Ludmila Filipova — Labirintul de pergament

Ludmila 
Filipova 


LABIRINIUL DE 
PERGAMENI 


Traducere din limba engleză 
Maria Aciobăniţei prin Lingua Connexion 


editura rao 


Fiecare scena din roman se bazează pe un fapt 
istoric autentic, pe un artefact existent sau pe un loc 
adevărat. Cititorii nerăbdători să urmărească singuri 
indiciile pot vizita unicul Muzeu Virtual de Vestigii, de 
pe site-ul romanului, www.parchmentmaze.com, care 
conține mii de fotografii din Moscova, Bulgaria, 
Birmania, Vatican, Grecia, Roma și de pe vechiul 
teritoriu al Traciei, colecționate de autoare în cei patru 
ani de cercetare. Indiciile sunt organizate în funcție de 
locație. 


Fiecare capitol din Labirintul de pergament începe 
cu un fragment dintr-un manuscris misterios, din care 
lipsesc ultimele pagini, astfel încât cititorul să își poată 
descoperi singur calea afară din labirint. 


PROLOG 


În ianuarie 2008, a început restaurarea uneia dintre primele 
biblioteci din Roma, aflată la începutul celui mai vechi drum din 
Europa, Via Appia Antica. Pe parcursul lucrărilor, a fost 
descoperit un manuscris a cărui existenţă a luat istoricii prin 
surprindere. Aceștia au estimat că manuscrisul era vechi de 
aproximativ două sute de ani. Interesant a fost faptul că nu 
avea nici autor, nici titlu, ci doar un număr de catalog. Avea un 
semn care semăna cu o meandră! sau cu o porţiune dintr-un 
labirint gravat pe coperta de piele și având în mijloc cuvintele 
„Poarta Taenarului”. Pentru a-l include în noul catalog, 
arhiviștii i-au pus numele Labirintul de pergament. Conţinea un 
amestec curios de artefacte, decupaje, imagini și texte; unele 
dintre acestea păreau să fi fost adăugate manuscrisului mult 
după crearea lui. La prima vedere, subiectele variate nu păreau 
să aibă vreo legătură. Însă studierea cu mai multă atenţie a 
textului a arătat că diferitele imagini și artefacte erau de fapt 
indicii pentru labirintul din manuscris. Deși fiecare cititor își 
putea găsi de unul singur drumul prin amestecul de cuvinte din 
manuscris, nimeni nu putea desluși misterul acestuia, probabil 
pentru că manuscrisul nu avea nici început, nici sfârșit - 
acestea fuseseră distruse. Ultima  notiţă în cerneală, 
neterminată, se afla la pagina 406. Bibliotecarii au păstrat 
vechiul număr de catalog pentru ca manuscrisul să poată fi 
găsit. Ei știau că fiecare manuscris este creat pentru a fi 
descoperit într-o zi... 


g * Meandra reprezintă unul dintre cele mai răspândite 


simboluri din lume. Astăzi, majoritatea oamenilor îl II numesc 
ornament grecesc; cu toate acestea, se crede că B Ni a apărut 
acum peste 8 000 de ani în Balcanii Centrali și că a fost folosit 
de prima civilizație care a utilizat un sistem de scriere primitiv 
pentru a codifica informatiile în semne. (n.a.) 


NEÎNTRUPATUL 


Pagina 407 începea cu o imagine din peștera Gâtul 
Diavolului și cu următorul citat: 

„După ce a plâns-o destul în faţa cerului, cântărețul 
din Rhodope, hotărât să înduplece cu rugăminți chiar 
împărăția umbrelor, a îndrăznit să se coboare pe 
poarta  Taenarului până la Styx. Trecând printre 
mulțimile ușoare și printre chipurile celor care au avut 
parte de morminte  [...], strunind coardele pentru 
cântec, astfel a  grăit: «O, zeități ale lumii 
subpământene». [...] Sufletele palide il plângeau. 
[Orfeu și Eurydice] porniră prin tăcerea mută pe o 
cărare povârnită, greu de urcat, întunecoasă, învăluită 
într-o negură deasă”? 

Metamorfozele, Publius Ovidius Naso, Cartea X, 
Povestea lui Orfeu și a lui Eurydice 


Pe potecă, peștera Gâtul Diavolului, 
Munţii Rodopi, 1944 


Nimeni nu știa ce era lumea de sus. 

Atinse faţa sculptată în piatra dinaintea lui - faţa primului om 
care coborâse din regatul de sus. Acest om venise la ei, aici jos, 
redându-le speranţa că specia umană nu era iremediabil 
pierdută printre umbre. Îl numiseră Orfeu. Acest om le adusese 
muzica, precum și speranţa că avea să vină o zi în care se vor 
putea întoarce acasă. Îi dăduseră în schimb cunoștințele 
adunate și aduse aici de ei din lumea lor. Apoi, îi arătaseră lui 


2 Traducere de Theodor Naum (n.tr.) 


Orfeu drumul de întoarcere. 


Acum privi pentru ultima oară înapoi la întunericul de 
nepătruns al lumii lui și își croi drum spre ieșire. Urcă încet, 
fiindcă poteca era abruptă, umedă, întunecoasă și îngustă. 
Pietrele ascuţite îi tăiau picioarele, în ciuda bătăturilor. Urca 
de ore întregi. Dar nu se putea întoarce. Nici nu se putea opri. 
Așa că renunţă să se mai gândească la ce era sus și la ce era 
Jos și își concentră în schimb gândurile și puterea asupra 
mersului înainte - pas cu pas de-a lungul stâncii ude. 

Făgașul îngust îl duse la un râu, iar râul către o peșteră 
spațioasă, care era totuși mult mai mică decât lumea lui. 
Continuă drumul în sus, târându-se până când ajunse la scări și 
începu să le urce. Era și o balustradă de care se putea ţine, dar 
nu avea idee cine o făcuse. Nimeni nu vorbise despre așa ceva. 
Nimeni nu se întorsese vreodată de Sus. Oare el avea să o facă? 

Pas cu pas, își târâi picioarele mai departe. Zgomotul 
infernal al apei curgând în cascadă îi amuţea gândurile, în timp 
ce aburul rece îi uda și îi amorțea trupul palid. Apoi îl scăldă o 
lumină caldă. Voia să creadă că Lumea de Sus se schimbase în 
cele din urmă, că cele Șapte Stele care profeţeau Sfârșitul se 
întorseseră la locurile lor, că și el se va întoarce acasă. Aveau 
să îl aștepte - la fel cum îi așteptaseră pe toţi cei care nu mai 
veniseră înapoi. 

Deși pierduseră mulţi oameni, nu aveau să se oprească să îi 
trimită. Pentru că știau că, dacă renunţau vreodată la speranţa 
de a se întoarce pe pământ, ar fi încetat să mai fie oameni. 
Povestea celor întâmplate trecuse din gură în gură, mii de ani, 
până în ziua de azi. 

„Îi voi mai vedea vreodată?” se gândi, știind că întrebarea nu 
avea niciun rost. 

Era la fel ca moartea. Nu știai unde avea să te ducă. Poate 
nicăieri. Poate în rai, poate în iad. Așa că, în loc să pierzi 
vremea cu teama, mai bine savurează necunoscutul, bucură-te 
de rezolvarea eternei ghicitori umane care a lăsat nedumerite 
toate generaţiile dinaintea ta. Nu are rost să te lași înnebunit 
de frică sau de emoţii. 

Văzu tunelul la distanţă, în capătul scărilor, lângă Chiparosul 
Alb, scăldat în lumină pură. Auzise povești și legende despre el. 

Simţea lumina alunecându-i pe piele, caldă și moale. 


Tremură când simţi cum îl usucă. Ochii lui nu puteau să vadă. 
Încă nu. Ei îl învăţaseră că simţurile trupului aveau nevoie de 
câteva ore ca să se adapteze. Iar ochii lui aveau să poată vedea, 
deși mai mult pe întuneric. 

Îl împingea de la spate dorinţa de a afla ce se întâmplase cu 
Primii care părăsiseră pământul. Se pregătise toată viaţa 
pentru această zi - momentul după care nimic nu mai putea fi 
la fel. 

Viaţa era diferită aici. Copacii creșteau în sus, nu în jos. lar 
frunzele lor erau colorate, nu mohorâte ca în lumea lui. 
Animale nenumărate omorau și devorau alte animale. Fiecare 
vietate lupta cu disperare pentru supraviețuire. Cu cât mergea 
mai departe, cu atât își dădea seama că, pentru ca unul să 
trăiască aici, altul trebuise să moară. O lume ciudată. 

Auzea sunete, diferite de urletele animalelor. Era un fel de 
vorbit, dar într-o limbă necunoscută. Pe lângă cuvinte, erau și 
strigăte, gemete și ţipete de durere. 

Un bubuit ca de tunet, asurzitor și înspăimântător - văzu 
flăcări, iar în flăcări, oameni. „Legenda era adevărată, se gândi. 
Flăcările erau tot pe pământ.” 


OPT SORI 


Pagina 408 incepea cu o tăietură dintr-o carte 
nemțească. Sub ea, titlul arăta în litere mici că era 
vorba despre Friedrichshain’, unul dintre cele trei 
buncăre ale lui Hitler. La sfârșitul celui de-al Doilea 
Război Mondial, în turnul de control a izbucnit un foc, 
care s-a intins apoi în întreaga clădire. Cauza 
conflagrației este în continuare necunoscută. Multe 
opere de artă s-au pierdut pentru totdeauna în foc. 
Astăzi, lumea le cunoaște doar din fotografii și din 
descrierile incluse în cataloagele mai multor muzee, 
întocmite înainte de 1945. 


Berlinul de Est, 1945 


...Opt sori vor străluci și vor striga adevărul 
Că raiul în iad ar putea fi pe pământ... 


Acestea erau ultimele rânduri pe care Georg le citi pe pagina 
408, ultima pagină a manuscrisului. Titlul îi sărise în ochi - 
Labirintul de pergament. Insă cartea nu avea niciun sens 
pentru el, așa că o aruncă într-un colţ. 

Paiul de chibrit din mâna lui se înnegri și se stinse. 
Întunericul îl cuprinse din nou. 

— Raiul? șopti băiatul aproape imperceptibil. 

Degetele lui uscate și acoperite de bătături pipăiau după 
cutia cu chibrituri. Mai erau două paie. Tunetul bombelor care 
explodau se oprise. „Poate s-a terminat totul”, se gândi el. Ciuli 
urechile, dar auzi doar vaietul îndepărtat al sirenelor și 
șuieratul înfundat al vântului, ca un tanc ce se ţâra pe cer. 

Georg aprinse un pai, iar lumina acestuia umplu celula de 


3 Buncărul Friedrichshain Flak (n.a.) 


beton, luminând urâţenia-i uscată și cenușie. În faţa lui se aflau 
două cufere de lemn, fixate în piatră unul lângă celălalt. Băiatul 
se sprijinea de un teanc înalt de dosare și rapoarte științifice, 
tipărite pe mii de foi de hârtie desprinse. Atât cât îl ţinuseră 
paiele de chibrit, Georg încercase să citească literele care 
acopereau hârtia. Milioane de simboluri de cerneală, 
mărșăluind inflexibile în tăcere. Majoritatea paginilor purtau 
ştampila CONFIDENTIAL și semnătura Fuhrerului. 

Băiatul nu voia să fure cuvintele, voia doar să își umple 
timpul. În orice caz, paginile conţineau mai mult teorii 
plictisitoare despre „o rasă nouă și o religie veche”. Iar cel mai 
interesant lucru era o poveste despre un fel de Cod Solar. 
Dintre toate semnele care însoțeau textul, Georg recunoscu 
numai svastica. Era desenată de mână, cu vârtejurile 
numerotate de la unu la opt cu numere arabe. 


A doua zi, în celula de beton, Georg deschise unul dintre 
cufere, scoțând bolţurile cu unghiile. Era plin cu cărţi și cu 
plăcuţe de piatră acoperite de hieroglife obscure. Pe fundul 
celui de-al doilea cufăr, găsi o mică amuletă de piatră cu o 
cruce, șapte stele și alte detalii cioplite în ea. Era prinsă de o 
legătoare din piele. Georg o ridică grijuliu. Crezu că ar putea fi 
ceva valoros. Dar lumina următorului pai de chibrit arătă că nu 
era decât o pietricică gravată. Cu toate astea, o strânse în 
pumn. Voia să creadă că micuța cruce îl putea apropia de 
Dumnezeu, care avea să îl observe. Chiar și necredincioșii se 
așteaptă să îi urmărească cineva. 

Buncărul era plin de ruși. Limba lor ciudată răsuna cu ecou 
prin pereţii reci. Băiatul strânse tăcut amuleta de piatră și se 
rugă să nu fie descoperit de dușman. 

Penultimul pai pâlpâi și se stinse, ca și amintirea ultimelor 
zile. Mai avea unul singur. Afară era liniște. Până și sunetul 
sirenelor și vântul tăcuseră. Înghiţi cu zgomot, ca și cum ar fi 
încercat să scoată ceva care i se oprise în gât, doar ca să se 
asigure că mai avea auz. 

Pipăi cu degetele peretele gol. Când găsi un lambriu 
desprins, îl împinse cu umărul. Lambriul din carton cenușiu 
căzu pe podea, ridicând în aer un nor de praf. Georg tuși și ieși 
din ascunzătoare. 


Abia dacă putea să deslușească luna pe cerul plin de fum. Ca 
o arătare gigantică, își arunca strălucirea albastră-argintie pe 
turnurile buncărului Friedrichshain. 

Băiatul ascultă cu atenţie. Frânturi de rusă pluteau de afară. 
„Au lăsat paznici”, își dădu el seama. 

— Sergent Alexeev, am încărcat aproape nouăzeci de 
tablouri, se auzi o voce joasă. 

Când Hitler realizase că invazia rușilor în Berlin era 
inevitabilă, ordonase ca toate lucrările preţioase de artă să fie 
ascunse în buncăre. Georg rămăsese să păzească o parte din 
arhiva personală a Fuhrerului, construită într-unul dintre 
turnurile Friedrichshain. 

Băiatul trase cu ochiul prin gaura din perete care servea 
drept fereastră. Afară, doi soldaţi încărcau mai multe cufere din 
lemn într-un camion militar. Alţii stăteau de pază, fumând 
neliniștiţi. 

„Ne-au învins!” gândi băiatul. Primise ordine clare: trebuia 
să ardă manuscrisele dacă soldaţii ruși capturau buncărul. 
Georg strânse mai tare cutia de chibrituri. Ezită - de îndată ce 
flăcările cuprindeau hârtia, Câinii Roșii aveau să-i adulmece 
ascunzătoarea. Dar era datoria lui! Cu toţii aveau o datorie - 
iar ceea ce făcea diferenţa între oameni era dacă fugeau sau 
rămâneau cinstiţi. Fuhrerul spusese că această arhivă nu 
trebuia să cadă vreodată în mâinile ocupanților. 

Aprinse ultimul pai. Flăcările îi dansau în pupile. Pentru o 
clipă ezită din nou, înainte să lase paiul aprins să cadă în 
ascunzătoarea lui. Hârtia se răsucea, iar flăcările albe scuipau 
funingine neagră ca umbrele torturate din Hades. 

Georg o rupse la fugă pe scări, nemaiauzind decât propriul 
gâfâit isteric. Văzu o ușă și o deschise. Drumul era liber. 
Sentimentul de libertate îi curgea prin trup ca apa care se 
scurge în venele goale ale unei plante ofilite. Băiatul alergă 
către râu. 

— Stai! strigă o voce aspră din spatele lui. Stai sau trag. 

Georg se întoarse. Buncărul arăta ca un corb uriaș în noapte, 
cocoţat pe o pajiște de un alb cenușiu. Era înconjurat de un nor 
de fum, un vârtej care ameninţa să îl ia cu el în orice clipă. 
Ambele turnuri erau în flăcări. 

Trei soldaţi alergau după el. 

— Trage! strigă unul dintre ei. 


— Dar e doar un băiat! 

— Fasciștii nu au vârstă! 

Râul era scăparea lui. Strângea atât de tare talismanul cu 
cruce, încât palma îi sângera. 

Bărbatul care dăduse ordinul ridică arma. Gura puștii 
urmărea silueta scheletică a băiatului care sărea în stânga și în 
dreapta, încercând să se ferească de gloanţe. Georg aproape 
ajunsese la apă când simţi bila de plumb străpungându-i trupul. 
Căzu fără viaţă în apa rece. 

— Scoate-l din noroi! strigă ofițerul rus către unul dintre 
soldați. 

Ofiţerul căută trupul lui Georg. Observă pumnul strâns, îl 
deschise și văzu amuleta. O studie la lumina flăcărilor. 

Fiul lui Dumnezeu răstignit pe cruce. Deasupra Lui, șapte 
stele aranjate în semicerc. Sub acestea, o lună. Jos - cuvintele 
Orfeus-Bacchus. Rusul hotări că era un fel de glumă de prost 
gust. Puse amuleta în buzunar și împinse cadavrul descărnat cu 
piciorul în râu. Flăcările dansau pe suprafața netedă și 
întunecată a apei; limbile de foc săreau sălbatic în ritmul 
țţipetelor și al sirenelor. 

Focul cuprinse întreaga clădire. Soldaţii încercau să îl stingă, 
dar nu reușeau, așa că încărcară în camioane tot ce se putu și 
porniră spre Moscova. 


CASTELUL UITAT 


Pe colţul de sus, din dreapta, al paginii 409 erau 
lipite tăieturi dintr-un ziar. Arătau o fotografie cu 
turnurile și porțile unui castel năpădit de buruieni. 
Lângă fotografie se afla o notiţă: „Un grup de experti a 
fost trimis într-o misiune de urgență la un castel 
părăsit din Alpi, în apropiere de granița franco- 
elvețiană”. Potrivit articolului de lângă fotografie, 
castelul era părăsit, dar „plin de comori secrete”. 


Granița franco-elveţiană, 1 martie, în prezent 


Ploaia îngheţată le biciuia feţele fără milă. Vârtejurile perlate 
atacau cele șase siluete care se târau prin troienele de zăpadă. 
Vântul se izbea de ele și se reîntorcea în uitare. Poteca 
dispăruse de mult, așa că ghidul se orienta după stâlpii înalţi de 
metal care se întrezăreau dintre troiene și care marcau drumul. 

Trecuseră câteva ore de când începuseră să caute castelul 
prin valurile albe de munte. Expediția lor spre graniţa franco- 
elveţiană îi ducea prin Alpi la o altitudine de 1 200 de metri. 
După atingerea vârfului, începură să coboare spre teritoriul 
francez. 

O potecă îngustă, acoperită de zăpadă adâncă, neatinsă, 
ducea către castelul Jacques. Era și un drum vechi de căruţe, 
dar acesta se afla pe partea franceză a frontierei. 


+ Descrierea fictivă a castelului Jacques este inspirată de 
investigația lui G. Milkov, publicată în ziarul bulgar 24 Hours 
(24 de ore) sub formă de serial în câteva numere, în noiembrie 
2007. Articolele descriu obstacolele pe care grupul de experţi a 
trebuit să le înlăture pentru a evalua comorile culturale lăsate 
moștenire Bulgariei de răposatul proprietar al castelului, în 
roman, toate numele sunt schimbate. (n.a.) 


Vera Kandilova mergea greoi și în tăcere în urma tatălui ei. 
Vântul rece și ploaia biciuitoare îi amorţiseră conștiința. 
Încetase să mai tremure. Își înfășurase capul într-o pungă de 
plastic, lăsând doar o crăpătură pentru a vedea spatele tatălui 
ei. Grăbi pasul și îl ajunse din urmă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, chiar trebuia să mergem pe 
jos pe vremea asta? întrebă ea vlăguită. 

— Vera, amintește-ţi că tu ai vrut să mergi cu noi, răspunse 
profesorul cu asprime. Toţi am venit voluntar. In acel castel 
sunt artefacte preţioase și numai Dumnezeu știe ce-o fi dispărut 
deja! 

Vera tăcu. Tatăl ei avea dreptate. Ea fusese cea care dorise 
să meargă cu ei. Credea că o vizită la castel avea să stârnească 
un interes care să înlăture acest talmeș-balmeș din prezent. În 
ultima vreme, petrecuse mult timp de una singură. Devenea din 
ce în ce mai dificil să hrănească fantomele flămânde ale 
ambițiilor ei nerealizate. Când simţea că se apropie, încerca să 
le înăbușe cu muncă și cu studiu. 

Când călătorii porniseră la drum în dimineaţa aceea, soarele 
strălucea pe cerul violaceu. Aici în munţi însă, părea că iadul 
deschisese gura printr-o felie de lună, ca să înghită pământul. 

Vera simțea epuizarea care îi rodea membrele. Voia doar să 
lase totul baltă și să se prăbușească în zăpadă. Insă merse mai 
departe. Poate fiindcă toţi își continuau drumul. Grupul dădea 
putere fiecăruia în parte. Cu toate acestea, Vera începu să 
rămână în spate și, în cele din urmă, toţi o depășiră. Tatăl ei se 
întoarse de câteva ori ca să se asigure că încă mai era acolo. 
Regretând comentariile lui aspre, o așteptă pe fiica lui și o luă 
pe după umeri. 

— Draga mea, vrei să mergi la expoziția de la Moscova? 

— Cea din martie? La Muzeul Pușkin? întrebă ea înveselindu- 
se brusc. Glumești?! E visul oricărui arheolog! 

— Păi, eu nu voi putea merge, răspunse el mohorât. Poţi să te 
duci în locul meu. 

Vera se opri în loc, ca și cum picioarele i-ar fi fost bătute în 
cuie. Se uită uimită la tatăl ei. Nu îi stăteau în fire astfel de 
gesturi. 

— Priviţi! Văd luminile! strigă ghidul arătând în defileul 
lărgit. 

Într-adevăr, câteva puncte galbene și palide tremurau 


undeva jos, ca ţiparii pe fundul unui ocean neexplorat. Aceste 
semne de civilizație învigorară grupul. Vera strânse cotul 
tatălui ei, simțind că picioarele i se scufundă în zăpadă. Cu 
mare efort reuși să și le miște și să își continue drumul. 

La porțile de lemn ale castelului îi întâmpină un bărbat 
îmbrăcat într-un palton maroniu. Gluga îi ascundea jumătate de 
faţă. Cu lanterna într-o mână, semăna cu un temnicer dintr-un 
roman de Dumas - timpul și progresul păreau că săriseră peste 
acest locșor părăsit din Alpi. Bărbatul se prezentă drept 
domnul Marten, îngrijitorul castelului Jacques. Ghidul îi 
avertizase deja că era un excentric. Vorbea puţin și aproape 
niciodată cu alţi oameni. Păstrase cheia castelului ani de zile. 
Domnul Marten îi anunţă că trebuiau să aștepte până dimineaţă 
ca să arunce o privire în castelul nelocuit. Călătorii epuizați și 
îngheţaţi de frig îl binecuvântară în gând pentru că nu îi 
invitase înăuntru. 

Grupul de bulgari le rezervase camere la un hotel din 
apropiere. Ghidul, pe care îl angajase ambasada de la Geneva 
ca să îi ducă la castel, rămase cu ei peste noapte pentru a se 
asigura că totul este în ordine. 

Grupul luă cina în taverna de la subsolul hotelului, unde fură 
și singurii clienţi. Hangiul încercă să facă focul, repetând într- 
una că făcea asta numai în onoarea lor. Se pare că nu mai 
avusese vizitatori de câteva luni bune. Le servi o pâine de casă 
presărată ici și colo cu niște pete maronii suspecte și o supă de 
ceapă cu o pojghiță groasă și uscată - promise să fie mai bine 
pregătit pentru mesele din zilele următoare. Dădea întruna 
înconjur mesei, trăgând cu ochiul la cei din grup. Vizibil 
nerăbdător să îi ia la întrebări pe vizitatori, hangiul părea că își 
storcea creierii ca să deschidă cumva conversaţia; în cele din 
urmă, se hotărî și zise: 

— Cam rece noaptea asta pentru călătorii, nu-i așa? 

Incerca să pară posomorât, sperând probabil că asta avea să 
îi ascundă înclinația vădită spre a-și băga nasul în treburile 
altora. Străinii răspunseră cu zâmbete politicoase și mult prea 
nesatisfăcătoare, așa că încercă din nou. 

— Nu prea avem turiști în Alpi în perioada asta a anului, zise 
el. Incotro mergeţi? 

— Am ajuns deja, slavă Domnului! răspunse Hristo 
Kuzmanov, singurul din grup care vorbea franceza. 


— Aici? întrebă hangiul nedumerit. 

— Am venit la castel. 

Hangiul păli, ca și cum cineva tocmai scosese un dop și îl 
golea de sânge. Îi studie pe oaspeţi cu atenţie, unul câte unul, 
începând cu Vera, care era ocupată să îndepărteze pojghița 
groasă de pe supă și să o așeze pe un șerveţel. Apoi se uită la 
profesorul bătrân. Ceilalţi doi oameni de lângă el spuseseră că 
erau un fel de oameni de știință, deși păreau mai degrabă niște 
șoareci flămânzi în haine ude. La capătul mesei, un tânăr cu 
ochi albaștri, care se recomandase drept reporter, vorbea cu 
ghidul ars de soare. 

Încet-încet, hangiul își recăpătă culoarea din obraji. 

— Vă referiţi la castelul bulgăresc? întrebă el trăgând cu 
zgomot un scaun de la masa de alături și așezându-se la masa 
lor. 

Luă privirile lor surprinse drept un semn că putea continua. 

— De când a murit el acum cinci ani, nimeni nu a fost acolo, 
șopti el privind în jur pe furiș ca un conjurat din Cei trei 
mușchetari. 

Se aplecă spre mijlocul mesei, în timp ce picături de sudoare 
i se scurgeau pe faţă. 

— Domnul Marten a avut grijă singur de locul ăsta, continuă 
el. 

— Îngrijitorul, da, l-am întâlnit, răspunse Kuzmanov, apoi se 
trase mai aproape de hangiu. 

Kuzmanov, directorul Muzeului de Etnografie, studiase 
istoria la Paris, pregătindu-se pentru o carieră strălucită, 
demnă de ambiția lui măreaţă. 

— Domnul Marten e puţin ciudat. Nu se amestecă printre 
noi, localnicii. Uneori are vizitatori foarte stranii... străini. 
Sunteţi prieteni cu el? 

— Suntem un grup de experți trimiși de guvernul Bulgariei. 
Proprietarul castelului a lăsat statului toată averea lui. De 
atunci însă, au existat nenumărate ciondăneli legale cu familia 
decedatului în legătură cu moștenirea, se oferi tatăl Verei să 
explice. 

Spre deosebire de ceilalţi, el nu șoptea. 

— Ştiam că murise, răspunse tăios hangiul. 

Vorbea engleza cu un pronunţat accent franțuzesc. Apoi 
strigă la barman: 


— Adu-ne o carafa de vin roșu! 

Intrigat, se decise să mai stea o vreme la masa bulgarilor. 

— Şi cine a câștigat? întrebă hangiul. 

— Statul. Testamentul era de necontestat. 

Kiril, jurnalistul, se băgă și el în discuţie. 

— Hmm... serios? Trebuie să știți că au fost niște vremuri 
înspăimântătoare la castel... explică hangiul. Sătenii spun că 
existau fantome. Dar eu n-am văzut niciuna. Ce m-a îngrijorat 
cel mai tare a fost... frăţia. 

Spuse ultimele cuvinte atât de încet, încât ceilalţi fură nevoiţi 
să îi citească pe buze. 

— Ce frăţie? 

— Nu știți? Această regiune a fost unul dintre cele mai mari 
centre ale ereticilor creștini numiţi catari”. Apoi adăugă cu o 
voce mai sonoră: Se spune că și azi mai există secrete în câteva 
organizații. 

Hangiul era nerăbdător să îi bombardeze cu tot ce știa el 
despre subiect. Le povesti că acești catari apăruseră în secolul 
al X-lea; credinţele lor se răspândiseră în Europa, dar sediul lor 
era în Franţa. Le povesti și despre teologia cataristă: secta 
propovăduise că, încă din timpuri imemoriale, existase o luptă 
nesfârșită între principiile de întuneric și de lumină, între spirit 
și materie. Catarii susțineau ideea de bază a dualismului și 
împărtășeau credinţa bogomililors în reîncarnare. Ceea ce o 
impresionă cel mai mult pe Vera fu faptul că acești catari 
credeau că soarele este diavolul și că diavolul este, de fapt, 
Creatorul. 

— Am auzit de ei, se lăudă Kiril adulmecând mirosul unei 
știri senzaţionale. Dar ce legătură avea proprietarul castelului 
cu ei? 

— Aici veneau tot felul de oameni. Ca să-l vadă pe bulgar, 
răspunse hangiul. Oameni ciudaţi. lar muzica lor îţi îngheţa 


5 Catarism doctrină creștină apărută în Evul Mediu, a cărei teză 
duce la extrem ideea de Bine și de Rău (n.tr.) 

* Bogomilism curent religios dualist gnostic, ce sintetizează 
paulicianismul armean (sectă creștină eretică dualistă, care 
face o distincţie între Dumnezeul creator al cerului și al 
pământului și Dumnezeul creator al sufletelor, singurul care 
merită să fie adorat) și mișcarea reformatoare a bisericii slave 
din Bulgaria între 950 și 1396 (n.tr.) 


sângele în vine... 

— Ritualuri? întrebă reporterul zâmbind. Le-aţi văzut 
vreodată? 

— Nu, era imposibil. Se încuiau la subsol. Nu puteai auzi 
decât muzica. 

Hangiul se ridică și duse scaunul înapoi la masa alăturată. 

— Bănuiesc că nu veţi sta prea mult pe aici, nu? întrebă el pe 
același ton rece cu care îi întâmpinase. 

— Probabil o săptămână, răspunse Kuzmanov. 

Hangiul luă carafa de vin roșu și o duse înapoi la bar. Vera se 
uită la el. Era scurt și îndesat, ca o amforă grecească. Trupul i 
se clătina ca un tirbușon, necesitând eforturi mari ca să meargă 
drept. Ajunse la bar și se piti după el. 

Vera aprinse o ţigară, trăgând fumul în piept. Închise ochii ca 
să îl savureze. Expirând un fuior ceţos, se lăsă înapoi în scaun. 
Nu fuma des - o făcea doar când se simţea bine cu alţii sau 
când era foarte singură. 

— Sper că nu te superi, îi spuse ea lui Kiril, care stătea lângă 
ea și urmărea rotocoalele plutitoare de fum. 

— Nicio problemă. Sunt obișnuit. 

— Tata a spus că acest misterios proprietar de castel a murit 
de cancer... 

— Grozav mod de a-ţi acoperi urmele. 

— Ce urme? 

— M-am uitat la fișele lui medicale. Tumoarea era doar în 
fază incipientă. Dar nu e ciudat că s-a decis deodată să-și 
schimbe testamentul complet și să-l semneze în spital? Cu cinci 
zile înainte de a muri? 

— Interesant, spuse Vera, apoi stinse ţigara. 

Se uită la ceas - era aproape miezul nopţii. Își bău vinul și se 
uită din nou la bar. Hangiul ștergea tejgheaua cu o cârpă 
soioasă, fără să își ia o clipă ochii de la străini. Barul părea să fi 
fost construit cu mulţi ani în urmă. Era făcut dintr-o singură 
bucată de lemn solid și tencuit cu pietre mari la bază. În mijloc 
avea un desen cu un rege care se ţinea bine de tronul lui aurit. 
Sub el se afla o inscripţie în latină: „Rex Solaris” - Regele 
Soare. 


AMULETIA 


Pagina 410 începea cu o schiță a Amuletei Orfice. 
La prima vedere, părea să fie lisus răstignit. Lângă 
desen era o notă cu litere mici: „În 1945, un medalion 
misterios a dispărut din buncărul Friedrichshain. Acest 
medalion a provocat multe dispute academice în 
prezent. Obiectul este făcut din hematită gravată. 
Măsoară 14 pe 19 milimetri. Se știe că arheologul E. 
Gerhard l-a obținut la Roma înainte de 1867. A fost 
cumpărat apoi de Muzeul din Berlin, în 1904, și este 
inclus în catalogul muzeului cu numărul 1 164”. 
Celebrul istoric Eisler (1921) a fost primul care a 
publicat un articol academic despre acesta. El a scris 
următoarele: „Este remarcabil pentru istoria religiilor, 
fiindcă Hristos este arătat în locul lui Orfeu, și nu 
invers”. 


Berlin, 2 martie, în prezent 


Era o zi liniștită și senină. Doctorul Franz Werder ajunse la 
ultima cotitură a potecii. Vârful dealului era deja vizibil printre 
crengile copacilor. Tenișii lui băteau cărarea întortocheată de 
pe dealul artificial din parcul Friedrichshain. Colina în sine nu 
avea un nume. Apăruse în mijlocul orașului cu vreo jumătate de 
secol în urmă”, ca spatele cocoșat al unui monstru uriaș, verde. 


7 În 1945, urmând ordinele lui Hitler, buncărul Friedrichshain 
Flak a fost folosit drept adăpost contra bombelor. A fost 
complet demolat în al Doilea Război Mondial; în locul lui s-a 
construit ulterior unul dintre cele mai frumoase parcuri din 
Berlin. Resturile buncărului sunt adunate sub un deal înalt din 
mijlocul parcului. Vizitatorii atenţi pot încă să vadă plăci 


Briza răcoroasă a dimineţii îndepărtă gândurile întunecate 
ale lui Werder. Închise ochii pe jumătate când razele soarelui 
străpunseră frunzișul copacilor și tufișurile din jurul lui. 

Werder alerga aici în fiecare dimineaţă. Cu cât se forța mai 
mult la urcușul dealului, cu atât mai satisfăcător i se părea 
restul zilei. Timpul pe care îl petrecea în parc dădea viaţă 
rutinei lui monotone de șoarece de bibliotecă, îngropat în 
artefactele și în arhivele Muzeului de Istorie. 


Ruinele buncărului Friedrichshain 


Exact înainte de a ajunge pe platoul din vârf, Werder văzu 
gaura mare ce despărţea în două peretele de beton din vârful 
dealului. Vizitatorii mai tineri nu știau de ce se afla zidul acela 
în vârful colinei. Franz Werder era unul dintre puţinii oameni 
care știau că, în urmă cu cincizeci de ani, acela fusese locul în 
care se aflase unul dintre cele trei buncăre ale lui Hitler. Dealul 
abrupt fusese creat pentru a ascunde pentru totdeauna ruinele 
lui de cetățenii berlinezi. 

Tot ce mai rămăsese din turnul de control ars era un zid 
crăpat în două de bombe. Acum stătea acolo inofensiv, acoperit 
de graffiti. Totuși, de câte ori îl vedea, Franz simţea o mână 
invizibilă care îl strângea de gât. Auzea strigătele îndepărtate 
și exploziile, bocetul nesfârșit cântat de vânt și de foșnetul 
frunzelor. 


enorme de beton, rămășițe ale buncărului, în vârful dealului. O 
inspecţie mai atentă a împrejurimilor dezvăluie printre tufișuri 
prezenţa unor scări misterioase, bucăţi de zid, columne și bare. 
(n.a.) 


Îi sună telefonul, dar ezită să răspundă. Alergarea de 
dimineaţă era timpul dedicat doar lui însuși, evadarea lui 
secretă din oraș și din preajma oamenilor lui. Se uită la ecran. 
Era sunat de directorul muzeului - iar el nu îl suna prea des. 

— Werder la telefon, zise el. 

— Te sun ca să te anunţ că vei pleca într-o călătorie. 

Directorul nu pierdea vremea cu vorbe goale. 

— Ce călătorie? 

— Te duci la Moscova. Colegii noștri ruși ne-au informat cu 
bunăvoință, deși în ultima clipă, despre o anumită expoziţie. 

— Ce expoziţie? 

— „Epoca merovingienilor - Europa fără frontiere”, spuse 
directorul râzând. Vor expune lucrări obţinute de Rusia în al 
Doilea Război Mondial. Nu cred că e o întâmplare faptul că nu 
am fost informaţi mai devreme. După o scurtă pauză, adăugă: I 
depoziţia se deschide peste cinci zile la Muzeul Pușkin. Trebuie 
să mergi acolo. Am putea să recuperăm câteva dintre lucrările 
noastre furate. 

— Cum adică peste cinci zile?! Am programată o călătorie... 

— Ca să nu uit, îl întrerupse directorul. Muzeul de Arheologie 
din Bulgaria a sunat de trei ori - te căutau. O fostă studentă... 
Vera Kandilova... insistă să obţină informaţii detaliate de la 
departamentul tău despre amuleta orfică. Se pare că i-ai promis 
că i-o trimiti. 

— A, da... l-am promis. Face cercetări despre Orfeu. 

Franz Werder privi în jos spre poteca întortocheată, pierdut 
în gândurile sale. Își amintea că aceeași femeie îl mai sunase și 
altădată. Îi explicase că studia legătura dintre orfism și 
creștinism. Promisese să o ajute. Era extrem de insistentă. 
Curios, se gândi el, interesul pentru artefactul miniatural 
crescuse în ultima vreme în mod inexplicabil. Oameni din toată 
lumea întrebaseră de el. Cu o săptămână în urmă, primise o 
scrisoare de la Universitatea Columbia și chiar de la Naţional 
Geographic. 

Ajunse acasă cât ai clipi. Locuia pe Buschingstrasse, la 
numărul 9, în apropiere de parc. Făcu un duș rece. Gândul de a 
pleca la Moscova îl revigorase. Evadarea din rutină are un mod 
ciudat de a ne readuce la viaţă. 


CODUL SOLAR 


Pagina 411 începea cu schița în cărbune a unui soare. 
Sub el apăreau mai multe hieroglife, urmate de un text 
scris de mână: „Din Antichitate, oamenii au crezut că Zeul 
Soare este născut pe 25 decembrie, după cele mai lungi 
trei nopți ale anului. Cei mai mulți zei păgâni erau născuți 
la aceeași dată. Orfismul este una dintre cele mai 
cunoscute religii având cultul soarelui. A fost uitat de mult 
faptul că Dionis, el însuși un fiu de zeu, s-a născut tot în 
această zi, la fel ca zeitățile Osiris și Mithra. Deși lisus 
Hristos s-a născut tot în această zi solară, cultul solar este 
totuși un subiect tabu în creștinism”. 


Catacombele romane, 2 martie 


Bărbatul era îmbrăcat într-o rasă neagră, cu un guler alb 
strâns în jurul gâtului. Sub el atârna o cruce de fier care se 
legăna pe pieptul lui, păstrând ritmul pașilor. Ochii lui priveau 
printr-o pereche de ochelari fără rame, cu lentile groase. Părul 
blond presărat cu fire gri platinate și obrajii rumeni îi trădau 
rădăcinile germane. 

Preotul nu se grăbea. Silueta lui obscură se contopea cu 
întunericul nopţii. Mergea de-a lungul aleii pavate prin 
grădinile verzi care acopereau labirinturile subterane ale 
catacombelor Romei. Aleea ducea spre Via Appia Antica, 
considerată ca fiind cel mai vechi și mai lung drum din Europa. 
Zidurile antice de piatră care străjuiau drumul erau decorate 
cu basoreliefuri de marmură, rămășițe ale clădirilor străvechi. 
Ruinele unui castel fără nume se ridicau pe panta verde dincolo 
de ei. 

În timp ce mergea pe alee, Herbert se gândea la cât de 
trecătoare era viața în comparaţie cu civilizația umană, care nu 
dispărea niciodată. Dimpotrivă, civilizațiile își lăsaseră o 
amprentă ce avea să fie descoperită și de generaţiile 
următoare. Inspirau teorii pline de imaginaţie, stârneau 
curiozitatea, umpleau cărţile de istorie și hrăneau ambitiile 
arheologilor. Chiar și atunci când rămășițele de piatră ale 
vechilor civilizaţii se prăbușeau, metamorfoza civilizaţiei ca 
ansamblu continua, încorporând idei timpurii în însuşi 


fundamentul ei. Lui Herbert îi plăcea să încerce să își găsească 
drumul prin labirintul lor. Astăzi însă, nu încerca să se 
gândească la ele. Teroarea îi cuprindea încet toată ființa. 

În ciuda pasului molcom, ajunse la capătul aleii, care se 
termina în apropiere de o biserică micuță, Domine Quo Vadis. 
Biserica reprezenta o mare atracţie turistică. Dincolo de porţile 
înalte de lemn, se afla o lespede de marmură în care se vedeau 
două urme de pași simetrice, asemănătoare cu Aleea 
Celebrităţilor de la Hollywood. Piatra de culoarea untului era 
înconjurată de gratii de fier, în jurul cărora turiștii se 
înghesuiau ca să se minuneze de ce vedeau. Ghizii turistici le 
spuneau că acelea erau urmele pașilor lui lisus. Potrivit unei 
legende catolice, picioarele lui Hristos se adânciseră în piatră 
când Sfântul Petru îl văzuse după înviere și îl întrebase unde se 
ducea, iar Hristos îi răspunsese: „Mă duc la Roma ca să fiu 
răstignit a doua oară”. 

Lespedea era doar o încercare umană de a materializa 
urmele lăsate de neîntrupaţi, se gândi Herbert. Traversă 
caldarâmul din faţa bisericii și merse mai departe pe strada 
îngustă. Intrarea în Catacombele San Domitilla era la câţiva 
pași distanţă. 

Întoarse cheia în broasca ruginită și deschise ușa. Herbert 
traversă curtea, iar umbra lui alunecă peste ferestrele bazilicii. 8 
Liniștea și întunericul i se păreau nefirești lui Herbert. 


Ușile închise ale Bisericii Domine Quo Vadis 


s Bazilica din Catacombele San Domitilla este considerată 
prima bazilică din Europa. Ultimul său etaj iese de sub pământ, 
arătând astfel ca o clădire cu un singur nivel. (n.a.) 


Nu mai venise niciodată acolo noaptea. „Dar ce contează 
lumina în catacombe?” se gândi el. Scoase lanterna și începu să 
coboare treptele abrupte care duceau la străvechea vizuină 
artificială. „Lucrez aici de ani de zile, se gândi el. Cred că sunt 
singura persoană care știe drumul spre tunelul sudic. Probabil 
de asta a venit străinul la mine. Sau poate a aflat de vechiul 
manuscris.” 

Când ajunse la altarul bazilicii subterane, aprinse un pai lung 
de chibrit și începu să aprindă lumânările una câte una. 
Umbrele tremurătoare executau un dans spectral pe pereţi și 
pe faţa lui Herbert. 

— Sunteţi sigur că aţi recunoscut simbolurile Codului Solar? 
îl întrebase direct cu o zi înainte străinul cu ochii alungiţi, de o 
culoare neobișnuită. 

Era un om rece, lipsit de expresie. Herbert mai văzuse și alţii 
ca el. 

În ziua precedentă, îl dusese pe străin la Catacombele San 
Callisto și îi arătase o cameră laterală situată faţă în faţă cu 
sarcofagul papei Miltiades”, așa cum îi ceruse acesta. Celula 
întunecoasă se numea Camera Mortuară Patru Anotimpuri. 
Pictorul înfăţișase ciclul nesfârșit al vieţii de după moarte. În 


” Catacombele din San Callisto sunt celebre mai ales pentru 
faptul că treisprezece papi din secolele al III-lea și al IV-lea 
sunt îngropaţi acolo. Miltiades este ultimul (decedat în 314). El 
avea origini africane. (n.a.) 


imagine se vedea clar un tânăr care ţinea în mână o liră 
orfăcă!0 și cânta înconjurat de animale!!. Ghizii turistici nu îl 
menţionau pe Orfeu. Nu trebuiau să le atragă vizitatorilor 
atenţia asupra scenelor eretice ca aceea. 

— De cât timp se află crucea sub sarcofag? îl întrebase 
străinul. 

— Din secolul al II-lea d.Hr. 

Bărbatul cu ochii colorați scosese un aparat micuţ și făcuse o 
fotografie cu fresca. Herbert îl urmărise curios. Era cel mai 
ciudat om pe care îl văzuse preotul vreodată. Nu doar ochii lui 
erau diferiți, dar era și foarte înalt; purta pălărie și uneori, pe 
întuneric, Herbert putea să jure că vedea o luminozitate în jurul 
mâinilor lui. 

Apoi, bărbatul ceruse să meargă la Catacombele Sfinţilor 
Petru și Marcellinus, care erau închise oficial pentru vizitatorii 
civili. Herbert simţise capcana, dar nu se putuse împotrivi 
dorințelor străinului. Acum, doar moartea îl mai putea opri. 
Ceea ce simţea putea fi înţeles doar de către o persoană 
obsedată de fiorul descoperirii. Regreta deseori ziua în care 
mersese la biblioteca de la începutul drumului Via Appia 
Antica, căutând un manuscris la care se făcea referire în cărțile 
istorice pe care le citea în acel moment. Credea că ar trebui să 
fie o greșeală, dar de îndată ce rostise numele cu voce tare, 
bibliotecarul dispăruse pe un coridor îngust și se întorsese 
câteva minute mai târziu cu o carte numită Labirintul de 
pergament. In paginile acesteia, Herbert descoperise 
întrebarea al cărei răspuns îl mai căuta și astăzi, încercând să 
găsească indicii care să îl conducă la Codul Solar ce fusese 
folosit - precum și ascuns - în urmă cu mii de ani. Manuscrisul 
se termina fără un final la pagina 411. Din acel moment, 
Herbert știuse că nu putea spune nimănui ce văzuse. Totuși, 
coincidenţele între ceea ce citise și ceea ce descoperise în 
catacombe erau atât de numeroase și de inexplicabile, încât îl 


1 Se crede că această frescă a fost pictată de tracii care au 
mers la Roma ca să caute de lucru cu aproximativ 1700 de ani 
în urmă. Mulţi dintre ei au fost îngropaţi în catacombe. (n.a.) 

11 Această frescă este una dintre cele mai populare opere de 
artă care arată legătura dintre Orfeu și Hristos. Animalele 
pictate în jurul poetului trac simbolizează transformarea lui în 
Hristos și în alte zeități apărute ulterior. (n.a.) 


lăsaseră sfâșiat între bănuiala că avea halucinaţii și speranţa că 
într-o bună zi cineva avea să vină și să caute codul. Și atunci 
era posibil ca Herbert să afle răspunsul. Dar anii trecuseră și 
nimeni nu venise să îl caute. Până atunci. 

Acum, în ciuda senzaţiei de sfârșit iminent care îl însoțea, 
bărbatul cu ochi stranii părea să fie singurul care putea potoli 
setea chinuitoare de cunoaștere a istoricului. Avea să afle, în 
sfârșit, dacă într-adevăr descifrase simbolurile de pe pereţi sau 
doar și le imaginase. 

Merseră la Catacombele Sfinţilor Petru și Marcellinus. 

Herbert îi arătă străinului încă o frescă. Aceasta îl înfățișa tot 
pe Orfeu, cu o liră în mână. Lângă el se afla un copac, în care 
stătea un păun!’ ce îl privea pe cântăreț. 

— Probabil sunteţi trac, nu-i așa? încercă Herbert să 
deschidă conversaţia. Nu știu cum ar trebui să arate un trac, 
dar... 

— De ce vorbiţi despre traci? îl întrerupse străinul. 

— Căutaţi indicii care să ducă la Orfeu. Ştiţi, mulţi traci au 
fost îngropaţi aici. Au lucrat cu miile în Imperiul Roman. 

Străinul tăcea. 

— Unii spun că împăratul Constantin cel Mare era și el tot 
trac. Ştiaţi asta? Se spune că el a dat comandă să fie scrise 
Evangheliile!?. Sarcina i-a revenit unui necunoscut, tot de 


12 Păunul este unul dintre simbolurile creștine timpurii 
esenţiale. Semnifică învierea, întrucât creștinii cred că păunul 
are singura carne naturală care nu putrezește. Lira era un 
simbol foarte des folosit la data realizării picturii pentru a 
indica legătura dintre Orfeu și învăţăturile lui. Unii oameni de 
știință cred că această combinaţie dintre simbolurile creștine și 
orfice poate fi atribuită ignoranței pictorului. Alţii susţin că 
acest amestec este rezultatul unei revelații înțelepte. (n.a.) 

13 Conform surselor oficiale, în 335 d.Hr. Constantin cel Mare a 
prezidat primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, unde doar 
patru dintre Evanghelii au fost recunoscute drept canonice: 
cele scrise de Marcu, Matei, Luca și loan. Toate celelalte au 
fost declarate erezii. Biserica a căutat și a distrus lucrările 
eretice timp de secole, persecutându-i pe toţi cei care 
îndrăzneau să le răspândească. în 1945, într-un cimitir monahal 
din apropierea orașului egiptean Nag Hamadi, niște săteni au 
găsit întâmplător manuscrise străvechi scrise în coptă, inclusiv 


origine tracică. Acestea fiind date, e imposibil să nu existe nicio 
legătură între orfism și creștinism. 

— Nu sunteţi credincios, spuse străinul. 

Vorbea perfect italiana. 

— Sunt preot de zece ani. Dar sunt istoric de douăzeci și 
cinci. 

Aerul răcoros atinse cu buzele spatele lui Herbert și îl făcu să 
se înfioare. În toţi acești ani, nu reușise să se obișnuiască. 

În arcadele de piatră ale bazilicii se vedeau încastrate bucăţi 
de marmură albă, unele dintre ele mai vechi cu mii de ani decât 
restul zidurilor. Atrăgeau atenţia imediat, atât de neobișnuit de 
albe pe suprafaţa gri-maronie. Observatorii mai atenţi vedeau 
numele și simbolurile scrise pe ele. Majoritatea reprezentau 
peceţile companiilor și antreprenorilor antici, care azi li se 
păreau oamenilor misterioase și chiar magice. 

Cu cât întunericul catacombelor îl cuprindea mai tare pe 
Herbert, cu atât se simţea mai sufocat de teama de necunoscut, 
încercă să nu se gândească la asta și reluă sarcinile în gând. A 
doua zi trebuia să îi trimită doamnei arheolog Vera Kandilova 
fotografiile promise. Schimbau e-mailuri de luni de zile. Ea îi 
explicase că făcea cercetări despre Orfeu și că aflase despre 
frescele din catacombele romane care arătau o conexiune 
ideologică între Orfeu și Hristos. Herbert își ajuta colegii ori de 
câte ori putea. Credea că rostul cunoștințelor era acela de a fi 
transmise mai departe. 

Apoi auzi pași. Herbert ridică privirea. Umbrele flăcărilor 
lumânării dansau pe domurile umede. Străinul se apropia. 


Evanghelia lui Filip, despre care se credea că se pierduse și în 
care se vorbește despre soţia lui Hristos. Constantin cel Mare, 
un trac născut în Nassius, a dat Edictul de la Milano, care 
recunoștea creștinismul ca religie egală în drepturi cu celelalte 
religii practicate pe teritoriul Imperiului Roman. în secolele 
următoare, majoritatea orașelor tracice au avut comunităţi 
creștine bine organizate și participau activ la viața religioasă. 
(n.a.) 


MOȘTENIREA DINTR-O ALTĂ LUME 


Pe pagina 412 nu se afla nicio fotografie, ci doar o 
referinţă la legătura dintre imaginea modernă a lui Orfeu 
și înțeleptul antic din legenda „lumii subterane secrete” și 
a „pământului nocturn”. Se mai spunea și că multe dintre 
dovezi se pierduseră din pricina ignoranței oamenilor. 
Numai cei inițiați puteau interpreta corect dovezile 
rămase. „Întrebările logice rămân fără răspuns, inclusiv 
cum a apărut religia pe care oamenii au asociat-o cu 
numele lui Orfeu și cine era Orfeu de fapt. Orfeu a fost 
menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea î.Hr. Și a 
fost descris ca fiind extraordinar de celebru.“ 

Din Orfeu tracul, de Valeria Fol, 2008 


Dimineaţă devreme, razele soarelui mângâiau faţa Verei. 
Perdelele de dantelă, vechi și zdrențăroase, atârnate la ferestre 
blocau prea puţin lumina soarelui, ale cărui raze picurau în 
întunericul din camera ei. 

Privirea somnoroasă a Verei alunecă pe suprafeţele camerei 
de hotel, ca și când ar fi încercat să își dea seama dacă sufletul 
ei ieșise deja din vise și coborâse în corpul său terestru, gata 
pentru o nouă zi. 

Razele soarelui zburdau ca niște iepuri jucăuși pe tavan. 
Când era mică, îi plăcea să se joace cu reflecţiile din oglindă, 
încercând să fie ca ceilalți copii. În cele din urmă însă, se 
plictisise să fie ca toată lumea și încercase în schimb să se 
placă pe ea însăși. 

Își trase o pereche de blugi jerpeliţi, un pulover albastru 
ponosit și o geacă veche. Ştia că avea să lucreze în condiţii ca 
de peșteră. Apoi cobori la restaurant, dar descoperi că era gol. 
Părea că oamenii nu mai luau micul dejun. Unii nu aveau timp, 
iar alții trăiau cu iluzia că acest lucru îi ajuta să slăbească. 

O ospătăriță voinică o informă că nu aveau la micul dejun 
decât cafea și cornuri. 

— Să văd aduc ceva, domnișoară? 

Vera se uită cu atenţie la șorțul de dantelă al femeii și la 
mânecile sale bufante, apoi răspunse: 

— Da, vă rog. 

Deschise caietul și numerotă pagina: 118. Apoi își notă ideile 


care îi veniseră peste noapte. 

Aproape își terminase dizertaţia pentru masteratul în 
arheologie de la Universitatea din Sofia. Tatăl ei lucra în 
departamentul de preistorie de la Institutul Naţional de 
Arheologie. Spre deosebire de el, ea prefera să se ocupe de 
subiectele legate de traci și de Antichitate - poate tocmai 
pentru că pe el nu îl interesau mai deloc. 

Profesorul Kandilov le părăsise pe Vera și pe mama ei cu 
mult timp în urmă. Pe când Vera avea șapte ani, el începuse să 
bolborosească incoerent. Bâiguia că se pierduse pe el însuși, că 
monotonia zilelor îl sufoca, că avea nevoie să respire și să își 
trezească simțurile la viață, că ducea dorul emoţiei 
descoperirii, că viaţa era prea scurtă ca să o petreacă 
încercând să satisfacă iluziile societăţii, că toată lumea avea 
dreptul să își caute fericirea pierdută. Cu aceste explicaţii 
plecase la Moscova, unde fusese chemat ca lector universitar 
invitat. Când se întorsese, închiriase un apartament în suburbii. 
Vera îl vizita la sfârșit de săptămână, însă suporta cu greu să 
stea acolo, de obicei numărând minutele până la plecare. Ea nu 
îi înţelegea pe niciunul dintre părinţii ei. De aceea, când 
crescuse, începuse să îi imite pe amândoi în tot ce făceau, 
aflându-se în cele din urmă în același bucluc. 

De când mama ei murise din cauza unei boli chinuitoare, cu 
câţiva ani în urmă, Vera se concentrase asupra tezei pentru a-și 
îneca durerea. În timpul lungilor nopţi de nesomn însă, 
cercetarea devenise atât de amplă, încât - în loc să fie o teză - 
se transformase în ideea unei cărți. Niciunul dintre colegii ei nu 
scrisese nimic legat de acest subiect. Vera dedicase cea mai 
mare parte a ultimului an scrisului și cercetării, crezând că 
lerna principală a muncii ei era atât de scandaloasă și de 
neașteptată, încât cartea avea să o scoată, în sfârșit, de pe 
orbita tatălui ei și să o facă un om independent, de care trebuia 
să iei seamă. In timpul liber, Vera se juca de-a logodnica unui 
bărbat pe nume Kaloyan. Nu avea timp să se gândească la 
lucrurile care nu se întâmplaseră încă. 

Subiectul de bază al cercetării ei era ideea că povestea lui 
lisus, Fiul lui Dumnezeu, era mai veche decât creștinismul - 
precedându-l cu cel puţin două milenii. Cele mai vechi rădăcini 
pe care le descoperise până în acel moment erau conceptele 
orfismului. 


Căutarea de noi dovezi devenise în curând o obsesie, apărută 
probabil în primă fază în timpul nopţilor fierbinţi de vară pe 
care le petrecuse în copilărie cu bunica ei în Pazardzhik.! 
Bătrâna se credea o prinţesă tracică, descendentă a unei familii 
străvechi. La apusul soarelui, mergeau amândouă pe dealul de 
lângă oraș, încercând să surprindă ecoul îndepărtat al 
cântecului lui Orfeu. 

Vera puse punct propoziției și zâmbi. 118 pagini ar fi trebuit 
să fie de ajuns pentru a convinge cititorii că ideile orfice 
stăteau la baza creștinismului. Cel puţin asta își propusese ea 
să demonstreze. Însă pe parcurs apăruse sentimentul sâcâitor 
că tot nu descoperise cel mai important lucru: cine era, de fapt, 
Orfeu? Și cum ajunsese el să știe toate lucrurile acelea pe care 
le repovestiseră discipolii săi? 

Acesta era un lucru pe care nimeni nu îl știa - motiv pentru 
care întrebarea nu era niciodată pusă. Și, înainte de Orfeu, nu 
părea să fie nimic altceva. 

O oră mai târziu, grupul se adună în fața hotelului. 
Kuzmanov aduse mănuși, măști și lanterne. În castel nu exista 
electricitate. Potrivit raportului de la ambasadă, trecuseră ani 
întregi de când intrase cineva în majoritatea camerelor și în 
pivnițe. 

Domnul Marten descuie poarta cu indiferenţă. Purta un 
impermeabil roșu-deschis. Deși în ziua aceea nu ploua, își 
ridicase gluga, ca și cum se aștepta la o ploaie torențială. Vera 
ridică ochii din instinct. Cerul era de un albastru-deschis 
extrem de plăcut, cu nori răzleţi. 

Ușa scârțâi. Grupul îl urmă pe îngrijitor pe un coridor 
întunecos. Profesorul Kandilov propuse ca experţii să meargă 
să exploreze câte doi, astfel încât nimeni să nu rămână singur. 

— Vă temeti de fantome? glumi reporterul. 

— Mă tem că n-o să am alibi dacă dispare ceva! răspunse 
profesorul. 

Kiril făcu pereche cu Vera. Li se dădură instrucţiuni pentru 
examinarea unui număr de camere de la parter și a pivniţei. 
Kuzmanov rămase cu domnul Marten. . 

Vera cobori scările cu încredere. Inainte să dispară din 
lumina zilei, se uită la ceas. 

— E deja ora unsprezece. 


14 Orășel în centrul Bulgariei (n.a.) 


Kiril o urmă. Era observator în expediţie și, din când în când, 
mormăia ceva în reportofon. Sarcina lui era să raporteze 
pentru un ziar tot ce vedea. Când nimic din interiorul castelului 
nu îl impresiona în mod deosebit, urmărea mișcările fluide ale 
Verei. La rândul ei, Vera pășea curajoasă înainte, părând să 
ignore pericolele posibile care pândeau într-un castel 
abandonat, cunoscut drept  ascunzătoarea  excentricilor. 
Deodată, începu să dea din mâini precipitat, ca să dea la o 
parte pânzele de păianjen care i se lipeau de faţă. 

Avea prinsă de frunte o lanternă, ca minerii. Purta părul într- 
o coadă lungă, împletită. Trupul ei zvelt înota în jacheta uzată, 
care era cu câteva numere mai mare. 

Întunericul rece îi învăluia precum decorul unei povești 
necunoscute. În pivniţă nu se vedea lumina zilei. Razele de la 
lanternele lor pâlpâiau și se alergau pe pereţi una pe cealaltă. 
Nişte plante căţărătoare anemice creșteau din fiecare 
crăpătură din mortar - nederanjate de oameni, își întinseseră 
lujerii pe pereţii prăfuiţi și pe tavan. Camerele erau pline de tot 
felul de obiecte puse unele peste altele. Era ca și cum castelul 
Jacques fusese construit cu un singur scop - acela de a servi 
drept depozit. 

— Oh, probabil îţi trebuie câteva vieţi ca să colecţionezi 
atâtea mizerii, observă Kiril amuzat. 

— Sau, mai bine, ce fel de viaţă ar trebui să trăiești ca să 
aduni toate astea? răspunse Vera scurt. 

Vocea ei era plină de tristeţe. Își aminti de propriul bunic. 
Când murise, găsiseră casa lui plină de lucruri preţioase, dar și 
de vechituri fără valoare. Fiecare obiect își avea povestea sa. 
Bunicul ei adunase o mulţime de lucruri ca să compenseze 
nimicnicia existenţei lui. Mormanele umpleau golul, dându-i 
proprietarului un sentiment al creaţiei. Vera și mama ei nu 
aveau însă spaţiu ca să păstreze colecţia lui măreaţă. Tatăl ei 
tocmai plecase la Moscova, așa că cele două femei invitaseră 
câţiva negustori de nimicuri, care împărțiseră cutiile între ei și 
plecaseră cu povestea vieţii unui om. 

Vera era cu totul absorbită de inspecția atentă a obiectelor 
împrăștiate la întâmplare. Era evident că unele dintre acestea 
aveau o mare însemnătate culturală, în timp ce altele erau doar 
rămășițele unei vieţi exilate acum în trecut. Din când în când, 
se oprea ca să își treacă degetele peste vreo carte sau peste 


vreun tablou acoperit de praf ori ca să ridice câte o figurină pe 
care o răsucea în mână. Apoi nota un număr în carnetul ei, 
împreună cu un fel de descriere, și făcea poze unor obiecte cu 
aparatul masiv care îi atârna la gât. Reporterul cu părul 
deschis la culoare o observa tăcut pe Vera. 

— De ce ar vrea o fată ca tine să devină arheolog? rupse Kiril 
tăcerea. 

— Vrei să spui o blondă ca mine? 

— Vreau să spun, o femeie tânără... și frumoasă. 

— Poate tocmai din acest motiv. Pentru că nimeni nu s-ar 
aștepta la asta, răspunse ea scurt, fără să zâmbească sau să îl 
privească pe jurnalist. 

— Şi cu ce te ocupi în timpul liber? Colecţionezi oase din 
trupuri putrezite și le numerotezi? râse Kiril, încercând să 
neutralizeze cu umor împrejurimile înfiorătoare. 

— Nu. Pe tata îl interesează oasele. 

— Nu se teme de răzbunarea sufletelor pe care le văduvește 
de odihna eternă? De ce cred arheologii că au drepturi asupra 
oaselor și bunurilor oamenilor? 

Tânărul jurnalist devenise interesat de subiect din momentul 
în care văzuse două cufere cu oase erodate într-unul dintre 
birourile Muzeului de Arheologie. Îl îngrozea gândul că într-o zi 
cineva ar fi putut ajunge să studieze chiar propriile sale 
rămășițe. 

— Ascultă, nu am luat oasele nimănui... Dar pot să-ţi spun că 
fiorul descoperirii face ca teama de răzbunare să pară 
nesemnificativă. 

După ce rosti aceste cuvinte, Vera intră într-o cameră mică, 
îngusta ca o cămară, nu mai mare de șase metri pătraţi. Nu 
avea ferestre, iar pereţii nu erau tencuiți. Din tavan cădeau 
câteva fire. Pe un perete gol de cărămidă se afla un singur corp 
de bibliotecă cu trei rafturi, care atârna nesigur în câteva cuie. 
Rafturile păreau instabile, dar, din fericire, pe acestea nu se 
afla decât o carte, neagră și prăfuită. Era atât de veche, încât 
șanțurile de pe cotor ajunseseră niște fire. Vera luă cartea și 
privi coperta ei de piele, pe care titlul era scris cu litere aurite: 


Catacombele creștine de la Roma 
Ediţia întâi’ 


'5 Prima ediţie a cărții Catacombele creștine de la Roma se mai 


Vera mângâie literele aurite, apoi dădu paginile cu grijă. 
Erau pline de semne de carte. Unul roșu, din mijloc, îi atrase 
atenţia Verei, așa că deschise cartea la pagina respectivă și 
aruncă o privire pe text. 

— Uimitor, exclamă ea. 

— Ce? întrebă Kiril. 

— Frescele. Uite, zise Vera, arătându-i una dintre fotografii. 
Am și eu cartea aceasta și toate imaginile cu Hristosul orfic 
sunt descrise și în a mea, la pagina 103. Dar, spuse ea dând 
pagina, uite aici. N-am văzut niciodată această frescă din 
(Catacombele Sfinţilor Petru și Marcellinus. Interesant... Și sub 
ca cineva a scris o notă care face referire la pagina 412 dintr- 
un manuscris... nu înţeleg. 

Kiril o privea puţin confuz. 

— Ar putea fi o altă ediţie a aceleiași cărti. 

— Da, aceasta e prima, iar a mea este a doua. 

— Înseamnă că autorii au decis că nu era atât de importantă 
și au exclus-o din ediţia a doua ca să facă economie de spaţiu. I. 
De înţeles. Și eu fac asta zilnic la ziar. 

Pe fața Verei se văzu clar iritarea produsă de raționamentul 
lui Kiril. 

— De fapt, asta ar putea fi cea mai importantă frescă din 
toate catacombele romane. 

— Ce e atât de important la ea? N-am auzit niciodată de un 
Hristos orfic. 

— Uită-te numai la ea! zise ea, arătându-i prima imagine. 
Bărbatul cu pelerină ţine un plectru!* într-o mână și lira lui 
Orfeu în cealaltă. 

— Acela e Orfeu? 

— Păi, lira este simbolul lui, dar pălăria de pe cap este cu 
siguranţă a lui Mithra. 

— Zeul persan? 

Vera se încruntă la el pentru că o întrerupsese înainte de, i și 
termina ideea. 

— Pasărea din copac este un porumbel, unul dintre 
simbolurile creștine evidente de la acea vreme. Ca peștele. În 


găsește încă în bibliotecile din Franţa, Germania și Italia. (n.a.) 
15 Placă mică de metal, de os, de celuloid sau alt material, cu 
care se ciupesc coardele unor instrumente muzicale (n.tr.) 


imaginea de jos, legătura este și mai evidentă prin includerea 
mielului. Vera arătă următoarea imagine și adăugă: Mielul îl 
urmează pe Bunul Păstor. 

— Stai. Despre ce legătură vorbești? 

— E clar că pictorul încerca să înfățișeze transformarea lui 
Orfeu, a lui Hristos și a lui Mithra într-unul singur. 

— Dar ce au acești trei zei în comun? 

Vera nu răspunse. Se așeză pe o cutie prăfuită, dând pagină 
după pagină. Se opri să fotografieze câteva dintre ele: mai întâi 
se asigura că focalizarea este perfectă, apoi făcea poza, 
ţinându-și răsuflarea. 

— N-am auzit niciodată de o asemenea legătură. De unde știi 
toate acestea? 

— E subiectul cărţii mele, răspunse ea fără să ridice capul. 

— Scrii o carte? 

Când Vera văzu ochii lui Kiril umplându-se de uimire, faţa îi 
străluci și zâmbi rezervat. 

— O carte de cercetare. Cu multe poze - ca să o fac mai... 
ușor de înţeles. 

— Şi care este subiectul? 

— E destul de serios ca să schimbe lumea. 

— A, puţin cam ambițios, nu crezi? E secret? 

— E prea devreme ca să fie anunţat în media. 

— Am să păstrez secretul, cu condiţia să îmi promiţi mie 
primul interviu... într-o bună zi! 

— De acord. Voi avea nevoie de atenţia presei... 

Kiril se așeză lângă ea pe podeaua rece, sprijinindu-și bărbia 
pe genunchi. Vera îi explică mândră teoria ei. 

— Acum înţeleg de ce nu vrea nimeni să o publice, spuse Kiril 
zâmbind. Dar de ce să fure cineva o religie în loc să devină, pur 
și simplu, adeptul ei? 

Vera își luă ochii de pe carte și îi fixă cu asprime asupra 
reporterului. 

— Nu e atât de simplu. Imaginează-ţi că ești convins că 
religia respectivă reprezintă sursa unei puteri incredibile. În 
acest caz, devine periculoasă în mâinile dușmanului și 
nepreţuită pentru tine. 

— Da, cred că am mai auzit despre cărți orfice incinerate și 
despre texte tracice șterse de pe tăblițe de piatră. Nu a fost 
arsă însăși Școala lui Pitagora din cauza cărţilor păstrate 


acolo?!” 

— De mai multe ori. Istoria ne spune că de îndată ce 
conspiratorii au obţinut puterea cunoștințelor orfice, au început 
să îi vâneze și să îi ucidă pe cei iniţiaţi. Au distrus toate sursele 
învățăturilor lor, lăsându-le doar pe cele rescrise de ei înșiși, 
treptat, o religie foarte răspândită a dispărut și o alta s-a 
născut pe ruinele ei. 

— E o poveste frumoasă, zâmbi afectat reporterul. Dar ce e, 
de lupt, puterea asta despre care vorbești? Un fel de Sfântul 
Graal? 

Râse din nou. Vera se încruntă la el și își înfipse unghiile în 
coperta neagră. 

— Nu știu. Un secret. Cunoașterea unui lucru... Adevărul s-a 
păstrat și s-a transmis membrilor unei societăţi orfice de 
inițiați. 

— Misterele orfice? 

Vera încuviință din cap, continuând să dea paginile cărții, ca 
o pasăre care scormonește în cenușă. 

— Şi cum ţi-a venit ideea asta? 

— Totul a început acum doi ani, când am văzut fotografia 
unei amulete de piatră pe coperta unei cărți din biroul tatei. 
Ceea ce m-a impresionat a fost amestecul interesant al 
simbolurilor gravate pe amuletă. Erau o lună, șapte stele 
aranjate în semicerc, un bărbat răstignit, două pene mari la 
picioarele lui și un subtitlu despre Orfeu. Intrigată, am deschis 
cartea, dar autorul nu spunea nimic despre amuletă. Așa că am 
căutat pe internet și am aflat că piatra respectivă dispăruse 
într-un incendiu dintr-un buncăr german în timpul războiului. 
Pe parcurs însă, am dat peste o dezbatere științifică pe tema 
asta: Orfismul la baza creștinismului. După multe cercetări 
despre acest subiect „un decis să scriu o carte de nonficţiune 
pe această temă. Oamenilor le plac scandalurile religioase. 


7 Pitagora era considerat adeptul orfismului. Dr. Rositsa 
Dankova scrie: „Totuşi, vrem să vă reamintim că școala 
filosofică fondată de Pitagora, deși nu se afla în Samos, urma 
întru totul tradiţia orfică, pe care G. Krastev o asociază cu hunii 
și cu bulgarii. Orfismul pelasgian a existat cu mult înainte de 
ridicarea grecilor, a Căror religie se caracterizează prin 
elementele neanderthaliene. Pitagora este, de fapt, un orfic 
care urma tocmai tradiția pelasgă și etruscă“. (n.a.) 


— Hmm... Nu știam că Orfeu e atât de popular. Credeam că e 
un cântăreţ. 

— Trebuie doar să știi unde să te uiţi. Shakespeare însuși a 
scris despre transformare... 

Impresionat, Kiril luă cartea veche despre catacombe și o 
frunzări - văzu fotografii cu frescele romane subterane 
originale. Unele dintre acestea aveau semne de eroziune, în 
timp ce altele erau complet distruse de mâna omului. 

— Acestea sunt cele mai cunoscute imagini cu Hristos orfic 
din Catacombele San Domitilla, spuse Vera. Il arată pe Orfeu 
așa cum apărea Hristos în creștinismul timpuriu - ca Bunul 
Păstor. Dar Orfeu se află în centrul stelei în opt colţuri. 

— Steaua în opt colţuri? Care e semnificaţia ei? o întrerupse 
Kiril. 

— Nu știu sigur... Dar îmi imaginez că, la un moment dat, 
sub picioarele lui Orfeu trebuie să fi fost un text important, 
care a fost distrus de atunci de vandali. 

— Dar nu e posibil ca transformarea despre care vorbeşti să 
fie doar o greșeală? 

Vera se uită enervată la Kiril. Pentru o clipă, regretă că îi 
povestise toate acestea unui jurnalist. 

— Trebuie să fi avut mult curaj artiștii ca să arate o 
asemenea legătură... 


Deodată, auziră vocea îndepărtată a unui bărbat, ca purtată 
de vânt de pe vârful stâncos al unui munte. Vocea striga 
numele Verei. Zidurile umede de piatră distorsionau sunetele, 
dându-le o rezonanţă misterioasă și un ecou ruginit. 

— Eşti acolo? întrebă vocea de afară. 

Vera rămase aproape de Kiril și șopti: 

— Ar fi bine să nu spunem nimănui ce am văzut aici. 

— Dar cred că ar putea fi important, zise Kiril, privind-o 
nedumerit. 

— Păi... dacă nu o găsesc ei singuri, nu merită să știe... 
Vreau să o folosesc în cartea mea. 

Ușa se deschise și Kuzmanov dădu buzna în încăpere. 

— Ce se petrece aici? strigă el. Tatăl tău și-a ieșit din minți 
de griji! 

— I-auzi, chiar a observat că nu sunt acolo? Asta numesc eu 
un miracol. Hai, să mergem! se răsti Vera. 


Se aplecă, luă caietul și lanterna și urcă scările. Avea 
expresia hotărâtă a unui om gata să facă orice pentru a-și 
atinge scopul. 


METAMORFOZE 


Pagina 413 începea cu acest text: 

„Transformarea dintre Orfeu, Hristos și chiar Mithra 
este înfățișată în sute de picturi murale, sculpturi și 
antichităţi. Un exemplu este monumentul descoperit în 
cimitirul Ad Duas Lauros din Roma. Imaginea lui Orfeu 
este înfățișată între scenele care sugerează niște puncte 
comune între înțeleptul trac și Vechiul și Noul Testament. 
Scenele sunt aranjate informă de cruce.” (Catacombele 
creștine de la Roma, Schnell și Steiner, pagina 103). 
Anumiți specialiști pretind că, la un moment dat, în frescă 
se afla un text la picioarele lui Orfeu, care spunea așa: 
„Opt sori între Rai și Iad...” Insă acest text nu mai există. 
Suprafaţa frescei a fost grav avariată. 


Roma subterană 


— Herbert? 

O voce bărbătească sparse liniștea umedă și îi întrerupse 
gândurile. 

Era el - bărbatul cu ochii stranii: colorați, tăcuţi, mai alungiţi 
decât caucazienii obișnuiți. Dar nu părea nici asiatic. Era pur și 
simplu diferit. Avea o siluetă înaltă și musculoasă, haine simple, 
o tunsoare scurtă care nu sărea în ochi, iar pielea îi era atât de 
albă și de palidă, încât părea să fie o persoană nordică. Sau 
chiar o fantomă. Dar în întuneric își acoperea mereu trupul și 
capul cu pălăria, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns. 

In catacombe 


— Să mergem, spuse el brusc. 

Herbert ridică lanterna mare, una dintre cele cu carcasă de 
cauciuc, pentru a fi protejată de loviturile accidentale. Uneori 
se prăbușeau porțiuni din tuneluri. Dar Herbert nu se gândise 
niciodată că numai lanterna avea acest strat protector. 

Merseră aproape treizeci de minute prin labirintul rece al 
catacombelor. Lămpile distanțate luminau o ceaţă fantomatică 
de picături perlate, transformându-le într-un nor de muște 
transparente care roiau în vidul întunecat. Umezeala se furișa 
pe pereţi, hrănind mușchiul gros care creștea pe tavanul de 
piatră. Când umezeala ajungea la roca vulcanică, strălucea în 
șuvițe de siliciu, care punctau magma, sclipind precum o mină 
de aur. 

— De ce sunteţi aici? șopti Herbert. 

Intotdeauna șoptea în cimitirul abandonat. 

— Oamenii pierd prea mult timp gândindu-se la ce este 
posibil, răspunse bărbatul. 

Mergeau spre capătul cel mai sudic la catacombelor. Herbert 
ridică mâna ca să îi arate a treia frescă. Şi aceasta îl înfățișa tot 
pe Orfeu, acum în mijlocul unei turme de oi.!* Străinul 
îngenunche și o fotografie. Era foarte cunoscută în cercurile 
academice, așa că, în afară de a o fotografia, nu avea ce altceva 
să facă. 

— 'Turiștii vin aici? întrebă el. 

— Nu... nu au voie. 

— Bine. 

Străinul se ridică și cei doi bărbaţi merseră încet mai 
departe. În acest tunel, aerul era închis și podeaua neuniformă. 
Nu mai fusese ventilat de ani întregi. Străinul se aplecă și 
ridică de jos un os uman. Îl apropie de ochi ca să vadă mai bine. 

— Oamenii sunt credincioși atunci când vine vorba despre cei 
apropiaţi lor și necredincioși când vine vorba despre altcineva, 
spuse el ca o concluzie, examinând osul mai departe. 

Suflă praful de pe os și îl puse într-una dintre găurile din zid. 


18 Una dintre cele mai cunoscute fresce din Catacombele 
Domitilla, care îl arată pe Hristos/Orfeu (sau pe Hristos orfic). 
Harpa pe care tânărul o ţine în mână simbolizează cântecul și 
vorba lui Orfeu, în timp ce turma de oi reprezintă unul dintre 
cele mai cunoscute simboluri ale lui Hristos și ale Bunului 
Păstor. (n.a.) 


Cândva, un credincios își îngropase aici o rudă pentru pacea 
sufletului lui și a familiei. Apoi, un alt credincios îl scosese la 
suprafaţă, se gândi străinul. 

— Ştiţi, de obicei, turiștii le fură, spuse Herbert surprins de 
gestul străinului. Le pun pe rafturile lor cu diverse suvenire. 

— Eu nu sunt turist. 

Își continuară drumul prin tunelul îngust. La intervale 
regulate, în ziduri erau săpate găuri ce semănau cu niște 
rafturi în care puteau încăpea vreo douăzeci de volume groase. 
Locuitorii timpurii ai Romei puneau în ele cadavre și le sigilau 
cu lespezi de marmură albă. Găurile mai mici erau pentru 
bebeluși. Acum, toate erau goale, întunecate și pustii. Șase 
rânduri de găuri de la podea până la tavan pe ambele părți ale 
tunelului, cât vedeai cu ochii. După fiecare cotitură a tunelului, 
găurile reîncepeau. 

Herbert se împiedică și căzu. Se prinse cu mâna de marginea 
unei găuri săpate în zid. Ochii i se cufundară în întunericul ei. 
Simţea că nu mai vrea să continue. 

— O sută de mii... șopti el. 

— Mergeţi mai departe. 

— O sută de mii de cadavre au fost îngropate numai în 
catacomba asta. Nu e îngrozitor? Atât de multe cadavre... 

— Oamenii mor, remarcă străinul cu răceală. Iar alţii se nasc. 

— Oamenii nu vor accepta niciodată moartea. E precum 
singurătatea - deși e acolo mereu, nu capitulezi niciodată în 
faţa ei. 

— Nu mai pălăvrăgiţi... 

— Şi eu mă tem, continuă Herbert. Am devenit chiar preot. 
Oamenii fac orice ca să păcălească moartea. 

Străinul îl urma îndeaproape pe bărbatul în rasă neagră, care 
sporovăia continuu cu însufleţire. 

Tunelul îngust se termină în cele din urmă într-o sală mare. 
Tencuiala era încă bine conservată, însă acolo unde se erodase 
se vedea pământul fragil, maroniu, ca un memento lăsat acolo 
intenţionat, care să arate că totul este trecător. 

— Din secolul al IV-lea, explică Herbert repede. _ 

Sub domul tavanului se aflau două camere mortuare. În afară 
de locurile erodate, nici măcar un centimetru de pe pereţi sau 
de pe tavan nu era neacoperit de fresce colorate, dominate de 
nuanțele șofranului. Cu un efort chinuitor, pictorii scoseseră în 


evidenţă credinţa lor în măreţia zeilor și a sfinţilor care aveau 
grija morţilor. 

— Tot acest efort... Oameni care au muncit din greu printre 
cadavre putrezite, în aerul rece și infestat, doar ca să îmbrace 
lealitatea în iluzii, șopti Herbert monoton. Când trăim cea mai 
mare îndoială în călătoria sufletelor noastre, avem cea mai 
mare grijă de mormintele noastre. Efortul ne dă sentimentul că 
suntem aproape de ceea ce ne dorim. 

— Așa a fost mereu. 

— Dar omul ar face orice ca să creadă că sfârșitul nu e în 
pământ. Raiul este o iluzie frumoasă, pe care mileniile au 
transformat-o într-un adevăr. 

— Vă înșelaţi, adevărul a fost aproape șters, răspunse 
bărbatul, apoi adăugă: Acum tăceţi. 

Preotul făcu în liniște câţiva pași, apoi începu să șoptească 
din nou. 

— Catacombele sunt una dintre cele mai cunoscute atracţii 
ale Romei. Nu vă interesează istoria lor? 

— Nu. 

După zece minute, Herbert arătă spre tavan. Orfeu se afla în 
centrul unui octogon. Lângă el, ca vârfurile unei stele, erau 
scene din Vechiul și din Noul Testament. 

— Artistul e necunoscut, comentă Herbert. Majoritatea 
oamenilor de știință consideră că legătura dintre Orfeu și David 
este intenţionată. Amândoi aveau putere asupra sufletelor prin 
vorbă și cântec... dar nu știu nimic despre octogon. 

— Daţi-vă înapoi, îl întrerupse bărbatul. 

Examină cu grijă pictura murală, trecându-și degetele peste 
ea. Sub picioarele înţeleptului trac se afla o inscripţie în litere 
micuţe, iar la sfârșit era mâzgălită o referire la pagina 413 
dintr-o carte fără nume. Străinul scoase din rucsac un târnăcop 
cu mânerul scurt și lovi tencuiala care conţinea textul. 

— Ce faceţi?! strigă istoricul. 

— Daţi-vă la o parte. Mai am nevoie de dumneavoastră. 

Lovi încă o dată imaginea, scoțând câteva bucăţi solide de 
tencuială. Acestea căzură pe podea, ridicând un nor de praf. 
Speriat, preotul se dădu înapoi. Ar fi putut să fugă, dar nu o 
făcu. 

Bărbatul ezită pentru un moment, întrebându-se dacă să 
lovească în tavan cu târnăcopul, dar se opri. Nu avea rost. 


Fotografiile frescei existau deja în câteva cărţi de istorie. Dar 
fără inscripţie nu putea fi înţeleasă decât de cei care îi 
cunoșteau secretele. Puse bucăţile sparte de tencuială într-un 
sac, pe care îl aruncă pe umăr. În acel moment, lui Herbert i se 
păru că vede din nou lumina aceea ciudată din jurul mâinilor 
bărbatului. Acesta își șterse praful alb de pe faţă cu mâneca și 
spuse răgușit: 

— Acum vreau să văd tripla divinitate. 

Herbert se ridică și merse mai departe. Nu spuseră nimic. 
Nu se auzea decât sunetul pașilor grei, care propagau un ecou 
prin tuneluri. Singura lumină din tunel venea de la lanternele 
lor. Ajunseră la capătul catacombei, unde nu exista lumină 
electrică și nici semne pentru ghizi. Aerul era încărcat de praf 
și de mirosuri ciudate. Herbert lumină bolta de deasupra uneia 
dintre camerele mortuare. Acolo era Orfeu, având pe cap coiful 
militar al lui Mithra și cântând la liră pentru un miel și un păun. 

— Îngenuncheaţi! ordonă străinul. 

O meandră în opt colţuri era vizibilă pe mușchiul încordat al 
gâtului său. 

Herbert recunoscu simbolul. Căzu în genunchi. Mâinile îi 
tremurau și scăpă lanterna. 

— Nu puteţi șterge istoria, șopti el. 

— Acestea sunt toate imaginile care conţin simboluri 
codificate? 

— Da... 

— Cum pot fi sigur că nu minţiţi? 

Un fior de gheaţă îi trecu lui Herbert prin trup. 

— Nu pot să mint. 

Istoricul ridică crucea de fier care îi atârna pe piept și i-o 
arătă omului cu ochii alungiţi. 

— Nu sunteţi credincios. 

Străinul zâmbi. Apoi se întoarse la pictura murală și o lovi cu 
târnăcopul, distrugând mai întâi fresca, apoi textul de sub 
aceasta. Tencuiala se prăbuși în praf, lăsând în locul său doar 
rocă vulcanică moale. 

— Puteţi distruge artefactele, dar nu și istoria, spuse Herbert 
neputincios. 

Acum nu mai șoptea. 

— Intoarceţi-vă. 

Istoricul în vârstă se supuse. Cuvintele nu mai contau. Fiorii 


reci dispăruseră. Trupul îi era amortit. Dar așteptarea 
meritase. Atâţia ani... poate că Cei Ascunși supravieţuiseră. 
Însă nu avea să afle răspunsul niciodată. 

Se auzi o singură împușcătură. 

Străinul adună bucăţile rămase în sac și se întoarse pe 
drumul pe care venise. 


ALTER EGO-URI 


Pagina 415 începea cu un tabel din două coloane, 
ce conținea douăzeci și două de simboluri identice în 
fiecare dintre ele. Inscripția de lângă acestea spunea: 
„Prima coloană conține sistemul de scriere din Creta, 
Linear A, iar a doua arată simboluri vechi de 8 000 de 
ani, descoperite în Balcani. Tabelul a fost alcătuit de 
Harald Haarman de la Universitatea din Helsinki, care 
a descoperit peste cincizeci de simboluri comune între 
alfabetele Atlantidei Balcanice centrale dispărute și 
scrierea miceniană Linear A. El spune că numărul 
semnificativ de paralele exclude posibilitatea unei 
coincidente.  Eminentul arheolog din Letonia M. 
Gimbutos defineste  hieroglifele  pretracice drept 
«simbolurile lineare ale Vechii Europe», indicând 
originile lor posibile”. 

Conform R. Rudgley, antropolog britanic 


— Nu erau catari, șopti Kiril în timp ce o urma pe Vera prin 
pădurea de pânze de păianjen. 

— Poftim? 

— Am citit destul ca să știu că rezidenții castelului părăsit nu 
aveau nimic de-a face cu ei. 

Vera nu răspunse. La capătul coridorului subteran se vedea o 


licărire de lumină ce semăna cu un indicator spre Lumea de 
Sus. Vera simţi mirosul înțepător de praf, amestecat cu cel de 
hârtie și de mucegai. Mergea încrezătoare în faţa celorlalţi. 
Abia urcase ultimele trepte, când îl văzu pe tatăl ei aplecat 
peste o cutie, aranjând meticulos în ea câteva obiecte mici, 
maronii. 

— Vera, aici erai! Te-am căutat prin tot castelul! strigă 
profesorul. 

— Ei bine, m-au găsit. Tu ai găsit ce căutai? 

Când auzi sarcasmul din vocea ei, profesorul se întoarse la 
aranjarea în cutie a obiectelor de lut, desfigurate de timp. Se 
concentra atât de tare să nu le avarieze, încât arăta precum un 
ceasornicar a cărui tresărire cât de mică ar fi distrus mișcarea 
continuă a mecanismului. 

Kuzmanov se afla în spatele Verei; când îl văzu pe tatăl ei, 
spuse cu glas tare: 

— Domnule profesor, am mai găsit una! 

li întinse lui Kandilov o tăbliță de lut, lată cât palma lui. 
Simbolurile, ce arătau ca hieroglifele, păreau să fi fost gravate 
cu unghia. 

— Foarte neobișnuită. Nu seamănă cu nimic din ce am găsit 
până acum, nu-i așa? 

Profesorul dădu din cap. O expresie de încântare i se întipări 
pe faţă. Se uită la pătratul zgâriat de lut ars, atingându-l cu 
mănușile de latex, parcă nevenindu-i să creadă că este 
adevărat. Apoi se uită la Vera și spuse: 

— Tocmai am găsit ceva foarte neașteptat - obiecte 
preistorice rare. 

— Unde? întrebă ea surprinsă. 

— Mai ales sub scări. Dar unele erau împrăștiate prin casă. 
(ia tableta asta, de exemplu. 

Vera se uită în cutia de carton, unde tatăl ei încă mai aranja 
cu grijă descoperirile. 

— Nu pot fi adevărate! exclamă ea. 

— De ce nu? 

Kiril o privi surprins. 

— Aceleași artefacte sunt expuse la muzeul din Vratsa!*, în 
Bulgaria. Sunt dintre cele mai importante produse de olărit din 
neolitic descoperite vreodată. 


1% Orășel din vestul Bulgariei (n.a.) 


— Serios? Dar ce-i așa de special la ele? întrebă Kiril curios. 

— Simbolurile de pe ele, răspunse profesorul Kandilov în 
timp ce se îndrepta de spate, întinzându-se ca să își reașeze 
vertebrele. Vera are dreptate... aceste obiecte sunt foarte 
asemănătoare celor găsite în 1969 în satul Gradeshnitsa. Sunt 
vechi de aproape 8 000 de ani. Unii profesori sunt de părere că 
sutele de pictograme antice de pe acestea sunt dovezi ale 
primului sistem primitiv de scriere din lume. 

Impresionat, reporterul porni micul lui reportofon și se 
apropie de profesor. 

— Anul trecut am fost la o conferinţă de presă, își aminti 
Kiril. Era organizată de un american care pretindea că citise 


2 În 1969, au fost descoperite în vestul Bulgariei celebrele 
tăblițe de la Gradeshnitsa, împreună cu sute de vase și de 
figurine de ceramică. Un alt obiect recunoscut la nivel 
internaţional a fost excavat tot în Bulgaria: Pecetea Karanovo, o 
altă tăbliță de ceramică acoperită de pictograme. Istoricii sunt 
în unanimitate de acord că semnele sunt o formă de 
protoscriere. Unii chiar numesc această scriere „sistemul de 
scriere al primei civilizaţii care a dispărut în mod misterios“. 
Obiecte similare au fost descoperite în Serbia (Vinca) și în 
România. Descoperirile au atras imediat atenţia mai multor 
istorici și lingviști din toată lumea, care au dezbătut 
asemănarea semnelor cu cele ale sistemului minoan/cretan. 
Asiriologul german Adam Falkenstein a descoperit similitudini 
între tăblița descoperită în România și cele descoperite în 
orașul sumerian Uruk (datând din 3000 î.Hr.). Un număr de 
oameni de știință sunt de părere că semnele balcanice se 
aseamănă cu hieroglifele egiptene și mesopotamiene. însă 
rezultatele exacte ale datării cu carbon radioactiv atestă că 
tăblițele sunt cu mii de ani mai vechi decât primele civilizaţii 
umane cunoscute în Mesopotamia. Discuţia cu privire la 
datarea lor exactă rămâne deschisă, deși majoritatea oamenilor 
de știință cred acum că acestea au apărut pentru prima dată în 
jur de 5500 î.Hr. (Civilizatiile pierdute ale Epocii de Piatră, de 
Richard Rudgley, p. 9). Oamenii de știință bulgari acceptă în 
mare parte ideea că semnele sunt pictograme care codifică idei 
și mesaje religioase. Omologii lor din Europa de Vest încearcă 
să demonstreze că acesta este, de fapt, cel mai vechi sistem de 
scriere din lume. (n.a.) 


Testamentul lui Orfeu, scris acum 7 000 de ani, iar el publicase 
chiar o carte despre el. Cartea conţinea și referinţe legate de 
obiectele de lut de la Gradeshnitsa. Susţinea că descifrase 
mesajele folosind hieroglife egiptene. 

Vera se uită la tatăl ei. Ştia că subiectul acesta îl enerva de 
fiecare dată. 

— Vorbești despre Dr. Gaid?!, nu? îl întrerupse profesorul 
supărat. Nu e nici istoric, nici arheolog, iar american nici atât. 
Numele lui adevărat e Gaidarski și nimeni din cercurile 
academice nu-l ia în serios. 

— Se poate și asta, dar tot e de senzaţie! spuse Kiril încântat. 

Imaginaţi-vă, primul alfabet și prima civilizaţie să apară 
tocmai în Bulgaria! 

— Nu te grăbi să tragi concluzii, băiete. Aceste semne nu 
reprezintă un sistem de scriere. Și apoi, nu vorbim despre 
Bulgaria, ci despre Tracia Antică. 

— Nu te aștepta ca tata să-ţi vorbească despre lucruri 
senzaţionale! interveni Vera. Dar îţi zic eu unul. Se presupune 
că semnele pe care le vezi sunt litere autentice scrise de prima 
civilizaţie. Nu râde, a fost dovedit. Dar lucrul curios este că în 
mileniul al IV-lea î.Hr. Au dispărut fără niciun motiv. 

Profesorul luă din geantă o rolă de hârtie transparentă de 
culoarea ceaiului și înfășură obiectele de lut în ea. Apoi le așeză 
cu grijă în cutie și, după o pauză lungă, adăugă: 

— Personal, mă interesează mai mult cum au ajuns copiile 
acestea aici. 

— De ce credeţi că sunt copii? Dacă cele expuse la muzeu 
sunt copii ale celor de aici? 

La același lucru se gândise și Vera. Figurinele păreau absolut 
autentice. Și nu ar fi fost prima dată când cineva înlocuise un 
exponat de muzeu cu un fals. Tăblițele de lut erau deosebit de 
valoroase în cercurile academice europene, deși academicienii 
bulgari preferau să le ignore. 

— Aș aprecia dacă nu ai scrie nimic în ziarul tău despre ce 
am văzut, cel puţin deocamdată, concluzionă profesorul aspru. 
Dacă ai dreptate, e cu atât mai important ca numai noi să știm 
despre aceste descoperiri. Trebuie examinate mai întâi. 


21 Cunoscut și drept Stephen Guide, un cetăţean bulgaro- 
american de la Institutul de Analiză Transcendentală din Long 
Beach, California. (n.a.) 


În acel moment, Vera își dădu seama pentru prima dată de 
legătura care o preocupa. 

— Ştiam eu, spuse ea în șoaptă. Cunoștinţele trebuie să fie și 
mai vechi decât Orfeu. Dar a cui a fost ideea, atunci? 

Vorbi atât de încet, încât nimeni nu o auzi. Cuvintele erau 
doar pentru urechile ei. 


BĂRBATUL DE PE CRUCE 


În colțul din dreapta-sus al paginii 416 era o fotografie 
de la Muzeul din Berlin, din catalogul de dinaintea anului 
1945. Era marcată ca exponatul nr. 1 164. Sub aceasta se 
afla următorul text: „Amuleta il înfățișează pe Orfeu- 
Bacchus crucificat, atârnat de cruce în poziţia 
caracteristică lui Hristos. Baza este o pecete cilindrică de 
origine necunoscută, din anul 300 d.Hr. Crucea este 
încoronată cu un semicerc, semnul zeului selenar Menos, 
care apare la miezul noptii în misterele zeului tracic 
Sabazios. Cele șapte stele ale Pleiadelor sunt gravate 
deasupra crucii cu braţe egale - ea însăși un simbol al 
stelei principale din constelația Orion, așa-numitul Vânător 
Nocturn, altfel spus - semnul lui Dionis. 

Din Tracia Antică de Al. Fol, 
K. JORDANOV, K. POROYHANOV și V. FOL 


Doctorul Werder căuta un loc în care să își parcheze 
Citroenul verde. Găsi un loc liber pe o stradă lăturalnică 
îngustă, exact vizavi de intrarea în Muzeul Pergamon, peste 
râul Spree. Înainte să iasă din mașină, își puse pe bord 
permisul oficial de parcare. Silueta lui zveltă, puţin înclinată, se 
îndreptă către Muzeul Bode. 

Strada era pustie. Se opri în mijlocul drumului și își puse 
pălăria cadrilată. I se părea că îi conferă o înfățișare tinerească 
și misterioasă. Își fixă privirea asupra cupolei impresionante a 
muzeului. Era simbolul Muzeului Kaiser Friedrich, așa cum 
fusese numit cândva; era construit pe confluenţa râurilor Spree 
și Kupfergraben, formând o insulă triunghiulară. Cele mai 
impresionante erau intrarea cu pardoseală de marmură și 
bazilica splendidă în stilul florentin renascentist. 


Muzeul Bode este locul în care lucra doctorul Werder și unde 
fusese adăpostită amuleta lui Orfeu până când dispăruse, în 
1945. 


Werder grăbi pasul. Nu voia să îl facă pe director să aștepte. 
Acesta era un om nerăbdător, predispus uneori să ţipe și să 
amenințe oamenii cu concedierea. Cel puţin așa auzise. 
Doctorul nu îl văzuse furios până atunci pentru că fusese 
întotdeauna meticulos și punctual. Salută gardienii în uniformă 
și merse mai departe pe coridor. 

Muzeul tocmai se deschisese și pe holuri era o liniște 
profundă, intensă, deranjată numai de sunetul pașilor lui. Il 
urmăreau ca și cum ar fi fost prinși de umbra lui, făcând ecou 
prin tavanele înalte, boltite. Ochii sutelor de zei și de sfinţi din 
icoanele și sculpturile creștine timpurii îi urmăreau toate 
mișcările. Savantul nu le întoarse privirea. Deși îi studia în cele 
mai mici detalii de ani întregi, simţea că a le vedea durerea și 
lacrimile incrustate pe faţă nu era un mod bun de a-și începe 
ziua. 

— Nu am uitat de fereastra spartă. Mă gândeam că mâine... 
se grăbi Werder să îi explice directorului de îndată ce intră în 
biroul acestuia. 

— La loc și închide ușa. 

Directorul deschise un seif de metal dintr-un perete. Scoase 
o foaie de hârtie și un plic sigilat. I le dădu lui Werder și spuse: 

— Citește asta. 

Scrisul mic îl făcu pe istoric să apropie foaia de ochi. 
Cuvintele erau în rusă, dar scrise fonetic cu caractere latine, ca 
și cum ar fi trebuit să fie rostite, nu citite. 


Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, Werder își luase 
doctoratul la Moscova, așa că știa limba rusă destul de bine. 
Citi: „O persoană anonimă caută un cumpărător la Moscova 
pentru un obiect cu descrierea dată de dumneavoastră. Printre 
alții, este interesat și Muzeul Pușkin de ofertă. Nu s-a publicat 
nicio informaţie oficială din cauza unei tentative de furt...” 

Textul nu era semnat. 

— La ce obiect credeţi că se referă? întrebă Werder. 

— N-o să-ţi vină să crezi... Amuleta micuță cu inscripţia cu 
Orfeu, care era înainte, mai precis până acum șaizeci de ani, o 
parte din colecţia departamentului vostru. 

Directorul făcu câţiva pași și se prăbuși într-un fotoliu de 
piele. Fără să se uite la Werder, continuă: 

— Anul trecut am făcut câteva investigaţii neoficiale cu 
privire la ea. Dacă obiectul acela există undeva în lume, vreau 
să îl iau înapoi și să pun capăt tuturor speculațiilor despre el și 
despre noi. 

— Când aţi primit mesajul? 

— Acum trei luni. 

— Şi? 

— Asta-i tot... Tot nu am aflat cine încearcă să o vândă sau 
dacă mai e de vânzare. 

— Cine e sursa? 

— E mai bine să nu știi. Directorul deschise plicul sigilat și 
continuă: Ieri am primit o invitaţie de la Ministerul Culturii din 
Moscova. Îi dădu plicul lui Werder, adăugând: Despre asta ți- 
am spus dimineaţă. Fie rușii pun ceva la cale, fie sunt prea 
încrezători. Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, 
vor expune oficial ce au furat din muzeele noastre. Ce 
obrăznicie! 

— Poate că încearcă să dovedească posesia obiectelor extrem 
de preţioase? 

— Există aproximativ o duzină de obiecte pentru care aș face 
orice ca să le aduc înapoi în Germania. Le plătim dacă trebuie. 
Dar mai întâi avem nevoie de o imagine clară despre ce se 
întâmplă la Moscova. Asta e treaba ta la expoziţie. 

— Păi... voi face tot posibilul, răspunse istoricul nu prea 
convins. 

— Apropo, s-a mai publicat ceva despre amuletă - 
departamentul de relaţii cu publicul mi-a trimis o copie. 


Începu să răsfoiască zgomotos un dosar gros și, când găsi 
pagina pe care o căuta, spuse: 

— Nu știu ce văd toţi la amuleta asta. Mereu e câte unul care 
își bagă nasul și scrie prostii. 

— Probabil fiindcă, dacă se dovedește a fi într-adevăr din 
secolul al III-lea, venind din locul care este acum Bulgaria, ar 
putea crea îndoieli asupra opiniilor acceptate despre „bărbatul 
de pe cruce”. 

Directorul se ridică și aruncă dosarul pe birou. Apoi se duse 
la fereastră, luându-și un aer gânditor. Își aprinse un trabuc cu 
aromă de vanilie și suflă un fuior de fum spre pervaz. 

— Nu înţeleg, spuse el mai apoi. De ce ar vrea oamenii să 
iscodească cea mai valoroasă iluzie a noastră și să îi distrugă 
rădăcinile? Şi dacă reușesc? Ce o să facem după aceea cu 
teama noastră copleșitoare de moarte? Credinţa noastră în 
Dumnezeu, în rai și în iad pare să fie singurul lucru care pare 
să dea însemnătate existenţei noastre pe pământ. 

— A fost o vreme în care oamenii nu găseau răspunsul 
niciunei întrebări fără să facă referire la Dumnezeu, în timp ce 
azi singurele întrebări la care nu găsim răspuns sunt cele 
legate de Dumnezeu. Aceasta pare să fie natura umană. Nu 
putem trăi dacă nu ne băgăm nasul undeva. 

— Ştii, Werder, în fiecare duminică oamenii merg la biserică 
împreună cu familia. Și eu mă duc, fiindcă toată lumea o face. 
Dar de când am început să încărunţesc, plănuiesc să cred cu 
adevărat. Cum altfel aș putea face faţă zilelor de pe urmă? 

Amintește-ţi doar că, fără miracolul lui Hristos, nici 
departamentul tău nu ar exista, spuse el. 

Rosti aceste ultime cuvinte încet și apăsat. 

— Asta nu e chiar adevărat... Dacă ne abandonăm credința 
vreodată, aceleași forţe care încearcă azi să îl demaște pe 
Hristos ar lupta atunci să îl renască, cu mai multă râvnă ca 
niciodată. Acum se dorește repunerea în drepturi a cultului lui 
Orfeu pentru că, în urmă cu mii de ani, acesta a fost șters de pe 
fața pământului din cauza ambițiilor creștinismului. Și tocmai 
acesta e miracolul de care avem nevoie pentru a ne restabili 
credinţa... Mai mult ca sigur trebuie ca mai întâi să îl 
distrugem! 

— Şi asta s-ar putea întâmpla în curând. 

Directorul plecă de la fereastră și se așeză la birou. Lăsă 


trabucul pe marginea unei scrumiere de cristal și deschise din 
nou dosarul. Când puse degetul arătător pe foaia de hârtie, se 
lumină la faţă și spuse: 

— Ascultă numai cum se termină acest articol de pe internet: 
„Așadar, la finalul studiului meu, îndrăznesc să spun că 
amuleta orfică are astăzi propria logică internă, care nu este de 
sine stătătoare, ci trebuie mai degrabă înţeleasă în contextul 
unei alte învățături secrete. Și, cum încă nu ne-am edificat 
asupra acestei cunoștințe, logica vindecării cu hematii ne 
rămâne ascunsă??”. Ridică privirea pentru a se uita la Werder și 
adăugă: Ţi-a cerut cineva informaţii despre amuletă? 

