Tom Engeland — [Bjorn Belto] 02 Paznicii Legamantului

Tom Egeland 


Paznicii legământului 


Traducere Alexandru Macovescu 


V.1.0 


y 
virtual-project.eu 


Editura ALLFA, 2013 


eat 


Ankh egiptean Runa siwaz Cruce creştină 


Pentagramă 


T 


„Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după 
porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în ţara 
Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut 

mormântul până în ziua de azi.” 
Deuteronom, 34:5-6 


£ 


„Cripta mi-e deschisă; glorioase spirite în beznă se prăbușesc. 
Ochiul lui Horus sfințește; Deschizătorul de drumuri m-a îngrijit.” 
Cartea egipteană a mortilor 


Vata! 


„Tore Hund se duse acolo unde zăcea trupul regelui Olav, avu 
grijă de el, îl puse pe pământ și întinse o mantie peste el. Spuse 
mai târziu că, atunci când îi ștersese de sânge chipul, era foarte 

frumos și roșu în obraji, de parcă ar fi dormit, chiar mai senin 
decât era în viaţă.” 
Snorri 


Prolog 
Po 


„Nu este decât un pas între mine și moarte.” 
Cartea întâi a lui Samuel, 20:3 


„De aceea înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: 
«Le voi trimete prooroci și apostoli; 
unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor prigoni.»,, 
Luca, 11:49 


EGIPT, 1360 î.H. 


Ridică încet cupa cu otravă și o duse la buze. 

Jos de tot, prin păcla pricinuită de căldură, întrezărea apele 
scânteietoare ale Nilului întinzându-se la poalele palatului. 
Soarele strălucea pe cerul senin ca bronzul topit. În depărtare, 
nisipul deșertului ridica în văzduh un vârtej cenușiu de praf, cu 
reflexe maronii. 

Broboane de sudoare i se prelingeau pe gât și spate. Nisipul i 
se lipea de piele ca râia. 

Deși amestecaseră otrava cu miere și vin, licoarea tot avea un 
miros neplăcut și un gust amărui. || lăsaseră să aleagă cum vrea 
să moară, și acum se adunaseră cu toții în jurul lui - vizirii, marii 
preoţi, dregătorii și generalii -, așteptându-l să golească pocalul. 
Numai faraonul și regina nu veniseră. Nu voiseră să fie de față. 

O turturea albă trecu în zbor prin dreptul ferestrei, umbrind 
vremelnic discul soarelui. Urmări pasărea cu privirea, apoi duse 
cupa la gură și bău. 


„Fereşte-te, tu, cel ce dezlegi taina misticelor rune, căci 
chinuri veșnice îi așteaptă în Duat, în Helheim și în lad pe cei ce 
dezleagă misterele runelor fără îngăduinţa zeilor. 

Ales ești tu, cel ce păzești taina cu prețul onoarei și al vieții 
tale. Ajutoarele tale divine, Osiris, Odin și Hristos cel Alb, te vor 
îndruma. Slavă ţie, Amon!” 


Manuscris în limba nordică veche 
1050 d.H. 
(inclus în Codex Snorri în 1240) 


NORVEGIA, 1070 d.H. 


BĂTRÂNUL viking se uită pe fereastra chiliei sale friguroase 
din mănăstirea de la poalele muntelui. Tuși. Un val uriaș de 
ceață se rostogolea într-acolo dinspre mare, dar el nu-l vedea, 
fiindcă era aproape orb. Jos, printre stânci și alge, pescărușii 
tipau strident în jurul stârvului unei foci. Mai tuși o dată și luă 
pana de scris între degetele sale chircite de boală. 


Odin, dă-mi putere! 

Vai, cum îmi mai tremură mâinile! Degetele-mi noduroase 
seamănă mai degrabă cu niște gheare de vultur. Unghiile îmi 
sunt rupte și respingătoare. Fiece răsuflare care-mi iese din 
piept e un horcăit șuierător. Ochii mei, care zăreau pe vremuri 
uliul zburând sus pe cer, dincolo de nori, sau un stindard în 
vârful catargului unei corăbii la orizont, sunt acum întemnițați 
într-o ceață veșnică. Doar când mă aplec și îi apropii de foaie 
reușesc să întrezăresc rândurile de cerneală, ce par să înșire 
cuvinte. Aud vârful penei scârțâind pe pergament și recunosc 
mirosul de tanin. Așa este când trebuie să înduri această moarte 
lentă care este bătrânețea. 

Bragi, dă-mi putere să-mi aștern amintirile pe această fină 
bucată de piele! Mai bine de patruzeci de ani s-au scurs de când 
stăpânul și regele meu, cel căruia i se spunea O/ăfr hinn helgi, 
sau Olav cel Sfânt, a murit răpus de sabie la Stiklestad. Eram 
tovarășul și prietenul lui. Îl văd și acum dinaintea mea, dârz și 
de neclintit în credința lui, când Kalv i-a dat lovitura cea din 
urmă. Ţi-ai găsit zeul, regele meu. 

Ca să-mi mulțumesc stăpânul, m-am lăsat și eu botezat în 
numele lui Hristos cel Alb. Dar în toţi acești ani, n-am încetat 
nicicând să-i slăvesc în taină pe zeii strămoșilor mei. N-am 
îndrăznit să-i mărturisesc lui Olav trădarea mea. În taină, le-am 
adus prinos lui Odin și Thor, Balder și Bragi, Freyr și Freya - zeii 
mei și ai neamului meu, care m-au ocrotit de când mă știu. Ce a 
făcut Hristos cel Alb pentru domnia ta, regele meu? Unde era 
zeul lui Olav când el s-a luptat cu atâta vitejie în numele 
Domnului la Stiklestad? Zeii mei mi-au cruțat viața. Mi-au 
îngăduit să trăiesc atâta vreme cât m-a servit ăst jalnic înveliș al 
meu, care acum se prăpădește sub povara anilor. Măruntaiele 


îmi putrezesc. Carnea îmi atârnă de oase și încheieturi. Pentru 
mine porţile Walhallei nicicând nu s-au deschis. Și totuși, o 
întrebare mă macină: de ce nu m-au lăsat să mor în luptă? Când 
Olav și cu mine eram flăcăi și plecam pe mare cu vikingii, 
înfruntam moartea de nenumărate ori pe tărâmuri îndepărtate. 
Dar walkiriile n-au venit niciodată să mă ia. Mai simt și acum 
gust de sânge în gură și n-am uitat nerăbdarea care punea 
stăpânire pe mine când ne apropiam de ţărmuri străine. Ne 
închipuiam deja comorile care ne așteptau, spaima din ochii 
dușmanilor, sânii și coapsele albe ale femeilor pe care aveam să 
le siluim. Ne luptam cu mult curaj, așa cum învăţaserăm de la 
străbunii noștri. Oare câţi am ucis noi doi? Mai mulţi decât se 
pot socoti pe degetele a o mie de bărbaţi. Incă mai văd privirea 
din ochii celor pe care i-am răpus pe când eram în slujba lui 
Olav, regele meu. Am luat ostatici bărbaţi și femei, pe care i-am 
vândut mai apoi ca sclavi și curve. Am ars case, am pustiit sate. 
Așa ne era obiceiul pe atunci. 

Dar în anii lui târzii, pe Olav l-a învins căința. S-a rugat la zeul 
lui să-i dea iertarea. Zeul lui nu punea niciun preț pe onoarea 
câștigată în luptă. În schimb, când slujitorii ăstui zeu își 
împreunau mâinile către el cerșind iertarea, le ștergea imediat 
păcatele care-i chinuiau atât de mult. Ce amăgire! Nu-l înțeleg 
pe zeul ăsta mincinos și nici pe sfântul său fiu. De aceea aduc 
încă ofrande lui Odin și lui Thor. Și lui Bragi, zeul poeţilor și al 
scalzilor. Mi se spune Bård Scaldul. Dar niciunul dintre cântecele 
mele n-a fost așternut în scris; ele trăiesc mai departe pe buzele 
altora. 

Stau aici în mănăstire de vreo douăzeci de ani, și toţi se 
poartă frumos cu mine. Mă consideră un sfânt, pentru că am 
fost apropiat de regele Olav și de egipteanul Asim. Amândoi se 
odihnesc acum în mormântul tainic al lui Asim, alături de 
comoara și de papirusurile pe care doar egipteanul le putea citi. 

În toţi cei douăzeci și cinci de ani care au trecut de când eram 
niște tineri zvăpăiaţi și până când Olav și-a dat ultima suflare 
sub soarele necruţător de iulie, la Stiklestad, acolo sus în 
Trandelag, i-am păstrat regelui o credinţă nestrămutată. Acum 
sunt bătrân. Mi-am pus în gând să aștern - pe cel mai bun 
pergament pe care l-am găsit, cu o pană curată și cerneala cea 
mai bună - o taină din timpul petrecut alături de regele meu. 


Înainte să mor, aș vrea să spun povestea călătoriei îndrăzneţe 
care ne-a dus până în regatul soarelui, la templul zeilor străini. 


Bătrânul se uită din nou pe fereastră. Mănăstirea era învăluită 
în ceața pe care o aduceau valurile mării. Pescărușii amuţiseră. 
Runele umpleau pergamentul alb în rânduri drepte. Se ridică 
anevoie și își târșâi picioarele până la fereastră, unde îşi sprijini 
coatele de pervaz și îşi adânci privirea în trecut. Aerul sărat al 
mării îl purtă cu gândul la tinerețe, când stătea la prova corabiei 
vikinge Vulturul-de-mare, alături de regele Olav, cu pletele 
fluturându-le în vânt și ochii ațintiți spre tărâmuri necunoscute. 


„Vrednici PAZNICI 
ai sacrului cult 
al lui Amon-Ra, 
voi, cei pentru care runele prind glas 
ca să vă încredinţeze secretul lor.” 


Inscripţie runică 
Biserica de lemn din Umes 


VATICAN, 1128 d.H. 


În lumina fumegândă a opaiţului, chipul cardinalului-episcop 
Benedict al II-lea arăta ca de ceară. Aruncă pe masă un vraf de 
pergamente și îl fixă pe arhivar cu ochi sfredelitori: 

— De ce nu mi-a fost dat manuscrisul ăsta până acum? 

— Excelenţa Voastră, documentul copt a fost unul dintre 
nenumăratele manuscrise confiscate de Vatican acum peste o 
sută de ani. De atunci, au stat neatinse în galeria subterană, 
până a dat ordin prefectul Scannabecchi să fie puse în ordine și 
catalogate. Manuscrisul copt este unul dintre multele 
manuscrise traduse în ultima vreme. Habar n-am avut - 
arhivarul ezită, uitându-se când la cardinal, când la Clemens 
de'Fieschi, cavalerul de încredere al papei, care stătea ca o 
umbră în semiîntuneric - de ce natură e textul. 

— Și cine răspundea de manuscrisul copt? 

— Un egiptean, Excelenţa Voastră... 

— Ah, trebuia să fi ghicit. 

— ... Un mare preot... 

— Aha! 

— ... Pe nume Asim. 

— Și unde e acum manuscrisul original? 

— Din câte știm, sulurile de papirus sunt în... Norvegia. 

Cardinalului i se bătu ochiul, consternat cum era, pe când 
încerca să înțeleagă. 

— Noruega, repetă arhivarul. Țara zăpezii. În nordul 
îndepărtat. 

— Noruega, repetă și cardinalul, străduindu-se să nu-și iasă 
din sărite. Cum de-a căzut o colecţie de scrieri sfinte în 
mâinile... barbarilor ălora? 

— Nu știm, spuse arhivarul în șoaptă. 

— Sunt sigur că nu mai trebuie să-ţi explic cât de important e 
ca originalul să fie restituit Vaticanului, nu? 

— De aceea am cerut audienţă la Excelenţa Voastră. 

Cardinalul se întoarse spre Clemens de'Fieschi. 

— Vreau să te duci acolo, în ţara aia... Noruega... și să găsești 
originalul. 

Cu o plecăciune elegantă, Clemens de'Fieschi păși la lumină. 


— Excelenţa Voastră, interveni arhivarul, rasfoind 
pergamentele până găsi ce căuta, indicaţiile date de Asim 
egipteanul sunt doar niște aproximații... 

— Găsește-l! îi tăie vorba cardinalul, cu ochii ţintă la 
de'Fieschi. Și adu-l aici. 

— Excelenţa  Voastră, răspunse  de'Fieschi făcând o 
plecăciune, apoi se întoarse cu spatele, iar mantia îi flutură în 
urmă pe când ieșea, făcând flacăra opaiţului să pâlpăie. 

Auziră pași îndepărtându-se pe coridor și apoi o ușă trântită. 

— Trebuie neapărat să găsească originalul! exclamă 
cardinalul, mai mult pentru sine decât pentru arhivar. Dacă 
manuscrisul ăsta cade vreodată în mâinile cui nu trebuie... 

— Asta nu trebuie să se întâmple niciodată. 

— Nicio vorbă! Nu sufla o vorbă nimănui! 

Cardinalul își lăsă privirea să alunece peste rafturile arhivei, 
care se întindeau de la podea până în tavan, încărcate cu 
pergamente, manuscrise, documente, scrisori și hărţi. Își 
împreună mâinile și, rostind cuvintele „O, Dumnezeule 
atotputernic, ajută-ne să găsim manuscrisul!”, îl lăsă pe arhivar 
singur cu temerile lui și cu opaițele fumegânde. 


HIR: HUILER: ŞIRA: RUTOLFR 
(„Aici zace Sira Rudolf’) 


Inscripţie funerară 
Mănăstirea Lyse 
1146 d.H. 


„Preacinstite PAZNIC 

Ce tălmăcești misterul runelor, 

Numai tu vei găsi piatra runică 

În mormântul cel din urmă al rozei runice, 
Unde zace episcopul Rudolf.” 


Codex Snorri 
1240 d.H. 


ISLANDA, 1241 d.H. 


În noaptea în care au venit să-i ia viaţa, stătuse în curte multă 
vreme, privind stelele. Ceva îl măcina. O premoniţie. Vântul rece 
din nord îl făcea să tremure. Zăbovise cam un ceas în apele 
izvorului cald, după care se ștersese și se îmbrăcase. Aburul 
care se ridica din iaz scânteia în lumina lunii, deasupra 
acoperișului și îl ducea cu gândul la aurora boreală. Işi trecu 
degetele prin barba căruntă și lovi cu vârful cizmei un smoc de 
iarbă îngălbenită. Cât detesta presimţirea aceea rece ca gheaţa 
care îi pătrunsese până în adâncul sufletului! Îi mai rămâneau 
atâtea de făcut! Vârsta nu-l îngrijora încă; nici vorbă de așa ceva 
- era ager și sprinten ca un miel. O stea căzătoare lăsă o dâră 
luminoasă pe cer. Era oare un semn rău? Își umplu pieptul cu 
aerul proaspăt și își ţinu respiraţia, ca să îi simtă răceala. 
Undeva prin fermă lătra un câine. Un cal fornăia în grajd. 

Se așternu iar liniștea. 

„Of, of', mormăi în sinea lui. „Of, of, of...” 

Intră în casă și urcă scara. A șaptea treaptă scârţăi, ca 
întotdeauna. Închizând ușa odăii după el, se trânti greoi în pat, 
pe blănurile de oaie pe care slujnica le scuturase și le 
împăturise. Și așa adormi, cu hainele pe el și capul rezemat de 
scândurile aspre ale peretelui din pod. 

Cai nechezând. 

Strigăte puternice. 

O poartă de lemn deschizându-se, scârțâind, închizându-se cu 
zgomot. 

Cineva striga un nume. Era numele lui. 


Strigătele îi pătrunseră până și în vise. Pleoapele i se zbăteau. 
Apoi, într-o clipă, fu treaz de-a binelea. Se ridică în capul oaselor 
și trebui să se ţină de tăblia patului ca să-și păstreze echilibrul. 
De afară se auzeau ţipete și lătrături. Se apropie să se uite 
printr-o crăpătură din perete. Ferma mișuna de oameni 
înarmaţi. În mijlocul lor, la lumina torţelor îl văzu pe Gissur. 
Rămase încremenit. Gissur! Într-o clipă de nechibzuinţă, o 
lăsase pe fiica sa, Ingibjarg, să se cunune cu javra aceea 
ticăloasă. Oare ăsta era gândul care îl chinuise toată ziua? El și 
Gissur erau dușmani de moarte. Dar să-i facă așa ceva? Pe de 


altă parte, la ce te puteai aștepta de la un laș care făcea 
comisioane pentru regele Norvegiei? 

Inima îi bătea cu putere, dar nu voia să se lase pradă fricii. 
Moartea n-avea să vină într-o noapte ca aceea, își spunea el în 
gând, nu într-o noapte de toamnă așa de liniștită, cu un cer 
spuzit de stele. 

Deschise scrinul de lângă perete și scotoci printre veșmintele 
groase până găsi încuietoarea sertarului secret. Se deschise 
imediat. Degetele i se încleștară pe sulurile de pergament. Nu 
avea să le lase să ajungă niciodată în mâinile lui Gissur și ale 
regelui norvegian! Și le vâri cu grijă sub vesta tricotată, apoi 
cobori pe furiș scara îngustă până afară. La adăpostul 
întunericului, ocoli zidul clădirilor până la casa lui Arnbjørn, 
preotul. 

Preotul stătea pe pat în capul oaselor, cu blana de oaie trasă 
până la gât. Când își recunoscu vizitatorul, scoase un suspin de 
ușurare. 

— Cine... 

— Gissur și oamenii lui! 

— Gissur! Preotul își făcu semnul crucii și se dădu jos din pat. 
Trebuie să te ascunzi! Știu unde! În pivniţă. În cămara de 
acolo... 

— Mai întâi jură că mă ajuţi! 

Vorbele lui sunară straniu - blânde și potolite, dar în același 
timp poruncitoare și îndrăznețe. Scoase sulurile de pergament. 

— Arnbjarn, ascultă-mă cu atenţie! 

Arnbjarn îl urmărea cu gura căscată. Răsuflarea îi era 
întretăiată, ca bătăile dezordonate ale inimii. 

— Ai toată atenţia mea. 

Celălalt îi întinse pergamentele. Pentru un timp, rămaseră 
amândoi cu mâna pe suluri, ţinându-le fiecare de un capăt. 

— Dacă nu mai apuc ziua de mâine, Arnbjørn, îţi dau o 
misiune. O misiune mai importantă chiar și decât viaţa ta. 

Preotul încuviinţă din cap în tăcere. 

— Trebuie, în taină, să-i duci pergamentele astea lui Thordur 
Bâlbâitul. Îl fixă pe preot cu privirea. Și nu trebuie să sufli o 
vorbă despre asta. Niciodată! Niciun cuvânt! Nimănui! Ai 
înțeles? 

— Dar lui Thordur ce să-i spun? 

— O să înțeleagă. 


Thordur era următorul Paznic din Islanda. Dacă era cineva pe 
lume în care să aibă încredere, acela era Thordur Bâlbâitul, fiul 
fratelui său. 

Dădu drumul sulurilor. 

— Păzește-le cu preţul vieţii! Chiar de-ar fi să ţi se scoată 
ochii din cap - preotul icni și făcu un pas înapoi -, nu trebuie să 
dai sulurile nimănui! Cu niciun chip să nu spui cuiva că sunt la 
tine! Îmi juri, Arnbjarn, în numele lui Dumnezeu? 

Preotul șovăi o clipă, gândindu-se, fără îndoială, la 
posibilitatea de a-i fi scoși ochii. Apoi răspunse: 

— Bineînţeles! 

— Am încredere în tine, prietene. Pacea fie cu tine, părinte 
Arnbjarn! 

Cu aceste cuvinte, se întoarse pe călcâie și se făcu nevăzut în 
noapte. Răcoarea nopţii îl făcea să tremure. Auzi răcnetele 
oamenilor lui Gissur care umblau prin fermă, caii nechezând și 
lovind din copite, lătratul câinilor și ţipetele de protest ale 
oamenilor, supăraţi de purtarea invadatorilor. Deschise trapa 
din spatele magaziei, prin care se ajungea la unul dintre 
tunelurile din pivniţă. Trebui să se aplece mult ca să încapă prin 
tunelul îngust, și porni grăbit prin beznă, pipăind pereţii din 
piatră ca să-și dea seama pe unde s-o ia. După zece sau 
doisprezece metri, dădu peste o ușă din lemn. Bâjbâi după chei, 
deschise ușa și intră în cămară. Înăuntru mirosea a porumb, 
mucegai și mied fermentat. Se strecură în spatele unor butoaie 
de lângă perete. Ştia că urmăritorii lui nu vor renunţa la căutări 
până nu îl găsesc. 

Când l-au găsit, au izbucnit în urale, dând deoparte cu piciorul 
butoaiele după care se ascundea. La lumina torțelor din mâna 
lor, văzu că sunt cinci. Îi recunoscu pe Arni cel Crud și pe Simon 
Ciungul. Dar Gissur nu era cu ei. Lașul! 

Apoi îl văzu pe Arnbjørn în spatele lor, în tunelul întunecos. 

— Stăpâne, strigă preotul îngrozit, au jurat c-o să-ţi arate 
milă. 

— Așa să fie, spuse el atât de încet, încât nu știa dacă preotul 
îl auzise. 

— Ține-ţi gura, părinte! îl repezi Simon Ciungul. 

— Gissur a promis c-o să-ți cruțe viaţa! zise Arnbjørn mai 
departe. A spus că n-aveţi cum să vă împăcaţi dacă nu vă 


întâlniți... Apoi tăcu, dându-și seama că fusese păcălit să-și 
trădeze căpetenia. 

Unul dintre oamenii lui Gissur izbucni în râs. 

— Unde sunt pergamentele? întrebă Simon Ciungul. 

— Unde le-ai ascuns? zbieră la el Arni cel Crud. 

Cum de își permiteau să vorbească așa cu el? 

Simon Ciungul își apropie fața de a lui. 

— Ştii c-o să le găsim, moșnege! Chiar de-ar fi să dărâmăm 
ferma bârnă cu bârnă! 

Și au continuat tot așa. Până și-au pierdut răbdarea. 

— Pălește.-l! îi spuse într-un sfârșit Simon Ciungul lui Arni cel 
Crud. 

Războinicii nu își luau ochii de la el. 

— Vorbește! strigă Arni cel Crud. 

Tot ce simțea era o pace adâncă. Ştia că viaţa îi este pe 
sfârșite. O viaţă plină și zbuciumată, nu o putea tăgădui. O viaţă 
asemănătoare cu a eroilor săi de saga. 

— Nu cumva să-ndrăzniţi să ridicaţi braţul asupra mea! spuse 
el cu fermitate în glas. Eigi skal höggva. 

— Pălește-l! repetă Simon Ciungul. 

Nu îi era frică. Dar voia să moară cu demnitate. Nu voia să 
părăsească această lume cu fața mutilată de secure sau spadă. 
Să-i străpungă inima o sabie ar fi fost mult mai eroic. 

— Nu cumva să-ndrăzniţi să ridicaţi braţul asupra mea, spuse 
el din nou, de această dată pe un ton poruncitor, și își privi în 
ochi ucigașii. 

Arni cel Crud lovi primul. Spada lui nimeri o arteră. Sângele 
țâșni șuvoi. „Seva încă mai urcă în mine”, se gândi el când se 
prăbuși la pământ. Ca la un semnal, se năpustiră toți asupra lui 
să îl măcelărească. Din tunel, auzi tânguielile lui Arnbjørn. 
„Doamne, fă-l să-și ţină făgăduiala și să-i dea sulurile lui Thordur 
Bâlbâitul”, se rugă el. 


Și așa s-a scurs viaţa din Snorri Sturluson, scăldat în propriul 
său sânge și înconjurat de dușmani. 


„Thord a săpat aste rune departe de pământul strămoșilor lui 
Pe mări furtunoase și prin munți necunoscuţi 

Prin codri și pe piscuri 

L-am dus pe Cel Sfânt, 

Pe care ne-am născut să-l apărăm.” 


Piatră runică 
Palatul Miércoles 
1503 d.H. 


VATICAN, 1503 d.H. 


Papa luliu se uita consternat la Giuliano Castagna, care 
tocmai fusese numit cardinal-episcop. 

— Vrei să fii bun să repeţi? spuse el. Unde sunt manuscrisele 
de papirus? 

— Sanctitatea Voastră, știu că pare de neconceput... dar 
scrisoarea a fost adusă azi-dimineaţă de un mesager al reginei 
Isabella. Și, așa cum vedeţi după sigiliu, este autentică. 

Papa luă sulul de pergament cu sigiliul rupt. Îl citi clătinând 
din cap. Când termină, îi dădu scrisoarea înapoi cardinalului. 

— Și astea sunt originalele pe papirus ale Sfintelor Scripturi, 
din care avem traducerea în coptă? 

Cardinalul Castagna încuviinţă din cap. 

— Aceleași suluri de papirus de urma cărora predecesorul 
vostru, Benedict al II-lea, a încercat să dea acum aproape patru 
sute de ani? întrebă papa. 

— Întocmai. 

— Cum de au ajuns documentele astea tocmai acolo? 

— Și asta-i o poveste uimitoare, spuse cardinalul. 

Papa își ridică ochii spre cupola înstelată a Capelei Sixtine. 

— Trebuie neapărat să facem ceva cu tavanul ăsta, murmură 
el, întorcându-și privirea spre cardinal. Ar fi o nenorocire dacă 
află cineva de asta. Pentru Vatican. Și pentru întreaga lume. 

— V-așş putea propune o soluție îndrăzneață? 


PARTEA I 


Manuscrisul... 


rrt 


„... Și uciseră trei preoți și dădură foc la trei biserici, 
iar apoi se întoarseră.” 
Snorri 


„Cavalerul templier e neînfricat, căci 
sufletul îi e apărat de armura credinţei.” 
Bernard de Clairvaux 


„Tot ce vei cere de la rune 
se va înfăptui.” 
Havamâl 


Un preot este ucis 


ISLANDA, 2007 


1 


Sira Magnus e mort. Plutește cu fața în jos în izvorul termal, 
de parcă tocmai ar fi luat o gură zdravănă de aer și ar căuta 
ceva pe fund. Părul lung până la umeri plutește în apă cao 
aureolă cenușie. Mâinile albe, livide, îi tremură în apă. 

— Magnus? 

Vocea îmi este subţire și slabă. 

Veșmintele lui se ridică la suprafața apei ca algele marine. 
Monedele aruncate de turiști scânteiază pe fundul bălții. 

ÎI strig din nou pe nume. Undeva croncăne un corb. 

Nu pot să fac nicio mișcare. Poate doar încerc să amân 
inevitabilul - faptul că va trebui să îl trag afară și să mă uit în 
ochii lui fără viață. 

Nu a căzut acolo din neatenție. lazul nu e adânc. Nu i-ar fi fost 
greu să iasă afară. 

Cineva l-a omorât. Cineva l-a înecat pe Sira Magnus. 

Îngenunchez, îl apuc de glezne și îl trag afară din apa care 
miroase vag a sulf. E greu. Din hainele îmbibate se scurge apă. 
Când îl întorc pe o parte, îi ţâșnește apă din gură. Încerc să-i 
găsesc pulsul, dar știu că inima a încetat deja să-i mai bată. Are 
fața roșie și tumefiată. Și-a pierdut ochelarii. Ochii îi sunt larg 
deschişi. Și goi. 

„Vai, Magnus”, șoptesc, „ce ţi-au făcut?” Sau doar gândesc 
aceste cuvinte. Îi iau mâna într-a mea. Tremur. Îi picură apă din 
barbă. Hainele i se lipesc de trupul durduliu. 

lazul circular e mărginit de dale inegale. Ici și colo, fire 
îndrăzneţe de iarbă își croiesc drum în sus prin crăpături. O 
rafală de vânt șuieră peste peisajul dezolant. 

Îi las mâna și sun la numărul pentru urgente. 


2 


Cât aştept poliția, trag o fugă până la el acasă să văd dacă i s- 
a furat cumva manuscrisul. 

Găsesc ușa larg deschisă. Mă reped în hol, trec prin salon și 
intru în birou. Acolo ședea noaptea trecută, aplecat peste 
pergamentul fragil. Codex Snorri, o colecţie ciudată de cifruri, 
texte, hărţi și simboluri oculte. Era aproape două dimineața 
când s-a oprit ca să se ducă la culcare. Imi amintesc cu câtă 
grijă a împachetat manuscrisul și l-a încuiat în sertarul de la 
birou. Ținea cheia pe lanţul care îi atârna la curea. 

Cheia și lanțul atârnă acum din broasca sertarului deschis. 

Codex Snorri a dispărut. 

Străvechea colecţie de texte a fost furată. 


Parcă și văd ce s-a întâmplat. l-au ţinut capul sub apă. L-au 
ameninţat. Și, într-un sfârșit, a cedat. Le-a spus șovăind unde 
era manuscrisul. Bineînțeles. Și eu aș fi făcut la fel. Unii dintre 
bandiți au dat fuga până la el acasă. Și, după ce au găsit 
codicele în sertar, ticăloșii i-au băgat capul sub apă și i l-au ţinut 
acolo în timp ce el se împotrivea și se zbătea, până când a 
încetat să respire, i s-a înceţoșat mintea și a rămas nemișcat. 
Apoi i-au lăsat cadavrul să plutească în apă. 

În iazul făcut de izvorul termal al lui Snorri Sturluson. 


3 


Sirenele străpung liniștea. 

Un stol de corbi își ia zborul și dispare croncănind după coama 
dealului. Lögregla și sjukrabillin - poliţia și salvarea - vin cu așa 
o viteză, că mă întreb dacă nu s-au luat la întrecere de la 
Borgarnes până aici. De fapt, nici nu par să vrea să oprească 
acum, că au prins viteză. Evident, nu știu că apelul nu mai e 
urgent de câteva ore. 

Fac semn ambulanței și mașinii de poliţie să intre pe drumul 
care duce spre izvor. Lumini albastre mă orbesc. Sirenele mai 
sună o dată, apoi amuţesc, întâi una, pe urmă și cealaltă. Le văd 
chipurile prin parbriz: sceptice, nerăbdătoare, consternate. 

Sira Magnus? 

Mort? 

În izvorul lui Snorri? 

Asasinat? 


Abia le vine să creadă. Reykholt e un locșor pașnic și rupt de 
lume. Ultima crimă în Reykholt a avut loc acum 766 de ani. Într- 
o noapte de septembrie din 1241, Snorri Sturluson fusese ucis 
de oamenii lui Gissur Thorvaldsson, la porunca regelui Håkon 
Håkonsson al Norvegiei. 

În momentul de faţă, eu sunt singurul care știe că există o 
legătură între cele două asasinate. 


Descoperirea 


1 


„Hei, Bjarn, am găsit ceva extraordinar!” Așa a început totul. 
Sira Magnus era preot. Salva sufletele rătăcite. Eu sunt 
arheolog. Salvez trecutul de la uitare. 

Așa că acum aș vrea să vă duc cu câteva zile în urmă - de 
fapt, doar două. Daţi-mi voie să vă derulez filmul zilei de 
sâmbătă. 


Sira Magnus stătea în soare, zâmbind plin de speranţă, când 
am intrat în parcarea de la Reykholt, străvechiul regat al lui 
Snorri din Islanda. Când închid ochii, îl văd și acum așa cum îl 
văzusem atunci prin strălucirea parbrizului. Entuziast și plin de 
viaţă. Am oprit mașina. Sira Magnus mi-a deschis portiera. Ne- 
am îmbrățișat încurcați, așa cum fac bărbaţii, prea speriaţi să ne 
arătăm admiraţia reciprocă. 

— Îți mulțumesc că ai venit, Bjørn. Mulţumesc. N-o să-ţi pară 
rău! 

— Când ai de gând să-mi spui ce-ai găsit? 

— Curând, Bjørn, curând. 


Ne  întâlniserăm în urmă cu trei ani la un simpozion 
interdisciplinar despre căpetenia și scriitorul de saga Snorri 
Sturluson. Sira Magnus ţinuse o prelegere despre asemănările 
dintre Snorri și Socrate în ceea ce privește răspândirea 
înțelepciunii și a cunoștințelor în Islanda medievală și Grecia 
Antică. Eu prezentasem o lucrare despre relaţia lui conflictuală 
cu Hâkon Håkonsson, care a ajuns rege al Norvegiei în 1217, în 
urma victoriei obținute de facțiunea Birkebeiner în războiul civil. 

Așa am ajuns să ne împrietenim. 

Cu o săptămână în urmă, mi-a telefonat să mă invite în 
Islanda. Nu aveam timp să mă duc acolo. l-am explicat că simt 
foarte ocupat cu săpăturile de la ferma regală a lui Harald cel 
Blond de la Karmøy. Nici n-a vrut să audă. Trebuia să vin. Găsise 
ceva. Ceva legat de istorie. Dacă nu l-aș fi cunoscut atât de 
bine, aș fi crezut că și-a pierdut minţile. Dar Sira Magnus era un 


preot cu capul pe umeri într-o parohie de la ţară, și numai 
rareori se pierdea cu firea. 


— Ei bine, ce-ai găsit? 

Cu valiza în mână, l-am urmat la câţiva pași pe Sira Magnus 
spre drumul spre Snorrastofa, centrul de cercetare afiliat 
bisericii și muzeului. Avea un mers legănat, de parcă picioarele 
îi erau un pic prea scurte. 

Două vehicule staţionau în parcare: BMW-ul de teren al lui 
Sira Magnus și mașina mea închiriată. 

— Un codice! O colecţie de documente... 

— Despre? 

— Scrise pe cea mai fină și mai moale piele de vițel! O 
colecție scrisă de mână, cu texte și versuri misterioase, cu hărţi, 
indicaţii, simboluri și coduri. 

— Despre ce sunt? Din ce secol? Cine a scris textele? 

— Răbdare, prietene, răbdare! 

Sira Magnus vorbea întotdeauna foarte rar. În ritm cu 
metronomul sufletului, după cum îi plăcea să spună. 

— Dar de ce mi-ai cerut tocmai mie să vin? 

— Asta e evident, dragul meu Bjørn. 

Nu știu dacă se referea la faptul că îi eram prieten sau la o 
întâmplare care se petrecuse în urmă cu câţiva ani. Pe vremea 
aceea, eram inspector din partea guvernului norvegian pe 
șantierul unde fusese descoperită Racla Sfintelor Taine, un cufăr 
din aur care conţinea un manuscris, fapt pentru care mă 
bucuram de o oarecare notorietate în cercurile științifice. 

Sira Magnus a descuiat ușa apartamentului în care erau cazaţi 
cercetătorii veniţi în vizită și în care aveam să stau și eu. Mi-am 
lăsat valiza în hol, după care l-am apucat pe Sira Magnus de 
mâneca sacoului și l-am tras în camera de zi, unde l-am împins 
într-un fotoliu. 

— Stai acolo. Acum zi-mi odată! 

Dacă nu luai în seamă barbișonul și reţeaua fină de riduri, 
chipul lui ar fi putut să fie al unui copil. Și-a dres glasul cu 
solemnitate și ceremonie, de parcă s-ar fi pregătit să ţină o 
predică. 

— Permite-i prietenului tău să spună povestea cronologic. 

— Hai, zi odată! 


— Totul a început acum două săptămâni. În parohie murise 
cineva. Un bătrân paralizat. Nu era un eveniment neașteptat. 
După înmormântare, mi s-a cerut să ajut familia care îl îngrijise 
pe bătrân, în numele congregaţiei, să cerceteze cu de- 
amănuntul remarcabila lui colecție de documente. Bătrânul era 
obsedat de genealogie. Arbori genealogici. Găseai de toate în 
colecția lui, de la informaţii despre cele mai recente cercetări 
până la manuscrise și arborii genealogici ai unor familii 
islandeze. Soții de la ferma la care locuise sunt membri foarte 
activi ai congregaţiei. Prieteni de-ai mei. Erau moștenitorii lui. 
Când compania islandeză deCODE, care se ocupă de cercetări 
genetice pentru dezvoltarea unui medicament biofarmaceutic, 
s-a oferit să le cumpere colecția, mi-au cerut ajutorul. 

— Ce urma să facă deCODE cu ea? 

— Islanda are cea mai bună bancă de gene din lume. Trecutul 
genealogic al celei mai mari părţi din populaţie poate fi 
reconstituit până la origini, până la colonizarea Islandei. Fără 
îndoială, deCODE spera că documentele bătrânului ar putea 
furniza informații prețioase despre relații de rudenie 
necunoscute încă. Bunul meu prieten, fermierul, voia ca 
materialul să fie examinat mai întâi de un expert, pentru ca 
deCODE să nu se aleagă cu ceva care ar trebui să ajungă în 
colecția de manuscrise de la Reykjavík. 

— Şi ce ai descoperit? 

— Colecția este unică. Cu adevărat unică! Cărți vechi. Scrisori. 
Pergamente. Manuscrise. Unele foarte deteriorate. Hărți. Acte 
de vânzare-cumpărare. Printre toate hârtiile alea, am găsit chiar 
și arborele genealogic al familiei Sturlung - urmașii lui Snorri - 
din 1453 încoace. 

Am încercat să strecor și eu o întrebare, dar Sira Magnus a 
ridicat mâna să mă oprească. 

— Tocmai când eram pe cale să împachetez toate 
documentele și să le pun deoparte, am observat o umflătură în 
cutia de piele... A tușit un pic, simțindu-se vinovat. Așa că am 
tăiat cusătura înnegrită de vreme ca să văd ce e înăuntru. 

— Ce-ai făcut?! A 

— Stai așa, nu mă întrerupe! În cutie am găsit un document 
încă și mai vechi. 

— Ai desfăcut învelișul de piele?! 


— Colecţia de pergamente dinăuntrul lui avea filele cusute 
împreună ca o carte. Un codice. 

— Să deschizi ceva prin spintecare e un act de vandalism. O 
știi și tu. 

— Știu c-am făcut ceva îngrozitor. 

— Categoric! Trebuia să lași un custode să deschidă învelișul 
din piele. 

— Stai, mai e ceva. 

— Ce mai e? Ai tăiat învelișul. E destul de rău și așa. 

— Mai e ceva în legătură cu textul. Privirea i s-a aţintit în 
depărtare, visătoare. E ceva cu scrisul ăla de mână, cu semnele 
geometrice și cuvintele... 

— Ce ai făcut? 

— Ştii că sunt un preot cinstit și drept! 

— Magnus, ce ai făcut? 

S-a uitat la mine foarte rușinat. 

— Am ascuns pergamentele sub haină și le-am luat acasă. Și- 
a lăsat ochii în pământ, apoi și i-a ridicat puţin ca să-mi 
întâlnească privirea. Le-am furat, Bjarn. 


2 


Mai târziu în seara aceea, pe când bătea un vânt rece dinspre 
munţi, Sira Magnus mi-a arătat codicele. Stăteam la o masă 
crăpată, într-una dintre camerele prezbiteriului, la o aruncătură 
de băț de Snorrastofa. 

Chipul îi era desfigurat de suferinţă. 

— Ce te supără? l-am întrebat. 

A clătinat din cap, abătut. 

— Ți-e rușine că ai furat pergamentele? 

— E mai mult de-atât. Eu... Nimic. Nu acum. Poate altă dată. 

S-a dus la birou și dintr-un sertar încuiat a scos o cutie învelită 
în ziare și hârtie maronie. l-a luat ceva timp să desfacă pachetul 
înainte să-mi înmâneze manuscrisul. Colecţia de pergamente se 
păstrase neașteptat de bine. Mi-am plimbat vârful degetelor pe 
pielea argăsită, cu sclipiri aurii. 

— Asta ce e? 

Dintr-un motiv neștiut, mi se părea nimerit să vorbesc în 
șoaptă. Cu multă grijă, am deschis codicele. Primele cinci pagini 
era scrise în rune. Urma o secţiune pe piele mai deschisă la 


culoare și cu litere latine. Trei simboluri erau scrijelite în piele: 
un ankh egiptean, runa tiwaz și crucea creștină. 

Pe următoarea pagină erau două hărţi - una înfățișa sudul 
Norvegiei, iar cealaltă, vestul Islandei. 

Mai era și o pentagramă. 

— Geometrie sfântă, a spus Sira Magnus. 

Asta era tot ce îmi trebuia. 

— Sincer să fiu, am zis eu cu răbdare, n-am înţeles niciodată 
prea bine dacă geometria sfântă e un mit sau o știință. 

— Sau ceva între cele două... 

— Tu ești preotul. 

Avuseserăm un lector invitat la universitate, care izbutise să 
convingă până și un sceptic inveterat ca mine că strămoșii 
noștri au fost influenţaţi de conceptele grecești și egiptene de 
matematică, astronomie, geografie și geodezie, disciplină 
auxiliară cartografiei. Cu ajutorul imaginilor din satelit și al 
hărților, arătase cum erau poziţionate siturile și reperele 
medievale sacre, în funcţie de anumite structuri geografice, 
geometrice și matematice. 

Și totuși... 

Sira Magnus a dat înapoi câteva pagini până la literele latine 
și mi-a arătat scrisul. 

— Uite! Scrierea asta se numește „minusculă carolingiană”. 
Ea stă la baza scrierii romane de astăzi. E un reper foarte 
important în caligrafie. 

l-am aruncat o privire care știam că o să îl scoată din sărite, 
cu atât mai mult cu cât ochelarii mei cu lentile groase aveau să 
îi amplifice efectul. Sira Magnus mi-a atras atenţia asupra unor 
litere micuţe din josul paginii și mi-a dat o lupă. 

— Vezi cei doi „S"? 

— Da. 

— Atunci poate înţelegi despre ce vorbesc. 

Dar, din păcate, nu înțelegeam nimic. 

— S.S.? Și minusculă carolingiană? Bjørn? Tot nu înţelegi? S.S. 
- Snorri Sturluson! Literele latine au fost scrise de Snorri! 

Uimit, m-am uitat la text. Afară, vântul șuiera și se tânguia pe 
la colțurile clădirilor. 

— Textul a fost scris de Snorri cu mâna lui, a continuat Sira 
Magnus. 

— Ești sigur? 


— Nu e incredibil, Bjørn? 

Dacă Sira Magnus avea dreptate, codicele urma să facă 
senzație în lumea istoricilor. O filă din istoria omenirii. Snorri nu 
scrisese aproape nimic cu mâna lui. Dictase. Având în jurul lui o 
mulțime de scribi, Snorri își compusese opera formată din saga 
și mituri despre regii vikingi și vechii zei nordici cu ajutorul lor. 
Istoricii încă dezbat dacă adăugirea de pe marginea unui 
măldagi islandez a fost scrisă de mâna lui Snorri sau de către un 
scrib al său. 

— Faptul că Snorri însuși a scris părţi din text și nu le-a lăsat 
în seama scribilor lui de încredere trebuie să însemne că acolo 
era vorba despre chestiuni foarte delicate, a spus Sira Magnus. 

— Dar de ce și-ar fi amestecat Snorri propriile pergamente și 
texte cu un manuscris și mai vechi, scris în rune? 

— Păi, dac-aș ști... 

Am răsfoit amândoi pergamentele înainte și înapoi, cu multă 
atenție. 

— Despre ce e textul? 

— Instrucţiuni. Reguli. Profeții... 

A întors o pagină și a găsit un vechi text islandez: 


Marele preot Asim a spus că va sosi o creme când Paznicii îl 
vor aduce pe Cel Sfânt înapoi la locul Lui de veci, sub soarele 
sfânt, sub cerul sfânt, în pământul cel sfânt; și vor trece o mie 
de ani; cinci sute de ani vor fi umbriţi de stricăciune și ticăloșie; 
și din mulţimea de Paznici vor rămâne doar trei; și aceștia vor fi 
devotați, cu sufletul neprihănit, iar numărul lor va fi de trei. 


— Ce naiba înseamnă toate astea? l-am întrebat. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar măcar cuvintele sunt 
lizibile. 

— Ce vrei să spui? 

— Cea mai mare parte din text este complet 
incomprehensibilă. 

— O limbă străină? 

— E scrisă parţial într-un cod. 

— Cum? 

— Nu-ţi vine să crezi, nu-i așa, Bjørn? 

— Un cod? 


— E imposibil de crezut. Unele versuri și paragrafe sunt scrise 
într-un cod. 

Și-a dat seama că am nevoie de ceva timp să asimilez asta. 

— De ce ești așa surprins? Codurile se folosesc de mii de ani! 

— Da, dar... Snorri? 

— Dacă a vrut să scrie ceva secret, atunci trebuia să-i 
ascundă cumva semnificația. 

A întors paginile pergamentului până la ultima și mi-a arătat 
un vers frumos, înconjurat de o ornamentaţie elegantă. Am 
încercat să-l citesc. Dar, chiar și pentru un lector cât de cât 
priceput, care înţelegea nordica veche, textul părea scris în 
păsărească. 

— Treizeci și trei de cuvinte împărţite pe șase rânduri, a spus 
Sira Magnus. Textul e incomprehensibil. Așa că am încercat să 
găsesc diferitele semnificaţii ale numărului treizeci și trei. 

— Și la ce rezultat ai ajuns? 

— Asta era vârsta lui Isus când a murit. Este și un număr- 
cheie în numerologia magică. Treizeci și trei e un număr sacru 
pentru masoni. 

— Masonii nu existau pe vremea lui Snorri. 

— Exact! De aceea cred că e doar o întâmplare că mesajul are 
treizeci și trei de cuvinte. 

A izbucnit în râs și a dat înapoi paginile manuscrisului. Mi-a 
arătat un text de nouăsprezece rânduri. 

— Tot în păsărească! 

— Nu poţi să spargi codul? 

— E peste puterile mele. Dar tu? 

Am clătinat din cap. 

— Dar știu pe cineva care poate. 


3 


Nu mă pot hotărî dacă Terje Lønn Erichsen mi-e mai mult 
prieten sau coleg. Ca și mine, este o amibă socială. E lingvist și 
lector la Institutul de Lingvistică și Studii Nordice de la 
Universitatea din Oslo. Lucrează la un proiect de cercetare 
despre felul în care s-au desprins din nordica veche norvegiana, 
suedeza, daneza și islandeza. N-aș exagera dacă aș spune că 
Terje este un geniu lingvistic. Spargerea codurilor e una dintre 
pasiunile sale. La șaisprezece ani, de unul singur, fără să 


consulte soluţia oferită de Thomas Phelippes, a spart codurile 
folosite în corespondența Mariei, regina Scoției, cu susţinătorii 
ei, pe când era întemnițată. 

Când l-am sunat pe Terje și i-am explicat de ce am nevoie de 
ajutor, n-a fost greu să-mi dau seama cât de entuziasmat e. 
Cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, i-am dictat codul lui Snorri. Sira 
Magnus mă urmărea cu un zâmbet silit, de parcă îi era imposibil 
să creadă că există cineva în stare să înțeleagă codurile 
medievale ale lui Snorri. Nici măcar prietenii mei studioși. 


4 


Un somn fără vise seamănă puţin cu moartea. Numai că la un 
moment dat te trezești. Sunt dimineţi în care deschid ochii cu o 
rază de soare în suflet și cu muzica lui Prokofiev din baletul 
Romeo și Julieta cântând la mobil. 

— Vești grozave! mi-a strigat Terje la telefon. 

— Hmm? am mormăit eu, încercând să-mi alung somnul din 
glas. 

— Am spart codul! 

— Să nu-mi zici că te-ai chinuit toată noaptea! 

— Nici n-ai idee ce distractiv a fost! 

— Distractiv? 

Cu telefonul între umăr și ureche, m-am dus să deschid 
fereastra. Vântul dinspre Atlanticul de Nord a scăzut imediat 
temperatura din cameră la minus 100 de grade. 

— Codul runic este un cifru C3 simplu. Cezar 3. 

— Cezar 3? 

— Codul de substituție al lui Cezar. Numele unui cifru simplu, 
pe care îl folosea Cezar pentru a-i deruta pe eventualii curioși ori 
de câte ori trimitea mesaje importante generalilor săi. Cezar 
înlocuia fiecare literă din alfabet cu alta, aflată la un anumit 
număr de poziţii mai încolo. C3 înseamnă că fiecare caracter din 
text a fost înlocuit cu altul, aflat cu trei poziţii mai departe în 
alfabet. De exemplu, A devine D, B devine E, și așa mai departe. 

— Asta înseamnă că ai o traducere? 

— Nu de asta m-ai rugat să te ajut? Să începem cu primul 
vers. Și-a dres glasul și a început să citească: 


Caută răspunsul în saga crucii 


Căci numărul este magic 
Și numărul e cuvântul Domnului 
Și numărul îl vei găsi 
În arborele vieţii și triburile pierdute 
Și numărul de taine îţi va arăta calea înainte. 


— Oho! a fost tot ce am reușit să spun. 

— Nu-i grozav? 

— Ba da. 

— Înţelegi? 

— Nu prea. 

— Păi „saga crucii”... 

— Saga Sfintei Cruci. Ultima saga scrisă de Snorri înainte să 
moară. 

— „Căci numărul este magic și numărul este cuvântul 
Domnului.” „Cuvântul Domnului” poate să se refere, de pildă, la 
cele zece porunci. „Arborele vieţii” este o trimitere la Cabala și 
la mistica iudaică și indică apariţia lui Dumnezeu în lumea asta 
în zece etape. Cât despre „triburile pierdute”, ce să fie dacă nu 
cele zece triburi ale lui Israel? 

— Zece, am spus eu, numărul apare mereu. 

— Bravo! 

— Și „numărul de taine”? 

— E șapte. Cele șapte taine. Acum pricepi? 

— Deloc! 

— Cred că e prea de dimineaţă pentru tine. Cât e ceasul în 
Islanda? Textul îţi oferă două numere, zece și șapte! 

— Da, atâta am înțeles și eu! Și pe urmă ce? 

— Da' încet mai ești la minte, Bjarn! Ca să descifrezi mesajul, 
trebuie să cauţi în Saga Sfintei Cruci, folosind combinaţii ale 
numerelor zece și șapte! 

— Combinații de zece și șapte? 

Ultima saga a lui Snorri Sturluson este cel mai puţin 
cunoscută. A fost scrisă sub formă de basm, și mulţi istorici se 
întreabă dacă autorul ei e chiar Snorri. Povestea e despre Bård, 
misteriosul rege viking care se duce pe mare până în Țara 
Sfântă și fură crucea lui Isus. Când se întoarce în Norvegia, 
înfige în pământ crucea, din care răsare în scurt timp o pădure 
de cruci. Apoi descrie cum e Norvegia invadată de cruciați, 
Cavaleri Templieri, membri ai Ordinului Cavalerilor Ospitalieri și 


soldaţi ai papei. Se presupune că Snorri a scris Saga Sfintei 
Cruci în 1239, la scurt timp după ce a fost în Norvegia a doua și 
ultima oară. A fugit de lupta crâncenă dintre contele Skule și 
regele Håkon Håkonsson, sprijinit de facțiunea Birkebeiner. Așa 
trăiau oamenii - și mureau - în acele vremuri. 

Combinații de zece și șapte... 

— Și celălalt text? l-am întrebat. 

— La fel de impenetrabil. L-am descifrat, dar încă n-am avut 
timp să-l analizez și să-l interpretez. Textul trebuie să fi fost 
scris pentru cititori care aveau informaţii de care noi nu 
dispunem. 

Mi-a citit prima variantă de traducere: 


Preacinstiţi Paznici 
Care citiţi aste tainice cuvinte, 
Numai voi veți ști că a lui Asim roză sfântă 
Şi misticele rune ascunse ale crucii 
Vă vor conduce pașii la sfântul mormânt, 
Unde cel mai sfânt dintre toți 
Zace în prima încăpere. 


Preacinstiţi Paznici 
Ce tălmăciţi misterele runelor, 
Numai voi veți găsi piatra runică 
În mormântul cel din urmă al rozei runice, 
Unde zace episcopul Rudolp. 


Preacinstiţi Paznici 
Ce cunoașteţi tainica poveste 
Numai voi să știți că piatra runică 
Vă va duce la misticele simboluri 
Ale runelor, armonie, iconostas. 


5 


— Sunt un om îngrozitor! 

Sira Magnus era pe jumătate adormit. Când am dat buzna cu 
traducerile lui Terje, l-am găsit la fereastra bucătăriei, bând 
cafea. Arăta groaznic. Ca mulţi dintre noi, Sira Magnus căzuse 
pradă melancoliei și autocompătimirii. Știu din experienţă că nu 


ești în stare de nimic când te găsești într-o asemenea stare de 
spirit. Mi-am turnat niște cafea proaspătă - plină de zaț - și m- 
am așezat la masa din bucătărie. 

— Ascultă-mă, am spus, băgându-mi în gură un cub de zahăr, 
ceea ce numești tu „furt” nu e decât un împrumut temporar al 
documentelor. Totul în numele științei. 

Suspinul lui a fost dureros ca Judecata de Apoi. 

— Magnus. Mă duc mâine la institutul de cercetare a 
manuscriselor și o să anunţ chiar eu descoperirea. Vor înţelege. 
Și atunci o să ţi se ia povara asta de pe inimă. 

— Eşti convins că iertarea n-are margini? 

— Prietene... 

— Nu mă cunoști așa de bine precum crezi. Mai e ceva. Eu... 

— Spune-mi atunci. Nu poate fi chiar așa de rău! 

— Trebuie să predăm codicele la institutul manuscriselor. 

— Desigur. Când terminăm amândoi cu el. O să vorbesc cu ei. 
Atunci poate că institutul și bunul Dumnezeu te vor ierta pentru 
tot ce-ai făcut. 

— Bjarn... o să vină niște oameni la mine. Mâine... 

— Cum adică? 

— M-a luat gura pe dinainte, am vorbit prea mult. 

— Cine vine? 

— Nişte experţi. De la Institutul Schimmer. Vor să studieze 
pergamentele. 

— Tu i-ai anunţat pe cei de la Institutul Schimmer? 

În timpul agitaţiei provocate de descoperirea Raclei Sfintelor 
Taine într-un ogor de lângă mănăstirea Værne din Østfold, 
avusesem unele tangențe cu Institutul Schimmer. Este unul 
dintre cele mai renumite centre de cercetare în teologie și e 
situat într-un deșert stâncos din Orientul Mijlociu. 

— Nu am puterea să-ți explic. Nu acum. Trimit niște 
specialiști. 

— Atunci să ne mișcăm mai repede. Nu cumva să le dai 
codicele! 

— Nu vor decât să-l examineze. 

— Asta pretind. O să-ţi ofere un car de bani pentru document. 

A dat să spună ceva, dar s-a răzgândit, mulțumindu-se să 
clatine din cap. 

— Am primit niște vești care o să te binedispună. 


l-am arătat pagina cu traducerea textului pe care îl 
decodificase Terje pentru noi în timpul nopţii. Am citit cu voce 
tare, insistând asupra referirii la Saga Sfintei Cruci. 

— Ei, al naibii să fiu! a exclamat el, dând pe gât ce-i mai 
rămăsese din cafea și scuipând zaţul. Hai! Avem de lucru! 


Traducerea textului codificat îl entuziasmase așa de mult pe 
Sira Magnus, încât a trebuit să alerg după el de la prezbiteriu 
până la Snorrastofa. A descuiat o ușă de pe unul dintre 
coridoarele laterale și am trecut prin biserică și muzeu ca să 
ajungem la subsol. 

Manuscrisul original al operei Saga Sfintei Cruci era expus 
într-o casetă de sticlă, pe peretele din faţa noastră. Sira Magnus 
a deschis-o și a scos manuscrisul. 

— Snorri a scris saga asta imediat după ce l-a sfidat pe regele 
Håkon și a fugit de norvegieni acasă în Islanda, a spus preotul. 

— Textul este controversat. 

— Tot ce a scris Snorri e controversat. Evenimentele la care 
se referă au avut loc cu secole în urmă. Poate că i-am 
interpretat greșit scrierile. Să fi încercat Snorri să ne spună ceva 
pe ocolite? 

Sira Magnus a dus cartea la masa ovală, unde s-a aplecat 
asupra manuscrisului. Mi-a indicat cele trei simboluri: un ankh, 
runa tiwaz și crucea. 

— Aceleași simboluri care apar și în codice. Și vezi textul de 
pe margine? Scurta adnotare alături de textul principal? Același 
scris de mână ca în Codex Snorri! Textul principal, inițialele și 
înfloriturile sunt fără îndoială făcute de scribi. Dar să fi fost 
Snorri cel care a scris adnotările de pe margini? De obicei, astea 
simt omise când e copiat manuscrisul. Cei care făceau copia se 
gândeau că, adesea, orice e scris pe margine nu constituie 
decât niște măzgălituri aiurea. 


6 


Sira Magnus și cu mine am stat toată ziua și până seara târziu 
să studiem Saga Sfintei Cruci în original. Am procedat metodic, 
literă cu literă, caracter cu caracter. Dacă au și cărturarii vreo 
calitate, aceea este răbdarea. La intervale regulate, îi telefonam 
lui Terje la Oslo să ne dea sfaturi. Din când în când, Sira Magnus 


exclama, încântat de o literă frumos desenată sau de o aliteraţie 
impresionantă. 

— Uite! a strigat el deodată. Aici pe margine scrie Thordur 
Bâlbâitul. 

— Cine? 

— Nepotul lui Snorri. A unit toate căpeteniile din Islanda și a 
ajuns atât de puternic, că regele Håkon a trebuit să-l cheme în 
Norvegia, unde a băut până a murit. 

In altă adnotare se pomenea ceva de o grotă sfântă. Restul 
propoziției fusese șters cu atâta râvnă, încât pielea devenise 
aproape translucidă. 


7 


Era aproape nouă seara când am terminat de descifrat codul. 

Ca de obicei, Terje avusese dreptate. Numerele zece și șapte 
erau cheia cifrului. Incepând cu prima literă și apoi extrăgând 
fiecare a zecea literă din textul principal și înlocuind-o cu literele 
alfabetului latin, din șapte în șapte, după metoda lui Cezar, am 
descoperit următorul mesaj: 


Numărul pietrei 
Arată drumul 
De-a lungul stâncilor 
Din Lögberg 
până în Skjaldbreiður. 


Vocea de dincolo de mormânt 


1 


— Tu ai găsit cadavrul lui Sira Magnus? 

Inspectorul-șef din Borgarnes arată de parcă ar fi fost crescut 
cu pește stricat și ulei expirat din ficat de cod. Totul la el - ochii, 
părul, pielea, vocea - este cenușiu și șters. Stă la biroul lui bine 
orânduit, pe care tronează o fotografie înrămată cu soţia și 
juniorul, împreună cu un pudel pe care pun pariu că-l cheamă 
Bonzo. Bate nervos darabana pe un formular din faţa lui. 

— Da, zic eu. 

— Numele întreg? 

— Bjørn Beltø. 

— Norvegian? 

— Da. 

— Anul naşterii? 

— 1968. 

— Profesia? 

— Arheolog. Lector la Universitatea din Oslo. 

— Ce făceai la Snorrastofa? 

— Lucram cu Sira Magnus la un proiect de cercetare. 

— De ce ești așa de sigur că a fost omorât? 

— Pentru că l-am văzut zăcând mort în izvorul cald. 

— Poate a făcut o plimbare. 

Inspectorul-șef nu prea pare dispus să creadă că blajinul 
slujitor al Domnului din Reykholt a fost asasinat. Reykholt nu eo 
localitate mare. Oamenii de aici sunt pașnici și evlavioși. Doar 
turiștii și istoricii mai vin să caute câte ceva în locul acesta 
izolat, unde nu sunt decât o biserică, un muzeu frumos și ruinele 
fermei lui Snorri. 

— S-a furat ceva, spun eu. ` 

Inspectorul îmi studiază chipul, care e alb ca varul. In spatele 
ochelarilor cu lentile groase, ochii mei au o strălucire roșie. Sunt 
miop și agitat. O adevărată pacoste pentru inspectorul-șef. Văd 
clar că nu vrea ca Sira Magnus să fi fost omorât. O crimă i-ar 
crea prea multe probleme. 

— Ce i s-a furat? întreabă el. 


— Un manuscris foarte vechi. 

— Vrei să spui că Sira Magnus a fost ucis pentru un 
manuscris? 

— Nu era un manuscris oarecare, ci Codex Snorri. 

— Ce-i asta? 

— O colecţie de pergamente cu texte datând din secolele XI- 
XIII. 

Tăcere. 

— Scrise de Snorri? 

Inspectorului-șef îi zvâcnește sprânceana. 

— E o poveste lungă. 

Un pescăruș trece repede pe lângă fereastră, apoi coboară în 
picaj și se uită în jur după ceva de mâncare. 

— Din câte știu, scrierile lui Snorri sunt păstrate în colecţia de 
manuscrise de la Institutul Árni Magnússon din Reykjavik, 
îndrăznește să spună inspectorul-șef. 

— Nu toate. Doar unele. Mai sunt manuscrise și la Copenhaga, 
Uppsala, Utrecht... 

— Și unul la Reykholt, în casa lui Sira Magnus? 

— L-a găsit abia acum o săptămână. 

— Și a înștiințat autorităţile? 

— Astăzi. De-aia m-am dus la Reykjavik. Înainte să-l găsesc 
mort. 

— Cine crezi că i-a furat manuscrisul? 

— Aceiași oameni care l-au ucis. 

— De ce i l-au furat? 

— Să-l vândă, așa presupun. Un manuscris al lui Snorri e la 
mare preț printre colecționari. 

— Înţeleg. 

Ce bine că și polițiștii din Reykjavik sunt și ei pe drum! E 
evident că inspectorul-șef din Borgarnes nu vrea să se implice 
într-o crimă combinată cu dispariţia unei comori din patrimoniul 
naţional. 

— Proiectul acela de cercetare la care lucrai... începe el. 

— E foarte complicat. 

— Încearcă totuși să-mi explici. 

— Lucram la o teorie conform căreia Snorri a lăsat în urma lui 
indicaţii secrete în textele pe care le-a scris. 

— Indicaţii secrete? 

— Coduri. Hărţi. Geometrie sacră. 


— Oho! 

Habar nu are despre ce vorbesc. 

— Credem că Snorri știa că strămoșii noștri au construit 
repere importante - biserici, mănăstiri, ferme și fortărețe - 
potrivit conceptelor de geometrie sacră bazate pe filosofia și 
matematicile pitagoreice și neoplatoniciene. 

Se pare că bruma de minte pe care o mai aveam se pierduse 
undeva între creier și limbă. 

— Strămoșii noștri s-au folosit de aceste științe străvechi în 
orice, de la desenarea de hărți până la construirea corăbiilor 
vikinge și a bisericilor de lemn. 

Un văl de neîncredere se lasă peste ochii inspectorului-șef. Se 
oprește din scris. Poate că nu e rău, la urma urmei. Sunt multe 
lucruri pe care nu i le spun. Sunt multe pe care nu pot să le 
spun. Pentru că nu le știu. Nu le înțeleg. Nu spun nimic de codul 
pe care am reușit să-l sparg ieri seară împreună cu Sira Magnus. 
Uneori e mai bine să ţii unele lucruri pentru tine. 

— Eu nu sunt arheolog, spune inspectorul-șef. Nici istoric. Și, 
chiar dacă îmi dau seama ce importantă e o asemenea 
descoperire pentru voi, specialiștii, mi-e greu să înţeleg de ce ar 
fi cineva în stare să ucidă pentru asta. 

De această dată, eu sunt cel care tac. Pentru că mi-a trecut 
prin minte exact același gând. 

Imi petrec următoarea oră și jumătate încercând să-i explic, 
deși cred că mai mult îl zăpăcesc decât îl lămuresc. Îmi pune o 
groază întrebări. Nu pricepe prea mult din ce s-a întâmplat. Dar 
nici eu. 

Pe la jumătatea interogatoriului, sosește un detectiv de la 
Rikisl&greglustidrinn, aşa cum se numește poliţia aici în Islanda, 
și aruncă o pungă transparentă de plastic pe masa din faţa 
inspectorului-șef. Sunt ochelarii lui Sira Magnus, pe care oamenii 
inspectorului-șef nu-i găsiseră pe fundul izvorului cald. 
Inspectorului-șef i se aduce un afront. Amândoi se duc în biroul 
de alături. Se întorc și continuă să-mi pună întrebări. Detectivul 
din capitală stă la fereastră. Se uită la mine de mai multe ori, de 
parcă nu e sigur că sunt sănătos la cap. După câtva timp, mă 
întreabă unde eram când a murit Sira Magnus. Îi spun că eram 
cu profesorul Thrainn Sigurdsson la Institutul Ârni Magnússon 
din Reykjavik. 


Imediat după aceea, sunt scos din cameră și dus într-o celulă. 
Sunt oare arestat? Trec trei sferturi de oră până se întorc ei. 
Doar acum detectivul din Reykjavik îmi strânge mâna și se 
prezintă. Când își spun numele, islandezii parcă au pietre în 
gură. 

— Am vrut doar să-ţi verificăm identitatea și să vedem dacă 
versiunea ta se confirmă. 

— Aţi crezut că eu l-am înecat pe Sira Magnus? 

Niciunul dintre ei nu-mi răspunde. În cele din urmă, 
inspectorul-șef spune: 

— Colegul meu de la Rikislögreglustjórinn a fost de părere să- 
ți acordăm statutul de suspect, ca să poţi și să beneficiezi de 
drepturile unui suspect... 

Spumega de indignare. Respectatul inspector-șef - apărătorul 
legii, un stâlp al comunităţii locale - tocmai fusese desființat de 
ofițerul superior din capitală. Simt o oarecare milă pentru el. 
Echilibrul puterii s-a modificat. Inspectorul-șef e acum de partea 
mea. Suntem doi contra unu. 


Interogatoriul continuă. Le spun chiar mai puţin decât puţinul 
pe care îl știu. Inspectorul-șef și detectivul fac niște însemnări și 
își notează cuvinte-cheie cu așa o lipsă de interes, încât îmi dau 
seama că nici poliţia din Borgarnes, nici Rikislögreglustjórinn nu 
vor reuși să dea de cap tuturor problemelor pe care le-am creat 
eu și Sira Magnus. 

Așa că o să trebuiască s-o fac eu însumi. 


2 


Până ajung înapoi la Reykholt, se lasă deja seara. 

Poliţia a înconjurat casa parohială cu bandă galbenă pe care 
era scris /6gregla!. Banda fâlfâie în bătaia vântului. Stau să o 
ascult un timp, apoi mă duc spre izvorul cald. 

Mașinile poliţiei au plecat. Sira Magnus a fost dus la Institutul 
de Medicină Legală din Reykjavik cu sjúkrabillin?. Medicii legiști îl 
vor tăia în bucățele pentru a afla din ce cauză a murit. 

Dar jurnaliștii mișună prin preajmă. Au simţit miros de sânge. 
Un reporter TV de la St66 2 vorbește la microfon, scăldat în 


1 „Poliţie” (islandeză în original). 
? „Ambulanţa” (islandeză în original). 


lumina a două reflectoare. Jurnaliștii și fotografii de la 
Morgunblaðið, Fréttablaðið și GV tot dau târcoale locului crimei. 
Din fericire, nu mă reperează. Mă grăbesc să dau ocol izvorului 
cald, fără să am o ţinta anume. _ 

Și, în tot acest timp, îl văd pe Sira Magnus în faţa mea. Incerc 
să înţeleg asta, să găsesc o explicaţie, așa că o iau spre 
apartamentul din Snorrastofa. 


3 


Îmi dau seama imediat că a trecut cineva pe aici. 

Apartamentul e la fel de ordonat cum l-am lăsat. Dar am ochi 
ageri. Știu exact unde am pus lucrurile. Cum ar fi laptopul, de 
exemplu. Însemnările mele. Ciorapul drept cu gaură la călcâi. A 

Cineva a fost aici și a căutat ceva. Dar nu a luat nimic. In 
afară de liniștea mea sufletească. 

Desigur, poate că a fost poliţia. E posibil ca în Islanda să aibă 
dreptul de a scotoci prin apartamentul unui suspect fără știrea 
lui. Dar nu exclud posibilitatea să fie ucigașii lui Sira Magnus. 

Dau roată apartamentului să mă asigur că sunt singur. Trag 
perdelele. Mă uit sub pat și în dulapuri. Îmi verific mobilul de pe 
noptieră. Am două mesaje. Unul e un mesaj vocal, celălalt - o 
fotografie. Ambele sunt de la Sira Magnus. Mesajul vocal mi l-a 
lăsat la 13.42, chiar înainte să moară. 

„Salut, Bjarn, eu sunt”, spune vocea de dincolo de mormânt. 
Pare agitat, ca și cum s-ar strădui să își revină din uimire. 
„Experții ăia străini... cei de la Institutul Schimmer... Urcă din 
parcare. O șleahtă de ticăloși. O să-ţi trimit o poză.” Râde 
încordat. „Îi știi pe unii dintre ei, îi recunoști? Doar că... Vai, nu 
știu. Doar am vrut să știi. Pe curând.” 

Poza nu e prea clară și a fost făcută de la fereastra 
sufrageriei, privind în jos spre parcare. In fundal e o mașină de 
teren. Disting patru bărbaţi urcând treptele de la intrare. Unul 
dintre ei e cât un munte. 

Inspectorul-șef îmi spune că este prea târziu ca să mai facă 
ceva cu această nouă informaţie. O să se ocupe de asta a doua 
zi dimineaţă, la prima oră. Îmi cere să-i dau lui fotografia, îl 
întreb dacă poliţia mi-a percheziţionat apartamentul. 

— Nu. Ar trebui? adaugă el râzând. 


4 


Soarele dimineţii scaldă ţinutul într-o lumină atât de 
puternică, încât Reykholt pare o fotografie supraexpusă. Sub 
vârfurile vulcanilor din depărtare, din izvoarele geotermale se 
ridică vălătuci de aburi în briza ușoară. 

Închid ușa și ies afară pe iarbă, în faţa clădirii Snorrastofa. 
Pretutindeni domnește o liniște desăvârșită. 

Am vizitat mai demult casa în care și-a petrecut copilăria 
Leonardo da Vinci, pe un deal din Toscana, și am fost copleșit la 
gândul că Leonardo privise aceleași coline cu măslini și viță-de- 
vie. Același simțământ profund mă încearcă și aici, la Reykholt. 
Aceleași piscuri se vedeau în zare și când se mutase Snorri aici, 
la vârsta de 27 de ani. Pe atunci era deja o căpetenie puternică. 

O mașină de poliţie intră hurducăindu-se în parcare. Rotile 
scrâșnesc pe pietriș. Inspectorul-șef a bătut atâta drum tocmai 
de la Borgarnes doar ca să-mi confiște telefonul mobil și să 
cerceteze locul crimei cu mai multă atenţie. Și poate să verifice 
dacă Bjørn, suspectul acela albinos, își strânsese toate 
mitralierele Uzi și pumnalele arabe curbate și dispăruse la 
adăpostul nopţii. Sau oi fi doar paranoic? Oricum, se îndreaptă 
spre mine, cu mâna dreaptă întinsă și un zâmbet vag pe chip. 
Ne uităm chiorâș unul la altul în lumina dimineţii. E proaspăt ras; 
pielea de pe bărbie îi e roșie și iritată. Mă întreabă dacă poate 
să-mi ia mobilul pentru un timp ca să analizeze și să securizeze 
mesajul vocal și poza. 

Mă întreabă cine sunt experţii. Îi spun că nu știu. 

— Îi găsim noi! Când ai venit ieri de la Reykjavik, ţi-a atras 
atenţia vreo mașină care trecea pe lângă tine? 

Drumul de la Reykjavik la Reykholt durează o oră și jumătate 
și trece printr-un peisaj care te face să te gândești imediat că 
ești pe Marte. Fiecare al doilea vehicul din Islanda este o mașină 
de teren. Atunci de ce ar fi vreo mașină diferită de altele? 

— Avem declaraţia unui martor care confirmă ce-ai văzut în 
poză, îmi explică el. Un Blazer negru a fost zărit ieri plecând de 
la locul crimei în mare viteză - se uită în carnetul său de notițe - 
la ora 14.00. Un centru de închiriat mașini dăduse un Blazer 
unor străini. Am trimis doi oameni acolo să-i aștepte până se 
întorc cu mașina. 

— Străini? 


— Arabi. Din Emirate, după pașapoarte. 

Pauză scurtă. 

— Vezi vreun motiv pentru care să fi avut Sira Magnus vreun 
contact cu arabii? 

Sunt multe feluri de a minți. Poţi să deformezi adevărul, de 
exemplu. Sau să nu spui tot adevărul. Îi zic că nu știu ca Sira 
Magnus să fi avut vreo legătură cu Emiratele. 

O teamă crescândă îmi strânge stomacul. Angajaţi neloiali ai 
Institutului Schimmer. Colecţionari. Bogaţi excentrici care ar 
face orice să pună mâna pe o curiozitate istorică. Dar nu-i spun 
nimic despre asta inspectorului-șef. N-ar înțelege. De-abia 
înțeleg eu. 

După ce pleacă inspectorul, sun un cunoscut de la Institutul 
Schimmer. li explic ce s-a întâmplat și-l întreb pe cine au trimis. 
El susţine că n-au trimis pe nimeni. 

— Dacă am fi trimis pe cineva să examineze așa o 
descoperire remarcabilă, i-am fi trimis pe profesorul Osman, pe 
profesorul Rohl, pe profesorul Dunhill, pe profesorul Silbermann, 
pe profesorul Finkelstein, pe profesorul Phillips și, desigur, pe 
profesorul Friedmann. Dar, mai întâi de toate, am fi încercat să-l 
convingem pe Sira Magnus să aducă degrabă codicele aici, la 
institut. 


5 


Am plecat înapoi cu mașina spre Reykjavik. Șoseaua trece pe 
lângă ferme părăsite, stâne de oi și termocentrale. Vulcanii 
arată de parcă ar sta să erupă din clipă în clipă. Din loc în loc, 
șoseaua face câte o curbă neașteptată, fără îndoială pentru a 
ocoli câte un munte rupt din basme. Drumarii din Islanda au un 
respect infinit pentru hu/dufolket - zânele și spiridușii care 
trăiesc în stâncile din mijlocul naturii sălbatice. Când un inginer 
islandez a proiectat un drum drept care trece peste o stâncă în 
care cu siguranţă se adăpostește o familie de zâne, muncitorii 
evită nenorocirea făcând drumul să ocolească stânca. 

Tot văd mașini misterioase în oglinda retrovizoare. Blazere 
negre. Dar poate că e doar câte un islandez care a ieșit la o 
plimbare nevinovată cu mașina. În Blazerul lui negru. Sau poate 
afurisitele astea de zâne îmi joacă feste. 


Blazerul negru din oglinda retrovizoare mă depășește și se 
dovedește a fi un Volkswagen Touareg bleumarin. 


Fiecare dintre noi are demonii lui. 

Eu nu i-am botezat pe ai mei. Dar îi cunosc, așa cum Îi știți și 
voi pe ai voştri. Sălășluiesc adormiţi înlăuntrul vostru, undeva 
între intestine, ficat, rinichi și mâncarea încă nedigerată, care vă 
ajută organismul să funcţioneze, după care deodată, într-o 
noapte, își arată chipurile hâde. _ 

N-am avut niciodată o problemă cu alcoolul. In schimb, am 
luat antidepresive cu pumnul, de parcă erau bomboane cu 
fructe. Li se spune „pastilele fericirii”, dar nu te fac fericit, ci 
doar te feresc de anxietate. Nu sunt nebun. Dar nervii mi-o iau 
razna uneori. Să te lupţi cu nervii nu e mai rău decât să ai 
diabet sau cistită. Dar oamenii se uită altfel la tine. Fac un pas 
înapoi. „Înţeleg. Nervii...” Îţi zâmbesc cu milă, dar un pic 
încordațţi. De parcă ai avea un satâr ascuns în mânecă, iar capul 
ti-ar fi plin de voci ale răului, care ţipă la tine. 

Am fost internat de câteva ori. Și mi-a făcut categoric bine. N- 
aș numi instituţia „spital de psihiatrie”. Sună prea rece. Și nici 
„ospiciu” sau  „sanatoriu”. Îi spun doar „clinică de boli 
nervoase”. Propriul meu cuib de cuci. Și acolo ne pârguim 
frumos, închiși în anxietatea noastră ca sub un clopot de sticlă, 
supravegheați cu stricteţe și în condiţii bine controlate. 

Și asta e o parte din ceea ce sunt. 

Sunt uneori un ticălos încăpățânat. O știu. Nu vreau să fac ce 
mi se spune. Poate că de asta nu sunt profesor universitar. 
Autoritatea și regulile sunt o provocare pentru mine. Ceilalţi 
oameni sunt tot o provocare. Până și a trăi e o provocare. 

Nu sunt un om cu care să te înţelegi ușor. 

Am un frate vitreg, pe care îl văd rareori, și un tată vitreg, pe 
care fac mari eforturi să-l evit. E șeful meu la institutul din Oslo. 

Mama a murit anul trecut. Cancer limfatic. 


Urmăritorii mei s-au făcut nevăzuţi. 

Câţiva kilometri mai încolo, după punctul de taxare, 
autostrada se lărgește și e proaspăt asfaltată. Autostrada spre 
Reykjavik nu șerpuiește în jurul colinelor cu zâne. Bietele zâne 
invizibile, ale căror case au fost distruse de buldozere 
nemiloase, din pricina admiraţiei îndreptăţite a inginerilor față 


de linia dreaptă, cutreieră acum prin sălbăticie, vagabonde și 
răzbunătoare, făcând rău. 

Așa că le fac semne pe geam. Mi-e întotdeauna milă de cei 
lăsaţi pe dinafară. 


6 


Institutul Ârni Magnússon, care adăpostește colecţia de 
manuscrise islandeze, este situat la marginea campusului 
universitar din Reykjavik. Pe mulţi oameni îi trec fiorii când văd 
faţada cenușie a universităţii. Eu, dimpotrivă, dau pe dinafară 
de bucurie: am ajuns acasă. 

Profesorul Thrainn Sigurdsson, doctor în filosofie, stă aplecat 
peste biroul său cu de toate, studiind un text și mișcându-și 
buzele de parcă ar rosti un jurământ tainic. Numele și titlul lui 
plin de greutate sunt gravate pe o plăcuţă de bronz care 
ameninţă să cadă de pe birou. Când bat la ușa pe jumătate 
deschisă, își ridică privirea, se scoală de pe scaun și îmi strânge 
mâna. 

— Ei, ei, spune el fără să se adreseze cuiva anume, 
condoleanţele mele. 

Când vechile manuscrise pe care Ârni Magnússon le 
colecționase cu devotament toată viaţa au fost aduse înapoi în 
Islanda, evenimentul a fost o adevărată sărbătoare naţională. 
Chiar înainte să moară, în 1730, Magnusson și-a lăsat prin 
testament întreaga colecție Universităţii din Copenhaga. De-abia 
în 1970 a primit Islanda manuscrisele înapoi. Evenimentul a fost 
transmis în direct. Salariaţilor și elevilor li s-a dat o zi liberă. 
Casnice, muncitori, studenţi și vagabonzi s-au strâns cu toţii în 
port când nava cu manuscrisele, Den Arnamagnaankse 
Samling, a sosit la Reykjavik. Islandezii știu cum să aibă grijă de 
ce este al lor. 

— Există vreo legătură? întreabă Thrainn. 

Ziarele au scris o mulţime despre crimă, dar poliția nu 
spusese nimic despre manuscrisul care lipsea. 

— Au furat codicele, îi zic eu. 

— Ai o copie? 

Clatin din cap. 

Stăm ceva timp și discutăm despre ce secrete ar fi putut să 
ascundă Snorri în text. Îi spun cum manuscrisul trece de la 


scrierea lui Snorri la un document runic încă și mai vechi. Îi 
desenez simbolurile care se repetă ici și colo în manuscris. 
Ankh. Tiwaz. Crucea. Pentagrama. 

Amândoi căutăm o semnificaţie care ne scapă. 

— Ankh, spune Thrainn. Hieroglifa pentru viaţă veșnică și 
renaștere. Tiwaz. Runa din vechiul alfabet futhark care îl 
reprezintă pe zeul scandinav Tyr. Crucea romană. Crux 
ordinaria. Simbolul creștinătății și al martiriului lui Hristos. 
Pentagrama. O stea în cinci colțuri. Un simbol străvechi al 
geometriei sacre. 

— Sira Magnus și cu mine credem că Snorri a ascuns 
informaţii și instrucţiuni în saga pe care le-a scris. 

— Omisiunile și schimbările simt frecvente în facsimile și copii 
scrise de mână ale manuscriselor originale. La fel și însemnările 
de pe margini. 

— Vrei să spui că o parte din text a fost omis? 

— Sau adăugat. Sunt ediţii în facsimil ale textelor lui Snorri la 
Uppsala, în Suedia. Și sunt sigur că există copii necunoscute pe 
hârtie, care se bazează pe versiuni medievale eronate. Dacă ar 
fi să comparăm cele mai recente versiuni cu originalul, cuvânt 
cu cuvânt, am putea obţine informaţii noi. Dar asta nu-i treabă 
ușoară. 

— Nici măcar nu știm ce căutăm. Sira Magnus și cu mine ne- 
am gândit că e posibil să găsim dovezi ale contactelor dintre 
culturile vikingă și egipteană. Dovezi privitoare la faptul că totul, 
de la corăbiile vikinge la bisericile din lemn și până la hărți și 
mitologie, a fost influenţat de egipteni. 

Thrainn stă și se uită pe fereastră. Pe peretele de lângă el 
este o fotografie a unei statui care își ţine cu o mână barba 
lungă. Barba arată ca un ankh răsturnat. Bronzul din secolul al 
XI-lea fusese găsit la Eyjafjordur, în Islanda, în 1815. 

— Nu ţi-a trecut prin minte că toată chestia ar putea fi o 
înșelătorie? Că un individ din Evul Mediu a alcătuit codicele ca 
să păcălească pe cineva? 

Bineînțeles că îmi trecuse prin minte. Muzeele din toată 
lumea sunt pline de falsuri. Îmi deschid servieta și pun pe masă 
un facsimil al operei Saga Sfintei Cruci. 

— Ştii, mulţi cred că Snorri n-a avut nimic de-a face cu textul 
ăsta, precizează Thrainn. 

— Conţine un cod. 


Se uită la mine îndelung. 

— lar Sira Magnus și cu mine l-am descifrat, continui eu. 

— Un cod? 

— Cred că există un fel de grotă sfântă pe lângă Thingvellir. 

Thrainn izbucnește în râs. 

— O grotă sfântă? La Thingvellir? Nu mai spune... 

— Și știu în mare pe unde este. 

— Ce-ai zis că știi? Râde cu poftă, fără să se poată opri. Nu 
cred nicio vorbă din toate astea. 

E timpul pentru un coup de grâce. Îi arăt instrucţiunile. 
„Numărul fiarei arată drumul de-a lungul stâncilor din Lögberg 
până în Skjaldbreiður...” 

— Cu asta m-ai dat gata! exclamă profesorul. 


7 


În aceeași seară, mi-am luat o cameră la hotelul Leifur 
Eiriksson, vizavi de biserica Hallgrim din Reykjavik. Aud pe 
fereastră zgomotul făcut de o mașină pentru curățat strada. 
Biserica Hallgrím e scăldată în lumină. Fațada seamănă cu 
vârfurile unui aisberg care plutește în derivă pe un ocean 
nesfârșit. j 

Mă îndrept spre A næstu grösum, un restaurant vegetarian, 
să iau o supă și lasagna cu legume. 

Mai târziu, spre seară, îmi telefonează inspectorul-șef din 
Borgarnes. Are rezultatele autopsiei. 

— Sira Magnus a murit în urma unui atac de cord. 

— Un atac de cord? În izvorul termal? 

— Poate a căzut înăuntru. Avea apă în plămâni, dar nu 
suficientă ca să se înece. Inima a fost de vină. 

— Ce căuta în izvorul termal? Complet îmbrăcat? Și ce-i cu 
documentul furat? Dar cu mașina neagră? 

— Firește, vom continua investigaţiile. Dar un atac de cord nu 
înseamnă că e un caz de crimă. 

Inspectorul-șef promite să îmi lase mobilul la recepţia 
hotelului a doua zi dimineaţă. Nu mi-o spune pe șleau, dar îmi 
dau seama că fotografia și mesajul de la Sira Magnus au fost 
reduse la dovezi ale preocupărilor lui științifice. 


3 „O lovitură de graţie” (fr. în original). 


— Ce crezi că i-a provocat atacul de cord? întreb eu pe un ton 
tăios. 

— Poate că a fost ameninţat. Dar va fi greu să dovedim la 
tribunal legătura dintre un atac de cord și așa-zisul furt al 
codicelui. 

Când un poliţist spune „așa-zis”, o face pentru că nu știe ce 
se întâmplă. Într-un fel, mi se face milă de inspector. 


Stau în camera mea de hotel și încerc să-mi pun ordine în 
însemnări și să înțeleg logica din spatele lucrurilor pe care le-am 
stabilit până acum. Oare ar putea arabii să facă parte dintr-o 
bandă specializată în găsirea și furtul comorilor culturale din 
vechime pentru colecţionarii de pe piaţa neagră? Există în 
Orientul Mijlociu o mulţime de șeici putred de bogaţi, cu 
pivnițele pline de artefacte culturale pe care orice muzeu 
respectabil le-ar fi expus în casete păzite cu strășnicie. Mai sunt 
încă multe lucruri care mă nedumeresc. Nu am încă o imagine 
de ansamblu. Datele, cronologia, contextul istoric sunt încă 
încurcate în mintea mea. Dar simt prea obosit ca să mă 
concentrez. 

Adorm pe pat. 

Complet îmbrăcat. Nu m-am spălat pe dinţi sau la subsuori. 
Simt privirea dezaprobatoare pe care mi-o aruncă ochii de înger 
ai mamei. 


Thingvellir 


1 


Un zid de lavă neagră ca smoala se înalță până la cer. Munţii 
își profilează siluetele ascuţite printre norii ce se adună aici din 
vest, și jeturi de abur subteran ţâșnesc șuierând din stâncă. 
Bolovani se îngrămădesc pentru a forma monoliţi de lavă. Gerul 
învăluie lacul într-o ceaţă scânteietoare și acoperă mlaștinile cu 
o pătură argintie. La poalele marelui zid de munţi, o bisericuță 
de lemn și mai multe case par să se înghesuie unele în altele, ca 
să se mai încălzească. Continentele America de Nord și Europa 
apucă și trag de fiecare capăt al Islandei, despicând insula în 
două la Thingvellir. 

— Așa deci, spune Thrainn cu un râs condescendent, unde ţi-e 
comoara? 

Descurajat, mă uit la falia de câţiva metri. Toţi cei care 
vizitează Thingvellir sunt impresionați de atmosfera mistică. Doi 
pereţi stâncoși trec drept prin peisajul vulcanic în care Althing, 
cea mai veche adunare naţională din lume, s-a înfiinţat sub 
cerul liber în anul 930. De aici, /ovesigemennene, sau recitatorii 
de legi nescrise, cuprindeau cu privirea formațiunile de lavă, 
peticele de iarbă, tufișurile și arborii bătuţi de vânturi. De câte 
ori luau parte la o adunare, își înălţau corturile pe iarbă, între 
râu și pârâiașe. 

Ne uităm pe traducerea textului lui Snorri: 


Numărul pietrei 
Arată drumul 
De-a lungul stâncilor 
Din Lögberg 
până în Skjaldbreiður. 


Thrainn îmi face semn din cap înspre o platformă de lemn 
ridicată de curând lângă unul dintre bolovani. 

— Lögberg. „Piatra Legii.” De aici erau proclamate legile, și 
toți oamenii liberi își puteau pleda cauza. Aici se adunau marii 
eroi din cărţile noastre de istorie. Recitatori de legi nescrise, ca 
Snorri, conduceau de aici, împreună cu oamenii din Althing. 


Thrainn își pune mâna streașină la ochi și scrutează 
împrejurimile. Dacă privim cu destulă atenţie, mă tachinează el, 
poate găsim un mare X roșu. 

Apoi se întoarce cu spatele și râde din nou pe înfundate. 

Thrainn a strâns un grup de studenţi la arheologie ca să ne 
ajute la căutări; pe toți îi intrigă secretomania asta, jurământul 
tăcerii și perspectiva de a lua parte la o descoperire istorică. Cu 
lopetți și răngi pe umeri, coborâm o potecă de-a lungul stâncilor 
din lavă neagră, asemenea celor șapte pitici, doar că suntem 
mai mulţi cu trei și niciunul dintre noi nu e pitic. Soarele răsare 
printre nori. Sunt foarte puţini turiști dimineaţa devreme. Un 
grup de americani se uită la noi cu indiferență, gândindu-se, 
fără îndoială, că suntem un fel de echipă de lucru pe care 
autoritățile locale au reușit s-o formeze din hoţii de buzunare 
condamnaţi la muncă în folosul comunității. 

Thrainn se oprește cu studenţii acolo unde se intersectează 
potecile, apoi ne continuăm împreună drumul spre Lögberg. 

— Skjaldbreiður, spune Thrainn arătând un munte în 
depărtare, apoi continuă gânditor: Lögberg... Skjaldbreiður... 
„numărul fiarei”... 666 în Apocalipsă. Nu e destul de evident? 

— Poate pentru noi. Dar Snorri a scris într-o vreme în care 
doar o mână de oameni știau să citească. Și chiar mai puţini 
puteau să decripteze coduri. Ca să recunoști un concept ca 
numărul fiarei, trebuia să fii știutor de carte. 

— Și totuși, spui că Snorri a lăsat niște instrucţiuni încifrate... 

— Destinate altor oameni instruiți care cunoșteau cheia de 
care aveau nevoie ca să decripteze codul. Oameni care îi 
împărtășeau ideile și valorile. Care știau cum să citească și să 
interpreteze un text încifrat. „Numărul fiarei” este o referință 
clară pentru noi. Dar pentru marile mase din secolul al XIII-lea, 
Apocalipsele nu erau deloc povești de adormit copiii. 


Începem să numărăm 666 de trepte de la Lögberg. Studenţii 
ne urmează unul câte unul, ca niște boboci de rață. Pășim peste 
pietre din lavă și dâmburi cu iarbă. Un stol de păsări se rotește 
sus, deasupra noastră. Vârfurile vulcanilor aproape că ating 
norii. 

După patru sute de pași ne oprim. Mă simt descurajat. 

— Dacă era o peșteră aici, ar fi fost descoperită cu mult timp 
în urmă! 


— Depinde cât de bine e ascunsă. Când a descoperit Howard 
Carter mormântul lui Tutankhamon în Valea Regilor, arheologii îl 
căutau de zeci de ani. 

După încă două sute de pași, ajungem în faţa unei coloane 
colțuroase de lavă și trebuie să decidem dacă să o luăm la 
stânga sau la dreapta. Ne continuăm drumul pe lângă peretele 
de stâncă. 

Incă șaizeci și șase de pași și am ajuns. 

Și acolo nu găsim nimic. 


2 


Pereții stâncoși ai faliei se înalță la zece-cincisprezece metri 
deasupra noastră, iar pe jos e plin de bolovani și grohotiș 
acoperit cu mușchi. Ici și colo răsare printre pietre o ciudată 
plantă îndrăzneață. 

Mai citesc o dată indicaţiile. Numărul fiarei, 666, marchează 
drumul de-a lungul peretelui stâncos de la Piatra Legii, Lögberg, 
până la Skjaldbreiður. Thrainn și cu mine ne uităm unul la altul 
descurajaţi. 

— Nicio peșteră, confirm eu, dând un șut zdravăn uneia dintre 
pietrele de lavă. 

— Snorri ar fi putut folosi o peșteră naturală săpată la poalele 
stâncii, pe care apoi s-o astupe, sugerează Thrainn, așa cum 
blocau egiptenii intrările în mormintele regilor după ce se 
termina ceremonia funerară. 

— Probabil că localnicii ar fi observat o peșteră astupată, nu 
crezi? 

— Localnicii? Uită-te în jurul tău. Poţi să-ţi imaginezi un loc 
mai izolat și mai puţin populat? Sunt sigur că pe timpul lui Snorri 
era încă și mai pustiu, dacă e cu putință. Cei mai puternici 
islandezi veneau la Thingvellir doar o dată pe an. Nimeni nu s-ar 
fi mirat dacă, la un an de la ultima vizită, ar fi găsit intrarea în 
peșteră blocată de un pietroi. 

— N-ar fi fost riscant să ascunzi ceva într-o grotă de aici? 

— Dimpotrivă. Thingvellir a avut întotdeauna un aer mistic, 
aproape sfânt. Snorri ar fi ales mai mult ca sigur locul ăsta. 

— Și apoi ar fi astupat intrarea cu pietre, nu? 

Ne uităm din nou la grohotișul de pe jos. 


3 


Începem să dăm deoparte pietrele de lavă, lucrând cot la cot 
cu studenții. 

Unul dintre primele lucruri pe care le înveţi când studiezi 
arheologia este răbdarea. Arheologia se potrivește cel mai bine 
celor răbdători, meticuloși și modești. La urma urmei, munca pe 
șantier scoate la lumină doar puţine lucruri de mare valoare; în 
schimb, trebuie să dai la o parte cantităţi imense de pământ și 
argilă și să completezi o groază de formulare complicate pentru 
înregistrarea și catalogarea artefactelor. Doar o singură dată 
într-un secol descoperă cineva un Tutankhamon sau o Troie. 

După mai bine de o oră, nu am reușit să săpăm decât un 
metru. Nimic. Pietrele se rostogolesc cu zgomot, formând 
grămezi de lavă. Nu trece mult și ne vedem nevoiţi să ne 
așezăm în șir, ca să ne dăm pietrele din mână în mână. 

Cred că mutaserăm câteva tone de piatră când, deodată, unul 
dintre studenți - o fată pe care o remarcasem vrând-nevrând - 
scoate un strigăt. Ne oprim cu toții. Dau fuga spre ea, alunecând 
pe pietriș. 

Pe fața golașă a stâncii, cineva săpase o nișă dreptunghiulară 
de vreo zece centimetri adâncime. Dau deoparte ţărâna și 
mușchiul. Studenţii rămân muţi de uimire. 

Trei simboluri erau dăltuite în piatră. 

Ankh, tiwaz și o cruce. 

li însoţim pe studenți înapoi la parcare și le dăm de înţeles că 
vom continua munca a doua zi dimineaţă. Ei protestează. Vor să 
dezgroape grota. Acum. Vor să știe ce se ascunde înăuntru, în 
clipa asta, nu a doua zi. li înţeleg. Dar nu avem nevoie de ei. 
Prezenţa și curiozitatea lor n-ar face decât să ne complice și să 
ne încurce munca. Thrainn propune să ne petrecem restul zilei 
luând măsurători și făcând pregătiri pentru dezgroparea intrării 
în grotă. Calitatea lui de profesor îi dă autoritate și îl face 
convingător. Oarecum  șovăielnici, studenţii se întorc la 
Reykjavik cu mașina, dezamăgiţi. Thrainn și cu mine rămânem 
acolo până dispare și ultimul microbuz. Ne ducem în fugă înapoi 
să cărăm și să mutăm pietre. 


Ne ia vreo două ore să degajăm partea de sus a intrării în 
peșteră. După încă o oră și jumătate, am reușit să scoatem 
destule pietre din dreptul intrării. 

Thrainn leagă o funie de nailon de un bolovan aflat chiar în 
fața deschizăturii, iar eu arunc capătul liber în peșteră. Ținându- 
mă bine de frânghie, mă strecor prin gaură și cobor până simt 
pământ sub tălpi. 

Peștera nu e prea mare. Prin gaură pătrunde un mănunchi de 
raze. 

Thrainn coboară și el, mai repede ca mine, și îl prind în braţe. 

Ne trezim într-o peșteră naturală săpată în piatră vulcanică. 
Are cam patru, cinci metri adâncime și doi, trei metri lățime. Ne 
aprindem lanternele de la căști, iar lumina desenează umbre 
stranii pe pereţii stâncoși. Thrainn îmi dă un ghiont. Ceva care 
seamănă cu un altar a fost construit pe peretele din stânga, din 
blocuri de lavă șlefuite cu grijă. Întrucât altarul e făcut din 
același material ca și grota, e bine camuflat și ușor de trecut cu 
vederea. O placă masivă și netedă stă în vârful structurii 
alungite din lavă. 

Ne așezăm de o parte și de alta a plăcii și o dăm deoparte. În 
golul de sub placă se află o raclă înnegrită. 

Incetișor, ridicăm cufărul pe marginea altarului acum gol. 
Zgării suprafaţa cu vârful degetelor. 

— Praf? Funingine? Lavă? întreabă Thrainn. 

— Niciuna. Frec mai tare. Prima mea presupunere era corectă. 
Racla e acoperită cu un strat de oxizi. E o cutie de argint, îi spun 
eu. 


5 


Înfășurăm caseta în pânză de cort și o ducem înapoi în 
parcare. O fixăm cu frânghii în portbagajul Toyotei Landcruiser a 
lui Thrainn. 

Suntem atât de emoţionați, încât nu scoatem o vorbă. 

Thrainn iese pe șoseaua principală către Reykjavik. E netedă 
ca-n palmă. Nu se vede nicio mașină. Străbatem peisajul lunar 
cu peste o sută treizeci de kilometri la oră. Apa lacului 
Thingvalla scânteiază în stânga noastră, iar șirul de culmi 
vulcanice spintecă orizontul. 


Chevroletul Blazer e parcat în mijlocul drumului chiar pe 
următoarea coamă. 

Doi bărbaţi așteaptă lângă mașină. Amândoi stau într-o 
poziție nefirească, ţinându-și mâinile împreunate peste vintre, 
de parcă ar poza pentru posterul unui film. In lumina intensă a 
soarelui, nu-mi dau seama dacă au sau nu un pistol în mână. 

Thrainn reacționează fulgerător. 

— Ține-te bine! 

Fără să mai stea pe gânduri, iese cu mașina de pe șosea. Eu 
scot un țipăt. Strânge din dinţi și privește fix în faţă, foarte 
concentrat, de parcă în el ar sălășlui un erou dintr-un film de 
aventuri, care de mult aștepta să se trezească la viaţă; sau un 
soldat din trupele speciale de comando, care în ultimii 
cincisprezece ani pretinsese că studiază texte islandeze vechi, 
ca parte a unei operaţiuni de acoperire. 

Într-un nor de praf și nisip, ne îndepărtăm în viteză de Blazer 
și de șoseaua principală. Roţile scrâșnesc pe terenul accidentat. 

Prin norii de praf zăresc farurile mașinii urmăritoare. 

Thrainn face slalom printre bolovani. 

— Mergem pe rămășițele vechiului drum dintre Reykjavik și 
Thingvellir, îmi strigă el. 

Chiar dacă avem avantajul că suntem mult în faţă și avem o 
vizibilitate excelentă, Blazerul tot ne ajunge din urmă. 

— Sună la 112, îmi spune Thrainn. 

Bâjbâi după mobil. Din fericire, am semnal. Când își dă în 
sfârșit seama că vorbesc engleza, și nu vreun obscur dialect 
islandez, și înțelege că suntem urmăriţi de oameni înarmaţi, 
telefonistul trimite după noi o mașină a poliţiei. Chiar dacă mi-e 
greu să-i dau vreo adresă aici, în sălbăticie. 

Blazerul e acum la doar câţiva metri în spatele nostru. Virează 
brusc la dreapta. Au de gând să ne taie drumul. 

Văd pietroiul din drum înaintea șoferului din Blazer, care nu 
reușește să frâneze la timp sau s-o ocolească. Cu un bubuit 
metalic, Blazerul trece drept peste bolovan. 

Și acolo rămâne. 

Noi mai mergem câţiva kilometri pe drumul cel vechi, până 
când dăm de o stradă asfaltată care ne duce înapoi la 
autostradă. 

Poliţia ia legătura cu noi când ne apropiem de universitate. Ne 
întreabă unde suntem. 


E de înţeles că nu ne-au găsit. 
Mai grav e faptul că nu au găsit Blazerul. 


6 


Intrăm într-un laborator gol de la Institutul Ârni Magnússon. 
Un prieten al lui Thrainn, care e custode acolo, ne ajută să 
deschidem racla. 

Înfășurată în bumbac, la rândul său învelit în piele, găsim o 
cutie din lemn de esenţă tare. În casetă sunt șase suluri groase 
de pergament, legate împreună cu un șnur de piele și protejate 
de mai multe straturi de material moale. 

Cu infinită grijă, despăturim primul sul. E într-o stare 
surprinzător de bună. Sulurile de pergament conţin fiecare câte 
două coloane de simboluri mici, așezate simetric. Încerc să le 
citesc, dar simbolurile mi se par de neînțeles, deși îmi sunt vag 
familiare. Thrainn aruncă o privire peste paginile scrise 
înghesuit. Cele două coloane sunt scrise în limbi diferite. 
Coloana din stânga pare să fie în coptă, limbă în care s-a scris și 
vorbit în Egipt din jurul anului 200 î.H. Până în secolul XII. 
Coloana din dreapta pare a fi în ebraică. 

Thrainn pipăie unul dintre suluri cu vârful degetelor, îl miroase 
și cercetează literele. 

— Înclin să cred că pergamentul ăsta are un mileniu vechime, 
cu o sută de ani mai mult sau mai puţin. 

Rulează din nou documentul și îl pune la loc în cutie. Ducem 
lada pe scara în spirală până la subsol, acolo unde cele mai 
vechi și valoroase manuscrise islandeze sunt păstrate într-o 
încăpere blindată, cu temperatură controlată. In spatele ușii 
groase și masive de oţel se află întreaga istorie scrisă a țărilor 
nordice, pe rafturi de un metru înălţime, învelită cu grijă în 
hârtie și ambalată în cutii de carton. 

În aceeași încăpere blindată de la Institutul Ârni Magnússon 
ascundem și noi racla cu suluri de la Thingvellir. 


7 


E o zi grea, până la urmă. Poliţia. Presa. Cercetătorii. Toţi vor 
să audă povestea din nou și din nou. 


În taxi, pe drumul de întoarcere la hotel, primesc un telefon 
de la inspectorul-șef din Borgarnes. 

Tocmai fuseseră înștiinţaţi de o spargere care avusese loc la 
apartamentul pentru oaspeţi de la Snorrastofa. Probabil că 
apartamentul fusese spart la puţin timp după ce mă mutasem 
eu în capitală. Inspectorul adaugă: 

— Am vorbit cu poliția din Reykjavik și, dat fiind tot ce s-a 
întâmplat, au de gând să trimită o mașină la hotel în cursul serii. 
Doar pentru siguranță. E 

Taxiul oprește în faţa hotelului. Plătesc. Imi dau brusc seama 
că acel „doar pentru siguranţă” poate fi de rău augur. 


Codul runic 
1 


Îmi plac hotelurile. Sunt locuri unde mereu te simţi binevenit. 
Faci parte dintr-o comunitate, dar una care nu te deranjează 
niciodată cu o atenţie nedorită. Când ieși din hotel, vine cineva 
și îţi face patul și îţi rânduiește camera fără să se plângă. Când 
te întorci, extenuat, în camera ta, totul e curat, ordonat și 
frumos. 

Cu un zâmbet blajin, deschid ușa și intru în camera 206. 


Înăuntru dau peste doi indivizi. 

Arabi. 

Unul e o matahală numai mușchi, sigur are cu mult peste o 
sută de kile. Ochii lui sunt două hăuri negre. Il recunosc. E 
uriașul din fotografia pe care mi-a trimis-o Sira Magnus. Se 
răsese în cap, dar își lăsase mustata bogată. Obrajii și bărbia îi 
erau acoperiţi de o barbă ţepoasă. 

Cel scund stă chiar în dreptul ușii deschise, cam la un metru 
de mine. Uriașul stă pe un scaun, lângă fereastră. 

Incremenesc. Mă trece un fior de spaimă care mă ţintuiește 
de perete. Numai două lucruri mă împiedică să mă răsucesc pe 
călcâie și s-o iau la fugă pe hol și apoi în jos pe scări: genunchii 
mei, care tremură așa de tare, că mi se zguduie tot corpul, Și 
pistolul pe care tipul mai firav îl ţine îndreptat spre mine. 

Datorită ochelarilor mei cu lentile fund de borcan și fascinaţiei 
pentru arme, pe care o am încă din copilărie, reușesc să-l 
identific ca fiind un Glock. 

— Vă rog, scâncesc eu. 

Omul cel scund închide ușa. 

Prind un miros vag de loţiune de ras și trabucuri. 

— Bună seara, domnule Beltø, zice în engleză cel mai firav. 
Vocea îi e uscată ca bătaia vântului în deșert. 

Inima îmi bate așa de tare și de repede, că o aud în urechi. Mi 
se taie răsuflarea. 

Imi face semn să intru în cameră. Supus, fac câțiva pași 
poticniţi. 

— Ce doriți? 


O încercare jalnică și nereușită de a prelua controlul asupra 
situaţiei. Imi tremură vocea în așa hal, încât sună de parcă aș 
plânge. 

Uriașul își frământă fața cu mâna. Pielea îi e aspră. Trebuie să 
fi stat afară în prea multe furtuni de nisip. Nasul îi umbrește 
chipul. 

— Unde sunt? 

— Ce anume? încerc eu să fac pe prostul. Gura mi-e atât de 
uscată, încât se lipește limba de palat. 

Omul cel scund își agită pistolul și zbiară: 

— Unde-s sulurile? 

Suluri. Manuscrise. 

Preţ de o clipă, mă întreb dacă n-ar trebui să mă prefac că nu 
știu despre ce vorbesc. Dar numai o clipă. Gândul la ce ar putea 
- și ar fi în stare - să îmi facă m-a preschimbat într-o frunză 
tremurândă, o jalnică creatură care dă înapoi de frică. 

— Nu le am! 

Vocea îmi tremură. Mâinile îmi tremură. Genunchii îmi 
tremură. 

Uriașul se ridică de pe scaun. E chiar mai voinic decât îmi 
închipuisem. Un munte de mușchi. Imi face semn să mă apropii. 
Imediat ce ajung lângă el, mă înșfacă de cămașă și mă trage în 
sus până în dreptul feţei lui. Îi simt răsuflarea împuţită. Trebuie 
să fi mâncat la prânz ceva crud, în sânge. Îi văd porii din piele și 
hăurile nesfârșite din ochi. 

Imi ia mâna stângă și îmi dă peste cap, cu forţă, degetul mic. 

— Unde-s sulurile? întreabă cel cu pistolul. 

Văd pe fereastră biserica Hallgrím înălțându-se spre cer, 
scăldată într-o lumină neverosimilă. Jos pe trotuar, oamenii trec 
în grabă prin vântul tăios. 

Mi-I îndoaie și mai mult. Durerea e insuportabilă. 

— Unde? 

Scot un țipăt. Ascuţit și tare. Muntele de mușchi se uită în 
continuare la mine fără să clipească. Imi îndoaie degetul și mai 
mult. 

Acum sunt pregătit să recunosc orice. Chiar și să le spun unde 
sunt sulurile. Sau să le spun că sunt șeful unui cult satanic care 
sacrifică prunci. Că sunt membru al-Qaida. Că sunt agent dublu 
și lucrez pentru CIA, FBI, MI5 și Mossad. Dar durerea este atât 
de sfâșietoare, încât nu pot nici să gândesc, nici să vorbesc. 


— Unde-s sulurile? 

Nu m-am gândit niciodată la fragilitatea trupului meu. 
Cutremurându-mă, aud cum îmi trosnește degetul mic. Se 
frânge cu un pocnet ascuţit, ca atunci când calci pe o creangă 
uscată în pădure. Tip. Mă străbate o văpaie dureroasă din mână 
până la creier. 

Îmi dă drumul. Îmi retrag repede mâna scâncind. Mă arde tot 
brațul. 

— Îmi pare rău pentru ce-a păţit preotul, spune cel cu pistolul. 
Dar n-o să ezităm - se uită fix la mine, să se asigure că înţeleg - 
să te schilodim sau să te omorâm. Vrem sulurile! 

Mușchiulosul mă apucă de gât cu labele lui mari. Mărul lui 
Adam îmi tresaltă în sus și în jos peste degetul lui arătător. Și nu 
strânge. Dar tot mă înec și n-am aer. 

Dacă ăsta ar fi un film, aș lua-o la fugă și aș sări pe fereastră. 
Prin geam. Am fi în stare de orice, doar să ne salvăm pielea. Dar 
eu am fost întotdeauna un om slab. Detest înălțimile. Sau 
cioburile de sticlă. Mi-e frică să mă tai, să mă umplu sânge și să- 
mi rup mâinile și picioarele. 

N-am nici cea mai vagă intenţie să-mi dau viaţa pentru 
sulurile de la Thingvellir. Tocmai când sunt la un pas de a le 
spune că manuscrisele sunt în camera blindată de la Institutul 
Arni Magnússon, mă uit în jos la stradă. 

O mașină de poliţie parchează în faţa hotelului. 

Cred că mi s-a văzut în ochi un licăr de speranţă. Arabul cel 
solid întoarce capul și se uită pe geam. Işi slăbește strânsoarea. 

Suspin și trag aer în piept cu lăcomie. Prietenul lui vine și el la 
fereastră. Îi spune ceva care sună ca mokhabarat. Tipul cel 
mătăhălos îi răspunde shorta. 

Jos în stradă, doi polițiști ies din mașina de patrulare. Nu se 
grăbesc. Au tot timpul din lume. 

Arabii se uită urât la mine, ca două hiene care văd cum prada 
le e luată de sub nas. 

Scâncesc. 

Cât ai bate din palme, îmi leagă mâinile de tăblia patului și 
îmi acoperă gura cu bandă adezivă. 

Și pe-aici ţi-e drumul. 


2 


Poliţiștii aud în cele din urmă strigătele mele gâtuite și se 
năpustesc în camera de hotel, însă arabii dispăruseră de mult 
pe scara de incendiu, de unde ieșiseră prin curtea din spate pe 
una dintre străzile liniștite din spatele clădirii. 

Mă simt pur și simplu stors de vlagă. Poliţiştii îmi scot banda 
de pe gură și mă ajută să mă bag în pat. Durerea și frica mea 
sunt cu totul disproportionate în raport cu un lucru atât de minor 
ca ruperea degetului mic. Dar pentru mine e suficient ca să mă 
bage în sperieţi. 

Poliţiştii cheamă întăriri. Din pat, aud mașini de poliţie și o 
salvare oprind brusc pe stradă. În curând, hotelul mișună de 
ofițeri și detectivi. Un doctor tânăr cu un stetoscop rece îmi 
ascultă inima care bate cu putere. Îmi pune o atelă la degetul 
umflat și dureros și mi-l bandajează. Mi se dau o eșarfă pentru 
imobilizarea braţului și niște analgezice. O asistentă mă 
mângâie pe obraz cu milă. Le arăt polițiștilor poza de pe mobil 
cu arabul mătăhălos și sugerez că tipul mic și slab s-ar putea să 
fie una dintre figurile mai discrete, care operează în fundal. Sunt 
atât de indiferenți pe când fac însemnări în carnetele lor cu 
spirală, încât ai putea fi tentat să crezi că arabii agresivi veniţi 
să jefuiască ţara de moștenirea ei culturală și să rupă degetele 
mici ale cercetătorilor sunt lucruri pe care le întâlnești în Islanda 
la tot pasul. 

