremonios, mă întrebase câte ceva în 
engleză și chiar îmi zâmbise, bătrânul călugăr care 
vinde acolo le spune celor doi călugări mai tineri 
care stau în faţa tejghelei sale să nu-și facă griji în 
privința mea, pentru că... „Rumânski nie pakupa- 
iet.” Adică... „românii nu cumpără”. La asta mi-a 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 67 


cam sărit muștarul. Așa că i-am explicat, într-o rus- 
gleză croită pe loc: „In Rumenia - no denghi, for 
this nie pakupaiet!” Adică: nu cumpărăm pentru că 
nu-s bani, nu că am fi noi zgârciți. 

Nu i-am mai spus că au fost mulți bani în Româ- 
nia înainte să treacă rușii pe la noi. M-am muncit 
mult, în camera în care stăteam, cu gândul dea mă 
întoarce la acel călugăr bătrân pentru a-i spune și 
asta. 

Până la urmă, chiar m-am dus, dar nu l-am găsit 
acolo, așa că i-am împuiat capul cu cât de bogați 
am fost noi până să treacă rușii prin ţara noastră 
vecinului meu de cameră, om sporit duhovnicește, 
care a ascultat ce aveam de spus fără să crâcneas- 
că. 

Dar a doua zi dimineaţă i-am trântit această re- 
marcă și Părintelui de la pangar, care a devenit 
brusc foarte agitat. Au și ruşii patriotismul lor. 

La ruși totul e imens și îndepărtat. Ca să ajungi la 
toaletă faci între șaptezeci și o sută de metri, din- 
tre care vreo cincizeci pe afară, pentru că toaletele 
sunt la capătul clădirii arhondaricului, cu intrarea 
dinspre balcon. 

Deși au doar vreo patruzeci de călugări, ca și 
Schitul Prodromu, doar sala de mese a rușilor e mai 
mare decât întreg schitul nostru. Călugării și vizi- 
tatorii, oricât de răsfirate ar fi mesele, nu reuşesc 
să ocupe nici măcar o zecime din sală. Din cauza 
dimensiunilor ei şi a pereţilor groși, în această sală 
de mese e mereu răcoare, o răcoare de peșteră. 

Cam cum trebuie să fie la Moscova. 

Aflu iniţial că vapoarele nu circulă până luni, apoi 


63 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


se adevereşte că nu vor circula până marți. Așa că 
nu mă grăbesc nicăieri. Dacă auzi de o mănăstire 
că nu prea primește, e bine să nici nu calci pe acolo. 
De asta am ocolit în zilele anterioare Cutlumusșul și 
de asta intru doar vag, fără speranţa de a fi primit, 
la Hiropotamu, de unde sunt alungat, împreună 
cu un macedonean, pe motiv de diamonitirioane 
expirate, după ce suntem totuși serviţi cu câte o 
ciocolată delicioasă. Macedoneanul s-a dus spre 
Sfântul Pantelimon, pe un drum foarte frumos, 
pictural, care începe de lângă un chioșc de lemn 
aflat la aproape un kilometru mai sus de Dafni, iar 
eu am apucat-o la deal, spre Kareia, de unde îmi 
voi cumpăra, cu un euro și jumătate, o sticlă de vin 
alb foarte bun, numit Retsina, pe care îl beau pe 
îndelete, la o frumoasă băncuţă adăpostită sub 
niște copaci, la intersecţia drumului spre Iviru cu 
al doilea drum spre Stavronikita. Mă adăpostesc 
aici un pic de ploaie și scriu aceste rânduri. Mă în- 
drept spre Iviru şi sper ca acolo Măicuţa Domnului 
să închidă ochii în faţa păcatelor mele și să mă pri- 
mească. 

Am fost adus cu o mașină de teren mai modestă, 
de un domn care era însoțit de copilul lui de şapte- 
opt ani, căruia i-am dat cu mare drag o monedă. 
Dar nu știu ce înțelege el din ce vede aici... Cândva 
avatonul, interdicţia de intrare, se întindea şi asu- 
pra copiilor și a tuturor celor care nu aveau barbă. 

Dar să ne întoarcem la istoria noastră. Aici, unde 
sunt, gust iar din binefacerea pe care mi-a făcut-o 
Dumnezeu prin Dan Cristian lordache. Am primit 
de la el, la Prodromu, vreo zece conserve de pește, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 69 


cu îndemnul de a le mânca sau a le da unui călu- 
găr. M-am bucurat primindu-le, gândindu-mă că 
asta înseamnă că voi sta mult pe aici. Călugărilor 
nu puteam să le dau, pentru că ei sunt sub ascul- 
tare și la acest nivel, al alimentaţiei. Le-aș fi pu- 
tut doar lăsa la vreo trapeză, unde oricum au de 
toate, ceea ce ar fi putut face şi Dan, sau le-aș fi pu- 
tut dărui vreunui pustnic, dacă aș fi întâlnit vreu- 
nul, lucru puțin probabil. Aşa că, destul de evident, 
conservele erau pentru mine. 

Și chiar mi-au fost de folos, pentru că felul meu 
de a ţine posturile și dezlegările diferă olecuță de 
programul atonit. Și cu această ocazie mi-am dat 
seama că postul meu nici nu prea e post. Ţin eu 
post câteva ore, dar, după aceea, mă îmbuib.. 

La Iviru stau cu un grec pe nume Elefterios, un 
om pornit spre vârsta înţelepciunii, care îmi dă 
geaca lui de piele pentru câteva ore. În grabă, mi- 
am spălat și cele două bluze cu mânecă lungă, și 
haina. Cu această ocazie, îmi dau seama cât de 
câștigat aş fi aici dacă aș ști grecește... 

După masă mergem în paraclisul celei mai cele- 
bre icoane ortodoxe din lume, Maica Domnului — 
Portărița. Suntem aici câţiva dintre cei douăzeci de 
monahi ai mănăstirii, eu, Elefterios, câțiva monahi 
ruşi şi vreo zece credincioși veniţi cu ei. Se face un 
acatist al Măicuţii Domnului, chiar la această icoa- 
nă. Acatistul, firește, are rimă. Sper să găsesc într-o 
bună zi un ierarh care să îmi dea binecuvântare să 
refac o parte din cele mai citite acatiste. Dar, pen- 
tru moment, sunt liber. Liber ca pasărea cerului... 
Unde voi fi mâine? La Filotheu? La Caracalu? La 


7O FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Prodromu? La Lakkos? Unde mă vor duce gându- 
rile sau aripile vântului? 

La Iviru gândurile desfrânate îmi dau iar târcoa- 
le. Poate unde am băut un pic cam mult vin. O rog 
pe Măicuţa Domnului să mi le ierte şi să le șteargă 
din faţa Fiului ei. 


10. IAR LA PRODROMU 


La Prodromu îl găsesc pe Viorel, un bărbat cu 
cinci ani mai în vârstă decât mine, dinspre Cheia 
Brașovului, care vrea să se călugărească. 

Are părul și barba scurte, e brunet, și are doi ochi 
mari, căprui spre negru. 

ÎI duc la Duhovnicul lulian, să vadă dacă e bun 
de călugăr, iar acesta îi urează să ajungă până la 
schima mare. 

- În câţi ani?, se repede Viorel. 
- Prooroc încă nu-s, îi răspunde Părintele. Trebuie 
răbdare, multă răbdare. 

Şi, într-adevăr, tocmai răbdarea îi cam lipsește 
lui Viorel. În timpii „morţi” mă tot întreabă: „Acum 
ce facem?” Apoi se întreabă pe sine însuși: „Oare 
când îmi vor da chilia mea?” 

A doua zi, din curiozitate, mă voi duce cu el la 
secretariat, să depună cererea de intrare la mănăs- 
tire. Acolo ne primeşte chiar Starețul Atanasie, în- 
tr-o modestă haină cenușie, o haină care pare mai 
degrabă a unui frate zugrav. Îi povestesc și lui ce 
„ascultare” mi-a dat Părintele Chiril de la Vatope- 
du. Apoi îi las să completeze cererea. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 71 


Dar Viorel nu se mută numaidecât singur. Cu noi 
în cameră vine și un grec, Kostandin, Kostas, căru- 
ia îi place foarte mult ospitalitatea românească. E 
un om cu suflet foarte bun, din Creta, care vine în 
fiecare an la Sfântul Munte. Aveam să-l regăsesc 
şi un pic mai jos de Prodromu, la Coliba Peşterii 
Sfântului Atanasie. Călugărul grec de acolo a citit 
un acatist în urma căruia am simţit, în fața unei fru- 
moase icoane a Măicuţii Domnului, o foarte mare 
binecuvântare. În Grădina dintre Simonos Petras 
şi Grigoriu, în această peșteră și la Iviru au fost lo- 
curile în care am simţit cel mai puternic prezenţa 
Sfintei Fecioare. 

Întors la Prodromu, văd două lucruri interesante: 
un om care iese cu o roabă din mănăstire are exact 
trăsăturile feţei Părintelui Chiril, iar un muncitor 
care conduce un utilaj are exact trăsăturile feţei lui 
Viorel. 


11. ÎNAPOI „ÎN LUME” 


Mă aduc în România doi oameni de la București, 
Andrei și Sorin. Sorin are un magazin de haine 
scumpe, iar Andrei e, dacă am înţeles eu bine, 
ofițer în Poliţie. Venim cu un Audi foarte perfor- 
mant. Gonim pe șoselele Greciei și ale Bulgariei cu 
peste o sută cincizeci de kilometri pe oră. 

Lumea... Sorin, care nu e atât de înaintat 
duhovniceşte ca și Andrei, deşi e nepot de preot 
(„poate chiar de asta”, mi se confesează el), pune 
muzică. După mai multe melodii banale vine una 
care îmi atrage atenţia de la primele sunete. Pe 


72 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


ritmul unui tango aregentinian lent cântăreața, 
care aflu acum că se numește Chiara Galiazzo, ne 
prezintă chiar „drama lumii”, nebunia lumii con- 
temporane... „Credo negli angeli, ma frequento 
l'inferno” își începe Chiara mărturia. „Cred în cele 
cerești, dar îmi duc viaţa în iad...” Şi, mai depar- 
te: „nu Îmi mai cunosc adevărata identitate”. Şi: 
„Citesc drăcoveniile din horoscoape, dar visez la 
Dumnezeu”... Şi sunt înşirate multe alte rătăciri ale 
lumii de azi. Şi nu neapărat pe tonul adolescenților 
„emo” care ajung să se bălăcească masochist în 
păcatele lor, dar nici cu totul diferit de atitudinea 
acestora... 

Îţi dai seama cu adevărat ce e Atosul abia atunci 
când îl părăsești. 

Imediat după ce trecem graniţa bulgară intrăm 
în tărâmul ploii, iar în chiar prima vale de după 
graniță ne întâmpină un foarte frumos curcubeu, 
care începe chiar de acolo. Niciodată nu am mai 
văzut un curcubeu atât de aproape. Și îmi amintesc 
acum de curcubeul pe care l-am văzut la granița 
dintre Austria și Ungaria, când mă întorceam din- 
tr-o călătorie a mea în Occident. Să fie aceste cur- 
cubee niște semne care arată că noi aparținem 
acestui spaţiu trac și e bine să rămânem aici? Sau 
însemne pe care le pune Domnul în amintirea unui 
mic efort poztiv al nostru? 

De fapt, curcubeul e un semn al Milei Lui 
Dumnezeu și a pogorământului pe care îl face Cre- 
atorul nostru cu noi. Am mai văzut de două ori cur- 
cubeul, în momente importante dar și critice ale 
vieții mele, o dată pe Valea Tărlungului și altădată, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 73 


la Mănăstirea Râșca, unde am admirat, împreună 
cu Părintele David, un curcubeu dublu. 

Uimirea și bucuria trec parcă prea repede și ne 
repezim cu viteză în noaptea bulgară. 

În căminul Teologiei bucureștene deziluzia e şi 
mai mare. Discut cu câţiva tineri studenţi și mas- 
teranzi, viitori preoţi, care se gândesc doar la bani 
şi la împreunare. Foarte greu reușesc să strecor în 
mintea unuia dintre ei ideea că nu e bine ce face, 
căutând să fie hirotonit prin încălcarea canoanelor. 
E la a treia „prietenă” şi vorbeşte în termeni cam 
golăneşti. Banii sunt, la el, „cașcaval”... Săracul... 


12. ÎNSEMNĂRI DE LA OAŞA 


Mă ţin de sfatul Părintelui Chiril și mă duc la Mă- 
năstirea Oașa. Vorbesc mai întâi cu Părintele Stareţ, 
îi spun de Părintele Chiril şi de neliniştile şi neho- 
tărârile mele, iar el îmi spune că eu nu știu încă să- 
mi ascult glasul conştiinţei, glasul inimii. Mă bazez 
doar pe rațiune, de aici toată neliniştea mea. 

La Oașa se ţine rânduiala Sfântului Munte, ba 
încă mi se pare că aici slujbele sunt și mai lungi. Se 
poate însă să fie vorba de tipicul Postului Mare, di- 
ferit de cel din restul anului. Tinerii veniți la mănăs- 
tire mi se par bine înduhovniciţi. Un băiat pe nume 
Tudor, care seamănă foarte bine cu Sfântul Oprea 
Miclăuș, așa cum e zugrăvit el pe peretele Bisericii, 
chiar în spatele scaunului pe care voi sta eu, îmi 
servește o lecție de duhovnicie încă de la sosire, în 
vreme ce parcurgem împreună drumul dintre ba- 
raj şi mănăstire. Îi vorbesc despre neliniștile mele, 


74 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


despre faptul că nu prea știu ce să fac, iar el îmi răs- 
punde: „Stai liniştit, că ești pe drumul cel bun. Ce? 
Te duci la crâșmă să bei? Nu, a venit postul și te duci 
la mănăstire. Faci exact ceea ce trebuie să faci.” 
Mai e un băiat, Mircea Radu, un tânăr absolvent 
al Facultăţii de Arte de la Timișoara, secția de De- 
sign Grafic. Tot timpul e la rugăciune sau cu o car- 
te duhovnicească în mână. Din păcate, nu e deloc 
comunicativ. Poate pentru că e întors de puţină 
vreme către Dumnezeu și vrea să urce muntele 
duhovnicesc deodată, într-un singur hop. 
Părintele Stareţ m-a binecuvântat să stau o săp- 
tămână „cu vizitatorii”, iar apoi să mă mut într-o 
chilie separată. După ce prima săptămână, cea în 
care am statut de simplu vizitator, trece, am o is- 
pită destul de grea. Înainte să plec, văzusem un 
filmuleţ pe youtube despre „crucea lui Baphomet” 
un simbol mason asemănător crucii noastre, for- 
mat dintr-un braț vertical, străbătut la distanțe 
aproximativ egale de trei braţe orizontale. Ei, 
bine... îmi ridic la un moment dat ochii și văd că 
pe noua biserică a mănăstirii, aflată în construcţie, 
sunt două astfel de cruci! Îl întreb pe unul dintre 
monahii pe care îi văd în apropiere ce e cu asta. 
Apoi le spun colegilor de cameră. Am o foarte mare 
neliniște, o foarte mare spaimă. Așa de mare, încât 
mă duc la Părintele Stareț și îl întreb. Ceea ce îmi 
spune el mă convinge de faptul că acea cruce, dacă 
este un semn masonic și nu a fost folosită în Orto- 
doxie înainte de masoni (adică înainte de 1717), a 
apărut acolo din neștiinţă. Sunt mai liniştit, dar nu 
pe de-a-ntregul. Dacă e totuși un semn masonic, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 75 


pus acolo cu bună-știinţă, de cineva de la Episco- 
pie, de pildă, cineva care a făcut niște sugestii și 
nişte asocieri, de felul „lată ce cruce frumoasă am 
pus noi pe catedrala din Alba lulia, nu vreți și voi 
una la fel?” Unul dintre argumetele celor de la Oașa 
e că această cruce e folosită și la bisericile unor 
mănăstiri vechi, cum e cea de la Cozia, așa că e des- 
tul de clar de unde și-au luat masonii „simbolul”. 
Şi așa e, dacă acea cruce de la Cozia e dinainte de 
secolul XVIII. 

Gândul că nu e așa face ca tulburarea mea să con- 
tinue. Maica Ecaterina Fermo, la care am fost însoțit 
de un grup de tineri, ne spusese că cei din Ardeal îs 
cam pe nicăieri, că fac masonii ce vor din ei... Și văzu- 
sem asta eu însumi, la Brașov. Procesiunea cu Icoa- 
na Maicii Domnului, de la Biserica Sfânta Treime din 
Schei până la Biserica Adormirea Maicii Domnului 
din Piaţa Sfatului este organizată de Protopopiatul 
Ortodox din Brașov în colaborare cu... „Ordinul Ma- 
ria”. Ce se ascunde în spatele „Ordinului Maria” nu e 
greu de deslușit, chiar după aparenţe. Nişte oameni 
lumești, evident neduși la Biserică, suspect de bine 
îmbrăcaţi, în costume scumpe, care, cred eu, o pri- 
vesc pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu 
ca fiind... un „simbol matricial” (!), cum am citit nu 
mai știu unde. Doamne ferește! 

Aceste gânduri se adaugă bulgărului de tulbura- 
re care îmi cuprinsese mintea și alcătuiesc o adevă- 
rată stâncă amenințătoare de gheaţă, aflată parcă 
exact deasupra capului meu. 