— Aproape lunar trimite cineva câte o cerere. Nu ascund de 
nimeni puţinele informaţii pe care le avem despre ea - sau 
sursele și interpretările contradictorii”, că tot veni vorba. Unii 
oameni de știință de azi chiar cred că nu vorbim despre o 
singură amuletă, ci de cel puţin două sau poate trei. 

— Dacă mai există, amuleta trebuie să fie acum la Moscova. 
Trebuie să o luăm înapoi. Asta va fi în sarcina ta. 

— Voi face tot ce pot... 

— Muzeul Pergamon și strada lui babiloniană atrag deja 
grupuri mari de turiști. Toţi vor să vadă exponatele egiptene 
antice. Poate că amuleta asta va reînvia interesul și pentru 
expoziţiile noastre - mai ales pentru colecţia creștinismului 
timpuriu. Dacă e atât de populară când lipsește... imaginează-ţi 
ce se va întâmpla când va fi, în sfârșit, găsită. 

— Dar nu cunosc pe nimeni în Rusia. 


Raportul de cercetare al lui L. Tsonev cu privire la amuleta 
orfică este una dintre cele mai bine argumentate lucrări pe 
acest subiect. (n.a.) 

23 Unele surse îi includ pe Freke și pe Gandy (1999); Campbell 
(1968); Eisler (1921, 1925); Al. Fol, K. Jordanov, K. Porozhanov 
și V. Fol, Tracia Antică, publicată de Europa Antique și de 
Institutul de Studii Tracice de la Academia de Științe din 
Bulgaria, Sofia (2000). (n.a.) 

24 Detaliile legate de dispariţia amuletei se bazează pe o 
povestire a doamnei doctor Mitka, director de departament la 
Muzeul Bode. Ea a explicat cum zeci de obiecte preţioase care 
au fost furate din buncărul Friedrichshain de soldaţii ruși și 
transferate apoi în Rusia au apărut pentru prima dată de la 
dispariţia lor, în 2007, într-o expoziţie la Moscova. (n.a.) 


— Am aranjat să te ajute serviciile speciale rusești. 
Scandalurile nu sunt în interesul Moscovei. 

— Dar obiectul ar putea fi deja într-o colecţie privată. 

— Din acest motiv ai nevoie de servicii speciale. 

Doctorul Werder părăsi biroul directorului adâncit în gânduri 
și merse de-a lungul coridorului de marmură luminat de soare 
către departamentul lui de la parter. 

De îndată ce ajunse în birou, își verifică căsuţa poștală 
electronică. Din obișnuinţță. Acţiunile pe care le repetăm se 
transformă mai devreme sau mai târziu în obicei, conturându- 
ne zilele și umplându-le. Ne răsplătesc loialitatea dându-ne 
sentimentul că nu ne pierdem timpul. 

După ce se asigură că nimic important nu se întâmplase în 
căsuţa lui virtuală din universul internetului, Werder trecu la 
sarcinile sale zilnice. Notă cu tristeţe în calendar faptul că 
trebuia să-și amâne călătoria la Roma. Plănuia să viziteze 
biblioteca de pe străvechea Via Appa Antica, de lângă 
catacombele romane, să caute acolo un manuscris misterios 
numit Labirintul de pergament. Era citat într-un almanah 
creștin vechi, păstrat în arhivele Muzeului Bode. Werder era 
sceptic cu privire la presupusul conţinut al acestuia, așa că se 
hotărâse să vadă dacă manuscrisul exista cu adevărat. 

Apoi istoricul completă lista artefactelor din departament 
care se pierduseră în cel de-al Doilea Război Mondial. Găsi 
chiar și o hartă a Moscovei și o listă. Se uită la reţeaua roșie- 
albastră de străzi și bulevarde, despărțită la mijloc de o linie 
mai închisă și mai groasă - râul Moscova. 


INDICII DE LUI 


Pagina 417 începea cu Zborul: 

„Pe parcursul migrării (abandonării pământurilor lor), 
oamenii care părăseau Balcanii Centrali au început treptat 
să piardă simbolurile materiale ale identității lor, cele prin 
care îi recunoaștem (mai precis, ceramica). Cu toate 
acestea, au reușit să păstreze de-a lungul anilor ceea ce 
este cel mai greu de pierdut - credințele și conceptele lor 
religioase. Descendenții lor au luat cu ei aceste urme 
imateriale către locuri și mai îndepărtate, unde au 
construit așezări noi. Tradițiile religioase ale nou-veniţilor 
s-au amestecat cu cele ale localnicilor și poate au suferit 
chiar influenţe din Asia Mică, Orientul Mijlociu și Egipt”. 


Profesor Ana Raduncheva?, despre dispariţia 
populaţiei calcolitice?* din Balcanii Antici, în 
Rezumatul tezei de doctorat, 1999, p. 43 


Noaptea, în Alpi, se așterne cel mai adânc întuneric - fără 
îndoială din cauza faptului că nu există o reţea electrică care să 
traverseze în zigzag vârfurile munţilor și care să prevină 
căderea întunericului ca la oraș. În munţi, vălul nopţii învăluie 
pământul, acoperit doar de cerul presărat cu stele, ca și cum 
un artist ar stropi cu pensula picuri de vopsea argintie. Totuși, 
nici măcar aceste stele fără număr nu pot lumina pădurea. 
Doar luna aruncă umbre fantomatice ce zboară printre crengile 
copacilor, jucându-se de-a prinselea cu ţipătul bufniţelor sau cu 
urletul îndepărtat al câinilor. 


235 Prof. Raduncheva a petrecut douăzeci și cinci de ani 
cercetând civilizaţia eneolitică dispărută, pe care o numește 
prima și cea mai dezvoltată din Europa, sau „Epoca de Aur“ a 
culturii umane. (n.a.) 

2 „Neoliticul“ se referă la perioada dintre 6200 și 4900 î.Hr. 
Această perioadă a fost urmată de era calcolitică (cunoscută și 
sub numele de era eneolitică), care a durat aproximativ până în 
3800 î.Hr. (n.a.) 


Aceasta este așa-numita „tăbliță de lut” de la Gradeshnitsa, 
celebră pentru că este cea mai veche piesă scrisă din lume. 
Datează cu aproximaţie din 5500 I.Hr. Și este cel mai vechi 
artefact de acest fel găsit până acum. Tăbliţe similare, dar cu 
mai puține simboluri, au fost descoperite în Serbia și în 
România. Semnele de pe aceasta sunt considerate unul dintre 
primele sisteme de protoscriere din lume. O mie de ani mai 
târziu, alte asemenea sisteme de scriere au apărut în 
Mesopotamia și în Egipt. 


Doar două ferestre de la hotelul din apropierea castelului 
erau luminate. Una dintre acestea era a Verei. Nu reușea să 
doarmă după tot ce văzuse în ziua aceea; totuși, în ciuda 
emoțţiei, simţea o greutate care o sâcâia. La Sofia se obișnuise 
să caute singurătatea, dar aici, vidul era precum un ac invizibil 
care îi injecta otravă letală. Ca și cum singurătatea ar fi fost o 
vrăjitoare deghizată într-un personaj familiar, ceea ce te făcea 
să nu o gonești, însă, atunci când erai departe de viaţa de zi cu 
zi, se insinua până la piele, stârnind o teamă teribilă. 

Vera deschise frigiderul și scoase o sticlă mică de vin, 
sperând că alcoolul avea să îi mai aline conștienţa. După vreo 
șase guri, strâmbă din nas și puse sticla jos. Simţi lichidul amar 


curgându-i prin trup. Nu se putuse obișnui niciodată cu gustul 
înțepător al alcoolului - pe de altă parte, cine ar bea o 
asemenea chestie doar pentru gust? 

Scoase din geantă aparatul foto, pentru a vedea pozele 
obiectelor de lut descoperite în ziua aceea. Le compară cu 
fotografiile celor excavate la Gradeshnitsa, pe care le găsi cu 
ușurință pe internet. 

„Copii perfecte”, se gândi ea - asta dacă erau falsuri, 
desigur. Erau identice până la cel mai mic detaliu. Vera știa că, 
dacă exista cineva mai încântat decât ea de descoperirea lor, 
acela era tatăl ei. Pictogramele preistorice gravate în lut, cele 
mai vechi descoperite până la acel moment, reprezentau unul 
dintre subiectele lui preferate. Dar, spre deosebire de ea, el nu 
își permitea păreri grăbite - sau entuziasmul. „Îi lipsește 
euforia descoperirii”, se gândi Vera. Totuși, el nu și-ar fi riscat 
reputaţia pentru câteva pictograme de lut. Întreaga lui carieră 
academică gravita în jurul recunoașterii oficiale și al 
respectului din partea celorlalți membri ai breslei. 

Profesorul Kandilov era precaut cu lucrurile de senzaţie 
nereușite. Rămânea loial faptelor, oricât de plictisitoare ar fi 
fost. 

Vera auzise nenumărate povești despre comorile bulgărești 
furate din ţară în timpul regimului comunist. Se presupunea că 
anumite artefacte renumite fuseseră înlocuite în secret cu 
imitații perfecte, ca falsurile care erau expuse în prezent în 
muzeele din Bulgaria. Cu toate acestea, singurii care știau 
acest lucru erau foștii agenţi secreți. 

Obiectele de lut pe care le găsiseră în ziua aceea dovedeau 
că lucrurile descoperite în apropiere de Gradeshnitsa și 
Karanovo erau mai valoroase decât își imaginaseră vreodată 
oamenii de știință. Pictogramele și hieroglifele gravate pe ele 
puteau contesta teoriile acceptate despre apariția primelor 
alfabete scrise, precum și parcursul dezvoltării civilizaţiilor per 
ansamblu. Această afirmaţie era atât de extremă, încât mai 
mult îi speria decât îi intriga pe istorici. Astfel, deși simbolurile 
de pe obiectele de ceramică și de piatră din Balcani erau 
extraordinar de clare și de sistematice, majoritatea istoricilor 
preferau să le vadă ca pe niște decoraţiuni întâmplătoare. 

Decoraţiunile tindeau însă de obicei spre simetrie și repetiţie 
- și tocmai asta le lipsea semnelor de lut. Până și felul în care 


erau gravate indica faptul că scriitorul începuse cu simboluri 
mari, împodobite, iar spre sfârșit, când realizase că rămâne 
fără spaţiu, făcuse simboluri mai mici și mai înghesuite pentru 
a putea cuprinde întregul mesaj. Totuși, cel mai interesant 
lucru despre simbolurile din Balcanii Antici era statutul pe care 
îl aveau, acela de cele mai vechi semne cunoscute din lume. La 
câteva secole după dispariţia inexplicabilă a civilizaţiei 
balcanice care le crease, simbolurile păreau să fi fost readuse 
la viață odată cu apariţia civilizaţiilor din Egipt și Creta, ca și 
cum vestigiile Primului Popor fuseseră duse către Est și Sud. 
Însă nimeni nu știa cum și de ce se întâmplase acest lucru. 

Când obiectele de lut fuseseră descoperite prima dată în 
Balcani, savanții din toată lumea fuseseră siguri că aceea era o 
formă avansată de scris adusă din Orientul Mijlociu. Cu toate 
acestea, după efectuarea testelor de datare cu carbon, 
simbolurile grafice de pe obiecte se dovediseră a fi cu mult mai 
vechi decât orice lucru cunoscut anterior. Cum acest fapt 
contravenea radical adevărului acceptat categoric, istoricii 
respinseseră ceea ce era evident. lar simbolurile lânceziseră în 
muzee, nedescifrate și uitate. 


Vera își termină paharul cu vin, însă tot nu reuși să oprească 
zgomotul neîncetat al gândurilor. Își îmbrăcă blugii și ieși pe 
coridorul tăcut. Liniștea era mai intensă decât zgomotul 
orașului. Ezită să aprindă lumina, pentru că nu voia să știe 
nimeni că este acolo. Lăsă ușa puţin deschisă ca să îi lumineze 
drumul și se furișă spre camera tatălui ei. Când ajunse 
aproape, încetini pasul și ascultă. Pe sub ușă se vedea o geană 
de lumină. Bătu timid în ușă. 

— Pot să intru? întrebă ea băgând apoi capul pe ușă. 

Profesorul tocmai încheia o convorbire telefonică - evident, 
cu cineva din Bulgaria, pentru că înainte de a închide spusese 
„noapte bună” în limba sa maternă. Avea o expresie neliniștită. 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă Vera, încercând să pară mai 
degrabă curioasă decât îngrijorată. 

— Probleme la muzeu... Se pare că zilele astea nu am deloc 
noroc cu tăblițele de lut. 

Vera luă cuvintele lui drept o invitaţie și păși în cameră, 
închizând ușa în urma ei. 

— Are ceva de-a face cu cele pe care le-am găsit azi? Sunt 


reale? 

— Nu... nu e vorba de asta. Hai să discutăm mai târziu. Am 
de lucru acum. 

Profesorul își puse ochelarii și se îndreptă spre biroul pe care 
pusese câteva figurine ciocolatii. Restul obiectelor se aflau tot 
în cutie, pe podea. Pe colţul biroului se zăreau un microscop 
înalt, o lupă, o perie moale și un borcan cu chimicale pe care le 
folosea pentru câteva teste științifice simple. 

— Sunt autentice sau doar imitații foarte bune? întrebă ea 
insistentă. 

— Va trebui să mai fac câteva cercetări... e foarte posibil să 
fie originale. 

Vera se apropie. Ezită o clipă, apoi, în ciuda nodului din 
stomac, se uită la tatăl ei. Încă de când era copil, se temuse să 
îl privească atunci când vedea furia în ochii lui. Chiar și o 
sclipire a privirii lui aspre o făcea să încremenească. 

Și totuși, ochii lui păreau acum mai blânzi decât îi văzuse 
Vera vreodată. Așa că făcu și ultimii pași spre el. Se aplecă spre 
figurine și le examină cu grijă. Unul dintre obiecte semăna cu o 
cutie cu piciorușe pentru bijuterii sau pentru bomboane. Lângă 
acesta se aflau două tăblițe cu niște crestături simetrice și 
câteva statuete de femei cu șolduri late. 


Model de lut al unei așezări calcolitice de acum 7 000 de ani. 

Face parte din Cultura de la Gradeshnitsa și are gravate mai 
multe meandre, în timp ce intrarea este pavată cu hieroglifa 

egipteană pentru „arcă” (potrivit lingvistului dr. Ștefan Guide) 


— Alte meandre, șopti ea. 

— Poftim? 

Profesorul nu înţelegea. 

— Modelul de lut la care te uiţi... Meandra este simbolul 


folosit cel mai frecvent pe acesta, la fel ca și pe alte obiecte pe 
care le-am văzut la castel. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Uneori nu e nevoie de microscop ca să vezi ce e clar. Vera 
privea mai departe peste umărul tatălui ei, studiind detaliile 
„modelului de așezare”, așa cum le plăcea savanților să spună. 
Examină formele figurinei de lut, învârtind-o în loc, apoi făcu 
un pas înapoi și șopti: 

— Nu vezi semnul? 

Profesorul se uită curios la ea. Vera îi arătă spirala 
dreptunghiulară repetată și adăugă: 

— Trebuie să aibă o semnificaţie. Nu poate fi doar de decor... 
Uite unde apare. lar pe tăbliţa cu simbolurile e destul de 
evident că e unul dintre semnele scrise. 

Vera nu îi spuse tatălui ei adevăratul motiv pentru care voia 
să îi afle înţelesul. Același simbol se repeta și pe tăbliţa de lut 
pe care profesorul o păstrase ani de zile la Muzeul de 
Arheologie. Avea cam aceeași mărime ca și cea care stătea 
acum pe birou și părea să fie tot preistorică. Principala 
diferență însă era că cealaltă tăbliță reprezenta un cadou 
personal pe care tatăl ei îl primise din partea unui celebru 
colecţionar bulgar de antichităţi, care hotărâse că era prea 
banală pentru a sta printre comorile lui. Îi spuneau „Tăbliţa 
Fără Nume”, pentru că nimeni nu știa unde și cum fusese 
descoperită. 

Cu o zi mai devreme, Vera văzuse același simbol pe inelul 
îngrijitorului de la castel, domnul Marten. Doar atunci făcuse 
legătura între simbolul de pe vasul preistoric, semnul de pe inel 
și imaginea lui Orfeu. 

— De ce te interesează? o întrebă profesorul. 

Vera ezită un moment. 

— L-am mai văzut în arta antică, mai ales în scenele cu Orfeu 
și Dionis. 

— Ești foarte atentă. De fapt, acest simbol, meandra, a 
apărut pentru prima dată în Epoca Neolitică, exact în Balcani. 
Dar nimeni nu știe cu adevărat ce însemna la acea vreme. Ar 
putea simboliza soarele sau spirala începutului etern și a 
nemuririi. Nu știu. 

— Ar putea fi oare dovada nașterii orfismului? Soarele și 
nemurirea sufletului uman sunt doctrinele lui de bază. 


— Vera, ce e prostia asta - orfism în timpuri preistorice? 

Vera roși și își lăsă ochii în pământ, în timp ce profesorul 
continuă: 

— Meandra este foarte des întâlnită în culturile antice, dar 
este folosită mai ales ca decor. O poţi vedea în mai multe 
sisteme antice de hieroglife. Aproape peste tot are sensul de 
„protector”. 

Vera se întrebă cum de era posibil ca tatălui ei să îi scape o 
legătură atât de evidentă, tocmai când el însuși o spunea cu 
voce tare. Dar nu voia să stârnească o ceartă. 

— Poate că supraviețuirea acestui simbol fundamental în 
timp este un indiciu că cei care l-au creat nu au dispărut de tot, 
așa cum cred oamenii de știință. Aproape că au reușit să îl 
ascundă de Sfârșit... Cel puţin, adăugă ea, simbolul ar fi putut 
fi folosit pentru a numi prima civilizaţie. Academicienii s-au 
întrebat ani la rând cum să-i spună. Ce zici de meandriţi? 

Profesorul își frecă barba și își scoase din nou ochelarii. 
Zâmbi blând și spuse: 

— E mai bine decât nimic... Dar înainte să îi numești Prima 
Civilizație, vei avea nevoie de ceva mai multe dovezi. 

— Există vestigii mai vechi ale civilizaţiei? întrebă ea 
indignată. Doar pentru că Balcanii de azi sunt sinonimi cu 
sărăcia și infracțiunea nu înseamnă că trebuie să închidem 
ochii la artefactele convingătoare care demonstrează existenţa 
primei culturi omenești avansate din lume... Tocmai în Balcani. 
Ştii și tu că există indicii vechi de șapte sau chiar opt mii de ani 
în Balcanii Centrali care îi dovedesc existența. Ba, mai mult, 
tracii antici au fost primii oameni care au exploatat aurul, au 
creat primele bijuterii din aur și au dezvoltat un sistem de 
scriere rudimentar. S a descoperit și sare acolo, ca să nu mai 
spun de cunoștințele matematice și astrologice prototracice. 
Calendarul pe care l-au creat ei a devenit baza calendarului 
balcanic antic, pe care UNESCO l-a declarat ca fiind cel mai 
exact din lume! 

— Da, dar de ce ar apărea toate aceste lucruri tocmai în 
Balcani și nicăieri în altă parte? 

— Am găsit o demonstraţie bună atunci când am citit un 
studiu de la Național Geographic despre fertilitatea solului. In 
articol se spunea că, încă de la începuturile umanităţii, cea mai 
mare concentraţie de „sol excepţional de fertil” a existat aici, în 


Balcanii Centrali.” Aceasta a fost o condiţie preliminară pentru 
evoluția locală avansată. Pentru mine, nu e important dacă au 
fost primii, ci de ce, date fiind toate lucrurile pe care le știau și 
pe care le-au realizat, și-au distrus deodată propriile temple și 
vestigii și au dispărut într-o singură zi. E ca și cum au fugit de 
ceva anume... 


Orfeu cântând la lira cu șoapte coarde. Decoraţiunile de sub 
el sunt de cele mai multe ori brațele meandrelor, cruci și 
simboluri informă de V. 


Profesorul râse. 

— Vera, nu poţi să ascunzi, pur și simplu, o civilizaţie 
întreagă. 

— Sigur că nu poţi! Mă refeream doar la ultimii dintre ei! E 
ca și cum i-ar fi înghiţit pământul. 

Profesorul Kandilov își puse ochelarii din nou pe nas. Apucă 
o pensulă subţire și începu să curețe corpul unei figurine de lut 
care o reprezenta pe Zeița Mamă. 

— O să includ semnul ăsta în teza mea, spuse Vera. Ar putea 
face lucrurile mai interesante... 


27 Potrivit acestui articol, care a apărut în National Geographic 
în septembrie 2008, doar 3% din suprafaţa pământului poate fi 
clasificată ca „excepţional de fertilă“; 1,3% din cea mai mare 
concentraţie de astfel de sol se găsește în Balcanii Centrali. 
(n.a.) 

23 Nu există date arheologice care să indice ce anume a făcut 
populaţia eneolitică a Traciei Antice să își părăsească 
pământurile pe mileniul al IV-lea î.Hr. Nu există dovezi că ar fi 
fost uciși, nici alte indicii clare legate de locul unde au plecat 
sunt doar speculaţii. (n.a.) 


— Dar tu nu scrii despre Orfeu? 

— Ba da, dar imaginează-ţi doar că meandra face conexiunea 
dintre cultura calcolitică din Balcani și orfismul și civilizaţia 
tracică. Simbolul are un rol esenţial pentru ambele. 

— Nu fi ridicolă, râse el. Există o lacună stratigrafică” de un 
mileniu între ele. Oamenii din perioada calcolitică au dispărut 

Iară urmă, pârjolindu-și propriile pământuri, care au rămas 
nepopulate peste unsprezece secole... Nicio putere de pe 
pământ nu poate crea o legătură între acestea. 

— Dar sună bine, nu-i așa? Aș putea să asociez anticii cu 
secretul care l-a transformat pe Orfeu dintr-un cântăreţ într-un 
înţelept și un profet. În orice caz, nimeni nu poate explica în ce 
fel a aflat tot ce știa. Dacă a găsit mesajele ascunse ale 
meandriţilor și le-a descifrat? 

Ochii ei se plimbau pe conturul figurinelor de lut, fără să se 
uite însă la ele. Un torent irezistibil îi purta imaginaţia pe 
cărări ciudate. Lucra de ani de zile la ideea despre Orfeu. Cu 
toate acestea, nu își dăduse seama până acum că imaginea 
poetului tracic era mereu acompaniată de un mănunchi de 
meandre repetate. Nu îi trecuse prin gând nici cât de vechi 
puteau să fie acestea. În seara aceea, decise că respectiva 
coincidenţă între simboluri era mult prea surprinzătoare pentru 
a fi inventată de imaginaţia ei bogată. În schimb, începu să 
bănuiască faptul că meandra putea fi simbolul secret al lui 
Orfeu. 

Râsul tatălui ei o aduse brusc din nou în prezent. 

— Deci tu crezi că Orfeu a readus la viață Cunoștinţele 
Ascunse ale civilizaţiei calcolitice dispărute! 

Profesorul privi în interiorul ceștii de ceai. Asigurându-se că 
nu era goală, o învârti și bău și ultimele picături. 

— De ce nu? Există dovezi că Orfeu a studiat în Egipt“ și că a 


2 „Lacuna stratigrafică“ este un strat subteran care oferă 
dovezi arheologice că, pentru o perioadă lungă de timp, într-o 
regiune anume nu se găsește nicio urmă de așezare 
omenească. Tocmai un astfel de strat a fost descoperit în 
Tracia, indicând faptul că, după dispariţia civilizaţiei calcolitice 
din Balcani, niciun alt popor nu a trăit în acea zonă timp de 
peste 1 000 de ani. (n.a.) 

3 Conform celor spuse de Diodorus Siculus (un istoric grec din 
secolul I i.Hr.), Orfeu și-a desăvârșit în Egipt educaţia în 


fost în Regatul Lumii de Jos, orice ar însemna asta, însă imediat 
după aceea le-a împărtășit multe cunoștințe tracilor și a devenit 
profet. 

Profesorul întredeschise un ochi, ca să vadă prin microscop. 
Făcând un efort susținut să nu tremure, spuse: 

— Vera, istoria nu e un joc. 

— Niciodată nu mă lauzi, orice aș face! 

— Nu te aștepta să îţi susţin iluziile. Ideea ta despre legătura 
dintre poetul trac și Hristos este scandaloasă și inadmisibilă. 
lar acum vrei să te amesteci într-o conspirație la nivel global 
despre o civilizaţie antică... zise tatăl ei din ce în ce mai furios. 
Niciun istoric care se respectă nu te va sprijini. Iti vei distruge 
reputaţia înainte de a o construi. Și pe a mea la fel. 

— Spune orice vrei. Ideea mea e senzaţională - în plus, 
tocmai am descoperit o cale de a o face și mai bună. Și se 
bazează întru totul pe fapte! 

— Vera, nu comite o sinucidere profesională... Reputația 
înseamnă totul în arheologie. 

— Reputația? Dar adevărul? Ai spus chiar tu - acestea sunt 
artefacte! 

— Nu vreau să ne certăm. Eşti prea încăpățânată. Doar ţine 
minte că e ușor să te păcălești cu privire la „adevăr”, pentru că 
oamenii văd mereu doar ceea ce caută. Oamenii nu rezistă să 
nu inventeze motive, explicaţii și asocieri între fapte. In 
astrologie, o mână de stele ar putea crea o constelație, dar în 
știință, o mână de semne nu creează o civilizaţie. 

Profesorul evita să îi încurajeze pe tinerii oameni de știință 
care adoptau poziţii extreme pentru a-și propulsa cariera. Era 
supărat pe fiica lui pentru că se grăbea să asocieze fapte 
contradictorii în combinaţii ilogice, deși interesante. În mintea 
lui, totul suna atât de improbabil, încât prefera să le 
catalogheze drept pure coincidente. 

— Dar dacă acceptăm că meandriţii nu au părăsit 
pământurile noastre, insistă Vera, poate că unii dintre ei au 
reușit să se ascundă undeva... în secret... Și de aceea avem 
sute de inscripţii în piatră în Bulgaria, cu simboluri antice pe 


domeniul teologiei și al cultelor religioase. „Această informaţie 
trebuie văzută ca o încifrare a adoraţiei pentru Zeul Soare, care 
a devenit zeitatea principală în Egipt spre mijlocul mileniului al 
II-lea î. Hr.“ (Valery Fol, Orfeu tracul, 2008). (n.a.) 


care tot nu le-am descifrat. 

Profesorul își mai turnă ceai din vasul de porțelan și zâmbi 
chinuit. Vera se uită la pantofii lui învechiţi, cu talpă groasă, și 
la pantalonii bej ponosiţi, atât de îndrăgiţi de tatăl ei și de 
întreaga generaţie de arheologi în vârstă. Erau susținuți de o 
curea veche, zdrențuită. Profesorul completase ţinuta cu un 
pulover albastru, larg și urât, pe care îl purta mereu în zilele 
friguroase. În clipa aceea, se simţi învăluită de o afecţiune 
profundă pentru tatăl ei în vârstă. 

— Asemănările dintre semne se pot datora paralelelor în 
dezvoltarea societăților în timpul perioadelor istorice 
comparabile. În orice caz, există sute de exemple de scris 
egiptean și sumerian, în timp ce au fost descoperite doar zece 
exemple de pictograme nedescifrate ale civilizaţiei dispărute a 
meandriţilor, adăugă el tăios. 

— De fapt, ar putea fi mai multe, nu putem ști... Gândește-te 
numai cât de multe artefacte au fost distruse sau furate de hoţi 
și de colecționari! Am văzut câteva și în pivnița castelului azi... 
Și chiar tu mi-ai spus că există cel puţin șase tăblițe cu 
simboluri din culturile calcolitice în colecţii private. Nu ai 
primit și tu una cadou? Nu a primit una și celebrul arheolog și 
profesor Ovcharov? Vor apărea și altele, vei vedea. 

Profesorul rămase tăcut, ezitând asupra unui răspuns. 

— Tăblița fără Nume a dispărut, spuse el încet. Inainte să 
apuc să o cataloghez. 

— Cum adică „a dispărut”? îl întrebă Vera, simțind că pe 
frunte îi apar stropi de sudoare. 

Încercă să pară surprinsă, însă efortul ei o dădeau de gol. Nu 
îndrăznea să se uite la tatăl ei - orice observator din afară și-ar 
fi putut da seama că ascundea ceva. 

— Am primit un telefon de la muzeu, răspunse el, exact când 
plecam de la ambasadă ca să mergem la castel. Cineva a luat-o 
din carcasa de pe biroul meu. 

— Dar cum? A mai dispărut și altceva? 

— Nu, doar tăbliţa. 


Liniştea nopţii fu spartă de ţipătul unei femei. Venea din 
pădure - singura casă din direcţia aceea îi aparţinea 
îngrijitorului. Vera își lipi nasul de geam ca să vadă ce se 
întâmplase. 


Pe coridor murmurau voci tensionate. Afară, în fața hotelului, 
se stârni zarvă. Vera și profesorul se grăbiră să ajungă la 
parter. Hangiul era deja la ușă, ţinând în mână o pușcă de 
vânătoare. Majoritatea celor din grupul bulgar erau adunaţi 
afară, vorbind cu fervoare. 

— Aţi auzit și voi? întrebă hangiul. 

Vera și tatăl ei încuviinţară din cap. 

— Am auzit doar un țipăt, apoi nimic altceva, adăugă el 
speriat. 

— Hai să mergem să vedem ce se întâmplă! sugeră 
Kuzmanov. Jur că s-a auzit un țipăt. 

— Sunt fantome prin părțile astea. 

— Şi stârnesc necazuri? 

Kuzmanov nu credea în fantome - deși i-ar fi plăcut să dea 
peste una. 

Alergară cu toţii spre casa domnului Marten. Când ajunseră, 
ușa de la intrare se deschise și în prag se ivi soția lui Marten, 
cu o valiză în mână. Se uită la ei temătoare, apoi arătă tăcută 
către etajul casei. 

— Asta este una dintre nopţile care mă fac să îmi fie dor de 
oraș, anunță ea supărată, ca și cum cineva îi ceruse o 
explicaţie. 

O porni apoi spre camioneta parcată în faţa casei. Aruncă 
valiza în spatele ruginit al mașinii și porni motorul. 

Între timp, hangiul dăduse buzna în casă. Pașii lui încordaţi 
sunau cu ecou pe podelele de lemn și făceau să tremure toată 
construcţia. După câteva minute apăru din nou. 

— Totul e în regulă, anunţă el. 

Grupul porni spre pădure. Se împărţiră în perechi și 
dispărură în labirintul de poteci și de copaci. Vera rămase cu 
tatăl ei. Încălţările lor scârțâiau pe zăpada proaspăt căzută, în 
timp ce liniștea amplifica ecourile vocilor îndepărtate și 
pocnetele crengilor rupte. Din când în când auzeau strigătele 
beţivilor de la han. Vera apucă braţul tatălui ei ca să se 
sprijine. Amândoi încercau să își protejeze faţa de crengile 
tăioase. 

În cele din urmă, dădură peste o potecă umblată. Când 
profesorul o lumină cu lanterna, Vera tresări de spaimă. O 
siluetă se deslușea în faţa lor - și se apropia de ei. Rămaseră 
locului încremeniţi, neîndrăznind să mai respire. Umbra luă 


forma unui om corpolent. Apăru o figură - aceea a domnului 
Marten. Era lipsită de expresie, rece și palidă, ascunsă pe 
jumătate de gluga hainei. Se uita la ei în timp ce se apropia. 
Profesorul îi lumină ochii cu lanterna. 

— Nu îndreptaţi aia spre mine! strigă Marten într-o engleză 
stricată. 

— Ce se întâmplă aici? Am auzit un țipăt! 

— Uneori pădurea vorbește, răspunse îngrijitorul netulburat. 
Nu vă duceţi mai adânc în pădure. Vă rătăciţi. 

Vera și tatăl ei nu știau cum să reacționeze. 

— Dă-mi lanterna. Vă arăt eu drumul înapoi. 

Când domnul Marten întinse mâna după lanternă, i se văzu 
pentru o clipă braţul pe sub mânecă, dezvăluind pe încheietură 
un tatuaj. Deși doar îl întrezări, Vera era sigură că era o 
meandră albastră încadrată de o stea octogonală. Nu văzuse 
niciodată cele două simboluri combinate. 

Se uită la ceas. Trecuse deja de ora unu. 


COLECTIONARII 


Pagina 418 incepea cu istoria Babilonului, care a fost 
înființat de Nimrod (Geneza 10:9, 10; 11: 1-9). Incă de la 
început, orașul a simbolizat o respingere a noului 
Dumnezeu și o contestare a Voinţei Lui. Turnul Babilonului 
era un monument al apostaziei, o citadelă a revoltei contra 
Păstrătorului Cerurilor. Profetul Isaia îl descrie pe Lucifer 
ca regele nevăzut al Babilonului (Isaia 14:4, 12-14). 
Fondatorii Babilonului intenționau să creeze un regat care 
să fie complet independent de Dumnezeu. Din acest motiv, 
Dumnezeu a decis să distrugă turnul și să îi împrăștie pe 
cei care il construiseră în depărtări (Geneza 11:7, 8). 
Oamenii au suferit multe încercări și subjugări din partea 
stăpânilor străini. 


Roma, noaptea de 4 martie 


Se întâlneau în văzul lumii. Când erau la Paris, mergeau pe 
al optulea pod de pe Sena. Nici măcar vagabonzii nu mergeau 
acolo, fiindcă, potrivit legendei locului, era tărâmul umbrelor 
ciudate. Alegeau întotdeauna nopţi ploioase, cu vânt, când 
oamenii își acopereau capetele cu glugi și cu umbrele, astfel 
încât nimeni să nu le recunoască trupurile și feţele acoperite. 
Știau în ce fel se deosebeau de oameni și învățau să își ascundă 
luminozitatea, pielea și forma. Alegeau momente ale zilei când 
vânturi nervoase vuiau pe deasupra râului, înecându-le 
cuvintele. Șopteau și își citeau răspunsurile unul altuia de pe 
buze. Modul lor de a lucra suferea rareori îmbunătăţiri și nu 
era niciodată încălcat. 

La Roma, foloseau moșia și castelul familiei Santoni. Aceștia 
se trăgeau dintr-un vechi clan florentin, care se mutase în 
orașul șarpelui cu șapte capete pe la mijlocul secolului al XVI- 
lea. Carlo Santoni fondase o organizaţie modelată după o frăţie 
apărută pentru prima dată la Florenţa, în anul 1200, al cărei 
scop iniţial era să îi ajute pe cei bolnavi. Membrii săi cu glugi 
negre îi însoțeau și pe prizonierii condamnaţi la moarte și se 
îngrijeau să fie trimiși cum se cuvine în călătoria lor către 


lumea cealaltă.*! Santoni se despărţise de prima frăţie în semn 
de protest contra abuzului de putere al unora dintre membri. 
La Roma, își folosise moștenirea de familie și reconstruise 
organizaţia conform propriilor credinţe. 

Castelul Santoni se afla pe o moșie mare, la marginea 
orașului. Zidurile înalte și porţile de fier protejau terenurile 
verzi, enorme. Un paznic stătea permanent la intrare, încă de 
când vecinii otrăviseră câinii de pază. Locuitorii din zonă 
schimbau între ei povești de groază despre castel. Se speriau 
de zgomote, despre care credeau că făceau parte din ritualuri 
secrete acompaniate de o muzică ciudată. Unii susțineau chiar 
că văzuseră umbre întunecate și emanaţii fantomatice dincolo 
de zidurile castelului. 

Astăzi, două siluete intrară pe poartă la amurg, trecând pe 
sub steaua în opt colțuri pe care se adunau ultimele raze ale 
soarelui. 

Se întâlniră în curtea interioară, înconjurată de statui vechi 
de piatră și de chiparoși înalţi și subţiri. Umbrele lor erau 
nefiresc de alungite și tremurau deasupra frunzelor de nufăr de 
pe suprafața lacului. 

Imbrăcate în pelerine lungi cu glugă, cele două siluete nu 
păreau să observe stropii grei de ploaie care le cădeau pe 
capete și care plescăiau apa, formând cercuri la suprafaţă. 
Ceaţa sufoca înserarea ca un burete cenușiu, înecând până și 
briza luminată de lună. 


3 În trecut, o misiune asemănătoare fusese îndeplinită de frăţia 
cunoscută sub numele S. Giovanni Decollato (Sfântul Ioan 
Botezătorul), care exista încă de la începutul secolului al XIII- 
lea. Se găsesc dovezi și în documente din sinodul convocat în 
1257 de episcopul S. Cavalazzi (1250-1270), ocazie cu care s-a 
luat hotărârea să se desființeze frăția din cauza abuzurilor 
comise de unii membri în timpul apariţiilor în public. înainte de 
1497, existau puţine documente despre organizaţie. Sarcina lor 
principală era aceea de a ajuta bolnavii, dar îi însoțeau și pe 
prizonierii condamnaţi către locul de execuţie, purtând glugi 
negre și ocupându-se de ritualul de înmormântare. în 1579, 
frăția romană s-a alăturat organizaţiei florentine, primind 
drepturi și privilegii egale. Se presupune că unii membri s-au 
desprins mai târziu și au format propriile organizaţii, ceva mai 
mici. (n.a.) 


— Mă îngrijorează manuscrisul, începu Neîntrupatul. 

— Ce e cu el? 

— Un bărbat - un istoric german renumit - a fost la 
bibliotecă luna trecută ca să-l caute. Şi-a petrecut toată ziua 
studiindu-l... Poate că a venit vremea să-i schimbăm locul de 
păstrare. 

— De ce nu-l luăm noi? Doar pentru o vreme... 

— Nu, e singura cale de întoarcere, răspunse Neîntrupatul. 
Nouă ni se poate întâmpla orice, nu putem lăsa să se închidă 
calea de întoarcere. 

— Atunci, să rupem primele pagini. Sunt prea multe indicii 
acolo. 

— Așa voi face, spuse fața de sub glugă, apoi tăcu. Dar asta 
nu e tot... Un vânzător de antichităţi din Birmania încearcă iar 
să găsească un cumpărător pentru o tăbliță de aur. Se 
potrivește descrierii. Se opri să răsufle și continuă cu voce mai 
joasă: Se spune că este englez, unul dintre cei care au devenit 
atât de mult de-ai locului, încât afirmă că Vechiul Continent e 
„în străinătate”. Generalul Hultau mi-a oferit informaţia 
personal. 

— 'Tăbliţa se află tot în Birmania? întrebă cealaltă umbră. 

— Da. Texte antice sunt inscripţionate pe ambele feţe. 

— Generalul nu va uita niciodată ce am făcut pentru el. Cum 
a aflat despre vânzătorul de antichităţi? 

— Englezul provine dintr-o familie de foști administratori din 
colonii. A încercat să vândă obiectul în Europa, dar a avut 
probleme cu documentele... Probabil că are nevoie de bani, 
cugetă Neîntrupatul. 

— Crezi că ar putea fi într-adevăr veriga lipsă? în Birmania? 
se întrebă cealaltă umbră cu voce tare. 

— Trebuie să investigăm! 

— Nu putem face nimic. Birmania este condusă de o 
dictatură militară aspră. 

— Se va ocupa generalul nostru de asta. Dacă nu putem 
scoate tăblița de aur din ţară, va trebui să o distrugem... L-am 
trimis deja pe Ariman acolo. 

— İl lași pe cel mai bun agent al tău să se întoarcă? Vocea 
celeilalte umbre părea plină de teamă. Își va da seama... 

— Ba nu. Ariman nu are trecut. Nu are amintiri. E doar o 
mașină. 


— Cea mai bună mașină a ta, zise cealaltă voce topindu-se în 
ropotul ploii torențiale. 

— Dacă este cu adevărat tăbliţa lipsă, trebuie să fie distrusă 
cât mai repede posibil! Și trecută în manuscris. Apoi nu vom 
mai avea ce face cu mașina... 

— Încă nu sunt pregătiţi să afle. 


MENADELE 


Pagina 419 începea cu vorbele lui Dionis din Bacantele 
lui Euripide, unde un cor de menade cânta versuri orfice: 

„O, fericit acel monah, 

Când din mulțimea grăbită 

Se prăbușește la pământ, în roba lui sfântă din piele de 
ied, 

Urmărind capra ca să-i bea sângele, 

Un dulce banchet de carne negătită, 

Grăbindu-se spre Frigia sau spre dealurile Libiei...” 

Dansul menadelor pe versanții munților era considerat o 
evadare din povara civilizației în lumea frumuseții și 
libertății nonumane, a vântului și a stelelor. 


Vera se trezi devreme cu o durere de cap și cu umerii 
înţepeniţi. La micul dejun luă doar un măr, iaurt și cafea. 
Taverna era goală din nou - doar aerul îmbibat de miros de 
țigară dădea de înţeles că acolo fuseseră oameni cu o seară 
înainte. Hangiul se odihnea cu capul pe tejghea, luptându-se cu 
un căscat permanent, trosnindu-și fălcile precum un tigru 
bengalez. Mirosul cinei de cu seară venea dinspre bucătărie. 

Ghidul intră în camera afumată. 

— Ai întârziat! îl întâmpină Vera. 

— Păi, din câte văd, numai tu ești gata. 

— Exact - cu toţii așteaptă să îi adune cineva. Ai putea fi tu 
acela. 

Chemaseră ghidul de urgenţă ca să îi conducă pe jurnalist, 
pe Vera și pe tatăl ei din nou la ambasada din Geneva. 
Profesorul Kandilov trebuia să se întoarcă la Sofia ca să 
organizeze investigația cu privire la furt. Tăblița fără Nume era 
unul dintre i ele mai valoroase artefacte peste care dăduse, 
pentru că purta simboluri ale civilizaţiei balcanice dispărute. 
Unii savanţi erau chiar de părere că asemenea tăblițe 
reprezentau cheia care avea să răspundă la întrebarea 
complexă despre felul în care fuseseră capabile civilizațiile din 
Egipt și din Mesopotamia să facă un astfel de progres din 
nimic. Fiindcă nu exista nicio explicaţie adecvată, nenumărați 
sceptici considerau că aceasta era dovada influențelor 
extraterestre. Profesorul promova plin de zel ideea i a 


civilizațiile urmau o cale evoluționară naturală și că indiciile de 
pe vasele de lut din Balcani puteau sprijini această idee - Vera 
avea într-adevăr dreptate când spunea că acestea erau cele mai 
timpurii astfel de artefacte. Dar tatăl ei nu putea admite public 
acest lucru fără să pună în pericol tot ce realizase până atunci. 

Hangiul veni către Vera căscând din nou din toate puterile. 
Se uită cu răceală la tânăra femeie și apoi își fixă privirea 
asupra ghidului. 

— Ai ajuns deja? întrebă el pe un ton nemulțumit. 

Scoase o cârpă umedă din buzunar și șterse masa. 

— Avem de parcurs o trecătoare muntoasă dificilă. Un mic 
dejun consistent este esenţial, răspunse ea. 

Vera se uită la ceasul său de mână ca să verifice ora. Ceasul 
ci avea obiceiul de a se ascunde sub mânecă, dar simplul gest 
de a se uita la el îi dădea întotdeauna un sentiment că orice 
aștepta era pe punctul de a se petrece. 

— Trebuie să prind un avion în seara asta, îi spuse ea 
ghidului după care ieși din restaurant. 

Vera, tatăl ei și Kiril își luară la revedere de la Hristo 
Kuzmanov, care avea să rămână acolo ca să inventarieze tot ce 
moștenise statul de la proprietarul castelului. Când ghidul le 
spuse că prognoza meteo prevăzuse vreme bună, se hotărâră să 
se întoarcă pe aceeași potecă prin Alpi. 

Soarele îi încălzea în timp ce urmăreau linia orizontului, iar 
pădurea deasă de molid îi proteja de vânt. Singurul sunet ce se 
auzea era scârțâitul cizmelor pe zăpadă. Poteca muntoasă se 
unduia prin puful de eider alb și moale. Razele soarelui se 
răsfrângeau pe fuioarele perlate, făcându-le să strălucească. 

Vera își puse ochelarii de soare, ca să își protejeze ochii de 
lumina puternică. li lăsase din nou pe ceilalţi să o depășească. 
Privirea îi rătăcea pe marginea impozantă a vârfurilor albastre- 
cenușii, care o făceau să realizeze cât de ridicole păreau aici 
problemele zilnice și sufocante din viaţa de la oraș. După ce 
ajunseră în vârful potecii, începură coborârea. Petice mici de 
verdeață deasă începură să apară, indicând pajiștile ascunse 
sub stratul gros de zăpadă. În timp ce coborau, câţiva nori albi 
apărură pe cer, urmărindu-le umbrele și trecând peste vârfurile 
muntoase. Poteca îngustă se unduia prin regiunea rurală 
elvețiană neatinsă. Prin ceața îndepărtată, văzură cabanele de 
munte cu acoperișul roșu, înghesuite una într-alta. 


Verei îi apăru în gând fața domnului Marten. Apariţia lui 
neașteptată în pădure cu o seară înainte o speriase îngrozitor. 
Ce îl adusese acolo în toiul nopţii? Probabil că era acolo 
dinainte ca ei să audă ţipătul. Iar când îi văzuse pe Vera și pe 
tatăl ei, nu dorise ca ei să intre și mai mult în pădure - spusese 
că pentru siguranţa lor. Dar ea auzise foarte clar ţipătul - sau 
era cineva care plângea? Marten părea că ascunde ceva, era 
mereu tăcut și evita contactul cu oamenii. Refuzase și să se lase 
fotografiat - era un miracol că reporterul reușise să surprindă 
un instantaneu cu spatele lui. Călugării și membrii frăţiilor 
secrete se ascundeau de restul lumii în același fel. 

Vera își aminti apoi și tatuajul lui. Încercă să își dea seama 
dacă mai văzuse undeva combinaţia aceea de meandre cu 
steaua în opt colțuri, dar nu reuși. Văzuse o stea în altă stea 
sau o stea în opt colţuri cu o cruce echilaterală, dar niciodată 
împreună cu o meandră. Oamenii nu își fac orice fel de tatuaje 
pe încheieturi, însă tot nu putea să înțeleagă ce sens avea 
combinaţia aceea. În cele din urmă, hotări că nu avea atâta 
importanţă, de vreme ce nu avea să îl mai vadă niciodată. 

li ajunse din urmă pe ceilalţi, care erau în mijlocul unei 
discuții. 

— Crezi că ai putea ajunge cu un camion la castel? îl întrebă 
profesorul pe ghid. 

— De pe partea franceză, da. Prin Gex. 

— Vei avea nevoie de mai mult de un camion ca să cari toate 
lucrurile din toate camerele acelea, acumulate în ani de zile. 

— Am auzit că aţi descoperit ceva valoros, spuse ghidul 
furios. 

— Cum ai aflat? Nu am stat acolo decât douăzeci și patru de 
ore, exclamă profesorul uimit, sperând că bărbatul nu se 
referea la figurinele de lut. 

— Aţi uitat că pe aici toți ne cunoaștem între noi... Totul 
aparține castelului, spuse el tăios, apoi o luă grăbit înainte. 

Profesorul luă asta drept un reproș pentru că luaseră cu ei 
descoperirile. Ştia că nu avea voie să facă asta. Insă după 
pierderea tăbliței preţioase din muzeul din Sofia, aceste 
artefacte erau singurele care îi mai puteau sprijini teoria. 

— Nu pot permite ca o asemenea comoară să putrezească 
într-un castel umed, se apără el. 

Ghidul nu răspunse. Nici măcar nu se întoarse. 


Un norișor plutea între soare și pământ, aruncând o umbră 
pe poteca muntoasă și deasupra celor patru siluete care își 
croiau drum prin labirintul de vârfuri și văi. 

— Vera, e rândul tău, se întoarse Kiril spre ea după ce 
termină un cântec popular macedonean. 

— Rândul meu să fac ce? 

— E rândul tău să cânţi. Nu așa am spus? Trebuie să cântăm 
fiecare câte un cântec, să mai treacă vremea. 

— Asta ai spus tu. Eu n-am fost de acord, răspunse ea cu 
răceală. 

Vera încetini pasul, sperând să rămână în urmă. 

— Eşti mereu atât de singuratică! Reporterul nu era dispus 
să o lase în pace, așa că adaugă: Haide, nu e nimeni în jur să te 
audă, cu excepţia munţilor. Cântă ceva! 

— Urăsc să cânt. Nu știu niciun cântec. 

— Oricine știe măcar o strofa din ceva, obiectă profesorul. 

Vera se încruntă. Ştia că ar fi fost mai ridicol să se 
încăpățâneze - trebuia să cânte ceva și să termine odată cu 
asta. Se uită spre cer și încercă să se gândească la o melodie. 
Buzele începură să i se miște și se auzi cântând încetișor Little 
White Cloud”. Treptat, vocea îi deveni mai puternică și cântă 
tot mai tare. Profesorul zâmbi și încetini ca să o audă. Curând, 
era umăr la umăr cu jurnalistul. 

— Ce voce minunată... Fiica dumneavoastră cântă foarte 
bine! Kiril spuse asta ca și cum ar fi fost obligat să o 
menţioneze - ca și cum profesorul n-ar fi știut deja. 

— Nu cântă niciodată. Nu îmi vine să cred că a fost de acord, 
răspunse Kandilov. 

Iar norișorul alb eliberă soarele din îmbrăţișarea sa. 


32 Norișor alb (în lb. engleză, în original) (n.tr.) 


PRIN OCHII LOR 


Pagina 420 vorbea despre traficul cu antichități. În 
Europa, această practică părea să fi început în prima parte 
a secolului XX. Obiecte de valoare erau duse pe furiș pe tot 
globul și vândute pentru cea mai bună ofertă. Unele 
comori au ajuns în celălalt capăt al lumii - dar nu au avut 
șansa să se afle că reprezentau artefacte prețioase, pentru 
că, pur și simplu, adunau praful pe raftul conacului 
vreunui milionar sau erau încuiate într-un seif. Anumite 
obiecte care puteau schimba felul în care înțelegem istoria 
umanității aveau un astfel de destin. Dar „a putea” nu e 
sinonim cu „a vrea”. În căutarea lor, ce avea în vedere si 
mai multe obiecte de valoare care să satisfacă cererea la 
nivel global, traficanţii continuau să excaveze siturile din 
Balcani aproape zilnic, visând că, în sfârșit, aveau să se 
îmbogăţească... Intr-o bună zi... 


Birmania, lacul Inlay, ora locală 20.00 


La ora aceasta, aerul rece începea să coboare de pe munti și 
s. I se amestece cu căldura, aducând cu el mirosul apropierii 
nopți i. Cortina întunecoasă cădea precum cenușa peste lac și 
peste case, până când formele își pierdeau conturul. Lumina 
tremura în ceața cenușie, în timp ce liniștea amorfă ascuţea 
toate sunetele. Cerul infinit, de culoare indigo, acoperea 
pământul, înghițind ziua. 

Luntrașul împingea ritmic gondola peste fundul noroios al 
râului, cu un băț lung, ajutându-se cu piciorul. Mișcările lui 
fluide dezvăluiau ani întregi de experienţă. Piciorul lui osos 
apăsa pedala atașată de cârmă, iar mușchii zvâcneau sub piele 
ca frânghiile. Ochii lui priveau mecanic la tatuajul străinului, de 
pe partea stângă a gâtului, exact sub linia părului scurt. 
Luntrașul nu mai văzuse un asemenea model. 


Semăna cu o spirală ceva cam grosolană sau cu un râu care 
șerpuia în jurul axei sale, terminându-se cu un cap de șarpe. 


Dar acesta nu era un șarpe oarecare, ci un șarpe cu ochi de foc. 
Deasupra capului avea un semicerc din șapte stele. 

Scoase băţul din apă și curăţă buruienile înfășurate pe el, 
apoi îl puse în barcă. Bărbatul scund, cu pălărie de paie, se 
aplecă și trase brusc de cablul de pornire al motorului fixat în 
exteriorul bărcii. Aerul nopţii se umplu de zgomotul motorului. 

Străinul stătea nemișcat în partea din faţă a bărcii. Nu se 
întoarse nici măcar atunci când norul urât mirositor de benzină 
îl învălui. Privea drept înainte, ca și cum ar fi căutat ceva. Prora 
bărcii se ţâra prin apă, stârnind unde și făcând stufărișul de pe 
mal să se legene. Roiuri de licurici înspăimântați alergau după 
strălucirea violet, ca niște paji care escortau ultima licărire a 
soarelui. Vârfuri muntoase enorme se vedeau în depărtare, 
înconjurate de pânze de păianjen ceţoase. La picioarele lor 
sclipeau domurile aurite ale vechilor temple budiste. 

Bărbatul tatuat își șterse picăturile de apă de pe faţă. Vântul 
rece al nopţii îi străpungea trupul, pe care soarele îl încălzise în 
timpul zilei. 

Ariman se documentase și știa exact locaţia casei englezului. 
Avea să o găsească ușor printre celelalte. Localnicii trăiau pe 
apă ca la Veneţia. În loc de străzi și de mașini, aveau canale și 
gondole. Lacul era renumit în ţară pentru grădinile uriașe de 
roșii, care nu creșteau din sol ca în oricare altă parte, ci exact 
în mijlocul lacului. Era o idee strălucită a localnicilor - să 
folosească fiecare bucăţică de teren arabil disponibil și încă 
puţin pe deasupra. Împleteau coșuri pe care le umpleau cu alge 
și plantau în ele grădini de legume. 

Amurgul se transformă în noapte. Gondola plutea pe lângă o 
piaţă pustie. În timpul zilei era atât de multă gălăgie, încât nici 
nu îţi auzeai vocea, însă acum era părăsită. Ici și colo, o barcă 
singuratică, plină de suvenire, plutea spre casă. Apa era calmă 
și liniștită. Reflexiile luminilor disparate de la ferestre sclipeau 
pe suprafața de oglindă a apei. Un nor negru ameninţa să 
devoreze luna cu fălci fumegânde. 

În clipa aceea, Ariman simţea înăuntrul său o goliciune 
lipsită de suflet. O senzaţie necunoscută. O simţea urlând în 
gât, ilar conţinea și ceva dulce, care îl împiedica să se 
grăbească să scape de ea. De la sosirea lui în ţară cu o seară 
înainte, se simţise ciudat și vulnerabil. Era prima dată când 
venea acolo, dar locul acela îi părea mai puţin străin decât 


oricare altul în care fusese. Poate din pricina liniștii și 
simplităţii stilului de viaţă local. Sau poate din cauza disciplinei 
stricte a juntei conducătoare, care îl făcea să se simtă ca acasă. 
Sau poate din cauza ochilor acelora... 

Era ceva pe fața localnicilor care i se părea cunoscut. Ca 
prima zi a unei toamne calde - foarte familiară, foarte diferită 
și dulce, pentru că știi cât de trecătoare e frumuseţea ei. Privea 
în ochii lor, examinându-le formele, culorile, expresiile. Erau 
aproape ca ale lui, se gândea el. Zâmbetele largi pe care 
oamenii le purtau pe faţă tot timpul îl captivau, de parcă 
ascunsese toată viața asemenea zâmbete în adâncul sufletului 
său. Și nu petrecuse decât o noapte în ţară. 

Ariman se vedea pe el însuși în ei, deși erau foarte diferiţi de 
el. Erau foarte mici, slabi și descărnaţi, cu pielea arsă de soare. 
Feţele lor erau netede și aveau ochii înguști. El, pe de altă 
parte, era aproape de două ori cât localnicii. Avea pielea foarte 
deschisă la culoare, iar trupul îi era puternic și musculos. Avea 
nasul drept, sprâncenele groase... oricum, nu conta. Pleca a 
doua zi. Şi, înainte de asta, avea să șteargă toate amintirile. 

Luntrașul știa foarte puţine cuvinte în engleză. Nu îl putea 
întreba pe străin de unde venea sau ce făcea acolo. Știa doar că 
urmau vremuri grele. Circulau zvonuri că junta pregătea alte 
asupriri la adresa călugărilor care încă i se opuneau cu 
neclintire. Avea să curgă mult sânge. Toţi se temeau pentru 
viaţa lor, cu excepţia străinilor. 


33 Câteva luni mai târziu, în septembrie 2007, o revoluţie 
violentă a izbucnit iu ţară. Junta militară a ucis mii de călugări 
și le-a aruncat trupurile în junglă. (n.a.) 


Grădina pe apă a hotelului de pe lac 


Bărbatul îi porunci să se oprească. Luntrașul legă gondola de 
unul dintre docuri, lângă o grădină de lotuși cu frunze de nufăr 
și bâtlani cu picioare lungi. 

Străinul cobori și îi aruncă niște bani la picioare. Era un 
bacșiș generos. 


NEBUNI ȘI ILUZII 


Pagina 421 începea cu un citat din Shakespeare: 
„ANTIPHOLUS DIN SIRACUZA: 

Pe pământ, în cer, în iad e 

Ce văd aici? Visez! Sunt treaz? Sunt beat! 

Știut de ele, mie doar mascat? 

Spun tot ce-or vrea și merg mereu așa Prin ceață; 
“ntâmple-se ce s-o-ntâmpla. 

CURTEZANA 

Nu e nicio îndoială: Antipholus a-nnebunit”.** 

Comedia erorilor de William Shakespeare 


Geneva, 5 martie 


După ce se târâră pe o cărare stâncoasă printre piscurile Al 
pilor mai mult de două ore, cei patru călători ajunseră la un 
drum pavat, unde îi aștepta un jeep care să îi ducă la ambasada 
Bulgariei din Geneva. Epuizaţi, se trântiră în mașină. Vera se 
așeză în silă lângă tatăl ei, așteptându-se ca el să înceapă dintr- 
o clipă în alta să îi ţină morală din nou. 

Cu toate acestea, gândul de a merge la Moscova o înveselea. 
Munca ei la Sofia putea să mai aștepte - la fel și problemele ei. 
Avea să se folosească de timpul acesta ca să se gândească, ca 
sa încerce să descopere sensul mozaicului care devenise viaţa 
ci înainte ca piesele să se împrăștie de tot. De la distanţă vedea 
formele mai clar, în timp ce în mijlocul lor se simţea pierdută. 

Uneori avea impresia că cele mai palpitante aspecte din viața 
ei erau aşteptările legate de evenimentele viitoare, 
înfrumuseţate din greu cu personaje și rezultate alese de ea. 
Vera avea suficientă experiență ca să știe că nimic din ce își 
imagina nu se adeverea vreodată; totuși, viaţa fără asemenea 
așteptări ar fi fost doar un cerc vicios. Chiar dacă nu se 
întâmpla niciodată nimic și nu îi rămâneau decât iluziile, cel 
puţin reprezentau cea mai frumoasă parte a vieţii. 

Profesorul era tăcut. Stătea nemișcat în mașină, cu bărbia în 
palme, uitându-se pe geam. Deși Vera era supărată pe el, nu 
putea să nu simtă că ceva din ce spusese ea îl necăjise. Se 


3% Traducere de Ion Frunzetti și Dan Duţescu (n.tr.) 


hotări să rupă tăcerea - și se întrebă câteva minute în șir cum 
să înceapă, fiindcă sprâncenele lui se împreunau ameninţător, 
formând o umflătură proeminentă deasupra nasului. 

— O să mă lași să fotografiez artefactele de lut? întrebă ea 
răsucindu-și buzele într-un zâmbet timid. 

— De ce te interesează atât de mult? 

— Pentru că... simbolurile gravate pe ele ar putea fi cea mai 
veche formă de scris din lume. Gândește-te numai ce s-ar 
întâmpla dacă ar fi cu adevărat diferite de originalele de la 
muzeu! 

Profesorul își încrucișă braţele posomorât. Expresia lui 
rămase în continuare neliniștită. 

— Există experţi în preistorie care vor investiga asta, 
răspunse el cu răceală. 

— Dar dacă vor dispărea și aceste obiecte? adăugă ea, 
regretând cuvintele de îndată ce le spusese. 

Tatăl ei își scoase ochelarii, închise ochii și își frecă fruntea 
încrâncenată. Părea că ar vrea să șteargă și gândurile din 
mintea ei. Vera se încruntă. Cu câteva luni în urmă, pe când 
plănuia să fure Tăbliţa fără Nume de la muzeu, nu își imaginase 
niciodată că tatăl ei avea să o ia atât de în serios. Însă tot nu se 
simţea vinovată, fiindcă, după părerea ei, nu era totul decât un 
joc. Credea că oamenii decideau singuri când să se maturizeze 
- poate atunci când uitau să se joace și începeau să trateze 
totul cu seriozitate. În orice caz, a fi adult nu era o chestiune 
legată de numărul anilor. Câtă vreme pentru Vera căutarea 
senzațţiilor tari era cel mai important aspect, iar lucrurile încă 
mai păreau cumva fanteziste ușor de reparat, se gândea că încă 
i se permitea să rămână într-o lume unde totul era posibil. 
Acum însă, realiza că pentru tatăl ei nu era o glumă ceea ce se 
întâmplase. Se dovedea că lumea avea cel puţin două 
dimensiuni: cea a așteptărilor ei și cea a regulilor celorlalţi. 

Drumul se strecura prin canioanele îngheţate și printre 
șirurile de vârfuri albăstrui care se întindeau până la linia 
orizontului. Vera își scoase caieţelul din geantă, prinzând 
gândurile rătăcitoare și lăsându-le să prindă formă pe hârtie. 
Făcea. Ista deseori, ca să șteargă gândurile nedorite cu o 
simplă mișcare a mâinii. Însă drumul plin de curbe împiedica 
acest exorcism emoţional - după vreo zece minute, începu să 
simtă răul de mașină, așa că închise caietul și anunţă hotărâtă: 


— O să-ţi arăt că mitul chivotului lui Orfeu nu e doar o 
legendă. 

Profesorul suspină fără să își ia ochii de la coroana de vârfuri 
muntoase. 

— Ajunge cu tâmpeniile astea despre chivoturi, Vera, spuse 
el cu indiferență. Arheologia are un singur punct comun cu 
Indiana Jones. Ştii care e acela? 

— Care? 

— Faptul că Indiana Jones se autointitulează arheolog. 

— De ce nu mă încurajezi niciodată? întrebă ea nervoasă 
întorcându-se spre fereastră. Mama așa ar fi făcut. 

Kandilov aruncă o privire spre fiica lui. Putea fie să se 
enerveze, fie să încerce să o înţeleagă. Voia să descopere de ce 
se comporta așa. Cea mai probabilă sursă a temperamentului ei 
furtunos era faptul că încă nu trecuse peste moartea mamei ei. 
Își ascundea sentimentele în spatele măștii furioase a unei 
tinere Iote iresponsabile. Părea atât de fragilă și de mică, de 
parcă nu crescuse niciodată. Pentru el, avea să fie mereu fetiţa 
care îl trăgea de păr printre gratiile pătuţului. O apucă nesigur 
de mână și i o strânse. 

— Vera, nu vreau să ne certăm. De ce nu-mi povestești 
despre Kaloyan? 

— N-am ce să-ţi povestesc, sincer. Ne căsătorim în 
octombrie. 

— Ah! Ei bine, asta nu știam! Nu mi-ai spus! 

— Îţi spun acum. 

Kandilov se întoarse ca să îi vadă faţa mai bine. Semăna cu 
mama ei, deși era altcumva, având ceva diferit, necunoscut - 
aceea era fiica lui. Vera se schimbase mult după moartea femeii 
care o crescuse. Se transformase dintr-o fetiță lipsită de griji 
într-o femeie singuratică și încăpăţânată, uneori aproape 
nepoliticoasă. Devenise nemiloasă, mai ales cu ea însăși. 
Sufletul ei vulnerabil, înfometat de dragoste, era închis în 
spatele zidurilor de piatră ale perfecţionismului și ale ambițiilor 
nerealizate. Era precum un animal prins în gura unei capcane 
realizate nu din fier, ci din propriile sentimente. Şi cu cât 
încerca mai mult să se elibereze, cu atât mai tare o strângea. 

— Din câte îmi dau seama, lucrul acesta nu pare să-ţi fi 
schimbat viaţa în vreun fel, observă el. 

— De ce ar trebui ca o nuntă să schimbe lucrurile? îmi place 


viața mea. Și îmi place de mine însămi. 

— Aici e problema. Când oamenii sunt îndrăgostiţi, își doresc 
de obicei ca viaţa lor să se schimbe. 

— Nu îţi place Kaloyan, nu-i așa? 

— Am luat cina cu el de două ori. Nu prea am avut ocazia să-l 
cunosc. De cât timp locuiţi împreună? 

— În ultima vreme nu am locuit împreună. Am decis să nu 
facem asta... înainte de nuntă. 

— Voi știți cel mai bine. 


Jeepul ajunse în centrul Genevei și se opri în faţa ambasadei 
Bulgariei. 


Secretarul-șef ieși să îi întâmpine pe nou-veniţi cu un zâmbet 
exersat. Le dădu Verei și lui Kiril biletele de avion pentru Sofia, 
adăugând: 

— Domnule profesor Kandilov, va trebui să rămâneţi aici 
peste noapte. Zborul dumneavoastră către Moscova e mâine. 

— De fapt, trebuie să mă întorc în Bulgaria. A avut loc un furt 
la muzeu, răspunse el pe un ton tăios. 

— Voi merge eu la Moscova în locul tău, șopti Vera cu un 
zâmbet șters, ca și cum nu îndrăznise să creadă până atunci că 
va avea șansa să meargă la cea mai importantă conferință de 
arheologie a anului. 

Își puse apoi geanta în mașina care trebuia să o ducă la 
hotelul unde avea să își petreacă noaptea, înainte de a lua 
primul avion spre Moscova. 

— Ne vedem săptămâna viitoare la Sofia! spuse ea sec 
grupului, după care dădu să urce în mașină. 

Profesorul încercă din greu să își mascheze dezamăgirea. Nu 
se aștepta la prea mult, poate doar la un „mulțumesc”. Uneori, 
Vera era de nesuportat. Se agăța de orice cuvânt al lui ca să se 
certe și îi ridiculiza eforturile de a se apropia de ea, ca și cum îl 
considera sursa tuturor problemelor ei. Ca să evite aceste 
schimburi tensionate, abia dacă își mai vorbeau. Dar asta nu 
era o soluţie. El spera ca totul să treacă în timp și că avea să 
vină o zi în care Vera să fie din nou fetiţa pe care și-o amintea, 
dinainte să plece să muncească în Rusia. 

— Timpul trece repede, Vera. Tot ce rămâne sunt seminţele 
pe care le plantezi în acele câteva momente trecătoare, îi zise 


tatăl ei drept răspuns. 

Așteptă. Realizând că ea nu avea să facă prima mișcare, se 
apropie și o mângâie pe umăr. 

— Am întârziat, strigă ea, fugind spre mașină. 

Profesorul o urmări cu privirea. Înainte de a urca în mașină, 

Vera se opri și îl privi în ochi, ca și cum i-ar fi părut rău 
pentru răceala ei. 

— Nu-mi place să mi se spună ce să fac. Știi asta, spuse ea ca 
o scuză. Şi oricum, nu am planuri mari ca să devin profesor. 

Kandilov își apucă valiza de la secretarul-șef, care se 
aplecase să îl ajute. Profesorul o duse singur la cealaltă mașină, 
care mergea spre aeroport. Fu nevoit să se folosească de 
ambele mâini ca să o ridice, gârbovit de greutate. Era plină cu 
artefactele de lut pe care trebuia să le ducă intacte la Sofia. 


VESTIIGIUL DE AUR 


Textul de la pagina 422 spunea: 

„Există zeci de tăblițe de piatră, lut și aur în colecții 
private. Majoritatea acestora nu au fost niciodată 
examinate de oamenii de știință. Printre ele se află și un 
număr de tăblițe descoperite în apropierea satului 
Gradeshnitsa, datând cu aproximaţie din 5500 i.Hr., 
precum și altele din Karanovo și Tartaria, în Bulgaria, și 
Vinca și Lepenski Vir, în Serbia. Sunt considerate toate 
vestigiile primei civilizații. Asemănările dintre ele - 
precum și vechimea lor - indică faptul că au rămas de la o 
civilizaţie eneolitică din Balcani, care pare să fi dispărut în 
mod misterios. Unii istorici o numesc «Epoca de Aur» a 
istoriei umanității, deoarece multe dezvoltări culturale 
importante au apărut în această perioadă.s5 Deși peste 400 
de artefacte cu simboluri antice au fost examinate, încă 
sunt considerate dovezi neconcludente pentru a fi 
acceptate drept mesaje în primul protoscris lăsat 
moștenire de către Prima Civilizație”. 


Birmania, miezul noptii 


Ariman se ascundea în umbra casei de câteva ore, stând 
nemişcat în barca de lemn pe care o închiriase de la gura 
canalului. Era camuflat printre stâlpii care ieșeau din apă ca să 
sprijine casa englezului. Casa părea să fie cea mai solidă din 
cartier, ca și cum s-ar fi lăudat cu faptul că tatăl bărbatului 
fusese un colonist bogat. Ochii lui Ariman priveau fix spre apa 
neagră. În cele din urmă, auzi pași venind de pe mal. Sunau de 
parcă cineva mergea împiedicat. 

Ariman privi din ascunzătoarea sa și văzu un bărbat beat. 
Recunoscu silueta subţire, încovoiată, ale cărei picioare lungi 
arătau mai mult ca niște picioroange decât ca niște membre 
umane. Avea părul blond, aproape roșiatic, și tenul rumen. 
Ochii îi ieșeau din orbite ca niște bile albastre în spatele 


35 Citat din „Vorbește o civilizaţie antică ce ocupa cândva 
ținuturile bulgare“, la Radioul Naţional Bulgar, pe 23 februarie 
2008. (n.a.) 


ochelarilor groși. Englezul se clătina, târșâindu-și picioarele pe 
drum. Era atât de aproape, încât Ariman îi simţea fiecare 
mișcare. Când păși pe scândurile de lemn ale platformei, tuși și 
scuipă apoi în apă înainte de a intra în casă. 

Veneau zorii, dar norii întunecoși care acopereau cerul nu 
permiteau niciunei raze de soare să atingă pământul. Ariman 
mai trase o dată lung din ţigara tare și o stinse de marginea 
bărcii. De obicei nu fuma. Dar când intrase în sat, simţise 
nevoia să amuţească vocile care strigau înăuntrul său. Locul 
acela avea un efect ciudat asupra lui - îl făcea să caute răspuns 
la întrebări nepuse vreodată. Fusese învăţat că întrebările erau 
o slăbiciune, la fel ca și teama, amintirile sau intimitatea. Așa 
că nu și le permitea. 

Cumpărase ţigara de la săteanul care îi dăduse barca. 
Luntrașul lingea marginea hârtiei pătrate, o presăra cu 
rumeguș și tutun, apoi o rula. 

Ariman auzi în casă vocea unui copil, urmată de un ordin - 
„freci la culcare!” Ariman mai aşteptă câteva minute. Un copil 
nu trebuia să fie martor la așa ceva. Apoi își părăsi 
ascunzătoarea, se furișă prin umbră de-a lungul casei de lemn, 
sări pe platforma de sus și puse mâna pe clanţă. O deschise 
încet, ţinând arma în cealaltă mână. 

Inăuntru era liniște și întuneric. Urcă treptele de lemn - și ia 
că în casele de la ţară dormitoarele se aflau la etaj. Scândurile 
scârţâiră sub tălpile lui. Când ajunse sus, găsi o cameră mare, 
deschisă. Intră și văzu o saltea pe podea, pe care se afla o 
movilă de trupuri încălecate. Ariman apăsă ţeava pistolului pe 
capul englezului și șopti: „Ridică-te!” Bărbatul începu să dea 
neajutorat din mâini, încercând să strige. Ariman îl apucă de 
guler și îl dădu jos din pat. Femeia micuță de lângă el sări în 
sus ca un cerb speriat și alergă în colţ, unde dormea băieţelul. 

— Unde e tăbliţa de aur? întrebă Ariman. 

— Ce... tăbliță? 

Străinul apăsă ţeava pe gâtul englezului. Bărbatul cu păr 
roșcat se înecă și începu din nou să se zbată. 

— Unde e tăblița? repetă Ariman. 

— N-am vândut-o... negustorii locali de antichităţi vor să știe 
ce reprezintă simbolul... Tuși violent și adăugă: Naiba să le ia 
de simboluri... se tem de ele. Nu vreau pe ea decât două sute 
de dolari. 


Răsuflarea îi duhnea a whisky ieftin. Ochii îi erau învăluiţi 
într-o reţea de vase de sânge, iar pleoapele îi cădeau epuizate. 

— Te-am întrebat unde... repetă Ariman nemișcat. 

— Aici, e aici... Am vrut s-o vând, dar e doar o mizerie. Tata a 
crezut mereu că e valoroasă, așa că a tinut-o ascunsă. 

În vocea lui se auzea dezamăgirea. Sughiţă și se răsuci. 

Ariman apucă bluza bărbatului beat și îl trase mai aproape. 
Se uită cu răceală la el. Abia acum creierul îmbibat de whisky 
al englezului realiza că în casa lui se afla un străin periculos. 

— Ce vrei de la mine? zise el tremurând. 

— De ce a ascuns-o tatăl tău? De cine o ascundea? 

Întrebarea nu era necesară, dar Ariman o puse oricum. 

— Ti-am spus... credea că este valoroasă. A adus-o cu el din 
Europa, spuse el mândru. A spus că a cumpărat-o de la un 
colecţionar privat, dar o ţinea mereu încuiată în seif. Nu pot s-o 
vând. Se gândi o clipă la asta, apoi adăugă: Vrei s-o cumperi? 

— Cui i-ai mai arătat-o? 

— Doar câtorva negustori de antichităţi. Familia mea are 
nevoie de bani, dar nimeni n-o vrea. Nu e de prin locurile astea. 
Trebuie s-o vând în Europa. 

Ariman privi în jur. Podeaua de lemn roasă. Camera mare cu 
mobilă simplă. Iar în colţ, femeia micuță. Era de prin partea 
locului și părea înspăimântată. Stând ghemuită, îl ţinea în braţe 
pe băieţel. Acesta nu părea să aibă mai mult de cinci ani și era 
foarte slab. Gâfâia și nu îndrăznea să se miște. „Băiatul nu ar 
trebui să fie aici!” se gândi Ariman. Își simţea braţele slăbite, 
ca și cum copilul i le secase de putere. Nu era nici asiatic, nici 
european - era o corcitură. N 

Şi Ariman fusese numit corcitură pe când era copil. li auzise 
pe ceilalți copii tachinându-l. Nu le plăceau ochii lui... pentru 
că erau diferiți. 

Se uită în oglinda de pe peretele opus. Ochi străini într-un 
corp străin. Ariman fusese mereu diferit, întotdeauna un străin. 
Nu știa cine era - și nici nu căutase, nu întrebase. Disciplina și 
ordinea îi oferiseră tot ce avea nevoie. Dacă mai era și altceva, 
nu voia să știe. 

— Tati! strigă băieţelul. 

Ariman își luă ochii de la oglindă și se uită la englez. 

— Beţiv nenorocit! șopti el răgușit. Pentru asta vrei banii? 
Dă-mi tăbliţa! 


Englezul ametit de băutură încremeni. 

— Dar numai asta mi-a mai rămas de la tata! se tângui el. 
Ariman îi duse arma la cap. 

— Unde e? 

— Oprește-te, tati! Nu! ţipă băieţelul. 

Mama lui îi strângea în braţe trupul uscăţiv. 

Ariman simţi din nou slăbiciunea în brațe. Vocea băiatului îi 
trezea amintiri pe care mintea lui conștientă le ascunsese cu 
succes până atunci. 

— Unde e? întrebă intrusul. 

— Sub pat! 

Englezul se întoarse către soţia lui și spuse: 

— Adu-mi-o! 

Femeia lăsă băiatul jos. Merse desculță până la salteaua de 
pe podeaua de lemn și pipăi sub ea. Englezul tremura din tot 
trupul. Femeia găsi ceva învelit într-o hârtie. 

— Deschide-o! porunci ucigașul. 

Femeia desfăcu pachetul. Şi ea părea surprinsă de tăblița 
subţire de aur și își trecu degetele peste ea cu lăcomie. Nu era 
foarte mare - avea vreo 25 de centimetri pătraţi și era 
acoperită în întregime de hieroglife ciudate. Se uită la soţul ei 
cu ochii plini de întrebări și de reproșuri. Pe faţa ei încă mai 
erau urme de thanaka, pasta cosmetică locală făcută din 
scoarță de copac, care îi punea și mai mult în evidenţă spaima. 

Femeia îi dădu străinului tăbliţa. Se apropie de el încet, cu 
capul plecat, ca o gheișă japoneză. El o luă, o înveli din nou în 
hârtia înflorată și o băgă în buzunar. Femeia alergă să își ia din 
nou băiatul în braţe. 

Străinul întoarse arma din nou către capul englezului. „Fără 
martori”, se gândi el. 

Atunci, băiatul se eliberă din braţele mamei și alergă spre 
tatăl său. Își înfășură braţele în jurul piciorului lui și urlă: 

— Tati, tati! 

„Fără martori”, își repetă Ariman ca să amuţească tipetele. 
Dar băiatul îl lovea cu pumnii lui mici în picioare... 

Pentru o clipă, nu văzu decât întunericul. Şi un străin. 
Bărbatul care voia să îi rănească mama. O făcuse deja? Ea tipa. 
Cineva îl luă de mână și îl duse de acolo... amintirea dispăru. 
Se evaporă din mintea lui de parcă ar fi fost amintirea altcuiva. 
Nu știa ce se întâmplase cu femeia. 


Braţele lui Ariman căzură în lături, cu arma îndreptată spre 
podea, ca și cum n-ar mai fi fost sub controlul lui. 

Sări de pe fereastră pe terasa dură din lemn și cobori în 
canal. Se urcă în barca lui cu motor și se pierdu în pădurea de 
frunze de lotus. Valurile le făceau să arate precum zeci de aripi 
negre, care se zbăteau fără trup la suprafaţă. 

Undeva, în depărtare, se auzea un cântec. O lumină strălucea 
la fereastra uneia dintre casele de lemn. O mamă îi cânta un 
cântec de leagăn copilului ei strâns la piept. Spre uimirea lui, 
Ariman recunoscu acel cântec. Mâna îi rămase vlăguită lângă 
motorul din exterior, incapabilă să îl pornească. 

Barca plutea prin mijlocul papurii încâlcite. Se chinui să audă 
fiecare notă din cântec, simțind că i se pune un nod în gât. Nu 
înţelegea limba, dar știa cuvintele. Și le amintea de undeva. 


... Te rog, adu-mi o broscuţă de pe râul Meiktila, 
Micutul meu doar asta îşi dorește. 

Te rog, adu-mi broscuta lui, 

Cu ochii mari și trupul micut, 

Adu-o de pe malurile îndepărtate ale râuluiS 

Ca să îmi adorm copilul cu un cântec... 


Vocea femeii dispăru printre tipetele păsărilor și vâjâitul 
vântului. 

Ochii lui Ariman străluceau în răcoarea dimineţii. Nu își 
amintea începutul sau sfârșitul cântecului. Nici măcar nu știa 
numele femeii care îl cânta. Nu auzea numele copilului pe care 
îl legăna ca să adoarmă... 

Porni motorul. Barca bârâi de-a lungul canalului, curentul ei 
simetric legănând trestiile. Florile nuferilor și ale lotușilor se 
unduiră ritmic până când își deschiseră leneș petalele, ca să 
adune lumina slabă a soarelui. Bâtlanii de un alb strălucitor 
ţopăiau de pe un picior pe altul. Sătenii treziţi în zori începeau 


3 Acesta este unul dintre cântecele pe care mamele din 
Birmania le-au folosit din cele mai vechi timpuri ca să își 
adoarmă copiii (fragmentul acesta este doar o mică parte din 
textul integral). Cântecul vorbește despre unui dintre cele mai 
cunoscute lacuri din Birmania, Meiktila, un loc preferat de toţi 
regii acestei ţări. Astăzi, lacul se confruntă cu ameninţări 
ecologice grave. (n.a.) 


să își pregătească bărcile pentru o nouă zi. 


ZEUL FURAT 


Pagina 423 începea cu un citat: „Când Pavel a venit la 
Atena, a profitat de un altar inscripționat de o persoană 
superstițioasă pentru «zeul necunoscut» al locului, uitat de 
mult, dar la fel de temut, pentru a-i convinge printr-o 
stratagemă retorică isteață pe cetățenii «pioși» ai Atenei 
că erau deja adepții zeului imposibil de cunoscut și «întru 
totul ascuns» al evreilor, a cărui adorare adevărată nu le 
fusese încă dezvăluită de niciun profet”. 

Din Orfeu pescarul, de Robert Eisler 
de la Institutul Austriac de Istorie, 1920, p. 56 


— Nu mi-ai spus despre ce e vorba în cartea ta, îi aminti 
profesorul Kandilov. 

„De fapt, nu m-ai întrebat niciodată”, se gândi Vera în sinea 
ei, în somn. 

— Mă bucur că te interesează în sfârșit. Cartea mea caută 
originile zeului orfic care, cunoscut de-a lungul secolelor sub 
nenumărate nume diferite, are o istorie veche de peste patru 
mii de ani. De fapt, acum sunt convinsă că e mult mai veche de 
atât. 

— Așadar, reciclezi bine cunoscuta teorie cum că primii 
creștini au adoptat pentru propriile scopuri religioase o 
credinţă care exista deja? 

— Nu doar atât. Întrebarea mea e asta: dacă primii creștini 
au împrumutat doctrinele de la orfici, atunci orficii de la cine 
le-au luat? Din punct de vedere istoric, au apărut de nicăieri în 
Tracia - exact acolo unde meandriţii dispăruseră cu două mii de 
ani mai devreme. Câteva secole după dispariţia lor, nimeni nu a 
îndrăznit să intre pe pământurile care le aparținuseră. De fapt, 
tu ești cel care mi-a stârnit interesul pentru această civilizaţie 
antică și ascunsă... 

— Ascunsă? 

— Păi, din moment ce nu avem nicio dovadă că au fost 
exterminați sau distruși, cultura lor trebuie să fie ascunsă, 
răspunse Vera. Mi se pare curios că meandriţii și tracii nu 
numai că au împărţit aceeași patrie geografică, dar au și 
venerat un singur Dumnezeu, în moduri asemănătoare - 
monoteismul e considerat un nivel înalt de dezvoltare pentru 


orice societate. Venerau cultul soarelui, pe Maica Sfântă și pe 
Fiul lui Dumnezeu. Încep să cred că nici Orfeu n-a fost autorul 
acestei veșnice [lovești, ci că și el a împrumutat-o la rândul său 
de undeva, de la altcineva. Vreau să știu cine a fost la origine. 

— Merită să te joci cu două religii? 

— Religiile nu mai există - doar exploatarea senzațională a 
speranţelor umane și dorința noastră disperată de a crede în 
nemurire. Şi, în orice caz, nu compar doar două religii, ci 
studiez opt concepte religioase. 

— Şi de ce faci asta? 

— Ti-am spus - pentru că am nevoie de un răspuns. 

— Cred că e mai mult nevoia ta de a te opune. Nu m-ai iertat 
fiindcă te-am părăsit. Așa că acum mă vezi ca pe întruchiparea 
conservatorismului și a regulilor din cercurile academice. 

— Ai lăsat-o să moară. Singură. 

— Nimeni nu mi-a spus că era bolnavă. 

Vera deschise ochii. Visase - acum, zgomotul motoarelor 
avionului îi umplea mintea, în tandem cu sforăitul celui de pe 
scaunul din spatele ei. Ici și colo, raze mici de lumină 
străluceau deasupra scaunelor unde mintea rătăcea în lipsa 
somnului, iar trupurile răsfoiau reviste. 

O stewardesă stătea la postul ei singuratic de la capătul 
intervalului slab luminat. Privea în gol în timp ce scene din 
viață i se derulau în minte precum un colaj. Cealaltă 
stewardesă trecea printre rândurile de pasageri legaţi bine cu 
centura, uitându-se după scandalagii. 

Vera se uita pe geam. Pe partea ei de avion, cerul înflorea în 
nuanţe de portocaliu și violet, în timp ce pe partea cealaltă se 
vedea soarele gonind dincolo de linia orizontului. 

Trei ore în afara timpului. Acesta era zborul spre Moscova. 

Ce ciudat e atunci când îţi auzi gândurile zumzăind sub scalp 
în timp ce te desprinzi de pământ, încuiat într-o cutie 
trepidantă de metal, spre cer. Privind în jos, vezi vârtejul de 
evenimente și de oameni încremeniţi într-o clipă de veșnicie. 

— Oare chiar i-am spus asta? 

Vera era îngrozită. Dar nu, visase. Profesorul nu o întrebase 
niciodată despre ideile ei. Și nu o lăuda niciodată. Vera se ţinea 
cu încăpățânare la distanţă de el - pentru că, în adâncul 
sufletului ei, știa că se agăța de cuvintele lui ca un om care se 
îneca și încerca să se apuce de o frânghie. 


Se uită la ceas. Aveau să aterizeze la Moscova în jumătate de 
oră. A 

Vera se lăsă pe spate în scaun și închise ochii din nou. În ziua 
aceea nu reușea să scape de imaginea persistentă a tatălui ei. 
În clipa în care se despărțiseră, cu o zi înainte, realizase că 
fusese foarte rece cu el, ca și cum îl desconsiderase complet ca 
părinte. Acum o rodea remușcarea. 


Avionul se cutremură. Vera deschise ochii - intraseră într-o 
zonă cu turbulenţe. Semnul „Prindeţi centurile” se aprinse 
deasupra capului. Strângându-și centura, Vera încercă să 
rămână calmă. 

„Bietul tata! își spuse. Tot aștept să găsească vorbele 
potrivite care să treacă dincolo de furia mea. Dar poate că ele 
cel care are nevoie de mine...” 

Pilotul care anunţa că începea coborârea spre Moscova îi 
întrerupse gândurile. 


PRIVIND ÎN INTERIOR 


Pagina 424 începea cu o strofă: 
„Bucură-te să trăiești Ceea ce nu ai trăit niciodată! 
Din muritor te-ai transformat în Zeu!” 


Strofa dintr-un text orfic inscripţionat pe o tăbliță de 
aur din cimitirul 'Tompine Grande din Thurii, Italia 


Ariman închirie o mașină care să îl ducă la aeroportul din 
Bagan. Călătoria dură cinci ore, deși erau mai puţin de 320 de 
kilometri. Drumurile erau pline de gropi, iar în unele locuri 
asfaltul se dezintegrase de tot. Nu mai fusese reparat de peste 
un secol - de când coloniștii britanici creaseră prima reţea de 
transport din ţară. 

Drumul șerpuia printre piscurile munţilor, în care răsuna 
ecoul fierăstraielor și duruitul camioanelor; acestea mergeau 
agale pe drum, ca turmele de dinozauri, cu sute de bușteni în 
burtă. Bieţii săteni tăiau jungla ca să vândă lemnul albilor, care 
confecționau mobilă, hârtie și alte bunuri. 

Dincolo de munţi se vedeau câmpuri de orez nesfârșite, ce 
păreau că se întind până la cer. Suprafeţele lor cenușii ca oţelul 
erau presărate cu milioane de smocuri verzi de iarbă, pe care 
degetele înnegrite și epuizate le recoltau bob cu bob. 
Mulțumită boabelor albe și preţioase, a generozităţii naturii și a 
iubirii umane, cetăţenii extrem de săraci ai Birmaniei reușeau 
să supravieţuiască. Scânduri joase despărțeau câmpurile de 
orez în pătrate și serveau drept poduri ce le permiteau 
sătenilor să strângă vlăstarii de un verde-deschis. Aplecaţi, cu 
pantalonii suflecaţi, zeci de bărbaţi și femei înaintau cu greu, 
precum niște berze, prin mlaștinile cenușii, în timp ce bâtlanii 
albi îi supravegheau. 


Mașina trecea prin mulţimea de oameni înfășuraţi în șaluri 
lungi până la glezne, ducând cu toţii ceva pe cap sau pe umeri - 
coșuri cu fructe, legume, iarbă uscată, apă. Unele femei duceau 
și copii. Feţele le erau acoperite cu straturi groase de thanaka. 
În ciuda căldurii sufocante, își ţineau capul sus și zâmbeau 
către străinul din mașină când privirile li se întâlneau. La 
început, Ariman ezită. Îi fusese interzis să intre în contact cu 
oamenii. Era o slăbiciune inutilă, o distragere de la misiunea 
care dădea sens vieţii lui - așa îl învăţaseră. Dar în curând 
începu să zâmbească și el. Nu știau cine e. Nu știa nimeni, 
nicăieri. Era mereu singur, ca o fantomă. Oricum, în ţara aceea 
realiza că nu se întrebase niciodată de ce. Mai rău, realiza și 
faptul că nu avea niciun răspuns. 

Văzu trei băieţi slăbănogi înfășuraţi în halate de culoarea 
șofranului. Ariman coborâse din mașină și se apleca acum să 
bea apă dintr-o putină adâncă. Tinerii călugări budiști cărau 
ulcioare pline cu mâncarea adunată din sat, ca să o ducă la 
mănăstirea unde trăiau. Unul dintre băieţi se apropie de 
Ariman și îi oferi ceva din vasul său. Nimeni din lumea 
oamenilor nu îi oferise vreodată ceva. 


Ochii i se umplură de lacrimi, iar buzele începură să îi 
tremure. Voia să îi mulțumească băiatului cu toate cuvintele 
care clocoteau înăuntrul său, voia să îi dea ceva în schimb, dar 


își dădu seama că nu avea nimic în rucsac în afară de tăbliţa de 
aur. Băiatul văzu lacrimile din ochii bărbatului și fugi speriat. 
Ariman regretă această afișare a slăbiciunii. Se spălă cu apă 
rece pe față și pe ochi și se urcă înapoi în mașină, ca să-și 
continue drumul spre Bagan. 

Drumul străbătea un desiș de lujeri - mii de temple budiste 
propteau cerul cu domurile lor de aur și de piatră albă. Mașina 
se opri la aeroport, exact la marginea orașului. Ariman îi 
mulțumi șoferului și plăti. Își aruncă geanta pe umerii lati, 
încordând mușchii gâtului. 

Telefonul îi sună. O singură persoană îl putea găsi acolo: 
Neîntrupatul. 

— Unde ești? întrebă o voce cunoscută. 

— Tocmai plec din Bagan, spuse Ariman, apoi adăugă cu o 
voce sugrumată: Am dus misiunea la bun sfârșit. 

— Bine. Acum ia avionul de la Bangkok la Moscova. 

— Azi? 

— Primul zbor pe care îl găsești. Vei găsi instrucţiuni în 
seiful de la aeroport. 

— Combinația obișnuită? 

— Combinația obișnuită. 


COMEDII ȘI ERORI 


Pagina 425 începea cu următoarele cuvinte: 

„În religia orfică, «odată căzut, sufletul nu se mai poate 
întoarce în casa lui adevărată, cerul cel mai înalt, decât 
după zece mii de ani, împărțiți în zece perioade de câte o 
mie de ani fiecare, fiecare perioadă reprezentând o 
întrupare și perioada de pedeapsă sau de fericire care 
trebuie să îi urmeze». Tema rătăcirii, atât de frecventă în 
teologia orfică, este și tema acestei piese de teatru. Titlul 
piesei Comedia erorilor poate fi citit și ca «O comedie a 
rătăcirii», întrucât cuvântul «eroare» vine din latinescul 
errare, «a rătăci»”. 


Mather Walker, analist al operelor lui 
William Shakespeare 


Avionul plonjă brusc în abisul pufos. Vera privea neliniștită 
cum avionul se afunda în straturile groase de nori. 

Străinul cu înfățișare blândă de lângă ea începu să se agite 
când avionul își începu coborârea. Era mai bine să rămână un 
străin, se gândi Vera. Își lipi fruntea de geam și se concentră 
asupra priveliștii din faţa ei. Doar locurile de la geam ofereau 
intimitate în avion, de aceea și le disputau mereu oamenii. Cu 
toţii fugeau de singurătate ca să o găsească. 

Orașul apăru din ceaţă. Vera considerase întotdeauna 
Moscova magnifică și mitologică. Cel puţin avea să o vadă și să 
o cunoască. Dar, dintr-un motiv oarecare, simţea mai degrabă 
teamă decât încântare. 

După ce își recupera și ultima valiză, urmă mulțimea pestriță 
spre ieșire. Silueta ei micuță se încovoia sub greutatea 
bagajelor. Se opri o clipă și puse totul pe jos. „Ce naiba fac?” 
Acest gând îngrijorător îi apăru brusc în minte. Înăbuși rapid 
orice fel de îndoieli, cu argumentul că acela nu era cel mai bun 
moment ca să își regândească planul. Undeva acolo, 
directoarea Institutului Cultural Bulgar o aștepta cu o hârtie pe 
care scria „Vera Kandilova”. Avea să fie surprinsă probabil de 
cât de tânără era Vera - până avea să își amintească cine era 
tatăl Verei și cine trebuia să se afle de fapt acolo, în locul ei. 

Cu câteva zile înainte, Vera o sunase pe directoare ca să o 


anunţe că urma să vină la conferinţa de arheologie în locul 
profesorului Kandilov. Reușiseră să îi obțină o viză rapidă și 
sugeraseră chiar să ţină o prelegere pe o temă la alegere la 
Institutul Cultural Bulgar. Aranjaseră deja ca tatăl ei să aibă un 
public rus și bulgar select. Când angajaţii institutului 
realizaseră că Vera era tot arheolog, insistaseră să vină ea în 
locul lui și să ţină o prelegere, ca să nu dezamăgească invitaţii. 

După ce se gândi puţin, Vera decise că aceea avea să fie 
ocazia ideală nu numai pentru a-și îmbunătăţi CV-ul, dar și de 
a-și testa teoria în public. Se folosise de ziua liberă de la 
Geneva și de conexiunea rapidă la internet dintr-o cafenea 
micuță de lângă hotel ca să dezvolte câteva idei noi, care îi 
veniseră în timpul expediției la castelul Jacques. Cea mai sigură 
cale de a testa opinia publică era de a ţine o prelegere într-un 
cerc restrâns din Moscova. Dacă ipoteza ei urma să pară 
extremă, avea să înţeleagă mesajul - însă fără critici care să 
apară în media sau în cercurile academice. 

Luându-se după mulțimea de oameni, Vera ieși din sala 
cavernoasă pentru sosiri, în care răsunau limbi necunoscute și 
bagaje trântite. Privi în jur sperând să vadă un carton cu 
numele ei, în timp ce încerca să își ascundă nesiguranța. Nu îi 
avertizase că nu vorbea limba rusă. 

Văzu în cele din urmă cartonul - și pe femeia micuță cu 
zâmbet fals din spatele acestuia. Părul ei era aranjat într-o 
tunsoare tipică anilor '60, ţinută bine de un strat gros de 
fixativ. De sub tunsoare apărea o față colorată ca un curcubeu, 
cu ochii fardaţi cu negru și albastru. 

Vera își privi mâinile. Avea unghiile scurte și manichiura 
nefăcută. Puse jos bagajele și își adună repede părul într-o 
coadă, după ce scoase din buzunar un elastic de păr. Nu avea 
timp să se dea cu ruj. Femeia cu părul mare și cu machiaj 
ţipător începu să îi facă semn cu mâna. Abia atunci zâmbi și 
Vera și se îndreptă spre ea. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi domnișoara Kandilova? Sunteţi 
atât de tânără! bolborosi directoarea. 

„Așa spun toţi”, se gândi Vera, apoi răspunse ca pentru a se 
apăra: 

— Doar pare că sunt tânără! 

Femeia zâmbi și mai larg drept răspuns, aproape stricându-și 
machiajul de la ochi. Băgă sub braţ cartonul și apucă una dintre 


valizele Verei. Plecară împreună spre ieșire, făcându-și loc prin 
mulțimea de oameni. 

Afară le întâmpină un Peugeot de culoarea vinului, care 
aproape că se prăbușea sub greutatea bagajelor și a 
pasagerilor. Timp de trei ore, își croiră drum cu greu prin 
traficul din Moscova, înainte ca șoferul și directoarea să o lase, 
în sfârșit, pe Vera la recepţia hotelului bulgar din spatele 
reședinței ambasadorului. 


COMORI ASCUNSE 


Acest text se afla în colțul din dreapta-sus pe pagina 
462: „Puţini reușesc să urmărească firul simbolurilor. 
Logica umană este de o asemenea natură, încât oamenii 
rareori recunosc faptul că e posibil să nu știe ceea ce cred 
ei că știu. Din acest motiv, există indicii care nu au nevoie 
să fie ascunse - logica umană nici nu le poate recunoaște. 
Chiar și confruntați cu dovezi categorice, oamenii tot 
refuză să admită că nu mărețele civilizații din Egipt și din 
Creta minoică i-au influențat mai mult pe traci, ci mai 
degrabă predecesorii Celor Ascunși din Tracia, care cu 
câteva milenii mai înainte își purtaseră cunoștințele spre 
sud și est. Câţiva dintre ei au dispărut pe pământurile lor 
natale, în timp ce alții au fugit, urmăriţi de forțele din 
Hades. Pentru că atunci când cele Sapte Stele se aliniază 
în semicerc, vântul moare, soarele își ia zborul, cenușa 
strălucește și umbrele se întorc...” 

Sursa: mâzgălită 


Moscova 


Camera ei avea numărul 909. 

Cheia, lipită cu scotch, se blocă în broască. Vera trase de 
clanţă spre ea, ca să vadă dacă astfel cheia se întorcea mai 
ușor. Ușa scârțâi și se deschise. 

Își trase valiza dincolo de ușă. Roţile hodorogiră pe covorul 
prăfuit. i 

Vera se trezi într-o cameră mică. În stânga, un birou ieftin 
stătea adormit, cu fire dezgolite ieșind din peretele din spate. 

În dreapta se afla patul, acoperit cu o pătură bulgară de lână, 
țesută de mână. Aprinse lumina din baie, care strălucea albă și 
goală. Nu se vedea nici urmă de săpun pe chiuvetă. 

Se duse la fereastră. Draperiile șterse miroseau a timp și a 
povești nespuse. Aerul rece de iarnă șuiera în cameră prin 
crăpătura largă de sub ușa balconului. În depărtare se vedea 
un loc dejoacă părăsit, plin de băltoace și înconjurat de clădiri 
enorme și mohorâte, ca niște paralelograme uriașe cu ferestre, 
în care trăiau oameni. Deasupra lor, nori cenușii acopereau 
cerul. 


Visase ani de-a rândul să vină aici. Gândul la tot ceea ce 
trăise, precum și la tot ceea ce sperase o făcea să meargă mai 
departe. Dar acum, începea să accepte realitatea. Așteptările ei 
se transformaseră în castele de nisip, pe care soarele le 
prefăcuse în praf. Iar în inima ei simţea un gol chinuitor, ca și 
cum cineva întinsese o plasă lipicioasă ce avea să prindă aripile 
care ar fi căutat prin întuneric. Realitatea este întotdeauna 
diferită de așteptările noastre - însă e cu atât mai bine cu cât 
realizăm asta mai târziu. Fără speranţă, suntem pierduţi. 

Vera tremura de frig. Se înfășură în haină și găsi un prosop 
în baie pe care îl băgă sub ușa de la balcon ca să blocheze 
curentul. Se ghemui pe podea, strângându-și genunchii la 
piept. Se sprijini cu spatele de caloriferul abia încălzit și se uită 
la peretele opus. O cuprinse deodată un val de teamă, acea 
teamă fără formă care pătrunde imperceptibil pe sub unghii și 
intră în carne. Mai ales când pereţii par să se apropie și aerul 
se umple de tăcere - o clipă mai târziu, te simţi învăluit de 
praful de șofran sălbatic. Prădat de puterea de a mai rămâne în 
tine însuţi, singura ta salvare e să adormi sau să o rupi sălbatic 
la fugă. 

Vera luă telefonul și derulă lista de contacte. Când găsi 
numele pe care îl căuta, formă numărul. 

— La ce oră termini munca? întrebă ea. 

— Şase și jumătate. 

— Ne putem vedea azi? Te rog, spune da! 

— La opt, la hotel Metropol? 

— Ne vedem acolo. 

Vera ieși grăbită din ambasada Bulgariei în strada mare. Era 
pustie, cu excepţia unui soldat aflat în faţa clădirii. Începu să le 
lacă semn mașinilor în trecere. Femeia de la recepţie îi 
explicase Verei că în Moscova aproape nimeni nu folosea taxiul 
- dacă aveai nevoie de mașină, pur și simplu stăteai la 
marginea drumului și le făceai semn cu mâna. Aproape fiecare 
mașină făcea și taximetrie. Verei nu îi venea să creadă, dar se 
hotări să încerce lotuși. După doar câteva minute, o Lada albă 
și lucioasă se opri în faţa ei. li arătă șoferului adresa la care 
voia să ajungă. Acesta dădu din cap și spuse: „1 000 de ruble”. 
Vera nu își putea da seama încă dacă preţul era prea mare 
pentru drumul acela. 

Tăcură amândoi tot drumul. Şoferul nu se obosi să 


vorbească. Niciunul dintre ei nu avea idee cine era persoana de 
lungă el sau a cui viaţă se intersectase întâmplător cu a sa în 
acel moment. Trecură peste râul Moscova. Vera nu văzuse 
niciodată un râu atât de lat care să străbată un oraș și i se 
părea incredibil de frumos. În timp ce mașina înainta pe malul 
lui, Vera privi inelul întunecat care urma sfios canalul de piatră 
îngăduit de metropolă. Pereţii de granit îmbrăţișau apa, în timp 
ce umbrele negre ale podurilor largi tăiau curentul curgător la 
fiecare kilometru. O singură navă plutea în aval, iar pasagerii 
se înghesuiau sub apărătoarea de pânză a punţii. Pe punte, 
drapelul Rusiei se zbătea în vântul îngheţat. 

Lada albă se opri în faţa monumentului lui Karl Marx. Şoferul 
arătă către clădirea crem din dreapta, un edificiu simplu 
împodobit cu furnir decorativ, cu mozaicuri și vitralii. O 
pancartă elegantă pe care scria „Hotel Metropol” era agăţată 
lângă un mozaic propagandistic: Dictatura proletariatului este 
capabilă să elibereze oamenii de prigoana capitalistă. - V. 
Lenin. 


Vera îi dădu șoferul două bancnote de 500 de ruble și 
deschise nervoasă portiera. Nu văzu băltoaca și călcă în ea - 
dar nu îi păsa prea mult că își murdărise încălțările. Traversă 
strada și intră pe ușa rotativă a hotelului. Căldura îi învălui 
trupul. Închise umbrela, lăsând un firicel de apă pe podeaua de 
marmură din hol. 

Un paznic încruntat îi făcu semn să își pună lucrurile într-o 
cutie de plastic și să treacă prin detectorul de metale. 
Asemenea scanere se aflau peste tot în Moscova, chiar și la 
intrarea în magazine, muzee, hoteluri și restaurante mari. Un 
alt gardian în uniformă îi scotoci în geantă. Apoi îi ceru un act 
și un card de cazare de la hotel. Vera îi arătă invitaţia la 
următoarea conferință academică de la hotel, iar bărbatul o 
lăsă să treacă. Își lăsă haina udă la garderobă și urcă treptele 
acoperite cu un covor roșu către foaierul de la primul etaj. 