În câteva ore le spun tot ce știu. Ambulanţa se întoarce la 
spital fără mine. 

Doi polițiști rămân în hotel, unul în faţa ușii mele și celălalt la 
recepție. 


Mă zvârcolesc toată noaptea de pe o parte pe alta. Întregul 
univers s-a redus la un singur punct dureros: degetul meu mic. 


3 


— Bjørn Beltø? 

Femeia din prag se uită stânjenită când la polițist, când la 
mine, strângând la piept un plic. 

Tocmai am fost la parter să iau micul dejun. Sub escorta 
poliției, bineînțeles. 

— Soțul meu și cu mine suntem prieteni cu Sira Magnus, 
continuă ea, într-o amestecătură de daneză și norvegiană. Apoi 


adaugă: Eram. Suntem din parohia Reykholt. Soţul meu cântă în 
corul bisericii. Pot să intru? 

Nu pare să reprezinte un pericol prea mare la adresa mea, 
dar polițistul tot o măsoară din cap până-n picioare cu ochii lui 
cu raze X. 

— Soţul meu așteaptă în mașină, îmi spune femeia când îi fac 
loc să intre în cameră și închid ușa. 

Se vede că nu este obișnuită să fie în camere de hotel cu 
necunoscuţi. Se oprește în mijlocul încăperii, ţinând în 
continuare plicul la piept. 

— În ziua în care a murit Sira Magnus... 

— Da? 

— A trecut pe la noi de dimineaţă. Ne-a spus că, dacă i se 
întâmplă ceva, trebuie să-ți dăm asta, zice ea și îmi întinde 
plicul, care e lipit cu mai multe rânduri de bandă adezivă. Ne-a 
cerut ca nu care cumva să ne ducem la poliţie, ci să ne 
asigurăm că plicul ajunge numai la dumneata. 

— Mulţumesc. 

— Am încercat amândoi să dăm de dumneata. 

— Imi pare rău. Am fost foarte ocupat. 

— Am auzit la radio... că ai găsit o peșteră la Thingvellir. Își 
înclină capul într-o parte, de parcă ar aștepta o explicaţie. 

— Mulţumesc din suflet. Sira Magnus v-ar fi recunoscător. 

Tăcerea mea o face să ridice din umeri și să repete că soțul o 
așteaptă în mașină. li mai mulţumesc o dată și femeia pleacă. 


4 


Deschid plicul și scot o foaie de hârtie. 

lartă-mă, Sira Magnus, dar nu mă pot abţine: izbucnesc în râs. 
Un om faţă în faţă cu el însuși. Faţă-n faţă cu moartea. 

Pe pagină nu sunt decât trei rânduri. 

Rune. 

La prima vedere, textul pare complet incomprehensibil. 

Cu toate că știu să citesc rune, chiar și când mă uit a doua și 
a treia oară, textul tot ininteligibil rămâne. 

In capul paginii scrie: 


G88C3 


Dedesubt, scrisese următorul text: 


LII FDAXIR.NPDI 
RMO PEXDATDL:DT EDP R 
SXMMIPPD:DATERTNTEMNXS 


Mă uit cu atenţie la text, încercând să-l înţeleg. Însă chiar și 
după ce îl parcurg literă cu literă, tot nu-i pot desluși înțelesul. 

Mesajul runic e încifrat. 

Sira Magnus se temuse probabil că va păţi ceva. Îi era frică de 
ce puteau să-i facă. Așa că a lăsat mesajul la niște prieteni în 
care avea încredere. Când mi-am dat seama de asta, m-a trecut 
un fior rece pe șira spinării. Preotul trebuie să-și fi dat seama că 
viața îi e în primejdie. 

Oare ce știa și nu dezvăluise niciodată? 

Când citesc textul din nou, sesizez o schemă care nu e vizibilă 
la prima vedere. Trebuie să fi înlocuit litere după metoda lui 
Cezar, dar la câte caractere distanţă? Și în ce fel? 

li dau telefon prietenului meu bun cunoscător de coduri și îi 
dictez textul runic. 

— G88C3, mormăie el. Asta trebuie să fie cheia. 

Îmi pică fisa. 

— G88! Numărul oficial de înregistrare al Pietrei Kylver! 
exclam eu. Piatra Kylver a fost găsită într-un mormânt la ferma 
Kylver din Gotland, în 1903. O bucată de calcar cu însemnări în 
vechiul futhark, cel mai vechi alfabet runic. Am transcris 
amândoi sunetele corespunzătoare runelor și am obţinut 
următorul text, tot incomprehensibil: 


iii.ndgeo.hPd 
retwpgdt: uëp dbb 
sgăsibwu: dëp oëutpëhgs 


— Suntem aproape, mă asigură Terje. Cifrul ăsta nu e prea 
complicat. S-ar putea să fie un simplu Cezar 3. 

S-ar putea. Aplicând metoda lui Cezar și traducându-l apoi în 
engleză, am ajuns la următorul text: 


www. gmail. com 
Numele utilizatorului: mama ta 
Parolă: pasiunea mea 


— Voila! croncăne Terje. Un cont de e-mail gata făcut. 

Magnus, vulpoi bătrân... 

Îi mulţumesc lui Terje pentru ajutor, intru pe internet și pe 
Gmail de pe laptopul meu, apoi tastez numele mamei și 
pasiunea lui Magnus, care nu este Snorri, așa cum aţi crede, ci 
pateul de foie gras, pe care trebuie să-l scriu într-un singur 
cuvânt, ca să fie parolă. 

Am un singur mail în cutia poștală. Mesajul e scurt: 


Subiect: Lui Bjarn 
Se întâmplă chestii tare de nasoale. Noroc, Bjørn. Sunt mereu 
alături de tine. Nu mă judeca prea aspru. Prietenul tău, Magnus. 


Deschid atașamentul. 

Pentru câteva secunde, lumea se oprește în loc. 

Sira Magnus mi-a trimis o versiune scanată și digitalizată a 
codicelui lui Snorri. 


5 


Mai stau câteva zile în Islanda. 

Sunt însoţit în permanenţă de doi polițiști în uniformă, care 
mai mult mă încurcă. 

Thrainn și cu mine suntem solicitaţi de ziare și de canale TV 
să dăm declaraţii în legătură cu descoperirea din peșteră și 
racla de argint cu documentele pe care toată lumea le numește 
acum „Manuscrisele de la Thingvellir”. Denumirea nu e o 
coincidență, în 1947, un păstor de capre din Qumran a găsit 
niște suluri într-o grotă de la Marea Moartă. În decursul 
deceniului următor, păstori, beduini și arheologi au scos la 
lumină nu mai puţin de opt sute cincizeci de manuscrise 
conţinând vechi texte biblice evreiești. Aceste documente au 
rămas în istorie sub denumirea de Manuscrisele de la Marea 
Moartă. 


1 „lată!” (fr. în original). 


l-am trimis și lui Thrainn o copie a codicelui. Din precauţie, l- 
am rugat să nu spună nimănui că o are. Nu se știe niciodată. 

Manuscrisele de la Thingvellir sunt depozitate în siguranță în 
încăperea blindată din subsolul Institutului Ârni Magnússon. 
Arabii nu vor fi în stare să deschidă ușa de oţel, nici măcar cu 
dinamită, Semtex sau cu un aparat de sudură. 

Thrainn recrutează trei specialiști - doi lingviști și un istoric - 
să traducă textul. 

Eu decid să mă întorc în Norvegia. Poliţia nu are obiecţii. 
Ofițerii sunt chiar încântați. Mă conduc la aeroport în zori și se 
asigură că mă urc în avion în deplină siguranţă. 

Nu-i văd stând acolo și făcându-mi cu mâna când decolează 
avionul, dar îmi închipui că asta fac. Și răsuflă ușuraţi că au 
scăpat de mine. 


Pentagrama 
NORVEGIA 


1 


A fost cineva în apartamentul meu. 

Stau la bloc: două dormitoare, o cameră de zi și o bucătărie. 
Mult prea mare pentru un pustnic ca mine, dar priveliștea e 
superbă. 

Pentru mine, casa e sfântă. Când închid ușa, las totul în urmă 
- probleme de serviciu, colegi enervanţi, femei insistente, 
asasini fără scrupule. 

Așa că mă simt de parcă aș avea două ghiulele la picioare 
când calc pe covorașul din hol. Scot cu grijă cheia din broască și 
încui ușa după mine. Imi pun valiza pe covorașul ţesut manual, 
pe care l-am cumpărat într-un bazar din Istanbul. 

Ușa de la birou e întredeschisă. Îmi amintesc că am închis-o 
înainte să plec în Islanda. Întotdeauna închid ușile înainte să 
plec din apartament. În caz de incendiu sau inundație. 

Îmi ţin respiraţia. Oare mai sunt aici? 

Mă uit prin hol. 

Undeva în clădire se deschide o ușă. Tresar. „Stăpânește-te, 
Bjørn!” Nu au cum să fie aici. Sunt în Islanda. Nu pot fi în 
Norvegia și în Islanda în același timp. 

În minte îmi apar ochii lui Magnus după moarte. Și cei doi 
arabi în camera de hotel din Reykjavik. 

Tăcerea devine din ce în ce mai chinuitoare. Ce să fac? Să 
fug? Să rămân pe loc? Să sun la poliţie? „Sunt spărgătorii încă în 
apartament?” m-ar întreba. „Nu știu”, aș răspunde. „A fost 
forțată ușa?” „Nu”, ar fi răspunsul meu, „dar așa am eu 
impresia.” Atunci telefonista de la urgenţe ar ofta prelung și m- 
ar ruga să sun la centrală dacă descopăr semne de spargere sau 
dacă mi s-a furat ceva. 

Deschid larg ușa biroului. 

Mă așteptam să intru într-o cameră întoarsă pe dos. Dar toate 
sunt la locul lor, așa cum le-am lăsat. 

Aproape. 


Partea stângă a tastaturii a fost împinsă cu un centimetru sau 
doi; îmi dau seama pentru că eu o las întotdeauna paralelă cu 
marginea biroului. 

In camera de zi e ordine. Dar au pus Clopotul din Islanda, de 
Laxness, la dreapta romanului Lo/ita, de Nabokov, în loc să îl 
pună la stânga. În colecţia mea de CD-uri, văd că albumul Wish 
You Were Here al lui Pink Floyd a fost mutat lângă 
Ummagumma. Rebusul de pe măsuţa de sticlă din colţul dintre 
cele două canapele - în care șase vertical rămăsese 
necompletat - a fost întors invers. Creionul meu pentru rebus 
stă oblic pe revistă, nu paralel cu cotorul, cum îl las eu. 

S-au uitat în dormitor și bucătărie, ba chiar și în dulăpiorul 
arhiplin. Nici măcar nu știu ce căutau. 


Desfac bagajele, pornesc mașina de spălat, îmi iau o doză de 
bere din frigider și mă trântesc pe canapea. 

Telefonul sună înainte să apuc să deschid berea. Thrainn. Îmi 
spune că i-a fost spartă casa, ca și institutul. Din fericire, n-au 
găsit nimic. Nici măcar nu încercaseră să intre în camera 
blindată. 

l-am cerut să sune la poliţie și am adăugat că cel mai bine ar 
fi să nu mai spunem nimic, în caz că telefonul e pus sub 
supraveghere. 

M-am chinuit ceva timp să deschid cutia de bere. Pentru că 
îmi rod unghiile, mi-e greu să-mi bag degetul sub inelul de 
aluminiu. Fiecare cu problemele lui. 

Cu o mână tremurândă, duc doza la gură și beau. 

Nu sunt un erou. Dar sunt încăpățânat. Și mi-a ajuns. 

Sun la poliţie. N-o să creadă o vorbă. Mi se face legătura cu 
centrala. Bâigui o poveste despre tot ce s-a întâmplat în Islanda 
- despre Sira Magnus, arabi și descoperirile arheologice. Spun și 
că bănuiesc că mi-a umblat cineva prin apartament. Pe când mă 
ascult vorbind, îmi imaginez că persoana de la celălalt capăt al 
firului bifează rubrica din registru unde scrie „caz psihiatric”. 

Deodată, polițistul spune ceva cu totul neașteptat: 

— Isuse! 

Poate a auzit de mine. Poate e impresionat de titlul meu și de 
toate _trimiterile la Snorri. Chiar și un polițist poate să își 
dorească un pic de aventură și suspans, ca să mai iasă din 
rutină. 


— Trimitem pe cineva la dumneavoastră, spune el cu 
vehemenţă. 


2 


Mi-au trimis o femeie plinuţă, îmbrăcată cu o fastă până la 
genunchi și un pulover mulat pe corp, care nu-i prea ascunde 
sânii plini. 

La început o iau drept comis-voiajor. Apoi observ că pe 
legitimaţia atârnată la gât cu un șnur scrie POLIȚIA. 

O cheamă Ragnhild și este detectiv. Fac niște cafea instant și 
luăm loc în camera de zi. Îi spun tot ce s-a întâmplat în Islanda 
și motivele pentru care cred că s-a intrat prin efracţie în 
apartamentul meu. Nici nu râde, nici nu-și dă ochii peste cap. 
După ce termin de vorbit, examinează tocurile ușilor și 
încuietorile. li spun că există semne mai puţin vizibile decât 
astea. Unul câte unul, îi arăt indiciile intrării prin efracţie: 
tastatura, CD-urile,  rebusul şi creionul. Ea  zâmbește 
impenetrabil și spune că sunt un domn cu mult simţ de 
observaţie. 

Ceva mai târziu își fac apariţia și doi tineri polițiști de la 
criminalistică, care scotocesc prin apartament, înarmaţi cu 
pensule și pungi de plastic în care să recolteze probele. 

Poliţiștii sunt la mine în apartament de câteva ore, și tot nu au 
găsit nimic concludent. De când au venit criminaliștii și până 
când Ragnhild se ridică să-mi spună la revedere, nu am devenit 
cu nimic mai deșteptți. 

— Sunt sigură că înţelegeţi, nu avem suficiente probe ca să 
vă punem sub protecţia poliţiei, spune ea. Dar... fiți cu ochii în 
patru. Îmi dă o carte de vizită cu mai multe numere de telefon, 
sub care adaugă cu pixul un număr de mobil. Numărul meu 
personal. Doar în caz că... știți dumneavoastră. 


După ce pleacă Ragnhild, încui ușa și trag zăvorul. Mai iau o 
gură de bere. E caldă și stătută. 

Sună telefonul. De data aceasta, nu se aude niciun glas. Dar 
aud răsuflarea cuiva. Inchid. 

Cineva verifică dacă sunt acasă. 

Arunc într-o geantă hainele de strictă necesitate și câteva 
obiecte de toaletă și cobor scările în fugă până la mașină. Există 


și oameni care ar ezita să o numească pe Bolla „mașină”. N-am 
simţit niciodată nevoia să-mi dau aere cu mașini mari. Bolla e un 
Citroen 2CV. O cutie de conserve cu o mașină de cusut pe post 
de motor. lnimoasă, plină de farmec și de ulei sintetic. 

În Bolla mea de nădejde, mă îndepărtez de bloc cât de repede 
pot. Nu mă urmărește nimeni. Asta-i un lucru bun, fiindcă Bolla 
nu merge prea repede. Dar sunt sigur că stau cu ochii pe mine. 
Știu unde sunt. Eu nu îi văd, dar ei mă văd negreșit. 


3 


Șeful meu de catedră de la universitate, profesorul Trygve 
Arntzen, este un nemernic și jumătate. Asta o știu sigur. Mi-e 
tată vitreg de mai bine de douăzeci și cinci de ani. 

Când a murit mama, legăturile dintre noi, și așa șubrede, 
bazate pe o politete forţată și toleranţă crispată, s-au 
destrămat. 

Profesorul a preluat-o pe mama, ca să mă exprim elegant, 
când tata a căzut mortal de pe pintenul unui munte pe care 
profesorul insistase să se caţăre. Eu aveam pe atunci 
doisprezece ani. Un lucru am învăţat și eu din asta: că te joci cu 
moartea dacă sfidezi gravitația. Acum câţiva ani, am aflat că 
tata încercase să-l omoare pe profesor pentru că se încurcase 
cu mama. În schimb, tata a fost cel care a căzut victimă 
accidentului de alpinism. Cum spunea și Sira Magnus: „Se 
întâmplă chestii tare nasoale.” 

M-am obișnuit cu ciudăţeniile profesorului. Cum ar fi faptul că 
vine la serviciu cu noaptea-n cap. Spune că muncește pe brânci 
înainte să se trezească restul lumii. Cât despre mine, eu am 
dormit în mașină toată noaptea. În parcare. Păzit de o cameră 
de supraveghere. 

Profesorul e deja în birou când bat la ușă. Se strâmbă de 
parcă i-ar fi stors cineva o lămâie în gură. 

— Bjørn? Credeam că ești în Islanda. 

— Așa e, am fost. 

Îndatoritor, i-am relatat evenimentele importante din 
călătorie, despre care oricum probabil citise cu zile în urmă. N- 
am suflat o vorbă despre ce ar fi putut trece drept o încălcare a 
uzanțelor. Profesorul Arntzen ţine cu dinţii de niște reguli atât de 
mărunte, încât până și un sfânt și-ar pierde răbdarea. Cu toate 


acestea, reușesc să-i stârnesc destul interes ca să mă lase să-mi 
continui munca la „proiectul” de acum. Îmi aruncă o căutătură 
cruntă și îmi cere să-l informez la intervale regulate, ca să știe 
cum mai progresez. 

Da, vezi să nu. 


4 


Cicero a spus cândva că singurătatea nu e o povară pentru 
cel cufundat în studiu. Eu sunt întotdeauna cufundat în studiu, 
dar asta nu-mi face dorinţele mai ușor de îndurat. Doar mai ușor 
de refulat. 

Am încuiat ușa micului meu birou de la universitate, unde 
stau înghesuit între un fișet care dă pe dinafară și niște rafturi 
pline cu înțelepciune. Îmi învârt creionul între degete și mă uit o 
vreme pe fereastră, apoi la ecranul calculatorului. Incerc din 
răsputeri să îmi dau seama ce aflase Sira Magnus și de ce îi era 
atât de frică de presupușii experți. Ştia oare că nu veneau din 
partea Institutului Schimmer? Cu cine vorbise? Ce îl făcuse să 
scaneze întregul Codex Snorri, pagină cu pagină, și apoi să 
creeze un cod runic care să mă conducă într-acolo? 

Am printat codicele pe hârtie lucioasă de cea mai bună 
calitate. Ascunse între rândurile de rune și litere latine, printre 
simboluri și hărţi, există fără îndoială mai multe mesaje și indicii. 
Unele părți din text sunt încifrate, dar multe paragrafe se pot 
citi. 

Care era taina care îl făcuse pe Snorri să scrie cu mâna lui un 
text pentru posteritate? 

Primele trei pagini sunt scrise cu rune pe un pergament mai 
înnegrit și mai vechi decât restul. Runele sunt un alfabet 
germanic care s-a răspândit și dezvoltat în tot nordul Europei în 
secolul | d.H. Venirea creștinismului a dus la înlocuirea treptată 
a runelor cu alfabetul latin, dar timp de mai multe secole, runele 
și literele au fost folosite în paralel. 

Simbol cu simbol, cuvânt cu cuvânt, traduc runele. Textul 
pare a fi un amalgam de reguli, un legământ și niște 
instrucţiuni. Și începe așa: 


Ferește-te, tu, cel ce dezlegi taina, misticelor rune, căci 
chinuri veșnice îi așteaptă în Ouat5, în Helheime și în lad pe cei 
ce  dezleagă misterele runelor fără  îngăduinţța zeilor. 
îndepărtează de la tine ăst pergament al zeilor. 

Căci așa este: în misterul zeilor, apărăm Sfânta Taină. Puterea 
runelor ascunde profeția sub un văl de semne. 

Ales ești tu, cel ce păzești taina cu preţul onoarei și al vieţii 
tale. Ajutoarele tale divine, Osiris, Odin și Hristos cel Alb, te vor 
îndruma. Slavă ţie, Amon! 


Versurile care urmează, scrise în rune, dar fără îndoială 
traduse din egipteană, sunt încă și mai bizare: 


Cheia 

Nobili de la curte îl însoțesc 

Pe regele Osiris Tut-ankh-Amon spre apus 
Şi strigă: „O, Rege! Vino în pace! 

O, Zeu! Apărător al ăstui ţinut!” 


Cheia? 

Textele runice sunt urmate de mai multe pagini scrise cu 
două sute de ani mai târziu de Snorri însuși, cu litere latine, 
hărţi și desene. Unele sunt încifrate, iar altele lizibile: 


Regi și conți, căpetenii și cavaleri, scalzi și învăţaţi, toţi sunt 
uniți în Sfântul Cerc, cercul Paznicilor Sfintei Taine. 

Doar cei aleși și iniţiaţi trebuie să tălmăcească semnele și 
cuvintele ascunse. 


Parcă-l și văd pe Snorri în odaia de scris din Reykholt. 
Scriptoriul e luminat doar de lumânări de seu puse pe mese 
înclinate și de opaițe atârnate de tavan și pereţi. Trebuie să-și fi 
alungat scribii ca să rămână singur. Are în fața lui un pergament 
alb, moale. Pana e curățată și ascuţită. Incepe să scrie cu o 
mână sigură, urmând liniile slab marcate. In mijloc desenează o 
pentagramă, cunoscută și ca steaua diavolului; pe vremea lui 


5 În mitologia egipteană, regatul subpământean al lui Osiris, unde se 
duc sufletele morţilor pentru judecată. 

6€ În mitologia nordică, lumea morţilor, peste care stăpânește zeița 
Hel. 


Snorri, oamenii credeau că se pot apăra de demonii ce le 
bântuie somnul scrijelind pe ușă o stea. 

Chiar și într-o clădire modernă, cu telefon, fax, computer și 
suporturi magnetice pentru agrafe, simt încă forţa pentagramei. 
De cinci mii de ani, steaua în cinci colţuri strălucește puternic pe 
cerul ocultismului. Egiptenii au trasat un cerc în jurul stelei, 
duat, care indica lumea de dincolo, viaţa de apoi. Arabii o 
foloseau în ritualuri și magie. Pitagoricienii o considerau o 
expresie a perfecțiunii matematice, întrucât numărul de aur, 
1,618, se ascunde în liniile pentagramei. Pentru evrei, ea 
simbolizează cele cinci cărţi ale lui Moise sau Pentateuhul. 
Pentru creștini, simbolul reprezintă atât magia neagră, cât și 
cele cinci răni ale lui Hristos. Și, dacă o întorci cu un singur vârf 
în jos, obţii un simbol satanist, steaua diavolului. 

Pe a cincea pagină, găsesc o hartă a sudului Norvegiei, de la 
Trondheim în jos. Nu e prea bună. Hărțile din vremea lui Snorri 
se bazau pe măsurători din ochi și presupuneri. Prima hartă 
cunoscută a ţărilor nordice este harta din 1427, care acum se 
află la Nancy. A fost desenată de danezul Claudius Clavus, care 
a trăit o vreme la Roma și a fraternizat cu secretarii și cardinalii 
papei. Totuși, cineva i-a luat-o înainte cu mai multe sute de ani, 
copiind o hartă a Bstlandetului dintr-un manuscris runic încă și 
mai vechi. 

Stau și studiez textul și runele ore întregi. Traduc textul runic 
și pe cel al lui Snorri. Mă chinui cu codurile. Știu că în aceste 
pagini s-ar putea ascunde un mesaj, niște indicaţii, poate într-un 
cod pe care nu l-am descoperit încă. Examinez îndeaproape 
harta Norvegiei și simbolurile. 

Dar nu găsesc nicio semnificaţie. 


După prânz - două felii de pâine cu brânză olandeză, un nap 
crud, un morcov și o ceașcă de ceai - îi telefonez inspectorului- 
șef din Borgarnes să aflu dacă a mai apărut ceva nou. Da, a 
apărut. Suspecţii au fost prinși prin intermediul televiziunii cu 
circuit închis, la o staţie de benzină din Saubeer. Chiar acum 
imaginile sunt trimise Interpolului. A primit și poliţia norvegiană 
o copie. Dar îmi spune că arabii s-au cufundat în nisip, ha, ha. 
Apoi devine din nou serios și îmi vorbește de investigaţii doar 
atât cât să mă simt informat, fără să-mi spună de fapt nimic. 


Imediat ce închid telefonul, mă sună Ranghild de la poliţia din 
Oslo. Tocmai a primit fotografiile din Islanda și mă întreabă dacă 
pot identifica suspecţii. Mi-a trimis o copie prin e-mail și va 
rămâne pe fir până îmi deschid mailul și fișierul atașat. 

Imaginile luate de camerele de supraveghere sunt alb-negru, 
dar cât se poate de clare. 

Îi recunosc pe cei doi bărbaţi care mă vizitaseră în camera 
mea de hotel din Reykjavik. Cel mic și jegos. Și omul cât un 
munte, care îmi rupsese degetul. 

— Ei sunt, zic eu. 

— Îi prindem noi. Acum, că avem poza, avem un punct de 
pornire. 

O rog să aștepte o clipă. Sub mailul ei este altul, un mesaj 
nedeschis. 


De la: <expeditor necunoscut> 
Trimis: <dată necunoscută> 
Către: Bjarn.BeltaQkhm.uio.no 
CC: 

Subiect: Bjørn Beltø - citește asta! 


Nu știi cine sunt. Dar eu știu cine ești. Îmi cer scuze dacă 
oamenii mei te-au speriat sau ţi-au făcut vreun rău. Le-am cerut 
să facă o treabă, dar nu-i pot urmări îndeaproape. 

Prietenul tău din Islanda, Sira Magnus, a descoperit un codice 
pe care oamenii mei l-au dus acum într-un loc sigur. Dar tu ai 
reușit să pui mâna pe o copie a documentului pe care presa, în 
imensa ei creativitate, a ales să o numească Manuscrisele de la 
Thingvellir. 

Sunt gata să merg foarte departe - repet, foarte departe - ca 
să pun mâna pe manuscrisul ăsta, indiferent dacă e încă în 
Islanda sau în posesia ta, în Norvegia. 

Nu-mi place să fac ameninţări. Dar mă forțezi să folosesc 
metode pe care aș prefera să le evit. 

Așa că insist: te rog să le dai oamenilor mei Manuscrisele de 
la Thingvellir. Cooperarea îţi va fi răsplătită cu prisosinţă. Și prin 
asta înțeleg mai mulţi bani decât îţi poţi imagina. Ai putea să-ţi 
trăiești restul vieţii în lux, fără nicio grijă. 

Dacă nu faci ce-ţi cer, nu răspund de ce ţi s-ar putea 
întâmpla. Oamenii mei au instrucțiuni foarte clare. Nu vreau să- 


ți fac rău, dar nimic nu e mai important pentru mine decât să 
pun mâna pe copia manuscrisului de la Thingvellir. Le-am dat 
voie oamenilor mei să facă tot ce e necesar. Mă abţin să intru în 
detalii. 


Gura mi se umple de nisip și ţărână. 

N-am mai primit o ameninţare scrisă până acum. Asta e 
prima. 

l-o citesc lui Ragnhild, bâlbâindu-mă cu o voce plângăreaţă. 
Ea îmi cere două lucruri: să printez mesajul și să i-l trimit și ei 
prin e-mail. 

Apăs pe comanda de printare. Nu se întâmplă nimic. Apăs din 
nou pe mouse, iritat. Apoi din nou și din nou. 

Nimic. 

Tocmai când sunt pe cale să trimit e-mailul, ecranul începe să 
pâlpâie. Mailul se dezintegrează sub ochii mei, de parcă fiecare 
pixel i-a dat brusc drumul vecinului său și se plimbă haotic pe 
ecran. 

În cele din urmă, mailul dispare. 

— A dispărut, spun eu. 

— Imposibil. 

Mă uit în inboxul contului meu Outlook. Mesajul este încă 
primul de sus. Dau click pe el și, cât ai clipi, tot rândul dispare. 

— Verifică la Mesaje șterse. 

Nimic. 

Ragnhild îmi spune că tot ce i-am descris adineauri este 
imposibil din punct de vedere tehnic. Un e-mail nu poate să 
dispară așa, ca prin farmec, din computerul destinatarului. 
Probabil că mesajul avea un fișier atașat pe care programul 
antivirus l-a detectat în mod greșit ca pe o ameninţare. 

— Era un fișier X? 

— Era un fișier absolut normal. 

— Cineva a intrat probabil în computerul tău și ţi-a instalat un 
program de supraveghere. 

— Au fost aici? Aici? 

— Dacă au un software cu care fac să dispară mailurile din 
inbox, atunci sunt experți în informatică. Caz în care ar fi putut 
foarte ușor să-ți trimită un e-mail care să instaleze automat un 
program ascuns, chiar dacă ar fi ajuns în spam și ar fi fost șters 
imediat. 


— Nu zicea de la cine e mailul. 

— E ușor să schimbi adresa expeditorului și data. Teoretic, ar 
trebui să fie posibil de aflat de la ce server a fost trimis mailul, 
dar sunt și aici soluţii inteligente, cum ar fi să intri într-un server 
cu un sistem slab de securizare și să trimiţi mailuri de acolo. 

Ragnhild mă roagă să notez conţinutul e-mailului, cuvânt cu 
cuvânt. 

După jumătate de oră, vine cu un tehnician de la poliţie să-mi 
ia calculatorul. Dar mă îndoiesc că vor găsi ceva. 


5 


Pe seară, îmi descui biroul să plec. Sunt îngrijorat. Am băgat 
copia printată a codicelui într-o pungă de plastic transparent, pe 
care mi-am ascuns-o sub cămașă. Plasticul mi se lipește de 
piept. 

O iau la fugă pe coridorul nesfârșit, apoi în jos pe scări spre 
subsol, după care ies la lumina zilei, în spatele institutului. 
Razele soarelui sunt ca niște ace înroșite care mi se înfig în ochi. 
Imi prind lentilele ochelarilor de soare de rama celor de vedere. 
În aer miroase a vară târzie. 

lau metroul din Blindern spre centrul orașului, apoi merg pe 
jos până la parcarea supraetajată în care o lăsasem pe Bolla. 

Un individ stă pe treptele din capătul celălalt, pretinzând că 
citește un ziar. De fapt, stă cu ochii pe ușile de sticla care se 
deschid și se închid automat. 

Dispar după colţ și o las pe Bolla acolo unde este - singură, 
înconjurată de inamici -, la nivelul P2. 

Cine sunt oamenii ăștia? Oare contactase Sira Magnus niște 
colecționari pe piața neagră? Străini bogaţi care sunt dispuși să 
meargă foarte departe ca să pună mâna pe curiozităţi pe căi 
ocolite? Dar să meargă chiar până la crimă? Pentru un sul de 
pergament? 

Sau poate pentru informaţiile conţinute în text. 


lau tramvaiul spre Skillebekk și mă ascund într-un intrând de 
pe o străduţă lăturalnică. 

Terje Lann Erichsen sosește cu mai bine de treizeci de minute 
întârziere. În geanta lui de umăr - aceeași vechitură pe care o 
poartă din vremea studenţiei - are o cutie de tinichea pentru 


prânz, un termos de pe vremea când era elev și un tabloid de 
citit în tramvai. Merge adus de spate. Terje are dinţi mici, urechi 
mari și un început de chelie, pentru care compensează prin 
părul său lung, cârlionțat și barba impresionantă. 

Când mă vede se oprește și îmi zâmbește. 

— Bjørn! Ai necazuri cu femeile? 

Suntem versaţi în ironii și ne-am format un limbaj al nostru, în 
care chiar și cele mai urâte insulte sunt bine intenţionate. Terje 
știe foarte bine că eu, ca și el, nu m-am mai apropiat de o 
femeie de ani buni. 


Rămân peste noapte la Terje. El crede că a ascunde pe cineva 
urmărit de niște bandiți misterioși e ceva captivant. 

Probabil își închipuie că unele lucruri pe care i le-am povestit 
există numai în imaginaţia mea. Cu atât mai bine. Atât pentru 
el, cât și pentru mine. 


6 


De când eram mic am fost atras de vrăjitoare. 

O atracţie ciudată, sincer să fiu. Dorinţele mele n-au urmat 
niciodată calea bătătorită a raţiunii. La început, când eram 
foarte mic, vrăjitoarele mă speriau de moarte. Purtau mantii 
negre și aveau nas lung și negi păroși. Pregăteau fierturi 
împuţite în cazane mari și zburau prin beznă pe cozi de mătură, 
scoțând un cotcodăcit răutăcios și strident. Când am crescut și 
hormonii mei oarecum firavi au ţâșnit din carapace, am înţeles 
intuitiv că vrăjitoarele aveau și o atracţie erotică subtilă, care 
îmi lua puterea și-mi înmuia genunchii. 

Totuși, mi-era la fel de frică de ele. 

De aceea stau pe preșul de la intrarea în casa lui Adelheid af 
Geierstam, înghițind în sec și simțind că mă sufoc. 

— Bjørn Beltø? întreabă ea înclinându-și capul pe o parte. 

— Adelheid? 

— Hai, intră! 

Adelheid af Geierstam corespunde așteptărilor mele în 
privinţa felului în care ar trebui să arate o autentică vrăjitoare 
wicca. Senzualitatea ei discretă e încântătoare. Buzele îi sunt 
subţiri și umede, iar ochii de un albastru ca gheaţa ard de 
făgăduieli voalate. 


Stă în Lillehammer, într-o casă de lemn mare și veche, 
zugrăvită în alb. Vântul șuieră printre șipcile pereţilor. Are o 
grădină plină cu meri de care nu se mai îngrijește nimeni, tufe 
de coacăze crescute în voie și grămezi de bălegar uitate de 
mult. 

Mă conduce de pe verandă în hol, unde îmi atârn haina într-un 
cui. Mă întreabă cum a fost călătoria cu trenul. Imbrăcată în 
haine largi, care aproape îi ascund silueta, o ia înainte pe culoar, 
parcă plutind, și intră într-o cameră spațioasă, plină de tobe 
bongo, piei de zebră atârnate pe pereți, măști de lemn, sulițe, 
un cap de antilopă și un splendid prinzător de vise ţesut cu pene 
de strut și gheare de leu. 

Adelheid îmi oferă niște ceai de plante într-o cană mare de 
ceramică. 

— Mă bucur așa de mult că ai venit! Era și timpul! Științele 
consacrate n-au înţeles niciodată geometria sfântă! Ești probabil 
primul profesor universitar care vine să mă vadă. 

În loc s-o lămuresc că sunt de fapt un umil lector și că nu 
reprezint pe nimeni altcineva decât pe mine însumi, iau o gură 
din ceaiul care are gust de fiertură de iarbă și plante perene 
contaminate. 

Adelheid a scris patru cărţi controversate despre istoria 
geometriei sacre și influența acesteia asupra poziționării 
mănăstirilor, a bisericilor, a locurilor de îngropăciune și a 
castelelor nordice. 

— Sunt exemple de geometrie sacră pe tot cuprinsul 
Norvegiei. Dar mulţi oameni de știință consideră disciplina asta 
doar o superstiție. 

Vocea îi este afectuoasă. Când își pune mâna pe a mea, 
brăţara din mărgele de piatră și bijuteriile îi zornăie. Nu sunt 
indiferent la contactul cu pielea ei. 

Își reia vorba înainte să apuc să pun și eu o întrebare. 

— De-a lungul coastei norvegiene, de la Rogaland la 
Nordfjord, șaizeci de cruci de piatră demonstrează influența 
cehilor și creștinarea Norvegiei în jurul anului 1000. Sfântul Olav 
a cules roadele acestei influențe celtice. Chiar crezi că crucile de 
piatră, dintre care unele ating și patru metri înălţime, au fost 
poziţionate arbitrar? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 


— E oare o coincidență că, dacă tragi o linie de la mănăstirea 
Utstein de lângă Stavanger până la Tønsberg și apoi în sus până 
la Trondheim, liniile vor forma un unghi de nouăzeci de grade? 

— Aha... 

— E oare o coincidenţă că ordinul cistercian a construit 
mănăstirea Lyse în 1146, mănăstirea Sancta Maria pe insula 
Hovedaya din fiordul Oslo în 1147, Munkeby în Trondheim în 
1180 și Tautra în fiordul Trondheim în 1207? 

— Nici vorbă. 

— Și atunci e tot o coincidenţă că distanţa de la mănăstirea 
augustiniană din Utstein până la Oslo e aceeași cu distanţa de la 
mănăstirea Lyse la Oslo? E o coincidenţă și că sunt exact două 
sute șaptezeci și cinci de kilometri de la mănăstirea Halsnay, 
întemeiată de augustinieni în 1163, la fortăreaţa Tønsberg? Tot 
atâţia sunt și de la Tansberg la Utstein. 

— Uau! 

— Toate locurile străvechi și sfinte din Norvegia respectă o 
logică matematică foarte clară, care arată că strămoșii noștri s- 
au inspirat și au învăţat o mulţime de la greci și egipteni. 
Coincidenţă să fie faptul că orașe cu importanţă religioasă ca 
Bergen, Trondheim, Hamar și Tansberg sunt toate situate în 
colțurile unei pentagrame pe vechea hartă medievală? 

Mă trece un fior pe șira spinării. Înghet. Încă nu i-am spus de 
ce am venit. Și mi-a și ghicit una dintre întrebări. 

— Nu vreau să par alarmist sau melodramatic, îi spun eu, dar 
un preot din Islanda a fost omorât pentru ce am să-ţi arăt. 

I-am pus Codex Snorri în faţă. 

— Ăsta e din Manuscrisele de la Thingvellir? 

— Nu, textul ăsta ne-a condus la grota de la Thingvellir. 
Partea scrisă cu litere latine îi aparţine lui Snorii. Runele au fost 
probabil scrise cu două sute de ani mai devreme. Hărțile și 
simbolurile magice au fost desenate cândva între 1050 și 1250. 

Ne îngăduim câteva clipe de gândire. 

Ea examinează paginile cu reverență și studiază hărțile și 
simbolurile. 

— Ankh-ul! Pentagrama! Uimitor! 

Îi fac un rezumat al textului runic și îi explic că textul și hărţile 
probabil ascund niște indicaţii. Le răsfoiesc. 

— Asta e o hartă a sudului Norvegiei. Chiar dacă nu 
corespunde cu geografia modernă, tot nu prea înțeleg cum a 


fost cineva în stare să deseneze o hartă atât de precisă cu sute 
de ani înainte să devină cartografia o știință. 

— Ai pus pentagrama pe hartă? 

Îmi ridic privirea spre ea, după care mă uit în jos la hartă. 

— Pentagrama și harta sunt legate între ele, spune ea. 
Trebuie să pornești de la locurile sfinte de atunci. Bjørgvin, 
Nidaros, Hamar și Tunsberg. 

În timp ce vorbește, marchează fiecare loc cu un punct, și pe 
urmă trage o linie de la Bergen la Trondheim. Apoi de la Bergen 
la Hamar, unde Nicholas Breakspear, cel ce avea să fie papa 
Adrian al IV-lea, a înfiinţat o dieceză în anii 1150. Pe urmă de la 
Trondheim la Tansberg, cel mai vechi oraș din Norvegia și 
puternic centru medieval. 

— Ca să avem o pentagramă ne mai trebuie două linii, spune 
ea. 

— Dar sunt centre religioase în nord-vest. 

Îi arăt coordonata lipsă, care pare să fie undeva lângă 
Stadlandet. 

— Nu spune asta. Sunt câteva grote misterioase în zonă - 
peștera Dollstein, de exemplu. Un coleg de-al meu, Harald 
Sommerfeldt Boehlke, care e om de știință, a studiat peștera și 
poveștile care s-au țesut în jurul ei. Intrarea grotei e cu faţa la 
mare, la șaizeci de metri în sus, pe versant, la vest de Sandsay, 
în districtul Mare og Romsdal. Legenda spune că regele Arthur a 
trecut cândva prin ţinuturile astea și că în peșteră e ascunsă o 
comoară. De la intrare, o galerie subterană duce într-o încăpere 
enormă. Sunt șase asemenea încăperi sau grote, legate prin 
tuneluri înguste. Peștera are o sută optzeci de metri, dar în 
vechime se credea că tunelurile ajung pe sub mare până în 
Scoţia. Cruciatul Ragnvald Kalle Kollson, conte de Orkney - 
botezat după fiul adoptiv al Sfântului Olav, Ragnvald Bruseson 
de Orkney -, a intrat în grotă în 1127 să caute comoara care se 
bănuia că e ascunsă acolo. 

Adelheid trasează ultimele două linii și, ca printr-o vrajă, 
apare o pentagramă pe harta Norvegiei. 


ȘI 
| 


În taină, cineva care avea cunoștințe ezoterice despre 
numerele magice, geografie și geometrie a pregătit fundaţiile 
pentru viitoarele catedrale Nidaros, Hamar, Fortăreaţa Tansberg 
și un sanctuar în preajma orașului Bergen. 

— Puţini oameni știu că un mare număr de sanctuare din 
țările nordice sunt situate în locurile respective conform unei 
ordini matematice, ermetice, îmi spune Adelheid. Se duce la 
bibliotecă, scoate o carte și o răsfoiește până ajunge la o pagină 
cu o fotografie aeriană a tumulilor de la Gamle Uppsala, din 
Suedia. Vezi cum tumulii și bisericile și castelele din jur sunt 
situate pe circumferința unor cercuri sau la anumite unghiuri? 
spune ea trasându-mi niște linii cu o unghie dată cu lac roșu. 

Într-o altă carte, îmi arată o hartă a insulei daneze Bomholm 
din Marea Baltică. 

— Dacă suprapui o pentagramă peste insulă, vezi că 
bisericile, fortificațiile și sanctuarele circulare ale cruciaților se 
află toate pe liniile ei. 

Mai scoate o carte. 

— Islandezii Einar Pálsson și Einar Birgisson au dovedit că 
marile ferme, bisericile și locurile importante au fost amplasate 
și construite după niște principii geometrice sacre cunoscute 
încă din vremea întemeierii Islandei. Imaginează-ţi un cerc care 
simbolizează orizontul și zodiacul ceresc. Razele cercului erau 
descrise de mișcările soarelui și alcătuiau o hartă cosmică, 
indicându-ne că islandezii trebuie să fi cunoscut cosmologia 
egipteană. 

Mai iau o gură din ceaiul de plante, care începe să se 
răcească. 

Adelheid mai ia niște cărți din bibliotecă. 

— Găsești aceleași dispuneri misterioase și aici, în Norvegia. 
Cercetările întreprinse de Bodvar Schjelderup și Harald 


Sommerfeldt Boehlke, care au scris cărţi fascinante despre 
descoperirile lor, arată cât de răspândită era geometria sacră în 
trecutul Norvegiei. După cum știi, vikingii nu erau doar niște 
războinici sângeroși. Erau oameni cu o credință profundă și 
minţi iscoditoare. Puneau mare preț pe armonie. Uită-te numai 
la forma corăbiilor vikinge. Sau la rune. Când voiau să 
construiască repere importante, foloseau geometria liniilor și a 
formelor sacre. 

— Bine, dar la urma urmei, e doar un talmeș-balmeș de linii și 
coordonate, spun eu arătând harta. 

— Inclin să cred că în text simt ascunse indicaţii mai detaliate 
despre loc. Poate sunt încifrate. 

Descurajat, mă uit lung la text. L-am parcurs de atâtea ori, 
încât nu-mi vine să cred că mai sunt coduri ascunse pe care nu 
le-am detectat. Dar, firește, greșesc. 


7 


În tren, pe drumul de întoarcere la Oslo, descopăr că am opt 
apeluri pierdute și patru mesaje vocale pe telefonul mobil, pe 
care l-am lăsat pe silențios. 

Toate apelurile ratate sunt de la aceeași persoană. Ragnhild. 

Când o sun, o aud oftând ușurată. 

— Bjørn! Unde ai fost? 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— Trebuie să vorbesc cu tine chiar acum. Unde ești? Venim să 
te luăm! 


Imediat cum ajung în Oslo, mă duc la sediul central al poliţiei 
din Grønland, unde Ragnhild mă așteaptă cu o expresie 
îngrijorată pe chip. 

— L-am identificat pe unul dintre arabi, spune ea și îmi întinde 
o fotografie făcută de camera de securitate, arătându-mi-l pe 
Goliat. 

— Asta-i tipul care mi-a rupt degetul. 

— Interpolul are o întreagă bibliotecă dedicată lui. Numele lui 
complet e Hassan ibn Abi Hakim. 

— Hassan... 

Ragnhild împinge spre mine un vraf de fotografii cu Hassan. În 
multe dintre ele apare îmbrăcat în uniformă militară. În altele, 


poartă costume scumpe, care sigur sunt făcute la croitor, pe 
măsura lui enormă. 

Intr-o poză alb-negru, parcă domină totul cu prezenţa lui, așa 
cum stă în faţa unei gropi comune, cu un rânjet larg pe față. 

— lrakian. Ragnhild îmi dă o traducere a unui raport al 
Interpolului. Asta e un 1-24/7, după cum îl numesc cei care se 
ocupă de Baza de Date despre Infractori a Interpolului. 


** INTERPOL ** 
** Radiogramă internă ** 


Radiogramă nr.: 7562 

Data înregistrării: 17-11-2007 14.13.48 
De la secţia: Lyon 

Expeditor nr.: SN 

Data trimiterii: 171107 

Ora trimiterii: 14.13.48 

Prioritate: URGENT 

Destinaţie: OSLO 

De la: „l-247-G0 14” 

La: „NORVEGIA” 

Subiect: Ref. Nostru: 1711/07 GD/VG/OKK 


MESAJ SECRET Nr. 26/11 REFERITOR LA 
Hassan ibn Abi Hakim 


Numele subiectului: Hassan ibn Abi Hakim 
Porecle: Necunoscute 

Data nașterii: Necunoscută 

Anul nașterii: 1963 

Domiciliu: Necunoscut 


Din 1985 până în 2003, Hassan ibn Abi Hakim a fost ofițer în 
armata lui Saddam Hussein, mai întâi în Garda Republicană, iar 
apoi, din 1992, în unitatea de elită a lui Saddam, Garda 
Republicană Specială. 

Subiect specializat în operaţiuni murdare, dintre care a 
condus mai multe. 


În perioada 1986-1989, a fost implicat în campania al-Anfal 
din Irak. Mii de sate kurde au fost atacate și mai multe mii de 
kurzi masacrați, folosindu-se, printre altele, arme chimice. 

Subiectul a fost unul dintre ofițerii responsabili de atacul cu 
gaz letal asupra orașului Halabja, în care au murit în jur de 5000 
de oameni. 

Conform CIA, subiectul a fost o figură centrală în al-Anfal. 

MI5 estimează că a lichidat personal între 3000 și 4000 de 
oameni cât timp a servit în Gărzile Republicane. 

Din 2003, subiectul și-a câștigat existența în chip de 
„consultant militar independent”, cu domiciliul la Abu Dhabi. În 
practică, este suspectat că operează ca mercenar/ucigaș plătit. 

Conform serviciului de contraspionaj francez, La Direction 
Generale de la Sécurité Exterieure, din 2006 subiectul lucrează 
exclusiv pentru un angajator neidentificat din Arabia Saudită. 

Serviciul de spionaj al Israelului, Ha-Mosad le-Modi'in u-le- 
Tafkidim Meyuhadim (Mossad), în ciuda a numeroase infiltrări și 
tactici, nu a fost în stare să confirme identitatea angajatorului ca 
fiind șeicul Ibrahim al-jamil ibn Zakiyy ibn Abdulaziz al Filastini. 


— Ei bine, acum măcar știm cine e, spun eu. 

Am tendinţa să-mi ascund spaima sub un strat de nepăsare 
arogantă. Informaţiile primite mă îngrozesc, dar nici prin gând 
nu-mi trece să mă dau bătut. Ba chiar dimpotrivă; simt nevoia 
să-l înfrâng pe urmăritorul meu. Să înving invincibilul. Să-l 
înfrâng pe călăul numit Hassan. Sunt extrem de încăpățânat. 
Orice om rezonabil știe când trebuie să se plece în faţa sorții. 
Dar eu? O, nu. In adâncul sufletului, sunt un tocilar cocoșat care 
s-ar da și peste cap să găsească răspunsul tuturor enigmelor, 
cineva care ar face fărâme un ceas ca să descifreze misterul 
timpului. Curiozitatea îmi întrece încăpăţțânarea - dacă așa ceva 
e posibil. Să mă dau bătut acum ar fi o insultă la adresa 
memoriei lui Sira Magnus. 

Expresia de pe chipul lui Ragnhild îmi amintește un pic de 
mama când eram copil. 

— Dragul meu Bjarn, te rog să ai grijă, spune ea. 


Poliţia îmi pune la dispoziție un buton de panică. 


În zilele următoare voi avea propriul bodyguard - un poliţist 
cu cască, ochelari fumurii și cu ochii în patru după potenţialii 
asasini ascunși în tufișuri. 

Imi primesc și computerul înapoi. Programele pe care Hassan 
și oamenii lui au reușit să le instaleze au dispărut ca prin 
minune sau au fost înghiţite de alte programe. Singurul lucru pe 
care a izbutit poliţia să-l descopere este un dispozitiv conectat la 
un server intermediar în Caraibe, care la rândul său comunică 
cu un server din Abu Dhabi. 


8 


La serviciu, mă mut în biroul unui coleg plecat în concediu. 
Bodyguardul meu stă pe un scaun afară pe coridor, citind ziare 
și plictisindu-se în timp ce așteaptă ce-a mai rămas din Garda 
Republicană. 

Îl sun pe Thrainn în Islanda. 

Îmi dau seama după vocea lui că îl supără ceva. Își caută 
cuvintele, neștiind cum să îmi spună că are senzaţia că e ţinut 
sub supraveghere fără să pară paranoic. Cineva îl urmărește, se 
uită prin documentele lui când se duce cu o treabă, se strecoară 
în casa lui când e plecat. Râsul lui încordat când spune asta îmi 
confirmă din nou că bănuiește că nu o să-l cred. 

li spun de Hassan. De polițistul care stă pe coridor și mă 
păzește. Apoi îi zic să sune la poliţie și să le explice celor de 
acolo cât de serioasă e treaba. 

— Se ţin după noi, Thrainn, îi spun. 

Vocea lui sună de parcă încearcă să înghită un ou. 

— Speram că totul e în imaginaţia mea. 

— Sunt în siguranță Manuscrisele de la Thingvellir? 

— Da, le-am mutat la... 

— Stai! Nu-mi spune. 

— Dar... 

— Poate ne ascultă telefonul. 

Rămâne tăcut. Mult timp. 

În cele din urmă, convenim să-l sun pe telefonul unuia dintre 
colegii lui, de la un telefon din universitate. 

Când suntem siguri că nu ne mai ascultă nimeni, Thrainn îmi 
spune că cercetătorii de la Institutul Ârni Magnusson au dus 
Manuscrisele de la Thingvellir la un laborator atașat unei 


expoziţii de manuscrise dintr-un muzeu de artă din Reykjavik, 
unde pretind că pregătesc o ediţie in-folio a manuscrisului din 
secolul al XV-lea, Codex F/atoiensis. 

Cu glasul tremurând de satisfacție, Thrainn îmi mărturisește și 
că a organizat o operaţiune sub acoperire. Patru doctoranzi care 
au jurat să păstreze secretul - cam dramatic pentru gustul meu 
- lucrează la o copie din secolul al XVIII-lea a colecţiei 
Heimskringla în laboratorul principal din Institutul  Ârni 
Magnússon.  Bandiţii vor crede negreșit că lucrează la 
Manuscrisele de la Thingvellir. 

— Au descoperit ceva cercetătorii până acum? îl întreb. 

— Pare să fie o transcriere a Bibliei. 

— Cum adică „pare să fie”? 

— Ei bine... Face o pauză. Limba folosită într-una dintre 
coloane este copta. Cealaltă coloană e scrisă într-o variantă de 
ebraică ieșită din uz, numită „clasică” sau „ebraică biblică”. 
Traducerea în coptă merge în paralel cu textul original ebraic. 
Biblia ebraică, Tanah și Vechiul Testament au fost scrise în 
aceeași limbă. Nu e foarte diferită de ebraica modernă, dar 
gramatica diferă puţin și stilul e mai arhaic. 

— Dar este o transcriere biblică? 

— Traducătorii nu știu ce să creadă. Trebuie să fie o versiune 
alternativă a manuscrisului. Unele părți din text sunt copii ale 
celor cinci cărţi ale lui Moise. Altele sunt necunoscute, dar nu 
am ajuns încă așa de departe cu traducerea. Am făcut mostre 
de traducere după pasaje luate din mai multe locuri. 

— Și? 

— Ei bine, sincer să fiu, nu prea știu ce să cred. S-ar putea să 
fie o aiureală de la un cap la celălalt. Poate un glumet - un 
călugăr sceptic sau un scrib - s-a distrat rescriind Biblia. Și chiar 
dacă textul e o traducere aproximativă a cărților lui Moise, nu 
știu exact cum să-l interpretez. 

— De ce? 

— Dacă transcrierea ar fi fost cu o mie de ani mai veche, 
atunci am avea în mână o senzaţie internaţională. Septuaginta - 
o traducere precreștină a Vechiului Testament - a fost scrisă la 
Alexandria în Egipt, cu una sau trei sute de ani înainte de 
Hristos. Codex Vaticanus, unul dintre cele mai vechi manuscrise 
ale Bibliei, datează din secolul al IV-lea. Codex Sinaiticus - o 
versiune a Bibliei - a fost copiat între 330 și 350 d.H. Vu/gata, 


prima traducere a Bibliei în latină autorizată de Biserica 
Romano-Catolică, a fost scrisă în jurul anului 400 d.H. 
Manuscrisele de la Thingvellir au fost copiate pe vremea 
vikingilor, Bjarn. Ca să fiu sincer, o copie a Bibliei din secolul al 
XI-lea ar fi de interes științific, dar nu mai mult decât atât. Este 
genul de lucru pe care tu și eu ne-am petrece ani studiindu-l, 
dar nu uita, e transcrierea a ceva care avea deja peste o mie de 
ani când a fost copiat. Asta l-ar putea entuziasma pe un om de 
știință, dar nu și pe mulți alţii, zice el, după care se oprește o 
clipă. Asta face și mai greu de înţeles de ce a ascuns Snorri 
copia asta într-o grotă la Thingvellir. 

— Întrebarea e după care original a fost făcută copia? 

— Nu vom afla niciodată. 

Îi spun de vizita mea la Adelheid. Vorbim un timp despre 
geometria sacră. Discuţia ajunge la Egipt și științele egiptene, 
dar și la pseudoștiinţele mitologice. Dar conexiunile pe care le 
facem nu clarifică deloc lucrurile. Ce naiba are de-a face Egiptul 
cu istoria vikingilor sau cu Snorri? Când mă gândesc la Egipt, mi- 
o imaginez pe Cleopatra în umbra piramidelor. Dar, pe vremea 
în care Cleopatra și-a croit drum în istoria lumii prin seducţie, 
piramidele din Giza aveau deja peste 2 500 de ani vechime, iar 
Egiptul era o superputere în declin. Egiptenii își formaseră 
națiunea cu cinci mii de ani înainte, iar în primii trei mii 
domniseră faraoni de mult uitaţi și alţii ale căror nume ne sunt 
încă pe buze, cum ar fi Wazner, lry-Hor, Qa'a, Hotepsekhemwy, 
Khaba,  Khufii, Mentuhotep, Kamose, Amenhotep, Tutmes, 
Hatshepsut, Ramses, Seti, Xerxes... conducătorii și semizeii 
acelor vremuri apuse. Dar Egiptul faraonilor a dispărut chiar 
înainte de nașterea lui Isus. Fiul adoptiv al lui luliu Cezar, 
Octavian, a invadat Egiptul cu treizeci de ani înainte să se nască 
Isus. Cleopatra și-a luat viața. Ultimul faraon al Egiptului, fiul 
Cleopatrei, Cezarion, în vârstă de șaptesprezece ani, a fost 
executat în același an. După aceea, țara a fost condusă de 
străini. La mijlocul secolului al VIl-lea, arabii au invadat Egiptul, 
luând locul bizantinilor și al perșilor. Pe vremea vikingilor, 
Egiptul era un califat islamic. 


În următoarele câteva zile, caut în tot textul lui Snorri, 
încercând să găsesc indicaţiile la care făcuse aluzie Adelheid. 
Dar nu găsesc nimic. 

Bodyguardul meu s-a retras. Motivele oficiale au fost 
„personal restrâns” și „evaluarea pericolului”, dar probabil că 
bietul om pur și simplu murea de plictiseală. 

les în zori pe furiș din apartamentul lui Terje și mă strecor 
până în biroul meu temporar, prin tot felul de pivnițe, scări 
întortocheate și coridoare întunecoase. 

Aud păcănituri când ridic receptorul, iar pe mail primesc 
spamuri care sunt convins că instalează programe de 
supraveghere menite să dezvăluie totul despre mine, de la ce 
am în PC și pe telefonul mobil până la ce am mâncat la micul 
dejun. Primesc pe mobil mesaje ininteligibile de la numere de 
telefon inexistente, care trimit fără îndoială semnale GPS la unul 
dintre sateliții bandiţilor. 

Fără prea mult succes, încerc să uit de urmăritorii mei și să 
mă concentrez asupra muncii. 

Terje și Adelheid m-au ajutat să înţeleg ce anume caut și mi- 
au explicat cum trebuie să caut. In rest, totul ţine de răbdare și 
imaginaţie. 

Îmi petrec cea mai mare parte a zilei studiind combinaţii de 
litere și citind textul pe verticală, pe orizontală, în diagonală și 
de la dreapta la stânga. 

Și știu că răspunsul nu poate fi decât undeva printre miile de 
litere și simboluri. 

Găsesc răspunsul luni dimineaţă, în zori. 

Picăturile de ploaie se preling în firicele ondulate pe geamul 
biroului. Creierii parcă îmi sunt din vată umedă. 

Și, în această stare de amorţeală, descopăr ce căutam. 

Există în textul lui Snorri un pasaj care mă intrigă - în privinţa 
felului în care e scris și a conţinutului - și care include literele 
grecești alfa și omega, scrise în cerneală roșie și făcute foarte 
mari. Caracterele grecești A și Q încep și încheie un paragraf 
lizibil, dar total lipsit de sens. Alfa și omega înseamnă și 
începutul și sfârșitul. Așadar, dacă literele A și Q marchează 
începutul și sfârșitul unui mesaj, atunci trebuie să caut în textul 
dintre ele. 

Când citesc primele și ultimele litere de pe fiecare rând pe 
verticală, de sus în jos, descopăr deodată două denumiri de 


locuri: una sub A, în marginea din stânga, și alta deasupra lui O, 
în marginea din dreapta. 
Tradusă din nordica veche, prima parte a enigmei este: 


WDOAROURUIP 
DumZmA=-<82 


Sub A, luând prima literă de pe fiecare rând, obţin „Daso” și 
„kors”. 

În același fel, obţin „Raykenes” din ultimele litere ale fiecărui 
rând de deasupra lui Q. 

Mă uit într-un atlas. Daso este un loc din Os, în Hordaland, 
cam la cinci kilometri la sud de Bergen. Numele derivă din dys, 
cuvântul norvegian pentru „tumul” sau „grămadă de pietre”, 
care, la rândul său, se referă la mormintele vechi de o mie cinci 
sute de ani din regiunea aceea. Raykenes este numele locului 
de la capătul unei poteci folosite de călugări și aflate la câţiva 
kilometri la nord de Daso. 

Potecă folosită de călugări? 

Entuziasmat, mă uit pe o hartă a zonei. 

Fac un punct la Daso și unul la Raykenes și le unesc cu o linie 
verticală. 

Kors sau „cruce”... 

Oare Snorri vrea să spună că ar trebui să desenez o cruce, 
folosind Døso și Raykenes ca puncte de plecare? 

Trag linia orizontală și formez o cruce. Capătul drept se 
termină undeva într-o pădure. 

Capătul stâng ajunge... la mănăstirea Lyse. 


Rămân înmărmurit câteva secunde. 

Pentagrama nu indică un loc sfânt din Bergen, ci mănăstirea 
Lyse! 

Mănăstirea Lyse este un lăcaș de cult cistercian din secolul al 
XII-lea, învăluit în mister. Mănăstirea a fost închisă în 1536, dar 
ruinele constituie încă o atracţie turistică importantă, datorită 
peisajului spectaculos. Aici, călugării trăiau în pace, devoțiune și 
cumpătare, aducând mulţumiri Domnului pentru izvorul 
binecuvântat. 

Mănăstirea Lyse... 

Bineînţeles! 

Plin de speranţă, îmi continui cercetările în labirintul literelor. 
Acum, că am spart codul, lucrurile înaintează mai repede. Unele 
litere sunt scrise mai îngroșat decât altele și îţi îngăduie să 
găsești mai ușor noi mesaje ascunse printre cuvinte și propoziţii. 
De exemplu, după ce am transpus textul în norvegiana 
modernă, în pasajul Konge, vI viL Do for dEg, ValhAlls Norner 
spiNner', am găsit cuvântul kildevann. 

Între R și S, în două rânduri verticale, găsesc cuvântul sinister 
scris invers. În latină, Sinister înseamnă „stânga”. Intre literele S 
și K mai găsesc cuvintele Salomos seg! („pecetea lui Solomon” 
sau pentagrama) și obelisk („coloană de piatră”). Citesc øst 
mater nord („răsăritul întâlnește apusul”) de la dreapta la 
stânga. Dar cel mai izbitor lucru este că, în două locuri, 
descopăr numele Sfântului Olav sau O/ăfr hinn helgi, cum se 
spune în textul original. 


7 „Regele nostru, murim pentru tine, Nomele Walhallei ne tes 
destinele” (norvegiană în original). 
3 „Izvor” (norvegiană în original). 


Tradusă și adaptată în norvegiana modernă, diagrama 
textului arată așa: 


A R 

DRON RETOM TSØ 

Ø Y 
SALOMOS SEGL OBELISK 
OLAV DEN HELLIGE 

K Il L D E V A N 

OLAV DEN HELLIGE 

R E TS | N S 

S Q 


Mă uit îndelung la amestecul de litere și cuvinte, trecând de la 
un rând la altul, înainte și înapoi. Snorri ar fi putut, desigur, să 
se joace. Dar, teoretic, e la fel de posibil și să fi găsit indicaţiile 
spre mormântul legendar al Sfântului Olav. 


Mulţi cred că Sfântul Olav, regele viking care a creștinat 
Norvegia și a murit în bătălia de la Stiklestad în 1030, este 
îngropat în catedrala Nidaros la Trondheim. 

Dar nu e așa. 

Când s-a terminat bătălia de la Stiklestad și Olav zăcea într-o 
baltă de sânge, Torgils Hâlmasson, un fermier, și fiul său, Grim, 
au căutat trupul regelui pe câmpul de bătaie. l-o promiseseră lui 
Olav înainte de bătălie, în eventualitatea în care ar cădea în 
luptă. L-au găsit și l-au învelit în pânză, apoi l-au pus într-un 
sicriu pe care l-au ascuns sub scândurile de pe fundul unei bărci. 
Au vâslit spre sud până la Nidaros (astăzi Trondheim) și au luat- 
o în sus pe râu, unde au ascuns corpul regelui într-o colibă. 
Fermierul l-a îngropat mai târziu pe regele Olav într-un sicriu de 
lemn în malul nisipos al râului Nid, mai încolo de târgușor. În 
următoarele luni, localnicii au spus multe povești despre fapte 
misterioase, minuni și semne. Episcopul Grimkjel a fost chemat 
de la lacul Mjasa. Sub supravegherea lui și a autorităților, sicriul 
a fost dezgropat. Regele Olav părea că doarme. Unghiile, părul 
și barba îi crescuseră. Obrajii îi erau rumeni. Potrivit poetului 
Snorri, din sicriu se ridica o mireasmă dulce de trandafiri. Corpul 
a fost dus cu toate onorurile în biserica Klemens și apoi mutat 
într-un alt sicriu acoperit cu stofă scumpă și numit Relicvariul lui 


Olav. Ulterior au mai fost făcute două sicrie. Primul era din aur, 
argint și pietre preţioase. Avea doi metri lungime și optzeci de 
centimetri lăţime și înălțime, cu un fund curbat și un capac 
deasupra. În el a fost pus micul sicriu din lemn. Capacul arăta ca 
un acoperiș înclinat, era decorat cu un cap de dragon viking și 
zăvorât cu balamale și lacăte. Pe urmă s-a făcut un alt coșciug 
exterior, pentru cele două sicrie mai vechi. 

Nimeni nu știe unde se află Relicvariul lui Olav. 

Unii cred că sicriul, sau ce-a mai rămas din el, este ascuns 
sub pământ, sub catedrala Nidaros. Alţii susţin că sicriul a fost 
zidit în pereţii fortului de la Steinvikholmen, chiar lângă 
Trondheim. Istoricii cred că relicvariul a fost distrus în 1537, 
fiind lăsat în urmă de arhiepiscopul Olav Engelbrektsson, când a 
fugit din Steinvikholmen după Reformă. Tot ce era de o oarecare 
valoare a fost dus la Copenhaga și topit. În septembrie 1540, 
trezorierul regelui danez, Jochum Bech, a scris o chitanţă pentru 
cele nouăzeci și cinci de kilograme de argint, o sută șaptezeci 
de cristale montate în argint și unsprezece pietre prețioase care 
căzuseră când a fost sfărâmat sicriul. 

Relicvariul lui Olav a trecut de pe tărâmul istoriei în legendă. 


11 


Înainte să plec de la birou, o sun pe Ragnhild s-o anunţ că o 
să lipsesc câteva zile. 

— Unde te duci? mă întreabă ea. 

— S-ar putea să-mi asculte telefonul. 

— Poliţia trebuie să știe unde ești, Bjarn. 

— Și Hassan arvrea să știe. 

— Trimite-mi un mesaj, atunci. 

— Mai vedem. 

— Să nu faci vreo prostie. 

Îi promit, fără intenţia de a mă ţine de cuvânt. 

Dacă reușesc să găsesc mormântul la mănăstirea Lyse, n-am 
nicio intenție să implic Oficiul Patrimoniului Cultural, 
universitatea sau poliția. La urma urmei, sunt pe cale să comit o 
infracțiune. Legea Patrimoniului Cultural este foarte strictă când 
vine vorba de istoria noastră. Dar nu am nici răbdarea necesară, 
nici timp să mă conformez regulilor birocratice. 

— Aţi mai aflat ceva? 


— Hassan și unii dintre oamenii lui au venit la Oslo cu o zi 
după tine. Din Islanda. Cu pașapoarte false, bineînţeles. De la 
aeroportul din Gardermoen au luat trenul spre centrul orașului, 
după care au dispărut fără urmă. Nu s-au cazat la niciun hotel. 

— Atunci cine a fost la mine în apartament, dacă au venit la o 
zi după mine? 

— Au probabil o celulă care operează aici, în Oslo. 

— N-ar putea să stea la particulari? 

— Ba da. Poate la niște oameni de legătură din Arabia Saudită 
sau Irak. 

— Nu i-aţi verificat? 

— Sunt douăzeci de mii de irakieni care trăiesc în Norvegia, 
Bjørn. Și aproape o sută de saudiți. 

Imi las mobilul la birou. Este foarte posibil ca Hassan, la fel ca 
poliţia, să aibă aparatura necesară pentru a-mi urmări 
convorbirile telefonice și a afla unde sunt. 


Mormântul 
1 


În lumina asfinţitului, ruinele mănăstirii arată de parcă ar fi 
încremenite în timp. 

Arcadele elegante, susţinute de un rând de coloane duble, 
aruncă umbre lungi în amurg. Un strat gros de mușchi crește în 
partea de sus a arcadei și pe zidurile și fațada ce stau să se 
prăbușească. 

— Frumos, nu? comentează Øyvind Skogstad. 

— O adevărată bijuterie, răspund eu aprobator. 

Øyvind stă cu braţele încrucișate, privind ruinele; după 
expresia de mulțumire de pe chipul lui, ai fi tentat să crezi că el 
însuși le-a construit. Este angajat temporar în calitate de 
cercetător la Colecţia de Istorie Culturală a Muzeului Bergen și îl 
cunosc din 2003, când am participat amândoi la o conferinţă 
despre artă religioasă și iconografie. Øyvind a fost crescut în Os 
și, copil fiind, și-a petrecut fiecare vară în împrejurimile 
mănăstirii Lyse. Crede că ruinele au fost cele care i-au trezit 
interesul pentru istorie și arheologie. Când l-am sunat din gară, 
de la o cabină telefonică, și i-am spus că sunt în Bergen și am 
nevoie de ajutorul lui la mănăstirea Lyse, m-am simţit de parcă 
ofeream unui băieţel de zece ani o plimbare gratuită în carusel. 

— Sunt multe mistere legate de mănăstirea Lyse, spune el. 

Øyvind are o înclinaţie spre grandilocvenţă. Își mijește ochii la 
mine în lumina slabă a asfinţitului, entuziasmat și plin de 
speranţă. l-am promis că-i spun de ce am venit. Dar nu încă. 

Suntem înconjurați de pini întunecaţi, care ne domină. 

— Vorbește-mi despre mănăstire, îl încurajez eu; o invitaţie 
politicoasă de a-mi ţine o prelegere, pe care știu că o voi primi, 
fie că vreau, fie că nu. 

— Cu plăcere! Işi ia aerul unui ghid înconjurat de turiști 
curioși. La cererea episcopului Sigurd de Selja, mănăstirea Lyse 
a fost întemeiată în 1146 de către călugării de la mănăstirea 
Fountains din Anglia. A fost închinată Sfintei Fecioare, își 
continuă el cuvântarea, ștergându-și lentilele aburite ale 
ochelarilor. 

— Dar de ce tocmai acolo, în inima pădurii? 


— Priveşte în jurul tău, prietene! Ordinul cistercian adora 
liniștea, pacea și contemplarea. Aveau simţul frumosului, erau 
metodici și practici. Voiau să cultive pământul și să trăiască din 
roadele lui, așa că aveau nevoie de o sursă de apă. 
Amplasamentul era perfect. 

— Ziceai ceva de niște mistere, nu? 

— Bjarn, ce știi despre Cavalerii Templieri? 

— Destule, recunosc eu. Oamenii interesaţi de Cavalerii 
Templieri și alte chestii din astea au o înclinaţie înnăscută spre 
obsesii puternice și sunt prin vocaţie șoareci de bibliotecă. 
Cavalerii Templieri erau un ordin medieval de monahi creștini, 
înființat de cruciați în 1119 - la doar câţiva ani după întemeierea 
ordinului cistercian în 1098 - pentru a-i apăra pe pelerinii 
europeni în drum spre lerusalim. Regele Ierusalimului le-a dat 
voie cavalerilor să se stabilească pe Muntele Templului, 
deasupra ruinelor Templului lui Solomon. Templierii au pus 
bazele sistemului nostru bancar de azi. Ordinul a ajuns atât de 
bogat, încât cavalerii au fost masacrați de regele Franţei. 

=> Într-o vineri, 13, nici mai mult, nici mai puţin. 

— In 1307, conchid eu, să-i arăt că mă pricep. Există 
speculaţii potrivit cărora cavalerii păzeau un secret vechi de 
când lumea. Ca trupul lui Hristos sau Sfântul Graal... 

— Sau, pur și simplu... informaţii. Știai că au existat o serie de 
legături între Cavalerii Templieri și ordinul cistercian? 

— Cum ar fi? 

— Erau organizații înfrăţite. Cam la fel de vechi. Dar un 
element comun cu adevărat impresionant este Bernard de 
Clairvaux! 

— Te referi la sfânt? Sfântul Bernard? Starețul francez? 

— De Paște, în 1146 - anul întemeierii mănăstirii Lyse - 
Bernard de Clairvaux a propovăduit a doua cruciadă. Bernard 
era una dintre cele mai mari autorităţi bisericești. „Glasul 
conștiinței”, așa era numit. A contribuit poate cel mai mult la 
ieșirea ordinului cistercian din anonimat. Dacă nu ar fi fost el, nu 
am sta acum aici, în mănăstirea Lyse. 

— Și care e legătura? 

— Bernard era nepotul unuia dintre întemeietorii ordinului 
Cavalerilor Templieri, și a devenit protectorul și apărătorul lor. 
Mulțumită lui Bernard de Clairvaux, Cavalerii Templieri au fost 
recunoscuţi oficial de Biserică la Conciliul de la Troyes în 1128. 


Această recunoaștere a contribuit la înflorirea economică a 
ordinului și le-a adus cavalerilor sprijinul celor mai bogate familii 
din Europa. În 1139, ordinul a trecut sub oblăduirea directă a 
papei printr-o bulă emisă de papa Inocenţiu al Il-lea, Omne 
Datum Optimum. Preoţii care erau împotriva creștinilor care 
luptau cu spada au fost puși la punct de Bernard în De Laude 
Novae Militiae, în care călugărul pleda în favoarea paradoxului 
de a ucide în numele lui Hristos. Tot Bernard de Clairvaux a fost 
și cel care a formulat regulile pe care să le urmeze Cavalerii 
Templieri. 

Istoria e plină de conexiuni și coincidenţe inexplicabile. De ce 
a fost mănăstirea Lyse întemeiată tocmai aici, la capătul 
civilizaţiei, de către un ordin monastic care avea legături cu 
ordinul Cavalerilor Templieri? Oare „din întâmplare” a fost 
cedată mănăstirea Værne din Østfold de către regele Sverre 
Ordinului Ioaniților - care era cunoscut și sub numele de Ordinul 
de Malta sau al Ospitalierilor - în 1190? 

A fost oare Sfântul Olav îngropat undeva pe aici, la 
mănăstirea Lyse, de către supușii săi credincioși, care izbutiseră 
să salveze rămășițele regelui creștin cu ajutorul ordinului 
cistercian și al Cavalerilor Templieri? Să fi fost Relicvariul 
original al lui Olav mutat din catedrala Nidaros înainte de 
lucrările importante de construcţie de la jumătatea secolului al 
XII-lea? Să fi fost doar o copie a Relicvariului lui Olav, pe care l- 
au distrus danezii în secolul al XVI-lea? 

În timp ce mă uit la mine și meditez, un șoim se așază în 
tăcere pe o creangă legănată de vânt. 


2 


Seara, după ce îi spun lui Øyvind tot ce știu despre Codex 
Snorri și legăturile lui cu mănăstirea Lyse, îi vorbesc de Hassan 
și de urmăritorii mei. Singura întrebare pe care mi-o pune este 
pentru cine cred că lucrează. 

Mă invită să stau la el, în pivniţa casei în care a copilărit, nu 
departe de mănăstire. Rămânem acolo mai ales serile și 
studiem manuscrisul lui Snorri și cărţile pe care le-a luat Øyvind 
cu el. 

— E în text o referire la Pecetea lui Solomon, spun eu 
despăturind o hartă. O pentagramă, cu alte cuvinte. 


— Nu prea văd de unde ai dedus tu că ar fi vorba de o 
pentagramă, Bjarn. 

— Cuvântul „obelisc” e scris alături de „Pecetea lui Solomon”, 
ceea ce poate fi un reper pe teren. 

Øyvind se uită la mine uimit. 

— Glumești? Chiar sunt două pietre în picioare în zonă. 
Istoricii nu și-au dat niciodată seama ce semnificaţie au. 

Insemnează două puncte pe hartă - unul cam la două sute de 
metri la sud de mănăstirea Lyse, iar celălalt la nord-est de 
mănăstire. 

— Dacă astea sunt două dintre colţurile pentagramei - trasez 
un cerc care atinge cele două puncte -, atunci ar trebui să mai 
găsim trei aici, aici și aici. Trasez încă trei puncte pe hartă. 


A doua zi dimineaţă, ne trezim la revărsatul zorilor și ne 
ducem cu mașina la mănăstire. Am împrumutat o pereche de 
cizme verzi de cauciuc de la Øyvind și cutreierăm împreună 
terenul stâncos acoperit cu mușchi, pajiștile și pădurea. 

După o jumătate de oră de căutări, găsim primul bloc de 
piatră, pe jumătate ascuns într-un desiș, la marginea unei 
pădurici. Piatra este cioplită grosolan și are cam jumătate de 
metru înălțime. 

— Istoricii din partea locului n-au reușit niciodată să 
stabilească vreo conexiune între pietrele astea și mănăstire, îmi 
spune Øyvind. 

Ne continuăm drumul prin pădure, înaintând cu greu prin 
iarbă, trecând peste coline și traversând un pârâu. Cizmele 
noastre se afundă în noroi. Când ne apropiem de locul în care ar 
trebui să fie al doilea monolit, încetinim și lăsăm între noi câţiva 
metri. Pas cu pas, cercetăm solul. Când suntem siguri că am 
ajuns prea departe, mărim distanţa dintre noi și ne întoarcem în 
zigzag. Apoi ne mai întoarcem o dată și refacem traseul. Și tot 
așa. 

Găsesc monolitul aproape din întâmplare. Ochelarii mi s-au 
aburit așa de tare, încât trebuie să-i scot și, pe când îmi șterg 
lentilele cu un colț al cămâșii, zăresc conturul vag al unui 
obelisc. Imi pun din nou ochelarii. Obeliscul dispare. Mă uit înjur 
nedumerit. Văd trunchiuri de copaci, tufișuri, niște stânci 
acoperite de mușchi, iar pe jos, crăci și smicele. Îmi scot 
ochelarii și conturul apare din nou. De data asta nu-mi mai iau 


ochii de la piatră când îmi pun la loc ochelarii. Sunt uimit să 
constat că obeliscul este de fapt săpat într-o stâncă. Cei care au 
ridicat obeliscurile le-au sculptat în piatra care era deja acolo. 


În cursul zilei, găsim toate cele cinci obeliscuri care fuseseră 
poziționate să formeze o pentagramă în jurul mănăstirii Lyse. 

De următoarele două aproape ne-am împiedicat, în timp ce pe 
ultimul ne-a luat peste trei ore să-l găsim. Øyvind marchează 
poziția exactă a fiecărei pietre pe harta regiunii. 

Când terminăm ne întoarcem cu mașina la staţia noastră de 
cercetare din subsolul casei părintești a lui Øyvind și frigem 
niște pește pe care l-am cumpărat proaspăt din fiord, de la Os. 


Așadar, acum avem obeliscurile, avem pentagrama, dar nu 
avem mormântul. 

După masă, ne așezăm comod, cu câte o sticlă de bere în 
mână. 

Unul dintre indiciile pe care ni le-a oferit ciudatul rebus al lui 
Snorri este că „răsăritul întâlnește apusul”. Imi vine ideea că ar 
putea fi vorba despre intersecţia tainică dintre axele nord-sud și 
est-vest ale pentagramei. Dar, ca indiciu, este vag, întrucât 
există mai multe puncte în care răsăritul întâlnește nordul. 
Așadar, ce avem de făcut e să urmărim toate liniile pentagramei 
și să vedem dacă terenul ne oferă indicii suplimentare. 


3 


A doua zi, de-abia am început să mergem de-a lungul primei 
din cele cinci linii, axa A-B, când descopăr un mic adăpost de 
piatră care se prăbușise. 

Ruinele sunt la lizieră, chiar acolo unde axa A-B se 
intersectează cu axa C-D în pentagonul interior, ascunse parțial 
de crengi și desiș. 

— Nimic important, afirmă Øyvind. 


— Dar prea e exact unde ar trebui să fie. 

— Un impas. Arată ca un puț care s-a năruit, dar Oficiul 
Patrimoniului Cultural crede că s-ar putea să fi fost o structură 
care ascundea altceva. 

— Ei bine? 

Îl trag pe Øyvind după mine. 

— Ce te-a apucat? exclama Øyvind. Liniștește-te! Cistercienii 
erau obsedaţi să găsească apă de băut. 

Pășim peste rădăcini și pietre. 

— Putul principal era sus, lângă mănăstire, așa că ăsta 
trebuie să fi fost de rezervă, în caz că se oprea alimentarea cu 
apă a mănăstirii. Conform mai multor surse, putul de rezervă a 
secat cu mult înaintea celui principal. 

— Nu s-au făcut niciodată cercetări mai amănunțite? 

— Cercetări? face Øyvind ridicând din umeri. Mănăstirea a 
fost studiată și examinată. Primele săpături s-au făcut în 1822, 
dar evident că au avut loc sus, lângă clădirile principale, nu aici. 
De atunci s-au mai făcut săpături în mai multe rânduri, dar nu 
știu dacă puţul a fost vreodată considerat ca făcând parte din 
ruinele mănăstirii. Știu că a fost cercetat, cel puţin ce se mai 
vede, când s-a excavat mănăstirea, în 1888. Dar, așa cum am 
mai spus, e prea departe de clădirile principale ca să prezinte 
vreun interes. 

Zâmbesc ca un pisoi care a dat de oala cu smântână. 

— Bjørn, uită-te în jurul tău! Vezi morminte? 

Mă uit în jur. Nu văd morminte de niciun fel, dar știu eu ce 
știu. 

— Ce?  mormăie Øyvind când satisfacția mea devine 
insuportabilă. 

— Øyvind, ce căutăm noi? 

— Un mormânt. Un tumul. Ceva destul de mare ca să conţină 
sicriul Sfântului Olav. Și, cum era regele Norvegiei și pe 
deasupra și sfânt, dacă rămășițele lui au fost aduse aici și 
îngropate la o sută de ani după moartea lui, atunci căutăm ceva 
de dimensiuni considerabile. Asta, zice el arătând spre ruine, e 
doar o grămadă de pietre! 

— Un puț. 

— Bine, și ce-i cu asta? Acum sute de ani era... 

Apoi văd pe chipul lui că începe să înțeleagă. 

— Un puț, repetă ca pentru el și se uită la mine. 


4 


Fac o serie de fotografii cu un aparat digital, ca să putem lăsa 
pietrele așa cum erau, pentru posteritate. 

Ne luăm mănușile de lucru din mașină și începem să mutăm 
pietrele. Lucrăm cu mare grijă, dar asta nu înseamnă că nu 
distrug încă un sit istoric. 

Bjørn Beltø, vandalule! 

Dacă ar fi să urmăm protocolul, ar trebui să cerem autorizație 
ca să deschidem puțul - autorizație care s-ar putea să ni se 
acorde. Într-un an sau doi. Nici Legea Patrimoniului Cultural, nici 
susținătorii ei nu sunt dispuși să le facă viaţa ușoară căâutătorilor 
de comori. Colegii mei m-ar condamna, și pe bună dreptate. 

Deodată mă opresc, mă îndrept de spate și îi spun lui Øyvind: 

— Când suntem gata cu asta, o să-mi asum întreaga 
răspundere. Tu n-ai fost aici. Nu m-ai ajutat. Nu știi nimic. 

Øyvind își lasă ochii în pământ. Firește că vrea să împartă 
onorurile cu mine, dar atunci și-ar risca prea mult cariera. 

Mie nu-mi pasă. 

Din fericire, s-a lăsat răcoare, așa că puţinii turiști din zonă se 
mai uită la ruine doar pe fugă. Suntem lăsaţi să lucrăm în liniște 
toată ziua. Până se înserează, am reușit să rostogolim și să 
scoatem mai multe tone de pietre acoperite cu mușchi pentru a 
dezvălui o suprafaţă din pietre rotunjite, care fuseseră dispuse 
în așa fel încât să formeze o temelie solidă. 


5 


Suntem înapoi înainte să se crape de ziuă. Øyvind și cu mine 
lucrăm cu lămpi la căști, pe care le stingem de îndată ce apar 
primele raze de lumină deasupra copacilor, la est. 

Folosim tot ce avem la dispoziţie - rangă, baros, ciocan, daltă 
- și reușim într-un sfârșit să desprindem toate pietrele de la 
bază. Trebuie să dăm la o parte trei straturi de piatră. Sub ele 
găsim niște grinzi putrede de lemn - probabil schelele zidarilor 
care au pus temelia de piatră. 

În cele din urmă, pe la prânz, facem o deschizătură suficient 
de mare. 


Ca să preîntâmpinăm orice fel de accidente - cum ar fi să 
rămânem amândoi blocaţi în fundul puţului - Øyvind așteaptă 
sus până mă leg eu cu o frânghie în jurul pieptului și cobor în 
puț. Lampa de la cască luminează pereţii șlefuiţi, făcuţi din 
pietre și acoperiţi de mușchi. Pietrele sunt enorme și netede. 
Călugării și constructorii și-au dat foarte multă osteneală pentru 
un amărât de puț de rezervă. 

Putul are un diametru de vreo doi metri. Cizmele mi se afundă 
într-un strat gros de noroi. Îi strig sus lui Øyvind că am ajuns la 
fund, apoi îmi îndrept lanterna spre pereţii umezi, verzi de atâta 
mușchi. 

Nimic. 

Nu mă așteptam să găsesc o cameră mortuară pe fundul 
puţului, dar tot credeam că o să găsesc ceva. 

Cu mănușile puse, încep să curăț pereţii de mușchi. După un 
timp, descopăr că una dintre pietre e mult mai ușoară decât 
celelalte. Marmură? Steatit? 

Mă dau mai aproape ca să am mai multă lumină pe piatră. E 
plină de linii și semne. Mă aplec și mai aproape. 

La început, e greu să-mi dau seama ce reprezintă liniile. Dau 
deoparte mai mult mușchi și frec piatra cu mănușa. Atunci văd 
clar. 

Trei simboluri au fost sculptate pe partea de sus a pietrei. 

Ankh, tiwaz și o cruce. 


Øyvind îmi trimite jos o sticlă cu apă ca să spăl mușchiul, 
mizeria și ţărâna. Cu mâini tremurânde, curăț piatra. Dar nu mai 
găsesc alte litere sau simboluri. Fac câteva poze cu cele trei 
simboluri și îi strig lui Øyvind să mă ajute să urc. 

Profund emoţionaţi, dăm fuga la apartament. Dezbatem mult 
timp ce ar trebui să facem. Nu încape îndoială că intrarea în 
mormânt este ascunsă de puț. Să ne implicăm și superiorii? Să 
anunţăm Oficiul Patrimoniului Cultural? 

Răspunsul este, firește, da. 

Dar nu încă. 

Amândoi știm că vom pierde orice urmă de control dacă 
implicăm mai mulţi oameni. Săpăturile ar dura toată iama și 
primăvara. Și nu am atâta timp de așteptat. 


6 


Seara, punem un album al formaţiei Supertramp și discutăm 
despre posibilele legături dintre vikingi și vechiul Egipt. 

— Bineînţeles, nu se știe nimic sigur, dar nu e exclus ca 
vikingii să fi urcat pe Nil, spune Øyvind. La urma urmei, erau 
navigatori înnăscuţi. Au vâslit și și-au tras corăbiile pe mii de 
kilometri prin Rusia, înspre Marea Neagră și cea Caspică. 

— Dar în Egipt? 

— Vikingii făceau incursiuni pe țărmurile Mediteranei, chiar și 
în Africa de Nord. De ce nu s-ar fi dus și în Egipt? 

Avea și argumente. Sigurd Jorsalfar, cruciatul, și-a căpătat 
numele pentru că a fost într-o cruciadă până la Miklagard și 
lerusalim. Și mai e și povestea lui Harald Hardråde, fratele vitreg 
al Sfântului Olav. La cincisprezece ani, a supraviețuit bătăliei de 
la Stiklestad și apoi a fugit în sud, în Bizanţ. Aici a fost făcut 
ofițer la curtea bizantină, a avut o aventură cu soţia împăratului 
și a luptat în mai multe bătălii, ba chiar și în Africa de Nord. 
Potrivit lui Snorri, a cucerit opt orașe africane. Snorri scrie că 
Harald a petrecut mulţi ani în Africa, unde a dobândit sclave, aur 
și comori. Corăbiile lui erau încărcate când s-a întors. 

— În anul 800, vikingii au navigat spre sud, până în 
Mediterană și Africa, își continuă Øyvind povestirea. Incursiunile 
lor sunt descrise în saga și în scrierile cronicarilor arabi. 

— Dar niciodată în Egipt. 

— Da’ cârcotaș mai ești! Vikingii erau războinici neînfricaţi. De 
ce să le fi fost frică să navigheze în sus pe Nil? în 844 o flotă de 
corăbii lungi și mai multe mii de oameni au făcut călătoria spre 
nordul Spaniei, apoi au navigat de-a lungul coastei Portugaliei 
de astăzi și au atacat Lisabona, Câdiz și câteva orașe de pe 
cursurile de apă din sudul Spaniei. Au navigat pe Guadalquivir 
până la Sevilia. O manevră primejdioasă și îndrăzneață! Au 
dezlănţuit haosul în oraș preţ de o săptămână. Au omorât și au 
violat și au ars și au jefuit; au distrus marile ziduri ale orașului și 
au dat foc moscheilor. Emirul musulman, Abd al-Rahman, a 
trebuit să-și trimită forțele de elită de la Cordoba pentru ca 
maurii să redobândească stăpânirea asupra cetăţii. Vikingii s-au 
retras la sud și au atacat califatul nord-african, după care au 
pornit spre casă cu o pradă bogată. Cincisprezece ani mai 
târziu, s-au întors cu o flotă și mai mare. Noua incursiune a 


durat trei ani și, după spusele supravieţuitorilor, a fost condusă 
de regii vikingi Hastein și Bjarn Mână de Fier. Mii de vikingi 
veniţi cu peste șaizeci de corăbii lungi au jefuit tot ce-au putut în 
drumul lor spre valea Ronului, apoi au atacat Galicia (Portugalia 
de astăzi), Andaluzia și Africa de Nord. Au navigat spre nord, de- 
a lungul coastei Peninsulei Iberice și au trecut de Mallorca, după 
care au intrat pe Ebru până în Țara Bascilor. la uită-te pe hartă! 
Ebru face meandre pe sute de kilometri de pe coastă și până la 
Pamplona. Acolo l-au răpit pe regele Garcia lfigues. Când au 
plecat, aveau la ei șaptezeci de mii de bani din aur. Au mers mai 
departe spre nord, de-a lungul coastei spaniole și franceze, până 
în Provența și în Italia, unde au atacat Pisa. Apoi au cucerit 
orașul Luna, pe care l-au crezut Roma. Au luat pradă bogată de 
acolo, iar căpeteniile vikinge au ajuns oameni foarte înstăriți. 
Bogăția lor i-a ispitit și pe alţii să încerce aceeași ispravă. După 
o sută de ani, vikingii au revenit. O flotă de o sută de corăbii, pe 
care erau aproape zece mii de oameni, a jefuit Galicia și Leónul, 
intrând adânc în nordul Spaniei creștine, și a devastat Santiago 
de Compostela și Catoira. Bjarn, chiar crezi că niște războinici ca 
ăștia se temeau de Nil? 


Înainte să mă duc la culcare, îl sun pe Thrainn în Islanda. Îmi 
spune că a încercat și el să dea de mine. Trei necunoscuți 
intraseră prin efracţie în laboratorul principal de la Institutul Ârni 
Magnusson și atacaseră patru doctoranzi care serveau drept 
momeală. Bandiţii i-au ameninţat, le-au pus căluș în gură și i-au 
legat de calorifer, după care au șters-o cu exemplarul de secol 
XVI al colecţiei Heimskringla. 

— Au crezut probabil că erau Manuscrisele de la Thingvellir. 

— Thrainn, manuscrisele nu sunt în siguranţă la Reykjavik. 

— Mi-am dat și eu seama. 

— Mai devreme sau mai târziu, cineva tot o să-și dea seama 
unde le-aţi ascuns. 

Avea respiraţia sacadată. 

— O să dauun telefon, îi spun. 

— Cui? 

— Știu pe cineva care ne poate ajuta. 


7 


A doua zi dis-de-dimineaţă ne întoarcem cu mai mult 
echipament: câţiva colaci de frânghie mai groasă, o bormașină 
pe baterii, cu trei baterii de rezervă, dălţi, baroase, lanterne și 
salopete. 

Legăm două frânghii de un copac gros și apoi coborâm. 
Peretele de piatră pare foarte gros, dar, cu ajutorul bormașinii și 
al dălţilor, reuşim să desprindem piatra albă cu cele trei 
simboluri. In spatele ei mai este un perete de piatră. Dar acum, 
că am scos piatra, e mai ușor să o desprindem și pe cea de sub 
ea. In scurt timp facem o gaură cu suprafaţa de un metru pătrat. 
Apoi începem să lucrăm la peretele din spate. O oră, două 
burghie tocite și trei baterii consumate mai târziu, reușim să 
desprindem și ultima piatră. Cu barosul și ranga, împingem 
înăuntru pietrele ca să le facem să cadă în încăperea din spatele 
peretelui puţului. 

Am terminat. 

O pală de aer stătut și înțepător iese din gaură și șuieră în sus 
prin puț ca un duh eliberat după sute de ani de întemniţare. 

— Bun, acum măcar știm că există un fel de ventilaţie aici, 
remarcă Øyvind. 

Luminez încăperea cu o lanternă. O cameră goală, cu pereţi 
de piatră. 

— Vezi ceva? mă întreabă Øyvind. 

— Nimic. 

— Hai, atunci! 

Ce ţi-e și cu ăștia din Bergen! Cei mai mari pisălogi! 

Mă târăsc înăuntru, cu Øyvind imediat după mine. 

Ce crezusem că e o încăpere se dovedește a fi capătul unui 
tunel boltit, cu pereţi de piatră, exact ca și puțul. Tunelul are 
cam doi metri în diametru, așa că putem să stăm în picioare. 
Pas cu pas, ne croim drum prin noroi și apă. Aerul e îmbâăcsit. 
Razele lanternelor saltă în jurul nostru prin întuneric. Pereţii sunt 
acoperiţi de rădăcini și de o măzgă verde. Un păianjen ciudat se 
face ghem când cade lumina pe el. 

După vreo cinci minute, ajungem la o încăpere în care tunelul 
se lărgește cu doi sau trei metri în lăţime și înălțime. Merge 
drept înainte, dar câteva trepte de granit duc la stânga unui 
palier ornamentat din piatră. 

— Probabil e drumul spre un alt puț sau o intrare secretă, 
spune Øyvind. 


Ne hotărâm să explorăm tunelul mai departe înainte de a 
vedea unde duc treptele. 

Tunelul se termină cu un zid solid de piatră. 

— Cred că acum suntem chiar sub mănăstirea Lyse, apreciază 
Øyvind. Poate că asta era o ieșire în caz de urgenţă. 

Am lăsat tot echipamentul pe fundul puțului, așa că ne 
întoarcem în camera unde erau scările, fără să mai încercăm 
peretele. 

Camera este cam la jumătatea tunelului, ceea ce înseamnă că 
se află aproximativ la intersecţia axelor pentagonului și 
corespunde locului în care se află puţul pe pentagramă. 

Urcăm scările. În vârful lor, dăm de alt perete. Din nou. E ceva 
cu mine și pereții. 

Scările ne-au condus la o platformă îngustă, un fel de 
anticameră care se termină cu o construcţie solidă din blocuri 
de piatră lipite cu mortar: o lucrare de mare precizie. Are cinci 
metri lățime și zece înălțime. 

La lumina lanternei, vedem un rând de hieroglife egiptene și 
două rânduri de rune nordice. Și, deasupra tuturor: ankh, tiwaz 
și o cruce. 


Dăm fuga înapoi la puț și ne luăm baroasele, apoi ne 
întoarcem iute în anticameră. 

Ca să nu distrugem decoraţiile, lucrăm în colțul din dreapta al 
peretelui. Pentru început folosim o daltă. Piatra e poroasă. Când 
dalta lovește în sfârșit în gol, desprindem cu ciocanul prima 
piatră. Apoi facem o deschizătură de două pietre înălțime și 
două lăţime, care e suficient de mare ca să ne facem loc 
înăuntru. 


8 


Odată ajuns pe partea cealaltă, rămân fără grai. 

Camera mortuară are cinci pereţi și un tavan boltit, susținut 
de cinci coloane de piatră. In mijlocul încăperii este o platformă 
înaltă cam de un metru și jumătate. 

Pe soclu se află un sicriu de piatră. 

Camera mortuară! Nu-mi vine să cred. Am găsit camera 
mortuară! 

— Incredibil! reușesc să bâigui. 


Rămânem lângă peretele care bloca intrarea. Fasciculele 
lămpilor de la căști baleiază prin bezna din cameră. 

Încăperea are formă de pentagon - figura cu cinci laturi ce 
reiese din liniile intersectate ale unei pentagrame. Coloanele 
sunt poziţionate în colțurile camerei, la cele cinci puncte de 
intersecție. 

Înăuntru e un frig teribil; încăperea este plină de un aer jilav și 
stătut, care vine din tunelul de jos. Pereţii, podeaua și tavanul 
sunt surprinzător de uscate. Câteva pietre au căzut pe podea, 
dar altminteri, camera mortuară pare în linii mari să fi rămas la 
fel cum era acum vreo opt sau nouă sute de ani. 

Pas cu pas, ne croim drum spre sicriu. Pe lespedea de piatră 
stă gravat în rune: HIR: HUILIR: SIRA: RUTOLFR. 


KIRÆNINIR: IRARNIAINER 


„Aici se odihnește Sira Rudolf” traduc eu în minte. 
lar pe partea cealaltă a lespedei scrie: RUTOLFR: BISKUB. 


RO1T4PPR:BI'F INB 


— Episcopul Rudolf, șoptesc eu, încercând să nu tulbur pacea 
camerei mortuare, care a fost deja spulberată. Unul dintre 
episcopii care l-au însoţit pe regele Olav din Anglia în Norvegia, 
înainte ca ţara să fie creștinată. 

— Deci nu e Sfântul Olav? 

— Nu. 

Sunt prea copleșit de măreţia descoperirii și de priveliștea 
superbă ca să fiu dezamăgit. Desigur, tot îmi doresc ca pe 
platformă să ne fi așteptat Relicvariul lui Olav, și nu un sicriu de 
piatră. 

Øyvind și cu mine apucăm fiecare de câte un capăt al 
capacului și îl dăm la o parte. 

Scheletul e învelit într-o mantie roșie de episcop, cu guler 
putred de hermină. Degetele îi sunt încleștate în jurul unei cârje 
arhierești, iar craniul îi e încoronat cu o mitră, acea pălărie 
lunguiață pe care o poartă episcopii. 

Episcopul Rudolf... 

Pe neașteptate, ochii mi se umplu de lacrimi. 

— Bjørn? Øyvind îmi dă un ghiont în braţ. 


Cu lampa de la cască, îmi arată înspre peretele din stânga 
noastră. La început nu văd decât strălucirea luminii, dar apoi îmi 
apar în fața ochilor patru vase de ceramică. 

— O, Doamne! suspină Byvind. 

Fiecare dintre ele dă pe dinafară de podoabe și statuete 
egiptene din aur și alabastru. Pisici, amulete, scarabei, zeul cu 
cap de șacal, Anubis, animale mitice, cobre... Lumina lanternelor 
pâlpâie pe nestematele de un roșu intens. Øyvind ia de acolo o 
statuetă a lui Horus, zeul cu cap de pasăre. 

— Pune-o la loc, îl îndemn eu. Nu trebuie să ne atingem de 
nimic până nu vin colegii noștri să vadă ce-i aici. 

El râde. 

— Tocmai tu vorbeşti! 

Sub praful de pe pereţi găsim desenate rune și hieroglife 
egiptene. Mormântul este decorat cu un amestec de simboluri în 
nordica veche și egipteana antică. Studiem mult timp inscripţiile 
de pe pereții camerei cufundate în întuneric. 

Undeva la baza platformei descopăr o bucată de marmură 
acoperită cu sute de caractere. 

O piatră runică. 

Cu un cuţit, o scot din platformă și dau deoparte stratul de 
praf, după care o pun încetișor pe jos. Marginile pietrei runice 
sunt încrustate cu pietre preţioase. 

Deslușesc trei simboluri. 

— Ankh, tiwaz și o cruce, murmură Øyvind. 

Indrept lampa de la cască spre caractere și traduc din nordica 
veche: 


Preamărit ești tu, Sfinte O/av, bunul nostru rege. 


În sfârșit, un text pe care îl înţeleg și eu! 

— O să iau asta cu mine! 

Imi dau seama după fasciculul de raze care îmi luminează fața 
că Øyvind se uită la mine. 

— Trebuie să anunţăm ce am găsit, spune el în cele din urmă. 

— Desigur. Dar nu suflăm o vorbă de piatra runică. 

— Mai devreme sau mai târziu tot o să vadă că nu e aici. 

— Am s-o dau înapoi, bineînţeles. Când termin cu ea. O să 
creadă că de vină sunt hoţii de morminte. 

— Ceea ce nu e departe de adevăr. 


INTERLUDIU 
Povestea lui Bârd (1) 


r 


„Au călcat în picioarele lor jegoase sfintele lăcașuri, 
au dezgropat altare și au jefuit comorile 
sfintei biserici. Pe unii dintre călugări i-au căsăpit, 
iar pe alţii i-au luat cu ei în lanţuri.” 

Simeon din Durham, /storia regilor 


„Barbarii au venit în zori, când răsuflarea lui Amon-Ra 
colora cerul în roșu. Eu [...] priveam ţintă 
ciudatele corăbii ce veneau pe râu; corăbii 

lungi și zvelte, cu pânze mari și boturi de dragoni 
căscate înălțându-se la provă.” 
Asim, mare preot egiptean al cultului lui Amon-Ra 


Noaptea, întins pe patul tare din chilia lui de călugăr, îşi visa 
adesea zilele de tinerețe, în care il însoțise pe regele Olav în 
expedițiile vikingilor. Pe jumătate adormit, se invelea mai bine 
cu păturile umede, pe când imagini, mirosuri și sunete de 
demult umpleau întunericul rece al chiliei. Uneori, când nu 
putea să doarmă, se târa până la fereastră și asculta suflarea 
mării nemărginite și valurile care se spărgeau de stânci. 
Infrigurat până-n măduva oaselor și aproape orb, stătea în 
bătaia vântului și tânjea după vremurile de odinioară. Vederea îi 
era atât de slabă, încât nici nu mai trebuia să închidă ochii ca să 
cheme amintirea flotei de corăbii vikinge care... 


Pasaj din Povestea lui Bård 


„„„Străbăteau valurile prin ceața deasă. Eu stăteam la prova 
corabiei Vulturul-de-mare, alături de regele Olav, strigând veseli 
în vânt. Mi-am șters cu braţul apa sărată de pe față. Regele a 
râs și a scos un strigăt de luptă. 

Vulturul-de-mare era corabia regelui, un vas elegant, care 
avea capete de dragon sculptate la prova și pupa. Îi spuneam 
drakkar, corabia dragonilor. Degetele agile ale cioplitorilor în 
lemn de acasă, din Norvegia, dăltuiseră dragoni înspăimântători, 
șerpi oribili și monștri marini grotești. Catargul era înalt și drept. 
Pânza prindea vântul și ne împingea pe apă ca o săgeată 
scăpată din arc. Olav și cu mine am întors spatele vântului și ne- 
am uitat pe corabie. Mulţi dintre oameni picoteau în căldura 
soarelui. Unii jucau zaruri, alţii istoriseau fapte de vitejie și 
bătălii sângeroase. Unul dintre cârmaci ne-a însemnat poziţia pe 
o hartă de pergament, după care a crestat un semn pe scala 
busolei solare. Olav l-a fluierat, poruncindu-i să întoarcă puţin 
spre răsărit. Apoi i-a făcut un semn din cap lui Rane, pe care 
maică-sa îl trimisese să-l păzească atunci când ridicaserăm 
ancora, cu atâţia ani în urmă. Olav m-a apucat de păr și, 
zgâlţâindu-mă, mi-a spus: 

— Văd că-ţi place pe mare, Bărd! 

Eu am scuipat în apă și i-am răspuns: 

— Cui nu-i place, regele meu? 


Eram de aceeași vârstă, Olav și cu mine. Îi spuneam cu toţii 
„rege”, deși nu domnea peste nicio ţară. Prin vinele lui de 
războinic curgea sângele puternic și sărat al vikingilor. Olav 
Haraldsson era de viţă regală; străbunicul lui era Harald cel 
Blond, iar tatăl, Harald Grenske, ușuraticul rege al Vestfoldului, 
care murise ars din ordinul lui Sigrid cea Trufașă din Suedia, 
când regina s-a plictisit de avansurile vikingului. Când Harald 
Grenske a murit într-un incendiu dintr-o casă din Suedia, Åsta, 
soţia lui, îl și purta în pântece pe Olav, iar bărbatul cu care s-a 
măritat după aceea, Sigurd Syr, era cu totul altfel decât primul 
ei soț: în timp ce Harald fusese un viking get-beget, agresiv și 
mereu gata să se bată, Sigurd era un fermier iubitor de tihnă, 
grijuliu și întreprinzător, care prefera să aibă grijă de pământul 
și de animalele lui și se ţinea departe de conflicte. Dar tânărul 
Olav era fiul tatălui său și, ca flăcău, îl privea cu dispreț pe tatăl 
vitreg, fermierul, de care își bătea joc pe la spatele mamei. 

Cu mâna pe sculpturile care ornau balustrada vasului, fixam 
cu privirea ţinutul străin căruia i se spunea al-Andalus, unde 
stăpâneau musulmanii. Oare ce rezistență îndârjită ne aștepta? 
„Lasă-i să vină”, îmi spuneam eu cu îndrăzneală. Nu mă 
temeam de nimeni. De pe vremea când ridicaserăm ancora din 
Norvegia, mai întâi spre Danemarca și apoi spre est, în toate 
incursiunile noastre, zeii ne priviseră cu bunăvoință. Eram 
invincibili. Ne-am bătut și am jefuit multă vreme în Suedia și în 
țările și insulele din jurul Balticii, înainte să ne întoarcem pe 
mare în Danemarca, unde ne-am alăturat flotei căpeteniei 
Thorkell cel înalt, fratele contelui Sigvald Joms din fortăreaţa 
Jomsborg. Cele două căpetenii vikinge, Olav și Thorkell, au 
navigat împreună de-a lungul coastei lutlandei, unde am învins 
o mare oaste. Victoriile noastre în Baltica, Danemarca și Ţările 
de Jos ne-au făcut și mai îndrăzneţi. Împreună cu Thorkell cel 
înalt și oamenii lui, am traversat Canalul Mânecii. În Anglia, ne- 
am unit forțele cu marea oaste daneză, și era toamnă când ne- 
am ridicat tabăra în apropiere de Londra. Regelui Ethelred îi era 
frică de noi. Le-a dat lui Olav și Thorkell patruzeci și opt de mii 
de lire ca să-i cruţe regatul. Am încărcat pe corăbii peste 
unsprezece milioane de monede de argint. Ce bogăţie! Cu 
fiecare monedă ne puteam cumpăra o vacă sau o sclavă. Olav și 
Thorkell s-au despărţit pe urmă. Thorkell a intrat în slujba 


regelui Ethelred, iar Olav a pornit mai departe cu flota spre 
Franța. 


— Bård, a spus regele, am avut un vis ciudat azi-noapte. 

Afară, nori de nisip auriu se învârtejeau în soare și vânt. 

Oamenii care se grăbeau pe străzile cu case văruite erau 
înfășuraţi în veșminte largi, care să-i apere de vântul tăios ce 
bătea din sud, dinspre deșert. M-am uitat la stăpânul meu. Olav 
stătea întins în pat, cu capul și umerii sprijiniți de peretele din 
piatră. Eu ședeam pe un scaun șubred de lemn, bând vin acru 
dintr-o cană de lut care îmi murdărea palma. Soarele strălucea 
printr-o deschizătură aflată sus, în perete. 

— Poate că mi-a vorbit un zeu în vis, a spus el. 

— Care zeu? am vrut eu să știu. li veneram pe Odin și pe 
ceilalți zei ai strămoșilor mei, dar în drumul nostru prin Europa, 
auzisem vorbindu-se de alţi zei, mai ales de unul căruia i se 
spunea Hristos cel Alb. Era în stare să prefacă apa în vin, așa 
pretindeau unii, și să facă dintr-o pâine mai multe. Pe deasupra, 
vindeca bolnavii și mergea pe apă, deși nu știam la ce îi folosea 
asta. Nu-l înţelegeam pe acest Hristos Alb. Era zeu sau om? Cum 
de-a putut tatăl lui, un zeu, să-și verse sămânţa într-o femeie 
fără să împartă patul cu ea? lar fiul unui zeu cu o muritoare n-ar 
trebui să fie semizeu? 

Regele, care observase că uitasem de prezenţa lui, a tușit ca 
să mă facă atent și și-a urmat vorba: 

— În vis mi s-a arătat un om din soiul acela care n-are cum să 
treacă neobservat, pentru că ochii lui aruncă văpăi, și mi-a spus 
că trebuie să mă întorc acasă ca să devin regele Norvegiei 
pentru totdeauna. 

Regele și-a dat capul pe o parte și a așteptat să audă ce 
părere am eu despre asta. 

— Cine era omul acela? l-am întrebat. 

Nu voiam să mă întorc încă acasă. Tânjeam să navighez spre 
răsărit, prin strâmtoarea Norvasund?, care despărțea Europa de 
Marele Serkland, ţinutul pustiu din sud, și apoi mai departe, pe 
mare, spre Țara Evreilor, unde trăise Hristos cel Alb cu o mie de 
veri înainte. Regele a zâmbit, de parcă mi-ar fi citit gândurile, și 
a răspuns: 


? Strâmtoarea Gibraltar, în saga și în poezia bardică. 


— Nu-l cunoșteam, dar i-am răspuns cu sinceritate: „O să mă 
duc acasă! Și o să conduc Norvegia! Dar nu acum.” 

Ușurat, mi-am ridicat cana cu vin. 

— Bård, a spus regele, o să-ţi dezvălui acum încotro ne 
îndreptăm. 

— Țara Evreilor? am întrebat. 

El a scuturat din cap. 

— Ne ducem spre Marea Țară Albastră. O ţară numai deșert, 
căreia i se zice Egipt. 

— N-am auzit niciodată de ţara asta, i-am răspuns. 

Regele mi-a explicat că e o ţară veche de mii de ani, cu străzi 
mărginite de aur și pietre preţioase, apărată de zei de mult 
uitaţi, fărâmițată de conducători străini și triburi și împărțită în 
două de un fluviu care se cheamă Nil. 

— De ce ne ducem în ţara asta? l-am întrebat. 

— Mergem să căutăm o comoară, mi-a răspuns regele. 

— O comoară? am repetat eu și mi-am simţit inima tresăltând 
de bucurie. 

