Aspazia Otel Petrescu — In memoriam, spice — 2009

Aspazia Oțel Petrescu. 


.—.— E: > "i 
Aspazia OTEL PETRESCU 
EU 


IN MEMORIAM 
SPICE 


Aspazia OTEL PETRESCU 


IN MEMORIAM 
SPICE 


Editura ELISAVAROS 
Bucureşti, 2009 


——.—.—.—.—— E 2 dial a 


Editura Elisavaros 
şi Aspazia Otel Petrescu 
Toate drepturile legale sunt rezervate autoarel. 
Culegere text: Mihnea GHEORGHIU 

Bun de tipar: august, 2008 

Coperta |: autoarea 

Coperta IV: Ana Maria GRIGORE 


Editor: Elena SORA 
Tehnoredactare: Mihnea GHEORGHIU 


Editura Elisavaros — Bucureşti, 2008. 
ISBN: 978-973-8400-73-3 


Q Copyrighl 2009. 


Partea întâia 


IN MEMORIAM 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României 
OTEL PETRESCU, ASPAZIA 


In memoriam Spi : 
Rieupashă Spice / Aspazia Oțel Petrescu. - 
Elisavaros, 2008 


ISBN 978-973-8400-73-3 


821.135.1-94 


PUMN 


„ Clipa mea Lucian Blaga 
„Scurt dialog cu părintele Liviu Brânzaş 
„ Cuvânt la săvârşirea din viaţă a părintelui 


CUPRINS 


In memoriam... 


„Un popas la Sâmbăta de Sus cu părintele 


Arsenie Boca 


SINE A e ale ae e pie a ae a aa a a 


„ Preacuviosul părinte Ilie Cleopa — citire de gânduri 


CREA răi zece ae setari Be pe Dia lee al ee 


„ Preacuviosul părinte Paisie Olaru. ............ 
„Pentru fratele Leandru — Gheorghe Pivin ...... 
„Taina crucificării — Cedric Măgirescu.......... 
„Ce caldă lacrimă... — Victor Leahul............ 
„ Plânge printre ramuri luna... — Nae Tudorică... . 
„ Profesorul — Veniamin Guga ................ 
„ Tăcere şi contemplaţie — lridenta Moţa......... 
„O, mamă, dulce mamă... —- Ana Maria Marin van 


SAaNeN Ea cae ăia ep aa Ea teaca aa Sa AD e 


„ Lilica, floare şi alint — Elena llinoiu Codreanu . . ... 
„Nana, rugă şi jertfă — Sofia Cristescu Dinescu . . . 
„A plecat Oltea — Oltea Manoliu Bellu .......... 
„A căzut o stea — Georgeta lancu Gheorghiu ... . 
„ lolanda şi Rarăul — lolanda Popescul.......... 
„ Cuvioasa Maica Teodosia — Zorica Laţcu. ..... . 

„ Fată mică — Maria Leşeanu................-- 
„ Discreţie şi dăruire — Valeria Țifrea Curpănaru. . . 

„Frăție şi dăruire — Rodica Airinei lonescu. .... . 

In memoriam — Viorica Pârnac Stănescu. ...... 
- Evocare — Natalia Nicolicescu Vasilcovschi . . . . . 
„ Nelinişte şi singurătate — Flora Crăcea...... a. 

„ Durere şi generozitate — Eugenia Roşca Otparlic 

„ Soartă maşteră sau tăinuit katharsis — Lenuţa Ilie 


7 


o PD titei dă 


[ ță — Liliana Protopopescu... . 173 
29, Senectule ile ee Fredina Metodie Zamfirescu 184 | 
i Sil di mamă [iezi rug de iubire şi E | IN MEMORIAM 
Nea ia sai e A 

Cr — Alexandrina Teglaru VOI | | 
32 FIE aj şi generozitate — Paula Agaple....... 191 IT 
33. Cântec şi dârzenie — Verona Ghirae sau: ua 197 
34. Splendoare şi dăruire — Maria loraş....:...: 200 Intrebat-am vântul, zburătorul, 
35. Discreție şi gingăşie — EUJENIA IAICă sula a 203 Bidiviu pe care-aleargă norul 
36. S-a scuturat auritul nostru spic de grâu — Maria e are. aBazire maia de sina 

209 | „Unde sunt cei care nu mai sunt? 


Muscalu Baicu. . .. . : 
37. Mătănii pentru Maria — se ni eco eo rnai aur 


38. Imn smerit pentru licăru 


Maria Roşca Brahonschi. ... 214 


| nostru de lumină — Elena 218 
Zis-a vântul: „Aripile lor 


loan Bota... ce ee cete ne Da 
Rugă pentru cei care au murit în închisori — Mă doboară nevăzute-n zbor." 
222 


Eugenia Indreica Damian............ 
Întrebat-am luminata ciocârlie, 


Candela ce leagănă-n tărie, 
Untdelemnul cântecului sfânt: 
„Unde sunt cei care nu mai sunt? 
Unde sunt cei care nu mai sunt?” 


Zis-a ciocârlia: „S-au ascuns 
în lumina Celui Nepătruns.” 


Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic, 
Oarba care vede-n întuneric 
Tainele necuprinse în cuvânt: 
„Unde sunt cei care nu mai sunt? 
Unde sunt cei care nu mai sunt?” 


| Zis-a buinița: „Când va cădea 
Marele-ntuneric, vei vedea. 


Nichifor Crainic 


DO 


= 60. Sunt şaizeci de ani de când 


2008 — 194 a mai cruntă din toate dictaturile 
atura comunistă — CE « _ a îngropat în închisori 
dicta acolit Neamul ŞI Țara i te i ; : 
iscolit NE îndure suferințe inimaginabile şi cel 
generația ce 2%; îngrozitor experiment A a exercitat 
id şi i E ţia . 
ii * a ființă umană —generață 
iotztela pe biata ființă u îi ce au format şirul de „Cruciaţi 
mpre A iti în „moara dracilor” 
i aaa fosbingnesug da mia: 
“ ul rtfelnică sortită să fie „INIei de 
ori pe 4 i iubită cu ardoare şi atât de 
ipsită de noroc. SREP DS 
Ipgte că jertfele ce au însângerat jumătate de 


S-a spus ari 
veac românesc au fost comparabile cu jertfele celor dintâi 


creştini. E adevărat că atunci, pentru noul şi fascinantul lor 
crez au fost răstigniţi pe cruci, au fost transformați în ruguri, 
au fost biciuiţi pe galere, au fost sfârtecați în bestiarii, au 
îndurat torturi şi chinuri ce nu se pot povesti, dar satrapii 
nu s-au atins de sufletele lor, îndrăgostite până la extaz de 
acel Domn al Iubirii Absolute, lisus Hristos. 

Generaţia 1948 însă a fost supusă unor metode 
satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau 
spargerea personalităţii.  Spiritualitatea  insului trebuia 
distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, 
coborat în abisuri de abjecție blasfemică; nici o fiară n-ar fi 
putut rezista flagelării demonice. 
en taca a a A e ae eă 
dala daia sfat | creată, deci nu ştii cum arătau 
aj cai ele acelui „homo sovieticus” — pe de o 
în adevărul “ai oa Me uta car ale ariă 
insultăt d, dictatura comunistă autointitulată 

or pentru muncitori dictatura UI ele 

d proletară”, 


ltarul Patrie 


smerite rânduri în 
„ în acelaşi 
t nici nu 
10 


trebuie să spun vorbe, deoarece suferințele îndurate nu se 
pot evoca prin cuvinte. Aşa cum „Dumnezeu nu vorbe te 
omului decât dacă acesta din urmă face linişte. în a he 
însuşi” tot aşa suferința se dezvăluie în tăcere. 

De aceea se obişnuieşte să se țină un moment de 
reculegere pentru cel plecat în eternitate. 

Să le acordăm această tăcere profundă într-o stare 
de linişte, „o stare mistică, în care conştiinţa se absoarbe 
în Dumnezeu. 

să le acordăm şi celor ce mai adastă încă în 
această lume apocaliptică un strop de dragoste ce le-a 
lipsit atunci când traversau noaptea întunecoasă a unui 
martiraj de neimaginat. 


* 


Citatele, în marea lor majoritate, sunt creații ale 
Eugeniei Indreica Damian (Gigi), figură luminoasă a lumii 
noastre întemnițate. Frumoasă, inteligentă, generoasă şi 
dăruită cu multe talente, Gigi a fost vocea care făcea să 
vibreze sufletele; versul care oglindea trăirile şi sentimentele 
noastre. A fost aurora boreală care, mereu, a răspândit 
perdele de lumină peste hâda realitate a închisorilor. 

Eugenia Indreica Damian s-a născut în anul 1925, 
20 octombrie, în comuna Corund, județul Harghita. Stabilită 
în oraşul Târnăveni, a urmat liceul la Blaj. 

În 1949, ca studentă la Facultatea de Istorie din 
Cluj, a fost arestată împreună cu fratele şi sora mai mică 
(Lolița) şi, pentru atitudinea potrivnică regimului comunist, 
au fost condamnaţi pentru crimă de uneltre împotriva ordinii 
sociale de către Tribunalul Militar Cluj. Gigi a primit 10 ani 
dar, după obiceiul comuniştilor, a executat 12 ani 
traversând închisorile din Mislea, Dumbrăveni, Miercurea 

Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad. 
Versurile au fost singura 

dintr-o lume a suferinței şi întunericu 

cât şi pentru surorile de surghiun. 


11 


posibilitate de evadare 
lui, atât pentru autoare 


în gând şi au rămas în 

i compuse În 9 
Poeziile ai o Flefuite aj schimbate, Une] 
ȘI le de suferință care le-au 


inițială 

forma lor inițială, lege 

e la coleg A 

au fost recuperate d oo penirustoi deauna în ungherele 


memorat, altel 
uitării ult cântat de noi, senin, luminos, 


ităm un colind m 2 
Sue ste şi autoarea lui: 


plin de farmec, aşa cum e 


Ninge, 

Stele de-argint se cern, 
Sfinte amintiri se-aştern. 
Ninge, 

Lumini din ceruri vin, 
Ninge liniştit şi lin. 

Ca în vis, 

Rând pe rând, 

Îngeri albi, 

Cu pas de gând, 
Împletesc 

Lui lisus, 

Din flori dalbe, 

Dar ceresc. 

Ninge, 
Coboară lin şi sfânt 
Pacea întregului pământ. 


12 


1. Un popas la Sâmbăta de Sus cu părintele 
Arsenie Boca. 


„Omul se poate înălța până la 
Dumnezeu prin dragoste şi poate 
cobori până în tenebrele iadului, prin 
ură.” 

Eugenia Indreica Damian 


Era la începutul anului 1948. 
Eram studentă în ultimul an la 
Facultatea de Litere şi Filozofie Cluj 
şi mă aflam într-o mare derută 
spirituală. Nu mă mai spovedisem de 
vreo patru ani, mă simțeam nevrednică de Sfânta 
Împărtăşanie. Eram conştientă că mă aflu într-un impas 
primejdios, dar nu eram capabilă să mă scot din 
împotmolire. Mi se părea că singurul liman ar fi intrarea în 
monahism. Îmi dădeam seama că un pas atât de decisiv 
nu poate fi făcut fără discernământ şi că numai un părinte 
dohovnic mi-ar fi putut da îndrumarea corectă. Îmi doream 
un duhovnic căruia să-i încredințez toate cutele întunecate 
ale inimii şi care, cu vorbă plăcută şi îngăduitoare să-mi 
desluşească îndoielile, grijile, mâhnirile şi să-mi lămurească 
ce anume mi se cere ca viața ce mi s-a dăruit să nu fie 
zadarnică. Deşi tânjeam după sfatul cel bun, eram cu totul 
inertă, nu mă străduiam să-l aflu. Ştiam despre părintele 
Arsenie Boca multe lucruri frumoase, dar nu mă simțeam 
vrednică de un duhovnic atât de strălucit şi nu aveam nici 
o idee cum aş fi putut ajunge la Sâmbăta de Sus, unde 
părintele Arsenie era asaltat din toate colțurile țării şi ale 
Transilvaniei în mod special. 

Într-o astfel de deplorabilă criză de spirit am intrat 
într-una din primele zile ale lui ianuarie în biserica 
universității unde mă atrăgea o statuie. Era un grup statuar 
ce reprezenta o pogorăre: Maica Domnului ţinea pe brațe 


3 13 


cum arăta când a fost 


„lui Sfă rtirizat, aşa C- ga 
trupul Fiului du a | oferea lumii de necăijiți ce venea 


e Cruce ȘI | nare şi ajutor. Picioarele 
multele sărutări aşternute 


Sa i ie îngenunchiată 

Am găsit la picioarele statuii o femele inge la, 

Sdată în lacrimi ce NU conteneau să curgă în 

cu fata scăldata In ; hipul chinuit i 

Aaa e eLium aha) (Danieatire chipul, CI al lui 
timp ce mângăla € | legată 
i anqit că biata femeie are O durere legată de 
lisus. M-am gândit câ ! | binte de compasi 
un fiu al său şi am simţit cum un val fierbinte pasiune 
îmi inundă inima. Am îngenunchiat lângă îndurerata mamă 
care, prăbuşită în disperarea ei, m-a ignorat. Am simţit cum 
rugăciunea mea are forță şi sinceritate. Am cerut ajutor 
pentru ființa îndurerată de lângă mine, lar pentru mine am 
cerut duhovnic, care să mă salveze din deruta in care mă 
aflam. Căldura rugăciunii era ceva nou pentru mine, nu 
aveam harul rugăciunii decât în rare ocazii. Noua stare îmi 
dădea pace şi speranţă, nu ştiu cât am întârziat într-o 
dulce uitare de sine. 

„Când am ieşit afară, m-am întâlnit, chiar în fața 
bisericii cu noua mea prietenă, Zorica Laţcu, care m-a primit 
cu exclamaţie de bucurie că dăduse peste mine. Venea de 
la gazda mea unde îmi lăsase vorbă să mă pregătesc de 
Sun Vroia să o însoțesc la Sâmbăta de Sus unde fusese 

emată prin telepatie de părintele Arsenie. Zorica nu 
admitea nici un refuz şi nici E ir 

uz şi nici o amânare sublinii Ă 
foarte important pentru mine să-l cun ; a piag i a, 
Pe er . osc pe Părintele şi că 
Nu voi găsi un prilej mai Cab 
a Fi FpieaE » 
drumul era ARE d; cu sia e d:glina jama 
noastră va birui greul. Pentru 


mine surpriza a fost imensă. Era o sim 


pia pornit a d 
dificil. Nu oua zi la drum : 
trebuit să bal legături bune la Cilost cu adevărat, 
Ptâm ore bune, în plină eve „Braşov a 
e, intr- ă 
14 tr-o sală 


| 


| 


de aşteptare îmbâcsită şi neîncălzită, unde am picotit cu 
coatele aşezate pe o masă şchioapă. Am plecat abia spre 
ziuă cu un tren personal spre Voila. De la Sâmbăta de Jos 
până la Sâmbăta de Sus nu aveam nici un mijloc de 
transport. Am pornit apostoleşte, dar mă gândeam cu 
îngrijorare cum va putea parcurge Zorica kilometrii respectivi 
(avea un handicap ce îi făcea mersul dificil). Printre zăpezi, 
pe un drum de ţară foarte puţin umblat, Zorica zbura 
voiniceşte, abia mă puteam ţine de ea. Cunoscută, stimată 
şi iubită la Sâmbăta, bucuria de a fi acolo îi dădea aripi. 
Aerul era rece şi înțepător, totuşi Zorica îmi povestea cu o 
vervă neobişnuită despre minunile şi bucuriile ce ne aşteptau. 
Credeam în tot ce îmi spunea pentru că mă simțeam deja 
în miracol. Plecarea mea intempestivă nu era oare un 
miracol? Ascultând-o pe Zorica nu ştiu de ce mi s-a părut cu 
totul nepotrivit ca ea să mă prezinte părintelui Arsenie. Aş 
fi dorit să-l întâlnesc fără să-i fiu prezentată, să fim singuri, 
față în față, să-l recunosc pe Marele Trimis şi m-am rugat 
tainic pentru această favoare. 

Am ajuns la Sâmbăta pe pe la nămiezi. Zorica m-a 
lăsat în grija maicii de la bucătărie şi a alergat să-l 
întâlnească pe părintele Arsenie şi pe ceilalți părinţi (Iustin, 
Serafim...) A lipsit mult. În acest timp maica m-a omenit 
după ce m-a ajutat să mă aranjez cât de cât după 
călătorie. De cum a plecat Zorica, la puțin timp, fără nici un 
motiv, am început să plâng; domol, fără zbucium, lacrimile 
îmi şiroiau pe obraz. Maica nu era deloc incomodată, îşi 
avea explicațiile ei: 

- Aţi stat de vorbă cu Părintele. 

- Nu, nici nu-l cunosc. 

- Nu? Atunci Părintele v-a văzut. 

Oare cum ar fi putut să mă vadă? Firea mea 
rațională înțelegea greu ce voia să spună maica. in sfârşit 
a venit un călugăr tânăr şi m-a poftit la chilie. Făcuse foc şi 
ieşise fum, coşul nefiind folosit până acum. Mi-a spus să 
deschid fereastra, fumul se va domoli când se va înteți focul. 
Am deschis fereastra şi, cu paltonul pe umeri, am privit în 


15 


A ji Făgăraşului, într-un 

în munții Fâgă | 

aşezală e află o troiță sculptată de 
parte, crucea avea 


zrintele Arsenie. aceea, părea că stă în genunchi, 


p 
a. Între altaru 


Impresia eră > fântâna Izvorul T 
îi ântana a RI pe 
ce se oficiau afară, il tu construit într-un trânchi de 


mânăstiri A leii permanent răşini parfumate, smimă 
copac In EU albăstrui urca spre cer îmbălsămând 
arte sălcii plângătoare şi diferiţi copaci străjuiau 
aleile ce legau biserica de diferite clădiri ale mânăstirii şi 
străjuiau malurile unui râuleț ce nu se desluşea acum de 


sub troienele de zăpadă. O linişte desăvârşită stăpânea 
întinderea toată, prelungită până sub poalele munților ce 
păreau că se bat în capete şi ocrotesc apa vie din poveşti. 
Peste toate, albul strălucitor al zăpezilor dădea o imagine 
de puritate desăvârşită. Totul era unic, scufundat în 
sublim. Admiram peisajul şi-mi vedeam în continuare de 
plâns. La un moment dat, un glas nespus de blând mi-a 
întrerupt duetul meu tăcut cu plânsul şi cu natura. 

- Ce s-a întâmplat? lată-mă aşa cum ai dorit. Eu 
sunt acela pe care îl cauţi. Sunt pregătit să te ajut. 

M-am întors atât de brusc încât m-am descumpănit, 
dar o mână m-a ajutat să mă reechilibrez. În fața mea 
Sia Ape al Deh zvelt, îmbrăcat în alb. Mă privea 

ent. e ma priveau erau de un albastru luminos 
BRE Mu era infinită, Este foarte greu să explic cum un 
soul A pu a e e, ou albaştri. Ințelegeam că ei 
ET e be e dau scunse cute ale ființei mele. 

le 1 am „văzut” cu claritate ce 
in Viața mea şi pentru ce anu anume era grav 
Mi s-a făcut frică şi m-a cu me era nevoie de mult plâns. 
parea că sunt o pată de înt Ea Cai, laşitate: Mi se 
uneric pe un alb divin. Voi avea 


Oare curajul Să:pui 

â-mi dezvă| 

preot Sa eevalul le pa 
ce poartă în privire fite sufletului în faţa unui 


tia | 
d a “i la alţii că Părinte 
ajamente, tarele suf] 


16 


i vede păcatul, dă pe 
cteşti şi sancţionează cu 


mustrări aspre pe cei care le poartă. Aşteptam cu frică 
„dezvăluirea” şi meritata mustrare. Părintele însă mi-a 
vorbit cu aceeaşi blândețe; o căldură învăluitoare se 
degaja din cuvinte: 

- Mai trebuie şi ceva curaj, chiar dacă, pe undeva, 
mai sunt păcate. Cursa pentru mântuire este o cursă cu 
obstacole, nu de puţine ori greu de depăşit. Noi ne rugăm 
ca voi să le biruiţi. Vei reveni aici în timpul Săptămânii Mari 
şi te voi spovedi şi te voi împărtăşi şi te voi ajuta să rupi 
zapisul cu cel rău. 

Bunătatea Părintelui era copleşitoare. De fapt, la 
vremea aceea purtam în suflet o mare şi reală nefericire. 
Aveam certitudinea că Părintele „o văzuse” şi pe aceasta 
şi o trata cu blândeţe şi bunătate. 

Seara, părintele Arsenie ne-a invitat la cină. Discuta 
cu Zorica şi cu ceilalți părinți despre marile probleme ale 
timpurilor. Eu ascultam în tăcere şi luam aminte ținându-mi 
mâinile încrucişate pe tăblia mesei ca într-o rugăciune. La 
un moment dat Părintele m-a întrebat de ce sunt atât de 
speriată. Şi-a aşezat mâna peste mâinile mele, spunându-mi 
cu aceeaşi blândă încurajare: 

- Curaj! la de aici curaj ca să poți trece cu bine 


încercările Vavilonului 

A fost o binecuvântare de care am beneficiat lungă 
vreme. 
Când am ajuns din nou în chilie era cald şi plăcut. 
O adiere de sfințenie cu miros de busuioc îmbălsăma 
atmosfera. Zorica ştia că, pentru moment, sunt năucită de 
toate întâmplările, dar că îmi voi reveni şi voi căuta să 
reflectez, „la rece”, toate. Mi-a spus deci: 

- Somn uşor şi vezi să nu gândeşti nimic necuvenit 
căci vei fi pedepsită. 

„Nu văd cum aş putea să fiu pedepsită”, mi-am zis 
în sinea mea şi în clipa următoare am făcut o mişcare 
greşită şi m-am lovit puternic cu capul de tăblia patului. 


Aveam multe de învățat! = 
Am revenit la Sâmbăta în ajunul Floriilor. Sfintele 


17 


ac aaa 


aşa că toată natura 


FI ai 
A 'le ale lunii m a e 
Paşti cădeau în primele ale anăstirea era un adevărat rai, 
aş ată e, sălciile plângătoare 


u în floar 
Arborii erau ÎnYeZ3s rii cu pletele împodobiie = amenţi 
păteau pe aa mângăierea zefirului- Go naneleiUv SaVIcy 
ani “ecurlor înfrăţite lăsând în 1.jjogul apele 
indigo nel î) cerului senin. Pe malurile apei curgătoare 
d ia portulacul promițând ie CC lt al 
se 


Ata ile de smalţ. a . 
se vor ui oale de Florii s-a slujit la altarul deschis. 


Multimile, care nu ar fi încăput în biserică, Sulac gi 
evlavie slujba: oameni şi arbori deopotrivă: Părea,că în 
| corului de studenți se amestecau 


cântecul părinţilor şi al nți 
vocile îngerilor armonizate cu. trilul păsărelelor. Imnele 
străbăteau limpezimile dimineţii, sonoritatea lor se pierdea 


în vastitatea cerului. Fulgi de frumusețe ningeau peste noi 
imponderabili; o armonie dulce, divina, ne umplea sufletele 
cu o bucurie extatică. Predica Părintelui a accentuat 
convingerea că această minunată liturghie este darul său 
pentru noi, smeriţii păcătoşi. Un dar ce mă făcea să-mi 
doresc cu ardoare: 

- Părinte Divin, fă să nu uit niciodată Sfânta Ta 
Prezență! 

„ Zorica m-a luat din nou în chilia în care era de 
obicei găzduită. Aici am fost consemnată trei zile pentru a 
mă pregăti pentru spovedania cea mare. Tristeţea de a nu 
participa Ia sfintele slujbe făcute de părintele Arsenie, când 
Sa e biserica plângea, era compensată de bucuria 

A RAR EA NA caca de a citi primele capitole din 
salii se le cărări mi se deschideaul 

emoționată dar liniştită şi vu iat uâe spovedanie 

ŞI curajoasă. Am reuşit să spun tot 

putea nici măcar rosti. 


isălbaloa (Sif ae pi 
era in înverziţi, merii eră 


meze a exclamat: 


al, domnişoară. ata 
Işoară, atât de tânără, cum ai putut să 


faci atât de multe păcate? 


18 


E 


in cursul spovedaniei Părintele a avut doar două 
intervenţii. Prima se referea la conflictul pe care îl aveam 
cu tatăl meu când mi-a spus; 

- Să-l trimiţi neapărat la mine. Vreau să-i vorbesc. 

A doua se referea la dorința mea de a mă face 
călugăriță: 

- Câtă certitudine ai că vrei să intri în monahism? 

- 99%, părinte. 

- Şi acel 1% cum se traduce? 

- Mi-e teamă că nu am nici o chemare, că nu 
aceasta este voia lui Dumnezeu. 

- Dar, fată dragă, nu realizezi că acest procent de 
îndoială cântăreşte cât cele 99 de certitudine? Uite ce vom 
face. Tu mi-ai spus că, în multe împrejurări, Maica 
Domnului a fost Marele tău Arbitru. O vom ruga să ne 
descopere care este voia lui Dumnezeu. Eu mă voi ruga 
pentru aceasta şi, pe 15 august, zi de mare proslăvire a 
Sfintei Fecioare, vei veni să afli răspunsul. Eu te asigur că 
el va veni şi va fi atât de clar că nu vei avea nici un dubiu 
cu privire la ce vei avea de făcut. 

Am primit cu fericire nespusă dezlegarea de păcate 
şi îngăduința de a primi Sfânta Împărtăşanie. Am primit-o 
din mâna părintelui Arsenie în Joia Mare. De acum înainte 
puteam să particip la toate slujbele, să cânt în strană cu 
ceilalți tineri, să mănânc împreună cu ei (niciodată salata 
de cartofi fără ulei nu mi s-a părut mai gustoasă). Mai tot 
timpul eram cu Maria Leşeanu, prietena mea încă de la 
Cernăuţi şi, bineînțeles, cu Zorica ce se pregătea să 
devină maica Teodosia. Îmi plăcea să stau de vorbă cu un 
tânăr student la teologie, Leonida Plămădeală (mai târziu, 
Înalt Prea Sfinţitul Antonie, Mitropolit al Ardealului). Avea 
un fel ocrotitor de a se purta cu noi, mie îmi lua apărarea 
când colegi mai incisivi căutau să mă „înfunde” în discuții. 
Datorită lui am putut sta de vorbă cu părintele Dumitru 
Stăniloaie, care s-a arătat interesat de faptul că eram studentă 


a lui Lucian Blaga. 


Cu Părintele m-am revăzut după ce m-am împărtăşit în 


19 


a 


upă Denii, Părintele m-a 


Vineri. E 
tea oi spre să iau parte la masa care se dădea 
=turi de Zoricâ are călugării intrau în 


invitat alături d $ x G 
invitat alâ! iezul nopți. OP apte pântuită de furtună, 
post negru până sturau aleea care lega biserica de 
sălciile plângătoare, mă e profund, fără lună, fără stele. 
arhondaric. Era esa lumânare mai groasă dintr-un 
Părintele All ti î nica convoiului ca să ne lumineze 
sfeşnic i po da faferal depărtată de dânsul, ca să 
dies ine aleea. Flacăra se învărtejea în rotocoale 
mari în jurul lumânări şi, din când în când, se înălța mult 
dar nu se stingea. Mergeam alături de Zorica uluită la 
culme. Priveam fascinată lumânarea pândind clipa când se 
va stinge, lucru ce nu s-a întâmplat. Nu înțelegeam cum de 
nu se stinge sub rafalele puternice ale vântului. 

- Este ca în poezia mea, RĂPIRE, mi-a şoptit Zorica. 
Aşa şi era, aşa şi simțeam: 


„„„„Atât era cărarea de fierbinte 
Că tainic gând îmi stăruia în minte 
Să nu-mi atârne haina jos, în jar..." 
Când a ajuns în pragul clădirii, Părintele s-a oprit şi 
a aşteptat să intre toată lumea. Zorica şi cu mine eram 
ultimele. Când am ajuns în dreptul său, Părintele mi-a 
întins lumânarea, zicând: 
- Ține tu lumânarea şi nu te mai mira atât. 


Am ocrotit cât am pe 
putut mai bine Ă Aini 
dar s-a stins pe loc, flacăra cu mâinile 


j - Vezi că trebuie s 
vânt, mi-a zis Părintele. 
- N-am să fiu nici 
S iu nicio 
ducătoare de lumină 
Li 


a înveți cum să duci lumina în 


dată în stare să fiu o bună 


pe a aa am Se: Anţi 
Părintelui lumânarea stinsă îi aezolata Span UphAa 
- Aha! A în A 
ș gt Ceput S 
a intervenit Zorica. Pi Să vorbească aşa, ca la Sâmbăta, 
- Păstreaz-o 


lumină 


: Ș. tu, că ii Ă i 
„ a zis Părintele, dând icaa[eluiești ciurucurile de 


oricăi lumânarea 
20 


| 


În timp ce toată lumea se aşeza la masă eu am 
rămas în bucătărie lângă măicuță. Mă împrietenisem cu ea 
şi îi eram recunoscătoare că mă învăța cum să respect 
bunacuviință în mânăstire. 

Părintele a observat că lipsesc. M-a luat de mână şi 
m-a aşezat lângă Zorica spunându-mi: 

- Trebuie să înveți să faci ascultare. Aici nimeni nu 
face nimic de capul lui. Am să-ți dau un canon. La a doua 
înviere nu ai să vii cu noi la chilia din pădure. Vei rămâne 
să meditezi la ce înseamnă să asculți de duhovnic. 

Aş fi putut să mă apăr explicând că nu mă consideram 
vrednică să stau la o astfel de masă, dar nu am scos nici un 
cuvânt. Rațiunea mea nu mai funcționa normal, realist. În loc 
să mă simt mustrată eram fericită, inexplicabil de fericită. 

La masă atmosfera de sublim, de unic, se potențase. 
Rugăciunea spusă de Părintele dădea impresia că nu e 
rostită cu buzele ci cu inima. Deşi erau cuvintele rugăciunii 
obişnuite pentru acel ceas, noi le auzeam „altfel”, erau 
pronunţate altfel, era foarte greu de explicat acest „altfel” 
care aduna lacrimi în ochi. 

În timpul mesei Părintele ne-a explicat ce înseamnă 
pentru omenire „Cina cea de Taină”. Nu voi reproduce acea 
tâlcuire. Ar fi în zadar. Oricât de fidelă mi-ar fi memoria, 
spusele Părintelui nu puteau fi reproduse. Pentru că felul 
în care Părintele rostea cuvintele nu poate fi reprodus. 
Cuvintele sale nu povesteau ci reprezentau, înfățişau 
oameni şi fapte. Erau cuvinte — portret care te ajutau să 
„vezi” nu să înţelegi. Părintele deținea la superlativ arta 
cuvântului, puterea lui expresivă. Cu mare economie de 
cuvinte, în fraze scurte, simple, dădea răspunsuri grele de 
înțelesuri. De exemplu, cineva l-a întrebat: 

- Prea Cuvioase, există oare în lumea aceasta plină 
de determinări o adevărată stare de libertate? 

- Da! Există! Libertatea din robia păcatului. 

Şi astfel zilele şi slujbele divine s-au succedat 
mereu, încărcate de emoție şi înălțare duhovnicească. 

Sâmbăta avea să mă aducă din nou în preajma 


21 


e 


acestei zile Leonida mă 
vorbă în acel cadru 
i |-a cerut şi un alt a 

verbială s-a alarmat la 
fimicitac se ți separate cu cel doi tineri 
erspectiva de a Asa că am fixat pentru amândoi acelaşi 
culți şi inteligenți. ASE “iat stupoarea lor când au sosit 


i e imagin 
loc şi aceeaşi orâ. D 9 “ine. Norocul meu a fost că 


Să ibu 

itent la întâlnirea ci „Norc 
e i supărat şi au considerat trăznaia mea ca o glumă 
N - 


S -am întors împreună la mânăstire, eu fiind în 
bună. Ne-am it în preajma parintelui 
ilocul lor. Astfel ne-am pomeni p Nepal ULUI 
ese înconjurat de o droale de copii. Părintele 
adăpostise în mânăstire copii greu încercaţi de foametea 
din Moldova. A răspuns salutului nostru cu un suras de 
bunăvoință. M-a întrebat dacă mi-am recâştigat curajul şi, 
apoi, privindu-mă lung, mi-a spus cu seriozitate: 
- Fereşte-te de Toma, Aspazia. 
Leonida mi-a explicat ce a vrut să-mi spună Părintele: 
- Fereşte-te de rațiune. Ca şi apostolul Toma, 
rațiunea cere dovezi şi apoi, eventual, crede. Rațiunea 
cere mereu argumente, nu înțelege miracolul şi îl neagă 
atunci când nu-l înțelege. 

A sosit şi momentul când avea loc plecarea la chilia 
Părintelui, săpată în stânca muntelui. Era emoție mare 
deoarece puţini cunoşteau acest loc. Acum Părintele dorea 
ie îe0 isctMoji participanţi la slujba celei de-a doua 
pi sa raman „acasă'. Mi se părea teribil de 

nt să nu fiu acolo. Simțeam că avea să fie apogeul 
acestei minunate vacanțe de Sfi i podEE 
| intele Paşti. M-am gândit 


să nu dau ascultare fi 
Se ca Ş: 
urmări convoiul de nonului impus de Părintele. Voi 


şi mă voi pierde 3 


a x iază 
Ă upăamia 
ări i Arsenie. În dUF*, im de 
arintelul A la lacuri, sâ stă 


n mulțime. Speram să nu dau peste 
ge betia nd încercam să dau 
oo uta ea părintele lustin. 

u cumva te încearcă 


ispita să calci le să faci? N 
i arintelui nosț sia 
ru? Ai grijă că, dacă o 
la. De altfel, Părintele 


faci, zadarniaă si: 
» “darnică îţi va și 
i toată ost 
enea 


22 


mi-a dat şi mie canon să am grijă de tine şi să te ajut să 
nu-ți fie prea grea renunțarea. 

Cu mare ruşine am recunoscut că chiar încercam 
să-mi calc canonul. Am realizat în sinea mea că Părintele 
prevăzuse indisciplina mea M-am aşezat resemnată lângă 
părintele Iustin pe o băncuță şi, în timp ce priveam cum 
coboară, sfântă, înserarea, ascultam povestea anume 
aleasă ca să-mi abată tristețea. Părintele lustin îmi 
povestea martirajul Sfântului Didim şi al Sfintei Teodora 
(Vieţile Sfinților — 27 mai). Povestea curgea lin în timp ce 
întunericul se înstăpânea peste întreaga fire. 

Chiar în momentul când povestea a ajuns la sfârşit, 
din faldurile nopţii a început să răsune din ce în ce mai 
glorios vestea că „Hristos a înviat!” Curând s-a ivit şi 
convoiul celor ce se întorceau de la chilie. Apele 
întunericului s-au despicat şi, în frunte, în nimbul licăritor al 
lumânărilor aprinse, a apărut părintele Arsenie, urmat de o 
mare de chipuri luminate de steluțele tremurătoare ale 
luminilor. Albă, înaltă, silueta Părintelui părea că vine de 
lungă vreme, de foarte departe, din alt veac, când Domnul 
sfințea pământul cu tălpile Sale. Poporul ce, cu lumânări 
aprinse în mâini, cânta imnul Învierii, părea că forma 
apoteoza ce încununa sacrificiul celor doi martiri din 
povestea părintelui lustin. Tabloul era fantastic, fascinația 
lui nu poate fie cuprinsă în cuvinte. 

- Vezi, soră, cum ştie Domnul să răsplătească 
ascultarea? Am fost lipsiți de bucuria de a fi cu Părintele 
nostru la chilia sa, dar nici unul din cei prezenți acolo nu a 
putut vedea tabloul miraculos ce se prezintă ochilor noştri. 

Părintele Iustin avea dreptate. Tabloul era magnific, 
unic, irepetabil, imposibil de transmis prin cuvinte sau de 
imaginat cu penelul. 

În lunea Sfintelor Paşti mi-am luat binecuvântarea de 
plecare. La Zorica venise mama ei, ca să-şi ia rămas bun 
de la o fiică ce, curând, avea să fie înfiată în alt fel, la 
Vladimireşti. Leonida m-a însoțit când mi-am luat 
binecuvântarea de la părintele Arsenie. Am îngenunchiat şi 


23 


ii 


multe ori -ţi ajute, copila 


; ilă. 
mnezeu 5% nd de învățătură pentru toată 


Mi-a dat apoi un cuvă 
ă la Crucea sa mai mult îşi adaugă, 
răi ă în inima mea. Lăs 
Simteam o sfâşiere dureroasă "1 ul 
Up zl ei dei ostintă ce nu se pute 
cioarele Părintelui o recunosti e ». 2 Ri 
la picio um s-ar fi cuvenit. Leonida mi-a spus că mă 
mărturisi € xi arele. Părintele era trist, sigur „văzuse” 
aşteaptă încercari grele. ' | lui Dumn îi 
că voi avea mare nevole de ajutorul lui ezeu în 
repetate rânduri. ae iai 
j Foarte curând s-a adeverit că mă aşteptau grele 
încercări. A sosit 15 mai cu valul de arestări, spaime şi lacrimi! 
Aşteptări chinuitoare şi, deodată, o mare bucurie. O 
scrisoare de la părintele Iustin care îmi comunica hotărârile 
părintelui Arsenie. Pe ziua de 20 iulie voi pleca la 
Vladimireşti călăuzită de părintele Iustin. Acolo voi aştepta 
răspunsul Maicii Domnului până la 15 august, aşa cum a 
. pg. a . A y . . Ş 
fost stabilit. In intervalul scurt până la 20 iulie trebuia să-mi 
dau toate examenele, să obțin absolvența. Ar fi fost bine 
să-mi dau şi licenţa, dar, dacă nu va fi posibil, să-mi iau 
materiale ca să o pot pregăti la Vladimireşti. De asemenea 
trebuia să-mi aranjez şi problemele familiale, încuviințarea 
mamei fiind obligatorie. Părintele Iustin îmi trimetea şi un 
cuvânt de învățătură: 


- Ferice de cei ce ascultă E 
cultă de glasul con i 
este o chemare lină a lui D 9 ştiinţei, care 


viața: ti 
'” _Cine caută să scad 


În închisoare e ra Voia Domnului. 
Intr-o noapte inu dată, mi-a apărut părintele 
Sa părut că desluşesc vaietele 
24 


DD 


ştet repetând de mai | 


| 


tatălui meu sub bătaie (celula mea de la securitate se afla 
sub camera de anchetă), Mi s-a făcut milă de el şi am 
cerut într-o rugăciune spontană şi fierbinte să-mi fie 
transferată mie şi pedeapsa lui, dacă e să facă închisoare. 
Dar, curând, au început îndoielile. Am făcut bine? Nu mi-am 
cerut osândă? Am adormit plină de nelinişti. La scurt timp 
mi-a apărut părintele Arsenie. Se făcea că am intrat într-o 
biserică superbă. In fața altarului se afla părintele Arsenie 
îmbrăcat în alb, într-un nimb de lumină. Mi-a spus cu acea 
inconfundabilă blândețe: 

- Aceasta mai trebuia să faci. A însuşi ispăşirea 
tatălui e un mare gest de iertare şi de milostenie. 

Nu cred că este o simplă întâmplare că, după cei 
zece ani ce i-am executat secundă de secundă, mi s-au 
dat încă patru. Cred că cei patru sunt cei ce ar fi trebuit să-i 
facă tatăl meu. Cred că Părintele a ținut să-mi aprobe 
decizia ca să nu fiu mai târziu răzvrătită. 

Nu am încercat să aduc mărturie despre măreția 
duhovnicească a părintelui Arsenie. Nu sunt vrednică să arăt 
cât de incomensurabilă este zidirea părintelui Arsenie în 
neamul nostru român şi creştin ortodox. Sigur o vor face cei 
ce au această vrednicie şi o va face mai ales opera sa. Am 
încercat, cu nevrednicie, să evoc „clipa” dăruită mie de acest 
Sfânt Părinte şi ce imens bine mi-a făcut pregătindu-mă 
de închisoare. În taina inimii mele sunt nespus de 
recunoscătoare părintelui Arsenie că m-a învățat să privesc 
lucrurile cu ochii sfântului Apostol loan (Apostolul Iubirii). 

Îl port în suflet şi în amintire pe Sfântul Părinte 
Arsenie, cu smerenie şi cu profundă metanie. 


2, Clipa meâ Lucian Blaga 


Frumusețea este un Punct 
de vedere al sufletului, atât de 
necesară, precum Digelifeieleit: 
necesară ochiului. Uneorn frumuseţea 
se confundă cu perfecțiunea. Atunci 


devine valoare universală, etem 
valabilă.” 


» 


Eugenia Indreica Damian 


Se întâmplă ca în viaţa 
sectăm paşii cu oameni celebri pe lângă 
care trecem fără să dăm atenţie deosebită faptului. Ştim 
cine este omul celebru, în sinea noastră îi păstrăm 
admiraţie şi respect, dar trecem mai departe fără ca ceva 
deosebit să ne oprească din drum. La rândul său el trece 
pe lângă noi fără să ştie cine suntem. Oameni obişnuiţi, 
chipuri nediferențiate, trece pe lângă ele indiferent, aşa 
cum trece şi pe lângă pomii de pe marginea bulevardelor. 
Uneori însă această ordine este tulburată de o întâmplare 
care intersectează aceste drumuri paralele. O clipă pune 
față în față pe omul ilustru şi pe ilustrul necunoscut. 

„_ Mis-a întâmplat să mă întâlnesc cu o astfel de clipă 
unică, suspendată între „inainte” şi „după”; o clipă pe care 
Cu sie ele cazu USE Lucian Blaga” 

Pi MICU anul 1944, din Cernăuţii adolescenţei 
e, în refugiu, poposind în Transilvania. Pri 

multe altele aduceam cu mine şi e Mega 

admiraţie - caracteristic en pa aaa it de mal 

Lucian Blaga, în special i său mele — pentru opera lui 

pentru poezia sa, care ne încânta 


rintre amintiri a “ cl pi i nl er PIN 
i tă dig aăieatal ŞI nişte roluri interpretate 
ele Avram lancu şi Cruciada gel Meu, gi A 

r. 


noastră să ne inter 


26 


| 
| 
| 
| 
| 


În mod firesc, m-am înscris împreună cu vecina şi 
prietena mea, Leşeanu Maria, la Facultatea de Litere şi 
Filosofie a Universității Transilvane. Primul an l-am 
frecventat la Sibiu, următorii trei la Cluj. Bineînţeles că din 
lista cursurilor noastre nu lipsea cel al lui Lucian Blaga, 
care preda al treilea volum din Trilogia Culturii, intitulat 
Geneza metaforei şi sensul culturii. 

La Sibiu, întâmplarea a făcut să locuim în acelaşi 
cartier cu profesorul nostru. Îl întâlneam aproape zilnic 
când pleca sau se întorcea de la cursuri. Cum făceam 
parte din mulțimea de studenți care nu se evidențiaseră 
prin nimic, magistrul trecea pe lângă noi cu mersul său rar, 
cu aerul său absent şi meditativ (lebăda mută) fără să ne 
vadă. Până într-o zi. Era o primăvară superbă şi ziua în 
care ne-am intersectat, plină de splendoarea primăverii 
sibiene. Întâmplarea a fost hazlie. 

Luam masa de prânz la părinţii Mariei Leşeanu, 
care locuiau într-o vilă splendidă (proprietarii erau saşi). 
Locuinţa fusese rechiziționată (obiceiul timpului) de către 
stat pentru refugiați. În ziua aceea proprietara plecase în 
oraş, uitând să lase portița deschisă (i se mai întâmplase). 
Vila era împrejmuită cu un gard înalt din fier forjat, cu nişte 
sulițe ascuţite pe deasupra. Noi am sunat în repetate 
rânduri dar nu a venit nimeni să ne deschidă. Din bucătărie, 
doamna Leşeanu nu putea auzi soneria. Ne-am hotărât să 
sărim gardul, dar nu prea ştiam cum, căci aşa cum arăta 
nu prea putea fi escaladat. Tocmai când ne ciorovăiam pe 
această problemă a trecut pe acolo Lucian Blaga. A înțeles 
despre ce este vorba şi s-a apropiat de noi cu o fulguire de 
zâmbet pe chipul lui de obicei foarte grav. Ne-a amenințat 
delicat cu degetul arătător şi ne-a spus cât se poate de 
politicos: 

- Sunteţi prea frumoase ca să îndrăzniți. 

(Maria chiar era tare frumoasă). 

A plecat lăsându-ne într-o totală uluire. Nu-mi 
amintesc cum am soluționat problema, dar în mod cert 
„n-am. îndrăznit” să sărim gardul. Din acel moment 


27 


ui 535 


„ai ni se întretăiau drumurile, 
ide câte ori nl s 
luta ori de Eram flatate de 
profesorul i slărie g ridica cu un gest pe a între noi un 
Când pură P o acorda, părea că s€ s 
atenția ce Ne” 


fel de complicitate. Cluj, drumurile noastre nu s-au 
Când am venit la y Al uitat. De altfel nici la 
ctat. sea cu aceeaşi regularitate. Maria 
tică la Conservator, iar eu ea 
dactilografă la Centrul de Studii ȘI ie cetal] 

post de intrasem în anonimat. Pâna într-o zi. 
Transilvane. Rein ra lui 1948. Locuiam pe strada 
Era în primăvara anului ME a Oriadoze 
Bisericii Ortodoxe chiar peste drum de pa odoxă 
unde părintele Florea Mureşan, ajutat de corul stu enţesc, 
oficia sfintele slujbe. Pe soția părintelui, doamna preoteasă 
Eugenia Mureşan, o cunoşteam de „la Universitate. 
Terminase Teologia şi acum urma Cursuri la Facultatea de 
Litere şi Filosofie. Eu o cunoşteam mai ales de la şedinţele 
organizate de F.O.R.S. (Frăția Ortodoxă Română 
Studențească) unde venea uneori şi citea din prozele sale. 
Îmi amintesc de succesul ce l-a avut „Vânzătoarea de 
porfiră”, una din nuvelele sale, foarte bine scrisă. Noi îi 
spuneam Inej, nume dat de Lucian Blaga prin inversarea 

diminutivului Jeni. 

cae Familia la care locuiam avea copii adorabili, pe care 
jdnrurdar din Sia când la lecţii. Mircea şi Camelia 
părintelul iezii el Mp Ed. eg Fa Palejelul 
ere e Ş pi ndi, un copil vioi, inteligent şi cu o 
n remarcabilă. Andi venea deseori sa-şi facă lecţiile 
preună cu Mircea. Era o adevărată pl | 
de copii atât de isteți. După ce terminam 


mai intersecta! 
cursuri nu mal ve 
studia şi arta drama 


t şi dactilografă m-a 


Mergeam acasă la dânsa. Instalase maşina de scris în 
pridvorul casei parohiale, care se afla în curtea bisericii. 
Inej trata în lucrarea sa elemente de creştinism în opera lui 
Lucian Blaga. După mărturisirea ei, dorea să contrazică 
într-un fel critica vehementă adusă lui Lucian Blaga de 
reputatul dogmatician Dumitru Stăniloae. Timp de o 
săptămână am lucrat două - trei ore pe zi la teza lui Inej. 
Uneori revenea asupra unor pagini. Mi-am dat seama că 
erau rectificări făcute la sugestia lui Lucian Blaga. 
Recunoşteam scrupulozitatea profesorului cu privire la 
mânuirea corectă şi clară a noțiunilor. Nu eram mirată de 
această intervenție, prietenia profesorului pentru Inej era 
cunoscută, ca şi vizitele ce le făcea la casa parohială. 
Lucrarea de licenţă a lui Inej căpăta,se forma definitivă. M-a 
rugat totuşi să mai trec pe la ea ca să revizuim corectitudinea 
citatelor. M-am prezentat la ora stabilită. Am remarcat că 
măsuţa cu maşina de scris nu mai era în pridvor. Inej m-a 
văzut când am intrat în curte şi a venit în întâmpinarea 
mea. Mi-a mărturisit că pentru altceva m-a chemat. Ştia de 
la Andi câteva din poveştile mele şi i-a povestit şi lui 
Lucian una care i s-a părut mai deosebită. Drept urmare 
Lucian Blaga dorea să mă cunoască. 

Am intrat în cameră foarte stânjenită. Lucian Blaga 
mă aştepta în picioare, cu mâna lui frumoasă sprijinită pe 
speteaza scaunului. Silueta lui fină se încadra în ambianța 
încăperii, care arăta la superlativ arta lui Inej de a crea o 
atmosferă de subtilă gingăşie feminină. Am perceput 
atmosfera ca pe ceva intim, ca o vrajă inefabilă şi m-am 
simțit intrusă şi străină. Cu timiditate abia am reuşit să-mi 
salut profesorul. Nu îşi mai amintea de mine. A intrat direct 
în subiect. Mi-a spus că i-a plăcut povestea relatată de Inej 
şi că doreşte să-i aduc câte ceva din ce am scris. Credea că 
merită să fie văzute şi, eventual, publicate. Avea felul său 
obişnuit de a vorbi, egal, monoton, aproape inexpresiv, dar, 
în acelaşi timp, încurajator. Uluirea m-a blocat. Cu efort 
vădit să nu mă bâlbâi am reuşit să-i spun că nu aveam 
nimic scris, că poveştile mele sunt un simplu exercițiu de 


29 


—.—.—— E 


i chiar dacă mai notez câte | 


| C 
imaginaţie, improvizate PS At li 
păstrez. xctrezi CU orgoliu ceea ce 
ceva, NU ps „xră şi nu păstrezi C - 
E țânăra $ dar, pe 
. Atât i te frumos despre exigență, dar, pe de 
i? Asta vorbeş e îţi aparține atât de 


ȘI : i C 
aa part, pa a fese Si inici cari literare. 

e ia 
intim. Te aştept cu Poor | încuraja cu generozitate tineri 


țiam că ma j CU 9 ne 

| ai dar nu-mi venea sa cred că mi Se vază 
talentați, s mie. Găseam că Îmi dă o atenţie n tată, 
E el în a mă juca cu vorbele şi cu 


iam că am O uşurinţă ma ) CU CU 
ia dar nu-mi trecuse prin gând că din asta ar ieşi 
ceva demn de a fi publicat. l-am mulțumit frumos şi i-am 


promis că îi voi aduce ceva din cele cerute, dar după 
sesiunea de examene care tocmai incepuse. In timp CEI 
multumeam am ridicat ochii spre dânsul. Vorbisem până 
atunci cu ochii în pământ. Mă privea binevoitor, dar privirea 
sa avea ceva pătrunzător. Pe fruntea sa mult boltită soarele 
rafinat filtrat de perdele aşeza o lumină ce mi s-a părut mai 
degrabă o undă de tristețe. Am simțit o înduioşare ca aceea 
pe care o simți în fața tristeței celuilalt, pe care nicicum nu 
poţi să il ajuţi. Ne-am strâns mâinile şi toată tristețea aceea 
s-a strecurat în inima mea. Era ceva neliniştitor, ceva mai 
presus de lacrimi, mai puternic decât durerea, ceva ce 
vibra trist, tainic, copleşitor, pe coardele sufletului meu. 
„__Mi-avenitsă-i spun nişte cuvinte ale sale, dar nu eram 
a cum re ur og Un nu Sunt aură 
despre cer şi pământ das si e stele ia lee 
şi fatum, inima, cu bătăile A sa e teal idle CB 
Am tăcut însă. Poate st 49 d a Ană 
făcut să înţeleg că magistrul i fe osie side rangmea 
tăcere şi în însingurare.. Mi ŞI ascultă sufletul întristat în 
> S-a părut vrednic de iubire nu 


30 


a 


| N-am ştiut atunci că îl vedeam pentru ultima oară. 


Foarte curând am început să urc calvarul comunist care 
avea să se întindă pe un parcurs de paisprezece ani. Când 
am părăsit închisoarea, magistrul murise înainte cu un an. 
Am aflat cu emoție de la una din clujence că se interesase 
din când în când dacă am ieşit din tenniţele comuniste. A 
fost nobilă intenția sa de a se ocupa de mine, atunci, în 
1948, dar cu atât mai nobilă i-a fost neuitarea, când singur 
a avut de suferit persecuție, ură, invidie, nedreptate. 

Sau poate tocmai de aceea? 

Neîntâlnirea cu Lucian Blaga am trăit-o ca pe o 
frustrare. Sigur, nu i-aş fi putut aduce poveştile promise, 
iar cu cele din închisoare nu aş fi vrut să îl împovărez. Aş fi 
vrut să-i mulțumesc pentru că ne-a înfrumusețat surghiunul, 
alături de Radu Gyr, Nchifor Crainic şi mulţi alţii. Poate că 
aş fi vrut să-i povestesc în ce fel „ne arde apropierea ochi în 
ochi cum stăm” a fost prilej de izolator pentru una din noi. 
Poate că aş fi reuşit să-l mângâi aflând ce a însemnat pentru 
întemnițatele din iadul comunist frumusețea versurilor sale. 

Aş fi vrut să-i mărturisesc că nu am uitat CLIPA (cum 
aş fi putut să o uit!?) care mi-a fost reazim în restrişte. 
Înduioşarea ce mi-a înfiorat sufletul de adolescentă atunci 
când, în mod atât de inexplicabil, am înțeles cât de profundă 
era tristețea, o simt şi acum, la adâncă senectute. 

Tristețea sa era luciditate! 


31 


ui 


g cu părintele Liviu Brânzaş 


3, Scurt dialo 


„Numai în dragoste 
dorim să țină clipa o veşhnicie, 
în suferință ea se confundă 
cu eternitatea!" 


Eugenia Indreica Damian 


Aş putea oare afirma (cu 
acel orgoliu cu care ne împăunăm atunci când vine vorba 
de o persoană al cărei nume are o rezonanță deosebită) 
că l-am cunoscut pe părintele Liviu Brânzaş? Ar fi hazardat 
pentru că l-am văzut o singură dată pe la începutul anilor 
'90 la un congres A.F.D.P.R. când am stat de vorbă cu 
sfinția sa preț de o pauză. Şi totuşi mă simt îndreptăţită să 
afirm că l-am cunoscut, când mă gândesc cum a venit spre 
lise simplu şi direct, ca şi cum ne-am fi ştiut de când 
ea... 


32 


DDD 


Fără îndoială, părintele făcea parte din acea 
categorie de oameni creată anume pentru lumină, pentru 
bucurie, pentru fericirea semenilor din jur. Deşi îi vezi 
pentru prima oară, îi simți prieteni de când te ştii. Simţi în 
punătatea lor o purtare de grijă cu care ar dori să te 
îmbrățişeze, ghiceşti în zâmbetul lor blajin ceva din taina 
unei bunătăți generoase, gata să te ajute fără pret. 
Simpatia lor discretă pune în vorbe o dulceaţă plăcută care 
îţi dă încredere şi curaj. Părintele Liviu Brânzaş era un 
astfel de om. Felul său de a fi arăta o mare iubire de 
oameni. Te învăluia cu o privire senină. În zâmbetul 
luminos, în vorba domoală şi caldă, în strângerea fermă a 
mâinii simţeai o inimă sinceră, fără ocolişuri, purtătoare de 
acea frântură de rai, ce ţi se va dărui neprecupetit. 

Voi reproduce, pe cât mă ajută memoria, dialogul 
ce a avut loc între noi. O fac cu evlavia şi cu metania 
cuvenite acestui blând şi neînfricat păstor. Toate ideile 
exprimate de părintele Liviu în acest dialog se regăsesc 
întocmai în cartea Sfinţiei Sale „Raza din catacombă”. 

Pr. Liviu: „Ştiu cine sunteţi şi presupun că şi 
dumneavoastră ştiţi cine sunt eu. Vă rog deci să-mi 
permiteți să trec peste formalismele de protocol şi să vă 
pun direct câteva întrebări.” 

A: „Bucuros, sunt onorată să vă răspund în măsura 
în care voi fi capabilă să o fac." 

Pr. Liviu: „O, nu am intenţia să vă supun unui tir 
filosofic. Ştiu că aţi executat foarte mulți ani de temniță şi 
ați traversat mai multe închisori. M-aş bucura dacă ați 
întâlnit un grup de eleve de la Beiuş şi dacă, eventual, vă 
amintiţi de ele.” 

A: „Da, îmi amintesc clar de cea mai frumoasă dintre 
ele. Se numea Ani One! şi era o perfecțiune. Adolesceniă, 
a fost supusă fără pic de milă regimului necruţător de 
temniţă comunistă, de-a valma cu maturele. A lucrat la un 
moment dat în atelierul de cusături româneşti coordonat de 
mine. Era o sărbătoare pentru ochi şi pentru suflet să o 
privesc plecată gingaş peste cămaşa națională pe care o 


33 


e 


oastre _moti 
pricepere, cu fumoase e) Si avea 
"forea. CU ete desăâv! pc, a 
în de o frumuse! de zână, mâini de zână, 
zmeului căpcăun. 
i u adevărat tragic. O 
Pr, Liviu: » 


= în iadul închisorii comuniste este un înger 
adolescentă Lai d am auzit de moartea elevei Lita Savu, 
răpit în pe ea “mit că toată suferința mea nu însemna 
di cip ji ă jertfa supremă a acestei flori, strivită satanic 
Matea i Nu-mi explic cum a putut Corneliu Coposu 
pa că fetele luptătoare anticomuniste eee lite ) 
au intrat în această luptă din refulare. «Erau atât de urăte 
că au simtit nevoia să se facă observate în acest fel.» , 
A: „Nu ştiu ce l-a determinat să afirme un lucru atât 

les neadevărat. Pot să asigur 


de lipsit de eleganță şi mai a ac ă a 
pe oricine că nu a fost vorba de nici O refulare şi că sunt 
multe «frumoase» care au purtat cu demnitate şi convingere 


«stigmatele» temniţelor comuniste. Ani Onel îl contrazice 
categoric cu frumusețea ei desăvârşită, angelică, chiar că 
nu am văzut un chip mai frumos printre cele ce au rămas 
în afara luptei anticomuniste." 

Pr. Liviu: „Aş vrea să vă mai întreb ceva şi aş dori 
să-mi răspundeţi cu sinceritate. Ce părere aveți: suntem 
noi învingători sau înfrânți iremediabil?" 

za A „Sunt posibile mai multe răspunsuri, dar, pentru 
no retoricii caca 
supravieţuit pur şi simplu, ci ec A fii Ş Ea cad, 
8 astă e a U, / Supravieţuitori care au 
tipic aluE gă suferința. Aşa cum ne-a fost dată era cu 
pice, Neale, Îlăturată, dominată şi atunci ne-am 
Ca se s Na aaa cu toate ale ei, ne-am împărtăşit 
aşa am reuşit să-i ji e pe o taină, ca pe o binefacere şi 
bucurie când am ri ao A cu iubire. Ce nesperată 
suprema Luj agonie “ne Aia amă că lisus era cu noi şi, în 
onoare maj mare decât a pa EA SU, op din durerile Sale! Ce 
Participa Ia suferințele jertfitoare 


de pe Gol 
I, iar noi cercul din jurul 


afană rătăcită eri 
Ur de zână ferecată In peştera 


gola? lisus era Centru 


34 


OD 


DE e 


Său şi, cu cât ne apropiam de Centru prin acceptarea 
suferinței, cu atât ne apropiam mai mult unele de altele. Un 
râu binefăcător de iubire circula printre noi şi închisoarea 
devenea cer, iar durerea se transfigura în binecuvântare.” 
pis Liviu: „Adevărat! Adevărat! Aşa era şi la noi. În 
închisoare se trăia un fragment din agonia nopții dramatice 
din Ghetsimani. Eram sortiţi durerii şi nimeni din cer sau de 
e pământ nu se îndura de noi. Părea că steaua speranței 
a pierit de pe cer, căzând în abisul neantului şi totuşi, din 
adâncuri, o poruncă ne mâna spre culmi. Frigul, foamea, 
carcera, lanțurile, cătuşele, bătaia, izolarea, inactivitatea 
silnică, permanenta prigonire, orice contact cu realitatea 
din afară fracturat, toate aceste forme de distrugere şi 
dezumanizare muşcau din ființa noastră. Purtam Crucea 
urcând cu îndârjire acest calvar neîntrerupt şi nimeni nu ne 
ajuta să depunem pentru o clipă măcar povara care ne 
strivea. Pe această Golgotă nu se putea depune Crucea nici 
pentru un minut. Ea trebuia dusă fără încetare şi purtarea 
ei devenea posibilă numai pentru că sufletul renunțase de 
mult să bată la porţile unei libertăți vremelnice. EI bătea la 
porțile cerului cu credință şi smerenie. Întemnițaţii păreau 
nişte sihaştri ce şi-au asumat asceza maximă pentru 
purificarea şi transfigurarea interioară. Doreau cerul, 
mântuirea, asceza impusă devenise o asceză mistică. Nu 
era o dezertare de la viaţă, ci o transfigurare a ei. Era O 
transcedere a luptei, a năzuințelor, a eforturilor, pe un plan 
spiritual superior. Era un miracol această trăire mistică, 
această şcoală a suferinței transfigurate. " 
* * 


x 


Camarazii repopulau sala. Părintele m-a părăsit, 
murmurând sfielnic ultima frază ce mi-a fost adresată: 

„- M-am dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrac 
haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în acest 


veac ateu şi totalitar, dar şi cele mai grele de purtat. % 
l-am privit pentru ultima oară chipul şi nu ştiu de ce 


35 


i a Pic DR a cat 


————— 5 PEPI IEEE EI | 


+ adânc, Î le de la colțurile gurii > e 
mi s-a părut că, tăinuit adr te ale părintelui Liviu 4. Cuvânt la săvârşirea din viața pământească 
se ascundea anianul despre sine, erau o sinteză nespus a Părintelui Constantin Voicescu 
Brânzaş spuneau Cor ați sale. Nu ar fi trebuit să mai DECE 
CE E ba ji pot opri însă să subliniez că părintele 
spun sete format la flacăra credinței, pe nicovala 
Sai A devenit „prietenul durerii” în accepţia monahului 
MoleeAhE A tenul durerii nu ştie ce înseamnă a 


„Cel ce este prie d 
primi lovituri. Prietenul durerii este prietenul tuturor celor 


aflați în suferință." 9 Se 
"Cu eroism, fără surle şi trâmbiţe, părintele Liviu 


Brânzaş şi-a dus în linişte activitatea febrilă de sacerdot. 