Era strălucitor, spaţios, luminos și decorat în stil somptuos. 
Pe ambele părți ale scării se aflau lămpi înalte, aurite, fiecare 
dintre ele având în vârf câte un mănunchi de beculeţe 
sclipitoare. Schimbarea neașteptată de decor îi făcu ochii să 
înoate, pierduţi în detalii. Candelabre de cristal atârnau de 
tavan precum coroanele unor uriași, incrustate cu diamante. 


Holul strălucea de foițe de aur și de sculpturi în lemn, granit și 
marmură albă, verde și roșie. Angajaţii, îmbrăcaţi elegant, și 
băieţii de serviciu alergau încoace și încolo. Chiar și marmura 
de pe jos strălucea atât de tare, încât Vera ezită să calce pe ea 
de teamă să nu alunece. 

Cu toate acestea, ceea ce o impresiona cel mai mult nu era 
opulenţa hotelului, ci mai degrabă adierea de grandoare ţaristă 
asezonată cu aluzii la istoria secolelor trecute. Hotelul cu 
tradiție adăpostise atât de multe personaje din trecut, încât 
aproape că devenise un muzeu de istorie. 

După ce ochii i se obișnuiră cu splendoarea, Vera merse mai 
departe. Pe partea opusă a recepţiei se aflau câteva mese, toate 
ocupate. La una dintre acestea stătea un bărbat slab de vreo 
cincizeci de ani, cu păr cărunt și barbă deasă. Vorbea la 
telefonul mobil, însă - când o văzu pe Vera - îi făcu semn cu 
mâna. Ea merse la masă cu faţa luminată de un zâmbet larg. 

— Se pare că au sporit măsurile de securitate pe aici. 
Probabil că așteaptă niște oaspeţi importanţi, comentă Vera în 
timp ce îi strângea bărbatului mâna. 

— De fapt, e ceva absolut normal. Moscoviţii trăiesc 
permanent sub ameninţarea atacurilor teroriste. E prima ta 
vizită aici? 

Vera dădu aprobator din cap. 

— Cineva ar trebui să te ducă într-un tur al orașului. 

— Munca mai întâi, distracţia mai târziu... 

— Deci ai reușit, în sfârșit, să ajungi aici! 

— Mi-am dorit foarte mult - dar lucrurile nu s-au desfășurat 
așa cum am plănuit. 

— Să nu te aștepți la prea multe de la conferință. După 
părerea mea, e mai mult spectacol, mărturisi bărbatul cu 
barbă. 

Fusese corespondentul radio bulgar la Moscova timp de ani 
de zile. Locuia la căminul ambasadei și cunoștea orașul mai 
bine decât orașul său natal, Sofia. 

— Ce vrei să spui? 

— Un gest care să demonstreze reactivarea relaţiilor ruso- 
germane. Au fost cu toţii destul de reci din cauza operelor de 
artă În rate în timpul celui deal Doilea Război Mondial. 

— Am auzit că multe artefacte - care nu au mai fost văzute. 
Mi de zile - se vor afla în expoziţie. Şi că unele dintre ele sunt 


de origine bulgară. 

— Te interesează ceva anume? 

— Vino mâine la prelegerea mea și vei afla. Așadar, înţeleg i, 
1 te interesează istoria? 

— E doar un hobby. 

— Uite lucrurile pe care mi le-ai cerut. Vera scoase din 
geantă câteva pagini printate și adăugă: Dar să nu afle tata că 
le-ai primit de la mine. 

— Mulţumesc! îmi vor fi foarte folositoare în cercetarea mea. 

— Mai povestește-mi despre expoziţie. 

— Azi a fost conferinţa de presă. 

Corespondentul sorbi încet din bere, bucurându-se de 
nerăbdarea Verei. 

— Muzeul a dat de înţeles că, în afară de lucrările germane, 
mai sunt și obiecte de tezaur din Bulgaria în arhivele rusești. Și 
i mul dintre aspectele conferinţei va fi tezaurul de la Khan 
Kubrat. Dar vor mai fi și obiecte de aur care aparţin nobililor 
bulgari din Antichitate, pe care oamenii de știință bulgari nu le- 
au văzut niciodată.“ 


3 În martie 2007, Muzeul Pușkin a organizat o expoziţie unică 
numită „Epoca merovingiană: Europa fără frontiere“. Cele 1 
300 de exponate ale expoziţiei includeau sabia de aur și teaca 
fondatorului Bulgariei Mari, Khan Kubrat. Acestea se află 
printre cele mai importante artefacte din celebrul tezaur 
Malaya Pershchepina cel mai mare tezaur din secolul al VH-lea 
d.Hr., descoperit în Eurasia. Expoziţia de la Muzeul Pușkin a 
inclus și alte artefacte din acest tezaur, precum niște agrafe 
bogat împodobite, bijuterii și pocale din argint, dar și alte 
obiecte care le aparţineau aristocraților bulgari din Antichitate, 
aristocrați care erau cunoscuţi anterior drept oameni de știință 
bulgari. Un tezaur cunoscut în cercurile academice drept 
înmormântarea Borisovo, descoperit lângă Gelendzhik, pe 
coasta nordică a Mării Negre, conţinea bijuterii din aur și 
armele unui războinic. în secolele al Vil-lea și al VIII-lea, 
această zonă era granița de sud a hanatului Kzazar. Expoziţia a 
mai prezentat și o descoperire unică din satul Morskoj Chulek 
de la Marea Azov, pe care cercetătorii au considerat-o 
mormântul unei femei importante, de viţă nobilă, de 
descendență bulgară. Au mai fost expuse și câteva bijuterii 
bizantine preţioase, aparținând unui nobil bulgar din 


— Gândește-te numai câte alte artefacte există, despre care 
habar nu avem! exclamă Vera. 

— Atunci, ai face bine să le faci poze, pentru că vor fi 
ascunse din nou în curând. 

— Crezi că vor fi expuse vreodată în Bulgaria? 

— Asta am întrebat și eu azi. Organizatorii au spus că 
depinde de iniţiativa bulgarilor. În orice caz, atenţia se va 
concentra aici asupra a 700 de obiecte luate din buncărele 
germane din timpul războiului. Au fost ascunse în arhivele 
muzeului mai mult de șaizeci de ani. 

— Ştii ce anume sunt? 

— Per total, se presupune că rușii au circa 800 de obiecte din 
Germania. 600 dintre acestea au fost restaurate recent. 
Expoziţia va include mâine și obiecte din Antichitate și din Evul 
Mediu. 

— De ce acceptă nemţii așa ceva? întrebă Vera uimită. 

— Ce-ai vrea să facă? Nu prea pot să declare război. Luă o 
gură de bere și continuă: Nu e prima dată când se întâmplă. A 
mai fost o expoziţie și în 2005, numită „Arheologia războiului: 
reîntoarcerea din uitare”. Au arătat prima parte a colecţiei, 
care fusese adunată de Muzeul din Berlin din 1698. Din câte 
știm, armata rusă a scos-o din adăposturile antibombă după 
război. 

Corespondentul zâmbi, iar ochii i se transformară în două 
cute. Era evident că subiectul îl amuza. Cu toate acestea, își 
dădea seama că tânăra arheolog căuta ceva mai specific. 

— Multe lucrări nepreţuite au fost preluate în timpul 
războiului. Te interesează ceva în mod deosebit? 

— Caut artefacte necunoscute anterior, scene și fragmente i 
are îi înfățișează pe eroii mitologici Orfeu și Dionis. 

— Era ceva... va trebui să verifici, domnișoară Kandilova. 

— Te rog, spune-mi Vera, spuse ea sigură că el nu va face 
asta niciodată. 

Niciunul dintre ei nu mai vorbi în minutele care urmară. 
Corespondentul mai luă câteva înghiţituri de bere. 

— Ce oraș rece și mohorât, spuse ea în cele din urmă. 


Antichitate. Acest obiect a fost descoperit în regiunea 
Krasnodar. (Așa cum îl descrie profesorul Nicolai Ovcharov, un 
expert în arheologie bulgar, care a fost unul dintre miile de 
vizitatori ai expoziției.) (n.a.) 


— Doar pare să fie astfel, răspunse el. Văzând că ea așteaptă 
o explicaţie, el adăugă: Nu da atenţie căptușelii. Sapă mai 
adânc... Vera. 

Bărbatul îi urmărea permanent pe ceilalţi vizitatori ai 
hotelului, sorbindu-și berea. Nu comandase nimic altceva. 
Moscova era un oraș scump - iar Metropol era unul dintre cele 
mai scumpe hoteluri. Bulgarii care locuiau aici cumpărau 
numai de la anumite magazine și se distrau la ei acasă. Rareori 
își permiteau luxul de a lua masa în oraș. 

Se uită la Vera ca și cum ar fi încercat să ghicească ultimele 
întrebări pe faţa ei, apoi spuse: 

— Trebuie să plec. Pot să te duc înapoi cu mașina, dacă vrei. 

— E încă devreme. Mai rămân puţin aici, răspunse ea 
hotărâtă. 

— Ei bine, o seară bună atunci. 

El îi strânse mâna, zâmbi politicos și se îndreptă spre ieșire. 
Vera privi în jur. Era singura femeie care stătea într-un fotoliu 
din foaier. Acest lucru nu o deranja - prefera compania 
bărbaţilor. 


NEÎNŢELES 


Pagina 427 se referea la lumea cealaltă. 

„Don Quijote crede într-o realitate despre care a citit în 
cărți. Această realitate se numește în general cavalerism. 
O lectură atentă dezvăluie faptul ca acest cavalerism este 
pentru Don Quijote acela al Căutării Sfântului Graal. O 
interpretare a Căutării Graalului arată că era vorba despre 
chinurile, încercările și aventurile Iniţierii. Iniţiaţii sunt 
oamenii care au evadat sau care evadează din lumea 
umbrelor. Oamenii obișnuiți doar au auzit despre aceștia 
din cărți. Iniţiaţii trec prin anumite chinuri și încercări, 
care le permit să dezvolte resurse interioare latente ce le 
trimit viața din «lumea umbrelor» în lumea reală. Prin 
comparație cu lumea lor, viața omului obișnuit este una a 
nebuniei într-o lume plină de iluzii. Dar pentru omul 
obișnuit, poveștile despre lumea lor sunt legende 
imaginate de scriitorii de ficţiune, iar oamenii care le cred 
sunt nebuni. Se credea că Dionis aducea nebunia pentru că 
simbolizează introducerea «sinelui» elevat într-o lume 
inferioară.” 

Sursa: Mather Walker 


Vera se uită la ceas și se simţi ușurată. Era deja zece și 
jumătate. Ziua trecuse repede, dar tot era încă prea devreme 
ca să se întoarcă în camera ei rece. Privi în jur. 

Era prea multă lumină acolo. Se plimbă prin foaier, 
examinându-l ca pe un exponat de muzeu. Fiecare detaliu 
merita atenţia ei, păstrând în el o fărâmă de veșnicie. 

La capătul opus al sălii observă un lift. Ușile erau alcătuite 
din vitralii superbe, iar un candelabru de cristal splendid 
atârna de tavanul de deasupra liftului. Când se apropie, văzu 
alături o altă cameră, ceva mai mică. Atrasă de lumina difuză, 
intră. N 

Camera, finisată în mahon elegant, era aproape goală. In 
mijloc se aflau două mese vechi, înconjurate de fotolii de piele. 
Două coloane de un roșu-închis încadrau barul de marmură în 
formă de U. Deasupra laturii celei mai scurte, ticăia într-una un 
ceas încastrat, cu acele întrecându-se cu timpul într-o cursă 
furioasă. 


Vera se așeză pe un scaun înalt de sub ceas și comandă un 
whisky. Un single malt.** Aprinse o ţigară și suflă primul fum cu 
plăcere. Urmărea din priviri fiecare mișcare a barmanului. 
Precum un profesionist, acesta turna bere în pahare mari și 
alerga încoace și încolo în spatele barului. Vera se gândea la 
viitoarea expoziţie și la oportunităţile pe care le oferea aceasta. 
Sentimentul prevestitor de rău care o cuprinsese în hotelul ei 
mohorât dispăruse. 

Privirea i se opri întâmplător asupra siluetei unui bărbat de 
pe partea cealaltă a barului. Când se așezase, nu observase pe 
nimeni. Necunoscutul părea adâncit în propriile gânduri. Părea 
să fie străin. Forma alungită a ochilor lui reci și gânditori era 
neobișnuită pentru un caucazian, iar pielea părea nefiresc de 
albă pe lângă părul negru și trupul musculos. Sprâncenele i se 
împreunau ameninţător. O cicatrice veche se întindea de la 
linia părului până pe frunte. Nu se uita spre ea. Nici spre 
barman. Singurul lucru pe care părea că și-l dorește era 
veșnicia. 

Când Vera își dădu seama că ar fi vrut ca bărbatul să se uite 
la ea, se simți rușinată. Singurătatea, se gândi ea, îi face pe 
oameni dependenţi de atenţia altora. Insă mai era vorba de 
singurătate dacă tu însuţi căutai izolarea? Poate doar în sensul 
fizic. Pentru că, în timp ce singurătatea era demnă de milă, 
solitudinea era sumbră - dar te revitaliza. Verei îi plăcea să își 
audă propriile gânduri într-un refugiu liniștit. Evita cu bună 
știință petrecerile zgomotoase, care nu făceau decât să 
evidenţieze neputinţa ei de a se simţi bine în moduri universal 
acceptate. Ea era întotdeauna aceea care ieșea din tipar, însă 
atunci când nu era nimeni în jur, acest lucru era mai greu de 
observat. 


3 Băutură obținută din produsele unei singure distilerii (n.tr.) 


Acesta este barul din hotelul Metropol din Moscova, 
unde Ariman și Vera se întâlnesc pentru prima dată. 


Apăsarea de pe pieptul ei se ușură treptat, ștergând urmele 
dezamăgirii ce se datora probabil încă unei iluzii spulberate. 
Timpul avea să o îndepărteze. Problema însă era că Verei i se 
părea din ce în ce mai greu să aibă încredere în cineva... 


Când Vera îl întâlnise pe Kaloyan, el îi păruse o persoană cu 
care putea trăi. Deși nu știa mai nimic despre el, se decisese că 
îndeplinea majoritatea criteriilor ei. La acea vreme, încă mai 
credea că trebuia să facă lucrurile într-o ordine anume ca să își 
atingă scopul. Așa că își urmă planul pas cu pas - primul era să 
îl cunoască pe Kaloyan mai bine. Poate că acum se maturizase 
în sfârșit, căci se simţea cuprinsă uneori de teama că tot planul 
ei fusese o greșeală. Şi că orice ordine în viaţă exista numai în 
mintea ei. Indiferent de câte ori rearanja piesele, întotdeauna 
sfârșea prin a avea o imagine semnificativă - chiar dacă 
diferită. 

Cu timpul, Vera și Kaloyan ajunseseră să se cunoască până în 
cel mai mic detaliu, însă viaţa lor de zi cu zi se transformase în 
rutină. Puțin câte puţin, roseseră la temelia viitorului construit 
cu atâta grijă. Magia dispăruse pe nesimţite în zile și nopti, în 
obiceiuri enervante și ciorapi murdari, fraze exersate și cereri 
repetate. Dragostea lor pentru imagini imaginare se 
destrămase în realitate. 

Relaţia lor ajunsese într-un punct în care pe Vera o irita totul 


la el, așa încât nu încerca decât să îl evite. 

Nu îi era dor de el, ci doar de iluzia pierdută a uniunii lor 
veșnice. Pentru că, de această dată, își dădea seama de 
improbabilitatea ei absolută. Vibraţia recurentă era trecătoare, 
așa că trebuia folosită cu chibzuinţă, fără să fie amestecată cu 
nevoia umană de veșnicie. Oamenii își doresc cu disperare să 
creadă că iubirea și dorința există dincolo de atingerea 
timpului, însă dorinţele nu schimbă faptele. 


Barmanul scăpă un pahar, care se sparse într-o mie de 
fragmente invizibile. Speriată, Vera sări de pe scaun. Un cuplu 
care stătea la masă în capătul opus al camerei o luă ca pe un 
semn că trebuia să plece, lăsând barul aproape gol. 

Vera ezită o clipă, apoi se întoarse către bărbatul necunoscut 
și îl întrebă în engleză: 

— Sunteţi aici pentru conferință? 

Bărbatul se uită la ea. Pe faţa lui nu se citea nici surpriză, 
nici plăcerea interesului ei pentru el. 

— Probabil voi rămâne, răspunse el cu răceală, fără să i se 
relaxeze niciun mușchi de pe faţă. 

Ochii lui o priveau fără vreun semn de neliniște. Erau cei mai 
ciudaţi și mai colorați ochi pe care îi văzuse Vera vreodată. Nu 
o întrebă cine era, de unde venea sau de ce era singură. Se uită 
înapoi spre perete și luă câteva înghiţituri din băutură, ca și 
cum ar fi studiat-o cu mare atenţie. 

Vera privi în jur după vreo mișcare din cameră care să îi 
distragă atenţia, dar erau singuri în micul spaţiu. Aerul nopţii 
aducea cu el melodia aproape imperceptibilă a viorilor, 
pierdută în strălucirea castanie a luminilor. Liniștea nu făcea 
decât să îi sporească stânjeneala. 

— Se pare că nu am găsit cel mai căutat bar din Moscova, 
comentă ea. 

— Mie așa îmi place, răspunse bărbatul cu o voce joasă, 
răgușită. 

— Presupun că și dumneavoastră abia aţi ajuns... 

El dădu aprobator din cap. Ca și cum nimic n-ar fi contat în 
afară de punctul la care se uita fix. Luă încă o înghiţitură din 
băutură, cu aceeași concentrare exagerată de mai devreme. 

— Şi camera dumneavoastră e prea mică? 

El nu răspunse imediat, apoi păru să se decidă că tăcerea ar 


fi fost prea nepoliticoasă. 

— Camera mea este în regulă. 

— Există seri întunecate când totul pare diferit. Aţi observat 
vreodată? Epuizarea e apăsătoare, fără să îţi aducă odihnă. 

— Eu nu mă tem de întuneric. 

— Dacă aţi vedea camera mea, aţi înţelege ce vreau să spun. 

Pe buzele lui se întrezări un zâmbet aproape imperceptibil. 

Vera îl observă, deși nu putea descifra înţelesul lui. 

— Nu vă place să staţi de vorbă. 

— Nu fac asta prea des, răspunse el cu nonșalanţă, fără să o 
privească. 

Luă paharul și își termină băutura. 

„Va mai comanda unul, se gândi Vera. Degajarea lui e doar 
teatru.” încercă și ea să se comporte ca și cum n-ar fi interesat- 
o gesturile lui. Bărbatul scoase niște bani din portofel și îi băgă 
în pahar alături de nota de plată. 

— Stati la hotel? îl întrebă Vera repede. 

— Încă nu m-am hotărât. 

Bărbatul se ridică de pe scaun. 

— Noapte bună! adăugă el rigid. 

Apoi își îndepărtă privirea și plecă. 


RĂMĂȘIȚELE ISTORIEI 


Pe pagina 428 se afla o fotografie cu amuleta orfică din 
catalogul Muzeului din Berlin din 1909. In ciuda calităţii 
slabe, fotografia oferea totuși dovada existenței amuletei. 
„Cartea scrisă de Freke și de Gandy în 1999 conţine o bine 
cunoscută fotografie «verde», în care o imagine în 
semitonuri a amuletei originale, din piatră gravată, apare 
în culoarea verde. Acest lucru ridică o serie de întrebări: 
(i) Obiectul este verzui, indicând faptul că nu e deloc 
hematii; (ii) pe obiect se văd crăpături, care par să 
sugereze că e făcut din fildeș. De fapt, hematitul este fragil 
și s-ar sparge dacă ar fi crăpat în acest fel; forma gravată 
apare în relief. în timp ce în catalogul din 1909 știm că 
este scobită; (iv) pe lângă toate acestea, imaginea este 
decorată cu o bogăție incredibilă de clarobscur.” 


Analiza amuletei de către L. Tsonev, 
cercetător științific asociat 


Pașii înăbușiţi, ușile trântite și sforăitul din camerele vecine 
deveneau tot mai sonore pe măsură ce lumina zilei începea să 
intre prin draperii. Cineva tuși, iar o clipă mai târziu se auzi 
cum cineva trăgea apa. Se deschise o fereastră și cineva fluieră 
o serenadă spre stradă. Afară, pe hol, liftul se auzea venind și 
plecând, zăngănind metalic ușile. 

Prima noapte la Moscova a doctorului Franz Werder nu fu 
prea bună. Se înscrisese pentru conferinţă în ultima clipă, așa 
că singura cameră pe care secretara lui reușise să o mai obţină 
era la un hotel micuţ din apropiere de muzeu. Majoritatea 
participanţilor la conferință stăteau la Metropol, acolo unde se 
țineau ședințele. Cu toate acestea, directorul Muzeului din 
Berlin refuzase să plătească preţurile exorbitante pretinse de 
hotelurile mai acceptabile din Moscova. 

Werder auzi o bătaie în ușă. Comandase micul dejun în 
cameră, pentru că nu știa când urma să vină mașina să îl ia. 

Îl trezise soneria insistentă a telefonului. Recunoscuse vocea 
neliniștită a șefului de personal de la Ministerul Culturii 
german. Deci și ministrul Norman era acolo. Era prima dată de 
la al Doilea Război Mondial când un om de stat de rang înalt 


din Germania venea la Moscova pentru un eveniment cultural. 
Prezenţa ministrului le oferea celor din media un motiv bun ca 
să caute intenţii ascunse în vizita la muzeu.* Istoricii nemți 
știau foarte bine ce lipsea din muzeele și din buncărele în care 
își păstrau obiecte de tezaur. De-a lungul anilor, organizaseră 
mai multe vizite neoficiale de la Berlin, ca să insiste ca 
obiectele să fie returnate. Cu toate acestea, răspunsul constant 
al Rusiei fusese că încă aduna informaţiile necesare. Adevărul 
era că, după șaizeci și doi de ani de la terminarea celui de-al 
Doilea Război Mondial, sute de obiecte de tezaur nepreţuite - 
care dispăruseră din Germania nazistă și care erau considerate 
oficial pierdute - erau ascunse în arhivele de la Moscova. Rușii 
nu îndrăzneau să le expună de teamă ca nu cumva nemţii să le 
declare proprietatea lor. 

Poziţia fermă a Berlinului cu privire la „returnarea trofeelor” 
se atenuase pe măsură ce interesele economice în Rusia 
crescuseră - și se schimbaseră complet în cele din urmă, când 
se aflase că pierduta Sală de Chihlimbar a Rusiei ar fi fost 
descoperită în Germania. 

— Credeam că aţi ieșit deja! exclamă femeia ușurată. 

— Așa de dimineaţă? 

Doctorul Werder tocmai se uitase la ceas - era abia ora 
șapte. 

— Domnul ministru Norman insistă să veniţi la o întâlnire cu 
un expert. 

— Ce întâlnire? întrebă istoricul, simțind că se trezește de 
tot. 

— La muzeu... o întâlnire la nivel înalt, cu ușile închise. 


3 Aceasta este o altă referire la expoziția „Epoca 
merovingiană“, care avea artefacte unice din perioada puţin 
cunoscută din secolele al V-lea-al VIII-lea d.Hr. în această 
perioadă, barbarul Merovech a fondat regatul franc al 
merovingienilor pe locul unde se află azi Belgia. Această 
expoziţie a reunit pentru prima dată în șaizeci de ani peste 700 
de obiecte din muzeele germane, care aparțineau acum 
colecțiilor rusești în urma așa-numitului „transfer de obiecte de 
valoare culturală de după al Doilea Război Mondial“ (Chavdar 
Stefanov, corespondent la Moscova pentru postul naţional al 
radioului bulgar, 15 martie 2007). (n.a.) 


Ministrul a primit o scrisoare aseară și organizează o echipă. 
Femeia părea nervoasă și cu răsuflarea tăiată. 
— A insistat să veniţi, adăugă ea. 
— Când? 
— La ora 9, la Muzeul Pușkin. Va veni o mașină să vă ia în 
curând. 


Franz Werder își termină micul dejun și împinse căruciorul 
cu resturile pe hol. Se spălă din nou pe dinţi, se pieptănă și 
rămase la fereastră, așteptând mașina. 

Telefonul sună iar - recepţia îl informă că mașina sosise, își 

luă haina și ieși din cameră. 
_ “Traficul de pe bulevard curgea în aceeași direcţie cu râul. 
Încă pe jumătate adormit, Werder urmări cotiturile lui. Pentru 
o clipă, îi aminti de râul care înconjura muzeul din Berlin - doar 
că râul Moscova părea ceva mai lat. Mașina întoarse în 
apropiere de biserica restaurată Hristos Mântuitorul - una 
dintre minunile Moscovei, a cărei istorie este la fel de 
extraordinară ca și arhitectura ei. 

Istoricul lăsă geamul în jos, ca să se bucure de imaginea 
strălucitoarei catedrale. Domul aurit sclipea în lumina 
reflectată a soarelui. Totuși, vântul rece îl făcu să se retragă 
din nou în căldura din interiorul mașinii. 

Mașina se opri la intrarea muzeului, iar șoferul îi deschise 
savantului portiera. 

— Vă așteaptă, spuse el arătând către aleea din curte. 

Werder își încheie nasturii paltonului, nu din cauza frigului, 
ci mai mult ca să își îngrădească încrederea șovăitoare. 

Tufișurile și brazii argintii erau acum albi din pricina zăpezii 
căzute peste noapte. Aleea tocmai fusese măturată. În muzeu 
nu erau vizitatori, pentru că lunea era închis pentru public. 


Liniştea grea și perfecta nemișcare dădeau un aspect 
fantomatic clădirii clasice. Şirurile falnice de coloane de 
marmură de la intrare semănau cu soldaţii aflaţi la datorie - 
gânditoare, invincibile, invocate de veșnicie. 

Franz urcă treptele de la intrare. Când ajunse la ghișeul 
pentru bilete, un angajat al muzeului îl direcţionă pe coridorul 
din dreapta. Auzi ecoul unor voci îndepărtate, tonurile lor 
serioase plutind prin camerele din apropiere. Când trecu pe 
sub rămășițele unor boite dintr-o biserică catolică, se auzi 
strigat pe nume de cineva. 

— Domnule doctor Werder! Ce bine că aţi venit! 

Ministrul zâmbi politicos, dar părea neliniștit în timp ce se 
apropia. Pe frunte avea broboane de sudoare. 

Îi strânse mecanic mâna lui Werder și își reluă conversaţia, 
în cameră se mai aflau alţi trei nemti - doi dintre ei erau gărzile 
de corp ale oaspetelui de rang înalt. Werder nu îl recunoscu pe 
celălalt bărbat, care vorbea cu un mic grup de ruși și cu o 
femeie în vârstă, directoarea Muzeului Pușkin. Werder o văzuse 
la câteva conferinţe academice. Când se uitară unul la celălalt, 
dădură din cap în semn de salut. Directoarea se apropie de 
Werder și, vorbind într-o engleză stricată, îl invită să ia loc pe 
unul dintre cele șase scaune din mijlocul camerei. 

„Ciudată întâlnire”, se gândi Werder așezându-se. Cu 
excepţia gărzilor de corp care tăceau, participanţii la întâlnire 
se împărţiseră în două grupuri. Conversaţiile lor șoptite 
aduceau la viață umbrele statuilor încremenite din cameră. 
Ecourile se stingeau în întuneric. Doi cai enormi de fier, călăriţi 
de cavaleri de metal, străjuiau cercurile care șușoteau. Păreau 
într-atât de reali, încât Werder aproape că se aștepta să le iasă 
aburi pe nări și copitele să zăngăne pe podeaua de marmură. 
Pe partea opusă, un Apolo nud le făcea semn cu mâna 
călăreţilor cu braţul rupt. În capătul camerei se odihneau 
liniștite două sarcofage de piatră. Tavanul din sticlă jivrată de 
deasupra lor lumina camera cu o rază albă. Pe pancarta de 
deasupra intrării, sub arcada bisericii, era scris „Camera 
italiană”. 

Pe hol, sunetul bocancilor care mărșăluiau se auzi mai tare. 
Apoi intră un ofițer rus în uniformă, gâfâind ușor. Merse către 
domnul Mihalkovici, directorul AFRCC“, și anunţă pe un ton 


% Agenţia Federală Rusă pentru Cultură și Cinematografie 


rece: 

— Artefactele au fost aranjate. Sistemele de securitate au 
fost dezarmate. Oaspeţii pot intra. 

În acel moment, ministrul se așeză lângă Werder și îi șopti: 

— Vreau să-mi spuneţi care sunt cele mai valoroase obiecte 
pentru Germania. Făcu o pauză, apoi adăugă: Și vreau să-mi 
garantaţi că aparţin într-adevăr Muzeului din Berlin. Nu sunt 
acceptate greșeli! 

— Ce Dumnezeu se petrece aici? întrebă Franz agitat. 

— Vă explic mai târziu. Deocamdată, doar mergeţi pe lângă 
mine și încercaţi să evitaţi neînțelegerile. 

În clipa aceea, ofiţerul rus părăsi încăperea în zgomotul 
bocancilor. Silueta lui verde-cenușie ieși pe sub bolta de 
deasupra Ușilor de Aur precum fantoma unei manevre militare 
din secolul trecut. Werder tremură de încântare când 
recunoscu celebrul Zolotie dveri, intrarea sub formă de arcadă 
versatilă din biserica Sfânta Maria. Construită în 1230, slujise 
credincioșilor timp de multe secole, dar astăzi se afla acolo, 
pârjolită și distrusă, împodobind Camera italiană a unui muzeu 
din Moscova. Decoraţiunile delicate de pe piatra murdară de 
fum înfățișau Adorarea Fecioarei Maria. Într-una dintre scene, 
Fecioara Maria îi oferea pruncului lisus un măr ceresc, 
simbolizând izbăvirea de păcatul originar. 

Ofiţerul se opri sub arcadă, așteptând ca vizitatorii să îl 
ajungă din urmă, cu un aer indiferent faţă de tonele de istorie 
care atârnau chiar deasupra capului său. 

Werder îl urma îndeaproape pe ministru, trăgând cu urechea 
la conversaţie fără să vrea. 

— Îmi pare rău, dar colecţia nu va putea fi dusă în Germania, 
răspunse directorul de la AFRCC cu o voce calmă și imparţială. 
De aici va merge la Sankt Petersburg. Apoi va fi adusă înapoi în 
arhive. 

Pe faţa lui dansa un zâmbet îngâmfat. Nu își putea ascunde 
satisfacția că le dădea peste nas nemților. Deși războiul era în 
spatele lor cu multe generaţii, animozitatea profundă dintre 
cele două popoare încă rezista. 

— Dar germanii au dreptul să o vadă. 700 de artefacte 
aparţin Muzeului din Berlin. Oamenii de știință germani au 
creat această colecţie pe parcursul câtorva secole, îl întrerupse 


(n.a.) 


ministrul. 

— Nu trebuie să devenim prea sentimentali. Imaginaţi-vă 
cum ar fi dacă irakienii v-ar ruga să le redaţi strada Babilon“! 
sau dacă egiptenii și-ar cere mumiile înapoi. Artefactele din 
război îi aparţin legal Rusiei. 

— Potrivit legilor voastre! Este... Ministrul aproape că 
pronunţă „absurd”, însă în final îl împiedică diplomaţia; în 
schimb, dădu un citat din lege: „Obiectele de valoare culturală 
chiar nu pot fi returnate“? 

— Aţi omis faptul că legea se referă doar la proprietăţile 
naziste, îl corectă rusul. Le-am returnat deja o colecţie de 
tablouri ungurilor. O colecţie privată... 

— În schimbul unui contract gras de infrastructură. Cu 
dobândă legitimă, probabil? 

— Sarcasmul dumneavoastră nu ne ajută. V-am invitat la 
întâlnirea de astăzi ca să încercăm să ajungem la o soluţie 
pașnică pentru această problemă. În luna martie a anului viitor, 
președintele Puțin va aproba o lege prin care i se vor returna 
Germaniei șase vitralii disputate. Armata Sovietică le-a 
transferat în Rusia la sfârșitul celui de-al Doilea Război 
Mondial.“? 

— Asta e o noutate pentru mine! 

Ministrul era surprins cu adevărat. Încercă să își ascundă 
emoția dând nonșalant din cap către doctorul Werder, care 
arăta spre un obiect dintr-o carcasă de sticlă și lua notițe în 
carnețelul lui. Dacă vitraliile erau aduse înapoi în Germania pe 


“ În timpul războiului din Irak, puţinele fragmente rămase din 
legendarul Babilon au fost grav avariate. Potrivit unui raport al 
custodelui de la British Museum, John Curtis, între 2003 și 
2006, ruinele orașului au fost degradate profund de exemplu, 
strada pavată cu 2 600 de ani în urmă a fost distrusă când 
vehiculele militare grele au trecut peste ea. Muzeul Pergamon 
din Berlin deţine o reconstrucţie în mărime naturală a străzii, 
care se spune că include multe materiale autentice, decoraţiuni 
și elemente de arhitectură excavate din ruinele babiloniene și 
transportate în Germania. (n.a.) 

“ Pe 28 martie 2008, Consiliul Federaţiei a promulgat o lege 
specială semnată de Vladimir Putin, prin care Rusia îi returna 
oficial Germaniei vitraliile de la Sf. Marienkirsche din Frankfurt 
pe Oder, aduse în URSS după al Doilea Război Mondial. (n.a.) 


timpul mandatului său, avea să îi rămână numele în istorie. 

— Şi de ce îmi spuneţi mie? Presupun că asemenea informaţii 
sunt confidentiale. 

— Așa este. Aș vrea să cădem la o învoială. 

În timp ce demnitarii mai în vârstă continuau schimbul 
tensionat de replici, doctorul Werder îi urma în tăcere, 
inspectând încântat rămășițele istoriei încuiate în carcasele de 
sticlă prevăzute cu alarme. Avea senzaţia că dăduse peste o 
capsulă temporală prețioasă care, la fel ca o gaură neagră, 
înghiţise tot ce fusese pus în ea. Unele artefacte lânceziseră 
decenii la rând în beciurile moscovite. Altele fuseseră 
considerate pierdute, așa că valoarea lor istorică crescuse 
acum ameţitor. Dacă era după el, ar fi luat totul înapoi în 
Germania. Lumea academică făcuse ani la rând cercetări 
despre aceste obiecte, așteptându-se să sară deodată din vreun 
cufăr uitat. Redescoperirea lor avea să îi forțeze pe oamenii de 
știință să rescrie istoriile prăfuite care umpleau acum rafturile 
bibliotecilor. Dar Franz știa că era imposibil să ia totul. 

— Ascult, răspunse Norman aproape imperceptibil. 

— Ca semn de bună-credinţă, am putea adăuga câteva 
artefacte la legea cu privire la cele șase vitralii... obiecte de 
anumită valoare pentru voi. Aici se află în total 947 de 
exponate. Dar publicul nu știe decât despre 700, așa că nu cred 
că cineva va observa dispariţia a 250 dintre ele. 

— Despre care 250 vorbiţi? 

— Asta hotărâți dumneavoastră. Piesele despre care nimeni 
nu bănuiește că ar exista sunt chiar sub ochii dumneavoastră! 
Mihalkovici arătă cu mâna către carcasele cu exponate și 
adăugă: Majoritatea au fost luate din colecţiile private. Deloc 
surprinzător, mulţi soldaţi și ofiţeri au șterpelit câte un trofeu 
sau două de ici-colo în timpul războiului. Din fericire, am reușit 
să le cumpărăm pe multe dintre ele. 

— Ce doriţi de la noi? întrebă ministrul nerăbdător. 

— Ştiţi dumneavoastră. Camera de Chihlimbar“ și Graf 


43 În 2008, în satul Deutschneudorf din Saxonia, un arheolog 
german amator a excavat aproape două tone de metale 
preţioase, despre care se credea că făceau parte din Camera de 
Chihlimbar furată din Rusia de către naziști. In 1716, regele 
Frederic I al Prusiei i-a dăruit Camera de Chihlimbar lui Petru 
cel Mare. A fost instalată în Palatul de Iarnă din Sankt 


Zeppelin“. 

— Chiar dacă le-am avea, tot n-ar fi un târg cinstit. 

— Încă nu aţi văzut tot! răspunse Mihalkovici frecându-și 
bărbia. 

În acele momente, Werder se uita fascinat la unul dintre 
exponate, uitând complet de oficialii de rang înalt. Ochii lui 
studiau cu atenţie un obiect neatrăgător din piatră roșiatică. 
Norman veni lângă el și îl întrebă ce reprezenta. 

— Asta e amuleta orfică! șopti el, de parcă s-ar fi temut că 
vocea lui avea să rupă vraja și să facă himera să dispară. Nu se 
poate! Totuşi, ea este. Nu credeam că am s-o văd vreodată... 

— Ce amuletă? întrebă Norman nedumerit. 

Werder îi făcu semn ministrului să îl urmeze de partea 
cealaltă a carcasei de sticlă. Habar nu avea cât știau rușii 
despre miniatură. Dacă aveau chiar și cea mai vagă idee despre 
valoarea ei, nu aveau să o returneze niciodată. 

— Acesta este unul dintre cele mai disputate și căutate 


Petersburg, apoi mutată la Ţarskoe Selo în 1755. în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial, forţele hitleriste au transportat 
Camera de Chihlimbar la Konigsberg; traseul ei ulterior a 
rămas un mister. Cu ceva timp înainte de a fi redescoperită, 
Der Spiegel informa că rezidenții vârstnici din Deutschneudorf 
își amintesc că, pe 9 aprilie 1945, o coloană de camioane 
militare a apărut în sat, soldaţii au blocat zona, iar într-o gaură 
de mină abandonată au fost coborâte mai multe cufere. 
întreaga operaţiune a durat două zile. Ziarele britanice Times și 
Daily Telegraph au susţinut că tehnologia specială a 
demonstrat că lucrurile de valoare se aflau la 20 de metri sub 
pământ (cf. P. Stamenova). (n.a.) 

“ Ziarul german Der Spiegel a scris despre faptul că 
portavionul lui Hitler, Graf Zeppelin ( descoperit pe ţărmul 
polonez, putea isca un nou conflict între ruși și nemți. Potrivit 
surselor de la Ministerul Apărării din Germania, nava Graf 
Zeppelin era proprietatea Rusiei, iar Berlinul nu avea niciun 
drept asupra ei. La sfârșitul războiului, nava de război 
germană, care nu a fost niciodată folosită în vreo bătălie, a 
devenit unul dintre trofeele URRS-ului. în prezent, Rusia deţine 
drepturile legale asupra navei, una dintre cele mai mari 
legende militare ale secolului XX, potrivit celor menţionate în 
revistă (Der Spiegel, 2008). (n.a.) 


artefacte de la Muzeul Bode, șopti Werder emoţionat. Nici nu 
vă puteţi imagina... 

— Ajunge! îl întrerupse Norman. Orice emoție inutilă va 
crește valoarea obiectului. Ministrul se întoarse către 
directorul AFRCC și arătă nepăsător spre carcasă: Puneţi 
medalionul acela pe listă. 

— Nu aţi spus nimic despre propunerea noastră, insistă 
Mihalkovici. 

— În ceea ce privește nava, consideraţi treaba rezolvată. Dar 
nu avem Camera de Chihlimbar. 

— Informaţiile noastre arată că o mare parte a ei a fost 
descoperită în timpul excavărilor de la granița cu Cehoslovacia. 

— Acela e doar un zvon. Nu a fost confirmat nimic, răspunse 
Norman cu răceală. 


ȘI DACĂ SFÂNTA CRUCE NU ESTE O 
CRUCE? 


Pagina 429 începea cu un șir de simboluri secrete și cu 
aceste cuvinte: „Adepții științei secrete Kabbalah sunt 
uniți de credința că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt; 
de aceea, interpretarea corectă a textelor biblice ar putea 
duce către o înțelegere profundă a adevărurilor adânci ale 
creației”. 


Centrul Internaţional Kabbalah, din Cartea lui Zohar 


„lar Cuvântul se regăsește în simboluri și în cuvinte. 
Atunci când le citești corect, te pot aduce mai aproape de 
Dumnezeu. lar când le urmărești înapoi în timp și spațiu, 
ele decodează calea și metamorfozele Primului Cuvânt...” 


Nici aici nu erau jaluzele, așa că Vera se trezi din nou 
devreme. Când auzi zbaterea extenuată a cozilor de pește pe 
cer, deschise ochii și cobori din pat. 

Directoarea Institutului Cultural ajunse fix la 8.30, cu o 
dubiță. Vera și trei jurnaliști bulgari, care veniseră să relateze 
de la conferinţă, așteptau deja în faţa hotelului, tremurând în 
hainele lor de iarnă. În ciuda soarelui dimineţii, ceața deasă 
transforma aerul într-o reţea ţesută din milioane de picături. 
Cerul mohorât părea coborât pe pământ, domul lui cenușiu 
atârnând în dreptul etajului cinci al celor două clădiri 
diplomatice zgârie-nori de lângă ambasadă. 

Directoarea le făcu semn să urce în mașină. Vera se gândi că 
tunsoarea femeii era mai modestă azi, chiar atrăgătoare. Cât 
despre ea, Vera hotărâse să își facă unghiile. Grupul se urcă în 
mașină și porni spre muzeu. 

Timp de peste două ore trecură prin „chin”, după cum numea 
directoarea în glumă ambuteiajele din traficul Moscovei. 
Mașina parcă în cele din urmă în faţa Muzeului Pușkin. În ziua 
aceea avea loc deschiderea oficială a expoziţiei, în timp ce 
conferinţa academică urma să înceapă a doua zi. Grupul bulgar 
alerga prin galerii de parcă era la o cursă. Programul era 
încărcat, iar directoarea le amintea repetat că erau presaţi de 


timp. Cea mai lungă pauză o făcură în faţa unui obiect de aur, 
considerat de origine bulgară. 

Vera se pierdu de grup în sala antichităţilor. Se oprise să 
examineze un vas roșu, decorat cu o scenă în care Hermes era 
așezat pe o piatră și îl ţinea în braţe pe pruncul Dionis. Și Orfeu 
era deseori înfățișat astfel. Sub desene se afla un șir de 
simboluri, pe care majoritatea savanților le considerau doar 
„decorative”. Deși Vera văzuse sute de vase decorate cu șiruri 
asemănătoare de meandre și de cruci, abia acum își dădea 
seama că acestea ar putea avea un sens ascuns - sau, cel puţin, 
sensul pe care îl căuta ea. Descoperi că se afla într-unul dintre 
acele momente în care obiectele mute nu numai că vorbesc, ci 
ţipă, atât de repede și atât de tare, încât nu le mai poţi urmări 
logica. Vera își scoase carneţelul și se grăbi să își noteze 
gândurile precipitate. Copie și câteva combinaţii de simboluri. 


PAIE III IEEE 


BIBI aaa] DAP 


Diverse tipuri de cruci și de meandre ce se regăsesc în arta 
antică 


Tiparul vasului consta în grupuri de câte trei meandre, 
întrerupte de pătrate având înăuntru cruci echilaterale. 
Acestea erau formate din patru pătrate de culoare deschisă și 
cinci de culoare închisă. 

Numerele indicau formula 5 + 4 + 3 = 12, care - conform 
credințelor orfice - reprezenta ciclul anual. Însă fiecare a treia 
cruce avea cinci pătrate deschise pe un fundal de patru pătrate 
închise. Vera făcu repede calculul: trei meandre plus cinci 
pătrate deschise sau trei cruci închise plus cinci cruci închise 
dădea un egal de opt. Crucile echilaterale, cunoscute și drept 


„cruci în opt colţuri”, erau folosite destul de des în lumea 
antică și în Evul Mediu. Însă până atunci, Vera nu realizase cât 
de frecvente erau în scenele orfice. De ce folosiseră artiștii 
cruci echilaterale, în opt colțuri? se întrebă ea. Iar acolo unde 
crucile nu erau în opt colțuri, existau linii intersectate ca 
semnul plus, în patru colţuri, cu câte un punct în fiecare colţ. 
Patru plus patru din nou dădeau opt. 

Oare numerele acestea însemnau ceva? se întrebă ea 
emoţionată. De ce nu se gândise niciodată la asta? Ba, mai 
mult, tiparul simbolurilor varia de la obiect la obiect, însă 
diversitatea nu putea fi atribuită diverselor școli care le 
creaseră. Oare erau coduri care indicau câte un cifru ascuns pe 
care cei neinițiați să nu îl poată vedea? Sau poate că mintea ei 
conștientă încerca, pur și simplu, să își imagineze că existau 
dovezi pentru o teorie la care se gândise în Elveţia: că meandra 
putea fi legătura simbolică între meandriţi și descendenţii lor - 
oricine ar fi fost aceștia. Poate că nu era chiar o coincidenţă 
faptul că semnul antic al meandrei reapăruse în Tracia 
împreună cu imaginile și cu temele orfice. 

În clipa aceea, Vera îşi dădu seama că putea folosi ideile 
rămase de la meandriţi ca să descopere ce se întâmplase cu 
civilizaţia lor. În preistorie, ideile erau surprinse în simboluri - 
simboluri care supravieţuiau, deși sufereau metamorfoze. Dacă 
urmăreai drumul înapoi prin toate aceste metamorfoze, trebuia 
să ajungi în mod logic la ideea originală. Vera răsfoi caiețelul - 
mai devreme copiase simbolurile cele mai comune ale 
meandriţilor, cele de pe artefactele descoperite în apropiere de 
Gradeshnitsa, Karanovo, Vina, Lepenski Vir® și Tartaria.“$ 
Simbolurile cele mai frecvente includeau printre altele 
meandra, crucea echilaterală, perechi de cârlige în oglindă 
unite la bază, svastica, spirala veșniciei, cercul cu un punct 
deasupra (simbolul soarelui) și inima anatomică. Și tocmai 
acest grup de semne compunea marginea scenelor orfice din 
arta ulterioară. 


După încă o oră prin traficul din Moscova, bulgarii ajunseră 
la mausoleu. Această oprire stârnea cea mai mare încântare 
printre tinerii vizitatori, aflaţi pentru prima dată la Moscova - 


45 În Serbia (n.a.) 
46 În România (n.a.) 


poate pentru că era singurul loc din lume unde puteai vedea o 
mumie adevărată, care nu era ascunsă sub straturi de bandaje 
sau erodată de pe parcursul mileniilor. Mumia micuță a lui 
Lenin era o atracţie turistică atât de admirată, încât puţinii 
care deplângeau soarta lui deplorabilă rămâneau doar niște 
voci în pustiu. Cui îi păsa de odihna unui singur suflet dacă 
milioane de oameni se aliniau să privească trupul său 
îmbălsămat? Un trup uscat pe oase, ca un cadavru descărnat al 
unui copil cu barbă roșcată. 

Mașina se opri la intrarea în Piața Roșie. Pasagerii 
deschiseră umbrelele ca să se apere de ninsoare și o porniră 
repede spre piaţă. 

Vera rămase în urmă din nou, fiindcă mumia nu o interesa. 
Ninsoarea alterna cu o ploaie îngheţată. Umbrela era inutilă în 
fața vârtejurilor ude, bătute de vânturi haotice. 

Odată ajuns în Piaţa Roșie, grupul se îndreptă spre grilajele 
de fier din jurul mausoleului. Lespezile ude, luminate de blițul 
camerelor foto, străluceau ca cerul nopţii. În ciuda vremii 
îngrozitoare, turiștii făceau poze neobosit, încercând să 
păstreze scurtele momente trăite în piaţă pentru posteritate. 

Niciunul dintre bulgari nu observă că Vera se afla tot la 
intrarea în piață, studiind arhitectura surprinzătoare, cu 
milioanele ei de cărămizi roșii ca focul. Pe partea stângă, o 
bisericuţă stătea înghesuită în piaţa celebră, iar exteriorul ei cu 
roșu și albastru, ca și domul auriu abia dacă se vedeau. Vera ar 
fi trecut și ea mai departe dacă n-ar fi observat crucile 
echilaterale care străjuiau ferestrele. 

Intrigată, urcă treptele micii biserici ortodoxe, apoi intră. 
Tavanul jos crea o senzaţie de căldură și de confort. Intrarea 
dădea către două coridoare. Unul ducea la naosul principal, 
unde un preot îngâna monoton o rugăciune, iar celălalt 
înconjura altarul. 

Vera se lăsă dusă de mulţimea din jur pe coridorul de pe 
partea dreaptă. Șoaptele, mișcarea și mirosul greu de tămâie o 
învăluiră imediat. 

— Scuzaţi-mă, aveţi cumva un creion? o întrebă o voce în 
rusă. 

Vera se întoarse. O femeie micuță cu batic întindea mâna 
spre ea așteptând, ca o cerșetoare care cerea o bucată de 
pâine. Vera îi făcu mecanic semn să plece și înaintă odată cu 


mulțimea. O icoană colorată îi atrase atenţia, apoi încă una și 
încă una. Simţea că ochii sfinţilor îi zâmbesc de pe pereţi, în 
ciuda comportării ei necuviincioase. Lumânările umpleau aerul 
de fum, făcând-o să ameţească. Rămase nemișcată o clipă, 
simțind că trupul ei tăia ca un cuţit torentul de femei cu batic 
care vorbeau în șoaptă. În Rusia, toate femeile trebuiau să își 
acopere capul în biserică. 

Grămada foșnitoare de femei era mai puternică decât Vera, 
așa încât se simţi trasă către naosul mare. Simţea o greutate în 
piept și o preocupa un gând: „Oare își dau seama că nu sunt 
credincioasă?” Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se 
întoarcă la ghereta unde se vindeau lumânări, dar se răzgândi. 
Ce vină avea ea că nu credea? Nu voia să facă parte din turmă, 
urmându-i pe toţi ceilalţi fără să caute un motiv. Nu credea, dar 
căuta adevărul - ceea ce era mai dificil decât să aprinzi, pur și 
simplu, o lumânare și să îţi faci cruce în faţa icoanelor 
zâmbitoare. 

Greutatea se transformă dintr-odată în teamă, încremenind-o 
în loc și paralizându-i gândurile. Se întoarse repede și își făcu 
drum înapoi spre intrare, căutând-o febril pe femeia micuță, 
una dintre cele multe cu batic. Vera îi recunoscu paltonul 
ponosit și o bătu pe umăr. Femeia o urmărise cu atenţie. 

— Doar o clipă, mormăi Vera în rusă, scotocind în geantă 
după un creion. 

În ciuda ninsorii de afară, Vera simţea că transpiră. Femeia 
stătea nemișcată și tăcută, iar ochii îi deveneau tot mai mari și 
mai provocatori. Degetele Verei găsiră în sfârșit instrumentul 
rece și subţire, unealta ei de încredere pentru însemnarea 
gândurilor. Îl apăsă în palma femeii. 

Zâmbetul acesteia dezvălui un șir de dinţi stricaţi. Își strânse 
baticul, se întoarse spre măsuţa de lângă perete și scrise pe o 
bucată de hârtie numele fiicei ei bolnave. $chiopătă până la o 
cutie sărăcăcioasă din naosul central și strecură biletul printr-o 
crăpătură, deasupra unui cuib de sute de alte bucăţi de hârtie. 
Apoi femeia se așeză în spatele bisericii, așteptând ca preotul 
să citească numele copilei în rugăciunile lui și astfel să fie auzit 
de Dumnezeu. În tot acest timp, fiica ei era singură acasă, 
așteptând ca mama ei să se întoarcă. 

Vera nu mai așteptă pixul. Când se întoarse să plece, prima 
icoană din hol îi atrase privirea - era plină de scene în 


miniatură din Noul Testament; culorile ei vii erau imposibil de 
ratat. Dar ceea ce îi atrase Verei atenţia fu ornamentul de pe 
margini - se repeta aici unul dintre simbolurile pe care Vera le 
copiase de pe vasele antice din muzeu de sute de ori. Ce o 
adusese azi aici, într-o biserică ortodoxă din Piaţa Roșie? Oare 
o putere divină voia ca ea să facă legătura dintre aceste 
simboluri? 

Vera studie tiparul de simboluri care încadrau multitudinea 
de personaje și scene din Noul Testament. Un anumit semn se 
repeta constant - crucea echilaterală cu puncte deasupra 
fiecărui colț. 

Și iată din nou simbolul văzut mai devreme: o cruce în patru 
colţuri plus patru puncte. 

Același semn despărțea simbolurile orfice în arta tracică și 
greacă. Oare căuta prea multe sensuri într-o simplă 
coincidență? Oare propria imaginaţie - sau, mai rău, propria 
dorință copleșitoare de a găsi un răspuns - o determina să vadă 
asocieri inexistente? Poate că mintea ei conștientă căuta un 
mod de a răsuci faptele astfel încât să o amăgească, tocmai 
pentru că motivul părea întotdeauna să îi scape. 


În ce fel era ziua aceea diferită de oricare altă zi? De ce 
începuse să vadă deodată ceva ce existase secole la rând? De 
ce nu se întâmplase asta cu o zi în urmă sau în anii în care 
studiase fiecare centimetru al Muzeului de Arheologie din 
Sofia? Vera avea senzaţia că cineva croia un labirint de 
înţelesuri, ducând-o într-o direcție necunoscută de la o oră la 
alta. 

Poate că labirintul fusese întotdeauna în jurul ei sau în ea, 
însă abia acum îi recunoștea conturul. Poate că în felul acesta 


inventaseră oamenii - de-a lungul mileniilor - poveștile în care 
credeau... 

Femeia cu batic o bătu pe Vera pe umăr și îi puse pixul în 
palmă. Își făcu repede cruce de câteva ori în faţa icoanei la 
care se uita Vera și merse mai departe. Vera o urmă ca 
hipnotizată în naosul central. Inainte să intre, privirea îi 
încremeni din nou, de data aceasta asupra simbolurilor colorate 
pictate pe arcada care ducea în altar. Arcada în trepte avea mai 
multe straturi, fiecare decorat cu un model repetat. Vera încetă 
să mai încerce să își explice ce se întâmpla și se lăsă în voia 
momentului. Pe tavan pluteau patru dintre cele mai comune 
simboluri ale meandriţilor. Abia acum își dădea seama de 
importanţa lor pentru istorie și pentru diversele civilizaţii. 


Inițial apăruseră în cea mai timpurie cultură neolitico- 
calcolitică, în Balcani, apoi ieșiseră la suprafaţă mai târziu, în 
mitologia antică și în orfism. Și acum, iată-le aici - într-o 
biserică ortodoxă! Era posibil ca cele trei perspective asupra 
lumii - atât religioase, cât și filosofice - să fi împărtășit o 
legătură ascunsă în decursul mileniilor? Sau oamenii erau, pur 
și simplu, oameni indiferent de timp și de spaţiu, iar aceste 
semne erau doar inerente în specie? 


Cu doi ani înainte, când Vera începuse să colecţioneze 
materiale pentru carte, realizase că argumentul ei principal era 
în mod evident exagerat și artificial. Se concentrase asupra 
legăturii secrete a două dintre cele mai populare religii din 
lume - creștinismul și orfismul -, întrucât credea că subiectul 
va putea fi extins cu ușurință. Sute de savanţi din toată lumea 
scriseseră despre asta, dar ideea era nouă pentru publicul larg. 
Realizase, de asemenea, că cel puţin jumătate din argumentele 
ei fuseseră analizate în cel mai mic detaliu și făcute să se 
potrivească unul cu celălalt precum într-un puzzle. Apoi văzu 
legătura cu dispariţia misterioasă a civilizaţiei balcanice, pe ai 
cărei exponenţi ea îi numea „Cei Dintâi” sau „meandriţii”. 
Acest lucru dădea poveștii finalul armonios pe care îl căuta. 

Însă se întâmplă ceva neașteptat - cu fiecare nouă dovadă, 
coincidenţele creșteau. Dacă ieri crezuse că le avea sub 
control, azi își dădea seama că faptele și coincidenţele 
începuseră să o controleze pe ea. 


Totul se schimbase după călătoria la castelul Jacques. De 
atunci începuse să apară dovada pe care nu o căutase - îi sărise 
în ochi, insistând să fie observată. Era incontestabilă, prea 
categorică și prea necunoscută ca să și-o fi imaginat. Indiciile 
urmau firesc unul după celălalt, într-o ordine perfectă. 

Șuvoiul de femei cu batic o ţâra mai departe. Se simţea ca un 
animal prins în mijlocul unei turme lovite de nebunie. 
Chinuindu-se să își păstreze echilibrul, Vera merse către una 
dintre coloanele de la arcadă. Se sprijini de baza ei solidă și 
scoase camera foto. „Sunt reale?” se întrebă ea. Cum era 
posibil ca ea, o studentă oarecare, care scăpase basma curată 
chiulind de la atâtea cursuri și prelegeri mulțumită influenţei 
tatălui ei, să vadă acum ceva ce fusese invizibil pentru milioane 
de perechi de ochi? Ceva ascuns mult timp, ceva care lupta 
împotriva timpului ca să evite să fie descoperit. Și totuși, 
dăduse buzna pe neașteptate în mintea ei. 

La începutul cercetării, Vera consolidase aspectele haotice 
ale teoriei ei prin conceptele savante general acceptate. Când 
argumentul ei avea să pară suficient de original și de raţional, 
urma să adauge elemente inventate, transformându-l astfel 
într-o noţiune logică, dar necunoscută în cercurile academice 
venerabile. Această mică doză de ficțiune era crucială pentru a 
evita respingerea teoriei ei din capul locului; Vera învățase că 
oamenii de știință se temeau de necunoscut și preferau să 
păstreze tăcerea decât să își recunoască nesiguranța. Însă 
acum, cu fiecare semn nou care apărea, ideea ei își dovedea 
existenţa în mod convingător - chiar și elementele inventate. 

Era ca și cum ceva sau cineva îi permisese să vadă ceea ce 
era invizibil: mesaje încifrate în modele decorative din 
preistorie, din Antichitate și din prezent. Cifrul era perfect clar. 
Era atât de simplu și totuși atât de imperceptibil. Primul ei 
gând atunci când văzu crucea lângă simbolul orfic fu acela că 
nu era decât o coincidenţă. Cu toate acestea, nu era vorba 
despre o cruce creștină obișnuită, simbolizând răstignirea - o 
asemenea explicaţie era imposibilă, fiindcă imaginea fusese 
creată cu câteva secole înainte de nașterea poveștii despre 
răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Probabil că cercurile din cele 
patru colțuri simbolizau soarele, care stătea la baza orfismului. 
Un cerc pentru fiecare anotimp. 

Ce putea să însemne însă același model atunci când era 


folosit în fiecare colţ dintr-o biserică ortodoxă? Putea fi văzut în 
ornamentele de pe pereţi și de pe icoane. Poate că era un alt 
indiciu care supravieţuise de-a lungul secolelor, deși sensul 
fusese schimbat conform tendinţelor din cultura deservită. 
Crucea era doar cel mai recent simbol împrumutat de civilizaţia 
modernă - totuși, alte civilizaţii o folosiseră timp de peste 8 000 
de ani. 

Opt, opt, opt... zumzăia în mintea ei ca o muscă. Vera ura 
discuţiile despre masoni și templieri și respingea teoriile 
despre aceștia ca fiind ficțiuni superficiale. Cu toate acestea, 
simbolurile apăreau în faţa ei nechemate. Simbolul templierilor 
era cunoscut ca fiind crucea în opt colțuri, în timp ce steaua în 
opt colțuri era un simbol masonic. Acest detaliu o dezamăgi și, 
preţ de o clipă, numeralul își pierdu magia. Totul părea să ducă 
spre ele - dar Vera nu le voia în povestea ei. 

Simbolurile urmărite de ea erau diferite - erau vechi de peste 
7 500 de ani. Atunci, ce s-ar fi putut întâmpla care să determine 
apariția primelor semne scrise?“ Și de ce tocmai în Tracia 
Antică? Şi în exact aceeași perioadă în care, după cum 
pretindeau anumiţi oameni de știință, Potopul cel Mare 
inundase pământurile din jurul Mării Negre. Aceeași perioadă 
în care civilizația meandriţilor apăruse în Balcanii Centrali. 
Bulgarii din Antichitate descriau această perioadă ca începutul 
calendarului lor, considerat acum cel mai exact calendar din 
lume. Aceste coincidenţe nu puteau fi accidentale. 

Acesta era începutul. De aici își începuseră probabil 
dezvoltarea primele concepte religioase și filosofice, păstrate 
până în prezent în simboluri și mesaje ascunse, dar modificate 
constant de nevoile schimbătoare ale societăţii. Fără să vrea, 
Vera își aminti axiomele Cuvântului și ale lui Dumnezeu: 


La început a fost Cuvântul. 

Și Dumnezeu era Cuvântul. 

Si Dumnezeu este Adevărul. 

Cuvântul se păstrează în simboluri scrise, 


+ Oamenii de știință sunt încă de acord cu datarea celor mai 
vechi simboluri din Balcani. în ultimii ani, majoritatea au 
acceptat ideea că artefactele datează din cca. 5500 î.Hr. 
(Civilizatiile pierdute ale Epocii de Piatră, R. Rudgley, p. 99) 
(n.a.) 


Imagini și numere... 
În Cuvânt se află adevărul, calea către Dumnezeu și 
începutul... 


Ideile au fost întotdeauna transmise prin simboluri. 

Vera își făcu cruce - nu pentru că toată lumea făcea asta, ci 
ca o reacţie subconștientă la emoția imposibil de reprimat pe 
care o simţea. Făcu un pas înapoi și se ghemui să fotografieze 
coloana și arcada împodobită. Camera foto păcănea rapid. Vera 
se uită în jur încercând să zărească dacă existau martori la 
păcatul ei. Teama îi întuneca mintea. Știa că fotografiile erau 
interzise în biserică. 

Aglomeraţia o împingea mai departe pe sub arcade, precum 
firele de nisip care se scurgeau prin mijlocul clepsidrei. Nimeni 
nu bănuia nici măcar pentru o clipă semnificaţia ornamentelor 
colorate care îi captaseră Verei atenţia. 


Vera căută în geantă și scoase o copie din Cartea 
Simbolurilor. Plănuise să o citeze la prelegerea din seara 
aceea. O deschise la pagina intitulată „Crucea”. Se uită la fraza 
de început: „Crucea este unul dintre cele mai vechi și mai 
răspândire simboluri din istoria culturală a omenirii. Cele mai 
timpurii imagini ale sale apar la sfârșitul secolului al V-lea - 
începutul secolului al IV-lea î.Hr...” 

— E absurd! șopti ea. Se agaţă doar de răspunsuri. 

Inchise cartea. Cu o săptămână în urmă, descrisese în caietul 
ei mai multe variante de cruci formate cu atenţie, create de 
meandriți cu 5 000 de ani înainte de Hristos. Pe una dintre 
acestea se afla chiar un om răstignit. 

Cineva din mulțime dădu peste ea, făcând-o să scape camera 
foto pe podea. Vera privi în jur, temându-se să nu fie certată 
pentru că fotografia fără permisiune imaginile lui Dumnezeu. 

Își luă aparatul și ieși afară în fugă. Abia acum își aminti de 
grupul cu care venise și de directoarea cu părul tapat, care, de 
fapt, părea chiar netezit azi. Îi văzuse ultima oară grăbindu-se 
spre mausoleu. 

Alergă spre poarta de fier, îndreptându-se spre Piaţa Roșie. 

Erau încă acolo, făcând fotografii în faţa templului roșu, 
piramidal, în care se afla trupul putrezind al lui Lenin. 


ÎN MĂRUNIAIELE PĂMÂNTULUI 


Pagina 430 începea cu o poveste despre urmele 
dispărute, urmată de acest citat: 

„Ceea ce îi face pe traci unici față de alte națiuni este 
credința lor în nemurire, pe care o numim azi orfismul 
tracic. Chiar și în Antichitate, acest lucru crea o impresie 
grozavă asupra observatorilor și, așa cum scria Herodot 
despre geți, aceștia au fost imortalizaţi. Credinţa tracilor și 
a regilor lor le domina viața și conduita istorică. Apare 
astfel logic întrebarea cu privire la înfățișarea și la natura 
acestei credinţe, care a fost legată de numele lui Orfeu 
încă din Antichitate, precum și întrebarea: cine este, de 
fapt, Orfeu?” 


Din Orfeu tracul, de Viktor Fol, p. 22 


La ora aceea din zi, sunetul cozilor de pește ce se zbat duse 
de vânt, fără trup, se potolise deja. Dar tot exista speranţa că a 
doua zi aveau să înoate din nou de pe fundul abisului către 
ceruri. 

Vera stătea pe un scaun lângă pianul din sala de lectură, 
neîndrăznind să ridice ochii de pe paginile albe acoperite cu 
litere negre. Acest lucru o făcea să pară cufundată în lectură. 
Dar nu citea cuvintele - le știa pe dinafară. Incerca să nu 
privească publicul care umplea salonul Institutului Cultural 
Bulgar din Moscova. Dacă ar fi fost doar câţiva oameni, s-ar fi 
îngrijorat că prelegerea n-avea să stârnească prea mult interes. 
Pe de altă parte însă, dacă publicul era numeros, toate acele 
perechi de ochi care se uitau cu nerăbdare la ea aveau să o 
paralizeze. Ura apariţiile publice, pentru că până și cei mai 
căutaţi ochi se multiplicau și deveneau înfiorători. 

Verei i se păruse întotdeauna dificil să se adreseze unui grup. 
Vocea i se stingea în ţiuitul din urechile ei, iar gândurile i se 
evaporau, în timp ce inima îi bătea nebunește și trupul îi 
tremura. Existau oameni care se bucurau să se afle în centrul 
atenţiei, dar ea nu se număra printre aceștia. Incercă să se 
convingă de faptul că publicul era doar o adunătură de ochi 
complet inofensivi. 

Nu rezistă tentaţiei și ridică privirea - la timp cât să vadă că 


ambasadorul și soţia lui se îndreptau către ea. Vera sări de pe 
scaun și întinse mâna spre el. 

— Excelenţa Voastră, e o onoare să vă întâlnesc! Vă 
mulțumesc pentru invitaţie. 

— Bună, Vera, spune-mi Vladimir, răspunse el clipind din 
ochi. 

Ea îl privi tulburată. Aproape că îi răspunse „Nu pot”, dar se 
decise imediat că ar fi fost ceva naiv și ridicol. 

— Tatăl meu... nu a putut veni. 

— Asta nu va conta atâta vreme cât prelegerea ta este 
interesantă. Trebuie să recunosc că „Vestigiile antice ale 
orfismului” sună ciudat. Eu și Natalia vom sta în primul rând și 
vom spune câteva cuvinte... 

— Mulţumesc! 

— Nu ai de ce să îmi mulţumești, spuse ambasadorul, ezitând 
pentru o clipă înainte de a continua: Tatăl tău, profesorul 
Kandilov... probabil se gândește mult la tine. E dificil să trăiești 
departe de copiii tăi... îl înţeleg foarte bine. 

Profesorul și ambasadorul se cunoșteau încă din 1989, când 
erau tineri și se învârteau în cercurile nomenclaturii politice a 
vremii. Oamenii din acea pătură socială își păstraseră o noţiune 
sentimentală de camaraderie în timpul anilor turbulenţi de 
tranziţie politică. Aparţineau cu toţii unei familii devastate de 
un taifun care împrăștiase refugiații spre toate punctele 
cardinale. 

Ambasadorul își luă soţia de braţ și o conduse către primul 
rând, lângă scenă. Vera îl urmări cu privirea, uitându-se apoi 
spre oamenii care își ocupau locurile în sală. 

Publicul pare cel mai înspăimântător în momentul în care 
trebuie să te ridici și să deschizi gura. După ce treci de punctul 
din care nu te mai poţi întoarce, devine mai ușor. Vera își potoli 
rapid tremurul corpului și nesiguranța din voce, apoi se lăsă 
purtată atât de profund de subiectul conferinţei, încât uită cu 
desăvârșire de public. 

— E posibil să existe în lume mai mulţi oameni decât știm 
noi, spuse ea pasionată. Descoperirile recente oferă noi indicii 
despre dispariţia unei civilizaţii eneolitice în Tracia. În timp ce 
academicienii bulgari menţin teoriile sigure, savanții din Vest 
au făcut afirmaţii îndrăzneţe despre primele sisteme primitive 
de scriere, care ar fi apărut în Balcanii Centrali. lar mărturia se 


găsește în muzeele noastre. Avem dovezi că, pe lângă litere și 
cifre, au fost primii care au descoperit aurul și sarea. Au creat, 
de asemenea, un calendar și au pus bazele medicinei. Credeau 
în renaștere și într-un zeu unic. Au construit temple minunate, 
altare și morminte. Chiar și complexitatea ritualurilor lor de 
înmormântare este surprinzătoare: bărbaţii erau îngropaţi cu 
faţa în sus, în timp ce femeile și copiii sub optsprezece ani erau 
îngropaţi în poziţie fetală, confirmând credinţa lor în veșnicie. 
Manualele nu au un nume pentru ei, dar eu îi numesc meandriţi 
- sau Cei Dintâi -, pentru că sunt cea mai veche civilizaţie 
despre care avem dovezi. Dintr-un motiv necunoscut de noi, 
aceștia au dispărut, arzându-și templele și altarele. In mileniul 
al IV-lea, în timpul tranziţiei dintre Epoca de Bronz și Epoca 
Calcolitică, ceva s-a întâmplat pe teritoriul Bulgariei de azi. 
Încă nu știm ce anume a fost. Știm doar că, după dispariţia 
acestei civilizații antice avansate, nicio altă cultură umană nu a 
trăit pe aceste pământuri timp de peste 1 000 de ani. 

— Cum puteţi fi sigură că un grup restrâns din această 
civilizaţie dispărută nu a rămas în Tracia? întrebă o persoană 
din public. 

— O fărâmă de dovadă vine din vasele de ceramică, răspunse 
Vera încrezătoare. După cum spune profesorul Vasil Nikolov, 
„ceramica e la modă”. Ea marchează apariţia unei culturi și a 
unei generaţii noi. După ce Tracia a rămas nelocuită un mileniu 
întreg, ceramica din noile așezări a fost diferită de tipurile mai 
vechi. Din păcate, formele devin mai simple și mai grosolane. 
Această ceramică nouă indică faptul că în Epoca Bronzului au 
apărut oameni total diferiţi. E ca și cum meandriţii au dispărut 
în măruntaiele pământului. Nu avem nicio informaţie care să 
sugereze că au murit. Și au dispărut fără urmă până în epoca 
lui Orfeu. Nu știm de ce, dar epoca lui Orfeu a fost martora 
unei renașteri culturale și a unei credinţe înnoite în cultul 
soarelui. Tracii s-au întors în peșterile și în templele de piatră, 
au redescoperit lucrul fin în aur și au început să folosească 
simbolurile secrete, antice, ale Celor Dintâi. Un alt motiv de 
uimire este faptul că, la câteva secole după dispariţia 
meandriţilor, au apărut civilizațiile din Egipt și Creta, în mod 
surprinzător, religiile și culturile lor arată un număr de 
asemănări cu civilizația dispărută, inclusiv simbolurile lor 
scrise și cultul solar. În plus, unul dintre alfabetele cretane - 


cunoscute sub numele de Linear A“ - folosește aproape 40% 
din simbolurile civilizaţiei dispărute. După cum știți, 
simbolurile și pictogramele conţin idei. Sistemul de hieroglife 
egiptean are și simboluri folosite de Cei Dintâi. Se presupune 
că au un înţeles asemănător. 

— Incredibil! strigară două femei în vârstă din rândul al 
doilea, care începură să șoptească agitate între ele. 

Vera își continuă prezentarea, schimbând diapozitivul pe 
calculator. Pe ecran apăru o imagine nouă: meandra. 

— Recunoașteţi acest simbol? întrebă Vera. 

— Hieroglifa egipteană pentru „templu”, strigă din primul 


% Linear A era un sistem de scriere folosit de locuitorii antici ai 
insulei Creta. A fost descoperit în 1900 de Arthur Evans. Există 
și sistemul Linear B, care a fost descifrat în 1952 ca o formă 
timpurie a limbii grecești. Linear A încă nu a fost descifrat, în 
ciuda faptului că a fost parţial transcris prin utilizarea valorilor 
fonetice din Linear B. Deși cele două sisteme de scriere au 
simboluri comune, limbajul din spatele sistemului Linear A 
rămâne încă necunoscut. Limba a fost numită provizoriu 
„Minoană” și se crede că era vorbită în Creta înainte de invazia 
miceniană din jurul anului 1450 î.Hr., deși acest lucru nu a fost 
dovedit. (n.a.) 

“Maria Gimbutas a fost una dintre primele femei arheolog care 
au propus o legătură între Linear A și simbolurile din prima 
civilizaţie balcanică. Cercetătorul H. Haarman de la 
Universitatea din Helsinki a dezvoltat o diagramă care arăta o 
corespondență de 100% la peste cincizeci de simboluri între 
civilizația balcanică preistorică și Linear A, care s-a dezvoltat 
mai târziu. Demonstrând același fenomen, antropologul britanic 
Richard Rudgley susţine: „Trebuie să ne întrebăm dacă există 
legături între simbolurile preistorice din Balcani și cele din alte 
părţi ale lumii. Putem face o comparaţie asemănătoare cu 
simbolurile care au apărut pe ceramică și pe alte artefacte în 
lumea de lângă Marea Egee, mai ales în Egipt, Troia și insula 
Melos... Dar acest lucru ar însemna să abandonăm ideea că 
«civilizațiile înalte», care au apărut acum 5 000 de ani în 
Orientul Mijlociu, au fost primele care să dezvolte sisteme de 
scriere. Dimpotrivă, au pierdut cursa în faţa triburilor 
«barbare» preistorice din Europa Veche“ (Civilizatiile pierdute 
ale Epocii de Piatră, p. 103-109). (n.a.) 


rând un tânăr egiptolog rus. 

I Se prezentase Verei cu câteva minute înainte de prelegere 
și menţionase faptul că tatăl ei îi predase preistoria la 
Universitatea din Moscova. 

— Corect! zâmbi Vera. Mai târziu a devenit litera egipteană 
„X”. Spirala este și simbolul nemuririi, calea către perfecţiune 
și veșnicie. Toate ideile fundamentale ale orfismului. 

— Apropo de orfism, o întrerupse egiptologul, știaţi că în 
dialogul cretan nordic acest simbol se pronunţă efrei sau orfei, 
în funcţie de regiune? j 

Vera tăcu, nesigură pe răspunsul ei. In clipa aceea, era 
conștientă doar de expresia ei uimită și de tăcerea 
insuportabilă. Dar nu reușea să spună nimic. Răspunsul era că 
încă nu descoperise acest lucru, însă îi confirma fiecare cuvânt. 
Era posibil să fie adevărat? Așadar, se dovedea că ceea ce ea 
numise simbolul „orfic” - pentru că însoțea mesajele și 
imaginile orfice - se pronunţa de fapt orfei! Acesta era un 
indiciu uriaș! Simbolul care cuprindea ideile orfismului și care 
urma zeitatea prin lucrările de artă, prin ere și religii, îi purta 
și numele. Și tocmai într-un dialect egiptean, civilizaţia care era 
succesoarea meandriţilor și pe care Orfeu o reînviase în Tracia 
- același Orfeu despre care se credea că studiase în Egipt. 


Unul dintre cele mai frecvent folosite 
motive decorative 


Templu, altar 
(Gramatica Copta în dialectul ohairic, 
6.3 Vocabular 6) 


Hieroghita egipteană pentru „templu”, 


| | | „adăpost” şi „protector“, Hieroglifa a fost 
h 


| folosită mai tărziu pentru litera „h 
| {in alfabetul chirilic, aceasta este litera „X”, 
| în latină - „H”), 


m Unul dintre cele mai frecvent folosite 
motive decorative 


Ervei Templu, altar 

m Erfei (Gramatica Copta în dialectul ohairic, 
Orfei 6.3 Vocabular 6) 

[U Hieroglifa egipteană pentru „templu”, 


„adăpost” și „protector”. Hieroglifa a fost 
folosită mai târziu pentru litera „h” 

(în alfabetul chirilic, aceasta este litera 
pD, G 

În latină - „H”). 


— Aveţi dreptate... e foarte interesant, spuse ea în sfârșit. 
Există o asemănare. 

Vera derulă imaginile de pe ecran, încercând să își ascundă 
emoția. Le arătă fotografii cu vasele și cu amfora, dar și 
potirele cu imaginea cântărețului trac. Pe fiecare obiect se 
vedea o fâșie cu un model de meandre neîntrerupte și de cruci. 
Vera notă datele acelor simboluri. 

Urmă tăcerea, întreruptă curând de o întrebare din spatele 
sălii. 

— Dar dacă simbolul despre care vorbiţi este cu adevărat 
asociat cu Orfeu, sugeraţi că a trăit în mileniul al VI-lea î.Hr.? 
Toată lumea știe că, dacă a existat, a trăit în secolul al XIII-lea 
sau al XIV-lea î.Hr. 

— Dar dacă toată lumea se înșală? Dacă repetăm aceeași 
greșeală la nesfârșit? Nu există nicio dovadă hotărâtoare cum 
că Orfeu a trăit exact în acea perioadă. Oamenii au 


50 „Potrivit lui Pausanias (care a trăit în secolul al II-lea d.Hr.), 
ar fi existat două personaje Orfeu, cel mai vechi fiind Orfeu 
tracul, iar cel mai recent fiind Orfeu cântăreţul-poet. Herodot 
menţionează și el două personaje, cel care a navigat cu Argo și 
Orfeu cântăreţul“, scrie V. Fol. De pe o inscripţie din orașul 
Păros, putem trage concluzia că „Orfeu cel istoric“ a trăit în 
secolul al XIV-lea î.Hr. Această dată coincide cu cea înscrisă în 


capacitatea extraordinară de a crede ceea ce vor. De exemplu, 
orașul legendar Troia. În fiecare an, mii și mii de turiști 
vizitează satul unde se presupune că există ruinele Troiei. Dar 
nici măcar o singură piatră nu oferă dovezi de nestrămutat că 
așa este. 

— Deci consideraţi că dogmele orfismului sunt mai vechi de 7 
000 de ani? punctă jurnalistul, evident impresionat. 

— E posibil... doar examinaţi pictogramele rămase de la 
meandriţi. 

— De ce credeţi că a dispărut această civilizaţie antică? 
întrebă el curios. 

— Există mai multe ipoteze: dezastre naturale, Potopul cel 
Mare, hoardele invadatoare ale barbarilor sau ale 
indoeuropenilor, motive religioase, cataclisme... Dar adevărul 
este că pur și simplu nu știm. Locuitorii preistorici ai Traciei și- 
au luat bunurile cele mai de preţ - cunoștințele - și s-au 
împrăștiat în direcţii diferite. Unii dintre ei au rămas, fără 
îndoială... ascunși, zise Vera ezitând un moment, apoi spuse: 
Poate că aceasta este legătura. Dacă Orfeu a trăit, într-adevăr, 
în secolul al XIV-lea î.Hr., există multe dovezi care sugerează 
că el este cel care a reînviat credinţele orfice ale oamenilor 
care au trăit cu câteva milenii înaintea lui. Şi aceasta era piatra 
de hotar a învățăturilor, a cunoștințelor, a religiilor și a 
filosofiilor care există și în prezent. Totuși, cum este posibil ca 
o singură persoană să afle toate acestea? Mileniul precedent 
fusese un vid de cunoștințe, la fel de gol precum pământul 
însuși. Cred că aceasta e o întrebare importantă. Unii savanţi 
susțin că el e cel care a dat sistemele de scriere tracilor și 
grecilor. Alţii afirmă că a studiat în Egipt cu Moise și apoi a 
transmis înţelepciunea tracilor, așa cum a făcut Moise cu 
iudeii. Dar acest lucru dă naștere unei alte întrebări: de unde 
aveau egiptenii dintr-odată aceste cunoștințe? 

— Niciun savant nu e perfect! interveni egiptologul. Dacă nu 


Suda Lexicon din secolul al X-lea d.Hr. La această concluzie se 
poate ajunge din mai multe legende vagi, precum și din cea mai 
veche frescă existentă cu Orfeu, care datează din secolul al 
XIII-lea î.Hr. Totuși, în această operă de artă, Orfeu apare cu 
pielea foarte închisă la culoare, aproape african. în orice caz, 
aceste indicii nu oferă suficiente dovezi pentru a se demonstra 
când anume a trăit Orfeu înțeleptul, poetul și regele. (n.a.) 


recunoaștem curajos că există goluri în cunoștințele noastre de 
istorie, nu avem cum să ne apropiem de trecut. 

Exact astfel de cuvinte așteptase Vera să audă. 

După prelegere, mulţi dintre cei prezenţi rămaseră să o 
felicite pe tânăra arheolog, inclusiv ambasadorul. O lăudă și el 
pe Vera, deși ceva mai stăpânit, pentru că nu înţelesese mare 
lucru. 

— Ce anume v-a făcut să alegeţi arheologia tracică? o întrebă 
el pe când plecau. 

— Nu a fost prea greu... Toate legendele și poveștile din 
ținuturile noastre, simbolurile antice și miturile despre Orfeu, 
Euridice, tânărul zeu Dionis și Regatele de Jos sunt frumoase și 
te provoacă să gândești. Dar când am încercat să mi le explic, 
ideile s-au amestecat atât de tare... 

Îl minţea. Era mai bine să mintă decât să admită că alegerea 
ei era o încercare de a scăpa de umbra asupritoare a autorităţii 
tatălui ei. O interesase întotdeauna preistoria, dar acesta era 
teritoriul lui. Așa că trebuia să aleagă un subiect pentru 
disertaţia de la masterat dintr-un alt domeniu, oricare altul, 
atâta vreme cât era suficient de îndepărtat de aria de expertiză 
a tatălui ei. Vera avea nevoie de propriul ei spaţiu, unde să fie 
suficient de bună încât să depășească fantoma influenţei lui. 
Dar pasiunea pentru preistorie răsuna în permanent în mintea 
ei, ca vocea unui om care se îneacă în mijlocul furtunii. 
Gândurile îi fugeau în direcţii neașteptate, înapoi către epocile 
prea puţin înţelese. Cu tema ei actuală, trecutul antic căuta din 
nou o deschizătură, prin care să se strecoare înapoi în viaţa ei. 


MESAJE NEDESCIFRAIE 
DE LA CEI ASCUNSI 


Pagina 431 începea prin cuvintele unui arheolog bulgar 
renumit, profesorul Nicolai Oveharov: „Ce este cel mai 
remarcabil la ambele descoperiri (de la Perperikon*!) este 
că sunt rămășițele unui sistem de scriere al unei civilizații 
acum dispărute. Marea cultură cretană miceniană (care a 
apărut în mileniul al Ill-lea i.Hr.) a fost descoperită de 
arheologul eminent Arthur Evans, care a condus primele 
mari excavări în orașul Creta... Linear A este încă 
nedescifrat și poate fi citit doar fonetic. A fost asociat cu 
un cult și creat pentru a fi citit doar de anumiţi oameni“. 

Din Perperikon: Civilizaţia oamenilor pietrei, p. 98-99 


„Acest alfabet (descoperit la Pliska pe tăblițe de piatră 
de origine necunoscută) era foarte complex, dar totuși 
folosit. Are multe forme asemănătoare care abia se mai 
disting. Trebuie citit cu mare atentie.” 

Din Alfabetul de la Pliska, chirilic și glagolitic, 
de Prof. V. Yonchev 


După ce oaspeţii părăsiseră centrul cultural, în vechea 
clădire moscovită domnea din nou o liniște absolută. Zgomotul 
înfundat al mașinilor de pe bulevard înlocuia zumzetul de voci 
omenești. 

Centrul cultural era situat într-o casă mare cu două etaje, 
veche de peste o sută de ani, cu o arhitectură fantezistă care 
amintea de un castel. Tavanele ei înalte erau elaborat 
ornamentate cu scene biblice, iar într-una dintre camerele de la 
primul etaj se afla atârnată o sculptură elegantă în lemn. 
Directoarea o rugă pe Vera să aștepte, ca să poată pleca 
împreună. Vera profită de ocazie ca să fotografieze frescele și 
sculpturile în lemn, care aveau să existe în curând numai pe 
film. Se zvonea că centrul fusese vândut unui antreprenor rus, 
care se grăbea să îl demoleze și să construiască în locul lui un 


5 Orașul antic Perperikon, din Tracia, este situat în Munţii 
Rodopi de Est din Bulgaria. Complexul megalitic este 
considerat un fost loc important și sacru. (n.a.) 


centru comercial. 


Vera urcă scările și porni pe coridor. Cu fiecare pas, lumina 
devenea tot mai difuză, iar podeaua din lemn de esenţă tare 
scârţâia puternic, ca și cum clădirea în sine gemea. La capătul 
holului ajunse în dreptul unei uși ușor întredeschise. O fâșie 
subţire de lumină ieșea prin crăpătură, singura sursă de lumină 
de pe coridor. 

Vera întinse mâna și deschise ușa cu grijă, neștiind ce putea 
să găsească acolo. Primul lucru pe care îl văzu fu un birou uriaș 
de lemn, cu laturile decorate cu niște capete de lei extraordinar 
sculptate, care străjuiau sertarele mici, ideale pentru păstrarea 
secretelor. Pe lângă birou și o bibliotecă asemănătoare, nu mai 
era nimic în cameră care să îi atragă privirea. 

Vera se îndreptă spre rafturile cu cărţi. Milioanele de cuvinte 
tipărite, încredințate veșniciei pe paginile albe ale cărților, îi 
atrăgeau atenţia ca un magnet. Scană mecanic cu privirea 
titlurile și autorii. Observă o carte albă despre litere. Întreaga 
coperta era acoperită cu simboluri din alfabetul chirilic și din 
cel glagolitic*?. 

Deschise ușițele de sticlă și scoase cartea. Dând paginile cu 
nerăbdare, ochii îi căzură asupra unui simbol uitat. 1 se tăie 
respiraţia, iar inima începu să îi bată cu putere. Era o cruce - o 
altă cruce echilaterală. Dar în această carte apărea un „A”, 
prima literă a alfabetului glagolitic. Vera se simţi supărată pe 
ea însăși pentru că nu făcuse legătura mai devreme - și îi părea 
rău fiindcă sărise peste cursul de epigrafie despre alfabetul 
bulgar din Antichitate și sistemele de scriere, pe care le 
crezuse prea plictisitoare și banale la vremea aceea. Mersese în 
schimb cu tatăl ei la excavările de la Nesebar*. El aranjase ca 


5^ Alfabetul glagolitic, numit și Glagolitsa, este cel mai vechi 
alfabet slav cunoscut, creat cel mai probabil în secolul al IX-lea 
d.Hr. Nu i s-a dat acest nume decât după multe secole de la 
crearea lui și vine din cuvântul din limba slavonă veche glagob, 
„enunţ“ (este și originea numelui slav al literei „G“). Pentru că 
glagolati înseamnă și „a vorbi“, la glagolitsa se face și o 
referire poetică „semnele care vorbesc“. (n.a.) 

5 Nesebar este un oraș antic de pe coasta bulgară a Mării 
Negre, cu o istorie bogată și cu situri arheologice bine 
conservate. întemeiat iniţial de către traci, a devenit colonia 


ea să ia notă de trecere la sfârșitul semestrului. 

Paginile lucioase ale cărții conţineau fotografii și ilustraţii ale 
literelor din bulgara veche și inscripţii descoperite în orașele 
medievale Pliska și Preslav“. Autorul nota în mod repetat că 
aceste simboluri, cioplite în lespezi de piatră, nu fuseseră încă 
datate și nici nu se știa cine le scrisese. Majoritatea inscripţiilor 
erau  nedescifrate. Unele conţineau elemente chirilice și 
glagolitice, în timp ce altele semănau cu simbolurile folosite de 
meandriți. Erau, de asemenea, fotografii cu numeroase 
columne de piatră, tăblițe și amulete decorate în întregime în 
acest limbaj simbolic fără nume. 

„Poate că unii dintre Cei Dintâi s-au refugiat spre mare”, se 
gândi Vera. Tracilor le era teamă de mare, dar poate că celor 
dinaintea lor nu le era. În clipa următoare se decise că trebuia 
să fie totul doar în imaginaţia ei. Poate că ajunsese în punctul 
acela inevitabil în care descoperitorul devine obsedat de 
propriile fantezii și începe să inventeze lucruri doar ca să își 
demonstreze teoria. Căutarea ei maniacă și interpretarea 
indiciilor despre o civilizație de mult dispărută puteau fi un 
simptom al acestei boli grave de care sufereau sute de 
cercetători. Dorinţa de a găsi un răspuns devine în cele din 
urmă atât de copleșitoare, încât anesteziază toate rămășițele 
gândirii raţionale. Ajungi în stadiul în care găsești dovezi 
oriunde te uiţi. Chiar și cei mai mari învăţaţi cad pradă acestui 
fenomen - iar istoria le repetă amăgirile până când acestea se 
strecoară în cărți sub formă de adevăr. 

Vera cunoștea bine simptomele. Tânăr fiind, tatăl ei păruse 
întotdeauna afectat de această boală - asta până când, într-o zi, 
o febră îl cuprinsese pe dinăuntru și devenise un profesor 
precaut, care avea mai multă încredere în cărți decât în 
artefacte sau în vederea proprie. Vera își promisese ei înșiși să 
se oprească de îndată ce avea să simtă primele simptome. 
Bănuise că avea să îi fie ușor - dacă cel puţin era necesar. 


grecească numită Mesembria în secolul al VI-lea î.Hr. 

54 Orașul Pliska, situat în nord-vestul Bulgariei, a fost fondat de 
Khan Asparukh și a servit drept capitală a Primului Regat 
Bulgar între 681 și 893 d.Hr. Preslav, aflat tot în nord-vestul 
Bulgariei, a fost capitala Primului Imperiu Bulgar din 893 până 
în 972 d.Hr. și unul dintre cele mai importante orașe ale 
Europei medievale de sud-est. (n.a.) 


Paginile cărții șopteau isteric sub degetele ei. Simbolurile 
misterioase fără nume alergau pe pagini ca și cum fuseseră 
animate de un artist strălucit. 

„Dar simbolurile astea sunt adevărate! Nu le inventez eu! lar 
coincidenţele sunt tangibile. Oricine le-ar putea vedea dacă ar 
ști ce să caute”, își spuse ea, încercând să își adune gândurile. 

Aceste „cunoștințe necesare” reprezentau exact elementul 
care construia legăturile. Conduceau către adevăr prin 
recunoașterea indiciilor - altfel, așterneau drumul iluziilor. La 
sfârșitul secolului I, Sfântul loan scrisese Apocalipsa și de 
atunci mii de credincioși și de savanţi încercau să înţeleagă 
mesajul martirului exilat, textul ascuns în text. Majoritatea 
vedeau scrierile lui ca pe un cifru complex pentru Apocalipsă, 
reîntoarcerea lui Hristos și planul genial al lui Dumnezeu de 
răzbunare împotriva Răului. Căutau mesaje secrete codificate 
în spatele literelor și al cuvintelor. Câţiva considerau 
Apocalipsa doar baliverne, invențiile unui bătrân disperat care 
căuta să se răzbune pe Roma și care a pedepsit-o astfel cu 
singura lui armă - cuvintele. În ciuda faptului că nici măcar una 
dintre profeţiile lui nu se adeverise, oamenii continuau să 
studieze paginile acelea pentru a descoperi adevăruri ascunse. 
Într-adevăr, dorinţa umană de a scoate la lumină mesaje 
secrete și de a redescoperi lumea iar și iar era nesăţioasă. 

Vera prefera să creadă că nu era chestiune care să o 
intereseze pe ea. 

Ținând cartea în mâini, se așeză într-un fotoliu din bibliotecă. 
Nu se putea abţine să nu răsfoiască paginile cărții - era ca 
vrăjită. 

Ajunse la pagina 35, pe care se vedea Figura-Modul. Această 
creație minunată a lui Constantin Filosoful” o interesase 
întotdeauna - totuși, această invenţie istorică era aproape 
ignorată de savanții contemporani. Figura consta într-un cerc 
împărţit simetric de opt raze care porneau din centru. Cele opt 


5 Conform lucrărilor academice ale prof. Vasil Yonchev, Figura- 
Modul a fost inventată de Constantin Filosoful, care a folosit-o 
ca să creeze literele glagolitice înainte de 863 d.Hr. Conturul 
figurii era inspirat de câteva semne scrise mai vechi, 
nedenumite. „Figura-Modul este o sinteză filosofico-grafică a 
simbolului pentru univers, construită din elementele de bază: 
aer, pământ, apă și foc.“ (Prof. Svetlin Rusev) (n.a.) 


triunghiuri formate în acest fel aveau la rândul lor în centru opt 
cercuri. 


— Opt, opt, opt... șopti Vera. 

Își aminti apoi că acest Constantin Filosoful își bazase 
alfabetul glagolitic pe Figura-Modul, fiecare simbol fiind o 
parte din întreg. Prima literă, „A”, era crucea echilaterală de la 
centru. La început a fost Cuvântul. Alfabetul bulgarilor antici 
începea cu același „Cuvânt”, însă cum putea fi posibil, având în 
vedere că scrierea lor fusese inventată înainte de convertirea 
lor la creștinism? 

Ceea ce Vera văzu când ajunse la pagina 40 o făcu să 
realizeze că, în sfârșit, găsise indiciul căutat. 

— În sfârșit! șopti ea, trecându-și degetele peste imaginile 
roşii. 

Primul din cele două simboluri de pe pagină semăna cu 
numeralul „1”, iar celălalt era imaginea lui în oglindă. Aceasta 
era prima dată când Vera vedea un semn similar cu cele 
cioplite pe pieptul figurinelor de lut de la Gradeshnitsa, 
simbolul ele care pomenise în prelegerea sa. Deși nu era sigură 
de sensul acestui semn, presupuse că însemna ceva asemănător 
cu „organul sufletului” sau „aripile sufletului”. 

Vera privi nota explicativă de sub figura simetrică, care 
spunea: „Rune cioplite în piatră la Pliska”. 

Simţi cum i se strânge un laţ în jurul gâtului și sări de pe 
scaun. Trebuia să existe o altă carte despre litere, ceva mai 
detaliată, fiindcă aceasta doar făcea aluzie la un răspuns. 

La capătul raftului văzu o carte mai mare, cu Figura-Modul 
pe copertă. Se numea Alfabetul Pliska, chirilic și glagolitic, de 
prof. Vasil Yonchev, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai 
sistemelor de scris bulgare din Antichitate. Vera apucă tomul și 
il răsfoi febril. La pagina 17, găsi ceea ce avea nevoie: 
„Principalele litere ale primului alfabet Pliska și sunetele lor”. 

Aici apăreau din nou cele două simboluri, unul lângă altul. 
Autorul scria că erau litere bulgare antice - „la” și „ra”. 
Aproape că era prea grozav ca să fie adevărat - nu numai că 


semănau cu cele două simboluri de pe pieptul figurinelor, dar 
erau și puse alături în carte, exact în același fel. Dar oare ce 
însemna asta? 

În timp ce citea, Vera își spunea întruna că, dacă putea 
urmări metamorfozele acestor simboluri simple, putea găsi 
drumul înapoi către Cei Dintâi, către meandriţi. 

Cele două rune în oglindă, unite într-un V, se găseau nu 
numai pe figurinele de lut, ci pe tot ce trebuia păstrat. Vera 
simţea că dăduse peste un labirint de înţelesuri, a cărui singură 
ieșire era răspunsul însuși. Era posibil ca alfabetul bulgar antic 
să aibă legătură cu simbolurile eneolitice ale meandriţilor? 
Savanţii tot nu știau cine crease alfabetul; știau doar că era 
foarte complex, bine gândit și antic. 

Vera continuă să citească pagina 17: 


Al cui era alfabetul acesta? Cei care l-au creat trebuie să 
fi avut un stat și un guvern puternic ca să poată crea un 
alfabet și să introducă știința de carte. Este evident că nu 
a fost folosit ca bază directă pentru alfabetul grec, dar, la 
fel ca cel glagolitic, bazat pe alfabetul Pliska, începe cu o 
cruce grecească echilaterală. lar asta înseamnă că 
alfabetul a fost creat pentru un popor creștin sau 
convertit. 


Din Alfabetul Pliska, chirilic și glagolitic, 
de Prof. Vasil Yanchev 


„Dar, din câte știm noi, acest alfabet precedă convertirea la 
creștinism a bulgarilor”, medită Vera. Și apoi, nu era „crucea 
grecească echilaterală” - sau „Gammadion” - o copie perfectă a 
crucii găsite cu 4 000 de ani mai înainte în Cultura de la 
Gradeshnitsa? 

Majoritatea oamenilor obișnuiesc să gândească mult prea 
liniar, crezând că lucrurile mai puţin cunoscute au fost 
împrumutate din surse mai cunoscute, mai familiare. Pare 
absurd să pretinzi contrariul. E mult mai simplu să spui că 
litera „A” din alfabetul bulgar antic a fost inspirată de crucea 
grecească sub influenţa creștinismului decât să sugerezi că o 
civilizaţie antică dispărută a lăsat moștenire generațiilor 
viitoare simbolurile ei și mesajele ascunse în acestea. 


Autorul nota că una dintre principalele litere găsite pe dalele 
de piatră din capitala Bulgariei antice, Pliska, era citită „Ra” 
sau „Re” atunci când un triunghi mic era adăugat deasupra ei, 
în partea dreaptă. 

Era posibil ca simbolul desenat aproape de inima figurinelor 
de lut să însemne „Re” sau „Ra”? în Egipt, Re era „numele 
adevărat al Zeului Creator” și „Zeul mai mare decât toţi Zeii”. 
Se credea chiar că re-ligie provine din această rădăcină. Astăzi 
însă, zeul era mai bine cunoscut drept „Ra”.56 


— Veniţi? strigă insistent o voce de femeie de la parter. 
Mașina trebuie să plece! 

Vocea smulse sufletul Verei din sfera atemporală, târându-l 
cu o bufnitură dureroasă pe podelele ce scârțâiau. Nu își putea 
lua ochii de la carte. Găsise răspunsul care îi scăpase atâţia ani. 
Descoperirea era întotdeauna ceva magic, de o sută de ori mai 
puternică decât însuși instinctul de supravieţuire. 

— Ce căutaţi? 

Vera ridică ochii. Era directoarea, cu părul mai înfoiat ca 
niciodată. Dar faţa îi era calmă, chiar obosită. 

— Nu prea știu, răspunse Vera. 

Nu avea tăria de a găsi un răspuns mai plauzibil. 

— Aveţi strălucirea aceea a descoperirii! 

— Sunt doar curioasă... 

— Curiozitatea înseamnă că sunteţi în căutarea unui lucru. 

Directoarea intră în cameră și se așeză lângă ea. Se uită 
peste ochelari și zâmbi. Vera era copleșită de dorinţa de a-i 
împărtăși femeii descoperirea sa. 

— Acum două săptămâni știam, chiar știam. Însă simbolurile 
și indiciile accidentale au început să mă ducă într-o direcţie 
neașteptată. Sunt indicii peste tot. Mă simt ca cineva... 


5 Egiptenii l-au denumit Ra (sau Re) pe Zeul Soare încă din 
cele mai vechi timpuri. Despre Ra se credea că era și 
protectorul tuturor zeilor egipteni care purtau titlul de „Fiul lui 
Re“. Numele Amun (Amon) era combinat cu Re, Amun-Re 
(Amon-Ra). în această formă, numele semnifică „Cel Ascuns“ 
sau „Cel Invizibil“ (din cartea lui Teodor Lekov, Religia 
Egiptului Antic). în timp, pronunția Amon-Ra a devenit 
predominantă; de aceea, în prezent, Zeul Soare este cunoscut 
mai mult sub numele de Ra. (n.a.) 


— ...care caută un fulg într-o furtună. Știu... 

Vera se uită uimită la directoare și adăugă: 

— La început, toate indiciile arătau calea metamorfozelor 
simbolurilor, însă acum lucrurile o iau în atât de multe direcții, 
încât toată logica e dată peste cap. 

— Poate fiindcă nu există o logică. Cu toate astea, există o 
cale spre fiecare adevăr. Unele adevăruri sunt atât de vechi și 
de amestecate cu însăși fiinţa noastră, încât sunt de 
nedescoperit. 

Vera avu o ezitare, apoi întrebă: 

— Pot să iau cartea aceasta? 

— Nu îmi trebuie absolut deloc. Directoarea se ridică și privi 
biblioteca, adăugând în cele din urmă tulburată: Doar să 
umpleţi golul cu altceva. Spațiile goale mă deranjează. 

Apoi merseră împreună pe coridorul întunecat până la 
mașina care le aștepta. 


ÎNAINTE SĂ TE RĂTĂCEȘTI 


Pagina 432 începea cu o poveste care se termina cu 
acest citat: 

„Frumoasa și Bestia este o poveste care, asemenea unei 
flori sălbatice, a apărut atât de brusc, încât a stârnit o 
senzație de uimire pe care nu o observasem până în acel 
moment. Impresia de mister inerent într-o astfel de 
poveste este o aplicare universală nu doar a unuia dintre 
cele mai importante mituri istorice, dar și a ritualurilor în 
care este exprimat mitul sau din care ar putea fi extras. 
Tipul de ritual și de mit care reprezintă într-o manieră 
potrivită această experiență psihologică este foarte bine 
exprimat în religia greco-romană a lui Dionis și în religia 
lui Orfeu, care i-a urmat. Ambele religii proclamă 
iluminarea rituală cunoscută drept «mistere». 


Din Orfeu și Fiul Omului în Simbolurile în artă 
de Carl Jung, 1964, p. 134 


Absorbită de propriile mișcări și de gândul la felul în care 
părea din afară, Vera o urmă tăcută pe amfitrioana 
restaurantului. Când trecu pe sub arcada înaltă, se simţi atrasă 
de muzică și de lumină și uită de sfială. Poate din pricina 
eleganţei exagerate a decorului, a vitraliilor vechi de secole, 
care păreau că plutesc într-un punct din spaţiu, și a strălucirii 
orbitoare a candelabrelor de cristal, Vera se simţea ca un 
figurant în scena de bal de pe Titanicul scufundat. Sala părea 
enormă - ca un teren de tenis acoperit cu o cupolă de sticlă - 
fiind mărginită de tavane înalte, aurite, și decorată cu lambriuri 
grele ce se revărsau pe pereţi. Coloane galbene sclipitoare se 
înălțau de la podea, iar coroanele lor de ramuri străluceau în 
mii de luminiţe. Piesa centrală a încăperii cu covor roșu era o 
fântână de marmură. 

În celălalt capăt al sălii cânta un grup de muzicanți îmbrăcaţi 
în alb, în timp ce ospătarii în alb și negru duceau printre mese 
tăvi lucitoare cu băuturi și aperitive. Feţele zâmbitoare, 
așteptând  nerăbdătoare distracţia serii, ocupaseră deja 
majoritatea meselor. Mesele, acoperite cu fețe de masă crem, 
erau încărcate cu mâncare, pahare cu alcool și băuturi 


răcoritoare. Organizatorii făcuseră tot posibilul să ofere o seară 
de neuitat pentru deschiderea conferinței. 

