Gala Galaction — Roxana . Doctorul Taifun

GALA GALACTION 


ROXANA 


Ciu 


DOCTORUL TAIFUN 


GALA GALACIION 


ROXANA 


RR XX RX A AX AX 


DOCIORUL IALFUN 


ROXANA 
I 


UNDE EŞTI, SCUMPUL MEU PĂ- 
rinte duhovnicesc, să îngenunchez sub epitrahilul tău şi să 
las inima să plângă în susurul sfintelor cetanii? Unde sunt 
ceasurile noastre de duhovnicie şi unde sunt cuvintele tale 
preaînţelepte? Am fost şcolarul tău, am primit din mâna ta 
ucenicia cea pentru Cristos şi am pornit în lume, ostaş unor 
convingeri uriaşe, pe care numai focul sufletului tău poate 
să le propage! 

„Nu este durere mai mare decât să-ţi aduci aminte de 
vremea fericită, atunci când eşti în zile de ticăloşie”... Cât 
de înalte, cât de dragi, cât de neajunse mi se par astăzi 
petrecerea şi învăţătura mea în sfânta casă de creştere 
creştină pe care o conduci!... Am trecut eu cu adevărat prin 
aceşti ani de pregătire şi de înflorită primăvară? Fusei eu 
cu adevărat elevul predilect şi speranţa rectorului meu? O, 
preacucernice părinte, pentru ce m-ai făcut să trăiesc în 
aceste grădini ale spiritualităţii şi ale clarităţii evanghelice 
fără să-mi spui categoric că dincolo de ele mă aşteaptă 
noaptea, zbuciumul şi dezastrul? 

Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc 
şi plâng frumuseţile de unde am pogorât, şi plâng ruinele 
subite ale visurilor mele de eroism creştin. De ce nu eşti 
lângă mine, să mă vezi cât sunt de abătut şi de sfărâmat! De 
ce nu am acum în mâinile mele mâinile tale sfinte, să 
răcoresc cu ele obrajii mei cei ruşinaţi şi arşi! Mi-ai spus 
adeseori: „Copilul meu, un învăţător adevărat, când îşi 
formează ucenicii, prin creşterea şi prin învăţătura ce le-o 
dă, trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. 
Învățătorul, ca sărmană persoană fizică, se veştejeşte, se 


depărtează sau trece în lumea mai fericită pe care o 
aşteptăm. Învățătura lui însă îl hipostaziază în inima 
ucenicului”... 

N-am uitat cuvintele tale şi le-am simţit, reale şi 
puternice, în mine de multe ori. Ne despărţisem; pornisem 
în lume ca să mă lupt şi să biruiesc în numele flamurei în 
care mă înveliseşi. Dar te simţeam de faţă în inima mea. 
Credinţa ta de apostol, devotamentul tău pentru 
Mântuitorul, zilnica şi prelunga mea impregnare de 
miresmele idealului tău te prelungeau în conştiinţa mea şi 
te păstrau viu şi subtil în cămările mele sufleteşti. Dar 
astăzi te caut şi nu te mai găsesc! Sfaturile tale sunt ca o 
poveste citită de demult. Viaţa pe care o revărsaseşi în mine 
somnolează. Disciplina şi militantismul meu creştinesc şi 
preoţesc sunt în dezordine. 

Nu-mi mai rămân decât lacrămile şi sfânta spovedanie. Şi 
lacrămile mele curg zadarnic, iar duhovnicul meu iubit şi 
sfânt e departe de mine! Am alergat la chilia ta, fără 
întârziere, după ce mi-am dat seama că toată construcţia 
pastorală ridicată de mine în câţiva ani s-a prăbuşit în capul 
meu. Nenorocul s-a ţinut de mine până la pragul tău, până 
la uşa ta, pe care am găsit-o închisă. Ai plecat la Ierusalim şi 
te vei înapoia de-abia la primăvară! 

O, părinte duhovnice, cât mi-ai fi trebuit în aceste ceasuri 
grele ale sufletului meu! Cum ţi-aş fi deschis această inimă, 
ticăloasă azi, nevinovată şi entuziastă altădată! Preasfântă 
şi mângâietoare spovedanie, întinde mie, celui rănit şi 
doborât, braţele tale părinteşti! 

M-aş duce la alt doftor sufletesc - în biserica noastră sunt 
atâtea forţe şi atâtea nume venerate! — dar care dintre toţi 
ar putea să înlocuiască pe cel ce m-a născut lui lisus Cristos 
şi m-a crescut lui cu laptele mântuitoarei învăţături!... 
Numai sub ochii părintelui meu sufletesc pot să descarc 
poverile ruşinii şi ale deznădejdii mele din aceste zile. 
Numai el trebuie să ştie silinţele, iluziile, smăcinările, 
biruinţa pare că deplină şi apoi crâncena bancrută pe care 


le-am agonisit cu talantul încredinţat mie la ieşirea mea din 
academia teologică! 

„Milostiveşte-te de mine, Doamne, căci la strâmtoare 
sunt; căci s-au veştejit de jale ochiul meu, sufletul şi trupul 
meu, şi viaţa mea se iroseşte in durere, şi anii mei în 
suspine; din pricina ticăloşiei mele, puterea mea se 
dărapăână şi oasele mele se macină (Psalmul 31.) 

În această situaţie extremă în care mă găsesc, nu-mi 
rămân decât două căi deschise: sau să ajung cât mai curând 
la ţărmul mării şi să mă urc în prima corabie menită să 
atingă coastele Ţării Sfinte, sau - calea a doua plină de 
mărăcini şi de maceraţiile răbdării - să-mi deschid toate 
rănile şi să le storc pe aceste cearceafuri de hârtie albă... 
Să plec, să fug, să zbor!... acesta ar fi sfatul mântuitor pe 
care ştiu că mi-l vei da acum ori mai târziu. Să viu să te 
găsesc la picioarele Golgotei, unde te afli astăzi, şi acolo să 
mă zvârcolesc ca un vierme în ţărâna stropită cu sudoarea 
şi cu sângele Izbăvitorului! Aşa ar trebui; acesta ar fi primul 
ajutor pe care aş putea să mi-l dau eu însumi. 

Dar unde este sănătatea sufletească, proprie să mă aşeze 
pe această cale înţeleaptă? Sunt incapabil să mă hotărăsc! 
Duşmanul meu cel nevăzut m-a dezagregat atât de 
înfricoşat, încât nu mă mai recunosc. Din fapta acestui 
duşman, „am ajuns de ocară, povară pentru vecini, pentru 
prieteni sperietoare; cei ce mă văd pe uliţă fug dinaintea 
mea. Uitat am fost, ca unul care a murit şi s-a desprins din 
inimi; am ajuns ca un vas dogit”... 

O rază de înţeles şi de preciziune începe să răzbată în 
întunericul acestei înfricoşate cisterne în care zac astăzi, 
fără nevinovăția lui losif şi fără măreţia lui loan Botezătorul. 
M-am întâlnit cu prietenul nostru comun, cu arhimandritul 
Chesarie, care mi-a împărtăşit planul lui de apropiată 
călătorie la locurile sfinte. Potrivit înţelegerii ce aveţi, vă 
veţi întâlni cu sfânta cetate şi veţi sălăşlui, poate, împreună. 
Îl fac pe părintele Chesarie solul jalnicelor mele noutăţi! 
Pleacă peste câteva săptămâni. Îi dau această lungă 


scrisoare pe care am început să ţi-o scriu şi-l fac - spre 
usturătoarea mea ruşine - un vestitor invers decât cei de 
altădată, care brăzdară mările şi ţările cu mesagiile lor de 
lumină şi de dezrobire sufletească. 


II 


SCUMPUL MEU TATA DUHOVNI- 
cesc, am pornit acum trei ani de lângă tine plin de 
încredințarea că ai izbutit să arunci în lume un exemplar 
desăvârşit, după chipul şi asemănarea ta. Nu voi uita şi nu 
le uit nici azi, în ceasurile umilinţei mele, ultimele tale 
lecţiuni şi supremele tale exhortări. leşeam, la lupta pentru 
Evanghelie, topit de focul tău apostolic şi turnat în tiparele 
sf. Apostol Pavel! Să slujim aproapelui, pentru lisus Cristos! 
lată marele cuvânt în care rezumam lunga mea iniţiere şi 
toată strădania ta de pedagog creştin. Să facem din casele 
noastre, din parohiile noastre, din bisericile noastre, iar şi 
iar, acele focare sfinte ale dragostei de oameni, biruitoarea 
lumii greco-romane! Să fim încă o dată marii animatori şi 
marii păstori ai mulțimilor muncitoare şi suferinde! Să 
transvazăm în canalele inimii populare apa cea vie şi 
minunată care curge de la catedrele noastre şi din inima 
marilor noştri catiheţi! 

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăția 
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am 
fost, şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost, şi mi-aţi dat 
să beau; străin am fost, şi m-aţi adus la voi; gol am fost, şi 
m-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi m-aţi căutat; în temniţă 
am fost, şi aţi venit la mine...” (Matei, 25, 34—35). Cu ce 
leac putea-vom încă o dată să vindecăm înfricoşata nevroză 
socială a vremurilor noastre dacă nu cu această 
atotbiruitoare iubire de oameni, strălucit exemplificată 
odinioară de eroii martiri? În universala confuziune de azi, 
în putreziciunea inimii contemporane şi în spectacolul 


deznădăjduitor al egoismului dezmăţat, ce măsură, ce 
antiseptic, ce corectiv vom putea să mai găsim dacă divina 
vistierie a iubirii creştine s-ar dovedi sleită şi compromisă? 

Te-am urmat, te-am iubit şi te-am crezut din toată 
puterea sufletului meu, însetat de lisus Cristos şi dornic să 
slujească - slujind pe cei umili şi mici - pe Dumnezeescul 
împărat: „Adevăr grăiesc vouă, întrucât aţi făcut unuia 
dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie mi-aţi făcut...” 

Cu aceste încredinţări şi cu aceste nestrămutate hotărâri, 
am intrat în milițiile Domnului, am renunţat la mângăierile 
căminului şi ale familiei şi m-am dus, cu binecuvântarea şi 
cu porunca ta, să încep războiul sfânt, pentru aproapele 
sărac şi dosădit. Ocrotit de recomandările şi de intervenţiile 
tale, n-am întârziat prea mult în anticamera formalităţilor şi 
am ajuns păstorul unei comunităţi lipsite şi uvriere, la 
marginea oraşului pe care îmi propuneam să-l cuceresc. 

Începuturile au fost pline de dureroase dibuiri. Am găsit 
în foburgul meu cel înecat când în noroaie, când în colb o 
căsuţă cu faţa spre miazăzi şi m-am sălăşluit în ea, 
cugetând la intrarea sf. Pavel în Corint şi la cocioaba 
sfinţilor soţi Acvila şi Priscila. În această lume, necăjită, 
bântuită de epidemii sufleteşti şi trupeşti, însetată şi 
flămândă, trebuia să ridic eu spitalul lui lisus Cristos şi 
ospătăria Sfintei Evanghelii! 

Parohia, mea era creată de curând, mai mult din faptul 
unor certuri şi unor rivalități limitrofe decât din 
convingerea superioară şi dezbătută că în acest centru 
muncitoresc trebuie înfiptă făclia directivelor creştine. 
Consecința firească a fost că sosirea mea în localitate a 
pricinuit deocamdată o surpriză neplăcută. Dar eram 
ucenicul rectorului meu, bine pregătit ca să rabd şi să mă 
resignez, mai ales în faţa vulgarităţii şi a obtuzităţii 
colegilor mei preoţi. 

Nu numai parohia mea era nouă, dar nou era şi acest 
întreg cartier muncitoresc, tăiat în două de reţeaua 
drumului de fier şi încadrat între coşuri de fabrică. Nu 


aveam nici biserică, nici casă de rugăciune, şi nici măcar 
pilda sau amintirea, rămasă în popor, a vreunei activităţi 
pastorale anterioare... Era o strânsură de oameni de 
pretutindeni, vag botezați, vag cununaţi, neobişnuiţi cu 
prietenia şi cu solicitudinile preotului creştin. Între ei se 
aflau şi câţiva potrivnici teoretici. Durerea cea mare pe care 
o cunosc azi apostolii Domnului am cunoscut-o şi eu, 
nevrednicul tău ucenic. Doctrinele sociale revoluţionare ne- 
au înstrăinat inimile celor mulţi, şi cu jale trebuie să 
mărturisim că, întru aceasta, partea noastră de vină este 
considerabilă. 

Ce era să mă fac? De unde trebuia să încep? Mi-aduceam 
aminte de sfinţii anahoreţi de odinioară, de pustnicii de pe 
ţărmul Nilului, şi-i găseam - între orizontul nisipurilor 
arzătoare şi păpuriştea marelui fluviu - mai fericiţi şi mai 
ajutoraţi decât cum eram eu în înfricoşatul meu pustiu 
moral. Nu întâlneam decât priviri bănuitoare, răspunsuri 
indiferente sau ironice şi o completă nesimţire religioasă. 

Au venit pe lume câţiva copii... Alţii, mai fericiţi, s-au 
înapoiat la ceruri, evadând din această vale a plângerii, şi în 
special din foburgul părintesc, bântuit de ftizie şi de 
alcoolism. Cele dintâi fiinţe omeneşti care mi-au trecut 
pragul au fost moaşele şi scăldătoarele. Am dat slavă lui 
Dumnezeu şi m-am dus pretutindeni unde am fost chemat, 
căutând să răspândesc, cu vorba şi cu fapta, mireasma 
dragostei de oameni, în numele lui lisus Cristos. 

Dar atât era prea puţin. Am căutat să mă împrietenesc cu 
conducătorii şcoalei din cartier şi să-i conving să-mi dea pe 
seamă o sală în ceasurile de după apusul soarelui, în loc de 
biserică, în loc de capelă, voiam să am măcar o clasă şi o 
oră  catihetică. Directorul şcoalei nu mi-a respins 
rugămintea, dar s-a arătat mirat şi neîncrezător. Ce voieşte 
acest biet teolog, de-abia ieşit din tiparniţa academiei lui? 
Ce are el de spus unor muncitori nemulţumiţi, frânţi de 
munca zilei şi năluciţi de visuri primejdioase? 


Omul şcoalei nu avea aproape nicio idee de creştinismul 
viu şi închinat durerilor populare. Nu văzuse niciodată pe 
omul bisericii coborând în mijlocul mulțimilor agitate şi 
creând, din haosul inimilor, divina armonie a celor nouă 
fericiri. M-a lăsat să intru în şcoala lui, după apusul 
soarelui, înălţând din umeri şi spunându-mi fără înconjur: 
„Umbli după potcoave de cai morţi!” 

Am început cu câţiva copii, cu acele câteva femei bătrâne 
- primele mele cunoştinţe - şi cu câţiva moşnegi, foşti 
altădată cântăreţi bisericeşti prin satele lor. Luni întregi am 
catehizat acest auditor şi am privit cu bucurie crescândă, 
din seară în seară, cum băncile se populează şi coridorul 
începe să fie prea strâmt. Lumea pornea spre mine. Tainicul 
zefir al Sfântului Duh trecea, negrăit şi primăvăratic, peste 
gheţurile sufleteşti din parohia mea. Minunea cea veşnică 
începea să se dovedească de-a pururi consecinţe cu ea 
însăşi şi intactă la predica neputinciosului tău învățăcel! 

Directorul şcoalei şi colegii lui au evoluat. Li se părea 
acum şi lor că vreau ceva şi că stăruiesc în atitudinea mea. 
Dar pentru ce? Pentru flori de măr! Pentru un evanghelism 
nebulos, străin la vorbă şi la port, neobişnuit în lumea 
noastră bisericească. Oamenii şcoalei auziseră că există pe 
undeva, prin Austria de azi şi poate şi pe aiurea, un fel de 
socialism zis creştin. Ca să se dumirească în privinţa mea şi 
să mă aşeze într-o rubrică liniştitoare, mi-au spus într-un 
târziu: „Acum pare că te înţelegem; eşti un socialist 
creştin.” 

Prima datorie a unui păstor sufletesc, atunci când e 
trimis într-o comunitate nouă, este să caute fără întârziere 
să-şi cunoască personal, faţă câtre faţă, pe toţi fiii săi 
duhovniceşti. Aceasta a fost zilnica mea preocupare şi 
statornica mea străduinţă. Dar cum să intri nechemat în 
casele unor oameni rău dispuşi şi bănuitori? Dumnezeu mi- 
a venit într-ajutor! Am primit poruncă de la autorităţile 
mele bisericeşti să iau parte şi să dau tot sprijinul unei 
comisiuni de recensământ, care era gata să înceapă o nouă 


numărătoare a populaţiunii. Nu puteam să găsesc un prilej 
mai bun pentru scopul meu şi pentru cercetarea 
gospodăriilor din parohia mea. 

M-am prins tovarăş cu membrii acestei comisiuni şi am 
făcut lucrurile atât de bine, încât am ajuns secretarul lor. 
Nu prea târziu, aceşti domni s-au cam obosit, s-au dus după 
afaceri şi nevoi, şi eu am rămas singur, să-mi vizitez pe 
enoriaşi şi să fac catagrafia necesară. 

Astfel am ajuns să intru în fiecare casă, să stau de vorbă 
cu cei dinăuntru şi să cunosc de aproape oile mele cele 
cuvântătoare. Cercetarea aceasta mi-a dezvăluit o vastă şi 
variată ticăloşie! Am văzut sărăcia, viţiul, lipsa de creştere, 
izina materială şi morală, ignoranţa sordidă, beţia şi 
destrăbălarea, setea de găteală absurdă şi foamea 
copiilor... bântuind, ca râia şi ca gălbeaza, în sărmana mea 
turmă duhovnicească! 

Mai toate casele cercetate erau nişte magherniţe cu 
tălpile mâncate de igrasie. Ferestrele erau mici şi oarbe. În 
jurul caselor lipsea orice gospodărie. Copăcei roditori puşi 
în ordine, răzoare de flori, bolți de viţă sau măcar de 
zorele... se iveau, ca lucruri curioase, numai la doi-trei 
negustoraşi. În schimb, pretutindeni, copiii erau nespălaţi, 
rahitici, desculți şi cu părul vâlvoi, câinii şi pisicile se 
încovrigau de foame. Femeile şi fetele apăreau sulemenite, 
cu rochii scurte şi în ciorapi transparenţi. 

În această sărmană lume, oropsită şi degradată, eu 
veneam să ridic o imensă catedrală Mântuitorului, şi de jur 
împrejurul ei să zidesc o mânăstire nouă, o casă pentru 
săraci, ca pe timpul marelui Vasilie, mitropolitul Chesariei 
Capadochiei! 


III 


ÎN ACEST OSTROV DE MIZERIE 
trupească şi sufletească de la marginea marelui oraş, 


creşteau, imense şi sfidătoare, clădirile oficiale, uzinele, 
atelierele, şoproanele locomotivelor şi fabricile de la 
orizont. Zecimi de trenuri veneau şi plecau, sporind pare că 
tristeţea şi mizeria acestui cartier de oropsiţi. Afară de 
cocioabele verzi de igrasie şi în afară de coloşii afumaţi şi 
gâfâitori, exista în parohia mea o singură apariţie 
arhitectonică de un gen aparte - o singură casă de om 
bogat. 

O văzusem din primele zile ale sosirii mele, dar nu 
stabilisem decât mai târziu că poporul ei face parte din 
poporul meu parohial. Era un mic domeniu, împrejmuit cu 
zid şi cu grilaje, şi divizat în grădină, palat, terase, hangare 
şi magazine cu faţadă pe trei străzi. Aceasta era 
proprietatea marelui îmbogăţit de război, multimilionarul 
Atanasie Ceaur. 

Ascensiunea acestui om ar fi o poveste de necrezut dacă 
n-am fi văzut cu ochii noştri alte sute de poveşti analoage, 
înfiripându-se, după război, din realitatea milioanelor 
vânturate cu lopata. Atanasie Ceaur, la izbucnirea 
războiului, era un simplu funcţionar comercial, contabil în 
prăvălia unui angrosist din piaţă, diplomat al şcoalei de 
comerţ şi cu doi ani de practică într-o casă din Germania. În 
zilele ocupaţiei, Atanasie Ceaur - scutit de obligaţiile 
militare - a rămas pe loc, ocrotind casa şi prăvălia 
stăpânului mobilizat. Vorbind limba ocupanților şi intrând în 
multiple legături cu intendenţa lor, neînsemnatul contabil a 
ajuns dintr-o dată o personalitate financiară. Peste toate, a 
avut norocul să regăsească printre ofiţerii din Milităr- 
Verwaltungi1- pe fiul patronului în magazinele căruia slujise 
doi ani. 

Aceasta a fost prima parte din calea scurtă şi uimitoare 
făcută de Atanasie Ceaur spre peştera comorilor. A venit un 
intermezzo dificil. Armistițiul universal a pus capăt 
măcelului; armatele inimice s-au scurs de pe pământul 
nostru şi restaurarea naţională a început. A fost un an 
splendid şi ditirambic! În entuziasmul victoriei, ca sub 


dogoarea unui soare tropical, au crescut miraculos averi de 
milioane, personalităţi politice, profeţi inediţi şi o psihologie 
obştească nouă. Trăim şi azi sub aceleaşi condiţii, şi 
clarificările întârziază să se ivească. Din punctul de vedere 
al simţirii şi al concepţiei creştine, este greu de stabilit 
balanţa câştigului şi a pierderilor aduse popoarelor creştine 
de războiul din decada a doua a secolului al XX-lea. 

Atanasie Ceaur, deşi prieten cu ocupanţii şi ridicat de 
vijelia războiului în vârful piramidei de aur, fusese om 
înţelept şi nu scosese ochii nimănui cu averea lui făcută în 
doi ani. Tăcut, gânditor, cu ambiţii glaciale şi ascunse, acest 
îmbogăţit de război ştiuse să rămână la o parte de centrul 
atenţiunii publice şi de piaţa răfuielilor patriotice. Avea, 
însă, câţiva cunoscuţi geloşi şi acri, care nu puteau răbda 
norocul fostului contabil şi legăturile lui cu inamicul. 
Atanasie Ceaur avusese însă prevederea să potrivească 
lucrurile în chip superior. Afară de oarecare tainice servicii 
pe care le făcuse câtorva dintre ostatecii luaţi de germani, 
contabilul firmei „Ilrandafirescu & Chercea” condusese cu 
abilitate interesele casei lăsate în seamă-i şi-i păstrase 
prosperitatea. 

Patronul Trandafirescu (Chercea era un pergament al 
trecutului), revenind din Moldova şi găsindu-şi avutul 
neatins, nu şi-a mai simţit prea mari puteri de indignare 
împotriva funcţionarului îndemânatic, care ştiuse să scape 
averea stăpânului şi să-şi facă şi lui una, alăturea 

De felul său de om de _ treabă şi optimist, Ilie 
Trandafirescu a descoperit ideea ingenioasă, că este 
preferabil ca Atanasie Ceaur să nu mai treacă pe la Curtea 
Marţială şi prin dezbaterile ei oţioase, ci să intre ca ginere 
şi ca tovarăş în firma „Irandafirescu & Chercea”. 

Angrosistul din piaţă era un nume şi un stâlp nu numai în 
lumea neguţătorească, dar şi în clubul unui partid politic. 
Duşmanii lui Atanasie Ceaur au stricat câteva coli de hârtie 
pe la Curtea Marţială, au asmuţit, în coloanele ziarelor 
patriotice, câţiva zăvozi profesionişti, dar toate silinţele lor 


au rămas neroditoare. Atanasie Ceaur, ajuns ginerele lui 
Trandafirescu şi neofit politic, a impus tăcere tuturor, 
dovedind, acum, în zilele restaurării naţionale, aptitudini 
într-adevăr uimitoare. Care este secretul acestor mari 
izbânzi materiale, acestor averi uriaşe, agonisite în câţiva 
ani? Şi care este complexiunea intimă sufletească a unor 
atari conchistadori financiari, sărmani numărători de 
gologani până mai ieri şi deodată personagii tolănite în 
automobile proprii şi inşi petrecători în palate princiare? 
Slava unui poet - amară şi negativă - nu vine niciodată într- 
o noapte. Celebritatea unui chimist sau naturalist creşte 
trudnic, în vreme de decenii, până în ceasul încununării lui 
în academii sau în amfiteatrul opiniunii ştiinţifice, Faima şi 
puterea unui milionar - născut mai ales în mocirlele 
sângeroase ale războiului - se ridică deasupra noastră, 
deodată, ca pălălaia incendiului şi ca iazmele văzute în 
friguri. 

Aşa îmi apărea Atanasie Ceaur din câte auzisem despre 
el, nu atât în suburbia pe care o strivea proprietatea lui 
apărată de ziduri şi de porţi de fier, cât în răspântiile şi 
ulițele zvonului public. E adevărat că uneori mă jignea 
această avere copleşitoare, cuibărită pe un pogon întreg, în 
mijlocul câtorva mii de locuinţe mizerabile şi al unui popor 
dezmoştenit. Vedeam în fiecare zi, când alergam prin 
parohie, galantarele, hangarele, terasele palatului acestui 
bogătaş şi firma gigantică, scrisă pe trei străzi: „llie 
Trandafirescu & Atanasie Ceaur”. Şi atunci, mă întrebam 
amărât: Nu se simte, oare, datoare cu nimic atâta avere 
insolentă faţă cu mulţimea aceasta de muncitori şi de 
răbdători? 

Iubitul meu părinte sufletesc, în preajma acestui palat 
trebuia să scot din sân talantul pe care Domnul mi-l 
încredinţase - prin mâna ta - şi să încep negoţul evanghelic 
şi simbolic, poruncit nouă de sus. Trebuia să zidesc — aici, 
în inima noroaielor sociale şi morale - o catedrală lui lisus 
Cristos şi o mânăstire laică de jur împrejurul ei. De unde 


era să încep şi cu cine era să încep munca pentru 
izbândirea planurilor mele? Care era să fie pârghia 
principală la dislocarea acestui munte sacru şi milostiv pe 
care îl priveam eu, seara şi dimineaţa, în lumina 
rugăciunilor mele? Cine era să mă ajute în opera visată? 
Poporul meu cel nevoiaş, autorităţile politice sau bisericeşti, 
totdeauna ocupate şi blazate, sau... cei ce locuiau în 
măreaţa casă cu coamă de terase?... 


IV 


AM ÎNCEPUT. CUM ERA ŞI FIRESC, 
de la apropiat spre depărtat, de la cunoscut spre 
necunoscut. M-am destăinuit mai întâi sufletelor simple şi 
iubitoare pe care le catehizam în şcoala mea de seară. Le- 
am vorbit ca un frate unor fraţi: 

— Ce bine ar fi să avem şi noi o biserică mare şi 
frumoasă, şi lângă ea un şir de chilii în care să adăpostim, 
cu o chirie foarte mică, pe văduvele parohiei, pe bătrâni şi 
pe neputincioşi!... 

Mi-au răspuns toţi: 

— Dacă e nevoie, vom face cărămidă, dacă nu este, vom 
căra cu spinarea varul şi cărămida. 

Ştiam că în parohia mea există, printre muncitorii 
atelierelor, o tovărăşie politică, un nucleu socialist. M-am 
dus într-o seară în mijlocul lor şi le-am expus, cu deplină 
transparenţă sufletească, planul meu. Erau printre ei şi 
câţiva inşi inteligenţi. M-au ascultat cu linişte şi m-au poftit 
să viu într-o altă seară, ca să-mi dea răspunsul cuvenit. 
Când am apărut a doua oară între ei, mi-au spus: 

— S-ar părea că iubeşti poporul şi vrei să-i fii de folos. 
Dar eşti prost şi eşti încadrat milităreşte. Nu putem să-ţi 
dăm niciun ajutor, fiindcă ne temem de surprize neplăcute. 
D-ta ne pari sincer, şi am vrea să ne prindem tovarăşi. Dar 
cine ştie ce poate să iasă din capul şefilor d-tale!... Ie 


pomeneşti că după ce zidim chiliile pentru săraci - acelea 
ne interesează - vlădicii d-tale ni le confiscă, sau le schimbă 
destinaţia, sau te permută pe d-ta şi noi rămânem păcăliţi... 

M-am prezentat câtorva directori din protipendada 
administrativă care conducea, reglementa, supraveghea 
viaţa şi munca poporului meu uvrier. Am găsit obraze reci şi 
trufaşe. Am găsit în faţa mea o barieră de sârmă 
ghimpată... „încă o idee extravagantă, menită să amestece 
limbile şi să ne facă netrai cu muncitorii!... Dacă te bizuieşti 
să le faci o biserică - slobod! Te vom ajuta, la timp, cu ce 
vom putea. Dar ce însemnează aceste chilii pentru văduve, 
orfani, bătrâni şi neputincioşi? Ajutorarea socială pentru 
muncitori este azi în mâini oficiale. De ce te amesteci în 
treburi prea grele şi dincolo de competinţa d-tale? Şi, mai 
întâi de toate, arată-ne documentul chiriarhiei cum că eşti 
autorizat să agiţi lumea şi să plictiseşti autorităţile cu 
această idee romantică!” 

Cererea acestor domni bănuitori şi importanţi era, în 
fond, dreaptă. Trebuia să acopăr efervescenţa mea 
umanitară şi creştină cu o permisiune oficială. Nu aveam 
nevoie să învăţ lucrul acesta din gura unor străini. Pravila 
mea de preot mi-l arăta pe prima filă, dar aşa s-au potrivit 
împrejurările, că n-am văzut pe şeful meu bisericesc decât 
după tribulaţiile istorisite. 

De prisos să mai spun că am luat-o pe calea ierarhică 
până să ajung la uşa marelui vlădică. Nu-l mai văzusem de 
la intrarea mea în eparhie, adică de la acele zile în care m- 
ai purtat de mână, ca un părinte, pe la toate icoanele şi mi- 
ai asigurat actuala mea situaţie de preot paroh şi de 
duhovnic. 

Nu vorbisem încă între patru ochi cu şeful bisericii. M-a 
primit fără multă grabă, dar şi fără carantină prea 
umilitoare. Pe când stăteam şi aşteptam în sala de 
recepţiune ivirea vlădicăi, mi-am adus aminte de audienţele 
duhovniciei- tale în acest palat metropolitan, de 
preocupările, de melancoliile şi de întrebările pe care le 


purtai în inimă pe sub aceste portrete ale ierarhilor din 
trecut. Vlădica m-a întrebat întâi despre duhovnicia-ta. 
Apoi, câteva întrebări asupra aclimatizării mele în capitală, 
şi, degrabă: 

— Ce te aduce la mine? 

I-am destăinuit cu stângace însufleţire tot proiectul meu. 
L-am spus cu naivitate: 

— Stăpâne, trebuie să facem încă o dată faptele lui 
Ambrozie, ale lui Vasilie, ale lui Sinezie. Trebuie să ne 
îmbrăcăm cu suferinţele şi cu năzuinţele poporului. 
Odinioară, pridvorul bisericii era ministerul săracilor, al 
văduvelor şi al orfanilor. Trebuie să reînfiinţăm acest 
minister!... Aşa cum suntem azi, sfânta noastră biserică 
seamănă cu un castel, altădată înconjurat cu mari moşii 
care îi aparţineau, dar azi - prin repetată expropriere — 
redus numai la şanţuri şi la ziduri şi strâns de jur împrejur 
de proprietari străini. Cum ieşi din biserică, dai de 
proprietate străină: strada străină, lumea de pe ea străină, 
birjarul, şoferul, gardistul, anunţurile de pe ziduri, 
ilustrațiile şi toate ziarele de la chioşcuri! Păgânătate peste 
tot! Am ieşit din viaţă! Am lăsat pe săraci, pe bolnavi, pe 
vameşi, pe păcătoşi, pe părinţi şi pe copii ca să ni-i ia alţii! 
Trebuie să revenim între ai noştri! Ajutaţi-mă să fac o 
mânăstire laică în cartierul oropsit unde păstoresc în 
numele î.p.s.-voastre! Vreau o casă cu o sută de chilii, 
pentru cerşetori, pentru bătrâni, pentru orfani şi pentru 
văduve. Biserica uriaşă pe care vreau s-o ridic trebuie să se 
prezinte încadrată, ca pe timpul marelui Vasilie, în aceste 
cohorte ale suferinţei omeneşti. 

Vlădica mă privea cu nişte ochi care preţuiau diamante 
de aceeaşi mărime. Ştiam din gura duhovniciei-tale cât este 
de inteligent, de precaut, de subtil şi de doftor universal. Te 
întrebai odată dacă este un bine sau este o pagubă pentru 
noi că şeful bisericii e atât de maestru în arta textilă 
sufletească şi atât de bine apărat de incursiunile 
nevinovăţiei şi ale eroismului. M-a învăluit într-un gest care 


era şi binecuvântare, şi plictiseală, şi compătimire, şi nobilă 
zdrobire de ierarh martir şi m-a oprit. 

— Părinte Abele (a început marele vlădică), râvna d-tale e 
frumoasă şi mă încălzeşte. Vrei mult, vrei lucruri 
neobişnuite şi le vrei cu pasiune. Nu te mulţumeşti numai 
cu o biserică, dar vrei şi un popor vasal, cu bucuriile şi cu 
suferinţele lui, împrejurul acestei biserici. Minunată idee! 
Ideea şi instituţia marelui Vasilie, readuse şi reîntrupate în 
vremurile noastre... N-am vorbit până acum împreună; te- 
am văzut numai în trecere. Ce poate să-ţi răspunză un 
sărman şef bisericesc, smuls de dimineaţa până seara de fel 
şi fel de griji, de interese, de propuneri, de deliberări şi de 
comploturi? Cum pot să reacţionez eu faţă cu toţi 
interesaţii, vizionarii, uneori profeţii, de multe ori escrocii 
care vin să mă lege de gardul, de căruţa ori de steaua lor? 
Nu te cunosc decât de azi. Poţi să fi sau un escroc, sau un 
poet, sau unul din urmaşii mei pe acest scaun 
metropolitan... Prima ipoteză o înlătur deocamdată, fiindcă 
eşti ucenicul părintelui Veniamin. Fi-vei oare un simplu 
visător?... Te las timpului şi hidroterapiei împrejurărilor, ca 
să te deştepte şi să te cuminţească. Fi-vei oare un nebănuit 
om de voinţă şi un viitor energic vlădică? Te las în seama 
puterilor ascunse din d-ta, care, vorba Psaltirii, te vor purta 
ca pe braţe ca să nu izbeşti de piatră piciorul tău! 

Ce ajutor pot să-ţi dau la îndeplinirea unui plan atât de 
cutezător? Bani, recomandaţii, pantahuză? Poate că îţi voi 
da ceva din toate acestea mai târziu. Dovedeşte-mi întâi, 
prin mijloacele d-tale proprii, că nu eşti nici escroc, nici 
poet, dar că eşti o chibzuită forţă creatoare. Dacă îţi trec 
prin cap asemenea idei, trebuie să ai şi puterea să începi să 
le aplici. Mulţumegşte-te că îţi acord acest credit. Altfel, ar 
trebui să te descalific imediat, să te declar suspect şi să te 
opresc de la cele preoţeşti. Eşti în categoria eroului din 
basmele orientale: dacă te-ai lăudat că poţi să săruţi pe fata 
sultanului, trebuie neapărat să dovedeşti, ca început de 
probă, că poţi să furi ciubucul marelui vizir. Du-te! Nu vei 


mai călca pe aici decât precedat de crainicii veştilor 
excepţionale! 

Am plecat, scumpe duhovnice, din faţa şefului bisericii, 
greu zguduit şi întristat. Obişnuit cum eram cu terapeutica 
ta sufletească, această purtare, precaută şi molcomă în 
formă, dar brutală în fond şi în concluzie, mă uluia şi mă 
umplea de amărăciune. Mai târziu mi-am dat seama că 
acest consumat diplomat bisericesc avea dreptate. Dar 
unde era mansuetudinea chiriarhului? Unde era dragostea 
sf. Pavel? Unde era ultima convorbire de la Cina cea de 
taină?... 

M-am înapoiat în parohia mea în seara aceea - o seară 
ploioasă de început de toamnă - am răscolit noroiul de pe 
ulițele desfundate şi am căzut, trist de moarte, înaintea 
icoanei Maicii Domnului. A doua zi am fost cel dintâi 
solicitator la uşa d-lui primar. 

Împotriva aşteptărilor mele, am găsit un chip simpatic şi 
cu apucături de elegantă democraţie. Mi-a spus, de la 
început, că numele meu şi munca mea de la marginea 
capitalei i-au fost pomenite în chip avantajos. Se bucură că 
poate să mă socotească printre preoţii cei tineri, frământaţi 
de noile probleme bisericeşti. Primirea acestui înalt 
funcţionar mi-a dat curaj. l-am expus pe scurt de ce am 
venit la el şi ce vedenii mi se arată mie în nopţile mele fără 
somn. Părintele comunei m-a urmărit cu o crescândă 
lumină în ochi şi în obraz. 

— Te înţeleg şi te aprob fără rezervă. Dacă aş fi în locul d- 
tale, aş concepe la fel obligaţiile mele şi situaţia mea de 
preot. Biserica, în primul loc, însemnează - precum zici - 
aceşti fraţi mai mici ai lui lisus Cristos: cei flămânzi, cei goi, 
cei bolnavi, cei ce sunt în temniţă. Aici nu mai încape între 
noi niciun distinguo, nicio discuţie, îmi ceri ajutorul meu 
pentru realizarea proiectului d-tale, vrednic de veacurile 
creştine primare. [i-l voi da cu entuziasm. Dar sunt om 
politic, şi ca atare nu pot să fac nimic decât în deplină 
solidaritate cu partidul meu. În enoria d-tale este o 


importantă sucursală a prietenilor mei politici, 
Trandafirescu şi Atanasie Ceaur, cum şi locuinţa acestuia 
din urmă. Cunoşti pe d-l Atanasie Ceaur? l-ai vorbit 
vreodată de planurile d-tale? 

Am mărturisit d-lui primar că nu cunosc personal pe 
marele comerciant din enoria mea fiindcă ori de câte ori am 
trecut prin magazinele sale şi am întrebat de stăpân, am 
primit mereu răspunsul: „Nu e acasă”, sau „Astăzi nu 
primeşte”... 

— Atunci, dă-mi voie să ridic eu bariera de care te-ai lovit 
până acum. le rog mai întârziază un minut, să-ţi scriu 
câteva rânduri de bună recomandaţie. 


V 


AM PLECAT ŞI DE LA D-L PRIMAR 
destul de amărât. Toată arvuna de bună primire şi de 
simpatie cu care mă momise era sau o chestiune de 
educaţie, sau o atitudine calculată. Mă trimetea cu un răvaş 
la marele său amic politic, la bogătaşul Atanasie Ceaur, 
desigur cu anumite intenţiuni. Acest rajah al trenţăroşilor 
era să evalueze mai bine decât primarul cam ce beneficii 
politice putea să scoată partidul lor din propunerea şi din 
pielea mea. 

Am bătut la poarta lui Atanasie Ceaur. Era, faţă cu 
insuccesele mele de până aci, o supremă încercare. Am 
fracţionat demersul meu şi am păşit cu precauţiune. Am 
trecut seara pe la birourile marei sucursale, am înştiinţat 
pe casier că am pentru patron o scrisoare din partea 
primarului şi că doresc o oră de audienţă pe a doua zi. A 
doua zi de dimineaţă am venit să aflu la ce oră pot să fiu 
primit. Mi s-a spus: 

— Intraţi în camera de aşteptare, căci d-l Ceaur va cobori 
peste un sfert de ceas la birou. 


Am intrat în odaia arătată şi am urmărit pe ceasornicul- 
pendulă mersul lent al minutelor. Era o încăpere rece şi 
neprimitoare, ca toate încăperile prin care se scurg prea 
multe nevoi, dureri şi deznădejdi. Enoriaşii mei erau toţi 
înglodaţi în datorii - datorii pe de mâncare şi pe trenţe — şi, 
deci, toţi robi cu partidă în registrele acestui patrician al 
vremurilor noastre. 

N-am aşteptat prea mult. Atanasie Ceaur m-a chemat să-i 
predau scrisoarea. Am scos-o din buzunar şi i-am predat-o 
cu o precipitare pentru care mi-am muşcat buzele. 

A desfăcut-o galeş, şi-a potrivit binoclul şi a citit-o ca pe 
ceva cunoscut de mai-nainte. 

— Aşadar, eşti părintele Abel Pavel, parohul parohiei 
noastre, părinte tânăr şi venit de curând, dar inimos şi 
interesant. Mă bucur de cunoştinţă. Te rog ia loc şi permite- 
mi să examinez şi să expediez câteva hârtii mai grabnice... 
Apoi vom sta de vorbă. 

M-am aşezat într-un colţ şi am privit pe îndelete pe acest 
om puţin comun care izbutise să adune o sută de milioane 
în câţiva ani. Din obscurul contabil în magazinul 
„Ilrandafirescu &  Chercea”, azi marele financiar şi 
economist Atanasie Ceaur, om politic de mâna întâi şi viitor 
ministru de finanţe! Oricare ar fi sistemul convingerilor 
noastre, fie el cel mai fericit şi mai salutar - acela al bisericii 
şi al sfinţilor părinţi - un om ridicat prin naştere, sau prin 
noroc, sau prin abilitatea-i personală, până la cununa 
regală sau până la comorile lui Aladin este un om pe care îl 
privim cu oarecare sfială superstiţioasă. Un rege, un prim- 
ministru, un multimilionar sunt beneficiarii unei tainice 
rezerve de teamă şi de idolatrie pe care ne-au lăsat-o 
moştenire părinţii din părinţi. 

Atanasie Ceaur arăta a fi de vreo 40 - 45 de ani, dar era 
cărunt ca un bursuc. Nu radia şi nu încălzea. Avea o 
căpăţână rotundă şi voluntară, obraji grei ca de pământ, 
partea de jos a figurii pătrată şi arhiegoistă. Purta, sub 
nasul său cu nări porcine, această urâciune, jumătate rasă, 


jumătate tunsă şi absurdă, care este mustaţa modernă. 
Faptul că purta ochelari adăuga figurii sale închise şi 
respingătoare  intermitenţele unei străluciri diabolice. 
Persoana lui întreagă, prin tot ce arăta - o cărare la mijlocul 
capului, nişte bosumflări dezgustătoare pe sub bărbie, o 
gură strânsă şi neagră ca o chisea de cămătar, zvârlitura 
ochilor, împungătoare şi ironică, în moalele privirii tale 
- persoana lui întreagă, îmbrăcată negru şi pretenţios, te 
înţepa şi te răzvrătea. Un om sanchiu, fără stimă pentru 
aproapele, fără dragoste şi fără pic de milă. Citeam ca pe 
carte în obrazul lui întunecos, hrănit cu icre negre; „Ioţi 
oamenii sunt nişte bestii care se dau pe faţă - când ştii să le 
smulgi masca - aşa cum sunt: lupi, câini, porci, vulpi, hiene 
şi măgari... Toţi mint, toţi înşală, toţi vânează banul, 
desfătarea gurii şi a sexului. Toţi sunt trufaşi, bandiți şi 
vânzători! Dă-i în tarbacă fără scrupule! Fii mai şiret, mai 
cinic şi mai brutal decât ei, şi vei pune talpa cizmei tale pe 
grumajii lor guleraţi şi neguleraţi! Adună saci de aur şi 
baricadează-te în dosul lor! apoi ascultă cum îţi urlă 
aproapele insulte, blesteme sau  osanale. Ascultă 
imperturbabil, aşezat la masa ta, ca Vlad Ţepeş la ospâţul 
lui în mijlocul celor proaspăt traşi în ţeapă.” 

Antipaticul personaj care îmi inspira aceste gânduri 
isprăvi de examinat şi de iscălit vraful de hârtii de pe birou 
şi mă pofti să viu mai aproape. 

— Părinte Pavele, amicul şi coreligionarul meu politic, d-l 
primar, te trimite la mine cu o recomandare foarte caldă, 
dar şi cu un mare semn de întrebare. Să vorbim 
negustoreşte şi să nu pierdem vremea. Sunt negustor şi îmi 
plac tratativele clare. Dacă vrei să intrăm în plug, d-ta cu 
mine şi eu cu d-ta, trebuie să ne cunoaştem. Vrei să ridici o 
biserică aici în cartierul meu şi vrei să faci lângă biserică o 
casă de adăpost pentru nevoiaşi. Ideea nu-mi displace. D-l 
primar nu te cunoaşte, eu nu te cunosc. Să începem să ne 
cunoaştem. Părinte Pavele, nu sunt diplomat decât de-abia 
atâta cât trebuie în afaceri. Ştii că sunt înregimentat în 


partidul care conduce astăzi ţara, prin urmare, ţiu la faima 
şi la prosperitatea lui. Nu mă ascund deloc. Ideea cu care 
vii mă interesează numai prin latura ei practică. D-ta eşti 
preot; eu sunt negustor. Dacă este vorba să ne întovărăşim 
ca să facem opera visată de d-ta, te rog cugetă şi spune-mi, 
care poate să fie partea mea de câştig? Ca să mă convingi 
pe mine despre folosul tainic al lucrului în sine este prea 
târziu. Religia şi biserica sunt pentru mine numai fenomene 
sociale. Rămâne să te conving eu pe d-ta sau să te fac să 
primeşti, şi fără convingere, o atitudine politică pe placul 
meu. 

L-am oprit pe interlocutorul meu şi i-am spus răspicat: 

— D-le Ceaur, francheţea dv. vă dă în ochii mei drepturi şi 
privilegii preţioase. Dacă dv. - om de afaceri şi om politic - 
ştiţi să vorbiţi pe şleau, eu şi mai mult. Sunt ucenicul 
Mântuitorului şi, după dumnezeiasca-i pildă, „pentru 
aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul”. Îmi 
cereţi ca să îmbrac o atitudine politică? Ce înţelegeţi cu 
aceasta? 

— Partidul meu şi cu mine te ajutăm să-ţi îndeplineşti 
ideea d-tale, dar îţi cerem să spui lumii întregi: lată cine vă 
face biserica! Iar când va veni ceasul luptelor electorale, vei 
fi lângă noi şi vei lupta cu noi în fruntea enoriaşilor d-tale. 

— Domnule Ceaur, vă exprimaţi destul de clar, dar îmi 
cereţi ceva analog cu ceea ce i se cere Mântuitorului pe 
muntele Carantania. 

— Părinte Abele, am uitat cu totul ce am învăţat odinioară 
la orele de religie, şi nu mai ştiu ce s-a petrecut pe muntele 
Carantania, dar ştiu o vorbă foarte uzuală şi banală - măcar 
că latinească - pe care trebuie s-o ştii mai bine decât mine: 
do, ut desi2. 

— Mă declar complet luminat. Am onoarea să salut 
profund francheţa dv. 

— Vrei să pleci? Se vede că eşti tânăr şi fără experienţă, 
deşi ştii Evanghelia pe dinafară. Părinte dragă, a pleca din 
biroul meu cu acest aer de politicoasă indignare, 


însemnează pentru mine o jignire, iar pentru d-ta o 
primejdie. Hm! E ceva în d-ta care începe să mă intereseze. 
Stăi pe loc şi să mai vorbim câteva minute. De unde eşti de 
fel? 

— Din Ardeal. 

— Ce sunt părinţii d-tale? 

— Tata e mort de mult. Mama are câteva grădini şi câteva 
oi şi trăieşte la ţară. 

— Cum ai ajuns dincoace de Carpaţi? 

— M-a adus un frate al tatii, fost secretar la un liceu. M-a 
dat la liceu şi m-a ţinut aici până când am terminat. 

— Dar unde ai învăţat teologia? 

— În mai multe locuri. Sunt ucenicul părintelui Veniamin, 
despre care poate că aţi auzit. 

— Da... Acel părinte care făcea într-o vreme multă vâlvă 
cu predicile lui. Soţia mea l-a auzit de câteva ori şi vorbeşte 
despre el cu admiraţie. 

Aici convorbitorul meu voi să constate dacă ştiu limba 
germană şi întoarse convorbirea pe nemţeşte. 

— Îmi pare bine că vorbeşti nemţeşte. Cine ştie! Limba 
germană poate să-ţi aducă noroc, cum mi-a adus şi mie... la 
ascultă încoace, părinte Abele: să lăsăm deocamdată 
proiectul d-tale şi neînţelegerea momentană dintre noi. Eu 
sunt om practic. Să nu rămânem păgubaşi de această 
jumătate de oră petrecută împreună. Am doi copii, o fată şi 
un băiat. Fata a împlinit opt ani şi este în clasa a doua 
primară; băiatul împlineşte şi el şapte şi trebuie să facă 
clasa întâi. Dar nevastă-mea nu-i lasă să urmeze la şcoală 
cu alţi copii, ci îi învaţă acasă. Am avut anul trecut un 
pregătitor, am avut şi anul acesta unul, dar ne-am lipsit de 
el, căci nu prea era sănătos. Îmi trebuie un pregătitor şi 
pentru fată, şi pentru băiat. Două ore pe zi. Plătesc îndoit 
leafa unui institutor. Gândeşte-te şi răspunde-mi: Vrei să vii 
să-mi meditezi copiii? Iată primul câştig pe care îl întrevăd 
din această întâlnire a noastră, câştig şi pentru mine, şi 
pentru d-ta. De ce şovâăieşti? Eu capăt un meditator pentru 


copiii mei - după toate aparențele un bun meditator - d-ta 
obţii, pe negândite, o leafă de profesor secundar şi încă 
ceva, contactul zilnic cu mine. le pomeneşii că ne 
împrietenim şi ajungem să ne înţelegem!... 

Ce zici? Dar ce poţi să zici? Onoarea tagmei d-tale şi 
datina bisericii nu-ţi dau pas să te codeşti: un preot este un 
învăţător şi prin chemarea lui, şi prin tradiţia glorioasă a 
atâtor şi atâtor mari pedagogi creştini. Mai află un lucru: 
doamna Roxana Ceaur va fi mulţumită să aibă în casă, 
meditator la copii, o persoană ecleziastică. Este nepoată de 
arhiereu şi iubeşte biserica. Concluzia: te aşteptăm 
poimâine, joi, la ora cinci seara, sus, în apartamentele 
noastre... 


VI 


PE CE CALE SA APUC? CU CINE să 
mă chibzuiesc? Cum să ies din acest laţ în care mi se părea 
că încep să mă încurc? Atanasie Ceaur îmi inspira o 
adevărată aversiune. Urâcios, umflat, mercantil, josnic prin 
toată concepţia lui despre viaţă, mai presus de toate plin de 
orgoliul unui noroc stupid, acest parvenit mă răzvrătea cu 
toate gesturile lui, cu toate cuvintele lui! Ce-mi rămânea de 
făcut? Ce cârdăşie puteam să leg cu atare personaj? Primul 
sfat pe care mi-l dădeam eu însumi era să opresc totul la 
această primă şi ultimă vizită. Nu trebuia să mai calc pragul 
acestui om. S-ar fi simţit destul de ofensat şi ar fi câutat cu 
siguranţă să mă prigonească şi să se răzbune. Dar mai bine 
vrăjmăşia lui decât dezgustătoarea lui ocrotire! Totuşi, nu 
mă simţeam, cu hotărârea aceasta, nici împăcat, nici 
odihnit. 

Încercasem câteva căi, bătusem la câteva uşi. Singura pe 
care n-o găsisem definitiv închisă, era uşa acestui îmbogăţit 
de război. Dar ce obraz! Ce târg ruşinos! Îmi propunea să 
fiu vechilul lui politic! Mă ajută să-mi realizez ideea, dar cu 


condiţia să intru în partidul lui politic, sau cel puţin să fac 
pe oameni să creadă că biserica şi aşezământul de lângă ea 
au venit din grija pentru popor, din îndurările democratice 
ale consorţiului de la putere! Îmi era mie iertat să primesc 
asemenea tranzacţie? Puteam eu să admit atari mijloace, ca 
să realizez un scop, oricât de sfânt? 

Era o grea problemă, pe care o purtam şi o perindam în 
sufletul meu cu truda dureroasă şi cu lipsa de spor a lui 
Sisif. Nu puteam să ies la nicio certitudine, la nicio claritate. 
Îngăduit este slujitorilor Domnului să măguleasă pe 
principii acestei lumi şi să se îmbrace (fie şi în aparenţă) în 
livreaua lor politică atunci când ei nădăjduiesc sincer că, 
prin acest mijloc, vor ajunge să înmulțească lucrul 
evanghelic, să ridice o catedrală, sau să cucerească pentru 
biserică un mare avantaj? Am ajuns la chilia mea 
frământându-mă cu aceste întrebări şi gândindu-mă să-ţi 
trimit o grabnică scrisoare, prin care să te fac judecătorul 
situaţiei mele. Acasă, însă, mă aştepta un spectacol care era 
să curme brutal şovăielile mele şi să mă împingă în calea 
hotărârilor. 

O biată văduvă, una din ascultătoarele mele cele mai 
sârguincioase, fusese evacuată de proprietar, acum, în 
umezeala şi în noroiul lui octombrie, cu trei copii de gât şi 
cu o tărăboanţă de boarfe. Mă aştepta, sărmana, în tindă, 
plânsă şi deznădăjduită. Un copil îi stătea în braţe, adormit, 
altul plângea de foame şi al treilea (cel mai mare) se uita la 
mine cu ochi sfioşi şi trişti. 

— M-a aruncat în uliţă, cinstite părinte... Nu pot să-i 
plătesc, mai mult... Câine fără inimă! Om cu pământ, cu 
bani la bancă şi fără niciun copil! Toată nădejdea mi-este la 
sf.-ta! 

La mine, nenorocitul! La mine, care nu aveam în ziua 
aceea nici măcar douăzeci de lei în buzunar! La mine, care 
mă chinuiam cu problema morală: scopul sfânt scuză el 
mijloacele profane? O răzvrătire seacă împotriva mea 
însumi mă strângea de gât. M-am stăpânit în faţa acestor 


suflete simple şi am început să vântur aceastălaltă 
problemă: Ce pot să fac pentru această nenorocită? De la 
cine să-i scot dreptatea? Ce puteri, ce trecere am eu în 
această mahala, în care cânt ca un greier, de un an încoace, 
acestor sărmani greieri, mai golani şi mai flămânzi decât 
mine? Să mă duc la neomenosul de proprietar care a dat-o 
afară? O să-mi vâre în nas cine ştie ce sentinţă de evacuare! 
Să-l înduplec s-o mai păsuiască? Probabil că n-a călcat 
niciodată în sala mea de predici. Să-l constrâng s-o 
reprimească? Cu ajutorul cui? Al poliţiei, al sindicatului, al 
direcţiei, al lui Atanasie Ceaur? N-am decât o singură 
putere: aceea de a mă ruga şi de a plânge la Mântuitorul. 
Dar azi sunt slab, sunt dezarticulat, sunt laş, sunt gol şi rece 
ca o cădelniţă din care ai răsturnat şi tămâia, şi cărbunii... 

Şi aceste două femei se uită la mine atât de naive şi de 
nerăbdătoare! Fireşte! Nu le-am spus eu de atâtea ori: „În 
lume aveți turburare, ci îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” 
(loan, 16, 33). „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl 
vostru bine a voit să vă dea vouă împărăţia” (Luca, 12, 32). 
„Adevăr grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă şi nu vă veți 
îndoi, şi acestui munte de-i veţi zice: ridică-te şi aruncă-te 
în mare, aşa va fi.” (Matei, 21, 21). „Du-te la mare, aruncă 
undița, şi peştele care va ieşi întâi ia-l, deschide-i gura şi 
vei găsi un ban de argint” (Matei, 17, 27). 

Ticălosul de mine! aruncă undiţa, şi vei scoate un 
hipopotam ca Atanasie Ceaur... Totuşi, sus! sus inimile! M- 
am îndreptat către bătrâna mea proprietăreasă şi i-am 
spus: 

— Bunico, oprim acum pe Paraschiva aici la noi. Fă-i loc 
în odăiţa d-tale şi îngăduiţi-vă cum veţi putea azi şi mâine. 
Ai grijă şi dă copiilor ceva de mâncare din ce-ai pregătit 
pentru mine. După-amiază vom vorbi şi ne vom chibzui cum 
putem să biruim pe diavolul care a intrat în inima 
proprietarului Paraschivei. 

Am cercetat cine este acest proprietar, ce lucrează, la ce 
domn slujeşte şi am aflat - fără nicio mirare - că face parte 


din armata acoliţilor şi a funcţionarilor casei Atanasie 
Ceaur. A doua zi dimineaţa i-am scris acestui magnat 
următoarea scrisoare: 


„Mult stimate domnule Ceaur 

Viu mai curând decât credeam să vă aduc dovada că 
experiența şi dreptățile ei sunt de partea dv, Mi-aţi făcut 
aleasa onoare să căutaţi a mă opri în preajma dv. Mă înclin. 
Să pornim de la un prilej care mi s-a oferit chiar ieri după 
ce am ieşit din biroul dv. Femeia Paraschiva Meca, văduvă 
cu trei copii, este chiriaşa lui Dragomir FElefterescu, unul 
dintre magazinerii dv. la depozitul de automobile şi 
benzină. Proprietarul - mi s-a spus, proprietar din graţia şi 
dămnicia dv. - a cerut Paraschivei să-i plătească o chirie mai 
mare. Nenorocita este lucrătoare la Regie, are trei copii, 
dintre care cel mai mic de doi ani, şi cu cât câştigă ea de- 
abia astâmpără foamea copiilor. Zisul Dragomir Elefterescu 
a găsit-o tocmai pe ea să-i ceară spor de chirie! Neputând 
să plătească acest spor Paraschiva Meca a fost aruncată 
afară din casă. 

Vin să vă reclam pe nemilosul Dragomir ca pe unul care 
e nevrednic de ajutoarele şi de indulgenţa dv. Suntem cu el 
exact în cazul parabolei din Sfânta Evanghelie: un stăpân 
milostiv iartă unui datornic insolvabil o mare sumă de bani. 
Dar când acest datornic iertat pleacă din faţa stăpânului, 
dă peste un tovarăş care-i datora o sumă neînsemnată, se 
repede la el, îl strânge de gât şi-i răcneşte: Plăteşte-mi 
datoria! Şi-l bagă în temniță până la achitare! Vă reclam pe 
Dragomir FElefterescu şi vă rog călduros să-i aduceţi aminte 
ce-aţi făcut pentru el. Să se mulţumească cu chiria de până 
aci şi să reprimească, măcar până la primăvară pe văduva 
Paraschiva. Voi căuta şi eu să chem în sala mea de predici 
şi să evanghelizez pe acest om fără inimă. 

Mâine la ora cinci seara voi suna la poarta dv.” 


În aceeaşi zi am primit câteva cuvinte, scrise cu maşina şi 
semnate A.C.: 


„Cucernice părinte Pavele, enoriaşa  sf.-tale va fi 
reprimită de proprietarul care a revenit la sentimente mai 
bune. Convino, te rog, că uneori nu strică să ai bune 
legături în această tristă societate omenească. Te aşteptăm 
cu plăcere.” 


VII 


PROPRIETATEA LUI ATANASIE 
Ceaur stătea sus, deasupra bojdeucelor şi şandramalelor 
dimprejur, ca o frunte de deal deasupra unor bostănării 
devastate. După cum aflasem, înainte de război fusese aici 
un mare depozit de cherestea şi nişte magazii de cereale. 
Cu schimbarea firmei „lrandafirescu & Chercea” în firma 
„Irandafirescu & Atanasie Ceaur” se schimbase şi faţa 
acestei proprietăţi. Din magaziile de cereale ieşiseră aceste 
prăvălii cu etaj, trainice şi largi, ale căror vitrine aruncau 
lumină seara pe trei străzi. Stăpânii prăvăliilor făceau aci, 
la porţile capitalei, o întreită şi împătrită negustorie: 
băuturi spirtoase, băcănie, ospătărie, maşini agricole - 
acum înlocuite cu automobile - benzină, uleiuri şi, în sfârşit, 
lipscănie, fierărie, sticlărie. Pe o stradă se înşirau băuturile 
spirtoase, grătarele şi mesele ospătăriei; pe a doua erau 
benzina, uleiurile, cauciucurile şi holul cu automobile; pe a 
treia stradă era un lung magazin cu pânzărie, sforărie, 
fierărie, sticlărie şi toate articolele unui „universel” de 
mahala. 

Sub tălpile acestor prăvălii erau pivnițe adânci cu felurite 
depozite solide şi lichide, iar în spatele prăvăliilor erau alte 
depozite, alte magazii, alte ferestre cu obloane de fier şi 
ganguri cu porţi zăbrelite. În etaj erau instalate birourile 
care administrau această imensă avere, plus un serviciu de 
bancă la dispoziţia golanilor din cartier. Câteva sute de 
funcţionari se zbăteau şi munceau toată ziua jos în prăvălii, 


sus în birouri, în dosul aripilor uriaşe ale triplei firme, albe 
şi negre: „Ilie Trandafirescu & Atanasie Ceaur”. 

Pe strada a patra erau grădinile, terasele şi foişorul în 
care locuia familia lui Atanasie Ceaur. Această latură a 
domeniului în patru laturi era formată dintr-un zid înalt, 
spintecat de porţi de fier, înalte ca şi zidul şi căptuşite cu 
tablă groasă. Am sunat la poarta centrală. Când am fost 
înăuntru mi-am dat seama că această poartă intransparentă 
acoperea, ca o cortină, un adevărat fundal de scenă. Atât 
cât puteam să văd lucrurile la această oră de seară 
grabnică, pare că mă găseam în centrul unei scene proprii 
unui spectacol de operă. Mai târziu am verificat această 
viziune crepusculară şi am găsit-o exactă. Poarta prin care 
intrasem era pentru pietoni. De la ţâţânele ei, pornea în sus 
un şir de trepte de marmură. Apoi se arăta curtea înaltă, 
îmbrăcată în caldarâm şi strânsă de ambele laturi de o 
dublă colonadă de stâlpi de fontă. Aceşti stâlpi susțineau 
nişte terase arcuite ca nişte viori şi legate cu punți între ele. 
Pe aceste terase stăteau loji ca de teatru, închipuite de 
ondulaţia unui grilaj de ferigi împletite. 

Atât jos, printre columnele de fontă, cât şi sus, în sânul 
lojilor, stăteau, după anotimpuri, sute de glastre, de vase şi 
de ghiveciuri cu arbuşti şi cu flori din toate colţurile 
pământului. În seara aceea, printre stâlpii năpădiţi de 
întuneric, stăteau în caturi lanuri întregi de crizanteme, şi 
toată scena aceasta din faţa casei mirosea ca un naos de 
biserică. În fund, deasupra unei scări străjuite de statui, era 
etajul locuit de familia bogătaşului. Dedesubt erau odăile 
pentru oaspeţi,  vestmântăria, încăperile servitorilor, 
bucătăriile şi celarele. 

Mi s-a deschis un salon mic, cu scoarţe şi cu icoane, şi am 
aşteptat pe stăpânul casei. Atanasie Ceaur s-a ivit de sub o 
perdea, şi cu toată sărăcăcioasa amabilitate pe care putea 
să şi-o adune m-a poftit, după două-trei întrebări 
indiferente, într-o încăpere de alături, unde era o masă de 
omăt şi un serviciu de ceai pe ea. 


— Părinte Pavele, trebuie să faci cunoştinţă cu familia 
mea. Îmi vei spune ultimul d-tale cuvânt după ce vei vedea 
copiii, sper, de azi încolo, elevii d-tale. 

Ne aşezarăm în scaune şi începui să-i mulţumesc pentru 
fapta lui cea bună faţă de văduva Paraschiva. Atunci intrară 
în odaie o fetiţă, un băiat şi o femeie foarte blondă, care 
vorbea cu copiii în limba germană. Înţelesei că era 
guvernanta teutonă de care Atanasie Ceaur - om cu 
convingeri definitive - nu putea să se lipsească. Intrai şi eu 
în convorbirea familiei şi sorbind ceaiul observam şi 
puneam întrebări. Fetiţa era atentă şi prietenoasă; băiatul 
părea spulberat şi egoist. Amândoi erau drăgălaşi şi nu 
aminteau deloc pe autorul lor. Copila părea că anunţă o 
remarcabilă frumuseţe viitoare, sau că e moştenitoarea 
unei distinse frumuseți materne. 

Deodată, în mijlocul convorbirii şi în zăngănitul 
linguriţelor de argint, se arătă doamna Roxana Ceaur. Nu 
mă aşteptasem deloc la ceea ce îmi vedeau ochii. Credeam 
că voi vedea o femeie de om bogat, o doamnă studiata şi 
pretențioasă, o parvenită plutitoare în atmosferă nobilă şi 
făgăduitoare de protecţie, o păpuşă săltăreaţă şi 
neurastenică, sau mai ştiu eu ce comediană, cu mai mult 
sau mai puţin talent de salon... Nimic din toate acestea! 
Doamna Roxana Ceaur părea în faţa mea o fată mare de la 
ţară, rumenă şi mlădie ca un bujor, puţin sfioasă, 
îngândurată şi cumpănită de treburile casnice, care nu-i 
permit să se dezechilibreze, franc surâzătoare, firească şi 
bună, fără niciun artificiu de sulimeneală, îmbrăcată în port 
de musceleancă şi fără altă podoabă decât diadema grea a 
părului ei de aramă. 

M-am înclinat în faţa ei mai mult decât aş fi făcut-o în faţa 
alteia şi am îngânat banalităţile introductive. Mi-a spus: 

— Vă rog continuaţi şi iertaţi-mă că n-am putut să fiu aci 
din capul locului. Sunt bucuroasă că aţi primit invitarea 
soţului meu. Sunt informată că ştiţi suficient despre ce este 
vorba. Vă rog observați pe copiii mei şi spuneţi-mi dacă vi 


se par vrednici să ajungă elevii preacucerniciei-voastre. 
Cum vi se pare Lia? Cum vi se pare Bujorel? 

Îmi vorbea cu nu ştiu ce rezervă, cu nu ştiu ce 
precauţiune, şi mândră, şi drăgălaşă, cu nu ştiu ce lumină 
interioară robitoare. 

— Doamnă... „lăsaţi pe copii să vină la mine”! 

Atanasie Ceaur, cu totul analfabet în cele evanghelice, 
rămase nedomirit, cu ceaşca dinaintea nasului. 

— Cu alte cuvinte?... Adică?... 