Încep să mă întreb: de ce m-a trimis Părintele 
Chiril AICI? Doar ştie și el că în Ardeal Credinţa e 


76 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS + O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


cam pe ducă. A spus-o și Sfântul Părinte Arsenie. 
De ce nu m-a trimis la o mănăstire serioasă, din 
Moldova? Oare nu cumva îi trimite pe toţi care se 
duc la el aici? Nu cumva a lucrat după un sistem? 
Oare nu cumva nu făceam mai bine dacă îmi as- 
cultam „glasul inimii” şi nu veneam aici? Mai veni- 
sem cândva și mi s-a părut că nu mă bagă nimeni 
în seamă, așa că am dormit în mașină câteva ore, 
am participat la slujba de noapte și am plecat. lar 
Părintele lulian părea să mă îndemne mai degra- 
bă să rămân la Sfântul Munte decât să mă întorc 
în ţară, parcă răspunzând „inimii mele”. Oare de ce 
nu l-am ascultat? Și tot răsucesc aceste gânduri pe 
toate părţile. 

Îmi doresc tot mai tare să plec. Duminică seara 
şi luni dimineaţa îi cerusem Părintelui Mihai, oare- 
cum nerăbdător, să îmi arate viitoarea mea came- 
ră, dar mă amână, sub diverse motive. Și ăsta mi se 
pare un îndemn să plec. 

În acest cadru, apare o surpriză de proporţii. E 
luni și în cameră am mai rămas doar doi oameni, 
eu şi Mircea Radu, aşa că sunt aduși alți doi din ca- 
mera de lângă, ca să se poată face acolo curat. Cei 
doi sunt Doru, un zdrahon de bărbat de la Deva, 
fost practicant al luptelor libere, care, deși cam îm- 
plinit acum, la vreo cincizeci de ani, încă mai crapă 
butuci groși dintr-o singură lovitură de topor, și... 
Horaţiu, un tânăr... obişnuit. 

Horaţiu mă interpelează, după-amiaza: 

- Când plecaţi? 
- Vroiam să mai stau vreo trei săptămâni, dar, la ce 
gânduri am, îi răspund, aş pleca și mâine. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 77 


- Pot să vă duc eu până la Sebeș, dacă vreţi, se 
oferă, binevoitor. 


- Încotro mergeţi? 
- La Brașov. 


Apoi, aflând că aş merge la Tărlungeni, se oferă 
să mă ducă până acasă. Are și el o căsuţă la Tărlun- 
geni, tocmai pe strada pe care locuiește și sărăcuța 
mea prietenă Ramona, viitoarea Măicuţă Matrona. 
El nu ştie ce e cu ea, deși a văzut-o de mai multe ori 
pe stradă. Îi povestesc eu, pe scurt, marea dramă a 
acestei fete, căreia Părintele Justin i-a dat asculta- 
re să îl rabde până la capăt pe tatăl ei vitreg, care, 
de când ea s-a îndreptat spre călugărie e bântuit 
de duhuri și o chinuie necontenit. 

- Dumnezeu a rânduit așa!, îi spun eu lui Horaţiu, 
convins. 


Dar pe undeva, prin adâncul minţii mele, se zbate 
gândul că taxiul ăsta așa de direct către casă mi-a 
venit, totuși, de la necuratul. Nu dau importanță 
prea mare acestui gând, îmi fac bagajul și mă culc 
liniştit. Urmează să plecăm când se crapă de ziuă. 
- Aţi spus (la mănăstire n.m.) că plecaţi?, mă 

întreabă Horaţiu. 

Aici am o vagă îndoială. Părintele Stareţ nu e. 
Dar cunoaşte neliniștea mea, așa că va ști ce s-a în- 
tâmplat. Seara, când Părintele Mihai vine zâmbitor 
propunându-mi să mă ducă „la chilie”, îl refuz. „A 
intervenit ceva și trebuie să plec”, îi spun, sigur pe 
mine. 

Mă culc liniștit. Undeva pe la ceasurile trei din 
noapte mă trezesc și mă învârt în patul suspendat, 


78 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


căutându-mi somnul. Îmi vin câteva gânduri și 
brusc, de undeva „de sub” aceste gânduri, dinăun- 
trul meu, se aude o voce, foarte slabă, o voce dulce, 
feminină: „Marius, diavolul vrea să pleci!” Și ime- 
diat, din stânga capului meu, dinafara mea, aud o 
voce aspră care spune apăsat: „Taci din gură!” 

„CE A FOST ASTA?!” Mă dezmeticesc destul de 
greu. Ce s-a întâmplat?! Tocmai auzisem „vocea 
conștiinței” sau „a inimii” despre care îmi vorbise 
Părintele Stareţ Justin? Sau a fost vocea îngerului 
meu? Dar parcă mai auzisem vocea îngerului, mai 
tare, atunci când aveam de făcut ceva important, 
spunându-mi să mă trezesc, de pildă. Sau atunci 
să fi fost vocea vreunui sfânt sau a altui înger? Cât 
despre vocea cea aspră, venită din partea stângă a 
capului meu, n-am niciun dubiu cui aparţine. Dar 
de ce era vocea cea blândă atât de slabă, iar vocea 
cea aspră atât de puternică? Și cum de îndrăznea 
necuratul să îi poruncească conştiinţei sau îngeru- 
lui meu? 

La ora patru mă duc la slujbă, apoi, pe la șase, mă 
întorc în cameră, arzând de nerăbdare să îi spun lui 
Horaţiu că nu mai plec. Reușesc eu cumva să îl tre- 
zesc și îi spun asta, iar apoi fug înapoi în Biserică. 

Diavolul vrea să plec! Și acum îmi aduc aminte 
de a doua lecţie pe care mi-a servit-o Tudor, când 
i-am spus despre neliniștile legate de crucile de pe 
biserica nouă și de gândul meu de a pleca din pri- 
cina asta. El mi-a dat exemplul unui om care căuta 
orice pretext ca să scape dintr-o situaţie care nu îi 
place, nerăbdător să facă după placul lui. Cam așa 
şi cu mine... Cred că greutatea muncii de luni, cele 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 79 


trei ore petrecute la lemne au apăsat și ele asupra 
mea. De asta era să fac eu voia necuratului, din pri- 
cina unei sminteli și a câtorva greutăți!... 

Când se întoarce Părintele Stareţ, prind prima 
ocazie și îi mărturisesc toate astea. 

Dar după asta mai vine o ispită. Patru tineri, stră- 
ini, trei băieți și o fată, aşteaptă la intrarea în bise- 
rica mănăstirii să îi bage cineva în seamă, dar nu 
îi bagă nimeni. Întreaga obşte a fugit la masă. Ră- 
mas singur cu ei, încerc să văd în ce ape se scaldă. 
Unul singur dintre ei mărturisește o formă organi- 
zată de credinţă și se declară catolic. Restul, nici ei 
nu știu ce sunt. Ar avea mare nevoie de un medica- 
ment sufletesc, dar, cum spuneam, obștea a trecut 
pe lângă ei ca pe lângă nişte pietre... Încerc să le 
aduc pe vreunul din străinii călugării la mănăstire, 
dar toţi sunt la masă. Îi întreb dacă nu vor să stea 
la masă și ei sau dacă nu intenţionează să înnop- 
teze aici și, cum se codesc, și cum nu știu dacă îmi 
pot permite să fac eu așa o invitaţie, îi las să plece, 
spunându-le să mai treacă neapărat pe aici, când 
se vor întoarce de la ski. Le mai spun și că au mare 
nevoie să vorbească cu un călugăr, lucru mai mult 
decât evident. 

Cuvântul de ordine la Mănăstirea Oașa pare să 
fie: „Să mai lucreze și Dumnezeu (cu mirenii ăștia, 
că noi le avem pe ale noastre)!” Dar poate sunt eu 
pripit și nedrept și nu înţeleg rânduiala mănăsti- 
rească așa cum se cuvine... Și ar fi păcat, pentru 
că la Oașa monahii par dăruiţi vieții călugărești, iar 
mănăstirea e bine și duhovnicește organizată, cu 
şapte ore de slujbă bisericească pe zi. 


80 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Totuși, nu aș putea sta aici pentru totdeauna, 
pentru că între mine și Mănăstirea Oașa e o nepo- 
trivire semnificativă: eu îmi doresc să merg pe un 
drum fără compromisuri lumești, drumul pe care 
au mers Părintele Arsenie Boca, Părintele Paisie 
Aghioritul și Părintele Justin Pârvu, drum care ce- 
lor de la Oașa cred că li se pare „extremist”, iar ei 
vor să meargă pe o „cale de mijloc”, în opinia mea 
rău înţeleasă, deoarece „calea de mijloc” a Sfinţilor 
Părinţi se referă la a ocoli atât ispitele de stânga, 
cât și pe cele de dreapta, iar nu la a căuta o coabi- 
tare cu lumea și „sistemul” ei. Dar poate nici aici nu 
am dreptate, iar cei de la Mănăstirea Oașa merg pe 
un drum bine trasat de Părintele Teofil Părăianu, 
drum pe care se înfierează mai degrabă păcatul 
decât sistemele necurate ale lumii... 

Şi am mai avut o poticnire la Oașa, chiar în pri- 
mele zile de post, legată de statul în picioare la 
slujbe şi de hainele largi ale preoților și arhiereilor. 
Dar poate că vorbele Mântuitorului despre felul de 
a ne ruga și despre îmbrăcămintea fariseilor nu se 
adresează şi monahilor... Ce ştiu eu?! 

La biblioteca mănăstirii găsesc o carte foarte in- 
teresantă, dar neduhovnicească, a Abatelui Neyrat 
- „Athosul”. E siderant cât de lumește vede aba- 
tele catolic Sfântul Munte. Chiliile sunt, pentru el, 
de nelocuit, pustnicii sunt nespălaţi, neîngrijiți şi — 
Doamne fereşte! - inutili, bibliotecarii sunt inculți 
şi nu știu să se poarte cu comorile pe care le au în 
mâini, iar pauza de după prânz e... „siestă”! Atras 
doar de vestigiile culturale, apuseanul nostru pare 
totuși să descopere, printre picături, că dedesubtul 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 81 


lucrurilor pe care le vede e CEVA ce nu înțelege. 
Contemplaţie? Visare? Dar nu își bate capul prea 
mult cu asta și merge înainte, mai sec și mai practic 
decât inima lui Stalin. 

Inima lui Stalin? Lucram la lemne cu Părintele 
Vasian şi cu Doru, luptătoru, când trece pe acolo 
un muncitor țanțoș, chiar dacă foarte mărunt, cu 
ochelari de soare și o lopată uriașă în spinare. 

- Ce faci, Gheorghe?, îl întreabă Părintele. 

- Defilez!, răspunde Gheorghe, potrivindu-şi oche- 
larii subțiri și negri, și parcă tocmai asta face. 

- A, defilezi cu inima lui Stalin!, îi întoarce gluma 

Părintele Vasian. 

Cam așa și cu abatele francez. 

La Oașa ninge și e frig, iar inima mea a rămas la 
Athos... În plus, nu mă prea împac cu munca asta 
fizică susținută de la lemne, întinsă pe trei-patru 
ore. Am mai lucrat eu așa, în liceu, dar mi se pare 
ceva fără niciun folos duhovnicesc. 

Am şi nişte gânduri cam neortodoxe legate de 
următorul pasaj din Sfânta Evanghelie: „Atunci a 
vorbit lisus mulțimilor și ucenicilor Săi zicând: Căr- 
turarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise, deci 
toate câte vor zice vouă faceţi-le și păziţi-le, dar 
după faptele lor să nu faceți, că ei zic, dar nu fac. 
Că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le 
pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu 
voiesc să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie 
priviți de oameni, căci își lățesc filacteriile și își mă- 
resc ciucurii de pe poale și le place să stea în capul 
mesei la ospeţe și în primele bănci în sinagogi și să 
li se plece lumea în pieţe și să fie numiţi de oameni 
82 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


„rabbi”. Voi însă să nu vă numiţi „rabbi”, că unul 
este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteţi 
frați. Și tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Ta- 
tăl vostru unul este, Cel din ceruri.” (Matei 23, 1-9) 

Şi atunci noi de ce îi tot dăm cu „Părinte” în sus 
şi în jos? Şi de ce își tot lărgesc episcopii noştri pot- 
capurile, ciucurii, cârjele și... filacteriile? Sectarii 
sunt mult mai departe decât noi de Adevăr, dar să 
recunoaștem că și noi avem poticnelile noastre. 
Îmi propun de acum să nu mai folosesc „Părinte”, 
pe care îl voi înlocui în adresarea directă cu „Dum- 
neavoastră” sau „Sființia Voastră”, iar în scrieri cu 
„Preot monah”, „Stareţ” sau „Monah”. Pentru că nu 
mă văd încă ducându-mă la un zdrahon de stareţ 
de felul Preotului monah Justin de la Oașa ca să-i 
spun: „Frate Justine, mai cu iubire!” Oare așa ar 
trebui să fac?... 

Dar, în ultima noapte petrecută la Oașa, găsesc 
două lămuriri ale neliniștilor mele la Părintele Ar- 
senie Papacioc. Monahii se numesc Părinţi şi Maici, 
spune acesta, pentru că ei se nasc din nou pe ei înşişi, 
prin călugărire. Ei sunt, deci, proprii lor părinți. Inte- 
resant. Și tot Părintele Arsenie Papacioc - bine că 
pot iar să scriu/spun „Părintele” - vorbește și despre 
lupta furibundă a diavolului împotriva celor care se 
duc la mănăstire, pentru a-i scoate de acolo. lată că 
am devenit un exemplu al acestei lupte, iar necura- 
tul a câştigat, ca să anticipez puţin, dacă nu prima, 
atunci a doua luptă pe care a dat-o cu mine... 

Nu mă prea împac cu munca fizică, așa că în pri- 
mele zile am nişte gânduri mai aiurite legate de 
Părintele Vasian și de atitudinea lui față de muncă. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 83 


Dar apoi îmi dau seama că e un om deosebit, pen- 
tru că el muncește cel mai mult și mai ia asupra sa și 
din munca altora. A fost călugărit de Sfântul Justin 
Pârvu, la Petru Vodă. Totuşi, munca asta fizică mi 
se pare că mă împiedică atât în rugăciune, cât și în 
lucrarea mea. Dar poate că nu e așa, iar Dumnezeu 
mi-a rânduit anume o cură de aer curat. 

Dar cine sunt eu să îmi tot bat capul cu ceilalți și 
să nu mi le văd pe ale mele? De fapt, Starețul Justin 
m-a și întrebat, pe jumătate în glumă, dacă știu eu 
să mă spovedesc cu adevărat. Şi, asta e drept, nu 
ştiu... Nu am puterea de a-mi plânge cu adevărat 
păcatele... Ce o să fie cu mine, cu nebunul de mine, 
cronicar așa grăbit al scăpărilor celorlalţi, deloc 
atent la căderile mele? 

Cât de ușor intră o ispită în inima omului... O 
tânără ochioasă și foarte zâmbăreaţă vine să ia 
lemne, parcă intenţionat, atunci când am rămas 
singur lângă chioșcul unde adăpostim buștenii 
tăiați. Vine de două ori şi își stăpânește cu greu un 
zâmbet poznaș. O ajut să-și ia lemne uscate și chiar 
mă ofer să-i duc și eu un braţ până în cameră. Apoi, 
mai târziu, gândesc şi continuarea ofertei mele: 
„...Sau să vă pun niște lemne pe foc”... 

Şi toată pacea mea s-a spulberat! Ca unul care a 
cunoscut „plăcerea trupească”, sunt foarte sensibil 
la astfel de lucruri. De asta mă simt atât de bine 
la Athos - acolo nu sunt femei! Cât de bine mi se 
potrivesc vorbele Ecclesiastului”2%! „Și am găsit fe- 
meia mai amară decât moartea, pentru că ea este 
o cursă, inima ei este un laţ și mâinile ei sunt cătu- 
şe. Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu scapă, 


84 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


iar păcătosul este prins.” Și tocmai ziceam că mi- 
am scos din minte gândul căsătoriei și, dacă nu 
cumva nu se eliberează soția mea din mrejele celui 
întunecat, voi mai alege de acum doar între călu- 
gărie, singurătate și pustnicie... 

Dar, pipăindu-mi dinţii sfărmaţi sau locurile 
goale din dantură, gândindu-mă la vârsta și la 
pleșuvia mea, reușesc să înving ispita. Pe unii din- 
tre noi doar cu din astea ne poate ţine Dumnezeu 
în drumul cel bun, din păcate... Nu știu cum se 
descurcă tinerii călugări ai Mănăstirii Oașa cu toate 
fetișcanele care vin pe aici și nu vreau să ştiu ce e în 
mințile şi în sufletele lor. 

Postul Mare merge înainte, Oașa e cuprinsă de 
zăpezi înfrigurate, care m-au și gripat, pentru o 
noapte, iar inima mea zburdă pe la Muntele Sfânt. 
Cât de cald e acolo! 

Într-una dintre discuţiile cu Părintele Stareţ, 
acesta îmi spune, luându-mă prin surprindere, 
„frate începător”. Abia atunci mă trezesc eu cine 
sunt, de fapt... 

Dar ce este fratele începător într-o mănăstire? 

Cea mai de jos treaptă monahală. 

Cândva, când mă mai uitam la televizor, am vă- 
zut un film italian pentru copii în care, jucându-se 
de-a războiul, cu două armate potrivnice, copiii din 
două cartiere alăturate ajunseseră la rafinamente 
de organizare, de spionaj și de luptă care te făceau 
să crezi că asiști la un război real. 