Vera își făcu loc stânjenită printre grupurile gălăgioase; 
grația ei obișnuită o părăsise. Părea că se luptă sub greutatea 
ochilor fixaţi asupra ei, blestemând veșnica fascinaţie a 
oamenilor pentru tot ceea ce era în mișcare. Gesturile ei erau 
nesigure, ca și cum s-ar fi așteptat în orice clipă ca unul dintre 
ospătari să o întrebe ce căuta acolo. Deși de obicei nu se 
deranja să se fardeze, în seara aceea făcuse un efort special. Își 
aranjase părul cu grijă și își făcuse unghiile, presupunând că 
majoritatea femeilor aveau să strălucească în onoarea 
evenimentului. Părul ei lung, platinat, era adunat într-o 
împletitură elegantă pe ceafă. Purta o rochie simplă, neagră, cu 
broderii fine pe decolteu, care îi accentuau silueta micuță. 

Se opri în mijlocul sălii și privi în jur. Printre oaspeţi se 
numărau profesori celebri de istorie și de arheologie. Văzu și 
câţiva reprezentanţi ai celor mai mari magazine de artă, 
inclusiv pe directorul adjunct de la Christie's. O invitaseră la un 
moment dat să lucreze la ei pe post de consultant expert. Deși 
propunerea lor, atât de atrăgătoare și onorantă, o tentase, o 
speriase ideea de a-și pierde libertatea pe care o simţea cu 
ocazia excavărilor prăfuite. 

Se uită pe invitaţia ei - văzând numele tatălui ei scris pe 
aceasta, se simţi din nou cu picioarele pe pământ, amintindu-și 
că încă nu își câștigase locul în acele cercuri elitiste. Cu toate 
astea, era singura care știa acest lucru. 

Cartonașul sidefiu menţiona că locul ei se afla la masa 18. 
Dintr-odată, muzica veselă se transformă într-un vals delicat. 

Vera se îndreptă ceva mai încrezătoare spre locul ei, 
ghidându-se după cartonașele cu locuri. Mesele erau aranjate 
ca o tablă de șah, fiecare cu câte zece locuri. Buchete de 
trandafiri roșii erau așezate pe fiecare masă. 

Trei bărbaţi și o femeie în vârstă erau deja așezați la masa 
18. Vera se apropie încet, ca și cum s-ar fi așteptat să se 
împiedice în orice clipă. Trei dintre colegii de masă stăteau 
aproape unul de celălalt, adânciţi deja într-o conversaţie. 
Celălalt bărbat stătea singur în capătul opus, uitându-se în altă 
parte, ca și când ar fi căutat pe cineva în mulţime. Faţa lui era 
nefiresc de palidă, în contrast cu părul negru și cu barba de o 
zi. Purta un frac negru și papion. 


Vera găsi locul tatălui ei - era exact lângă oaspetele solitar. 
Pe locul lui nu exista niciun cartonaș cu nume. Vera se așeză cu 
grijă, apoi își puse pe masă poșeta micuță de seară. Îl auzi pe 
bărbatul de lângă întorcându-se. Ochii li se întâlniră, dar 
privirea lui nu părea surprinsă. 

— Dumneavoastră! exclamă Vera. 

Era necunoscutul cu care vorbise la barul Metropol. Cel care 
plecase la fel de brusc precum venise. 

Avea aceeași expresie distantă, însă o umbră de melancolie i 
se citea în privirea rece. 

— Aseară... aţi plecat foarte repede, murmură ea. 

— Trebuia să plec. 

Bărbatul se întoarse grăbit cu spatele la ea, uitându-se din 
nou în direcţia opusă, la fel ca înainte de a apărea Vera. Ea îi 
urmări privirea, așteptându-se să descopere ceva interesant. 
Dar în afară de străini cu ochi strălucitori nu văzu nimic. Își 
întoarse privirea din nou către bărbat, spre pielea lui palidă. 
Avea braţele și umerii unui soldat care își supunea trupul unor 
exerciţii zilnice. 

— Vin alb sau roșu? repetă ospătarul întrebarea, aplecându- 
se spre ea cu două sticle în mână. 

Vera îl privi zăpăcită. 

— Alb, mulțumesc. 

Scoase un pachet de ţigări, puse una între buze și o aprinse 
repede. Ochii ei urmăreau fără să vrea mușchii de pe gâtul 
musculos al bărbatului. Avea părul tuns scurt. Un tatuaj negru, 
aliat puţin mai jos de linia părului, spre stânga, îi atrase 
atenţia. Semăna cu un șarpe încolăcit pe o meandră, deformat 
și crestat de parcă ar fi fost făcut de un amator. Ca să se 
amuze, numără vertexurile. Opt. Un semicerc din opt puncte se 
afla deasupra lui. 

Le mai văzuse și în altă parte. 

Pe amuleta orfică - chiar deasupra crucii și a lunii 
misterioase. Deși amuleta data din Evul Mediu, savanții nu 
aveau idee ce anume simboliza. Și ea căuta o explicaţie pentru 
acest lucru, pe care să o expună în cartea ei. Poate că tatăl ei 
avea dreptate când spunea că pasiunea pentru descoperiri era 
contagioasă, începea ca un virus inofensiv, care îţi copleșea pe 
furiș conștiința, până când devenea o adevărată obsesie. Te 
schimba, te îndruma, te domina și te orbea până când nu mai 


vedeai decât ceea ce căutai. Obiectul urmărit devenea 
urmăritorul. Însă tatăl ei nu îi spusese niciodată cum să se 
vindece. 

— Şapte stele? șopti ea. 

Necunoscutul se întoarse brusc spre Vera. Ochii lui îi 
examinau fața, ca și cum ar fi văzut-o acum pentru prima oară. 
El avea nasul drept, ascuţit. Ochii erau de un cenușiu-gălbui, 
aproape de culoarea nisipului, și aveau forma unor picături de 
apă gata să cadă. Genul acela de ochi care nu trădau nimic, 
însă a căror intensitate te făcea să tremuri din tot trupul. Deși 
voiai să scapi de ei, le căutai întruna privirea. 

— Vă deranjează? 

Vocea lui era joasă și răgușită. 

— Le-am mai văzut undeva... 

— În lumea asta, totul a mai fost văzut. 

Verei îi părea rău că deschisese un asemenea subiect cu un 
străin. 

— Îmi cer scuze, șopti ea. 

Bărbatul nu răspunse. Se ridică și se îndreptă spre doi ofiţeri 
ruși, care tocmai intraseră în restaurant. Piepturile lor umflate 
erau decorate cu panglici colorate și cu medalii. 

— Cine e bărbatul acela? o întrebă pe Vera un domn în vârstă 
cu accent german. 

Nu îl observase când se așezase lângă ea. 

— Nu l-am întrebat, răspunse ea tulburată. 

„Le-am mai văzut înainte... dar nu și meandra”, se gândi ea. 
Apoi se întoarse spre bărbatul în vârstă și se prezentă: 

— Vera Kandilova. Arheolog. 

Îi întinse mâna bărbatului, ai cărui ochelari groși îi măreau 
ochii cu totul nefiresc, fără să distorsioneze însă privirea sa 
blândă. Fruntea acestuia se încreţi a neliniște, în timp ce șuvița 
de păr care îi încercuia capul chel tremură ușor. 

— Doctor Franz Werder, spuse el. Sunt istoric la Muzeul 
Bode din Berlin. 

— În ce domeniu sunteţi specializat? 

— Bizanțul și creștinismul timpuriu. Dar dumneavoastră? 

— Mă interesează arheologia tracică și orfismul. 

Doctorul nu spuse nimic preţ de câteva secunde, apoi 
exclamă: 

— Serios? 


În clipa aceea, străinul cu tatuaj se întoarse la masă și se 
așeză lângă Vera. Ea îi simţi mirosul, dar nu se întoarse, dorind 
să nu-i dea de înţeles că îi simţise prezenţa. 

— Vă este cunoscut subiectul? îl întrebă ea pe istoric. 

— Oarecum... Am avut chiar azi o scurtă intersectare cu el. 

— Ce vreţi să spuneţi? Aţi văzut ceva la expoziţie? 

— Se poate spune și așa... Unul dintre cele mai frecvent 
discutate artefacte cu imaginea lui Orfeu, dar... Nu ar trebui 
totuși să vorbesc despre asta. De ce vă aflaţi aici? Pentru 
excavări sau pentru conferință? 

— Pentru conferinţă. Adun material pentru o carte. 

— Ah! exclamă el, aproape cu dezamăgire. Păreţi prea tânără 
și prea frumoasă... 

— E ceva în neregulă când femeile tinere și frumoase scriu 
cărţi? 

— Nu se întâmplă prea des. Despre ce este vorba? 

— Despre o civilizație dispărută și despre o mare păcăleală a 
Bisericii. 

— Cum v-a venit ideea? 

— Din mânie, presupun. 

— Pardon? 

— Pe vremea când studiam arheologia în Bulgaria, mergeam 
la cursuri care dezbăteau contribuţiile tracice aduse lumii încă 
din cele mai vechi timpuri. Problema este că noi, bulgarii, știm 
despre ele, dar restul lumii nu... 

— Vă referiţi la calculator, la iaurt și la bogomili? 

— Mă înţelegeţi acum? 

— A fost doar o glumă! Știu că l-aţi dat lumii și pe Hristo 
Stoicicov. 

Istoricul zâmbi larg, pentru a-i arăta tinerei doamne că 
glumește. 

Vera clătină din cap, ca și cum ar fi vrut să alunge gânduri 
neplăcute. 

— Sute de învăţaţi studiază cele mai vechi urme ale 
civilizaţiei, descoperite tocmai în Balcani. Cu toate acestea, nu 
le recunosc oficial vechimea, pentru că asta ameninţă să 
zdruncine status-quo-ul și noţiunea acceptată la nivel global 
despre marile culturi estice și despre triburile barbare, 
needucate, din Europa Veche. Dar știați că barbarii din Tracia 
Epocii de Piatră foloseau un sistem de scriere complex, cu 


optzeci de simboluri, cu 2 000 de ani înaintea egiptenilor? 

— Înţeleg ce spuneţi despre dezvoltarea civilizațiilor umane, 
dar ce legătură are Dumnezeu cu asta? 

— Nu mă opun lui Dumnezeu, doar expun un plagiat. 
Povestea de la baza Noului Testament a fost copiată din cea 
mai veche poveste cunoscută de omenire - povestea studiată de 
Orfeu, înțeleptul din Munţii Rodopi. Dar nici el nu este cel care 
a scris-o. Problema este că Biblia nu menţionează că 
evenimentele descrise acolo s-au petrecut cu câteva milenii 
înainte de Hristos. Şi că, de atunci, povestea a fost repetată de 
mulţi Fii ai lui Dumnezeu... Ştiţi ce am citit într-o enciclopedie? 
Istoricul clătină din cap, așa că ea vorbi mai departe: „Biblia 
poate fi văzută ca o cronică a istoriei omenirii. Fiind una dintre 
cele mai vechi cărţi ale lumii, ea păstrează înţelepciunea 
popoarelor din Mesopotamia, Egipt și Grecia. Noul Testament 
și creștinismul ne leagă de lumea greco-romană și în felul 
acesta se transformă într-o parte a bazelor civilizaţiei europene 
moderne”. Nu vedeţi? Nu există nici un singur cuvânt despre 
realizările civilizaţiei tracice, care era cu cel puţin 5 000 de ani 
mai veche. Și nicio vorbă despre marele învăţător Orfeu, care a 
spus povestea Bibliei cu câteva secole înainte ca ea să fie 
scrisă. Acest gen de lucru mă enervează. 

— Nu credeţi că exageraţi puţin? 

— Vedeţi ce vreau să spun? Vi se pare că sună absurd. Lucru 
absolut logic. Noi, bulgarii contemporani, avem o reputaţie atât 
de proastă și suntem atât de apatici în privinţa moștenirii 
noastre, încât până și noi credem că realizările noastre sunt 
ridicole. 

— Dar, din câte știu, nu există nicio dovadă concretă cum că 
Orfeu a fost altceva decât un personaj mitologic... 

— Desigur, pentru că a fost ucis cu sălbăticie și urmele i-au 
fost șterse. 

— Atunci, cine l-a ucis? 

— Preoţii lui Dionis, răspunse ea hotărâtă. Religia practicată 
de Orfeu era diferită de religia maselor de la acea vreme. Se 
opunea sacrificiilor de sânge, consumului de carne, orgiilor fără 
sens și beţiei și predica în schimb cunoștințele, iubirea, știința 
de carte, credința într-un Dumnezeu unic, nemurirea și 
aspiraţia către perfecţiune. lar influenţa lui era atât de 
copleșitoare, încât ameninţa puterea preoților care conduceau 


masele cu ritualuri și cu profeţii. Așa că l-au sfâșiat în bucăţi, la 
fel cum este ucis Dionis în poveștile lor, ca să demonstreze 
puterea zeului lor asupra ereticilor. Şi ca să distrugă mitul 
despre el, au spus că l-au ucis femeile. I-au ars cărțile, despre 
care avem însă dovezi și în ziua de azi. Grecii, care tânjeau 
după puterea lui Orfeu, au pus pe hârtie tot felul de zvonuri și 
de povești despre el din religia populară. Cu toate astea, 
adevăratele secrete orfice erau păstrate doar pentru cei inițiați 
pentru mistere. Apoi, apostolii creștini au reciclat poveștile 
care fuseseră reciclate mai demult despre Orfeu. Și tot așa... 

Franz Werder se scărpină la nas nesigur și spuse ezitând: 

— Creștinii nu se sfâșie unii pe alţii, spre deosebire de traci. 

— Serios? Atunci de ce moaștele sfinţilor sunt dezmembrate 
și duse în toate colțurile lumii de către adepţii lor? Și de ce 
creștinii consumă pâine și vin ca să mănânce carnea sfâșiată a 
Fiului lui Dumnezeu, așa cum l-au devorat titanii pe Dionis? 

— Aveţi grijă cu asemenea subiecte! Sunteţi încă tânără, dar 
într-o zi vă veţi da seama... Credinţa trebuie protejată. Nu 
trebuie studiată într-un laborator. Ceea ce e important nu e 
chimia ei, ci puterea ei de a ne salva. De noi înșine. De viaţă. 
De a ne duce fără durere spre inevitabil... Asta am învăţat eu 
într-o viaţă în care am fost atâta timp custode pentru cruci, 
icoane, fresce și altare. 

— Eu, pe de altă parte, am vrut întotdeauna să știu adevărul. 

Franz Werder luă o gură de vin și își îndreptă ochelarii. 

— Nu e vina dumneavoastră, spuse el. Comunismul e de vină. 
Se pare că cincizeci de ani e un timp suficient de lung cât să 
șteargă credința oamenilor în Dumnezeu. 

— Comunismul nu are nicio legătură. 

Vera zâmbi ambiguu și tăcu. Nu avea niciun motiv să 
continue o conversaţie fără rost, care devenea treptat o 
dispută. 

Privirea îi rătăci spre roiul caleidoscopic de oameni din sală. 
Apoi se întoarse ca să îl vadă cu colţul ochiului pe străinul 
așezat lângă ea, fără să își arate fățiș curiozitatea. Acesta avea 
faţa îngheţată într-o expresie lipsită de emoție, privirea mută în 
singurătatea ei, îndreptată spre mulţimea fără suflet. Părea să 
caute ceva invizibil, resemnat însă în fața desfășurării 
evenimentelor așteptate. 

Vera nu se mai putu abţine și se întoarse spre el. El îi simţi 


mișcarea. Ochii li se întâlniră. Ai lui erau precum o pereche de 
cărbuni aprinși, diferiţi cu totul de alți ochi, care se contopeau 
cu entuziasmul serii festive. Erau indiferenți și ignorau tot ce 
era vizibil și tangibil, pierzându-se în curentul de mișcări și de 
lumini. Vera nu mai văzuse niciodată irisuri atât de colorate. 
Trăsăturile lui nu erau perfecte, însă ceva la faţa lui palidă o 
atrăgea inexplicabil. 

Oamenii care stăteau la masa ei începură să se miște, 
formând perechi și îndreptându-se spre ringul de dans. Abia 
atunci începu Vera să asculte muzica. Muzicanţii interpretau 
valsul grațios din Lacul lebedelor de Ceaikovski. Se simţi 
jenată, simțind că domnul mai în vârstă avea să o invite la dans. 
Se decise că aceea era singura ei șansă, așa că, deși nu făcuse 
niciodată un astfel de lucru, se întoarse spre bărbatul 
necunoscut și îl întrebă: 

— Dansaţi? 

— Nu. 

— Deci refuzaţi să mă însoţiţi pe ringul de dans? 

— Nu dansez, repetă bărbatul, aruncându-i o privire rece. 

Însă după o clipă, Verei i se păru că bărbatul era pe cale să îi 
zâmbească. Așa că insistă: 

— Dacă sunteţi de acord doar de data asta, voi fi singura 
persoană care va ști. 

El se ridică și îi oferi mâna. O conduse direct spre valurile de 
cupluri care dansau. Vera nu vedea decât spatele și capul 
străinului, fiindcă era foarte înalt și lat în umeri. Când ajunseră 
în mulţimea de trupuri unduitoare, se opri și îi luă mâna într-a 
lui. Fără să vorbească, se alăturară mării de dansatori. Era ca 
și cum ar fi știut pașii, deși nu dansase niciodată până atunci. 
Vera îi simţea respiraţia, în timp ce trupul lui nefamiliar o 
neliniștea atât de mult, încât pierdea din vedere muzica, 
simțindu-se dezorientată în spaţiu și timp. În clipa în care simţi 
un fel de electricitate slabă pe pielea lui, decise că era doar o 
impresie a ei. _ 

O cuprinseră imediat gânduri îngrijorătoare. li părea rău că 
îl invitase. 

— Nu știu cum vă numiţi, spuse ea încet. 

— Ariman”. 


5 Numele Diavolului sau al Satanei folosit în persana antică 
(n.a.) 


Vera nu își putu reţine un zâmbet și exclamă: 

— Cum Dumnezeu aţi primit un asemenea nume? 

Bărbatul nu păru să o audă. Nici măcar nu se sinchisi să se 
uite la ea. Continuă să se miște în ritmul general, ca și cum ar fi 
făcut ceva complet nefiresc pentru el. Ca un om pierdut, ochii 
lui se uitau spre șuvoiul neîndemânatic de dansatori care 
râdeau și vorbeau. Singurul semn că era real - și nu o imagine 
neîntrupată - venea din mișcarea mușchilor lui, pe care Vera îi 
simţea cu degetele pe umărul lui. 

Muzica se opri pentru scurt timp, în așteptarea unei melodii 
noi. Mulțimea îngheţă și începu să se împrăștie. Bărbatul îi 
dădu drumul la fel de brusc precum o luase de mână ceva mai 
devreme. Se îndreptă apoi spre ieșire fără să spună o vorbă. 

Vera rămase în locul în care o lăsase, privind silueta care se 
îndepărta, de parcă s-ar fi așteptat să se întoarcă. Dar el nu se 
întoarse. 

Pur și simplu dispăru în mulțime. 

Dezamăgită, Vera se întoarse la masă, uitându-se cu 
nerăbdare spre ușile larg deschise ale restaurantului. Un pahar 
cu vin roșu rubiniu strălucea pe locul gol din dreapta ei. Era 
nervoasă pentru că ospătarii nu îl luaseră de acolo, ca și cum ar 
fi știut că cel căruia îi aparţinea paharul urma să revină. Nu îi 
învinovăţea - era vina ei că își permisese să abordeze un 
necunoscut care nici nu se uitase la ea. Nici măcar nu aflase 
cine era. li știa doar numele - Ariman. Ce fel de nume era ăsta? 

Nici nu avea importanţă. 

Vera se întoarse către doctorul Franz Werder, care vorbea 
emoţionat despre viitoarea expoziţie cu vecinul de masă. Ea 
simţi că nu se mai putea aduna ca să schiţeze un zâmbet sau ca 
să se alăture conversaţiei, care nici nu o interesa. Poate că în 
acel moment chiar s-ar fi ridicat și ar fi plecat dacă nu l-ar fi 
auzit pe istoric șoptind ceva despre amuleta orfică - una dintre 
cele mai controversate dovezi ale transformării. 


GEMENII 


Pagina 434 începea cu o povestire despre zămislirea 
imaculată de către Elisabeta a fiului ei, loan Botezătorul: 
„Când îl lăudă pe Dumnezeu pentru că îi dăruise un fiu, 
Elisabeta spuse: «Atât de multe a făcut Dumnezeu pentru 
mine în zilele acelea când a privit cu blândeţțe asupra mea, 
îndepărtând disprețul oamenilor». În a șasea lună de după 
aceste eveniment, același Arhanghel Gavriil care venise la 
Elisabeta a fost trimis de Dumnezeu în Nazaret, ca să îi 
spună Mariei Fecioara că avea să fie mama Mântuitorului 
lisus Hristos. Sfânta Fecioară a întrebat: «Cum se poate 
una ca asta, căci niciun bărbat nu m-a atins!» Mesagerul 
ceresc i-a răspuns: «Sfântul Duh se va cobori asupra ta, iar 
puterea celui Prea Înalt te va umbri. De aceea cel sfânt 
care se va naște se va numi Fiul lui Dumnezeu. Și iată, 
chiar și ruda ta Elisabeta a zămislit un fiu la bătrâneţe; iar 
aceea care era stearpă este acum în luna a șasea»”. 

Din Vieţile sfinților, Synodal Publishers, Sofia, 1991, 
editat de Parthenii, episcop de Leucius și arhiepiscop, 
Dr. Atanasii (Bonchev) 


Scuzându-se față de ceilalţi oaspeţi, Vera își luă poșeta de pe 
masă și se îndreptă spre ieșire. In fața hotelului așteptau 
câteva taxiuri. Era prima dată când vedea un taxi adevărat în 
oraș - o metropolă ciudată, mitologică, revărsându-se de emoţii 
universale, de istorie și de doruri ascunse. 

Bulevardele erau luminate într-un galben șters de către 
felinarele ce străluceau ca mii de luni portocalii în noaptea 
senină. Nu erau oameni, ci doar câteva mașini care goneau pe 
asfaltul umed, lucios. 

Lăsându-se pe spate pe bancheta taxiului, Vera se grăbi să-și 
scoată din poșetă caieţelul, sperând că acesta putea să îi 
schimbe starea. Îl deschise la ultima pagină, care conţinea 
simbolurile pe care le văzuse în ziua aceea. Le examină cu 
atenţie, unul câte unul. Se concentră asupra ultimelor două - 
cârligele în oglindă. Așezate unul lângă celălalt, acestea formau 
o pereche ce reprezenta cel mai frecvent utilizat simbol în 
Cultura antică de la Gradeshnitsa. De obicei, erau desenate 
astfel: 


T 


Chiar și prima dată când le văzuse - pe pieptul figurinelor 
umane ritualice -, îşi dăduse seama că simbolul nu era 
întâmplător. Meandriţii îl folosiseră și ei pe vasele de ceramică 
ce conţineau lucruri preţioase, precum și pe tăbliţele 
pictografice și pe altare. Părea să simbolizeze un protector sau 
o legătură cu Dumnezeu și cu eternitatea. Oricare ar fi fost 
sensul, era cu siguranţă important, fiindcă simbolul se afla pe 
pieptul figurinelor. Lângă inimă. 

Descifrarea acestui simbol putea să dezvăluie încrengătura 
de secrete încifrate în hieroglifele antice. Cu toate acestea, 
semnul nu avea un analog în niciunul dintre sistemele de 
scriere ulterioare - sau, cel puţin, Vera nu văzuse niciodată 
până atunci ceva care să fie chiar și o paralelă îndepărtată. 

Așa că, atunci când dăduse peste imaginea în oglindă a 
literelor bulgare aflate una lângă cealaltă, abia își mai putu 
stăpâni bucuria. „Mai multe indicii”, se gândi ea înfiorându-se. 

Poate că simbolurile al căror înţeles îl căutase în civilizațiile 
din Egipt și din Creta fuseseră păstrate într-o formă schimbată 
în Bulgaria - la un loc cu mesajul lor străvechi. 

Simbolurile care constituiau perechea simetrică se numeau 
La și Re, însă aceste silabe nu aveau niciun sens pentru 
oamenii contemporani. Ca să le înţeleagă, Vera trebuia să 
urmărească metamorfozele lor până la începuturi. Pornind de 
la sensul lor actual, trebuia să se întoarcă în timp. 

Primul lucru care îi veni în minte fu semnificaţia notelor 
muzicale Ja și re din mitologia greacă. Cele șapte note 
corespundeau celor șapte planete cunoscute de către cei din 
Antichitate. La era simbolul Lunii, iar Re simboliza planeta 
Marte. „Poate că simbolurile reprezintă femeia și bărbatul”, 
medită Vera. 

Gândurile ei se învârteau frenetic, încercând să găsească 
răspunsurile îngropate în aceste simboluri. Dar nu simţea 
nevoia să fugă, pentru că - spre deosebire de oameni - 
simbolurile nu îi puteau face rău. g 

„La şi Re, Luna și Marte”, își șopti ea. Insă Planeta Roșie nu 


avea nicio însemnătate în religia preistorică bazată pe 
venerarea Soarelui. Unul dintre semne trebuia să aibă legătură 
cu discul de foc de pe cer. 

Vera cobori din taxi în faţa hotelului și urmări apoi mașina 
dispărând în ceaţă. Tocurile ei înalte ciocăneau ritmic pe asfalt, 
în timp ce trecea pe lângă gardian și se îndrepta spre intrarea 
de sticlă. Înainte de a intra, percepu o greutate în piept și o 
întunecime pe care o simţea dizolvându-i-se în vene. La fel se 
simţise în prima noapte pe care o petrecuse în camera de hotel. 
Încercă să nu dea prea mare atenţie senzaţiei. Urcă în lift și își 
sprijini capul de peretele lustruit. 

Dintr-odată, își dădu seama. Își aminti unde mai văzuse cele 
două silabe. O fericire sublimă o cuprinse - era beţia 
inimitabilă a descoperirii: tot ce e tangibil și trecător se 
descompune în veșnicie, iar simţurile, foamea, sănătatea, aerul 
și dorinţa își pierd înţelesul. 

Vera descuie nerăbdătoare ușa fragilă și deschise imediat 
valiza în mijlocul camerei. Scotoci printre haine și scoase un 
volum gros, numit Religia Egiptului Antic, scris de profesorul 
Teodor Lekov. Deschise la „Glosarul terminologiei” de la 
sfârșitul cărţii, ca să caute sensul lui Re. 

Re: prima divinitate egipteană, Zeul Creator și personificarea 
Soarelui. Numele lui înseamnă „Cel Exaltat”. Pe lângă referirea 
la zeitate, același cuvânt mai este folosit în limba egipteană 
pentru a semnifica „Soare“, „zi” și „lumină“... Cultul lui Re a 
câștigat popularitate în timpul regatului antic (în timpul 
Dinastiei a patra și după aceasta), când regii au adoptat titlul 
de „Fiul lui Re”... Rolul lui Re ca zeitate supremă a fost păstrat 
în toate epocile istoriei egiptene... 

Rotițele minţii ei se puseră în mișcare atât de rapid, încât 
zgomotul lor izgoni tăcerea. Noul puzzle al gândurilor ei, 
proaspăt asamblat, începu să se spargă, până când aceeași 
mână invizibilă care îi arătase semnele pe parcursul întregii 
zile reapăru ca să le pună în ordine. Silabele suspendate în gol 
începură să capete un sens - dar ca să le descifreze pe deplin, 
Vera trebuia să fie și mai înverșunată în cercetarea ei. 

Poate că semnul „Re”, care se păstrase în Bulgaria, simboliza 
tot Zeul Creator. Acesta nu era un lucru tocmai deplasat; timp 
de mii de ani, prototracii, mai târziu adepţi ai lui Orfeu, au 
crezut că soarele era creatorul. Mai mult, egiptenii scriau 


cuvântul pentru „zeu” ca o hieroglifă ce semăna cu simbolul 
slav „La” - imaginea în oglindă a lui „Re”, care însemna și 
„putere”. Luate împreună, cele două semne exprimau puterea 
și înţelepciunea lui Dumnezeu. 

Dar de unde apăruse pronunția „La” în bulgara veche pentru 
imaginea în oglindă a lui „Re”? Vera știa că somnul ieșea din 
discuţie până când nu găsea o teorie satisfăcătoare. Aruncă pe 
pat cartea și începu să se plimbe prin cameră agitată. 
Gândurile îi rătăceau febril prin haosul de simboluri și de 
cuvinte. Ştia că la sfârșit avea să descopere ceva foarte simplu. 
Felul în care diversele civilizaţii codificau ideile în simboluri nu 
era complex. Majoritatea simbolurilor nu erau menite să 
ascundă ceva de cineva. Dimpotrivă, când popoarele din 
Antichitate alegeau pictograme, căutau cea mai clară 
exprimare posibilă. Totuși, așa cum spunea tatăl ei mereu, ca 
să ghicești astăzi înţelesul hieroglifelor, trebuia să te gândești 
la creatorii lor. lar acest lucru era foarte dificil pentru omul 
modern, care este atât de diferit și iremediabil îndepărtat de 
Cei Dintâi. 

Nota „la” simboliza Luna în multe mitologii străvechi. Vera 
se gândi că acesta era un bun punct de plecare. Pentru antici, 
luna era „Soarele Nopţii”. 

— Asta e! șopti ea, pocnind din degete. Soarele Nopţii! 
Imaginea în oglindă a lui Ra - sau Re geamănul lui nocturn! 

Ideea aceasta era foarte răspândită în cultele solare. În 
orfism, de exemplu, adepţii credeau că Zeul Soare avea un 
geamăn care îi ţinea locul pe timpul nopţii - focul. În cultul 
dionisiac, simbolul lui era Luna. Cele mai recente nume ale 
gemenilor, păstrate până în ziua de azi, erau Apolo și Dionis. 
Putem doar ghici care erau numele lor originale. 

Vera se așeză la biroul vechi și aprinse o ţigară. Mulțumită 
de explicaţie, o puse pe hârtie. 

Ideea de gemeni se păstrase cel mai mult în orfism și în 
religia Egiptului Antic*5. Zeul luminii și geamănul său întunecat 


5 Egiptenii antici credeau că zeitatea supremă Re (Ra) avea un 
geamăn care apărea noaptea. Din timpuri străvechi, Ra a fost 
Zeul Soare. Potrivit legendei, el renaște în fiecare zi pentru a 
aduce soarele pe pământ. în fiecare zi el trece prin 
douăsprezece porţi, care simbolizează cele douăsprezece ore 
ale zilei. După a douăsprezecea poartă, zeul moare și se 


întruchipau cel mai probabil unitatea divină și atotputernicia. 
Ideea că umbrele aveau viaţă se găsea și în astfel de sisteme de 
valori. În plus, oglinda era un simbol-cheie atât în misterele 
orfice, cât și în cele dionisiace. Imaginea în oglindă a zeităţii 
tracice din Antichitate îi amăgea pe învățații delfici în 
asemenea măsură, încât - pentru o lungă perioadă de timp - nu 
se putuse face diferenţa între zeul adevărat și dublura sa. Cu 
toate acestea, cei din Delphi tânjeau după puterea pe care zeul 
solar o dădea adepților săi. Pentru că nu puteau distinge între 
zeul luminii și zeul întunericului, ei au introdus un sistem strict 
de venerare a zeului întunecat Dionis timp de șase luni și a 
zeului luminii, Apolo, timp de alte șase luni®. 

Geamănul explica totul. Tot din acest motiv, perechea de 
rune era o imagine în oglindă. 


Dar murind deodată 

Cel ce-ngrijea negoțul meu pe mare, 
Uriașa grijă ce-mi lăsă pe seamă 

Mă smulse-mbrățișărilor soției. 

Doar șase luni de când lipseam s-au scurs, 
Și ea - răpusă-aproape de pedeapsa 
Ce dulce încearcă-n viaţă pe femei - 
Se pregăti de drum să mă urmeze, 
Și-n scurtă vreme îmi sosi cu bine. 
N-avu s-aștepte mult până s-ajungă 
Prea dăruita mamă-a doi flăcăi 
Frumoși și-atât de-asemeni între-olaltă 
Că nu-i deosebeai decât prin nume.® 


Citatul din Shakespeare despre Antipholus și Dromio îi apăru 


transformă în zeul Auf, a cărui sarcină este să treacă prin cele 
douăsprezece porți în lumea subterană, ca să aducă soarele 
sufletelor pierdute ale nopţii. „Osiris era numit deseori soarele 
nocturn. Perechea este cunoscută și ca Bauifi (Cele Două 
Esenţe) sau Chauifi (Cei Doi Gemeni)“, potrivit profesorului 
Teodor Lekov (Religia Egiptului Antic). (n.a.) 

De la Herodot, precum și din poemele orfice, știm că, în 
Delphi, Apolo și Dionis erau veneraţi pe rând perioade egale de 
timp (R. Eisler, Orfeu pescarul p. 11) (n.a.) 

© Traducere de Ion Frunzetti și Dan Duţescu (n.tr.) 


nechemat în minte Verei, urmat de amintirea unei icoane pe 
care o văzuse în ziua aceea în Muzeul Pușkin. Imaginea 
Madonei care ţinea în braţe doi bebeluși blonzi, gemeni absolut 
identici, era așezată la vedere pe un perete. Vera fusese atât de 
surprinsă, încât notase numele icoanei: „Madona cu lisus și 
Ioan Botezătorul”. 


Vera porni dușul și așteptă ca apa caldă să ajungă la etajul 
de sus al hotelului. Işi aminti conversaţia cu Kiril de la castelul 
Jacques. Atunci, deși știuse datele de bază, nu reușise să pună 
cap la cap sensurile la fel de clar ca astăzi. 

— Așadar, încerci să demonstrezi că, practic, creștinismul 
este doar ultimul dintr-un șir lung de metamorfoze? o întrebase 
Kiril. Dar Hristos nu are un frate geamăn! 

— Ba da, are! însă creștinul modern, care nu știe decât 
despre ouăle de Paște și de cadourile de Crăciun, nu îl cunoaște 
prea bine. Sfântul loan Botezătorul este considerat geamănul 
teoretic al lui lisus. A fost conceput supranatural, fiind la fel ca 
Fecioara Maria și lisus: imaculat. Și nu e o întâmplare că Ioan 
Botezătorul s-a născut exact cu șase luni înainte de geamănul 
său! - pe 14 iunie, în timpul solstițiului de vară. Cu fix șase luni 
înainte de Crăciun și de solstițiul de iarnă. 


s1 „Când Soarele ce nu apune al Dreptăţii Mântuitorul nostru a 
îngăduit să lumineze lumea și a coborât din ceruri ca să prindă 
rădăcină în pântecul pur și virgin, în același timp Sfântul Ioan 
Inainte-Mergătorul, Luceafărul Lui, trebuia să se nască dintr-o 
femeie stearpă. Ca un precursor, trebuia să vină înaintea 
Domnului“, Vieţile Sfinților, tradusă în bulgară din Biserica 
Slavă Cheti-Minei sau Marele Minei. (n.a.) 


Madona cu Pruncul lisus și Sfântul loan Botezătorul, de 
Rafael 


— Nu am auzit niciodată ca lisus să fi avut un geamăn. 

— Pune o oarecare problemă pentru reinterpretarea creștină 
a poveștii. Biserica a încercat să șteargă acest detaliu de atâta 
timp, încât oamenii au uitat de el. Însuși Leonardo da Vinci a 
fost condamnat că îi înfăţișase pe Iisus și pe loan drept gemeni. 

Vera intră la duș; apa caldă îi mângâia pielea și îi revigora 
simţurile. Ieși și se înfășură într-un halat alb. Camera de hotel 
se umplu de un abur dens. 

Rămase în faţa oglinzii de deasupra chiuvetei, privind-și 
propria imagine înotând printre fantomele și viziunile ultimelor 
milenii. Era ca și cum cineva tocmai stinsese lumina. Își studie 
faţa de parcă ar fi uitat-o. Avea trăsături frumoase, pielea 
netedă, presărată cu pistrui deschiși la culoare, păr platinat 
drept și ochi cenușii și obosiţi - era întotdeauna singură în 
imagine. ă 

Stinse lumina și merse la fereastră. În timp ce imaginea 
incoloră de pe sticlă se topea în adâncul nopţii, îi apăru 
deodată sensul celuilalt simbol. Pe pieptul figurinelor de lut, 
perechea simetrică de semne, legată jos cu o linie, se combina 
deseori într-un singur simbol, ce aducea cu semnul egiptean 
Ka. Hieroglifa semăna cu două mâini ridicate într-o rugăciune, 
conectate la bază printr-o linie orizontală. Dicţionarul de 
terminologie egipteană spunea că putea fi tradusă prin „dublu”, 


„spirit” sau „putere”, dar că era mai ales asociată cu energia 
Creatorului, care se scurge din El către toată creaţia sa și care 
servește ca un numitor comun pentru toate generaţiile din 
momentul Creaţiei. 

Tocmai Ka unea cele două simboluri Re sau Ra (Soarele) și 
La (Soarele Nopţii) pe pieptul figurinelor ritualice - exact acolo 
unde se afla organul ce găzduia sufletul, conform meandriţilor. 
În același loc, dar pe partea opusă, desenaseră inima. Nu 
întâmplător oamenii din zilele noastre cred că sufletul se află în 
inimă. 

Vera se sprijini de perete și închise ochii. Explicaţia suna 
destul de convingător ca să își permită să meargă la culcare. 
Cu toate acestea, fiorul puternic al unei descoperiri aparente 
face întotdeauna ca mintea să nu-și vadă propria nebunie. Iar 
atunci când detaliile se îmbină perfect, mintea acceptă imediat 
propriile gânduri ca fiind singura explicaţie. 


CEI ÎNDELUNG AŞTEPTAŢI 


Pagina 435 începea cu un citat din Cartea egipteană a 
morților: „Tu [inima] ești Ka în trupul meu” - adică inima 
este canalul prin care Ka acţionează asupra trupului“?. 
Urma un alt citat din aceeași sursă: „Este un secret foarte 
bine păstrat, care nu trebuie spus nimănui, nici măcar 
celor mai apropiați membri ai familiei: fraţi, surori, mamă 
sau tată. Și trebuie studiat în această viaţă, nu numai ca 
element ritual'*5. 


Ariman se trezise devreme, înainte să apară zorii. Draperiile 
grele îl ascundeau de lumina lunii și de strălucirea electrică a 
reclamelor din piaţă. Nu aprinse lumina. Voia să fie sigur că 
nimeni nu vedea ce făcea. În hotelurile scumpe, cineva te 
urmărea întotdeauna - mai ales în camerele cele mai luxoase, 
încercase din prima noapte să descopere camera de 
supraveghere, dar nu reușise. 

Întunericul nu îl speria. În timp, ochii i se obișnuiseră atât de 
mult cu el, încât ajunseseră să poată distinge contururi. Își 
verifică de două ori bagajul, asigurându-se că nu uitase nimic. 
Toate simţurile îi erau în alertă. Nu dormise decât două ore. 

Intră în baie și închise ușa. Abia atunci aprinse lumina. Se 
uită în jur, căutând orice lucru uitat. Verifică din nou dacă 
rămăseseră fire de păr sau pete roșii. Spălase în chiuvetă 
sângele rusului. Fusese unul dintre agenţii de pază de la 
Muzeul 

Pușkin. Ariman fusese nevoit să îl omoare după ce furaseră 
amuleta din carcasa de sticlă și părăsiseră muzeul. În schimbul 
unei sume mari, gardianul fusese de acord să îl conducă în 
galerie și să dezactiveze alarma. Păruse de încredere și poate 
că nu l-ar fi trădat pe Ariman, dar ar fi fost întotdeauna un 
indiciu viu al unui secret bine păstrat. 

Ariman îi aruncase cadavrul într-un tomberon și se întorsese 
la hotel. 

Niciun indiciu. Nicio amintire. 


2 Din Religia Egiptului Antic, de Teodor Lekov (n.a.) 
& Acest citat a fost oferit de echipa care a realizat 
documentarul Adevărul despre Orfeu (n.a.) 


Închise lumina și se întoarse în cameră. Totul părea să fie la 
locul lui. Își deschise geanta și căută cutiuţa, ca și când ar fi 
simţit nevoia să se asigure că luase într-adevăr amuleta de la 
muzeu. Era acolo, în rucsac, împreună cu tăbliţa de aur 
inscripționată, înfășurată în hârtie. 

leși din camera sa de hotel. Deja se lumina de zi. Reflexiile 
caleidoscopice ale reclamelor dansau pe ferestrele din hol, pe 
tapetul verde de mătase și pe draperiile transparente care le 
transformau în umbre. 

Ariman își achită nota de plată, își puse șapca pe cap și ieși 
din hotel. Merse mai departe pe stradă. Auzi chicotitul unei 
femei și se întoarse. Două femei, mergând braţ la braţ, șopteau 
și râdeau. Tendoanele i se încordară. Se dădu la o parte ca să le 
lase să treacă, în timp ce ele îl priviră de sus până jos. Roșcata 
chiar se întoarse de câteva ori după ce trecuseră de el. 

Ariman respira greu, iar pieptul i se umplea de o durere 
ascuţită. „Toţi pot să vadă”, își spuse. Toţi puteau să vadă că 
era diferit. Indiferent ce ar fi făcut, oricum s-ar fi îmbrăcat, 
chiar dacă și-ar fi ascuns faţa și ochii și ar fi ieșit doar ziua, ca 
să nu iasă în evidenţă în întuneric, își dădeau întotdeauna 
seama că nu era unul dintre ei. Ochii lor îl urmăreau de parcă 
ar fi fost o pată pe un perete alb. Când simțeau că nu era unul 
de-al lor, păstrau distanţa, ca și cum ar fi fost acoperit de o 
unsoare neagră care îi putea murdări. Ca și cum era bolnav sau 
îi putea umili în faţa societăţii dacă se apropiau prea mult. Se 
spune că oamenii sunt programati genetic ca să fugă de șerpi și 
de păianjeni și ca să recunoască diavolul deghizat în om. Oare 
vedeau și diavolul din el? 

Își puse în urechi căștile de la playerul MP3 și îl porni. Se 
auzi Enjoy the Silence, de Depeche Mode. Ariman dădu volumul 
mai tare și grăbi pasul. Picături mici de sudoare i se prelingeau 
pe gât. Frecă neliniștit cicatricea din locul unde îi fusese tăiat 
tatuajul, exact sub linia părului. Și-l făcuse pe când era copil. 
Poate ca un semn că era diferit. Își trase șapca pe ochi și își 
acoperi mâinile cu mănuși, ca să nu vadă nimeni strălucirea 
ciudată din jurul lor. 


Vera se răsuci în pat și deschise ochii somnoroasă. Se ridică 
încet, simţindu-și capul greu. Băuse mai mult ca de obicei cu o 
seară înainte și mersese târziu la culcare. Nu era obișnuită - și 


nu avea să se obișnuiască niciodată. Cărţi, dicţionare și hârtii 
stăteau împrăștiate pe lângă pat. Citise până târziu, 
dizolvându-și în cele din urmă bucuria într-o sticlă de vin. 

Se duse la fereastră. Când trase draperiile, lumina puternică 
o făcu să mijească ochii. Se retrase în baie și porni dușul, 
încercă să își amintească ce se întâmplase în seara precedentă. 
Dansase cu străinul... De ce plecase din nou? Pe nepusă masă, 
ca și cu o seară înainte. 

Deși Vera își dădea seama că nimic nu se putea întâmpla 
între ei, amintirea lui o chinuia, iar gândul că l-ar putea vedea 
din nou o umplea de nerăbdare. Ştia că nu era decât un călător 
singuratic care apărea de niciunde doar ca să se întoarcă tot 
acolo, întâlnim zeci de astfel de oameni în fiecare zi. Dar unii 
dintre ei lasă urme, ridicând întrebări care ne aduc la viaţă. Ei 
inspiră senzaţia pe care logica nu poate să o explice - aceea că 
șofranul sălbatic ar putea înflori chiar și în întuneric. Şi că viaţa 
nu este atât de predestinată și de previzibilă pe cât credeam 
ieri. 

Tristeţea ei era ciudat de dulce. Pentru că i se mai 
întâmplase și altădată, știa cât de fragilă și de trecătoare era 
experienţa, așa că nu se grăbea să îi pună capăt. Poate că 
tocmai efemeritatea ei îi oferea o astfel de frumuseţe de 
nebiruit. Avea să rămână așa pentru totdeauna, ca o flacără 
albă a unei singure lumânări, care nu emană căldură, ci arde 
doar ca să redea speranţa. 

Vera începu să se simtă rău din cauza căldurii dușului. Opri 
apa și plecă să se îmbrace. 

La naiba cu iluziile astea împrăștiate... 

„Mi-am petrecut toată viaţa tânjind după ele!” se gândi ea. 
Totul se învârte în jurul senzaţiei de anticipare. Dar când 
euforia se stinge, așa cum se întâmplă după fiecare 
descoperire, îţi dai seama că ai pierdut cel mai preţios lucru, 
cel care pune totul în mișcare: fiorul așteptării, al viselor 
netrăite încă. Doar în acel moment, când găsești lucrul după 
care tânjeai, realizezi că este cea mai îngrozitoare închisoare 
pentru suflet. Unii oameni se opresc acolo. Alţii reușesc să se 
elibereze din cușcă și să își ia zborul din nou. Dar poţi cu 
adevărat să zbori când nu are sens să aterizezi? Și, dacă nu 
aterizezi, mai poate exista zborul? 

Asta se întâmplase cu Kaloyan. 


n 
! 


Vera se forță să mănânce micul dejun, deși nu îi era foame. 
Simţea că nu mai are nevoie să mănânce sau să respire. 

Se uită la ceas. Trecuse de unsprezece. Pierduse primele 
două prelegeri. Nu o interesa a treia, dar se decise să meargă 
totuși. Avea să o ajute să nu se mai gândească. 


OAMENII SOARELUI 


Pagina 436 spunea că Regele Hristos era fiul lui 
Dumnezeu Creatorul. Din timpuri imemoriale, tracii 
crezuseră că soarele era fiul Zeului Creator, născut în 
fiecare an pe 25 decembrie. Când egiptenii îl venerau pe 
Zeul Creator, il numeau „Re” (ha), iar regii lor purtau titlul 
de „Fii ai lui Ra”. Regii egipteni construiau „temple ale 
soarelui”, ca să reflecte propria lor natură solară, la fel ca 
oracolele celor care trăiau în peșteri și ca Cei Dintâi, cu 
mii de ani înaintea lor, care construiseră temple de piatră 
pentru cultul solar. 


Vera intră în holul orbitor al hotelului Metropol. Se așeză la 
una dintre mese și comandă un latte, ca să își petreacă cumva 
cele zece minute rămase până la sfârșitul primei prelegeri. Nu 
se grăbea să intre în sala în care urma să rămână până la 
sfârșitul zilei. 

Auzi un zumzăit persistent în poșetă și băgă mâna ca să 
scoată telefonul mobil. Nu recunoscu numărul, așa că ezită o 
clipă. Curiozitatea o învinse în final și răspunse. 

— M-ai infectat cu stelele și cu mesajele tale secrete, 
exclamă o voce masculină entuziasmată. 

— Cu cine vorbesc? 

— Sunt Kiril, răspunse vocea. După o pauză ciudată, adăugă: 
De la castelul Jacques... 

— Ah, Kiril! Vera își aminti brusc de reporter și spuse: Scuză- 
mă, mă gândeam la... 

— Ai conexiune la internet acolo? 

— Va trebui să deschid laptopul. 

— Verifică-ţi e-mailul. Tocmai ţi-am trimis câteva fotografii. 

— Așteaptă o secundă. 

Își scoase calculatorul, îl puse în poală și îl porni. Avea 
câteva mesaje noi. Deschise mesajul de la Kiril, dar fu nevoită 
să aștepte, fiindcă atașamentele erau fișiere foarte mari. 

— Şi ce mai faci tu? îl întrebă ea pe un ton profesional. 

— Sunt la Varna, cu munca. 

— Ce fel de muncă? 


— Am scris un articol despre Vila Solară de la Euxinograd®*. 
A fost în sfârșit renovată, așa că anul ăsta președintele se poate 
bucura de vacanţă, nederanjat de ușile care scârţâie, de 
tencuiala care cade și de pereţii mucegăiţi. 

— Şi ce te-a făcut să te gândești la mine? 

— Vila Solară, râse Kiril. Mă plimbam pe acolo, căutând un 
unghi bun din care să fotografiez. Am urcat câteva trepte care 
duceau în vârful unei stânci micuţe de la marginea mării. Exact 
în faţa Vilei Regale a lui Ferdinand... 

— Ştiu locul... cadranul solar. 

— Exact. 

— Am fost și eu acolo. E minunat. 

— Dar n-ai văzut nimic acolo? 

— Ce anume? 

— Simbolurile. Nu le-ai dat atenţie... Ai deschis pozele? 

— Încă nu. 

Vera își pierdea răbdarea. Simţea că reporterul descoperise 
ceva interesant. 

— Stelele... Când le-am văzut, mi s-a părut o coincidenţă 
ciudată. Mi-au amintit de cele întâmplate la castelul Jacques, 
doar că de data asta nu era un castel, ci un palat regal. 
Cadranul solar se află exact în faţa clopotniţei centrale. Sub 
indicatorul de fier sunt două stele în opt colţuri, una în cealaltă. 
Prima este simplă, nu e plină, în timp ce a doua are ornamente 
gravate pe fier - așa cum am văzut în Elveţia. 

Vera nu răspunse imediat. Tocmai deschisese fotografiile și 
le examina cu mare atenţie. În prima imagine recunoștea 
cadranul solar, pe care îl văzuse în grădinile de la Euxinograd. 
Dar nu se uitase niciodată cu atenţie la simboluri. Pe suprafaţa 
de fier vedea clar două stele îmbinate în opt colţuri, exact sub 
acul indicator. 


6 Palatul de vară regal din Bulgaria, construit pe coasta Mării 
Negre la sfârșitul secolului al XIX-lea (n.a.) 


Cadranul solar de lângă Varna 


Kiril făcuse următoarea fotografie pornind de la cadran, cu 
vedere spre palat. Vera vedea steagul Bulgariei fluturând 
mândru în vârful unuia dintre turnuri, deasupra copacilor 
înșiraţi ca niște pânze. În faţa cadranului se afla o grădină de 
nisip cu două cărări paralele, care plecau din punctul acela. 
Vera se gândi că și acestea simbolizau probabil ceva - numai de 
și-ar fi dat seama ce anume. Poate tăceau aluzie la dualitate, la 
imagini în oglindă, la cărări... Vocea insistentă a lui Kiril îi 
întrerupse gândurile. 

— Mai ești acolo? întrebă el. 

— Tocmai mă uitam la poze... Ai dreptate în legătură cu 
stelele. E uimitor felul în care vedem simbolurile care au fost 
întotdeauna în jurul nostru, numai atunci când suntem pregătiţi 
pentru ele. 

— M-ai infectat cu teoriile tale nebunești. Mă mir și eu de 
mine însumi... Am stat acolo ore întregi numărând colţurile, 
fiecare piatră și fiecare rază, căutând un mesaj. Să te uiţi la 
lespedea de piatră de sub fața de fier a cadranului, e 
octogonală. La fel ca stelele. 

Vera își mușcă buza uimită. Octogonul era chiar 
surprinzător, de parcă ar fi ascuns un sens codificat care voia 
cu disperare să fie descifrat. 

— Dar asta nu-i tot, continuă Kiril. Bordura mică din jurul 
cadranului e tot octogonală. 

Vera numără colţurile bordurii - avea, într-adevăr, opt laturi. 

— N-am putut să nu observ. Povestea aceea despre fresca din 


catacombe mi-a rămas în minte... 

— Ce poveste? 

— Fresca pe care mi-ai arătat-o, în care Orfeu se află în 
centrul octogonului. Când m-am întors la Sofia, am căutat 
sensul simbolurilor în câteva dicţionare. Am găsit un singur 
lucru: în creștinismul timpuriu, cristelnițele aveau forma asta, 
cu opt laturi. Orfeu în mijlocul unei forme asociate cu botezul... 
mi s-a părut interesant. Trebuie să fie un alt indiciu pentru 
asocierile pe care le cauti. 

— Uitasem de asta... ai dreptate, iniţial cristelniţele aveau 
toate opt laturi, cam în aceeași perioadă în care crucea a 
început să se impună ca simbol al creștinismului. 

— M-am gândit că pozele îţi vor fi de folos. Par să se 
potrivească în cercetarea ta. 

— Mulţumesc. 

Vera ar fi putut spune mult mai multe, dar prefera să nu 
arate cât de mult o încânta descoperirea. 

Deși avea telefonul lipit de ureche, Vera nu îl mai asculta pe 
reporter. Se uita la cadran, schițând figuri imaginare în 
conturul său. Examină cu grijă postamentul de piatră. Era 
format din patru coloane de forma unei cruci echilaterale - 
forma obligatorie pentru toate fundaţiile bisericilor creștine 
medievale. Kiril avea dreptate când spunea că avea aceeași 
semnificaţie ca în catacombele romane, unde crucea era în mod 
evident asociată cu soarele, Orfeu, octogonul și Hristos. 


O frescă din catacombele romane: Orfeu în mijlocul 
octagononului 


De ce erau aceste semne atât de meticulos înfățișate pe un 


cadran solar din faţa unui palat regal? Un sistem simbolic 
perfect fusese lăsat moștenire posterităţii pe un țărm stâncos 
deasupra mării, așezat în așa fel încât în orice clipă putea să se 
rostogolească și să fie înghiţit de apa sărată. Și frescele romane 
erau ascunse de ochii neiniţiaţilor, îngropate în tunelurile 
străvechilor catacombe. Unde mai fuseseră gravate aceste 
simboluri? Până acum, Vera nu realizase importanţa lor. 

Un șuvoi nou de cuvinte care curgea din receptor îi aminti de 
Kiril, rămas încă la telefon. 

— Am stat pe banca din faţa cadranului și m-am gândit mult 
timp. Nu puteam pleca fără să înţeleg. Apoi mi-am dat seama: 
steaua octogonală de pe cadran, deasupra Vilei Solare, în estul 
palatului... nu putea simboliza decât soarele. Până și 
ornamentele din steaua pictată o arată. E atât de simplu! 

— Prea simplu, răspunse Vera cu răceală. Kiril, trebuie să 
închid. Trebuie să înceapă prelegerea. Mulţumesc că te-ai 
gândit la mine și că mi-ai trimis fotografii cu cadranul. Le voi 
folosi cu siguranţă... 


LABIRINIUL SIMBOLURILOR 


Pagina 437 era plină de simboluri. Cineva scrisese sub 
un șir de cruci: 


„Același lucru se observă atunci când se compară cele 
două cruci. Cultura de la Gradeshnitsa, veche de 7 500 de 
ani, folosea cinci tipuri de cruci, inscripționate pe tăblițele 
și pe vasele de lut ars. Cel mai important dintre acestea 
este insă cel gravat pe spatele unui bol, care arată o 
siluetă umană răstignită în centrul său. Astfel, dacă vom 
compara acest tip de cruce cu unul dintre cele mai 
remarcabile simboluri creștine, numit gammadion“?, care a 
apărut oficial cu 4 000 de ani mai târziu, vom observa că 
se aseamănă unul cu celălalt până în cel mai mic detaliu. 
Litera grecească gamma are la bază același semn. 
Corespondența completă a detaliilor exclude orice 
posibilitate ca aceasta să fie doar o asemănare 
întâmplătoare...” 


— ...merovingienii, numiţi și „regii cu părul lung”, au fost 
prima dinastie conducătoare a francilor, zise o voce groasă de 
bas, care umplu sala de conferinţe a hotelului Metropol. Din 
secolul al V-lea până în secolul al VIII-lea d.Hr., se consideră că 
au fondat unul dintre primele state medievale din Europa. 
Numele lor vine de la conducătorul lor întemeietor, Merovech. 

In momentul acela, Vera auzi o voce care o striga. Șoapta 
venea de undeva din spatele ei. 

Așteptă să o mai audă încă o dată înainte de a se întoarce. La 
câţiva centimetri de ea se afla un băiat slab la faţă și cu părul 
deschis la culoare, ai cărui ochi ca de porumbel o urmăreau cu 
atenţie. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Pe 
silueta lui sfrijită atârna uniforma cu roșu și negru a hotelului. 
Vera își aminti că îl văzuse verificând legitimaţiile la intrarea în 
hotel. Dădu din cap spre el, apoi băiatul îi explică în rusește că 
un domn voia să îi vorbească. 


s5 Numele vine de la litera grecească „gamma“ (Cartea 
simbolurilor, Svetlozar Vlaykov, p. 112) (n.a.) 


Băiatul privea în pământ în timp ce vorbea, de parcă ar fi 
încercat să ascundă ceva - poate curiozitatea sau bucuria unui 
bacșiș obţinut cu ușurință. 

— Unde este? întrebă Vera, privind în jur instinctiv. 

— Afară, lângă intrarea principală în sală, răspunse băiatul. 
E un străin. 

Vera simți un nod în stomac - nu de teamă, ci de 
nesiguranță, de nerăbdare și de uimire, toate la un loc. Nu 
aștepta pe nimeni. Poate doar pe bărbatul acela... 

Trebuia să fie el... Era sigură că amândoi simţiseră ceva cu o 
seară înainte, în timp ce dansau. Nu putea să plece așa, fără o 
vorbă. Trebuie să fi fost un joc. Incerca să o facă să îl aștepte, 
să se gândească la el, să se întrebe unde putea fi. Pentru că el 
știa că cea mai încântătoare prezenţă era absenţa. Jucase și ea 
același joc, dar asta nu slăbea efectul asupra ei. Așadar, 
bărbatul era deștept. Asta era bine. 


Vera se ridică şi se îndreptă spre ieșire. Înainte să deschidă 
ușa, își aranjă sacoul și își dădu la o parte părul de pe frunte. 

— Ah, dumneavoastră? exclamă ea surprinsă când ieși din 
sală. 

Incercă să își ascundă dezamăgirea la vederea bărbatului în 
vârstă, cu șuviţa sa căruntă de păr, care o aștepta pe coridor. 
Avea ochelari cu rame de sârmă pe nasul roșiatic. Era doctorul 
Werder, istoricul de la muzeul din Berlin, care stătuse în stânga 
ei în seara precedentă. 

— Aveţi o clipă liberă? întrebă el ezitant, evident tulburat de 
gestul său neobișnuit de a o scoate dintr-o sală de conferinţe ca 
să îi vorbească. 

Stătea ușor aplecat, iar ochii îi rătăceau pe podeaua de 
marmură ca să-i distragă atenţia de la stânjeneala lui. 

— Nu vă interesează prelegerea? E despre istoria timpurie a 
Europei, rupse ea tăcerea. 

— Aș putea să vă spun eu însumi multe lucruri despre 
subiectul stimatului nostru conferenţiar. 

Franz Werder observă privirea nedumerită a Verei și deveni 
și mai jenat. Adăugă: 

— Care credeţi că ar putea fi legătura dintre Rusia 
îndepărtată și regii care au întemeiat sistemul feudal din 
Europa de Vest? 


Vera găsi că ar fi fost mai potrivit să aștepte răspunsul. 

— Deși pare surprinzător, motivul se regăsește în 
numeroasele bogății luate din Germania de către ruși în 1945. 

— Nu știam, minţi Vera. 

Merseră încet spre barul din hol. 

— Am înțeles că și muzeul dumneavoastră deţine câteva 
dintre obiectele confiscate... Ce pun rușii la cale? 

— Nu e o întâmplare că expoziţia are loc la Moscova. 

Werder tăcu. Spusese deja prea mult. 

Vera își îndepărtă de pe faţă o șuviţă rebelă de păr. Urcară o 
scară largă, cu balustrade grele de marmură, atât de splendidă 
încât părea, pur și simplu, pictată în spaţiul alb. Covorul luxos 
care acoperea dalele de piatră albă înghiţea zgomotul pașilor. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă Vera. 

— Un simbol... trebuie să aflu imediat ce semnificaţie are. 

— De ce mă întrebaţi pe mine? 

— Aţi spus că sunteţi specialistă în Tracia, ezită el o clipă, 
scărpinându-se la nas. Din tot ce mi-aţi spus în seara aceea 
despre Orfeu și Hristos, am decis că este ceva ce trebuie să 
știu... Nu am mai spus asta nimănui. 

— Despre ce vorbiţi? Eu sunt doar o studentă. Există o 
sumedenie de experti care... 

— Nu vorbesc în calitate de angajat al Muzeului Bode. 
Răspunsul mă interesează personal, adăugă el încet. 

Privi în jur, de parcă verifica să nu tragă nimeni cu urechea. 

— De ce nu luăm loc ca să bem o cafea? spuse el apoi. 

Vera dădu aprobator din cap. Se îndreptară către fotoliile din 
foaierul alb cu negru. Doctorul arătă spre o masă. Se așezară în 
tăcere și așteptară un ospătar. Vera privea distrată feţele 
oamenilor care intrau și ieșeau. Franz Werder băgă mâna în 
buzunar și scoase o foaie de hârtie boţită. 

— Priviţi simbolul acesta, spuse el, dându-i hârtia. 

Vera desfăcu foaia și încremeni de uimire. Însă făcu tot 
posibilul să își ascundă surprinderea. 

— E o meandră, șopti ea. 

— Una cu opt laturi! exclamă el. Dar mă îndoiesc că meandra 
este pentru dumneavoastră doar un ornament frumos! Ceea ce 
mi-aţi spus aseară m-a făcut să realizez că știți mai multe... 
Sunt convins că are un alt sens, poate unul prea important ca 
să fie recunoscut de cineva. 


— Dar de ce vă interesează simbolul acesta? 

Franz Werder privi în jur cu nervozitate, pentru a verifica 
dacă îl auzea careva de la mesele alăturate. Se scărpină din 
nou la nas, care devenea violet. Se aplecă apoi în fotoliu și 
începu să vorbească încet. 

— L-am văzut într-o carte... într-un manuscris, mai exact. Pe 
copertă nu era nimic în afară de acest semn și de câteva 
cuvinte pe care nu mi le amintesc în clipa asta. Cartea nu are 
autor, nu are titlu, deși este înregistrată în catalog. 
Manuscrisul menţionează multe lucruri, inclusiv Tracia. 

— Despre ce manuscris vorbiţi? 

— Încă nu sunt sigur... Recunoașteţi simbolul? insistă el. 

Vera dădu conspirativ din cap. Nu era sigură dacă îi putea da 
toate detaliile pe care le cunoștea. Ezită o secundă înainte de a 
declara: 

— Bine, haideţi să vă arăt ceva interesant. 

Se ridică și se îndreptă spre intrarea în hotel. Doctorul o 
urmă. leșiră în Piaţa Teatrului. Afară ningea ușor. Cerul 
albastru-cenușiu cobora deasupra capetelor lor, iar fulgii le 
dansau prin fața ochilor. Apoi aterizau pe hainele lor ca niște 
molii albe, topindu-se pe materialul cald încă. 

Când ajunseră în piaţa din faţa Muzeului Pușkin, Vera spuse: 

— Acum puteţi să vedeţi și să vă daţi seama singur. 

După ce arătară legitimaţiile la intrare, curatorul îi conduse 
în expoziţie fără să pună întrebări. Vera se îndreptă direct spre 
Galeria Antichităţilor, care conţinea artefacte din Troia, din 
Grecia Antică și din Tracia. Coridoarele erau pline de vizitatori, 
care se înghesuiau pentru a vedea mai de aproape obiectele de 
aur expuse. 

— Vă voi spune ce știu... pentru că nu am mai întâlnit pe 
nimeni care să fie interesat de acest simbol. Privirea ei era 
încrezătoare, sfidătoare chiar, când adăugă: Meandra mi-a 
permis să urmăresc două căi. Celelalte simboluri au dovedit 
mai târziu că aceste căi chiar există. 

— Ce căi? 

— Ce-ar fi să luăm loc? 

În spatele galeriei se vedea o canapea din piele roșie. 
Personalul muzeului o pusese probabil acolo pentru ca turiștii 
obosiţi să își tragă sufletul înainte de a-și continua sprintul 
nesfârșit prin Moscova. Din fericire, canapeaua era liberă 


acum. Werder o urmă pe Vera și se așezară faţă în faţă. 

— Sunt ochi și urechi! spuse el curios. 

Vera îi povesti despre dispariția misterioasă a meandriţilor, 
care erau atât de avansați, încât civilizaţiilor următoare le 
luaseră mii de ani ca să îi ajungă. Îi spuse cum dispăruseră fără 
urmă în mileniul al IV-lea î.Hr., în timp ce pământurile lor 
abandonate rămăseseră părăsite secole la rând după dispariţia 
lor. 

— Câţiva oameni de știință au încercat să dovedească 
legătura dintre civilizaţia dispărută și civilizațiile din Egipt și 
Micene,  adăugă ea. Am considerat argumentele lor 
convingătoare. Am început să și găsesc urmele lor în alte 
civilizaţii ulterioare din jurul Traciei. Presupun că anumite 
ramuri ale meandriţilor trebuie să fi supravieţuit, fugind în 
direcţii diferite și ducând cu ele cunoștințele lor. M-am gândit 
că, urmărind drumurile simbolurilor lor și ideile pe care le-au 
păstrat, aș putea să reconstruiesc semnele originale. 

— Dar ce legătură are asta cu meandra? 

— Simbolul de care mă întrebaţi... este unul dintre cele mai 
importante simboluri ale meandriţilor. Poate fi folosit pentru a 
se urmări drumul civilizaţiei ascunse. 

— Dacă v-am înţeles bine, credeţi că meandra e o urmă care 
vă poate duce la ei? 

Istoricul își aranjă ochelarii și se uită nerăbdător la Vera. 

— Este unul dintre simbolurile-cheie ale religiei lor, continuă 
ea. La fel cum e crucea pentru creștini. Asta este evident din 
locurile în care l-au folosit: pe trupul Zeiţei Mamă, pe vase, pe 
amulete și pe case, ca o hieroglifa. 

— Sună interesant... 

Werder se opri. Își sprijini bărbia în mâini, adâncindu-i 
despicătura.  Cântări legătura posibilă dintre civilizaţia 
misterioasă și manuscrisul pe care îl văzuse în biblioteca din 
Roma. Nereușind să îi dea de cap, întrebă: 

— Dar cum este posibil să urmărești prin câteva simboluri 
drumul unei civilizaţii care s-a pierdut cu atâtea milenii în 
urmă? 

— Acestea sunt simbolurile principale pe care le foloseau ca 
să își codifice mesajele. Să luăm de exemplu un simbol creștin - 
crucea. Din apariţia și frecvenţa folosirii lui, putem vedea cum 
s-a răspândit creștinismul, întrucât crucea este semnul esenţial 


al acestei comunităţi religioase și culturale. Alţii evită să-l 
folosească, așa cum evităm noi să folosim svastica sau 
semicercul. Dacă studiezi metamorfozele prin care a trecut 
crucea, poţi să vezi cum ideea s-a transformat într-un simbol și 
un mesaj în ultimii 2 000 de ani. E un indicator, la fel ca 
meandra, la fel ca și „cârligele simetrice” și ca alte simboluri 
care erau precum crucile pentru meandriţi. 

— Fascinant, murmură doctorul Werder, clătinând din cap. 

Ochelarii îi alunecară pe nas, strângându-i nările și făcându-l 
să fornăie. Îi împinse la locul lor cu degetul arătător. Mișcarea 
îl ajută să își concentreze privirea asupra bolului negru de 
ceramică din prima vitrină. 

— Îmi mai povestiţi despre cartea în care aţi văzut simbolul? 
insistă Vera. 

— Mă îndoiesc că e foarte important, mormăi el. Am dat 
peste ea la Roma. 

— E italiană? Cât de veche e? 

— Cum spuneam, nu e important. 

Refuzul doctorului Werder de a îi da detalii o făcu pe Vera să 
suspecteze că încerca să ascundă ceva. Întrebările ei insistente 
îi dădeau probabil motive să creadă că secretul lui era mai 
important decât îşi imaginase ea. Uneori, mimarea 
dezinteresului e o unealtă mai bună decât curiozitatea pentru 
dezlegarea limbii cuiva care se împotrivește. 

Vera se ridică și îi făcu semn lui Werder să o urmeze. Se 
îndreptă spre prima vitrină și îi arătă două boluri antice. 

— Uitaţi-vă la artefactele de aici. Simbolul de care mă 
întrebaţi însoțește mereu scenele orfice. Dacă nu se află pe 
marginea decorativă, îl veţi găsi sub forma unei serii de 
decoraţiuni în V-uri stilizate sau, cum îmi place mie să le 
numesc, „cârlige simetrice”. 

— Scene orfice? Ce vreţi să spuneţi? 

— Orftcii urmau un set de învățături care au existat cu cel 
puţin 1 500 de ani înainte de Hristos - dar bănuiesc că e mai 
vechi de atât. Oamenii de știință sunt de părere că, dacă Orfeu 
a existat în realitate, era probabil cel mai ales profet și 
misionar al religiei. 

Vera n-ar fi vrut să-i mai împărtășească și alte idei, însă 
privirea nerăbdătoare a doctorului Werder o tenta să continue. 

— Am dovada că orficii au devenit cumva primii adepţi 


europeni ai meandriţilor. 

— Cum puteţi fi sigură? 

— Multe dintre detaliile învățăturilor lor coincid, ca și 
simbolurile pe care le foloseau. Am adunat toate scenele orfice 
găsite în arta antică și le-am pus într-o arhivă electronică. Și eu 
am fost uimită să constat că meandra le însoțește întotdeauna, 
în combinaţii complexe cu alte simboluri preistorice chiar. 
Uitaţi-vă la scena asta, de exemplu. 

Vera indică spre centrul bolului roșu. Plăcuța de sub el 
preciza: „Krater antic. Originalul aparține Colecţiei Fenicia a 
Muzeului Jatta”. Werder studie cu grijă motivele bolului, care 
erau unite într-o scenă cu șase zei și animale din mitologia 
greacă antică, toate înconjurându-l pe Orfeu și privindu-l. 
Cântărețul era îmbrăcat în robe regale luxoase, iar zeii din 
jurul lui stăteau și îl ascultau. Numele de deasupra fiecărei 
figuri arăta clar cine era fiecare - deși învățatul trac, cu lira lui 
cu șapte coarde, era inconfundabil. 


Vera arătă către abundența de meandre care sărea în ochi și 
care împodobea robele lui Orfeu, toate identice cu simbolul pe 
care îl căuta Werder. Partea cea mai curioasă era că, spre 
deosebire de numeroasele meandre ale lui Orfeu, nicio altă 
figură de pe bol nu purta vreuna“. 


s Scena descrisă poate fi văzută în Dovezi orfice elene de M. 
Yordanova-Aleksieva, p. 263 (n.a.) 


ADEVĂRUL IMAGINAR 


Pagina 438 începea cu un tabel care conținea 
simbolurile ce apăreau cel mai frecvent printre cele două 
sute și ceva de semne folosite de civilizația tracică, 
dispărută în mileniul al IV-lea î.Hr. 

„Majoritatea acestor simboluri erau foarte răspândite și 
se mai folosesc și astăzi. Academicienii din Vest, precum 
Haarman, Gimbutas și alţii, sunt convinși că simbolurile 
europene antice formează baza sistemului de scriere linear 
din Creta. Studiile moderne arată că reprezentau unul 
dintre elementele fundamentale ale sistemului de scriere 
din Grecia Antică. Pentru moment, cel puțin, nimeni nu a 
descifrat sistemul de scriere al civilizaţiei dispărute - nici 
măcar alfabetul linear cretan relativ târziu. Descifrarea lor 
va rămâne un vis până când o nouă piatră bilingvă Rosetta 
va fi descoperită.” 


Din Civilizatiile pierdute ale Epocii de Piatră 
de Richard Rudgley 


Vera era mulţumită să vadă că vorbele ei făceau ca fața 
roșcovană a lui Franz Werder să se încreţească în riduri de 
uimire. Poate că presupunerile ei erau mult mai aproape de 
adevăr decât se așteptase. 

— După cum vedeţi, toate artefactele cu mesaje orfice au 
aceste simboluri, continuă ea, arătând unul câte unul toate 
vasele de ceramică din vitrine. 

— Şirurile acestea de simboluri n-ar putea fi doar un 
ornament? 

— Aici este aspectul esenţial. Dacă priviţi cu atenţie, veţi 
vedea singur că simbolul nu e pictat la întâmplare, în orice loc. 
Cred chiar că ar putea fi cheia unui cifru. Priviţi scenele și 
marginile decorative de sub ele. Fiecare grup de meandre e 
separat de celelalte de o cruce echilaterală. Uneori sunt 
perechi de meandre, alteori grupuri de câte trei sau patru, 
chiar și cinci. Iar crucile sunt diferite în ceea ce privește tipul și 
structura. Vedeţi, nu-i așa? 

Werder nu răspunse. Studia fâșiile de simboluri ca și cum ar 
fi încercat să se convingă de cuvintele Verei. Își schimba încet 


greutatea de pe un picior pe altul, nereușind să își stăpânească 
mâinile, pe care le ţinea la spate. Dând tăcut din cap în faţa 
vitrinelor, părea ca o barză care vâna broaște. 

— Dacă este, într-adevăr, un cod, începu el, cântărind cu 
grijă fiecare cuvânt, ce credeţi că poate ascunde? 

— Mesaje orfice, probabil. Sau ideile meandriţilor, mai 
degrabă. 

— Așadar, dacă presupunem că aceste cunoștințe au fost 
transmise, cine sunt succesorii orficilor? 

— Creștinii, îi scăpă Verei, apoi faţa îi încremeni de parcă 
tocmai eliberase o bombă și aștepta să explodeze. 


— Creștinii? exclamă el, cu o urmă de dezamăgire în voce. 

Se gândi să menţioneze blasfemia, dar se stăpâni. 

— Deocamdată vă pot spune doar despre simbol... încă fac 
cercetări asupra subiectului. Dar vi se pare doar o simplă 
coincidenţă faptul că simbolul orfic era folosit în Egipt pentru 
litera „X”“ și cuvântul „templu”? Se poate asocia foarte ușor și 
cu cuvântul pentru „Hristos”. Mai mult, acum trei mii de ani, 
tracii își decorau templele cu litera „X”.%8 

— Cum v-aţi gândit să faceţi legătura dintre aceste trei 
culturi? 

— Mi-am dat seama de asta într-un castel părăsit din 


S În romanul original, se folosește litera chirilică „X“, care este 
„H“ în latină (n.a.) 
6 Această tăbliță poate fi văzută în Muzeul Naţional de Istorie 
din Bulgaria (n.a.) 


Elveţia... 

— La castelul Jacques? o întrerupse el, făcându-și semnul 
crucii. 

Vera se uită la el ca trăsnită, ca și cum nimeni altcineva nu 
avea dreptul să știe despre locul acela. 

— Cum aţi știut că despre locul acela vorbeam? 

— Am citit numele în manuscris... Face parte dintr-un 
labirint. 

Vera îl privi confuză. 

— N-are importanţă... Mai spuneti-mi despre simbol. Vă rog! 
zise el. 

Rugămintea lui părea atât de disperată, încât Vera reuși să 
își stăpânească supărarea cauzată de reticenţa lui și continuă: 

— În ciuda dispariţiei meandriţilor, meandra a supravieţuit și 
s-a răspândit în Sud și în Est, iar înţelesul ei a început treptat 
să se suprapună cu acela al crucii, întrucât cele două simboluri 
erau folosite frecvent în combinaţie. 

„Interesantă teorie. Meandra și crucea”, se gândi doctorul 
Werder. 

— E în legea firii ca fiecare combinaţie de simboluri sau de 
litere să devină în timp simplificată și sinergică. Așa că, treptat, 
tot ce a rămas din combinaţia celor două semne a fost crucea 
echilaterală - simplu și convenabil. A devenit mai târziu un 
paznic simbolic al noii ere. Cu timpul, braţul inferior al crucii a 
fost extins până la forma alungită de azi. 

— Așadar,  vestigiul principal al civilizaţiei preistorice 
dispărute este crucea creștină? 

— Nu mă credeţi, nu-i așa? Uitaţi, eu doar urmăresc mesajele 
simbolurilor. Foarte puţini dintre noi își dau seama că 
păstrează ideile antice din timpurile în care legendele și 
realitatea erau același lucru... 

Vera era sigură că interpretase corect simbolurile. Le 
studiase mai mult timp decât orice altceva din toată viaţa ei. 
Astăzi însă, nici ea nu mai era la fel de sigură că legăturile 
despre care vorbea existau cu adevărat. Vorbea mecanic - ca să 
uite lucrurile la care nu voia să se gândească. Poate de aceea îi 
dăduse voie savantului neamţ să întrezărească secretele pe 
care le păstrase cu atâta efort. Era ca și cum ar fi vrut să 
înţeleagă dacă teoriile ei erau adevărate sau doar produsul 
îndepărtării conștiinței ei de realitate. Astăzi, o parte 


importantă a întregului ei argument lipsea. lar asta făcea 
diferenţa. 

Încercă să se împotrivească tumultului care o bombarda din 
toate părțile - oameni, prea mulţi oameni cu șușotelile lor, 
vorbe, pantofi scârţâind și hohote de râs enervante. Roiau ca 
furnicile între urechile ei, în timp ce încerca să își dea seama ce 
anume se schimbase de ieri. 


Vera și Franz se plimbară prin galeria cu antichităţi ore 
întregi. Se opreau la fiecare exponat în parte și discutau despre 
el. Îi povesti istoricului aproape toate ipotezele ei, fiindcă el o 
asculta. Pe unele le accepta, pe altele le respingea. 

— Vi s-a întâmplat vreodată să vedeţi brusc ceva ce se afla 
exact sub nasul dumneavoastră? întrebă ea. 

— Uneori văd detalii pe care vreau sau mă aștept să le văd. 

— Tatăl meu spune același lucru... Nu există coincidente, nici 
destin. Totul este insinuare. 

— Probabil e un om înţelept. 

— Nu mă credeţi... E în regulă, nu e nevoie să mă credeţi. 

Ajunseseră la ultima vitrină când Vera se opri din nou și privi 
unul dintre vasele roșiatice de ceramică decorate cu figurine. 
Ochii îi străluciră triumfători, observând o altă dovadă. 

— Priviţi fâșia de simboluri de pe acest bol, îi arătă ea. 
Mesajul e clar. În mijlocul crucilor se află un simbol antic al 
Soarelui: un punct într-un cerc, cunoscut și ca „Soarele 
Crucificat”. 

Istoricul încercă să fie atent la gândurile tinerei femei, 
urmărindu-i ochii și mișcările buzelor, apoi examinând scenele 
antice pe care ea le arăta cu degetul. 

Grupuri de turiști străini se foiau prin galerii ca o pradă 
vânată. Veniseră să vadă aurul. Oamenii erau întotdeauna 
încântați de obiectele din aur. Uneori erau interesaţi și de 
argint, dar foarte puţini se opreau să vadă oalele de lut care îi 
captivau pe Vera și pe însoţitorul ei neamt. 

Așa ajunseră la ultimul bol cu figurine roșii, sub care scria că 
data din secolul al V-lea î.Hr. Înfăţișa o scenă cu tânărul zeu 
Dionis și cu Diavolul lângă el. În mitologia Greciei Antice era 
cunoscut drept Pan, un zeu malefic al muntelui, care trăia într- 
o peșteră și  înspăimânta oamenii cu înfățișarea lui 
înfricoșătoare, dând astfel naștere cuvântului „panică”. De 


partea cealaltă a lui Dionis se afla o ființă albă, cu aripi de 
înger care fluturau. Sub ei era înfățișată o fâșie proeminentă de 
cruci și de meandre. 

— Domnule doctor Werder, dumneavoastră știți mai multe 
despre creștinism, îmi puteţi spune cum au apărut îngerul și 
Diavolul? 

Istoricul se gândi puţin înainte de a răspunde: 

— Sunt menţionaţi în Vechiul Testament. 

Tonul lui plat dădea de înţeles că se simţea nesigur cu privire 
la ce se ascundea în spatele întrebării. 

— Din câte știu, creștinii au împrumutat imaginea Diavolului 
de la omul-ţap care trăia în peșteră, Pan. Și a apărut cam în 
secolul al XIII-lea. 

— Nu-mi trecuse niciodată prin minte că imaginile lor sunt 
complet identice... 

— Vedeţi? E același lucru! îl întrerupse Vera cu ochii 
strălucind. Pan a ieșit din peșteră în aceeași perioadă în care a 
apărut Orfeu. 

— Poate că l-a urmat din adâncimile întunecoase ale 
Tartarului? râse istoricul, apoi explică: Vreau să spun, atunci 
când Orfeu se întorcea din Infern. 

Verei nu i se păru amuzantă gluma lui. 

— Nu am vrut să vă jignesc, continuă el. Perioada aceea nu 
mi-e cunoscută. Presupun că o anumită ființă - un prototip al 
Diavolului - a existat întotdeauna în mintea noastră. La fel ca 
Dumnezeu însuși. 

Faţa Verei deveni serioasă, ca și cum încerca să scoată la 
iveală o amintire. Strălucirea din ochii ei se estompă în umbra 
gândurilor rătăcitoare. 

— Trebuie să plec, spuse ea deodată. Nu vreau să ratez toate 
prelegerile. 


Acest lucru era departe de adevăr, dar dacă ar fi spus-o în 
cuvinte - chiar și în gând - ar fi sunat jalnic. Voia să se întoarcă 
în mulțimea de la hotel Metropol. Aglomeraţia avea să îi 
păcălească senzaţia de singurătate care o gâtuise în ultimele 
zile - și pe care o însoțea acum sentimentul că pierdea ceva. 


Vera și Werder se îndreptară în tăcere spre ieșirea din 
muzeu, prin care mulţimea gălăgioasă se scurgea în strada 


tăcută. Din fericire, nu era trafic și nici turiști gen zombi care 
să caște gura la viziuni neașteptate. Doar câţiva pietoni se 
grăbeau ca furnicile în toate direcţiile, văzându-și de treburile 
lor. 

O luară apoi spre bulevard, păstrând o distanţă decentă între 
ei. Intenţionau să ia un taxi sau un troleibuz care să îi ducă 
înapoi la hotel. 

Dar înainte de a se contopi cu șuvoiul vioi de moscoviți de pe 
strada principală, se auzi în spatele lor un motor turat, urmat 
de scrâșnetul unor frâne. Speriată, Vera se răsuci și îl apucă 
instinctiv de braţ pe Werder. O dubă roșie cu numere rusești se 
opri lângă ei. Era singura mașină de pe strada liniștită. Ușile se 
deschiseră și trei bărbaţi săriră din ea. Erau îmbrăcaţi în culori 
cenușii, purtau pălării negre și ochelari de soare. Totul se 
petrecu atât de repede, încât Vera nici nu apucă să își dea 
seama ce se întâmpla. 

Bărbaţii alergară spre ei fără ezitare și fără să spună vreun 
cuvânt, de parcă urmau un plan bine pus la cale. 

— Fugi! strigă istoricul. 

Dar doi dintre bărbaţi o apucaseră deja pe Vera. Celălalt 
alergă după doctor, care nu reuși să se apere. Bărbaţii le 
puseră căușe și îi înghesui că rapid în spatele dubei. 

Cauciucurile derapară pe zăpada udă, aruncând bucăţi de 
gheaţă când mașina porni. Bărbaţii mascaţi legară mâinile 
prizonierilor și îi forțară să se întindă pe jos. Duba mergea 
repede, cotind într-una la dreapta și la stânga, de parcă se afla 
la o cursă cu obstacole. Era un drum greu; duba se zguduia și 
tremura la fiecare dâmb de pe drum. O curbă strânsă îi făcu să 
se rostogolească spre lateralul mașinii. Bărbaţii cu ochelari 
negri îi traseră înapoi, ţinându-i pe loc cu picioarele și lăsându-i 
să aștepte lovitura următoare. 

Merseră mult timp - aproape două ore. Probabil că din când 
în când se blocau în trafic, fiindcă duba aproape că se oprea de 
tot la anumite intervale. Numai motorul huruia ameninţător, ca 
un animal rănit, gata să lanseze ultimul atac. Vera abia mai 
putea să respire de spaimă. Încerca să urmărească fiecare 
cotitură a drumului, căutând disperată să își dea seama unde 
mergeau. Cel puţin, asta o ajuta să nu se gândească la ce o 
aștepta. Citise despre zeci de cazuri de răpire, însă acum, 
întinsă pe podeaua unei dube vechi, părea că privește de pe 


margine, incapabilă să înţeleagă că de data aceasta victima era 
ea. í 

I se părea că trecuseră de două ori peste râul Moscova. Işi 
dădea seama după zguduitul ritmic al dubei atunci când trecea 
peste îmbinările de plăci de pe poduri. 

În cele din urmă maşina se opri, iar teama de necunoscut 
deveni acum mai groaznică decât situaţia în care se găseau. 

Cei doi bărbaţi care îi păzeau coborâră primii. Deschiseră 
larg ușile și scoaseră captivii din mașină. Al treilea bărbat, care 
condusese, se apropie și el. Nimeni nu spuse nici măcar un 
cuvânt. Vera se uită la istoric. Avea jumătate de faţă 
contorsionată într-o grimasă urâtă, iar cealaltă jumătate era 
ascunsă sub un strat gros de bandă izolatoare. 

— Ce se întâmplă aici? Ce vreţi de la noi? Pentru numele lui 
Dumnezeu, e o greșeală! strigase el înainte să i se lipească 
banda pe gură. 

Faţa lui Werder era acoperită de broboane de sudoare, ca un 
pahar de sticlă plin cu apă rece ca gheaţa. Ochelarii îi stăteau 
strâmb, atârnându-i diagonal pe faţă. 

Bărbaţii îi duseră printr-o pădurice neîngrijită de copaci 
tineri, către un zid care stătea să se prăbușească, acoperit cu 
un graffiti colorat. Avea cam un metru optzeci și în vârf era 
mărginit de sârmă ghimpată. Dincolo de zid se afla o clădire 
părăsită, cu trei etaje. 

Vera simţi miros de apă stătută și privi în jur. Erau la câţiva 
metri de râul Moscova, care părea acum mult mai lat decât de 
pe pod. Apa tulbure clipocea pe malul îngheţat. Pe ţărmul opus 
vedea docuri, macarale, depozite abandonate și nave ruginite. 

Trecură de porţile oxidate. Vârful gardului era curbat în 
exterior și o bobină de sârmă ghimpată se înșira pe margine ca 
un miriapod uriaș. Vera privi neliniștită în jur, încercând să 
zărească alţi oameni. Totul era pustiu. 

Clădirea de care se apropiau părea un depozit vechi sau o 
fabrică abandonată. Ferestrele ei înalte erau înnegrite de praf, 
de pânze de păianjen și de mucegai. Pereţii albi de ipsos se 
prăbușeau, ștergând scrisul cu graffiti de pe ei. 

Deasupra orașului atârnau nori grei de ploaie. 

Înainte să intre, șoferul își scoase pălăria și ochelarii de 
soare și își netezi părul negru cu mâna. Le făcu semn celorlalţi 
doi cu o expresie rece și furioasă pe chip. 


Era ultimul om pe care Vera se aștepta să îl vadă în clipa 
aceea. Inima îi bătea cu viteză, iar mâinile și picioarele îi erau 
amorțite. Era Ariman, străinul cu care dansase la restaurant cu 
o seară în urmă. Îi urmări ochii ca hipnotizată, așteptându-se să 
îi atragă privirea. Dar el ori era prea furios ca să observe ceva, 
ori o evita într-adins. După ce se uită în toate direcţiile, dădu 
ordin unuia dintre bărbaţi să îl ducă pe doctor de acolo. 

— Nu mă recunoști? șopti Vera. 

El se întoarse să se uite la ea cu o indiferenţă rece. 

— Ce facem cu femeia? întrebă în rusă bărbatul care o ţinea 
de mâini. N-avem nevoie de ea. E doar martoră. 

— Nu-i putem da drumul, răspunse Ariman nervos. Du-o în 
cameră. 

Bărbatul o împinse cu bruscheţe într-o parte a clădirii, pe o 
ușă joasă. Un coridor întunecos de beton îi înfășură în 
îmbrăţișarea lui rece și umedă. Ajunseră la o scară îngustă în 
spirală, ca aceea a unui far, care îi duse la etajul al doilea. 
Bărbatul deschise o ușă de fier și o trase pe Vera înăuntru. 
Verifică în tăcere camera, ca și cum o provoca să găsească o 
cale de scăpare din spaţiul ermetic. Nu își scosese ochelarii sau 
pălăria, dar Vera văzu câteva șuviţe rebele de păr blond. 

Camera mică, fără ferestre, avea două paturi. Așternuturile 
mototolite arătau că cineva dormise acolo de curând. Bărbatul 
o împinse pe unul dintre paturi și ieși repede din cameră, 
încuind ușa în urma lui. 


UN COSMAR DEVENII REALITATE 


Primele rânduri de pe pagina 439 fuseseră șterse, 
lăsând la vedere doar rândurile acestea: 

„Dar visul nu se termină aici. Femeia adăugă: «Ceva mai 
târziu, taurul fu străpuns de o săgeată de aur». Acum 
vedem pe lângă Dionis un alt ritual protocreștin în care 
taurul joacă un rol simbolic. Mithra, zeul solar persan, a 
sacrificat tot un taur. Și, la fel ca Orfeu, și-a exprimat 
dorința pentru viața veșnică a spiritului, care  biruie 
pasiunile animalice primitive ale omului. lar ceremonia de 
inițiere secretă redă pacea sufletului”. 


Din Simboluri în artă de Carl Jung, 1964, p. 143 


Vera adormise probabil așteptând în camera întunecoasă ca 
ușa să se deschidă. O trezi un huruit îndepărtat, ca și cum ceva 
greu era descărcat la etajul de jos. 

Era întinsă pe unul dintre paturi. Rulase un pulover negru 
găsit pe pat, ca să îl folosească în loc de pernă. Păstra mirosul 
slab, masculin al unui bărbat care îl purtase recent. 

Se ridică în capul oaselor, iar arcurile vechi ale patului 
scârțâiră ca niște balamale ruginite. Simţea o presiune 
deasupra capului. Nu știa cât era ceasul sau cât dormise. 

Insetată, Vera se ridică de pe pat, rămânând pe loc până 
când ochii i se obișnuiră cu întunericul. Pipăind drumul prin 
beznă, merse în direcţia ușii. Când ajunse la peretele rece, îl 
pipăi încercând să găsească un întrerupător. Palmele i se 
agăţară de pânzele de păianjen, pe care le șterse repede de 
perete. Găsi în cele din urmă întrerupătorul și aprinse becul 
atârnat de tavan. 

Se întoarse și văzu că era încuiată într-o cutie goală de 
beton. O scândură stropită cu vopsea era proptită pe patru 
picioare în mijlocul camerei. Câteva pahare de plastic 
mototolite erau împrăștiate pe masa improvizată. Mai erau și 
un teanc de reviste de antichităţi, hărți și fotografii cu locuri pe 
care Vera nu le cunoștea. În cameră era și o chiuvetă. 
Frecându-și buzele uscate una de alta, Vera deschise robinetul. 
Incercă apa, dar avea gust de rugină. 

Se întoarse la ușă și trase de ea, deși știa că este încuiată. Se 


sprijini de suprafaţa ei rece. Își simțea inima bătându-i 
nebunește, iar aerul pe care îl trăgea pe nas nu părea să Îi 
ajungă în plămâni. Voia să strige și să nu se oprească până 
când nu rămânea fără aer. 

Tot nu știa unde se aflau, nici de ce ori din al cui ordin. 

Își căută telefonul mobil, surprinsă să descopere că încă îl 
avea. Îl scoase grăbită din buzunar și încercă să îl sune pe 
Kaloyan, primul număr din lista de apeluri nepreluate. Apelă 
numărul mecanic, dar nu avea semnal - fie nu se aflau în aria 
de acoperire, fie ceva din clădire bruia semnalul. 

Lângă masă era un scaun de răchită atât de vechi, încât 
fundul era întins ca un coș. Lângă el se afla un rucsac verde de 
armată. Vera ezită o clipă, apoi desfăcu șnurul de la gâtul 
rucsacului. Băgă mâna înăuntru, sperând să găsească apă 
proaspătă sau ceva de mâncare. Atinse cu degetele niște haine 
șifonate. Auzind un foșnet la fundul rucsacului, băgă mâna mai 
adânc și găsi ceva plat și mare înfășurat în hârtie. 

Ciuli urechile, încercând să detecteze sunet de pași. Nu se 
auzea nimic, așa că scoase obiectul din rucsac. Era învelit într- 
un ziar cu caractere asiatice. Deschise repede pachetul. Tot 
trupul i se cutremură agitat, în timp ce urechile îi luptau cu 
tăcerea ca să audă și cel mai mic sunet. Se gândi că cineva ar fi 
putut să intre în orice clipă și să o găsească umblând în rucsac. 

Lumina becului surprinse ceva de un galben-deschis sub 
hârtie. Vera se opri din tremurat și uită să mai asculte. 

Avea în mâini o tăbliță splendidă din aur. Privi cu febrilitate 
inscripţiile. Cu laturi de 10 și 12 centimetri și groasă cam de un 
centimetru, tăblița era alcătuită din două plăci subţiri unite. Nu 
avea faţă sau spate; în schimb, ambele părți erau acoperite de 
linii adânci, grupate în semne și aranjate în șiruri de simboluri 
și litere necunoscute de omul modern. Vera le recunoștea, dar 
nu pe toate. 

Examină tăbliţa cu uimire, întorcând-o ca să o studieze pe 
ambele părţi. Suprafeţele de aur gravate semănau cu celebrele 
tăblițe orfice găsite în Italia, Grecia și Bulgaria. Cu toate 
acestea, asemenea artefacte erau de obicei subţiri ca 
pergamentul și gravate pe o singură parte, mai ales cu litere 
grecești. 

Vera recunoscu și o parte a simbolurilor grecești. Pe partea 
cealaltă însă, se aflau hieroglife mai mari decât literele. IÎncercă 


să descopere semnificaţia șirurilor, aranjate ca mărgelele pe 
aţă. 

De pe coridor se auzi un zgomot, ca sunetul unei uși de metal 
care se închidea. Vera tresări atât de speriată, încât tăblița îi 
scăpă din mâini. 

O apucă repede și încercă să o ascundă în haine, apoi își 
dădu seama ce s-ar fi putut întâmpla dacă răpitorii o prindeau 
încercând să fure tăblița prețioasă. Înspăimântată de propria 
imaginaţie, scoase telefonul mobil și o fotografie pe ambele 
părţi, apoi se grăbi să o pună la loc, ca un copil care găsise o 
jucărie interzisă. 

Pașii de pe hol se auzeau din ce în ce mai tare și mai 
aproape. Vera încercă să înfășoare din nou în ziar obiectul de 
aur, dar degetele ei păreau de gelatină și refuzau să o asculte. 

Pașii se opriră și o cheie se întoarse în broască. Vera se 
întoarse când auzi zgomotul. O siluetă apăru din întunericul 
holului. Ariman. 

Era îmbrăcat într-o ţinută de camuflaj. Cozorocul șepcii îi 
umbrea fața, făcându-l să pară și mai sever decât dimineaţă. 

Vera își tinu respiraţia, nemișcată ca o statuie. Încă mai avea 
în mână tăblița de aur și ziarul. Simţi greutatea zdrobitoare a 
privirii lui furioase, încruntarea, figura lui rece. Făcu din 
instinct un pas înapoi. Fără să spună o vorbă, el o urmă. Veni 
tot mai aproape de ea, până când ajunse la doar câţiva 
centimetri, fixând-o tot timpul cu ochii întunecaţi de furie. li luă 
tăblița, ridică mâna, ezită o fracțiune de secundă, apoi o lovi 
peste faţă. 


Vera căzu pe podea, simțind mai mult greutatea decât 
durerea. Formele din fața ochilor săi deveniră umbre, care se 
transformară apoi în praf și în insecte strălucitoare. Trecură 
câteva secunde până când își dădu seama unde era, de parcă se 
trezea dintr-un coșmar îngrozitor. _ 

Simţi o durere ascuţită în obraz. Îl atinse, zăcând neajutorată 
pe podea și așteptând orice avea să urmeze. Ochii i se 
îndreptară spre silueta lui, în timp ce mintea ei înspăimântată 
striga: „Cine e bărbatul acesta?” 

Ariman se întoarse spre ușă și o închise. Își sprijini pumnul 
de cadrul ei, lipindu-și apoi capul de aceasta, cu spatele la 
Vera. Avea pe cap o șapcă de baseball. Rămase așa aproape un 


minut - ca și cum cineva îl pălmuise pe el, nu pe Vera. Părea că 
ezită între a continua ceea ce trebuia făcut și a i se împotrivi 
până la capăt. 

Vera îl privea temătoare, neîndrăznind să se miște. 

Când, în sfârșit, se întoarse, merse către trupul prăbușit al 
fetei și îi ridică braţele cu grijă. Apoi i le legă atât de strâns, 
încât ea scânci. 

El nu reacţionă. Nu părea că auzise. Când o ridică în 
picioare, Vera se supuse sfioasă. leșiră din cameră împreună și 
coborâră pe scara întunecoasă. Vera nu vedea decât treptele, 
betonul și fierul ruginit. Pereţii erau umezi. Trecură pe lângă o 
fereastră îngustă. Razele lunii pătrundeau prin sticla murdară. 

Ariman grăbi pasul. Scările duceau către o ușă scorojită, care 

semăna cu peretele de compartimentare al unui vapor, suficient 
de mare ca să încapă un om. El deschise ușa și aprinse lumina. 
Tuburile fluorescente începură să clipească și să zumzăie de pe 
tavanele înalte ca niște stafii furioase. 
_ Vera privi în jur. Camera arăta ca un depozit portuar părăsit. 
In colţuri erau înghesuite grămezi de gunoaie abandonate, 
mașinării stricate și resturi de mobilă. Podeaua era acoperită 
cu un linoleum verde și uzat, iar mirosul înţepător de mucegai 
și de apă mlăștinoasă plutea în aer. 

Ariman o strânse pe Vera de braţ și o conduse în cameră. Ea 
simţi podeaua scârțâind sub pașii lor. „Trebuie să fie de lemn”, 
se gândi ea. 

Deodată văzu picioarele cuiva, desfăcute și nemișcate pe 
podea, ieșind din spatele unui stâlp. Când se apropiară, îl 
recunoscu pe doctorul Werder. 

— Așază-te! ordonă Ariman cu voce joasă. 

— Cât ai de gând să ne ţii ostatici? întrebă Werder repede, 
de parcă nu îi văzuse pe răpitori de câteva zile. 

Bărbatul nu se sinchisi să îl privească. Ochii lui se îndreptară 
spre Vera, apoi își schimbară rapid direcţia. Se întoarse și ieși 
din cameră. Înainte de a închide ușa de fier, stinse luminile 
albăstrii care bâzâiau. 

— Cine sunt oamenii ăștia? Ce vor de la noi? șopti Franz 
Werder. 

— Nu știu. 

Tăcură amândoi. Din depărtare se auzea vuietul râului, adus 
de vântul de iarnă. Picături ritmice de apă marcau timpul în 


întunericul imaterial, căzând pe o foaie veche de cositor care 
zdrăngănea și dansa în cadență. 

— Au vrut ceva de la dumneavoastră? 

— Da, de fapt... M-au pus să identific și să datez un obiect, 
răspunse Werder ezitant. 

Aceste cuvinte îl duseră cu gândul cu câteva ore mai 
devreme. Amintirea era atât de limpede, încât mai simţea încă 
loviturile de pe corp și de pe faţă, ca un vârtej de bile de oţel 
care cădeau asupra lui din toate părţile. Ridicase mâinile ca să 
se apere. Bărbaţii aceia erau siguri că ascundea ceva și erau 
hotărâți să afle ce anume. 

Îl întrebaseră iar și iar dacă amuleta de piatră era un fals sau 
era originală. Era aceeași care dispăruse din buncărul lui Hitler 
în 1945? Dar Franz Werder le dădea de fiecare dată același 
răspuns: nu o văzuse decât într-o fotografie alb-negru dintr-un 
catalog vechi de la Muzeul Bode. Le sugerase să găsească 
echipamentul necesar pentru a face testele elementare. Aceștia 
fuseseră de acord și îl încuiaseră din nou în depozit. 

— Ce anume reprezenta? întrebă Vera. 

— Un medalion greu de descris, care se presupune că îl arată 
pe Orfeu răstignit pe crucea lui Hristos. L-am văzut de curând 
în cripta muzeului. 

— Deci există cu adevărat! 


RĂSTIGNIREA 


Pagina 440 începea cu aceste cuvinte: 

„Platon, care expune învățăturile lui Orfeu și ritualurile 
lui în Dialoguri, spune următoarele în Republica: 

«Va vor spune că omul drept care este considerat 
nedrept va fi biciuit, schingiuit, legat, i se vor arde ochii; și 
la sfârșit, după ce va suferi toate relele, va fi răstignit»”. 


Platon, Republica II, 361E 


Raze subţiri de lumină pătrundeau prin ferestrele acoperite 
cu scânduri, disecând întunericul și iluminând norul de praf și 
de musculiţe care roiau în gol. 

Vera deschise ochii. Recunoscu forma grămezilor de gunoaie 
care ocupau depozitul. Auzi zgomotul ritmic al picăturilor de 
apă pe foile de metal mișcătoare. Numai mirosul greţos 
dispăruse - sau poate se obișnuise cu el. Așa cum nasul devine 
insensibil la miros, și omul se poate obișnui cu orice. 

„Încă o zi în locul ăsta!” se gândi ea, tremurând din tot 
trupul din pricina neliniștii. 

ÎI simţi pe doctorul Werder, care se foia nervos. Părea o 
omidă uriașă, care se ţâra pe cealaltă parte a stâlpului de 
beton. 

— Trebuie să existe o cale, mormăi el. Trebuie să ies de aici. 
Sfoara asta e atât de strânsă! 

Vera simţea și ea că sforile îi iritau încheieturile, intrându-i 
în piele. 

— Haideţi să încercăm să le desfacem, continuă Werder; 
vorbitul părea să îl calmeze. Se vor întoarce în curând - după 
mine! 

Istoricul tăcu și rămase apoi nemișcat. Nu se auzea decât 
respiraţia lui agitată, rapidă și greoaie. Vera vedea norul umed 
și cald al răsuflării lui plutind din spatele stâlpului și răcindu-se 
în întuneric, tăiat de razele subţiri de lumină. I se părea că 
frigul se ţâra pe trupul ei ca un miriapod. 

— De ce e amuleta orfică atât de importantă pentru oamenii 
ăștia? șopti ea. 

Werder nu răspunse. Numai respiraţia lui arăta că încă mai 
era acolo. 


— Bărbatul răstignit pe ea e chiar Orfeu? continuă Vera. 

— Asta scrie pe piatră. 

— Mereu am vrut să știu adevărul... 