Doamna Roxana Ceaur plimbă un zâmbet puţin jenat de 
la bărbatu-său către mine, şi apoi, calculată: 

— Tase dragă, cred că părintele Pavel primeşte sarcina 
ce-i oferim. 

— Adevărat? Bun de tot! lată o primă afacere pe care o 
încheiem între noi! Nu protesta! Orice pricină serioasă este 
o afacere, şi instrucţia copiilor este una din cele mai 
importante. 

— D-le Ceaur, dacă ţineţi la acest cuvânt, putem să-l 
păstrăm. Sunt şi eu de părerea dv., că educaţia şi instrucţia 
copiilor reprezintă cea mai importantă problemă a tuturor 
timpurilor şi mai cu seamă a zilelor noastre. 

— Părinte Pavele, fiindcă n-am prea multe minute la 
dispoziţie, permite-mi să te întreb dacă cunoşti actualul 
program şcolar şi tendinţele lui pedagogice. 

— D-le Ceaur, sunt zilnic în şcoala noastră primară din 
apropiere şi sunt suplinitor universal ori de câte ori lipseşte 
vreun dascăl sau vreo dăscăliţă cu concediu în regulă sau 
din întâmplare. 

— Atunci stăm bine. (Aici interlocutorul meu trecu într-o 
cameră vecină şi reveni cu nişte cărţi în mână.) Oricum, 
iată, am la dispoziţia d-tale programul ministerului şi cărţile 
cele mai bune aprobate pentru curentul an şcolar. 

Doamna Roxana Ceaur interveni: 

— Altceva trebuie să stabilim cu părintele Pavel. Întâi, 
care este timpul cel mai convenabil pentru cele două ore de 


clasă cu copiii? Şi al doilea, acest timp teoretic poate să fie 
chiar timpul de care dispuneţi p.c.-voastră? 

— Doamnă, timpul şcolar cel mai bun este timpul 
dimineţii. Aici trebuie să primim pilda şi experienţa tuturor. 
De altă parte, nimic nu mă stinghereşte să viu şi să fac clasă 
cu copiii de la ora 9 '£ dimineaţa până la ora 12. 

— Accept! aprobă, cu un pumn izbit în masă, fostul 
contabil. De mâine dimineaţă, intri în noua d-tale 
dregătorie. Acum poftim de vezi clasa unde vei preda 
cursurile d-tale. 

Ne ridicarăm de la masa acoperită cu ustensile de argint 
şi de cristal şi trecurăm, printr-un mic coridor, într-o 
cameră nudă şi cu mobilier şcolar. Erau în ea două bănci, o 
masă şi un jilţ pentru profesor, o tablă neagră, hărţi 
geografice şi tablouri intuitive pe pereţi, o bibliotecă 
minusculă într-un colţ şi o frumoasă pictură în faţa băncilor 
- Mântuitorul binecuvântând pe copii. 

— Sunt mulţumit de clasa mea. Şi vă sunt recunoscător, 
pentru acest frumos tablou, aşezat aici, deasupra dascălului 
şi a şcolarilor. 

Atanasie Ceaur zâmbi cu diplomaţie. 

— Părinte Pavele, poate că voi ajunge, cu timpul, să 
strâng şi mai multe acţiuni emise şi iscălite de recunoştinţa 
d-tale. 

— Voi fi prea bucuros, d-le Ceaur, zisei eu, fără să bag de 
seamă decât în minutul al doilea că omul meu la asemenea 
răspuns avea dreptul să cugete: „Popa începe să se dea pe 
brazdă”. 

D-na Roxana Ceaur mă întrebă în momentul când soţul ei 
şi eu eram gata să ieşim din clasă: 

— Cum veţi face cu cei doi elevi? Veţi face lecţii separate, 
sau comun e? 

La această chestiune nu cugetasem, totuşi, nu-mi pierdui 
cumpătul şi răspunsei cu oarecare isteţime: 

— La prima lecţie asistă obligator toată lumea, în frunte 
cu tata şi cu mama. Mai târziu, la lecţiile lui Bujorel poate 


să stea şi d-ra Lisa, dar nu şi invers, căci ar fi nefiresc. 

— Şi asta e bine, conchise Atanasie Ceaur. 

M-am înclinat în faţa doamnei, am binecuvântat pe copii 
şi am strâns mâinile şefului familiei, care pe nesimţite 
începea să-mi fie mai puţin antipatic. 


VIII 


ACASĂ AM STAT ŞI M-AM GÂNDIT 
la întâmplările din aceste ultime câteva zile şi mi s-a părut 
că au crescut în jurul meu ca nişte ape asupra cărora n-am 
avut nicio stăpânire. Pe neaşteptate, am intrat în casa 
acestor bogătaşi, şi încă, de aci înainte, dascălul copiilor lor. 

Am cugetat apoi la ziua următoare, ziua primelor lecţii, şi 
mi-am întocmit cu deosebită grijă planul lor. 

Nu era pentru mine nicio noutate şi nicio povară, dar mi- 
am dat toată osteneala să nu cad în „maniera” pedantă şi 
încărcată. O lecţie pentru un copil de 7—8 ani este uneori 
mai grea decât o conferinţă academică. În sfârşit, n-am 
uitat nici în seara aceea, nici a doua zi de dimineaţă să 
prelungesc rugăciunea mea şi să cer, pentru noua cărare 
pe care apucam, custodia sfinţilor îngeri şi raza milostivă a 
binecuvântărilor şi a ochilor Sfintei Fecioare. 

Aşa am intrat în casa lui Atanasie Ceaur şi aşa am ajuns 
pedagogul copiilor şi prietenul părinţilor. Iubite duhovnice, 
trebuie să prescurtez povestea acestor începuturi pentru că 
este lungă şi destul de comună. Îţi voi istorisi mai departe 
numai capitolele principale, care să te facă să înţelegi aceea 
ce eu însumi n-am înţeles multă vreme şi ceea ce formează 
astăzi fondul tragic al inextricabilei mele situaţii. 

Cu copiii m-am împrietenit curând, cu Frau Helen 
Hempel am rămas la politicoasă depărtare. La lecţiile mele 
asista de multe ori d-na Roxana Ceaur şi rareori (şi numai 
câteva minute) şi foarte ocupatul ei tovarăş. Îţi închipuieşti 
că duhul acestor lecţii şi preocuparea mea capitală - 


manifestată şi nemanifestată - era creştinarea fragedului 
meu auditor. Câteodată, o idee, o învăţătură creştină 
rămânea suspendată între mine şi mama micilor şcolari, şi 
după lecţie ori a doua zi o reluam şi discutam asupra ei. 

Nu mă înşelam în privinţa acestei femei. Avea un fond 
sufletesc sănătos şi cucernic. Primise de la maică-sa o 
elementară dar gospodărească educaţie, crescuse câtva 
timp în preajma arhiereului Varlaam (făuritorul blazonului 
acestei familii de toptangii) şi dădea pe faţă, prin tot felul ei 
de a fi, o statornicie şi o seriozitate cam rare la femei. Aşa 
mic-burgheză cum era, îmi părea prea puţin ispitită de 
orgoliul şi de minciuna socială cu care o îmbia bogăţia ei de 
azi. Mă miram că a putut să rămână atât de firească şi de 
dreaptă sub cascada milioanelor, a luxului şi a corupţiunii 
spumegânde din casele pe care le frecventa, de la recepţiile 
unde se arăta, de la seratele şi de la spectacolele adesea 
obligatorii în viaţa ei cea nouă. 

Credinţa creştină a Roxanei Ceaur trebuia să mă ocupe 
din capul locului. Aveam destule indicii care îmi spuneau că 
ar putea să fie o bună fiică a bisericii. Pe de altă parte, 
aveam impresiunea că tot creştinismul ei însemnează un 
tradiţionalism rezistent, dar incult. În situaţia mea cea 
proaspătă de prieten şi de preceptor al unor odrasle de 
milionar, nu puteam să uit - mai puţin decât oricând! — 
înfriguratele mele proiecte şi silueta instituţiei marelui 
Vasilie. Nu era oare un semn de sus şi o întorsătură 
providenţială împrietenirea mea cu nababul acestui cartier 
de paria? Trebuia să lucrez! Dacă Dumnezeu m-a făcut să 
pătrund sub aceste măreţe plafoane, de care suspendă 
candelabre, draperii persane, plante tropicale, pânze de 
maeştri şi gâturile a câtorva mii de robi — spânzurați 
invizibili - desigur că el are planuri înfricoşate! Din fluidul 
acestui  ostrov al multimilionarului Atanasie  Ceaur, 
catedrala mea trebuie să irumpă, despicând ostrovul, 
trebuie să iasă deasupra ca o arzândă rocă de porfir! Nu 
ştiu încă de unde voi începe şi ce materiale îmi va pune 


Dumnezeu în mână pentru realizarea visului meu suprem. 
Dar e clar că până acum aliatul meu firesc trebuie să fie 
Roxana Ceaur. Ea va fi unealta pe care Dumnezeu şi-o alege 
ca să răscumpere infamia bogățiilor soţului şi să ridice 
sfânta-i dijmă din milioanele blestemate. 

Era deci pentru mine o grijă statornică să ajung să 
consolidez convingerile şi devotamentul creştin al acestei 
femei şi să mă rog Mântuitorului s-o trimită, harnică 
secerătoare, la secerişul de care mă pregăteam. În ajunul 
sărbătorii Sfinţilor Arhangheli i-am făcut această invitaţie: 

— După cum ştiţi, enoria noastră este până acum fără 
biserică şi parohul ei nu are altar. Înalta chiriarhie a dispus 
să oficiez sfânta liturghie şi cele de nevoie la biserica din 
parohia vecină. Mâine liturghisesc împreună cu colegii mei, 
preoţii vecini, şi rostesc o predică în cinstea sfinţilor 
arhangheli. Vă rog mult, obligaţi pe Frau Helen să vie cu 
copiii la biserică; va găsi scaune şi va sta comod ca şi în 
biserica ei luterană. Şi - dacă se poate - vă rog veniţi şi dv. 

A doua zi am fost prea mulţumit să văd că asistau la 
sfânta liturghie şi mama, şi copiii. M-am simţit, slujind cele 
sfinte, mai devotat, mai fierbinte şi mai recunoscător decât 
totdeauna. Mişcările rituale, frazele sacramentale, cântarea 
bisericească, clipirea făcliilor şi norii fumului de tămâie, 
rotitori în razele soarelui de toamnă, găseau în mine o 
rezonanţă, o dispoziţie, o receptivitate emoţionată şi 
fericită, care îmi aduceau lacrămi în ochi. La momentul 
culminant şi înfricoşat al transubstanţierii, am căzut în 
genunchi şi, deasupra crizantemelor risipite pe epitrahil, 
am pomenit Mântuitorului, vibrând şi plângând, dorul meu 
să-i ridic catedrala visată, rugăciunile mele de noapte şi de 
zi şi numele cele noi din care făceam de câtva timp stâlpii 
mei de nădejde şi de ctitorie: Atanasie, Roxana, Natalia şi 
Bujor. M-am rugat îndeosebi pentru Roxana, pe care o 
vedeam ca o mesageră a lui lisus Cristos, şi am chemat 
asupra fiinţei ei - plecate în rugăciune atât de simplu şi de 


atingător - cununa binecuvântărilor Dumnezeului iubitor de 
oameni. 

M-am suit în amvon şi am început o predică populară şi 
colorată asupra existenţei puterilor îngereşti, necesar 
intermediare între Dumnezeul cel preaînalt şi lumea 
noastră dublă, sufletească şi materială. Am despărţit apoi, 
din complexul ideilor introductive, ideea că Dumnezeu 
lucrează prin trimişii săi, prin solii săi, prin binevestitorii săi 
cunoscuţi şi necunoscuţi. Însuşi lisus Cristos, care este 
strălucirea slavei şi icoana fiinţei lui Dumnezeu (Evrei, 1, 3), 
este diadema celor trimişi şi cel mai mare dintre ei: fiul lui 
Dumnezeu, trimis pe pământ. După aceea am scos în 
evidenţă neobişnuitul şi extraordinarul unor solii pornite 
din porunci fulgerătoare: Saul din Tars, loana d'Arc, ctitorii 
aşezămintelor Notre Dame de Sion. La sfârşit, m-am 
adresat enoriaşilor mei, veniţi la această biserică limitrofă 
ca să asculte sfânta liturghie şi predica mea. 

— Fraţii mei iubiţi, v-am chemat la această sfântă 
biserică, dincolo de hotarul parohiei noastre, fiindcă noi 
până acum nu avem cetate stătătoare, ci pe cea care va să 
vie o aşteptăm. Aveţi bună încredere în milostivul 
Dumnezeu şi luptaţi-vă alături cu mine în rugăciuni 
necurmate. Suntem o enorie mărginaşă, săracă, năpăstuită. 
Bucuraţi-vă, fraţilor! Sf. Apostol Pavel scrie iubiţilor săi 
credincioşi din Corint ca şi cum ne-ar scrie nouă: „Uitaţi-vă 
la voi... că nu mulţi sunteţi înţelepţi omeneşte, nu mulți 
sunteți puternici, nu mulţi sunteţi de neam...” (1 Corinteni, 
1,27). 

Suntem sădiţi în gunoaiele de la margine, trăim cu chiu 
cu vai, muncim greu de dimineaţa până seara, câştigăm 
puţin şi ne ştergem ochii de lacrămi adeseori. Bucuraţi-vă, 
fraţilor! Mântuitorul a zis de-a dreptul pentru noi: „fericiţi 
cei ce plâng, că aceia se vor mângâia ” (Matei, 5, 4). 

Suntem mai mici decât cei mai mici. N-avem nume, n- 
avem cinste, n-avem biserică! Suntem coada cozilor! 
Bucuraţi-vă, fraţilor, căci sf. Pavel ne mângâie şi ne 


prooroceşte astfel: „Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale 
lumii ca să ruşineze pe înţelepţi; Dumnezeu și-a ales pe 
cele slabe ale lumii ca să dea de ruşine pe cele tari; 
Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam prost ale lumii, pe cele 
nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt ca să dea jos pe cele 
ce sunt” (1 Corinteni, |, 27—28). 

Aveţi încredere în milostivul Dumnezeu şi rugaţi-vă 
neîncetat lângă preotul vostru să vă pogoare din ceruri 
minunea pe care o aşteptăm: biserica mângâierilor noastre! 
Auziţi: vom da o pildă mare, noi, aceştia, săracii şi 
mărginaşii. Vom ruşina pe cei din centru, pe cei bogaţi, pe 
cei puternici, pe cei răsfăţaţi, care n-au voit să auză de 
stăruinţele şi de suspinele noastre. Dumnezeu se va îndura 
de rugăciunile noastre, se va milostivi de ticăloşia noastră şi 
va ridica din noroaiele noastre, frământate cu lacrămi şi cu 
sânge, sfânta lui biserică cu cruci de aur! 

O, dragii mei, nu vă uitaţi la mine! Nu eu sunt îngerul 
trimis! Eu sunt bietul vostru părinte sufletesc, sunt 
sărmanul preot nevoiaş care păstorează, în parohia voastră, 
candela rugăciunilor nestinse, aşteptând altarul viitor la 
care s-o anine. Dar îngerul Domnului nu lipseşte! El trebuie 
să fie în preajma noastră! Nu-l cunoaştem până acum 
fiindcă ora hotărârii Domnului încă n-a sosit. Să stăruim 
neîncetat înaintea sfintelor icoane, ca să ajungem să auzim 
solia lui şi să privim faţa lui preafrumoasă! Să cădem 
înaintea Maicii Domnului. Să cădem înaintea sfinţilor 
arhangheli pe care îi cinstim astăzi. Să cădem mai vârtos 
înaintea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Cristos, 
cel ce trimite, în tot ceasul şi în tot locul, pe solii şi pe 
binevoitorii săi netrupeşti şi trupeşti. 

Ascultătorii mei plângeau. Roxana, cu capul plecat 
deasupra lui Bujor, plângea şi ea. 

Mai multe zile m-am întâlnit regulat cu Roxana şi lecţiile 
copiilor, dar fără să pomenim nimic despre predica din ziua 
Sfinţilor Arhangheli. Mi-aduc aminte de vremea aceea cu o 
duioşie şi cu un farmec pe care n-am puterea să le definesc. 


Erau zile care începeau să înmugurească pentru mine 
certitudinea că mă apropii de hotarele visului. Roxana 
fusese zguduită, ca toţi cei din biserică şi mai mult decât ei, 
fiindcă înţelesese toată iconomia şi toată intenţiunea 
predicii mele. În sufletul ei se înfiripau acum marile 
hotărâri pe care le aşteptam cu înfrigurare. Simţeam că în 
această făptură - plăsmuită de Creatorul cu prisos de 
preocupare şi de iubire - el voieşte să samene prin mine, 
păcătosul, răzoarele sale înfloritoare de minune. 


IX 


ÎN VREMEA ACEASTA, EU ŢINEAM 
regulat, de două ori pe săptămână, cu enoriaşii mei 
adunările mele religioase. Venea postul Crăciunului şi îmi 
propusesem să rostesc un şir de predici şi de exhortaţiuni 
asupra sfintelor taine - a mărturisirii şi a cuminecării. 
Voiam să pregătesc pentru aceste înalte taine pe cei mai 
mulţi dintre ascultătorii mei şi - cu ajutorul Domnului - 
voiam să fac şi o demonstraţie creştină publică în ziua de 
Crăciun. Este adevărat că Mântuitorul ne-a poruncit şi ne-a 
dat reguli infailibile în ce priveşte manifestarea pietăţii 
noastre: „Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, 
închizând uşa ta, roagă-le Tatălui tău celui într-ascuns, şi 
Tatăl tău, care vede într-ascuns, iţi va răsplăti ţie” (Matei, 
6, 6). Dar aici socoteam că este un interes deosebit al 
bisericii, ca sacră tovărăşie (nu a individului), ca să dăm pe 
faţă cu oarecare ostentaţie credinţa noastră şi îndeplinirea 
datoriilor noastre creştineşti. 

M-am întrebat adeseori şi am întrebat şi pe alţii (când se 
ivea ocazia) pentru ce corporaţiile politice sau religioase 
(altele decât noi) sunt oricând îndreptăţite, nestingherite şi 
meritoase, să-şi vădească, în faţa lumii, prin adunări, prin 
procesiuni, prin largi demonstraţii de stradă şi de presă, 
existenţa lor şi evenimentele familiei lor, pe când biserica 


noastră, singură, este osândită la o tăcere mormântală, la o 
discreţiune şi la o lipsă completă de exteriorizare şi de 
gesturi. Îmi propuneam, deci, să pregătesc o însufleţită 
mişcare de Crăciun, punând la cale, în biserica din 
vecinătate, împărtăşirea câtorva sute de credincioşi. Cu 
acest scop, am început seria mea de predici, toate 
îndreptate spre preamărirea sacramentelor mărturisirii şi 
cuminecării şi spre înduplecarea inimilor celor ce mă 
ascultau. 

Într-o dimineaţă, venind să fac lecţia cu Bujor, aflu că 
băieţaşul este puţin răcit şi că d-na Ceaur - cedând 
stăruinţelor micului bolnav - mă cheamă un moment lângă 
patul lui. lIzbutisem să câştig inima acestor copii, 
devotându-mă instrucţiunii lor şi iubindu-i ca pe nişte fraţi 
ai mei. Bujorel voia cu orice preţ să-şi vadă dascălul. 

Ca să nu jignesc cu nimic doctrinele profilactice medicale 
şi să nu trezesc griji în inima mamei, am cerut cu dinadinsul 
să mă spăl pe mâini şi să trec printr-un nour de apă de 
Colonia. M-am apropiat de copil, am făcut deasupră-i 
semnul biruitoarei cruci şi am şoptit începutul Psalmului 
91: 

— „Ca unul care locuieşte sub ocrotirea Celui Preainalt şi 
se adăposteşte la umbra Celui Atotputernic, zic către 
Domnul: scăparea mea şi cetatea mea tare este Dumnezeul 
meu, în el nădăjduiesc”...Apoi către Bujor: 

— Bujorel nu este bolnav. Bujorel până diseară se dă jos 
din pat şi mâine facem lecţie. 

Roxana privea cu ochi mari, surprinsă şi biruită de 
încrederea mea creştină. Mântuitorul mi-a fost milostiv şi 
nu m-a dat de ruşine! A doua zi copilul era desăvârşit de 
sănătos. Dar m-am adresat mamei şi i-am pus această 
condiţie: 

— Medicul a prescris copilului ceea ce-i dictează ştiinţa 
lui. Daţi-mi voie să prescriu şi eu mamei ceea ce-mi dictează 
credinţa mea: vă rog să citiţi azi înaintea icoanelor Psalmul 
91. Voi face şi eu tot aşa. 


Am rămas apoi tăcuţi lângă patul lui Bujor. Roxana a 
întrerupt tăcerea cea dintâi: 

— Nu uit deloc predica p.c.-tale. M-am gândit şi mă 
gândesc mereu la proiectul pe care îl ai în suflet şi la rolul 
ameţitor pe care vrei să mi-l dai mie... 

— Să dea Dumnezeu, doamnă, să nu mai aveţi de aci 
înainte nicio altă grijă, nicio altă preocupare şi nicio altă 
durere decât acelea că în parohia din care faceţi parte 
Mântuitorul nu are niciun altar, mamele n-au unde să se 
spovedească şi copilaşii n-au unde să primească sfânta 
împărtăşanie!... 

— E uriaş proiectul p.c.-tale şi este grea din cale afară 
opera de persuasiune pe care trebuie s-o încep pe lângă 
soţul meu. 

— În biserica Mântuitorului cele cu neputinţă ajung 
uşoare de îndeplinit, cele înfricoşate ajung blajine, şi 
stâncile uscate de mii de ani se prefac în fântâni ţâşnitoare; 
dar ca să poţi să concepi acestea şi să le vezi aievea, trebuie 
să faci cu adevărat parte din biserica lui preafericită. 

— Spune-mi, cu o singură formulă, ce însemnează a face 
parte din biserica Mântuitorului? 

— Însemnează a primi cu inimă de copil - cu inima lui 
Bujor - învăţătura ei, poruncile ei şi cele şapte taine ale ei. 
Biserica este însuşi trupul tainic al Mântuitorului. Îndeosebi 
prin sfânta împărtăşanie, primită cu frica şi cu iubirea 
îngerilor, ne facem una cu lisus Cristos, deci una cu biserica 
lui. 

— Preacucernice părinte, creşterea mea şi dorinţa inimii 
mele mă îndeamnă puternic să primesc şi să cred aceste 
adevăruri. 

— leşiţi din această stare teoretică - foarte frumoasă, 
mărturisesc - şi veniţi lângă mine, în arena luptelor pentru 
marea realizare. Ajutaţi-mă să ridic biserica visată şi să 
aprind în jurul ei o mie de candele, o mie de inimi, arzând 
de recunoştinţă şi ridicând la ceruri mii de binecuvântări 
pentru dv. Şi pentru copiii dv! 


— Părinte Pavele, mă chemi la o muncă, la o încordare şi 
la o răsplată care intimidează modestia şi slăbiciunea mea 
femeiască. 

— Şi cu toate acestea, doamnă, biserica datoreşte 
jumătate din biruinţele, din slava şi din puterea ei tocmai 
femeii creştine, acestei creaturi sfioase şi resignate al cărei 
prototip, în ceruri, este Sfânta Fecioară. Dar am o 
rugăminte către dv., ori, mai exact, o foarte respectuoasă 
invitare. A început postul Crăciunului şi m-am hotărât să fac 
în decursul lui - în serile mele de adunare, adică marţea şi 
vinerea - o serie de lecţii şi de predici pentru cei ce vor să 
se mărturisească şi să se împărtăşească. V-a trimis 
Dumnezeu în calea mea. El are de-a pururi scopuri 
preaînalte şi mântuitoare. O nepoată de arhiereu - deci de 
principe bisericesc - nu poate şi nu trebuie să rămână, în 
materie de învăţământ religios, la rudimentele şcolare. Vă 
rog călduros, notaţi-vă zilele mele de predică: marţea şi 
vinerea, de la opt la zece seara, şi faceţi-mi cinstea să 
apăreţi, măcar o dată, între ascultătorii mei. 

În acest moment Frau Helen veni să mă vestească, prin 
deschizătura uşii, că d-ra Lia a trecut în clasă. Am lăsat 
discret pe d-na Ceaur să mediteze răspunsul pe care-l 
aşteptam, am cerut, încă o dată, să trec prin spălător şi prin 
vaporii de apă de Colonia şi am intrat la lecţie. 


X 


AM ÎNCEPUT, ÎN ACELE SERI ÎN- 
gheţate de sfârşit de noiembrie, cuvântările şi lecţiile mele 
pregătitoare. După neuitatele norme pe care le-am 
moştenit de la duhovnicia-ta, am plecat de la marele plan 
fundamental: Cristos întemeiază biserica şi, rămânând în ea 
de-a pururi dumnezeiesc şi euharistic, o încredinţează şi o 
lasă ucenicilor săi, apostolilor şi urmaşilor apostoleşti. 
„Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi“ 


(loan, 20, 21). Cu mandatul lui lisus Cristos şi cu călăuzirea 
infailibilă a Sfântului Duh, urmaşii apostolilor, adică 
episcopii canonici, învaţă noroadele creştine, le păstoresc şi 
sfinţesc. Episcopii şi delegaţii lor prin hirotonie, adică noi, 
preoţii, predăm fiilor noştri duhovniceşti sfânta doctrină a 
bisericii, supraveghem viaţa lor, recomandându-le şi 
înlesnindu-le practica virtuţilor creştine, şi sfinţim această 
viaţă de la naştere până la mormânt. Botezăm pe prunci, îi 
întărim cu peceţiile darului Duhului Sfânt şi îi cuminecăm; 
spovedim, canonisim şi cuminecăm pe adulţi; binecuvântăm 
cu binecuvântarea căsătoriei pe cei ce se însoțesc; slujim cu 
sfintele masle pe cei bolnavi; în sfârşit, prin mâinile 
arhiereilor, generăm bisericii pe părinţii şi pe slujitorii ei, 
consacrând diaconi, preoţi şi arhierei. 

Între tainele lăsate bisericii de întemeietorul ei, aceea 
care are o covârşitoare importanţă prin faptul că adânceşte 
conştiinţa  creştinului, aprinde în el pocăinţa, râvna 
evanghelică şi dorul de desăvârşire, este taina sfintei 
mărturisiri. Adâncă, sufletească, regeneratoare şi menită să 
strângă în jurul duhovnicului pe fiii săi duhovniceşti, 
această divină taină este suflul şi roua Sf. Duh peste 
grădinile bisericii. „Este ca mirul de preț de pe cap, care se 
pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară pe 
marginea veşmintelor lui! Este ca roua Hermanului, care se 
pogoară pe munţii Sionului (Psalmul 133). 

Oriunde a prosperat sfânta mărturisire, viaţa creştină a 
fost salubră, plină de vioiciune şi de fapte evanghelice. Cine 
cunoaşte de aproape şi iubeşte şi practică această taină 
este puternic asigurat împotriva izbiturilor, sfâşierilor şi 
dezastrelor inimii omeneşti. Când ai un duhovnic experient, 
este ca şi cum ai avea un protector ascuns, cu sfaturile şi cu 
influenţa căruia obstacolele ivite în calea ta pot fi 
escaladate sau înlăturate. Învățăturile, chibzuinţele, 
stăruinţele, sprijinul sufletesc, dojana, poruncile... pe care 
le are în depozit duhovnicul sunt ca o minunată farmacie, 
pentru langorile, pentru ispitele, pentru bolile şi pentru 


căderile noastre. Fericit este cel ce cunoaşte calea 
mărturisirii şi fericit este cel ce, la capătul acestei căi, 
printre brazi dătători de ozon duhovnicesc, găseşte 
totdeauna pe sfântul lui sihastru, pe integrul lui magistrat 
sufletesc, aşezat acolo de înţelepciunea şi de iubirea de 
oameni a întemeietorului bisericii creştine! 

Mă plecam, mişcat şi intim, asupra sufletelor simple care 
mă ascultau şi le dădeam pilde din viaţa lor zilnică: 

— Voi, gospodari şi gospodine, care lucraţi din greu de 
dimineaţa până seara, aveţi mare nevoie, măcar o dată pe 
săptămână, dacă nu de două ori să cufundaţi trupul vostru 
trudit într-o albie cu apă caldă şi în spumele de săpun. 
Bietul nostru om pământesc simte nevoia să se curețe de 
praful meseriei, de pâraiele de sudoare, de fumul 
locomotivei ori al uzinei. De altă parte, tot aşa facem şi cu 
albiturile de pe noi şi de lângă noi: o cămaşă, o batistă, un 
prosop trebuie, iar şi iar, date la spălat, curăţite şi călcate. 
Care om, întreg la minte şi cu rost în casa lui, poate să se 
lipsească de baia trupului şi de spălatul rufăriei? Dar 
sărmanul suflet omenesc, ce gândiţi voi, nu cere şi el, la fel, 
baia mărturisirii măcar de două ori pe an, la Crăciun şi la 
Paşte? Omul nostru dinăuntru, ascuns şi nevăzut, pe care 
zilnic îl purtăm prin praful, prin fumăria, prin mocirla atâtor 
înjurături, atâtor blesteme, atâtor  viclenii, atâtor 
furtişaguri, atâtor pofte drăceşti, atâtor păcate şi atâtor 
spurcăciuni, ce credeţi voi, omul nostru dinăuntru nu este şi 
el vrednic, de două ori pe an, de o baie de o jumătate de 
ceas în apele spovedaniei creştine? O, voi care cu drept 
cuvânt spălaţi trupurile voastre în apele pământeşti şi 
rufele voastre tot aşa, aduceţi-vă aminte că sufletele voastre 
mor de izmă şi că în toată casa voastră nu se află otreapă 
mai murdară, mai soioasă, mai necinstită decât inima 
voastră cea nespovedită poate din copilărie! 

Fără înştiinţare prealabilă, într-o seară Roxana s-a ivit în 
sala mea de predici. Am fost viu impresionat, şi cred că 
emoţiunea mea m-a făcut, în seara aceea, să fiu mai inspirat 


şi mai convingător ca alte dăţi. A doua zi, între lecţiile 
copiilor, Roxana m-a întrebat unele lucruri asupra cărora 
voia să fie mai de aproape instruită şi m-a anunţat că va 
veni regulat să mă asculte. 

S-a ţinut de cuvânt. În toate serile în care am mai vorbit, 
până la Crăciun, a fost de faţă la predicile mele. Într-una 
din aceste predici am arătat încă o dată ce însemnează 
existenţa şi puterea unui duhovnic în viaţa noastră 
sufletească. Fireşte că în toată expunerea mea icoana 
duhovniciei-tale şi vraja ceasurilor noastre sfinte m-au 
călăuzit şi mi-au dat puteri convingătoare. 

Ce poate fi mai de preţ în această viaţă decât o prietenie 
sigură şi dezinteresată? Cine nu doreşte şi cine nu caută un 
prieten? Prietenia este una din mângâierile vieţii, şi 
farmecele prieteniei au inspirat pe mulţi nobili scriitori de 
azi şi de altădată. David, Socrate, Cicerone şi mulţi alţii ne- 
au lăsat, direct sau indirect, preţioase vibrații sufleteşti pe 
această augustă coardă a prieteniei. 

Dar ce vom zice când această prietenie este ridicată în 
cerurile învăţăturii creştine, sfinţită şi dăruită cu puteri 
suprafireşti şi legată cu toată măreţia răscumpărării prin 
lisus Cristos? Duhovnicul este amicul nostru cel mai bun, 
este urechea Mântuitorului aplecată asupra inimii noastre, 
este mijlocitorul nostru între noi şi jilţul milostivirilor 
cereşti. Un duhovnic, adică preotul creştin întărit cu 
puterea de a lega şi dezlega, este ostiaruli:* grădinilor 
raiului! Sub pravila precisă şi înfricoşată a spovedaniei, el 
ascultă, sfătuieşte, judecă, pedepseşte sau iartă, leagă sau 
dezleagă, iar după terminarea spovedaniei uită totul, ca şi 
cum niciodată n-ar fi auzit nimic. Discreţiunea duhovnicului 
este sigilată cu sigilii înfricoşate. Niciodată cel ce a auzit 
sub epitrahil mărturisirea mea nu poate să vorbească 
despre ea, nici cu mine (în orele şi în întâlnirile libere), nici 
cu vreo altă creatură pământească. Nu poate să vorbească 
decât cu lisus Cristos în rugăciunile sale, rugându-se 
pentru întărirea mea şi pentru mântuirea mea. 


Avem, prin urmare, aici, pe pământ, un trimis 
dumnezeiesc pe care, din nefericire, îl ignorăm mai 
totdeauna. Orice durere, orice necaz, orice păcat, orice 
sfâşiere de conştiinţă aduse înaintea lui sunt aduse înaintea 
unui medic sufletesc instruit în şcoala terapeuticii sublime a 
Mântuitorului. Niciun amic de pe lume nu poate să aibă 
atâta luare aminte, atâta discreţiune şi atâta dezinteresare 
ca un duhovnic creştin. El este dator, cu preţul mântuirii 
sale sufleteşti, să fie cu cel ce se mărturiseşte răbdător, 
mângâietor, curat în sfaturile sale, plin de compătimire şi de 
iubire, energic cu păcatul, părintesc şi ceresc precum a fost 
cu noi cu toţi Domnul lisus Cristos! 

Ferice de preotul desăvârşit care, în biserica lui, în 
parohia lui, în cetatea lui, a ştiut şi a izbutit să aşeze 
statornic cortul mântuirii prin sfânta spovedanie! Ferice de 
sufletul creştin, dornic şi plin de grijă, care a căutat până ce 
a găsit şi vrednicul duhovnic, pe omul de înaltă şi 
evanghelică încredere înaintea căruia să poată să se 
înfăţişeze, nesfielnic şi nud, ca un copil nevinovat înaintea 
mamei sale! El este la fel cu neguţătorul de mărgăritare 
despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie, care, aflând un 
mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi 
a cumpărat acest mărgăritar. 

Vei recunoaşte, scumpe duhovnice, în toate aceste 
gânduri şi imagini, adevărurile pe care le-am cules din gura 
sfinţiei-tale în anii mei de ucenicie. Căutam şi mă străduiam 
să te copiez şi să te redau cât mai exact în doctrină şi în 
elocinţă... vai totdeauna cu melancolia şi intima constatare 
că redau pe o vioară prea nouă şi nemlădiată nişte 
incomparabile concerte auzite de mine la un Stradivarius 
unic în orchestra bisericii noastre! 

După fiecare din aceste lecţii la care Roxana asista atentă 
şi învăluită în anonimat, urmau, a doua zi, convorbiri şi 
lămuriri, din care vedeam cu bucurie că sămânţa ideilor 
salutare cade din ce în ce mai larg în pământul cel bun, 
dincolo de cărările bătătorite, dincolo de locurile pietroase 


şi de hăţişurile de mărăcini. Dar pe lângă preocuparea şi 
seriozitatea cu care Roxana mă urmărea şi mă invita la 
discuţii, mi se părea că întrevăd şi o crescândă tristeţe. 
Ochii ei negri se învăluiau uneori în nu ştiu ce păinjeniş de 
triste amintiri... Figura ei trandafirie, sănătoasă şi clasică - 
ai fi zis un chip de Veneră, cu o uşoară retuşare modernă - 
se înfiora şi arăta vizibil deşteptarea unei tainice dureri 
sufleteşti. Roxana suferea. Şi mi se părea uneori că 
suferinţa aceasta ar sta în nu ştiu ce legătură cu lecţiile 
mele asupra sfintei mărturisiri. 

Într-o zi, Roxana mă vesteşte că sunt invitatul ei la o mică 
recepţiune care va avea loc în casa lor, la ora ceaiului. 
Ştiam prea bine că Atanasie Ceaur, om cu relaţiuni multe şi 
interesate, pofteşte de multe ori în casă, ospătează şi 
măguleşte pe amicii lui politici şi financiari, şi că la rândul 
lui, este poftit, ospătat şi măgulit. Până aci, însă, nu 
întâlnisem pe nimeni din lumea lor bogată, trufaşă şi 
îmbrăcată în haine moi. Dintru întâi, i-am răspuns celei ce 
mă invita: 

— Doamnă, îmi faceţi multă cinste că mă chemaţi 

— Dincolo de orele şi de rostul meu în casa dv. - la 
această recepţiune, unde voi vedea oameni din lumea mare, 
dar vă rog, cugetaţi ce impresie voi face eu asupra lor? Şi 
tot aşa, ce impresii voi culege eu din contactul cu ei? Voi fi 
un element paradoxal şi rău venit în salonul dv. Toţi se vor 
împiedica de mine şi eu mă voi împiedica de toţi. 

— Deocamdată poate că aşa va fi, dar eu am socotelile 
mele. Vei cunoaşte mai întâi pe tata. D-l Trandafirescu, care 
este un brav burghez creştin în adâncul inimii lui, nu va fi 
deloc jignit de prezenţa p.c.-tale, ba dimpotrivă. Vei 
cunoaşte apoi pe câţiva amici ai soţului meu şi pe câteva 
amice ale mele. Vreau să te fac cunoscut acestor oameni. Şi 
te rog să crezi că nu este ambiția vinovată a unei îmbogăţite 
de război care vrea să arate musafirilor ce are - ca 
marchizii de altădată - preceptor la copii un erudit abate, 
cât este o dorinţă mai înaltă şi apropiată unei porunci din 


Sfânta Evanghelie. Nimeni nu aprinde făclie ca s-o pună 
sub obroc, ci ca s-o pună în sfeşnic, spre a lumina celor din 
casă. 

Am rămas fără grai. Un neaşteptat val de sânge s-a 
ridicat în mine ca un gheizer. Am căutat să spun ceva, dar 
orice aş fi spus ar fi fost o stângăcie şi o scrinteală. În cele 
din urmă, m-am înclinat adânc şi am șoptit: 

— Porunca dv. va fi îndeplinită... 


XI 


AM IEŞIT DIN ACEASTĂ CASĂ 
caldă, îmbietoare şi tămâiată de duhul plantelor exotice, 
afară, sub cerurile iernii, cu senzaţia că am fost rănit fără 
de veste. „Și nu ne duce pre noi întru ispită”: mi-a fost, tot 
drumul, până acasă, ca o mână precaută care dibuia şi mă 
încredința că  senzaţiunea mea e falsă... Dar îmi 
mărturiseam cu tristeţe că vorbele Roxanei frângeau linia 
cea dreaptă şi liniştită a psihologiei mele. 

În odăiţa mea cu steble de busuioc uscat sub grindă m- 
am plimbat lung în sus şi în jos, căutând să înţeleg ce 
însemna subita mea turburare şi gândindu-mă care trebuie 
să fie atitudinea mea la recepţiunea de peste câteva ore. 
Mai întâi, nu pot să cuget că Roxana a voit să mă ironizeze. 
Ideea aceasta o înlătur. A dat pe faţă - poate fără multă 
intenţiune - o convingere pe care şi-a format-o despre mine 
cu încetul. Intenţiunea poate că este aiurea. Roxana voieşte 
să cunosc pe aceşti prieteni ai casei cu gândul că ar putea 
să-mi fie de folos la îndeplinirea uriaşelor mele proiecte 
pastorale. În acest caz, ea mă serveşte de minune. Câţi 
auxiliari trebuie la această operă! Cât concurs de puteri şi 
de bunăvoinţe pentru rezultatul dorit de mine!... Roxana 
mai voieşte poate să-şi recruteze asociaţi pentru acelaşi 
scop: comitete, propagandă, strângere de fonduri. lar mai 
la urmă, dacă nu s-a gândit la toate aceste lucruri, poate s-a 


gândit la faptul principal că visătorul marii opere apostolice 
trebuie să-şi înceapă apostolatul în lumea acestor bogătaşi 
din care Roxana face parte. 

Poate că Roxana a voit şi mai puţin decât toate acestea, 
voind însă foarte mult: a voit ca Mântuitorul să fie 
preamărit în casa ei şi în auzul acestor oameni ai veacului. 
Pot eu, oare, să mă dau la o parte? Nu scrie sf. Pavel: „... mi 
s-a deschis o uşă mare, spre lucru mult, şi sunt mulți 
protivnici” (1 Corinteni, 16, 9). Nu trebuie să primesc 
ocazia aceasta cu bravura marelui apostol? Cine ştie care 
sunt intenţiile Celui Atotputernic! Voi vedea eu diseară dacă 
trebuie să tac sau nu, voi vedea ce trebuie să vorbesc şi ce 
nu. lot aşa, voi judeca dacă nu cumva este cazul să-mi aduc 
aminte de porunca Domnului: „Nu aruncaţi mărgăritarele 
voastre în faţa porcilor!” (Matei, 7, 6). 

Dar ce trebuie să-mi bat capul cu toate acestea! Mă rog 
Mântuitorului să-mi dea, diseară şi de-a pururi, 
înţelepciunea  şerpilor şi  neprihănirea  porumbiţei! 
Dezbracă-mă stăpâne, de orice mândrie, de orice duşmănie, 
de orice aroganță, de orice falsitate, de orice viclenie şi de 
orice intenţii, altele decât acelea care privesc buna-cuviinţă 
a casei tale şi slava numelui tău! îndeplineşte cu mine 
făgăduinţa ta: „Vă voi da vouă gură şi înțelepciune, căreia 
nu vor putea să stea împotrivă sau să răspundă toţi 
potrivnicii voştri” (Luca, 21, 15). 

Aceasta mi-a fost pregătirea sufletească pentru această 
oră neobişnuită şi poate cu nebănuită importanţă pe care 
Mântuitorul mi-o aducea înainte. Cât despre pregătirea 
exterioară, giubeaua mea de gală rămăsese, ca şi a sf. 
Pavel, la Carp, în Troada... (2 Timotei, 4, 13). Când am 
intrat seara în palatul lui Atanasie Ceaur, curtea pentru 
vehicule era deschisă şi două automobile poposeau 
înăuntru. (În dreapta şi în stânga intrării principale, cu 
peronul ei de marmură, erau intrările pentru care, trăsuri 
şi maşini.) Sus, în salon, m-a întâmpinat Atanasie Ceaur, 
care m-a înfăţişat celor ce sosiseră înaintea mea cu ceva din 


trufia cu care ar fi înfăţişat un cal de curse, cumpărat de 
curând, sau o caramanie veritabilă. 

— Preacucernicia-sa este preotul parohiei noastre şi 
preceptorul micilor Ceaur. 

În acel moment se găseau în salon un cunoscut ziarist, 
directorul primului oficios al guvernului, soţia directorului, 
ziaristă şi ea, şi un celebru bancher, unul din stâlpii 
templului lui Moloh, măcar că evreu autentic şi bun fiu al 
sinagogii. Bancherul, văduv, venise cu fiică-sa, d-ra Debora, 
o intimă prietenă a Roxanei. Curând s-au ivit şi ceilalţi 
musafiri: un diplomat, căruia îi ziceau toţi „domnule 
ministru” şi „excelenţă”, d-l primar al capitalei, ambii cu 
soțiile, şi apoi tatăl Roxanei, d-l Ilie Trandafirescu, văduv de 
multă vreme, negustor plin de încredere în steaua şi în 
persoana sa, popular, jovial, alb şi roşu ca Moş Crăciun. 

Am stat mai deoparte, tihnit şi rezervat, fără nici o 
forţare. Rând pe rând, musafirii casei au luat notă de 
prezenţa mea după recomandaţia prealabilă a stăpânului, şi 
fiecare în felul său deosebit şi caracteristic: 

Directorul de ziar şi soţia lui m-au salutat cu indiferenţă, 
poate chiar cu o nuanţă de ostilitate, cu ceva aşa cum ar fi 
însemnat: „locmai de tine ne ardea inima... Tu ne lipseai în 
acest salon!...” 

Bancherul Simon, cu totul dimpotrivă, s-a apropiat de 
mine cu respectuoasă precauţiune şi mi-a spus: 

— Mă bucur de cunoştinţa dv. Un evreu este totdeauna 
încântat când se găseşte în preajma slujitorilor Domnului. 
Evreul era, din firea lui, un iubitor de cele sfinte. 

I-am răspuns cu politeţe, dar fără pic de măgulire: 

— Domnule Simon, nu sunt surprins deloc. Dv. sunteţi fiul 
unui popor al cărui leagăn a fost, odinioară, braţele şi sânul 
lui Dumnezeu. D-l Simon mi-a răspuns, clipind din ochii săi 
mici şi negri, ca două litere ebraice, care ar ţâşni din 
încreţiturile unui pergament sacru, profanat şi mototolit de 
huligani: 


— Se vede bine că sunteţi teolog... Permiteţi-mi să vă 
înfăţişez pe fiică-mea, d-ra Debora Simon. 

Aici d-na Roxana Ceaur, care se apropiase din depărtările 
întortocheate ale salonului fără să prind de veste, puse 
mâna pe braţul d-rei Simon: 

— Permiteţi-mi, preacucernice, să mă asociez d-lui Simon 
şi să vă prezint pe buna mea prietenă Debora. 

M-am înclinat şi apoi am ridicat ochii să privesc în faţă pe 
cele două prietene. Era o pereche încântătoare! Două 
capete din teofaniile Vechiului Testament! Doi îngeri din 
pictura maeştrilor Renaşterii! (... dacă nu m-ar fi contrazis 
şi stingherit stilul rochiilor scurte, această modă deplorabilă 
a zilelor zănatice pe care le trăim). 

Domnişoara Debora mi-a spus: 

— Părinte Pavele, aflaţi, fără supărare, că existenţa, ideile 
şi proiectele dv. au ajuns, graţie Roxanei, până la cunoştinţa 
unei fiice de bancher. 

Am răspuns cu o mare naivitate, dar care a putut să 
treacă drept un compliment meşteşugit: 

— D-ră Simon, numele dv. de Debora îmi recheamă atâta 
familiară poezie biblică, încât v-aş lua drept o veche 
cunoştinţă a mea dacă nu m-ar stingheri această rochie 
modernă... 

Dar ceilalţi musafiri au intrat în salon, şi ivirea lor ne-a 
scos din cercul închis o clipă. D-l primar mi-a prezentat întâi 
pe tovarăşa sa de viaţă şi m-a felicitat apoi cu un aer discret 
şi fin: 

— Mă bucur foarte mult că ai răzbit până aici. Nu m-am 
înşelat. Eşti un om inteligent. M-ai priceput de minune. 
Mergi înainte! 'Te voi ajuta la opera comună. 

N-am avut vreme să reacţionez şi să rectific pe d-l 
primar, fiindcă, Excelenţa-sa, fostul ministru plenipotenţiar, 
mi-a întins o mână palidă şi încovrigată ca o labă de lup 
bătrân. Lângă el aşteptau înclinările mele doamna ministru 
şi Ilie Trandafirescu. Diplomatul mi-a surâs blafard şi glacial 
dintr-o figură sură, încreţită, frumoasă poate altădată, dar 


acum funebru decorativă. Soţia lui s-a mulţumit să ridice 
binoclul pentru mine până la înălţimea nasului mare şi 
uscat. 

Ilie Trandafirescu mi-a pus în palmă o mână uriaşă, grasă 
şi stacojie: 

— Va să zică d-ta eşti părinţelu de care toată ziua îmi 
împuiază urechile nepoţii: „aşa mi-a zis părintele, aşa a 
făcut părintele, uite ce rugăciune ne-a învăţat părintele”... 
Bravo, bravo! sunt vesel că te cunosc! Ei, tot nu ne lasă 
Dumnezeu, tot ne mai trimite câte un preot ca ăi de demult. 
Unde e cumnatu-meu vlădica Varlaam să te vază!... le-ar 
face om! Dar las”, că nici în casa gineri-meu n-ai nimerit-o 
rău. 

Doi servitori în mare ţinută au deschis uşile salonului, şi 
amfitrionii ne-au pofitit în sufrageria cea mare. Nu văzusem 
până aci această încăpere. Era îmbrăcată toată în majolică 
şi în oglindă. Avea două bufete vaste de lemn de abanos, şi 
în aceste bufete, cu geamuri bizotate, un muzeu întreg de 
argintărie. Deasupra mesei, care părea un bloc lung, 
patrunghiular, tăiat dintr-un ghețar, stăteau nişte grinzi 
negre şi sculptate, care semănau cu grinzile unei clopotniţe 
şi de care atârnau efectiv, ca nişte clopote, doi chiorchini 
electrici. Pe masa lilială şi printre şervetele ridicate ca un 
omăt răscolit străluceau farfurii mari şi mici, porcelanuri, 
sticle, coşuri de argint, carafoane şi snopi de flori. Era un 
ceai ca într-o casă de bogătaşi, începând cu o decocţiune 
îndulcită cu câteva bucăţi de zahăr şi continuând cu un 
noian de accesorii: unt, icre, peşte, brânzeturi, şuncă, 
mezeluri, fructe şi vinuri spaniole. 

Roxana îşi aşezase musafirii probabil cu oarecare 
chibzuială. Pe o parte a mesei veneau Atanasie Ceaur, 
Simon bancherul, Roxana, diplomatul, soţia directorului de 
ziar şi cu mine. Pe partea cealaltă, în faţa noastră, se 
instalaseră directorul, soţia primarului, Ilie Trandafirescu, 
soţia diplomatului, primarul şi Debora. Aveam, deci, alături 
pe soţia directorului şi în faţă pe primar şi pe Debora. 


Soţia directorului nu era prea fericită de vecinătatea 
mea, şi în decursul mesei m-a făcut s-o simt de mai multe 
ori. O ghiceam rău-voitoare şi dispusă să mă provoace şi să 
mă umilească. Mi-am ferit inima de amărăciune şi de 
duşmănie şi Dumnezeu m-a răsplătit. Din provocările şi din 
micile răutăţi ale acestei femei a ieşit tema principală a 
convorbirii din seara aceea şi un neaşteptat succes pentru 
mărturisirea mea creştină şi pentru marele meu plan 
ctitoricesc. Vecinătatea Deborei şi a primarului mi-a fost, 
însă, prețioasă. Amândoi (şi mai ales Debora) m-au ajutat să 
desfăşor câteva idei nu tocmai potrivite la ora ceaiului, dar 
obligatorii pentru mine, cel provocat şi aruncat atenţiei 
generale de vecina mea din coastă. 

Musafirii nu simțeau nevoia subiectelor de convorbire. 
Toţi vorbeau, răspundeau, glumeau, se interpelau, făcând 
mesei onorurile superlative de care era vrednică. În colţul 
meu era mai puţină însufleţire. Soţia directorului de ziar 
gusta copios şi tăcea. Debora vorbea când cu primarul, 
când cu mine, căutând pare că un teren definitiv pentru un 
dialog inteligent. Într-un minut de tăcere, vecina mea cea 
rău dispusă se întoarce către mine şi mă întreabă, muşcând 
dintr-un sandviş: 

— Eşti parohul mahalalei, părinte? 

Eu: Da, sunt parohul mahalalei. 

Soţia Directorului: Cum te simţi când vii de prin mahala, 
de pe la masle, de pe la pomeni, şi intri în paradisul acestor 
bogătaşi, în lumina aceasta, la masa aceasta? 

Eu: Pentru mine, doamnă, acest contrast este un simbol 
mângâietor: La capătul acestei triste mahalale care este 
viaţa, se va deschide, într-o zi, pentru cei ce vor fi vrednici, 
raiul de lumină şi de slavă. 

Soţia directorului: Părinte, las-o mai domol cu raiul de 
lumină şi de slavă. Asta s-o spui babelor d-tale de la pangar, 
nu mie. 

Eu: De ce, doamnă? Credeţi că vreau să fac cu dv. 
comedie? Sunt creştin şi preot creştin; cred în viaţa 


viitoare; cred în răsplătirea celor buni şi în repudierea celor 
răi. 

Soția directorului: Părinte, ori eşti un... rafinat, ori eşti 
un bigot şi un ignorant. 

Eu: Doamnă... am onoarea să mă prezint: Preotul Abel 
Pavel, doctor în teologie. 

Soţia directorului: Încântată... Te rog fă-mă şi pe mine să 
înţeleg, dacă eşti doctor în teologie, cum poate să mai 
creadă o persoană cultă, din vremea noastră, în viaţa 
viitoare? 

Debora: Îmi daţi voie să mă amestec şi eu în convorbirea 
dv.? Bun! Mulţumesc. Doamnă, iată o reţetă foarte simplă: 
începeţi să citiţi literatura mistică mai veche şi mai nouă: 
Hello, Maeterlink, Paul Claudel, Jean Cocteau, Stanislas 
Fumet, şi apoi, după suficientă atmosferizare, treceţi la 
corifeii filosofiei actuale. 

Soția directorului: Domnişoară, sfatul d-tale o fi bun, dar 
cere multă vreme. Eu aş vrea să-l aud pe doctorul nostru în 
teologie acum, la repezeală, cum poate să-mi dea măcar un 
argument în sprijinul continuității noastre sufleteşti dincolo 
de mormânt. 

Soția diplomatului: A, ma chere... Cum ceri aşa ceva la 
un ceai, între oameni preocupaţi de lucruri practice?! Vino 
astă-seară cu mine la întrunirea noastră la cercul nostru. 
„Les amis de l'Invisible”!4, şi îţi vom da o sută de dovezi 
despre realitatea lumii suprasensibile. 

Ilie Trandafirescu: Aoleo, doamnă! Taci, că fug de lângă 
d-ta! Mi-e frică de toţi ăia care umblă cu mese, cu pahare, 
cu camere întunecoase, cu fotografii pă întuneric şi cu câte 
diavolii toate, care îţi fac părul măciucă! 

Primarul: Ei, stăi, coane Ilie, că nu mai orbecăim aşa la 
întâmplare, ca pe timpul lui Hajdeu... Azi avem oameni 
serioşi, care se ocupă cu ştiinţele oculte. Amicul meu 
Ştefănescu, de pildă, m-a iniţiat în lucruri extraordinare. 
Cunoaşteţi cartea lui, Adevărul şi ştiinţele secrete? Vă rog 
s-o citiţi şi apoi să stăm de vorbă. Mai ales de când cu 


studiile lui Charles Richet, am ieşit de-a binelea din dibuială 
şi din şarlatanism. 

Directorul de ziar: D-le primar, din dibuială om fi ieşit, 
dar din şarlatanism n-am ieşit deloc. Amicul nostru 
Ştefănescu este un om de perfectă bună-credinţă şi vrednic 
de toată stima. Dar n-aveţi idee câţi cavaleri de industrie, 
câţi ocultişti, câţi fachiri (fără India şi fără limba sanscrită) 
mişună azi în lume. Eu, ca director de gazetă, îi mătur în 
fiecare dimineaţă de la pragul redacţiei. 

Soţia primarului: Şarlatanii şi şarlatanismul nu distrug 
faptele dovedite, după cum mincinoşii şi minciuna nu 
desfiinţează adevărul. Între fenomenele pe care metafizica 
le constată şi le dă drept de cetăţenie ştiinţifică sunt 
fenomenele de ectoplasmie şi de telekinesie... 

Bancherul Simon: Ce cuvinte! Ce însemnează ele? Pare 
că sunt cuvinte din Dybuk... Aţi văzut piesa Dybuk? 

Roxana: Am văzut-o eu. Anul trecut, pe când era aici 
trupa din Vilna, am fost cu amica mea Debora şi am văzut 
această extraordinară reprezentaţie. 

Atanasie Ceaur: Atunci când te-ai înapoiat prinsă de 
friguri şi ai bolit trei zile. Mersi!... Mai bine revistele 
revuiştilor noştri şi veselia lui Tănase! 

Debora: Vai, d-le Ceaur, cum puteţi să depreciaţi atât de 
grav arta serioasă şi problemele pe care se încumetează să 
le ridice? 

Diplomatul: Domnişoară, când eşti prea ocupat toată 
ziua, când ţi-ai bătut capul cu cine ştie ce probleme de 
înaltă finanţă sau de întortocheată diplomaţie, seara nu mai 
eşti bucuros să iei da capo eforturile tale intelectuale. Noi, 
cei prea istoviţi de munca cu capul, preferăm seara să 
petrecem, să râdem, să ascultăm muzică uşoară şi să privim 
farse. E cu totul altceva cu cei ce aşteaptă toată ziua, 
neocupaţi, încordările şi emoţiile spectacolelor tragice sau 
psihologice, serale. 

Soţia directorului: Toate bune, dar eu nu mă las de ideea 
mea. Cum ar putea cineva, cinstite părinte, cum ai putea 


sfinţia-ta să deschizi ochii unei necredincioase ca mine şi să 
mă faci să admit, fie şi trecător, că deşi voi muri, totuşi 
rămân vie? 

Soţia primarului, soția diplomatului (una după alta): Vino, 
draga mea, la noi, astă-seară, şi te vei lumina pentru toată 
viaţa! 

Eu: Vă rog să nu-mi faceţi concurenţă! Astăzi doamna mi 
se adresează mie. Dacă am găsit har în ochii dv., urmăriţi- 
mă două minute. Ideea cum că moartea persoanei mele 
fizice însemnează nimicirea mea completă este legată de o 
aparenţă pe care ştiinţa modernă a ruinat-o cu desăvârşire. 
Când se credea că materia este materie - adică praful şi 
cenuşa care rămân după noi, în mormânt - atunci concepţia 
materialistă avea oarecare umbră de dreptate. Dar în zilele 
noastre s-a petrecut, în Olimpul înaltei ştiinţe şi al seninei 
filosofii, o revoluţie extraordinară. De-abia observată de 
câţiva şi multă vreme de aci înainte interzisă pentru cei ce 
se târăsc în fundul văilor. Ce revoluţie anume? Aceasta: 
materia nu este materie!3:.... 

Materia este numai energie! Un mare matematician din 
zilele noastre şi un abil vulgarizator zice: „Ştiinţa, după ce 
mi-a arătat complexitatea materiei, m-a făcut întâi s-o 
concep sub formă de atomi, extrem de fini şi cu masă 
constantă”. Dar încet-încet fizicienii au fost aduşi să 
considere masa ultimei particule materiale ca dependentă 
de viteza ei şi la urmă de tot s-o considere nu drept un 
receptacul al energiei, ci ca însăşi energia, ca o forţă 
constituind singura realitate accesibilă simţurilor noastre. 
Tot el zice: „Materia... pare a fi esențialmente activă, fără să 
fie concretizată într-un suport inert”. Cu alte cuvinte, 
substanţa materială nu ni se destăinuieşte decât ca forţă. 
Toate corpurile materiale sunt constituite din îngrămădiri 
de electroni. lar masa materială a electronului este nulă. 
Această masă e pur electrică! Aşadar, toată diversitatea, 
numerozitatea, policromia şi clădăria acestui univers, de la 
infuzorii şi până la Calea-lactee şi dincolo de ea, totul, totul 


este energie, electromagnetism şi poruncă Dumnezeiească 
în miraculoasă realizare! „A zis şi s-a făcut!” Zice şi se face! 

Irisul nostru pipăit este un tegument electromagnetic. 
Noi, cei dinăuntru - sufletul, duhul, misterul nostru spiritual 
- suntem, evident, tot energie, o forţă cu conştiinţă de sine. 
Noi, această energie nevăzută, suntem închişi într-o capsulă 
de energie exteriorizată. În fond, suntem numai energie... 

lată marea revoluţie ştiinţifică a zilelor noastre! S-a 
năruit concepţia trupului greoi, alcătuit din atomi şi 
molecule materiale, luate de materialişti drept un fel de 
ceară din care se aprindea flacăra spiritului. Azi trupul 
nostru e pură forţă, electromagnetism, ca tot ce este 
materie şi material. Şi când ajungem să ne decorticăm, să 
lepădăm acest tegument, trupul nostru electromagnetic, 
cum o să mai credem că energia dinăuntru şi cea mai nobilă 
este în primejdie să se stingă fiindcă am pierdut ceva 
periferic şi inferior? 

Cele două teosoafe: A, părinte dragă, vino la noi de-ţi 
completează învăţătura! Spune, unde să-ţi trimitem cărţile 
d-nei Annie Besant şi ale lui Eliphas Levy? 

Soţia directorului: Vă rog să nu-mi faceţi concurenţă! Mai 
lăsaţi-mă lângă părintele! 

Fu: Daţi-mi voie să mă rezum. Azi, când nobilele teorii şi 
lucrări ale lui Poincare, Lorentz, Fitzgerald, Michelson, 
Einstein tind să ne dovedească cum că materia este numai 
energie şi că universul nostru este o minune mult mai 
uimitoare decât credea vechea ştiinţă, azi, când înţelegem 
din ce în ce mai clar că persoana noastră materială este un 
simbol şi o poruncă divină, este o copilărie să mai credem 
că, ajungând reci şi rigizi pe masa mortuară, ne-am şters 
din misterioasa şi infinita scară a energiilor! De-abia azi 
începem să pricepem ce însemnează cuvintele Sfintei 
Scripturi: „A zis Dumnezeu să fie lumină, şi a fost lumină!” 
A zis Dumnezeu să fie uscat, plante, vietăţi... şi au fost rând 
pe rând. Universul întreg este un miracol şi o poruncă a 
Celui Preaînalt! Cuvântul lui Dumnezeu — Dumnezeiescul 


logos - face lumile să fie ceea ce sunt, le oglindeşte ele înde 
ele şi în mintea noastră şi le păstrează în frâul legilor 
impecabile! 

Ilie Trandafirescu: Bravo, părinte Pavele! Ei, tot nu ne 
lasă Dumnezeu! Tot ne mai trimite câte un preot învăţat! 
Xanio, unde este unchi-tău Varlaam să-l vază şi să-l auză!... 

Directorul de ziar: Cinstite părinte, e frumos că te ocupi, 
că citeşti şi că ştii atâtea lucruri. Fiecare trebuie să 
exceleze din meseria lui. Dar, la urma urmei, totul se 
reduce la opiniune şi la credinţă. Aşa este părerea mea, aşa 
este credinţa mea. 

Primarul: Nu e tocmai aşa... Părintele Pavel ne-a pus 
nainte o idee nouă şi originală. Concepţia pe care o avem 
încă toţi (carnea care se destramă şi se face ţărână) este 
eronată. Trupul nostru este energie, şi anume: energie 
inferioară, faţă de nobila energie care este sufletul. Cum va 
muri energia cea nobilă, fiindcă energia cea inferioară şi 
deserventă s-a dizolvat? 

Debora: Aceste idei, toate, trebuie ridicate la o potenţă 
superioară; ca să putem să ne dăm bine seama de tot acest 
tărâm nou şi uimitor pe care ni-l dezvăluieşte părintele 
Abel, trebuie să ne urcăm pe un vârf de munte: trebuie să 
citim pe Einstein şi să ne familiarizăm cu teoria relativităţii. 

Directorul de ziar: Domnişoară, lasă-ne unde ne găsim. 
Nu ne mai duce pe muntele d-tale, că ne apucă toate 
ameţelile şi cădem în prăpastie. 

Debora: Totul depinde de călăuza pe care ţi-o alegi. 

Directorul de ziar: Zece călăuze o să-ţi spună: Ce 
splendori încununează acest vârf de munte! O sută altele o 
să-ţi spună: Ce nouri, ce neguri, ce exageraţie şi ce legendă 
încununează acest vârf de munte! Să rămânem unde ne 
găsim. Când vrei să faci pe cineva să-şi schimbe părerile 
sau să adopte altele câteva, lângă cele vechi, este ca şi cum 
ai vrea să tragi un bulevard printr-un cartier bătrân. Ce 
necaz, câte exproprieri, câte proteste! Să rămânem fiecare 
cu ce am învăţat şi cu ce credem. Mergi în pace! Credinţa 


ta te va mântui! Nu e aşa, domnule Simon? Nu e aşa, 
cinstite părinte? 

Eu: Domnule director, este adevărat că vorbele pe care le 
spuneţi se apropie de textul Evangheliei: „Mergi în pace, 
credința ta te-a mântuit.” Daţi, însă, credinţei un înţeles 
prea domestic şi mărginit. Credinţa este ceva mai mult 
decât atât. Credinţa este „adeverirea celor nădăjduite şi 
dovada lucrurilor celor nevăzute”. Este o putere sufletească 
mai prețioasă şi mai fericită decât toate pe care le avem. 

Debora: Sunteţi bun, cinstite părinte, să repetaţi 
definiţia? 

Eu: E clasică şi sacră; nu este a mea. Credinţa este 
confirmarea celor ce nădâăjduiesc şi proba celor pe care 
încă nu le văd, 

Debora: Cu alte cuvinte, une seconde vue!*?. 

Eu: Da, domnişoară, aţi interpretat bine. Vedeţi, din 
punct de vedere al culorii, oamenii se împart în cinci rase: 
albă, galbenă, neagră, roşie şi măslinie. Din punctul de 
vedere al credinţei, se împart în două rase, poate şi mai 
categoric deosebite: rasa celor ce cred în rasa celor fără de 
credinţă. Deosebirea între aceste două familii este pe cât de 
ascunsă în aparenţă, pe atât de esenţială în realitate. Altă 
structură sufletească, altă atitudine în viaţă şi cu totul altă 
viziune a existenţei. Credinţa conferă celui ce o are o 
putere analoagă acelor raze tainice, descoperite de ştiinţă 
în zilele noastre. 

Directorul de ziar: Original, dar desigur exagerat. 

Eu: Fiindcă - iertaţi-mă că v-o spun - trăiţi la antipozii 
acestei lumi a credinţei făcătoare de minuni. Şi între 
psihologie şi psihologie punţile sunt rupte. 

Soţia directorului: Poate să fie şi aşa, dar mi se pare că 
această credinţă de care vorbeşti trebuie să îndeplinească o 
condiţie: crede şi nu cerceta! 

Eu: Acest loc comun, doamnă, este o fabricaţie 
calomnioasă a duşmanilor creştinismului. Cuvintele „Crede 
şi nu cerceta” nu se găsesc nicăieri în Sfânta Scriptură. E 


adevărat că Mântuitorul îi spune lui Toma, după ce acesta 
se convinge că învățătorul său e viu: „Pentru că m-ai văzut, 
Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Dar 
această expresie are altă adâncime decât cealaltă. 
Cuvintele Domnului rezumă o lume întreagă de idei şi de 
realităţi. Credinţa este, cum a precizat domnişoara Simon, o 
a doua vedere. Este sintetică şi rapidă. Nu are nevoie de 
întârzieri, de analize, de procese-verbale ştiinţifice. Ştie de 
mai-nainte, fără să fi descins la faţa locului. Ştiinţa este 
analitică şi zăbavnică. Ea pipăie, măsoară, se târguieşte şi 
consolidează penibil ceea ce a dobândit. Ea nu vede de 
departe şi nu vede dintr-o dată. Vă rog, însă, să nu 
înţelegeţi că avem de-a face cu doi adversari. Ştiinţa şi 
credinţa nu-şi sunt antagonice, precum se pare unora. Ele 
par potrivnice prin procedeele, prin armele şi prin ostaşii 
care le slujesc, dar nu prin țelul şi izbânzile lor finale. Căci 
şi una, şi alta ţintesc doar adevărul, şi una, şi alta tind să 
străbată vălul aparenţelor şi să contemple lucrul în sine, 
marele mister, la el acasă. 