Toţi copiii își luaseră diferite grade, mai mari 
sau mai mici, în funcţie de sonoritățile numelor 
acestor grade, de ambițiile lor și de îngăduința 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 85 


comandantului, doar unul singur, din armata pro- 
tagonistă în film, își luase cel mai umil rol militar, 
acela de simplu soldat. De fapt, pe el chiar așa îl 
strigau: „Soldatul simplu Luca”. 

Printr-o posibilă logică dumnezeiască, prin con- 
junctură, care ţine de așteptările tainice ale sufle- 
tului privitorului, intuite de scenarist, și prin voia 
scenaristului, soldatul simplu Luca dovedește atâ- 
tea calități încât ajunge să fie decorat de coman- 
dantul său. Dar el își dovedise calitatea umană de 
la început, de atunci când alesese acest rol, cel mai 
umil dintre toate. 

„lar cei care vor să fie conducătorii voştri”, ne-a 
spus Domnul Hristos, „să fie slujitorii tuturor.” 

Și asta nu se face adăugând mitre și ciucuri la 
hainele de gală, cum cred poate unii dintre noi, ci 
chiar slujindu-i pe fraţii tăi. 

Din acest punct de vedere, fratele începător, sol- 
datul simplu al războiului nevăzut, e un răsfățat 
al sorții. Mai mult decât un arhiereu, el ilustrea- 
ză condiţia mântuitoare a vieţii spre care ne-a 
îndemnat Domnul Hristos. 

Se spune că treapta cea mai de jos a monahis- 
mului este și cea mai fericită treaptă a lui. Cei care 
ajung pe această treaptă se simt, deodată, lipsiţi 
de grijile lumii și aşezaţi într-un loc în care sunt 
apăraţi și împinși pe drumul cel bun. 

Dar aceasta este și clipa în care apar cu intensi- 
tate necazurile și ispitirile necuratului, pentru că, 
odată înrolat în armata mântuirii, orice suflet este 
un inamic redutabil al celui viclean. 

Îmi fac curaj, cum ar veni... Doamne ajută! 


86 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Citesc cartea lui loan lanolide - „Deţinutul pro- 
fet”. Aceasta îmi prilejuiește câteva gânduri asu- 
pra mântuirii. Din câte înţeleg, există trei tipuri de 
mântuire: prin jertfă de sine (calea mucenicilor și 
mărturisitorilor), prin pocăință și ispășire (calea 
monahilor) și prin iertare şi îndreptare (calea lu- 
mească). Aceste căi nu trebuie văzute antagonic, 
în contradicţie unele cu altele, pentru că ele sunt 
trei expresii ale lubirii pe care ne-o poartă Domnul 
Hristos. lar la baza tuturor celor trei trebuie să fie 
Credinţa, lubirea de Dumnezeu și lubirea aproa- 
pelui. Altfel, căutarea sufletului nostru e stearpă, 
iar reușita... îndoielnică. Sigur că a treia cale, cea 
a mirenilor, e cea mai riscantă. Poporul nostru are 
o vorbă, foarte potrivită în această situaţie: „Nu se 
poate și cu țâța în gură și cu sufletul în Rai”. Dar 
atunci când se păstrează buna măsură, când plă- 
cerile trupești și materiale nu prind sufletul omului 
în mrejele lor, mântuirea e posibilă și în lume. Ne-o 
dovedesc atâţia și atâția oameni care L-au întâlnit 
pe Domnul Hristos, de la vameșul Zaheu, samari- 
neanca Fotini și Maria Magdalena până la tâlharul 
de pe cruce. Condiţia minimă a mântuirii lumești, 
cred, e ca sufletul mireanului să își dorească aceas- 
tă salvare, această întâlnire cu Domnul Hristos. 
Sfinţii Evangheliști nu ne-au prezentat, și poate că 
nici nu ar fi putut să o facă, ce era în sufletul celor 
mângâiați și iertaţi de Domnul. Dar în unele ca- 
zuri, cum e cel al lui Zaheu, care „s-a suit într-un 
sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă”, 
vedem din aceste gesturi dorința de a se împărtăşi 
din Sfinţenia Lui Dumnezeu, dorinţa mântuirii. lar 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 87 


în urma pogorământului pe care îl face Domnul 
cu Zaheu, „Astăzi s-a mântuit casa acestuia, că şi 
el este fiu al lui Avraam, iar Fiul Omului a venit să 
caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, Zaheu urcă 
pe următoarea treaptă a mântuirii, cea a pocăinţei 
şi a ispășirii: „Jumătate din averea mea, Doamne, o 
dau săracilor și dacă am nedreptăţit pe cineva cu 
ceva, întorc împătrit.” 

„Dar mai poate fi salvată lumea în ansamblul ei? 
De ce creștinii nu mai au nicio putere asupra aces- 
teia?” se întreabă Mărturisitorul loan lanolide și 
mă întreb și eu cu el. 

Fraților, dar ce m-a apucat, ce e cu gândurile 
astea teologice în capul meu?! A doua zi după ce 
scriu aceste rânduri, pe 9 martie 2015, deschid te- 
lefonul, merg mai jos de mănăstire, unde e semnal, 
şi găsesc aproximativ douăzeci de apeluri neprelu- 
ate. Taică-miu a făcut un accident vascular și e în 
spitalul de neurologie, cu paralizie parţială. Și așa 
s-a terminat perioada petrecută de mine la Oașa, 
perioadă care, după cuvântul Părintelui Chiril, ar fi 
trebuit să fie de o lună-două și va fi, iată, de doar 
două săptămâni... 

La Brașov, taică-miu, care abia poate să deschi- 
dă gura, îmi spune o vorbă mare: „După ce mă fac 
bine, vin și eu cu tine la o mănăstire să mă rog ozi 
întreagă!” Bine ar fi fost să fie așa, dar cum se-n- 
zdrăvenește puţin, cum începe să facă glume 
proaste cu... „popi”... 

Şi la Athos? Când voi putea să plec din nou la 
Athos? Cine începe să cunoască Grădina Măicuţii 
Domnului nu mai găseşte mângâiere în lume... 


88 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


13. ISTORIA UNUI EPITAF 


Atacul vascular-cerebral al tatălui meu pămân- 
tesc m-a obligat să mă întorc la Tărlungeni. Dar, 
cum taică-miu mai avea o boală gravă, o hepatită, 
şi cum maică-mea nu mi-a urmat sfatul de a-l lăsa 
să postească măcar în Săptămâna Mare, a încetat să 
mai elimine lichidele, i s-a umflat burta și a murit. 

A murit, așadar, în noaptea dinaintea nopţii de 
Înviere. 

Am stat acasă până în dimineaţa îngropării, în 
marțea din Săptămâna Luminată, iar în acea dimi- 
neață am plecat la biserica din Satulung (Săcele) 
cu tot cu bagaj, hotărât să rămân pentru multă 
vreme, poate pentru totdeauna, la Sfântul Munte. 

Am plecat înainte de înmormântare ca să fac cu- 
vântul Domnului: „Vino după mine şi lasă morții 
să-şi îngroape pe morții lor”. Și se cam pregătea o 
înmormântare între morți... 

Mi se ceruse să fac o „compunere frumoasă” des- 
pre „cât de bun a fost” taică-miu, ca să aibă din ce se 
inspira preotul satului. lată ce i-am lăsat maică-mii: 


„EPITAF SĂPÂNŢIAN 
Și iată „cât de bun a fost”: 
Umplea burtoaie fără rost 
Şi alerga în cerc mereu 
Fără a ști de Dumnezeu... 
Dar iartă-l, Doamne, 
Că-i de-al meu...” 


Taică-miu a fost bucătar... 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 89 


Am primit binecuvântarea Părintelui Raul chiar 
în vreme ce mă împărtășea și am plecat la Sfântul 
Munte Athos. 

Un autocar Atlassib parcă mă aștepta lângă 
benzinăria Mall de la Dâmbu Morii. lar în auto- 
car parcă mă aștepta toată nebunia acestei lumi: 
două prostituate care se întorceau din Austria şi 
doi tineri care le făceau avansuri se adunaseră în 
spatele autocarului, unde m-au trimis șoferii şi pe 
mine. 

Nu vă mai povestesc tot ce mi-a fost dat să aud și 
să simt acolo. Prostituatele aveau draci puternici, 
care au tăbărât îndată asupra mea. Dumnezeu a 
îngăduit să simt acţiunea acestui fel de duhuri, du- 
hurile necurate ale curviei, ba chiar să le și văd o 
dată, cu ochiul minţii, un fel de pisici negre care 
tăbărâseră asupra organelor mele genitale... 

Una dintre tinere, săraca, avea o oarecare dimen- 
siune creştină a inimii, arăta o oarecare iubire, dar 
sub câte falduri mizere de păcat!... Cum va scăpa 
de duhurile pe care faptele ei i le-au adus în preaj- 
mă? Dar Dumnezeu are puterea și dragostea prin 
care să-i îndrepte și pe unii ca aceştia... Dovada 
vie sunt eu. Să sperăm că așa o să fie și cu ei! 

În București, în camera de cămin a lui Augustin 
Păunoiu, am o noapte în care mintea îmi e foarte 
clară şi reușesc să-mi limpezesc gândurile. 

lar a doua zi, miercurea din Săptămâna Lumina- 
tă a anului 2015, plec. 


qO FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


14. EPISODUL CU DANIEL 


La plecare sunt, în Gara Filaret, cu George, un 
puști bucureștean care a venit în tabăra de creaţie 
pe care am organizat-o la Mănăstirea Paltin. 

Am întâlnit „un călugăr” de la „un schit din 
Neamţ” și stăm împreună cu el și cu un om care îl 
însoțește. Abia din ultimele vorbe pe care i le spu- 
ne lui George înainte de a ne despărți de însoțitori 
realizez ce e cu el. E... stilist. 

Adică, nu e niciun fel de cleric, așa cum se pretin- 
de. Îi spusese lui George că strânge bani în Piaţa 
Unirii și să îl caute pe acolo. 

Acest fel de cerșetorie publică noi ortodocșii nu 
îl practicăm. lar cei care îl practică, stiliștii, lasă să 
se înţeleagă că ar fi de-ai noștri. Adică, de fapt, în- 
şeală oamenii. 

Sunt foarte supărat pe acest pretins cleric și din 
„domnul Daniel” nu-l mai scot. Dumnezeu a îngă- 
duit să-i aud numele în biroul firmei de transport 
cu al cărei autocar călătorim. Îi spun că până nu va 
înapoia Bisericii noastre toți banii pe care i-a strâns 
de la aparţinătorii noștri, prin înşelăciune, sub fla- 
mura „unui schit din Neamţ” sau sub cea a veşmin- 
telor sale pretins clericale, nu îi va fi bine. 

Şi l-am legat, cu puterea pe care am primit-o prin 
Sfântul Botez, ca, până nu întoarce banii Bisericii 
sau până nu se întoarce el în Biserică, să nu mai 
poată intra în nicio mănăstire în care e Harul Sfân- 
tului Duh. Nu mă îndoiesc că a avut de furcă din 
pricina acestei legături la Athos. 

Dar, din groaza cu care m-a privit când am făcut 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 31 


cruce asupra lui și i-am spus că îl leg, am realizat 
că, înăuntrul său, și el e conștient că nu face bine 
ce face... 

Dar apoi am simţit nevoia să îl liniştesc şi să îi 
arăt că n-am nimic cu el ca om, ci doar cu secta din 
care face parte, acești adevărați sâmbătari ai ca- 
lendarului vechi, care nu au înţeles nimic din vorba 
Domnului: „Nu a fost făcut omul pentru Sabat, ci 
Sabatul pentru om”... Așa că la oprirea din Bulga- 
ria i-am luat o bere şi o plăcintă. 

Dumnezeu să-i arate şi acestuia drumul cel bun! 
Din păcate, în cazul lui am văzut iar cum îşi face 
cuib minciuna în acești oameni. Între multe alte 
bârfe fără fundament, mă anunţase ferm că Părin- 
tele lulian Prodromitul a murit, lucru care s-a do- 
vedit fals, pentru că Părintele lulian era bine mer- 
si, sprinten şi voios ca la o a șaptea tinereţe. Dar 
câte nu vorbesc sectarii aceștia!... Să-i lumineze 
Măicuţa Domnului și pe ei. 


15. IAR LA GREGORIU... 


Frumoasa mănăstire în care, dacă aș ști greceș- 
te, cred că mi-aș petrece restul zilelor. Dar nu e 
niciun român la Gregoriu, nu am nimic de care să 
mă leg... Cam asta îmi spune și Avva Pavlou când 
îi spun cam ce am în minte. 

De la Dafni am luat vaporul care merge spre 
Sfânta Ana și am ajuns aici. Sunt hotărât ca la 
Athos să nu mai folosesc deloc mașinile. Ori merg 
pe jos, ori cu ambarcaţiuni. Şi nu gând rumegat 
multă vreme îmi mai spune și că ar fi cazul să fac și 


82 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


eu un tur, măcar un tur al vârfului muntelui, la pas. 
Sunt cazat împreună cu toţi cei de pe vapor în ar- 
hondaricul de la debarcader, aflat în afara porților 
mănăstirii. 

Dimineaţa, un om care stă cu mine în cameră îmi 
spune că slujba începe abia la cinci. E patru. Înţe- 
leg ce îmi spune, dar mă prefac a nu o face, pentru 
că oricum vreau să mă rog. Poarta mănăstirii e în- 
chisă, după cum îmi spusese acel grec, așa că mă 
rog afară. 

Mă așez pe o bancă, într-un scuar amenajat pe 
stânci, care oferă o priveliște impresionantă asu- 
pra mării, acum închipuită din umbre și sticliri. 
Brusc, în spatele meu simt o prezenţă. 

Ceva foșgăie, parcă anume ca să mă sperie. Îmi 
e clar că e necuratul. Mă ridic și stau în picioare în- 
tr-un loc luminat de un bec. Apoi se întâmplă ceva 
uluitor. Pe cer se arată o lumină mare. În prima fază 
am crezut că lumina va creşte și mai mult și va veni 
Domnul Hristos, pe norii Slavei Sale. Apoi mi-am 
dat seama că e doar o stea căzătoare mai mare sau, 
poate, o cometă. Nu știu prea bine care e diferenţa. 
„Şi foc de s-ar cobori din cer... ”, mi-a venit în minte. 
Ca răspuns la o întrebare pe care încă nu o puse- 
sem - dacă are necuratul putere de a face semne 
atât de mari. Poate că are sau poate că Domnul mă 
avertizase astfel că se apropiase de mine cel care 
a căzut ca o stea din cer. Mă rog mai departe, sub 
lumina vagă a becului. lar la sfârşitul rugăciunii o 
mâță neagră trece pe lângă mine, ocolindu-mă la 
oarecare distanţă. Și mă întreb dacă nu o fi necu- 
ratul, care vrea să mă facă să cred că l-am învins... 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 93 


16. PUTEREA EXEMPLULUI 


De la Gregoriu urc coama muntoasă la pas, ca să 
cobor de cealaltă parte a ei, la Schitul Lakkos („Va- 
lea”, iar nu „Lacu”, cum eronat e numit de români). 

Pe la jumătatea muntelui mă ajunge din urmă 
un jeep, condus de un călugăr. Ne salutăm. Peste 
vreo sută de metrei jeepul oprește. Ce s-o fi întâm- 
plat? Călugărul se dă jos și urcă pe o prăvălitură de 
pietre și pământ, pe care se oprește și parcă mă 
așteaptă. Ajungând mai aproape, înțeleg. S-a pră- 
vălit povârnișul unui versant al muntelui, iar dru- 
mul e astupat pe o distanţă de aproape cincizeci 
de metri. De partea cealaltă a movilei de pietre pe 
călugărul meu îl așteaptă alt jeep. Trebuie că are 
o funcţie importantă la o mănăstire importantă, 
dacă îşi permite să folosească două mașini... Îmi 
spune ceva pe grecește, ceva ce trebuie să fie o in- 
vitaţie. Îi fac semnul mersului pe jos din degetele 
mâinii stângi și îi mulțumesc, în engleză. Călugărul 
pleacă. Observ foarte clar marca jeepului - Mits- 
hubishi - și numărul său, AO16etc. 

Două curbe mai încolo găsesc jeepul parcat pe 
marginea drumului, iar călugărul nu mai e nicăieri. 
În jur nu e nicio potecă pe care să o fi apucat că- 
tre o chilie... Nici nu ar fi pe unde - în dreapta e 
povârnișul foarte abrupt și sălbatic al muntelui, în 
stânga e stâncă. 

Cred că, pur și simplu, acest călugăr mi-a urmat 
exemplul. Și eu tocmai mă întrebam dacă am fă- 
cut bine refuzând un ajutor care părea a fi de la 
Dumnezeu. Și poate chiar a fost mila Domnului, și 


q4 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


pentru mine, și pentru monahul acesta... 

Trec pe lângă vârful Antihohas, unde parcă sunt 
îndrumat de o căprioară, și, pe la ora 16, după șap- 
te ore de mers, între care una de rătăciri în preajma 
Schitului Lakkos, din cauza absenței marcajelor, 
cred, ajung la schit. 


17. VIPERA DE SUB PIATRĂ 


Episodul acesta e greu de povestit. Greu de po- 
vestit, așa încât înțelegerea lui să fie clară. Merg de 
la Schitul Lakkos spre Morfonu, fosta mănăstire a 
călugărilor de limbă latină, și, undeva pe drum, la 
trecerea peste un pârâu, încerc să fac un foc. 