— Nu există niciun adevăr. E doar o bucată de piatră cu 
imaginea unei răstigniri și cu inscripţia „Orpheos - Bakkikos”.% 

— Pentru religii nu a fost niciodată important felul în care 
mor oamenii adevăraţi, ci felul în care moare imaginea lor 
publică. 

Tăcură din nou. 

— Probabil că-l caută, nu-i așa? șopti Vera. 

— Ce să caute? 

— Adevărul. Pentru ce alt motiv ne-ar ţine oamenii ăștia 
încuiaţi aici? Doar ca să vă determine să dataţi o bucată de 
piatră? Ar putea fi membrii unei societăţi secrete! 

— Frăția Albă”, fără îndoială! spuse Franz Werder sarcastic, 
forțând un râs disperat. 

— De ce nu? Ar putea fi paznicii loiali ai credinţei creștine, 
care luptă ca să păstreze o istorie cusută cu aţă albă. O istorie 
furată. Adună toate dovezile care contravin versiunii lor și le 
distrug. Gândiţi-vă numai! O frăţie veche de secole, a cărei 
datorie este să păstreze firele albe ale credinţei. Cât de 
originală e ideea asta! Va trebui să o includ în carte. 


&© Catalogul din 1909 al Muzeului din Berlin oferă următoarea 
descriere pentru această amuletă: „Hristos, îmbrăcat în tunică, 
este răstignit pe o cruce fixată în pământ cu două pene 
simetrice. Deasupra crucii se află o semilună, cu un semicerc 
din șapte stele deasupra. Acest obiect este foarte important 
pentru istoria religiei, deoarece Hristos este înfățișat în locul 
lui Orfeu, și nu invers... Sub latura orizontală a crucii se află 
inscripția ORFEOS-BAKKIKOS"“. în 1921, Eisler scria: „Hristos 
răstignit pe cruce, a cărui semnificaţie astro-mistică este 
scoasă în evidenţă prin adăugarea semilunii și a celor șapte 
stele probabil Pleiadele sau așa-numita Liră a lui Orfeu. Crucea 
ar trebui cu siguranţă identificată ca stelele principale din 
constelația Orion, care în Antichitate era considerată 
constelația lui Dionisos“. BAKKIKOS (Bacchus) este unul dintre 
numele lui Dionis. (n.a.) 

7 Frăția Albă este o sectă creștină ezoterică, fondată de 
misticul bulgar Peter Konstantinov Deunov, cunoscut și ca 
Maestrul Beinsa Douno, la începutul secolului XX. (n.a.) 


— Îmi pare rău, șopti el. 

— Pentru ce? 

— E vina mea că vă aflaţi aici. Aţi fost un martor inocent la 
locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. 

— Credeţi că or să ne omoare? 

— Numai Dumnezeu știe. 

— Care Dumnezeu? 


SENTIMENTE DE ÎNDOIALĂ 


Pagina 441 începea cu un citat orfic din unul dintre 
cele mai vechi pergamente elenice: 

„Intrăm în altarul profetic ca să întrebăm, pentru cei 
care caută răspunsuri profetice, dacă este bine... ororile 
din Hades, de ce sunt atât de bănuitoare? Dacă nu înțeleg 
visele și niciun alt lucru real, pe baza căror exemple ar 
trebui să aibă încredere? Fiindcă, copleșite de vină și de 
altceva, de plăcere, ele nici nu știu, nici nu au încredere. 
Pentru că neincrederea e același lucru cu ignoranta”. 


Papirusul de la Derveni, Col. V, 
tradus în engleză de Andre Laks și Glenn Most 


Ariman era singur. Îi trimisese pe ceilalţi după 
echipamentele și chimicalele cerute de doctor. 

Urcă încet scările spre etajul de sus. Închise ușa din mijloc și 
merse mai departe pe hol. Pașii lui cu ecou cadenţau un ritm 
constant. După șase pași, se opri. Auzise ceva? Lămpile bâzâiau 
ca un cuib de viespi. Lumina de la capătul holului se întrerupea 
și păcănea ca un televizor pe cale să se strice. 

Nemaiauzind zgomotul, Ariman merse mai departe. Ajunse la 
cameră și descuie ușa de metal. Intră și închise ușa după el. Își 
scoase cizmele și le puse lângă tocul ușii, simțind o ușurare în 
degetele de la picioare. Privi în jur cu atenţie, de parcă se 
aștepta să găsească ceva schimbat. 

Se așeză pe pat. Era făcut - el nu îl lăsase așa. Văzu 
puloverul negru făcut ghem și își dădu seama că fata trebuie să 
îl fi folosit. Il ridică și îl apropie de faţă câteva secunde, 
închizând ochii ca să simtă bine mirosul. 

Apoi îl puse la loc și își trecu mâna ușor peste așternut, ca și 
cum se temea că va izbucni în flăcări. Voia să simtă căldura 
trupului care stătuse întins acolo. Când ajunse la capătul 
patului, strânse pumnul ca să prindă ţânţarii care bâzâiau. De 
fapt, nu erau țânțari, ci muște. Nu le observase până atunci. Se 
întinse pe spate și se relaxă, singur în pat. Respiră adânc și 
privi în gol spre tavan. i 

Abia acum simțea durerea din umăr. Îl zgâriase un glonţ pe 
când fugise de al doilea paznic de la muzeu, care îl auzise pe 


Ariman omorându-i colegul. Băgă mâna sub cămașă și pipăi 
rana acoperită de sânge uscat. 

Se dezbrăcă și se duse la oglindă. Se îndreptă spre chiuveta 
de alături și deschise robinetul, dând drumul unui jet de apă cu 
rugină. Ariman luă un burete de pe marginea chiuvetei și îl 
îmbibă cu apă. Udă rana, lăsând apa să spele sângele, care 
începu să i se scurgă pe braţ și pe piept. Șterse firicelele cu 
buretele, apoi îl dăţi în chiuvetă. Spălă rana încă o dată. Faţa 
lui era lipsită de orice expresie, ca și cum spăla rana altcuiva. 
Doar mușchii pieptului se încordau și se relaxau. Pielea îi era 
atât de albă, încât picăturile roz păreau niște pete de sânge pe 
zăpadă. 

După ce își spălă rana, o examină în oglinda înnegrită. Decise 
că nu avea nevoie de cusături și își puse cămașa din nou. Apoi 
se întoarse în pat, se întinse și închise ochii. 


Luna viitoare avea să împlinească treizeci și patru de ani. 
Majoritatea oamenilor din Lumea de Jos erau mai tineri decât 
el, însă abia dacă o părăseau vreodată. De obicei, Cel 
Neîntrupat îl trimitea pe Ariman în misiuni. 

Ariman era de părere că se născuse în Lumea de Sus. Se 
simţea oarecum acasă aici, dar nu avea nicio amintire clară din 
copilărie. Timpul are obiceiul să schimbe forma și culoarea 
trecutului, până când nu mai ești sigur de ce e real şi ce e 
inventat. 

Nimeni nu îi spusese vreodată de unde venise și unde 
crescuse - întrebările nu erau niciodată puse. Nu era decât 
ordinea prestabilită a lucrurilor, care trebuia păstrată. 

Singurul lucru pe care și-l amintea din vremea aceea era că 
locuia cu o femeie într-o casă de lemn. Trebuie să fi fost mama 
lui, pentru că nu își amintea nicio altă femeie. Casa era 
înconjurată de trestii și de câmpuri de orez. Lucrau amândoi pe 
un câmp. Pe tatăl lui nu îl vedea niciodată în viziuni. 

Locul părea să fi fost foarte luminos. Când e multă lumină, 
abia dacă observi. Dar îţi amintești foarte bine atunci când o 
pierzi. 

Se vedea pe el însuși râzând. Nu putea să aibă mai mult de 
patru ani pe atunci. _ 

Doar amintirea ultimei zile acolo ieșea în evidenţă. li era 
imprimată în minte atât de adânc, încât devenise o parte din 


trupul lui. Când era bolnav sau simţea o durere, până și 
amintirea îl durea; când era mulțumit, coșmarul rămânea tăcut. 

Când începea, se făcea întotdeauna că dormea, trezindu-se 
apoi din cauza ţipetelor. 

Era mama lui. 

Sărea din pat și alerga pe scările de lemn spre bucătărie. Ea 
încă tipa. Un bărbat stătea deasupra ei, lovind-o cu pumnul. Ea 
striga din nou. Apoi bărbatul o lovea atât de tare pe mama lui, 
încât aceasta nu mai scotea niciun sunet. Nu se mai mișca. 
Bărbatul se întorcea. Privirile li se întâlneau. Ariman îl 
cunoștea. Era străinul care locuia în casa albă din oraș. 
Străinul fugea, iar Ariman rămânea încremenit pe trepte, între 
etaje, timp de o zi și o noapte, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 
Cu siguranţă ar fi murit și el dacă nu venea un străin, un bărbat 
cu fața ascunsă de glugă, ca și cum se temea că soarele l-ar fi 
transformat în cenușă. Era ciudat, dar Ariman nu avea de unde 
să știe pe atunci. lar acum, după ce trecuse atâta timp, se 
obișnuise cu bărbatul cu pelerină, iar ciudăţenia lui nu i se mai 
părea importantă. La început, Ariman îi spunea simplu 
„Domnule”. Nu avea cum să îi spună altfel - străinul nu îi era 
nici tată, nici stăpân. Iar bărbatul ciudat îi spunea lui „Ariman”. 

A doua zi, Domnul aduse o armă și i-o dădu băiatului. Totul 
era clar, fără nicio vorbă rostită. Ariman merse și îl împușcă pe 
bărbatul din casa albă. 

Apoi, Domnul părăsi împreună cu băiatul câmpurile de orez 
și lumina. 

Azi, Ariman nu mai era sigur cât din poveste era adevărat și 
cât era inventat. Uitase mirosul câmpurilor de orez până când 
le văzuse la marginea lacului birmanez. Totuși, fusese învăţat 
că singurul lucru care contează este ceea ce crezi, chiar și 
atunci când știi adevărul. 


Majoritatea băieţilor din Lumea de Jos urcau rareori în lumea 
Oamenilor Soarelui, mai ales cei care se născuseră acolo. Erau 
prea palizi și prea diferiți. Dacă se aventurau afară, erau 
nevoiţi să poarte mereu o pelerină, ca învățătorul. Chiar și în 
lumina lunii. Iar acest lucru stârnea suspiciuni și teamă printre 
locuitorii ținuturilor de sus. 

Uneori se gândea să nu se mai întoarcă. Dar când își imagina 
asta, totul își pierdea înţelesul și viaţa i se scurgea afară din 


trup. Nu își putea închipui o existenţă fără misiunile care îi 
dădeau un sens, așa cum nu își putea închipui viaţa fără ordinul 
cunoscut. Era singurul lucru care îi dădea putere să se 
trezească dimineaţa și alinare ca să adoarmă noaptea. Era 
motivul pentru care nu se dădea în lături de la nimic. De aceea, 
se întorcea mereu. 


Deși încă dormea, stropi lipicioși de sudoare îi acopereau 
fruntea și se scurgeau pe pernă. 

Deschise ochii. Sări brusc în sus, ca un soldat la datorie. Se 
uită la ceas - dormise aproape o oră. „Băieţii ar fi trebuit să se 
întoarcă deja, se gândi el. Sunt plecaţi de prea mult timp.” Sau 
poate nu îndrăzniseră să îl trezească. Nu se pricepeau la genul 
acesta de muncă. 

Trase de cizmele care păzeau ușa și traversă holul spre 
depozit. 

Ochii lui de oţel reflectau lumina albă-gălbuie a lămpii care 
pâlpâia, în timp ce umbra lui neobosită îl urma îndeaproape. 


MÂNTUIRE 


Pe pagina 442 scria: 

„<Îi oferi puterea vâltorii de argint a lui Aheloy (Orfeu 
numise râul Aheloy) și a lunii, care li se arăta multora pe 
pământul nesfârșit» (cuvinte orfice de pe papirusul de la 
Derveni). Dacă luna iese din limitele ei, lucrurile existente 
pot fi văzute mai clar ca înainte. Dar nu la asta s-a referit 
Orfeu când a spus că «li se arăta». Pentru că, dacă la asta 
s-ar fi referit, nu ar fi spus «li se arăta multora», ci mai 
degrabă «tuturor». Pentru că, în lipsa lunii, oamenii nu ar 
putea măsura anotimpurile sau vânturile... sau orice alt 
lucru”. 


Din Martori orfici eleni de M. Aleksieva, p. 188 


Îl auzi din nou. Scârțâitul suna ca niște unghii care răzuiau o 
bucată de glaspapir. Se auzea tot mai tare și tot mai aproape. 
De data asta, Vera era convinsă că nu era doar imaginaţia ei - 
oamenii au o capacitate uimitoare de a auzi și de a vedea 
lucrurile de care se tem. 

Vera se ridică și se uită orbește în întuneric, ca și cum ieșea 
dintr-un abis. Aţipise în răcoarea depozitului. Somnul era 
singurul lucru la care putea spera acolo. Avea mâinile legate în 
continuare. Stătea cu spatele sprijinit de stâlpul rece. Razele 
soarelui care pătrundeau prin ferestrele acoperite cu scânduri 
se estompaseră și deveniseră cenușii. „In curând va fi 
întuneric”, se gândea. Apoi își dădu seama că nu conta. 

Deodată, auzi un râcâit și un ciocănit zgomotos pe podea, ca 
niște vrăbii care ţopăiau pe acoperiș. 

Zgomotele erau adevărate. 

— Aţi auzit? șopti ea. 

În clipa aceea, ciocănitul se opri. 

— Șobolani. I-am văzut pe aici aseară. 

— Șobolani?! strigă Vera. 

— Vor ieși de îndată ce dispare lumina. Îi atrag firimiturile de 
la sandviciurile pe care ni le aduc. 

— Mi-e frică de șoareci! exclamă ea, dând neajutorată din 
picioare. 

— Nu m-au mușcat deloc de când sunt aici. 


— Mi-e frică! 

Vera încercă să se ridice, dar se prăbuși înapoi pe podea. 

— Ne-au legat doar mâinile, spuse istoricul. Le e teamă că 
am putea scăpa? 

— Cum am putea? Nu e decât o ușă... și aceea încuiată. 
Ferestrele sunt acoperite cu scânduri până sus. 

— Dar sunt șobolani. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Trebuie să vină de undeva. Trebuie să fie o deschizătură 
pe undeva... 

Vera nu răspunse, nesigură de ce voia el să spună. 

— Am o idee, continuă doctorul Werder. Dacă stăm spate în 
spate, am putea să ne dezlegăm mâinile. 

— Dacă ne prind, se vor supăra și mai tare. 

— Am putea măcar să încercăm. Oricum ne vor ucide. 

Vera nu credea ultima afirmaţie. Omul acela, oricine ar fi 
fost, nu putea să o omoare. Simţise ceva - amândoi simţiseră - 
în timp ce dansau. Sau poate încrederea ei se baza pe credinţa 
naivă că moartea e ceva care li se întâmplă altor oameni. În 
orice caz, se târi pe genunchi mai aproape de Werder. Se 
sprijini cu spatele de al lui, așa cum sugerase. Pipăiră sforile, 
căutând noduri sau capete. 

Sfoara din jurul mâinilor Verei era atât de strâns legată, 
încât Werder nici nu putea să o miște. Vera mormăi frustrată, 
își rupse o unghie în scurt timp, dar continuă să apuce sforile 
care legau mâinile istoricului. În cele din urmă, simţi o buclă 
care se desfăcea puţin. După ce trase mai mult de ea, reuși să 
își strecoare degetele subţiri printre inele. 

— L-ai slăbit! exclamă Werder. 

Își frecă mâinile una de cealaltă, până când laţul din jurul 
mâinilor sale se slăbi de tot. Werder se ridică și dezlegă restul 
funiei. Bâjbâi cu piciorul pe podea în întuneric, căutând ceva. 

— Ce faceţi? 

— Am dat ieri cu piciorul într-un ciob de sticlă - sau ceva 
care suna ca un ciob de sticlă. Aș putea să tai sforile. 

— Dragul meu doctor Werder, nu credeţi că ar trebui să fie 
mai multă sticlă sub ferestre? 

— Nu vreau să sperii șobolanii. 

— Aţi înnebunit? 

— Te rog, spune-mi Franz. Cred că am petrecut suficient 


timp împreună ca să ne putem spune pe nume. Șobolanii ne pot 
arăta ieșirea. 

Ceva zornăi sub piciorul lui Werder. Găsise ciobul de sticlă 
prin funingine. Era clar că linoleumul de pe podea nu mai 
fusese curăţat de mulţi ani. Istoricul trase sticla spre el cu talpa 
pantofului. 

— L-am găsit! strigă el. 

Se îndreptă spre Vera și începu să taie sfoara cu marginile 
ascuţite ale ciobului. In cele din urmă, una dintre fibre se rupse 
și Vera își desfăcu mâinile. Își apăsă încheieturile pe piept, ca 
să mai potolească durerea. 

— Şi acum ce facem? șopti ea. 

— Liniște. Am speriat șobolanii. 

Vera nu avea încotro, trebuia să aibă încredere în ideea 
nebunească a lui Werder. Cele trei zile petrecute în depozitul 
întunecos făcuseră probabil ravagii în psihicul lor, fără 
mâncare la intervale regulate și temându-se permanent. Cu 
toate acestea, Vera prefera să alerge după șoareci decât să stea 
acolo fără să facă nimic. 

Werder îi spuse să se ghemuiască. Rămaseră așa preţ de 
câteva minute, ascultând în tăcere ecourile vocilor îndepărtate. 

— li aud! în spatele camerei, la stânga, rupse Werder 
tăcerea. Vino după mine! 

Vera se supuse. Razele soarelui dispăruseră în întuneric, 
lăsând în urmă numai umbre. Ascultând pașii lui Werder, îl 
urmă încercând să facă pașii la fel de mari. Hârșâitul nedeslușit 
deveni treptat sunetul sutelor de lăbuţe și de gheare care 
alergau pe linoleum, pe cositor și pe beton. Speriate, animalele 
micuţe fugeau din pricina mișcărilor amenințătoare ale 
oamenilor. 

— Ai grijă la perete! o avertiză Werder. 

Vera miji ochii și întinse braţele cât de mult putea. Simti 
bariera dură și rece și se opri o clipă. Istoricul mergea la 
stânga, pe lângă perete. Vera îl urmă cu spatele lipit de zid, ca 
să nu se rătăcească în întuneric. Simţea porțiunile dure de 
mortar care i se agăţau de haine și o trăgeau înapoi, precum 
ghearele unei păsări de pradă. Degetele ei întinse în faţă 
simţiră apoi ceva moale și cald. Era spatele lui Werder. 

— Se ascund undeva pe aici... Trebuie să fie o gaură spre 
ţevile de scurgere, murmură el mai întâi în germană, apoi, când 


își dădu seama că Vera era pe aproape, repetă cuvintele în 
engleză. 

— Ce putem face? 

— Va trebui s-o căutăm. Au venit din toate direcţiile și au 
dispărut pe lângă perete. Hai să încercăm să ridicăm 
linoleumul. 

Se aplecară pe întuneric și găsiră marginea învelitorii de pe 
podea. După o scurtă ezitare, Vera băgă degetele între cauciuc 
și beton. Werder făcu același lucru. Se străduiră împreună să 
ridice bucata mare de linoleum. De-a lungul anilor, se lipise de 
podeaua de beton în câteva locuri. Vera simţea între degete 
niște biluţe moi și lipicioase - și își dădu seama că se mișcau. 
Partea de jos a linoleumului era acoperită cu sute de limacși 
inactivi și de gândaci cu multe picioare, care roiau în toate 
părţile. Unul dintre ei i se urcă pe deget. Vera dădu drumul 
marginii de cauciuc și sări înapoi, scuturând mâinile și ţipând. 

— Acum nu-i momentul să te porţi ca o fată, spuse Werder 
supărat. Nu te mănâncă. Trebuie să-l ridicăm. Nu pot singur. 

Vocea lui sugrumată vădea efortul uriaș pe care îl făcuse ca 
să ridice bucata de linoleum grea și fără formă. 

— Dar e plin de limacși și de miriapozi. 

— Știu. Asta înseamnă că suntem aproape de ţevi. 

Vera se strâmbă de repulsie, dar se aplecă și apucă din nou 
de margine. 

Stâlci fără să vrea câţiva limacși, dar încercă să se 
concentreze asupra greutăţii din mâini. Reușiră să ridice 
linoleumul de pe podea cam un metru și ceva. 

— Am să încerc să-l ţin. Tu bagă-te sub el și caută o 
deschizătură, spuse Werder gâfâind. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Aș face-o eu, dar tu nu ai putere să ţii linoleumul. 

— Nu mă bag sub chestia aia... 

— Oamenii aceia se vor întoarce în orice clipă, înţelegi? Am 
făcut mult zgomot! 

Vera nu răspunse. Se așeză în genunchi, strânse din dinţi și 
închise gura bine de tot. Rugându-se să nu înghită vreun 
miriapod, începu să se târască. Faţa i se contorsiona în grimase 
de dezgust. În timp ce explora cu mâinile suprafaţa umedă, 
încerca să nu se gândească la ce anume erau umflăturile pe 
care le simţea. Pietre ascuţite îi înțepau palmele. Mai mulţi 


miriapozi i se urcară pe mâini, dar îi scutură imediat. Tinea 
ochii strâns închiși, fiindcă era oricum mult prea întuneric ca să 
vadă ceva. 

În cele din urmă, dincolo de beton simţi o suprafaţă de metal 
rece. Vera o pipăi cu atenţie. Era rotundă și avea patru găuri 
simetrice în mijloc. 

— Cred că am găsit capacul ţevilor! strigă ea. 

— Încearcă să-l deschizi, șuieră doctorul printre dinţi. 

Linoleumul începea să îi alunece printre degete. 

— E foarte greu! se plânse ea. 

— Nu ai încotro! 

Vera trase de capac cu ambele mâini, dar abia reuși să îl 
ridice. Băgă un pantof în deschizătura îngustă pe care o făcuse 
și reuși să îl mai ridice puţin. Apoi, îl împinse într-o parte. 
Zăngănitul metalului greu sparse tăcerea. 

— E un canal acolo jos... și apă care curge! strigă Vera. 

— Încearcă să proptești linoleumul cu capacul. Am să mă 
târăsc și eu spre tine. 

Adunându-și toate puterile, Vera reuși să ridice capacul de 
fier până îl sprijini de linoleumul ţeapăn. 

— Repede, cineva deschide ușa! strigă Werder înfricoșat. 

Depozitul gol se umplu brusc de lumina electrică, palidă, iar 
tentaculele ei imateriale ajunseră până la gaură în care Vera 
stătea întinsă, luminând trupurile umede ale sutelor de vietăţi 
micuțe trezite din toropeală. Fără să se mai gândească la 
consecințe, Vera sări în canal. Se ţinu o clipă cu vârful 
degetelor în hăul rece și întunecat, apoi își dădu drumul. 

— Stai pe loc! auzi Vera o voce răgușită de bărbat, urmată de 
pași care se apropiau în viteză. 

Werder sări după Vera. Când nu ai încotro, până și cea mai 
respingătoare decizie e ușor de luat. 

Aterizară cu un plescăit în apă și lăsară curentul să îi poarte 
cu el. Vera auzi la distanţă două împușcături înăbușite, al căror 
ecou bubui în canal. 

În cele din urmă, între tavanul arcuit de piatră și suprafaţa 
scânteietoare a apei apăru o sclipire de lună printr-un grătar de 
fier, acolo unde canalul se scurgea în râu. 

— O, Doamne! E un grătar! Nu putem ieși! se plânse Vera. 

Apa bolborosea în jurul barelor vechi și ruginite de metal și 
dispărea în curenţii mari ai râului Moscova. Werder apucă 


grătarul și începu să îl zdruncine. Baza putrezită începu să 
cedeze. inându-se cu mâinile de pereţii canalului pentru 
sprijin, Werder izbi cu piciorul în bariera de metal. Apa 
întunecată și murdară îl luă la vale. Werder o apucă de mână 
pe Vera și lăsară curentul să îi arunce în râu. 

Dincolo de apă vedeau orașul, cu milioanele lui de lumini 
strălucind pe malul opus. Reflexia lui caleidoscopică strălucea 
pe râul negru și învolburat, transformându-l într-o acuarelă 
adevărată. Deasupra lui Werder și a Verei, luna plină acoperea 
cerul cu un văl transparent. Lapovița ameninţa să se 
transforme în zăpadă din clipă în clipă. 

Se ridicară amândoi prin nămolul până la genunchi și 
încercară să se caţăre pe malul noroios. Apa râului era mult 
prea rece ca să înoate - altfel, ar fi fost calea ideală de scăpare. 
Incălţările le alunecau în nămolul lipicios, iar greutatea 
hainelor ude îi trăgea înapoi spre apă. Agăţându-se de copaci, 
de crengi și de buruieni, reușiră să iasă la o potecă lină și 
începură să alerge, lăsând vechiul depozit în urmă. 

Vera se uită în urmă. Răpitorii erau pe urmele lor și aproape 
îi ajunseseră. 

Ariman era cel mai aproape, fiind urmat de ceilalţi doi. 
Werder strângea mâna Verei, trăgând-o după el. O împinse apoi 
în faţa lui, strigând: 

— Nu te opri! Trebuie să traversăm podul! 

La aproape douăzeci de metri în faţă se afla un pod feroviar 
de fier, care lega cele două maluri. Complet pustie și 
întunecoasă, construcţia de metal greu stătea aplecată 
deasupra râului. 

Luna, mai mare ca niciodată pe cerul Moscovei, călca pe 
urmele celor doi fugari și lumina norii de furtună care încercau 
să o acopere. 

— M-am înșelat în privinţa lui, șopti Vera în timp ce alergau. 

— Poftim? întrebă Werder nedumerit. 

Se auziră încă două împușcături. Werder strigă de durere și 
căzu la pământ. Vera se opri și îngenunche lângă el, holbându- 
se şocată și încercând să înţeleagă realitatea dură - gloanţele 
puteau răni cu adevărat pe cineva, inclusiv pe ea însăși. 

Ca o insectă pe jumătate strivită, Werder făcu un efort 
disperat să se ridice. Înfipse degetele în noroi și se încordă, dar 
puterea îl părăsi și se prăbuși la loc. Vera îl strânse de mână și 


încercă să îl ridice, dar Werder gemu în agonie. 

— Nu ai cum să mă ajuţi... Aleargă la pod. 

Cuvintele i se risipiră în vântul rece de martie. 

Vera îl privi mai întâi nedumerită, apoi se uită la bărbaţii 
care se apropiau. Erau la numai câţiva metri distanţă și 
aţinteau armele asupra lor. Poate că îi voiau în viaţă. Poate că 
voiau doar să evite dovezile lăsate de o altă baltă de sânge în 
noroi. 

— Fugi, pentru numele lui Dumnezeu, fugi! șuieră Werder, 
deși nu mai avea putere nici să ridice capul. N 

Cuvintele lui o loviră ca o palmă pe obraz. li dădu drumul 
umărului și șopti: 

— Îmi pare rău! 

— La Roma... caută Labirintul de pergament... în biblioteca 
de la capătul celei mai vechi străzi din apropiere de Quo Vadis, 
îngăimă el. 

Vera auzea pașii bărbaţilor. Alergă spre pod fără să mai 
înţeleagă vorbele lui. Era îngrozită, obosită, îngheţată și abia 
mai putea să respire - nu mai simţea nimic, nici măcar 
picioarele care se mișcau sub ea sau braţele care își croiau 
drum prin ploaia rece. Dacă o lovea un glonţ acum, probabil că 
nici nu l-ar mai fi putut simţi măcar. 

Ajunse la pod. Un alt foc străpunse aerul umed al nopţii, 
urmat de un zăngănit metalic puternic. Glonţul lovi unul dintre 
drugii de fier ai podului. Vera se întoarse. Ariman era la doar 
câţiva pași în urma ei. Avea să o ajungă în orice clipă. Urcă pe 
pod și alergă și mai repede. Sări peste balustradele înalte și 
continuă să alerge pe exteriorul podului, sperând că asta îl va 
încurca pe urmăritorul ei. Dar marginea era atât de îngustă și 
de alunecoasă, încât trebuia să încetinească și să se ţină de 
barele de metal. Fâșia pe care pășea nu era mai lată de o talpă. 
Sub ea, râul Moscova se învolbura spre centrul orașului. 

— Stai pe loc! strigă bărbatul după ea. 

Vera se opri și îl privi în ochi. Privirea lui își pierduse vălul 
mut. Fusese înlocuit cu altceva, nu știa exact cu ce. Ochii lui 
păreau mai vii, mai pământeni, poate chiar mai înspăimântați. 

— Stai sau trag! repetă el. 

Merse încet către el, până când nu îi mai despărțea decât 
balustrada de fier. Arma era îndreptată spre fruntea ei. 
Rămaseră tăcuţi câteva clipe, uitându-se unul la altul nu ca o 


victimă și un asasin cu sânge-rece, ci ca niște prieteni vechi 
care încercau să se recunoască după mulţi ani. 

Ploaia se transforma în ninsoare. Picăturile deveneau fulgi 
ușori care dansau în aer, strălucind în luminile orașului. 

Acele câteva secunde fură de ajuns ca Vera să se decidă. Cu 
faţa încă spre pod, își lăsă tălpile să alunece spre margine. 
Călcâiele erau deasupra apei. Strângea cu mâinile balustrada 
de fier. Bărbatul nu se mișca. Tinea arma îndreptată spre 
fruntea ei, încrezător că nu putea să scape și că totul era sub 
control. N 

Nu își luau ochii unul de la altul. In clipa aceea, Vera nu se 
gândea la apa neagră de sub ea, ci la expresia lui, pe care nu o 
putea descifra. 


Acesta este podul de pe care a sărit Vera ca să scape de 
Ariman. 


Se dădu în spate câțiva centimetri și sări de pe pod. 

Apa înghețată îi cuprinse tot trupul, atât de rece încât nu 
simţea frigul, ci doar o durere îngrozitoare care îi pătrundea în 
creier, într-o fracțiune de secundă, îi trecu prin terminaţiile 
nervoase ca un curent electric și îi străpunse conștiința ca un 
pumn de cuie. A 

Curentul rapid o învălui. In primele momente încercă să dea 
din mâini și din picioare, dar era neputincioasă în faţa puterii 
râului. Când trupul începu să îi înțepenească, își dădu seama că 
nu avea rost să se zbată. Se rostogoli pe spate și se uită la 
podul de fier și la silueta nemișcată a bărbatului de lângă 
balustradă dispărând în depărtare. 

Apoi închise ochii. 


OCEANUL REVĂRSAT 


Pagina 443 începea cu vorbele lui Orfeu: 

„EI poseda puterea uriașă a lui Okeanos revărsat... 

Acest vers a fost conceput astfel încât să fie greșit 
înțeles și neclar pentru cei mulți, însă pentru cei care îl 
înțeleg corect este evident că Okeanos este aerul, iar aerul 
este Zeus... Dar cei care nu înțeleg cred că Okeanos este 
un râu, pentru că [Orfeu] a adăugat epitetul «revărsat». 
Dar el îi explică sensul în expresiile curente, obișnuite. 
Pentru că se spune că cei foarte puternici între oameni «se 
revărsau»”. 


Din Papirusul de la Derveni, Col. 23, 
tradus de Gabor Betech 


Ziua era liniștită și senină. O femeie tânără mergea grăbită 
pe trotuar de-a lungul râului. Tocurile ei înalte bocăneau ritmic 
pe pavaj. Își încrucișase mâinile pe piept și mergea cu capul 
aplecat, ca să își protejeze faţa de vântul usturător. Avea trupul 
înfășurat într-o haină groasă, bej. 

Trotuarul de lângă râu urma curbele bulevardului pustiu. Din 
obișnuință, când ajunse în dreptul Catedralei Hristos 
Mântuitorul”!, cobori treptele parapetului de piatră. Trase în 
piept aerul proaspăt și întinse gâtul către cer ca o ţestoasă. 
Clipi și lăsă soarele palid să îi mângâie faţa îngheţată. 

Sub nivelul străzii se afla un debarcader lat de care se 
izbeau, spărgându-se, valurile râului. Pe timp de vară, vaporașe 


71 Catedrala este unul dintre cele mai importante simboluri ale 
Moscovei și printre cele mai impresionante biserici ortodoxe 
din Rusia. Construcţia catedralei originale a început în 1839 și 
a durat peste 40 de ani. Intenţia era să exprime recunoștința 
rușilor pentru Dumnezeu, fiindcă îi salvase în războiul din 
1912. în 1931, Stalin a ordonat să fie demolată, pentru a 
construi în locul ei un monument al socialismului, Palatul 
Sovieticilor. După ani de zile de construcţii nereușite, groapa 
pentru fundaţie a fost în cele din urmă transformată într-o 
piscină imensă. La inițiativa primarului Moscovei, Andrei 
Luzhkov, catedrala a fost reconstruită în anii 1990. (n.a.) 


pentru turiști ancorau acolo ca să depună străinii curioși în faţa 
catedralei, mândria Moscovei. Precum furnicile scăpate dintr- 
un borcan, se grăbeau în sus pe trepte și apoi pe bulevard către 
catedrala albă, al cărei dom maiestuos și aurit strălucea în 
lumină ca un soare coborât pe pământ. 

Femeia ajunsese deja la ultima treaptă când văzu trupul fără 
viaţă. Alergă ţipând înapoi pe trepte și traversă panicată 
bulevardul - din fericire, nu era trafic atât de devreme, așa că 
nu deveni și ea o victimă. Alergă în biserica din faţa scărilor, 
dând sălbatic din mâini și strigând după ajutor ca o nebună 
care alunga spiritele rele. Doi preoţi care tocmai își îmbrăcau 
robele pentru slujba de dimineaţă alergară spre ea ca să afle ce 
era cu atâta zarvă. 

Femeia îi conduse spre cadavru și rămase lângă ei ca să 
privească. În ciuda spaimei, trecătorii sunt întotdeauna 
fascinaţi de victimele unui înec. 

Faţa fetei era acoperită de șuviţe de păr lungi și ude. Totuși, 
pieptul ei încă se mișca încet, aproape imperceptibil. Unul 
dintre preoţi îi dădu la o parte șuviţele blonde de pe obraji, ca 
să o vadă mai bine. Puse două degete deasupra jugularei, apoi 
șopti: 

— Trăiește! 


Cei doi bărbaţi ridicară trupul fragil și ud și îl duseră în 
lăcașul sfânt cu domul auriu. Zecile de îngeri de piatră, de 
luptători și de sfinţi care apăreau pe ferestrele și pe ușile 
bisericii urmăreau imperturbabil tragedia ce se desfășura sub 
ochii lor. 

Vera simţea braţele care o cărau, dar nu se putea mișca și 
nici nu putea vorbi. Dintr-odată se făcu întuneric și simţi 
mirosul de tămâie, de fum și de lumânări. Bărbaţii în robe 
negre o aduseseră în biserică. O lăsară jos în fața unei capele 
superbe din centrul catedralei, pe un covor roșu și prăfuit, pe 
care înalții prelați îl procuraseră prin cântări, cruci și tămâie. 

Unul dintre preoţi îngenunche lângă ea și o ţinu de mână, ca 
și cum i-ar fi ascultat ultima spovedanie. Celălalt alergă să 
cheme o ambulanţă. Vera simțea degetele care îi atingeau 
palma, dar nu putea să se miște. Un val de căldură i se așeză 
peste trup, care rămase însă greoi și înțepenit, de parcă 
simţurile ei fuseseră încuiate într-o cutie întunecoasă. Însă 


cutia era goală - doar inima ei se afla înăuntru, bătând în 
pereţi. 

Ridică pleoapele și zări șapte îngeri maronii care dansau în 
cerc. Zâmbind cu indiferenţă de pe domul catedralei, priveau în 
jos spre ea cu ochii aceia care par că te urmăresc peste tot. 
Naosul enorm era luminat de zeci de flăcări cocoţțate ca niște 
licurici în vârful coloanelor zvelte de ceară. Dansau în ritm, 
ţesând un val de lumină slabă. Deasupra lor, candelabre 
electrice uriaşe  răspândeau o lumină strălucitoare pe 
sculpturile aurite din lemn și pe ornamentele din ipsos care 
împodobeau tavanele boltite ale catedralei. 

Ceva mai strălucitor îi atrase atenţia către adâncimile 
întunecoase ale sanctuarului - o lumină galbenă, rotundă și 
clară în întuneric, ca un tunel invizibil care se deschidea în 
sufletul ei. Vera miji ochii ca să vadă mai bine. Era soarele. 
Intr-o peșteră. 

Vera simţi o furnicătură plăcută în același loc unde mai 
devreme simţise căldura. Simbolurile o urmăreau chiar și acolo 
- deși era probabil doar imaginaţia ei. 

Dar cercul galben continua să strălucească precum soarele, 
divinitatea supremă conform credințelor orfice. Ba mai mult, 
misterele orfice aveau loc de obicei în peșteri, acolo unde 
adepţii credeau că Zeița Mamă concepuse și născuse zeitatea. 
Dar ce căuta zeul solar într-o catedrală ortodoxă? Soarele nu 
era de obicei înfățișat în bisericile creștine. 

„Probabil că mor.” Gândul o înfricoșă. 

Miji ochii și mai mult ca să încerce să vadă. Își dădu seama 
că nu era soarele, ci o pictură murală care înfățișa nașterea 
pruncului lisus. Un halo alb ca un soare îl înconjura pe Hristos 
- care se născuse tot într-o peșteră. 

Cei mai nerăbdători credincioși și turiști începeau să intre în 
biserică. Mulţi dintre ei aprindeau lumânări, umplând 
sanctuarul cu mișcări agitate. _ 

Complet udă, Vera tremura. Încă nu reușea să își controleze 
trupul. Bărbaţi în negru se aplecau deasupra ei neliniștiţi, 
așezându-se între ea și îngerii maronii. Ca prin vis, gurile lor se 
mișcau și Vera auzea cuvintele, dar nu le înţelegea sensul. 

Inchise ochii și văzu din nou bărbatul cu armă. Stătea 
nemișcat pe pod, la câţiva metri de ea. Ochii lui răspândeau o 
forță care îi străpungea trupul precum glonţul care încă nu 


fusese tras. Se uita la ea fără să se miște, de parcă nu știa ce să 
facă. Amortizorul era îndreptat spre capul ei. O secundă mai 
târziu, apa îngheţată o cuprinsese... 

Vera tuși violent când apa forţată să iasă afară din plămâni 
începu să se întoarcă dureros pe gât. Unul dintre bărbaţi îi 
întoarse capul într-o parte, ca să nu se înece în timp ce scuipa 
noroiul de pe fundul râului. 

Când deschise ochii din nou, văzu un tabernacul înalt și alb 
cu ornamentaţii aurite și cu o cruce mare în vârf. Pe fiecare 
parte erau pictate scene simetrice cu Fecioara Maria și cu 
Pruncul lisus. În interior era o altă frescă, mai închisă la 
culoare, cu o imagine rară a Cinei cea de Taină. lisus stătea 
liniștit la mijlocul mesei, cu un halo strălucitor deasupra 
capului. În faţa lui se aflau pâinea și un pahar cu vin. Discipolii 
lui îl ascultau fascinaţi. 

Naosul era incrustat cu cruci aurii echilaterale. Cruci... le tot 
vedea, din ce în ce mai des. În lumea modernă, simbolul acesta 
avea multe sensuri, moștenit din Antichitate și din toate 
colţurile lumii. 

Vera simţi că e pe cale să leșine. Imaginile dispăreau una 
după alta, ca și cum ar fi fost doar în imaginaţia ei. Mai întâi 
dispărură halourile arzânde, apoi lumina începu să scadă, 
stinsă de greutatea pleoapelor. 

Multimea de turiști șușotea, apropiindu-se constant de trupul 
ud. Se holbau o clipă la silueta nemișcată, apoi își continuau 
drumul spre suporturile pentru lumânări, ca să adauge micile 
lor flăcări la colecţia existentă. Apoi se grăbeau spre următorul 
obiectiv turistic. Fumul impregna aerul ca o melodie tristă, 
armonizată cu ecoul șoaptelor și al pașilor care zgâriau 
podeaua roasă. 

Cântecul dispăru într-un huruială îndepărtată și se topi în 
cele din urmă în tăcere. 


MESAGERII 


„Oricine vede un desen cu faraonul egiptean Echnaton 
se întreabă imediat dacă era sau nu om.” Pagina 444 
începea cu aceste cuvinte: „Faţa alungită cu o expresie 
diabolică, capul oval cu umflătura de la ceafă. Craniul lui e 
aproape de două ori mai mare decât cel al unui om normal. 
Degetele lui seamănă cu antenele unui păianjen. Labele 
picioarelor sunt ca niște înotătoare, burta e uriașă și are 
sâni ca de femeie. Așa era descris de contemporani și 
totuși s-a căsătorit cu cea mai frumoasă femeie, Nefertiti, 
fiind probabil tatăl celui mai cunoscut faraon, 
Tutankhamon. Si ca toti cei māăreti dinaintea lui, a 
practicat normele religioase, a impus un cult dedicat unei 
noi zeități supreme - Zeul Soare, Aton. In generația care i- 
a urmat, au apărut pe pământ si alte personaje de neuitat: 
Orfeu și Moise. Nu se stie dacă erau cu adevărat oameni; 
cu toate astea, le-au transmis oamenilor cunoștințe de o 
putere nemaipomenită, precum și credința într-un singur 
Dumnezeu. A fost nevoie de multă înțelepciune ca Cel 
Adevărat să fie văzut în mijlocul celor mulți. 

Mai târziu, au apărut Fecioara Maria, loan Botezătorul 
și lisus - și ei erau oameni doar pe jumătate... 


Încă o generaţie își petrecea noaptea în așteptare. 

Ultimul om care plecase în Lumea de Sus nu mai venise 
înapoi, iar de câteva secole nu mai coborâse nimeni în Lumea 
de Jos. Era ca și cum nu mai găseau drumul înapoi către Primii 
Oameni. Legenda spunea că cel puţin un om din fiecare 
generaţie se năștea cu darul de a descifra indiciile, însă nimeni 
nu mai cobora - în ciuda tuturor mesagerilor care fuseseră 
trimiși în Lumea de Sus a oamenilor, ca să vină înapoi cu vești 
și să îi avertizeze cu privire la ultima zi. 

Oare nu se schimbase nimic în Lumea de Sus? 

Oamenii erau tot condamnaţi pe tărâmul fantasmelor, în timp 
ce umbrele rătăceau în iadul de pe pământ? 

Nimic nu avea importanţă. Aveau nevoie doar de puţină 
răbdare. Pentru că tot ceea ce începea în lumea aceasta avea 
să se sfârșească mai devreme sau mai târziu. 

Așa că pregătiră un nou mesager și îl conduseră către ieșirea 


de sub a opta cascadă. El știa că era condamnat, dar asta abia 
dacă îl elibera de teamă. Nu știa la ce să se aștepte de la 
Lumea de Sus. Profeţia spunea că avea să își dea seama dacă 
venise vremea. Dacă nu venise, nu trebuia să se întoarcă, ca să 
nu aducă înapoi otrava. 

Trebuia să le aducă oamenilor noi următoarea veste, care 
avea să îi apropie și mai mult de ziua în care aveau să fie 
pregătiţi să accepte adevărul - și tot ceea ce acest adevăr urma 
să aducă înapoi pe pământ. Asta făcuse fiecare mesager 
dinaintea lui și poate că cei care veneau după el aveau să 
continue misiunea. Profeţia scrisă de strămoșii lor spunea că 
într-o zi oamenii vor fi pregătiţi să accepte cunoașterea - fără 
ca aceasta să le aducă pieirea din nou. Într-o zi aveau să 
înţeleagă mesajul și să nu mai repete greșelile făcute de cei 
dinaintea lor. 

Cunoașterea putea să ajute, să salveze, să mântuiască, dar 
să-i și ucidă pe toţi cei care nu erau pregătiţi să o folosească. 

Înainte de a părăsi lumea lui, se întoarse pentru ultima dată 
ca să își vadă poporul. 

O mare nesfârșită de umbre neîntrupate privea în întuneric 
cu ochi orbi. O mulţime se uita în întuneric, dar auzea, respira, 
știa, aștepta, visa... Erau optimiști, întrucât câţiva oameni 
reușiseră totuși să găsească drumul către Lumea de Jos - și 
fiecare nou-venit era mai apropiat de Primii Oameni. Poate că 
legenda avea să devină realitate. 

Cu siguranţă, în clipa aceea cineva căuta indicii ca să 
descopere calea... 

Mai erau și vizitatori care dădeau peste ei din întâmplare, 
însă nu erau eliberaţi, de teamă să nu îi dea de gol pe Cei 
Dintâi. 

Rasa lor fusese printre ultimele care văzuseră pământul pe 
timp de pace, când oamenii nu cunoșteau armele și războiul. 7? 


72 Cercetările arheologice cu privire la civilizaţia eneolitică 
dispărută din Balcani au arătat că oamenii ei nu cunoșteau 
armele, agresivitatea sau războiul. La câteva secole după ce au 
părăsit aceste pământuri, noi locuitori au sosit în timpul Epocii 
de Bronz. Cultura lor, păstrată în obiectele lor de ceramică, e 
fundamental diferită de cea a primilor locuitori. Cunoștinţele 
lor despre viaţă, religie și știință regresaseră la un nivel 
elementar de dezvoltare, însă aveau arme și purtau războaie. 


Își folosiseră cunoașterea pentru a promova iubirea și viaţa. 

Cu toate acestea, când cele Şapte Stele formaseră un 
semicerc pe bolta cerească pentru a doua oară, știuseră că 
trebuiau să își abandoneze pământurile, pentru că lumea urma 
să se schimbe din nou. La fel cum le deschiseseră ușile prima 
dată, a doua oară aveau să le închidă. 

Unii dintre ei deciseseră să se ascundă de lume înainte ca 
aceasta să se schimbe, ca să o poată influenţa în secret. 

În această perioadă, aveau să sosească oameni noi, oameni 
care nu își aminteau Creatorul. Și, odată cu ei, aveau să vină 
armele, lăcomia, necredinţa, intoleranța, războiul. Aveau să 
transforme orice cunoștință sau zeu pe care l-ar fi atins într-o 
mașinărie pentru bogății și răzbunare. 


Nu există dovezi de continuitate între cele două culturi. (n.a.) 


ÎNTREBĂRI 


Pagina 445 începea cu aceste cuvinte: 

„lOrfeu a scris] un imn care spunea lucruri bune și 
legiuite... lar adevărata natură a cuvintelor nu poate fi 
spusă, deși ele sunt grăite. Poemul este unul străin și 
misterios pentru ființele umane. Dar Orfeu intenționa prin 
intermediul lui nu să spună ghicitori cârcotașe, ci lucruri 
mărețe prin ghicitori”. 


Din Papirusul de la Derveni, tradus în engleză 
de Andre Laks și Glenn Most 


Astăzi, Vera nu era în stare să se gândească la șofranul 
înflorit, ci răsfoia un ziar. Citea despre un sihastru miraculos 
care apăruse în Ancona, Italia, care nu își putea aminti ultima 
dată când intrase în contact cu oamenii. Nu avea nume, dar 
avea un mesaj. lar trupul lui era foarte straniu. „Incă mai sunt 
oameni care cred așa ceva și șarlatanii încearcă să-i 
exploateze”, se gândi ea. Dar și Vera voia să creadă. 

Poliţia sosi să o interogheze din nou. 


— Credeam că v-am spus deja... în detaliu, insistă ea, iar 
uimirea cauzată de absurdul situaţiei i se citea clar pe faţă. 

— De ce nu ne-aţi spus nimic despre asta? Polițistul îi arătă 
pagina 445. 

— Pentru că nu știu nimic despre ea. 

— Poliția din Moscova ne-a spus că au găsit foaia asta ruptă 
în camera unde vă ţineau răpitorii. Trebuie să fie scrisă în 
vreun soi de cod terorist... ă 

Vera stătea în pat, sprijinită de trei perne. Işi trăsese 
cuverturile până sub bărbie, ca un copil care credea că pătura 
avea să îl protejeze de stafii. Un poliţist scund stătea pe un 
scaun de lemn de lângă pat. Ochii lui urmăreau fiecare mișcare 
a femeii, ca un câine de vânătoare. Mustaţa lui stufoasă îi 
completa înfățișarea canină, iar fiecare declaraţie suspicioasă o 
făcea să îi tremure sub nas. Își pusese pălăria în poală, ca să 
servească drept masă improvizată în timp ce nota noua 
declaraţie a Verei într-un carneţel alb. 

Poliţia din Rusia o chestionase deja în detaliu pe Vera, la un 


spital din Moscova. Petrecuse două zile și două nopţi acolo, dar 
- la insistenţele tatălui ei - ambasada bulgară urgentase 
întoarcerea ei la Sofia, unde o duseseră în cea mai bună 
rezervă de la Spitalul Militar. Poliţia rusă nu găsise încă nici 
urmă de răpitori, în ciuda faptului că dispariţia amuletei orfice 
făcea ca prinderea lor să fie mult mai urgentă. Sperau acum să 
găsească indicii noi în informaţiile pe care omologii lor bulgari 
le-ar fi putut da. 

— Sunt câteva discrepanțe în declaraţia dumneavoastră, 
spuse un alt bărbat care se uita în gol pe fereastră. 

Era cu siguranţă un ofiţer de rang mai înalt decât cel care 
lua notițe, pentru că de câte ori se afla acolo, părea să nu facă 
nimic. Era îmbrăcat în haine civile. 

— Aţi spus că numele suspectului este Ariman. 

— Asta mi-a zis el. 

— Ar fi putut să vă spună orice. Dar nicio persoană cu 
numele acesta nu a intrat sau a ieșit din Rusia. 

— Şi dacă v-aș spune că Ariman înseamnă Satan? Sau 
Diavolul, dacă vă place mai mult. 

Detectivul îmbrăcat în civil o privi întrebător, apoi se 
încruntă, făcând o cută între sprâncene. 

— Vă bateţi joc de noi? întrebă el. 

— Nu, bineînţeles că nu! Satan are multe nume. Ariman este 
numele persan antic. Dar întrebarea de ce și când au inventat 
oamenii Diavolul este încă dezbătută. Dacă vreţi părerea mea, 
Diavolul servește doar ca explicaţie pentru tot ce nu poate 
îndeplini Dumnezeu. 

Polițistul cu carneţelul se uită la șeful lui, clipind repede, ca 
și cum îi trimitea acestuia un mesaj în codul Morse. Nemișcat 
în faţa ferestrei, ofițerul în haine civile încerca să își 
stăpânească mânia. 

— Aţi observat și alte trăsături care să îl identifice? întrebă 
el. 

Vera se gândi mult, închizând ochii și căutând printre 
amintirile pe care le alunga de obicei ca pe niște insecte 
enervante. 

— Părea serios, începu ea după o pauză. Prea serios ca să fie 
un criminal de rând. De asta m-a derutat... Vorbea cu invitaţii 
de la cina oficială de parcă îi cunoștea pe toţi - și majoritatea 
erau profesori și cercetători cunoscuţi în toată lumea. Dar, în 


același timp, privea tot timpul în jur, de parcă aștepta pe 
cineva... 

— Pe cine? 

— De unde să știu eu? Dar avea ochi stranii... Asta pot spune 
cu siguranţă. 

— În ce fel stranii? 

— Nu erau tipic caucazieni. Erau alungiţi, ca niște migdale 
sau ca lacrimile. Însă n-aș spune că era asiatic, pentru că 
trăsăturile lui erau în mod sigur europene. Vera tăcu o clipă, 
apoi adăugă: Erau ca ochii lui Keanu Reeves. 

— Dar acesta nu e american? întrebă bărbatul cu carneţelul. 

Ofiţerul în civil aruncă o privire iritată către subalternul său. 

Apoi se uită la Vera, iar privirea lui exasperată se transformă 
rapid într-una de disperare. Uitându-se la barele de metal din 
afara ferestrei, vorbi mai departe. 

— Cum îi numea pe ajutoarele lui? 

— În niciun fel, din câte îmi amintesc. 

— Cum adică „în niciun fel”? 

— Nu vorbeau unii cu ceilalți. 

— Comunicau prin telepatie? 

Vera zâmbi pentru prima dată de când o scoseseră din râul 
Moscova. 

— Nu prea vorbeau de faţă cu noi, decât ca să ne dea ordine 
sau să ne pună întrebări... 

— Ce v-au întrebat? 

— Păi, de exemplu... voiau informaţii despre amuleta furată. 
L-au forţat pe doctorul Werder să le spună dacă era falsă sau 
nu... și așa mai departe. 

— Cum își putea da seama fără un echipament 
corespunzător? 

— Urmau să aducă echipamentul atunci când am evadat. 
Acum îmi amintesc... bărbatul avea un tatuaj. 

— Unde? 

— Pe gât. 

— Mulţi oameni au tatuaje acolo. Puteţi să detaliaţi puţin? 

Vera luă de pe noptieră o foaie de hârtie și un creion. Începu 
să roadă radiera din capăt, privind în tavan. După ce își adună 
gândurile, se aplecă asupra hârtiei și încercă să deseneze. 

— Presupun că e o idiogramă... un simbol, explică ea. 
Termină schița și le-o arătă: Dar nu știu ce înseamnă. 


— Trebuie să aparțină de un cult. Sau de o celulă teroristă, 
spuse polițistul cu carnetul. 

— Vom compara desenul cu tot ce avem în baza de date 
internaţională a infractorilor. S-ar putea să apară ceva, spuse 
celălalt bărbat de la fereastră. 

Își adunară apoi lucrurile și îi urară Verei o zi plăcută. Ea le 
făcu un semn cu mâna și privi în altă parte. Apoi, ca și cum și- 
ar fi amintit deodată ceva important, se ridică brusc și strigă 
după ei: 

— A avut ocazia să mă omoare... Arma era îndreptată exact 
spre capul meu... dar n-a făcut-o. 

— Probabil nu face asta de mult timp. I-a fost prea frică. 

În timp ce ofiţerul în uniformă nota acest lucru în carnetul 
său, ușa camerei se deschise. Un bărbat ascuns pe jumătate de 
un buchet de flori și de baloane intră în încăpere. Cei doi 
polițiști îi făcură din nou Verei cu mâna și se strecurară pe 
lângă pădurea de flori care bloca ușa. 

— Cum te simţi azi, draga mea? o întrebă nou-venitul pe 
Vera. 

Era logodnicul ei, Kaloyan. 

Acesta puse florile pe masă și dădu drumul baloanelor. 
Sferele colorate, umplute cu heliu, plutiră spre tavan. Vera le 
privi enervată. Kaloyan își trecu mâna prin părul dat cu gel. 
Scutură polenul de pe costumul său scump și se așeză pe pat 
lângă ea, acolo unde geanta poliţistului în uniformă lăsase mai 
devreme o adâncitură. Kaloyan prinse în mâinile lui mâna 
slăbită a Verei, care se odihnea pe cuvertură. 

— Cine erau oamenii aceia? 

— De la poliţie... adună dovezi despre răpire și despre furt. 

— Bine. Am primit broșuri cu casa din sudul Franţei. Este 
exact așa cum ţi-ai imaginat, continuă el vesel. 

Se aplecă în faţă, deschise servieta lucioasă de piele și 
scoase din ea câteva broșuri. Dădu la o parte o șuviță de păr 
care îi căzuse pe frunte. 

Kaloyan avea părul moale, castaniu-închis, care semăna cu 
chihlimbarul la soare. Era atât de subțire, încât fără gel nu 
avea nicio formă, compunând o cărare albă și lată pe mijloc. 
Era înalt și slab, cu ochii calzi, ciocolatii. Avea trăsături dure, 
parcă sculptate în ipsos, accentuate și mai mult de tenul mat. 
Verei îi plăceau mâinile lui, elegante ca ale unui pianist, dar 


puternice. Pentru că totul la el era perfect, Vera fusese 
convinsă de la prima întâlnire că avea să se îndrăgostească de 
el. Când ieșeau împreună, se simţea mândră alături de el. 
Treptat, anticiparea iubirii devenise un substitut în sine pentru 
iubire, iar rutina se ocupase de restul. 

— Nu mi-ai spus că vom avea o casă în Franţa, îl întrerupse 
ea. 

— Nu m-ai întrebat. Dar gardul e prea alb și prea banal, nu 
cred că o să-ţi placă. Ti-am adus catalogul ca să alegi singură. 

— Dar nu vreau să locuiesc în Franţa. 

— Sudul Franţei... perfect pentru o familie cu copii. 

— Kaloyan, eu sunt arheolog. Studiez cultura tracică. Ce să 
fac eu în Franța? 

— Poţi să faci săpături și acolo!! 

Vera se lăsă neputincioasă pe perne și se uită la petele 
familiare de pe tavan. Nu avea sens să se certe. Cum se putea 
aștepta ca un bărbat care vindea fotolii și gresie pentru baie să 
înțeleagă rostul săpăturilor pe pantele pietroase ale munţilor 
sau în gropi umede? Ceva mai înainte îi dăduse prin gând că 
era atât de orbit de propria concepţie asupra lumii, încât nici 
nu observase că Vera îl evita. 

— Programul de vizită s-a terminat, zise o asistentă care își 
vâri pe ușă nasul roz și boneta albă. 

— Dar abia am venit, protestă Kaloyan. 

— Fă cum îţi spune, dragul meu. Aici se joacă după reguli. 

Vera se simţea ușurată că rămânea singură. În același timp 
însă, avea în piept o senzaţie înăbușitoare de vină. Kaloyan era 
atât de drăguţ și de bun, iar ea era atât de grăbită să scape de 
el... 

li strânse mâna și se ridică să îl sărute - altfel, remușcările 
aveau să fie de nesuportat până la următoarea întâlnire. Totuși, 
Slavă Domnului că venise asistenta - Vera se gândi că nu ar fi 
putut suporta prea multă vreme o conversaţie despre garduri. 
Gândurile îi alergau prin minte, încercând să scape din cameră 
și să se strecoare prin gratiile de fier către libertatea de dincolo 
de ele. 

Logodnicul ei scoase încă un catalog cu garduri din servietă, 
îl puse pe pat și o sărută pe obraz. Vera îl privi până când 
umbra lui dispăru după ușă. 


ASCUNS SPRE A FI GĂSIT 


Pagina 446 începea cu acest citat: 

„Regatul de sub pământ este ultimul ţel al existenței 
omenești după o serie de rătăciri și de renașteri, conform 
credințelor orfice”. 


Din filmul documentar Adevărul despre Orfeu 


Unul dintre cele mai neplăcute lucruri atunci când ești în 
spital este că, în fiecare dimineaţă, când primele raze de soare 
străpung întunericul și visele par mai reale decât oricând, o 
asistentă vorbăreaţă intră grăbită, mai repede decât viteza 
luminii, și îţi bagă un termometru sub braţ - sau chiar mai rău. 
Se presupune că ordinea e sufletul medicinei, de aceea regulile 
sunt rareori contestate. 

Deși era absolut evident că Vera nu avea febră, femeia 
îmbrăcată în alb, cu un strat gros de cremă grasă pe faţă, 
rămase lângă ea cinci minute. Asistenta urmări mișcările acelor 
de la ceasul de mână, însoţindu-le de căinările ei rapide: 
ambuteiajele, starea deplorabilă a transportului public și faptul 
că, în fiecare dimineaţă, trebuia să se trezească tot mai 
devreme ca să ajungă la timp la serviciu. Doar ca să împungă 
pacienţii cu un termometru. Vera lăsă șuvoiul de cuvinte să 
treacă pe lângă ea și se concentră să își amintească fiecare 
detaliu din visul pe care îl avusese, atât de încântător încât ar fi 
vrut să se scufunde în el. Când dolofana asistentă de serviciu 
ieși pe ușă legănându-se, Vera închise ochii, dar visul nu se mai 
întoarse. 

În visul ei era un bărbat pe care nu îl cunoștea. Ştia doar că 
se simţea atrasă de el. Își dădea seama că și ea îl interesa. Se 
apropia de ea, dar nu o atingea. O nerăbdare furioasă îi 
cuprinse gândurile. Dar teama apărea de nicăieri, ca un vânt 
neașteptat, umplând-o de panică... 

Visul nu făcea decât să îi aducă aminte de cât de mult îi 
lipsise senzaţia pierdută. Senzaţia că uitase un lucru fără să fi 
avut ocazia să îl cunoască. 

Când se însenină atât de mult încât lumina începu să îi între 
pe sub pleoape, se ridică în sfârșit în capul oaselor. Se simţea 
mică și încremenită, ca atunci când intrase în camera ca o cutie 


rece din hotelul bulgar din Moscova. 

Pe noptieră se aflau o ceașcă de ceai și o foaie de hârtie 
acoperită de câteva simboluri. Le copiase cu o seară înainte din 
fotografiile cu tăblița de aur de pe telefon. Tăbliţa pe care o 
văzuse în camera aceea... în depozitul de pe malul râului. 

Era o mare minune că telefonul încă mai funcţiona, după 
toate prin care trecuseră împreună. Când alerga spre podul de 
pe care sărise în râu, telefonul îi căzuse din buzunar. Detectivii 
îl găsiseră și, după examinarea atentă a zonei pentru indicii, i-l 
dăduseră înapoi în Bulgaria. Dacă ar fi rămas în buzunar după 
săritura de pe pod, nu ar mai fi avut fotografiile - singurele 
copii ale artefactului unicat cu hieroglifele și ideogramele lui. 

Simbolurile gravate pe fiecare parte dansau neobosite în fața 
ochilor Verei, zgândărindu-i gândurile. În seara precedentă 
adormise uitându-se la pozele de pe telefon. Ura etapa aceasta, 
începerea unei investigaţii, când indiciile fragmentate erau încă 
absolut haotice. Și, cu cât păreau mai codificate, cu atât mai 
tare te înfuriai. Te poseda ca un drog, săpând în mintea ta; dar 
când venea clipa în care striga Evrika, realizai că a meritat 
fiecare clipă. 

Infăţișarea per ansamblu a tăbliței de aur semăna cu zeci de 
alte tăblițe orfice descoperite în urma excavărilor. Ceea ce era 
însă neobișnuit erau simbolurile necunoscute și hieroglifele de 
pe cealaltă faţă. 

Meandra se vedea clar pe ambele feţe ale tăbliţei - ca și cum 
mintea conștientă a Verei devenea fixată asupra ei din cauza 
semnificației pe care ea însăși i-o atribuise. 

Asistenta bine cremuită intră din nou în cameră, iar braţele i 
se scuturau în timp ce mergea, întinzându-i uniforma albă. 
Merse repede și legănat spre Vera, cu câteva felii de pâine 
prăjită cu unt și gem. După ce o anunţă că erau delicioase și că 
numai asta aveau în meniu, asistenta plecă. 

Vera privi pâinea, ezită o clipă, apoi deschise laptopul. 
Kaloyan i-l adusese cu două zile în urmă, sperând să îi distragă 
atenţia de la gândurile morbide. Se logă la internet și începu să 
caute. Aflase despre cel mai surprinzător sens al meandrei cu 
ocazia propriei prelegeri de la Moscova. Voia să folosească în 
carte această informaţie, dar mai întâi trebuia să o verifice. 
Petrecu ore întregi căutând, până când găsi ce căuta. 


Descoperi o tăbliță care arăta pronunția în limba coptă” a 
diferitelor litere și hieroglife, fiecare dintre acestea însoţită de 
o transcriere. Recunoscu imediat hieroglifa pentru „templu”, 
care era și unul dintre cele mai des folosite simboluri ale 
meandriţilor: meandra. Tracii îl considerau și ei un simbol 
magic. Adepții lui Orfeu îl foloseau ca să-și codifice mesajele 
secrete, iar grecii îl considerau propria invenţie. Se pronunţa 
de fapt „Erfei” sau „Orfei”, în funcţie de variațiile dialectale. 

Acesta era oare motivul pentru care simbolul era însoţit 
mereu de scene în care apărea eroul mitologic Orfeu? Era 
posibil să fi păstrat înţelesul original al meandriţilor? Dacă așa 
era, atunci se ivea întrebarea: cum și de ce ajunsese în Tracia 
și în Egipt? Transmiterea lui era accidentală sau fusese 
destinat anume să păstreze ideile preistorice? 

Vera se dădu jos din pat, ca să își întindă picioarele. 

Se hotări să îl sune pe profesorul Doychinov, un expert 
bulgar de seamă în privința textelor antice și a simbolurilor 
nedescifrate din Bulgaria. li căută numărul în telefonul mobil și 
se pregăti să sune, apoi - imediat - se răzgândi. Era atât de 
îngâmfat, încât probabil ar fi spus că tăblița era propria lui 
descoperire, scriind apoi articole științifice despre ea și 
sperând să atingă faima la nivel mondial care îi scăpase toată 
viața. Chiar dacă reușea să citească șirul de simboluri, cu 
siguranţă nu i-ar fi făcut cunoscută descoperirea și Verei, până 
când nu avea să se asigure că înregistrase el însuși drepturile 
de autor. Își devotase întreaga viaţă urmării regulilor sclerotice 
ale sistemului totalitar, pentru a avansa în carieră în instituţiile 
lui. Acum, după ce ajunsese în vârf strivind în calea sa 
nenumărate victime, făcând sacrificii și rescriind istoria pentru 
scopuri proprii, Doychinov avea nevoie să se convingă de faptul 
că efortul lui meritase. Se simţea încurajat când își vedea 
numele în ziar. 

Desigur, Vera voia să păstreze faima pentru ea. Dar tot avea 
nevoie să se consulte cu cineva care știa mai multe despre 
simbolurile antice decât ea. Işi dădea seama că o mare parte a 
analizei ei consta în presupuneri și interpretări, adaptate astfel 
încât să se potrivească teoriei ei. Avea nevoie să găsească pe 


3 Limba coptă reprezintă stadiul final al limbii egiptene, o 
limbă nordică afro-asiatică, vorbită în Egipt cel mult până în 
secolul al XVII-lea (n.tr.) 


cineva care studiase subiectul numai dintr-o plăcere științifică, 
nu pentru a-și spori orgoliul sau cariera academică. 

Apăsă inconștient butonul pentru meniu și derulă numele de 
pe ecran. 

Futch... 

„Futch” era varianta de argou din limba bulgară veche 
pentru „gunoi”. Numele adevărat al bărbatului era Asen 
Litovski, însă nimeni nu îi spunea astfel. Unii oameni nici nu 
știau că avea un nume adevărat. 

Vera îl văzuse ultima dată când absolviseră universitatea. Nu 
continuase cu doctoratul - nu avea de ce. Nu avea nevoie nici 
măcar de diploma de licenţă, pe care o obținuse numai de 
dragul părinţilor. Colegii lor de la Arheologie șușoteau că, după 
absolvire, trecuse de „partea întunecată”'* - se alăturase 
grupului de imanyari sau căutători ilegali de comori care 
căutau antichităţi pe care să le vândă pe piaţa neagră 
internaţională. Nu era de mirare că un tânăr arheolog talentat 
putea fi tentat să caute comori, pentru că acest lucru îi crea 
oportunități nu numai de a se îmbogăţi, ci și de a folosi 
tehnologii moderne de excavare, la care oamenii de știință 
cinstiți, care  răscoleau pământul pentru instituţiile şi 
universitățile de stat, puteau doar să viseze. 

Futch fusese îndrăgostit de Vera încă din primul an de 
facultate. Îl dăduse de gol bombănitul lui stânjenit ori de câte 
ori se afla în preajma ei, la fel ca și faţa lui blândă, delicată. Era 
ușor de remarcat, nu numai din cauza siluetei voinice, ci și 
pentru că era singurul băiat care stătea în primul rând la 
cursuri. De fapt, nici fetele nu prea stăteau acolo. De multe ori 
îi cumpăra Verei în pauze chipsuri și suc, pe care ea le accepta 
cu graţie, ascunzându-și enervarea cauzată de faptul că el nu 
părea să își dea seama cât de bogate în calorii erau. În orice 
caz, nu îi plăcea să mănânce astfel de porții de sare și de zahăr. 
Refuza întotdeauna sucul sub pretextul că acidul carbonic îi 
irita stomacul, după care el îl băga sfios înapoi în geanta lui 
enormă. În anii studenției fusese incredibil de timid, poate 
pentru că încă nu se pricepea să poarte o mască. Acum încerca 


7 Aluzie la seria de filme Star Wars, în regia lui George Lucas. 
Partea întunecată a forței se referă la un concept fictiv moral, 
filosofic, metaforic și psihic, forța reprezentând energia mistică 
din galaxie, (n.tr.) 


să aibă un aer încrezător și amuzant, dar fără prea mare 
succes. Însă ochii lui încă se roteau în toate părţile dacă te uitai 
prea mult la el. 


— Futch? Sunt Vera. 

— Vera! Nu ne-am mai auzit de mult! 

— De un an. 

— Un an? 

— Ai dispărut. N-am mai auzit nimic de tine. 

— Mai bine așa... 

— Ce mai faci? Ești în Sofia? 

— Nu, sunt ocupat să sap o groapă în munţi. Mă întorc mâine 
la Sofia. Dar tu? 

— Îmi scriu dizertaţia... Aș vrea să te văd. 

— Am așteptat cinci ani să aud cuvintele astea! 

— Vorbesc serios. 

— Ştiu. Întotdeauna ai fost prea serioasă. 

— Sună-mă când te întorci în oraș. Ăsta e numărul meu... 

— N-am cum să uit. 

Vera închise telefonul și se întinse pe pat. Rămase nemișcată 
câteva secunde, apoi deschise din nou fotografiile cu tăblița de 
aur, uitându-se după detalii pe care probabil le scăpase din 
vedere. Majoritatea hieroglifelor și a pictogramelor îi erau 
cunoscute, lucru care o făcea și mai furioasă pe ea însăși 
fiindcă nu reușea să le combine în cuvinte. Misterele sunt cel 
mai periculoase exact înainte să le descifrezi. 

Vera își puse papucii albi de spital, care stăteau de strajă sub 
pat. Merse către fereastra cu gratii grele. Simţea sângele cald 
curgându-i prin vene. Ochii îi căzură pe strada îngustă din 
spatele spitalului. 


_UN ADEVĂR PE CARE PUȚINI. 
ÎNDRĂZNESC SĂ ÎL ROSTEASCĂ 


La pagina 447 se afla următorul citat: 

„Dacă Stăpânii Lumii există, nu mai au unde să fie în 
altă parte decât sub pământ. Acesta e un adevăr pe care 
toată lumea îl poate ghici, dar putini îndrăznesc să îl 
rostească. Poate că singura persoană care are curaj să îl 
spună răspicat e  marchizul Alexandre Saint-Yves 
dalveydre. El este cel care a vorbit despre Agartha, sălașul 
subteran al Regilor Lumii... Dar toţi cei care il urmau 
public au fost îndepărtați, fiindcă știau prea multe”. 


Din Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco, p. 309 


Se spune că niște relicve ale neînfricatului Sfânt Gheorghe 
sunt păstrate într-o capelă mică din centrul Romei, care îi 
poartă numele. Se pare că fragmentele eterne provin din oasele 
șoldului. Alte bucăţi din el se mai găsesc și în alte părți. 
Bisericile unde se găsesc relicve, oricât de mici ar fi acestea, 
sunt mai populare printre laici. Poate din pricină că în trecut 
creștinii dezmembrau frecvent rămășițele sfinţilor, de îndată ce 
își dădeau seama că țesutul sfânt putrezit nu mirosea urât. 
După aceea, bucăţile erau distribuite bisericilor, pentru a fi 
venerate. Legenda mai spune că, atunci când Orfeu a fost ucis, 
a fost și dezmembrat, ca zeul Bacanalei, Dionis. 

O umbră ștearsă trecu prin porţile înguste ale bisericii 
Sfântul Gheorghe, mergând atât de repede, încât o puteai lua 
drept fantomă dacă nu vedeai omul căreia îi aparţinea. 


La capătul străzii, se vede o parte a bisericii Sfântul 
Gheorghe, iar Arcul Roman se înalță pe dreapta. 


Silueta masivă merse mai departe pe stradă, care se unduia 
între blocul solitar de piatră al Arcului Roman de pe stânga și 
un zid de piatră, care stătea să se prăbușească pe dreapta. 
Ariman se opri la capătul zidului și împinse cu degetele 
cărămizile moi de piatră, până când una dintre ele se mișcă. O 
scoase cu atenţie și se uită în spaţiul gol. Nu găsi nimic, așa că 
puse piatra la loc și își continuă drumul. 

Coti la dreapta pe o altă străduţă pustie. Pașii lui sunau cu 
ecou printre zidurile înalte, vechi de secole. Două biserici 
galbene, care se năruiau, stăteau de pază de fiecare parte a 
aleii. Ușile lor înalte, care arătau de parcă fuseseră construite 
pentru uriași, erau închise. Era foarte devreme; soarele abia 
începea să iasă de după linia orizontului din estul Romei. Cu 
toate acestea, niciun localnic nu văzuse vreodată ușile masive 
măcar întredeschise. 

Ariman traversă strada pietruită și urcă treptele spre 
clădirea din stânga, care arăta de parcă nimeni nu i-ar fi trecut 
pragul de secole întregi. Lângă intrarea principală, biserica 
avea și o altă ușă, precum și două ferestre din sticlă jivrată, 
care dădeau spre strada Carita. Un trecător care s-ar fi uitat 
prin ele la momentul potrivit ar fi putut vedea niște umbre care 
se mișcau la parter. 

Strada micuță era denumită după o frăție medievală despre 
care romanii moderni bănuiau că încă mai exista. Deasupra 
intrării în biserică fusese pictată imaginea unui cap pe un 
platou, cu mai bine de un secol în urmă. Așa pictau creștinii 
capul lui loan Botezătorul. Însă și tracii înfăţișaseră capul lui 
Orfeu în acest fel. 

Sub capul sfântului sclipeau două sonerii albe. Ariman o 
apăsă pe cea de jos și se dădu înapoi câţiva pași. Broasca 
schimbată recent era singurul semn că acolo locuiau oameni. 


Un bărbat cu o pelerină maronie cu glugă apăru la ușă. Ochii 
lui străluceau în umbra glugii, nefiind nici binevoitori, nici 
ostili. 

Ariman intră în clădirea mohorâtă de piatră și cobori pe o 
scară abruptă. Simţi pe piele umezeala familiară și întunericul 
rece. Undeva deasupra lui se auzi dangătul ca de tunet al unui 
clopot greu. 

Cobori încet scara în spirală, fiindcă treptele erau umede și 
alunecoase, ajungând apoi într-un spaţiu mare, deschis. Nu 
exista mobilă aproape deloc, în afara unor mese de lemn cu 
bănci finisate prost în jurul lor. Singurele ornamente erau 
figurinele de piatră de pe tavan și de pe pereţi, cu care Ariman 
era atât de obișnuit, încât nici nu le mai observa. Când era 
copil se uitase deseori la ele, imaginându-și ce puteau să 
însemne. Acum nu mai vedea colții vizibili și uităturile 
răzbunătoare ale creaturilor monstruoase. Își dorise mereu să 
întrebe de ce aceste vietăţi nepământene stăteau la pândă pe 
tavan. Când crescuse și începuse să iasă de acolo, aflase că 
erau diavoli. Aflase asta de la oamenii de Sus, care făcuseră 
sute de sculpturi și desene asemănătoare și le puseseră peste 
tot. Dar Ariman tot nu înţelegea de ce aceste creaturi îl 
pândeau mereu. 

Șerpi de piatră alunecau pe pereţi, printre scenele cu femei 
și bărbaţi, animale, îngeri și demoni, precum și un bărbat cu o 
liră în mână. Ariman nu le mai observa, fiindcă se aflau acolo 
dintotdeauna. 

Doi bărbaţi palizi trecură pe lângă el și dădură din cap. Un 
alt bărbat stătea într-o parte pe o bancă de lemn, tocând 
ierburi cu un cuţit și punându-le într-un bol de sticlă. Un 
băieţaș spăla podeaua de piatră. 

În capătul camerei, șase bărbaţi încărcau păpuși din cârpe în 
cutii de carton, iar Cel Neîntrupat privea în tăcere. Când îl văzu 
pe cel nou-venit, porni către el. li făcu semn băiatului să nu mai 
spele și să îl lase să treacă. Când se apropie de Ariman, spuse 
cu o voce joasă: 

— E prea multă lumină acolo sus, nu-i așa? 

— Uneori. 

— De data asta te-ai întors foarte târziu. 

— Circumstanţele ultimei misiuni s-au schimbat... 

— Vino, Ariman, aș vrea să ne plimbăm prin biserică. 


Cei doi porniră pe un coridor, al cărui capăt se pierdea în 
întuneric. Cel Neîntrupat, așa cum îi spuneau toţi, era îmbrăcat 
într-o pelerină neagră care îi acoperea tot trupul. Capul îi era 
ascuns sub o glugă care îi umbrea faţa. Nu și-o descoperea 
niciodată, decât atunci când se ruga sau când făcea tainele 
cunoscute inițiaților. Ariman nu fusese niciodată de față la 
asemenea ritualuri. Auzise doar zvonuri care circulau din gură 
în gură ca vântul pe timp de noapte, când credincioșii se 
pregăteau să își întâlnească visele. Dacă exista un om pe 
pământ de care Ariman să se teamă, acela era Cel Neîntrupat. 
Poate pentru că era mereu un străin, deși era cel mai apropiat 
tovarăș al lui Ariman. Nimeni nu știa cine era, când și de unde 
venise. Era numit Cel Neîntrupat pentru că își ascundea 
întotdeauna trupul, iar mica parte vizibilă era mereu albă și 
anemică. Era un bărbat destul de scund, silueta lui subţire și 
aplecată abia măsurând un metru și jumătate. 

Oricine sau orice ar fi fost Cel Neîntrupat, era tot ce avea 
Ariman. În continuare nu știa nimic despre părinţii lui. Cu toate 
acestea, în lumea în care trăia acum, părinţii nu existau - cel 
puţin nu în sensul acceptat de oamenii de Sus. 

Aici, toată lumea avea o datorie pe care o îndeplinea cu 
încăpățânare. Societatea era la fel de ingenios organizată 
precum un mușuroi de furnici, în care fiecare individ presta 
munca pentru care se născuse și nu își imagina niciodată că ar 
vrea să facă altceva. Sarcina individului era simplă, în timp ce 
mecanismul complet era complex, prea desăvârșit pentru a fi o 
creaţie pământeană. 

Mâna albă, aproape transparentă a Celui Neîntrupat se 
ridică încet și se așeză pe umărul lui Ariman, rămânând acolo 
câteva minute. Degetele lui uscate și osoase purtau un inel 
greu, cu silueta stilizată a unei femei care ţinea în braţe un 
cerc cu un punct mic în centru. Aceasta era o idiogramă 
străveche a Zeiţei Mamă și a fiului ei, Zeul Solar. Ariman 
văzuse o imagine similară într-o biserică creștină, pe care 
oamenii o numeau Fecioara Maria și Pruncul lisus. Cu toate 
acestea, frescele creștine conţineau mult mai multe detalii 
decât putea conţine o gravură în piatră. Zeița de pe inel nu 
avea cap.'* Cel Neîntrupat explicase că, dacă cineva voia să îi 


5 Cea mai veche asemenea pictogramă a fost descoperită pe 
fundul unui vas de lut vechi de 8 000 de ani, în satul 


arate faţa, o putea desena după propria idee, deși nu se știa 
cine era ea de fapt. Un lucru era sigur însă: acela că ea nu era 
umană, pentru că omul dă naștere omului, nu soarelui. 


În timp ce mergeau pe coridoarele înguste, Ariman îi povesti 
ce se întâmplase la Moscova și în junglele din Birmania. 

— Ţi-ai permis să te uiţi în oglindă! spuse cu amărăciune Cel 
Neîntrupat. 

— Nu înţeleg... 

— Femeia aceea, suspină el, continuând după o scurtă pauză: 
Acolo sus, pe pământ, soarele răsare în fiecare dimineaţă, nu-i 
așa? _ 

Ariman se gândi o clipă. Incotro bătea Cel Neîntrupat cu 
întrebarea asta simplă? Desigur că soarele răsare. 

— Dar oamenii nu îl văd întotdeauna. Sunt zile în care cerul 
este greoi și cenușiu, alteori e chiar negru. Coboară atât de 
mult, încât simţi că te-ar putea strivi. Soarele e tot acolo, dar 
nu poate fi văzut. Sau cerul poate fi senin, dar sunt munţi și 
păduri deasupra noastră care blochează lumina soarelui. Insă, 
mai devreme sau mai târziu, lumina pătrunde, dărâmă 
obstacolele până la ultimul și ajunge la destinaţie. Pentru că 
este considerată constantă și persistentă. Ca și viaţa. Ca și 
cunoașterea. 

Ariman dădu din cap, dar tot nu putea înţelege rostul 
explicaţiei. 

— Te vei întoarce și vei îndeplini misiunea, adăugă Cel 
Neîntrupat. De data asta fără greșeli. Femeia a văzut prea 
multe. Trebuie să scapi de ea înainte ca vorbele ei să ne 
distrugă! 

— Ce ar putea să facă? 

— Le-ar putea dezvălui calea de întoarcere oamenilor de 
Sus... E prea devreme. Trebuie să păstrăm Ultimul Paradis. În 
ciuda a tot ceea ce am făcut... ne vor distruge. Nici noi nu ne 
putem întoarce, fiindcă nu trebuie să încălcăm legea supremă. 
Însă o putem proteja de aici, fiindcă este unica noastră 
speranţă. 

Ariman păși alături de Cel Neîntrupat și privi mohorât către 
întunericul din faţă. Nu putea să înţeleagă despre ce vorbea 


Gradeshnitsa, Bulgaria. Este păstrat în Muzeul de Istorie din 
Vratsa, Bulgaria. (n.a.) 


învățătorul. Bătrânul nu vorbise niciodată cu atâta francheţe și 
în atâtea detalii. Pentru prima dată își  dezvăluise 
vulnerabilitatea. Şi acest lucru îl făcea pe Ariman să se 
îndoiască de el mai mult ca niciodată. 

— Dar de ce nu putem lăsa lumina să intre? întrebă Ariman. 

— Pentru că nu o putem lăsa să ne schimbe. Lumina face 
parte din Lumea de Sus, e eternă și puternică. Acum, nimic nu 
trebuie să ne oprească. Suntem atât de aproape să ștergem 
toate urmele pământești... Cel Neîntrupat tăcu apoi o clipă, 
înainte de a întreba cu o voce calmă și liniștită: îţi place 
lumina? 

— De ce mă întrebi? 

— Odată ce va începe să-ţi placă, nu te vei mai întoarce 
niciodată la noi. 

— Dar voi veneraţi soarele! 

— Soarele vine și pleacă. Este și bun, și rău, și al lor, și al 
nostru. Noi învăţăm de la el, dar nu îl urmăm. Este o iluzie și un 
lucru care ne amintește de atotputernicia Creatorului... Dar 
numai îmbrăţișarea Zeiţei Mamă e veșnică și pură. 

Cel Neîntrupat deschise o poartă grea de fier forjat și păși 
peste prag. Continuară de-a lungul unui coridor necunoscut de 
Ariman, care îl urma în tăcere pe învăţător, după cum era 
ordinea acceptată. 

— Amuleta este o probă foarte importantă. l-ar putea 
conduce pe cei iniţiaţi către adevăr. Este ultimul indiciu înainte 
de cele opt cascade, continuă bătrânul, dacă ai cunoștințele 
care să te ajute să o citești. 

Cel Neîntrupat folosea deseori combinaţii de cuvinte pe care 
Ariman le urmărea cu greu. Dar când punea întrebări simple ca 
un copil, răspunsul era mereu același: „Fiecare află pe pielea 
lui, într-o bună zi”. 

— Femeia a văzut. Ştie că amuleta a fost furată și, când o vei 
înlocui cu un fals, își va da seama. Până când termini misiunea, 
pagina 447 nu va fi ultima. 

Ariman încleștă pumnii și rămase tăcut. 

— Dar mai întâi trebuie să cureţi lumina din tine. Te va 
împiedica să vezi. 


Ajunseră la ultima poartă, o arcadă din lemn masiv cu 
ornamentaţii elegante din fier, balamale și o încuietoare 


decorativă. Cel Neîntrupat își întinse mâna uscăţivă. Ariman 
deschise rucsacul și scoase o cutie. Conţinea tăblița de aur cu 
simbolurile necunoscute și amuleta orfică. O așeză în palma 
albă. 

Cel Neîntrupat închise poarta grea în urma lui. 


ZEI SI DEMONI 


Adevărul despre Regatul de Jos era subiectul de bază pe 
pagina 448: 

„Fiindcă toată lumea crede în chinurile din Hades, care 
sunt absolut neadevărate, nu putem accepta că zeii există 
doar pentru că toată lumea crede în ei... dacă sufletele 
există în continuare, atunci sunt la fel ca demonii; dar dacă 
există demoni, atunci există și zei, pentru că existența lor 
nu stânjenește prejudecata legată de ceea ce se crede că 
se întâmplă în Hades”. 


Protagoras 


Vera își adună lucrurile din camera de spital, își puse 
uniforma de spital dată de Iliana, asistenta de laborator, și 
trecu pe lângă paznici, care nu îi dădură nicio atenţie. 
Mulțumită lui Futch Litovski, o mașină o aștepta afară. Era 
singurul om pe care îl putea ruga să îi facă un asemenea 
serviciu, așa că merita riscul ca el să se lipească din nou de ea 
ca o gumă pe talpa pantofului. 

Când ajunse la punctul de întâlnire, Vera parcă mașina și o 
porni în josul străzii. Pe dreapta, dincolo de blocurile de 
apartamente din beton, ultimele raze ale soarelui treceau 
printre crengile goale ale castanilor. 

Încercând să le prindă din urmă, Vera alergă spre un luminiș. 
Momentul îi aminti de unul dintre jocurile ei preferate din 
copilărie, când alerga după soare în timp ce acesta galopa 
neobosit pe cer, ca să ajungă în ascunzătoarea lui de dincolo de 
oraș. Nu se gândea la nimic, în afară de razele de lumină vie 
care îi mângâiau faţa și îi încălzeau trupul. 

Pe vremea aceea, încă nu se întrecea cu umbra tatălui ei, 
lucru care o făcea să se simtă mică și diformă. Acum, prezenţa 
lui asupritoare devenea și mai amenințătoare, oricât de mult 
încerca să scape de ea. Lucrurile deveniseră și mai complicate 
pe măsură ce fusese nevoită să se lupte și cu ceilalți colegi. 
Devenise obsedată să își construiască propria reputaţie în 
cercurile arheologice și se abandonase obsesiei pentru 
descoperiri noi. Succesul adevărat necesită multă muncă - Vera 
era pregătită să facă orice ar fi fost nevoie ca să își alimenteze 


dorinţa de respect și de recunoaștere. Și ca să șteargă umbra 
care plutea deasupra ei. Nu își dădea seama că această nevoie 
o prinsese în plasă atât de mult, încât era dispusă să șteargă 
toate celelalte lucruri din viaţa ei. Işi deghizase nevoile sub 
forma urmelor lăsate de meandriţii dispăruţi. 

Pe atunci, nu exista nici Kaloyan, cu așteptările lui sufocante 
legate de căsătorie și de copii, despre care Vera credea totuși 
că avea să o scape de umbră. 

Copil fiind, alergând după soare și inhalând mirosul 
șofranului sălbatic, Vera fusese, pur și simplu, ea însăși. Era 
plină de curajul și de pasiunea tinereţii, pe care anii le 
încărcaseră de atunci cu castele grele pe cer și le slăbiseră cu 
labirinturi, până când se trezise înlănţuită de iluzii și de planuri 
intransigente. 


Alergă mai departe pe stradă, până când ajunse la o clădire 
lungă, maronie, în faţa căreia se opri gâfâind. Se uită în spaţiul 
deschis și îngust dintre clădiri. Era pustiu și liniștit. In tăcerea 
din mintea ei apăru o amintire fragilă. Pierdută, uitată... nu, i 
se păruse numai că ar putea fi pierdută. Fusese acolo mereu, 
doar că nu o căutase. 

Vera o văzu pe mama ei apropiindu-se încet, fără să se 
grăbească. Era pe drum spre casă, ca în fiecare zi pe vremea 
aceea. Ducea o plasă de cumpărături într-o mână, iar cu 
cealaltă ţinea lesa bătrânului pudel. Când o văzu pe Vera, 
zâmbi liniștit și calm, așa cum numai o mamă o poate face, cu 
faţa, cu ochii și cu inima. Veni mai aproape. Îmbrăcată în blugi 
și cu un hanorac, părea o persoană absolut banală, însă Verei îi 
era atât de dragă... Acum era atât de aproape, încât Vera 
aproape că o putea atinge. Avea ochii plini de lacrimi. Întinse 
mâna, dar imaginea dispăru. Era prea aproape... 

Amintiri. În asta se transformă oamenii atunci când ne 
părăsesc. _ 

Vera începu să alerge mai departe pe stradă. Inainte, acolo 
se afla un părculeț, cu iarbă, copaci, alei și un delușor. 

Acum nu mai erau decât blocuri de apartamente. Vera se uită 
printre ele, căutând o rămășiță verde a parcului. Nu găsi decât 
dealul, cruțat fiindcă îi proteja pe noii rezidenţi de zgomotul 
bulevardului. Cetăţenii bogaţi care își construiseră casele pe 
locul fostului parc nu voiau să își deranjeze somnul culcându-l 


la pământ. 

Vera urcă în vârful dealului și se așeză pe jos, așa cum făcea 
pe când era copil. Închise ochii și văzu ce căuta; cu toate astea, 
hăuri goale se căscau ici și colo. Nu își amintea ce fusese acolo 
înainte. Dar întrezărea o casă micuță. Numai că nu era o casă, 
ci mai degrabă o rulotă, acolo unde locuia Ginka împreună cu 
părinţii, fraţii și surorile sale. Toţi într-o singură rulotă. Unii 
copii spuneau că era ţigancă, însă Vera își amintea doar 
zâmbetul ei. Erau în aceeași clasă la școală. Ginka și Vera se 
împrieteniseră în clasa întâi sau a doua. Când Vera avea 
creioane și caiete noi, Ginka le voia mereu. Iar Vera îi dădea ce 
își dorea. 

Odată, o invitase pe Vera în rulotă. Nu avea mobilă, doar 
paturi și multe zdrenţe. Oamenii trăiesc în feluri atât de 
diferite... 

Amintiri. Rulota dispăru. Grădinile se estompară în amurg, 
cu tot cu mama ei și cu cățelul acesteia. Vechiul cartier se 
evaporă ca spuma, luând cu el lumea familiară ei. Stând pe 
dealul acela, Vera simţea că nimic de pe lume nu mai avea 
importanţă pentru ea. Motorul timpului îi luase totul fără să îi 
dea nimic înapoi. 

Soarele apuse. 

— Nu pot să abandonez acum, șopti Vera în întuneric. 

Își permisese să se sperie și să își piardă curajul. Umbra 
crescuse la dimensiuni înspăimântătoare. Vera nu înţelegea zeii 
și demonii dinăuntrul ei, însă știa un singur lucru - atâta vreme 
cât alerga după povestea în care credea, umbra nu putea să o 
prindă din urmă. 

Își dăduse voie să uite. Mama ei îi spunea deseori: „Dacă nu 
știi de ce te afli aici, prezentul e irosit, iar trecutul și viitorul își 
pierd conturul”. 

Petrecu noaptea în apartamentul în care trăise cu mama ei 
după ce tatăl său le părăsise. N 

Vera nu îndrăznea să intre în fosta ei cameră. Încă nu era 
pregătită să înfrunte fantomele. 

Plecă dimineață devreme, prea nerăbdătoare ca să mai 
doarmă. Voia să vadă cu ochii ei vestigiile Primei Civilizații. 
Trebuia să facă asta înainte de a continua. Era singurul mod de 
a afla dacă era într-adevăr pe cale să descopere și altceva în 
afara unor dovezi inventate de o imaginaţie nesățioasă. 


ÎNAINTE DE SFÂRȘITUL LUMII 


Pagina 449 vorbea despre Ultimele Zile: 

„Mitul despre sfârșitul lumii (sfârșitul locuirii) pe 
pământurile noastre este aproape sigur legat de ideea că 
zeii lasă oamenilor lumea. Motivul pare să fie vina gravă a 
rasei umane, care a fost pedepsită de zeița care (...) ține în 
mâna sa dreaptă un templu cu basorelieful gravat cu 
monștri  îngrozitori, iar în stânga un sceptru cu 
reprezentări zoomorfice. Separe că semnalul de părăsire a 
ținuturilor din Balcanii Centrali era așteptat și prevestit de 
schimbările importante în hărţile astrale”. 


Din Rezumatul tezei de doctorat 
a profesorului Ana Raduncheva, p. 23 


Vera ajunse în numai o oră și jumătate în orașul Vratsa, la 
nord de Sofia. Autostrăzile erau libere dimineaţa devreme. 

Plănuise călătoria aceasta încă de când se afla în camera sa 
de spital. Nerăbdarea devenise atât de intensă, încât se 
hotărâse să evadeze din camera albă cu gratii la ferestre. La 
prima vedere, vasele de lut din muzeul din Vratsa nu aveau 
mare legătură cu studiile ei despre rădăcinile orfice ale 
creștinismului. Vera știa bine lucrul acesta, dar nu se simțea 
împiedicată să încerce să se convingă că subiectele erau cumva 
legate. Dacă nu încerca să asocieze călătoria aceasta cu 
cercetarea ei, avea să fie nevoită să recunoască că fugise ca să 
găsească răspuns la câteva întrebări arzătoare: ce era tăbliţa 
de aur din depozitul din Moscova și cine era bărbatul căruia îi 
aparținea? Curiozitatea îi era stârnită și mai mult de faptul că 
pe una dintre feţele tăbliței apăreau cuvinte trace, iar pe 
cealaltă faţă erau pictograme preistorice folosite de meandriţi, 
care dispăruseră de parcă fugeau din calea apocalipsei. 
Aceleași simboluri împodobeau vasele de lut descoperite în 
castelul elveţian abandonat. Cu toate acestea, acest muzeu 
provincial găzduia cea mai mare colecţie de asemenea 
artefacte. 

Vera parcă mașina în apropiere de Muzeul de Istorie din 
Vratsa și traversă piaţa centrală, străjuită de vârfuri muntoase 
și de stânci albe, maiestuoase. Muzeul era ascuns după un turn 


medieval. 

Părea abandonat, întunecos și rece, așa că Vera se temu 
pentru o clipă să nu fie cumva închis. Deschise ușa dărăpănată 
de la intrare și fu întâmpinată de câţiva bărbaţi zâmbitori, care 
apărură din beznă. 

— E deschis? întrebă ea nesigură. 

— Desigur! răspunse unul dintre ei luminându-se la faţă. 

Un alt tânăr alergă în capătul sălii cu podea de marmură și 
aprinse lumina în ghișeul pentru bilete. Păreau încântați să 
aibă vizitatori. „Probabil nu au prea mulţi!” se gândi Vera. 

— Vă interesează ceva anume? 

— Aș vrea doar să arunc o privire. 

— Vă costă două leva'$! Puteţi intra. 

Privirea Verei se opri asupra unei vitrine mici de sticlă, care 
conținea vreo șase cărți, inclusiv două volume scrise de 
arheologul Bogdan Nikolov în 1975.” Copertele lor uzate și 
îngălbenite contrastau puternic cu trei cărți cu feţe lucioase, 
având numele „Doctor Stephen Guide” imprimat pe copertă. 
Numele savantului mai tânăr apărea și pe câteva postere din 
hol. „Dacă era tata aici, probabil că ar fi încercat să închidă 
muzeul din cauza asta”, se gândi ea. Tatăl ei era arheolog de 
modă veche, adept strict al abordării germane postbelice. 
Întrucât domeniul suferise din cauza distorsionării perverse de 
către naziști a realităţilor istorice, savanții din acea perioadă 
obișnuiau să promoveze adeziunea absolută la artefacte. Evitau 
cu grijă interpretările subiective, chiar interzicând orice opinie 
diferită. Câteva decenii mai târziu, o mișcare postmodernă 
sprijinită de tineri arheologi îi contrazisese, afirmând că nu 
puteau ajunge vreodată la adevăr doar agăţându-se de istorie. 
În schimb, susțineau că - dacă existau mai multe opinii - era cu 
atât mai ușor să te concentrezi asupra punctului central. 


— Aș dori să am un ghid, spuse Vera. 
— Vă costa încă cinci leva. N 
Unul dintre tineri sări în picioare. Imbrăcat simplu, acesta 


716 Moneda din Bulgaria (n.tr.) 

1 Bogdan Nikolov, cercetător principal, a descoperit și a studiat 
artefactele de la Gradeshnitsa. Numele lui a fost asociat mai 
târziu cu Tezaurul Tracic de la Rogozen, care este depozitat, de 
asemenea, la Muzeul de Istorie din Vratsa. (n.a.) 


era scund, cu tenul închis și barba nerasă pe alocuri, dar părea 
amabil și doritor să mulţumească pe alţii. 

— Am putea vedea artefactele de la Gradeshnitsa? întrebă 
Vera nerăbdătoare, în timp ce coborau scara de marmură către 
expoziţia preistorică. 

Bărbatul se uită întrebător la ea pentru o secundă, ca și cum 
asta îl ajuta să înţeleagă cine era femeia tânără de lângă el. 

— Da, desigur, răspunse el după o pauză. Daţi-mi voie să 
aprind luminile. 

Tânărul arheolog alergă spre unul dintre holurile laterale. 
Vera auzi un clic, urmat de un bâzâit. O lumină verde 
fluorescentă ilumină demisolul, făcând întunericul care învăluia 
restul muzeului să pară și mai impenetrabil. 

— E foarte frig aici, spuse bărbatul ca să înlăture liniștea 
stânjenitoare. Încercăm să facem economie la căldură și 
electricitate. 

Vocea i se stinse. Își plecă fruntea, jenat de mărturisirea 
făcută. 

— Nu vă faceţi griji, nu rămân prea mult. 

Stând lângă o pereche enormă de colţi pietrificaţi, ghidul o 
anunţă mândru: 

— Ei, bine, asta este expoziţia noastră preistorică. Oamenii 
trăiesc pe locul unde se află astăzi Bulgaria de acum 40 000 de 
ani. Aceste exponate - braţele lui deschise larg arătară către 
două vitrine - sunt din Cultura de la Gradeshnitsa. Prima 
Civilizație. 

Vitrinele aveau circa doi metri și jumătate în lungime și 
conţineau mai multe vase mari de lut, câteva mai mici și cel 
puţin cincisprezece figurine cu oameni și cu Zeița Mamă. Pe 
semnul din faţa lor scria: „Figurine de lut reprezentând oameni 
și animale”. 

— Aceste artefacte datează din anul 5 000 î.Hr. Tânărul 
continuă șovăitor: Ştiaţi că simbolurile pe care le vedeţi aici 
reprezintă cel mai vechi... 

— Sistem de scriere cunoscut, îl întrerupse Vera. 

— Aha, deci știți, zâmbi el, apoi începu să vorbească bucuros 
mai departe. Sunt așa de puţini oameni care au auzit despre 
acest alfabet. Ca să fiu sincer, nimeni nu știe, în afară de 
oamenii de știință care vin aici ca să studieze descoperirile 
acestea. Dar de obicei nu comentează pe marginea subiectului. 


— Vin mulţi savanţi să le vadă? 

— Da, din toată lumea. Dar e ca și cum noi, bulgarii, nu 
realizăm că deţinem primele vestigii ale civilizaţiei umane. 

— De fapt, e o dispută în cercurile academice oficiale... Și, în 
orice caz, sunt mai degrabă pictograme, nu un alfabet, îl 
corectă Vera, așa cum ar fi făcut și tatăl ei. 

— Dar a fost dovedit, insistă tânărul arheolog înainte de a 
adăuga sfios: Avem niște cărți la etaj. 

— Le-am citit. Savanţii de seamă le-au contestat, spunând că 
asemenea teorii sunt aiureli ocultiste. Un cercetător chiar a 
spus la televizor că ar trebui să existe o lege specială împotriva 
unor astfel de ipoteze. 

— Cât de tipic pentru bulgari... 

Din cuvintele tânărului, Vera își dădu seama că acesta 
urmărea dezbaterile de pe forumurile de pe internet. 

— De aici până aici sunt obiectele din cultura Zaminets, 
continuă el arătând către niște vitrine adiacente. În cultura 
asta, figurinele cu Zeița Mamă sunt mai detaliate, iar vasele au 
mai puţine simboluri pe ele. Apoi, la un moment dat în istorie, 
au dispărut pur și simplu - pac!, zise el bătând din palme și 
privind în sus. 

— Pardon? 


Secția preistorică de la Muzeul din Vratsa 


— Așezările omenești de pe aceste locuri au dispărut, pur și 
simplu, timp de cel puţin o mie de ani. Nimeni nu știe de ce. 
Culturile eneolitice de la nord și de la sud de Munţii Balcani s- 
au evaporat. De parcă fugeau de sfârșitul lumii. Însă, în ciuda 


acestui lucru, simbolurile folosite de ei au început să apară în 
Europa, Egipt și Creta. Nu e uimitor? 

— Lucrurile nelămurite sunt întotdeauna interesante. Dar 
adevărul e că nimeni nu știe ce a cauzat anomalia asta. Unii 
spun că a fost o invazie barbară, alţii dau vina pe o schimbare 
climatică sau pe o minieră glaciară... Totuși, asemenea 
schimbări au loc treptat, însă meandriţii, așa cum îmi place mie 
să-i numesc, au dispărut dintr-odată. 

— Pare că știți multe despre subiectul acesta. Cu ce vă 
ocupați? 

— Arheologia e pasiunea mea, minţi ea. 

Oamenii se purtau diferit când le spunea cine era - sau, mai 
bine zis, cine era tatăl ei. Era mai bine să îl lase pe acest tânăr 
să creadă că era doar o turistă inofensivă pentru ca el să 
continue să îi spună tot ce îi trecea prin minte. 

— Vreţi să vedeţi și Tezaurul de la Rogozen? o întrebă el. 
Este cea mai mare atracţie turistică a noastră. 

— Am venit să văd artefactele de lut... dar nu văd casa. 

— Care casă? 

— Modelul de lut al casei din Gradeshnitsa, explică Vera. 

— Ah, vă referiţi la chivotul lui Orfeu, zâmbi tânărul. Este cel 
mai valoros exponat. Se află la etajul trei. Haideţi să vă arăt. 

Tânărul arheolog alergă pe trepte, sporovăind mai departe 
cu vizitatoarea. 

— Acestea sunt originalele? îl întrebă Vera când ajunseră. 

Ghidul era uimit de expresia neașteptat de serioasă a Verei. 

Nici măcar nu păruse să asculte când îi explicase că un om 
de știință dovedise existenţa chivotului legii lui Orfeu. Însă, în 
timp ce el se lăsase purtat de cuvinte, Vera își scosese pe furiș 
caiețelul din geantă și începuse să noteze vorbele lui. Vera știa 
foarte bine că nu era prea mult adevăr în acestea. Totuși, 
căutarea chivotului pierdut al lui Orfeu putea fi un subiect 
interesant pentru cartea ei - publicului larg îi plăceau poveștile 
despre chivoturile pierdute. 