Credinţa, însă, e mai fericită şi mai clarvăzătoare. Vălul 
aparenţelor este pentru ea, în orele ei sacre, străveziu ca o 
maramă de borangic. Ceea ce este problematic, ceea ce 
este ascuns pentru ştiinţă, ceea ce trebuie să vie de aci 
înainte - pentru credinţa vie este dezvăluit şi aci de faţă. De 
aci superioritatea credinţei asupra ştiinţei şi aureola pe 
care o poartă în jurul frunţii marii eroi ai credinţei. „Prin 
credință - zice un scriitor sacru - când s-a născut Moise, a 
fost ascuns de părinții lui trei luni, căci l-au văzut prunc 
frumos şi nu s-au temut de porunca împăratului. Prin 
credință, Moise a părăsit Egiptul fără să se teamă de urgia 
împăratului, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe 
nevăzutul împărat. Prin credință a rânduit Pastele şi 
stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de 
întâii lor născuţi. Prin credinţă au trecut israeliţii Marea 
Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, încercând şi ei s-o 
treacă, au fost înghiţiți” (Evrei, 11, 28—29). 


Bancherul Simon: Ce frumos, părinte! Pare că aud 
Hagada noastră de Paşte. Cine spune lucrurile acestea? 

Eu: Domnule Simon, le spune un creştin mult mai mare 
decât mine şi în acelaşi timp un evreu mult mai mare decât 
dv., le spune apostolul Pavel, alias Saul din Tarsul Ciliciei. 

Directorul de ziar: Frumos, cinstite părinte. Dar toate 
sunt literatură, teorie, retorică. 

Eu: Credinţa, domnule director, nu e din lumea aceasta, 
ea este mesagera şi garanta lumii superioare pe care o 
aşteptăm. 

Soţia primarului: La fel zicem şi noi. 

Soţia directorului: Aşa să fie, dar eu tot nu am obţinut ce 
voiam: argumentul cel mare, semnul cel categoric! Vorba 
din Evanghelie: „Ce semn faci ca să credem în tine?”... 

Eu: Doamnă, sunt cel mai mic, cel mai slab şi cel mai 
păcătos dintre toţi câţi au mărturisit vreodată pe lisus 
Cristos, înviat din morţi, împărat al cerului şi al pământului, 
dar iată ceea ce îmi porunceşte duhul să vă spun. 

Atanasie Ceaur şi bancherul Simon se ridicară de la 
masă. Directorul îşi privi ceasornicul de la mână. Ceilalţi 
lăsară şervetele printre ceşti. M-am ridicat şi eu. Ca 
hipnotizat şi împins de o mână nevăzută, i-am chemat pe 
toţi cu gestul spre o fereastră. Am deschis geamul interior, 
care era un vitrou, şi am arătat celor ce se adunaseră miraţi 
în jurul meu blafarda perspectivă a unui teren imens şi gol, 
aproape de palatul lui Atanasie Ceaur. 

— Vedeţi acest loc viran, închis cu scânduri? Îmi cereţi, 
doamnă, un semn al credinţei mele, o probă despre 
nevăzutele realităţi pe care le predic şi le servesc. Vreţi să 
ştiţi dacă credinţa mea vede dincolo de perdeaua timpului 
şi a spaţiului. lată, doamnă, pe acest loc gol şi nins, eu văd 
în acest moment o catedrală măreaţă, închisă într-un 
patrulater de chilii. 

Această catedrală va fi o realitate vizibilă şi pentru dv. de 
acum în doi ani. O sută de familii nevoiaşe vor locui în 
chiliile din jurul ei, iar dv. și soţul dv. veţi asista la târnosirea 


acestui sfânt locaş şi la inaugurarea acestui cămin al 
săracilor. 

Un minut, două minute, toată lumea a rămas în jurul meu 
înmărmurită. M-am trezit şi eu ca dintr-o subită izbitură 
care m-ar fi aruncat alături de mine însumi, într-o lume 
sufletească necunoscută. Un altul, nu ştiu cine, trecuse ca 
un fulger prin sufletul meu şi rostise cu gura mea lucruri 
care acum mă covârşeau. Am stat locului confuz, căutând să 
mă adun. Ca de departe, am prins unele reflexiuni ale 
musafirilor care îşi scuturau uimirea şi-şi reluau atitudinile 
lor obişnuite. [] est tres interessant!:7- Trebuie neapărat să- 
| aducem în cercul nostru! Nu cumva e un comedian?... 

Bancherul Simon m-a luat la o parte; 

— Îmi pare foarte bine că te-am cunoscut. În oraşul meu 
natal era o şcoală de leşiva. Si eu (de ce să ascund?), mic 
copil, nu învăţam, dar aduceam apă la leşiva. Între 
bacurimii de acolo era unul care semăna cu d-ta. 

Directorul de ziar, gata de plecare, a venit la mine cu 
mâna întinsă, dar cu o mică răutate în vârful limbii: 

— Părinte, eşti interesant. Ai însă un mare nenoroc... 
Suntem încă prea aproape de dezastrul rusesc, de 
evenimentele de la curtea lui Nicolae II şi de extraordinarul 
Rasputin! 

Aş fi vroit să-i răspund ceva, dar Debora, care era 
aproape, mi-a luat înainte: 

— Trebuia să-ţi dai în petic! Un ziarist nu are nimic sfânt. 
Brr! Am oroare de breasla d-tale! 

Directorul răspunse cu cinism: 

— Ce vrei, domnişoară!... O meserie ticăloasă care 
tabăceşte pe meseriaşi... De altfel, ca şi alte meserii; ia 
întreabă pe tatăl d-tale... 

Soţia directorului îmi strânse mâna englezeşte: 

— La revedere!... încântată... sans rancune!“... 

Primarul şi soţia lui fură curtenitori fără să se forţeze: 

— Dă-ne voie să-ţi strecurăm adresa noastră în ziua din 
săptămână când am fi fericiţi să te vedem la noi. Viziunea d- 


tale este cuceritoare! Primarul e cucerit de-a binelea. 

Pare că şi diplomatul mi-a spus ceva. Soţia lui, ceva mai 
dezgheţată, mi-a precizat: 

— Ne vom revedea la cercul nostru. 

Debora s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: 

— Când vom putea să vorbim nestânjeniţi? Trebuie să vii 
pe la noi. Roxana va fi bună să te zorească. 

Mai rămăseseră, între palmierii şi lămâii din hol, Debora, 
bancherul Simon, Ilie Trandafirescu şi gazdele. Simon m-a 
oprit sub un lămâi şi m-a întrebat în şoaptă: 

— Un credincios al Vechiului Testament este primit să 
contribuie şi el cu ceva la realizarea proiectelor d-tale? 

I-am răspuns: 

— Domnule Simon, roagă pe domnişoara Debora să-ţi 
citească al unsprezecelea capitol din Epistola sf. Pavel către 
romani. Dar până atunci adu-ţi aminte că Mântuitorul, 
prunc, este salutat de cei trei crai de la Răsărit, de cei trei 
regi profeţi - Gaspar, Melchior şi Baltazar - care vin şi-i 
aduc daruri: aur, tămâie şi zmirnă. Aceşti regi-profeţi sau 
magi porniseră din India, din Persia, din Babilonia. Tot din 
Babilonia pornise şi Abraham, şi anume, din oraşul Ur. 
Poate că unul din aceşti magi era strănepotul lui Abraham, 
după cum e foarte sigur că eşti d-ta. În fine, primul apostol 
al Domnului nu se numea Simon? 

Cele două litere ebraice de sub sprâncenele bancherului 
Simon tresăriră în încreţiturile pergamentului lor mototolit 
alerte şi mulţumite. 

— Să trăieşti, părinte! Vom şti în curând unul de altul. 

Tatăl Roxanei mă prinse între braţele lui de uriaş şi îmi 
spuse fără de convenţii: 

— Tare mi-ai plăcut, părinte! De!... Eu nu te prea pricep, 
că d-ta eşti preot învăţat, ştii multă carte. Dacă ar fi trăit 
cumnatu-meu, vlădica Varlaam, şi te-ar fi cunoscut, te-ar fi 
făcut om!... Da' las, că nici în casa lui gineri-meu n-ai 
nimerit rău... 


Atanasie Ceaur, în momentul când Roxana petrecea pe 
bătrân, mă luă de mână, zâmbitor şi subtil, ca după o farsă 
reuşită pe care trebuie s-o mărturisim înde noi: 

— Ştiai că terenul pe care ni l-ai arătat este al Băncii 
Simon & Co? 

Terenul viran unde văz eu ridicându-se catedrala şi 
chiliile este al bancherului Simon?!... Habar n-am avut! 
Acum o aflu întâia oară! 

— Nu se poate! Desigur că te-ai dat cu Roxana în vorbă şi 
ai aflat de la ea... 

—  Doamnule Ceaur, n-am avut această cunoştinţă. 
Întrebaţi pe doamna Ceaur! Ştiu numai atâta - astă-seară 
am văzut clar - că acolo va fi peste doi ani biserica 
aşteptărilor mele. 

— Bine, bine... Ai fost foarte bine. 

Roxana, cea din urmă, în această seară neuitată, îmi 
strânse mâna: 

— Mă voi ruga şi eu lui Dumnezeu ca să îndeplinească 
profeția pe care ai făcut-o! 


XII 


ÎN SINGURĂTATEA CHILIEI MELE, 
am stat până dincolo de miezul nopţii şi am examinat 
atitudinea, vorbele şi afirmarea mea de la urmă în casa şi 
între oamenii de unde veneam. Am făcut bine ce am făcut? 
Puteam să mă port altfel decât m-am purtat? Mă îngrija 
faptul că fusesem prea mult pe placul acestor oameni. 
Avusesem succes. Dar poţi să mai fi pe placul lui Dumnezeu 
atunci când eşti pe placul oamenilor? Nu scrie sf. Pavel: 
„Dacă aş fi pe placul oamenilor atunci, de ce mai sunt 
prigonit?” Nu cumva, fără să-mi dau seama, fără s-o simt 
prea clar, în ceasul de faţă am început să pactizez cu ispita 
şi cu măgulirea? Dar cum fac marii luptători pentru Cristos, 
marii predicatori, marii organizatori, sfinţii vlădici, care 


sunt obligaţi să treacă prin saloane, prin parlamente, prin 
fel de fel de capişti idoleşti, mereu în urmărirea scopurilor 
lor sfinte şi apostolice, mereu spre cea mai mare slavă a lui 
Dumnezeu? 

Triumful unei predici, faima unei conferinţe, succesul 
unei convorbiri - chiar dacă ar zgâria uşor cu spinii 
măgulirii inima omului bisericesc - se răsfrâng în chip ferice 
asupra bisericii. Am avut la urmă o cutezanţă care i-a uimit 
pe toţi. M-am ridicat, împins de o mână nevăzută, şi le-am 
făcut o proorocire de unde poate să iasă, cu voia Celui 
Preainalt, desăvârşita mea umilire sau sfântul locaş pe care 
îl aştept. Aici nu mai pot să analizez ce s-a petrecut cu mine. 
M-am supus unui avânt străin şi irezistibil! Nu mai ştiu să 
spun dacă am lucrat sau nu din propriile mele resorturi. 
Iubite duhovnice, dacă mi-ai fi fost aproape, aş fi alergat 
fără întârziere să-ţi spun totul, să te rog să cercetezi 
adâncurile conştiinţei mele şi să-mi dai poruncile tale 
duhovniceşti. Îmi ziceam: voi aştepta, rugându-mă 
neîncetat lui Dumnezeu,  destăinuirile viitorului şi 
verificarea nesiguranţelor mele de azi. 

Au urmat câteva zile, în care au trecut pe dinaintea mea 
trei sute, patru sute de spoveditori. Se apropiau zilele 
Crăciunului şi vedeam cu bucurie că dorinţele mele sunt pe 
cale de îndeplinire. Mă înţelesesem cu colegii mei de la 
biserica vecină să spovedesc în biserica lor 3 - 4 ore în 
fiecare după-amiază, şi discutasem cum vom împărtăşi în 
ziua de Crăciun pe cei aleşi. 

Eu susţineam că trebuie să dăm acestui fapt proporţiile 
unei manifestări bisericeşti. Voiam să-i strâng pe cei 
pregătiţi la porţile unui atelier, şi de acolo, sub conducerea 
mea şi cântând cântece învăţate în serile noastre de 
predică, să-i aduc în procesiune solemnă înaintea sfântului 
altar. Colegii mei, preoţii vecini, se sfiau de atare 
manifestare şi propuneau alte modalităţi. Am stăruit, am 
căutat să-i fac să priceapă punctul meu de vedere, dar 
zadarnic! Nu era întâia oară când întâlneam în calea mea 


copaci trântiţi şi gropi săpate tocmai de fraţii mei cei între 
Cristos. 

Mai mult decât atâta, am fost nevoit să renunţ şi la 
adunarea laolaltă a celor ce urmau să primească sfintele 
taine. I-am împărţit în trei grupe: unul pentru biserica unde 
spovedeam şi alte două pentru două biserici mai depărtate. 
Dumnezeu, însă, îmi păstra o mângâiere pe care nu 
îndrăzneam s-o întrevăd. Ceva mai înainte de ziua de 23 
decembrie - ziua vacanței şcolare, a pomului de Crăciun şi 
a darurilor pentru copii - Roxana mă vesteşte că voi prezida 
în şcoala predicilor mele de seara o sărbătoare închinată 
elevilor săraci. 

Într-adevăr, funcţionarii lui Atanasie Ceaur au adus în 
sala cea mare a şcolii un brad înalt până în tavan şi l-au 
împodobit cu lumânări, cu ghirlande şi cu jucării. lar la 
picioarele bradului au aşezat metodic o sută de flaneluţe, o 
sută de cuşme de flanelă şi o sută de perechi de ghete. 
Osebit de toate acestea, au mai adus o mulţime de lucruri 
de mâncare - pesmeţi, conserve şi diferite fructe. 

M-am bucurat din toată inima. Stejarul bogăției mândre 
şi avare începea să hrănească, sus, în vârf, vâscul săracilor 
şi al milosteniei! 

S-au petrecut toate cu bună rânduială şi cu creştinească 
voioşie. Am avut grijă din timp să fac lista copiilor săraci pe 
care era să-i îmbrace Moş Crăciun şi am potrivit lucrurile 
aşa ca să nu am nemulțumiri şi inimi zadarnic jinduite. Dar 
lumina şi podoaba serii de Ajun a fost ivirea Roxanei, între 
Bujor şi Lia, escortaţi de Frau Helen Hempel. 

A fost o seară de care şi astăzi îmi aduc aminte cu suav 
freamăt sufletesc. Adâncurile sălii erau pline de ascultătorii 
mei obişnuiţi. În mijloc stătea drept, din podea până la 
lămpile electrice ale tavanului, bradul cu braţele largi şi 
împodobite. Împrejurul copacului străluceau, extaziaţi, 
ochişorii a o sută de copii din mahala, iar în spatele lor 
stăteau - încovoiaţi, trenţăroşi şi înmărmuriţi - bunicii şi 
bunicile, 


Am deschis gura în această adunare smerită şi plăcută 
Domnului şi am rostit nu o cuvântare ocazională, ci o 
predică de Crăciun: „fericiţi cei cu inima curată, că aceia 
vor vedea pe Dumnezeu!... cum l-au văzut păstorii din 
Betlehem, cum l-au văzut cei trei crai de la Răsărit, cum l- 
au văzut Simeon şi Ana şi cum îl vedem şi noi în seara 
aceasta... 

Aş fi vorbit mult, aş fi vorbit ceasuri întregi. O sete sfântă 
de lacrimile mele, de lacrimile ascultătorilor mei, de 
lacrimile Roxanei ardea inima mea şi-i dădea puteri de 
zguduitoare persuasiune. Un avânt de negrăită frenezie, 
dornică deopotrivă şi de stăruința în slujba către fraţi şi de 
definitiva eliberare, deschidea sufletul meu spre Domnul, ca 
pe ferestrele unei sere imensitatea mării. Era ceva 
asemănător cu misteriosul suspin al apostolului Pavel în 
Epistola a doua către Corinteni (5, 4): 

„Noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi 
de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne 
îmbrăcăm cu cealaltă, pe deasupra, aşa încât ce este 
muritor să fie înghiţit de viaţă.” 

După predică am cântat cu copiii cântecele de Crăciun şi 
am pornit să împart darurile aşteptate. Când copilaşii au 
prins să treacă unul câte unul prin faţa bradului şi să-şi ia 
fiecare legăturica destinată, Roxana s-a strecurat uşor şi a 
plecat. 

A doua zi am ţinut predică din amvon, am vorbit despre 
sfânta euharistie!2* şi despre fericirea de a o primi, şi am 
primit-o eu însumi, cu suprema comoţiune pe care m-ai 
făcut s-o cunosc în anii uceniciei mele. Chiar în ziua de 
Crăciun am primit o telegramă de acasă. Mama mă chema 
degrabă în satul meu natal, fără niciun fel de explicare. 
Cunoşti, iubite duhovnice, sufletul acestei femei sfinte, 
întâmplările, durerile şi toată viaţa ei, şi nu este nevoie să-ţi 
mai vorbesc de ea. M-am gândit: să dea Dumnezeu să nu fie 
bolnavă, ci să fie numai şi numai dornică să-şi revază 
feciorul şi să facă, împreună cu el, sfintele sărbători. 


M-am prezentat şefilor mei bisericeşti, cum cere pravila, 
şi le-am cerut câteva zile de concediu. M-am prezentat apoi 
Roxanei şi lui Atanasie Ceaur şi le-am spus: 

— Plec până la 2 - 3 ianuarie, dar plec numai cu trupul. 
Cu sufletul sunt mereu lângă dv., şi îndeosebi sunt înaintea 
Mântuitorului, pe care îl rog stăruitor să ne dăruiască, în 
anul care vine, prin mâna fericiţilor ctitori Atanasie şi 
Roxana, marea noastră mângâiere: biserica acestui cartier 
de oropsiţi! 

Am străbătut trecătorile Carpaţilor într-o după-amiază 
fumurie şi glacială. Toţi brazii aveau chiciură în plete. Toate 
torentele se prefăcuseră în ţurţuri şi în stâlpi de sare. Omăt 
adânc căptuşea fundul văilor, învelea pajiştele dintre 
culisele pădurii şi crea fagilor, scuturaţi de frunză, un fel de 
ipostază albă, un fel de frate geamăn, trup lângă trup, de la 
trunchiul repetat în alb, până la ramurile cele mai fine şi 
mai întortocheate - reproduse aidoma. lar după această 
măreție a munţilor prăpăstioşi, zbârliţi şi proptiţi de ceruri, 
iată, din ce în ce mai largă, perspectiva mănoasei câmpii a 
Braşovului! În ora aceea crepusculară dormea tihnită, sub 
linţoliul de iarnă, păstrând la sânul ei comoara şi nădejdile, 
sămânţa şi binecuvântările verii ce era să vie. Pe câmpia 
aceasta am deschis ochii mari de copil, am trecut cu bietul 
tata pe jos şi în căruţă, am strâns primele mănunchiuri de 
bujori şi de aglici, ca să le aşea la icoana Sfintei Fecioare 
din biserica noastră! 

Mulţumind lui Dumnezeu, am găsit pe mama sănătoasă. 
Mă chema fiindcă i se făcuse dor de înstrăinatul ei de fecior 
şi voia să-l mai vază o dată, măcar acum de Anul nou, 
slujind în biserica părinţilor, alături cu preoţii din sat. I-am 
făcut toată voia, am liturghisit împreună cu bătrânul meu 
catihet din anii claselor primare şi am ţinut în auzul 
norodului, adunat din cele $Şapte-Sate, un cuvânt de 
învăţătură. 

Am trăit aci, în această lume sănătoasă şi ţărănească, o 
săptămână de viaţă atât de nouă, că mi se părea că este 


întâia oară când dau cu ochii de cele Şapte-Sate. Simţeam 
cu o intensitate surprinzătoare că sunt un dezrădăcinat! Nu 
mai eram feciorul de ţăran plecat din câmpia Braşovului la 
vârsta de zece ani. Eram un orăşean crescut în sărăcie, în 
umilinţă şi în răzvrătire, ars de dogoarea marilor şi 
infernalelor cuptoare sociale, aşa cum ard de sub zidurile 
oraşelor babilonice. Ascultam şi observam pe mama, pe 
câteva rude bătrâne (venite să mă vază), pe vechi prieteni 
din copilărie, şi constatam cu mirare adâncă depărtările 
dintre suflet şi suflet. Ce psihologie agrestă! Ce ritm domol 
şi invariabil! Ce lume rămasă la un singur anotimp 
sufletesc! 

Mă gândeam la ivirea în Corint şi la luptele sf. Pavel. Mă 
gândeam la oceanul de patimi, de păcate şi de idolatrie pe 
care trebui să-l înfrunte, aci, în metropola Ahaei, aprigul 
corăbier al Domnului. Dar cum ar fi putut să intre el, cu 
corăbiile mântuirii, pe care le comanda, nu în Corintul cel 
cu două porturi, ci în pârâiaşele care se scurg din Carpaţi şi 
spală cele Şapte-Sate? 

Am ieşit, într-o zi luminoasă şi cu totul învelită în linţoliul 
iernii, afară din linia locuinţelor. Era pârtie bună şi am 
putut să merg departe, spre sura clădire a codrilor. 
Simţeam în mine ceva analog cu senzaţia unui gospodar 
care şi-a prefăcut casa şi, din cât era mai înainte, a făcut-o 
de două ori mai largă şi mai înaltă. Simţeam în mine 
adâncimi şi rezonanţe pe care nu le dovedisem până aci. 
Peisajul de iarnă care se desfăşura sub ochii mei, în soarele 
oblic şi purpuriu, mă fermeca dincolo de normele mele 
obişnuite. Niciodată columnele tremurătoare ale fumului 
din coşuri nu mi se păruseră atât de pline de alean ca în 
ziua aceea. Niciodată dalba şi încremenită ondulaţie a 
troienelor zăpezii nu mă găsise atât de simţitor. Şi niciodată 
coama sură a leilor carpatini, tolăniţi spre miazăzi, sub 
cerul de cristal albastru, nu mă înduioşase atât de adânc, 
atât de stăruitor ca în ora aceea! 


Eram un altul. Izvoare noi şi neaşteptate sunau în pieptul 
meu în faţa acestei privelişti, atât de des contemplate şi 
totuşi atât de puţin înţelese, în zilele neştiutoarei copilării şi 
mai încoace, în zilele vacanţelor şcolare. Am dormit atâţia 
ani! Eu n-am simţit până acum fiorul gliei învelindu-se în 
această hermină a cerului! Eu n-am cunoscut până acum 
taina şi puterea acestor muguri, care biruiesc, în aşteptarea 
lui april, îngheţul şi mânia lui ianuarie. Unde am fost atâta 
vreme de n-am văzut niciodată cum cresc codrii de argint, 
cum cresc stâncile cărunte sub pologul zărilor de miazăzi! 

— Un pârâu - pârâul în care mă scăldasem de atâtea ori 
în copilărie - scria în câmpul de omăt meandrele lui negre. 
Am privit în unda cristalină, am văzut verzile şuviţe de la 
fund jucând în ritmul fluid şi mi-am adus aminte de oglinzile 
şi de boschetele exotice din palatul Roxanei. Cuvintele 
Sibilei către Eneea (Eneida, cartea VI, 51—52) mi-au sunat 
în suflet ca un clopoțel liturgic: 


„„„ressas în vota precesque, 
„„cessas?110)- 


Cu adevărat intârziez cu făgăduinţele şi cu rugăciunile 
mele!... Ce fac eu aici? Pierd vremea!  Porunca 
Mântuitorului mi-a hotărât o lume, un teren de luptă şi o 
operă precisă, pe care nu pot să le pierd din vedere niciun 
minut. Adio, Carpaţi cărunţi! Adio, pârâul copilăriei mele! 
Adio, loc de tihnă părintească şi ţărănească! Nu. Cei teferi 
au nevoie de doftor, dar cei bolnavi! 


XIII 


A TREIA ZI DE ANUL NOU M-AM 
înapoiat în capitala zgomotoasă, colcăitoare şi impie. Acasă, 
pe masa mea sărăcăcioasă, am găsit, între altele, preafina 
carte de vizită a d-rei Debora Simon, cu câteva cuvinte de 


urare şi cu îndemnul: „Vino pe la noi în orice zi la ora 
ceaiului. Vei bucura mult şi pe tată, şi pe fiică.” 

Această potrivire, „şi pe tată, şi pe fiică”, mi s-a părut din 
partea acestei inteligente şi frumoase fiice a lui Israel o 
subtilă şi măgulitoare asonanţă la credinţa mea creştină şi 
poate la unele locuri din Epistola întâia a sf. loan 
Evanghelistul. Nu uitasem deloc pe bancherul Simon. De 
când aflasem că locul viran, unde vedeam înflorind 
mânăstirea mea, este proprietatea acestui evreu, mă 
întrebam cu fiori: când şi cum va săvârşi Domnul minunea 
lui cea nouă? 

M-am dus la palatul lui Atanasie Ceaur, am complimentat 
pe stăpâni de Anul nou şi am dăruit elevilor mei Bujorel şi 
Lia câte o carte cu poveşti în icoane. După oboselile şi 
durerile din Ajunul Botezului - o parohie de cocioabe, 
cercetată de un preot cu buzunarele goale - am vestit pe 
milionarul Simon că viu să-l văd. 

Iubite duhovnice, stăruiesc de câteva zile asupra unor 
împrejurări poate neglijabile din tabloul sufletesc pe care 
voiesc să ţi-l înfăţişez, căci, pe lângă mărturisirea durerii 
mele, îmi dau seama să simt şi îndemnul unui examen 
general. Ucenicul ar voi să dovedească învățătorului său că 
în viaţa pe care a început-o, ca preot şi ca ostaş al Domnului 
a căutat neîncetat să-şi aducă aminte şi să traducă în faptă 
lecţiile şi pildele din şcoală. Cu devotament şi cu intimă 
satisfacţie, mi-am apărut mie însumi, în calea grea pe care 
merg de când ne-am despărţit, ca un credincios care se 
întoarce de la biserică în noaptea învierii, ocrotind cu silinţe 
şi cu precaţiuni ostenitoare făclioara de Paşte, aprinsă din 
făclia altarului. 

În întâlnirea mea cu familia Simon, şi îndeobşte în toate 
legăturile mele cu evreii, te-am avut model şi pavăză, fără 
niciun moment de şovăială. Concepţia largă, generoasă, 
mângâietoare cu care îmbrăţişezi destinele lui Israel şi pe 
toţi copiii acestui popor excepţional constituie articolul 
neclintit în catehismul sufletului meu. Ca un elev al 


spiritualităţii tale, am intrat în casa evreului Simon şi am 
dovedit, pentru mine însumi, câtă înţelepciune şi câtă 
dreptate implică adevărata iubire de oameni. 

Fireşte că n-am călcat scările de marmură şi covoarele 
bancherului Simon cu mai puţină tresărire şi cu mai puţină 
răzvrătire decât parchetele lui Atanasie Ceaur. În privinţa 
aceasta, deşi nu uit că m-ai dojenit uneori, mă hrănesc cu 
fărâmiturile ce cad de la masa sf. Luca Evanghelistul, şi de 
la masa sf. Vasile, mitropolitul Chesariei Capadochiei... 

Un servitor în livrea m-a purtat printr-un şir de încăperi 
măreţe, pline de picturi, de păduri tropicale şi de oglinzi 
uriaşe, şi m-a scos la uşile unui palat mai mic, apartamentul 
d-rei Debora Simon. 

Am fost primit cu neţărmurită voie bună. Această vioaie şi 
fermecătoare fecioară mi-a  hărăzit câteva ore de 
complicată elevaţie sufletească. Dându-i mâna de bun găsit 
şi privind-o cum ondula în spuma rochiei, îmi ziceam cu 
încăpățânare: Salomeia, fiica Irodiadei! Strângându-i mâna 
la despărţire, mi-am spus şi fericit şi trist: o amica ideală, de 
care viaţa mea va fi de-a pururi stearpă! 

În tumultul acestor ceasuri de spovedanie scrisă, nu am 
nici timp, nici putere să rechem această întâlnire deosebit 
de importantă în urmările ei. Îmi dau seama că d-ra Debora 
voia să schiţeze un plan exact al configurației mele morale 
şi mărturisesc că am ajutat-o din toată inima. Se vedea bine 
că Roxana îi vorbise adeseori despre ideile mele asupra 
poporului biblic, despre convingerile şi aşteptările pe care 
le-ai semănat în inima mea şi în genere despre participarea, 
rezervată nouă, creştinilor, la impunătorul ideal sionisti11+ 
înaintea duhovniciei tale mă despoi de orice merit şi de 
orice originalitate. lot ceea ce vorbisem cu Roxana şi 
confirmam acum în faţa Deborei era floarea lecţiilor de 
odinioară. Ucenicul tău dădea un examen izbutit. 

Aproape întreaga noastră convorbire de trei ore s-a dus 
şi s-a întors printre columnele acestui labirint de azi şi de 
totdeauna: uriaşa problemă a soartei poporului evreu. La 


întrebările şi la mirările Deborei am răspuns cu o masivă 
simplitate: 

— Domnişoară, sunt un elev care-ţi debitează o lecţie, 
învățată cu convingerea că este o lecţie excelentă. Îmi dau 
şi îmi voi da toată osteneala să fiu necontenit la înălţimea 
sufletească a dascălului meu şi să profesez totdeauna, fără 
exageraţie şi fără intime  contraziceri, aceste idei 
generoase. Dacă vrei, însă, să ştii mai mult şi dacă este 
cineva către care poţi să ridici ochii d-tale recunoscători, 
este rectorul şi duhovnicul meu, părintele Veniamin. 

Vădit emoţionată, Debora mi-a spus de mai multe ori: 

— Cucernice părinte, când vei cunoaşte mai de aproape 
pe fiii poporului meu, vei înţelege mai drept emoţiunea 
mea. Sunt mii de ani de când bieţii evrei aşteaptă 
bunăvoința, prietenia şi surâsul neamurilor cu care 
convieţuiesc. Voi fi fericită să privesc şi să ascult într-o zi pe 
misteriosul învăţător de care îmi vorbeşti. Dar sunt fericită 
şi acum că pot să prind în oglinda sufletească a ucenicului 
lumina acestor aştri ai iubirii de oameni. 

Un ceai servit în ceşti subţiri, stropite cu crizanteme, a 
trecut discret, ca nişte lanuri aurii, pe sub nourii plini de 
freamăt ai convorbirii noastre. De câteva ori am încercat să 
vorbesc de alte lucruri. Bancherul Simon era atent de 
dimineaţa până seara la roata maşinii lui financiare. 
Regreta că n-a putut să mă aştepte şi mă ruga să nu iau în 
nume de rău absenţa lui. Dintr-o pornire care mă 
surprindea pe mine însumi, am voit s-o fac pe 
interlocutoarea mea să vorbească despre Roxana. 

— De când cunoşti pe doamna Ceaur? Aţi fost colege de 
şcoală? 

— Am învăţat în acelaşi institut, fără să fim colege. 
Roxana e ceva mai mare decât mine. Ne leagă însă o veche 
şi trainică prietenie. Preţuiesc şi iubesc pe Roxana pentru 
inima ei francă şi lipsită de prejudecăţi. 

— Sunt cu totul de părerea d-tale. D-na Ceaur inspiră o 
caldă încredere şi face fericiţi pe cei ce trăiesc în preajma 


sa. 

— E un suflet mare. E o eroină necunoscută. Cu cât 
pătrund mai adânc în intimitatea vieţii ei, cu atâta o admir 
şi o ador mai pătimaş. 

— Apropierea şi tovărăşia dv. mă interesează şi mă îmbie 
ca un simbol. Pe puntea mistică şi - pentru majoritatea 
credincioşilor - din nefericire invizibilă, care leagă cele 
două Testamente, vă văd, de când vă cunosc, întinzând 
braţele una către alta şi surâzând. 

— Părinte Pavele, eşti nu numai un preot, dar şi un poet 
al păcii dintre fraţi... „O, cât este de bine şi cât e de frumos 
când fraţii locuiesc împreună!”... 

— Domnişoară, sunt infimul închinător al celui ce a făcut 
din salutul naţional evreiesc cheia de boltă a sufletelor 
noastre: Pace vouă! 

M-am ridicat, gata de plecare. Debora şi-a împreunat 
mâinile într-un gest nevinovat şi atingător. 

— O, părinte Pavele, cum să acopăr, cum să scuzez, să 
răscumpăr în ochii d-tale de apostol al Evangheliei şi al 
săracilor insolenţa acestei case de bancher?... Şi pare că 
voi, răsturnând nu ştiu ce ezitare, să mai spună ceva. Dar se 
opri deodată. Lăsă o clipă braţele jos şi le uni din nou: Ie 
rog mult dă-mi voie să suprim astă-seară, dintre casele 
noastre, pentru d-ta, depărtarea, cerul rece şi posomorât, 
zăpada terfelită şi pornită să se topească... le aşteaptă la 
scară maşina mea şi înăuntru un buchet de crini de 
Florenţa, pentru icoana cea mare din chilia d-tale. 

Am plecat, aiurit şi furnicat de o fericire serafică. Icoana 
cea mare, pe care Debora, în lipsa mea, o văzuse la mine 
acasă, era icoana pururei Fecioare! 


XIV 


DUPĂ O SĂPTĂMÂNĂ, UN FUNCŢIO- 
nar al Băncii Simon vine să-mi comunice, din partea 


stăpânului, că sunt aşteptat la bancă. Discret, ceremonios, 
aproape tainic, bancherul îmi spune, în biroul lui cu uşi 
duble şi înăbuşite: 

— Preacucernice-părinte, fata mea, Debora, e încântată 
de vizita pe care i-ai făcut-o. Spre multa mea părere de rău, 
n-am putut să rămân acasă în seara aceea. E o mare 
mângâiere pentru noi, evreii, când întâlnim, printre 
neevrei, prietenia şi simpatia de care suntem atâta de 
lipsiţi... Şi mângâierea este şi mai mare când miniştrii 
bisericii creştine îşi aduc aminte de începuturile noastre 
comune şi ne tratează cum şi merităm, ca urmaşii lui 
Abraham, ai lui Isac şi ai lui Iacov... Bătrânul era mişcat. O 
adiere caldă şi îmbujorată trecea peste faţa lui de 
pergament. Preacucernice părinte, te-am auzit în casa 
amicilor noştri Atanasie şi Roxana Ceaur vorbind despre 
proiectul sfânt ce ai, să ridici, în cartierul lor, o catedrală... 
Să-ţi ajute Dumnezeu să-ţi vezi visul împlinit! Dar 
Dumnezeu lucrează prin noi, bieţii oameni, şi oricât de 
nevrednici suntem, el face din noi solii şi colaboratorii săi. 
Am în parohia d-tale, lângă proprietatea Ceaur, un loc viran 
imens. O mânăstire întreagă ar încăpea, în el... Domnişoara 
Debora Simon închină şi dăruieşte acest loc viitoarei d-tale 
opere religioase şi umanitare. 

M-am ridicat din fotoliu şi am venit spre bancherul evreu. 

— Adevărat, domnule Simon, adevărat?!... 

Şi am rămas amândoi fără de grai. 

— E atât de frumoasă ofranda d-rei Debora şi atât de 
mărinimos consimţământul d-tale!... Apoi, după altă clipă de 
tăcere: Domnule Simon, sunt preot şi vistiernic al 
binecuvântării. Dă-mi voie să te îmbrăţişez! Dumnezeu- 
Tatăl, 

Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacov, să-ţi ţie 
veşnic seama de jertfa pe care i-o aduci!. 

Ne-am aşezat la loc în fotolii, 

— Cucernice-părinte Pavele, această ideală afacere care 
ne încălzeşte are şi o parte pământească... Banca Simon 


vinde părintelui Abel Pavel terenul în cestiune cu această 
suprafaţă, cu aceste vecinătăţi şi cu atâta preţ... lată aici, 
pe birou, tot dosarul. Actul de vânzare e făcut, toate taxele 
sunt plătite. Mai rămâne un singur lucru: să ne prezentăm 
împreună la secţia de notariat şi să semnăm în faţa 
magistratului. 

Până seara, am scris şi am trimis d-rei Debora această 
scrisoare; 


„Mi-ai hărăzit a doua zi de fericire din viaţa mea... Cea 
dintâi a fost ziua când am primit darul sfintei preoții. A 
doua e aceasta, când mâna d-tale providenţială însemnează 
cu linii de flacără, pe peretele aşteptărilor mele captive, 
hotarele sfintei opere aşteptate! Scumpă domnişoară 
Debora, ce-aş putea să cred şi să mărturisesc decât că 
Dumnezeu te-a trimis în calea mea?... Servitorul lui 
Abraham, la fântâna de sub cetatea lui Nahor privind pe 
Rebeca, sprintenă şi frumoasă, cum îi adapă cămilele, este 
mai puțin fericit decât mine când te privesc pe d-ta cum 
adăpi visurile şi idealul meu! 

Fericirea mea mă copleşeşte şi destoinicia mea de a-ți 
mulțumi e risipită şi năucă. Dacă darul d-tale ar fi pentru 
mine, cetățeanul cu carnet de identitate şi cu stat personal 
la unul din ministere, poate că m-aş pricepe să-ți 
mulțumesc. Dar domnişoară Debora, darul d-tale trece pe 
deasupra capului meu uimit şi ajunge acolo unde nu pot să 
te însoțesc decât în genunchi şi cu inima tumultuoasă... 

Poţi să-ţi închipuieşti o confuziune mai dulce şi mai 
proprie să se topească în lacrimi decât a mea?... O, scumpă 
binefăcătoare, ce să fac, cum să mă mişc, ce să substanţiez 
din noianul de simţiri şi de gândiri care trec în furtună 
printre Sion şi Colina-Fericirilor?... 

Deşi, omeneşte, suntem la începutul cunoștinței noastre, 
d-ta ai răzbătut departe în plaiurile şi în tainele inimii mele. 
Iți sunt dator ceasuri lungi de convorbire şi de confruntare 
sufletească... Văd zile viitoare în care voi căuta să întorc 
măcar în parte farmecul de primăvară mistică pe care - o, 


Strâănepoată a Sulamitei! - l-ai revărsat astăzi sufletului 
meu. 

Vino într-o seară la amica d-tale, vino la Roxana, ca să ne 
bucurăm laolaltă de sfânta-ţi inspiraţie! A, nu încă nul... Să 
descoperim Roxanei mai târziu darul ce mi-ai dăruil... 
Trebuie să mă ajuţi să potrivesc lucrurile cu oarecare 
abilitate şi spre folosul sacrei cauze urmările. Te rog, nu 
divulga nimic Roxanei din această fericită taină. Să mai 
aşteptăm... 

Voiesc ca scrisoarea aceasta să-ți sosească Chiar astă- 
seară. Îţi scriu de lângă crinii, încă fragezi, care îşi menţin 
locul de onoare voit de d-ta. O, domnişoară Debora! Să 
cutez astă-seară să interpretez solia acestor flori, în 
rugăciunea mea, la jilțul împărătesei cerului? 

Darnică şi nobilă Debora! Ridica-voi aceşti crini spre 
icoana Preacuratei - ca o «menora» cu înţeles cu totul nou 
- Şi-i voi lăsa, luminând binecuvântare şi iubire, în pridvorul 
din care stăpâna mea va privi, în noaptea aceasta, somnul 
d-tale de fecioară!” 


XV 


IATĂ CUM, IUBITE PĂRINTE, AM 
ajuns, la începutul primăverii, proprietarul marelui teren pe 
care vedeam, în înfrigurarea aşteptării, năluca mea cu cruci 
de aur. Locul viitoarei mânăstiri laice îl aveam! Ileşisem din 
haos! În universul proiectelor mele nebuloase şi arzătoare, 
salutam un punct de condensare şi de siguranţă! 

Am avut norocul să descopăr că unul din prietenii mei din 
copilărie a ajuns arhitect şi lucrează sub conducerea unui 
maestru celebru, consilier tehnic al sfintei mitropolii. Am 
limpezit cu acest amic, în câteva seri de consultare, 
viziunile mele şi am stabilit viitoarea ordine de lucru. 

Întâi, după multă rezistenţă din partea mea, am primit să 
croim şi să ridicăm numai sfântul locaş, lăsând deocamdată 
la o parte chenarul chiliilor pentru săraci. Eu aş fi voit să 


crească paralel şi biserica, şi pătratul împrejmuitor. Amicul 
arhitect mi-a dovedit că trebuie să mă supun şi bunului- 
simţ, şi necesităţilor clinice. A doua cestiune, în care m-am 
arătat foarte dârz şi n-am cedat aproape nimic, a fost: ce 
înfăţişare va avea sfânta mea biserică? Specialistul meu mi- 
a arătat zeci de siluete şi de planuri. Mi-a propus un tip 
original, visat de el, şi alte tipuri, directe sau combinate, din 
cărţile şi din experienţa lui arhitectonică. 

Am rămas încăpățânat şi simplist ca un popă de la ţară: 
vreau ca biserica mea să semene aidoma cu sfânta 
Mitropolie de lângă Camera deputaţilor! 

Am discutat în lung şi în lat. N-am vroit să aud nimic şi 
am biruit ezitările şi obiecţiunile arhitectului. Acest sfânt 
locaş mi-este mai drag decât toate celelalte pe care le-am 
văzut până azi în ţara noastră. Voiesc ca biserica visurilor 
mele să reproducă întocmai, sau cât mai apropiat cu 
putinţă, glorioasa noastră catedrală metropolitană. 

Amicul meu s-a legat să-mi facă toate planurile şi toate 
studiile necesare, ţinând seamă cu tot dinadinsul de voinţa 
mea şi silindu-se să-mi copieze - poate cu oarecare 
reducere - catedrala iubită. 

Am mers mai departe: am locul trebuincios. Voi avea pe 
hârtie înfăţişarea şi măruntaiele viitoarei biserici. Presupun, 
aştept ca Atanasie Ceaur şi Roxana să pună la mijloc 
milioanele necesare pentru marea izbândire. În ce condiţii 
juridico-bisericeşti încep eu această operă? Atanasie Ceaur 
şi cu mine suntem ctitorii sfântului locaş şi ai viitorului 
întreg aşezământ. Ne găsim într-o situaţie specială - foarte 
cunoscută în vremile de aur ale bisericii — şi consfinţită de 
novelele împăraţilor bizantini şi de ştiinţa canoniştilor. ,... 
Dreptul ctitoricesc s-a ivit în biserica creştină atunci când 
unii creştini cucernici au început să zidească din averile lor 
sfinte locaşuri, să le înzestreze cu tot ce este necesar 
pentru serviciul divin şi să ia asupră-le toată grija pentru 
întreţinerea clerului deservent la bisericile făcute de ei”... 


Dar cu cât creştea în mintea mea claritatea canonică a 
viitoarei noastre situaţii, cu atâta înţelegeam mai bine 
temeritatea aşteptărilor şi planurilor mele! lată-l pe 
Atanasie Ceaur ctitor preacreştin! Vezi-l luând asupra 
grumazilor săi bine hrăniţi jugul drepturilor şi al datoriilor 
prevăzute în Novela 123 a lui Jastinian! Închipuieşte-ţi pe 
acest industriaş, rece şi ateu, iscălind în faţa î.p.s. sale 
mitropolitului actul ctitoricesc de a întreţine, el şi urmaşii 
lui, de a asigura şi de-a perpetua în biserica zidită sfânta ei 
podoabă, regularitatea sfintelor servicii şi plata 
personalului clerical!... 

Totuşi, proiectul meu trebuia conceput şi prezentat ca o 
fundaţie  ctitoricească. Aveam nevoie de o completă 
simplificare în formă şi în fond şi de o urgentă traducere în 
faptă. Şeful meu bisericesc - clarvăzător şi practic — 
trebuie să fie cucerit prin preciziunea şi simplicitatea 
concepţiunii mele. Nu putea să şovăiască şi să nu-mi aprobe 
planurile prezentate odată ce ele reproduceau întocmai 
catedrala metropolitană. Şi iarăşi - gândeam în capul meu - 
n-avea cuvânt să mă supună la nicio carantină de niciun fel 
odată ce opera propusă era o ctitorie apărată de străvechile 
drepturi şi libertăţi cunoscute dreptului bisericesc. 

Mergeam cu îndrăzneala mea şi mai departe şi-mi 
ziceam: Dumnezeu va avea grijă de jertfa sa! Eu ard de 
nerăbdare de a începe! Ce va fi a doua zi, ce surprize voi 
avea, ce prăpăstii sau ce munţi va trebui să înfrunt: totul stă 
la ştirea şi la mâna stăpânului ceresc. 

O, să văd începutul! Să văd adunate pe teren piatra, 
cărămida şi câte mai trebuie! Să văd şanţurile săpate şi ziua 
pietrei fundamentale! Dar deocamdată nu era sigur şi 
câştigat decât locul pe care vâlvorea imaginara mea 
ctitorie! 


XVI 


SE APROPIA POSTUL PAŞTELUI. M- 
am hotărât, într-o zi, să mă duc să cercetez, unul câte unul, 
pe musafirii lui Atanasie Ceaur, care îmi spuseseră că am la 
ei uşa deschisă. Am vizitat pe primar, pe diplomatul în 
retragere şi chiar pe soţii ziarişti. N-am făcut rău. Afară de 
oarecare informaţii asupra lumii şi doctrinei teozofice, am 
recoltat preţioase ştiri asupra situaţiei politice şi îndeosebi 
asupra treburilor amicului comun Atanasie Ceaur. 

Marele industriaş era răsfăţatul norocului. Toată lumea 
credea că, la o apropiată şi aşteptată remaniere 
ministerială, el va fi ministru. Partidul din care făcea parte 
era încântat de serviciile şi sagacitatea lui financiară. 
Primarul mi-a spus ceva mai mult. 

— Sunt impresionat de perseverenţa şi de frumosul d-tale 
entuziasm! Şi îţi mărturisesc că nu mi-ar fi deloc indiferent 
ca, sub primariatul meu, să apară, într-un cartier 
muncitoresc, aşezământul nădejdilor d-tale. Îţi făgăduiesc 
că îţi voi da şi eu ceva. Dar ideea cea fericită şi mândria 
partidului meu ar fi ca Atanasie Ceaur să facă gestul 
nemuritor. Află - pentru moment, numai ca duhovnic - cum 
că amicul nostru a câştigat acum, în urmă, într-o afacere 
absolut onestă, o cotă personală de câteva zecimi de 
milioane. 

Ştirea aceasta a fost pentru mine hotărâtoare. Atanasie 
Ceaur va trebui să dea zeciuială din uriaşul lui câştig şi să 
înceapă zidirea bisericii. Am zorit pe arhitectul amic să-mi 
termine planurile şi devizul lucrării, şi când le-am avut în 
mâna mea am cerut acestui Goliat al banului o audienţă la 
birou. 

Din această întâlnire - în felul ei un duel misterios - era 
să iasă un înfrânt şi un biruitor! Nu cer pentru mine nimic. 
Dumnezeu din ceruri citeşte în inima mea ca într-o carte! 
Am sugrumat freamăt, emoţii, sfiiciune... şi am stat dârz în 
scaunul în care aşteptam să-mi vie rândul. 

Am rămas singuri. 


— Domnule Ceaur, vă rog să-mi dăruiţi un sfert de oră de 
convorbire între patru ochi. 

Patronul a dat poruncă să nu mai intre nimeni, apoi, cu o 
bunăvoință pe care persoana lui, antipatică din născare, nu 
putea s-o facă persuasivă, mi-a spus că e atent. 

— Viu să vă aduc o veste bună şi nădăjduiesc, o adevărată 
bucurie. Vă rog citiţi acest document. 

l-am pus sub ochi actul prin care Banca Simon îmi 
vânduse terenul din apropiere. 

Atanasie Ceaur şi-a plimbat ochelarii, încet şi impasibil, 
pe toate paginile documentului, mi l-a restituit şi a zâmbit 
funebru: 

— Simon nu are secrete faţă cu mine... Am ştiut la vreme 
darul pe care ţi l-a făcut impulsiva şi idealista d-ră Debora... 

Mi-am stăpânit greu mirarea şi m-am gândit: e tare ca 
Goliat! 

— Nu te mira. Cucernice părinte Pavele. Simon este 
colegul şi tovarăşul meu. 

— Domnule Ceaur, n-am voit şi n-am venit să vă minunez 
cu această primă izbândă a mea. Am venit să vă declar cu 
simplitate: iată aici terenul aşezământului pe care îl aştept! 
Daţi-mi acest aşezământ! Daţi-mi, mai întâi, biserica din 
centru! 

— Părinte Pavele, nu-ţi mai iau în nume de rău această 
vioiciune şi această frenezie de convingeri, fiindcă mi-ai 
dovedit că poţi face minuni, dar mie dă-mi voie să fiu mai 
molâu şi mai tembel decât d-ra Debora... 

— Ziceţi mai bine, domnule Ceaur: dă-mi voie să fiu om 
cu scaun la cap şi stăpân al realităţilor. 

— Fie şi aşa, dacă vrei!... 

— Cu claritate şi cu răceală, vorbesc unui maestru al 
situaţiilor clare... 

— Vorbeşte. 

— M-am mirat adineaori că îmi ştiaţi secretul. Dar dv. să 
nu vă miraţi că şi eu, la rândul meu, ştiu câteva din 
secretele dv. Găsesc, domnule Ceaur, că în ceasul de faţă 


interesele dv. pământeşti şi politice se întâlnesc amical cu 
interesele mele apstoleşti. 

— Mi-a spus şi primarul acelaşi lucru. Probabil că ai 
vorbit cu el, sau cu socru-meu, Trandafirescu, care cugetă 
la fel... 

— Domnule Ceaur, sunt încântat! Asta însemnează că 
prin două galerii diferite, săpate una la apus şi alta la 
răsărit, ne apropiem, încet şi sigur, unul de altul şi că, 
mâine-poimâine, unificăm tunelul care-a răzbit trecătoarea 
Simplon! 

— Dragă părinte, opera pe care o iei termen de 
comparaţie a fost lung şi metodic pregătită de specialişti, de 
ingineri, de geologi. 

— Opera la care vă chem colaborator pogoară din cer, ca 
intenţie şi finalitate, dar trebuie să treacă prin mâna 
aceloraşi pregătitori specialişti. 

— Aşadar, ne trebuie studii, planuri, devize, demersuri, 
aprobări... 

Am deschis ghiozdanul pe care îi ţineam pe genunchi şi 
am scos din el dosarul pregătit: 

— Domnule Ceaur, aci stă în nuce!1% toată opera noastră. 
Veţi vedea aici planurile viitoarelor construcţii, veţi vedea, 
aproximativ, care este jertfa pe care v-o cere cel ce v-a 
dăruit viaţă, sănătate, avere şi slavă... Veţi vedea, mai 
departe, sub ce formă, comodă şi scurtătoare de discuţii, 
cerem chiriarhiei aprobarea întreprinderii noastre. 

— Asta e ceva. Asta însemnează că ştii să aterizezi cu 
îndemânare! Bine, bine... Lasă-mi dosarul câteva zile, ca să- 
l studiez cu toată luarea-aminte, pe care o reclamă această 
cestiune, de aci înainte... interesantă. 

— Binecuvântată şi cerească, domnule Ceaur! 


XVII 


GRIJA, DEMERSURILE ŞI LUCRĂ- 
rile preparatorii pentru concretizarea planului meu nu mă 
dispensau nicio zi de celelalte îndatoriri. Stabilisem cu 
severitate orele serviciului pastoral şi continuam 
conştiincios, ca un bun învăţător, lecţiile mele cu Lia şi cu 
Bujorel. 

O vedeam pe Roxana aproape în fiecare zi, mai ales în 
„clasa” copiilor, unde venea şi rămânea uneori toată ora, 
tăcută şi stăruitoare, la împletit, la brodat ori la cusut. 
Primeam înfăţişarea ei şi, aş zice, mă îmbrăcam sufleteşte 
în această înfăţişare ca într-un vestmânt regal la nu ştiu ce 
slujbă de ministru oriental într-o ţară a basmelor şi a 
soarelui... 

Astăzi, când privesc înapoi şi revăd aceste lecţii cu copiii, 
de obicei luminate de chipul de statuă grecească al mamei 
lor, sunt adânc şi jalnic nedomirit asupra neprevederii şi 
opacităţii mele sufleteşti. Priveam ţintă înaintea mea, îmi 
încordam toate puterile, ca în stadion, şi alergam după 
sacra fantomă a închipuirii mele, dar nu mă întrebam 
niciodată dacă avântul şi izvorul energiilor dovedite nu au 
cumva, afluenţi din stratul inconştientului şi autoînşelării. 

Atitudinea Roxanei faţă de mine a fost din prima zi şi 
până la cea din urmă întrevedere de o cuviinţă exterioară 
admirabilă. Totdeauna binevoitoare, totdeauna stăpânită de 
evidenţa că se găseşte înaintea unui preot, totdeauna 
doritoare să asculte şi să înveţe, femeia aceasta ar fi meritat 
să găsească în ucenicul tău mai mult reazim şi mai multă 
consistenţă duhovnicească decât a găsit. 

Plâng şi mă vaiet că această primă încercare pe care ai 
făcut-o cu mine, trimiţându-mă la apostolia de probă, s-a 
isprăvit cu un tainic dezastru. Dar sunt dator să-ţi dau bună 
seamă de toate etapele rătăcirii mele şi să grămădesc la 
tribunalul tău toate elementele acestui proces în care mă 
pierd ca într-o reţea vrăjită. 

Am răspuns Roxanei, zi cu zi, cu o purtare iluminată de 
tot devotamentul meu creştin Mă verificam, mă cercetam în 


oglinda concepţiei iubitoare de omenie în care m-ai crescut 
şi găseam (cu un farmec pe care de-abia acum încep să-l 
suspectez) cum că Dumnezeu caută la jertfa mea ca la 
jertfa lui Abel şi că drumul datoriei are uneori neaşteptate 
despăgubiri. Plecasem în lume ca să câştig inima lui lisus 
Cristos şi să pregătesc emoţionata aşteptare a împărăției 
lui. În ogorul pe care-l munceam şi-l sfărâmam de trei ani 
încoace holda duhovnicească începea să se ridice. Îngăduit 
îmi era - socoteam eu - să mă bucur că stăruinţele şi 
rugăciunile mele au fost primite şi ascultate. 

Apropierea Roxanei chema din adâncurile sufletului meu 
sărbătoare şi melodie. Dar mi se părea firesc ca această 
fiinţă - vădit purtătoarea unui mesaj divin în viaţa mea - să 
aibă pentru mine privilegiul sufletesc pe care i-l acordam. 
Mi-aduceam aminte de Tecla, de Paula, de Eustochium, de 
Melania şi de atâtea alte sfinte femei creştine, ale căror 
îndemnuri, acţiuni şi virtuţi au întărit şi au ridicat până la 
eroism pe mulţi dintre legionarii lui lisus Cristos. 
Convorbirea noastră era pururea închinată ideilor severe şi 
mântuitoare. Roxana dădea pe faţă o preocupare intimă, o 
sete de bună învăţătură, o dorinţă religioasă care ar fi 
cinstit chiar pe un slujitor al altarului. 

E adevărat că dincolo de toată această râvnă didactică, 
dincolo de dialogii noştri teologici, mi se părea că întrevăd 
în sufletul Roxanei umbrele unei taine dureroase. Roxana 
era setoasă de slaba mea ştiinţă despre cele dumnezeieşti 
ca de o apă cerută de un ştiu ce foc ascuns al conştiinţei ei. 
Când am ajuns la bănuiala aceasta, mi-am impus o 
discreţiune desăvârşită şi am încetat să mai insist asupra 
capitolului  mărturisirii. Neapărat era o renunțare 
momentană. Care prefacere sufletească, în numele şi cu 
puterile Mântuitorului, poate fi îndeplinită aici, pe pământ, 
dacă nu expulzăm cu totul, prin pocăință şi prin spovedanie, 
pe omul cel vechi şi putred, ca să facem loc omului pocăit şi 
renăscut? Dar mă observam cu sfântă probitate şi mă 
cenzuram cu asprimea pe care trebuie s-o păstrăm în 


primul loc pentru noi înşine. Dacă într-adevăr femeia 
aceasta se simte despărțită de biserică şi de lisus Cristos 
prin vreun obstacol greu, pe care numai taina mărturisirii 
poate să-l înlăture, rugăciunile noastre unite îi vor aduce 
ziua eliberării. Ar fi un păcat de neiertat din partea mea să 
jignesc sau să bruschez timida evoluţie a unui suflet pornit 
să înflorească florile sfintei spovedanii... 

A doua zi după audiența mea la Atanasie Ceaur şi la 
sfârşitul lecţiei cu copiii, am rugat-o pe Roxana să mă 
asculte câteva minute. 

— Doamnă, am să vă comunic câteva ştiri importante, 

— Am şi eu una, dar importantă pentru mine... 

— M-am prezentat ieri d-lui Atanasie Ceaur şi i-am făcut 
dovada că sunt proprietarul vastului teren viran pe care 
aştept să crească într-o zi mânăstirea Sf. Vasilie. 

— Ştirea nu mai este nouă de multe zile... 

— Vă cer iertare, doamna, că n-am fost eu primul 
vestitor... Mi-e greu să constat că sosesc atât de târziu cu 
informaţiile mele. 

— Din câte mi-a spus d-l Ceaur, reiese, cucernice părinte, 
că aţi lucrat cu înţelepciune. Tăcerea pe care aţi păstrat-o 
acoperea foarte bine toate acele chibzuiri şi pregătiri 
cuvenite lucrurilor serioase. 

— Trebuia să-mi impun această discreţiune. Sunt 
mulţumit că m-aţi înţeles. 

— Dacă am cunoscut un dram de tristeţe, este din altă 
pricină. Aş fi voit să aflu fapta Deborei nu din destăinuirea 
tatălui, ci din confidenţele fiicei. 

— Doamnă, toată vina este a mea!... Am rugat-o în scris 
pe d-ra Debora să fie discretă şi să-mi lase mie dreptul 
divulgării. 

— Atunci şi Debora a tăcut din înţelepciune... 

— Din sfatul meu şi din porunca împrejurărilor. Să ne 
oprim însă asupra faptului în sine. Aştept ca Dumnezeu să 
ne dea semnul hotărâtor că jertfa pe care i-o pregătim e 
dezlegată. 


— Mă voi bucura din toată inima să privesc izbânda 
cucerniciei-tale. 

— Da, cu vorba Sfintei Scripturi: „Acum mântuirea este 
mai aproape de noi decât atunci când am primit credința”... 
Dar stăruința şi lupta noastră trebuie sporite. 

— Sunt, înaintea lui Dumnezeu, care ştie toate, împreună 
luptătoare cu cucernicia-ta. 

— Fiţi mai mult decât atât, doamnă! Fiţi pentru mine 
ceea ce erau filipenii pentru apostolul neamurilor: „bucuria 
şi cununa mea“... 

— Poate, în viitor... Deocamdată, cucernice părinte, te 
aşteaptă un ceas greu. Săptămâna care vine este prima 
săptămână din marele post. Te rog să vii în câteva după- 
amiezi şi să citeşti, în odăiţa cu icoane, rugăciunile 
prescrise. 

— Doamnă, ştiţi prea bine că mă chemaţi nu la o 
corvoadă, ci la o sacră datorie. 

— Nu e numai atâta. Vineri, după rugăciune, vreau, cu 
ajutorul Domnului, să mă mărturisesc... Vino pregătit să mă 
asculţi... 

M-am înclinat adânc în faţa Roxanei. 

— Bucurie mare va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu în 
ziua aceea! 


XVIII 


ÎN ACEASTA PRIMĂ ŞI SFÂNTĂ 
săptămână a marelui post, ca unul care nu am încă „cetate 
stătătoare”, am ajutat pe fraţii mei, preoţii vecini, şi am 
continuat, după-amiază - pe cât cu putinţă era - lecturile 
tipicale în camera cu icoane din palatul lui Atanasie Ceaur. 

Era un paraclis improvizat, fiindcă ziditorii palatelor de 
azi - atât stăpânii, cât şi arhitecţii - sunt cu totul străini de 
ideea că alături de atâtea şi atâtea încăperi una trebuie 
hărăzită sfintelor icoane şi retragerilor cucernice. Roxana 


aduse într-un iatac o parte din odoarele sfinte de sub mâna 
răposatului vlădică Varlaam, crucile şi engolpioanele lui, 
cum şi o colecţie de icoane vechi şi noi. 

În lumina stinsă a acestui iatac, Roxana îşi tăinuia clipele 
ei de reculegere şi de rugăciune. Ziua de vineri a sosit 
pentru mine solemnă şi apăsătoare. Nu mai sunt, de mult, 
la începutul experienţelor şi al carierei mele duhovniceşti, 
dar dacă te-aş fi ştiut cumva în apropierea mea, aş fi alergat 
la duhovnicia-ta şi te-aş fi rugat: „Şovăiesc, sunt slab, ia-mi 
după grumaji acest epitrahil! Ascultă în locul meu 
spovedania Roxanei!...” 

Mă miram eu însumi de această subită şovăială... Mă 
mustram cu asprime şi-mi spuneam: slugi netrebnice 
suntem, dar trebuie să facem ceea ce ni s-a poruncit! Mi- 
aduceam aminte de un cuvânt pe care-l spuneai odinioară: 
înaintea celui ce se confesează, preotul confesor este, de 
multe ori, în aceeaşi situaţie în care se află medicul la patul 
bolnavului de tifos, sau - şi mai grav — soldatul, pe front... 

Îmi făceam o largă socoteală şi-mi ziceam: Dumnezeu 
priveşte cu îndurare spre mine, robul său nevrednic. 
Bogaţii, ca şi săracii, încep să vină, după strădania mea, 
pocăiţi şi setoşi la jgheaburile apei celei vii. 

După-amiază, între lumânările aprinse pe un sfeşnic 
arhaic, am terminat lecturile mele cu Psalmul 90: 

„O, Doamne, lu ne-ai făcut nouă scăpare în neam şi în 
neam. 

Mai-nainte ca să se fi născut munţii şi mai-nainte ca 
pământul şi lumea să fi luat făptură, din veac şi până în 
veac, tu eşti, o, Dumnezeule! Tu întorci pe om în pulbere şi 
zici: întoarceţi-vă voi, fii ai oamenilor! O mie de ani inaintea 
ochilor tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o streajă 
de noapte. 

Tu îi faci să curgă neîncetat; ei sunt ca un somn de 
dimineaţă, ei sunt la fel cu iarba care trece: dimineața 
creşte şi infloreşte, iar seara se veştejeşte şi se usucă. 
Fiindcă mânia ta ne nimiceşte şi năimea ta ne înspăimântă! 


Tu pui păcatele noastre înaintea ta şi greşealele noastre 
cele mai ascunse înaintea feței tale; toate zilele, vieții 
noastre se şterg întru mânia ta, şi anii noştri îi sfârşim ca 
un Suspin. 

Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; la cei mai în 
putere: optzeci de ani: iar ceea ce este mai falnic în ei este 
osteneală şi deşertăciune, căci se duc degrabă şi noi 
zburăm. 

O, de-am cunoaşte străşnicia mâniei tale şi teama de 
aprinderea, iuţimii tale! Învaţă-ne să socotim bine zilele 
noastre, ca să dobândim o inimă înțeleaptă! întoarce-le, 
Doamne! Până când sta-vei departe? Fii îndurător cu robii 
tăi! Satură-ne dimineaţa de mila ta, ca să putem striga cu 
glas de bucurie şi să ne veselim în toate zilele vieții 
noastre. Dă-ne atâtea zile de bucurie câte ne-ai dat de 
smerenie, atâţia ani (de fericire) câţi am văzut de 
nenorocire. Vadă robii tăi împlinirea lucrurilor tale, şi slava 
ta să strălucească peste fiii lor! Și să fie harul Domnului- 
Dumnezeului nostru peste noi! Și fă să sporească lucrul 
mâinilor noastre! Lucrul mâinilor noastre fă-l ca să 
sporească!” 

Am deschis FEvhologiul şi am început serviciul sfintei 
mărturisiri. Există, oare, pe pământ o întâlnire sufletească 
mai mişcătoare şi mai sfânta decât aceasta dintre confesor 
şi penitent? 

Roxana în genunchi, cu capul acoperit de revărsarea 
epitrahilului, mă însoțea smerită şi adâncită, ca o domniţă 
din alte vremuri. Am stat apoi în jeţul lui lisus Cristos şi, ca 
de obicei, din îndemnul: „lată fiule! Cristos stă nevăzut, 
primind, mărturisirea ta cea cu umilință”, am făcut o 
parafrază largă şi pătrunzătoare. 

Am păstrat, de data aceasta ca şi oricând, acea sobrietate 
în întrebări, acea discreţiune a îngerului terapeut, acea 
demnitate a sacrului tribunal despre care mi-ai vorbit de 
atâtea ori şi mi le-ai făcut sensibile în ceasurile noastre 
duhovniceşti. Roxana nu cerea formă şi echivocuri. 


Precisă, clară, categorică, mărturisirea ei pornea dintr-o 
eroică hotărâre de a înfrunta şi a scutura robia păcatului. 
Aveam în faţa mea spectacolul suprem al sufletului care 
trece din întuneric la lumină, în aurora cea mai presus de 
ochiul omenesc şi sub zborul simbolicei Columbe. 

Când Roxana, învăluită şi intim vibratoare ca un clavir în 
stingere, şi-a terminat mărturisirea, am rămas tăcut, cu 
ochii închişi... „Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se 
va da vouă în ora aceea ce să vorbiţi”... 