— O comoară, a mai spus o dată regele, ascunsă în stâncile 
din spatele unui templu, într-un mormânt din spatele altui 
mormânt. 

N-am înțeles mare lucru. Dacă o spunea regele, era suficient 
să înţeleagă el. 

— Cum ai aflat toate astea? l-am întrebat, iar el mi-a explicat. 

Unul dintre strămoșii lui, Håkon cel Bun, fiul lui Harald cel 
Blond, a fost adoptat de regele Athelstan al Angliei. Regele 
Athelstan avea mulţi prieteni. La curtea lui mereu se aduceau 
relicve și manuscrise din antica Romă, cum ar fi săbiile primului 
împărat creștin, Constantin cel Mare, și sulița lui Carol cel Mare. 
Printre obiectele trimise erau și manuscrise ale lui Marc Antoniu, 
generalul roman care avusese un copil cu regina Cleopatra după 
moartea lui Cezar. Printre manuscrise erau un papirus și o hartă. 
Indicaţiile duceau la un mormânt plin cu cele mai de preţ 
comori, sfinte scripturi și un zeu dormind. Nimeni de la curte n-a 
dat atenţie manuscrisului egiptean. Însă Håkon era curios. Cu 
ajutorul unor călugări învăţaţi de la curte, a desenat o copie a 
hărţii și a tradus indicaţiile din manuscris în anglo-saxonă. 
Totuși, nimeni nu a luat în seamă conţinutul, iar unul dintre 
călugări chiar și-a bătut joc: „Sunt destule comori din astea în O 
mie și una de nopți.” Hăâkon a luat traducerea cu el când, 


împreună cu episcopul de Glastonbury, s-a întors să creștineze 
Norvegia. Se spune că pe atunci Håkon vorbea anglo-saxona ca 
un englez sadea, dar își uitase limba maternă. Din motive 
necunoscute, lui Hâkon i-a pierit interesul pentru indicaţiile din 
străvechiul manuscris egiptean. Copia făcută de călugări a 
devenit doar o curiozitate în familia lui Håkon. Regele Olav 
însuși avea opt ani când mama lui, Åsta, i-a arătat pergamentul 
anglo-saxon cu o hartă a fluviului care ducea la comoară. L-am 
întrebat pe rege: 

— Copia asta și harta le ai cu tine? 

Olav a dat din cap în semn de încuviinţare și a spus: 

— Cred că e timpul să aflăm dacă există vreun sâmbure de 
adevăr în toată povestea asta. Dacă e cineva din familia mea în 
stare s-o facă, atunci eu sunt acela! 

Chiar în acea seară, pe una dintre multele străduţe înguste 
din jurul portului Cadiz, am dat peste un om cum nu mai 
văzusem până atunci. Avea pielea neagră, cu o tentă albăstruie; 
era mic de statură, cu părul bine îngrijit și purta veșminte care 
semănau mai mult a haine de femeie. Un om albastru. Cel care 
îl însoțea a refuzat să se dea deoparte din faţa lui Olav, care era 
ursuz și arțăgos după somnul de după-amiază. Slugile lui Olav i- 
au lovit cu sabia pe mai mulţi însoțitori ai omului albastru, 
înainte ca aceștia să cedeze și să cerșească milă. Olav și-a scos 
sabia să-l pălească pe sfidătorul om albastru, care a căzut în 
genunchi și l-a rugat să-i cruţe viaţa, pe limba sa imposibil de 
înţeles. Unul dintre servitorii lui vorbea latina, și un învăţat din 
suita noastră a tradus apoi cuvintele în norvegiană. Când Olav a 
înţeles că omul albastru e egiptean, i-a apărut în ochi un licăr 
inconfundabil. Regele a spus: 

— Cunoaște ţara cea deșertică. Le vorbește limba. Ne poate 
ajuta. 

Așa a cruțat Olav viaţa omului albastru și și-a pecetluit-o pe a 
lui pentru vecie. 


A doua zi am pornit pe mare spre ţara numită Egipt. Omul 
albastru era legat în lanţuri de catargul cel mare. Câteva zile am 
navigat spre sud, apoi către est. Cu vânturi prielnice din nord, 
am fost în curând sufocați de căldură. 


Soarele ardea, aerul era fierbinte și îmbâăcsit, iar cei mai mulţi 
dintre noi își lepădaseră veșmintele. Umerii și spinările ne erau 
arse și roșii de căldură. Oamenii stăteau în corăbii, cu ochii 
ațintiţi la țărm. In faţa noastră, pe o insuliță de lângă un oraș 
căruia omul albastru îi spunea Alexandria, se înălța un far atât 
de mare, încât nu ne venea să ne credem ochilor. Turnul era 
făcut din piatră albă și se înălța drept spre cer. Ce înălţime avea 
era greu de ghicit. Amintirea lui încă mă umple de admiraţie. 
Am încercat să număr toate ferestrele, dar fiecare val mai înalt 
mă facea să pierd socoteala. La baza farului era un fort pătrat și 
scund. Baza turnului răsărea dintr-o curte interioară mai lată și 
mai lungă decât oricare casă pe care o văzusem până atunci. În 
vârful clădirii care ajungea deja până la ceruri era un alt turn, 
mai îngust, de formă octogonală, iar deasupra lui, altul, rotund 
și subţire. Sus de tot, în vârf, era o oglindă care scăpăra și 
licărea în lumina soarelui. Până și Olav, pe care numai rareori îl 
impresiona câte ceva, se uita la turn cu gura căscată. 

— Un far într-adevăr măreț, l-am auzit murmurând mai mult 
pentru sine. 

Când am ajuns în estuarul vestic al fluviului Nil, la scurtă 
distanță de far, vântul s-a întețit. Egiptenii au trimis corăbii să 
ne ciocnească, dar vasele lor pătrate erau construite în așa fel 
încât nu puteau trece pe lângă ale noastre. Eram pregătiţi, cu 
săbiile, lăncile și securile scoase. Lăncierii loveau puntea ritmic 
cu sulițele lor. Nimeni n-a îndrăznit să se suie la bordul corăbiilor 
noastre lungi. Olav râdea, plin de dispreț. Dar omul albastru ne- 
a avertizat: aceste atacuri care abia ne zgâriau erau slab 
organizate și conduse de comandanții nesăbuiţi ai unor 
avanposturi de graniţă și puncte vamale. În scurt timp aveam 
să-i întâlnim pe adevărații războinici. 

Războinicii Califatului Fatimid ne așteptau într-un golf, la nord 
de cele două fortărețe, Fustat și al-Qhira, care flancau 
moscheea fortificată Ibn Tulun. Ne-am cârmit cele două corăbii 
lungi, Vulturul-de-mare și Corbul lui Odin, alături de cel mai 
mare dintre vasele egiptene. Cu un răcnet asurzitor, ne-am 
apropiat din ambele părți. 

Războinicii egipteni erau mai scunzi decât noi. Deși erau bine 
instruiți, celor mai mulți dintre ei le lipseau curajul și zelul de 
luptă. Când ne-am croit drum pe nava de război, mulţi au sărit 
în apă și au înotat până la mal. Ne-am îndreptat corăbiile spre 


bancurile de nisip și am năvălit pe țărm. Inamicul nostru era mai 
bine organizat și mai disciplinat pe uscat. La ordinul lui Olav, am 
pornit-o în fugă după ei, urlând și zbierând, ca o oaste de diavoli 
dezlănțuiţi și războinici din Walhalla. Ei și-au aruncat arcurile și 
săgețile și și-au scos săbiile și lăncile cu două vârfuri. 

Estuarul răsuna de ţipete și răcnete, iar în aer plutea mirosul 
greu și dulceag al sângelui. Oștii egiptene îi era greu să își 
organizeze retragerea. In lupta corp la corp, soldaţii nu mai 
aveau curaj ca atunci când se băteau în formaţie. Toţi până la 
unul erau niște lași. Luptau de parcă o făceau din obligaţie. În 
această primă bătălie am pierdut câteva sute de oameni. 

După ce forțele egiptene s-au retras într-un nor de praf și 
dezonoare, am continuat să navigăm pe fluviu. În curând, ne-am 
confruntat cu altă oaste, mai întâi pe apă, apoi pe uscat. S-a 
repetat ce se întâmplase și prima oară: după o luptă scurtă, 
egiptenii au fost înfrânți. Puteam să mergem mai departe. 

Zile întregi am navigat spre sud pe fluviul Nil. Acest lung curs 
de apă dădea viaţă și hrană oamenilor care trăiau în case din 
piatră, lut și stuf. Fluviul se unduia ca un șarpe printr-un deșert 
de nisip, piatră și stânci. Olav era foarte impresionat de precizia 
și detaliile hărții. 

Fiecare cot al fluviului era marcat pe harta pe care călugării o 
copiaseră după originalul egiptean. Vâslașii, care preferau largul 
mării și vânturile puternice, bombăneau și se plângeau. Numai 
ce trăgeau spre malul stâng, că se și vedeau nevoiţi să întoarcă 
la dreapta. Din nou și din nou, la nesfârșit. Câteodată, corăbiile 
se împotmoleau în bancuri de nisip. Din loc în loc, trebuia să ne 
croim drum printre algele abundente. Mii de oameni se 
strângeau pe mal. Copii mici alergau ţipând de-a lungul 
țărmului. Am întâlnit multe corăbii de negoț care făceau loc în 
tăcere flotei noastre. 

Navigam zi și noapte. Seara ne întindeam pe punte și ne 
uitam la stelele pâlpâitoare în timp ce mâneam fructele pârguite 
de soare pe care le culegeam de pe mal. Secera lunii se ridica 
drept deasupra apei. O priveliște ciudată. Aerul era plin de 
insecte, sunete, și mirosuri din deșert. 


Flota a ajuns la palat când se crăpa de ziuă. Descrierile 
amănunțite din vechile pergamente parcă fuseseră scrise ieri. 
Intrarea pe canalul lateral era străjuită de doi șacali din piatră. 


Marele templu se întindea la umbra unui perete stâncos. Privirea 
lui Olav a trecut de la țărm la palatul din depărtări și apoi la 
peretele stâncos. 

— Ei bine, a spus el, iată-ne aici în sfârșit. 

Stăteam lângă el și mă uitam la harta cu desene încâlcite. 
Totul arăta exact ca în pergament. 

— Unde sunt oamenii? l-am întrebat. 

— Dorm, a răspuns Olav. 

Eu i-am zis că trebuie să fie totuși niște străjeri pe undeva. 

— Apărătorii templului și preoţii sunt străjerii, a spus Olav. N- 
au nevoie de mai mult. Nimeni nu știe de mormântul ăsta. Două 
mii cinci sute de ani au trecut de la înmormântare. 

— Multă vreme, am încuviinţat eu. 

Am tras la mal și am luat-o pe jos spre templu. Eram învăluiţi 
într-un nor de praf și nisip. Am pornit cu Olav pe drumul pietruit 
care ducea la templu. Deodată, un egiptean uscăţiv ni s-a pus în 
cale. A întâlnit cu îndrăzneală privirea regelui. Olav i-a zâmbit 
încrezător. 

— Mișcă din drum, omule albastru! i-a spus regele. 

Dar egipteanul, spre cinstea lui, nu se clintea din loc. Expresia 
de pe chipul lui și veșmintele pe care le purta mi-au spus 
imediat că era, după toate probabilitățile, un preot sau un om 
sfânt. 

— Mișcă de aici! i-a poruncit Olav încă o dată. 

l-am zis că este puţin probabil ca străinul să ne vorbească 
limba. 

— Atunci sunt sigur că asta o să înţeleagă! a spus Olav 
scoțându-și sabia. 

Omul albastru și firav nu se clintea din loc. Olav și-a înfipt 
spada în el. Un firicel de sânge s-a prelins din rană și s-a scurs 
pe nisip. Omul nu tremura. Ochii îi scăpărau scântei. A rostit 
ceva ce nu am înțeles și a căzut în genunchi. In urechile mele 
vorbele lui sunau ca un jurământ. Pe neașteptate, Olav și-a 
retras sabia și a pus-o în teacă. 

— Îl luăm cu noi! a zis el uitându-se în jos la omul 
îngenuncheat. S-ar putea să ne fie de folos, a adăugat regele 
mai mult pentru sine decât pentru noi; cel puţin așa cred. 

Pe coama unui deal din apropiere se adunase o ceată de 
oameni înarmaţi. Olav le-a făcut semn luptătorilor din spatele 


lui, îndemnându-i să-i atace pe oamenii aceia care fuseseră 
trimiși să-și apere pământul. 


Împreună cu Olav și o mână de însoțitori aleși pe sprânceană, 
am intrat în templul pustiu, unde mirosea a tămâie. Pe jos erau 
mozaicuri. Pereţii erau decoraţi cu imagini de zei. În spatele 
altarului, intrarea în mormânt era ascunsă de o tapiserie. Am 
tras în jos tapiseria și am răsturnat altarul. Mormântul era 
înconjurat de ziduri și pecetluit cu figuri de animale și simboluri 
misterioase, care nu semănau cu runele sau literele. Olav a ales 
șase dintre cei mai puternici corăbieri să dărâme zidul. Când 
deschizătura a fost destul de mare ca să putem intra prin ea, 
am coborât treptele înguste. Aerul îmbâăcsit și cald duhnea a 
mucegai. Ca să risipim bezna, am aprins torţele pe care le 
luaserăm din templu. Galeria subterană care se deschidea la 
baza scării ducea la prima cameră funerară. Olav a intrat acolo 
cel dintâi. Eu am fost al doilea. 

Torţele noastre luminau încăperea. În mijlocul podelei era un 
sicriu, înconjurat cu statuete de lemn și patru vase de lut pline 
de bijuterii și tot felul de pietre preţioase. 

— Ce încântare pentru ochi! i-am spus regelui. 

Și pereţii aceștia erau acoperiţi cu zei și simboluri. Până și 
gândul că acea cameră mortuară rămăsese neatinsă mii de ani 
era de ajuns ca să mă facă să ametțesc. Sau poate erau de vină 
căldura și aerul greu. Am chemat câţiva hamali să ducă vasele 
la corăbii. Olav nu mai putea de nerăbdare. Cu o piatră ascuţită, 
a crestat zidul acolo unde trebuia să îl spargă voinicii noștri. S- 
au apucat din nou să bată cu ciocanele lor de lemn. Zgomotul 
era asurzitor. Ecoul din încăperea închisă se rostogolea bubuind 
înainte și înapoi. Într-un sfârșit, am reușit să trecem de partea 
cealaltă și am coborât încă niște trepte până la a doua cameră 
funerară. Era ca și prima. La fel de mare, și la fel de cald era 
înăuntru. Și aici era pus un sicriu în mijloc. În jurul lui erau tot 
patru vase de lut pline cu bogății. Regele a studiat vechea hartă 
egipteană și a însemnat locul unde bănuia că ar trebui să fie 
intrarea în a treia și ultima cameră funerară. 

Ultimul zid era mai bine clădit decât primele două și părea la 
fel cu restul camerei. Dar Olav știa ce se ascunde în spatele lui. 
Oamenii s-au pus încă o dată pe treabă. 

— Dărâmaţi-l, a poruncit regele. 


Oamenii au lovit peretele cât de tare au putut. Încet-încet, cu 
bufnituri răsunătoare, a apărut din piatră poarta de fier. Așchii 
de piatră săreau cât colo. Sudoarea curgea șuvoi pe fruntea 
oamenilor epuizați. Lucrau doi câte doi, izbind cu ciocanele în 
zid, până când peretele a cedat și s-a prăbușit. 

— Așa, așa, a strigat regele. 

Dincolo de zid am dat de o scară încă și mai îngustă și 
abruptă, care cobora adânc în pământ. 

— Dacă mai mergem mult în jos, a zis Olav, o să ajungem 
direct în iad. 

Nimeni n-a râs. Cu torţele îndreptate în sus, am coborât 
scările. La capătul lor, un alt tunel ducea mai departe în 
pământ. După vreo sută de pași, tunelul se lărgea. Am trecut pe 
lângă o colonadă și, în sfârșit, ne-am văzut ajunși. 


Camera cea mai ascunsă dădea pe dinafară de comori: safire, 
smaralde și diamante; sfeșnice și suporturi pentru torţe din 
aurul cel mai pur; pisici din alabastru negru, păsări din piatră 
șlefuită, scarabei fie sculptați, fie turnaţi în bronz. Am găsit vase 
de ceramică pline cu suluri de pergament. 

— Lui Håkon cel Bun trebuie să-i mulţumim pentru toate 
astea, am zis eu. 

Regele mi-a răspuns cu un zâmbet: 

— Tot semăn cu cineva din neamul meu, până la urmă. 

De jur-împrejurul nostru, oamenii strângeau tot ce era de 
valoare. Statuile de piatră și ghips erau lăsate acolo. Hamalii au 
adus de pe corăbii cutii goale pentru pește și le-au umplut cu 
bogății. Zăpușeala și greutatea trofeelor noastre nu mai 
deranjau pe nimeni acum, că găsisem comoara. Oamenii se 
veseleau și râdeau. Treptele erau așa de înguste, că au fost 
nevoiți să muncească împreună pentru a le lărgi; altfel nu ar fi 
avut loc să înainteze. După ce au luat toate bijuteriile și 
nestematele, Olav le-a poruncit să care și o raclă împodobită, 
care conţinea șase vase cu papirusuri. Nu înţelegeam la ce i-ar 
putea folosi niște manuscrise într-o limbă pe care nu o pricepea. 
Dar regelui Olav îi plăceau manuscrisele și poveștile frumoase. 
Și nu încăpea îndoială că racla e din aur. 

În mijlocul camerei, între patru coloane sculptate, trona un 
sicriu mare de piatră. Cu mult efort, am reușit să dăm deoparte 
capacul cel greu. Înăuntru am găsit un sarcofag din cuarţ. lar în 


sarcofag se afla alt sicriu, acoperit de praf. Și în el era un sicriu, 
de astă dată făcut din lemn de cedru încrustat cu sticlă colorată 
și pietre preţioase. Am ridicat sicriul din lemn de cedru, l-am pus 
pe jos și l-am deschis. Inăuntrul lui era un mulaj de aur al unui 
om mort, iar dedesubt, cadavrul înfășurat în pânză. 

— Zeul adormit, a spus Olav. 

Nu credeam că ciudata siluetă arată prea mult a zeu, căci mi- 
am imaginat întotdeauna zei puternici, ca Odin și Loki. Am pus 
mulajul de aur și mumia înapoi în coșciugul din lemn de cedru. 

— Il luăm cu noi, a spus Olav. 

Eu am protestat. La urma urmei, strânsesem mai mult aur și 
bogății decât în oricare dintre incursiunile noastre. Gândul de a 
atrage mânia unui zeu străin - cu toate că era pricăjit și adormit 
- mă tulbura. Dar hotărârea lui Olav era de neclintit. Susţinea că 
visase că îl va găsi pe zeul adormit și că acest zeu va rămâne cu 
el pe veci. 

— Prea bine, stăpâne, am zis eu. 

Ştiam că regele nu va putea fi înduplecat. Am mai aruncat o 
privire prin camera funerară. 

— Mi-aș dori ca atunci când o fi să-mi dau obștescul sfârșit să 
dorm așa pe veci, a spus Olav. 

l-am răspuns iritat că somnul său veșnic va fi, fără îndoială, 
tulburat de jefuitori de morminte ca noi. 

Atunci Olav a făcut ceva foarte ciudat: și-a scos colierul de la 
gât. Era un lanţ greu de aur, cu un pandantiv pe care era 
desenată runa tiwaz - simbolul războinicului Ty, care îi dădea lui 
Olav forţă și curaj în luptă. A pus lanţul în sarcofagul gol. Am 
vrut să-l întreb de ce, dar m-am abținut. Nici el, nici eu n-am 
mai scos o vorbă. Am tras adânc în piept aerul umed. Lanţul 
regelui zăcea încolăcit în sarcofag, ca un adevărat șarpe de aur. 
Am părăsit camera și am ieșit în soarele arzător al dimineţii. 


În lumina zorilor, după ce mâncase un castron de terci și 
băuse un pahar cu apă, se așeză la masa de scris. Cerneala 
avea un miros metalic, care îi plăcea și pe care îl detesta în 
același timp. 

Deși abia își amintea ce vorbise cu călugării în ziua de 
dinainte, amintirile sale despre timpul petrecut alături de regele 
Olav erau încă vii și puternice, până în cele mai mici detalii. Îşi 
amintea roiurile de muște ce se opreau în băltoacele de sânge, 


mirosul sărat al oceanului și fumul care îl ustura la ochi când 
pârjoleau orașe și sate. Tipetele îngrozite încă îi răsunau în 
urechi și îşi amintea priveliștea orizontului care înghitea norii. 
Dar uitase ce mâncase cu o seară înainte. 


„lar acum Olav e un războinic din Walhalla sau poate unul 
dintre îngerii lui Hristos cel Alb se gândi el, „iar eu sunt osândit 
să rătăcesc prin Helheim, lumea de gheață a morților, un biet 
cadavru acoperit de mușchi. ,„ 


PARIEA A II-A 
Semnul ascuns 


iT 


„Odin fu ars și rugul său era 
de o mare splendoare.” 
Snorri 


„Cine are pricepere, să socotească numărul 
fiarei. Căci este un număr de om. 
Și numărul ei este: șase sute șase zeci și șase.” 
Apocalipsa, 13:18 


„Datorez totul Egiptului, 
Egiptul înseamnă totul pentru mine.” 
Jean-François Champollion 


Piatra runică 
1 


Îmi pun jos cu zgomot valiza în care am ascuns piatra runică, 
după care bâjbâi după chei, care zăngăne în buzunar, lovindu-se 
una de alta. 

E riscant să vin acasă, dar eram în Bergen de o săptămână și 
aveam nevoie stringentă de haine curate. Și de cele câteva cărți 
pe care începusem să le citesc. Și de tubul cu unguent pentru 
eczema din zona inghinală. 

Incuietoarea principală - un lacăt orb demodat, care nu se 
încuie singur - se deschide cu un pocnet. 

Bag cheia cea lungă în încuietoarea de siguranţă pe care un 
comis-voiajor a reușit să mi-o bage pe gât, prin nesfârșite 
insistenţe,  lingușeli și avertismente voalate în privința 
pericolelor de nedescris care mă pândeau dacă nu securizam 
casa cu o încuietoare în plus. Răsucesc cheia. Zdrăngăne și 
pocnește. Contrar obiceiului, las cheia în broască și deschid ușa. 
Lumina din hol e aprinsă. De această dată, închiseseră toate 
ușile după ei. Un cerculeţ luminos iese pe gaura cheii din 
camera de zi. 


Sunt acolo. 


Mi se strânge stomacul de frică. Îmi ţin respiraţia. Îl simt pe 
Hassan cu toată fiinţa mea. Sau mirosul lui de colonie și 
trabucuri, amestecat cu sudoare acră. Tremurând, pun mâna pe 
tocul ușii. Mă uit pe hol. Nimeni. Dar știu că sunt acolo. 

Inima îmi bate ca un ciocan, atât de tare, încât parcă ar vrea 
să-mi iasă din piept și să ia liftul înapoi până la parter. 

Mă gândesc că au fie o dublură a cheilor mele, fie un șperaclu 
atât de sofisticat, încât poate să descuie chiar și încuietoarea de 
siguranţă, ceea ce comis-voiajorul mă asigurase că e imposibil. 

Bjarn, ești paranoic acum! 

Mi se pare că aud un zgomot din camera de zi. Sunetul scos 
de pantofi pe linoleum. Dar poate e doar imaginaţia mea. 

Piatra runică e într-o valiză neagră Samsonite cu cifru, pe care 
am cumpărat-o la Bergen. Am învelit-o în prosoape umede, 


cămăși și izmene murdare. Nimeni nu știe de ea. Nici măcar 
Oficiul Patrimoniului Cultural. Numai Øyvind și cu mine știm. 

„Adună-te, Bjørn”, îmi spun în gând. „Nu e nimeni aici. Nu te- 
au așteptat în apartament tot timpul cât ai stat în Bergen. Nu 
știu că te-ai întors cu trenul de azi-dimineaţă. Nu judeci limpede. 
Intri în panică fără niciun motiv, Bjørn”, îmi zic eu cu cea mai 
severă voce a mea, „vino-ți în fire!” 

Lumina din gaura cheii se stinge. 

În 1905, Albert Einstein a demonstrat că timpul e relativ. Avea 
dreptate. Secundele și minutele petrecute în scaunul unui 
dentist sau în faţa plutonului de execuţie se scurg cu o viteză 
diferită faţă de cele petrecute pe plajă. 

Ușa de la camera de zi se deschide. 

Îmi ţin respiraţia. 


Ochii lui Hassan par și mai reci și lipsiţi de simţire acum, când 
știu cine este. Poartă un costum de culoare închisă, cu 
pantalonii bine călcaţi. Cămașă albă. Cravată. În mână are un 
pistol. Un Glock. 

Suntem la o distanţă de trei, patru metri unul de altul. El stă 
în pragul camerei de zi, umplând tot cadrul ușii. Încă stau cu 
tălpile pe covoraș. 

Din spatele lui Hassan mai apare un cap. Nu știu cum îl 
cheamă, dar îl recunosc pe cel care fusese în camera mea de 
hotel din Islanda. 

Cum ţin încă mâna pe clanţă, reacţionez cu viteza fulgerului. 

Închid ușa trântind-o, răsucesc cheia în broasca de siguranţă, 
înșfac valiza cu piatra runică și mă întorc în fugă la lift. 

Dacă vrei să scapi de un animal sălbatic, trebuie să îl întreci 
în istețime. Așa că trimit liftul la parter. Fără mine. Și mă reped 
pe scări, urcând în fugă un etaj. 

Apăs alarma pe care o am de la poliţie. 

Stau cu sufletul la gură. 

După aproape jumătate de minut, Hassan reușește să 
deschidă ușa. Amândoi se reped pe coridorul de sub mine. Nu 
așteaptă liftul. Se năpustesc pe scări și le coboară cât ai bate 
din palme. 

Aștept cu răsuflarea tăiată. 

Prima mașină de poliţie sosește după cinci sau șase minute. 
lar a doua, cu Ragnhild în ea, la câteva minute după prima. 


Hassan a dispărut. S-a făcut nevăzut pe una dintre străduţele 
cu vile din apropiere. 


2 


Câteva ore mai târziu, prietenul meu Terje vine să mă ia de la 
sediul central al poliţiei. 

Nu e nici urmă de bandiți, dar facem mai multe ocoluri, cu o 
viteză care l-ar putea costa pe Terje salariul lui modest pe o 
lună și mai multe puncte de pe carnetul de conducere. 

Îi spun tot ce s-a întâmplat la Bergen. Aflase deja cele mai 
multe amănunte din presă. Descoperirea camerei funerare de la 
mănăstirea Lyse a devenit o problemă cam spinoasă pentru 
birocraţia de la Oficiul Patrimoniului Cultural. La început, 
oamenii au fost exaltați. „O cameră funerară neatinsă? Din 
secolul al XII-lea? Într-un puț de la mănăstirea Lyse?” Apoi le-a 
trecut prin minte că dezgropasem mormântul de capul meu și 
nu urmasem procedurile oficiale. Nu cerusem autorizație. Nu 
informasem pe nimeni. Dimpotrivă, pătrunsesem acolo prin 
efracţie, ca un adevărat jefuitor de morminte. Un vandal! Oficiul 
Patrimoniului Cultural și cei mai irascibili profesori universitari 
vor să mă reclame la poliţie. Dar, din fericire, s-a amestecat 
Ministerul Culturii, care vrea, mai presus de toate, să evite un 
scandal. Nu mi-au arătat niciun fel de milă, așa că abia am 
reușit, ca prin minune, să nu-mi pierd serviciul, deși am fost 
suspendat până când anchetatorii aveau să termine de studiat 
toate aspectele cazului. Ceea ce e destul de corect. In fond, 
încălcasem toate regulile. Și nici măcar nu le-am spus de piatra 
runică pe care o luasem din camera funerară. 


În noaptea asta, dorm pe canapeaua din camera de zi a lui 
Terje. Mobilul meu, pe care l-am luat până la urmă de la 
universitate, sună de mai multe ori. Număr necunoscut. Nu 
răspund. Nu cred că pot să-mi urmărească mobilul aici, în 
centrul orașului. 

Terje, în infinita lui bunătate - și poate și cu intenţia de a-și 
feri apartamentul de un eventual atac cu bazooka -, mă lasă să 
stau în casa lui de vacanţă de la Spro pă Nesodden, care e la 
jumătate de oră cu feribotul de centrul capitalei Oslo. Acolo 
eram practic imposibil de găsit, chiar și pentru cineva care ar fi 


făcut orice pentru a pune mâna pe piatra runică. Cum ar fi să 
mă omoare, de pildă. 


3 


Plouă. Picăturile de ploaie se preling pe geam. Fiordul Oslo 
este rece și întunecos, așa că am aprins focul în soba neagră cu 
lemne. 

Piatra runică e ascunsă în pădure, înfășurată într-un pulover 
tradiţional norvegian și pânză de cort, apoi băgată într-o geantă 
de hocheist și lăsată într-o scobitură naturală, între doi bolovani 
pe care i-am acoperit cu pietre. 

În faţa mea, pe birou, de unde se văd fiordul și insulele, am o 
fotografie în mărime naturală a pietrei runice. Un prieten de la 
Institutul de Geologie s-a uitat la nestematele încrustate în 
piatră și mi-a spus că numai acelea valorează milioane. 

În afară de Øyvind, Terje și geolog, nimeni nu știe de 
existența pietrei runice. Deși, în mod evident, muncitorii care 
lucrează în mormânt vor începe în curând să se întrebe de cee 
o nișă goală în postamentul de marmură. 


N-am nicio dificultate să înţeleg textul de pe piatra runică. 

Textul în nordica veche e scris în rune. Dar nu și încifrat. 
Traduc cele cinci versuri cuvânt cu cuvânt. Textul este un 
omagiu religios adus Sfântului Olav, cu trimiteri la mitologia 
scandinavă, egipteană și creștină. Potrivit persoanei care a 
săpat runele, Odin, Osiris și Hristos cel Alb au făcut un pact în 
zorii omenirii, prin care își făgăduiau solemn că popoarele lor 
vor trăi în pace și înțelegere. Cum să nu. In traducerea mea, 
începutul sună așa: 


O, sfânt ești tu, Olav, bunul nostru rege 
Cu sabia lui Hristos o mânuiești întru credinţă și fără milă 
Laudă neînvinsului nostru domn și sfânt 
Care se odihnește veșnic sub privirile lui Dumnezeu 
Albul Hristos, Osiris, Odin, tu, rege al regilor. 


Textul e la fel de enigmatic ca majoritatea celor scrise în 
rune. Cum sunt lent de felul meu, îmi ia două zile să găsesc firul 
ascuns. Cheia e dăltuită în colțul drept al pietrei runice: Un U 


răsturnat, urmat de două linii verticale. Mult timp cred că este 
un fel de incantaţie magică. Dar apoi îmi dau seama că e pur și 
simplu numărul egiptean 12. 

Mă joc cu numărul, făcând tot felul de combinaţii, până când 
descifrez enigma. Dacă numeri douăsprezece litere de la 
marginea stângă și citeşti apoi în jos, îţi apare numele unui loc: 

O, sfânt ești tu, Olav, bunul nostru rege 
Cu sabia lui Hristos o mânuiești întru credinţă și fără milă 
Laudă neînvinsului nostru domn și sfânt 
Care se odihnește veșnic sub privirile lui Dumnezeu 
Albul Hristos, Osiris, Odin, tu, rege al regilor. 

Urnes. 

Biserica de lemn din Urnes din districtul Sogn og Fjordane a 
fost construită prin 1130 și este cea mai veche de felul ei 
păstrată în Norvegia. Construirea mănăstirii Lyse a început în 
1146, cu șaisprezece ani mai târziu. _ 

Desigur, s-ar putea să fie doar o coincidenţă. Insă ar putea fi 
și o legătură. 

Multe mănăstiri și biserici s-au construit în toată Norvegia în 
secolul al XII-lea. Țara fusese de curând creștinată și era dornică 
să-și venereze noul zeu. 

Picăturile de ploaie șiroiesc pe geam. Dincolo de ele, ușor 
distorsionată din cauza condensului de pe sticlă, o ambarcaţiune 
cu pânze sfidează vântul. Am tendinţa să mă identific cu orice. 
Un ambalaj mototolit de înghețată aruncat pe jos. Ultimul cartof 
lăsat în farfurie. Un spiriduș viclean pe un podiș islandez. Sau, în 
cazul ăsta, o barcă cu pânze, înaintând cu încăpățânare 
împotriva vântului și a valurilor. 


4 


Seara târziu, pe când urmăresc un cargobot legănându-se pe 
valuri în drumul său spre sud prin fiord, aud o fanfară cerească 
de fagoturi și harfe. Suna telefonul mobil pe care îl 
împrumutasem de la Terje. Nu dădusem numărul decât 
prietenilor mei cei mai de încredere. ` 

Recunosc numărul lui Øyvind pe ecran. Imi spune că au 
excavat în capătul nordic al tunelului, în locul în care ne-am 
întors înspre zid. De acolo, arheologii și-au continuat munca și 
au găsit partea din hruba de sub mănăstirea Lyse care nu 


fusese descoperită încă. La început s-au gândit că trebuie să fie 
un grânar care cândva fusese plin, dar astăzi și-au dat seama că 
încăperea spațioasă trebuie să fi fost un bazin. 

— Un bazin? 

— Și asta nu e tot. Apa din bazin inunda întregul tunel. 

— O capcană! 

Øyvind îmi descrie un mecanism prin care călugării de la Lyse 
deschideau și închideau o ecluză sub apă pentru a regla nivelul 
apei din tunel, între bazin și puț. Astfel, puteau să umple cu apă 
camera funerară și, dacă era necesar, să-i înece pe eventualii 
intruși. 

— Deci de-asta se află camera funerară deasupra tunelului, 
exclam eu. 

— Perfect protejată. Pe atunci, tunelul era plin cu apă. 
Mormântul propriu-zis era la loc ferit și uscat, la câţiva metri 
deasupra apei. 

— Crezi că bănuiau călugării ce protejau? 

— Doar foarte puţini dintre ei. Manuscrisele din secolele al 
XIV-lea și al XV-lea, păstrate în arhiva mănăstirii, sugerează 
întrucâtva că apărau o taină sfântă. Dar istoricii - și poate chiar 
și călugării - au crezut întotdeauna că e o metaforă religioasă. 
Informația despre camera mortuară trebuie să se fi pierdut de-a 
lungul secolelor. Ultimii trei stareţi nu păreau să aibă idee de 
existența ei. Pare puţin probabil ca, atunci când a fost 
abandonată, în 1536, călugării care au părăsit mănăstirea să fi 
știut ceva de cripta care a fost, la urma urmei, principalul motiv 
pentru care s-a construit lăcașul sfânt. 

— Așa că piatra runică și episcopul au fost lăsaţi să se 
odihnească în pace. 

— Frate, dar asta-i incredibil! 

— Și ăsta, dragul meu Øyvind, e doar începutul. 

Rămâne tăcut. 

— Începutul? 

— Cripta de la mănăstirea Lyse este primul dintre cele cinci 
locuri sfinte. 

— Cinci? 

— Fiecare colț al pentagramei indică un mormânt. 

— Așa că mai sunt patru? 

— Mănăstirea Lyse nu e nici măcar cel mai important dintre 
ele. Dacă era, l-am fi găsit aici pe Sfântul Olav, și nu pe 


episcopul Rudolf. Nimeni nu l-ar fi omorât pe Sira Magnus, 
nimeni nu m-ar fi atacat pe mine doar de dragul unei pietre 
runice și al mormântului unui episcop. Trebuie să fie mai mult în 
alt loc, altceva... 

— Mai mult? Ce înţelegi prin „mai mult”? Și cum adică „în alt 
loc”? Despre ce tot vorbești? 

— Știu unde, dar nu știu ce. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Cred c-am dat de altă cheie. 

— Alta? Bjørn, nu avem și așa destule de pus cap la cap? 

— Piatra runică se referă la un loc care nu are nimic de-a face 
cu pentagrama. 

— Doamne, ai milă... 

— Øyvind, ce-ai zice să mai vii cu mine într-o călătorie? 


5 


Îndatoritor, o sun pe Ragnhild să-i spun că plec pentru câteva 
zile. 

— Bjarn... 

— Am alarma la mine! 

— Uite ce s-a întâmplat ultima dată! 

— Am găsit mormântul! 

— Și ai fost suspendat. 

Parcă ar fi maică-mea. 


Bisericile de lemn 
1 


Biserica de lemn din Urnes se înalță netulburată pe un deal cu 
vedere spre fiordul Luster, la capătul fiordului Sogne, și e 
înconjurată de munții măreţi care domină golful lung și îngust. 
Turla și acoperișul aruncă umbre ascuțite peste cimitir. Apa de 
jos e rece și lucește ca oglinda. Un câine latră pe undeva. 

Ca majoritatea bisericilor de lemn, și cea din Urnes are 
acoperiș peste acoperiș sub o turlă care se înalță drept spre rai. 
Lemnul e aspru și înnegrit. Basoreliefurile, care aparțineau iniţial 
unor biserici mai vechi, între timp distruse, fuseseră făcute cu 
migală la sfârșitul epocii vikingilor. Se răsuceau și se împleteau 
în bucle mari și subțiri, curbe și cercuri. 

— Bjørn! 

În bezna dinăuntru, mirosul de lemn vechi se îmbină cu 
mireasma de rășină a smoalei. În șoapta lui Øyvind se simte o 
undă de speranţă zăgăzuită. Examinează basoreliefurile de pe 
unul dintre ţăruși - un stâlp sau o coloană - și descoperă motivul 
atât de cunoscut. Intre torsadele elegante au fost scrijelite în 
lemn câteva linii, și recunosc cele trei simboluri: ankh, tiwaz și 
crucea. 

li facem semn lui Vibeke Wiik de la Societatea pentru 
Conservarea Vechilor Monumente Norvegiene. N-am suflat o 
vorbă despre ce căutăm - adevărul e că nici noi nu știm prea 
bine -, însă chiar și gândul că biserica din Urnes ar putea fi vag 
legată de descoperirea mormântului de la mănăstirea Lyse le 
face pe Vibeke și Societate mai mult decât dispuse să ne ajute. 
Ea ne-a condus înăuntru și ne-a arătat locul, după care ne 
lăsase în voia noastră, în timp ce își vedea de treaba ei lângă 
altar. 

Øyvind și cu mine studiem inscripţiile, basoreliefurile și 
ornamentele de ore întregi. 

— A, astea, spune ea oarecum jenată când o întrebăm de 
simboluri. Custozii noștri cred că persoana care a scrijelit 
simbolurile astea aici încerca să-și tragă puterea din mai multe 
religii. Nu toţi aveau o credinţă creștină fermă. De fapt, această 
combinaţie cam ciudată de simboluri apare în mai multe 
sculpturi în lemn dinainte de secolul al XVI-lea. 


Cu entuziasm reînnoit, Øyvind și cu mine începem să studiem 
sculpturile din jurul simbolurilor în cele mai mici detalii. Când 
vine vorba de inscripţii runice, bisericile norvegiene de lemn 
sunt o adevărată mină de aur. Simbolurile indică faptul că 
sculptorul a lăsat un indiciu. Un indiciu care trebuia găsit. Nu de 
către oricine, ci doar de către cei care aveau cunoștință de 
secret. 

Ascunse printre miile de figuri animaliere, simboluri 
mitologice și rune, găsim sintagme ca „Sfântul Olav” și 
„relicvariul regelui”, precum și o inscripţie care, tradusă, 
înseamnă „Noi, cei care-l păzim pe Cel Sfânt”. În mai multe 
locuri, dăm peste numărul 50 scris în cifre moderne și numărul 
roman „L”. Citim propoziţia „Aclamaţi-l pe înțeleptul om 
albastru”, care trebuie să se refere la un egiptean sau nord- 
african sau să fie o trimitere la „slujitorul papei” sau la 
„preacinstiţii PAZNICI ai sfântului cult al lui Amon-Ra”. Nu știu ce 
să cred. N-am auzit niciodată nimic în Norvegia despre slujitori 
papali sau culte religioase egiptene. Dar referirile egiptene 
măcar corespund trimiterilor la Egipt din Codex Snorri. 

— Băieți? Vocea lui Vibeke ne cheamă din unul dintre cele 
patru colțuri ale bisericii. Acum mi-a trecut prin minte ceva - nu 
cumva cripta asta este tocmai cea pe care o căutați? 

Deschide un chepeng în podea și îl sprijină de perete. 
Dinăuntru se ridică un miros de mucegai, pământ și apă 
subterană. Imi aprind lanterna și o îndrept în jos, spre încăperea 
întunecoasă, cu pereţi de piatră, de sub podeaua bisericii. 

Mă uit chiorâș la ea. 

— O criptă? Dar mormintele de felul ăsta nu ar trebui să fie 
situate lângă pristol, în faţa altarului sau la dreapta navei? 

— Intr-adevăr, mormântul ăsta a fost descoperit de-abia în 
secolul al XVII-lea, când a fost renovată biserica, explică ea. Au 
scos mari porţiuni din podea, pentru că lemnul începea să 
putrezească. Cripta era ascunsă într-un mod atât de complicat, 
că au fost nevoiţi pe urmă să spargă întreaga podea ca să 
ajungă acolo. Iniţial, pardoseala n-a fost pusă cum se punea de 
obicei. Când a fost construită biserica, cineva a instalat un 
mecanism ingenios din bârne și roți dințate care deschidea un 
zăvor enorm mutând o scândură de lângă altar în altă poziţie. 
Din păcate, totul a fost mistuit de foc. Puţinul pe care-l știm 


despre mecanismul de închidere se bazează pe două 
manuscrise păstrate de comunitatea locală. 

— Şi felul în care e folosită piatra e tot un anacronism, nu? 

— În mod normal, gropile erau de mică adâncime și trupurile 
morţilor erau întinse pe coajă de mesteacăn. Un mormânt ca 
ăsta e foarte neobișnuit. 

— Ce era în criptă? 

— Asta-i și mai ciudat. Era gol. Cu desăvârșire gol. 

Øyvind, Vibeke și cu mine coborâm în mormântul îngust, de 
mică adâncime. Dar nu e nimic de văzut acolo. A fost luat totul. 
Nu e nici măcar o inscripţie pe podea sau pe pereţii de piatră. 


2 


A doua zi ne continuăm cercetările. E o dimineaţă răcoroasă. 
Øyvind și cu mine suntem îmbrăcaţi amândoi cu jachete groase 
de lână, spălăcite de atâta purtat. Vibeke plutește în jurul nostru 
ca un duh binevoitor căruia tocmai i-a dat cineva drumul din 
sticlă. Pe la amiază luăm prânzul pe care ni l-am comandat la 
hotelul din partea cealaltă a fiordului. Împărțim sandvișurile cu 
Vibeke, care a adus un termos mare de cafea, lucru la care nici 
Øyvind, nici eu nu ne gândiserăm. 

După vreo două ceasuri, găsesc chepengul. 

E camuflat perfect, în spatele capitelului unuia dintre stâlpii 
groși de lemn care se ridică de la podea până în tavan. Nu am 
găsit ușița chiar din întâmplare, dar tot se cheamă că am avut 
noroc. Se înalţă la cam patru metri de podea, iar amvonul a fost 
construit chiar dedesubt, în 1690. 

La prima vedere, ușa arată ca o îmbinare a cadrului 
ornamental sculptat în lemn. Ciocănesc stâlpul să văd dacă sună 
a gol. Nu reușesc să îmi dau seama. Apoi îmi îndrept din nou 
atenţia spre ușă și urmez conturul dreptunghiular din sculptură, 
centimetru cu centimetru. Îi chem la mine pe Øyvind și Vibeke. 
Ei urcă repede în amvon, dar nu zăresc deschizătura până nu-mi 
plimb eu degetul pe conturul ei. 

— Doamne sfinte! spune Vibeke. Și eu credeam că știm 
fiecare metru pătrat din biserica asta! 

Folosind vârful unui deget și cuțitul Leatherman al lui Øyvind, 
încerc să deschid chepengul, dar fusese tăiat în stâlp cu maximă 
precizie. Nu se clintește defel. Øyvind și Vibeke încearcă să mă 


ajute, dar Vibeke nu-și poate vâri cum trebuie unghiile lungi, 
roșii, în crăpătură. 

— Poate că a fost lipit, sugerează ea. 

— Atunci trebuie să ne apucăm de traforaj. Sau să sfredelim 
cu burghiul ca să-l deschidem, glumesc eu. 

Vibeke îmi aruncă o căutătură aspră, dându-mi de înțeles că 
nu se glumește cu astfel de lucruri. 

— Dacă-i pe-așa, am putea să tăiem tot stâlpul cu ferăstrăul, 
chicotește Øyvind. 

Nu prea e perspicace când vine vorba de limbaj non-verbal. 


O oră întreagă nu facem decât să încercăm să găsim un mod 
de a deschide chepengul. Tocmai când ne hotărâm să 
renunțăm, Øyvind descoperă un mecanism de închidere foarte 
ingenios. 

Intr-un cadru pătrat de pe partea cealaltă a stâlpului sunt 
sculptate trei flori decorative, iar petalele din corole se 
dovedesc a fi bolţuri de lemn. Tot răsucind și învărtind bolțurile 
umflate - și desprinzându-le cu grijă cu cea mai mică lamă a 
briceagului lui Øyvind -, reuşim în cele din urmă să le scoatem. 

— O să am mari necazuri, spune Vibeke oftând, dar ochii ei 
radiază de entuziasm. 

Pentru un timp, ne întrebăm ce să facem cu trei găuri care 
sunt prea mici pentru degetele noastre. Înfig un pix într-una 
dintre ele și simt că împung ceva în interiorul stâlpului. Dar nu 
se întâmplă nimic. Doar când punem fiecare dintre noi câte un 
pix în cele trei găuri în același timp, mecanismul intern se pune 
în mișcare. Ceva zornăie. Mecanismul deschide un zăvor intern 
și chepengul se deschide fără să opună rezistenţă. 

Luminez cavitatea cu lanterna. Inăuntru zăresc... o bucată de 
lemn? 

Bag cu prudență mâna în deschizătură. Mă îngrijorează 
gândul că cel care a făcut încuietoarea putea foarte bine să 
inventeze și o chestie de tăiat mâinile hoților. 

Inșfac bucata de lemn, număr în minte până la zece, apoi o 
scot repede. 

Mâna mi-e întreagă. Și în ea ţin o plăcuţă runică. 

Vibeke doar că nu sare în sus de încântare. In numele 
Societăţii pentru Conservarea Vechilor Monumente Norvegiene, 
al Consiliului  Districtual Sogn og Fjordane, al Oficiului 


Patrimoniului Cultural și al lui Dumnezeu, femeia dă să ia 
imediat plăcuţa, gratificându-ne cu mulţumiri. Dar, folosindu-ne 
farmecul, Øyvind și cu mine reuşim s-o convingem să ne-o lase 
un timp să o studiem. Îi promitem să i-o dăm înapoi intactă, în 
perfectă stare, pentru a fi expusă într-o casetă de sticlă în 
beneficiul turiștilor, al primarului și al mulţimii de pasageri de pe 
vasele de croazieră. 

Plăcuța runică este, așa cum ne și aşteptam, cu totul 
incomprehensibilă. Dar, încercând mai multe combinaţii după 
cifrul lui Cezar, descoperim că toate runele trebuie înlocuite cu 
semnele care se găsesc cinci locuri mai la dreapta. Odată 
descifrat și tradus, textul sună în felul următor: 


Sfintele 
indicații 
au fost ascunse la Urnes 
timp de cincizeci de ani 


Slujitorul papei 
s-a apropiat prea mult 
Vrednici PAZNICI 
ai cultului sacru 
al lui Amon-Ra 
care cunoașteţi 
a runelor taină sonoră 


Încă o referire la slujitorul papei și la zeul egiptean al soarelui, 
Amon-Ra. În Egiptul Antic, Amon și Ra au fost iniţial doi zei 
diferiţi, care s-au contopit până la urmă într-unul singur. 

Omul care dăltuise runele cu peste opt sute de ani în urmă 
trebuie să fi fost sigur că mesajul său va fi de neînțeles pentru 
oricine ar putea, în ciuda tuturor piedicilor, să găsească 
beţișorul inscripţionat. Pe atunci, majoritatea oamenilor nu 
aveau habar de rebusuri sau texte încifrate. Doar cei învățați și 
știutori de carte erau în stare să pătrundă sensul tainicelor rune. 


Cei care știau ce caută, precum și unde și cum să găsească 
informaţiile, ar fi reușit cu siguranţă să înțeleagă ceva din 
amestecătura de simboluri. 

Nouă ne-a luat cincisprezece secunde să rezolvăm rebusul. 
Caracterele orizontale, SELF, sunt scrise invers și formează 
silaba FLES, iar cele verticale formează cuvântul BERG. 

Flesberg. 


3 


Biserica de lemn din Flesberg a fost construită spre sfârșitul 
secolului al XII-lea, pe un povârniș din Numedal, în Buskerud. În 
jurul bisericii se înalţă un zid de piatră, după care lăcașul este 
înconjurat de ferme vechi și dealuri nu prea înalte, acoperite cu 
păduri de pini. În 1732, preotul s-a plâns de starea bisericii, 
„care se află aici de pe vremea catolicilor”, și așa a reușit să 
obțină fonduri pentru renovarea lăcașului, pe care l-a 
transformat într-o biserică cruciformă. Nimeni nu știe ce s-a 
întâmplat cu vechea biserică, pentru că, în acele timpuri, lemnul 
era refolosit sau pus pe foc. 

Cam descurajaţi, Øyvind și cu mine ne dăm seama că șansele 
de a găsi orice rămășițe din secolul al XII-lea sunt minime. 

Preotul ne arată locul. Ca majoritatea preoţilor, e foarte 
mândru de biserica lui. Dar nu a rămas prea mult din cea 
construită în Evul Mediu. Cristelnița, câteva cruci din piatră, o 
strană cu sculpturi ciobite și trei dintre pereţii navei. Intrarea e 
decorată cu lei, dragoni, șerpi și cârcei de viță sculptați. 

Chiar și după ore întregi de căutări, tot nu găsim pasaje 
ascunse, rune gravate în reliefuri sau coduri în decoraţiile 
pictate. 

— Nu știu dacă are vreo însemnătate, ne spune preotul după 
pauza de cafea, dar unul dintre clopote e de pe vremea când 
biserica era nouă. 

Ceva se zdruncină în mine. 

— O taină sonoră, spun mai mult pentru mine. 

Øyvind și preotul se uită la mine surprinși. 

— O ce? întreabă Øyvind. 

— Inscripţia de pe plăcuta runică! Pomenea de vrednicii 
paznici ai lui Amon-Ra, care știu taina sonoră a runelor. 

— Beţișorul runic? Preotul e nedumerit. Amon-Ra? 


— Desigur! exclamă Øyvind. 

Entuziasmaţi peste măsură, urcăm în fugă scările șubrede 
până în vârful turlei. Nu mai avem deloc suflu când ajungem în 
clopotniţă. Preotul deschide două guri de aerisire, ca să intre 
puţină lumină. 

Ne dăm seama imediat care dintre clopote e mai vechi. Nu e 
greu. Inscripţia runică șerpuiește chiar pe buza lui. De-abia se 
mai vede, dar este încă lizibilă. Multe clopote de biserică sunt 
decorate cu inscripţii runice scrise de-a-ndăratelea, ca un fel de 
legământ sau incantaţie magică. Dar, în acest caz, nu ne ajută 
cu nimic s-o citim de la dreapta la stânga. Pe când facem 
tentative lipsite de convingere să înţelegem textul, preotul ne 
zâmbește superior și spune că textul nu are niciun înțeles. 

— Oamenii încearcă de secole să tălmăcească runele, dar 
nimeni n-a reușit să le înţeleagă. Sunt pur ornamentale. 

Øyvind fotografiază runele, iar eu îmi notez textul într-un 
carnet, rună cu rună. 


4 


Øyvind se întoarce cu mine la Nesodden în mașina închiriată. 
În următoarele câteva zile încercăm să descifrăm runele. Dar nu 
reușim să spargem codul cu niciun chip. Runele misterioase nu 
sunt doar criptate, ci sunt și rune ramificate. 

Secretul din spatele runelor ramificate este împărțirea 
alfabetului în trei familii sau oettir. Runele alcătuiesc un tabel 
care arată cam așa: 


2|3|4|5|6 
T 
3 U 'H O |R IK 
2 N I JA |S 
1 B |M |L |Y 


Fiecare rună ramificată aparține, prin urmare, uneia dintre 
aceste cettir, care erau numerotate de jos în sus, ca să provoace 
confuzie. Runei îi corespundea și un număr orizontal, care o 
diferenţia de celelalte rune din œtt. 


În acest sistem, runa A avea valoarea 24 (al patrulea caracter 
în a doua cett), iar B avea valoarea 12 (al doilea caracter în 
prima œtt). 

Valoarea runei era apoi indicată de ramificații, astfel că A - 
adică 24 - avea două rămurele (cettir) în stânga și patra la 


dreapta. 


Litera F urma să aibă trei rămurele la stânga și una în 
dreapta, pe când Y, o rămurică la stânga și cinci la dreapta. 

Pentru mine, logica și femeile sunt cam același lucru - 
imposibil de înțeles pe de-a-ntregul, cu alte cuvinte. Chiar dacă 
știu principiile care guvernează misterul runelor, tot nu înţeleg 
mare lucru. Așa că îl rugăm pe Terje Lann Erichsen să ne ajute 
încă o dată. 

Nu ne e greu să-l convingem. Înarmat cu însemnările mele și 
fotografiile făcute clopotului bisericii, se aruncă asupra 
inscripţiei ca Champollion asupra Pietrei din Rosetta. 

În primul rând, împarte textul în diferite elemente 
componente, într-un fel la care nu ne gândiserăm nici eu, nici 
Øyvind. Apoi analizează structura cuvintelor. Astfel, descoperă 
că textul cuprinde două secțiuni care se repetă de trei ori, la 
care se adaugă cinci cuvinte separate, care sunt folosite o 
singură dată. 

Autorul a combinat rune normale și rune ramificate și a scris 
textul de-a-ndăratelea. 

— Să vedem dacă ne-ajută roata runelor, spune Terje. 

Făcuse o copie a roții runelor la muzeul din Bergen. Roţile 
runelor i-au fascinat și nedumerit pe învăţaţi încă de când a fost 
găsită una în biserica de lemn din Gol, care a fost dezasamblată 
și ulterior reconstruită la Muzeul Satului Norvegian din Oslo în 
1882. Este un sistem de codificare primitiv - un predecesor al 
cifrului lui Wheatstone Playfair - și constă într-un disc de lemn 
cu două discuri concentrice încastrate, având diametre diferite, 
cu vechiul și noul futhark pe ele. Învârtind discurile, diverse 
caractere se întâlnesc în combinaţii diferite. 

Dar, indiferent cum învârte Terje roata, tot nu ne ajută să 
decodăm textul. 


Abia când aplică un Cezar 8 la runele normale și apoi scoate 
fiecare al doilea caracter reușește să dea un înţeles textului: 
REMIK NEKKOLK, care înseamnă CLOPOTUL BATE scris invers. 

Îi ia mai mult timp să descifreze runele ramificate. Sunt o 
provocare pentru el, dar, ca și mine, Terje e încăpățânat, 
hotărât și insistent, așa că izbutește până la urmă să spargă 
codul. Autorul a combinat mereu numărul de rămurele de la 
dreapta și stânga crengilor după un sistem ingenios. Cuvintele 
RÂITMEF apar de trei ori, însemnând CINCIZECI DE ANI, scris de 
la coadă la cap. 

Ne mai rămân trei cuvinte - de cinci, opt și trei caractere -, 
care au fost toate supuse unei încifrări încă și mai complicate. 
Dar acum, că Terje a spart codul, reușește să găsească și cele 
trei denumiri, încercând diverse combinaţii după algoritmul lui 
Cezar pe textul scris de la coadă la cap. Cele trei nume sunt: 
URNES FLESBERG LOM. 

Așadar, inscripţia runică de pe clopot sună așa: 


Clopotul bate 
Urnes cincizeci de ani FLesberg cincizeci de ani Lom 
cincizeci de ani 


5 


Înainte ca Øyvind și cu mine să pornim la drum spre Lom, o 
sun pe Ragnhild. 

Pare un pic cam nervoasă. Nu are nimic nou să-mi spună. Nici 
eu nu-i spun unde mă duc. Mă întreabă unde am fost. Nu vreau 
să-i spun nici asta. Și eu pot să fiu dificil. Mi-am băgat în cap că, 
teoretic, cineva îmi poate asculta convorbirile prin lasere, 
implanturi sau sateliți geostaţionari. Dar ţin asta pentru mine - 
ca să nu fiu trimis la clinică. 

— Cu cât știi mai puţin, cu atât e mai bine pentru amândoi, îi 
spun eu. 

— Nu-ţi înțeleg raţionamentul. 

— Cu cât înţelegi mai puţin, cu atât e mai ușor pentru tine să- 
ţi închipui cum mă simt eu. 

— Bjarn, ce spui tu n-are nicio noimă. 

lar îmi vorbește ca mama. 

— Mai ești pe fir? întreabă ea după un timp. 


— Da... 

— Nu uita că treaba poliției e să te ajute. Treaba mea e să te 
ajut. 

Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să i le spun - de exemplu, 
că sunt sceptic în privința autorităţilor, a organizaţiilor, a 
doctorilor, a psihologilor, a oficialităților și a oricăror persoane 
care se cred mai presus decât noi, restul. Dar nu scot o vorbă. 
Cuvintele mi se blochează undeva pe traseu, între creier și 
limbă. N-ar înțelege. Ragnhild este un cetățean disciplinat și 
responsabil. 

O întreb dacă ancheta n-a fost lăsată baltă. Ea mă asigură că 
acest caz este încă una dintre priorităţile lor, dar îmi dă 
asigurările cu jumătate de gură. Spune că nu au piste. Nu știu 
unde să caute, de unde să înceapă ancheta. Ca și mine, poliția 
nu mai știe nimic de Hassan și oamenii lui de zile bune. 
Majoritatea oamenilor s-ar simţi ușuraţi. Dar pe mine mă 
enervează. Cel mai periculos animal de pradă e cel pe care nu-l 
vezi. 

Știu că sunt acolo. Undeva. 

Și mă caută. 


6 


Biserica de lemn din Lom se profilează ca o siluetă neagră pe 
lanţul muntos Lomseggen. Dragonii sculptați își îndreaptă colții 
spre cei câţiva nori care se adună deasupra munţilor 
Jotunheimen. Marea biserică de lemn - cea mai importantă din 
parohie - a fost construită către sfârșitul secolului al XII-lea, pe 
fundaţiile unei biserici și mai vechi. 

În următoarele patru zile, Øyvind și cu mine cercetăm fiecare 
ungher al bisericii, primind mult ajutor de la preot, paraciliser și 
tot felul de oameni de la Societatea pentru Conservarea Vechilor 
Monumente Norvegiene. 

Le spun ajutoarelor noastre de nădejde că, dacă se află ceva 
despre ce căutăm noi, Lom își va pierde puritatea. Prin zonă vor 
mișuna jurnaliști de la Oslo și chiar mai rău. Canalele TV vor 
face transmisiuni în direct, luminând biserica fără milă. Această 
ameninţare i-a făcut să promită, cu credinţă și supunere, că nu 
vor scoate o vorbă. 


În fiecare dimineaţă, plecăm de la hotel tremurând de 
nerăbdare și sperând că aceea va fi ziua în care vom găsi în cele 
din urmă indiciul revelator. În fiecare seară ne întoarcem istoviţi 
și dezamăgiți. 

Biserica a trecut prin numeroase renovări și extinderi. 
Scândurile de lemn originale au fost înlocuite. În timpul 
Reformei, tot ce amintea de erezia catolică a fost înlăturat: 
tablouri cu sfinţi, iconostasul, vitrine, tapiserii și vase sfinte, 
toate au fost luate de acolo, arse sau aruncate în râu. 

Lăcașul este, totuși, ticsit cu inscripţii runice. Dar nu în coduri 
ascunse. Sunt inscripţii scrijelite de muncitori din construcţii și 
declaraţii de dragoste, pline de simţire și dor. În biserică s-a 
păstrat chiar și o scrisoare în rune despre un triunghi amoros, în 
care Hârvard spera s-o convingă pe Gudny să îl părăsească pe 
Kolbein. Dar nu era nimic care să indice că Paznicii nordici ar fi 
lăsat un mesaj. 


Spre sfârșitul celei de-a patra zile, preotul ne spune că vin 
colegii noștri, sunt pe drum. 

Care colegi? 

Mă uit la Øyvind. Niciunul dintre noi n-a rugat pe nimeni să 
vină aici. 

Preotul își dă seama că ceva e în neregulă. 

— Au spus că vă aduc echipamentele pe care le-aţi cerut și au 
vrut să se asigure că n-aţi plecat. 

Hassan... 

De unde a știut unde suntem? Bolla e într-o parcare 
supraetajată din Oslo, iar mobilul mi l-am lăsat acasă. 

li amintesc preotului de soarta colegului său din Reykholt și îl 
sfătuiesc să sune la poliţia din localitate. Cât mai curând. Îi 
multumim în grabă și plecăm. O sun pe Ragnhild de la o staţie 
de benzină și o rog să alerteze poliţia din Lom, în cazul în care 
preotul nu m-a luat în serios. ÎI sun și pe el mai târziu să aflu ce 
s-a mai întâmplat. li tremură vocea. Poliţia trecuse pe acolo și 
ceruse întăriri de la Ringebu. 

— Ce ai făcut? mă întreabă el. 

Nu răspund. 

Øyvind și cu mine ne întoarcem cu mașina la Bergen, unde ne 
despărțim. 


7 


Uneori, răspunsul la o întrebare e atât de evident, încât e 
imposibil să nu îl vezi. 

Dacă vrei să ascunzi o carte, e de ajuns să o pui în bibliotecă. 
Dacă vrei să scoţi ilegal din ţară un timbru rar, lipește-l pe un 
plic și trimite-l prin poștă. 

— Bjørn? Eu sunt! Øyvind urlă la telefon, de parcă ar vrea să 
anuleze distanţa dintre Bergen și Oslo. 

Frigul iernii a învăluit insulele și fiordul Oslo într-o mantie gri- 
albăstruie. Sunt în toane proaste. Urăsc să dau greș. Mă simt 
inutil. De câte ori o dau în bară, lumea mea se umple cu nori de 
furtună. 

Ţin telefonul la ureche cu umărul. Prietenul meu de la celălalt 
capăt al firului e agitat și gâfâie. 

— Ești acolo, Bjarn? Alo? 

— Mă gândeam... 

— Te gândeai? Ascultă, Bjarn! Am fost în biserica greșită! 

Jos, un vas de pasageri trece prin ceaţă, arătând exact ca Las 
Vegas pe apă. 

— Era altă biserică de lemn din Lom! Øyvind se oprește să-mi 
audă reacţia. 

Aerul rece este încărcat cu electricitate. Zgomotul constant al 
motorului navei face geamurile să vibreze și să zăngănească, 
tulburând un moment de armonie deplină. Apoi se oprește, iar 
uriașul feribot spre Danemarca îmi iese deopotrivă din raza 
vizuală și din minte. 

— Altă biserică de lemn? Øyvind... 

Uitându-mă la dâra de spumă albă din siajul feribotului, îmi 
dau deodată seama ce s-a întâmplat. 

Legenda spune că, atunci când Olav Haraldsson trecea prin 
Gubrandsdal în 1021, în măreața sa misiune de a creștina 
întreaga ţară, l-a convins la Lom pe Torgeir Gamle din Garmo să 
se boteze și să clădească o biserică întru slava lui Dumnezeu. 
Torgeir a făcut întocmai cum i-a poruncit regele. A ridicat un 
lăcaș sfânt care a dăinuit o sută optzeci de ani, fiind 
predecesorul bisericii de lemn din Garmo, care a fost dărâmată 
în 1880. Dărâmată... de aceea, nici Øyvind, nici eu nu ne-am 
gândit la ea. 

— Colecţia Sandvig! exclam eu. 


— Exact! 

La patruzeci de ani după ce fusese dărâmată de pe locul ales 
de Torgeir Gamle, biserica fusese reconstruită la Muzeul în Aer 
Liber din Lillehammer. 


8 


Foehnul adie vesel pe povârnișul muntos în timp ce admir 
arhitectura bisericii de lemn din Garmo, cu capetele ei de 
dragoni și turla elegantă. 

Colecţia Sandvig - sau Maihaugen, cum o știe lumea - s-a 
deschis în 1904. Anders Sandvig colecţionase obiecte vechi, 
clădiri și ferme timp de peste douăzeci de ani, iar acestea 
fuseseră reconstituite și expuse pe terenul muzeului. Când a 
fost dărâmată biserica de lemn din Garmo, părți din clădire s-au 
vândut la licitaţie, așa că, împreună cu Trond Eklestuen, Sandvig 
s-a apucat să adune tot ce a putut găsi. Biserica de lemn a fost 
reconstruită cu unele dintre părţile originale și altele provenind 
de la diferite clădiri și biserici. 

Meșterii și custozii însărcinaţi cu reconstituirea bisericii în anii 
'20 recunoșteau de la o poștă ce era original și ce nu. Așa că nu- 
mi ia mai mult de două ore să scotocesc biserica. 

Într-o parte întunecoasă a bisericii, dau peste un panou de 
lemn cu o imagine ștearsă a Sfântului Olav. Regele creștin e în 
genunchi, înveșmântat în catifea roșie și ţinând în sus o cruce. 

Găsesc cele trei simboluri - ankh, tiwaz și crucea - pe rama 
lată, sculptată a tabloului, alături de mai multe rânduri de 
caractere latine și vechi rune scandinave. 

Incă o enigmă. 


9 


Textul încifrat de pe panoul din biserica de lemn de la Garmo 
este lung și complicat. Stau două zile în vizuina din Nesodden, 
încercând diverse combinaţii de caractere, dar nu ajung la 
niciun rezultat. 

Mai mult datorită reflexelor și unui fel de radar spiritual, știu 
că urmăritorii mei sunt aproape, că trebuie să fie pe undeva prin 
preajmă. În vasele care plutesc pe apele fiordului. În elicopterele 
care se învârt mereu deasupra casei. În mașinile de pe șoseaua 


din capătul aleii. Printre pescarii de jos, de pe docul unde acosta 
pe vremuri feribotul de Nesodden. 

Dar ei nu știu unde mă ascund. 

Credeam că începusem să mă pricep să sparg coduri, dar se 
vede că m-am înșelat. În a treia zi, îl sun pe Terje, care își ia de 
îndată câteva zile libere fără plată și vine să mă ajute. Încercăm 
diverse combinaţii ale cifrului Cezar, dar runele par să nu aibă 
niciun sistem. Terje e nedumerit. Spune că e ceva greșit, chiar 
dacă nu putem citi textul. Structura caracterelor nu e bună. 

— Asta nu e decât un talmeș-balmeș de rune, afirmă Terje. 

Apoi, în a patra zi, găsim soluţia. Adică Terje o găsește. Eu 
sunt sătul până în gât să mai încerc să înţeleg ce vorbește el. 

O mână de rune apare în text cu o mai mare frecvenţă decât 
e normal în orice limbă europeană. In textele moderne, de 
exemplu, E - sau oricare alt caracter care îl înlocuiește pe E într- 
un cod - va apărea mult mai des decât rarul M. Toate limbile au 
acest gen de regularitate matematică. 

Problema cu textul din Garmo este că unele caractere se 
repetă cu o frecvenţă atât de absurdă, încât Terje începe să se 
întrebe dacă nu au fost incluse doar ca să-l zăpăcească pe 
cititor. Asta nu numai că face textul mai greu de descifrat, dar 
ar explica și folosirea excesivă a anumitor rune. 

Îi sugerez să încercăm eliminarea fiecărui al doilea și al treilea 
caracter. 

Spre uimirea mea, Terje crede că e o idee bună. 

Începem să facem întocmai, cu un entuziasm reînnoit. 

Odată ce am identificat caracterele fictive, care sunt cinci 
rune repetate într-un fel de buclă, tot avem un text 
incomprehensibil, dar acum măcar putem încerca să spargem 
codul. 

Cheia este aceeași cu a altor coduri anterioare, dar puţin mai 
complicată. 

Autorul a folosit mai întâi cifrul Cezar - a înlocuit fiecare 
caracter cu altul de mai departe, după care a scris cuvintele de 
la coadă la cap. Și, pentru a anima puţin lucrurile, a atribuit 
fiecărui cuvânt un alt cifru Cezar. 

Literă cu literă, reușim să găsim următoarele cuvinte din 
nordica veche: dylja, páfi, líkami, texti, hir şi heilagr. Dar tot n- 
au sens. Glumeţul care a alcătuit codul a scris cuvintele în 
ordinea greșită. Ulterior descoperim că există un model logic și 


aici: cuvântul numărul unu fusese înlocuit cu numărul zece, 
cuvântul numărul zece - cu numărul nouă etc. 

Într-un final, am înţeles logica, iar acum e doar o chestiune de 
timp și răbdare. În cele din urmă, reușim să traducem textul: 


Inge PAZNICUL a cioplit aceste rune 
La două sute de veri după moartea Sfântului Olav. 


Slujitorul papei de La Roma, Cavalerii Sfântului loan și 
templierii din lerusalim 
Cavalerii s-au strâns pentru bătălie. 


Mormăntul sfânt este ascuns acolo unde a indicat Asim. 
Buzele noastre sunt pecet!/uite. 


Manuscrisele sacre și zeul adormit au fost aduse la 
loc sigur 
Sunt cu Paznicii noștri în ţara în care apune soarele. 


Njål PAZNICUL a cioplit aceste rune 
La două sute cincizeci de veri după moartea Sfântului 
Olav. 


Magicul ankh și sfânta rună tiwaz și puterea crucii 
Ocrotesc Peștera lui Olav și drumul până acolo. 


Vezi în biblia lui Lars unde răsare soarele. 


Dacă Inge, cioplitorul de rune, nu a născocit totul, atunci 
trebuie să fi avut loc o operaţiune militară masivă în Norvegia, 
în care s-au implicat oșteni de la Vatican, din Ordinul de Malta și 
Cavalerii Templieri, în jurul lui 1230 - la o sută de ani după 
construirea bisericii de lemn din Urnes și la cincizeci după 
ridicarea celei din Flesberg. Dacă, așa cum indică textul, o 
armată atât de puternică a venit într-adevăr în Norvegia, căuta 
probabil ceva mai de preţ decât Relicvariul lui Olav. 

Ceva din Egipt? 

Care e legătura? Anul 1230? 

În 1230, papă era Grigorie al IX-lea. A fost un apărător 
înverșunat al credinţei, care l-a excomunicat pe împăratul 


Frederic al lIl-lea și a luptat cu îndârjire pentru extinderea 
autorităţii papale atât în plan laic, cât și religios. Grigorie al IX- 
lea a trimis mulţi eretici la rug. Într-una dintre bulele lui de 
excomunicare se spune: „Mânia lui Dumnezeu să se reverse 
asupra barbarilor din Noruega, care pângăresc tot ce e mai 
sfânt.” 

Mare Maestru al Cavalerilor Templieri până în 1230 a fost 
Pedro de Montaigu. A fost desemnat într-o ceremonie pe Nil, în 
toiul  dezastruoasei cruciade a V-a. Cruciații sperau să 
recupereze  lerusalimul și Țara Sfântă cucerind Egiptul 
musulman. Unul dintre cruciații care s-au distins în războiul cu 
Egiptul a fost Marele Maestru al Ospitalierilor, Pierre Guérin de 
Montaigu. A murit în 1230. 

Dar care era legătura? 

„Manuscrisele sacre și zeul adormit au fost aduse la loc sigur. 
Sunt cu Paznicul nostru în ţara în care apune soarele...” 

Paznicul trebuie să fi fost Snorri din Islanda. Dar erau 
„manuscrisele sacre” Codex Snorri? Nu părea probabil. Era mai 
logic să fie Manuscrisele de la Thingvellir. Și ce stătea scris în 
manuscrise de le făcea sacre? Și cine naiba mai era și zeul 
adormit? 

Inscripția năștea mai multe întrebări decât răspunsuri. 

Cincizeci de ani mai târziu, un Paznic pe nume Njål a făcut o 
completare. Runele spun că Peștera lui Olav și indicaţiile care 
conduc acolo sunt ocrotite de magia ankh-ului, a sfintei rune 
tiwaz și de puterea crucii. Cum trebuie interpretate toate astea? 
Cum să găsim ţara „în care răsare soarele” și care, evident, este 
în est? Cine e Lars? Și cum să dau de Biblia lui? 

Ambiguitatea textului mă derutează. Pare să conţină două 
serii de indicaţii care conduc în două locuri diferite. Pe când 
Relicvariul lui Olav - și poate chiar mai mult decât atât - se află 
încă în Norvegia. „Unde răsare soarele...” 

Epuizaţi, Terje și cu mine ne uităm unul la altul cu ochi 
injectaţi. 

— Unde e indiciul care ne arată drumul spre următoarea 
biserică de lemn? 

— Paznicii cărora le sunt destinate mesajele astea probabil 
știau tot atât cât știm și noi. Așa că textul trebuie să conțină 
toate informaţiile de care avem nevoie. 


Continuăm să căutăm, dar, indiferent cât sucim și răsucim 
propoziţiile, nu găsim cuvinte ascunse. Pe la miezul nopţii, Terje 
adoarme pe canapea. Eu rămân treaz, rozând capătul creionului 
și făcând însemnări inutile într-un carnet. Ce putere are o cruce? 
O putere simbolică, evident. O putere religioasă. Există vreo 
legătură între ankh, tiwaz, cruce și locul în care răsare soarele? 

1030... 1130... 1180... 1230... 1280... 

Care e legătura dintre acești ani? 

Și tot așa, gândurile nu-mi dau pace. 


Câteva ore mai târziu, mă trezesc brusc, tresărind. 

Bate un vânt puternic din nord, care face geamurile să 
zăngănească. Dacă am visat sau eram pe jumătate adormit, nu 
știu, dar mi-a venit o idee. 

În șosetele groase de lână, mă duc la bibliotecă, unde e un 
atlas din 1952. Mă întorc cu el la masa din dreptul ferestrei și 
deschid la o hartă cu sudul Norvegiei. Un gând mă frământă. 
Terje sforăie pe canapea. 

„Vezi unde răsare soarele.” 

În est, bineînţeles. 

„Puterea crucii.” 

Urnes, Flesberg. Lom. 

Însemnez fiecare punct cu un pix. 

Al patrulea punct ar trebui să fie în est, unde răsare soarele. 
Mă uit la hartă și, fără să vreau, scot un strigăt de surpriză. 
„Puterea crucii.” 

„Vezi unde răsare soarele.” 

Ringebu! i 

Rămân ca trăsnit, cu răsuflarea tăiată. In decursul unui secol, 
Paznicii au construit patru biserici de lemn. 

Urnes. Flesberg. Lom (Garmo). Ringebu. 

Dacă tragi două linii între cele patru puncte, obţii o cruce. 
Crucea creştină. Crux ordinaria. 

„Puterea crucii.” 


A doua zi dimineață iau feribotul spre Oslo. 

ÎI sunasem deja și îl trezisem pe preotul de la biserica de lemn 
din Ringebu. Odată ce s-a frecat la ochi ca să se dezmeticească, 
și-a dres glasul iritat și și-a dat seama că eu caut ceva 
senzațional din punct de vedere arheologic în biserica /u;, mi-a 
devenit un susţinător loial. 

Merg cu un taxi de pe chei până la universitate să-mi iau ceva 
echipament. Prudența excesivă, care își are originea în 
paranoia, mă îndeamnă să-l rog pe șofer să facă toate ocolurile 
posibile și s-o ia pe toate străzile lăturalnice pe care le știu între 
universitate și parcarea supraetajată în care draga de Bolla mă 
așteaptă răbdătoare. Toate drumurile astea cu taxiul devin 
foarte costisitoare pe termen lung. 

Verific toate intrările în parcare, una după alta. Nu mai e 
niciun fel de pază. Straniu. _ 

lau liftul până la nivelul P2. Inainte de a îndrăzni să ies spre 
locurile de parcare, îmi pun geanta între uși ca să îmi asigur o 
retragere rapidă. Mă uit prin jur. Nu mă urmărește nimeni din 
spatele pilonilor. Nimeni nu mă așteaptă într-o mașină parcată, 
ascuns după un ziar. 

Nu mai e nimeni la nivelul P2. 

Foarte ciudat. 

Îmi iau geanta și merg tiptil de-a lungul peretelui, aplecându- 
mă cât mai mult. Mă simt ca un personaj din desene animate. 
Mă apropii cu prudenţă de Bolla. 

Nu văd pe nimeni. 

Am la mine o lanternă și mănuși de lucru. Verific cu atenţie și 
meticulozitate spațiile din spatele barelor, din jurul 
apărătoarelor de noroi și de sub mașină. 


Găsesc un transmiţător GPS în spatele apărătoarei din faţă, 
din stânga. E cam cât o cutie de chibrituri, și atât de bine prins, 
încât trebuie să mă opintesc ca să îl scot. Au acoperit luminita 
roșie și pâlpâitoare cu bandă adezivă neagră. 

Inteligent. 

Dar nu mă las păcălit să încetez căutările. 

Mai găsesc un transmiţător GPS prins de o pompă în motor. 

Multumit, prind un GPS de un Mercedes argintiu și pe celălalt 
de un Peugeot albastru, care sunt parcate de o parte și de alta a 
Bollei. 

Apoi plătesc o mică avere să mi se deschidă bariera și o 
pornesc spre nord, către Ringebu, în Oppland. 


11 


Marea biserică de lemn cu turlă roșie domină povârnișul din 
spatele orășelului Ringebu, lângă un vechi sit religios păgân, 
unde în vremurile îndepărtate se ţineau adunări. 

Preotul coboară panta să mă întâmpine în timp ce o parchez 
pe Bolla. Probabil că a stat în picioare să mă aștepte. Ne 
strângem mâinile. Îmi cer scuze că l-am trezit așa de dimineaţă. 
El îmi spune că sunt zeci de ani de când nu l-a mai trezit nimeni 
cu vești atât de palpitante. 

Sigmund Skarnes, preotul, e un bărbat rotofei și prietenos, de 
șaizeci și ceva de ani. Mă ia în biserică și mi-o arată foarte 
încântat. Biserica de lemn a fost construită în jurul anului 1220 
și stă mărturie șovăielii cu care norvegienii au renunţat la vechii 
lor zei scandinavi pentru a îmbrăţișa izbăvirea întru Hristos. La 
capătul de sus al pilonilor principali, chiar sub tavan, încă mai 
vezi ce a rămas din picturile cu zei nordici. 

Unul dintre cele mai vechi artefacte din biserica iniţială este 
statuia Sfântului Laurenţiu, care a rezistat ca prin minune 
distrugerii tuturor imaginilor de sfinţi din timpul Reformei. 
Frumoasa sculptură din lemn din stânga altarului, ţinând în 
mâini o Biblie roșie, e atât de feminină, încât la început am 
crezut că reprezintă o femeie. 

Cristelniţa cenușie din steatit este, de asemenea, foarte 
veche. Buza ei circulară este făcută dintr-o piatră mai închisă la 
culoare. 


După ce Sigmund Skarnes a terminat să-mi arate biserica, îl 
întreb dacă n-aș putea să arunc și eu o privire înjur, ca să-i 
studiez toate frumuseţile. Îi dau de înţeles că sunt în căutarea 
unui mesaj ascuns, pe care se poate să-l fi lăsat constructorii 
bisericii. Skarnes se retrage în camera lui să-și scrie predica 
duminicală. 

Imi iau din mașină geanta cu echipament. Aparat foto digital, 
laptop, lupă și o lanternă puternică. Încet și metodic, cercetez 
biserica. Examinez cu multă atenţie statuia Sfântului Laurenţiu, 
căci ar fi normal ca o asemenea relicvă să fie folosită pentru a 
ascunde mesaje și simboluri tainice. Dar nu găsesc nimic. 
Cercetez statuia și soclul pe care stă. Mă uit la Biblia roșie, 
întrucât Biblia era de fapt pomenită în ultimul mesaj. 

Sigmund Skarnes intră să vadă dacă totul e în regulă. 

— A, văd că te interesează Sfântul Lars. 

— E o statuie frumoasă, îi răspund înainte să-i înţeleg prea 
bine cuvintele. Cum i-ai spus? 

— Păi de fapt i se spune Sfântul Laurenţiu. A fost trezorier al 
bisericii și diacon la Roma în secolul al II-lea. Potrivit legendei, 
bietul om a fost martirizat pe un grătar de fier pentru că și-a 
împărţit averea bisericii săracilor. Așa merg lucrurile uneori! 
Craniul lui se pare că e păstrat la Vatican. 

— Ai zis cumva Lars? 

— Așa i se spunea pe aici. Sfântul Lars. 

„Vezi în Biblia lui Lars unde răsare soarele...” 

După ce preotul s-a retras din nou în sacristie cu predica lui, îl 
înconjor pe Sfântul Lars. Fotografiez statuia din fiecare unghi cu 
aparatul digital, cu și fără bliț și în lumini diferite. lau prim- 
planuri cu fața, tunica, fâșia de material roșu ce-i atârnă din 
mâna stângă și Biblia. 

„Vezi în Biblia lui Lars...” 

Incarc pozele pe laptop, într-un colţ întunecat al bisericii. Le 
descarc apoi pe PhotoManipulator Pro și încep să studiez 
motivele. Programul de computer poate să schimbe negativul în 
pozitiv, să simuleze lumina ultravioletă, să regleze contrastul, 
mărimea, numărul de pixeli, valorile culorii și să distorsioneze 
nuanțele, perspectiva și unghiurile luminii. Arheologii și 
restauratorii de artă folosesc acest software pentru a estompa 
culorile în așa fel încât să vadă tușele originale sub straturile de 
culoare mai recente. 


Imaginile din Biblie sunt o adevărată comoară digitală. 

Sub opt straturi de diverse tipuri de vopsea, zăresc conturul 
unor simboluri care sunt atât de șterse, încât trebuie să fi fost 
greu de văzut cu ochiul liber când au fost desenate. Nu am idee 
ce fel de cerneală s-a folosit - ar putea fi orice, de la miere 
distilată la suc de ceapă amestecat cu oțet sau urină -, dar 
rezultatul a fost o scriere invizibilă, peste care se putea picta. 
Pentru a face literele din nou vizibile, erau nevoiţi să încălzească 
textul sau vopseaua de deasupra lui cu un fel de agent de 
developare (de exemplu, apa în care a fiert varză roșie, 
amestecată cu anumite substanțe chimice, scoate la iveală 
scrisul invizibil cu oțet). Dar în zilele noastre se poate face acest 
lucru cu ajutorul unui software sofisticat. 

— Ai găsit ceva? îmi strigă preotul din ușa sacristiei. 

— O să-mi ia ceva timp. 

Nu-mi place să mint un preot în casa Domnului, dar nu e nici 
complet neadevărat. Și nu văd de ce ar trebui să-i spun că 
tocmai am descoperit cele trei simboluri - ankh, tiwaz și o cruce 
-, urmate de un scurt text. 


12 


Pensiunea la care stau e chiar în centrul orășelului Ringebu. 
Camera e simplă, dar nu am prea multe pretenţii. Cineva mi-a 
mutat câteva lucruri. Nu multe. Dar suficiente ca să observ. Mă 
întreb dacă Hassan știe că sunt aici, dar apoi îmi alung acest 
gând. 

Îmi petrec restul serii descifrând textul codificat ascuns sub 
vopsea. Odată ce ai spart cifrul - care consta în deplasarea 
caracterelor după un anumit model și adăugarea altor semne la 
întâmplare pentru a crea confuzie -, e mai mult o chestiune de 
răbdare decât de inteligenţă. 

La 11.27 fix am descâlcit textul: 


Întocmai cum îl ţine Fecioara Maria pe Isus în poală 
Pântecele poarcă racla 
Slavă ţie, Toma! 


Rămân uluit. 
Nu-mi pot stăpâni râsul. 


Paznicii din vechime și-au ascuns mesajul într-o statuie care 
servește drept ghid. 


13 


Soarele răsare, strălucind pe cerul palid al dimineții. Sigmund 
Skarnes îmi zâmbește amabil în timp ce urcă poteca. 

Aplecându-se, îmi pune la picioare trusa de unelte și 
echipamentul, apoi se întoarce spre mine, părând exagerat de 
îngrijorat. 

— Te gândești să-mi faci biserica bucățele? 

— Am găsit locul în care e mesajul! 

Se uită la mine cu multă emoție și curiozitate. 

— În statuia Sfântului Laurenţiu, îi spun. 

— Eşti sigur? înăuntrul statuii? Din câte știu, nu e goală pe 
dinăuntru. 

Intrăm în biserică și aprindem lumina. Aerul din interior e rece 
și umed. Razele soarelui pătrund pieziș prin ferestrele în formă 
de cruce, aflate sus de tot. Pe Skarnes îl trece un fior. In timp ce 
aprinde lumânările de la altar și din candelabrul cu sfeșnice de 
fier forjat, eu îmi car pe culoar trusa de scule și echipamentul și 
le las jos în faţa statuii Sfântului Laurenţiu. Dălţi, șurubelnițe, 
ciocane, o sticlă de terebentină, o lanternă, un briceag și o lamă 
fină de ferăstrău. 

Aprind lanterna și mă uit să văd cum e prinsă statuia de soclul 
din lemn. Lucrurile vechi sunt adesea șubrede, și nu vreau să 
fac mai multe stricăciuni decât este necesar. 


Petrec cam o oră examinând statuia. Folosind un bețișor cu 
vată înmuiată în terebentină, scot cu grijă vopseaua și lipiciul 
dintre statuie și soclu. Undeva în spatele meu, preotul vorbește 
cu un paracliser despre o nuntă - în șoaptă, ca să nu mă 
deranjeze. 

Un curent de aer rece se strecoară pe la glezne când se 
deschide ușa și intră oamenii în biserică. 

— Bună dimineața, spune Sigmund Skarnes și se duce să-i 
întâmpine. Mă tem că biserica nu e deschisă pentru public 
astăzi. 

Îndrept lanterna spre spaţiul gol pe care l-am făcut între 
statuia de lemn și soclu. 


Unul dintre vizitatori spune ceva. 
Skarnes îi întreabă de unde sunt. 
O voce gravă îi răspunde: 

— De foarte departe. 


14 


Hassan. 

Aerul îmi iese din plămâni, sângele din inimă, forța din 
mușchi. Icnesc și mă prind de soclul din lemn. 

Hassan stă în picioare între strane, cu patru oameni pe care 
nu i-am mai văzut. 

— Bjørn? Preotul își încrețește fruntea. Ai păţit ceva? Își 
plimbă privirea de la Hassan la mine și înapoi. Cine sunt oamenii 
ăștia? 

Mă împleticesc în drum spre altar. 

— Bjørn! Mă imploră Skarnes cu glas de preot. 

Vrea o explicaţie, chiar în clipa asta, și ar fi bine să fie 
convingătoare. 

Unul dintre oamenii lui Hassan o trage pe femeia paracliser 
spre o strană. Ea se zbate să scape. 

— Daţi-mi voie! protestează ea indignată. Primește o palmă 
peste faţă. Un firicel de sânge îi curge din nas și i se adună pe 
buza de sus înainte să se scurgă pe bluza ei albă, chiar pe lângă 
ecusonul negru cu numele. O împing într-o strană. 

Preotul se uită la Hassan, nedumerit și alarmat. 

— Ce-aveţi de gând să faceți? întreabă el, fără să se adreseze 
cuiva anume. 

Unul dintre acoliţii lui Hassan își aprinde o ţigară. Sigmund 
Skarnes e pe cale să spună că fumatul este strict interzis în 
vechea biserică de lemn, Doamne Dumnezeule, cu siguranţă 
știu și ei atâta lucru, dar, după expresia de pe chipul individului, 
îmi dau seama că nimic din ce i-ar putea spune un preot de țară 
nu-l va face să stingă ţigara. i 

Pașii lui Hassan răsună pe culoar. Il împinge pe preot în fața 
lui. Nu îl scap din ochi. Se oprește la vreo doi metri de mine. 

— Unde sunt Manuscrisele de la Thingvellir? 

Vocea îi este aspră, dar tonul nu e ameninţător. Pune pur și 
simplu o întrebare și așteaptă un răspuns. E obișnuit ca oamenii 
să asculte de el. 


— Nu le am. 

— Dar poţi să-mi spui unde sunt! 

— Erau în Islanda. Dar nu știu unde sunt acum. 

— Ințeleg. Ce-ţi mai face degetul mic? 

Vocea lui sună exact așa cum îmi închipui că ar suna cea a 
morților, bodogănind prin catacombe. 

Încerc să-mi rețin un fior. Mi se pune un nod în gât. Unul 
dintre bandiți râde. Nu știu dacă râde de întrebarea lui Hassan 
sau de reacţia mea. 

Hassan îmi ia mâna stângă între ale sale. Cu blândeţe, ca un 
tată. Mi s-a scos atela de la degetul mic acum o săptămână. 
Doctorul mi-a spus că fractura s-a vindecat frumos. 

Hassan mă apucă de același deget încă o dată și îl strânge. 
Gem - pe de o parte, de durere și pe de alta, de frică. Pe 
neașteptate, îi dă drumul. 

Doi dintre oamenii lui îmi leagă mâinile în jurul stâlpului 
rotund de lângă altar. 

Mi se înmoaie genunchii. 

— Bjørn? Ce-ţi fac? exclamă preotul îngrozit. 

Eu mi-am pierdut vocea. 

Hassan se uită la statuia Sfântului Laurenţiu cu vădită 
curiozitate. 

— E o copie în ea? 

O copie? Imi dau deodată seama că el crede că statuia de 
lemn conţine altă transcriere a Manuscriselor de la Thingvellir. 

Mie nu-mi trecuse prin cap așa ceva. 

— Nu cred. 

— Unde sunt Manuscrisele de la Thingvellir? 

Imi vine greu să respir. Mirosul de aftershave al lui Hassan se 
îmbină cu cel de lemn și smoală. Dincolo de biserică, în altă 
lume, șuieră o locomotivă jos în vale. 

— Ai zece degete, afirmă Hassan. 

Mă uit imediat la mâinile mele albe. Unghiile îmi sunt într-o 
stare deplorabilă. Le rod de când eram mic. Îmi strâng instinctiv 
pumnii, să le apăr. 

— Şi eu am timp berechet, adaugă el. Deci unde sunt? 

— Manuscrisele sunt la loc sigur. Imi pare rău, dar n-o să poți 
să le furi de acolo. 


Încerc să vorbesc de parcă aș da o informaţie seacă, o simplă 
declaraţie, dar cuvintele ies de fapt din gura unui smiorcăit 
fricos și laș. 

— Nu asta te-am întrebat. 

Face un semn cu capul spre doi dintre oamenii săi. „Până aici 
mi-a fost”, mă gândesc eu. Plămânii mei au încetat să 
funcţioneze. Mai am puţin și leșin. Asta e. Stingeţi lumina și 
scoateţi-mă din priză. 

Mi-i închipui rupându-mi degetele, unul câte unul. Mai întâi 
degetul mic, apoi inelarul, pe urmă degetul mijlociu, arătătorul 
și, în cele din urmă, degetul mare. 

Și apoi vor trece la mâna dreaptă. 

Sunt paralizat de frică. „Te implor, fă să leșin”, mă rog. Lasă- 
mă să-mi pierd cunoștința și trezește-mă când a trecut pericolul 
și Hassan și-a burdușit buzunarul cu biserica de lemn din 
Ringebu și a plecat departe. 

Oamenii se opresc în faţa Sfântului Laurenţiu și examinează 
statuia, vorbindu-și cu glas scăzut. 

Preotul nu știe ce să mai creadă. Se uită la mine. Eu clatin din 
cap. 

Hassan încearcă să urnească statuia. Unul dintre oamenii lui 
ia o daltă din trusa de unelte. 

— Aşteptaţi o clipă! exclamă preotul. 

Și-a dat seama, ca și mine, ce vor să facă. 

Unul dintre arabi înfige dalta în spaţiul dintre Sfântul 
Laurenţiu și soclul de lemn și începe să desprindă statuia încetul 
cu încetul. 

Sigmund Skarnes face câţiva pași spre omul care e pe cale să 
distrugă comoara veche de opt sute de ani. 

Hassan îl lovește. Rapid și pe neașteptate. Îl nimerește pe 
preot în tâmplă. Lovitura e atât de puternică, încât preotul se 
învârtește și cade, dând cu capul de capătul stranei. Se aude un 
trosnet de os rupt. Se prăbușește jos și rămâne acolo, nemișcat. 

Imperturbabili, ceilalţi își concentrează eforturile să-l scoată 
pe Sfântul Laurenţiu de pe soclul său. Lemnul se crapă. Simt 
țipătul mut al statuii în cavitatea abdominală. Cel mai pirpiriu 
dintre arabi îi dă statuia lui Hassan. El o ridică în fața lui ca pe 
un trofeu. 

„Acum e rândul meu”, mă gândesc. O să-mi rupă degetele, 
unul câte unul. 


Dar ei sunt și mai brutali decât îmi închipui eu. 

Unul dintre ei duce sticla cu terebentină la cristelnița veche 
de nouă sute de ani și o toarnă acolo. Alt om o târăște pe 
femeia în lacrimi până acolo. 

— Ne forțţezi s-o botezăm, spune Hassan. 

S-o boteze? 

Un bandit o înșfacă de păr pe femeia care se zbate și o bagă 
cu faţa în jos în terebentină. Ea se chinuie să nu se înece, ţipând 
și gâlgâind. 

— Unde sunt Manuscrisele de la Thingvellir? întreabă Hassan. 

Constat șocat că îi pregătesc aceeași soartă cu a lui Sira 
Magnus, înecat în izvorul termal al lui Snorri. Doar că mai rea. 
Măcar era apă de izvor aceea în care se înecase Sira Magnus. 
Dacă paracliserului îi intră terebentină în plămâni, va face o 
pneumonie chimică fatală. Asta dacă nu se îneacă mai întăi. 

— Așteaptă! strig eu. lţi spun... 

Cu picături de apă șiroindu-i din păr, paraciliserul apucă 
ligheanul de metal din cristelniţă și îl aruncă pe jos. Un jet de 
terebentină se împrăștie pe lumânări și îl stropește pe omul care 
fumează. Se aprinde ca o torţă. 

Inima bate să-mi sară din piept. 

Scoțând un țipăt oribil, omul fuge pe culoar, unde cade chircit 
la pământ. Hassan și ceilalţi trei își aruncă sacourile pe el, într-o 
încercare disperată de a stinge flăcările. El urlă de frică și 
durere. 

Strig după ajutor. Limbile de foc se preling pe podea, 
prinzându-l din urmă pe alergător, apoi saltă pe stâlpi. Focul 
începe să mistuie lemnul uscat. 

Mâinile îmi sunt încă legate. 

Chiar în acel moment, o alarmă automată de incendiu 
declanșează aspersoarele. 

Hassan se îndreaptă de spate. Se uită la mine. De parcă eu 
sunt de vină pentru toate astea. Îl ţine pe Sfântul Laurenţiu sub 
brat. 

Trag disperat de frânghia care mă ține legat de stâlp. Apa din 
extinctor se scurge de pe statura uriașă a lui Hassan. 

Pare că se gândește să-și scoată pistolul și să se răzbune 
chiar acum. Ori asta, ori mă vede lăsat pradă flăcărilor și murind 
în chinuri groaznice. 


Alarma de incendiu e asurzitoare. Un arab îi strigă ceva lui 
Hassan. El îi răspunde. Se grăbesc spre ușă, târându-l după ei 
pe colegul lor ars. 

Peste tot în jurul meu, focul și apa se luptă pentru 
supremație. Flăcările cuprind strana peste care căzuse cea mai 
mare parte din terebentină. Apa din extinctor face focul să 
pârâie. De fiecare dată când trag aer în piept, tușesc de la fum. 

Incă plângând, tușind și sufocându-se, paracliserul îmi taie 
frânghia din jurul încheieturilor. 

— Ce-au făcut? Ce-au făcut? suspină ea. 

II apucăm de brațe pe preotul inconștient și îi târâm trupul 
greu afară din biserică și în jos pe treptele de piatră. Când 
ajungem suficient de departe ca să nu mai fim în pericol, ne 
așezăm pe iarba veștedă dintre pietrele de mormânt. Fumul 
iese în vălătuci prin intrarea principală. 

Un Mercedes negru GL 4X4 iese din parcare. Îl zăresc pe 
geamul din spate pe Sfântul Laurenţiu proptit între omul cu 
arsuri și Hassan. 


Preotul nu mai respiră. 

Ochii îi sunt pe jumătate deschişi, privind ţintă veșnicia, în 
slujba căreia își pusese întreaga viaţă. Un firicel de sânge i se 
scurge din ochi și din nas. 

Paracliserul și cu mine încercăm disperaţi să-i pompăm în 
plămâni aer dătător de viață și să-i facem inima să pornească. 

Dar nu reușim. 

Faţa paracliserului se schimonosește de durere. 

li închid pleoapele cu vârful degetelor. 

Peste sunetul strident al alarmei auzim urlând sirenele 
mașinilor de pompieri care urcă din vale. 

— Imi pare atât de rău, spun eu în șoaptă și izbucnesc în 
lacrimi, după care mă cufund în tăcere. 


Misiunea 


ANGLIA 


1 


Uneori, oameni din trecutul tău te prind din urmă pe 
neașteptate, când nu ai niciun chef să-i primești. 

Fantomele se deghizează în făpturi în carne și oase și își fac 
din nou apariţia în chip de oameni pe care ai făcut mari eforturi 
să-i uiţi. 

Se spune că nu poţi scăpa de trecut. Poţi încerca să uiţi. Poţi 
încerca să te ascunzi. Dar te va găsi întotdeauna. Întotdeauna. 


2 


Fațada de marmură a sediului central al Societății 
Internaţionale de Științe împodobește Whitehall, în inima 
Londrei, asemenea unui templu grec sau a unui palat imperial 
din Roma antică. Trepte largi de granit de culoarea 
chihlimbarului urcă până în faţa ușilor duble din lemn de 
mesteacăn roșiatic, ascunse de șapte coloane masive. 

Societatea a fost înfiinţată în 1900 cu scopul de a coordona 
cercetarea printr-o bancă de cunoștințe - un fel de CIA pentru 
știință -, iar acum păstrează legătura cu universităţile și 
institutele de cercetare din lumea întreagă. 

Pentru iniţiaţi, zona de recepţie a SIS e ca un muzeu. Toată 
lumea vorbește în șoaptă. Tablouri în ulei cu teme din 
Antichitate și Evul Mediu acoperă lambriurile de mahon perfect 
lustruite: druizi la Stonehenge; Moise despărțind apele Mării 
Roșii; asasinarea lui Cezar; Isus pe cruce; Maria Magdalena 
alăptând un prunc; Cavalerii Templieri la Templul lui Solomon; 
cavalerii Mesei Rotunde ai regelui Arthur înălțând Sfântul Graal 
spre luna plină. 


Diane și profesorul Llyleworth mă așteaptă în spatele unui 
birou de recepție din lemn de meranti roșu-închis. 

— Bjørn, spune Diana cu simplitate, îmbrăţișându-mă în 
viteză. De când nu ne-am mai văzut! 


Acum câţiva ani eram îndrăgostiți unul de altul. Sau poate ar 
trebui să spun că eram amanți. Timp de câteva săptămâni 
binecuvântate, am crezut că o găsisem în sfârșit pe femeia vieţii 
mele. Îmi amintesc o noapte petrecută în apartamentul ei dintr- 
un zgârie-nori londonez și când am făcut dragoste cu tandreţe în 
casa bunicii mele de pe malul fiordului Oslo. Apoi, deodată, m-a 
alungat din viaţa ei, ca pe o muscă enervantă. A trecut ceva 
timp de când am observat prima oară inelul rafinat de aur de pe 
inelarul ei de la mâna stângă. Niciunul dintre noi n-a spus o 
vorbă despre faptul că, într-o vreme, ea îmi șoptea la ureche 
„Bjarn” (nu mi-a pronunţat niciodată corect numele) în timp ce 
unghiile ei lungi, de un roșu aprins, îmi sfâșiau pielea și sufletul. 

Profesorul Llyleworth îmi întinde mâna. 

— Sunt încântat să te revăd, spune el protocolar strângându- 
mi ușor mâna. 

Din nou... Am încercat să uit ultima noastră întrevedere. 
Gasisem o raclă de aur printre ruinele unei fortărețe octogonale 
de la mănăstirea Værne, care fusese cândva lăcașul 
Ospitalierilor. Racla Sfintelor Taine. Profesorul Llyleworth fusese 
trimis de SIS să facă săpături și să pună cufărul la loc sigur și, de 
câte ori putea, îmi făcea necazuri. Llyleworth râde chinuit când îi 
amintesc că am furat înapoi racla de la el în numele 
patrimoniului cultural norvegian. Pe atunci, Diane era o 
secretară inimoasă și serviabilă la SIS. Mai târziu s-a aflat că e 
fiica lui Michael MacMullin, Marele Maestru al ordinului care m-a 
urmărit pe când apăram conţinutul valoros al raclei. Diane, 
profesorul și cu mine am devenit din ce în ce mai prinși în plasa 
lipsei reciproce de încredere. Când s-a terminat totul, a cam 
ieșit cu tam-tam. În raclă era o evanghelie necunoscută până 
acum. Dar au reușit să mușamalizeze până și asta. 

Eu personal m-am cufundat adânc în mlaștina depresiei și a 
deziluziei. M-au trimis înapoi la clinica de boli nervoase, unde m- 
am închis în mine și am căzut pradă întunericului și 
autocompătimirii. 

După câteva luni, mi-am dat jos noroiul de pe haine și suflet și 
m-am întors la realitate, nesigur pe mine. 


3 


Și totuși, la profesorul Llyleworth am apelat când Thrainn și cu 
mine a trebuit să ascundem Manuscrisele de la Thingvellir. SIS a 
trimis un avion în Islanda. Traducătorii și cercetătorii lui Thrainn 
lucrează acum cu specialiști de la SIS într-un loc secret, undeva 
în împrejurimile Londrei. Nu vreau să știu unde. E mai sigur așa. 

Profesorul Llyleworth reușise să dea de mine la telefon la 
secția de poliție din Ringebu, mai devreme în acea după-amiază. 
Incendiul de la biserică fusese stins. Mulțumită aspersoarelor și 
echipei de pompieri, stricăciunile au putut fi reparate. Cum de 
știa SIS unde sunt? Profesorul mi-a spus că trebuie să vorbim și 
l-am întrebat de ce. 

— iți spun când ajungi aici, a venit răspunsul lui. 

— Cum adică? am exclamat eu. 

— Te așteaptă un avion la aeroportul Gardermoen, a zis 
profesorul. 

Așa lucrează SIS. 

Când am terminat de vorbit cu poliţia din Ringebu, m-am 
întors cu mașina la Oslo. Poliția m-a însoţit până la apartamentul 
meu, unde am făcut un duș. Mi-am pus câteva haine și 
pașaportul într-o geantă de voiaj. Am pus și bețișorul runic de la 
Urnes într-o cutie de flaut, pentru că aveam nevoie de ajutor ca 
să-l datez. 

Ragnhild m-a dus cu mașina la Gardermoen. Pe drum, i-am 
povestit tot ce se întâmplase. Și ea credea că e o idee bună să 
plec în străinătate pentru câteva zile. 

Am zburat de la Gardermoen la Londra cu un avion 
Gulfstream pus la dispoziţie de SIS. Când am aterizat se făcuse 
deja întuneric. La Heathrow mă aștepta o limuzină să mă ducă 
la Whitehall. 


4 


— Ce-au reușit să ia de la Ringebu? mă întreabă profesorul 
Liyleworth. 

— O statuie de lemn a Sfântului Laurențiu. 

Suntem într-o sală de ședințe din spatele recepţiei, în trei 
fotolii confortabile, în faţa unui ecran care se aprinde de îndată 
ce atinge Diane telecomanda. 

— Poţi să-mi spui ce sunt Manuscrisele de la Thingvellir? 

Profesorul Llyleworth își împreunează mâinile. 


— O copie a unui manuscris biblic. 

— Ce le face atât de ieșite din comun? 

— Asta încercăm să stabilim. 

— Cum s-a sfârșit cu Snorri în Islanda? 

— Nu știm, răspunde Diana. 

— Mi-e greu să cred. 

— Avem câteva teorii, recunoaște profesorul Llyleworth. 

— Să le auzim! 

— Să începem cu începutul. 

Intotdeauna există un loc bun de unde să începi. 

Diane deschide proiectorul. Pe ecran apare un portret într-o 
revărsare de lumină. 

— Stuart Dunhill, spune Diane. Un arheolog de frunte în anii 
'70. 

Profesorul Llyleworth intervine: 

— În 1977 a găsit un mormânt nedescoperit până atunci în 
peretele stâncos din spatele templului lui Amon-Ra de lângă 
Luxor, vechea Tebă din Egipt. Intrarea în mormânt fusese zidită, 
camuflată și ascunsă în spatele unui altar. 

Portretul de pe ecran este înlocuit de o pictură murală 
egipteană, încadrată de hieroglife. 

— Fotografia asta a fost făcută în mormântul găsit de Stuart 
Dunhill, spune Diana. 

— Fresca datează din jurul anului 1015, explică profesorul 
Liyleworth. 

— Dar egiptenii nu mai foloseau hieroglife pe atunci, obiectez 
eu. Scriau în coptă sau arabă. Sau greacă. 

— Corect, zice profesorul Llyleworth. Dar asta era o scriere 
sfântă, nu pentru ochii muritorilor de rând. O rugăciune adresată 
zeilor. Se spune că hieroglifele sunt mult mai puternice în 
asemenea cazuri. li surprind un zâmbet. De aceea au folosit 
simboluri vechi. 

— Mormântul, continuă Diane arătând o serie de fotografii din 
camera funerară, e vechi de mii de ani. Are de fapt trei camere. 
O cameră exterioară care nu face decât s-o ascundă pe cea 
interioară. Dar - de-abia ăsta-i lucrul cu adevărat uimitor - mai e 
un mormânt în camera ascunsă, care era chiar mai bine 
camuflată decât camera din mijloc și cea exterioară. 

— Cine a fost înmormântat acolo? 


— Nu știm, răspunde profesorul Llyleworth. Hieroglifele - și 
vorbim de texte vechi de mii de ani - spun despre decedat că 
era Apostatul, Condamnatul și Sfântul. 

— Se pare, adaugă Diane, că e vorba de o persoană de viţă 
regală care a fost condamnată la moarte, pentru ca mai târziu 
să ajungă să fie venerată. Dă clic pe niște poze cu tot felul de 
statui și basoreliefuri. Cele mai recente hieroglife sunt cu două 
mii cinci sute de ani mai noi decât cele mai vechi. 

— Ce spune acolo? 

Diana mărește hieroglifele. 

— Ne-a luat foarte mult timp să le descifrăm. Problema e că 
nu prea au noimă. 

Profesorul spune: 

— Mormântul a fost găsit de Stuart Dunhill în 1977, dar, 
întrucât mumia și comoara - dacă o fi existat vreuna - fuseseră 
furate deja de jefuitorii de morminte, descoperirea nu a stârnit 
prea multă vâlvă pe plan mondial. 

— Mormântul este mai în sus, în stâncile de lângă NII, la nord 
de Valea Regilor. 

Diane dă clic pe o imagine luată pe malul Nilului. Văd stâncile 
golașe înălțându-se spre cerul albastru. Pe podiș se află un 
templu. 

— Cu o mie de ani în urmă, era un canal care trecea de la Nil 
pe lângă templu, explică ea. 

— Ce e ciudat, zice profesorul, e că hieroglifele spun că 
templul și mormântul au fost prădate la un secol după nașterea 
lui Hristos, potrivit calendarului egiptean folosit pe atunci. Au 
fost atacate - și acum citez din inscripţiile de pe zid - de către 
„barbarii din ţinuturile sălbatice ale nordului”. 

— Asta te face să te gândești la ceva? întreabă Diane. 

— Vikingi? 

— Asta e concluzia la care a ajuns și Stuart Dunhill, confirmă 
profesorul Llyleworth. Din nefericire, nu numai că a întâmpinat o 
opoziţie dură din partea colegilor săi, dar a și fost ridiculizat. 
Discreditat, cu reputația terfelită. Comunitatea arheologică a 
reușit să-l distrugă atât din punct de vedere profesional, cât și 
ca om. 

— Știm, desigur, că nu există nicio dovadă că vikingii ar fi 
urcat pe Nil, continuă Diana. Nici chiar Snorri, care avea 
imaginaţie bogată când venea vorba să-și înfrumuseţeze saga, 


nu pomenește de vreo expediție a vikingilor în Egipt. Ai crede că 
un arheolog care a descoperit un asemenea mormânt va fi 
admirat și respectat. Dar pentru Dunhill a fost începutul 
sfârșitului, în loc să scrie despre descoperire și să-și 
demonstreze cu argumente solide baza empirică a teoriilor în 
publicaţii științifice, și-a vândut povestea revistei Wationa/ 
Geographic. A susținut în continuare cu tărie că vikingii 
norvegieni invadaseră Egiptul. 

— Stuart a greșit în toate, îmi spune profesorul Llyleworth. A 
crezut că o să fie aclamat ca un nou Howard Carter, dar a tras 
multe concluzii pripite, bazate pe speculaţii, ca să nu spun mai 
mult. Colegii lui care au studiat hieroglifele au ajuns la concluzii 
total diferite. De exemplu, i-au considerat pe „barbarii din 
ținuturile sălbatice ale nordului” soldaţi ai Imperiului Bizantin. 

— Ca urmare a eșecului, Stuart și-a căutat din ce în ce mai 
mult consolarea în alcool, spune Diane. Și asta l-a dus la 
pierzanie. 

— A murit? 

— Depinde cum o iei. 

— Bea, zice profesorul Llyleworth. A supraviețuit dezastrului 
și, într-o oarecare măsură, lucrează la Institutul Schimmer din 
1979. 

— În mod paradoxal, în ultimii douăzeci și cinci de ani au 
apărut din ce în ce mai multe dovezi care vin în sprijinul teoriei 
lui Stuart că vikingii au navigat în sus pe Nil. Acum pare cu totul 
plauzibilă. Propria ta descoperire confirmă această teorie, spune 
Diane și dă clic pe o fotografie făcută la mănăstirea Lyse. 