Am strâns niște urzici și aș face, ca să zic așa, o si- 
mulare a unei zile de pustnicie. Am din nou gândul 
acesta și am din nou un burlan de un metru în spate. 

Cum necum, focul se aprinde și pun pe el, ca să 
îl înteţesc, şi punga în care strânsesem urzici. Dar 
punga asta nu prea arde, așa că nu știu cum să 
scap de ea. Până la urmă, o pun sub o piatră. 

Din cauza pungii, focul s-a cam stins, iar eu am 
sentimentul neclar că am greșit cu ceva - e și Du- 
minică - şi că ar trebui să o las baltă. 

Așa și fac, dar, înainte să plec, cuprins de remuș- 
cări în privinţa pungii mele, care va distruge frumu- 
seţea și sălbăticia Sfântului Munte, mă duc să o iau. 

lau punga, iar sub ea descopăr o viperă de 
aproape o jumătate de metru, încolăcită, privindu- 
mă întrebător. Aflând că la Athos sunt vipere, am 
cercetat atent cum arată, ba chiar şi cum li se 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 95 


recoltează veninul, pe internet. Ca să nu am surpri- 
ze. Aşa că știu clar că era o viperă cu corn. 

Când întind un băț spre șarpe, ca să îi văd reac- 
ţia, acesta pleacă. 

Am greșit cu ceva, dar nu îmi e clar cu ce. Cu pun- 
ga nedegradabilă, aş zice. Sau chiar gândul de a 
deveni pustnic a fost greşeala?, mă întreb acum... 

În aceeaşi zi, după mai multe ore de mers, ajung 
la Prodromu. 


18. PRODROMU 


În prima zi de stat la Prodromu, luni 20 aprilie 
2015, umplu cutiuțe cu tămâie. 

E frig și am răcit, dar Dumnezeu a râduit în așa fel 
încât să muncesc la căldură, într-o încăpere de sub 
arhondaric, unde e centrala. 

A doua zi sunt trimis la grădină. Plivesc ceapa. 
Ziua de lucru, de șase ore, mi se pare foarte lungă 
şi la început nu mă gândesc decât ce bine era la 
Oașa și cum să fac ca să plec cât mai repede. Dar, 
după ce trec de un anume punct critic, nu mai văd 
lucrurile așa și, chiar dacă programul de muncă fi- 
zică e cam lung, îl primesc cu un început de bună- 
voinţă. „Trebuie să mă încerc şi în asta, măcar două 
săptămâni”, îmi spun. Vreau să împlinesc asculta- 
rea pe care mi-a dat-o Părintele Chiril, de a sta „o 
lună - două” la o mănăstire, înainte de a mă întoar- 
ce la el. Din pricina morții tatălui meu, eu voi sta, 
iată, la două mănăstiri. 

Am scăpat de răceală în noaptea precedentă, cu 
ceaiuri fierbinți şi făcând un foc zdravăn în soba 


q6 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


din cameră. 

Seara, când mă întorc în cameră, se întâmplă 
ceva ciudat. Stau singur într-o cameră cu trei pa- 
turi situată lângă holul pe care sunt chiliile că- 
lugărilor. Când deschid ușa camerei, se aude un 
zgomot bizar. Apoi, văd un lemn căzut într-un loc 
unde nu prea avea cum și de unde să cadă. Mi se 
pare ceva necurat și pun lemnul pe sobă. Dar nu 
mai știu dacă am aprins focul imediat sau nu... 

Noaptea aud niște zgomote ciudate la uşița so- 
bei. Parcă cineva se zbate să iasă pe acolo. 

Apoi, în faptul nopții, lângă pat cade un obiect. 
Nu caut să văd ce e. 

Visez. Sunt într-un bloc de locuinţe care e, de 
fapt, un tren și călătoresc dinspre Constanţa spre 
Ardeal (parcă spre Arad)... Pe la Buzăul?!) mă tre- 
zesc. Ceva se furișează lângă mine, în pat, mă imo- 
bilizează, dar ar fi mai bine să spun că mă parali- 
zează, și își înfige colții sau acul în ceafa mea. Parcă 
ar fi un scorpion de mărimea unui câine, care mă 
strânge tare în căngile sale. 

Rămânem așa destul de mult, eu paralizat și 
acest slujitor diavolesc înfipt în ceafa mea și parali- 
zându-mă. Destul de mult ca să mă întreb când îmi 
va da drumul. Îmi dă drumul și pleacă, iar eu încep, 
întins în pat, să spun „Doamne, lisuse...” 

Cu câteva luni înainte de această întâmplare, o 
măicuţă care e pustnică pe Rarău îmi povestise 
ceva asemănător. O arătare diavolească, „o pisică”, 
mi-a spus ea, o mușcase de ceafă în timp ce dormea, 
iar pe locul mușcăturii i se formaseră niște bube 
care dovedeau realitatea întâmplării. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 97 


Ca să nu îmi rămână și mie urme, mă dau cu 
aghiazmă şi cu mir. Înainte de mușcătură auzisem 
un zgomot pe podea și acum văd despre ce e vor- 
ba. Îmi căzuse pe jos telefonul, pe care îl pusesem 
să sune la Miezul Nopţii, dar nu îl auzisem. Se poa- 
te să îl fi închis eu, să-l fi pus lângă mine în pat și 
să-l fi dat jos, dar se poate și să nu fie așa, pentru 
că există și în somn un instinct al lucrurilor pe care 
le-ai așezat lângă tine... Să fi căutat necuratul să 
nu mă lase la rugăciune? 

Episodul cu mușcătura s-a petrecut între orele 
trei și patru dimineaţa și trebuie că vine de la mul- 
tele mele păcate. Poate din aceea că nu m-am ridi- 
cat din pat la ora două, când a trecut monahul care 
a dat deșteptarea? Eu m-am gândit ca, fiind obosit, 
să mă duc la biserică la ora 5, la Sfânta Liturghie... 

În ziua care începuse cu această mușcătură a slu- 
jitorului necuratului, ascultarea mi se pare și mai 
grea și renunţ. Mă duc la Părintele Stareţ Atanasie 
şi îi spun că nu îmi merge prea bine. Un diavol s-a 
înfipt, ca un scorpion uriaș, în ceafa mea, iar ascul- 
tarea, plivitul cepei, mi se pare groaznic de grea. 

Trebuie să mă duc la Părintele Chiril de la Vato- 
pedu, să mă sfătuiesc cu el. Mi-aș dori să-mi re- 
comande o mănăstire athonită cu program ca la 
Oașa. Chiar la Vatopedu s-ar putea să fie așa... 

Noaptea mi se pare că acel slujitor al potrivnicu- 
lui forțează ușița sobei iar. Dar rugăciunea și puţi- 
nă aghiazmă fac ca aceasta să treacă. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, plec spre Vatopedu. 
Sfântul Munte e plin de plante și fructe comesti- 
bile. Primăvara, și asta mi se arată chiar acum, se 


88 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


găsește, de-a lungul drumurilor, mult nap porcesc. 
Vara şi toamna sunt murele, smochinele şi casta- 
nele, iar iarna - lămâile, mandarinele și portocale- 
le, acestea cultivate pe lângă mănăstiri. Și se mai 
găsește și pește, chiar din belșug. Totuși, e foarte 
greu de vieţuit aici în singurătate. Trebuie să fii 
foarte întărit duhovnicește, pentru că vei avea 
de-a face cu necuratul, chiar și în lupte trupeşști. 

Când calculați distanţele din Sfântul Munte să nu 
vă luaţi după hărţi. În zona mai abruptă, drumul 
urmează toate curbele fiecărei ridicături de pă- 
mânt, se înfășoară în jurul ei cu îngrijorare, până 
în vârf, iar apoi o coboară tacticos, în serpentine 
foarte largi, de parcă toate grijile sale s-ar fi spul- 
berat, iar acum își poate purta călătorii în tihna 
contemplării mării albastre, presărată cu insule 
pierdute în zări. Mă abat un pic din drumul mare și 
intru pentru găzduire la Schitul Lakkos. 

La Chilia Nașterii Maicii Domnului, prima care 
îmi iese în cale, nu găsesc găzduire, dar sunt poftit 
să mănânc, iar în vreme ce fac asta primesc de la 
Fratele Relu, un tânăr care mi se pare foarte îndu- 
hovnicit, deşi e cam ciudăţel, un sfat deosebit. 

- Ce Îți propui să faci aici? Ce virtuţi vrei să cultivi?, 
mă întreabă el. 

- Păi... un înger care mi-a vorbit în vis, la Roma - 
şi îi povestesc pe scurt întâmplarea, care e în „O 
noapte și o dimineață” - dar și Părintele lulian 
de la Prodromu mi-au spus același lucru: mila şi 
dragostea. 

(Da, dragi cititori, iertaţi-mă, am uitat să vă po- 
vestesc discuţia cu Părintele lulian...) 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 949 


- Atunci asta să faci, îmi spune Fratele Relu, să nu 
îţi uiţi scopul, să îți aduci mereu aminte de el. 
Mulţumesc, Frate Relu. 

Apoi trec pe la Părintele Ștefan, care îmi vorbeş- 
te de sus. La propriu, de pe balcon, dar și la figurat. 
Discuţia noastră decurge cam așa: 

EL: Ce știi să faci? 

EU: Am lucrat ca redactor și ca paginator. 

EL: Plagiator?! Din ăştia avem destui! 

EU: Aș vrea să rămân peste noapte. 

EL: Nu avem loc, vine mâine un grup de douăzeci 
de persoane. 

EU: Dar... 

EL: Du-te mai la deal, că găsești tu ceva. La Părin- 
tele Econom. 

Și mă duc mai la deal, fără supărare, știind că Pă- 
rintele Ștefan, cam prea șugubăţ în această seară, 
a făcut o lucrare literară foarte bună, traducând 
cărțile de învățături ale Sfântului Paisie Aghioritul. 

Sunt găzduit la o chilie unde mă întreţin cu alt 
frate care îmi pare sporit, Fratele Cristian. lar a 
doua zi plec spre Iviru. 


18. DISCUȚIA CU PĂRINTELE IULIAN 


De la Iviru nu am reținut mare lucru. Poate pen- 
tru că până la scrierea acestui capitol a trecut ceva 
timp? Ţin minte că l-am întâlnit iar pe „Constantin, 
păcătosul”, care culegea urzici pe o râpă, apoi m-am 
întors de la Lakkos în drumul mare, cel întins de-a 
lungul țărmului, şi am tot mers, vreme de multe 


100 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS + O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


ore... Şi mai ţin minte că arhondarul de la Iviru mi-a 
spus că mă primește peste noapte... „dacă am și eu 
niște acte normale”. Probabil că barba mea prăfuită, 
înfăţişarea obosită şi bagajul şi-au făcut efectul... 

Să vă povestesc mai bine discuţiile cu Părintele 
lulian. În prima mi-a spus, cum ziceam, că trebuie 
să cultiv mila și iubirea. Exact ce mi-a spus în vis, 
la Roma, într-o noapte în care dormeam în mași- 
nă, un înger. În a doua discuţie, după ce urma să 
plec, Părintele lulian m-a luat mai tare. Mi-a vorbit 
despre cei care se tot plimbă de la o mănăstire la 
alta fără să se așeze într-un loc, despre răbdare, 
care e principala armă a călugărului, iar apoi m-a 
întrebat, pe șleau: „Tu ai fost căsătorit, nu?” Chilia- 
şul său, Părintele Hariton, crezând că știe mai bine, 
a intervenit: „Nu, Părinte, să vedeţi, el a mai fost 
pe la Sfinţia Voastră, vrea să intre la o mănăstire.” 
Dar Părintele lulian i-a tăiat-o scurt: „Lasă-lpeelsă 
spună! Ai avut femeie, nu?” Firește că am avut și că 
Părintele lulian o știa și pe asta. 


20. VATOPEDU 


Pe un drum de coastă ajung, destul de ușor, la 
Vatopedu. Cu această ocazie vizitez frumoasele 
mănăstiri Stavronikita şi Pantocrator. 

La Vatopedu îi povestesc duhovnicului român ce 
mi s-a întâmplat la Oașa, iar el obține îngăduința 
stareţului să mă nevoiesc o vreme aici. 

Primesc o ascultare relativ uşoară și pe care ştiu 
să o fac. ÎI ajut pe Părintele Antonie, un bătrân spo- 
rit, la spălat vase. Muncim între o oră și două ore 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 101 


după fiecare din cele două mese ale zilei, în funcție 
de cât de încărcat e meniul. Așa că îmi rămâne des- 
tul timp pentru ale mele. 

Dar nu aș putea spune că mă simt bine aici. Ceva 
lipsește. Și identific imediat ce, poate nedreptățind 
această Sfântă Mănăstire: iubirea dintre fraţi. 

Vatopedu e o mănăstire foarte riguroasă, înte- 
meiată pe principiile Sfântului losif Isihastul, dar 
are şi această slăbiciune, poate: o aparenţă de ca- 
zarmă, dar fără solidaritatea dintr-o cazarmă. Sau 
poate că asta e bătălia care se dă aici, după cum 
îmi spune și Părintele Chiril: războiul gândurilor. 

Mi se face observaţie din orice: că nu port șosete, 
că nu mănânc dimineaţa în zilele de post (şi sunt 
obligat de duhovnic să merg la masă, chiar dacă 
nu mănânc, și „să gust ceva”), că beau un pahar 
de vin și ar trebui să beau doar două degete, apoi 
sunt luat din pat și întors în Biserică, într-o noapte 
în care eram foarte obosit, până mă satur de aces- 
te observații şi interdicții. Oricum, pe astea toate le 
ştiam deja, din liceul militar... 


21. LUCRURI BUNE 


Dar au fost acolo și lucruri bune. Pot să certific că 
la Vatopedu împărtășania e împărtășanie. După cu- 
minecare, simţi cum se aşează o putere în inima ta. 
Am simțit asta și la Oașa, o dată, dar la Vatopedu mi 
s-a întâmplat foarte des. Era ca și cum aș fi avut con- 
firmarea fizică a faptului că l-am primit pe Domnul 
Hristos în inima mea. Fie că, departe de a fi cum o ve- 
deam eu atunci, Mănăstirea Vatopedu e o mănăstire 


102 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


adevărată, fie că primeam aceste confirmări duhov- 
nicești în urma necazurilor şi răbdării lor. 

Apoi, la Vatopedu am avut mângâierea de a des- 
coperi câţiva oameni minunați. A fost, în primul 
rând, Părintele Filaret. Un Părinte tânăr, slăbuţ, 
cu trăsături fine și părul de culoare deschisă, foar- 
te sporit, român. Măicuţa Domnului mi l-a scos în 
cale, în vremea unei procesiuni cu icoana ei, și am 
simţit în inimă că are rugăciune adevărată. lar mai 
apoi, cum veţi vedea mai departe, mi s-a descope- 
rit şi că are darul înainte-vederii. 

Apoi minunatul meu prieten Andrew, Andre- 
as, cum îi spuneau grecii, un irakian din Australia 
venit la Vatopedu ca să se boteze. Andreas avea 
experiență cu botezatul, nu glumă, pentru că fuse- 
se înainte catolic, apoi coptic... 

Cu pielea foarte albă, ochii, părul și barba foarte 
negre și trăsături ale feței asemănătoare celor ale 
Sfântului loan Maximovici, îmbrăcat mereu cu o 
bluză albă, Andrew ieșea în evidenţă foarte tare, 
aşa că era foarte popular în mănăstire. În plus, 
dacă era pe afară îl recunoșteai de la o poștă. 

A mai fost și Ștefan, un student arădean care 
a stat la Vatopedu vreo două săptămâni, dar, în 
acest timp foarte scurt, mi-a devenit foarte drag. 

Un băiat cu un suflet foarte bun și o înfățișare în- 
gerească. 

A fost și Părintele Gherasim, de la Colciu, care 
m-a susținut de multe ori cu sfaturile lui. 

A mai fost bine și că am învăţat principiile siste- 
mului monahal atonit, cu totul diferit de cel româ- 
nesc. Chiar și ceea ce înțeleg monahii atoniți prin 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 103 


ascultare diferă de ce se înțelege la noi. Ei nu vor- 
besc despre activitatea făcută în folosul mănăstirii 
ca fiind „ascultare” sau fiind mântuitoare, cum se 
întâmplă la noi. Pentru ei ascultarea înseamnă în- 
crederea absolută în cuvântul stareţului tău și în- 
deplinirea lui întocmai: „Dacă stareţul îţi spune că 
e noapte, deși soarele e pe cer, tu trebuie să crezi 
că e noapte!” și „Vai de monahul care nu-l iubeşte 
pe stareţul său!”, sunt poruncile Sfântului Munte. 

Dar să ne întoarcem la ispite. 

Nu pot să le povestesc decât, iată, la multă vreme 
după ce s-au întâmplat, pentru că abia acum sensul 
lor mi s-a lămurit pe deplin. Ele se datorează, în bună 
măsură, lipsei mele de practică duhovnicească. 


21. PĂRINTELE CONSTANTIN 


Primul călugăr cu care am vorbit la Vatopedu a 
fost Părintele Constantin. L-am întrebat ceva pe un 
mirean grec, în engleză, iar acesta, parcă bucuros, 
s-a dus la un părinte bătrân, cu figură acră și cu nas 
coroiat spunându-i, parcă cu bucurie, că am între- 
bat ceva în engleză. 

Părintele Constantin a venit spre mine, făcând cu 
mâna semnul satanist al masonilor şi mi-a vorbit. 