— Fiică Roxano, stăpânul meu lisus Cristos a ascultat şi a 
primit mărturisirea ta, câinţa ta, zdrobirea inimii tale, 
mântuitoarele tale hotărâri şi avânturi spre viaţa cea 
plăcută lui. lată canonul pe care el ţi-l porunceşte, prin 
mine, sluga lui netrebnică: să te îngrijeşti, să te străduieşti, 
să te lupţi, să nu te laşi odihnei niciun ceas până când nu vei 
vedea alături de casa ta turnurile viitoarei biserici sărutând 
cerul albastru cu crucile lor de aur. Iar la cea dintâi sfânta 
liturghie care se va sluji în biserica ta ctitoricească, eşti 
dezlegată şi eşti slobodă să primeşti sfânta împărtăşanie. 
Dacă în ziua aceea sunt în viaţă şi de faţă, eu îţi voi 
deschide porţile împăratului; dacă sunt departe, aici, pe 
pământ, sau dincolo, atunci urmaşul meu va cunoaşte, prin 
tine, acest testament şi va face cele de cuviinţă. 

După formula sacrosanctă, rostită silabă cu silabă 
- concluzie şi punte către împărăţia cea mai presus de fire - 
am închis gura... ca să n-o mai deschid niciodată către 
nimeni, afară doar către Roxana, la a doua mărturisire, sau 
către lisus Cristos, la a doua lui venire, când însuşi va sta în 
jilţul său şi interimatul nostru se va sfârşi. 


XIX 


VENERATE PĂRINTE, TOATE CÂTE ţi- 
am istorisit până aici mi se par o înceată şi trudită urcare 
pe coastele sfâşiate ale unui munte. Iată, acum suntem pe 


vârful lui. Ne mai rămâne să coborâm. Şi coborârea aceasta 
e bruscă, e nebunească şi dezastruoasă! După spovedania 
Roxanei m-am simţit câteva zile ca într-o vacanţă imprecisă, 
ca într-un fel de subtilă dezlegare faţă de preocupările, de 
obligaţiile şi de tot preţul vieţii mele. Pare că eram în ajunul 
unei călătorii, pe care n-o voiam, dar pe care o ştiam 
inevitabilă şi dizolvantă pentru treburile şi pentru rostul 
meu. Nu-mi dădeam seama ce am, dar socoteam că m-a 
ajuns oboseala lungului meu zbucium sufletesc şi că trebuie 
să-mi dau mie însumi un concediu de câteva zile. Acest 
concediu însă nu atingea lecţiile cu Bujorel şi Lia, şi am 
urmat fără ştirbire munca mea dăscălească. 

Am regăsit-o pe Roxana în atmosfera paşnică, îmbietoare 
şi caldă pe care o simţeam de obicei în jurul ei, şi am vorbit 
unul cu altul, şi ne-am purtat unul cu altul cu amicala 
neprevenire de mai-nainte. Dar în mine era cineva care 
picota de somn sau care se deznoda încet pentru nu ştiu ce 
boală lungă şi neînţeleasă. 

Într-o zi, m-am întâlnit în casa Roxanei cu tată-său, 
moşneagul Ilie Trandafirescu. Jovialul negustor mi-a spus că 
e fericit că mă revede. 

— Dumnezeu te-a ascultat şi m-a ascultat şi pe mine! 
Veste mare şi veste bună vei avea în curând! Ei, dacă ne-ar 
trimite Dumnezeu în fiecare mahala câte un preot ca d-ta!... 

Roxana a oprit în ochii mei o privire clară, mulţumită, 
plină de înţelesuri. Eram mai bătrân decât Ilie 
Trandafirescu şi uitam ceea ce Roxana nu uita nicio clipă!... 

În sfârşit, după alte câteva zile, Atanasie Ceaur m-a poftit 
în biroul lui. Pare că trecuseră la mijloc ani de zile!... Nici 
încordare, nici neastâmpăr, nici acea curioasă dilatare pe 
care o suferă lucrurile şi oamenii întâlniți şi priviţi de noi 
prin lentilele emoţiunii. 

Atanasie Ceaur - redus la proporţiile lui de contabil 
îmbogăţit - a deschis dosarul pe care i-l dădusem mai 
înainte şi mi-a pus câteva întrebări socotite de el 


importante. I-am răspuns într-un chip neted şi degajat care 
stingea orice replică. 

— Bine, văd că te-ai gândit la toate greutăţile 

— Adică s-a gândit pentru mine amicul meu arhitect, şi 
eu mă fac ecoul lui. Vă rog să nu uitaţi pe acest băiat 
destoinic şi muncitor când va fi vorba să alegeţi pe omul de 
nădejde, pe directorul lucrării. 

— Părinte Pavele, voi ţine socoteală şi de această dorinţă 
a sf.-tale. Dar recomandarea cea mai bună a autorului 
acestor planuri este însăşi opera lui. Ne mai rămâne de 
făcut un singur lucru, demersul cel din urmă. 

— Spuneţi-mi când sunteţi liber, şi voi încerca, prin 
cancelaria sfintei Mitropolii, să obţin o audienţă. 

— Mâine, înainte de amiază. 

—  Înţeleşi. Alerg la Mitropolie. Astă-seară aveţi 
rezultatul. 

Pe drum mă gândeam biruit la mediocritatea acestei 
întrevederi hotărâtoare. Atanasie Ceaur a capitulat. Ideea 
mea a răzbit şi s-a impus. Dar iată cât de searbăd şi de 
meschin e ceasul marilor urziri ce vor să vie! Concepem 
proiectele noastre în cântec şi în auroră, şi când ajungem la 
pragul realizării lor, e seară şi e chiot. 

După-amiază am dat de veste lui Atanasie Ceaur că 
audiența dorită a fost admisă. A doua zi, la ora 11, aşteptam 
amândoi în salonul oficial. Atanasie Ceaur a deschis albumul 
cu iscălituri - foarte multe obscure, câteva celebre... M-am 
gândit: ce lucru de mirare!... lată-l pe Atanasie Ceaur 
intrând de-a-ndaratele în pronaosul bisericii şi în slava 
ctitoricească... 

— Semnaţi şi dv., domnule Ceaur! 

A des partis plus hauts Rodrigue doit pretendrei1:... 

Din fericire, cameristul ne-a vestit că înaltpreasfinţitul 
soseşte, şi întrebarea din ochi a lui Atanasie Ceaur a rămas 
fără răspuns. 

Şeful meu bisericesc şi cu patronul meu laic se cunoşteau 
din alte zile. Au prins a vorbi despre atmosfera politică. Am 


rămas, cum mi se şi cădea, în respectuoasă aşteptare. Peste 
câtăva vreme, mitropolitul pune ochii pe mine. 

— Domnule Ceaur, cunosc de aproape măreţul şi 
preacreştinescul plan pe care îl aveţi. Arhitectul nostru, 
prin cel dintâi al său ucenic, a fost unul dintre colaboratorii 
dv. În principiu, biserica binecuvântează şi îmbrăţişează 
atari proiecte şi atari manifestări. Vă felicit din toată inima 
şi voi lua măsuri ca din partea noastră să vi se dea tot 
concursul şi să vi se facă toate înlesnirile. 

—  Inaltpreasfinţite, am onoarea să vă înfăţişez aici 
cererea mea şi a cucernicului părinte Pavel, fiindcă sfinţia- 
sa este al doilea ctitor, ca unul ce e proprietarul locului 
ctitoricesc. 

Mitropolitul m-a învăluit în lumina ochilor săi de mare 
diplomat ecleziastic şi, cu un zâmbet care îmi conferea 
drepturi aproape egale, a răspuns părinteşte: 

— Da, sunt informat. Părintele Pavel este una din 
bucuriile şi nădejdile bătrâneţelor noastre. Modest şi 
singuratic cum îi place să fie, nu ne-a îmbulzit prea tare cu 
cereri de audienţă, dar a lucrat ca sluga cea bună şi 
credincioasă din parabolă... „Peste puține ai fost credincios, 
peste multe te voi pune"... 

—  Inaltpreasfinţite, credem că toate elementele 
problemei, şi tehnice, şi juridice, au fost prevăzute şi 
precizate. Depunem, o dată cu cererea noastră, şi acest 
dosar, cu atâtea şi atâtea schiţe şi pagini, de unde veţi 
degaja viziunea operei viitoare. 

— Vă mulţumesc; lăsaţi totul pe mâna mea. 

— Dacă veţi binevoi a ne face ceva observaţii sau 
obiecţii... 

— Le voi face peste o săptămână sau două... domnului 
ministru Atanasie Ceaur. 

La plecare, pe când cameristul ajuta pe industriaş să se 
îmbrace, mitropolitul îmi spune: 

— Sunt mulţumit de frăţia-ta. 


I-am sărutat mâna, dar i-am răspuns în gândul meu cu 
cuvintele ecleziastului. 

leşind afară din verandă sub cerul dezgheţat şi albastru 
de martie, biserica mea predilectă mi-a umplut ochii şi 
inima. Trecutul nostalgic povestit în această arhitectură 
strămoşească, amintirile mele personale legate de această 
catedrală, visul meu să transplantez silueta ei iubită m-au 
smuls o clipă din intima şi strania mea dezagregare. 

— Mare baci de oi şi meşter sădilar mai este mitropolitul 
d-tale! Vrea să-mi dea aprobarea când voi fi ministru! 

— A, nu luaţi lucrurile aşa! Mitropolitul a voit, pur şi 
simplu, să apropie bucuria lui că-i zidiţi o biserică de 
satisfacția dv. că veţi fi ministru. Cât pentru aprobarea 
materială - adresa Mitropoliei - vă sfătuiesc să n-o aşteptaţi 
niciun ceas. Când o veni, atunci o veni. Permiteţi-mi, însă, să 
vă propun altceva. Aidem să cerem o aprobare mai înaltă 
decât a mitropolitului. Aidem să îngenunchem împreună la 
racla sfântului Dimitrie. 

Atanasie Ceaur m-a privit înmărmurit. Apoi deodată 
sinceritatea măştii lui s-a topit în ceva subţire şi superior: 

— Ascultă, părinte Pavele, m-am prins în această horă 
popească fiindcă de un an de zile m-au tras să-mi scoată 
mâinile din umăr nevastă-mea, socru-meu, primarul, alţi 
amici politici, chiar şi Simon, preşedintele uniunii sacre 
evreieşti. Dar să ne înţelegem! Rămânem fiecare cu 
convingerile noastre şi cu al nostru în statu quo ante. Nu 
ne confundăm şi nu ne amăgim. 

— Domnule Ceaur, vă rog, iertaţi inadvertenţa mea. Vă 
încredinţez că nu voi repeta greşeala aceasta. 

Am închis după el uşa automobilului şi am intrat în 
catedrală. Din inima mea cenuşie şi jignită, din umbra 
sfântă, străpunsă de ochii lăcrămoşi ai câtorva făclii, a 
crescut un val de suspine şi de proorocire: praful se alege, 
ori de operă, ori de făuritori! 

Am căzut, în alte vremuri, de multe ori la racla sfântului 
Dimitrie şi am sărutat adesea mâna lui de abanos 


transfigurat. Această mână fină şi crispată este pentru 
mine, după tainice împrejurări personale, când mângâioasă 
şi placidă, când dură şi rebelă la sărutat. 

Am stat mult în genunchi lângă sfintele relicvii şi am 
îndrăznit să mă aplec asupra lor. Mâna sfântului Dimitrie nu 
mă mai cunoştea! 


XX 


DE ACI ÎNAINTE TOATE S-AU ÎN- 
tâmplat, s-au întâlnit şi s-au împletit cu o repeziciune 
ameţitoare. Dar pe măsură ce visul prindea consistenţă şi 
începea să facă parte din lumea realităţilor, sufletul meu se 
simţea rece şi evacuat, ca o capsulă de mătase după ieşirea 
fluturelui. Singurul lucru care m-a mai încălzit, acum, când 
toată lumea era în fierbere, a fost directoratul tehnic al 
prietenului meu, colegul din clasele primare. Atanasie 
Ceaur, om de cugetare pozitivă şi de fapte, a pornit la lucru 
cu metodică energie. Omul vedea toată această muncă şi 
toată această uriaşă cheltuială pe care o luase asupră-şi 
numai sub latura ei utilitară şi politică. Intrase în vârtejul 
forţelor dezlănţuite şi voia să se impună privirii tuturor ca 
mare prieten al poporului şi indispensabil element politic. 
Remanierea ministerială întârzia, dar şansele lui Atanasie 
Ceaur erau mereu aceleaşi. Fireşte, îi trebuia o zgomotoasă 
afirmare publică, şi aşternerea temeliilor unei biserici, într- 
un cartier de golani, era faptul care trebuia să preceadă, cu 
strălucit aproposito, intrarea lui în minister. 

Până la Paşte, pe locul viitoarei mele mânăstiri au crescut 
dealuri de nisip, de pietriş, de cărămidă. Varul a umplut 
bazine întregi. Vagoane de cherestea au fost depozitate şi o 
armată de salahori a început să sape şanţurile temeliilor. 
Când totul a fost gata şi ziarele au anunţat de repetate ori 
marea operă bisericească şi filantropică pe cale de 
îndeplinire, Atanasie Ceaur a hotărât ziua de 1 mai drept 


ziua cea mai bine găsită pentru punerea pietrei 
fundamentale. Va fi o zi de universală bucurie, civilă şi 
spirituală, uvrieră şi social-creştină! 

Sufletul şi toate resorturile acestor mişcări de oameni şi 
de material nu mai porneau de la mine, nu mai erau în 
puterea mea, şi nimeni nu găsea curios că nu mă mai 
zbucium şi nu mai asurzesc lumea ca mai înainte. Am avut 
deci timpul să stau ceasuri lungi în sihăstria mea şi să ascult 
streşinile mele sufleteşti cum picurau de tristeţe şi de 
gânduri absurde. 

Intram acum în casa Roxanei cu nişte preocupări şi cu 
nişte ochi pe care nu mi-i văzuse nimeni mai înainte. 

Elevii mei, Lia şi Bujorel, nu mai găseau în inima 
dascălului simplitatea onestă şi iubitoare de la început. Într- 
o zi, Roxana, după lecţia cu copiii, a deschis ferestrele unei 
odăi vecine şi m-a chemat să privesc vastul câmp plin de 
lucrători şi desenul canaturilor negre. Era primăvăratică, 
amicală şi luminoasă de recunoscătoare mulţumire. Figura 
ei de copil bucălat părea un dar şi un simbol al lui aprilie, 
stăpânitor în ceruri şi pe pământ. Vestmântul ei de casă lăsa 
braţele goale şi o dâră de parfum necunoscut. Departe cu 
mii de stadii de contaminarea mea sufletească, Roxana m-a 
privit ca pe un frate şi ca pe un binefăcător: 

— Cu adevărat, Dumnezeu te-a trimis în casa noastră! 

Poate că m-am îngălbenit, poate că m-am înroşit... O 
zguduitură dureroasă m-a smuls din linia dreaptă şi m-a 
frânt pe fereastra deschisă. 

— Nu te simţi bine, părinte Pavele? [i s-a făcut rău? 

— Nu e nimic, doamnă. Nu ştiu ce val de fierbinţeală şi de 
întunecare mi s-a urcat în cap... Trebuie să treacă. 

— Poate n-ai gustat nimic azi de dimineaţă... Să-ţi aducă 
o cafea cu lapte, un ceai... 

— Nu, doamnă, absolut nimic. Îmi trebuie o plimbare în 
aerul de afară. Vă mulţumesc. N-aveţi nicio grijă. 

Şi am fugit din faţa Roxanei. 


Atanasie Ceaur a făcut mari pregătiri pentru ziua de 1 
mai. A invitat autorităţile bisericeşti şi civile, a mobilizat pe 
reporterii ziarelor din capitală şi a organizat cu regimentul 
său de funcţionari un serviciu ingenios pentru împărţirea la 
săraci a câtorva mii de pâini şi a câteva boloboace de vin. 
Însuşi mitropolitul a prezidat oficiul divin. O duzină de 
clerici, printre care şi eu am făcut escortă şi am sporit 
amploarea maiestăţii arhiereşti. Aproape toţi miniştrii, 
primarul, bancherul Simon, directorii marilor întreprinderi 
miniere, forestiere, metalurgice erau de faţă pe estrada 
construită deasupra valurilor populare. 

A vorbit întâi mitropolitul. Fiu autentic al norodului, 
figură seducătoare şi orator din fire, mitropolitul este omul 
discursurilor totdeauna glorioase, când aceste discursuri se 
adresează mulţimii grămădite, ideile exprimate n-au fost şi 
nu puteau să fie decât idei cu universală circulaţie, locuri 
comune, sfaturi bătrâneşti, dar toate debitate cu o 
uimitoare forţă de pătrundere şi cu o tonică mată şi gravă, 
irezistibilă. Am prins această şoaptă de pe estradă : 

— S-a născut ca să robească inimile!... 

Om abil, mitropolitul a patinat tot timpul pe acest lac cu 
copci primejdioase, care îngheaţă, între biserică şi stat. Era 
vorba de o iniţiativă particulară, chir iniţiatorul era un viitor 
ministru, şi puterea laică era aci copios reprezentată. 
Ceilalţi oratori care au socotit că trebuie să vorbească după 
mitropolit - căci doar tocmai pentru aceea veniseră - s-au 
scufundat în chip jalnic. 

Stăteam cu capul strâns în cuculion sub soarele 
sfredelitor de mai şi îmbrăcat greu în odăjdiile de fir. 
Stăteam trist şi mă gândeam la explozia lui Cicero: „Până 
când abuza-vei oare de răbdarea noastră?” Un ministru 
guraliv, bârdăhănos şi trivial de simpatic, ca o precupeaţă 
din Gura-Oborului, bariton răguşit şi şef de căprărie în 
mahala, a început să danseze pe stradă. La fiecare pas 
oratoric călca pe picioare sărmana sintaxă naţională. Dar 
acest ministru de iarmaroc apărea fioros din alt punct de 


vedere. Era cugetător, era generos, era exeget al Noului 
Testament! 

Până când vom tolera acest amestec pângăritor în 
treburile bisericii, în organizaţia ei şi în comentarea 
învăţăturii lui lisus Cristos? Am ajuns astăzi la un aliaj 
monstruos între Evanghelie şi raţiunea de stat. Am ajuns la 
această monedă calpă şi repudiată de sufletele mistice, la 
dinarul care poartă simultan şi efigia cezarului, şi scriptura 
lui Dumnezeu! 

M-au revoltat mai puţin ceilalţi vorbitori, care au luat 
cădelniţa din mâinile mitropolitului şi au tămâiat partidul de 
la putere, faptele nemuritoare ale partidului, pe partizanul 
Atanasie Ceaur şi pe poporul suveran, nerăbdător să dea 
năvală peste grămezile de pâine şi peste butoaiele cu vin. 
Atanasie Ceaur a avut grijă de hrisovul care trebuie pus în 
temelii şi a pomenit în el şi numele meu. Când a început 
iscălirea acestui document, m-am lăsat mai la urmă. Nimic 
din toate câte vedeam şi auzeam nu se potrivea cu viziunea 
mea de altădată, şi eu însumi nu mai eram la fel cu mine! 
Mitropolitul m-a chemat şi mi-a spus părinteşte: 

— Îmi pari preocupat şi absent dintre noi. Poate că îţi 
ghicesc gândurile... Lasă-le deocamdată la o parte. Aceasta 
este ziua pe care ţi-a dăruit-o Domnul ca să te bucuri şi să 
te veseleşti într-însa! E sărbătoarea frăţiei-tale! Vino 
încoace şi iscăleşte aici lângă mine. 

Pergamentul a fost închis în cilindru de aramă, şi 
mitropolitul a coborât, între mine şi Atanasie Ceaur, ca să-l 
aşeze într-un bloc găurit. M-am înfiorat şi m-am rugat: 
„Curăţeşte, Stăpâne, cu focul îndurărilor tale multa 
spurcăciune de care e mânjită jertfa aceasta şi mai vârtos 
curăţeşte prihana inimilor noastre!” Alături aştepta pe 
distinşii invitaţi ai lui Atanasie Ceaur un bufet arhibogat, 
clădit sub un şopron de scânduri. loţi erau flămânzi şi 
însetaţi, şi orice ispită oratorică era neputincioasă. Ilie 
Trandafirescu împodobea adunarea cu obrajii săi de Moş 
Crăciun. Diplomatul pensionar gusta şampania, răpit de 


amintiri spaniole şi musulmane. Soții ziarişti, acum 
îmblânziţi definitiv, făceau proaşcă în farfuriile cu gustări şi 
recunoşteau cu gura plină: 

— Ai învins, galileene! Eşti un popă care ne-ai băgat în 
cofă! Hai să ciocnim! Noroc! Să-ţi trăiască mânăstirea! 

Bancherul Simon, discret şi temperent în năvala generală 
după şampanie şi după icre negre, mi-a şoptit, luându-mă 
de braţ: 

— Debora ţinea mult să vie şi ea. Dar n-a putut să 
lipsească, azi, 1 mai, dintr-o tovărăşie a muncii dornice să 
reclădească Sionul. Înţelege-o şi iart-o. 

— Am aşteptat mereu un cuvânt din partea d-sale. Voi 
suna la uşa dv. mâine către seară. Mă închin d-rei Debora şi 
îi închin multe flori de recunoştinţă. 

Primarul m-a luat la o parte, şi poate filosof fără să-l ştiu 
eu, sau poate sporit şi iluminat de un pahar de şampanie, 
mi-a arătat, dincolo de cordonul de jandarmi în mare ţinută, 
norodul care se zbuciuma şi ridica valuri de gălăgie: 

— Şi eu sunt socialist creştin. Şi mai mare decât noi toţi a 
fost Mântuitorul. Dar când predica mulțimilor pe ţărmul 
Tiberiadei, se urca într-o luntre „ca să nu fie îmbulzit. Iar la 
Cana Galileei, după ce a prefăcut apa în vin, sunt sigur că s- 
a dat la o parte dintre nuntaşi. Bagă de seamă, cinstite 
părinte, că treci o graniţă dificilă: treci graniţa dintre ţara 
gândului şi ţara faptei! 


XXI 


A DOUA ZI AM FOST ACASĂ LA 
Debora. Era o datorie din partea mea să revăd pe această 
darnică şi enigmatică ajutătoare a planurilor mele. O 
cunoşteam prea puţin şi îi eram prea mult dator! În 
concepţia mea, simplificată cu voinţă şi rezemată pe 
providenţa dumnezeiască, fapta Deborei nu trebuia prea 
mult întrebată şi discutată. Dar rămânea în faţa mea 
persoana binefăcătoarei, şi pentru raporturile noastre de 
aci înainte doream şi căutam calea unei nobile prietenii. O 
revedeam pe Debora în nişte zile de inextricabilă confuzie 
sufletească. Am găsit-o într-o grădiniţă interioară, între un 
boschet de liliac şi un lan de narcişi. 

— N-am venit ieri... Tata ţi-a spus pentru ce... lubesc pe 
toţi vizionarii, pe toţi cutezătorii... Cunoşti prea bine ideia 
sionistă şi ştii uriaşele eforturi pe cari le fac devotaţii 
Sionului, în lumea întreagă... Câţiva copii entuziaşti m-au 
chemat ieri să ascult sfaturile şi planurile lor. 

— Domnişoară Debora, ai fost atât de munificentă cu 
mine, că îmi ridici orice drept de-a fi gelos! 

— Cuvântul îmi place şi mă măguleşte. Ce face amica 
noastră Roxana? 

— Cred că este puţin cam bolnavă. leri n-a apărut de loc 
la solemnitatea pietrei fundamentale, şi azi, la lecţia cu 
copiii, am aflat că n-a părăsit camera de culcare. 

— Roxana e tristă şi taciturnă de câtva timp. Ne-am văzut 
mereu în treacăt şi am simţit că nu-i zicea inima să 
întârziem una lângă alta. 

— Poate că te înşeli... Roxana e prea sufletească şi prea 
conservatoare în prieteniile ei. 

Debora făcu o pauză şi mă privi cu ochii ei de frumos 
sfinx ebraic: 


— Ştii bine ce spui. Roxana e prea conservatoare în 
prieteniile ei, tocmai de aceea sunt uşor încurcată. 

Am simţit în inimă o împunsătură rece. Ce vrea Debora? 
Ce ştie Debora? Şi pentru ce îmi întinde acest laţ în care un 
duhovnic nu poate să cază niciodată? 

— Bănuiesc că Roxana a avut lungi discuţii cu soţul ei şi a 
cheltuit comori de energie şi de strategie până când să-l 
hotărască să intre în arenă. Are dreptul să fie tăcută şi 
obosită. 

— Ascultă, părinte Pavele, peste câteva zile plec din ţară, 
plec într-o călătorie lungă şi imprecisă. Cred că voi trece 
prin Germania, prin Franţa, prin Elveţia. Poate că mă voi 
opri, un timp, la Berlin, în casa unor prieteni intimi, care mă 
cheamă şi mă aşteaptă din anul celălalt. 

— 'Te voi însoţi cu binecuvântările mele şi îţi voi răspunde 
ori de câte ori îmi vei face cinstea să-mi scrii. 

— Îţi mulţumesc, dar eu aş vrea mai mult. Dacă mă 
stabilesc într-un loc - de pildă... o lună întreagă - şi aş avea 
capriciul de fată de bancher, voluntară şi răsfăţată, să chem 
în vila mea pe părintele Abel Pavel, ai aproba şi ai răspunde 
chemării mele? 

— Domnişoară, marele meu patron, apostolul Pavel, zice 
într-o epistolă a lui: „Toate pot să le fac întru cel ce mă 
îmbracă cu putere”. Şi în altă epistolă zice iarăşi: „Toate îmi 
sunt iertate, dar nu mă voi lăsa biruit de nimic”. 

Pe figura Deborei se lăsă umbra unei dureri umile şi 
reţinute. 

— Nici chiar de tainica dorinţă a unei inimi care caută, de 
multă vreme, cărarea certitudinii creştine?... 

— O, domnişoară Debora, atunci nu mai este vorba de 
capriciul unei fete voluntare şi răsfăţate! 

— Ştiu eu ce să mai spun?... Vorbeşte-mi de credinţa d- 
tale! Vorbeşte-mi de dumnezeiescul învăţător! Vorbeşte-mi 
de minunatul Pavel, pe care mi-l pomenişi acum! Vino să 
citim şi să discutăm împreună o interesantă carte, de 
curând apărută, Paulus unter den Juden:2::.... 


— Mă pui la grea şi fericită ispită... Să-ţi întorc cuvântul: 
ştiu şi eu ce să mai spun!... Ai asupra sufletului meu o 
ipotecă eternă. Şi apoi - „mare îmi este jalea şi necurmată 
durerea inimii, pentru că aş dori să fiu eu însumi anatema, 
departe de Cristos, pentru“... d-ta, pentru fraţii d-tale, 
pentru evrei, „a căror este infierea, şi mărirea, şi 
aşezămintele, şi rânduiala legii, şi slujba, dumnezeiască, şi 
făgăduințele, şi din care, după trup, este Cristos"... 
Grăieşte, precizează, porunceşte! 

— Ce fericită e Roxana! Ea poate să-şi deschidă inima în 
toată voia. Ea poate să-şi mărturisească, sub scutul şi 
garanţia bisericii, gândurile ei, deziluziile ei, nebuniile 
închipuirii şi împleticirile pasului. O, cât sunt de fericite 
prietenele mele creştine care au avut norocul să găsească 
în duhovnicul lor pe magistrul vieţii şi al reconfortării! 

Vorbea cu o vioiciune aproape dramatică. Obrajii ei erau 
bujori şi pară. O presimţire de lacrimi muia ochii ei 
migdalaţi şi verzi. 

— "Te ascult. Grăieşte, precizează, porunceşte! 

— Uşor lucru să-mi ceri preciziune şi poruncă atunci 
când nu mai ştiu unde mi-e capul... Crezi că bietul suflet 
feminin e o fracțiune militară pe care poţi s-o faci să 
evolueze la comandă? De câte ori ai vorbit cu Roxana până 
când să se limpezească şi să se decidă? Noi ne-am văzut 
numai de câteva ori. Nu te mira, prin urmare, şi nu-mi lua 
în nume de rău gândul fantastic ce mi-a venit să te chem 
departe într-o vilă singuratică şi să ascult din gura d-tale 
cuvintele vieţii... 

— Domnişoară Debora, toate pot să le fac întru cel ce mă 
îmbracă cu putere. 

— lartă-mă, părinte Pavele, trebuie să fiu congestionată... 
O, dacă ţi-ar fi iertat să te ocupi şi de alte dureri, şi de alte 
disperări înăbuşite, dincolo de turma d-tale legitimă! 
Spune-mi, n-am eu dreptul să invidiez pe Roxana? Aşa e că 
de Paşte şi-a făcut datoria de creştină şi s-a mărturisit? 


În aceeaşi clipă un servitor se arătă, aducând, pe tavă de 
argint, o telegramă urgentă. 

— E de la amicii mei din Berlin. Îmi trimit un ultimatum: 
vii ori nu vii? Au lângă Berlin o vilă încântătoare, şi stăpânii 
sunt inteligenţi, pasionaţi de idei şi de artă, iubitori de 
oameni şi primitori de oaspeţi. 

Acelaşi servitor aduse o carte de vizită. M-am sculat şi am 
strâns mâna Deborei. Pe ochi mi s-a lăsat o ceaţă 
trandafirie. 

— Domnişoară Debora, oricât de grele vor fi poverile pe 
care Dumnezeu mi le va pune în cârcă, eu îl voi binecuvânta 
de-a pururi... şi voi binecuvânta poverile impuse. 


XXII 


DUPĂ ÎNTÂLNIREA ŞI CONVOR- 
birea cu Debora, m-am simţit pare că şi mai dezorientat, şi 
mai întunecat. Unde erau liniile mele cele drepte, trase 
viguros în răsărit de soare? Ce se întâmplase cu claritatea 
şi cu sănătatea cugetului meu? Mă sculasem într-o zi altul 
decât cel ce mă culcasem în ajun. Mă întrebam: cine a furat 
din inima mea sacrul entuziasm al acestui proiect, iubit 
atâta vreme? Nu mai sunt eu soldatul unui ideal precis, 
apostolul unui devotament consolidat în atâţia ani de 
ucenicie şi de formare sufletească? N-am pornit eu în lume 
dând celor ce m-au trimis supreme asigurări că voi lucra 
viaţa întreagă fără preget pentru slava lui lisus Cristos şi a 
sfintei lui biserici? După doi ani de stăruinţă, iată că 
Mântuitorul dă ogorului meu o roadă îmbelşugată. Orbii 
văd, leproşii se curăţă, surzii aud şi mânăstirea săracilor 
prinde să se ridice, aşa cum am visat-o, în inima acestui 
cartier bântuit de deznădejdie, de necredinţă, de alcoolism 
şi de crimă. În cuibul şarpelui, porumbiţa Sfântului Duh a 
venit şi a depus oul miraculos. De ce m-am îmbolnăvit 


tocmai acum, când trebuie să fiu mai energic şi mai vigilent 
ca orişicând? 

Îngenuncheam lung şi obstinat înaintea sfintelor icoane şi 
mă luptam să regăsesc cursul cel uşor şi fericit al rugăciunii 
mele de mai-nainte. Dar avântul meu se tăia şi piedicile 
creşteau ca într-un vis agitat şi inimic. O tainică înţepătură 
veninoasă orânduită de Cel Viclean căşuna în mine această 
învălmăşeală dureroasă şi amară, pe care căutam, cu luptă 
grea, s-o stăpânesc. Îmi mărturiseam, plin de tristeţe, că 
sunt într-o oră de eclipsă a graţiei viu-făcătoare şi viu- 
păstrătoare. 

Printr-o nefericită potrivire de împrejurări, nu mai aveam 
de câteva luni nici mângâierea serilor mele de predică. 
Direcţiunea şcolii unde predicam hărăzise două ore de 
seară şcolarilor adulţi, aşa încât pentru predicile mele nu 
mai rămânea decât îngusta şi pripita jumătate de ora de la 
sfârşitul sfintei liturghii în zi de duminică şi în biserică 
străină. Dar ascultătorii mei erau răbdători şi împăcaţi. 
Ştiau că pentru ei se ridică, mândră şi largă, „o mitropolie 
nouă, la fel cu a mitropolitului”, şi, când ne întâlneam în 
enorie, atitudinea lor faţă cu mine era atingătoare. 

Cu atât mai mare era jalea mea! Cu atât mai dureros îmi 
dădeam seama că trădez pe aceşti săraci cu duhul, pe 
aceşti curaţi cu inima, pe aceşti predilecţi ai lui lisus 
Cristos! Prietenul meu, arhitectul-director, îşi ducea 
lucrarea cu mână hotărâtă şi spornică. Găsise în Atanasie 
Ceaur pe omul care pricepe dintr-o dată şi execută cu 
fermitate. Viziunea mea de noapte şi de zi, catedrala 
Sfântului Vasile, începea să crească, de la pământ, largă şi 
opulentă, din blocuri de piatră şi din cărămidă! 

Ce s-a mai petrecut până în ceasul spintecat de fulger 
care isprăveşte chinuita mea istorisire? Mai mi-aduc aminte 
de o convorbire cu Roxana, întâmplată la câtva timp după 
plecarea în străinătate a Deborei, şi mai-nainte de 
examenele copiilor. Veneam de pe schelele care prindeau să 
îmbrace biserica, de jur împrejur şi căutam pe Atanasie 


Ceaur. Dar patronul era în oraş şi trebuia să sosească în 
curând. Roxana m-a pofitit să iau loc. 

Era o după-amiază fierbinte, şi în casa cu miresme şi cu 
răcoare de grădină odihna era binevenită. Un crepuscul sur 
şi verde, în care oglinzile clipeau ca nişte heleştee, 
stăpânea în dosul perdelelor lăsate. Roxana ieşea din odaia 
copiilor, unde aşteptase până ce îi cuprinsese somnul. Părea 
visătoare şi cam tristă. 

Venisem de afară cu un val de soare în inimă. Intrasem în 
casa Roxanei spunându-mi cu asprime: „la-ţi seamă! Biciul 
stăpânului e la spinarea ta!...” Dar lumina, mea solară se 
stingea în amurgul răcoros. Şi parfumat dimprejurul 
Roxanei. Energia lozincilor mele se destrăma în timiditate. 
Mă dovedeam, din nou, deznodat, bântuit de vedenii 
tulburătoare, incorect cu numele meu, cu chemarea mea 
duhovnicească şi cu toată atitudinea mea de până acum. 

— Eşti mulţumit, cucernice părinte, de mersul lucrării? 

— Da, doamnă. Slavă lui Dumnezeu! loate decurg 
armonios şi cu spor. Arhitectul e tocmai omul care ne 
trebuia, şi domnul Ceaur îl secondează în chip superior. 

— Dar de penitenta sfinţiei-tale eşti mulţumit? 

La această întrebare neaşteptată am rămas o clipă 
suspendat între cer şi pământ. S-o iau în glumă? Să 
răspund cu o vorbă evazivă şi complimentoasă? Mai întâi că 
pricina în sine nu îngăduia nicio uşurinţă, al doilea, figura 
Roxanei era de o palidă seriozitate. l-am răspuns cu glas 
adânc: 

— Sunt foarte mulţumit, doamnă. 

— Prea bine. Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, fără nici o 
stinghereală, că penitenta nu e tocmai mulţumită de 
duhovnicul ei. 

Am răspuns cu îndurerată umilinţă: 

— Doamnă, fără să ştiu despre ce este vorba, sunt 
încredinţat că trebuie să aveţi dreptate. Sunt ceva şi cineva 
atunci când Mântuitorul meu ţine mâna-i atotputernică 
deasupra mea şi-mi dă curaj şi puteri nebiruite. Dar când îşi 


retrage mâna de deasupră-mi şi mă lasă la propria mea 
destoinicie, sunt lamentabil, neputincios şi jucăria Celui 
Viclean... întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a 
născut maica mea. 

— O, înțelepte părinte Pavele, iartă cutezanţa mea! iartă 
un necaz care mă roade la inimă din ziua, când Debora a 
venit să-şi ia rămas bun! Sunt poate nedreaptă, sunt 
absurdă... 

— Poate că nu eşti nici nedreaptă, nici absurdă... Spune- 
mi, doamnă, despre ce este vorba? 

— Este o copilărie, ceva de care mă ruşinez singură, 
acum, la spovedit. 

— Ascult, doamnă. 

— E adevărat că Debora te-a invitat să te duci, în vara 
aceasta, la vila ei din Elveţia, sau la vila unor amici ai ei din 
preajma Berlinului? 

— Da, aşa este. 

— Şi vei răspunde acestei invitaţii? 

— Cred că voi răspunde. 

O vie neplăcere se zugrăvi pe chipul rotund şi de obicei 
tihnit al Roxanei. 

— Iartă-mă, cinstite părinte, că mă amestec în lucruri 
care, evident, nu mă privesc. Dar ce vrei! Omul este egoist. 
Nu e niciodată bucuros să-şi vadă prietenii acaparaţi de 
alţii. 

— O, doamnă Roxana, dar nu e deloc cazul acesta! D-ra 
Debora mi-a comunicat lucruri grave sufleteşti şi a făcut 
apel la cinstea mea de apostol al Mântuitorului. 

— Permite-mi să ştiu despre ce este vorba. 

— Poate că ştii, dar eu trebuie să fiu, ca totdeauna, 
discret până la moarte. 

— Părinte Pavele, ar fi nebunie din partea mea să vreau 
să monopolizez pentru mine şi pentru copiii mei zelul d-tale 
apostolic, ştiinţa d-tale teologică şi prietenia d-tale atât de 
binefăcătoare. 


— Doamnă, mă doare inima că te aud spunând aceste 
lucruri, dar durerea mea are o savoare stranie. 

— Părinte Pavele, sunt simplă şi sinceră, precum ştii mai 
bine decât orice om de pe pământ, fiindcă eşti duhovnicul 
meu. Nu înţeleg ce fel de savoare poate să aibă durerea 
sfinţiei-tale. A mea n-are nicio savoare, fiindcă mă doare... 

— Lămureşte-mă, doamnă. Spune-mi, de ce nu-ţi convine 
invitarea pe care mi-a făcut-o d-ra Debora şi de ce te 
amărăşte acceptarea mea? 

— Părinte Pavele, m-am deprins - probabil din nerozie - 
să te privesc legat de copiii mei altfel decât ca un pedagog 
trecător. Aş vrea să fi şi mai departe dascălul lor şi soarele 
minţii lor primăvăratice. Credeam că vei voi să ne însoţeşti 
sau că vei veni să ne găseşti la Sinaia, unde este vorba să 
petrecem luna lui iulie. 

— Dar mi se pare că d-ra Debora stă în Apus toată vara. 
Aş putea să răspund invitării d-sale nu în iulie, ci în august. 

— Nu e numai atât, cinstite părinte. Nu numai copiii au 
nevoie de sfinţia-ta, ci şi mama copiilor. M-ai făcut să 
întrevăd şi să doresc cu încordare o viaţă cu totul nouă. 
Idealul d-tale, convingerile d-tale, aspiraţiile d-tale după 
incomparabila lume a spiritului au trecut şi în inima mea. 
Am ieşit ca din copilărie şi din somn, şi mă simt azi cuprinsă 
de vraja mistică de care însuţi eşti cuprins. Nu mai 
preţuiesc lumea aceasta, am înţeles deşertăciunea ei şi mi-e 
sete de apa cea vie făgăduită samaritencei la fântâna lui 
lacov. Vreau să urmez pe lisus Cristos după cuvântul d-tale 
elocinţe şi cu abnegaţia pe care o pilduieşti. Dar sunt de- 
abia la început. Am nevoie de apropierea d-tale şi de 
certitudinea, verificată zilnic, că te rogi pentru mine, 

— Aceasta va fi de-a pururi, doamnă, oriunde voi fi, 
aproape sau departe! 

— Da, însă acum sunt prea începătoare ca să admit că 
poţi să fi departe. Trebuie să ai grijă de ce-ai sădit. În 
sfârşit, mi-ai dat un canon greu, pe care nu voi putea să-l 
port fără sminteală decât sub supravegherea d-tale. Voi 


împlini tot ce mi-ai poruncit, dar e nevoie să te întâlnesc 
zilnic în calea mea cea plină de obstacole şi de ispite. 

Paşii lui Atanasie Ceaur au răsunat în hol. Convorbirea 
noastră a luat o albie indiferentă. 


XXIII 


CÂND ERAM COPIL, M-AM RĂTĂCIT? 
odată pnn codrii noştri. Eram cu câţiva tovarăşi de aceeaşi 
vârstă şi pornisem să culegem mure. M-am răzleţit de ceată 
şi m-am pierdut în inima pădurii. Nu mai ştiam încotro e 
satul, încotro este muntele. Am alergat, sugrumat de emoție 
şi asudat, un ceas sau două. Peste tot erau numai hăţişuri, 
numai copaci bătrâni şi fioroşi, numai troian de frunze 
moarte, nespintecat de nicio potecă. Mă zbâteam năuc, plin 
de spaimă, gata să izbucnesc în plânsete. Târziu mi-a venit 
puţină minte în cap. M-am urcat într-un fag uriaş, şi de sub 
streşinile lui am văzut departe câmpia, satul nostru şi cam 
pe unde trebuia s-o croiesc ca să scap de capcana codrului. 

Zguduitura de odinioară, deznădejdea acelui ceas din 
copilărie, furia cu care desfundam desişurile fără de poteci 
îmi reveneau în cuget, după atâţia ani de zile, acum, în faţa 
inextricabilei mele situaţii. A doua zi era o duminică, prima 
din luna iunie. Am gonit cu greutate de pe ochii mei, 
neînchişi aproape noaptea întreagă, hoarda viziunilor 
chinuitoare şi am venit dis-de-dimineaţă să privesc fără 
martori opera mea în creştere. 

M-am plimbat în jurul ei, m-am urcat pe schelă şi am 
completat cu închipuirea zidurile începute. Aşadar, visul n-a 
fost zadarnic. Ideea trece, treptat şi sigur, din lumea ei cea 
impalpabilă în lumea tangibilă şi grea. Mânăstirea mea 
pogoară pe pământ! N-am niciun cuvânt să mă îngrijesc 
pentru ceea ce mai trebuie: chinovia săracilor va urma 
după catedrala terminată şi târnosită. Roxana e garanta 
visului integral. Nimic nu va putea să zădărnicească 


înfăptuirea marelui şi generosului aşezământ! Dar de ce, pe 
măsură ce pustiul acestui cartier se acoperă cu flori 
duhovniceşti, inima mea se usucă şi se preface în pustiu? 
Pentru ce mărturisirea Roxanei s-a schimbat, în sufletul 
meu, într-un fel de băutură descântată şi malefică? La acest 
faliment urâcios trebuie să iasă pregătirea mea de atâţia 
ani, darul meu preoţesc, încrederea mea în cerescul stăpân 
şi suprema lui asigurare: „şerpi vor lua în mâna, şi Chiar 
ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vâtăma! “ 

Confesiunea unei penitente a fost destulă ca să răstoarne 
un piedestal de credinţă şi de teologie, consolidat cu trudă 
şi ridicat la răspântia mulțimilor dosădite şi părăsite! 
Roxana are dreptate. Cum poţi să deschizi deasupra capului 
cuiva cerul fericirilor creştine şi apoi să-l trimiţi în 
vilegiatură? Şi, iarăşi, cum poţi să încarci în spinarea cuiva 
un canon înfricoşat, iar tu să cazi în greşeala vechilor 
farisei, mustraţi de Domnul? Dar Roxana nu bănuieşte că 
duhovnicul ei s-a poticnit dezastruos. Ea nu ştie că puterile 
şi siguranţa mea de astă-iarnă le caut şi nu le mai găsesc! 
Ea gând nu are că o insectă a iadului a înţepat inima mea 
temerară şi azi mă zbat în frigurile unei conştiinţe 
înveninate. 

M-am încrezut nebuneşte în cel ce nu iubeşte pe 
încrezuţi? M-am trufit cu ceea ce nu era al meu, fiindcă era 
darul lui Dumnezeu? Sunt în faţa acelor încercări care nu 
cruţă nici pe Abraham, nici pe lov, nici pe apostolul Petru, şi 
pe care trebuie să le primeşti şi să le rabzi cu inimă înfrântă 
şi smerită? Eloi, Eloi, lama sabahtani.. 

M-am oprit pe schelă în dreptul viitorului altar şi am 
privit, în viziune, adâncul plin de făclii şi de inimi 
fumegânde, ascuns în timp, ca o mină de diamant, încă 
neexploatată, ascunsă în sânul pământului. Scris este în 
voia ta, Stăpâne, ca eu, nevrednicul, să fiu primul tău preot 
la acest altar? Veni-va pentru mine ziua de înaltă bucurie 
când, izbăvit de ispita de azi şi împăcat cu mine însumi, să 
jertfesc mielul cel fără de prihană şi să chem pe Roxana la 


divinul ospăț? O, scurtează durerile de azi, toarnă vin şi 
untdelemn peste rănile celui căzut între tâlhari şi 
binecuvântează convalescenţa lui! 

Vor veni cei mulţi, cei săraci, cei dezmoşteniţi, vor veni 
nemângâiaţii acestei vieţi şi vor umplea pridvoarele tale, 
tinda şi naosul casei tale. Nu ruşina, nu face de ocară pe 
păstorul lor! I-am hrănit atâtea zile cu dorul acestui sfânt 
locaş! Ştiu toţi visul meu, nădejdile mele, luptele mele, 
încrederea mea în tine! „O, tu, care ascuţi rugăciunea! 
Către tine să se îndrepieze toată făptura. Păcate şi iar 
păcate mă covârşesc, dar tu ierţi fărădelegile noastre! 
Fericit este acel pe care l-ai ales şi l-ai apropiat de tine ca 
să locuiască în curţile tale! Fă-ne să ne săturam de 
bunătăţile casei tale, de sfinţenia locaşului tău!” (Psalmul 
65). 


XXIV 


NU STĂTUSEM NICIODATĂ PREA 
mult de vorbă cu pedagoga copiilor. Helen Hempel era 
pentru mine o figură corectă şi rece, pe care o vedeam 
aproape zilnic, dar pentru care nu aveam decât cuvinte de 
politeţe. Ştiam că e protestantă (fără să ştiu din care 
bisericuţă anume) şi mă feream să nu venim amândoi faţă 
în faţă pe vreo chestiune confesională. Oricâte merite şi 
oricâţi lauri ştiinţifici au cucerit aceşti reformatori, biserica 
integrală nu poate să uite şi să ierte niciun moment că ei, 
pentru popoarele lor, au făcut - ca altădată Titu - să 
înceteze sfânta jertfă şi să se prăbuşească altarul şi preoţia. 
Helen Hempel îşi făcea datoria cu admirabilă rigiditate şi, 
precum i se şi cădea, nu avea vorbă, luare-aminte şi 
tovărăşie decât cu Lia şi cu Bujorel. Ştiind bine că eu sunt 
mai mult decât dascălul de religie al copiilor, ea îmi lăsa cu 
discreţiune inima lor pe toată latura nevinovăţiei şi a 
curiozităţii lor religioase. La unele întrebări ce îi puneau, le 


răspundea şi-i amâna: „Să întrebaţi pe domnul paroh. El 
ştie să vă spună.” 

Aceasta onestitate mă impresiona, şi uneori aş fi voit să 
nu mai existe între noi amândoi atâta depărtare sufletească. 
Puteam să încep oricând mereu evitata convorbire, de la 
Biblia pe care Helen Hempel o citea cu o asiduitate într- 
adevăr protestantă. Dar dădeam zi după zi, preocupările şi 
restriştea mă prinseră în drum şi pedagoga germană privea 
din colţul ei cu părută indiferenţă diagrama activităţii mele 
şi nourii de pe fruntea mea. 

Au sosit zilele socotelilor şcolare de sfârşit de an. Elevii 
mei, pregătiţi în particular, trebuia să se prezinte la 
examen. Pregătitorul lor era dator să-i însoţească, şi cu 
prezenţa lui să micşoreze, pentru bieţii copii, emoţiile 
acestor momente totdeauna temute. Într-o zi, având 
treburi, am înştiinţat pe pedagogă că de la şcoală mă voi 
duce aiurea şi că o rog să vie cu noi, ca să aducă pe copii 
acasă. Dar ceasul de examen a întârziat. O inspecţie şcolară 
a modificat mersul lucrurilor, şi copiii pregătiţi în particular, 
împreună cu părinţii lor, au aşteptat pe bănci, sub salcâmii 
şcolii, un ceas întreg. Am vorbit cu Helen Hempel. Amândoi 
ne căutam cuvintele, eu, fiindcă trebuia să mi le aduc 
aminte, ea, fiindcă îmi spunea lucruri neaşteptat de 
serioase. 

— Ne cunoşteam puţin, Hochwuirdiger+7. adică d-ta nu 
mă cunoşti pe mine; eu te cunosc mult mai bine. 

— Doamnă, suntem vinovaţi amândoi, dacă suntem. 

— Nu venise timpul. Ecleziastul zice: „E timp pentru 
orice lucru de sub ceruri. E timp ca să taci şi e timp ca să 
vorbeşti; e timp ca să iubeşti şi e timp ca să urăşti; e timp 
pentru război şi e timp pentru pace...” 

— Aşa trebuie să fie. Întâi pentru că ne-o spune divinul 
înţelept şi al doilea pentru că ne-o confirmă experienţa. 

— Am urmărit cu luare-aminte acţiunea d-tale de paroh şi 
izbânda d-tale cea nouă. 


— Sunt măgulit. Cu toate că facem parte din biserici 
deosebite, totuşi, progresul împărăției lui lisus Cristos 
trebuie să ne intereseze chiar şi atunci când îl realizează 
biserica vecinului. 

— Hochwiurdiger, am o gravă obiecţiune de făcut cu 
privire la mijloacele pe care le-ai ales ca să serveşti pe 
Domnul. 

— Vreau s-o cunosc, doamnă. 

— Ai voit să ridici o impunătoare biserică a săracilor şi să 
colonizezi în jurul ei familiile cele mai împovărate şi mai 
nenorocite. Pentru aceasta, te-ai adresat bogaţilor, şi cu 
milioanele economului nedrept vrei să-ţi îndeplineşti gândul 
gândit. Mă tem că n-ai luat calea cea bună! 

— Cum ar fi trebuit să fac, doamnă? 

— Mai întâi iartă-mă că îndrăznesc să-ţi destăinuiesc 
atari convingeri. Cred că nu mă înşel când presupun că 
între d-ta şi mine există un fond de identică simţire 
religioasă şi socială. Asupra multor lucruri avem concepţii 
asemănătoare, fiindcă... stăm, clădiţi sufleteşte, pe aceeaşi 
sfântă Evanghelie, adică pe vestea cea bună adusă 
dezmoşteniţilor acestei lumi... 

— Pot să-ţi spun altceva decât adevărul? Este aşa cum 
zici! Ne-am nutrit amândoi cu aceeaşi hrană spirituală. 

— Ei bine, atunci ascultă-mă. N-ai urcat până acolo până 
unde trebuia să urci! Marele templu al săracilor trebuia 
zidit din obolul familiei imense a lui Lazăr! 

— O, doamnă, cât m-am zbuciumat, la câte uşi am bătut, 
cât am şovăit până când m-am decis să asediez casa de fier 
a lui Atanasie Ceaur 

— Nu îţi aduc nicio învinuire; îţi exprim o părere de rău 
personală. la cugetă cât de măreț ar fi fost apostatul d-tale 
dacă ai fi mers din oraş în oraş şi din sat în sat, predicând 
împărăţia cerului şi adunând ofrandele poporului pentru 
marea d-tale catedrală... 

— Mă umileşti şi mă striveşti cu vedenia d-tale! Sunt slab 
şi păcătos şi am făcut lucrurile după potriva nevredniciei 


mele! 

— Domnule Abel Pavel, ai suflet şi puteri mai mari decât 
bănuieşti. Mântuitorul ţi-ar fi dat energia şi izbânzile 
apostolului Pavel, însă n-ar fi trebuit să intri în casa 
stăpânitorilor acestui veac. „Ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare om 
îmbrăcat în veşminte moi? lată, cei ce petrec în haine 
scumpe şi în desfătare sunt în casele împăraţilor!” Poate 
loan Botezătorul să fie oaspetele tetrarhului Irod? Cel mult 
legat în lanţuri şi sălăşluind în subteranele palatului! Şi 
pentru mine, când te-am văzut întâi, erai un fel de Ioan 
Botezătorul. 

— M-ai ridicat prea sus! Era fatal să cad şi să te 
dezamăgesc! Dar, lăsând la o parte aceste strivitoare 
comparații biblice, iată-ne pe amândoi în palatul acestui 
magnat, dându-ne osteneala să-i creştem copiii în legea lui 
lisus Cristos. 

— Evident, facem o faptă bună, dar eu sunt o biată 
mercenară, pe când d-ta eşti un om liber, un apostol, un 
ostaş. 

— Mi-este ruşine să-ţi spun că rezist să-ţi recunosc 
dreptatea. 

— Hochwurdiger, nu mă înşel. Te-am văzut în timpul din 
urmă împovărat de gânduri, abătut şi veştejit. Nici lui loan 
Botezătorul nu i-ar fi mers mai bine dacă în palatul lui Irod, 
în loc să găsească duşmănia lrodiadei şi planurile ei 
asasine, ar fi găsit numai vraja, dansurile şi făţărnicia 
Salomeei... 

— Mă uimeşti şi mă îngrozeşti! Cine ţi-a dat autoritatea 
aceasta şi ce semne faci ca să te legitimezi? 

— Sunt sora d-tale în lisus Cristos şi îţi spun adevărul. 
Nu-ţi cer nicio mărturisire şi nu urmăresc niciun fel de 
tribut al sufletului şi al prietenei d-tale. lubeşti pe mama 
acestor copii şi eşti victima unei rafinate diplomaţii 
feminine. Ce-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea 
întreagă, iar sufletul şi l-ar pierde? Te-ai gândit bine la 
târgul făcut? Pe milioanele lui Atanasie Ceaur, făgăduite 


operei d-tale, şi pe chipul de făţarnică madonă al soţiei lui, 
eşti gata să-ţi vinzi sufletul, dacă nu cumva l-ai şi vândut! 

Lia venea să se plângă că Bujorel i-a smuls panglica din 
vârful capului. Am cuprins-o pe Lia în braţe şi am ascuns în 
buclele ei de aur două lacrimi. 


XXV 


VENERATE DUHOVNICE, ŞTII CĂ ÎN 
timpul din urmă au fost lungi şi pasionate discuţii în jurul 
noii legi bisericeşti. Principatul nostru ecleziastic a încercat 
să unească şi să armonizeze - după părerea multora, prea 
grabnic şi artificial - două curente de viaţă bisericească, 
două tradiţii deosebite şi două constituţii divers închegate 
dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dibuirile, tratativele, 
pregătirea paragrafelor legii au durat multă vreme. Vlădicii 
noştri s-au întrunit de numeroase ori şi, în diferite locuri, 
timpuri şi proporţii, au discutat când ei între ei, când de 
faţă cu reprezentanţii statului, şi s-au oprit, extenuaţi, la a 
nu ştiu câta prelucrare a acestei legi menite să 
uniformizeze biserica naţională. 

Dar deocamdată rezultatul tuturor acestor silinţe va fi, 
pare-mi-se, iluzoriu. Deosebirile rămân şi mai departe, rău 
acoperite cu noul vestmânt legal. De la provincie la 
provincie, de la eparhie la eparhie diversitatea se dă pe 
faţă, în formă şi în fond, în cult şi în administraţie, uneori (ai 
zice) chiar în concepţii şi în învăţătura teologică. Simbolul 
acestei întârzieri de aducere la acelaşi numitor este însuşi 
portul vlădicesc. Ierarhii noştri n-au izbutit încă să 
stabilească, ei între ei, care este uniforma episcopului 
român şi câte culori pot să aibă vestmintele de purtare ale 
unui arhiereu. 

În toiul acestor dispute şi în dezbinarea greu de biruit a 
tendinţelor diverse şi a sufletelor şi mai diverse, 
mitropolitul mă chemă deunăzi şi îmi dădu o sarcină de 


încredere. Se pare că şeful nostru bisericesc este preocupat 
de existenţa mea şi ţine s-o ştiu eu. Cuvintele elogioase cu 
care a binevoit să mă distingă în cuvântarea sa din ziua de 
1 mai pare că purced mai din adânc decât dintr-o 
convingere protocolară. 

M-a chemat şi mi-a spus: 

— lată aici pe masă două scrisori: una este pentru 
mitropolitul Ardealului şi alta este pentru o persoană 
particulară din Sibiu. Sunt scrisori deosebit de importante 
şi trebuie predate  destinatarilor printr-o mână 
credincioasă. În ceasul de faţă, subalternii mei de încredere 
sunt ocupați sau împrăştiaţi. Eşti suplinitorul lor şi omul 
meu de încredere. Iată aici bani de drum. În trei zile să fii 
înapoi, aducând plicurile iscălite. Dacă, din întâmplare, 
vreunul din aceşti doi nu este acasă, mi-aduci scrisoarea în 
sân. 

Era un semn de reală favoare şi dovadă simțită că 
stăpânul meu bisericesc se reazemă, cu convingere, în 
devotamentul meu. 

M-am înclinat şi i-am răspuns: 

— Mâine la amiază, cu ajutorul Domnului, voi fi în Sibiu. 

Lia şi Bujorel trecuseră examenele cu succes. Şi ei, şi eu 
eram acum la începutul vacanței. Totuşi, am trecut pe la 
palatul lui Atanasie Ceaur să vestesc porunca primită şi 
plecarea mea din Bucureşti. Pe patron n-am putut să-l văd. 
Era bolnav şi nu primea pe nimeni. Îl supăra o nevralgie 
facială sau o durere de dinţi şi schimba compresă după 
compresă. 

Am călătorit destul de bine. M-am odihnit câteva ceasuri 
şi m-am deşteptat când mă apropiam de Piatra-Olt. Era 
dimineaţă înaltă şi luminoasă de iunie. Holdele rostogoleau 
aci valuri de aur, aci valuri de mare verde sub altarul din ce 
în ce mai ridicat al soarelui pontifice. Misterul rodniciei, al 
muncii şi al vieţii se celebra încă o dată, în cer şi pe pământ, 
sub ochii îngerilor şi sub ochii fiilor lui Adam. 


Rămăsesem singur într-un compartiment întreg, şi în 
aleanul ceasurilor aurii, scandate de ritmul monoton al 
trenului, mă revedeam, mă cercetam şi mă pipăiam pe mine 
însumi, ca într-un pat de sanatoriu. Îmi luasem ziua bună şi 
de la Helen Hempel. Palidă şi solemnă, această evanghelistă 
îmi spusese în şoaptă: 

— Îngerul Domnului să-ţi iasă în cale şi să facă cu d-ta 
minunea lui 'Tlobie, să-ţi deschiză ochii! 

Intervenţia acestei femei, cu avertismentele şi cu 
dreptele ei mustrări, făcea din inima mea un iarmaroc de 
voci contradictorii. Era Helen Hempel atât de curată în 
intenţii şi atât de dezinteresată cât mi se părea? Pe de altă 
parte, aveam eu oare dreptul să cred că judecăţile ei 
asupra Roxanei au vreo temelie de adevăr? Helen Hempel a 
înţeles exact şi are dreptate într-un singur punct: că eu am 
pierdut simplitatea şi libertatea mea sufletească de ostaş al 
lui lisus Cristos! Şi acesta este dezastrul cel mai mare! 

La ora unu după-amiază am fost în Sibiu şi am întreţesut, 
de-a lungul orelor de călătorie, dumbrăvile malurilor lui, 
munţii grei şi priporoşi care îi aţin calea, năvala când de 
păcură, când de beteală a valurilor lui, cu peisajul mort şi 
cenuşiu al sufletului meu. 

La ora unu după-amiază am fost în Sibiu şi am mers de-a 
dreptul la reşedinţa metropolitană. Vlădica nu era acasă! 
Plecase de trei zile în inspecții canonice şi era aşteptat să 
sosească în ziua aceea sau a doua zi. M-am dus cu epistola a 
doua la cel în drept. Acesta nu plecase nicăieri. l-am dat 
misiva, am luat mărturia de primire şi am revenit la 
reşedinţă. 

Oamenii de casă ai mitropolitului m-au primit cu cinstea 
cuvenită nu unui curier, ci unui trimis diplomatic şi m-au 
sfătuit să rămân şi să aştept. Am cerut, telegrafic, 
dezlegarea de la Bucureşti. Am primit răspunsul: „Aşteaptă 
până când se va înapoia”. 

Dar peste noapte munţii Sibiului şi-au pus în cap nişte 
glugi întunecoase de nouri, vremea s-a răcit deodată şi a 


început să plouă cu găleata. Mitropolitul aşteptat a rămas 
prizonier prin nişte gâturi de munte înecate de puhoaie. A 
sosit în Sibiu de-abia a patra zi. M-am înfăţişat cu 
scrisoarea mea şi i-am istorisit ce curier fără noroc 
fusesem. 

De-abia se terminase audiența, şi primesc, din partea 
primatului, telegrama fatală: 

„Vino cu primul tren. Amicul nostru Atanasie Ceaur 
decedat azi-dimineaţă. ” 


XXVI 


„PRIMUL TREN CU CARE MAI PU- 
team pleca era cel din zorii zilei şi acum era spre vecernie! 

Am alergat la chioşcurile de ziare să văd dacă nu cumva 
foile locale conţin vreo telegramă. Nimic! Am aşteptat în 
contorsiuni de nerăbdare până la unu noaptea, când 
soseşte un tren cu călători şi cu ziare din Bucureşti. La 
ultima oră a unui cotidian de dimineaţă, vestea morţii lui 
Atanasie Ceaur făcea prag negru pe trei coloane. 

Marele industriaş murise la trei dimineaţa într-un 
sanatoriu de la Şosea. Pricina morţii era o infecţiune 
fulgerătoare, declarată în urma extragerii unei măsele. 
Uimirea şi consternarea erau universale. Atanasie Ceaur 
era, în partidul din care făcea parte, mare putere financiară 
şi rezerva remanierii aşteptate. La clubul partidului fâlfâie 
flamura de doliu. Urma o biografie inexactă şi lăbărţată, 
turnată anume pentru urgenţa momentului. 

Am pândit prin fereastră revărsatul zorilor, depănând mii 
de paşi şi căutând să-mi dau seama unde mă mai găsesc în 
acest naufragiu omnilateral. Sărmanul Atanasie Ceaur îşi 
purtase moartea în obraji o viaţă întreagă... Sub masca lui 
respingătoare, sub maxilarele lui egoiste şi carnasiere, 
aştepta, în cuib nevăzut, stafia nimicirii? Mi se părea fioros 
de logic ca moartea să fi găsit în el, ca prim canton, fălcile 


lui. O singură măsea stricată, operată rău sau fără vreme, 
destupase izvoarele unui puroi subit, unui puroi misterios, 
dar infailibil! 

Existenţa lui acum este încheiată şi desăvârşită ca o 
sferă. Rapace, antipatic, sanchiu şi materialist, moartea îl 
varsă ca pe un cap-de-operă în visteriile lui Dumnezeu. Ce 
este acest dor fără nume, această admiraţie, această 
beatificare pe care o hărăzim, în taina subconştiinţei 
noastre, celor ce au murit înaintea noastră, fie buni, fie răi, 
fie cetăţeni ai necropolei creştine, fie adormiţi într-o lege 
străină? Inima noastră depăşeşte cu reveria ei hotarele 
teologiei noastre, şi umilinţa singură ne izbăveşte de 
labirintul controversei inutile. 

Apoi, din noianul gândurilor fără frâu, din mulţimea şi din 
ciocnirea atâtor întrebări smintite, vedeam crescând în faţa 
mea - ca acele catedrale din legendele Nordului, înghiţite 
de ocean şi renăscânde în noaptea de Anul nou - făptura 
bisericii mele iubite şi oceanul noroadelor înconjurătoare. 
Ce va fi cu visul meu? Ce se va întâmpla cu zidirea începută 
şi retezată pe la brâu de sabia sfântului arhanghel? 
Îngădui-va Domnul ca sfântul lui locaş să se cufunde în 
prăpastie, o dată cu ctitorii, unul mort şi celălalt trădător? 

Şi Roxana, ce va face ea de acum nainte? O, aici inima 
mea trosnea şi urla ca o colivie de fiare sălbatice, 
nemâncate de câteva zile! Cât îşi va purta văduvia? Ce va 
povăţui-o tatăl ei? Încotro vor împinge-o preferinţele ei? Cât 
aş fi dat, în ceasul acela, să nu ştiu nimic, să nu fi fost 
duhovnicul Roxanei, să nu fi primit, în înfricoşatele cămări 
ale spovedaniei, tot ceea ce primisem şi sigilasem cu sigiliul 
tacerilor eterne! 

Am plecat din chilia mea de gazdă cu mult mai-nainte de 
ora trenului. Vechiul oraş săsesc stătea încă, negru şi ţăpur, 
sub ultimele stele stăruitoare la apus. Tăriile se limpeziseră. 
O răcoare umedă şi respiraţia munţilor apropiaţi dădeau 
nevinovăția primei tinereţi acestor ziduri şi acestor turnuri 
mai vechi decât Biblia lui Luther. 


În sfârşit, trenul s-a mişcat din gară şi a luat-o în jos, spre 
Olt. Zeci de kilometri am mers pe lângă el. În trei zile de 
ploaie crescuse fioros. Îi veneau pâraie de pe toate văile, 
zguduia toate podurile şi azvârlea spume pe traversele 
liniei ferate. Se părea că, pe albia lui, nu mai curge apa cea 
cunoscută şi lesnicioasă pe care o tai cu un deget, ci o 
conjurație vrăjită şi dezastruoasă a tuturor stâncilor 
cărunte din ocnele acestor munţi. Cu tot zgomotul trenului, 
glasurile Oltului rămâneau distincte. Unde albia era mai 
largă şi mai revărsată, se ridica, spre codrii suspendaţi, stol 
de fluierături şi de ţipete de fierăstrău. Unde matca se 
strâmta şi se prăbuşea în subteranele de piatră, vijelia cea 
stridentă se prefăcea în mânie bubuitoare şi în horcăiaiă de 
infern gâtuit. Valurile veneau călare pe valuri, până la un 
stâlp de pod, până la o stană curmezişă, se năpusteau în ea 
ca trăsnetul şi se risipeau într-un fulger de furie albă şi de 
spume. 