Pozele îmi fac pielea de găină. N-aveam idee că erau și 
reprezentanţi ai SIS printre cercetătorii care preluaseră de la 
mine mormântul. Dar erau, cu siguranţă. SIS este peste tot. 

— Cine a pus la cale asasinarea lui Sira Magnus și a preotului 
din Ringebu? întreb eu. 

— Nu știm. Dar avem bănuielile noastre, îmi spune profesorul 
Liyleworth. 

— După descoperirea mormântului în 1977, au circulat o 
groază de zvonuri despre semnificaţia inscripţiilor de pe ziduri, 
spune Diane. O mulţime de colecționari din toată lumea s-au 
întrecut să obțină cât mai multe informaţii cu putință, cum ar fi 
transcrieri sau fotografii ale inscripţiilor de pe ziduri. 


— Când zice „s-au întrecut”, vrea să spună „au cumpărat”, 
clarifică profesorul Llyleworth. Pe sume imense de bani. 

— Unul dintre cei mai pasionaţi colecționari care s-au arătat 
interesaţi era un șeic de care nimeni nu mai auzise până atunci. 
Un multimiliardar misterios. Șeicul Ibrahim al-jamil ibn Zakiyy 
ibn Abdulaziz al Filastini. Nu știu să-l fi întâlnit cineva vreodată. 
Nu avem nicio fotografie cu el. Are una dintre cele mai mari 
colecţii de relicvarii antice din lume. Mulţi cred că are o versiune 
completă a lui Codex Sinaiticus, o copie manuscrisă a Bibliei 
grecești, care e cunoscută în toată lumea. Există trei sute 
patruzeci și șapte de cărți la British Library, douăsprezece cărți 
și paisprezece fragmente la mănăstirea Sfânta Ecaterina, 
patruzeci și trei de exemplare la biblioteca Universităţii din 
Leipzig și trei la Biblioteca Naţională a Rusiei din Sankt 
Petersburg. 

— Și, probabil, un exemplar complet și în stare perfectă în 
mâinile șeicului Ibrahim, adaugă profesorul Llyleworth. 

— Șeicul are colecționari, anticari, bibliotecari și cercetători 
care lucrează pentru el în întreaga lume și-l ţin la curent cu orice 
descoperiri legate de incursiunile vikinge în Egipt, spune Diane. 
De ce? Nu știm. Sunt oare oamenii șeicului vinovați de crimele 
comise la Reykholt și Ringebu? Nici asta nu știm. 

— Dar nu e exclus, concluzionează profesorul Llyleworth. 
Bănuim că organizaţia șeicului s-a făcut vinovată de două crime 
în anii '80. Așa a pus mâna pe o copie alexandrină a lui Codex 
Vaticanus din aceeași perioadă, care se crede că e unul dintre 
cele mai vechi manuscrise ale Bibliei. 

— O copie? Nici nu știam că există o copie. 

— Sunt o mulţime de lucruri de care noi, universitarii, nu știm. 

— Dar cunoşti teoria universurilor paralele? întreabă Diane. 

Mă uit la Diane cu ochii mari. 

Ea râde. 

— Tot două lumi există și când vine vorba de artefacte 
istorice: una în care ne învârtim noi, universitarii, oamenii de 
știință și cercetătorii, și o alta comercială, plină de colecționari, 
hoţi, tăinuitori de lucruri furate, intermediari și negustori. Ei ar 
da oricât pentru cele mai valoroase artefacte. Manuscrise, 
picturi și opere de artă, ediţii princeps, descoperiri arheologice... 

— lar șeicul e și el un astfel de om? 

— E cel mai rău. 


— E un personaj misterios, care operează printr-o reţea de 
agenţi și reprezentanți, explică profesorul Llyleworth. El 
personal e un pustnic, s-a retras într-un palat undeva prin 
deșert, unde își sporește colecţiile, averea și credinţa. 

— Dar cum a știut de manuscrisul lui Sira Magnus? De 
descoperirile mele? 

— Ştie totul, spune Diane apăsat. 

— Resursele de care dispune el ar putea face concurență 
serviciilor de spionaj, adaugă profesorul Llyleworth. Și e cu totul 
lipsit de scrupule. 

— De ce e așa de înnebunit să pună mâna pe Manuscrisele de 
la Thingvellir? 

— N-am ajuns încă așa departe cu traducerea, îmi spune 
Diane. Dar presupunem că Manuscrisele de la Thingvellir includ 
o copie ebraică și o traducere în coptă a unui foarte vechi 
manuscris original al Bibliei. Poate chiar mai vechi decât Codex 
Vaticanus şi categoric mai vechi decât Septuaginta. 

— Dar ce-ar face șeicul cu textul? 

— Poate vrea doar să-/ aibă, sugerează Diane. 

— Să fie al lui, adaugă profesorul Llyleworth. 

Sugestiile lor nu par deloc plauzibile. 

— Poate conține informaţii noi, speculează profesorul 
Liyleworth. 

— Chiar că nu știm, Bjarn, repetă Diane. 

Pe vremuri mi se părea încântător faptul că nu putea să-mi 
pronunţe numele. Bjørn... 

— Și atunci ce facem acum? De ce m-aţi chemat aici? 

Diane și profesorul Llyleworth își lasă ochii în pământ. 

— SIS ar vrea să te angajeze, spune Diane. Avem nevoie de 
tine! Îmi întâlnește privirea. Avem nevoie de tine! 

Pe vremea când SIS găsise Racla Sfintelor Taine, eu eram 
ultima persoană de care aveau nevoie. Eram portarul norvegian. 
O pacoste albinoasă și vicleană pe capul englezilor sofisticati. 
Voiau să ajungă la racla de aur care conţinea manuscrisul vechi 
de mii de ani, iar eu le stăteam în cale. Nu m-ar surprinde dacă 
încăpăţânarea mea de catâr i-ar fi impresionat cu adevărat. 
Dacă ești îndeajuns de perseverent, găsești soluţii la care nu s- 
ar gândi nimeni. Îmi făcusem un nume în cercurile științifice. La 
conferinţe și seminare, universitarii străini îmi făceau semn din 
cap în chip de recunoaștere când mă întâlneau. Bjørn Beltø. 


Arheologul norvegian. Albinosul care îl îngenunchease pe 
marele MacMullin. Dar asta e altă poveste. 

— Te cunoaștem, Bjørn, spune Diane. Eşti un om perseverent. 
Hotărât. Curajos. De neoprit. 

De asemenea, după cum știa foarte bine, ușor de păcălit, naiv 
și credul. 

— Nu-ţi face griji în privința banilor, mă asigură profesoral 
Liyleworth. O să ai un buget nelimitat. Vom transfera în contul 
tău oricât îţi trebuie. Și o să primești un onorariu generos. 

— Nu știu de unde să încep. 

— Începe cu Stuart Dunhill, mă îndeamnă Diane. Du-te la 
Institutul Schimmer și vorbește cu el. Apoi pleacă în Egipt. Du-te 
oriunde vrei. 

— Dar... ce vreţi să fac? 

— Află ce s-a întâmplat în Egipt, zice profesorul Llyleworth. 

— Și află înaintea șeicului Ibrahim, adaugă Diana. 


Steaua căzută 


ORIENTUL MIJLOCIU 


1 


Stuart Dunhill era palid și avea ochii tulburi ai unuia care 
doarme prea mult și stă toată ziua înăuntru, bând și așteptând 
să vină noaptea. 

Stă într-un fotoliu în cel mai îndepărtat colț al bibliotecii 
Institutului Schimmer, de parcă ar fi găsit un locșor în univers 
unde să fie cât mai departe posibil de torţionari și neplăceri. În 
poala lui se află împăturit un exemplar din The Times. 

Pe vremuri, trebuie să fi fost un bărbat chipeș și elegant. Are 
părul sur-argintiu, pieptănat pe spate. Trăsăturile lui sunt 
distinse și regulate, dându-i aspectul unui aristocrat decăzut 
care și-a pierdut averea la jocuri de noroc și trăiește acum din 
mila unui tovarăș de beţie obosit. Își ridică privirea la mine. 
Ceva la el îmi e foarte cunoscut, de parcă ne-am fi băut minţile 
împreună la o petrecere și am fost atât de beti, încât nu ne-am 
mai amintit nimic după aceea. 

Mă așez pe scaunul liber de lângă el. Nu scot o vorbă. Respiră 
cu greu. Prezenţa mea îl deranjează. 

— Știu cine ești, spune el. Vocea îi e ușor nazală. 

Sunt prea uimit ca să-i răspund. 

— Și știu și de ce ai venit. 

Fără să spun nimic, îi întind mâna, care e doar cu puţin mai 
albă decât a lui. Mi-o strânge surprinzător de ferm. 

— Scuze că sunt așa ametit. Bjørn Beltø. Îmi pronunţă numele 
aproape perfect. Marele Bjørn Beltø. Arheologul care a 
descoperit Racla Sfintelor Taine. 

— SIS a găsit sicriul. Treaba mea a fost să am grijă de el. 

— Și ţi-ai făcut-o bine. 

— Nu mi-am făcut decât meseria. 

— Și acum, Codex Snorri. Manuscrisele de la Thingvellir. O 
cameră funerară sub mănăstirea Lyse. N-ai vrea să-ţi încerci 
norocul și să vii la bar cu mine? 

— Cu plăcere. 


2 


Institutul Schimmer stă cuibărit, de parcă ar fi cufundat în 
somn, în fundul unei văi dintr-un deșert ostil de piatră, 
înconjurat de pâlcuri de smochini și măslini. Drumul de la 
civilizaţie la institut este o fâșie dreaptă de asfalt care 
scânteiază în căldură. Povârnișurile dealurilor din jurul 
institutului sunt acoperite de leanări, livani și arbori de santal. 
Acum șapte sute de ani, călugării au construit o mănăstire în 
această oază de liniște. La începutul anilor '70, clădirea din 
piatră arsă de soare a fost extinsă cu mai multe mii de metri de 
aluminiu și geam reflectorizant: biblioteci, arhive, săli de 
conferinţe și laboratoare de cercetare. O aripă pentru cazare. lar 
acum teologi și filosofi, lingviști și paleografi, etnologi, istorici și 
arheologi lucrează împreună în această amestecătură cu 
adevărat monstruoasă de vechi și nou. Fiecare dintre ei este un 
expert de talie mondială în domeniul lui. În arhivele sale, 
institutul deţine manuscrise pe papirus sau pergament și 
documente de dinainte de nașterea lui Hristos. Unii restaurează 
aceste texte străvechi, alţii le traduc. Și încă alţii le 
interpretează. 

Unii doar stau la bar și beau. 


— Ceea ce îl deosebește pe un arheolog remarcabil de unul 
mediocru, spune Stuart Dunhill privindu-mă strâmb printr-un 
pahar de gin tonic, este capacitatea lui de a vedea ceva logic 
acolo unde alţii nu văd decât haos. Un bun arheolog este un 
detectiv. Reușește să intre în mintea oamenilor pe care îi 
studiază, să le înţeleagă modul de a gândi. Trebuie să înţelegem 
cum gândeau oamenii de urma cărora încercăm să dăm. Tu ai 
această abilitate. Se apleacă peste masă și își coboară tonul. De 
ce crezi că oamenii șeicului te lasă mereu să scapi? O să-ţi spun 
eu de ce. Știu că tu ai mai mari șanse ca ej să descoperi ce le 
trebuie. Ești un arheolog de excepţie. Ai curaj. Ești unic, Bjarn. 
Ai putere de concentrare, perseverenţă și talent. lată de ce 
reușești să faci tot ce-ţi propui. 

— Cum de știi cine sunt ei? 

— Că lucrează pentru șeic, vrei să spui? E evident. El e 
singurul om suficient de nebun și de bogat ca să sponsorizeze o 
astfel de operaţiune. 


3 


Mai târziu în aceeași seară, când ne vedem din nou, Stuart 
Dunhill îmi povestește copilăria pe care și-a petrecut-o în 
eșaloanele superioare ale societății din Windsor. Imi 
împărtășește profunda sa fascinație pentru istoria antică și felul 
în care, căutând informaţii despre epoca lui Moise, a ajuns la 
mormântul din Luxor în 1977. A fost desființat de hohotele de 
râs ale colegilor săi când și-a publicat teoriile despre incursiunile 
vikingilor în Egipt în revista National Geographic. 

— Dar nu pot să dau vina decât pe mine, spune el, ajuns de 
acum la al optulea sau al nouălea pahar de gin tonic. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost un prost. Eram așa de entuziasmat de descoperirile 
mele, că voiam să le împărtășesc întregii lumi. Imediat. Am 
crezut că nu am timp de pierdut. Eram tânăr și nu-mi păsa că 
arheologia avea metodele și tradiţiile ei bine stabilite. Așa și 
trebuie să fie. Acum înţeleg. Trebuia să-mi fi publicat rezultatele 
în reviste științifice recunoscute. Ar fi trebuit să-mi susțin 
materialul cu dovezi, să-l organizez și argumentez în așa fel 
încât colegii să-mi poată lua teoriile la puricat. La urma urmei, 
lansam o ipoteză nouă. Vikingi în Egipt... Aveam dovezi indirecte 
credibile, dar cereau o minte deschisă. Pentru a-i câștiga pe 
specialiști de partea ta, nu-i de-ajuns doar să aduci argumente 
convingătoare împotriva opiniile consacrate, ci trebuie să și 
dovedești validitatea ipotezei alternative. Greu, foarte greu... 
să-l convingi pe fiecare expert din domeniu că teoria ta stă în 
picioare îţi ia ani buni. Chiar dacă ai dreptate. 

— Ce au spus specialiștii? 

— Ei bine, când s-au oprit din râs, au adus argumente 
obiective și solide împotriva teoriilor mele. Au spus că 
interpretarea hieroglifelor pe care o propuneam eu era mult 
prea literală. Ei credeau că „ţinuturile sălbatice ale nordului” 
erau Imperiul Bizantin, care înflorea din nou și era în permanent 
conflict cu Egiptul. Au susţinut că „barbar” însemna pur și 
simplu „neegiptean”. Au zis că majoritatea europenilor aveau 
pielea mai albă decât egiptenii și că barba și părul lung până la 
umeri erau la modă în cea mai mare parte a Europei. Au respins 
chiar și descrierile și desenele corăbiilor lungi ale vikingilor. 


Profesori universitari de la Cairo și Londra au adus dovezi în 
sprijinul faptului că egiptenii construiseră corăbii stilizate după 
modelul vaselor feniciene de transport și de război. Ba au găsit 
soluții alternative până și pentru cele mai clare interpretări ale 
mele. Nimeni nu credea în teoriile pe care le propuneam. 

— Cum ai ajuns aici până la urmă? 

— La început am ţinut-o numai într-o beţie, dar, din fericire, 
SIS a reușit să dea de mine și m-a obligat s-o las mai moale. Îmi 
finanţează cercetările - își ridică paharul cu gin tonic - aici la 
institut. 

— SIS? exclam eu. Nici profesorul Llyleworth, nici Diane nu-mi 
spuseseră că Stuart e pe statul lor de plată. Tipic. Nu-ţi spun 
niciodată mai mult decât trebuie să știi. 

— O cunoști pe Diane? 

li spun că da. 

— Grozavă fată! Ea a avut grijă de mine în ultimii ani. 

— Înţeleg... 

— Crezi probabil că doar am lenevit pe-aici și am băut. 

— Nu, nu... 

— Nu încerca să mi-o ascunzi, se vede pe fața ta. De fapt, am 
făcut și ceva cercetări. Și o parte considerabilă din ce știe SIS 
despre lucrurile astea, de la mine o știe. 

— Cum ar fi? 

— Am dat de urma unor documente și scrisori cunoscute și de 
mult uitate. Cercetez lucrurile astea de treizeci de ani. 

— Care lucruri? 

— Noi știm de peste zece ani de existenţa documentelor 
numite acum Codex Snorri și Manuscrisele de la Thingvellir. 
Doar că n-am știut unde sunt. Nu până când prietenul tău, Sira 
Magnus, a găsit codicele. 

— Credeam că ambele documente sunt necunoscute 
istoricilor. 

— Cei mai mulţi istorici nu știu de ele, e adevărat. Noi am 
lucrat pe tăcute și am făcut progrese. În proiect sunt implicaţi 
arheologi, istorici, lingviști și egiptologi. Am studiat documentele 
desecretizate de Vatican în ultimele decenii și avem acces la 
texte din muzeele și arhivele egiptene. Ne-am uitat și prin 
arhivele în nordica veche din Islanda și Norvegia, dar n-am spus 
niciodată ce căutăm. 

— Pot să văd și eu unele dintre rezultatele voastre? 


— Desigur. Mâine. Pentru că acum, dragul meu Bjarn, sunt 
cam ametit. 


Beţișorul runic de la Urnes se află în cutia pentru flaut din 
camera mea. Cele patru fire de păr pe care le-am pus pe 
margine când am închis cutia sunt încă acolo. O să dau mâine 
beţișorul departamentului tehnic. 

Stau în camera mea și mă uit la televizor, încercând să-mi 
alung gândul că ei sunt fără îndoială aici. Urmăritorii mei. 
Hassan și oamenii lui. Mă supraveghează cu o cameră 
microscopică pe care nu pot s-o văd. O să îmi asculte răsuflarea 
când mă duc la culcare. 


4 


Arhivele sunt într-o pivniţă de sub biblioteca Institutului 
Schimmer. Nu e nici întuneric, nici praf. De fapt, chiar 
dimpotrivă, e curat lună și luminos. Documentele sunt păstrate 
în rânduri nesfârșite de fișete care evocă marea bibliotecă 
antică din Alexandria. 

În arhivele Institutului Schimmer se găsesc tăblițe de lut cu 
scriere cuneiformă, suluri de papirus, pergamente și manuscrise 
așternute pe hârtie îngălbenită. Sunt fragmente din texte biblice 
originale, edicte semnate de împărați romani ca Tiberiu, 
Vespasian, Hadrian și Cezar. Găsești texte pe papirus care au 
fost poate citite de Cleopatra, rapoarte militare și diplomatice 
din provincia romană ludeea, privitoare la începutul unei 
răscoale a evreilor condusă de un agitator pe nume Isus. Sunt și 
documente scrise de mâna istoricului roman Titus Flavius 
loephus și manuscrisele originale ale epistolelor lui Pavel către 
corinteni. 

De jur-împrejurul meu sunt cercetători care arată ca niște 
versiuni adulte ale elevilor care stăteau întotdeauna în prima 
bancă, lângă profesor, și care nu se dezlipeau de pereți la 
balurile organizate de școală. Bărbaţi firavi, cu părul rărit și 
ochelari cu lentile rotunde. Femei înalte, uscăţive, cu părul 
strâns în coadă, al căror unic interes este cel mai subtil 
raţionament al metafizicii. Într-un colţ, un bătrân a adormit. Și-a 
petrecut probabil întreaga viață strângând materiale despre 
vreo sectă a evreilor de mult uitată, care avea legături cu un 


grup de gnostici despre care toată lumea credea că fusese 
măcelărit cu un secol mai devreme. Tinere talentate cu hijab, 
penar și burse de la prestigioase instituţii de învățământ din 
țările lor caută ultimele informaţii despre persecuțiile catarilor. 
Locul e plin de teologi creștini, alături de evrei ortodocși și 
erudiți musulmani. Și oameni de știință ca Stuart Dunhill și eu 
însumi. 

Alcoolicul și albinosul. 

Stăm la una dintre mesele de lectură de lângă un acvariu cu 
pești colorați, care se holbează la noi cu gura pe jumătate 
căscată. Exact așa mă simt și eu câteodată. 

Stuart Dunhill aduce la masă o grămadă de cutii din carton și 
un sul cu mânere la ambele capete. Il desface pe masa cea 
lungă. 

— Tora! Numele evreiesc pentru Pentateuh. Copia asta are 
patru sute de ani vechime. Nu-i așa veche, cu alte cuvinte. 
Textele au fost scrise la început pe suluri ca ăsta. Pot avea până 
la câţiva metri lungime. Doar mai târziu s-a descoperit că e mai 
ușor să faci și să citeşti cărţi. Vechiul Testament a fost iniţial o 
colecţie de legi și texte ebraice cu caracter religios și istoric, 
adunate într-un canon acum două mii cinci sute de ani. Cea mai 
veche versiune păstrată a Vechiului Testament se numește 
Septuaginta și este o traducere greco-alexandrină a Bibliei de 
peste două mii de ani vechime, compilată de învățații evrei care 
știau grecește. 

— Mai există originalul? 

— Septuaginta e la Vatican. Dar multe texte originale din 
Vechiul Testament s-au pierdut. Și am pierdut, din păcate, orice 
posibilitate de a controla, verifica și respinge ce e scris în 
originalele care ni s-au transmis. Sau de a data evenimentele 
biblice importante. 

Deschide cutia și scoate o copie și o traducere a unui 
pergament copt. 

— Am dat peste scrisoarea asta când ni s-a permis accesul la 
câteva cutii prăfuite de la Vatican. Căutam de fapt o transcriere 
a Septuagintei din vremea papei Inocenţiu al Ill-lea, a cărei 
existență doar o bănuiam. Institutul Schimmer fusese rugat să 
facă asta de către Comisia Cardinalilor. În schimb, am dat peste 
scrisoarea asta. A fost trimisă din Rouen în 1013 Califatului 
Fatimid al Egiptului. Fatimizii erau o dinastie musulmană care a 


guvernat Africa de Nord din secolul al X-lea până în 1171. Dar 
scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Serviciile secrete ale 
papei au interceptat-o. Uite, zice el și îmi dă o foaie de hârtie din 
cutie, asta e o traducere în engleză. 


înălţimii Sale califului Al-Hakim bi-Amr Allah, domnitor 
prin voia lui Dumnezeu, atotputernicul calif al Egiptului, 


Cu tot respectul și umilința, eu, marele preot Asim, 
mare vizir al cultului lui Amon-Ra, vă trimit aceste cuvinte 
ca prizonier în tări străine. Prin credința mea în Allah și 
loialitatea fată de misiunea vieţii mele, sunt acum cu CEL 
SFÂNT, ca să am grijă de El si de comorile Lui după 
puterile mele, prin orice mijloace, oricât de umile. Nu știu 
unde mă vor purta pașii. Scriu aceste cuvinte în cancelaria 
ducelui Richard al II-lea, în orașul Rouen din ducatul 
francez al Normandiei. Ne odihnim aici înainte de a ne 
continua călătoria spre ținuturile barbare de dincolo de 
lumea civilizată. 

Mă rog Domului ca vorbele mele să ajungă la înălțimea 
Voastră, care domnește prin voia lui Dumnezeu, 
atotputernic calif al Egiptului, Al-Hakim bi-Amr Allah, ca să 
Îl salveze cineva pe CEL SFÂNT. 

Cu plecăciuni, 

Asim 

Mare vizir al cultului lui Amon-Ra 


— Asim! exclam eu. 

E numele din textul pe care l-am găsit în biserica de lemn din 
Garmo. 

— Destinatarul, califul Al-Hakim bi-Amr Allah, domnea peste 
Egipt în vremea aceea, îmi spune Stuart. Ce personaj! De 
teamă, Asim se referă numai la Allah, fără să-i pomenească și 
pe ceilalţi zei pe care îi venerează. Califul trecea drept nebun - 
și pe bună dreptate. În timpul domniei sale, egiptenilor li s-a 
interzis să mănânce struguri și să joace șah. Califul se hotărâse 
să distrugă cât mai multe biserici din lume. Chiar el a fost cel 
care a dărâmat Biserica Sfântului Mormânt din lerusalim. Dar 
anul 1013 a fost nefast pentru el. Ţara i-a fost invadată de 


vikingi, iar această insultă umilitoare a coincis cu apogeul 
persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor. 

— Dar despre ce tot vorbește de fapt Asim ăsta în scrisoare? 

— Asim fusese luat prizonier de vikingi. Dar, desigur, nu pot 
să spun că în vreo calitate oficială. 

Îmi oferă traducerea altui manuscris: 


„„„Mai departe, până la capătul lumii, spre împărăția 
înghețată a morții. Am părăsit regatul soarelui și malurile 
roditoare ale Nilului și am pornit către țărmul sterp și 
stâncos al ținutului zăpezii. Am lăsat în urmă dărnicia lui 
Amon-Ra și suflarea caldă a lui Osiris și ne-am lăsat la 
mila zeilor barbari. O, zei ai străbunilor mei, dati-mi 
putere! Pe când eram copil și vedeam în cosmaruri porțile 
împărăției morţii, mi se arăta întotdeauna un peisaj ca 
ăsta - rece, pustiu și sălbatic -, pe care credeam că îl 
zăresc prin ceaţă. Zile intregi am navigat... 


— Bănuim că manuscrisul ăsta a fost copiat după un fragment 
scris de mâna lui Asim. Copia a fost găsită într-o grămadă de 
scrisori și manuscrise lăsate în urmă de familia lui Cristofor 
Columb. Tocmai el, dintre toți oamenii, zice el deschizându-și 
braţele. Nu mă întreba ce căuta acolo, pentru că n-am nici cea 
mai vagă idee. 

Pune pe masă în faţa mea și alte pergamente și copii, inclusiv 
o transcriere a operei Saga Sfintei Cruci de Snorri. Citesc 
traducerile în engleză ale unor documente îngălbenite ce 
relatează goana Vaticanului, alături de Templieri și Ospitalieri, 
după o sfântă relicvă. Citesc despre expedițiile papale în 
Norvegia din secolele al XII-lea și al XIII-lea și îmi amintesc 
cuvintele de pe panoul din biserica de lemn din Garmo: 
„Slujitorul papei de la Roma, Cavalerii Sfântului loan și 
Templierii din lerusalim s-au strâns pentru bătălie. Mormântul 
sfânt este ascuns acolo unde a indicat Asim.” 

— Bun, și atunci ce concluzie să tragem din toate astea? 

— Nu-i clar? 

— Că vikingii au ajuns în Egipt? 

— Mai mult decât atât: au făcut tot drumul până la Templul lui 
Amon-Ra, unde au jefuit mormântul și l-au răpit pe vizir. Apoi s- 
au întors cu prada în Norvegia. 


— Fără să audă nimeni nicio vorbă despre asta? 

— Pe parcursul istoriei, s-au întâmplat o groază de lucruri 
despre care nu știm nimic. 

— O incursiune a vikingilor pe Nil? S-ar fi pomenit despre asta 
în textele lui Snorri și în analele egiptene. 

Stuart Dunhill clatină din cap. 

— Nu neapărat. Dacă regele Olav hotăra să ţină secret drumul 
pe Nil, nici scalzii, nici Snorri n-ar fi avut vreo sursă la îndemână. 
Nu uita, Snorri a trăit la câteva sute de ani după evenimentele 
despre care a scris. Epoca vikingă a fost a scalzilor. Foarte 
puţine lucruri erau așternute pe hârtie. Snorri s-a bizuit pe 
tradiția orală și pe unele surse scrise, mai mult sau mai puţin de 
încredere. Și și-a bazat atât cronicile, cât și povestirile inventate 
pe aceste temelii șubrede. 

— Cum de au reușit să păstreze secretul? O flotă vikingă care 
navighează pe Nil? 

— Vikingii n-au lăsat în urma lor prea multe documente. Nu 
scriau scrisori. Poate că unii și-au povestit aventurile prin hanuri 
și în jurul focului la sărbătorile cu jertfe, iar vreun scald din 
partea locului se poate să fi compus un poem captivant despre 
isprăvile lor. Dar e cu totul altceva decât o carte de istorie. Nu 
uita, vikingii nu aveau legături cu Egiptul. Pentru ei, Egiptul era 
doar o ţară exotică îndepărtată, unde era foarte cald. Ca Țara 
Sfântă sau Bizanțul. Nilul era un fluviu ca toate celelalte, cum ar 
fi Sena sau Volga. Occidentul a început să fie fascinat de Egiptul 
antic abia în secolul al XIX-lea. Vikingii nu dădeau doi bani pe el. 

— Și totuși s-au dus în Egipt? 

— Unele expediţii vikinge au urmat rutele comerciale din est, 
de-a lungul coastei nord-africane, de la Gibraltar până la 
Alexandria, în Egipt. Un alt drum comercial important o lua din 
Bizanț spre sud către lerusalim, de unde se îndrepta spre sud- 
vest, mergând până în Africa. Gândește-te la atacurile lui Harald 
cel Blond asupra Africii de Nord. Mulți vikingi s-au dus în Egipt, 
cu siguranță, dar au fost luaţi drept soldaţi bizantini sau 
negustori din nord. Este bine cunoscut faptul că vikingii făceau 
negot cu arabii. Un număr considerabil de monede arabe s-au 
găsit în cunoscute centre comerciale norvegiene și în morminte 
vikinge. lar șoimul alb, care poate fi prins în Islanda, era foarte 
prețuit de șeicii arabi. 


— Și ce spun sursele egiptene? Pomenesc de vreo incursiune 
a vikingilor în Luxor? 

— N-au atacat niciodată Luxorul. Templul lui Amon-Ra este în 
nordul orașului Luxor, pe malul vestic al Nilului, malul „morților”. 
Pentru localnici, templul era învăluit în mister și legendă. Un 
atac armat asupra templului ar fi avut mult mai puţină 
importanţă decât înaintarea pe Nil spre sud, către templul din 
Kamak și templul funerar al lui Hatshepsut. 

— O înfrângere ar fi fost umilitoare pentru orice armată. 

— Umilinţa a fost desăvârșită. Vikingii au întâmpinat cea mai 
dârză rezistenţă în nord, din partea fortărețelor gemene Fustat 
și al-Qahira, astăzi Cairo. Califul nebun Al-Hakim bi-Amr Allah 
trebuie să fi fost atât de mâhnit din cauza eșecului, că a interzis 
să se vorbească despre înfrângere. Egiptenii au omis 
întotdeauna din istoria lor evenimentele neplăcute și 
conducătorii neiubiţi de popor. Din timpuri imemoriale, cei aflați 
la putere au manipulat în avantajul lor felul în care se scria 
istoria. Numele indezirabile au fost șterse. Monumentele - 
distruse. Temple și statui au fost dărâmate sau dedicate altui 
potentat. Cel mai bun exemplu al acestei atitudini este marele 
profet din Biblie. 

— Te referi la Moise? 

— Dacă Biblia îl descrie corect, Moise trebuie să fi avut foarte 
multă influenţă în rândul oamenilor. Egiptenii n-aveau cum să 
nu-l ia în seamă, indiferent dacă-l vedeau ca pe un profet, un 
vrăjitor, un luptător pentru libertate, un agitator sau un trădător. 
Dar ce s-a spus în Egipt despre Moise când era în viaţă și după 
aceea? 

— Nu mare lucru. 

— Exact. Moise a fost, mai mult sau mai puţin, șters din 
istorie. 

— Și care e concluzia ta? 

— Fie n-a existat, fie a căzut în dizgraţia semenilor săi. 

— Și unde conduc toate premisele și ipotezele astea? 

— Ce putea fi atât de important pentru ca marele preot Asim, 
care își dedicase viaţa păzirii sfintei relicve, să-i scrie califului 
ţării sale? 

— O așchie din Sfânta Cruce? glumesc eu. 

— Sau ceva și mai sfânt? 


— Mai sfânt? Apoi pricep. Te rog, Stuart, scutește-mă de încă 
un mit al Sfântului Graal! 

Spre uimirea mea, pufnește în râs. 

— Sfântul Graal? Bjarn, Bjarn, Bjarn... Sfântul Graal e un mit 
medieval. Nu, mai gândește-te. Secta lui Asim avea o misiune 
sfântă: de a păzi mormântul și conţinutul lui. Comoara. Mumia. 
Scripturile. Tot ce era în mormânt. Potrivit surselor egiptene, 
Asim a fost mare preot din 999 și până a dispărut din istorie, cu 
paisprezece ani mai târziu. Era respectat și învățat și cunoștea 
multe limbi și științe. Era astrolog și prezicător, magician și 
interpret al viselor. Pe atunci, cultul lui Amon-Ra avea deja peste 
două mii de ani vechime; mai târziu, a amestecat zeii egipteni 
cu iudaismul, creștinismul și islamismul. Secta avea mulţi zei, 
dar chiar și în secolul |, tot îi considera pe zeii egipteni cei mai 
puternici. lehova era doar un zeu printre alţii. Preoţii trăiau în 
templu și intrarea în mormânt era ascunsă. Pe vremea aceea, 
calif al Egiptului era Al-Hakim bi-Amr Allah. A dispărut misterios 
în 102, dar jumătate din secta druzilor încă îl venerează pe Al- 
Hakim bi-Amr Allah ca mahdi al lor, care se va întoarce din nou 
să izbăvească lumea și Islamul. Dunhill face o pauză scurtă, apoi 
continuă: Ce-ţi spun toate astea? 

— Nu prea mult. 

— O să-ţi dezvălui un secret. Ştii ce căutam când am găsit 
mormântul, în 1977? 

Clatin din cap. 

— Căutam ceva de o imensă valoare pentru religie. Ceva care 
era ascuns cu o mumie și cele mai de preţ comori. Închise ochii. 
Ceva ce vikingii au furat din întâmplare, pentru că era împreună 
cu tot aurul și pietrele preţioase. 

— Și ce era asta? 

— Ceva care ar putea să pună în altă lumină istoria Bibliei. 
Dacă e să dăm crezare unor scrieri ebraice cum e Mișna, o 
relicvă sfântă a fost ascunsă într-un mormânt „dintr-o vale 
pustie sub coama unui deal”, cum ar fi Valea Regilor... 

— Nu poţi să-mi spui ce căutai? 

— Bjørn, nu râde și tu de mine! 

— Nu râd. 

— Am cochetat adesea cu ideea că vikingii au furat Chivotul 
Legământului. Toţi cei care au visat vreodată să dea de Chivotul 


Legământului și-au băut de mult minţile până au înnebunit sau 
murit. 


Chivotul Legământului era un relicvariu făcut în așa fel încât 
să poată fi transportat cu ușurință. Biblia îl descrie ca fiind o 
raclă de doi metri și jumătate lungime, poleită cu aur atât în 
interior, cât și în exterior și împodobită cu doi heruvimi. Slujitorii 
templului o purtau cu mare solemnitate pe două stinghii de 
lemn petrecute prin două inele de aur pe fiecare parte. Chivotul 
conţinea, printre altele, tăbliţele de piatră pe care fuseseră 
scrise Cele Zece Porunci și care au însoţit Tabernaculul în timpul 
Exodului. Mai târziu a fost dus la Templul lui Solomon din 
lerusalim, dar a dispărut din istorie când templul a fost distrus, 
cu 586 de ani înainte de nașterea lui Hristos. Unii cred că l-a 
furat Nabucodonosor al II-lea. Alţii cred că a fost ascuns sub 
Templul lui Solomon și că, de fapt, Cavalerii Templieri și-au 
dedicat toată viaţa apărării Chivotului Legământului, și nu a 
Sfântului Graal. Unii sunt convinși că racla a fost dusă în Etiopia 
și că și azi se mai găsește acolo. 

lar alţii, ca Stuart, credeau că Tabernaculul fusese ascuns în 
Valea Regilor sau undeva prin împrejurimi. 

lar cei mai reticenţi dintre noi credeau că nu existase 
niciodată. 


5 


Barul arată de parcă Institutul Schimmer l-ar fi furat de la 
Waldorf Astoria. Pianistul cântă un potpuriu format din hiturile 
lui Elton John. Stuart Dunhill a pocnit din degete după un 
chelner, care vine la noi cu două ginuri tonice. Ciocnim. Stăm 
acolo câteva ore, vorbind despre zeii din Egiptul antic și 
mitologia precreștină. La sfârșitul discuţiei suntem amândoi 
chercheliţi și avem nevoie de aer curat. 

În liniștea deșertului, îmi răsună în cap melodiile pianistului. 
Goodbye Yellow Brick Road... E rece și întuneric. Traversăm 
parcarea asfaltată și intrăm într-o dumbravă de smochini și 
măslini. Mă gândesc la ultima dată când am fost aici. Pe atunci 
luna lumina printre crengile copacilor ca printr-un lampion 
japonez de hârtie. De data asta, cerul și stelele sunt ascunse de 
o pătură subţire de nori. Faţă de copacii care au fost crestaţi 


atâtea secole de ghearele animalelor, vocea lui Stuart pare 
nesemnificativă. 

— Ceea ce vedem deocamdată este conturul vag al unei 
enigme istorice. Mulţi oameni au reușit, fiecare la rândul lui, să 
dezvăluie o părticică din mister. Cavalerii Templieri, Ospitalierii, 
cruciații. Vaticanul. Toate acele ordine, frăţii și organizaţii 
misterioase de care ne place atât de mult să auzim. Oare ce 
anume știau? Ce ascundeau? Ce încercau să găsească? Poate că 
toţi au avut mica lor felie de adevăr. Și asta le era de ajuns. 

— Au găsit vreodată ce căutau? 

Stuart Dunhill închide ochii și apoi răspunde: 

— Mă îndoiesc că știau ce caută. Fiecare dintre ei păzea cu 
strășnicie o mică porțiune de adevăr. Numai când toate piesele 
astea o să fie puse la locul lor vom putea să înţelegem întregul 
adevăr. Fiecare și-a păzit cu strășnicie feliuţa lui. Nimeni nu și-a 
împărțit cunoștințele cu alții. 

Ne uităm ţintă în întuneric, gândindu-ne la același lucru. 

— Dar ajunge cât am vorbit despre mine! exclamă Stuart. Tu 
ce-ai mai făcut? Vorbește-mi despre ce-ai găsit în Norvegia. 

li spun întreaga poveste. Incep cu asasinarea lui Sira Magnus 
și furtul codicelui. Îi vorbesc despre Manuscrisele de la 
Thingvellir, pe care le găsisem într-o grotă din Islanda. Despre 
Hassan și oamenii care mă urmăresc și care lucrează probabil 
pentru șeicul Ibrahim. Despre codul runic al lui Sira Magnus, 
care mă condusese la o adresă de e-mail și la o copie a 
documentului furat. li zic de codurile ascunse în textul lui Snorri 
și cum am reușit să le sparg, cu ajutorul imaginaţiei și al bunilor 
mei prieteni. Cum am izbutit Øyvind și cu mine să găsim 
mormântul de sub mănăstirea Lyse. Despre ascunzătoarea mea 
și codul de pe piatra runică, datorită căruia am ajuns la Urnes și 
apoi la Flesberg, Lom, Garmo și Ringebu. Am în buzunar copii 
ale textelor pe care am reușit să le descifrez până acum. | le 
arăt. Le citește în lumina slabă de la institut și îmi dau seama 
după respiraţia lui că este foarte tulburat. Îi spun de uciderea 
preotului de la biserica de lemn din Ringebu și de statuia pe 
care o furaseră, dar și de drumurile mele la SIS și la Institutul 
Schimmer. 

— Grozavă poveste! spune el. Documentele pe care le-ai găsit 
în Islanda, Manuscrisele de la Thingvellir, sper că sunt la loc 
sigur. 


— Bineînţeles. 

— În Norvegia? Sau în Islanda? 

— Încercăm să le traducem. 

— Aveţi oameni pricepuţi care să vă ajute? 

— Cei mai buni. 

— Ca să fim corecţi, cei mai buni specialiști sunt aici, la 
Schimmer. 

— Bine, atunci aproape cei mai buni. 

— Ar trebui să trimiţi pergamentele aici, unde se păstrează în 
condiţiile cele mai bune și se traduc cel mai bine. 

— Sunt pe mâini bune. Și, pentru moment, nu știu dacă ar fi 
în siguranţă aici. Nu m-ar surprinde deloc ca șeicul să dețină 
Institutul Schimmer. Aici a telefonat Sira Magnus când a găsit 
codicele. 

Stuart rămâne tăcut o clipă, înainte să reia discuţia. 

— Tu și prietenii tăi aţi ajuns mai departe decât toți ceilalți. 
Aţi descoperit coduri acolo unde alţii n-au văzut decât un text. Și 
nu numai asta, aţi mai și reușit să spargeţi codurile! 

— Dar nu am găsit încă mormântul cel mai important. Și am 
pierdut ultimul indiciu. Era în statuia Sfântului Laurenţiu. 

În pofida întunericului, nu îmi scapă zâmbetul vag al lui 
Stuart. 

— Ești în competiţie cu cei mai remarcabili oameni de știință 
din lume și cu un miliardar misterios. Dar ai fler, intuiţie și o 
încăpățânare pe care nu o au mulţi. Te admir, Bjørn. Pe bune. Te 
admir. 

Simt că mă înroșesc. 

Stuart continuă: 

— Dacă se va găsi vreodată mormântul și enigma va fi 
dezlegată, tu vei fi cel care o s-o facă. Și nu sunt singurul care 
crede asta. 


6 


Îmi petrec a doua zi în arhivele Institutului Schimmer. Cer din 
depozit cutii pline cu documente, pergamente, suluri și 
fragmente de papirus. Arhivarul înregistrează conștiincios tot ce 
duc la masa mea de lectură. 

Cu grija și precizia unui neurochirurg, studiez textele și 
răscolesc istoria. Găsesc o lucrare inteligentă din secolul al XIX- 


lea, care face o paralelă între misteriosul Manuscris al lui 
Voynich din secolul al XVI-lea (un document de 272 de pagini, 
redactat într-o scriere necunoscută și O limbă 
incomprehensibilă) și un manuscris la fel de criptic de-al lui 
Leonardo da Vinci, care se găsește la Biblioteca Ambroziană din 
Milano. Găsesc scrisori, bilete cu socoteli și scrisori de credit, 
mărturii și anexe, instrucţiuni, hrisoave, însemnări și acte de 
vânzare-cumpărare. Majoritatea documentelor sunt însoţite de o 
traducere în engleză. Port mănuși de mătase și, la intervale 
regulate, un custode vine la masa mea să vadă dacă nu fac 
copii după aceste comori de neînlocuit. 

Și totuși, nu descopăr absolut nimic care să indice că 
altcineva - în afară de marele preot Asim - a scris ceva care ar 
putea să confirme faptul că vikingii au făcut incursiuni în Egipt în 
1013. De altfel, dacă ar fi existat un asemenea document, 
Stuart l-ar fi descoperit cu mulți ani în urmă. 


7 


Stuart Dunhill și cu mine am convenit să luăm cina la ora 
șase. Așadar, cât aștept, mă duc pe la departamentul tehnic să 
văd dacă n-au descoperit ceva nou la beţișorul runic. De 
exemplu, cât de vechi este sau din ce fel de lemn e făcut. Sau 
dacă e ceva înăuntru. 

Departamentul tehnic a fost construit în 1985 ca aripă 
separată de Institutul Schimmer și are tot felul de ateliere și 
dotări. Pot să facă totul aici, de la datare cu carbon-14 până la 
restaurare de artefacte și reconstituire de documente care vin în 
laboratoare în mii de bucățele. In halat și salopetă albă, 
specialiștii stau aplecaţi peste bancurile de lucru și aparate. Unii 
au măști chirurgicale și ochelari de protecţie. 

O femeie tehnician într-o salopetă de plastic verde mă 
conduce la Departamentul Tehnico-lstoric pentru Artefacte din 
Lemn, Hârtie și Papirus. Îmi bag capul pe ușa unui atelier unde 
doi evrei cu kipa lucrează la o Toră care fusese desfășurată pe o 
masă de aluminiu lungă de câţiva metri. În următorul atelier, un 
grup de experţi restaurează un sicriu cu o structură foarte 
complicată. Deschid ușa unui dulap cu materiale de curățenie, 
apoi pe cea a unui birou în care o femeie indignată mă întreabă, 


din spatele unei mese pline cu dosare și formulare, dacă am 
obiceiul să nu bat la ușă. 

Al treilea atelier e gol. 

Doar Lars e acolo. 

Sfântul Laurenţiu. 

Statuia de lemn furată de la biserica din Ringebu. 

Sfântul Laurenţiu este fixat cu chingi și cleme de un banc de 
lucru, de parcă ar vrea să îl împiedice să se ridice în picioare și 
să o șteargă în deșert. 

Nu aerul condiţionat e cel care mă face să îngheţ până în 
măduva oaselor. Nu înțeleg ce caută statuia aici, la Institutul 
Schimmer. Probabil că institutul îi mănâncă din palmă șeicului 
Ibrahim. Ceea ce înseamnă că, în cel mai bun caz, sunt 
supravegheat, iar în cel mai rău, în pericol. 

Stau în prag câteva secunde, uitându-mă lung la Sfântul 
Laurenţiu. Apoi, într-o clipă de nebunie, pășesc în atelier. Statuia 
mi se pare aproape de nerecunoscut, așa cum zace pe bancul 
de lucru, înconjurată de ferăstraie și burghie electrice. In pofida 
arsenalului de instrumente îngrijorătoare, e clar că au tratat 
statuia cu multă grijă. Sub chingi și cleme sunt bucăți de fetru 
protector, iar lamele sunt dintre cele mai subţiri și mai fine. O 
radiografie este pusă pe un perete, într-o casetă luminoasă. 
Surprins, mă opresc în fața ei și studiez imaginea. Radiografia 
Sfântului Laurenţiu arată că nu există cavităţi sau spaţii goale în 
care ar putea fi ascuns un mesaj. Era evident că tehnicienii 
lăsaseră treaba făcută pe jumătate și uneltele în plata Domnului 
când au văzut radiografia. 

Sfântul Laurenţiu e făcut din lemn masiv. 

Nu există nimic înăuntru. 

Mă uit perplex când la statuie, când la radiografie. Textul din 
Biblie era cât se poate de clar: „întocmai cum îl ţine Fecioara 
Maria pe Isus în poală, pântecele poartă racla. Slavă ţie, Toma!” 

Atunci de nu era nimic în statuie? 

Văd pe tavan o cameră de supraveghere. Mă întreb dacă îl 
urmărește cineva pe Bjarn Albinosul cum stă aici cu gura 
căscată. 

les din atelier, închizând ușa după mine, și îmi ia câteva clipe 
să îmi adun gândurile. Chiar atunci, doi tehnicieni, un bărbat și o 
femeie, vin de după colț. 

Amândoi se opresc. 


— Bună, spune femeia. 

— Te putem ajuta cu ceva? mă întreabă bărbatul. 

Tehnicienii preferă ca oamenii de știință să stea în bibliotecă. 

Cu gura uscată, le explic că sunt în căutarea unui atelier în 
care se examinează un beţișor runic din Norvegia. 

— Beţișorul runic? Atelierul 14. 

Le mulțumesc și îmi continui drumul pe coridor. 


Beţișorul runic se află într-o pungă transparentă de plastic, 
într-o casetă de sticlă din atelierul gol, care se numește 
Laboratorul Woodrock XIV. Caseta este încuiată. Sparg sticla cu 
cotul și îmi pun beţișorul în buzunar. 

Lumina roșie a camerei de supraveghere clipește la mine din 
tavan. 

Gâfâind, o iau repede înapoi pe unde am venit. Alarma se va 
declanșa în orice clipă. O sirenă va începe să sune și o voce va 
tuna din megafoane: „Opriţi-l! Hoţul!” 

Dar nu se întâmplă nimic. 

De câte ori întâlnesc pe cineva, încetinesc pasul. Mă uit înapoi 
prin ușile batante pe când ies în viteză din departamentul 
tehnic. Trec în fugă prin sălile de conferinţe și zona de recepție 
deschisă, spațioasă. 

Mi-I închipui pe Hassan stând acolo, iar lângă el - un pluton în 
poziție de tragere, ţintindu-mă cu puștile drept în inimă. 

Dar nimeni nu-mi dă nicio atenţie. Fata de la recepție își vede 
de treaba ei, netulburată. Unii se uită la televizor, alţii stau de 
vorbă. Cineva vorbește la telefon. Alţii citesc ziarele. 

Nimeni nu-și ridică ochii. 

Nimeni nu strigă: „El e!” 


8 


Stuart Dunhill stă într-un apartament din aripa de cazare. Bat 
ușor la ușa lui. Când deschide, ridică o sprânceană, mirat: 

— Ce? Deja? 

Tocmai se pregătea de cină. Are spumă de ras pe față și e 
descheiat la cămașă. 

Fără să mai aștept să mă poftească înăuntru, trec pe lângă el 
și închid ușa. 

— Sunt aici. 


— Cine? 

— Șeicul. Hassan. Nu știu. Tocmai l-am văzut pe Sfântul 
Laurenţiu într-unul dintre ateliere. 

— Sfântul care? 

— Sfântul Laurenţiu. Statuia de lemn! 

— Aici? 

— Vin direct de la atelier. Căutam bețișorul runic. 

— Ai întrebat pe cineva de... 

— Eşti nebun? Institutul Schimmer e implicat până-n gât, asta 
e clar. 

— Institutul? Mergi un pic cam departe. E un institut 
respectabil, profesionist. Cei de aici n-ar fura niciodată un 
artefact istoric, necum să omoare pe cineva. 

— Atunci ce caută Sfântul Laurenţiu aici? 

— Sunt sigur că există o explicaţie logică. Să mergem și să-i 
spunem directorului ce s-a întâmplat. Imediat. 

— Nu! 

— Gândește-te mai bine. Poate că unul dintre angajaţi e 
necinstit. Poate au fost păcăliţi. Poate că cineva a adus statuia 
aici fără să spună institutului de unde provine și cum a obținut- 
O. 

— Nu pot risca să mă încred în ei. 

— Aici lucrează sute de oameni de știință și cercetători. 
Institutul nu are legături cu o mână de bandiți. Ai luat cu tine 
beţișorul runic. Institutul nu poate fi făcut răspunzător dacă l-ai 
furat dintr-un muzeu. 

— Trebuie să plec. 

— Bjørn, ești în mijlocul unui deșert! 

— Nu mai pot să stau. Imi pare rău! 

— Bjørn! 

Tocmai atunci sună telefonul. Stuart răspunde. Ascultă. Apoi 
închide. Receptorul e plin de spumă de ras. 

— Vin cu tine! 

— Cu mine? 

Își scoate repede din comodă un vraf de lenjerie, șosete și 
cămăși și le îndeasă într-o valiză. 

— Cine te-a sunat? Ce-a spus? 

Stuart se oprește. 

— Era cineva de la SIS. 

— Profesorul Llyleworth? 


— M-a rugat să am grijă de tine. 

— Să ai grijă de mine? 

— Și o să fac tot ce-mi stă în putinţă. 

— S-a întâmplat ceva? Știu cei de la SIS că am găsit statuia? 

— Mă îndoiesc. Dar șeicul Ibrahim știe că ești aici. Cei de la 
SIS tocmai au aflat că oamenii șeicului sunt pe drum încoace. 
Spre institut. Și ei nu sunt oameni de știință corupți. Se uită la 
mine. L-a trimis pe Hassan. 


Înainte să plecăm, îmi pun mobilul într-un plic căptușit și îl 
expediez la biroul meu de la universitate. Nu știu cine îi anunță 
unde sunt tot timpul - o fi cartela mea GSM sau poate vreun 
angajat neloial al institutului. 

Dar Hassan nu-i așa ușor de păcălit. Nu o să urmărească 
furgoneta poștei. Tot ce pot să fac ca să obţin un mic avans este 
să bulversez metodele de spionaj de înaltă tehnologie ale 
șeicului. 


9 


Mergem prin deșert cu un Mitsubishi Outlander; nu știu dacă 
este al lui Stuart sau l-a furat. 

Cerul e întunecat, senin și plin de stele. Deșertul parcă nu se 
mai termină. Farurile din faţă luminează două șanțuri adânci 
care ar putea, cu puţină bunăvoință, să fie numite „urme de 
roţi”. Vocea feminină a sistemului de navigaţie prin satelit de pe 
panoul de bord ne spune să virăm la dreapta după trei sute de 
metri. Pare să creadă că suntem pe o autostradă. 

— Unde să mă duc? 

— Departe! 

— Unde departe? 

— Dacă lucrurile tot au luat turnura asta, aș vrea să-ţi arăt 
ceva. 

— Ce anume? 

— Că ar trebui să mergem în singurul loc în care avem ceva 
de făcut. 

— Care este? 

— Doamne sfinte! Pentru un om așa de inteligent, îţi merge 
mintea cam încet! 

— Unde? 


— În Egipt! 
10 


Ore în șir străbatem întunericul dens al deșertului, până când 
noaptea începe să se destrame la orizont. 

În timp ce șofează, Stuart turuie întruna, cu entuziasmul unui 
profesor care a găsit în sfârșit un student fără șanse de scăpare. 
Sau poate doar încearcă să rămână treaz. Cu o mână pe volan și 
cu cealaltă gesticulând amplu în spaţiul dintre noi, îmi vorbește 
despre patriarhii Vechiului Testament şi despre modul în care 
dezvoltarea statului egiptean a influenţat cultura lor tribală. 

— Patriarhii erau dintr-un neam nomad. Păstori de capre, 
spune el privind spre soarele care răsare. Evreii, creștinii și 
musulmanii venerau cu toţii același patriarh: pe Avraam. 
Avraam a avut un fiu, Ismael, unul dintre marii profeți 
musulmani, pe care l-a făcut cu o slujnică, Agar. Cu soţia lui, 
Sara, a avut alt fiu, Isaac, unul dintre străbunii lui Moise și ai 
evreilor. Când a murit Avraam, Sara și-a alungat fiul vitreg, 
împărțind astfel rasa semită în arabi și evrei, care de atunci 
încolo se ceartă întruna. 

Pe când lumina puternică a soarelui inundă peisajul deșertic, 
Stuart îmi povestește cum s-au contopit culturile tribale, dând 
naștere mai multor civilizaţii. Cauciucurile mașinii de-abia fac 
faţă pe terenul accidentat. 

Vechiul Testament își are originea într-o vreme în care 
străvechile triburi formau culturi naţionale organizate. Autorii 
Vechiului Testament și-au cules materialul din culturile care 
funcționau bine, cum erau babilonienii și egiptenii. Texte 
egiptene de mare rafinament intelectual erau copiate direct în 
limba lui Solomon. E de-ajuns să te uiţi la administraţia regelui 
David, cu miniștri și titulaturi elaborate. Nimic mai mult decât o 
imitație a ierarhiei din statul egiptean. 

Pornesc aerul condiţionat. Căldura începe să încingă 
acoperișul mașinii. Pe bancheta din spate este o ladă frigorifică 
- tot caldă, firește - cu sticle de apă. Scot două sticle și îi dau 
una lui Stuart. Apa e călduță, dar beau toată sticla dintr-o 
înghiţitură. 

Stuart se chinuie să o desfacă pe a lui. 


— În centrul tradiţiei culturale tribale a patriarhilor erau 
legendele, un fel de istorii transmise pe cale orală. În Egipt, pe 
de altă parte, era mai degrabă obiceiul ca poveștile cele mai 
bune să fie trecute în scris. Duce sticla la gură și bea cu poftă, 
apoi râgâie și murmură: Scuză-mă. 

Tot ce văd pe geamul mașinii e deșertul nesfârșit. 

— Eşti obosit? îl întreb. 

Dar nu este. 

— Atunci când arheologul englez Layard a găsit în Irak ruinele 
palatului regelui asirian Așurnasirpal al II-lea, s-au descoperit și 
niște tăblițe cuneiforme din timpul ocupaţiei asiriene a 
Babilonului. Erau despre Geneză. În versiunea asirienilor - scrisă 
cu mult înainte de Biblie - primul om, un bărbat, a fost creat în 
grădina raiului. O femeie a fost făcută apoi din coasta lui. Stuart 
tușește și mai bea niște apă. Bărbatul și femeia au fost mai 
târziu izgoniți din rai. Nu-l ascultaseră pe zeul lor. Bea și restul 
de apă. Chiar și potopul lui Noe își are originea în mitologia 
babiloniană. Epopeea lui Ghilgameș, poem vechi de trei mii șase 
sute de ani, vorbește despre un zeu care îl anunţă pe om să se 
pregătească de potop. Omul se salvează împreună cu familia lui 
și îmbarcă multe specii de animale pe o corabie care ajunge pe 
uscat la un munte uriaș. 

Dau aerul condiţionat la maximum. 

— Turnul Babel, continuă Stuart. Regele asirian Așarhadon a 
construit în cinstea zeului Marduk un turn în Babilon, care urma 
să atingă cerul. Ce crezi că s-a întâmplat? Gravitatea a câștigat. 
Turnul s-a năruit. 

— Dar, Stuart, nu confirmă toate astea poveștile din Biblie? 

— Poţi lua lucrurile și așa. Sau ai putea să fii cusurgiu și să 
spui că autorii Vechiului Testament n-au avut nici măcar 
imaginaţia necesară pentru a-și născoci propriile povești. 

— Dar Tanah nu se reduce la asta. 

Obiecţiile mele nu fac decât să-l întărâte și mai tare. 

— In esenţă, părţi importante din Sfintele Scripturi au fost 
însăilate din mituri și povești ale unor culturi mai vechi... 

— OK, OK. 

— ... îmbinate inteligent cu crearea unei noi religii, axate pe 
un nou zeu suprem. 

O vreme, niciunul dintre noi nu mai spune nimic. 


— Chiar și viaţa lui Moise are un model mai vechi. În mitologia 
babiloniană, mama regelui Sargon din Akkad l-a trimis pe un râu 
în jos, într-un coș de papură, când a încercat să-l ascundă. Din 
fericire, a fost găsit și adoptat. Stuart bate darabana pe volan. 
Așa de originală este cea mai importantă poveste din Vechiul 
Testament. 


Există forme de viaţă care se dezvoltă chiar și în căldura 
infernală a deșertului. Omizi păroase și colorate. Măgari. Și roza- 
lerihonului; în sezonul ploios, e plată și verde, dar, de îndată ce 
pământul se usucă din nou, se face cât o minge, sfidând forțele 
naturii. Aș putea să mă raportez la plantă. Dacă seceta durează, 
își scoate rădăcinile și pornește prin deșert. O bate vântul până 
găsește un alt loc umed în care să se stabilească. 

Foarte puţini oameni o socotesc o plantă atrăgătoare, dar 
mulţi o gasesc amuzantă. 

Un pic ca mine. 


11 


Ajungem în sfârșit la un oraș de graniţă, unde ne cumpărăm 
vize pentru Egipt. Pe urmă trecem graniţa și o luăm spre sud, 
traversând Peninsula Sinai, de-a lungul Golfului Akaba spre 
Sharm el-Sheikh. De aici luăm feribotul, traversăm Marea Roșie 
până la Hurghada, iar apoi ne îndreptăm din nou spre sud, către 
portul Safaga, unde ne alăturăm unui convoi de turiști care 
merge spre vest, prin deșert, către Luxor. 

Stuart îmi mărturisește că speră ca investigaţiile noastre să 
ducă la o descoperire care să-i încununeze propriile cercetări. 

— Reabilitare! Spune-i cum vrei! Răzbunare! Credibilitate 
profesională! N-ai idee ce mult ar însemna pentru mine să fiu în 
stare să demonstrez, cu ajutorul tău, că teoriile mele sunt 
corecte. Că vikingii chiar au fost în Egipt. 

Spre groaza mea, o lacrimă i se scurge pe obraz. Stânjenit, 
îmi feresc privirea și mă uit pe geam. 

— Cred, spune Stuart, că Manuscrisele de la Thingvellir 
trebuie să aibă ceva care să arate că am dreptate. Că am avut 
dreptate în toţi acești ani. 


În vechea Tebă, Templul de la Karnak și cel de la Luxor erau 
legate printr-un drum pavat, pe care umblau faraonii în sandale 
prăfuite, gândind strategii militare înainte să se ducă acasă la 
palat să mănânce curmale și să-și pângărească surorile. 

Și până în ziua de astăzi cele două temple, cu sanctuarele și 
obeliscurile lor, cu sfincșii și statuile lor gigantice, aruncă umbre 
lungi pe nisipurile Nilului. 

Când ne cazăm la Winter Palace de pe strada principală, 
Corniche el Nile, soarele tocmai apune pe celălalt mal al Nilului. 
Stâncile strălucesc în lumina roșiatică a amurgului, făcând 
templele și mormintele demne de faraonii, reginele și prinții 
morți de mult. 

Ce să zic? Un pic mai exotic decât sosirea la Brandbu într-o zi 
mohorâtă și umedă! 


Orașul Uitat 
EGIPI 


1 


Valea Regilor zace cufundată în somnul veșnic între stâncile 
de pe malul vestic al Nilului, unde se află necropola tebană. 

Nemuritorul genius loci (sau „spirit al locului”) care domină 
valea aridă dă același sentiment de măreție și eternitate pe care 
ţi-l induc și Forum Romanum din Roma sau Acropola din Atena - 
peste care istoria trece în valuri lente, cu o mișcare 
imperceptibilă. Mari regi zac în morminte ascunse în stânci. 
Ramses. Seti. Tutmes. Amenhotep. Tutankhamon. Peste șaizeci 
de camere funerare au fost săpate în piatră în decursul a cinci 
sute de ani. 

Vântul șuieră în vale. 

Împreună cu sute de turiști, Stuart și cu mine intrăm în vale 
cu un trenuleț de plăcere tras de o locomotivă care pufăie. 
Praful mi se lipește de piele. Stâncile se înalţă până la cer. 

Mormântul pe care vrea să mi-l arate Stuart este sus de tot, 
într-o crăpătură îngustă. Intrarea e în nord, iar camera interioară 
e orientată spre est, într-un tipar ce simbolizează lumea 
morților. 

Urcăm gâfâind nesfârșitele trepte abrupte care duc spre 
intrarea modestă, atât de bine ascunsă pe vremuri. Un îngrijitor 
ne ia biletele și ne lasă în galeria subterană. Aerul este atât de 
umed și de cald, încât încep să trag de gulerul tricoului. 

— Unul dintre primele lucruri pe care le făcea un rege era să 
înceapă lucrările la mormântul său, spune Stuart. Sute de 
lucrători munceau zeci de ani să construiască mormintele astea. 
Întâi veneau tăietorii în piatră, care făceau treaba cea mai grea. 
Apoi  decoratorii cu pensulele și, la sfârșit, preoţii cu 
binecuvântările. 

Ne strecurăm pe trepte pe lângă turiștii care urcă. Mă lupt din 
răsputeri să îmi stăpânesc claustrofobia. Aerul este teribil de 
îmbăcsit. De fapt, atunci când jefuitorii de morminte și 
arheologii au deschis criptele, e posibil ca aerul închis acolo de 
secole să fi fost chiar periculos. Arthur Conan Doyle, autorul lui 
Sherlock Holmes, a sugerat chiar că sporii unor mucegaiuri 


mortale fuseseră lăsaţi în morminte pentru a-i pedepsi pe 
intruși. 

Nu știu dacă o fac intenţionat sau nu, dar respir doar pe nas. 

Cu fiecare pas, ne întoarcem în timp cu sute - nu, mii - de ani. 
Pentru a împiedica uzura pe care ar putea să o producă 
milioanele de pantofi ai turiștilor, autorităţile au instalat 
pasarele de lemn. Coloana de vizitatori pătrunde din ce în ce 
mai adânc în munte. Simt că mă sufoc. Aerul nu pare să-mi 
ajungă în plămâni. Dar nu-i spun nimic lui Stuart - nimeni nu 
vrea să fie „mămăligă”. 

Cerul e albastru și pictat cu stele galbene. Vestibulul e 
dominat de două coloane masive și decorat cu imaginile a 741 
de zeități. O scară te duce mai multe niveluri în jos, spre camera 
funerară ovală, cu două coloane și patru încăperi laterale. 

Aud șoaptele entuziasmate ale turiștilor. Dacă suntem așa 
mulţi aici jos, nu vom consuma oare tot oxigenul? Cineva se 
ciocnește de mine. Mă împiedic și ajung în raza vizuală a unui 
turist care tocmai fotografiază o pictură murală. Zâmbesc în 
chip de scuză și trag de gâtul tricoului. 

— Ai păţit ceva, Bjørn? întreabă Stuart. 

— Nu, bolborosesc eu. 

Pereţii camerei funerare sunt decoraţi ca un enorm sul de 
papirus, care conţine întregul text al Cărţii Amduat, despre viaţa 
de apoi. Sunt pasaje din imnurile închinate lui Ra și un motiv 
care îl înfățișează pe decedat însoţit de o zeiță. Mumia 
faraonului Tutmes al Ill-lea a fost depusă aici acum aproape 3 
500 de ani. Era al șaptelea faraon din a optsprezecea dinastie 
egipteană și este recunoscut ca unul dintre marii regi ai 
Egiptului. A domnit jumătate de secol, până la moartea 
survenită în jurul anului 1425 d.H. Mormântul i-a fost descoperit 
de egiptologul francez Victor Loret în 1898. Mumia lui Tutmes al 
Il-lea a fost găsită cu șaptesprezece ani mai târziu, împreună cu 
alte cincizeci de mumii, în peștera Deir el-Bahri din stâncile de 
lângă Templul lui Hatshepsut. 

Îi dau un ghiont lui Stuart. 

— Aerul de aici nu e prea bun, îi zic. N-am văzut destul? 


2 


Părăsim Valea Regilor și o luăm cu mașina spre nord, de-a 
lungul stâncilor care mărginesc Nilul. Cobor geamul și îmi umplu 
plămânii cu înghiţituri lacome de aer. Stuart mă întreabă dacă 
încerc să prind muște. Îi amintesc că sunt vegetarian. 

În curând se oprește lângă un zid cu sârmă ghimpată, în 
spatele căruia se află un impresionant complex de clădiri, săpat 
chiar în stâncă. 

— Ăsta-i Templul lui Amon-Ra, spune Stuart. Aici au venit 
vikingii. 

Deschide o poartă neîncuiată și parchează la umbra unui 
copac. 

— Pe vremuri era un canal acolo, zice el și îmi indică o câmpie 
între stânci și Nil. Fermierii l-au umplut cu pământ. Se întoarce 
din nou cu fața spre templu. lar ăsta e locul unde oficia marele 
preot Asim. 

Două statui enorme ale lui Amon-Ra și Osiris străjuiesc 
treptele largi care duc la scuarul din faţa templului. Pășim pe 
cărarea cu nisip care duce într-acolo. 

— Membrii sectei își spuneau Umilii Slujitori ai Sfinţiei Sale, 
Regele-Soare Amon-Ra, și Paznicii Sfântului Legământ, dar noi îi 
știm drept „cultul lui Amon-Ra”. Cultul a existat până în secolul 
al XIII-lea. Când s-a desființat cultul, relicvariul pe care secta 
trebuia să-l păzească - și pe care l-au furat vikingii - dispăruse 
deja de două sute de ani. Chiar și cei mai devotați preoţi trebuie 
să-și fi spus că e o pierdere de vreme să aibă grijă de ceva care 
fusese pierdut cu mult timp în urmă. 

— Chivotul Legământului? 

— Cu siguranţă ar fi interesant să fie așa, spune el cu o voce 
surprinzător de slabă. Dar poate că era cu totul altceva. 

Ne uităm la statuile din piatră și la templu. Încerc să îmi 
imaginez cum era viaţa aici cu o mie sau două mii de ani în 
urmă. Sau chiar trei mii. 

Apoi mă întorc cu faţa la Nil și îmi imaginez flota de corăbii 
vikinge. 

— Exact, zice Stuart, ghicitorul de gânduri. 

Nici templul, nici mormântul nu sunt deschise pentru public, 
dar Stuart are un permis de la autorităţile egiptene, iar 
îngrijitorul care stă moţăind pe un scaun la poartă se lasă ușor 
convins cu o bancnotă de cinzeci de lire egiptene. Intrăm în 
templu. Stuart deschide drumul spre sala principală. In spatele a 


ceea ce a fost cândva altarul, văd prăbușită intrarea în camerele 
funerare. 

Trag aer adânc în piept înainte să intrăm. 

E întuneric, așa că Stuart și cu mine ne aprindem lanternele. 
Trebuie să coborâm o mulţime de trepte și apoi să trecem 
printr-un tunel înainte să ajungem la prima cameră. Fasciculele 
lanternelor noastre scot la iveală picturi murale și inscripții. 

— Aici am găsit cele mai recente picturi și hieroglife - cele 
care zugrăvesc atacul de acum o mie de ani, spune Stuart. 

Îmi arată picturile. 

Corăbii lungi, ca ale vikingilor. 

Barbari bărboși, cu plete și ochi albaștri. 

Săbii, securi și scuturi. 

Capete de dragoni. 

— Vikingi... murmur eu. 

— Și eu am crezut la fel. Vikingi! Nu soldați și corăbii din 
afurisitul de Bizanţ! Vikingi! Și ticăloșii ăia au râs cu toţii de 
mine. 

Mai coborâm un rând de trepte până în a doua cameră 
funerară. Și, cum în afară de noi nu mai e nimeni în tunel, știu 
că pot oricând să dau o fugă până sus ca să iau o gură de aer, 
lucru care mă face să-mi controlez mai ușor claustrofobia. 
Deocamdată. 

In spatele celei de-a doua camere vedem resturile a ceea ce 
fusese cândva ultimul perete. Pășim prin gaura din zid și 
coborâm treptele înguste și abrupte, apoi ne continuăm drumul 
prin tunel. 

La capăt lui se deschide ultima cameră mortuară. 

Cea mai sfântă dintre toate. 

Camere goale, sicrie goale. 

Un sarcofag gol... 

Aici, în cea mai tainică dintre camere, își doarme somnul 
veșnic un demnitar căzut în dizgrație, căruia mai târziu i s-a 
spus CEL SFÂNT. 

Cine era? De ce au avut atâta grijă să-l ascundă? 

Ce comori au lăsat în camera lui funerară? 

Ce inscripţii? 

Ce relicvarii? 

Și de ce l-au păzit două mii cinci sute de ani? 


— Noi credem, îmi întrerupe Stuart șirul gândurilor, că 
manuscrisele pe care le-ai găsit în grota de la Thingvellir sunt 
copia și traducerea manuscrisului original care era păstrat aici. 

Stuart îmi arată frescele, inscripţiile și cartușele din 
mormântul gol, pe care le pricep doar după ce mi le explică 
răbdător. Lanternele noastre încep până la urmă să pâlpâie, așa 
că ne întoarcem la intrare. 

Aerul proaspăt e ca o mângâiere pe obrajii mei. 

Trecem de îngrijitor, care a adormit la loc, și mergem la 
mașină în tăcere, fiecare cufundat în gândurile lui. 

Inainte să pornească motorul, Stuart spune că vrea să mă 
ducă într-un oraș care nu există, să vorbesc cu un om care nu 
există. 


3 


Mănăstirea coptă Sfântul Marcu e construită din gresie în jurul 
unei grădini luxuriante, cu un pârâu și vegetaţie abundentă. 
Probabil că arată exact ca acum o mie nouă sute de ani, când 
călugării au așezat ultima piatră și și-au scuturat nisipul de pe 
mâini. 

Un ankh aurit domină acoperișul. 

Stuart oprește mașina într-un nor de praf, care formează apoi 
un vârtej prin parcare, ca o furtună de nisip în miniatură, 
țâfnoasă și răzvrătită. 

Mănăstirea este în Orașul Uitat, care se află într-o vale din 
deșert, nu departe de Luxor. Nu vei găsi Orașul Uitat pe nicio 
hartă și, în rarele ocazii când este menţionat în ghidurile 
turistice, descrierea se face adesea cu expresii pitorești, cum ar 
fi „ruinele unui oraș din deșert care nu vrea să moară”. Oficial, 
orașul nu există. Din secolul al XV-lea, autorităţile egiptene 
refuză să-i recunoască existența, ca urmare a unei dispute între 
călugări, un trib de beduini și autorităţile centrale privind 
dreptul de proprietate asupra unui izvor vital pentru 
supraviețuirea orașului. In 1481, când autorităţile au renunţat la 
lupta cu îndărătnicii locuitori ai deșertului - la urma urmei, 
mănăstirea și ruinele orașului pustiu erau departe, la mama 
naibii, într-o gaură bătută de vânturi și arșiţă, cu nisip și cămile 
bășinoase -, au scos orașul din documentele și registrele 
oficiale. Și, până în ziua de astăzi, nimeni nu s-a gândit să 


readucă orașul în lumea reală. În Egipt, autorităţile pot purta 
dușmănie mult timp. Orașul, care avusese inițial un nume, între 
timp dat uitării, nu avea nici școli, nici primărie, nici poliţie, nici 
spital. Copiii sunt trimiși cu autobuzul la Qena, unde școlile îi 
înregistrează ca vagabonzi. Cea mai bună descriere a doctorului 
din localitate ar fi cea de vraci. În rarele ocazii când nu ştie ce să 
facă, își duce pacienţii la spital cu singurul camion din oraș, 
pentru că doctorii cu școală, cum îi numește el cu dispreţ la o 
narghilea în cafenea, au dotări mai bune ca el pentru operații pe 
creier și transplanturi de cornee. Și pentru că mâinile lui au 
nefericita tendinţă de a tremura foarte tare. 

Mănăstirea Sfântul Marcu este situată la marginea acestei 
oaze - o adunătură inexistentă de case de piatră și lut, uitată și 
ignorată de autorităţile locale și centrale, precum și de restul 
lumii. 


Porţile mănăstirii se deschid. 

Dinăuntru iese un om care arată de parcă ar trăi și ar munci la 
Schitul Sfântul Marcu încă de la începuturile mănăstirii. Chipul 
lui scofâlcit îmi amintește de o stafidă zbârcită și uscată la 
soare. lar în jurul capului are înfășurat nici mai mult, nici mai 
puţin decât un turban. Vine spre noi, târșâindu-și picioarele în 
sandale de rafie, cu un zâmbet știrb pe faţă, și ne strânge mâna. 
Are o mică cruce tatuată pe antebraț. Spune în arabă un nume 
care sună ca o învălmășeală de consoane arbitrare, și, chiar 
dacă Stuart mi-l tot repetă în mașină, tot nu reușesc să îl ţin 
minte. Așa că îi zic doar „călugărul”. 

Ne invită în mănăstirea pustie și ne arată dormitoarele 
comune, refectoriile, biroul, biserica și grădina bine întreţinută a 
mănăstirii. Spre surprinderea mea, vorbește engleza la 
perfecţie. A studiat la Cambridge, unde apoi a fost profesor timp 
de mai mulţi ani. 

— Chiar dacă suntem foarte diferiţi, spune călugărul cu o 
undă de afecțiune în glas, Stuart și cu mine avem un trecut 
comun. Am fost îndrumătorul lui în egiptologie la Universitatea 
Cambridge. 

Mă uit mirat la fața lui arsă de soare și bătută de vânt și nisip, 
și mi-e greu să mi-l închipui profesor la Cambridge. Pe de altă 


parte, sunt o mulţime de oameni cărora le vine greu să își 
imagineze că eu sunt lector la Universitatea din Oslo. 

Îmi spune că evanghelistul Marcu a fost cel care a pus bazele 
Bisericii Ortodoxe copte în Egipt, la câţiva ani după răstignirea 
lui Hristos. Creștinii copţi au format prima comunitate religioasă 
organizată. Călugării de la Schitul Sfântul Marcu erau ferm 
convinși că Marcu însuși ajutase la construirea mănăstirii. 
Conducătorul Bisericii copte încă este numit „Papa din 
Alexandria” și „Patriarh al întregii Africi în scaunul apostolic al 
Sfântului Marcu”, iar vechea Biserică egipteană folosea simbolul 
ankh-ului, ansata, pe post de cruce. 

În secolul al Ill-lea, când au fost izgoniți din orașe, egiptenii 
creștini au fugit în deșert, unde și-au construit mănăstiri. Sute 
de mănăstiri au fost întemeiate în deșertul muntos al Egiptului, 
în clădiri șubrede și peșteri adăpostite. De aici, mișcarea 
monastică s-a răspândit în restul lumii creștine. 

Călugărul îmi spune că cea mai sfântă relicvă din biserică este 
un ghimpe din coroana lui Hristos, păstrat într-o raclă, pe o 
bucată de mătase roșie. lar într-o casetă gravată se găsesc opt 
pagini din ceea ce se crede că e o parte din textul original al 
Evangheliei după Marcu, precum și un fragment în coptă din 
Evanghelia după loan. 


— Dumnezeu e mort. 

Stăm pe o bancă de lemn la umbra arcadei care înconjoară 
grădina, bând apă rece din sticle de plastic. 

Călugărul lovește cu sandala în pământ. O umbră de tristețe îi 
trece peste chip. 

— Mort? 

— Osiris, spune el și își ridică un deget. Odin. Mai ridică un 
deget. Zeus. Ptah. Bacchus. Thor. Pan. Poseidon. Cupidon. 
Aștarot. Și-a terminat degetele acum, dar continuă enumeraţia. 
Bellona. Isis. Jupiter. Anubis. Balder. Nebo. Loki. Amon-Ra. 
Afrodita. Baal. Ahia. Freya. Hades. Mulu-hursang. Njord. Llaw 
Gyffes. Mu-ul-lil. Frigg. Venus. Set, cel mai mare conducător din 
Valea Nilului. Aș putea să continui zece minute și mai mult. Ce 
au toţi zeii ăștia în comun? Au guvernat viaţa a milioane de 
credincioși cu frică de Dumnezeu. Numele lor i-au făcut pe 


bărbaţi să tremure de frică și pe femei să-și plece capul în 
rugăciune. Masele i-au venerat. Am înălţat temple în cinstea lor. 
Sclavii au trudit să ridice lăcașe de cult ca să avem noi unde să-i 
slăvim. Civilizaţii au înflorit și au decăzut în numele lor. S-au dat 
bătălii. Generaţii de preoţi și călugări și-au dedicat viaţa să-i 
înţeleagă, să le interpreteze vrerea, să le aducă jertfe, să-i 
venereze. 

O pală de vânt suflă un ghem de paie pe poteca din grădină. 

— Și acum? întreabă el. Nu mai credem în ei. Acum sunt toți 
morți. Nu toți au fost uitaţi, firește. Dar nimeni nu mai crede în 
ei. Nimeni nu-i mai venerează. Și, dacă au existat vreodată, își 
petrec acum sacrele vieţi în uitare și plictis. Ca zei, sunt morți. 

Briza care trece pe sub arcadă sună ca un suspin. 

— Cred, continuă călugărul, că și Dumnezeu a murit. 
Dumnezeul pe care îl știm ca lahve, lehova sau Elohim. Domnul 
nostru. Are multe nume. Și semnele morții lui sunt multe. 
Profeţiile din Biblie s-au împlinit. Dumnezeu e mort. Nietzsche a 
avut dreptate. 

— De unde știi asta? 

Zâmbește trist cu gura fără dinți. 

— Priviţi în jurul vostru! Poartă lumea semnele unui 
Dumnezeu în viață, activ? E ceva în existența noastră care să 
indice faptul că un Dumnezeu iubitor veghează asupra noastră? 

— Eu nu sunt credincios. 

— Cum poți trăi în lumea asta fără să ai credință? 

— De ce să cred în Dumnezeu? 

— Isus este calea, adevărul vieţii. 

— Asta nu-i decât o platitudine. De ce să fie credința ta mai 
adevărată decât budismul sau hinduismul? Ce-l face pe 
Dumnezeul tău mai puternic decât Brahma? Evrei și creștini, 
musulmani și sikh-i - toţi cred la fel de sincer în zeul /or, în 
interpretarea /or, în adevărul /or. Oare au cu toţii dreptate? Sau 
dimpotrivă, se-nșală cu toţii? Dumnezeul tău îi condamnă pe toţi 
ceilalți. Atunci spune-mi, cine are dreptate? Care dintre religiile 
lumii e mai adevărată decât celelalte? Și care credinţă creștină 
e privilegiată de Dumnezeul tău și Isus? A catolicilor? A 
mormonilor? A  Martorilor lui lehova? A protestanților? A 
baptiștilor? Penticostalilor? A adventiștilor? 

— Bjarn... 


— De ce să cred eu într-un zeu care stăpânește întreaga 
lume, dar care, fără să se știe de ce, alege un trib nomad din 
Orientul Mijlociu să fie poporul Lui, mai presus de oricare altul? 
Dar indigenii din Hawaii? Eschimoșii? Băștinașii? De ce stă 
Dumnezeul tău în ceruri, strângându-Și micul trib la piept în 
dreptul inimii, pe când alţii nici n-au auzit de El? 

— Căile Domnului sunt de nepătruns. 

— Căile Domnului vostru sunt cu totul iraționale. Pot înțelege 
de ce au crezut israeliții în El acum două sau trei mii de ani, dar 
faptul că încă mai sunt oameni care ar băga mâna-n foc pentru 
aiureala asta de superstiții mă depășește. 

— Vorbe de nebun. 

— Chiar tu ai spus că inima Dumnezeului tău a încetat să 
bată. 

— Un zeu moare încet, Bjørn. Nu moare peste noapte. 
Bazându-ne pe diverse semne și interpretări ale Bibliei și pe 
modul în care înțelegem profeţiile și rugăciunile, concluzia 
noastră - și te încredinţez că e doar o supoziţie - este că 
Dumnezeu a început să moară la un moment dat în secolul al 
XII-lea, dar trecerea Lui în neființă a avut loc spre sfârșitul 
secolului al XIX-lea. Dumnezeu e mort de peste o sută de ani, 
dar încă n-am reușit să ne împăcăm cu asta. 

— Eşti călugăr. Pe cine mai venerezi dacă zeul tău a murit? 

— Încetezi să-ţi iubești mama și tatăl doar pentru c-au murit? 
Venerăm amintirea lui Dumnezeu. A lui Isus. Valorile pe care le 
reprezentau Ei și tot ce ne-au învățat. 

— Și asta ce-nseamnă? Dacă ai dreptate, atunci cine le-a luat 
locul? Așteaptă alţi zei să preia lucrarea lui Dumnezeu de unde 
a lăsat-o El? 

— Nu știm. Nu încă. Gnosticii, o sectă creștină declarată 
eretică de către Bisericile Catolică și Ortodoxă, care au învins în 
lupta dintre doctrine, n-au acceptat niciodată faptul că 
Dumnezeul nostru este atotputernic și absolut. Au fost și mulți 
alţii care au crezut că lehova este un zeu inferior și însetat de 
putere, ale cărui creaţii - lumea și oamenii - sunt dovada 
incontestabilă a incompetenţței Sale. Un zeu mai puternic - 
adevăratul zeu - domnea peste lehova și ceilalţi zeișori rivali. 
Acest zeu adevărat era deasupra fleacurilor de aici, de pe 
pământ. Ei bine, nici rabinii evrei, nici patriarhii creștini n-au 
acceptat o învăţătură atât de strâmbă. Dumnezeul din Vechiu/ 


Testament ne poruncise, la urma urmei, să-L venerăm numai pe 
El. Hm... Dar dacă gnosticii aveau dreptate? Dacă acel lehova 
din Vechiul Testament este un zeu însetat de putere - un eon - 
și obsedat de fleacurile legate de felul în care ar trebui să-l 
venerăm? Și dacă lehova e doar unul dintre zeii cei mulţi? Să 
presupunem că există un creator, un Dumnezeu adevărat, pe 
care nicio religie n-a reușit să-L prindă în divina ei amăgire. Pot 
trece sute de ani înainte ca acest nou zeu să devină suficient de 
puternic ca să apară în faţa noastră, a oamenilor, și să găsească 
profeţi de care omenirea să asculte și pe care să-i venereze. Eşti 
un copil făr' de Dumnezeu, un produs al secularizării, al 
indiferenței faţă de veșnicie și faţă de tot ce e sfânt. Și 
atitudinea ta ateistă este urmarea absenței lui Dumnezeu din 
lume. 

Rămânem tăcuți un timp, la umbră, feriţi de dogoarea 
deșertului. Când ne-am terminat apa și am râgâit discret cu 
mâna la gură, călugărul ne duce într-o pivniţă de lut, sub 
mănăstire. Trecem prin mai multe încăperi și ajungem într-un 
sfârșit la o ușă de fier care dă într-o cameră luminată de un tub 
de neon care pâlpâie. 

Călugărul deschide un fișet metalic și trage un sertar plin cu 
monede. Îmi dă un pumn de bani. Mă uit la monede. Spre 
surprinderea mea, văd că bănuţii de argint au pe ei o pecete 
regală norvegiană necunoscută. 

— Cum au ajuns aici? întreb. 

— Aici au fost făcuți. 

— Am citit destul de mult despre numismatică la facultate. 
Din câte îmi amintesc, Olav Tryggvason a bătut primele monede 
norvegiene cam prin 995. Pe monede scria 
ONLAFREXNORmannorum, care înseamnă „Olav, regele 
norvegienilor”. Era și o imagine a regelui cu un sceptru pe 
avers, iar pe revers, o cruce cu literele CRVX. S-a presupus că 
meșterul care le făcuse venea din Anglia. 

— Negustorii scandinavi din vechime foloseau și monede 
făcute aici în Egipt sau, ca să fiu mai exact, în satul Misr, la sud 
de Alexandria, pe malul Nilului. 

— Arheologii au presupus că monedele arabe găsite în 
Norvegia fuseseră aduse în nord de negustorii care făceau 
comerț cu Imperiul Bizantin. De altfel, banii arabi erau folosiţi pe 


scară largă ca valută internaţională. N-am știut că vikingii au 
bătut monedă aici. 

— Pentru scurt timp. 

— Mai e ceva, spune Stuart arătându-i călugărului un fișet 
care părea încă și mai încărcat decât primul. Și, în schimb, sper 
c-o să-mi arăţi Manuscrisele de la Thingvellir. 

— În curând... 

__ Călugărul deschide fișetul și scoate o casetă de lemn. 
inăuntru este o bijuterie de aur. Îmi pune în mână lanţul, care 
atârnă greu. Pe pandantiv e gravată runa tiwaz. 

— O bijuterie de-a vikingilor, spune Stuart. la să vedem, 
ghicești unde a fost găsită? 

Nu reușesc să ghicesc. 

— Lanţul a fost găsit în sarcofagul gol din camera funerară de 
sub Templul lui Amon-Ra, spune călugărul. 


6 


În aceeași seară, imediat după cină, îl sun pe profesorul 
Liyleworth la SIS de la o cabină telefonică aflată la câteva străzi 
de hotel. 

Legătura e groaznică și zgomotul de pe stradă e atât de 
puternic, încât de-abia ne auzim. Reușesc totuși să îi explic că 
am scăpat de la Institutul Schimmer și că totul e bine. 
Intrebările lui se pierd în cacofonia creată de motorete, 
autobuze, vânzători care încearcă să își vândă pepenii zemoși și 
strigătele stridente ale muezinilor care cheamă la rugăciune. 

Pe drumul de întoarcere, sunt atras fără să vreau într-o serie 
de bazaruri și prăvălii unde, ca rezultat al unei grave și 
nefericite neînțelegeri culturale și lingvistice, mă pricopsesc cu o 
colecție considerabilă de scarabei din piatră, statuete de pisici, 
măști mortuare, ghipsuri ale lui Anubis, sarcofage și mumii în 
miniatură, precum și un poster cu aspect de papirus, care 
înfățișează Sfinxul la asfinţit, și o sticlă cu esență de parfum 
Nubian Nights, pe care femeile frumoase îl vor găsi irezistibil. 

Lângă hotel îl zăresc pe turistul care făcea fotografii la 
mormântul lui Tutmes. Se uită după cineva - poate după 
încântătoarea lui soţie, care are la ea cardul de credit și nu se 
teme să îl folosească. Când mă vede, îmi zâmbește neliniștit. Fie 


pentru că mă recunoaște, dar nu știe de unde să mă ia, fie 
pentru că nu trebuia să îl văd. 


7 


A doua zi dimineaţă, în zori, Stuart și cu mine mergem pe jos 
la Muzeul Luxor, care se află la câteva străzi de hotel. 

Stuart telefonase la muzeu cu o seară înainte și stabilise o 
întrevedere cu directorul - un fost coleg, cu care menţinuse 
legătura de-a lungul anilor. 

Pe drum, Stuart încearcă din nou să mă convingă să îi arăt 
Manuscrisele de la Thingvellir. Îi spun că trebuie să înțeleagă că 
nu le am cu mine. 

— Dar știi unde sunt, insistă el. Am putea să mergem acolo. 

Chiar dacă înțeleg că e greu pentru el să își înfrâneze 
curiozitatea profesională, pisălogeala asta continuă începe să 
mă calce pe nervi. 


Directorul muzeului arată ca o gorilă binevoitoare. Are barbă 
mare și sprâncene stufoase; îi ies smocuri de păr până și prin 
gulerul deschis al cămâșii. 

— Stuart! mârâie el dându-i vechiului său coleg o îmbrăţișare 
de urs. 

Se uită unul la altul, râzând neîncrezători, ca doi vechi 
tovarăși de arme care au supraviețuit tranșeelor. 

— Mi-a fost asistent când am excavat camera funerară a lui 
Amon-Ra, explică Stuart. 

— Asistent? Directorul râde în hohote. Eram sclavul tău! 

Muzeul e deja arhiplin. Mă uit în jur după turistul care făcea 
poze la mormânt, dar nu e acolo. Bineînţeles că l-au înlocuit cu 
altcineva. 

— Doar puţini oameni știu de colecţia de scrieri pe papirus, 
pergament și hârtie pe care o avem în arhiva de la subsol, și 
încă și mai puţini își dau osteneala să se uite la ea, îmi spune 
directorul, după care i se adresează lui Stuart: Acolo păstrez 
documentele. 

Stuart îmi face cu ochiul. 

— Documente? întreb. 

Tocmai atunci trecem pe lângă o statuie într-o vitrină, care 
îmi reţine atenţia. 


Sculptura din lemn are cam patruzeci de centimetri înălțime și 
reprezintă un om sau zeu care își ţine barba lungă cu ambele 
mâini. Conform plăcuței de pe vitrină, statuia e veche de 3 200 
de ani, acoperită cu smoală neagră - culoarea zeului Osiris -, și 
a fost găsită în Valea Regilor. Seamănă îngrijorător de mult cu 
statuia a cărei poză o ţine Thrainn în biroul său din Reykjavik - 
statuia de bronz de o mie de ani vechime care a fost găsită în 
1815 de către Eyjaijărdur în nordul Islandei. De unde provenea 
statuia lui Eyjaijordur? Era originară din Egipt? Și dacă un viking 
islandez era cel care făcuse statuia lui Eyjaijordur în secolul al X- 
lea, de unde se inspirase? Fusese oare la bordul uneia dintre 
corăbiile lungi ale lui Olav? 

Mă grăbesc să cobor scările până în pivniţă, după Stuart și 
directorul muzeului. 

— Potrivit legendei, marele preot al cultului lui Amon-Ra, 
Asim, a fost luat într-o dimineaţă de zeii din ceruri, în anul 1013. 
Directorul râde și dă din cap aprobator spre Stuart. De cea 
renăscut interesul pentru Asim? După treizeci de ani? 

— Lucrăm la o teorie. Am dat de niște fragmente de 
manuscrise care s-ar putea să fi fost scrise de el. 

— Fragmente de manuscrise? Scrise de Asim? Ce captivant! 
M-ar interesa să le văd. 

— O să-ţi trimit copii. 

— Mulţumesc, prietene. Mulţumesc. 

Directorul descuie ușa arhivei și oprește alarma. Scoate două 
foi laminate A4 dintr-un fișet de oțel. Una este o traducere în 
egipteană și în engleză a unui text scris iniţial pe papirus. 
Cealaltă reprezintă o fotografie a documentului original, care e 
acum într-un muzeu din Cairo. 

— Textul ăsta a fost scris de prietenul nostru, domnul Asim. E 
o secțiune dintr-o descriere a înmormântării unui faraon. 
Seamănă mai curând cu un reportaj jurnalistic decât cu un text 
religios. A avut ca surse un papirus din Noul Regat”, hieroglife și 
fresce. Din păcate, începutul și sfârșitul lipsesc. 


„„„Încă din zori oamenii se strânseseră pe malul fluviului, 
în întâmpinarea cortegiului funerar. Mulţimile îl proslăveau 
pe Amon-Ra. Mormântul său de pe celălalt mal al Nilului, 


1 Denumire sub care este cunoscută epoca de maximă înflorire a 
Egiptului (1550-1070 1.H.). 


partea morților, era gata de aproape zece ani. Numai cei 
care îl construiseră știau unde este. 

lar acum faraonul era mort de șaptezeci de zile. Osiris îl 
aștepta. Bocitoarele de profesie se tânguiau și aruncau cu 
tărână pe ele și în privitori, fluturându-și brațele prin aer. 
Dansatoarele Muu, cu mijlocul încins și cu pletele 
împodobite cu pene, se mișcau în ritmul tobelor. Barca 
funerară aștepta lângă mal, la palat, cu mumia într-un 
sarcofag de aur. Multimea murmura când barca pe care 
erau rudele îndurerate a tras de la mal. O urma barca 
funerară. Sarcofagul de aur era pus sub un baldachin 
împodobit, susținut de patru stâlpi sculptați. Văslașii 
stăteau în picioare, perfect drepți. Pe urmă au pornit și 
celelalte bărci din procesiune, cu preoți, ostași, curteni, 
reprezentanți oficiali, dansatoare și Slujitori, care duceau cu 
ei bogățiile. Acestea aveau să fie depuse în mormânt și 
aveau să îl însoțească pe decedat în călătoria spre viata de 
dincolo, unde avea să trăiască în continuare ca zeu. 
Urmărind bărcile care brăzdau fluviul, mulțimea s-a 
revărsat pe malurile Nilului și s-a adunat în spatele șirurilor 
de gărzi. Cei care nu aveau permisiune nu puteau să 
urmeze procesiunea pe malul mortilor. Locul de odihnă 
veșnică al regelui era secret. Pe malul vestic, sarcofagul a 
fost ridicat pe un catafalc, tot în formă de luntre, care apoi 
a fost pus pe o sanie. Dregătorii de la palat aveau onoarea 
să tragă sania. În spatele lor venea altă sanie, care ducea 
canopele cu viscerele regelui. Cele mai apropiate rude ale 
decedatului mergeau pe lângă sarcofag. lar în urma celei 
de-a doua sănii veneau slujitorii care duceau bogățiile pe 
care urma să le aibă faraonul în noua lui viață, precum și 
Cartea egipteană a morților cu formulele magice și 
indicațiile necesare pentru a-l îndruma pe răposat în 
călătoria prin lumea de dincolo. Săniile încărcate înaintau 
încet în dogoarea zilei, dinspre fluviu peste câmpie și în sus 
pe deal, până la mormânt. Răpăitul monoton al tobelor 
răsuna prelung printre stânci... 


— Asta-i tot, spune directorul muzeului când vede că am 
terminat de citit, apoi se întoarce spre Stuart: Celălalt document 


e o scrisoare din 1300, de la un prefect al Arhivelor Vaticanului 
către vizirul egiptean. 

Întinde în faţa noastră un document laminat. 

— Reiese clar că vizirul trimisese Vaticanului o cerere 
privitoare la existența unor scrisori și documente de la Asim. 
Vizirul trebuie să fi avut legături cu oameni sus-puși, pentru că 
prefectul, care putea să treacă ușor cu vederea orice solicitare 
de acces la ceea ce erau, la urma urmei, arhivele papale - mai 
ales una care venea de la vizirul unei ţări musulmane -, i-a 
trimis, conştiincios, un răspuns. 

Încerc să descifrez textul în latină. 

— În esenţă, prefectul recunoaște existența a trei documente 
scrise de Asim, ne spune directorul. Cel mai vechi e o scrisoare 
de la marele preot către înălțimea Sa al-Hakim bi-amr Allah, 
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, calif atotputernic al 
Egiptului. 

— Avem o copie a acestei scrisori la institut, îl întrerupe 
Stuart. 

— Al doilea document este o copie a unui original necunoscut, 
care descrie atacul condus de barbarii păgâni asupra templului 
și a mormântului, iar al treilea e o copie a unui fragment dintr- 
un jurnal de călătorie - posibil din același text - care descrie 
drumul pe care l-a făcut, citez, „până la avanposturile 
civilizaţiei”. 

Stuart se întoarce spre mine cu un zâmbet ușor. 

— Avanposturile civilizaţiei... 

— Trebuie să se refere la Norvegia. 

— Barbari păgâni... Vocea lui Stuart e înecată de emoție. Nu i- 
ar fi descris așa pe soldaţii bizantini. Vorbea de vikingi! 

— Asta înseamnă că sunt trei documente scrise de Asim în 
Arhivele Vaticanului. 

— Atunci, spune Stuart, ar trebui să ne ducem acolo și să 
vedem dacă putem să le găsim! 


Anticarul 
ITALIA 


1 


La o aruncătură de băț de mulțimile de turişti din Piazza 
Navona, într-un pasaj îngust și pietruit, care leagă o pașnică 
străduță lăturalnică de o arteră aglomerată, între un încadrator 
de tablouri și o modistă, se află un anticariat care, potrivit firmei 
de deasupra ferestrei, se numește pur și simplu „Anticariat”. 
Hărțile Romei arată în mod greșit că pasajul, atât de 
întortocheat, încât nu-l vezi de la un capăt la altul, este o 
fundătură. Localnicii folosesc pasajul drept scurtătură spre Via 
del Governo Vecchio, în timp ce turiștii care se nimeresc pe 
acolo își închipuie că au ajuns în trecut. Magazinele de pe 
străduța ferită arată de parcă nu prea a mai dat nimeni pe acolo 
de pe vremea împăratului Nero, ca și cum timpul ar fi rămas în 
loc. Cărţile prăfuite expuse în vitrinele anticariatului sunt 
bestselleruri din trecut, de mult uitate. Noaptea, paginile 
aparent lipsite de viaţă ale cărţilor pe jumătate deschise fâlfâie 
ca niște fantome în uscăciunea aerului condiţionat. În faţa 
intrării, unde orarul stă scris caligrafic pe o bucată de hârtie 
galbenă (cerneala literelor răsucite pare să pălească pe măsură 
ce te uiţi la ea), se află ce a mai rămas dintr-o antică bicicletă 
neagră, legată cu lanţ și lacăt de o țeavă. 

Stuart Dunhill își îndreaptă sacoul. 

— Intrăm? 

Pe drumul dinspre hotel, mi-a spus câte ceva despre omul pe 
care suntem pe cale să îl întâlnim. Luigi Fiacchini este o 
adevărată legendă în cercurile clandestine de anticari. Îi 
cunoaște pe toţi cei care au importanţă pentru afacere: anticari, 
bibliotecari, editori, erudiţi, negustori de cărţi și șarlatani 
dubioși: femei și bărbaţi bibliofili de la Milano și Florenţa, Viena 
și Paris, Flamburg și Londra, Sankt Petersburg și Moscova, Oslo 
și Stockholm, Copenhaga, Helsinki și Reykjavik, New York și San 
Francisco, Hong Kong și Singapore, Buenos Aires, Santiago și Rio 
de Janeiro, Sidney și Cape Town. De la baza lui din Roma, Luigi 
Fiacchini a negociat vânzarea unui număr de cărți și colecții 
aflate printre cele mai scumpe din lume. El a fost mijlocitorul 


când Opus Dei a cumpărat o copie din secolul al Ill-lea a 
Evangheliei după Luca, și se zvonește că tot Luigi a fost și cel 
care a reușit să găsească manuscrisul piesei pierdute a lui 
Shakespeare, Love's Labour Won, pe care un colecţionar din 
Emirate se pare că a dat cincizeci de milioane de dolari. El a pus 
la cale vânzarea uneia dintre cele patruzeci de ediţii in-folio 
existente ale operelor complete ale lui Shakespeare, tipărite la 
șapte ani după moartea marelui dramaturg, pentru 2,8 milioane 
de lire. Stuart a auzit că Luigi fusese implicat și atunci când 
Casa Sotheby's din Londra a scos la licitaţie unul dintre primele 
atlase tipărite din lume, din 1477, care se baza pe scrierile 
geografului Klaudios Ptolemaios, din secolul al Ill-lea, vândut 
pentru aproape 2,5 milioane de coroane norvegiene. 

Când intrăm, un om trece pe lângă noi. Privirile ni se 
încrucișează o fracțiune de secundă și am senzaţia că l-am mai 
văzut. Dar el nu îmi arată prin nimic că m-ar recunoaște și, până 
să sune isteric clopoţelul care ne anunţă sosirea, l-am și uitat. 

Fațada modestă - o fereastră și o ușă - mă făcuse să 
presupun că magazinul este micuţ. De fapt, e enorm. Intri întâi 
într-un hol îngust, cu pereţii acoperiţi de cărți și o tejghea 
acoperită cu plăci de ceramică demodate. După aceea, 
magazinul se lărgește și amintește mai mult de o bibliotecă. Mii 
de cărţi umplu labirintul de tejghele, cufere și rafturi. Aerul e 
îmbăcsit de mirosul pregnant al cărților: hârtie și praf, coperte, 
lipici și un iz de sudoare de la protagoniștii care se războiesc 
între coperţi. 

Stuart îmi dă un ghiont în spate. 

Mi-I închipuisem pe Luigi Fiacchini ca pe un conte italian înalt, 
distins, cu părul încărunţit și privire inteligentă. Dar bărbatul 
care stă cu spatele la noi, mormăind momento, momento în 
timp ce mută niște cărți și care înclină apoi din cap când se 
întoarce să vadă cine îl deranjează e scund și gârbovit, cu părul 
rar, subţire și ochi înceţoșaţi, care privesc în direcţii opuse. 
Singurele lucruri care îi lipsesc sunt o cocoașă, solzi și o limbă 
de reptilă. 

— Stuart! exclamă el. 

— Luigi! îi răspunde Stuart. 

Işi strâng mâinile cu o căldură care arată că amândoi încearcă 
din răsputeri să își reprime impulsul de a se îmbrățișa. 


Stuart mă prezintă. Luigi se uită la mine cu o curiozitate 
nemascată, care e permisă între ciudați. 

— Domnul Beltø! Ai făcut ceva valuri în lumea mea când ai 
găsit Racla Sfintelor Taine. Păcat că nu ai pus-o pe piaţă! Ai fi 
ajuns milionar! 

Râsul lui sună ca foșnetul unor pagini, parcă ar fi un efect 
sonor, nu o expresie a veseliei. 

E mult mai scund ca mine. Un ochi îi e acoperit de o peliculă 
cenușie. 

— Chior de ochiul stâng. Dar, la fel ca la troli, asta înseamnă 
că văd mult mai bine cu celălalt. 

Luigi încercase prima oară să fumeze un trabuc când era 
tânăr, iar acum nu mai putea să se lase. Pretinde că se 
înrudește de departe cu Leonardo da Vinci. Eu unul cred că 
arată ca amărâtul urmaș al unui maur spaniol care a și-a găsit 
plăcerea cu un măgar. 

Apoi spune: 

— Momento, momento, domnilor, zice el și aleargă la ușă, o 
încuie și trage în jos jaluzelele. 

Ne arată anticariatul cu pasiunea și mândria unui îndrăgostit. 
Magazinul e organizat după un criteriu tematic pe care nu prea îl 
înțeleg. Scoate ediţii rare - un exemplar din Le Avventure di 
Pinocchio semnat de autor, Carlo Collodi, o ediţie ilustrată din 
secolul al XVIII-lea a capodoperei lui Dante, La Divina 
Commedia, o primă ediţie a lui // Principe, de Machiavelli, și un 
șpalt din 1979 al romanului lui Umberto Eco, // nome della rosa, 
cu însemnările și corecturile autorului. 

Luigi își ridică braţele și trage fericit din trabuc. 

— Am aici mii dintre cele mai bune cărți din lume, și fiecare 
dintre ele te imploră s-o citești din nou. 

Luigi locuiește într-un apartament de deasupra magazinului. 
Ca să ajungi acolo, trebuie să urci o scară în spirală și treci de 
un lanţ subţire care îţi blochează drumul și de care atârnă o 
plăcuţă pe care scrie Riservato. 

Apartamentul nu e foarte diferit de magazin. Sunt cărți peste 
tot. Luigi a făcut loc în mijloc pentru un șezlong de piele și o 
măsuță joasă, pe care zac îngrămădite ziare și reviste 
italienești. 

Aduce din bucătărie un ibric de cafea. 


— Cum ţi-am spus și la telefon, îi zice lui Stuart pe când 
toarnă cafeaua, copiile fragmentelor din descrierea făcută de 
Asim călătoriilor lui în ţara din nord au fost obiecte râvnite pe 
piaţa colecționarilor începând din secolul al XIX-lea. Nu știm de 
unde provin copiile, dar unele dintre ele au ajuns în Arhivele 
Vaticanului. Copiile sunt fragmente incomplete, dar se pare că 
toate provin din același manuscris original, care probabil s-a 
pierdut. 

— Așadar, vrei să spui, îndrăznesc eu, că tot ce se află la 
Vatican este deja în circulaţie? 

— Câtuși de puţin. Arhivele Vaticanului sunt inepuizabile. 
Totul depinde de felul în care cauţi și de referințele care te ajută 
să te uiţi mai departe. Deși oamenii de știință și colecționarii au 
scotocit deja prin arhive, nimeni n-a știut cu adevărat ce încerca 
să găsească. Dacă studiezi fie și un singur document luat la 
întâmplare, se poate să fi trecut cu vederea o unică referință și 
să pierzi pista care te-ar ajuta să-ți atingi scopul. De altfel, de- 
abia acum - se uită din nou la mine - toate informaţiile încep să 
însemne ceva. 

— Ce putem spera? 

— Unul dintre fragmente este despre un atac asupra 
templului lui Asim. Altul pare a fi un fel de jurnal care descrie o 
călătorie la hotarele lumii civilizate. 

— Avanposturile, îl corectează Stuart. 

— Avanposturi, desigur. Vaticanul stabilise deja în secolul al 
XII-lea că acest avanpost e Norvegia. Problema era că nimeni nu 
știa exact unde anume în Norvegia. Se uită întrebător la mine, 
iar eu ridic din umeri. O altă problemă a fost să se identifice 
care documente sunt strâns legate de cazul ăsta. 

— Cele mai multe par însemnate. 

— Însemnate? Cu ce? 

— Cu cele trei simboluri: un ankh egiptean, runa tiwaz și o 
cruce. 

Luigi se uită în gol. 

— O, cazzo...!!! exclamă el și își adună gândurile, foarte 
concentrat. Cred că jurnalul de călătorie al lui Asim ar fi fost 
descoperit cu mult timp în urmă dacă s-ar fi aflat pe undeva la 
Vatican. 


n „Fir-ar să fie” (it. în original). 


— Nu avem neapărat nevoie de o versiune completă, spune 
Stuart. Orice pistă, mai lungă sau mai scurtă, ne-ar fi de ajutor. 

— Și speri s-o găsești în Archivum Secretum Apostolicum 
Vaticum, Arhiva Secretă a Vaticanului? 

— Dacă ne lasă acolo. 

— Arhivele nu sunt așa de secrete cum indică numele lor. Unii 
oameni cred că secretum se referă mai degrabă la conceptul de 
„separat”. Arhivele au fost deschise cu acces limitat în 1881. 
Trebuie să ceri o autorizaţie ca să le vizitezi, dar, în zilele 
noastre, în jur de 1 500 de cercetători primesc această 
autorizaţie în fiecare an. 

— Asta-i misiune imposibilă. Atât să ţi se aprobe accesul, cât 
și să cercetezi pe urmă. 

— Ei, nu spune asta. Sunt câţiva arhivari care fac parte din - 
hmm, cum să-i zic? — breasla mea de bibliofili. Îmi datorează 
niște servicii. Vă scot autorizaţii și vă dau un arhivar dedicat, 
care știe unde să caute. 

Îi strâng mâna, plin de recunoștință. 

— Interesul față de manuscrisele și hărţile lui Asim a crescut 
din 1977, când a făcut Stuart descoperirea aia de senzaţie, 
continuă Luigi. Dar cercurile științifice au respins-o cu obișnuita 
lor aroganță și au lăsat-o mai mult în seama particularilor. 

— Adică în seama colecționarilor clandestini, mă informează 
Stuart. 

— Ai spus cumva „hărți”? 

— O, da, n-ai știut? Există cel puţin o hartă, pe care Asim a 
trimis-o în Egipt. Se pare că indică locul în care sunt ascunse 
mumia și comoara. E posibil să existe o copie în Arhivele 
Vaticanului, nu știu, dar nu pare să-i fi ajutat prea mult pe 
vânătorii de comori. 

— Deci te ocupi și de hărţi? 

— Bineînţeles! Așteaptă, așteaptă o clipă! 

Deodată cuprins de entuziasm, coboară repede scara în 
spirală și urcă înapoi cu braţul încărcat de suluri de hârtie și 
suporturi pentru documente, pe care le întinde cu grijă pe masă, 
în faţa noastră. 

— Hărțile sunt adesea la fel de valoroase ca documentele 
scrise de mână. Și unele, și celelalte ne arată cum înțelegeau ei 
lumea. Ne ajută să cunoaștem mândria marilor exploratori. 


Marco Polo. Cristofor Columb. Vasco da Gama. Hudson. Nansen. 
Amundsen. Heyerdahl. 

Despăturește o foaie. 

— Ăsta e un facsimil după harta lumii a lui Mercator, din 1569. 
Puteţi recunoaște Scandinavia, nordul Scoției, Islanda și zone 
din Groenlanda, dar în mare parte e desenată din imaginaţie. 
Mercator s-a bazat pe documentaţia medievală lăsată de un 
călugăr din secolul al XV-lea, care a călătorit mult și a scris o 
carte numită /nventio Fortunata - azi pierdută, din păcate. Prima 
descriere cunoscută a ținutului Vinland aparţine geografului și 
istoricului Adam din Bremen și e inclusă în cartea lui de prin 
1075, intitulată Descriptio insularum Aquilonis, la o generaţie 
întreagă după ce Leif Eiriksson fusese primul pe acolo. Harta 
papei Urban din 1367 indică existenţa unor insule mari - coasta 
Americii - la vest de Atlantic. Controversata hartă a regiunii 
Vinland, mappa munai, este probabil o hartă a Americii. Se pare 
că pergamentul datează din secolul al XV-lea, dar oamenii de 
știință nu se pot pune de acord în privinţa cernelii. O hartă din 
colecția lui Sir Thomas Philip, din 1424, arată în detaliu coasta 
de est a Americii, până spre sud, spre Georgia și Florida. 

— Numai asta mai lipsea, zic eu bombănind. America! N-am 
putea să ne limităm la continentul nostru? 

— Cum dorești. 

lau o gură de cafea cu gust de smoală și îl întreb pe Luigi 
dacă nu îi e teamă de hoţi. 

— La urma urmei, zic eu, un oportunist ar putea fura ușor de 
aici lucruri mai valoroase decât ce-ar obţine dacă ar jefui o 
bancă. 

— Adevărat, foarte adevărat. 

Luigi se duce la balustrada scării. În ornamentaţia stâlpului a 
fost încastrat un buton. 