„lar şi iar se scutură amintirile în acest octombrie 
tulburător 

Şi eu calc pe ele fără să le strivesc. 

Mă dor încă anii jefuiți de albastru, 

Mă doare încă tinerețea osândită la tăcere, 

Dar cui îi pasă de durerea mea? 

Caut să înțeleg aparenta nepăsare care mă 
înconjoară 

Şi mă lovesc mereu de durerea altora. 

Abia atunci, Doamne, simt cum, ocrotitor, 

Întorci mereu arcul ceasornicului din pieptul meu 

Ca să nu se oprească. 

Nu încerc să număr secundele, orele, anii, 

Filele albe din cartea în care parcă aş mai avea 
ceva de spus 

Dar mi-au încremenit cuvintele frumoase 

Pe marginea buzei 

Şi nu mai pot striga psalmi. 

Nu pot să le rostesc 


36 zi 


a 


schiloade şi goale. 


escopăr t pe deasupra mea 


Ca să nu le d 

Atâtea anotimpuri ia 
ără să-mi atingă ri 

îchis într-un clopot de piatră 


Stare de spirit — Eugenia Indreica Damian 
“pe noi, nevrednicii robii Tăi şi 
roabele Tale, iartă-ne pentru acel cutremurător „de ce?” 
stre înmărmurite de durere, în fața 
strigat de sufletele noastre Ir (ate Ele nicului Părint 
trupului sfârtecat al Sfinţiei Sale, e 
in Voicescu. 
Cs strigătul nostru sfâşietor a străpuns Cerurile 
Tale şi sigur, îngerii Tăi s-au înfiorat de mirare: cum 
îndrăznim să-Ți cerem socoteală? 

Nu, Mărite Doamne, nu socoteală voiau să-Ți ceară 
sufletele noastre trăznite, năucite de violența loviturii! În 
mărginirea minţii noastre noi doream numai să înțelegem; 
de ce? De ce cel mai bun şi mai valoros dintre noi? 

Acum când ne-am dezmeticit puţin din încremenita 
uluire, zeci de ipoteze posibile ne străfulgeră prin cugete, 
ipotetice răspunsuri la un „de ce?” rămas fără răspuns. 

„_ Poate că Domnul Dumnezeu, Cunoscător a toate, a 
binevoit să-l scutească pe bunul nostru păstor de alte 
UE lea ae dintru început în slujirea 
slujire, le-a As vara Mu pi oile pia psi 

Sa IRGETeR a ip : ră ile de o clipă. 
CORSA Ata cartea suferită de părintele 

: cutit țara aceasta de o catastrofală 
pedeapsă. Poate că era nevoie de o jertfă Ă i 
pentru toate nelegiuirile şi bESR if cala e îi e ăla 
intinează pământul patriei noastre. aaa pr vreme 

o DA 
poate că Maica Domnului a dat semn că e 


au 

nevoie de o mar ri 

„are purificare a păma i i 
ales ca grădină. Poate că în ce pisat Seti 


ali Maica Sfântă s-a SI e ce i-au otrăvit 
Iresmare tăma: Hi cura să Fi E 
amaia sufletului ti A ee Sp 
părinte 
38 


lartă-ne, Doamne 


DD 


Dati 


Constantin, tămâie care a ars în atâtea rânduri în flacăra 
iubirii de cruce, neam şi țară. Poate... poate... 

La atât de mulți „de ce?” se pot găsi tot atât de 
mulți „poate”. 

Domnul ştie de ce s-a hotărât să-l cheme la Sine în 
felul acesta şi noi suntem datori să primim Sfântă voia Sa 
în resemnare şi cu încrederea că aşa a fost mai bine 
pentru sufletul părintelui nostru mult iubit. 

Să ne amintim cât de deosebite sunt împrejurările 
în care s-a săvârşit. Venea de la hramul paraclisului 
„Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea unde, având la 
dreapta sa pe părintele Octavian, au săvârşit serviciul divin 
într-o baie de mister şi de splendoare. Părintele s-a 
împărtăşit cu deosebită evlavie (din încredințarea părintelui 
Octavian); oare ştia că este ultima sa slujbă? A predicat, ca 
niciodată mai cald şi mai duios, despre însemnătatea zilei de 
naştere a Sfintei Maria; oare ştia că va fi şi ultima zi a vieții 
sale pământeşti? E cutremurător să ne amintim care au 
fost ultimele sale cuvinte, îmbrăcat fiind în sfintele odăjdii: 
„.«. Şi pe toţi cei căzuți în năpraznică întâmplare” 
(pomeneşte-i, Doamne!) 

Cine şi-ar fi putut închipui că era o înainte — auto — 
prohodire?! 

Apoi a fost ca părintele să ţină neapărat să se 
întoarcă acasă, la Bucureşti, împreună cu noi toți în 
autobuzul care l-a dus, de fapt, spre un „acasă” veşnic. 

A fost să fie ca exact în locul acela să-l aştepte 
„năpraznica întâmplare”, a fost ca anume, acolo, 
autobuzul să facă o oprire, acolo, la mică distanță de locul 
unde, cu mulţi ani în urmă, erau secerate alte vieţi, ce s-au 
oferit ca jertfă pentru mântuirea neamului românesc. 

Şi a fost să fie ca toate lumânările ce se voiau aprinse 
la căpătâiul celor de mult jertfiți, să ardă (pe asfaltul 
blestemat, care a fost pat de expiere) la căpătâiul bunului 
părinte şi frate Constantin. Şi ardeau culcate orizontal 
lumânările, lacrimi fierbinţi, de bun rămas, iubite părinte 
Constantin... 


39 


une? Cum am putea lega între ele 
| » 

m putea înțelege „semnele”? Ngj 
u resemnare: „necunoscute şi 


slăvite Doamne!” : 
noastre certitudinea că ni l-aj 


Coboară | i pentru că l-ai iubiţ 
e pane : ai aie Te-a iubit şi Ţi-a slujit 
ascultă-l în A sc E ce Ți le-a închinat pre; de o viață de 

i odihneşte-l împreună cu toți martirii 1 al. f 
om şi fe pe noi ajută-ne să nu ne abatem de la slujirea 
cea bună, aşa cum a făcut părintele nostru, binecuvântată 
să-i fie odihna! 


în sufletele 


luat 
Răsplăteşte- 


* 


Ce aş putea să spun eu, nevrednica, despre acest 
mare părinte şi duhovnic al neamului creştinesc în general 
şi al neamului românesc în special? Conştiința noastră este 
convinsă de nemurirea sufletului, ştim că bunul părinte nu 
ne-a părăsit de tot şi ne trimite în continuare unda sa de 
iubire. În mod imaterial şi mistic este printre noi şi sperăm 
că primeşte cu bucurie fluxul de iubire ce se înalță din 
inimile noastre, ale celor ce nu-l vom uita şi ne vom ruga 
impreună. 

EI ne priveşte de sus la fel de iubitor de Dumnezeu, 
de oameni, de biserica lui Hristos, de țara şi nația română 
şi-l va ajuta ca totdeauna pe omul aflat în nevoie. Stă şi 
acum scut în calea răului care se arată tot mai îndrăzneț 
peste oameni şi ține nestinsă raza de speranță cu care ne 


i 


urijie ase şi în acest fel şovăielnica noastră trecere prin 
ie AL Constantin pronunță şi acum, în conştiinţa 
ridicând sa ieiioialea noastră, frumoasele sale predici, 

urile noastre în zbor înalt până la destinaţia 


divină, la car i 
; e puterile SE île 
ar putea urca. noastre slabe, fără ajutorul său, nu 


40 


DD urci 


Viața sa eroică, îndestulată de suferintă şi grele 
încercări, ne este pilduitoare. A fost adevărat apostol 
sincer, simplu, iubitor şi s-a dovedit, prin credință şi 
răbdare, un ostaş biruitor al lui Hristos, 

Doamne, lisuse, numai Tu ai putea spune în câte 
ipostaze a fost părintele Constantin exemplu de cum 
trebuie să poarte sabia credinței un adevărat ostaş al Tău 
şi cât de mult Te-a iubit şi a lucrat să fii iubit. 


iii 


a Cuviosul părinte Visarion 
pu lândete şi! har 


„Păsările sunt nişte sentimente nestatornice. 

Pleacă atunci când culorile se visează râuri galbene, 

sau apusuri inundate de lumini şi, ca să nu rămânem 
prea singuri, vin amintirile; 

păsări rezonabile, cuminţi, 

unele, nostalgice, 

altele, însorite, 

într-un joc continuu cu anotimpurile.” 


„Gânduri de toamnă” — Eugenia Indreica Damian 


Am în fața mea numărul 1 al Revistei Arhiepiscopiei 


Craiovei, „Cetatea Creştină”. din mai ie 
Cucericul Părine Zoe E in mai 2002, trimisă de Prea 


revistă în care 
oul au am a 
Părintelui Sever iat, tot spre bucuria mea, versurile 


42 


Paştile 


Doamne, 
plouă în sufletul meu 
ca într-un ocean. 


Nu se mai văd 

țărmurile, 

apa mi se revarsă 

peste ochi, peste buze, 
peste mâini, peste picioare. 


Doamne, 

în numele bobului de grâu, 
îngăduie să putrezesc puțin 
spre Înviere. 


Speranță 


Ştiu că o să mor, 
Doamne, 
învelit în cer. 


După Înviere 


lisus, aseară, târziu, 

a rătăcit în sufletul meu. 
Era atât de viu 

şi respira atât de greu. 


Râuri de rugină îi curgeau 
din mâini, din coastă, 

din picioare. 

Pe buze încă-i tremurau 
cuvinte de iertare. 


Într-un colț al revistei am găsit o întristătoare Înştiinţare: 
„În ziua prăznuirii Sfântului lerarh Calinic, Joi, 11 


43 


—.—.—.—— OO 


tosinghelul Visarion Coman a 


rele 23.45, PIo | Oltului. Încopciată între maluri de smarald, o mare de aur 


aprilie, la O ; | Ap cd fe ee aa „că B ] 
trecut la Domnul. ş octombrie 1921, a intrat în monahism. scânteia orbitor în însingurarea incremenită. Coboram 
Născut la 2 “la mânăstirea Bogdana. Patruzeci | coasta dealului fermecate de vraja locului când, brusc, 


după pintenul dealului, ne-a apărut în toată înfătişarea ei 
sfântă, brava mânăstire, ctitorie a lui Mihai Viteazu. 

a alia ate-muite. răhel i Mânăstirea era în plină refacere. Măicuţele zoreau în 
şi î N, toate părțile la tot felul de ascultări. Urcau la etajul superior 


: de an! ea BOgaG 1 
i pai Fei al obştilor mânăstireşti de la Măgura 
C Bacău, Sucevita, Clocociov — Slatina. 


ță de uimire, ca Za 
MU nepătrunse sunt Căile Tale, | 


mi-am zis: „Minunale şi 


Doamne!" i : E ee esa E 
Înțelegeam că, prin acest minunat prilej, mi se făcea 
lumea celor drepți a Prea Cuviosului 


cunoscută trecerea în : : e 
Părinte Visarion. Mi se atrăgea atenția ca trebuie să 


îngenunchez şi să rostesc o caldă rugăciune pentru 
părintele duhovnic ce mi-a dăruit pace sufletului prin 
absolvire de păcate şi pe care, păcătoasa de mine, l-am 
uitat şi nu l-am pomenit cu evlavie şi recunoştinţă. 

Mă întorc cu gândul în urmă la acea vară 
binecuvântată când Pronia Cerească mi-a îndrumat paşii 
către sfânta mânăstire Clocociov. 

Ne întrebase o tânără credincioasă iscată pe plaiul 
Romanului din lumină şi puritate, dacă nu am vrea să o 
insoțim într-un pios pelerinaj ca să ne spovedim la un 
sli duhovnic vestit pentru bunătatea şi blândeţea sa. 
gt rumul ni se părea lung, totuşi am pornit la acest 

rum, prietena mea cu fiica sa eu si î 
călăuzitor, încredințate că iz Pi p9eru Not 
ate ca nu va fi zadarnică osteneala. 


ja E atatia a ge afară din oraş 
drum. Ne-am S Km. pe jos, aşa că 
sin pomenit pe culmea unui 

olaăpige au ce străluceau în 
» la orizont, apele 


anunțându-ne că a 
Ne-am aşternut |a 
deal împodobi 


t luxuri 
lumina asfințituluj al i. 


al noului corp de chilii ultimele găleți cu mortar, veneau 
vacile de la păscut pentru a fi mulse, se robotea în grădina 
de zarzavat şi la bucătărie, la casa oaspeților se pregăteau 
odăile pentru pelerini. Cu toată zarva muncii, mânăstirea 
radia calm şi lumină. Părintele Visarion slujea vecernia. Avea 
o figură de ascet, delicată, chiar firavă, avea o frunte înaltă 
şi o barbă albă, părea un sfânt bizantin coborât din pictura 
bisericii. După vecernie am fost găzduite în casa de oaspeti, 
curată pahar, rânduită ca o casă de țară închiaburită. 
Ghidul nostru era cunoscută de măicute şi avea trecere pe 
lângă ele; de altfel, era de pe acum asemenea lor. 

A doua zi am intrat la sfânta spovedanie care avea 
aici un ritual anume. O măicuţă citea pilde din care reieşea 
ce gravă este fapta să faci o spovedanie incompletă şi 
neadevărată. Orice omisiune şterge valabilitatea mărturisirii. 
Apoi părintele citea molitva pentru spovadă şi ne atrăgea 
atenţia că toate întrebările la care vom răspunde sunt păcate 
şi că trebuie să răspundem cu DA sau NU în deplină 
sinceritate, după cum am săvârşit sau nu am săvârşit un 
păcat din chestionar. La sfârşit vom putea completa 
examenul de conştiinţă cu ceea ce avem de adăugat. Am 
intrat la rândul meu printre ultimele. Sistemul părintelui mi 
s-a părut extrem de confortabil. Rechizitoriul era exhaustiv 
şi-ţi venea extrem de uşor să recunoşti sau să negi, după 
caz, faptele tale. Era uluitor câtă răbdare avea bunul părinte 
să supună suflet după suflet la acelaşi rechizitoriu lung şi 
cuprinzător şi era extraordinar cum, după formula de 
absolvire, te ridicai de sub epitrahil cu un sentiment de 


uşurare ce te umplea de o bucurie lină şi luminoasă. ; 
M-am ridicat atât de emoționată, copleşită de această 


45 


ui 


+ să las un obol pentru 
O cutie a milelor invita 
oricât ar fi fost de 


it. încă uita 

it încât am vi: 

re de spirit, |. 

Sar astirea în plină conttucțe Se 
enitenţii să lase un ajutor 


Anăstire. E = 
smerit pent eat un moment potrivit între două persoane 
m 


i am intrat din nou în camera de spovadă ca să-mi corectez 
3, păceala şi să contribui şi eu cu o minima atenție |a 
clădirea chiliilor. A e: 
E Părintele m-a urmărit cu atenţie şi, cu un zâmbet ce 


i-a luminat minunat fața, m-a întrebat încurajator: 

- Ţi-ai adus aminte de un păcat de care nu te-am 
întrebat? e E 
- Nu, preacuvioase, am uitat să las şi eu un smerit 
obol pentru sfânta mânăstire. Am venit să mă corectez. 

Părintele nu a mai spus nimic, dar a făcut un gest de 
inutilitate ce părea să spună: „Nu aceasta era important”, ca 
şi cum ceva important nu a fost făcut, sau nu a fost spus. 

Când am ajuns acasă am început să mă gândesc 
la gestul părintelui. Cu certitudine, ceva îl motivase. 
Rememorând — pe cât mă ajuta memoria — cursul 
spovedaniei mi-am dat seama că chestionarul părintelui, 
deşi foarte amplu, nu cuprindea păcatele făcute în 
condiţiile speciale ale anchetelor bestiale şi ale detenţiilor 
Se CAGE sai represiunea comunistă. Ori, "eu 

nl in asemenea condiții. 
i sell Spleiă a ză nu omit ceva, am luat cu 
părintelui şi m-am reîntors la Clozaci Ap eveglviriă 
ocociov. 


Ag pista sau al Nimerit o aglomeraţie de 
multe zile. Sub epitrahilul părintelui după mai 


Părint - imi 
| ele eo cu o tresărire ce mi s-a părut 
trecuseră 2 — 3 sa saca. Părea să spună: „În sfârşit!” Deşi 
apuc să a asi » m-a recunoscut imediat, fără să 
- Ai mai f i 
trebula să i ost pe la mine. Ei, 


Pecs] 
Spui. Nu mai e nevoi 


46 


acum ţi-ai amintit ce 
e de o altă molitvă. 


DDD 


II 


Suntem în continuare. Îngenunchiază, scoate hârtia şi citeşte 

Inutil să mai explic cât de uluită am fost din nou 
Eram atât de emoționată că mi s-au umplut ochii d 
lacrimi. Totuşi, prin pânza lor, slovele îmi apăreau clare şi 
vocea îmi era fermă. 

Părintele a intervenit în câteva rânduri, cerându-mi 
precizări. In încheiere mi-a spus, referindu-se la faptul că 
nu numai că am citit, dar am şi povestit în închisoare cărți 
mai superficiale, neziditoare de suflet: 

- l-auzi! Câtă vreme pierdută în zadar, căci iată ce 
scrie la carte: „Toată viața noastră, toată, lui Hristos 
Dumnezeu să o dăm!” 

Spre marea mea bucurie şi uşurare părintele a 
concluzionat: 

- Acum spovedania ta este valabilă. 

Şi mi-a acordat o nouă dezlegare de păcate. Am 
plecat de la Clocociov cu aripi noi de lumină şi de speranță 
pentru păcătoasa mea ființă. 

In ajunul Crăciunului, mama ghidului nostru cu rol 
de înger îndrumător, mi-a spus că intrase în monahism, 
atât de tânără, sub frumosul nume de Emanuela. 

Şi timpul a trecut şi, odată cu el, l-am îngropat în 
uitare pe venerabilul nostru duhovnic. Într-una din zile, 
evlavioasa fiică a prietenei mele mi-a adus o carte: „Un 
chip de blândeţe, părintele Visarion de la Clocociov”, scrisă 
de părintele Sever Negrescu. Am fost din nou copleşită de 
emoție şi mi-am zis că părintele Visarion vroia să-mi 
amendeze scurtimea de memorie. Părintele Sever îmi 
prezenta, prin cartea Sfinţiei sale, personalitatea luminoasă a 
strălucitului duhovnic în deplina sa frumusete spirituală. 

În timp ce citeam cu nespusă duioşie cartea am 
primit un telefon de la Prea Cucernicul Părinte Oprea Crăciun 
care mă trimitea la „Vieţile Sfinţilor” pe luna iunie, ca să 
citesc la ziua a cincea cum răsplăteşte Veşnicul Părinte pe 
sfinții mărturisitori ai Domnului lisus Hristos. Era vorba de 
Viața Sfântului Anuvie, cutremurătoare, într-adevăr. Fără 
să mă gândesc de ce, am mai întors o filă la ziua a şasea, 


47 


ÎN E a 


ui 


at, stupefiată, că era ziua Ă inchinată 
Perplexitatea mea a crescut când misaţi 
3 6 iunie era şi ziua aniversară & pehd Ip 
da A ar fi înclinat să spuna. „Ce şir de coincidențey» 
Eu nu sat coincidente. În lumea lui Dumnezeu nimic ny 


întâmplător. 
Eseu AaUE, xtrem de binevoitor, poate chiar spirituj 


Un duh bun, e sală 
părintelui Visarion, îmi atrăgea atenția ca nu se cuvenea 
să îngrop în uitare memoria unui părinte duhovnic atât de 


generos şi atât de sporit, care, în două rânduri, m-a dezlegat 
de păcate. Ap ag aniii 
Mi se comunica tot ce trebuia să ştiu, informându-mă 
într-un fel atât de miraculos despre personalitatea Sfinţiei 
sale, despre data plecării în lumea drepţilor şi despre ziua 
în care se celebrează numele său, legat de ziua mamei. 
Când mă gândesc la ingratitudinea mea mi se umple 
sufletul de lacrimi de ruşine şi de remuşcare pentru nedreapta 
mea uitare, dar şi de recunoştinţă pentru că a îngăduit 
Dumnezeu ca mâna plină de har a blândului şi bunului 
sfinţit părinte Visarion să binecuvânteze în două rânduri 
creştetul meu şi să-mi ridice de pe suflet povara păcatelor. 
Sunt profund recunoscătoare pentru felul cu totul miraculos 
in care mi-a amintit că îi datorez iubire şi neuitare. S-ar 
led gândul ce mă încearcă să fie cu totul năstruşnic, 
i GI e ua mea a fost cea care m-a inspirat 
mesi MAE Sarion, ea fiind îngrijorată de câte 
âvărşi într-o viață de om. A fost darul ce 


mi l-a făcut: ziua ei anj Sat 

Ei aniversară îmi confirmă ă toată 
â fi 

intâmplarea nu a fost „Întâmplătoare” Eh cedat 


când am constat 
sfântului Visarion. 


E IE 


6. Prea Cuviosul Părinte Cleopa 
Citire de gânduri şi har 


„lar mi-a îngropat octombrie sufletul în frunze! 

lar s-au topit culorile asfințitului peste arborii uimiți! 

Nu mai pot respira de atâta frumusețe. 

Doamne, oare sunt vrednică să mă cuminec în 
fiecare toamnă 

Cu vinul extazului în fața minunilor Tale? 

Aruncă nucii în mine cu petarde întârziate 

Şi mă tem să nu-mi cadă pe inimă o pasăre rănită. 

Aştept în spațiul de visare dintre frunzele căzute 

Şi cerul vegetal al frunzelor gata să se răstoame 
asupră-mi. 

Aştept să se oprească timpul în loc. 

Nu pot să mă întorc, din toamnă în toamnă, peste timp, 

Să caut clipa pe care mi-am dorit-o veşnică, 

Pentru că zodia mea alunecă ireversibil spre brume. 

Aştept... nu mai aştept nimic, 

Dar sper... sper din toată ființa mea 

Să întârzie cât mai mult ora crizantemelor reci, 

Care nu mai îngăduie, pentru mine, repetarea 
mirificului anotimp.” 


„Gânduri de toamnă” — Eugenia Inareica Damian 
49 


E 


îm 


- ochilor atât de perfect conturat tablou 

Am în ip Si să scriu, dar mâna Îmi şovăig 
despre care Ur eg că nu-mi stă în putere să reprodug 
deoarece sunt con usete şi har. De aceea las imaginaţiei 
acel miracol de frumuse! inchipuieşti acel miracol. de 


te itorule, să A 
tale, iubite ul i tu l-ai cunoscut în preajma unei 


e pe care, poate, Ş Ș 2 Sri 
FA ii Eu mă rezum să povestesc cu simplitate 
i 


inedită ste de iubire. 
doar O lie e bine de o sută de persoane, credincioşi, 
adunati sus, în grădina din fața chiliei Prea Cuviosului 
Părinte Cleopa. Speram cu toții că Părintele va cobori de 
la stupină şi că vom aduna în suflete atâta har cât să ne fie 
de folos multe zile, până la un nou pelerinaj aici, la Sfânta 
mânăstire Sihăstria, unde părintele cel bun şi sfânt 
împărțea cu generozitate binecuvântare şi sfatul cel bun la 
tot sufletul împotmolit în relele şi grelele vremilor. 

Era un amurg de vară sublim cum numai pe acest 
meleag binecuvântat putea să fie. Soarele ce dădea în 
asfinţit arunca aur peste culmile munţilor şi peste văi şi 
poleia pâlcul de meri sub care Părintele ceruse să fie 
aşezate băncile, una după alta, pe care, unul lângă altul, 
noi, creştinii, cu suflete înfiorate, ascultam cuvintele blânde 
şi înțelepte rostite cu căldură în dulcele grai moldovenesc, 
pentru toți laolaltă şi pentru fiecare în parte. Da, acesta era 
miracolul, Părintele trecea de la o idee la alta, doar pentru 
cine nu ştia tâlcul povestirilor sale. Credincioşii aflau, cei 
care veneau pentru prima oară şi ştiau, cei care frecventau 
Ela ui ae Părintele citeşte în gândurile omului nevoile 
nai at pe potecile muntelui În frumoasa aşezare 
asca ce de veacuri s-a străduit să aducă duhovnicie 
ntru Slava Domnului şi rugă gasi Ie) 

) „Ugă pentru tot sufletul însetat de 
bun în această lume AM de ajutorul SS tau d, 
a antuită de tot felul de ispite. Deci, 
cuvinte. ce Niţi primeau răspuns punctual 
Aparent, se adresa tuturor. 
s-a oprit din vorbirea sa când 
primit răspunsul. Creştinii au 
50 


Aşadar, Pre 
toi câţi ne 


._ 


început să pună ei tot felul de întrebări. La un moment dat, 
unul, nu ştiu de ce, a vrut să afle dacă poetul X urmează să 
se călugărească la Sihăstria. Părintele a dat un răspuns 
chiar şi acestei întrebări nepotrivită cu totul față de atmosfera 
de până atunci. 

- M-aş bucura tare mult dacă m-ați întreba ce vă 
lipseşte ca să dobândiți moştenirea sufletului. Dar cum orice 
întrebare trebuie sa-şi afle un răspuns pot să vă spun că 
chiar nu ştiu. Domnul este Cel ce le rânduieşte pe toate, 
oamenii presupun multe şi vorbesc în lipsă de cunoaştere. 

Glasul Părintelui era blând, dar avea şi o nuanţă de 
dojană. j i ilie 

Eu mă aflam pe al doilea rând de bănci, chiar la 
mijloc, în fața Părintelui. Priveam cu evlavie chipul de bunic 
blajin al Prea Cuviosului Părinte încadrat de albul părului, în 
care, ultimele raze ale soarelui scăpătat în asfințit, aşezau 
strălucire de nimb. Părea un apostol coborât din vremuri 
vechi, când Evanghelia începuse să vestească ce mare 
speranță ne aduce Mântuitorul, pentru toate noroadele ce 
se tot perindă pe fața acestui pământ rotitor. Şi, deodată, 
cel rău din mine mi-a strecurat în gând o mirare: Cum de 
nu ştie Prea Cuviosul Părinte, văzător cu duhul, că familia 
poetului X este baptistă? Deci e greu = presupus că 
doreşte să se călugărească într-o mânăstire ortodoxă. 
Gândul mi-a venit după ce Părintele dăduse deja răspunsul. 

Se făcuse linişte, o linişte adâncă, deplină, cum nu 
mai cunoscusem până atunci. Era atâta calm şi atâta 
încremenire în toată firea că se auzea cum se lovesc uşor 
între ele frunzele merilor, sub abia perceptibilă pole a 
brizei ce cobora dinspre culmi. Era în această linişte a 
solemnitate plină de sfințenie. Se oprisera parca ş 
respiraţiile noastre pentru a nu tulbura tăcerea. A STENIOEA 

După un răstimp fermecat, tăcerea profun incat 
întreruptă de Părintele nostru. Ochii săi atât de za pe 
de plini de bunătate, au devenit severi, culoarea asta 
intens albastră devenise mai întunecată şi privirea 


51 


iii 


oprit asuPpr mea. AM auzi sa în gândul 
Ă s-a [nea A 
Gila ce nu fuseseră încă pronunt 
. ie îţi vorbesc. i î 
[IO ele a rostit cu voc | 
Spre uluirea tuturor părin e 


apăsată cuvinte care nu se refereau la ceva care să fi foi 


cerut. Este foarte adevărat că e) parte din familia Poetului 
x este baptistă. Dar, după calesu:eu iul său urmează 
cursurile teologiei ortodoxe la Institutul Teologic din Bucureşţi 
Fiecare om este cu darul şi chemarea lui. Ce ştim noi despre 
cele rânduite de Părintele Divin? Ştim ca toate se fac după 
Sfânta Sa voie. 

A făcut o mică pauză şi a reluat: 

- Voi habar nu aveți câți îngeri sunt acum printre 
voi. Nu aveţi cum să-i vedeţi şi nici nu-i simțiți cum se 
aşează pe umerii voştri, nu numai pentru că sunt nevăzuţi 
dar sunt şi uşori, mai uşori decât greutatea unui gând. Mă 
uit la voi, aşa cum staţi sub binecuvântarea acestei zile 
dăruită de Domnul şi care tocmai s-a sfârşit şi mă doare 
tare sufletul că nu toți câți sunteți aici veţi intra în rai. 

„Un suflu îngheţat a trecut printre noi. În ce mă 
priveşte, sub privirea stăruitoare a Părintelui, m-am simţit 
ls revaia ein Ene e ce aş fi dorit să le spun 
i pcioiao A aaa a n 
„F iați! Noi venim aici 

CU UE să Punai SA vom putea mântui! 
dragostea şi pentru evlavia îi sa a e ui 
atata, dragii mei. Aveti mare ia le i în CEI! 
Voi de ce ne-a spus Domnul ia pe aigandunioraăl 
să fim asemenea pruncilor? Ei 


NU Sunt bântuiţi de aa d 
judecă pe alţii după gânduri. Ei nu au îndoieli şi nici nu 


CU sinceritate când părelnica judecată lumească. Ei plâng 
inima când eva îi îndurerează şi râd cu toată 


se bucură d 
SAI : 
Haideţi acum la chilie aa pinele ce le vine de la Domnul 


Prea Cwj dați pomeni 
| Uviosul Păi elnicele voastre. 
ŞI a urcat cea AA, pl leiea ridicat de pe scaunul său 
e la chilie d 
„urmat de ceata de 


52 


mey 


DD ă 


09 


credincioşi, după ce însă ne-a binecuvântat cu mâna pe 
încheietura căreia se odihneau mătănii. Purta un epitrahil 
albastru ce sugera speranta. Umbrele înserării au început 
să coboare In micuța grădină cu meri, atârnându-se în 
crengi, estompând contururile. Au coborât şi în sufletul 
meu cu mare întristare. Ințelegeam în amănunt pentru ce 
m-a dojenit cunoscătorul gândurilor. Ştiu că le-a cercetat 
cu atenţie şi cu dreptate. Ştiam, de asemenea, că sentinta 
sanu era 9 osândire, ci un avertisment izvorât din iubire şi 
din grijă duhovnicească. Văzuse Părintele că „paza 

ândurilor” va fi o mare problemă pentru mine şi-mi va 
primejduli mântuirea sufletului. Aflată la adâncă senectute 
văd că Prea Cuviosul Părinte a avut dreptate. Nu am reuşit 
să-mi curăț mintea de gândurile prădalnice de rai decât în 
foarte rare răstimpuri... 

M-au mai purtat paşii în cimitirul de la Sihăstria unde 
crucea înălțată pe mormântul mult prețuitului nostru stâlp 
duhovnicesc, Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa, 
ne aminteşte de toate sfaturile şi de toate avertismentele 
cu care.ne-a asistat pe calea mântuirii noastre. Este în 
cimitir acea linişte profundă ce se isca întotdeauna în jurul 
persoanei sale. Şi acum tăcerea e atât de deplină că se 
aud acele de cetină căzând peste morminte, când brazii se 
înfioară de briza ce coboară de pe culmile munților. 

Sper din adâncul ființei mele că pentru meritele 
Sfinţiei Sale, pentru rugăciunile sale şi pentru girul său, 
Părintele îmi va dobândi Îngăduința Divină pentru 
incapacitatea mea de a ţine în frâu paza gândurilor 
nesocotite. 

Nu-l văd şi nu-l simt, dar am certitudinea că la piciorul 
crucii sale se află un înger care îmi strecoară în suflet 
bucuria binecuvântării sfântului părinte. În jur se află sfinți 
părinţi ce l-au precedat şi care l-au urmat ca să-i stea în 
preajmă. De la unii m-am învrednicit şi eu, nevrednica, să 
primesc pe creştet tămăduitoarea lor binecuvântare: prea 
cuviosul părinte Paisie, prea cuviosul părinte Ambrozie... 


53 


RE se ciori aa ara at 


ui 


c o strălucită obşte biruitoare, cp 


N v les “A 
Cu toții alcătul Cleopa este prea fericit în mijlocyj 


că prea cuviosul părinte 


lor Numai aşa îmi explic faptul că, plecând d a ana 
ormânt, simt cum mi vibrează puternic în inimă 

m | 

binecunoscuta binecuvântare: 


„Mânca-v-ar raiul!” 


54 


( | 


7. Prea Cuviosul Părinte Paisie 
Binecuvântare şi har 


„Uneori, primăvara, când aburul pământului mă înfiora, 

Simțeam înăuntrul meu cum încolțea iarba. 

Rareori, brumărel mă învăluia cu lumina frunzelor 
învolburate, 

Aurindu-mi existența cenuşie. 

Doar iama, iama duşmănoasă, statomicită sub semnul 
eternității 

M-a zăvorât într-o clepsidră de gheață, 

Acoperindu-mi ochii cu vise, 

Măcar aşa să întrezăresc curgerea ninsorilor lungi, 

Ca nişte fuioare albe, îngropându-mă fără întoarcere. 

Şi totuşi, o parte din mine s-a întors. 

Rogu-Te, Doamne, mai dă-mi răgaz de câteva 
răsărituri 

Ca apoi, în înserările târzii, 

Să pot visa fără păreri de rău 

La toamnele mele de altădată. 

Mai lasă-mi, Doamne, bucuria anotimpurilor, 

Să-mi străbată trupul şi sufletul m 

Şi nu mă lăsa să mă înfricoşez de imprevizibilele iemi 

Care vin peste anii mei. 


55 


ăi 2 3 e ERA DNIR cu ca a 


ui 


eranța şi puterea 

să cred în primăverile care se întorc, precum păsănig 
i se opresc — pe negândite — 

Şi, sub streaşina mea fragilă, A 

Luminându-mă ca O RUGĂCIUNE... 


Dă-mi SP 


„Rugă”— Eugenia Indreica Damian 


Era acel an binecuvântat, un an în care începusem 
să mă adun din tristețele ce le îngăduise Domnul să se 
prăbuşească peste inima mea. Getuş avea grijă delicată 
pentru sufletul meu şi mă atrăgea tot mai mult spre acel raj 
duhovnicesc, mărgăritar în Grădina Maicii Domnului, sfânta 
mânăstire Sihăstria. 

Era, în momentul când începe povestirea mea, o 
minunată zi de vară, greu de descris cât de încântătoare a 
NE elle Aa ua de a parcurge pe jos cei şapte 
ilometri ce se ă Î i ' &fA 
AA a esfăşurau între staţia de autobuz şi sfânta 
i dau pe care îl traversam era de o frumuseţe 
a caen Ba Sp uriaş, cu pilaştri din copacii falnici 
e A m e cer albastru strălucitor în lumina 
munților, patriarhi uri are grandios răsărit de după coama 
efalrar Des În Uriaşi slujind în eternitatea divină. Un imn 
Cato ci Us ăi ipitul păsărilor, din clipocitul apei 
fremăta întru slava Boul bela, ENEA, eri pelilza 

ului Creator. Intrasem în alt univers, 


cu totul diferit d Seaţ î 
e cel lăsat în ur > ; 
de forfota vavilonului omenesc E tunel eo epul dorninal 


ŞI timpul era altf 

e MI el. D 
MA lipsit de istorie, neclinți 
din veacurile îndepărtate. d 


4 toate laturile ne învăluia un 
i neschimbat în sine, acelaşi 
„mult uitate. Copleşitoare era 


Am intrat 3 
in sfă ânăsți 
pentru miracole nem ap astre cu sufletul pregătit 


Prea oii, d pl luu sfințitoare de suflet 
ârinte Paisie nu mai slujea. Era la o 


56 


DDD E 


_._ 


patriarhală, bolnav şi orb, nu părăsea chilia ia 
ărintele Gherasim păzea cu străşnicie să nu fie (Barat 
4 stăruința oamenilor. Nu lăsa nici o speranță pentru 
de a intra în chilia părintelui Paisie. 
Dar Getuş işi pusese în gând să mă ducă în fata 
Prea Cuviosului Părinte, ştiind cât de vindecătoare este o 
pinecuvântare aşternută de sfântul părinte peste creştetul 
omului necăjit. Getuş avea statute vechi şi preferențiale în 
obştea sfintei mânăstiri şi era şi un suflet pătruns de o 
credință fermă şi statornică, aşa că a reuşit să-l înduplece 
pe părintele Gherasim să ne înfățişeze Prea Cuviosului 
Părinte. 
înainte de a intra, Getuş mă avertizase că voi 
atunci când Părintele va rosti rugăciunea de 


oricine, 


plânge le v 
binecuvântare, fapt ce m-a mirat şi am asigurat-o că nu voi 
plânge nicidecum. Cum să înec în lacrimi imensa bucurie 


de a asculta cuvinte sfinte, rostite de un părinte atât de 
înduhovnicit! 

Am intrat cu sfială şi am îngenunchiat alături de Getuş. 
Eram atât de copleşită de emoție că nu am putui rosti nici 
măcar cuvintele de salut: „binecuvântati, Prea Cuvioase”. 

Părintele ne aştepta aşezat pe marginea patului. Cu 
mişcări domoale şi-a luat epitrahilul, l-a pus peste capetele 
noastre cu precizie, şi-a aşezat mâna pe creştetul lui Getuş 
şi a întrebat cu o voce mângâietoare, aproape şoplită: 

- Da tu cine eşti? 

- Eu sunt Georgeta, păcătoasa, de la Roman, Prea 
Cuvioase. 

- Da, da, sora Georgeta. Bine ai mai ven 
soră Georgeta. Pe cine ai mai adus? 

- Pe sora Aspazia, Prea Cuvioase; 
dați o binecuvântare. Sei 

___ = l-auzi! Bine ai venit, soră Aspaziă, ia s 

parintele o binecuvântare. 

Şi-a aşezat peste epitrahil 
creştetele noastre şi a început să rostească ! 
egală, alinătoare, o lungă şi completă rugăciune. Din 


57 


it pe la noi, 
mult a dorit să-i 
ă vă dea 
câte o mână Pe 


ă blând, cu voce 
clipa 


Ec 2300 i ae aa 


—.——————. OO 


E 


primul 
şi am Încep 
temeinic, 


când a rostit 
coşul pieptului 


liniştit, cuminte, 


întâmpla cu M 
stare de fericire a 
bine, cred că Părintele m-a ajuta Su 
mea. treceau acele efluvii de iubire care, în linişte, străbaţ 


i lui Dumnezeu. & 
egali avi de mine Getuş, care ştia bine că aşa va fi, işi 
vedea convingător de plânsul ei, ca şi mine, calm, liniştit, 
fără suspine. E 3 

Netulburat, Părintele continua să se roage cu 
nespusă căldură; se ruga pentru noi Tatălui Ceresc: 

„Blagosloveşte, Doamne, căsuţa lor, blagosloveşte, 
Doamne, măsuța lor, blagosloveşte pe toți şi pe toate cu 
darurile cele bogate, pace, linişte şi sănătate, dăruieşte-le şi 
de toată răutatea vrăjmaşului văzut şi nevăzut izbăveşte-le, 
cele de folos, pentru a câştiga dorința cea bună şi un 
colțişor de rai le rânduieşte în numele Tatălui şi al Fiului şi 
al Sfântului Duh, AMIN! 

Da, Prea Cuviosul Părinte Paisie putea aduce pe cei 
ingenunchiaţi la picioarele sale la întâlnirea cu Dumnezeu şi 
bucuria acestei nesperate şi nemeritate întâlniri se 
mărturisea prin lacrimi, acele lacrimi ce dădeau ochilor 
ue) o limpezime de cristal; ele izvorau dintr-o fericire 

Ivina. 
„Este de nedescris cu ce stare de spirit am părăsit 
fu Race SM sul Părinte Paisie. Era o stare de 
i! ŞI cu toate, cred că aceasta era pacea pe 


care o si i i la 
H = 0 Simțeau cei ce primeau din mâna Domnului lisus 
ristos acel dar heprețuit: 


„Pacea Mea v-o dau vouă!” 


Cât de mare d i 
pi uhovnic i ări 
Paisie, ce ăia era Prea Cuviosul Părinte 


rugăciunea sa mu u„U9ător era, cât de dăruită era 
cuvinte. Ziua şi a poate nevrednicia mea a cuprinde. în 
aptea, cu Psaltirea în mână, rugăciunile 


58 


OD 


.. 


uviosului acopereau cu binecuvântare sate şi oraşe 
case şi revarsau peste făptura Domnului 

palsamul ocrotitor şi binefăcător al iubirii sale pentru 
ameni, obținut prin meritele sale de la Bunul Dumnezeu. 

e Întâlnirea cu Prea Cuviosul Părinte Paisie te făcea 
2 exclami: ga 

sa „Eşti cu mine, Doamne şi plâng de bucurie că eşti 
cu mine, Tu, Cel Preaiînalt, eu, firul de colb, dar reflectare 
a Măreţiei Tale." 


Prea CUI; 
cătune ŞI 


59 


UP ODO 


8. Pentru fratele Leandru 
(Gheorghe Pivin) 


„Măicuţa mea, primeşte ca pe un dar 
Aceşti arginți cu sunet de osândă. 
Putini or fi, dar i-am plătit amar 

Cu toată tinerețea mea flămânaă! 


Sângele cald pe care mi l-ai dat 
L-am cheltuit ca pe-o nimica toată. 

O bună parte, darnic s-a vărsat 

Sub târnăcop, sub rangă, sub lopată. 


lar restul ţi-l trimit acum senin, 

Să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă, 
Căci pentru mine mi-am oprit puțin: 
Atâta cât să pot ajunge acasă...” 


„Un mandat poştal” — Andrei Ciurunga 


a mai stins din viață unul din fraţii noştri, încă unul 
dintre cei hărăziți să măsoare cât de bogate pot fi izvoarele 
suferinței, încă unul frânt între talent şi neîmpliniri, încă unul 


răsplătit cu belşugul supliciului, pentru că pr iubi 
crucea, neamul şi țara. i eee Sal Bull 


S-a stins din viață George Pivin, cel care putea să fie 


Schingiuiri, desp 
e amintiri, vor 
Geor 

ținut de leg 
fără noroc 


re care, odată, pi 
ue să glăsuiască 
e Pivi ge pa 
ge Pivin venea din îndoliata Bucovină de Nord, 


endă, ţi 2 la 
mereu ji cu nădejdile mereu spulberate, ținut 
necat În lacrimi şi obidă. 


60 


EDD 


— 


S-a născut în 1922, în satul Horecea, limitrof oraşului 
Cernăuți, sat pitoresc, aşezat pe malul Prutului, încărcat 
de livezi, înconjurat de pădurea Horecea, codru ce a stat 
adăpost pentru săteni când satul era spulberat de năvala 
tuturor relelor. | i 

A învățat cursul primar cu acei invățători de mare 
capacitate, care au format generația dintre cele două 
războaie, generaţie conştientă şi mândră de obârşia 
românească a acelor locuri. A urmat apoi cursurile liceale 
la liceul Aron Pumnul, liceul nr. al oraşului Cernăuţi, un 
liceu sever, cu profesori eminenți, gloria învățământului 
secundar interbelic. Romantica adolescență cernăuțeană a 
fost zguduită de drama anului 1940, când, urmându-şi 
nefericita soartă vitregă, Bucovina a fost cotropită din nou 
de năvălitorii ce şi-au amintit de vechile obiceiuri tâlhăreşti 
şi-au înălțat din nou, până la ceruri, colbul drumurilor şi 
potecilor strămoşeşti în uruit de tancuri şi TAB-uri. 

În anul de ocupație bolşevică Leandru (aşa îşi 
semna Gheorghe adolescentinele sale versuri) şi-a pierdut 
tatăl. A fost deportat şi a murit de foame, ca mulţi alții, fără 
nici un indiciu, în întinsele stepe siberiene. 

Tatăl lui Leandru era un bucovinean falnic, venit 
parcă din legendă. Purta costumul național bucovinean, 
strălucitor de alb; purta peste cămaşa brodată un brâu lat, 
înflorat şi o bondiță albă bordată cu blăniță neagră de miel, 
iar pe vreme rece purta sumanul negru, croit amplu şi 
împodobit cu găitane împletite din lână neagră. Părea un 
stejar din pădurea Horecea transformat în om. p 

Cred că Leandru nu s-a consolat niciodată de 
pierderea vrednicului părinte. Deportarea tatălui a însemnat 
pentru fiu genul de nenorocire care nu se poate uita, care 
nu se şterge cu trecerea anilor. Şi l-a imaginat mereu in 
pustiurile depărtării, mistuit de dor pentru locurile natale, 
pentru copiii rămaşi orfani, mai ales pentru acel fiu de care 
era aşa de mândru că învață să fie „domn' şi pe care 
Domnul l-a binecuvântat cu darul de a toarce cuvinte 
frumoase din caierul slovelor. 


61 


RL Capo sa ă 


Ă in acele gânduri: ROI în 
ue A poate-ai să ajungi până la Horecea, 
: e deal, | | 
Spune-i c-am mea răstignit dincolo de lacul Baikal 
Saal mereu fiului Meu, 
Înger între veghe şi nedesluşit, 
Că n-am murit. ; 
Am uitat a râde şi a plânge j i 
Şi mi-au înghețat pădurile în sânge. 


Revenirea autorităților româneşti în 1941 a fost 
întâmpinată cu un delir de bucurie de toată suflarea 
bucovineană. Deşi se ştia că războiul este o mare nefericire, 
primele salve de tunuri româneşti au fost ascultate cu 
sfințenie ca nişte trâmbiţe ale cerului. 

" Leandru şi-a continuat cursurile liceale în frumosul 
costum naţional, pe care l-a purtat cu mândrie ca şi tatăl său. 
Din nenorocire a urmat al doilea refugiu, atât de dramatic, 
atât de îndelungat, atât de lipsit de speranță şi atât de 
nedrept. 

Leandru îşi continuă studiile la Facultatea de Litere 
din laşi, apoi urcă Golgota românească în închisorile 
comuniste, unde a suferit în trup şi a suferit în suflet, trăind 
tot amarul, aflând până la ce limită te poate marca, pe 
Viaţă, suferinţa. 

_Când a fost lăsat în temnița mai largă ce era 
România sub regimul comunist, umilit şi marginalizat, a 
reuşit să se plaseze cât mai aproape de carte, lucrând în 
domeniul librăriilor. A încercat să-şi facă pe cât posibil un 
Za etnia o familie, un cămin, a crescut un fiu. A trăit, 
Snaianle ial adâncul inimii, decepția amară a revoluției. 

cărită a revenirii la patria mamă a teritoriilor 


răpite, prin anularea 
Si nfamului sa s-a 
prăbuşit. pact ruso —german, 


Chinuit de o boală c 
adoarmă de i 


coborât, în sfâ 


umplită, Leandru s-a hotărât să 


ot, Acum, peste zbuciumul vieţii sale, s-a 
'ŞIt, pacea eternă. 


62 


————————— 


, 


p 
Să-ţi fie drumul spre nemurire luminos. 
ierte şi să te primească printre martiri că 
frate Leandru! . 
Rămân cu regretul că nu ţi-am cunoscut ceasul 
înoptării şi nu te-am însoțit pe ultimul tău drum lumesc. 
Mi-am amintit că în ultimul an de studenţie ne-ai 
vizitat la Cluj ca să ne întrebi pe bucovinenii ce eram acolo 
cum am reuşit să reinființăm Junimea (societate bucovineană 
care conţinea tradițiile Arboroasei, societatea înființată de 
Ciprian Porumbescu). Voiai să faci şi tu asemenea la laşi. 
Mi-am amintit că mama ta era rudă cu Zaharia 
Voronca, cunoscutul luptător pentru unirea Bucovinei cu 
patria mamă, prieten bun cu Ciprian Porumbescu, şi atunci 
regretul meu s-a adâncit. Ca ultima secretară a Junimii de 
la Cluj (desființată de comunişti) aveam dreptul (şi datoria) 
să arunc peste sicriul tău panglica tricoloră, după tradiția 
Junimii şi să-ți cântăm, conform acestei tradiții: 


Domnul să te 
mult ai suferit, 


„lar când, fraţilor, m-oi duce 

De la voi şi-o fi să mor, | 
Pe mormânt atunci să-mi puneţi 
Mândrul nostru tricolor." 


şi să te salutăm cu salutul junimean: 


VIVAT, CRESCAT, FLOREAT, JUNIMEA! 


63 


FIE 7 EE0Danommeaata 


9. Taina crucificării 
(Cedric Măgirescu) 


„Ai noştri dorm în suflei cu genuna, 
Dar mâna cui îi mângâie prin vis, 
Că-n locul frunții lor de totdeauna 
Parcă-nfloresc petale de cais? 


Un înger alb — sau liniştea se-aude? 
Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. 
Abia sunându-şi lanțurile crude 
Se-nalță toată temnita la cer. 


Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, 
Ar învia, dar încă n-are semn 

Şi crucea-ntinde braţe de osândă 

Cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn.” 


„Înviere” — Andrei Ciurunga 


„Ne luăm creştinescul rămas bun de la fratele nostru 
Cedric, încă unul din cei pe care viața i-a pendulat între 
infern şi sublim sub biciul crunt al stăpânirii comuniste. 

A Tot mai împuținaţi, am mai venit, totuşi, câțiva din 
fraţii săi de restrişte, ca să-i aducem lacrimi şi flori şi să 
ingenunchem cu duioasă reculegere pe pragul dintre „a 
fost cu noi” şi „nu mai este cu noi”. 


Fratele Cedric a făcut i lia Ni 

ci parte din familia Nicolae 
re Cutie din acele familii excepţionale ce inspiră 
râție şi respect pentru felul în care a ştiut să dea un 
sens înalt noțiunilor de jertfă şi destin. 


Un bărbat falnic pe plaiurile băcăoane, capul familiei, 


Nicolae Măgir xi 
E escu a dăruit tării y Sp 
neinfricați pentru apă al Sile patru vlăstare, [pIaiOA 


glorie Scorţenilor rarea valorilor strămoşeşti, aducând 
Sat ce le-a fost leagăn. Toţi au plecat pe 


64 


DDD 


DD 55 


căi aspre să reactiveze taina crucifi 
iertfitori ai acestui neam au urcat şi ei Golgota necruțătoare, 
suportând un experiment neegalat de Nici un holocausț, 
Trupul sfârtecat prin torturi peste limita suportabilului, eu-uj 
demolat, anulat în degradare ŞI deznădejde, disperarea 
dusă până la demență le-au îndurat în focul supliciilor de 
neimaginat toți feciorii săi. 

Tatăl, Nicolae Măgirescu, a suportat trei ani de 
prizonierat în U.R.S.S. în urma celui de-al doilea război 
mondial ce a cutrenurat temeliile lumii. 

Nicolae Măgirescu, fiul întâi născut, în anul 1919, a 
fost căpitan, invalid de război, cu piciorul drept amputat, 
decorat cu „Crucea de fier” şi „Mihai Viteazul”, a trecut prin 
caznele infernale ale reeducării de la Gherla. Eroismul plătit 
cu mutilarea i-a fost prilej de suplicii suplimentare, căci a 
fost pleznit fără cruțare peste bontul piciorului pierdut ca 
marcă a vitejiei. 

Eugen Măgirescu, născut în anul 1922, student în 
drept, a executat o condamnare între anii 1942 — 1945, drept 
pentru care a fost arestat în fatidica zi de 15 mai 1948 (an 
ce a determinat o generaţie de martiri şi jertfiți) şi este 
condamnat la muncă silnică pe viață. Toată tragedia 
înfiorătoare a anchetelor şi a închisorii comuniste din 
celulele Piteştilor poate fi regăsită în cutremurătoarea 
metaforă „Moara dracilor” cu care Eugen îşi intitulează 
memoriile. 

Leonida Măgirescu, născut în 1924, a fost arestat şi 
el în 1942. Anii 1951 — 1953 îl aşteaptă din nou cu 
închisoarea fiind acuzat că a furnizat armament luptătorilor 
din rezistenţa din munţii apropiați de Bacău. a 

Dragomir Măgirescu, din comuna Grigoreni — STA 
işi aduce partea de detenţie între anii 1958 — 1964 şi, astfel, 
am ajuns şi la mezinul familiei Măgirescu, Cedric, A 
anul 1927. Cedric este condamnat în contumacie în 


şi arestat la 14 iulie 1950 (emblematică zi pentru ideea de 
libertate). 


carii. impreună cu ceilalţi 


65 


E EL ari ca a 


a 


laşi delict al întran: 
damnat pentru ace regi 
Este rea de Dumnezeu, de neam şi de patrie. ia 
ceai “indă până în 1954 închisori şi lagăre de munca 
Edo Piteşti, Galeş, Peninsula, Poarta Albă, sinistre 
iorțală aseul Canalului Morţii. 


referință pe t Și = 
Ei acele a trecut la rândul său prin cumplity 


experiment. Piteşti după care Xa al A opera de 
exterminare totală din lagărele menționate. Administratori 
ororii aveau deprinderi bine puse Ia punct pentru a determina 
o dispariție lentă, cât mai chinuită, dar sigură,a bietei Victime. 
La început rezistența a fost dârză, dar, treptat, treptat, S-a 
micşorat datorită informatorilor. Spiritul de solidaritate a fost 
obligat să se ascundă în străfunduri, a apărut neîncrederea 
chiar şi între oameni foarte legați. 

Rigorile regulamentului au crescut la paroxism, iar 
pedepsele din ce în ce mai crude, mai dese, mai iraționale 
curgeau cu nemiluita. Pândarii ajutaţi de informatori, din ce 
în ce mai inumani, transformau regimul de detenţie într-un 
infern cu termen scurt spre dispariţie. 

Nici eliberarea în închisoarea mai vastă ce era 
România nu arăta cu mult mai bine. O frică permanent 
întreținută, o marginalizare insurmontabilă, o umilință 
injositoare până la dizolvarea personalității, aparatul de 
supraveghere şi intimidare draconic şi operativ, transformau 
Viaţa într-un joc de echilibru pe sârme întinse peste abisuri. 

„_____ După 1989, fratele Cedric va aduce mărturie despre 
viața din penitenciarele şi lagărele comuniste. E suficient să 
cozi căigVa titluri: „Romaşcani la Canalul Morții”, „Şi eu am 
pa Re sl all „Să nu uităm gulagul comunist! 
da ul de la Piteşti”, „După gratii” şi aşa mai 

parte. Filele din jurnalul lui C. N. Măgi ărturii 
ce denunță pe sef Asti al ay agirescu aduc mărturii 
nou după metode minuţio Aa a ea Aaa Se 

Oponenții ani S clocite de minţi diabolice. 

Munismului trebuiau eliminaţi cu 


desăvârşire 
sau transf i? j 
draconice de reedu Sela zorențe umane prin metode 


ca 
metodei de folosi re. Este revelatoare de pildă analizarea 
le a foamei. Foamea ca mijloc de 
66 


DD 


o gi 


ersonalității — ce poate fi mai diahat; 
esfigurare a persc ce poate fi mai diabolic! De 
i în raiul comunist nu trebuia să existe nici o Posibilitate 


de glorie spirituală. | be 

Pentru noi toți era cert că inițiatorul tuturor ororilor 
era însuşi Satan, dar o făcea prin oameni. Numai că „nu 
este îngăduit diavolului să ispitească pe om mai mult decât 
ar avea puterea de a respinge ispita, căci, în acest caz, 
omul nu ar avea nici o vină. Că este aşa, dovadă sunt 
supraviețuitorii. Oamenii s-au regăsit pe sine imediat ce 
constrângerile peste fire au încetat. S-a dovedit că 
adevăratele valori umane nu au putut fi stârpite. S-a mai 
confirmat de-a lungul şirului de atrocități proverbul: „Să nu 
dai omului cât poate răbaa!" 

Din multele aspecte în acest sens aleg din mărturiile 
fratelui Cedric un fragment ce vorbeşte despre prietenie 
atât de firesc, atât de simplu, atât de cald şi uman: 

„„„„Să fie Curpănaru, să nu fie el? Era aproape de 
nerecunoscut. Numai glasul m-a convins. || auzisem la 
securitatea din Bacău, mi-l aminteam. Glasul lui Ticu, mai 
vechi decât mine în iadul dobrogean unde nimerisem, mi-a 
amintit pe cel ce-mi fusese confrate de celulă şi de 
suferință la anchetele din Bacău. El m-a pus la curent cu 
ceea ce se întâmpla la Poarta Albă şi tot el, săracul, mi-a 
adus un sfert de pâine din economiile lui, văzându-mă în 
ce hal de slăbiciune eram după Piteşti!” 

Era normal să-şi recunoască greu confratele: La 
Bacău, Ticu (Gheorghe Curpănaru) era un tânăr aproape 
copil, supus fără discernământ torturilor. Acum era un 
bărbat maturizat prin suferință. 

Dacă aş căuta în memoriile fratelui Cedric fraza 
care să evidențieze ținuta sa de deținut politic aş alege 
una simplă dar edificatoare: ză 

„N-am jinduit nicicând vorbitorul familial 
prețul vânzării sufletului către diavolul comunist. 

Numai cine a trecut prin asemenea pu 
asemenea „furci caudine”, ştie de câtă tărie de car 
este nevoie pentru a rezista unei atari ispite. 


67 


obținut cu 


rgatoriu, 
acter 


bee aere su e 


E 


ie us? p 
iei lui Cedric s-a desfăşurat fără 
După ru. activitatea stăruitoare de a reface 
precupețire pen 4 Miron Costin din oraşul Roman. A fos 
Societatea Cultura 9 u decepții uneori dar şi cu sentimeny, 
o activitate presărată S iai multe ori. 
ii împlinite de cele mai Îi 
unei CE IUN de soţia sa era nespus de înduioşător sg, 
e ti sârguitori profesori (Cedric, de franceză 
ez Ea ie mpătanditnelung -si-în-lat-tjp 22 
Ecaterina, de română) străbătând în lung ş (inutul 
Romanului, întorcând file vechi de istorie romaşcană ŞI nu 
numai, punând plăci comemorative pe ziduri uitate, Impărţind 
pliante şi futuraşi mărturisitori de fapte glorioase, consemnând 
cu mijloace modeste fapte de o importanță deosebită, 
punând aur pe cupole colbăite de vreme, aşezând flori şi 
parfum peste amintiri ce au fost pierdute în negura uitării. 
Cedric şi Ecaterina, cuplu emblematic, imposibil să-l] 
gândeşti pe unul fără cealaltă! Munca lor şi sufletul lor sunt 
aşezate cuminţi în câteva volume „File din cartea Societăţii 
Culturale Miron Costin”. În lumea aceasta debusolată şi 
amorală, munca lor titanică este aproape necunoscută. Dar 
va veni o zi când generații purificate de duhul apostaziei vor 
găsi intre aceste coperţi icoane ale unui trecut frământat, 
dar străbătut de modele vrednice de a fi urmate. Eroi 
adevărați vor vorbi despre curaj, dăruire, caracter şi, peste 


toate, un duh de dragoste pentru adevăratele valori ale 
spiritului. 


Ce arma 


noastră. Ştim cât de grea va fi povara singurătăţii pe umerii 
Vă aducem un gând de 
țul dumneavoastră pleacă 
are, zi în care ne adunam 
ului nostru. Noi credem că 
ung şir de suflete — printre 
deja - l-au aşteptat între 
va fi primit A ala lumii şi lumea lui Dumnezeu în care 
Suprem în lupt Merit mult şi a ars pentru binele 
Pta pentru apărarea Valorilor străbune. 


68 


DD 


8 


împrumută 


La ceas de rămas bun îţi punem o în 
nd cuvintele fratelui tău, Eugen: 
„Mai ţi-aminteşti, suflete, cireşul, 
Dar cimitirul satului, ce plin 
Se dăruia copilului blajin, 
Pe vremea-aceea ne-nvățat cu greşul? 


trebare, frate, 


Mai ţi-aminteşti cum fragedele ramuri 
Plecate peste cruci, ca la prohod, 

Ți s-aşterneau zăbranice, cu rod 

Şi cu chemări sub ne-nţelese flamuri? 


Flamurile neînțelese de sufletul de copil te-au 
chemat sub fâlfâirea lor când înțelesul chemării a devenit 
limpede şi poruncitor. Creanga cireşului abia înmugurit 
acum la Scorţenii pe care atat de mult i-ai onorat se pleacă 
azi peste crucea ta aşezată pe un destin rotund, împlinit. 
Peste tot zbuciumul tău pământean s-a aşternut tăcerea... 
În „marea trecere” îţi dorim zborul lin al sufletelor ce atât 
de mult au iubit seninul clar, fără umbre. Domnul să-ți 
binecuvânteze odihna şi să te aşeze în lumină! 


69 


TOT 


10. Ce caldă lacrimă! 
(Victor Leahul) 


„Căzut din raiul său, pesemne, 
Un înger trist mi le-a adus, 
Lumina lor în noi să-nsemne 


Că-n lut mai doarme-un strop de Sus. 


Spălăm cu lacrimi răni şi spade, 
Sfințim în lacrimi un sărut, 

Din lacrimi ridicăm arcade 
Oriunde viața ne-a durut. 


Zvârlim în lacrimi pietre grele 
Şi scoatem crini din aur, grei, 
Topim un pumn de spini în ele 
Şi facem scări de funugei. 