Dar cât era de legitimă această răzvrătire a Oltului 
străvechilor balade! Cât era de binevenită şi de dragomană 
această nebunie care-şi călca ţărmii şi zguduia pravila 
stâncilor constrângătoare de mii de ani! Priveam iureşul 
viteaz al Oltului, priveam dezlănţuirea lui măreaţă şi 
absurdă, vedeam prăpădul fagilor, cu fruntea în vâltori, cu 
rădăcinile în văzduh, şi ochii mi se umpleau de lacrimi, şi o 
simpatie amară şi păgână dibuia în mine începutul nu mai 
ştiu cărei doine bătrâneşti... Cât eşti de frumos, Oltule! Cât 
eşti de subjugător, Oltule, în răzvrătirea ta!... 

Pe drum m-am întâlnit cu ziarele care zburau din 
Capitală spre colţurile ţării. Atanasie Ceaur stătuse trei zile 
în sanatoriu. Medicii îşi frângeau mâinile şi deplorau acest 
caz arhinenorocit. Mitropolitul primat se interesase tot 
timpul de starea bolnavului şi se găsea lângă el când şi-a 
dat obştescul sfârşit. Preoţii mitropoliei au administrat 
muribundului sfintele taine. Detaliu mişcător, pe care 
reporterii îl sunau ca pe clopotul cel mare din dealul 
Adunării deputaţilor: preşedintele Consiliului de Miniştri 


era să facă o sumară remaniere şi să încredinţeze lui 
Atanasie Ceaur portofoliul finanţelor. Ziua hotărâtă pentru 
depunerea jurământului şi intrarea lui în cabinet a fost să 
fie tocmai ziua fulgerătorului deces! Ziarele vorbeau cu 
prolixitate de ctitoria lui Atanasie Ceaur, de uriaşul lui 
proiect de-a ridica, în cel mai uvrier cartier al capitalei, 
„mânăstirea săracilor*... Mai multe fotografii arătau diferite 
aspecte ale bisericii în construcţie şi chipul generosului 
defunct. Ziarele mai dădeau şi informaţia că Atanasie Ceaur 
va fi prohodit în biserica deocamdată acoperită numai cu 
bolta cerului şi va fi îngropat - potrivit vechilor datine 
bisericeşti - lângă sfântul altar. 

La ora şase seara am ajuns în Bucureşti. Am luat o 
maşină şi am mers, fără să mai cuget la nimic, direct la casa 
cernită, intram într-un palat de antracit şi de huilă. Peste 
tot erau draperii negre şi barizuri de doliu. Roxana era în 
salon, cu câţiva prieteni, veniţi pentru această dureroasă 
împrejurare. Printr-o nimicitoare asociaţie de idei, mi-a 
venit în minte învierea lui Lazăr şi toate peripeţiile 
premergătoare... „Învățătorul este aici şi te cheamă!”... 

Mi-au ţâşnit lacrimi din ochi şi am gemut în inima mea. 
Am ridicat ochii spre policandrele însovonite şi mi s-a părut 
că privesc, de la rădăcină spre vârf un stejar centenar. 
Acolo sus, în vârful lui, era un cuib de vulturi, şi puii 
aşteptau în el Ceasul zburatului. Dar eu, de-abia ieşit din 
ou, alunecasem din cuib şi acum zăceam, strivit, şi-mi 
dădeam duhul. 

Din porunca Roxanei, am aşteptat într-un iatac. La 
apropierea ei, o servitoare a deschis uşa. A intrat cu braţele 
întinse şi plângând: 

— Părinte Pavele, ai plecat cu norocul nostru! Dacă erai 
aici, poate că ne ocolea nenorocirea! 

I-am răspuns cu glas sugrumat: 

— Plângeţi cu înţelepciune, doamnă! Oricât de mare ar fi 
durerea dv., nu uitaţi niciun moment că sunteţi fiica bisericii 


şi mărturisitoarea nemuririi. Credem cu neclintire că lisus 
Cristos este Adevărul, Calea şi Viaţa. 

— Părinte, părinte! Roagă-te pentru mine! Ajută-mă în 
această oră grea a vieţii mele! 

Lia şi Bujorel (probabil împinşi înainte de Helen Hempel) 
apărură în uşă cerniţi şi plânşi. La vederea lor, Roxana îşi 
acoperi faţa cu mâinile şi le plânse de milă: 

— Bieţii copii! Bieţii copii!... 

Îi trăsei spre pieptul meu şi-i îmbrăţişai, zguduit tot de 
jalea acelei ore şi de jalea mult mai grea a conştiinţei mele 
de duhovnic prins în laţul Celui Viclean. 

Roxana ridică fruntea, văzu capul meu în ghirlandă cu 
capetele celor doi copii şi izbucni de-a binelea: 

— O, părinte Abele! Nu pleca de lângă ei! Păzeşte-i! Fă-i 
mari! Fii tatăl lor! 

Durerea ei de mamă o făcea să nu-şi mai aleagă 
cuvintele. Dar şi eu eram la capătul puterilor. Am început să 
plâng. 

— Să ne rugăm fierbinte, doamnă! Să cădem înaintea 
Preacuratei! Să cerem cu lacrimi descătuşarea inimilor 
noastre! Apoi, dezmeticindu-mă: Unde este catafalcul? 

— Afară, între zidurile începute. Sicriul este închis şi 
plumbuit. Bietul Iase nu mai era de recunoscut! Vino de 
priveşte. 

Cu cei doi copii de mână şi precedat de Roxana, m-am 
apropiat de o fereastră deschisă. Priveliştea nu era comună. 
Biserica - atâta câtă era - părea un gigantic catafalc. 
Zidurile erau îmbrăcate în negru. În mijloc, pe o estradă 
înaltă, era sicriul şi, de jur împrejur, o seră de plante şi de 
flori. Patru stâlpi de ceară, la cele patru colţuri ale sicriului, 
creşteau peste grădina întreagă ca nişte trunchiuri de 
palmieri. Pe conturul zidurilor cernite fumegau, din loc în 
loc, casolete mari de aramă. Pentru paza bunei rânduieli şi 
pentru cinstirea celui adormit, sicriul era păzit de soldaţi în 
mare ţinută. 


M-am plecat adânc, mi-am făcut semnul sfintei cruci şi 
am binecuvântat rămăşiţele lui Atanasie Ceaur. 

— Locul meu este acolo, doamnă. Mă duc să-mi fac 
datoria. Permiteţi-mi să trec un moment la telefon şi să 
vestesc casa metropolitană că am sosit în Bucureşti. 


XXVII 


AM, PRIMIT PORUNCĂ SĂ MĂ 
înfăţişez mitropolitului a doua zi de dimineaţă. În noaptea 
aceea am stat câteva ore de veghe lângă sicriu şi am citit 
Evanghelia sf. loan. Pe cerul nopţii, plutea, în azurul infinit, 
luna în creştere. Precipitarea celor întâmplate, funebrul 
decor în care mă găseam, vijelia sentimentelor mele mă 
aruncau pe un țărm fantastic, cu putinţă, numai, în vis. 
Palatul vecin cuprindea bună parte din văzduhul albastru, 
cu făptura lui mohorâtă, cu terasele lui muiate în argint şi 
cu piedestalul imens - de magazine, de depozite, de avere 
grămădită şi de muncă stoarsă - pe care culmina... Unde 
mă găsesc şi ce înţeles au toate câte văd? Ce s-a ales din 
catedrala mea? Un catafalc! Ce s-a ales din avântul şi din 
eroismul meu creştin? O capitulare, poate o apostazie! Nu 
sunt într-un templu ruinat; nu stau în preajma unui palat 
cartaginez; Mântuitorul a venit pe pământ; sf. loan şi-a scris 
Evanghelia! Dar în inima mea şi în jurul meu, această lună 
izvorâtoare de vrajă şi incertitudine, aceste plante 
tropicale, această împrejmuire de bazalt, această siluetă 
monstruoasă, cu coarne de argint, urzeau visul absurd, mă 
scoteau din poteca siguranţelor în timp şi în spaţiu. Eram 
sleit. M-am dus şi m-am culcat. 

A doua zi am stat în faţa mitropolitului primat. Ca 
totdeauna, era liniştit, lucid şi bun cârmaci în vremuri de 
furtună. M-a făcut, să văd lucruri la care nu mă gândisem. 

— Ştii că situaţia e azi cu totul alta. Trebuie să auzim 
sfatul juriştilor. Averea lui Atanasie Ceaur aparţine acum 


copiilor. Soţia lui este numai o epitroapă. Azi sau mâine se 
instituie consiliul de familie. 'Te voi susţine şi te voi impune 
membru în acest consiliu. 

Eram atât de departe de toate aceste idei şi preocupări, 
în cât mi-a fost teamă să deschid gura. 

— Ctitoria frăţiei-tale, pornită cu atâta brio şi cu atâtea 
aparenţe fericite, s-ar putea să se prefacă în povară pentru 
umerii noştri. 

— Înaltpreasfinte stăpâne, în cazul cel mai modest, voi 
umbla câţiva ani prin toată ţara şi voi căra în cârcă 
materialul, clopotele şi icoanele sfântului locaş. 

— Mai avem până acolo... Aşteaptă semnele şi 
instrucţiunile mele. Azi după-amiază este înmormântarea. 
Am auzit că eşti vajnic predicator. Te bizuieşti să rosteşti 
cuvântarea funebră? 

— Chiar dacă m-aş bizui, stăpâne, cuvântarea aceasta 
trebuie rostită de marele vlădică. Este o situaţie deosebită, 
pe care trebuie s-o valorifice însuşi şeful bisericii. 

— Da, ai dreptate. Mi-e urât, însă, că trebuie să scriu sau 
să dictez acest discurs. Protocolul cere să citeşti cuvântul 
funebru. 

—  Înaltpreasfinte, protocolul este pentru gângavi şi 
pentru laici. 

— Să vedem dacă pot să te ascult. La ora trei mă primeşti 
la picioarele catafalcului. Cere de la vestmântar odăjdiile 
care îţi trebuie. 

A fost o slujbă cu adevărat metropolitană. Falnicii noştri 
protoierei, cu îndemânarea lor rituală, cu glasurile lor bine 
deprinse şi melodioase, au ridicat în slăvi sufletul mulțimilor 
compacte din jurul estradei noastre. Corul Mitropoliei, 
sobru, disciplinat, mănunchi de spice de aur, a resfirat 
peste sicriul lui Atanasie Ceaur şi peste emoţiunea tuturor 
aleanul tânguirilor bisericeşti şi acele clipe de încredințare 
şi de convertire din calea mormântului încă gol. 

„Cu adevărat deşertăciune sunt toate, şi viața aceasta 
este umbră şi vis, că în deşert se tulbură tot pământeanul; 


precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în 
groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împărații şi 
săracii. Pentru aceasta, Cristoase Dumnezeule, pe robul tău 
acesta, mutat de la noi, odihneşte-l ca un iubitor de 
oameni!”... 

Apoi, după cântări, psalmi şi răspunsuri, iar şi iar, 
apariţia ecteniei şi ecfonisul odihnitor - „că tu ești învierea, 
viața şi odihna răposatului, robul tău Atanasie” - care 
trecea din preot în preot, isprăvind cu mine, cel din urmă. 

Un protoiereu tenor a citit Apostolul cu acea măiastră 
bogăţie de volute şi de spaţii proprie cititului oriental. 
Mitropolitul a citit sf. Evanghelie jos şi fără legănări. 

După rugăciunea arhierească, am ridicat capul şi am 
privit în faţa mea. Mitropolitul şi-a început cuvântarea. Erau 
adunaţi cunoscuţi şi necunoscuţi. Roxana, de-abia vizibilă 
sub zăbranic, stătea lângă sicriu, între Ilie Trandafirescu şi 
copii. Nu lipsea nici unui dintre prieteni; numai Debora era 
departe... 

Mitropolitul a pornit fără teologie şi fără grandilocvenţă. 
A evocat ziua punerii pietrei fundamentale, a schiţat viaţa şi 
activitatea lui Atanasie Ceaur, a preamărit fapta lui, 
comparabilă cu a boierilor şi a domnilor de altădată, şi cu o 
mare îndemânare retorică ne-a făcut deodată să vedem 
fulgerul din ceruri, căzând şi mistuind nu turmele lui Iov, nu 
avuţiile lui, ci pe însuşi marele aducător de jertfă! „Eu tac şi 
gura n-0 deschid, căci tu eşti carele faci toate” (Psalmul 39, 
10), 

„Să nu ne mirăm şi să nu deznădăjduim. Aşa este taina 
tuturor iniţiatorilor. Opera începe, urzitorul se duce. Dar 
opera trece moştenire în mâinile şi în grija urmaşilor. 
Marele pilduitor Atanasie Ceaur aşteaptă să-l continuăm. O, 
printre aceşti continuatori, durerea şi înduioşarea noastră 
salută o soţie tânără, toată, în înfăţişare-i, îngerul durerii, şi 
doi copii nevârstnici!” Aici, mitropolitul, stăpân pe auditor, 
urcă, simplu şi puternic, din treaptă în treaptă, pe scara 
emoţiunii noastre. Când ne văzu pe toţi plângând şi 


îndeosebi pe Roxana, se domoli cu artă, scăzu vocea, se 
făcu bătrân de o sută de ani şi se sprijini pe cârja 
păstorească. „Să ascultăm glasul străvechii înţelepciuni a 
poporului nostru, să ascultăm pe cel mai mare interpret al 
ei, poetul genial săvârşit din viaţă nu demult, şi în locul 
sfetnicului din poem să grăim durerii tale, doamnă; 


"De cum te zbuciumi, tu te stingi 
i inima din noi o frângi. 
e doare c-a fost scris aşa, 
Ne dori mai rău cu jalea ta: 
De-aceea, doamnă, te-am ruga 
Să nu mai plângi!” 


Sfârşitul venea de la sine, înaripat, glorios, admis de mai- 
nainte. Dar acest sfârşit s-a năruit deodată cu estrada pe 
care mă găseam, cu sicriul lui Atanasie Ceaur şi cu toată 
acea seară de iunie culcată pe capete descoperite... 
Roxana, secerată de puteri, se aşezase pe un scaun între 
Ilie 'Trandafirescu şi un necunoscut - un cap de imperator 
roman - apărut fără de veste şi care îi dădea să respire 
dintr-un flacon. N-am mai auzit nimic, n-am mai văzut 
nimic, n-am mai urmărit nimic decât atitudinea, apropierea, 
gesturile celor doi şi ritmul nebuniei progresive din capul 
meu pustiu!... 


XXVIII 


CINE A MAI VORBIT, CÂŢI AU MAI 
vorbit după mitropolitul primat am văzut mai târziu, din 
ziare. M-am dat jos de pe estradă, m-am dezbrăcat şi am 
rugat pe un coleg să facă în locul meu toate câte vor mai fi 
necesare. Am plecat în neştire. Când mă strecuram prin 
mulţime, dau de una dintre servitoarele din casă. Diavolul 
mi-o scotea înainte. Era un tip de jupâneasă, deprinsă cu 
boierii, cutezătoare şi alintată, care mă întrista ori de câte 
ori o întâlneam. l-am spus cu chip de dojana: 


— De ce stai aici? Du-te lângă stăpână-ta, că i s-a făcut 
rău! 

— Să fi sănătos sfinţia-ta! E lângă dumneaei domnu 
doftor! 

— Care domnu doftor? 

Servitoarea mă privi cu un fel de perversitate milostivă. 

— Doftorul care a picat azi de la Paris! Ce, sfinţia-ta nu 
ştii? 

Degradarea mea era deplină! Tribunalul lui lisus Cristos 
îşi căuta şi îşi completa informaţiile din gunoiul slugărimii 
depravate! 

Când am ajuns în ulițele pustii şi pline de pulbere, mi-a 
licărit în minte gândul să mă duc la chilia mea. Dar ce mai 
căutam acolo? Era o cetate biruită şi devastată!... Am luat-o 
spre Hipodrom, am trecut pe lângă păduricea Mogoşoaia şi 
m-am ţinut pe linia ferată Mogoşoaia-Olteniţa până în 
dreptul mânăstirii Cernica. 

Am intrat în mânăstire pe înserate. Lacurile răsfrângeau 
taina tăriilor liliachii între soarele pogorât de pe seară şi 
luna încă ascunsă în păduri. Bisericile, chiliile, pridvoarele 
încremeneau în pace sihăstrească. Prin stuhăria de pe 
baltă, prin sălcii şi prin nuci trecea arar câte-o întrebare 
răguşită sau câte un fior de flaut. 

Am poposit în chilia unui ieromonah prieten şi la miezul 
nopţii m-am dus la utrenie. Aici, pe lespezile sărutate de 
atâtea generaţii de călugări, de atâtea dureri şi de atâtea 
tragedii necunoscute, am descărcat inima mea, am plâns 
amar şi m-am judecat. 

Iubite şi venerate duhovnice, au trecut de atunci peste 
mine multe zile fumurii şi multe nopţi fără odihnă. Sunt la 
sfârşitul spovedaniei mele. Aştept ca fratele Chesarie să vie 
să-mi ceară această jalnică epistolă. M-am cercetat de sute 
de ori, am examinat situaţia mea de azi şi, mereu 
nemulţumit cu judecata instanţelor conştiinţei mele, viu 
astăzi la tribunalul tău, pentru mine cel din urmă aici pe 


pământ. Citeşte-mă, plânge-mă, judecă-mă, porunceşte şi 
scoate-mă din laţul păsărarului. 

Cu moartea lui Atanasie Ceaur, catedrala mea e retezată 
ca un copac, la un stânjen mai sus de rădăcină. Mitropolitul 
îşi făcea iluzii. Nu se putea să fiu admis membru în consiliul 
de familie: sunt parte interesată! Câteva zile, lucrările au 
rămas suspendate, dar mitropolitul a fost energic, a smuls 
guvernului un milion şi a împins pe arhitect de la spate 
bruscând politicos discuţiile, formalităţile, tergiversările şi 
tot dosarul succesiunii Atanasie Ceaur. 

Situaţia e încurcată şi absurdă, şi maximul de încurcătură 
şi de absurditate este în conştiinţa mea. Dacă aş mai fi cel 
de acum un an, aş lupta alături de şeful meu bisericesc, şi 
totul s-ar clarifica. Ilie Trandafirescu nu şi-a schimbat 
sufletul; este acelaşi. Guvernanţii, amicii lui politici, n-au 
cuvânt să ne întoarcă spatele. Întrebarea cea grea pe care 
nu pot s-o ridic, precum nu pot să ridic clopotniţa acestei 
mânăstiri, este aceasta: sufletul şi hotărârile Roxanei sunt 
aceleaşi? 

E astăzi la Sinaia cu copiii în vila lui Ilie Trandafirescu. 
Mi-a trimis, vorbă de câteva ori, mi-a şi Scris să mă duc să-i 
văd. Dar pot eu să fac aşa ceva în starea dezastruoasă în 
care mă găsesc? M-am descalificat singur! Mi se pare 
uneori, când privesc în adâncul sufletului meu şi gem de 
durere, că asist la întâmplarea unui director de muzeu 
zoologic, imaginată de un urmaş al lui Edgar Poe: într-o 
dimineaţă, directorul, intrând în camera cu reptile, toate 
borcanele plesnesc şi reptilele năvălesc asupra lui! Şerpii, 
despre care Mântuitorul ne încredinţează că-i vom lua în 
mână fără primejdie, muşcară şi otrăviră inima mea! 

Mai am tristul noroc că mitropolitul a plecat la băi, în 
străinătate. Dar ce-i voi spune când se va înapoia? Cum îi 
voi vorbi de retragerea mea din parohie şi cum va 
interpreta această dezertare! mai pot eu, oare, să rămân, 
între Roxana şi catedrala săracilor, duhovnic şi paroh? 


O, sărmanii mei enoriaşi! Le-ai trimis, scumpe duhovnice, 
un vicar prea tânăr, prea efervescent şi fără experienţă cu 
vicleniile acestei lumi! Ce ruină! Ce faliment! 

Am adunat, sub ochii tăi pătrunzători, toate elementele, 
toate cioburile, toate puzderiile fragilului castel, ridicat de 
ucenicul tău la graniţa dintre ideal şi realizabil. Care îţi este 
socotinţa? Ce mă înveţi? Ce îmi porunceşti? 

Îţi isprăvesc mărturisirea mea la mânăstirea Cernica. Am 
părăsit totul (cât învoit, cât neînvoit) şi m-am ascuns aici. 
Mi-e frică să revăd toate câte am lăsat în urmă. Mi-e frică să 
deschid scrisorile şi telegramele pe care le găsesc pe 
măsuţa mea din Bucureşti... 


XXIX 


DEBORA ÎMI TELEGRAFIAZĂ: 


„Treci biruitor prin toate tristeţile şi adversităţile de azi. 
Nu uita că ai prieteni, fericiți să te ajute. Nu uita nici 
obligaţiile morale consimţite. Informaţii şi restul te 
aşteaptă la bancă.” 


Are dreptate şi Debora. l-am promis că stau la dispoziţia 
ei atunci când va fi gata să-şi deschidă inima şi să-mi 
destăinuiască nerăbdările religioase de care mi-a pomenit. 

Problema e delicată, dar nu deasupra puterilor şi râvnei 
mele. Dar unde este libertatea mea sufletească, necesară în 
cazul Deborei? Va fi de-a pururi, pentru biserica 
Mântuitorului, o pricină de onoare şi de iubire expectativă 
marele dezacord dintre ea şi fiii lui Israel. Nu voi uita 
niciodată ideile şi lecţiile duhovniciei-tale asupra acestei 
materii, şi nu voi fi niciodată, în viaţa şi în activitatea mea, 
decât ucenicul convins şi consecinţe. Darul Deborei rămâne 
columnă generoasă şi iniţială în tot ce-am putut ridica pe 
terenul faptei. Acest dar trebuie menţinut în lumină şi 


transformat în principiu de progresivă apropiere între 
inima acestei fecioare şi Sionul creştin. 

Nu lipsesc însă din conştiinţa mea întrebările şi 
incertitudinile. Nu este oare această fată o curioasă de 
suflete, o iubitoare de extravaganţe şi o diletantă? Totuşi, n- 
am dreptul să fac din darul ei fapta de fantezie darnică a 
unei miss plictisite, arhimilionare şi lacome de absurdităţi. 
N-am dreptul să cobor importanţa destăinuirilor ei şi să le 
iau ca suspinele unei nevropate, ahtiate de literatură 
mistică creştină. 

Îmi trebuie luminile şi tonul just pe care numai 
spiritualitatea ta vei putea să mi le dai în această atmosferă 
cenuşie şi în această distonanţă în care trăiesc astăzi. 

Helen Hempel îmi scrie în limba ei alambicată un bilet, 
care - spre ruşinea mea confesională - pare a fi crinul 
simbolic din mâna arhanghelului binevestitor: 


„Dumnezeu ţi-a vorbit, nu în murmur dulce, ca odinioară 
lui Ilie, ci în vijelie şi în cutremur. Pentru mine este un 
semn definitiv. Catedrala săracilor, începută cu arginții 
storşi de la săraci, trebuie continuată şi terminată cu 
arginţii daţi de săraci de bunăvoie. Apostolatul se sanctifică 
pe căile neamurilor în osteneli, în umilinţe, în primejdii şi 
în cerşetorie. Dacă nu m-am înşelat iremediabil în privința 
d-tale, aştept să te văd intrând în arena luptelor cu 
adevărat apostolice. Catedrala plănuită trebuie să fie un 
simbol şi un monument: aici s-a odihnit Abel Pavel după ce, 
ani de zile, a cutreierat țara părinţilor săi, a predicat în mii 
de sate şi de oraşe şi a logodit lui lisus Cristos şi împărăției 
lui sute de mii de suflete. 

Nădăjduiesc să ne vedem, trebuie să ne vedem. Ai plecat 
brusc dintre noi. Poate că am înţeles ceva din această 
purtare. Dar află că ai fost victima închipuirilor d-tale fatale 
şi rătăcitoare. Ţi-o declară Helen Hempel, înaintea celui ce 
umblă în mijlocul celor şapte candelabre! 

Vino; te aşteptăm!“ 


Ce comentar să mai fac unor convingeri atât de măreţe şi 
de osânditoare pentru realitatea puterilor mele? Această 
fiică a Rinului mă umileşte şi mă sângeră? Dar comunicatul 
ei e dezastruos în ultimele-i rânduri. Împărtăşindu-mi ceea 
ce crede ea că este adevărul, Helen Hempel răscoleşte din 
nou depozitele toride din adâncul inimii mele, dezleagă 
furtuna, un moment priponită, şi prăbuşeşte în ţeasta mea 
grinzile acestei tihnite chilii de refugiu! 

O, părinte duhovnice, de ce mi-eşti atâta de departe şi de 
ce secretul şi porţile spovedaniei sunt păzite de heruvimii 
cu sabia de foc! 


XXX 


ÎN CEASUL CEL DIN URMA, CÂND 
sunt gata să adun şi să pecetluiesc vraful acesta de pagini, 
primesc din partea Roxanei, prin trimis special, scrisoarea 
următoare: 


„Preacucernice părinte Pavele, ai dispărut în chip 
inexplicabil. Am trimis după d-ta oameni care să te caute şi 
să te roage să-ți aduci aminte de noi. [i-am scris că te 
aşteptam la Sinaia. Nu ne-ai răspuns niciun cuvânt. 

Cum voieşti să interpretez tăcerea şi absenteismul d- 
tale? Eşti jignit? Eşti supărat? Eşti obosit de noi şi nu vrei 
să ne-o spui? Sunt o biată femeie proastă şi nu pot să 
măsor gândurile şi tainele sfinţiei-tale! 

Dar sunt câteva lucruri concrete, existente între noi şi 
peste care nu putem să trecem! Ce facem cu biserica? 
Unde este entuziasmul de la început? Unde este «catedra 
săracilor» unde este Mânăstirea Sf. Vasilie? Nu te simţi 
dator să vii să stăm de vorbă asupra atâtor complicaţii şi 
probleme ivite după moartea lui 1ase? Imi şade mie bine să 
bănuiesc că preotul de acum un an, că profetul de astă- 
iarnă a fost un simplu cântăreț în «alăută duhovnicească» ? 


E adevărat că legea e foarte exigentă şi ia întinse măsuri de 
pază în jurul averii orfanilor minori, dar, eu nu trădez nicio 
clipă sfânta idee şi locaşul care adăposteşte rămăşiţele 
soțului meu. Vino să ne chibzuim, vino să alegem împreună 
noile modalităţi de continuare şi noile garanţii de izbândă! 

Dar scumpe părinte Pavele, cu aceasta încă n-am 
limpezit situaţiile noastre. E o întrebare grea, pe care 
trebuie să ţi-o fac: nu cumva duhovnicul meu fuge de mine? 
Pentru ce? Cu ce am greşit, păcătoasa de mine? Ai văzut în 
ziua înmormântării oarecare figuri străine pe care le-ai 
recunoscut şi identificat, ca un suprem depozitar ce eşti al 
tristelor mele taine? Ei şi?! Puteai să mă chemi imediat 
dacă aveai vreo nelămurire înaintea atotputernicului tău 
tribunal! 

Oricare ţi-ar fi fost gândurile şi bănuielile, socotesc că 
datoria unui director de conştiinţe era să rămână lângă cei 
ce s-au încredinţat vigilenţei lui. Trebuia să mă păzeşti, nu 
să fugi de mine! 

Iartă-mă că iţi scriu cu atâta străvezietate! Dacă în 
această tristă şi falsă lume pământească mai există bună- 
credință şi sinceritate, presupun că ele trebuie să existe 
între confesor şi penitenta lui. Cum voi îndeplini poruncile 
pe care mi le-ai dat şi cum voi vedea venind ziua multdorită 
a dezlegării mele dacă rupi contractul făcut cu mine 
înaintea supremului judecător? 

Am visat eu, oare, acele predici care mergeau la inimă şi 
care descriau pe trimisul lui Dumnezeu, pe mângâietorul 
inimilor noastre ticăloase, pe amicul tainic, pe duhovnicul 
providenţțial, limanul naufragiilor noastre? 

De ce ai făgăduit atât de mult şi ţii atât de puţin? Sunt 
singură, sunt despărțită de lumea aceasta, sunt bătută de 
Dumnezeu! De ce mă baţi şi sfinţia-ta? 

Copiii mei mă întreabă mereu: unde eşti, când vii? Lia şi 
Bujorel te aşteaptă în fiecare zi! Mama lor nenorocită te 
aşteaptă lângă ei!” 


O, părinte duhovnice! O, preasfinte Veniamine, întinge în 
apă vârful degetului tău şi răcoreşte limba mea, căci în 
groaznică văpaie mă chinuiesc! 


DOCTORUL IALIFUN 


IUBITE AMICE, SE IMPLINESC ANUL 
acesta patruzeci de ani de când am trimis revistei Viaţa - condusă de A. 
Vlahuţă şi Dr. Ureche - întâia mea încercare literară. lar în 1936 vor fi 
patruzeci de ani de când am debutat, în Adevărul ilustrat, cu nuveleta mea Pe 
terasă... Suntem prieteni şi aproape colegi de pe atunci. Debutul meu se 
învecinează cu debutul tău la acelaşi ziar, şi ţiu bine minte că era între noi un 
oarecare joc de întrecere şi de copi areasci gelozie. 

Au trecut apoi ani mulţi. Iu te-ai dedicat studiilor tale migăloase şi 
absorbitoare; eu m-am consacrat teologiei şi amvonului. Dar tu ai făcut-o în 
chip definitiv, înmormântând în Cimitirul rozelor (bucata ta de debut) orice 
veleităţi de literatură, imaginativă, pe când eu am rămas, fără leac, bântuit de 
nostalgii şi de recidive... 

Ai binevoit, amice, să mă urmăreşti cu ochi simpatici şi, din laboratorul tău 
de specialist al literaturilor, să-mi dai, din când în când, semne de cordială 
aprobare. 

Prima ta manifestare - scumpă mie - e de acum vreo douăzeci de ani. Erai 
la Viena, şi acolo, la Universitate, înaintea dascălilor tăi, ai încadrat într-o 
conferinţă recolta anului meu literar 1910. 

Dacă nu mă insel, dacă nu fac nedreptate cuiva, eşti primul specialist 
conaţional care ai binevoit să împodobeşti portalul literaturii mele cu o torţă 
de entuziastă semnalizare. Ştiu că au fost câţiva care s-au plâns că torţa ta ba 
îi îneacă, ba le scoate ochii. Au spus apoi între ei: „Ce să faci!... Se iubesc din 
copilărie... sunt camarazi de şcoală”... 

De atunci, iubite frate Caracostea, am dat în vileag Bisericuța din răzoare, 
Clopotele din M-rea Neamţu, Răboj je bradul verde, Caligraful Terţiu, In 
pământul 13 adultii, Roxana, Papucii lui Mahmud, alte câteva cărţi mai mici... 
şi azi Doctorul Taifun. 

M-ai poftit deunăzi la seminarul tău de literatură, în rând cu alţi confraţi, 
şi mi-ai cerut, pentru studenţii tăi, care umpleau amfiteatrul, să răspund la un 
chestionar metodic întocmit. Cu acest prilej, m-ai făcut să simt încă o dată 
continuitatea bunelor tale convingeri în privinţa literaturii mele şi ai accentuat 
unele rezerve şi unele deziderate ale tale, formulate încă de pe vremea intrării 
mele în milițiile bisericii. 

Direct sau indirect, am căutat, la institutul tău de istorie literară şi de 
folclor, să mă lămuresc asupra acestor filoane de credinţă şi de entuziasm 
creştin care răzbat „pretu tin eni prin stratul creaţiunii mele literare. Nu ştiu 
dacă am izbutit să fac să stea în picioare - în convingerea ta şi a tineretului 
care mă asculta - stâlparul meu de explicaţii. 

Voi rezuma şi voi completa, la pragul Doctorului Taifun, cele două 
conferinţe pe care le-am rostit la seminarul tău, dar nu la literă, ci în spirit. 
„Mi-ai spus de multe ori între patru ochi: „Intoarce-te la literatură!... 
Intoarce-te la Gloria Constantini! Mai puţin moralism, mai puţină predică în 
ceea ce scrii!"... N 

Scumpe, Caracostea, ţi-am răspuns şi îţi voi răspunde de-a pururi: din 
prisosul inimii vorbim şi scriem!... Pe cât este de adevărat că opera de artă 
este riguros solidară cu mediul, cu timpul şi cu ancestralităţile artistului, tot 
atât este de adevărat că artistul e liber să ungă fruntea operei sale cu mirul 
credințelor şi al idealului la care se închină. 

lată acest ev, in care Dumnezeu ne-a trimis şi spectatori, şi participanți. 
laţă oceanul omenesc în care rătăcim şi noi, printre alge, printre epave, 
printre monştri şi printre monstruoase deznodăminte... Ce vei face tu, sărman 
artist, când priveşti din lucarna ta, la ora aceasta, pe contemporanii tăi, 
biciuiţi de jazul patimilor infernale şi învârtind toate dansurile nelegiuirii? 


li vei zugrăvi placizi, înţelepţi, virtuoşi, paznici credincioşi ai datoriilor 
familiale şi sociale, sau le vei vâri în ochi cu energie propria lor imagine. — 
capturată în oglinzile tale - ca să se vază cât sunt de respingători şi de 
degradaţi?... 

Suntem înţeleşi. Arta nu poate să mintă. Cine are în el această putere 
curioasă să spioneze, să surprindă şi să redea legănările, visurile şi 
fosforescenţele operei lui Dumnezeu şi ale inimii omului este - să vrea, sau să 
nu vrea - sclavul adevărului. Dar ce face el acum, după ce a adunat în 
tainicele lui colecţii tipuri, caractere, grimase, întâmplări, drame, păcate, 
infamii... şi tot ce i-au descărcat mediul şi contemporanii, adeseori cu 
implicarea şi arsura pielii bietului artist, în mii şi mii de ocurenţe şi de 
complicaţii?... 

e va mulţumi el să creeze galerii, spectacole şi teatre de păpuşi, 
ascunzând cu totul între culise orice preferinţe, orice învăţătură şi orice 
destăinuire morală?... 

Aşa ceva este cu neputinţă. Arta pentru artă este o iluzie şi o deşartă 
fanfaronadă. Un artist nu poate să expulzeze din opera de artă propria lui 
inimă. Şi care artist nu vine pe lumea aceasta cu inima plină de doruri, de 

referinţe, de rancune, de revendicări (odată ce este solul tainic al unei 
amilii, al unei clase sociale, al unui neam întreg), şi care artist, trăind în 
lumea aceasta, nu adună din câmpiile ei, pe lângă materialul operei viitoare, 
şi înţelesul, şi stilul, şi dedicaţia acestei opere? 

Poate că ai prins de veste, din hebdomaderul parizian şi literar Candide, 
despre ancheta pe care Andre Rousseausx o face azi printre scriitorii francezi, 
cu întrebarea: ce raporturi stabiliţi şi predicaţi între La chose litteraire et la 


chose publique'18/? 

Cred că suntem şi aici bine înţeleşi. S-a zis cu dreptate că arta este o 
fur CURE socială. Limitându-ne la literatură şi cugetând la câţiva scriitori mai 
familiari de odinioară şi de azi, funcțiunea socială a artei ne apare ca un 
splendid răsărit de soare. Aristophane, Juvenal, Cervantes, Moliere, La 
E italic) Swift, Caragiale... şi alţii câţiva din nobila lor familie sunt cei mai 
chemaţi ca să instruiască şi să ne clarifice. 

Primim şi aplaudăm verva lor, satira lor necruțătoare, tendinţele lor de 
pedagogi caustici. In numele bunului-simţ, în numele Vi ulii, în numele 
dreptăţii ofensate, aceşti artişti de geniu ne-au pus pe frontul bunului-simţ, 
au cenzurat dezordinile noastre şi au răzbunat pe cei nedreptăţiţi. 

Scriitorul creştin - dacă are talent -— se va justifica de-a pururi cu aceste 
nume şi exemple. Dacă satira, comedia, fabula... au înaltele lor drepturi 
justiţiare şi umanitare, cu atât mai mult Evangeliul lui lisus Cristos şi darul 
cel pus în slujba lui. Doar Mântuitorul este cel ce a proclamat în lumea 
aceasta: î NR 

„... Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia... 

Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul... 

Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui... 

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. 

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”... 

Folosind termenii lui Andre Rousseaux, vom conchide, iubite frate 
Caracostea, că la chose litteraire et la chose du Crist au fost, pot să fie, vor fi 
de-a pururi: vase comunicante, căi cu binevenită încrucişare şi domenii fără 
graniţe duşmane. 

Dar, scumpe doctore al literaturilor şi al Psi iologiei scriitoriceşti, rezerva 
ta faţă de literatura creştină are o mare explicaţie şi o perfectă îndreptăţire. 
Una este să ai talent literar şi alta este să fi (dacă eşti) creştin pravoslavnic. 
Cea mai frumoasă şi mai intimă credinţă creştină, dacă poate să-ţi dea, în 
taină, negrăite mulţumiri şi încântări, nu poate să-ţi dea şi darul să cucereşti 
în scris pe semenii tăi, dacă vistiernicul bunătăţilor şi dătătorul de viaţă nu ţi- 
a dăruit suplimentar şi harul poeziei. Ă 

Sfiala ta e legitimă. Rezerva ta se tâlcuieşște aşa cum o tâlcuiesc eu. 
Excelentele intenţiuni creştine nu pot să dea viaţă şi valoare unei literaturi 
produse de autori fără talent, deşi poate buni fii ai bisericii. In privinţa 
aceasta eu, unul, am o experienţă sfâşietoare... Sunt oameni care nu pot să 


mă ierte nici azi pentru că le-am spus odată: „Preacucernice (sau preasfinte). 
brut si „cu care v-a împodobit biserica nu pot înlocui darul literar, care vă 
ipseşte! 

Mi se pare că nemuritorul Caragiale a spus în privinţa artei tendenţioase 
(şi arta creştină este tendenţioasă) cele mai pici ile sentinţe. Cred că era 
(acum patruzeci de ani!...) după discuţia aldor Vlahuţă, Bacalbaşa, Stere, 
Ibrăileanu asupra artei pentru artă. In substanţă, Caragiale zicea: Convinge- 
mă că ai talent, adevărat talent!... Arta nu se împarte în artă pentru artă şi 
artă tendenţioasă, ci în artă veritabilă şi artă contrafăcută, adică proastă! 

Aşadar, iubite amice, nicio tendinţă - cinstită, utilă, legitimă, morală... şi cu 
atât mai mult creştină - nu poate să constituie vină şi nu poate să aducă 
descalificare operei de artă. Vină şi descalificare aduc artei numai lipsa de 
talent şi prostia înfumurată, care sunt verişoare primare. 


* 


Ca să spun o vorbă şi despre romanul Doctorul Taifun - din pragul căruia 
îţi recapitulez această profesiune de credinţă literară - voi nota că toate câte 
A ce arat şi revendicat mai sus au în cazul de faţă o indirectă şi acoperită 
aplicaţie. 

i În Doctorul Taifun, preocuparea mea creştină rămâne mascată, perceptibilă 
numai pentru cei ce mă vor citi cu luare-aminte, şi scandalos de absentă, pe 
de o parte pentru, câţiva. Tartufi, care mă vor amuza, iar pe de altă parte 
pentru câţiva oameni nevinovaţi, care mă vor împovăra cu păreri de râu... 

Alte lămuriri, observaţii, preîntâmpinări... asupra acestui roman. (afară de 
acelea cu care am împăcat curiozitatea câtorva reporteri) le socotesc 
deocamdată inutile. Doctorul Taifun trebuie să spună singur ce are de spus. 


* 


lubite frate Caracostea, nu-mi mai rămâne decât să fac, în cinstea ta, 
de Sbul de la inaugurarea unei case: să tai cu foarfeca ghirlanda de flori care 
arează intrarea! 


15 octombrie 1933 


D-sale 
domnului profesor universitar 
Dimitrie Caracostea 
la Facultatea de litere din Bucureşti 


I 


— “Aprorov Geinvov! Aaunpuwl e6envioauevIi19+ 
Am nimerit-o, Dodorache?... Ajută-mă să alcătuiesc, în 
cinstea doamnei Aspazia, o mulţumită... vrednică de eroii 
lui Lukian... la să vedem... 


„..' AONIG&CouaL TĂI» buerepav Xeipav xvpila 'Aonao1a... xai 
evyapioruw Guiv 6Gi& fb... Cum se zice, Dodorache, 
amabilitate?... a!... Să 1fjv &yaOwovvnv 6uwv... xai Să 
IGVTA  T&... lucruri alese de mâncare... ajută-mă, 
Dodorache!... 

— "EATA E6EouaTa... 

— Kat 61& mnăvra TO ExAeyTă e6couaTra... pe care ni le-aţi 
pus înainte... 

— 'Anep napacoare utv. 


— Bun!... nous y sommes!!2: ... &nep napa0eoaTe Nut... 
421). 


Soţia doctorului Hristudorache, măgulită de mulţumirile 
pe care celebrul profesor, doctorul Bobircă, ţinea să i le 
facă în această grecească fantomală, rechemată din anii de 
liceu, râdea cu toţi dinţii ei frumoşi, neconvenţională şi 
nevinovată. 

Apoi, destul de corect româneşte, dar cu o vagă savoare 
elinească: 

— Îmi faceţi prea multă cinste, domnule profesor. Eu, 
una, sunt fericită că am ospătat la masa mea pe marele 
maestru al medicinii româneşti şi colegul soţului meu! Şi 
măgulită sunt că n-aţi uitat ce-aţi învăţat în şcoală din limba 
strămoşilor mei... 

Doctorul Hristudorache, amicul de totdeauna al ilustrului 
cardiolog, îşi goli ceaşca de cafea şi, îmbujorat la faţă şi 
bine dispus, interveni cu prefăcută bănuială: 

— Nu ne mai păcăli, Boby dragă!... toate aceste cuvinte 
greceşti le scoţi tu acum din traistă, după patruzeci de ani 
de recluziune?... 

— Precum vezi!... Ce, eu am avut prilejul să 
reîmprospătez ca tine, în 'Tomisul lui Ovidiu şi lângă o soţie 
încântătoare - strănepoata eroilor de la Maraton - dacă nu 
sintaxa, măcar vocabularul grecesc?... 

— A d'autresi2/. dragă Boby!... Probabil că ai recitit pe 
Xenofon, ai mai deschis pe Demostene, ori cel puţin pe 
Lukian, de care pomenişi adineaori... 


— Să-ţi spun drept, când eram la Paris şi lucram cu 
Vaquez, aveam un coleg grec din Constantinopol, şi uneori 
mă lăsam cu el legănat de amintiri filologice... lar astă-vară, 
la “Techirghiol, mă împrietenisem cu preotul grec din 
Chişinău. 

Doctorul Hristudorache se întâlni ochi în ochi, o clipă, cu 
nevastă-sa şi schimbă vorba cu dezinvoltură: 

— Bine, domnule profesor... Curiozitatea noastră e 
împăcată... Dar, spune-ne, te rog, ce facem cu asistolia lui 
Arvanitide?... Colegul pe care l-ai văzut astăzi la consult nu 
prea e tare în cardiologie... Iar eu te-am chemat de urgenţă 
de la Bucureşti - e adevărat, rugat cu disperare de bietul 
bolnav - pentru acelaşi cuvânt... 

Profesorul se răsturnă puţin pe spătarul scaunului şi, cu 
oarecare aer de mister, corespunzător unor convingeri de 
înaltă autopreţuire, suflă între sine şi vechiul său coleg un 
nour de fum albastru. Doctorul provincial întoarse lucrul în 
comedie: 

— Nu cumva îmi răspunzi fără vorbe, prin acest simbol al 
fumului de ţigare? 

Doctorul Bobircă se porni pe râs, goni cu mâna 
meandrele de fum, şi pare că descoperind de-abia acum, 
prin geamul larg, tumultul mării depărtate, răspunse, 
sculându-se de la masă: 

—  Haidem devale, la Cazino, să privim această 
frumuseţe... Thalatta! Thalatta!!2%... Vă mulţumim din toată 
inima, dragă doamnă! Vă mulţumim de data aceasta 
româneşte... Vă mulţumeşte Prutul, că mulţumesc ogoarele 
Covurluiului natal! 

Aspazia, grecoaică fină şi mamă excelentă, care pregătea 
cu copiii lecţiile lor de la şcoală, răspunse, spre uimirea 
profesorului: 

— ... 0, paşă, cât de darnic eşti!... 


Să-ţi răsplătească Dumnezeu 
Aşa cum îmi plăteşti... 


Era acum rândul lui Hristudorache să se simtă intim 
încântat şi să se exalteze într-un nour de fum de ţigare. 

— Bravo, dragă doamnă! Bravo, Dodorache! Se putea, 
oare, ca acest doctor poet să nu-şi aleagă o soţie pe 
potrivă?... O, dragii mei, voi sunteţi fericiţi!... Inteligență, 
delicateţe, bună înţelegere casnică, copii sănătoşi... Eu, 
săracul de mine, sunt milionar, adică preafericit, în 
opiniunea publică şi pe piaţa medicală, dar sunt un cerşetor 
în conştiinţa mea, da, un cerşetor la uşile altora... 

Aspazia şi lancu Hristudorache se întâlniră iar ochi în 
ochi, pe când Bobircă întindea mâinile spre paltonul din 
cuier. Jupâneasa, care aştepta în dosul stăpânilor, se grăbi 
să ridice paltonul şi să servească pe importantul musafir. 

— Dodorache, arhitectul vine de la Techirghiol cu maşina 
acum, după amiază. Trebuie să mă duc cu el neapărat, să 
văd ce a meşterit la vila mea. Dacă pot să mă înapoiez până 
diseară la ora trenului, plec chiar astă-seară, dacă nu, 
atunci mâine de dimineaţă... 

— Bine, bine, dar pe la noi tot mai dai un moment. Aşa 
încât, Aspazio, spune profesorului nostru numai un 
provizoriu bună ziua... 

— Sărut mâinile, doamnă! La bună vedere! Arhitectul 
vine să mă caute aici, la dv... Vă rog trimiteţi-l după noi, la 
Cazino. Ne plimbăm pe țărm şi declarăm ca Demostene... 


II 


CASA DOCTORULUI HRISTUDO- 
rache era nu departe de biserica greacă, şi cu ferestrele din 
etaj privea spre mare. Cei doi prieteni ieşiră afară, în vântul 
aspru care sufla în această timpurie zi de toamnă, şi porniră 
devale. Pe stânga lor, imensitatea lividă şi zbuciumată 
năvălea, din ce în ce mai sus, printre clădirile golfului şi ale 
promontoriului. 


— lată muzica favorită! lată vremea cea mai bună, care 
te obligă să constaţi că rezistenţa cojocului e suficientă şi că 
locomotiva a înghiţit cărbuni din belşug! Bună masă, mă 
Dodorache! Minunată gospodină e nevastă-ta! Cum îi ziceţi 
voi acelui pateu delicios, cu spanac? 

— Spanacopita, Boby. E un produs al bucătăriei greceşti. 

— Şi marinata aceea, mai clasică decât Homer, şi peştele 
cu scordolea... şi sarailia de la urmă... 

— Toate roduri ale mării şi ale Dobrogei... 

— Şi ale mâinilor Aspaziei... 

— Numai vinul era de la sfânta Vale-Călugărească, trimis 
de cumnatu-meu... 

— Dodorache, te fericesc! Ai găsit în viaţă pe tovarăşul 
ideal. 

— O, Melibee!... Deus nobis haec otia feciti2%... 

— Da, cred... Desigur că ai dreptate... Dar cum să-l 
conjurăm, Dodorache, pe acest Deus Ignotusi2 să pună 
puţină ordine şi puţin noroc şi în inima şi în viaţa mea?... 

— Ordine şi noroc în inima şi în viaţa ta? Dar ce-ţi mai 
trebuie, Boby?... Nu eşti tu, de aproape cincizeci de ani de 
când te cunosc, premiantul seriei noastre, studentul cu 
uimitoare puteri de muncă şi cu strălucite aptitudini, 
tânărul doctor plecat mai târziu la Paris ca să ajungă, după 
ani de sârguinţă şi de opere, marele savant, specialistul 
celebru pe care îl sărbătoreşte azi toată lumea medicală şi 
şi-l dispută toţi suferinzii?... Porecla ta de odinioară, de 
când eram amândoi elevii profesorului Asaky, azi este o 
podoabă şi o victorie!... Doctorul Taifun!... Pare că e titlul 
imnului regal al medicinei româneşti! 

leşiră deasupra boschetelor şi a cuiburilor de flori care 
îmbracă promontoriul spre miazăzi. Dar boschetele erau 
zdrenţuite şi ruginite, iar florile rămase se încovoiau spre 
pământ, răscolite de vântul aprig. Doctorul Bobircă, pare că 
zguduit şi el de apostrofa vechiului său amic, se sprijini de 
braţul lui, şi într-un suspin îmbrăţişă infinitul învolburat. 


— Dodorache, psihi-mu!'28!... Vezi tu marea cum este? 
Atâta tihnă şi disciplină se află acum în inima mea câtă vezi 
în colcăiala asta monstruoasă şi în asaltul valurilor 
mugitoare!... Sunt tulburat, sunt răsturnat, sunt chinuit, 
Dodorache, mai presus de orice bănuială şi închipuire!... 
Vorbeşti de lucrările mele, de faima mea şi de regalitatea 
mea ştiinţifică... Îţi aduci tu aminte de rugăciunea lui 
Hyperion din Luceafărul lui Eminescu către părintele 
tuturor lumilor? 


„Reia-mi al nemuririi nimb 
i focul din privire, ., | 
i pentru toate dă-mi în schimb 


v 


oră de iubire!... 


Hristudorache stătu câteva clipe nehotărât şi mut, ca un 
om care nu ştie cum să sară peste un şanţ ivit fără de veste 
de-a curmezişul potecii... 

— Mi-aduc aminte foarte bine, Boby... că doar la mine 
Esculap a rămas fără nădragi tocmai de răul muzelor... Însă 
cum se face că tu ai ţinut minte rugăciunea lui Hyperion? 

— Dragul meu, sunt aproape trei ani de zile de când 
citesc şi iar citesc Luceafărul luceafărului nostru naţional... 
Dodorache, avem înaintea noastră o oră de libertate şi 
putem s-o prelungim. Ascultă-mi spovedania! În acest 
moment ea urcă în mine năvalnică! Pare că este acest iureş 
clocotitor şi spumegând care se striveşte, sub ochii noştri, 
de blocurile cheiului!... Nu pot s-o mai rețin... Icoana 
modestei, dar _ trainicei tale fericiri, farmecul cast şi 
subjugător al soţiei tale, vechea noastră prietenie şi vechile 
noastre mărturisiri... mă biruiesc şi mă deznoadă... Trebuie 
să-ţi spun totul!... Trebuie să las pe doctorul Taifun să-şi 
răcnească tainele care îl sugrumă, să spulbere concepţiile 
tale despre situaţia lui de azi şi să arunce în slavă spumele 
durerii lui... Să stăm colea pe bancă, umăr lângă umăr şi 
inimă lângă inimă... 


III 


SE AŞEZARĂ PE O BANCĂ, SOLEMNI 
ca într-o catedrală, pe când, în faţa lor, orga mării bubuia şi 
stăruia în tonalități de bas şi de cavernă. 

— Scumpe Hristudorache, mă analizez în faţa ta şi-ţi 
mărturisesc că mi-e greu, mi-e ruşine, calc pe jeratic cu 
aceşti paşi de spovedanie, dar în acelaşi timp simt şi o 
păgânească fericire... Mi-e ruşine de destăinuirea mea, dar 
sunt criminal de fericit că mă zdrobeşte şi mă dezonorează 
această povară a tainei mele!... Fericirea ta e cinstită, 
legitimă, cu nimbul virtuţilor conjugale... Dragul meu, 
roşesc să-ţi spun că, în faţa fericirii tale, fericirea mea se 
înalţă  necinstită, furată, adulteră, dogorită de focul 
infamiei!... Ce demon cântă în mine în clipa aceasta? Ce 
măgulire misterioasă şi impură mă face să opun starea mea 
odioasă stării lui binecuvântate? Vinul tău a fost prea bun... 
Aspazia ta, cu sfântul ei prestigiu, e prea chemătoare de 
comparații şi de contraste... Marea aceasta îmbată cu 
imensitatea şi cu orga ei... Te-ai întrebat tu de ce, astă-vară, 
am trecut prin Constanţa de atâtea ori în sus şi în jos şi 
numai de două ori, şi încă pe fugă, am venit să-ţi strâng 
mâna şi să salut pe soţia ta?... 

— Marele meu prieten, acesta este un secret al tău, pe 
care niciodată nu mi-am permis să caut să-l dezleg cu 
ajutorul şoaptelor şi al cancanurilor suburbane. Mi-am zis: 
Bobircă trebuie să aibă cuvintele lui că nu se abate pe la 
mine şi, într-o zi, îmi va da el însuşi explicaţia cea mai bună. 
Înţeleapta mea Aspazie a cugetat la fel şi niciodată nu m-a 
întrebat ce cred despre zvonurile mahalalei, deşi ştiu că au 
ajuns şi până la ea. 

— Hristudorache, mahalaua are dreptate! lubesc ca un 
smintit o femeie măritată şi am cu ea un copil, pentru care 
sângerez că nu poartă numele meul!... 


Lăuntric zbuciumat şi cu fruntea umedă, doctorul 
Bobircă se ridică de pe bancă, se căută prin buzunare, dar 
la urmă nu scoase decât o batistă, pe care o trecu pe faţa-i 
aspră şi rasă. 

— Şezi, Boby dragă, şi linişteşte-te. Situaţia ta e gravă, 
dar, ca orice lucru omenesc, poate să se schimbe, trebuie să 
se schimbe, şi anume, să se schimbe în chip prielnic pentru 
toată lumea. Cea dintâi întrebare pe care ţi-o pune 
prietenia mea adânc înduioşată este cea mai simplă: de ce 
n-o desparţi de bărbată-său ca să te însori cu ea? E o 
cârpeală vulgară, dar universal practicată, şi veche ca Troia 
şi ca eroii lui Homer! 

— De ce, Dodorache, de ce? E o afacere banală şi uşoară 
pe care ţi-o dezleagă, în câteva luni, un avocat prieten. Dar, 
în cazul meu ai de-a face cu o încurcătură subtilă, cu un 
păinjiniş absurd, în care eu - musca galeata et laureata!2 - 
m-am prins prosteşte şi mă zbat de atâta timp, alimentând 
cronica scandaloasă şi dezolând pe oamenii serioşi... 

— Este oare nevoie să-ţi mai spun că devotamentul meu 
şi dorinţa să-ţi fiu de folos sunt mult mai puternice decât 
curiozitatea de a auzi un caz interesant?... Lămureşte-te şi 
lămureşte-mă. 


IV 


— DRAGUL MEU, NE CUNOAŞTEM şi 
suntem prieteni de un veac de om. Am fost colegi în liceu, 
am fost colegi la Medicină. Tu, cu chipul tău feminin, ai fost 
totdeauna băiat simpatic, binevenit şi bine primit... Eu am 
fost urât de când m-a făcut mama. Desigur că biata femeie 
mă alăpta întorcând capul şi lăcrămând... În şcoală, ţii 
minte că, până când să ajung să mă impun, nu atât cu 
destoinicia şi cu succesele mele şcolare, pe cât cu pumnii 
mei, eram martirul clasei. „Bobircă Făt-frumos” era injuria 
cea mai concesivă cu care mă mângâiau câţiva colegi mai 


milostivi... Această infirmitate a mea a fost în taină resortul 
înverşunării mele la muncă, generatoarea imensei mele 
ambiţii şi explicaţia inflexibilei mele purtări călugăreşti 
printre voi, răsfăţaţii sorții şi ai fetelor. Cine se uita la mine? 
Pe cine aş fi putut eu să cuceresc cu nasul meu de pătlăgea 
şi cu obrazul meu alb şi neted... ca un cuib de rândunică? 
Eram intim încredinţat că inspir oroare oricărei femei, şi 
mai ales celor însărcinate. Nu ştiam cum să-mi ascund 
capul când treceam pe lângă perechile tinere, vesele, 
fericite de tinereţea şi de frumuseţea lor... Colegul nostru 
Vlad Gherasimescu — duşmanul meu de altădată, de azi şi 
de totdeauna - frumosul Vlad, falnicul Vlad, Vlad, sultanul 
cu sute de cadâne, dar fără harem, fără cheltuială şi fără 
bătaie de cap, Vlad Gherasimescu a fost ani de zile - şi mai 
este şi azi - cununa mea de spini, inchizitorul neştiut al 
cărnii mele, jeraticul aşternut sub plapuma mea, blestemul 
zilelor mele, „bestia mea neagră”, cauza eclipselor soarelui 
pentru mine, ori de câte ori îl întâlneam braţ la braţ, ori de 
câte ori - şi azi! — îl întâlnesc, braţ la braţ, cu o nouă 
captură!... De patruzeci şi atâţia de ani mă prigoneşte şi mă 
face să sfârâi pe cărbuni! Nepotrivirea, antagonismul, 
războiul a izbucnit din clasa întâi de liceu şi vor ţinea până 
în lumea cealaltă! EL: efebul splendid, băiatul de boier, 
linguşitorul dascălilor, tare în sporturi şi mediocru la 
învăţătură, flacăra trandafirie şi albastră care topea, la 
distanţă de câţiva metri, orice făclie feminină! Eu: slutul 
sluţilor, odrasla unor bieţi pescari din Galaţi - se vede că 
mama, săraca, pe când mă purta în pântece, se uitase 
numai la somni şi la broscoi - „tocilarul” clasei, strigoiul din 
podul internatului şi migrena sexului slab imediat ce dădea 
cu ochii de mine! 

— Nu exagerezi tu, Bobircă? Ceea ce aud acum din gura 
ta nu rimează în totul cu amintirile mele... 

— Ei, lancule dragă, cine poate, în anii adolescenţei 
- unei tragice adolescenţe - să-şi smulgă cămaşa de la piept 
şi să-şi arate atâtea bube purulente!... Şi, pe urmă, şi tu 


erai frumos, lancule, şi mai eşti şi azi. Ar fi trebuit să găsesc 
un monstru ca mine ca să-l fac confidentul disperărilor şi al 
putreziciunilor inimii mele... Ce-mi rămânea de făcut? Cine 
putea să mă mângâie în ascunsa mea nenorocire? 
Învățătura şi castitatea! M-am afundat în cărţi cu frenezie. 
V-am uimit pe voi, colegii, şi am uimit pe dascăli. Dacă aş fi 
fost bogat, poate că aş fi căzut în corupţia rece. Aş fi pus la 
mijloc banii mei, aş fi înflăcărat de „dragoste” pe cele mai 
frumoase femei de vânzare, şi urâţenia mea ar fi fost 
proclamată picantă şi provocatoare... Dar sfânta sărăcie mi- 
a purtat o grijă neadormită până hăt-departe, în preajma 
doctoratelor. Furia de învăţătură mi-a rămas în sânge... 
Cartea era acum tot plămânul meu, toată raţiunea mea de a 
fi şi, ţi-o mărturisesc, toată răzbunarea mea. Poţi să-ţi 
închipui tu, Dodorache, tainica mea satisfacţie când, la 
prezentările clinice, voi, colegii mei, şi în special duduiţele 
noastre camarade, făceaţi cerc în jurul meu şi vă uitaţi la 
mine cu gura căscată?... Mă ştiam insuportabil cu figura 
mea, dar eram o crescândă autoritate. Mă simţeam 
puternic prin munca mea şi prin distanţa unde lăsasem pe 
batjocoritorii mei de mai-nainte. Nu mai eram prieten decât 
cu tine; gonisem gluma şi râsul din viaţa mea, ca nimeni să 
nu mai cuteze să glumească şi să râdă în faţa sluţeniei mele. 
Era pe vremea marelui succes al piesei lui Rostand, Cyrano 
de Bergerac... Cine mai mult decât mine înţelegea 
severitatea acestui falnic nasogan, în faţa cui a-ţi scoate 
batista să te ştergi la nas era totuna cu a-ţi scoate giulgiul 
de înmormântare?... Erai de faţă, la spital, la Mavrogheni, 
când am făcut scandalul cu Paşaliu şi mi-a pornit porecla de 
doctorul Taifun? 

— Nu eram de faţă şi niciodată n-am ştiut prea bine ce s- 
a întâmplat. 

— De unde până unde, infirmierele şi servitorii din spital 
mă porecliseră doctorul Tifon. Cine ştie cum prinseseră din 
gura mea acest cuvânt, şi acum eu, fără să ştiu, îl purtam 
înfipt în căciulă. Colegii mei aud cuvântul - poate l-ai auzit şi 


tu - şi încep să şi-l şoptească între ei... Era tot vechea 
poveste... Era nevoia de-a găsi o poreclă poznaşă pentru 
cea mai poznaşă mutră de viitor medic. O servitoare naivă, 
nou venită în spital, m-a învăţat, cu nevinovăție, 
pseudonimul meu spitalicesc. M-am hotărât să pândesc 
împrejurările şi, când mi-o veni bine, să fac un tărăboi de 
pomină. Eram sătul de sobrichete. Nu mai voiam niciunul. 
Într-o zi, după o operaţie a lui Asaky, pe când studenţii şi 
infirmierele stăteau grămadă, aud pe nebunul de Paşaliu: 
„întreabă şi tu pe doctorul Tifon!”... 

Stăpân pe mine, dar vulcanic ca un tragedian, am început 
să răcnesc, să trântesc obiectele pe care le ajungeam cu 
mâna şi să declar, la urmă, în auzul înmărmuriţilor mei 
spectatori, că voi sparge capul oricui va îndrăzni să-mi mai 
spună doctorul Tifon... 

Dar Paşaliu a fost mai tare decât mine. Mare mucalit cum 
era, şi jucând comedie mai bine decât mine tragedie, 
exclamă în tăcerea glacială: - „Fraţilor, ăsta nu mai e 
doctorul Tifon, ăsta e doctorul Taifun!” 

Într-o clipă, am judecat situaţia. Doctorul Taifun era o 
biruinţă şi un omagiu!... Am izbucnit în râs - şi cu mine 
toată lumea - şi m-am împăcat pe loc cu autorul noului meu 
sobrichet, menit celebrităţi... 

— Ştiam că doctorul Paşaliu a născocit porecla ta, dar 
când şi cum nu mai ţineam minte. Eu pe atunci pregăteam 
internatul. iu minte însă că odată, după ce am ajuns 
intern, te-am însoţit la Sanatoriul Diaconeselor, unde aveai 
tu nu ştiu ce bolnav de îngrijit... 

— Ei, da... Aşa a început primul capitol sentimental al 
vieţii mele. Acolo am cunoscut-o pe Fritzi Kostlin, scumpa 
mea bavareză, întâia mea iubire, soţia mea tainică ani de 
zile... Cam ştii tu cum au mers treburile... Am vorbit noi de 
asta şi la Iaşi, în timpul refugiului. Cât de mult sunt pedepsit 
azi că n-am fost mai hotărât şi am lăsat situaţia încurcată 
până când m-a apucat războiul!... Dacă mă căsătoream cu 


Fritzi, inima mea rămânea nepângărită, şi respectul de 
mine însumi neatins! 

— Mergi mai departe, Boby, şi dovedeşte-mi că nu 
exagerezi. 


V 


— PRIVEŞTE, HRISTUDORACHE, 
cum cad pe marea asta, plină de spasmuri şi de spume, 
foarfecele şi forfecuţele pescăruşilor. Ce vor aceste păsări? 
Ce caută ele, cu ciocul, în volbura valurilor? Ai zice că sunt 
nişte dalbi îngeri de mângâiere şi de pace, trimişi ca să 
aline pe uriaşa tulburată... [i-ai găsit! Aşa graţioase şi 
angelice cum se văd, aceste păsări sunt nişte pescuitori în 
apă tulbure, sunt nişte bandiți pe cont propriu. Aşa păţim şi 
noi de multe ori în viaţă. În zbuciumul, în durerile sau în 
trista noastră izolare, ne pomenim deodată vizitaţi de un vis 
de frumuseţe, care pe urmă ne ciuguleşte cu cioc de fier!... 

— Arată-mi ce-ai păţit tu cu aceste păsări ale cerului. 

— Am văzut din biblioteca ta că ţi-am trimis şi ţie, pe 
când făceam al doilea al meu stagiu la Paris, monografia 
mea asupra Maladiei lui Stokes-Adams. Dar, vai! Nu la Paris 
era să-mi iasă înainte, atât de tâlhăreşte: 


„Fiul cerului albastra 
Şi-al iluziei deşarte.” 


Am cunoscut la Paris numai spitalul Laennec, biblioteca şi 
laboratorul, câteodată - în ceasuri fugare - muzeele şi 
concertele lui Enescu şi aproape deloc cealaltă glorie a 
Parisului: femeia şi petrecerile. Deprinderea ajunsese a 
doua natură. Eram acum un pătimaş al meseriei şi al 
cercetărilor migăloase. Bani aveam; urâţenia mea nu mă 
mai prigonea; ideea răstignitoare că sunt odios femeilor 
începuse să se risipească înaintea experienţei 
contradictorii. Dar eu stăteam treaz şi sceptic. Mă 


gândeam: averea câştigată, ştiinţa mea medicală, faima şi 
admiraţia din jurul meu ar putea, - pentru cine ştie ce inimă 
pribeagă - să-mi prefacă obrazul şi să-mi scază urâţenia, 
însă... ce mă fac cu oglinda din camera mea de culcare?... 

Cunoşti ca şi mine accidentele, crizele nervoase, 
trăsnetele din senin, păcatele sincere, pe negândite, cum şi 
pehlivăniile calculate şi cursele pe care ni le întind, uneori, 
la consultaţii, clienţii noştri feminini... 

— ...Cunoscut, mai-nainte de căsătorie; de atunci 
încoace... noapte bună! 

— Cu tine lucrurile s-au petrecut mai normal decât cu 
mine... Eu am fost destul de prudent la începutul carierei 
mele şi m-am poticnit grav tocmai acum, spre bătrâneţe... 

— Ce va să zică habitudinea şi disciplina profesorală!... 
Dintr-o puzderie de fapte mici, mă duci spre concluzia 
generală; prin atâtea rigole, mă duci spre canalul colector. 
Dar mă tem să nu sosească arhitectul tău de la Techirghiol 
şi să nu-mi ciuntească această nespus de prețioasă oră... 