— Am cam cincisprezece din astea puse prin magazin. Alarma 
e conectată direct la poliţie, așa că forţele de ordine ar ajunge 
aici în câteva minute. lar în cele mai valoroase cărţi am ascuns 
senzori electronici care declanșează alarma dacă hoțul se 
apropie prea mult de ușă. Bate în fereastra care dă spre pasaj! 
Sticlă antiglonț. Nu poţi s-o spargi nici cu ciocanul. Numai cu 
explozibili ai putea să treci prin geamul ăsta. 

— Înţeleg că ai avut de-a face cu șeicul Ibrahim? se 
aventurează Stuart, totuși, cu precauție. 


Luigi își ridică privirea, ca un animal care adulmecă primejdia. 

— Toţi oamenii influenţi din lumea internaţională a cărţilor și a 
manuscriselor vechi au avut de-a face cu șeicul Ibrahim. 

— Cât de bine îl cunoști? 

— Nimeni care spune că-l cunoaște bine pe șeic nu-l cunoaște 
cu adevărat. 

— l-ai vândut vreun obiect sau ai cumpărat ceva de la el? 

Luigi se uită la mine cu ochiul sănătos. 

— În meseria mea, discreţia e cheia succesului. Să lași să-ţi 
scape ceva despre un client, indiferent dacă-ţi vinde ceva sau 
cumpără de la tine, ar fi o indiscreție. 

— Ne întrebam doar, explică Stuart, de ce l-ar interesa pe șeic 
marele preot Asim și comoara pe care au furat-o vikingii. 
Comoara o caută? Sau mumia? Sau manuscrisul și documentele 
din vase? 

— Pe  șeic l-au interesat întotdeauna antichităţile și 
manuscrisele. 

— Cum a aflat de povestea Sfântului Olav și a lui Snorri? 

— Poate c-a citit National Geographic în 1977. 

— Poţi să ne ajuţi? întreabă Stuart. 

— O să verific câteva lucruri. 

Stuart îmi face cu ochiul. Pricep că, atunci când Luigi spune 
„O să verific câteva lucruri”, asta înseamnă că le va afla. 

— Dar să nu crezi că vă fac vreo favoare, adaugă el, cu 
oarecare avânt, văzându-ne zâmbetele satisfăcute și vrând să 
ne aducă la realitate. 

— Sigur că nu, spune Stuart. Nu mi-ar trece niciodată prin 
minte că nu vrei nimic în schimb. 

Luigi chicotește pe înfundate. 

— Amico, mă cunoști bine. Ca să fiu sincer, motivul meu e 
total egoist, de ce să nu recunosc? Nu cred că vânătoarea de 
comori a șeicului Ibrahim are drept scop scrierile unui amărât de 
călugăr din secolul al XV-lea. Șeicul Ibrahim își dă seama 
imediat când sunt mulţi bani la mijloc. Și, dacă e vorba de mulți 
bani, n-am nimic împotrivă să intru în dansul din jurul vițelului 
de aur. 


2 


Sala de lectură din Archivum Secretum Apostolicum 
Vaticanum e lungă și îngustă, cu un tavan boltit decorat cu 
fresce, ca o biserică. În mijloc sunt puse mese de două sau trei 
persoane; sunt atât de multe, încât renunţ să le mai număr. 
Peretele e înalt cât două etaje și acoperit de cărți. 

Funcţionarul de la recepţie ne conduce prin mai multe 
coridoare și încăperi cu pereţi lambrisaţi, tavane pictate și 
biblioteci din lemn închis la culoare. De jur-împrejurul nostru 
cercetătorii stau cufundați în lectură, fiecare în norul său de 
praf. 


Tomaso Rossellini e un bărbat scund și rotofei, cu ochi căprui 
de culoarea alunei, care ne iscodesc scânteietori din spatele 
unor ochelari pătraţi, cu rame de aur. Ne așteaptă la intrarea în 
biroul său. 

— Așa deci, sunteți prieteni cu Luigi, spune el pe un ton 
conspiraţionist, strângându-ne mâna și zâmbindu-ne slab. 

— Cine nu e? parează Stuart, făcându-l pe Tomaso să 
pufnească într-un râs silențios. 

Trebuie să lucrezi ani de zile ca arhivar sau bibliotecar ca să-ți 
perfecţionezi un râs pe care să nu-l audă nimeni. Facem câteva 
remarci politicoase despre sediu și despre cât de recunoscători 
îi suntem că și-a făcut timp să ne ajute, la care el protestează 
printr-un semn grăbit. 

— Luigi mi-a spus că vreţi să vedeți niște documente și 
scrisori care ar putea fi legate de un mare preot - Asim din 
cultul lui Amon-Ra - și de Sfântul Olav, regele norvegian. Aș 
putea oare, din pură curiozitate, să vă întreb de ce? 

— Încercăm să demonstrăm că a existat o legătură mai 
strânsă decât se crede între cultura nordică veche și cea 
egipteană, explică Stuart repede și vag. Credem că vechea 
religie nordică a fost influenţată de zeii egipteni, precum și de 
mitologia germanică și celtică. 

Tomaso se uită la noi în timp ce hard-disk-ului îi ia o 
nanosecundă sau două să proceseze, să clasifice și să salveze 
această informaţie. N-om fi chiar primii care vin aici cu speranţa 
de a demonstra o ipoteză cu totul improbabilă. 

— Am adunat niște referinţe din arhivă despre persoanele 
care vă interesează, despre subiectul în cauză și despre 
subiecte conexe. Dar, din diverse motive - timp! — nu am reușit 


să parcurg personal materialul. Ne înmânează trei foi de 
referințe, cu o combinaţie de litere și numere. Cele mai vechi 
informaţii sunt de acum nouă sute cincizeci de ani, zice el, dar 
există trimiteri la referinţe din secolul al XII-lea până în secolul al 
XVI-lea. 

Ne explică ce vom fi în stare să găsim singuri și pentru ce 
vom avea nevoie de un arhivar - asta este de fapt partea leului. 

— Arhivele noastre includ și colecțiile a două sute șaizeci și 
patru de papi, începând din secolul al V-lea. Și nu avem doar 
scrieri religioase - puteţi găsi orice, de la un memento de-al lui 
Michelangelo până la scrisorile de dragoste ale lui Henric al VIII- 
lea. Dar trebuie să știți ce căutaţi. Arhivele sunt enorme! 
Rafturile ticsite cu cărţi se întind pe optzeci și cinci de kilometri! 
Și trebuie să vă avertizez, doar o mică parte din texte sunt 
traduse, în cel mai bun caz în latină. 

— Citesc în latină, greacă, coptă, ebraică, aramaică și italiana 
veche, spune Stuart și adaugă când ne vede mutrele uluite: O 
parte din educaţia mea de bază. 


3 


Tomaso ne duce în sala de lectură și apoi jos la arhive. 
Majoritatea referinţelor sunt la subsol, unde rândurile de rafturi 
se întind la infinit. Unul dintre custozi ne ascultă cu atenţie 
solicitările și ne încarcă brațele cu două cutii pline de dosare, 
procese-verbale și suporturi pentru documente. 

Ne întoarcem în sala de lectură, ne așezăm confortabil și 
începem să căutăm. 


Stăm ore întregi aplecaţi peste cărți cu legături fragile și 
documente pline de praf, examinând materialul. Multe dintre 
hârtiile pe care le studiem sunt doar tangenţial legate de 
misterul nostru. 

Într-un document dau peste o trimitere la o scrisoare adresată 
Marelui Maestru Stephanus Scannabecchi, având drept cuvinte- 
cheie Noruega și Dollstein. Stuart parcurge o bulă papală emisă 
de Anastasie IV cu puţin timp înainte să moară în 1154, prin 
care declara Nidaros scaun al arhidiecezei ce cuprindea Oslo, 
Hamar, Bergen, Stavanger, insulele Orkney, Hebride, Feroe și 
Groenlanda. 


Sunt multe referințe la Diplomatarium Norvegicum, o colecție 
de douăzeci și două de volume care conţine peste 20000 de 
scrisori din Norvegia din timpul Evului Mediu, unele datând chiar 
din secolul al XI-lea. 

Străduindu-mă să mă orientez în toată această încâlceală de 
informaţii, citesc o scrisoare din noiembrie 1354, în care regele 
Magnus îl numește pe Pâl Knutsson în fruntea unei expediţii 
speciale în Groenlanda, pentru a întări poziția creștinismului 
acolo. Apoi, într-un document din 1450, e menţionat „atacul 
barbarilor asupra Groenlandei”; evident că „unii dintre barbari 
au scăpat cu viață”. 

In mormanul de scrieri despre Sfântul Magnus, descopăr bula 
papală dată de Celestin al III-lea în 1197, prin care l-a canonizat 
pe Rangvald, conte de Orkney. 

Mai surprinzătoare este o trimitere la un pergament din 1131, 
în care cavalerul Clemens de'Fieschi, într-o scrisoare către 
cardinalul-episcop Benedict al II-lea - citând rapoarte mai vechi 
- susţine că același Ragnvald trebuie să fi ajuns acolo înaintea 
lui și să fi golit peștera de bogății. 

Peștera? Bogăţii? 

De'Fieschi sugerează în scrisoare că Vaticanul ar trebui să 
încheie o alianță cu acea ramură a familiei lui Ragnvald care nu 
îi este loială contelui și care i se împotrivește. 

Informaţia mă interesează din mai multe motive. 

Ragnvald, conte de Orkney, este același cruciat care, potrivit 
lui Adelheid, s-a dus să caute comoara în peștera Dollstein. 

Oare chiar găsise comoara? 

Ce rol avusese de jucat în toată povestea asta? 

Era oare paznicul care salvase mumia, sulurile și comoara din 
ghearele Vaticanului sau era doar un vânător de comori? 

In 1137, la câţiva ani după ce fusese la Dollstein, Ragnvald se 
apucase să înalțe catedrala Sfântul Magnus în Kirkwall, pe 
Insulele Orkney, în cinstea unchiului său, Magnus, care murise 
ca un martir. La începutul secolului XX, când catedrala a fost 
restaurată, muncitorii au găsit scheletele lui Ragnvald și al 
unchiului său, Magnus, zidite în coloanele din capelă. 

Conform cronicii, Ragnvald, conte de Orkney, a fost omorât de 
niște rubedenii la Caithness în Scoţia, în 1158, în urma unei 
lupte pentru putere. Scrisoarea lui de'Fieschi sugerează că s-ar 


putea să-l fi ucis niște trădători, în numele unei congregatio de 
la Vatican. 

Asasinarea lui Ragnvald în 1158 îmi aduce aminte de soarta 
prietenului meu, Sira Magnus. 


4 


O jumătate de oră mai târziu, Stuart găsește un document 
care ne lasă pe amândoi cu gura căscată. 

Sigiliul de pe document este al Comisiei Cardinalilor și a fost 
rupt, iar în jurul lui se află o panglică de mătase roasă. In 
document se spune că Vaticanul a fost informat că „barbarii din 
țara zăpezii” au făcut o incursiune în Egipt și au furat „o mumie 
sacră, mari bogății și suluri de papirus de neînlocuit”. 

— Mai clar de-atât nici că se poate! Ochii lui Stuart strălucesc. 
În momentul de faţă cred că gândul răzbunării e mai important 
pentru el decât mormântul sfânt sau incursiunea vikingilor. 

Conform documentului, solii egipteni - califul al-Mustarshid și 
un mare preot care nu e numit - au fost la Vatican să își pledeze 
cauza. Vizita a coincis cu traducerea unei scrisori scrise în coptă 
de către egipteanul Asim, care stătea și aduna praf în Arhivele 
Vaticanului. 

Mesajul egiptenilor și scrisoarea în coptă trebuie să fi făcut 
impresie asupra papei Inocenţiu al II-lea, întrucât mai târziu în 
același an, acesta a trimis o primă delegaţie în Norvegia, 
condusă de cavalerul Clemens de'Fieschi. 

Alături de documentul Comisiei Cardinalilor este o scrisoare 
care fusese trimisă prin curier Marelui Maestru Scannabecchi la 
Vatican - trebuie să fie aceeași scrisoare la care s-a făcut 
referire mai devreme - din partea lui Clemens de'Fieschi, care 
și-a semnat raportul cu îndrăzneală „Ostașul Domnului”. 


Preacinstitului și dreptului 

Mare Maestru Stephanus Scannabecchi 
Sancta Sedes, Curia Romana 

Vatican 


Stăpâne, 


Mi-a fost poruncit de către cardinalul-episcop 
Benedict al II-lea să conduc în numele Pontifului 
un grup de soldați învățați spre Norvegia, la 
hotarul de nord al lumii civilizate, pentru a 
găsi, dacă e posibil, un sfânt sul de papirus. 
Printre oamenii mei erau reprezentanți ai 
Vaticanului, ai ordinului Cavalerilor Templieri, 
ai ordinului Cavalerilor Ospitalieri, precum și 
oameni de încredere aleși de califul Egiptului. 
Califul le-a dat instrucțiuni trimișilor săi să 
aducă Înapoi o mumie  (îmbălsămată conform 
tradițiilor păgâne ale egiptenilor) și tot ce mai 
este în mormântul mumiei, mai ales aur, bijuterii 
și opere de artă. 

Vai nouă, multe lucruri ne-au indicat că 
norvegienii știau că suntem pe drum, cu toate că 
nu reușesc să înțeleg cum au ajuns în posesia 
informatiei. Poate i-au avertizat, în mod 
indirect, mesagerii Ospitalierilor sau iscoadele 
care fuseseră trimise înainte de cardinalul 
Benedict pentru a ne ajuta să găsim indicii, sau 
indivizii cu gura slobodă pe care i-am întâlnit 
pe drum prin mănăstiri sau prin hanuri și care 
poate au transmis mai departe câte ceva despre 
natura cercetărilor și discutiilor noastre. 

La sfatul mai multor negustori și vânători care 
străbătuseră Norvegia în lung și-n lat și pe care 
i-am întâlnit într-un sat din Danemarca numit 
Domus Mercatorum sau Kaupmannahafn, am navigat 
spre Ásló, un sat în câmpiile zeilor de sub 
dealuri, de unde puteam merge călare spre nord- 
vest, mai întâi prin văi înverzite și apoi peste 
lanțuri de munți înalți. Asta am fost sfătuiți să 
facem, în loc să navigăm spre nord, de-a lungul 
stâncilor sălbatice și primejdioase de la țărm, 
unde valuri înalte se ridicau pe neașteptate și 
unde se spunea că trăiește un monstru marin pe 
nume Kraken, care era în stare să scufunde 
corăbii mari. 


La sosirea în Norvegia, am fost surprinși de 
frigul cumplit din timpul iernii, care aducea 
multă zăpadă și vânturi înghețate, si am fost 
nevoiți să rămânem șase luni la o mănăstire 
norvegiană, cât am așteptat să se topească 
Zăpada. Doi dintre oamenii noștri au murit de 
boli aduse de frigul iernii. 

Am citit și studiat hărți și descrieri vechi 
ale egipteanului Asim, mare preot al cultului lui 
Amon-Ra, și ni s-a părut că am găsit coordonatele 
unei peșteri numite Dollstein, aflată pe o insulă 
de lângă coasta de nord-vest. Se potrivea bine cu 
descrierea lui Asim. 

Din consideratie pentru timpul prețios al 
cititorului meu, nu voi descrie în amănunt ce am 
întâlnit în pădurile adânci și întunecate prin 
care am trecut sau pe culmile înalte pe care a 
trebuit să le traversăm ca să ajungem la 
destinație. E de ajuns să spun că am dat peste 
mai multe triburi barbare ostile, troli și 
căpcăuni, iar în lupte am pierdut cinci soldați 
curajoși. 

Am ajuns într-o seară pe insula Sandsøy și ne- 
am ridicat tabăra pe un teren deschis și neted, 
unde am făcut un foc și am fript câteva păsări. 
Aveam cu noi un om de-al locului care făgăduise 
să ne ajute în schimbul unei monede și a unei 
binecuvântări în numele Sfântului Părinte. Din 
tabără, vedeam Dollstein în depărtare, la capătul 
promontoriului din partea vestică a insulei, 
lângă fiord. 

A doua zi dimineață, la revărsatul zorilor, am 
pornit călare de-a lungul țărmului spre munte. 
Aici ne-am priponit caii și am lăsat niște oameni 
să îi păzească. 

Muntele e râpos, colțuros și alunecos. Peștera 
se află la câteva sute de pași în sus pe 
povârniș, cu fata spre mare, și seamănă mai mult 
cu un hău care duce direct în iad. Un tunel 


îngust, abrupt și alunecos duce într-un întuneric 
de nepătruns. 

A trebuit să ne aprindem torțele și să călcăm 
cu grijă peste bolovani. Aerul era rece ca 
gheața. Am ajuns în sfârșit la o încăpere mare. 
De aici, ne-am aventurat mai departe prin treceri 
înguste, pe deasupra unor mari abisuri de piatră. 
Erau cinci asemenea peșteri, una după alta. Cu 
totul, grota era adâncă de multe sute de metri, 
dar localnicii cred că peșterile se întind la 
nesfârșit sub mare, până în Scoția. In multe saga 
se pomenește de o comoară care s-ar găsi în 
această peșteră. De-a lungul coastei se spune că 
sunt doi ani de când Ragnvald, conte de Orkneg, a 
venit pe insulă în căutarea comori. 

Ne-am aventurat în peșteră cât a fost cu 
putință. Preacinstite Mare Maestru Scannabecchi, 
cu durere vă spun că, în ciuda marilor eforturi 
pe care le-am depus ca să căutăm comoara, n-am 
găsit nimic în peșteră. 


Cu mult respect și umilință, 
CLEMENS DE "FIESCHI 
Ostașul Domnului nostru 


5 


La douăzeci și cinci de ani după prima expediţie nereușită, 
papa Adrian al IV-lea - care mai înainte, pe vremea când se 
numea Nicholas Breakspear, vizitase Norvegia și Hamar în 1153- 
1154 - a înfiinţat o comisie să cerceteze misterul. Documentul 
indică destul de clar că misiunea precedentă al lui Breakspear în 
Norvegia fusese legată tot de comoară. Papa Alexandru al Ill-lea 
a mai trimis un grup de soldaţi spre nord în 1180, cam pe 
vremea în care s-a construit biserica din Flesberg. Cincizeci de 
ani mai târziu, o altă misiune a fost trimisă de papa Grigorie al 
IX-lea. 

1230... Îmi amintește de textul din biserica de la Garmo: 
„Slujitorul papei de la Roma, Cavalerii Sfântului loan și 


Templierii din lerusalim s-au strâns pentru bătălie. Mormântul 
sfânt este ascuns acolo unde a indicat Asim.” 


Într-un etui din plastic însemnat cu numărul roman LXVII se 
află scrisoarea a cărei copie mi-a arătat-o Stuart la Institutul 
Schimmer, cea pe care o trimisese Asim de la Rouen califului 
egiptean, dar care nu ajunsese niciodată mai departe de 
Vatican. 

Cu degetele tremurând de emoție, cercetăm în continuare 
grămezile de hârtii și pergamente pe care călugării sârguincioși 
din trecut și arhivarii meticuloși de acum le-au acoperit cu o 
pânză fină de ipoteze și de indicaţii tainice. 


6 


Spre sfârșitul celei de-a doua zile, când razele aurii ale 
soarelui după-amiezii pătrund pe ferestrele înalte, găsesc un 
document într-un etui din piele. Chiar dacă nu înţeleg un cuvânt 
din el când îl despăturesc, știu intuitiv că am dat peste cele 
două fragmente scurte din povestea lui Asim, la care se făcea 
referire în scrisoarea pe care o găsisem în Egipt. 

— Coptă, îmi confirmă Stuart. Avea atașată o traducere în 
latină și, folosind ambele documente, citește textul cu voce 
tare: 


Sfinte Osiris, cum mai duhnesc!. Ca niște 
animale murdare — da, ca niște porci cu matele 
putrezite -—, otrăvesc aerul din jurul lor cu 
mirosul care îi înconjoară, cu putoarea sudorii 
lor stătute, cu râgâielile scârboase, gazele 
fermentate, picioarele lor murdare și mădularele 
nespălate. Hainele lor put a urină și excremente, 
a sudoare, a sânge și... 


„NWeînfricați, cruzi și brutali. Luptă fără milă 
împotriva oricărui dușman. Chiar și cei răniți de 
moarte și cu membre tăiate continuă să lupte. 
Bărbații curajoși care mor în luptă sunt duși de 
walkirii într-un rai pe care ei îl numesc 


Walhalla, unde războinicii căzuți pot să se bată, 
să mănânce și să bea întru eternitate.. 


7 


Entuziasmat și nedumerit de găsirea acestor texte străvechi, 
o iau la întâmplare pe străzile Romei. Stuart a rămas la Vatican 
să copieze documentele. 

Soarele e blând. Motoretele fac slalom printre mașinile 
nerăbdătoare, prinse în ambuteiajul de după-amiază. Undeva, 
ceasul unei biserici bate ora exactă, răsunând până departe, 
tare și limpede. În cafenelele de pe trotuare, turiștii și romanii 
stau la niște mese minuscule, bând cafea din cești minuscule. La 
Piazza Venezia trec printr-un stol de porumbei care se deschide 
și se închide ca un fermoar. 

Inima îmi bate cu putere. Oare comoara lui Asim e încă în 
peștera Dollstein, cum a spus Adelheid? Sau a luat-o Ragnvald, 
conte de Orkney, și a ascuns-o undeva în catedrala din Kirkwall? 

Pe o stradă paralelă din cealaltă parte a pieţei, o mașină de 
poliţie își croiește drum cu forța și cu ajutorul unei sirene, iar 
altundeva un șofer îi claxonează exasperat pe turiștii care 
coboară prea încet din autocar. 

Imi amintesc prima dată când am fost la Roma. Mi-a luat mai 
bine de o oră să găsesc Stânca Tarpeiană. Am petrecut ore 
întregi la Colosseum, unde mi-am închipuit că aud murmurul 
mulțimilor din Roma antică; am îndurat soarele care îmi bătea în 
cap cât timp am explorat ruinele din Forum Romanum. Apoi, în 
căldura catifelată a serii, am rătăcit pe trotuare - singur - 
printre cuplurile fericite care luau cina în cartierul Trastevere. 

Sunt oprit brusc de un scuter care iese în viteză dintr-un gang 
și e imediat înghiţit de trafic. Un porumbel indignat care găsise 
câteva firimituri de pâine refuză să se dea din drum. Îl ocolesc și 
pășesc distrat pe carosabil. Cineva mă apucă de sacou și mă 
trage înapoi în timp ce o Alfa Romeo frânează brusc și 
claxonează. Mă întorc să-i mulţumesc străinului care m-a tras 
din faţa mașinii, dar el a plecat deja grăbit în direcţia opusă. 


O sun pe Ragnhild de la un telefon public, să văd dacă mai 
sunt noutăţi. 


— Deci acolo erai, spune ea de parcă aș fi evadat la 
închisoare. 

Îmi zice că au găsit ascunzătoarea lui Hassan din Oslo: un 
apartament din Frogner, pe care îl cumpărase de la un agent 
imobiliar. Cu bani gheaţă. Banii fuseseră scoși dintr-un cont 
făcut la o bancă din Londra. Când a intrat în apartament, poliţia 
a găsit arme și echipament de supraveghere, dar înăuntru nu 
era nimeni. 

Îmi vâjâie capul. Mă întorc la hotelul de pe colina Quirinal. 


8 


La recepţie mă așteaptă o invitaţie - scrisă caligrafic, cu 
înflorituri, pe hârtie făcută manual - prin care sunt rugat să mă 
prezint la o întrunire ce va avea loc la clubul bibliofililor al lui 
Luigi, în acea seară la ora opt. 

lau liftul șubred până la etajul 4. 

Cineva mi-a umblat prin cameră. E exact cum am lăsat-o eu și 
camerista. Patul e făcut. Coșul de gunoi e gol. Dar firele subțiri 
de aţă pe care le pusesem în fermoarul trusei mele de voiaj și 
între cărți și hârtiile de pe birou nu mai sunt acolo. 

Cineva căutase ceva ce nu găsise. 

Hassan? Ştie oare că sunt la Roma? Atunci de ce n-a pus încă 
mâna pe mine? 

Stau la fereastră, uitându-mă la mozaicul de acoperișuri al 
orașului, la turlele și cupolele bisericilor. Prin smog, de cealaltă 
parte a Tibrului, abia zăresc Bazilica Sfanţul Petru. Jos în stradă, 
ascuns după un exemplar din Corriere della Sera, un bărbat stă 
sprijinit de un stâlp de felinar. Nu are nimic care să îl scoată în 
evidență. Poate că tocmai asta îmi trezește bănuielile. 


Biblia Satanei 
1 


Membrii clubului pentru domni al lui Luigi se întrunesc în 
spatele unei uși de mahon, la al doilea etaj al unei clădiri 
maiestuoase de pe Via Condotti, aproape de Scalinata di 
Spagna, într-o zonă care arată de parcă a rămas în trecut și nu 
se poate hotărî cărei epoci să-i aparțină. Un membru al frăţiei 
sau un lacheu - nu-mi dau seama de diferenţă - ne poftește 
înăuntru și apoi se face nevăzut. Douăzeci și trei de bărbaţi în 
costum închis la culoare sunt adunaţi în salon. Cei mai mulţi 
beau coniac. Fumul de trabuc e așa de gros, încât mă ustură la 
ochi. 

— Bjørn! Stuart! 

Luigi apare din cercul de domni, își pune coniacul pe o 
policioară din fața unei oglinzi și trabucul într-o scrumieră, apoi 
bate din palme. 

— Domnilor! Domnilor! strigă el. Permiteţi-mi să vi-i prezint pe 
domnul Bjørn Beltø. Știţi cu toții ce eforturi a făcut să salveze 
Racla Sfintelor Taine. 

Se aud câteva aplauze. 

— Și pe domnul Stuart Dunhill, arheologul care a dovedit că 
vikingii chiar au ajuns la Teba! 

Stuart înclină ușor din cap. 

Luigi ne prezintă pe rând membrilor frăţiei sale. Strângem 
mâna fiecăruia dintre ei. Unul dintre bibliofili este Tomaso, de la 
Arhivele Secrete ale Vaticanului. Altul deţine unul dintre cele 
mai mari lanţuri de librării din Italia. Câţiva sunt bibliotecari și 
scriitori. E și un editor acolo, de la Bompiani. Profesiile câtorva 
sunt murmurate cu discreție, și numele șoptite dispar imediat 
din memoria mea jalnică. 

Unul dintre domni îmi reţine mâna mult timp. 

— Bjørn Beltø, deci dumneata ești! 

l-aș da în jur de șaizeci sau șaptezeci de ani. Este încă un 
bărbat arătos, zvelt, cu trăsături plăcute, cu părul cărunt și lung 
pieptănat pe spate. 

Când îmi dă drumul, îi ia locul un bărbat gras și chel ca-n 
palmă, care îmi bâiguie că e un ammiratore, iar Luigi îmi spune 
că asta înseamnă „admirator”. 


— Mi-am luat libertatea de a le zice fraţilor mei că sunteţi aici, 
spune Luigi. Și sunt mândru să spun că umila noastră rețea a 
dat peste ceva care vă poate ajuta în căutarea voastră. Și 
sperăm, adaugă el, că ne veţi ajuta și voi în schimb. 

Folosește un ton ceremonios. Asociaţia de domni cărunți și 
spilcuiţi își ridică paharele. 

— Să vă prezint clubul. Voi și ceilalți care ați auzit de frăția 
noastră exclusivistă ne știți ca pe un club pentru domni bibliofili. 
Ceea ce și suntem, bineînţeles. Dar clubul a fost înfiinţat în 1922 
cu un scop bine definit și ocult. 

— Ocult? 

— Așa l-ar considera cei mai mulţi. 

— Pentru că? 

Luigi își ridică paharul de coniac. 

— O s-o spun tară ocolișuri: căutăm Biblia pierdută a Satanei. 

In cameră s-a lăsat o tăcere desăvârşită; se aud zgomotele 
orașului pătrunzând prin geam. Simt că inima îmi tresare în 
piept de frică. 

— Sunteţi sataniști? 

Toată lumea izbucnește în râs. 

Luigi mă bate pe umăr. 

— Nu, nu, prietene. Nu suntem sataniști. Nu-l venerăm pe 
Satana. Interesul nostru e pur științific. Ne interesează rolul și 
funcţia diavolului în Biblie și în mitologia evreiască. 

— Rolul... Satanei? 

— Știm că există o Biblie pierdută, sau ar fi poate mai corect 
s-o descriem ca pe o colecţie de scrieri din epoca pre-creștină. 
Aceste manuscrise au fost scrise de discipolii diavolului și sunt 
despre trecutul și viziunea sa, exact în același fel în care Biblia 
este despre viaţa și preceptele profeților lui Isus. 

— Uau! 

— Motivul pentru care vă dezvăluim secretul nostru este că 
sperăm și credem că sunteți în posesia unui manuscris al așa- 
zisei Biblii a Satanei. 

Mă gândesc la nume. „Biblia Satanei” sună ca un blestem 
păgân. 

— Ce naiba vă face să credeți asta? 

— Deducții, supoziții, presupuneri. O versiune a Bibliei a fost 
luată din Mesopotamia și dusă în Egipt cu cinci sute de ani 
înainte de Hristos, unde a fost ulterior depusă în mormântul unui 


om sfânt. Poate că e chiar manuscrisul pe care strămoșii tăi 
vikingi l-au luat cu ei. 

— lar mumia e atunci diavolul în persoană? 

Din nou se aud în cameră hohote vesele. 

— Ce vă face să presupuneţi că acest manuscris satanic era 
în mormântul din templul sectei lui Amon-Ra? întreb eu. 

— Când ai pomenit de cele trei simboluri, ankh, tiwaz și 
crucea, m-ai pus pe gânduri. Mi-am amintit că mai dădusem 
cândva peste aceeași combinaţie de simboluri. Așa că mi-am 
întrebat fraţii. 

Unul dintre cei mai în vârstă de acolo, Marcello Castiglione, 
face un pas în faţă și scoate o bucată de hârtie din buzunarul 
interior al hainei. 

— Asta e o fotocopie a unui paragraf din jurnalul ţinut de 
Bartolomeo Columb, fratele lui Cristofor, într-una dintre 
călătoriile lor pe mare în Caraibe, se bâlbâie el într-o engleză de 
altfel perfectă. 

Îmi dă o foaie acoperită de un scris elegant, plin de bucle și 
înflorituri. 

— Nu cred c-o să înţelegi prea mult, dar ţi-aș atrage atenţia 
asupra acestor rânduri... zice el și îmi arată în mijlocul paginii: 


mt 
177 
du 


— Ei aș! exclam eu. 

Nu știu dacă „ei aș” înseamnă același lucru în italiană, dar 
văd după zâmbetele lor că se amuză de uimirea mea profundă. 

— Și zici că asta-i scrisă de fratele lui Cristofor Columb? 

Marcello Castiglione dă din cap cu solemnitate. 

— De ce a desenat Columb aceste simboluri? 

— Nimeni nu știe, răspunde Luigi. A făcut aceeași combinaţie 
de simboluri ca aceea de pe pecetea Paznicilor. 

— In jurnalul lui, Bartolomeo Columb se referă la o scrisoare 
sigilată pe care fusese rugat s-o ducă înapoi în Europa, continuă 
Marcello Castiglione. Nu spune cine anume de pe insula recent 
descoperită în Caraibe trimitea scrisoarea, dar zice cui îi era 


adresată. Face o pauză teatrală. „Arhiepiscopul Erik Valkendorf 
din Nidaros, Regatul Norvegiei.” 

Îmi stăpânesc un icnet de surpriză. 

— Știm din alte surse, începe Luigi să povestească la rândul 
său, că Bartolomeo Columb a dus conștiincios scrisoarea în 
Europa, mai întâi la Lisabona și Vale de Paraiso în Portugalia, 
apoi mai departe în Spania. l-a dat-o unui episcop spaniol care 
nu avea, evident, chef să facă pe poștașul, nici măcar pentru un 
coleg norvegian. Episcopul, bănuitor, a rupt probabil sigiliul și 
apoi, citind conţinutul, a fost atât de alarmat, încât a predat 
scrisoarea reprezentantului Inchiziției spaniole, care depindea 
de regele Spaniei, nu de Vatican. Totuși, scrisoarea e 
menţionată în registrul arhivelor Vaticanului în 1503, adică sub 
papa luliu al II-lea. Cincizeci de ani mai târziu, inchiziţiei papale i 
s-a dat titlul de Suprema Congregaţie Sfântă a Inchiziției 
Romane și Universale, iar această congregație de preoţi învățați 
a clasificat documentul drept scrisoarea unui vrăjitor, o scrisoare 
magică secretă și, prin urmare, eretică. 

— Inchiziția mai există și astăzi, deși într-o formă mai blândă 
și mai indulgentă, adaugă Tomaso. Astăzi se numește 
Congregația pentru Doctrina Credinței și face parte din 
administraţia centrală a Bisericii Romano-Catolice. 

— Așa că ne întrebăm, continuă Marcello Castiglione, ce era 
în scrisoarea aia care nu numai că l-a speriat pe episcop atât de 
mult, încât nu i-a dat-o destinatarului de drept, dar a și făcut 
Inchiziția s-o ia în serios. 

— Scrisoarea mai există? 

— Da. De fapt, nu. Adică poate. Dar nu știm unde, recunoaște 
Luigi. 

— S-ar părea că a fost furată din Arhivele Vaticanului undeva 
între 1820 și 1825, explică Marcello Castiglione. 

— Suspectul e un teolog evreu bogat care trăia la Praga, 
spune Luigi. Își dedicase întreaga viaţă colecţionării de scrieri 
religioase și era fascinat de materialul despre Satana. Bănuim 
că i-a mituit pe cei care lucrau la arhivă să fure documentul. Cu 
toate astea, e greu de înțeles de ce o scrisoare evident 
incomprehensibilă de la un locuitor al Caraibelor, adresată unui 
episcop norvegian, l-ar interesa pe un colecţionar specializat în 
manuscrise și documente din Orientul Mijlociu. 

— Ce s-a întâmplat cu scrierile pe care le-a colecţionat? 


— Înainte să moară în 1842, a pus totul - patru mii șase sute 
de scrisori, documente și manuscrise - într-un fond fiduciar pe 
care îl administra fiul lui, Jacob. În 1934, totul a fost confiscat de 
către cunoscutul industriaș nazist Maximilian von Lewinski. lar 
după aceea, nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu colecţia lui. Mulţi 
se tem că s-a pierdut când a fost bombardată și distrusă 
reședința lui Lewinski din Dresda, în februarie 1945. 

— Biblia Satanei, mormăi eu mai mult pentru mine, încă 
neînțelegând. 

Marcello Castiglione adoptă postura unui preot care vorbește 
unui grup de necredincioși. 

— Religiile au reprezentări foarte diferite ale Satanei. Numele 
vine de la cuvântul ebraic care înseamnă „adversar” sau 
„acuzator”. Satana era preţuitul arhanghel Lucifer, care a căzut 
în dizgrație și a fost alungat din rai de către Dumnezeu. 

— Este agentul lui Dumnezeu, adaugă Luigi. Exact așa cum 
luda a fost agentul lui Isus. Unii îl văd pe diavol ca pe un 
reprezentant simbolic al răului. Pentru alţii, este o ființă 
asemănătoare unui animal cu copite și coarne. 

— Unii, ca evreii, cred că se înconjoară cu o sumedenie de 
diavoli, spune Marcello Castiglione. Glasul lui și tonul ușor 
autoritar îmi amintesc de un predicator într-o capelă de la ţară. 
Evreii au două tipuri de diavoli - cei păroși ca satirii, se“irim, și 
alţii ca niște șerpi, shedim. În tradiţia creștină, demonii nu au un 
caracter atât de corporal. Sunt cel mai adesea văzuţi ca niște 
spirite rele. In secolul al XVI-lea, Johann Weyer - autorul 
catalogului demonilor, Pseudomonarhia Daemonum - a calculat 
că există 7 405 926 de diavoli, împărţiţi în 1111 legiuni de 6 666 
de membri fiecare. 

— Șeful acestui pandemoniu, Satana, a fost o figură 
controversată de-a lungul secolelor, îl întrerupe Luigi. Cine este 
el cu adevărat? Satana nu joacă un rol-cheie în Biblie, pe când 
textul mormon Perlă de mare preț descrie o întâlnire între 
Moise, Dumnezeu și Satana. Potrivit mormonilor, acest capitol a 
făcut iniţial parte din Biblie. 

— Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, 
Dumnezeu l-a folosit pe Satana ca pe o unealtă pentru a-l ispiti 
pe om, spune Marcello Castiglione. 

— Când au fost descoperite versiunile necunoscute ale 
Genezei și Exodului în Manuscrisele de la Marea Moartă în 1947, 


teologii au aflat că „În ziua în care Dumnezeu a făcut lumina, i-a 
creat și pe îngerii Luminii și ai întunericului”, citează Luigi. 

— Vezi? spune Marcello Castiglione. Dumnezeu i-a creat pe 
îngerii răului. Ai de ce să te miri, nu glumă. 

— Așa cum s-a schimbat imaginea noastră despre Dumnezeu, 
la fel s-a schimbat și conceptul de diavol. În Vechiu/ Testament 
evreiesc, Dumnezeu e sever și dojenitor, explică Luigi. Apoi, în 
timpul de până la nașterea lui Isus, imaginea așa se schimbă. 
Dumnezeu devine milos. Mulţi cred că Dumnezeul din Noul 
Testament este mult mai blând și iertător, mai tolerant. 

— In același timp, s-a schimbat și felul în care îl înțeleg 
oamenii pe Satana, reînnoadă Marcello Castiglione firul 
povestirii. A devenit un anti-Dumnezeu. Polul opus lui 
Dumnezeu. 

— Dar Satana nu este încă stăpân pe împărăţia lui, continuă 
Luigi. ladul nu-i aparţine Satanei. În Biblie se spune că Satana și 
îngerii lui au fost trimiși într-o mare de flăcări când i-a aruncat 
Dumnezeu din rai. Așadar, iadul exista înainte de Satana. Doar 
mai târziu au început oamenii să creadă că Satana e stăpânul 
iadului. 

— Imaginea noastră despre Satana - diavolul, jumătate om, 
jumătate animal, cu copite și coarne - nu își are originea în 
Biblie, concluzionează Marcello Castiglione. A fost inventată în 
Evul Mediu. 

— De ce? 

— Nimănui nu-i era frică de el! izbucnește Marcello 
Castiglione, râzând. Satana nu speria pe nimeni. lar Biserica 
avea nevoie de un diavol înfricoșător pentru a-i ameninţa pe 
oameni cu pedeapsa. li trebuia un trol înspăimântător. 

— Unul dintre cei care au contribuit la schimbarea asta de 
imagine a fost un călugăr de la mănăstirea Saint-Germain 
d'Auxerre din Franţa, spune Luigi. În secolul al XI-lea, Rodulfus 
Glaber l-a zugrăvit pe Satana în chip de om scund cu faţa pocită, 
cu o gură ca un bot, cu bărbuță de ţap și urechi păroase și 
ascuţite. Dinţii îi erau ca niște colţi de câine, capul îl avea 
tuguiat și era cocoșat. 

— Din ce în ce mai mulţi martori și-au oferit serviciile, ne 
spune Marcello Castiglione. Înfăţișarea lui Satana a devenit din 
ce în ce mai animalică și mai puţin umană. L-au înzestrat cu 
coarne, copite și aripi. Apropo, știți de ce au îngerii aripi? Artiştii 


plastici le-au pus aripi pentru a le explica oamenilor de rând 
cum au coborât din rai pe pământ. 

— Numai închipuie-ţi, meditează Luigi cu o expresie visătoare 
pe chip, ce-ar fi dacă am găsi Biblia Satanei! Numai închipuie-ţi 
că povestea lui Lucifer ar dezvălui adevărata natură a diavolului. 
Arhanghelul care a îndrăznit să pună sub semnul întrebării felul 
în care se juca Dumnezeu cu oamenii. Arhanghelul care l-a 
înfruntat pe Dumnezeu. 

— De ce crezi că documentul pe care l-am găsit în Islanda 
este chiar „Biblia” asta? 

— Deducţie, spune Marcello Castiglione. 

— Și matematică, adaugă Luigi. 

— Matematică? 

— Felul în care a combinat Columb cele trei simboluri, ankh, 
tiwaz și crucea, ca să facă un tabel de nouă simboluri numai cu 
greu ar putea fi considerat o coincidenţă. 

Marcello scrie pe o bucată de hârtie: 


Ankh. Tiwaz. Cruce. 
Tiwaz. Cruce. Ankh. 
Cruce. Ankh. Tiwaz. 


— Dacă înlocuim fiecare simbol cu o valoare numerică, 
explică Marcello Castiglione, numărul unu reprezintă unitatea 
divină. Numărul doi reprezintă dualitatea existenţei, cu două 
aspecte. Bărbat și Femeie. Yin și Yang. Viaţă și Moarte. Cât 
despre numărul trei, are multe conotaţii religioase, de la Sfânta 
Treime la cei trei magi care au venit să-i aducă daruri lui Isus - 
sunt prea multe ca să le pomenesc pe toate. Bun, atunci unu, 
doi și trei sunt numerele noastre fundamentale. Să înlocuim 
acum combinaţia de simboluri a lui Bartolomeo cu numere. 
Ankh cu unu, tiwaz cu doi și crucea cu trei. Așadar, folosind 
numere în loc de cuvinte, obținem: 


WUNI= 
= WU N 
Ne Ww 


— Și ar trebui să văd vreo legătură între numerele astea și 
Satana? întreb eu. 


— Încearcă! exclamă Marcello Castiglione. Găsim conexiunea 
în Biblie, în manuscrisul grec original al Apocalipsei după loan. În 
formă numerică este *£, iar în litere grecești, eăaxâozor ečnkovtaeč., Și 
în litere latine, hexakosioi hexekonta hex. 

— Aha. Și în numerele noastre occidentale? 

— Vrei să spui cifre arabe? zâmbește Luigi. Simplu. Adună-le. 

Marcello scrie din nou tabelul. 


123=6 
231=6 
312=6 
= 666 


— Șase șase șase! strig eu. Numărul fiarei! 

— Și pe orizontală, și pe verticală, spune Marcello Castiglione. 

— Șase șase șase e un număr magic chiar și în numere 
romane, spune Luigi și scrie în palmă DCLXVI. Dacă scrii fiecare 
simbol folosit pentru numere romane între unu și cinci sute, obţii 
IVXLCD. Care, dacă te uiţi cu atenţie, e DCLXVI scris de la coadă 
la cap. 

— Șase șase șase. Numărul fiarei din Apocalipsă, repetă 
Marcello Castiglione. 

— Numărul Antihristului, spune Luigi. 

Și unul dintre indiciile ascunse în Codex Snorri, cred eu. Dar 
nu spun nimic. 

E deja târziu când părăsesc clubul bibliofililor și mă întorc 
tăcut la hotel. 

Când reușesc în cele din urmă să adorm, mă chinuie un vis 
înspăimântător, din care nu mai ţin minte nimic a doua zi 
dimineață. 

Dar așternutul mi-e ud de transpirație. 


2 


După ce fac duș și mă bărbieresc, îl sun pe Thrainn și îl întreb 
dacă e ceva în text care să indice că documentul pe care tocmai 
îl traduc colegii lui ar putea fi - aici ezit și tușesc - Biblia 
Satanei. 

— Biblia Satanei, repetă el râzând. Apoi, după o pauză lungă, 
de parcă ar vrea să îmi dea ocazia să îi spun că glumesc, îmi 
răspunde: Ca să fiu absolut sincer, habar n-aveam că Biblia 
Satanei există. 


— E o teorie... 

— Oricum, n-am descoperit nimic care să indice că 
manuscrisul conţine vreo chestie drăcească. Râde scurt. Dar 
mai e o groază de lucru la el. Nu putem stabili nimic până nu îl 
traducem în întregime. 


Pe urmă pornesc la plimbare în dimineața romană, fluierând o 
melodie din Les Misérables. Trotuarele strălucesc ca argintul în 
burniţa ușoară. Orașul tocmai s-a trezit, încălzit de somn și încă 
amorțit. 

leri seară, înainte să plecăm de la club, Luigi m-a rugat să trec 
pe la magazinul lui în drum spre Vatican. Avea ceva să îmi 
arate. Între patru ochi. 

Stuart plecase deja la Arhivele  nu-prea-Secrete ale 
Vaticanului. Manierelor sale de gentleman englez calm și ușor 
cherchelit le-a luat locul o stare de agitaţie entuziastă și plină de 
speranţă. Ştia că în curând vom reuși să dovedim că vikingii au 
ajuns până departe în Egipt și că va putea să scrie un articol 
detaliat, empiric, pe care să îl publice într-o revistă științifică 
recunoscută. „Răzbunarea e a mea”, spune Domnul. Mihi 
vindictam, ego retribuam, dici? Dominus.!? Îl văd în stare să își 
distrugă adversarii în numele lui și al Domnului. 


3 


Clopoţelul sună vesel când intru în anticariat. 

— Momento, momento! 

Luigi apare de după colţ târșâindu-și picioarele, cu ochii 
cârpiţi de somn și un șervețel care indică negreșit că nu și-a 
terminat încă micul dejun. 

Mă primește cu o strângere de mână fermă. 

— Hai, prietene, intră! Încuie ușa și mă invită la etaj. 
Mulţumesc pentru seara minunată de ieri. Sper că nu te-am 
speriat. 

Frumosul duet Je crois entendre encore, din opera lui Bizet 
Les pêcheurs de perles, se revarsă din boxe. Luigi se așază pe 
canapea. Cu un oftat mulțumit, se reazemă de spetează. 


12 „«Răzbunarea este a mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul” (lat. în 
original); Romani, 12:19. 


— Frumos, nu? Îmi ia o clipă sau două până îmi dau seama că 
se referă la duet. Lacrimi îi izvorăsc din ochiul sănătos. 

— Numai muzica și femeile te fac să te simţi atât de bine. 

Imi închipui genul de femei pe care le-ar putea atrage Luigi. 

— Ai vrut să-mi arăţi ceva, îl îmboldesc. 

Se întoarce spre mine și mă simt de parcă m-ar fixa cu ochiul 
nevăzător. 

— Ultima dată când ai fost aici, m-ai întrebat de ce îl interesa 
Asim pe șeicul Ibrahim, începe el. Se pare că, în timpul 
războiului, unul dintre angajaţii de încredere ai Vaticanului 
vindea copii și originale din arhive. Funcţionarul necinstit spera 
fără îndoială să câștige o mică avere, dar a fost prins, 
bineînţeles, iar mare parte din documente au fost găsite și 
recuperate. Totuși, copii neautorizate ale materialelor au 
continuat să circule printre colecționari și oameni de știință, iar 
documentele astea - sau mai degrabă copiile lor - au fost 
strânse în cele din urmă într-o colecție numită Documentele 
Vaticanului. Colecţia cuprinde copii de fragmente din evanghelii, 
câteva texte gnostice controversate, niște bule papale despre 
ortodoxie și o colecţie de texte egiptene, cele mai multe în 
coptă, printre care poate și unele dintre scrierile lui Asim. 
Documentele Vaticanului au căpătat repede un aer misterios în 
cercurile de anticari. Colecţia a dispărut în anii '50, dar apoi a 
apărut din nou la o licitaţie ilegală din Buenos Aires în 1974 - cu 
trei ani înainte ca prietenul tău, Stuart, să facă senzaţionala lui 
descoperire în Egipt. Intreaga colecţie a fost vândută pentru un 
milion și jumătate de dolari. Cine crezi că a cumpărat-o? 

— Șeicul? 

— Corect. Șeicul Ibrahim. 

— Mulţumesc, Luigi! 

Mă ridic să plec. Abia aștept să ne continuăm cercetările în 
Arhivele Vaticanului. Și, să spun drept, informaţia asta despre 
șeic nu m-a surprins prea mult. 

— Dar mai e ceva... Luigi își coboară glasul. După întrunirea 
de la club de ieri seară, unul dintre colegi m-a reţinut. Mi-a 
destăinuit că e în posesia unui fragment de document destul de 
deteriorat, dar două dintre simboluri, ankh și tiwaz, sunt vizibile 
chiar lângă marginea ruptă. Nu știe despre ce e documentul. A 
cumpărat fragmentul la o licitaţie ilegală în Santiago, în 1987. 


Face parte dintr-o colecţie pe care reprezentanții Vaticanului au 
pus mâna în Groenlanda în jurul lui 1450. 

— Groenlanda? 

— Groenlanda. 

Luigi se duce la bibliotecă, scoate o ediţie din 1532 a De 
Principatibus a lui Niccolò di Bernardo dei Machiavelli. 
Ascunsese fragmentul printre paginile cărții. 

— Persoana mea de contact se întreabă dacă te-ar interesa să 
o cumperi. 

Avusese dreptate când a spus că fragmentul e foarte 
deteriorat, dar tot văd clar simbolurile ankh și tiwaz. Hârtia era 
ruptă unde trebuia să fi fost crucea. 

— Se numește fragmentul Skâholt, îmi spune Luigi. 

Textul e în nordica veche și perfect lizibil. Este o listă de la 
episcopul Skâholt cu darurile pe care le-a făcut episcopul 
islandez Bisericii norvegiene în 1250. 

— Cum de-a ajuns în Islanda? 

— Nu se știe. 

Potrivit fragmentului, unul dintre darurile trimise de episcop a 
constat în două statui de lemn. Sculptorului islandez îi fuseseră 
comandate de Thordur Bâlbâitul, nepotul lui Snorri. 

In listă, una figurează ca Sfântul Laurenţiu Toma, iar cealaltă 
ca Sfântul Laurenţiu Didymus. 

Mă trece un fior prin tot corpul. 

Toma a fost unul dintre cei doisprezece discipoli ai lui Isus. 
Numele lui întreg era luda Toma Didymus. 

Toma înseamnă „gemeni” în aramaică, iar Didymus înseamnă 
același lucru în greacă. 

Sunt mut de uimire. 

Așadar, au fost făcute două statui ale Sfântului Laurenţiu! 
Undeva în lume există o statuie exact la fel ca Sfântul Laurenţiu 
din biserica de lemn de la Ringebu. Toată chestia asta a fost 
camuflată în anale, dându-i-se Sfântului Laurenţiu dublul nume 
de Toma - geamăn! Textul ascuns sub vopseaua de pe Biblie 
zice: 


Întocmai cum îl ţine Fecioara Maria pe Isus în poală, 
pântecele poartă racla. 
Slavă ţie, Coma! 


Ultima propoziţie era un mesaj ingenios pentru Paznici, 
dându-le de înţeles că racla se află în pântecele geamănului 
statuii. 

— Persoana mea de contact propune un preţ de 25.000 de 
euro, spune Luigi. 

Gândurile îmi sunt deja în altă parte. Luigi îmi interpretează 
greșit tăcerea. 

— Îmi cer scuze. Pretenţiile vânzătorului. În meseria noastră 
nu sunt savanţi sau idealiști care să se ajute unul pe altul. 
Suntem negustori. Colegul meu crede că tu sau persoana pentru 
care lucrezi ați fi dispuși să plătiţi atâta. Ezită. Dacă nu te 
interesează, o să ofere fragmentul șeicului Ibrahim. Când îmi 
întâlnește privirea, adaugă: Afacerile sunt afaceri. 

Nu îi spun că am citit și interpretat deja textul. Îi zic, în 
schimb, cu sinceritate, că 25.000 de euro sunt foarte mulţi bani, 
așa că aș vrea să mă duc să vorbesc cu persoana care m-a 
angajat. 

Luigi își aprinde un trabuc, de parcă ar sărbători deja 
încheierea târgului. 


4 


Deschid ușa magazinului și aud în urma mea clinchetul 
clopoțelului. Intru în pasajul îngust care duce spre Via del 
Governo Vecchio, unde găsesc un telefon public. Mai întâi îl sun 
pe Øyvind. li spun repede noutăţile și îl rog să caute perechea 
Sfântului Laurenţiu. 

— Caută peste tot! În biserici, muzee, castele, case 
memoriale! 

Apoi formez numărul de mobil al profesorului Llyleworth. 
Răspunde după ce sun de trei ori. II aud scuzându-se și plecând 
de la o întrunire. 

— Bjarn! Ce s-a întâmplat? De ce ai dispărut de la Institutul 
Schimmer? Și ce naiba faci în Egipt? Abia am înţeles un cuvânt 
din ce mi-ai spus ultima oară când ai sunat. 

— Sunt la Roma. 

Repet tot ce încercasem să îi spun în gălăgia aceea din Luxor 
- că am fugit amândoi de la Institutul Schimmer după ce SIS îl 
anunţase pe Stuart că oamenii șeicului Ibrahim sunt în drum 


spre noi, după care îi povestesc călătoria prin deșertul egiptean 
și spre Roma. 

Tăcere. 

— Domnule profesor? 

— E Stuart cu tine acum? 

Era ceva ciudat în vocea lui. 

— E la Vatican, cercetează arhivele. Eu sunt la un anticar care 
vrea 25.000 de euro pe un fragment de text în care se spune că 
Sfântul Laurenţiu are o dublură, un geamăn. Crezi... 

— Bjarn, ascultă-mă bine. 

— Da. 

— Nu SIS l-a sunat pe Stuart Dunhill. 

Un autobuz trece pe lângă mine huruind într-un nor de fum 
negru. 

— Nu noi l-am atenţionat pe Stuart că șeicul Ibrahim și-a 
trimis oamenii la Institutul Schimmer. 

— Dar... 

— Tot ce-mi spui e nou pentru mine. Nu știm nimic din ce fac 
șeicul și oamenii lui. 

— Poate altcineva... 

— Diane și cu mine suntem singurii care păstrăm legătura cu 
Stuart. Nimeni altcineva. Aș fi știut dacă îl suna Diane. 

Simt un fior pe șira spinării. Un pieton se ciocnește de mine și 
mormăie enervat. 

— Bjarn, mai ești pe fir? 

— Da? 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Dar... 

— Nici eu, nici Diane nu i-am telefonat lui Stuart Dunhill! 

— Dar de ce m-ar minţi? 

— Ar fi trebuit să te prevenim, oftează profesorul Llyleworth. 
Unii dintre colegii de la Institutul Schimmer bănuiau că Stuart 
Dunhill lucrează pentru șeicul Ibrahim. 

— Isuse! 

— SIS n-a dat niciodată crezare zvonului. N-a fost niciodată 
ceva concret care să-l confirme. Nu aveau nicio dovadă. Nimic! 
De fapt, era doar o impresie vagă că ceva nu e în ordine. SIS a 
hotărât să-l sprijine. Să-l susțină. Am considerat zvonul o răutate 
pe care a atras-o reputaţia lui din anii '70... 

— ... Şi m-ai trimis drept în braţele lui! 


— Bjarn, dacă știam... Se oprește. Trebuie să pleci din Roma. 
Cât mai repede. Dacă Stuart lucrează pentru șeic, poţi să fii 
sigur că Hassan și ceilalţi sunt acolo la pândă. Undeva în umbră. 
Chiar dacă nu-i vezi. 

— Sunt aici. Știu că sunt aici. 

— Trebuie să pleci! 

— De ce mă lasă să-mi continui cercetările? De ce pretinde 
Stuart că suntem parteneri? 

— Pentru că se folosesc de tine. Stuart s-a dat bine pe lângă 
tine pentru că voia să-i spui tot ce știi și să-i împărtășești toate 
descoperirile pe care le faci. Se folosesc de tine, atâta tot. 
Pleacă, Bjarn! la rapidul de Milano și urcă-te în avion! Sunt sigur 
că ţin sub supraveghere aeroporturile din Roma. 

— Fragmentul de text. 25.000 de euro. Ce să fac? 

— Cumpără-l! Şi apoi cară-te naibii din Roma! S-a înţeles? 


Pacientul (1) 
1 


Magazinul e gol. 

— Luigi? 

Nu răspunde. 

Mai strig o dată, pierzându-mi răbdarea: 

— Luigi? 

Privirea mi se plimbă lacomă pe cotoarele elegante ale 
cărților, ca și cum m-aș uita la femei. 

Un zgomot. 

— Luigi? Eşti sus? 


2 


Luigi e în apartament, tot pe canapea. La prima vedere, pare 
că moțăie cu capul pe spate. Trabucul îi e în poală și s-a stins. 

— Luigi? 

Apoi îmi dau seama că partea din spate a capului îi lipsește. 

Podeaua din spatele canapelei e mânjită cu ceva care cândva 
fusese Luigi. 

Icnesc și mă dau înapoi, clătinându-mă. 

Corpul uman își pierde mult din misterul divin când, indiferent 
de motiv, apare o gaură în el. Atunci când îl nimerește un glonţ 
în cap și îi ies creierii, e greu să-ţi imaginezi că substanţa gri- 
gălbuie a conţinut odată gânduri despre univers, iubire pentru 
vreo femeie și încântare la auzul duetului Je crois entendre 
encore. 

Pe farfurioara din faţa lui, lângă capodopera lui Machiavelli 
făcută ferfeniță, fragmentul de document se făcuse scrum. 

Îmi tremură genunchii. 

Hassan. 

Hassan a fost aici. 

Deodată, înţeleg ce s-a întâmplat. Bandiţii trebuie să fi intrat 
în magazin, c/opoțelul a zornăit chiar după ce am plecat eu să 
dau telefoane. Probabil că Luigi a strigat momento, apoi a 
coborât să își întâmpine clienţii. Si, signori? Pe urmă a văzut că 
au pistoale și că au încuiat ușa după ei. L-au forțat să urce scara 
în spirală și să se așeze din nou pe canapea, amenințându-l. 


„Stai jos, nenorocitule de Quasimodo!” Hassan probabil l-a 
întrebat ce a vrut de la el „Bjørn Beltø”. Sau poate dacă 
afurisitul ăla de „Belta” încercase să îi vândă Manuscrisele de la 
Thingvellir. Luigi clătinase din cap. Trebuie să-și fi dat seama 
cum se va termina totul. Calm și detașat, trăsese un ultim fum 
din trabuc, înainte să pună chiștocul aprins pe fragilul 
document, care luase foc ca foița uscată de ţigară. 

Luigi știa probabil ce important era fragmentul Skâholt, așa că 
ultimul lucru pe care l-a făcut pe lumea asta a fost să se asigure 
că nu cade în mâinile șeicului. 


— Domnule Belta! 

Încremenesc. Devin atât de ţeapăn, încât un doctor m-ar 
diagnostica probabil cu paralizie. Picioarele parcă îmi stau, 
fiecare, într-o găleată cu plumb. Ar trebui să mă întorc. Dar nu 
pot. Îmi simt corpul de parcă ar fi fost turnat în beton armat cu 
uscare rapidă. 

În cele din urmă, îmi trece paralizia. Mă întorc scâncind în 
direcţia de unde vine vocea. 

Sunt doi. Stau pe un divan pe jumătate ascuns de masa din 
sufragerie, plină cu teancuri de cărţi care stau să se 
prăbușească. 

M-au așteptat. 

Nu i-am mai văzut. Arabi. Amândoi îmbrăcaţi în costume 
elegante. Amândoi stau rezemaţi comod. 

Muschetarii șeicului. 

— Șefu' începe să-și piardă răbdarea, zice unul dintre ei într-o 
engleză stricată. Chiar așa, „șefu'”. 

— Vrea manuscrisu', spune celălalt. 

— Acum! 

Sunt atât de înspăimântat, încât fac pe prostul cât se poate 
de natural. 

— Manuscrisul? 

— Manuscrisele de la Thingvellir, spune primul. 

— Cât ţi-a oferit Luigi Fiacchini? 

— Trebuie să fie o neînțelegere... 

— Unde sunt? 

În acel moment îmi dau seama că stau încă lângă balustrada 
în stâlpul căreia e instalat butonul de alarmă. 

— Unde? 


Mâna mi se plimbă pe ornamentaţiile stâlpului până dau de 
buton. 

— Nu le am aici, spun eu și apăs pe alarmă. 

Am crezut că va fi o alarmă silenţioasă. Una care să alerteze 
poliția cu discreţie. Dar nu. Acum îmi dau seama de ce nu 
îndrăznise Luigi să apese pe buton. 

O sirenă începe să urle. Jos, la parter, zgomotul e asurzitor. 

Cei doi arabi sar în picioare. Din fericire, niciunul nu își dă 
seama că eu am declanșat alarma. 

— Să ne grăbim, zbiară unul dintre ei și mă împinge în jos pe 
scara în spirală. Mă înghiontesc în faţa lor, mă împleticesc pe 
trepte; scara e un monstru care mă înghite, ceva e pe cale să se 
întâmple. În momentul în care văd că un grilaj a coborât în faţa 
ușii, îmi pierd echilibrul. 

Încerc să mă ţin pe picioare, dar cad grămadă. Ating podeaua 
cu piciorul într-o poziţie nefirească și mă trece un junghi. 

Osul se rupe. 

Țip de durere și groază. 

Arabii mă ridică repede, ţinându-mă de haină, și mă trag după 
ei pe podea, ca pe un sac de cartofi. Incerc să mă ridic 
folosindu-mi celălalt picior. 

Se face întuneric în jurul meu. 

Imi recapăt cunoștința aproape imediat. Arabii trag de grilajul 
din faţa ușii, vorbind tare. 

Deodată, apar la ușă doi polițiști. Trebuie să fi parcat mai 
încolo pe stradă, căci pasajul e prea îngust pentru mașini. 
Niciunul dintre noi nu auzise sirena din cauza urletului scos de 
alarmă. 

Se uită la noi uimiţi. La mine, întins pe podea. La cei doi arabi 
care își scoseseră pistoalele. 

Și apoi se fac nevăzuţi. 

După o clipă, alarma infernală se oprește. Dar în toată Roma 
se aud sirenele poliţiei. 

Scâncesc. Nu mă pot abtine. 


3 
Pentru pictori și tipografi, negrul este o culoare. Pentru 


fizicieni, este absenta culorii. Se spune că fiinţele umane simt 
durerea în mod diferit și că bărbaţii n-ar putea să îndure 


niciodată chinurile facerii. Ar trebui să fiu de acord. Noi abia 
dacă suportăm o răceală. 

Mă doare piciorul. Mă simt de parcă cineva mi-ar fi trecut un 
turțure prin picior, până sus la șold. Plâng ca un copil. Imi pierd 
cunoștința pentru perioade scurte, binecuvântate, dar mă 
trezesc la realitate durerea și valurile de greață. 

Afară, văd polițiști în uniforme de camuflaj. Unii dintre ei ne 
supraveghează cu oglinzi aflate pe brațe lungi de metal. Arabii 
au o discuţie aprinsă. Mă apucă de braţ și de crăcii pantalonilor 
și mă ridică. Durerea e insuportabilă. 


4 


Când îmi vin în fire, sunt întins pe canapeaua de piele a lui 
Luigi, sus în apartament. Un șacal înfometat mușcă din piciorul 
meu. 

Luigi a dispărut. Probabil că i-au dus trupul în dormitor. 

Au pus, grijulii, o grămadă de perniţe sub piciorul meu rupt. 
Deci au măcar un strop de milă în inima lor lipsită de scrupule. 

Sună telefonul. Ei îl lasă să sune. Mult timp. 

Într-un final, unul dintre ei răspunde. 

— Na 'am! zbiară el în receptor, după care ascultă. Avem un 
ostatic, strigă el, și cerem trecere liberă până la aeroportul 
Leonardo da Vinci. 

Ascultă din nou. Se întunecă la faţă. Invocă în arabă o 
întreagă oaste de diavoli furioși, după care trântește receptorul. 

Eu mă pierd în ceața alinătoare a inconștienţei. 


5 


Deschid ochii. Gura mi-e uscată ca un deșert. 

Cât timp a trecut? Minute? Ore? Un junghi dureros mă trece 
prin piciorul rupt. 

— Apă, bâigui. Apă, vă rog. 

Arabii rămân impasibili. Niciunul nu ridică un deget să-mi 
aducă apă. 

Tușesc. Limba mi se lipește de cerul gurii. 

— Vă rog, mi-e sete! 

— Gura! 

— Apă, vă rog! 


— Ține-ţi fleanca! 


Scot un geamăt. 

Sunt la bordul unui vapor ce străbate valurile. Sus, jos, sus, 
jos... Marea e un val nesfârșit, care se rostogolește. Sunt învelit 
cu o pătură lipicioasă și umedă, care pute a lână udă. In gură 
simt un gust de grăsime râncedă. Sus, jos, sus, jos... Durerea și 
greața se îmbină. Fiecare junghi în osul rupt îmi aduce în gură 
un alt val de greață dulce. Capetele osului se freacă unul de 
altul. Nava se clatină. Cineva îmi înfige diverse lucruri în picior; 
tăind, înţepând, sfredelind, arzând cu atâta putere, chinul pe 
care mi-l provoacă e întrecut doar de durerea intensă care îmi 
învăluie întregul corp. Piciorul îmi pulsează puternic, ca și cum 
ar sta să explodeze. Terminaţiile nervoase din mușchi, până la 
coapsă, parcă au luat foc. Sus, jos, sus, jos... 


Unul dintre arabi vorbește la mobil. Îmi închipui că discută cu 
Hassan. Mă bucur că nu e aici. El nu mi-ar fi pus piciorul pe 
perniţe moi. Ba dimpotrivă, și-ar fi pus mâinile în jurul osului 
rupt și ar fi strâns. 

Vomit. 

Arabul închide mobilul. Îi spune ceva celuilalt bărbat. Se uită 
amândoi la mine. Apoi, imediat, sună din nou mobilul. De data 
asta, răspunde celălalt bărbat. E agitat. Izbucniri scurte și 
furioase iau locul întrebărilor și obiecțiilor. Cel puțin așa cred. Nu 
înțeleg nicio vorbă. 

Apoi sună telefonul. Cred că e poliţia. Acum nu răspunde 
niciunul din ei. 


7 


Piciorul mi s-a umflat și cracul pantalonilor mă strânge. 
Fiecare celulă, fiecare fibră musculară, fiecare os îmi pulsează. 
Mi-e sete. Transpir și tremur. 

„Dumnezeu să mă ajute”, îmi spun în gând, „ce chin 
insuportabil, ce durere incredibilă, ce durere afurisită!” 


Întuneric. 


Lumină. 

Întuneric. 

Alunec într-o stare de semitrezie în care singurul lucru care 
mai înseamnă ceva este durerea. 

Cât timp a trecut? N-am idee, am pierdut noţiunea timpului: 
secunde, minute și ore se țes împreună într-o împletitură fără 
sens. 

In timp ce moţăi, oxigenul e aspirat din cameră. Sunt un 
astronaut care plutește prin spaţiu cu rezervoarele de oxigen 
goale. Mă lupt din răsputeri cu cablul care îmi alunecă din mână 
pe când plutesc tot mai departe de nava spaţială. 

Apoi, nimic. 


8 


Îmi revin iar, cu senzaţia că o greutate mare mă ţintuiește de 
canapea. Deschid ochii, scot un horcăit și icnesc după aer. Nasul 
și gura îmi sunt pline de nisip fin și de mortar. Plămânii îmi sunt 
strânși împreună de două chingi metalice. Limba mi s-a lipit de 
cerul gurii. 

Vomit. Nu iese nimic. Nimic în afară de niște sunete seci, ca 
acelea scoase de un soldat muribund. 

— Apă, horcăi eu, apă, apă, apă. 

Dar fie nu înţeleg, fie nu le pasă. 


Gura mi-e larg deschisă. E mai ușor să respir. 
intuneric. Lumină. Intuneric... 


9 
Întunericul e străpuns de sunete. 
Voci. 
Deschid ochii. 
Arabul vorbește la mobil. Țipă. 
Furios. 
Încolţit. 


10 


Mi-au înfășurat piciorul rupt într-un prosop alb. 

Și l-au strâns bine cu un cârlig de rufe. 

Sunt ameţit. Preţ de o clipă, văd îngrozit că prosopul e 
îmbibat cu sânge. „O fractură deschisă”, mă gândesc. Mă uit pe 
furiș, stânjenit, la prosop. E alb din nou. Nicio pată de sânge. 

„Deci a fost probabil o închipuire”, mă gândesc, ușurat, și îmi 
pierd din nou cunoștința. 


11 


— E pe moarte, strigă arabul. 

Deschid ochii. 

Arabul e din nou la telefon. Se uită la mine în timp ce 
vorbește. 

„E pe moarte?” 

Vorbele lui - în arabă - mi se învârt în cap. Nu înţeleg ce 
spune. Nu vorbesc araba. „E pe moarte?” Probabil că am visat. 
Nu poți să mori de la un picior rupt, nu? 


„Apă.” 

„Apă, vă rog.” 
„Vă rog.” 
„Apă.” 


Dar nu îmi dau nimic. 
12 


De afară se aud sunete, ca dintr-o altă realitate. 
Cizme alergând pe pavaj. 

Sisteme electronice de apelare. 

Mâărâituri de câini polițiști. 

Comenzi scurte, lătrate. 


„Apă. Vă rog.” 
„Taci din gură! Taci odată!” 


INTERLUDIU 
Povestea lui Bârd (I) 


ii 


„Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în 
cer pentru un singur păcătos care se pocăiește 
decât pentru nouăzeci și nouă de oameni 
neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăință.” 
Luca, 15:7 


„Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se 
pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua 
mâniei și a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” 

Romani, 2:5 


Când vântul dinspre apus bătea cu furie, putea să stingă 
lumânarea de pe masa șubredă pe care i-o dăduseră călugării. 
Unul dintre picioarele mesei era un pic mai scurt decât celelalte. 
Sau celelalte erau prea lungi, nu ştia prea bine. În urmă cu niște 
săptămâni, pusese o bucată de lemn sub piciorul scurt, dar 
călugării o scoseseră când măturaseră pe jos. Bătrânul stătea cu 
un cot sprijinit pe masă și cu bărbia în palmă. Ochii îi erau pe 
jumătate închiși. De unde se afla, auzea slujba de la catedrala 
din Rouen, limpede ca cristalul. Vocea preotului se înălța și 
cobora... 


Pasaj din Povestea lui Bârd 


„„„Legănându-se încet în unde ca oceanul cel mare sau ca un 
lan de grâu din Norvegia în briza târzie a verii. Ecoul zăbovea 
sub tavanul boltit. Soarele strălucea, trimițând pe fereastră raze 
piezișe, scânteietoare. Preotul a tăcut. Cineva a tușit. Apoi de 
mai departe, din capătul bisericii, corul s-a pornit să cânte. 
Cântul era de o frumusețe blândă, senzuală. Niciunul dintre noi 
nu deslușea vorbele, și totuși înţelegeam. Nu pot să explic cum. 
Am tras adânc în piept mireasma necunoscută de tămâie, dulce 
și înțepătoare totodată. Vocea subțire a unui băiat a umplut 
biserica. Glasul lui m-a mișcat profund. Mi-am adus aminte de 
băiatul căruia îi tăiasem capul dintr-o singură lovitură, de 
sângele care ţâșnise. Oamenii din jurul meu se înveseliseră și 
râdeau. Dar aici, în biserica din Rouen, era greu să mai simţi 
mândrie. 

Regele Olav şedea tăcut pe banca tare de lemn. Stătea cu 
capul în mâini de mult timp. leri seară, îmi destăinuise că îi este 
dor de maică-sa, Asta. Trecuseră mulţi ani de când o văzuse 
ultima dată. Era oare încă în viață? Mai zămislise și alţi prunci? 
Olav nu era decât un flăcăiandru când își îmbrăţișase mama la 
despărțire și plecase în prima sa expediţie. Acum era bărbat în 
toată firea. Rege. Când ne-am întors de la biserică, Olav era 
distant și cufundat în gânduri. De mai multe ori am încercat să 
încheg o conversaţie, dar el îmi dădea doar răspunsuri scurte și 
nu părea să mă ia în seamă. Fără o vorbă, s-a retras în odaia lui. 
Să mediteze, spunea el. Eu am rămas în hol și m-am uitat la el 
cum pleacă, după care am pornit spre biblioteca ducelui. Tata 


mă învățase să citesc și să scriu runele, iar multe pergamente 
din colecția ducelui erau în limba nordică. Cântul și textul scris 
mi-au adus întotdeauna multă desfătare. 

Ca de obicei, egipteanul Asim era în bibliotecă. Îi spuneam 
înțeleptul. Asim mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Deși mă 
bătusem de multe ori cu oameni mai zdraveni și mai puternici 
ca el, înţelegeam că micul egiptean este de zece ori mai 
periculos. Era dăruit cu înţelepciunea multor zei și magia unui 
vrăjitor. Atâta învăţasem și eu în timp ce ajunsesem să îl cunosc 
mai bine la bordul Vu/turului-de-mare, în călătoria noastră din 
Egipt la Rouen. 

Asim și-a ridicat privirea. Stătea aplecat deasupra unei mese 
de scris, cu o pană în mână. La stânga lui era un sul făcut din 
tulpina căreia îi ziceau „papirus”, iar la dreapta, pergamentul pe 
care scria. 

— Ai fost la biserică? m-a întrebat. Mirosul de tămâie mi se 
impregnase în haine. In puţinul timp de când era prizonierul 
nostru, ne învățase limba. Pe corabie stătuse multă vreme 
alături de cârmaci și învățase tainele navigaţiei. Cunoștea 
stelele și cerul până în cele mai mici amănunte și arătase spre 
leidarstjarna, Steaua Nordului, care se numea altfel în limba lui. 

— Biserica e un templu foarte frumos, a spus Asim. 

— Ce scrii? l-am întrebat și am făcut un semn din cap spre 
pergament. 

Asim mi-a făcut semn să stau jos. M-am așezat șovăielnic pe 
taburetul de lângă el. 

— Regele tău mi-a dat voie să copiez textul pe care CEL 
SFÂNT l-a luat cu el în mormânt. 

— Chiar înţelegi simbolurile astea vechi și ciudate? am 
întrebat. 

Asim a râs. 

— Vorbesc multe limbi, a spus el. Când aveam cinci ani, nu-mi 
vorbeam doar limba maternă, ci și ebraica și aramaica. Mai 
târziu am învăţat greaca și latina și multe alte limbi. Și acum 
învăţ limba voastră! Tinere - Asim și-a pus mâna pe umărul meu 
-, dacă nu știi să vorbești în graiuri, nu ești nimic. Dacă le înveţi, 
întreaga lume îţi stă la picioare. 


Mumia și sarcofagul erau puse într-o capelă de lângă Rouen. 
Zece dintre slujitorii lui Olav stăteau de pază zi și noapte. Mulţi 


vikingi se întorseseră acasă pe corăbii încărcate cu bogății. Alţii 
rămăseseră în Rouen cu regele lor. In fiecare dimineață, Asim 
făcea lunga plimbare de la palatul ducelui până la capelă, să 
vadă dacă e totul în regulă. Comorile și bogăţiile din mormânt 
erau încă depozitate în calele corăbiilor noastre din port, bine 
împachetate și păzite. Dar nici cel mai lacom și mai prost tâlhar 
din Normandia n-ar îndrăzni să fure de la noi - nici să fi știut că 
bogăţiile erau ascunse pe corăbii. Regele păstra secretul. Așa de 
sfântă era relicva, încât nimeni nu trebuia să știe de incursiunea 
noastră sau că luasem ceva cu noi. Nu aveau să se compună 
niciun fel de versuri. l-am amintit că oamenii noștri sunt slobozi 
la gură când beau prin hanuri și umblă după femei, dar Olav nu 
era îngrijorat. 

— Bărbaţii se laudă întotdeauna, spunea regele. Nimeni nu-i 
crede pe cei care vântură mările. Dar versurile și saga au puteri 
mai mari. Înfruntă timpul. Nimeni nu trebuie să știe unde am 
fost și ce am furat. 

Și așa s-a făcut. 


Săptămânile treceau una după alta. Regele petrecea ore 
întregi în compania ducelui Richard. Ducele fusese botezat și se 
închina lui Hristos cel Alb. Și Olav începuse să se îndrepte spre 
noul zeu. Pentru aceia dintre noi care îi eram apropiaţi, a fost o 
perioadă grea. Mândrul viking din el era forțat să se retragă. 
Acel Olav pe care îl cunoșteam de pe câmpul de luptă în zadar 
se chinuia să răzbată la suprafaţă. Regele avea lungi discuţii cu 
ducele, arhiepiscopul și călugării din mănăstiri și seminare. 
Vorbeau de Atotputernicul Dumnezeu și de fiul Său, Isus Hristos, 
despre dreptatea creștină și sfânta carte pe care o numeau 
„Biblia”. În acele zile s-a trezit interesul meu pentru versuri și 
cântec. În timp ce Olav era mântuit de duce, eu eram inspirat de 
Asim și de arta povestirii. Atât de tare se îngrijea Olav de noua 
lui credinţă, încât Hristos cel Alb îi adumbrea devotamentul față 
de scutierul și prietenul său. Regele Olav a fost botezat în 
numele lui Hristos cel Alb. Episcopul Robert, fratele lui Richard, 
i-a dat regelui sfânta împărtășanie. Asim și cu mine am urmărit 
ceremonia din primul rând. Olav și-a dorit să fiu și eu botezat, 
dar am ezitat și am spus că nu sunt încă pregătit. 


În ziua în care am plecat din Rouen, regele Olav și ducele 
Richard au stat multă vreme pe chei, ţinându-se de mână în 
timp ce vorbeau. Când s-au despărțit, regele s-a pus într-un 
genunchi și i-a sărutat mâna ducelui. Mii de normanzi se 
strânseseră pe malurile Senei să vadă flota vikingă trecând, iar 
noi am profitat de vântul prielnic și ne-am îndreptat spre mare. 
Marea... Nu am putut să-mi stăpânesc râsul când am văzut 
mutra lungă a lui Asim, care avea rău de mare. 

— Asta nu e vreme rea, i-am spus eu, doar o briză tocmai 
bună să ne umfle pânzele nefolosite de atâta timp. 

Dacă îi era greu să îndure atâta lucru, atunci ar fi trebuit să 
fie cu noi pe marea norvegiană în lunile furtunoase de toamnă. 

Corabia cobora în hăurile care se căscau între valuri cu o 
bufnitură care făcea lemnul să scârţâie. Spuma se ridica în aer 
și apoi cădea peste noi, rece ca gheaţa. Apa sărată se scurgea 
peste capul de dragon de la proră. Oamenii se veseleau. A 
trebuit din nou să zâmbesc. Erau așa de bucuroși că se aflau în 
sfârșit pe mare din nou! Lungile, sumbrele zile petrecute în 
Rouen începuseră să le macine răbdarea tuturor în afară de 
mine, iar aici, printre valuri și în bătaia vântului, simțeam în 
sfârșit că revenim la viață. 

În Anglia, am intrat în slujba regelui Ethelred și ne-am unit 
încă o dată forțele cu Thorkell cel înalt. Regele Sweyn Barbă- 
Despicată și armata lui daneză cucerise teritorii de la regele 
Ethelred, care îi masacrase pe danezii stabiliți acolo. Am 
petrecut două veri bătându-ne în Anglia, înainte ca Olav să 
vândă o mică parte din bogăţiile sale pentru a-și răsplăti cu 
generozitate oamenii care îi rămăseseră, lăsându-i apoi la vatră. 
Unii s-au stabilit în Anglia ca oameni bogați. Alţii au plecat acasă 
pe mare în corăbiile lor vikinge. Două până la trei sute dintre cei 
mai credincioși oșteni au rămas cu regele ca slujitori ai săi. Olav 
a vândut Vu/turul-de-mare pentru a cumpăra două vase pentru 
negoţ, iar în toamnă am pornit spre nord. Cele două vase le-am 
încărcat cu aur, argint, pietre preţioase și comori din Egipt. 
După o furtună îngrozitoare care a durat o zi și o noapte, Olav și 
cu mine stăteam din nou la prora corabiei noastre, însă de 
această dată ne uitam spre nord. Vasele se legănau pe marea 
agitată. Erau mai scurte și mai late decât corăbiile noastre lungi 
și duceau o greutate mai mare. În zare avea să ne apară în 


curând Norvegia. Era greu de crezut. Fuseserăm plecaţi atâţia 
ani! 

Olav reușise să convingă patru episcopi - Grimkell, Sigurd, 
Rudolf și Bernhard - să îl însoţească în Norvegia ca să-l ajute în 
misiunea de a creștina ţara. Se adunaseră cu toţii să discute cu 
regele. 

— Regele și stăpânul meu, a spus episcopul Grimkell, făcând 
o plecăciune adâncă și aruncându-mi o privire. 

Au trecut câteva clipe până i-a înţeles Olav intenţia. Apoi a 
grăit: 

— Bunul meu Grimkell, Bård e confidentul meu. Tot ce aud eu 
poate să audă și el. 

— Cum dorești, stăpâne, i-a răspuns episcopul, apoi i-a 
povestit că vorbiseră cu Asim într-o limbă numită „latină”. Omul, 
a zis episcopul mai departe, este mare preot în patria lui. 

Olav i-a răspuns că știe și el. Apoi episcopul i-a povestit că 
Asim susţine că mumia este un zeu adormit. 

— Un idol? a vrut să știe regele, plin de teamă, fiindcă era 
hotărât să urmeze cele zece porunci învățate de la ducele 
Richard. 

Episcopul Grimkell a ridicat o mână să îl oprească. 

— Dimpotrivă, înălțimea Voastră, a spus el. Asim ne-a 
povestit de secta care a păzit mumia timp de două secole și 
jumătate, iar noi nu credem că egipteanul știe a cui este mumia 
cu adevărat. 

— Și voi știți? a întrebat regele. 

— Stăpâne, credem că da. 

Vântul se juca, răvășind pletele blonde ale regelui. 

— Atunci cine e? a întrebat regele Olav... 


Era prietenul umbrelor. În umbra răcoroasă a verii târzii, se 
înfășură în mantia lui de lână, devenind aproape invizibil pentru 
călugării care treceau grăbiţi pe lângă el, ocupați cu multele lor 
îndatoriri. Stătea nemișcat multă, multă vreme, ascuns în 
umbră, pe când se întorcea cu gândul la anii tinereții, atât de 
îndepărtați; acei ani lipsiți de griji, petrecuți alături de rege, 
când moartea era departe, și nu o amenințare mereu prezentă. 
Când drumul soarelui pe cer îl alunga din sanctuarul umbrelor și 
lumina astrului îi intra în ochi ca o ploaie de nisip, îşi căuta un 
loc la umbră sau se întorcea în chilia lui, unde se apleca peste 


manuscrisul de pe masa de scris și asculta valurile izbindu-se de 
stânci şi spărgându-se jos de țărmul stâncos. 


PARTEA A III-A 
Drumul spre Vinland 


du 


„Prea aproape de nas, 
spuse ţăranul când i s-a scos ochiul.” 
Snorri 


„Când voi muri, să mă îngropaţi în mormântul 
în care este îngropat omul lui Dumnezeu; 
să-mi puneţi oasele lângă oasele lui.” 

1 Regi, 13:31 


„Pentru el un altar aurit se ridică, 
Pentru el, a cărui inimă n-a știut de frică.” 
Poezie scaldă 


Pacientul (ID) 
1 


S-au ivit zorile. 

O dâră de lumină pătrunde prin perdele în apartamentul lui 
Luigi. 

Durerea e surdă și fără de sfârșit. 

Cu ochii pe jumătate deschiși, îmi privesc mâna, care 
freamătă și tremură. 

Arabii moţăie. Unul stă pe un scaun lângă mine, iar celălalt e 
lungit pe canapea. 

Au vorbit la telefon toată noaptea. În arabă la mobil și în 
engleză la telefonul fix. 

Arabul de pe divan începe să sforăie. 

Eu adorm sau leșin. E greu de spus. 

Afară, în Roma începe o nouă zi. 


2 


Explozia e așa de puternică, încât răstoarnă canapeaua. 

Suflul ei împrăștie o ploaie de cioburi prin apartament. 
Canapeaua mă protejează. Imi simt piciorul de parcă l-ar fi 
răsucit cineva de câteva ori, ca pe o rufă. 

Poliţia intră în apartament prin geamul spart. Trebuie să fi 
folosit scări sau frânghii. Nu-i văd pe polițiști din spatele 
canapelei, unde zac semiconștient. Dar aud voci groase strigând 
Polizia. Se aud niște Împuşcături. 

Nu mă clintesc. 

Unul dintre arabi strigă ceva, nu știu ce, dar din vocea lui îmi 
dau seama că se predă. Poliţiștii se aruncă asupra lui. Pistolul și 
capul i se izbesc de podea. Poliţiştii răcnesc niște ordine în 
italiană. 

În clipa aceea, trei polițiști echipați ca trupele de comando se 
uită peste marginea canapelei răsturnate. Poartă căști, măști, 
veste antiglont și în mâini au mitraliere. 

— Ostaggio!!3 strigă unul dintre ei. 


B „Ostatic!“ (it. în original). 


— Via libera!“ ţipă altul. 

Un poliţist îngenunchează lângă mine. 

— Dottore! răcnește el. Immediatamente”? 

Intrarea principală de la parter este aruncată în aer de altă 
explozie. Grilajul e smuls. Aud paşi grei urcând pe scara în 
spirală. Apartamentul lui Luigi e plin de oameni. Vin încă și mai 
mulți polițiști. Personal de pe ambulanță cu veste roşii, 
tțipătoare. Doi doctori. 

Doctorii îmi vorbesc în engleză. Unde doare? Ce mi-au făcut? 
Cum mă cheamă? Când m-am născut? După ce obțin 
răspunsurile, îmi fac o injecție cu un analgezic și îmi pun o 
perfuzie. 

Ghearele durerii își slăbesc strânsoarea. Medicamentul îmi dă 
o senzaţie euforică de bine. În minte aud Je crois entendre, de 
Bizet. 

După ce mi-au bandajat piciorul și m-au pus pe o targă, îi 
zăresc pe cei doi arabi. 

Unul stă în picioare cu spatele la mine, încătușat. 

Celălalt zace pe jos mort, într-o baltă de sânge. 

Le e cam greu să coboare targa pe scara în spirală. Reușesc 
să o ridice peste balustradă și să își continue coborârea. Ajunși 
cu bine la parter, desfac cadrul cu rotile, mă scot din anticariat 
și din pasaj și mă duc spre locul unde așteaptă ambulanţele. Un 
stol de porumbei își ia zborul. O rafală de vânt mătură aleea 
îngustă. Undeva prin apropiere bate clopotul unei biserici. 


3 


Îmi petrec următoarele douăzeci și patru de ore recuperându- 
mă la spital, într-o ceaţă plăcută, indusă de medicamente. 
Doctorii mi-au pus piciorul în ghips. Din fericire, fractura nu e 
așa de gravă cum m-a făcut să cred durerea. 

Sunt doi polițiști pe coridorul pe care se află salonul meu. 

O sumedenie de tinerei infatuaţi de la Polizia, identici și lipsiţi 
de umor, vin să-mi pună întrebări. Arată cu toţii exact la fel. li 
cheamă pe toţi la fel. Îmi pun aceleași întrebări. Se pare că 
fiecare departament al poliţiei și al serviciilor secrete trebuie să 
își trimită propriul detectiv, care vine dotat cu un translator, un 


1 „Drum liber!” (it. in original). 
15 „Un doctor, acum” (it. in original). 


aparat de înregistrare video și o uimitoare incapacitate de a 
înțelege faptul că niște lucruri atât de plicticoase ca 
pergamentele vechi și documentele foșnitoare sunt îndeajuns de 
valoroase ca să omori pe cineva. 

Le spun ce știu. 


4 


Profesorul Llyleworth vine în vizită la mine a doua zi. Arată ca 
un unchi bogat care a bătut tot drumul de la moșia lui din Anglia 
în pardesiu și cu pălăria pe cap. 

Imi trebuie câteva ore să-i povestesc tot ce s-a întâmplat de 
când SIS m-a trimis la Institutul Schimmer. Când pomenesc de 
colecţia Lewinski, se luminează la faţă. Imi spune că tocmai a 
angajat o doamnă care poate să mă ajute. Laura Kocherhans 
este istoric și profesor universitar cu un doctorat la Yale. Inainte 
să fie recrutată de cei de la SIS pentru sediul central din Londra, 
unde acum deţine funcţia de cercetător-șef la secția 
manuscrise, era considerată cel mai bun detectiv de manuscrise 
de la Library of Congress din Washington, D.C. 


După plecarea profesorului Llyleworth, dorm câteva ore. Sunt 
trezit de mobilul pe care mi l-a lăsat profesorul. 

Vocea Laurei Kocherhans pare ușor nazală la telefon, ca a 
unei americance, însă are un timbru încântător de blând, care o 
face să pară vulnerabilă. 

— Sigur că putem găsi colecţia Lewinski, spune ea după ce 
vorbim un timp. 

— Cum de ești așa sigură? 

— Problema cu oamenii care nu găsesc niciodată ce caută e 
că nu caută niciodată destul de temeinic! 

O femeie după sufletul meu. 

Laura îmi spune că oamenii de știință nu au o evidenţă 
completă a tuturor colecţiilor particulare din lume, care conțin 
fără îndoială manuscrise necunoscute de mare valoare culturală 
și istorică. 

— Cum cauţi o colecţie care a dispărut? 

— La fel cum faci și tu, presupun. Cu inteligenţă și imaginație. 
Și cu mită, dacă e necesar, adaugă ea râzând încântător. 

— Unde ai de gând să începi? 


— La Dresda. Apoi o să mă duc la arhivele statului din Berlin. 


În următoarele zile stau la pat, menajându-mi piciorul. 
Când mă trimit acasă, îmi dau două cârje pentru care trebuie 
să plătesc. Incă am piciorul în ghips. 


Insula câlugarilor 


NORVEGIA 
1 


Vântul aduce dinspre mare fuioare de ceaţă, care se 
rostogolesc pe terenul accidentat. E greu de crezut că soarele 
strălucește totuși undeva sus, deasupra noastră. Prin vălul de 
ceață zăresc un turn pătrat din piatră înălțându-se sfidător 
deasupra ruinelor mănăstirii. 

Sprijinindu-mă în cârje, stau lângă barăcile care au fost 
amplasate între mănăstire și chei. Au trecut deja câteva 
săptămâni de când am coborât șchiopătând din avionul cu care 
am venit din Italia. Piciorul rupt e aproape vindecat și nu mai 
trebuie să îl ţin în sus. Comisia de anchetă a hotărât - cu multe 
rezerve și sub o presiune politică destul de mare - că 
infracțiunile comise la excavarea mormântului de la mănăstirea 
Lyse nu mă vor face să îmi pierd serviciul. 

De două săptămâni muncim din greu la pregătirea săpăturilor, 
zi și noapte. Locuitorii din Selje și muncitorii care și-au instalat 
barăcile cred că restaurăm ruinele bisericii Sfântul Alban. 

Arheologi, istorici și geologi norvegieni, suedezi, danezi, 
englezi, francezi, italieni și germani scormonesc pământul dintre 
corturi și barăci. Proiectul este finanţat atât de Ministerul Culturii 
și Cultelor, cât și de SIS. Sunt implicaţi aproape o sută de 
specialiști. 

N-am văzut nici urmă de Hassan sau de oamenii șeicului. Dar, 
bineînţeles, asta nu înseamnă că nu ne pândesc. Se spune că și 
cea mai slabă mișcare a aripilor unui fluture poate provoca un 
uragan. Și, conform acestui încântător postulat din teoria 
haosului, odată ce aflasem că există două statui din lemn, 
mulțumită unui amănunt din fragmentul Skâholt, pe care Luigi l- 
a ars înainte să fie ucis, totul începea să se lege. 

Øyvind a reușit să-l găsească pe Didymus, geamănul identic 
al Sfântului Laurenţiu Toma, după ce a căutat cu atenţie prin 
mai multe arhive, registre și albume. De 725 de ani statuia 
aștepta cu răbdare în biserica de lemn din Borgund, în Laerdal. 
Enoriașii din Borgund primiseră statuia lui Didymus de la 
congregația creștină din Ringebu în 1280. 


Partea din față a statuii era prinsă de cea din spate cu opt 
cuie de lemn fixate sub tunica sfântului și pe sub mâneci. In 
cavitatea pântecelui am găsit o raclă acoperită de rune: 


Eirik PAZNICUL a ascuns astă raclă în biserica din 
Urnes 
la o sută de veri de la moartea Sfântului Olav. 


Bård PAZNICUL a dus racla la Flesberg 
la o sută cincizeci de veri de la moartea Sfântului 
Olav. 


Ulegard PAZNICUL a mutat racla în Lom 
la două sute de veri de la moartea Sfântului Olav. 


Sigurb PAZNICUL a ascuns racla în pântecele 
Sfântului Laurenţiu Oidimus 

Şi a bus statuia de la biserica din Ringebu la biserica 
din Borgund 

la două sute cincizeci de veri de la moartea Sfântului 
Olav. 


În raclă era un document codificat, pe care Øyvind și Terje l- 
au descifrat cu ajutorul unei copii a roții runelor. 


Rangvald PAZNICUL a scris aceste cuvinte tainice 
așa cum i-a poruncit Asim 
la cinci veri după întoarcerea regelui Olav. 


Caută mormântul în adâncurile grotei 
unde Sfânta Fecioară și martirii 
au ajuns la țărm și au primit binecuvântarea Domnului 


Aici zac rămășițele CELUI SFÂNT 
din veșnicie în veșnicie 


Trym PAZNICUL a scris aste cuvinte 
la douăzeci și cinci de veri de la moartea Sfântului Olav 


Asim înțeleptul 


zace în pace cu Sfântul Olav 
alături de CEL SFANT 
și îl păzește în veșnicie. 


Peștera Sfintei Sunniva. 

Nu peștera Dollstein, așa cum crezuseră toți. 

Camera funerară se află în fundul peșterii muceniţei Sunniva 
de pe insula Selja din Nordfjord, în districtul Sogn og Fjordane - 
scaunul episcopal pentru adunarea Gulating până în 1170. 


Aud păsări ţipând în ceaţă. Adică sper din tot sufletul că sunt 
păsări. În jurul meu e multă agitaţie. Semnale electronice bipăie 
și piuie în aparatele de emisie-recepţie. Poliţiştii au împânzit 
insula. Prezenţa lor îmi oferă o anumită siguranţă în caz că 
Hassan se ascunde după vreun bolovan. După asasinarea 
preotului de la Ringebu și cele întâmplate la Roma, poliţia a 
acordat cazului prioritate extremă. Poliţia din Norvegia, Islanda 
și Italia lucrează acum împreună prin Interpol. Ragnhild conduce 
ancheta în Norvegia. 

Mănăstirea benedictină este situată pe un platou de la poalele 
unui munte abrupt, și este foarte expusă intemperiilor. Pe 
vremuri semăna cu un castel medieval, cu ziduri groase și turn. 
Mănăstirea a fost întemeiată în secolul al XII-lea, dar și înainte 
exista acolo un mic schit din lemn. Ruinele bisericii Sfânta 
Sunniva sunt cocoțate pe povârnișul muntos, ca un cuib de 
vultur, la cincizeci de metri altitudine, și chiar deasupra lor este 
intrarea în grotă, unde era pe vremuri o capelă modestă, 
închinată Sfântului Mihail. 

Peștera Sfintei Sunniva... 

Sfânta Sunniva era o prinţesă irlandeză care a trebuit să fugă 
de un petțitor păgân care voia să pună stăpânire pe ţara și pe 
viaţa ei spre sfârșitul secolului al X-lea. Împreună cu o mână de 
creștini - bărbaţi, femei și copii -, Sunniva a plecat pe mare cu 
trei bărci fără cârmă, pânze sau vâsle. Au fost purtaţi de vânturi 
și de curenţi maritimi până la Selja, unde și-au găsit refugiul în 
peșteri. Păgânii adoratori de idoli de pe continent îi priveau pe 
străini cu suspiciune. Hâkon Jarl a trimis pe insulă oameni 
înarmaţi să se lupte cu cei pe care îi luase drept războinici. 
Sunniva și însoțitorii ei au fugit și s-au ascuns în peșteră, unde s- 
au rugat lui Dumnezeu să-i salveze. Și, potrivit legendei, în loc 


să-i oprească pe atacatori, Dumnezeu a îngropat-o pe Sunniva 
sub o grămadă de bolovani. Așa se spune. In anii care au urmat, 
țăranii și navigatorii au zărit o lumină ciudată strălucind din 
peșteră. Când regele Olav Trygvasson și episcopul Sigurd s-au 
dus pe insula miracolelor, au găsit trupul Sunnivei intact în 
peșteră, împreună cu multe oase, cranii și schelete frumos 
mirositoare. Tot insula Selja a fost și locul unde a acostat regele 
Olav Haraldsson pentru prima oară câţiva ani mai târziu, când s- 
a întors să creștineze Norvegia, patria lui. 


Peștera Sfintei Sunniva... 
Oare a fost povestea Sfintei Sunniva născocită ca să ascundă 
faptul că există un mormânt în fundul grotei? 


2 


Ceaţa se risipește pe la prânz. 

Stau într-una dintre barăcile destinate celor care conduc 
săpăturile și studiez cele mai recente fotografii ale sitului 
arheologic. Peștera a fost parţial distrusă de căderi de pietre și 
alunecări de teren. Am scos cu toţii mai multe tone de pietre din 
spatele altarului din piatră pentru a da la iveală un zid vertical 
făcut din blocuri nefasonate și mortar. În mijlocul zidului, o 
intrare boltită fusese umplută cu pietre mai mici. 

Avem de gând să pătrundem prin această intrare astupată 
mâine, la ora 11.00. 

Aud pași apropiindu-se și las pozele deoparte. Intră învăluită 
într-un halo strălucitor, exact ca o zeiță care s-a pogorât la noi, 
muritorii de rând, făgăduindu-ne viaţă veșnică în Paradis. Dar e 
doar Astrid, care îmi aduce un sandviș cu roșii și castraveți. 

— Ai emoţii? mă întreabă. 

E profesor universitar și lucrează la Colecţia de Antichităţi. 
Este, de asemenea, unul dintre experții de frunte în cercetarea 
ruinelor mănăstirilor norvegiene. 

Simt niște gâdilături în stomac. 


3 


Alarma începe să sune strident. 


Deodată, sunt treaz de-a binelea și mă ridic repede în capul 
oaselor pe patul meu de campanie. Fragmente dintr-un vis 
ciudat, pe care nu mi-l amintesc prea bine, îmi vin încă în minte. 
E două și jumătate dimineața. 

De afară se aud strigăte și lătrături. 

Mă îmbrac în grabă, îmi înșfac cârjele și pornesc șchiopătând 
prin întuneric. Toate luminile de afară s-au aprins automat când 
s-a declanșat alarma. Locul e învăluit în ceaţă și într-o lumină 
difuză. Aerul este rece și jilav. Valurile se sparg de mal. 

Merg încovoiat până la baraca administraţiei, cât de repede 
pot în cârje. S-au strâns deja mai mulţi oameni care vorbesc 
însufleţiți cu cei doi din personalul de la pază și le spun că al 
treilea gardian zace inconștient pe treptele înguste și înclinate 
ce duc spre peșteră. 

Cineva reușește în sfârșit să oprească alarma. 

În aceeași clipă, o barcă cu motor pleacă de la mal în trombă. 

În următoarea oră, reușim să punem cap la cap cele 
întâmplate, dar asta nu clarifică prea mult lucrurile. 

Cineva a pătruns în peșteră. Din câte credem noi, baroasele 
pe care le-au lăsat în urmă indică faptul că aveau intenţia să 
spargă intrarea astupată și să ajungă în camera mortuară de 
dincolo de ea. 

Omul de la pază care a dat fuga sus să verifice a fost doborât 
la pământ. 

Își revine, încă ametit, când îl cărăm la barăci, unde îi 
curățăm și bandajăm tăietura de pe frunte. Işi amintește vag că 
a fost lovit. Dar nu știe cine a făcut-o. 


A doua zi dimineaţă, trei dintre colegii noștri se fac nevăzuţi. 

Michael Rennes-Leigh de la Facultatea de Arheologie din 
cadrul Universităţii Oxford, Paul-Henri de Chenonceau de la 
Institutul de Papirologie din Sorbona și Paolo Baigenti de la 
Universitatea din Roma au dispărut. 

Nu-i cunosc prea bine. Sunt oameni retrași. Niciuna dintre 
responsabilităţile lor nu le-ar impune prezenţa în peșteră. Și, 
bineînţeles, nu în toiul nopţii. Cu baroase. Toţi trei au reușit 
cumva să se infiltreze printre cei implicaţi în excavaţie. Și 
probabil că toţi lucrează pentru șeic. 

Potrivit poliţiei locale, ambarcaţiunea cu care au fugit este 
ancorată acum în Selje. lar mașina închiriată a dispărut. 


Când verificăm la universităţile la care lucrează, aflăm că toți 
au fost angajaţi de curând. Și posturile lor de cercetători sunt 
finanţate de aceeași fundaţie din Abu Dhabi, Emiratele Arabe 
Unite. 


4 


La ora 11.00, începem să batem în zid. 

Peștera e umedă și rece. Incremeniţi într-o așteptare plină de 
speranţă, formăm un semicerc în jurul muncitorilor musculoși 
care vor dărâma zidul. O grămadă de jurnaliști și o echipă de 
televiziune așteaptă afară în burniţă. 

Zidul e gros și rezistent, așa că nu se lasă dărâmat cu una cu 
două. Dar, în cele din urmă, se desprinde o piatră, apoi încă una. 
Ridicăm pietrele mai mici cu o rangă, ca să lărgim suficient 
deschizătura. Cineva strecoară prin ea o lanternă. 

Când eram mic, obișnuiam să rup ambalajele de la cadourile 
de Crăciun cu degetele mele mici și albe, înfiorat de speranţa că 
acel cadou va fi mai frumos și mai surprinzător decât oricare alt 
dar pe care îl primisem vreodată. 

Când mă târăsc prin deschizătură și îndrept lanterna în sus ca 
să risipesc întunericul, sunt în sfârșit răsplătit. 

Astrid îmi împinge cârjele prin gaură. Totul e cufundat în 
liniște. Mă ridic în picioare și îmi dau jos ţărâna de pe genunchi. 
Mă trezesc, cu respiraţia tăiată, în capul unei scări. 


Nimic, absolut nimic nu ne-a pregătit pentru ce ne așteaptă 
dincolo de zid. 


Peștera 
1 


În lumina slabă, îmi fac o idee despre mărimea peșterii. Două 
rânduri de coloane de granit aruncă umbre pe pereți. Dintr-o 
crăpătură în stâncă iese un mănunchi de mușchi și rădăcini. Un 
curent slab de aer îmi atinge ușor pielea. 

Veacuri de întuneric sunt străpunse de lumina lanternelor din 
mâinile celor care vin după mine. 


Camera este plină de comori egiptene. 

Sub straturile de mizerie, praf și pânze de păianjen se află 
antichităţi superbe. Casete, urne, racle. Aur, argint și pietre 
preţioase. Sfeșnice. Vase. Opaiţe. Panouri de perete frumos 
decorate. Ornamente. Sceptre. Bijuterii  scânteietoare. 
Diamante. Rubine. Safire. Smaralde. 

Statui de zei stau înșiruite într-o cameră alăturată, de parcă 
ar aștepta cu răbdare. Îi recunosc pe câţiva dintre ei. Anubis. 
Tutmes. Amenhotep. Ramses. Horus. Akhenaton. Toth. 

Sunt copleșit. Ochii mi se umplu de lacrimi. 

Cineva mă bate pe umăr. Îmi mușc buza de jos și pun mâna 
pe coloana de lângă trepte. Suprafaţa netedă e rece ca gheața. 
Sunt atât de impresionat, încât rămân pe loc, sprijinindu-mă în 
cârje și privind îndelung prin încăpere. Astrid se târăște prin 
deschizătură după mine. 

— O, Doamne sfinte! 

Ca și mine, rămâne pe loc cu gura căscată, uitându-se prin 
camera slab luminată. 

Vreme de o mie de ani, această cameră funerară a rămas 
ascunsă după tone de granit, în spatele unui zid atât de gros, 
încât aproape că făcea parte din munte. 


2 


Cu cea mai mare atenţie, îmi pun cârjele în față și cobor 
treptele una câte una. Ceilalţi mă urmează cu lămpile, 
lanternele și exclamațiile lor. 

In mijlocul încăperii cu cinci unghiuri sunt două plinte. 

Una dintre ele e goală. 


Pe cealaltă se află Relicvariul lui Olav - sicriul Sfântului Olav. 

Fără o vorbă, mă întorc și schimb o privire cu Astrid. Îi 
tremură buzele. 

Mă apropii de relicvariu cu multă reverență. Datorită 
numeroaselor tactici diversioniste, sicriul fusese lăsat în pace 
timp de aproape o mie de ani. Mă opresc. Ținându-mi ambele 
cârje într-o mână, îndepărtez cu grijă o parte din stratul gros de 
praf. 

Câţiva dintre noi scot coșciugul exterior, care nu are fund și 
protejează sicriul de argint. 

Lucrătura în argint de pe coșciugul de lemn e înnegrită de 
vreme sub straturile de praf. Dacă dau praful deoparte, văd că 
argintul este împodobit cu aur și nestemate. 

Sicriul arată exact așa cum mi-l amintesc din cărțile de istorie. 
Are doi metri lungime și cam un metru lățime și înălțime. 
Capacul are forma unui acoperiș; frontoanele se prelungesc cu 
câte un cap de dragon la fiecare capăt. 

Așa că rămân pur și simplu acolo și admir Relicvariul lui Olav. 

Sicriul, odată curățat și restaurat, va fi renumit în toată 
lumea. Imaginile lui vor pâlpâi pe ecranele televizoarelor din 
Statele Unite și Australia, Japonia și Burkina Faso. Vor împodobi 
primele pagini ale publicaţiilor Newsweek și El Pais. Relicvariul 
lui Olav, care conţine rămășițele pământești ale regelui viking 
sanctificat, este o descoperire arheologică de senzaţie. 

Din ce în ce mai mulţi colegi vin după noi. Toţi vorbesc în 
șoaptă, ca într-o biserică. 

— Chivotul Legământului! bolborosește cineva. 

— Lasă asta acum! răcnesc eu. E Relicvariul lui Olav. 

Cineva izbucnește într-un râs emoționat. 

Ochii mi se mută de la Relicvariul lui Olav la plinta goală din 
piatră de lângă acesta. 

O fi plinta mumiei? Unde e sarcofagul? 

Șchiopătez până într-una dintre încăperile laterale. Aici sunt 
două sicrie mai mici, puse pe un singur postament. 

Numele „Barăr” a fost dăltuit în rune pe capacul unuia dintre 
sicrie. Pe celălalt e numele lui Asim. 

Asim... 

Fac un pas înapoi, copleșit. 

Asim egipteanul, marele preot al cultului lui Amon-Ra... Deci 
totul e adevărat. Trimiterile lui Snorri. Teoriile lui Stuart. 


Presupunerile noastre nebunești. Tot ce am bănuit, dar nu am 
știut cu siguranţă. 

Totul e adevărat. 

Un pic mai târziu, dăm jos capacele de pe sicrie. În fiecare 
este câte un schelet învelit în fâșii putrezite de pânză. Cineva a 
încercat să îmbălsămeze și să mumifice cele două corpuri. 

Inșiruite lângă pereţii camerei laterale sunt și mai multe urne 
și vase cu bijuterii din aur, pietre preţioase și artefacte 
decorative. 


3 


Reflectoarele scaldă camera funerară într-o lumină albă, 
puternică. 

Abia acum văd că pereţii și tavanul sunt decorate. Prin 
straturile de praf, zăresc inscripţii cu hieroglife, rune și litere 
latine. Văd fresce șterse cu zei egipteni, creștini și scandinavi, 
cifre și simboluri - un amestec sfânt de mitologie, astrologie și 
religie. Isus pe o cruce în formă de ankh, ridicându-și privirea 
spre atotputernicul Odin. Șarpele Midgard răsucindu-se în jurul 
Pământului, pe care e desenată o pentagramă. Amon-Ra pe tron 
la porţile lumii de dincolo, unde Satana domină în toată 
majestatea sa. Yggdrasil, arborele lumii, își aruncă umbra peste 
Piramida lui Khufu. Moise despărțind apele unei mări furtunoase 
cu ajutorul sabiei Mimung. Decoraţiile fantastice îmbină sistemul 
religios scandinav cu creştinismul, iudaismul, mitologia 
egipteană și un pic de astrologie. 

Unele texte se pot citi. Vorbesc de un zeu adormit, de Moise și 
de Sfântul Olav, de limbajul stelelor și de o călătorie până la 
capătul lumii. 


4 


Mai bine de o săptămână, lucrez în camera funerară din zori și 
până noaptea târziu. 

Facem fotografii, filme și copii ale frescelor. Măsurăm peștera. 
O desenăm din diverse unghiuri. Înregistrăm și marcăm fiecare 
artefact, fiecare vas, fiecare piatră. 

Mă dedic încântat aceste munci de arheolog și încerc să uit că 
există pe lume oameni ca Hassan și șeicul Ibrahim al-Jamil ibn 


Zakiyy ibn Abdulaziz al Filastini. Insula și peștera sunt păzite 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru de către poliţia 
locală și o firmă privată de pază. 

Oameni de știință, jurnaliști și echipe de televiziune din toată 
lumea vin să vadă mormântul. Îi conducem acolo, în grupuri, în 
fiecare după-amiază. Deoarece îmi lipsesc duminicile ploioase 
petrecute în compania postului National Geographic, sunt foarte 
îndatoritor când vine o echipă de la acest canal american. Vor 
face un documentar de o oră. CNN transmite în direct de la 
intrarea în peșteră. Canalul italian Rai are în plan un program cu 
titlul provizoriu Mormântul din grotă, iar canalul de televiziune 
arab al-Jazeera vine mâine. 


Într-o seară târziu primesc un telefon de la Ragnhild. Tocmai a 
fost înștiinţată că unul dintre oamenii lui Hassan a fost arestat 
pe când făcea încă o spargere la Thrainn acasă. Banditul 
închiriase o casă lângă lacul Raudavatn din Reykjavik printr-o 
agenţie imobiliară saudită din Paris. Trei avocaţi din Londra au 
fost trimiși să sprijine cea mai prestigioasă firmă de avocatură 
islandeză. 

Îl sun pe Thrainn, dar nu-mi răspunde. 


5 


Transportăm Relicvariul lui Olav din Selja la Bergen cu 
elicopterul. Furgoneta care îl ia de la Aeroportul Flesland și îl 
duce la un atelier de la Universitatea din Bergen este escortată 
de poliție. 

Durează două zile să se demonteze coșciugul. 

Sub sicriul exterior se află cel de argint, împodobit cu pietre 
preţioase, făcut de fiul lui Olav, Magnus Olavsson, pentru tatăl 
său. Capacul și părţile laterale sunt încrustate cu aur. În unele 
locuri sunt basoreliefuri cu motive religioase. Întregul obiect e 
decorat cu nestemate și cristale șlefuite. 