— Desigur! Tot ce vedeţi e autentic: chivotul, tăbliţa și Zeița 
Mamă. 

Vitrina conţinea o cutie de lut, pe care istoricii o denumiseră 
oficial „Model de casă”, precum și figurina Zeiţței Mamă, 
împreună cu celebra tăbliță de la Gradeshnitsa cu simbolurile 
ei nedescifrate pe fiecare parte. Arheologii o descoperiseră 


lângă cutie. După câteva decenii de dezbateri, savanții bulgari 
căzuseră de acord că tăblița conţinea cele mai vechi simboluri 
scrise din lume." 

— Pot să le fotografiez? 

— Dacă doriţi, vă pot da numărul de telefon al persoanei care 
se ocupă de ele. Le poate scoate din vitrină ca să faceţi niște 
fotografii profesionale. Din păcate, azi nu se află aici. 

— Aș putea rămâne câteva minute singură? 

— Desigur! zise tânărul, apoi se îndepărtă. 

„Nicăieri în lumea asta nu s-ar oferi un ghid politicos să 
scoată din vitrină un artefact nepreţuit, vechi de 7 500 de ani, 
doar ca să îl poţi fotografia”, se gândi Vera. Viaţa se desfășură 
complet diferit la Vratsa - regulile capitalei și ale oamenilor de 
știință pur și simplu nu se aplicau acolo. 

Ghidul se plimba la etajul inferior, punctându-și gândurile cu 
arătătorul întins, așteptând ca Vera să îl strige atunci când 
termina. Ea examina vitrina fragilă în care se aflau artefactele. 
Pe lângă obiectele istorice, se aflau acolo și câteva postere 
realizate de doctorul Guide, care explicau faptul că hieroglifele 
egiptene erau bazate pe cea mai veche formă de scriere creată 
de prototraci, iar chivotul legii lui Orfeu fusese creat tot de 
cultura preistorică. Alături de cărțile lui se aflau lucrările de 
cercetare ale istoricului Nikolai Panaiotov, care pretindea că 
Prima Civilizație era reprezentată, de fapt, de evrei, care 


78 Tăblița de la Gradeshnitsa a fost descoperită de arheologul 
Bogdan Nikolov, care a identificat cele douăzeci și patru de 
simboluri desenate pe aceasta. Opinia academică oficială 
recunoaște aceste simboluri drept cel mai vechi sistem de 
protoscriere existent, vechi de 7 500 de ani. Tăbliţa e ușor 
concavă. O imagine stilizată a unei siluete omenești care se 
roagă, înconjurată tot de simboluri, împodobește cealaltă faţă. 
Colecţia de la Muzeul de Istorie din Vratsa conţine peste 100 
de artefacte și de simboluri asemănătoare. Nikolov le-a 
considerat înainte de toate simboluri religioase. Profesorul 
Vladimir Georgiev a susținut că simbolurile aparţin celui mai 
vechi sistem de protoscriere din lume. Profesorul și arheologul 
Vasil Nikolov a sugerat că tăblița descrie un model schematic al 
ciclului selenar. El susține că obiectul misterios este probabil 
legat de locuitorii preistorici ai sistemului calendaristic de la 
Gradeshnitsa. (n.a.) 


proveneau de pe pământurile bulgare străvechi. 

„Sper că tata n-o să vină niciodată aici”, se gândi Vera 
zâmbind. Astfel de teorii îi cauzau atacuri de apoplexie. 

De îndată ce termină de făcut fotografii, îl strigă pe tânăr: 

— Mai sunteţi acolo? 

Ghidul veni repede la etaj, alăturându-i-se. 

— Aș vrea să merg jos să fotografiez primele obiecte de lut 
găsite, spuse ea. 

— Nicio problemă. Coborâţi și o să aprind din nou luminile 
pentru dumneavoastră. 

Vera cobori spre vitrina cu artefactele de lut care precedau 
„Sfârșitul Lumii”. Personalul muzeului o lăsă singură ore 
întregi pentru a face poze. Nu se mai sătura de ele. Era mirată 
văzând vitrinele șubrede de sticlă care conţineau obiecte 
nepreţuite ce se puteau dovedi de o însemnătate vitală pentru 
istoria civilizaţiei globale și care puteau transforma radical 
înţelegerea noastră faţă de geneza ei. 

Vera se întrebă dacă să le spună celor de la muzeu despre 
obiectele găsite de ei la castelul Jacques, dar se decise apoi să 
nu o facă. Muzeul nu avea cum să aprecieze o astfel de 
informaţie - mai ales dacă asta însemna că trebuiau să verifice 
autenticitatea tuturor artefactelor lor. 


Figurine de lut antropomorfe din Cultura de la 
Gradeshnitsa. Partea de sus a trupurilor arată semnul 
informă de V care alcătuia „cârligele în oglindă” iar 
partea de jos este acoperită de meandre și de romburi. 
Pe spatele lor se văd desene corecte din punct de 
vedere anatomic, cu inima umană. 


UMBRE 


Pagina 450 se numea „Umbre”: 

„Este povestea veche cu peștera din Republica lui 
Platon. Socrate compară această lume cu o peșteră în care 
oamenii stau înlănțuiți cu spatele la foc. Ei nu văd decât 
umbre pe peretele peșterii, făcute de obiectele care se 
mișcă între ei și focul din spate. Unul dintre ei se 
eliberează și găsește drumul către lumea de afară. Când se 
întoarce și încearcă să le explice prizonierilor din peșteră 
lumea de afară, aceștia cred că e nebun. Pentru oamenii 
din lumea noastră, lumea reală e o iluzie. Pentru oamenii 
din lumea reală, lumea noastră e o iluzie. Perspectivele 
sunt incompatibile. Din punctul nostru de vedere, ei sunt 
nebuni. Din punctul lor de vedere, noi suntem nebunii”. 


Alegoria orfică: Comedia erorilor, de Mather Walker 


Cel Neîntrupat veni înapoi afară, iar ușile grele se trântiră în 
urma lui. Ariman rămase încremenit, uitându-se la conturul 
barierei. Niciodată nu trecuse prin ea - doar Cel Neîntrupat 
avea dreptul acesta. Învățătorul ducea deseori diverse obiecte 
înăuntru, doar ca să se întoarcă apoi fără ele. Uneori le 
declama citate din Legendă, care spunea așa: „Până când 
omenirea nu găsește în sinea ei drumul înapoi către Cei Dintâi, 
calea de întoarcere trebuie să rămână ascunsă. lar noi, cei care 
nu ne putem întoarce pentru că am fost schimbaţi de Lumea de 
Sus, trebuie să facem tot posibilul să păstrăm vie ultima 
speranţă”. 

Cheia de la încăpere îi atârna pe piept. 

Ariman simţi că îl urmărește. Băiatul cu mopul ajunsese la el 
și îl privea tăcut. „Probabil că nu a ieșit niciodată afară”, se 
gândi Ariman. 

De ce se gândea la asta? Pentru că era nesigur și furios, ca și 
când otrava îi curgea prin vene. Niciodată până atunci nu 
fusese bântuit de întrebări și își îndeplinise misiunile cu 
răceală, considerându-le o parte a ordinii existente. Nu își 
dorise niciodată nimic, pentru că nu primise niciodată nimic. 
Dar acum voia ca fata să trăiască și simţea schimbarea intens. 

La fel se întâmplase și cu lumina. O amintire cenușie înota 


prin faţa ochilor lui... 


Avea șase sau șapte ani și era încuiat în Camera Neagră, 
singur cu întunericul și cu tăcerea. Săpase o gaură în perete cu 
vârful ascuţit de la curea. Când ieșea din cameră, o astupa cu o 
piatră. Când era trimis înapoi în cameră ca să „își curețe 
gândurile”, dădea piatra la o parte și lăsa o rază de lumină albă 
să intre în cameră, privind-o cu uimire. Ariman nu știa ce era. 
Nu întreba de teamă să nu îi fie luată. Pe atunci nu știa nimic 
despre lumea de afară, dar îi plăcea să viseze. 

Lumina arăta că mai există o viaţă, diferită de cea pe care o 
cunoștea. 

Apoi găsi o muscă. 

Sau, mai bine zis, musca îl găsi pe el. Gaura făcută în perete 
era singura sursă de lumină în camera de sub pământ. Numai 
el știa de existenţa ei. 

Gaura trebuie să fi atras musca. Venise de nicăieri și se 
pierduse în întuneric. Când găsea raza de lumină, se așeza în 
apropiere de gaură. Ariman rămânea și el nemișcat. Doar raza 
subţire de lumină îl asigura că încă mai era în viaţă ori de câte 
ori era închis în Camera Neagră. 

Nu vedea musca, o auzea numai. Bâzâitul era singurul sunet 
care ajungea până la el acolo jos, în afară de propriile gânduri. 
Insecta era prea mică pentru a putea scăpa prin gaura 
minusculă și bâzâia în jurul ei. 

Ariman se trezi într-o zi că începe să poarte o discuţie cu 
musca.  Relaxându-se, începu să îi povestească despre 
sentimentele și gândurile sale, despre singurătatea și teama 
lui. Tăcuse atât de mult timp, încât - înainte să înceapă să îi 
vorbească muștei - aproape crezuse că avea limba legată și nu 
mai putea forma cuvinte... 


Cumva, gândul la muscă îi aminti de dansul cu femeia. 
Simţea slăbiciune și uimire că, după atâta întuneric, vedea o 
rază de lumină. 

Ariman își găsi drumul înapoi pe coridorul lung, fără prea 
mare tragere de inimă. Întrebările îl presau mai mult ca 
niciodată, ca niște săbii care i se înfigeau în creier. Tunelul 
mohorât se lărgi către refectoriul cu băncile de lemn. Amintirile 
îl urmăreau și aici. 


Lingurile de metal zdrăngăneau febril în străchini, din ce în 
ce mai rapid. Pe măsură ce mâncarea din castronul lui 
dispărea, înghiţea resturile cu și mai mare înfrigurare. Era 
mereu același lucru. Nu li se dădea carne aproape niciodată. 
Cincisprezece băieţi slabi cu părul tuns scurt... 

Ajunse la scară și cobori un nivel. Acolo se afla Camera 
Neagră. Cel Neîntrupat îi ordonase să meargă acolo ori de câte 
ori se simţea copleșit de gânduri nedorite. Sau atunci când nu 
reușea să îndeplinească o misiune. Trebuia să stea acolo cel 
puţin o noapte. Şi Ariman o făcea întotdeauna, pentru că așa 
făcuse mereu. 

Şi de data asta trebuia să o facă. 

Deschise ușa și intră în întuneric. Se așeză pe podeaua de 
piatră și își cufundă capul în mâini. 


NEROSTIT 


Pagina 452 începea cu un vers orfic: 

„Crezând că acest zeu proclamă oracolele, ei vin să 
întrebe ce să facă. După aceea, [Orfeu] spune: 

«Ea a vestit o profeție pe care el trebuia să o audă». 


Din Papirusul de la Derveni, Col. Il, 
tradus în engleză de Gabor Betegh 


Vera se întoarse la Sofia de la Muzeul Vratsa în seara aceea. 
Deși avea majoritatea lucrurilor în apartamentul lui Kaloyan, 
preferă să rămână în casa mamei ei. Nu voia să analizeze 
motivul pentru care făcea asta - era prea obosită. Se hotări să 
lase gândurile pentru dimineaţă și începu să urce treptele 
pardosite până la etajul patru. 

Când ajunse pe palier în fața apartamentului mamei ei, văzu 
o umbră mișcându-se. În clipa aceea o cuprinse frica, însă când 
ajunse pe treapta de sus îl recunoscu pe Kaloyan și se forță să 
zâmbească. 

Când o văzu, bărbatul se grăbi spre ea și o îmbrăţișă, ca un 
marinar care își saluta iubita după o absenţă îndelungată. 

— Unde ai dispărut? Tatăl tău e foarte îngrijorat, începu el 
după ce se asigură că femeia din braţele lui era reală și teafără. 

— De ce vă faceţi atâtea griji pentru mine dintr-odată? 

— Am fost îngrijoraţi... Ai dispărut de la spital. Ne-am gândit 
că ai fost răpită din nou. 

— Trebuia să fiu singură. 

— Ar fi trebuit să dai telefon. 

— Ei bine, acum știi. 

Vera trecu pe lângă el și începu să descuie ușa 
apartamentului. 

— Așteaptă! 

O apucă de mână, iar în ochi i se citea teama că ea ar fi putut 
dispărea din nou. 

— Ce vrei? 

— Hai să ieșim... cum făceam altădată. 

— Sunt prea obosită. 

— Doar zece minute. O plimbare prin cartier. 

Vera băgă cheia înapoi în buzunar. Îi datora măcar atâta 


lucru. 

leșiră din clădire și o apucară pe prima alee care le ieși în 
cale. Niciunul dintre ei nu vorbea. 

Kaloyan scoase mâna din buzunar, o lăsă să se legene câteva 
minute precum pendulul unui ceas, apoi atinse timid palma 
Verei. Degetele ei rămaseră nemișcate. Kaloyan le luă în mâna 
lui și le strânse. Privea marginea pavajului. Se plimbară în 
tăcere. Din când în când, Vera îl privea cu coada ochiului, 
studiindu-l, sperând să găsească ceva de care să se agaţe. 
Incerca să descopere ce anume găsise atrăgător la el în urmă 
cu mulţi ani. Totul ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi putut să se 
întoarcă la el. Dacă ar fi simţit din nou dorinţă, în loc de vină 
pentru indiferența ei față de el. 

— Vreau să rămân în apartamentul mamei o vreme, șopti ea, 
urmărind cu ochii marginea pavajului, ca și când devenise 
centrul universului. 

Kaloyan nu o întrebă de ce, dar Vera se simţi obligată să îi 
explice. 

— După tot ce s-a întâmplat... sunt nedumerită. Am nevoie de 
timp ca să mă regăsesc. 

— O să-mi fie dor de tine, răspunse el, iar cuvintele lui 
părură îndelung repetate. 

Vera simţea o apăsare în piept, o greutate pe care numai 
somnul o putea îndepărta. 

Ar fi putut să îl atingă, să îl strângă în braţe, să facă dragoste 
cu el. Îl dorea - sau mai bine zis ai fi vrut să îl dorească -, însă 
trupul ei respingea apropierea lui. Nici măcar o fibră a corpului 
ei nu tremura la atingerea lui. Ea își dorea o familie. Familia 
caldă și apropiată pe care nu o avusese niciodată. Cea la care 
visase încă de când era mică. Credea că tatăl ei era cel care i-o 
luase. Oare timpul ștersese aceste sentimente sau nu le 
avusese de la bun început? Doar iluzii ale căror detalii se 
transformau în praf. 

Pierderea unei alte iluzii dragi era atât de dureroasă, încât 
încerca să o amâne pe cât îi stătea în putință. La fel ca 
majoritatea oamenilor, își imagina că - dacă nu se gândea la ele 
- lucrurile rele aveau să dispară de la sine. Acest soi de 
amăgire în masă ne fură timpul scurt petrecut pe pământ. 

Vera trebuia să accepte că lucrurile aveau să se termine 
întotdeauna așa. Realitatea faptului că totul era imposibil părea 


mai rea chiar decât despărţirea de Kaloyan. Pentru că 
imposibilul îi ucidea speranţele și visul că într-o zi avea să fie 
totul așa cum își dorea ea. 

lar el era perfect. Vera îl privi din nou cu coada ochiului. 
Kaloyan era atrăgător, se purta frumos cu ea și cu alți oameni, 
avea o afacere de succes, avea grijă de ea și făcea pentru ea tot 
ce putea. Însă gândurile acestea nu făceau ca degetele ei să se 
miște în palma lui. 

Oare problema era a Verei sau a ordinii firești a lucrurilor? 
Oare repeta un tipar diform pe care îl moștenise de la părinții 
ei? Era singurul tipar pe care îl știa... 

Când ajunseră la blocul de apartamente, Kaloyan o sărută și 
îi spuse înainte de a pleca: 

— O să te aştept. 

Iar Vera știa că așa va face. 


LATITUDINI NECUNOSCUTE 


Pagina 452 incepea cu un text orfic scris în anul 320 
î.Hr.: „Cel care schimbă ceea ce e stabilit... [casă îndrepte 
greșelile și să nu facă râu... nu permite lumii să accepte 
capriciile destinului. ] Nu din aceste motive există ordine în 
Cosmos? În același fel, Heraclit, schimbând părerile 
obișnuite, le răstoarnă pe ale lui, cel care a spus, vorbind 
la fel ca povestitorul miturilor: 

«Soarele, dată fiind natura lui, e de lățimea labei 
piciorului unui om, fără să depășească limitele. Fiindcă 
dacă își depășește lățimea, atunci Furiile, ajutoarele 
Dreptății, vor afla». 


Din Papirusul de la Derveni, Col. IV, 
tradus în engleză de Andre Laks și Glenn Most 


Într-o zi îi descoperiseră gaura din perete și îi luaseră raza 
de lumină. Apoi îi lăsaseră singur trei zile drept pedeapsă. El 
păstrase amintirea dureroasă ascunsă bine de tot. De la acel 
incident, nu își mai dorise nimic interzis. Cu timpul, ordinea 
prestabilită îl transformase într-o verigă a mecanismului... 


Ariman stătea pe întuneric de ore întregi, dar întrebările tot 
nu încetau. Cel Neîntrupat folosea închiderea în Camera 
Neagră pentru a intimida oamenii și a-i face să creadă. Cine era 
el? Cine erau ei? De ce făceau toate astea? De ce nu mai punea 
nimeni întrebări așa cum făcea el? De ce era el diferit? 
întrebările îi zumzăiau în minte. 


Biserica în subsolul căreia se află cripta Celui Neintrupat 


Ariman sări în picioare și începu să se plimbe în cerc. Cel 
Neîntrupat voia ca femeia să moară. Ariman nu putuse să o 
omoare pe podul din Moscova. Niciodată nu se mai împotrivise 
unei misiuni. Acum, se simţea strivit de nesiguranţă. 

Nu putea rămâne acolo. Lovi cu pumnul în piatră, furios că 
nu se putea abţine să nu se gândească la lucruri interzise. Mai 
făcu câţiva pași prin Camera Neagră, urmând o cărare pe care 
o știa pe de rost. În cele din urmă, nu mai putu să rabde. 

Ariman deschise ușa și alergă sus, pe scări. Când ajunse în 
refectoriu, încetini și lăsă capul în jos, sperând să își ascundă 
astfel gândurile. Urcă încă un etaj și ajunse în faţa ușii de la 
intrare, luminată de aripile strălucitoare ale soarelui care 
pătrundeau printre crăpături. Capetele diavolilor îl priveau de 
pe tavan, mai feroce și mai curioase ca niciodată. 

Ariman deschise ușa și ieși pe strada îngustă. Trecu de 
biserica Sfântul Gheorghe și merse mai departe pe lângă 
Forumul Roman, pierzându-se pe străzile mute, ale căror 
pavele de piatră străvechi cunoscuseră mii de evenimente, de 
oamenii și de frânturi de istorie. 

Era slăbit, nedumerit și furios. Pierdut în întuneric, începu să 
alerge cât de repede putea. 

Ariman continuă să alerge chiar și după ce nu își mai simți 
picioarele. Nu își putea trage sufletul. În ciuda gâfâielilor, nu 
părea capabil să adune suficient oxigen. 

Alerga fără să știe unde, fără să vadă sau să audă. Ştia doar 
că trebuia să scape de deșertăciunea care îl cuprinsese în 
fălcile ei puternice. 


Amintiri puternice îi invadau mintea. Femeia micuță - era 
oare mama lui? - întindea braţele, strigându-l pe nume. Nu pe 
numele de acum. Pe obrajii ei curgeau lacrimi. Era doar un vis 
sau existase în realitate? 

Străinul îl dusese departe. Erau într-un tren, apoi pe un 
vapor. Încuiat într-o cabină minusculă, nu văzuse soarele două 
săptămâni. Apoi urcaseră într-un camion. Călătoria fusese o 
nebuloasă, dar își amintea bine când văzuse pentru prima dată 
Coloseumul Roman. Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar nu de 
bucurie, ci fiindcă își dădea seama că totul se schimbase. 
Irevocabil. Intraseră în lumea subterană de sub zidurile de 
culoarea ruginii ale vechii biserici. 

Erau acolo și alţi copii. 

Ariman se forță, alergând tot mai repede. 

Însă amintirile nedorite îl sugrumau, strângându-i sufletul cu 
tentacule de oţel, încercând să-l ducă în iad. Nu, nenorocitul 
acela de labirint subteran era iadul. 

Alergă în jos pe treptele de piatră, spre Tibru. Ajungând pe 
malul artificial de piatră, continuă să alerge în aval. Nu mai 
fusese acolo de douăzeci de ani - de când încercase ultima dată 
să evadeze din labirintul subteran. 

O crăpătură în cheiul de piatră îi atrase privirea. Până acolo 
ajunsese ultima dată, înainte de a fi trimis în Camera Neagră 
pentru două zile drept pedeapsă. De atunci își dorise să creadă 
că nu mai avea unde să plece. 

De data asta însă, Ariman sări peste crăpătura din beton și 
alergă mai departe. Asta era o noutate pentru el. Încă rămânea 
fără suflu, dar nu îi păsa. Doar cei vii aveau nevoie de aer. El 
încetase de mult să mai fie unul dintre ei. 

Oare putea să o ucidă pe femeie, așa cum voia Cel 
Neîntrupat? Dacă nu reușea, trebuia să părăsească singura 
lume pe care o știa. Nesiguranţa îi știrbea puterea, iar furia îi 
încorda mușchii. Voia să pună capăt la toate acestea. Insă 
musca bâzâia înăuntrul său mai insistent și mai furios ca 
oricând. 

Picioarele îi erau vlăguite, însă canalul părea nesfârșit. Poate 
chiar nu avea unde să se ducă. Trebuia doar să accepte acest 
lucru. 


Ariman se opri, iar inima îi bubuia în piept. 


Se adăposti sub un platan vechi. Copacul se căţăra pe lângă 
zid exact la marginea malului. Crengile lui solide și avântate 
acopereau râul, ajungând până pe malul celălalt. 

Ariman se aplecă, sprijinindu-și antebraţele grele pe 
genunchi. Epuizarea făcea ca pleoapele să i se închidă dureros. 
Se concentra doar asupra respirației, trăgând oxigen în 
plămâni, însă părea să inhaleze doar rafale de aer gol. Ameţit, 
se așeză pe malul de beton, legănându-și picioarele deasupra 
apei gălbui. Se lăsa seara. 

Treptat, pulsul îi reveni la normal și respiraţia i se stabiliză. 
Totuși, trupul continua să îi tremure. 

Rămase acolo mai bine de o oră. Numai ridicarea și 
coborârea pieptului său dovedeau că nu era o figură de ceară. 

Oare își pierdea vederea sau învăţa să vadă? 


CEI ASCUNSI 


Pagina 453 începea cu acest citat: 

„Din doi, unul e duhul celuilalt. 

La fel și-aceștia: care-i pământeanul Și care-i duhul? 
Cine să-i descurce?” 


Comedia erorilor, de WILLIAM SHAKESPEARE”? 


— Kaloyan mi-a spus ce pui la cale... Sunt tatăl tău și te 
implor să nu o faci. E sinucidere! 

Profesorul Kandilov, reţinut de felul lui, părea acum extrem 
de agitat. 

— E sinucidere numai în mintea ta! răspunse Vera cu 
ardoare. Și în mintea tuturor celorlalți savanţi importanţi care 
mucegăiesc în bibliotecile lor, scriind cărţi pe care nu le va citi 
nimeni niciodată. Singurul lor scop este să devină ei înșiși 
nemuritori în panteonul academic! 

— N-are rost să ne certăm pe tema asta. 

— Așa e. M-am hotărât. Ce s-a întâmplat la Moscova m-a 
făcut să-mi dau seama că sunt pe urma unui lucru uriaș. Și 
aproape că am murit înainte de a putea spune cuiva. 

— Oamenii vor crede că ești nebună. 

— Asta e problema lor. Cel puţin, voi avea conștiința curată. 
Vera închise telefonul și îi dădu drumul în geantă. O femeie o 
întâmpină la intrarea în studioul de televiziune și o conduse în 
camera de machiaj. De îndată ce fu suficient de fardată și de 
pudrată, fu nevoită să aștepte pe un hol îngust, fără ferestre, cu 
doar o canapea și un televizor care difuza talk show-ul postului 
TV. 

Un asistent băgă capul pe ușă și îi spuse Verei că avea zece 
minute să se pregătească înainte de a intra. Singură între 
pereţii portocalii, Vera începu să se simtă neliniștită. Răsufla 
mai repede și mâinile îi tremurau. Părea că toate cuvintele 
începeau să o părăsească, împrăștiindu-se printre gândurile ei 
fragmentate. 

„Nu se poate să aibă tata dreptate, se gândi ea. E doar un alt 
dinozaur academic pe cale de dispariţie. Pretind că numai 


7? Traducere de Ion Frunzetti și Dan Duţescu (n.tr.) 


ideile lor sunt adevărate, lăsându-și cărțile să adune praf în 
biblioteci, în loc să își aplice teoriile în viaţa reală, unde s-ar fi 
putut combina cu alte idei ca să dea naștere unor interpretări 
noi.” 

Pe ecranul televizorului, gazda emisiunii îi lua un interviu 
unei cântărețe care părea în largul ei în fața camerei de luat 
vederi. Vera o invidia, știind că - atunci când avea să fie în locul 
ei - va tremura de emoție. „Destul cu atâtea temeri!” își ordonă 
singură. După ce supravieţuise răpirii, își dăduse seama că 
trebuia să facă public tot ceea ce știa, și asta cât mai repede 
posibil. Însă tot nu găsise o editură care să îi publice cartea, 
lucru care întârzia lansarea. Cunoașterea de către public a 
cărţii ei îi garanta siguranţa - cel puţin așa spera. 


— Intraţi acum! șuieră un bărbat cu o șapcă de baseball, 
venind spre ea cu un microfon fără fir. Fără prea multe 
fasoane, îi prinse receptorul de spatele pantalonilor, îi trecu 
cablul pe sub bluză și îi prinse microfonul de rever. Apoi o 
conduse în studio, către gazdă și către camere. 

Studioul era inundat de lumini. Reporterul părea mai scund 
decât se vedea pe ecran, iar faţa sa extrem de pudrată semăna 
cu o mască de cauciuc brăzdată. Infăţișarea lui ridicolă o 
încurajă pe Vera și se simţi brusc ceva mai veselă. 

Se apropie de el și îi strânse mâna - în studio oamenii se 
salutau întotdeauna cu entuziasm și își zâmbeau drăguţ unii 
altora. 

— Încă un minut și transmitem în direct! o informă el. 

Reporterul se uita nerăbdător spre faţa neînsufleţită a 
camerei, strângând în mână o foaie cu întrebări pe care 
editorul tocmai i-o dăduse. Se foia pe marginea scaunului ca și 
când era gata să explodeze în orice clipă. 

„Toată lumea are emoţii”, se gândi Vera. Se uită agitată la 
ceas - de mai multe ori chiar. Era 7.10. Poate că tatăl ei se afla 
acum în faţa televizorului. Nu îndrăznea să se uite spre public, 
care o privea nerăbdător. Simţind ochii tuturor asupra ei, se 
încordă. Asistentul o avertizase că aveau să invite câţiva 
jurnaliști și istorici ca să însufleţească dezbaterea și ca să aibă 
cât mai multe păreri. Desigur, niciunul dintre marii savanţi nu 
catadicsise să apară - dezbaterile de televiziune care 
converteau știința pentru mase era sub demnitatea lor. Vera se 


pregătea pentru întrebări ostile. Deși foarte puţini oameni 
credeau în Fiul lui Dumnezeu, toată lumea se bucura să se 
agite pe tema blasfemiei, ca și când asta i-ar fi apropiat de 
Dumnezeu. 

Se uită din nou neliniștită spre acele ceasului și respiră 
adânc. Apoi se auzi muzica de generic a emisiunii. Reporterul 
spuse rapid câteva fraze de introducere despre ea, dar Vera nu 
auzi nimic. Apoi se referi direct la povestea ei: 

— Aproape că aţi fost ucisă la Moscova. Nu credeţi că este 
momentul să vă schimbaţi meseria? 

— Încă îmi doresc să fiu arheolog. Ce s-a întâmplat în Rusia 
nu a făcut decât să mă convingă de legitimitatea cercetării 
mele. Cei care ne-au răpit pe mine și pe doctorul Werder 
încercau să ascundă adevărul. 

— Şi despre ce adevăr este vorba? 

— După cum am descoperit împreună cu doctorul Werder, 
am fost răpiți din cauza unei mici amulete, un indiciu important 
care demonstrează o conexiune scandaloasă între Hristos, 
Orfeu și poate și zeul unei culturi mai vechi. Sunt de părere că 
răpitorii doreau să distrugă orice urmă a ei. De la descoperirea 
iniţială a amuletei, în urmă cu câteva secole, aceasta a tot 
continuat să dispară, doar pentru a fi găsită din nou mai apoi, 
la fel ca toate celelalte artefacte care dovedesc aceeași 
conexiune. 

— Şi care este conexiunea la care vă referiţi? 

— Aceea dintre Prima Civilizație și toți Fiii lui Dumnezeu 
care au urmat - inclusiv lisus Hristos. 

— Există în realitate o astfel de legătură? 

— Desigur, doar că este incomodă. Povestea cu „Fiul lui 
Dumnezeu” este una reciclată, veșnic plagiată, pe care oamenii 
o numesc azi povestea lui lisus, dar care până mai ieri era 
cunoscută drept povestea lui Orfeu, a lui Dionis, Mithra și 
Osiris și cine mai știe a cui. Încă nu știm cum ar putea apărea 
ea în adevărurile zilei de mâine. 

Un val de șușoteli se auzi în public. Unii dintre spectatori nu 
puteau să își stăpânească indignarea faţă de afirmaţiile Verei. 

— Ne puteţi da câteva exemple clare? întrebă reporterul. 

— După cum știm, oamenii inventează religiile ca să explice 
ceea ce nu poate fi explicat, ca să atingă ceea ce este de 
neatins. Faptul că azi nu mai inventăm zei este cu totul altceva 


și, prin urmare, ne este greu să credem că oamenii din trecut o 
făceau. 

Sala se umplu din nou de murmure consternate, dar Vera 
continuă: 

— Furtul amuletei orfice nu a fost doar o coincidență. Așa 
cum nu este întâmplător nici faptul că există sute de legături 
evidente, însă nerecunoscute, între diverși profeţi și Fiii lui 
Dumnezeu din toată lumea - zeci de gânditori și de savanţi au 
discutat despre aceste legături. Și nu numai zeitățile sunt 
asemănătoare, ci și preceptele religioase fundamentale. V-aţi 
întrebat vreodată de ce ideile importante care guvernează 
lumea apar pe pământ la intervale regulate? întotdeauna au un 
nucleu ideologic similar, care aduce aminte de învăţăturile 
Primei Civilizaţii, dispărută în mod misterios din Tracia, după 
ce a distrus orice vestigiu al existenţei sale. Este evident că 
toate aceste idei au o sursă comună. Luaţi i drept exemplu pe 
Ehnaton, Orfeu și Moise, Hristos, Fecioara Maria, Mithra, 
Buddha, loan Botezătorul și chiar Pitagora, Einstein, 
Shakespeare, Leonardo da Vinci și sute de alți oameni ca ei. 
Apar pe pământ dintr-odată cu ideile lor măreţe, ca din neant, 
dar cu niște cunoștințe atât de revoluţionare, încât transformă 
oamenii care vin după ei ca o serie de valuri puternice. Din 
cenușă în cenușă, de la o generaţie la alta. Chiar și în ziua de 
azi, ne întrebăm încă dacă erau oameni, umbre, zei sau altceva. 
Un lucru e sigur însă: cu toţii îndreaptă civilizaţia într-o 
direcţie specifică, și totuși noi le arătăm recunoștinţa 
condamnându-i,  scuipându-i,  persecutându-i,  ucigânduii, 
sfâșiindu-i, divinizându-i... însă tot nu știm cine sunt. Așa că, 
înainte ca altcineva să îmi fure teoriile, vreau să le fac 
cunoscute celor care le vor înţelege. 

O voce tânără râse din rândul spectatorilor. Jenată, Vera 
ridică privirea și văzu zeci de perechi de ochi care o priveau. Se 
uită din nou la ceas. Încă mai era timp să își termine 
prezentarea. 

— Ne puteţi arăta câteva dovezi care să sprijine aceste 
afirmaţii fantastice? Care e acea Primă Civilizație despre care 
vorbiţi? o întrerupse reporterul. 

— Nu va fi timp suficient în acest interviu, dar voi încerca să 
vă explic pe scurt... Susţin că cea mai veche versiune a poveștii 
despre „Fiul lui Dumnezeu” este veche de 8 000 de ani. 


Dovezile existenţei sale provin din pictogramele descoperite în 
Balcanii Centrali, scrise de către cei din Prima Civilizație, pe 
care eu îi numesc meandriţi. Cred că lor le-a venit prima dată 
această idee. Cel mai cunoscut „Fiu al lui Dumnezeu” de azi 
este lisus. Dar Dionis a fost un fiu de zeu cu mult înaintea Lui, 
așa cum arată și numele: în greacă, dio înseamnă „Dumnezeu” 
și nysa înseamnă „fiu”. După cum vedeţi, ultimele litere ale 
numelui - ISUS® - formează și numele celui mai recent Fiu al 
lui Dumnezeu: lisus. Civilizaţia care a inventat această idee a 
dispărut fără o cauză explicabilă sau a fugit să se ascundă în 
mileniul al IV-lea î.Hr. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei sau 
dacă ideile lor mai supraviețuiesc și azi. Vera se scărpină la 
nas, își dădu părul pe spate și se înclină în faţă, adăugând: Dar 
să ne oprim o clipă la doi dintre cei mai recenți Fii ai lui 
Dumnezeu: Orfeu și Hristos. lată aici o fotografie cu amuleta 
ghinionistă, care combină imaginea lui Orfeu cu cea a lui 
Hristos. 

În studio se auzi din nou un foșnet. Vera îi făcu semn 
asistentului să arate primul diapozitiv, în care se vedea 
imaginea unui medalion de piatră cu urme de rugină, precum și 
schița unui obiect care, la prima vedere, părea a fi aceeași 
amuletă, însă între cele două existau câteva diferenţe. 


Peste studio se așternu liniștea. 
— Primii cercetători care au studiat acest mic talisman, 
Freke și Gândit!, au sugerat că imaginea lui Hristos se bazează 


s ISUS ultimele litere ale numelui în varianta lui în limba 
engleză, Dionysus (n.tr.) 
si Freke și Gândi sugerează că anumite religii păgâne, inclusiv 


pe miturile tracice străvechi cu Orfeu. Judecând după 
răstignirea în formă de T cu genunchii spre dreapta, putem 
trage concluzia că amuleta este aproape sigur o creaţie 
medievală, și nu una antică. Cu toate acestea, cel mai încurcat 
lucru este că nimeni nu poate explica cele șapte stele de 
deasupra siluetei, precum și semiluna neobișnuită împreună cu 
cele două pene simetrice de la baza crucii. Acele pene nu sunt 
perfect simetrice în schiță, în timp ce în original sunt mai 
groase și identice, creând ceva ce seamănă cu o săgeată cu 
vârful în jos. Timp de aproape un secol, nimeni nu le-a putut 
explica sensul. 

Vera arătă pe ecran un număr de imagini cu bărbaţi 
răstigniţi din Antichitate, precum și câteva imagini mai 
dinamice și mai stilizate din Evul Mediu. 

— Dar ceea ce mă interesează pe mine e mesajul pe care 
artistul a încercat să-l codifice în această combinaţie unică de 
simboluri. 

Unul dintre spectatorii din spate ridică mâna. Vera așteptă 
tăcută întrebarea. 

— Deci încercaţi să ne convingeţi de legătura dintre Orfeu și 
Hristos numai pe baza imaginii unei pietre care acum a 
dispărut? 

— Asta nu e nici pe departe singura dovadă! Pur și simplu am 
început cu acest artefact pentru că el a fost motivul pentru care 
am fost răpită. 

Vera îi făcu semn asistentului să proiecteze imaginile cu 
catacombele romane din cartea neagră pe care o găsise în 
castelul Jacques. 


cultul lui Osiris, al lui Dionis, Attis și Mithra, sunt variante ale 
cultului bazat pe mitul morţii și al învierii unui „Om Divin“, pe 
care ei îl numesc Osiris-Dionis. Autorii mai susţin și ideea că 
Hristos nu a existat în realitate ca individ istoric, ci că a fost 
inspirat dintr-o reinterpretare sincretică a „Omului Divin“ 
fundamental păgân în gnosticism, secta creștină originală. 
Potrivit cercetătorilor, creştinismul ortodox nu a fost 
precursorul gnosticismului, așa cum cred acum mulţi oameni 
de știință, ci o ramură ulterioară care mai apoi a rescris istoria 
astfel încât să pară că, de fapt, creștinismul a precedat 
gnosticismul. Ei numesc această ipoteză „Teoria Tainelor lui 
lisus“. (n.a.) 


— Dar acest lucru nu e nimic mai mult decât simplu 
sincretism! obiectă o voce din primul rând.*? 

— Oare este chiar atât de simplu? Este o pură întâmplare 
faptul că există atât de multe coincidente între aceste artefacte 
- care, de altfel, dispar una câte una în timp ce noi stăm aici și 
ne certăm pe seama lor? 

Invitaţii din studio se uitară la silueta fragilă a persoanei 
intervievate. Vera știuse că asta avea să le capteze atenţia și 
aprobarea - cel puţin pentru moment. 

— Moise este cel mai cunoscut profet, nu-i așa? continuă 
Vera. Dar câţi dintre credincioși știu că, în perioada în care a 
trăit, a existat un alt profet cu numele Orfeu, care a studiat tot 
în Egipt? Cei doi au răspândit mai târziu idei similare printre 
popoarele lor. 

Publicul din studio deveni neliniștit și începu să șoptească. 
Camerele se îndreptară către gazdă, care anunţă cu veselie: 

— Ce afirmaţie minunată cu care să încheiem discuţia! Vă 
mulțumesc pentru timpul acordat... Și acum, haideţi să 
urmărim un documentar despre bogomili! 

Pe monitoare apăru o reclamă la un detergent de rufe, în 
timp ce Vera exclama indignată: 

— Bogomilii? Ce legătură au ei cu toate astea? 

— E singurul film pe tema asta pe care îl avem, răspunse 
reporterul scoţându-și microfonul. Spectatorilor le va plăcea 
foarte mult. Relaxaţi-vă, n-o să observe nimeni diferenţa. 

În momentul acela, bărbatul cu șapcă veni spre Vera și îi luă 
microfonul. Aplecându-se spre ea, îi spuse: 

— Șeful vrea să vă vadă în culise imediat! 

Vera se uită la el uimită, simțind imediat că se înfurie. Se 
ridică repede și se îndreptă spre ieșirea din scenă. 

Într-adevăr, acolo era așteptată de un bărbat. Avea vreo 
cinzeci de ani și se prezentă drept producătorul emisiunii. 

— Aveţi o jumătate de oră liberă? întrebă el. 

— Evident că am... credeam că voi fi invitatul principal. 

— Eu am oprit interviul. 

— De ce? 

— Pentru că era absolut odios! 


s Sincretismul reprezintă amestecul simbolurilor din două sau 
mai multe religii atunci când religia dominantă iniţial se stinge 
și este înlocuită cu cea care îi urmează. (n.a.) 


— O, Doamne, și dumneavoastră începeţi? Dacă nu sunteţi 
vreun fanatic religios, ar trebui să vă dați seama că teoria mea 
nu e o crimă. 

— Nu mă refer la idee, ci la prezentare. Nu puteţi să daţi 
totul pe faţă în direct. Problema trebuie tratată corespunzător. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— V-am spus... Sunt producătorul - dar deţin și o editură. 
Vreau să vă ofer ceva mai mult decât o jumătate de oră la 
televizor. 

Ajunseră în capătul holului. 

— Au cafea bună aici. Nu vreţi să ne așezăm? 

— Vedeţi dumneavoastră, nu vreau să vă dezamăgesc, dar 
am oferit deja ideea mea altor două edituri. Acestea au respins- 
O. 

— Pentru că au crezut că sunteți nebună. 

— Şi dumneavoastră ce credeți? 

— Eu ştiu mai multe despre dumneavoastră decât alți 
oameni. Kiril, jurnalistul care a fost cu voi în expediția din 
Elveția, mi-a povestit destul de multe despre dumneavoastră... 


CONDAMNAT 


Pagina 454 oferea un citat din „Înţelepciunea lui 
Solomon”, în care stă scris: 

„«Căci Dumnezeu a creat omul nemuritor și a făcut din 
el propria Lui imagine veșnică. Însă, din invidia diavolului, 
a apărut pe lume moartea: și cei care îi stau alături ca să o 
găsească.» (2:23-24) Sfântul loan Gură de Aur a explicat 
acest lucru după cum urmează: auzind că omul va fi trimis 
înapoi pe pământ, diavolul era doritor să vadă această 
decizie îndeplinită și chiar mai mult decât atât - să vadă 
moartea fiului înainte de cea a tatălui, uciderea fratelui de 
către frate, moartea violentă și sosită înainte de vreme. 
Diavolul a aflat că omul era condamnat să moară și să se 
întoarcă pe pământ și nu mai avea răbdare până când 
această sentinţă avea să fie dusă la bun sfârșit”. 


Noaptea cădea peste Roma insomniacă. Ariman începea abia 
acum să simtă frigul. Nu avea nimic călduros cu care să se 
îmbrace. Apa râului îi uda picioarele. 

Auzea pentru prima dată urletul furios al singurătăţii, iar 
înăuntrul lui răsuna ecoul slăbiciunii și al spaimei. Ştia că 
singurul mod de a restaura sensul și ordinea familiară din viaţa 
lui era să termine misiunea. Așa cum voia Cel Neîntrupat. 

Inainte să apară întrebările, totul fusese simplu, nu existase 
durere sau teamă. De unde apăruseră însă aceste sentimente? 
îl găseau fiindcă el era diferit de toţi ceilalţi? Ariman credea că 
se născuse în Lumea de Sus. Puţini dintre ei se nășteau acolo. 

Sau se schimbase totul când refuzase să o omoare pe femeia 
aceea? Ea îi răpise liniștea sufletească. Mulţi dintre oamenii de 
Sus credeau că o femeie era vinovată pentru pierderea 
Paradisului. 

Nu îi venea niciun răspuns - simţea numai tristeţea 
dureroasă a necunoscutului. 

Auzi în întuneric un bâzâit slab și se întoarse; văzu o muscă 
mică și neagră care zbura neobosită în jurul lui. Ariman o privi 
cu atenţie. Insecta se așeză lângă el pe malul de beton, 
fluturându-și aripile translucide. Bătând cimentul cu picioarele, 
musca își căuta un loc confortabil în care să stea. In cele din 
urmă renunţă să se mai agite și își întinse larg aripile pentru a 


prinde ultimele raze de lumină. Aripile îi străluceau în toate 
culorile curcubeului. 

Ariman întinse încet mâna spre ea. Răsfirând degetele, 
prinse musca. Pe faţă îi apăru un zâmbet liniștit. 

Ținând pumnul în dreptul urechii, simţi picioarele insectei 
mișcându-se frenetic în palma lui. Deschise puţin pumnul, ca să 
îi ofere mai mult spaţiu. 


Malul râului Tibru, unde stătea Ariman 


Acum îi simţea aripile. Apropiind pumnul, auzi bâzâitul. 
Închise ochii, concentrându-se numai asupra sunetului. Musca 
se mișca întruna - dădea din aripi neajutorată, încercând să 
găsească o cale de scăpare și bâzâind neîncetat. 

Ariman se întinse pe malul de beton, ţinând în continuare 
pumnul la ureche. Bâzâitul îl calma; îl ajuta să își pună 
gândurile în ordine și îl aducea înapoi în propriul trup. La fel ca 
musca din Camera Neagră - atâta vreme cât împărţise cu el 
închisoarea sa subterană. 

Ariman vorbise cu musca în timp ce aceasta se bucura de 
raza de lumină. Într-o zi, Cel Neîntrupat îl auzise vorbind cu 
cineva. Dând buzna în Camera Neagră, învățătorul găsise 
musca și o omorâse. Voise să îl înveţe pe Ariman să fie singur, 
pentru că durerea și slăbiciunea nu îi pot răni decât pe cei care 
păstrează speranţa tăinuită de a le împărtăși altcuiva. 

În cele din urmă, musca încetă să se mai miște. Probabil era 
epuizată - sau pierduse speranța de a mai scăpa. Dar cum 
puteau insectele să dispere din moment ce ele nu puteau 
spera? Şi nici nu puteau să viseze - cel puţin așa scria în 
enciclopediile acelea groase. 


Ariman deschise pumnul. Mica vietate își luă zborul. 

Poate că Cel Neîntrupat încercase să îl protejeze? „Durerea 
și slăbiciunea nu îi pot răni decât pe cei care păstrează 
speranţa tăinuită de a le împărtăși altcuiva”, repetă el în gând. 

Ariman voia să pună capăt chinului. Singura cale era să o 
găsească pe femeia aceea și să își termine misiunea. 


VESTIGIILE SALVATORILOR 


Pe pagina 455 se afla acest citat: 

„În cartea lui, Cei șaisprezece mântuitori răstigniți 
ai lumii (1875), Kersey Graves menţionează peste 
doisprezece mântuitori mitologici și făcători de minuni din 
toată lumea, despre care se spune că au murit răstigniți pe 
cruce sau pe un copac. Printre ei se numără Krishna, 
Buddha, Dionis, Hercule, Hesus/Eros, Attis, 
Tammuz/Adonis, Mithra, Quetzalcoatl, Odin, Horus, 
Prometeu și alții”. 


— Lucrurile acelea despre care aţi vorbit în interviu - le aveţi 
și scrise? o întrebă producătorul. 

— Da, cele mai multe dintre ele, însă mai am nevoie de 
dovezi. 

— Vreau să știu mai mult, adăugă el, așezându-se confortabil 
în scaun. Kiril spunea că aveţi niște idei stranii despre 
Shakespeare. 

— Păi, nu sunt ale mele, ci ale unui om de știință numit 
Mather Walker. El susține că Shakespeare descrie 
transformarea zeilor solari și că a fost printre primele persoane 
care au stabilit o legătură între Orfeu și Hristos. A codificat 
aceste mesaje în piesele lui. 

— E o manie cu tradiție să găsești mesaje ascunse. Așadar, 
bănuiesc că nu-i prea greu să găsești o zeitate solară în operele 
lui Shakespeare, cugetă producătorul. 

Vera se uită la el dezaprobator și declară: 

— Shakespeare era un orfic iniţiat. 

— Nu era, de asemenea, și cavaler templier? 

Obrajii Verei se aprinseră. 

— Ei bine, ca să fiu absolut clară, nici măcar nu a existat în 
realitate! 

După un moment de liniște, producătorul spuse: 

— Spuneti-mi mai multe despre zeitățile solare din piese. 

Vera ezită, dar vorbi mai departe: 

— Walker aduce câteva argumente... Mai întâi, se întreabă 
de ce două piese ale lui Shakespeare care conţin mesaje orfice 
au avut premiera de Crăciun, de aniversarea lui Hristos. 
Explicaţia lui este că acest lucru întărește și mai mult legătura 


dintre Orfeu şi Hristos. După părerea sa, conceptul 
orfic/dionisiac precede creștinismul cu cel puţin 1 000 de ani; 
însă poveștile spuse de ambele religii se suprapun. Dionis era 
fiul celui mai măreț zeu, Zeus, și al unei muritoare. Apoi, titanii 
l-au ucis cu bestialitate pe tânărul semizeu și l-au devorat. 
Urmele acestei legende vechi, mai ales partea despre devorare, 
apar în creștinism. De exemplu, în noaptea în care Hristos a 
fost vândut, a luat pâinea, a rupt-o și le-a dat-o discipolilor, 
spunând: „Luaţi și mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul 
Meu, care se jertfește pentru voi”. Apoi a luat un pahar cu vin 
și le-a dat să bea, spunând: „Acesta este potirul sângelui Meu, 
care pentru voi și pentru mulţi se varsă spre iertarea 
păcatelor”. 

— Nu mă gândisem niciodată la asta, dar acum, că aţi 
menţionat-o, presupun că e o mare coincidenţă. 

— Nimeni nu vorbește despre asemănări, nu vor s-o facă. Dar 
există nenumărate exemple de astfel de paralele. De exemplu, 
orficii au descoperit ritualul împărtășaniei cu mii de ani 
înaintea creștinilor. Ei credeau că prin taina împărtășaniei 
puteau deveni una cu zeul lor. Haideţi să ne amintim o clipă de 
ceea ce e scris în Evanghelia după Ioan, 6:55-56: „Căci trupul 
Meu este o adevărată hrană, iar sângele Meu este o adevărată 
băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu 
rămâne în Mine, iar Eu rămân în el”. Grecii îl considerau pe 
Dionis zeul vinului și al viilor, nu-i așa? în Noul Testament, 
loan, 15:1, susţine că lisus a spus: „Eu sunt adevărata Viţă și 
Tatăl Meu este Vierul”. Teologia orfică menţionează și ea o 
minune cu vinul, la fel ca în Noul Testament, când Iisus 
transformă apa în vin. Chiar și raiul este mai vechi decât 
biserica creștină - unul dintre primii istorici, Sfântul Iustin 
Martirul, susține că Dionis a fost sfâșiat în bucăţi când a murit, 
dar a înviat și a urcat la cer. 

— Interesant, însă acestea sunt doar asemănări generale. Nu 
pot să cred că există asemănări atât de puternice între 
învăţăturile creștine și cele orfice, obiectă producătorul. 

— Atunci, ar trebui să vă împrospătaţi cunoștințele de 
teologie. Orficii au fost primii care au răspândit ideea că lumea 
este cuprinsă de rău și că trupul e o închisoare a sufletului, al 
cărui destin este să evadeze către viața eternă și sfântă. Mai 
târziu, creștinii au predicat același concept, așa că astăzi toată 


lumea a auzit de el. Să spun mai departe? 

— Cu siguranţă mi-aţi stârnit curiozitatea. 

— Mai există și alte argumente: Dionis era și om, și zeu - cu 
alte cuvinte, tatăl lui era zeu, dar l-a născut o femeie muritoare. 
Creștinii cred același lucru despre Hristos, nu-i așa? Dionis a 
fost persecutat cu cruzime și ucis, numai pentru a renaște apoi 
triumfător. Vi se pare cunoscut? Asta e și povestea lui Iisus. 
Potrivit acestor mituri, Orfeu și Dionis au coborât în iad și s-au 
întors. Și creștinii cred că, în cele trei zile în care lisus era 
mort, înainte de înviere, El a coborât în iad și s-a rugat pentru 
sufletele întemnițate acolo... Dacă vă îndoiţi de argumentele 
mele, puteţi să le verificaţi. 

— Câtuși de puţin. Sunt impresionat. 

— Vă mai pot arăta și alte paralele interesante. Dionis era 
cunoscut și sub numele de „Bacchus”. Unele mituri spun că 
Bacchus a fost crescut de pantere; era deseori înfățișat sub 
forma aceasta. Insă pantera este asociată și cu lisus. În Talmud 
se face referire la el sub multe nume, inclusiv Pantera, Ben ha 
Pantera, Yeshu ben Pantera. Numele acesta este atât de vechi, 
încât e de necontestat. Filosoful Celsus, în anul 178, i-a auzit pe 
evrei spunând că părinţii lui lisus erau Miriam și Pantera, de 
unde a venit și numele „ben Pantera”. Hristos și Orfeu mai au 
și alte porecle asemănătoare. De exemplu, Orfeu se numea 
Pescarult sau Păstorul, epitete folosite mai târziu pentru lisus. 


s Conform spuselor doctorului Ivan Panchovski, atunci când a 
întâlnit acest epitet, teologul și învățatul creștin timpuriu 
Origen a explicat că sursa era Iacob, tatăl lui Iosif și bunicul lui 
lisus, care era numit „Panteră“. De aici, Origen a continuat 
argumentarea prin faptul că evreii îl numeau pe lisus fiul lui 
Iosif, folosind numele bunicului său, despre care presupuneau 
că era om, Ben Panthera sau „Fiul Panterei“. Savanţii Nich, 
Black și Keller sugerează o explicaţie diferită și mai probabilă 
pentru numele „Ben Pandera“. Ei susţin că e un împrumut 
evreiesc inexact al cuvântului parqu, noj, „virgin“. Auzind 
declaraţiile creștinilor cum că lisus era „fiul unei fecioare“ 
(uio,jth/jparge, nou), evreii l-au numit în batjocură „Ben ha 
Pantera“ sau „fiul panterei“. (n.a.) 

s La începutul secolului XX, omul de știință german Robert 
Eisler a scris opera sa exhaustivă Orfeu pescarul, care 
subliniază legăturile dintre orfism și creștinism, ca și aceea 


Orfeu era, de asemenea, înfățișat deseori alături de oi, pantere 
și păuni, care au devenit mai târziu simbolurile creștine. 

— Dacă nu mă înșel, lisus și Dionis nu au fost născuţi la 
aceeași dată? 

— Ba da. Multe zeități solare au aceeași aniversare: 25 
decembrie. Dar iată ceva și mai interesant: zeul solar are 
doisprezece discipoli, reprezentaţi de douăsprezece semne ale 
zodiacului. Hristos a avut același număr de discipoli - apostolii 
lui. 

— Aţi explicat toate acestea în carte? 

— Sute de oameni de știință au prezentat zeci de ipoteze 
similare. Pe scurt, consider că e posibil ca Hristos să fi fost cel 
mai recent „fiu divin”, unul dintre numeroșii Fii ai lui 
Dumnezeu care au apărut printre oameni de-a lungul 
veacurilor. Sau poate că a existat doar un singur fiu, iar 
povestea a fost spusă, pur și simplu, iar și iar, cu nume diferite. 

— Îmi place ideea că Dumnezeu a avut mai mulţi fii, spuse 
producătorul. Așa că, dacă aveţi dreptate în legătură cu 
povestea asta... Adică, dacă a fost într-adevăr inventată de 
creștini, înseamnă că e povestea lui Orfeu? 

— A, nu! El doar le-a repovestit-o tracilor. 

— Le-a repovestit-o? Atunci, a cui a fost ideea iniţial? 

— Încă mai lucrez la această parte a poveștii. Mai am nevoie 
de indicii. 

— Dar trebuie s-aveţi o idee - nu puteţi alerga după indicii 
inutile fără să aveţi o direcţie generală în care să vă îndreptaţi. 

— Adevărat. Am dat peste câteva artefacte care m-au făcut 
să cred că ideea originală despre „fiul lui Dumnezeu” provine 
de la o civilizație balcanică preistorică, dispărută cu două 
milenii înainte de apariţia lui Orfeu. Dar tot nu reușesc să-mi 
dau seama de ce tocmai Orfeu a readus la viață unele dintre 
ideile lor. 

— De unde știți că le-a adus la viaţă și nu i-au trecut lui 
însuși prin minte? 

— Din pricina simbolurilor-cheie pe care le-a folosit ca să le 
codifice. 

Vera se aplecă în faţă și schiță câteva simboluri pe un 
șerveţel: ceva ce semăna cu un V cu aripi, o meandră, o cruce 
și alte câteva semne. Apoi adăugă: 


dintre Dionis și lisus. (n.a.) 


— Aceste simboluri au fost create în urmă cu 8 000 de ani de 
către această civilizaţie, dispărută apoi fără urmă. După o 
absenţă îndelungată, simbolurile acestea au început din nou să 
apară pe vasele de ceramică străvechi. 

— Impresionant! zise producătorul, ai cărui ochi se făcură 
mari. Orfeu trebuie să fi găsit ceva cunoștințe ascunse, așa cum 
au făcut cavalerii templieri! Va fi o poveste grozavă - mai ales 
dacă există și un chivot. 

— Lucrez la chivot... dar adevărul s-ar putea dovedi unul 
foarte simplu. Ideile noi sunt rare. De obicei, împrumutăm 
ideile vechi de la alți oameni, chiar dacă nu știm întotdeauna de 
la cine anume... 

— Nu mai spuneţi nimănui despre asta! Și terminati cartea! 

— Sunteţi primul om care mă încurajează. 

— Câtor oameni aţi mai spus povestea aceasta? întrebă el; 
fața îi devenise deodată serioasă. 

— Tatălui meu și unui istoric. Insă istoricul a murit. 

— Excelent. 

— Daţi-mi voie să fiu sinceră. Eu nu cred în povestea asta. 

— Nici eu. Dar va fi o carte nemaipomenită. 


CUNOSTINTE 


Pagina 456 povestea despre cunoștințe ascunse: 
„Materialul publicat în 1956 a apărut într-o varietate de 
forme. O parte dintre acestea au apărut sub forma unor 
cărti populare, chiar bestselleruri, mai mult sau mai puțin 
enervant de misterioase... Pe lângă multitudinea de cărti, 
inclusiv cele publicate pe banii autorilor, a apărut și un 
număr imens de articole în ziare și reviste... Informatia a 
început să iasă la suprafată în documente și în broșuri 
depozitate la Biblioteca Naţională în ediţii limitate... Prin 
insinuări misterioase, comentarii scrise de mână și note de 
subsol... fiecare broșură se adaugă la celelalte, crescând 
numărul acestora”. 


Din Sângele Sfânt și Sfântul Graal, de Michael Baigent, 
Richard Leigh și Henry Lincoln, p. 112-115 


După toate lucrurile prin care trecuse în ultima săptămână, 
Vera încerca să își restabilească programul zilnic. Merse la 
câteva cursuri la universitate. Luă o cină tăcută cu Kaloyan. Pe 
tatăl ei nu îndrăznea însă să îl sune după isprava de la 
televizor. 

Insă nimic nu reușea să îi devieze gândurile de la misterul pe 
ale cărui paveze continua să le întărească în fiecare zi. Totuși, 
în mod inexplicabil, încetă să mai vadă semnele. Chiar și 
legăturile pe care le descoperise între simboluri începuseră să 
se estompeze. Era ca și când o parte din ea rămăsese la 
Moscova - se tot întorcea acolo în gând ca să o găsească. 
Magia descoperirii se evaporase. Ritmul vieţii de zi cu zi 
continua doar din inerție. 

In fiecare dimineaţă, Vera deschidea ochii așteptându-se să 
afle ceva nou, să existe o scânteie care să îi farmece din nou 
rutina zilnică, care să se transforme în viața pe care o 
proiectase imaginaţia ei. Își dorea să se afle din nou sub o vrajă 
de nedesfăcut, nici măcar din pricina epuizării sau a orelor în 
care privea în gol în cărți și pe ecrane, nici din cauza 
melancoliei sau a singurătăţii. 

Zilele treceau, dar niciun indiciu nou nu apărea, iar urmele 
vechi nu conduceau la nicio concluzie concretă. Vera se simți 


obligată să îi dea lui Futch imaginile fotografiate la Moscova cu 
tăblița de aur, în ciuda faptului că nu dorea să dezvăluie 
secretul unui căutător de comori nesăţios. 


O nouă zi se strecură neinvitată în dormitorul Verei. Se uită 
la ceasul de lângă pat. Era 8.20, cu câteva minute înainte de 
alarma programată. 

Se forță să se dea jos din pat. Ridicând jaluzelele grele de 
metal, privi somnoroasă spre vârfurile copacilor de afară. 
Scene din ultimele vise încă i se mai învârteau prin minte, 
vorbind și mișcându-se de parcă ar fi fost vii. Închise ochii și 
încercă să le prindă, știind că în câteva ore aveau să dispară în 
ceața uitării. 

Mai întâi il văzu pe Futch, care o tot întreba de unde 
provenea tăblița de aur. Ea refuza să îi spună. Apoi el dispăru și 
Vera simţi apa rece și neagră a răului Moscova. O înghițea și o 
scuipa afară. Apa trecea peste ea. Încercă să respire, dar trase 
apă în plămâni, încercă să strige, dar nu putea. Fra în viaţă - în 
vise, întotdeauna ești în viață. „O să fii aici pe 30 mai?” „Ce se 
întâmplă pe 30 mai?” De ce o tot întreba tatăl ei chestia asta? 
Din nou veni apa, dar ea înotă împotriva curentului, nu se 
îndreptă în aval. Apoi apăru fața doctorului Werder. Fusese 
împușcat în spate. Se uita la ea și îi spunea să fugă. Din gură îi 
curgea sângele pe pământ. li șopti: „Du-te la Roma, la 
biblioteca de la capătul celui mai vechi drum... caută Labirintul 
de pergament”. Oare istoricul vorbea despre o carte adevărată 
sau doar bolborosea? Trupul i se inmuia, dar ochii o priveau în 
continuare. Nemișcaţi, îi susțineau privirea... Cât de ușor 
dispare viața... 456 de pagini nu sunt de ajuns... 

Ultimele cuvinte ale lui Werder erau și ultimul lucru pe care 
Vera și-l amintea din vis. O treziseră din somn din nou în 
dimineaţa aceea. 

Se ridică de pe pervazul pe care se sprijinea cu coatele și 
intră în baie, căscând și frecându-se la ochi. Se simţea foarte 
ușurată că nu se mai afla în râul acela. Dar cuvintele lui Werder 
tot o mai urmăreau. „Oare se referea la o carte adevărată?” se 
întrebă ea. Istoricul german spusese: „La Roma... caută 
Labirintul de pergament... în biblioteca de la capătul celui mai 
vechi drum din apropiere de Quo Vadis”. Probabil că se referea 
la strada romană antică Via Appia, cel mai vechi drum din 


Europa. Din câte știa Vera, biserica Quo Vadis se afla la 
începutul drumului, pe locul unde Sfântul Petru îl întâlnise pe 
Hristos după înviere. Nu își amintea dacă era o bibliotecă 
acolo. Iar istoricul nu îi menţionase numele. 

Se spălă pe faţă și pe dinţi și merse în bucătărie să-și facă o 
cafea. Apoi sună la biroul de informaţii de la aeroport. 

— Bună ziua. Când este următorul zbor spre Roma? 

— Astăzi. Sunt locuri disponibile pentru zborul de la 2.10, 
dacă doriţi. 

— Grozav, mulțumesc. 


Vera se îmbrăcă și luă un taxi spre aeroport. Nerăbdătoare, 
deschise laptopul în mașină și căută pe Google „Labirintul de 
pergament”. Nu apărea nimic. Încercă în engleză, în germană 
și în italiană, însă fără rezultat - exact cum se așteptase. 
Aproape că îi ceru șoferului să întoarcă, dar gândul la ochii 
istoricului care îi bântuiau visele o împiedică. Merita să 
plătească cei 600 de euro pentru zbor și pentru hotel ca să 
poată dormi liniștită. 

Telefonul mobil îi bâzâi în geantă. Pe ecran apăru numărul 
lui Kaloyan. Închise telefonul. Complexul strălucitor al 
aeroportului apăru în faţă ca o imensă farfurie zburătoare. Vera 
închise laptopul și plăti cursa. 


În timp ce avionul rula spre poartă la Roma, Vera deschise 
din nou telefonul și își verifică apelurile pierdute. După câteva 
minute, apăru un mesaj: „Tatăl tău e operat de urgenţă. Te 
aștept în faţa spitalului Tokuda”. 

Probabil că mesajul fusese trimis cu câteva ore în urmă. 

Vera îl sună imediat pe Kaloyan, deși nici nu coborâse încă 
din avion. 

— Cum adică e operat? Ce se întâmplă? 

— A făcut atac de cord. Unde ești? Te-am așteptat în faţa 
spitalului mai mult de o oră! 

Kaloyan părea nervos și speriat. 

— Atac de cord? 

— A fost absolut neașteptat. Era la o ședință de comitet la 
care discutau cererile de înscriere ale noilor studenți 
doctoranzi... Asta-i tot ce știu. 

— Ce face? Va supravieţui? 


— Încă nu s-a trezit din anestezie. 


Vera închise telefonul, ca și când s-ar fi temut să nu cumva 
să își dea seama cu toţii unde se afla ea într-un asemenea 
moment critic. Urmă mecanic mulțimea care ieșea din avion 
spre punctele vamale. Conversaţia, tușea, copiii care plângeau, 
scârţâitul roţilor și al pantofilor, toate se învolburau în jurul ei. 
În sfârșit, veni rândul ei. După ce trecu de controlul 
pașaportului, Vera se luă orbește după mulţimea care mergea 
spre transportorul din zona de recuperare a bagajelor. Își luă 
geanta de pe bandă și se îndreptă spre ușile de sticlă prin care 
se vedea lumina soarelui. 

Rămase o clipă în faţa ieșirii din aeroport, apoi se întoarse și 
intră din nou. După câţiva pași, strânse geanta cu degetele ei 
subţiri și se opri. Se întoarse și merse din nou spre ieșire. 
Auzea ţipătul gândurilor: „Atac de cord! Ar fi putut să moară. Şi 
eu nu eram cu el!” Oare tatăl ei și Kaloyan o supuneau unui 
test? Nu, nu s-ar gândi niciodată să-i facă așa ceva... 


Vera văzu un ghișeu de informaţii. Apropiindu-și buzele de 
ghișeul din sticlă, întrebă cu voce tremurândă când era 
următorul zbor spre Sofia. 

— Mâine, 31 mai, la ora opt dimineaţa. 

Vera încremeni. Cu ochii mari, întrebă uimită: 

— Deci astăzi suntem în 30? 

— Da, răspunse scurt femeia de la ghișeul de informaţii. 

„Azi este 30 mai! De asta mă tot întreba tata dacă o să mă 
vadă azi. Comisia le lua interviuri celor înscriși la doctorat”, se 
gândi Vera înainte de a se întoarce spre femeia de la ghișeu. 

— Cum ajung la biblioteca de pe Via Appia? 

Femeia se uită la ea surprinsă. 

— 'Turiștii nu întreabă așa ceva de obicei. 

— Eu nu sunt turistă. 

Femeia deschise harta orașului și începu să caute. După o 
clipă, întrebă: 

— Pe care parte a străzii se află? 

— La începutul ei, lângă poarta San Sebastian. 

— Nu văd nicio bibliotecă pe partea asta a străzii. 

— Atunci, cum pot să ajung la poarta San Sebastian? întrebă 
Vera enervată. 


Femeia desenă cu un marker câteva linii galbene ce duceau 
către punctul care reprezenta poarta. Apoi îi întinse Verei 
harta. 


Când ieși din aeroport, Vera fu întâmpinată de o briză caldă 
care sufla peste orașul toropit de căldură. Trăgând valiza după 
ea, ajunse în zona taxiurilor. Luă primul taxi și se așeză 
confortabil pentru a vedea orașul, ale cărui ruine antice 
păstrau o mare parte din sufletul civilizaţiei europene 
străvechi. 

— Nu sunt biblioteci de-a lungul drumului ăstuia, îi 
întrerupse șoferul șirul gândurilor. 

— Atunci, lăsaţi-mă la începutul străzii Via Appia. 

— În locul unde Hristos s-a întâlnit cu Sfântul Petru? 


Câmpuri și castele de-a lungul drumului Via Appia 


Vera dădu din cap aprobator. 

Drumul îi ducea pe lângă monumente uriașe de piatră, pieţe, 
castele, catedrale și fântâni de poveste, precum și pe lângă 
statui vii care pozau pentru turiști. Însă gândurile Verei se 
întorceau mereu către Sofia, căutând un motiv pentru care se 
afla atunci la Roma. Nu avea de unde să știe dinainte, își tot 
spunea în gând. În orice caz, se afla deja la Roma. Putea măcar 
să găsească biblioteca și să termine lucrul pentru care venise. 

Își scoase din geantă ochelarii de soare. Lentilele lor mari și 
rotunde îi ascundeau jumătate de faţă. Sprijinindu-și bărbia în 
palmă, privi mai departe pe geam. 

Treceau pe lângă pini înalţi, portocali și lămâi care explodau 
de boboci, crânguri de măslini și parcuri verzi. Departe, la linia 
orizontului, se înălțau contururile magnifice ale Colosseumului. 

Taxiul se opri în faţa unui câmp mare, înverzit. În depărtare 
se vedeau ruinele unui vechi castel. În ciuda pregătirii ei de 
arheolog, Vera habar nu avea ce putea fi. Piatra care se 
fărâmiţa părea ireală, ca o parte din decorul unui film istoric. 


Soarele pârjolea totul. Vera își deschise nasturii sacoului și 
merse de-a lungul aleii cu nisip spre crângul de măslini. 

Aleea urma curbele străzii Via Appia și o ducea spre poarta 
San Sebastian. Vera știa că aici se termina drumul străvechi - 
sau aici începea... 


O parte din Via Appia, de unde este vizibilă intrarea spre 
bibliotecă 


Dar tot nu vedea vreo bibliotecă. Îi răsări din nou în minte 
gândul că poate doctorul Werder o trimisese după cai verzi pe 
pereţi, însă îl alungă imediat. Oamenii nu mint atunci când trag 
să moară. Poate se referea la celălalt capăt al drumului, care se 
afla departe, în Brindisi? Nu, spusese cu siguranță Roma. 

În timp ce prin minte îi treceau tot felul de gânduri, Vera 
văzu un crâng minunat cu portocali pe cealaltă parte a 
drumului antic. În mijloc se afla o clădire de culoarea 
caramelului, de pe fațada căreia, afectată de vreme, se 
desprindea culoarea. Pe fundalul cerului senin și albastru, 
fructele care atârnau în copaci ieșeau în evidență precum 
petele de pe o gărgăriță verde. Locul părea desprins din 
povești, așa că se opri să facă o poză și să se bucure de iluzia 
că putea păstra momentul pentru posteritate. De fapt, nu se 
uita niciodată la fotografii după ce treceau anii. 

Când ajustă lentila aparatului și apropie imaginea, i se tăie 
răsuflarea. O potecă îngustă ducea de la clădirea de culoarea 
caramelului către Via Appia. Deasupra ușii vechi de fier, din 
zidul de piatră care despărțea grădina de stradă, văzu cuvântul 
„Bibliotecă”. 


MEMORIA ISTORIEI 


Pe pagina 457 era o fotografie cu următorul text 
explicativ dedesubt: 

„Textele teologice bizantine reprezintă un manuscris 
care conţine idei teologice bizantine antivestice. Se 
presupune că inițial conținea 329 de pagini, dar se 
sfârșește la pagina 220. O notă de pe pagina 220 
menționează: «Sunt în hoc volumine folia scripta 329, 
videlicet folia scripta cccxxviiii». Potrivit lui Mercati, restul 
textului a fost ars de un bibliotecar de la Vatican pe nume 
Sirleto”. 


— Permisul dumneavoastră? o întrebă omul de la intrare. 

— Nu am permis, răspunse Vera. Scriu o dizertaţie în 
arheologie și caut o carte. 

— Toţi cei care vin aici caută o carte sau alta. Un act de 
identitate, vă rog. 

Vera îi înmână pașaportul. Bărbatul dădu din cap și i-l 
returnă împreună cu permisul de vizitator. 

— Sus pe scări și la capătul coridorului. 

Vera urcă treptele și se trezi uitându-se în lungul coridorului. 
Gândindu-se că paznicul făcuse o greșeală lăsând-o să intre 
atât de ușor, se grăbi să înainteze de teamă ca nu cumva acesta 
să se răzgândească. 

Pașii ei răsunau pe podeaua de marmură în carouri, o 
mărturie a faptului că biblioteca exista de câteva secole. 
Inscripţia de deasupra intrării spunea că fusese construită în 
secolul al XV-lea, în aceeași perioadă cu Arhivele de la Vatican. 

Vera merse repede prin pădurea de raze ce pătrundeau prin 
tavanul de sticlă colorată, pe care erau înfățișate scene pline de 
peisaje biblice stilizate, sfinţi, cruci și imagini mohorâte cu 
Hristos. Erau foarte puţini oameni. Rafturile prăfuite, pline cu 


cărți, stăteau aliniate la perete. 

Era unul dintre locurile în care Vera simţea că timpul se 
oprește în loc, iar viaţa de zi cu zi își pierde însemnătatea. 

Ușa de la capătul coridorului se deschidea către sala de 
lectură. 


— Cu ce vă pot ajuta? o întrebă bărbatul de la birou. 

Purta pe cap o șapcă; pe buza superioară, sub nasul roșu și 
coroiat, tremura un neg ca un bondar roz. 

— Caut o carte... Vera ezită o clipă înainte de a spune titlul; 
Labirintul de pergament. 

În clipa în care o spuse cu voce tare, își aminti că văzuse 
același titlu scris cu cerneală în interiorul unei cărţi prăfuite pe 
care o găsise la castelul Jacques. Gândurile începură să îi 
alerge haotic prin minte. 

Ochii bibliotecarului examinară faţa nou-venitei ca un 
detectiv care căuta un indiciu pentru rezolvarea unui caz. Avea 
pielea la fel de uscată ca și vocea; cute adânci îi brăzdau faţa și 
gâtul. Era atât de slab, încât orbitele i se afundau în craniu. 
Vera se aștepta ca el să-i răspundă că nu auzise niciodată o 
asemenea carte. Totuși, bărbatul se uită la ea, studiind-o în 
tăcere, apoi spuse: 

— De unde aţi aflat despre ea? 

Vera nu era sigură cum ar fi trebuit să răspundă. 

— Am citit despre ea... undeva. 

Bărbatul o privi din nou tăcut, iar ridurile trăgeau de faţa lui 
uscată ca un frâu. 

— Tocmai a fost returnată, spuse el în cele din urmă. 

Dispăru pe un hol lateral, lăsând-o pe Vera singură și 
nedumerită. După vreo zece minute, apăru cu o carte grea. Nu 
era deosebit de groasă, însă paginile ei mari erau legate în 
coperte de piele dură, șterse și uzate de vreme. Paginile 
semănau cu pergamentul acoperit de diverse notițe scrise de 
mână cu cerneală. Bărbatul notă ceva în permisul Verei și îl 
puse apoi în sertarul de sub birou. Se uită la ea curios și ezită o 
fracțiune de secundă înainte de a îi pune cartea în braţe. 

— Rândul trei, masa zece, mormăi el. 

Vera merse în tăcere către locul desemnat, o masă din lemn 
acoperită de multe straturi de lac. Găurile făcute de cari se 
vedeau pe sub lac. Se așeză și își trecu degetele cu atenţie 


peste coperta prăfuită. Nu ţinuse niciodată în mână un 
manuscris atât de vechi. Dădu cu degetul peste simbolul de pe 
coperta din faţă a cărții, ca și cum ar fi încercat să se convingă 
că era real. Părea incredibil că această carte, pe care doctorul 
Werder o menţionase cu răsuflarea de pe urmă, putea să existe 
cu adevărat. Începuse să creadă că totul avea să se dovedească 
doar o închipuire. 

Bibliotecarul nu o scăpa din ochi. Vera îi simţea privirea 
sâcâitoare asupra ei și încerca să își ascundă încântarea, însă 
obrajii aprinși o dădeau de gol. 

Meandra orfică - simbolul pe care îl căuta - era gravată pe 
coperta manuscrisului. De asta era doctorul Werder atât de 
interesat să îi descopere semnificaţia. Aici o văzuse. Deși Vera 
credea că știa multe despre simbol, acolo, în bibliotecă, își 
dădea seama că avea un sens mult mai bogat decât bănuise ea 
însăși. 

Bibliotecarul îi urmărea fiecare mișcare. Încercând să îl 
ignore, Vera începu să răsfoiască pe îndelete cartea. Dădea cu 
evlavie paginile pline de secole de istorie. Hârtia mirosea 
precum cerneala uscată a istoriei antice. 

Literele nu erau tipărite, ci scrise de mână, fusiforme și 
italice. Dând paginile îngălbenite, observă că numerotarea era 
amestecată. După ce răsfoise doar 20 de pagini, se trezi la 
pagina 218. Se întoarse apoi la prima pagină și se uită în colțul 
din dreapta sus, acolo unde era scris numărul paginii, și văzu 
scris numărul „198”. După aceea dădu la ultima pagină și văzu 
numărul 457. Ultima propoziţie era incompletă - însă cel mai 
șocant lucru era că cerneala părea absolut proaspătă. 

Vera închise cartea cu zgomot - de parcă ar fi fript-o - și se 
îndreptă în grabă spre bibliotecar. Ignorându-i privirea holbată, 
exclamă indignată: 

— Manuscrisul acesta începe la pagina 198! Și se pare că și 
ultimele pagini lipsesc... Credeţi că le-a furat cineva? 

— E posibil. Se întâmplă destul de des. Am să iau notă, 
răspunse el cât se poate de liniștit. 

— Veţi lua notă? Dar eu trebuie să văd începutul! 

— Regret, cred că astăzi nu e ziua dumneavoastră norocoasă. 
Nu aveati de unde să știți... 

— Cum adică nu e ziua mea norocoasă? 

— Lucrurile acestea se întâmplă chiar și la Biblioteca 


Vaticanului. Acum zece ani, au prins un profesor american de 
istoria artei, Anthony Melnikas, care mergea acolo de ani de 
zile și fura pagini nepreţuite din manuscrise. Ani de zile! Vă 
daţi seama? Bibliotecarul continuă: L-au dat în judecată și au 
reușit să recupereze o parte din arhivă. Dar se pare că nu era 
numai el vinovat. 

— Cum e posibil ca un profesor să facă așa ceva? 

— Sute de manuscrise preţioase din Roma au fost și ele 
distruse parţial sau integral din pricina conţinutului lor. Uneori, 
pur și simplu din neglijenţă... Niciodată nu poţi să știi peste ce 
dai. Bărbatul tăcu o clipă, apoi adăugă: După cum vă spuneam, 
cartea pe care aţi cerut-o tocmai a fost returnată de altcineva. 

— Cine a împrumutat-o? 

— Acestea sunt informaţii confidenţiale. 

Indiferenţa bibliotecarului o înfurie pe Vera. 

— Puteţi să verificaţi dacă aveţi cartea pe microfilm? 

— Nu o avem. 

Privirea lui se opri câteva secunde asupra feţei Verei. Apoi, 
capul i se aplecă în faţă, de parcă i-ar fi căzut de pe umeri. 
Incepu să scotocească într-o cutie plină de hârtii, ce semănau 
cu fişele de cartotecă. Vera rămase acolo, privindu-l 
nerăbdătoare. 

— Nu mai doriţi să consultaţi cartea? întrebă el după ceva 
timp, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Aveţi idee cum a ajuns manuscrisul aici? în cartotecă nu 
scria nimic. 

— Nici aici nu scrie. Nu există nicio informaţie. 

— Cum e posibil să nu existe nicio informaţie? 

— Trebuie să fi fost arsă. 

— Arsă? Când? 

— Pot doar să presupun că fișa cărții a fost distrusă acum cel 
puţin o sută sau două de ani. Dar nimeni nu poate confirma sau 
infirma acest lucru... 

— Şi a fost distrusă o singură fișă din cartotecă? 

— Cine știe? 

Bibliotecarul începu să respire cu greu, iar nările îi tremurau 
ca o ţeavă de eșapament. 

Până de curând, continuă el, am lucrat la Arhivele 
Vaticanului, unde îmi plăcea să citesc cronicile bibliotecii. Am 


aflat că pe vremea bibliotecarului Sirleto* au fost arse mai 
multe fișe și volume unicat. El a distrus și ultimele aproximativ 
100 de pagini din inestimabilul manuscris Texte teologice 
bizantine. Sunt convins că erau foarte importante. Dacă 
asemenea mârșăvii se petreceau într-o fortăreață precum 
Vaticanul, putem doar să ne imaginăm ce se întâmpla într-o 
micuță bibliotecă locală ca a noastră! Și numai Dumnezeu știe 
câte schimbări și înlocuiri s-au făcut. 

Nemulţumită, Vera insistă mai departe. 

— Şi acum nu știe nimeni cine a depozitat aici manuscrisul și 
de ce? 

— Așa se pare. Dar nu prea mulţi oameni vin să-l ceară. Cum 
aţi auzit de el? 

— V-am spus, am citit despre el... 

Bibliotecarul dădu din cap și își repetă întrebarea de mai 
devreme: 

— Mai folosiţi manuscrisul sau nu? 

— Da, sigur că-l folosesc. 

Vera luă cartea și se întoarse pe banca de lemn din rândul 
trei. Era clar că primele 197 de pagini fuseseră rupte. De lângă 
cotor se vedeau resturile paginilor smulse. 

Ceva îi bâzâi la ureche. Vera ridică brusc capul și văzu un 
fluture cafeniu care zbura haotic prin sala de lectură, căutând o 
cale de ieșire. Zbura în sus și plonja în jos, izbindu-se de pereţi. 
Apoi insecta ţâșni spre fereastra de la capătul opus al sălii. 
Gonită de bibliotecar, făcu un viraj înapoi în direcţia din care 
venise, aterizând în cele din urmă în faţa Verei pe birou - unde 
bibliotecarul o  stâlci ireverenţios cu o paletă de muște. 
Fluturele își strânse încet picioarele pe lângă trup, apoi nu se 
mai mișcă. Bibliotecarul luă insecta moartă și o aruncă la gunoi 


s5 Guglielmo Sirleto a fost un cardinal născut în apropiere de 
Calabria, în 1514, care a murit la Roma pe 6 octombrie 1585. 
Fiu de doctor, acesta a primit o educaţie aleasă, a cunoscut 
cărturari importanţi la Roma și a devenit prieten apropiat al 
cardinalului Marcello Cervino, care a devenit mai târziu papa 
Marcelus al II-lea. Sirleto a lucrat mulţi ani la Biblioteca 
Vaticanului și a alcătuit o serie de cataloage valoroase ale 
manuscriselor unice păstrate acolo. Pe perioada mandatului 
său, în arhivă au avut loc incidente, odată cu dispariţia unor 
pagini sau a unor manuscrise întregi. (n.a.) 


sub privirea consternată a Verei. 

— Intră prin acoperișul putrezit, explică el când îi surprinse 
privirea. 

Vera se întoarse să privească pe geam și să își limpezească 
gândurile. Afară se vedea coroana unui chiparos înalt. „Cred că 
acolo încerca fluturele să ajungă”, se gândi ea. 


Vera privi prima pagină rămasă, care începea cu o descriere 
amănunţită a tăbliţei de piatră găsite în Creta. Autorul scria că 
fusese folosită ca să acopere un mormânt în mileniul al III-lea 
î.Hr. Textul inscripţionat pe aceasta vorbea despre oamenii 
care supravieţuiseră „Sfârșitului”. Cu toate acestea, Vera nu 
întâlnise niciodată o asemenea tăbliță în toate studiile ei despre 
arheologie. Dacă o astfel de tăbliță chiar exista, de ce nu 
scrisese niciun istoric despre ea? Pagina se termina cu aceste 
cuvinte: „Eradicată în Basilica în 1898”. 

Uimirea Verei crescu atunci când dădu pagina următoare și 
văzu fotografia unui templu de piatră din munţii Rodopi din 
Bulgaria, însoţită de un text care vorbea despre ultimele lor 
vestigii înainte de a fugi să se ascundă. 

Vera răsfoi nerăbdătoare următoarele pagini, pline cu 
descrieri asemănătoare, cu desene, cu fotografii adăugate 
recent sau schițe ale unor statuete sau plăcuţe ritualice, 
imagini cu icoane, biserici, fresce, peceţi, brățări, chiar și 
arbori genealogici. Scrisul de mână era diferit, la fel și culoarea 
cernelii. Frânturi din alte manuscrise, publicaţii, broșuri și 
articole, însoţite de explicaţii scrise de mână, fragmentate și 
criptice, erau intercalate între paginile manuscrisului. Însă 
toate erau legate într-un fel sau altul de o civilizaţie veche, de 
„un paradis ascuns” și de „cunoștințe păstrate cu grijă care vor 
îndeplini Profeţia”. Existau și referiri la „Fiul lui Dumnezeu”, 
deși nu era menţionată nicio altă zeitate. Erau destul de multe 
lucruri despre Orfeu, Dionis, sisteme de scriere secrete și 
coduri, simboluri solare, dovezi furate, semne necunoscute și 
hieroglife. Dar, la prima vedere, notele scrise de mână păreau 
să nu aibă nicio legătură. 


Amestecătura de texte, de date și imagini îi amintea Verei 
despre ceva ce citise: cărţi și enciclopedii folosite de societăţi 
secrete de-a lungul secolelor, pentru a face schimb de 


informaţii, de idei și de notițe. Păstrate fiind în diverse 
biblioteci din toată lumea, doar membrii inițiați ai societăţilor 
știau unde să caute, astfel încât să poată face adăugiri, să 
scoată informaţii, să le ajusteze sau să le împărtășească. Mai 
existau și în prezent, deși erau asociate mai ales cu masonii și 
cu cavalerii templieri - fiindcă alte societăţi secrete nu erau 
considerate interesante. 

Ceea ce o îngrijora cel mai mult pe Vera era faptul că nu 
auzise de niciunul dintre artefactele menţionate în carte. Doar 
ultimele obiecte descrise acolo îi erau cunoscute: amuleta 
orfică, un număr de picturi murale din catacombe și tăblița de 
aur cu două feţe. Vera află din carte că tăbliţa fusese găsită în 
Birmania. Ultimele pagini ale manuscrisului îi stârniră 
curiozitatea, așa că transcrise descrierile celor douăzeci și ceva 
de obiecte necunoscute în caietul ei, intenționând să facă mai 
multe cercetări mai târziu. Nu avea timp să ia notițe despre 
toate celelalte. 


Una dintre cele mai vechi biblioteci din Roma, care 
adăpostește manuscrise, unele dintre acestea având 
peste 500 de ani vechime 


Unele descrieri din manuscris erau în latină, iar altele, în 
italiana veche. Anumite cuvinte erau necunoscute, iar pe altele 
Vera le recunoștea ca făcând parte dintr-un dialect tracic prea 
puţin știut. Erau și cuvinte în bulgara veche. 


Doar ea se mai afla în bibliotecă. La un moment dat, 
bibliotecarul se apropie de ea cu picioarele lui osoase și îi 
spuse că venise ora închiderii. Luă manuscrisul și îi dădu un 
bilet pe care scria că înapoiase cartea. Nu putea să plece fără 
el. li spuse să iasă pe ușa din dreapta și dispăru apoi printre 


rafturi. 

Holurile nu mai erau acum la fel de luminate și de primitoare 
ca la venirea ei. Verei i se părea că o urmăreau toate feţele și 
umbrele pictate pe pereţi și pe tavan de către vechii maeștri, în 
ciuda frescelor colorate, coridorul părea pustiu și însingurat, 
cuprins de o liniște spartă doar de zgomotul tocurilor Verei pe 
podeaua de marmură. 

Un zgomot slab o făcu să se oprească și să se întoarcă - i se 
păruse că aude ecoul pașilor altcuiva. Nu văzu nimic, dar 
alergă speriată spre ieșire. Sentimentul că este urmărită nu 
dispăru până când nu ajunse afară, pe strada pavată. 

Soarele se ascunsese deja după colacii șarpelui cu șapte 
capete, lăsând în spate o urmă lată, portocalie. Cerul gol se 
pregătea să întâmpine discul alb al lunii. Formele își pierdeau 
conturul, iar în aer plutea prospeţimea nopţii. 

Studiindu-și harta, Vera văzu că dincolo de cotitura străzii 
era o staţie de autobuz, exact lângă intrarea în Catacombele 
San Callisto. Porni pe pavajul îngust cu valiza zdrăngănind în 
spatele ei. Străzile erau pline de turiști și de îndrăgostiţi 
pierduţi în propria lor lume. 

În autobuz, Vera încercă să deslușească ceea ce văzuse în 
manuscris. De ce crezuse Franz Werder că este atât de 
important încât să îl menţioneze cu ultima lui suflare? Cum 
descoperise cartea misterioasă? Răspunsurile muriseră odată 
cu el. 

Mintea îi era mai plină de întrebări ca niciodată, deși venise 
la Roma sperând să descopere un răspuns care să explice tot ce 
se întâmplase cu ea în ultimele luni. 

Labirintul de pergament nici măcar nu era o carte în 
adevăratul sens al cuvântului, ci o colecţie de explicaţii și de 
artefacte fără nicio legătură, care poate nici nu existau. Dar de 
ce ar fi descris cineva aceste obiecte cu lux de amănunte dacă 
nu erau reale? Vera ardea de nerăbdare să afle mai multe 
despre obiectele ale căror detalii reușise să le transcrie. 

Simbolul de pe copertă, meandra, o impresionase în mod 
deosebit. Oare simbolul o urmărea pe ea sau ea urmărea 
simbolul? Vera își aminti că Werder o întrebase de mai multe 


s În Apocalipsă, Sfântul loan descrie Roma ca pe un „șarpe cu 
șapte capete“, făcând aluzie la cele șapte coline ale orașului. 
(n.a.) 


ori despre semnificaţia lui, cu doar câteva ore înainte de a fi 
răpiți la Moscova. Era cel mai răspândit model decorativ din 
toată lumea, despre care toată lumea credea că e invenţia 
grecilor. Afirmația era ridicolă - deși credibilă, întrucât grecii îl 
pictaseră peste tot în ţară. Era caracteristic pentru natura 
umană să te mulțumești cu explicaţiile evidente. 

Totuși, din noaptea aceea la castelul Jacques, în care Vera 
recunoscuse  meandra printre alte simboluri preistorice, 
aceasta apăruse permanent în cele mai neașteptate locuri, ca 
un presentiment de care nu putea scăpa. Însă înţelesul său 
părea să se schimbe întruna. Care din multitudinea de sensuri 
era cel adevărat? Poate că cel mai vechi, cioplit pe vasele de 
ceramică și pe figurinele create în urmă cu 7 500 de ani. 

Autobuzul șerpui pe străzile Romei aproape o oră. Vera privi 
pozele de pe telefonul mobil, derulându-le până când le găsi pe 
cele cu tăblița de aur cu două feţe. Işi amintea că și acolo 
văzuse meandra. _ 

Găsi apoi hotelul și se cază. Inainte de a-și scoate haina și 
pantofii, deschise laptopul și începu să caute pe internet 
artefactele descrise în manuscris, fiind singura sursă 
disponibilă la ora aceea târzie. 

În toiul nopţii, se hotări să îl sune pe Futch. 


LABIRINTUL DE PERGAMENT 


La pagina 458 era vorba despre un document secret: 
„Dintre toate materialele depozitate la Biblioteca 
Naţională, cel mai important este o selecție de documente 
denumită Dosare Secrete. Aceasta a fost copiată pe 
microfișe. Până de curând însă, nu era decât o fişă 
zdrenţuită cu coperte cartonate, ce conținea file de hârtie 
individuale, precum extrase din ziare, scrisori lipite pe foi 
de hârtie, broșuri, arbori genealogici și pagini din alte 
publicații. Unele pagini dispăreau din când în când. Altele 
apăreau în locul lor. În alte locuri erau scrise de mână 
amendamente și adăugiri”. 


Din Sângele Sfânt și Sfântul Graal, de Michael Baigent, 
Richard Leigh și Henry Lincoln, p. 115 


— Futch, eu sunt. Te sun de la Roma. 

— Nu încetezi să mă uimești... răspunse el cu o veselie 
forțată. Ce mai e pe acolo? 

— Nu am reușit să vizitez nimic. Am căutat o carte. 

— Şi ai găsit-o? 

— Da, dar nu e ce mă așteptam eu. 

— Dar la ce te așteptai? 

— Credeam că voi descoperi ceva... 

— Şi era goală sau ce? 

— Nu, era doar un manuscris plin de subiecte amestecate. Ca 
un album cu poze, tăieturi din ziare, descrieri... 

Vera nu prea știa dacă să îi spună toate teoriile și bănuielile 
ei. 

— De fapt, pare să fie destul de mult. 

— E doar o grămadă de aiureli inventate, iar paginile de la 
început și de la sfârșit sunt rupte. 

— Ce te face să crezi că-s aiureli? 

— Niciunul dintre lucrurile descrise în manuscris nu există în 
realitate. După ce am transcris cât am putut, am stat toată 
noaptea să caut pe internet. Cartea se referă la sute de 
artefacte, locuri, nume istorice, arbori genealogici, evenimente 
și teorii, dar nu există nicio dovadă concretă că a existat cu 
adevărat ceva din toate astea. Altfel, poate sunt complet 


amestecate în mituri și legende. 

— Dac-ar ști tatăl tău că faci cercetare pe internet, te-ar 
dezmoșteni. 

— N-am avut de ales, și-apoi el... 

Vera fu cât pe ce să îi spună că o dezmoștenise deja, dar - 
când își aminti ce se întâmplase cu el - gluma i se păru de prost 
gust. Așa că spuse altceva: 

— Fiecare generaţie cu metodele ei. 

— Cum se numește cartea? 

— Nu-i o carte, ci un manuscris needitat. Nici măcar nu mi- 
am dat seama care e subiectul principal care leagă totul. 

— Nu are un nume? 

— Nu, doar un număr de catalog. Bibliotecarii care l-au găsit 
întâmplător l-au poreclit Labirintul de pergament. Nu e decât o 
copie. Și asta-i tot ce știu. 

— Are măcar vreun soi de ilustrație pe copertă? 

— Da, un fel de labirint. Sau mai degrabă o meandră. O 
spirală în linii drepte, cu opt colțuri. Deasupra ei scrie „lad”, 
dedesubt „Rai”, iar la mijloc „Poarta Taenarului”. 

— E absolut de ajuns. 

— Ce vrei să spui? 

— E logic. Conţinutul e codificat - în scopul descris pe 
copertă. 

— Cum ţi-ai dat seama? întrebă Vera bănuitoare. 

— Cuvântul „meandră” e folosit pentru cotiturile complexe 
ale unui râu pe toată lungimea lui. Termenul provine din greaca 
veche - era numele râului Maiandros, cunoscut acum drept 
Buyuk Menderes în Asia Mică. Mai simplu spus, o meandră este 
forma șerpuită și complexă a unui râu, ca și când acesta s-ar 
răsuci într-un labirint. Simbolul de pe copertă ar putea indica 
un drum sau un râu, poate chiar un labirint. Dar probabil că 
indică un rău-labirint. Gândind cu voce tare, Futch accentuă 
ultimele cuvinte: Dar dacă e în mijlocul copertei așa cum spui și 
e numită „Poarta Taenarului”, atunci râul trebuie să fie Styx, 
care separă Regatul de Sus de cel de Jos. Poarta trebuie să fie 
undeva între ele. Ai spus că meandra are opt colțuri, nu? 

— Da. 

— Păi, atunci, totul se potrivește! Deci are șapte laturi plate. 
Styxul înconjoară Hadesul exact de opt ori. Asta-i labirintul 
tău... și la mijloc e ceva ascuns. Singurul lucru pe care nu-l 


înţeleg este de ce iadul și raiul sunt inversate... 

— Bine, dar tot nu pricep... 

— Majoritatea oamenilor cred că raiul e deasupra. 

— Haide, Futch, atâta lucru știu și eu. Dar, revenind puţin, ce 
vrei să spui cu Regatele de Sus și de Jos și cu poarta aceea? 

— Poarta Taenarului nu e o poartă oarecare, ci a fost 
cunoscută din cele mai vechi timpuri drept intrarea în Lumea 
Cealaltă. 

— Da, numai că nu există Lumea Cealaltă. Știu că nici tu nu 
crezi în ea. Așadar, ce-ar fi să-mi spui direct încotro baţi? 

— Din câte îmi dau seama din tot ce mi-ai spus despre 
manuscris, cred că e o carte-labirint. Au fost descoperite câteva 
cărți de felul ăsta din Evul Mediu. Răspunsul se află în centrul 
labirintului. 

— Dar care este întrebarea? 

— Judecând după cum ai descris coperta, bănuiesc că e un 
labirint alcătuit din indicii, un fel de hartă care duce într-un loc 
anume. Dacă-l iei ca atare, atunci locul unde te duce pare să fie 
sub pământ. 

— Dar presupusele „indicii” - artefactele descrise în carte - 
nu există. Ti-am spus, le-am verificat. 

— Bineînţeles că nu există - la urma urmei, e o hartă secretă. 
Dacă ar fi să faci o hartă către o comoară ascunsă, n-ai folosi 
semne evidente, nu-i așa? Și nici nu i ai pune numele „Harta 
comorii”. Hărțile de acest fel sunt numai pentru anumiţi ochi. 
Oamenii care cunosc codul îi pot descifra semnificaţia și îi 
recunosc indiciile. 

— Un cod secret! Vera râse zgomotos și zise: Am uitat că ești 
un vânător de comori înrăit. Tu vezi hărţi ale comorilor oriunde 
te uiţi. 

— Am fler pentru asta - și experienţă. Asta e o ghicitoare și 
noi îi vom da de cap. Oamenii creează ghicitori pentru ca alţii 
să le rezolve. Chiar dacă nu credem, până la urmă toţi gândim 
mai mult sau mai putin la fel. Mai ales acum, în această lume a 
matricelor... 

Ascultându-l, Vera începea să înţeleagă de ce Asen Litovski - 
sau „Futch”, cum îl porecleau colegii - era atât de căutat, nu 
numai în lumea clandestină a contrabandei cu antichităţi, ci și 
în cercurile academice. 

Futch era unul dintre cei mai cunoscuţi căutători de comori 


din Bulgaria, poate fiindcă era diferit. Nu săpa numai pentru 
bani, ci și pentru senzaţie. Pentru emoția rezolvării unui mister 
vechi de o mie de ani sau pentru a descoperi ceva rămas ascuns 
timp de secole întregi. I se mai spunea și „Radar” în cercurile 
clandestine, pentru abilitatea lui incredibilă de a găsi datele 
chiar și atunci când nu avea indicii evidente. 

Arheologii - chiar și profesorii eminenţi - îl angajau ca să 
conducă săpăturile. Îi plăteau cheltuielile de deplasare, diurne 
și un salariu - însă în bugetul lor era întotdeauna vag denumit 
ca „expert”. Personal, Futch prefera să se afle de partea „bună” 
a baricadei. Arheologii își șopteau unul altuia cu mândrie că 
Futch îi ajutase. Însă munca lui era tăinuită. 


— Şi? întrebă Vera după o scurtă pauză. 

— După cum spuneam, cred că manuscrisul este un fel de 
algoritm codificat care arată drumul către ceva... Styxul, Poarta 
Taenarului. Sunt un fel de metafore. Poate e o comoară ascunsă 
în labirint! Și, după tot ce am spus, trebuie să fie sub pământ. 
Nu-ţi face griji, săpăturile la adâncime nu sunt o problemă 
pentru mine. 

— Şi atunci, de ce nu poate fi interpretată literal drept 
„Calea spre Regatul de Jos”? 

— Crezi că Regatul de Jos există în realitate? 

— Nu. 

— Atunci, din pricina asta. 

— Dar cum îţi explici amestecul de detalii inventate care nu 
par să aibă vreo legătură? 

— Spui că artefactele pe care le-ai căutat nu par să existe cu 
adevărat și că în manuscris e vorba despre distrugerea lor... 
Poate că cel care a descris în carte aceste vestigii le-a și 
distrus, ca să nu le mai găsească nimeni. Când urmezi pereţii 
unui labirint, ajungi în centru. Dar dacă distrugi pereţii, 
distrugi și calea spre centru. Dacă indiciile descrise în carte au 
fost deja distruse, atunci singura cale de a te întoarce oriunde 
ar fi locul spre care arătau ele este prin manuscris. Sau 
presupun că ai putea să dai de centrul labirintului din 
întâmplare. Nu era niciun artefact pe care să-l recunoști? 

— Doar câteva la sfârșit. 

— Ei, tot e mai mult decât nimic! Chiar și două artefacte sunt 
suficiente ca să știm că labirintul de indicii nu e doar un 


amestec haotic. Indiciile au fost distruse intenţionat, după ce 
au fost codificate într-o listă secretă. Astfel, manuscrisul este 
singura hartă către locul unde... 

Se făcu liniște, de parcă linia ar fi fost brusc deconectată. 
Vocea nesigură a Verei sparse în cele din urmă tăcerea: 

— Te pricepi la asta, nu glumă! 

— Fiecare cu meseria lui... 

— Ei bine, ar trebui să închid. La urma urmei, sun de la 
Roma... 

— Stai o secundă. Tocmai mi-am amintit. Simbolul de pe 
copertă ar trebui să indice direcţia către centrul labirintului. 
Din tot ce am vorbit, se pare că indiciile din manuscris duc spre 
o poartă. Vocea lui pieri o clipă înainte de a continua: Eu doar 
gândesc cu voce tare. Dar dacă această carte e într-adevăr un 
labirint cu indicii ascunse, atunci ar trebui să te întorci mâine 
și să transcrii tot ce se află în ea în detaliu, chiar dacă e 
adevărat sau nu. 

— Nu pot. Mâine-dimineaţă mă întorc la Sofia. 

— Dar... 

— Trebuie să mă întorc urgent. Nu vreau să mă cert. Mă duc 
la culcare. 

— Noapte bună! 


PESTELE 


La pagina 459 era vorba despre pesti: 

„Dacă oamenii nu erau pești, atunci Apostolii nu ar fi 
fost denumiți «Pescarii de Oameni».5 Asemenea pesti 
hrănesc omnipotența Celui Atotputernic; asemenea pești 
înoată în răul botezului; asemenea pești pot fi prinși în 
cârligul credinței și în plasele învățăturilor sfinte”. 


Sfântul Bruno Signiensis, Matei lv., p. 18 


Din clipa în care cobori din pat, Vera auzi clar cozile de pește 
fluturând prin aer. Deși știa că porniseră deja spre adâncimi 
tăcute. 

Apăsă clanţa încet ca să nu scârţâie și trase cu ochiul prin 
ușa întredeschisă a camerei de spital. 

La început i se păru că tatăl ei doarme. Faţa lui părea calmă, 
avea ochii închiși și trupul relaxat. In liniște, mergând aproape 
în vârful picioarelor, intră în cameră și se așeză lângă pat. 
Mâinile lui stăteau pe lângă trup, palide, zbârcite și acoperite 
de pete mici, maronii. Degetele i se mișcau mecanic din când în 
când. Se întrebă dacă să le atingă și chiar ridică mâna, însă 
apoi o lăsă pe pat. Nu se simţea bine să își atingă propriul tată. 
Nu o mai făcuse de atât de mult timp! 

Camera goală, cu pereţii goi, părea tristă și stingheră. Ar fi 
părut chiar o morgă dacă nu exista monitorul de deasupra 
capului său, emițând sunete scurte. 

Vera închise ochii și fredonă încet o melodie pentru el. 

Buzele tatălui ei se mișcară ușor. 


7 Din timpuri străvechi, poate chiar înainte de Babilon, oamenii 
au fost închipuiţi sub formă de pești, iar zeitățile lor drept 
pescari. De la începuturile creștinismului, lui Hristos i s-a spus 
Pescarul. Același epitet era folosit și pentru Orfeu. (n.a.) 


— Cânţi frumos. 

— Nu-mi place să cânt. 

— De ce? 