Din lacrimi 


YI punem pod genunii, 
Din lacrimi 


n înviem mereu 
ŞI, impletind din lacrimi funii, 
Ne priponim de Dumnezeul 


„Lacrimi” — Radu Gyr 


70 


Di 


Am rămas cantonată într-o stare de con 


, d ; sternare 
ă vreme după ce am primit vestea că Victor a plecat 


Praznică 
aracterul 


Le “timul său drum, într-o împrejurare atât de nă 


i atât de nepotrivită cu viața sa impecabilă şi cu c 
său atât de integru. 2 

L-a frânt moartea tocmai când se 
întoarcă din U.S.A. în „scumpa lui Românie” după cum mi-a 
scris sora lui. L-a găsit moartea pe o scară pe care urca 
grăbit cu o cutie plină cu cărți. Cum s-o fi descumpănit şi 
cum a căzut, nimeni nu poate spune. A fost găsit la Piciorul 
şcării în comă. Ambulanţa chemată urgent l-a dus la cel mai 
apropiat spital, dar nu a putut fi salvat din cauza puternicei 
hemoragii craniene. ; 

S-o fi răzbunat moartea pe el că nu l-a putut dobori 
în alte împrejurări nefaste. L-a pedepsit să-şi doarmă 
somnul de veci sub pământul greu al străinătății când din 
puţinele vise ce le-a nutrit pentru sine a fost şi acela de a fi 
aşezat în eternitate sub brazda uşoară a gliei române, „Sub 
iarba verde de acasă. l-a fost dat să nu-i răsune la căpătâi, 
intonat de bunii săi camarazi, imnul martirilor care, de la e) 
vreme, însoţeşte tot mai des pe cei ce pleacă lângă cei ce 
au înoptat de multă vreme. Şi nu mi-a fost dat nici mie, care 
nu i-am fost doar verişoară, cum se cuvine după înrudire, 
ci soră, atât în adolescența noastră, cât şi în restrişte, în 
anii mulți şi grei de temniță comunistă, să nu-i pot pune o 
floare pe mormânt şi să aprind un pai de lumânare la 
piciorul crucii sale. | 

Dar cine poate cunoaşte în ce fel şi cu ce menire 
împleteşte Dumnezeu firele destinelor noastre? A | 

Victor Leahul s-a născut la 7 iunie 1921 în si S 
Ostriţei, una din cele trei comune unite: Mahala, a îsi 
Cotul — Ostriţei, leagăn de românitate dârză şi is = Ş 3. 
in ziua de azi sub toate vitregiile cu care I-a prigoni iesBuci 
A urmat şcoala primară în comuna natală cu E Ep IE 
deosebit pentru directorul şcolii care i-a apreciat inteligen! 
ieşită di i învătătură scut alături de 
ieșită din comun şi setea de învățătură. A cre a lăsat 

ratele său mai mic, lon, aproape fără tată, care ş 


71 


pregătea să se 


2700 


A 


: ve seama mamei lor, el mergând în U.S.A. ca «; 
pruncii pe * care să asi 
asude Vu e A post pentru ca Dumnezeu să î 
cite a lui țărancă năpădită de griji 
înduplece LU it la liceu. Reuşeşte examenul a 
gespodâre iceul Ortodox de băieți Mitropolitul Silvesyre 
admitere la Liceu. |, puiul de țăran venit descuji : 
din Cere DU pe pUUN OSI UDE ale ulț şi 
în cămaşă națională la probele scrise şi orale. 
în că În toamna anului 1939 mama lui Victor a plecat într-o 
vizită la soţul ei, urmând să-şi aducă şi copiii la terminarea 
anului şcolar. Numai că în vara anului 1940 are loc cotropirea 
nedreaptă a Nordului Bucovinei chiar la începutul vacanței, 
Nici vorbă de plecarea copiilor la părinţi. Sub Vremuri 
cumplite, Victor are şansa să scape de sub opresiunea 
statului bolşevic. Datorită unui curaj ieşit din comun, emerituj 
profesor Usatiuc (omorât mai târziu în anchetele comuniştilor) 
a reuşit să salveze „frații de cruce” şi nu numai, folosindu-se 
de clauza de retragere oficială a populației germane din 
teritoriul ocupat. Profesorul reuşeşte să organizeze plecarea 
multor tineri români ca fii ai unor familii nemţeşti. Victor a 
ajuns într-un lagăr de refugiaţi organizat în oraşul Gleiwitz 
şi s-a întreținut pe parcursul unui an făcând munci brute, 
ocazionale. S-a repatriat prin România, ajungând acasă în 
1941, după 4 iulie, când oraşul Cernăuţi a fost recucerit de 
ostaşii români. 

Nu şi-a mai găsit fratele, Ionică, împuşcat de ruşi în 
luna februarie 1941 în Lunca, pe Prut, în acel nefast 
episod când un grup mare de tineri au încercat să treacă 
frontiera clandestin, în România. Se vorbea de concentrări 
masive, se prefigura războiul şi tinerii în vârstă de mobilizare 
il să lupte sub steag cotropitor împotriva fraților 

“n. AU fost trădaţi, decimaţi şi deportaţi cei ce au avut 


zile. Familiile din care au pl ii 
ecat rtate. 
Pentru Ionică a plăti ss transfugii au fost depo 


i E) ica paternă în vârstă 75 de 
ani, moartă în pustia sihari paternă în vârstă de 


Victor a răm 
mare a mamei sale 


as sub ocro 


s tirea mamei noastre, sora mai 
- Mătuşa M 


ăriuța (mama mea) a devenit o 
72 


Dn a 


E: "A Să 
gure un trai mai bun pentru aj săj 


ua mamă, iar eu şi fratele meu, frații lui. 
a do La sfatul mătuşii Măriuţa, Victor dă examen  |a 
politehnica din Cernăuţi Alia al la secția Construcţii 
performanta este remarca He concurența fiind infernală 
deoarece Politehnica era militarizată ceea ce insemna 
evitarea frontului. 4 nas sii 
Dar soarta maşteră a provinciei ne duce în bejenie, 
u tot cortegiul de nefericiri. Victor ŞI-a continuat studiile la 
Ei dar în anul în care a absolvit (1948) este arestat înainte 
ti i sustine examenul de stat şi condamnat odată cu 
a sa Centrul Studențesc la zece ani temniță grea. La 
it area detenţiei mai primeşte trei ani de aşa zis 
su să administrativă. În felul acesta colindă, împreună 
(si ii nerdtul încarcerat, închisori (Suceava, Aiud), mine 
Ea Sprie) şi lagărele de tristă faimă de pe traseul 
Caeunu Morţii. Este eliberat după 13 ani de calvar. 
Colindă ca muncitor necalificat şantiere din Moldova. Are 
şansa cu ajutorul unor foşti colegi cumsecade, cu funcții 
importante, să fie admis să-şi susțină diploma de inginer 
constructor, ajungând, în sfârşit, pe un post corespunzător. 
După restabilirea păcii Victor reia legătura cu familia, 
ocazie cu care află că are o soră născută în U.S.A., Mary 
(Margareta — Maria). Abia acum începe cu adevărat see 
pentru recuperarea. fiului. Pentru uşurarea formalităţilor 
mama îi cere să nu se căsătorească. Ascultător, Victor va 
rămâne celibatar întreaga viață. Abia în anii 70 A 
pleacă, în sfârşit, în U.S.A., dar nu-şi mai regăseşte Ea 
decedat între timp. Ajuns aici luptă peste CL aa ș 
pentru a-şi echivala studiile printr-un masterat. ta 
post în Detroit şi se dedică familiei, mai ales mame 
pe lângă care căuta să-l substituie şi pe Ionica. PE a: 
Imediat ce mama se stinge din a en 
beneficiind de deschiderea datorată anului 19 eciiă e 
fară. Din cei vechi mă regăseşte doar pe me: o je, 
să-şi viziteze plaiurile natale când âu + „tratelui 
zguduitoare, se închină la mormintele celor Vi nca”, cap de 
său, lonică, cel mai tânăr dintre „cei de la Luncă, 


73 


taca e e 


Lu 


E 


> lor înhumați în cimitirul satului natal în va, 
coloană al ce teva luni după măcel. Cunoaşte generația 
anului 1941 a mp începe să-şi scrie memoriile. 
tânără. În vie anului acesta (2002) a plecat în U.s, 

A zolva stabilirea definitivă în România. A pleca 

peritusaiȘIN de inimă: să fi fost o premoniţie? 
Sg E ara frate, Victor, cred că şi-a regăsit fraţii 
lonică, cel după sânge, Anatolie, cel după FATUNM, CU care 
a avut o relaţie de suflet cu totul specială. Prin Victor a 
cunoscut Tolică idealurile Legiuni şi, prin cei doi, şi eu. 

Cred că nu este o coincidenţă că Victor a plecat toț 
într-o zi de 24 mai, ca şi Anatolie. Prezența lui Victor s-a 
făcut vizibilă la parastasul de şase ani al lui Anatolie, câng 
a luat foc ştergarul de la lumânarea preotului. La masă un 
invitat nu s-a prezentat, aşa că, fără să ştiu atunci, locul 
gol a marcat plecarea lui Victor. Uluitor a fost şi faptul că 
cele 40 de zile de la decesul lui Victor s-au împlinit în 3 
iulie, ziua onomastică a lui Anatolie. 

Am răscolit printre amintiri ca să aflu ceva ce ar 
însemna un „bun rămas”. După atâtea despărţiri de care 
am tot avut parte nu se putea să nu aflu ceva adecvat. Am 
găsit nişte versuri pe o fotografie a lui Victor care mi-au 
amintit cât de talentat era şi la scris şi la pictat şi la muzică 
(a învățat să cânte la vioară). 


za În memoria sa redau aceste strofe duioase compuse 
în stil eminescian 


) stil e (Eminescu cel adevărat care a străbătut 
ŞI străzile oraşului nostru): 


„Lăcerea slovei moarte 
ŞI ştearsă de ani mulți 
O să-ţi ajute, poate, 
Mai lesne să mă uiţi. 


Ci numai ea, uitată 
Pe-o pagină de-album, 
Va mai Zâmbi-necată 
De-al vremilor parfum. 


74 


DD 


DR _— 3 


Şi-şi va şopti, mirată, 
Cuvântul din poveste; 

«A fost de mult..., odată..., 
A fost şi nu mai este...y” 


Post scriptum la cartea de memorii a lui Victor 
Leahul, intitulată „Starțun, de la temniță la vecie”. 


„Starțun” este numele dat lui Victor de bunica lui 
aternă. Povestea zguduitoare a lui Starțun, pornit că 
flet de rouă într-o lume bântuită de ură, de violență şi de 
tazie, se termină brusc, aşa cum s-a frânt brusc şi 
destinul acestui mucenic bucovinean. A plecat intempestiv 
să dea socoteală Judecătorului Suprem despre felul în care 
i-a parcurs drumul de pribeag în această vale a plângerii 
A Bunul Dumnezeu a binevoit să-i acorde împlinirea, 
în parte, a principalei misiuni ce şi-a propus, de i hate 
despre tot ce a trăit, tot ce a văzut şi tot ce a înțeles în 
zbuciumata sa existență. Această împlinire, însă, s-a 
izbândit într-un fel aparte. A reuşit să scrie o bună parte 
din mărturiile sale, dar nu a mai avut răgaz să şi le lee 
Bunul său prieten, domnul Gheorghe Jijie, a ui 
truditele file şi ni le-a adus nouă. Am ales din ll sg 
ni s-au prezentat pe aceea care, în mod SA Egiie E 
ultima. Şi astfel noi, Aspazia Otel Petrescu (ma uri Raja 
Camelia Corban (tinereţea), umăr lângă umăr, a : n 
tehnic pentru tipar memoriile lui Victor Leahul ş 
intitulat „Starţun între temniţă şi vecie. 
l-am îngrijit cartea cu ase şi cu compasiune 
pentru câte i-au fost date să sufere. ti 
Ne pare rău că Victor Leahul nu â ay e : 
povestească şi ultima parte a existenței s se plină. de 
Dumnezeu a socotit că această filă, îs ti 
dezamăgiri şi vise neîmplinite, să rămână Pete amurător de 
că, atât cât a apucat să povestească, Ss Aa NE 
felevant pentru o viață ca a sa, într-o â 
printre astfel de oameni. 


75 


> 07 Egemaaameana 


—...————. O 


3 


„ai Vicţar îi apostrofează pe cei care s-au aşe 

În final slip s-au făcut răspunzători ta 
la „taraba ie spe rată de popoarele lăsate la bunul 
il REL ismului ateist şi barbar. Adepții lui Satan ar 
PI sila aminte la câte se povestesc despre ororile ce 
ai generat şi mai ales să admită câ, până la urma 
ADEVĂRUL, deşi umblă cu capul spart, are ultimul cuvânţ 
Alături de miile de mărturii ce s-au adus deja, ŞI SPOvedania 
lui Victor Leahul este un puternic şi de neînlăturat „/'accuse» 
ce va străpunge odată şi odată minciuna care de atâția an; 
îmbracă în tenebre adevărul. La atâtea mărturii şi 
argumentele aduse de Victor Leahul demonstrează că lisus 
este CALEA, ADEVĂRUL şi VIAȚA şi că numai acela va fi 
biruitor care va izbuti să ducă până la sfârşit lupta Luj 
chiar dacă, sau tocmai pentru că această luptă înseamnă 
crucificare, înseamnă jertfă. 

Domnul lisus ne-a arătat, prin exemplul Său, că 
oricât de sălbatică ar fi fapta urii, crucea este triumful 
IUBIRII. Inţelegem şi din mărturiile lui Victor Leahul că cei 
ce vor şi urzesc pierirea neamului românesc nu vor avea 
spor pentru că, prin suferință lângă suferință, s-a construit 
o infinită scară de martiraje care ne dă dreptul să sperăm 
şi să credem în ÎNVIERE. 


76 


DD a 


41. Plânge printre ramuri luna... 
(Nae Tudorică) 


„Puțin ne dai, un strop ne dai 
Dar în fugara picătură 

Stă tot pierdutul nostru rai, 
Ca un surâs uitat pe gură. 


De-un ciob ne legi, de-un hârb ne-agăți, 
Dar în secunda care piere | 
Tot mai zvâcnesc etemități, 

Să pună clipei mângâiere. 


Un strop ne dai, de-un ciob ne legi, 
Dar în crâmpeiul ce se zbate 

Noi sângerăm de vieți întregi 

Şi luminăm de lumi uitate.” 


„Puțin ne dai” — Radu Gyr 


În numele unui mănunchi de fraţi şi surori de suferință 
vin să depun o lumânare, o lacrimă, o floare şi un salut al 
inimii către cer la începutul de drum spre celălalt plan al 
existenţei al venerabilului Nae Tudorică. 

Nu-i voi răscoli anii — impresionanți ca număr şi trăire 
— cu date biografice, voi spune doar că a trăit şi a luptat cu 
vrednicie pentru un ideal de virtute într-un secol frământat 
aşa cum singur l-a caracterizat: „un secol de dumnezeieşti 
împliniri, de diavoleşti rătăciri, de umilitoare prăbuşiri sa 

Nici nu mă voi încumeta să-i creionez stângaci şi 
fără har uluitoarea sa personalitate. Ca să şi-o definească 
Singur i-au trebuit patru volume de „Mărtuni !n duhul 
adevărului”. Ce ar mai fi rămas de spus? Mit 

Mă încumet totuşi să spun că va fi aşteptat, potri! 
credinţei noastre, acolo unde nu este nici întristare, Nici 
Suspin, cu deosebit respect. Va fi aşteptat în lumină şi In 


77 


ERA a a 


mult râvnita şi mult aşteptata au Acoloun | 12. Profesorul 
lung şir de martiri şi de eroi |! vă ta, cu! E Cuvânț, | (Veniamin Guga) 
unei vieți creştineşte şi româneşte împliniţs | 
raportul asupra ui“ >; > i - a, 
Va fi primit în lumină pentru că, aşă cum singur a mărturisiţ 
„şi-a purtat crucea în bătaia vântului vrajmaş pe toată calea 
vietii ca un creştin”. Va fi primit în lumină deoarece, „cy 
picioarele. înfipte în pământul strămoşesc şi, cu maâinie 
agățate de toarta cerului', a parcurs, cu sinceritate şi curaj, | 
şi „mlaştina deznădejdlii” şi „pădurea cu fiare sălbatice” Şia- Ș M-as măsura şi-acuma cu omul de zăpadă 
urcat cu pieptul deschis şi „muntele suferinței”, câştigând | ; trivi luleaua, i-aş da fular de Is st 
cununița de merite pe care, aici, oameni călăi au vrut să i-o sas CE ă nu ea ei ă 
smulgă cu atâta vrăjmăşie. Da, nu se va lua de la tine, Da E rin vremuri nu pot să ge ate 
frate drag, această cununiță pentru că mult ai iubit şi mult Sc igdat ă di 
ai suferit dar ai biruit în duh. 

Ne despărțim acum. Mă încumet să-ţi preziht onorul 
unui lung şir de mucenici, aşezat în front nevăzut în fata 
plecării tale pentru că ai dus lupta cea dreaptă pe cât te-au 
ajutat puterile şi, de multe ori, peste puteri. Te vom păstra 
în amintire cât timp vom mai fi pe acest pământ românesc 
bântuit de apostazie şi înecat în tristețe. | 

lți vom cânta cântecul de prohod ce a însoțit atâția | 


„Mi-aduce iarna-n sănii copilăria toată, 

Şi anii mei cei firavi ce zurgălăi-i sună, 

Pe pârtii măturate de gene lungi de lună, 
Mărunt aleargă gândul cu paşii de-altădată, 


Îşi pleacă-ncet o creangă ciucurii grei de stele. 
E-un sentiment de ducă, un sentiment de zboruri 
Şi ninge-ncet pe suflet cu amintiri şi doruri... 
E-atâta nostalgie în gândurile mele!...” 


„Mi-aduce iarna-n sănii...” — Eugenia Indreica Damian. 


10 iulie 1921 — 21 decembrie 2002 este arcul de 


martiri: 
„Plânge printre ramuri luna timp în care s-a înfăptuit viața profesorului Veniamin Guga, 
Nopţile-s pustii, „fratele de cruce” al Cernăuţilor, plai românesc sortit mereu 
Că te-ai dus pe totdeauna să poarte doliu, despărțit fiind de patria mamă. A fost obligat, 
Şi n-ai să mai vii...” | ca mulți alţii, să-şi părăsească meleagurile natale unde a 
; | copilărit, a învăţat şi a apărat ca ostaş drepturile strămoşeşti 
iata zi ia mai departe, frate, pentru înfăptuirea | A dus războiul cu o luciditate sporită față de cea 
fie binecuvânt ae al Crezut şi pentru care ai luptat. Să-ţi | N o „nu. cudoşteau, aşa cum GUgORIESA I !6 te 
antat zborul sufletului tău bun. dușmanului cotropitor, năpustit în două rânduri pes 


scumpul său colț de tară. În urma unor împrejurări nefaste, 
cunoscuse între anii 1940 — 1941, pe propria piele; ce 
insemna „fericirea raiului bolşevic”. 

A luptat cu mândrie pentru credința sir 
ŞI pentru drepturile neamului şi a suferit cumplit C 
finală a fost de partea nedreptății. 

Obligat să-şi părăsească scumpul s 


a strămoşească 
ă victoria 


ău colțişor de țară, 


79 


DD O E 


A i Dornei, meleag generos 

adoptat” ca fiu al Vetrei |, Mele 9SIG 
a 9 ospitalitate şi răție multor pribegiţi în vremurile de 
pa ara sa de rezistență la e e VIE se de 
isti a luat o formă mai deosebită. Şi-a inut lecțiile de 
com e României cu predilecție în spaţiul viu al țării 
de a şi generaţiile de elevi pe toată întinderea 
pote pe creştet de munte, la poală de codru, la (ârmuri 
de ape, pe praguri de mânăstiri, sub arcade de istorie 
mărturisitoare de glorii apuse. in felul acesta era sluji 
imperativul străbun, „Tinere, cunoaşte-ți țara! ŞI puiul de 
român învăţa pe viu să-şi cunoască patria şi obârşia altfe| 
decăt i se arăta în manualele şcolare întocmite strâmb de 
comunişti. 

A trăit ca un brad împlântat solid în glia bunilor şi 
străbunilor şi tot ca un brad s-a frânt la plinirea sorocului. 
Fulgerat de o boală necruțătoare s-a stins lângă soţie şi 
fiu, prohodit cu iubire, după datina străbună. 

Şi-a presimţit plecarea. În noaptea fatală a depănat 
împreună cu soția sa amintiri de o viață şi, la cererea sa, au 
mai cântat împreună, pentru ultima dată, „Sfântă tinerețe...” 

A plecat purtând în suflet nestinsă durerea că visul 
de revenire la patria mamă a teritoriilor infam răpite a 
rămas doar un vis. 

Şi-a revăzut Cernăuţi dragi şi minunatele plaiuri ale 
copilăriei şi adolescenței după 1989, când a primit şi titlul de 
veteran de război de care era mândru. Alături de nobila sa 
soție, Taţiana Vlad Guga, cu care a împărţit aceleaşi 
idealuri — ea însăşi bucovineancă refugiată din fața urgiei 
roşii — au înființat şi au condus filialele unor societăți ca 
„Societatea Arboroasa”, „Pro Basarabia şi Bucovina” în 
cadrul cărora au depus o intensă activitate. În fiecare an 


au participat împreună la sărbătoarea cernăuțeană „Limba 
Noastră cea română”, 


ni organizată de obicei în a doua 
duminică a lunii septembrie 
In V 


atra Dornei au 
menite să ți 


t i organizat festivități multiple, 
nă trează conşţii 


Na într-o mult visată Românie 
80 


=== 


> 5 


re. Au organizat vizite reciproce între cele 
mis în Cernăuţii însingurați donaţii de 
dU, te pentru fraţii însetaţi de cultură română, 
Al Îl însoțim pe profesorul român cu căldur 
gă-i. fie binecuvântată odihna alături de cumnatul său, 
artele Mircea Vlad, martir al închisorilor comuniste. 
Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină şi să dăruiască 
mângâiere celor îndoliați de plecarea sa. 


două oraşe și 
cărți, ziare şi 


ă şi respect, 


81 


0 PEDMODmoeae 


13. Tăcere şi contemplație 
(lridenta Moţa) 


„Mi-amintesc de primele tăceri 

În care cuvintele împietreau în pragul buzeloy 
Ca o rugă nerostită; 
Tăcerile în care număram stelele 

Care cădeau pe anii mei, 

Uimitor de putini, 

Şi n-aveam timp să mă gândesc 

La lumea ierburilor de sub pământ. 


Apoi, tăcerile mari, 

Ca nişte turle de biserici pustii, 
Cu umbre cuibărite în clopotniţi, 
Când cuvântul era asemenea 
Neputinţei în calea lacrimii... 


O, tăcerile adânci în care îţi auzi sufletul 
Alunecând printre degete străvezii de orgă!” 


„Tăceri” — Eugenia Indreica Damian 


Sfârşit de toamnă 1958, Mislea, camera 14, o cameră 
aşezată pe unul din colţurile închisorii. Era cea mai izolată 
celulă şi, totodată, cea mai supravegheată, deoarece, în 
sl pazei interioare, avea la doi paşi distanţă de zid, exact 
E nivelul geamului, foişorul de pază a „sentinelelor roşii. 
s Le ge celulă de „politice” formată din deţinute care îşi 
i Se gi condamnarea (de la zece ani în sus) şi cărora, 
și din a iberare, li s-au „admihistrat” ani în plus, precum 
e i ua aduse de pe Bărăgan cărora li se ridicase 

Ş ES D.0O. (domiciliu obligatoriu). 
cae cate purtam „vina” de a fi avut ca ideal crezul 
Şionar sau, măcar, au avut legături i ia, atât d 
urâţi atâț Aiurea gâturi cu unii ca aceştia, atât de 
i) e huliţi, atât de prigoniţi, atât de şi, mai 
presus de orice, ațât d A i iltațisi 
e nedreptăţiți. Un singur lucru era 


82 


DR» 235 


devărat: nu-i iubeau pe comunişti, pentru cât rău au 

apustit peste biata noastră țară. zi 
n Izolarea noastră era desăvârşită. Un mănunchi de 
femei supuse unui regim de indobitocire şi exterminare lent 
dar Sigur. Un pâlc de femei care, asemeni femeilor mironosițe 
de odinioară, II însoțeau pe lisus, Marele Prigonit. spre 
mereu reînviata Sa Agonie. Osteneam şi noi pe Calea 
Crucii, şchiopătând, cu sufletele Zdrenţuite de lunga 
încarcerare, dar cu nădejdea mare că, urmându-L pe lisus, 
vom ajunge pe Golgota ŞI, de acolo, la Inviere cu tot 
neamul nostru românesc, în numele căruia acceptam şi ne 
asumam cu resemnare suferințele de fiecare zi. 

Aveam printre noi trei doamne, exemple magnifice 
de felul în care trebuia purtată suferința pricinuită de 
nedreptate, suferința înțeleasă ca un act de iubire, dăruit 
cu încredere Tatălui Ceresc. Erau trei regine ale durerii: 
Doamna Elena Codreanu, Doamna Ana Maria Marin şi 
Doamna lridenta Moţa. 

Corneliu Zelea Codreanu, Vasile Marin şi lonel 
Moţa, trei eroi ai credinței, erau atât de urâţi şi prigoniți de 
Satan că, deşi erau de acum decedați, soțiile lor trebuia să 
plătească crunt doar pentru „vina” că le purtau numele. 

Ei se aflau în mod sigur în patria cerească pentru 
că şi-au dăruit vieţile în Numele Domnului. Dacă cel ce dă 
un pahar de apă, la nevoie, în Numele Domnului se numeşte 
„mare”, cu atât mai mare se va numi cel ce îşi dă viața. Satan 
ştia că în zadar, prin slugile sale omeneşti, arunca munți 
de acuzaţii şi de gunoaie peste numele lor. Toate acestea 
Nu-i puteau dobori din Casa Tatălui şi încornoratul spumegă 
de furie. Trebuia să se răzbune că aşa îi era firea dar sa 
mai avea ce le face deşi izbea cu furia aceea neiîndup î: 
în tot ce se referea la numele lor, strălucitor în eternita ri 

Îi avea însă la mâna lui pe adepți, pe copi ȘI ză e 
lor. Aşadar, Doamnele lor, pe lângă faptul că MUN ea a 
durerea nemistuită a jertfei lor, trebuiau să îndure ş 
diavolului înfuriat. 

Să mă ierte Domnul Dumnezeu da 


83 


că judec greşit să 


PRE 


a 


A ie 


ÎI 


ă îndră ă exprim un gând ce nu-mi a 
că îi E e sii ii iseaa CU toată sinceritate 
îngăduit, pia cele trei doamne, cea mai împovărată dă 
si lee doamna lridenta Moţa. Când am aflat-o prințre 
noi, sufletul meu a primit-o în taină cu o întrebare pe Care 
nu i-am pus-o niciodată. Era întrebarea pe care a adresat. 
odată Maica Teodosia Prea lubitului lisus: 


Tu cum de poți să le mai duci, 
Atâtea cruci, atâtea cruci!?" 


Întreit sabia durerii a străpuns până în adânc biata 
ei inimă iubitoare: o dată ca soție, o dată ca soră şi mereu 
ca mamă prigonită a lui Mihai şi a Gabrielei, copiii săi, 
necruțați nici ei de forțele malefice. Oare câți din cei care au 
lovit mereu, cu obrăznicia cruzimii, nu şi-ar fi pierdut curajul 
de a mai suporta atâtea încercări!? Nu însă Doamna lridental 
Nu! Pentru că dânsa purta îngemănate două nume: 
Codreanu şi Mota care, orice ar spune şi face detractorii, vor 
cântări greu în fața instanței divine atunci când neamurile vor 
fi chemate să dea seama de felul în care şi-au îndeplinit 
misiunea în istorie. 

Îmi stăruie în minte icoana Doamnei lridenta, aşa cum 
era în celula 14: înaltă, maiestoasă, frumoasă ca întregul ei 
neam. Frigul, foamea, teroarea, izolarea imbecilă păreau 
să nu o atingă. Tăcea foarte mult, cred că se ruga mereu. 
Nici o cârtire, nici o revoltă, doar o resemnare mută care 
Nu îi lumina totuşi chipul frumos, cald, dar lipsit de zâmbet. 
Era icoana unei mâhniri demne. 


O revăd stând cuminte pe patul ignobil, cu mâinile 


aşezate pe genunchi, mâinile ei bizantine, cu degete lungi, 
de o albeaţă izbitoare, mâini ce nu ştiau să lovească ci 
doar să se 


| roage. Tăcerile ei lungi erau, desigur, o pioasă 
contemplare sau rememorarea unor amintiri pioase. Învățase 
de multă vr 


tine; poti Sme că, în furtunile vieţii, dacă Dumnezeu este cu 
» POțI să parcugi cele mai zdrobitoare încercări. 


ouă ne-ar fi plăcut să o ascultăm povestind. Câte 


84 


> 3 


suf putut să ne spună! Dar ințelegeam că s 
ufundată în contemplare ŞI că nu av 
pi şi îi respectam tăcerile lungi. 
ță cât de plină de har a fost 
ovestit cum a aflat “Ta fai lui lonel în lumea drepţilor. 
Tocmai tocmise candela care ardea liniştit insoțindu-i 
ăciunile fierbinţi, când, deodată, lumina candelei s-a 
[49 Iburat, s-a urcat puţin şi apoi s-a stins. A ştiut că în 
lg aceea sufletul soțului şi-a luat zborul şi, înainte de a 
al eza la picioarele Cerescului Părinte, a venit să-și ia 
E EA Eecul rămas bun. Certitudinea aceasta i-a pătruns în 
de cu o durere de nedescris, de nesuportat. Dar. în 
UE inătoare; gândul că jertfa lui lonel a fost primită, de 
a ce s-a putut manifesta astfel şi că prin această jertfă 
s-a răscumpărat ocara adusă de atei Mântuitorului, i-a 
adus o linişte divină. Durerea a rămas dar, pe măsură ce 
se consuma, se şi alina printr-o mângâiere nefirească. | 
Când i-a parvenit fatala veste, a constatat că atunci 
când s-a stins candela probabil că s-a stins şi viata 
pământească a lui lonel Moţa. | 
În timp ce Doamna lridenta povestea cu glasul ei 
domol, o lumină uşoară tremura pe fruntea ei frumoasă. 
Poate că era o părere a mea, sigur însă amintirea aceasta 
îi inundase sufletul de lumina eternă a iubirii. ză 

lată că a venit şi „marea trecere” a Doamnei lridenta 
Moţa. Sigur a avut loc şi marea întâlnire cu cei pentru ser 
sufletul ei a ars de dor în rugul nestins al iubirii şi că aceas 
întâlnire a fost o bucurie şi o binemeritată BE Valu a 
Noi vă mulțumim, nobilă doamnă, pentru învățătur 

ce ne-ați lăsat: 2 

„Mergeţi simplu şi cu demnitate pe drumul Crucii! 


* simțea mai 
ea nevoie de 
Nu am să uit însă 


vinte U am 
ii clipa în care ne-a 


nicioda 


«ORI 


14. 0, mamă, dulce mamă... 
(Ana Maria Marin von Saanen) 


„Curge octombrie odată cu frunzele livezilor, 

Curg şi toamnele noastre spre iernile reci şi 
încrâncenate. 

Către seară mi se face frig în suflet 

Şi atunci mă-ntore prin amintiri 

Să-i caut pe cei care sunt şi pe cei care nu mai sunt; 

Mă risipesc în statornice şi nestatornice prietenii şi 
iubiri, 

Împuţinându-mă 

ŞI, ca să nu mă destram de tot, 

Mă-nvălui ca într-un pled 

In dragostea Celui Care mă ocroteşte încă.” 


„Mă-nvălui în rugă” — Eugenia Indreica Damian 
Anul acesta, ziua de 8 
mâini, prin Lica, o carte. O 
bucurie, cu emoție, cu recu 
strecoară în suflet, un mira 
poezii ale duioasei noastre 
de „Bună Dimineaţa” adrese 


septembrie mi-a aşezat în 
carte pe care am primit-o cu 
noştință, cu înfiorarea ce ţi-o 
col. Este vorba de volumul de 
Domnicu”, este volumul de salut, 
at țării dinspre „soare răsare” de 


86 


EDD 


> 5 


na doctor Ana Maria Marin von Saanen. 
Cartea este, fără îndoială, un miracol a 
- unic” în toate sensurile cuvântului, a strân 
lisă versurile MAMEI, neprețuite; giuvaere 
e pelizaa să le dăruiască „neţărmurit omagiu” 
E, o caute în grădina cuvintelor frumo 
(zii şi metafore. si ta 
IE Astfel a ajuns cartea şi la noi, cele ce am cunoscut-o, 
admirat-o şi am iubit-o şi ne-am închinat cu cutremur 
d entului de suferință ce a fost viața ei în temniţele 
IE te A ajuns şi la mine ca să pot presăra pe filele 
metil rimile ce i le datorez, pentru că nimeni nu m-a făcut 
cărții e A mai limpede şi mai zguduitor ce a însemnat în 
să ls comunistă CALVARUL MAMELOR. i 
ie Dacă s-ar afla în lumea aceasta un geniu care să 
poată traduce în cuvinte ce a însemnat exact calvarul 
mamelor în „epoca de aur' a comunismului şi dacă s-ar 
fabrica o hârtie să suporte aceste cuvinte fără să se facă 
scrum e mai mult ca sigur că nu s-ar găsi ochi care să nu 
orbească de focul rănilor ele ŞI nici inima care să nu 
ingă rere la cetirea lor. 
a Bobi (este unul din numele sale de alint) 
m-a făcut să înțeleg ce poate însemna durerea unei li 
şi, dacă vom ajunge să-i iertăm pe cei ce ne-au e 
tinerețea, ne-au închis viitorul, ne-au îngropat In ea 
civilă şi ne-au dat mizeria unei vieți nisa 10 aie 
ajunge să-i iertăm că ne-au transformat în călăii i fă 
noastre, doar pentru vina că ne-au crescut incapa 
deveni ice... 
pe: N într-o închisoare din apropierea A ra 
Era o zi de vară senină şi frumoasă. Din sal îs celula 
puternică a început să-şi tălăzuiască vuietele sg seu 
Noastră. M-am urcat imediat la postul sata ai 
grup de trei paturi suprapuse care nu SE ie cat ar fi fost de 
Totdeauna furtunile m-au fascinat. uucurie ciudată 
dramatice le contemplam dezlănțuirea cu 0 Du lativă, chiar 
CU un sentiment pe care l-aş numi frică contemp 


87 


doar | iubirii, căci 
S în chenare 
de gând şi 
celor ce vor 
ase, printre 


7 PRR e 


A 


dacă termenul e hazardat.. 
Prin dreptunghiul lăsat liber de un oblon mai Sc 


decât fereastra nu puteam vedea decat un Si Ampei de Cer 
şi creştetul unui copac impunător, probabil un tei, Era 
suficient ca să-mi pot da seama de intensitatea furtunii. Nori 
negri se târau pe un fragment de cer plumburiu brăzdaţ de 
fulgere ce păreau fără început şi fără sfârşit pentru Că se 
vedeau fragmentat. Plesniturile fulgerelor, în schimb se 
detaşau prin puterea lor, de vuietul furtunii. Se puteau 
observa şuvițe de ploaie foarte oblice despletite peste 
creştetul copacului chinuit de palele de vânt. Picăturile de 
ploaie erau, desigur, foarte mari deoarece ropotul lor se 
auzea ca fiind grindină. 

La un moment dat, lângă mine, cineva mă luase de 
mână şi mă strângea spasmodic, sugerând zvâcniturile unui 
om biciuit. M-am smuls din contemplarea furtunii ca să văd 
cine era şi ce se petrecea cu ea. Era Doamna Bobi. Cu fata 
scăldată în lacrimi, se înăbuşea în suspine. Părea icoana 
vie a unei dureri definitive. Se năpustise asupra ei, mai rău 
decât vijelia de afară, o durere infinită, totală. Lacrimile ei 
umpluseră toate potirele sufletului şi debordau prin ochii 
stinşi de prea mult plâns. Mâna care mă strângea îmi 
transmitea zbuciumul inimii încleştate în neputința de a 
suporta disperarea unei situații fără ieşire. La privirea mea 
ingrijorată şi întrebătoare am primit doar şoapta stinsă a 
unui! singur cuvânt: PAUL. 

e e Ma Du Ce cuvânt ar putea tălmăci durerea 
afisa A Da A de grija copilului iubit până în vârful 
Cosa i i voia soartei neînduplecate!? În torentul 
jeni uIRI ii fă mamă, călăii au produs o ruptură prin 
ăla pe epse total injuste. Prin această ruptura 

AU cu aceeaşi continuitate întuneric I, grija, disperarea, 
neputința de a şti starea cobilului DE rund-ca 
înăpii ai AA ja copi ului care va afla în curând câ 
Spui în fața unui asem casa... Ce poți să faci, ce poli sâ 

Doamna Bobi aa ou ] i 
este CRUGEA ŢI, dă acea să înțeleg ce crudă realitate 

„O Porți, nu ai ce face, nu ai nici 0 


88 


DR 3 


ieşire. Te zbaţi în carcera durerii, complet neputincioass 
Nimic şi nimeni nu poate îndulci cupa plină de amar pă 
există posibilitatea ca un alt om să poată trăi în locyj di 
acest abis de durere. Târziu realizezi că nu ai ată posibijaţe 
decât să accepti, să înţelegi şi să iubeşti dincolo de durere 
Afli că rugăciunea este o antenă prin care primeşti veşti de 
la Dumnezeu. ŞI numai atunci totul devine altfel. Dar, până 
atunci, de multe ori ziceai, aşa cum şi-a spus şi Doamna Bobi. 


„să strig? să plâng? Să mă rog? 
Să-nvăţ să silabisesc mereu «nu»? 
Zadarnic!” 


Şi atunci, în disperare : 
„Îngropi în zid ce ţi-e mai drag pe lume” 


Târziu, liberă de legături, în speranța că cei de 
după tine: 
„Găsi-vor la temelii de țară, 
O dragoste şi o lacrimă amară 
De mamă, plângându-şi feciorii 
Căzuţi în luptă cu o hoardă barbară, 
Sau dăruindu-se pe un altar..." 


Din „țara de dincolo de negură” calitatea de mama 
a Doamnei Bobi ne vorbeşte încă... Ne arată încă ce am 
înțeles eu în acea zi cu furtună. Ne arată incă şirul 
nesfârşit al mamelor care îşi mai urcă Golgota pâna se va 
implini căința celor ce nici nu se gândesc să-şi ceară iertare. 

Atunci, când am simţit pe mâna mea mana GI 
a durerii, am avut dorința nesăbuită (şi, de altfel, pese 
să am puteri paranormale. Am dorit să am puterea să E IE 
in mâna mea toate fulgerele care au sua a Basă 
mamelor noastre şi să le prefac într-o spe pap aie e 
CU care să sparg inimile de piatră. Am dorit să pilote 
să adun toate lacrimile cu care mamele noastre ? să le 
neîntrerupt lespezi reci de temniță sau de biserice * 


89 


aan 


—.—.—....—.— 


DR 753 


S zul aroganței atee, comuniste. Azi nu 
Grig e acestea. Singurul care are dreptul să dea 
la faptă — răsplată, este lisus şi o va face acolo unde 
vine căința. O va face la timpul numai de El ştiuţ. i 
Mângâietorul sufletelor îndurerate. 

Multumim, domnule doctor Paul van Saanen 
ne-aţi prilejuit o întâlnire în duh cu Doamna Bobi, dui 
noastră Domnicu. Credem cu tărie că a dobândit p 
divină şi lumina cea lină. Spunem odată cu dumneavo 
teluricul şi binecuvântatul: „REQUIESCAT IN PACE 


„Că 
Oasa 
acea 
astră 


90 


Pe Rmnaarenaa 


15. Lilica — floare şi alinţ 
(Elena Codreanu Praporgescu) 


„Caută-ți sufletu-n flori, 

Acolo, lumina-i dorință de zbor, 
Când cerul adoarme în cupole mari 
Şi fluturii beţi se prefac în culori. 


Acolo, răcoarea e ca un inel 

Pe aripa liniştii albe crescând, 

Nu sunt nici osânde, nici temeri nu suni, 
Curată-i ca lacrima lumea de flori. 


Caută-ţi sufletu-n ele, tăcând, 
Măcar uneori... uneori..." 


„Caută-ți sufletul în flori” — Eugenia Indreica Damian. 


Răsfoind o revistă pe care o citesc de preferință, 
mi-au căzut ochii pe un titlu scris cu litere mari. „ELENA 
CODREANU povesteşte...” g 

Am citit articolul pe nerăsuflate, dar am râmas cu 
un gust amar, atât de amar că mi-a închis lacrima c€ ar fi 
trebuit să curgă la vestea că a plecat din lumea aceasta un 
suflet drag, cu care, la un moment dat, mi-am petrecut câțiva 


91 


A... O 


ani din lunga noastră peregrinare prin [En eoille o aus 

Am recitit articolul în care ţa mnalat decesyj 

Doamnei Lilica pentru ca să mă lămuresc de ce ap 
timentul acesta de frustrare. De ce am Impresia 
A 1eaaeă ascuţită, pe care mi-o dă de obicei nedreptatea? 

Revista reproduce, cu îngăduința celui ce l-a realizaţ 

= domnul Claudio Muti —, interviul ultim acordat de fosta 
doamnă Codreanu. Este redată şi nota care însoţeşte textul 
i iului. 
li, „Vineri, 8 septembrie 1994, a murit la Bucureşti, în 
vârstă de 92 de ani, Elena Ilinoiu Praporgescu, văduva 1yj 
Corneliu Zelea Codreanu. In zilele de 26 şi 27 septembrie 
1992 avusesem cu domnia sa o lungă convorbire, în modesta 
locuință de la periferia Bucureştiului, unde şi-a petrecut, după 
ani de închisoare, ultima parte a vieții într-un fel de exjj 
interior.” 

Faptul că în anunțul morţii nu se pomeneşte de nici 
o floare, de nici o lacrimă, de nici un vag afectuos regret 
pentru ființa aceasta chinuită, care a suferit atât de greu, 
atât de nedrept şi cu atâta resemnare anii grei de 
închisoare, mi-a explicat pe deplin durerea mea plină de 
remuşcare. Apoi perechea de cuvinte „exi/ interior” mi-a 
indicat cât de tristă i-a fost viața şi după calvarul comunist. 
Motiv real de mare tristețe. Gândul meu aleargă ruşinat la 
amintiri. Îmi vine imediat în minte ceva ce ar putea avea 
legătură cu acest „exi] interior”. 

Era momentul în care a fost readus în temniță la 
Mislea un grup mare de legionare din „D.0.” (domiciliu 
obligatoriu), printre care şi Doamna Lilica. Era în toamna 
anului 1958, țin bine minte anul pentru că ar fi trebuit să fie 
anul eliberării mele. Dar nu a fost să fie, primisem încă patru 
ani „bonificaţie” şi tocmai ieşisem din regimul unicelular în 
care zacusem de câteva luni bune. 

a Doamna Lilica purta un alt nume (Praporgescu) şi 
zi vadit marcată de faptul că decepționase pe toată lumea 
îi Vl renunțase la numele ce îl purtase până atunci cu 

ate în pofida tuturor persecuțiilor. Nu ştiu ce â 


92 


“> 


> 


-minat-o să-mi vorbească atunci g 

ime din problemele sale de suflet, d 
la) ea cu care am primit şi eu vestea 
PI ească întâmplări şi sentimente 
E retului său într-o i, viață de om. A mizat mult pe 
giscreția mea care ştiam să ascult şi NU 0 voi dezminţi nici 
acum. Duc cu mine O comoară de mărturii Îmbibate de 
suferință, nu voi vorbi niciodată despre ele de vreme ce 
Doamna Lilica nu le-a spus celor ce au tot intervievat-o. 
Pot însă să afirm că am iubit-o mult şi că totdeauna am 
considerat că nu aveam noi nici un drept să-i judecăm 
gestul. Ţin, totuşi, să fac o remarcă ce mi-a sugerat-o 
interviul luat de domnul Claudio Muti. Povesteşte Doamna 
Lilica despre una din calitățile remarcabile ale Căpitanului: 

„Corneliu era un inspirat. Avea adeseori inspirația, 
presentimentul, că într-un loc anume se afla ceva ce căuta 
el şi că numai acolo l-ar fi putut găsi...” şi povesteşte în 
continuare o întâmplare în care Căpitanului îi dispare 
portofelul cu bani şi documente în Italia şi-l recuperează în 
mod miraculos. Alege dintr-o mulțime de oameni exact pe 
acela care era singur în măsură să-l ajute. 

Am convingerea că, în virtutea acestei calități, 
Căpitanul a ştiut că pune verigheta exact pe acea mână 
care putea să aşeze pe fruntea grea de gânduri răcoarea 
reconfortantă a blândeței. A fost ființa care i-a asigurat 
căldura căminului, care s-a pliat discret pe voința sa, care 
a îndurat fără crispare, cu o blândețe tandră, toate rigorile 
impuse de conviețuirea cu o personalitate atât de deosebită. 

Odată, într-o conversaţie despre galicisme, am 
intrebat-o pe Doamna Lilica dacă are o preferință pentru o 
astfel de expresie, tipic franțuzească. Mi-a răspuns imediat, 
fără să stea pe gânduri: 

- Da, franchir le seuil! cai 
Cred că expresia rezumă filosofia de viată 


re în şir g 
i ŞIr despre o 
e conştiinţă, Poate 
» Poate nevoia să-şi 


închise în sipetul 


a Doamnei 


ia i ă-| 
Lilica. Să treci e trtee ciune, peste prag. Să 
Să treci cu curaj, cu înțelep D Îi oara ale 


Sari, să-l depăşeşti cu curaj. Peste câte praguri 
9 da Bunul Dumnezeu. 


93 


Mi-am imaginat-o uneori ella e ci des 
prag, deschizând uşa calmă, cu se st Smerită Şi 
blândă: mai sărise peste un prag, viteazul Căpitan. | 

Cred că cel mai frumos zâmbet i l-am surprins pe 
chip când ne povestea despre timpul petrecut la Grenoble, 
În peisajul mirific al localităţii era o încântare să-ți imaginezi 
cum cei doi se căzneau să munceasca orice, ca să câştige 
bani de studiu şi de întreținere; la nevoie, el cu Coasa, ea 
cu acul. 

O iubeam pe Doamna Lilica. Era apropiată, fără 
ifose, punea mâna cu nădejde pe orice fel de lucru, era o 
companie plăcută la orice greu. 

Nu voi uita niciodată câtă îngrijorare a fost pe noi 
când s-a îmbolnăvit grav. Nu i s-a putut pune nici un 
diagnostic, nu i s-a făcut nici un tratament care să o salveze. 
Zilnic, după amiază, începea să-i crească febra, ajungând 
până la 40%C. Uneori chiar depăşea cu câteva linii 40%C. Era 
o minune că îi rezista inima la astfel de şocuri. Nu s-a plâns 
niciodată, era tăcută şi liniştită până ce începea să urce 
temperatura. Când atingea cota maximă, o scuturau frisoane 
puternice. Nimeni şi nimic nu o putea absolvi de calvar. 
Slăbise atât de tare, că nu se putea ține pe picioare. O purtam 
noi pe scăunel făcut din mâinile noastre, era uşoară ca un 
copil. 

Am început o rugăciune continuă pentru 40 de zile 
la un lanț de 12 dintre noi, mai tinere şi mai rezistente. 
Avea o încredere totală în acest „tratament” şi se ruga şi 
dânsa când febra se liniştea. Era foarte atentă la cursul 
rugăciunii, căpătase o acuitate spirituală atât de fină încât, 
într-o noapte, a sesizat că fata care era la rând era pe 
punctul să adoarmă. Doamna Lilica a zis cu voce tare 
„rugăciunea mea”, fata şi-a revenit pe loc, fără ca lanţul să 
le d a patruzecea Doamna Lilica s-a ridicat 
ih afet sa za mai revenit iimp de câteva zile, SI 
care eram ţia acut rapid, în condiţiile de exterminare i 

inute. Medicul a recunoscut că vindecarea a fost 


94 


DD 5 


suprâ _ Aşa cum nu ştiu ce a avut, asa nu 
AŞ : 


indecat în condițiile date (adică din nimic) 
NU utea să explice... 
Elis În convalescență noi căutam să o înveselim. Q 
antrenam la lecţiile noastre de franceză. La retroversiunj 
traduceam proverbe şi zicale româneşti care, ad literam, 
sunau CU totul aiurea. Doamna Lilica râdea sânătos de 
năzbâtiile care ieşeau şi ne contamina şi pe noi când ne 
explica modul cum sună în franțuzeşte. | 
Când s-a apropiat expirarea suprapedepsei mele 
m-a chemat la sine, şi-a luat rămas bun de la mine, deşi i-am 
spus că nu ştiu sigur ce mai gândesc „tovarăşii” in această 
privință. M-a rugat, dacă voi avea noroc să plec, să intru în 
prima biserică din cale şi să-l rog pe preotul respectiv să 
spună o rugăciune de multumire pentru miracolul ce ra făcut 
Domnul pentru roaba Sa, Elena. Ceea ce am şi făcut 
întocmai. = a 

Am plecat şi nu ne-am mai văzut. Revin la cea de-a 
doua pereche de cuvinte, „exilul interior”. Pe acesta | 
cunosc şi eu foarte bine şi am destule elemente ca să-mi 
imaginez cum a fost cel al Doamnei Lilica. Pe acest exil 
interior am plâns cu convingere şi cu sinceritate şi mi-am 
cerut iertare pentru partea mea de contribuție, dacă a fost 
i cât a fost. aş 
Pe cât a fost de generoasă, Doamna Lilica a ieriat 
totul şi a intrat cu gingăşie de floare peste ultimul prag: 
Sunt sigură că îmbălsămează cerul. 


Ştiu cum s-a 
. Doar deținutele 


95 


77 PPDOaoaenconama, 


16. Nana 
(Sofia Cristescu Dinescu) 


„Ajută-mă, Sfântă Fecioară, 
Celula să-mi pară uşoară. 


Când lacăte urlă smintite, 


Să nu simt cum noaptea mă-nghite. 


Să n-aud nici geamătul uşii, 
Să nu simt strânsoarea cătuşii, 


Cum frigul mă taie, mă frânge 
Şi-mi intră în came şi-n sânge, 


Să nu simt cum foamea mă roade 
ŞI-O satur în vise năroade. 


Ajută-mă, Sfântă şi Bună, 
„Să văd o fărâmă de lună, 
Trimite-n pâclosul ungher 
O lamă subţire de cer 


ŞI fă ca, din multele rele, 
Să nu port pe suflet Zăbrele, 


Opreşte-mi a gândului fugă 
ŞI lasă-mi puterea în rugă, 


96 


„Rugă din celula «neagră» a Ciucului” - Euge 


inalt 


Îmi cer din capul locului iertare da 
Vor stinge vocea şi nu voi fi capabilă să sli e sant 
a onoare care mi-a revenit de a rosi 


Pace ca 


Ca orele mele amare 
Să pot să le-nşir pe rozare 


Şi-atunci când mi-e teamă că ş 
să treacă prin aer un înger. 


Când ură cumplită-i afară 
Ajută-mă, Sfântă Fecioară! 


Ajută-mă, Sfântă Fecioară! 


Şi-n zori, când scrâşni-vor zăvoară, 


Ajută-mă, Sfântă Fecioară, 
Să pot înghiți apa chioară, 


Cu gust de lătură şi sare 
Şi ține-mă, Maică-n picioare! 


Stăpână a stelelor toate, 
Mă-nvaţă să iert, de se poate, 


Să-ncerc să-mi înăbuş mai bine 
Dispretul şi scârba din mine. 


Ajută-mă, Sfântă Fecioară, 
Ajută-mă, Sfântă Fecioară, 
Ajută-mă, Sfântă Fecioară! 
«Ave, Maria, 


Grazia plena, 
Dominus tecum...» 


Ce cald s-a făcut şi senin . . . 
Tot ceru-i sub pleoape, 
Amin!” 


97 


——.———— 


ânger 


nia Indreica 


Damian 


că lacrimile îmi 
c la bun sfârşit 


| de 


la despărțirea de Nana Sofica, Nana Noastră 


rămas bun, stimată, atât de admirată, ata 


cea de toate zilele, atât de 


ubită. atâ itat. 
de iubită, atât de neui Sea ie RE 
lartă-ne, Nană scumpă, că Încercăm să evocăr 


etape din exemplara ta viață, ştim, este mare îndrăzneala 
dar simtim imperios nevoia să ne amintim. ă 

Sofica s-a născut în ianuarie 1916, într-un orăşel 
din Oltenia, al 11-lea copil din 12 al unei familii modeste. 
Orfană de tată, copilă fiind, Sofica a crescut sub oblăduirea 
mamei sale, o olteancă vrednică, ce i-a insuflat o solidă 
educaţie creştină şi patriotică, pe un fond înzestrat cu multe 
virtuţi. Terminând liceul în oraşul natal, Sofica nu a avu 
posibilitatea materială de a urma un curs universitar, deşi 
calitățile intelectuale i-ar fi permis cu prisosință urmarea 
instrucţiunii. A rămas să-şi ajute din răsputeri familia lucrând 
minunile de broderii pe care iscusința neobişnuită a mâinilor 
sale şi alesul simț al frumosului care o caracterizau, o ajutau 
să le realizeze. A meditat la matematică o mulţime de tineri 
din oraş până într-o zi când, printr-o prietenă, a ajuns la 
Bucureşti, cu intenția de a cunoaşte mişcarea legionară. A 
venit, a aflat, a rămas. 

In 1934 participă la tabăra de la Arnota, în 1935 se 
află în tabăra de la Susai. Câtă încântare ne-au adus 
poveştile Nanei despre oamenii taberelor în lungile zile de 
închisoare! Îndrumată de inginerul Horodniceanu şi ajutată de 
colonelul Zăvoianu, Sofica rămâne la Bucureşti, la „centru', 
când intră în comerţul legionar, casieră la cooperativă, 
unde a înlocuit-o pe Maria loraş, prietenă exemplară, o 
superbă legionară care ne-a fermecat sufletele la Mislea. 

Sofica s-a avântat în viața legionară cu entuziasmul 
ŞI puterea de dăruire totală a luptătorilor de mare elită. A 
e Şi Cai E ga Nu a încetat să o prețuiască îndeajuns, 
colelăliă aia îi eta, pe camarada Nicoleta şi pe 
deyată aa e, i a Centru. Dragostea, credința i 
continuu. La SRR, iei We, ulei Ș, îl (ec A i 
acolo al SĂ , racări ne-am încălzit şi noi, epigon 

Puri glorioase. Nana noastră din. închisorile 


98 


DD 5 


DO 


uniste era un izvor nesecat de istorie y 
+ cu o generozitate de care numai 
ecută şi neobosită povestitoare, reu 
le vremuri şi la acei oameni ca şi 
vea, printre ei. 

De statură potrivită, mai degrabă micuță şi Slăbuță, 
Nana era întruchiparea reală a unei profunde smerenii. 
incadrat de cosițe groase, chipul ei luminat de un zâmbet 
cald iradia bunătate şi blândețe. Fața luminată din interior 
trăda un suflet fericit prin dăruire. 

în acele vremuri Sofica a trăit mult în preajma 
camaradei Nicoleta. Nutrind pentru ea o eviavioasă şi 
puternică dragoste a executat exemplar toate însărcinările 
primite de la dânsa. Astfel a avut o duioasă şi nobilă grijă de 
lon Caranica, luminându-i viața de singuratec cu gingăşia 
ei sufletească. 

În prigoana din 1938, Sofica, travestită în tărăncută 
ardeleană, a îndeplinit sarcina de curier pe lângă camarada 
Nicoleta, cea mai importantă fiind legătura pe care a reuşit 
să o facă cu cei închişi la Râmnicu Sărat. Inteligentă şi abilă, 
a reuşit să se strecoare într-o casă de lângă închisoare, de 
unde a reuşit să comunice cu cei din interior prin intermediul 
unor litere mari din carton. 

În 1939 este arestată şi trimisă în lagărul de la 
Sadaclia împreună cu alte figuri de elită ale mişcării 
legionare, printre care Atena lanuli. 

Asasinarea Căpitanului şi moartea zguduitoare a 
camaradei Nicoleta i-au sfâşiat sufletul. Insăşi durerea ne 
povestea cu vorbe de foc cum s-a despărțit de camarada 
Nicoleta, cum a plecat aceasta pe drumul fără de eat 
cu un zâmbet liniştit pe chipul hotărât pentru jertfă, făcându 
un semn de adio cu mâna în care-şi flutura jacheta. f 
i În 1940 a lucrat la ferma în care areale cu 
Iepuri, oi şi unde aveau şi o fabrică de marmeladă. Ven a 
ajutau mişcarea şi câțiva copii orfani. Sufletul fermei € 

i : ; : i ai târziu, O 
Sofica şi Marieta Nicoară, maica Mihaela de m il 
altă lumină strălucitoare în bezna închisorilor comun = 


99 


ie, din care ne-a 
ca era capabilă. 
Şea să ne aducă 
cum am fi fost şi 


com 
adăpa 
Neîntr 
la ace 
noi, ae 


i... O 


această fermă venea adesea Titi clei puteau acatiste 

citea paraclisul Maicii Domnului, „î Ugaciuni, 
se În timpul războiului, însoțită de o echipă de legionare 
Sofica a îngrijit de bolnavi, cu ardoare pe elaitien, inițiing 
tot felul de bucurii pentru răniții mistuiţi de răni şi doru 
arzătoare. De pildă, de Crăciun, au făcut un brăduț mic ga, 
frumos împodobit cu care au colindat toate saloanele 
spitalului în care lucrau. 

Sub lon Antonescu, Sofica a fost condamnată Ia tre; 
ani închisoare pentru ajutor legionar. In acest răstimp, la 
închisoarea Văcăreşti, alături de Lucica Coterbic, a îngrijit 
pe copila Lenuţa Ilie, condamnată la 25 de ani pentru vina 
de a fi cântat un cântec legionar. Copila zăcea plină de râie 
şi de păduchi printre condamnatele de drept comun. Sofica 
s-a ocupat de Lenuţa Ilie, devenindu-i o adevărată mamă. 
I-a format caracterul creştin, i-a dăruit o viață interioară 
demnă, daruri pe care biata Lenuţa nici nu le visase. Duse 
în cătuşe la Mislea, Lenuţa s-a bucurat din plin de ocazia de 
a fi într-o familie spirituală, tratată cu dragoste şi omenie. 

La Mislea, fetele legionare au format un cor pentru 
a da răspunsurile la biserica fostei mânăstiri Mislea, spre 
mulțumirea preotului care venea să facă serviciul divin 
pentru deţinute. În 1940 biserica a fost afectată de cutremur. 
Fetele legionare au participat la refacerea picturii. 

În 1944 Sofica a fost eliberată datorită unei confuzii, 
a fost de fapt un miracol al sfinţilor părinți Ioachim şi Ana. 
Lenuţa rămânea în închisoare fără Nana, dar nu pentru 
lungă vreme. 

In 1945 este îngrămădită din nou în lagărul de la 
Slobozia, unde lotul de indezirabili pentru noul regim a fost 
adunat pentru a fi oricând gata de sacrificare. Aici preoți 
închişi au amenajat un paraclis, iar fetele legionare au 
organizat un cor. Se făceau slujbe şi moralul tuturor era 
ridicat în ciuda zvonurilor alarmante. i 
spe A. a Sofica va reveni lângă Lenuţa Ilie. eee, 
CATA sa ga si cea mai întunecată detenție în infernu 

st. condamnată inițial la 10 ani, după executarea lor, 


100 


> 75 


i ara ua 


ca mai primeşte 5, P/Gcaui Străbate cumplitele citadele 
jiciuliui şi ororii: Ministerul de interne, Văcăreşti, Jilava 
ale SUP Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Botoşani. Adi 
în unele din ele revenind de mai multe ori. 
Aşa te-am cunoscut, Nana noastră, studente atunci 
fetele tale, din sal pa sunt azi la căpătâiul tău să-ţi 
noreze trecerea „dincolo” păi 
e) După eliberarea din închisoarea strâmtă în cea mai 
ă Republica Populară Română, ţi-ai făcut, alături de 
Victor, un cuibuşor modest de unde ţi-ai urmat fiu 
vieții, iradiind credință, aşa cum atât de cald a evidențiat 
cucernicul părinte al parohiei care te-a adoptat. Aici, în „casa 
de rândunici”, sărmanul tău trup chinuit de prea grele 
încercări ţi-a îngreunat în alt fel crucea, ca să adeverească 
faptul că vârful Golgotei este cel mai greu de atins. 

Am căutat, Nană, printre cuvinte ca să aleg pe cele 
mai duioase şi mai tandre ca să le încarc cu tristețea 
noastră, să fac din ele alesul omagiu pe care ţi-l datorăm, 
să-ți împletim din alesele cuvinte cea mai sclipitoare cunună 
de flori spirituale, pe măsura spiritului tău. Am răscolit 
noianul de amintiri ca să le aleg pe cele mai capabile să te 
evoc aşa cum ai fost, o inimă mare cât o țară, un spirit inalt 
cât o catedrală. eo 

Dar ce cuvinte ar putea să exprime duios şi discret, 
fără să aducă atingeri nedezmințitei tale modestii? Cată 
bunătate, câtă gingăşie, câtă dăruire ai revărsat în jurul tău 
şi cât ai însemnat pentru noi, cele pe care acelaşi SA 3 
aceeaşi luptă ne-a adus în preajma ta! Cine le-ar pu se 
enumera? Ai fost mereu la dreapta noastră, gata 3 Le 
sprijini, să ne ajuţi, să ne îmbărbătezi, să ne iti ral 
creşti şi să te rogi pentru noi şi pentru tot seal jale 
neamului nostru. Câte s-ar putea spune despre a 
cu care ai fost înzestrată, cât de rodnică a fost eee 
sufletului tău între intransigenţă şi toleranţă şi cum, 

a fost biruitoare iubireal? i cum este dragostea 
De la tine, Nană, am învăţat no! = iubire care 
e aproape, acea iubire lipsită de tensiune, âce 


101 


larg 
fratele 


a... 


peră. A fost, Nană, iubirea ta asemenea 


Ea, , 
iartă şi acoperi 
descrise de Sfântul Apostol Pavel. | 

De la tine am învățat că demascarea vine de | 


demon, este asasinarea spiritului. Ss a inălțare: „Nu; 
nimic dacă ai căzut, maine vă fi mult mai bine. Eu Cred în 
tine, în puterea ta. Credința mea şi speranța mea Să-ţi dea 
avânt şi putere mai mare. Mâine vei lua din NOU În Spate 
crucea şi vei urca din nou Calvarul în cea mai deplină 
ascultare.” Cu adevărat tu ai dat un sens nobil Suferinței, 
Transfigurată de dragoste, suferința se făcea dar, o jertfire 
de sine pentru cel mai nobil țel, mântuirea. Sunt atât de 
multe şi de copleşitoare clipele petrecute cu tine; dar ştiu 
că, dacă glasul tău s-ar putea face auzit, m-ar opri să-i 
laud slujirea exemplară. Nu mă pot opri, însă, să nu evoc 
acele seri când ne cântai rugăciunea atât de dragă 
sufletului tău: „Şi ocroteşte, Doamne, țara aceasta, neamul 
acesta şi pe omul acesta...” 

Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de 
copil, limpede, vibrant, un clopoțel de argint, care revărsa 
atâta puritate peste jarul credinței, încât, ascultându-te, ne 
gândeam la îngeri. Înregistrată pe o casetă, cântarea 
rugăciunii tale ar fi putut să te recomande celor de după 
noi, cum ai fost şi cât ai fost pentru cei din jurul tău. Ceva 
îmi spune însă că numai acolo, printre zăvoare şi cătuşe, 
candoarea glasului tău însemna măsura deplină a dăruirii 
tale, a valorii tale umane. 

Imi mai vine în minte un martor despre ceea ce ai 
însemnat pentru multe câte te-au cunoscut în prea mulii 
ani de detenție care ţi-au fost hărăziți. Era la Jilava. În groapa 
care forma curtea de plimbare din fața secţiei noastre 
Subpământene se plantaseră câteva flori, modeste. flori de 
curte de inchisoare. Era vară şi, în mijlocul răzorului, se 
înălța vertical o nalbă, o Prea modestă nalbă. Da, dar ea era 
deasupra celorlalte flori, poate mai aspectuoase şi lumina 


soarelui se aduna bogat pe petalele ei dându-le o strălucire 
aparte. Într-o zi, Nena a exclamat: 


102 


D= 7 


_Nană, tu eşti nalba! 
Da, tu erai nalba... : 

“iu, Nană, e timpul să mă opresc. Tu nu doreşti să 
culți cuvinte. Ai prefera să ne unim într-o Sublimă 
ne, simplă, scurtă, dreaptă şi pornită din inimi. Să-| 
aşadar, pe marele Arhanghel călăuzitor să însoțească 
rug rul sufletului şi să-l depună lin şi împăcat la picioarele 
dai dului Judecător. Acolo te aşteaptă legiunea biruitoare 
DA va primi cu onoare raportul tău. Bunul Mântuitor va 
i cuvintele pentru care te-ai luptat neabătut, când prin 
i cu fiare sălbatice, când prin mlaştini de deznădejde, 
ra pe munți de suferință. EI va rosti cuvintele pe care 
acut EI le poate pronunța: Tes ă f 

„soră Sofia, pace ţie! lertate să-ți fie păcatele, că 


mult ai iubit!” 


al as 
rugăciu 


103 


creea) 2 AIE ÎN O 778 


17. A plecat Oltea... za N DRU 
It Manoliu Bellu) Vestea Li, A de parcă mă aşteptam ca ea să 
(Oac îl „plece niciodată" și uite 'că 's-a “întâmplat, totusi A 
ECAT! ; i 
PL Când mi-am revenit din uluire m-a copleşit o trist 
amară, grea ca o necruțătoare mustrare de conştiintă ss 
bine şi era suficient să o ştiu existând undeva, vie E 


frumoasă În gândire şi în caracter, aşa cum o CUnoscusem 
în anii mulți de temniță petrecuţi Împreună şi uite, binele 
acesta s-a spulberat ca o petală de floare în vânt. 

Câtă tristețe! 

M-a împovărat apoi şi certitudinea că nu voi fi în 
putere să alerg la Bucureşti pentru a mă alătura convoiului 
ce o va conduce pe ultimul drum. Dar mi-a venit izbăvitor 
gândul că neputința mea îmi rezervă, totuşi, un bine. Voi 


>mâne cu imaginea frumoasă a chipului său vi 

„EU n-am avut, Doamne, aur să-i dau edificat de sali sărutare a morții. i 
Vieții vrăjmaşe tribut. Am parcurs în reculegere toți anii când, împreună, 
E anii mei tineri ce-n mine sunau ne-am trudit să învingem temniţa. Dar inima mă îndeamnă 
salbă de preț i-am făcut. să nu stărui asupra împrejurărilor prin care am trecut, purtate 
foi scăe) ei orele a de acelaşi ideal. Ne despărțisem la Arad (în temnița 
Belu areale IS e de flori, mărginaşă) după lungi ani de calvar: eu plecam spre „afară, 
= Aripile 4 prinsa | ea rămânea încă „înăuntru'. Ne-am regăsit după o lungă 
-aripile care m au dus peste nori vreme la parastasul de 40 de zile ce se celebra la biserica 
Şi fruntea cu zare încinsă. Gorgani pentru doamna Lilica (Elena Codreanu Praporgescu). 
Pa arutoa mai Stătea într-un colț ferit, învăluită în veşnicele ei tăceri. 
i ele ut să mai pun Tăceri care erau văluri de înțelepciune aşternute peste o 
N galben în salba de foc personalitate deosebit de complexă, un caracter puternic, 

Şi-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun un stil de viață auster, o prezenţă cu totul deosebită. 
ŞI steaua ce-mi poartă noroc. Stătea în umbră cu aceeaşi ținută elegantă şi sobră, 
2 i A de o distincție aparte. Chipul ei, de obicei grâv ŞI jale 
VII d au ars ca de jar, zâmbet, era luminat de un surâs abia perceptibil, enigmatic 
. el şi întregu-mi avut. . . reflecția unei intense trăiri interioare. Oltea rămăsese 
le te u dat vieţii vrăjmaşe în dar, neschimbată, deosebită, părea că timpul ce dec ee 
inerețea, tribut! diminuase. Avea aceeaşi prestanță ce părea că 1 SA 
Ss e | dispusă să cedeze sub povara anilor. Nu a SCI aa 
„Tribut” — Eugenia Indreica Damian dest, dar am ştiut că mă aşteaptă. M-am aproplat ci 2 sai 

Sfială ce mă încerca totdeauna în prezența ei şi nu â9 
104 105 


E DD ——————” 


un cuvânt de salut mai potrivit decât constatarea: 

- Eşti frumoasă, Oltea, ai ramas frumoasă. 

Aprecierea mea nu se referea atât la trăs 
chipului său, cât, mai ales, la acea frumuseţe int 
care transfigurează şi uimeşte. Oltea mi-a răspun 
„mulțumesc” în stilul ei, tăcând. Dar surâsul cu care mă 
aştepta s-a făcut pentru o clipă mai luminos. Am ştiut A 
este un salut cald şi i-am răspuns în stilul ei, tot cu ri 
zâmbet, în tăcere. Am revăzut-o la înmormântarea c 
Gheorghiu când am intenţionat să o întreb mai multe: 

- Cum este viața ta, Oltea? 

Mi-a răspuns scurt, cu un singur cuvânt, cel mai 
scurt posibil (câtă oroare a avut mereu de vorbăria fără de 
conţinut!): 

- Gri! 

Am înțeles exact ce a vrut să spună şi m-am 
întristat. Viaţa îi retrăsese puctul de sprijin aflat într-un 
cămin exemplar şi îi colorase în gri existenţa. 

3 M-am întristat, dar nu m-am tulburat; ştiam că, deși 
parea mai mult absentă la ceea ce se petrecea în jurul său 
Oltea le trecea pe toate prin inimă, într-o tăcere, de multe 
ori, tragică. In adâncul tăcerilor sale, o inteligență vie, activă 
cataloga drastic faptele, întâmplările; cu cât acestea se 
îndepărtau de idealurile ei de perfecțiune, cu atât creştea 
şi suferința ei. Era suferința sufletului ce călătoreşte cu 
durere în căutarea perfecțiunii. Cenuşiul istoric ce adumbrea 
patria iubită era mai dramatic ca moartea în sine: simteam 
Şi eu la fel ca ea. | | 
nume dar nera 1c eee ca ae 
opac Asa -a în rerupt. Simt această părere de 

scui unei nedreptăți ce mi s-a făcut, dar, mai 
ales, ce i-am făcut ei. ata 
pentru desăvârşire înltu a ocepiarea suferinței In lupi 

ură întunericul deşertăciunilor 


lumeşti şi că, î i 
al zi altei n acest fel, sufletul parcurge furtunile vieți 
a supremă, luminoasă, eternă. 


106 


ăturijg 
erioară 
S cu Un 


etej 


ÎN 7008 


Aş dori să aflu acum un cuvânt q 


numele 
admirat- 


e despărţire 1 
tuturor celor ce am cunoscut-o, am iubii si f 
-0 şi am 


g Mă SE laba IA ales, la Viorica (Pârnac 
stănescu), prietena ei blândă, Statornică ŞI desăvârşită. Aş 
dori să găsesc cuvântul care să-i aducă bucuria frumosului 
in deplina sa accepție. Ştiu sigur că un necrolog clasic cu 

a numit... s-a născu... a trăit... a suferit...” ar întrista-g 
e i ar fi nicicum pe placul inimii sale ce atât de mult a iubit 
discreția. z i = 

Poate că, totuşi, unii ar fi bucuroşi să afle că s-a 
născut la 19 martie 1924 în oraşul Hotin (pe atunci în 
România Mare şi nu în neagra străinătate). A urmat cu 
regularitate toată scara unei educați alese, în primul 
pluton totdeauna şi a fost arestată în ultimul an al Facultăţii 
de Medicină. A suportat toate rigorile închisorii comuniste, 
în toată oroarea lor şi pe toată întinderea (1948 — 1964). 

Ce râuri de afecțiune ar putea şterge un astfel de 
martiriu?! 

Mă bate gândul că, pentru Oltea, un gest, un singur 
gest, ar fi mai elocvent decât orice discurs şi anume acela 
de a-i oferi o floare, o singură floare în care să strălucească 
frumusețea tuturor florilor ce i-ar fi putut fi oferite. Imi dau 
seama însă cât de imposibil este să găsim o floare pe potrivă. 

Fiecare om este unic. Este cu neputinţă să gândeşti 
identic chiar cu cea mai apropiată ființă. Chiar şi în relațiile 
cele mai apropiate rămâne, de la cunoaşterea unuia la a 
celuilalt, o distanță, de multe ori, percepută ca ceva 
dureros. Îmi este deci greu să ştiu ce floare ar prefera 
Oltea, o personalitate închisă în singularizare, unde 
bucuriile, ca să fie depline şi adevărate, trebuia să aibă 
temeiuri adânci. RR „008, e cul 

M-am gândit să alegem un trandafir mistic, fără sau 
CU Spinii retezaţi de iubirea ce se nesocoteşte pe Sine gone 
fericirea celuilalt. Dar o scrisoare primită de la Viorica Pr? 
Schimbat gândul. Viorica mi-a trimis un fir de ge 
presată, culeasă din grădina sa, cu mențiunea: „/â 
pentru cei plecaţi”, 


107 


ETP 


——.————— O 


Da, aceasta este floarea care se potrivea cu Oltea! 


„c-ămioară mistică Atât de modestă, dar ata 
O aula atât de emblematică pentru sufletul Oltei! 
desăvârși A bar mistică în Ş Are, discreţie Sun 
îngropate toate cuvintele, E lu sensurile muţe 
închise în minusculelecupealetlori. 

O lăcrămioară mistica în ale cărei potire micuţe ard 
arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce 
face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică 
imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim. 

Acum, la despărțire, din tot noianul de clipe ce ne-ay 
unit pentru eternitate, îmi vine în minte celula de la Miercurea 
Ciuc (nr. 4) unde patru studente izolate de celelalte se 
căzneau să domesticească suferința: Oltea (Manoliu), Gigi 
(Indreica), Gica (Popa) şi subsemnata, Pazi (Oțel). Eram 
în unul din acele momente când depănam amintiri din 
„libertate”. Pentru noi era esenţial să ne amintim de zilele 
frumoase din trecutul nostru adolescentin. Aveam impresia 
că, dacă nu le vom împrospăta, le vom pierde pentru 
totdeauna. Era şi acesta un mijloc de a ne elibera, nu atât 
de suferință, cât de încrâncenarea cu care înghițea totul, 
până şi trecutul. 

În ziua respectivă Oltea ne-a povestit ceva în legătură 
cu frăţiorii ei gemeni: Mihai şi Alexandru. Povestea ei 
părea să ateste aserţiunea potrivit căreia copiii spun lucruri 
trăsnite. Intr-una din zile, copilaşii au urmărit de la fereastra 
casei părinteşti o înmormântare ce se desfăşura la casa 
de peste drum. Preoţii îmbrăcaţi în odăjdii cernite, dricul 
acoperit cu covoare şi coroane din flori frumoase, caii 
impodobiţi cu valtrapuri tivite cu argint, toate privite cu 
inocență, i-au impresionat în aşa măsură încât au dorit să 
se bucure şi ei de atâta strălucire şi i-au cerut mamei cu 
hotărâre: 

- Vrem să avem şi noi mortul nostru. 

Sr PR al eripai povestirea UŞoj, amuzată de 
mărturisea că djhegie sa cozii A; SaUipriviieargraya:care 
» dincolo de cuvinte, gândurile coborau, ca de 


108 


> 5 


„_: până la profunzimea înțelesurilor: 
obicel, CULNERAT OMNES, ULTIMA NECAȚI 
Acum frățiorii ei aveau mortul lor, har plătit cu lacrimi 
rebuie să trecem ŞI prin aceasta. Aşa este legea şi 
prea fir. Trebuie să murim ca să putem învia şi trebuie 
oral ferim ca să putem muri. Trebuie să cunoaştem agonia 
su din toate câte trebuie să le cunoaştem: | 
ultim să suferim... 


Să murim... 
în nădejdea Invierii! 


mare. T 


109 


aaa] 


18. A căzut o stea! 


(Georgeta lancu Gheorghiu) 


CÂNTEC DE LEAGĂN 


Pentru Mihnea 
în numele mamei 


„Este mic deşi trec anii, 

Puiul mamii, 

Pentru el îngână basme 
Lin, castanii. 

Cum i-aş face-o jucărie 

Din hârtie, 

Când, cuprins de dorul mamei, 
Vrea să vie. 

Sau o barcă dintr-o nucă, 

Să-l aducă 

Pe un râu cu matca plină 
De lumină. 

Şi-aş mai face pentru mic 

Şir de zmei, 

Cu frânghii de borangic, 
Funigei. 


110 


» 


Şi i-aş făuri din soare, 

Lucitoare, 

Pentru când va creşte mare, 
Spadă tare. 


Dar e mic, deşi trec anii, 
Dragul mamii, 
Pentru el îngân în noapte: 
Nani, nani!” 


Eugenia Indreica Damian 


A căzut o stea! A mai căzut o stea! S-a desprins 
luminos şi totuşi dramatic de pe cerul existenței noastre, a 
părăsit colțul nostru de spațiu şi timp şi a plecat să se alăture 
celor care, de la o vreme, se duc şi se tot duc şi ne lasă pe 
noi aici cu ochii pierduţi în lungul drumului fără întoarcere. 

A plecat spre limanul cel lin, iubita noastră soră Geta 
şi a luat cu sine toate ipostazele în care sufletul ei nobil şi 
generos a ars neostoit. A plecat Geta — fiică, Geta — mamă, 
Geta — soție, Geta — bunică, Geta — soră, Geta — prietenă, 
Geta — camaradă, Geta — ctitoră şi încă multe alte ipostaze 
pe care doar Bunul Dumnezeu le cunoaşte în întinderea, 
valoarea şi virtutea cu care au fost îndeplinite într-o viață de 
om exemplară. Călătoare în acest spațiu mirific al patriei 
noastre, călătoare vremelnică între cele două determinări de 
timp (naştere şi moarte) Geta a fost, mai presus de ei 
un ostaş de primă linie, cu o chemare specială pe un Și 
al unui destin ce trebuia împlinit. Şi l-a împlinit până la capa a 

Mi s-a atribuit nobila sarcină şi deosebita dos s 
rostesc, în numele suratelor sale, cuvântul de Elea 
Nu ştiu cum voi reuşi când pe toată intinderea sa o 
Meu s-a înstăpânit un plâns bătrân, nu atât pentru bla 
mine Geta, ci pentru cât de puţină voi fi fără cal S 
iertare că simt nevoia unei mărturisiri, poate iu i > toale 

U o fac din trufie şi nici nu fac o impietate Sai între 
prietenele Getei, dar mărturisesc că Dumnezeu â 


111 


—————— 


sufletele noastre o legătură specială pe care nici ea şi nici 
eu nu am putut să o definim. Relaţia noastră O percepeam 
ca pe un dar ce venea de dincolo de noi, era 9 căldură 
tainică ce nu era ceea ce se înțelege, de obicei, prin 
prietenie. Vieţile noastre se desfăşurau paralele, fără să ni 
le împărtăşim şi fără să le cunoaştem detaliile. O tăcere e 
care, însă, nici una din noi nu o trăia ca pe 0 sustragere, 
se putea prelungi pe lungi perioade de timp. Dar era 
suficient ca Geta să-mi trimită un semnal — „am nevoie de 
tine” — ca să răspund imediat „prezent”. 

Această „nevoie de mine” nu era numai o nevoie de 
un ajutor concret într-o treabă oarecare, ci şi un dor de a fi 
„Împreună' la acea treabă. Era, poate, o nevoie de a-şi topi 
în calmul meu fervoarea cu care se implica în dăruire şi 
căreia, singură, nu-i putea pune limite. Nu ne spuneam 
cuvinte mari. Câteva vorbe simple dar esenţiale erau 
suficiente, soluţiile problemelor veneau de la sine. Alături, 
sufletele noastre se cufundau într-un calm divin, o căldură 
celestă, izvorâtă dintr-o profundă înțelegere ce ne învăluia 
binefăcător. Trăiam cu bucurie senzaţia de pace, conştiente 
fiind că, de fapt, nu aveam nici un merit noi. 

Sunt neconsolată că, datorită unui accident stupid, 
nu am fost prezentă şi la ultima ei clipă pământeană. lartă-mă, 
scumpa mea! 

Imi cer, de asemenea, iertare că, în cuvântul meu nu 
voi aduce prea multe elemente biografice. Geta era discretă, 
sigur nu ar dori să fie prea etalată personalitatea ei. Era 
mândră de obârşia ei şi de toți cei dragi inimii sale; o inimă 
mare cât o cetate. Ei îi plăcea să le țină pe toate ascunse 
în inima sa. 

S-a născut la 3 octombrie 1923 la Brăila, oraş de 
care se leagă o copilărie şi o adolescență fericită în sânul 
unei familii echilibrate, în cea mai bună tradiție a Românie! 
dintre cele două războaie. A urmat Liceul Comercial din 
cdi pe care l-a completat cu studii superioare la Academia 
s ze impi Id Bucureşti. Într-o zi de 6 octombrie s-a 

n bărbat demn şi dârz, pe măsura propriei €! 


112 


DD 


> 75 


rități morale. Căsătoria lor a fost binecuy 
integ vinovata făptură care urma să sup 


icirea potopită peste țară de regimul co 
ne 


ântată cu un 
orte din plin 


4, munist. La 1 
* este părăsit de mama care va fi închisă ca deținută 


luni “, tre anii 1948 — 1953. Ce cuvânt poate tălmăci 
ma acestui copil care ştia despre existența „mamei Geta” 
dra n legendă, fără chip şi fără glas, până în clipa când 
a aflat că fiinta aceasta supranaturală a venit, totuşi, a el. 
Bucurie scurtă pentru că, între anii 1954 - 1964, tatăl va 
ărăsi pentru a-şi dărui tributul de jertfă şi suferință la Aiud, 
i în cele din urma Dumnezeu a hotărât să reunească 
familia. Fiul, Mihnea, s-a căsătorit cu Cecilia pe care Geta 
a iubit-o ca pe 9 fiică şi i-a prețuit calitățile. Cei doi copii, 
Bogdan şi Raluca, i-au fost nepoții dăruiți de Dumnezeu cu 
alese daruri. l-a iubit mai mult decât ochii din cap. | 
Geta iubea mai presus de orice discreția, acea 
bunăcuviință caracteristică persoanelor de mare stil, care 
ştiu că nimic nu ne înalță mai mult decât omenia. Tot ce a 
muncit Geta în viața ei ce se numără la aproape 77 de ani, 
a muncit pentru eternitate şi pentru mântuire şi nu pentru 
strălucirea numelui său. Geta considera că cel mai van 
obicei al lumii este bălăceala în laude în care aceasta se 
complace. Voi respecta această frumoasă caracteristică a 
Getei şi nu voi dezvălui nenumăratele clipe cu care ia 
îmbogățit. Totuşi nu mă pot opri să nu pomenesc in puţine 
cuvinte câteva din trăsăturile minunatului ei caracter. se 
Geta şi-a format caracterul cu atenție, Di 
perseverenţă în lumina preceptelor legionare pe cal dna 
respectat statornic. Nu este de mirare că, în viata ei SA 
ortodoxă a fost farul călăuzitor. Geta înțelegea, îi „ăt 
cele trei mari virtuţi creştine. Ea înțelegea rai i: 
ca o desfăşurare teologică a noțiunilor creştine i ei, 
ca pe o trăire uimitoare, capabilă să pi A pe au 
SXistenţei în comori ce amplifică abnegația ȘI Gătă aprecia 
calităţi ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii. izola! 
trăirea creştină mai mult în comuniune serile intre 
pentru că în comunicare spiritele se întâ 


113 


doar di 


O 


Se 


--Ixorimată rugăciune, într-o binecuvântată pace. A 
înlăcrim dea iubirea ca pe o bucurie de a fi şi 

Gelu de a se considera unii cu alții ca fii aj y i 

simţi împreună, E unalelit să-L gândim şi să-L pa 
Tată pe CA să lubire. lubirea implică decizie şi dăruire 
E HN strădanie şi răbdare, multă uitare de sine | 
jtă disciplină. Geta avea un statornic concept despre 
d Sa lină, singura care justifică autoritatea. 
iscip Geta vedea speranţa ca pe o atenție a Duhului Sfânt. 
Când Duhul Sfânt ia în primire inima noastră, gânduri 
îndoielnice încetează, neîncrederea se leapădă, îngrijorări 
se sting în pace, iubirea cuprinde ființa şi Speranța o 
înaripează. 

Geta avea stilul ei personal de a aplica în toată 
activitatea sa crezul ei de viață. Odată ce plănuia o activitate 
şi coordonatele ei erau fixate, nu mai avea răgaz până ce 
nu ducea la îndeplinire tot planul. De multe ori nu se oprea 
aici. Din perfecționare în perfecționare Geta te făcea să 
crezi că nu va atinge niciodată punctul terminus. Avea darul 
de a polariza în jurul ei exact elementele de care avea 
nevoie. Închega o colectivitate din persoane foarte diferite 
care devenea repede unitară şi ataşată ideilor sale. Puterea 
ei de dăruire nu cunoştea limite şi determina şi la alții trăiri 
de mare intensitate. Ştia să aplaneze conflicte şi să se 
facă ascultată pentru că ştia până unde poate fi împinsă 
autoritatea. Ştia să urmărească în timp, cu multă 
perseverență, un vis ce altora putea să le apară irealizabil. 
: Cel mai grăitor exemplu în sensul celor de mai sus 
| constituie paraclisul de la Mislea. Visul unui altar ridicat 
de roabele Domnului ce s-au nevoit în închisori cred că s-a 
înfipt în sufletul ei încă din anii detenției. . 
sami A Râ când munca în ateliere facilita o Ig 
Dr IâVre ij dani Geta a organizat, într-o du i 
oii sl Ie E la Intr-un dormitor mai pitit, pe i 
într-o ceşcuțtă cu ul i pu caliela ictpilta să aa 
de. prin curţi SI obținut de la bucătărie, cu flori aduna 

8 format un catafale pentru Mântuitorul 


114 


DP 


ÎN O 


„ani Care, în felul acesta, a binevoit să 
Ra rea noastră în Vinerea Prohodului. La Prohog au 
închis at toate deținutele care nu erau în ateliere la acea 

dA s-au cântat toate versetele ce au fost adunate în 
oră, abil din toate memoriile care păstraseră câte ceva în 

[e raza lor. Niciodată n-am perceput mai clar faţa divinităţi 
pile ță în lacrimi. Nimic nu poate emoţiona mai profund 
a + entuziasmul izbucnit din inimile purificate de suferință 


vină şi în 


i asceză. E În: dă a: = 
şi as Geta organizase totul. Imi dăduse şi mie un rol, să 


it rugăciunea Sfântului Isaac Sirul care se referă la 
cant le Patimi. La acel Prohod de neuitat s-a conectat 
Suteu meu la cel al Getei. l-am înțeles trăirea şi bucuria 
de fi reuşit să înalțe un altar în mijlocul infernului, altar 
is deşi a încăput pe un taburet, Am căutat-o cu privirea, 
mult, în mulțime. Se estompase, stătea într-un colt, rezemată 
de un pat, tânără, frumoasă, tăcută, cu ochii numai lumină 
şi cu mâna dreaptă dusă la buze (un gest ce-i era 
caracteristic). Părea mirată de tot ce simțea şi trăia alături 
pa De aceea nu m-am mirat deloc când Maica Domnului 
a ales-o pe ea coordonatoarea lucrărilor menite să CA 
Paraclisul de la Mislea. De la un capăt la celălalt un miracol, 
Paraclisul s-a înălțat din arderea de tot a sufletului Getei. 
Toţi cei care, într-un fel sau altul, ne-am MUEU Ai ăa 
participăm la alcătuirea lui, nu vom uita niciodată i i 
binecuvântare cu care am fost, pur şi simplu, copleşiți. 
mult ca oricine, Geta s-a contopit atât de total cu acre 
acestui vis încât aveam impresia că este o noua legen 
Ană ce se auto-zideşte în ziduri. iar 
ii simțeam sufletul incendiat, pur ŞI &. E ile 
flecare realizare îi înțelegeam elanul fără Ss EAI 
cuvinte. Seara, ostenite, întinse pe saltele pala zei 
mi se părea, alături de ea, că noaptea ce = aL ai 
truda noastră este mai adâncă, mai iei ci aşa cum 
Cerul era atât de aproape de noi încât Fl E cpu 
Spunea un poet, „să ne aprindem degetul de 


115 


n 


i 


Îmi amintesc acum de o clipă care îmi stăruie maj 

A inte. Ne îndreptam, in convoi, spre, Cru 
a Ste ul Antului | fostei mânăstiri sea 
înălțată pe locul Sfântului Altar a fostei mânăstiri, ce up 
să fie sfințită. Prea Sfinţitul în frunte iar noi, cei prezenţi ; 
urmă, păşeam sfioşi pe aleea presărată cu trandafiri, La up 
moment dat Geta a venit lângă mine şi mi-a Şoptit: 
Sublimul acesta, Pazi, oare, nu-l visez? Este aevea?...» 
» Am înţeles ce vroia să-mi spună. În pas cu noi 
păşea biserica cea vie, cea de patru veacuri a fostei 
mânăstiri. Păşeau şi acelea dintre noi care nu mai erau 
păşeau alături de noi cu toții, chiar ŞI aceia care azi ny 
erau încă, dar vor fi, în viitor, toți legați într-un anume fe| 
de sfânta troiță. 

Am privit-o. Avea ochii plini de lacrimi; se rotunjeau 
scânteietor în sclipirile soarelui şi nu cutezau să se 
prelingă pe obraji. 

Aşa era Geta şi era cu neputinţă să nu o iubeşti. 
Paraclisul de la Mislea a fost şi va rămăne marea ei iubire, 
îndrăznesc să afirm aceasta pentru că, pentru realizarea 
lui şi-a pus întreaga ființă şi nu a pregetat să-şi implice 
întreaga familie. Suntem convinse că îl va iubi şi îl va 
ocroti, dragul ei paraclis, şi de pe celălalt plan al existenţei 
sale. 

Călătorie izbăvitoare, scumpa noastră! Noi ştim că 
drumul tău va fi bun, că toate strădaniile tale îţi vor înlesni 
zborul spre lăcaşul cel de veci. Gândul acesta să fie 
mângâiere familiei tale. Ştim că ai dori să fie consolaţi, să 
nu sufere. Le spun să-şi afle alinare în faptul că toate 
suferințele tale şi toate realizările tale ţi-au dat o aură ce 


) 


nu se va lua de la tine, pentru că Domnul judecă în 
dreptate şi adevăr. 

lată, noi te salutăm în poziție de drepți. Du celor 
care te aşteaptă dincolo salutul inimilor noastre. Du Maicii 
Domnului dangătul de clopot care ţi-a înfiorat inima CU 
Prima lui bătaie, aşează la picioarele lui lisus recunoştinţa 
Noastră însoțită de rugăciunile noastre şi, mai ales, nu uita 
sa mulțumeşti Duhului. Sfânt pentru porumbelul ce lâ 


116 


ÎN 155 


» 


'a să ne încurajeze la ceas de cumpănă. 


Spune Tatălui 
mis to a . atăluj 
Ai păcătoşi cum suntem, ca li cerem iertare şi Î| 
O 'plorăm să ne arate cum să împlinim mai bine voia Sa 
| zii 

cea sfă 


Bineprimite să fie jertfa şi strădania ta, ad majorem 
pei gloriam! 


117 


„uta E 72920 > 275 e RR 


19. lolanda şi Rarăul n acele ființe solare ce a parcurs dr 
(Iolanda Popescul) cistincţie, CU bunătate, cu blândeţe. 
Ar fi să spun că s-a nascut în timpul primului răzpe; 
ondial, în martie 1917, în conformitate cu documentele, 
i: după adevăr, s-a născut în octombrie 1916. A avut parte 
e o educație aleasa parcurgând treptele instruirii şcolare 
merite deosebite, fiind înzestrată cu g inteligentă 
scânteietoare şi un caracter de o mare frumusețe. Şi-a 
făcut studiile superioare la Facultatea de Medicină din laşi, 
unde a strălucit. in calitate de medic psihiatru a făcut 
onoare breslei hipocratice peste tot pe unde au purtat-o 
valurile vietii zbuciumatului veac XX. Veac ce a fost mai 
greu de îndurat pentru cei din Nordul Bucovinei ie 
entru cele două războaie mondiale ci şi pentru cele două 
refugii, ultimul definitiv şi cu grave consecinte în jumătatea 


umul vieţii cy 


„Dac-aş avea un suflet cât un munte, de veac comunist. 
Cu piscurile niciodată goale, Sumedeniile de localități parcurse - Cernăuţi 
Ingenunchiat în poarta Slavei Tale Gleiwitz, Armeniş, Arad, Timişul de Sus, etc. — s-au 
Ca să m-atingă mâna Ta pe frunte, | bucurat de competenţa sa medicală şi nelimitata sa putere 
de dăruire, calități ce o aşează, fără exagerare, în şirul 
Eu I-aş urca de fiecare dată, doctorilor fără de arginți. Oraşul în care a poposit în cele 
La răsăritul marilor dureri din urmă a fost Braşovul, oraşul binecuvântat cu 
ŞI turmele de zile fără cer frumuseţe. Va fi fost o bucurie pentru Iolanda să locuiască 
Le-aş odihni-n poiana lui curată. într-un astfel de oraş, căci avea o acuitate deosebită de a 
percepe toate nuanțele de frumusețe ale naturi. 
/1$ pune-n viața rece şi deşartă Nu intenţionez să detaliez etapele de viață ale 
Lumina care nu pot s-o găsesc lolandei, trăite de ea cu generozitate pentru oameni şi pentru 
ŞI, când aş şti să iert şi să iubesc, | locuri. Sunt convinsă că acei ce au cunoscut-o Vor şii să 
Aş cobori în lumea mea de piatră.” | aprecieze cum se cuvine clipele petrecute în (og auet i 
| Mă voi rezuma să creionez cu un fior de emoție şi cu Un 9ân 
„Săracul” — Eugenia Indreica Damian! de recunoştinţă clipa mea petrecută în preajma lolandei. ţ 
2 | Am cunoscut-o la Cernăuţi la sfârşitul anului şcolar 
ia mt : august, ora 9 în inserare, aceasta este clipa 1942-= 1943, când eram încă elevă la Ea e sai 
ptare a lolandei şi nu putea fi decât o astfel de clipă: Fete „Elena Doamna” din acest oraş. lolanda 


9) sfântă seară de va 
misterului divin îşi ros 
lolanda o astfe| de cli 


ă, î i Sr ii pa zor. aşezat 
ră, în care firea prosternată în fața psihiatru la spitalul oraşului, un spital impurât er avler 
teşte rugăciunea de înoptare. Merita niun parc splendid. Pavilioanele rezenâ a spitl 
pa în înserarea sa deoarece era unâ legaţi de psihiatrie erau o minunăție. Am ve 


118 Ă 149 


însoţită de Taţi (Taţiana Vlad) “a el lg na Pună în 

xtură cu lolanda. li urmam lui i la CONducerez 
cotjuler de la liceul nostru. Primul contact a fost 
surpriză. lolanda pe care o aveam în față era cu totul altfej 
decât mi-o imaginasem. Nu avea o ținută impunătoare i 
severă, dimpotrivă, faţă de Taţi arâta Ca O soră caldă ș; 
binevoitoare. lolanda nu avea deloc înfăţişare de Ioana 
d'Arc, aşa cum mi-o imaginasem. Era o ființă firavă, O blondă 
plăcută, dar nu uluitoare. Avea ceva ce te atrăgea din primul 
moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te 
fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezima 
cuceritoare. Privirea, de obicei luminoasă, avea uneori 
lunecări de umbre, un fel de tristețe blajină, nu tristețea 
posomorâtă care îţi taie cheful de viață. Era tristețea omului 
profund, cu o înțelegere superioară a vieții, capabil să 
descifreze până departe misterul existenţei. Chipul ei cu 
trăsături regulate, fără a fi eclatant, era luminat permanent 
de un zâmbet abia perceptibil care nu era totuşi bucuria, ci 
reflexul luminos al unei tristeți potolite, plină de înțelepciune. 
Toată ființa ei exprima blândeţe şi bunătate, nu avea nimic 
din rigiditatea pe care concepția mea de atunci o atribuia 
unei luptătoare. Am ştiut din primul moment că ea este 
„maistrul” şi eu „ucenicul şi m-am oferit cu toată deschiderea 
acestei relaţii din care am avut de câştigat. 

Vara care a urmat a fost pentru mine o încântare. 
Veneam cu regularitate la spital. Iolanda locuia mai mult în 
unul din pavilioanele rezervate personalului medical. Îmi 
făceam raportul printre picături în timp ce vizita bolnavii din 
diferite pavilioane. Ca în platonica Elada, în timp ce paşii 
ne purtau printre rondurile de flori şi pe sub arborii falnici, 
Iolanda îmi răspundea la nedumeriri. Îmi spulbera îndoielile şi 
mă pregătea pentru viață dintr-un unghi diferit de şcoală şi 
familie, deşi în acelaşi sens. lolanda nu-mi ținea lecţii de 
doctrină, ci mă făcea să înțeleg (mai ales din felul ei de afi 
şi de a gândi) care sunt motivațiile pentru care ne-am ales 


un drum anevoios şi mereu blamat de cei interesaţi să 
inece în insulte un ideal înalt Şi generos. 


120 


> 15 


DO 


lolanda era tânără (câţiva ani mai mulți ca aj mei 
ata ei era de acum hotărnicită. Ea considera că 
ar 4 dA eu-lui ca scop în sine este pierdere ge Vreme si 
ă conflicte, nefericire, durere. Numai ieşirea d 
| egoist şi dăruirea totală unui tel sublim (cum ar fi 
aa Neamului) are valoare. Fericirea omului nu constă 
realizarea dor ll lease elis sl Pita a se dedica 
unui CE care ipscali ap E el INSUşI, se poate 
face unealtă o edoeă ir a e! care să-l ridice mai 
presus de viața individuală spre ATRIE, spre OMENIRE, 
spre D MNEZEU. Era nevoie de un caracter ferm şi de 
multă iubire pentru a parcurge un astfel de drum. 
lolanda îmi arăta prin exemplul său, prin felul cum 
şe purta cu pacienții săi, cum, prin iubire, Simțul deosebiri 
dintre bolnavi şi sănătoşi se stingea şi cum, sub blândețea 
sufletului ei, se alina suferința omului bolnav, prigonit de 
soartă. Toată ființa ei îmi arăta că a fi bun înseamnă a trăi 
şi a înțelege drama semenului său. Stie detăie 
'Era foarte lucidă, nu se îmbăta cu iluzii. Ştia că 
drumul ce urma să fie străbătut va cere multă jertfă, multă 
suferință. Ştia că va fi nevoie de multă iubire şi de mult 
eroism ca să poată fi îndurate prigoanele, supliciile, 
sărăcia şi chiar moartea. Ştia că acele jertfe vor fi unitatea 
de măsură a unor valori adevărate ce le justifică pe deplin. 
După părerea ei, jertfa era corolarul iubirii şi avea două 
fețe. Una arăta cât ne-a costat şi a doua cât am dobândit. 
Memoria îmi este prea limitată şi cuvintele e 
sărace ca să pot aduce mărturii ample despre Iolanda 
anilor mei tineri. A fost un suflet de mare preț cântărit i 
tot noianul de fapte bune realizate într-o viață de Se 
har împlinită. Atât pentru mine cât şi pentru mul! âj 
cuvântul care ar echivala valoarea ei este SU conic 
La sfârşitul verii care coincidea cu sfârşitu i a i 
mele Iolanda m-a urcat pe muntele Rarau Lu ii era 
In apropiații săi, printre care Taţi şi Moipea, 1: 
prietena mea Taţiana Vlad (Guga) iar Vioricâ PS cz ed 
cunoşteam atunci era Viorica Pârnac (Stănescu) $ 


121 


——.———— 


să devină minunata soră de suferință cu care am îm 

i ani de temniţă. | 
Aa au acest munte, care pentru mulți PUcovinenj 
înseamnă, pur şi simplu, MUNTELE, am cunoscut Măreţia 
şi forța mistică a peisajului montan. Nu e locul să descriu 
aici minunata excursie; urcuşul în plină noapte sub raze de 
lună, sclipiri de stele şi de licurici; zile fermecate petrecute 
pe Pietrele Doamnei sau la Cabana Căpitanului; vecernia 
de la schit sub icoane făcătoare de minuni, dormitul pe 
saltele de cetină sau de fân cosit. Toate au fost NE-VA| 
ÎNTÂLNITE şi de neuitat. Am trăit pe Rarău o „răpire 
miraculoasă, o „scufundare” într-un hău de linişte, de pace, 
de tăcere. Ca într-o imensă catedrală, Dumnezeu ni se arăta 
ca o bucurie imensă, copleşitoare, intensă. Ne Scăldam 
într-un ocean de frumusețe şi lumină în care sufletul era 
beat de fericire. 

Ce splendoare ar putea egala un răsărit de soare 
pe Rarău? 

Lumina revărsată peste clăbucii norilor diafani ne 
umplea de bucurie, de încântare, de pretutindeni aflam că 
Dumnezeu ne spune „Eu sunt Cel Care este!” 

lolanda ne-a dăruit acest moment ca bornă de hotar 
în desfăşurarea celor ce urmau să vină. Acest moment m- 
a ajutat în multe situații grele să primesc toate relele ca şi 
cum ar fi învăluite în taina divinității; ca fiind un dar al lui 
Dumnezeu asemeni Rarăului Bucovinei noastre ce stăruia 
în sufletul meu învăluit în lumină, în frumusețe, în mister. 

M-am despărţit de Iolanda în 18 martie 1944, zi 
nefastă, când am părăsit oraşul iubit pentru totdeauna. Am 
reuşit să mai stărui în preajma ei prin corespondenţă. Ne-am 
scris până în 1948, dânsa la Armeniş, eu, când la Cluj, 
când la Şugag. Apoi m-a înghiţit temnița pentru lungă 
vreme. Ne-am revăzut la Braşov prin 1992 când mi-a spus: 

- Eu am scăpat din închisoare pentru că Dumnezeu 


a considerat că toţi bolnavii ce urma să-i îngrijesc aveau 
neapaărată nevoie de mine. 


Părţi 


122 


sunt sigură că aşa a Şi fost. Bunul 
ezmoşteniți ai sorții au luat din mâi 
e! Mie îmi pare râu că m-am do 
dine. Furată de alte preocupări, 
am frumoasa legătură din trecut, 
Cu regret constat ca nu am îmbrățişat-o la plecare, 
hc Ia Braşov şi nici pe ultimul drum nu voi fi în stare să 
a onduG. Îmi pare şi mai rău pentru cât am dezamăgit-o 
) a sigur, nu am urcat treptele ce ea ar fi dorit să le 
ile Sper că, bună fiind, în raportul său îmi va trece cu 
“adelea Scaderea a A 
Acum, când a păşit în poiana „de dincolo” pe care o 
pictase odinioară diafană şi misterioasă, nu pot să mi-o 
imaginez decât în plină lumină pe vârf de Rarău. Şi nu pot 
să nu mă întreb odată cu Borges: 
„Divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu 


fie Paradis?” 


Dumnezeu ştie 
nile ei ajutor şi 
vedit lipsită de 
nu am găsit răgaz 


câţi d 
jniştir 
să relu 


123 


DD 295 


20. Cuvioasa Maică Teodosia | Maica Teodosia, pe numele ei de 


mireană Zorica 
(Zorica Laţcu) 


Unui avocaţ din 
în acest frumos 
e de filologie 
remarcându-se 
ată cu licența în 
rmă şi ca poetă de 


s-a născut la 17 martie 1917, fiica 
Laţcu, A absolvit cursurile primare şi liceale 
Baze e sub Tâmpa. Studiile universita 
oraş le-a încununat cu succes la Cluj, 
CAS ea ucirea cu care şi le-a terminat. Od 
prin 


> 


limbile greacă, latină şi franceză, se afi 
mare ar pe din 1941 să publice poezii la revista 
Gândirea”, fapt pentru care va fi integrată în curentul 
„Gan ist („Gândirea” şi gândirismul - D. Micu). 

gândir Este adevărat, opera Zoricăi Laţcu, de o clasică şi 
maltă tinută ortodoxă, se înscrie perfect pe linia 
[is dirismului. În 1944 apare la Sibiu primul său volum de 
Si Insula Albă”, urmat, în 1947, de „Osana Luminii”, 


E SE a tipe . i şi apoi, în 1949, la Craiova, „Poemele Iubirii”. 
I0/a[usnicuseb lăcere | eul E o nirtavată anului 1948 Zorica Latcu a lucrat 
iî „rând, pe rând, | ia i Limbii Române la 
A ali din icoană | ca „preparator în pet, ride ea Ştefan 
ântează blând dicţionarul Sextil Puşcariu, condu mă a 
(cva zâbiâna Paşca titularul catedrei de literatură Spa al 
: ă ii elene, 
Răsună strana de pricesne Apreciată ca o foarte bună be se sa sl 
Sa corul de tat Zorica este foarte utilă pentru etimologii ara ș e edita 
îi fletul din bezne Vacanţa Sfintelor Paşti ale anului crina 
ȘI ri STEI je rari la mânăstirea Sâmbăta de Sus în pe E EIN 
Spre luminoasele cărări. Arsenie Boca pentru care avea o da cate i TINEA 
20 pe - : Ş a i | 
> inainte Maica Teodosia s-a încadrat sub ac în 
Ă S A apa PA . acea vreme 
a ei te Di da monahală a mânăstirii lei Desesti șa poezii şi 
Şi ei al a ci rd | mare efervescenţă spirituală. A scris VE cai eds 
Se umple-Altarul de Mister i kA teologicei eudeasebire 


= alt spirit 
Vladimireşti Maica Teodosia se ataşează de un 
lar în Duminicile sfinte 


solar, Maica Mihaela (Marieta E de puterea 
că În 1955 are loc drama pro irituală ce se 

A . lau : a spiritua 
pa ie Alte N) Dire putea tolera Infecti cevereza 
Te păstoreşte chiar IISUS!” jVârsa de la acest amvon peste te tat bun, lumină Și 
pastoreşte chiar a mânăstirea Vladimireşti să pene întemeietoar “e 
A ee alinare. p lovan, Stareța = xatirii au forma 

i : amian y „ Preotul loan lovan, ăstirii a 

„Priceasnă” — Eugenia Indreica D Scaşului şi comitetul de conducere al mân 


124 ta 


. E 


primul lot arestat şi salile nai a ui apa! Militar la anj 
grei de închisoare. A urmat apoi un alt lot de maici, 
doilea, format din conducerea interimară a mânăstirii. 
alungate din mânăstire şi cele 300 de maici, dar prigo 
lor nu s-a oprit aici. Au urmat procese succesive intentate 
acelor maici care continuau să poarte haine monahale 
Delictul pentru care erau condamnate era „port ilegal ag 
uniformă”. În iureşul persecuțiilor comuniste qy 
binecunoscutele tratamente bestiale din închisori, aportul 
Vladimireştilor la mucenicia ortodoxiei este substanțial. E] 
va fi încununat de moartea martirică a maicii Mihaela 
lordache, la Miercurea Ciuc, hruba blestemată ce a înghiţit 
atâta suferință şi mai multe vieţi omeneşti. Nici maica 
Teodosia Laţcu nu a fost scutită de biciul aspru al furiei 
proletare. Faţă de handicapul fizic de care suferea nici un 
tribunal, cât de cât uman, nu ar fi condamnat-o, chiar dacă 
ar fi fost vinovată de acuzaţiile fanteziste ce i s-au adus. 
Un tribunal comunist a condamnat-o la trei ani de 
închisoare urmaţi de binecunoscutul supliment de domiciliu 
obligatoriu pe Bărăgan. 

În clădirile mânăstirii Vladimireşti a funcţionat un 
preventoriu T.B.C., apoi o şcoală de handicapaţi mintal. În 
biserica mânăstirii s-a amenajat o sală de sport. Totul 
indica triumful ateismului malefic, moartea mânăstirii şi a 
duhului ei profund creştin. Dar miracolul deschis în tara 
noastră în acel decembrie însângerat din 1989 a atins cu 
aripa lui luminoasă şi destinul Vladimireştilor. 

In 2 februarie 1990 Maica Stareţă Veronica obține 
aprobarea guvernului pentru reînființarea mânăstirii. S-au 
adunat supraviețuitoarele, li s-au adăugat fiinţe tinere şi, cu 
spor şi cu elan, ca în zilele dintru început, mânăstirea s-a 
pus pe picioare. S-a întors şi Maica Teodosia „acasă”, dar, 
în 8 august 1990 este chemată în Ierusalimul cel de Sus. l-a 
fost suficientă bucuria reîntoarcerii şi, în zgomotul reclădirii, a 
trăit din plin minunea că se înălța din cenuşă, la dimensiunile 
de odinioară, mândră şi binecuvântată, scumpa mânăstire: 


Sunţ 
Nirea 


126 


N 5 


= 


stins maica Teodosia, inconjurată de dr 

-a “niceşti miraculos reînflorită. 
duho Există în viața unui om întâlniri provideniale, Întâlniri 
-ovidenţiale fără de care viața acelui om ar fi fost mai 

racă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de 
A fa a fost pentru mine apariția Zoricăi, la ceas de 
întă ruce, în viața mea. Ea a fost cea care mi-a Spus: 

răsc _ Din stradă până în curtea lui Pilat nu e decât un 
ş. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea, 
PA” Ea m-a introdus în raiul ce împresura mânăstirea 
prâncovenească de la Sâmbăta de Sus şi mi-a facilitat o 
providentială binecuvântare a MARELUI DUHOVNIC 
ARSENIE BOCA şi nu am suficiente majuscule pentru 
acest duhovnic atât de important pentru „tot neamul 
românesc. M-a aşezat şi pe mine cu blândă binecuvântare 
în gura gheenei ce se deschidea flămândă pentru întreaga 


țară. 


agostea familiei 


Am avut şansa să împart cu Zorica Latcu chilia de 
la Sâmbăta de Sus din care a plecat direct în monahism. 
În numele prieteniei ce mi-o acordase l-am însoțit pe 
părintele loan la profesorul Ştefan Paşca pentru a depune 
demisia din viața ei de mireană pentru a se dărui într-un 
nesfârşit elan de iubire, MARELUI IUBIT. Cred că a fost 
acceptată cu binecuvântare pentru că şi demisia ei a fost 
acceptată, fără ripostă, spre marea mea uluire. 

Nu am să uit niciodată ziua în care ne-am întâlnit 
Mi-a ieşit în cale zâmbind, cu un fir de lăcrămioară în 
mână. A venit spre mine cu un volum din „Osana iulia 
care tocmai apăruse. Nu voi înceta să mulțumesc pa 
Samaritean că mi-a scos-o în cale. Mi-a dăruit exemp'ar 
cu o frumoasă dedicație. Târziu de tot, când toți al a = 
plecat în lumea de „dincolo”, am depus cu evlavie a 
volum în mâna părintelui meu duhovnicesc. i pile 

Câtă mângâiere a adus acest volum E E ii în 
Pe parcursul celor 14 ani care mi-au fost drum! “uite 
temnițele comuniste! Câtă bucurie mi-au adus In 


I] 


127 


| 


cele câteva poezii pe care le invățasem pe dinafară şi 
le puteam spune în tăcere şi reculegere! | 

În momentul întâlnirii noastre, Zorica Laţcu Sa 
personalitate binecunoscută în lumea universitară a c 
Lucra la Muzeul Limbii Române, frecventa cercul s 
— cultural condus de Lucian Blaga, venea cu regularitate |, 
şedinţele F.O.R.S. - ului (Frăția Ortodoxă Româng 
Studenţească) unde ne îmbogățea sufletele recitând adese 
din minunatele sale creații. Toţi îi admiram poeziile 
lor clasică, perfectă. Toţi ştiam că despre poezia ei: ilustru 
şi exigentul profesor Dimitrie Popovici afirmase cu toată 
greutatea competenţei sale că „poezia domnişoarei Zorica 
Laţcu a atins cerul poeziei pure”. Intr-adevăr, aşa era Zorica 
era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa pe alţii la 
întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de 
la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine 
iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire 
izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viață ne arată că 
suferința acceptată, înțeleasă şi purtată cu iubire în 
numele lui lisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de 
iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, 
să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină 
sufletul îndurerat. 

Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar 
harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei 
inconfundabil este de o frumusețe clasică, desăvârşită. Tot 
ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înțelesul tuturor 
şi, în acelaşi timp, inundat de frumusețe; în fiecare metaforă, 
câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalță! Totul 
este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. 
Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa. 

Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor 
ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se 
mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se 
calma în versul ei atât de perfect. Forța ei de a iubi se 
potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de 
iubire divină ce curge fără întrerupere printre lucruri ŞI 


128 


15g 
lujuluj, 
Pirituaj 


N 3 


| 


= 


a oameni. Poezia Maicii Teodosia n 
sețe la întâlnirea cu Dumnezeu, 
plim este să trăieşti din iubire, pentru i 
2 coamnă Să poți iubi cu inima lui lisu 
le te lisus. Cu ochii mereu fixaţi spr 
E a Patria cerească, Maica Teodosia ne introduce în 
Fisterul relației cu Dumnezeu prin iubire. Ea vorbeşte 
cuiva Care iubeşte şi se lasă condusă de Cineva 
inconjurat de valuri de lumină, undeva, într-un loc unde 
este numai jupire ŞI E iz A, şie să facă deosebirea 
între a fi iubit şi a suferi. Ştie ca lubeşte CU 0 iubire infinită 
şi că este iubită de o iubire infinită. a 
îmi este uneori atât de dor de liniştea ce o crea ea 
în jurul său. Închid atunci ochii şi o revăd așa cum mi-a 
rămas încrustată în amintire: în tăcerea monahală din 
biroul ei de la Muzeul Limbii Române unde o căutam când 
mi se făcea dor de o prietenie în cel mai nobil înțeles al 
cuvântului; sau sub caisul înflorit din curtea locuinței în 
care stătea cu chirie, undeva, în cartierul Mureşanu, unde, 
cu generozitate, mă plimba prin edenul ei spiritual; sau 
cântând „lumină lină” cu toţi „Sâmbătiştii” părintelui Arsenie 
Boca, adunați la ziua ei aniversară când pluteam în lumina 
aprinsă de părintele în fiecare din noi. | 
Sărut mâna cu metanie, Cuvioasă Maică Teodosia. 
Îţi mulțumesc „de profundis” că m-ai învățat dulceata 
lacrimii ce izvorăşte din iubire! 


e duce pe căi de 
Ne arată cât de 
ubire. Ne arată ce 
e Acela care ne-a 


129 


21. Fată mică... 
(Maria Leşanu) 


„Bisericuță dragă nouă, 

Ivită între meri şi nuci, 

În tine ruga lăcrimează, 
Călcând pe calea Sfintei Cruci. 


Îţi desenezi timid conturul 

In ceas de taină-n înserări, 
Precum un braţ întins spre rugă 
S-adune stele-n lumânări. 


În anii grei de suferință, 

Bătrânii noştri-au plâns amar 

Şi n-au ştiut că răsări-vor 

Din lacrimi, flori, pe Sfântu-Altar. 


Alei ne plângem morții noştri, 
Cei care ne-ocrotesc de Sus 
Şi care-n clipa hotărâtă 

S-au dus în Țara lui lisus.” 


D= 5 


„Priceasnă” — Eugenia Indreica Damian 


130 


5 


Pal 


Fată mică” te voi saluta simplu, Maric 
mi-a fost dat să rostesc cuvântul de rămas bur din 
a celor ce te-au cunoscut, te-au stimat şi te-au iubi 
EI uastră, ruda noastră, prietena noastră. Cât de reu 
ate să aflu şi să incarc acel cuvânt afle priizaf 
LA să exprime cu Ele ŞI le duioşie, alesele calităţi 
care te-au a ŞI care ar u capabil să te evoce aşa 
cum ai fost, cuminte, rumoasă, afabilă şi generoasă. 
Dar ţie nu ți-au plăcut gesturile pline de grandoare 
i prea evidente şi nici cuvintele grandilocvente, oarecum 
stridente în rostirea lor. De aceea, acum în clipa supremei 
despărțiri, vom respecta cultul tău pentru discreție şi vom 
spune simplu, fără fraze meşteşugite că ai fost ounătate 
nedezminţită, dăruire neprecupețită, modestie nefățarnică, 
ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credință tăinuit 
dar prezent asemenea suavului parfum de floare. Ai fost 
floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumusețea ta era 
aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult 
strălucirea lui Solomon. Să nu-ți fie frică, voi ține cont de 
ținuta ta de o viaţă întreagă şi nu te voi descoperi acum, nu 
te voi etala ca pe o carte. Cei care te cunoaştem nu simţim 
nevoia să te recitim. Noi ştim cine ai fost şi cât ai fost în 
slujire. Noi ştim cât de mare ţi-a fost nesocotirea de sine și 
cât de obstinat ţi-ai ascuns ostenelile, eforturile, care S. 
multe ori te depăşeau. Puţini au fost acei care i-au Spicul 
sfâşierile şi strădania de a-ţi ascunde rănile în acel zâm sa 
vag, care nu ţi-a părăsit niciodată chipul dăruit de pile 
cu frumusețe. Vom păstra vie amintirea exemplului a 
curaj şi nu vom uita lecţia de viață ce ne-a! dăruit în ae 
ta când te-ai hotărât să înfrunți moartea. Mistuită ei îi 
cu tot trupul viscolit de o boală necruțătoare, I AA 
minunați, cu adevărat stelari, cu care te-a bee E 
3I pe care nimeni din cei ce i-au cunoscut nu e SS de ai 
Ochii tăi superbi nu au fost umbriţi niciodată E, i 
NU şi-au pierdut niciodată lumina caldă. ŞI a! 4 Fie solar 
„Era în privirea ta oglindirea eu-lui a arte, lumină 
ȘI optimist, era acel inefabil care vine de depâ * 


131 


ca, pentru că 
mie 


ui 


spirituală acumulată din fiu în A E al unui întreg Şir d 
oameni, care au trăit în cultul amiliei şi au mărturisit Fi 
ales prin inima mamelor, prin vorbe şi prin fapte, de i 
prima şi până la ultima închinare, că „Veşnicia s-a 
la sat” şi că la sat viața duhovnicească „Creşte 
răspândeşte ca un descântec” (Lucian Blaga). 

Tu ai iubit aceste valori şi iubirea ta a rodit iubire 
căci ce altceva decât iubire este faptul că ţi-a fost dat să 
dormi aici somnul tău de veci, printre ai tăi, sub Pâlpâitoarele 
luminițe care de veacuri au luminat trecerea bunilor. şi 
străbunilor tăi în neştiutul drum spre celălalt tărâm! Ce 
altceva decât rod de iubire este faptul că ţi-a fost dat, aşa 
cum spunea ilustrul nostru profesor Lucian Blaga, să visezi 
sub glia străbunilor tăi, ultimul vis: 


hăscuyț 
ŞI se 


„Încă un an, şi-un vis, şi-un somn 
Şi-oi fi pe sub pământuri domn 
Al oaselor ce drepte dorm.” 


Domnul a băgat de seamă că ai ostenit să trăieşti şi 
te-a chemat la Sine. În nădejdea Învierii ce ni s-a făgăduit, 
credem că tu doar te-ai mutat de lângă noi. Ai plecat, dar 
amintirea ta ne va însoţi din când în când până ne va veni 
şi nouă rândul. 

Vocea ta ne mai răsună în urechi şi ne îndeamnă, 
ne ademeneşte să pomenim unul din harurile ce ți-au fost 
dăruite, acela de a spune cu sufletul frumusețea creată de 
alţii cu cuvântul. Şi deşi, în viaţă, i-ai neglijat acest dar (cât 
te va fi costat şi această jertfă!) noi, câţiva din jurul tău, 
ne-am bucurat de el. Nu voi sublinia cât de frumos recital 
pentru a nu ofensa smerenia ta, dar elogii sunt totuşi tentată 


să-ţi aduc pentru acele două versuri excepțional pronunțate 
de tine: | 


„Fată mică, fată mică, 
Ce te-nchini ca o bunică...” 


132 


| 


Mai ţii minte? Cred că tu ai fost „fata 
tului tău a fost vecină cu puritatea Copilăriei. Ea s- 
ar în viața ta care a fost un fel de călugărie în ha| | 
oglin “i îndeletniciri tale profesionale. Îmi al je 
P urisesc cu mâna pe inimă că aşa ai fost. Pot să ză 
mă ță mărturisire pentru că destinele noastre s-au Împletit 
acea pe un lung parcurs al vieții. Am fost lângă tine şi în 
Sa, ea comunistă, când moartea ar fi vrut să te înhate 
il atunci, dar nu a reuşit. , 
de P Azi, mulţi ar fi dorit şi ar fi putut să-ți fie martori buni 
să fie aici să-ți dea ultima sărutare. Puţini suntem de față, 
dar prin punerea mâinilor una lângă alta ŞI suflet lângă suflet 
utem în duh să ridicăm jertfa adusă întru pomenirea ta. 
p Vom face crucea mare şi dreaptă, aşa cum o lăudai 
cu ajutorul versurilor Otiliei Cazimir şi te vom încredința 
prin intermediul Cucernicului părinte care atât de pios te-a 
prohodit Marelui Izbăvitor. Să-ţi fie uşoară trecere „dincolo” 
spre locul ce ţi se va da până la marea judecată. În ceasuri 
de reculegere, atâția câți mai suntem şi cât vom mai fi, vom 
mărturisi pentru tine, aşa cum şi tu vei mărturisi pentru noi. 
Să-ţi fie țărâna uşoară, să te îngemănezi cu moşii şi 
strămoşii tăi din neam în neam. 


MICă”, puritatea 


133 


22. Discreţie şi dăruire 
(Valeria Țifrea Curpănaru) 


„Din nou Crăciun 

Pe anii mei, 

Cad zăpezi peste ei, 

Viscolind, ning mereu ghiocei, 
Jar din cer se aud clopoței. 
Peste vise făcute scrum, 
Suflete, iar e Crăciun. 


Din nou colind 

Înălțător, 

Pe tristeți ce mă dor. 

Noaptea cântă cu îngerii-n cor. 
În adâncuri tăcute cobor 
Amintirile să le adun, 

Suflete, iar e Crăciun. 


Din nou se-aprind 

Luciri de stea 

In sufletul, în viața mea. 
Noaptea sfântă coboară în ea, 
Cade-argintul din fulgii de nea. 
Pe durerile ce apun, 

Suflete, iar e Crăciun.” 


„Colind la Mislea” — Eugenia Indreica Damian 
(S-a colindat pe aria „Stille Nacht”) 


Ă Spunea părintele Cleopa că sufletul nostru nemuritor 
Nu paraseşte imediat pământul ci mai adastă puțin în 
preajma celor ce, cu dragoste şi cu durere s-au adunat să-i 
spele cu lacrimi cărările siderale pe care va porni spre 
celălalt tărâm. Deci Valerica este încă lângă noi, ne ascultă, 
ne ințelege, ne mângâie şi ne consolează, numai că nu se 
Poate leu auzită şi nu ne poate spune de ce a trebuit să 
plece atât de intempestiv. De ce a lăsat loc acestei uluir 


134 


| 


D= 


toare, de ce a năucit sufletele celor q 
Je necruțătoare! 
ce răspuns ar putea domoli suflet 
rere? Poate că îngerul ei păzitor, în z 
du at de seamă ca Valerica a obosit să trăiască şi 
page: a fost exemplară, i-a fost foarte usor «s ze e) 
viața €!, oimplu, fără d i fără SOT Să o treacă 
-olo”, simplu, fară durere şi fără osteneală. Şi aşa 
+ Valerica prin zidul ce desparte cele două lumi A 
diere de parfum. ati 
Sau poate că, în ceasul acela, Dumnezeu căuta g 
inimă plină de iubire cu care să Impodobească tronul 
slavei Sale cu un astfel de mărgăritar. A văzu. 
Valeria şi a ales-opeea. za 

sau poate ca Valerica s-a gândit că, de acolo, de 
sus, va putea ocroti mai bine pe iubiții săi şi, astfel, i-a fost 
uşor să plece fără să deranjeze, fără să se facă simțită, 
discret, ca o boare de iubire. 

lubire este stilul plecării sale căci ce altceva ar putea 
să însemne că a plecat sub ocrotirea Sfântului Omofor al 
Maicii Domnului? Noi credem cu tărie că Valerica a obtinut 
dreptul de a cere Maicii Domnului să întindă Sfântul Său 
Acoperământ peste tot ce a iubit şi a slujit pe acest pământ. 
Este vrednică! Indrăznesc şi încerc să exprim în numele 
tuturor acelora ce am împărțit cu Valerica partea noastră de 
Calvar pentru neamul nostru cel românesc şi creştinesc, 
câteva cuvinte smerite, dar rostite din toată inima pentru 
sora noastră cea prețuită şi iubită. 