Cu cea mai mare grijă, slăbim balamalele și clemele care ţin 
legat capacul de sicriul din argint. Cei patru oameni ridică încet 
capacul. Cele patru laturi sunt prinse în balamale. 

Inăuntru se află sicriul iniţial, făcut din lemn. 


Lemnul este acoperit cu o pânză care a putrezit de mult, dar e 
solid și tare. Capacul era prins de sicriu cu șaizeci și șase de 
cuie de aramă. 

Le scoatem unul câte unul, astfel încât capacul să poată fi 
desprins ușor. 


Trupul Sfântului Olav a fost mumificat. 

Mumia este parţial acoperită cu o țesătură brodată. Se 
odihnește cu mâinile încrucișate pe piept. Regele ţine în mâini 
un sceptru de aur. Are forma unui ankh la un capăt, iar la 
celălalt - a unei rune tiwaz. Sceptrul se întâlnește pe la mijloc cu 
brațele unei cruci. 

Ankh, tiwaz Și crucea. 

Preţ de câteva minute, rămânem cu toţii tăcuţi, uitându-ne la 
rămășițele regelui sfânt. Afară, vântul s-a întețit și frunzele 
copacilor foșnesc la fiecare rafală. 


Colecţia Lewinski 
1 


Cineva bate la ușa biroului. 

Sunt înapoi la Oslo. Mi-am petrecut mai multe zile studiind 
rapoartele diverșilor specialiști care au lucrat la excavarea 
peșterii și a mormântului. 

Arunc o privire iritată spre ușă și am grijă să nu fac niciun 
zgomot, sperând că musafirul nepoftit va pleca. 

Paznicii au mutat mumia egipteană din peștera de pe insula 
Selja, fiindcă se temeau să nu o găsească trimișii Vaticanului, și 
au dus-o probabil într-o ascunzătoare temporară dintr-o biserică 
de lemn, iar apoi în Islanda. Acolo, mumia a fost păzită de Snorri 
și pe urmă de Thordur Bâlbâitul. Însă nu știm cine a preluat 
sarcina când Thordur a fost chemat de rege în Norvegia. De cea 
fost mutat sicriul? Și unde? Și de ce au lăsat în peșteră comoara 
și Relicvariul lui Olav? 

Se mai aude o bătaie la ușă. De data asta, mai tare. 

Mi-am ascuns mania persecuției sub o indiferenţă sfidătoare. 
Șeicul a pierdut. Legiunile de ucigași, spioni și urmăritori ascunși 
prin tot locul s-au întors acasă cu Hassan, dezamăgiţi și cu 
coada între picioare. Făcuţi de rușine de către un lector în 
arheologie. De zile întregi îmi tot alimentez satisfacția reușitei 
cu o înfumurare neobrăzată. 

— Bjarn? Ușa se deschide. Eu sunt! 

Thrainn. 

ÎI îmbrăţișez cu un pic mai mult entuziasm decât s-ar aștepta 
un doctor în filosofie de la un umil lector. 

— Am încercat să dau de tine, spune el. 

— Îmi pare rău. Mi-am închis mobilul. Suna tot timpul. Ce faci 
aici? 

— Am ceva la mine care cred c-ar putea fi folositor. Apoi mă 
duc pe Selja să arunc și eu o privire la peștera aia. N-ai parte de 
așa ceva decât o dată în viaţă, sau nici atât. 

Sub braţ are o mapă mare. 

— O traducere a manuscrisului din Biblie? 

Clatină din cap. 

— Mai e de lucru la ăla. Foarte derutant. Unele părți din text 
corespund altor versiuni vechi ale Bibliei, iar altele nu se 


potrivesc câtuși de puţin. Nu s-a exclus posibilitatea să fie o 
versiune „piratată”, în care un amărât de călugăr a mai băgat 
de la el niște lucruri într-o copie a unui text biblic existent. 

Deschide mapa și scoate câteva fotografii mărite ale 
manuscrisului. 

— Am dat la mărit paginile interesante. Grozavă calitate! Vezi 
până și faptul că densitatea cernelii diferă pe parcursul textului. 

— Ce e? 

— Flateyjarbók, cunoscută de altfel sub numele de Codex 
Flatoiensis. Cel mai extins, cel mai frumos și poate cel mai 
important manuscris medieval din Islanda. Două sute cincizeci 
de pagini, iluminate și ilustrate, pe cel mai bun pergament. 
Textul a început să fie scris în 1387 de către... 

— Thrainn, de ce ai adus cu tine un exemplar? 

— Codex  Flatâiensis conţine mai mult decât celelalte 
manuscrise. O să găsești aici majoritatea povestirilor despre 
regi, cum ar fi saga lui Olav Tryggvason și a Sfântului Olav, dar 
și alte informaţii istorice. De exemplu, în Codex F/atâiensis sunt 
mai multe versiuni ale povestirii despre Sfântul Olav. Pe 
vremuri, istoricii credeau că versiunea lui Snorri e mai apropiată 
de adevăr, dar acum se încred mai mult în Codex F/atâiensis. Ce 
am vrut să-ţi arăt e că... Thrainn răsfoiește cartea. Se oprește. 
Aici. Grcenlendinga saga. Saga groenlandezilor. 

Îmi arată manuscrisul. Pe margine sunt trei simboluri frumos 
iluminate: ankh, tiwaz și crucea. 

— Textul de pe margine n-a fost niciodată inclus în vreo copie 
sau traducere de mai târziu. Asta e soarta celor mai multe 
manuscrise. Dacă te duci înapoi în timp la original, o să găsești 
întotdeauna porțiuni de text care au fost omise. 

— Ce zice acolo? 

— Nu prea mult. Este evident că nu au vrut să înțeleagă 
oricine. Pe scurt, în textul de pe margine scrie că Paznicii au 
mutat comoara la loc sigur în Groenlanda în 1350. 

Nu spun nimic. Comoara trebuie să fie mumia și 
manuscrisele. 

Există oare o altă cameră funerară în Groenlanda? 

— La sfârșitul secolului al X-lea, Groenlanda a fost colonizată 
de Erik cel Roșu, care căuta să scape undeva, fiind proscris atât 
în Norvegia, cât și în Islanda. Colonia nordică a prosperat mai 
multe sute de ani, într-o armonie fragilă cu băștinașii eschimoși, 


dar situaţia s-a deteriorat treptat. Ultimul vas comercial 
norvegian a plecat din Groenlanda în 1368, iar ultimul episcop 
creștin de acolo a murit cu zece ani mai târziu. Potrivit acestei 
saga, colonia nordică a dispărut în prima jumătate a secolului al 
XV-lea. Unii cred că aceia care au rămas acolo au fost luați 
prizonieri de pirați și vânduți ca sclavi. Alţii cred că au navigat 
spre sud, până în Canare, unde au întemeiat un trib de guanși 
înalţi, blonzi, cu ochi albaștri. Unii cred că s-au întors treptat în 
Islanda și Norvegia. Alţii cred că s-au stins pur și simplu. lar alţii 
cred că au navigat mai departe, spre Vinland, către vest... 

— Asta ar explica toate celelalte referiri la Groenlanda peste 
care am dat, zic eu. 

— Aici e o trimitere la Moartea Neagră. În 1350, islandezii 
erau îngroziți de ciuma care devastase Norvegia și Europa. De 
fapt, Moartea Neagră n-a ajuns niciodată în Islanda, dar nu e 
greu să-ţi imaginezi panica locuitorilor. 

— Așadar, frica de ciumă i-a făcut pe Paznici să fugă în 
Groenlanda. 

— Așa s-ar părea. 

— Și restul comorii e încă acolo? 

— O, nu! 

Thrainn scoate alte fotografii. 

— Pe margine a fost adăugat ceva în graiul islandez 
skăholtsbk din secolul al XV-lea. Textul pare să indice că 
această comoară a fost apărată de o așezare scandinavă din 
Groenlanda timp de o sută de ani, până în 1450, când unii dintre 
coloniști au fost măcelăriți. Descoperirile arheologice de 
schelete, arme și diverse unelte în locul ăla ar sugera că 
atacatorii veneau din sudul Europei. Poate de la Vatican. Dar 
uite aici... Îmi indică un paragraf. Spune aici că un grup a scăpat 
și a navigat spre ţinutul de dincolo de orizont, ceea ce eo 
formulare interesantă. Apare și în alte câteva texte din perioada 
aia. După aia textul se referă la Vinland, noua ţară ciudată din 
vest. 

— În 14507? 

— Cu cincizeci de ani înainte să ajungă Columb în Caraibe. 

— Am găsit la Vatican o menţiune a unor lupte care ar fi avut 
loc în Groenlanda în 1450. Din câte îmi amintesc, se spunea și 
că unii dintre barbari - poate Paznicii norvegieni și islandezi - au 
izbutit să scape. Și, cu cincizeci de ani mai târziu, niște 


necunoscuţi de pe insula Hispaniola i-au dat fratelui lui Cristofor 
Columb o scrisoare pe care s-o ducă în Europa. Paznicii. 

— Ai scrisoarea? 

— O căutăm. 

— In perioada asta Norvegia, Scoţia, Islanda și Groenlanda și- 
au văzut apele brăzdate de mai multe expediţii venite din sudul 
Europei. Oamenii papei cunoșteau bine regiunea în urma 
expedițiilor din anii 1360. Și Cristofor Columb a fost până aici în 
nord, însă doar ca simplu marinar, abia o sută de ani mai târziu. 
Poate că de aici a preluat ideea a naviga spre ţinutul din vest. 

— Prin urmare, mumia a fost dusă din Islanda în Groenlanda, 
iar după o sută de ani, au transportat-o din Groenlanda într-o 
colonie scandinavă din Vinland. 

— Așa s-ar părea. 


2 


La ora două, trebuie să mă duc la doctor să îmi scoată 
ghipsul. Fără el îmi simt piciorul ușor ca un fulg. Mi-e teamă să 
nu mi-l lovească cineva. Mă sperie foarte mult durerea. 
Doctorita spune că sunt un fricos. Nu știu dacă mă tachinează 
sau vorbește serios. 

Laura - cercetătoarea de la SIS care caută colecţia pierdută a 
lui Maximilian von Lewinski - îmi dă un telefon după-amiază. Îmi 
dau seama după vocea ei că este entuziasmată. 

— Sun din Berlin. De la arhivele naţionale! 

— Ce ai găsit? 

— Cred c-am reușit să dau de urma colecției! 

— Uau! În Berlin? 

— Nu, nu. Dar aici am găsit pista. Am fost la Bonn, Stuttgart, 
Paris, Varșovia... 

— Spune-mi totul! 

— Respectul lui Maximilian von Lewinski faţă de colecţie 
trebuie să fi fost atât de mare, încât n-a îndrăznit să-și asume 
niciun fel de riscuri. Era ofițer de rang înalt în Wehrmacht. 
Trebuie să-și fi dat seama c-o să înceapă războiul. Așa că m-am 
întrebat ce-aș fi făcut dacă aș fi fost în locul lui Maximilian von 
Lewinski. Tu ce-ai fi făcut, Bjarn? 

— Mi-aș fi mutat colecţia într-un loc sigur. 

— Și unde crezi că era cel mai sigur loc în anii '30? 


— Păi într-o ţară care nu era afectată de război, nu? 

— Și asta înseamnă... 

— Destul de multe ţări... 

— Dar la una ar fi mai normal să te gândești în contextul ăsta. 

— Statele Unite? 

— Neamul von Lewinski avea deja un picior în Statele Unite, 
adică pe fratele lui Maximilian, Uwe, care emigrase acolo în 
1924. Se stabilise în Chicago, unde era în fruntea imperiului 
industrial american creat de familia Lewinski, Lewinski Steel 
Corporation. 

— Ai reușit să faci niște conexiuni? 

— Normal. Germania nazistă era o societate cu reguli foarte 
stricte. Chiar și oameni ca Lewinski, care se aflau în vârful 
piramidei sociale, erau nevoiţi să treacă prin toate formalităţile 
birocratice dacă voiau să scoată ceva de valoare din Germania. 
Mi-am petrecut ultimele patru zile în Das Bundesarchiv, arhivele 
naţionale germane. În registrele vamale din 1935, care, în mod 
ironic, au supraviețuit războiului, pentru că au fost mutate într-o 
galerie subterană blindată cu mult înainte de izbucnirea 
conflagrației, am găsit referiri la documentele de export pentru 
colecția de cărţi a lui Maximilian von Lewinski, care a fost 
scoasă din ţară în 1935, împreună cu toată colecţia lui de opere 
de artă și alte obiecte moștenite de familie! Și trimisă la 
Chicago! 

— Fratelui său? 

— Corect. Și-a trimis colecţiile de artă și cărţi la fratele lui, 
Uwe. Chiar dacă nu se știe nimic precis despre scrisorile și 
manuscrisele lui vechi, eu cred că Maximilian von Lewinski și-a 
ascuns colecţia în imensa lui bibliotecă. 

— Și nimeni n-a găsit-o? 

— Nu-i de mirare. Câteva mii de documente nu ocupă așa 
mult spaţiu. Mai ales dacă sunt puse în zeci de mii de cărți 
frumoase, împachetate în lăzi solide, cu rumeguș și ziare. 

— Dar colecţia mai există? 

— Nu numai că există, dar am descoperit și unde este. N-o să- 
ţi vină să crezi! 

— Unde? 

— Chiar sub nasul nostru. 

— Unde? 


— Maximilian a murit în război. Fratele său Uwe nu i-a 
împărtășit niciodată pasiunea pentru artă și cărţi. Peste șaizeci 
de ani a stat colecţia unică a lui Maximilian von Lewinski în cutii, 
în casa lui Uwe Lewinski. Nedeschise! Nici după moartea lui 
Maximilian, Uwe nu s-a ostenit să deschidă cutiile. Doar le-a 
mutat sus în pod. Uwe von Lewinski a murit în 1962, iar fiul său, 
Albert, și-a pierdut viaţa într-un accident de avion un an mai 
târziu. Nu avea copii. Așa că moștenitorii lui - o groază de 
nepoți, nepoate și veri - au aruncat o privire rapidă în cutiile cu 
cărţi vechi și au donat întreaga colecţie - stai jos? — bine 
cunoscutei Library of Congress! 


Când terminăm convorbirea, aud două pocnituri în receptor. 
Inainte să vină tonul, aud vocea Laurei: „... Cu cărți vechi și 
au donat...” 


Urmărirea 


SUA 


1 


E noapte când aterizez în America. 

Washington, DC e o mare nesfârșită de lumini. Străzi și clădiri 
pâlpâie și scapără. Pe geamul avionului văd dârele albe și roșii 
ale milioanelor de faruri de mașini care se sting ca niște stele 
căzătoare. 

Laura Kocherhans mă așteaptă la Sosiri. Habar n-aveam că e 
așa de drăguță. lar ea se vede că nu a fost prevenită că sunt 
albinos. Pentru majoritatea femeilor, arăt ca un lucru care a fost 
lăsat prea mult în cadă. Așa că prima noastră întâlnire constă 
într-un amestec confuz, stângaci și stânjenitor de îmbrăţișări și 
cârje. 

In fața aeroportului, aerul umed al nopţii miroase a gaze de 
eșapament și aduce o adiere ușoară de parfum dinspre Laura. 
Stăm la coada pentru taxiuri vreo zece minute și apoi suntem 
duși la hotel pe o autostradă cu opt benzi, pe sub rânduri și 
rânduri de semafoare verzi. 


Hotelul este o oază în noapte. 

Un valet îmi duce valiza de la recepţie până sus, în camera 
3534. Laura s-a cazat deja în camera de alături. 

Convenim să bem repede ceva în barul hotelului după ce fac 
un duș și îmi desfac valiza. Când deschid ușa liftului, o zăresc pe 
Laura așteptându-mă la bar. Ce priveliște! Într-un ungher 
îndepărtat și confuz al minţii mele, îmi spun că o femeie cu greu 
ar putea să fie mai perfectă din punct de vedere genetic. Îmi 
sprijin cârjele de bar și mă salt pe scaunul înalt de lângă ea. Mai 
mulți oameni se uită la noi neîncrezători. Frumoasa și Bestia. 
Comand un gin tonic. E singura băutură al cărei nume mi-l 
amintesc; Laura bea ceva roșu cu o umbreluţă în pahar. Îmi 
spune că avem o întâlnire la Library of Congress mâine 
dimineață, la prima oră. 

Unul dintre clienţii de la bar se tot holbează la mine. Fără 
îndoială că se întreabă de ce umblă Laura cu o față palidă 


nasoala ca mine. Sau e unul dintre agenţii șeicului, trimis să 
stea cu ochii pe mine. 

Imi dreg glasul și o întreb pe Laura dacă a simţit... ei bine... 
că este urmărită în timp ce căuta colecţia Lewinski. 

Ea râde. 

— Mă tem că viaţa mea nu-i așa de palpitantă. 

Râsul ei mă provoacă. 

— Nu ţi s-a întâmplat să vezi aceeași persoană în mai multe 
locuri? Nu te-a urmărit nimeni cu privirea? Mai mult decât ar fi 
normal? adaug eu îndrăzneț. 

— Nu, din păcate. Chicotește. Păi, de fapt, tipul de la IT din 
arhivele naţionale din Berlin. Nu prea era genul meu. 

Omul care se uită insistent la noi pare arab. Are mare nevoie 
de un bărbierit. Când îmi întâlnește privirea pentru a patra oară, 
își termină băutura și pleacă. 

In curând, Laura și cu mine nu mai avem ce să ne spunem. Ne 
întoarcem cu liftul la etajul 3. În timp ce mergem pe coridor, 
cochetez cu gândul că suntem amanți și ne ducem să facem 
amor. 

La jumătatea drumului dintre camerele 3532 și 3534, Laura 
îmi spune noapte bună și mă îmbrățișează. 


Stau în picioare câteva minute și mă uit pe fereastră. Apoi mă 
lungesc în așternutul bine întins. Mă simt ca o scrisoare care a 
fost îndesată într-un plic prea mic. 

Imi ia câteva ore să adorm. 


2 


Când lucra la Library of Congress, Laura avea o poziţie solidă 
în departamentul de cărți rare și colecţii speciale. Una dintre 
sarcinile ei era să sprijine proiectul de completare și catalogare 
a colecţiei Kislak, o colecţie istorico-culturală care cuprinde 
peste patru mii de cărţi rare, hărţi, documente, scrisori, poze și 
artefacte din trecutul Americii. 

În unele ţări, publicul nu are acces la colecţiile istorice. În 
America e exact invers. Library of Congress se laudă cu nu mai 
puţin de douăzeci și două de săli de lectură pentru cercetători, 
studenţi și oricine ar putea fi interesat. 


Laura mă ajută să trec de punctul de control - la care cârjele 
mele sunt considerate arme letale, preţ de câteva minute 
enervante - din aripa James Madison. 

De acolo, mă conduce printr-o galerie subterană la sala de 
lectură din clădirea Thomas Jefferson - o imitație a celebrului 
Independence Hall din Philadelphia, unde a fost semnată 
Declaraţia de Independenţă a americanilor. ` 

Pe drum, salută și este salutată de foști colegi. Incântați, se 
tachinează, se îmbrățișează și se măsoară cu privirea. Unii îmi 
aruncă priviri curioase, de parcă s-ar întreba pe cine naiba a 
adus ea acolo. Laura mă prezintă drept unul dintre cei mai 
renumiţi arheologi din Europa. Personal, mă simt ca un exponat 
care a fugit dintr-o vitrină. 

Sunt obișnuit să se uite oamenii la mine. Pielea, părul, totul 
este alb la mine. Când eram mic, copiii îmi ziceau Ursul Polar!€. 
Adulții sunt mai politicoși. Dar văd tot ce nu spun în ochii lor, în 
felul în care mă privesc. 


În mod normal, ar trebui să completăm un formular de 
comandă pentru cărțile și manuscrisele pe care vrem să le 
consultăm. Dar colecţia Lewinski e atât de recent sosită, încât 
nu a fost încă înregistrată. Așa că Laura a aranjat o întâlnire cu 
Miranda Cartwright, custodele. 

Miranda e înaltă și durdulie, cu plete de un roșu intens. E una 
dintre femeile acelea care întotdeauna se poartă cu blândeţe, 
râd mult și sunt mereu pregătite cu o vorbă de duh. 

Ca și mine, e obișnuită să se zgâiască oamenii la ea. 

E obișnuită cu tăcerile și promisiunile neţinute. E obișnuită să 
fie trecută cu vederea și uitată, să fie lăsată pe dinafară în timp 
ce alți copii cântă fericiţi și se joacă. Se spune că reușim să 
trecem peste asta. Dar firește că nu. Miranda nu a spus 
niciodată nimănui că plânge până adoarme. Nu a spus niciodată 
că a stat în cadă, goală, cu apa curgând și o lamă în mână, gata 
să facă acea tăietură rapidă care să o elibereze. Mă recunosc în 
ea. E întocmai ca mine - o rămășiță dintr-o epavă umană care 
plutește printre algele de sub dig. Își ascunde scârba de sine 
sub o veselie forţată. Are, desigur, foarte mult simţ de 
observație. Noi, ființele sensibile, știm să citim gândurile altora. 


16 Joc de cuvinte între prenumele personajului și cuvântul isbjørn, 
care în norvegiană înseamnă „urs polar“. 


Așa că, atunci când îmi strânge mâna, zâmbetul ei e altfel, plin 
de căldură și simpatie autentică. Cu o înclinare a capului 
aproape imperceptibilă, recunoaște că știe ce copilărie nefericită 
am avut și că mă lupt cu mine la fel de mult ca ea. 

— Așadar, bun venit în Washington, spune ea cu un zâmbet 
căruia numai eu îi pot înţelege profunzimea. 

Miranda ne spune că biblioteca a primit colecţia Lewinski la 
începutul verii trecute, dar catalogarea și înregistrarea au 
început abia de Paște. Cea mai mare parte din colecţie constă în 
lucrări originale din secolele XV-XVIII, dar conţine și manuscrise, 
scrisori și cărți din Evul Mediu. 

Am întrebat-o pe Miranda dacă știe de o scrisoare de la 
începutul secolului al XVI-lea pe care Bartolomeo Columb a dus- 
o din Caraibe în Europa. 

— Sunt probabil trei simboluri undeva pe pagină: ankh, tiwaz 
și o cruce. Textul nu se poate citi, pentru că e scris într-un cod. 

— Fascinant! zice Miranda. Dar, din păcate, nu. Mă tem că e 
genul de lucru la care doar visăm cei mai mulți dintre noi. 


3 


Deschidem lăzile de lemn care conţin colecţia furată a lui 
Maximilian von Lewinski; cărțile au fost împachetate cu grijă și 
acoperite cu rumeguș și ziare mototolite în care se anunţă că 
Germania se pregătește pentru un viitor glorios. 

Ne uităm prin cărţile groase și grele, care miros a colb și 
gânduri uitate. 

Răsfoim lucrările in-folio și legate în piele, cu locuri și date 
exotice în colofon. 

Examinăm acorduri fragile și manuscrise vechi - din perioada 
timpurie a tiparului - cărţi de predici, broșuri, hărţi, scrisori și 
enciclopedii. 

Dar nu găsim scrisoarea de la Paznici. 


Când ne terminăm treaba la Library of Congress, Laura ia un 
taxi înapoi la hotel și Miranda se duce acasă, unde o așteaptă 
singurătatea. 

Eu, pe de altă parte, am fost chemat la FBI. 


E ceva aranjat de Ragnhild. Când am sunat-o de pe aeroportul 
Gardermoen să-i spun că plec în SUA, a insistat să obțin 
protecţia poliției americane. 

În copilărie obișnuiam să stau acasă și să joc șah cu mine 
însumi pe când ceilalți copii se jucau pe stradă. Câteodată 
reușeam să mai conving un pustnic de pe terenul de joacă să 
stea cu mine; erau băieți singuratici ca mine, respinși de ceilalți, 
îi băteam întotdeauna la șah, așa că nu le-am mai cerut să vină 
la mine. Sau ei nu au mai venit, nu știu. Șahul necesită 
capacitatea de a gândi mai multe mișcări în avans, chiar dacă 
nu știi cum va reacţiona adversarul. După cum bine știe orice 
jucător de șah, un adversar nesigur începe să fie neglijent. 


Agentul FBI care îmi pune întrebări e sceptic și stresat. Are la 
el o grămadă de faxuri de la Interpol. Citește despre cele trei 
crime. Drama ostaticului din Roma. Se tot uită la mine, iritat, 
pentru că nu înţelege de ce trebuie să se ocupe de un albinos 
miop din Norvegia. 

ÎI studiez când nu mă privește. Mărul lui Adam îi saltă de la 
clavicule până la bărbie de fiecare dată când înghite. 

Într-un final, rostesc formula magică: 

— Sunt probabil teroriști musulmani. 

Mișcarea bruscă pe care o face mărul lui Adam îmi spune că 
am nimerit drept la ţintă. Tastează informaţia la computer. 
Cuvintele vor rămâne în baza de date, ticăind ca o bombă cu 
ceas. 

Cam șovăielnic, mă dotează cu o alarmă personală, care 
constă dintr-un transmiţător GPS și un buton de panică. Agentul 
îmi explică modul de funcţionare, dar vorbește așa de repede, 
încât nu prea înțeleg dacă alarma e conectată la FBI, la Agenţia 
Federală din cadrul Departamentului de Justiţie sau la Poliţia 
Metropolitană din Washington. Însă sunt încredinţat că dacă 
apăs pe buton va veni cineva foarte repede. 


Laura și cu mine ieșim la cină în oraș, la unul dintre 
minunatele restaurante vegetariene din Washington, DC. 
Chelnerul pare să repete pentru un rol de statuie de granit. Pe 
Laura o fascinează ideea de legume care se dau drept carne. 
Spune că au un gust nostim. Aleg un preparat din sparanghel 


care nu pretinde a fi nimic altceva decât sparanghel puţin fiert. 
Bem vin de California și o sticlă ciudată de apă minerală. 

Pe fereastră văd o mașină neagră cu geamuri fumurii, parcată 
pe partea cealaltă a străzii. Imi bag în cap că înăuntru stă cineva 
care se uită la noi cu binoclul sau telescopul. Poate ne face și 
poze. Așa că zâmbesc și fac semn cu mâna. Laura mă întreabă 
cu cine flirtez. 

— Cu propria mea reflexie în geam, îi răspund. 

O oră mai târziu, când ieșim din restaurant, mașina e tot 
acolo. 

Mergem prin forfota de pe stradă. Laura mă ia de braţ. Am 
băut amândoi așa de mult vin, încât începe să îmi povestească 
despre ultimul ei iubit. II chema Robbie. Și nu era pregătit 
pentru o relaţie serioasă. Despărțirea lor a fost unul dintre 
motivele pentru care a acceptat să lucreze la SIS și să se mute 
la Londra. 

La intervale regulate, mă uit peste umăr să văd dacă mașina 
ne urmărește. 

Nu o face. 

O astfel de manevră nu e de nasul lor. 


4 


A doua zi continuăm să căutăm scrisoarea. 

Intr-o colecție de texte aranjate în ordine alfabetică despre 
arestarea lui Cristofor Columb, dau peste o serie de documente 
despre așezările vikinge din America de Nord. Cea mai 
importantă lucrare este despre felul în care Helge și Anne Stine 
Ingstad au descoperit așezări de-ale vikingilor la L'Anse aux 
Meadows din Newfoundland. Citesc, de asemenea, despre pietre 
runice care au stârnit controverse, despre turnuri de piatră 
asemănătoare vechilor biserici nordice rotunde, despre 
descoperirea unei monede din vremea lui Olav Kyrre lângă o 
locuință băștinașă indiană în Norumbega sau Norvegia. In 
secolul al XVI-lea, cartografii Abraham Ortelius și Gerardus 
Mercator au arătat că Norumbega și-a luat numele de la 
coloniile vikinge de acolo. Când Giovanni da Verrazano a 
explorat și a cartografiat coasta estică din Florida până la 
Newfoundland, a scris despre Normanvilla sau ținutul norvegian, 
aflat cam în zona New Yorkului din zilele noastre. 


Cu mult timp înainte să navigheze Columb spre Caraibe, 
norvegii se stabiliseră deja de-a lungul părţii sudice a coastei 
americane de est. ă 

Laura și Miranda lucrează mai încet ca mine. In timp ce eu 
răsfoiesc cărţile, ele înregistrează și cataloghează fiecare 
material. Introduc orice informaţie disponibilă despre cărți și 
manuscrise într-un program special din reţeaua de computere 
de la Library of Congress. 

La sfârșitul zilei, Laura și cu mine luăm taxiul înapoi la hotel. 
În gură am un gust neplăcut, de parcă aș fi mâncat ziare. Sunt 
așa de obosit și capul mi-e atât de gol, încât nici nu mă ostenesc 
să-i spun Laurei că am impresia că suntem urmăriţi. N-ar face 
decât să râdă de mine. Nu văd niciodată pe nimeni când întorc 
capul. Sunt prea profesioniști ca să se deconspire. Dar știu că 
sunt acolo. 


5 


În a treia zi de căutări găsim scrisoarea. 

Pergamentul stă presat între paginile 343 și 344 ale unei cărţi 
spaniole din secolul al XVII-lea despre descoperirea Americii, 
împreună cu un plic adresat arhiepiscopului Eirik Valkendorf din 
Nidaros, din Regatul Norvegiei. 

Sub cele trei simboluri - ankh, tiwaz și crucea - se află o 
combinaţie cunoscută de rune și litere. N-am nicio îndoială că a 
fost scrisă de același ordin al Paznicilor care încifrase și 
inscripţiile din bisericile de lemn cu vreo trei sute de ani mai 
devreme. 

Fluier după Laura. Ea rămâne cu gura căscată. 

O clipă, mă gândesc să îl fur. La urma urmei, este legat de 
toate lucrurile pe care le-am aflat. Dar alung imediat acest 
gând. Până și eu am limitele mele. De conținut am nevoie, nu de 
pergamentul în sine. 

Fac mai multe prim-planuri cu pergamentul și runele folosind 
aparatul meu digital, după care îi fac semn Mirandei să vină la 
mine. 

— L-am găsit. 

— O, Doamne! Pergamentul? 


— E încifrat. Documentul dovedește o dată pentru totdeauna 
că descendenţii vikingilor trăiau deja pe continentul american 
când Columb a fost purtat de vânt într-acolo. 

— Înțelegi ceva din text? mă întreabă Laura. 

— Nicio boabă. 

Miranda pleacă agale cu pergamentul într-o cutie de carton și 
cu obrajii îmbujorați. 


6 


Teama izvorăște din iubire, a spus călugărul dominican Toma 
d'Aquino. Eu personal aș spune că frica de durere și de moarte e 
mai sus pe listă. 

Când ieșim din Library of Congress, Laura și cu mine suntem 
întâmpinați de o rafală de vânt rece. Îi zăresc pe urmăritori prin 
norul de praf. 

In savanele arse de soare ale Africii, gazelele își dezvoltă 
vederea tunelară când sunt atacate de leu. Știu cum se simt. 
Reușesc să disting patru personaje. Patru bărbaţi. Patru bărbaţi 
care își părăsesc posturile cu o dezinvoltură exersată. Ca 
rachetele care se ghidează după sursa de căldură, își 
încercuiesc ținta. Din toate părțile. 

— Mergi mai repede! îi spun Laurei, cu toate că mă chinuiesc 
deja să ţin pasul cu ea. 

Strâng bine cârjele în mâini. Măcar am ceva cu care îi pot lovi. 

Sunt la zece-cincisprezece metri distanță. Hassan nu e printre 
ei. Dar sunt voinici. Sunt arabi. Și îmbrăcaţi în costume. 

— Laura... 

Ea încetinește. 

— Fugi, Laura, fugi! 

Laura dă ochii peste cap. 

— Bjørn! Pentru numele lui Dumnezeu! 

Trebuie să mă opresc ca să îmi bag mâna în buzunarul de la 
geacă. Degetele mi se strâng în jurul butonului de panică. 

Laura se uită în jur ostentativ, să se convingă atât pe ea, cât 
și pe mine că am vedenii. Imi spune că am văzut prea multe 
filme de acţiune. 

Nici măcar nu îi observă. 

Vin spre noi ca niște cameleoni invizibili, în costumul lor 
elegant, cămașa albă și cravata înnodată la gât. 


Apăs pe butonul de panică. 

— Fugi! îi șoptesc din nou. 

— Nu fi prost! 

Sunt la cinci metri de noi. Strâng și mai tare cârjele, deși îmi 
dau seama că o cârjă metalică ușoară și goală pe dinăuntru e o 
armă jalnică. 

— Brrr, e frig, spune Laura, strângându-și mai bine haina pe 
lângă corp. 

Doar când unul dintre oameni ajunge lângă noi și ne atinge 
ușor cu arma ascunsă în haină, își dă seama că până și un 
paranoic poate să aibă dreptate. 

Chipul îi împietrește. 

— Veniţi cu noi, vă rog, spune unul dintre bărbaţi cu un 
accent care îl face să pară o caricatură după un bandit. 

Inima îmi bate așa de tare, încât o aud pulsându-mi în urechi. 

Ce-ar face oare dacă aș striga după ajutor? M-ar împușca? 

Doi dintre ei mă înșfacă de braţe. Ceilalţi doi o ţin pe Laura cu 
mai mult respect. 

Un ochi neexersat nu ar observa că suntem răpiți. 

Oamenii ne duc spre Independence Avenue. Sunt atât de 
rafinaţi și de bine antrenați, încât un martor ocular ar putea 
crede că este doar o arestare sub acoperire. Asta dacă ar 
observa ceva. 

O dubă neagră cu geamuri fumurii frânează în fața noastră. 
Laura și cu mine suntem împinși pe bancheta din spate. Doi 
dintre răpitori se așază în faţă lângă șofer, iar doi intră în spate, 
cu mine și Laura. 

Duba pornește în trombă. 

Cât timp străbatem orașul răpitorii nu scot o vorbă. 

Încerc să îi întreb cine sunt. Și cu ce se ocupă. De parcă aș 
avea vreo îndoială. Dar nu obţin niciun răspuns. Nici măcar nu 
îmi spun să tac din gură. 

Toţi încremenesc când o mașină de poliţie cu sirena pornită 
ajunge lângă noi la o intersecţie. Dar apoi ne depășește și se 
îndepărtează pe bulevard. 

Tremur din toate balamalele. Respirația Laurei de-abia se mai 
aude. 

Şoferul se strecoară prin traficul congestionat. După un timp, 
duba virează brusc la dreapta și intră în parcarea subterană a 
unui hotel. 


Laura și cu mine suntem duși la un lift care ne urcă la etajul 2. 
Șoferul introduce un card în fanta ușii. Se aprinde o lumină 
verde. Intrăm în cameră. 


7 


Hassan stă într-un fotoliu, așteptând. 

Chiar și așezat, este enorm. Și ameninţător. 

Îmi tremură genunchii. Cine știe ce poate să facă Hassan când 
e obosit și și-a pierdut răbdarea? 

Se uită la mine de parcă ar fi psihanalistul meu și aș fi nimerit 
într-un moment nepotrivit. 

Doi dintre oamenii lui ne percheziţionează. Când găsesc 
butonul de panică, îl aruncă pe jos fără să se uite la el. Il iau 
drept telefon mobil. 

Alţi doi o duc apoi pe Laura la canapea. Eu încerc să 
șchiopătez după ei într-o slabă tentativă de a o apăra, dar unul 
dintre bandiți mă trage înapoi. 

Laura e cât pe ce să țipe. Imi aruncă o privire înspăimântată. 

— Domnișoară Kocherhans, spune Hassan, sunt încântat că ti- 
ai găsit timp să ne faci o vizită. 

Laura izbucnește în lacrimi. 


8 


Camera face parte din cel mai mare apartament în care am 
fost vreodată. Număr trei uși prin care se intră din sufragerie în 
camerele alăturate. 

Doi indivizi mătăhăloși mă înșfacă de braţe, în timp ce un al 
treilea îmi ia cârjele. 

Pe jumătate mă cară, pe jumătate mă târăsc în altă cameră. 

La Stuart Dunhill. 

Doar cu o privire, Stuart le ordonă gorilelor să iasă din 
cameră. 

— Încântat să te revăd, Bjarn. 

Mă conduce lângă fereastră, unde sunt o canapea și niște 
fotolii. Îmi sprijin cârjele de un fotoliu tapiţat cu catifea și mă 
așez pe canapea. 

— Îmi cer scuze că am plecat din Roma fără să-ţi spun la 
revedere. Încerc să vorbesc pe un ton calm, dar vocea îmi sună 


de parcă mai am puţin și izbucnesc în plâns. Nu puteam fi sigur 
că nu sunt pe aceeași listă cu Luigi. 

— Trebuie să mă crezi când îţi spun că-mi plăcea Luigi. 

— Nu într-atât încât să nu-l omori. 

— Nu eu, Bjørn, nu eu. Nu sunt decât un pește mic care înoată 
cu rechinii. Luigi... începuse să-și ia unele libertăți. Devenise 
lacom. Știi cum e. Juca pe două fronturi. Luigi știa ce risc își 
asumă sfidându-l așa pe șeic. A fost îndrăzneţ și a pierdut. li 
promisese deja șeicului fragmentul de manuscris pe care a 
încercat să ţi-l vândă ţie. Mai erau și alte chestii. Il trăsese pe 
sfoară pe șeic de câteva ori. Șeicul și-a pierdut răbdarea cu el. 
Și apoi i-a venit ideea că tu și Luigi negociaţi un preț pentru 
Manuscrisele de la Thingvellir. 

— Asta-i o nebunie. 

— Tu știi asta. Și eu. Dar șeicul e suspicios din fire. 

— Deci recunoști că lucrezi pentru el? 

— Șeicul Ibrahim... 

Răspunsul rămâne suspendat în aer. 

— La sfârșitul anilor '70, șeicul și SIS au fost singurii care m- 
au sprijinit. Cum toţi ceilalți râdeau de mine și nimeni nu voia să 
lucreze cu mine sau să-mi publice lucrările, mă scufundam 
repede, iar șeicul Ibrahim m-a salvat. Impreună cu SIS, m-a 
ajutat să obţin postul de cercetător la Institutul Schimmer. 

Prin perdeaua subţire văd oameni lucrând într-un birou fără 
jaluzele de pe cealaltă parte a străzii. 

Unde ajunsese oare poliția? 

— Mi s-a dat un fel de azil profesional, continuă Stuart. Un 
arheolog bețiv și ridicol, care a dat din întâmplare peste una 
dintre cele mai mari taine ale istoriei și a devenit obiectul 
batjocurii generale. 

— N-a fost doar o întâmplare. Știai ce căutai. 

— Cea mai mare parte din ce ţi-am spus e adevărat. Crede- 
mă. Dacă e să spun adevărul, de fapt, te-am apărat de... ei. 

— Vorbește-mi despre el. Cine e omul ăsta care mă 
urmărește? 

— Șeicul Ibrahim... De unde să încep? Unii îl privesc ca pe un 
lider spiritual, alţii - ca pe un filosof. Nimeni nu-l cunoaște. Este 
din Emirate, unde e posesorul unor câmpuri petrolifere foarte 
valoroase. E incredibil de bogat și de complicat. Interesul lui 
pentru manuscrise vechi nu se mărginește la a colecționa și a 


investi. E încredinţat că evreii și creștinii trebuie să-l recunoască 
pe Mohamed nu ca profet, ci ca unicul profet adevărat. Șeicul 
trăiește un paradox. Profund credincios, dar și monoman când e 
vorba de putere și bogăţie. Are cea mai mare colecţie de artă 
veche din lume. Biblioteca lui e imensă. E calculat și cinic, dar și 
donează milioane de dolari pentru diferite cauze, de la clinici 
veterinare din Canada la școli din Somalia. E inteligent, cultivat 
și prevenitor. Dar și conducătorul nemilos al unor organizaţii 
financiare care deţin o serie de companii multinaționale. Șeicul 
nu are scrupule. Nimic nu-l poate opri să obţină ce își dorește. Și 
angajează oameni despre care știe că au curaj. 

— Ucigași. 

Stuart încuviinţează din cap gânditor. 

— Și pe tine. 

— Și oameni ca mine... 

— Ce are în bibliotecă? 

— Biblioteca șeicului conţine o colecţie unică de manuscrise. 
Vechi exemplare din Biblie și Coran. Deţine unul dintre 
originalele Cântării cântărilor. Solomon este și el considerat un 
profet în Islam. 

— Cum a aflat de Snorri? De Sira Magnus? De mine? 

— De la începutul anilor '70 șeicul a cumpărat, legal sau 
ilegal, toate manuscrisele, scrisorile, pergamentele, hărțile și 
documentele de pe piaţa colecționarilor. Și așa a dat peste o 
copie tradusă în coptă a unui fragment din așa-zisele 
Documente ale Vaticanului, pe care Asim a încercat s-o trimită 
califului Egiptului pe când era în Normandia cu ducele Richard, 
dar pe care Vaticanul a pus mâna, lăsând-o apoi să zacă într-o 
arhivă, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre conţinut. 

— Un alt manuscris decât cel pe care l-am găsit la Thingvellir? 

— O altă versiune, da. Șeicul a dat textul la tradus și a ajuns 
obsedat să găsească originalul. Când a auzit de descoperirea 
mea din Egipt, a făcut imediat legătura. 

— Ce e manuscrisul original despre care vorbești? 

— N-ai înțeles încă? Asim a copiat papirusurile pe care le-au 
furat vikingii din mormântul din Egipt. 

— Și Manuscrisele de la Thingvellir... 

— ... Sunt versiunea ebraică a acelorași texte, împreună cu o 
nouă traducere în coptă. 

— Sira Magnus nu știa nimic de toate astea. 


— Asta-i adevărat. Dar pusese din întâmplare mâna pe un 
document străvechi, Codex Snorri, în care se găseau indiciile pe 
care le căutase șeicul timp de douăzeci și cinci de ani. Codicele 
conţine hărți și cifruri care conduc la mormintele norvegiene și 
la grota din Thingvellir, unde Snorri ascunsese copia făcută de 
Asim. 

— Sira Magnus habar n-avea ce găsise. 

— Nu-i chiar așa, nu. Nu știa cum să interpreteze textul, 
desenele și hărțile. Dar știa destul ca să-și dea seama că acel 
codice valorează milioane de dolari pe piaţa neagră. De aceea 
ne-a contactat Sira Magnus. 

— Nu te cred. 

— Sira Magnus avea nevoie de bani. Bine, poate nu el 
personal, ci biserica lui. O orgă nouă. Mai multe opere de artă 
pe pereți. Sira Magnus a vrut să ne vândă codicele. 

— Tot nu te cred. 

— De-a lungul anilor, Sira Magnus a reușit să pună mâna pe 
un număr considerabil de manuscrise și documente islandeze, 
pe care le-a vândut ulterior șeicului. Niciunul nu era de mare 
valoare istorică sau financiară. Dar cum altfel crezi că și-ar 
permite un preot să conducă un BMW de teren? Nu cred c-a 
vândut ceva în avantajul său personal, continuă Stuart. Chiar 
dacă și-a făcut cadou o mașină frumoasă. Cred că voia în primul 
rând să facă rost de bani pentru biserică, cercetare, congregaţie 
și asociaţia Prietenii din Snorrastofa. Și poate pentru că era mai 
interesant decât să predea artefactele institutului responsabil de 
manuscrise. 

Rămân tăcut. 

— Am ajuns să-l cunosc pe Sira Magnus la sfârșitul anilor '90, 
spune Stuart. Ne-am întâlnit la o conferinţă din Barcelona 
despre răspândirea și importanţa minusculei carolingiene în 
manuscrisele medievale. Mi-a plăcut de el... 

— L-ai omorât! 

— A luat legătura cu mine câteva luni mai târziu. Avea niște 
manuscrise pe care voia să mi le arate. Trebuie să fi știut că 
eram în relaţii cu șeicul. Așa a început totul. Își lasă privirea în 
jos. Ce s-a întâmplat de data asta și a încurcat lucrurile a fost că 
el s-a căit. Și-a dat seama că întrece orice limită vânzând așa o 
raritate cum e Codex Snorri. Așa că s-a răzgândit. Atunci te-a 


sunat pe tine. Avea nevoie de ajutor. Era disperat. Când ai venit 
la el la Reykholt, se retrăsese din afacere. Anulase totul. 

— Dar tot îi era groază de tine. 

— Sira Magnus știa că suntem în drum spre el. Tot așa cum 
știa și ce dorim. A pretins că nu mai are codicele. Că l-ai luat cu 
tine să-l duci la institutul de manuscrise. 

— Așa că l-ai omorât, nu? 

— A murit de infarct. Citește raportul medicului legist. 

— Cum să nu, dacă i-ați ţinut capul sub apă? 

— Hassan a fost cam violent, ce-i drept. Așa e firea lui. Avea 
încuviințarea șeicului să-i ofere lui Sira Magnus o sumă imensă 
de bani. Dar el a refuzat. Hassan a trebuit să-l convingă, ca să 
zic așa. Hassan își ia treaba în serios. Dar nimeni nu l-a omorât 
pe Sira Magnus. Hassan l-a forțat să spună unde ascunsese 
codicele, asta da, dar nu l-a ucis. Nu cu mâna lui. Deși Magnus a 
murit când era cu ei. _ 

ÎI las să își termine explicaţia jalnică. Stuart e stânjenit. ÎI las 
să sufere. Apoi, în cele din urmă, îl întreb: 

— Cum ai aflat că Thrainn și cu mine eram la Thingvellir? 

— Cât timp ai stat la Snorrastofa, Hassan îţi știa toate 
mișcările. Dar când te-ai mutat la hotel în Reykjavik, ţi-a pierdut 
urma pentru un timp. Au început investigațiile. Ştiam că ţii 
legătura cu profesorul Thrainn Sigurdsson, așa că am sunat la 
institut și ne-am dat drept colegi de-ai tăi. Una dintre secretare 
ne-a spus unde ești. 

— Și în Norvegia? V-aţi ținut după mine și acolo. 

— Asta nu-i greu dacă ai destui oameni. Câţiva dintre oamenii 
șeicului au lucrat în serviciile de spionaj. Au folosit tot felul de 
echipamente de urmărire. Camere de supraveghere cu 
infraroșu, transmiţătoare GPS, depistare cu ajutorul telefonului 
mobil. Problema era că tu îţi tot schimbai mobilul și făceai 
lucruri neașteptate. Nu ești ușor de urmărit, Bjarn. 

— M-aţi găsit în Lom. Și acolo nu aveam la mine mobilul. 

— Dar colegul tău, Øyvind, îl avea. 

— Atunci de ce nu m-aţi găsit la Nesodden? 

— Ştiam că ești acolo. Dar n-am reușit să găsim casa. 
Echipamentul nostru nu e așa de performant. 

— Deci chiar tu ai fost cel pe care l-am văzut... 

— Ti-am urmărit mașina, folosind transmiţătoare GPS. 

— Am găsit transmiţătoarele. 


— Ne-am gândit c-o să le cauţi. Așa că am pus 
transmiţătoarele la Citroen. Ne-am închipuit că o să găsești vreo 
două și că pe celelalte n-o să le găsești niciodată. Așa am reușit 
să dăm de tine la Ringebu. 

— Unde l-aţi omorât pe preot și aţi dat foc bisericii. 

Stuart oftează. 

— Alt accident. 

— Accident! Eram acolo! Am văzut ce s-a întâmplat, Stuart! 

— Oamenii șeicului sunt uneori cam duri. Lucruri din astea se 
întâmplă. Din păcate. Șeicul s-a înfuriat când a auzit. 

— Scutește-mă! Un ucigaș e tot un ucigaș. 

— Suntem plătiţi foarte bine să facem treburile murdare ale 
șeicului. 

— Și totuși, nimeni n-a găsit ce-am găsit eu? 

— Ai un talent unic, Bjarn. Șeicul e impresionat. Chiar dacă 
are un batalion de oameni la dispoziţie, niciunul n-a reușit să 
vadă modelele din desene. Poate tu le-ai observat pentru că ești 
norvegian. Poate pentru că ai un creier făcut să vadă tipare 
acolo unde alţii nu reușesc. Dar mai ales pentru că ai un talent 
excepţional. 

Nu răspund încercării lui stângace de a mă flata. 

— Am ales o nouă tactică atunci când ai venit la Institutul 
Schimmer. Pe mine. Știam că mă vei căuta acolo. La urma 
urmei, sunt cel mai renumit expert în incursiunile vikingilor pe 
Nil. Așa că, în loc să-și trimită brutele la Institutul Schimmer, 
șeicul m-a lăsat pe mine să am grijă de tine. Dezvăluindu-ţi 
toate secretele pe care le știam, ţi-am câștigat încrederea. Cel 
puţin pentru un timp. 

— Vrei să spui că șeicul nu avea pe nimeni la institut? 

— Mă avea pe mine. Și pe un tip care te ţinea sub 
supraveghere. Am montat amândoi o cameră și un microfon în 
lampa din camera ta. El avea să te urmărească, să vadă ce știi. 
Șeicul a plătit și câţiva cercetători să examineze artefacte 
precum statuia Sfântului Laurenţiu. 

— În ultima seară ai spus că șeicul trimisese niște oameni la 
institut, nu-i așa? 

— A fost o cacealma. Îmi pare rău. Când am pretins c-am 
primit un telefon de la SIS care mă anunţa că oamenii șeicului 
sunt în drum spre noi, mă sunase de fapt recepţia să-mi spună 
că îmi sosiseră hainele de la curăţătorie. Faptul că ai dat din 


întâmplare peste statuia Sfântului Laurenţiu și ai hotărât să mi 
te destăinui mi-a dat posibilitatea să mă apropii mai mult de 
țintă. 

Trag adânc aer în piept și îl rețin în plămâni. Cât de naiv pot 
să fiu? Ar fi trebuit să-mi dau seama ce hram poartă Stuart încă 
din clipa în care ne-am văzut. 

— M-ai luat cu tine în Egipt. La mormânt. La Orașul Uitat. La 
Roma. La Luigi. De ce? 

Stuart se ridică, apoi se așază din nou. Dacă nu l-aș ști mai 
bine, poate aș crede că dă o luptă cu propria conștiință. 

— Pentru că speram c-o să reușești să găsești toate lucrurile 
pe care eu nu le-am găsit niciodată. Aveam poala plină cu 
cioburi de ceramică, dar nu puteam să reconstitui vasul. Numai 
tu puteai să faci asta, să pui toate piesele la locul lor. Speram 
că, dându-ți informaţii, o să ne ajuţi să facem progrese. 

— Dar ai vrut tot timpul Manuscrisele de la Thingvellir, nu? 

— Sigur că da. 

— Ce e în manuscrisul ăsta de îl face atât de valoros pentru 
șeic? 

— Asta nu pot să-ţi spun. 

— Șeicul a mai trimis câţiva oameni în ajutor. Dar tu ai fost tot 
timpul sub protecția mea, Bjørn. Și crede-mă, nu ţi-aș face 
niciodată vreun rău. Voiam doar să mă folosesc de talentul tău. 
Faptul că gorilele șeicului l-au omorât pe Luigi a fost o greșeală. 

— O greșeală... 

— Aveau instrucţiuni să aștepte până plecăm noi din Roma 
înainte să se ocupe de Luigi. Asta ne-a băgat în bucluc. Ne-am 
dat seama că pierdem controlul. Erai înconjurat de un număr din 
ce în ce mai mare de oameni de pază și polițiști. Așa că am avut 
grijă să fim discreţi. Dar când SIS și Oficiul Patrimoniului Cultural 
au adunat cei mai buni experți din toată lumea să excaveze 
Peștera Sfintei Sunniva, am ratat șansa de a ne infiltra în 
proiect. Am reușit sa băgăm trei oameni de-ai noștri, aleși pe 
sprânceană, în echipa care lucra la proiect. Dar, din păcate, nu 
erau prea buni jefuitori de morminte. 

— Și aici, în SUA? 

— Bjørn, trebuie să înţelegi... De-a lungul timpului ai fost 
supravegheat chiar mai îndeaproape decât un agent CIA 
suspectat de spionaj! Șeicul are oameni peste tot. La Institutul 
Schimmer, în SIS, la Oficiul Patrimoniului Cultural. Am știut 


foarte bine că Laura lucrează pentru tine. Le fel de bine știm și 
că Paznicii au dus mumia și textele din Islanda în Groenlanda și 
apoi aici, în Vinland. 

— Și acum? Ce-o să se întâmple acum? 

— Manuscrisele de la Thingvellir ţi-ar aduce o avere. 

— O avere... 

Repet cuvintele cu o doză de ironie. Pentru mine, banii sunt 
ca femeile. Râvnesc la ei mai mult în fanteziile mele. 

— Gândește-te numai! O viaţă de lux. O vilă cu piscină. 
Vacanţe pe Riviera Franceză și în Caraibe. Vinuri scumpe. 
Fripturi. Femei atrăgătoare. 

Un om normal ar cocheta cu ideea, pe când eu doar mă 
încăpăţțânez și mai tare. Stuart crede că tăcerea mea se 
datorează faptului că mă gândesc la propunerea lui. 

— Șeicul e dispus să-ţi dea zece milioane de dolari pentru 
Manuscrisele de la Thingvellir. 

— Zece milioane de dolari. Mă gândesc la sumă. De ce-ar fi 
textul ăsta așa de valoros? 

— Zece milioane de dolari! 

— Nu știu unde sunt. 

Și nu e o minciună, ci doar o ușoară deformare a adevărului. 

— Cincisprezece milioane? 

Clatin din cap. 

— Să fiu sincer... 


FBl-ul nu bate la ușă. Intră cu tot cu ea. 

Cu un zgomot asurzitor, ușa de la camera alăturată sare în 
aer. A explodat o grenadă. Se aud pași grăbiţi. Răcnete. 

— FBI! La pământ! La pământ! La pământ! FBI! 

Am aflat la Roma cum intră forţele speciale într-o cameră. 
Tactica e aceeași în toată lumea. Vin când te aștepți mai puţin. 
Dau buzna într-o clipă și n-au nicio milă. Și fac un zgomot 
infernal. 

— La pământ! La pământ! La pământ! 

Nici Stuart, nici eu nu ne mișcăm. 

Cineva deschide ușa de la camera noastră cu o lovitură de 
picior. Trei polițiști înarmaţi dau buzna înăuntru. 

— FBI! La pământ! La pământ! La pământ! 

Nu e un ordin. Este o ameninţare cu o moarte rapidă dacă nu 
ne conformăm. 


Alunec de pe canapea pe podea, de parcă aș fi o bucată de 
unt care se topește. 

— FBI! răcnesc ei din nou. În caz că suntem surzi sau foarte 
proști. 

Stuart își pune mâinile pe cap. 

— Cred că e o neînțelegere... 

— La pământ! La pământ! La pământ! 

Stuart se întinde șovăielnic pe jos. De parcă asta ar fi cu mult 
mai prejos de demnitatea lui. Se uită la mine. Apoi își 
depărtează braţele și picioarele. 

— Liber! strigă unul dintre cei de la FBI. 

Poliţiștii se năpustesc în cameră. Unii arată ca niște soldați din 
linia întâi de pe o navă intergalactică. Alţii poartă hanorac cu 
inscripția FBI pe spate, cu litere mari și galbene. Unii au 
mitraliere, unii - puști cu aer comprimat și alţii - revolvere. De- 
abia după ei vin oamenii în costume. 

— Domnul Belta? întreabă un agent. 

— Da, domnule! 

Mă ajută să mă ridic și îmi dă cârjele. 

— Am vrea să vorbim puţin cu dumneavoastră. 


9 


Eu și Laura ne petrecem restul zilei și seara la FBI. 

Să-i aducă pe Hassan, pe Stuart și restul bandei în faţa unui 
tribunal care să-i condamne pentru crimă și tentativă de crimă 
în trei ţări europene nu-i treabă ușoară. Dar, cu excepţia lui 
Stuart, toţi sunt arabi. Musulmani. Și toţi au arme pentru care nu 
au autorizaţie. 

— Teroriști islamiști, repet eu la nesfârșit. 

Nu știu ce se va întâmpla cu Stuart și amicii săi, dar se pare 
că nu vor fi eliberaţi prea curând. 

Când terminăm cu poliţia, Laura și cu mine ieșim în noaptea 
din Washington. Mâncăm la un restaurant și pe urmă luăm un 
taxi înapoi la hotel. 


10 


A doua zi, îmi cumpăr un mobil nou-nouţ, care e înregistrat pe 
numele unui prieten de-al Laurei. Imi trimit numărul doar 


câtorva oameni în care am încredere. Terje Lann Erichsen e unul 
dintre ei. 

Ne petrecem următoarele douăzeci și patru de ore încercând 
să spargem codul. 

l-am trimis lui Terje fotografii ale manuscrisului și amândoi 
avem câte o copie. Așa că, dându-ne mesaje telefonice, 
încercăm diverse coduri și combinaţii. Deși scrisoarea din 
Caraibe a fost scrisă cu o sută de ani mai târziu decât textele 
codificate din bisericile de lemn, este încifrată exact în același 
fel. 

Fiecare al doilea cuvânt e codat folosind o combinaţie de 
Cezar 7 și Cezar 8, iar fiecare al treilea cuvânt e scris de la 
coadă al cap. 


Este un document remarcabil. 

Intr-o scrisoare către arhiepiscopul Valkendorf, Paznicii îi 
mulțumesc pentru corespondenţa anterioară, pentru că, după 
cum era și firesc, nu erau siguri cine e episcop în Trondheim sau 
dacă Frăția Paznicilor mai există în Norvegia. Confirmă faptul că 
episcopul a răspuns cu simbolurile corecte - ankh, tiwaz și 
crucea - și se scuză că nu au trimis vești de atâta timp, însă 
doar de curând au găsit un refugiu sigur în satul numit Santo 
Domingo de pe insula Hispaniola (care este astăzi insula 
împărțită între Haiti și Republica Dominicană). Aici s-au întâlnit 
cu un european căruia i se spune Bartolomé Colón, fratele lui 
Cristóbal Colón, cunoscut și sub numele de Cristofor Columb. 

Scriu că, după masacrul din Groenlanda, grupul a fugit spre 
un ţinut la vest de orizont. Timp de cincizeci de ani tot 
călătoriseră spre sud cu Cel Sfânt. Știau că, potrivit tradiţiei 
nordice, vor da de un vânt din est care îi va purta înapoi în 
Europa. 

Au petrecut mulţi ani în diverse așezări scandinave de pe 
coasta estică și au întreţinut relaţii cu băștinașii skrælingjar. Cu 
toate că se născuseră copii, grupul Paznicilor se împuţinase 
acum la nouăsprezece bărbați, nouă femei și opt copii. 

Il anunțau pe episcop că au hotărât să ducă mumia înapoi în 
Egipt, așa cum le spusese Asim să facă. 

Am citit traducerea scrisorii de mai multe ori cu Laura. Unde 
să ne continuăm căutările? 


Santo Domingo e cel mai vechi oraș european din Caraibe, 
acum o metropolă cu peste două milioane de locuitori. Acolo s-a 
sfârșit oare călătoria Paznicilor? Sau poate s-au întors pe mare 
în Europa? Oare drumul mumiei s-a încheiat la Vatican, până la 
urmă? 


11 


Luăm de la bibliotecă un teanc de cărţi despre istoria orașului 
Santo Domingo. Și începem să căutăm. 

Mai târziu, îl sun pe profesorul Llyleworth la SIS să aflu dacă 
ne poate ajuta. Îmi dau seama după vocea lui că legătura cu 
Santo Domingo îi dă o idee. 

— Ai căutat la Palatul Miercoles? 

În sfârșit, un licăr de speranţă. Am auzit de legendarul palat 
din Santo Domingo. 

— Din câte știu, Esteban Rodriquez e un tip cam excentric. la 
verifică! spune profesorul Llyleworth. 


Într-o carte de referinţă din 1954, numită Cele mai mari şi mai 
frumoase zece palate din lume, Laura caută capitolul despre 
Palatul Miércoles. Măreţul palat este o clădire veche de cinci 
sute de ani, în stil renascentist, cu mult teren în jur, aflată la 
marginea centrului vechi al orașului Santo Domingo. Potrivit 
legendelor locului, palatul a fost ridicat de Cristofor Columb, 
ceea ce nu poate fi adevărat, pentru că navigatorul murise deja 
când a început construirea palatului. În schimb, fratele lui, 
Bartolomeo, a fost implicat în procurarea unui teren pentru 
palat, care era atunci în centrul orașului. Palatul Miercoles este 
astăzi ca o oază în mijlocul unei metropole agitate. 

Articolul cuprinde și un paragraf scurt despre familia lui 
Rodriquez, care deţine Palatul Miércoles și își apără cu îndârjire 
trecutul. Potrivit articolului, Rodriquez era un aristocrat 
european care l-a însoţit pe fratele lui Cristofor Columb, 
Bartolomeo, într-una dintre expedițiile în ţinuturile recent 
descoperite. În text sunt și speculaţii potrivit cărora averea 
familiei Rodriquez ar proveni din ce mai rămăsese din comoara 
pierdută a Cavalerilor Templieri; că membrii familiei fuseseră 
mituiţi de regina Isabella să nu dezvăluie secretul originii sale. 
Că Henric al VIll-lea a finanţat construcţia Palatului Miércoles 


pentru a ţine familia Rodriquez departe de Europa după un 
scandal; și că Leonardo da Vinci a convins dinastia Sforza din 
Milano să construiască palatul pentru a extinde influența 
aristocrației europene în Lumea Nouă. Dar adevărul e că nimeni 
nu știe prea mult despre trecutul familiei Rodriquez înainte să 
ajungă la Santo Domingo în secolul al XVI-lea, să construiască 
Palatul Miercoles și să se mute acolo, iar apoi să trântească ușile 
cu un zgomot care încă mai răsună de-a lungul secolelor. 

Miercoles. 

Miércoles înseamnă „miercuri” în spaniolă. Cuvântul derivă de 
la zeul roman Mercur, care e echivalentul zeului germanic 
Wotan (Woden, Wodinaz) și al zeului nordic Odin. Cuvântul 
englez Wednesday vine de la Wednes dog, exact așa cum 
numele lui Odin apare în termenul norvegian onsdag. 

Palatul Miercoles. 

Palatul Miercuri. 

Palatul lui Odin... 

Laura îmi arată fotografia alb-negru a blazonului familiei 
aristocrate Rodriquez, cea atât de retrasă. 

Văd, înconjurate de dragoni, lei și îngeri cu săbii, trei 
simboluri. 

Ankh, tiwaz Și crucea. 


INTERLUDIU 
Povestea lui Bârd (II) 


iti 


„Regele Olav s-a luptat cu multă înverșunare. L-a 
lovit pe cămătarul pomenit mai înainte (Thorgeir 
de Kviststad) peste faţă, a retezat apărătoarea 
pentru nas a coifului și i-a despicat capul sub ochi 
în așa fel încât aproape că i-au ieșit din orbite.” 
Snorri 


„Eşti din nemuritorul ţinut Barbelo.” 
Evanghelia după luda 


Tremura în chilia umedă de călugăr și se înfășură mai bine în 
veșmânt. Înmuie în cerneală pana proaspăt tăiată. Seara, după 
apusul soarelui, continuă să scrie la lumina slabă a celor două 
lumânări pe care călugării i le aduceau în fiecare dimineață în 
locul celor consumate. Putoarea de seu topit se îmbina cu 
mirosul pătrunzător al cernelii și cu izul de pește, varză și carne 
de oaie care venea de la bucătărie. Uneori îi auzea pe călugări 
râzând, ceea ce il făcea întotdeauna să zâmbească, iar mai 
târziu închidea ochii și asculta armoniile atunci când călugării se 
strângeau la slujba de seară. Afară, ceața de pe mare ascunsese 
linia orizontului și contururile insulelor și ale munţilor. Când se 
însera, își aducea adesea aminte de sentimentul care îl 
încercase pe corabie când văzuseră în sfârșit pământul după 
atâta vreme... 


Pasaj din Povestea lui Bârd 


.„.„După mulţi ani de incursiuni vikinge. Am văzut coasta ţării 
noastre prin ceața deasă. Ajunseserăm acasă! Chiar și regele 
Olav era emoționat și fericit. Singurul care nu se bucura să vadă 
munţii și fiordurile era Asim. Stătea tăcut și solemn lângă 
relicvariu și se uita ţintă la țărm, cu o expresie sumbră pe chip. 


Odată ce am zărit pământul, regele Olav a cârmit spre sud și 
apoi către vest de-a lungul țărmului pentru a acosta la Viken, 
împreună cu o sută de oameni credincioși. De aici, regele 
mărilor s-a dus înapoi la ferma pe care crescuse, la mama lui, 
Asta, și la tatăl vitreg. 

Multe s-au spus despre strădaniile regelui de a răspândi 
creștinismul. Eu, care i-am fost alături în toţi acei ani, nu 
recunosc decât puțin din tot ce se zice. Adevărul e că teritoriul 
pe care încerca regele să îl unifice aparţinea mai multor clanuri 
și familii, care nu aveau sentimentul unei patrii. Era parcelat în 
regiuni independente, stăpânite de căpetenii dârze și regi 
mărunți. Înainte să creștineze ţara, Olav trebuia să pună mâna 
pe putere. Nu a fost ajutat de îngeri, așa cum s-a spus în sud- 
vest, iar porţile raiului nu i s-au deschis niciodată, cum se crede 
în vest. Hristos cel Alb nu i-a stat niciodată alături. O, nu, 
răspândirea creştinismului s-a făcut cu multă trudă. Și 


disciplină! Olav le-a vorbit frumos regilor mărunți, căpeteniilor și 
fermierilor importanţi din regiunile din interiorul ţării. L-au 
acceptat ca rege al lor. Încetul cu încetul, a dobândit putere și 
de-a lungul țărmului, în sudul și mijlocul Norvegiei și apoi până 
în vest, la Trøndelag. Ca stăpânitor al sudului și al inimii 
Norvegiei, a făcut pace cu regele suedez și s-a căsătorit cu una 
dintre fiicele acestuia. Ce nuntă minunată a fost! Stăpânul meu 
Olav era acum cel mai puternic rege din Norvegia. Dar în ţara pe 
care voia s-o creștineze, mulţi oameni îi venerau încă pe zeii 
strămoșilor. 

Regele Olav era un misionar nerăbdător. Asta i-a făcut pe 
oameni să se întoarcă împotriva lui, scoțând la iveală vikingul 
din el când nu voiau să asculte cuvântul Domnului. Le-a șters de 
pe fața pământului lăcașurile sfinte și fermele. Și-a schilodit și 
ucis dușmanii. Și totul în numele lui Hristos. Dacă Norvegia 
urma să fie convertită la creștinism, regele trebuia să îi 
izgonească mai întâi pe vechii zei, cu forța și prin ameninţări. 
Mesajul lui Isus de milă și iertare nu a fost îmbrățișat cu 
entuziasm. lar eu simpatizam cu aceia care se împotriveau. 


Asim a întemeiat o mănăstire pe Selja, unde a strâns în jurul 
lui un grup de Paznici ca să apere mumia și comoara pe care le 
aduseserăm cu noi din deșert. Mă duceam pe la el o dată la trei 
ani. 

Toţi îl venerau pe Asim. Era mai mult decât un preot și un 
călugăr. Asim era vrăjitor și astrolog, un profet care putea să-i 
audă pe zei. La mănăstire, îi învăţa pe oamenii regelui 
astronomia și astrologia, geografia și istoria. Făcând măsurători 
și observaţii astronomice, strângea învățături despre pământ și 
mare, râuri și munţi, până când a reușit chiar să deseneze o 
hartă a Norvegiei. Această hartă le-a dat posibilitatea regelui și 
oamenilor săi să străbată regatul mai repede și în mai mare 
siguranţă. 

Asim era un tipicar. În fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, 
se urca până la un prag din faţa peșterii și se uita la mare. 
Călugării spuneau că așteaptă pe cineva să vină de dincolo de 
ocean. 


Mulţi dintre dușmanii lui Olav și-au unit forţele cu Knut cel 
Mare, regele Danemarcei și al Angliei, care a venit cu armata sa 


pe mare în Norvegia. Flota era înspăimântătoare la vedere, cu 
pânzele umflate de vânt și capete de dragoni. Nimeni nu a pus 
mâna pe arme împotriva regelui danez. Dimpotrivă. Oamenii 
erau sătui de atacurile și amenințările lui Olav. Regele creștin 
jignise mulți oameni mândri. Pe de altă parte, Knut le făgăduise 
căpeteniilor putere, bogății și libertate. A burdușit buzunarele 
celor mai importanţi aliați. Chiar și propriii soldaţi îl părăseau pe 
Olav. 

Văzând toate acestea, tare s-a mai mâhnit regele. Din munca 
lui de o viaţă nu se alesese nimic. Creștinarea Norvegiei nu era 
un triumf al religiei. Regele Olav s-a simţit ca un câine când, cu 
coada între picioare, a fost silit să fugă în est. Regele Norvegiei! 
Vikingul! Marele războinic care privise întotdeauna moartea în 
ochi! Apărătorul lui Dumnezeu! Trebuia să fugă de regele Knut 
și de fermierii furioși! 

M-am numărat printre cei care l-au urmat pe rege în est, prin 
desișul pădurilor. Și-a lăsat soţia și fiica la regele Anund al 
Suediei și a călătorit mai departe pe uscat și mare, până am 
ajuns la marele cneaz laroslav de Novgorod, în Gardarike. 

La Adunarea Breting, căpeteniile l-au proclamat pe Knut noul 
rege al Norvegiei și pe Håkon Eiriksson regent al său. Olav era 
de neconsolat. Marele cneaz laroslav i-a oferit lui coroana 
Bulgariei, dar Olav a refuzat-o. Singura sa dorinţă era să-și 
redobândească ţara, moștenirea sa de drept, Norvegia. 

În vara lui 1030, Olav a primit vestea bună că Håkon s-a 
scufundat după ce corabia sa a fost distrusă. Norvegia nu avea 
conducător! Cu forțe proaspete, Olav s-a întors. 

Mândru și încrezător în victorie, regele Olav a trecut prin 
valea Verdal în Trandelag. Avea o mie cinci sute de oameni cu 
el. Bătălia s-a dat pe câmpia de la Stiklestad. Olav și-a dus 
armata sus, pe culmea în formă de potcoavă, de unde vedeam 
bine rândurile dușmanului înaintând în formaţie. La nord erau 
niște mlaștini, iar la sud, un râu. Râpa din dreapta noastră îl 
împiedica pe inamic să ne atace. Dacă voiau să se confrunte cu 
noi, aveau de urcat panta până la culmea pe care își adunase 
Olav trupele. 

M-am dus călare până la Olav și i-am spus abătut: 

— Inamicul pare să aibă de trei ori mai mulţi oameni ca noi! 

Prietenul regelui, Dag Ringsson, încă nu sosise cu cei o mie de 
oameni de care aveam mare nevoie. Olav a zâmbit curajos. 


— De partea noastră sunt Dumnezeu și pronia cerească! a 
spus el. 

Eu n-am răspuns nimic. Jos, pe câmpul de luptă, mii de 
războinici se strânseseră în formaţie. Iscoadele lui Olav au 
anunțat că sunt cel puţin cinci mii: fermieri, căpetenii și 
conducători care se întorseseră împotriva lui Olav. Am înșfăcat 
mânerul sabiei. Eu nu aveam înflăcărarea regelui și nici 
încrederea sa, nu vedeam decât că forțele inamicului ne sunt 
superioare numeric. 

— Ai fost un scutier bun și un prieten credincios, Bård, a spus 
regele. 

Parcă îl văd și acum, cu armura și coiful, înarmat cu o spadă și 
o secure, având pe braţ scutul alb cu crucea lui Hristos în aur. l- 
am zis: 

— Mulţumesc, stăpâne. 

Regele a vorbit din nou. 

— Îţi amintești că la Karsră ţi-am povestit că am visat un om 
cu foc în priviri, care mi-a spus că o să mă întorc acasă și o să 
devin regele Norvegiei? 

l-am spus regelui meu că îmi amintesc. Apoi Olav s-a 
încruntat și a zis: 

— Când dormeam cu capul în poala lui Finn Arnesson, am 
visat o scară ce urca drept în rai. La poarta raiului, aștepta 
același om cu foc în priviri. Regele m-a privit pieziș. Am crezut 
că un asemenea vis poate fi luat drept semn rău. Apoi Olav a 
râs. Dar dimpotrivă, Bård, a zis el. Este o făgăduială! 

Olav își strânsese cei mai puternici și mai neînfricaţi oameni - 
împreună cu unii dintre cei mai zeloși scalzi - în spatele unui zid 
de scuturi. In prima linie a pus câţiva războinici și tâlhari violenți 
care nu erau antrenați să lupte, dar erau nestăpâniţi și însetaţi 
de sânge. În jurul lui, Olav îi avea pe soldaţii suedezi de la 
regele Anund, pe luptătorii de la marele cneaz laroslav și oastea 
care îl însoţise din Oppland pe fratele său vitreg în vârstă de 15 
ani. 

Ne-am năpustit de pe culme înspre armata de fermieri care 
aștepta, scoțând strigăte de luptă. Mie mi se părea că ne 
îndreptăm direct spre Ragnarok!”. Nu mi-era frică să lupt alături 
de regele meu, dar mi-am dat repede seama că, fiind depășiți 


v În mitologia scandinavă, sfârșitul omenirii și al zeilor în urma unor 
cataclisme. 


numeric, tot ce putem face este să întârziem inevitabilul: 
moartea regelui nostru. 

Bătălia a fost crâncenă și sângeroasă. Coborând de pe culme, 
aveam viteză, și am spart rândurile inamicului. Unii au fugit în 
faţa atacului nostru, alţii s-au năpustit fără milă asupra noastră. 
Unii luptau cu sulițe, alţii mânuiau securi și săbii. O ploaie de 
săgeți ascuţite a căzut peste noi. Unii aruncau sulițe și pietre. 
Oamenii ţipau și răcneau, unii de furie, alţii de durere și frică. 
Pământul era îmbibat cu sânge. Mirosul urât al mațelor plutea 
ca o ceaţă invizibilă peste câmpul de luptă. Tore Hund, vechiul 
dușman al regelui, a ieșit în faţă. 

— Olav! a spus el cu o voce tunătoare și l-a ţintit cu lancea. 

Fără milă, l-a străpuns pe rege pe sub zale și adânc în burtă. 

— Regele meu, am șoptit, dar glasul mi-a fost acoperit de 
zgomotul a sute, ba nu, a mii de oameni în iureșul bătăliei. 

Olav și-a dat ultima suflare. Și așa a murit la Stiklestad 
stăpânul meu, regele viking Olav Haraldsson, cel pe care îl știm 
ca Olafr hinn helgi. 


Își ridică pana, puse la loc capacul sticlei de cerneală şi făcu 
pergamentele sul. Cu un oftat adânc, se rezemă de speteaza 
scaunului. 

Patruzeci de ani trecuseră de la acea zi însorită din Stiklestad 
în care murise regele. Dar îşi amintea încă fiecare clipă cu o 
limpezime care altfel lipsea bătrâneții. Soarele de iulie strălucea 
pe cer, mirosul sângelui și al mortii plutea peste tot, 
amestecându-se cu cel al țărânei, al pajiștilor și al pădurilor, 
tipetele muribunzilor se împleteau cu strigătele amenințătoare 
ale celor care luptau cu vitejie și îndârjire. 

Afară, un pescăruș plana purtat de vânt. Valurile se spărgeau 
de stânci. 

„Veșnica răsuflare a mării”, se gândi el. Răsuflarea sărată a 
mării. 


Călugării l-au găsit la puțin timp după vecernie. Era lungit în 
pat, cu mâinile încrucișate pe piept. Și-au dat seama imediat că 
bătrânul viking murise. 

Starețul, care îi jurase și el credință lui Asim, a trimis degrabă 
vestea morții la Marele Maestru al frăției din Nidaros. 


PARIEA A IV-A 
Ultimul Paznic 


ti 


„Aaron a ridicat toiagul și a lovit apele 
râului, subt ochii lui Faraon 
și subt ochii slujitorilor lui; și 
toate apele râului s-au prefăcut în sânge.” 
Exodul, 7:20 


Sufficientia Scripturae Sacrae 
(„Suficiența Sfintei Scripturi”) 


Palatul Miercoles 
REPUBLICA DOMINICANĂ 


1 


Lumea e plină de zgomote. 

Aud traficul de jos din stradă - un bubuit mereu estompat de 
fereastra închisă. Aerul condiţionat bâzâie vesel. O ușă se 
închide undeva. Ușa unui lift piuie deschizându-se. 

Stau pe marginea patului în camera mea de hotel, înconjurat 
de hărți și ghiduri de călătorie. Hotelul nu e unul dintre cele mai 
ieftine, dar nu sunt eu cel care plătește. 

l-am trimis Laurei un mesaj să îi spun că am ajuns cu bine. Nu 
mai e nevoie de ea. M-aș fi bucurat să vină la Santo Domingo cu 
mine, dar SIS a considerat că e mai sigur pentru ea să se 
întoarcă la Londra. 

E clar că eu sunt unul care poate fi sacrificat. 

Stuart, Hassan și pistolarii șeicului sunt la închisoare, îmi 
spune Laura. FBl-ul îi va acuza de răpire și terorism. 


Îl rog pe un taximetrist să mă ducă la Palatul Miércoles, care 
se află la marginea centrului vechi, nu departe de Catedral 
Primada de America, prima catedrală catolică de pe continentul 
american. 

Palatul e situat în mijlocul unui parc atât de întins, încât e 
imposibil să îl vezi complet printre copacii bătrâni. Ici și colo, 
iazuri puţin adânci scânteiază sub poduri arcuite. Parcul e 
înconjurat de un gard din fier forjat de aproape patru metri 
înălţime. La intervale regulate sunt stâlpi de cărămidă lucraţi cu 
grijă, care au încastrate panouri cu motive biblice. 

Lucrările la palat au fost demarate la începutul secolului al 
XVI-lea, dar nu s-au încheiat decât un secol mai târziu. Potrivit 
ghidului cumpărat la aeroport, Palatul Miércoles și parcul au fost 
folosite ca model pentru Versailles. 

Astăzi, Esteban Rodriquez e cel care domnește peste Palatul 
Miercoles. Un filantrop retras, care își face rar apariţia la 
evenimentele lumii monarhice din Europa - întotdeauna ca 
prieten al unui prinţ sau rege -, dar care evită să fie în atenţia 
publicului. Familia a finanţat spitale, biserici și școli din lumea a 


treia prin mai mult sau mai puţin cunoscuta Fundaţie Miércoles, 
cu sediul central la Washington, DC. Esteban Rodriquez este 
căsătorit cu Sophia Goldsmith, care era pe cale să facă senzaţie 
ca actriță în SUA când l-a întâlnit în 1958 pe cel care avea să îi 
fie soț. Au doi copii: Javier, născut în 1964, și Graciela, născută 
în 1968. 

Merg anevoie în cârje pe pavajul mărginit de un gard peste 
măsură de înalt, până ajung la poarta principală, care e încuiată 
și păzită de oameni în uniforme îngrijite. Mă uit după sonerie 
sau interfon, dar se pare că pe locatarii Palatului Miércoles nu-i 
interesează comis-voiajorii, turiștii sau misionarii. Încerc să mă 
adresez unuia dintre oamenii de pază, dar e bine antrenat să îi 
ignore pe trecătorii curioși. 

In cele din urmă, renunţ și mă întorc la hotel. 


Seara, scriu o scrisoare adresată lui „Señor Esteban 
Rodriquez, Palatul Miércoles” pe hârtia de scris groasă pe care 
mi-o pune hotelul la dispoziţie, cu antet și filigran. Îi spun câte 
ceva despre mine și proiectul meu. Întreb dacă ar fi posibil să ne 
vedem. Ar fi trebuit probabil să îi cer o audienţă. 

Las scrisoarea la recepţie și rog să îi fie trimisă prin curier la 
Palatul Miércoles. Recepţionerul, în alte privinţe foarte corect, 
ridică o sprânceană și spune: 

— Desigur, domnule, imediat. 


2 


Sunt trezit devreme de dimineaţă de o bătaie în ușă. 

Bâjbâi după ochelari. E ora opt. Trag pe mine niște pantaloni 
și deschid ușa. 

In prag sunt trei oameni: recepţionerul, pe care îl recunosc, și, 
în spatele lui, doi bărbaţi în jur de treizeci de ani, îmbrăcați 
impecabil. 

— Domnule Beltø, spune recepţionerul cu oarecare emoție, 
domnii ăștia sunt de la Palatul Miercoles. 

Cei doi se înclină în faţa mea. Unul dintre ei îmi întinde o foaie 
cu blazonul casei Rodriquez tipărit sus, în litere aurii. Mesajul e 
scris de mână. 


Dragă domnule Beltø, 


Cu riscul de a părea îndrăzneț, aș vrea să vă invit 
să serviti micul dejun la palat. În acest scop, am 
trimis doi dintre oamenii mei de încredere să vă 
însoțească. Compania lor vă va scuti de neplăcerea de 
a vă croi drum până aici în traficul de dimineaţă. 


Cu respect, 
Esteban Rodriquez 


Limuzina neagră și lucioasă care așteaptă în faţa hotelului 
seamănă cu un panteon de trei sute de metri lungime. Are 
geamuri fumurii și banchete capitonate cu piele albă. 

Limuzina demarează lin și înaintează încălcând orice regulă 
de circulație din Republica Dominicană. Așa că nu ne ia mai 
mult de cincisprezece minute să ajungem la Palatul Miércoles. 
Poarta se deschide și trecem pe lângă paznici. Porţile din fier 
forjat se închid apoi în urma noastră și ne despart de restul 
lumii. 

Traversăm parcul pe o alee lată cu pietriș. Zăresc patru 
lebede pe un iaz, printre copaci și, în depărtare, văd oameni 
călărind pe cai de rasă. 

Apoi ieșim din umbra copacilor și capăt în sfârșit o vedere de 
ansamblu asupra Palatului Miércoles. 

Sunt unii care cred că, dacă ai văzut un palat, le-ai văzut pe 
toate. Dar Palatul Miercoles tot îmi taie respiraţia. Mărimea lui și 
grija pentru detalii mă face să mă întreb cine naiba era acea 
familie Rodriguez care construise palatul cu cinci sute de ani în 
urmă. 

Servitorii în livrea ne așteaptă când limuzina se oprește în 
faţa treptelor impunătoare de granit care duc spre intrarea 
principală. Sunt întâmpinat cu o plecăciune și condus în palat. 

Sala de la intrare trebuie să fie înaltă cât trei etaje, iar scara 
este atât de mare, încât mă întreb de unde au luat atâta 
marmură. Sunt condus la primul etaj, pe lângă tablouri imense, 
printre coloane și pe coridoare nesfârșite. Ne oprim în faţa unor 
uși duble care au probabil cel puţin patru metri înălțime. 
Servitorii se înclină în timp ce eu intru în cameră. 

Închid ușile după mine. 


În mijlocul încăperii este o masă pregătită pentru micul dejun. 
Pare ușor nelalocul ei în această cameră enormă. 

Tavanul este decorat cu motive religioase încadrate de 
ornamentații din aur. Oglinzi uriașe cu ramă aurită atârnă pe 
pereţi. În celălalt capăt al camerei sunt bovindouri cu acces la 
terasă. 

Intru încet în cameră. Se deschide o ușă. Nu o aud, dar simt 
pe obraz curentul de aer. 


3 


Gazda mea se oprește pe traversa roșie și se uită la mine, 
zâmbind. Rămân cu gura căscată. Stăm acolo holbându-ne unul 
la altul. 

L-am mai întâlnit. 

La clubul lui Luigi din Roma. 

Esteban Rodriquez este gentlemanul distins, cu păr lung, care 
mi-a reţinut mâna într-a sa. 

— Dumneavoastră? spun eu pur și simplu. 

Zâmbetul îi brăzdează chipul ca o cicatrice. 

— Ne-am întâlnit la Roma, adaug eu ca să umplu tăcerea în 
timp ce el vine spre mine. 

Ne strângem din nou mâinile. Mă privește în ochi. 

Esteban Rodriquez are părul pieptănat pe spate. Chipul îi e 
prelung, cu trăsături pronunţate. Îmi amintește de un actor de 
cinema din anii '40, al cărui nume l-am uitat, și e îmbrăcat de 
parcă așteaptă o invitaţie la supeu de la marele Gatsby. 

— Am urmărit ce progrese aţi făcut, îmi spune el cu o voce 
plăcută de bariton. Vorbește engleza cu cel mai vag posibil 
accent spaniol. Sunteţi un tânăr foarte hotărât. Cam ca un terier 
sau un pitbull. Când apucaţi ceva, nu mai lăsaţi. 

Pocnește din degete. Apare de nicăieri o servitoare cu două 
pahare de coniac pe o tavă. 

— Un mod plăcut de a începe ziua, sugerează el. 

Ridicăm paharul. Coniacul îmi arde gâtlejul și îmi răspândește 
căldură în stomac. 

Gazda mea învârte paharul în mână și îi miroase buchetul. 
Nările subțiri îi freamătă. 

— Și dumneavoastră? Cine sunteţi? zic eu. 


— Cine sunt? răspunde el cu o privire poznașă, întrebătoare. 
Majoritatea oamenilor își cunosc patru-cinci generaţii din 
arborele lor genealogic. Dar câţi știu ceva despre stră-stră- 
străbunicii lor? Cel mai vechi registru parohial păstrat în 
Norvegia e din 1623. Dar eu am în bibliotecă un arbore 
genealogic al familiei mele începând cu anul 930. 

— În Norvegia? 

— Desigur. 

Mă uit la el mult timp. Sunt din ce în ce mai sigur. 

Afară, briza mângâie copacii și leagănă frunzele. 

— M-am născut aici, la etajul al patrulea al palatului. Mama 
era aristocrata cubaneză, renumită pentru frumuseţea și vocea 
ei de cântăreață. Tata a văzut-o prima oară la un bal și i-a trimis 
imediat prin curier o invitaţie la prânz. Ea a venit, bineînţeles. 
Nimeni nu refuză o invitaţie la Palatul Miercoles. Tata era blond, 
cu pielea albă și ochi albaștri. Mama avea ochii de culoarea 
alunei, păr negru și piele aurie. M-a uimit întotdeauna faptul că 
genele tatălui meu au fost mai puternice decât ale mamei. Dar 
așa a fost mereu în familia mea, pe partea masculină. Avem 
ceva sfidător în noi. 

— Sunteţi unul dintre Paznici! 

Își bea restul de coniac dintr-o înghiţitură și închide ochii, 
inspirând adânc. 

— Sunteţi ultimul Paznic! exclam eu. 

— Mi-am luat libertatea să achit nota dumneavoastră la hotel 
și să vă aduc lucrurile aici, la palat. Am poruncit să vi se 
pregătească o cameră în aripa vestică. Sper că o să acceptaţi 
invitația mea, nu? 

— Nimeni nu refuză o invitaţie la Palatul Miercoles. 


Stăm la masa din mijlocul încăperii. Servitorii roiesc în jurul 
nostru cu chifle calde, gem, jumări și brânză, precum și suc 
proaspăt de portocale. Când terminăm de mâncat și de băut, 
mă conduce prin coridoare nesfârșite la o cameră de oaspeți 
mai mare decât întregul meu apartament. Valiza mea e în 
mijlocul încăperii. Între ferestre e un pat cu baldachin suficient 
de mare pentru cele mai grozave orgii pe care mi le pot 
imagina. În cameră sunt două garnituri în stil Empire. De 
asemenea, am o toaletă separată, o baie și o garderobă. 
Draperii grele acoperă ferestrele care dau spre parc. De-a lungul 


unui perete se află o colecţie impresionantă de cărţi aranjate pe 
rafturi cu geamuri de sticlă. 

Îi trimit profesorului Llyleworth un mesaj telefonic ca să îl 
anunţ unde sunt. Nu știu de ce, dar primesc un răspuns de pe 
mobilul Dianei. 


Palatul Miercoles? Norocosule! Ce n-aș da să fiu și 
eu acolo! 


După câteva minute, îmi răspunde profesorul: 


Eşti privilegiat. Nu mulţi au acces în Palatul 
Miércoles. 

Salutări lui Esteban. Este unul dintre sponsorii cei 
mai loiali ai SIS. 


4 


După ce despachetez și fac un duș, Esteban Rodriquez mă ia 
să îmi arate palatul. 

— Graham Liyleworth vă transmite salutări, îi spun. 

— A, profesorul! Am sprijinit financiar SIS din când în când. Un 
domn foarte simpatic, într-adevăr. 

Ne ia mai bine de o oră să trecem prin toate camerele: 
saloane mari și mici, dormitoare și budoare frumos decorate, 
toate legate printr-un împăienjeniș de coridoare. La anumite 
intervale, trebuia să ne așezăm să ne odihnim puţin. Fac bășici 
în palme de la cârje. 

Aud ultimele note scoase de un clarinet pe undeva prin palat. 
Esteban se întoarce spre mine. 

— Îmi cer scuze. Fiul cameristei soţiei mele tocmai a intrat 
într-o orchestră de suflători. 

Trecem prin două săli de bal comunicante, luxoase, fiecare de 
dimensiunile unei săli de concert. Apoi ne continuăm drumul 
prin salonul de muzică, unde sunt piane Steinway, pianine, 
spinete, o orgă Hammond B; și o harfă aurită. Un motan care 
dormea pe taburetul unui pian ridică o privire atât de posesivă, 
încât ai crede că e împăratul întregii lumi. 

Dar Esteban Rodriquez lasă la urmă încăperea cea mai 
uimitoare: biblioteca. 


Biblioteca din Palatul Miercoles ocupă o aripă întreagă în 
partea de vest a clădirii. Nu numai că adăpostește zeci de mii de 
lucrări din Renaștere, Baroc și Romantism, ci și mii de 
manuscrise originale despre descoperirea și colonizarea Americii 
de către europeni din secolul al XVI-lea încolo. Esteban 
Rodriquez îmi arată scrisori de la Cristofor Columb către regina 
Isabella și către alţi clerici și nobili de seamă. 

— Vino, spune el și mă duce la un exponat într-o casetă de 
sticlă. Sub sticla groasă văd un document scris pe un pergament 
înnegrit de vreme. O scrisoare de la un om care a supraviețuit 
masacrului din Groenlanda. Niște vânători din Newfoundland 
fuseseră însărcinaţi să ducă scrisoarea înapoi în Islanda, dar 
mesagerul a fost omorât de băștinașii indieni, iar scrisoarea a 
ajuns la familia unui colonist. Povestește cum au scăpat din 
Groenlanda când Frăția Paznicilor și-a dat seama că Vaticanul i- 
a dat de urmă și armata papei vine după ei. 

Citesc cu atenţie textul scris în nordica veche: „Ne-am căutat 
refugiul cu sfânta comoară în ţinutul de la vest de orizont.” 

Esteban repetă aproape în șoaptă: 

— Ținutul de la vest de orizont. 

— Statele Unite ale Americii... 

— Hmm... Nu uita că asta a fost la mijlocul secolului al XV-lea. 
Pe vremea aia nu putem vorbi nici de SUA, nici de Canada. 
Fugarii de pe coasta estică a Groenlandei au urmat drumul lui 
Leif Eriksson și al vikingilor; au înconjurat vârful cel mai sudic al 
Groenlandei și au navigat în sus de-a lungul coastei vestice, 
trecând prin strâmtoarea Davis spre insula Baffin. Pe urmă s-au 
îndreptat spre sud, către ţinuturi care sunt cunoscute astăzi sub 
numele de Labrador, Newfoundland, Noua Scoţie, Maine și New 
Hampshire. Vinland... 

Ne uităm la document în tăcere, imaginându-ne călătoria 
dificilă prin apele reci ca gheața. 

Clarinetul continuă să se tânguie undeva, atât de departe, că 
abia se aude. 

— Bjørn, ai găsit ceva în Islanda. 

Mă pun imediat în gardă. 

EI își pune mâna pe umărul meu. 

— Un manuscris... L-ai citit? 

— Nu. 


— Lasă-mă să ghicesc: era un text ebraic cu o traducere în 
coptă, nu? 

— Aţi ghicit bine. 

— Nici n-ai idee cât valorează manuscrisul. 

— Trei crime. Un picior și un deget de la mână rupte. Și s-a 
menţionat o sumă de cincisprezece milioane de dolari. Așa că 
da, am o idee destul de clară. 


— Unde e? 

— Suntem pe cale să-l traducem. 

— Dar unde? 

Felul în care a pus întrebarea m-a convins că nu știe 
răspunsul. 


— Intr-un loc sigur, răspund eu. 
5 


— Bartolomeo Columb a pus piatra de temelie a Palatului 
Miercoles. 

Se înserează. Esteban Rodriquez stă rezemat într-un fotoliu 
de răchită pe una dintre terasele cu vedere spre parc. Işi 
aprinde un trabuc. O pală de vânt poartă niște scrum din vârful 
aprins, în aer se simte parfum de mimoze. O rândunică de mare 
zboară vesel în briza mării. Un grădinar a pornit aspersorul, 
umezind atmosfera. 

— Dominația colonială spaniolă s-a instaurat aici, în Santo 
Domingo, încă din timpul primei călătorii a lui Cristofor Columb 
în America. 

— Se zvonește că familia dumneavoastră a venit aici cu el. 

— Ai făcut imediat conexiunea. 

— Sunteţi ultimul Paznic. 

Trage un fum din trabuc. 

— Santo Domingo a fost prima așezare europeană din Lumea 
Nouă - asta dacă nu luăm în seamă așezările întemeiate de 
scandinavi în America de Nord. Există încă dispute în privinţa 
primei insule unde a acostat Columb când a venit întâia oară 
aici în 1492. Ce refuză să recunoască mulţi istorici este faptul că 
navigatorul știa de drumurile vikingilor spre Vinland. 

— Vă referiţi la vizitele lui în Islanda și Groenlanda din 1477? 


— Columb și ceilalți marinari au vorbit cu pescarii și vânătorii, 
care le-au spus de un ţinut aflat la vest de orizont. Columb a 
crezut că vorbesc de Asia. 

— O mică neînțelegere. 

— Problema e că a calculat greșit circumferința globului. 
Columb știa, ca și marinarii, că pământul e rotund. Și-a bazat 
calculele pe acelea ale geografului Marinus din Tir, dar a crezut 
că gradele reprezintă o distanţă mai scurtă pe suprafaţa 
pământului decât în realitate. Pe deasupra, a lucrat cu măsura 
liniară italiană, de 1.238 de metri, și nu cu cea arabă, care era 
de 1.830 de metri. Cum greșise încă de la început, Columb a 
calculat că circumferința globului ar fi de aproximativ 25.000 de 
kilometri și că distanţa dintre Canare și Japonia ar fi de 3.700 de 
kilometri. Criticii lui nu se temeau că vasele exploratorului ar 
putea cădea la marginea lumii, ci mai degrabă că marinarii vor 
muri de foame și de sete cu mult înainte să ajungă în Asia. 

— Așa că, de fapt, apărându-le în cale, America i-a salvat de 
la moarte sigură. 

— Și Columb s-a putut întoarce în Europa triumfător, convins 
că fusese în Asia. De-abia în a treia lui expediţie, din 1498, a pus 
piciorul pe continentul sud-american. În realitate, nu a fost 
niciodată în America de Nord. S-a întors în Europa în 1504, unde 
a și murit doi ani mai târziu, la Valladolid în Spania. 

— Am citit de curând că s-a descoperit locul în care a fost 
îngropat. 

— Columb a fost înmormântat prima dată la Valladolid, dar 
osemintele lui au fost duse înapoi la Sevilia și mai târziu peste 
ocean, în catedrala de aici, din Santo Domingo. În 1795, 
francezii i-au dus rămășițele pământești la Havana, iar în 1898, 
osemintele au fost înapoiate catedralei din Sevilia. În 1877, o 
cutie cu oase purtând inscripţia „Don Christopher Columbus” a 
fost găsită aici, în Santo Domingo. Mulţi au crezut că a fost 
mutat cadavrul care nu trebuia. 

— Până la urmă, unde e înmormântat? 

— Cu toţii se înșală. E înmormântat chiar aici, în Palatul 
Miercoles. 

Mi se taie respiraţia. 

— Așa a dorit familia lui. A ajuns la o înţelegere cu 
autorităţile. Rămășițele lui Columb au fost îngropate aici, în 
parcul Palatului Miercoles, în 1569. Osemintele pe care toată 


lumea le-a crezut ale lui Columb erau de fapt ale fiului său, 
Diego. 

— Nu înţeleg ce legătură este între Columb și Paznici. 

Își scutură ușor trabucul, iar scrumul cade pe terasă ca un 
praf fin. O adiere îi trece prin părul alb, pe care și-l dă după 
urechi. 

— E o poveste lungă, zice el și aruncă mucul trabucului. O 
poveste ce se întinde pe sute de ani. 

Și apoi mi-o spune. 


Povestea Paznicilor 
1 


Esteban Rodriquez își împreunează mâinile ca într-un gest de 
rugăciune. 

— Ca să înţelegi povestea Paznicilor, mai întâi trebuie să-l 
înţelegi pe marele preot egiptean Asim. Era un om foarte învățat 
și știa multe lucruri despre toate disciplinele și credinţele. Pe 
apropiații lui din Egipt și, mai târziu, din Norvegia, i-a învăţat 
religie, mitologie și magie. Le-a spus cum să ghicească în stele. 
Să vadă în viitor. Să comunice cu morţii. Să scrie mesaje 
codificate și texte tainice. Să deseneze hărţi. Să tâlmăcească 
vise. Să găsească în natură modele geometrice sfinte. Asim era 
un mistic cu experienţă. 

Esteban își dă capul pe spate și închide ochii. Apoi se apleacă 
în faţă și mă fixează cu privirea atât de neașteptat, încât tresar. 

— Asim avea niște credinţe și idei pe care noi, occidentalii, le- 
am considera contradictorii. Ca mare preot, îi venera pe zeii 
egipteni. Dar Amon-Ra trebuie să fi fost un zeu tolerant, pentru 
că Asim îi venera și pe Avraam și pe Moise, pe Isus și pe 
Mohamed. Era astrolog și practica magia ocultă. Dar era și 
foarte cultivat, priceput la limbi străine și stăpânea multe 
discipline din vremea lui. Un învățat și un înțelept. Și își 
dedicase viaţa unui singur lucru: să apere mormântul, mumia 
sfântă, comoara și textele care fuseseră lăsate în cripta 
decedatului. Mumia avea deja 2 500 de ani când a ajuns Asim 
mare preot, ceea ce înseamnă că era mai veche decât ar fi 
rămășițele pământești ale lui Isus dacă ar exista astăzi. Așa că, 
atunci când vikingii au atacat templul și au prădat mormântul, 
nu numai că i-au profanat credinţa, dar l-au și văduvit de 
misiunea lui. Asim și-ar fi dat și viața pentru mumie. Dar, când 
și-a dat seama că sunt mult mai puternici decât el, a hotărât să-i 
însoțească. Dacă se ducea cu inamicul, putea cel puţin să-l 
păzească pe Cel Sfânt și, cu timpul, să aibă grijă ca totul să fie 
adus înapoi la locul de odihnă al mumiei, în Egipt. 

— Un ideal ambițios. 

— Un om ambițios. 

— Cum a aflat Olav de mormânt dacă era așa un secret? 


— Pe vremea Cleopatrei, un preot trădător și discreditat al 
cultului lui Amon-Ra a desenat o hartă care arăta nu numai unde 
este situat mormântul în raport cu Nilul, ci și unde sunt intrarea 
în templu și cele două camere exterioare care camuflează 
camera funerară interioară. Probabil că încerca să câștige 
favorurile romanilor. Dar romanii n-au avut încredere în 
trădător. Tot ce știm e că harta a ajuns în cele din urmă la Roma 
prin soţul Cleopatrei, Marc Antoniu. Mai târziu a fost trimisă, 
probabil din întâmplare, regelui Athelstan al Angliei, împreună 
cu alte daruri. Acesta a lăsat-o apoi fiului său adoptiv, Hâkon cel 
Bun. Și așa, harta a ajuns pe mâinile tânărului Olav Haraldsson. 

Esteban se masează între ochi, de parcă ar avea o migrenă, 
își fereşte privirea și parcă nu mai e același. Îmi aduce aminte 
de nenorociţii de la clinica de boli nervoase, pierduţi în labirintul 
nebuniei. 

— Asim a trimis un apel de ajutor către califul Egiptului pe 
când era cu ducele Richard la Rouen. A atașat prima traducere 
în coptă a papirusului din mormânt. Câţiva ani mai târziu, din 
Norvegia, a mai trimis califului o rugăminte ascunsă într-o 
statuie de lut, împreună cu o hartă. Dar nu puteai să ai 
încredere în poșta din vremea aia. Rugăminţile, harta și 
traducerea au fost toate furate de serviciile secrete ale papei, 
care interceptau orice corespondenţă care le trezea bănuieli. 

Esteban mai scoate un trabuc dintr-o superbă casetă de lemn 
și îl aprinde foarte ceremonios. Cu ochii pe jumătate închiși, 
savurează tutunul înainte să își continue povestea. 

— Asim aștepta să fie salvat de pe Selja, în timp ce regele 
Olav creștina Norvegia prin ameninţări și violență. Asim trebuie 
să-și fi dat seama la un moment dat că niciunul dintre 
compatrioţii lui nu va găsi drumul pe întinderile pustii și 
înghețate. Așa că a născocit un plan care nu numai că apăra 
mumia, dar îi și asigura întoarcerea cu bine în Egipt. 

— Ce plan? 

— A înfiinţat o frăţie, un ordin de paznici. Primii Paznici au fost 
călugării pe care îi cunoștea de la mănăstire și oamenii care 
luptaseră alături de rege. Așa că în ordin au intrat oameni de tot 
felul: călugări, scalzi, tălmăcitori de rune și vikingi care mai 
credeau încă în zeii nordici. La amestecătura asta ameţitoare, 
Asim a adăugat mitologia coptă și egipteană. Credea că mumia 
va învia în forma unui zeu cu înfățișare omenească. Creștinii îl 


așteptau pe Hristos înviat din morți și apoi, mai târziu, pe Olav, 
regele lor căzut în luptă. Sfântul Olav. Intr-o confuzie generală 
de religie, numerologie, astrologie și geometrie sacră, mitologia 
înţeleptului egiptean Asim s-a amestecat cu credințele 
norvegilor și creștinismul. De aici vin cele trei simboluri: ankh, 
tiwaz și crucea. Această combinaţie de simboluri sfinte 
reprezenta Frăția Paznicilor, dar și alcătuia un fel de protecţie 
ocultă care unea trei religii. Asim i-a învăţat pe Paznici 
astrologia și artele ezoterice. Aceștia s-au supus de bunăvoie 
maestrului lor, fiindu-i foarte loiali, și au jurat să-și dedice viaţa 
sfintei misiuni. 

Esteban pufăie din trabuc și îmi suflă fumul drept în față. Dau 
din mână ca să îl alung. 

— Asim folosea și puteri supranaturale. În mitologia și tradiţia 
egipteană, e important să cinstești zeii ridicându-le monumente. 
Așa cum știi, lumea e plină de locuri sacre, stabilite după niște 
tipare misterioase care scapă majorităţii. Asim a cercetat stelele 
și a făcut un horoscop în care a aliniat geometria sacră a 
Pământului cu o anumită constelație. Amplasând cinci camere 
funerare în așa fel încât să formeze o pentagramă care să 
corespundă constelaţiei Gemenilor, mormintele aveau să fie 
apărate de o putere supranaturală. Și, după cum știi, locurile 
erau alese pe baza hărții sale destul de reduse: Peștera Sfintei 
Sunniva, Nidaros, Hamar, Tunsberg și Bjargvin. Celor care au 
venit după el, proaspăt creștinaţii constructori ai naţiunii, le-a 
luat peste o sută de ani ca să-i ducă măreţul plan la bun sfârșit. 
Când au fost terminate aceste „monumente”, toate ascundeau 
câte un mormânt secret: catedrala Nidaros, catedrala Hamar, 
fortul Tunsberg și mănăstirea Lyse. 

— Dar bisericile de lemn? Cum se încadrează în toate astea? 

— Asta-i altă chestie. Ajung și acolo. 

Esteban se duce la un sertar și scoate un document 
îngălbenit, scris pe hârtie perforată. 

— Povestea lui Asim, într-o traducere cam stângace. Inima și 
mâna îmi tremură când îmi dă hârtia. 


Povestea lui Asim 


Slavă tie, Amon-Ra, Zeule atotputernic, deţinător al 
adevărului, slavă tie, Osiris, rege al veșniciei; slăvit să fii, Isus, 
Mântuitor milostiv și fiu al lui Dumnezeu, slavă ție, Mohamed, 
lăudat să fii, profet al lui Allah! Eu sunt Asim, mare preot al 
templului Umililor Slujitori ai Divinului Zeu al Soarelui Amon-Ra, 
și al Paznicilor Legământului, din apropierea zidurilor Tebei și a 
mormintelor regale. Scriu aceste cuvinte ca prizonier în ținutul 
suferinței. Cu mult adevăr vă grăiesc: am fost dus la capătul 
lumii, într-un regat al frigului și gheții veșnice, unde văd numai 
zăpadă, stânci și munti care se înalță până la cer. Oameni 
brutali și sălbatici precum cei mai înspăimântători diavoli din lad 
dezlănțuie haosul în fiordurile adânci și în pădurile întunecoase. 
Sper că îi voi mulțumi pe zei spunând că am găsit un alt 
mormânt pentru CEL SFÂNT. 


lată, zei ai zeilor, povestea mea: 


Barbarii au venit când se crăpa de ziuă, când suflarea lui 
Amon-Ra colora cerul în roșu. Stăteam descult pe lespezile încă 
reci de la frigul nopții și mă uitam tintă la corăbiile nemaivăzute 
care veneau pe fluviu; corăbii lungi și zvelte, cu pânze mari și 
guri de dragoni căscate la prova. Umpleau fluviul până la 
promontoriul din nord. Încă și mai multe corăbii înconjurau 
promontoriul. 

Mă trezisem cu mult înaintea celorlalți. Mă spălasem de 
sudoarea din timpul nopții cu apa pe care o tineam în vase de 
ceramică în cel mai răcoros colț al odăii noastre de dormit, apoi 
culesesem și mâncasem niște fructe. Cu forțe proaspete, am 
părăsit templul și mi-am făcut plimbarea de dimineață. Când am 
văzut corăbiile m-am oprit lângă un bolovan. M-am uitat la cer și 
m-am întrebat de ce stelele nu mă avertizaseră. Pe ce zeii nu 
mă pregătiseră? Ce zei ciudati vegheaseră asupra acestor 
sălbatici și îi ajutaseră? Nu puteau fi mai puternici decât zeii 
mei. Atunci de ce zeii mei au închis ochii și şi-au întors spatele 
de la mine? 

Barbarii erau tăcuți ca niște cobre. Cele mai viclene și mai 
periculoase animale sunt și cele mai tăcute. Nu auzi niciodată 
un crocodil până nu te înhaţă și te sfâșie cu colții, nu auzi un 
șarpe înainte să te paralizeze cu veninul lui. Urmăream corăbiile 
cu privirea, cuprins de neliniște. Erau mult mai rapide decât 


bărcile noastre de pe fluviu. Cum reușiseră să treacă de 
fortărețele și de porturile care străjuiau fluviul? Nu puteau fi 
decât invincibili Am sperat că vor înainta spre Karnak sau 
Waset sau Valea regilor, sau chiar mai departe spre sud, către 
Swenet sau Abu Simbel. Dar speranța mi s-a spulberat când 
vasele și-au coborât pânzele și s-au îndreptat spre mal. Rânduri 
lungi de vâsle au apărut din coastele corăbiilor și au început să 
lovească apa cu bătăi ritmice. Fără niciun sunet. Fără să se audă 
un glas. Nici măcar un strigăt de luptă. Se apropiau într-o tăcere 
desăvârșită. Capetele  diavolești de dragoni mă priveau 
ameninţător. Am dat fuga înapoi în templu și l-am trimis pe 
preotul Fenuku să avertizeze gărzile templului și oamenii din 
sat. Apoi am alergat din nou la stâncă. 

Jos, barbarii începeau să tragă la mal. Atotputernicule Anubis, 
mulți mai erau! veneau cu miile și erau războinici uriași, bărbați 
înalți și vânjoși, cu părul răvășit și barbă aspră. Fiecare era 
înarmat cu sabie, secure, lance și purta pe braț un scut 
împodobit. 

Au sărit din corăbii în număr atât de mare, încât s-a 
cutremurat pământul. S-au năpustit spre templu. Erau conduși 
de un tânăr înalt, voinic și puternic. Eu nici nu m-am clintit din 
loc. Am ridicat mândru capul și mi-am pus mâinile în sân. Din 
clipă în clipă, mă aşteptam ca zeii mei să îmi vină în ajutor, ca 
stăpânii vesnici ai Egiptului să îl apere pe CEL SFÂNT. Tânărul s- 
a oprit la câtiva pași de mine. Avea fața lătăreață, palidă și 
pistruiată, părul castaniu-deschis și încurcat. Ochii lui albaștri 
străluceau ca safirele la răsăritul soarelui. Acum înțelegeam cine 
sunt. În notele diplomatului Ibn Fadlan dintr-o călătorie pe fluviul 
Volga de acum aproape o sută de ani, citisem despre neinfricații 
barbari ruși. În opera sa geografică, al-Yacquabis vorbește 
despre niște barbari care navigaseră pe marele râu Guadalquivir 
până la Sevilia. Al-Magus. Adoratori ai focului. 

— Pleacă! am spus cu o voce tunătoare și mi-am înălțat 
brațele spre cer. Du-te de aici! Templul este apărat de cei mai 
puternici zei! 

În Cartea egipteană a morților se vorbeşte de ceasul mâniei. 
Ceasul mâniei sosise pentru noi. Tânărul mă privea țintă. Când a 
făcut un pas în fată să mă pălească, eram pregătit să-mi 
întâlnesc strămoșii. Proprii zei mă trădaseră. În acel moment de 
mânie, zeii îmi șopteau la ureche. Să mori nu e o dovadă de 


eroism. Să mor ar fi însemnat pur și simplu să abdic de la 
misiunea mea sfântă. Murind, nu puteam să-l slujesc pe CEL 
SFÂNT. Trebuia să mă supun barbarilor. Misiunea mea era să îl 
apăr pe CEL SFÂNT și să îi păzesc comoara. Așa că, 
atotputernicule Amon-Ra, mi-am pus fruntea și palmele ín 
țărână, dându-le de înteles că mă predau. A fost un umil 
sacrificiu, o, sfântă leoaică Sekhmet, că m-am predat păgânilor 
necivilizați de la capătul lumii. Nu am făcut-o nicio clipă din 
frică. 