— Mama cânta atât de frumos... ori de câte ori îmi era frică, 
sau eram singură, sau mă durea ceva. Așa că o aud pe ea atunci 
când cânt. Și retrăiesc moartea ei, iar și iar... 

Ochii i se umplură de lacrimi în timp ce spunea ultimele 
cuvinte, și obrajii i se aprinseră. Profesorul nu o mai văzuse 
plângând de când era copil. Vera învățase să își ascundă 
emoţiile sub o mască rece de indiferență. Nu plânsese nici 
măcar la înmormântarea mamei ei. Profesorul pipăi pătura de 
un albastru-deschis, îi găsi degetele subțiri și i le strânse. 

— Toţi ne ducem... într-o bună zi. Dacă asta te face să te 
simţi mai bine, imaginează-ți că mergem într-un loc mai bun. 

— Astea-s prostii! strigă ea nervoasă, trăgându-și mâna și 
mutându-se de lângă pat. Astea-s aiureli inventate pentru 
manipularea maselor, ca să le împiedice să creeze probleme în 
sistem. Ca să îi ajute pe oameni să își înghită necazurile, în loc 
să lupte să le depășească. Fiindcă îţi plac atât de mult citatele 
biblice, uite unul pentru tine: „Calul este pregătit pentru ziua 
bătăliei, dar victoria e de la Dumnezeu!” Religiile răpesc 
omului dorinţa de a lupta. Totul se află în mâinile noastre, 
tată... în mâinile noastre. Noi hotărâm rezultatul. Cu cât îţi dai 
seama de asta mai repede, cu atât poţi face mai multe pentru 
tine însuţi. 

Vera își striga furia nu din pricina cuvintelor tatălui ei, ci din 
cauza faptului că atât de mulţi oameni își acceptau sfioși 
soarta, în loc să încerce să o schimbe. În ultimele luni de viaţă, 
mama ei - ajunsă piele și os - își petrecuse ore întregi pe 
băncile bisericilor, pupând degetele grase ale preoţilor, ţinând 
post, murind de foame, lăsând monede la picioarele icoanelor 
pictate. Plângea și se ruga. Odată, fiindcă nu reușea să aprindă 
o lumânare, mama ei crezuse că e un semn că sfârșitul era 
aproape - și aproape abandonase lupta înainte de vreme. În 
perioada aceea, ceva se schimbase în Vera. Întorsese spatele 
religiei și nu mai aprinse niciodată o lumânare într-o biserică. 

O vreme, Vera se plimbă nervoasă prin camera de spital; în 
cele din urmă se opri în faţa ferestrei, privind afară ca un 
animal în cușcă. Jos, la distanţă, siluetele mici, abia vizibile, ale 
oamenilor alergau în toate direcţiile. 


— Și nu ne ducem nicăieri. Suntem aici, acum, asta-i tot, 
adăugă ea. 

— Vera, deseori, singurul lucru pe care îl putem controla e 
propria atitudine cu privire la viaţă. 

— Știu. Asta-i tot ce avem aici pe pământ. Se întoarse spre 
tatăl ei și îl privi în ochi, adăugând: Ești profesor de arheologie. 
Creștinismul i-a fost impus civilizaţiei pentru că oferea o cale 
convenabilă de a întări autoritatea, asta știm amândoi. E un 
amalgam alcătuit în grabă de legende păgâne pe jumătate 
uitate, păstrate în conștiința oamenilor și adaptate mai târziu 
drept o formă de guvernământ. 

— Chiar dacă ar fi așa, religia încă funcţionează pentru mulţi 
oameni. Pentru unii, e ultima lor speranţă. De ce să furi căldura 
într-o zi lipsită de suflet? Și îmi cam place ideea de mântuire. 
Chiar vreau să cred. 

Zâmbetul ușor al tatălui ei se schimbă într-o grimasă și tot 
trupul i se cutremură. 

— Aaa, au! se tângui el. 

Vera ridică din umeri neputincioasă. 

— Tocmai ai suferit o operaţie serioasă, probabil e absolut 
normal să ai dureri. 

Întotdeauna e înspăimântător când trebuie să îţi îmbărbătezi 
propriii părinţi. 

Vera își simţi telefonul vibrând în buzunar. Era Futch. 
Răspunse în șoaptă: 

— Te sun mai târziu. 

— Am vrut doar să-ţi spun despre tăbliță... Ar putea fi mult 
mai importantă decât crezi. 

— Poftim? 

— Tăbliţa de aur pe care m-ai rugat s-o datez și s-o descifrez. 

Vera își aminti că, în urmă cu câteva zile, îi trimisese 
fotografiile cu tăblița de aur pe care le făcuse cu telefonul în 
depozitul din Moscova. leși pe hol cu telefonul la ureche. 

— Ai reușit s-o citești? șopti ea, de parcă se temea că 
asistentele îi vor fura secretul. 

— Nu chiar, dar mă apropii. 

— Atunci, care-i marea veste? 

— Trebuie să vii să vezi ceva... Cred că s-ar putea dovedi a fi 
unul dintre cele mai preţioase obiecte de origine tracică găsite 
vreodată. 


— Despre ce vorbești? 

— Tăbliţa e un fel de Piatră din Rosetta tracicăt, ceva ce 
experții au căutat timp de secole la rând ca să-i ajute să 
interpreteze limbile necunoscute, inclusiv Linear A și limba 
tracică. 

— Ești la atelier diseară? îl întrebă Vera. 

— O să te aştept. 

Vera închise telefonul și se strecură înapoi în cameră cu o 
expresie vinovată pe faţă. 

— Pari îngrijorată. Cu cine vorbeai? întrebă el. 

— Cu un prieten... 

— Mă doare atât de mult că n-ai încredere în mine. 

— Nu m-ai sprijinit niciodată în munca mea. 

— Eşti prea dornică să supravieţuiești în lumea în care trăim. 
Societatea îi mănâncă mereu pe pâine pe oamenii ca tine - ești 
mult prea dură și greu de mistuit ca să te poată înghiţi. 

— Nu mă deranjează lucrul ăsta; întotdeauna mi-a plăcut să 
fiu puţin diferită. Doar copiii vor să fie la fel ca toată lumea. 

— Nu poţi să funcţionezi în afara societăţii în care trăieşti - 
chiar dacă nu-ţi place. Altfel, ești ca o floare frumoasă care 
înflorește în întuneric. Crești, trăiești și mori ca toţi ceilalţi, dar 
viaţa ta nu are niciun sens. 

Tăcură amândoi. Vera se prefăcu că scotocește în geantă 
după ceva. Apoi începu să privească în jurul ei prin cameră. 
Tatăl ei, care o cunoștea mai bine decât voia ea să recunoască, 
știa ce înseamnă acest lucru. 

— Vrei să mă întrebi ceva. 


s Piatra din Rosetta este una dintre cele mai importante 
descoperiri arheologice făcute vreodată. A fost găsită în 1799, 
în timpul excavărilor din apropierea portului orașului Rashid 
(Rosetta), pe Nil. Bucata neagră de piatră, ce datează din anul 
196 Î.Hr., cântărește aproape 750 de kilograme, iar pe ea sunt 
reproduse trei traduceri ale unui singur fragment: două în 
scriere egipteană (hieroglife și limbaj popular) și una în limba 
greacă clasică. Comparaţia între textele în egipteană și greacă 
le-a permis oamenilor de știință să descifreze hieroglifele 
egiptene pentru prima dată. Din 1802, Piatra de la Rosetta a 
fost găzduită de British Museum, unde este expusă. Azi a 
devenit un sinonim pentru orice cheie de descifrare a unei limbi 
necunoscute. (n.a.) 


— Nu acum. 

— Haide, întreabă-mă. O să-mi distragă atenţia de la durere. 

— Încă mai caut dovezi ale civilizaţiei dispărute... meandriţii. 

— Te referi la populaţia eneolitică dispărută din Balcani după 
ce și-a distrus propriul ţinut? 

— Exact... M-am gândit în ultima vreme că e posibil să nu fi 
dispărut cu totul. Au fost prima și cea mai dezvoltată civilizaţie 
despre care avem dovezi! Știau prea multe ca să dispară pur și 
simplu. 

— Deci crezi că ai descoperit o Atlantidă tracică? 

— Nu mă lua peste picior. Încă n-am găsit nimic... Cred doar 
că oamenii de știință se înșală complet când spun că această 
cultură a dispărut la începutul mileniului al IV-lea î.Hr., că a 
apărut de nicăieri și că a dispărut apoi în neant... Sunt sigură 
că au supravieţuit. Poţi să-ţi dai seama după ideile lor, care s- 
au păstrat și s-au transmis în timp până la noi, și mai ales după 
simbolurile lor, care se regăsesc în civilizațiile învecinate. 

— Vera, procesul migraţiei umane și al transferului cultural 
lasă în mod firesc mai multe vestigii tangibile decât o duzină de 
simboluri. 

— Dar vorbim despre cele mai importante vestigii ale lor, 
semnele-cheie ale cunoștințelor lor. Vera își mușcă buza de jos 
o clipă, apoi adăugă: Dar mai era ceva despre care voiam să 
vorbim. Mă simt bombardată de nenumărate date și semne... 
Nu cred în coduri secrete, dar după ce am văzut atât de multe 
coincidente... 

— Ce-ar fi să-mi spui direct încotro baţi? 

— Am senzaţia... Am un sentiment ciudat că meandriţii au 
supravieţuit undeva în Bulgaria. Neatinși de milenii. Cei care 
nu au fugit. 

— Dar unde? 

— Nu știu... Dar dacă sunt încă aici, asta ar explica de ce nu 
avem nicio mărturie a unei migrații în masă. 

— Dar nu există nicio dovadă că au fost masacrați, în afară 
de două sau trei case arse. 

— Cei care au supravieţuit sunt încă în viaţă. 

— Cum poţi să ascunzi o rasă întreagă milenii la rând? 

— Ori undeva foarte sus, ori undeva în adânc, răspunse Vera, 
căreia nu-i venea să creadă ce cuvinte rostește. 


ȘI MAI MULIE DOVEZI 


Pe pagina 460 erau înregistrate următoarele date: 

Omul de știință german, Adam Falkenstein, expert în 
limba și cultura sumeriană, sprijină argumentele aduse de 
doctorul Nicolae Vlasa, care a condus excavările de la 
cultura Vinca, cum că tăblițele cioplite din Balcani conțin 
simboluri ce amintesc de semnele cretane si 
mesopotamiene. În 1967, Sinclair Hood, directorul Școlii 
Britanice de Arheologie din Atena, scria în importanta 
revistă academică Antiquity: „Simbolurile de pe tăblițele 
de la Vinca sunt atât de asemănătoare celor de pe tăblițele 
mai timpurii de la Uruk, încât poti fi sigur că obiectele din 
ambele locuri sunt împrumuturi... Pe lângă aceasta, forma 
tăblițelor și modul de divizare a simbolurilor cu linii 
cioplite sunt analoage”. Hood nota și faptul că zeci de 
simboluri prezintă analogii cu sistemele de scriere cretane. 
Doi ani mai târziu, peste o sută de obiecte acoperite cu 
simboluri asemănătoare au fost descoperite în Bulgaria. 
Lumea a fost șocată atunci când datarea cu carbon a 
dovedit în mod categoric faptul că simbolurile de la Vinca 
și din Bulgaria sunt cu cel puțin 2 000 de ani mai vechi 
decât simbolurile cretane și mesopotamiene. Timp de zeci 
de ani, nimeni nu a îndrăznit să mai vorbească despre 
sistemul de scriere al Primei Civilizaţii. 


Începea să se întunece. Doar o fâșie violetă și estompată a 
asfinţitului întrerupea cenușiul monoton al cerului. Soarele era 
ascuns acum dincolo de oraș, încălzind deja ţinuturile de 
dincolo de orizont. Luna și stelele nu apăruseră încă. 

Vera privi în jur. După ce se asigură că era singură pe strada 
prăfuită, deschise o poartă, care se tângui ca un motan, și se 
strecură repede în curte. Avea senzaţia că cineva o urmărește 
îndeaproape, încercând să îi prindă umbra. Așa se simţea de 
când scăpase ca prin minune din Regatul de Jos, când fusese 
scoasă din râul Moscova. 

Topăi pe lângă casă spre capătul curţii, unde o altă ușă 
ducea spre atelierul lui Futch. Puse mâna pe clanţă, dar ușa era 
încuiată. Pentru că nu se vedea nicio sonerie, bătu la ușă. Nu 
răspunse nimeni, așa că bătu din nou. Ciocănitul metalic 


răsuna surd în tăcere. 

Apoi, îi sună telefonul. Era Futch. 

— Unde ești? îl întrebă ea nervoasă. 

— Tu băteai acolo ca nebuna? 

— Mai aștepți pe cineva? 

— Nu poţi să fii niciodată suficient de precaut! 

Vera auzi un huruit precum oftatul unui uriaș de fier. Ușa se 
deschise, dezvăluind o scară largă de cărămidă. Incepu să 
coboare, ghidându-se după un șir de becuri electrice slabe și 
încercând să nu atingă pereţii soioși sau pânzele de păianjeni 
care atârnau la colţuri. Când ajunse la ultima treaptă se opri, 
cu respiraţia tăiată de mirare. Ultima oară, Futch nu o lăsase 
să intre atât de mult în bârlogul său. 

Ușile atelierului lui erau deschise. Acum își dădea seama 
Vera de ce îl ţinea atât de bine ascuns. În mijlocul camerei 
mari, sub un tavan jos și nefinisat, se aflau două mese de metal 
una lângă alta, ca în biroul unui medic veterinar. Mesele erau 
acoperite cu ziare curate, pe care Futch așezase obiecte și 
monede vechi, acoperite încă de pământ și de noroi de la 
excavări. Erau luminate de lămpi strălucitoare, atârnate de 
tavan. Pe pereţi se aflau rafturi pline cu descoperiri arheologice 
- era evident că obiectele fuseseră procesate și înregistrate. 
Unele se aflau în pungi transparente de plastic, cu un bilet pe 
care erau notate locul și data la care fuseseră descoperite, ca 
într-un laborator criminalist; însă aici, indiciile nu erau probele 
vreunei infracţiuni, ci vestigii istorice. Antichităţile nedatate 
erau mai puţin valoroase, de aceea era esenţial să înregistrezi 
informaţia despre locul descoperirii, situl arheologic și 
adâncimea solului. Pe lângă monede și bijuterii, tot felul de 
obiecte mai mari - precum altare, farfurii, sfeșnice de argint, 
arme, fragmente din care de luptă și zale - erau împrăștiate 
haotic pe podea și prin colțuri. Lumina era blândă, iar aerul era 
uscat și deionizat ca într-un muzeu, pentru ca obiectele fragile 
să poată fi păstrate. 

Futch zâmbi când o văzu. Apoi, de teamă că satisfacția lui 
era prea evidentă, se aplecă și bâjbâi pe lângă șiretul de la 
pantofi. 

— Costisitoare pasiune! comentă Vera. 

— Asta nu-i nimic. Nu uita că vocea bunicii mele călătorește 


prin cosmos, acolo sus, pe Voyager” Imaginează-ţi numai 
drepturile de autor intergalactice! 

Vera se uită la el nedumerită. 

— Da, sigur! răspunse ea suspicioasă. Orice copil de cinci ani 
din Bulgaria știe a cui e vocea aceea. 

— Poate că știu, poate că nu. Poţi oricând să te duci și să 
verifici. 

Vera se încruntă și continuă să privească prin atelier. 

— E o investiţie - dar face fiecare bănuţ, adăugă el. 

Două monitoare de 50 de centimetri luminau biroul din fața 
lui. Futch se uita la pozele de pe ecran. 

— Nu te temi că aș putea să te dau de gol? 

— Sunt sigur că n-ai s-o faci, pentru că eu știu despre Piatra 
ta din Rosetta. 

Apăsă un buton de pe tastatură și imaginile de pe ecran 
dispărură. Futch se întoarse apoi spre Vera. 

— Pot să găsesc un cumpărător pentru tabletă imediat, dacă 
vrei, zise el. Apoi ezită puţin înainte să adauge: Oamenii caută 
un artefact tracic bilingv ca acesta de secole întregi. Ar putea fi 
cheia care să descifreze sistemul de scriere preistoric folosit de 
civilizaţia eneolitico-calcolitică dispărută din Balcani. 

— Vorbești despre meandriţi? 

— Ah, scuze, uitasem că ai inventat numele ăsta pentru ei pe 
când făceam cursul de preistorie. Zâmbind, Futch continuă: 
Spune-le cum vrei, asocierea cu ei face ca tableta să fie de trei 
ori mai valoroasă. 

— Futch, nu caut cumpărător... Spune-mi ce ai descoperit 
despre ea. 

Vera se uită la ceas. Era deja 20.15. 

Era evident că Futch se bucura de curiozitatea ei 
nerăbdătoare. Intinse mâna spre muntele de sticle de sub 
birou, apucă o bere desfăcută și bău încet câteva guri. 

Nasul era cea mai frapantă trăsătură de pe faţa lui, nu 
fiindcă era deosebit de mare, ci fiindcă oasele rupte cândva 
formau o umflătură ușoară pe mijloc, care îţi atrăgea atenţia. 


s Cele două navete spaţiale Voyager lansate în 1977 purtau 
sunete și imagini selectate pentru a înfățișa diversitatea vieții și 
a culturii omenești. înregistrările muzicale includeau un cântec 
popular bulgar din Munţii Rodopi, „Izlel e Delyo Hajdutin“, 
cântat de Valya Balkanska. (n.a.) 


Ochii lui rotunzi se bulbucau deseori, holbându-se la 
interlocutor. Barba îi creștea în smocuri, având locuri unde 
părul nu creștea deloc. 

— Şi acum unde se află minunea asta de aur? întrebă el. 

— Nu știu. 

Sprâncenele lui Futch se adunară încruntate, iar ochii i se 
fixară pe ecran. 

— Analiza mea comparativă indică faptul că asta e una dintre 
cele mai vechi tăblițe de aur din lume cu simboluri gravate, 
anunţă el. 

— De ce te-ar mira lucrul ăsta? La urma urmei, s-a dovedit 
deja că meandriţii, mai ales cei care locuiau la Varna 
Necropolis, au fost printre primii aurari ai lumii. 

— Sigur că știu asta. Însă sună atât de uimitor, încât abia 
dacă pare posibil. 

— Uimitor sau nu, e adevărat. 

Futch mișcă degetele pe tastatură, apoi apăsă „Enter” și 
așteptă. 

Pe ecran se deschiseră mai multe ferestre, fiecare arătând 
circa o duzină de obiecte de piatră și de ceramică: tăblițe 
gravate, figurine umane, peceţi și vase. Toate obiectele aveau 
simboluri și pictograme necunoscute de omul modern. Vera 
recunoscu imediat artefactele civilizaţiilor de la Vinca, 
Karanovo, Gradeshnitsa și Lepenski Vir, dar văzu și un vas 
inscripţionat cu Linear A de la Yambol. Studiase cu atenţie 
aceste fotografii după ce îl rugase pe Futch să i le trimită prin 
e-mail cu câteva zile în urmă. Multe dintre simboluri erau 
identice cu hieroglifele egiptene, iar altele coincideau aproape 
100% cu zeci de simboluri din sistemul de scriere cretan, 
Linear A.% Unii oameni de știință dăduseră diverse explicaţii 
pentru asemenea coincidenţe uimitoare, susținând că exista o 
limită fizică a numărului de combinaţii între linii și cercuri pe 
care le putea crea mâna omului, motiv pentru care simbolurile 
din diversele sisteme de scriere, fără legătură între ele, se 


% Harald Haarnan de la Universitatea din Helsinki a descoperit 
peste 50 de simboluri comune pentru Linear A și simbolurile 
lineare balcanice ale Culturilor de la Vinca, Gradeshnitsa și 
Karanovo, ceea ce l-a determinat să ajungă la concluzia că un 
număr atât de mare de asemănări nu putea exista din 
întâmplare. (n.a.) 


asemănau uneori. Dar, dacă așa stăteau lucrurile, de ce 
simbolurile preistorice din Europa Antică nu aveau nimic în 
comun cu simbolurile chinezești și maya, care conţineau 
combinaţii aproape infinite de linii și de curbe? De ce 
simbolurile balcanice semănau atât de mult cu cele egiptene și 
cretane, care apăruseră la o mie de ani după dispariţia 
misterioasă a meandriţilor? 

Futch stătea nemișcat în faţa ecranului, uitându-se la 
simboluri. Doar ochii i se mișcau, mutându-se de la un obiect la 
altul. Din când în când, încadra câte unul într-o fereastră, ca să 
îl separe de celelalte artefacte de lut. Folosind programe 
speciale, aranja imaginile într-un tabel de pe partea stângă a 
ecranului, apoi se întorcea pe partea dreaptă și deschidea un 
fișier nou. Vera își recunoscu propriile fotografii cu tăblița de 
aur, dar nu spuse nimic. Aștepta să vadă ce avea să facă Futch 
mai departe. 

Acesta  sublinie un număr de simboluri din  șirurile 
neîntrerupte cu caractere gravate de pe tăbliță. Odată ce le 
aranjă în tabelul din stânga, deveni foarte clar că fiecare simbol 
de aur avea un corespondent printre simbolurile de piatră sau 
de ceramică. 

— Uimitor! exclamă Vera. Crezi că aparţin aceluiași scris? 
Din câte îmi dau seama, tăbliţa aceea de aur nu poate fi mai 
veche de mileniul al II-lea î.Hr. 

— Mai exact, datează din perioada dintre secolul al XII-lea și 
al XIV-lea î.Hr. 

— Cum poţi fi atât de sigur? Simbolurile pe care tocmai le-ai 
pus în tabelul din stânga au fost create acum 7 500 de ani de 
către meandriţi... 

Vocea i se pierdu într-un torent de gânduri. Folosind 
programul acesta, Futch organizase probele adunate cu grijă 
de Vera și descoperise legături care ei i-ar fi luat ani întregi de 
analiză ca să le descopere. Acum realiza euforia lui Futch din 
ultimele zile: tăblița de aur era dovada că, pe vremea lui Orfeu, 
cineva în Tracia folosea simbolurile și sistemele de scriere 
create de meandriţi cu mii de ani înainte. Acest lucru dovedea 
că meandriţii nu dispăruseră, pur și simplu, fără urmă - și 
confirma ceea ce încercase să îi spună tatălui ei mai devreme. 

— Încă nu sunt absolut sigur, răspunse Futch clătinând din 
cap și uitându-se uimit la ecran cu ochii mari. Dar, după 


părerea mea, același text e scris pe ambele laturi ale tăbliţei, 
folosind două sisteme de scriere separate, din două ere diferite: 
odată cu simbolurile Primii Civilizaţii pierdute și o dată în limba 
tracică. Dacă e adevărat, atunci e ca Piatra de la Rosetta. 
Bănuiesc că cineva încerca să arate legătura dintre ele. Dar, 
așa cum spuneam, tot nu sunt sigur. Poate că tăblița era menită 
să fie citită de ambele culturi... Dar cum ar fi asta posibil din 
moment ce una dintre cele două culturi a dispărut cu două mii 
de ani înainte ca cealaltă să apară? 


Vera îi urmări prudentă șirul gândurilor, încă neconvinsă că 
putea să aibă încredere în Futch și în programul lui. Însă 
asemănările dintre simboluri erau vizibile cu ochiul liber, 
confirmând din nou coincidenţa dintre câteva pictograme pe 
care le observase la Moscova. 


Futch schimbă imaginile din stânga monitorului. În locul 
pictogramelor inscripţionate pe lut, alinie acum o serie de litere 
în șiruri neîntrerupte. Unele fuseseră cioplite în tăblițe de aur, 
altele în pietre, stânci, altare sau vase de ceramică. 

Printre artefacte, Vera remarcă diversele tăblițe orfice de aur 
și o piatră de mormânt nedescifrată, pe care se afla o inscripție 
tracică din secolul al VI-lea î.Hr. Și care era acum expusă la 
parterul Muzeului de Arheologie din Sofia. O altă imagine arăta 
o gravură din secolul al V-lea î.Hr. De pe un inel de aur din 


satul Ezerovo, scrisă tot în limba tracică nedescifrată.*! Literele 
erau clare și mai mult ca sigur erau în greacă, amestecate cu 
puţină slavonă veche și coptă. Deși simbolurile erau familiare, 
cuvintele pe care le formau rămâneau un mister. Cu toate 
astea, cel mai remarcabil artefact era o tăbliță de piatră care 
conţinea 929 de litere, găsită în apropiere de satul Gela”, un 
cătun din Munţii Rodopi, din sudul Bulgariei, considerat locul 
nașterii lui Orfeu. Mai erau și două tăblițe orfice de aur 
cunoscute drept A3 de la urii și Bl de la Magna Grecia. Vera 
nu recunoștea niciuna. 

Își dădea seama încotro se îndrepta Futch cu această 
comparaţie. Toate inscripţiile tracice pe care le înșiruise în 
tabel nu fuseseră încă descifrate de istorici. Existau numeroase 
interpretări și niciuna nu era satisfăcătoare. Oamenii de știință 
presupuneau că acele inscripţii erau mesaje orfice scrise în 
alfabete împrumutate de la culturile învecinate, precum cel 
grec, cel din limba coptă și câteva adaptări locale. Alţi 
teoreticieni susțineau chiar că inscripţiile fuseseră scrise 
înainte de inventarea alfabetului grecesc, așadar simbolurile nu 
ar fi putut fi create de greci.% 


” Din Orfeu tracul, de V. Fol, p. 31 (n.a.) 

% N. Gigov a descris și a studiat în detaliu această inscripţie în 
cartea lui, Orfeu și literele. După părerea lui, Orfeu a trăit în 
secolul al XIII-lea î.Hr. și a fost conducătorul unui uriaș regat 
tracic. A încercat să unească triburile rămase, dar nu a reușit 
să se înţeleagă cu șefii acestora, motiv pentru care a fost ucis 
în cele din urmă. în perioada în care a trăit însă, el și alți patru 
adepţi apropiaţi ar fi inventat primul alfabet. Gigov susține că 
alfabetul grec este de fapt o copie a celui orfic, care reprezintă 
și sursa alfabetului chirilic de azi. Probabil că Orfeu l-a adus cu 
el într-una dintre călătoriile lui legendare, poate în Egipt sau în 
Regatul de Jos. (n.a.) 

3 În ciuda descoperirii a numeroase artefacte care poartă 
inscripţii găsite în fostele ţinuturi tracice, oamenii de știință 
susțin că tracii nu aveau un sistem de scriere. Zeci de inscripţii 
au fost găsite pe tăblițe, inele, stânci, altare, pietre de mormânt 
și vase orfice; totuși, au fost ignorate din pricina faptului că 
încă nu au fost descifrate. Legendele din Munţii Rodopi, din 
sudul Bulgariei, vorbesc despre o bibliotecă pe care tracii au 
ascuns-o între stânci (sau care a fost distrusă de dușmanii lor). 


— Se pare că susţii teoria conform căreia tracii aveau 
propriul lor sistem de scriere, glumi Vera. 

— Am văzut destule ca să știu că singurele teorii care merită 
susținere sunt ale mele. În orice caz, mă îndoiesc că vom afla 
adevărul vreodată. 

Pe partea dreaptă a ecranului, Futch puse poza făcută de 
Vera cu spatele tăbliței de aur, acoperit de simboluri ce 
aminteau de literele din Tracia și din Grecia Antică. Selectă 
simbolurile și le transferă într-un tabel separat, care evidenția 
din nou similarităţile dintre simbolurile de pe cele două ecrane. 

— Bine, hai să ne gândim o clipă, mormăi Futch, luând o 
gură de bere. Tăbliţa e făcută din două foi de aur lipite una de 
alta. Scrisul de pe o latură e clar și categoric de origine tracică, 
iar pictogramele de pe cealaltă latură sunt neolitice. 

— Poţi să descifrezi sensul? 

— Fiindcă putem traduce câteva cuvinte trace, am putea să 
ghicim sensul unora dintre pictogramele din sistemul de scriere 
necunoscut. 

— Chiar dacă oamenii de știință au descifrat deja câteva sute 
de cuvinte tracice, va fi greu să le selectezi dintr-un amestec de 
litere de pe tăbliță, declară Vera. Nici măcar nu știm în ce 
direcţie trebuie citit textul. 

— Nu-ţi face griji, deja mi-am dat seama. Lucrurile astea sunt 
floare la ureche pentru programul meu. 

— Ce program folosești de fapt? 

— Softarchei - dar nu te apuca să-l cauţi prin magazine. A 
fost dezvoltat de câţiva prieteni ai mei, programatori... pentru 
oameni ca mine, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

— Cum de te alegi tu cu cele mai bune lucruri?! 

— Destinul! îmi zâmbește întruna... 

Vera nu se putu abţine să nu râdă cot la cot cu el, în ciuda 
exasperării ei. Simţindu-i nerăbdarea, Futch îi explică pe un ton 
mai serios: 

— Programul îmi permite să compar rapid mii de combinaţii 
de cuvinte și de simboluri. Când am introdus simbolurile de pe 
tăbliță, uite ce-a rezultat: 


Stelele mortii determină  sfârșitul/inima muntelui 


Unii susțin că se afla undeva în apropiere de Belintash, un 
sanctuar tracic antic din Muntii Rodopi. (n.a.) 


(pământului)/după opt gături de sub râu/vremea celor opt 
sori/locul va păstra harta de sub stele/... în umbrele albe/binele 
(sau paradisul) îl vei afla... /templul sufletului. 


— Sunt numai aiureli! spuse Futch dezamăgit. Programul a 
devenit supraîncărcat, fiindcă cele mai multe cuvinte și 
simboluri nu se potrivesc cu sensurile cunoscute. 


CHIVOTUL 


Pagina 461 începea în acest fel: 

„Bazându-și poveștile pe sistemele de scriere antice din 
Balcanii Centrali și pe alte argumente istorice, Maria 
Gimbutas propune o reevaluare radicală a ideilor 
predominante în prezent despre definiţia civilizației și data 
apariției acesteia. Un alt om de știință, Sean Vinn, 
consideră inscripțiile aparținând Culturilor de la Vinca și 
de la Gradeshnitsa ca fiind simboluri care preced scrierea. 
În opinia lui Gimbutas și a lui Haarman, Simbolurile 
descoperite în Serbia, Bulgaria și România sunt alfabete 
reale. Cu toate acestea, majoritatea învățaților care au 
clasificat inițial simbolurile balcanice ca fiind simboluri de 
scriere adevărate credeau că acestea datau dintr-o epocă 
de după cea sumeriană, și nu cu câteva milenii înaintea 


77 


el. 


Din Civilizatiile pierdute ale Epocii de Piatră, 
de Richard Rudgely 


Două ore mai târziu 


Vera nu simţise timpul trecând - ceva ce se întâmplase rar în 
ultimele zile. De obicei alerga după timp, numărând fiecare 
bătaie a acelor ceasului ca să se asigure că încă deţinea 
controlul. 

Vera și Futch încercau de ore întregi să descifreze textul 
tracic și pictogramele neolitice de pe tăblița de aur. După zeci 
de combinaţii de cuvinte și de concepte, descoperiră în cele din 
urmă câteva grupuri de simboluri neolitice care, din păcate, nu 
aveau prea mult sens. 


Figurină de lut antropomorifă din Cultura de la 
Gradeshnitsa. Pe burta acesteia au fost gravate 
hieroglifele pentru „casă“ și „vorbă” (legătura dintre 
cele două hieroglife egiptene a fost declarată de 
doctorul S. Guide), pe care Vera și Futch le discută în 
detaliu în laboratorul lui. Pe pieptul figurinei se vede 
un semn în V, alcătuit din „cârlige în oglindă”. 


— Aceea este hieroglifa egipteană pentru „templu” și 
„Jardian”, nu-i așa? întrebă Futch, arătând către o spirală cu 
laturi drepte. 


— Da, e o meandră, un simbol inventat de meandriţi. Am citit 
de curând că în limba coptă se pronunţă Erphei. 

— Ca să vezi! zâmbi Futch. Încă o coincidenţă norocoasă. 
Așteaptă o secundă, programul o să caute și alte simboluri 
asemănătoare. 

Apăsă „Enter” și așteptă un moment. 

— Poftim. Cele mai vechi meandre cunoscute au fost găsite la 
Gradeshnitsa și pe pietrele descoperite la Lepenski Vir, care 
datează din mileniul al VI-lea î.Hr. Așa că ai dreptate când spui 
că meandriţii au creat simbolul. A fost folosit mai târziu ca 
hieroglifă de către egipteni, dar și în sistemul cretan Linear A, 
precum și în hieroglifele meroitice." Apoi adăugă cu un 


% Hieroglifele meroitice reprezintă cel mai vechi sistem de 
scriere din Africa subsahariană, creat de cultura nubiană care a 
ajuns la apogeu în secolul al XVI-lea î.Hr., pe locul Sudanului 
de azi, în sudul Egiptului. (n.a.) 


zâmbet: Programul a găsit corespondențe și cu logourile Abbott 
și Givenchy! 

— Foarte amuzant, răspunse Vera. Hai să  verificăm 
următoarele simboluri. 

Se uită la semnele de pe ecran, clătinând din cap 
nemulțumită. 

— Uite, aici sunt semnele pentru „casă” și „gură” sau „gât”. 

Simbolurile pe care le indică Vera arătau așa: 

> 

— De unde știi ce înseamnă? întrebă Futch cu uimire. 

— Asta înseamnă echivalentul lor în egipteană. Nu ţi-am zis 
teoria mea - aceea că sensurile rămân aceleași în ciuda 
metamorfozelor simbolurilor? 

— Egipt? Dar aceleași simboluri au fost folosite în Cultura de 
la Gradeshnitsa cu două milenii mai devreme. Se găseau chiar 
și pe figurinele cu Zeita Mamă, cu „gura” gravată în interiorul 
„casei”, pe curea, se minună Futch. 

li era foarte cunoscută această civilizaţie, fiindcă astfel de 
artefacte erau foarte căutate pe pieţele internaţionale. 

— Așa e! Gura este simbolul pentru „cuvânt și cunoaștere”. 
Combinarea lui cu semnul pentru „casă” indică probabil faptul 
că aceste cunoștințe sunt păstrate într-un fel de „casă”. Adu-ți 
aminte ce spunea textul tracic: „Păstrat/cuvântul ținut/adevărul 
despre ceva din munți sau de pe pământ”. Acesta trebuie să fie 
sensul pictogramelor dacă citim următoarea hieroglifă drept 
„munte”. 


— Sunt de acord. Şi uite... lângă el se află simbolul pentru 
„eternitate”, arătă Futch plin de încântare. 

Semnul cu pricina era un cerc cu un punct în interior: 
(grafic), care era flancat în ambele părți de simbolul modern al 
infinitului, un opt culcat. Futch aşteptă ca și alți echivalenți ai 
pictogramei să fie descoperiți de computer înainte de a 
continua. 

— Cel mai vechi analog a fost găsit tot la Gradeshnitsa, pe un 
vas de lut care se află acum la Muzeul din Vratsa.” Dar cea mai 


% Simbolul constă în două cercuri concentrice (simbolizând 
probabil soarele) și două spirale care seamănă cu molecula de 
ADN pe fiecare parte (semnul infinitului). (n.a.) 


cunoscută versiune a simbolului a fost descoperită în 
mormântul lui Nefertari, una dintre soțiile faraonului egiptean 
Ramses al II-lea, datând din 1310-1235 î.Hr. 

— 'Tăbliţa de aur a fost creată în perioada aceea, nu-i așa? 

— Exact! răspunse Futch. Uită-te doar pe cealaltă latură a ei 
- poţi să vezi cuvântul trac pentru „eternitate” în același loc ca 
în text! 

— Cred că visez. Ai absolută dreptate - chiar e posibil să fie o 
Piatră de la Rosetta tracică. Tăbliţa traduce pictogramele din 
cel mai vechi sistem de scriere din lume închipuit de meandriţi. 
E absolut nepreţuită. Nici nu-i de mirare că am găsit-o în 
rucsacul acelui... 

Vera închise gura, de parcă ar fi încercat să își retragă 
ultimele cuvinte. Se uită la plăcile de teracotă. 

— Rucsacul cui? 

— Al nimănui. 

— Bine, e treaba ta... Ascultă, tocmai m-am gândit la ceva. 
Textul tracic de pe tăbliță e scris în litere grecești, nu-i așa? 

Vera aprobă din cap. 

— Însă majoritatea dovezilor arată că alfabetul grec a 
devenit cunoscut în secolul al VII-lea î.Hr. 

— Dar tu crezi că tăblița e din secolul al XIII-lea sau al XIV- 
lea... o, Doamne! E posibil ca grecii să fi împrumutat alfabetul 
lor de la traci, și nu invers? Vera ezită o clipă, apoi adăugă: 
Totuși, e posibil să ne înșelăm. Tăblița aceea de aur ar fi putut 
fi gravată acum vreo sută de ani. Până nu o testăm, n-avem de 
unde să știm! 

— Trebuie să le arăţi arheologilor pozele astea... și eu aș face 
la fel. 

— Dar ce să le arăt? Nu am decât niște poze făcute cu 
telefonul. Și tu ai spus că sunt de calitate foarte proastă. 

— Dar tu ai văzut-o cu ochii tăi! obiectă el. Artefactul acesta 
ar putea schimba toată istoria civilizaţiei umane! 

— Nu poţi schimba nimic cu patru poze. Așa cum spuneam, 
n-am idee unde se află acum bucata aia de aur scrijelită sau 
unde a fost găsită. Vor spune toţi că sunt o fanatică naționalistă 
care crede că totul a început în Bulgaria. 

— Da, fiindcă toată lumea repetă mereu că scrisul și 
civilizaţia au apărut mai întâi în Mesopotamia și Egipt - punct. 
Dar aceasta e o ipoteză, nu o lege a firii, și fiecare ipoteză 


umană e supusă greșelii. E posibil ca teoria dominantă să fie, 
pur și simplu, o concepţie greșită cauzată de lipsa de informaţii 
excavate. Dar fiindcă ideea aceasta a fost repetată la infinit, a 
devenit un fapt și nimeni nu îndrăznește acum să susţină că 
scrisul a apărut mai întâi în Balcani, pentru că au fost 
descoperite numai câteva sute de exemple. Şi, ca să fie și mai 
rău, puţinele dovezi care există au început să dispară în mod 
inexplicabil... 

După încă vreo oră de împleticiri haotice prin reţeaua de 
simboluri și de căutări prin cărţi importante de arheologie și pe 
internet, Vera și Futch reduseră literele și pictogramele la 
următorul șir de concepte disparate: 


Templu sau Orfeu; sicriul/chivotul cunoașterii/adevăr sau 


înmormântare/ = sau adevăr ascuns; inima/sufletul 
muntelui; hartă eternă sub stele; protejat de divinitate pentru 
totdeauna/sufletul; 8 și râu/apă, Pământul și Umbra lui 
(echivalenții raiului și iadului) și așa mai departe. 

Majoritatea pictogramelor aveau cel puţin două sensuri, 
lucru care făcea ca sarcina lor să fie și mai complicată. De 
asemenea, nu puteau găsi o interpretare satisfăcătoare a 


ultimei pictograme, care semăna cu un șarpe: M În 
Antichitate, şarpele era considerat spiritul păzitor. Acesta avea 
o formă în zigzag, ca un râu șerpuit. 

Deodată, Vera își aminti de meandra în serpentină tatuată pe 
gâtul străinului care o răpise în Moscova. Futch credea și el că 
hieroglifa de pe coperta Labirintului de pergament simboliza un 
râu întortocheat care ducea spre centrul labirintului. 

Clătină din cap ca și când ar fi încercat să îndepărteze 
gândurile nechemate. 

— Încep să obosesc... îmi vin în minte tot felul de idei 
ridicole. 

— Trebuie să existe o cale prin care să ne putem lămuri. 
Dacă logica noastră nu e complet pe altă direcţie... inscripţia 
vorbește despre o hartă eternă și despre chivotul adevărului... 

Și despre un munte. Futch continuă să gândească cu voce 
tare, apoi exclamă deodată: Asta e! 

Sări de pe scaun și se repezi la rafturile cu cărţi. Vera nu mai 


văzuse niciodată o bibliotecă personală atât de vastă, plină cu 
nenumărate ediții unice, care ar fi făcut invidioasă chiar și o 
universitate. Futch luă o carte și începu să întoarcă febril 
paginile. Când nu găsi ce căuta, o puse la loc nervos și scoase 
alta, mormăind în barbă tot timpul: 

— Fiarta de sub cer, chivot și aur... 

Vera se uită neliniștită la ceas. Încă o bucată de timp trecuse 
neobservată. 

— Doamne, ce târziu e! l-am promis tatei că trec pe la spital 
să-l văd. 

— Poţi să te duci mâine. 

— Dar are nevoie de mine. 

— Atunci, ce cauţi aici? 

Vera își puse haina și plecă. 


EN X Ky rad NEG 


O încercare a EOLO UIN Bogdan Nikolov de a 
sistematiza caracterele scrise folosite de Cultura de la 
Gradeshnitsa 


STINȘI PRECUM TĂCIUNII 


Pagina 462 începea cu aceste cuvinte: 

„Analizele au arătat că toate structurile societății 
neolitice târzii (din Balcanii Centrali) erau marcate de o 
sincronicitate și de o stabilitate excepționale, care 
garantau funcţionarea normală a tuturor sistemelor. Nimic 
din comportamentul instituţiilor, al activităților publice sau 
al populației nu a prevestit sfârșitul iminent al așezării în 
acest teritoriu. Singurele indicii au fost umplerea puțurilor 
de mină și ștergerea «rănilor» făcute de oameni pe 
pământ”. 


Din Rezumatul disertației 
profesorului Ana Raduncheva, p. 39 


— Nu credeam că te mai întorci azi, îl auzi Vera pe tatăl ei 
șoptind. 

Vera deschise ochii și își dădu seama că se afla în camera de 
spital. Strada întunecoasă din Moscova pe care alerga fără 
suflare era doar un vis. 

Venise direct de la atelierul lui Futch - nu neapărat fiindcă îi 
promisese tatălui ei, ci fiindcă îi era frică să stea singură acasă, 
prea speriată de fantomele care alunecau pe pereţii casei 
mamei ei și care îi băteau tot mai insistent în ușa camerei. 

Tatăl ei dormea când se strecurase în camera lui în timpul 
nopții. Nu ar fi putut să îl trezească nici dacă ar fi vrut, pentru 
că asistenta îi dăduse un sedativ. Vera îi ceruse ceva care să o 
ajute să adoarmă, de teamă că emoția avea să o ţină trează. 
Somniferele erau un lucru bun - te scuteau cu blândeţe de 
nopţi groaznice de insomnie, dar, ca toate lucrurile bune, era 
necesar să le folosești cu măsură. 

— Chiar crezi că nu te poţi baza pe mine? 

— Nu faci niciodată ce se așteaptă lumea să faci. 

— Dimpotrivă, zise ea pregătindu-se pentru o ceartă; apoi se 
hotări să lase gâlceava pentru altădată, întrebând în schimb: 
Cum te mai simţi? 

— Braţul și piciorul... nu le pot mișca. E îngrozitor să-ţi dai 
seama cât de vulnerabil ești. 

— Nu-ţi face griji, o să te simţi mai bine cât de curând. 


Vera zâmbi liniștitor. 

— De unde știi? 

— Lucrurile rele li se întâmplă numai altor oameni. 

— Noi suntem „alţi oameni”. 

Profesorul îi studie faţa, ca și cum s-ar fi întrebat dacă o 
cunoștea cu adevărat pe tânăra femeie care stătea pe patul său. 

— Vera, de ce ai dormit aici? 

— Mi-e frică să stau singură. 

— Dar tu vrei mereu să fii singură, spuse tatăl ei surprins. Nu 
de asta ai amânat nunta? Kaloyan e îngrijorat. 

— După tot ce s-a întâmplat... teama mă urmărește 
pretutindeni. Sunt mai multe zgomote, umbre, voce și pași ca 
niciodată... Viaţa mea s-a schimbat atât de mult, încât nu o mai 
recunosc. Nu vreau viaţa asta nouă. 

— Asta e ceva inevitabil. Totul are un început și un sfârșit. 
Cu cât accepti asta mai repede, cu atât vei fi mai capabilă să te 
bucuri de ce se află la mijloc. Viaţa se petrece în pauzele 
scurte. Dar începutul e cea mai frumoasă parte... 

— Ar fi mult mai ușor dacă am putea vedea viața ca pe o 
serie de începuturi, îi termină Vera propoziţia. Nu de sfârșituri. 
Dar nu filosofia ne umple viaţa - numai trecutul și viitorul pot 
face asta. 

Cuvintele tatălui ei îi provocară un val neașteptat de amintiri. 
Vera se ridică repede, ca să își ascundă lacrimile. Profesorul o 
urmărea cu privirea, neștiind ce se întâmplă, dar simţindu-i 
teama și nedumerirea - în plus, realiza că nu o cunoscuse 
niciodată cu adevărat. 

Timp de câteva minute, Vera privi în gol, fără să spună o 
vorbă. În cele din urmă, începu să scotocească în geantă după 
carneţel. Își trase scaunul spre patul tatălui ei și se uită la el. 
Apoi rupse tăcerea, ca și când cineva ștersese cu un burete 
lucrurile spuse mai înainte. 

— Trebuie să te întreb ceva, zise ea; pronunţă cuvintele 
încet, de parcă ar fi fost nesigură de întrebare. Obiectele acelea 
de lut, cele găsite la castel... Erau autentice? 

— Da. Toate testele și toate datările au dovedit-o. 

— Deci cele de la Muzeul din Vratsa sunt falsuri? 

— Nu. Doar două dintre ele sunt replici. Celelalte sunt reale. 

— Deci sunt copii autentice? 

— De asta ai venit? Ca să mă întrebi despre simboluri? 


— Nu. Am promis că vin să te văd. 

— Ai promis și să nu vorbeşti despre teoria ta la televizor. La 
universitate, nimeni nu vrea să mai audă de tine. 

Profesorul încercă să se ridice în capul oaselor, dar avea 
trupul pe jumătate paralizat. Se prăbuși înapoi pe pat, cu faţa 
schimonosită de o grimasă dureroasă. 

— Încet, tată! 

Vera se duse la chiuveta de lângă ușă. Privi în oglindă și 
încercă să își șteargă machiajul întins de lacrimi de sub ochi. Își 
netezi părul și îl legă într-o coadă. 

— Interesant... Așadar, sunt mai multe artefacte de lut decât 
credeam, adăugă ea nonșalant. 

— Deci e adevărat că n-ai venit aici ca să mă vezi. 

Profesorul zâmbi, în ciuda efortului depus. 

— Te-ai simţi mai bine dacă așa ar sta lucrurile? 

— Așa eram și eu... Poţi să-mi dai un pahar cu apă? Dacă tot 
ești aici, ai putea să mă ajuti, răspunse el. 

Vera îi simțea amărăciunea, care părea să înece orice semne 
vitale de speranţă. Făcu în tăcere ce i se ceruse, apoi îl anunţă 
că se duce după cafea și ceva de mâncare. 

În timp ce se plimba pe holurile goale ale spitalului, 
gândurile din seara anterioară începură să se trezească din 
repaosul lor nocturn. Se porniră ca un roi de viespi, care 
așteptaseră parcă să fie singură din nou, ca să se lepede de 
pelerina sa invizibilă. Îi invadau mintea, zbierând cu furie în 
toate direcţiile, nedându-i voie să se gândească la altceva sau 
să le îndepărteze. Ştia că va rămâne neputincioasă până când 
avea să găsească răspunsurile. 

Cu o seară înainte, găsise, în sfârșit, împreună cu Futch o 
interpretare satisfăcătoare a celor mai multe date pe care le 
adunase. Dispariția misterioasă a întregii civilizaţii străvechi a 
meandriţilor încă rămânea indescifrabilă. Nu era o civilizație 
oarecare, ci prima din istoria omenirii. Un alt mister era acesta: 
de ce supraviețuiseră ideile lor timp de câteva milenii deși 
civilizaţia lor dispăruse de pe faţa pământului? Ceva o făcea pe 
Vera să creadă că răspunsul la această întrebare avea să fie și 
cheia descifrării ghicitorii pe care o crease singură. 


Cu gândurile acestea încă prezente în minte, se întoarse la 
tatăl ei, care părea acum mai calm. Răsfoia niște ziare vechi de 


o zi, dând paginile cu o mână. Asistenta îl ajutase să se așeze 
drept pe pat. 

— Tată, mă lași să îţi mai pun o singură întrebare? Nu îmi 
iese din minte. 

— Glumeam mai devreme, zâmbi el. Sigur că poţi să mă 
întrebi; la urma urmei, de asta m-au făcut profesor. 

Cuvintele lui păreau atât de convingătoare, încât Vera le 
crezu. 

— Eu și un prieten al meu am încercat să dezvoltăm o ipoteză 
nouă... 

— lar pui ceva la cale! 

— E doar pentru propria noastră cercetare; fără televiziune 
de data asta, promit... spune-mi despre discontinuitatea 
stratografică descoperită în Bulgaria.% 

— Discontinuitatea? Ce-i cu ea? 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu Prima Civilizație? De ce nu s-a 
mai stabilit nimeni pe pământurile acestea după ce a dispărut? 

Profesorul zâmbi. 

— Te referi la civilizaţia calcolitică central-europeană? 

Vera dădu din cap. 

— Ştii că-mi place subiectul ăsta - e unul dintre cele mai 
mari mistere din lume. Sunt chiar convins că legendele despre 
Marele Potop și despre Apocalipsă provin din catastrofa prin 
care au trecut ei. 

Vera simţi că i se face pielea de găină. 

Profesorul încercă să se așeze mai confortabil, de parcă s-ar 
fi pregătit să vorbească la un curs. 


% Numeroase studii arheologice au arătat că în Balcanii 
Centrali s-a întâmplat ceva care a forțat populaţia să distrugă 
toate urmele propriei civilizaţii și să își părăsească ţinuturile 
natale. încă nu există o opinie unanim acceptată despre natura 
acestui dezastru masiv care să forțeze migraţia în masă a unei 
civilizaţii întregi. Stratul lipsă indică faptul că, timp de aproape 
1 000 de ani, nicio altă cultură umană nu a locuit în teritoriile 
abandonate. în dizertaţia ei, profesoara Ana Raduncheva 
notează: „S-au făcut încercări de a determina soarta celor care 
au construit și apoi au distrus una dintre primele și cele mai 
strălucite civilizaţii de pe continentul european. S-a acordat 
atenţie specială existenţei unei discontinuități stratografice pe 
dealurile locuite la sfârșitul Epocii de Piatră-Cupru“. (n.a.) 


— Ceea ce știu sigur despre sfârșitul lor este că, la un 
moment dat în mileniul al VI-lea, s-a întâmplat ceva groaznic cu 
ei... Preoţii lor au aranjat templele într-un anumit fel și le-au 
dat foc. Au distrus cu grijă anumite părţi din altare, au așezat 
statuetele cu profeţii și cu zeul lor într-o poziţie culcată, au 
scris simboluri magice, apoi au distrus ei înșiși gravurile. Au 
ascuns cele mai valoroase obiecte în câteva temple, ca și când 
intenționau să se întoarcă după ele. Apoi au dat foc 
complexelor de temple. Au îndeplinit ultimele sacrificii și apoi 
au părăsit teritoriul.” Conducătorii au dirijat populaţia în 
grupuri, luând-o în direcţii diferite. Credem că majoritatea 
populaţiei s-a îndreptat spre sud. Discontinuitatea despre care 
ai întrebat arată că, timp de peste o mie de ani, nimeni nu a 
locuit pe pământurile lor, centrul Bulgariei de azi. O poveste 
incredibilă. 

— Ca povestea Atlantidei, șopti Vera. Numai că existenţa 
meandriţilor a fost dovedită arheologic fără nicio urmă de 
îndoială; oricine vrea poate efectiv să atingă dovezile. Cel mai 
curios lucru este că ei au fost prima civilizaţie. E o crimă că 
noi, bulgarii, nu am urmărit povestea asta. 

— Dar tot nu știm nimic despre ce s-a întâmplat, interveni 
tatăl ei apărându-se. Adevăratele motive pentru fuga lor nu au 
fost edificate. Presupunem că populaţia nu a fost masacrată, 
fiindcă arheologii nu au găsit dovezi în acest sens. Din acest 
punct de vedere, meandriţii, așa cum îi numești tu, erau și 
unici. Nu aveau arme, nu purtau războaie și se pare că singurul 
lor scop în viaţă era acela de a dezvolta ca indivizi și ca 
societate. Au plecat fiindcă au crezut că sfârșitul era iminent. Și 
cel mai interesant aspect e că numai după ce au dispărut ei au 
apărut armele și războiul pe continent. Ca și când pacea și 
armonia au dispărut împreună cu ei. Profesorul se opri o clipă, 
îndreptându-și ochelarii înainte de a continua: Oamenii de 
știință mai cumpătaţi susțin că motivul a fost o schimbare 
climatică. Personal, consider că această explicaţie este frivolă 
și mult prea simplă. Colega mea, profesoara Ana Raduncheva, 


” Profesorul Ana Raduncheva subliniază: „O asemenea scenă 
poate fi observată peste tot. Peste 90% din dealurile nelocuite 
au fost incendiate și abandonate de către propriii locuitori. Din 
acel moment, organizarea socială elegantă a teritoriului a 
încetat să mai funcţioneze“. (n.a.) 


are o teorie radicală: ea susţine că au plecat din motive 
religioase. Mai exact, argumentează că exodul lor este asociat 
cu o anumită aliniere a stelelor din cer, care formau un semn 
tabu pentru populaţie, forțând-o să își abandoneze ţara. Ea 
crede că aceeași civilizaţie a migrat cu câteva secole mai 
devreme din Asia Mică, ca să se stabilească în Balcanii Centrali 
din același motiv. Apoi constelația i-a gonit și de acolo. 

— Crezi așa ceva? 

— Incerc să fiu obiectiv. Mulţi dintre colegii mei cred că 
ideea ei este mult prea extremă. Dar asta au spus și când au 
auzit că o populaţie neolitică a locuit în Anatolia. Climatul de 
acolo fusese considerat prea sever pentru oamenii preistorici, 
însă pe la mijlocul secolului XX, oamenii de știință au 
descoperit dovezi cum că acolo a existat o populaţie umană cu 
zece mii de ani înainte de Hristos. În orice caz, va mai trece 
mult timp până vom afla adevărul... Cel mai important lucru e 
că ceva i-a înspăimântat suficient de tare pe oamenii cu primele 
cunoștințe încât să fugă. Iar blestemul de pe pământurile lor a 
durat peste un mileniu. Mai târziu, în Epoca de Bronz, în zonă a 
apărut o cultură care a adus cu ea armele și războiul. Aceasta 
nu avea absolut nimic în comun cu civilizaţia dispărută. 

— Din câte știu, în Epoca de Bronz obiectele de ceramică și 
celelalte aspecte culturale au regresat la un nivel primitiv, iar 
interesul pentru temple și religie a dispărut aproape complet, 
adăugă Vera. Tracii au fost primii adepţi ai meandriţilor pe 
acest teritoriu, din punct de vedere cultural și religios. 

— Corect! răspunse tatăl ei mulțumit. 

Vera abia dacă își putea stăpâni entuziasmul la auzul 
aprecierii lui. Tocmai îi confirmase cele mai îndrăzneţe 
presupuneri, transformând povestea ei inventată în realitate. 

Profesorul își întrerupse prelegerea când Vera începu să 
caute în punga de plastic cu care venise. 

— Uite ce am găsit în pod! anunţă ea emoţionată, scoțând o 
cutie prăfuită și așezând-o pe pat lângă tatăl ei. Vechiul nostru 
joc Monopoly! 

Faţa bătrânului se lumină. 

— Tu l-ai făcut pentru mine, fiindcă nu se găsea nicăieri de 
cumpărat, ţii minte? Aveam doar cinci ani, dar n-am uitat... Ne 
jucam în fiecare zi. 

Vera desfăcu o bucată de carton, scoțând la iveală o planșă 


Monopoly realizată în casă. Căsuţele erau decorate cu tăieturi 
din ziare cu bijuterii, bănci, o închisoare, restaurante, chiar și 
un bar - jocul original nu avea această locaţie. Intr-un plic de 
hârtie se aflau banii, fiecare bancnotă fiind desenată cu grijă de 
tatăl ei, cu ajutorul cariocilor colorate. În plic zdrăngăneau și o 
pereche de zaruri și câteva piese de joc. Efortul pe care îl 
făcuse ca să realizeze acel joc Monopoly o făcea pe Vera să se 
întrebe dacă tatăl ei își dorise cu adevărat să fie departe de 
soţia și de fiica lui. 


Acesta este umil dintre sutele de morminte 
descoperite în Vama Necropolis, în care se afla aur 
prelucrat. Aurul găsit acolo este cel mai vechi din 
lume, datând din mileniul al V-lea î.Hr. Și aducând 
mărturie despre o cultură foarte dezvoltată. Peste 3 
000 de obiecte de aur au fost descoperite numai în 
Vama Necropolis. Cultura de la Vama este și prima 
care a prelucrat sarea, pe vremea când sarea era mai 
importantă decât aurul. 


Profesorul hohoti de râs. O privea pe fiica lui, căutând parcă 
ceva - și de data asta părea într-adevăr să găsească. 

— Tu primul! propuse ea. 

Profesorul se uită la ea, parcă asigurându-se că asta se 
întâmpla cu adevărat. Apoi aruncă zarurile și mută prima piesă. 
Vera o avea pe cea galbenă. Așa se jucaseră când era ea copil. 

— O fabrică! O s-o cumpăr! exclamă ea. 

— Nu e corect. E cea mai mare! 

— Nu-ţi face griji, mă ajungi tu din urmă! 

Râdeau amândoi. Concentrându-se, profesorul mută piesa 
lui. Când o puse jos, îi veni în minte un gând uitat. 

— Există și altă ipoteză despre dispariția meandriţilor: 


migraţia. Zeci de oameni de știință“ au studiat simbolurile 
descoperite la Vinca, Karanovo și Gradeshnitsa. Au dispărut de 
tot acum 3 500 de ani, iar ultimele vestigii au fost găsite acolo 
unde este acum Tracia. 

Vera puse jos zarul și își sprijini bărbia în mâini. Abia își 
putea ascunde curiozitatea și încântarea. 

— Şi ce cred ei că s-a întâmplat? 

— Acei cercetători promovează teoria conform căreia acest 
lucru s-a petrecut în perioada celor mai importante etape ale 
Marii Migraţii a Popoarelor. Ei consideră că distrugerea Primei 
Civilizaţii a fost cauzată de invaziile permanente ale hoardelor 
indoeuropene. Cei Dintâi au fugit spre Marea Egee și dincolo 
de ea. Un val a ajuns până în insula Creta. Alt val a produs 
nașterea culturilor cicladice, care au apărut în jur de 3 200 
î.Hr.” Mulţi dintre ei au ajuns în Egipt. Din acest motiv, multe 
dintre cunoștințele și simbolurile lor scrise au supravieţuit pe 
amulete, pietre și ceramică. 

Vera își notă în caiet ultimele lui afirmaţii, apoi îl puse în 
geantă, zâmbind satisfăcută. Tatăl ei bătu nerăbdător cu piesa 
în planșa de Monopoly. A 

— Ai răbdare, spuse ea zâmbind șiret. Încă nu ai plătit 
amenda. Nu uita că tot eu sunt și banca! 

— Tu vrei mereu să fii bancher! Profesorul râse, apoi adăugă 
încet: Mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru ziua asta. 

Vera privi în altă parte. Serioasă brusc, spuse: 

— Aruncă zarul. E rândul tău. 

Profesorul scutură zarurile și le aruncă. 

Jucară toată dimineaţa. Pentru prima dată după mulţi ani, 
râdeau, glumeau și aruncau zarurile împreună. 


% Printre cei mai importanţi se numără Maria Gimbutas și 
Harald Haarman. (n.a.) 

% Aceasta este explicaţia dată de Harald Haarman pentru 
migrarea culturii preindoeuropene. (n.a.) 


O TEORIE A LIIERELOR 


La pagina 463 era vorba despre litere: 


si ee ss i ui Valare. Varant Variant 
numeric a a ceia 
= <  |chirilic 
a greacă | 
Alpha 
+ AZ A i A 
5 A) 


„Întrebarea cu privire la originea alfabetului bulgar 
vechi, adresată acum peste 160 de ani, încă nu a găsit 
răspuns. Adevărul este căutat în permanenţă... Prima dată 
i s-a spus alfabetul Pliska-Preslav. Istoria nu nepoate spune 
prea multe despre el. Nu rămân decât dovezi materiale. 
Observațiile și concluziile noastre se bazează pe aceste 
fapte... 

Pe teritoriul imens al Bulgariei de nord-est, din jurul 
vechilor capitale bulgare Pliska și Preslav, dar și la 
distanță de acestea - în apropiere de Marea Neagră și de 
Dunăre -, s-au găsit câteva inscripții ciudate și simboluri 
individuale care rămân nedescifrate până azi. Majoritatea 
erau cioplite pe pereți, pe materiale de construcții, pe vase 
de ceramică, columne și statui, iar altele sunt inscripții în 
relief.” 


Alfabetul Pliska, chirilic și glagolitic, 
de profesor Vasil Yonchev, p. 7 și 11 


A doua zi, Vera îl vizită din nou pe tatăl ei. Nu era sigură 
dacă făcea asta pentru că prezenţa lui o încuraja sau din cauza 
întrebărilor care se multiplicau odată cu fiecare răspuns găsit. 

Spitalul o forța să se gândească permanent la viaţa care 
galopa fără milă mai departe, distrugând orice speranţă că 
putea sfida timpul. Una câte una, transforma zilele în istorie. 
Holurile păreau mohorâte și triste. Chiar și luminate de toate 
lămpile din lume, tot ar fi părut posomorâte. Probabil din 
pricina sentimentului că între acele ziduri oamenii mureau, 
ajungând faţă în faţă cu durerea, realizându-și propria 


vulnerabilitate și efemeritate - după care părea totul fără 
noimă. 

Oamenii se luptă toată viaţa să se perfecţioneze, până în ziua 
în care își dau seama că moartea este o realitate inevitabilă - 
moment în care încearcă cu disperare să lase ceva în urmă. De 
obicei, oamenii lasă în urmă doar durere și amintiri. Uneori, 
fapte. Pentru că acesta este un lucru mult prea alunecos ca să 
se poată agăța de el, oamenii simt o nevoie urgentă de 
credinţă, care să îi ajute pe calea lumească și să le ușureze 
călătoria spre uitare. N 

Oamenii moderni sunt foarte vulnerabili. In această lume a 
științei și a tehnologiei avansate, Dumnezeu devine din ce în ce 
mai imposibil. Omul a trăit dintotdeauna o nevoie aproape 
isterică de noi minuni, căutându-le peste tot - întrucât credinţa 
nu poate fi descoperită în festinuri de sărbătoare, în colinde de 
Crăciun, în brazi veștejiţi, în pască sau în ouă vopsite. 

Vera începuse să creadă că holul nu are sfârșit, când vocea 
unei femei îi străpunse armura visării cu ochii deschiși. 

— Pe cine căutaţi? o întrebă ea. 

— Pe profesorul Kandilov. Camera lui era undeva pe aici. 

— Veniţi cu mine, vă conduc eu. 

Profesorul privea pe fereastră, urmărind cum soarele urcă pe 
cer ca să lumineze o nouă zi pe pământ. O zi în care avea să se 
întâmple câte puţin din toate. 

— Vera, zâmbi el când o văzu. Ia loc. 

Vera se așeză pe pat, simțind că în dimineaţa aceea nu putea 
să îl ia de mână. Mâinile ei rămaseră strâns împreunate. 
Singurul lucru bun în legătură cu spitalele este că oamenii 
obișnuiesc să uite dușmăniile, încercând să ofere doar 
dragoste, căldură și sprijin. 

— Asistenta îmi spune că nu mănânci. 

— Aici e cel mai nimerit loc în care poţi scăpa de câteva 
kilograme. Voiam să slăbesc de ceva vreme. Vrei să mai facem 
un joc? _ 

Vera zâmbi. Tatăl ei tot nu putea să își miște mâna stângă. li 
umplu paharul cu apă și i-l întinse cu grijă. În clipa aceea se 
simţea atât de apropiată de tatăl ei, încât se decise să i se 
destăinuie. 

— Tată, îţi amintești simbolul acela? Meandra care apărea pe 
toate vasele de lut pe care le-am găsit în castelul Jacques? 


Profesorul dădu din cap aprobator. 

— Am senzaţia stranie că mă urmărește... Am început să văd 
simboluri oriunde aș merge. Mă bântuie, strigându-mi povestea 
lor - o poveste atât de fascinantă, încât mi-am dat seama 
deodată că am început s-o caut peste tot. lar acum nu mă mai 
pot gândi la altceva... 

Tatăl ei oftă adânc, lăsându-și plămânii să se umple complet 
înainte de a expira. 

— Ai luat microbul de la mine. Și am încercat atât de mult să 
te protejez... 

— Despre ce vorbeşti? îl întrebă Vera neliniștită. 

— Boala exploratorilor! E nemiloasă. lIncurabilă. Și tu 
prezinţi toate simptomele. 

— Haide, tată, eu vorbesc serios... Am făcut o descoperire 
importantă. Am și dovezi. 

— Incurabilă, poate doar cu excepţia puţinelor momente în 
care realizezi cât de scurtă și de trecătoare e viaţa. 

— Tată... 

Vera îi zâmbi așa cum făcea el când ea încerca să pară mai 
isteaţă decât el. 

— Doctorii au spus că încă nu mori! zise ea. 

— Ascultă-mă, Vera. Ești încă foarte tânără. Uită de 
simboluri. Dacă te iei după ele, o să pierzi drumul spre tine 
însăţi! E prea devreme ca să te rătăcești... 

— Vrei cel puţin să mă asculţi? zise ea cu o voce și o expresie 
foarte hotărâte. Am investigat o a treia ramură. 

— Care a treia ramură? întrebă el nedumerit. 

— Ieri mi-ai povestit despre Marea Migraţie a Popoarelor și 
despre teoria conform căreia meandriţii au fugit din pricina 
apocalipsei. 

— Da, e o poveste impresionantă, așa cum am spus. 

— Nu ţi-am zis asta, dar când eram la Moscova am găsit 
dovezi noi care m-au convins că unii meandriți au rămas pe 
pământurile lor și au menţinut o parte a civilizaţiei lor... 

— Desigur că unii dintre ei au rămas. Cu toate astea, nu 
avem de unde ști unde și cum s-au dezvoltat. 

— De fapt, avem cum - putem să ne ghidăm după semne. 
Simbolurile! Niciodată nu asculţi ce spun! strigă Vera, iar tatăl 
ei făcu un gest prin care o asigura că nu avea să o mai 
întrerupă. Cred că am găsit dovada. 


— Câteva simboluri? 

— Nu doar câteva. Alfabetul vechi Pliska și Preslav... Chiar tu 
mi-ai spus că nimeni nu știe de unde provine sau de când. Dar, 
din câte se pare, acesta conţine zeci de simboluri din 
pictogramele meandriţilor. Cel mai surprinzător e că alfabetul 
începe cu o cruce - simbolul de bază al sistemului pictografic al 
civilizaţiei dispărute. În afară de asta, alfabetul limbii bulgare 
antice este singurul în care am găsit un echivalent pentru 
simbolul misterios de pe pieptul figurinelor de lut de la 
Gradeshnitsa. Litere similare s-au găsit pe o tăbliță de piatră de 
la Perperikon. Profesorul Oveharov le-a numit Linear. După 
părerea mea, indiciile acestea sunt chiar convingătoare... 

Profesorul bătu cu palma pe pat, invitând-o să stea ceva mai 
aproape. O luă de mână și se uită la ea neliniștit. 

— Vera, draga mea, nicio descoperire nu poate să umple 
golul, gaura căscată din sufletul tău în care nu există dragoste. 
Nimeni nu poate trăi fără ea, fără pasiune. Și tu ești frumoasă... 
De ce ai apucat-o pe drumul meu? 

— Cercetarea științifică îmi dă un sentiment de satisfacţie și 
de plenitudine. Nu ăsta e rostul lucrurilor pe care le facem? 

— Nu, e doar un ritm fals în care cazi atunci când nu există 
nimic altceva. Îţi place fiindcă te lasă să uiţi de durere. Dar nu 
ni se dă o viaţă ca să o uităm sau să o ignorăm. Dimpotrivă - 
trebuie să simţim momentul! 

— Vorbe, vorbe, vorbe... Nu vreau să ne certăm. Mai ales 
când ești în spital. Vera își încrucișă nervoasă braţele pe piept 
și adăugă: Tu crezi că le știi pe toate! 

Profesorul privi spre curtea din faţa spitalului. Câteva 
coţofene mergeau pe iarbă, ciugulind frunzele căzute și 
crengile. Unele dansau, altele căutau viermi sau se certau - 
fiecare își vedea de treabă, însă toate creau o agitaţie de 
neînțeles. Profesorul își aminti că Vera le spunea „coţofene 
albastre” pe vremea când era mică. 

— Bine, bine, mai povestește-mi despre simboluri, se 
înduplecă el. 

— Sigur știi despre Konstantin - cunoscut și sub numele Kiril 
-, filosoful care a creat alfabetul glagolitic pe baza Figurii- 
Modul.!% Cu toate acestea, el a inventat figura după ce a 


1% În cartea Alfabetul Pliska, chirilic și glagolitic, profesorul 
Yonchev notează: „Când am urmărit calea dezvoltării, am 


studiat un sistem de scriere nedescifrată inscripţionat pe 
pereţii fortăreţelor, pe vasele de ceramică și pe ipsosul de la 
Pliska, Preslav și Madara. Încă nu știm cine a creat sistemul de 
scriere. 

Vera tremură de emoție când scoase o foaie de hârtie din 
geantă și o despături. 

— Priveşte șirul acesta de simboluri, continuă ea. Arată 
familiar, nu-i așa? Crucea e prima literă, pronunţată Az în 
alfabetul limbii bulgare vechi. Acum, uită-te la crucea neolitică. 
Sunt identice. Și uită-te la simbolurile din bulgara veche „La” și 
„Ra”, care sunt asemănătoare și transmit o idee comună. Dacă 
le unești cu o linie dedesubt, obţii simbolul de pe pieptul 
figurinelor de lut. Alfabetul bulgarei vechi începea cu o cruce 
echilaterală, marcând începutul cuvântului. Dar de ce o cruce, 
dacă la vremea aceea încă nu existau creștini? lar simbolul lui 
Orfeu - meandra - începe tot din combinaţia cu crucea... Nu 
vezi, tată, că acestea sunt indicii lăsate de meandriţii care au 
supravieţuit și care au rămas pe pământurile noastre? 

— Sunt cuvinte frumoase, dar nu există știință la baza lor. 
Așa cum am spus, câteva simboluri nu vor schimba istoria. 
Vera, putem găsi mereu dovezi convingătoare pentru lucrurile 
în care vrem să credem. Logica este un instrument, nu o 
dovadă în sine. Suntem înconjurați de nenumărate fapte. 
Fiecare alege acele fapte care servesc cel mai bine logicii lui. 

— Bine, deci niciunul dintre noi nu va schimba istoria - dar 
asta nu ar trebui să ne împiedice să o interpretăm așa cum ne 
convine mai mult! răspunse ea. 

Râseră amândoi. Profesorul spuse blând: 

— Draga mea Vera, știu că orice pas înapoi atunci când ești 
pe punctul de a face o descoperire poate fi foarte descurajator, 
dar multe dintre semnele de care vorbești nu sunt unice. Vei 


observat că aceste alfabete nu folosesc elemente grafice de 
bază și întâmplătoare, ci mai curând este totul subordonat unei 
construcții unice și consecutive a formelor. Aceste forme sunt 
produse conform unei legături interne unificate și se străduiesc 
să formeze un anumit model geometric de bază. Am stabilit mai 
târziu că această Figură-Modul este același element pe care se 
bazează simbolurile alfabetului Pliska... Creatorul acestei 
scheme geometrice a îmbibat-o cu o idee importantă despre 
univers și tot ce s-a întâmplat în el. (p. 7)“. (n.a.) 


găsi versiuni ale lor chiar și în runele din Peninsula 
Scandinavă, din Talassia, din Orkhon!"! sau din familia 
Yeniseian!%?. Doar nu crezi că meandriţii tăi „ascunși” au 
transmis aceste „cunoștinţe” întregii lumi, nu-i așa? 

— Poftim, iar mă iei peste picior. 

— Şi eu am făcut aceleași greșeli - te rătăcești în detalii și 
pierzi din vedere imaginea de ansamblu. 

— Uneori vezi mai clar atunci când nu știi totul. 

— Lucrurile sunt ceea ce sunt, oricât de greu ţi-ar fi să 
accepti asta. 

— Când o să încep să gândesc la fel ca tine, o să mă întind în 
pat și n-o să mă mai ridic niciodată. Ce sens ar mai avea? 

— Vera dragă, eu doar încerc să te ajut. Un arheolog mare 
este acela care trece peste propria vanitate de dragul istoriei. 
Totuși, mulţi oameni fac greșeala de a da istoria la o parte 
pentru gloria lor personală. De aceea e plină istoria de greșeli 
și de idei necoapte. Mulţi au încercat să-și cioplească propria 
nișă în nemurirea istoriei. 

— N-o să recunoști niciodată că eu am descoperit ceva acolo 
unde tu n-ai găsit nimic, nu-i așa? 

— Şi astea sunt alte simptome: negare, neliniște, furie. Apoi 
sapi tot mai adânc, până când nimic nu mai contează în afară 
de a-ţi hrăni logica lacomă a propriei teorii. E o boală care 
infectează fiecare celulă a corpului și copleșește raţiunea, până 
când își subordonează complet mintea conștientă. Și apoi te 
trezești absolut singur. Eu sunt singur. 

— Eşti deziluzionat. De ce vrei să păţesc și eu la fel? 

Vera nu găsea puterea de a recunoaște că el avea dreptate. 
Niciodată nu putuse să o facă. Însă cuvintele tatălui ei erau atât 
de adevărate, încât îi străpungeau carnea, lăsând-o să 
sângereze. 


101 Runele Orkhon reprezintă vechiul limbaj turcic folosit de 
diverse hanaturi la începutul secolului al VUl-lea î.Hr. (n.a.) 
102 Limbaj din Siberia Centrală (n.a.) 


O FANTEZIE REALĂ 


Pagina 464 începea cu aceste rânduri: 

„Aceste «notițe» sunt... rezultatul disperării și al nevoii 
de a împărtăși cuiva bucuria și durerea mea... Ultima 
lectură a cărții m-a făcut să mă îngrijorez - vorbesc prea 
mult ca un lup singuratic și înrăit? De fapt, am mulți 
prieteni adevăraţi pe care mă pot baza”. 


Morminte, temple, movile de înmormântare: 
notițele unui căutător de morminte, de Georgi Kitov 


Friptă de adevăr, Vera porni motorul mașinii și plecă, rulând 
apoi cu viteză fără să se gândească încotro mergea. Apăsa 
brusc frâna la lumina verde a semaforului și acceleraţia la 
lumina roșie. Cu cât mergea mai repede, cu atât mai greu îi era 
să își audă propriile gânduri. Însă acestea continuau să iasă din 
nori ca niște păsări de pradă, ciocănind flămânde cu pliscul în 
mintea ei, până când găseau ceva strălucitor. Gândul sclipitor 
își lua zborul, căutând un sens printre înțelesurile amestecate 
și imposibil de descifrat. Însă erau și momente în care 
gândurile îi mângâiau sufletul, înfășurând-o într-un văl îmbibat 
de vise, ţesut din fire de imaginaţie. 

În ciuda golului resimţit, Vera avea senzaţia că furtuna 
dinăuntrul ei avea să răbufnească și să o distrugă dacă nu 
reușea să înăbușe furia fără nume. 

Nu mai era deloc aceeași persoană care intrase în spital în 
dimineaţa aceea - obosită, deprimată, înspăimântată, alergând 
după gânduri prin labirintul de amintiri și de dorinţe nenumite. 
Nu mai rămăsese nicio urmă a melancoliei și a neputinței de 
dimineaţă. 

Vera ajunse la sala de fitness și opri în parcarea aproape 
goală la ora aceea. Vestiarele erau și ele goale. Deschise 
mecanic ușa dulapului ei, se schimbă în echipamentul de sport 
și își legă părul la spate. Cei patru bărbaţi tineri din sală o 
priveau curioși. Erau puţine femei cărora să le placă kick- 
boxingul, iar cele cărora le plăcea erau niște firi cam ciudate. 
Vera se îndreptă spre sacul de box și îl lovi cu pumnii și cu 
picioarele timp de câteva minute, fără să se oprească. Simţea 
privirile din spate, dar nu avea chef de discuţii. 


După ce se simţi epuizată, făcu un duș și se schimbă din nou 
în hainele de stradă. 

Ridică privirea spre oglinda de deasupra chiuvetei. Părul ei 
lung, aspru și netuns de câteva luni era prins la spate cu un 
elastic. Avea unghiile tăiate scurt, machiajul deja întins după 
evenimentele de dimineaţă, iar tricoul ponosit avea culorile 
aproape șterse. Era singură. Greutatea sufocantă de care se 
ferise o apăsa acum precum piciorul unui uriaș. 

Se uită la telefon și văzu două apeluri nepreluate, de la 
Kaloyan și de la Futch. Se gândi să îl sune pe Kaloyan, apoi se 
răzgândi. Tot ce avea să audă de la el erau același cuvinte 
siropoase, dureros de familiare, puse cap la cap din rutină. 

Ce se întâmplase oare? înainte îl plăcea atât de mult... 

Își aminti o conversaţie pe care o avusese cu tatăl ei înainte 
de a pleca la Roma. 

— În ultima vreme, l-ai cam evitat pe Kaloyan. 

— Nu mai e ca înainte. Lipsește ceva... A devenit prea 
posesiv. 

— Nu încearcă decât să demonstreze că îi pasă de tine. 

— Când sunt cu el, nu mai simt nimic. Toate clișeele lui 
romantice și sentimentale, atenţia lui sufocantă și scrisorile 
pline de descrieri cu copii și gărduleţe albe... Pur și simplu e 
prea complicat. Am nevoie de o pauză. O să-mi dau seama cu 
timpul. 

— Timpul n-o să-ţi spună nimic. Relaţia voastră intră, pur și 
simplu, într-o altă etapă pentru care nu ești pregătită în 
subconștient. 

— Mi-e dor de emoție și de suspans. 

— Emoţia și suspansul sunt mai intense când iluziile încă 
înfloresc, hrănite de putinul pe care îl știți unul despre celălalt, 
în acel moment, toate posibilităţile pot deveni reale. Numai 
după ce afli mai multe despre cel de lângă tine invenţia 
frumoasă ia o formă solidă, lumească. Și exact așa ar trebui să 
fie - familia se creează pe pământ. 

— Vom vedea, șopti Vera în oglindă. 

Încă era logodită cu Kaloyan, dar teama și deșertăciunea o 
copleșiseră ca o avalanșă. Incerca să se distanțeze de el, 
sperând că timpul avea să îi reaprindă vechile sentimente. Voia 
să se și convingă de faptul că nu putea găsi un om mai bun. 
Însă asta nu reușea să vindece golul rece și întunecat din 


sufletul ei, nici să îi calmeze teama că încă o fantezie prețioasă 
avea să se prăbușească peste ea. 

leșiseră la cină împreună de vreo două ori în luna aceea. Se 
certau tot mai des, pentru că pe ea o iritau permanent 
obiceiurile lui enervante, frazele lui banale și reacțiile 
previzibile. Îi evita avansurile, dar amâna să ia o decizie finală 
până când nu avea să devină inevitabil. Uneori bănuia că 
problema de bază nu își avea rădăcina în teamă sau în 
singurătate, ci în ea însăși. Oare era incapabilă să iubească pe 
cineva și să susțină o relaţie pe termen lung? Fugea de 
singurătate numai ca să se afunde din nou în ea, fără 
posibilitate de scăpare. Vera crezuse că logodna avea să o 
vindece, dar nu făcuse decât să transforme contururile iluziei 
într-o lespede de beton, care cădea și o strivea. 

Poate că greșeala nu avea nimic de-a face cu dragostea, ci cu 
iluzia că o uniune veșnică era chiar posibilă. De ce caută 
oamenii relaţii pe termen lung, când acestea par să nu existe? 
Sau poate că există doar în viaţa altor oameni, ceea ce e doar o 
amăgire. Vrem să fim precum alţi oameni, chiar dacă vieţile lor 
sunt dincolo de înţelegerea noastră. 

Vera trânti ușa dulapului ei și scoase cheia. Se săturase de 
gânduri. 

Exact în astfel de momente deveneau meandriţii cel mai 
important lucru din viaţa ei. Cu toate acestea, când se gândi la 
ei acum, se temu că tatăl ei ar fi putut avea dreptate cu privire 
la boală... 

Se îndrepta spre o boală sau spre o descoperire adevărată? 
La începutul cercetării sale, adaptase multe fapte ca să se 
potrivească logicii ei - însă acum logica aceea nu mai avea 
nevoie de ea. Avea o viaţă proprie, condusă de forţe invizibile 
pe care Vera le urma orbește. 

Se pieptănă și se uită la ceas. Era deja 21.30. 

Se dădu cu ruj și se întoarse să vadă vestiarul, care părea 
ciudat de gol după haosul care fusese acolo în timpul zilei: 
femei intrând și ieșind, dezbrăcându-se, îmbrăcându-se, făcând 
duș, eliberându-se de stresul de peste zi, apoi întorcându-se la 
rutina lor zilnică. Acolo scăpaseră de atâta greutate, încât 
exista pericolul ca locul să explodeze. Acum însă, singurele 
rămășițe ale haosului zilei erau prosoapele folosite ce zăceau 
aruncate pe podea și ușile căscate ale dulapurilor, o dovadă a 


prezenţei oamenilor. 

Chiar dacă tatăl ei avea dreptate și totul exista doar în 
închipuirea ei, ce importanţă avea atâta vreme cât îi dădea o 
senzaţie de plenitudine și o ajuta să uite? Chiar dacă se folosea 
de povestea Primei Civilizaţii ascunse ca să își vindece sufletul 
gol, astăzi misterul părea mai real și mai tangibil decât oricând. 
De aceea, Vera era hotărâtă să meargă până la capăt. 


REÎNTOARCEREA 


La pagina 465 era vorba despre indicii cioplite în piatră 
care făceau aluzie la Cei Dintâi și la cei care au venit după 
aceștia: 

„Noi temple de piatră din Munţii Rodopi (create după 
dispariția populației eneolitice din Balcanii Centrali în 
mileniul al IV-lea) sunt descoperite și datate în mileniul al 
Il-lea Î.Hr. Întoarcerea credințelor religioase pe 
pământurile bulgare, desi transformate destul de mult, par 
să fi acompaniat sosirea noilor populații în Epoca de 
Bronz. Această perioadă ne este cunoscută drept traditia 
orfică în religia de mai târziu. Doar atunci s-au întors 
credincioșii din templele de piatră în înălțimile munților și 
au folosit vechile locuri sacre. Rareori creau unele noi”. 


Din Rezumatul tezei de doctorat 
a profesorului Ana Raduncheva 


Vera privi pe vizorul de la ușă. Nu aștepta pe nimeni. Tocmai 
terminase micul dejun și se pregătea să meargă la Muzeul de 
Arheologie ca să predea actele necesare pentru teza ei. 

Recunoscu silueta lui Futch pe scara întunecată. Se bătea 
neliniștit peste coapsă cu o foaie de hârtie rulată. Vera ezită, 
neștiind dacă să deschidă sau nu. Avea să o facă să întârzie și 
presupunea că avea să-i ceară și micul dejun. Părul ciufulit îl 
făcea să arate ca și cum abia coborâse din pat - sau de parcă 
nici nu fusese la culcare. 

Vera deschise prudentă ușa și îl întrebă ce s-a întâmplat. 
Faţa nebărbierită a bărbatului, cu petele unde nu creștea părul, 
semăna cu pielea de leopard, iar cercurile vineţii de sub ochi îi 
scoteau și mai mult în evidenţă nasul acvilin. 

— Am găsit răspunsul! Ia-ți lucrurile. Plecăm! anunţă el 
bucuros, intrând pe lângă Vera în apartament. 

Era foarte agitat și flutura foaia de hârtie de parcă ar fi 
alungat muștele. 

— Unde? întrebă ea uimită, urmându-l cu o expresie sumbră. 

— Hai să luăm comoara! 

— Ce... 

— Te rog să nu complici lucrurile, o întrerupse el. Mi-a fost și 


așa destul de greu să te invit. A fost cât pe ce să plec singur. 

Străduindu-se să își stăpânească furia, Vera nu răspunse 
imediat. 

— Şi ce-ai găsit? îl întrebă ea după ce se calmă un pic. 

— Am găsit dovezile legendei. E adevărată! 

— Care dintre legende? 

— Cea despre chivotul orfic. Există în realitate! în timp ce 
Vera îl privea nedumerită, el continuă: Există un mit străvechi 
în Munţii Rodopi despre cum și-a adunat Orfeu cea mai 
valoroasă avere, puterea lui, într-un chivot, pe care l-a ascuns 
în inima muntelui. De atunci, nimeni nu l-a putut găsi, deși 
legenda susţine că adepţii lui încă știu secretul. 

În entuziasmul lui, Futch abia mai reușea să pronunţe 
cuvintele. Unele dintre simbolurile pe care le-am tradus noi de 
pe tăblița de aur se refereau la un „chivot” și la „Orfeu”, la 
„harta eternă” și la „inima muntelui”. Totul duce către legenda 
din Belintash!!% 

De îndată ce rosti aceste cuvinte, Vera își dădu seama că 
Futch nu dormise toată noaptea. Într-adevăr, după ce 
amestecase la nesfârșit nenumărate cuvinte fără legătură și 
sensurile acestora, era convins că descoperise răspunsul căutat 
de atâtea secole, o ghicitoare pe care oamenii o transformaseră 
într-o legendă. Citise că adepţii lui Orfeu credeau că profetul și 
învățătorul lor deţinea ceva care îl făcea invincibil și că aceste 
cunoștințe puteau face minuni. Ei spuneau că fusese ucis de 
dușmanii invidioși, care voiau să îi fure puterea și să îi distrugă 
influenţa. Până și în ziua de azi mai exista o dispută pe 
marginea acestor probleme: reușise cineva să afle secretul care 
îl proteja pe Orfeu de animalele sălbatice? încă mai era Orfeu 
ascuns sau nu era decât un mit ingenios? Se spunea că adepţii 
lui ascunseseră secretul în chivotul lui Orfeu, iar cunoștințele 
despre chivot erau transmise numai celor inițiați în misterele 


'% Una dintre legendele despre Belintash (numit și Belentash) 
spune că învăţăturile și cărţile tracice sunt ascunse undeva 
acolo. Acest lucru se referă cel mai probabil la manuscrisele 
orfice. După cum notează Viktor Fol în Orfeu tracul, „Potrivit 
tradiţiei literare din Grecia Antică, Orfeu era fondatorul 
misterelor astrologice dionisiace, eleusine și samotracice și era 
faimos fiindcă îndeplinea minuni. Surse antice menţionează și 
poeme și cărți scrise de el“. (n.a.) 


orfice. Timp de secole întregi, amatorii și oamenii de știință 
căutaseră chivotul prin Tracia, fără să găsească însă vreo urmă 
a lui. 

Astăzi, puţini oameni mai credeau povestea. Unul dintre 
locurile în care se spunea că era ascunsă comoara era 
Belintash. La poalele platoului stâncos, arheologii 
descoperiseră singura farfurie de argint cunoscută, pe care se 
afla imaginea lui Sabazios - echivalentul tracic al lui Dionis. 

În timp ce Futch îi elabora Verei teoriile sale dezlânate și 
haotice, ea începu să umple o valijoară cu tot ce îi cădea în 
mână, deși nu se decisese încă dacă să meargă cu el sau nu. 

— Grăbește-te! o îndemnă Futch. Ne așteaptă Mercedesul 
afară! 

— Care Mercedes? 

— Nu l-ai văzut? zâmbi Futch. Nou-nouţ! Ultimul model - de 
acum cincisprezece ani. 

Vera pufni în râs. Futch glumea tot timpul. 

— Uite ce e, Futch, am auzit de locul ăla, dar sincer nu știu 
exact ce... 

— Ia-ţi lucrurile, ordonă el nerăbdător. E o formaţiune 
stâncoasă uriașă din Munţii Rodopi, una dintre minunile 
naturale ale Bulgariei. Platoul din vârf e atât de plat, încât 
arată ca un imens tort alb, tăiat cu un cuţit. Are 300 de metri 
lungime și e punctat de un model format din 300 de găuri 
perfect rotunde, săpate în suprafaţa pietrei. Nimeni nu știe 
când, cum și de către cine au fost făcute. Unii savanţi au 
sugerat că platoul e unul dintre cele mai vechi observatoare din 
lume. Din vârf, străbunii noștri studiau cu grijă corpurile 
cerești... Unii cred că sistemul de găuri e o hartă stelară, iar 
alții susțin că e harta unui punct geografic. Orice ar fi, e cea 
mai veche și mai veșnică hartă de care am auzit. Vechea 
legendă mai spune că undeva acolo, în jurul stâncii sau sub ea, 
este ascuns chivotul lui Orfeu. Localnicii cred că acest chivot 
conţine biblioteca secretă a tracilor, iar alții sunt de părere că e 
plin cu aur. Dacă nu mă crezi, verifică și tu. 

Vera se opri din împachetat și se uită cu atenţie la bărbatul 
cu barbă de leopard. 

— Nu am timp de așa ceva. Deci vrei să mergem și să căutăm 
răspunsurile printre stânci? 

Futch se scărpină zgomotos în ceafă. 


— Ar fi mai ușor să mergem înapoi la Roma, să luăm 
manuscrisul despre care mi-ai spus și să copiem indiciile care 
conduc spre centrul labirintului misterios... dar am un 
sentiment ciudat că ne va duce în același loc spre care ne 
îndreptăm acum. 

— Ţi-am spus că manuscrisul nu oferă niciun răspuns, ci doar 
niște descrieri amestecate și fără legătură... și de ce am avea 
nevoie de indicii dacă am găsit deja poteca? râse ea. 
Economisim timp. Manuscrisul ar putea fi o hartă codificată, 
așa cum spuneam. Nu e o hartă, fiindcă nu există niciun X care 
să marcheze locul. 

— Nu uita că ar putea fi harta unui labirint. Atunci, X-ul care 
marchează locul ar fi vizibil numai cititorului cu informaţiile 
necesare. 

— Plătești tu zborul și hotelul? zise Vera, adăugând serioasă: 
Futch, cred că e ceva ce nu-mi spui. 

El se scărpină din nou la ceafa și zâmbi. 

— Aseară, mi-a apărut ceva în gând. Ai spus că Labirintul de 
pergament menţionează Vârful Orfeu, Poarta Taenarului, Orfeu 
omul și sistemul vechi de scriere descoperit în Tracia. 

Vera dădu din cap. E 

— Toate indiciile acestea indică inima Munţilor Rodopi. În 
același timp însă, trebuie să ne gândim logic la ceea ce căutăm: 
urmele unei civilizaţii străvechi care a dispărut cu mii de ani 
înainte și urmele lui Orfeu, liderul primei civilizaţii importante 
care a apărut după dispariţia inexplicabilă a meandriţilor. 
Trebuie să existe o legătură între cele două. Apoi apare tăblița 
de aur indicând o „hartă” și un loc specific. E scrisă atât în 
limba meandriţilor, cât și în limba pe care o vorbea însuși 
Orfeu. Sunt multe coincidențe. Am mai găsit o legătură 
interesantă. Meandriţii, așa cum le spui tu, au dispărut o dată 
pentru totdeauna în Munţii Rodopi și de aceea cele mai recente 
vestigii ale lor se află acolo, ca cele găsite în defileul Trigrad. 

— Şi ce anume s-a găsit acolo? 

— Nu-i nevoie să știi... s-a vândut deja în străinătate. Dar 
unele dintre cele mai interesante descoperiri au fost făcute 
într-o peșteră din defileul Haramijska. 

— Bine, m-ai convins. Spune-mi în ce fel crezi că sunt legaţi 
meandriţii de Orfeu. 

— Ultimii meandriţi au dispărut în Munţii Rodopi, exact acolo 


unde au apărut Orfeu și tracii două mii de ani mai târziu. 

— Exact. Şi acelea sunt cele două culturi al căror scris se 
găsește pe tăblița de aur... Dar ce crezi că s-a întâmplat? 

— Nu ştiu... Imaginează-ţi ce ar fi însemnat să 
supravieţuiască ceva important din Prima Civilizație, care era o 
cultură foarte avansată, prima care a inventat un sistem de 
scriere, matematica, prelucrarea aurului, sticlăria, a dezvoltat 
chiar și știința și astrologia... mi se face pielea de găină când 
mă gândesc că toate astea nu s-au întâmplat pe Marte, ci în 
Bulgaria! înnebunesc strofocându-mi creierul ca să-mi dau 
seama ce ar fi putut lăsa în urmă Prima Civilizație, care să le 
permită tracilor să se dezvolte atât de repede după ce le-au 
descoperit secretul. 

— Stai puţin... încă nu știm dacă tracii au avut ceva de-a face 
cu toate astea. A 

Futch nu o mai auzea. Li luase deja valiza, deschisese ușa și 
cobora scările. Vera se grăbea în urma lui, ca să nu piardă 
nimic din ce spunea. 

— Gândește-te numai, săpăturile arheologice au arătat că, 
înainte de dispariţia lor, meandriţii au blocat sistematic 
intrările spre minele lor subterane și au îngropat majoritatea 
obiectelor religioase de preţ. Aveau o înțelegere desăvârșită 
pentru pământ și tot ce se află în adâncul lui. Dacă descoperim 
o mină de aur? 

După ce puse bagajul în mașină, Futch o rugă pe Vera să 
conducă. Se lăsă pe spate în scaunul pasagerului și închise 
ochii. Era prea obosit ca să conducă, dar gura îi era încordată 
ca un arc. 

— Chivotul ortic trebuie să fie cea mai mare comoară 
ascunsă vreodată în Tracia. De ce nu m-am gândit la asta mai 
înainte? „Inima muntelui”, „harta eternă”... 

— Ascultă, nu vreau să mă târăști în activităţi ilegale, îl 
întrerupse ea. 

— Stai o secundă! Tu m-ai târât pe mine în chestia asta! râse 
Futch cu ochii tot închiși. 

— Spune-mi doar unde mergem! 

— Mergi spre Kardzhali. Când ajungem la Asenovgrad, 
trebuie să căutăm bifurcația drumului. Tăblița de aur spunea 
așa: „Locul este marcat sub stele pe harta eternă...” Nu e 
niciun loc ca ăsta în afară de platoul Belintash. 


Torentul de cuvinte se opri cu un căscat lung. 

— Crezi că povestea asta ar fi un subiect bun pentru o teză 
de doctorat? 

— Cu siguranţă așa pare. Dar încă n-am găsit comoara! 

Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Futch înainte să 
adoarmă. 


SEMNUL APOCALIPSEI 


La pagina 446 era vorba despre semnele Sfârșitului: 
„Alte indicii care fac aluzie la sfârșitul iminent al așezării 
strămoșilor noștri pe aceste pământuri includ crearea unui 
sistem de temple de piatră - observatoare unde se studiau 
activ schimbările corpurilor cerești - și desăvârșirea 
treptată a unui ciclu întreg de activități rituale în 
complexul de temple de lângă satul Dolnosav. Putem 
concluziona că motivul sfârșitului apropiat al epocii a fost 
schimbarea confirmată a anumitor configurații cerești, 
considerată un simbol sacru care impunea un tabu asupra 
locuirii pe anumite teritorii“. 


Din Rezumatul disertației 
profesorului Ana Raduncheva, p. 39 


Belintash!% se află la o distanță de 56 de kilometri de 
Plovdiv, în apropierea orașului Asenovgrad, însă singurul mod 
de a ajunge acolo era prin satul Vrata sau „Poarta”. Poate că 
sătenii din Vrata își ţineau porţile mereu închise, nu doar în 
după-amiaza aceea. Nu era nimeni pe străzile pietruite - nici 
oameni, nici stafii, doar vite de culoarea zahărului ars, care se 
întorceau acasă după ce păscuseră pe câmpurile din apropiere; 
și sute de greieri și de păsări care cântau în munți. 

Vera și Futch parcară mașina la poalele unui deal abrupt și 
începură drumul spre vârful stâncos. Prognoza meteo anunţa 
ploi torențiale și furtuni cu tunete și fulgere, dar - după ce 
dormise două ore în mașină - ceasul intern al lui Futch era 
întors și ticăia ca nou: acum, nimic nu îl mai putea opri să își 
atingă scopul. Nu îl tulburau avertismentele localnicilor despre 
platoul care atrăgea fulgerele ca un magnet sau despre oamenii 
care își găsiseră sfârșitul acolo, făcuţi scrum. În loc să își 
piardă curajul, Futch luă cuvintele lor amenințătoare drept un 
alt indiciu că se îndreptau spre harta ascunsă. Vera putea fie să 
rămână în urmă și să rateze șansa descoperirii, fie să riște și ea 


104 Se spune că numele „Belintash“ provine din limba turcică, 
însemnând „piatră înţeleaptă“, „piatra cunoștinței“ sau „piatră 
albă“. (n.a.) 


să îi prindă furtuna. 

Alese a doua variantă. 

Merseră la câteva case ca să caute o călăuză, însă localnicii 
refuzau să îi ajute, susținând că Sfinxul de piatră păzea templul 
străvechi cu strășnicie. Cu toate astea, legendele vechi de 
câteva secole despre această creatură fuseseră uitate, lăsând 
loc numai fricii. Singurul lucru pe care oamenii îl știau acum 
despre stâncă era acela că era periculoasă. Cărţile de istorie nu 
spuneau prea multe despre platou. Unele conţineau câteva 
imagini, fără să ofere însă o idee concretă despre forma de 
ansamblu a stâncii și alimentând astfel imaginaţia. 

Din puţinele informaţii găsite de Futch, știau că muntele se 
numea ori „piatra rea”, ori „piatra înţeleaptă”. Cei care nu se 
temeau de el venerau aflorimentul stâncos, crezând că acesta 
păstra secretele ascunse de Bessi, tribul tracic. Legendele care 
supravieţuiseră timp de sute de ani spuneau că formațiunile 
stâncoase unice și masive găzduiau biblioteca secretă a 
tracilor. 


Pajiștea dinaintea platoului și „Capul Sfinxului“ 


Mai vorbeau și despre cărţi criptice și mesaje ascunse, chiar 
și despre existenţa unei Biblii Bessi. In același timp însă, 
părerea academică oficială nega faptul că acest trib avusese un 


sistem de scriere. 

Legendele aduseseră acolo nenumărați căutători de comori, 
care erodaseră treptat formațiunile stâncoase masive. De 
asemenea, făcuseră atâtea săpături în jur, încât locul semăna 
cu o zonă de război. Tot ce găsiseră acolo fusese de mult 
exportat din Bulgaria. Era aproape miraculos că oamenii de 
știință descoperiseră o astfel de tăbliță ritualică necatalogată, 
excavată ilegal, care se dovedise a fi singura tăbliță de argint 
din lume care purta imaginea lui Sabazios.!'% 

În afară de căutătorii de comori, Belintash atrăgea și sute de 
turiști și de  spiritiști telepatici, care erau convinși că 
formațiunea stâncoasă uriașă era locul unde existau energii 
puternice. Alţii credeau că platoul era locul unde aterizau 
farfuriile zburătoare. Oamenii de știință erau de acord că 
terasa din piatră albă era cel mai probabil cea mai veche hartă 
a cerului sau un observator solar, așa cum fusese cunoscut din 
cele mai vechi timpuri. Existau chiar și unii care susțineau că 
era Templul lui Dionis, pe care arheologii petrecuseră peste 
130 de ani căutându-l. 

În lipsa unei călăuze, Vera și Futch fură nevoiţi să se bazeze 
pe propria imaginaţie și pe cercetarea sumară a locului - cu 
toate acestea, uneori era mai bine să te învârți de unul singur 
decât să suporţi presiunea părerilor altora. Cercetările 
demonstrează de multă vreme că ochii lipsiţi de prejudecăţi văd 
deseori ceea ce oamenii de știință cu experienţă nu reușesc să 
vadă. 

Pe drum spre vârf, Vera îi povesti lui Futch ce se întâmplase 
între ea și Kaloyan. El o ascultă cu atenţie, ducând la buze din 
când în când o sticlă cu bere. În cele din urmă, o întrebă: 

— Şi cine e australianul? 

Vera îl privi surprinsă. 

— Care australian? 

— Nu că ar conta... răspunse Futch calm, în timp ce băgă în 
geantă sticla goală. 


Soarele urcă pe cer doar ca să fie înghiţit de un nor înainte 


1% Sabazios era unul dintre numele pe care tracii le dăduseră 
zeului Dionis, zeul ciclului nașterii și al morţii în natură, 
precum și al aspectelor solare mitologia tracică. Sabazios era 
zeitatea supremă a tracilor antici. (n.a.) 


de a ajunge în vârf. Pierdută în gânduri, Vera îl urma pe Futch 
pe poteca abruptă. Pe partea dreaptă se vedea umbra unei 
păduri dese de pin. Drumul îngust șerpuia în jurul unui defileu 
înclinat și lin. Nu aveau pământ sub picioare - era doar piatră 
albă, care acoperea pământul ca un înveliș. Întregul munte 
părea o formaţiune stâncoasă enormă, perfect șlefuită de 
elementele naturii în decursul miilor de ani. 

Dinspre pini plutea până la ei zgomotul îndepărtat al 
clopoţeilor de metal, zăngănind într-un dans vioi. 

— Nu știam că localnicii își aduc vitele la păscut atât de sus 
pe munte, spuse Vera surprinsă. 

— Acelea nu sunt vaci. Cunosc sunetul ăsta - sunt kukeri.1% 

— Kukeri? Dar ce fac aici? 

— Aici au fost dintotdeauna. Din punct de vedere istoric, 
kukeri-i își au originea în Munţii Rodopi. Dar nimeni nu știe 
exact de unde. 

— Ce fac aici, în munţi? 

— Poate fac repetiţii... Se pregătesc pentru solstițiul de vară. 

— Ştii prea multe lucruri despre locul ăsta. 

— i-am spus că am fost aici la câteva excavări. 

— N-am auzit să se fi făcut săpături pe aici. 

— Câteva săpături... neoficiale. Futch clipi din ochi, apoi 
adăugă: N-am fost niciodată sus pe stâncă. Sunt curios s-o văd. 

— Ai găsit ceva? 

— Nişte piese de ceramică... ceva aur și argint, dar nici pe 
departe atât cât mă așteptam. 

În timp ce urmau poteca șerpuită, prin tunelul verde de 
crengi și tufișuri văzură zeci de șanțuri lăsate în urmă de 
vânătorii de comori, rămase precum niște răni în pământ. 
Probabil că și ei căutaseră legendara comoară tracică. 