Am mers pe urmele unui ideal sfânt împreună. Unele 
am avut un rol mai modest, altele mai important, în marea 
dramă a patriei înrobite de comunism, dar fiecare rol a fost 
sublim prin suferință şi dăruire. Speranţa noastră şi credința 
noastră ne-au dat tărie. Am crezut nelimitat că, mergând cu 
fidelitate pe drumul Crucii asumate, ținându-ne una de alta 
ca să nu rătăcim, vom fi de folos țării şi neamului. in dură 
noastră peregrinare prin întristătoarele văi ale plângeri CUL 
feuşit să ni-L apropiem pe Domnul, să-L întâlnim în no! £ SE 
In aproapele nostru şi în magnifica Sa creație oglindita 


135 


pusti ragi cu o suferinţă 
Fra 


Sl Încremenite în 
Orul lui Ocolitor, a 


» 


trecu 


0 pe 


a at ei 


în patria noastră cât şi în întregul univers. 

Am fost recent la Mislea, Valerica, locul unde 
şi plânsem”. Rătăcind printre fostele celule şi Print 
amintiri ne-am întâlnit şi cu chipul tău frumos şi tânăr. Ochi 
tăi mari şi luminoşi, fereastra minunatului tău sufieţ s- 
închis acum, dar noi, cele care ne-am oglindit în limpezime 
lor nu-i vom uita. i 

Se spune că inima credincioasă a omului este 
şi cetatea lui Dumnezeu. Cu adevărat Dumnezeu te-a Sco 
din neființă cu o inimă — cetate capabilă să înțeleagă m: 
şi să iubească mult, te-a zidit o ființă atât de minunată. 

Sensibilă, inteligentă şi atât de delicat discretă, tu aj 
ştiut că numai trăirea în comuniune cu Dumnezeu prin 
mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer, la nemurire 
Dragostea uşurează ce este greu şi îl ajută pe om să 
sufere cu răbdare şi cu tărie necazurile vieții. Dragostea ne 
ajută să purtăm sarcinile fără să le simțim greutatea şi ne 
eliberează de tirania duşmăniei şi a cruzimii. Tu, Valerica 
ţi-ai plecat mereu fruntea în iubire şi blândețe. Toată viaţa 
ta ai închinat-o slujirii făcută din iubire, acea forță interioară 
ce creşte pe măsură ce se dăruieşte în rigoare morală şi în 
disciplină. De aceea mi se umple inima de jale când mă 
gândesc cât de orfani se simt acum toți cei care au primit 
semnele tale de iubire neprecupețită. Dar de oamenii buni 
şi apropiați nu ne despărțim niciodată, chiar dacă ni se 
pare că trecerea „dincolo” ni-i răpeşte pentru totdeauna. li 
păstrăm în amintire cât trăim pentru că ne este cu neputinţă 
sa renunțăm la ei. lți prezentăm, deci, onorul şi ne rugăm 
să-ţi fie lin zborul şi binecuvântată odihna. 


tronul 


»Sezum 


DD 


23. Frăție şi dăruire 
(Rodica Airinei lonescu) 


„Spre ferestre-ndepărtate, 
Florile dalbe, 

Inima mea drumuri bate, 
Florile dalbe. 


Şi port steaua-ntr-un răsuflet, 
Florile dalbe, 

Creangă de colind în suflet, 
Florile dalbe. 


Şi mă duce, mă tot duce, 
Florile dalbe, 

Suflă crivăț la răscruce, 
Florile dalbe. 


Şi mă-ntoarnă-nvolburată, 
Florile dalbe, 

Cu copilăria toată, 

Florile dalbe. 


Doamne, dă-mi o seară-anune, 
Florile dalbe, 

Pe cei dragi să ne adune, 
Florile dalbe. 


Să-mi răstorn în casă sacul, 
Florile dalbe, 

Cu tot sufletul, săracul, 
Florile dalbe. 

Şi să-mi vină, să-mi tot vină, 
Florile dalbe, z 
S-arunc bulgări de lumină, 
Florile dalbe. 


Ci botează-mă cu stele, 
Florile dalbe, 


137 


———.—.——— 


Doamne, în visurile mele, 
Florile dalbe. 


Şi botează încă-odată, i 
Florile dalbe, 

Anii Ciucului de piatră, 

Florile dalbe. 


Cu mari volburi de ninsoare, 
Florile dalbe, 

Cu duh blând de sărbătoare, 
Florile dalbe.” 


„Colind la Miercurea Ciuc” — Eugenia Indreica Damian 


j Buna noastră soră Rodica ne-a adunat la căpătâiul 
său ca să-i însoțim zborul sufletului spre zări necunoscute 
nouă, cu fiorul pios al inimilor noastre întristate. Ca o soră 
atentă şi delicată, cum a fost totdeauna, ne-a adunat în 
acest anotimp superb, sub bolta candelabrelor înflorite ale 
castanilor şi sub strălucirea binecuvântată a unui soare 
magnific, scânteietor. 

i E aprilie 1926 — 3 mai 2000 este arcul de timp pe care 
s-au înşiruit clipele ei de viață pământeană; lină şi duioasă 
uneori, aspră, zbuciumată şi săgetată de dureri, de cele 
mai multe ori. Şi-a strecurat anii de liceu printre ororile 
războiului, ale foametei celei mari şi sub stăpânirea celei mai 
crunte tiranii care avea să spulbere — alături de gloria 
armatei române şi elita spiritualității naţionale — şi cohortele 
de tineret studios şi fruntea satelor noastre. Rodica a reușit 
să prindă doi ani la Facultatea de Litere din laşi. Alături de 
studențimea lucidă, Rodica munceşte pentru desăvârşirea 
pregătirii profesionale, morale şi patriotice. Participă intens 
la Viața studențească ce veghea la păstrarea valorilor 
ge cl neamului românesc şi descuraja infiltrarea 
ago marxist — leninist în viața universitară. În fervoarea 
di pala încă de morbul bolşevic, studențimea er a 
se măs înc pm a a peer er ea 

roşu. 


138 


N 5 


. 


În vara anului 1948, Rodica est 

ră ascultare alături de o întreagă gen 
SP acea parte. Este vorba de genera 
a „+ cel mai crud, cel mai aberant 
oriment ce s-a exercitat vreodată 
EX ească pentru delictul de a fi gândit 


i i i barbare hoarde di 
aici! celei mai N cele 


de-a | 


e chemată 

erație din ta ş 
a 1948 care a 
Cel mai perfid 
pe biata ființă 
sa spună „până 


ce s-au năpusţi 
i A s 
ungul vremilor peste mult încercata noastră Sa i 


impreună cu cei doi frați ai săi, Remus — care va 
ni — şi Ovidiu — pricopsit cu 3 ani —, Rodica a intrat 
în marea temniță flămândă a Comunismului, suprasaturată 
de elevi şi studenţi. A fost arestată la 12 iunie 1948 a 
suportat inchiziția securității, farsa proceselor injuste şi a 
fost pecetluită pentru patru ani în regimul de exterminare al 
temnițelor comuniste. De la Suceava, închisoarea în care 
s-a desfăşurat procesul, Rodica a fost trimisă cu întregul 
lot de studente la închisoarea centrală de femei de la 
Mislea. Aici, în secția închisă, denumită „secţia copii” şi 
apoi în ateliere, Rodica a învățat, alături de celelalte 
victime, cum se poate supraviețui în cel mai deplin iad. 
Dacă ai avut luciditatea şi curajul să te oferi ca jertfă 
pentru salvarea şi învierea neamului tău, trebuie să ştii că 
nu ai altă alternativă decât asumarea calvarului cu toată 
dramatica lui realitate. Numai acceptată, suferința nu va fi 
distructivă, ci chiar ziditoare. Pentru a reuşi o astfel de 
performanță trebuie dezvoltate în cât mai mare măsură cele 
trei mari virtuţi creştine: credința, speranța şi iubirea. Jertfa 
se face din iubire şi nu din orice iubire, ci din iubirea care se 
purifică prin suferință. Experimentelor terifiante no! le 
opuneam puterea noastră de a ne ruga. Ea creştea pe 
măsura încercărilor ce trebuiau dominate, învinse. Opres9, 
noştri nu erau capabili să înțeleagă cum, de pe crucea de să 
4 suferințelor noastre, se aduna atâta iubire încât am eri 
până la urmă, să ne ridicăm la puterea sublimă de a SI 
Uneori, iubirea ce venea din trăirea noastră în cs e e 
SU Cel Răstignit şi cu Sfânta Sa Mamă ne făcea i a 
milă de călăii şi prigonitorii noştri. Ne era milă, cu adevar“ 


139 


e 
îndură 


rimi 5 a 


ui 


pentru că ştiam că, în cele din urmă, sufletele lor vor 
pentru adevărurile pe care le-au batjocorit şi vor plânge a 
amar lacrimile ce ar fi trebuit să le plângă şi nu le-au plân 

Rodica s-a eliberat în închisoarea mai mare Care k: 
Republica Populară la 9 septembrie 1952. A reuşit cu - ra 
greutate să ocupe un post de secretară la un liceu din Bacăy 
În 1954 îşi uneşte destinul cu Paul Ionescu, bărbat integpi - 
cărui evoluţie firească a fost întreruptă din anul trei de facultate 
tot la Litere şi tot la laşi. A executat, începând cu 1947, trei Sa 
de închisoare politică. Curând, căminul lor a fost binecuvânta 
cu un copil, dar, chiar în timpul gravidităţii, Rodicăi i se desface 
contractul de muncă în disprețul propriilor legi comuniste 
Din acest moment Rodica nu a mai ocupat nici un serviciu i 
se va dedica întru totul familiei. S-a realizat prin fetita lor 
Livia, care a reuşit să-şi termine până la capăt studiile, în 
prezent profesând la o catedră de limba franceză. 

Anii senectuţii i-au fost din nou umbriți de durere. 
Soțul, Paul, născut la 16 iunie 1926, închide arcul existentei 
sale la 19 martie 2000. Marcată de suferință, Rodica a tras 
şi ea oblonul dinspre lume, urmându-şi din scurt soțul. 

Cât de frumoasă este plecarea Rodicăi! A plecat în 
săptămâna luminată când toate vămile văzduhului sunt 
deschise. Sufletul ei s-a înălțat vertical pe valurile de miresme 
duhovniceşti ale celor 2000 de învieri. Îngerul păzitor şi 
Arhanghelul însoțitor au aşezat-o în flancul drept al bisericii 
biruitoare de unde, în imnele slavei, şi-a prezentat raportul, 
a primit coronița şi s-a topit în aura de lumină într-un elan 
de iubire. 

„Să ne înălțăm şi noi gândul pe norii spiritului şi, în 
lumina celor 2000 de învieri ce mai adastă peste univers, 
să însoţim cu imnuri trecerea Rodicăi: GRATIAS AGIMUS 
TIBI, DOMINE, PROPTER MAGNAM GLORIAM TUAN! 


DP 3 


Arde | 


24. In memoriam 
(Viorica Pârnac Stănescu) 


„Fecioară Preacurată, 
A îngerilor stea, 
Marie adorată, 
Coboară-n viața mea. 


Tu ai născut Lumina, 
Pe Fiul Tău, lisus, 
Îmi luminează calea, 
Fii răsărit şi-apus. 


Eşti steaua dimineții, 
Tu, cea plină de har, 
Fii bucuria vieții, 
Lumina din rozar! 
Eşti dulce mângâiere, 
Măicuţa lui lisus, 
Alină-orice durere, 
Fii răsărit şi-apus. 


i i ian 
„Rugăciune” — Eugenia Indreica Dam 


141 


au 


În noaptea zilei de 11 ianuarie a încetat din Vis 
Viorica Pârnac Stănescu, cea mai minunată mucepjț ai 
înfrumusețat cu splendoarea excepțională a caracteruj 
său, hâdele temnițe comuniste, pe care le-a tot traversaţ 
anii mulţi ce i-au fost „dăruiți” cu „generozitate proletară 
pentru vina de a fi dorit să rămână ce i-a hărăzit Buny 
Dumnezeu să fie: o creştină română, aşa cum ay fost toţi 
ai săi din moşi — strămoşi. 

Pentru felul în care şi-a purtat mucenic 
Maica Domnului o va primi sub sfânta sa oblăd 
că o cunoaşte bine după dragoste şi după dă 
neabătut că Mântuitorul îi va primi cununiţa de 
pe care le-a înmulţit în Numele Lui Cel Sfânt c 
vistiernică a talanţilor ce i s-au încredințat. Ştiu, d 
că va prezenta un raport strălucit cu privire la 
s-a achitat de lupta la care a fost chemată în numele unui 
sfânt ideal, folosind numai armele permise: iubirea şi jertfa. 

Simt că acum, în fața plecării sale, trebuie să-mi plec 
fruntea şi genunchii cu evlavie şi cu recunoştinţă că am 
cunoscut-o şi am iubit-o aşa cum merita din plin. Ar trebui 
să o fac liniştit şi tăcut, „în acelaşi ritm al inimilor noastre”, 
aşa cum mi-a scris acum câteva zile în urmă. Constat că, 
din toate, simt doar cum mă doare sufletul, cumplit mă 
doare. Nu pot să-mi imaginez că acei ochi minunați, de 
culoarea cicoarei, nu vor mai privi cerul aşa cum numai ei 
ştiau să o facă. 3 

Dacă mă gândesc la destinul pe care l-a rotunjit 
Într-o viață de om, mi se pare că, chiar de la naştere, tot ce 
se leagă de Viorica a fost deosebit, special, plin de 
înțelesuri numai de Domnul ştiute. S-a născut la Putna, locul 
duhovnicesc al Bucovinei, dominat de spiritul ce mare şi 
sfânt al voievodului Ştefan. S-a născut la 7 noiembrie, data 
nefastă, simbol al celei mai crunte asupriri prăvălită peste 
tara noastră, pentru abolirea căreia Viorica şi-a ars tinerețea pe 
rugul jertfei. S-a născut în anul 1918, pruncă binecuvântată, în 
an binecuvântat, când a intrat cu întreaga sa provincie în 
România cea Mare, magic moment de graţie, după care va 


142 


ia ştiu că 
uire pentru 
ruire. Creg 
virtuți alese 
a O vrednică 
e asemenea, 
felul în care 


DD O 


BD 3 


ina, sunt sigură şi în eternitatea |u 
suspin '-a fost şi sufletul. 
lumi A primit de la tatăl său, profesor q 
jendid organizată, datorită căreia 
minte i amiariele treptelor de instruire: 
oate a tea la Cernăuţi, culminând cu tr 
ll ce de matematică a universit 
4 cale vățătoare, dăscălița cea cu h 
mamă, Sora şi de blândeţe, de genero 
de sii de nici un fel de orgoliu şi de 
(III! ână la sfințenie. 
dusă P Ar cunoscut-o într-un moment Providențial,. prin 
1943. Nu ştiam atunci că excursia noastră pe Rarău va fi o 
premoniție. Ne dusese Iolanda pe Rarău unde, sub botezul 
unui răsărit de soare ca în poveşti, am păşit pe urme dragi 
la schit, la cabană, pe cea mai generoasă dintre Pietrele 
Doamnei, pe Popii Rarăului, pe sub cetină de brad, pe 
iarba mătăsoasă, smălțuită cu flori. Viorica era o prezență 
discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la 
ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumusețea 
ei. Nu s-a pus în valoare niciodată, în nici un fel. Privea în 
tăcere toate frumusețile din jur. In minunații să ochi albaştri 
era o lumină pioasă de parcă toată natura ar fi fost o 
liturghie, înfiorată de brâul mărunt de sunete de toacă ce 
venea dinspre schit. Ea le Ren 
Ne-am reîntâlnit în timpul calvarului închisorilor 
comuniste, urmare firească a acelui fermecat Rarau. Am 
urcat împreună acest calvar preț de o tinerețe. Cum Sa 
putea descrie felul în care ne-a înfrățit suferința? Cum ei 
putea descrie felul în care s-au consumat zilele poz 
infernul comunist? Cum s-ar putea uita clipele trăite i i 
atat de cutremurătoare prin oroarea lor? În aproape sri și 
relele încercări am trecut împreună. Am fi Pa e în 
moartea prin îngheţ dacă satrapii ne-ar fi UE gi 
Plus, în sinistrul izolator de la Mislea, in miezu da 
NSCruțătoare. Deci sunt cea mai în măsură să SA sati A 
9 spun Cu tărie şi cu mâna pe inimă — că nu am 


143 


minoasă aşa cum 


e matematică, g 
a trecut cu brio 
liceul la Rădăuţi 
reapta de asistență 
aţi ieşene. De la 
ar, a primit o inimă 
Zitate, de smerenie 
O putere de dăruire 


Sc aa 


DD 


suflet mai înalt, mai plin de virtuţi ca cel al Vioricăi, 
pentru noi un exemplu ales de cea mai înaltă umaniţ 
Specială a fost viața ei, deosebită îi este şi pleca 

Nu a plecat singură, tot în acea zi şi în jurul aceleiaşi ra 
Domnul a suflat în lumânarea vieţii Nataliței Nicolicescu re, 
ea o vâlvătaie de suferință, un rug nestins de di ŞI 
copleşitoare. Acum, când scriu, e noapte târzie şi le si aa 
preajma mea. Ar vrea parcă să mă consoleze an 
durerea ce o simt că nu mă voi putea duce să le pun 4 
creştet o floare, martoră a iubirii ce le-o păstrez. După a 
voi încheia aceste rânduri închinate cu smerenie lor Și 
plânge îndelung, pe săturate, pentru plecarea lor şi pă 
toate câte au fost în viața lor ca şi pentru cele ce arfi ui 
să fie şi nu au fost. 

„_ Toate câte le-am cunoscut, le-am admirat şi le-am 
pl a sep Să zborul Spre cerurile „Leru-i, Doamne, leru-i, ler, 

ă şir de martiri, numele lor 


ă i: S-au aprins stelele-n cer, 
ue sui de-a pururi: VIORICA, PREZENT! NATALIA, Ler şi iarăşi ler. 


A fos 25. Evocare 
ate, (Natalia Nicolicescu Vasilcovschij 


Şi-a coborât înger blând 
Cu-o stea albă strălucind 
Şi-o crenguță de colind, 
Ler şi iarăşi ler. 


Toată noaptea-a colindat, 
Sufletul mi-a-ngenunchiat, 
S-a rugat, s-a tot rugat 
Că-i atât de-nsingurat, 
Leru-i, Doamne, ler. 


Din îndepărtatul cer, 
Înger palid şi stingher, 
Cu-o stea albă strălucind 
Şi-o crenguță de colind 
Tot urcând şi coborând, 
Între cer şi-ntre pământ, 


144 


145 


au 


Lângă iesle-a-nenunchiat, 
S-a rugat, s-a tot rugat, 
Ca şi mine... însingurat...” 


„Colind pentru sufletul meu' - Eugenia Indreica Damian 


Cele care am cunoscut-o şi am iubit-o îi închinăm Un 
gând luminat, o lacrimă caldă, o floare parfumată, daruri 
nobile pentru viața ei nobilă, patriarhală. Este cu totul Ciudat 
să fie ataşată de numele unei femei noțiunea de „Patriarhay 
şi totuşi nu mă pot opri să nu numesc patriarhală Vârsta la 
care a ajuns, depăşind a noua decadă. Dar nu Numai 
faptul acesta mă poartă cu gândul la aspectul patriarhal al 
vieţii sale, ci şi noianul de dureri ce l-a îndurat pe to 
parcursul trecerii sale prin această vale a plângeri. 

Făcând parte din vechea gardă, în drumul lung pe 
care l-a parcurs prin tot felul de lagăre şi închisori, sub 
toate dictaturile prigonitoare, Nataliţa a avut parte de dureri 
copleşitoare dar, sprijinită pe toiagul credinței neîngenunchiate 
în fața relelor, le-a biruit cu o răbdare adevărat îngerească 
şi cu o discreție şi o nobleţe cu adevărat de patriarh. 

S-a luat atât de puțin în considerare pe sine însăşi şi 
a relatat atât de puţin despre grelele ei încercări încât m-am 
trezit că ştiu atât de puţine din faptele ei. Mă şi mir cum de 
îndrăznesc să scriu despre frumosul ei caracter. L-am ghicit 
mai mult din faptele sale cunoscute de noi şi din privirea ei 
caldă şi învăluitoare ca o discretă îmbrăţişare. Avea ochii 
mari, de culoarea plăcută şi caldă a castanei proaspăt 
căzută din pom. Erau atât de frumoşi şi expresivi, toată ființa 
ei se concentra în aceste minunate oglinzi ale sufletului ei. 

Am cunoscut-o în închisoare şi m-am bucurat de 
atenția sa într-un mod deosebit. Mai întâi am găsit în tortul 
făcut pentru ziua mea (eternul tort făcut din pesmet, 


agonisit cu trudă din mizerabila rație de pâine) un răvaş 
care suna aşa; 


146 


> 


„Fiecare dintre noi, 

Că-i din sat sau din oraş, 
Are doar un singur naş; 
Numai Pazi are doi.” 


se referea la anchetatorul de la Mislea 


fie: Z at, i care m-a 
sui alături de Viorica în sinistrul izolator până 
țin 


A a ral a 3 3 la limita 
'-ahetului. Şi, pentru că atăt Viorica, cât şi eu eram 
Vovinence, ne-a dăruit câte un lucruşor brodat cu un 


unct vechi specific bucovinean, pe care, spre ruşinea 
noastră, nu ştiam să-l executăm deşi îl cunoşteam de pe 
cămăşile purtate de bătrânele satelor noastre. Se dovedea 
încă o dată că Natalița avea un adevărat cult pentru 
prietenie. Îmi amintesc cât de ataşată era de Maica 
Mihaela şi cât a ocrotit-o pe doctorița Adela Blănaru. 

Am reuşit, nu ştiu prin ce miracol, să „eliberez” 
lucruşorul acela o dată cu mine. Îl am sub ochii mei acum, 
când şi lacrimile îmi picură pe pânza obosită de anii ce-au 
trecut. Lucruşorul acesta mă ajută să-mi amintesc scene 
din închisoare şi să mi-o reprezint pe Nataliţa aşa cum am 
cunoscut-o. O revăd păşind uşor printre deținute ca să 
ducă o mângâiere acolo unde bunătatea ei găsea un suflet 
de alinat sau o durere de suspendat cu mâinile ei de 
doctoriță pricepută în masaje miraculoase. Eu cred că erau 
miraculoase pentru că mâinile ei, când nu aveau de lucru, 
se împreunau în rugăciune şi câştigau iubire. 

Ne-am întâlnit şi după eliberarea din 1989. Nu pot 
să uit cum mi-a spus atunci: 

- Ştii, m-am căsătorit cu un bucovinean. 

Aşa era Natalița, voia să te bucure cu orice, magi 
ŞI cu un cuvânt. Pe acest bucovinean I-a îngrijit cu ga 
devotament ani grei de suferință, fiind căzut IN 
necruțătoare neputinţă trupească. aia Ja tochisoale 

Ne-am reunit cu aceeaşi intensitate ij” de fa 
a amenajarea Paraclisului „Naşterea Maicii Born SME 

slea, Nataliţa făcând parte dintre cele 12 Organ? te 
U se poate uita cum a dăruit draperiile din atlas roş 


147 


pepene ase 


MD 


din casa sa, minunata sa fotă musceleană şi altițele așa 
de fin brodate, toate utilizate pentru împodobirea iubit 
nostru Paraclis. Nu se poate uita cum i se înroura Hu aul 
când luneca peste icoanele ferecate în argint, salvate Că 
minunatele sale mâini dintr-un incendiu care devast de 
toată clădirea. ase 

Câte lucruri minunate vor fi făcut acele 
mâini ştie numai Bunul Dumnezeu. Am certitudine 
Cartea Divină nimic nu este omis. 

Cred că, datorită firii sale prietenoase, s-a petrec 
miracolul plecării sale „dincolo” în aceeaşi zi şi la Sa 
ceas cu Viorica. Parcă îi aud glasul spunându-mi: Ș 

- Ştii, am plecat cu o bucovineancă, cu Viorica. 

Eu, ce pot să spun? Minunate şi nepătrunse sunț 
Căile Domnului. Imi imaginez ca pe un alt miracol zborul 
lor împreună. Le-a unit spiritul lor mare, sublim în dăruire 
Să le fie pe măsură drumul „AD VITAM AETERNUM, 


a că în 


148 


. 


26. Nelinişte şi Singurătaț 
(Flora Crăcea) : 


„Privind armonia interstelară 
Auzit-ai vreodată 

Cum cântă stelele? 
Săvârşit-ai vreodată o faptă 
Când ai simțit că şi tu 

Cânţi cu ele? 

Eu, da 

Şi binecuvântez Mâna 
Care a creat stelele 

Şi inima mea.” 


„Mesajul stelelor” — Flora Crăcea 


Nu am cunoscut o ființă mai chinuită de singurătate 
şi mai tulburată de vitregia timpului în care ne-a fost dat să 
ne ducem viaţa, ca Flora. Nu că ar fi unica ce s-ar fi mistuit 
cu atâta intensitate, ci că m-a lăsat să mă apropii de dânsa 
atât cât să-mi dau seama ce rug aprins era sufletul ei mare 
şi nobil. Simţea că o pot înțelege mai ales din clipa în care 
a luat cunoştinţă ce experiență aveam şi eu, legată de 
singurătate. Numai că singurătatea mea se mistuia în cu 
totul alte împrejurări, departe de lume, desfăşurată între 
blestemate gratii despărțitoare. 

Sentimentul de singurătate, tragic şi profund, aşa 
cum îl trăia Flora, era de altă natură. Es 

Singură, în centrul capitalei turbulente, împovărată 
de metehnele inerente vârstei înaintate, asaltată de toate 
problemele cu care se confrunta necruţător Neamul şi 
Țara, mult mai acute la centru, simțea dureros necesitatea 
de a împărtăşi cu cineva zi cu zi şi ceas ce ceas grelele şi 
relele vieţii. Aproape nu a fost scrisoare în care să San e 
vaga să vin la Bucureşti; avea iluzia că taifasurile ) E 
Marginea celor ce se petrec în jurul nostru ar fi scutit-o 


149 


e a a 


atâta suferință. Nu putea înțelege pitt din jurul 
Ar fi dorit să răstoarne singură munții de indifere 
E Țară. i a 
aa CA d pe firul de telefon mi-a venit vestea plecării 
sale pe alt plan al existentei, primul meu gând a fost că 
poate, în lumea de dincolo de negură, se va potoli dur 
mistuitoare pentru toate câte erau aşa cum nu ar fi tr 
să fie şi aceasta nu pentru că schimba perspectiva, ci 
ales, pentru că acolo va găsi un mijloc prin care să fi 
de folos țărişoarei înecate în nevoi. 

Abia în al doilea rând m-am gândit că se întrerupe 
legătura noastră pământeană, că de acum înainte nici un 
sunet de telefon nu-mi va anunţa convorbiri cu dânsa şi 
nici o fluturare de plic alb nu-mi va da de veste despre cele 
întâmplate. Mi s-a făcut un gol în suflet în care a năvălit 
apoi impetuos un dor nespus de vorba ei clocotitoare, cu 
veşti despre oameni şi fapte şi, mai ales, despre flacăra 
vie a unui suflet nedomolit. 

Şi atunci m-am ghemuit în fotoliul meu confortabil 
mi-am răsturnat în poală cutia cu scrisorile primite de la ea 
şi am început să vorbesc cu ea prin slovele încă neşterse 
de trecerea vremii. Şi înainte de a lega cu panglicuţă teancul 
de scrisori m-am gândit să consemnez câteva din gândurile 
Florei, unele, adevărate aforisme, evitând informaţiile cu 
privire la alții, pe cât se poate. Le voi transcrie pe cele care 
vorbesc despre caracterul şi gândirea ei într-o succesiune 


aleatorie, invocând spiritul ei să aleagă ceea ce ar fi vrut 
ea să dezvăluie: 


Nță din 


erea 
ebuiţ 
„ Mai 
€ mai 


* * 


* 


(5 


„Dragă Pazi de Oțel, astăzi, 6 ianuarie 2001, am 
terminat de citit cartea ta «Strigat-am către Tine, Doamne». 
Acum ştiu cine eşti, până acum te ştiam doar din auzite. 
Eu sunt soția lui Nicu Crăcea, părintele, cel care a condus 
acţiunea de la Telefoane — Braşov, în 3 septembrie 1940. 


150 


DD 5 


Nostry | 


| 


până acum nu am avut răgaz să vă caut = 
uri am apucat — dar tot timpul am visa 
VI en tegrez în marea familie legionară de C 
î lavie Nicu a de când eram lo 
Bulgaria. Vin, mai a E i cer iertare vouă, 
enerația mea, că i pi VOI În şirul de temnițe prin 
care v-aţi lăsat an! a? âur ai tinereţii. Dacă Nicolski ar fi 
tiut că de mine a depins să venim sau să nu venim în țară 
în 1947, când atâţia o părăseau, aş fi fost alături de voi. De 
multe ori v-am invidiat. Nu ne-a fost NICI Nouă uşor, celor 
de afară, mai ales acelora ce n-au vrut să divorțeze. Acum 
tiu exact ce ați pătimit voi. Doamne, cât m-am regăsit în 
ardoarea iubirii voastre şi în puterea de dăruire ! 

Pe data de 20 mai ne-a părăsit soțul meu, s-a 
adăugat celor ce sunt în cer, lângă Căpitan. A trăit ca un 
erou şi ca un sfânt şi a murit ca un erou şi ca un sfânt A 
fost legionar desăvârşit şi un om cu «O» majuscul. 
Multumesc lui Dumnezeu că m-a învredhnicit să fiu soția lui 
56 de ani şi să îmbătrânim împreună. Prin el am cunoscut 
sublimul care, acum, în marea mea singurătate, mă mai 
ține în viață. E omul care nu m-a decepționat niciodată. 
Ce n-aş da să te am lângă mine, să aşteptăm zorile 
povestind! Nu ştiu care din noi se mai poate deplasa, dar o 
sete fără margini mă face să cred că noi două ne vom 
ostoi această sete, lingându-ne împreună rănile. — 

Ne leagă, în afară de pregătire — Litere şi Filosofie —, 
acelaşi cult pentru marea epopee românească, Mişcarea 
Legionară. Ne leagă dăruirea fără rezerve cu care am trăit 
Şi vom trăi pentru această mişcare spirituală, unică in lume. 
Ne leagă pasiunea cu care am dăruit prețul ca să avem O 
Patrie: una din Nordul Țării, cealaltă din Sudul Dunării. 
Prețul a echivalat onoarea de a fi române. 

Pe soclul mormântului soţului meu, sub «Come > 
legi : Stii ând am ajuns în 
gionar» am gravat cuvintele soțului meu c 14 Tare. 

947 la graniţă: «Doamne, Tu ştii cât am iubit pci ă [A de 
Am pierdut în doi ani două surori şi pe 59; ut dacă 
univers pentru mine. Mult timp n-am $ 


151 


Y grele 
( Să găsesc, să 
are Imi povestea 
godiți la Sofia - 


fetelor din 


Comandant 


era un 


au 


vreau să mai trăiesc. Dacă îmi mai este hărăzit să trăia 
trebuie să public al cincilea vilum al soțului meu, «De 
legionare» şi un roman al meu cu temă religioasă, « 
Longhin». | i 5 see 

Mult aş vrea ca noi două, când afară nin 
când în casă va fi cald, să căutăm împreună u 
ora aceasta Mişcarea Legionară.” 


ZVăluipi 
Sulaşy 


ge liniştit A 
ŞI 
nde este la 


* * 


* 


DA 


„Scrisoarea ta mi-a evocat îndepărtata amintire a 
discuţiilor din tinerețe cu cele mai apropiate suflete, la gura 
sobei. Mulţumim lui Dumnezeu că ţi-a dat, pe lângă 
«Cruce» şi darul condeiului. Această scrisoare a ta a avut 
darul de a-mi aduce un crâmpei din lumea noastră: 
atmosferă, personaje — tu eşti unul din ele, eu, numai una 
din cele ce au trăit din povestirile celor ce ați trăit legendele. 
Cine le va transmite generaţiilor viitoare când nu vom mai 
fi noi? Să scrii, să scrii tot ce merită să fie cunoscut, tot ce 
a caracterizat spiritul Mişcării. Tu ai citit nuvelele mele? 
Poate i le voi trimite cândva” (nu le-am primit). 


* * 


+ 


gi 


„Ştii, singurătatea, în primul rând, îmi crează cele 
mai multe şi mai acute probleme. De aceea scrisorile 
voastre, ale prietenilor mei, sunt o binecuvântare pentru 
mine. Mă chinuiesc durerile care mă imobilizează, eu, care 
eram aşa de ducace, dar oricât m-ar durea fiecare 
mişcare, nu mă pot opri să nu cobor patru etaje (cu Iiftul, 
bineînțeles) să văd în cutia poştală dacă şi-a amintit cineva 
de mine. De aceea, voi, risipiții, voi, ce nu m-ați uitat, să 


ştiţi că eu nu mai trăiesc acum decât cu amintirile şi CU 
Scrisorile voastre.” 


152 


ÎN O 


* 


4. 

Draga mea soră de Crez şi de suferin 
uie să o demonstrez, alții s-o facă, dar 
reb > si morală şi sufletească, mai curând 

(E aa supărările nu mă ocolesc. 
pen Îmi pare rău că am ratat plecarea la Aiud, acest 
elerinaj care, pentru Noi, este al doilea după cel de la 
sfântul Mormânt. In legătură cu aceasta am Scris un articol 
care, după câte lacrimi mia stors scriindu-l, eram 
ncredințată că va emoționa pe cei ce-l vor citi. Cât m-am 
înşelat! Ceea ce mi-a povestit soțul meu consider că nu se 
poate supune lipsei de veridicitate şi totuşi am fost acuzată 

de «roade ale imaginației mele». 


* Li 


[ă: de crez nu 
de suferinţă, şi 
Iţi voi mai scrie 


+ 


5. 


„Când o să citeşti scrisoarea o să înţelegi în ce stare 
de spirit sunt, cât sunt de tulburată. Căpitanul a pronunțat 
legea de bază: «Unde sfârşeşte dragostea, sfârşeşte şi 
Mişcarea». da 

Am fost numită la «poşta redactiei» a unei revisie 
«doamna verde», deşi le-am spus că eu suni verde sadea 
şi nu cu ghilimele. lar o să mă apuce paipitațiile şi nu vreau 
să mor singură cu amărăciunea care mă tot încearcă. Pe 
mine nimenea nu mă va învăţa să urăsc!” 

E + 


* 


6. 

e nu are 
sfâşieri. M-am 
at din senin «O 


șa i în fata 
ă Ă Ă uri. întregi IN 13; 
ha» care m-a făcut să stau ceas i re rela 


grafiei soţului meu şi să repet ca în de 


- . . - - C 
„Credeam că voi fi lăsată cu durerea mea 
leac şi nu mi se vor adăuga alte emoții şi 


ada Nu ştiu dacă ţi-am scris cum s-a ISC 
U 


foto 


153 


pu 


Manole, Meştere Manole, zidul rău a strânge» E 

(În scrisoare Flora descrie pe larg motivul îndur 
sale, apăsarea sa ŞI toată amărăciunea îndurată. Deoarece 
toate mi-au fost spuse cu titlu de spovedanie ŞI fiind Vorba 
şi de alte persoane, nu vo! dezvălui detaliile. Intenția me 
a fost doar să subliniez sensibilitatea Florei, capabilă să 
sufere atât de intens pentru lovituri nedrepte şi 
caz, nedelicate.) 

„Nu s-a mai pomenit să nu fie respectat un doliu şj 
să se dea o ripostă dură şi nedreaptă la un necrolog. Sunt 
foarte tulburată şi rănită. Nu ştiu dacă există Cuplu, cej 
puțin în jurul nostru, care să fi fost atât de unit şi de 
aceeaşi. atitudine în toate problemele. Nu-ţi spun ce 
dureroasă răscolire a fost recapitularea anilor de martiraj ai 
lui Nicu şi, poate, şi a alor mei. Tu ştii, că ai fost în aceeaşi 
situație. Am primit un cuţit răsucit într-o rană nevindecată 
încă şi, poate, niciodată vindecabilă. 

Nu am schimbat măcar o virgulă, necum un cuvânt 
din manuscrisul soțului meu transcris în volumul cinci, 
«Dezvăluiri legionare». Eu încă ard candela ţinută nestinsă 
ca să-l simt prezent şi întorc ceasul lui ca să-mi ticăie, ca 
să trăiască lângă mine ceva din el. Deşartă iluzie! 

Draga mea, acestea sunt necazurile noastre, de 
altfel şi bucuriile noastre: amintirile. Ce o să ne facem cu 
groaznica singurătate ce ne aşteaptă în ultimii ani ai vieții 
noastre? 

Singura mea mângâiere este că soțul meu mi-a 
acordat un titlu ce îmi face onoare şi mă aşează alături de 
voi, femeile române care au suferit pentru Neam şi Țară, 
spunându-mi: «Tu ai în tine stofă de Ana Meşterului Manole». 
Acest titlu nimeni nu mi-l poate contesta niciodată ca şi 
dragostea şi admiraţia ce i-o port şi acum soțului meu, 
când lipsa lui o simt organic, ca lipsa aerului. 

Draga mea, eu încă nu am plâns suficient. Aştep! 


să vii la mine să mă satur de plâns pe umărul tău. Nu-mi 
refuza această mângâiere!” 


Crări 


154 


> 75 


DD 


(Mărturisesc cu jale Şi cu ru 
dnicit să mă smulg din pacea R 
i pabilonia bucureşteană.) 


* * 


şine că nu m-am 
Oomanului ză ca 
înv ca să mă 


strămut în 


* 


£ 


„Ce n-aş da eu să fi avut o ființă, fie şi la marginea 
p ământului, dar care să ştiu că îmi spune «mamă». | 

Ştiu, o să spui că sufletele au cărările lor singuratice 
; când coarda inimii s-a întins prea tare, se închid în sine 
cu amintirile şi cu rugăciunile lor. | tai 

Eu sufăr groaznic că nu mai am pe cine să iubesc 
în toată lumea aceasla. Cred că ţi-am spus că surorile 
mele amândouă au murit într-un accident de maşină. Când 
zic «Facă-Se Voia Ta» întreb cu păcat : «Doamne, cât de 
tare m-ai zidit ca să-mi dai atâtea lovituri ?» 


+ * 


* 


8. 


„Am admirat mărțişorul tău cum nu-ți închipui, 
deoarece mi-a trezit vechea mea patimă şi ţi-am meştenit o 
«Vicoveancă» să-ți aducă flori şi un surâs pe buze. 

Aştept semnalul când vii. Nu ştii câtă nevoie am de 
tine. Era gata să plec cu fiul unei prietene, cu maşina, la Sofia. 
Am acolo o verişoară şi multe prietene. Mi-e dor de obârşie Şi 
de morminte. Am paşaport, poate voi face acest drum. zi 

(L-a făcut, prilej de duioase retrăiri, dar poveste 
acestei regăsiri nu a mai ajuns la mine.) 


- * 


+ 


g: 


__ „Nuartrebui să mă plâng atât de mul : 
“and «fiul meu acloptiv», Costică Zdrobiş, de 
So|ul meu, nu a fost zi să nu vină între 12 $ 


155 


+ de singurătate 
ând a murit 
i 13 să mă 


coma pe a 


viziteze şi să-mi aducă cele trebuincioase. E] este qi, 
generaţia de după noi, dar este foarte preocupat de relele 
de fiecare zi prin care! trece Țara. Despre Jucrurile na 
despre tot ce este mai important, avem afinități 100%. Day 
din 24 de ore ale unei zile, 23 sunt, totuşi, fără prezenta că. 
«Grele vremuri am apucat», i-am zis la plecare 
Doamnei Lilica, când m-am dus cu Dragodan să-i facem 
vizită. A fost şi ultima. Şi ție tot aşa îţi spun: grele Vremuri 
am apucat! Mă strivesc şi nu pot să ies de sub ele. Trăieso 
într-o panică continuă. Nu ştiu cum o să stau singură toată 
iarna. Mă îngrozesc că nu voi putea merge la cimitir cu cel 
ce este acum fiul meu. Până acum nu am lipsit. Învaţă-mă 
ce să fac! E groaznic!” 


10. 


„Am primit ikebana ta, Aspazia, cu bucurie. Florile 
frumoase sunt depuse la picioarele Maicii Domnului, unde, 
împreună cu mine, aşteptăm minuni. 

Nu ştiu dacă ai citit în «Puncte cardinale» articolul 
meu în care citez cuvintele de răspuns ale Sfântului 
Apostol Petru la întrebarea de ce pleacă din oraş : 

«- Sunt speriat de câtă putere a căpătat răul!» 

Aşa simt şi eu, dar nu am unde să plec. Să mă duc 
undeva, să nu mai aud zilnicele minciuni. Eu m-am născut 
pe pământ străin şi am râvnit toată viața locul unde să mă 
simt acasă. Dar acum îmi văd Patria ca o tragedie. O 
striveşte un complot antiromânesc. Falsificarea aceasta a 
adevărului mă doare. În loc să fie linişte, numai tulburare. 
Nu mai suntem stăpâni la noi acasă. O singură formulă mă 
consolează: Dumnezeu are ultimul cuvânt.” 


> 5 


A, 

Întâmplător I-am cunoscut pe. fiul 

la biserica Sapienției, unde a venit să 
Marin, : sale. A făcut o aşa risipă că m-am s 

«Aţi. iubit-o mult pe mama dumnea 
aşa mare risipă!» Mi-a răspuns: «Merita! s 
„| van Saanen. Nu după multă vreme m-a întri 
Pa a că doctorul Paul van Saanen a murit în q 
pa Dacă te interesează să vezi anunţul mortuar ţi-l poţ 
ae dar să mil returnezi. „Sunt Înşirate toate rudele 
imorăştiate. în Elveţia, România, Franța, Germania, bietul 
de or român pulverizat pe toate meridianele.” 


+ + 


Soției lui Vasile 
facă parastaş 

Imțit obligată să-i 
voastră dacă ati 


făcut O e numea 
Stat mult 


ecembrie 


* 


(125 
„Am publicat odată un articol: «Când a căzut capul 
Viteazului, unde erau românii?» Şi acum şi mereu şi cu ultima 
suflare o strig: Unde sunt românii ? Când la televizor, în 
presă, în instituții se produc lovituri şi umilințe, insulte şi 
nedreptăți şi nimeni nu a ieşit în stradă să protesteze paşnic 
împotriva antiromânismului. Poate nu voi apuca să-ți scriu 
altă spovedanie. Simt că îmi plezneşte inima. Ceea ce mi-ai 
scris mai demult că am pierdut s-a dovedit o proorocire. 
Nefericită generaţie suntem, martoră a unor atari prăbuşiri! 
Sunt foarte descumpănită, nu ştiu tu cum poti să 
supraviețuieşti celor ce se petrec la noi. Pentru care Patrie 
a fost sacrificată o întreagă generaţie? Inteleg de ce te-al 
fetras ca Diogene în butoiul lui. 
M-am dus să cumpăr de la poştă timbre pentru 
parcate Mi-au dat unele cu portretul lui Carol al II-lea. 
al Jos putem ajunge? iii SI 
Multa lee, multe decepții, nu ştiu de cine A 
crâmponez. Am nevoie de cineva care să-mi trans! d 
PIC de optimism, un pic de calm şi tu eşti prima: 
* * 


în 


157 


(ist 

„Te înțeleg că nu te simți în stare, nici fizică 
psihică, să tulburi ritmul vieții tale acolo, la Roman. 

Mă resemnez Chiar cu gândul că poate nu n 
dat să ne întâlnim în lumea aceasta. Asta nu însea 
noi nu vom fi prietene foarte apropiate la aceeaşi 
simțire şi gândire şi în lumea aceasta şi 
«dincolo». 

Mai rău decât durerile fizice sunt cele suflete 
mai rău ca durerile sufleteşti (le alinăm cu amintirile) 
singurătatea. 

Nici un potop nu poate spăla toată întinăciunea 
care s-a adunat pe amintire. Mă tem că e scăpată de Sub 
control, căci azi nu se închină decât vițelului de aur. A 
ridicat la rang de virtute toate viciile. 

Nu-mi place era în care m-am născut, Aspazia | 

Doamne, îndură-Te de noi !” 


ŞI nici 


mnă cs 
AŞI COtă de 
In cea de 


Şti şi 
, este 


* * 


* 


Mă opresc aici, iubită prietenă. lată, adun scrisorile 
tale cu pietate şi le închid în lacra tăcerii. Bănuiesc că eşti 
de acord să nu te descopăr în continuare, în toate 
problemele care ți-au traumatizat sufletul vulcanic şi sensibil. 
Multe sunt problemele pentru care ai ars, legate de era în 
care ţi-a fost dat să-ți împlineşti destinul, sau, cum ar 
spune părintele Arsenie Boca, să-ți asumi chemarea. 

Dacă aş fi avut şansa să-ți fiu aproape la 
înmormântare poate că le-aş fi aşezat lângă tine, aceste 
scrisori în care ai presărat prin slovă atât de mult din 
gândurile tale. Din trăirile tale, din fiinţa ta. Nu ştiu cum ţi-a 
fost plecarea, ştiu însă că nu a fost o întâmplare că nu ne- 
am luat rămas bun. Firul ce ne-a legat s-a rupt brusc, aşa 
cum brusc s-a înodat. Noi mai avem să ne întâlnim; nu 
peste mult timp, şi în urma mea va sufla vântul. Voi avea 
să-ţi cer iertare pentru că nu am fost capabilă să vin Ia tine 
când aveai atâta nevoie să-ţi alin singurătatea. Poate al 


158 


e va ţi 


Fr] 


a că nu ţi-aş fi fost de mare folos. 


iei aş fi )10S. Singurăta 
afla! outea „ostoi” prin prezența unei persoane; gi î 
- er oarecum metafizic. pi 


n 
i j r:, . . 
carac i ar fi să-mi cer iertare = î 
Apoi ar pentru că am indrăznit 


voc din propriile tale cuvinte. Sper că le-am al 

acelea pe care mi le-ai fi recomandat tu in 
“în ultimă instanță îmi cer iertare pentru că, în 
ima ce-mi tremură în suflet pentru tine, licăre Şi un 
SUR împăcare ce-mi vine din gandul că Domnul lisus a 
iei linişte în zbuciumata ta inimă. În calmul desăvârşit, 


să te € 
doar pe 


Jacr! 


159 


27. Durere şi generozitate 
(Eugenia Roşca Otparlic — Cocoloş) 


„Toamnă..., ne uităm la ceas, 

Clipele se răsucesc în noi 

Ca nişte frunze vinovate 

De moartea florilor. 

Dar nu încetăm goana în timp. 
Podgoriile sufletului sunt grele de rod, 
Incepe culesul... 

Ceremonie de toamnă fără egal 
Inaintea primelor zăpezi...” 


„Presimţire” — Eugenia Indreica Damian 


Am mai povestit despre această ființă gingaşă, 
nespus de talentată şi nespus de generoasă, o adevărată 
bucurie să o ai în preajmă. Simpla ei prezenţă înălța în 
oricine condiţia de om, atât era de nobilă şi de delicată. 
Am cunoscut-o la Cernăuţi, i-am trecut adesea pragul 
casei beneficiind de ospitalitatea caldă şi înțelegătoare a 
părinţilor ei, când ne adunam să ne creştem împreună şi 
să ne bucurăm de clipele de răgaz ce ne oferea la vremea 
aceea oraşul nostru îndepărtat încă de bombardamentele 
celui de-al doilea război mondial. Îmi amintesc de acele 
clipe cu duioşie, totdeauna cu o lacrimă pe geană. Un 
suspin de regret mă înfioară la gândul frumuseții ce ne 
împodobea atunci adolescența. Eram în acelaşi an de 
studiu la minunatul nostru liceu, dar nu aceeaşi sală de 
clasă; Cocoloş era la secţia reală (bazată pe matematică) 
iar eu la secția modernă (bazată pe limbi străine), dar ne 
întâlneam pe aceeaşi lungime de undă în activitățile 
extraşcolare. Printre altele, Eugenia s-a afirmat. prin 
frumoasele poezii publicate în revista şcolii noastre. 

air Apoi a venit refugiul care ne-a pus pe drumuri de 
bejenie şi ne-a despărțit; ea a studiat la Universitatea de la 


160 


i O 


. 


' eula cea de la Cluj. 
laŞI, Ne-am reîntâlnit la Mislea, cu conda 

i am colindat în continuare prin dife 
de o, când împreună, când despărțite, 

apilor care ne gestionau restriştea. 
satr Ne-am bucurat cu toate de talentul său 
ate culptoriță neîntrecută în os. Ne-a lumin 
surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu un anume 
umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de 
jeselie în sufletele copleşite de tristețe. Am cântat la 
nesfârşit superba ei romanță: 


mnări mari şi 
rite celule şi 
după capriciul 


de poetă şi 
at zilele de 


„Aş vrea să scriu despre iubire, 
Despre noroc sau despre moarte, 
Dar colțul meu de cer subțire 

E prea înalt, e prea departe. 

Aş vrea ca mâna prin zăbrele 
Să poată apuca o stea, 

Dar stelele-s la fel de grele 

Ca sufletul, ca viața mea. 

Aş vrea să scriu lângă fereastră 
Povestea ca o'nchipuire 

Ce seamănă cu viața noastră, 
Aş vrea să scriu despre iubire. 
Aş vrea ca palmele întinse 
Să-ţi netezească fruntea tristă 
Dar palmele sunt reci de vise 

Şi strâng doar lacrimi în batistă." 


Cocoloş a plecat din închisoare în D.0. Pleca des 
la părinţi deşi depăşea distanța de 15 km. impusa de 
condiţiile restrictive. S-a căsătorit şi era fericită. 

Eugenia a făcut parte din grupul de D.0.- iste care 
au fost readuse în temniţă cu diferite sentințe asa E 
administrative (erau ilegale, luate în afara unei instanțe E 
Judecată). A fost prima care mi-a fost adusă în celula de 

Slea în care îmi mistuiam singurătatea, izolarea absoluta, 


161 


a e 


deprimarea de care greu ma fe pbpioecarui i 

Sunt ființe providențiale care ne marchează Pentru 
vecie. Coculeana (numele de alint ce i-l dădeau Părinții) ma 
emoţionat profund probându-şi pentru a nu ştiu câta oară 
proverbiala ei generozitate. Sosise la Mislea purtând adânc 
crestată în sufletul ei o tragedie grea „ca o lespede de 
mormânt, era chiar povara unui mormânt in care a fosţ 
aruncată cea mai nevinovată ființă, fiul ei nou născu 
Nenorocirea o presimţise. Intr-o zi, spălând rufe, i-a Scăpat 
inelul în iarbă. Căzuse de pe deget şi nu şi-a dat seama. Se 
rostogolise şi era de negăsit. O presimțire grea i s-a lăsat 
pe suflet. L-au căutat cu toții vreme îndelungată şi nu s-a, 
lăsat până ce nu l-au găsit. Zadarnic însă, nenorocirea nu 
a putut fi evitată. Când au venit milițienii să o ridice, 
Eugenia era în situația de a naşte. Au fost imploraţi de 
familie să o lase să nască în bune condiţii şi apoi se va 
prezenta singură la penitenciar. Tatăl şi soțul s-au oferit 
ostateci până în ziua când va fi posibilă încarcerarea ei, dar 
nu au găsit nici o înțelegere. Eugenia a fost înhăţată fără 
milă şi au pornit cu ea în viteză, cu o maşină neconfortabilă, 
pe drumuri aproape impracticabile. În zadar au dus-o la un 
spital din parcurs atunci când apa s-a rupt Şi copilul a 
pornit pe drumul său spre „afară”. Din cauza condițiilor 
bestiale copilul a sucombat. În capul listei cu martiri români, 
Mihai Otparlic este cel mai tânăr dintre ei. În halul în care 
se afla a fost adusă la Mislea. Aceasta era ilustrarea 
peremptorie a „umanismului bolşevic”, 

Şi cu o asemenea traumă Eugenia a avut noblețea, 
luând cunoştinţă de drama prin care tocmai trecusem eu, 
să se simtă stânjenită că ea, totuşi, a apucat un moment în 
care şi-a putut revedea familia şi chiar şi-a întemeiat un 
cămin. Ce forță spirituală avea această ființă sensibilă că a 
fost capabilă în două zile să-mi povestească tot ce s-a 
petrecut important în țară şi în lume de când temniţa ne-a 
inghițit pe un parcurs atât de lung. Şi-a sistematizai 
informaţiile calm şi lucid când inima ei rănită de moarte ar 
i trebuit mai degrabă să o facă să-şi urle durerea. Era mai 


162 


n 35 


DOO 


preocupată pal le frustrările, Jalea ej 
din când în când C9âr printr-un suspin, care mie îm; sfâşi 
SU Eram martora unei dureri pentru a cărei fa 
BME "24 fac nimic, ci doar să „11 Uşurare nu 
uteam să fac nimic, î ara YoPleSc în taină Oiscurtă 
ciune: „Maica Domnului, Sfântă şi Milostivă, îndură-t 
decă durerea acestei nefericite mame!» E 
Cocoloş a plecat din temniță mult Înaintea mea şi 
din momentul eliberării sale, nu am mai ştiut pe ce căi a 
urtat-o destinul. Eram liberă, în măsura În care puteai să 
te simți liber în țara stăpânită cu mână de fier de aşa zisa 
dictatură proletară, când am aflat despre situaţia în care se 
afla Eugenia Otparlic. Era una din acele nopți când puteam 
să-mi permit să ascult, în surdină, posturile de radio cu 
desăvârşire interzise ascultătorilor români. Nu-mi amintesc 
dacă a fost la Europa Liberă sau la France Internationale 
când o ştire mi-a tăiat răsuflarea. Se anunţă că un număr 
de români făceau greva foamei pe Trocadero în vederea 
întregirii familiilor. Printre numele citate, două îmi erau 
cunoscute: Ben Corlaciu şi soții Otparlic. Am dedus că 
Eugenia reuşise să părăsească țara, ceruse azil politic şi 
acum lupta să-şi aducă şi fiul rămas, probabil, Zălog la 
bunici. Îmi imaginam ce zbucium bântuia încercata inimă 
de mamă. Coculeana ducea în paralel două martiraje: cel 
al unei întregi tinereți jertfite şi cel al maternității greu 
incercate. Nu aveam cum să aflu rezultatul acestui dur 
'Scurs, greva lor număra deja multe zile. După 1989 mi-am 
făcut luzia că va apare de undeva, că voi afla ce i s-a mai 
intâmplat. Mi-a parvenit doar vestea că a plecat pe calea 
cea fără de întoarcere. : 
„Acum, când scriu şi-mi trec prin amintire atâtea 
Clipe petrecute împreună, m-am oprit cu precădere la una 
n calitățile sale. Eugenia atrăgea la sine, aduna în jurul 
pila ales sufletele tinere care aveau nevoie de sala 
tinere is matern în afecțiunea cu care se ati Retai 
ă sale ocmai am primit de la Maria (o altă minu e leac 
Sare în care îmi atrăgea atenţia asupra a două » 


ăbufnea 


rugă 
şi vin 


S 


163 


au 


destine potrivite pentru scenarii de film”. Era vorba d 


ie si lulişca Vig. 
Lenuţa lie şi lulişca seglt A 
luliana Vig era maghiară, nu avea nimic comun 


crezul nostru, avea 9 duritate total incompatibilă cu a 
duios şi blând al lui Cocoloş şi totuşi s-a ataşat de ea c, 
un devotament cu totul ieşit din comun. imi amintese 
fragmente din remarcile pe care mi le transmitea Cocolo 
cu privire la lulişca. Sub înfăţişarea el aspră şi accentuaţ 
justiționară în comportament, tânara Juliana se dovedea g 
fre sensibilă şi o inteligență capabilă să înțeleagă subtile 
aspecte ale vieții în comun. 

lulişca venea din Budapesta. Avea un frate mai mic 
cu care se împăcase foarte bine în scurtul răstimp cât au 
fost împreună. Tatăl lor, funcționar, le asigura o viață 
onorabilă, dar, faţă de mama lor cei doi copii aveau o 
ciudată reţinere. Erau îmbrăcați frumos, li se făcea o 
mâncare bună, dar copiii preferau să stea închişi în odaia 
tatălui, de unde ieşeau doar când el se întorcea acasă. În 
intimitatea pe care şi-o asigurau astfel, lulişca se juca cu 
maşinuțele fratelui, acesta se juca la rândul său şi cu 
păpuşile surioarei şi erau fericiţi în joaca lor copilărească. 

În odaia tatălui se afla o ladă încuiată la care nu 
aveau voie să umble, nu ştiau ce se află în ea, nuo 
văzuseră deschisă niciodată. Într-o zi, însă, fratele a găsit 
într-un sertar o cheie mică pe care a adus-o sorei. Se 
potrivea la închizătoarea lăzii şi, ca atare, au deschis-o. se 
aflau în această ladă haine frumoase şi lenjerie aleasă, 
toate aparținând unei femei elegante. Căutând printre 
lucruri, lulişca a descoperit un tablou în care tatăl lor, 
tânăr, se afla lângă o mireasă, dar care nu era actuala 
mamă care îi îngrijea. lulia a înțeles cine era femeia care Îj 
privea din tablou şi a leşinat cu el în mână. 

Tatăl le-a confirmat că în tablou era mama lor care, 
acum, nu mai trăieşte. Lada trebuia să fie deschisă numal 
când luliana ar fi ajuns mare şi ar fi devenit stăpâna 
acestor lucruri. Acum trebuiau să o asculte pe cea care i 
ingnijeşte şi îi iubeşte aşa cum ar fi făcut şi mama lor. 


164 


A venit anul 1940 când o parte a 


ri şi tatăl lor i-a dus pe copii la Ardealului a ajun 


U A 

ja ung pp mormântu : 

or, într-un sat lângă Oradea. Acolo au găsit n; y mamei 
'care nu se puteau înțelege pentru Se mătuşi 


“A NU cunoşteau 
foarte Plăcute şi 
Au venit aici în 
â Venit vremea 
ezand astfe| un 


limba maghiară, dar erau afectuoase şi 
copiii se simțeau minunat în poala lor. 
ecare an şi era marea lor bucurie. Dar 
când frontiera a revenit unde fusese, aş 
obstacol greu de trecut pană la mormântul mamei. Tată 
nu i-a mai dus acolo. Mistuită de un dor copleşitor e ăl 
s-a hotărât să treacă singură frontiera. Avea doar 4 5 şca 
Prinsă la frontiera a fost adusă pe jos la Cluj, din iod 
post şi condamnată 7 ani pentru trecere frauduloasă de 
frontieră. Fără să cunoască limba română, la o vârstă 
fragedă încă, singură printre hoaţe şi criminale, cine ar 
avea curajul să-şi imagineze prin ce iad a trecut lulişca şi 
cât de dură i-a fost viața şi lupta de a-şi apăra cu ghiara 
personalitatea şi existența? 

Din momentul în care trecerea frauduloasă de 
frontieră a fost considerată delict politic, lulişca s-a pomenit 
în mijlocul deținutelor politic. Afecţiunea şi înțelegerea de 
care fusese prădată le-a găsit în generozitatea Eugeniei 
Roşca. Mă întreb ce o fi fost în sufletul ei când s-a despărțit 
de Cocoloş, de Maria, de prieteniile câştigate! Maria ar fi 
Viut să afle care a fost epilogul acestei poveşti atât de 
liste şi atât de reale în cruzimea ei. Cum s-a integrat Iuliana 
în lumea de afară după atâţia ani de temniţă? Şi-a regăsit 
familia? Mai trăieşte? Cum arată acum viața ei? 

a RE ia mi-a comunicat despre o expoziţie deschisă 
la [e) cercetătoare maghiară care s-a ocupat de 
arhivele re exercitate de comunişti şi a căutat mult în 
dia | pc nesti. A expus mult material începând Ag 
SPătanită 956, anul revoltei din Ungaria. Ceai pa als 
hotărât să, va afla ceva în legătură cu lulişca, ani 
iti Și dea numele acestei cercetătoare, Cine si is 
jeep aria pastrează în amintire cu durere „arip 
ŞI le respectă memoria. 


165 


a 


-a părut foarte ciudată, trebuie 


recunosc, apropierea cu tu poa que Eugenia 
Roşca şi Iuliana Vig. „Acum EL Mp i Vb şi NU mi sg 
pare ciudată nici Con]; As. Ne ae arielipentru această ființă 
chinuită pe care a cunoscut-o şi a ajutat-o să înțeleagă 


erințelor. 
sensul E anume fel lulişca a fost o martiră a maternităţi 
aşa cum, în alt fel, la rândul său, a fost Eugenia. Sper A 
această alăturare să nu supere pe nimeni. 

În ceea ce o priveşte pe Cocoloş, atât de iubită de 
noi sub această poreclă alintătoare, nădăjduiesc că 
Blândul lisus i-a primit jertfa tinereții şi jertfa maternității şi 
că se află în „loc luminat”, sub oblăduirea Maicii Domnului. 

De multe ori, în nopți de toamnă târzie, privind cerul 
înstelat, îmi amintesc de plimbările noastre nocturne printre 
rondourile de flori din fața dispensarului la Mislea şi o 
lacrimă duioasă îmi tremură pe marginea sufletului. 
Generozitatea Eugeniei avea parfum de floare de toamnă 
duioasă şi tristă ca toate poveştile noastre! In închisoare, 
odată, de ziua ei, i-am oferit o floare de păpădie. Acum îi 
ofer fulgii pufului ei, martori ai iubirii ce i-o păstrez. 