Am căutat să scap cât mai repede de el. 

În prima fază, m-am gândit că ar trebui să plec 
cât mai repede de aici, apoi mi-am zis că o fi o 
nouă încercare a necuratului de a mă îndepărta de 
mănăstire, cum mi se mai întâmplase la Oașa... 

Apoi aflu ce e cu el. E francez și urăşte românii. 


104 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Consideră că noi românii le-am dus în Franţa o spi- 
ritualitate falsă, care a creat doar sinucigași. O să îl 
văd de multe ori foarte iritat în prezența românilor, 
făcându-le felurite observaţii sau chiar strigând la ei. 

Dar poate acesta e felul în care răspunde el, 
un om oarecum nepregătit, venit la mănăstire la 
bătrânețe, presiunii locului. 


22. FĂRĂ CHILIE 


La Vatopedu stau, mai mult de o lună, în dor- 
mitoarele vizitatorilor. Nu mă prea ajută situaţia 
asta... lar necuratul speculează tulburarea pe care 
mi-o aduce fiecare val nou de vizitatori. 

Mai e și presiunea noului stil de viață... În fine, 
clachez. Vin doi ruși înalți și solizi, își aduc și bâtele 
cu ei în dormitor, mai fac și figură de oameni care 
dictează, eu am și două pahare de vin la bord, plus 
niscaiva mici nemulțumiri şi explodez. Cât pe ce să 
le dau peste cap cu una dintre bâtele lor. 

Dar, ca să fiu sincer, eu i-am provocat, tot fă- 
când zgomot prin încăpere, deși unul dintre ei mă 
amenințase că dacă mai fac vreun zgomot văd 
eu... Să te ţii atunci zgomote peste zgomote. Și 
totul culminează cu trântitul ușii, iar cel care mă 
ameninţase sare în picioare şi pune mâna pe una 
dintre bâte. Îi iau bâta din mână şi îi explic, cu mult 
calm, că n-are voie cu ea înăuntru. Ar fi trebuit lă- 
sată la poartă. Rusul ăsta știe oleacă de engleză, 
așa că își dă seama, în cele din urmă, că nu o va 
scoate la capăt cu mine și mă lasă în pace. 

Dar necuratul deja îmi găsise punctul slab, mânia, 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 105 


așa că de-acum va ști unde să mă lovească. 


Era bine că mă înţelegeam minunat cu Părinte- 
le Antonie... Vom avea la un moment dat, pe baza 
frânturilor de greacă vorbite de mine, propria 
noastră formulă de salut: „| Panaghia mazi su!”, 
adică „Măicuţa Domnului să fie cu tine!” 


23. PAPA ZORAS 


La ascultare, pe lângă Părintele Arsenie, mai 
muncește cu mine și un părinte sârb, mic, zburlit și 
repezit, Papa Zoras. 

l-ai da 70 de ani, dar are doar 64, iar la o privire 
atentă îți dai seama că e încă vânjos. 

Papa Zoras lucra într-un ritm halucinant. Și cu 
zgomot mare. Răsturna ceaunele sau ibricele în 
plonjele de apă caldă din chivuete, făcând un tă- 
răboi cumplit, apoi i le așeza Părintelui Antonie la 
mașină, cu mare atenţie, să nu cumva să-l calce pe 
bătături pe grec. 

Papa Zoras părea să vorbească grecește binișor 
şi o rupea şi pe românește și rusește. 

- Munca multă!, îmi spunea el de fiecare dată. 

Ce s-ar fi făcut la Prodromu, unde chiar se 
muncește mult? 

Dar spunea așa mai mult de formă, ca să schim- 
băm și noi o vorbă. 

Volubil și bine dispus, Papa Zoras era foarte în- 
drăgit de călugării Vatopedului. Aveam să-l îndră- 
gesc și eu, după o întâmplare bizară. 

Într-o zi, supărat de „munca multă”, Papa Zoras 
106 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


m-a împins de vreo două ori mai și mormâindu-mi 
câte un „sluga proastă!” Asta m-a enervat și l-am 
împins și eu. Dar apoi mi-a părutfoarte rău. Și mi-am 
tot cerut iertare, vreo două zile după această în- 
tâmplare. Dar Papa Zoras nu mi-a zis nimic. Ba 
chiar a părut să nu pună de loc la suflet că eu, un 
începător, l-am împins. Şi încă destul de zdravăn... 

Şi tot timpul, în ziua aceea și în ziua următoare 
şi până când a plecat înapoi în Serbia, Papa Zoras 
s-a comportat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat... 

Dar, cum spuneam, Papa Zoras a plecat într-o zi. 
El e de la o mănăstire de lângă Niș și vine la Vato- 
pedu o dată sau de două ori pe an, pentru câteva 
săptămâni, mai mult ca să stea la mare. 

Şi am avut o întâlnire stranie cu el într-una din 
escapadele mele la mare. 


24. MAREA 


Cum povestesc aceste episoade retrospectiv, nu 
mă voi mai ţine exact de istoricul evenimentelor, ci 
mă voi lăsa ghidat de logica lor. 

La un moment dat, sătul de observaţiile care mă 
năpădeau din toate părţile și de „lipsa de iubire” 
pe care mi se părea că o observ peste tot în jur, m-a 
apucat un chef nebun să mă scald în mare. 

Aşa au început escapadele mele la scăldat, cu to- 
tul interzise la Vatopedu. Mă scăldam îmbrăcat, ca 
să nu încalc vreo regulă a Sfântului Munte. Și mă 
duceam cât mai departe de mănăstire, acolo unde 
speram să nu mă vadă nimeni. Așa am ajuns la 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 107 


stâncile pe care mi-am petrecut „noaptea de pust- 
nicie” din povestirea care deschide acest volum. 

La al doilea drum către aceste stânci, mă trezesc, 
pe cărarea greu de dibuit ascunsă în păduricea de 
pe stânci, urmat de cineva. Cine să fie? Papa Zoras! 
Da, Papa Zoras, cu o teșcherea în care are tot ce-i 
trebuie pentru plajă. Monahii bătrâni, din motive 
de sănătate, au voie la plajă. Dar cum de a apărut 
tocmai aici? 

Nu reușesc să mă dumiresc, pentru că nu putem 
comunica pe deplin în nicio limbă. 

Ajungem la locul „pustniciei” mele și acolo Papa 
Zoras începe să caute ceva prin tufișuri, parcă tai- 
nic, apoi rămâne în costum de baie și așa seamănă 
cu un adevărat pustnic. 

Eu fac o baie îmbrăcat și apoi plec, întrebându- 
mă dacă Papa Zoras le va spune sau nu celor din 
mănăstire de escapada mea. 

Sunt sigur că nu le-a spus, dar ei tot au aflat. Au 
oameni care supraveghează cu atenţie coasta. 


25. PLECAREA 


E greu să povestești o înfrângere... lar istoria 
şederii mele la Vatopedu s-a sfârșit cu o înfrângere. 

Când nu îi convine lucrarea ta, necuratul îţi tot 
dă târcoale, până îţi găsește punctele slabe. Apoi 
te lovește în ele cu toată forța sa. Dacă te ridici și 
o iei de la capăt, e nevoit să te lase în pace. Măcar 
„până la o vreme”, cum zice Cartea. 

Pe mine m-a lovit din pricina a trei patimi: 


108 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


judecarea aproapelui, beţia și mânia. 

Judecându-mi duhovnicul, care tot mă îndemna 
să mai tai din băutură, considerându-l „un fariseu”, 
am pus mâna pe o sticlă de vin și am băut-o. 

Apoi m-am întors în camera în care mai stăteau 
doi români. Unul dintre ei, Bogdan, cel care apare 
şi în capitolul trei al acestei povești, revenit și el la 
Athos, era întins în pat. Am intrat grăbit și poate 
că am închis ușa cu zgomot. Bogdan mi-a spus că 
„dacă mai trântesc o dată ușa, o să văd eu...” Par- 
că în continuarea episodului cu acel rus, despre 
care v-am vorbit!... Atunci m-am dus și am trântit-o 
cu adevărat. A ieșit furios, ducându-se nu se știe 
unde. Peste vreo jumate de oră s-a întors și a înce- 
put să-și strângă lucrurile, tot trântind și bufnind. 

Nu mai vorbea cu mine, dar colegului nostru de 
cameră i-a spus că se mută, pentru că nu mai e de 
stat cu mine. 

M-am enervat la culme, dar nu i-am spus nimic. 

l-am luat i-phone-ul de pe noptieră și am ieșit cu 
el. Am intrat într-o magazie nefolosită și l-am arun- 
cat în niște vechituri. Aveam și o mică justificare: 
viețuitorii de la Vatopedu nu au voie cu telefoane 
mobile. 

În aceeași zi s-a petrecut un lucru care mi-a ară- 
tat că Părintele Filaret are daruri neobişnuite. 

Ne-am întâlnit pe holul de la etajul unde locuia 
el şi unde era o bucătărioară pentru cei care vroiau 
ceai, pe care o frecventam adesea. 

A venit la mine supărat și m-a întrebat: 

- Unde arunci tu gunoiul?! 
- La coş, i-am răspuns. 
FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 109 


- Haide cu mine să-mi arăţi unde îl arunci! 


Şi am intrat amândoi în bucătărioară, unde eu 
i-am arătat coșul de gunoi. Dar el deja se liniştise și 
privea în altă parte, parcă atras de cu totul altceva. 

Foarte straniu! 

Și abia apoi mi-am dat seama că vorbea, de fapt, 
de telefonul lui Bogdan, pe care eu îl aruncasem în 
acele vechituri. 

M-am dus și am scos telefonul de acolo, din acea 
magazie, i-am pus capacul, care îi sărise și l-am lă- 
sat în cameră, pe noptieră. 

Deja fusesem înștiințat că trebuie să plec. Bog- 
dan vorbise cu Părintele Gheorghe, șeful arhonda- 
ricului, iar acesta luase această decizie, fără să mă 
întrebe ceva... 

Părintele Chiril mi-a spus că pot să rămân, că 
nu mă dă nimeni afară, Părintele Gheorghe nu e 
stareţ etc, dar eu eram deja hotărât să plec. 

O poveste tristă, în care mi-au ieșit la iveală mul- 
te din patimi... 

Dar rămân cu multe amintiri frumoase de la 
această mănăstire. Cu frumoasele pâraie și cas- 
cade din pădurea din spatele ei, prin care m-am 
plimbat adesea... Și cu o înţelegere a călugăriei 
mai apropiată de adevăr decât cea cu care pleca- 
sem. Nu e lucru puțin. 

În ultimele zile petrecute la Vatopedu aveam 
regretul că nu îmi terminasem pelerinajul în ju- 
rul muntelui. Aşa că evenimentele cu Bogdan și 
Părintele Gheorghe, care mă fac să plec, îmi dau 
prilejul să îmi duc planul la bun sfârșit. 

Îmi iau bagajul în spate şi plec. 

110 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Supărat, dar cu o învățătură importantă: mode- 
lul monahismului atonit, care este modelul hristic. 
Starețul e Hristos, iar vieţuitorii sunt apostolii. Ha- 
rul ucenicilor vine numai prin stareţ. 


26. SPRE EFSGHIMENU 


Plecarea de la Vatopedu e o adevărată eliberare. 
Nu îmi doresc să fac baie sau altceva interzis. Pur și 
simplu, mă simt eliberat de o povară. 

Cu rucsacul în spate și tolba, în care acum sunt 
haine, pe umeri, o apuc spre Efsghimenu. 

Planul e simplu, voi continua ce am început - sau 
poate ar trebui să iau turul de la început?, încep să 
mă întreb - pelerinajul pe jos în jurul peninsulei 
Muntelui Athos. 

Trec printr-o pădurice de arbuști, cu aer tainic, 
apoi ies pe niște coline aride, ţepoase, alungite în 
mare. 

La Efsghimenu sunt zeloți. Aceștia nu au comuni- 
une cu noi. La Muntele Sfânt, din câte spunea Pă- 
rintele Stareţ Efrem, ei nu salută pe nimeni. 

Colinele pe care merg capătă încetul cu încetul 
un aer de Vestul Sălbatic, așa că momentul în care 
ajung la o poartă unde e o inscripţie, în trei limbi, 
potrivit căreia poarta trebuie să rămână închisă, ca 
să nu iasă caii, nu mă surprinde. Cai sălbatici sau 
semidomesticiţi. Frumos. 

Şi merg mai departe pe dealurile aride de pe 
malul mării, presărate ici-colo cu câte un pâlc de 
copaci somnolenți. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 111 


Și peisajul de la Efsghimenu e deosebit de fru- 
mos. Această mănăstire se află între trei stânci 
mari și e apărată din toate părţile. 

Văd zona mănăstirii de pe una dintre stânci, pe 
care rătăcesc pentru puţină vreme drumul, apoi 
cobor și trec pe la poarta ei. 

Nu intru, pentru că nu ne recunosc de creștini. 
Cum să stai la poveşti cu asemenea oameni? 

Întreb unde e drumul spre Mănăstirea Hilandar, 
„Apo pu Hilandaru?”, şi o apuc într-acolo. 

În cele două luni și jumătate cât am stat la Va- 
topedu s-au lipit de mine câteva expresii grecești: 
„Evloghite.” „Evloghison.” „Na ine evloghimene.” 
„la sas.” şi alte câteva. 


27. HILANDARU 


Ce frumos e drumul de la Efsghimenu la Hilan- 
dar! Dar frumos e puţin spus... Superb! 

Durează doar o jumătate de oră, dar înainte de 
mănăstirea sârbilor e un parc de pini atât de fru- 
mos încât pare desprins dintr-o poveste. Un parc 
foarte mare, cu pini meridionali ridicați urieșește 
spre cer, în care e o singură bancă. Impresia e 
copleșitoare. 

Şi sunt primitori sârbii, nici nu se gândesc să nu 
mă lase să dorm la ei. Au un dormitor mare, un fel 
de hală cu vreo optzeci de paturi așezate unele 
lângă altele. Foarte bună idee pentru condiţiile de 
la Sfântul Munte. Așa, îi pot primi pe toți cei care 
vin la ei. 


112 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


La Hilandaru văd slujind (sau asta a fost la Zo- 
grafu?) un preot care pare suferind de cancer sau 
SIDA. Are părul căzut și o figură pală, morbidă. Dar 
ochii lui ard ca două lumânări. 


28. ZOGRAFU 


A doua zi plec spre Zografu. Drumul „pietonal” 
dintre cele două mănăstiri e minunat și trece pe 
lângă peștera Sfântului Cosma, pustnicul. 

Nu urc la peșteră de cum ajung, pentru că sunt 
cam obosit. Mă duc mai întâi să-mi las bagajele la 
Zografu. Și cei de aici mă primesc fără comenta- 
rii. Credincioșii bulgari au o mare dramă: nu mai 
au călugări. În toată Bulgaria, dacă mai sunt două 
sute de monahi, îmi spune fratele cu care vorbesc. 

Mă duc la Peștera Sfântului Cosma, unde mi-aş 
fi dorit să rămân peste noapte, atât era de liniștit 
și frumos în acea peșteră din apropierea vârfului 
unei stânci. În mijlocul peşterii e o adâncitură ci- 
mentată, în care mai că mi-aş face culcuș. La în- 
toarcere mă întâlnesc cu doi ucrainieni roșcovani, 
care locuiesc în Israel (!) şi trăiesc împreună cu ei 
o întâmplare ciudată. O mică minune, care ne 
întăreşte tuturor Credinţa în Dumnezeu. Cum aș 
vrea să anunţ în ţară că s-ar putea să mă întorc, îi 
rog pe ucrainieni să mă lase să intru pe net de pe 
telefoanele lor. 

Zis și făcut: mergem la o chilie aflată pe o stân- 
că opusă celei pe care e zidită mănăstirea și ne 
cocoţăm pe streașina porții acelei chilii. 

Acolo avem oleacă de semnal. 

FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 113 


Cu semnalul ăsta slab, reușesc, cât de cât, să îmi 
verific emailul, dar nu și să trimit vreun mesaj. 

Îi las acolo pe ucrainieni şi mă îndrept spre mă- 
năstire. Ajuns la mănăstire, îmi dau seama că mi-am 
pierdut briceagul și nu voi mai avea cu ce să mă- 
nânc prin pustie. Dar unde să-l fi pierdut? Mă duc 
spre chilia unde am fost cu ucrainieii, dar deja se 
întunecă și până acolo sunt vreo două sute de me- 
tri, iar cărarea e năpădită de ierburi. 

Când mă apropiu de chilie, ei se întorc. Ne oprim 
şi schimbăm câteva vorbe. Le spun că mi-am pier- 
dut ceva și caut acel ceva prin iarbă. 

Unul dintre ucrainieni îmi spune: 

- Fii atent că aici sunt șerpi! Ce e acolo?! 

Şi îmi arată un lucru roșu care străluceşte în iar- 
bă. Ce credeţi că era? Briceagul meu! 

Mare ești, Doamne! Ne minunăm toţi trei și dăm 
slavă Lui Dumnezeu. Practic, era imposibil să gă- 
sesc briceagul. Dacă nu mi l-ar fi arătat roșcovanul 
mai plinuț, aș fi trecut pe lângă el fără nicio pro- 
blemă. Dumnezeu a rânduit să ne întâlnim exact în 
acel loc și, fără să ne înțelegem prea bine în engle- 
ză, l-a făcut pe acel ucrainean să-mi arate bricea- 
gul! Mare ești Doamne! Și dacă într-un lucru atât 
de mic a făcut Dumnezeu ca totul să se potrivească 
la milimetru, vă dați seama câtă grijă are de noi în 
lucrurile mari! 