— N-ai nicio grijă. Chiar dacă ar sosi acum, mai are încă 
treburi prin oraş. Şi apoi îmi dau seama că nu voi izbuti să 
te fac să pricepi tocmai ilogismul unde vreau să te debarc, 
tocmai situaţia absurdă a conştiinţei mele: 
autodescalificarea mea şi fericirea că mă bălăcăresc în 
noroiul unui Techirghiol din geografia infamiei pure. lată 
acum faptul brutal care a schimbat cu totul viaţa mea de 
trei ani încoace. Într-o zi, acum trei ani, prin august - zi 
nenorocită când lipseau de lângă mine şi asistentul meu, şi 
orice alt personal, afară de servitoarea de la scară - vine la 
ora de consult o doamnă înaltă, zveltă, oacheşă şi mi se 
plânge că suferă de palpitaţii. Nu părea nici aristocrată, nici 
burgheză. Părea mai mult o femeie liberă, o artistă, o 
studentă, o aventurieră. Era un tip vibratil, dogoritor, un fel 
de semiisterică, pe care n-am putut s-o clasific de la prima 
vedere. M-au sfredelit, însă, deodată ochii ei verzi şi 
primejdioşi, care cercau zadarnic să se împăinjineze în nu 
ştiu ce nedovedită suferinţă. Nu avea nimic, sau aproape 


nimic. În schimb, avea un trup vrednic de admiraţia şi de 
dalta lui Rodin, cu ascunzişuri de chihlimbar, cu palori de 
marmură şi cu străveziu ţesut de viorele. Ce s-a petrecut 
atunci cu mine? Cu ce vrăji, cu ce puteri hipnotice m-a 
învăluit această andaluză bucureşteană? Cum a putut ea să 
înţepe atât de exact nodul vital al mândriei mele bărbăteşti, 
al seriozităţii şi al demnităţii mele de om de ştiinţă?... 

M-am deşteptat ca dintr-o căzătură din vârful unui copac! 
Creatura de flacără şi de aprigă revelaţie care mă doborâse 
s-a strecurat din cabinetul meu cu foşniri şi cu mlădieri de 
şarpe. Am stat multă vreme în urmă, ruşinat, iritat, revoltat 
împotriva mea însumi... 

Unde mi-a fost capul? Se mai poate, în situaţia mea şi 
când mă cheamă cum mă cheamă, asemenea aventură de 
doctorand? Au trecut zile, săptămâni şi chiar luni. Au trecut 
patru luni. Aproape că uitasem de ruşinea întâmplată 
bietului profesor. Conştiinţa e o cămilă răbdătoare şi 
rezistentă... într-o zi, spre iarnă, uitându-mă în salonul de 
aşteptare la capetele clienţilor veniţi, văd, într-un colţ, doi 
ochi fosforescenţi, într-o faţă palidă, meridională, încordată 
de voinţă şi de intenţiune. Rămân pironit locului. Deschid 
gura şi spun, ca un actor, cuvintele suflate de nu ştiu ce 
sufleur al diavolului: „Pe dv. vă rog să veniţi astă-seară la 
ora opt. Cazul dv. e special”... 

La ora opt nu mai rămăsese la mine în casă decât 
bucătăreasa. Vrăjitoarea cu nume necunoscut a venit. Am 
primit-o cu o febrilitate pe care era eu neputinţă s-o mai 
ascund. Am început părinteşte - singura modalitate în care 
mai puteam să mă menţin: „Ce este, fetiţo?” A izbucnit în 
plâns şi s-a aruncat la pieptul meu: „Domnule profesor... 
sunt în luna a patra! Azi sunt tocmai patru luni de când... 
am fost la dv.”... 

Am luat-o de pe mine, mi-au sărit ochelarii cât colo şi am 
bâlbâit stupiditatea clasică, uzuală de la grajd până la 
Academie: „A... nu se poate!” 


„Vă rog, convingeţi-va şi dv.”... Şi într-o clipă fu goală ca 
Suzana la baie!... Ce să-ţi mai spun, cum să-ţi mai spun?... A 
doua oară, a treia oară, a treisprezecea oară... am înţeles 
că sunt prizonierul unor puteri necunoscute, iraționale, 
înfricoşate... Am aflat că e măritată, că bărbată-său este şef 
de serviciu în cutare minister, că au o fetiţă care umblă la 
şcoală... 

— Pot să te întreb cum o cheamă?... Cine e bărbatu-său? 

— Ba bine că nu!... Doamna Florica Vasilescu-Plopu, soţia 
lui Manole Vasilescu-Plopu. 

— Atunci, mahalaua e bine informată... 

— Cum naiba să nu fie, când mă tăvălesc în acest bălegar 
de doi ani şi mai bine!... Trebuie să te încurci cu o femeie 
măritată ca să ajungi să cunoşti cât de profundă şi de 
lamentabilă poate să fie degradarea sufletului omenesc... 


VI 


— ÎN ÎNTÂLNIRILE NOASTRE - FI- 
reşte, aiurea decât la mine acasă, atâta ar mai fi lipsit! - am 
început să bag de seamă şi să aflu că demonul meu cu 
pielea de rodie are botinele uzate sau are lenjeria 
grosolană sau n-a plătit taxa şcolară pentru fată sau n-a 
plătit rata de amortisment pentru locuinţă sau n-are bani 
de Vilegiatură. 

— Înţeleg... Şi au început să vină darurile, belşugul casei 
lui Vasilescu-Plopu, 'Techirghiolul şi vila doctorului Taifun, 
Vlaşea şi Teleormanul!... Vorbeşte-mi despre copil. 

— A venit şi el... cu exactitate matematică şi după toate 
regulile obstetricale. E frumugşel... Şi totuşi, pentru ochiul 
pătrunzător, seamănă cu mine... Ar trebui să mă mulţumesc 
cu această evidenţă şi să trag consecinţele. Dar cât sunt de 
misterioase legile eredității şi ce bizare însuşiri de peliculă 
fotografică are embrionul, mai ales în unele cazuri de 
isterie! Floreal - ăsta e numele cu care am răsfăţat-o - este 


o isterică şi o mitomană. Asemănarea copilului cu mine nu 
dovedeşte - spre nenorocirea mea şi spre tortura nopţilor 
mele - în chip peremptoriu că eu sunt autorul. 

— Bobircă, prea eşti prăpăstios! Copilul îţi seamănă, 
copilul e al tău. Acum amice, fii bun şi răspunde la câteva 
întrebări: Femeia pe care o iubeşti... este o agramată? 

— Departe de acolo!... Când a luat-o Vasilescu-Plopu, 
urma ştiinţele fizico-chimice. Are o inteligenţă ascuţită, ba 
chiar sofistică. În discuţiile cu ea, eu mai totdeauna ies 
bătut. Fireşte, nu discutăm despre bolile cordului. Pe urmă, 
este un cameleon extraordinar: e mahalagioacă, burgheză 
sau doamnă din lumea mare, după mediul în care 
poposeşte. Astă-vară, la Techirghiol, cu copiii lângă ea şi cu 
servitorii mei la dispoziţie, era o... Hausfrau!2% desăvârşită. 

— Altă întrebare, dragă Boby: Cum e bărbată-său şi... ce 
pretenţiuni are? 

— Dacă îţi voi spune că nu pot să-l sufăr, nu ţi-am făcut 
nicio surpriză. Îţi vor schiţa alţii un portret mai bun. Pentru 
mine e un birocrat fermentat ca un rocfort. Un tip înalt şi 
microcefal, cu un nas de babiţă într-o figură de fătălău. 
Când îi vezi ochii de oaie bolnavă de gălbează, când auzi 
trivialităţile importante pe care le debitează şi când observi 
cum se comportă în faţa ultimelor prosperităţi din casa lui... 

— Boby dragă, nu fi nedrept... mai ales cu bietul 
Vasilescu-Plopu... 

— Da, fireşte... Dar te-am prevenit că alţii pot să-ţi facă 
un pastel mai trandafiriu... Totuşi, se pricepe să viseze cu 
voce tare în faţa nevestei că i-ar reda libertatea pentru un 
milion lichid, uitând că locuinţa lor de azi - înscrisă pe 
numele lui şi treptat achitată - cu mobila din ea... şi câte şi 
mai câte... mă costă aproape tot atâta... 

— Zici că au o fată de şcoală? 

— Da, în clasele primare, internă la călugărițele de la 
Pitar-Moşu. 

— Tocmai bine: una mie, una ţie!... Ultima întrebare... 
Dar aici, din păcate, oricare ar fi sagacitatea ta, 


impresiunile tale, observaţiile tale şi... jurămintele ei, plutim 
în haosul primordial... 

— Am priceput totul!... Ai atins tocmai punga cu puroi... 
Am nişte nesiguranţe şi nişte bănuieli care îmi bat în ţeastă 
piroanele nebuniei! Vasilescu-Plopu este şef de serviciu în 
ministerul lui Vlad Gherasimescu, şi chiar Vlad l-a făcut cu 
casă şi l-a înaintat şef de serviciu acum trei ani, când a 
intrat în partidul de la cârmă şi a luat secretariatul general. 


VII 


PRIN VÂJÂITUL ŞI RĂBUFNELILE 
mării răzbiră chemările ascuţite ale unui claxon de 
automobil. Doctorul Bobircă îşi consultă ceasornicul. 

— Trebuie să fie arhitectul meu, Pogonici. 

Hristudorache se ridică în picioare şi privi către portul de 
unde venea chemarea. O maşină cobora, într-adevăr, pe 
şoseaua înclinată. 

— Păcat! Cade tocmai când era rândul meu să vorbesc şi 
să scot o concluzie din toate câte am auzit... 

— Dar ţi-am spus că nu e nicio grabă. El mai are treabă 
prin oraş. Da, este chiar Pogonici. Ne-a văzut şi vine 
încoace. 

Maşina se opri şi arhitectul Pogonici - un vlăjgan cu mâini 
late cât volanul pe care-l părăsise - salută, cu pălăria la 
genunchi, pe profesor. 

— Bună ziua, Pogonici. Ai fost exact. Cunoşteai pe colegul 
meu, doctorul Hristudorache? Cum merge lucrarea? 

— Domnule profesor, mai am vreo două săptămâni de 
lucru şi sunt gata. Gata cu totul, şi cu reparaţiile şi cu 
partea adăugată. 

— Bun! Mi-ai spus la telefon că mai trebuie ceva material. 
Du-te de-l alege şi apoi te înapoiezi să mă iei. Noi rămânem 
aici şi te aşteptăm. 


— Prea bine, domnule profesor. Dar permiteţi-mi să vă 
predau această telegramă, care v-a sosit azi la Techirghiol. 
Vedeţi: urgentă... Am semnat eu pentru dv. 

Doctorul Bobircă desfăcu în grabă neaşteptata telegramă 
şi citi: 

„Pupu greu bolnav. Vă rog veniţi primul tren — Floreal.” 

Dispoziţia şi expansivitatea profesorului se veştejiră 
dintr-o dată. 

— Hristudorache, o veste rea... Citeşte telegrama. 

Cu un braţ gârbov de octogenar, îi întinse hârtia. 
Hristudorache o citi, o învârti şi spuse dârz şi optimist: 

— E o veste rea, dar e precipitată. Sunt încredinţat că nu 
e nicio primejdie. 

— Oricum ar fi, trebuie să plec imediat. Ce tren am acum 
spre Bucureşti? 

Arhitectul Pogonici răspunse, părtaş şi el la această 
tristeţe căzută pe negândite: 

— Peste zece minute pleacă ultimul tren de sezon. Am 
adus de la Techirghiol pe nişte prieteni cu bilete de băi... 

— Du-ne la gară! Dar treci încă o dată pe la doctor pe 
acasă, să-mi iau lucrurile. 

Se aşezară în maşina sprintenă, şi într-o clipă fură la 
poarta lui Hristudorache. 

— “Te rog, Hristudorache... nu vreau să arăt soţiei tale 
această figură opărită... Adu-mi tu ghiozdanul şi valiza. Îi 
vei explica pe urmă ce a venit pe capul meu. 


VIII 


PE PERONUL GĂRII, DOCTORUL 
Bobircă se despărţi de Pogonici: 
— Ia tot ce mai trebuie şi peste câteva zile cred că ne 
revedem... 
Împreună cu Hristudorache, veni până în dreptul unui 
vagon de clasa întâia şi, pare că răspunzând unei întrebări 


din clipa aceea, spuse pripit, mutându-şi bagajele între ele 
dintr-un braţ în celălalt: 

— Bolnavul tău se ridică. Asistolia e curabilă, dar şi 
revine. Fii sever cu el. Scade-i raţia de alimente. Pune-l la 
regim  declorurat şi administrează-i digitalină. Cum? 
Digitalină în tratament sistematizat. Din când în când, la 
rigoare, poţi să-i mai faci şi câte-o injecție intravenoasă cu 
uabaină... Principalul este să scapi de edemele acumulate, 
adică să-ţi dezinfiltrezi clientul. Şi dacă îl dezinfiltrezi, 
trimite-l la Buziaş. 

— Urcă-te, Bobircă. Mai este un minut. Bolnavul meu 
rămâne, un moment, pe planul al doilea. Mă apasă 
gândurile şi grija ta. Totuşi, nu ştiu cine mă încredinţează 
că totul va fi spre bine. 

Se îmbrăţişară frăţeşte şi Bobircă se urcă în vagon. 

— Până mâine, pe vremea asta, voi avea o telegramă de 
la tine? 

— Vei avea-o! Soţiei tale, încă o dată, vii mulţumiri şi vii 
dezvinovăţiri... 

Trenul porni din gară. Marea plină de zbucium, digul 
bătut de spume, coşurile vapoarelor din port, drumul către 
miazăzi şi visul coastelor cunoscute - strivit azi de cerul 
posomorât - trecură încă o dată nostalgice, şi pare că 
definitiv rechemate prin ochii şi prin tristeţea profesorului. 
Era singur în compartiment. Întinderile Dobrogei, cu sate 
rare, cu smârcuri uscate acum, spre toamnă, cu străvechi 
cimitire musulmane, se stinseră încet sub pleoapele 
amurgului. Podul de la Cernavodă şi Dunărea pustie 
tresăriră vagi sub puzderiile serii pornite către noapte. 

Doctorul Bobircă oscilă ca un pendul, o oră, două, în 
compartimentul gol... Făcând trei paşi spre uşă şi înapoi 
trei paşi, către fereastră, şi repetându-se fără intermitenţă 
şi fără număr, el se cufundă în noianul amintirilor, pe când 
trenul-nălucă tăia sumbra odihnă a Bărăganului invizibil. 

Doctorul 'Taifun simţea în el ceva dureros şi cald, ca o 
rană proaspătă ce sângerează. Aşadar, acest copil, cu alt 


nume decât al lui şi adăpostit în casa altuia, a ajuns stăpân 
pe inimă-i şi principiul durerilor şi al zbuciumului ceasului 
de faţă! Acum câteva zile, era sănătos, neastâmpărat şi 
îmbujorat, pe aleile cu covor de frunze moarte de la Şosea. 
Ce a putut să i se întâmple? De felul lui, copilul e delicat, 
deşi zvăpăiat şi voluntar. E vreo boală infecțioasă? E vreo 
intoxicare trecătoare? Şi ce manifestări poate să aibă, ca să 
alarmeze pe Floreal şi s-o facă să-i telegrafieze? 

Dacă Pupu e bolnav mai greu, încep iar echivocurile, 
jena, întâlnirile cu Vasilescu-Plopu, toate detaliile şi toţi 
ghimpii unei situaţii false şi ruşinoase. Când se va termina 
această perioadă de tensiune şi de nesinceritate? Zilele de 
astă-vară petrecute la vila de lângă ţărmul mării sunt o 
chezăşie fericită şi un îndemn puternic ca să pună capăt 
şovăielilor şi unui provizorat scandalos pentru toată lumea. 
Oricât ai dispreţui părerile vulgului, opiniunea zisă publică 
are totdeauna ceva dreptate de partea ei. Toţi îndrăzneţii, 
toţi cinicii şi toţi corsarii sociali s-au dat de gol foarte des şi 
au dovedit că nici ei nu erau cu totul emancipaţi faţă de 
superstiţia socială. Dar, aparte această preocupare cât de 
line şi de odihnitoare au fost zilele de la Techirghiol, în vila 
lui răzleaţă de celelalte, în văzul mării dătătoare de viaţă şi 
de visuri şi lângă această femeie de care se simte legat atât 
de dureros şi de indisolubil! Vila era o sihăstrie. Cei mai 
mulţi credeau că este închiriată unei familii din Bucureşti şi 
că doctorul, care vine uneori, şi-a rezervat o cameră în etaj. 
O lună întreagă, Floreal a stat cu Tudoriţa şi cu Pupu, 
departe de odiosul ei cămin, aci, în vila lui. Tudoriţa 
seamănă cu maică-sa. Doctorul, uitând de genealogia ei, 
începuse s-o iubească şi pe ea. Când se uita de sus, de pe 
terasa vilei, şi-i privea pe copii cum se jucau pe plajă, îi 
învăluia pe amândoi în aceleaşi gânduri înduioşate şi 
ocrotitoare. Dacă legea divorţului ar permite, ar fi bucuros 
s-o ia la el pe Floreal cu amândoi copiii... 

Dar când va veni această zi a excluderii lui Vasilescu- 
Plopu? Floreal a fost tot timpul o delicioasă parteneră. 


Deocamdată, amică şi tovarăşă ilegitimă, l-a făcut pe doctor 
să întrevadă ce-ar fi viaţa lor laolaltă atunci când el va ieşi 
din potecile încurcate ale îndoielii şi ale tergiversării. Din 
odaia lui de sus - unde părea cufundat în cărţi şi în 
pregătirea nu ştiu cărei lucrări - privea şi asculta pe Floreal 
cum rostea pe copii, cum gospodărea, cum îndruma casa şi 
servitorii. Inteligentă, meşteră să cruţe vremea, oamenii şi 
materialul gospodăresc, stăpână care ştie să dea pilda 
hărniciei, Floreal era sufletul casei şi podoaba ei cea mai 
frumoasă. Şi când credeai că e mai obosită sau mai 
cufundată în treburile bucătăriei, se arăta, deodată, în 
odaia doctorului Taifun, curată, fragedă, bine mirositoare, şi 
flexibilă, şi lipicioasă, ca o pisică de Angora!... 

Ce folos!... În aceeaşi vreme, scrisorile anonime picau 
când la Bucureşti, când la Techirghiol. Oameni 
compătimitori şi „preocupaţi numai şi numai de reputaţia şi 
de liniştea marelui savant” îi destăinuiau, când mai ocolit, 
când mai brutal, că femeia de care vrea să-şi lege capul îl 
păcăleşte groaznic, că este o ipocrită şi o perversă, care îşi 
împarte grațiile în trei-patru direcţii deodată, că el, bietul 
om de ştiinţă, n-ar avea decât să facă cercetări printre 
funcţionarii ministerului, unde serveşte de mai multe ori 
încornoratul  Vasilescu-Plopu... etc., etc. Numele 
secretarului general Vlad Gherasimescu şi al nepotului 
acestuia, Titu Mărgărit - în acelaşi timp şeful său de cabinet 
- erau cele mai pomenite şi mai acreditate. 

Într-o seară, la Techirghiol, când sosise o asemenea 
scrisoare, doctorul Taifun a vegheat până târziu, 
plimbându-se prin cameră îngândurat şi taciturn. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, a găsit lângă el în aşternut, pe femeia 
iubită furişată din odaia copiilor. Plânsese şi se strângea la 
pieptul lui, suspinând şi tremurând. A înţeles ce se 
întâmplase. Scrisoarea rămăsese deschisă pe masă, şi 
Floreal - avertizată şi condusă de instinctul ei cel sigur - o 
găsise şi o citise. A evitat orice explicare nu atât din 
înţelepciune, cât din laşitate. Acest om disciplinat şi aspru o 


viaţă întreagă, monah al spitalului şi al cabinetului de lucru, 
se găsea încă o dată, dar mai grav decât în zilele Fredericăi 
Kostlin, mut, covârşit de situaţie şi prizonier farmecelor 
traiului alături de o femeie... Când a mai sosit încă o 
anonimă - de data aceasta o neruşinată carte poştală - 
Floreal era pe plajă cu copiii. Doctorul Taifun a dat foc cărţii 
poştale şi i-a aruncat cenuşa în vântul mării. Dar ce trebuia 
să crează el despre toate aceste delaţiuni? Sentimentele şi 
scopurile delatorilor aveau importanţă numai pentru ei. 
Întrebarea chinuitoare şi persistentă era aceasta: aveau ei, 
sau nu aveau dreptate? 

Şi aceeaşi întrebare, şi aceleaşi nesiguranţe, şi aceeaşi 
asfixie a voinţei împovărează pe doctorul Taifun în această 
oră de călătorie, între Feteşti şi Bucureşti... Când a sosit 
ziua de plecare, astă-vară, la Techirghiol, Floreal a fost 
admirabilă în purtarea ei reţinută şi demnă. A venit la el în 
cabinet şi, ca o fetiţă cuminte care şi-a încheiat vacanţa, i-a 
spus, înghiţindu-şi lacrimile: 

— Îţi mulţumesc, domnule profesor. Ai dăruit provizie de 
sănătate copiilor mei (unul este şi al d-tale) şi ai dăruit 
câteva zile de tihnă şi de iluziune sărmanului meu suflet. 

Doctorul Taifun, zguduit şi torturat, a prins-o în braţe: 

— Floreal... ţi-am spus că nu mai vreau să te aud zicându- 
mi „domnule profesor”... Şi a fost cât pe aci să strige, biruit: 
„Rămâi, Floreal!... Eşti în casa ta! Eşti lângă soţul tău!” 
dar şi-a adus brusc aminte că găsise în Bucureşti, alaltăieri 
de dimineaţă, încă o scrisoare anonimă, şi mai precisă şi 
mai acuzatoare!... 


IX 


CÂTEVA ZILE, DOCTORUL TAIFUN 
a rămas singur în vila lui de la Techirghiol. Dar cât de pustie 
arăta acum această vilă! Grădiniţa de sub ferestre, fără 
copii şi fără jocurile lor, părea un cimitir fără cruci. Marea 


largă şi rostogolitoare de safire, plaja clară şi uşor 
horbotată de valurile domolite rupeau inima cu zădărnicia 
lor. Păsările care treceau pe deasupra țărmului, copiii din 
vecinătăţi, rămaşi încă lângă marea binefăcătoare, servitorii 
vilei, fără rost şi fără veselie, i se păreau celui rămas pe 
gânduri la masa lui de lucru solii unor destăinuiri amare şi 
târzii. Femeia aceasta a cucerit aspra lui singurătate, ca o 
cohortă de zorele împletitura de fier a unui grilaj... Cum a 
putut el să lase vila aceasta fără cei ce se găseau atât de 
bine în ea! Cum a putut el să creadă că Floreal mai poate fi 
smulsă şi expulzată din reveria lui, dintr-o viaţă nouă şi 
năvalnică (cu cât mai târzie, cu atât mai subjugătoare) şi 
din toate braţele încordate şi pasionate care o cer înapoi, o 
cer definitiv în taina arzătoare a stării lui de azi!... Şi pe 
lângă toate acestea, ce lipsă de inimă, ce egoism feroce, ce 
pseudoprudenţă revoltătoare, să arunci înapoi într-un 
menaj dizolvat şi în ghearele infamiei (poate regretate şi 
părăsite) pe o femeie care-şi cerşeşte redempţiunea şi care 
ţi-a dăruit un copil!... O fi fost vinovată, o fi încă vinovată, 
dar ce face el - beneficiarul evident al uşurinţei acestei 
femei - pentru îndreptarea şi mântuirea ei? Soţul ei, după 
lege, începe să fie cutezător şi brutal, după ce atâta vreme 
a făcut pe heruvimul... Mai poate să încapă vreo amânare? 

În aceste ultime zile de vară, cu marea palpitătoare în 
preajmă, cu sfâşietoare păreri de rău în aer, doctorul Taifun 
s-a hotărât să prefacă şi să mărească vila lui, în vederea 
neapăratelor evenimente pe care le vedea petrecându-se 
de acum şi până la anul. Preparativele unui apropiat 
congres medical l-au împiedicat să mai dea pe la 
Techirghiol. Apelul urgent al lui Hristudorache şi drumul la 
Constanţa ar fi fost tocmai prilejul binevenit să-şi revază 
casa şi lucrările efectuate de Pogonici. Dar iată că o 
ciocnitură violentă îl aruncă înapoi spre Bucureşti! 

În ce stare o fi bietul copil? Şi care dintre lamentabilii lui 
părinţi este mai vrednic de stimă şi mai uman în ceasul 
acesta? Sărmana Floreal îşi frânge mâinile lângă un copil 


bolnav, pe când tatăl adevărat îşi cultivă, în depărtare, 
clienţii şi celebritatea, iar celălalt, de paie, pufneşte, înjură 
şi ameninţă. Dacă el, doctorul Taifun, îşi normaliza situaţia, 
şi mama şi copilul ar fi fost acum la el acasă, şi măcar 
atmosfera morală ajungea respirabilă. Hristudorache vede 
lucrurile simplist şi sănătos. Mai ai dreptul să fi cunctator şi 
sofist când copilul seamănă cu tine? Convorbirea cu 
Hristudorache a fost un intermezzo fericit. Acest prieten, 
tată de copii legitimi şi soţul unei femei din legiunea clasică, 
e bun de sfat şi bun la inimă. Lângă el, viaţa îşi 
redobândeşte toată puterea şi toată nobila ei seninătate. 
Hristudorache nu se înşală şi nu-l înşală. 

O, de-ar trece cu bine boala lui Pupu şi s-ar reduce toată 
spaima şi toată alarma numai la aceste triste ceasuri 
petrecute în tren şi la acest ultim şi decisiv examen de 
conştiinţă! 


X 


MAI SUNT CÂTEVA GĂRI PÂNA LA 
Bucureşti. Doctorul 'Taifun îşi lipeşte fruntea întunecată de 
geamul rece şi caută, spre poalele cerului înnoptat, coama 
de luminişuri şi de licurici care fâlfâie deasupra marelui 
oraş. Îşi aduce aminte că Pupu, când a împlinit un an, 
trecând de la regimul pur lactat la altul mai consistent, a 
dat într-o tulburare gastrică serioasă. Atunci l-a îngrijit 
doctorul Samuely, un elev inteligent şi devotat. Floreal n-a 
putut să uite destoinicia lui Samuely în bolile de copii. De ce 
nu l-a chemat pe acest doctor? Sau poate că l-a chemat, 
dar... cine ştie ce ticăloşie nouă s-a ivit deodată în această 
stare de lucruri, în total ticăloasă şi repulsivă! 

Nebuloasa din zarea nopţii începe să se diversifice. 
Fântâni luminoase împung pe ici, pe colo. Sori electrici 
răsar pe frunţile fabricilor. Sălbile Şoselei Kiseleff se pierd 
în marea fosforescenţă centrală. Trenul intră în labirintul 


depozitelor şi al atelierelor, micşorându-şi iuţeala, dar 
înzecind, prin ecou, cascada lui de pocnete şi de vuiete. 
Dincolo de stelele înfipte în stâlpii staţiunii fără fir, doctorul 
Taifun se gândeşte: în dreptul acesta e noul cartier, cu casa 
odiosului Vasilescu-Plopu, dar şi cu iatacul femeii iubite, dar 
şi cu pătucul lui Pupugşor... Pe cine va găsi în gară doctorul 
Taifun? Cum va putea să vază el, astă-seară, pe micul 
bolnav? Preoţia lui ştiinţifică este degradată şi anulată de 
scandalul legăturii cu mama adulteră! Dar trebuie să-i iasă 
cineva înainte. Floreal, de bună seamă, a aflat care este 
primul tren cu care ela putut să plece din Constanţa... 


XI 


DOCTORUL TAIFUN ÎŞI IA DIN 
plasă trusa şi ghiozdanul, rămas nedesfăcut, şi coboară din 
trenul asediat de hamali. Dar după câţiva paşi făcuţi în 
gloata călătorilor, o pălărie cade respectuoasă sub ochelarii 
lui. 

— Bine-aţi sosit, domnule profesor! 

Doctorul Taifun se opreşte şi vede, la lumina soarelui 
electric, o figură subţiratică, aproape feminină, dar de mare 
preţ prin destăinuirile ochilor şi ale surâsului. 

— A... bună seara, Samuely!... Ce gând fericit ai avut să 
vii să mă întâmpini!... Spune-mi, ce face copilul? 

— Uşurat şi liniştit, domnule profesor. Îmi pare nespus de 
rău că doamna Vasilescu v-a alarmat zadarnic şi v-a făcut, 
probabil, să lăsaţi încurcate treburile dv. de la Constanţa şi 
de la Techirghiol. 

Profesorul îşi ridică pieptul şi respiră profund. 

— Doctore, îţi mulţumesc din toată inima! Eşti acelaşi ca 
totdeauna: alert, discret şi devotat... 

— Domnule profesor, elevul n-a uitat şi nu uită niciodată 
nu pe savantul celebru peste mări şi peste ţări, fiindcă 
uitarea nu ar fi cu putinţă, dar pe dascălul drept, 


reconfortant şi părintesc care mi-aţi fost... Şi nu uitaţi nici 
dv. că sunt din neamul acela care moare când iubeşte. 

— Ştiu, Samuely... Ce-a avut copilul? Acum vreo patru 
zile era sănătos şi zglobiu... 

— O inofensivă otită medie. Doamna Vasilescu s-a speriat 
de debutul boalei. Copilul a avut temperatură, puls 
frecvent, se agita, ţipa. Şi necontenit ducea mâna la 
urechea dreaptă. Cunoşteam pe copil de anul trecut. Noroc 
că d-na Vasilescu şi-a adus aminte de mine şi a trimis să mă 
cheme. Am înţeles imediat de ce este vorba. Timpanul era 
bombat şi roşu, şi perforarea lui era o chestiune de câteva 
ore. Am făcut paracenteza timpanului şi puroiul a început 
să curgă, iar temperatura, zvârcolirile şi ţipetele au încetat. 
Totuşi, doamna, mai agitată decât copilul, pe când mă 
chema pe mine, vă telegrafia şi dv. Grozavă iubire de 
mamă!... Rar mi s-a întâmplat să văd atâta zbucium în jurul 
unui copil bolnav cum am văzut la d-na Vasilescu... 

— Cum tratezi acum urechea care supurează? 

— La santa natura fara da se!2*!1... l-am făcut câteva 
spălături cu apă oxigenată şi am pus în ureche prima meşă 
sterilizată. 

— Nu mergi mai departe? Nu vei întrebuința vreo soluţie 
antiseptică, de pildă acid fenic cu glicerină, ca pe vremea 
mea? 

Doctorul Taifun, ţinându-se de braţul ucenicului, care-i 
ducea trusa, se opri lângă un stâlp de fontă, afară din 
şuvoiul călătorilor. 

— Domnule profesor, este inutil. Puroiul se scurge singur. 
Trebuie să schimb, din când în când, tifonul. Copilul trebuie 
mereu culcat pe urechea bolnavă. 

— N-ai nicio teamă de complicaţii? De vreo propagare a 
inflamaţiei în celulele mastoidiene? 

— Voi fi mereu lângă copil. Dar cazul mi se pare fără 
perspective îngrijitoare. Dacă în câteva zile nu sunt 
mulţumit de evoluţia boalei, voi face copilului un autovaccin. 

— De unde ştiai că sosesc la ora asta? 


— A ghicit-o d-na Vasilescu. D-sa a avut toată iniţiativa. 
Sunt mesagerul d-sale. Şi prin mine vă roagă să veniţi lângă 
patul micului bolnav. 

— Atunci, mergem împreună... 

— Mandatul meu este să vă conduc până la d-sa acasă. 

— Eu te rog să faci mai mult: să-mi prezinţi pe micul 
bolnav ca odinioară, când erai elevul meu. 

— Şi cum am rămas de-a pururi... La poruncă, domnule 
profesor! 


XII 


SE URCARĂ ÎNTR-UNA DIN MAŞI- 
nile aliniate la peron şi porniră spre Şosea. Doctorul Taifun 
îşi dădea seama că inteligentul ucenic cunoştea, direct sau 
indirect, multe din intimităţile inimii profesorului. Dar, cel 
puţin verbal, situaţia trebuia lăsată sub sigiliile desăvârşitei 
discreţiuni. Pentru aceea, profesorul, deşi torturat de 
câteva întrebări, nu formulă niciuna. 

Casa familiei Vasilescu-Plopu era pe lângă Şoseaua 
Kiseleff, într-unul din cartierele create în anii din urmă. 
Şoseaua era aproape pustie. leii presimţitori de toamnă 
lăsau să cadă, în undele capricioase ale vântului, prima lor 
recoltă îngălbenită. Unele frunze suflate în sus se izbeau, ca 
nişte fluturi uriaşi, de lampioanele clătinate. 

Profesorul curmă tăcerea şi vorbi ucenicului: 

— Doctore, îmi dai voie să-ţi cer încă un serviciu? 

— Mai e vorbă, domnule profesor”?! 

— Casa Vasilescu ştiu că n-are telefon. De aceea, te rog, 
când te vei înapoia, treci pe la mine şi vesteşte pe oamenii 
mei că sunt în Bucureşti, iar ei să spună acelaşi lucru celor 
ce vor întreba la telefon sau vor veni acasă. 

— S-a făcut, domnule profesor! Dar la ce oră credeţi că 
veţi fi acasă? 


— A... curând, peste un ceas, două... Mă asiguri că Pupu 
e cu totul liniştit... 

— Îl veţi vedea imediat. L-am lăsat doborât de somn. 
Temperatura, turbulenţa boalei l-au obosit şi l-au muiat... 

Maşina ieşi din aleia teilor şi apucă pe o cale laterală, 
intrând într-un cartier nou, plin încă de lacune şi locuri 
virane. Apoi frânse linia dreaptă, şi după mai multe 
întorsături se opri în faţa unei grădiniţe cu crizanteme albe, 
destăinuită de lumina becului din stradă, ca şi de lumina 
unor ferestre cu tăietură orizontală, modernistă. La oprirea 
maşinii, o lumină se aprinse în grădiniţă şi uşile de la 
intrare se deschiseră. O servitoare cu bonetă albă pofti pe 
musafiri să urce în etaj. 


XIII 


ERA O CASA NOUĂ, CU PUŢINE LU- 
cruri în ea şi din două epoci diferite, din epoca unei 
existenţe strâmtorate şi din zilele unui trai mai înlesnit, 
care începea acum. Mama micului bolnav cobori câteva 
trepte întru întâmpinarea celor ce se urcau pe scară şi le 
întinse amândouă mâinile cu nişte mişcări febrile şi 
dezordonate. Apoi, trăgându-i spre ea pe scară în sus, îi 
lăsă când ajunseră deasupra. Cu vocea scăzută - ca să nu 
deştepte pe copilul aţipit - începu să se tânguiască: 

— Domnule profesor! Ce-am suferit de la plecarea d-tale! 
Câte ceasuri de chin şi de lacrămi am trăit! Puţin a lipsit să 
nu înnebunesc şi să nu mă găseşti în cămaşa de forţă!... 

— Pentru ce toate acestea, dragă doamnă? Doar amicul 
Samuely era, cum a şi fost, la dispoziţia d-tale! 

Floreal Vasilescu-Plopu vorbea în şoapte, îşi frângea 
mâinile, se mlădia, se zbuciuma într-o revărsare de 
clocotindă sensibilitate. 

— Ia să vedem pe Pupuşor... 


— Îngeraşul mamei!... Doarme, dar nu adânc. Mai 
suspină, mai scânceşte, dar, slavă lui Dumnezeu, a trecut 
criza de ţipete şi de zvârcoliri! Domnule profesor, am crezut 
că-l pierd! Am crezut că mă trăsneşte Dumnezeu! 

Intrară câte trei în odaia de culcare (cu un singur pat 
îngust, pentru o singură persoană, şi cu pătuceanul 
copilului, alăturea). 

Pupu dormea pe partea dreaptă, cu urechea bolnavă 
înfundată în pernă. Părul cârlionţat şi pieptănat în sus de 
degetele mamei arăta o frunte bombată, de viitor om 
inteligent. Lângă patul copilului era o masă cu flacoane, cu 
pachete de vată şi cu un ibric electric. 

Doctorul Samuely, respectuos dar degajat ca un elev 
care-şi simte în el posibilităţi de maestru, recapitulă situaţia 
chemând martori, cu ambele mâini, când pe micul adormit, 
când materialul spitalicesc de pe masă. 

— În scurt, domnule profesor, copilul este în afară de 
orice pericol. Câteva spălături pe zi, pe care le voi face eu, 
şi vindecarea timpanului, pe care va face-o natura 
generoasă, iată tot ce mai avem de aşteptat. Cred că va 
dormi până mâine de dimineaţă... Dacă însă se va deştepta 
mai devreme, doamna îi va scoate cu precauţiune fitilul din 
ureche, va şterge uşor, pe dinafară, puroiul scurs şi va pune 
un alt fitil - din cele pregătite - apoi va culca pe copil tot pe 
partea dreaptă. Mâine de dimineaţă trec să-l văd. 

— Şi după vizită treci neapărat pe la mine, căci sunt în 
drumul d-tale. Deocamdată, eu mai rămân aici. Dacă 
clientul d-tale se deşteaptă, îl îngrijesc eu. Dar pentru ce, 
doamnă, nu este mai cald în camera asta? 

— Domnule profesor, este o dispoziţie a mea. Am 
premenit atmosferă camerei astă-seară şi am rugat pe 
doamna să nu mai aţâţe focul. Copilul va dormi mai liniştit 
la 13* de căldură. 

— Bine, doctore. Tot ce-ai dispus va fi îndeplinit întocmai. 

Uşor măgulit de toată această atitudine aprobativă şi 
colegială a fostului său profesor, doctorul Samuely sărută 


mâna mamei, doborâtă într-un fotoliu, şi se îndreptă spre 
scară, însoţit de zbuciumatul şi mascatul tată. 

— Aşadar, mâine dimineaţă, după vizita făcută aici, dai pe 
la mine... Dar acum opreşte-te din drum şi spune celor de 
acasă să mă aştepte... 

— Înţeleşi, domnule profesor! 


XIV 


DOCTORUL TAIFUN REVENI ÎN CA- 
mera de culcare. Deodată, strania femeie, care părea 
sfârşită de nesomn şi de emoţii, izbucni - din fotoliul unde 
căzuse - ca dintr-o vatră în aparenţă stinsă: o neaşteptată 
coloană de scântei şi de flăcări! Venind în faţa profesorului 
şi învăluindu-l ca o flacără, i se rugă cu vocea în surdină: 

— Omoară-mă, Bobircă! Scurtează-mi zilele şi ticăloşia! 
Dă-mi ceva să beau şi adoarme-mă pentru vecie! Nu mai 
pot trăi! Nu mai pot răbda! Dacă n-ar fi între noi bietul 
copil, astăzi treceai cu roatele trenului peste mine!... 

— Vino-ţi în fire, Floreal! Linişteşte-te, draga mea! Vom 
vorbi mâine la mine acasă. Aici nu suntem singuri... Unde 
este 'Tudoriţa? Unde este Vasilescu-Plopu? 

— Nu-mi mai pasă de nimeni şi de nimic! Ucide-mă şi 
isprăveşte cu mine! 

Doctorul 'Iaifun, încăierat de durerea acestei femei, 
chinuit de propria-i povară sufletească şi paralizat de teama 
cine ştie căror martori ascunşi după uşă, se încercă să 
liniştească pe exaltată: 

— Te rog, Floreal, fii înţeleaptă, fii ascultătoare cum ştii 
să fii de obicei!... Ce pot să-ţi spun aici, când nu ştiu dacă 
mă auzi numai tu sau mă aude şi altă lume... 

Floreal aruncă la o parte, cu amândouă mâinile, de pe 
faţa-i înlăcrămată, năvala părului lung şi ondulat şi spuse cu 
crescândă iritare: 


— Nu te aude nimeni! ludoriţa e la şcoala ei, la 
călugăriţe. Servitoarea s-a culcat, iar Vasilescu a plecat azi, 
pe seară, la Găieşti, să aducă pe maică-sa. Sunt trei zile de 
când o duc cu el într-o ceartă. Azi a fost să ne omorâm!... 
Nu mai merge! Îmi iau copilul şi mă duc în lume! Pe 
Tudoriţa i-o las s-o crească şi s-o înveţe carte... Mă doare 
inima de ea, draga mamei!... Dar ce putere am! Cum s-o iau 
cu mine, cum să-i stric rostul de la şcoală!... De trei zile, de 
când s-a îmbolnăvit copilul, casa a ajuns un balamuc... 
Vasilescu urăşte pe Pupu. Simte că nu e copilul lui. Oricât ar 
fi de nătărău, el ştie bine ce-i spune inima. A început la 
mine: „lar s-a îmbolnăvit jigodia asta! Să nu-mi ceri nici o 
para, nici pentru doctorii, nici pentru doctor, că nu-ţi dau 
chiar dacă aş avea... Du-te cu el la doctorul Taifun, mută-te 
la spital, fă ce-oi şti”... Ce era să fac?... Te ştiam plecat... 
Dar nu mi-ar fi fost de ceartă şi de mojiciile lui Vasilescu... 
Mi-era de copil! Mititelul!... Cum se zvârcolea! Cum ţipa şi- 
şi băga mâinile în gură şi în ureche!... Şi tată-său, doftorul 
doftorilor, habar n-avea! Alerga după bolnavi străini!... Şi 
acum, când a sosit, ce mă încălzeşte! Ce este pentru copilul 
meu şi pentru mine decât... domnul profesor... Mai 
depărtat şi mai rece decât bietul Samuely!... 

Floreal izbucni în plâns de-a binelea şi se lăsă să cadă în 
fotoliu. Braţele ei, proptite în orbitele ochilor, intrară încă o 
dată în şuvoaiele de fluid abanos. 

— Îmi sfâşii inima, Floreal! Te rog, nu mai plânge! Totul 
se va îndrepta. Zilele cele bune de la Techirghiol au fost un 
început şi o chezăşie. Aide, fii cuminte! Doctorul Taifun e un 
zănatic... Dar îşi va lua seama şi va intra în rândul lumii şi 
va aduce acasă la el şi pe Pupu şi pe Floreal... 

Profesorul, înduioşat şi încălzit de toate câte vorbise şi 
gândise peste zi, se apropie de Floreal şi începu să 
dezmierde cosiţa ei, rămasă întreagă, în ciuda modei 
devastatoare. 

— Am vorbit astăzi la Constanţa cu amicul meu intim, 
doctorul Hristudorache, aproape două ceasuri în faţa mării, 


şi i-am mărturisit toată situaţia mea, toată tragedia 
conştiinţei mele. Hristudorache are o inimă caldă şi curată. 
M-a îndemnat prieteneşte... 

— Te-a îndemnat să mai aştepţi, să fi prudent, să mă pui 
sub observaţie... ca şi cum copilul ăsta n-ar fi venit pe lume 
şi de-abia acum ne încercăm să-l facem!... 

Se ridică brusc şi rămase în faţa lui Bobircă, agresivă, 
întărâtată, cu un umăr gol şi cu un sân dând buzna prin 
cosiţă. 

Doctorul  'aifun se simţi cuprins de o caldă şi 
scormonitoare laşitate. 

— Dimpotrivă, Floreal! Doctorul Hristudorache mă 
îndeamnă să trag consecinţele şi să te despart urgent de 
Vasilescu-Plopu. 

— Bine că se mai găseşte câte unu care să ne înţeleagă şi 
pe noi, bietele roabe, şi să ne ţie parte în aceste procese în 
care numai bărbaţii au dreptate! 

Doctorul 'Iaifun ocoli odaia cu o privire rătăcită şi 
spioană, văzu capul lui Pupu culcat pe pernă şi prinse pe 
Floreal, mână în mână. 

— Eşti a mea, Floreal! Rămâi a mea! Câteva zile de 
răbdare... Să aşteptăm ziua de mâine... 

O privea în ochii verzi, plini de înfricoşată enigmă, 
imperativi, dureroşi şi vrăjitori. Privea această figură toridă 
şi oacheşă, de la sprâncenele arcuite până la gura 
pasionată şi amară. Privea rochia de casă, care aci învelea, 
aci dezvelea frumuseţile de ambru palid şi de palizi 
trandafiri ale trupului tânăr şi dogoritor. 

Floreal îşi smulse mâinile din mâinile doctorului Taifun, îşi 
strânse rochia la piept cu un gest sever şi scăldă pe 
cardiolog într-o privire amestecată ca un duş scoţian: 

— Ziua de mâine, domnule profesor!... Se vede pe cât 
colo că nu te identifici cu starea mea şi cu mucenicia mea! 
Până mâine, cu un copil bolnav pe braţe şi în casa unui om 
care te-a scos din inima lui şi te urăşte! Până mâine, când 
eşti tatăl copilului meu, locuieşti singur într-un palat şi ai 


câteva milioane adunate, afară de toate celelalte milioane, 
care se zbat în arterele bolnavilor de inimă!... 

lartă-mă, Bobrică, iartă pe Floreal!... Dar ai milă de 
copilul nostru! Ai milă de mine, păcătoasa! la-mă din casa 
asta care mă duşmăneşte! Mi se pare că Pupu e în 
primejdie în fiecare clipă! Mi se pare că privirile lui 
Vasilescu cad pe el ca un blestem şi ca o soartă rea... 

Îşi aduse mâinile la ochi - ca şi cum ar fi fost pline cu apă 
rece - se scutură, îşi schimbă privirea şi apoi, cu o 
naturaleţe dolentă de mare comediană, îşi aminti că 
profesorul vine de pe drum: 

— Păcatele mele!... am uitat să te întreb dacă ai avut 
vagon-restaurant, dacă te-ai gândit să mănânci ceva... Să 
trecem alăturea, să-ţi pregătesc un ceai, ori să-ţi dau un 
pahar de vin... 

— Floreal... dacă vrei tu... Altfel, nu-mi este aminte nicio 
clipă... 

— Vino, Bobircă... Vino să luăm ceva... Eu, azi m-am 
ospătat numai cu supărare şi cu lacrimi... 

— Draga mea fetiţă! Este cea din urmă zi a durerilor tale 
şi a întârzierii mele. 


XV 


TRECURĂ ÎN CAMERA DE ALĂTURI. 
Era un fel de încăpere intermediară, între odaia de culcare 
şi o altă încăpere, transformată în cameră de baie. În mijloc 
era o masă improvizată. Pe farfurii erau câteva lucruri de 
mâncare, aduse gata de afară. Deasupra acestui minuscul 
bufet rece domina o sticlă cu vin negru, cu sigiliile intacte. 
Doctorul Taifun avu, în prima clipă, un freamăt de mirare, 
apoi o capitulare măgulită, dar la urmă se pierdu într-un 
nour de neîncredere şi de bănuieli. Inexplicabilă creatură! 
Cum a putut ea să mai improvizeze gustarea aceasta între 
înjurăturile soţului şi zvârcolirile copilului?... 


— Pentru mine ai grămădit tu aici jambon, cremă de Jiu, 
anchois, fructe, prăjituri, Pin6t noir?... 

— Dar pentru cine, Boby dragă? Pentru soacră-mea, care 
soseşte mâine de la Găieşti? Ce doreşti, ceai sau vin? 

— Aş vrea un pahar de ceai. 

— Un minut, şi totul e gata. 

Pe când Floreal pregătea ceaiul, doctorul Taifun se lăsă 
pe o canapea cu spătarul înalt şi se uită la lucrurile 
dimprejur. Pe canapea şi pe pereţi, pe jos şi pe jilţuri erau 
câteva scoarţe, lângă fereastră era un mic scriitor. O 
oglindă, care răsfrângea un colţ din camera de culcare, 
muta dincoace o veche icoană, îmbrăcată în argint, şi 
candela aprinsă dedesubt. Cu aceste imagini cucernice şi 
fixe se amestecau mişcările tinere, stinse în rochia de casă, 
care evoluau în jurul mesei. 

— Eşti bun să te apropii? 

Şezură unul lângă altul şi continuară vorbirea lor şoptită. 
Copilul dormea-nainte în camera vecină. După o primă 
ceaşcă de ceai, profesorul se simţi flămând. Floreal îi ţinu 
bună tovărăşie şi ridică frumoasele ei braţe goale spre 
sticla cu Pindt. 

— Numai câte un pahar... Dar când mă gândesc că mâine 
în zori dau năvală în casă Vasilescu şi cu soacră-mea... 

— Să vedem dacă te mai întâlneşti cu ei... 

— Boby, nu te juca aşa cu mine!... Te-ai jucat de atâtea 
ori! Cât de bine eram la Techirghiol! Cum înflorea bietul 
Pupu! Cât de drag stăteam noi alături! Ce ne lipsea? De ce 
n-am rămas acolo? Dragul mamei nu s-ar fi îmbolnăvit. 
Vasilescu s-ar fi risipit ca un vis urât. Zilele astea de scandal 
şi de dureri de cap n-ar mai fi fost... 

— Toate au rămas în urmă. Ziua care vine este ozi 
nouă... 

— Nu mă amăgeşti, Boby? 

Şi Floreal apleca spre doctorul Iaifun ochii ei umezi şi 
umiliţi, mâinile împreunate a rugăciune şi un sân aproape 
gol. 


— Floreal, astăzi la ţărmul mării, spovedindu-mă bunului 
meu Hristudorache, am verificat situaţia inimii mele şi am 
găsit că trebuie să te declar, în faţa lumii, soţia mea, aşa 
precum eşti în realitate. 

— Boby, da' până atunci trebuie să mai treacă un an de 
zile! Ce facem astăzi? Unde mă ascund de zmeoaica de 
soacră-mea? 

— Floreal, plecăm toţi în noaptea asta. Nu te mai las o 
clipă! Vino lângă mine, Floreal! 

Doctorul Taifun se ridică de la masă şi, cuprinzând 
mijlocul amicei sale, o îmbie spre canapeaua cu spătar înalt 
şi acoperită cu scoarță. 

— Spune, mica mea dragă... Nu eşti tu nevasta mea? Nu 
e Pupu copilul nostru? 

— Atunci, de ce ne laşi, Boby, sub acoperişul altuia? 

— Totul s-a isprăvit. Stai colea lângă mine, dulcea mea... 
Draga mea vrăjitoare... 

Conştiinţa doctorului 'Iaifun începu să se clatine şi să 
pâlpâie, ca o lampă sub un abajur de dantelă. Savantul se 
dizolvă în vulgara dezordine de gesturi a insului muşcat de 
patimă. Dar Floreal se smulse din braţele lui, reintră în 
rochie, ca o lamă în teacă, şi deodată, rigidă şi glacială, 
curmă efervescenţa cardiologului. 

— Nu, Bobircă!... Nu acum, nu aici, lângă Pupu bolnav! Şi 
mai ales nu sub ochii sfântului Nicolaie din icoană! 

— Iar sfinţi, iar icoane, iar superstiţiile tale! 

— Ssst! Tu cu medicina ta, eu cu sfinţii şi cu icoanele 
mele. Eu nu mă pricep în tainele meşteşugului tău; la 
rândul tău, tu habar n-ai de puterea şi de minunile 
credinţei. 

— Le cunosc, Floreal, dar izvorul lor este altul decât 
socoteşti tu. 

Floreal închise ochii şi încremeni o clipă într-o atitudine 
de statuă din catedralele Occidentului. Apoi, cu o voce de 
serafim: 


— Am aţipit azi o clipă lângă Pupu, privind printre lacrimi 
icoana care atârnă în oglinda din faţa noastră: „Sfinte 
Nicolaie, roagă-te pentru bietul meu copil şi pentru mine, 
păcătoasa!”... Cât oi fi dormit eu nu ştiu... Poate zece 
minute... Vedeam mereu capul sfântului moşneag din 
icoană. Şi iată că ochii lui încep să se mişte, barba lui iese 
afară din pieptarul de argint şi braţul lui se întinde spre 
Pupu şi spre mine. Şi deodată, mâna lui se răsfiră deasupra 
copilului, ca cinci petale de crin, şi apoi se strânge în 
semnul binecuvântării. Am tresărit. Am îngenuncheat sub 
sfânta icoană şi am plâns mult, uşurată şi mângâiată. O, 
sfântul Nicolaie e un sfânt puternic! Duhovnicul meu, când 
mi-a hărăzit patron pe sfântul Nicolaie, mi-a spus aceste 
vorbe neuitate: „Fata mea, cere necontenit rugăciunile sf. 
Nicolaie, arhiepiscopul din Myra Likiei. El are mare trecere 
la Domnul... El are putere să izbăvească de sărăcie şi de 
prostituție!” Statua învie brusc, într-o scăpărare de ochi 
dilataţi şi îngrijoraţi: Auzi, copilul se deşteaptă! Şi alergă 
lângă patul lui Pupu. Doctorul Taifun fu şi el alăturea într-o 
secundă. Dar Pupu se întoarse puţin pe pernă, scânci prin 
somn şi începu iar să respire ritmic şi potolit. 


XVI 


— AŞA, PUIUL MAMEI! DORMI TIH- 
nit! Dormi sub ochii sfântului Nicolaie... O, cât sunt de 
obosită şi cum aş pune capul pe căpătâi măcar o jumătate 
de ceas! 

— Fata mea dragă! Culcă-te în toată pacea! Eu stau lângă 
Pupu şi-l veghez. 

— Dar n-am stabilit încă nimic... lată. Mai este o oră până 
la miezul nopţii. La cinci dimineaţa trebuie să ştiu ce fac. 
Vasilescu aduce încoace pe maică-sa, stăpână în casă. Ne- 
am certat crâncen şi ne-am dorit unul altuia să nu ne mai 
întâlnim decât la morgă sau la tribunal! Mâine de 


dimineaţă, când o intra cucoana Patiţa, maică-sa, pe uşa din 
faţă, eu trebuie să fug, cu copilul în braţe, pe la bucătărie. 
Ce mai aştept eu? Ce mai aştepţi tu? Cred că nu vrei să mă 
laşi în mâinile cucoanei Patiţii şi ale lui Vasilescu, ca să mă 
găseşti pe urmă - plină de vânătăi şi cu parul smuls - dacă 
nu la morgă, apoi cu siguranţă la spital... Cucoana Patiţa 
este o aprigă femeie. Dacă n-ar fi ţinut-o Dumnezeu la 
Găieşti, lângă bruma de avere pe care o are acolo şi lângă 
fiică-sa nemăritată, şi ar fi fost să vie să trăiască în casă cu 
fi-său şi cu noră-sa, demult, demult se isprăvea cu această 
nenorocită de căsnicie... Eu nu pot să mai zăbovesc în casa 
lui Vasilescu. Mi-a spus-o şi mi-a răspus-o: „Pâine şi sare, 
împreună, noi nu putem să mai mâncăm”... 

— Linişteşte-te, Floreal. Treci în odăiţă, culcă-te şi dormi. 
Dacă până la ora două nu te deştepţi, vin eu şi te scol. Eu 
mă reped pe urmă acasă şi la ora patru dimineaţa vin cu cel 
mai confortabil autobuz şi... te răpesc, ca în basme şi ca în 
romane... Ileana Cosânzeana şi... doctorul Taifun!... 

— Slavă ţie, stăpâne! De când aştept, Boby, să-mi spui 
acest cuvânt!... O, mulţumesc, mulţumesc! 

Floreal se încolăci pe pieptul profesorului, cu ochii plini 
de lacrimi, cu trupul plin de freamăt. 

— Ei, acum du-te de fă nani. Ai trei ceasuri pline. 

— Şi tu ce vei face? Sunt câteva cărţi colea, pe policioară. 

— N-ai nicio grijă. Dacă mi-o fi de citit, ghiozdanul meu e 
plin. Nu vezi bagajul meu de drum? O farmacie şi o 
bibliotecă! 

— Atunci, noapte bună, Boby... 

— Noapte bună... şi o sărutare... chezăşie... 


XVII 


FLOREAL SE RETRASE ÎN ODĂIŢA 
de alături, închise uşa de la mijloc şi, poate din obişnuinţă, o 
întări cu un zăvor ascuns. Doctorul Taifun rămase încă o 


dată faţă în faţă cu el însuşi. Începu să se plimbe cu paşi 
precauţi şi înăbuşiţi între soba din colţ şi uşa pe care o 
închisese Floreal. Mai venise de câteva ori în casa lui 
Vasilescu-Plopu, totdeauna ca medic gratuit şi pentru cazuri 
străine de cardiologie. Un sentiment penibil şi complex 
stăpânea cugetul savantului când se apropia fie în gând, fie 
în faptă de această casă de care îl legau patima şi ruşinea. 
Pătrunsese şi aici, în camera unde se plimba, chemat o dată 
de Floreal, bolnavă închipuită. Dar acum o privea pe 
îndelete întâia oară, cu toate detaliile ei. 

Era aşternută cu un covor adânc, probabil lucrul cel mai 
de preţ din odaie, exceptând icoana ferecată în argint a sf. 
Nicolaie, care stătea sub un văl de borangic, în colţul 
dinspre răsărit. În rând cu icoana, şi tot spre răsărit, erau 
două ferestre mari, dreptunghiulare, tăiate orizontal, după 
noua factură. Mobila şi celelalte obiecte din odaie păreau, 
toate, ca vârstă şi ca pretenţii, nişte emancipate copile 
moderne, alături cu o străbunică - icoana cu maramă şi cu 
candelă - în etate de peste o sută de ani. Camera era 
zugrăvită într-o culoare alburie, tulbure şi plină de colb, ca 
o zi de vară când se apropie un uragan, şi câteva paie şi 
câteva fire de telegraf rupte şi câteva flori teoretice zburau, 
rare, pe pereţi, în presimţirea tragediei apropiate. 

În faţa ferestrelor şi a icoanei stăteau, perpendicular pe 
zidul din fund, două paturi, unul mare şi unul mic, aproape 
lipite unul de altul. Într-un colţ, lângă patul copilului - şi 
despărțită de pat prin măsuţa cu flacoane - era o sobă de 
teracotă albastră. În celălalt colţ, lângă patul cel mare, era 
un şifonier cu oglinzi, pus aşa ca să facă un triunghi cu cei 
doi pereţi. Între sobă şi uşa de intrare era o policioară 
suspendată şi cu câteva cărţi pe ea. Un coş de răchită albă, 
plin cu lemne de fag scurt tăiate, şi un mănunchi de 
țâăndărele de brad, pentru aprins focul, aşteptau la gura 
sobei. 

Doctorul Taifun se aşeză într-un fotoliu sub policioara cu 
cărţi şi, în respiraţia calmă a copilului, legănă gânduri de 


tată risipitor, în sfârşit înapoiat la hotărârea mântuitoare. 

De ce a întârziat el până acum? Pentru ce a lăsat atâta 
vreme pe copil şi pe mamă în această zonă de incertitudine, 
de duşmănie şi de ocară? Vasilescu-Plopu, chiar dacă, ar fi 
rămas complezent şi infam până la urmă, trebuia debarcat 
şi uitat, ca hainele din noaptea crimei şi ca martorii celui 
mai penibil capitol din viaţa noastră. Şi cum poţi să te scapi 
de Vasilescu-Plopu altfel decât prin sfărâmarea căsătoriei 
lui? 

Doctorul 'Iaifun priveşte înăuntru, pe plaiurile sale 
intime, şi amestecă, în examenul său, o imensă satisfacţie cu 
oarecare dojana, pe care, însă, n-ar primi-o din gura nici 
unui om de pe pământ. Semenii lui l-au făcut să fie sfios, 
sihastru şi întunecos, dar în dosul acestui gard, împletit de 
alţii, el a ştiut să se consolideze într-un egoism masiv şi 
inexpugnabil. A trăit prea mult pentru el. A adunat bani, 
celebritate şi o amabilă făţărnicie universală, izolată de 
oameni şi de umanitate. Binefacerile lui de medic salvator, 
devotamentul lui profesional şi toată fanfara de filantropie 
cu care îl escortează universitatea, presa şi spitalul, toate 
fac parte din mitul fatal legat de paşii celebrităţii. Adevărul 
este că în faţa patului acestui copil copilul lui, născut în casa 
altuia - doctorul Taifun se simte, în ora aceasta, un feroce 
egoist, asfixiat de tot felul de circumstanţe atenuante şi 
dulce zdrobit de povara renumelui său cu două motoare: 
Bobircă şi Taifun... 

Ar fi putut să aibă un copil de multă vreme. Dar pe atunci 
cardiologul nu bănuia viitoarea sa inimă de tată. 

Sărmană Fritzi Kostlin, cât de mult ar fi dorit să aibă o 
păpuşă adevărată, un copil vorace, agăţat de ugerul ei 
splendid, dar, în aşteptare, inutil!... Bobircă a controlat-o 
totdeauna riguros şi i-a respins dorinţa cu încăpățânare. Un 
pui de om care să semene cu el? Încă un monstru care să 
ucidă lumea de ilaritate? Încă un suflet răstignit, care să-şi 
smulgă cuiele şi crucea în douăzeci de ani de muncă, de 
ambiţie exasperată şi de ascensiune sângerândă? Biata 


bavareză! A plecat de lângă el nu atât din pricina războiului 
Germaniei, cât din pricina revoltei şi a dezgustului... 
Bobircă n-a pierdut-o din vedere. Fritzi s-a măritat după 
încheierea păcii şi s-a răzbunat. Pe fiecare an face câte-un 
copil! 

Desigur că Fritzi avea dreptate. Copilul lor n-ar fi ieşit 
urât. Pupu e destul de drăgălaş. Are el ceva broscoid în 
frenologia lui, dar numai atâta cât trebuie unui observator 
sagace ca să descopere pe procreator. „Dragul tatii băieţaş! 
O să-l poarte tata iar în braţe, ca pe terasa de la 
Techirghiol, şi o să-l înveţe să zică: «tată... tată» în loc de 
«Doamne Sefesol»-, cum îi zicea astă-vară... Ce va fi el în 
zilele lui? Fruntea lui nu te lasă să crezi că va fi un cretin. 
Poate nu va fi un geniu, dar va fi un om de acută 
sensibilitate.  Hiperestezia  maică-si şi camuflata mea 
vibratilitate nu se pot preface pentru el într-o moştenire 
antipodică. Dar oricare îi va fi calitatea simţirii - pasională, 
artistică ori generoasă - la adăpostul averii mele actuale, el 
nu va cunoaşte calvarul tinereţii lui tată-său”... 

Ce bombă neaşteptată a fost Floreal, în viaţa lui ermetică 
şi egoistă! Zidurile au cedat exploziei. Singuraticul 
(bănuitor şi zăvorât) a fost răsturnat de o surpriză a 
simţurilor. Dar Bobircă simte o ciudată mulţumire în 
această mare capitulare a vieţii lui. El, cel de altădată, 
monahul prin constrângere şi prin intimă deznădejde, are 
astăzi un copil, şi mama copilului este vrăjitoarea Floreal, 
de aci încolo tovarăşa mărturisită şi acreditată a savantului, 
convertit la morala vulgară dar sănătoasă. 

Profesorul se opreşte o clipă asupra făgăduielii de 
adineaori: „La ora patru dimineaţa viu, cu cel mai 
confortabil autobuz, şi te răpesc ca în basme şi ca în 
romane”... A făgăduit prea mult. Însă nu mai este nicio 
putinţă de amânare. A sosit ceasul din urmă. Chiar dacă 
lucrurile nu sunt aşa cum le-a anunţat Floreal şi cocoana 
soacra nu va veni cu fi-său, situaţia este supraîncordată, şi 
orice întârziere începe să oscileze între absurd şi 


monstruos. E curios cum nu simte Bobircă înţelesul 
lucrurilor decât aşa, la intervale mari şi pare că la lumina 
nu ştiu căror fulgere - zor, dramă, spaimă - ca astă-seară... 
E nevoie, însă, şi de apropierea stăruitoare a acestei 
fascinante femei. Profesorul se analizează şi recunoaşte că 
Floreal are asupra-i, când sunt aproape unul de altul, un 
imperiu misterios şi înfricoşat. Este peste puterile lui s-o 
mai dezrădăcineze din pajiştile şi din răzoarele domeniului 
său psihofiziologic. E ca un arbust prolific şi tenace, care a 
făcut sub pământ plasă de rădăcini, iar deasupra a întins 
încă o plasă de flori năvălitoare, cu miros îmbătător, cu sân 
pasionat şi sângerând. Şi atunci care mai este logica 
rezistenţei? Floreal îi trebuie. E un venin cu care s-a 
obişnuit pe nesimţite. Şi încă este socoteala cea mai egoistă 
şi mai cinică. Doar Floreal e mama lui Pupu, şi Pupue 
copilul lui, e os din oasele lui! 

„Doarme, dragul tatii, doarme dulce... Mâine, când se va 
deştepta, va fi în casa tatălui său. Echivocul, ticăloşia şi 
miasmele din jurul acestui pătucean vor fi măturate”... 

Doctorul 'Taifun îşi simte spinarea rece, se scutură din 
reveria lui meditativă şi priveşte termometrul din perete. 
„Cred să Samuely exagerează. Aici în odaie începe să fie 
frig. Un grad sau două de căldură mai mult va fi tocmai 
ceea ce ne trebuie.” 


XVIII 


ÎNAINTEA SOBEI STĂ COŞUL CU 
lemne şi cu surcele. Pe măsuţa de lângă patul copilului e o 
cutie cu chibrituri. Profesorul va aprinde focul în sobă. Ştia, 
odinioară, să-l facă atât de bine şi sunt atâţia ani de când n- 
a mai pus la probă vechea lui dexteritate... 
Deschide uşa sobei cu băgare de seamă şi cu o surcea în 
mână dă la o parte nişte hârtii de pe grătar. Dar un petec 
de hârtie alunecă în casă, şi pe colţul lui este en-tete-ul unui 


minister... Doctorul Taifun culege fragmentele şi începe să 
reconstituie o pagină de scrisoare. Este din Cabinetul 
secretarului general, şi autorul este însuşi secretarul Vlad 
Gherasimescu. Profesorul recunoaşte scrisul vechiului 
conşcolar, protivnicul din liceu şi din toată viaţa de atunci 
încoace. E acel scris rotund, dar, elegant, pe care îl urăşte 
încă de la orele de caligrafie, fiindcă în caligrafie Vlad era, 
pe cât colo, mai tare decât Bobircă. Răceala de adineaori se 
preface în sudoare îngheţată. Profesorul aşază cu mâini 
înfrigurate fragment lângă fragment, caută în sobă încă 
unul, scăpat din vedere, şi reîncepe. A luat de sus, de pe 
poliţă, un atlas geografic înscorţat, a reconstituit scrisoarea 
şi, ţinând în braţe atlasul, ca pe o planşă de capital interes 
ştiinţific, Bobircă citeşte, sub becul cu capişon... 