N 


„Atunci” mi s 


166 


| 


DN 75 


28. Soartă maşteră sau tăinui 


t ka 
(Lenuţa Ilie) afle 


: Pribegim mulți ani în viață fără 
rost în lume. Unii pribegesc loată viaţa fără Să-l găsească 
cau fără să ştie că l-au găsit. Ințeleg prin destin rosturile : 
are le-a ascuns Dumnezeu IN viața fiecărui om şi pe cre 
omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între Oameni în 
focare ins € zidită o intenție a lui Dumnezeu care, prin om 
trebuie să devină o creație... 

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi 
cur să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci 
Tot aşa şi noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească 
viata de întinăciune. EI ne trimite câte o răstignire în 
fiecare zi, câte o săptămână a patimilor, câte o viată pe 
cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui 
Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. 
lisus n-a făcut aşa, nici noi să nu facem.” 


să ne lămurim un 


Pr. Arsenie Boca 


Mai spunea părintele Arsenie că „omul e neliniștit 
câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu de la el”. Niciunde 
ca în temniță nu am realizat cât adevăr este în această 
sintagmă şi că important este nu să iscodim „de ce” şi 
„pentru ce”, ci, în linişte, să facem ascultare pentru că 
nimeni ca Domnul nu ştie să călăuzească paşii noştri spre 
telul final, ÎNVIEREA. 

„Per aspera ad astram” sigur că nu este uşor săi 
cunoşti destinul şi să te trudeşti să-l împlineşti. Am 
cunoscut pe parcursul anilor de temniță destine atât de 
Cutremurătoare încât şi acum, gândindu-mă la ele, îmi 
ngheață sufletul. Gândul se înfioară şi înlemneşte pe 
marginea abisului în care e prăvălită biata ființă. Uneori, 

fumul acesta de purificare este foarte dur. | . 
lie:a ta re au străbătut temnița de la Mislea, via! 
st, de departe, o mare tragedie. 


167 


Pe 


Lenuta Ilie, de la debutul ei în viaţă, a cunoscuţ Cea 
mai mare nefericire ce i se poate întâmpla unui prunc abia 
născut, nu a fost dorit. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţi a 
fost un copil părăsit şi găsit. Nici vorbă de iubirea legată de 
sublimele cuvinte „mamă”, „tată. A fost crescută din mila 
unei brăilence, „coana Didina”, care a ținut loc de tot Ce ar 
fi putut primi un copil ca informare, afecţiune, educaţie şi 
îngrijire. 
Cum va fi fost viața gingaşei făpturi în ridicare spre 
conştiinţa proprie? Ce orizont spiritual? Ce ambianţă? Poate 
imaginaţia ne-ar ajuta să ne facem o idee sprijinindu-ne pe 
universul cărţilor lui Panait Istrati. Lenuţa era frumoasă şi 
avea un caracter luminos, sincer, deschis, îi plăcea să 
cânte şi să danseze, să aducă în jurul ei zâmbet, veselie. 
S-a gândit coana Didina că făptura aceasta minunată este 
dăruită pentru scenă şi la prima ocazie a încredințat-o unor 
actori ambulanți ca să o formeze pentru teatru. Cum se va 
fi integrat Lenuţa într-o astfel de viață e greu de spus. 
Înainte însă de a se dezmetici bine s-a pomenit din nou cu 
totul pe un alt făgaş. La o intervenţie dură a poliței, a fost 
internată într-un orfelinat, întrucât era minoră. 

Probabil că acei oameni cvasinomazi s-au străduit 
să facă din fetița frumoasă şi talentată o artistă după 
normele lor de frumusețe. Îmi amintesc de un step magistral 
executat de Lenuţa într-o seară când buna dispoziție din 
celulă au determinat-o să iasă din cochilia sa. | 

Odată cu peregrinările sale prin țară cu artişti 
nomazi, Lenuţa a învăţat toate cântecele ce îi veneau la 
îndemână, inclusiv cele legionare, ca „Ştefan Vodă al 
Moldovei” pe care îl cânta cu predilecție. 

La orfelinat, într-o bună zi, i-a ieşit în cale acel gen 
de întâmplare ce te pune în fața răutăţii omeneşti, în toată 
hâda ei înfăţişare şi cu toate consecințele devastatoare. 
Venise o inspecţie, ocazie cu care orfanele au fost 


îmbrăcate cu uniforme frumoase şi li s-a servit o E el 
nespus de gustoasă. Una din inspectoare, uluită de aspectu 
plândete 


plăcut al Lenuţei, s-a oprit în dreptul ei spunând cu 
168 


şi convingerS, „Ce frumoase sunteţi în hăinuţele ac ( 
i estea 


y care sunteți îmbrăcate!" 
C Fire deschisă şi sinceră, Lenuţa i-a explicat d 

că aceste haine stau închise în dulap şi sunt ri 
ocazii speciale. Cele de fiecare zi arată altfel, şi a desohe 


dulap în care erau hainele urâte şi ponosite d 
Un“ Gestul Lenuţei a schimbat la 180 ez sfare zi, 


i sd aci | inspecției 
şi, deşi el se datora mai degrabă naivităţii, acest de SEI 
nu a fost uitat. indrăzneala ei avea să-şi primească pi 


Trecuse vremea marşurilor cu cântece pe stradă și 
îndră ă ŞI 
cei care îndrăzneau sa mai fredoneze frumoasele arii 
umpleau închisorile. Directoarea orfelinatului,  auzind-o 
cântând „Ştefan Vodă al Moldovei”, a denunţat-o şi, pentru 
crima de a fi cântat cântece legionare, deși minoră. a 
primit o condamnare de 25 de ani. 
Astfel, directoarea cu zâmbet ipocrit pe chip nu a 
avut nici o tresărire de conştiinţă pentru osânda pe care a 
adus-o peste o copilă. Cred că această formă de justiţie i-a 
inspirat lui Gigi aforismele: 
„Fereşte-mă, Doamne, de blândul ipocnit; nu ştii 
niciodată când loveşte.” 
„Pietrele sunt dure pentru că nu au suflet, omul e 
dur pentru că are suflet de piatră.” 
Aşa arăta şi directoarea de orfelinat, „mama” unor 
orfane; acesta era chipul mamei instituționalizate. 
___Şi a început, pentru bietul suflet abia înmugurit la 
zorile adolescenţei, o viaţă de calvar. 
„Grupul de legionare condamnate sub lon Antonescu 
9 găseşte la Văcăreşti într-o stare de plâns. Rătăcită 
printre deținute de drept comun, copila zăcea plină de rale 
ȘI de păduchi, copleşită de nefericire. 
Sa Mana Sofica (Sofia Cristescu) şi 
+ IC) se ocupă de bietul suflet rătăcit 
alunea i devenit o adevărată mama, l-a 
copila Ş n derivă, i-a descătuşat frumoasele 
IŞI găseşte demnitatea de om şi se in 


169 


Țăndărel (Lucia 
printre mărăcini. 
format caracterul 
trăiri interioare, 
tegrează cu tot 


...” 


elanul în familia spirituală în care să se simtă tratată cu 


icuomenie. tă e 
ac şansa să fie integrată şi de administraţie ; 


: , În 
grupul legionar şi de fapt, nu AL e ui ca atare, 
este dusă împreuna cu Nana, în câtuşe, la islea. Câte 
are de învățat de la surorile câştigate prin Surghiun! Mai 
presus de orice, prinde exercițiul rugăciunii care avea să. 
fie salvator în multe alte împrejurări dure. Nu era vorba de 
simpla recitare de cuvinte frumoase din pravile ŞI acatiste, 
ci de rugăciunea trăită, acea stare mistică în care 
„conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu'. ea 

Printr-o întâmplare, Nana Sofica va părăsi închisoarea 
considerând evenimentul un miracol al Sfinților Părinţi 
loachim şi Ana. Lenuţa lie va fi eliberată împreună cu 
comunistele care o duşmăneau pentru ataşamentul ei fără 
rezerve față de grupul legionar. Unde să plece? se 
întoarce la coana Didina, care o primeşte cu bucurie. îi 
admiră frumuseţea şi se miră de înțelepciunea şi 
demnitatea de care dă dovadă. Se gândeşte la viitorul ei 
şi, considerând că are o vârstă potrivită, hotărăşte să o 
mărite. Găseşte un tânăr cumsecade care lucra pe un şlep 
în portul Brăilei. Tinerii se plac dar, într-o seară, când se 
întorceau de la plimbarea obişnuită cu şlepul pe Dunăre, 
coana Didina îi informează că Lenuţa a fost căutată de 
nişte poliţişti pentru a fi arestată deoarece eliberarea ei a 
fost o greşeală şi trebuia să-şi reia condamnarea. Băiatul a 
hotărât pe loc că nu trebuie să se supuna acestei 
nedreptăţi şi o roagă să facă drumul întors ca să 0 
ascundă la el pe şlep. A fost însă inutil: cu toată graba lor, 
s-au ciocnit în poartă de poliţişti care au arestat-o pe loc. 
Băiatul a însoţit-o până la poliţie, a încurajat-o cum â ştiut 
el mai bine, sperând în posibilitatea unei reduceri 
substanțiale a pedepsei în urma unei revizuiri a procesului, 
se vedea cu ochiul liber cât de exagerată a fost sentințe 
pronunțată de un tribunal politizat. Cei doi tineri au trebuii 
să se despartă. Ultimele cuvinte ale băiatului au fost 
„Lenuţa, te aştept şase ani!” 


170 


DD 75 


La Mislea, directoarea închisorii care : 
A absurdă a fost motivarea unei astfel de păi 
reducerea pedepsei. Pedeapsa a fost redusă | 
dar şi asa depăşea cei şase ani. 
Se povestea, dar nimeni nu ar f; putut 
„devăr era în acest zvon, că Liuba Gisiayech e cât 
inspecţie făcută Ia Mislea, ar fi recunoscut-o şi par fi pute 
că nu va părăsi niciodată închisoarea. Cine ştie FII 
amintise. din timpul cat au stat împreună în închise, z 
robabil ura viscerală față de legionare a făcut-o atât du 
înverşunată. Fapt este că, în vara lui 1953, Lenuta Era 
încă la Mislea. SAR 
Anul 1948 a venit, paradoxal, cu bucurie pentr 
Lenuţa Ilie. S-a reîntâlnit cu Nana şi cu Țăndărei şi cu : 
familie legionară sporită peste aşteptări. Lenuta s-a integrat 
cu elan în spiritul temniţei. Cu toate rigorile regimului 
comunist, în acea scurtă perioadă, la Mislea, s-a putut realiza 
un climat de spiritualitate creştină şi o trăire în unire şi 
demnitate, spulberat după 1954. Lenuţa era un fel de copil 
al temniţei, iubită şi de întemnițate şi de administratie. Firea 
ei optimistă se manifesta cu vioiciune, dar un ochi atent 
putea să observe că destinul aşezase în profunzimea fiintei 
sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară. Cred că, în 
intimitatea sa, îşi însuşise statutul celei bătută de soartă. 
In ce mă priveşte, îi port o amintire solară, plină de 
compasiune şi chiar de recunoştinţă. În perioada în care 
am fost pedepsită în celula „marelui secret”, izolare care 
m-a împovărat mult, Lenuţa pândea momentele când se 
Putea furişa în curtea de unde putea să-mi spună un 
cuvânt bun şi o informaţie despre ce se mai petrecea în 
pasele după care tânjeam. Nu pot să Seal ȘI 
Aaa luminat de o bucurie sinceră când mi-a a 
că orala cu Darie (locotenentul politic) din ude i i 
îi | scoasă dintre „vârfuri” şi „viețaşe . Aşa a î Pale î 
în pent dat, o bună parte dintre noi am fost p sa 4 
is raveni, la Miercurea Ciuc; când am fost readus = 
sa (de data aceasta în secţie închisă) Lenuţa nu mal eră, 


171 


eu 


liberase. | 
see După fatidicul an 1956 ne-am pomenit cu câteva 


din cele eliberate pe parcurs, aduse din nou în închisoare 
cu condamnări noi, în general mai mari ca primele. Aşa am 
aflat atunci care a fost sfârşitul tragic al Lenuţei Ilie. 

La ieşirea din închisoare coana Didina şi-a reluaţ 
strădania de a o căsători pe Lenuţa. Dorea să-i asigure un 
sprijin pentru timpul când ea nu va mai fi să o ajute. 

Se împrietenise cu un bărbat care s-a dovedit a fi 
un suflet mare, dar povestitoarele nu puteau spune dacă 
era tânărul ce odinioară îi promisese că o va aştepta pe 
şlepul său, şase ani. Numai că, puțin înainte de nunta 
proiectată, Lenuţa a fost internată cu teribilul diagnostic de 
turbare. Fusese muşcată de o pisică ce s-a dovedit a fi 
turbată. Morbul a lucrat galopant. Lenuţa a avut o ultimă 
dorință, fierbinte, uluitoare. A cerut ca pregătirile de nuntă 
să se accelereze, dorea să moară căsătorită. Se pregătea 
lucid de moarte dar nu voia să rateze căsătoria. Mirele a 
acceptat să-i îndeplinească ultima dorință. Preotul a oficiat 
taina nunţii, mireasa fiind izolată în sinistra cameră -— 
izolator şi mirele în afara gratiilor despărțitoare. 

Convoiul mortuar care a însoțit-o pe ultimul drum 
pe frumoasa şi nefericita tânără moartă a fost imens şi 
mulți au deplâns cu lacrimi amare nefericirea crudă ce a 
urmărit această făptură lipsită de noroc. 

O ursitoare rea îngânase la naşterea ei (după ce 
zânele bune îi hărăziseră atâtea daruri) un cântec bătrânesc: 


„Cine n-are noroc, n-are 
De când naşte până moare." 


II învățasem şi noi la închisoare. 


Ș 


DD 


9, senectute mult încercată — p zi 
2 (Liliana Protopopescu) a Liliana 


Jarna este anotimpul adevărului simp| 
Care mişcă necontenit oglinzile Ai j 
Schimbând pe nesimţite trăsăturile noa t 
Dăruirile transfigurează vârstele, Za 


Luminându-le. 


Dăruieşte o floare ca să cunoşti puritatea 
Primeşte o floare ca să te facipăntaş 
Gestului sublim care apropie oamenii 

De tainele naturii.” 


„Simbol” — Eugenia Indreica Damian 


Pe doamna Liliana am întâlnit-o de mai multe ori în 
peregrinările mele prin diferite celule şi închisori, multe pe 
parcursul anilor, mulți şi ei, petrecuţi în temnitele comuniste. 
__ Condamnată la 20 de ani muncă silnică la o vârstă 
înaintată, marcată de o sănătate şubrezită, doamna Liliana 
plătea (pe lângă atitudinea ei manifest anticomunistă şi 
prietenia cu Horia Sima) faptul că era soția eminentului 
profesor universitar de la Politehnica din Timişoara, |. 
Protopopescu, condamnat la moarte de „justiția” comunistă, 
ca fost ministru sub guvernarea lui lon Antonescu. 
SA Eug toate rigorile inumane ale termnițelor 
stiai y oamna Liliana trebuia să suporte şi chinurile 
île a e conştiinţei, încărcată de moartea sub anchetă a 
a-și âu, care o ajutase în tentativa, reuşită de altfel, de 

ŞI expedia soțul în lungul exil, dincolo de cortina de fier. 
îispuca nefericita cumnată rămăsese să crească orfanii 
cumplite. atât de vitrege o tulbura şi îi dădea [sul 
Şir. O a întâmplat să nu închidă ochii zile şi aisră 
Pine via un dor nestins pentru nepoți râmaș «+ 

» două fetițe şi un băiețel. incerca să-şi aline suferința 


173 


au 


E 


despre năzdrăvăniile lor copilăreşti. Nepoţi 

na făceau parte din comuniunea Noastră 
trăiau alături de noi. Numai că aceşti orfani încremeniseri 
la vârsta la care au fost părăsiți, era cu neputinţă să pj. 
i inăm în devenire. 
NEO) i eaprala cu o inteligență foarte ascuțită şi foarte 
lucidă, doamna Liliana vedea clar, într-o lungă perspectivă 

şi nu se îmbăta cu iluzii, Ştia că şansa de a-i revedea ţinea 

de miracol. 

| Doamna Liliana era o persoană foarte cultivată, 
Povestea cu un farmec nespus, mărit de accentul său 
moldovenesc, la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume, 
tot felul de istorii din cele mai variate domenii. Imi amintesc 
de o frază prin care identifica fără greş dacă o persoană 
care se pretindea moldoveancă, era cu adevărat: 

„Dacă eşti mata moldovancă, ia să-mi spui ce 
înseamnă: o chicat perja din bagdadie şi o feştelit prostirea 
di pi oghialul din crivat.” 

Cu povestirile sale doamna Liliana a mângâiat multe 
suflete amărâte. Reuşea să mângâie şi să emoționeze multe 
inimi şi să descrețească frunţi. Ceea ce o particulariza însă 
în mod cu totul excepțional, era pasiunea sa pentru botanică. 
Mândria sa era un foarte complex şi bine pus la punct 
ierbar, lucrare de o viață de om, cu care însă nu se mai 
putea întâlni, deoarece fusese distrus de culturnici. 
Cunoştea în amănunţime ştiinţifică un număr imens de 
plante, dar cu totul uluitor era felul în care caracteristicile 
ştiinţifice ale plantelor o ajutau să compună poveşti de o 
mare frumusețe. În poveştile sale florile, arborii, plantele 
rotunjeau un destin, aveau un comportament caracteristic, 
erau blânde sau dure, erau prietenoase, iubitoare sau 
egoiste şi rapace, erau folositoare sau inutile, caste sau 
desfrânate,. inteligente, subtile sau grobiene; universul 
vegetal al doamnei Liliana era absolut fascinant. Cerurile 
acelui univers scânteiau orbitor în ametiste, topaze, safire 
şi smaralde; valuri de miresme învăluiau tronul bunului 
Dumnezeu, întotdeauna îngăduitor cu făpturile creației Sale. 


174 


povestindu-ne 
doamnei Lilia 


” 


| 


. 


Îmi amintesc de o revelaţie a Iuliei ca 
ratele în secția a IV-a de la Mislea. fată Ri i E 
0 tastică şi O dovedea ŞI în această întâmplare, mere 
e studente la Cluj lulia mi-a adus O revistă 3 Sl 
remarcase un articol nespus de gingaş şi de f mos 
ENI lea „Zâmbrul (specie de conifer) şi Genţiana pu 
Plan erbacee)”. Ascultând poveştile doamnei pala 
[i eroi din lumea plantelor şi-a dat s EI 


eama că sem 
i : a na 
articolului, pe care am fi vrut să o cunoaştem atunci FI 


de fapt, doamna Liliana. Spre încântarea noastră, n 
reprodus întocmai articolul în cauză. IM 

Deşi purta cu sine destui ani, doamna Liliana 
tânără sufleteşte, intra cu plăcere în jocurile noastre E 
antrena în polemicile noastre, era enciclopedia la care iasa 
apel când aveam nevoie de vreo clarificare pertinentă 

Lucra mult, cu migală, cu mult bun gust, tot felul de 
mici atenții, acul său scotea adevărate bijuterii miniaturale 
din tot felul de fire destrămate. Sarcina noastră era să o 
păzim să nu fie prinsă. Izolatorul ar fi fost de nesuportat 
pentru sănătatea ei fragilă. 

Era neîntrecută la cârpit. Reuşea să păstreze 
funcţionalitatea zdrențelor ce deveniseră efectele noastre. 
Ciorapii săi de lână, pe care se întretăiau într-o tesătură 
pedantă toate culorile curcubeului, deveniseră proverbiali. 

Atunci când aveam norocul să fie în celulă o 
componenţă bună, procesele literare făceau deliciul serilor 
de veghe, mai ales iarna, când eram obligate să dârdâim 
de frig până la ora 22, ora de culcare. 
oi amintesc de un astfel de proces. Eram la 
dh i Doamna Liliana ne povestise un roman în care 
ia paie pe parcursul vieții trei femei față de care 
Sa piste profunde, diferit nuanţate. ESsdallet i 
şi a alea potrivită de prima sa iubire care, pE si E 
copilului pe e sacrificiu, ştie ce este mai bine pen la iai 
să N ascut dintr-o foarte profundă iubire. a e | 
justi am în judecată eroii principali, chemati Ş 

ce acțiunile. Maria Roşca a fost desemnată procuror 


175 


— trebuia să formuleze rechizitoriile ee Liliana a 
fost bărbatul şi trei dintre noi elle a Aa traversat 
viața. Alegerile au fost foarte bine i FI tea Manoliu, 
Eugenia Roşca şi subsemnata E | emeile a căra 
pledoarie au fost extrem de bine A pe caracterele 
respective. Pledoaria doamnei Liliana a fost, desigur, cea 
mai eclatantă. Procesul s-a desfăşurat pe parcursul mai 
multor zile ceea ce a încurcat programul milițienilor care 
urmăreau de la vizetă desfăşurarea lui. 

Consideram că este o ființă foarte puternică, 
intolerantă faţă de slăbiciune, trecând peste zilele grele cu 
o orgolioasă indiferență. Participa la toate rugăciunile 
noastre şi remarca orice rugăciune noua care se adăuga 
rugăciunilor noastre la diferite ocazii. Reacţiona cu multă 
spontaneitate la toate provocările şi reuşea să impună un 
anumit respect pândarilor noştri. Imi vine în minte o scenă 
care ilustrează acest lucru: se schimbase ofițerul politic, 
noul locotenent îşi luase în primire temnița verificând 
„carcerele” (foile de încarcerare). După ce doamna Liliana 
a recitat obişnuita formulă în care trebuia să spui cum te 
numeşti, câți ani ai fost condamnată şi articolul din Codul 
penal, sau, dacă nu-l ştiai, delictul pentru care ai fost 
condamnată, locţiitorul politic a întrebat-o: 

- Pentru ce anume ai fost condamnată? 

- Mi-am ajutat bărbatul să treacă frontiera. 

- Pentru ce a fugit? 

- Era condamnat la moarte. 

- Foarte rău ai făcut că l-ai scăpat. Ă 

- Părerea dumneavoastră. Părerea mea e că am 
făcut foarte bine. 

Ofițerul a măsurat-o din cap până în picioare, gata 
să izbucnească. e 

Calmă, fără nici o tresărire pe chipul cu trăsături 
nobile, doamna Liliana îl privea serios, fără aversiune, 
poate cu un uşor îndurerat dispreț. 

Ce o fi înțeles el din ținuta acestei adevărate doamne 
nu putem şti dar nu a ordonat cele şapte zile de izolare, cum 


176 


e aşteptat. 
era d Şi totuşi doamna Liliana a Su 


a înfrunta cu demnitate un regim 
dânsa supraomenesc. Aveam să 
dramei ce se numea doamna Lilian 
alături de noi tragic, sub O apar 
întâmplat la Miercurea Ciuc. 
întoarsă de la una din izolări, 
rimit cu un poem din care, spre m 
rău, nu-mi amintesc decât începutul: 


ferit enorm, e 
inuman a fos 
Primesc con 
a şi care se 
ență îngheţată. s-a 


fortul de 
t pentru 
firmarea 

Mistuia 


doamna Liliana ma 
area mea părere de 


„Mi-e foame, Doamne, mi-e tare foame! 
Mi-e foame din gând şi din măruntaie 
Şi sufletul meu moare de foame.” 


M-am întristat. Mi-am dat seama că sufletul 
doamnei Liliana a obosit să trăiască în felul în care eram 
obligate să trăim sau, mai bine zis, să murim şi că se 
apropie o criză. Lipsea doar picătura care să dezlănțuie 
dezastrul şi ea nu a întârziat să vină. 

Am fost mutate din celula 4 în condiții incredibile 
chiar pentru noi care trecusem prin nenumărate forme de 
teroare. Transformaseră în celulă de locuit fosta cameră 
neagră a închisorii. Celula era aşezată pe colț fiind cea 
mai friguroasă. Era mică, cele şase paturi suprapuse câte 
trei abia încăpeau. Avea un gemuleț de 20/20 cm peste 
care, culmea meschinăriei, era bătut un oblonaş de lemn. 
Ne aflam într-o obscuritate enervantă, nici zi, nici noapte, 
*Xpresia cea mai condensată a deprimării. Doamna Liliana 
ns-a anunțat că va face refuz de hrană. 

„Greva foamei făceau numai muncitorii, noi eram 
Pandiţi şi ne era permis numai refuzul de hrană, care nici 
i sia Nu era acceptat, deoarece erai hrănit artificial, a 

« UNul, o adevărată şi crasă barbarie. Motivul pe care 
pai Șe ridicol şi nedrept; noi ştiam ge Iubite se 
nezru e să moară. Mai ştiam că hotărârile 

Ncinat. 


177 


Sal esse 


Dar eu m-am hotărât să lupt cu aspra sa hotărâre 
l-am spus că ştiu de Gsv ca sa facă ta foamei, că n 
pot să admit că vrea să dea cu piciorul în atâta răbdare 
demnă şi că voi sta lângă dânsa şi mă voi ruga şi voj 
plânge până ce îşi va relua crucea şi o va duce mai departe 
cu aceeaşi superbă sforțare de până acum. M-am rugat 
gândindu-mă la toate amărăciunile care o copleşiseră şi 
lacrimile mi-au venit în chip firesc. M-a lăsat să mă rog şi 
să plâng ore, dar, într-un târziu, mi-a spus: 

- Încetează, am renunțat. 

A urmat o confesiune care m-a cutremurat. M-am 
speriat când am înțeles cât de greu suporta, cu arme din 
ce în ce mai tocite, această cumplită restrişte năpustită 
peste viața ei în amurg, când omul are nevoie de linişte şi 
împăcare. Cred că poemul ce mi l-a încredințat atunci 
exprimă starea de spirit cu care şi-a reluat drumul 
Golgotei. Îl reproduc aşa cum l-a reținut memoria mea: 


„Cântec de jale şi deznădejde 

Hoo! Gândurile mele, haită de lupi năpustită în mine, 

Cum mă cutreieră, cum mă ună, cum mă înhaţă, cum 
mă înfulecă! 

Hoo! Sufletul meu, cimitir părăsit fără cântatul 
cocoşilor, 

Cum mă bântuie, neostoiţi, strigoii amintirilor! 

Oh! Lacrimă, cum îmi înjunghii tu iezii albi ai 
nădejdilor 

Pe lespedea păgână a deznădejdii! 

Oh! Dragoste, copil născut din lacrimi şi durere, 

Cum te înfulecă, vară şi iarnă, nedomolit, molohul 
dorului! 

Cum îmi sfâşiaţi voi genunchii sufletului 

Ce-şi târăşte neputincios urcuşul! 

Bate, inimă! 

Bate! Sârguieşte! Grăbeşte! 

Bate iute, 

Să se surpe odată alcătuirea aceasta 


178 


Şi să îngroape sub dărâmături 
Cucuveaua ce mi s-a cuibărit s 
Şi țiuie prelung şi cobitor 
Cântec de jale şi deznădejde. 
Bate, inimă! 

Bate! Sârguieşte! Grăbeşte! 

O, bate-mi iute ceasul morții 
Până n-apuc să-mi încleştez pumnii 
să mă ridic răcnind: DE CE? 
Şi să mă dau pierzării.” 


Ub țeastă 


intr-un târziu, când doamna Liliana era călătorită 
Oltea mi-a povestit ceva Cutremurător în legătură cu dânsa 

Pentru nişte pricini intime Oltea făgăduise Sfântului 
Anton că, timp de 40 de zile, va dărui în numele lui infima 
bucăţică de pâine ce o primeam într-o vreme. Şi a ţinut un 
timp făgăduiala, dar a părăsit-o înainte de cele 40 de zile. 

Intr-o zi, doamna Liliana a chemat-o Şi i-a spus că l-a 
visat pe Sfântul Anton. Venise să o roage să-i amintească 
lui Oltea că a uitat ceva. 

Nu mică i-a fost mirarea şi emoția că Sfântul Anton 
Îi primise sacrificiul şi-l dorea complet şi tocmai doamna 
Liliana a fost aleasă ca mesager al său. 

Am ascultat cu înfiorare povestea Oltei şi am 
conchis că Bunul Dumnezeu primea, prin intermediul 
Sfântului Anton, cu nespusă bunăvoință, jertfa celor două 
intemnițate, exprimată în ani grei de temniţă şi nu orice fel 
de temniţă ci una comunistă. 

„De multe ori nu ne putem explica de ce unele figuri 
se intipăresc în memoria noastră cu detalii amănunțite. 
Este suficient să închid ochii şi s-o revăd aşa cum mi-a 
aparut pentru prima dată în secţia a IV-a la Mislea. Purta 
si firul complet albit un şal din lână mov, ion CEA 
USR a-l stea mai bine. Deşi era greu ea a aaropla 
Aa De preferat patul de sus. Când ne vor e i E 

cs arul patului de care se rezema ca de u i 
ndea competent şi în amănunt la toate între 


129 


ie ae Oa 


ziua NR ru SA AN DD 5 


tre, indiferent de domeniu. Nu-mi amintesc să fi SUS meranieişi suferință 
noa? e datoare cu vreun răspuns sau să fi dat un răspuns (ocina Metodia Zamfirescu) 
rămas i. Frazele sale erau ample, vocabularul boga Şi | ; : 
SA E aere e omului de vastă cultură, cu mulț har în E anetanotiee Pe ah sejurlind vârsta 
Ss Lă 


S ea metaforelor. = saga sau oana anotimpului intim un Mănunchi 
ea neuitat a rămas povestea prieteniei urzite din | De întâmplări ŞI trăiri. 
viata a două plante. Dacă voi reuşi să o adun din Cioburi | "Gl Mesaje pita 
de memorie, o voi dezvălui cândva. Nu aş vrea pentru iri d pi, îndrăznind visuri 
imic în lume să o mutilez. Rezerve de aripi, îndrăznind Visuri. 
Sală La ora melancoliei, de dincolo de ninsori, | 
Ne învăluie tristețea dulce a unei elegii: 
«O, doux printemps d'autre fois 
Vers tes saisons 
Vous avez fuits 
Pour toujour...» 
ŞI totuşi...” 


„Reverie” — Eugenia Indreica Damian 


Azi mi-a zbârnâit telefonul mai strident ca în alte zile, 
dar sigur, această percepție era pur subiectivă deoarece, 
pe fir, o voce dură, neprietenoasă, îmi comunica laconic, 
cu cinism, întristătoarea veste: 

„A murit Frida.” 

Vestea a căzut ca un bolovan pe apa liniştită a 
sufletului meu, spulberând-o în întrebări tulburătoare: 

„Cum a murit?” „De ce a murit?” 

Nedumeririle, cu iz de revoltă, ce mă împroşcau din 
toate părțile, erau, de fapt, lipsite de logică. Frida era de 
ceva timp bolnavă şi deznodământul era de aşteptat. Fără 
sa pot articula cuvinte, mâna a lăsat moale telefonul în 
| furcă ŞI, ghemuit în sine, sufletul şi-a început plânsul. Printre 
lacrimi au început să înflorească amintirile, crâmpeie de 
Clipe fugare înşiruite fără noimă într-un caleidoscop al 
timpului ce, iată,de acum înainte nu va mai fi asemănător: 
timpul Fridei înveşnicit, al meu urmându-şi încă, inexorabil 
lunga sa cărare, | Ar 

Ne-am cunoscut la Mislea, în aşa zisa secţia I-a, cân 


ja 181 


DD Ace aliat e 


Aa ie 


umoasele mele clujence, am remarcat Printre 
brăilencelor din care făcea parte şi Fredina 
e ne-a apropiat? să fi fost faptul că, deşi 
tinere, părul nostru albise? Imi plăcea să o ascult povesting 
şi să privesc cum, in acelaşi timp, sculpta cruciulițe extrem 
de frumoase din cozi de periuțe de dinți. Invidiam iscusinta 
cu care mâinile ei scoteau astfel de perfecțiune. Eu n-am 
reuşit (nici n-am cutezat să încerc) niciodată să sculptez în 
os, îndeletnicire caracteristică închisorilor noastre. Preferam 
să „pictez” cu acul vise efemere... 

Frida, deşi o fire sociabilă, avea o discreție smerită 
ce o făcea însingurată totuşi în contextul tinereții ce se 
manifesta încă destul de impetuos. Avea o anumită 
distincţie în însingurarea sa, poate din acest motiv melodia 
cu care îi învălui acum amintirea este elegia lui Massenet. 
Nu o cânta ea, o cânta cu predilecție Gigi, dar avea şi 
Frida o voce frumoasă, cu un timbru elegiac, potrivit cu 
romanțele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le 
cânta şi în grup dar şi de una singură. Curând s-a 
remarcat că, atunci când Frida începe să tragăne o doină 
de una singură, aparent fără nici un motiv, urma imediat o 
încercare mai grea în viața noastră oricum amară. Avea o 
sensibilitate deosebită, nu cred că era o coincidență că 
premoniţiile ei sumbre se dezvăluiau prin cântec. 

Uneori, memoria mea intră în ceață. Negura uitării 
pune pauze în desfăşurarea timpului, aşa că nu-mi 
amintesc dacă Frida m-a urmat în secţia a IV-a, înființată 
pentru că secţia l-a devenise neîncăpătoare — deținute noi 
umpleau temniţele. Cred că tot grupul Brăila a rămas 
nedezmembrat în secţia I-a. Noi, clujencele, am fost 
despărțite, Cele cu pedepse mici au rămas în secția l-a. 

Ne-am reîntâlnit când Mislea a devenit închisoare 
centrală numai pentru deținutele politic şi toate secțiile (mal 
puțin „reținutele” şi frontieristele) ne-am reunit în „ateliere de 
exploatare a muncii penale”. Începea o eră mai relaxată care, 
din păcate, nu a durat. Au fost considerate „fericite toate 
cele care s-au eliberat în acel timp şi nu au cunoscut infernu 


182 


eu, însoțită de îri 
deţinute grupul 
Metodie. Oare c 


DD 73 


A închiderea atelierelor. Erau s: 1 
E Ea: destule suferinţe, la le eee răstimp de 
'berantă a normelor de producție. Friguj is Creşterea 
aricărei legături cu familia, părea că îşi mai i lipsa 
jpiltul” fiind toate împreună, într-o solidaritate i a ozesa 
viată cât de cât spiritualizată. De altfel, şi frâna a 
mai pună, „bucătăreasa” noastră, Maria loraş sa & sua 
noapte pentru a-i conferi gust şi aspect că E ZI şi 
„Instituția informatoarelor” nu-şi afirmase încă ea 
hidoasă şi administrația părea dispusă să mai „închidă pe 
Fredina, însă, a fost urmărită de neşansă E 
imbolnăvit, avea dureri de cap  înfiorătoare. Ne ai 
putându-le suporta, a acceptat operația la cap în condiţie 
de detenţie; nu ştiu cât a fost un act de curaj sau RE 
disperare. S-a întors de la Văcăreşti, spital — închisoare - 
cu capul înfăşurat în bandaje, când în ateliere se lucra din 
plin. Sigur, nu putea fi vorba de muncă, aşa că a fost dusă 
într-o secție cu regim închis, numită „secția inaptelor”. 
in curtea închisorii cu biserica fostei mânăstiri, pe 
dreapta, se afla o clădire fără etaj, cu două camere cu 
intrarea direct din curte. În anotimpurile calde era plăcut, 
răcoarea era asigurată de coroanele maiestoase ale celor 
doi castani ce se aflau între biserică şi secţia inaptelor. 
larna, însă, frigul era mai mare chiar decât cel din curte. În 
această secţie se aflau toate deţinutele care nu puteau să 
a So lil cauza unor grave boli cronice, fie din cauza 
ji ainfale. pentru că justiția dictaturii proletare era 
Acasa al cu. cei consideraţi „duşmani ai poporului 
i ebula să moară până la unul, aşa cum se afirma În 
A ecele lor, indiferent dacă erau cu un picior în groapă. 
pisi SE aka pedepsite aici şi deținute scoase din atelier. 
ja E dată fiind poziția secției, „regimul de interior nu 
în da. „Inaptele” erau vizitate de „lucrătoare pia 
pa fu S şi se bucurau de grija frățeasca, ceea 
A ine. 
fel Inacel timp lucram la aşa zisul 
meu de lucru întinzându-se pes 


183 


„birou. tehnic”, 
te două ture. 


e Sti aliat 


Totuşi mă furişam să-i fac E) A alei IA ales în 

notimpul cald când, la „IeşedIN d. I, î Plăcut să o 
ascul povestind despre întâmplări să pala — Spit] 
văcăreşti. incepusem deja să ne dep y m amintirile de 
detinute, uitasem „afară” lumea din care useserăm smulse, 
Ascultând-o, mă gândeam ca eu nu mi-aş fi dat Capul pe 
mâna doctorilor de temniţă, după cum spunea Frida, însă 
se mai găseau medici. care respectau Jurământul lui 
Hippocrate în orice loc şi în orice împrejurare. Cu sănătatea, 
însă, Frida nu era nici acum în bune relații, durerile de cap 
continuau să o tortureze. Simțeam multă compasiune pentru 
dânsa, aveam un sentiment ciudat, parcă îmi era ruşine că 
sănătatea mea este ceva mai bună. Din acest motiv i-am 
oferit medicamentele întăritoare ce mi le trimisese mama. 
Cineva a învăţat-o să-mi trimită, din când în când, câte un 
pachețel cu medicamente, s-ar putea să-l şi primesc. 
Încercarea aceasta a funcţionat în două — trei rânduri, până 
ce, la sesizarea informatoarelor, Diri, (directoarea închisorii) 
a luat măsuri de returnare. 

Eliberată după câţiva ani, Frida a căutat-o pe mama 
ca să-i mulțumească pentru ajutorul ce l-a primit, datorită 
acelor medicamente, ca să atingă ziua eliberării. 

Nu ştiu ce a gândit mama, nesocotisem efortul ce l-a 
făcut pentru mine, care aveam ani grei de executat. La 
eliberarea mea, i-am mărturisit eu gestul făcut pentru Frida 
şi i-am spus atunci că am trecut cu bine prin destule 
îmbolnăviri şi datorită faptului că mi-am ajutat sora căzută în 
nevoie. Mama mi-a spus că a fost impresionată că Frida nu a 
uitat ajutorul primit, sentimentul de recunoştinţă al Fredinei 
era nu numai frumos dar şi curajos în împrejurările de atunci. 

La câţiva ani după eliberarea mea m-am pomenit în 
pragul casei mele din Roman cu ea, însoțită de sept 
internată la laşi, pentru că Fredina rămăsese tributară bo i SE 
a aflat de la o pacientă că există în Roman o persoana A 
la fel ca ea, a făcut multă închisoare. Noul meu DECE 
Petrescu, nu i-a spus nimic, dar prenumele, Aspazia, â dus | 
cu gândul la mine. Nu era pentru prima oară când drag 


184 


> 7 


: din închisoare m-au denpi A 
CSA meu, mai aparte. pistat având ca indiciu doar 
pren Revederea noastră a fost Zgudui 
au fost impresionați de forța bucuriei Noastre, scălg pai 
icrimi. Soţul meu le-a promis cu că dl 
toarce vizita la Brăila. Nu Ne-am ținut însă 
goții noştri au murit unul după altul, iar Noi, văduve, ny am 
euşit să învingem depărtarea. Ne scriam, ne fejicitam n 
regularitate de sărbătorile mai însemnate, ne aminteam de 
felul în care le trăisem la Mislea, dar relația noastră nu a 
mai avut caracteristica specială din temniță. Frida era din 
ce în ce mai mistuită de boli, era un suflet trist. Mă 
gândesc că noi, deținuții politic, Ne spunem în mod firesc 
“frați şi surori de suferință”, nu realizăm cât adevăr se 
ascunde în această sintagmă, ce comoară de relatie 
umană închide în ea. În cuptoarele inchiziţiei roşii s-au 
cimentat legături de suflet ce nu pot fi comparate în nici un 
fel cu cele înfiripate în libertate. Purtăm pe sufletele 
noastre o pecete nevăzută, impregnată cu fierul roşu al 
suferinței, reală şi perpetuă, rod al iubirii înlăcrimate. 

Stau pierdută în lumea amintirilor de unde chipul 
Fridei îmi surâde blând, fluturând în semn de adio mâna 
pe care de atâtea ori o urmăream cum scoate cu o unealtă 
neghioabă, dintr-o banală coadă de periuță de dinţi, o 
minunăţie de cruciuliță, semnul iubirii jertfitoare. Mă simt 
invăluită în căldura discretă a prieteniei noastre şi ascult, 
cu sufletul în rugăciune, un firicel de cântec ce o însoţeşte, 


sper, în zborul său spre Cel Ce a ştiut povestea de iubire 
ȘI de jertfă a fiecăruia din noi: 


„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, 
Şi Sfântă Învierea Ta o slăvim! 


Ea 


31. Orfană absolută, mamă încercată 
şi rug de iubire şi jertfă 
(Alexandrina Teglaru Voinea) 


„Anotimpurile interioare sunt stări de spirit complexe 
Nu simple figuri de stil, 

Aşa cum sufletul nu este doar o metaforă. 

Cei care urcă prin anotimpuri 

Cu sentimentul învingătorului sunt rari. 

Doar echilibrul din însăşi firea lucrurilor 

Umple de sens spațiul 

Dintre rouă, brumă şi ninsori. 

Zodia Cumpenei (înțelepciune) ocroteşte şi destinul 
Celor ce se nasc sub înaltul semn al roadelor." 


„Meditaţie” — Eugenia Indreica Damian 


A sunat telefonul şi în această zi, ca în toate zilele, 
indiferent, strident, un zvon din spaţiu nedesluşit. Cu o 
simplă ridicare de receptor i-am aflat sensul, mesâ) 
stupefiant, incredibil... „S-a săvârşit Dina!!!” Abia am reușit 
să mă las moale într-un fotoliu când altă sonerie mă pune In 
mişcare. Poştaşul îmi aduce corespondența. lau în mână 
primul plic şi îl întorc să văd expeditorul. Gestul este 


mecanic, sunt cu gândul agăţat de vestea ce tocmai mi-a 


186 


țăcerea singurătăţii. Citesc şi nu-mi v; 
n Expeditorul este Dina. cale ie să- 
urânde. Pe ilustrata cu iepuraş şi nl au cu mâini 
mari, uşor tremurate, laconic, mă înta co ndeiat cu 
u Sfintele Paşti: „Hristos a înviat! pl Salutul 
Uluirea mea nu cunoaşte margini. Am un cena e il 
Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că urarea latu 
sosit exact după ce mi-a venit şi vestea călătoriei s “E, a 
țiu în ce măsură ar fi putut potrivi ea lucrurile, m; zu fi 
semnificativ faptul că atunci când mi-au venit a pare 
mesaje (cel telefonic şi cel poştal) Dina era deja dt 
Nu ştiu cine sau cum s-au potrivit lucrurile, mie mi du î 
că a fost o sincronizare de mare delicateţe: îsielege aa 
nu-mi este permis să mă întristez pentru că mi se ee 
într-un fel uluitor că, de fapt moartea înseamnă ÎNVIERE 

Mă aşez şi plâng liniştit, mi-e toată ființa plină de o 
tristețe luminoasă, am convingerea că sufletul Dinei trece 
prin spații pline de bucuria păcii celeste pentru că mult a 
iubit şi mult s-a dăruit în această vale a plângeri. 

Am considerat-o pe Dina „orfana absolută”, nu numai 
pentru că era orfană de ambii părinți, ci mai ales pentru 
felul în care acceptase şi trăia această stare: calm fără 
cârtire, într-o resemnare caldă şi înțeleaaptă de adevărat 
anahoret. Dina îşi ducea sarcina cu convingere şi hărnicie. 
Nu s-a plâns niciodată şi nu vorbea deloc despre lipsa 
E Aaa E Undeva, într-un colț foarte cețos al memoriei 
sal e ăruie o imagine. Este atât de vagă încât nici nu 
Pa că este autentică sau este o proiecţie a 

avetaţie Să e. Văd un mormânt într-un cimitir în plină Vară. 
uta uxuriantă... un mormânt cu 0 cruce importantă... 
cuvânt: a Imi atrage în mod deosebit atenția un singur 
E e Viator. Restul este estompat. Dina aprinde inişti 
acest . ŞI o aşează pe mormânt. Flacăra tremură sub 
mormanţu, ine ŞI: poate de aceea L-am remarcal. O fi 
oar chi ii Stei ei? Nu ştiu. Mi-a rămas clar în au 
acea a inel: o expresie calmă, severa, dar luminoasă, 
ui care îşi îndeplineşte o sarcina importantă. 


187 


spal 
ochi 
trem 
litere 

entr 


mi cred 


aa IONA 


Ar fi trebuit să ne cunoaştem lic? de la Sibiu, Mai 

tru că studiam cursurile de limbă şi literatură 

plec aia cival. Ne-am cunoscut însă la Cluj şi am avu 
alea “i barete chiar acei ani de mare efervescenţă când 
joasa icaeai Universitatea MIRgA îşi relua Urcușuj 

cultural şi spiritual. Sunt multe clipele care merită să fie 

evocate, se închega frumos şi grupul nostru. Sigur, Prigoana 

roşie dădea târcoale serioase pe sub zidurile cetății, erau 

semne clare că nu-i vor fi de ajuns victimele înhățate până 
atunci, dar nimeni nu se aştepta la cele ce urmau să vină, 

Anul 1948 s-a năpustit peste viața universitarilor 
fără ca cineva să se fi pregătit cu adevărat pentru O lungă 
perioadă de întuneric şi suferință. Ce minte sănătoasă s-ar 
fi pregătit pentru ani lungi de închisoare pentru delictul de 
a fi creştin şi a simţi româneşte? Toate relele o luau inaintea 
oricărui spirit de prevedere, toate erau date peste cap. În 
această vâltoare am aflat că Dina era angrenată şi în alte 
activități decât educarea noastră, unele legate direct de lupta 
anticomunistă. Când au început arestările nu mai puteai 
conta pe nici o persoană. Dispărea de la o zi la alta şi 
rămâneai cu sarcina neîmplinită. Aşa ni s-a întâmplat şi 
nouă. Ne-am hotărât să mergem în munții noştri de la 
Şugag, ne-am cumpărat şi lucruri necesare pentru astfel de 
ocazie, dar evenimentele ne-au luat-o înainte oricât ne-am 
străduit noi să le facem față. 

Uneori se întâmplau şi fapte hazlii. De exemplu, 
când Dina s-a pornit spre mine cu rucsacul în spinare, în 
oraşul Sebeş, înainte de a se angaja în defileu, i-a atras 
atenţia un afiş cu litere de-o şchioapă la gazeta de perete: 
„O lecţie binemeritată!” Afişul informa că am fost arestată 
şi ce bine i-a căzut atunci această informaţie! Erau bune Şi 
gazetele de perete uneori... da... uneori... elă 

Peregrinarea noastră prin închisori a fost parale « 
nu ne-am întâlnit decât o singură dată şi atunci în ana 
Era la Dumbrăveni. Ne-am înghesuit într-o celulă mare, i 
paturi la trei rânduri, de unde urma să fim repartizate j 
celule mai mici după criterii numai de ei ştiute. A ales U 


188 


— 


a 3 


la etajul trei, într-un colț lipsit de lu 
pă - nu se înghesuia niciodată „/a 
bolnavă. M-au pie crai ochii 
îngrozită că ar fi sr orbi. Furia bandă neag 
fapt ce îi sublinia pe srl ensă, aproape cad 
s-a părut de un tragism infiorător. Aşa ŞI era. E 
efectul drogării, nu-mi dau seama ce i-au 

entru că Dina avea halucinaţii înfi 
execuții, imagini terifiante care o umpl 
conştientă că tot ce vedea dincolo d 
nereal dar nu-şi putea domina spaima 
în toate scenele de groază victima principală era fiul pe care j 
-au smuls din brațe la arestare. La rândul meu m-am 
îngrozit. Cu ce s-ar fi putut compara suferința bietei inimi de 
mamă!? |mi venea să urlu. BLESTEMAȚILORI ŞI în stare 
de luciditate — pentru că stările normale îi veneau din ce în 
ce mai des — jalea şi disperarea nu se ostoiau. Nu putea să 
uite nici o clipă că plăpânda făptură a rămas pe mâna unor 
călăi. Erau clipe, în special când o torturau halucinaţiile, când 
făcea eforturi uriaşe ca să nu urle de durere şi de spaimă. 
Am fost mirată când, după 1989, Dina nu a povestit acest 
supliciu de neimaginat pentru un biet suflet de mamă. 

După eliberare, într-o zi de vară, Dina mi-a făcut o 

Vizită însoţită de soțul ei, Jean Voinea. Mi-a povestit despre 
dificultăţile întâmpinate ca „om liber”, mereu pusă pe 
disponibil din cauză de cazier. Mi-a povestit foarte pe larg 
cum nu şi-a mai regăsit fiul, cum i s-a pus în mână un act de 
deces, dar ea era sigură că fiul ei trăieşte şi i se ascunde 
acest lucru. Îşi dădea seama că, având această obsesie, 
(Şi ndurera fiul mai mare rămas în viață şi regăsit dar ii era 
peste puteri să nu se gândească la cel lipsit de dragostea 
Părinților. Suferea îngrozitor la gândul că este înstrăinat şi, 
poate, crescut în mizeria spirituală a unui comunist. Soţul ei 
Să zbătut să afle ceva mai multe amănunte dar n-a izbutit 
sa-i ofere ceva mai cert deşi era avocat şi a epuizat toate 
i dacele. Internat într-o creşă M.A.I. micuțul a fâcut o 

*cţie (otită?) şi a decedat. 


189 


mai bine”, Epa Fus, 
injectați şi 


averică. Mj 
ra Încă sub 
Sugerat nenorociţi 
Oratoare:. torturări 
eau de groază, Era 
e banda neagră era 
ȘI durerea pentru că 


d 


Incapacitatea Dinei de a accepta situația ŞI-A isa 
resemna mi-a părut mai tragică chiar decât Soarta 
micutului decedat la poarta vieții în condiții atât de nefaste 

“După 1989 ne-am întâlnit cu ocazia sfințirii cruci 
înălțate la Miercurea Ciuc în cinstea decedatelor în lupta 
anticomunistă. Am împărțit pentru o noapte patul de hote| 
şi ne-am simțit surori ca în vremurile de restrişte. Ne-am 
povestit multe şi am fost mâhnită să aflu că schimbările nu 
i-au adus noutăţi în legătură cu decesul fiului său şi că 
„ştia” că el nu este mort, dar nu are cum să-l afle, rătăcitor 
într-o lume străină şi rece. 

Ne-am revăzut pentru ultima oară la înmormântarea 
soțului ei. Lume multă, camarazi de suferință, Jean Voinea 
era iubit şi stimat. Dina era tristă dar liniştită. Avea o 
familiaritate veche cu moartea aşa că nu o mai tulbura. 

S-a străduit mult să tipărească cele două volume 
„Lacrima prigoanei” în care a consemnat momente din viața 
ei de luptătoare, oameni şi fapte, „pentru a depune mărturie 
întru adevăr ca istoria să fie cunoscută aşa cum a fost”. 

În postfața volumului doi creionează o profesiune în 
numele rezistenței anticomuniste susținută de legionare şi 
încheie cu un testament pentru generaţiile viitoare. 

Nu găsesc un epilog mai potrivit pentru viața ei de 
luptătoare curajoasă şi zbuciumată: 

„Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiați 
istoria şi s-o refaceți. Să realizaţi asanarea morală a acestui 
neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-L 
preamărească pe Dumnezeu, nu puteți să faceți nimic. 
Trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele 
înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus 
spre Inviere...” 


Proces. D 
deosebit d 


ui oară cunoştinţă cu temnița, sora mai mare, înțeleaplă, 

pabilă să ne dea sfaturi, să stabilească priorități şi soluti. 
“castă poziție i se datora mai ales unei povești incredibile 
gată de căsătoria sa. 


Y 


32. Romantism şi generozi 
Zit 
(Paula Agapie) — “& 


„AZI noap le-a coborât adânc În vi 
Cu-amarnic plânset cumpăna-mj asa 
J-am ascultat prelunga tânguire ubțire. 
În pâcla care nu-nceta s-o cheme 

Iar ciutura de spaimă neagră prinsă 

S-a prăbuşit cu greu de buturugă, 

lar cel'lalt braț, întins spre cer a rugă 

Cerşea lumina-n palma lui întinsă, 


Şi-ajunsă în stătutul întuneric 

Simți în gură gustul greu de tină 
Şi n-a văzut cum izvora lumină, 
Din închinarea brațului cucernic. 


Şi-n zori de zi, în mâna cuvioasă, 
O călătoare şi-a oprit avântul, 
Strădanie, cu aripa ca vântul, 

Un mugur alb, pe-o uscătură roasă. 


Dar am simţit un tremur care-o-nclină 
Să-nceapă iarăşi trista ei poveste... 
Tu, călătoare albă, crezi că-mi este 
Vremelnică povara de lumină?” 


„Cumpăna” — Eugenia Indreica Damian 
Am cunoscut-o pe Paula în secția de reținute, când 
a din noi nu aveam încă stabilită osânda printr-un 


e statură mijlocie, slăbuță, cu un chip plăcut, 
e dinamică, era pentru noi, cele ce făceam pentru 


191 


i 


Înainte de căsătorie, viitorul ei VARA (Jean) Agapie 
ra un tânăr condamnat la mulți ani de inchisoare sub 
aictaufa antonesciană, pete La alla ul regimul 
comunist. Paula îi ducea la peni Sua r pachetul cu alimente 
admis. Prin 1947 Paula a accepta îs se ES aioreasca CU 
lon deşi el era închis şi ea era |i asa ituația cu totul 
neobişnuită a trecut în legendă, Paula a devenit eroină de 
ceata 1948 Paula a fost adusă şi ea în temniță. Astfel, 
ne-am întâlnit cu ea la Mislea în postura de reținute la 
dispoziţia Siguranței Statului. La un moment dat s-a creat 
între noi, clujencele, o discuție. Paula s-a grăbit să facă o 
apreciere care mă nedreptățea. Deşi faptul acesta m-a 
costat, nu am ripostat în nici un fel pentru că nu aveam 
cum să explic anumite lucruri. Am păstrat o relaţie corectă 
dar rezervată. 

Mi s-a ivit ocazia când am putut să-mi desfăşor 
punctul de vedere, fără nici un risc pentru nimeni, folosind 
alegoria. Scrisesem o istorioară care s-a interpretat pentru 
a marca sărbătorirea Crăciunului. Nu toate au înțeles ce 
vroiam, de fapt, să spun; totul era îmbrăcat într-o atmosferă 
de legendă, în metafore frumoase, te fura aspectul literar 
al poveştii. Paula a înțeles exact despre ce este vorba şi, 
spre cinstea ei a înțeles şi unde a greşit şi a venit să-mi 
mulțumească pentru că m-am ostenit să nu o las în greşeală. 
M-a îmbrățişat cu căldură mulțumindu-mi că am ştiut să evit 
atât de discret controverse grave şi mi-a mulțumit şi pentru 
cuvintele frumoase atât de binevenite în situația dată. 
Descopeream o foarte frumoasă latură a caracterului său: 
spiritul de echitate. Avea onestitatea să-şi recunoască 0 
greşeală. 

Odată cu plecarea noastră la Cluj pentru proces, 
drumurile noastre s-au despărţit şi nu ne-am mal 
intersectat în drumurile noastre prin diferite închisori. 

A urmat apoi eliberarea, viața de familie, aproape 
că o uitasem pe Paula, când o întâmplare uluitoare a 
adunat impreună. Fiul fratelui meu se căsătorea la Braşo 


192 


N 73 


>” as 


| fiica Auruței (avusese şi ea o con 
C 


roces U 


pă : tânără dintre noi şi pă Toma 
ânără dintre noi şi păstrase 
cea mal o prietenie frumoasă 


ia. Aşa că a venit şi lulia invitată | LI ac 

rea fost uluirea când am fost iimiea a casătarie 
mine) să dormim Ia o vecină a Auruţei, nici mai ei 
“di puțin decât Paula. Avea o) locuință foarte frumoasă : 
„lă cu o terasă splendidă, acoperită cu o superbă gay 
de ceară. Era o locuință de VIS pe care soți Agapie şi-au 
zidit-o muncind cot la cot, ani la rând. L-am Cunoscut acum 
şi pe legendarul mire din incredibila lor poveste. Câte S-au 
mai depănat în noaptea aceea ŞI cate am mai aflati Astfe| 
am descoperit că Paula îl cunoscuse pe soțul meu într-un 
ltigiu pe teme contabile între instituțiile pe care le 
reprezentau. Paula studiase la Academia Comercială din 
Braşov, poposită aici de la Cluj pe timpul dictatului, în timp 
ce soțul meu studiase la aceeaşi Academie când se afia 
încă la Cluj. Deci s-au considerat frați întru Alma Mater şi 
au rezolvat amiabil litigiul. 

Paula şi-a amintit de frumoasele clujence din secția 
reținute şi ne-a întrebat ce mai ştim despre celelalte şi mai 
ales care dintre noi au trecut în lumea umbrelor. 

Ne-am aşezat confortabil în fotolii şi am început să 
le evocăm cu emoție. Mi se părea că le scoteam din 
negura anilor într-un ritual funebru. 

_ Cine ar fi zis atunci că vom sta, la început de 
anotimp fermecat, într-un fotoliu confortabil, pe o terasă 
Acoperită cu ciorchini de floare parfumată cu miros de 
evlavie, evocându-le de dincolo de Stix!... 

Am fost doar la înmormântarea Mariei Leşeanu. A 
sta 9 ingropăciune frumoasă, după dorința sa, în satul Ei 

drşie a familiei, după toate tradiţiile locului, cu un ritua 
cina Col de Bucovina. Cu Marca Leșeenu em i 
aja a Cernăuţi şi am rămas în relații de prie si alee 
îi mea din închisoare, ne-am vizitat recipr : 3 din 

Substituia într-un fel pe sora mea cea mică, siins 


193 


damn 
| nostru). Soția fratelui făcuse are de y 


oces cu doi ani condamnare. Angela Elena IN acelaşi 


N an în 


Cai sati 


viață de Co A aa Rusnac o cunoşteam de la Cernăuţi 
li b ă frumoasă, dârză şi inteligentă, Stud. 
Era o basarabeanc [ii Studia 
i matematicile. Ne vedeam des ul de rar, ne despărțea, 
S Slul Shi) atât de diferite. Cu Sima nu Ne-am revăzy 
piete Problemele ei cuc nată S-au rezolvat 
în Banat unde erau refugiați părinții săi. S-a întâlnit în stare 
de libertate cu Angela de la care am aflat că s-a stins în 
stare de totală nefericire. Moartea o despărțea de o iubire 
frumoasă, cancerul o osândise fără drept de apel. 

Pe Veronica am întâlnit-o în tabăra de la Daneş. 
Frumoasele zile de tabără „ne-au legat, am purtat o 
corespondență vastă până când ne-am reîntâlnit la Cluj. 
Era tare micuță de statură, mai tarziu am aflat că suferea 
din această cauză. Țineam mult la ea, avea o voce foarte 
frumoasă, puternică, amplă, dramatică, un timbru 
inconfundabil, impresionant. Avea o minte ascuţită, studia 
filosofia. A suportat greu închisoarea din cauza unor dureri 
renale. Îmi amintesc cum am găsit-o într-o noapte agățată 
între paturi, imobilizată de dureri atroce. Am coborât-o în 
brațe, crispată de durere. Era uşoară ca un copil. La 
eliberare, caz unic, i s-a spus că nu poate pleca până nu 
achită cheltuielile de judecată. Executase deja trei ani de 
zile. Am făcut discret o chetă printre clujencele care aveau 
bani la casierie şi, cu „complicitatea” lui Diri (directoarea 
penitenciarului), i-am achiat debitul. S-a zvonit, însă, că nu 
i-au dat, totuşi, drumul şi că a fost îndrumată spre Canal. 
Ne îngrozeam numai la gândul că ar fi putut fi adevăral. 
Ce ar fi putut face acolo cu o mânuţă de om? Printr-o 
întâmplare am aflat târziu, de la nora mea, că făcuse studii 
de contabilitate, funcţiona în domeniu dar avea o egal 
şubredă, pierduse deja un rinichi într-o operație grea. 
murit destul de tânără. tii 

Anişoara Horescu era slăbiciunea mea, chiar | se 
spunea „fata lui Pazi”. Nici Anişoara nu a apărut la proces: 
Ca şi Sima şi Dina, a fost condamnată în contumacie, 
Soarta ei s-a apropiat de a Dinei deoarece au făcut pa 


194 


din rezistența din munți. Anişoara a fost condamnată + 
tul Blănaru, care i-a fost şi cumnat, Anişoara MEU 
î ce a îndurat, ca şi Dina de altfel, în „Lacrima e 
condamnarea e! de şapte âni s-a desfăşuraţ În Cea 
instanţă la Mislea, unde ne-am întâlnit. Lucram la atelie s 
când am aflat câ un grup masiv de deţinute a sosit de fă 
Jilava şi că s-ar afla acolo şi Anişoara. Aşa că am făcuţ i 
ce mira stet în putere ca să o scoatem din carantină și ci 
aducem printre noi. Din păcate, Anişoara a prins perisac 
când, la Mislea, se instaura era informatoarelor. Viorica şi 
cu mine am fost pedepsite Cu izolator, unde am fost ținute 
în plină iarnă, până la limita înghețului. e A 
Nu ştiu cum a reuşit Anişoara să intre în dispensar 
Cu surpriză i-am văzut chipul la geamul care închidea 
cerdacul în momentul când treceam pe aleea din față, în 
plină noapte, fiind conduse la W.C. În lumina slabă - 
becului ce lumina cerdacul i-am văzut chipul frumos, palid 
şi trist. încerca să zâmbească dar pe obrajii ei copilăros de 
tineri, două lacrimi se rostogoleau cuminţi şi se opreau 
drept în inima mea de unde nu au mai plecat niciodată. 
Realizez şi acum cât curaj şi câtă hotărâre ascundea 
această inimioară sensibilă, capabilă de sentimente atat 
de delicate. Suflet drag, poate, acolo unde a poposit, are 
facilitatea să afle cât de mult au însemnat acele lacrimi în 
zbuciumul în care mă aflam atunci. | 
A doua zi, nici lulia, nici eu nu am simţit oboseala 
unei nopți nedormite şi ne-am putut bucura de nuntă, după 
ce am scuturat petale de amintire pentru Maricica, Veronica, 
Sima, Anişoara şi Dina, plecate în eternitate. 
Paula a purtat cu mândrie la această nuntă o 
frumoasă bluză brodată cu motive naţionale. | Ș 
Acum nici Paula şi nici lonică nu ne mai aşteaptă, 
SU ospitalitate, în pragul vilei lor. E ui 
DR rromă ntener te 
AU ost înmormântată după dorința sa 
llul costum de Sălişte. Sa pa AA 
Amintirea lor îmi aduce în preajmă un iluzoriu pa 


195 


„Am în ochi acel vrej miraculos care, în 
rea întreaga (ela iapu Ze ge umbreluțe 
stor flori se potrivea atât de bine « 
aurie (emir SE a. celor doi Easatonii cândva... ia 
= i tii... Emblematic! 
mult... duo e Srl şi Auruța, componente Şi ele 
ale ie 1948. Dar mi-e cu neputinţă să le evoc 
Devenindu-mi rude, raportul nou dintre noi a estompat tot 
ceea ce suferința le-a făcut să aparțină acestei generaţii 
De altfel, departe de mine gândul să îndrăznesc 
măcar să închin câte un gând pios tuturor „Paşoptistelor” 
ce le-am întâlnit în închisorile comuniste. Mi-ar trebui 
tomuri întregi. Se va găsi oare cineva capabil să le 
înmănuncheze într-un album al jertfei şi suferinței? 


de floare de ceara 
volute largi, acope 


196 


DD OO 


DD 7 


33. Cântec şi dârzenie 
(Verona Chira) 


„1oamnele mele n-au aur în pârg 
Şi nici busuioacă pe buze, 
Cu mâini tremurânde adun 


AZI, ă Cu sârg 
Mereu sărăcia sub Sspuze. 