Îmi plac toate la Zografu, şi slujba, și mâncarea, și 
mai că aş rămâne acolo... 


114 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


28. COSTAMONITU 


Dar a doua zi plec spre Costamonitu. Și mai şi ră- 
tăcesc drumul. Îmi scapă indicatorul, îngropat în- 
tr-un tufiș, și mă tot duc, spre ceva ce ar putea fi Ar- 
sanaua Mănăstirii Zografu. Cel puţin atunci eram 
convins că merg fie spre Mănăstirea Costamonitu, 
fie spre Debarcaderul Mănăstirii Zografu. Acum, 
privind harta, aș zice că mergeam mai degrabă în 
direcția Kareiei. 

Drumul e larg, a fost folosit pentru mașini, dar 
acum pare abandonat. Nu de multă vreme, dar 
abandonat. 

Sau poate că această senzaţie vine din faptul că 
nu întâlnesc, vreme de două ore, pe nimeni. 

Găsesc multe tufe de mușeţel și gălbenele, cu 
flori foarte mari, din care mai culeg. 

E foarte cald, suntem în plină vară, iar eu sunt 
îmbrăcat în haine negre şi nu am sub ce să mă adă- 
postesc. Drumul cel rătăcit merge pe o coastă cu 
arbuști mărunți. 

Trec mai apoi printr-un loc cu pini înalți, care 
înconjoară ceva ce pare să fi fost cândva un schit 
destul de mare. Locul e năpădit de tufe de scaieți 
şi mărăcini. Drumul cel larg a devenit o potecă, 
iar poteca devine o urmă de cărăruie îndărătni- 
că, şerpuind printre tufele de scaieți, într-un loc 
pe unde pare să nu mai fi trecut de multă vreme 
nimeni. lar când urma asta se povârnește pe niște 
stânci, mă decid să mă întorc. 

Dar nu fără a mă lăsa uşor bântuit de gândul că 
aș putea într-o zi să mă pustnicesc pe aici. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 115 


Mă întorc în drumul cel larg, până la un podet 
unde e o captare de apă. Întâlnesc, până acolo, 
încă un drum abandonat. Mi-e sete, am stat câteva 
ore în soarele torid de pe coasta aridă a peninsulei. 
Captarea de apă constă într-o cușcă zidită, care are 
o portiță. Deschid portiţa și ce văd mă uimește. 

Lângă un mic bazin de apă e o broască de baltă 
imensă. Grasă și expandată, are dimensiunile unei 
mici broaşte țestoase. Nu am mai văzut în viața 
mea o asemenea broască. 

Beau apă de altundeva, de pe firul acelui pârâu 
firav şi mă gândesc ce să fie cu broasca asta. 

Mi-a arătat Dumnezeu ce zonă sănătoasă e aici 
şi cât de minunate sunt lucrurile Sale în afara 
„civilizaţiei” omenești? 

Sau să fie această broscuţă dolofană un semn că 
Gheronda Efrem de la Vatopedu, mai plinuţ și el, 
mă ţine sub observaţie duhovnicească? 

Mă întorc până la intersecţia cu un drum mai 
mare și o apuc pe el, chiar dacă pare evident că 
merge în partea cealaltă a peninsulei. 

Şi găsesc, într-adevăr, indicatoare cu numele Mă- 
năstirii Vatopedu. Așa că mă întorc spre Zografu. 

Aproape de Zografu găsesc indicatorul și adevă- 
rata potecă. Au trecut deja ore bune, e după-amia- 
ză, dar mă decid, totuși, să mă duc la Costamonitu. 
Indicatorul spune că am de făcut doar o oră și ju- 
mătate sau două ore. 

Un nou drum frumos, prin pădurici și păduri. Am 
coborât în valea unui pârâu, apoi am urcat o culme 
împădurită, apoi cobor iar într-o vale, urc iar și ia- 
tă-mă la Costamonitu. 


116 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Aceasta este una dintre mănăstirile cele mai 
tradiționaliste ale Athosului. Nu acceptă fonduri 
europene, iar în chilii nu au lumină electrică. 

Știind acestea, mă aşteptam să dau aici peste 
niște călugări foarte riguroși, asemănători celor de 
la Vatopedu. Nici pe departe! 

Câţiva fraţi din obște joacă baschet în faţa porții 
cu nişte puşti. 

La cazare nu am probleme, deși trebuie să aştept 
vreme îndelungată un monah care îmi dă o cheie. 

Camera e deosebit de frumoasă, cu felinar cu 
ulei, sobă și geamuri clasice, fără termopan. 

Mănăstirea e mică, pare tare înghesuită. 

Dar e bine ascunsă între dealuri, așa că nu a avut 
soarta mănăstirilor de pe țărm, prădate de mai 
multe ori de pirați. 

E frumoasă slujba la Costamonitu. Micuța mă- 
năstire are un aer intimist, fermecător. 

lar puștii, care la început îmi păreau foarte 
zgomotoși, se dovedesc niște băieţei liniștiți. 


30. DOCHIARIU 


A doua zi ajung, relativ ușor, la Dochiariu. Mă- 
năstirea aceasta e așezată chiar pe țărm. Aici e un 
călugăr român de care am auzit, Părintele Mina. 

Sunt primit foarte bine și cazat într-o încăpere 
frumoasă, cu vedere superbă. Văd biserica fru- 
moasei mănăstiri de piatră, dar şi marea. Biserica 
roșiatică, o bijuterie împurpurată. 

Îl găsesc pe Părintele Mina şi am o scurtă discuţie 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 117 


cu el. Nu are binecuvântare să-mi dea sfaturi, dar 
îmi spune două vorbe. Are ochi luminoși, de om 
care se roagă mult. 

Mănăstirea Dochiariu e o frumuseţe. Un ansam- 
blu de trepte de piatră, strânse și răsucite, te poar- 
tă prin toate cotloanele unei mici cetăţi frumos co- 
lorată, în roz și albastru. 

lar despre biserica de un roșu intens din centrul 
ei deja v-am vorbit. 

Un adevărat spectacol de nuanţe și culori... 

Şi mai sunt și mandarinii și portocalii care străju- 
iesc zidurile și aduc peisajului un aer sărbătoresc. 

Totuşi, această mănăstire nu are o faimă bună la 
Vatopedu. Se consideră că monahii de aici mun- 
cesc prea mult. „Nu știu ce fac ei acolo... terapie 
prin muncă...”, îmi spunea Părintele Chiril. Poate 
are dreptate, dar eu nu ajung să cunosc prea bine 
această parte a lucrurilor. 

Din discuţia cu Părintele Mina, lucrurile mi se 
arată altfel, calme și bine așezate. 

După ce a colindat prin mai multe locuri, și-a găsit 
aici împăcarea. Și îmi spune și alte vorbe frumoase 
şi de folos, fără să caute să facă pe înțeleptul. 

Mai sunt prin mănăstire nişte cățelandri mici şi 
flocoși, niște „zdreanţă” care se tot încurcă în pi- 
cioarele bătrânului stareţ al acestui loc. 

Dar din ţinuta călugărilor, uzată şi decolorată, se 
vede că vatopedinii s-ar putea să cam aibă drepta- 
te în privinţa felului în care se lucrează aici. 

Într-o firidă a mănăstirii e și Icoana Maicii Domnu- 
lui Grabnic Ajutătoarea, o reprezentare a Măicuțţii 
Domnului care îi atrage pe mulți. 


118 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


31. XENOFONTOS, PANTELIMON, 
IZVORUL MEU 


A doua zi plec mai departe. Mănăstirea Xeno- 
fontos e prea aproape de Dochiariu ca să mă mai 
opresc. 

Cum trec pe lângă zidurile de fortăreață ale mă- 
năstirii, găsesc în drumul meu niște vinete. Au căzut 
din grădina suspendată întinsă deasupra zidului. 

Omul şi roadele muncii lui... Eu am în cap noi 
păsărele care mă cheamă la pustnicie, așa că iau 
aceste vinete crude cu mine. Poate ca să am ocazia 
să-mi testez amnarul... 

Îmi las bagajul pe o placă de beton de la poartă și 
vizitez și această mănăstire, mare, impresionantă. 

Apoi pornesc spre mănăstirea rușilor, Sfântul 
Pantelimon, admirând vârful Athosului, profilat 
frumos, undeva în zare, pe cer. 

Între Xenofontos și Sfântul Pantelimon descopăr 
câteva peşteri care îmi înfierbântă imaginaţia. 

Una dintre ele e în stâncă, deasupra țărmului, 
alta pare scobită de mare, într-un picior de stâncă 
pe care e un ponton și o chilie, adică o casă. 

La Pantelimon am o surpriză. Rușii nu mă pri- 
mesc. Mă așteptam să mă primească cu braţele 
deschise, pentru că și ei au mulţi pelerini care fac 
turul peninsulei și au locuri de cazare berechet, 
dar nu se întâmplă așa. 

- You have reservation? (Ai rezervare?), mă 
întreabă, destul de agasat, unul dintre părinții 
ruşi de la arhondaric. 

- Niet, îi răspund. 

FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 119 


- No reservation, no room!, urmează el. (Fără 
rezervare nu te cazăm.) Şi îmi întinde o carte de 
vizită cu un număr de telefon, repetându-mi, 
apăsat: Reservation. 


Ideea de a fi într-o mănăstire și de a suna la un 
număr din aceeași mănăstire, pentru rezervare, 
mi se pare de-a dreptul absurdă. De altfel, eu nici 
n-am cartelă de telefon, ci doar un mobil gol. De 
pe ce aș putea să sun? Ar trebui să vorbesc cu vre- 
un grec să mă lase să sun de la el... 

lau cartea de vizită şi o arunc la coșul de gunoi, 
cu un gest triumfător. Apoi îl privesc pe părintele 
care îi tot dădea cu reservation-ul şi îi zic, arătând 
coșul de gunoi: 

- Reservation! 


În aceeași clipă văd cum un fel de dublu al lui din 
aer se desprinde de el, sărind în sus. Dar el rămâne 
așezat, tăcând. 

„Să vezi că a ieșit un drac din el...”, îmi spune un 
gând, deși ce știu eu ce o fi fost zvâcnirea asta a 
unui trup de aer suprapus trupului acelui părinte? 

Plec mai departe. După ceas, aș putea ajunge 
până la Grigoriu înainte să se întunece. Minunat! 

O să mă duc până la Grigoriu și o să dorm lân- 
gă icoana aceea a Măicuţii Domnului în faţa căreia 
am fost sărutat de o ființă nevăzută. Icoana de pe 
stânca dintre Simonos Petras și Grigoriu... 

Trec prin Dafni unde prind vânzoleala creată de 
venirea şi plecarea bacurilor. 

Găsesc pe drum câteva smochine făcute, primele 
pe care le văd anul acesta la Athos, iar asta a fost o 
mare mângâiere pentru mine... 


120 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Apoi ajung la Simonos Petras, unde mă duc la ar- 
hondaric şi mă aprovizioneaz cu rahat. Întrebarea 
legată de cazare ar fi inutilă aici, deja știu lecţia. 

Ghetele mi s-au scorojit şi întărit. M-ar mai putea 
ţine până la finalul călătoriei sau chiar și până în 
România, dar mi-ar prinde bine nişte încălțări noi... 

Trec peste câţiva măgăruși care pasc între niște 
îngrădituri, chiar în drumul meu. 

Sunt măgăruţi micuţi, nu mulari solizi, dintre cei 
atât de răspândiţi la Athos. Sau or fi mânji de-ai lor? 

Ajuns la icoană, îmi ascund bagajul în spatele 
chioșcului în care e aceasta. Apoi plec spre Grigo- 
riu. Am ajuns la vreme pentru masa de seară! 


32. ADIDAȘII 


După masă mă întorc la „locul meu”. Mă culc pe 
banca de lângă icoana Măicuţii Domnului. 

Aprind candela în faţa icoanei, cu flacără mare, 
mă învelesc în sacul de dormit și încep să spun ru- 
găciunea minţii. lată că a fost bun și sacul de dor- 
mit la ceva. Îl luasem cu mine în vântul gândurilor 
pustnicești. 

În timpul nopții simt o prezenţă și mă întreb dacă 
o fi vreunul din măgărușii de mai sus sau o fi necu- 
ratul. Spun rugăciunea mai departe, cu nădejde. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, când plec de aici, 
simt că acea cercetare a mea din vremea nopții 
o să capete cumva o explciaţie. Dacă o fi fost un 
sfânt? Sau un pustnic? Cine era acea prezență as- 
cunsă, dar atât de uşor de simţit? 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 121 


Cobor în valea care desparte Mănăstirea Simo- 
nos Petras de Grigoriu. Traversez pârâul și ajung 
la o cişmea din care cineva captează apă. În spa- 
tele cișmelei mă așteaptă o frumoasă pereche de 
adidași albi, nou-nouți! Și sunt numărul 43, exact 
numărul meu! 

Să-i iau sau nu? Un gând îmi spune că-s pentru 
mine, poate chiar de la vizitatorul nocturn al locu- 
lui meu de dormit. Alt gând îmi spune că un călu- 
găr nu ia un lucru găsit, ci doar unul dăruit explicit. 

Chiar dacă încălțările mele lasă mult de dorit, 
iar acești adidași mi-ar pica tocmai bine, al doilea 
gând învinge. Îi așez exact cum îi găsisem și plec 
mai departe. 

Deși s-ar putea să fi fost cu totul altceva. Dar cine 
tratează lucrurile cu smerenie, nu greșește. 

Nu mă mai opresc la Grigoriu, firește, acesta e 
la doar un sfert de oră de locul unde am înnoptat. 
Merg mai departe. 

Drumul dintre Grigoriu și Dionisiu e superb! Mi- 
nunat! Poteca urcă pe o stâncă uriaşă, iar apoi se 
prăvălește într-o vale largă, străbătând o pădurice 
cu copaci destul de serioşi. 

În vârf sunt niște colți de stâncă uluitori, 
grandioși, iar deasupra lor o cruce mare, a cărei 
maiestate nu se trăda când o vedeam de jos. 

Pe aici mă întâlnesc cu un basarabean care face 
ocolul muntelui în sens invers. Vine la Athos în fie- 
care an și face turul, uneori din bucăţi. Mă bucur să 
mai vorbesc și eu oleacă românește. 


122 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


33. DIONISIU 


Deși Părintele Pavlou de la Grigoriu ar fi înclinat, 
parcă, să mă îndemne mai demult să merg spre 
Dionisiu, nu i-am ascultat sfatul. Abia acum ajung 
să văd această frumoasă mănăstire. 

Porţile ei mi se deschid larg. De nicăieri apare un 
călugăr care mă întreabă ce doresc, îi spun, el mă 
duce la arhondaric, iar apoi tot el vine și mă duce la 
cameră. Am o chiliuță doar pentru mine! 

„Oare nu o fi asta mănăstirea mea, mănăstirea în 
care ar trebui să rămân?”, îmi vine în minte... 

Dar sunt cam descurajat să fiu tot între străini. 

Aici întâlnesc și un francez, necredincios, care ar 
vrea să caute ceva legat de spiritism într-un ma- 
nuscris din arhiva mănăstirii. Sau de asta crede el 
că a ajuns aici. Încerc să-i explic câte ceva. 

Mănăstirea are o predominantă roșie și aerul că 
e strânsă pe nişte stânci de presentimentul unei 
invazii. Şi câți aventurieri, pirați şi cuceritori nu au 
căutat să fure de pe-aici... 

A doua zi plec spre Mănăstirea Sfântul Pavel. E 
închinată unui sfânt aghiorit care poartă numele 
Apostolului Neamurilor. Aici e un grup de români. 

Mănăstirea e cocoţată undeva la genunchiul 
muntelui iar în josul ei, spre țărm, se deschide o 
vale largă. În ea văd atâtea utilaje şi grămezi de 
nisip şi pietriș și ciment, încât am senzaţia că se 
caută amenajarea unui port comercial. Sper să nu 
fie așa. 

E încă devreme. Îmi las bagajul lângă drumul 
spre Schitul Sfânta Ana și urc să vizitez mănăstirea. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 123 


Găsesc un român și el îmi tot povestește ce și 
cum, dar nu mă prea lămuresc. E lucru știut că 
această mănăstire a fost foarte puternică și destul 
de riguroasă, dar acum, stareţul fiind foarte bă- 
trân, rigoarea a scăzut. Cam așa se vede Sfântul 
Pavel dinspre Vatopedu. 

Merg mai departe, cu gândul că voi înnopta la 
Schitul Sfânta Ana. 


34, LA MORMÂNTUL 
SFÂNTULUI IOSIF ISIHASTUL 


Drumul urcă pe stânci colțuroase. Mă ajung din 
urmă trei greci, care, văzându-mă cu încărcătură 
mare, rucsacul și tolba de pescar, parcă ar vrea să 
mă ajute, să mă ia cu ei. Dar nu-i chip. 

Din vorba cu grecii, dar şi din amintirile de pe 
hartă, știu că vom ajunge mai întâi pe la Nea Schiti. 
Nu mi-a zburat complet din minte că Starețul losif 
Isihastul a avut chilia pe aici, dar nici nu mă gân- 
desc că voi găsi această chilie. 

Dar ajuns la răscrucea cu drumul care urcă de la 
debarcader către Sfânta Ana, descopăr un indica- 
tor cu menţiunea Coliba lui Gheronda Iosif. Stop! 
Cobor în direcţia arătată de indicator, vreo două- 
zeci de metri și ajung la curtea unei chiliuţe pe care 
o mai văzusem, în pozele de pe internet. 