Scrisoarea era din seara aceea şi fusese adusă, citită şi 
apoi ruptă degrabă şi aruncată în sobă, puţin mai-nainte de 
sosirea doctorului Taifun. Vlad scria: 


„Scumpa mea Floramie, 

M-am grăbit să dau lui Vasilescu-Plopu un concediu de 
trei zile. (l-aş fi dat, de-aş fi putut, treizeci de ani!...) Foarte 
bine ai făcut că ai chemat pe doctorul Samuely. E un bun 
medic pentru copii. Cred că ai mers prea departe cu 
spaimele tale... Imi pare grozav de rău cu nu pot şi eu să 
văd pe Pupuşor. Mi se pare să plecarea lui Vasilescu-Plopu 
nu ne va aduce, de data aceasta, niciun folos. Am pe cap O 
mie de belele! Musafirii polonezi, ultimul scandal cu 
minoritarii, o lege la care colaborez cu ministrul, un 
consiliu astă-seară la noi la minister şi un dineu diplomatic 
mâine seară! Pare că a fost un făcut să se adune toate 
odată! 

Dar linişteşte-te, draga mea. Mititelul nostru se va face 
bine. Perfidă Floramie! Mi-ai băgat în cap că e al nostru... 
In sfârşit, dacă n-o fi el, o să fie al doilea... lată, aci 
alăturat, suma de lei cinci mii (5.000). 


Nu te mira că nu ţi-am trimis pe Neagu, uşierul meu, ci 
pe uşierul lui Titu. Ticălosul de Neagu s-a îmbătat ca un 
pahonţ. Noroc că suntem în afară de orele de serviciu, căci 
altfel aş fi în grea cumpănă cu el. 

La revedere, dulcea mea descântătoare! O, dacă s-ar 
putea să fie în noaptea aceasta... Aş inchide mâine gura 
neveste-mi cu un aplomb supraministerial: - Ma chere, a 
ținut consiliul până adineaori.... ” 


Fiinţa sufletească a doctorului Iaifun izbucni ca un 
gheizer gigantic, aruncând perdele de apă fiartă şi bolovani 
până în cerurile cele mai de sus ale turbării şi ale setii de 
răzbunare!... Durerile copilăriei şi ale tinereţii, 
necunoscutele rezervoare ale suferinţei lui prefăcute în 
ambiţie şi în încordată activitate, rănile tainice ale inimii lui, 
întunecoasa şi vechea lui duşmănie faţă cu camaradul 
frumos, plin de succese şi sărbătorit, făcură noapte de iad 
în cugetul savantului, spulberând cu neagra lor vijelie 
construcţia noţiunilor convenţionale şi toată pojghiţa 
deprinderilor sufleteşti, impuse de traiul între oameni... 
Doctorul Taifun se simţi fiară troglodita! 

Aşadar, el este, încă o dată, martirul din liceu, batjocorit 
de toată lumea, călcat în picioare de Vlad Gherasimescu, 
înlăturat şi anulat de acest fante unsuros, trivial şi sterp 
sufleteşte, premiant al pomezilor, al cravatei şi al 
alcovurilor escaladate! Dezastrul de astă-seară desfiinţează 
toată ascensiunea doctorului Iaifun, prăbuşeşte o carieră 
întreagă, profilată pe cerul celebrităţii, şi-l scoate pe savant 
dintre ruine: cu statura, cu obrazul şi cu inima ulcerată a 
elevului de clasa a VIl-a Dimitrie Bobircă, faţă în faţă cu 
superbul adolescent Vlad Gherasimescu, idolul şcolăriţelor 
pregătite în particular!... 

O, dar atunci elevul slut şi scăldat în batjocurile colegilor 
ştiuse să-şi alcătuiască, în singurătate, armura sfântului 
orgoliu, se aruncase cu aprigă voluptate în studiul de zi şi 
de noapte şi izbutise, tăcut şi tenace, să uimească şi să lase 


la picioare-i toată generaţia din care făcea parte... Azi 
armura a plesnit; celebritatea lui se arată arhiridicolă, şi o 
viaţă întreagă, rezervată şi precaută, compromisă de 
această curtezană de mahala, care l-a băgat, până peste 
creştet, în sacul vicleniei şi al aventurilor ei! 

Pe dinaintea ochilor lui Bobircă defilară, pe un fond roşu 
ca de incendiu, etapele unei fresce libidinoase, în care 
plastica şi energiile lui Vlad Gherasimescu colaborau cu 
nuditatea frenetică a infamei de Floreal-Floramie. Din 
această acuplare ticăloasă a ieşit acest avorton care stoarce 
preocupările, insomniile şi mistificate duioşie a doctorului 
Taifun! Groaznică păcăleală! Nemaipomenită tragere pe 
sfoară! S-au întâlnit doi escroci pasionali, s-au întâlnit doi 
profesionişti ai libidinei şi ai adulterului, ca să-şi facă cuib şi 
să-şi ouă plodul în sanctuarul vieţii lui claustrate şi 
închinate ştiinţei! Morala, umanitatea şi toată profilaxia 
convenţională sunt prea slabe şi prea timide ca să smulgă 
pe un savant, util omenirii, din această nimicitoare 
escrocherie şi, în acelaşi timp, să pedepsească exemplar pe 
escroci. Savantul însuşi îşi va face dreptate. La îndemâna lui 
stau mijloace discrete şi suveran expeditive, iar conştiinţa 
lui în cazul de faţă este o supremă şi unică infetanţă 
judiciară. 

„Spurcăciunea asta de copil trebuie suprimat! Sămânţa 
lui Vlad Gherasimescu trebuie urgisită şi ştearsă de pe faţa 
pământului! Şi pentru că împotriva mea au pus în mişcare 
prefăcătoria şi toate aparențele mironosiţe şi făţarnice, le 
voi întoarce-o cu aceeaşi măsură! O criză neprevăzută s-a 
declarat în starea bolnavului. A avut dureri mari, 
convulsiuni, spasme. Doctorul Taifun, care se interesa de 
copil, a voit să-i facă o injecţiune calmantă şi probabil că, la 
acea oră de noapte şi de enervare, a confundat fiolele. Cine 
va putea şi cine va cuteza să cerceteze şi să analizeze de 
aproape împrejurările acestei erori medicale?” 

Doctorul 'Taifun se adună, crispat, sumbru, satanic în 
mijlocul odăii, între patul lui Pupu şi trusa cu veninuri. Cine 


va îndrăzni măcar să presupună că marele savant, marele 
iubitor de oameni, a putut, în miez de noapte, să stingă, cu 
o împunsătură criminală, viaţa unui copil?... 


XIX 


PUPU DOARME SOMN DE ÎNGER. 
Zbuciumul în care a trăit atâtea ore l-a sleit de puteri şi l-a 
făcut aproape diafan. E un somn adânc şi reparator, care va 
ţinea mult. Doctorul iese din nemişcarea lui de tragică 
statuie şi se apropie de capul copilului. Se apleacă asupra 
lui, privindu-l cu ochi măriţi, şi tresare brusc, ca un arc ce 
şi-a descărcat săgeata. 

Este spăimântător! Doctorul Taifun şi-a adus aminte 
deodată unde a mai văzut el această particulară inscripţie 
frenologică. A mai văzut-o la un copil de trei ani, într-o 
fotografie privită în mâinile maică-si, şi care îl înfăţişa pe el, 
Dimitrie Bobircă! Copilul care doarme este leit copilul din 
fotografia de acum o jumătate de veac! 

Cine poate să descurce azi, cu insuficientele cunoştinţe 
adunate, întortocheatele legi ale eredității? Pupu seamănă 
cu doctorul Iaifun, dar prin ce fenomen de impregnare 
nervoasă, sau de fraudă, sau de farsă, datorit unei fiziologii 
de procreatoare isterică?... 

Cu toată vijelia-i sufletească şi cu toată dezordinea lui 
logică, doctorul Taifun conveni că Floreal prinsese de veste 
de existenţa savantului nu numai cu ochii, dar şi cu toată 
puterea ei de receptivitate sexuală. Atunci de ce această 
curtezană n-ar fi putut să fie fecundată chiar de doctorul 
Taifun şi ar fi nevoie de o improbabilă trişerie isterică 
pentru a explica izbitoarea asemănare a lui Pupu cu 
torturatul profesor? 

Doctorul Taifun îşi cuprinse capul între palme. Turbarea 
lui, cruda lui certitudine şi ura lui gata de crimă începură să 
se clatine. Copilul putea să fie copilul lui... Această 


asemănare, descoperită într-un fulger de amintire, este un 
indiciu revelator pentru conştiinţa unui om deprins cu 
cercetarea adevărului. 

Lovit de această intimă nesiguranţă ca de o criză de 
slăbiciune, doctorul se trase înapoi de lângă patul lui Pupu 
şi căută un scaun. Atunci dădu cu ochii de fotoliul pe care 
lăsase scrisoarea fatală. Fântânile mâniei lui ţâşniră din 
nou, aprige şi clocotinde de ură. Răzbunarea lui n-are ce 
căuta la patul acestui copil. Oricare ar fi enigma eredității 
lui Pupu, acest biet copil este, cel mult, rodul vinei, dar nu 
el este vinovatul. Vinovaţii sunt cei doi ticăloşi divulgaţi de 
această scrisoare criminală, şi în primul loc scelerata care 
speculează boala fiului ei şi cere bani abjectului tovarăş. Ce- 
i trebuiau cinci mii de lei acestei curve, când el, doctorul 
Taifun, îi dăduse, mai săptămânile trecute, de două ori 
atâta?... Purtarea ei azvârle lumină într-un colcăitor abis de 
turpitudine! Acest monstru nu trebuie să mai trăiască! 
Doctorul trebuie să fie acum, imediat, executorul sentinţei 
de moarte, cu aceeaşi mască dulceagă şi compătimitoare, 
cu aceeaşi solicitudine de medic care voieşte să facă o 
injecție calmantă sau reconfortantă mamei decimate de 
griji şi de nesomn. Din nenorocire, profesorul a calculat 
greşit, a exagerat doza, sau a luat o fiolă drept alta. Cine 
poate să judece vreodată sfintele greşeli ale medicinei, 
istovite de încordare şi de pasiune umanitară, lângă patul 
clienţilor ei!... 

Atunci, un monstru mai puţin pe lume! Infernala Floreal! 
(Sau Floramie, cum îi va scrie pe panglicile mortuare 
cosmeticianul de Vlad). Auzi, să ceară ea bani şi să vânză 
durerile lui fiu-său... Dar... poate că i-au trebuit... Doctorul 
Taifun era plecat. Vasilescu-Plopu o dădea afară cu copil cu 
tot... De ce adică Floreal era de laudă primind banii 
profesorului, şi era infamă primind banii lui Vlad 
Gherasimescu?... 

Deprinderea critică a omului de ştiinţă biruia irezistibil şi 
începea să pună ordine în cugetul lui devastat de pasiunea 


elementară. Cine era Bobircă şi cine era Vlad? În definitiv, 
două regretabile personaje! Amanţii unei femei măritate! 
Ce drepturi avea doctorul Taifun asupra acestei femei mai 
mult decât secretarul general odată ce amândoi erau 
pângăritorii căsniciei unui imbecil, e adevărat, dar unui soţ 
legitim? Plăteau amândoi... Erau perfect egali în aceeaşi 
infamie a preacurviei. 

Dreptatea ar cere să meargă mai departe şi să cerceteze 
şi să pună în imparţială lumină inima, situaţia, cazul special 
al acestei femei adultere. Printr-o firească răsturnare a 
sensibilităţii lui bătute de furtună, doctorul o simţi pe 
vinovată cu totul aproape de el, o simţi pătimaşă şi 
încolăcită, doborâtă în amintirea lui, în nervii lui, aderentă 
epidermei lui sufleteşti. 

Furia lui se împletici şi căzu alături. Asemenea unui 
nebun sau unui barbar care ar sta cu ciocanul ridicat 
deasupra unei capodopere de maestru sculptor şi care, 
deodată, s-ar simţi fulgerat de nu ştiu ce lumină revelatorie, 
aşa doctorul Taifun şovăi şi se descumpăni sub povara ideii 
de-a ucide pe Floreal. Experienţa lui medicală îl făcu să 
vază pe o masă de morgă ruina rigidă şi glacială a acestui 
trup atât de armonios, atât de plastic şi de scăldat în 
nuanțele ambrului... 

„Licăloasa de Floreal! Să mă înşele ea cu protivnicul meu 
cel mai detestat, cu Vlad Gherasimescu, bestia neagră a 
vieţii mele!” 

Doctorul Taifun se simţi mai întâi ridicol, apoi treptat, pe 
măsură ce logica lui se dezbăra de broboadele furiei. 
Începu să se simtă odios. Ticăloasa de Floreal?... Dar el, 
ilustrul vindecător de oameni, în ce categorie trebuie 
aşezat? De ce n-a limpezit, energic şi cinstit, situaţia femeii 
adultere? De ce n-a luat-o în casă la el când s-a încredinţat 
că a ajuns stăpâna lubricităţii lui, dacă n-a putut să se 
convingă că Pupu este carne din carnea lui? 

Copleşit, ajuns de oboseală, năvălit de o hoardă de 
gânduri noi, doctorul 'Taifun puse pe măsuţă atlasul cu 


scrisoarea lui Vlad şi căzu în fotoliu. 


XX 


LICHI MEHR LICHIIL3 ACEST 
imens dezastru pe care-l priveşte azi în jurul lui cere o 
lămurire şi cere o ispaşă. O imperioasă nevoie de logică 
împinge înainte pe savantul istovit de stearpa lui turbare, 
Acest sărman copil nu explică nimic, nu poartă nici o vină şi 
nu repară nimic, dacă ar fi făcut ispaşa stării de faţă. 
Ticăloasa de maică-sa sau abjectul de Vlad se găsesc 
înjugaţi prea bine unul lângă altul. O femeie ca Floreal 
- nenorocită în căminul ei, constrânsă de împrejurări - a 
putut să evadeze din rândul cuviinţei şi al datoriei. Cât 
despre Vlad, el a venit pe lumea aceasta pentru ruşine şi 
prostituție. Dezordinea morală din centrul căreia doctorul 
Taifun priveşte şi deliberează nu poate fi adusă la cauza ei 
suficientă prin vinovăția celor doi. Şi ce reparaţie, şi ce 
ispaşă ar aduce suprimarea unuia sau altuia? Profesorul îşi 
aduce aminte de fabula lui La Fontaine: Les animaux 
malades de la pestei:1:. Unde ar fi judecata şi dreptatea 
când am scoate pe măgar drept marele păcătos, drept 
unicul vinovat în faţa mâniei cerului, şi am acoperi pe 
sceleraţii veritabili? 

Vinovatul este altcineva, cu altă suprafaţă şi cu altă 
răspundere! O linişte stranie limpezeşte cugetul acestui om, 
sclavul metodei şi pasionatul cercetării. Doctorul Taifun 
începe să fie mulţumit: a găsit pe marele vinovat! Din vijelia 
care trecuse peste el, din cataclismul intim de adineaori, 
din nebunia care îl împingea spre crimă, profesorul ieşea 
acum aproape biruitor: avea cuvântul dezastruoasei 
enigme! 

Vinovatul adevărat este el, doctorul Taifun! Ce caută el 
aici? Cine poate fi răspunzător, în primul loc dacă nu 
exclusiv, de toată această dezgustătoare aventură, începută 


acum trei ani? Pot sta alături, în balanţa judecătorului, 
capriciile şi zigzagurile unei isterice cu personalitatea 
aproape sacerdotală a unui ilustru savant? 

A, nenorocitul de savant! Vinovăţia lui urcă până la 
fatalitate şi la antica tragedie. Trebuia să capituleze mai 
demult. Ar fi fost un noroc universal dacă ieşea din viaţă 
încă de odinioară, când a început să-şi dea seama că eo 
povară estetică pentru semenii săi. Vinovăţia lui a venit cu 
el odată în lume. Cu mutra lui antisocială şi cu simţirea lui 
de jupuit de viu, ar fi trebuit să nu întârzie printre oameni. 
Dar s-a încăpățânat să rămână. S-a închis în mincinosul 
turn de ivoriu al studiului, al monahismului ştiinţific şi al 
renunţării orgolioase. N-a trăit, n-a iubit, n-a făcut nicio 
nebunie - la vremea când nebuniile sunt iertate - şi s-a 
îmbrăcat sufleteşte în pielea cu solzi a balaurului din 
poveste:  urâcios, egoist,  nedorindu-şi  progenitură, 
torturând pe biata Fritzi, singura femeie care s-a lipit de el. 
Şi iată acum că respingătoarea jivină pretinde cum că nu 
este balaur adevărat, ci este Făt-Frumos, descântat şi 
prefăcut în balaur, şi voieşte să se dezbrace de solzii 
claustrului şi ai egoismului! 

Crimă fără de nume! Destrăbălarea savantului, apostazia 
preotului şi dezertarea soldatului sunt una şi aceeaşi crimă, 
privite de la distanţe deosebite şi din tribunale diverse. 

Crima lui este înfricoşată! lubeşte dincolo de vreme, 
peste barierele onoarei şi în răspăr cu tot trecutul lui de 
călugăr al laboratorului! 

Ce putea să se întâmple în asemenea condiţii dacă nu 
nenorocirea de azi? Cum era să-i rămână credincioasă o 
femeie - pocit şi bătrân cum este - chiar dacă n-ar fi avut 
stigmatele şi strechea isteriei, cum le are Floreal? Soarta 
lui este pecetluită. Femeia aceasta este stăpâna crudă a 
simţirii lui. Se simte închis în ruşinoasa lui patimă de 
sexagenar ca într-o ergastulă de oţel. Nu mai poate trăi 
fără Floreal! Şi iată - cu dovezi definitive - că tirana cărnii 
lui e o perversă care-şi oferă isteria pe parale! 


Concluzia... Concluzia nu poate fi decât una singură. 
Dezastrul nu poate fi răscumpărat decât într-un singur fel. 
(Doctorul Taifun se uită la ceasornic.) „Peste optsprezece 
minute, când va fi ora două, fiolele mele cu veninuri îmi voi 
face cel din urmă serviciu, supremul serviciu!” 


XXI 


CU O ACUIIATE DE VIZIUNE PRO- 
prie imaginativilor şi comedianilor, doctorul Taifun văzu ca 
înaintea ochilor titlurile mari din ziare: 

Moartea profesorului Dimitrie Bobircă... Neaşteptata 
moarte a ilustrului cardiolog profesor dr. Bobircă... Doliul 
ştiinţei româneşti... 

Şi apoi, rapide ca la cinematograf, subtitlurile articolelor 
de reportaj: S-a stins o glorie națională: „Doctorul Taifun: 
o poreclă schimbată în renume... O viaţă austeră... Enigma 
morţii... Moarte firească, sau?... Casa în care s-a sfârşit 
amicul omenirii suferinde... 

Profesorul avu o mişcare repulsivă şi goni cu mâna zborul 
acestor negre libelule... Moartea lui în casa aceasta i se 
pare o pată dezgustătoare în tot reportajul... Ce vâlvă! ce 
cancanuri! ce scandal între confraţi, la Universitate şi la 
spital!... Se va stabili, fără doar şi poate, că moartea 
profesorului a fost urmarea unei injecții suspecte. Chiar 
dacă amicii şi admiratorii lui din presă vor lăsa peste cauza 
decesului vălul enigmei sau al abilității, totuşi, acest sfârşit, 
într-o casă unde nu fusese chemat ca medic, între patul 
unui copil bolnav şi o mamă cu nume prost, şi în absenţa din 
casă a presupusului părinte... este de o sluţenie care 
goneşte pe răposat din groapă... 

Doctorul 'Taifun este dator să dea plecării sale din lumea 
aceasta măcar ceva din seriozitatea şi din prestigiul unei 
vieţi petrecute în atmosfera austeră a bibliotecii şi a 
laboratorului. Tout est perdu, hors l'honneur!::2+ Profesorul 


trebuie să facă ultima lui haltă de cugetare, de deliberare şi 
de energie acasă, în faţa biroului, martorul muncii lui de 
patruzeci de ani, şi în mijlocul cărţilor amice. În sfârşit, el 
nu trebuie să împovăreze şi să pună piatră de poticneală 
înaintea celor ce vor ridica glasul la catafalcul lui şi vor 
aduce, în ceasul despărțirii, salutul ştiinţei şi al omenirii 
suferinde celui ce a fost - între elevi, între colegi, la spital, 
pe catedră, în presa şi în literatura medicală universală - 
profesorul Dimitrie Bobircă. 

Doctorul 'Taifun vede aievea - în biserica Sf. Gheorghe 
Nou - o mulţime de capete, făcliile cele mari din cele patru 
colţuri ale catafalcului şi coroanele de flori sub care se 
ascunde sicriul cu ilustrele rămăşiţe. Si o lacrimă alunecă 
din ochii dedublatului comedian. 

Două ore!... Nu e nimic. Va fi un ceas mai târziu, dar va fi 
la el acasă, între pereţii care ştiu să mărturisească, în ciuda 
rătăcirii de azi, eforturile şi noblețea unei vieţi de apostol. 

În amintirea doctorului Taifun începu să se insinueze într- 
un ritm de farmec sfâşietor şi cu o suavitate ucigaşă 
(stăruitoare peste cei patruzeci de ani trecuţi din epoca 
adolescenţei închinate lui Eminescu) cântecul nemuritor al 
Despărțirii: 

„Cântări tânguitoare prin zidurile reci 
Porni-vor să-mi cerşească repaosul de veci... 
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum, 
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum... 
Ci tu rămâi în floare ca luna lui april, 

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil; 


Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu, . 
Să nu mă ştii pe mine, cum nu m-oi şti nici eu!” 


Sărmanul Eminescu! N-o fi scris şi el această genială 
Despărţțire după ce găsise în soba iubitei vreo scrisoare de 
la un Vlad Gherasimescu oarecare?... 

Oricum, aici socotelile sunt clare. Adio, Floreal! Doctorul 
Taifun nu poate, însă, să-şi smulgă gândurile incerte, 
şovăielile conştiinţei şi perdeaua de întuneric agăţată 
iremediabil de acest piron bătut în inimă-i: Este Pupu 


copilul lui, ori nu este?... Poate că mai târziu, în anii lui de 
bărbăţie şi de luptă, prin caracterul lui, prin destoiniciile lui 
şi prin biruinţele lui, va spune cine a fost adevăratul lui 
părinte celor ce vor şti să înţeleagă. 

„În definitiv, iată povara de durere, de dezolare şi de 
ignoranță pe care o duc cu mine în mormânt. Nu mai ştiu 
dacă Pupu e copilul meu! încolo, toate sunt în ordine. 
Plecăm a l'anglaise'3: şi din casa aceasta, şi din viaţă. Să 
iau şi scrisoarea lui Vlad, ori s-o las destinatarei? E mai bine 
s-o iau cu mine. Dar trebuie să las o chitanţă în locul ei”... 

Doctorul Taifun strânse fragmentele scrisorii şi le puse în 
servietă, apoi, pe o pagină albă, scrise cu litere uriaşe: 

„Dragă  Floreal, nu mai căuta în sobă scrisoarea 
secretarului general, fiindcă am luat-o eu. Adio!” 

Aşeză pagina la loc vizibil, pe măsuţă, îşi luă trusa şi 
servieta şi ieşi din odaie fără niciun zgomot. Scara era 
suficient luminată de lumina globului electric din faţa casei. 

Uşa exterioară era închisă pe dinăuntru cu zăvorul Yale. 


XXII 


RĂCOAREA NOPŢII DE TOAMNĂ ŞI 
tăcerea acestui cartier nou creat împresurară binefăcător 
fruntea împovărată de hotărâri funeste. 

Doctorul Taifun străbătu precaut ocolul cu crizanteme şi, 
prin portiţa liberă, ieşi pe trotuar. Dar, în acelaşi minut, din 
colţul trotuarului şi din dosul unui masiv de lilieci se ivi un 
om de statură înaltă sub o pălărie cu streaşină largă. La doi 
paşi de doctorul Taifun, omul îşi luă pălăria cu ceremonie şi 
exclamă mirat: 

— Tu eşti, Bobircă?... 

Era Vlad Gherasimescu. 

Cea dintâi zvâcnire a resorturilor voinţei profesorului fu 
să se repeadă la Gherasimescu şi să-l sfâşie cu unghiile şi cu 
dinţii. Din fericire, o veche dar neştearsă amintire ţinu frâu 


şi anihilă orice năvală. Într-o încăierare de odinioară, cu 
toată violenţa atacurilor lui Bobircă, Vlad Gherasimescu 
aruncase pe adversar cu capul într-un morman de nisip. Îşi 
propti atunci călcâiele în trotuar şi, fără să-şi libereze 
mâinile, ca să întâmpine mâna întinsă a lui Vlad, doctorul 
Taifun izbucni, dar cu vocea în surdină: 

— Ce demon te scoate înainte-mi în această oră supremă 
a vieţii mele? 

Vlad îşi puse pălăria cam pe ceafă şi îşi vâri mâinile în 
buzunarele pardesiului. 

Apoi, cu o figură amuzată, dar cu destulă şi concesivă 
prietenie, privind când la globul electric, când la sumbrul şi 
duşmănosul său camarad: 

— Aşadar, trebuie să treacă o mie de ani ca să vindecăm 
inima unui cardiolog de micile zgârieturi din anii de 
şcoală!... 

Doctorul îl privi de jos în sus, cu drăgălăşia unui broscoi 
care s-a întâlnit cu un cocostârc. 

— Ascultă... nu e timp de amintiri şi de recriminări. Poate 
că o providenţă - în care eu nu cred - te scoate în calea 
mea, ca să risipeşti din cugetul meu închinat clarităţii 
noaptea unei probleme grele ca mormântul. 

— Bobircă, la dispoziţia ta, în eternitate! 

— Nu te bucura prea mult. Ne întâlnim într-un minut 
fatal. Nu ştiu dacă peste câteva ore nu-ţi vei frânge mâinile 
de toate câte vei afla şi vei vedea... 

— Până atunci, Bobircă, eu, unul, regăsesc cu farmec pe 
camaradul tragedian de altădată... E adevărat că ai cucerit 
lumea cu ştiinţa şi cu faima ta de doftor, dar cred că mai 
grozav ai fi fost dacă te făceai actor. 

— Diavol intuitiv, care m-ai prigonit şi m-ai persiflat de pe 
băncile liceului... ţine-ţi gura, că altfel, în loc de solemnitate 
testamentară, iese o vulgară încăierare!... 

Vlad îşi scoase mâinile din buzunare şi le încrucişă pe 
pieptul lui de semiexcelenţă. 


— Este evident că nu eşti în noaptea ta cea mai amabilă. 
Dar ivirea ta neaşteptată m-a făcut să pierd din vedere ce 
caut pe aici. Dacă am văzut bine, ai ieşit din casa lui 
Vasilescu-Plopu, un dobitoc al meu de funcţionar. 

— Ei, şi pe urmă? 

— Tot aici veneam şi eu... 

— La dobitocul tău de funcţionar? 

— Nu, la curva de nevastă-sa, ca să-i trag două palme şi 
un picior undeva... 

Bobircă lăsă pe trotuar servieta şi trusa şi sări ca o pisică 
în gulerul lui Vlad. 

— Le-am primit eu, şi palmele şi piciorul! 

Gherasimescu se clătină şi se trase înapoi. 

— Ai turbat, Bobircă? 

— Domnule secretar general, m-ai insultat sângeros şi 
onoarea te obligă să-mi dai neîntârziată satisfacţie! 

— Bine, Bobircă. Să discutăm această paradoxală ofensă! 

— Vino la mine acasă! Aici nu putem să ne explicăm. La d- 
ta acasă, tot atât. Vino deci la mine acasă. Trebuie să 
luminăm în noaptea aceasta toate colţurile iadului! 

— Încântat şi foarte interesat! Cât pofteşti, cum pofteşti, 
unde pofteşti! 

— Hai acum cu mine. 

— Te urmez. Dar nu pe jos. Dă-mi voie să te invit în 
maşina mea, care aşteaptă colea, în strada vecină. 

Porniră amândoi de sub globul electric şi din faţa casei 
moderniste, fără ca niciunul să observe cum se zbuciumă, 
sus, o perdea de la fereastră. 


XXIII 


CHRYSLERUL MINISTERIAL FĂCU 
numai câteva minute de lângă Hipodrom şi până în 
Bulevardul Lascăr Catargiu. Doctorul Taifun arătă şoferului 
un mic palat, la un colţ de stradă, şi maşina se opri. 


Vlad Gherasimescu se cobori cel dintâi şi spuse tare 
omului de la volan: 

— Nu mai aştepta. Eu rămân aici, la d-l profesor Bobircă. 
Mâine de dimineaţă nu am nevoie de serviciile tale. Eşti 
liber până după amiază. 

Doctorul Taifun deschise, în grila dinspre bulevard, cu 
cheile pe care le avea la el, o poartă secundară şi, tot aşa, în 
palat, o uşă secretă, mascată de o cortină de trandafiri 
agăţători. Profesorul mergea înainte, şi fostul lui conşcolar, 
intrigat şi curios, îl urma în tăcere. Întoarse mai multe 
butoane electrice şi trecu prin diferite coridoare, până când 
ajunse într-un hol pretenţios şi înalt, unde lumina nu era 
stinsă. Probabil că servitorii, aşteptând pe stăpân, 
adormiseră şi lăsaseră becurile aprinse... Alături, în sala de 
aşteptare a clienţilor, acelaşi lucru, cu amănuntul supărător 
că cineva era trântit pe o canapea şi sforăia... 

— A... lată un scandal pe care-l voi pedepsi aspru... 

Şi doctorul 'Iaifun trase de picioare pe adormit. Dar şi 
doctorul Taifun şi Vlad, care se apropiase, căscară ochii 
mari. Adormitul sări în sus, şovăi o clipă, apoi se lovi cu 
palmele peste ochi: 

— M-am deşteptat de-a-binelea sau am trecut dintr-un vis 
într-altul? Boby şi cu Vlad împreuna!... 

— Hristudorache al nostru! 

— Iancule! Cum ai ajuns tu în Bucureşti? Ce va să zică 
asta? Nu mai înţeleg nimic!... 

— Bobircă dragă, e foarte simplu. E adevărat că dacă am 
fi pe vremea lui Euripide ar trebui să încep să rostesc jalnic, 
ca Polidor: 


Hy vexuwv xevOuuwva Xal OXOTOv IIVĂOG Auwv iv” AL6nc 
XOpic GxLoTaL Bewovi24 


„.„„Dar pe vremea noastră ce minune poate să mai fie? Am 
plecat din Constanţa la câteva ceasuri după tine, cu trenul 
reglementar, şi am ajuns la miezul nopţii în Bucureşti, oraş 


mare, populat şi fericit!35+. Şi chiar dacă n-aş fi avut un tren 
atât de potrivit, ai uitat că de la Constanţa la Bucureşti faci 
cu avionul un ceas şi ceva? Ajungând aici la tine pe la 12 
noaptea, am găsit pe oamenii tăi în aşteptare. Pasămite, le- 
ai trimis cuvânt că vii spre miezul nopţii, şi veghind noi şi 
aşteptându-te, am păţit ca fecioarele din Evanghelie care 
aşteptau pe mire... 

— Ne-ai convins, Dodorache. Cazul tău o fi cazul 
fecioarelor din Evanghelie, dar nu este cazul lui Polidor, fiul 
Ecubei. Eşti tu în carne şi oase. Însă n-a lipsit mult ca eu să 
ajung să dublez pe Polidor... Să trecem în bibliotecă şi să 
deşteptăm pe oamenii mei, ca să ne pună samovarul de 
ceai. Orice ar fi să iasă din întâlnirea şi din dezbaterile 
noastre, vreau lângă noi susurul samovarului, sfetnicul meu 
din campanie... 

Vlad şi Hristudorache rămăseseră un minut de vorbă, pe 
când doctorul Taifun îşi chema servitorii şi deschidea uşa 
bibliotecii, uşă largă şi sculptată, ca de biserică. Intrară 
câte trei în camera înaltă, tencuită pe toţi pereţii cu rafturi 
de cărţi, în dulapuri deschise, şi se aşezară la masa 
dreptunghiulară din mijloc, sub policandrul cu globuri 
mate. 

Doctorul 'Taifun avea în faţă pe Hristudorache. Vlad 
ocupă latura a treia. Hristudorache ridică două degete în 
sus, ca la şcoală şi ca la Cameră: 

— Vorbesc cel dintâi. Domnule profesor, subita d-tale 
plecare din Constanţa a consternat pe clientul nostru 
Arvanitide şi pe toată familia lui! Adevăr îţi spun: au plâns 
când m-am dus la ei şi le-am anunţat că ai plecat fără de 
veste la Bucureşti, chemat de o telegramă urgentă. Ce să-ţi 
mai istorisesc ce-a mai fost odată cu criza de lacrimi!... Dar, 
deşi zgomotoşi şi melodramatici, grecii sunt şi oameni de 
acţiune. Arvanitide e armator şi arhibogat. S-a dat jos din 
pat, m-a luat de braţ şi m-a dus la casa de bani. Mi-a 
deschis-o şi mi-a pus sub ochi sertarele, pline cu valută 


forte. Apoi bietul om mi-a vorbit cu un accent care făcea de 
prisos orice discuţie: 

„la de aici cât vrei. la trenul sau avionul... Fă cum ştii. 
Dar du-te la Bucureşti şi adu-mi înapoi pe profesor. Îl voi 
plăti ca un rege! Însă nu ca un rege îl chem, ci ca un bolnav 
nenorocit, pe care marea lui datorie de vindecător i-l pune 
în sarcină şi pe conştiinţă.” 

— lancule, armatorul tău vine şi mă răstigneşte cu al 
doilea rând de piroane!... 

Doctorul Taifun îşi încleştă pumnii, se posomori groaznic, 
apoi sări în sus, ca aruncat de resortul unei energii eroice: 

— Grecul tău are dreptate! Întâi datoria şi onoarea, întâi 
cele clare şi apoi cele obnubilate! Voi amâna totul şi, până 
când va fi să dau ochi cu moartea, îi voi face încă o farsă: îl 
voi reţine în viaţă pe Arvanitide! Vom pleca la Constanţa cu 
primul tren! 

Hristudorache se ridică în picioare şi, cu braţele la piept, 
execută un salamalec oriental. 

— Bobircă dragă, să trăieşti! mai-nainte de a-i da viaţă lui 
Arvanitide, mi-ai dat mie obraz şi crezământ. Şi acum, 
întrebarea care îmi frige gâtul de când m-ai tras de picioare 
şi m-ai deşteptat... Bolnavul tău e bine, nu-i aşa? 

Cu ochii în jos, cu vocea surdă, doctorul Taifun răspunse: 

— E în afară de orice primejdie... 

— Slavă ţie, stăpâne! Deşi tu, Bobircă, eşti straniu de 
concentrat şi mi-ai spus câteva cuvinte enigmatice, nu mai 
întreb nimic şi las totul la dispoziţia ta. Dar cel puţin tu, 
Vlade, ai putea să-mi spui de când această schimbare 
fericită şi cuminte în raporturile dintre voi? 

— Hristudorache, întreabă pe Bobircă... Ne-am întâlnit 
acum vreo jumătate de oră şi sunt... un fel de captură de 
război... 

Mătăhălos şi liniştit, Vlad Gherasimescu îşi aprinsese o 
ţigară şi o fuma lăsând capul într-o parte. 

Doctorul 'Taifun se ridică dârz, solemn, profesoral, ca la o 
dispută academică. 


— Hristudorache, deşi suntem în jurul unei mese civile, şi 
în mijlocul ei, în loc de crucifix, va fi un samovar, tu ai în 
noaptea aceasta chemare şi fotoliu de mare judecător... Tu 
ne prezidezi, tu ne judeci, iar eu şi cu Vlad suntem, în jurul 
tău, de-a valma, martori, avocaţi, acuzatori şi acuzaţi. 

— Cu o singură condiţie, Bobircă, să nu-l obligi pe 
judecător să-şi falsifice natura lui de brav burghez şi să te 
imiteze în gravitate. 

— Ascultă, Hristudorache! Acuz pe Vlad Gherasimescu că 
a insultat trivial în faţa mea pe o femeie pe care o iubesc. 

Am luat asupra mea insulta şi pretind lui Vlad să-mi dea 
satisfacţie. Dacă nu era situaţia noastră socială, trebuia să 
umplem imediat de sânge locul unde am auzit insulta... Nu 
ştiu dacă acest sânge nu va trebui să curgă şi acum, cu 
martori, cu proces-verbal şi cu toate formele duelului... 

— Tribunalul primeşte consternat această plângere 
adusă împotriva lui Vlad Gherasimescu. Când s-a produs 
insulta şi unde? 

— Acum mai puţin ca un ceas, înaintea casei femeii ce mi- 
e dragă şi fără ca ea să fie de faţă. 


«e Vlade, ai cuvântul! 


XXIV 


UŞA BIBLIOTECII SE DESCHISE ŞI 
feciorul de casă, ajutat de jupâneasă, aduse şi instală în 
centrul mesei un maiestuos samovar, cu toată pompa lui de 
ceşti, de chisele şi de gustări. 

După ce servitorii se retraseră, Vlad Gherasimescu, tot 
cu ţigara între degete, întrebă, jumătate mucalit, jumătate 
plictisit: 

— Onorat tribunal, daţi-mi voie să întreb dacă situaţia 
mea de acuzat nu desfiinţează sau nu confiscă cumva titlul 
meu de invitat al profesorului şi colegului Bobircă... 


Doctorul Taifun se grăbi să declare, turnând lui Vlad 
primul pahar de ceai: 

— Cele două planuri nu se intersectează: eşti musafirul 
meu şi totuşi cel ce m-ai insultat. 

— Bine, aşa să fie. Domnule preşedinte, vă rog să 
suspendaţi şedinţa până după primul pahar. 

Degajat şi plin de poftă, ca după un spectacol târziu, 
secretarul general se servi copios din toate anexele 
samovarului. Apoi, cu al treilea pahar în mână, deschise 
singur şedinţa: 

— Scumpe Bobircă, îţi jur că până în noaptea aceasta eu 
n-am ştiut ce rol, ce parte, ce importanţă are în viaţa ta 
doamna Floarea Vasilescu-Plopu. Oarecare flecării mi-au 
ajuns la ureche. Dar cine ia în seamă şoaptele mahalalei!... 
Ce căutam acasă la ea şi pentru ce am rostit acele cuvinte 
de insultă, pe care sunt dezolat că le-ai luat asupră-ţi? lată 
adevărul şi iartă-mă că ţi-l spun pe şleau: doamna aceasta 
mă costă o mulţime de parale, şi bărbată-său, care este 
funcţionar în ministerul meu, mă costă o mulţime de 
favoruri, locuinţă, avansare etc., etc. Are un copil în vârstă 
de doi ani, şi aproape m-a convins că eu aş fi adevăratul lui 
părinte. De câteva zile, copilul e bolnav. Doamna mi-a cerut 
bani şi un concediu de trei zile pentru Vasilescu-Plopu. l-am 
trimis azi cinci mii de lei. Dar ce s-a întâmplat? De obicei, 
curier între noi este uşierul meu Neagu, un om devotat, 
însă cu dambla. Aseară nu se mai ţinea pe picioare. Atunci 
am trimis banii şi o scrisoare printr-un alt servitor. Probabil 
că acest al doilea servitor, după ce mi-a făcut comisionul, a 
fost imprudent, s-a lăudat faţă de Neagu, a provocat invidia 
lui... În sfârşit, nu ştiu ce a fost... Atâta numai că, după ce s- 
au certat şi s-au încăierat, Neagu, încă destul de beat, dă 
buzna - acum câteva ore - în cabinetul meu şi-mi pune sub 
nas, cu nişte aere şi cu nişte gesturi pe care numai marele 
nostru lon 
Brezeanu ar putea să le redea, o scrisoare smulsă din 
mâinile adversarului: „Ca să se încredinţeze excelența 


voastră cine sunt oamenii pe care vreţi să-i faceţi oameni de 
încredere în locul meu... în locul lui Neagu, câinele 
credincios al excelenţei-voastre!” Am scrisoarea la mine în 
buzunar. Este o scrisoare a şefului meu de cabinet şi, în 
acelaşi timp, spre ruşinea mea, nepotul meu, Titu Mărgărit, 
către d-na Vasilescu-Plopu. Scrisoarea trebuie să fie de 
aseară, dar n-are dată, n-are stil, n-are educaţie şi e un 
monument de destrăbălare şi de anarhie sufletească. Deşi 
citirea acestei scrisori este penibilă, te rog, iubite 
Hristudorache, s-o citeşti cu glas tare, căci ea explică, dacă 
nu şi justifică, exasperarea mea, demersul meu şi insultele 
pe care le-am rostit... 

Hristudorache luă scrisoarea - grozav de mototolită, ca 
un document smuls prin luptă - şi o netezi cu palma sub 
lumina abundentă şi mată. Era un en tâte oficial. 
Hristudorache citi: 


„Să fiu al dracului, Floflocel, dacă am cu ce plăti 
manichiura şi bacşişurile de mâine de la dineul diplomatic? 
De câtva timp, nimic nu mai pică, vorba ăluia de la 
Sinaia]... Toată nădejdea - şi a mea, şi a ta - este la 
harpagonul de Hagi-ludose, adică la unchi-meu... Pă el, 
Floflocel! Mi se pare că iar s-a oprit barza, cu milioane în 
Cioc, pe coşul ministerului nostru. Scrie-i că s-a îmbolnăvit 
ploduleţțul (al cui este, Floflocel ticălos, al lui ori al meu?) şi 
cere-i gologani. Vezi, eu sunt modest, nici inimă de tată nu 
prea am, nici bani la buzunar... 

Da” nu te mai boci atâta! Lasă, că nu piere sămânţa rea! 
Fie că o fi a lui unchi-meu, fie că o fi a mea... Imi Cunosc 
bine rezistenţa neamului!... Un fleac de boală de copil, şi 
atâta tot! 


Nu mai plânge, Baby, 
Nu te izmeni; 

Nu mai plânge, Baby, 
Nu mă plictisi! 


sau cam aşa ceva... Alivoar Floflocel ] Spune-mi când...” 


Hristudorache îşi întrerupse lectura. Scandalizat şi el de 
ultima frază din scrisoare, rosti mai mult dramatic decât 
COMIC: 

— Tribunalul nu mai poate citi sfârşitul... 


XXV 


O TĂCERE JENATĂ ŞI GREA ÎNCO- 
voie capetele celor trei colegi, care - împovăraţi şi ei de 
păcate mari şi mici - erau totuşi fiii unei generaţii crescute 
în cultul formelor exterioare şi în tradiţia convenienţelor 
civilizate. 

În această tăcere prelungită, se auzi din stradă zgomotul 
unei maşini şi pocnitura portierei care se închide, iar îndată 
după aceea în palatul cufundat în tăcere zbârnâi soneria de 
la intrare. 

După oarecare parlamentare depărtată, amestecată cu 
paşi care se apropiau, uşa bibliotecii se deschise şi feciorul 
se arătă, somnoros şi rău dispus: 

— E o doamnă cu un copil în braţe care voieşte 
numaidecât să vorbească cu domnul profesor... Zice că e un 
caz grav... 

Surprinşi, dar toţi deodată bănuitori, cei trei colegi se 
uitară unul la altul. Doctorul Taifun porunci servitorului: 

— Pofteşte pe această doamnă aici, în bibliotecă. 

Mai înainte ca să fie văzută şi recunoscută, Floreal văzu 
de departe, din umbră, pe cei ce stăteau în jurul mesei sub 
policandrul cu lune pline. Apriga ei intuiţie de mamă şi de 
femeie în primejdie o făcu să prindă aproape întocmai 
cuvântul situaţiei. „S-au împăcat ciobanii... Vai de biata 
lupoaică! Dar cine o fi celălalt? Cu ajutorul sfântului 
Nicolaie, un prieten”... 

— Poftiţi, doamnă! Intraţi. 


Floreal apăru în lumină, într-o mantie neagră, lungă, ca 
de călugăriţă, şi sub un văl des, care o acoperea şi pe ea, şi 
pe copilul ţinut în braţe. Vălul căzu deodată cu o preciziune 
pare că-învăţată în douăzeci de repetiţii. Ca şi cum n-ar fi 
văzut decât pe doctorul 'aifun, Floreal înaintă spre el, 
arătându-i copilul palid, pare că fără viaţă, şi dând pe spate 
splendida ei cosiţă de inele negre. Femeia din Biblie înfăţişa 
regelui Solomon copilul pe care trebuia să-l spintece 
gealatul!... 

Doctorul Hristudorache îngălbeni, fără ca să prindă de 
veste altcineva decât Floreal, şi se rugă în taină: 


O 0e6c iido?nri pot rw &uapTuAw!136 


Cu glasul în surdină, răguşit de emoție, dar imperios şi 
dramatic, Floreal interpelă pe doctorul Taifun: 

— Ce otravă i-ai dat copilului, domnule profesor? De ce 
este aşa moale ca o cârpă şi nu se mai deşteaptă? Să nu te 
fi împins Necuratul să-i fi făcut vreo injecție copilului! Cu 
mine ţi-ai găsit nănaşa!... Sunt nepoată de ţigancă 
vrăjitoare, domnule profesor, şi pentru viaţa copiilor mei 
pun viaţa mea! Eu nu sunt cocoană de alea care azvârlă 
copiii în closet! Dacă nu vrei să înţelegi cine e tat-său, eu 
sunt mă-sa. Să nu fie vreo drăcie la mijloc, că, aşa cum mă 
vezi, mă duc să scol din somn pe primul procuror şi bem toţi 
ceaiul al doilea la parchet!... 

Mama, plină de dureri, dădea vădit actriţei cu mult 
înainte, şi viaţa pasionată, alarmată şi sălbatică răscumpăra 
cu abundență pe femeia vicleană... 

Vijelia acestor sentimente, primitive şi irezistibile, răscoli 
pe cei trei ca pe nişte frunze de toamnă şi-i aruncă în sus de 
la locurile lor. Se grămădiră în jurul copilului - în primul loc 
cei doi medici - complex şi divers emoţionaţi. 

Hristudorache, care îl vedea pe Pupu întâia oară, îi apucă 
mânuţa, îi urmări pulsul câtva timp şi apoi, contemplând 
capul galeş, răsturnat pe sânul maică-si, exclamă ca un 


Arhimede iluminat, care nu mai ţine seama de nimic şi fuge 
gol din baie: 

— Bobircă, este copilul tău! Este leit capul tău de acum 
aproape cincizeci de ani, când dădurăm împreună 
examenul de bursă! i-o afirm cu dovezi pe care tu le-ai 
uitat. Am între amintirile mele o fotografie de pe atunci: tu 
şi eu după ce am izbutit la examenul de bursă. Mai ţii 
minte? Bietul tata, Dumnezeu să-l odihnească, ne-a dus pe 
amândoi la Mandy şi ne-a fotografiat. Păstrez şi azi 
fotografia. [i-o arăt astăzi la Constanţa! Extraordinar! 
Bobircă, este copilul tău! Te rog, doamnă, lasă-l în braţele 
mele şi linişteşte-te, că nu-l ameninţă nicio primejdie. Dă-l 
încoace la mine fără teamă, sunt şi eu doftor... Sluga d-tale, 
doctorul Hristudorache din Constanţa... 

Apoi, privind la doctorul Taifun şi pipăind bandajul de la 
urechea copilului: 

— Ce a fost? 

— Otită medie, operată. 

— Va să zică, ceva care a trecut... 

Cuvintele şi atitudinea lui Hristudorache limpeziră 
pentru Floreal punctele dificile, poziţiile respective şi tot 
înţelesul strategic al situaţiei. Doctorul din Constanţa a 
rămas şi continuă să fie aliatul ei! Zguduită de acest ajutor 
neaşteptat, de duioşia cu care Hristudorache ţinea pe Pupu 
în braţe şi de tăria convingerii lui - Pupu este copilul lui 
Bobircă - Floreal fu gata să izbucnească în lacrimi. Dar, 
atentă şi intuitivă ca o vulpe, ea zări pe masă, între 
farfurioare, scrisoarea citită adineaori, îşi comprimă 
lacrimile şi, făcând nişte cruci mari, pravoslavnice, 
binecuvântă pe Hristudorache: 

— O, domnule doctor Hristudorache! Dumnezeu să-ţi dea 
tot binele şi tot norocul, d-tale şi familiei d-tale, că vrei să 
înţelegi adevărul şi nu te dai în lături să-l mărturiseşti! 

— Doamnă, dacă îţi inspir această încredere, şi fiindcă 
mai sunt şi doftor de copii - îndeosebi pentru copiii pe care 
mi i-a dăruit Aspazia, nevastă-mea - te rog lasă-l pe copil în 


grija mea. Boby dragă, ajută-mă să-i fac un locşor bun între 
perne, colea, pe canapea... 

— Nu, Hristudorache... Dă-mi voie să sun să-i aducă de 
sus un pled şi o perniţă. 

— Te rog stăruitor, nu te osteni şi nu-ţi osteni oamenii. 
Am eu un pled excelent şi o perniţă făcută de mâna 
Aspaziei. Vlade, fii bun, adu-mi din hol căpătâiul pe care 
dormeam adineaori. E sacul meu de noapte. 

În acest minut de dislocare generală, Floreal se apropie 
de masă şi, cu aerul că-şi pune în ordine mantia de pe ea şi 
cosiţa revărsată, fură cu ochii toată scrisoarea lui Titu 
Mărgărit. Dar Pupu - în braţele abile şi afectuoase ale lui 
Hristudorache - suspină de câteva ori, porni pare că să 
plângă şi apoi se cufundă, toropit de somn şi cu capul pe 
urechea bandajată, în coca de puf, de olandă şi de lână. 
Floreal alergă lângă el. 

— Nicio grijă, doamnă! Doarme ca un paşă!... E un noroc 
că doarme atât de bine. Când va binevoi să se deştepte, îi 
vom premeni pansamentul. Ce doctor l-a îngrijit? 

— Un elev al profesorului, doctorul Samuely. 

— Sau el, sau eu... vom vedea! 


XXVI 


FLOREAL ÎNTÂRZIE O CLIPĂ LÂNGĂ 
copil, se aplecă asupră-i, îl sărută uşor şi-l închină. 

Apoi, hotărâtă, oţelită de voinţă şi de planuri superior 
stăpânite, reveni lângă masă. Cei trei aşteptau în picioare. 
Bobircă se uita la ceasornic, fără să-l vadă; Gherasimescu 
îşi căuta ţigările; Hristudorache aţintise scrisoarea şi pare 
că întindea mâna ca s-o ascundă. 

Cu o cutezanţă de mare strateg în faţa unui obstacol ce 
trebuie răsturnat, Floreal opri gestul lui Hristudorache. 

— Nu, scumpe doctore!... Las-o aici, la vedere! Domnule 
profesor, mai este încă vreme. Domnule secretar general, 


luaţi loc, vă rog... Apoi, indiferentă şi superbă, ridică 
scrisoarea între două degete, se făcu că o străbate într-o 
clipă şi, ca şi când ar fi fost o notiţă de avocat sau de 
parlamentar, o păstră între degete, plimbând-o în sus şi în 
jos. Domnilor, eraţi trei la această masă. Daţi-mi voie să 
ocup eu latura a patra. Dar să-i zicem banca acuzaților. 
Domnule doctor Hristudorache, deşi mi se pare că te văd în 
această noapte, ori mai bine în această dimineaţă, întâia 
oară în viaţa mea (ochii lui Hristudorache avură un joc 
speriat şi curios), totuşi, simt în d-ta pe cel ce mă înţelege, 
mă compătimeşte şi poate să-mi susţină procesul. Fii 
apărătorul meu! Nul!... fii judecătorul meu, tribunalul meu, 
divanul care ascultă, cântăreşte cu înţelepciune şi se 
rosteşte cu dreptate! 

Hristudorache, Vlad şi Bobircă se priviră unul pe altul, 
mirându-se, în conştiinţa lor, că Floreal îi readuce - pare că 
în felul unui mediu cu ochii legaţi - la nivelul şi în atmosfera 
întreruptă adineaori prin invaziunea ei. Hristudorache îi 
răspunse: 

— Doamnă, îmi reînnoiţi un mandat şi o calitate pe care 
le deţineam, prin voinţa amicilor mei, în momentul când aţi 
intrat în bibliotecă. 

— Cu atât mai bine! Domnule doctor Hristudorache, sunt 
la tribunal, la Curtea marţială, la Casaţie... unde poftiţi! 
Ascultă-mă şi judecă-mă! lată şi un început de dosar. Şi 
probabil că mai aveţi încă o scrisoare, încă un document în 
servieta d-lui profesor... Pe celelalte documente vi le voi 
prezenta eu, în copie sufletească... a, un dosar enorm, ud 
de lacrimi şi de sânge... Floreal aruncă scrisoarea dintre 
degete şi lăsă capul în piept, cu aerul că goneşte un val de 
emoţiune intempestivă. Apoi, cu fruntea sus: Domnilor, nu 
vă cer milă, ci dreptate. Întâi dreptate! Când veţi 
recunoaşte că am dreptate şi îmi veţi da-o, atunci mila dv. 
va fi nu o pomană, ci un balsam evanghelic. Recunosc că 
stau înaintea dv. ca o mare vinovată... Aveţi aci de faţă 
dovezi zdrobitoare şi dv., domnule profesor, şi dv., domnule 


secretar general - sauf respecti: - sunteţi tovarăşii mei de 
infamie şi de adulter. Aţi citit la mine acasă, d-le profesor, 
scrisoarea trimisă mie de d-l secretar general, şi din 
această scrisoare aţi înţeles natura raporturilor dintre d-sa 
şi mine, aţi înţeles că i-am cerut bani şi că l-am făcut să se 
creadă tatăl copilului meu. Aţi citit probabil tot aşa aici, 
între dv., scrisoarea aceasta, scrisă mie de d-l Titu Mărgărit, 
nepotul şi şeful de cabinet al d-lui secretar general, şi aţi 
stabilit aceeaşi situaţie, aceeaşi legătură ruşinoasă, aceiaşi 
bani ceruţi şi aceeaşi mistificare cu paternitatea copilului... 
Suntem la tălpile  ticăloşiei: adulter, mistificare şi 
escrocherie... Şi să credeţi că nu scot nicio consolaţie din 
faptul că partenerii mei aparţin Universităţii şi înaltei 
administrații... 

— E adevărat, d-le profesor, că situaţia dv. faţă de mine - 
dacă nu şi a mea faţă de dv. - intră într-o categorie specială. 
Vom ajunge la ea în curând. În această clipă nu pot goni 
dinaintea ochilor minţii mele icoana atâtor femei cinstite, 
atâtor venerabile matroane, care, acum, spre dimineaţă, 
dorm între copiii lor, sub candela şi icoanele sfinte din 
perete. Cât am dorit să fiu şi eu la fel cu ele!... Şi după ce 
am căzut şi mi-am pângărit căsătoria, cât m-am luptat şi m- 
am rugat să nu cad mai jos, ci să mă opresc măcar aci, între 
femeile care au greşit, s-au pocăit şi au fost iertate... Dar 
pentru asta trebuia, d-le profesor, să-mi întinzi o mână 
iertătoare, să mă declari absolvită, fiindcă sunt mama 
copilului ce mi-ai dăruit, şi să-mi dai adăpostul şi cinstea 
numelui d-tale! 


XXVII 


— CINE SUNI, DE UNDE VIU ŞI CUM 
am ajuns complicea dv.? Tatăl meu este un pictor celebru, 
unul dintre numele glorioase ale picturii româneşti, mort pe 
când eram de-abia copilă, şi căruia nu i-am zis niciodată 


tată fiindcă eram copil nelegitim. Mamă-mea era ţigancă 
florăreasă şi modelul pictorului. Sunt câteva pânze vestite, 
care o arată pe biată mama, în anii ei - puţini şi grabnici - 
de oacheşă frumuseţe. A murit înaintea tatei. Au venit 
atunci rudele mamei, în frunte cu mama bătrâna - toţi 
țigani de şatră de prin Vlaşca - şi m-au cerut cu tămbălău. 
Aşa am auzit de la bunica de culoare albă, care m-a crescut. 
Tata n-a voit să mă dea şi şi-a gonit rudele cu poliţia. Ce 
gânduri o fi avut el cu mine, nu ştiu! A făcut o mare 
greşeală! Aş fi crescut între ţigani, aş fi trăit după pravilele 
lor barbare, n-aş fi cunoscut nici infamia socială, nici 
infamia conştiinţei... 

Părăsindu-mă şi tata pe când aveam de-abia trei ani, am 
trăit în casa bunicăi, o sfântă femeie, vrednică să stea între 
sfintele din călindar. Fără să fiu copil recunoscut, totuşi, 
tata a lăsat cu limbă de moarte ca din venitul cutărei case 
pe care o avea şi el, neamurile să mă crească şi să mă ţină 
în şcoli. Dar neamurile m-ar fi trimis la mături şi la bidinele. 
Sfânta bunicuţă, însă, m-a dus de mână la şcoală, precum 
mă ducea şi la biserică, şi nu s-a odihnit, şi a alergat, şi s-a 
zbătut, şi s-a luptat cu toată lumea până ce m-a văzut 
absolventă a claselor primare şi apoi bursieră într-un mare 
liceu de fete de aici din Bucureşti. 

S-a dovedit că bunica avea dreptate. Nu eram proastă, 
m-am simţit iubitoare de carte şi am fost mereu printre 
elevele care îşi dispută primele distincţiuni. Scumpa 
bătrânică şi-a încheiat viaţa ei de jertfe, de milostenii şi de 
cucernicie după ce am trecut examenul de bacalaureat, la 
care am fost calificată cea dintâi. 

Rudele mele de pe tată s-au grăbit să pună mâna pe 
venitul căsuţei, rămas mie prin testament verbal. Rudele de 
pe mamă se risipiseră de mult... Mai văzusem uneori pe 
mama mamei, căruntă, coroiată, cu pipa în dinţi şi cu 
ghiocul la brâu. 

M-am găsit singură în acest oraş, haotic, crescut şi 
învârfuit după război cu lopeţile avidităţii şi ale desfrâului. 


Fată de nouăsprezece ani, urcând scările tuturor 
autorităţilor şi instituţiilor - sub ochii lubrici ai domnilor de 
la ghişeuri şi de la birouri - ca să găsesc ticăloasa de leafă 
din care să trăiesc şi să-mi sfârşesc studiile universitare... 
Mă înscrisesem la Facultatea de ştiinţe şi am trecut anul 
întâi cu bun examen. Dar cum să merg mai departe? Cine te 
ajută să completezi ori să corectezi cinstit lipsurile unei 
educaţii numai teoretice? Aş fi voit să învăţ vreo meserie 
manuală, să lucrez noaptea, şi ziua să mă duc la facultate. 

M-am îndreptat către unul din foştii prieteni ai tatălui 
meu, singurul care nu uitase că răposatul lui amic are un 
copil din flori... Era şi el tot pictor, celebru ca şi tatăl meu, şi 
un om de o îngerească bunătate. A murit anul trecut. M-a 
primit cu nobleţe, m-a ajutat adeseori cu bani şi a stăruit să 
învăţ dactilografia în biroul unei surori a lui. 

Am învăţat dactilografia şi am ajuns, în iuţeală şi în 
exactitate, pe cele mai bune lucrătoare. Dar am făcut 
greşeala neiertată să nu rămân în acel birou modest, ci să 
mă prezint la un concurs de dactilografe deschis de 
ministerul dv., d-le secretar general, pe vremea când dv. 
făceaţi parte din altă formaţie politică şi nu conduceaţi 
trebile departamentului. 

Spre nenorocirea mea, am izbutit la concurs şi am fost 
repartizată în biroul d-lui Vasilescu-Plopu. Omul acesta a 
fost piaza rea a vieţii mele şi pragul peste care am trecut în 
beciurile infamiei. Domnule secretar general, când staţi în 
măreţul dv. birou şi discutaţi şi dezlegaţi problemele grave 
ale gospodăriei naţionale, nu simţiţi cum urcă spre dv., din 
adâncurile piramidei administrative,  suspinele şi 
deznădejdile bietelor femei funcţionare? Ce atmosferă! Ce 
constrângere sufletească! Ce vastă cultură de bacili ai 
disoluţiei morale! De la birou la birou, se înnoadă şi se 
deznoadă zilnic miile de reţele ale ochilor vicleni, ale 
flirtului, ale cancanului, ale poftei curvare şi precurvare, ale 
geloziei şi ale spionajului! Apostolii emancipării femeilor, 


când trec prin birourile noastre mixte, trebuie să încerce 
mari şi înfricoşate zguduiri sufleteşti!... 

Am trăit un an de zile în această lume înăbuşitoare şi am 
căutat s-o neutralizez printr-o muncă încordată şi 
exemplară. Pe fetele colege le-am câştigat cu răbdarea şi cu 
purtarea mea totdeauna discretă. Cu şefii mei am dus-o 
însă greu. Nu mi se întâmplase până aci să văd oameni care 
să-şi pună toate silinţele şi să voiască din răsputeri să fie 
năzuroşi, mojici, tirani, într-o ureche, călcători ai dreptăţii 
şi ai demnităţii omeneşti. Dar tiranul cel mai nesuferit, 
caracterul cel mai prefăcut şi mai viclean, sufletul cel mai 
diform din toată colecţia şefilor mei era şeful de birou de 
care depindeam: d. Manole Vasilescu-Plopu. 

Într-o sâmbătă înainte de amiază îmi aduce un vraf de 
hârtii de copiat şi-mi spune ursuz şi privindu-şi vârful 
ghetelor: „Să ştii că trebuie să mi le scrii până diseară. Şi 
mâine după prânz să mi le aduci negreşit acasă, pentru că 
vreau să le prezint secretarului general la d-sa la 
domiciliu”... 

Era o corvoadă ilegală. N-am protestat, m-am supus, am 
lucrat hârtiile, şi a doua zi, duminică după prânz, i le-am 
adus acasă. D-l Vasilescu-Plopu, care potrivise lucrurile 
astfel ca să fie singur, m-a prins în cursă şi m-a necinstit! 

Vă daţi seama, judecătorii mei, de prăpastia sufletească 
în care m-am văzut după fapta fără nume a şefului meu de 
birou?... Aşa începea viaţa pentru mine? Aceasta era 
realitatea în care trebuia să răsădesc sărmanele mele visuri 
de fată dornică să muncească cinstit şi să se ţină întocmai 
de principiile auzite de la bunică-sa? Acestea erau omenia, 
mila, probitatea, ocrotirea pe care o biată fată orfană şi 
săracă le găsea în inima şi în atitudinea celor chemaţi să-i 
apere şi să-i asigure moralitatea?... Închipuiţi-vă starea mea 
sufletească de atunci şi înţelegeţi cum germinează şi 
evoluează, în sute de cazuri analoage, cruda dezamăgire, 
răzvrătirea, anarhia şi toate proiectele răzbunătoare! 


XXVIII 


— RĂMĂSESEM ÎNSĂRCINATĂ... M- 
am dus la binefăcătorul meu şi i-am spus toată tragica mea 
întâmplare. Acest om bun şi iubitor de oameni a găsit în 
fiinţa lui năvala unei sfinte indignări. Era intim prieten cu 
ministrul nostru de pe atunci. Dar mai-nainte de a ajunge la 
ministru, a avut câteva întrevederi cu omul care mă 
necinstise. L-a pus înaintea acestei alternative: „Ori te 
căsătoreşti cu funcţionara de care ţi-ai bătut joc, ori te 
chem la răspundere în faţa ministrului şi a opiniei 
publice”... 

Nici eu n-am rămas cu braţele încrucişate. l-am vârât lui 
Vasilescu-Plopu între ochi ţeava revolverului: „Ori mă duci 
la primărie, ori te duce mă-ta la cimitir”... 

Şiret, perfid, fără pic de nobleţe precum era, trebuia să 
fie şi poltron. Nu atât de frica scandalului, cât de frica 
revolverului, a trebuit să cedeze şi să mototolească la 
repezeală o căsătorie civilă şi religioasă, pe care am 
săvârşit-o în Găieşti, târgul său de obârşie. Atunci am 
cunoscut a doua piază-rea a vieţii mele, pe cocoana Patiţa, 
mama lui Vasilescu-Plopu. 

Ar trebui să umbli şi să răscoleşti multe ţări ca să-i 
găseşti pereche cocoanei Patiţii... Vreo câteva luni, când am 
trăit sub acelaşi acoperiş cu ea, aici, prin Dealul Spirii, au 
fost luni de mucenicie şi de răbdare supraomenească. Voia, 
dragă Doamne, să înveţe pe noră-sa cum să-şi chibzuiască 
gospodăria şi cum să facă fericirea casei şi a bărbatului. Din 
mila Domnului, n-a putut să stea până la naşterea fetiţei şi 
s-a înapoiat lângă cumnată-mea, fată mare, la Găieşti. 

Soacră-mea nu m-a iertat niciodată că am intrat în casa 
lui fiu-său „goală puşcă”... A rămas neclintit încredinţată că 
eu am sărit în capul lui Vasilescu-Plopu şi că toată neomenia 
lui a fost, în realitate, o şarlatanie a mea. Soacră-mea mi-a 
scos ochii fără milă, ca la privighetori, că dacă nu cădeam 


eu, belea, în vatra lui fiu-său, el era să se însoare cu fata 
unui băcan milionar din Găieşti, pe care cocoana Patiţa o 
pândea ca pe o cireaşă coaptă. 

Am tăcut, am înghiţit, m-am resignat... O mângâiere 
tristă şi dulce începea să mă cuprindă pe măsură ce mă 
apropiam de ceasul facerii. Judecătorii mei, fiind bărbaţi, nu 
puteţi să cunoaşteţi energiile, efluviile şi duioşiile pe care 
maternitatea le dăruieşte sexului nostru... Uram pe cel ce 
mă făcuse, cu sila, mamă, dar iubeam de mai-nainte pe 
bietul copil, nevinovat de monstruozitatea tatălui... 