În feţe livide, amar de gălbui 

Nu biruie seva să crească 

Şi nici părul lor nu miroase-a gutui, 
Nici sânul a poamă domnească. 


Cu trupuri cuprinse de febre-n amurg, 
Nu trec chiuind pe la teascuri, 

Ci vin zgribulite în zdrenţe ce curg 
Strângând legătura de vreascuri. 


Doar păsări străine cu ochi de lumini 
Trec fără vreun gând de Zăbavă, 

Pe ram, răsucită de propriul ei Chin, 
se vaieră frunza bolnavă. 


Din cerul nostalgic, ca plumbul de greu, 
Se surpă tristețea-n odaie 

Şi-ncet se strecoară în sufletul meu 

O frunză strivită de ploaie. 


lar când în celula mea mică m-adun 
S-aud paşii vieții ce trece, 

Simt, toamnele mele, pe ani cum îmi pun 
Rugină amară şi rece.” 


„Toamnele mele” — Eugenia Indreica Damian 


De câte ori intru în cimitirul meu intim, printre 
mormintele dragi, nu se poate să nu mă opresc cu evlavie 
n fața celui ce o reprezintă peNanaChia. 
ra o ființă energică, cu caracter puternic, hotărât 


CU 0 gândire rectilinie, aproape dură. Avea stagii vechi În 


197 


Me] 


| 


joasă, un alto profund, foarte potrivit pentru roman 


Mişcare şi, deci, şi în prigoane. Trecuse şi Prin lagărul i 
la Buchenwald, avea ce sa ne povestească. Avea g Vă 
„tărăgănate” ardeleneşti. Cânta cu predilecție o arii 
romanță care poate că-i amintea de „Moşul”, soțul ei, Aurei 
Chira, un legionar talentat în pictură. In mod cert felul Nanei 
de a interpreta romanţa era inconfundabil. De câte ori aud: 


„Când ție m-am destăinuit 
Era caisul înflorit” 


îmi apare chipul ei cu trăsături ferme, încadrat de un păr 
ondulat natural în inele şi vocea ei vibrantă şi pasionată se 
suprapune automat peste cuvintele frumoasei romanțe. 

În memoria mea, Nana Chira se leagă de secţia l-a 
pe care aş numi-o copilăria închisorilor noastre. Aici Nana 
Chira ne aduna zilnic în jurul ei, nu se plictisea niciodată de 
noi şi ne povestea cu multă putere de evocare întâmplările 
unei vieţi dăruite idealurilor legionare. Ne povestea cu o 
detaşare uimitoare despre bătăi şi prigoane. Mi-a rămas cu 
deosebire în amintire povestea unei anchete din timpul lui 
Carol al II-lea, când, din cauza bătăilor, îşi muşcase limba. 

Mult pitoresc aveau istorisirile sale despre Iara, 
despre socrii de la lara, despre Câmpia Turzii şi despre 
tablourile Moşului. Povestea simplu, fără prea multe 
metafore, dar cu o putere de sugestie plină de farmec, eram 
încântate să o ascultăm. Una din istorisirile sale a făcut 
legendă. La desființarea lagărului de la Buchenwald hrana 
se îmbunătățise atât de mult, încât li s-a dat unt la micul 
dejun. De atunci, ori de câte ori primeam o mâncare cevă 
mai ieşită din comun ne întrebam: „Să fie acesta untul de 
la Buchenwald?”. Ori de câte ori zburau zvonuri de eliberare, 
Oltea spunea cu înțelepciune: „Nu cred până nu apare untul 

„Mi s-a întâmplat să primesc de la Nana Chira, SU 
ocazia unei situații mai speciale, o observație usturătoare, 
De la Nana, mergea, aşa că nu am ripostat. Am lăsat 5 
se rezolve lucrurile de Ia sine. Oricum, mai devrema sau 4 


198 


a, O 


OI 


târziu, adevărul iese la lumină. Trecuse ceva v 
această întâmplare şi uitasem de ea. Nici AN 
impreună cu Nana Chira, aterizase 
deschiderea secțiilor în vederea lucrului în ateli 
g clipă, iar am avut ocazia să fim împreună N, pentru 
fost mirarea când Nana mi-a spus că a dorit ie mi-a 
reîntâlnim ca să-şi ceara scuze pentru creta e 
făcut-o în secția l-a. Ce frumoasă educaţie primiseră în Se 
Paula, ca Nana Chira, care nu admiteau să sa al i 
pe cineva şi, dacă 9) făceau, ce cavalereşte ştiau să Mee: 
M-am gândit atunci că, dacă soarta ar fi Sect, 
facă din Nana Chira un judecător, ar fi avut nobjeris îi 
fi zbuciumat, cu firea ei romantică, să aplice „dura lex 3 
lex”, de frică să nu facă o nedreptate. Pe de altă e 
împricinații ar fi avut parte de o judecată atent cumpănită = 
După eliberare, având rude la Turda, treceam prin 
Câmpia Turzii, prilej să-mi amintesc cu duioşie de poveştile 
cu toamne cu roduri bogate ale Nanei Chira. La un anume 
drum, spre Cluj, cred, pe un peron de gară cineva mi l-a 


arătat şi pe „Moşu”, un chip blajin de bunic. Dar Nana nu 
mai era decât în cântec: 


me de la 
A mai era 
m in secția a IV-a ID 


„Şi vântu-n ramuri adia 
Şi flori ningeau, şi flori ningeau” 


199 


Ea 


34, Splendoare şi dăruire 
(Maria loraş) 


„Am pornit prin aurul stelei 

Care lumina bolta infinitului. 
Oricui i-aş fi dat veşnicie 

Ca să asculte cântarea îngerilor. 
Un dor învie în mine 

Amintiri din alte Crăciunuri, 
Fulguiri de petale pe drumuri, 
Popasuri senine. 

Azi, veacurile ce le port în spinare 
Mi se par mai uşoare 

Decât sacul meu gol. 

Stol, clipele vin şi se duc, 


Jar sufletul meu se-ncovoaie mai trist. 


In ieslea cu paie, Crist 

Imparte lumină... 

Târziu te-am găsit 

Şi-am răscolit 

In spuza sărăciei mele din sac. 
Sărac, mi-am scos mâinile goale 
Şi creştetul tău l-am atins, 

Din păr s-au prelins 


200 


Da 3 


Aur şi pulberi de stele .. 
Aveai ochii senini şi ceva din Ii 
VE ACCU IN lini 
Păreai un înger din grădina 000 ele 


„Răvaş de la Moş Crăciun pentru Loliţa” — Eug 
«> Eugeni 
Indreica Damian 


Maria loraş mă poartă cu gândul la secția a IV-a la 
Mislea deoarece aici am admirat pentru întâia oară chi 
ei frumos de Cosânzeană. Pe lângă grupul de stuq ora 
bucureştene, oferta Capitalei pentru generatia 1948 e 
aflau aici şi persoane mai mature, cu nume binecunoscute în 
Mişcare. Şefa camerei era doamna Maria loraş, o frumusețe 
ce părea coborâtă din tablourile lui Grigorescu. Năltută cu 
boiul superb, cu ochii mari numai lumină şi chipul luminat 
de zâmbet, învedera cu totul imaginea ce mi-o făcusem 
despre nunta ei, asistată de Căpitan, o nuntă de baladă 
vrednică de pana lui George Coşbuc. Maria era persoana 
la care găseai oricând acea camaraderie caldă şi sinceră 
capabilă să-ți dea avânt să mergi mai departe, cu fruntea 
sus, fără să-ți împleticeşti paşii în mărăcinii îndoielilor. Era 
simbolul vredniciei feminine. 
__ Soțul Mariei, nume cu rezonanţă în Mişcare, se afla 
in exil, despărţire, fără îndoială, traumatizantă. Printre 
titlurile de carte semnate de dânsul şi afla şi „Țara mea şi 
mândra mea”, titlu ce vorbea despre comorile lăsate în 
urma: o țară şi o mândră ca în poveşti. 
în îi copii, un băieţel şi o fetiță, rămăseseră fără 
Snisra tr-o lume ce le va oferi doar ură şi suferință. Maria 
arătat ne ei cotropită de grija pentru ei dar nu şi-a 
Dra Î lată suferinţa, niciodată nu a cârtit. Era de pară 
pe dure ă duioasă şi generoasă, plecată cu glute 5 
0ameni i alia. Avea un fler deosebit în a E e 
al grep, Aceauts aracleru ȘI CA mul tera 
informatoa ceastă trăsătură a firii sale deranja ÎS Lipie 
sro relor. Uneori veneau printre noi persoân ea 
coperite totuşi cu tot felul de acuzații şi Insu“: 


Car 


201 


i 


ță vreme şi Maria ne spunea: „Este o femsig 
cumsecade, au tăbărât pe ea câp EISA 

Maria era suferindă de ficat, dar făcea orice muncă 
orice efort, fără a lăsa sa | se vadă crisparea de durere, 
Secţiile închise aveau o mancare dezgustătoare pentru un 
om sănătos, ce să mai vorbim de un bolnav, cu serioase 
probleme la ficat. Nu putea înghiți varza, acră de „ulgera 
în miez de iarnă”, cum spunea bunica. Cum se mai dădea 
în unele zile şi o zeamă chioară de cartofi, noi pescuiam 
cele câteva nenorocite de bucățele, umbră de cartof, din 
ciorba noastră şi le păstram pentru Maria ca să înghită 
totuşi, şi ea ceva în zilele de varză, Ce or fi înțeles 
„ciripitoarele” din solidaritatea noastră, nu ştiu; fapt este 
că, într-una din zile, Diri s-a înființat la împărţitul mâncării. 
Văzând cu câtă dexteritate împărțea Maria lătura ca 
fiecare să primească infimele părticele de cartofi, a început 
să caute printre vase şi a zărit provizia pe care fata 
însărcinată cu această operațiune o şi adunase din gamelele 
celor ce contribuiau cu dragoste la această „colectă”. Nu 
se sinchisise de prezenţa lui Diri pentru că eram libere să 
dispunem de lătura noastră, nimeni nu era jefuit. 

- la priviţi cât de corectă este cu voi polonicăreasa 
ce v-aţi ales! Neam de traistă! 

Vocea lui Diri era plină de dispreț. Maria, ştiind că 
este nevinovată, nu s-a tulburat. Zâmbea puţin jenată de 
violența izbucnirii. Nana a sărit, însă, imediat, revoltată de 
gestul cu care Diri ţinea cu vârful degetelor gamela 
incriminată şi a explicat apăsat despre ce este vorba. 
Rareori am văzut-o pe Nana Sofica atât de pornită: 

- Aşa stau lucrurile, cum v-am relatat şi, înainte de 
a condamna, este bine să ascultați ce are de spus 
persoana osândită. 

Această remarcă era prea mult pentru 
inteligentă fiind, şi-a dat seama cum stau lucruri 
că Nana a fost pălmuită cu sete. 

Nana s-a ținut bine, nu s-a descumpănit. O privea pe 


trecea mul 


Diri care, 
le. Astfel 


202 


Da 3 


ii cu ochi scânteietori şi clar, cu mare stăpâni, 

padăugat: + + za 

- Aveţi mulți ani de conviețuit cu ngj Veti a: 
ne cunoaşteţi şi veţi regreta gestul acesta eh Să 
onoreaza. Fi ai Vă 
Azi, în cunoştinţă de cauză, aş fi adăugat; 
- Să dea Bunul Dumnezeu să nu fiţi obligată ea 
sprijiniți pe corectitudinea şi pe solidaritatea io sei aaa vă 

Maria avea o inimă atât de largă, încăpea în 
atâta iubire, încât i-a dat Dumnezeu să o reverse a ea 
închisoare ce depăşea bine câteva sute de suflete Şio 
amintit Diri de incidentul din secţia a IV-a şi de dexteritat | 
şi corectitudinea cu care distribuia porţiile, de a fa 
bucătăreasă şefă în perioada în care Mislea s-a transformat 
în centru de colectare a deținutelor politic. 

Cu aceeaşi rație de alimente şi cu multă trudă, Maria 
a reuşit să gătească o mâncare cât de cât omenească. 
Uneori şi-a permis şi gesturi de alint. În înțelegere cu 
„obştea”, a adunat uleiul şi zahărul din săptămâna mare și 
a putut face o prăjitură gospodărească pentru ziua de 
inviere. Chiar şi Diri a avut partea ei de contribuţie făcând 
rost de drojdie, un element la care nu ajungea chiar toată 
lumea. 

3 „Mi-au rămas de neuitat clăcile voluntare făcute la 
bucătărie pentru curăţat cartofi, ales fasole, tocat spanac şi 
mărar, etc., lucrări pe care Maria nu le-ar fi răzbit chiar 
dacă îşi suprima cu totul somnul. Aşezate în jurul coşului 
cu cartofi, grupul de voluntare scotea coji transparente ca 
aa călenia cât mai mult din cartof. Şi, ca la o adevărată 

d, Se cânta de răsuna temnița. Toate romantele 
posibile s-au perindat în cei 2 — 3 ani când Mislea a fost 


pp pla După aceea temnița a devenit din ce în ce mai 

a şi aceşti ani erau regretați ca un rai pierdut. 
interval Ne. Seal eliberat, din „fericire” pentru ea, în i 
închisoar Sl povestit fetele care au fost aduse din INI 
U av pa Maria şi-a regăsit copiii într-o stare jalnica. 
st parte de viață mizerabilă, te puteai întreba cum au 


203 


Ea 


putut ființe atât de suave ol ll atâta ură şi atâta 
nefericire. Se mai zvonise ŞI că, acolo, undeva in neagr 
străinătate, tata şi-a refăcut viața. Nu-şi putea imagin 
săracul, că frumoşi săi copii, „pui de bandiți”, erau ostraciza 
din şcoli, analfabeți şi sălbăticiţi, sortiţi marginalizări 
absolute, de nu ar fi fost cu ei mila Domnului, aducându- 
pe mama. i E 

Am revăzut-o pe Maria după 1989, la Mislea la 
târnosirea Paraclisului nostru. Spre marea mea ruşine, nu 
am recunoscut-o din primul moment. Nu mai avea 
frumusețea fascinantă cu care încremenise în memoria 
mea. Anotimpurile necruțătoare îşi puseseră amprenta şi 
pe chipul ei. Avea acum o frumusețe mai mult ghicită 
estompată de brume şi zăpezi. Zâmbetul, însă, i-a rămas 
neschimbat: blând, înțelegător, însorit, luminând chipul cu 
aura bunătăţii nedezminţită de vijelii. O dulceaţă inefabilă 
îmi inundă sufletul când mă gândesc ce ființă fermecătoare 
a fost incomparabila noastră Maria. 

Peste un timp de la ultima noastră întâlnire am aflat 
că s-a călătorit şi ea pe aripa ei de înger. Am deschis 
întâmplător televizorul la o emisiune „Speranțe, speranțe”. 
Cineva a avut ideea generoasă să o surprindă pe fiica 
Mariei aducându-l pe fratele ei născut pe alte meleaguri. 
Peste mări şi țări, fiica Mariei şi-a îmbrățişat fratele despre 
care afla în mod atât de surprinzător. Nu se poate să ne 
exclami: „Nepătrunse sunt căile Tale, Doamne!" 


le-o 


204 


a O 73 


35. Discreție şi ginaăs; 
AJ gaşi 
(Eugenia Fuică Purcărea) 


E Inmugurească rotund orele toat 
Fără temeri de brume şi de gând, ri 
Copilăros, lumina să legene vis A 
Vor fi, nu vor fi împlinite, oare» i 
Clopotul cald al inimij | 
Să cheme nerostite cuvinte 
Cuminte, fără ritual, 
Undeva-n suflet, 

Printre îndoieli şi sperante, 
Pe negândite, 

Se va înălța, curată, o floare » 


Cunse, 


„Sub o zodie bună” — Eugenia Indreica Damian 


Fiecare din cei mulți, mult prea mulţi care purtăm cu 
noi acel destin românesc ce ne-a înrolat în coloana 1948 
avem în suflet un cimitir de martiri, un imens cimitir. Realizez 
cât este de mare de fiecare dată când încep să mi le 
amintesc pe toate câte le-am întâlnit în rotirea noastră pe 
această orbită. Mă plimb cu pietate printre cruci şi încerc să 
desluşesc nume şi destine. Aş vrea să nu trec pe nimeni 
cu vederea, aş vrea să aştern pe fiecare cruce o cununită 
evocatoare, dar îmi este cu neputinţă. Prea multe nume — 
d ea ue jertfe, prea multe oseminte. La un moment 
loial nai deosebeşti. Ca într-o viziune a Maicii 
a contopesc într-o luminoasă ceață a 
> ua Bunei sufletului meu să îngenuncheze într-o 
aria e: „Eşti prea slab să suporți povara atâtor 
mormâni, la e şi sfios, Sufletul se opreşte în fața unui 
cei cara = a amplare Şi-i încredințează o solie pentru CA 
epătrunst fa sunt” şi care „s-au ascuns în lumina a ul 
surorilor facă ear oprit la Sica) E aa de it e 
Sale areia în parte, închinarea mea şi E uca 
la Orar. am oprit la Gica şi am un motiv întemeiat înc 
ul ei am îngenuncheat în mod concret imediat 


205 


Pa a 


ă 1989. 
dup Pe Gica Fuică am cunoscut-o la Mislea, imediaţ n 


s-au unit secţiile. Venea din secția a II-a, „Copii, CU tot lotyJ 
de studente ieşene. Era o persoană deosebită, nu pentr 
că era frumoasă = erau atâtea la fel ca ea printre noi —, c; 
pentru că avea o graţie, o gingăşie ieşite din comun, Se 
spunea că se datorează studiilor sale de balet, eu creg 

însă, că era felul ei natural de a fi. Imi amintesc de g 
remarcă a Doamnei Liliana, care a văzut-o la un moment 
dat traversând curtea în fugă: 

- Cine este, Pazi, căprioara aceasta? Ce superbă 
fugă, câtă grație! 

- Este Gica Fuică, din lotul ieşenelor, a studiat baletul, 

- Nu este numai „studiul”; în fuga aceasta este un 
suflet delicat ce modelează cu gingăşie mişcările trupului. 

De fiecare dintre noi s-a legat câte ceva caracteristic, 
ceva care a devenit emblematic. De Gica s-a legat „Balada” 
lui Ciprian Porumbescu. Nu o cânta, ci o fluiera atât de 
frumos cum nu vă puteţi imagina. Era solemnă, aproape 
liturgică, era unică clipa când admitea să ne „reproducă' 
duhul baladei cu fluieratul ei aproape nepământean. O 
făcea rar pentru că era obositor, noi înțelegeam asta deşi 
am fi ascultat-o zilnic. 

Tot amintirea Gicăi se leagă de Corina Boghici, o 
altă frumusețe luminoasă. Corina venea din secția a IV-a şi 
făcea parte din grupul studentelor bucureştene. Prietenia 
lor era atât de exemplară încât unele din noi le spuneam 
Castor şi Pollux, gemenii mitologici ai lui Jupiter şi Ledei, 
considerați simbolul prieteniei. 

În ce mă priveşte, ne-am întersectat în câteva 
rânduri prin diferite celule. La început am avut impresia ca 
Gica avea ceva neclar în legătură cu mine, cred câ cele 
mai dure — şi, trebuie să recunosc, cele mai exacie - 
observaţii de la ea le-am primit. Destul de târziu am înţeles 
că scăderile mele o deranjau în măsura în care ar fi 
să nu existe. S-a întâmplat în două momente pe câ! 
consider cruciale în ce priveşte relaţia noastră. S-a întâm 


206 


dorit 
e le 
plat 


> 7 


pă ce grupul D.O. — istelor a reven 


PTA : = it în ÎNchians: 
ind căsătorită cu Nicuşor Purcărea. A dă uz Gia 
reţia ce o caracteriza, probabil pentru că La mine cu 
continuam închisoarea în conditii draconics de fima 
e „strict 


!. M-a pus la curent în mod exac 


disc 
care 


secre r ap a det 
ceea ce â fost viața lor în D.0. Tolodată ta i cu 
fost, de fapt, înfiorătorul Piteşti, cu date primite da În 

a o 


sursă informată şi obiectivă, chiar soțul ei. Am Constatat că 
avea o percepţie destul de exactă despre mine, d i 
m-a învățat exact cântecul ce îl doream, Ar Pe 
„raportul' Gicăi nu atât pentru informațiile ce mi le SL pl 
ci pentru că mă punea în legătură din nou cu ele tei 
spaţiul ce ne despărțise. Ca o subliniere a faptului cea 
era foarte atentă la nevoile „aproapelui” am găsit E 
pătura mea o frumoasă cămaşă de noapte, eu fiind în 
totală lipsă de lenjerie. Era cea mai frumoasă cămaşă a 
Gicăi. In felul acesta, discretă şi atentă, Gica a dovedit că 
respectă porunca de a nu păstra două cămăşi când cel de 
lângă tine nu are nici una. 

Dar „clipa mea Gica”, acea clipă care ne leagă de 
semenul nostru prin ceva unic, frumos şi adevărat, pentru 
totdeauna, a avut loc la Botoşani, când am încasat bătaia 
ca şefă de cameră. Gica a intuit ce grea problemă se 
Iscase in sufletul meu. Posteam şi mă rugam cu disperare 
sI i i fropeasca sufletul ura față de ciomăgari. A 
fai Se ai aceasta, morala, observația dură nu şi-ar 
PR gi . Ținea totuşi, din spiritul de solidaritate ce ne 
rea ai ădea putere, să-mi vină în ajutor. ŞI atunci a 
tonalitat propună sa mă învețe „Ingerul a strigat în 

ea călugărească pe care o stăpânea la perfecție. 
Astfel, când eram scoase la program, pe sala din 
pla grupul sanitar, vocea amplă a Gicăi mă aja 
Fă Lă volutele „melodiei către adevărul pe 

mi-l sublinieze în felul acesta: 


antica 
să u 
ntenţ i 
bucurie” ŞI iarăşi zic, bucură-te că Fiul... da, înviat spre 

'a sufletului creştin, nu spre întristare." CAL 
Superb gest, demn de Gica şi nu-l voi putea uita nici 


207 


aaa 


A i lo. 
incolo” sau, mai ales, aco | 
„dine La primul congres A.F.D.P.R. ţinut la Braşov, pita 


aveam şi eu o delegație din partea oraşului meu (Roman | 
l-am cunoscut pe Nicuşor Purcărea, soțul Gicăi. Era Exacţ 
aşa cum mi-l prezentase. Având aceeaşi delicateţe discretă 
m-a purtat spre Gica, amintindu-mi de personalitatea ei 
atât de prezentă în casa lor. Locuința lor era asemenea 
stăpânilor, deosebită, frumoasă, plină de bun gust. La 
piciorul unei superbe scari sculptate în lemn (Nicuşor era 
un foarte talentat sculptor) se afla poza Gicăi lângă un vas 
cu flori. Surâdea abia perceptibil, enigmatic şi luminos, aşa 
cum o cunoscusem. Nu-mi permit să încerc o creionare a 
acestei nemaipomenite „Întâlniri. Am întrebat dacă Gica 
mai fluiera „Balada”. Răspunsul a venit ca un ecou: 

- O, cum mai fluiera! 

Nicuşor m-a dus şi la mormântul ei. Acolo i-am şoptit 
să transmită tuturor surorilor metania mea evlavioasă. Le rog 
să mă ierte că nu le-am pomenit pe toate ici şi colo, în vreun 
cuvânt al meu, dar în sufletul meu încap toate, aşa cum au 
fost, cu virtuți şi cu scăderi, dar luminoase în iubire şi jertfă. 
Ştiu că o va face cu discreție, cu gingăşie şi cu fermitate. 

Alături de Nicuşor, în fața crucii, ne-am rugat în tăcere, 
ceas lung, fiecare cu sentimentele ce ne legau de Gica. 

Am, simțit, pentru a nu ştiu câta oară, că adevărata 
rugăciune este tăcerea profundă... Nu găsesc un mesaj 
mai potrivit pentru Gica din partea noastră decât un gând 
al altei Eugenii (Gigi Indreica): 

„Dacă trădezi o prietenie şi nu intri în conflict cu tine 
însuți trebuie să te îngrijoreze starea de degradare morală 
la care ai ajuns.” 

Gica a dat cel mai înalt sens prieteniei, slujind-o cu 
gingăşie şi smerenie. 


Da 73 


. 


36. S-a scuturat auritul nostru s 


(Maria Muscalu Ea de grâu 


„Mi s-au risipit cuvintele frumoas 

ca un pumn de semințe spulberate de vân 

şi nu le mai ştiu potrivi într-o rostire Curată 

„. dar au rămas florile să înlocuiască Vorbe | 

Mi s-au dus gândurile ca un stol de păsări, î 

speriate de oameni sau izgonite de frig 

şi n-au găsit acelaşi cer limpede să se întoarcă 

„... în Schimb au rămas florile, la fel de uinoase 
pure, A 

ca să rostească neadunatele gânduri. 

Mi s-au răzvrătit amintirile, 

zidite într-o carapace a timpului, 

când am încercat să le ating cu privirea. 

„„„ dar am întâlnit în cale florile 

şi, uimită, m-am trezit înlocuindu-le, 

rând pe rând, cu amintiri.” 


e prin suflaț 


„Amintiri” — Eugenia Indreica Damian. 


De la un timp telefonul îmi tot strecoară în suflet 
sunetul strident al clipelor fatale care duc şi tot duc pe 
apele Stixului suflete — surori ce s-au înfrățit prin suferință. 
Imi răsună prelung în inimă glasul încărcat de lacrimi al 
Mihaelei, fiica mult adorată a Mioarei, numele de alint al 
Mariei Muscalu Baicu: 

„A murit mama!" 
cj ARĂ câtă jale poate încăpea în aceste trei 
fosta pal de dure în simplitatea lor, adevărați bulgări 
State i pe mormântul unor sfinte aminti Stie 
aminţi a, neagră ca şi aripa morții mi-a deschis ete 
grâu Mu ce mă poartă vijelios prin viața spicului mes 
OR lia loara, aşa cum am cunoscut-o şi cât am cunoscut-o: 

3 pecetluită cu durere şi chin. 


209 


atestă 


Mioara s-a născut ... nu, nu s-a născut, cj Să. 
frumoasă, „din darul lui Dumnezeu . Frumoasă a fost gel 
de lleană Consânzeana, nobilă a fost ca Un spic ge «A 
aurit de sfântul soare, blândă şi smerită a fosţ ca n 
crescută în tainice vai sau pe semețe creste de munte, ara 

Mioara a crescut „NU, NU a crescut, ci s-a ridi 
printre bunici şi părinți cu bună aşezare sufleteasoa îl 
adevărati români, alături de frați şi de surori. În Special i 
mare i-a fost cald îndrumător în lupta pentru înălța 
neamului spre Înviere. S-a dezvoltat sub ochiul luminos a 
candelei de lângă icoane, unde, constant, a stat legată Ă 
panglicuță . tricoloră decorația tatălui său primită CU 
vrednicie în primul război mondial. 

La 13 ani (1938) gustase deja fructul amar al 
prigoanei. Fratele mentor fusese arestat şi mama nu mai 
contenea să-l plângă. Şi atunci puiul de om s-a strecuraţ 
neobservată în curtea poliției ca să-şi vadă fratele şi să-i 
aducă mamei vestea cea bună că este sănătos şi puternic. 
Avea să-l piardă în al doilea război mondial. 

În perioada antonesciană a fost arestată în repetate 
rânduri fără să fie condamnată; era minoră. In 1945 face 
cunoştinţă cu lagărul de la Hălchiu — Braşov iar pe tot 
parcursul anului 1946 a figurat pe listele de prezentare 
săptămânală pentru viza de control, neavând voie să 
părăsească oraşul. Imediat ce împlineşte 18 ani este 
condamnată (1943) la trei ani temniţă grea, pentru activitate 
legionară. 

Am cunoscut-o în secția 
Siguranţei Statului” de la Mislea unde a fost adus 
arestării din 15 mai 1948. Din primul moment în noldă 
văzut-o mi-a sugerat un spic de grâu smuls dintr-o. ră 
dată în pârg sub soarele verii. Era foarte frumoasă, -€ 
îndoială, dar avea ceva mai mult decât „O pi k 
fată”. Ochii ei albaştri, părul ei foarte blond, su 
foarte cald, bunătatea ei plină de naturalețe, cu Un Mioara 
toate calităţile ei, inclusiv numele ei de a 
sugerau ceva emblematic, ceva ce ţinea de spaţ 


210 


„reținute la dispozitia 
ă în urma 


care am 


ştiu cum a ieşit din secția „reținute” 
condamnată la 20 de ani muncă silnică 
araşutiştilor ca soție a lui lon Mircea Samoil 
pro ise în închisoare cu o cruce atât de co 
A ta mi s-a făcut purice când am încercat să-i 
încât | sc greul. Ce umeri îi trebuiau ca să-i poarte 
cump! Cate lacrimi, ca să-şi poată plânge soțul executat 
poVare. „mata Vale a Piersicilor şi ca să-şi stingă focul 
în PE, r de dorul micuței Mihaela, lăsată doar Ia cinci luni 
mie unei bunici aproape paralizată! Şi toate acestea 
în sar stare fizică şi psihică deplorabilă, determinată de 
ee şi tortura din timpul anchetelor. 
alee Pe lon Mircea Samoilă l-a cunoscut în 1939. Apoi a 
fost arestat. in 1945 l-a aflat în închisoarea Cetăţuia şi l-a 
vizitat la vorbitor. Erau atât de ataşați unul de cealaltă 
cât au crezut că nu se vor despărți niciodată. S-au 
căsătorit religios în biserica Sfântul Gheorghe. l-a cununat 
preotul Tohăneanu. Mai târziu Mircea a fost mutat la Aiud, 
apoi la Galda. Mioara a putut să-l viziteze în grădina de la 
Galda. De aici Mircea a evadat şi s-a stabilit la Răstolnita. 
În 1948 este obligat să părăsească localitatea şi țara şi s-a 
stabilit în Germania. De aici, în anul 1951, fiind liberă, 
primeşte câteva scrisori prin care este anunţată că se va 
intoarce în țară. S-a întors şi şi-au refăcut familia cu micuța 
lor Mihaela, născută la 23 martie 1953. Fericirea lor nu 
este de lungă durată. În 25 august 1953 au fost arestați 
impreună cu fratele cel mic. | 
incepe calvarul anchetelor. Mioara trece prin situații 
8. Este adusă în fața a patru câini lupi care, pur şi 
9 inlemnesc de groază. 
pa i de celulă a auzit timp îndelungat vocea 
ţătiiza ul fetiţei. Abia în 1964, la eliberare, va afla 
Sfectu| draaă CE vărat: Să fi fost înregistrări? Sau era 
umaţ Su HitcGea mai cumplită, prin implicațiile ce au 
A aL uoada de drogare. A E 
elor. doj rula niciodată zguduitoarea poveste a întâlnirii 
i pentru a-şi spune un cuvânt înainte de 


211 


am 
În 
ă. 
Pleşitoare 


Nu 


A Injt- 


Cumplit 
simplu, 


d | 


Ion Mircea Samoilă. S-a petrec garele aveau doar o valoare de mă 


Eta ut î 3 
impuşcarea Îi bi doi fiind puşi față în față de ju jucrus, pentru micuța ce creştea fără 


n ORI, Ş.- Atat Pr Os joarâ + -. = i 
țăcere PIO er, fără NICI O pregătire. Mărturisirea ac i Mnaela îşi pr Egalea icehia p OU Gâie 
ca subiect memorialistica concen 


erd » a i 7 n | 
olonel Dulberi flă în „Lacrima prigoanei ; x 
e i e sea g + VOlum aleaga 


rturie cât a Suferiț 
Iubirea. părinţilor 
se gândea să-si 
traționară, Avea 


rătoar Ş i Ă înfăți 
alee esa are puterea să evoce paul acelei confruntă, acum O mamă cu A asare de doamnă, cu păr CĂ A 
nalt cum era, în acea clipă mi se părea m Eee pu saţe desăvarșite. 

4 i figura parcă sfințită de su erință... Cu ochii Pironji Numai că destinul nu-i permitea o bucurie re 
înali, : 0 lumină vie, nefirească, mi s-a părut că. lungă. Soţul ei, cu care îşi refăcuse viaţa, a pornit sia 
pe figură ul ochii lui, pe buzele lui nici un cuvânt îi a astre, lăsând-o din nou singură. Şi ca intrarea cl 
încremenii i zăvorât..." i d umbră să fie deplină a făcut şi un accident Vasul pe 
graiul IES cant ar fi capabil să exprime ce era în inima i-a deschis calea spre o lungă şi grea suferință. Am pe 
Mioarei, când aştepta să audă împuşcăturile ce urmau să când consecințele păreau ameliorate. Nu voi uita splendoarea 
me viața celor condamnaţi la moarie în procesu ochilor ei albaştri umbriți de tristețe şi nedumerire: „De ce 
sa utiştilor. Zguduitoare era constatarea bietului suie Pazi? De ce mai era nevoie şi de suferința aceasta?” 
pu, | Cine s-ar încumeta să afle răspuns valabil pentru o 
“În inima mea crucile erau multe, Chiar nu lipsea atât de grea întrebare? Imi vine în minte o vorbă a bunicii 

nici una? Aceasta era, oare, ultima? | mele: „Unii oameni se nasc pentru durere. Vocaţia lor este 

Când a fost adusă în închisoare, Mioara a nimerit suferința. = 

cu patul lângă al meu. Într-o noapte mi-a luat urechea Aş vrea sa spun un cuvânt pentru consolarea 
Grea telefon şi 2 vorbit în delung, printre suspine grele, cu Mihaelei. Nu pot decât să o asigur că va primi în 
fetita ei bolnavă. Coşmarul era terifiant! Nemaiputându- continuare dragostea Şi ocrotirea mamei sale. Ea a învățat 
suporta, cu foarte mare părere de râu, am trezit-o. Era la şcoala suferinței cum le poate acorda de la mari distanțe 
total năucită. Nu ştia unde se află, ce se întâmplă, credea în timp şi în spațiu. Are o îndelungată experienţă! O va 
în mod real că fetița era bolnavă pe moarte. După ce, cu face cu prisosință acum pentru că inima şi iubirea ei sunt 


greu, am lămurit-o, mi-a spus: „lartă-mă, toate cele ce am nemuritoare! 


trecut prin drogare avem comportamente ciudate. Ave 
coşmaruri cumplite care durează mult timp. Ne torturează 
zi şi noapte, dar mai ales noaptea. Bariera dintre coşmar Și 
real este atât de subțire că niciodată nu ştiu pe care gh 
cele două stări ne aflăm de fapt." ce 
Când mi s-a apropiat expirarea pedepse! de ze 4 
ani, Mioara mi-a încredințat o mulțime de [iz ri 
lucrate de dânsa cu migală, pe care m-a rugat să le tru 
micuţei Mihaela. Dar nu a fost să fie. După cei înca LA 
ani de temniță ce mi s-au dat, lucruşoarele şi-au PE dn 
funcţionalitatea. Mihaela crescuse. Am reuşit să le 500 and 
închisoare, dar au ajuns la Braşov după 198 


212 


213 


37. Mătănii pentru Maria 
(Maria Roşca Brahonschi) 


Petrecutele ceasuri cu tine, suflet drag, 
Sunt pentru mine perle înşirate în mătănii 
Le picur câte una, încet, câte una, 

Şirag de mărgele, mătăniile mele. 


Pe ceas câte o perlă şi-o rugă în fiecare 
Să liniştesc pustiul în sufletu-mi cernit. 

Le picur câte una, când şirul s-a sfârşit, 
Se răstigneşte crucea de aur şi de rugă. 


O, amintiri ce ardeți, purificându-mi drumul, 
De zbuciumul ascuns eu vă sărul pe rând, 
De fiecare boală, mătănii numărând 
Şi-nvăţ să răstignesc sărutul meu pe cruce. 


„Mătăniile' 


Î i i ă ca 0 
(Romanţă cântată mult în temnite, considerat 


împletire între suferință şi rugăciune.) 


La ştirea că a bătut şi pentru Maria E 
(Roşca, după numele de acasă) ceasul veşnici 


214 


Brahonschi 
i, sufletele 


au căzut în genunchi şi gândurile Noastre 
noastre a febril amintirile dragi din petrecutele c 
şă În3 de devărate, strălucite, neprețuite 
dân5%, aşa cum glăsuia un cântec 
a chisorilor. 
peznă iu fiecare din cele ce am cunoscut-o, am iubit 
iam prețulit-o, ea, generoasă şi neostoită, ne-a atârnat la 
memoriei salba neuitării, urzită din pilduitoare fapte de 
are dintre noi poate spune în duh Şi în adevăr: 


aU pornit 
easuri Cu 
„Perle înşirate. în 
mereu intonat în 


Petrecutele ceasuri cu tine, suflet drag, 
Sunt pentru mine perle înşirate în mătănii...» 


s-a ostenit cu discreție şi gingăşie să ne indestuleze 
cu frumusețe şi iubire, atât de statornic ŞI Într-o aşa de mare 
măsură, că nu avem dreptul să ne simțim orfane, acum, 
când a sunat şi pentru dânsa solemna şi cea din urmă oră. 

Şi atunci de ce ne infioară inima un frig asemeni 
celui înstăpânit odinioară în cetăţile zăvorâte? 

Este pentru că simțim că lumea noastră a sărăcit 
prin plecarea ei, în măsura în care s-a îmbogăţit cerul cu 
prezența ei. Este pentru că a plecat prietena „aripilor frânte”, 
înțelegătoarea tăinuită a destinelor tragice, mângâietoarea 
celor atinşi de mâhnire. 

A plecat dreapta şi înțeleapta socotitoare a situațiilor 
dificile, omul hotărât să ducă la bun sfârşit povara oricărei 
sarcini, infatigabilă şi promptă la orice chemare. Doamne, 
nu este cu putință de înşiruit câte resorturi a acoperit 
Maria, într-o continuă dăruire în întreaga sa existenţă! 
Sufletul Mariei a fost un fel de cină generală la care au 
apelat toți cei strâmtoraţi în nevoi, toți cei însetaţi de iubire 
ŞI înfometați de dreptate. 

ie „Ardealul poate fi mândru că a odrăslit o asemenea 
mădiță, țara mamă o poate considera, pe drept cuvânt, o 


îi ă ă il3 A * . . v . 
ar Solara, capabilă să descifreze fibra neamului său şi pe 
*sătură de traistă. 


215 


aflam la Mislea, mama îmi trimisese un 
an de detenție, când s-au mai în Che 
mp| 


Nu 


cu haine, în primul C 
şi astfel de miracole. Era ambalat într-o țesătură spa. 
PEcifică 


„mărginimii” unde părinții erau refugiaţi. Eu mi-am făcut qi 
"cost „săcăteu” 0 „foaşcă” în care îmi țineam lucru n 
Maria a zărit țesătura de săcăteu şi a aşteptat cu rapa 
să vadă ce „mărgineancă” vine la ea şi se află la Miss 
Aşa ne-am cunoscut, aşa am aflat că doar o Creasta € 
munte ne despărțea. Am înțeles că atât de fiule: de 
ataşată Maria de piciorul ei de plai că îl putea ed 
oglindit şi într-un mic şi îngust motiv țesut pe o traistă A 

Maria nu a trecut niciodată pe lângă dureri şi dram 
sufleteşti ca să le uite imediat. Le-a trăit, trecându-le sr 
filtrul inimii sale, capabilă să absoarbă toată suferinta 
mapamondului. Mi-am dat seama de intensitatea cu care 
se apropia de durerea semenelor, cu atâta tandrețe încât 
măcar să nu le dea uitării, dacă o corectare a destinului 
nu-i stătea, desigur, în putere. 

Nu voi putea uita niciodată, cu câtă duioşie m-a 
rugat să trec undeva, în cărțile ce le voi publica, poveştile 
cu adevărat tragice a două copile, Lenuţa şi lulişca. 

Faptele mari şi strălucite ale Mariei sunt cunoscute 
şi vor sta mărturie pentru Învierea Neamului, țelul final al 
vieţii sale, alături de toți cruciații secoclului XX. 

Desigur, în capul listei stau anii tinereții, aşezaţi cu 
iubire de țară şi cruce pe Golgota Neamului. Apoi, atâtea 
aşezăminte, monumente şi mânăstiri poartă încorporate în 
substanța lor sufletul şi dăruirea totală, neprecupețită a 
Mariei. Nu suntem capabile să le înşiruim fără să riscăm 
omisiuni. Singur Domnul ştie unde şi cât a fost Maria o 
vrednică mărturisitoare. Cred că nu greşesc afirmând câ cea 
mai însemnată contribuţie a sa este „Calvarul Aiudului . 

Noi cum am putea să-i mulțumim? 
„Ce cuvânt ar putea acoperi atâta virt 
jertfire, atâta dragoste, atâta dăruire? 

Mă gândesc că, potrivit cu putere 
este să-i oferim şiragul nostru de mătănii a 


216 


o 
— = 


ute, atâla 


a sa de credință 
jcătuit din atâtea 


DD 3 


srl comune şi din mărgăritarul lacrimii 
trăl ji noştri, ca semn al prețuirii noastre. a 
obrâ) îi vom cere smerit iertare că suferi 
i ne-a părăsit brusc, ca să nu p 


ce. curge lin 
| iubirii Noastre 
m pentru că sa 


Pi rindă nici 
de grea este despărţirea de fraţi şi i pt ea de 


Ş 
cât 
veste Când îşi va prezenta raportul, 


„nii va fi martor viu că Maria a fost p 

în permanentă ascultare. 

cum, în sunete de clopot, înţele > 

nitate sufletul Mariei noastre. eul a porneşte 

rostit de îngeri, din treaptă în treaptă de vă numele 
“Binecuvântată . fii, <* Maria, că ţi-ai restul 

demnitate numele cu care osebită ai fost da E cala cu 


Şiragul ' nostru da 
e acest Pământ în 


în eter 
prelung 


217 


| 
| 
| 
| 
| 


38. Imn smerit pentr 


u licărul nostru de | 


(Elena loan Bota) 


„Ningea blând peste acoperişuri semete, 
Peste colibe ghemuite de frig, 

Peste închisori pecetiuite cu zăvoare şi tăceri, 
Ningea blând cu fulgi mari, legănați, 

Care se îmbulzeau, se îngrămădeau parcă 
Să intre cât mai mulți 

În fâşia îngustă a cerului nostru jefuit. 
Printre gratii şi obloane 

Ochiul nostru osândit 

Amplifica frumoasa poveste de iamă 

La dimensiuni incredibile 

De infinit alb... 

Era seara colindelor, 

Seara în care monotonia timpului 

Care curgea implacabil prin noi E 
Se transfigura creind o stare de spirit emoțională 
Făcându-ne mult mai vulnerabile... 

Stăteam strânse pe banca rece de lemn 
Ghemuite una în alta 

Cu gândurile încărcate de amintiri... 

Magii străbăteau drum lung 


218 


Umină 


DD 


Ca să ajungă la ieslea 

Celui Ce se năştea spre Răstignire. 
În celula noastră = 
Nu mai venea de mult nici un înger alb 
Căci Moş Crăciun murise undeva 
Înghețat de frig. 

Pe drumurile lui înzăpezite 

Trist şi sărac 

Cu sacul înduioşător de gol... 

Nu mai ştiu dacă ne era frig 

Dacă ne era foame 

Dar ştiu că ne era dor 

Un dor cumplit 

până la durere 

De copilărie 

De părinți 

De toți cei dragi 

De tot ce nu era temniţă...” 


„Nici un înger alb' — Eugenia Indreica Damian 


A plecat iubita noastră surioară! 
| Nu ştim cât de dor îi va fi fost de cele ce sunt dei 
dincolo de pragul vieții, ştim însă că nouă, celor ră a 
INA dincoace, ne va fi foarte, foarte dor de îngerul SA ua 
E i aa piece Maicii Domnului de la Mislea, Lica 
Mp varat licăr de lumină pentru toate care am 
is am iubit-o şi am prețuit-o. 
îl eu pu de ce a fost graba aceasta să-mi lase 
când, după m la această necruțătoare despărțire, 
acest tribut, Nu a anilor, ar fi trebuit ca ea să plătească 
casă nu supăr Sl ŞI nici nu am curaj să mă întreb de ce, 
5 uiala Bunului Dumnezeu. 
uşa casei aia eaua lacrimilor îmi îndrept privirea spre 
'eaptă, senină ŞI o văd reintrând, cu puțin timp în urmă, 
ASE RE e ubetu ei inefabil luminându-i chipul 
a-i caracteristică, inteligentă şi calmă. 


219 


a ca BUbealiP 


Doamne, cum să mi-o imaginez plecând? 

Şi uite că totuşi pleacă definitiv, vizitându-ma 
rămas bun numai în duh, mai luminoasă ca oricâng. Se 
îndepărtează cu spatele, ca să fie cu fața către mine şi 

ă-mi spună: 

e ia E te-ai întristat? Recent am aşezat în 
tale îngrijorările mele cele din urmă care s-au dove 
uluirea ta, a fi o exactă premonitie. Dar eu duc cu ming 
bucuria că Domnul a ținut cont de iubirea mea Şi mi-a 
îmblânzit într-un fel sfârşitul ce mi l-am prevăzut. Mi fă 
dăruit pe fiul meu în apropierea mea. Te-aş ruga să-i < 

cât de sfântă este soluția finală aşa cum mi-a dăruit-o 
Domnul. Să fie sigur că a fost un dat oferit nouă de iubirea 
divină şi să o primească, resemnat, ca atare. Şi dacă du 
plătit cu suferință darul acestia, a fost pentru rațiuni divine, 
sigur, în vederea unui mare bine. Iubirea mea de mamă şi 
de prietenă a fost purificată astfel ca să rămână permanent 
în preajma lui, aşa cum a cunoscut-o, pură şi nedespărțită” 

Apoi mi-a făcut un semn discret cu mâna şi, uşor, 

- it în lumină. 

Sa il Eu pustiită, singură, doar cu hohotul meu de 
plâns şi, totuşi, cu o ciudată recunoştinţă în suflet pentru 
că a trecut pe la mine şi aevea şi în duh, ca să-i d 
palmă gestul ei de prietenie caldă, statornică şi , E 
neprețuit, pentru icoana ce mi-a lăsat-o pe micul ara si 
brodată de mâna ei de zână şi, mai ales, pentru tot ce 

Î ea pentru fiecare din noi. 
neo De dori să scriu un cuvânt de rămas bun pe at 
omului minunat care a fost dar mi-e cu neputinţă jA TA 
adun, să compun ceva coerent şi emoționant, Si Ap 
evoce ființa Licăi, binecuvântată de Danez Iti 
înțeleaptă şi neostoită dăruire de sine. Nu ti i cei care 
care să poată exprima cât de orfani am rămas 10! 

nu-i vom mai primi zâmbetul discret şi bun. să 

Oare când s-a înfiripat prietenia noastră: „oasttă 

Atunci, de mult, la Mislea, când scumpa ape 
Geta ne-a recomandat-o nouă, direct şi simplu: » 


220 


Mâinile 


ui 


DD O O 


| 


loan, noi Îi spunem Lica.” O înscria în 
glenă ia 1948, ca încă o treaptă pe Golgota p 
generate poate a început mult mai târziu, 
găduit Maica Ocrotitoare să-i ridi 
când Geta nu mai 

că Maicii Sfinte că i-a adus în 


felul acesta în 
laiului mioritic, 
tot la Mislea 
căâm lăcaş de 
contenea să-i 
ajutor „un cap 
re zdravene de 


înc 
mulțumea a mâini măiestre şi două picioa 
înțelept, Şi avea dreptate Geta să-i mulțu 
le Licăi, când i-a fost sorocul ple 
"-oredințat păstrarea Paraclisului de la ea înainte. 

inc Licărul nostru de lumină nu s-a cruțat în jertfa pe 
care, împreună cu noi, a închinat-o spre „strălucirea acestuj 
cere şi sava acestui pământ” 

De unde să începem tâlcuirea acestui început? 

Eu cred că nu putem defini locul şi timpul prieteniei 
noastre. Ea vine de dincolo de date precise, de dincolo de 
limite de timp şi spațiu, ea vine dintr-un adânc de vreme, 
dintr-o chemare perpetuă, din moşi strămoşi, pe. firul 
destinului unui neam. Ea este mărturia înveşnicită, povestea 
de iubire pentru Cruce, Neam şi Lege străbună. 

Călătorie luminată, scumpul nostru licăr! Să-ti fie bine 
primit desăvârşitul tău raport în fața celor ce te-aşteaptă cu 
mult râvnitul PREZENTI 


221 


DD O 


Rugă pentru cei care au murit în închisor 
Eugenia Indreica Date, 
an 


Deschide, Părinte, ale cerului porţi 

să intre cohorta de îngeri şi sfinţi 
Schingiuiți şi flămânzi, umiliți şi cuminţi, 
Gu ochi mari de lumini în orbite de morţi, 
Cu fețele supte, cu oasele rupte, 
Cu urme de cizme pe piepturi strivite, 
Sub asprele zeghi cenuşii, zdrențuite. 


Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă. 
În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă 

Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini 
Fără răni sângerânde, fără urme de spini. 
Ascultă-i, Părinte, eternule Domn 

Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn 

În liniştea sfântă a grădinii cereşti. 

Prin ierburi vor creşte aripi îngereşti, 

lar jos, pe pământ când priveşti iertător, 
Vei vedea prin celule doar crucile lor. 


Partea a doua 


SPICE 


CUPRINS 
rea crucii de la Gherla. ......... 
4, ee crucii de la Miercurea Ciuc... '*:: ii 
2 Sfințirea pun tate pe mormântul martirilor din 29 
lul Măru SE aie ie aaa ai 
: E mintii de la Gherla” de Mihai Timaru — lansare 3 
d cin poarta cea strâmtă” de Ana Maria Marin i 
air 2 a a RI II III 
Si pe crucea mea de bezne” de Despa Olaru 4 
PE aa 
îi E eranţe, speranțe... Pa BEE fire fiti a i 
E Asasinii şi Nemuritorii Sala neiag + PE ae a za A, 257 
9. Întru pomenirea femeilor martire din temnitee 
comuniste ti iz PD ep ante ornat ape si au 260 
10. Rugă lui Valeriu. .................. iei 265 | 
11. Unde eşti, frumoasa mea Românie? În ce tară 
trăim? NE EN doţiee aro: e în Giga os atlet e hc a cos a aaa 268 
12. Femeia, deținut politic în temnițele comuniste . . . 273 
13. Din nou la crucea din Miercurea Ciuc. ......... 279 
14, oo e eo ză mal cz) 9 ORE TRI 282 
15, Despre E le ee be ture cieeputa cizec taia 284 
o DEepieiagaricelebri... n. 286 
17. Despre opinie publică şi sminteală ............ 288 


18. Despre lăcomie 


225 


4, Sfinţirea crucii de la Gherla 


Asta-i noutatea grozavă, că omul a 


Aa 3 putut să facă 
5 Dumnezeu nu poate, adică răul” acă 
ee C a 


Pr. Arsenie Boca 


Nu m-am învrednicit să spun Şi eu „prezent» la 
stă mare comemorare, nu am păşit Niciodată 
acea meleaguri, dar sunt prezentă cu gândul şi simt, ca 
aceste aş fi a colo, cum şuvoiul lacrimilor îmi umple inima 
CUT ra pe pleoape, gata să scalde aceste ziduri 
cum atâţi martiri au şezut şi au plâns. Aici au fost robiţ şi 
unde iuiți de prigonitori pentru a-i forța să se lepede de 
CE sfinte, pentru a-i degrada, pentru a-i distruge. 
crez Atâţia câți mai suntem şi mai ales aceia care ați avut 
rea să veniţi, v-aţi adunat ca să cinstiţi cu prezența 


pe 


pute : îsfi 
voastră înălțarea acestei sfinte cruci ce se sfințeşte azi 


pentru a mai domoli acest pământ suprasaturat de sânge 
şidelacrimi. = , Bit 

V-aţi întâlnit aici cu tinerețea voastră zdrobită şi cu 
umbrele imateriale ale acelor care nu mai sunt şi pe care 
suntem datori să nu-i uităm cât ne vor mai ține zilele. 

Aş fi dorit fierbinte să pot evoca tot sublimul crucificării 
ce s-a săvârşit aici, dar emoția îmi stinge cuvintele. 

Cum aş putea să spun în câteva sărmane cuvinte tot 
ce a însemnat această înfiorătoare, această cutremurătoare 
Gherlă? 

Ar trebui să spun că: 

___> aici ați învăţat, prin suplicii de neimaginat, că 
orice mesaj de speranţă trece prin credință şi durere; 
— că dacă îți permiţi să te porţi cu semenii tăi fără 
cu ură, cruzimea şi sălbăticia nu vor cunoaşte margini; 
d — că moartea poate fi privită şi ca o salvare alinătoare 
e suferință, dătătoare de odihnă şi uitare; [e 
că pentru a suporta aşezămintele diavoleşti în 
anii organizate trebuie să acumulezi atâta iubire 


iubire, 


formele i 


227 


a pi e 


e 


şi atata toleranţă încât să fii capabil să-ţi poţi Compăţi, 
| 


călăii; că nu există Înviere fără Crucificare; 
2 că jena este germenul de speranţă rosi, 
care va prinde rădăcini, avi e va Împodoj, 
cu flori şi va aduce roadele UI: 
Dar câte vorbe ar fi necesare pentru a Spune te 
câte le-aţi pătimit şi toate câte gi invățat prin Suferinţă j, 
sinistra temniţă bolşevică, Gherla: A A 
Un ocean de cuvinte n-ar fi suficient să spele q 
sânge şi lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci ce S-a 
hrănit cu oase zdrobite şi cu trupuri sfartecate, 
să lăsăm aşadar să vorbească lacrima Noastră 
multă şi, în profunzimea tăcerii, să mulțumim Domnului că 
a binecuvântat cu suferinţă ziditoare vieţile noastre. 


228 


- sfinţirea crucii de la Miercurea Ciuc 


„Curând nu vom mai fi decât năluci 
Sau nici atât, în aspra-ne tăcere, 
Tăpşane cu morminte fără cruci 
Risipă-n lut de sânge şi de fiere. 


Dar vom urca spre inimi ca un fum 
Pentru nepoții miruiți cu pace, 

În alt veleat, când rănile de-acum 
Peceți în cartea țării se vor face.” 


„Nemurire” — Andrei Ciurunga 


Ne-am adunat la picioarele sfintei cruci înălțate 
întru pomenirea surorilor noastre, care, pe parcursul anilor 
de detenţie, au înoptat de tot, aici şi pe întreg cuprinsul 
țării şi în morminte neştiute şi fără cruci s-au ingropat. 
să ne unim sufletele, cei care am putut veni aici, cu 
cele ce nu au putut veni, dar care sunt legate de noi prin 
acelaşi vis mare şi rotund ca patria pentru care am pătimit 
şi să mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să 
putem comemora după datina noastră creştinească sufletele 
răposatelor sucombate fără făclie şi fără mână iubitoare 
care să le coboare pleoapele închise în bezna închisorilor 
comuniste. Să invocăm sufletele lor să coboare lângă noi ca 
să fie întregite rândurile celor cărora Dumnezeu ne-a dat 
poruncă să urcăm Golgota închisorilor, în acest ceas bun 
al devenirii noastre. 

___Veniţi, deci, spre noi dinspre cer, în reverberații de 
lumină pură, să ne mai rugăm odată împreună pentru 
izbăvirea acestui neam şi a acestui popor. 
să mo lGai spre noi dinspre pământ, în zvon de ape multe, 

adăugăm impreună picături la râul de lacrimi ce 


scaldă A gabi | | i 
marti brazda acestei țări, jalea acestui neam şi a acestui 


229 


dinspre trecut spre noi, din c 
„mint “ine mal nam impreună, dn im înpeose 
imne de laudă pentru jertfele aduse pe întreg cu rinsu| șI) 
pentru învierea acestul neam şi a acestui Popor. STII 

Veniți dinspre viitor „spre noi, în Valuri. de 

mireasmă duhovnicească, să ne mistuim din nou ÎMpreunz 
în abisul infinit al iubirii de cruce, de neam şi de țară. SUNĂ 

Veniţi spre noi, fericitelor care v-aţi retras din lum 

care se zvârcoleşte în ură şi v-aţi învrednicit 

scufundaţi în imensitatea divină scăldată în lacr 
pentru că sigur suntem împreună, să-l oferim Domn 
unison, o singură bătale de inimă, unică, solidară, puternică 
şi sublimă, care să rasune ca un clopot uriaş în toate 
cerurile Sale, pentru mai marea glorie a Numelui Său, care 
s-a proslăvit în lacrimile, în suferințele, în oasele noastre 
zdrobite şi în propria noastră cenuşa. 

să ne amintim cu toate cum răsunau în celulele 
închisorii din Miercurea Ciuc clopotele de la biserica vecină şi 
să mulțumim încă o dată Domnului că nu a permis ca 
inimile noastre să rămână surde. 

Noi nu avem a ne spune nouă înşine cuvinte. Noi 
ne înțelegem mai adânc şi mai cuprinzător în tăcere. 
Cuvintele, oricât ar fi de multe şi de meşteşugite, nu pot 
tălmăci întocmai răstignirile. Noi ştim cum ne-au sfâşiai 
fiare sălbatice, cum ne-au fost înjunghiate speranțele, cum 
ne-au fost destrămate visele, cum am orbecăit în mlaştini de 
deznădejde, cum ne-au sângerat genunchii în neputincios 
urcuş pe munți de suferințe, cum au murit şi cum au învial 
şi iarăşi au murit iubirile noastre înecate în Iacrim! ŞI 
durere, cum am căzut, cum ne-am înălțat şi iaraşi am 
căzut dincolo de limitele omenescului. iu 

Ei au vrut să facă din trupurile noastre pietre pe" > 
templul lor, aşa-zisa „cea mai bună şi cea mâl Meet 
dintre lumi” ce se clădea prin atrocități inimaginabi a 
trupurile noastre, pe viețile noastre şi pe aceste AR ea 
fără cruce stau dăltuite toate adevărurile ce gt zi 
mărturisit, despre o concepţie de viață ce are câ 


230 


să Vă 
Imi şi 
ului, la 


i zrebin rs cruţare”. Citiţi în noi, citiți-ne, oameni buni, şi 
vă veți la pe care le plângem azi au plecat de mul 
4 păşim în amurg. Se face seară şi pentru no 
de faț 2 a trecut, dar atât cele care au îno 
pe ne aflăm în înserare ne putem mângâia cu faptul 
cel am capia „raiul comunist” în care eram invitate prin 
eroare Î am avut o altă opţiune şi această o 
defineşte ca pe polnic: In locul lui „Să zdrobim fără 
cruțare” noi am optat pen ru „să ne iubim unii pe alții. 
Această opțiune ne-a luminat în toiul celor mai adânci bezne 
ne-a transformat din chinuiți în învingători. În orice 
temniță prin care am trecut noi am ştiut că există un loc 
ingust şi rece ca o celulă de izolare, in care stătea Domnul 
lisus, îmbrăcat ca şi noi în haine cu vărgi de hulă şi ocară 
osândit să flămânzească de adevăr şi să înseteze de iubire 
ca şi noi. Tot ce ne-au făcut nouă a îndurat şi El Şi mai mult, 
a îndurat şi rănile pe care | le făceam noi prin egoismele şi 
prin gâlceava noastră, prin neputințele noastre. O, nu au 
ştiut pândarii noştri cum acolo, în taină, ni S-a revelat 
Domn al iubirii şi al compasiunii. El, Unicul, era autorul 
acestei iubiri, iar noi, biete suflete hăituite, eram surorile 
Lui, alături de Sfânta Sa Maică, de sfinţii Lui, de îngerii Lui. 
in El ne adunam prin iubire şi cu cât eram mai aproape de 
EI, cu atăt eram mai aproape unele de altele. El era 
Centrul iar noi cercul din jurul Lui şi razele iubirii Sale ne 
incălzeau pe toate deopotrivă, fără nici o deosebire. 
e i jeg ciune am reuşit să disciplinăm asceza ce 
invinge Bg cu forța Şi, încet, încet, am învăţat să e) 
noastră n fra clipe, chiar să transfigurăm realitatea 
tiu -foa rabilă pe care ne-o făureau chinuitorii noştri: 
» lOamea, setea, murdăria, teroarea, istovirea, disprețul, 
sinicii (Si Mumiirea şi toată gama satanic diversificată de 


t, cele 
NOI. Ziua 
piat deja, cât şi 


pțiune ne 


nedrepta 


În fața d Urma noastră — noian de barbarie şi de indiferenţă, 
> IDastră — orizont sumbru, fără speranţă, prezentul — o 


231 


0 RR 


istovitoare şi lentă exterminare. Dar am învăţat să : 

în acest prezent fragmente de timp pe care să le trăim «sem 

o fericire în aşa fel încât lumina lor să umple tot goli, a pe 

de intoleranţă şi indiferență, ce parea infinit. Să-| preat 

Domnului că, peste neputințele noastre a biruit iubire, mim 
În marea noastră majoritate noi nu am ay a, 


a: su d 
u ne-am visat înălțate spre culmi i t Orgoji 


politice, nici nu ne filosafi 

dar ținută politică am avut. Ne-a preocupat toț Sua 

valoare spirituală, am avut şi mentori şi mijloace ingenioa 
se 


de supraviețuire, nu numai fizică ci, mai ales, morală. Na 
nu am râvnit la slava lumii şi nici chiar la cea a cesuje 
pentru că acolo unde era Domnul era slava Poze. 
cerul nostru. Tocmai prin aceasta am fost cât se poate A 
politice. De aceea nici nu ne-au cruțat. In închisori am = 
că slujirea aproapelui şi a neamului se împlineşte cu jertfă 
iar jertfa este voluntară, personală şi se face prin iubire, 
Surorile noastre care au murit au învățat acest adevăr în 
toiul urii dezlănţuite. 