Tânărul conducător m-a cruțat. Doi dintre ostașii săi m-au 
târât după ei pe cea mai mare corabie, unde m-au legat de 
catarg. 

Barbarii nu știau ce-i mila. Au strâns mulți preoți, împreună cu 
o trupă de gărzi înarmate de la templu și cu un mare grup de 
meșteșugari cu lopeți, cazmale și topoare. Unii se retrăseseră în 
templu pentru a apăra cu mult curaj intrarea secretă în 
mormântul din spatele altarului. Alţii s-au înarmat și au 
mărșăluit spre flota de pe fluviu. Legat strâns de catarg, mă 
uitam neputincios cum îi ucid barbarii pe toti cei care le 
opuneau rezistență. Unul câte unul, bravii noștri cădeau și erau 
sfârtecați de săbiile și securile barbarilor. Niciuna dintre tacticile 
în care ne antrenaserăm la templu nu ne ajuta împotriva năvalei 
oamenilor fără frică de Dumnezeu; formațiile de apărare și 
manevrele pe care le perfecționaserăm ca să înfigem cu putere 
sabia nu mai valorau nimic în confruntarea cu acești sălbatici, 
care se năpusteau înainte fără a le da aaversarilor nicio șansă. 
Lupta nu a durat mult. Sângele oamenilor mei se vărsa în nisip 
și țărână. Roiuri de muște zumzăiau în jurul băltoacelor de 
sânge care se uscau și în jurul rănilor deschise ale morților. 
Soarele ardea. Mânia lui Amon-Ra nu avea margini. 

Când barbarii s-au întors la corăbii ducând cu ei sarcofagul 
CELUI SFÂNT, am plâns în tăcere. Nici măcar eu, cu ochii mei 
nevrednici, nu văzusem sicriul din lemn de chiparos aflat în 
camera cea mai tainică. Cu lacrimi în ochi, i-am implorat să se 
oprească. Dar fie nu m-au auzit, fie n-au dat nicio atenție 
vorbelor mele. Patru barbari au cărat sicriul pe corabie, unde l- 
au acoperit cu pânză de sac, paie și cânepă, iar apoi l-au 
înfășurat în țesătura pe care o foloseau ca să repare velele. In 
cele din urmă, l-au legat cu o frânghie și au băgat sicriul astfel 
învelit într-un loc de sub punte. Sacrilegiul mi-a umplut ochii de 


lacrimi și sufletul de mâhnire. Barbarii au lăsat în urma lor 
canopele cu viscerele CELUI SFÂNT, dar au luat cu ei tot ce 
puteau căra din aur și bijuterii, precum și daruri minunate, cum 
ar fi statuia lui Anubis, raclele și statuile din aur, amuletele, 
scarabeii, figurinele magice, două machete de corăbii și câțiva 
ushabtiu!? care erau acolo să îl slujească pe CEL SFÂNT pe 
lumea cealaltă. Spre groaza mea, am văzut și racla pecetluită 
care conținea SFINTELE SCRIPTURI. Nu au lăsat nimic neatins. 


Ca prizonier pe corabia cea mare a tânărului conducător cu 
ochi albaștri, am stat legat de catarg până s-a vărsat Nilul în 
mare. Din umbra Farului din Alexandria, ne-am îndreptat spre 
apus, către leagănul soarelui. 

Ce grozăvie! Sfinte Osiris, cum mai duhnesc! Ca niște animale 
murdare - da, ca niște porci cu matele putrezite -, otrăvesc 
aerul din jurul lor cu mirosul care îi înconjoară, cu putoarea 
sudorii lor stătute, cu râgâielile scârboase, gazele fermentate, 
picioarele lor murdare și mădularele nespălate. Hainele lor put a 
urină şi excremente, a sudoare, a sânge și a putreziciune, de la 
măruntaiele victimelor. Exact cum i-a descris Ibn Fadlan, sunt 
murdari și nu le pasă că miros urât. Dar au și calități umane: 
sunt mândri și înflăcărați și au grijă de familiile și de bunurile lor. 
Au navigat pe mări și fluvii, jefuind și devastând, timp de două 
sute de ani. Înţeleg prea bine de ce locuitorii de pe țărmuri se 
tem de ei. Sunt iuți și nu știu ce-i mila. Cu mult înainte ca 
dușmanii lor să apuce să își adune oastea, acostează la țărm și 
pleacă imediat cu bogății, femei și sclavi. Corăbiile lor rapide au 
fundul plat şi sunt atât de puțin adânci, că pot ușor să tragă pe 
malul unui rău. Curajul lor în luptă nu are limite. Sunt niște lei 
însetați de sânge. Sunt șireţi și vicleni. În luptă sunt neînfricați, 
cruzi și brutali. Luptă fără milă împotriva oricărui dușman. Chiar 
și cei răniți de moarte și cu membre tăiate continuă să lupte. 
Bărbații curajoși care mor în luptă sunt duși de walkirii într-un 
rai pe care ei îl numesc Walhalla, unde războinicii căzuți pot să 
se bată, să mănânce și să bea întru eternitate. Capătul lumii se 
cheamă Ragnarok. 


1 Statuete funerare din Egiptul antic, cu rolul de a-l înlocui pe 
decedat dacă 
era chemat să facă muncă manuală în viaţa de apoi. 


Am învățat multe cuvinte de la sclavii care îmi aduceau de 
mâncare și am prins altele ascultându-i pe oameni vorbind. Am 
ureche bună. Până la opt ani, stăpâneam limbile a șase țări din 
jurul Egiptului. La douăzeci de ani, vorbeam douăsprezece limbi. 
Unii se nasc cu glas plăcut; eu m-am născut cu îndemânarea de 
a învăța graiurile altora. 

Zile și săptămâni la rând am navigat spre vest și apoi către 
nord. Aerul devenea mai rece. În scurt timp m-au lăsat să umblu 
liber pe punte. 

Barbarii au atacat orașele și satele de pe coastă. Au siluit, 
jefuit, omorât și pârjolit. Tocmai când credeam că am ajuns la 
sfârșitul călătoriei, am intrat într-un oraș, adânc în uscat, pe un 
fluviu care se răsucea și cotea ca un șarpe în nisip, întocmai ca 
Nilul. Aici nimeni nu a scos armele. Erau printre prieteni. Orașul 
se numea Rouen. Gazda lor era un conducător căruia îi spuneau 
„duce“. Din palatul ducelui i-am trimis califului o scrisoare și o 
transcriere a SFINTELOR SCRIPTURI. Apoi, mai târziu, am 
navigat din nou pe mare spre o insulă din vest, unde am stat un 
timp. 


Era toamnă când am pornit mai departe către capătul lumii și 
frigul înghețat al împărăției morților. Am lăsat regatul soarelui și 
malurile rodnice ale Nilului pentru coasta aridă și stâncoasă a 
ținutului zăpezii. Am lăsat în urmă dărnicia lui Amon-Ra, suflarea 
caldă a lui Osiris și ne-am închinat la zeii barbarilor. O, zei ai 
străbunilor mei, dati-mi putere! Pe când eram copil și vedeam în 
coşmaruri porțile împărăției morţii, mi se arăta întotdeauna un 
peisaj ca ăsta - rece, pustiu și sălbatic -, pe care credeam că îl 
zăresc prin ceață. Zile întregi am navigat de-a lungul coastei 
unui ținut căruia îi spuneau Norârvegr. Munţii se înălțau până la 
ceruri și dispăreau în nori. Insule cu țărmuri abrupte, mărginite 
de stânci și pietre ascuțite, stăteau de strajă, tăindu-ne calea. 

Într-o după-amiază, corabia a ajuns la o insulă îndepărtată. 
Stăteam cu ambele mâini pe balustrada punţii și mă uitam la 
piscul rotunjit de pe mica insulă. Am prins mirosul a ceea ce 
învățasem că trebuie să fie pământ și mlaștină, pădure și 
munte, iarbă și mușchi. Am tras adânc în piept mirosurile 
neașteptate; îmi aminteau vag de patria mea pierdută, atunci 
când se retrage Nilul după inundatii. 


Am amarat corăbiile de doi țăruși de lemn aflați printre 
bolovani. O micuță capelă de lemn fusese ridicată la poalele 
muntelui abrupt. În timp ce regele și episcopii s-au dus să se 
roage zeului lor, eu și un viking pe nume Bård ne-am cățărat pe 
munte. Sus, pe un perete stâncos dinspre mare, era intrarea 
într-o mare peșteră. 

Îți multumesc atotputernicule Amon-Ra, că ne-ai condus pașii 
spre acest loc. 


Nu am părăsit niciodată mănăstirea pe care am construit-o cu 
toții pe acea insulă din tinutul luminat de secera lunii. 

Într-o scrisoare trimisă în Egipt, am descris lunga călătorie 
spre nord. Am spus unde îl voi ascunde pe CEL SFANT. 
Scrisoarea am așternut-o pe pergament, am făcut-o apoi sul, am 
pus-o într-o sticlă și am ascuns-o în statuia de ceramică a lui 
Anubis, stăpânul lumii de dincolo și zeul mumificării. Am 
încărcat doi călugări războinici cu aur din comoara CELUI SFANT 
și i-am trimis la cel mai apropiat târg să găsească o corabie care 
pleacă spre sud. Aveau să il ducă pe Anubis, în care era 
scrisoarea, tot drumul spre Egipt. Nu știu dacă au izbutit, fiindcă 
nu am mai auzit niciodată de ei. Dar mă indoiesc că au ajuns la 
destinație. 

Duceau cu ei versurile pe care compatrioții mei ar fi trebuit să 
le arate când îl găseau pe CEL SFÂNT și pe care PAZNICII aveau 
să le recunoască. Doar învățații din Egipt cunoșteau și foloseau 
cuvintele din Cartea egipteană a morților. PAZNICII aveau să îi ia 
cu ei pe oamenii care le aduceau cheia mormântului CELUI 
SFANT. 


~ Cheia ~ 

Nobili de la curte îl însoțesc 

Pe regele Osiris Tut-ankh-Amon spre apus 
Și strigă: „0, Rege! Vino în pace! 

O, Zeu! Apărător al ăstui ținut!” 


Am pus oamenii să facă o cameră funerară în peșteră. Piatra 
era chiar mai tare decât în Egipt, dar am avut noroc că grota 
forma o încăpere naturală. Munca a durat multi ani. La fel ca în 
Egipt, am poruncit să se construiască o cameră tainică, iar în 
mijlocul mormântului să se pregătească o plintă pentru 


sarcofagul CELUI SFÂNT. Am pus toate bogătiile pe care Olav mi 
le lăsase în grijă într-o cameră laterală. Am pregătit și o plintă 
pentru propriul meu sicriu lângă peretele din spate al camerei, 
ca nu cumva să fiu chemat în lumea subpământeană înainte să 
vină oamenii mei. Impreună cu cinci dintre cei mai buni lucrători 
ai mei, am decorat pereții cu picturi și hieroglife vechi, cartușe și 
rune. Am ridicat un perete interior cu o intrare boltită, ce urma 
să fie astupată în ziua în care ultimul trup avea să fie dus în 
locul său de odihnă din sanctuarele pentagramei. După aceea, 
peretele și intrarea vor fi zidite și ascunse de mulţi bolovani, în 
așa fel încât stâncile prăvălite să pară că formează fundul 
grotei. 

Un soare rece rătăcea printre nori. Am luat parte într-o 
oarecare măsură la luptele purtate de Olav pe insulă. Iernile 
erau grele. Frigul îmi intra în corp ca un cuțit. Nu m-am putut 
obişnui niciodată cu gerul năprasnic din ținutul zăpezii. Când am 
avut prilejul, am transcris Sfintele Scripturi și le-am tradus în 
coptă. Îmi umpleam zilele cu indicații, desenarea hărților, 
meditatie și ritualuri. Departe, în lumea sălbatică a barbarilor, 
regele Olav se lupta să-i aducă poporului său pe noul lui zeu. 
Acum înțelegeam cine este Olav. Un adevărat om sfânt. Regele 
Olav era Isus înviat din morti. Hristos se întorcea după o mie de 
ani întruchipat în Olav, ca să aducă împărăția Domnului pe 
pământ. 

Când mi s-a dat vestea că Olav murise la Stiklestad, am trimis 
Zece călugări să aducă trupul regelui. Corpul a fost schimbat cu 
unul care îi semăna. Pe o corabie, trupul neînsuflețit al regelui a 
fost dus de-a lungul coastei din Nidaros până la Selja. Aici le-am 
arătat călugărilor cum se îmbălsămează și mumifică mortii în 
Egipt. Ajutat de călugări, am mumificat corpul lui Olav și le-am 
cerut să facă la fel cu al meu - ca să îmi pot întâlni zeii când 
părăsesc viața lumească. Am mai construit o plintă în mormânt 
pentru ca regele să se poată odihni alături de CEL SFÂNT. 
Impreună aveau să învie după ce treceau o mie de ani. 

Odată ce Olav a fost depus în mormânt, am strâns treizeci și 
trei dintre cei mai credincioși războinici, călugări, episcopi și 
scalzi din cercul regelui. Și i-am îndemnat să formeze o frăție 
secretă a PAZNICILOR, un ordin sfânt. Cu prețul vieții lor, aveau 
să-l apere pe CEL SFÂNT, împreună cu Scripturile si comoara lui, 
tinând secret locul său de odihnă. Fiecare PAZNIC trebuia să jure 


că va iniția un succesor vrednic, într-un ciclu etern. l-am rugat 
să nu transmită codurile folosite, astfel încât cei neinitiati să nu 
poată citi mesajul. Pe o hartă mistică a sudului Norvegiei, am 
desenat simbolul sfânt și le-am explicat că forma pentagramei 
este pe placul zeilor. Totul se subordonează armoniei 
pentagramei și este apărat de puterea ei sfântă. Le-am spus 
PAZNICILOR: „In următorii o sută de ani, va trebui să ridicați 
patru sanctuare mărețe. Sub fiecare sanctuar, în cea mai mare 
taină, va fi clădit un mormânt. Cei pentru care se vor face 
aceste morminte vor rămâne pe insulă până ce pregătirile vor fi 
gata. Trebuie să fie cinci morminte în total pentru a forma o 
alianță puternică în forma divină a pentagramei.” Cel mai 
important mormânt era acela care tocmai fusese terminat pe 
insulă. Regele Olav se va odihni alături de CEL SFÂNT. La 
Nidaros, vor construi o catedrală peste camera funerară a 
episcopului Grimkell. La Hamar, vor înălța o catedrală peste 
mormântul episcopului Bernhard, iar la Tunsberg, ar trebui să 
construiască un fort deasupra mormântului episcopului Sigurd. 
La Bjørgvin, vor întemeia o mănăstire peste mormântul 
episcopului Rudolf. 

Aceste cuvinte ti le închin Tie, divinule Amon-Ra, și Tie, 
IEHOVA, şi Tie, Allah. 


2 


Mă simt copleșit după ce citesc versiunea lui Asim despre 
evenimente care au avut loc acum o mie de ani. Îi înapoiez lui 
Esteban foaia de hârtie. 

— Soră-mea a tradus-o în anii '80, cât de bine s-a priceput. 

— Știe copta? 

— Beatriz știe o mulţime de lucruri ciudate. 

— Mai am multe întrebări. 

— Nu mă miră. 

— Un lucru pe care nu-l înțeleg este loialitatea lui Asim față 
de regele Olav. Nu a încercat să evadeze. Nu s-a întors 
împotriva regelui care îl răpise și prădase mormântul. Ba 
dimpotrivă, de fapt se pare că Asim a început să-l idolatrizeze 
pe rege. 

Esteban își împreunează mâinile pe masa din fața lui. 


— Ceva i s-a întâmplat lui Asim. Poate pe drumul de 
întoarcere în Norvegia, poate în Rouen, poate la mănăstire. 
Probabil că regele Olav i-a împlinit idealurile religioase și 
rămâne un fapt că l-a privit rege ca pe un profet, ca pe cineva 
care este în contact cu zeii. Nu uita, Asim era un mistic care 
lucra cu numerele. Erau o mie de ani de când Isus trăise pe 
pământ. l-a intrat în cap că regele Olav era nu numai un profet, 
ci chiar Hristos înviat din morţi. Și de aici până la următoarea lui 
profeție n-a mai fost mult: CEL SFÂNT și Olav aveau să învie 
după o mie de ani într-o puternică uniune religioasă. 

— Și chiar credea asta? 

— De când sunt religiile raţionale? Religia înseamnă să visezi 
și să dorești. Mulţi oameni care simt că viaţa nu are sens caută 
în religie un răspuns. Secta lui Asim voia să unească toate 
religiile. Să le îmbine pe toate într-un întreg. Mesajul lui Asim 
era că totul este unitar, doar că noi tălmăcim adevărul în feluri 
diferite. Pentru Asim, era întru totul normal să-l mumifice pe 
Olav și să-l depună alături de o mumie de o mie de ani vechime. 
Așa își asigura bunăvoința zeilor. 

— Asim nu era prizonier. N-ar fi putut să ducă mumia înapoi în 
Egipt? 

Esteban clatină din cap de câteva ori înainte să răspundă. 

— Teoretic, da, ar fi putut pleca de pe Selja. Dar cum? Era 
riscant să faci tot drumul din Norvegia până în Egipt cu așa o 
comoară. Pe uscat, ar fi trebuit să se confrunte cu bandiți, oști 
din partea locului, vămi, suverani nebuni și proprietari de 
pământuri însetaţi de sânge. Dar și vrăjitoare și troli. Și trebuia 
să străbată teritorii întinse, să treacă râuri și lanţuri muntoase 
cu înălțimi ametțitoare. 

— Dar pe mare... 

— Ar fi avut nevoie de o impresionantă flotă vikingă ca să se 
apere de pirați, hoţi, taxe și flote de război inamice. Preţ de o 
clipă, pe chipul lui Esteban flutură un zâmbet. Dar și mai 
importantă e prezicerea pe care Asim o găsise în stele; profeția 
lui astrologică era că regele Olav și CEL SFANT vor apărea 
împreună în Egipt după o mie de ani. 

Chiar dacă nu cred în astrologie și preziceri, profeția lui Asim 
îmi dă un sentiment straniu, de parcă aș vedea reflexia unui 
lucru care nu există. 

— S-au împlinit o mie de ani, spun eu foarte încet. 


3 


Esteban se scuză că trebuie să plece să dea câteva telefoane 
urgente. Cât lipsește, ascult sunetele din parc și meditez la 
taina lui Asim. Un cărăbuș mare cât o mașinuţă Matchbox 
străbate grăbit dalele terasei. O pasăre isterică trece razant pe 
lângă mine, bătând din aripi. Când se întoarce Esteban, ne 
continuăm discuţia despre Paznici. Esteban știe mai multe decât 
se spune în povestea lui Asim. Probabil că biblioteca lui geme de 
cărți și scrieri rămase de la strămoșii lui. 

— Membrii Frăției Paznicilor au fost aleși cu multă grijă, zice 
el. Era nevoie de oameni de încredere, care să păstreze 
secretul, să fie loiali și mândri - toate idealuri nordice. Asim era 
înțelept. Le-a împărtășit întreaga taină numai câtorva aleși. 
Ceilalţi știau doar cât aveau nevoie să știe, așa cum se întâmplă 
în serviciile de spionaj și în rețelele de infractori. Doar o mână 
de oameni știau de mormântul de pe Selja, și aceștia formau 
Cercul Celor Șapte Iniţiaţi. 

— Și codurile? 

— Codurile erau menite să-i îndrume și să-i instruiască pe 
ceilalți membri ai frăţiei și să pregătească noua generaţie de 
Paznici. De câte ori mumia sau părţi ale comorii erau mutate 
dintr-o biserică de lemn sau cameră funerară, Paznicii lăsau 
mesaje în care indicau noul loc. Işi puneau pecetea, dacă vrei. 
Codul spunea cine își asumase responsabilitatea. Nimeni 
altcineva în afară de Paznici nu trebuia să fie în stare să dezlege 
enigmele. 

— Prin urmare, codurile erau un mijloc de comunicare internă 
între Paznici. 

— Se poate spune și așa. Închipuie-ţi că unul dintre Paznici 
murea pe neașteptate. Ar fi fost un dezastru dacă nu lăsa un 
mesaj pentru celelalte verigi din lanţ. Cercul Celor Șapte Inițiați 
avea o imagine completă, pe când ceilalţi Paznici erau maeștri 
din partea locului, care nu aveau idee de structura frăţiei. Ei 
aveau instrucţiuni să-i iniţieze pe viitorii Paznici și să ţină 
legătura cu Paznicii din parohia alăturată. Un Paznic trebuia să 
împărtășească urmașului său tot ce știa, astfel încât să existe 
mereu cineva care să cunoască tot ce era necesar. Când 
comoara era mutată dintr-o biserică, Paznicul scria un mesaj 


codificat prin care îi înștiinţa pe ceilalți unde fusese dusă. Astăzi, 
Paznicul ar trimite un mesaj telefonic încifrat sau un e-mail. Pe 
atunci, își sculptau mesajele în rune. 

— Cum găseau Paznicii mesajele lăsate de înaintașii lor? 

— Așa ca tine - căutau. Dar, spre deosebire de tine, Paznicii 
știau exact ce caută și unde. Învăţau asta în cadrul frăţiei. 
Coduri, mesaje, instrucțiuni, îndrumări și indicii erau lăsate în 
locuri unde Paznicii fuseseră învăţaţi să caute. Paznici lăsau în 
urma lor indicii în texte runice codificate și în mesaje încifrate 
pentru alţi Paznici și pentru viitoarea generaţie. De exemplu, 
Paznicii din Urnes știau că fusese mutată comoara din biserica 
lor la Flesberg în jurul anului 1180. Dar nu știau că a fost 
împărţită și că o parte fusese trimisă în afara ţării, iar cealaltă - 
la Garmo, în Lom. Să zicem că în 1250 Marele Maestru al frăţiei 
știa că majoritatea Paznicilor pieriseră în război sau de molime, 
așa că i-a cerut Paznicului din Urnes să mute comoara la loc 
sigur. Paznicul din Urnes nu știa unde e comoara, dar Paznicul 
care îl inițiase îi spusese că lăsase instrucțiunile pe un beţișor 
runic într-unul dintre stâlpii din biserică. Beţișorul runic avea să-l 
îndrume spre Flesberg, iar cuvântul „sonor” era un indiciu că 
trebuia să caute clopotul bisericii. Acolo avea să găsească 
runele pe care, spre deosebire de majoritatea oamenilor, el va fi 
în stare să le tălmăcească. Mai ţii minte cuvintele de pe clopot? 
„Clopotul bate Urnes cincizeci de ani Flesberg cincizeci de ani 
Lom cincizeci de ani.” Pentru un Paznic, textul era cât se poate 
de grăitor. O să mă întorc mai târziu la treaba asta cu cincizeci 
de ani. Dar cunoștințele pe care le avea Paznicul despre coduri îl 
îndrumau să se ducă la Lom. Acolo avea să găsească mesajul 
următor: „Manuscrisele sacre și zeul adormit au fost aduse la loc 
sigur. Sunt cu Paznicii noștri în ţara în care apune soarele.” Cu 
alte cuvinte, la Snorri în Islanda. Indiciu îi cerea să aștepte acolo 
„unde răsare soarele”. Cum Paznicul știa că bisericile de lemn 
fuseseră amplasate în așa fel încât să formeze o cruce, avea să 
știe că Lars e în biserica de lemn din Ringebu și că va găsi 
următoarele indicii în Biblia lui. 

— Un fel de vânătoare de comori de-a lungul secolelor... 

— O vânătoare de comori pentru inițiați. Paznicii își inițiau 
succesorii. Le spuneau unde sunt ascunse indiciile și cum ar 
trebui să le interpreteze. În felul ăsta, codurile erau de neînțeles 
pentru majoritatea oamenilor, pe când Paznicii nu numai că erau 


în stare să le găsească, dar știau și cum să le decripteze și să le 
citească. Așa că noua generaţie de Paznici putea urmări traseul 
comorii dintr-o biserică de lemn în alta și dintr-o ascunzătoare în 
alta. 

— Ce-ar fi făcut Paznicii dacă ar fi apărut preoţii egipteni ai lui 
Asim? 

— Paznicii știau că vrednicii succesori ai lui Asim aveau cheia 
- niște versuri. Era o rugăciune din Cartea egipteană a morților, 
care e pictată pe un perete al camerei funerare a lui 
Tutankhamon: „Nobili de la curte îl însoțesc/ Pe regele Osiris 
Tut-ankh-Amon spre apus/ Și strigă: „O, Rege! Vino în pace! / O, 
Zeu! Apărător al ăstui ţinut!” 

— Textul din Codex Snorri... 

— Cheia n-a fost folosită niciodată. Egiptenii n-au venit 
niciodată. Dar Vaticanul da. 

— Numai că prea târziu. 

— Corect. Vaticanul a pus la păstrare manuscrisele și hărțile 
confiscate, fără să se uite bine la ele. Aveau să mai treacă o 
sută de ani înainte ca Vaticanul să-și facă timp să studieze 
textele. În 1129, cardinalul-episcop Benedict al II-lea l-a trimis 
pe cavalerul Clemens de'Fieschi în Norvegia să caute comoara. 
În 1152, trimisul papei, Nicholas Breakspear, care în scurt timp 
avea să ajungă el însuși papă, a fost cât pe ce să găsească 
mormântul din Hamar, unde a înfiinţat o dieceză. În 1180, papa 
Alexandru al Ill-lea a mai trimis o expediţie. Zece ani mai târziu, 
Ospitalierii s-au stabilit în Norvegia, când regele Sverre 
Sigurdsson le-a cedat mănăstirea Vaerne. Pe urmă a mai fost o 
tentativă în 1230, din partea papei Grigorie al IX-lea. 

— Cum au știut Paznicii că Vaticanul caută peștera de pe 
Selja? 

— Au fost avertizaţi. Era imposibil ca Vaticanul să ţină secret 
faptul că un grup de soldaţi se îndreaptă spre nord prin Europa, 
împreună cu iscoade și spioni. Când au primit avertismentul, 
Paznicii s-au gândit că e mai sigur să schimbe ascunzătorile. 

— Chiar dacă mormântul de pe Selja era sfânt? 

— Asim lăsase în urma lui o mulţime de instrucţiuni, care 
acopereau orice situaţie. Paznicii știau ce-au de făcut. Pe baza 
previziunilor astrologice, Asim hotărâse ca în caz de primejdie, 
mumia să-și continue sfânta călătorie în funcţie de numărul 
magic cincizeci. 


— Ce e magic la numărul cincizeci? 

— În Biblie, cincizeci e numărul jubiliar. Anul jubiliar era 
perioada în care păcătoşii erau iertaţi, sclavii și prizonierii, 
eliberaţi, și datoriile - șterse. Paznicii au urmat cu stricteţe 
instrucțiunile lui Asim. Așadar, când au prins de veste că 
expediția trimisă de Vatican e pe drum, au construit o cameră 
funerară sub biserica din Urnes, la care se lucra deja. Biserica 
din Urnes a fost construită la exact o sută de ani după moartea 
lui Olav. Cincizeci de ani mai târziu, au mutat comoara în 
biserica din Flesberg, și așa mai departe. 

— Și Vaticanul nu a reușit să-și dea seama ce se întâmplă? 

— N-a aflat niciodată ce se întâmplă cu bisericile de lemn. Nici 
nu știa de peșteră. Când s-a luat după harta cam imprecisă a lui 
Asim, Clemens de'Fieschi a ajuns până la urmă la peștera 
Dollstein. Următorii trimiși ai Vaticanului au intrat și au căutat în 
Peștera Sfintei Sunniva de pe Selja, dar mormântul era ascuns 
atât de bine, că nu l-au găsit. Totul s-a făcut cum prevăzuse 
Asim până în 1239, când Paznicii au intrat în panică. Regele 
facțiunii Birkebeiner, Håkon Håkonsson, ajunsese prea aproape, 
așa că n-au vrut să riște și au scos ilegal din ţară cel mai 
important lucru. 

— Cel mai important lucru? 

— Mumia. Și lada de aur în care erau cele șase vase cu 
manuscrisele originale. 

— Și le-au dus în Islanda. 

— Cu doi ani înainte, Snorri Sturluson fusese inițiat ca Paznic 
de către ducele Skule. Snorri a luat răspunderea asupra sa și a 
dus sicriul și manuscrisul sfânt cu el acasă, în Islanda. A luat cu 
el și pergamentele Paznicilor norvegieni. 

— Deci codicele pe care l-a găsit Sira Magnus la Reykholt era 
moștenirea lui Snorri pentru Paznicii care aveau să vină după el? 

— Pentru Thordur  Bâlbâitul, mai exact. Codicele pe 
pergament includea instrucţiunile lui Snorri, scrise de mâna lui, 
precum și pergamentele pe care le luase din Norvegia. 
Documentele dezvăluiau - cu ajutorul codurilor și al hărților - 
unde sunt ascunzătorile din Norvegia și Islanda. 

— Vrei să spui că regele Håkon Håkonsson căuta comoara? 

— Cineva îi spusese taina regelui Håkon, iar el s-a înţeles cu 
Gissur Thorvaldsson să scoată adevărul de la Snorri. Numai că 
Snorri a păstrat tăcerea și a fost omorât. 


— Pe atunci Thordur Bâlbâitul era Paznicul. 

— Snorri îl iniţiase pe Thordur Bâlbâitul ca succesor al său. 
Håkon l-a chemat pe Thordur în Norvegia ca să-l ia la întrebări. 
Regele căuta cu disperare comoara. Și-a măritat fata cu fratele 
regelui Castiliei și a trimis ambasadori la sultanul Tunisiei, totul 
cu speranţa că va găsi o pistă care să-l ducă la comoară. 

— Peșteri, biserici de lemn, coduri... Totul e un pic cam 
confuz. 

— Pentru tine. Și pentru noi acum. Dar nu uita că ai pus 
lucrurile cap la cap. Nu ai descoperit lucrurile în ordinea corectă, 
cronologică. Ba dimpotrivă, ai descoperit la întâmplare 
fragmente de trecut. Copia manuscrisului pe care ai găsit-o la 
Thingvellir a fost pusă acolo de Snorri la peste două sute de ani 
după ce o transcrisese Asim. Bisericile de lemn au fost 
construite cu mult timp după mormântul din peștera de pe Selja. 

— Știi de ce a împărțit Snorri comoara? 

— Probabil pentru siguranță. A construit un mormânt la 
propria fermă din Reykholt, unde a ţinut apoi mumia și 
manuscrisul de papirus. Traducerea făcută de Asim era ascunsă 
în peștera de la Thingvellir. 

— Și restul comorii a rămas ascuns în bisericile de lemn? 

— Pe atunci, Paznicii nu prea știau ce să creadă. Comoara 
fusese risipită, dar ei tot au terminat lucrul la cele patru biserici 
de lemn. Și întocmai cum sanctuarele se potriveau cu 
pentagrama, așa și bisericile era amplasate într-un model sacru, 
în forma ankh-ului egiptean, a runei tiwaz și a crucii. Peștera de 
pe Selja stătea goală de o vreme, așa că pe la 1250, restul 
comorii a fost mutat pe Selja. Ultimele instrucțiuni - printre care 
și inversarea ingenioasă a celor două statui ale Sfântului 
Laurenţiu de la Ringebu și Borgund - au încheiat partea 
norvegiană a operaţiunii sub acoperire. Din clipa aia, norvegienii 
n-au mai deținut controlul asupra celei mai importante părți a 
comorii: mumia și manuscrisul. 


— Nu mi-e ușor să te urmăresc. 

— Asta pentru că operaţiunea sub acoperire a fost cât se 
poate de complicată și de încâlcită, astfel încât comoara să n- 
ajungă niciodată în mâinile Vaticanului. 

— lar apoi comoara a fost dusă din Islanda în Groenlanda, 
atunci când în Norvegia a început să bântuie ciuma. 

— Așa e. Și după un secol, în Groenlanda, Vaticanul s-a pus 
iar pe urmele ei. In 1447, o expediţie papală a acostat un pic 
prea la sud, ceea ce le-a lăsat timp Paznicilor să fie avertizaţi, 
așa că cincizeci de bărbaţi și femei au fugit cu o barcă. Restul 
locuitorilor din așezare au fost pur și simplu masacrați. 

— Și Paznicii au navigat spre Vinland? 

— Paznicii au întemeiat cinci așezări în Vinland în următorii 
cincizeci de ani. S-au mutat mereu spre sud, lăsând în urma lor 
pietre runice, case lungi și turnuri de piatră. 

— De ce nu s-au întors niciodată în Norvegia și Islanda? 

— Pentru că au hotărât să ducă mumia înapoi în Egipt. Se știa 
de pe vremea vikingilor că există vânturi care te poartă la est de 
regiunile cunoscute acum sub numele de Florida și Caraibe. 
Vânturile astea aveau să-i ducă spre Europa și Mediterana, 
trecând prin Azore. Așa că de-aia s-au deplasat mereu mai la 
sud. Căutau vântul prielnic, care să-i ducă acasă. Când au ajuns 
în Caraibe, au intrat în contact cu navigatorii băștinași care le-au 
spus de oamenii albi din insulele situate și mai la sud. Corăbiile 
erau acum atât de vechi și într-o stare atât de proastă, că nu 
mai puteau traversa Atlanticul, cu toate furtunile și vremea rea 
de pe ocean, așa că Paznicii sperau să se poată întoarce acasă 
cu acești exploratori europeni. Aici, în Santo Domingo, l-au 


întâlnit pe Bartolomeo Columb. Și tot de aici au trimis scrisoarea 
încifrată arhiepiscopului din Nidaros, scrisoarea despre care se 
spune că ai găsit-o la Washington. 

Nu spun nimic, iar Esteban continuă: 

— Arhiepiscopul Erik Valkendorf era și el unul dintre Paznici; 
făcea parte din ceea ce era pe atunci un ordin foarte slăbit, care 
nu mai știa exact ce apără. Totuși, Valkendorf a confirmat că 
asta s-a întâmplat exact la cinci sute de ani după evenimentele 
din Egipt și cu cinci sute de ani înainte ca mumia să învie acasă 
în Egipt, după cum profeţise Asim. Numere magice din nou. 

— Ca Pecetea Paznicilor, pe care mi-ai arătat-o la Roma, în 
care combinaţia simbolurilor ajunge întotdeauna la șase șase 
șase. Apropo, aia ce mai era? 

Esteban începe să râdă pe înfundate. 

— Prietenii mei de la club sunt mereu gata să exagereze. 
Numerele pot fi orice ai vrea să fie. Cred că Bartolomeo se 
amuza pur și simplu scriind numerele în secvenţe diferite. Și, 
dacă dai simbolurilor alte valori numerice, obţii răspunsuri 
diferite. Dacă există cu adevărat o Biblie a Satanei, ea n-are 
nimic de-a face cu asta. 

— Ce au făcut Paznicii după ce s-au întâlnit cu exploratorii? S- 
au întors vreodată în Europa? 

— Unii da. Alţii au rămas și au căutat comoara în America 
Centrală. Cantităţile incredibile de aur și obiecte preţioase pe 
care le-au găsit au finanţat construirea Palatului Miercoles și 
constituie baza averii familiei mele. 

— Și mumia? 

— O poveste tristă. A dispărut un timp, spre sfârșitul secolului 
al XVII-lea. De fapt, s-a dezintegrat. Pe atunci, nimeni nu le mai 
era loial lui Asim și strămoșilor săi. Duceau o viaţă plăcută aici la 
palat. 

— Mumia s-a dezintegrat? 

— Tot ce-a rămas din ea sunt niște fragmente de oase și niște 
praf păstrat într-un vas. 

Dezamăgirea mi se citește în ochi. 

— E posibil ca la dezintegrare să fi dus toate schimbările 
astea de climă. De la arșiţa uscată din Egipt la aerul rece și 
umed al Norvegiei. Marea, sarea, transportul... 

— Dar sulurile de papirus? 


— Mai avem câteva. Am dat vreo două în dar Vaticanului. 
Celelalte sunt aici, în bibliotecă. Dar nu e nimic deosebit în ele. 
Nu-i pot interesa decât pe oamenii de știință și pe specialiști. 
Fragmente de transcrieri ale Bibliei din secolele al V-lea și al VI- 
lea, descrieri ale vieţii zilnice din Egipt, imnuri, chestii din astea. 
Face o pauză. Bjarn, transcrierea lui Asim de la Thingvellir... Te 
întreb din nou. Se uită în ochii mei. Vrei să-mi dai manuscrisul 
islandez? 

Nu spun nimic. 

— Aici e locul lui. În palatul ăsta, împreună cu toate celelalte. 

— Nici măcar nu e la mine. 

— Atunci la cine? 

— Manuscrisul e un artefact istoric, spun eu evaziv. Ar fi o 
infracţiune să-l predau cuiva. 

— Manuscrisul... începe el, apoi se adună. Te rog să ai 
încredere în mine. Nu vrei să duci la bun sfârșit planul lui Asim? 

— Planul lui Asim era să apere o mumie. Mumia nu mai există. 

— Poate nu din punct de vedere fizic... 

— Paznicii l-au trădat. N-au reușit să-și îndeplinească 
misiunea. 

Esteban rămâne tăcut. După un timp, spune: 

— Știi, puteai să fii unul dintre noi. Un Paznic! Ai niște calităţi 
unice. Oameni ca tine au adunat Asim și regele Olav în jurul lor. 
Perseverenţi, curajoși, preocupaţi de imaginea de ansamblu. 

— Mai există? Asta încerci să-mi spui? Mai există încă ordinul 
Paznicilor? 

Devine gânditor, privind în urmă la toate câte se 
întâmplaseră. 

— Acum nu mai apărăm decât amintirile și umbrele trecutului. 


Beatriz 
1 


Doi servitori în livrea ciocăne la ușa mea în timp ce marele 
ceas al Judecății de Apoi de pe coridor bate ora opt. Cu paşi 
lenți, sunt escortat de către cei doi „pinguini” prin labirintul 
acoperit de mochetă al Palatului Miércoles, unde fiecare pas pe 
care îl fac șchiopătând în cârje este unul înapoi în timp. 

Esteban Rodriquez mă așteaptă cu familia lui în sufragerie, 
sub un candelabru imens, care ar putea fi confundat de la 
distanţă cu aurora boreală. Soţia lui Esteban, Sophia, îmi 
strânge mâna cu un zâmbet lipsit de căldură. Este o frumuseţe 
brună, care îmi amintește de o preoteasă incașă înainte să-i 
smulgă victimei inima din piept. Cei mai buni chirurgi plasticieni 
i-au aranjat faţa și silueta, ajutând-o să recupereze o anumită 
vârstă la care nu voia să renunţe niciodată. Fiul lor, Javier, e un 
don juan bronzat, cu ochi scânteietori și un zâmbet plin de 
promisiuni, care îi dezvelește dinţii albi. Își petrece o parte din 
an la Bel Air și Saint-Tropez. E radios de parcă tocmai s-ar fi 
întors de la un chef monstru, cu multă cocaină și femei. Graciela 
a moștenit frumusețea și răceala mamei. E de vârsta mea, dar, 
ca și mama ei, pare mult mai tânără. Îmi strânge mâna fără 
vlagă și și-o retrage repede, ca și cum n-ar suporta să mă 
atingă. 

Apoi sunt prezentat surorii lui Esteban. 

Beatriz se apropie de șaizeci de ani. Ochii îi sunt vioi ca ai 
unei femei puternice, inteligente și mature, care mai păstrează 
ceva din neastâmpărul unei fetiţe. Părul castaniu-deschis, 
răvășit și cârlionțat îi ajunge până la jumătatea spatelui. In nas 
poartă un mic diamant. Postura și silueta sunt dovada multor 
ore chinuitoare petrecute în sala de sport. Imi strânge mâna cu 
putere, fermitate și cu un licăr în ochi. 

— Așadar, dumneata ești cel care a găsit Racla Sfintelor 
Taine. Vocea îi e caldă și răgușită, de parcă ar vrea să meargă la 
culcare - preferabil, cu cineva. 

Imi dau seama că tocmai mi-a citit gândurile. Roșește. Apoi 
ne așezăm cu toţii la o masă atât de lungă, încât am fi putut 
invita un parlament întreg. 


În timp ce chelnerii aduc platouri pline de gustări exotice, 
Esteban îmi spune povestea Palatului Miercoles și a arborelui 
genealogic al familiei Rodriquez, plin de oameni de stat, târâie- 
brâu, cavaleri și hoţi de buzunare, fecioare, nimfomane, sfinţi și 
oi negre. Din când în când, îi adresează lui Beatriz comentarii 
scurte, ironice. Ea îi ignoră lipsa de tact cu o demnitate 
condescendentă și priviri reci. Sophia nu scoate o vorbă. Plină 
de indiferenţă, s-a retras într-o lume a ei. Javier e încântat să ne 
povestească de o petrecere la Cap Ferrat, unde Mick Jagger l-a 
stropit în față cu șampanie pe un magnat financiar care se purta 
cam îndrăzneț cu nevasta amfitrionului. Când vorbește în 
engleză, Javier are un accent spaniol care ar putea face hainele 
să cadă de pe femei. Râde în hohote zgomotoase. Sophia și 
Graciela ciugulesc din mâncare. Esteban o întreabă pe Beatriz 
dacă a mai înaintat cu teza ei. Ea e evazivă și caută sprijin la 
Sophia, care se uită în altă parte și își mestecă mâncarea cu 
mișcări mecanice. Javier spune o istorioară amuzantă despre 
George Michael într-un magazin de pantofi de pe Fifth Avenue, 
dar poanta se pierde în râsul său. 

Stăm la masă și conversăm mai bine de două ore. Mă simt ca 
un intrus. Ceilalți mănâncă specialități din Caraibe ca pilaf și pui 
cu chili și curry, pește channa condimentat și pește sărat cu 
vinete. Sunt servit cu legume crude, fierte, prăjite, la grătar și 
marinate, de care n-am auzit niciodată și din care nici n-am 
gustat. Bem vinuri alese, din pivniţa palatului. lar eu mă uit la 
Beatriz de câte ori pot. Nu știu dacă ea observă sau nu, dar am 
impresia că da. Este foarte frumoasă. Dacă îmi poate citi 
gândurile, o ascunde foarte bine. Poate că se joacă puţin cu 
mine. Din fericire, există cotloane ale minţii mele în care îmi pot 
ascunde fanteziile, să nu le vadă nimeni. 


2 


După cină, bărbaţii beau coniac și fumează trabucuri, pe când 
femeile sorb vin de Porto în camera alăturată. Ne întâlnim din 
nou în sala cu uși mari de sticlă ce dau spre terasă. Pe la zece și 
jumătate, Esteban și Sophia ne spun noapte bună. Graciela se 
destinde de îndată ce pleacă părinţii ei și o aud râzând pentru 
prima oară. Dar după cincisprezece sau douăzeci de minute, 
Graciela și Janvier se retrag. 


În tăcerea așternută după plecarea lor, Beatriz și cu mine 
stăm în picioare și ne uităm pe ușă. Surescitat, nu mă gândesc 
decât la faptul că am rămas singuri și că, teoretic, aș putea să 
fac cei câțiva pași până la ea ca să o iau în braţe, să o strâng la 
piept și să îi simt trupul lipit de al meu. 

— leșim să luăm o gură aer? întreabă ea. 

Se uită la mine într-un fel pe care nu știu cum să îl 
interpretez. Presupun că îmi citește din nou gândurile, ceea ce 
mă stânjenește și mă excită în același timp. Râde cu blândețe, 
iar apoi mă ia de braț și mă conduce afară pe terasă. Vreau să o 
sărut, dar bineînţeles că nu aș găsi curajul să fac niciodată ceva 
atât de îndrăzneț. Ne așezăm pe niște șezlonguri moi. Santo 
Domingo  sclipește printre copaci ca o galaxie foarte 
îndepărtată. Zgomotul orașului ajunge la noi ca un vâjâit surd. 
Parcul e plin de strigătele de împerechere ale păsărilor, ale 
broaștelor, ale greierilor și ale altor mici animale. 

— Îţi vine să crezi că am fost pe vremuri hipioată? zice Beatriz 
zâmbind. 

Eu încerc să ridic o sprânceană, dar se pare că am probleme 
să-mi coordonez mușchii, așa că mimica mea arată probabil mai 
degrabă de parcă mi-ar fi intrat o gâză în ochi. 

— Am stat trei ani în San Francisco, din 1966. Haight-Ashbury, 
vara iubirii, LSD, flower power. Vocea ei are ceva din soarele și 
căldura care vin de undeva dinlăuntrul ființei sale. Poate că a 
fost felul meu de a mă revolta împotriva tuturor lucrurilor 
ăstora, spune ea deschizându-și larg brațele. 

— Sărmana fată bogată? comentez eu, un pic mai înverșunat 
decât intenționam. 

Zâmbetul îi devine amar, faţa i se împietrește, așa că îmi dau 
seama că am jignit-o profund. Dar apoi, căldura și farmecul apar 
din nou. 

— Am crescut ca o prințesă dintr-o familie regală fără regat și 
supuși. Tata era alcoolic, mama se consola cu amanți, iar fratele 
meu mai mare, Esteban, ei bine... Își ridică ochii la cer. Urmărim 
amândoi luminile unui avion. Știi, Bjarn, familia mea n-a făcut 
niciodată parte cu adevărat din această comunitate sau cultură. 
Dacă Palatul Miercoles era construit în Hyde Park sau Central 
Park, de exemplu, sau în Bombay ori Tokio, am fi fost la fel de 
izolați și rupţi de lume cum suntem și aici. 


Eu am crescut într-o veche casă albă de lemn dintr-o suburbie 
a orașului Oslo, dar tot înţeleg la ce se referă. 

— Mulţi ne invidiază pentru bogăţia noastră. 

— Așa îmi și închipui. 

— Dar nu ducem o viaţă chiar atât de fericită. 

— Așa spun întotdeauna cei bogaţi. 

— Sper să nu par b/asee, dar chiar cred că așa stau lucrurile. 
Bogăția te schimbă cumva. Și încă într-un fel nu prea plăcut. 

Işi trece degetele prin păr. Pielea ei strălucește ca aurul în 
lumina slabă. Nu îmi vine să cred că e probabil cu aproape 
douăzeci de ani mai în vârstă decât mine. Este ca o zână fragilă 
și totuși nemuritoare. 

— In mod paradoxal, anii '60 și tot ce-au adus m-au salvat. 
Dacă nu m-aș fi revoltat, aș fi luat-o razna. A trebuit să devin 
altcineva ca să fiu eu însămi, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Cred că da. 

— Familia n-a știut nimic. Credeau cu toţii că duc o viață 
tihnită și retrasă la un pension. 

— Cum au aflat? 

— Am fost internată la spital după o supradoză. Doctorii nu 
credeau c-o să supraviețuiesc. Directoarea spitalului i-a sunat pe 
părinţi și le-a spus să vină la San Francisco. Și ce crezi că au 
făcut? Alcoolicul și demimondena m-au dezmoștenit. Câtă 
ipocrizie! Nu eram demnă să le port numele. lar Esteban, tocmai 
el, a moștenit totul! 

Se uită în ochii mei și ia o gură de aer să spună ceva, ceva 
important, dar apoi se oprește și își întoarce privirea în altă 
parte. Când reînnoadă vorba, trece la cu totul alt subiect. Mă 
întreb de ce a ezitat. Poate nu mă cunoaște destul de bine. Sau 
poate ce are de spus e prea greu de suportat. 

— După dezintoxicare și examene, m-am dus să stau în 
Londra, apoi la Roma și Rio de Janeiro. Nu m-am căsătorit 
niciodată, dar asta nu înseamnă că am fost singură. M-am întors 
acasă la mult timp după ce mi-au murit părinţii. Până atunci 
Esteban se transformase în tatăl meu și își juca rolul atât de 
bine, că mă întrebam uneori dacă nu cumva sunt una și aceeași 
persoană. 

— De ce ai vrut să te întorci? 

Își coboară privirea în pământ. 


— Pentru că de aici sunt, spune cu o umbră de sfidare în 
voce. Și nimeni nu-mi poate lua asta. Nici mama, nici tata și nici 
Esteban. În niciun caz Esteban. Apoi se înseninează. Dar, mai 
presus de toate, pentru că aici lucrez cel mai bine. Aproape de 
bibliotecă și de manuscrisele istorice. Și de Custode, desigur. 

— De cine? 

— Un coleg, un prieten. O să-l cunoști. 

Intr-o clipă de gelozie ridicolă, mă întreb dacă nu cumva e mai 
mult decât un coleg și un prieten. 

— Fratele tău a pomenit ceva de o teză... 

— Ce știe el! Dar da, asta fac. Am studiat teologia și istoria la 
Berkeley. Acum sunt profesor invitat cu jumătate de normă la 
Universidad Autonoma de Santo Domingo, dar lucrez mai mult 
aici, în biroul meu din palat. 


Stăm de vorbă până la două dimineaţa. Și, în tot acest timp, 
mi-o închipui goală în patul meu, cu părul revărsat pe așternutul 
de mătase; răsuflare caldă, ochi strălucitori, sâni mici, semeți și 
un buric cu inel. Vorbim despre diferenţele dintre New Age și 
religie, despre condiţiile de trai din America de Sud și cea de 
Nord, despre emigrația din Africa și formarea primelor triburi. 

Mi-o imaginez încolăcindu-și picioarele în jurul șoldurile mele 
și zgâriindu-mi spatele cu unghiile. Ea îmi spune de prietenii ei 
din formaţiile Grateful Dead și Jefferson Airplane și de 
halucinațiile provocate de LSD și mescalină. Eu îi zic, cam 
ambiguu, că n-am nevoie de droguri ca să am halucinaţii. Ea îmi 
răspunde, la fel de ambiguu, că știe. 

Când ne spunem noapte bună, mă îmbrățișează și îmi dă un 
sărut în fugă pe obraz, ca și cum mi-ar zice că, dacă aș fi fost în 
San Francisco în 1967, am fi putut fi împreună. Sau poate mă 
flatez singur? Nu eram decât un embrion în 1967. 

Când mă întind în pat, senzaţia trupului ei pe al meu îmi arde 
pielea. 


3 


Îmi petrec toată ziua următoare în bibliotecă. 

Nu îi văd deloc pe Esteban sau Beatriz. În schimb, am cărţi, 
scrisori, manuscrise și sertare cu hărţi vechi ale Insulelor 
Caraibe și ale coastei continentului american să-mi ţină de urât. 


Biblioteca e la parter și are ferestre cu vedere spre parc. Sunt 
zece culoare care pornesc din sala principală. Unele sunt pline 
de cărţi de jos până sus; altele sunt ticsite de dulapuri și sertare 
cu documente, scrisori, hărţi și tot felul de texte sistematizate 
din punct de vedere geografic, tematic și cronologic. În capătul 
bibliotecii se află o ușă dublă cu mânere de alamă. Încerc unul, 
dar ușa e încuiată. Observ pe perete un dispozitiv cu cifru, un 
cititor de amprente și un scaner pentru iris. 

Dau peste o secțiune dedicată piraţilor din Caraibe. Printre 
copiile de acte juridice și condamnări la moarte, găsesc câteva 
xilogravuri cu pirați, tâlhari și corsari celebri, toți pozând ca 
niște regi. Într-un dosar de carton pe cale de a se dezintegra se 
află scrisori lungi trimise strămoșilor lui Esteban de către pirați 
faimoși, cum ar fi Henry Morgan, Francis Drake și Edward Teach, 
zis și Barbă Neagră. Unul dintre sertare e plin cu documente din 
SUA, de pe vremea când erau numai treisprezece colonii: 
scrisori, acorduri și chiar una dintre ciornele lui Thomas Jefferson 
pentru Declaraţia de Independenţă. După prânz, pe care îl iau 
singur sub o umbrelă pe terasa bibliotecii, descopăr secțiunea 
de texte nordice, unde se află o comoară de prime ediţii rare și 
manuscrise originale, precum și corespondenţa înverșunată 
dintre Hamsun și Ibsen. 


4 


Esteban vine în bibliotecă spre seară. Pretinde că nu se 
aștepta să mă găsească acolo, de parcă intrase doar ca să își 
caute ceva captivant de citit înainte de culcare. 

Îl întreb ce se află în spatele ușilor încuiate. Îmi spune că e o 
secțiune pentru care s-au luat măsuri speciale de securitate, 
fiindcă acolo sunt cele mai rare și mai valoroase cărți și 
documente. 

De parcă un hoț ar putea fura doar atât de la Palatul 
Miercoles... 

— Bjarn, în legătură cu manuscrisele pe care le-ai găsit în 
Islanda... 

lar începe. 

— E vreo problemă cu banii? 

Întrebarea lui mă surprinde atât de tare, încât nu îmi vine 
niciun răspuns în minte. 


— Dacă așa e, aș vrea să știi că am posibilitatea să te fac un 
om foarte bogat. Și atunci o să poţi să faci lucruri mult mai 
captivante decât să fii lector la Universitatea din Oslo. 

— Îmi place slujba mea. 

— Noua ta viaţă o să-ţi placă și mai mult. 

— De ce e așa de important manuscrisul? 

— Mi-ar completa colecţia. 

Nu era o minciună, dar nici întregul adevăr. 

— Dă-mi timp de gândire. 

N-am nici cea mai mică intenţie să îi vând ceva. Dar am 
nevoie de mai mult timp - timp să înţeleg totul. 

După expresia de pe chipul lui când mă privește, ai putea 
crede că tocmai a semnat un contract și așteaptă să se usuce 
cerneala. 


5 


Mi-am lăsat mobilul în sertarul de la noptieră. Profesorul 
Liyleworth m-a sunat de opt ori și mi-a lăsat un mesaj: 


Hassan și Stuart Dunhill eliberaţi. Sună-mă! 


Nu apuc să sun decât o dată, că profesorul și răspunde. Îmi 
spune că Stuart și Hassan au fost eliberaţi de un tribunal 
districtual din Washington, DC. 

— Cum e posibil? întreb. 

— Curtea a evaluat probele și a ajuns la concluzia că 
procurorul districtual nu avea nimic solid împotriva lor. Nimic. 

Nici Stuart, nici Hassan nu erau înarmaţi când au fost arestați. 
Avocaţii lor au pledat convingător că ei fuseseră chemaţi doar 
ca intermediari la o afacere normală referitoare la vânzarea unei 
colecții de documente din Evul Mediu. Nu știau că Laura și cu 
mine fuseserăm răpiți și nici că unii dintre oamenii de acolo erau 
înarmați. Da, cum să nu. 

— Hassan e căutat pentru crime de război și asasinate, 
protestez eu. 

— Hassan e mort. 

— Ce? Ce-ai spus? 

— Oficial, nu mai e în viaţă. Pașaportul lui, certificatul de 
naștere, ambasada irakiană și registrele internaţionale, ba până 


și Curtea Supremă de Justiţie de la Haga au confirmat că 
identitatea acuzatului este cea de Jamaal Abd-al-aziz. Avocatul a 
adus un certificat de deces valabil pentru Hassan. 

— Dar... 

— Nu mă întreba pe mine. Dar faptul că cineva a reușit să 
manipuleze toate registrele astea spune multe. Până și 
fotografiile lui Hassan au fost schimbate. Curtea nu l-a crezut pe 
procuror. 

— Dar totul e o operaţiune de acoperire. 

— Judecătorul n-a putut fi influențat. 

— Atunci trebuie să-l fi mituit șeicul. Cu câteva milioane. 

ÎI întreb pe profesor unde sunt Stuart și Hassan acum, dar nu 
știe. 

— Dacă te consolează cu ceva, ceilalţi din grup au rămas în 
arest. Toţi aveau pistoale neînregistrate, ilegale. 

— Slabă consolare. 

— Liniștește-te, Bjørn, n-au de unde să știe unde ești. 

— Nu sunt așa sigur de asta. 

— Trebuie să respecţi regimul. Drepturile constituționale sunt 
și pentru, și împotriva noastră. 

— Dar cu siguranţa mea cum rămâne? 

— Palatul Miercoles este probabil cel mai sigur loc în care ai 
putea să te afli acum. 


Biblioteca Sfântă 
1 


— Beatriz, pot să te-ntreb ceva? 

— Bineînţeles. 

M-a invitat la cină și stăm lângă fereastra din sufrageria ei. Își 
are propriul apartament la capătul nordic al palatului. Suntem 
doar noi doi, Beatriz și cu mine. E de mirare. 

— Ce e după ușile încuiate din bibliotecă? 

— Alte cărți. 

Bucătarul a pregătit un preparat vegetarian constând din 
sparanghel fiert, roșii, ardei la grătar și orez condimentat. 
Beatriz mănâncă piept de prepeliţă marinat în vin alb. Își ridică 
paharul. Bem împreună. 

Nu e în apele ei. Încearcă să zâmbească de parcă n-ar avea 
nicio grijă, dar ceva o macină. Digul se sparge când îmi mănânc 
ultimul sparanghel. Mai întâi se uită în farfurie la ce a mai rămas 
din pieptul de prepeliță. Apoi își ridică ochii la mine. 

— Te gândești să-i dai manuscrisul? 

Mestec încet. Sparanghelul a fost întotdeauna una dintre 
legumele mele preferate. Nu trebuie fiert prea mult, și tot 
rămâne tare când îl bagi în gură. 

— Cui? Nu l-am promis nimănui. 

— Lui Esteban. A spus c-o să-i vinzi manuscrisul. 

— Atunci m-a înțeles greșit. A zis că are nevoie de el și eu i- 
am spus că mă mai gândesc. Asta-i tot. Manuscrisul nici nu-i al 
meu. De ce i-aș vinde ceva ce nu-mi aparţine? 

— O să-ncerce să te ispitească așa cum știe el, cu milioane de 
dolari. 

— Nu-mi pasă prea mult de bani. 

— O să te păcălească el cumva. Nu-l lăsa pe Esteban să pună 
mâna pe manuscris. 

Beatriz se șterge la colţurile gurii cu un șervet de pânză cu 
monograma familiei. 

— Ca să fiu absolut sincer, Beatriz, nu prea înţeleg ce încerci 
să-mi spui. 

Se uită pe fereastră. Copacii inundaţi de lumină scânteiază pe 
cerul albastru-închis al nopţii. Lampa de pe terasă atrage roiuri 
de insecte și le ţine prizoniere. 


— Nu trebuie să ai încredere în Esteban. Niciodată. 

— E fratele tău. 

Ceva se aprinde în străfundurile ființei sale și se reflectă în 
ochii ei. 

— Poţi să-ţi închipui cum e să aparțţii unei familii de trădători 
și mincinoși? 

Pot, de fapt. Înainte să moară, mama m-a întrebat dacă am 
iertat-o pentru ce i s-a întâmplat tatei când a căzut de pe 
versantul din Telemark. Am mângâiat-o pe obraz și i-am zis că 
bineînţeles că o iert. Dar era o minciună. 

Nu-i spun asta lui Beatriz. Nu acum. Însă ea tot întinde mâna 
și și-o pune pe a mea. O mână graţioasă, cafenie, peste una 
albă ca brânza. 

— Esteban spune că ţi-a zis totul. 

— Da, dar nu tot adevărul. 

— Nu, nu tot. 

Rămânem tăcuţi un timp. 

— Când te uiţi la mine, e greu să-ţi închipui că mă trag din 
vikingi, spune ea. Nu, nu trebuie să spui nimic. Genele din 
Caraibe le-au învins de mult pe cele nordice din mine. Îmi 
strânge un pic mâna, apoi îi dă drumul. E foarte dureros să-ţi fie 
rușine de familia și strămoșii tăi. 

— Ai vreun motiv să-ţi fie rușine? 

— Nici nu-ţi închipui... 

— Eu unul aș fi mândru de statornicia strămoșilor tăi. 
Gândește-te măcar la sutele de ani în care au apărat mumia. 

Ea scoate un râs scurt, tăios - exact răspunsul pe care l-ar da 
o prostituată când unul dintre clienţii ei fideli ar întreba-o dacă îl 
iubește. 

— Pot să-mi închipui ușor ce ţi-a spus Esteban. 

— M-a minţit? 

Ușa se deschide și un alai de chelneri intră să ia farfuriile 
murdare și să servească desertul: fructe de pădure cu îngheţată 
de vanilie făcută în casă. Toarnă vin dulce în pahare mici de 
cristal și apoi închid ușile după ei atât de încet, încât trebuie să 
mă uit în jur ca să fiu sigur că au plecat. 

— Da, minte. Fără îndoială că mult din ce a spus e adevărat. 
Cea mai mare parte, probabil. Dar a minţit în legătură cu lucrul 
cel mai important. 

— De ce? 


— Esteban a fost intoxicat de trecut. 

— Ce vrei să spui? 

— Cu toții suntem rezultatele alegerilor făcute de strămoșii 
noștri. 

— Dar avem și noi o voinţă proprie. 

— Pe unii îi strică propria voință. 

— Pe Esteban? 

— Pe fratele meu l-au stricat secole de trădare, jumătăţi de 
măsură și lipsă de principii. 

Scoate cuvintele cu greu, de parcă fiecare ar fi o ghiulea cu 
lanț. 

Mă uit la ea mirat și stânjenit în timp ce sug o căpșună caldă. 
Furia reprimată îi împurpurează obrajii. 

— Ce încerci să-mi spui, Beatriz? 

Plimbă o afină cu furculita de argint prin îngheţata topită. 
Ochii i se umplu de lacrimi. 

— Cum crezi că și-au permis strămoșii mei să construiască 
așa un palat ca ăsta? 

— Aurul incașilor? 

Râde fără zgomot. 

— Sunt sigură că aurul de la incași și azteci a fost de ajutor. 
Paznicii s-au aliat cu conchistadorii și, fără să-și dezmintă 
sângele de vikingi, au jefuit insulele din Caraibe și continentul 
de toate bogăţiile. León, Velázquez, Cortes, Pizzaro, de Soto, de 
Coronado - pe toţi i-am însoţit. Potrivit legendei, strămoșii mei 
au fost de fapt aceia care au găsit orașul sud-american al 
aurului, El Dorado. Se pare că averea noastră provine din EIl 
Dorado. 

— Dar El Dorado nu e un mit? 

— Așa se spune. Dar cine știe? Bazele averii incredibile a 
strămoșilor mei au fost puse în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. 
O mulţime de bani veneau din incursiunile conchistadorilor, dar 
primeau sume considerabile și din Europa. 

— De la cine? 

— De la cea mai puternică instituţie din Europa secolului al 
XVII-lea. 

— Care? 

— Să-ţi pun o întrebare: câte secole crezi că frăţia Paznicilor a 
fost loială lui Asim și misiunii lui? 


Nutream de câtva timp speranţa că Esteban e un Paznic, unul 
care onorase cu loialitate promisiunea făcută de străbunii săi. 

— Străbunii mei au fost niște trădători, Bjørn. L-au trădat pe 
Asim; i-au trădat pe toți cei care și-au dat viața. Și-au trădat 
misiunea. 

— Cum? 

— Mulţi cred că Cristofor Columb a adus depravarea și 
decadența europeană în America. Faptul că Europa a descoperit 
America a însemnat decăderea popoarelor băștinașe. A marcat, 
totodată, și declinul Paznicilor. Erau corupți, cu toţii. De bani, de 
putere, de statut social. Esteban și cu mine provenim dintr-o 
familie de hoţi și lepădături. 

Nu știu ce să spun. 

— Caraibele n-au fost niciodată destinaţia finală a Paznicilor, 
continuă ea. Aveau de gând să se întoarcă în Europa. Aveau 
nevoie de vânturile prielnice, care să-i poarte spre casă. Și 
totuși, au rămas aici. Te-ai întrebat vreodată de ce? 

— De ce? 

— Lăcomia. 

— Nu înţeleg... 

— Într-un fel, bănuiesc, au continuat să fie Paznici, dar și-au 
schimbat stăpânul. Au păstrat aceeași taină, dar pentru 
altcineva. 

— Cine? 

— E simplu ca doi și cu doi. 

— N-am fost niciodată bun la matematică. 

— Au rămas aici în Santo Domingo, în palatul construit de cei 
mai buni arhitecţi și ingineri din Europa. Și-au luat nume 
spaniole. Unii dintre Paznici au stat chiar aici, în Palatul 
Miercoles. Strămoșii mei. Alţii s-au întors în Europa pe corăbiile 
negustorilor spanioli. Toţi au primit titluri nobiliare, proprietăţi 
întinse și mai mulţi bani decât visaseră vreodată. Puţinii care au 
protestat au fost uciși. Pe cei mai vrednici i-a omorât Inchiziția la 
ordinele directe ale Vaticanului. Singurii care au supraviețuit au 
fost cei care și-au călcat făgăduielile făcute cândva. 
Descendenții lor trăiesc și astăzi în castele din Italia, Franţa și 
Spania. 

— Cine a pus totul la cale? 

— Pe vremea când Paznicii au ajuns pentru prima dată la 
Santo Domingo, papă era luliu al Il-lea. Este cunoscut pentru 


multe lucruri. A fost supranumit // Papa Terribile**. Era o 
persoană autoritară, intrigantă. În 1506 a înfiinţat Garda 
Elvețiană, care îi păzeşte pe papă și Vaticanul și în zilele 
noastre. El a început să ridice Bazilica Sfântul Petru așa cum o 
vedem astăzi. L-a angajat pe Michelangelo să picteze tavanul 
Capelei Sixtine. Tot lui Michelangelo i s-a comandat și 
mormântul papei, cu celebra statuie a lui Moise. 

— Incă nu văd legătura. 

— Legătura e Vaticanul. 

— Dar de ce? Cu tot respectul, vorbim acum despre mumie, 
suluri de papirus și o incursiune a vikingilor. 

— Nici Asim, nici Paznicii n-au bănuit însemnătatea a ceea ce 
ascundeau. Fără să știe, păzeau o mumie și un manuscris care 
aveau să schimbe felul în care lumea înțelegea iudaismul, 
creștinismul și mahomedanismul. 

Nu știu cum să reacţionez. Cuvintele ei sună pompos și 
neverosimil. 

— Sper să nu fiu lipsit de respect dacă spun că toate astea mi 
se par un pic exagerate. 

Își înfige furculiţa în afină și o mănâncă. 

— Ce fel de taină poate atinge asemenea proporții? întreb eu. 
Era mumia un zeu? Incerc să râd, dar nu scot decât un croncănit 
sec. 

Beatriz ia o gură de vin și închide ochii. Lumina blândă îi 
estompează ridurile și o face să pară tot așa de tânără ca atunci 
când dansa în lumina lunii la Haight Ashbury. 

— Trebuie să te întreb ceva, Bjarn. 

— Întreabă-mă. 

— Manuscrisul... Se oprește, de parcă nu și-ar găsi cuvintele. 

— Da? 

— Ce știi despre el? 

— E încă în curs de traducere. 

— Sper că l-ai ascuns bine. 

— Bineînţeles. E pe mâini bune. 

— Ai o copie? 

lată o întrebare pe care Esteban nu mi-o pusese niciodată. 

— Desigur. 

Rămâne cu gura căscată. 

— Ai vrea s-o vezi? o întreb și îi întind mâna. 


19 „Papa cel Groaznic” (it. în original). 


Dau drumul unuia dintre computerele din bibliotecă și intru în 
contul de Gmail deschis de Sira Magnus. În inbox, sub Codex 
Snorri, e mailul lui Thrainn cu versiunea digitală a Manuscriselor 
de la Thingvellir. 

— O, Doamne! exclamă Beatriz când deschid documentul pdf. 

Pergamentul apare pe ecranul plat, citeț și pregnant. 

— Custodelui n-o să-i vină să-și creadă ochilor! Crezi că... 
Ezită. Aș putea să-l scot la imprimantă? 

Apăs pe Print. Ea mă strânge de umăr în semn de 
recunoștință. Imprimanta cu laser se trezește la viaţă. 

— De fapt, nu mi-ai răspuns la întrebare, îi spun eu după ce 
termin de printat documentul. 

— Ce întrebare? 

Fac un semn cu capul înspre ușile încuiate. 

— Aaa, asta. Vino! 

Mă trage spre uși, unde se uită în scanerul pentru iris până se 
aprinde becul verde. Apoi formează un cod. Încuietorile bâzâie și 
ușa cea grea se deschide. 


2 


Intrăm într-o atmosferă de mister și vremuri străvechi. 
Frescele de pe pereţi și tavan zugrăvesc evenimente importante 
din Biblie. Dacă nu aș fi știut că nu a fost așa, poate mi-aş fi 
închipuit că Michelangelo trecuse pe aici cu paleta și pensulele 
sale. Trei candelabre atârnă de tavanul boltit. Pe rafturi și în 
nișe sunt icoane și relicvarii. Îmi răsună în urechi ecouri ale 
cânturilor gregoriene. Pe peretele din spate atârnă o cruce cu 
Isus răstignit. El, Eli, lemă, sabaktăni? „Dumnezeul Meu, 
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Intr-o casetă de sticlă 
așezată pe un piedestal înalt, văd o coroană de spini. Doar nu o 
fi chiar acea coroană de spini! Nu reușesc să întreb. Sub cruce, 
pe o masă acoperită cu pânză albă, lumânări lungi și albe ard 
într-un menorah, un sfeșnic cu șapte brațe. Pe pereţi, printre 
fresce, sunt dulapuri cu rafturi încărcate de cărți, cu uși de sticlă 
și sertare. Ferestrele adâncite sunt prevăzute cu grilaje de fier 
forjat, iar pe tavan este montată o cameră de supraveghere. 

— Bine ai venit în Biblioteca Sfântă, spune Beatriz. Aici ţinem 
cele mai rare și mai de preț comori ale noastre. 


Ne plimbăm prin cameră pe o traversă din mochetă moale ca 
mușchiul. 

Beatriz se oprește în fața unui dulap. Scoate un codice cu 
scoarțe de lemn. Eu stau în spate și mă uit peste umărul ei. 

Îl deschide cu multă grijă. 

— Ăsta e textul original al De Transitu Virginis, despre 
Adormirea Maicii Domnului, scris în jurul anului 169 d.H. De 
Sfântul Melito din Sardis. Întrucât Maria îl născuse pe Fiul lui 
Dumnezeu, nu putea să moară de o boală trupească, așa că, 
atunci când i-a sosit ceasul, și-a încredinţat corpul și sufletul 
cerurilor. 

Mă uit la texte cu respect și admiraţie, fiecare fiind scris cu 
iubire și credință. 

Beatriz trece la altă secțiune și deschide un alt sertar. Pe o 
perniţă de mătase văd două monede de aur. 

— Monedele astea sunt atribuite Sfântului Nicolae din Myra 
sau Sfântului Nicolae, cunoscut mai degrabă ca Moș Crăciun în 
zilele noastre. A salvat un bărbat și pe cele trei fiice ale sale de 
la sărăcie și prostituție aruncându-le trei pungi cu bani de aur pe 
fereastră și pe horn, în taină. 

Dintr-o masă de scris aurită scoate o casetă. Acolo, între două 
plăcuţe de sticlă, se află un pergament ferfeniţit. 

— Asta-i ordinul pentru crucificarea lui Hristos, scris de Pilat 
din Pont. 

— Cum de-aţi reușit să aduceţi toate lucrurile astea? 

— Am fost întotdeauna în relaţii bune cu Vaticanul. Papii, 
cardinalii și episcopii au recurs la serviciile noastre. Când 
dezbaterile religioase devin foarte aprinse, este uneori indicat 
să scapi de unele documente pe care nu vrei să pună mâna 
adversarii. Palatul Miercoles este un loc mai sigur chiar decât 
Arhivele Vaticanului. Arhivarii și cardinalii perfizi sunt mereu un 
pericol pentru Vatican. Au avut întotdeauna încredere în noi, și 
pe bună dreptate. 

— De necrezut, Beatriz, absolut de necrezut! 

— Nu tot ce e aici e de la Vatican. Am cumpărat și noi 
manuscrise, scrisori, cărţi, codice și pergamente de pe piața 
liberă și de pe cea neagră. Am finanţat excavații. Am mituit 
arheologi, exploratori și aventurieri. Și, punând comorile astea la 
loc sigur, am împiedicat măcar să se piardă. 


— Pentru oamenii de știință și marele public e totuna dacă 
sunt ţinute sub cheie aici la Palatul Miércoles sau la șeicul 
Ibrahim în Emirate. 

— Șeicul ne-a luat multe manuscrise de sub nas. Dar fără 
îndoială că și el poate spune același lucru despre noi. Hai, vreau 
să-ţi fac cunoștință cu cineva. 


3 


E un bărbat așa de înalt, de slab și de palid, încât în contre- 
jour sigur s-ar face nevăzut. Tenul îi e la fel de alb ca al meu. 
Poate că de asta simt imediat o afinitate cu el. Pot să fac o hartă 
cu petele de la ficat de pe ţeasta lui, care se văd prin șuviţele de 
păr cărunt. Nasul îi e coroiat și ascuţit. Întreaga sa fiinţă privește 
înlăuntrul său, la o lume pe care nu a dezvăluit-o niciodată 
nimănui. 

Dormitorul îi este totodată și birou. Când batem la ușa lui, îl 
găsim bând o ceașcă de ceai la biroul lui îngropat în hârtii, cărți 
și documente. 

— El e Custodele, spune Beatriz în chip de prezentare. Așa îi 
spunem, Custodele. 

Custodele îmi întinde o mână descărnată. E ca și cum ai 
strânge mâna unui schelet. 

— Am citit despre dumneata, spune el cu o voce la fel de 
uscată și fragilă ca hârtia de pe biroul lui. 

Beatriz își pune cu afecţiune braţul pe după umerii lui osoși. 

— Suntem prieteni vechi. ÎI știu de-o viaţă. A fost prima mea 
dădacă. In timp, a devenit prietenul și mentorul meu. Stă și 
lucrează la Palatul Miercoles din 1942, când a fugit din 
Varșovia... 

— Eram copil pe atunci, să nu uităm! 

—... Şi a ajuns până la urmă aici, după ce a fost la 
Copenhaga, Boston și Havana. Într-un rar moment de 
compasiune, tatei i s-a făcut milă de el. Custodele e cel care mi- 
a stârnit interesul pentru istorie și teologie. Și pentru toate 
minciunile alea ascunse în manuscrise. 

— Ințeleg că împărtășiţi aceeași pasiune pentru comorile 
trecutului, spune Custodele. Vorbește încet, aproape în șoaptă, 
ca vântul ce răsfoiește paginile unei cărţi uitate pe o bancă în 
parc. Când ni se întâlnesc privirile, mă simt de parcă ar deschide 


o ușă spre străfundurile fiinţei mele și, preţ de o clipă 
halucinantă, mi se pare că văd pe un coridor nesfârșit, plin de 
cărți acoperite de praful așternut de-a lungul secolelor. Apoi 
iluzia piere și văd că ochii lui lăcrimoși sunt plini de vinișoare 
sparte. 

Custodele își înclină capul. 

— Beatriz e o femeie minunată, nu-i așa? Fii recunoscător 
Cerului pentru prietenia și devotamentul ei. 

Nu sunt încă prea sigur ce ar trebui să spun. Sub aparența de 
politețe, simt o ușoară ironie și mi se pare că mă pune oarecum 
la încercare. 

— Când eram în străinătate, Custodele era cel care mă suna 
și îmi trimitea scrisori, ţinându-mă la curent cu ce se mai 
întâmpla la palat. Și de câte ori mă întorceam acasă, pe Custode 
abia așteptam să-l revăd. 

Custodele se uită curios la foile printate pe care le ţine Beatriz 
în mână. Ea dă din cap imperceptibil. El își mușcă buza de jos. 
Ea îi întinde foile. El le ia cu mâini tremurânde. Își scoate o 
pereche de ochelari din buzunarul de la piept și se chiorăște la 
foi cu respiraţia tăiată. Ochii i se plimbă peste rânduri. 

— În sfârșit! zice el de mai multe ori în șoaptă. Își ridică 
privirea spre Beatriz. Asta e! 


4 


Custodele umple trei pahare cu vin de Xeres. Beatriz și cu 
mine stăm pe patul lui. El s-a așezat pe un scaun de lângă birou. 

— Regele viking Olav nici măcar nu știa ce furase, spune 
Custodele. Vinul îi lăsase o pată umedă pe buza de sus. Voia 
numai racla de aur, nu papirusurile. 

— Avem manuscrisul original aici la palat, îmi spune Beatriz. 

— Esteban susţinea că nu e nimic deosebit în el. 

— Esteban a minţit. 

— Am putea să-l vedem? 

— Nu-i așa de simplu. Doar Esteban și cu mine avem acces la 
el. O măsură de siguranţă. De fiecare dată când se deschide 
ușa, serviciul de pază face o însemnare într-un registru. Esteban 
ar începe să-și pună întrebări. 

— Din păcate, manuscrisul original nu e complet, spune 
Custodele. Aerul uscat din deșertul egiptean păstrează perfect 


papirusul. Dar aerul umed din Norvegia și Islanda, ca să nu 
spunem mai mult, nu e așa de bun. Părţi din papirus s-au 
dezintegrat, așa că manuscrisul are o mulţime de lacune. O 
mare porţiune e ilizibilă. Ca să-l putem citi cum trebuie și apoi 
traduce, avem nevoie de copia intactă de la Thingvellir. 

— Poţi să-mi spui odată ce este așa deosebit la manuscrisul 
ăsta? 

— Este originalul unui text biblic. 

— Asta am înțeles deja. Dar ce conține de sperie așa de mult 
Vaticanul? 

Custodele se ridică și ne umple din nou paharele pe jumătate 
goale, apoi pune la loc dopul sticlei. 

— Să-i sperie... Hmm, nu-i așa simplu. Acum o mie de ani, 
Vaticanul avea vederi diferite de cele de azi. Nu știu prea bine 
cum s-ar fi împăcat cu gândul dacă manuscrisul ar fi fost 
descoperit în zilele noastre. Dar acum o mie de ani, a intrat în 
panică. 

— De ce? 

— Pentru că, de-a lungul secolelor, Biserica a răspândit iluzia 
că Biblia este cuvântul Domnului. 

Există un pic de sfidare în vorbele lui. 

— Păi nu ăsta e scopul Bisericii? întreb. 

— Tocmai de-asta autoritatea Bisericii și a Bibliei s-ar duce pe 
apa sâmbetei dacă Vaticanul ar recunoaște că Biblia este... ei 
bine, o colecţie de povești bune și edificatoare, scrise de 
oameni, modificate de oameni, culese și alese de oameni. Și 
nimic mai mult. 

— Toată lumea știe că Biblia nu poate fi luată ad litteram. 
Biblia e ceva mult mai măreț. Nu mai sunt mulţi oameni acum 
care să creadă tot ce scrie în Biblie. 

— Așa să fie? Intreabă-i pe homosexuali. Pe femei. Timp de 
două mii de ani, interpretările Bisericii ne-au fost trâmbițate și 
băgate în cap. Ai fi surprins să vezi câţi oameni citesc Biblia ca 
pe cuvântul Domnului către noi, muritorii, de parcă Dumnezeu 
ar fi scris-o cu mâna Lui. Unii creștini privesc Biblia ca pe un 
izvor de cunoaștere, venerație și contemplare. Și totuși, chiar 
forțele care au iniţiat cruciadele, Inchiziția și sclavia prosperă 
încă și în zilele noastre. 

— Credeam că totul s-a schimbat odată cu Luther. 


— Păi... Ce are Pavel de spus despre homosexualitate? 
Același apostol care propovăduiește iubirea, iertarea și mila 
condamnă homosexualitatea, iar convingerea asta e susținută 
de mulţi dintre capii Bisericii. Vorbește precipitat. Ce crezi c-ar fi 
avut Isus de spus despre ura pe care le-o trezesc homosexualii 
unora dintre creștini? 

— Pavel a trăit în altă epocă, susţin eu. 

— Exact! Ceea ce demonstrează că Biblia aparţine unei epoci 
revolute. În zilele noastre, Biserica a început să condamne 
aceeași sclavie pe care pe vremuri o încuraja din toată inima. 
Dar homosexualii sunt încă persecutați cu toată fervoarea. 

Această izbucnire îl vlăguiește pe Custode, care se sprijină de 
birou. 

— Te simţi bine? îl întreabă Beatriz. 

— Da, da, da! 

— Custodele își iese repede din fire, îmi spune ea. Dar sunt de 
acord cu el. Biblia e o capodoperă literară și mitologică. Care a 
aparţinut unei epoci, unei lumi și unor oameni. Astăzi, putem să 
alegem dacă s-o citim ca pe un mesaj religios sau un manifest 
filosofic. Faptul că Biblia este sau nu considerată cuvântul 
Domnului depinde în întregime de credința cititorului. 
Autoritatea Bibliei este strâns legată de puterea și de 
infailibilitatea textului. 

Beatriz se oprește, însă intervine Custodele: 

— Biblia a fost aprobată de întemeietorii Bisericii acum peste 
o mie cinci sute de ani. Și de atunci, papi și clerici, preoţi și 
propovăduitori, cu toţii au susținut-o ca fiind absolută. Să critici 
Biblia înseamnă să-L negi pe Dumnezeu. S-au purtat războaie 
pentru a apăra și răspândi cuvântul Domnului. Milioane de 
oameni au fost omorâţi în numele Bibliei. 

Custodele are un acces de tuse, așa că apuc să strecor și eu o 
întrebare. 

— Cum subminează Manuscrisele de la Thingvellir toate 
astea? 

Până își revine Custodele, îmi răspunde Beatriz. 

— Textele fundamentale ale iudaismului, ale creștinismului și 
ale mahomedanismului sunt cele cinci cărţi ale lui Moise. 
Facerea, povestea patriarhilor, Exodul, Canaan, Cain și Abel, 
legile, preceptele și Cele Zece Porunci, toate povestirile de la 
baza moștenirii noastre culturale. II bate pe spate pe Custode 


cât încă tușește. Moise este unul dintre cele mai influente 
personaje din istoria omenirii. Credinţele împărtășite de 
jumătate din populaţia globului au izvorât din cuvântul lui. 
Atotputernicul Dumnezeu ce apare în cele cinci cărţi ale lui 
Moise este același zeu venerat de creștini, evrei și musulmani. 

Custodele a reușit să-și regleze din nou ritmul respirației și își 
golește dintr-o înghiţitură paharul cu vin de Xeres. 

— Ce s-ar întâmpla dacă cineva ar dovedi că totul a fost o 
înșelăciune? 

— O înșelăciune? repet eu ca un ecou. Cum adică? 

— Cum ai reacţiona dacă ţi-aș spune că acele Cărţi ale lui 
Moise sunt apogeul a numeroase texte și idei din antichitate? 

— Dar ăsta nu-i unul dintre primele lucruri pe care le învață 
studenţii în teologie la universitate? 

— Dar nu-i ciudat că ţin pentru ei informația asta? Majoritatea 
oamenilor nu știu că de fapt cele cinci cărți ale lui Moise sunt un 
amestec de mituri babiloniene, feniciene și de povești hitite și 
egiptene, îmbinate cu zugrăvirea unui zeu autocrat, pentru a se 
crea o religie monoteistă. Și un nou stat. Mulţi ar respinge asta 
ca pe un mit, o teorie a conspirației cusută cu aţă albă. Unii - 
experți, teologi critici și oameni de știință - ar admite că Vechiul 
Testament este, în mare măsură, exact asta: o colecţie unică de 
texte străvechi, într-o nouă formă și cu altă etichetă. 

— Ai putea, desigur, să ignori toată chestiunea, dacă ești 
convins că Biblia este cuvântul Domnului, se bagă în vorbă 
Beatriz. 

— Sau ai putea să vezi Biblia ca pe produsul viziunii unei 
culturi despre un trecut mitic și un viitor idealizat, sugerează 
Custodele. Visul etern al omenirii, care aspiră la frumuseţe și 
splendoare. Vă mai pun vin? 

Scoate iar dopul. Îi întind paharul, pe care îl umple ochi. 
Beatriz mai are jumătate de pahar și îl acoperă cu mâna. 

Custodele continuă, punând jos sticla. 

— Imaginaţi-vă... Imaginaţi-vă că ar veni cineva cu probe 
incontestabile despre felul în care au luat naștere cărțile lui 
Moise și noua religie. 

— Ce fel de probe ar fi astea? 

— Manuscrisele de la Thingvellir! 

Beatriz și Custodele se uită chiorâș la mine, provocându-mă. 


— Există două miliarde de creștini în lume, și jumătate dintre 
ei sunt catolici, afirmă Custodele. Sunt un miliard și jumătate de 
musulmani. Paisprezece milioane de evrei. Pentru mulţi dintre 
ei, cărţile lui Moise reprezintă temelia credinţei lor. Moise a 
netezit calea pentru Isus și Mohamed. 

— De-asta e manuscrisul ăsta atât de important, explică 
Beatriz. Spune altă poveste. 

— Papa n-ar ieși niciodată în faţă să spună că Scripturile 
susținute de întemeietorii Bisericii sunt incomplete! exclamă 
Custodele. N-ar putea să spună niciodată că Biblia ar trebui 
rescrisă. Ar fi de neconceput! N-ar spune niciodată că în Vechiu/ 
Testament sunt greșeli care trebuie corectate. Și-ar înjunghia în 
inimă toţi predecesorii din ultimii două mii de ani. Și ar 
recunoaște că Biblia, în pofida măiestriei sale literare, nu este 
cuvântul Domnului, ci, de fapt, al omului. 

— Biblia ar deveni o frumoasă carte de povești, bine scrisă, 
plină de viziunile unor oameni despre un zeu și un Paradis după 
care tânjim cu toţii, spune Beatriz. 

— Și care este, de fapt, doar o iluzie, concluzionează 
Custodele. 


A șasea carte a lui Moise 
1 


Ne-am mutat pe terasă. Beatriz a adus cu ea niște vin, o 
lumânare imensă și pătrată și un aparat împotriva ţânţarilor, 
care mă deranjează mai mult decât insectele. Custodele a intrat 
să aducă trei pahare. 

— De ce e așa de pornit? zic eu și fac un semn spre ușa 
terasei. 

— In timpul războiului, el și părinţii lui au vrut să se 
adăpostească într-o biserică din Varșovia. Preotul i-a refuzat. Nu 
voia să ofere găzduire unor evrei. Un paracliser a ieșit pe stradă 
și le-a spus de ei unor soldaţi. Taică-său a fost împușcat pe 
treptele bisericii, iar maică-sa a fost trimisă într-un lagăr de 
concentrare, unde a murit. Doar Custodele a reușit să scape cu 
viaţă. Avea zece ani pe atunci. 

Custodele se întoarce cu paharele. 

— Ce tăcuţi sunteţi, remarcă el pe când deschide sticla cu vin 
și toarnă în pahare. 

— Tu trăncănești cât pentru toţi, îl tachinează Beatriz și 
aprinde lumânările. 

— Sunt doar o fire pasională, i-o întoarce el. 

Ridicăm paharele și ciocnim. 

Custodele se trântește într-unul dintre fotoliile de pe terasă și 
se uită cu luare-aminte la roșul vinului. 

— Mai suportaţi o prelegere? întreabă el cu umor. 

— Am de ales? zic eu chicotind. 

— Nu, răspunde Beatriz. 

Custodele răsucește paharul în mână și îl pune jos. 

— Biblia... E atât de ușor să ne închipuim că Biblia e ceva 
sfânt, limpede și coerent! Când de fapt e rezultatul prelucrării 
unor texte, e influenţată de credințele personale ale editorilor 
săi, precum și de planurile lor politice și teologice. Nu există o 
Biblie pe care să o accepte toți credincioșii. Evreii, creștinii, 
ortodocșii, catolicii, protestanții - cu toţii au câte o versiune a 
Bibliei. Pe scurt, Manuscrisele de la Thingvellir sunt o copie în 
ebraică și o traducere în coptă a unei colecții de texte antice. 
Poţi s-o consideri o primă ciornă. Un text brut. Neredactat. 


Ulterior mai mulţi scriitori au editat, au schimbat și au adaptat 
textele ca să facă din ele o poveste coerentă. 

— lar povestea se numește Tora sau cele cinci cărți ale lui 
Moise, spune Beatriz. 

Mă trece un fior. 

— Manuscrisele de la Thingvellir, continuă Custodele, sunt 
textele originale pe care se bazează cărţile lui Moise. 

— Textele originale ne dezvăluie nu numai cum au evoluat 
cele cinci cărți ale lui Moise, verset cu verset, pagină cu pagină, 
dar și ce s-a lăsat deoparte, explică Beatriz. 

— Uau, exclam eu. Poate ar fi trebuit să fi spus ceva mai 
memorabil, dar altceva nu mi-a venit în minte. 

— Şi mai e ceva, adaugă Beatriz. Textele mai conțin o carte. 

— Incă o carte? La ce te referi? 

Ea încuviințează din cap. 

Custodele ia o gură de vin. 

— Manuscrisul conţine și a șasea carte a lui Moise. 


3 


Îmi ia ceva timp să mă adun. O carte necunoscută a lui Moise. 
Ce supoziţie ridicolă! In același timp, are sens. Toate secretele 
acestea, șeicul și Hassan, Vaticanul, serviciile secrete... Toate 
pistele moarte duceau acum undeva. 

— Știu că e greu de crezut, spune Custodele. 

Undeva în oraș se aude o împușcătură. Sau o ţeavă de 
eșapament. 

— Tot ce am reușit să descifrăm până acum sunt niște 
extrase incomplete din manuscrisul original și parţial degradat 
pe care îl avem aici la palat. De-asta Manuscrisele de la 
Thingvellir sunt atât de importante. Pentru că în ele se află 
textul original, cuvânt cu cuvânt. 

— Și potrivit fragmentelor incomplete, spune Custodele, 
această a șasea carte a lui Moise este despre copilăria și 
tinerețea lui. Conţine precepte care ar avea un impact 
considerabil asupra iudaismului, a creștinismului și a religiei 
islamice. Dumnezeu spune mai multe despre cine este, explică 
de ce a creat lumea și ce așteaptă de la omenire. Sugerează că 
mai sunt și alţi zei, dar că el este creatorul omenirii și al lumii. 


— Dumnezeu vorbește de viziunile pe care aveau să le aibă 
gnosticii și catarii mult mai târziu, a intervenit Beatriz. A șasea 
carte a lui Moise conţine destule informaţii cât să slăbească 
puterea Bisericii și a clerului. Dumnezeu îi condamnă pe toți cei 
care îi interpretează greșit spusele. Cu toţii îl avem în noi pe 
Dumnezeu, cu toţii nutrim în inima noastră adevărata credinţă. 
„Cel mai sfânt templu e acela care sălășluiește în inima ta”, așa 
scrie acolo. Dumnezeu îi spune lui Moise să se ferească de falșii 
profeţi care se folosesc de Biserică pentru a-și extinde influența. 

— Patru capitole sunt dedicate Satanei și trei îngerilor și 
arhanghelilor mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Dumnezeu 
spune despre Satana că e fiul Lui căzut și vorbește de el cu o 
mare dragoste paternă. Răul este de fapt absenţa divinității. 

lau o gură de vin și încerc să ţin pasul. 

— A șasea carte a lui Moise o să ne schimbe complet 
percepţia asupra celorlalte cinci, spune Custodele. Cineva a 
omis a șasea carte din motive pe care nu le cunoaștem încă. 
Dacă ar fi inclusă în canon, asta ar constrânge cele trei mari 
religii ale lumii să-și adapteze parţial credinţa la noua Scriptură. 

— În ce fel? 

— Asta vom ști numai după ce citim textul integral. Am face 
doar presupuneri dacă am trage concluzii pe baza traducerilor 
făcute până acum. lată de ce depindem atât de mult de 
Manuscrisele de la Thingvellir... Scoate din buzunar o bucată de 
hârtie cu următoarele rânduri: 


Când te rogi Domnului Dumnezeului tău, El e... (ilizibil) și vei 
găsi... (ilizibil) este unul, deci e... (ilizibil) a creat. Vei... (ilizibi])... 
deja găsit... și e... (ilizibil) 


— Am tradus bucăţile lizibile din manuscrisul original 
degradat, ne lămurește Custodele. Dar ca să completăm spaţiile 
libere acolo unde s-a distrus papirusul, avem nevoie de copia lui 
Asim. Textul e aproape de neînțeles când lipsesc atâtea 
informații. 


4 


Moise și israeliţii au rătăcit prin sălbăticie timp de patruzeci 
de ani. Am un respect profund pentru ei. Propria călătorie prin 


sălbăticie începe deja să își ceară birul, și nici măcar nu a luat 
sfârșit. 

Custodele intră și iese cu o ediție veche, legată, a Vechiului 
Testament. Răsfoiește paginile subțiri cu degetele sale lungi. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem dacă e să citim, să 
înțelegem și să interpretăm corect cărțile lui Moise este să 
recunoaștem că nu au fost scrise de Moise. Apoi citește: „Moise, 
robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca 
Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, față 
în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în 
ziua de azi. Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani cânda 
murit; vederea nu-i slăbise, și puterea nu-i trecuse.”"2 Moise a 
scris asta? întreabă Custodele. Cum putea să-și descrie singur 
moartea și înmormântarea? Trece la o altă secțiune: „Moise însă 
era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa 
pământului. "21 Custodele chicotește. Oare cel mai blând om de 
pe Pământ ar scrie așa despre el? 

— Asta nu dovedește nimic, îl contrazic eu. Chiar dacă Moise 
nu a scris toate cele cinci cărți ale lui Moise, nu înseamnă că n-a 
scris niciuna. 

— Așa cred mulţi, spune Beatriz, și anume că un editor a adus 
adăugiri manuscrisului lui Moise. Azi cei mai mulţi teologi și 
preoți sunt de părere că nu Moise a scris cele cinci cărți. 

— Dacă citeşti cele cinci cărți, continuă Custodele, ușor te pot 
pune pe gânduri repetițiile, numele diferite folosite pentru 
Dumnezeu și oameni, precum și versiunile contradictorii asupra 
acelorași întâmplări. 

— În Geneză sunt două versiuni diferite ale Facerii, remarcă 
Beatriz. 

— Două? 

— Două povești similare legate între ele, ne lămurește 
Custodele. Apoi citește: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile 
și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de 
ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra 
apelor.” Așa a început Geneza, după versiunea pe care o știm 
noi. Numai că în același text a mai fost încorporată o poveste a 
Facerii - scrisă de altcineva și intercalată în prima versiune. 


2 Deuteronom, 34:5-6 
2 Numeri, 12:3. 


Inserția s-a făcut atât de bine, încât cititorul nu observă că 
povestea începe din nou. 

— Unde? 

Custodele caută pasajul și mi-l arată: 

— Uită-te și tu. Geneza, capitolul doi. Aici începe o novă 
poveste a Facerii. Nu trebuie să fii teolog sau lingvist ca să-ţi dai 
seama că fragmentul este o introducere la altă poveste, zice el 
și ne citește: „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată 
oștirea lor. În ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe 
care o făcuse; și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea 
Lui, pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și 
a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată 
lucrarea Lui, pe care o zidise și o făcuse. lată istoria cerurilor și a 
pământului, când au fost făcute. In ziua când a făcut Domnul 
Dumnezeu un pământ și ceruri, nu era încă pe pământ niciun 
copăcel de câmp și nicio iarbă de pe câmp nu încolțea încă: 
fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ și 
nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de 
pe pământ și uda toată fața pământului. Domnul Dumnezeu a 
făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de 
viaţă, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” 

— Nu-ţi dai seama că e o introducere separată de istorisirea 
de sine stătătoare a Facerii? mă întreabă Beatriz. 

Custodele adaugă: 

— În prima versiune, Dumnezeu creează cerul și pământul, 
lumina și întunericul, apele și uscatul, plantele, păsările, peștii, 
animalele marine, pe cele terestre și, în cele din urmă, pe 
oameni. Bărbatul și femeia. In ordinea asta. 

— În următorul capitol, preia Beatriz, ordinea este alta. Aici 
Dumnezeu creează mai întâi pământul, cerul și apele. Apoi 
creează omul, plantele, animalele și păsările, și la sfârșit o face 
pe femeie, pe Eva. 

— Cum pot fi corecte ambele versiuni? întreabă Custodele. 

— Și așa mai departe, spune Beatriz. Citește istorisirile despre 
Noe. Nu se leagă deloc. Într-un loc se spune că Moise se duce la 
Tabernacul înainte să-l construiască! Cartea lui Moise e plină de 
contradicții! 

— Inadvertenţțe, o corectează Custodele. Greșeli. 

Trebuie să mă duc la toaletă. 


5 


La întoarcere constat că au mai deschis o sticlă de vin. O 
molie se tot lipește de unul dintre felinarele de pe terasă. Luna 
strălucește printre frunze și o briză marină suflă prin parc. 

Mă așez și iau o gură de vin. Beatriz și Custodele se uită la 
mine, încercând să-și dea seama dacă nu cumva am băut prea 
mult. 

— Teologia e plină de „secrete” cunoscute, începe Custodele. 
Trage adânc aer în piept și apoi continuă. Teologii, rabinii și 
preoții au știut dintotdeauna de inadvertenţele astea. Faptul că 
a existat mereu un adevăr măreț, dincolo de amănunte, a fost 
argumentul cu care contradicţiile au fost respinse ca 
nesemnificative. Încă din secolul al XVIII-lea au început teologii 
să spună că Moise nu ar fi avut cum să scrie cărțile lui Moise. 
Teologii știu asta de secole. Dacă te duci în orice facultate de 
teologie din lume, adevărul ăsta reprezintă piatra de temelie a 
cunoașterii Bibliei. Moise nu a scris Pentateuhul. 

Beatriz se uită la mine pe când își bea vinul. 

— Toate astea duc spre ipoteza științifică, spune Custodele. 

— Sau la teoria IEPD, adaugă Beatriz. 

— Adică? 

— Cărţile lui Moise se bazează pe patru surse principale. | e 
de la „iehovist”, E de la „elohist”, P de la „preoțesc” și D de la 
Deuteronom, îmi explică Beatriz. 

Strivesc un ţânţar care mi s-a așezat pe braţ. 

— Lucrul la cele cinci cărți a început cu nouă sute de ani 
înainte de Hristos, și până în anul 400 î.H. Au fost prelucrate 
câteva manuscrise care apoi au fost incluse în cinci cărți, ne 
spune ea. 

— Autorii acestor cărţi spun aceeași poveste, dar din 
perspective diferite.  Custodele îşi  încrucișează brațele. 
Povestesc în funcţie de credinţele lor religioase și de 
convingerile politice, iar pe urmă încearcă să schimbe și să 
corecteze versiunea precedentă. 

— Ca o ironie a sorții, aceste versiuni diferite și contradictorii 
au fost apoi puse laolaltă, spune Beatriz zâmbind. 

Se stinge o lumină la o fereastră nu departe de noi, în aripa 
servitorilor. 


— Bazându-se pe cunoștințe de teologie, istorie, politică și 
lingvistică, teologii au separat toate capitolele și versetele din 
cele cinci cărţi ale lui Moise și apoi au încercat să le pună din 
nou în contextele respective, a dezvoltat ideea Custodele. 
Numai că procedeul ăsta i-a făcut pe teologi să ajungă la 
concluzia că Pentateuhul derivă din surse mai complete chiar 
decât IEPD. 

— Până la urmă, cine a scris cele cinci cărți ale lui Moise? îl 
întreb eu. 


Îmi sună mobilul. 

La început nu răspund. Nu sunt dependent de telefon. Și 
vreau să știu mai multe despre Moise. Apoi îmi amintesc că 
singurii oameni care au numărul meu sunt cei care au nevoie să 
dea de mine. 

E profesorul Llyleworth. E necăjit. SIS a făcut niște cercetări 
din care a reieșit că un oarecare Jamaal Abd-al-aziz - cu alte 
cuvinte, Hassan - a plecat cu un avion al companiei American 
Airlines din Miami până la Santo Domingo în urmă cu o oră. 

— De unde știe unde sunt? încep să mă bâlbâi. 

— Șeicul e mai inteligent decât noi toţi la un loc. 

— Ce să fac? 

— Rămâi unde ești. E cel mai sigur așa. 

— Cel mai sigur? Când Hassan e pe drum? 

— Am vorbit deja cu Esteban Rodriquez. Chiar acum se aduc 
întăriri pentru paza de la Miercoles. 

Le spun Custodelui și lui Beatriz despre Hassan. Sunt de acord 
cu profesorul că ar fi mai periculos să plec decât să rămân. 

— Orice-ai face, tot o să te găsească, îmi spune Beatriz. 
Măcar aici ești în siguranță. 

Mă uit la parcul întunecat și nesfârșit. 

— Sunt atâtea sisteme de alarmă aici, că orice intrus ar fi 
prins înainte să apuce să escaladeze gardul, mă linişteşte 
Custodele. 


— Să ne întoarcem la cărţile lui Moise, le spun eu și îmi beau 
paharul cu vin dintr-o singură înghiţitură. Cine le-a scris? 

Beatriz îmi umple paharul. 

— Teologii recunosc cel puţin patru surse, dar sunt mult mai 
multe, spune ea. 

— lehovistul, care îi spune lui Dumnezeu lehova, este primul 
teolog și maestru literar al Vechiului Testament, mă lămurește 
Custodele. A trăit cu nouă sute de ani înainte de Hristos și s-a 
ocupat de structura de bază și de structura ingenioasă a 
povestirii de ansamblu. A dat miturilor antice o nouă formă și o 
semnificaţie religioasă. Perspectiva iehovistă, tehnica povestirii, 
vocabularul, stilul literar și opiniile religioase dau de înţeles că 
era evreu. Toţi eroii lui sunt din ludeea. A fost poate un scrib la 
curtea din lerusalim, poate la curtea regelui Solomon. 

Beatriz îl întrerupe: 

— Elohistul, care spune despre Dumnezeu că e Elohim, nu 
lehova, a scris răspunsul israeliților la versiunea lui | cu o sută 
de ani mai târziu. Toţi eroii săi sunt israeliți, nu iudei, înlocuiește 
perspectiva iudaică a lui | cu una israelită. 

—P e de la „preoțesc”, spune Custodele. E vorba de 
fragmentele scrise de un grup de preoți din ludeea după ce a 
fost ridicat Al Doilea Templu, cu cinci sute de ani înainte de 
Hristos și înainte ca lerusalimul să cadă în mâinile babilonienilor. 
Preoţii aveau propria agendă teologică și politică. 

— Deuteronomul, a cincea carte a lui Moise, a fost scrisă cu 
șase sute de ani înainte de Hristos, zice Beatriz. Mulţi oameni 
cred că Deuteronomul a fost scris de același leremia care a scris 
Ieremia din Vechiul Testament. 


Undeva în palat se trântește o ușă. Custodele se oprește din 
vorbit. Esteban Rodriquez apare în prag. 

— Aici erai? întreabă el cu respiraţia întretăiată, uitându-se fix 
la mine. Ai auzit? 

— Tocmai m-a sunat profesorul Llyleworth. 

— Am dublat paza aici. Am cerut mai mulţi oameni de la firma 
de pază și am ridicat gradul de monitorizare a zonei parcului. 

— Mulţumesc. Îmi cer scuze că vă dau atâta bătaie de cap. 
Dacă e mai bine să plec... 


— Nici să nu te gândești! De la Beatriz se uită acum la sticla 
cu vin. Ei bine, nu vă mai deranjez. Trebuie să-l sun pe șeful 
poliţiei. 

Beatriz se apleacă și mă bate ușurel pe mână. 

— O să fie bine, îmi șoptește. 

După ce îl aude pe Esteban închizând ușa de pe hol, 
Custodele continuă: 

— În mod ironic, toate versiunile astea contradictorii au fost 
apoi editate într-una singură. E ca și cum ai decupa o dezbatere 
agresivă dintr-un ziar și apoi ai plămădi din diversele articole un 
singur discurs coerent care urmărește practic o singură idee. Ca 
text unic, a fost perceput ca o puternică sursă de autoritate, 
care a legat nordul de sud, Israelul de ludeea, în termeni 
religioși, politici și sociali. 

— Cum de a ajuns totul la Asim? 

— Manuscrise care conţin cele cinci cărți ale lui Moise au fost 
preluate de cultul lui Amon-Ra cu patru sute de ani înainte de 
Hristos. Erau făcute suluri și înfășurate în pânză, puse în vase de 
ceramică  pecetluite și păstrate într-o raclă de aur. In 
Aegyptiaca, o scriere care se bazează pe arhivele egiptene din 
Templul de la Heliopolis, istoricul Manethon scrie despre o 
ceremonie religioasă în care racla de aur cu papirusurile a fost 
dusă în criptă și depusă la picioarele mumiei. 

— Și sicriul a rămas acolo neatins până în 1013, îi termină 
Beatriz fraza. 

Mă las pe spate, mă uit la stele și mai iau o gură de vin în 
timp ce îmi spun în gând: „Ce să-i faci? Așa e viaţa.” 


Al treilea Paznic 
1 


Noaptea e plină de insecte. Sirenele se aud dinspre oraș ca 
șuieratul unui tren care trece printr-o prerie. Trecem la a treia 
sticlă de vin. 

— Bun, spun eu în cele din urmă, cu paharul de vin lipit de 
piept, de ce mi-ai spus toate astea? 

— Te-am așteptat, îmi spune Beatriz. 

— Pe mine? 

— De când am început să studiez materialul alături de 
Custode la sfârșitul anilor '60, tot aștept un al treilea paznic. 

Nu mai înțeleg nimic. 

— Stai, stai, stai. Ce vrei să spui cu asta? 

— Bjørn, îmi spune Beatriz, tu ești al treilea Paznic. 

— Nu sunt Paznic. 

— Habar n-am avut că tu ești. Dar eram sigură că al treilea o 
să fie special, că o să aibă ceva care să-l deosebească de toți 
ceilalţi. 

— Tu, repetă Custodele. 

— Pe urmă am aflat că un norvegian vine la Miércoles și că e 
vorba de tine, continuă Beatriz. Bjørn Beltø... Cel care a 
recuperat Racla Tainelor. 

— Beatriz și cu mine avem o sarcină, îmi spune Custodele. 

— Și anume? 

— Să ducem la bun sfârșit misiunea Paznicilor. 

— Adică... 

— Să ducem mumia înapoi la mormântul ei din Egipt. 

— Mai există mumia? Esteban a spus... 

— N-ar trebui să-l asculţi pe Esteban! mă întrerupe Beatriz. 
Minte de îngheață apele! Oamenii merită să citească textele 
astea așa cum au fost scrise. 

— Nu împărtășesc temerile Vaticanului, îmi spune Custodele. 
Cei care cred o să creadă mai departe. Credinţa lor o să câștige 
o nouă dimensiune. lar teologii o să aibă motiv de harță pentru 
câteva sute de ani. 

— Dar de ce m-aţi așteptat pe minei 

Custodele mai scoate din buzunar o foaie de hârtie 
împăturită. 


— Este o traducere a ceea ce a scris Asim pe insula Selja 
înainte să moară - o previziune astrologică, o profeție, spune-i 
cum vrei. 

Îmi dă foaia. 


Va veni o vreme când PAZNICII îl vor aduce pe CEL 
SFÂNT înapoi la locul lui de veci, sub soarele sfânt, sub 
cerul sfânt, în pământul cel sfânt; și vor trece o sută de 
ani; iar cincizeci de ani vor fi plini de depravare și desfrâu; 
și din PAZNICII cei mulți vor rămâne doar trei; căci 
numărul sfânt este trei, iar trei este pe placul CELUI 
SFÂNT, la fel cum trei sunt stâlpii DOMNULUI: iudaismul, 
creștinismul și islamul, Sfânta Treime, cele trei orașe 
sfinte din Islam, cei trei patriarhi, cele trei sărbători de 
pelerinaj, cei trei magi, cei trei conducători ai israeliților 
prin pustiu - Moise, Aaron și Miriam -, cele trei culegeri de 
scrieri din Tanah și cele trei adevăruri eterne: Paradisul, 
Infernul și Purgatoriul. 


2 


Beatriz se freacă la nas și spune că e vremea să mergem la 
culcare. 

O zice uitându-se la mine. Preţ de câteva secunde, îmi 
închipui că vrea să vin cu ea. Dar apoi adaugă că e obosită și că 
vinul i-a dat o durere de cap. Se ridică și strânge sticlele goale. 

— Nu prea e o coincidență faptul că au trecut o mie de ani de 
când mumia a fost mutată din locul ei de odihnă, spune ea. 

— Sau că au trecut cinci sute de ani de când Paznicii au venit 
aici în Caraibe, unde au suferit un naufragiu moral, adaugă 
Custodele și stinge lumânarea. 

— lar acum suntem în sfârșit trei, zice Beatriz. 


Mausoleul 
1 


— Vino cu mine, îmi spune Custodele. 

Un liliac vânează o insectă în întunericul nopţii. A trecut ceva 
vreme de când Beatriz a intrat în palat, lăsându-ne singuri în 
beznă, într-o liniște apăsătoare. 

— Unde? 

Custodele se ridică, mișcându-se cu precauţie din cauza 
bătrâneții. 

— Vreau să-ți arăt ceva. Vino cu mine. 

Plecăm de lângă lumânarea cea mare, de lângă aparatul 
împotriva ţânţarilor și paharele goale rămase pe masă și 
închidem după noi ușa terasei. 


2 


Mă duce înapoi la Biblioteca Sfântă. 

— O secundă, îmi șoptește el, pe când cititorul de iris face 
eforturi să îi identifice ochiul injectat. 

Apoi tastează codul și din nou intru șchiopătând în biblioteca 
asemănătoare unei biserici. 

Deschide un dulăpior aflat între două rafturi pe care scrie 
Guardas nórdicos și Textos santos. Dintr-un sertar etichetat 
Aventuras de los caballeros scoate o cutie de carton 
dreptunghiulară. O deschide și dă la o parte hârtia pânzată. 

— S-ar putea să te intereseze. 

Mă uit în cutie, îmboldit de curiozitate. Dau de un text scris în 
rune pe un pergament din cea mai fină piele de vițel. 

Rândurile de litere nordice alcătuiesc blocuri simetrice de 
text. Mă apropii și traduc primele rânduri: 


Odin, dă-mi putere! 


Vai, cum îmi mai tremură mâinile! Degetele-mi 
noduroase seamănă mai degrabă cu niște gheare de 
vultur. Unghiile îmi sunt rupte și respingătoare. 
Fiece răsuflare care-mi iese din piept e un 
horcăit  șuierător. Ochii mei, care zăreau pe 


vremuri uliul zburând sus pe cer, dincolo de 
nori, sau un stindard în vârful catargului unei 
corăbii la orizont, sunt acum întemnițați într-o 
ceată veșnică. 


— Manuscrisului ăstuia îi spunem Povestea lui Bård, îmi zice 
el. Textul a fost scris de Bârd Bârdsson, oșteanul și scutierul 
Sfântului Olav, care a stat pe insula Selja patruzeci de ani după 
bătălia de la Stiklestad. 