Părăsisem ministerul imediat după căsătorie, deşi 
Vasilescu-Plopu mi-a tras din pricina aceasta prima pereche 
de palme. Voiam din tot sufletul să fiu şi să rămân cinstită. 
Voiam să nu mai văd toată ziua, cot la cot cu mine, alţi 
bărbaţi, toţi mai politicoşi şi mai puţin respingători ca 
Vasilescu-Plopu. Am rămas deci acasă, cosând bonetele şi 
cămeşuici pentru bietul şi aşteptatul meu odor, cântând de 
jale şi pregătind de mâncare pentru bărbatul care se 
înapoia de la birou. 

Am născut în bune condiţii. Am îndurat cu tăria 
strămoaşelor mele oacheşe tratamentul barbar al moaşei 
din mahala şi am putut să pun în gura fetiţei un uger plin. 
Cocoana Patiţa, spre norocul meu, a renunţat să mă mai 
înveţe cum să fiu mamă şi a rămas la Găieşti. Am cumpărat 
cărţi de puericultură, am gonit multe din superstiţiile 
tradiţionale de lângă leagănul copilului şi am găsit o 
ascunsă mulţumire să veghez, ziua şi noaptea, vlăstăraşul 
care îmbobocea trandafiri de sănătate. 

Am trăit trei ani liniştiţi şi ascunşi. M-am închis în mine 
însămi, am citit în taină cât am putut mai mult şi m-am 
deprins să contrafac în ochii lui Vasilescu-Plopu pe soţia 
cadână, muncind toată ziua, înghițind toate capriciile şi 
mojiciile bărbatului şi numărând toţi paşii copilului. leşeam 
rar din casă, mă feream să leg prietenie cu vecinii şi nu 
aveam prieten şi sfetnic decât pe înțeleptul părinte Vasilie, 
parohul parohiei noastre. 


Timp de trei ani, Vasilescu-Plopu a găsit aceste condiţii de 
viaţă casnică aproape pe gustul lui şi acceptabile. Foarte 
rar îmi cerea să apar cu el în lume şi câteodată - când 
dădea de bilete gratuite - mă lua la teatru sau la cinema. 
Îmbrăcămintea, toaleta, apa mea de Colonia rămăseseră, 
tainic, tot în sarcina scumpului meu protector, pictorul şi 
tatăl meu adoptiv. Lucrul acesta cred că n-a rămas 
nemirosit de Vasilescu-Plopu, dar s-a făcut n-aude, n-a vede, 
şi mai pe urmă, pe intuiţiile lui fals interpretate, şi-a permis 
să construiască nişte planuri şi nişte tendinţe de o 
răzvrătitoare infamie. Această letargie conjugală a ţinut trei 
ani. Dar după trei ani a început era construcţiei cartierelor 
funcţionăreşti, cu facerea tablourilor, cu repartizarea 
loturilor, cu intervenţiile şi cu luptele de influenţă care nu 
puteau să lipsească. Vasilescu-Plopu, urâcios şi nesuferit, 
cum se simte şi el din când în când, a conceput o idee 
simplistă şi practică: să se dea el la o parte şi să vâre pe 
nevastă-sa în acest concurs de intrigă şi de favoruri... 
Lucrurile s-au tărăgănat, miniştrii şi partidele politice au 
făcut cu schimbul, până când amicii dv. de azi au fost 
chemaţi încă o dată la cârma treburilor publice. 

Vasilescu-Plopu a început cu mine un fel de curs de 
morală specială, tratând despre „femeile inteligente” care, 
în cazuri grele şi grabnice, pot să ajungă, prin dexteritatea 
lor firească, acolo unde soţii greoi, boccii şi militarizaţi nu 
pot să răzbată. Pleca mereu de la pilda soţiei, să zicem, a 
unui căpitan, care poate să răzbească la toţi şefii soţului ei, 
pe când el, paralizat de reglementele militare, nu poate... 
decât să conteze pe abilitatea neveste-si. În acelaşi timp, 
Vasilescu-Plopu mă trimitea cu fel de fel de cereri şi de 
instrucţii pe la directorii de serviciu, pe la ingineri şi pe la 
toţi oamenii în mâna cărora ştia sau credea el că stă 
afacerea viitoarei noastre case. 

Într-o zi, la masă, revoltată de toate aceste demersuri la 
care mă împingea soţul filosof şi îndeosebi alarmată de prea 
marea amabilitate a arhitectului-şef - gata să-mi acorde tot 


ceea ce cerusem - am intrat într-o crâncenă explicaţie 
conjugală. 

„Nu înţelegi ce preţ îmi cere arhitectul d-tale pentru 
acest tip de casă şi pentru totul pe care-l pofteşti?” 

„Te-am întrebat eu?” 

„Da, dar te întreb eu! Vrei să cumperi cu cinstea nevesti- 
ti protecţia şi consimţământul acestui om?” 

Atunci Vasilescu-Plopu a avut o mutră şi nişte priviri care 
echivalau cu un fel de întoarcere pe ţevi, în casă şi în 
chiuvetă, a dejecţiunilor din hazna. 

„la ascultă, madam, pe mine nici nu mă cumperi, nici nu 
mă vinzi! Ce tot îmi dai zor cu sfielile şi cu scrupulele d- 
tale?! Ne cunoaştem de atâţia ani... Ce, crezi că eu nu ştiu 
cu ce plăteşti d-ta ciorapii, pantofii şi parfumurile d-tale?... 
la să mă slăbeşti!” 

I-am răspuns într-un acces de subită nebunie: 

„De cine vrei să vorbeşti, canalie? De tatăl meu adoptiv, 
de sfântul care mă ajută de când eram copil?” 

„Ba bine că nu! De sfântul ăla care-ţi cumpără chiloţi”... 

Atâta mai ţin minte, că i-am astupat gura cu o palmă 
straşnică şi m-am prăbuşit lângă masă... 


XXIX 


CÂND M-AM RIDICAT DIN PAT, 
după câteva zile, am constatat în mine o stranie prefacere 
sufletească. Pare că un copac care ar fi foşnit multă vreme 
afară, lângă ferestrele mele, acum izbutise să intre în casă 
şi s-o umple, toată, cu frunzişul lui... Turpitudinea omului 
lângă care trăiam mă sfărâmase şi mă lăsase accesibilă 
sfatului viclean şi ceasului rău. Eram alta, sau cel puţin nu 
mai simţeam în mine claritatea, convingerile de mai-nainte 
şi voinţa categorică şi onestă să stau de pază la poarta 
conştiinţei mele. Eram poate şi bolnavă. Un fir morbid, 


pornit poate din tainica ereditate, se înmulţea acum rapid 
în jurul meu şi mă învăluia în plasa lui fatală. 

Ceea ce mă îngrijea, însă, mai mult decât orice erau nişte 
junghiuri în inimă şi nişte palpitaţii care mă sufocau şi mă 
ridicau noaptea de pe pernă. Mai era - acum trei ani - şi o 
vară  înăbuşitoare. Nu putusem să mă clintesc din 
Bucureşti, nu putusem să trimit pe fetiţă nicăieri, şi 
Vasilescu-Plopu stătea în capul meu ca o cucuvea pe un turn 
care e gata să se năruiască. 

În aceste condiţii, domnule profesor, m-am hotărât şi am 
venit într-o zi la orele dv. de consultaţie. Ce s-a întâmplat 
între noi n-am putut să-mi dau seama decât prin crâmpeie 
de amintire şi prin demonstraţia consecinţelor... După zece 
zile a fost clar pentru mine că am rămas însărcinată. Fusese 
ziua de 17 august. În anul următor, exact la 17 mai, am 
născut pe Pupu. La 17 decembrie am venit şi v-am spus că 
sunt în luna a patra. 

Din nenorocire, domnule secretar general, în septembrie 
acelaşi an aţi avut ideea să luaţi asupră-vă afacerea noilor 
cartiere funcţionăreşti şi să verificaţi întreaga situaţie şi pe 
toţi beneficiarii. 

Floreal făcu o pauză, cu aerul că se apropie de nişte 
amintiri prea dureroase sau prea greu de exprimat. În 
severa cameră, căptuşită cu tomuri negre până sub tavan, 
cei trei foşti colegi ascultau, palizi de insomnie şi de 
încordare. În măsuri deosebite, fiecare era surprins şi 
răscolit. Floreal vorbea cu o uşurinţă de orator care se 
ignoră. Pe lângă aceasta, disciplina gândului şi alcătuirea 
frazei dovedeau cu prisos că iubirea ei de carte şi lecturile 
în taină despre care vorbea nu erau laudă deşartă. Auditorii 
ei puteau să se creadă la o conferinţă intimă, ţinută de o 
intelectuală sau de o artistă. Pe măsură ce vorbea, talarul 
cel negru pe care îl aruncase pe deasupra la plecarea ei de 
acasă se desfăcea şi atârna ca nişte sepale negre, eliberând 
inima petalelor de mătase şi de chihlimbar. 

Floreal ridică fruntea şi urmă: 


— Aţi pus la cale, domnule secretar general, adunări, 
discuţii, ceaiuri şi petreceri pentru familiile funcţionarilor şi 
mi-aţi acordat o foarte măgulitoare luare-aminte. Tot aşa a 
făcut şi nepotul dv., d-l şef de cabinet Titu Mărgărit. Când a 
fost vorba să se repartizeze locuinţele şi să se încheie actele 
de vânzare între minister şi noi, funcţionarii, aţi provocat 
câteva compariţii în cabinetul dv., şi în locul lui Vasilescu- 
Plopu am apărut eu, soţie şi mamă nenorocită, ale cărei 
sfieli, scrupule şi rezistenţe dv. le-aţi brutalizat şi le-aţi 
doborât. Ca un supliment de ruşine şi de degradare, şeful 
dv. de cabinet, care înţelegea şi urmărea tratativele din 
biroul marelui funcţionar, unchiul său, nu voia să se lase cu 
nimic mai pe jos în îndrăzneală şi în asiduitate. 

Aşa am ajuns, judecătorii mei, să primesc, pe de o parte, 
omagiile, invitaţiile, darurile şi protecţia şefilor soţului meu, 
iar pe de altă parte, am ajuns să mă bucur de intima 
prietenie şi de larga generozitate a d-lui profesor Bobircă, 
cel ce-mi dăruise un copil în ziua de 17 august, deci cu vreo 
patruzeci de zile mai înainte de tristele complicaţii din 
septembrie-octombrie, acelaşi an. 

Sunt trei ani de când trăiesc în acest abis de ticăloşie. 
Mint, înşel şi exploatez! Am adunat în ruşinoasa casă a lui 
Vasilescu-Plopu tot ce am putut să vă scot din buzunar. 
Ştiam bine că va trebui să plec odată din această casă, dar 
strânsura mea era să rămâie copilei mele. Mă simt vinovată 
şi mă doare inima, îndeosebi când stau faţă în faţă cu 
această realitate: am sfâşiat inima, încrederea şi proiectele 
profesorului Bobircă! 

Nădăjduiam să ies din casa lui Vasilescu-Plopu altfel 
decât în aceste condiţii de fugăreală. Nădăjduiam să scot 
gâtul din jugul infamiei mele, să lepăd numele lui Vasilescu- 
Plopu şi tutela dv., d-le secretar general, şi a nepotului dv. şi 
să rămân, în toată cinstea inimii şi a trupului, soţia 
profesorului Bobircă - pe faţă sau în ascuns, după alegere... 

Din casa imundului Vasilescu-Plopu am ieşit definitiv în 
noaptea aceasta. Acum, la ziuă, sosesc în casă cocoana 


Patiţa şi cu fiu-său, şi primul lor gest ar fi fost să mă arunce 
în stradă, cu copilul de gât. Atâta câştig am şi eu, că am luat 
înainte conflictului şi scandalului. Şi acum priviţi-mă cu un 
copil bolnav pe braţe şi aduceţi-vă aminte de nu ştiu care 
scenă biblică, unde o mamă nenorocită ca şi mine e gonită 
din casă şi ajunge în pustiu să-şi vază copilul murind de 
sete... 

Da, judecătorii mei, strig sus şi tare: sunt o femeie 
adulteră, o vicleană şi o escroacă! Am făcut pe doi mari 
dregători ai ţării să se creadă autorii copilului meu, le-am 
stors câte parale am putut şi am măsluit jocul meu până la 
demascarea de astă-seară! Şi, în acelaşi timp, am înşelat, 
am trădat şi am rănit, poate iremediabil, prietenia 
progresivă, încrederea din ce în ce mai mare şi caldele 
bune dispoziţii ale celui ce a binevoit să mă facă mamă. 

De ce, domnule profesor, n-ai luat înainte împrejurărilor 
şi ai aşteptat până dincolo de limită? Chiar dacă nu erai 
convins că Pupu este copilul d-tale, când ne întâlneam în 
taină, pe unde mă chemai, şi mă vedeai, lângă pieptul d- 
tale, supusă, zdrobită, unealta încântării d-tale, cu ochii 
plini de lacrimi şi cu gura plină de implorări, de ce, domnule 
profesor, nu ţi-ai călcat pe inimă şi nu m-ai oprit definitiv 
lângă d-ta, pentru d-ta?... Ştiai iadul meu de acasă, bănuiai 
că vor veni peste mine şi alte infidelităţi şi alte turpitudini - 
poate le şi credeai venite - de ce n-ai vrut să mă ridici cu un 
ceas mai devreme din canalul din care mă pescuiai numai 
din când în când, pentru desfătările d-tale? Pentru cine 
păstrai palatul acesta, bogăţiile acestea, veniturile d-tale, 
masa şi servitorii d-tale? De câte ori, după ce te smulgeai 
din braţele mele, n-am plâns, cu faţa la perete, şi nu te-am 
rugat la plecare, ca un copil cerşetor: „De ce nu mă opreşti 
lângă tine?... Am să fiu cuminte, am să fiu cinstită! Am să fiu 
câinele tău credincios!... lar mă trimiţi lângă omul pe care-l 
urăsc şi îl înşel? lar mă laşi la voia întâmplării, în bătaia 
poftelor străine şi la pragul aventurilor ticăloase?” 


Şi astă-vară, la Techirghiol, cum ai putut să sfâşii acea 
broderie de armonie sufletească, de viaţă comună începută 
şi de duioşie familială împletită între noi, ceas cu ceas, de 
bieţii mei copii, dintre care al doilea este al d-tale?... 

O, domnilor bărbaţi, am dreptul, în ceasul acesta şi în 
acest proces al meu, să chem în juru-mi - solidare cu mine, 
amenințătoare şi răzbunătoare - acele legiuni de martire 
ale prostituţiei şi ale egoismului dv. Câte din aceste 
nenorocite, domnule profesor, pe care le aruncaţi în groapa 
comună după ce le-aţi măturat din clinici şi din casa de 
nebuni, n-ar fi fost şi n-ar fi rămas femei cinstite, clemente 
devotate şi folositoare, dacă primul curtezan, dacă primul 
tovarăş de greşeală - ca să nu mai vorbim de soţul legal - ar 
fi fost un suflet milostiv, un om cu conştiinţă capabilă de 
remuşcări, un om întreg, supus greşelii, dar destoinic să fie 
mare prin pocăință şi prin răscumpărare!... Am aşteptat şi 
eu, domnule profesor, am cerut-o cu lacrimi, am cerut în 
genunchi mila d-tale omenească, pentru femeia adulteră, 
dar adulteră cu d-ta şi mamă cu colaborarea d-tale. Şi dacă 
n-ar fi fost copilul la mijloc, era oare mai puţin adevărat că 
eram odalisca d-tale, partenera escapadelor d-tale de 
ilustru şi venerat pontifice al ştiinţei durerilor omeneşti? Şi 
ca om cu fruntea înaltă, şi ca gânditor aplecat deasupra 
bietei mele existenţe de femeie vinovată, d-ta, domnule 
profesor, n-aveai faţă de mine nicio obligaţie, nicio 
solidaritate, nicio oră de răzgândire şi de răspundere 

O emoţiune autentică, indiscutabilă radia din cuvintele, 
din ochii scăpărători şi umezi ai vorbitoarei, din ritmul 
pieptului ei de statuă vie. Doctorul Iaifun, doctorul 
Hristudorache, chiar secretarul general comprimau în 
tăcere, dar sub nişte măşti involuntar expresive, taina şi 
tăria impresiilor lor. 

— Judecătorii mei, întrebaţi fiecare inima voastră dacă, în 
ciuda acestor elemente ale ticăloşiei şi ale vinovăţiei mele, 
nu simţiţi ridicându-se spre voi şi limpezindu-se amara mea 
dreptate... Ştiu, o dreptate care osândeşte viaţa, concepţiile 


curente, actuala stare juridică şi socială a femeii şi mai cu 
seamă întâietatea şi eroismul bărbatului. Dar eu nu voiesc 
să intrăm în acest labirint. Să rămânem la portalul lui. Dacă 
dreptatea mea vă jigneşte, daţi-mi atunci îndurarea 
voastră! Daţi-o femeii vinovate, dar femeii vinovate ajunsă 
mamă! 

Căci iată adevărul! lată îngeraşul meu păzitor! lată 
apărarea şi dezvinovâăţirea mea! Sunt mamă, domnii mei! 
Ce puteţi să mai argumentaţi împotriva femeii adultere, 
care şi-a răscumpărat crima cu acest preţ capital: a rămas 
însărcinată, a păstrat ispaşa în sânul ei şi a adus societăţii 
un copil, un viitor om! Ce zice lumea, ce spuneţi dv. Despre 
această supremă expiaţie a femeii care a luat asupra-şi 
nouă luni de suferinţă, a trecut prin ceasurile morţii şi a 
făcut tată pe colaboratorul laş, cel ce acum - ocrotit de o 
lege nedreaptă - se plimbă anonim, liber, cu conştiinţa 
aerisită... sau vine să se amestece, străin cu totul, în 
mulţimea de gură-cască adunată în jurul stâlpului meu de 
infamie?... 

Vinovată, adulteră, criminală! Aşa e! Eu sunt aceea! Dar 
iată aici rodul îndrăznelii mele! lată preţul meu de 
răscumpărare! lată copilul care - poate un om excepţional 
în zilele lui - va ridica deasupra memoriei maicii sale nu 
numai cortul iertărilor omeneşti, dar, cine ştie... poate 
semnul unei  dispense  dumnezeieşti... Ei, domnilor 
judecători, în decăderea mea, n-am uitat că sunt creştină şi 
am plâns de multe ori la picioarele duhovnicului meu, 
înțeleptul părinte Vasilie... 

Am învăţat din gura lui lucruri despre care probabil că 
dv. nu aveţi nicio idee, oricât sunteţi de doctori şi de 
profesori! 

Am  isprăvit! Domnule profesor, domnule secretar 
general, dacă credeţi că trebuie să vă recuzaţi în acest 
proces al meu, recuzaţi-vă singuri. Eu, una, vă accept 
judecători. Pe d-ta, domnule doctor Hristudorache, te las 
suprem arbitru. Ne vedem întâia oară. N-am ştiut despre 


existenţa d-tale decât în noaptea aceasta. Şi cred că nici d- 
ta n-ai auzit de mine de prea multă vreme. Sunteţi câte trei 
un tribunal, pe care-l primesc. Judecaţi-mă şi hotărâți! 

Un moment de elocventă şi de solemnă tăcere transformă 
această bibliotecă particulară într-un adevărat templu al 
dreptăţii. Floreal căzu pe scaun şi reintră în talarul ei cel 
negru, ca o lună de vară sub plocada unor nouri furtunoşi. 
Doctorul  Taifun, nemişcat şi concentrat, nu lăsase 
zbuciumului său lăuntric decât o singură mărturie şi o 
singură eliberare: spasmul sprâncenelor, care, comunicat 
ochelarilor, îi făcea jucăuşi şi tragici. 

Vlad Gherasimescu, inadecvat situaţiei, stingherit în 
cinismul şi în vulgaritatea sa funciară, se simţea fiziceşte 
nenorocit, cu totul fără reazim şi mahmur, fiindcă terminase 
provizia de ţigări, şi cei doi colegi nu putuseră să-i vie într- 
ajutor. Doctorul Hristudorache, fire meridională, impulsivă 
şi francă, se zbuciumase în scaun tot timpul, îşi sugrumase 
cu ultima energie exclamaţiile şi întreruperile care-i 
fierbeau în piept şi-şi făcuse batista mototol. Venise acum 
momentul să vorbească. Era preşedintele acestui bizar 
tribunal, care trebuia să judece pe femeia adulteră. 


XXX 


SE RIDICĂ DE PE SCAUN ŞI, CU 
paşi nervoşi, făcu ocolul bibliotecii, căutând cu ochii, printre 
cărţile din rafturi, o anumită carte... O găsi - în raftul 
cărţilor decorative şi nefrecventate - o scoate din rând şi o 
puse pe masă. 

Apoi, cu glas vibrător şi într-o ipostază sufletească 
neaşteptată, proprie să surprinză şi să instruiască pe foştii 
săi colegi, doctorul Hristudorache se adresă femeii 
vinovate: 

— Doamnă, o singură pravilă, o singură dreptate şi un 
singur judecător sunt în stare să se rostească valabil în 


cazul dv. lată pravila aci şi iată paragraful care vă priveşte. 
Şi Hristudorache citi, cu singulară şi comunicativă 
solemnitate: 


„„.. Fariseii şi cărturarii aduseră pe o femeie prinsă în 
precurvie, şi punând-o la mijloc, grăiră către lisus: 
«Invățutorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului 
de preacurvie. Moise ne-a poruncit, în lege, pe unele ca 
aceastea să le omorâm cu pietre. Dar tu ce zici?» Aceasta o 
ziceau ca să-l ispitească şi ca să aibă ce cleveti împotriva 
lui. Ci lisus s-a plecat jos şi scria cu degetul pe pământ. Ei 
însă stăruiau cu întrebarea lor. Atunci el s-a ridicat şi le-a 
zis: «Care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi 
piatra asupra ei». 

Și din nou s-a plecat jos şi scria pe pământ. Când au 
auzit aceasta, mustraţi de cuget, au ieşit unul câte unul, 
începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a 
rămas lisus singur şi femeia stând la mijloc. Ridicându-se 
lisus şi nevăzând pe nimeni, fără numai pe femeie, a 
întrebat-o: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit 
niciunul?» Ea răspunse: «Niciunul, Doamne». Atunci lisus i- 
a zis: «Nu te osândesc nici eu. Du-te, de acum să nu mai 
păcătuieşti»” (loan. VIII, 3—11). 


Doctorul Hristudorache închise cartea şi aşteptă câteva 
clipe. 

— Tribunalul de la care aştepţi judecata d-tale, doamnă, a 
intrat în gaură de şarpe! Dacă fiziceşte ne vezi încă stând la 
masa aceasta, moralmente ne găsim într-o fugă nebună, 
gonind după ceilalţi, judecătorii din Evanghelie. Şi te rog să 
afli că pe mine, unul, nu mă mustră cugetul în abstracto 
pentru teoretica mea stare de omenească imperfecţiune. 
Nu, doamnă! [i se pare că te-ai întâlnit cu mine în noaptea 
aceasta întâia oară. Te înşeli, doamnă! Măgarul e mai 
bătrân. 'le-ai întâlnit cu mine astă-vară, la Constanţa, într-o 
seară tulbure şi asfixiată, când m-am ţinut după d-ta un 


ceas întreg pe la magazinele pe unde târguiai şi când cu 
siguranţă că aş fi intrat în vorbă cu d-ta dacă nu te urcai în 
maşină şi nu plecai - înţeleg azi că la Techirghiol... N-ai luat 
seama celui ce se ţinea după d-ta şi n-ai putut să mă 
recunoşti. Eu te-am recunoscut şi o mărturisesc aici, spre 
ruşinea sexului din care fac parte şi spre clarificarea 
procesului d-tale. Şi să crezi, doamnă, că nu te-am uitat 
deloc. Te-am mai căutat prin Piaţa Ovidiu şi pe la Cazino şi 
în alte seri... [i-o spun eu, soţ model şi tatăl a patru 
îngeraşi. Ţi-o spun eu, bărbatul unei femei de o puritate 
spartană şi de o încântătoare complexiune fizică. Ţi-o spun 
eu, doctorul Hristudorache, asul virtuţilor sociale şi 
domestice de pe toată coasta dobrogeană! 

Am tresărit la ivirea d-tale, cred că am şi îngălbenit, dacă 
ar fi putut cineva să mă observe... D-ta eşti eroina acestei 
nopţi?... D-ta eşti aceea care apelezi la judecata mea 
imparţială?... Sunt un ticălos, doamnă! Şi ţi-o spun pe şleau: 
e un mare noroc pentru amândoi că între d-ta şi mine este 
această dublă gratie morală: veneraţia pe care o am pentru 
sfânta mea Aspazia şi sacra prietenie care mă leagă de 
profesorul Bobircă. Căci, iată, „întru fărădelegi m-am 
zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”... 

Doamnă, amicii mei Bobircă şi Gherasimescu vor spune 
ce au de spus acum sau altădată... 

Dacă-mi este iertat să anticipez şi să traduc sentimentele 
lui Vlad, el regretă toată această complicaţie, pe care nu 
numai că n-a dorit-o, dar nici n-a bănuit-o, şi nu are altă 
tendinţă decât aceea de a dispărea cu totul dintre Bobircă 
şi d-ta. Amicul Bobircă are cuvântul cel mai greu şi mai 
hotărâtor. Îl vom auzi la timp. Până atunci, doamnă, eu, 
doctorul Hristudorache, sunt cu totul la dispoziţia d-tale şi a 
copilului d-tale. Prietenia mea, casa mea, punga mea, 
experienţa juridică a fratelui meu, avocatul Hristudorache, 
de care vei fi auzit, sunt, pentru d-ta, puncte câştigate şi 
avantaje de care te poţi folosi din această clipă. 


Oricât de sincer, oricât de impetuos era Hristudorache în 
iureşul său. De mărinimie, el amesteca cu bună socoteală şi 
oarecare abilitate  levantină. Doctorul Iaifun trebuia 
provocat şi împins spre alte sentimente. Pasiunea lui pentru 
Floreal trebuia, pentru utilitatea cauzei, biciuită cu biciul 
geloziei. 

— În concluziune, doamnă... Tribunalul s-a recuzat 
singur în întregime. Amicul Bobircă, om al metodei şi al 
prudenţei ştiinţifice, îşi studiază inima şi situaţia. Vlad - nu e 
aşa. Vlade? — nu are nimic de adăugat la ceea ce eu am 
anticipat să spun ca din partea lui. Eu, doamnă, am trecut 
cu totul de partea d-tale. M-ai câştigat fără rezerve. O 
achiziţie mediocră, nu zic altfel, dar bună şi ea până va veni 
alta, superioară, definitivă. 


XXXI 


DOCTORUL  HRISTUDORACHE  A- 
runcă o privire calculată şi atentă amicului său Bobircă şi 
voi să se aşeze, dar deodată semnalul telefonic umplu 
camera poruncitor şi insistent. 

Telefonul era alături, în cabinetul de consultaţii al 
profesorului, şi uşa de la mijloc era înlocuită cu o perdea. 

Hristudorache rămase în picioare şi întrebă pe Bobircă: 

— Îmi dai voie să mă duc să văd cine ce voieşte? 

— Te rog, Hristudorache. 

Trecu alături, lumină cabinetul şi ridică receptorul. 
Liniştea acestui ceas de dimineaţă, acalmia centralei 
telefonice, sau poate buna instalaţie din casa profesorului 
dădea o neobişnuită rezonanţă vocii celui ce nu putuse să 
mai doarmă sau nu dormise toată noaptea. 

— Alo! mă rog frumos, casa domnului profesor Bobircă? 

— Da, casa d-lui profesor Bobircă. Ce doriţi? 

— Mă rog frumos, coconaşul nostru, d. Secretar general 
Gherasimescu, este acolo la dv.? 


— Nu ştiu! Să mă duc să întreb. Dar d-ta cine eşti? 

— Eu, mă rog frumos, sunt lulia, fata din casă de la d. 
Secretar general. 

— Şi ce doreşti? 

— Vă rog să chemaţi la telefon pe d. Secretar general. 

— Bine, mă duc să văd. Aşteaptă la telefon. 

Hristudorache reintră în bibliotecă. 

— Vlade, este o servitoare din casa ta, care vrea să-ţi 
vorbească. 

Vlad era în picioare. 

— Am auzit de aici. Ai, Bobircă, un telefon... adevărat 
enfant terrible!s:! 

Trecu dincolo, după perdea, şi începu convorbirea. 

— Alo! Cine e acolo? Tu eşti, Iulia? 

— Eu sunt, coconaşule. 

— Ce este, Iulia? 

— Mă rog frumos, coconaşule, au întrebat de două ori de 
dv. de la preşedinţia consiliului... aseară târziu şi acum de 
dimineaţă... Am căutat pretutindeni pe coconaşul Titu, ca să 
alerge şi să vă dea de veste, dar n-am putut să-l găsesc 
nicăieri. Alo! 

— Da, lulia, spune, că te aud foarte bine. 

— Atunci am trimis pe sergent la şofer acasă, şi şoferul i-a 
spus că v-a lăsat la domnul profesor Bobircă. 

— Am înţeles, Iulia. 

— Da, coconaşule... să vă mai spun... coconiţa iar v-a 
aşteptat până târziu. A plâns... 1 s-a făcut rău. Şi atunci am 
chemat, tot aşa, pe domnul doftor, vărul coconiţii. A stat 
domnul doftor la noi până adineaori... până i-a trecut 
coconiţii. 

— Bine aţi făcut, lulia, foarte bine aţi făcut. Viu şi eu 
peste o jumătate de ceas. Tu pregăteşte-mi baia. Şi să laşi 
deschisă portiţa din dos, că am uitat cheile acasă. 

— Am înţeles, coconaşule! 

— Alo, lulia... 

— Da, coconaşule... 


— Pune pe Erji să deretice sus, în locul tău. E ordin de la 
mine. Şi fără zgomot... Să se odihnească coconiţa... 

Vlad Gherasimescu apăru de după perdea, gata de 
plecare şi surâzând cu o monstruoasă bonomie. Din 
nefericire, convorbirea lui telefonică fusese auzită de toată 
lumea. Hristudorache şi Bobircă îl priveau consternaţi. 
Floreal trecuse lângă Pupu şi părea că pândeşte să se 
deştepte. 

Placid şi cinic, Vlad îşi legăna cheresteaua când pe un 
picior când pe altul şi-şi dădu filosofia pe faţă, în câteva 
vorbe: 

— Dragii mei, e aşa şi nu e într-altfel. Şandramaua 
pocneşte din toate încheieturile. Votre fameuse familie finit 
sa  carriere.!4! Pretutindeni  dezbinare, minciună şi 
substituire! Allons, Bobircă, donne-moi ta main, el Croismoi, 
mon vieux... dans toute cette affaire îi n'y a pas de quoi 
fouetter un chat.:4+ Apoi se întoarse către Hristudorache: 
Dragă Hristudorache, mi-a plăcut şi evanghelia ta, şi 
sinceritatea ta. Dar cum le legi una cu alta? 

— Vlade, nu e prea uşor nici de explicat, nici de 
îndeplinit... 

— A... tu şi grecii tăi aţi umplut mintea oamenilor cu 
fantasmagorii şi cu ghicitori! Noroc că faţa pământului se 
mai schimbă, şi acest dovleac cranian se mai aeriseşte! La 
revedere, Hristudorache! Adio, doamnă! 

Floreal nu răspunse. 

Doctorul 'Taifun se simţi obligat să însoţească pe fostul 
său coleg până la uşa cea mare. 

Se despărţiră cu glacială ceremonie. 

Dar în aceeaşi clipă o gălăgie infernală şi vâjâitul a două 
maşini care veneau dinspre Piaţa Victoriei măturară somnul 
de dimineaţă al bulevardului. Două echipe de cheflii se 
întorceau spre casă după o ispravă de o noapte întreagă. 
Într-una din maşini, unul dintre beţivani zbiera cu turbare: 


— Nu mai plânge, Baby, 


Nu te izmeni; 
Nu mai plânge, Baby, 
Nu mă plictisi! 


Doctorul Taifun, dincoace de grilă, şi Vlad Gherasimescu, 
dincolo de grilă, rămaseră o clipă nemişcaţi. 

Şi unul, şi altul pricepuseră cine este zurbagiul din 
maşină. Dar, fără nicio vorbă, profesorul intră în casă, şi 
secretarul general apucă pe bulevardul pustiu şi rece. 


XXXII 


ÎN HOL, DOCTORUL TAIFUN OB- 
servă că pe o masă din apropiere, stă un pachet 
dreptunghiular şi plat, tare la pipăit ca o cutie de lemn. Vâri 
capul pe uşa bibliotecii şi întrebă: 

— Hristudorache, al tău este pachetul de pe masă? 

— Nu, Boby, eu n-am decât sacul meu de călătorie. 

Atunci Floreal se ridică de lângă Pupu şi se apropie. 

Cu un gest nuanţat, ca o piatră de opal, Floreal se adresă 
celor doi prieteni: 

— Este pachetul meu. Este icoana marelui meu ocrotitor, 
sfântul Nicolaie. 

Hristudorache îşi împreună mâinile într-un gest irezistibil 
de admiraţie. 

— Câtă dreptate ai, doamnă! Cum te înţeleg şi cum te 
admir! 

Doctorul Taifun isprăvi în cugetu-i un lung monolog, plin 
de oscilări şi de nedumeriri: „Mistică, halucinată, perfidă, 
vicleană, comediană fără ştiinţă sau cu bună-ştiinţă - nu voi 
înţelege niciodată! Un singur lucru e clar: mi-e dragă până 
la moarte şi nu mai pot să trăiesc fără de ea.” 

Hristudorache se îndreptă inspirat către Bobircă: 

— „Multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horaţio, de 
care filosofia ta nici nu visează”!*:. Dar e timpul să 
ajungem la concluzie. Amicii mei dragi, tu, Boby, şi d-ta, 


scumpă doamnă - de aci înainte marea acţionară a 
prieteniei şi a admiraţiei mele - veniţi încoace. Daţi-mi 
fiecare mâna dreaptă. Cu dreptul pe care mi-l dă puternicul 
sentiment ce mă stăpâneşte şi  păşind înaintea 
reprezentanţilor lui Dumnezeu şi ai societăţii, vă reconciliez 
şi vă dau în păstrare unul altuia! 

Şi Hristudorache puse în mâna lui Bobircă mâna mică pe 
care Floreal i-o întindea, înflorită cu tot braţul, gol până 
sus, din talarul de dantelă neagră. 

Covârsită de acest moment, aşteptat cu atâta încordare şi 
de-a lungul atâtor ceasuri grele, Floreal se simţi la capătul 
rezistenţelor ei trupeşti. 

— Cât eşti de bun, doctore Hristudorache şi cât mă voi 
ruga pentru casa şi pentru copiii d-tale!... Simt că mă 
sfârşesc... Bobircă, doctore Hristudorache, aveţi grijă de 
Pupu mamei! 

— Boby, să-i dăm să respire puţin eter. Dar de unde să-l 
iau? 

— A... de sus, din dormitor, de pe masa mea de noapte. 

— Atunci, du-o sus, în dormitor. 

Floreal lăsă capul pe pieptul lui Bobircă şi rămase în 
braţele lui, moale. 

— Ajută-mă, Hristudorache... 

— Nu, Bobircă, du-ţi crucea singur! Aici Simon Chirineul 
n-ar putea să fie decât un înger şi poate niciun înger, dacă 
citim un oarecare verset ciudat din Geneza lui Moise!43+. 


XXXIII 


SERVITORII VENIRĂ ŞI LUARĂ DE 
pe masă samovarul şi tot cortegiul lui. 
Când se întoarse în bibliotecă, peste câteva minute, 
doctorul Taifun îl găsi pe Hristudorache cu pana în mână, 
chibzuind o telegramă câtre Arvanitide. 


— Boby, trebuie să fim diseară la Constanţa. Telegrama 
aceasta va fi pentru Arvanitide o adevărată injecție cu 
strofantină. Nu vom pleca decât după amiază. Acum de 
dimineaţă suspendăm serviciul şi mergem să ne odihnim. 
Eu rămân de veghe lângă copil până va veni doctorul 
Samuely. 

— Pentru asta - replică doctorul Taifun - trebuie să-l 
înştiinţez pe Samuely, ca să vie direct încoace şi să nu-şi mai 
caute clientul la fostul domiciliu. Dă-mi voie să-i telefonez. 

Hristudorache refăcu telegrama pe un al doilea sfert de 
hârtie. Apoi scoase scrisoarea lui Titu Mărgărit de sub 
mapa unde o strecurase pe nevăzute şi o rupse în bucățele 
odată cu ciorna telegramei. 

— Ei, acum, Boby, du-te de închide ochii măcar un ceas. 

— Voi încerca, Dodorache, dar nu prea cred că voi 
izbuti... Înţelept a fost acela care a zis: „N-aduce anul ce- 
aduce ceasul”... Noaptea asta, pentru mine, se rostogoleşte 
acum ca lăuntrul unui cilindru monstruos, şi toată viaţa 
mea, şi toate zilele trăite, şi toată închipuirea a ce mai sunt, 
şi toată închipuirea a ce mai pot să fiu în viitor se inelează şi 
se răstoarnă, la infinit, înăuntrul cilindrului şi cu cilindru cu 
tot. Pare că de ieri după amiază, când stăteam amândoi în 
faţa mării, şi până azi au trecut peste mine o mie de ani şi o 
mie de oceane... Scumpe lancule, ai căzut în noaptea 
aceasta ca un sol împărătesc, care aleargă să omoare calul 
şi ajunge, cu firmanul de grațiere, tocmai când osânditul 
era cu gâtul în juvăţ. 

— Boby dragă, bietul împărat - ca să glumim puţin - este 
bolnav de asistolie şi tu eşti adevăratul dătător de firmane 
mântuitoare. 

— Voi face tot ce voi putea ca să scap pe grecul tău. Dar 
ce ciudate sunt conjuncturile vieţii! Boala lui Arvanitide, 
alarma lui, sosirea ta mă scot din impasul cel mai înfricoşat 
al vieţii mele! Dodorache, frate scump, lasă pe nebunul de 
Taifun să cuprindă grumajii tăi... 


— ... Dar să-mi dea, în acelaşi timp, cuvânt solemn că va 
urma întocmai câteva sfaturi pe care i le voi înfăţişa. 

— Scumpe Dodorache, mi se pare că am intrat pe calea 
sfaturilor tale mai demult. 

— Ascultă, Boby, nu te împotrivi, nu te tulbura, nu 
stingheri cu nimic misticismul acestei extraordinare femei, 
care de aci încolo va fi soţia ta. Fă cum am făcut şi eu. 
Supune-te şi fii isonarul ei. Dacă mi-ai luat seama, încep să 
am călcătură ecleziastică. Sunt seminaristul nevesti-mi. 
Boby dragă, îmi vine să cred că femeile au dreptate. Noi, 
bărbaţii, în ceasul de faţă, am încurcat iţele civilizaţiei, ale 
politicii, ale economiei mondiale, ale sufletului, ale 
pământului şi ale cerului într-un mod inexplicabil! Poate că 
tocmai femeile le vor descurca... În orice caz, noi, bărbaţii, 
nu mai avem dreptul să fim înfumuraţi şi dispreţuitori... 
Când este vorba mai ales de devinaţia lor mistică şi de 
uimitoarele lor certitudini, cum să zic, metafizice, aici cred 
că trebuie, pentru sănătatea noastră sufletească şi pentru 
însorirea acestei clipe pământeşti, să le urmăm cu 
docilitate, dacă nu şi cu convingere. Ce vrei! Ochii sufleteşti 
ai acestor feline umane văd razele ultraviolete ale 
misteriosului nostru cosmos! 

Acum, Boby, încă un sfat pe care ţi-l dau sau o favoare pe 
care ţi-o cer. Toată lumea merge la Constanţa. În locul lui 
Samuely, mă instalez eu infirmier şi doctor lângă copil. 
Călătoria îl va distra şi-l va tonifica. La noapte dormiţi toţi în 
casa mea, sau la hotelul „Palace”, după cum veţi binevoi a 
alege. 

Mâine, după ce vom consolida inima lui Arvanitide, 
plecăm cu toţii la Techirghiol, la vila profesorului Bobircă, şi 
stabilim acolo un provizoriu dar confortabil cartier de 
toamnă. Nu te gândi la nicio piedică. Arvanitide va aşterne 
cu valută forte toate drumurile tale, de la Eforie la 
Constanţa şi înapoi. 

— Dodorache, toate bune! Se vede că eşti, cât direct, cât 
indirect, urmaşul acelor cutezători corăbieri - negustori şi 


poeţi - care ne-au dăruit Ilomisul şi toate florile Pontului 
Euxin... Dar dă-mi voie să-ţi fac câteva obiecţiuni. 

— Nu acum! Să le faci după ce vei dormi un ceas, două. 
Acum porunceşte să vie un om de serviciu să ducă 
telegrama. O dau urgentă. Aşa! Ende gut, alles gut.i44+ 

— Pune-ţi în minte, însă, Dodorache, că, pentru raţiuni de 
antică morală, trebuie să cerem diseară găzduire nu 
doamnei Aspazia Hristudorache, ci hotelului „Palace”... 


XXXIV 


NU TRECUSE UN SFERI DE ORA DE 
când doctorul TIaifun trecuse în cabinetul său de 
consultaţiuni, şi Hristudorache (care se plimba printre 
rafturi, veghind somnul lui Pupu şi clasificând elementele 
dramei din noaptea aceea) se pomeni cu un musafir vioi, 
mlădios şi cu aerul de obişnuit al casei. 

Hristudorache şovăi o clipă şi apoi îi întinse amândouă 
mâinile: 

— Eşti doctorul Samuely? 

— Da, domnule doctor, nu m-aţi uitat. Ne-am întâlnit de 
câteva ori şi la Constanţa şi la 'Techirghiol-sat - la coloniile 
şcolare - acum vreo trei ani... 

— Foarte adevărat! Te felicit pentru rapiditatea cu care 
îţi serveşti bolnavii! Nu mai vorbesc de competenţă, fiindcă, 
iată, profesorul d-tale, în casa căruia ne găsim, continuă să- 
ţi dea bile albe şi astăzi, după atâţia ani de la ultimele 
examene. De-abia adineaori ţi-a telefonat profesorul. 
Trebuie să fi foarte matinal, dacă mai pot zice aşa, odată ce 
i-ai luat dimineţii cu mult înainte. la să stăm colea, la masă. 
Ce e aici? Trusa d-tale? 

— Da şi nu prea! Veţi vedea imediat. Trebuie să ştiţi, însă, 
că nu sunt eu vinovat dacă sosesc aproape imediat după 
chemarea domnului profesor. Clientul meu... 


lată clientul d-tale doarme colea, ca un diadoh, înfăşurat 
în pledul meu... 

— A... daţi-mi voie să-i spun un mic bonjour... Da... În 
regulă! Clientul meu trebuia să doarmă fără întrerupere cel 
puţin zece ore. De la nouă seara până la şapte dimineaţa şi 
chiar până la opt. Aşa încât nu aveam nevoie să mă grăbesc 
prea mult. Dar un incident neprevăzut m-a făcut să sar din 
pat şi să încep dimineaţa mai devreme. 

— Altceva decât chemarea telefonică a profesorului? 

— Chemarea domnului profesor a venit pe urmă şi mi-a 
explicat, în parte, lucrurile. 

— Şezi, doctore, te rog. Dar prealabil... eşti aici mai de 
casă decât mine. Să chemăm pe fecior să ne pregătească... 
Ce vrei, ceai, cafea? Eu sunt constănţean, şi la noi cafeaua 
de dimineaţă este articol dogmatic. 

— Iau şi eu tot o cafea, dar să-mi daţi voie să mă ocup eu 
de această afacere. 

— Cum asta? 

— Eu, afară de pretinsele sau realele mele aptitudini 
medicale, am nişte neastâmpărate predispoziţii de bucătar. 
Uneori, pe clienţii mei excepţionali îi servesc nu numai ca 
medic, dar şi ca bucătăreasă. 

— Doctore dragă, eşti căsătorit? 

— Nu încă. 

— Atunci, trebuie să te căsătoreşti, neapărat, cu o 
intelectuală. Ar fi păcat să te devalorezi! Voieşti, prin 
urmare, să pregăteşti d-ta cafeaua... 

— Tot mă duc să pregătesc pentru clientul meu tapioca 
cu lapte... lată aici cel mai bun lapte din Bucureşti. Şiiată şi 
tapioca. Aceasta am luat-o ca prevedere. Când profesorul 
mi-a telefonat că trebuie să-mi caut clientul aici, la d-sa 
acasă, mi-am luat toate măsurile. 

— Dar spune-mi, te rog, ce incident te-a făcut să te scoli 
cu noaptea în cap? 

Doctorul Samuely făcu o mică pauză de tăcere subtilă şi 
surâzătoare. Apoi, cu o oarecare sprinţară importanţă: 


— Domnule doctor, sunt elevul devotat al marelui nostru 
profesor şi cunosc pe clientul care doarme de când a venit 
pe lume. Deci şi pe maică-sa şi o mulţime de alte lucruri... 
Am cinstea să fiu tot atât de devotat doamnei Floreal, cât 
sunt şi dascălului meu... 

Doctorul Hristudorache se scărpină după ureche. 

— Cunosc, deci, pe Vasilescu-Plopu şi tot interesantul său 
cazier. Ceea ce a fost, însă, mai prost este că şi Vasilescu- 
Plopu cunoaşte foarte bine adresa mea. Şi acum, de 
dimineaţă, pe la ora şase, m-am pomenit cu el la mine 
acasă, răcnind ca un energumen că - aici un calificativ de 
mahalagiu - nevastă-sa a fugit de acasă şi a luat cu ea tot ce 
aveau mai de preţ... argintăria, toate albiturile de masă şi 
de pat, încă un ştiu mai ce şi... icoana din perete! 

L-am întrebat, drapându-mă în halatul meu de noapte şi 
încrucişând braţele: „Vii să mi te plângi ca unui prieten, sau 
ca unui complice al soţiei d-tale?” 

S-a făcut că se domoleşte şi mi-a răspuns, privindu-mă 
pieziş: „Dacă te bănuiam de complicitate, intram aici cu 
porunca procurorului. Viu numai să-ţi spun - ca să auză din 
gura d-tale şi (aici iar calificativul)... aia de nevastă-mea - 
că mă duc la Parchet să depun plângere împotriva ei. 
Oriunde s-o fi vârât, Parchetul îi va da de urmă.” 

Despre copil, despre boala lui, nicio vorbă! Totuşi, el 
presupunea că voi fi chemat azi lângă copil şi că, deci, voi 
da ochi cu maică-sa... 

Am încercat să dau alt curs gândurilor lui Vasilescu-Plopu 
şi, în acelaşi timp, să-i verific seriozitatea amenințărilor. 

„Domnule Vasilescu, ce să-ţi spun... sunt surprins şi 
dezolat de această întâmplare familială. Dar fii şi d-ta ceva 
mai discret. În astfel de lucruri trebuie mult tact şi multă 
răbdare. Ce să faci... aşa e lumea... Ştii cum zice Eminescu: 
«Toate-s praf... Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem 
n0i.»... O să te duci la Parchet, da, pentru despărţire. Dar 
pentru argintărie şi albituri... Doar jumătate din ele erau şi 
ale soţiei d-tale”... 


Dar Vasilescu-Plopu nu e permeabil nici pentru poezia lui 
Eminescu, nici pentru dreptatea elementară. 

— Doctore dragă, îmi vine să cred că acest individ sau 
minţea, sau fusese zadarnic alarmat de maică-sa, cocoana 
Patiţa, care, văzând casa răscolită, o fi crezut că noră-sa a 
golit toate dulapurile... Doamna Floreal a luat cu ea numai 
copilul şi icoana din perete... aşa, ca prin Iliada sau 
Eneida... 

Doctorul Samuely surâse cu sceptică condescenţă: 

— Doamna Floreal e ceva mai practică decât Enea... Ca 
să câştig vreme şi să mai pun un băț în roatele psihologiei 
lui Vasilescu-Plopu, i-am spus: 

„Cât despre faptul că soţia d-tale a luat şi icoana din 
perete, aici orice procuror care a citit Biblia va fi în mare 
cumpănă să-ţi dea dreptate”... 

Vasilescu-Plopu mă privea curios, cu ochii lui de porc, 
camuflat în oaie. 

— Doctore dragă, curios te privesc şi eu, însă... declinând 
restul cu modestie... 

„Orice procuror care cunoaşte Biblia va fi în mare 
cumpănă să judece fapta soţiei d-tale, fiindcă îţi va aduce 
aminte de cazul Rahelei, care, plecând din casa tatălui ei 
Laban, a luat cu ea şi «terafimii» patriarhului!%:... 

Hristudorache începu să râdă: 

— "Tocmai! bravo! Ce-a zis Vasilescu-Plopu? 

— Această amintire din Biblie a fost şi mai rău primită 
decât citatul din Eminescu. Vasilescu-Plopu şi-a trântit 
căciula în cap şi a plecat bombănind: „Ia lasă-mă în pace cu 
jidanii d-tale!” 

— Totuşi, nouă ne rămâne un câştig... Trebuie să vorbesc 
chiar azi cu fratele meu, avocatul Hristudorache, ca să ia 
toate măsurile de ariergardă. 


XXXV 


A PATRA ZI, UN SOARE GENEROS 
de toamnă încălzea oblic, dar cu puteri văratice, coasta 
Mării Negre, de la Constanţa la Mangalia. Artificialele 
orăşele Eforia, Techirghiol-sat şi Carmen-Sylva construiau 
în soare şi în azur vetrele lor arhitectonice, aproape stinse, 
odată cu începutul lui septembrie. Lacul sur şi verde dintre 
dealurile cu ondulaţii joase stătea pustiu, sleit, după 
frământările şi după exploatările unei veri întregi. Câmpia 
dobrogeană suia şi cobora, desfăşurând ogoarele tunse de 
recoltă şi drumurile albe, cu căruţe puţine, una în deal şi 
alta în vale. 

Vila doctorului Taifun era una din cele trei-patru vile 
care-şi prelungeau viaţa în toamnă aci, în cartierul 
Techirghiol-Eforie. Oamenii arhitectului Pogonici isprăveau 
din daltă, din pensulă şi din ciocan partea care fusese 
adăugată vilei în ultimul timp. Spre mare, vila, cu 
balcoanele şi cu terasa ei suspendată, începea să întindă 
timpuria umbră a după-amiezii. Podişul înalt al mării, 
crescând din miliarde de safire şi de topaze, venea, 
paradoxal, până în dreptul ochilor celor ce isprăveau 
prânzul pe terasă în dulcea moleşeală tomnatică şi în 
adormirea obştească a zefirilor din larg. Soarele, care 
trecuse în coasta vilei, învăluia încă terasa şi pe comeseni, 
răzbind prin umbrela uriaşă desfăcută deasupra mesei. 

Floreal dezlegă şerveţelul de la gâtul lui Pupu, îi puse 
căciuliţa cu precauţiune şi cam la o parte, peste bandajul de 
la ureche, şi-l ridică în braţe. 

— Pe noi iertaţi-ne, domnule profesor şi domnule doctor. 
Mergem să căutăm melcişori prin nisip şi să ne bucurăm de 
ora aceasta de soare fără vânt. Pa, domnule profesor! Pa, 
domnule doctor! 


— Venim şi noi, Floreal. Să stingem lulelile astea şi 
coborâm... 

Floreal porni pe scări în jos, cu copilul în braţe, într-o 
fericită armonie de umeri învoiţi, de şolduri care ondulau 
impecabil şi de pulpe încordate la descinderea din treaptă 
în treaptă. Se simţea în ea ritmul şi hegemonia biruinţelor 
străbune asupra acestor poveri infantile, purtate prin 
veacuri din Orient spre Occident. În ochi, în zâmbet, în 
braţele care pluteau în mânecile largi şi străvezii, în făptura 
ei întreagă de brună arzătoare era un farmec imperios de 
poemă senzuală orientală şi de grădină de rodii escaladată 
şi jefuită. 

— Dodorache dragă, să mai bem un păhărel. Vinul ăsta 
italienesc are mai mult zahăr decât alcool. 

Doctorul Taifun turnă şi bău cel dintâi. 

— Ei, amice, iată-ne faţă în faţă cu visul împlinit!... 

— Boby dragă, suportă-ţi fericirea cu resignare. Pe lângă 
mine, tu eşti un începător. De-abia acum începi să cunoşti 
acele zile de  beatitudine casnică - interminabile, 
serenisime, dulci să-ţi vină leşin - când ai dori, cu nebunie, 
un intermezzo, oricare ar fi el, un pui de ceartă, un joc de-a 
gelozia, o reconciliere cu ceva lacrimi... 

Hristudorache îşi goli paharul şi apoi, amestecând 
comedia cu persuasiunile vinului băut: 

— Hei, Bobircă dragă... on nest pas heureux 
impunementi2:.! 

— Hristudorache amice, pe cât mi se pare mie, eu nu 
sunt ameninţat din latura aceasta, ci din altele. 

— Tâlcuieşte mie parabola aceasta, adică din care laturi 
vezi tu venind ameninţarea? 

— Hristudorache, azi întâia oară iau cu Floreal, ca să zic 
aşa, o masă civilă, adică o masă la care mai ia parte încă o 
persoană de sex masculin. Până acum, îţi închipuieşti prea 
bine că mesele noastre erau mese între patru ochi, deci 
mese la care nu vezi nimic, nu observi nimic şi de unde pleci 
mai orb decât intraseşi. Întâia oară am prilejul să văd pe 


Floreal cum se comportă la masă cu un bărbat, altul decât 
mine. 

— Ei, da, Bobircă, şi care sunt observaţiile tale? 

— Ai răbdare. Ştiinţa când observă nu se precipită. 

— Să te auzim! 

— Hristudorache, am făcut o lungă comparaţie mintală 
între atitudinea soţiei tale, când eram musafirul tău, 
deunăzi, şi atitudinea pe care o are Floreal faţă cu tine şi tu 
faţă cu Floreal. 

— Încep să înţeleg. Zi mai departe... 

— Dragul meu, vreau să fiu în ceasul acesta un găgăuţ, 
un Vlăduţu-mamei, un buchinist absurd, un savant care se 
ramoleşte, un ignorant care trebuie trimis de urgenţă la 
şcoala lui Freud... Vreau să fiu orice ţi-ar trece ţie prin cap, 
dar trebuie să-ţi spun pe şleau: eu stau lângă Aspazia ta la 
masă ca lângă soră-mea sau lângă mama - deşi e atât de 
frumoasă şi de soră cu vechile statui greceşti, - pe când tu 
nu poţi să spui acelaşi lucru când stai cum ai stat acum 
lângă Floreal... 

Hristudorache îşi împreună mâinile ca în faţa unei 
catastrofe: 

— Boby, ce să admir întâi, sfânta ta naivitate sau 
sinceritatea ta de savant? 

— Ca să fiu mai liber în examenul meu, voi lua alt termen 
de comparaţie. Am cunoscut de aproape pe Fritzi Kostlin, o 
fată încântătoare, pe care ai văzut-o de câteva ori şi tu... 
Cine lua foc când trecea pe lângă Fritzi Kostlin? Stăteam 
ceasuri întregi unul lângă altul, ba şi dormeam spate la 
spate, ca doi camarazi, uitând cu totul că suntem bărbat şi 
femeie. Cine poate să uite o clipă că e bărbat când stă 
alături de Floreal?... 

Hristudorache izbucni în hohote: 

— Boby, eşti fără pereche şi între erudiţi, şi între copiii 
înţărcaţi! Eşti mai prunc decât Pupu, care, la cei doi anişori 
ai lui - după teoriile lui Freud - trebuie să fie mai savant 
decât tine! Dragul meu, ce vrei tu să stabileşti? Că Aspazia 


şi Fritzi Kostlin sunt nişte femei care nu tulbură decât pe 
bărbaţii lor, la... ceasuri reglementare, pe când Floreal, 
Elena lui Menelaos, Aspazia lui Pericle, Marozzia şi Teodora 
au tulburat vecurile şi împărăţiile... Mare descoperire, 
Boby! Principiul lui Arhimede descoperit de tine la 
Techirghiol, după ce, acum două mii şi mai bine de ani, 
geometrul grec îl descoperise în Siracuza! 

— Dodorache, râzi de mine în toată voia, fiindcă asta am 
şi voit şi asta am căutat! 

— Acum, la masă, sau mai-nainte? 

— Şi acum, şi mai-nainte. 

— Asta însemnează că trebuie să surprind, şi să reţiu din 
pârâul rândurilor tale o rădăcioară de întristare şi de 
amărăciune... 

— II] faut en rabattre:4/:... Nu e vorba de o adevărată 
amărăciune, cât e vorba de această deprindere amară de a 
analiza şi de a străpunge toate fenomenele din jurul nostru. 

— Scumpe Bobircă, să lăsăm la o parte jargonul nostru 
medical şi toate pretenţiile şi subtilităţile psihanalizei. Nu-ţi 
creşte inima când vezi lângă Floreal încă un bărbat, fie el 
chiar doctorul Hristudorache, fenixul virtuţilor conjugale 
dobrogene - afară de acea uşoară măgărie pe care am 
mărturisit-o în adunarea poporului, adică în ecclesia. 
Probabil că aceeaşi vicleană nelinişte m-ar împresura şi pe 
mine, aşezat în alte condiţii şi lângă o soţie ceva mai puţin 
frigidă ca Aspazia. În treacăt vorbind, iaşmacul cadânelor - 
acest glorios simbol al unei lumi înmormântate în romanele 
lui Pierre Loti - avea, când avea, utilitatea şi filosofia lui. 
Hristudorache se opri. la să vedem cât e ceasul... La ora 
trei trebuie să fiu lângă Arvanitide. La iaşmac şi la harem 
nu ne mai putem gândi. Azi, când mai toţi suntem, din 
convingere sau din modă, partizanii  revendicărilor 
feministe, vom tăcea şi vom înghiţi, sau, mai lăudabil, vom 
căuta viitoarele metode de educaţie şi de transformare a 
naturii rebele. 


Dragă Boby, ai un prim mijloc să pui stavilă impresiilor 
tale stingheritoare: nu primi pe nimeni în casă. Închide pe 
această femeie, la care ţii cu patimă, într-un harem al 
izolării. larna care vine, mai ales, va fi foarte prielnică 
pentru experienţă. Cred că Floreal, cel puţin deocamdată, 
va fi cu totul încântată să se izoleze, să citească şi să-şi 
crească copilul. Ce va fi mai târziu Domnul ştie!... 

Ceea ce ai făcut însă, scumpe amice, trebuia să faci. Uite, 
colo în Constanţa, lângă cazinoul care se vede atât de 
limpede în acest moment, am simţit foarte bine că ţi-a sosit 
vremea să te bagi la stăpân. lar deunăzi, noaptea, când te- 
am văzut fatal şi livid, mi-am spus: „Rău cu rău, dar mai rău 
fără rău”... Auzi, vine maşina lui Arvanitide. Poate să mai 
aştepte, nu voi întârzia. 

— Spune lui Arvanitide încă o dată că nu trebuie să mai 
glumească, ci să urmeze cu severitate regimul declorurat 
pe care i l-am impus. Nu putem abuza de injecții. 

— Ce vrei, Boby! Grec obişnuit cu marea şi cu peştele 
sărat! 

Pe drumul gol, bătut de soarele simţitor oblic, venea, cu o 
lungă coadă de pulbere răscolită, Fordul armatorului din 
Constanţa. Intră în curtea vilei şi bătu claxonul de 
înştiinţare. 

Doctorul Hristudorache se ridică de la masă şi vorbi cu 
şoferul: 

— Plecăm peste zece minute. 

Apoi reveni lângă doctorul 'Taifun şi privi spre ţărmul cu 
poteci şi cu snopi de dalia, pe unde se vedeau, lângă 
înfioratul sân al mării, două siluete: una înaltă, roşie, şi alta 
mititică, albă. 

— Floreal şi cu Pupu s-au dus prea departe, nu pot să-i 
mai ajung. Fii interpretul politeţelor mele. Dar ascultă ce 
mai am de spus. De când e lumea lume, femeile au fost 
unele univire şi altele piurivire. Religiunea Mântuitorului, 
care stă cu picioarele pe pământ, dar cu fruntea răzbate în 
ceruri, printre  naramzii paradisului, a binecuvântat 


univiratul, a întemeiat pe el căsătoria creştină şi i-a 
poruncit bărbatului: „Fii şi tu la fel! Mulţumeşte-te cu o 
singură femeie!” 

Bărbatul a fost mai totdeauna călcătorul poruncii; femeia 
a fost multă vreme - şi prin părţile noastre este şi azi — 
castă şi univiră. 

Femeia pluriviră a avut, în şiragul vremurilor şi al 
transformărilor sociale, felurite nume, porecle şi ponoase. 
Evreii o ucideau cu pietre. Grecii - mai păcătoşi - o numeau 
hetairă, dar o lăsau uneori să se cocoţeze până la sânul lui 
Pericle. Creştinii, mai târziu, o plimbau prin târg în pielea 
goală, călare pe măgar şi cu faţa spre coada dobitocului. 

Noi, cei de azi, am trecut departe peste vocabularul şi 
peste procedeele înaintaşilor noştri. O femeie pluriviră 
astăzi nu se mai numeşte nici curvă, nici precurvară... 
Englezii - aceşti negustori de nomenclatură mondială - iau 
inventat un nume nou... O femeie pluriviră e o femeie cu... 
sex-appeal! 

Scumpe Boby, iată lucruri de care trebuie să te ocupi 
acum, la bătrâneţe, alături de cardiologia ta. Practic 
vorbind, afară de porunca severului Moise - ucideţi cu 
pietre pe adulteră! — la care nu trebuie să ne mai gândim 
nici măcar la 'lechirghiol-Eforie, afară de terapeutica 
bisericii creştine - nu uita că Floreal are un duhovnic, care- 
ţi va fi mai de folos decât toată lumea - eu, unul, în acest 
moment, nu pot să-ţi recomand decât sfatul provizoriu, dar 
cu adevărat sibilin, al anticului Homer, cu alte cuvinte, 
sentinţa pe care am învăţat-o odinioară, pe dinafară, la 
profesorul nostru Nicolae Barbu: 


Ovwvenueoc Tpwac Fat EDXPRULI SAG AyaLOVc 
TO155' ațpl yvvaLxi IIOAVVD YPOvov GAyvea nă&oxeL.48+ 


-..- Sfârşit ---- 


15: Administraţia militară (germ.). 

12. Îţi dau, ca să dai (lat.). 

1%. Ostiar - vas în care se păstrează ostia, pâine nedospită, destinată 
împărtăşaniei în ritualul catolic şi luteran. 

12. Prietenii Nevăzutului” (fr.). 

15. Eroul cărţii, în calitatea sa de cleric, dezvoltă aici teoria idealistă denumită 
de Lenin „idealism fizic”, îndreptată împotriva concepţiei materialiste şi 
având printre altele menirea de a împăca ştiinţa cu religia. Pornind de la 
marile descoperiri ale fizicii înregistrate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi 
începutul secolului al XX-lea, unii oameni de ştiinţă burghezi au emis opinii 
după care acestea ar proba dispariţia materiei, întrucât fuseseră răsturnate 
vechile reprezentări concrete despre materie. De fapt, cum arăta şi Lenin, 
noile descoperiri ale fizicii au subminat ideile metafizice despre materie, 
confirmând justeţea concepţiei materialist-dialectice. 

15: A doua vedere. 

12: Foarte interesant! (fr.). 

1. Fără duşmănie (fr.). 

1%. Fuharistie - cuminecătură, împărtășanie. 

49 |... întârzii cu rugăciunile și jertfele / ...întârzii?” (lat.). 

1 Aici, ca și mai departe, eroul romanului, preotul Abel Pavel, are în vedere 
concepţia mistică sionistă și nu mișcarea politică naționalistă. 

12 În esenţă (lat.). 

115. Rodrigue trebuie să aspire la partide mai înalte (fr.). 

11. În situaţia anterioară (lat.). 

15: Paulus între evrei (germ.). 

115: Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit (ebr.), 

1 Preavenerate (germ.). 

1%: Chestiunea literară şi chestiunea publică (fr.). 

15: Excelentă masă! Strălucit am prânzit! (n.a.). 

1%: Suntem aici (fr.). 

12 Vă sărut mâna, doamnă Aspazia... şi vă mulţumesc pentru... amabilitatea 
dv. ...şi pentru toate demâncările alese pe care ni le-aţi pus înainte (n.a.) 

12. Lasă (fr.). 

1%: Marea! Marea!... 

12: O, Melibee!... Dumnezeu ne-a făcut această tihnă (lat.). 

125: Zeu necunoscut (lat.). 

12 Sufletul meu (grec.). 

122 Musca cu coif şi cu cununi de lauri (lat.). 

12%) Casnică (germ.). 

1% Sfânta natură se va descurca singură. (it.). 

1% Lumină; mai multă lumină! (germ.) 

135 Animalele bolnave de ciumă (fr.). 

1%: Totul este pierdut, afară de onoare! (fr.). 

1%: Englezeşte (fr.). 

13 Sosesc, lăsând tărâmul celor morţi şi porţile întunericului, unde 
sălăşluieşte ades, başca de ceilalţi zei (Ecuba, Euripide) (n.a.). 

1%: Anabasis, cartea I, cap. 2 (n.a.). 

135 Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul ! (n.a.). 


13: Fără respect (fr.). 

15! Psalmul 51, 7 (n.a,). 

1%: Copil teribil (fr.). 

1% Faimoasa, voastră familie îşi sfârşeşte existenţa (fr.). 

12: Hai, dă-mi mâna şi crede-mă, prietene... toată această afacere nu face două 
parale (fr.). 

12: Hamlet, actul I, scena V (n.a.). 

1%: Geneza, 1—2 (na.). 

1%: Totul se sfârşeşte cu bine (germ.). 

1%: Geneză, 31, 34—35 (n.a.). 

1% Nu poţi fi fericit fără să plăteşti (fr.). 

1*: Trebuie să scazi din pretenţii (fr.). 

1% „Nu e o crimă ca troienii şi aheii, cu frumoasele pulpare, pentru o astfel de 
femeie să îndure suferinţe multe vreme” (Iliada, III, 156-157) (n.a.)