Curtea aceasta, de vreo sută de metri pătrați, 
pornește chiar de la stânca muntelui, în care e o 
peşteră. În peşteră, un pat de fier, milităresc, fără 
saltea. Poate sunt oameni care îşi aştern acolo un 


124 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


izopren și rămân peste noapte. 

Chilia e deschisă. Înăuntrul sunt două foarte mici 
încăperi. Într-una e mormântul Părintelui losif Isi- 
hastul, în cealaltă - un mic paraclis. 

Brusc simt în inimă rugăciunea. 

O senzaţie blândă, de apăsare a inimii. 

Îmi devine clar că întreaga literatură care îl 
priveşte pe Sfântul losif Isihastul este adevărată și 
că el este un sfânt viu și lucrător. 


35. SPRE CULMI 


Mă desprind greu de bucuria rugăciunii la groa- 
pa Părintelui losif, sfântul care a renăscut isihia în 
Sfântul Munte. Și nu doar isihia, căci ucenicii săi au 
restabilit chiar și viața de obște a Sfântului Munte. 

La Sfânta Ana ar fi un bătrân căutat, despre care 
mi-a vorbit Andreas, irakianul din Australia. Mă 
rog pe drum ca, dacă îmi poate da vreun sfat de 
folos, să îl găsesc. Dar nu se întâmplă așa. 

Arhondaricul de la Schitul Sfânta Ana e în stilul 
unei cafenele. Lumea stă pe o terasă a lui și admiră 
marea. Părintele arhondar îmi dă două vești proas- 
te. Nu pot rămâne peste noapte, pentru că n-au lo- 
curi. lar bătrânul acela nu se știe dacă e disponibil, 
iar el, arhondarul, nu mă poate îndruma la el. 

Totuși, aflând că sunt din România, arhondarul 
îmi oferă un pahar de... pălincă. Nu pot să beau 
aşa ceva, îl refuz și plec mai departe după ce m-am 
lămurit cât de cât că am unde dormi. La Adăpos- 
tul Maicii Domnului (Panaghia/Născătoarea) sunt 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 125 


paturi și saltele pentru cei care urcă pe vârf. 

Și hai la drum către înălțime... Vârful Athosului 
are 2033 de metri, iar eu am pornit de la nivelul 
mării. Acolo eram la Mănăstirea Sfântul Pavel. E 
ca și cum aș escalada, în condiţiile României, de la 
poale, vârfurile Munţilor Făgărașului... 

Cabana Panaghia e undeva pe la cota 1500. 

Drumul urcă abrupt, prin pădurici de arbuști 
şi chiar porţiuni de pădure adevărată. Peisajul e 
uluitor. O stâncă iese din mare și se înalță la mare 
înălțime ca turla unei biserici imense. Un colţ de 
stâncă împădurit e legat de munte printr-o fru- 
moasă potecă ascunsă de copaci. Acolo unde 
această potecă întâlnește poteca pe care urc eu e 
un popas, lângă care e și un izvor. 

Dar am mai băut apă și mai jos, la un izvor aflat 
de partea cealaltă a muntelui, unde am găsit şi un 
măr mare și roşu. De data asta n-am mai făcut mof- 
turi şi n-am mai umblat cu întrebări. Am luat mărul 
şi l-am băgat în rucsac. 

E frumoasă și pădurea pe care am străbătut-o, 
vreme de zece minute, până la acel izvor. 

Dar să revenim la răscrucea noastră. E aici un om, 
cu barbă mare și cu un telefon tip tabletă în mână. 

După înfățișare pare călugăr, după atitudine - mi- 
rean. Pentru că tot butonează la telefonul ăsta al 
lui. Și stă cumva relaxat, întins mirenește pe o pia- 
tră. Totuși, îl întreb dacă nu cumva nu e pustnic. Îmi 
răspunde, într-o engleză bună, că e muncitor. Apoi îl 
întreb dacă are internet acolo. Îmi zice că da. Aş vrea 
să verific şi eu ceva, să trimit niște mesaje în ţară, dar 
renunţ la gândul de a-i cere să mă ajute cu asta. 


126 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Întâlnesc, tot aici, un rus care coboară de pe vârf. 

Mai am, până la Panaghia, vreo oră-două. 

Pe marginea drumului găsesc copaci tăiaţi, închi- 
puind bănci sau mese primitive. 

Mă mai odihnesc și eu din loc în loc, pentru că e 
o plăcere să admiri marea şi insulele ei îndepărtate 
de la această înălțime. 

La Panaghia senzaţia se accentuează. O cabană 
fixată într-un platou montan colțuros. Arborii și 
arbuştii au dispărut. Aici sunt doar tufe de mușeţel 
şi alte câteva plante răzlețe. Drumul șerpuiește pe 
versantul abrupt care se înalță spre cer. 

Mă odihnesc vreo oră, dar e abia ora patru. Pot 
să urc liniștit până în vârf. Mă tot gândesc dacă să 
o las pe a doua zi sau nu. 

Cabana m-a surprins. Are un mic paraclis, în care 
stă un călugăr care pare să fie pustnic. Are un ochi 
învineţit, cine știe ce ispite o fi avut, sărmanul, și nu 
vorbeşte cu nimeni. Parcă văd că o fi avut vreo lup- 
tă cu necuratul, cum se întâmplă adesea pe aici... 

Călugărul acesta are un aer foarte interiorizat. 
Stă într-o strană şi nu spune nimic. Priveşte în faţă, 
cu un aer trist. Are părul şi barba încâlcite. 

Mă decid să urc pe vârf în seara aceasta. Așa, 
mâine voi porni spre Prodromu dis-de-dimineaţă. 

Urc și tot urc. Depășesc un grup de trei greci care 
se vor tot chinui în urma mea. Cărăruia e marca- 
tă cu pietre albe, mari și colțuroase, uneori greu 
de urcat. Din loc în loc mai sunt și scurtături mai 
abrupte, dar trebuie să înţelegi la timp cum se 
desfăşoară drumul mai sus, lucru nu tocmai ușor 
de făcut. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 127 


Într-un târziu ajung în vârf. Acolo sunt nişte zi- 
dari care lucrează la o chilie. Urcând, le tot aud 
utilajele hârâind. Când ajung sus am marea șansă 
ca ei să se oprească. Poate fac așa cu fiecare turist 
care ajunge aici, îi îngăduie să admire priveliștea în 
linişte... Şi ai ce admira! 

Dincolo de vârf se întinde întreaga peninsulă, 
căreia încerc să îi deslușesc reperele. lar pe partea 
din care am venit sunt Marea Egee cu insulele ei. 

Seara mă înfrupt din bunătăţile de la cabană. 
Sunt aici, pe masă, mai multe soiuri de seminţe și 
alune, iar eu n-am mai mâncat de multă vreme așa 
ceva, deși sunt mare amator. 

Dis-de-dimineaţă, plec spre Prodromu. 

Spre regretul meu, nu îl mai întâlnesc pe acel 
muncitor sau pustnic pe care îl găsisem butonând 
la telefon. 

Era o figură aparte. Cu părul șaten și ochii 
albaștri, părea fie cuţo-vlah din Tracia, fie bosniac, 
fie român. Sau se mai putea să fie, de ce nu, occi- 
dental, din jumătatea nordică a continentului nos- 
tru. Altfel, greu găsești astfel de date fiziologice în 
Balcani. Cam de vârsta mea - sau chiar cu câţiva 
ani mai tânăr - era genul de om pe care mi-ar fi 
plăcut să-l cercetez. 

La izvorul lângă care îl găsisem se întâlnesc pa- 
tru poteci. Una urcă în vârf. Una coboară la Sfânta 
Ana, alta la Karulia, iar alta o ţine cam la aceeași 
înălțime cu răspântia, alfată cu aproximaţie la cota 
800, până spre schitul românesc Prodromu. 

Aceasta e răspântia principală din această parte 
a muntelui, inaccesibilă mașinilor. 


128 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Eu o apuc spre Prodromu. Din acest drumeag 
se vor deschide felurite poteci în jos, spre ţărmul 
stâncos și colibele, chiliile și schiturile lui, dar eu 
voi rămâne pe drumul spre Prodromu. 

Cunosc păţania unui băiat care a apucat-o în jos, 
dorind să cerceteze zona pustnicilor și crezând că 
pe acolo e vreo potecă întinsă de-a lungul mării, 
şi care a făcut șapte ore în loc de două și a ajuns la 
Prodromu epuizat și înțepat de arici de mare. 

Altfel, mi-ar fi plăcut și mie să văd locurile pust- 
nicilor de pe stâncile țărmului. 

Dar și drumul acesta e nespus de frumos. 

Fiecare pârâiaș pe lângă care trec îmi renaște vi- 
sul pustniciei. lar jos, cum spuneam, sunt tocmai 
zonele faimoase prin pustnicii lor, Katunakia, Kap- 
sokalivia şi celelalte. 

E încă dimineaţă când ajung la Prodromu. 


36. HRAM LA PRODROMU 


Mi-am calculat pașii în așa fel încât să rămân la 
Prodromu la hram. Acest hram e cea mai mare săr- 
bătoare românească de la Athos. 

Teoretic, eu mi-am închieat aici turul muntelui. 
Dar pauza de două luni și jumătate de la Vatope- 
du nu mă prea încântă... Mă gândesc să continui 
să merg până la Vatopedu pe jos, așa încât să fac 
turul și „dintr-o bucată”. 

Dar deocamdată am de făcut aici o pauză de ozi. 

Unii dintre cei veniți la Prodromu se cunosc. E 
şi un bărbat pitic pe care aveam să-l reîntâlnesc 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 129 


ulterior, de câteva ori, la Cernica. E foarte jovial și 
se poartă de parcă handicapul lui ar fi, mai degra- 
bă, un avantaj. Extraordinar! 

Mă tot întâlnesc cu Părintele lulian, de la care tot 
iau binecuvântări. Îi descopăr și locurile de rugă- 
ciune, mai mult sau mai puţin ascunse. 

Apoi, mă întâlnesc cu un culegător de origami. 

Îmi arată planta aceasta foarte aromată și culeg 
şi eu vreo câteva bucheţele. 

După care cobor la Peștera Sfântului Atanasie. 
La întoarcere, apropiindu-mă de mănăstire, îl în- 
tâlnesc pe lulian Capsali, care coboară și el spre 
peșteră, însoţit de câţiva prieteni. Mai cobor o dată 
şi cu ei. 

lulian e un tânăr credincios și plăcut, un fel de 
copil mai mare, uimit de toate lucrurile care îl în- 
conjoară. Dar mie, după o sută de zile la Athos, mi 
se pare și cam lumesc. Totuși, reuşesc să mă abţin 
să-i spun vreuna „de-a mea” :). 

A doua zi, la hram, vom bea împreună o ulcică 
de vin și voi ajunge să vorbesc lucruri mai lumești 
decât cele pe care le spusese el cu o zi înainte. 

Şi aici e o mare învăţătură: ca să ne smerească, 
Dumnezeu alege ca atunci când îl judecăm pe 
aproapele pentru un păcat, să cădem și noi, imedi- 
at, în aceeași greșeală. 

Mă voi despărți de lulian a doua zi. Am ales să 
îmi termin și pelerinajul „dintr-o bucată”, iar el va 
merge mai departe, firește, cu transportul motori- 
zat. Rămâne să ne vedem la Vatopedu și, poate, să 
plecăm împreună spre ţară. 


130 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


37. LAKKOS 


Mi-e greu să-mi amintesc dacă nu cumva acum 
are loc discuţia cu Părintele Ștefan pe care o redau 
în Capitolul 18 al acestei istorii. Poate și întreaga po- 
veste de mai jos să se fi petrecut atunci și să fi mers 
acum direct, de la Prodromu până la Iviru? Asta nu 
prea cred... Oricum, pentru că episoadele s-au în- 
chegat bine în povestea mea, le las așa. 

Mai ţin minte că am dormit la o chilie din capătul 
dinspre munte al adunării de chilii care compun 
Schitul Valea (așa se traduce Lakkos în românește). 

l-am ajutat pe călugări la citit, la slujbele serii, iar 
a doua zi am pornit către Provata. 

Drumul spre Provata e destul de încâlcit și neum- 
blat, așa că mă cam rătăcesc. Nimeresc într-o pă- 
dure care coboară în valea unui pârâu, îl traversez 
şi apoi urc în drumul bun pe niște urme mai degra- 
bă de animale. 

Drumul acesta se tot îngustează, până ajunge o 
cărăruie care trece chiar şi prin curtea unei chilii. 

Apoi trec și prin curtea frumosului Schit Provata 
şi, la o răscruce, aleg ca, în loc să cobor către dru- 
mul mare care urmează țărmul, să o apuc spre Mă- 
năstirile Filotheu și Caracalu. 

La Filotheu nu ajung, nu ştiu de ce, dar la Cara- 
calu - da. Și am și șansa unei frumoase cărărui din 
pietre care străbate o pădurice străbătută de un 
pârâiaș. Un loc încântător! 

La Caracalu, o mănăstire mică și foarte frumoasă, 
a cărei culoare predominantă e bordo, găsesc un 
călugăr român care îmi explică cât de cât ce e cu el. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 131 


E cam supărat că grecii îl ţin numai la munca de 
jos. Dar stă la greci pentru că aici l-a trimis Părintele 
lulian de la Prodromu. 

După ce își varsă oful, pleacă să vâneze în conti- 
nuare hârtiuțele de prin curtea mănăstirii. 

Când ies în drumul mare, pe tricoul meu se 
așează o streche uriașă. Nu am mai văzut o gânga- 
nie de acest fel atât de mare. Și nu-mi pare a fi lu- 
cru curat cu ea, pentru că se ţine de mine ca scaiul. 

Mă va însoţi strechea asta înspăimântătoare 
până la Iviru, parcă gonindu-mă, împingându-mă 
de la spate, oricât aș căuta să o alung cu mănun- 
chiuri de ierburi. 

lar la Iviru intră după mine în Biserică și dispare 
în spatele unei icoane! 


38. CÂINELE 


La Iviru sunt primit, ca de fiecare dată, foarte 
bine. 

Surpriza vine a doua zi, când plec spre Stavroni- 
chita. Cum ies pe poarta mănăstirii Iviru, un câine 
slab, dar vesel, se ia după mine. 

Şi îmi aduc aminte instantaneu de câinele care 
mă petrecuse la o altă plecare de la Athos. 

„Cât se va mai ţine și cățelul ăsta după mine?”, 
mă întreb. 

Ştiţi cât s-a ţinut? Până la vaporașul cu care am 
plecat de la Vatopedu spre lerrisos și apoi spre 
ţară!... 

Drumul de la Iviru la Stavronichita se întinde pe 


132 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


stâncile aflate de-a lungul țărmului. Un drum su- 
perb, cu adevărat superb! Am uitat să vă spun... 

Trec printr-o pădurice plină de luminișuri și văd 
mănăstirea Stavronichita cocoţată pe o stâncă. 
Mănăstirea e în reconstrucţie, așa că nu prea am 
ce vedea înăuntru. Şantier. 

Intru printr-o poartă și ies pe alta, în partea cea- 
laltă, după ce am trecut și prin pridvorul Bisericii, 
sperând că aşa am scăpat de câine. 

Ţi-ai găsit! Nu știu cum a făcut, dar a ajuns și el în 
partea cealaltă a mănăstirii. 

De la Stavronichita la Pantocrator se ajunge 
ușor, într-o oră. La mică depărtare de Stavronichi- 
ta găsesc o bisericuţă abandonată care mă duce cu 
gândul iar la... pustnicie. 

Dar pustnicia nu se poate face decât cu binecu- 
vântare și trebuie să ai mulţi ani de mănăstire și să 
fii foarte sporit ca să te încumeţi la așa ceva. Câtă 
vreme eu... 

Nu am multe amintiri de la această mănăstire, îmi 
amintesc doar frumoasa alee care îi mărginește zi- 
durile, incinta și porțile micuţe, lipsite de grandoa- 
rea de la celelalte mănăstiri, dar cumva mai artisti- 
ce, mai frumoase, și fântâna de lângă care pleacă 
poteca spre Vatopedu. 

Drumul acesta, pe care l-am mai străbătut o dată, 
îmi pare acum mult mai uşor. 

Ajung pe un umăr de deal undeva deasupra chi- 
liilor românești de la Colciu, iar apoi o apuc, prin 
pădurice, pentru că drumul pietonal e plin de praf, 
spre Vatopedu. 

Căţelul... după mine. 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 133 


34. VATOPEDU, DIN NOU 


La Vatopedu, Părintele Chiril mă asigură că nu 
mă dă nimeni afară din mănăstire și pot să rămân. 
Dar eu am gândul plecării prea bine înfipt în cap. 

Voi mai aștepta câteva zile, pentru că așa mă 
povăţuiește Părintele, iar apoi voi pleca. 

Locuiesc la Vatopedu oarecum pe ascuns, în 
noua cameră a lui Andreas. Primesc niște bani de 
la Părintele Efrem, destul de mulți, pentru drum, 
dar eu sper că îi voi folosi pentru a tipări o broșură. 
Mai primesc un dar și de la Sfântul Ipatie. lau bine- 
cuvântare și mă hotărăsc să plec. 

Plecarea mea îl dă peste cap pe Andreas. Și el 
vrea să plece. A început să aibă semne de întreba- 
re în privința acestei mănăstiri. De ce nu e niciun 
pic de iubire? Cum de la copţii la care fusese înain- 
te găsea mai multă dragoste? 