— Bârd? exclam eu. 

Bar&r! Mumia care se fărâmiţează în sicriul din piatră de lângă 
cel al lui Asim, pe insula Selja. 

— Un manuscris cu totul neobișnuit. Textul diferă de stilul 
care predomina pe atunci. 

— Probabil că Paznicii l-au trimis cu Snorri când... Esteban dă 
ușa de perete și intră furios în încăpere însoţit de două gărzi, ca 
un feldmareșal nervos care a fost trădat. Custodele și cu mine 
tresărim de frică. Încerc să-i dau pe furiș Custodelui cutia cu 
Povestea lui Bârd. 

— S-a întâmplat ceva? întreb eu. Hassan? 

Esteban mormăie ceva în spaniolă, dar nu înțeleg. Custodele îi 
dă cutia de carton în care se găsește manuscrisul. 

Esteban se uită repede la cutie. 

— Historia de Bård?, spune el. «Por que? 

— Perdoneme, señor Rodriquez?*, bâiguie Custodele. 

Esteban se întoarce deodată spre mine. 

— E interesant? întreabă el cu vocea tăioasă ca un ciob de 
sticlă. 

— Am citit doar câteva rânduri, îi răspund eu cu o voce firavă. 
Aţi mai aflat ceva despre Hassan? 

Gărzile îl înșfacă pe Custode și îl scot din bibliotecă de parcă l- 
ar fi arestat. 

— Ce se-ntâmplă? întreb eu. 

Esteban se uită la mine ca un profesor. 

— Îmi cer scuze dacă am... încep eu. 

— Custodele ar trebui să-și ceară scuze! 

— Noi... 


22 „Povestea lui Bârd“ (sp. în original). 
23 „De ce?“ (sp. în original). 
2% „lertaţi-mă, domnule Rodriquez“ (sp. în original). 


— Asta îi depășește atribuţiile. 

— Am crezut că, dacă mi-ai arătat manuscrisul lui Asim... 

— Ce pot să-ţi arăt eu și ce poate Custodele sunt două lucruri 
diferite. _ 

— Bineînţeles. Imi pare așa de rău! Nu am vrut să... 

— Bueno, mă întrerupe el. Vino cu mine! ` 

Esteban mă ia de mânecă și mă târăște prin bibliotecă. In 
cârjele mele, abia pot să țin pasul cu el. 


3 


leșim din palat printr-una dintre aripile laterale, coborâm 
câteva trepte mari și apoi o luăm pe o alee pavată. Trecem pe 
lângă fântâni arteziene și statui de marmură cu privirea 
îndreptată spre veșnicie. Parcul e plin de copaci care dispar în 
beznă. Aud foșnetul frunzelor, uguitul și ciripitul creaturilor 
nocturne, ca în junglă. Esteban mă conduce pe o potecă 
pietruită până la o pajiște. lar acolo, în mijlocul unui covor de 
flori, luminat de jos, se află o piatră înaltă de un metru. 

O piatră runică. 

Îmi trec degetele peste simbolurile aproape șterse de 
trecerea secolelor. Traduc în minte fiecare simbol: 


Ta 


Tord a gravat aceste rune departe de pământul 
strămoşilor lui 
Pe mări învolburate și peste munți necunoscuți 
prin păduri și peste piscuri 
L-am dus pe Cel Sfânt 
Pe care ne-am născut să-L apărăm 
prin mila zeilor 
Așa cum ne-a zis Asim 
Spre insula soarelui 
hispaniola 
1503 


În mijlocul parcului, înconjurat de flori și de un gard din fier cu 
vârfuri ascuţite, se află un mausoleu alb. 


Pereţii sunt decoraţi cu o friză din piatră roșie, dar nu există 
ferestre. Acoperișul, o cupolă, e din cupru cocilit. 

Ne oprim la poartă. 

— Uite, îmi spune Esteban. 

Scoate o telecomandă din buzunar. Un evantai nesfârșit de 
raze infraroșii străpunge întunericul. 

— Pentru protecţie, mă lămurește el. În caz că reușește 
cineva să treacă de porțile exterioare, de senzorii de jos, de 
camerele de supraveghere, de razele infraroșii, de detectoare și 
de câini. 

Își apropie ochiul de cititorul de iris și apoi tastează un cod. 
Porţile de fier se deschid. 

Ne oprim la baza treptelor de granit care duc spre intrare. 
Recunosc cele trei simboluri într-o friză de pe frontonul de 
deasupra imensei uși duble. Ankh, tiwaz și crucea. 

Urcăm scările spre podeaua de marmură din faţa intrării, 
încuietorile vechi și solide fuseseră înlocuite cu dispozitive de 
închidere prin coduri, instalate în cadrul imens al ușii. Esteban 
tastează un cod, așteaptă o clipă, apoi mai tastează unul. 

Ușile masive se deschid fără niciun zgomot. 

Intrăm într-un hol cu o podea mozaicată. Printre ramele 
încărcate ale tablourilor și ornamentele aurite se zăresc tavanul 
și pereţii decoraţi cu fresce. Ușile se închid în urma noastră. 
Zăvorul revine la locul lui. Ușile interioare și exterioare nu se pot 
deschide în același timp. 

În spatele unei alte uși, o luăm pe o scară cu trepte late și 
coborâm două etaje, până ajungem într-o nouă sală. Esteban 
trebuie să se uite din nou printr-un cititor de iris și să tasteze un 
cod. 

Ușa se deschide. 

Și intrăm. 


4 


Misterul și incredibila frumuseţe a mausoleului mă copleșesc. 
Tavanul boltit, înalt și galben ca lămâia este susținut de 
paisprezece coloane de marmură. In spatele lor, pereţii sunt albi 
și strălucitori. Rotonda, coloanele și arcadele își armonizează 
liniile perfect, dând încăperii un aer de măreție. În comparaţie 
cu ornamentaţia bogată din Biblioteca Sfântă și din restul 


Palatului Miercoles, mausoleul este simplu și auster. Și incredibil 
de superb, de un alb strălucitor. 

De afară, cripta nu pare prea mare. Însă odată ajunși 
înăuntru, vedem un sicriu de aur pe o plintă de un metru, la care 
se poate ajunge urcând niște trepte imense. În fiecare colţ ard 
câte șapte lumânări în sfeșnice de aur de o înălțime egală. 

Ne apropiem de soclu și de sicriu cu venerație. Zgomotul 
făcut de cârjele mele pare o blasfemie, așa că mi le pun sub 
braţ și mă apropii șchiopătând fără niciun sprijin. 

Urcăm cele cinci trepte până la soclu. 

Capacul sicriului este dat la o parte. Se sprijină pe patru stâlpi 
de abanos. 

In sicriu se află mumia, cu braţele subțiri încrucișate pe piept. 

E înfășurată într-o pânză. Capul îi este alungit și ascuțit. 

— Acesta e Moise, îmi spune Esteban. 

Deși intuisem asta, simt că nu mai am aer. Inima îmi bate atât 
de tare, încât răsuflu din greu. Totul mi se pare atât de ireal și 
de solemn, încât izbucnesc în lacrimi. 

— Moise... repet eu uluit. 


5 


Una dintre ușile mausoleului se deschide și intră Beatriz, 
urmată de aceleași gărzi care îl duseseră pe Custode afară. 
Gărzile se postează de o parte și de alta a ușii. Beatriz se 
rostogolește pe podea. 

Nedumerit, mă uit când la Beatriz, când la mumie. De cea 
venit aici? Credeam că se dusese de mult la culcare. De ce sunt 
două gărzi cu ea? 

— Vreau Manuscrisele de la Thingvellir, îi cere Esteban. 

Deși nu intuisem că va rosti exact cuvintele astea, totul are o 
logică remarcabilă. Deși sunt tot mai neliniștit și mă cuprinde 
frica, sunt conștient că Esteban mi-a arătat mumia. 

— Te întrebi cu siguranţă de ce te-am adus aici, continuă 
Esteban. Vreau să înţelegi că Manuscrisele de la Thingvellir fac 
parte din ceva mult mai mare. Și acel ceva este aici. La Palatul 
Miércoles. 

Mă uit chiorâș la Beatriz. „Ce cauţi aici?” o întreb fără cuvinte. 
Privirea îi e rece și sfidătoare. 

— Beatriz, o implor eu din priviri. 


Se uită la fratele ei. 

— O doamnă încântătoare, nu? Mă înghiontește. Atrăgătoare. 
Să nu crezi că n-am observat cum te uiţi la ea. 

— Unde sunt manuscrisele? întreabă Beatriz. Toată căldura îi 
dispăruse din voce. 

— Ni le dai dacă te las să te culci cu ea? mă întreabă Esteban 
râzând. Tu ce zici, Beatriz? Merită să ţi-o tragi cu un spălăcit ca 
să pui mâna pe manuscrise? 

Beatriz se uită fix la mine. 

Esteban continuă. 

— Am avut răbdare cu tine. Nu crezi? Am fost prietenos și 
ospitalier. Ti-am dat suficiente ocazii s-o faci, dar acum încep să- 
mi pierd răbdarea. 

— Nu știu unde sunt, mă bâlbâi. 

— Poate că te cred. Poate că nu. Dar n-o să-mi fie greu să mă 
lămuresc. 

Face semn spre două gărzi, care vin în grabă, tropăind. 
Esteban mă conduce în jos pe scară. Beatriz ne urmează. leșim 
din mausoleu, apoi coborâm niște trepte, o luăm prin 
nenumărate coridoare subterane recent zugrăvite, cu uși 
imense, până când ajungem în cele din urmă undeva sub palat. 

Deschid o ușă din lemn masiv. O scară îngustă duce într-o 
pivniță. 

— Unde mergem? întreb eu bâlbâindu-mă. 

Beatriz se întoarce și pleacă. Spre lumină. 

Gărzile mă îmbrâncesc pe scări, în întuneric, în mirosul fetid 
de umezeală și putreziciune. Se aud niște gheare zgâriind 
podeaua din piatră. Când un gardian aprinde o lanternă, în 
penumbră strălucesc niște ochi galbeni. Un păianjen fuge din 
calea fasciculului de lumină. 

— Unde mergem? întreb din nou. 

Imi dau seama că nu ne întoarcem în camera mea cu pat 
mare și moale și cu un candelabru deasupra. Vreau o explicaţie. 

Coridorul care duce spre pivniţă este îngust și umed, cu tavan 
boltit. Podeaua de piatră e alunecoasă. Dăm colţul și ne oprim în 
faţa unei uși groase de lemn cu un lacăt de fier în formă de 
cruce. O șopârlă se târăște în zigzag pe podea și în sus pe 
perete. 


Una dintre gărzi deschide ușa cu o cheie ridicol de mare. 
Încuietoarea scârțâie de parcă nu a mai fost folosită de un secol. 
Ceea ce nu e departe de adevăr. 

— N-aș vrea să crezi că nu sunt o gazdă bună, îmi spune 
Esteban. Așa că te scot de aici când te hotărăști să cooperezi, 
între timp, sunt sigur că o să poţi să analizezi mai bine situația 
în pivniţă. 

Îmi poruncește să intru. 

Nici nu mă gândesc. Rămân pe loc. 

— Cred c-ar trebui să știți, suspin eu, că sufăr de 
claustrofobie. 

Un gardian mă îmbrâncește înăuntru. Cârjele cad cu zgomot 
lângă mine pe podeaua din piatră tare, rece și umedă. 

Ei pleacă, trântind ușa cu putere. 


Celula 


1 


În celulă e întuneric beznă. Miroase a vechi, a mucegai, a 
urină, a apă stătută și mușchi, dar și a ceva care a murit și a 
putrezit cu multă vreme în urmă. 

Mă ridic în picioare și mă lovesc de peretele din piatră. Gem 
de durere. E greu să-mi păstrez echilibrul în întuneric. 

Trebuie să fac tot posibilul să nu mă apuce un alt atac de 
claustrofobie. Ştiu că nu trebuie să las panica să pună stăpânire 
pe mine. Trei, doi, unu... Respir adânc și regulat. Nu sunt în 
pericol. Am suficient aer. Trei, doi, unu... Trag aer adânc în 
piept, până în stomac. 

Deși m-am obișnuit cu întunericul, tot nu văd nimic. Nimic- 
nimic. 

Cu mâinile întinse în faţă, șchiopătez până la perete. Și el e 
făcut tot din piatră. Îmi trec mâinile prin păr. Am un cucui în cap. 

Acum respir normal și îmi dau seama că mai aud ceva în afara 
propriilor suspine. 

Îmi ţin răsuflarea și ascult. 


Cineva respiră. 
Nu sunt singur în celulă. 


2 


Frica mă ţintuiește locului. Stau îngrozit cu spatele rezemat 
de perete și mă lipesc și mai tare de piatra rece pe când ascult 
respiraţia slabă și șuierătoare a unei alte ființe. 

să fie un om? O fiară? O creatură ca Gollum, care a trăit în 
beznă patru sute de ani și acum vrea să își astâmpere foamea? 

Înghit în sec. Încep să suspin necontrolat. Mâinile și genunchii 
îmi tremură. 

— Bjørn, eu sunt. 

Inima mi-a stat în loc. 

Apoi recunosc vocea. 

E Custodele. 

Preţ de câteva secunde, trupul mi-e paralizat de frică. Apoi 
respir ușurat. 


Alunec pe podea, cu spatele lipit de perete. 

— În celulele astea au fost închiși sclavi, pirați, rebeli și 
militanti politici. Suntem în a doua temniţă. Aici pot să încapă 
cincizeci sau șaizeci de prizonieri. Unii au trăit aici ani buni 
înainte să moară. Acum e folosită ca pivniţă și spaţiu de 
depozitare. 

Nu îl văd. Dar bănuiesc că e la vreo trei, patru metri spre 
stânga. 

— Îmi cer scuze că te-am amestecat în asta, îi spun eu. 

— Nu-i vina ta. 

— Credeam că Beatriz e de partea noastră. 

— Sigur că e. 

— Păi... Beatriz a venit cu gărzile după mine. La mausoleu. 

— Sunt sigur că există o explicație. 

— Nu pricepi... 

— Ba da. 

— Și Esteban... Nu poate să se poarte așa cu noi. 

— Regele Esteban se poartă exact cum vrea cu cine vrea! 

— Oamenii normali nu se poartă așa. 

— Păi Esteban e normal? E obsedat! 

— Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ai putea să ai de 
suferit de pe urma cercetărilor mele. 

— E numai vina mea. Trebuia să-mi dau seama că vom fi 
văzuți de gărzi pe televiziunea cu circuit închis. Chiar și în bezna 
nopții. 

— Nu pricep... Eşti angajatul lui! 

— Am fost prostul de care s-a folosit până acum. Acum 
manuscrisul e o treabă care vă privește pe tine și pe el. Acum se 
poate dispensa de mine. 

— Dar de ce te-a - îmi caut cuvintele potrivite - pus sub arest 
la domiciliu? 

— Pentru că n-are încredere în mine. Pentru că m-a prins în 
cele din urmă cu mâța-n sac. De ani de zile e pe urmele mele. 
Beatriz m-a apărat. Până la urmă tot a reușit să pună mâna pe 
mine. Nu cred că s-ar putea găsi în Povestea lui Bård ceva care 
să reprezinte o ameninţare pentru el. Însă îl supără lipsa mea de 
loialitate. Faptul că ţi-am arătat fără știrea lui unul dintre 
manuscrisele din Biblioteca Sfântă. 

— De ce e pe urmele tale? 


— Pentru că l-am provocat mereu. Nu m-a plăcut niciodată. Și 
mai e și gelos pe mine. 

— Pe tine? 

Îl aud respirând în întuneric. 

— Pentru că Beatriz e mai atașată de mine decât de el. 

— Așa, și? El e fratele ei, iar tu - un prieten. 

Custodele îmi vorbește în șoaptă. 

— Esteban a fost interesat de Beatriz mai mult de atât. 

Întunericul dintre noi crește. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Știai că faraonii egipteni erau așa de preocupați să-și 
păstreze sângele albastru, că se însurau cu surorile lor? Chiar și 
Cleopatra s-a căsătorit cu fratele ei mai tânăr. Unii cred că 
relaţia faraonului Akhenaton cu mama lui, regina Tiye, a servit 
drept sursă de inspiraţie pentru mitul lui Oedip. 

— Vrei să spui că Esteban și Beatriz au o relaţie incestuoasă? 

— N-am vrut să întreb niciodată așa ceva. 

— Esteban nu e tocmai un faraon. 

— Dar și el suferă de megalomanie. Și e la fel de nebun. În 
anii '60, înainte să se mute în SUA, Beatriz mi-a spus că Esteban 
a agresat-o sexual. 

— Ce tot spui? 

— Avea impulsuri suicidale pe atunci. Tocmai reușisem s-o 
conving să nu se sinucidă când mi-a zis de el. Mai târziu n-a mai 
vrut să vorbească despre asta. Nu știu dacă el a mai încercat 
sau a lăsat-o în pace. 

Mi-am îngropat faţa în mâini. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că trebuie să înţelegi cât de nebun e. 

— Nebun... 

— Nu te lăsa prostit de șarmul de psihopat al lui Esteban. E 
malefic. 

Mă întreb dacă nu cumva Custodelui îi lipsește o doagă. Mi se 
face greață să mi-o imaginez pe Beatriz în braţele lui Esteban. 

— Sunt sigur că Esteban are mulţi prieteni influenţi, îi spun 
eu. Dar când o să se isprăvească povestea asta, o să afle că și 
eu am. 

— Bjørn, zice el cu șovăială în glas. Doar nu-ți închipui c-o să 
ne lase să ieșim de aici! 


Moise 
1 


Mă tot zvârcolesc în somn și tresar în timpul nopții. 

Stau pe podeaua rece și umedă de piatră, cu spatele rezemat 
de peretele tare. Visele și frica se întrepătrund. Din când în când 
mă trezesc tresărind și mă uit în întuneric, respirând sacadat. 
Un hipnotizator m-a învăţat mai demult cum să-mi reduc 
intensitatea atacurilor de panică meditând și încetinindu-mi 
pulsul. Trei, doi, unu... Sunt una cu respiraţia mea. Dar nu e așa 
de ușor. _ 

Uneori aud gheare zgâriind podeaua. Imi închipui că tavanul e 
acoperit cu pânze groase de păianjen și că păianjeni grași 
așteaptă un șobolan să se prindă în pânza lor lipicioasă. Când 
încerc să mă refugiez în somn, tresar din cauza spasmelor care 
îmi încordează mușchii. 

Aud sforăitul încet al Custodelui. Mi-a spus oare adevărul? Sau 
l-a pus Esteban în celulă cu mine ca să mă prostească și să mă 
convingă? Oare Custodele, Beatriz și Esteban sunt cu toţii 
împotriva mea? Oare Custodele e nebun și tânjește după 
Beatriz? Și cum am putut să mă înșel atât de amarnic în privinţa 
lui Beatriz? Cum am putut să mă îndrăgostesc de o femeie tot 
așa de ticăloasă și rece ca fratele ei? 

Adorm și visez că am devenit Paznic. Unul care apucă frâiele 
după cinci sute de ani. Bjørn Beltø. Paznic. 

Mă dor toţi mușchii. Mi-e imposibil să găsesc o poziţie 
confortabilă. 

Mă trezesc și îl aud pe Custode cum se ușurează lângă 
perete. 

Mă ridic și fac la fel. 

Apoi încercăm amândoi să ne culcăm la loc. 


2 


Nu știu dacă e dimineaţă, după-amiază sau toiul nopţii. În 
beznă, timpul nu își pierde orice semnificaţie. Foamea e chiar 
mai puternică decât frica pe care o simt. 

Pe când aţipesc din nou, sclavii și piraţii care au sfârșit aici 
trec într-o procesiune prin faţa mea. Simt mirosul fricii lor. 


— Bjarn? 

— Da. 

— Vrei să vorbim? 

— De ce? 

— E mai bine decât să-ţi pierzi minţile. 

— Atunci despre ce să vorbim? 

— Despre Moise. 

— larăși? 

— De ce crezi că Vaticanul i-a dat o avere familiei Rodriquez 
ca să păzească mumia și manuscrisul vreme de cinci sute de 
ani? 

— Bună întrebare. Dacă mumia ar fi într-adevăr Moise, 
Vaticanul ar fi construit cu siguranţă o catedrală în cinstea ei, ca 
Bazilica Sfântul Petru. Un altar pentru toți evreii, creștinii și 
musulmanii din lume. 

— Nu și dacă Moise a fost altfel decât l-ar fi vrut Biserica. Nu 
și dacă Moise nu i-a condus niciodată pe israeliți prin deșert. Nu 
și dacă a fost un prinţ egiptean nesupus și lipsit de sentimente, 
care și-a sfidat tatăl. 

— Să înţeleg că Moise nu e așa cum îl știm noi din Biblie? 

— Au trecut aproape o mie de ani de când se presupune că a 
trăit Moise și până când povestea lui a fost adunată bucată cu 
bucată în cele cinci cărţi ale lui Moise. Bjørn, se mai schimbă 
istoria într-o mie de ani. E totuși mult timp. 

Sunt de acord cu el. O mie de ani înseamnă foarte mult. 


4 


Oamenii care își pierd vederea spun că li se ascut celelalte 
simţuri. Acum înţeleg la ce se referă. În beznă aud apa curgând 
undeva prin pereţi, gheare zgâriind pardoseala și flegma din 
plămânii Custodelui. Simt mirosul urinei din colț și al timpului 
care trece. Simt un gust metalic în gură și sângele cum îmi 
curge prin vene. Nu-l văd pe Custode, dar simt aura care îl 
înconjoară. 


— În Biblie, evenimente care s-au desfășurat pe durata a 
secole întregi sunt concentrate într-un singur episod narativ, îmi 
spune Custodele. Adevărul și mitul se întâlnesc doar când totul 
este ordonat cronologic și povestirea curge în ritmul potrivit. 

— De pildă? 

— Cele zece urgii din Egipt. Apele Nilului, care se prefac în 
sânge. Broaștele și insectele, animalele care mor de ciumă, 
grindina, întunericul... îţi mai amintești? 

— Da, am fost la Școala de duminică. 

— În vremurile biblice, o erupție vulcanică masivă a devastat 
insula Santorini. Întreaga zonă mediteraneeană a fost afectată 
de tsunami. Cenușa vulcanică s-a ridicat în atmosferă și a 
întunecat soarele. Asta a dus la o catastrofă climatică. Mii de 
oameni și de animale au murit. Nilul a fost puternic poluat. Peștii 
au murit. Ecosistemul a fost afectat. Nu mai erau pești care să 
mănânce larve, așa că insectele s-au înmulţit și au devenit o 
sursă de hrană pentru broaște. Vezi, totul se leagă. 

— Dar Exodul? 

— Un mister al istoriei. Tot ce știm despre fuga israeliților din 
Egipt este scris în Exod. Totuși, dacă ne ghidăm după 
evenimentele istorice care pot fi dovedite cu probe arheologice, 
știm că Exodul a avut loc la câteva generaţii după domnia 
faraonului Tutmes al IIl-lea, care a pus bazele unui Egipt nou și 
puternic. Până atunci, ţara era extrem de bogată. Amenhotep al 
lll-lea, strănepotul lui, a pus să se construiască clădiri 
impunătoare în tot orașul. A ridicat Palatul Malkata în Teba și a 
poruncit să se înceapă lucrările de reconstrucţie în orașul distrus 
Avaris, care se afla la nord de Delta Nilului. Noul oraș a fost 
botezat Pi-Ramses - Pitom și Ramses -, dar zona e mai bine 
cunoscută sub numele de Gosen. În cea de-a doua carte a lui 
Moise, se spune: „Și au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i 
asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom și 
Ramses, ca să slujească de hambare lui Faraon."?5 După cum 
vezi, povestea din Biblie și arheologia sunt cam pe aceeași 
lungime de undă. Potrivit Exodului, sclavii israeliți au construit 
foarte mult. lar arheologii au descoperit că la reconstrucția 
orașului Pi-Ramses au lucrat sclavi străini. 

— Și asta înseamnă... 


25 Exodul, 1:11. 


— ... Că Amenhotep al Ill-lea e faraonul din Biblie. El a fost 
tatăl lui Akhenaton, care voia să înlocuiască toţi zeii egipteni cu 
un singur zeu puternic. 

— La fel ca Moise. 

— Exact. Și știu prea bine cine a fost Moise. 


Promisiuni 


Auzim pași grei pe coridor. 

Amândoi tragem adânc aer în piept. 

Auzim cheia răsucindu-se în broasca veche. 

Ușa se deschide într-o explozie de lumină. Custodele și cu 
mine suntem orbiţi. Ne apărăm ochii de raza puternică a 
lanternei. 

Când ochii mi se obișnuiesc din nou cu lumina, văd și eu 
celula pentru prima dată. Nu e mare, are în jur de patru metri pe 
cinci. Custodele stă într-un colț. Pereţii sunt făcuţi din blocuri de 
granit. Podeaua de piatră e neregulată și netezită de picioarele 
multor prizonieri. Acoperișul e boltit. 

— Tu! 

Unul dintre gardieni arată spre mine. 

Îmi apuc cârjele. Custodele se ridică să vină cu mine, dar e 
îmbrâncit la loc. Gardienii închid ușa. Il aud pe Custode bătând 
în ușă, dar se aude înfundat, ireal, de parcă ar veni de departe. 


Gărzile îmi dau voie să fac un duș și să mă duc la toaletă. Nu 
aș fi surprins dacă duhoarea din celulă încă se mai simte pe 
hainele mele ude și jegoase. 

Mă așteaptă la o masă în stil rococo, din mahon proaspăt 
lustruit. Esteban e îmbrăcat într-un costum scump. Beatriz 
poartă o rochie drăguță și strâmtă de vară. 

— Buenos dias’, mă salută Esteban. Ai dormit bine? 

Nu îi răspund. 

Beatriz se uită la mine cu ochi goi. 

— Totul ar merge mai bine dacă ne-ai spune unde ai ascuns 
Manuscrisele de la Thingvellir. În voce i se simte răceala. 

Nu scot o vorbă. 

— Nu-i așa că-i drăgălașă? Esteban se linge pe buze, îmi 
zâmbește șmecherește și îi mângâie braţul gol. E extraordinară, 
nu? Ea e dovada că Dumnezeu a creat femeia! Trebuia s-o fi 
văzut când era tânără. Măiculiță! 

Beatriz rămâne nemișcată. 

— Vrem să te întrebăm ceva, îmi spune Esteban. 

— Și dacă răspund? 


2 „Bună dimineaţa” (sp. în original). 


— Atunci nu te mai deranjăm. 

— Îmi daţi drumul? 

— Desigur. 

— Și Custodelui? 

— Firește. 

— Și dacă nu răspund? 

— O să răspunzi. Nu ești prost. O să ai destul timp să vii la 
gânduri mai bune, răspunde Beatriz. 

— Timp? A 

— Da, de gândire. In celulă. Alături de Custode. 

— Beatriz, ce-ar trebui să fac? 

— Cred c-ar trebui să faci ce-ţi spune Esteban. 

— Mă mai gândesc. 


Prinţul moștenitor 
1 


După acest scurt interogatoriu, gărzile mă conduc înapoi în 
celulă. Mi se dau două chifle, două mere și două sticle cu apă. 
Duhoarea mă izbește. 

Gărzile mă îmbrâncesc înăuntru și mă lasă în beznă, să ascult 
lecţiile de istorie ale Custodelui. 

— Cum a mers? 

— Era și Beatriz acolo. 

— Aha... 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Da. 

— Și ea e implicată. 

— În ce anume? 

— În operaţiunea lui Esteban. 

— Beatriz? Nu, niciodată. 

— Nici eu nu pricep. 

Mâncăm cu poftă chiflele și merele, dar apa o păstrăm. 

Ne ascultăm respiraţia în tăcere. 


2 


— Bun, și atunci cine a fost Moise? întreb eu. 

Îl aud pe Custode cum se ridică și își drege glasul. 

— Moise cel din Biblie nu a existat niciodată. 

— Dar tot știi cine a fost. Îmi trag nasul. 

— Prinţul pe care-l știm sub numele de Moise a fost un 
egiptean de viţă nobilă. Nu era fiu de sclav. Cei care au compilat 
Biblia l-au zugrăvit ca să se potrivească portretului făcut de 
israeliți. Ca multe lucruri din Biblie, povestea a fost retușată și 
aranjată. 

— De ce? 

— Aveau o naţiune de întemeiat. Un popor de unit. O religie 
de propovăduit. Aveau nevoie de un profet. De o poveste 
uimitoare, care să inspire lumea și să o ţină în supunere. 

— Așa că l-au inventat pe Moise? 


— A fost o lovitură de geniu. Creând un personaj literar, 
Moise, puteau să construiască povestea folosind și oameni 
adevăraţi, și personaje fictive; și mituri, și evenimente istorice. 

— Cum așa? 

— Originile lui „Moise” sunt un exemplu bun: un fiu de sclav 
ajunge prinţ. Cu toții știm asta din Exod, unde fiica faraonului îl 
găsește pe bebelușul Moise plutind pe Nil într-un coș de răchită. 
Problema e că unei prințese egiptene nu i s-ar fi permis 
niciodată să adopte un copil, așa cum se întâmplă în Biblie. 
Puritatea sângelui în familia regală egipteană era atât de 
importantă, încât faraonii își lăsau gravide surorile și fiicele ca s- 
o păstreze. Ideea că fiicei faraonului, care era pe jumătate zeiță 
și pe jumătate muritoare, i s-ar fi permis să adopte fiul unui 
sclav evreu sărac este de neconceput. 

— Și cum a evoluat povestea? 

— Povestea cu fiul adoptat își are rădăcinile într-o istorisire 
asemănătoare din mitologia babiloniană, dar mai e și o versiune 
egipteană. Mulţi faraoni se însurau cu prințese din alte regate ca 
să formeze alianţe politice. Unele dintre ele primeau palate și 
titlul tet-sa-pro. Ce crezi că înseamnă tet-sa-pro? 

Clatin din cap în întuneric. 

— Tet-sa-pro înseamnă „fiica faraonului”, Bjørn. Femeile astea 
sărmane trăiau singure și nu aveau voie să nască. Duceau o 
viață tristă. Dacă aveau un iubit, erau omorâte. Din surse 
istorice am aflat de soarta unei astfel de femei. Termut, prințesa 


siriană, a fost tet-sa-pro în timpul domniei lui Tutmes al III-lea. 
N-a avut copii. Dar, potrivit surselor, tot a crescut un fiu. 
— Adoptiv? 


— Da. Nu știm cum îl cheamă, dar prinţesei Termut i-a fost 
îngăduit să adopte un fiu pentru că era doar tet-sa-pro - cu alte 
cuvinte, intrase în familie prin măritiș, fără să fie de spiţă divină. 

Povestea asta, alături de mitul babilonian al bebelușului care 
plutește pe apele fluviului într-un coș de răchită, le-a dat ideea 
celor care au scris Biblia să relateze drumul parcurs de Moise 
din tabăra de sclavi până la curtea regală egipteană. 


3 


— Și, până la urmă, cine a fost Moise? 
— Un prinţ moștenitor rebel. 


— Akhenaton? 

— Akhenaton s-a urcat pe tron în locul fratelui său mai mare. 

— Și asta ce-nseamnă? 

Custodele păstrează tăcerea câteva clipe. 

— Moise a fost fratele lui Akhenaton. 

— Frate? Ce fel de frate? 

— Fiul cel mare și prințul moștenitor al lui Amenhotep al III-lea 
s-a numit Tutmes. Era cunoscut și după numele Djhutmosis și e 
unul dintre marile mistere ale Egiptului Antic. 

— N-am auzit de el. 

— Exact. Ceilalţi membri ai familiei simt foarte cunoscuţi: tatăl 
lui, Amenhotep al Ill-lea; mama lui, Tiye; fratele mai mic, 
Akhenaton sau Amenhotep al IV-lea; și, bineînțeles, 
Tutankhamon, fiul lui Akhenaton sau al lui Amenhotep al Ill-lea. 
Dar nimeni n-a auzit de prințul moştenitor Tutmes. Ar fi putut să 
rămână în istorie ca marele faraon Tutmes al V-lea. Dar a 
dispărut. Fără elegii sau vreun tribut adus de supuşi sau familie. 
Fără nicio explicație. Prințul moştenitor a dispărut din istorie ca 
prin farmec. 

— De ce? 

— A căzut în dizgrație. A dispărut pe neașteptate în al 
douăzeci și treilea an de domnie al lui Amenhotep. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E o poveste tristă. Prințul moștenitor Tutmes a fost un erou 
de război recunoscut și un conducător religios, un general 
curajos în armata tatălui său. Ca și Moise, s-a răsculat. Sunt 
prea multe asemănări între prinţul moștenitor și Moise ca să fie 
o coincidență. 

— De pildă? 

— În Biblie ni se spune că Moise a ucis un egiptean care a 
maltratat un sclav în Gosen. Prinţul Tutmes a luptat și el 
împotriva abuzurilor suferite de sclavi. Potrivit unei alte versiuni, 
Moise nu a fugit în Madian, ci în Etiopia. Acolo s-a luptat atât de 
vitejește, că a fost încoronat rege. In Coran se spune negru pe 
alb că Moise a domnit ca rege în Etiopia. Și Talmudul evreiesc îl 
pomenește pe Moise ca rege. 

— Așa, și? 

— Prinţul Tutmes a fost și el rege al Etiopiei o vreme. 

— Și asta înseamnă că a fost Moise? 


— Nu, mai e ceva. Moise și prințul Tutmes au fost amândoi 
generali de seamă și foarte credincioși. După o incursiune 
reușită, Tutmes a fost făcut mare preot al Templului lui Ra din 
Heliopolis, în nordul Egiptului, și a mai fost legat de cultul lui 
Ptah din Memfis. Prin asta, prinţul moștenitor era deasupra 
tuturor preoţilor din Egiptul de Sus și de Jos, nu foarte departe 
de Pitom-Ramses. 

Custodele tușește. Mă gândesc că e prea firav ca să reziste 
zile întregi într-o celulă. 

— Bjørn, mă urmarești? Prințul moștenitor Tutmes a fost mare 
preot în Gosen, care a fost readus la viaţă de tatăl lui - acolo 
unde ne spune Biblia că israeliţii au fost sclavii faraonului. 


4 


După o scurtă pauză în care își suflă nasul, Curatorul 
continuă: 

— Mai există legături între prinţul Tutmes și Moise în istoria lui 
Manethon, Aegyptiaca. Acolo se vorbește despre o răscoală a 
sclavilor în Avaris, adică Pitom-Ramses sau Gosen, în timpul 
domniei lui Amenhotep al III-lea. Manethon scrie că faraonul a 
fost sfătuit să scape ţara de „indezirabili”, așa că i-a pus să 
lucreze în carierele de piatră din Avaris. 

— Cine erau indezirabilii? 

— Cine altceva decât israeliții cei prigoniţi? Potrivit lui 
Manethon, sclavii au lucrat acolo mulţi ani până să vină un preot 
de la Templul lui Ra din Heliopolis. Prinţul moștenitor Thutmosis! 
Preotul renunţase la religia egipteană și la vechii zei, venerând 
un zeu atotputernic. Manethon mai scrie că preotul fusese 
înainte soldat, la fel ca prinţul moștenitor Tutmes, și că i-a 
învățat pe indezirabili să lupte. În Biblie se spune că egiptenii „s- 
au scârbit de copiii lui Israel”?'. Manethon povestește că, atunci 
când preotul i-a condus pe indezirabili la revoltă, mulţi au fugit 
în ţara lor de obârșie. Vezi paralelismul? O revoltă a sclavilor... 
Un egiptean care să-i ajute... Au fugit în ţara lor natală... 

— Exodul... 

— Exact! Secole mai târziu, cei care au scris Biblia au făcut 
din povestea aia una dramatică, despre trădare și curaj, revoltă 


27 Exodul, 1:12. 


și fugă - înspre ţara făgăduită de Dumnezeu. Evident că 
povestea din Biblie este mai impresionantă și mai plină de curaj. 
Un exod spectaculos... Un zeu care se implică în ce se întâmplă 
pe pământ... Un conducător măreț, de calibrul lui Moise... 


5 


— Asta înseamnă că mumia din mausoleul de aici, din Palatul 
Miercoles este prinţul moștenitor Tutmes? 

— Mumia este a prinţului moștenitor Tutmes, fiul lui 
Amenhotep al Iil-lea și al reginei Tiye. Oaia neagră a familiei. 
Tâlhar și rebel. 

— Ce s-a întâmplat cu el când au fugit sclavii? 

— După ce Tutmes i-a ajutat pe israeliți să fugă, s-a întors cu 
mult curaj în palatul tatălui său. Acasă la tati. Ei bine, 
Amenhotep al Ill-lea nu era un tată blând și înțelegător. Și-a 
condamnat fiul neascultător la moarte. Nu numai că prinţul se 
răsculase împotriva întregii sale familii și a zeilor egipteni, nu 
numai că-i ajutase pe sclavi să fugă, ci își și dezonorase tatăl, 
tatăl și zeul din Egipt. Și pentru asta nu avea cum să-l ierte. 

— Așa că a fost executat? 

— Pentru că avea sânge albastru, nu a fost ucis în public. 
Pentru faraon, trădarea fiului a fost secret de stat, tabu, o jignire 
adusă familiei. Prinţul moștenitor Tutmes a fost lăsat să își 
aleagă moartea. A ales să moară prin otrăvire. După ce a băut 
otrava și și-a dat ultima suflare, a fost îmbălsămat și mumificat. 
O fi fost el un trădător, dar tot era membru al casei regale și, 
prin urmare, de origine divină. Numai că n-a fost înmormântat 
lângă strămoșii lui, ci pe malul vestic al Nilului, în spatele Văii 
Regilor și al Văii Reginelor. Ascuns în spatele altor două 
morminte, a fost șters din istorie. Amenhotep al Ill-lea a poruncit 
ca toate documentele în care apărea fiul lui să fie distruse. Orice 
referință scrisă a fost arsă și statuile sale au fost făcute una cu 
pământul. 

— Și totuși nu a fost uitat? 

— Prințul a lăsat în urma lui multe scrieri, dintre care unele 
sunt aici, la Palatul Miércoles, pe papirusurile ferfeniţite. Pe 
scurt, aceste texte au marcat începutul unei noi religii. 
Susţinătorii prințului moștenitor - și au fost mulți - nu l-au uitat 
niciodată pe conducătorul lor. Au preluat învăţăturile lui, 


împreună cu alte tradiţii mai vechi, i-au studiat scrierile și 
concepţiile religioase. Preoţii s-au convertit la credinţa într-un 
singur zeu suprem, mai puternic decât toți zeii egipteni. Așa că 
oamenii au început să-l perceapă pe prinţul Thutmosis ca pe un 
conducător religios. Din ce în ce mai mulţi oameni au început să 
venereze noul zeu. Din noul cult s-a desprins iudaismul. O altă 
ramură, mai restrânsă, a noii religii a devenit cultul lui Amon-Ra. 
Mumia prințului moștenitor, pe care o păzeau, a devenit zeul lor. 
Cât despre Biblie, niște scriitori vizionari au strâns laolaltă mai 
multe texte și au creat un nou protagonist atotputernic, pe care 
l-au botezat Moise. 


Seicul 
1 


Timpul trece foarte greu pe întuneric. 

Custodele și cu mine dezbatem fel de fel de teorii despre 
Moise și istoria Paznicilor. Cât știau? Cât au înţeles? Cât de mult 
a fost schimbată povestea de-a lungul secolelor? 

Sunt dus de două ori să vorbesc cu Esteban și Beatriz. Vor să 
le spun unde sunt Manuscrisele de la Thingvellir. Mi-e teamă, 
dar nu suflu o vorbă. 


2 


A doua oară când vin să mă ia, gărzile îmi pun o glugă pe cap. 
Teama mi se transformă în panică. Inima începe să îmi bată 
frenetic. Încerc să mă eliberez. Plâng ca un copil. 

Gărzile mă târăsc prin pivniţă, apoi pe scări și pe un coridor, 
până ajungem într-o cameră unde mă leagă de un scaun. 

Mă zbat și mă zvârcolesc. 

Ușa se închide. 

— Ajutor, ajutor! strig eu. 

Incerc să-mi fac o gaură în glugă cu dinţii. 

— N-ai de ce să intri în panică, îmi spune Esteban. Materialul 
e subţire. O să ai suficient oxigen. 

— Scoate-o! 

— Inspiră adânc! 

— Scoate-o! 

— Tare încăpățânat ești, Bjørn Beltø. 

— Scoate gluga! 

— În curând. 

— Nu pot să respir. 

— Acușica. 

— Acum! 

— Ei, hai! Cum să nu poţi să respiri? 

— Te rog, dă-mi-o jos! Te rog! 

_ — Dacă stai liniștit o clipă și mă lași să vorbesc, ţi-o dau jos. 
Incerc să mă calmez în căldura sufocantă a glugii care mi se 
lipește de faţă. Trei, doi, unu... 

— Bravo! Vezi că se poate? 


— Te rog, zi odată ce ai de zis! 

— Bjarn? 

— Da... 

— O să-l cunoști pe șeic. 

— Pe șeicul Ibrahim? 

— În carne și oase. 

La fel cum un călugăr simte prezenţa lui Dumnezeu într-o 
capelă, așa simt și eu prezenţa șeicului în cameră. De parcă 
însăși existenţa lui îmi ia tot oxigenul. 

— Deci sunteţi în cârdășie. 

Esteban râde. 

— Ai putea spune și asta. Mai nimeni nu-l cunoaște pe șeic. 
Încerc să iau o gură de aer, dar inspir același aer cald pe care |- 
am expirat. Prezentându-mă șeicului, Esteban îmi semnează 
practic condamnarea la moarte. Îmi dau seama de asta. 

Îmi desface frânghia din jurul gâtului și îmi scoate gluga. Trag 
în piept cu nesaț aer proaspăt în timp ce îmi mijesc ochii din 
cauza luminii puternice, încercând să îl zăresc pe șeic. Dar îl văd 
doar pe Esteban cu gluga în mână. Afară e întuneric. Ceasul de 
pe perete arată ora unsprezece și jumătate. Respir adânc. 
Atacul de panică și claustrofobia m-au lăsat leoarcă de sudoare. 

— Unde e? 

— Chiar aici. 

Mă uit din nou descumpănit prin cameră. Dar suntem doar noi 
doi. 

Esteban îmi întâlnește privirea. 

— Eu sunt șeicul. 


3 


Mă uit la el vreme îndelungată, așteptând să pufnească în râs 
și să-mi spună că e totul o glumă. Aștept ca din clipă în clipă să 
se deschidă ușa și să intre șeicul Ibrahim, cu tot fastul și pompa. 

Sau poate că îmi dau seama că spune adevărul. 

Esteban se plimbă în jurul scaunului meu. 

— De când eram mic și tata mi-a spus pentru prima dată 
povestea Paznicilor, a manuscrisului și a mumiei, un singur lucru 
a contat pentru mine, și anume să găsesc exemplarul lui Asim. 
Manuscrisele de la Thingvellir. Cum bine știi, palatul și persoana 
mea se află sub protecţia Vaticanului din mai multe puncte de 


vedere, inclusiv financiar. Așa că a trebuit să găsesc altă cale. 
Am „moștenit” obsesia tatălui meu: să completez colecţia de 
scrieri de la Palatul Miercoles cu o versiune integrală a 
manuscrisului. Și mi-am dat seama din vreme c-o să am nevoie 
de un alter ego ca să fac asta. Prea mulţi oameni știau cine 
sunt. Ar fi început să pună întrebări dacă mă duceam la licitaţii 
de manuscrise sau mă vedeau umblând prin cele mai bune 
anticariate, arhive și biblioteci din lume. Așa că l-am inventat pe 
șeic, pe care l-am lăsat să angajeze o echipă de muncitori. 

— De ce tocmai un șeic? 

— De ce nu? Ibrahim al-Jamil ibn Zakiyy ibn Abdulaziz al 
Filastini. Un șeic educat, sofisticat, bogat și retras, cu reședința 
în Emiratele Arabe Unite. Un sponsor, mecena și susținător 
generos, ba chiar și filantrop. În calitate de șeic, am finanţat 
catedre ale unor universităţi și institute de cercetare. Dar tot ce 
am făcut, toate tranzacţiile și investiţiile au avut un sigur scop: 
să obţin informaţii care să mă conducă la pergamentele pe care 
le-ai găsit la Thingvellir. M-am aliat deopotrivă cu erudiți și 
lichele. Am angajat academicieni și anticari. Dar mereu am 
acţionat prin oameni de legătură. Mereu. Nimeni nu l-a întâlnit 
vreodată pe șeic. Nimeni nu știa cine e. Nici măcar Beatriz, 
scumpa mea soră, nu știe că șeicul și cu mine suntem una și 
aceeași persoană. N-a stat în aceeași casă mai mult de-o 
săptămână. Nimeni nu știe unde e. Șeicul operează printr-o 
organizaţie. O reţea de minciuni și înșelăciuni. O iluzie. 

— De ce-mi spui secretul tău? 

— Pentru că vreau să înţelegi cât de important e să intru în 
posesia Manuscriselor de la Thingvellir. Vreau să înţelegi că 
trebuie să-mi spui unde sunt. 

— Și dacă n-o fac? 

Se duce spre o ușă laterală, o deschide și face semn să intre 
cuiva care aștepta pe culoar. 


Hassan 
1 


Hassan intră cu pași mari în încăpere. E plin de mușchi și 
impunător. Hassan Sfarmă-Piatră. 

— Dacă nu cooperezi, îmi spune Esteban, îl pun pe Hassan să 
te convingă. Dar nu trebuie să ajungem acolo. Ti-am spus 
adevărul cu speranţa c-o să-ţi dai seama că e extrem de 
important pentru mine și că-mi iau munca în serios. N-o să las 
nimic să-mi stea în cale. Nimic. 

Nu pot să răspund. Esteban taie sfoara care îmi ţine mâinile 
legate de scaun. 

— Și dacă-ţi spun, ne lași pe mine și pe Custode să plecăm? 

— Bineînţeles. 

Dar știm amândoi că nu va risca să i se afle secretul. 

Scoate un șuierat printre dinţi. Apoi se duce la un birou și ia 
dintr-un sertar un document care îmi este familiar. 

— Bjarn, sunt curios. Cum ai reușit să găsești peștera de la 
Thingvellir din ce-ai citit în manuscris? zice el și pune codicele 
lui Snorri pe masă lângă mine. 

Mă emoţionează să văd manuscrisul pierdut al lui Sira 
Magnus. Parcă îmi văd prietenul stând la masă în casa parohială 
și îi aud vocea. 

— Sigur îţi închipui că l-am furat de la Sira Magnus. Și că l-am 
omorât. Dar adevărul e că la început a încercat să ni-l vândă. Nu 
sunt eu de vină că s-a răzgândit. N-am vrut să-l ucidem. Dar 
inima i-a cedat. Atâta tot. 

Esteban se uită spre Hassan. lrakianul uriaș se uită drept 
înainte fără să scoată o vorbă, de parcă eu și Esteban nici n-am 
fi acolo, de parcă ar fi cu gândurile în altă parte, într-un univers 
autist. 

„Atâta tot...” 

Mâinile îmi tremură așa de violent, încât mi-e greu să ţin 
manuscrisul. Mă duc la ultima pagină și îi arăt cum am ajuns la 
Saga Sfintei Cruci, care conţinea indicaţiile spre peșteră. 
Esteban țâțâie. Apoi se uită din nou la Hassan, care picotește. 

— E târziu. Hassan tocmai a sosit. Cred că mâine dimineaţă 
voi doi ar trebui să purtaţi o discuţie foarte serioasă. 

Mă înfior numai la gândul unei astfel de discuţii. 


— Nu e foarte sofisticat. Dar e foarte eficient, după cum poți 
să-ți închipui. Mai gândește-te. Inainte să se pună Hassan pe 
treabă. Ai face bine să te hotărăști să cooperezi înainte să-ți 
rupă degete sau să-ţi frângă piciorul rupt, care s-a vindecat așa 
de bine. In locul tău, eu nu l-aș supăra. Ruptul oaselor e una 
dintre metodele blânde ale lui Hassan. În Irak i-a scos ochii 
unuia care n-a vrut să vorbească. Cu mâinile goale. Mă 
gândeam să-ţi zic, în caz că nu vrei să-mi spui ce vreau să aud. 
Bjarn, crede-mă, ai face bine să cooperezi. 


2 


Kierkegaard a spus odată că frica noastră e pentru ziua de 
mâine. Acum înțeleg ce a vrut să spună. 

Nu pot să dorm. Cu spatele rezemat de zidul din piatră, mă uit 
în gol, în bezna celulei. Deși sunt conștient că e un perete la 
câţiva metri în fața mea, aș putea să am dinaintea ochilor 
vastitatea spaţiului cosmic, și tot atât aș vedea. Nimic nu-mi 
poate potoli frica de ce mă așteaptă în zori. Groaza m-a înșfăcat 
în ghearele ei. Un singur lucru mai există pentru mine: Hassan. 

Evident că o să le spun ce știu. Nu sunt prost. N-o să-mi 
sacrific degetele, ochii sau viața pentru Manuscrisele de la 
Thingvellir. Dar sunt două probleme. Unu: o să mă omoare 
oricum, iar doi: habar nu am unde e manuscrisul. Cred că seiful 
SIS e undeva prin Londra, dar ar putea fi la fel de bine în idilicul 
sătuc Llanfairpwligwngyligogerychwymădrobwllllan 
tysiliogogogoch din Țara Galilor. 

Oare ce-o să-mi facă atunci când le voi spune că habar nu 
am? O să-mi rupă niște degete ca să se asigure că spun 
adevărul? Cu siguranţă îmi vor cere să sun la SIS. Oare ce-o să 
spună profesorul Llyleworth sau Diane când o să-i sun pe 
nepusă masă - „Salut, Bjarn la telefon” - ca să îi întreb unde 
sunt Manuscrisele de la Thingvellir? În cel mai fericit caz, vor 
înţelege că fac asta la presiunea altcuiva. În cel mai nefericit 
caz, vor refuza să îmi spună. Orice s-ar întâmpla, manuscrisele 
și cei de la SIS vor fi deja în altă parte când trupele lui Hassan 
vor apărea cu tancurile. lar eu sigur voi fi tot aici, în celulă, în 
întuneric, când vor verifica dacă i-am păcălit sau nu. 


Mereu am fost laș când a venit vorba de durere - dentiști, 
infecții în gât, umflături, unghii rupte. Nimeni nu a suferit ca 
mine. 

Gândul la durerea pe care mi-o va provoca Hassan îmi face 
greață. Îmi vine să plâng. 

Respir sacadat. Custodele sforăie liniștit. 


Planul 
1 


De data asta nu aud pașii, ci zgomotul făcut de încuietoare și 
de mecanismul ruginit ce pare că se împotrivește. 

Mă crispez. Deja? Nu mai respir. Inima îmi stă în loc. Creierul 
mi se oprește, iar eu nu mai simt decât o panică sălbatică, 
primitivă. 

Balamalele scârțâie. Ușa se deschide. 

Nu pot respira. Mi se pune un nod în gât. 

Văd lumina unei lanterne. 

Preţ de o clipă, înțeleg cum se simt condamnaţii la moarte 
când sunt pe punctul de a fi duși la scaunul electric. 

Scâncesc. 

— Șșș, aud o șoaptă. 

E Beatriz. 

Beatriz, cu părul în dezordine și un zâmbet superb. Beatriz 
cea cu ochi scânteietori. 

Beatriz trădătoarea. 

De ce au trimis-o să mă ia? Tocmai pe micuța Beatriz? 

— Repede! îmi șoptește ea. 

Custodele sare în picioare. 

— Bea! exclamă el și o îmbrățișează. Nu reușesc să-mi adun 
gândurile și membrele în același timp. 

— Pfui, ce pute aici, spune Beatriz. 

Ce se întâmplă? Unde sunt gărzile? Oare așteaptă Hassan 
afară, după ușă? 

Speriat și confuz, mă târăsc pe podea cât mai departe. 
Departe de Beatriz și de teama pe care o aduce cu ea. 

— Bjarn? 

Mă crispez când fasciculul lanternei mă izbește peste faţă ca 
un bici. 

Beatriz oftează. 

— Of, Bjarn. 

„Of, Bjørn?” 

Îmi mijesc ochii. 

— Dragă Bjarn, chiar n-ai înţeles, nu? 

Ce să „înţeleg”? Nu-i răspund. „Dragă Bjørn?” Nu înţeleg. 


Intră în celulă. Îi dă lanterna Custodelui și mă ajută să mă 
ridic în picioare. Tremur din toate încheieturile. Și sunt rușinat 
că tremur atât de tare. Chiar și în faţa morţii, tot mi-ar plăcea să 
am puţină demnitate. Nu vreau să fiu o epavă care tremură și se 
vaită când mai are doar un minut de trăit. 

Ea își pune mâinile pe umerii mei și mă fixează cu privirea. Se 
uită drept în ochii mei miopi, pe care o să mi-i scoată Hassan 
înainte să mă omoare. 

— Bjarn? 

Mă uit în altă parte. 

— Ce faci, prietene? 

— Ce vrei? 

— Of, Bjarn. 

— O să vii să te uiţi când mă torturează Hassan? 

Mă trage spre ea. 

— Bjørn. Ascultă-mă. Bjørn! Bjørn! 

— Ce anume? 

— Mă prefăceam. 

Se prefăcea. Așa spune acum. 

— N-a fost greu. Îmi știu bine rolul. Viaţa mea a fost o lungă 
șaradă, în care Esteban mi-a fost adversar. El... Se hotărăște să 
nu spună la ce se gândea. In seara aia în care Esteban v-a 
surprins pe tine și pe Custode în bibliotecă, una dintre gărzi, pe 
care o plătesc ceva mai bine ca să fie... de partea mea, m-a 
anunţat. Mi-am dat seama că trebuie să intru în horă. N-aveam 
ce să fac. Era singurul fel în care puteam să aflu ce are Esteban 
de gând să facă. M-am oferit să duc gărzile la mausoleu ca să 
vorbească singur cu tine până să te azvărle în temniţă. Era așa 
de fericit când m-am oferit să-l ajut! Eram amândoi împotriva 
întregii lumii... Esteban e isteț, dar când e vorba de mine, îmi 
mănâncă din palmă. E așa naiv, încât se lasă mereu tras pe 
sfoară. Mereu a fost așa. 

În vocea ei se simţea o amărăciune profundă. 

— Cum să știu că nu te prefaci acum? 

— Cred că știi asta, Bjarn. 

— De ce mi-ai cerut să-ţi spun unde sunt Manuscrisele de la 
Thingvellir? 

— Pentru că a trebuit să joc rolul lui Beatriz cea rea, prințesa 
de gheață a lui Esteban. 

— Și dacă ţi-aș fi spus? 


— Bjørn, te cunosc. Știam că n-ai să sufli o vorbă. 

— Bjarn, spune adevărul, mă asigură Custodele. O știu pe 
Beatriz. Poţi să ai încredere în ea. 

— Și chiar dacă ai fi fost forțat să spui unde le-ai ascuns, îmi 
zice Beatriz, nu Manuscrisele de la Thingvellir sunt cel mai 
important lucru pentru tine. 

— Ce e mai important? 

— Să salvăm mumia și manuscrisul original. 

Încă sunt sceptic și încerc să analizez situaţia la rece. De ce 
să o cred acum? Și totuși, trupul meu a acceptat explicaţia. Imi 
simt mușchii cum se relaxează. Teama mi se risipește. Nu pot să 
rezist ochilor ei blânzi. Mă ciupește ușor de obraz. 

— Uite, zice ea și îi dă Custodelui un pistol. 

— E totul pregătit? 

— Ce anume? întreb eu. 

— Totul e gata, confirmă Beatriz. Nimeni nu bănuiește nimic. 
M-am purtat ca de obicei. Mi-am făcut unghiile. M-am dus la 
universitate, mi-am sunat prietenii din toată lumea, la fel ca 
întotdeauna. Esteban n-are nici cea mai vagă idee. Și, în tot 
timpul ăsta, am pregătit lucrurile. 

— Ce anume? o întreb eu. 

— Am închiriat un cargobot dotat cu un container cu mediu 
controlat și mai multe tone de zahăr și cafea de descărcat în 
Italia. 

Mă uit la ea fără să mai înțeleg nimic. 

— Nava se numește Desideria, care înseamnă „dorință”. 

E clar că sunt prost. 

— De ce transportăm tone de zahăr și cafea în Italia? o întreb 
eu. 

Niciunul dintre ei nu răspunde. Au impresia că glumesc. 

— Mai am două dube identice şi un tir cu remorcă, zice 
Beatriz mai departe. Am cumpărat paisprezece saci cu cartofi 
dulce și două butoaie cu rom făcut în casă. l-am mituit pe cei de 
la vamă, pe paznicii și docherii din port. Am închiriat un avion 
cargo care ne așteaptă la aeroport. Am vorbit cu profesorul 
Lilyleworth de la SIS, care mi-a promis că ne ajută cu un grup de 
agenţi - foști soldați din trupele de comando - care au fost aduși 
de la Londra. Totul e gata. 

— Bună treabă! exclamă Custodele. 

— Despre ce tot vorbești? o întreb eu. 


Amândoi se uită la mine, fără să le vină să creadă. 

— Bjørn, sigur îţi amintești ce-am discutat, îmi spune Beatriz. 
O să ducem înapoi mumia în Egipt. O să ne asigurăm că 
manuscrisul de papirus ajunge pe mâinile cui trebuie. 

— Și cum o să facem asta? 

— Trebuie să furăm mumia și manuscrisul. Nu, e urât să furi. 
Reformulez. De fapt, îndeplinim misiunea pe care Paznicii ar fi 
trebuit să o ducă la bun sfârșit acum cinci sute de ani. 

— Mergem? Custodele stătea nerăbdător în ușă. 

— Da, nu avem mult timp la dispoziţie. Beatriz scutură niște 
praf imaginar de pe hainele mele, apoi îmi dă cârjele. 


2 


O luăm prin pivniţă, dar pe alt drum. 

— Esteban are un paznic în capul scărilor, ne lămurește 
Beatriz. 

Pivniţa e un labirint de coridoare înguste și întunecoase. 
Mergem și tot mergem. O șopârlă trece ca o săgeată pe lângă 
noi. Mi-e teamă că ne-am rătăcit în labirintul subteran, dar 
Beatriz o ia la stânga, apoi la dreapta, sigură pe ea. 

Eu merg șchiopătând după ea, ţinând bine cărjele. 

— Sistemul de pază e atât de avansat, încât e aproape 
imposibil să furi mumia și manuscrisul, îmi spune Beatriz. Un 
străin abia ar putea trece de poarta principală. Nici măcar o 
veveriță nu mișcă prin parc fără să știe paznicii. Dar sistemul nu 
prevede o treabă făcută din interior. De cineva ca mine. 


3 


În cele din urmă, la capătul coridorului, ajungem la niște 
trepte abrupte și înguste, care urcă spre prima pivniţă. Apoi 
mergem pe alt coridor până la o scară care urcă până la 
bibliotecă. 

— Întâi luăm manuscrisele. De acum încolo trebuie să avem 
grijă la camerele de supraveghere, ne sfătuiește Beatriz. Sunt 
patruzeci şi cinci de camere, care transmit imagini la 
cincisprezece monitoare odată la fiecare zece secunde, așa că 
palatul e supravegheat în permanenţă, atât afară, cât și 
înăuntru. 


Nu sunt bun la matematică, dar, după calculele mele, timpul 
în care o cameră nu înregistrează ar fi cam de douăzeci de 
secunde. 

— Nu mai avem timp, ne spune Custodele. 

— În bibliotecă sunt două camere, ne spune Beatriz. Una e pe 
tavan, în colţul din dreapta, iar cealaltă - în mijlocul bibliotecii. 
Ambele au zone moarte. Urmaţi-mă. Nu vă mișcaţi până nu vă 
zic eu. 


Camera blindata 
1 


Când Beatriz ne dă semnalul, ne strecurăm în bibliotecă; 
adică Beatriz și Custodele se strecoară; eu vin șontăâc-șontăc în 
cârje, mă împiedic de marginea covorului și mă lovesc cu 
umărul de tocul ușii, în așa fel încât butonul de la cămașă și 
mânerul cârjei se izbesc de cadrul din lemn al intrării. Gem de 
durere. Beatriz se întoarce, gesticulează și își dă ochii peste cap. 

— Încă nu știe nimeni că v-am scos din celulă, ne ceartă ea în 
șoaptă. Când o să se afle, o să fie vai și amar. Dacă ne găsesc, 
n-o să scăpăm niciodată. 

— Am priceput, am priceput! 

Ne lipim de perete între două vaze de porțelan, în zona 
moartă a camerei de supraveghere de pe tavan. 

Când beculeţul roșu al camerei se stinge, ne furișăm pe lângă 
rafturi până la următoarea zonă moartă. De două ori, Beatriz 
este nevoită să se ducă la cititorul de iris și să introducă un cod 
ca să deschidă ușa Bibliotecii Sfinte. 

Nu aud alarme sau zgomot de pași în fugă. Dar inima îmi bate 
așa de tare în piept, încât mi se pare că ar trebui să i se audă 
ecoul până foarte departe. 

Închidem ușa Bibliotecii Sfinte și ne lipim de peretele aflat sub 
cameră. Când se stinge becul roșu, Beatriz și Custodele aleargă 
prin bibliotecă, și eu după ei. 

Ajungem într-o sală cu o ușă blindată. Din fericire, aici nu sunt 
camere. 

Beatriz se oprește în dreptul cititorului de iris, așteaptă să se 
aprindă lumina verde, apoi tastează două coduri a câte șase 
cifre. De câte ori atinge tastatura se aude un bâzâit electronic. 


Imensa ușă din oţel se deschide cu un zăngănit, iar înăuntru 
se aprinde o lumină slabă. 

— Dacă Esteban și-a dat seama ce pun la cale, acum o să ne 
prindă, ne spune ea. 

Intru șchiopătând în camera blindată. 

Camera albă îmi amintește de o sală de operaţii. E sterilă și 
rece. Se aude zumzăitul continuu al aparatului de aer 
condiţionat. In mijlocul camerei se află o masă cu un cadru 
metalic și blat de sticlă. 

Beatriz se duce la masă, iar eu mă ţin după ea. Manșonul de 
cauciuc de la cârje scârțâie pe gresie. 

Cele șase papirusuri se află sub niște geamuri groase, între 
instrumente care măsoară temperatura și umiditatea cu o 
precizie incredibilă. 

În mai multe locuri, papirusul s-a dezintegrat într-o pulbere 
fină. 

— Cărţile lui Moise, ne spune Beatriz. 

Mă aplec peste masă cu respect și mă uit la papirusurile pline 
de hieroglife scrise neglijent, din care nu pricep o iotă. 

Custodele bate darabana pe sticlă. 

— Vaticanului îi convine ca manuscrisele să fie păstrate aici, 
departe de privirile curioșilor și de angajaţii care ar putea să 
dezvăluie ce conţin. Timp de cinci sute de ani, Vaticanul a plătit 
regește familia Rodriquez ca să aibă grijă de manuscrise. 


2 


Pe când eu și Custodele ne ţineam de urât în celula 
întunecată, Beatriz a pregătit papirusurile pentru transport. 

Le împachetează într-o mătase fină. Sub masa de metal a 
ascuns o cutie cu muchii din aluminiu și șase compartimente. 
Pune cu grijă manuscrisele în cele șase despărțituri. 

Cutia din aluminiu e atât de ușoară, încât Custodele o poate 
duce singur. Plecăm din camera blindată și închidem ușa, apoi o 
luăm pe coridorul servitorilor, care nu e monitorizat de camere. 
La capătul culoarului coborâm pe o scară de serviciu din nou în 
pivniţă. Aici nu prea riști să dai peste cineva. Beatriz merge în 
față cu lanterna, urmată de Custode, care ţine cutia din 
aluminiu. lar eu șchiopătez în spatele lor. 


Trecem din nou printr-un labirint de coridoare. E atât de 
întuneric, încât nu îmi dau seama dacă sunt aceleași prin care 
am venit. Dar Beatriz știe drumul. Deschide o ușă din metal care 
scârțâie ca în comedii și ne trezim într-un garaj subteran luminat 
de neoane puternice. 

— Esteban a construit garajul în anii '70, pentru că erau spaţii 
de depozitare aici, ne explică Beatriz. 

Deschide ușa din spate a unei dube roșii cu logoul Coca-Cola 
imprimat pe fiecare parte. În spate sunt două cutii din lemn. Una 
e lungă și dreptunghiulară; cealaltă e mică și pătrată. Custodele 
pune cutia de aluminiu și cele șase papirusuri în cutia cea mică, 
pe care o învelește apoi în folie cu bule de aer și lână de lemn. 

Cutia dreptunghiulară e suficient de încăpătoare pentru sicriul 
mumiei. 

Îmi proptesc o cârjă de peretele garajului. Dacă e să ajut la 
cărat, am nevoie de un braţ liber. 


3 


Din garaj ajungem în alt labirint de coridoare, de data aceasta 
în aripa vestică a palatului. O luăm la dreapta pe o ușă metalică 
de un roșu închis și recunosc deodată galeria proaspăt decorată 
care duce spre mausoleu. 

De fapt, e mai simplu să mergi cu o singură cârjă, așa că mă 
întreb de ce până acum le-am folosit pe amândouă. Doctorul din 
Italia nu mi-a spus cât timp voi avea nevoie de cârje, iar cel din 
Norvegia, care a înlocuit ghipsul cu un bandaj, nu a adus vorba 
de cârje. Poate ar fi trebuit să mă descotorosesc de ele cu mult 
timp în urmă. Dar nu mă miră, mereu fac așa. 

Cu un etaj mai jos, sub mausoleu, ne oprim în fața ușii cu 
cifru. Nu sunt camere aici. Beatriz tastează codul. Odată ce 
intrăm, trebuie să așteptăm ca ușa să se închidă după noi 
înainte ca Beatriz să poată folosi cititorul de iris și tasta al doilea 
cod. A doua ușă se deschide. 

Urcăm scările până într-o cameră din spatele mausoleului. 

— În regulă, ne spune Beatriz. Se întoarce spre mine și trage 
adânc aer în piept. Acum vine partea cea mai importantă. 

— La ce te referi? 

— Cum sunt două camere în mausoleu, gărzile văd sicriul pe 
unul dintre monitoare, așa că trebuie să întrerupem transmisia. 


— Nu e cam riscant? Dacă facem asta, atunci sigur o să-și dea 
seama că se întâmplă ceva. Nu-i mai bine să sperăm că n-o să 
observe? 

— Crede-mă, se uită pe monitoarele alea. Dacă întrerupem 
transmisia, mai câștigăm câteva minute până își dau seama că 
nu e o eroare tehnică. Unul dintre ei o să trebuiască să coboare 
aici de la primul etaj, unde e sediul pazei, ca să reseteze 
camerele. Dacă se mișcă repede, îi ia patru minute și jumătate. 
Apoi o să vadă că au fost dezactivate manual și că sicriul nu mai 
e la locul lui. O să declanșeze alarma generală după patru 
minute și cincisprezece secunde. 

— Alarma generală? 

— Sunt mai multe tipuri de alarme în palat. Cele locale sunt 
activate în anumite zone și la sediul pazei. Alarma generală e și 
mai a naibii, pentru că activează toate sirenele din interior și 
exterior. Toate ușile și porţile se închid automat și se aprind 
luminile exterioare de urgenţă, inclusiv cele portocalii și roșii de 
pe gardul principal. Alarma alertează poliţia; în cinci minute, 
palatul o să fie înconjurat de echipaje speciale. Poliţia o să 
blocheze drumurile care ies din Santo Domingo și o să oprească 
toate decolările. 

— Cu alte cuvinte, avem trei minute să scoatem sicriul din 
mausoleu și să-l băgăm în dubă și jumătate de minut să 
traversăm parcul și să ajungem în oraș cu mașina, spune 
Custodele. leșim pe poarta din vest? 

— Da, încuviinţează Beatriz. Carlos e de pază în seara asta la 
poarta vestică. 

Îi face un semn Custodelui, care deschide carcasa de 
protecţie a alarmei. 

— Sirena o să facă un zgomot îngrozitor, spune el. Ești gata, 
Beatriz? 

— Da. 

Tastează codul. 

Custodele ține degetul apăsat pe butonul care dezactivează 
camerele. 

Beatriz numără până la cinci. 

— Haide! 


Împușcătura 
1 


Alarma începe să sune puternic. 

— Repede! strigă Beatriz. Deschide ușa și ne gonește pe mine 
și pe Custode în mausoleu. 

Sunetul alamei trece prin pereţi, podea și tavanul boltit. Totul 
vibrează, creând o cacofonie îngrozitoare. 

Flăcările pâlpâinde ale lumânărilor desenează lumini și umbre 
pe stâlpii din marmură albă. 

— Hai, hai, hai! 

Alergăm  împiedicându-ne pe pardoseala lucioasă a 
mausoleului, după care urcăm cele cinci trepte până la soclu. 

Ne oprim cu toţii respectuoși în fața mumiei, ca ţintuiţi de 
același gând. 

Moise... Prinţul moștenitor Tutmes... Prinţul sfidător... 

Trupul învelit în pânză pare extraordinar de fragil. Braţele 
încrucișate i se odihnesc pe pieptul scobit. Ni se pare un 
sacrilegiu să îl mutăm, să îi tulburăm somnul de o mie de ani... 

Beatriz închide sicriul. Ea și Custodele au grijă să verifice 
încuietoarea. 

— Repede! zice Beatriz, încercând să acopere cu strigătul ei 
alarma care sună neîntrerupt. 

Apucăm mânerele din aur - Beatriz și Custodele în față, iar eu 
în spate - și ridicăm sicriul din sarcofag. 

Mi-era teamă că o să fie prea greu, dar nu cântărește foarte 
mult. 


2 


Ținând sicriul cât mai puţin înclinat cu putinţă, coborâm 
treptele. Zgomotul făcut de pașii noștri este acoperit de sunetul 
alarmei. Custodele ne ţine deschisă ușa, apoi o trântește în 
urma noastră. 

Urechile îmi ţiuie. Alarma e reglată pe o frecvenţă care îţi 
zgârie auzul și creierii. 

Ne străduim să ţinem sicriul drept când coborâm treptele spre 
ușile blindate. Beatriz și Custodele îl ridică deasupra capului, iar 
eu mă aplec în așa fel încât fundul sicriului să fie aproape la 


nivelul treptelor. Târăsc după mine o singură cârjă, care bocăne 
pe scări. 

Mă tot aștept să dau nas în nas cu un paznic sau, și mai rău, 
cu Esteban și Hassan. 

Odată ce ajungem jos, alarma se aude din ce în ce mai slab. 
Beatriz își scanează irisul și așteaptă lumina verde. 

Nimic. 

— Pot să ne închidă aici? o întreb. 

— Desigur, îmi răspunde Beatriz. Tot sistemul e controlat de 
la centrul de comandă. 

— Dar ia mereu ceva timp, spune Custodele. 

„Ceva timp...” 

Chiar atunci se aprinde lumina verde. Beatriz tastează codul. 
Când auzim băzâitul electronic care anunţă deschiderea ușii, ne 
năpustim afară. 

O rupem la fugă pe hol, cu sicriul între noi. Una dintre luminile 
de jos pâlpâie. Tălpile pantofilor noștri bocăne de podea, îmi 
zvâcnesc timpanele. 

Pe când Custodele deschide ușa care dă spre garaj, mă aștept 
să ne întâmpine o escadrilă de gărzi pregătite să ne împuște. În 
garaj nu e nimeni, dar se simte un miros vag de benzină și ulei 
de motor. Un clopoțel atârnat deasupra ușii scoate un clinchet, 
la fel ca la școală, când începea recreaţia. 

Cărăm sicriul până la duba cu logoul Coca-Cola. Beatriz 
deschide portiera din spate. 


3 


Hassan e pe unul dintre scaunele rabatabile din spatele dubei. 

Pe chip nu i se citește nimic. Arată ca managerul unei 
sucursale de bancă dintr-un oraș străin, repartizat undeva 
departe de casă. Genul de manager care nu îţi dă banii de care 
ai disperată nevoie, pentru că nu ai formularul corect completat 
și ștampilat de către autorităţile din ambele ţări. 

Chelia îi strălucește chiar și în lumina slabă din spatele dubei. 
Mustaţa deasă îi e bine tunsă. Poartă o cămașă albă, cravată 
albastră și un costum gri bine călcat. 

Custodele, Beatriz și cu mine rămânem încremeniţi. Nimeni 
nu scoate o vorbă. Ne uităm la Hassan și așteptăm să vedem ce 
face. Ţin strâns în mână mânerul din aur al sicriului. 


Nu e înarmat. Dar e atât de mătăhălos, încât nici nu trebuie 
să aibă o armă la el, ar fi de prisos. E obișnuit să obțină tot ce 
vrea. Statura lui îl face să pară imposibil de atacat și de învins. 

Dar nue. 


4 


La început nu îmi dau seama de unde a venit împușcătura. Se 
aude un zgomot puternic de explozie, care răsună prelung între 
pereții de beton. Beatriz și cu mine tresărim. 

Hassan deschide gura să spună ceva și fața i se 
schimonosește. Pe cămașa albă și costumul gri îi apare o pată 
de sânge. 

Horcăie. | se ivește o spumă sângerie în colţul gurii. 

Se prăbușește cu zgomot în spatele dubei. Șezutul scaunului 
rabatabil se ridică la loc, lipindu-se de spătar. 

Custodele își scoate mâna din buzunar. Ține pistolul pe care i 
l-a dat Beatriz. In haina lui e o gaură fumegândă. 

— N-am avut încotro, ne spune el cu nonșalanţă. 

Urcăm sicriul în dubă și încercăm să îl scoatem afară pe 
Hassan. Dar e prea greu. Deși suntem trei, nu îl putem clinti cu 
niciun chip. 

— N-avem timp de asta! strigă Beatriz. 

Așa că îl lăsăm unde e. 

— N-am avut de ales, repetă Custodele. Apoi adaugă 
insistent: Nu-i așa? N-am avut de ales. 

— N-ai avut de ales, îi spunem noi în același timp. Așezăm 
sicriul în cutie, pe care o umplem apoi cu lână de lemn și o 
învelim în folie de protecţie. 

Încerc să mă uit oriunde, numai la Hassan nu. Dar este atât 
de mătăhălos, încât e greu să îl ignor. 

— N-am avut de ales, mormăie Custodele. 


Evadarea 
1 


Beatriz sare din spatele dubei, se duce repede în faţa 
vehiculului și se așază la volan. Custodele și cu mine trebuie să 
ne cățărăm peste Hassan ca să ajungem la cele două scaune 
rabatabile din spatele ei. Mă murdăresc de sânge pe genunchi. 

Folosindu-se de o telecomandă, Beatriz deschide ușa garajului 
și trece în viteză pe lângă rândurile de mașini parcate și stâlpii 
din beton. Un canal de scurgere zăngăne când trecem peste el. 
Acum Îmi aduc aminte că am uitat să iau cealaltă cârjă. Asta e. 

Roţile scrâșnesc când Beatriz întoarce și apoi frânează ca să o 
ia spre ieșire. Ajungem într-o curte mare și apoi o luăm prin 
parc. 

— Suntem cu treizeci de secunde în urmă față de plan, ne 
spune Custodele. 

Beatriz mărește viteza. De șasiu se izbesc pietricele de pe 
cărare. 

— Ce ciudat, spune deodată Beatriz. 

— Ce anume? o întreabă Custodele. 

— Dacă Hassan știa ce punem la cale, înseamnă că știe și 
Esteban. Unde e? De ce nu ne oprește? 

Zona pe care o traversăm nu e bine luminată. Insectele roiesc 
în jurul farurilor, atrase de lumină. Beatriz conduce cât de 
repede poate. Văzute din dubă, trunchiurile întunecate ale 
copacilor devin un fel de zid negru. Un animal mic - un iepure 
sau o veveriță - stă în mijlocul drumului și încremenește în 
îmbrăţișarea mortală a luminilor din faţă. În ultima clipă, sare 
într-un tufiș. 

Beatriz apucă volanul cu o asemenea putere, încât 
articulațiile degetelor i se albesc. 

Printre copaci vedem luminile parcării de lângă poarta dinspre 
vest. Eu și Custodele tragem perdelele care separă partea din 
faţă de restul dubei. 

Beatriz pune frână și coboară geamul. Paznicul o întreabă 
ceva, binedispus. Aud cuvântul Coca-Cola. Beatriz îi răspunde. 
Paznicul râde. Vorbesc în spaniolă, așa că nu înțeleg ce își spun. 
Porţile duble zăngăne și se deschid. Beatriz mai spune ceva și 
râde. 


— Si, Si, si! râde paznicul. 

— Bueno, Carlos, spune Beatriz. Buenas noches.?8 

Chiar atunci se pornește să țiuie alarma generală. 

Numele e nimerit. Face atâta gălăgie, încât ai putea crede că 
a izbucnit Al Treilea Război Mondial. O alarmă care sună ca o 
sirenă de raid aerian îi va trezi cu siguranță pe toţi locuitorii din 
Republica Dominicană, Haiti, Puerto Rico, Jamaica și Cuba de 
sud-est. 

Pe geam văd că Palatul Miercoles și parcul sunt luminate ca 
un complex hotelier din Dubai. 

Porțile nu se mai mișcă. Apoi încep să se închidă automat. 

Beatriz apasă pedala de acceleraţie până jos. Duba se mișcă 
greu și rămâne prinsă între porți, care îi zgârie laturile. 

Paznicul bate cu frenezie în caroserie. 

— Opriţi-vă! ¿Qué pasa?” Opriti! 

Cu un zgomot de metal sfărâmat, duba se strecoară printre 
porți. 


2 


Aleea care duce de la poarta vestică până la bulevard este 
mărginită de un zid nu prea înalt, acoperit de mimoze. Intrăm pe 
bulevard în viteză, iar Beatriz nu se uită nici la stânga, nici la 
dreapta înainte să o ia pe acolo. Un Mercedes gri frânează și 
patinează pe drum. Șoferul claxonează nervos. 

Beatriz reușește să aducă duba de Coca-Cola la o viteză de o 
sută douăzeci de kilometri pe oră. 

— Lumea o crede că ne grăbim să ajungem la niște clienţi 
tare însetaţi, spune Custodele. 

Din fericire, nu sunt multe mașini pe drum la ora asta din 
noapte. Pe refugiul din mijlocul bulevardului sunt plantați niște 
copăcei. Luminile portocalii și roșii pâlpâie pe gardul Palatului 
Miercoles. 

La următoarea intersecţie cotim la dreapta. Acolo ne așteaptă 
o altă dubă, la fel ca a noastră. In spatele ei se află o camionetă 
cu remorcă, un Lexus, o dubă Ford Transit și două camioane 
Hummer. 


283 „Noapte bună” (sp. în original). 
29 „Ce se întâmplă:” (sp. în original). 


Beatriz oprește brusc. Cealaltă dubă Coca-Cola întoarce pe 
același bulevard și o ia în aceeași direcție. Beatriz urcă mașina 
cu atenţie pe rampa de aluminiu, în spatele camionetei cu 
remorcă. Porţile de la Palatul Miercoles au zgăriat logoul Coca- 
Cola de pe părţile laterale ale dubei. Pe urmă Beatriz, Custodele 
și cu mine pornim în fugă spre Lexus. Camioneta se urnește 
greoi, lăsând în urmă un nor negru de gaze de eșapament. Noi 
suntem în Lexus și pornim în urma ei, iar în spatele nostru sunt 
duba Transit și cele două Hummere care transportă trupele de 
asalt de la SIS. Mergem în convoi o vreme, după care intrăm din 
nou pe bulevard. 

După câteva sute de metri, suntem depășiți de poliția și paza 
de la Palatul Miércoles. Gonesc pe bulevard, ca o legiune 
romană care mărșăluiește: un Ford Excursion negru, două Land 
Rovere și opt mașini de poliţie cu sirene și lumini albastre. li 
lăsăm să treacă. Chiar atunci Beatriz primește un telefon. 
Ascultă o vreme, după care închide și se întoarce spre noi. 

— Avionul pe care l-am închiriat a fost înconjurat de poliție. 

— Fir-ar să fie, răbufnesc eu. 

— Stai calm, râde Beatriz. Îi am exact unde am vrut. 


Pe când trupele lui Esteban urmăresc cealaltă dubă cu 
emblema Coca-Cola, iar cei de la poliţie înconjoară avionul, 
convoiul nostru modest o ia la stânga, întoarce la sensul 
giratoriu și pornește spre port. 


3 


Zece minute mai târziu suntem în portul aflat pe un 
promontoriu de la gura de vărsare a unui curs de apă. 

Șoferul Lexusului este sunat pe walkie-talkie. E șoferul dubei 
Coca-Cola. Spune că poliţia și gărzile de la Palatul Miercoles mai 
au puţin și îl ajung din urmă. Acum sunt pe un drum de ţară. 

— N-o să găsească decât paișpe saci de cartofi și două 
butoaie cu rom, zice Beatriz. A, și cincizeci de lăzi de Coca-Cola. 

Trecem pe lângă tot felul de magazii, depozite, barăci, 
petroliere, macarale, un parc de depozitare și munţi de trestie- 
de-zahăr, scoarță de copac și nisip fin, gata de export. 

— Aproape am ajuns, ne anunţă Beatriz. 


Desideria 
1 


Desideria e în faţa noastră, trasă la chei și legată cu atâtea 
cabluri, încât ai zice că e ţinută acolo împotriva propriei voințe. 

E o navă elegantă. Puntea este luminată și pe vas zăresc 
siluetele fantomatice ale unor ofițeri. 

Camioneta cu remorcă trage lângă chei, Lexusul și duba 
Transit se opresc în spatele ei, iar cele două Hummere dispar 
din nou în întuneric, îndreptându-se spre cel mai apropiat 
depozit. 

Coborâm din mașină. Pe străzile din spatele nostru se aud 
sirene. În port miroase a benzină, apă sărată și condimente 
străine. Un pelican care arată de parcă ar fi înghiţit un vițel se 
plimbă la capătul unui chei. 

Beatriz scoate duba din camionetă și o duce pe pasarelă. 
Docherii deja încarcă nava cu mărfuri. Beatriz vrea să luăm la 
bord cele două cutii cu manuscrisul și sicriul, apoi să le 
depozităm într-un container special. 

Custodele deschide ușile din spate ale dubei. Deodată, se 
întoarce spre chei, iar eu fac la fel, ca să văd la ce se uită. 


2 


Trei mașini negre cu farurile stinse opresc pe chei, la câţiva 
metri de noi. î 

Portierele se deschid și dinăuntru ies opt bărbați. li recunosc 
pe câţiva de la Palatul Miercoles. Pe unul l-am cunoscut în 
Islanda. Cu toţii sunt înarmați. 

Esteban Rodriquez iese ultimul. 

— Beatriz, mă surprinzi, îi spune el. 

Se sprijină de portiera deschisă a mașinii. Pare obosit. 

Beatriz stă între Custode și mine, uitându-se la fratele ei. 

— Sunt impresionat, continuă Esteban. 

— Scutește-mă, îi șuieră ea. 

— Nu m-aș fi gândit că ești atât de meticuloasă. Avionul 
închiriat, nava, cele două dube, planul pe care l-ai pus la punct 
ca să creezi o diversiune... M-ai păcălit cu farmecul și minciunile 
tale. Impresionant! De-a dreptul impresionant! 


— Mereu am reușit să te păcălesc, Esteban. Mereu. 

El se îndepărtează de portieră și pornește spre noi cu un 
zâmbet forțat. 

— Beatriz, mereu a fost ceva deosebit între noi. 

— Doar în mintea ta bolnavă. 

— Beatriz! 

Esteban îi întinde o mână. Beatriz face un pas în spate. 

— Surioară scumpă, vino înapoi la palat cu mine! Sunt dispus 
să iert și să uit totul. Știi că până la urmă tot o să iau sicriul și 
manuscrisul cu mine. Și știi că n-am de ales în privinţa /or - face 
un semn cu capul înspre mine și Custode -, dar noi doi putem să 
mergem acasă și să uităm totul. 

Beatriz își strânge buzele a dispreţ. 

— Nu sunt absurd, continuă Esteban. Te înțeleg. Eşti femeie. 
Te lași copleșită de emoţii și de un idealism naiv. Te iert, dragă 
Beatriz. Acum vino, te rog, cu mine la palat. 

— De când eram mici ai crezut că te admir și iubesc. Dar eu 
te-am urât dintotdeauna, Esteban. 

— Beatriz... 

— Și știi prea bine de ce. Eşti bolnav. Mereu ai fost bolnav. 
Doar că nu-ți dai seama. 

Lacrimile i se preling pe obraji. 

— Vino acasă cu mine, scumpa mea Beatriz. Acasă la palat. 

— Niciodată! 

— Locul tău e la palat. Cu mine. Se luptă să își stăpânească 
sentimentele puternice care i se citesc pe chip. Vocea îi devine 
mai aspră. Dacă nu vii cu mine de bunăvoie, o să fiu nevoit să te 
pedepsesc. Chiar crezi că nu știam ce pui la cale? Chiar crezi că 
te-aș fi lăsat să pleci din port? Nu sunt prost. Știu cum să rămân 
mereu în alertă. După cum vezi, în spatele meu sunt opt oameni 
înarmaţi. Toţi sunt soldaţi cu experienţă. Tu ai șase bodyguarzi 
de la SIS în Hummerele alea două. Ceva îmi spune că sunt 
înarmaţi cu mitraliere. Și probabil aveţi și voi câte un pistol. Dar 
n-aveţi nicio șansă. Prietenii tăi o să fie uciși într-o fracțiune de 
secundă. Dar de tine, Beatriz, n-o să se atingă nimeni. Nu ţi-aș 
face rău niciodată. 

Pelicanul de pe chei se întoarce spre noi, înghite un pește și 
apoi se îndepărtează din nou. 

— M-am gândit eu c-o să mă urmărești, spune Beatriz. 

— Mă cunoști atât de bine, draga mea. 


— Așa că am pus la punct un plan de rezervă. 

Esteban ridică din sprâncene. 

— Un plan pe care nu aveai cum să-l monitorizezi. Pe care nu 
aveai cum să-l afli. 

Pe chip i se citește uimirea. 

Pelicanul nu știe dacă să își ia zborul sau nu. 

La un semnal invizibil, apar soldaţii de comando. Zece sau 
cincisprezece au stat în așteptare pe vas. Încă zece, în 
container. Patru sau cinci apar pe acoperișul celui mai apropiat 
depozit. Au cu ei un întreg arsenal, de la pistoale-mitralieră la 
carabine. 

Esteban râde căznit. 

— Ce să mai zic, Beatriz, m-ai dat gata... 

Pelicanul își desface aripile, plonjează de pe chei și ajunge în 
apă cu un pleoscăit. 

Esteban se uită la sora lui cu o expresie greu de descifrat. 

Işi duce încet degetele la buze și îi trimite un sărut. 


3 


Mai departe, totul se petrece foarte repede. 

Esteban înșfacă ceva din buzunarul interior al hainei. Oamenii 
lui ridică imediat mitralierele. 

Dar soldaţii de comando sunt mai rapizi. 

Se aud împușcăturile: zece-douăzeci de pocnete puternice. 

Esteban se împleticește și cade la pământ. Se chircește ca un 
fetus într-o baltă de sânge. 

Este zguduit de spasme de câteva ori, apoi rămâne nemișcat. 

Beatriz suspină. 

Cele opt gărzi ale lui Esteban sunt și ele secerate la pământ. 
Niciunul dintre oamenii lui nu a avut timp să tragă. 

— Nici eu nu sunt fraieră, Esteban, îi spune Beatriz cu 
amărăciune. 

— Beatriz... îi șoptesc eu. 

— Taci, nu acum. 

Unul dintre soldaţii în uniformă apare în faţa ei. 

— Mă scuzați, doamnă, i se adresează el. Totul merge 
conform planului? 

— Da, faceţi exact ce am stabilit. 

— Ce ai stabilit? întreb eu. 


— Să plecăm de aici. 

— Dar... 

Beatriz mă ia de mână. 

— Bjarn, nu trebuie să știi mai multe. 

— Ba da, asta a fost mereu problema mea. 

Ea râde și încuviințează din cap, ca pentru sine. 

— Și acum ce facem, Beatriz? 

— Ne suim pe vapor. 

— Dar cu ei ce facem? 

— Toată cadavrele cu excepţia lui Esteban vor fi îngropate în 
curtea dărăpănată a unei biserici din afara orașului, la 
cincisprezece kilometri spre nord. Ce tocmai aţi văzut nu s-a 
întâmplat niciodată. 

— Și Esteban? 

— Avem un mausoleu al familiei la Palatul Miercoles. 

— Dar poliţia... 

— Am rezolvat deja. 

— Cum? 

— Palatul Miércoles a fost atacat în timpul nopţii de oameni 
înarmaţi sau poate de teroriști, nu știu. Fratele meu curajos a 
încercat să-i oprească. Numai eu am reușit să scap. 

Mai aruncă o ultimă privire cadavrului fratelui ei. 

— La revedere, Esteban, îi spune ea cu răceală. 


4 


În timp ce cadavrele sunt urcate în spatele celor două 
Hummere, noi cărăm la bordul vasului cutiile cu sicriul și 
manuscrisul. Impasibili, docherii încep să descarce valizele și 
gențile din spatele Fordului Transit. 

Totul se face rapid și eficient. 

Cineva mă ia de braţ și mă ajută să urc pe pasarelă. 

Echipajul ridică ancora și Desideria se întoarce cu prora spre 
mare. 


5 
O jumătate de oră mai târziu, urc pe punte și îmi sprijin 


coatele de balustradă. Nava se îndreaptă spre sud-est. Motorul 
scoate un tors ritmic, care transmite vibrații în carenă. 


Mă uit la Santo Domingo pentru ultima oară. Văd miile de 
ferestre strălucitoare, firmele ţipătoare ale magazinelor și 
coloanele de mașini care lasă dâre de lumină roșie în urma lor. 

Arunc cârja peste bord. Cade în apă ca o săgeată rătăcită. 


O ușă se deschide, apoi se închide cu zgomot. 

Preţ de o clipă domnește tăcerea. 

— Deci aici erai. 

Beatriz vorbește așa de încet, încât abia o aud. Își suflecă 
mânecile și se sprijină de umărul meu. Parcă ar plânge. O iau de 
mijloc. Nava se leagănă pe valuri. Briza mă stropește pe față. 
Aerul marin e aspru și sărat. După zile întregi petrecute în celula 
aia împuţită, marea îmi oferă speranţă și promisiuni. Stăm acolo 
unul lângă altul fără să scoatem o vorbă, uitându-ne cum orașul 
devine tot mai mic, până când luminile lui sunt înghiţite de 
noapte. 


Epilog 
fi 


„Nu mai sunt în viaţă și nu mi s-a găsit nicio vină când 
am stat în faţa lui Osiris și a judecătorilor Săi. Mă aflu în 
fața Ta, zeu al zeilor. M-am alăturat morților și regatului 

dreptăţii. Am ajuns pe tărâmul celor care se odihnesc 

dincolo de orizont, mă apropii de sfintele porți.” 
Cartea egipteană a morţilor 


„Și va veni o vreme când PAZNICII îl vor aduce pe 
CEL SFÂNT înapoi la locul lui de veci, sub soarele 
sfânt, sub cerul sfânt, în pământul cel sfânt.” 
Asim 


NEW YORK TIMES 


LONDRA (Reuters) - O mumie, despre care se crede că ar fi 
trupul lui Moise, și un manuscris pe papirus care conţine a șasea 
carte a lui Moise au fost astăzi înapoiate autorităţilor egiptene. 

Colectivul de cercetători care se vor ocupa de examinarea 
mumiei și a manuscrisului își vor începe activitatea de luni. 
Echipa întrunește oameni de știință și specialiști din întreaga 
lume. 

Descoperirea pare să fie legată de cele câteva camere 
mortuare găsite în Norvegia și Islanda, deși deocamdată nu este 
clară conexiunea dintre descoperirile arheologice egiptene și 
cele nordice. 

Cardinalul T.K. Bertone, purtător de cuvânt al Vaticanului, a 
spus că Sfântul Scaun a aflat despre mumie și manuscris din 
presă și că Vaticanul nu are nicio îndoială că „afirmaţiile 
calomnioase” care s-au făcut în legătură cu descoperirea vor fi 
în curând dezminţite. Cele cinci cărţi ale lui Moise, așa cum se 
spune în Biblie, sunt „cuvântul lui Dumnezeu”, a declarat 
Vaticanul. 


VATICAN, 2007 


— Cum adică Vaticanul are o copie a acestui... manuscris? 
Papa era în pragul apoplexiei, iar cardinalul își tot făcea de lucru 
cu lanţul din aur și crucea pe care o purta la gât. 

— Sfinte Părinte, spuse el, predecesorii noștri au confiscat în 
secolul al XI-lea o copie a traducerii copte făcute de marele 
preot Asim. Așa că atunci când mumia și papirusul original au 
apărut din nou în Santo Domingo, cinci sute de ani mai târziu, 
papa luliu al II-lea și episcopul Castagna s-au gândit că e mai 
bine să rămână acolo. 

Cardinalul îi dădu papei un document șters cu transcrierea 
conversației dintre luliu al II-lea și Castagna. 

— Dar de ce? întrebă Papa. 

— Cred că nu au vrut să provoace un scandal, Sfinţia Voastră. 
Cuprins de furie și deznădejde, papa îl pironi pe cardinal cu 
privirea. 

— Și totul a fost ţinut secret... 

— Bineînţeles, Sfinţia Voastră! 

— ... De toţi papii, începând cu luliu al II-lea? 

— E mai bine ca de unele lucruri să se ocupe umilii 
dumneavoastră slujitori, Sfinte Părinte, ca să nu fiți implicat 
direct. 


CORRIERE DELLA SERA 


WASHINGTON, DC (Reuters) - Cea mai mare colecţie 
particulară de cărţi, documente și hărţi a fost donată la Library 
of Congress. 

Colecția de la Palatul Miércoles din Santo Domingo, care 
cuprinde câteva milioane de titluri, a fost donată după 
asasinarea neelucidată a lui Esteban Rodriquez și descoperirea 
așa-zisei mumii a lui Moise și a manuscrisului original al cărților 
lui Moise. 

Potrivit lui Tommy Manning, custode la Library of Congress, 
donația este de o valoare istorică și culturală inestimabilă. 


EL PAIS 


CAIRO, EGIPT (AP) - Șefi de state din peste cincizeci de ţări 
vor lua parte mâine la ceremonia de înhumare a așa-zisei mumii 
a lui Moise, care va fi depusă în mormântul iniţial de lângă 
orașul antic Luxor. Ceremonia va fi patronată de președintele 
Egiptului. 

Mumia, care are peste trei mii de ani, va rămâne acolo până 
când autorităţile vor stabili dacă să ofere acces la criptă 
publicului larg sau să construiască un nou sanctuar în Luxor, 
Cairo sau lerusalim. 

Autorităţile egiptene și conducătorii religioși nu au ajuns încă 
la un acord în această privinţă. 

La înmormântarea de mâine nu vor lua parte reprezentanţi de 
la Vatican sau de la organizaţiile evreiești. Clerici islamici de 
frunte au anunțat că vor boicota și ei ceremonia. 

Potrivit unui purtător de cuvânt de la Vatican, papa nu 
recunoaște mumia ca fiind a lui Moise. Intr-o bulă papală se 
specifică faptul că manuscrise biblice descoperite de curând 
sunt „falsuri antice create de păgâni ca să răspândească 
îndoiala și să șubrezească temeliile credinței”. 

Purtătorul de cuvânt a afirmat și că Vaticanul este convins că 
investigația întreprinsă de către echipa de experți va dovedi 
faptul că manuscrisul este ceea ce Sfântul Scaun a numit „o 
înșelăciune perfidă și eretică”. 


EGIPT, 2007 


Lumini de reflectoare au brăzdat cerul senin în seara în care 
mumia a fost depusă în mormântul iniţial. Ceremonia a fost 
transmisă în direct în întreaga lume. Nenumăraţi artiști au 
încântat publicul pe o scenă improvizată lângă Templul lui 
Amon-Ra. 

În câteva imagini cu publicul, telespectatorii au putut vedea 
un bărbat palid, cu păr alb și ochelari cu rame groase, stând 
între o bătrână cu o claie de păr cârlionțat și rebel și un domn în 
vârstă, cu o constituţie firavă. 

Bjarn, Beatriz și Custodele au fost invitaţi de onoare la 
eveniment. Și-au luat liber de la Institutul Schimmer, unde 
ajutau o echipă de experţi să restaureze și să traducă 
manuscrisul antic. 

Mai devreme în ziua aceea, de la hotelul din Luxor, Bjørn îi 
trimisese un e-mail lui Thrainn, lui Terje, lui Øyvind, Laurei și 
tuturor celorlalţi care îl ajutaseră. „Dragi prieteni”, le-a scris el, 
„poate sună pretenţios, dar făgăduiala pe care au făcut-o 
Paznicii cu o mie de ani în urmă va fi onorată chiar în seara asta. 
Oameni buni, noi suntem ultimii Paznici. Ne-am făcut treaba.” 


Ceremonia s-a terminat pe la miezul nopţii cu focuri de 
artificii. Mii de rachete s-au ridicat spre cer șuierând și au 
explodat într-o lumină orbitoare, împrăștiind culori strălucitoare 
și râuri argintii. Nimeni nu a observat că undeva, pe stâncile 
care se înalță deasupra templului, un porumbel alb și-a părăsit 
cuibul și a zburat în tăcerea întunecată a deșertului. 


T 


„Și când Moise i-a scos pe Fiii lui Israel din Egipt și le-a arătat 
drumul spre Canaan, cum îi poruncise Dumnezeu, s-a întors la 
faraon. 

Faraonul, înțelepţii săi, marii preoţi și curtenii așteptau la 
palat. 

lar Moise s-a pus în genunchi și a zis: 

— Domnul mi-a poruncit să-i scot pe Fiii lui Israel din Egipt. ȘI 
asta am făcut. 

Faraonul a spus: 

— Dar m-ai trădat pe mine, tatăl tău. 

Atunci Moise a spus: 

— Așa cum mi-a cerut Stăpânul Israelului, așa am făcut. 

Atunci regele Egiptului s-a înfuriat și i-a spus: 

— Ţi-ai nesocotit părintele, ţi-ai trădat regatul și supușii. Te 
condamn la moarte. 

Și Moise a spus: 

— Să fie după voia regelui. 

Pentru că Moise era de sânge albastru, l-au lăsat să aleagă 
cum vrea să moară. El a ales un amestec de otravă, miere și 
vin. 

L-au dus departe de faraon, într-una dintre multele încăperi 
ale palatului, și acolo i-au dat o cupă cu otravă, miere și vin. 

Și pe acolo a zburat un porumbel, care a intrat în încăpere pe 
când Moise golea cupa cu otravă. În timp ce Moise aștepta ca 
otrava să îi oprească bătăile inimii, porumbelul i-a zis: 

— Cel mai sfânt templu e acela care sălășluiește în inima ta. 
Când te rogi lui Dumnezeu, El e una cu tine. E mereu cu tine și 
lângă tine și îl vei găsi în tine, căci ești una cu EI, la fel cum și El 
e una cu tot ce a creat și cu Barbelos, Dumnezeu cel Adevărat. 
Nu trebuie să cauţi Paradisul, fiindcă l-ai găsit deja și e în tine. 

Și și-a luat zborul. 

Așa a murit Moise, robul lui Dumnezeu, în palatul faraonului. 
Și l-au îngropat în mare taină într-o criptă de lângă fluviu. Și 
Moise se va odihni veșnic în mormântul secret, fiindcă nimeni nu 
știe mormântul lui nici până în ziua de azi.” 


Fragment din a șasea carte a lui Moise, abia descoperită. 
„Dumnezeu nu are religie.” 
Mahatma Gandhi 


Mulţumiri 


Atât de mulţi sunt cei care mi-au dat o mână de ajutor și mi- 
au împărtășit din cunoștințele lor - deși poate că nu s-au simţit 
tocmai în largul lor când m-am hotărât să le dau peste cap 
disciplina încât că doresc să le mulțumesc tuturor consilierilor 
mei de încredere pentru ideile și informaţiile lor neprețuite. Eu 
sunt singurul vinovat pentru greșelile apărute și, bineînţeles, 
pentru toate speculaţiile și scenariile imaginare pe care le-am 
„brodat” în jurul realităţii factuale și în jurul teoriilor istorice și 
teologice pe care se bazează acest roman. Aș vrea să întăresc 
ideea că Paznicii Legământului este un roman în care mi-am luat 
multe libertăţi. Cadrul istoric și teoriile teologice au fost 
adaptate la universul fictiv al cărţii, și sursele mele nu se fac 
vinovate în niciun fel de modul în care am folosit informaţia pe 
care mi-au furnizat-o. Ca orice roman care se dezvoltă în zona 
gri dintre fapte și ficțiune, Paznicii Legământului este pură 
speculație, un joc al minţii care începe când realitatea și știința 
iau sfârșit. 

Aș dori să le mulțumesc editorului meu, Øyvind Pharo, lui 
Alexander Opsal, consultant literar la editura Aschehoug și Evei 
Kuloy, care se îngrijește de drepturile mele la Agenţia 
Aschehoug, pentru munca lor neobosită și ajutorul pe care mi l- 
au acordat ca să pregătesc manuscrisul pentru lansare. 

De asemenea, aș vrea să îi mulțumesc prietenului și colegului 
meu din Islanda, scriitorul și regizorul de film Thrainn 
Berthelsson pentru sprijinul său statornic. Mii de mulțumiri 
pentru Dr. Gisli Sigurdson de la Institutul Ârni Magnússon, care 
mi-a oferit posibilitatea de a consulta manuscrise antice și care 
apoi a răspuns cu răbdare întrebărilor mele. Îi mai mulțumesc și 
reverendului Geir Waage de la Reykholt pentru amabilitatea cu 
care m-a însoțit prin locurile pe unde obișnuia să umble Snorri. 
Le mulţumesc și scriitorilor Harald Sommerfeldt Boehlke, Bodvar 
Schjelderap şi Einar Birgisson, care mi-au împărtășit 
cunoștințele lor de geometrie sacră. Mulţumiri pentru profesorul 
Terje Stordalen de la Facultatea de Teologie din cadrul 
Universităţii din Oslo și dr. Jorgen H. Jensenius, arhitect și 
specialist în cercetarea bisericilor de lemn din Norvegia. ii 
mulțumesc și profesorului Michael Brett de la Școala de Studii 


Orientale și Africane de la Universitatea din Londra, specialist în 
istoria Africii de Nord, a Egiptului și a fatimizilor. Le rămân 
profund îndatorat și secretarului-general al Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului, Luca Carboni, și lui Thomas Mann, bibliotecar la 
Library of Congress din Washington, DC. 

Mai sunt mulți alţii cărora le mulţumesc pentru contribuțiile 
mai mari sau mai mici, pentru comentarii, sugestii și sprijin. Așa 
că le mulțumesc din inimă următorilor: May Grethe Lerum, Arnt 
Stefansen, Bjørn Are Davidsen, Jørn Lien Horst, Vegard Egeland, 
Fredrik Græsvik, Knut Andreas Skogstad, Davy Wathne, Kjell 
Øvre Helland, Viggo Slettevold, Øyvind Egaas și Astrid Egeland. 
Le mai mulțumesc și lui Gunn Haaland și K. Jonas Norby de la 
Universitatea din Oslo, șerifului districtual Lars Smedstadmoem, 
arheologului Jan Bill de la Muzeul Corăbiilor Vikinge din Roskilde 
și profesorului Doris Behrens-Abouseif de la Universitatea din 
Londra. Aș mai vrea să le mulţumesc editorilor mei din Islanda - 
Jóhann Páll Valdimarsson, Thora Sigridur Ingolfsdottir și toţi cei 
de la JPV Publishing -, editorului meu italian, Elisabetta Sgarbi, și 
colegelor ei, Beatrice Gatti și Valeria Frasca de la Bompiani. Le 
mai mulțumesc și celor de Oficiul Norvegian al Patrimoniului 
Cultural, administratorului bisericii de la Ringebu, Autorităţii 
Norvegiene de Cadastru, Institutului de Statistică din Norvegia și 
Universităţii din Oslo. 

Aș mai vrea să îi mulțumesc familiei care m-a suportat, în 
special soţiei, Ase Myhrvold Egeland, care nu e doar una dintre 
cititoarele și consultantele mele cele mai oneste, dar care și 
suportă lungile mele călătorii. 

Și, în cele din urmă, un „ham” cordial lui Teddy, căruia îi 
mulțumesc pentru companie. 


Bibliografie 
Nicio carte nu apare din neant. În timp ce lucram la Paznicii 
Legământului, următoarele surse mi-au fost de mare ajutor: 


Biblia 
Cartea egipteană a morților 
Sturluson, Snorri, Heimskringla 


CĂRTI ÎN NORVEGIANĂ 


Aartun, Kjell: Runer i kulturhistorisk sammenheng („Contextul 
cultural al runelor”), Pax, 1994 

Alnaes, Karsten: Historien om Norge („Istoria Norvegiei”), 
Gyldendal, 1996 

Boehlke, Harald Sommerfeldt: Det norske pentagram 
(„Pentagrama norvegiană”), Eutopia (ediția I), autor (ediția a Il- 
a), 2005 Grambo, Ronald: Djevelens livshistorie („Biografia 
Diavolului”), Exlibris, 1990 

Hauken, Aage: Teologene som skapte Det gamle testamente 
(„Teologii care au creat Vechiul Testament), Land og 
kirke/Gyldendal, 1980 Ingstad, Helge: Vesterveg til Vinland 
(„Spre vest, spre Vinland”), Gyldendal, 1965 

Langslet, Lars Roar: Olav den hellige („Sfântul Olav”), 
Gyldendal, 1995 Lindh, Knut: Leiv Eriksson - Oppdagelsen 
avamerika („Descoperirea Americii”), Farhenheit/Pantagruel, 
2000 Mykland, Knut (ed.): Norges historie („Istoria Norvegiei”), 
Cappelen, 1976 

Myklebust, Morten: Olav - viking og helgen („Olav - viking și 
sfânt”), Fantasi-Fabrikken, 1997 

Prytz, Kâre: Vestoverfor Columbus („Spre vest Înaintea lui 
Columb”), Aschehoug, 1990 

Schjelderup, Bodvar: Loggbokfor en helgen („Jurnalul de bord 
al unui sfânt”), Genesis, 1997 

Schjelderup, Bodvar: Paktens tegn og denfemte tavlen („Cele 
Zece Porunci și cea de-a cincea tabletă”), Periscope Vision, 2004 
Sparkland, Terje: / begynnelsen var futhark - norske runer og 
runeinnskrifter („Vechiul futhark - runele norvegiene și 
inscripțiile runice”), LNU og Cappelen Akademisk Forlag, 2001 


Thiis-Evensen, Thomas și Eva Valebrokk: De utrolige stavkirkene 
(„Incredibilele biserici de lemn”), Boksenteret, 1993 


CĂRŢI ÎN ENGLEZĂ 


Birgisson, Einar Gunnar: Egyptian Influence and Sacred 
Geometry în Ancient and Medieval Scandinavia („Influenţa 
egipteană și geometria sacră în Scandinavia antică și 
medievală”), Islanda, 2002 Carter, W. Hodding: A Viking Voyage 
(„Călătoriile vikingilor”), Ballantine Books, 2002 

Dodson, Aidan și Dyan Hilton: The Complete Royal Families of 
Ancient Egypt („Dinastiile Egiptului antic”), Thames and Hudson, 
2004 Eskeland, Ivar: Snorri Sturluson: A Biography („Snorri 
Sturluson: O biografie”), Grondahl Dreyer, 1993 Finkelstein, 
Israel și Neil Asher Silberman: The Bible Unearthed: Archaeology 
's New Vision of Ancient Israel and the Origin of Its Sacred Texts 
(„Adevărata față a Bibliei: Noua viziune a arheologiei asupra 
Israelului antic și a originii textelor sale sacre”), Touchstone, 
2001 

Friedman, Richard Elliott: Who Wrote the Bible? („Cine a scris 
Biblia?”), Summit Books, 1987/1997 Graham-Campbell, James: 
The Viking World („Lumea vikingilor”), Frances Lincoln, 
1980/2001 

Haagensen, Erling și Henry Lincoln: The Templars ’ Secret 
Island („Insula secretă a Templierilor”), Windrush Press, 2000 
Haywood, John: Historical Atlas of the Vikings („Atlas istoric al 
vikingilor”), Penguin, 1995 

Murdoch, David: Tutankhamun: The Life and Death of a 
Pharaoh („Tutankhamon: Viaţa și moartea unui faraon”), Dorling 
Kindersley, 1998 

Olason, Vesteinn și Gisli Sigurdsson: The Manuscripts of 
Iceland („Manuscrisele Islandei”), Institutul Ami Magnússon, 
Islanda, 2004 Osman, Ahmed: Moses and Akhenaten - The 
Secret History of Egypt at the Time of the Exodus („Moise și 
Akhenaton - Istoria secretă a Egiptului în vremea Exoduluil’), 
Bear & Co., 1990-2002 Phillips, Graham: The Moses Legacy: The 
Evidence of History („Moștenirea lui Moise: Dovezi istorice”), 
Sidgwick & Jackson, 2002 Rohl, David: A Test of Time: The Bible 
from Myth to History („Testul timpului: Biblia, de la mit la 
istorie”), Century, 1995 


CĂRŢI TRADUSE ÎN NORVEGIANĂ 


Bowker, John: The Complete Bible Handbook („Cum să citim 
Biblia”), Dorling Kindersley, 1998 

Bowker, John: God. A Brief History („Dumnezeu - o scurtă 
istorie”), Dorling Kindersley, 2002 

Keller, Wemer: Und die Bibel hat doch Recht („Biblia avea 
dreptate”), Econ, 1955 

Singh, Simon: The Code Book: The Science ofsecrecy from 
Ancient Egypt to Quantum Cryptography („Cartea codurilor: 
Știința secretelor, de la Egiptul antic la criptarea cuantică”), 
Anchor, 1999 


SITE-URI WEB 


Următoarele site-uri mi-au fost de mare ajutor: 


www.arild-hauge.com (despre epoca vikingilor, rune și folclor) 
asv. Vatican. Va (Arhiva Secretă a Vaticanului) 
www.stavkirke.info (despre bisericile norvegiene din lemn) 
no. Wikipedia.org 

en. Wikipedia.org 

www.katolsk.no 

www.bibelen.no