Când ieșiră, în sfârșit, din pădure, în faţă le apăru o priveliște 


1% Kukeri-i sunt bărbaţi costumaţi care îndeplinesc un ritual 
tradițional bulgar de îndepărtare a duhurilor rele. Costumele, 
diferite în funcţie de regiune, sunt făcute de obicei din piei de 
animale și includ măști de lemn împodobite, coafuri înalte, 
coarne și clopote mari legate la curea. în preajma Anului Nou 
sau a Postului Mare, kukeri-i dansează prin sat ca să alunge 
duhurile rele cu costume și cu sunetul clopoţeilor, dar și pentru 
a asigura o recoltă bună, sănătate și fericire pentru tot satul în 
timpul anului. (n.a.) 


pe care Vera ar fi vrut să o păstreze în memorie pentru 
totdeauna. Cerul era întunecat și jos, părând gata să se 
prăbușească în orice moment peste pajiștea circulară. Discul 
palid al soarelui se rostogolea spre orizont, peste piscuri. Pe 
câmpul înverzit din faţa lor, nouă kukeri negri și unul alb se 
legănau în cerc, în ritmul clopotelor care le atârnau pe corp. 

Văzându-i pe intruși, bărbaţii costumaţi încremeniră deodată, 
privind spre ei. Puţini oameni îndrăzneau să urce muntele la 
ora aceea din zi, mai ales când norii amenințau cu furtuna. 

Deși Vera știa că nu erau decât niște bărbaţi îmbrăcaţi în piei 
de ţap, cu podoabe înalte pe cap și măști pictate, simţi fiori de 
gheaţă prin trup. Zece monștri păroși - cu trei capete mai înalţi 
decât un om obișnuit, cu coarne lungi și dinţi ascuţiţi - stăteau 
în faţa lor, privindu-i curioși. Semănau cu niște diavoli sau cu 
oamenii zăpezilor, însă ceva îi deosebea de asemenea creaturi. 


Costumele kukeri-lor (mascaților) din zona Munților 
Rodopi, Muzeul Smolyan 


Vera și Futch trecură timid pe lângă dansatorii mascaţi. Vera 
îndrăzni chiar să îi salute prietenos din cap, însă nimeni nu îi 
răspunse la salut. Clopotele începură iar să se legene, 
răsunând, în timp ce kukeri-i se îndepărtau în șir indian înapoi 
spre Vrata. i 

Futch se opri și scoase un flacon de metal din buzunar. Işi 
terminase berea, așa că deșurubă capacul și bău câteva guri, 
zâmbind mulțumit. Apoi se urcă pe o piatră joasă și strigă spre 
Vera: 

— Fă câţiva pași spre capătul defileului. Vreau să-ţi fac o 


poză cu Sfinxul! 

În depărtare, în faţa lor, Vera observă o stâncă având forma 
capului unui om cu nasul acvilin, cu bărbie și gât. Cu puţină 
imaginaţie, îi puteai distinge și ochii. Localnicii îi spuneau 
Sfinxul, iar acesta marca începutul platoului Belintash. 

— Nu fi ridicol. Nu sunt o turistă idioată care să vrea să i se 
facă poză la fiecare băltoacă, răspunse Vera, cu faţa împietrită. 

— Haide, toată lumea vrea o poză cu Sfinxul! 

— Eu nu vreau. Sunt doar trei pietre care ies din faţa stâncii 
în unghiuri diferite. 

Vera înaintă încrezătoare spre platou. Futch o urmă, 
spunând: 

— Uneori, oamenii au nevoie să vadă anumite lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Lucruri care leagă realitatea aspră de fanteziile lor. 

— Devii prea filosofic pentru mine... Asta e cărarea spre vârf? 

— E singura cărare. 

Siluetele lor dispărură pe treptele abrupte de metal care 
duceau spre vârf. 


HARTA ETERNĂ 


Acest citat era scris pe pagina 467: 

„Strămoșii noștri au creat prima hartă geografică din 
lume! Este interesant de menționat însă că această hartă 
nu se păstrează la Biblioteca Naţională Sfinţii Chirii și 
Metodie și nici nu este ținută în arhiva subterană cu climat 
special controlat. Nu, această hartă se află în aer liber, 
exact acolo unde a fost creată acum cel puţin trei mii de 
ani, dacă nu și mai mult. Harta face parte din platoul 
Belintash din Munţii Rodopi - unul dintre multele mistere 
nedescifrate ale muntelui sfânt”. 


Petar Zagorski despre Belintash, în Forum 


— Ce crezi că vom găsi? zise Vera, respirând greu din cauza 
pantei abrupte. 

— Nu știu ce ai vrea tu, dar eu caut o comoară. 

— Am nevoie de mai multe indicii, răspunse ea. 

— Sunt tot felul de indicii acolo sus... Te-ai gândit vreodată 
că e posibil să alergi după un produs al imaginaţiei tale? Li se 
întâmplă multor oameni de știință. 

— Dacă e așa, indiciile pentru o astfel de poveste sunt cel 
mai ușor de găsit. 

— Chiar dacă ești în căutarea Atlantidei tracice? 

— Atlantida e doar o metaforă pentru dorinţele academice de 
a descoperi ceea ce nu poate fi descoperit. 

O pală de vânt îi dădu jos Verei pălăria de paie. Ea încercă să 
o prindă, aplecată precar peste scara de fier, dar nu reuși. Era 
preferata ei - dar Vera avea multe pălării. li plăcea să le vadă 
în vitrinele magazinelor, dar și purtate de alte femei. I se părea 
că arătau drăguţ când le proba în magazin, dar când ajungea 
acasă se hotăra de obicei că arătau caraghios. 


Fața diavolului cu simboluri. O imagine mai clară 
poate fi văzută la adresa www.parchmentmaze.com. 


Când ajunseră în capătul scărilor, descoperiră că se aflau pe 
un platou alb-crem. Semăna cu o piaţă de fildeș, neobișnuit de 
plată și de netedă, ca și cum ar fi fost nivelată artificial. 
Suprafaţa era plină de găuri, brazde, linii cioplite și chiar trei 
bazine cu diametrul de un metru, adânci de doi metri, cu 
pereţii absolut netezi. Vera își aminti că văzuse niște 
rezervoare similare la Perperikon, ceva mai mari. „Poate că au 
fost făcute în același timp”, se gândi ea. Futch îi explică faptul 
că brazdele și găurile - care erau perfect drepte văzute din aer 
- formau ceea ce se numea „harta eternă”. 

— Nu văd nimic deosebit de mistic la găurile astea, răspunse 
ea. 

— Rotunjimea și fineţea lor perfecte sunt impresionante; ar fi 
fost extrem de greu de făcut în Antichitate. 

— Dar uite, sunt pline cu apă, care se golește și se evaporă 
foarte încet și, în același timp, sapă tot mai adânc în piatră. Așa 
cum știi, mâna omului nu poate copia curbele netede formate 
de efectul blând, dar persistent al apei. 

— Atunci, cum îţi explici faptul că există exact 300 de găuri, 
număr ce corespunde lungimii exacte a platoului, măsurată în 
metri? 

Vera ezită o clipă înainte de a răspunde. 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta. 

Futch scoase din buzunar recipientul de metal și îl duse la 
buze, oftând ușurat. Erau singuri în vârful muntelui. Fiecare o 


apucă în câte o direcţie, căutând indicii. 

Vera văzu trei linii perfect paralele, ca un set de șine triple. 
O a patra linie aflată sub ele era alcătuită din câteva găuri 
pătrate, echidistante. Era clar că formele acelea nu erau săpate 
de apă, dar nu îi spuse nimic lui Futch, știind că avea să profite 
de ocazie ca să o tachineze.! 

Platoul se înclina ușor într-o parte, acolo unde trei 
aflorimente masive se conturau deasupra satului Vatra. Vera 
trecu peste cele patru linii și se îndreptă spre una dintre 
stâncile proeminente. O altă gaură ciudată îi atrase atenţia. De 
data asta însă, semăna cu o faţă diabolică, încoronată de un 
număr de găuri mai mici ce păreau să alcătuiască o constelație. 
Pentru o clipă, Vera se gândi că ar putea reprezenta o legătură 
cu stelele de pe amuleta orfică, dar respinse repede ideea. 


Micul cap de diavol - săgeata 


Se așeză pe marginea aflorimentului și privi în depărtare. La 
picioarele ei, pădurile de pin încercuiau canionul larg de piatră 
albă. Vântul purta mirosul coșurilor de fum de la distanţă și 
clinchetul slab al tălăngilor. 

Deodată i se tăie respiraţia văzând aflorimentul stâncos din 
dreapta ei. Un dreptunghi fusese cioplit în centrul suprafeţei 
verticale netede, precum cadrul unui tablou uriaș. În interiorul 
acestuia se afla o siluetă umană cu braţele ridicate spre cer, 
într-o rugăciune. Vera nu era atât de surprinsă de faptul că 
cineva cioplise în stâncă o imagine, cât de faptul că silueta 
aceea semăna foarte mult cu figura prosternată de pe tăblița de 
lut de la Gradeshnitsa. Aceeași figură apărea după 2 000 de ani 
ca hieroglifă în Egipt. Mai târziu, împodobea un sigiliu troian, 
pe care scria: „Purtătorul acestui simbol va fi protejat de 


1 Tot ceea ce observă personajele poate fi văzut pe website-ul 
cărţii, în secţiunea „Belintash“. (n.a.) 


Dumnezeu”. 


CEL MAI PROFUND ÎNTUNERIC 


La pagina 468 era vorba despre întuneric: 

„Etimologiile mai moderne compară rădăcina indo- 
europeană veche a cuvântului «obscur» cu «orphnos» sau 
«orphnaios» din greaca veche, care înseamnă tot 
«întunecat» sau «mohorât», sau «Erebos semitic», care 
înseamnă «noapte cosmică» sau «cel mai profund 
întuneric». Dar este posibil ca întunericul profund să fie 
legat de conceptele fundamentale ale orfismului solar. In 
același timp, ar putea face aluzie la călătoria lui Orfeu 
către cea mai adâncă și mai întunecoasă lume de sub 
pământ: Regatul de Jos ale umbrelor palide... acolo unde 
nu se putea identifica ușor cu dușmanul lui principal, 
conducătorul veșnicului întuneric din Hades, cunoscut și 
ca «Cel Invizibil» sau «Cel Neiîntrupat» ”. 

Din Orfeu pescarul de Robert Eisler 


În timp ce aștepta ascuns ca o umbră, gândurile lui Ariman 
se întoarseră din nou spre ascunzătoarea din subteranul 
stâncos. Ei vedeau detaliile, recunoșteau cuvintele și căutau 
neobosit răspunsurile ascunse. Deși se hotărâse să își termine 
misiunea, otrava care îl schimba zilnic îi pătrunsese în carne și 
în oase. Nevoia de a afla cine era și de ce era diferit se 
transformase în furie și isterie. 

Însă continua să se întoarcă și să caute... 


Crescuse aici, în adăpostul subteran. În amintiri îi apărea un 
loc rece, umed și întunecos, dar azi părea cu totul diferit. 
Pentru că sensul dispăruse. Toate aceste întrebări și această 
furie faţă de propria lui slăbiciune distruseseră sensul. Și când 
îl pierzi, îți dai seama și de propria însemnătate. Insă 
deocamdată era singurul care știa asta. Nimeni altcineva nu 
bănuia întrebările care îl frământau. 

Bărbaţi tineri și slabi, cu pielea albă ca de mort, stăteau 
înșiruiți pe băncile lungi de lemn. Desfăceau și coseau la loc 
păpuși cântătoare din cârpe, iar cântecul lor era așa: 


Stăpânii tăi sunt teama și orgoliul, 
Dar, fără ele, chiar Dumnezeu ar fi inutil. 


Închide ochii și te vei trezi 
După ce ai căutat adânc în sufletul tău. 


Băieţii de pe bănci erau muncitori. Ariman nu făcuse asta 
niciodată. Tinerii aceia încă nu știau că sunt liberi. Probabil că 
așa era cel mai bine. Nu erau chinuiţi de întrebări sau de 
otravă. 


El era singurul care încerca să urmeze șirul de indicii înapoi 
către începuturi. 

Ariman urcă scările spre ușă. leși din clădire, trântind ușa în 
urma lui. În apropiere se afla o altă poartă mai mică, cu un cap 
tăiat cioplit deasupra intrării. Aceeași imagine înfiorătoare era 
și deasupra cutiei poștale. De-a lungul secolelor, aproape că se 
contopise cu zidul, însă era încă vizibil pentru cei care știau să 
îl caute. Sau pentru turiștii deosebit de atenţi care se trezeau 
din întâmplare în faţa Bisericii îndurării. 

Voia să creadă că nu era prea târziu ca să îndrepte trecutul 
și să se curețe de acel lucru fără nume care îl rodea pe 
dinăuntru. 

Ochii îi străluceau cu o hotărâre izbăvitoare. 

Avea să aștepte ca femeia să rămână singură... 


PARADISUL PIERDUI 


Pe pagina 469 era schițată o peșteră adâncă, iar sub ea 
se afla acest text: „... urmele Celor Dintâi erau împrăștiate 
prin Egipt, Creta, Europa și Tracia, dar cunoștințele lor 
supraviețuiau doar în Regatul de jos. Pentru că profeții lor 
știau că atunci când umbrele acopereau lumea 
pământească, singurul refugiu era tot locul unde se 
născuseră. Până când cele șapte stele aveau să se alinieze 
din nou în semicerc. Când Orfeu a coborât către ei în 
căutarea iubitei lui, ei i-au dat simbolurile. El] le-a adus 
înapoi pe pământ prin peșteră, unde el și adeptii lui le-au 
adaptat pentru lumea cea nouă. Pentru a păstra secretul, 
le-a spus tuturor că Acolo Jos era tărâmul umbrelor din 
Hades. De atunci, oamenii au desenat și au spus povești 
despre Diavol și despre Pan, care vine din peșteri. Cu toate 
acestea, în biblioteca ascunsă stă scris că Orfeu s-a întors 
cu litere din măruntaiele pământului”. 


Defileul Trigrad cu vedere spre peștera Haramiyska 


Când ajunseră la Trigrad, Vera și Futch găsiră un mic hotel 


de ţară. Erau nevoiţi să împartă o cameră, fiindcă nu mai era 
liberă niciuna. Pe timpul verii, defileul era o destinaţie la modă, 
chiar și pentru turiștii străini. 

Se lăsa înserarea. Luară amândoi cina în restaurantul 
pensiunii. În curte abia încăpeau cele trei mese asamblate în 
grabă. Locul oferea însă o imagine de ansamblu a întregii zone. 

Trigrad era un sătuc tihnit, cuibărit între stâncile albe, 
abrupte. Înălțându-se spre cer, stânca părea că îl ţine să nu 
cadă. Piscurile muntelui erau acoperite de păduri de conifere, 
iar copacii păreau niște sulițe, ascuţite și pregătite pentru 
Judecata de Apoi. Dacă te uitai suficient de mult, puteai chiar 
să vezi un șoim care plutea în văzduh, singurul stăpân al 
vântului. 

Futch nu prea vorbea, păstrându-și în schimb energia pentru 
băutură. Vera bău și ea un pahar, ca să își liniștească gândurile 
agitate. 

— Îmi ascunzi ceva, spuse el deodată. 

Puse pe masă paharul de coniac gol și o privi în ochi. 

— Despre ce vorbești? 

— Nu știu, dar o simt. Nu cred că mi-ai spus tot despre 
manuscrisul de la Roma. 

— Te referi la Labirintul de pergament? 

Futch dădu din cap. Faţa Verei se înăspri, roșind ușor, ca și 
cum dorința de a divulga secretul se lupta cu siguranţa că era 
mai bine să păstreze tăcerea. 

— Jură că vei păstra secretul! 

— Jur! spuse Futch sughițând. 

— E foarte ciudat. Nici eu nu știu cum s-a întâmplat, dar... 
majoritatea concluziilor și teoriilor din manuscris se aseamănă 
cu argumentele din cartea mea, din cercetarea mea. Dacă aș fi 
văzut manuscrisul mai devreme, aș fi spus că m-a influenţat. 
Dar acum? Poate că motivul e simplu. Deși sunt miliarde de 
oameni pe pământ, nu putem avea prea multe idei diferite și, 
mai devreme sau mai târziu, ideile noastre încep să se 
suprapună. Poate acesta e și motivul pentru care apar 
asemănări între culturi și civilizaţii în simbolurile pe care le 
cercetez. Mai ales când iniţial sunt pe picior de egalitate. Dar 
suntem obișnuiți să credem că o idee îi aparţine primului... 

— Despre ce idee vorbeşti? Nu ţi-am citit cartea. 

— Așa cum spuneam, descriu în cartea mea urmele 


meandriţilor, cea mai veche civilizație care a dispărut în urmă 
cu mii de ani. Mai târziu mi-a venit ideea că renașterea ei este 
legată de Orfeu, care reprezintă probabil și motivul pentru care 
simbolurile lui sunt tocmai meandra și crucea - ambele create 
de cei dispăruţi. Orfeu a fost ucis cu bestialitate din cauza 
puterii și a cunoștințelor sale, pe care le-a adus de Undeva. Mai 
târziu, cei care au venit după el le-au furat. lar manuscrisul 
numește acel Undeva „Paradisul Pierdut”. 

— Paradis? Şi unde este acest paradis? se învioră Futch. 

— Nu este precizat. Trebuie că această informaţie se află fie 
în prima parte a manuscrisului, fie la sfârșit. Insă paginile erau 
rupte. 

— Dacă ideile sunt similare, de ce nu citezi Labirintul de 
pergament în cartea ta? Poţi să-l foloseşti ca sursă ca să-ţi 
demonstrezi teoria. 

— În niciun caz! Dacă aș face asta, aș renunţa la cel mai 
valoros aspect - originalitatea ideii. Nu vreau să afle nimeni 
despre manuscris... Dac-aș avea curaj, aș rupe eu însămi 
paginile rămase. Și-apoi, nu ar fi o sursă bună, fiindcă autorul e 
anonim. 

Faţa Verei se întunecă, iar ochii ei priveau când cerul nopţii, 
când stâncile albe. Futch îi comandă ospătarului un alt coniac, 
iar acesta se încruntă și dispăru în bucătărie. 

— Vreau să văd manuscrisul, anunţă Futch. 

— Nu-i nevoie să-l vezi. Autorul anonim era mult mai 
șmecher decât mine. Şi-a bazat teoria pe artefacte care nu 
există. E genial. Nu trebuie să pierzi vremea căutându-le; poţi 
doar să alegi ce ai nevoie. Şi, în cele din urmă, doar câţiva 
cititori se vor deranja să le verifice. Dar eu le-am verificat. Așa 
cum ţi-am spus, nu există nici urmă de cele mai multe dintre 
ele, cât despre celelalte, există doar câteva legende vagi și 
nicio dovadă concretă. Doar ultimele făceau excepţie. 

— Amuleta, tăblița de aur și frescele? 

— Ai jurat să nu spui, da? 

— Să nu spun ce? 

— Păi, mai există un artefact real: o tăbliță de lut antică, cu o 
inscripţie similară cu cea găsită la Gradeshnitsa. lar eu sunt 
ultima persoană suficient de norocoasă încât s-o fi văzut, de 
aceea știu că există. 

— Stai, ia-o de la început și spune-mi toată povestea! o rugă 


Futch. 

— Despre ea era vorba în ultima pagină a Labirintului de 
pergament. Ştiu că o să te șochez, dar tăbliţa cu pricina 
dispăruse deja din biroul tatălui meu cu o noapte înainte să 
plecăm în Elveţia. Tatăl meu abia dacă a supravieţuit acestei 
pierderi. Umbrele de durere din ochii Verei dezvăluiau regretul 
pe care îl simţea; adăugă: O păzea cu atâta grijă! Eram la 
castelul Jacques atunci când l-au anunţat... 

— Autorii manuscrisului trebuie s-o fi furat! presupuse Futch. 
N-am auzit nimic despre asta... 

— Nimeni n-a auzit. Era un cadou din partea unui magnat 
bulgar, un cunoscut colecţionar de antichităţi. Desigur, n-a 
spus unde fusese găsită - nu voia să-și dea de gol echipa de 
căutători de comori. Nu are prea mare valoare istorică, fiindcă 
nu avem informaţii despre locul în care a fost găsită și despre 
caracteristicile stratului de sol în care se afla. Însă analiza 
comparativă demonstrează că aparţinea meandriţilor. 

— Şi tu ai fost ultima persoană care a văzut-o? 

— Să-ţi ţii gura. Nu uita că am văzut colecţia de monede din 
pivniţa ta. 

— Trădătoare ticăloasă, zâmbi el. Stai o clipă. Nu cumva vrei 
să spui că tu ai luat-o de la tatăl tău? 

Vera nu răspunse. Ridică paharul cu vin, îl bău pe tot, apoi 
întrebă: 

— Şi tot mai crezi c-o să găsim ceva acolo? 

— Desigur. Toate semnele care ne-au adus aici sunt 
adevărate. Tu le-ai descoperit, iar eu le-am confirmat. 

— Dragul meu Futch, dacă ești atât de convins, înseamnă că 
voi avea mare succes cu cartea mea. Vrei să știi ce se întâmplă 
de aici mai departe? Vom descoperi chivotul acolo jos, așa cum 
speri tu. Și știi ce vom găsi înăuntru? 

— Tu știi? 

— Da. Din păcate, mulţi căutători de comori au trecut pe aici 
înaintea noastră, așa că nu vom mai găsi mare lucru. Dar vom 
descoperi tăblița antică a tatălui meu, care se va dovedi a fi 
foarte importantă pentru că va demonstra întreaga mea teorie. 
Arată clar un text format din pictograme antice similare cu cele 
pe care le-am folosit ca să ajungem aici. 

— Dar cum poti să știi toate astea? 

— Așa cum spuneam, am inventat. Iar tăblița va fi cea care a 


dispărut din biroul tatălui meu. Am furat-o chiar eu. 

— Mă dai gata. 

Zâmbetul lui Futch dispăru în paharul cu coniac, iar el își 
comandă imediat încă unul. 

— Închidem, anunţă ospătarul pe un ton nepoliticos. 

— Atunci dă-mi toată sticla și n-ai decât să închizi! 

— Nu fac nimic ilegal, protestă Vera. Pur și simplu am 
aranjat niște artefacte autentice, le-am asociat cu o poveste 
unică și am confirmat o legendă. Pe lângă asta, tăbliţa de lut e 
prea importantă pentru istorie ca să stea în dulapul tatălui 
meu. După ce o găsim, va avea statutul unei descoperiri reale și 
va deţine un loc de onoare în colecţia Muzeului de Arheologie. 

— Dar tatăl tău n-o va recunoaște? 

— Ba da, dar nu-și va putea da seama ce s-a întâmplat. Nu 
mă va bănui deloc. Și-apoi, de ce să nu existe două tăblițe 
identice? 

— Așa ceva nu s-a mai auzit! Nu s-au găsit niciodată două 
tăblițe de lut identice, cu pictograme antice. 

— Aici te înșeli. La începutul anului, eu și tata am dat peste o 
astfel de colecţie în Elveţia. 

— Şi de ce-mi spui toate astea? 

— Ai fost complicele meu de la început. Nu pot s-o fac de una 
singură. Și vom împărţi gloria. 

Ospătarul stinse luminile și încuie bucătăria. Era singurul 
angajat al restaurantului. Mergând spre ieșire, trecu pe lângă 
masa la care stăteau Vera și Futch și spuse: 

— Beti cam mult, domnule. 

— Mai mult decât beţivii locului? 

— Nu prea avem așa ceva aici. Oamenii din zonă se trezesc 
devreme ca să muncească. 

— Bănuiesc că eu sunt diferit. Tatăl meu spunea mereu că 
ăsta e un lucru important. 


OPT CASCADE 


Pagina 470 începea cu o strofă dintr-o poezie: 
„Acum mori și te nasti, 

De trei ori binecuvântat în astă dimineaţă.... 
Aceeași taină te așteaptă sub pământ, 

Așa cum au aflat și ceilalţi sfinți”. 


Text orfic de pe o tăbliță de aur în formă de frunză de 
iederă din secolul al IV-lea î.Hr., descoperită în Tessalia 


A două zi, dis-de-dimineaţă, porniră spre peșteră. 

— De ce trebuie să mergem și să ne pierdem vremea acolo 
dacă știm deja ce o să găsim? mormăi Futch. 

— Totul trebuie să pară cât se poate de autentic. Mai 
devreme sau mai târziu, va trebui să vorbim cu presa, precum 
și cu oamenii de știință, iar ei vor dori să afle fiecare mic 
detaliu al descoperirii noastre. 

Vera și Futch așteptară în faţa intrării în peștera Gâtul 
Diavolului împreună cu alți vreo sută de turiști. Peștera 
devenise o atracţie turistică atât de organizată, încât singurul 
mod de a pătrunde acolo era printr-o intrare artificială, 
acompaniat de un ghid care deschidea ușa o dată pe oră, între 
9.30 și 17.30. 

— Va trebui să explicăm exact unde am făcut descoperirea și 
ce indicii ne-au condus până la ea, zise Vera. 

— Acum știu de ce ai furat tăbliţa tatălui tău - tu chiar crezi 
povestea asta. E mai mult decât evident. Dar și eu cred în ea. 
Indiciile care ne-au adus aici sunt reale! 

Vera începu să plângă și încercă să își ascundă lacrimile în 
spatele ochelarilor. 

— De ce plângi? 

— N-ai putea să înţelegi. 

— Încearcă-mă. 

— Mă simt atât de năucită... în fiecare zi visez să fiu ca toţi 
ceilalți arheologi. Vreau să merg la situl meu dimineaţa la 
șapte, apoi să înregistrez și să descriu toate artefactele. Vreau 
să fiu tratată ca o colegă și nu ca fiica răsfăţată a profesorului. 
Vera se opri înainte de a adăuga furioasă: Ai dreptate, cred în 
ea! Trebuie să cred. Vreau să descopăr ceva care să mă scoată 


din vârtejul ăsta. Dar dacă teoria asta nu se demonstrează, 
dezamăgirea va fi într-atât de chinuitoare, încât va trebui să 
inventez o altă poveste ca să mă autoamăgesc că totul se 
rezolvă. Am pierdut totul... Așa cum am spus, n-ai putea să 
înţelegi. 

— De fapt, înţeleg. Și eu sunt la fel, numai că n-am absolvit 
această facultate. Ambiţia e contagioasă. 


Ghidul cunoscut sub numele de „Koiseto” adună turiștii de 
lângă intrare și își începu discursul. Însă grupul era atât de 
mare, iar cascada care cădea în apropiere era atât de 
asurzitoare, încât cei din spatele grupului nu auzeau o vorbă. 

— Peștera asta se numește Gâtul Diavolului, explică el, 
pentru că orice intră aici nu mai iese din nou la lumină. Putem 
doar să ne imaginăm galeriile subterane enorme și cavernele 
uriașe care se ascund sub pământ. Singura ei legătură naturală 
cu Lumea de Sus este râul cu cele opt cascade. Peștera mai 
este celebră și dintr-un alt motiv: timp de secole înţelegi, s-a 
considerat că Orfeu însuși a coborât spre Hades - numit și 
Infern sau Regatul Umbrelor Neîntrupate - prin Gâtul 
Diavolului. Acum este anotimpul în care apa este scăzută, 
continuă ghidul, însă în anotimpul în care apele cresc, râul 
aruncă sute de trunchiuri de copac, animale moarte și tot felul 
de gunoaie în „gât”, fără ca nimeni să știe unde sfârșesc 
acestea. Gâtul Diavolului este cea mai adâncă peșteră din 
Balcani. In 1970, doi scafandri - pe nume Siana și Evstati - au 
încercat să urmeze râul subteran în peșteră. Din câte știm, 
după cele opt cascade, se află un vârtej - acolo unde se crede 
că au murit cei doi scafandri, luând cu ei secretul celor văzute 
în Lumea de Jos. De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să o ia pe 
urmele lor.1% 

— Opt cascade! șopti Vera uimită. 

Mulțimea de turiști intră în tunelul rece din subteran, care 
ducea către peșteră. 


1% Fragmente din explicaţia dată înainte de intrarea în peșteră 
de către Kostadin „Kotseto“ Hadzhijski, cel mai celebru ghid de 
la Gâtul Diavolului și din peștera Haramijska (n.a.) 


ZIUA ZERO 
Pagina 471 începea cu un calendar antic: 
STRUCTURA ANULUI IN CALENDARUL BULGAR ANTIC 


Bl aja, Durata Numele bulgar 
(zilele) antic 
Cea mai 
scurtă zi a 
Anul Nou anului 02] 1 Sur,F.ni, 
decembrie) Ignazhden 
Primul 
minositi Luna 1 31 Alem 
Luna 2 30 Tutom 
Luna 3 30 Chitem 
Trimestrul al : 
doilea Luna 4 31 Tvirem 
Luna 5 30 Vechem 
Luna 6 30 Shechtem 
Trimestrul al 
irēilea Luna 7 31 Setem 
Luna 8 30 Esem 
Luna 9 30 Devem 
Trimestrul al 
patrulea Luna 10 31 Elem 
Luna 11 30 Elnem 
Luna 12 30 Altom 
Cea mai 
lungă zi a ; 
Ziua Zero caida (22 1 Ba (e) khti 
iunie) 


O oră mai târziu, Vera și Futch ieșiră din peşteră prin 
intrarea naturală, care era, de fapt, începutul cascadei uriașe 
ce se auzea bubuind prin toată caverna. Faţa Verei fusese 
serioasă și lipsită de expresie în timp ce rătăciseră prin 
canionul subteran. 

Futch știa de ce, dar nu spuse nimic. Vera vorbi prima abia 
după ce scăpară de grupul gălăgios de turiști. 


— Nimic. Nicio urmă. Aici se oprește șirul de indicii. 

Mergeau abătuţi pe drumul asfaltat către sat. 

— Poate nu căutăm acolo unde trebuie, sugeră el. 

— Sau poate nu e ziua noastră norocoasă. 

— Nu e ziua noastră! strigă Futch. Exact așa e. Avem nevoie 
de ziua potrivită! Cum ne putem aștepta să găsim simboluri 
străvechi într-o peșteră într-o zi ca oricare alta? 

Vera îl privea nedumerită, așa că Futch îi explică: 

— Toate ritualurile și simbolurile lăsate de oamenii 
preistorici ai cavernelor și de traci erau legate de un eveniment 
și de o zi specifică. Mai ales în peșteri! Bravo, Vera. Avem 
nevoie de ziua potrivită! 

Exact atunci auziră în spatele lor zeci de voci care strigau, 
bătăi din picioare și dangăt de clopote; se întoarseră și văzură 
un alt grup de kukeri. Tinerii care purtau măști și costume de 
blană trecură pe lângă ei strigând drept explicaţie că repetau 
pentru festivalul solstițiului de vară, care se apropia și care 
marca începutul misterelor orfice. În iulie, festivitățile culminau 
cu paradele miilor de oameni din Bulgaria și din străinătate, 
care se adunau în defileul Trigrad cu torţe, cu dansuri kuker și 
curse de cai. Cei mai curajoși oaspeţi ai evenimentului intrau în 
Gâtul Diavolului, acolo unde, potrivit legendei, Orfeu coborâse 
în negrul Tartar ca să o caute pe iubita lui, Euridice. Parada 
luminată de torţe se numea „Orfeu în Infern” și se presupunea 
că se aseamănă cu o tragedie greacă, cu un cor de îndoliaţi, de 
bocitori și de cântăreţi. 

— O, nu, alţi kukeri? se tângui Futch. 


Apoi se opri încremenit în mijlocul drumului, ca lovit de 
trăsnet. 

— Exact! Misterele orfice... Orfeu, Bacchus și solstițiul de 
vară. Asta e! Misterele orfice și Bacchanalia, bolborosea el 
incoerent. 

— Ce tot spui despre Bacchus? 

— Dă-mi o foaie de hârtie și ceva de scris! 

— Ce se întâmplă? 

— Grăbește-te până nu-mi pierd șirul gândurilor! 

Vera îi întinse caietul ei. 

— În ce dată suntem? o întrebă Futch. 

— 23 iunie. 

— Totul începe să capete sens. Răspunsul e Ziua Zero! Poate 
că Bakhti este rădăcina numelui Bacchus. Futch scria pe hârtie 
în timp ce vorbea mai departe: Numele Bacchus indică ziua, 
Bakhti. O, Doamne, azi trebuie să fie Ziua Zero!%! Așa că, dacă 
există vreun semn, nu poate fi în Ziua Zero. De aceea n-am 
găsit nimic. Potrivit credințelor bulgare străvechi, ziua aceasta 
e în afara timpului. Dar mâine e 24 iunie - ziua Geamănului de 
la începuturi. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui... Liniștește-te și spune-mi 
despre ce vorbești. 

Vera își pierdea răbdarea cu trăncăneala extaziată a 
prietenului ei. 

Futch schiță pe hârtie un fel de tabel. Scrise numere, date și 
nume în mai multe căsuțe, dar Vera tot nu reușea să înțeleagă. 

— Datele se adună la un loc într-un mod absolut perfect - de 
parcă am inventat tot. Cunoști calendarul bulgar antic, nu-i 
așa? o întrebă el.110 

— Desigur. Ce-i cu el? 


1% Elementele calendaristice citate aici urmează operele lui 
Peter Dobrev. Anii bisecți din sistemele calendaristice 
gregoriene și bulgare vechi nu coincid; din acest motiv, atunci 
când se trece de la unul la celălalt, datele pot fi decalate cu o 
zi. (n.a.) 

110 Vechiul calendar bulgar este considerat cel mai precis din 
lume, potrivit UNESCO. Studii recente arată că acest calendar 
a început în 5505 î.Hr. Cu ciclurile sale de doisprezece ani, 
calendarul se aseamănă cu cel chinezesc, însă este mai vechi și 
probabil reprezintă sursa celui din urmă. (n.a.) 


— E cel mai precis sistem calendaristic din lume, potrivit 
UNESCO. Cele mai recente studii arată că începe în anul 5505 
î.Hr. Cu alte cuvinte, după bulgarii antici, data asta reprezintă 
începutul istoriei. 

— Dar cum ar putea fi posibil?... Exact în jurul anilor 5500 
î.Hr. Au apărut primele simboluri codificate, mesajele de la 
meandriţi. De atunci datează tăbliţele și figurinele de la 
Gradeshnitsa... Nu am făcut niciodată legătura cu faptul că cel 
mai bun calendar din lume a început în aceeași perioadă! Cum 
puteau să știe bulgarii antici, care au prosperat în secolul al 
VII-lea d.Hr., ce se întâmplase cu câteva milenii înainte de 
existenţa lor fără arheologi? 

— Poate că le-a spus cineva, zâmbi Futch, care însă continuă 
apoi pe un ton serios: N-am idee. Poate că au moștenit cumva 
cunoștințele Celor Dintâi. Dar dacă tot facem colecţie de 
coincidente, uite aici încă una: în jurul anului 5500 î.Hr., se 
spune că a avut loc Marele Potop descris în Biblie, care a 
provocat schimbări catastrofale în Bazinul Mării Negre. 

— Ai dreptate, sunt mult prea multe coincidente... Nu mai e 
mult și ai să mă faci să cred în stele! zâmbi Vera. Mai spune-mi 
despre Ziua Zero. 

— Ştiam eu - tu chiar crezi povestea. Altfel nu ne-am afla 
aici. Futch îi făcu semn să se apropie și îi arătă tabelul pe care 
îl desenase, spunând: O să sar peste detaliile despre sistemul 
calendaristic și îţi explic doar cele mai importante elemente. În 
calendarul bulgar antic, ziua Sfântului Ignaţiu este cea mai 
scurtă zi a anului și e separată de luna în sine. Nu se numără 
nici ca zi a săptămânii. Deci un an este alcătuit din 364 de zile 
plus una. Prima zi a anului, Alem, cade întotdeauna duminica, 
adică este prima zi a săptămânii. În anii bisecți, după cea de-a 
douăzeci și doua zi a lunii a șasea, se adaugă „Ziua Zero”, 
numită Bakhti, adică cea mai lungă zi a anului. Dacă nu e an 
bisect, ziua aceasta cade pe 23 iunie, fiind numită și umbra lui 
Bakhti. Așadar, potrivit calendarului bulgar antic, azi e Ziua 
Zero, care marchează și începutul misterelor orfice și al 
festivităților cultelor lui Bacchus și ale lui Dionis. Mai mult 
decât atât, în dialectul local, consoanele „k” și „h” sună la fel, 
deci Bakhti poate fi citit ca o rădăcină a lui Babhtikos sau 
Bacchus. 

— Eşti un adevărat copoi! exclamă Vera. 


— Așa îmi câștig pâinea! 

— Bine, bine... Dar de ce să ne întoarcem la Gâtul Diavolului 
mâine, pe 24 iunie? Nu văd asta nicăieri în calendarul bulgar 
vechi. 

— Nu e nevoie decât de un calcul simplu. Futch scrise 
„Orfeu” cu litere latine, apoi în transcrierea greacă. Dacă 
scriem câte unul dintre numele lui loan Botezătorul și ale lui 
Orfeu, vedem că au același cifru. 

IOOANNES = ORFAS (Orpheus) = 72 

— Numerologia era foarte importantă și pentru creștinismul 
timpuriu, și pentru orfism, comentă Vera. 

— Așa e. lar iconografii și artiștii, inclusiv Leonardo da Vinci, 
l-au pictat pe loan Botezătorul ca pe geamănul lui Hristos. 
După Fecioara Maria, loan a fost al doilea personaj pe jumătate 
om care s-a născut prin concepere imaculată cu șase luni 
înainte de Hristos, adăugă Futch. loan Botezătorul s-a născut 
pe 24 iunie, la solstițiul de vară, exact cu șase luni înainte de 
cea mai lungă noapte din an, adică Nașterea lui Hristos, la 
solstițiul de iarnă. Unii chiar interpretează persoana lui loan 
Botezătorul ca fiind proiecția creștină a lui Orfeu, arătând cifrul 
comun și faptul că loan Botezătorul, ca și Orfeu, a fost 
decapitat, fiind deseori înfățișat cu capul tăiat. Transcrierea 
IOOANNES înseamnă „zeul peștilor și al vietăţilor mării” sau 
„Zeul Peşte”. 

— Mulţi filosofi din secolele al XIX-lea și XX, inclusiv Jung și 
Eisler, au pretins că Orfeu era Pescarul original, adăugă Vera. 
Acum înţeleg ce vrei să spui - azi e Ziua Zero, așa că mâine e 
ziua Primului Geamăn. 

— Exact! Așa că, dacă există ceva în gaura aia infestată de 
lilieci, mâine e singura zi în care vom putea vedea... 


SOARELE ÎN OPT COLŢURI 


Pagina 472 începea cu acest citat: 

„În catacomba romană San Domitilla se află o pictură 
murală unică pe tavan. Aceasta îl înfățișează pe Orfeu în 
centrul unei forme octogonale, în care sunt botezați uneori 
creștinii. Octogonul are opt colțuri, care despart opt scene 
din Vechiul și din Noul Testament. Orfeu este înconjurat 
de animale, care sunt considerate simboluri în dogma 
creștină. Este interesant și faptul că în Noul Testament, 
fără un motiv aparent, Immanu-el (Dumnezeu este cu noi) 
începe să fie numit «Emmanuel». Va fi interesant pentru 
cititor să observe că, potrivit legăturilor numerologice 
dintre Orfeu, pitagoricieni și lisus, mai există află și o altă 
legătură: Emmanuel EMMANOYHA = 96: OPOEYE (Orfeu) 
= 96. Un asemenea argument reprezintă o dovadă 
convingătoare cum că Mesia din vechile texte iudaice este 
personajul mitologic Orfeu renăscut”. 


Din Orfeu pescarul de Robert Eisler, p. 51 


— Dormi? șopti Futch în întuneric. 

— Nu, mă gândesc la ziua de mâine. Trebuie să fie ceva 
acolo... 

— Sigur că este! Sunt convins că în fundul peșterii trebuie să 
fie măcar niște galerii subterane secrete; la urma urmei, e cea 
mai adâncă peșteră din Europa de Est. Dar, așa cum spun 
experții, niciun om care a intrat acolo nu a mai venit înapoi. 

Vera se ridică în capul oaselor și aprinse veioza de lângă pat. 
Se uitară unul la altul, apoi ea șopti: 

— Cu excepţia lui Orfeu? Toate indiciile acestea nu pot fi 
doar imaginare. 

— Ştii, e un detaliu care nu-mi dă pace. 

— Care? 

— Ai spus la un moment dat că pe coperta cărții cu labirintul 
se afla o meandră în opt colțuri și că multe pagini aveau sigiliul 
cu o stea în opt colțuri, îi aminti Futch. 


5 6 O meandră în opt colțuri 


— Da, așa am spus, răspunse Vera confuză. 

— Nu cred că toate opturile astea sunt doar o coincidenţă... 
Poate că au o legătură cu steaua zeiţei sumeriene Ishtar? 

— Pare cam tras de păr. 

Futch sări din patul lui și începu să se plimbe prin cameră. 
După câteva ture, intră în baie să își ia o bere. Pentru că în 
cameră nu exista frigider, păstra câteva sticle în apă rece, în 
cadă - ca și cum se pregătea pentru o noapte grea. Cu berea în 
mână, își reluă asaltul ideilor. 

— Steaua în opt colțuri e cea mai rară formă de stea folosită 
în timpurile moderne. Manuscrisul nu spunea nimic despre 
asta? Sau cel puţin despre cifra opt? 

— Nu-mi amintesc să fi văzut ceva, deși l-am răsfoit destul de 
repede. Bibliotecarul îmi tot arunca priviri ciudate. 

— Păi, ești o blondă frumoasă. Probabil că îţi făcea ochi 
dulci. 

Vera se încruntă. 

Futch luă dicţionarul de simboluri și începu să caute tot felul 
de informaţii despre numărul opt și despre stele, mormăind în 
barbă. 

— Simbolurile speranţei, nu, e o prostie... „strădania omului 
de a depăși limitele propriei lumi”... bla-bla-bla! Mai răsfoi 
câteva pagini, până ajunse la articolul despre cifra opt; după ce 
citi puţin, exclamă: în sfârșit, ceva care are sens! Opt este 
simbolul echilibrului universal, al renașterii și al învierii, care 
se potrivește cu ideea noastră cum că toate aceste indicii sunt 
legate de învăţăturile orfice. 

Futch își mișca febril arătătorul deasupra hârtiei lucioase, în 
timp ce parcurgea în grabă rândurile. Deodată se opri, ca și 
cum degetul i s-ar fi blocat între litere. 

— Ia uite aici! spuse el. În creștinismul timpuriu, cristelniţele 
ritualice erau în formă de octogon, la fel ca fresca ortogonală 
cu Orfeu din Catacombele San Domitilla, pe care le-ai arătat la 
televizor. Nu-i o altă dovadă pentru ideea ta nebunească despre 
fuziunea dintre creștinism și orfism? 


— E doar o ipoteză. 

— Ei bine, poate că misterul ăsta în care ne-am băgat nasul e 
un fel de cod care să-l protejeze de ochii curioșilor. Trebuie 
doar să găsim simbolul care să desfacă cifrul... Futch se gândi 
o clipă, apoi adăugă: Steaua în opt colţuri nu putea fi aleasă la 
întâmplare. 

Futch făcu ochii mari, scoțând la iveală o reţea de vase 
capilare pe cale să plesnească. Umbrele întunecate de sub ochi 
îi atârnau spre pomeţi, iar venele de la gât i se umflau. 


O mască orfică de aur. Pe frunte sunt gravate mai 
multe meandre în opt colțuri, iar barba este alcătuită 


din semnul pentru „eternitate“, „infinit“, sau opturi 
împletite. 


— În toţi anii în care ai citit despre orfism și despre traci, ai 
dat vreodată peste vreo legătură între Orfeu și numărul opt? 

— Nu sunt sigură. 

Vera se străduia să își amintească o legătură, oricât de mică. 

— În afară de frescele din catacombă, continuă ea, există 
meandrele în opt colțuri care decorează scenele orfice și 
obiectele ritualice. 

— Stai! în frescă, Orfeu se află în centrul soarelui octogonal! 
Iar soarele e unul dintre cele mai vechi sensuri ale meandrei. 

Cuvintele lui Futch îi aminteau Verei de inelul purtat de 
domnul Marten, îngrijitorul de la castelul Jacques, care arăta o 
stea în opt colţuri cu o meandră în interior. Poate că Futch avea 
dreptate cu privire la legătura dintre cele două simboluri. Era 
posibil să fi avut dreptate Kiril, care susţinea că steaua 
ortogonală reprezenta într-adevăr soarele. 

Futch bătea darabana pe laptop, așteptând să se deschidă un 
fișier. 


— Am înregistrat toate meandrele pe care le-am găsit până 
acum. Alături de cruce, sunt cele mai comune semne în acest 
labirint de simboluri în care m-ai atras. 

Incepu apoi să studieze meandrele una câte una, căutând o 
legătură între simboluri care îi scăpase. 

— Asta e. Numărul opt trebuie să fie codul cifrului! strigă el 
deodată. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Majoritatea meandrelor folosite în mesajul orfic au într- 
adevăr opt colţuri sau puncte. Ipoteza mea se va confirma dacă 
primele simboluri create de meandriţi sunt tot în opt colţuri. 

Futch deschise un fișier în care adunase simbolurile de pe 
sute de obiecte preistorice de lut și de piatră lăsate de 
meandriţi, împreună cu o descriere a tăbliței de piatră fără 
nume ce fusese găsită de profesorul Oveharov, care părea să 
fie tot din aceeași perioadă. Într-adevăr, cele mai comune 
hieroglife erau meandrele în opt colţuri. 

În acel moment, Vera își dădu seama de ce doctorul Werder 
se referise la ea nu doar ca la o meandră oarecare, ci ca la 
meandra în opt colţuri. Şi el trebuie că fusese obsedat să afle 
adevărul despre cartea romană despre labirint, așa cum era și 
Vera acum. Franz Werder studiase o bună parte a 
manuscrisului în detaliu, fără să reușească să ridice vălul 
misterului nici măcar cu un centimetru. În cele din urmă venise 
la Vera, la hotel Metropol, ca să ceară mai multe informaţii 
despre semnul secret de pe copertă. Trebuie să fi fost disperat 
dacă o întrebase pe ea, o străină. Sau poate că încercase toate 
celelalte variante, fără succes însă. 


Scenă de cult, în lut, mileniul al V-lea î.Hr. Colină din 


satul Oveharovo, în apropiere de Turgovishte. Toate 
figurinele și obiectele sunt gravate cu meandre și cu 
sori. 


Meandra pe care o desenase pe bucata aceea de hârtie era în 
opt colţuri, dar în momentul acela Vera nu dăduse nicio 
importanță numărului de colţuri. Mai mult decât atât, 
entuziasmul cinei de sărbătoare îi anulase orice dorinţă de a 
sonda printre fanteziile altor oameni. Numărul de colţuri al 
meandrei i se păruse nesemnificativ, chiar și atunci când le 
văzuse din nou pe coperta cărții. Pe atunci nu avea idee că 
simbolurile erau deosebite prin numărul de colţuri. 

— Are sens ce spui tu, recunoscu ea încet, ca și cum se 
temea să nu trezească pe cineva în toiul nopţii. Dar dacă ai 
dreptate, asta îmi spulberă teoria despre legătura dintre 
meandrele neolitice și hieroglifele egiptene create mii de ani 
mai târziu, pentru că cele egiptene sunt în șase colţuri. 

— Nu te grăbi să tragi concluzii. Majoritatea hieroglifelor 
folosite azi în dicţionare și în cărți de referință sunt stilizate. 
Trebuie să aflăm cum arăta hieroglifa atunci când a apărut 
prima dată în Egipt, o încurajă Futch, apoi începu să apese 
butoanele tastaturii. O să trimit un e-mail unui prieten din 
Londra care e obsedat de simboluri. Dar probabil că nu vom 
primi niciun răspuns timp de o oră, două. 

Futch trimise mesajul și continuă să caute în fișiere. Prin 
fereastra deschisă pătrundea cântecul greierilor, netulburaţi de 
aerul rece al nopţii. 

— Cele mai des întâlnite meandre antice au opt sau șase 
colțuri, comentă el. Însă meandrele care însoțesc figura lui 
Orfeu au de cele mai multe ori opt colţuri. De aceea sunt 
convins că numărul opt e cheia codului! adăugă el entuziasmat. 

— Mai bine să nu tragem concluzii facile. Hai să așteptăm să 
ne răspundă prietenul tău. 

Convins că se aflau pe drumul cel bun, Futch continuă să 
compare și alte simboluri, ca și cum nici n-ar fi auzit-o pe Vera. 
De câte ori dădea peste ceva remarcabil, șoptea pentru el 
însuși: 

— Există meandre orfice antice alături de cruci echilaterale 
groase. lisuse, și ele au opt colţuri. Probabil de asta crucea 
însoțește mesajele și scenele orfice. Chiar și amuleta orfică 


despre care mi-ai povestit conţine același cod, dar în formă de 
șapte stele plus o lună, ceea ce dă tot opt. Și, din nou, sub ele 
se află o cruce. Însă atunci de ce ar exista meandre în șase 
colţuri? 

Ultimele cuvinte ale lui Futch o făcură pe Vera să tremure. 
Dacă avea dreptate că numărul opt era un cod, atunci 
cunoștințele despre acesta trebuie să fi fost transmise numai 
celor inițiați. Meandra octogonală și crucea erau cel mai 
probabil folosite numai de către anumite școli, care 
transmiteau mesajul prin artă. Acesta era codul la care se făcea 
referire în cartea-labirint? Aceasta vorbea frecvent despre 
„Codul Solar”. 

Chiar și Kiril, reporterul, descoperise un sens similar în 
steaua cu opt colţuri din cadranul solar octogonal de la palatul 
Euxinovgrad. Dacă cifrul exista în realitate, iniţiaţii trebuie să fi 
încercat să codifice mesaje secrete meandrite în arta lor. Apoi, 
alte școli de arte copiaseră, pur și simplu, modelul frumos, fără 
să își dea seama însă de sensul lui, dând naștere meandrelor în 
cinci, șase, șapte sau opt colţuri. 

— Ţi-a răspuns prietenul tău? întrebă Vera nerăbdătoare. 

— Dă-i puţin timp. 

— E târziu. Vreau să dorm puţin. 

Se întoarse și își trase cuverturile peste cap, de parcă s-ar fi 
ascuns de gânduri apăsătoare - însă acestea erau mai 
puternice decât ea. Euforia ei creștea cu fiecare minut. Mintea 
Verei fremăta de simboluri, cuvinte și numere. Futch avea 
dreptate cu privire la amuleta orfică furată, cu cele șapte stele 
- care erau și ele tot niște cruci mici echilaterale - cu o singură 
lună răsturnată sub ele. Era o formulă: 7+1. Amuleta conţinea 
7+1 lumini cerești. Abia acum își dădea seama că ciclul orfic 
consta în 7 faze +1: șapte niveluri plus unu, ceea ce reprezenta 
renașterea sufletului. Meandra în opt colțuri avea șapte laturi 
plus un singur centru, la fel ca râul Styx, care forma șapte 
cercuri ca să aducă sufletele în centrul Regatului de Jos... 

Inima Verei bătea nebunește și știa că nu avea nicio șansă să 
adoarmă. Nu putea decât să aștepte primele raze ale soarelui. 
Ca să își poate pune planul în aplicare. 


HOTII DE CREDINȚĂ 


Pagina 473 începea cu o strofă: 
„Fără credinţă rătăcesc, fără țintă, 
Și mă pierd înfurie și teamă. 

«În ce crezi tu?» întrebă el. 

«Nu contează, 

Atâta timp cât nu te oprești...»”. 


Lumina albă a soarelui pătrundea printre draperii ca nisipul 
printr-o sită. De îndată ce simţi primele raze, Vera se ridică 
încet în pat. Se uită la ceas. Ora șase. „Minunat, se gândi ea. 
Pot să fiu la peșteră până la ora opt. Dacă numărul acela e 
chiar atât de important, atunci ora opt va fi momentul 
adevărului.” Zâmbi în sinea ei. 

Se dădu jos din pat și se îmbrăcă în liniște. Futch părea că 
expiră bolovani în loc de aer. Nu îl trezi - nu avea să deschidă 
ochii prea curând. Lângă patul lui erau trei sticle de vin goale, 
împrăștiind în jur un miros acru. 

Vera voia să facă singură acest ultim pas. Dacă descoperea 
ceva, cu siguranţă avea să îi fie datoare lui Futch, însă voia să 
păstreze pentru ea emoția descoperirii. 

Înainte de a ieși din cameră, scoase laptopul din priză şi îl 
băgă sub braţ. Luă tăbliţa de lut furată din biroul tatălui ei și o 
puse în rucsac, pe care îl aruncă pe spate. leși din cameră în 
vârful picioarelor și se încălţă dincolo de ușă. 

Proprietara casei de oaspeţi se trezise deja și era aplecată 
deasupra șemineului, începându-și treburile zilnice. Părul ei 
cărunt era împletit cu grijă; avea un șorţ roșu legat cu atenţie 
în jurul taliei. Când o văzu pe Vera, îi oferi micul dejun, pe care 
Vera nu îl refuză. Avea nevoie de energie, mai ales după o 
noapte nedormită. Se simţea epuizată. 

În timp ce sorbea din cafea și înmuia gogoșile prăjite în 
zahăr, porni laptopul și deschise e-mailul lui Futch - avea un 
mesaj nou de la cineva pe nume James, de la Londra. „Acesta 
trebuie să fie răspunsul”, se gândi ea, apoi îl deschise. 

Hieroglita despre care m-ai întrebat a fost folosită pentru 
prima dată în Egipt, înjurai anului 3000 I.Hr., începea micul 
mesaj. 

„Asta e cu câteva secole după ce meandriţii au dispărut din 


Tracia”, se gândi Vera, citind mai departe. 


Era folosită cu sensul de „gardian și avea șapte sau 
opt colțuri. În timp, forma ei a devenit vizibil stilizată și 
simplificată, pentru a fi mai ușor de cioplit pe tăblițele 
de piatră. Cel mai des este scrisă cu șase sau șapte 
colțuri. Mai înseamnă și „templu“ și s-a transformat în 
cele din urmă în hieroglifa pentru litera „H”. Dacă te 
interesează în mod deosebit numărul opt, poate ar 
trebui să știi că este considerat simbolul zeului 
înțelepciunii, iar steaua în opt colțuri este simbolul 
antic al soarelui care răsare. 

Anunţă-mă dacă mai e ceva cu care îți pot fi de 
ajutor. 

James 


O bucată de gogoașă prăjită i se opri Verei în gât. 

„Desigur, soarele! Inspirația pentru toţi zeii!” șopti Vera 
pentru ea însăși. 

Luă o gură mare de cafea, sări de la masă și alergă pe drum 
spre intrarea în peșteră. Cerul era umflat de ploaia iminentă, 
iar deasupra defileului se așezase o ceaţă umedă. 

Străzile erau pustii, mohorâte și liniștite, așa cum trebuie să 
fie atunci când orașul doarme. Pensiunea se afla la capătul 
opus al satului - ferestrele ei dădeau spre pajiștile verzi și spre 
fălcile abrupte ale stâncilor albe. Drumul ocolea biserica 
satului, aflată în capătul unei păduri dese de molid. Biserica 
apărea treptat peste deal - mai întâi apărea crucea de metal, 
lângă minaretul unei moschei de argint, apoi se ivea cupola de 
aramă, urmată de clopotnița de piatră care ţinea piept 
văzduhurilor. În cele din urmă, sanctuarul dărăpănat completa 
imaginea. Deasupra intrării în biserică era o cruce de fier într-o 
stea - a cărei formă era în opt colţuri. 


Pe geamul ușii din faţă era atârnată o fundă de mătase 
neagră, ca aripile desfăcute ale unui liliac, semn că cineva 
murise de curând. 

În graba ei, poate că Vera nici nu ar fi observat biserica dacă 
n-ar fi fost băieţelul îngrămădit în cadrul ușii. Silueta lui slabă 
era ghemuită pe prag. Părea atât de mic și de vulnerabil pe 
fundalul stâncilor și al pietrelor amenințătoare, încât Vera se 
simţi obligată să se oprească și să se ducă spre el. Il întrebă ce 
făcea acolo singur. El răspunse că se ruga și că vorbea cu 
mămica și cu sora lui, care muriseră când le arsese coliba. 

— Dar de ce ești aici atât de devreme? 

— Am avut un vis foarte urât, răspunse băiatul accentuând 
cuvântul „foarte”. Tata mi-a spus că biserica ne aduce mai 
aproape de Dumnezeu și de oamenii pe care îi iubim și care au 
murit... a spus că ei ne privesc de sus din cer și că într-o zi vom 
merge acolo sus, să fim alături de ei. Și atunci vom fi din nou 
împreună. 

— Ce anume ai visat? 

— Am visat că mama și sora mea au plecat din rai, așa că nu 
mă mai puteau vedea, iar eu nu le mai auzeam vocile ca de 
obicei. 

O mână invizibilă o apucă pe Vera de gât și o strânse. Și ea 
voia să audă vocea mamei ei, dar știa că acolo sus nu erau 
decât nori și curenţi de aer. Ştia că trupul mamei ei putrezise 
în pământ și că într-o zi și trupul ei avea să putrezească acolo. 
„E frumos să poţi să crezi în rai”, se gândi ea. li mângâie 
băieţelului părul. 

— Când deschid biserica, poţi să intri și să aprinzi o 


lumânare pentru ele, spuse ea, deși ea nu o făcuse niciodată. 

Dar știa că băieţelul avea nevoie de asta. 

— Dar mă vor da afară din biserică, răspunse el. 

— De ce? Sunt sigură că nu vor face asta. 

— Eu cerșesc de la oameni. Tata adună ierburi. lar preotul se 
înfurie și spune că îi enervez pe turiști. 

Băiatul se uita atent la Vera, forțând-o să privească în altă 
parte. Aș fi vrut să spună ceva care să îi aline durerea. 

— Și mămica mea a murit, șopti ea. 

Vera nu mai spusese niciodată aceste cuvinte cu glas tare. 

— Şi unde e mămica ta acum? 

— Poftim?... La cimitir, răspunse Vera surprinsă. 

— Mămica mea e în rai. E mai bine acolo. Ce faci aici? 

— Scriu o carte. 

— Despre ce? 

— E foarte complicat. 

— Spune-mi oricum. 

— Încerc să aflu adevărul despre Prima Civilizație și despre 
rădăcinile străvechi ale poveștii Fiului lui Dumnezeu, care a 
venit înaintea poveștii lui Hristos... 

— Nu ar trebui să scrii despre asemenea lucruri! strigă 
băiatul, privind spre crucea de pe acoperișul bisericii. 

— De ce nu? 

— Pentru că dacă furi raiul, mămica și Bozhura nu vor mai 
avea unde să stea! 

— Ba da, va fi... 

— Unde? 

Vera nu putu răspunde. 

— Mănmica ta nu e în rai? insistă băieţelul. 

— Nu știu... 

— Poate nu a ajuns acolo încă. De aceea nu știi. Va trebui s-o 
întrebi din nou în curând. Dar lasă în pace povestea lui 
Dumnezeu... 

— Eu scriu despre adevăr! 

— Dacă ăsta e adevărul, atunci n-o să am puterea să-l salvez 
pe tata. Și nici el n-o să mă poată salva. Tot ce știu e că 
Dumnezeu are grijă de noi și mămica ne veghează, iar eu nu mă 
tem de ziua de mâine. La revedere! 

Băieţelul se ridică și plecă. Iar mâinile Verei se răciră ca 
niște tăciuni stinși, strângând rucsacul cu tăblița furată de la 


tatăl ei - pentru că ea credea că era ultima dovadă care avea să 
demonteze iluziile umanităţii. 


REGATUL DE JOS 


Pagina 474 începea cu un citat: 

„Vei merge în palatele frumoase din Hades: 

Spre dreapta este un izvor. 

Lângă izvor se înalță un chiparos alb. 

Aici coboară sufletele ca să afle înviorare. 

Nici să nu te apropii de izvor. 

Mai departe vei vedea curgând apa rece 

A lacului Mnemosyne.!" În faţa lui sunt paznici 
Și te vor întreba cu asprime 

De ce cercetezi întunecimea cețurilor din Hades”. 


De pe o tăbliță orfică de aur, descoperită în 1969 
în movila funerară de la Hiponion 


Briza răcoroasă a dimineţii îi mângâia Verei mâinile precum 
un văl de mătase. li ciufulea părul și îi agăța hainele, însă 
rămânea la fel de intangibilă ca și gândurile ei. Vera purta 
colanţi negri și un tricou cu mâneci scurte. Își umpluse geanta 
cu mâncare, o sticlă cu apă, sfoară de alpinism rezistentă, un 
costum de cauciuc pentru scafandri și, desigur, caietul ei. 

Era sigură că plănuise totul perfect. Aveau să mai treacă cel 
puţin două ore până când zona avea să se umple de turiști, de 
spectatori și de săteni cu iniţiativă, care să încerce să facă un 
ban în orice fel - de la a spune povești și a cânta la a vinde 
ierburi, miere de albine, terenuri și chiar pietre. 


1 Cel care bea apa lacului Mnemosyne își amintește toate 
vieţile anterioare și posedă multe cunoștințe. Conform celor 
spuse de Platon, înainte de a renaște, sufletele beau din apa 
lacului Lethe pentru a-și uita vieţile anterioare. Mnemosyne era 
zeița memoriei în mitologia Greciei Antice. Potrivit credințelor 
orfice, dacă tânjești după mântuire pe lumea cealaltă, sufletul 
tău nu trebuie să uite nimic, ci să posede o memorie 
supranaturală. (n.a.) 


Scanau grupurile care treceau, ochindu-i pe cei slabi și 
înfigându-și colții în ei. Mușcau până la os, fără să dea drumul 
până când nefericita victimă nu ceda în faţa cerinţelor lor. Nu 
aveau încotro, erau nevoiţi să umble după pradă - așa își 
câștigau existenţa peste șaizeci la sută din săteni. Doar așa își 
puteau hrăni copiii, fiindcă în zonă nu era nimic de lucru în 
afară de Serviciul Forestier. 

Vera ieși de pe drumul principal și merse pe o potecă îngustă 
care ducea spre Gâtul Diavolului. Urletul apei începu să se 
audă tot mai tare, până când un nor de abur îngheţat o învălui 
cu totul. i 

Vera nu mai văzuse locul atât de pustiu. Il întrecuse chiar și 
pe bătrânul care vindea ceai de plante de dimineață până 
seara, șoptindu-le tuturor: „Nimeni nu s-a întors vreodată din 
iad”. Uniforma lui standard era ţinuta de instrucţie, cu tot cu 
chipiul ascuţit, iar faţa îi era subţire ca a unei mumii. Se uita la 
tine și îți zâmbea, iar ochii lui albaștri să măreau în timp ce 
striga: „Cumpără ceva, copile, pentru sănătatea ta!” 

Vera ajunse la drugii de fier care închideau intrarea 
artificială în peșteră, construită special pentru turiști. Lângă 
aceasta se afla intrarea naturală, prin care râul curgea 
tumultuos înainte de a se sparge în cea mai înaltă cascadă din 
Balcani, în interiorul peșterii. Intrarea artificială ducea spre o 
scară de înălțimea unei clădiri cu douăzeci de etaje. In timp ce 
urcai până rămâneai fără suflare, înconjurat de un nor de ceaţă 
argintie, un torent alb zgomotos se prăbușea în dreapta spre 
adâncimile pământului. Stâncile albastre de deasupra „gâtului” 
erau tăiate vertical, precum o scară nesfârșită către ceruri, 
între nori și râu se afla un molid vechi de sute de ani, 
înrădăcinat în piatră și desfășurându-și coroana deasupra apei 
ca o pereche de aripi ale unui înger uriaș. Priveliștea îi amintea 
Verei de descrierea drumului spre Infern: „Vei merge în 


palatele frumoase ale lui Hades: spre dreapta este un izvor, 
lângă izvor se înalţă un chiparos alb; aici coboară sufletele ca 
să afle înviorare”. 


Raza de lumină din peșteră, al cărei capăt dezvăluie 
crucea și arcul celor șapte stele, întocmai ca la 
amuletă. 


Se credea că Orfeu urmase acest drum... 

Gratii ruginite blocau treptele abrupte care coborau spre 
adâncimile fără fund ale defileului. Vera verifică dacă nu cumva 
lacătul fusese lăsat descuiat, dar - așa cum se aștepta - poarta 
nu se mișca. Cu o zi înainte, când ea și Futch examinaseră 
fiecare detaliu al peșterii, observase că exista un spaţiu liber 
între gratiile îndoite deasupra porții, suficient de larg încât să 
se strecoare pe acolo chiar și un bărbat rotofei. Pentru ca să fie 
chiar și mai simple, exact dedesubtul găurii se afla o piatră, ce 
se putea dovedi un loc convenabil pe care să poţi pune piciorul, 
ca și când cineva o așezase acolo dinadins. 

Vera își agăţă rucsacul de poarta de fier și se căţără spre 
gratiile de deasupra intrării. Sări peste poartă și cobori prin 
deschizătură. Călcând pe o piatră acoperită cu mușchi, piciorul 
îi alunecă, lăsând-o să atârne peste abisul negru din dreapta. 
Vera încremeni. 


Amuleta orfică, dispărută în 1945. La baza crucii se 
văd clar două pene care formează o săgeata cu vârful 
în jos. 


Puse cu grijă piciorul înapoi pe piatră, asigurându-se că se 
putea sprijini înainte de a sări peste balustradă. Acum se afla 
pe scara abruptă de beton care ducea în fundul „Camerei 
Tunetelor”, așa cum îi spuneau localnicii. Își trase rucsacul 
printre gratiile porții și începu să coboare, ţinându-se strâns de 
parapetul umed de metal. 

Miile de tone de apă care se spărgeau fără milă de suprafaţa 
stâncii amuţeau fiecare sunet și fiecare gând. Peștera era mai 
întunecată decât în mod normal, fiindcă doar o mică parte 
dintre lumini fuseseră lăsate aprinse în centrul tunelului. 
Scările erau luminate de o singură rază de soare, care 
pătrundea prin ochii Diavolului în întunericul impenetrabil 
până când își pierdea puterea și dispărea în întuneric. 

Deodată, Vera auzi un zăngănit metalic ascuţit, ca și când 
ceva lovise poarta de fier din spatele ei. Ascultă din nou, dar nu 
mai auzi nimic. Se gândi că probabil i se păruse, căci teama 
creează tot felul de iluzii senzoriale. 


Cele Șapte Lumini din peștera Gâtul Diavolului, 
strălucind ca niște stele 


Când obosi, se opri ca să se odihnească. Privi spre raza de 
lumină care cădea precum un reflector în întuneric. Raza 
lumina stânca din faţa ei ca un indicator alb, uriaș. 

Apoi îl văzu. Semnul! Era clar și real. Exact în vârful 
indicatorului, exact la ora opt dimineaţa în Ziua Geamănului, 
văzu o cruce echilaterală imensă, cioplită în piatră. Ca și când 
cineva încerca să arate că acela era Locul. Într-adevăr, unul 
dintre cele mai frecvente sensuri ale crucii în Antichitate era 
„loc” sau „oraș”. Deși crucea era de-a dreptul uimitoare, Vera 
fu și mai uluită când văzu semicercul de șapte stele de 
deasupra ei. 

— Deci asta trebuie să însemne! murmură ea în întuneric. 

Crucea și cele șapte stele arătau exact precum cele de pe 
amuleta orfică, ce folosea un amestec atât de inexplicabil de 
simboluri, încât mulţi savanţi îl considerau o greșeală. Vera 
scoase camera foto din rucsac și făcu o poză. Își aminti că tatăl 
ei îi povestise despre un profesor care susţinea că dispariţia 
Primei Civilizaţii fusese cauzată de o configuraţie astrală în 
formă de semicerc - exact ca stelele de acolo și de pe amuleta 
cu bărbatul răstignit. 

În acel moment, Vera înţelese semnificaţia fiecărui simbol 
individual de pe amuletă, chiar și a celor două pene 
triunghiulare de la baza crucii, care îi împotmoleau pe savanți. 
Ceea ce vedea acolo arăta clar o săgeată cu vârful în jos. Dacă 
locul era indicat de cruce, atunci penele indicau direcţia. Ar fi 
trebuit să fie ultimul indiciu pe care era necesar să îl urmeze. 

Vera își simţea sângele curgându-i prin vene, înlăturând 
orice urmă de oboseală. Acum era sigură că se afla pe drumul 
cel bun. Continuă coborârea, încercând să se grăbească pentru 
a nu fi surprinsă de ghizi și de turiști. 


Ajunse la baza treptelor, sări peste zidul de beton și o apucă 
pe panta lină spre lacul subteran. Zeci de lilieci de peșteră 
zburau în jurul capului ei, trecând în viteză ca niște gloanţe în 
întuneric. Picături mari de apă picurau din tavan. 

Vera privi înapoi spre podul de beton iluminat, construit 
pentru ca turiștii să vadă cât de mult coborâseră. Becurile 
electrice slabe pâlpâiau ca niște stele îndepărtate pe cerul 
nopţii. Erau aranjate simetric și, atunci când le numără, rămase 
fără suflare de uimire. Le numără din nou și din nou, ca și când 
nu îi venea să își creadă ochilor. Erau exact șapte lumini, 
aranjate întocmai ca pe amuletă. Orice turist care vizita locul 
putea să vadă asta cu ochii lui. 

„Oare persoana care a instalat electricitatea în peșteră știa 
despre toate astea?” se întrebă ea. De ce nu? Dacă Vera putea 
să le vadă, atunci toată lumea putea. Ceea ce însemna că 
oricine putea ajunge acolo unde se afla ea. Vera privi în sus 
spre tavan, căutând figuri similare, însă totul era tăcut și 
întunecat. 

Își continuă coborârea. Trecu pe lângă stâncile uriașe, 
proeminente, și își croi drum spre capătul peșterii, aflat la 
marginea apei. Lacul era atât de calm și de limpede, încât 
suprafaţa era aproape invizibilă. Liliecii care zburau jos, ţipând 
și trecând pe deasupra apei, creau singurele unde care îi 
dezvăluiau existenţa. 

Vera băgă degetele în apa invizibilă. Era rece ca gheaţa. 
Ghidul spusese că avea puţin peste temperatura de îngheţ. 
Puse rucsacul jos și scoase costumul de scafandru pe care îl 
închiriase pentru călătorie. Se hotărâse să urmeze râul 
subteran atât cât o putea face în siguranţă. Trebuia ca semnele 
care o aduseseră acolo să aibă un scop. Erau prea multe și 
toate erau ordonate după o logică. Și, din câte putea ea să 
vadă, nu exista nicio altă intrare spre Lumea de Jos. 

Își trase pe ea costumul negru și mulat și își vâri picioarele în 
cizme de cauciuc înalte până la șold. 

Stând pe marginea apei, Vera încerca să își adune curajul de 
a merge mai departe. Cuvintele ghizilor îi răsunau în urechi. 

Inainte de a le permite vizitatorilor să intre în peșteră, 
aceștia îi avertizau întotdeauna: „Nimic nu a ieșit vreodată în 
apa limpede care iese din peșteră. Nimic nu a ieșit, niciun om 
nu s-a întors. Nimeni nu știe ce se află între începutul și 


sfârșitul peșterii sau ce se ascunde în adâncimile fără capăt ale 
pământului. Apa curge în opt cascade înainte de a ajunge la 
vârtejul care nu a fost explorat niciodată. Nu știm nimic despre 
el, doar că e suficient de mare încât să înghită tot ce intră 
acolo...” 

— Opt! murmură ea. Unde am citit despre „Opt sori între Iad 
și Paradis”? 

De îndată ce vorbele îi ieșiră din gură, îi veni și răspunsul. 
Asta spunea inscripţia de pe fresca din catacombele romane 
înainte să se erodeze. 

Vera ridică ochii spre tavan, ca și cum ar fi cercetat cerurile 
în căutarea unui Mântuitor care să o protejeze de acolo de sus. 
Ochii ei formară automat o imagine din petele negre și din 
liniile îndepărtate, așa cum obișnuiau să facă oamenii din 
timpuri imemoriale, simțind nevoia de a impune o formă 
familiară asupra percepţiilor lor vizuale, pentru a le putea 
interpreta. Văzu un bărbat cu ochii nefiresc de bulbucaţi, având 
capul în formă de ou și nasul drept. Avea braţele larg deschise, 
ca și cum fusese răstignit. Avea trupul uriaș, bulbos, braţele 
lungi și subțiri și picioare scurte. Exact deasupra capului se 
găsea un simbol gravat cu negru - două cârlige simetrice unite 
printr-o linie în partea de jos, exact ca desenele de pe figurinele 
de lut de la Gradeshntisa. Era o versiune stilizată a semnului al 
cărui sens o nedumerise pe Vera timp de peste un an. Singura 
diferenţă era mica linie din partea de jos a simbolului, care 
arăta capul siluetei răstignite. 

Vera se frecă la ochi ca să se asigure că nu își imaginează, 
însă imaginea nu dispărea.!!? „Acesta trebuie să fie un alt semn 
că încă mai sunt indicii de descoperit”, se gândi ea. 

Vera păși hotărâtă în apa rece ca gheaţa. În ciuda 
costumului, frigul începea să îi pătrundă în trup. Ea nu băga 
însă de seamă, fiindcă avea minte plină de întrebări: ce se 
ascundea în spatele tuturor acestor semne aranjate cu atâta 
grijă în străvechiul labirint al istoriei, dar înţelese de atât de 
puţini oameni? Dacă acolo era ascuns într-adevăr chivotul lui 


2 Această imagine există în realitate. Oricine stă pe malul 
lacului subteran cristalin poate să o vadă (deși, în teorie, 
turiștii nu au voie să ajungă la lac), dacă privește spre tavan. 
Așteptaţi ca ochii să vi se adapteze la întuneric și puneţi 
laolaltă părţile întunecate ale imaginii. (n.a.) 


Orfeu, ce putere îl făcuse pe Orfeu invincibil? Sau poate că ea 
căuta în continuare fapte care să sprijine o poveste pe care tot 
ea o inventase... Avea să afle în curând... 

Deodată auzi zgomote și tresări. De pe treptele de beton 
ajungeau până la ea sunete îndepărtate, înăbușite. Apoi o 
piatră se rostogoli în apă, plescăind și speriind chiar și liliecii, 
care își luară zborul haotic. 'Ţinându-și răsuflarea, Vera privi în 
sus și văzu umbra siluetei unui bărbat. Venea spre ea. 

Vera își luă rucsacul și înaintă mai departe în apă, fără să se 
gândească la răceala celor opt cascade. Bărbatul părea grăbit 
să vină după ea. Sări peste zidul jos care delimita aleea pentru 
turiști și se îndreptă spre lac. Vera alergă în josul râului cât de 
repede putea, însă picioarele îi alunecau pe albia de piatră 
acoperită de mușchi. Se împiedică, apoi căzu, se ridică din nou 
și își continuă drumul. Bărbatul sări în apă, deși nu avea 
costum - lucru care o încurajă pe Vera, care era sigură că 
acesta avea să abandoneze rapid urmărirea din cauza 
temperaturii scăzute. Pereţii peșterii din faţa ei se îngustau, iar 
apele începeau să devină zgomotoase, curgând spre gâtuitură. 
Bărbatul încă o urmărea. Cu pașii lui mari, aproape că o 
ajunsese. Părea imun la frică și la frig. 

Vera simţi că e purtată de curent spre o deschizătură dintre 
stânci, exact sub podul artificial iluminat de două becuri 
electrice. Aproape ajunsese la margine. De acolo, apa exploda 
în milioane de picături înainte de a fuziona din nou în pragurile 
mai îndepărtate. Prima Cascadă, se gândi Vera. Ezită și se 
întoarse. Bărbatul se apropia tot mai mult. Lumina slabă îi 
dezvăluia faţa. 

Era Ariman. 

În clipa în care îl văzu, Vera începu să tremure din tot trupul 
cu o nerăbdare uitată. Dar numai pentru o clipă, înainte ca 
toate amintirile să îi revină. O urmărise tocmai acolo, ca să 
distrugă orice urmă a crimelor lui. De ce o lăsase în viaţă pe 
podul din Moscova? Probabil bănuise că se înecase. 

— Tu? Aici? șopti ea, adăugând apoi disperată: Deci am găsit 
cu adevărat ceea ce căutam... 

— Foarte puţini oameni știu ceea ce cauţi tu, răspunse el 
răstit. 

Avea sprâncenele împreunate și fălcile încleștate. Ochii îi 
erau furioși și hotărâți. 


— Caut răspunsul, cunoștințele secrete... 

— Cunoștinţele le sunt ascunse oamenilor. 

În timp ce spunea asta, Ariman ridică arma și o îndreptă spre 
ea. 

— O să mă omori? șopti ea tremurând. 

Bărbatul nu răspunse. Făcu apoi doi pași spre ea. 

— Înseamnă că, în loc de chivot, am găsit Poarta 
Taenarului!!5, șopti Vera cu ironie, surprinsă de cât de ușor îi 
era să accepte moartea. 

Poate fiindcă nu avea încotro - putea să aștepte ca bărbatul 
să o împuște sau să lase în voia vâltorii. 

La rândul său, Ariman era surprins că femeia știa despre 
Portalul Secret care era înfățișat pe unul dintre pereţii 
ascunzătorii subterane a frăţiei, în ultima scenă a Profeţiei. 
Dacă deschizătura era într-adevăr Poarta Taenarului, atunci 
doar oamenii puteau trece prin ea. Asta îi spusese Cel 
Neîntrupat. N 

Vera stătea în picioare la marginea cascadei. In ciuda 
creșterii vitezei și a forței curentului, a frigului pătrunzător și a 
pericolului mortal, Ariman se apropia tot mai mult. 

Disperată, Vera își aruncă rucsacul spre el și sări în cascada 
subterană, care o prinse lacomă în îmbrăţișarea ei de gheaţă. 
Părea nerăbdătoare să o salveze de străinul sălbatic - omul 
palid cu ochi ciudaţi, nisipii... Chiar dacă asta însemna să o 
tragă prin cele șapte cercuri ale Styxului, prin nămolul uitării, 
spre împărăţia mohorâtă a umbrelor palide... 

Ariman se grăbi să o urmeze, însă își aminti cuvintele 
învățătorului: doar oamenii puteau trece prin poartă. 

Deși nu știa foarte bine cine era ea, știa că nu o putea urma 
pe femeie. Putea doar să îi asculte strigătele, care răsunau în 
caverna fără fund. 

Inăuntrul său se luptau tensiunea insurmontabilă a dorinţei 
de a merge după ea și neputința de a o face. Sufletul lui se 
scufundă în defileu, încetând să mai audă și să mai vadă. Când 
se aplecă să ridice rucsacul ud al Verei, tăblița de lut, mare cât 
palma, se rostogoli afară. Aceasta era ultima dovadă pe care 
Cel Neîntrupat îl instruise să o găsească. 

O puse în buzunar și se întoarse la Roma. 


113 O expresie pentru ieșirea către moarte (n.a.) 


Și undeva acolo, în munte, 
In ceața depărtării, 
Se auzea cântul trist al lui Orfeu. 


SFÂRȘITUL ISTORIEI 


Pagina 475 începea cu câteva rânduri goale despre 
Cunostinte: 


eeceooooooooocosocsooooooooooooooooososooooooooooooooooooooooooooosocosooooooooooosooooooooo 
o... 

o... ...................ccccccccccococococococococococococococococococococoocococos.o... 
o... 

o... .........................ccccccccccocococococococococosococococococococococoococooas.o... 


o... 


Și continua cu aceste cuvinte: 

„Aceste rânduri sunt aici pentru a fi completate de 
cititorul care a aflat Cunoștinţele. Deoarece Cunostintele 
necesare sunt acelea pe care fiecare le descoperă singur, 
folosind doar mărturiile pe care e gata să le accepte. 
Fiindcă Adevărul este cel în care ai avut curajul și tăria de 
a crede. Și fiindcă lipsa acestora două poate face ca un om 
să ucidă pe altul, iar pentru alții ar putea deveni o armă”. 


Când trecu de biserica Sfântul Gheorghe în dimineaţa aceea 
încă întunecată, dar liniștită din Roma, Ariman își aminti gaura 
din peretele de calcar, aflată faţă în faţă cu Arcul roman, cu 
figurinele sale de piatră. Ştia că în umbra bisericii unde se 
aflau moaștele, iniţiaţii lăsau instrucţiuni cu privire la misiune 
și mesaje. Ultima oară când căutase, o găsise goală. 

Ariman alergă cât de repede putu ca să verifice. 

De data asta găsi un bilet scris într-o limbă de mult uitată, cu 
instrucţiuni pentru o întâlnire la moșie ce urma să aibă loc într- 
o oră. 

Trebuia să se grăbească, fiindcă moșia lumească a Celui 
Neîntrupat era departe, la marginea orașului. 

Gânduri furioase, haotice îi alergau prin minte ca niște muște 
turbate, când Ariman ajunse în faţa porţii înalte de metal. 

Așa cum se aștepta, era încuiată. În faţa ei patrulau paznici 
cu câini. Cercetă ţepii de fier ai porţii, încercând să își dea 
seama cât de înalţi erau. Deasupra lor, luminată de primele 
raze de soare, se afla o stea în opt colţuri, exact în mijloc. Nici 
el nu știa ce simboliza; era la fel de ascunsă pentru el ca și 
capetele demonice care străjuiau poarta. La fel și lumea 


subterană și cei palizi, umbrele și el însuși... 


nar) 
s 


Poarta cu steaua cu opt colțuri 


Fiindcă nu vedea nicio cale de a se strecura pe intrarea 
principală, Ariman merse mai departe pe strada liniştită, în 
dreapta intrării. Alunecă încet spre spatele acesteia, 
înconjurând zidurile proprietății, prea înalte ca să le poată 
escalada fără echipamentul necesar. 


Aha eta 


Şi dincolo de poartă 


Vedere prin gard 


Ariman își dorise întotdeauna să știe ce se ascundea în 
spatele zidurilor în afară de grădina aceea frumoasă, dar Cel 
Neîntrupat nu îi dăduse voie niciodată voie să intre. Li spusese 
lui Ariman că era prea devreme, că avea să intre atunci când 
era pregătit. Odată, învățătorul îl dusese pe Ariman acolo ca să 


mute un cufăr greu, dar îi interzisese să înainteze dincolo de 
intrarea cu steaua în opt colţuri. 

Ariman merse mai departe spre colţul zidurilor, unde acestea 
se îmbinau cu o coloană de marmură în vârful căreia se afla o 
creatură de piatră cu trup de câine și cap de dragon. În timp ce 
lumina zilei începea să trezească încet orașul adormit, acest 
monstru observa trecătorul cu o sălbăticie nemascată. 

Zidul de piatră atingea curtea casei de alături, acolo unde 
câteva mașini și o dubă erau parcate lângă zid. După ce se uită 
în jur ca să se asigure că nimeni nu îl vede, Ariman se urcă 
dintr-o săritură pe capota dubei. Alarma începu să urle isteric, 
dar în câteva secunde el era deja pe terenul proprietăţii. 

Ca să nu fie văzut, se furișă într-un mic desiș de copaci și se 
îndreptă spre spatele casei. De undeva de la parter se auzea o 
muzică tristă, lină, întreruptă din când în când de acorduri 
melodioase, înainte ca refrenul său funebru să se repete. 

Auzind voci, Ariman se apropie să le asculte. Una dintre 
ferestrele de la parter era puţin întredeschisă. Văzu trei siluete 
îmbrăcate în pelerine, ca niște umbre negre. 

Cel Neîntrupat vorbea, iar cuvintele lui erau calme și 
monotone - dar, în ansamblu, păreau să nu aibă sens. 


„Ideea și Credinţa sunt veșnice”, intona el. 
„Forma este trecătoare. 
Ideea și Crezarea ne eliberează de lanţurile vieții 
muritoare, oricât de falsă. 
Forma este închisoarea sufletului. 
Ideea este Una, iar uitarea  ldeii aduce 
autodistrugerea. 
Însă metamorfozele formei sunt la fel de numeroase 
ca 
oamenii de pe pământ. 
Unii reușesc să se impună 
Și să înflorească din dorința eternă a sufletelor de a 
crede. 
Și se transformă în Adevăr. 
Omul are instinctul inerent de autoconservare, 
Și de aceea găsește întotdeauna dovezile credinței 
sale. 
Iar Profetia se va repeta!” 


Ariman se îndepărtă de fereastră. Acum nu putea face nimic. 
Trebuia să aștepte ca învățătorul să fie singur. Nu își mai putea 
potoli focul din interior cu alte minciuni - era o flacără 
alimentată de știința conștientă a propriei ignorante. 

Se furișă în casa uriașă, ascunzându-se în umbrele tavanelor 
înalte și ale coloanelor de marmură. Rapid și tăcut ca un spirit 
ce nu poate fi prins, cercetă al doilea etaj. Intră în birou și văzu 
pe masă o cheie de fier. Prea mare ca să deschidă un seif sau 
un cufăr, era probabil de la o ușă cu o broască demodată. 

Muzica încă mai răsuna la etajul de jos. Ariman se gândi că, 
atâta vreme cât muzica se auzea, restul casei avea să fie gol. 
Examină rapid celelalte două etaje, căutând uși încuiate. Ușa 
pe care o căuta se afla lângă biroul unde găsise cheia. Băgă 
cheia în broască și o întoarse. Se auzi un clinchet și ușa se 
deschise larg. 

Se trezi într-o cameră mare și întunecată. Distingea 
contururile câtorva sute de obiecte stivuite, mari și mici, vechi 
și noi. Unele erau înnegrite de timp, iar altele străluceau, 
splendide în propria istorie. Piatră, lemn, aur și argint... Ariman 
deschise ușa mai larg, ca să intre mai multă lumină. 

Recunoștea unele obiecte. El însuși i le adusese Celui 
Neîntrupat după ce ucisese pentru el sau își riscase propria 
viață. De ce? Nu știa. O făcea pentru că nu știa altceva. 

Luă tăblița de lut pe care o găsise în rucsacul femeii, 
gândindu-se că și aceasta avea să se alăture harababurii în 
curând. 

Exact în faţa grămezii dezordonate de artefacte, strălucea în 
lumina ce intra pe ușă o tăbliță de aur. Ariman o adusese din 
Birmania. Lângă ea se afla micuța amuletă de piatră din ultima 
lui misiune. Le atinse ca să se asigure că sunt reale. Înaintă mai 
departe în cameră: cruci, statui, decoraţiuni, tăblițe cu 
inscripţii și hieroglife, plăci ritualice... Obiectele erau din toată 
lumea, din toate culturile și din toate religiile. Observă că 
aproape toate purtau un număr scris de mână și o referinţă 
către un manuscris numit Labirintul de pergament. 

Inainte de putea începe măcar să înţeleagă semnificaţia celor 
descoperite, Ariman auzi pași grei în spatele lui. Se întoarse 
brusc, ducând mâna mecanic la pistolul ascuns. 

Era Cel Neîntrupat. Ca întotdeauna, era neînarmat și 


îmbrăcat în vechea lui pelerină ponosită, cu glugă. Se apropria 
încet de Ariman, iar pașii lui răsunau sub tavanul arcuit și înalt. 

— Cum îndrăznești să intri aici? strigă el cu vocea plină mai 
mult de durere decât de furie. 

— Ce sunt toate acestea? Ce suntem noi? Vreau să știu. 
Acum! 

— leşi de aici! șuieră bătrânul, apoi începu să îl lovească. 

Mai făcuse asta o singură dată înainte, pe vremea când 

Ariman era copil. De data asta însă, Ariman nu avea să mai 
accepte. Împinse la o parte mâna bătrânului. Hotărârea din 
ochii lui Ariman îl sperie pe învăţător, fiindcă părea să nu aibă 
nici gândire, nici credinţă. 

Ariman făcu un pas spre Cel Neîntrupat și întrebă cu voce 
joasă: 

— Cine sunt eu? Sunt diferit? 

Cel Neîntrupat nu răspunse imediat. Nimeni nu îndrăznise să 
întrebe așa ceva. 

— Tu ești cel mai bun! șopti el. Te trimit acolo unde nu poate 
merge nimeni. 

— Oprește-te! Expresia lui Ariman era rece și furioasă. Vreau 
să știu cine sunt. De unde vin? Ce facem noi aici? Care e rostul 
acestor lucruri? 

— Orice ființă umană caută răspunsurile acestea. Dar ele se 
află în tine. 

Ariman mai făcu vreo doi pași înspre el. Părea o mașină 
turbată. Avea pumnii strânși, iar mușchii braţelor aproape că îi 
făceau pielea să plesnească. Venele i se întunecară și își 
încleștă fălcile. 

— Trebuie să știu, spuse el încet și răgușit. 

— Cunoașterea împovărează și zăpăcește mintea conștientă. 
E relativă întotdeauna. Și nu schimbă niciodată cursul 
lucrurilor... 

— Nu mă lua cu prostii! Ne ţii aici ca pe niște sclavi. Cine ţi-a 
dat dreptul să faci asta? 

— Ești liber. A fost întotdeauna alegerea ta să te întorci. De 
ce te întorci mereu? 

Ariman privi în altă parte. Cel Neîntrupat avea dreptate - dar 
această realizare îl înfuria cu atât mai mult. De data asta, 
bătrânul nu avea să mai scape cu vorbele lui alunecoase. Făcu 
încă un pas în faţă. Pe faţa lui apăru ezitarea, însă apoi strigă: 


— M-am săturat de minciunile tale! Vreau adevărul... Există 
Poarta Taenarului? De ce doar oamenii pot trece prin ea? 

Bătrânul oftă. Ariman știa. Răspunse cu o voce slăbită: 

— Duce către fundul istoriei. Doar ființele umane pot cobori 
prin poartă. Noi am ieșit ca să ne protejăm lumea. Singurul 
dintre noi care se poate întoarce este cel care e martor la 
faptul că oamenii cred în Profeţie și că îl urmează pe Creator. 
El le va spune Celor Ascunși că a venit vremea să se întoarcă. 

— Despre ce vorbești? Cine sunt eu? 

Bătrânul rămase tăcut, de parcă vorbele lui ar fi putut 
scăpăra în aer. Când Ariman păși mai aproape, bătrânul 
răbufni: 

— Tu ești fiul meu! 

— Minţi! răspunse Ariman furios. Nu e posibil. Eu m-am 
născut în Lumea de Sus. Mă minţi ca să mă păstrezi aici. 

— Când ești pregătit, vei afla. 

— Nu, o să-mi spui acum. 

Cel Neîntrupat oftă și spuse încet: 

— Foarte bine... dar oamenii nu trebuie să afle. Nu încă... 
Oricine a aflat adevărul a fost condamnat să slujească 
secretului. Pentru că este ultima speranţă a umanităţii înainte 
ca Dumnezeu să închidă ușile Paradisului pentru totdeauna! 

— Ce sunt aiurelile astea? Tu nu crezi în niciun fel de zeu! 

— Vreau să crezi tu. Aici, Sus, nu există viaţă fără Dumnezeu. 

— Fără teamă nu există credinţă. 

— Când vei afla secretul meu, te vei dedica lui din toată 
inima. Pentru că oamenii sunt condamnaţi fără el. Iar când îţi 
vei da seama de povara lui, vei regreta, dar va fi prea târziu - 
pentru că îţi vei fi pierdut libertatea. 

— Tu ești cel care îi apără pe oameni? 

— Mi-am devotat viaţa sarcinii de a ascunde calea înapoi 
către Paradisul pe care l-au pierdut. Dacă oamenii îl găsesc 
acum, nu vor face decât să-l distrugă cu întunericul lor... 

— Asta e absolut absurd. Noi suntem cei care trăiesc în 
întuneric! urlă Ariman. 

— Lumina și întunericul sunt însușirile sufletului. Ele există 
doar înăuntrul nostru. Așa cum alegem. 

Ariman strânse pumnii din nou. 

— Vrei să mă amăgești. Asta ai făcut mereu... M-am săturat 
de cuvintele tale! 


Cel Neîntrupat se cutremură și se aplecă de parcă l-ar fi 
încercat o durere subită. Apoi se îndreptă încet, șoptind: 

— Cunoașterea nu înseamnă întotdeauna salvare. Poate 
deveni o otravă mortală. 

— Nu sunt un copil. Ai spus că aflarea Paradisului ascuns 
poate salva omenirea. 

— Dar numai atunci când sunt pregătiţi pentru asta. Dacă îi 
spui unui copil că zânele și Moș Crăciun nu există, el încetează 
să mai fie copil - dar încă nu este adult. Dezvoltarea umanităţii 
nu poate fi grăbită. In cel mai bun caz, sperăm că poate fi 
influențată... și de mii de ani, fragment cu fragment, am 
înapoiat oamenilor cunoștințele ascunse ca să-i aducem mai 
aproape de ziua în care vor fi pregătiţi. Cu toate acestea, 
nimeni de aici de sus nu se întorsese vreodată în Regatul de Jos 
ca să ne spună dacă Profeţia este adevărată. Când a venit 
rândul meu, am văzut cu ochii mei Lumea de Sus și am realizat 
că oamenii încă își ostracizau și își ucideau cu sălbăticie 
învățătorii. I-au condamnat, vânat și răstignit pe fiecare dintre 
emisarii noștri care au venit înainte de vreme, aducând idei 
revoluţionare lumii ca să îi ajute pe oameni să găsească 
drumul. lar cunoștințele câștigate de oameni de la emisarii 
neînţeleși erau transformate imediat într-o armă mortală sau 
într-o mașină de făcut bani. 

— De asta faci toate astea, ca să ascunzi cunoștințele? 

— Ca şi lumina, cunoașterea nu poate fi ascunsă. Însă 
oamenii trebuie să fie pregătiţi ca să se întoarcă în Paradisul 
pierdut. Încă nu sunt pregătiţi. A trecut mult timp... și nu mai 
știu dacă vor fi vreodată pregătiţi. Cel Neîntrupat răsuflă cu 
greu, oftând, apoi adăugă: Nu uita că emisarilor le este interzis 
să se întoarcă, de aceea eu nu m-am întors... Dar când am 
văzut lumea asta am decis să îmi dedic viața protejării 
Paradisului împotriva oamenilor. Şi aș mai face-o de o mie de 
ori doar ca să ascund calea de întoarcere. Cu ajutorul celor 
care au venit după mine și al celor pe care i-am creat, am 
construit ceea ce vezi aici... mi-am petrecut toată viața 
ascunzând semnele de oameni. Și am înregistrat indiciile într- 
un manuscris labirintic din bibliotecă. 

— Oprește-te! strigă Ariman frustrat. Nu înţelegi că trebuie 
să știu tot adevărul acum? 

li aruncă o privire sălbatică vietăţii cu glugă. Sprâncenele i 


se îmhbinară a furie, dar fiecare mușchi de pe faţa lui era 
încremenit. Ochii îi erau complet nemișcaţi, ca și cum furia era 
singurul lucru dinăuntrul său. Totuși, cuvintele bătrânului erau 
de neînțeles. 

— Atunci, pentru tine nu va exista ziua de mâine. 

— Nici acum nu există, șuieră Ariman drept răspuns. 

— Să nu mă contrazici niciodată! strigă Cel Neîntrupat din 
nou, ridicând pumnul ca să îl lovească pe Ariman cu toată 
puterea de care era capabil trupul lui veștejit. 

Dar Ariman îl opri, ţinând braţul învățătorului o clipă înainte 
de a-i întoarce lovitura. Bătrânul căzu pe spate. 

— Ce sunt eu? urlă Ariman furios, îndreptând arma spre Cel 
Neîntrupat cu ochii sclipind de o furie dezlănţuită. Ai fost ca un 
tată pentru mine... Nu mai rezist. Ce sunt eu? Ce ești tu? 
Minciuni! 

Cel Neîntrupat se ridică încet, se întoarse și se îndreptă spre 
ușa laterală. Ariman se duse după el. 

— Nu poţi să scapi. Stai! strigă el. 

Nu primi niciun răspuns. Bătrânul nu se opri. Mintea lui 
Ariman se înceţoșă de furie. Fără să își mai simtă degetele, 
strânse încet trăgaciul, până când arma se declanșă. Ariman 
sări în spate din pricina șocului, ca și cum nu se aștepta la 
împușcătură. Aruncă arma și alergă spre trupul prăbușit al 
bătrânului. Cel Neîntrupat căzuse la podea și zăcea acolo, 
tremurând. Buzele lui șoptiră: „Păzește ultima speranţă!” - apoi 
trupul îi rămase fără vlagă. Nu mai vorbea. Nu mai scotea 
niciun sunet. Nu se mai mișca. 

Trupul Celui Neîntrupat era întins la picioarele lui Ariman, 
acoperit de pelerina veche și aspră. Timp de câteva minute, 
Ariman nu îndrăzni să atingă silueta pioasă. Bătrânul mort îi 
părea atât de nepreţuit, încât moartea lui semăna cu sfârșitul 
lumii. 

În toţi acei ani, Ariman dorise să descopere faţa pe care nu o 
văzuse niciodată la lumină. Întinse mâna spre marginea glugii. 
După o clipă de ezitare, o dădu la o parte. 

Sări înapoi din cauza priveliștii neașteptate. Acum își dădea 
seama de ce învățătorului i se spunea Cel Neîntrupat - și de ce 
era mereu ascuns de materialul gros. Pielea îi era luminoasă, 
dar atât de palidă și de străvezie, încât i se vedeau mușchii și 
venele. Prin pleoapele întredeschise, ochii bătrânului erau 


colorați. Avea craniul mare și alungit, buzele mici, braţele și 
trunchiul lungi... înfățișarea lui se asemăna cu cea a animalelor 
și a plantelor crescute într-un întuneric deplin. Ariman se 
întrebă dacă Cel Neîntrupat arăta astfel fiindcă nu se aventura 
niciodată dincolo de încăperile subterane. Însă doar acest 
aspect nu putea să fie de ajuns ca să îl transforme atât de mult. 
Ce era el? Murise și luase cu el secretul. Sau poate îl păstrase 
în cartea-labirint de care pomenise. 

Ariman apucă mâna lipsită de viaţă. Degetele uscate erau 
precum niște ramuri fragile, iar pe unul dintre ele se afla un 
inel strălucitor de argint. Ariman îl scoase de pe deget. 
Imaginea gravată acolo îi era familiară: Zeița cu Fiul ei. Îl puse 
pe lanţul de la gât și închise ochii ca să nu mai simtă durerea. 

Apoi se ridică și fugi fără să se mai întoarcă. 


ULTIMA PAGINĂ 


Pagina 476, ultima pagină, începea astfel: 

„Dacă aceste cuvinte sunt rostite de spiritul neîntrupat 
atunci când trebuie să treacă prin cele Șapte Porţi și din 
nou după ce a trecut deja de ele, el nu va fi trimis înapoi și 
nici nu va fi oprit de Osiris; doar atunci va fi capabil să se 
ducă la ceilalți Binecuvântaţi”. 


Din Cartea egipteană a mortilor 


Înainte de a muri, Cel Neîntrupat menţionase Labirintul de 
pergament, cartea ascunsă în bibliotecă. Ariman știa unde era 
locul, fiindcă îl însoţise de mai multe ori pe învăţător la 
începutul celui mai vechi drum. 

Găsi manuscrisul și îl citi. Doar atunci află ce era lumina 
insurmontabilă - lumina care îi dăduse putere Celui Neîntrupat. 
O lumină care nu avea să îi permită să își caute liniștea. Acum, 
Ariman era singurul care o putea ţine vie. Așa cum făcuse Cel 
Neîntrupat. 

Acum știa ce anume slujea și unde duceau toate indiciile 
distruse. Dar asta nu îi făcea însărcinarea mai ușoară, așa că 
citi mai departe - până când povara cunoașterii îl înhăţă între 
fălcile ei zdrobitoare. 

Poate că Cel Neîntrupat îi spusese adevărul când pretinsese 
că era tatăl lui Ariman. Deși nu exista nicio asemănare, în afară 
poate de ochii colorați. Pielea lui Ariman era palidă - dar nu la 
fel de palidă ca cea a învățătorului... 

Cel Neîntrupat avusese dreptate și când spusese că, odată ce 
afla adevărul, acesta avea să îi împovăreze sufletul și să îl 
înrobească. 

Azi, Ariman înţelegea unde îl ducea manuscrisul labirintic - 
spre poarta către capătul istoriei. 

Cel Neîntrupat mai spusese și că cei care află adevărul nu se 
pot întoarce pe poartă. Singurii care o puteau face erau acei 
oameni care descifrau semnele. Pentru că în cunoaștere unii 
vedeau pierzania, iar alţii mântuirea. 

De aceea Cel Neîntrupat trebuia să ascundă semnele de 
oameni, până când aceștia aveau să fie capabili să se schimbe 
sau până când cele Șapte Stele aveau să se alinieze din nou pe 


bolta cerească, indicând faptul că oamenii și umbrele aveau să 
își schimbe locul. Dacă Profeţia era adevărată... 

Totuși, Cel Neîntrupat știa ce se afla dincolo de poartă - iar 
Ariman nu știa. Şi nu avea să se oprească până nu afla. Doar 
atunci avea să înţeleagă cu adevărat de ce se afla acolo. 

Continuă să se pregătească. 

Auzi o muscă. De fapt, auzea nenumărate muște, adunându- 
se în jurul gâtului său ca un ștreang. Ochii lui Ariman 
străluceau de lacrimi, dându-și seama că Cel Neîntrupat dorise 
doar să menţină lumea și omenirea până când oamenii înșiși 
aveau tăria să schimbe direcţia Sfârșitului. 

Înainte să se dedice din toată inima protejării Paradisului 
ascuns, Ariman trebuia să se asigure că acesta exista. Poate că, 
în toţi acești ani, Ariman se infectase de otrava umană, căci nu 
putea să creadă în Adevărul care călăuzise lumea de la 
începutul ei. Oamenii voiau să asiste la minuni înainte de a 
crede, așa că învățătorii trebuiau să le îndeplinească. Poate că 
Ariman era om până la urmă... 

Nu avea cum să fie sigur, motiv pentru care nu putea să 
treacă prin Poarta Taenarului. Dar avea să aștepte ca cineva să 
urce din nou prin ea. Undeva, cândva. lar el avea să fie acolo, 
ca să afle. 

Așa că Ariman ajunse la finalul manuscrisului. 

Cel Neiîntrupat nu reușise să completeze lucrarea, care 
rămăsese neterminată la pagina 476. 

Ariman citi până la sfârșit. „Oare în lumea asta ar putea 
exista îngeri sau un Paradis pierdut? Sau sunt doar invențiile 
oamenilor, ca și diavolii?” se întrebă el. Cel Neîntrupat părăsise 
lumea înainte de a putea să răspundă. Acum, dacă mai era 
cineva care putea să știe, era femeia care ajunsese la capătul 
labirintului - dacă mai era în viaţă. 

Ariman dădu pagina următoare și își înregistră notițele. Apoi, 
adăugă pagina 477. 

Returnă bibliotecii Labirintul de pergament pentru alte 
adnotări. 

Și începu să aștepte...