Dar aceste întrebări și îndoieli cred că îi erau adu- 
se de cel rău. Războiul gândurilor de la Vatopedu... 

În dimineaţa în care plec, irakianul mă condu- 
ce la docul mănăstirii. Ne ascundem de soare sub 
chioșcul acestui doc şi apare şi câinele. 

l-am povestit deja lui Andreas despre câinele 
ăsta „al meu” și le fac o poză amândurora. 

Nu întâmplător, o să vedeţi de ce. 

Vedem vaporașul care trece spre capătul penin- 
sulei, apoi îl așteptăm să se întoacă de la Morfonu. 

La un moment dat, Andreas își ia rămas bun și se 
duce la mănăstire. „Poate nu suportă despărțirile, 
săracul”, îmi spun, privind vaporașul care se apro- 
pie. Mă întreb dacă nu cumva câinele se va urca și 


134 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


el pe vaporaș. Nu se urcă. Dar, înainte să pornim, 
mi se va urca pe vaporaș alt urmăritor. 
O persoană burdușită de bagaje îi strigă condu- 
cătorului vaporașului, în engleză, „Wait! Wait!” 
Cine să fie?... Andreas! 


40. RĂTĂCIRILE TÂNĂRULUI 
ANDREAS... 


Andreas s-a săturat de Sfântul Munte și vrea 
să plece acasă. Chiar acum, neîntârziat, odată cu 
mine... 

Dar situaţia e cum nu se poate mai complicată, 
iar eu intuiesc clar asta. Biletul o să-l coste enorm, 
ar fi trebuit să-și facă o rezervare de la Vatopedu... 

Andreas verifică pe internet și cam așa și e - bi- 
letul pentru Australia îl costă aproape două mii de 
Euro. Cu o rezervare făcută din vreme, ar fi redus 
costurile la jumătate... 

Aşa că acum se cam răzgândește - ar vrea să se 
ducă la Consulatul Australiei ca să-și prelungească 
viza, iar apoi să se întoarcă în Sfântul Munte. 

ÎI încurajez în direcţia asta. 

Ajungem la Salonic și ne cazăm la un hotel mai 
ieftin din Kalamaria, zona în care am mai stat eu pe 
aici. Sper că vă mai amintiţi. 

A doua zi, în loc să mergem la vreun consulat, 
Andreas îmi propune să mergem la mormântul 
Sfântului Părinte Paisie Aghioritul, la Suroti. 

Cum acesta mi se pare un consulat mai bun decât 
cel al Australiei, încuviințez, chiar dacă la originea 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 135 


acestei schimbări de direcţie e o toană de copil. 

Dar îi propun și să ne luăm bagajele cu noi, ca 
apoi să ne întoarcem la lerissos, iar el să se întoarcă 
la Athos. 

ÎI sfătuisem să le scrie celor de la Vatopedu și să 
obţină un nou Diamonitirion, trimis la lerrissos, ca 
să se poată întoarce în munte. M-a ascultat, iar răs- 
punsul sosise chiar în acea dimineaţă. 

Așa că ne îndreptăm, cu tot calabalâcul - el cu 
două valize uriaşe, negre, eu cu rucsacul și tolba 
pescărească, într-un autobuz local, spre Suroti. 

Andreas intră în vorbă cu două femei, una tână- 
ră, care știe engleza, alta mai bătrânică, şi reușește 
să obţină de la a doua să ne lăsăm bagajele la ea, 
ca să nu mai urcăm la mănăstire cu tot cu ele. 

Lăsăm bagajele în frumoasa și cocheta căsuţă a 
acestei femei și urcăm la mănăstire. 

Sunt aici o mulțime de vizitatori. În Biserică sunt 
moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul, iar în ci- 
mitir e mormântul Sfântului Paisie. 

Ne rugăm lor, și mai mult Sfântului Paisie, pe care 
îl cunoaștem mai bine, să ne ridice din neliniştile 
noastre și să ne ajute să găsim ceea ce căutăm. 


41. ANDREAS ÎN SFÂNTUL MUNTE 


În aceeaşi zi, spre seară, ajungem la lerissos. 

Ne-am întors prin Salonic, unde am schimbat au- 
tobuzul. 

Pe drum, Andreas, care nu stă o clipă, a aranjat o 
întâlnire, prin telefon, cu ofată pe carea cunoscut-o 


136 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


la un magazin de telefonie mobilă, în Salonic. Pe 
grecoaică o cheamă Irina și se vor întâlni în aceeași 
seară. 

Ne cazăm într-o pensiune în care Andreas a mai 
stat, iar apoi, spre seară, el pleacă la întâlnirea cu 
această fată. Răsuflu ușurat! 

Voi scăpa și de acest „căţel”! Fie se alipește de 
Irina și familia sa și îi vor purta ei de grijă, fie se 
întoarce în Sfântul Munte. 

Ar fi mai bună a doua. 

Și a doua zi chiar îl expediez pe Andreas în Sfân- 
tul Munte! Mulţumescu-Ți Ţie, Doamne! 

Eu l-am smintit, eu l-am întors înapoi! 


42. AVERTISMENTE ÎMPLINITE 


Plec de la Athos, din Uranopolis, unde am venit 
cu autobuzul, fără să mai aștept vaporul. De pe va- 
por ar veni, poate, vreun român care să mă ducă în 
ţară pe degeaba, dar, când niște muncitori români 
îmi spun că m-ar putea duce ei, contra cost, accept 
varianta asta. 

Poate pentru că mi-ar face plăcere să știu că 
avertismentele Părintelui Chiril, în care îmi cam 
pierdusem încrederea la Vatopedu, sunt niște ade- 
vărate profeții. 

Și acesta a fost primul, că dacă nu aștept să îmi 
găsesc o mașină la mănăstire, voi plăti pentru 
drum. 

Apoi, Părintele mi-a prezentat monahismul ro- 
mânesc în termeni destul de sumbri: „sunt călugări 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 137 


tineri care sunt făcuți stareți după doar opt luni de 
mănăstire, stareții sunt numiți de sus, iar nu aleși 
de obşti, sunt rupti de mănăstire și trăiesc o viaţă 
paralelă, cu rudele și prietenii lor” şi alte cam așa. 

Preţul cerut de ei e de optzeci de Euro, iar oferta 
mea, pe care o acceptă imediat, de cincizeci. 

Pe drum îmi zic că a cam venit vremea să mă las 
cu adevărat în Voia Lui Dumnezeu. 

Trebuie să cobor din maşină undeva pe centu- 
ra Bucureștiului, așa că mă decid să mă dau jos la 
prima oprire de pe această centură. Dacă oprirea 
va fi spre Pitești, mă voi gândi serios să merg la o 
mănăstire din zona Văii Oltului, poate la Frăsinei. E 
în mașină un om care merge la Râmnicu Vâlcea și 
s-ar putea ca șoferul să-l ducă până la autostrada 
de Pitești. Dacă mașina o va apuca pe partea cea- 
laltă și mă va lăsa în zona autostrăzii de Constanţa, 
mă voi opri acolo, ca să testez terenul la o mănăs- 
tire din această zonă. (La Suceava am asistat la o 
conferință unde starețul acestei mănăstiri, un Pă- 
rinte tânăr, a fost prezentat în termeni elogioși de 
un prieten al meu.) lar dacă va opri mai departe, 
mă gândesc să merg cu ei spre Moldova, pentru că 
ţinta lor e orașul Paşcani. 

Prima oprire, - Culmea! Pentru vâlcean... - e 
cu vreo doi kilometri înainte de autostrada spre 
Constanţa. Vâlceanul s-a înţeles prin telefon cu un 
taximetrist care îl aşteaptă aici, anume ca să nu-i 
mai pună pe drumuri pe moldoveni pe cealaltă 
parte a Bucureștiului. Cobor şi eu cu el, chiar în lo- 
cul unde sunt două benzinării Lukoil de o parte și 
de alta a drumului, cam în dreptul satului Căţelu. 


138 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


Stau în benzinăria de pe partea dreaptă a Cen- 
turii, dar nu-mi vine nimic. Nicio ocazie pentru 
Constanţa. Încep să mă întreb de ce. 

Oare Dumnezeu dorește să rămân aici, în 
București? M-am învăţat ca Dumnezeu să-mi îm- 
plinească repede rugăminţile. Dar acum... timpul 
trece. 

Şi dintr-o dată mă izbește un gând: poate 
Dumnezeu vrea să rămân pe la vreo mănăstire 
de aici. Poate la Cernica... Cernica trebuie să fie la 
vreo trei-patru kilometri de mine. Așa că îmi pro- 
pun să mă duc totuși să văd mănăstirea de lângă 
Constanța, iar apoi să mă întorc să văd și Mănăsti- 
rea Cernica. Să caut locul meu. 

Şi, după ce-mi vine acest gând, apare un taxi 
care, pentru o sumă modică, mă duce la Gara de 
Nord, de unde voi lua un autocar către Constanţa. 

Din păcate, la mănăstirea constănţeană cuvântul 
Părintelui Chiril de la Vatopedu se împlinește literă 
cu literă. 

Starețul a fost făcut stareț după (exact!) opt luni de 
mănăstire, îşi ţine părinţii cu el și înţelege călugăria 
cu totul altfel decât ar trebui înțeleasă aceasta. 

Dar e un creștin bun şi inteligent, trebuie să o re- 
marc. Dacă vrea, totuși, să fie și un călugăr adevă- 
rat, are multe de învăţat. Și poate învăţa chiar de la 
cei aflați în apropierea sa. 

Plec de la „mănăstirea” aceasta (de fapt, o săr- 
mană chilie, care are trei călugări și doi fraţi) înain- 
te să apară în ea „stăreţoaia”, mama starețului. Nu 
am chef să-mi încarc mintea cu astfel de povești... 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 139 


43. CERNICA 


Şi, cu mila Lui Dumnezeu, ajung la Cernica, unde 
găsesc exact ce caut. Primul călugăr cu care vor- 
besc în această mănăstire e Părintele-Poet Ignatie 
Grecu, cel care va deveni duhovnicul meu. 

El mă va ajuta cu toate: un calculator, sfaturi și 
spovedanii şi chiar și cu bani. 

Mănăstirea Cernica se sprijină, duhovnicește, pe 
trecut. Prezentul pare decupat din romanele scrii- 
torului Damian Stănoiu. Îmi pare rău să spun asta. 
Frații m-au primit cu dragoste și nu mi-au greșit cu 
nimic. Doar că înțelegerea călugăriei aici lasă mult 
de dorit. 

De fapt, am impresia că aici ar fi buba întregu- 
lui monahism românesc. Rostul mănăstirii și rolul 
starețului sunt înțelese greșit. Mănăstirile au de- 
venit cooperative de producţie ale episcopiilor, iar 
stareţii - administratori ai acetor colhozuri. 

Și dovada cea mai clară a acestui fapt e că stareţii 
nu sunt aleși de obște sau de fostul stareț, cum ar 
trebui, ci sunt numiţi „de sus”... 

Și n-aș pomeni de asta, dacă ar fi numiţi de niște 
sfinți, dar sunt numiţi de niște episcopi care nici 
măcar nu sunt călugări sau care au avut parte de o 
formare călugărească greşită, de tip căldărușan. Și 
să mă. ierte Părinţii înduhovniciţi de la Căldărușani 
că le atribui în întregime bubele călugărești satiri- 
zate, cu atâta talent!, de prozatorul călugăr Dami- 
an Stănoiu, care a vieţuit în mănăstirea lor... 

La Cernica, de fapt, viața de obște e doar o aco- 
perire. Monahii duc o viaţă mai degrabă de sine. 


140 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


ema 


Cu excepția „ascultării”, înțelească ca lucrare ad- 
ministrativă, fiecare face cam ce vrea. 

Totuşi, poate din pricina atâtor sfinți care au trăit 
în această mănăstire, există şi călugări sporiți. 

Și există o anumită dragoste între fraţi și o anu- 
mită lipsă de judecare a aproapelui, care la Vato- 
pedu, unde războiul necuratului trebuie că e mai 
mare, nu sunt de găsit. 

Aici, oricât de mari ar fi neregulile făcute de unul 
sau altul dintre fraţi, fiecare pare să spună: „Azi a 
greșit el puţin, mâine o să greșesc eu mult...” 

Cred că atitudinea această ţine Mănăstirea Cer- 
nica oarecum în picioare. 

Dar umorul, uneori de bună calitate, numai că- 
lugăresc nu e. Haideţi că vă dau un mic exemplu 
(și am multe, aş putea să scriu și eu vreo două-trei 
romane umoristice): 

Înainte să plec îl anunţ pe un Părinte mai șugu- 
băț, dar și mai sporit, cu vreo zece ani mai tânăr 
decât mine, că s-ar putea să ajungă el să lucreze la 
pangar. Nu îi spun clar că în locul meu, dar se cam 
subînțelege. 

- Eu le spun dela bun început: „Dacă mă mai puneţi 
acolo, fac jumate - jumate cu mănăstirea!”, zice 
el, oarecum supărat. 

(Părintele fuge de contactul direct cu vizitatorii.) 
- Doamne ferește, Părinte!, îi răspund, cu supărare 

prefăcută. Din ăştia-mi sunteți?! Da' ce să facă 

mănăstirea cu atâţia bani?! 

- Să nu mai spui nimănui, fiule, îmi răspunde el, că 
dacă aude Părintele Stareţ, mă pune econom! 


FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 141 


Da, umor relativ bun, dar duhovnicie nu prea e în 
discuţia noastră. Și, să mă ierte Dumnezeu, am mai 
amestecat și numele Domnului în ea... 

La Cernica, ajutat de Părintele Ignatie Grecu, 
mi-am îndeplinit planul de a-mi încheia socoteli- 
le literare. Am publicat „Jos masca, Marius lanuș!”, 
anotlogia celor mai bune versuri ale mele, a doua 
versiune a Acatistului Căii Părintelui Arsenie Boca, 
acatist care trebuia neapărat revizuit, apoi „Inte- 
grala lanuş: Poezia”, marea antologie în care mi- 
am adunat toate versurile valabile. 

Şi am reuşit să termin, iată, şi această carte. 

La plecare, am căutat să nu îi rănesc în vreun fel 
pe părinţii și fraţii de la Cernica. Pe Părintele Igna- 
tie îl pregătisem de la bun început, comunicându-i 
planul meu mai ales prin versuri, aparent umoristi- 
ce, pe care sunt convins că le-a înţeles: 


Vom merge să tundem o oaie de ceață, 
vom merge să bem un butoi de vin sfânt, 
apoi vom urma a Domnului viață, 
apoi vom păzi tot ce-i bun și ce-i sfânt. (...) 


l-am pregătit pe toți pentru clipa cea mare a ple- 
cării mele, spre ceea ce mi-aş dori să fie adevăra- 
ta mea viaţă monahală. Dacă plânge cineva după 
mine la Cernica, și să nu fie asta!, plânge degeaba. 

Şi așa, cu pace și bucurie, am pornit într-o bună 
zi mai departe. Tocmai trecuse Paştele anului 2016 
şi, odată cu el, un an din viața mea mănăstirească. 


142 FRATELE ÎNCEPĂTOR MARIUS * O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 


CUPRINS 


PUSTNIC PENTRU O NOAPTE 


SFÂNTUL MUNTE 


IVIRU - LA PRIMA VEDERE 0 


PRODROMU 
VIRU 


CĂUTĂRILE UNUI PUSTNIC DE-O NOAPTE 
PUSTNIC PENTRU O NOAPTE 0000 


SALONIC 
PIETRA 


O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS 
1. CALEA PELERINULUI 


2. SURPRIZE DE ÎNCEPUT DE DRUM. 
3. SFATURI DUHOVNICEŞTI 


4. O ÎNTÂMPLARE MINUNATĂ 
5. GRIGORIU. 


ON ET l i snur aa 


7. ÎNAPOI LA VATOPEDU... 


8. PĂRINTELE CHIRIL... 


10. IAR LA PRODROMU... 


11. ÎNAPOI „ÎN LUME” 
12. ÎNSEMNĂRI DE LA OAṢ$A 


13. ISTORIA UNUI EPITAF O0 


14. EPISODUL CU DANIEL. 


15. IAR LA GREGORIU... 00 


16. PUTEREA EXEMPLULUI 


17. VIPERA DE SUB PIATRĂ 0 


18. PRODROMU 


19. DISCUȚIA CU PĂRINTELE IULIAN 


20. VATOPEDU 
21. LUCRURI BUNE... 


22.FĂRĂCHILE 


23. PAPA ZORAS 


24. MAREA, 


25.PLECAREA 


26. SPRE EFSGHIMENU 


27. HILANDARU 
28. ZOGRAFU . 


29. COSTAMONITU 


30. DOCHIARIU 

31. XENOFONTOS, PANTELIMON. 
32. ADIDAȘII 

33. DIONISIU 


34. LA MORMÂNTUL SF SFÂNTULUI pr eds te 


35. SPRE CULMI 


A ORONI. E E E 


37. LAKKOS 


39. VATOPEDU, DIN NOU 


40. RĂTĂCIRILE TÂNĂRULUI ANDREAS... 


41. ÎN CARE ÎL EXPEDIEZ PE ANDREAS, 


42. AVERTISMENTE ÎMPLINITE 0 


43. CERNICA. 


140 


Urmăriţi ultimele scrieri ale autorului pe blogul său: 


http://yanush.wordpress.com