Nu vor fi avut toate o viață răsunătoare, ele au trăit 
simplu în spaţiul nostru mioritic, pe treapta pe care le-a 
aşezat Domnul când le-a scos din neființă şi le-a dat un 
drum de parcurs. Şi l-au parcurs în ascultare până la 
capăt. Sărăcăcioasă va fi fost viața unora dintre ele, unele 
nici n-au apucat să mai aibă tinereţe, sau dacă au avut-o, 
s-a mistuit în temnițe, dar ele partea cea bună şi-au ales-o 
din largul inimii lor, nu le-a impus-o nimeni. Nu le va fi fost 
uşor să rotunjească meteoric drumul spre marea trecere, 
Nici o fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâtea 
nefericiri; dar ele le-au îndurat şi şi-au purtat crucea, câle 
este imensă, chiar dacă unora li se pare un fir de pal. , 

Azi şi aici şi cât vom mai fi, să rămânem unite Și să 
credem cu tărie că atâta trudă nu se va pierde în zadar. 
Toate s-au adunat la un loc, zestrea noastră va creşte 
mereu în lărgime şi în înălțime, iar firul de 
pentru viitor ceea ce trebuie sprijinit. Speră 
iubitelor noastre adormite întru Domnul, căci 
speranță putem atinge ceea ce se află dincolo de s 


232 


pai va sprijin! 
m în biruința 
numai Prin 
peraniă: 


DD O 


„m în biruinţa lor pentru că Dumnezeu î 
speră crul iubirii şi blândețea  lacrimei 
ese ri c şi ține sfintele Sale făgăduinte, 
emi înaintea Domnului moartea cuvioşii 
scurn e ascunde de la Fața Lui nici pică 
ȘI cin picătură vreo parte. 
nici Din încredințarea părintelui loan de la Via 
umila Recea), îngăduiți-mi să rostesc binecu 
O ioşiei Sale, duhovnicul maicii Mihaela, suco 
Cu eracita hrubă de la Miercurea Ciuc, pe care, cu durere 
1 suflet, o roagă să mijlocească pe lângă Sfânta Fecioară 
Mala ocrotire pentru țara pe care a iubit-o şi să arbitreze 
drama care mistuie Pairia şi mânăstirea la care a slujit 

să ascultăm binecuvântarea Părintelui loan: 

„Pomeneşte, Doamne, suflete adormitelor roabelor 
Tale, iertându-le toată greşala cea de voie şi cea fără de 
voie, dăruindu-le împărăţia şi împărtăşirea veşnicelor Tale 
punătăţi, îndulcirea Ta cea fără de sfârşit şi fericita viată 
amin” a 


N care credem 
9ste drept şi 
Căci mult este 
Or şi a martirilor 
tura de lacrimă, 


dimireşti 
Vântarea 
mbată în 


233 


Da 


a crucii înălțate pe mormânt 


3. Sfinţiree «or din Dealul Mărului 


martiri 


Doamne, sfârşeşte la noapte! 
Mult e de când Tu morişca-i pornit. 
Bube imunde curg, coapie! 
Morții Țe-aşteaplă şi vii-au pierit.” 


„Crepuscul” — Aurel Tomaziy 


Se cuvine să aducem alese mulțumiri fiilor acestui 


sat (Gădinţi) în frunte cu duhovnicescul lor părinte, pentru 
gestul pios de a prim! in brazda de lângă sfânta lor 
biserică, spre veşnică odihnă, osemintele martirilor. din 
Dealul Mărului, ca să stea mărturie sub glie, aşa cum 


spune poetul Aron Coiruş: 


„Pământul pe aici ne simte, ne cunoaşte 
După grai, după mers, după moaşte... 
Când pasul ni-l punem pe-aicea, oriunde, 
Alt pas din adânc de pământ ne răspunde.” 


Pentru cele multe şi frumoase câte s-au făcut, 
preacucernice părinte, împreună cu fiii duhovniceşti ai 
sfinției voastre, veţi binemerita de la Domnul. 

- Ascultând cu evlavie pioasele rugăciuni ce s-au 
înălțat, aceste duioase imnuri care coboară în suflet 
cereasca linişte a atotputerniciei eterne, frumoasele imnuri 
ale ortodoxiei noastre româneşti, mi s-au accentuat în 
gând şi în inimă două din adevărurile sfinte creştine. 

Primul ne spune că totul se dezvăluie în fata 
cerului. Nu este nimic din cele ascunse care să nu iasă la 
lumină şi nu este nimic atât de învăluit ca până la urmă sâ 
nu fie dezvăluit, : 

AI doilea ne spune că e nebunie disperată luptă 


impotriva iubirii. Veacuri la rând demonii s-au năpusii 


i să MAN ca e 3 SARE > e, 
asupra ei să o calce în picioare, să o chinuie, să 0 sece! 


234 


| 


id distrugă, dar n-au putut să o învingă Nici 
că au cuis râuri de sânge şi s-au ca 
anci. După orice cumplită Prigoană totde Morminte 
adă re: ne-a mărturisit-o în chip miraculos Auna va fi o 
lui care prin patimi, prin piroane si; Un Dum 
Man mare iubire de oameni, cu moartă lei 
rea indoaie în ă ea pre 
Ș i a înviat şi S-a înălțat şi ne-o man; 
călcat şi £ SS marturisesc şi 
e albite care, după atâta vreme, au ieşit di 
da ună, necunoscută, unde au fost Zăvorâte şi groapa 
Cal aia dezvăluirii. Ascultăm strigătul lor în pe i 
“locvent aruncat în fața întâmplării oarbe şi crân pi, de 
- Cain, ce-ai făcut Cu fratele tău, Abel Gla | 
sângelui fratelui tău strigă din pământ! ct 
Au ieşit la lumină să-i putem vedea Cu ochii 
conştiinţei noastre. lată-l, încovoiați sub crucile. lor Sa 
solemn, unul după altul, fără chip, necunoscuți, dar oameni 
adevăraţi. Ei merg în întâmpinarea durerilor ce le aveau de 
suportat, nevăzând în excesul suferințelor de atunci 
excesul gloriei postume şi timpul adevărului ce trebuia 
odată şi odată să vină. 
Ne putem imagina cum s-a săvârşit crima. Îi găsim 
datele în vechile şi mereu reluatele întâmplări din Miorita. 
Ştim din baladă că „mări, se grăbiră şi se sfătuiră” ca, într-un 
crâmpei de noapte neagră ca şi ura ucigașilor, să-i omoare 
dintr-un foc, brazi doborâți mişeleşte la pământ şi apoi 
îngropați sub poală de deal ca nimeni să nu le mai aibă de 
ştire. La fel ca şi în bătrâna baladă, luna le-a fost candelă 
şi toiag, miliardele de stele le-au fost făcliile, cântul de 
ingropăciune l-au susurat vânturile printre frunzele 
copacilor şi l-au repetat păsările cerului, plânşi au fost de 
plopi, de roua de pe florile câmpului şi, poate, de ierburile 
crescute pe piepturile lor şi retezate de coasă. 
Numai că măicuţele, surorile, fiicele şi soțiile lor n-au 
Putut porni, ca în baladă, cu durerea despletită, peste 
Câmpuri ca să cerceteze şi să întrebe: „cine mi-a Văzul, 
Sine mi-a întâlnit mândru voinicel?”. Nu, ele au trebuit să-şi 
“scundă durerea ca să nu fie hăituită şi profanată de ura 


235 


aceste 


cata 


——.—.—— 


tă, Pentru ele ei nici n-au murit de tot, căci Nu le. 
gezlănțuita. F 


eară, pălite de sărutul morţii. pe Au 
urile de ceara: r”. terte ii. Pentru 
văzut chip at pe cărări teribile, fără întoarcere şi fa 
ele, ei au P „e voastre suflete de femei chinuite auze.ă 
răspuns. nelu din bătătură ce vă făcea să tresăil 
Ș iul unei nopți de nesomn. Poate că atunci umbrgji 
în toiul ispăruţi, numai de animalul Credincios 
e izbeau de ferestrele caselor voastre cemiț 
ri fumul căzut peste sat, într-o sfântă inserare de vașs 
i a aburul ființei lor nemateriale venit să stingă up 
i Frârăitul lumânării la ceas de rugă putea f o şocantă 
pă pă numai de voi auzită. Picăturile de ceară putea, și 
sc e, fierbinți, tot atât de fierbinţi ca şi 


imile lor necurs at 
ES voastre curse cu nemiluita. | | 

Dar cine ar putea tâlcui în cuvinte spaimele Voastre 
şi suferințele voastre? Cine ar putea spune în ce fel şi în 
ce chip s-au prelungit în inimile voastre Jerifele or 
supreme? Cine poate şti cât şi cum v-aţi resemnat, cât aţi 
reuşit să uitaţi, cât aţi iertat şi ce a fost cu neputinţă să 
înăbuşiți în voi?! Ş Se, 

Eu însă vă spun, şi cât aş fi de mulțumită ca cel 
puţin măicuțele lor să mă poată auzi şi să poată crede că 
ceea ce vreau să spun este purul adevăr. Dar poate că 
multe din ele, călătorite deja, îl cunosc. | 

Nu voi sunteți de plâns. Nu voi trebuie să plângeți 
În durerea voastră este o sublimă demnitate care vă dă 
dreptul la linişte, la pace şi anume acea demnitate ce v-o 
dă faptul că ați crescut fii care au ales mai bine moartea 
decât să-şi trădeze iubirea, incapabili să pună mâna Pe 
arma ucigaşă şi să lovească în frați. Su 

Mamele ucigaşilor sunt cele care au nevoie de milă, 
ele sunt cele care trebuie să plângă, să topească în Jacririi 
fărădelegea. Mame, care sunteți şi veți fi, rugați! 
Domnului să puteţi creşte fii vrednici de jertfa Blândulu 
Mântuitor, asemenea acestor fraţi care au intrat în legendă 
ŞI au adus în istorie întâmplările din Dealul Mărului. 


ay 


desluşite, s 


236 


3 ma Înălțări 
„ele zgomote ale pământului pentru sl aScultăm 


dirszta primele concerte ale cerului iscața cat br ş 
noastră. ŞI! În sărae ) Cinstea lor. Jertța lor a deveni 
facără incoruptibilă ŞI nemuritoare, un liman de lini ju o 
inocență. [ez acum i vor putea avea, cu adevăraţ AA, 
entru că au primit de la noi toţi creştineștie opace 
entru că şi-au făcut datoria spunându-ne, își felul | 


e spus pentru 


- Feriţi-vă de capcanele ateiste ale 
sunt josnice pentru că se propagă pr 
şchingiuirea şi reprimarea aproapelui. 

Pofta meschină a puterii, pe ei nu- 
ajunge şi nici nu mai poate închide sub obr 
mărturia jertfirii lor. 

Mărturia lor este scumpă dar nu cere ceva în loc: 
ea nu poate fi răscumpărată cu nimic în lumea aceasta. 
Dacă toate bogățiile pământului nu pot plăti o singură 
picătură din apa pe care o cerea bogatul din iad săracului 
din rai, ce valori ar fi capabile să stea preț de răscumpărare 
pentru un suflet?! Dar pentru incomensurabilul număr de 
victime ale comunismului? Mărturia lor nu cere răzbunare 
ca să nu fie ştirbită întreaga măsură a jertfei. Ei Şi-au 
încredințat sufletul Domnului, a Lui este răzbunarea. 
Mărturia lor proclamă, pur şi simplu, recunoaşterea justeței 
adevărului pe care l-au plătit cu prețul vieții şi ne invită să-l 
medităm. Mărturia lor este, în acelaşi timp, şi o promisiune 
pentru viitor a cărei elocventă expresie am aflat-o în 
versurile poetului citat în deschidere: 


Comunismului! 
In suferințele, 


1 Mai poate 
oc lumina şi 


„Pe unde zăcură bălți oarbe şi bolnave, 
Foşni-vor porumbiştile ca nişte dumbrave, 
Pluguri brăzda-vor până-n inimă moina 
Şi cântece năpraznice naşte-va doina. 


237 


Eco Mae 


————.—. 


lar nouă să ne îngăduie mile 
urisim împreună cu ei pentru în 


4. „Amintiri de la G 


Aşa să fie! de Mihai Timaru 


Dumnezeu să mărt 
neamului. 


Stivuj 


herla”, 
Vierea 


— lansare 


„Cel mai iile ici de iubiri e este acela 5 
ferință, în luptă. continuă spre virtuțe, gi Plat în 
EAI ul sufletului şi-l poartă prin înlătur 


"Hu neric Pe 
întune remă, luminoasă şi eternă.” spre o 


furtunile Vieţii 
jubire SUP 


NS 
7, 


Autorul cărții care se lanse 
dintele filialei noastre a A.F.D.P.R. Deci sup SSI 
isp substitui autorității sale pentru a rosti, în ape a 
dă preşedinte, câteva cuvinte CU ocazia lansării Cărții sală 
Mă voi folosi de puține cuvinte, întâi pentru că cei ce am 
trecut prin infernul închisorilor comuniste ne înțelegem fără 
prea multe vorbe şi suntem de acord cu Lucian Blaga că 
amare, foarte, sunt toate cuvintele”. 
4 Pentru noi, amare sunt cuvintele cu c 
să scoatem din uitare şi nepăsare pe cei c 
oroarea teroarei comuniste, amare sunt c 
auzim rostite la tribune înalte şi în stadioane, prezentând 
tot felul de erezii şi înşelătorii, amare sunt cuvintele 
fățarnicilor care şi ieri şi azi ne dau lecții de virtute şi 
morală, tocmai ei, amare sunt cuvintele care insultă, 
lovesc şi murdăresc înaltele idealuri, amare sunt cuvintele 
ce zângănesc asurzitor în deşert, amare sunt cuvintele 
care dorm cuminte sau laş şi nu rostesc adevărurile 
imuabile, amare sunt, foarte, toate cuvintele. 

De aceea îţi aduc doar o caldă strângere de mână, 
frate Mihai al Timarului din Gorneştii Mureşului, cel ce din 
veac a dus pe unda lui călătoare toată jalea unui popor 
iobăgit în propria lui țară, rănit şi batjocorit, trădat şi 
prigonit, cumpărat şi vândut, înşelat şi obidit, minți şi 
asuprit, manipulat şi dus în rătăcire şi jale de vrăjmaşii cel 
din casă, cei din jur şi cei de aiurea. is 
Fraţii tăi şi surorile tale cu care te-ai înfrățit în temnițe 


ază astăzi 


are încercăm 
e-au suportat 
uwvintele ce le 


238 239 


e 


u curajul ce l-ai avut de a scrie 


i din afirmaţiile . 
Si i caer t puțin una țile sale: 
te felicită pentr efer la curajul de a înfrunta eve Sasţ dezvo 


r ntualgie de 'inesc un destin”. să SU a trebuit sa 
carte. Nu mă lăcute; mă refer la curajul cu care fă IMP" “că mă ierți, frate Mihai, dacă vo; apăsa du 

suj cante din cioburi ascuţite şi tăioase amintiri grey ăl snjle vii la care intenţionat nu te-ai oprit. Durerile aa 
reconstruit de refăcut, calvarul ce I-ai urcat. Nu ikă ră domolite de anii ce s-au scurs de atunci sunţ acestea 
Au td în cuvinte umilința suferințelor degradante NC stră spirituală, cea de care nu ne atingem e ae 
uşor să â iz, jrile Curaj ţi-a trebuit să mai cobori în iadul d nohot de plâns, dezlănțuit pe întinderi mari de suflaţ pu un 
care al si ia în care ai fost scufundat până dincolo Si atiunile pentru care te-ai ferecat în tăcere, „cj nu voi olelea 
urâciune = evului curaj ţi-a trebuit să arăţi lumi întrec vrăjmaşilor Țăi taina Ta, NICI sărutare iţi voi da ca lug Pune 
ie este te-au marcat preț de o întreagă tinerețe, cir ! Este sigur că toți cei care am fost șe. 
fra trebuit să 


ati ispitei t iori | de chinuri am avut d raţ în temnițe şi 
rezişti ispitei de a comenta aposteriori faptele în tot felul at! e rotunjit un destin, am 
şi te-ai rezumat să le prezinți simplu în adevărul lor cru răspuns, fără e ema ce ne aştepta, la o chemare. 
mărturii certe pentru o istorie care, poate, va interesa Cândva Domnul & de a E. 36) sa ne supună la dementa lui 
Te felicităm pentru curajul de a pune în circulație o astie| asuprire pen ru i E se adeverească, pentru a 
de carte într-un moment când o lume demonizată, feroce câta oară zi E umea cea fără Dumnezeu 
şi violentă în dezlănțuirea instinctelor ŞI care nu manifestă înrobeşte, secă sg e; au fără cruțare”. 
nici un interes pentru adevăruri incomode, care dor şi Prin noi Ss emonstrat că e o nebunie lupta lui Satan 
ridică probleme de meditat. cați o vor citi? Căţi se vor impotriva iubirii. a un şarpe întărâtat ce este, 0 poate 
cutremura la atâta nefericire? Câţi vor înțelege şi realiza ce călca în picioare, o poate chinui cu cele mai aberante 
a însemnat nefericitul univers al temniţelor comuniste? torturi, o poate insulta, o poate sece 
Bănuiesc că doar cei puţini, care nu sunt loviți de 


ra ca să o ascundă în 
morminte adânci, dar nu va putea să o distrugă. 
nepăsare, care au păstrat în conştiinţa lor demnitatea de a 


La momentul potrivit, iubirea va izbucni în lumină. 
fi om. Doar ei vor fi loviți în această demnitate când vor După Crucificare, totdeauna va urma Învierea, şi gloria 
afla ce au fost în stare să facă anumiţi semeni, doar cu acestei Invieri este deplină. Parcursul spre această Inviere 
chip de om. Vor mai fi, poate, din cei care au păstrat o ni I-a descoperit Dumnezeul — lubire, Dumnezeul — Mântuitor 
inimă de român. Aceştia vor suferi şi vor păta cu lacrimi de care, din prea mare iubire de oameni, cu moartea pre 
ruşine paginile acestei cărţi care reflectă în ce iad au fost moarte a călcat, a pătimit şi a înviat şi ne-a ridicat şi pe noi 
prăbuşiți binecredincioşii acestui neam, ce au putut să le în Inviere. Am trăit în închisori acest miracol incomensurabil 
facă românii ademeniţi la slujirea diavolului. Cartea le ŞI de nesperat. Pentru că ajuns sus, pe Golgota, sufletul 
promite cititorilor săi că îi va ajuta să privească ferocitatea zdrobit de suferință s-a pomenit în lumină, în misterul 
drept în ochi şi că nu va fi puţin lucrul acesta. Consider că pc cine poate tâlcui bucuria cu care descoperi că, e 
această promisiune rezumă lapidar conținutul şi rostul i pas, din greu în greu, lisus a fost cu tine şi ţi-a descoperi 
acestei cărți şi nu voi spune nimic în plus, căci e mult prea Ana recuperării prin suferință. alea 
mult ce şi cât spune ea pentru cei ce nu au ştiut ce s data Pe urmele unui astfel de destin fratele Mihai 
| petrece în ferocea detenție roşie. a pă. 


dintr-un mediu familial armonios şi îndrăgit; a simțit 
că bucuri 


„Vă rog, totuşi, să-mi acordați puţină răbdare i 
ca aş dori să spun câteva cuvinte despre autor. Aş dor 


240 


a acestui cămin fericit nu-i mai aparține. Şi-a luat 


241 


——— 


la iubiții săi şi a plecat pe căi aspre să 
ne Radu Gyr: 


rămas bun de 
ascultare. SpU 
Unul, undeva, odată, 
Mi-a zâmbit peste morminte: 
— Ţine spada mea fierbinte da 
Şi pe tâmple, zarea toată. 
Acest „unul' ne-a marcat pentru toată viața. E| a can 
noi alegerea, noi ne-am supus şi am ascultat, p 
PER da face altfel! Restul a fost consecința acestei alegeri 
Destinul tuturor celor ce au trecut CU „Ieeducare" — aceasță 
incredibilă născocire satanică — a ost Sa ISactiveze, taina 
Crucificării. Acesta a fost şi destinul frate ui Mihai, Să urce 
Golgota printr-un experiment teribil, infricoşător. L-a urcat 
împreună cu frații săi şi, în acelaşi timp, Singur. Toată taina 
Crucificării stă scrisă pe oasele lor zdrobite, pe trupurile lor 
sfârtecate. Atât pentru Marele Crucificat cât şi pentru 
maltratații regimului comunist nu a existat nici un strop de 
milă. De la prima treaptă: „privegheaţi şi vă rugați, că duhul 
este tare, dar trupul e neputincios „ până la următoarea; 
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” şi până la ultima: 
„lartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!”, totul s-a succedat fără 
nici un strop de milă, totul a trecut printr-o totală demolare. 
Potirul plin cu toate amărăciunile a trebuit sorbit până la 
fund, în focul unor suplicii inimaginabile. ic, 
Trupul sfâşiat prin chinuri peste limita suportabilități, 
eu-l scos din coordonatele normale, destrămat, azvârii în 
umilire, degradare şi deznădejde, disperarea adusă până la 
demenţă, toate au fost suportate de fiecare în parte, într-o 
însingurare sfâşietoare. Cât de zguduitor a fost când, ajuns 
în culmea suferinței, constați că Dumnezeu te aşteaptă ș 
vârful Golgotei, la capătul Crucificării împlinite. Abia ale 
ai ieşit din toate încercările calvarului, conştiinţa prezent 
lui lisus este imediată şi reală ca lumina zilei. , 
Ințelesul viu şi adânc al experienţei prin “A 
trecut fratele Mihai este că, la sfârşitul urcuşului, a aflat câ, 


242 


ierți dureri C 
care Nu P 


niciodată nu a fost părăsit. Tot ce 
facă / a fost într-o tainică Şi foarte persona 
Rațiunea noastră ingustă nu poate ex 

ED decrepitudine, un torent de iubire 
a în baia de mister şi de lumină, în car 
să ierte, că poate atinge noblețe 
3 le ierte, toate să le înțeleagă, pentr 
lini de iubire şi de blândețe. Te 
are nu pot fi împărtăşite nici î 
ot ajunge la nici o ureche de om 
Antul cel mai negru le refuză, le scui 
întoarcerea noastră în Vavilon ne- 
în. colbul lumii, dar. certitudinea câştigată 
suferințelor nu ne-a părăsit. De câte ori ne îns 
deşertăciunile vieții ne întoarcem acolo unde 
lacrimile lăuntrice, purificatoare. Acolo nu este ridi 
aşterni la picioarele lui lisus ca să primeşti du 
încurajare: „Priveşte la Mine. Urmează-Mă şi vei fi 
Vă mulțumesc pentru răbdarea cu care m-ai 
urmărit în încercarea mea, slabă, de a creiona, cât de cât 
ce destin a avut de împlinit fratele Mihai. Permiteţi-mi să vă 
ofer ca dar o floare de migdal, culeasă din grădina 
spiritului de Kazantzakis: 


lă 


„l-am spus migdalului: 
— Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu. 
Şi migdalul a înflorit!” 


243 


PAȘI ZA = 
Sa DA 
2) eva ice 


-a fost dat să 


Si 


aŞie cu 


Plica Cum, din 
9ate împinge 
e eu-l uluit afjă 
â Spirituală ca 
U că îţi simţi toţi 
Simţi capabil să 
n taină, umilințe 
„ IOSnicii pe care 
pa in afară, 

a înecat din nou 
în focul 
pinăm în 


regăsim 


Col să te 


Icea Lui 
VIUP 


5. „Prin poarta cea strâmtă”, 
de Ana Maria Marin — lansare 


„Depun mărturia unei vieți şi încă a multor vieţi 
pentru ca să se cunoască adevărul. | 


Ana Maria Marin 


Într-adevăr, „Prin poarta cea strâmtă” este o mărturie 
o depoziţie adusă în instanța Viitorului pentru un adevăr care 
a fost blamat, înecat în minciună şi dezonoare, expediaţ în 
temnite sub zăvoare grele sau în morminte mute şi care în 
acest sfârşit de veac funest mai adastă la porțile dezvăluirilor 
complete. Cartea este, fără îndoială, mărturia unei vieți, 
are un fir narativ, ne dezvăluie o poveste dramatică dar 
fascinantă, povestea vieții unei intelectuale de înaltă clasă, 
inteligentă şi sensibilă, căreia Bunul Dumnezeu -a hărăzit 
un destin de excepţie pe care s-a străduit să-l împlinească 
vertical, fără compromisuri. Este povestea unei doctoriţe 
generoase, a unei soții tandre, a unei mame devotate 
care-şi confesează cu un fin şi profund lirism urcuşul pe 
Golgota vieții, în arderea de tot a unei inimi greu încercate. 
Dar cartea nu este numai atât, ea este mai ales 
povestea omului de spirit în dialog cu lumea şi cu alor 
ei, paginile ei sunt pagini — document, SI Ap ati 
pertinente în istoria vremii, prezentate în cruda orr A E 
simplu şi detaşat, fără lamentări şi fără grandilocvente, 
tot curajul de opinie, necomplexat. ta e 
Căci este un mare curaj de a pune în ci e a 
carte care vorbeşte despre mişcarea Fa tă fi 
oamenii săi de primă mărime, într-o lume Sr acu : 
care minciuna, violența şi corupția sunt Tg Apă 
lume în care îngerii merg cuminţi să moară, gal in 
extaziază şi leşină isteric pe imensele sii î 
iluştri demonizaţi îşi etalează imunda obscenita în iz 
Este un mare curaj să vorbeşti despre se 


244 


OT 


| 
| 


rinței, despre jertfă şi despre iubire, despr 
zl sufe! tere, încercând sa înlături cu lumina 
i th de ură şi denigrare rostogolite fără incetare zeci 
casca da ani peste o mişcare Spirituală a zeci 


| cărei princ: 

£ rin 

şi zeci ântuirea neamului românesc prin re : apa 
la fost M concilierea 


(e eu. 
cu cl acest aspect cartea aduce 
e personaje şi fapte pe care do 
scut direct. Faptele consemnate cu sinceritate cu 
cuno entru adevăr vor constitui, pe lângă multe 
respect P misele pentru o istori al 
aţi asenenea, premisele p Storle ce nu s-a scris 
d Orice istorie se scrie cu fapte, nu-i aşa, ŞI faptele sunţ 
e ra valorilor ce le-au determinat. „După faptele lor îi 
Mr cunoaşte”, spune Domnul. Pentru această cunoaştere 
s-a nevoit autoarea să scrie cartea care azi vă este 
rezentată: pentru ca cei ce vor veni după noi să cunoască 
faptele aşa cum s-au petrecut şi aşa cum le-au perceput 
cei ce le-au trăit şi le-au simțit incrâncenarea pe propria lor 
piele. Pentru acel îndepărtat „atunci, când oameni imaculați 
vor judeca obiectiv istoria, singurii care vor avea dreptul şi 
capacitatea de a judeca obiectiv şi de a enunța verdicte 
clare şi juste, pentru aceştia a scris doamna doctor Ana 
Maria Marin. În nici un caz pentru cei care au ucis 
mişeleşte şi au topit în lagăre şi închisori toată glorioasa 
armată română, cea mai fascinantă elită intelectuală pe 
care a avut-o vreodată țara noastră, oameni politici de 
mare stil, tineretul studios şi sfântă talpă a țării, fruntea 
țărănimii dreptcredincioase cu dascălii şi duhovnicii drept 
indrumători. Nu pentru cei ce au „zdrobit fără cruțare”, aşa 
“um scria pe unul din celebrele lor afişe: „Să zarobim fără 
Cruțare slugile imperialismului fascist!”, şi au şi făcut-o, de 
la om până la codru, şi acum vorbesc de la tribune înalte 


Wdecând cu tupeu faptele altora şi emit judecăţi de valoare 
ȘI culmea ne 


e demolare 
adevărujuj. 


mărturii Concrete 


amna 
despr doctor le-a 


: ruşinării, dau lecţii de morală, de corectitudine, 
de virtute. i 


Plan Cartea despre care vorbim se desfăşoară pe două 
uri, 


Sunt puse față în faţă două lumi; prima formând 


245 


ui 


De 


în cea de-a doua, autoarea : 

temeiul pentru E A rită şi atâta nefericire. Fapta bul 
ouă coordonate aşa cum s-au Structur 
rente imprecizii de date biografi a 

dar fondul problemelor puse îi 


ceste d 
în memoria autoare, cu ine 
cu inversări cronologice, 


înă alterat. 
lumină este NE i i că în lum ; 
Veţi citi ŞI veți descoperi c ea guvernată ge 


Dumnezeu, creştinul trăieşte şi CA ta Se nite lipită de 
cer. El nu este sclavul altuia şi nici chiar al său, el este, pur 
şi simplu, unul care iubeşte. Dumnezeu este iubire şi în 
slujirea acestei iubiri omul Les a de ŞI suferința, ocara 
şi persecuția, lupta ŞI moartea. El ştie că singurul bun care 
merită să fie cucerit este mântuirea, adică dreptul de a trăj 
în iubire, bucurie şi fericire câştigate prin jertfă şi ascultare. 

Vasile Marin, de exemplu, a lăsat tot ce avea mai de 
preț pe lumea aceasta: O țară iubită cu ardoare, o familie 
mult îndrăgită, o mişcare şi un Căpitan care promiteau 
învierea personală odată cu Invierea neamului, revistele al 
căror far luminos a fost, pe toate le-a părăsit şi a plecat fără 
şovăire să-şi ofere viața pentru ca gloanțele ateilor să nu 
mai cadă pe altarele bisericilor unde lisus Cel euharistic 
aşteaptă înlănţuit în sfintele daruri iubirea oamenilor, o iubire 
care să accepte onoarea umilinței şi a sacrificiului pentru 
că EI Însuşi ne-a iubit cu o iubire preferențială; a părăsit 
splendorile cerului şi S-a aplecat până la noi, umilit până la 
moarte pentru ca noi să avem viață şi s-o avem din plin. 

Şi veți mai descoperi că tot ce ține de lumea 

guvernată de cei fără Dumnezeu este egoist şi asupritor, 
pretinde totul pentru binele personal care constă în avere 
şi putere, cere să fie slujit orbeşte pentru propria sa glorie, 
înrobeşte, omoară şi distruge. Satan nu poate dărui decât 
ură şi dezonoare, faptele lui sunt demenţiale. 
A Ca una ce am trăit în Gulagul comunist preț de 
întreagă tinerețe (14 ani) am avut ocazia să o întâlnesc PS 
doamna doctor printre lacăte, zăvoare şi zăbrele. VIeâ! 
să-i mulțumesc în numele tuturor surorilor de suferință că 
ne-a luat în cartea sa. 


246 


Suntem acolo toate: tinerele care am 
de păncile de studiu şi din bucuriile tinere 
calvarul zfun/je or ODA oferindu-ne. ca jertfă 
“cumpărare pentru salvarea acestui neam; a de 
răs i-au putut vinde fiii sau surorile care au mamele care 

ână la jertfă şi mormânt; truditoarele acestui iubirile 
ământ care au refuzat să-l lase în stăpânirea cotor ui 

transformați în vătafi, sau cele care au luat calea ala 
cel din totdeauna frate cu românul, monathiile care “sul 
răstignirea pe crucea izbăvitoare a suferinței şi au sale 
calea cea largă a minciunii satanice; victimele irăcerie ala 
întâmplării oarbe ce au fost aruncate în focul unei Phiace 
gheene; toate cele câte trebuiau să fie îngenunchiate că 
inimaginabile suplicii, să fie coborâte în lut dacă ef i 
raiul bolşevic. au 

Prin noi, prin toate aceste victime pe care flacăra 
roşie şi-a experimentat arsura, s-a arătat că, pentru cei mai 
mulți, comunismul a însemnat o imensă nefericire: arta lui 
de a guverna a fost teroarea; puterea lui de convingere a 
fost tortura; orizontul lui spiritual a fost satanismul, întunericul 
cel mai din afară; victoria lui a fost înrobirea ce s-a realizat 
prin râuri de lacrimi şi de sânge şi prin munți de cadavre. 

Din imensele şi încă nedeplin cunoscutele 
hecatombe se ridică rumoarea ce poate fi auzită doar de 
conştiințele vii, curate. Este uluitor faptul că glasurile tuturor 
să Alla mai sunt, exprimat prin cei care mai adastă 
făsoaă E antă înserare, nu cer nici răzbunare, Nici 
ă pi alde Se cere doar aducerea . în lumină a 
perverțina prin care s-a martirizat un neam binecuvântat, 

uisi sa u-l pe parcursul atâtor ani de întuneric sufletul 
a Su Vor trebui scoase la lumină toate adevărurile 
dezvăluirila ŞI ne vor durea încă până ce, în lumina 
SG fc r, va tremura lacrima părerilor de râu, Fa E 
iubeşti în pe cinstit şi curat că este operă tate A 
adevăr pa atât de neruşinat minciuna ce ţi-ai luat-o d i 
» incat să îndrăzneşti totul, chiar şi inimaginabilul, 


247 


n fost Smulse 
ţii Ca să urcăm 


e Ca RS 


a distruge tot ce ți se opune. 

Până când se vor cunoaşte toate avem gq 
aducem mărturii, să dezvăluim treaptă cu treaptă 
scară a suferințelor îndurate de fiii acestui mereu 
încercat popor, de-a lungul dăinuirii sale. 

Doresc să aduc o mulțumire personală doamna, 
doctor pentru un mare dar ce mi L-a făcut în răstim 
am fost împreună în aceeaşi celulă. Nu ştiu dacă şi 
aminti cum m-a învățat acatistul Mântuitorului: „Apără 
cel mai mare şi, Doamne, Biruitorul iadului...” 

Eram la Arad, era o „primăvară dulce”, era Postul 
Sfintelor Paşti. Stăteam alături de dânsa pe banca pe care 
înțepeneam până la zece seara. Avea mereu o batistă în 
mâna stângă deoarece ochii săi calzi şi duioşi erau prea 
adesea umobriţi de lacrimi. Mă învăța slovă cu Slovă 
condac după condac şi icos după icos această minunată 
laudă adusă lui lisus. 

lisus a venit în viața mea cu mult înainte de a 9 
întâlni pe doamna Ana Maria, dar, prin acatistul învăţat în 
maniera ciudată din temniță, după ureche, am aflat 
atributele Învățătorului, Cel Care merită din plin adorarea, 
iubirea şi ascultarea noastră. 

Cum L-am descoperit noi în temniţă pe lisus ca 
Apărătorul cel mai mare şi Biruitorul absolut al iadului, este 
greu de explicat. Înţelesul adânc şi viu al experienței 
câştigate prin suplicii nu se poate explica prin logica 
noastră îngustă. Acolo, în toiul suferințelor de neîndurat, ni 
s-a descoperit ca Domn al iubirii şi al îndurării, prieten 
adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina 
zilei. Temnița noastră s-a convertit într-un timp al sperantei 
printr-o înfrățire regăsită, necondiționată de rațiune, ci de 
iubire. Noi L-am întâlnit viu şi adevărat, în vârful foamei, al 
setei, al frigului, al singurătăţii şi al terorii de nedescris. 
Orice povară la care am fost chemate să o purtăm, â 
purtat-o mai întâi singur şi apoi cu fiecare din noi. EI â 
suferit întristările Şi violența durerilor tuturor celor ce am 
fost chemate să suferim. El a luptat cu cei chemați să 


248 


pentru 


atoria S 
intrea 
ŞI merey 


Pul cât 


| | a cunoscut lacrimile Celor cheama; 
lup (âns împreună cu ei până la yj 
a P ai adânci ce nu pot fi îm 
ele ce nu pot ajunge Ia nici p et i 
t şi le-a sorbit veninul. E| Che de o 
Gun0SC!î să laude ce era disorea, Pat să saj 
era pierdu d it să ali ISprețuit, să |. “AVeze 
e era batjocorit, ine ce era Sfârtecaţ, a 
gate să explice cum, din atâta decrepitugne, alunea 
un torent de iubire ce împinge sufletul în ba, 
unde ocara, persecuția, vendeta, suferința cea m î 
i chiar moartea se Convertesc. în Sărbătoare pactbă 
suferința să slăbească Strânsoarea toate confict Sai a 
amarnice se rezolvau în credință. În lisus Ie ap ăla 
făceau armonie, urâtul se dizolva în frumuseţe Fu se 
mergea în pas cu noi ca un prieten nepretuit Ne îm su Viu 
cu brațele Maicii Sale, ne iubea cu puterea „orățşa 
Tatălui Ceresc, ne alina cu duioşia Sfântului Dup ea 
imbărbăta cu ceata sfinţilor şi martirilor;  cohortele i 
luptători care au biruit neputințele  bietului trup s = 
glorificarea sufletului nemuritor. Din Cumplitele. locuri ce 
supliciu, prin credință, ne-a strămutat într-un Spațiu celest 
şi, într-un târziu, ne-a eliberat de spaima de călăi și de nui 
nşine. Credința ne-a ajutat să înțelegem că EI, lisus, este 
singurul care ne poate acorda o milă perfectă şi o speranţă 
certă ce veneau de dincolo de experientele noastre 
personale. El era isihia, centrul care absoarbe totul în 
iubire. El ne spunea: 
îi OM sie la Mine, urmează-Mă şi vei fi Viu. Vrei să 
că A ma. a de sacrificiu. Crucificatul se va bucura în 
de iubire, de nemurire. 
snow Sala doamnă şi iubita noastră „Domnicu', EI 
dumneavoa au ne-ați putut bucura cu ele 
una din . ră, Vreau totuşi să vă ofer o floare Ma 
singurele be flori pe care ni le afeream în Al Va 
ofer o E Sh i. stea e oaie i î. Tai maicii 
Cocos; e culeasă din grădina spiritului de m Cea 
la, gândirista noastră, Zorica Laţcu. Am ales 


im a îl Să plângă «. 
tima picățura We e. 
ear Nici A Ureril 
umili 7 


249 


e DD 


i se pare că exprimă cel mai pă-ne, Prea înalte, înţelepc; 
easta deoarece m! se | mai a , Aia ICI DCIU m 
causa dumneavoastră. Citez din memorie: decvaj ptru a înțelege sfântă voia Ta şi ajut , iScemama 
fă este cu putință ajută-ne să nu ne â-ne să g  îMânt 


| O j 

„Inima-n culme de chin s-a aprins şi-a-nflorit, pp gădui să fim despărțiți de Ti. 9em Sin pelin 
iubite, sai » bea / mpreună cu sfinții Tăi, cu eroii Tăj Şi cu : “E 70 s ji 
Flacăra-n vârt de făclie şi floare-ntr-un capăt de vre; “ecilor : artirii Tăj în ied 
Blândă-ngânare de fluturi bătând din aripi o ţii V i 
Foc strălucit de lumină cu umbrele-n fugă, Vârte e, 
Inima-n culme de chin s-a deschis ca Potirul, ctial, 4 
Plină de vinul iubirii de care şi ea s-a-mbătat că, ji a 
Şi s-a deschis ca o rană din care mai picură încă 5 pie o CA o îz 
Clipă de clipă, tot sângele rumen, nespus de curat 
Inima-n culme de chin s-a topit ca un fum, Prea. 

iubite, 
Cum se topeşte în aer mirosul de flori şi de nara. 
Sunt undeva... în Iubire... şi trec veşnicii sau clipite 
Nu mă mai ştiu... Oare totuşi mai sânger? ŞIi totu şi 

mai ard?" 


Şi acum, dacă mai aveți răbdare să mă suportați, v-aş 
ruga să mă urmaţi într-o scurtă rugăciune pentru că 
acum ca şi atunci, avem nevoie de multă, multă rugăciune; 

„Aşa dar, lisuse, Domn al iubirii şi al îndurării, iartă-ne 
păcatele şi dăruieşte-ne pacea Ta. Vino şi coboară lângă 
noi, rămâi cu noi, dăinuieşte în noi. Alungă din inimile noastre 
frica, îndoiala şi deznădejdea, întăreşte în noi credința în 
învierea noastră şi a acestui neam, pe care mâna Ta l-a 
aşezat în calea tuturor relelor, ca prin el să se proslăvească 
numele Tău, iubirea Ta. 

Slăvite Doamne, izvor al luminii, iluminează întunericul 
care ne dezbină şi dăruieşte-ne o credință dreaptă, ca să nu 
ne umilim sufletele prin furcile ereziilor de tot felul, dă-ne o 
milă perfectă ca să ne putem ierta călăii după sfântă 
dreptatea Ta, ajută-ne să nu irosim meritele adunate prin 
jertfă. Ajută-ne să Te scutim de fariseicul nostru filistinism, 
scufundă-ne într-o smerenie profundă, arată-ne o sper: anță 
certă, care să ne dea putere să îndurăm restriştea. 


250 251 


e 


6. „Lumini pe crucea mea din bezne”, 
"de Despina Olariu — lansare 

ge blând peste acoperişuri zgribulite, 
CE ae ghemuite de frig, | 
Peste închisori pecetiuite cu zăvoare şi tăceri 
Ninge blând, cu fulgi mari, legănați, 
Care se îngrămădesc să intre cât mai mulţi 
În fâşia îngustă a cerului nostru jefuit. 
Printre gratii şi obloane, ochiul nostru Osândit 
Amplifică frumoasa poveste de iamă. 
La dimensiuni de infinit alb... incredibil... 
Şi ninge blând peste timpul care curge implacabi]... 


Ninge!" das 
„Zăpezi” — Eugenia Indreica Damian 


Cartea doamnei doctor Despa Olariu, mai înainte 
de a fi o creaţie literară, este un experiment. Este O carte 
scrisă cu gândul şi nu e vorba de o metaforă ci de cel mai 
crud adevăr. În temniţele comuniste, unde intelectualul era 
supus sistematic unui proces de imbecilizare, nu putea fi 
vorba de creion şi hârtie, cum nu putea fi vorba de carte 
sau de orice ar fi putut să însemne un suport spiritual. 
Singurele instrumente cu care deținuții au luptat ca să se 
sustragă opresiunii demoniace şi tiraniei riguros organizate 
pentru totala distrugere a personalității, au fost gândul şi 
memoria. Condeiul cu care au fost scrise poveştile unor 
încercări de neimaginat într-o lume normală a fost gândul, 
iar foaia de hârtie pe care acestea s-au transcris a fost 
memoria. O idee, un sentiment, o emoție, o amintire, se 
înveşmânta în cuvinte în gând, în cazul poeziei cuvintele 
se organizau în vers în gând şi apoi versul se imprima, prin 
repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers s€ 
alcătuia în gând şi se alătura celuilalt, prin repetare, "1 
memorie. Astfel se alcătuiau strofa, apoi poezia, din 
repetare în repetare, totul numai pe plan mintal, se âșe74 


292 


DD 


ie, E lesne de înțe x 
în Me e concepută Mei 54 Pentru şlețui 
1 astfe erea o trugă -Uirea ung; 


Po an ul sau expresia neagreată se înlocy; Măi mare 
Cr venabilă tot pn pda Sci altă posibijtate pu Ala mai 
modificat SE Epe i, e multe Ori ână ce Ver Versul 
jergea definitive din memorie şi rămânea fi echi se 
și aceea multe poezii concepute în temea „ma nouă, 
orma lor prima, frustă, fără îndelungă şi Sofisticată e| de fi 

Doamna doctor a reuşit prin acest ex aborare 


mnița. A creat cu instrumentul gândului şi Ale Să biruj 
Ei icul a memoriei versuri capabile să cra tă pe 
atrocităților o armonie din cele mai surprinzătoare cpu 
poeziile sale, uluitor de multe, având în vedere 5 iati 
enormă au implicat, închid o lume în care ee lead 
convertesc în lumină, revoltele în pace, abjecţiile în subfa, 
ura în. iubire, dorurile arzătoare în nostalgii tandre 
deznădejdea în speranţă, iluziile în certitudini îndoielile 
amare în credință ardentă, atotcuprinzătoare. 0 lume de 
îngeri se opune cruzimii unor semeni doar cu chipul de 
om, în poeziile doamnei Despa. 
Această „unduire de reflexe pe oglinzi de creier” a 
ajutat-o pe autoare să traseze în tenebre „cărări de VIS”, a 
ajutat-o să urce un calvar ce părea fără sfârşit clipă de 
clipă, pe trepte de suferință inumană cu o perpendiculară 
verticalitate. Cartea aduce peste un cutremurător arc de 
timp, format din „ani de smoală şi venin”, mărturii autentice 
despre ce a însemnat teroarea comunistă, dezlănțuită fără 
incetare în hăul temnițelor concepute ca o Gheenă în care 
a ars fără întrerupere suferința. Tinerii vor putea desluşi, 
aşa cum doreşte şi autoarea, cum reuşeşte un om să 
biruie aşezămintele de supliciu satanic, atunci când îşi 
alege ca toiag de susţinere un ideal iluminat de valorile 
spirituale şi de virtuțile creştine. 
a i entru că doamna doctor Despa, deși A 
“eştare de urcuşuri şi căderi”, a ştiut unde se 
ajutorul: 


. 


253 


e i 


În novțile grele de zbucium şi chin, | 
Când fiece clipă-i tortură pe trupu-mi ce Plânge | 
Coboară la mine, lisuse, din jilțul divin & | 
Şi-ntinde-mi potirul să beau din cerescul Tău Sânge,» 


Sau: 


„În neagra celulă în care mă zbucium ca-n haos 
Coboară la mine, lisuse şi adu-mi repaos, 
Pătrunde în suflet şi-alină-mi durerea, 

Pe căi largi de lumină adu-mi mângâierea.” 


În ce mă priveşte eu îi mulțumesc doamnei doctor 
Despa Olariu pentru că m-a luat de mână şi m-a plimbat 
prin lumea ei de visuri şi dureri, în jocuri de lumini şi umbre 
şi sper că profeția care a vibrat prelung în sufletul meu se 
va împlini într-o formă plenară, definitivă: 


„Şi totuşi va veni o zi | 
Când tirania s-o sfârşi, 

Se vor deschide grele porți | 
Şi vor ieşi şi vii şi morți | 
Şi Țara-ntreagă va cânta..." 


254 


Mm 


7. Speranțe, Speranţe.. 


„Lăsaţi copiii să vină la Mine ŞI nu-i opiu 
ceştia este Impărăţia lui Dumnezeu Pl. Căci a 


» 


Marcu, 10, 44 


A fost o zi în care fiica fostei deportate politic, Mar: 
Pascal, profesoară la Şcoala Generală nr. 2 din Roi aria 
„flat că se va ridica un monument la Aiug spre sie a 

artirilor căzuţi sub teroarea comunistă, Siiea 

E şi a fost o altă zi în care doamna profesoară 
prezentat la sediul Asociației Foştilor Deținuți Poliii 
Roman, un săculeț cu bănuţi reprezentând obolul eleve; 
săi, din mai multe clase, Contribuția lor pură Și sublimă 
jertită din banii lor de buzunar. 

Şi a fost ziua aceea pentru noi, Supraviețuitori aj 
Golgotei româneşti, o zi plină de emoție şi de sperantă. 

Faţă de costul mausoleului ce s-a plănuit a fi înătat 
la Aiud, sub jocul aberant al prețurilor actuale, contribuţia 
copiilor de la Şcoala Generală nr. 2 din Roman ar părea 
fără prea mare însemnătate. Gestul lor este Însă enorm şi 
este încărcat de semnificații de o valoare incomensurabilă. 
Copiii aceştia sunt turma cea mică, curajoasă prin 
nocență, soli ai iubirii absolute. 

„___ Dragi copii, obolul vostru valorează cât cei doi 
bănuți ai văduvei din Sfintele Scripturi, valorează cât 
elernitatea unui om sau chiar a unui popor. 
sa Noi desluşim în gestul vostru un mesaj şi o 
ee adresată celor ce nu mai sunt, celor ce au Hi5 
cenusă la invierii neamului nostru românesc propria 

şa. Mesaj Şi făgăduinţă ce ar putea fi tălmăcite astiel: 
SU Fiţi liniştiţi şi dormiţi în pace, nu sunteți SU, te 
Și pen să ea acestui pământ românesc pe care vol ăj 
care aţi murit. 


255 


E 


— Fiţi liniştii şi dormiţi în pace, noi suntem steluțe 
ce s-au aprins pe cerul vostru întunecat de gratii şi de 
moarte. Noi vom umple din nou toate izvoarele vieţii, căci 

viitorul. 
e ţie liniştiţi şi dormiți în pace, noi suntem florile vii, 
înflorite la căpătâiul vostru şi vom îmbălsăma cu parfum de 
bună mireasmă duhovnicească toate cărările vieții, pe care 
voi le-aţi deschis prin jertfă şi prin moarte. 

— Fiţi liniştiţi şi dormiţi în pace, noi suntem cei ce, 
printr-o divină revelație, am rostit teribilul vostru colind; 

„Vom muri şi vom fi liberi!” 


Asociația Foştilor Deținuți Politici din România vă 
mulţumeşte, copii. Unora ca voi li se potrivesc cuvintele 
poetului Nichifor Crainic, pe care le citez din memorie: 


„Pictez icoane noi de sfinți 
Ce vor să fie, 

Izbesc în stâncile fierbinți 

Şi-aştept o nouă apă vie.” 


256 


E 


8. Asasinii şi Nemuritori 


„Adormit peste coc 
Ceasul era mort c 
Şi tălmaci al unei 


laur, 
entaur 
Plângeri. 


Cum puteam să nu fim Îngeri?» 


„Clipe”, Sirius 

La 62 de ani de la oribiluj asasinaţ ; 

tul celor ce au fost jertfiți Ne aflăm |a 
monumentu i cred ai Pentru că şiau iupi 
rea mult țara, neamul şi credința creştină. t 
p Ne-am adunat din nou în această toamnă Ca să 
resărăm pe amintirea lor scumpă nouă, lacimie 
gratitudinii noastre pentru exemplul strălucit ce ni l-au daţ 
Şi natura ne ajută caci pomii II prohodesc cy Zbor de 
frunze poleite cu aur şi aramă. 

Am venit să le mulțumim pentru le 
ne-au dat-o, ce o purtăm în inimile noastr 
de ani ce s-a scurs de când tinerețea le 
fără milă de către slujbaşii regelui trădător 

Am venit să atestăm că jertfa lor trăi 
noastră şi ne este far călăuzitor pe drumul 
să-l parcurgem, la rândul nostru, ca ostaşi ai lui Hristos, în 
slujba neamului românesc, aşa cum ne-a fost învățătura 
pentru mântuirea lui şi pentru învierea lui, în care credem 
cu statornicie. 

Pildele celor aici jertfiți ne eliberează de frică şi ne 
arată că, în împrejurări nefavorabile scornite de noi şi noi 
gresori, în pofida celor mai acerbe violențe, se pot stinge 
Veţi, dar niciodată ardoarea celor ce luptă pentru idealuri 
supreme. 

Ei au dus lupta cea bună, lupta lui lisus şi au E 
e şi prețul vieții, în plină floare a vârstei. Au ll 
jertfirii de sine pentru că au luptat să se el 


cția de viaţă ce 
e, peste noianul 
-a fost secerață 
de țară. 

eşte în amintirea 
ce ne-a fost dat 


cu vitej 
Pragul 


257 


ii 


._—_——.— OO n DD 


sil sgitoare ale unei lumi fals strălucitoar udul adevăr: Am făcut „>; 

i Ea acu păgubitoare. Ei au pornit pe drumu Am pus mica noastră iri Pentru slujirea y; 
Sa încercare de asceză severă, cu credință tare adevăr? La nedreptățile Suporţ pentru q să binelui? 
su pas cu pas drumul ce Acea lIDaliai9a dana fi fi ai Eat 4 s dt ori am fose pentru câte au scai 

: reptatea + suntem atenţi si; I9ŞI şi a 
Y Eiger învățați că un astfel de drum trece prin cs în jurul nostru cpr SC în capcane PE 
pădurea CU fiare sălbatice", se împotmoleşte în „mlaştina Martirii noştri ne cer să pri sro ce se 
"Po nădejdi” şi urcă „muntele suferinței ... Ştiau, de asemenea, şi, mai ales, să rămânem unjţ, popula în fața răuui 
ce lumină strălucitoare, ce libertate desăvârşită, ce sfântă împreună să ne rugăm şi, de ui preună să luptăm 
înviere îi aşteaptă dincolo de aceste încercări. Şi-au aprins murim, aşa cum au făcut-o gi. În Vele împreună să 
inimile cu dragostea faţă de Dumnezeul strămoşilor şi faţă genunchii. Dumnezeu să- asez at IOF ne plecăm 


de neamul lor cel românesc. Au ars în acest foc ca, din 
propria lor cenuşă, să învie mai desăvârşit sublimul lor ideal. 

Au căzut pe cale, răpusă le-a fost viața pământească, 
dar cu câtă glorie s-au înveşmântat ca martiri, jertfiți pe 
nedrept pentru o cauză dreaptă. 

lată, stăm în fața monumentului ce îi evocă aşa 
cum au fost: viteji, uniţi în gândire şi simţire şi, hotărâți în 
faptă, şi-au pus viața temelie, ca, în urma lor, cândva, 
când va hotărî Domnul, să strălucească o Românie „ca 
soarele sfânt de pe cer. 

lubirea lor şi jertfa lor trebuie să o simțim ca o 
revărsare de lumină şi pace, o iubire eliberatoare de orice 
constrângere, o iubire capabilă să ne alăture lor. O iubire 
şi o speranță ce ne încredințează că viziunea lor clară, 
directă şi sinceră se va împlini odată şi odată, oricât de 
crunte şi amare vor fi împilările ce au fost, sunt şi mai stau 
să vină. 

Ar trebui să desluşim în pilda lor un îndemn de a ne 
verifica conştiințele. Suntem pe drumul lor? Păstrăm în 
sufletele noastre unitatea ce am realizat-o în lagărele şi 
închisorile noastre trăite cu o nădejde mare ce trecea prin 
suferință şi prin iubire? Suntem pregătiți să jertfim orice 
ar dolu ic egoism pentru ca, în unitate, să realizăm țelul 

- Mântulrea neamului, învierea lui? 
Some sp mau rămâne să ni le dăm în intimitatea 

- Să ne întrebăm cu sinceritate şi în întregul ŞI 


258 259 


N ES Dă 


„pe 


Întru pomenirea femeilor martire 
si din temnițele comuniste 


Ne cheamă primăvara ca un cântec 
şi se vor rupe vrăjile 

Care ţin legate florile. a 

Să scriem un poem cu pasări 

şi, la marginile zilei, 

Va străjui soarele... 

Să chemăm primăvara cu un vers 
Şi se vor desface izvoarele 

Şi vor visa păduri şi ierburi 

Şi fugă de cerbi... 5 

Ca nişte inele de umbră. 

Să chemăm primăvara cu o dragoste 
Şi-n ora de taină 

Se va deschide inima noastră 
Captivă într-o floare..." 


„Cântec” — Eugenia Indreica Damian 


Ne-am adunat din nou la picioarele sfintei cruci 
înălțate cu evlavie pentru cinstirea femeilor ce şi-au dat 
viața ca să nu se mai aprindă pe frumoasele noastre 
plaiuri rugurile de suferință ce au înegurat albastrele 
noastre zări. Ne întâlnim aici cei ce au plecat de mult cu 
cei ce au venit din colţuri de țară învingându-şi istovirea şi 
cu cei ce nu au putut veni decât pe aripa gândului. 

Ne-am adunat în mereu aceleaşi întristătoare 
împrejurări, dar azi cu o mai mare nevoie să ne întărim 
SPERANȚA. O nelinişte copleşitoare pune stăpânire pe 
Viaţă, efect dezolant al mizeriei morale şi al sărăciei 
materiale în care se scaldă țara. Forţele răului par 
înstăpânite fără drept de apel şi ne oferă, fără intermitenta, 
deziluzii devastatoare, eşecuri dezastruoase, — lipsur! 


260 


Po 


nerecuperabile Şi dureri crude, ac 
care amenință să ne ducă spre un i 
Săraca noastră țară bog 
sărăcit şi hărțuit fără milă în lupus oetul 
epuizat biologic, economic şi mo 
care nu cârmuieşte, aşa cum i s 
aleşii” manipulatorilor, se Zbate 
Încă nedezmeticit din trecutele Poveri, confuz şi năuci 
sufocă în egoism, în apatie, în uitare bei Pepin: 
laşă şi vinovată, în lepădarea de Dumnezeu ide sir 
creştine, cele care au înălțat de-a lungul cereale iai 
e see edrale 
În cele din urmă, copleşit de mizerie şi josniciile si 
nedreptățile ce-i taie orice elan şi învăluit în cei ; | 
apostaziei, se bejeneşte în altă țară sau se prăbușește în 
deznădejdea amară, profundă, terifiantă. Speranţa se 
stinge şi tragedia omului lipsit de spe | 


j ranță îşi desfăşoară 
opera dizolvantă. in felul acesta diferențele — dintre 


executanți şi executați se şterg, nici nu mai contează 
hotarul dintre bogați şi săraci, dintre oprimatori şi oprimaţi. 

Ar fi timpul să nu ne mai ascundem în tăcere laşă, 
nu avem dreptul să ne exilăm în tăcere. Noi, cei ce am fost 
ostracizați o dată, mai avem prilejul să ne spunem 
cuvântul măcar aici, la căpătâiul celor ce au plătit cu viața 
curajul de a spune: „Opriţi nedreptatea!” 

Adunați lângă mormântul simbol al celor ce, de 
fapt, au fost lipsiți de un mormânt creştinesc, de cruce, de 
prohod şi lumânare, să ne spunem păsul şi să ne amintim 
cum, împreună, am hrănit cu lacrimi speranța. 

Dacă nu mai avem tinerețea şi puterea de a reface 
drumul parcurs odată, cel puţin să ne amintim din când în 
când, cum a fost „atunci”. k gi. 

Alături de cei pe care azi îi comemorăm, noi, Şi 
întârziați, am mai spus o dată: „Nu, nu se mă! pote 
Pentru aceasta am fost transformați în cobai al unu is: 
Satanic.  Verticalitatea noastră a fost E a 
personalitatea schilodită până la desfigurare, 


261 


ral. Bietul o 
€ spune, ci 


sa-şi asigure Supraviețuirea. 


E 


...————. 


Pui i 


NU Fa a N 


. mai pâlpâia spiritualitatea îngenunchiată pri 

noastră abia Mi Şi totuşi, nu a murit în noi speranța, Ny 
cul disperării noastre se ridica un 
antă. O scânteiuță de iubire, ascunsă în cut 
firicel de Sper tă a inimii încât nici ochiul scrutător al 
ina outut să o zărească, a fost miracolul Ce ne-a 
diavolului bănuite. Credeam încă! Cu cât infernul în care 
dat pute! "e ce căsca mai profund, cu atât mai puternic 


îngropați = A : . 
că Ata cita noastră, cu atât mai clar se făcea auzita 
cr 


acurajarea lui lisus: a; 
Se A Îndrăzniți! Eu am biruit lumea! 


să-L ascultăm şi acum, să nu E a în El stă 
speranța noastră, că urmându-L nu vom ră dei > A 

Dragi surioare plecate de lângă noi. Mai auzim şi 
azi glasul vostru fără sunet, răsunând, totuşi, ca un ecou în 
sufletele noastre. Ne spuneți cu duioşie: 

- Mai iubim! Mai credem! Mai sperăm! 

Dumnezeu v-a iubit că v-a chemat în lumină şi v-a 
scutit de decepția şi amărăciunea pe care o trăieşte lumea 
noastră atât de nefericită, atât de disperată. Ce avem de 
făcut? Ne resemnăm? Am găsit în scrierile lui P. Evdochimov 
un posibil răspuns: Ă, 

„Nu în disperare trebuie să creadă omul ci în 
Dumnezeu, care nu este niciodată disperat.” 

În Dumnezeu trebuie să creadă omul, în Dumnezeu 
care este lubire şi iubirea față de Dumnezeu se dovedeşte 
prin totala încredere în El. Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât 
ne abandonăm cu încredere voinței Sale. 

Acolo, în spatele ferestrelor zăbrelite şi oblonite am 
învățat că cel mai frumos act de iubire este acceptarea 
suferințelor îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru rațiunea 
de a ne dovedi iubirea. Am văzut cu ochii noştri cum 
înlătură Dumnezeu întunericul şi cum poartă sufletul prin 
furtunile vieţii cu tandră purtare de grijă. 

Să fim deci liniştiţi, să nu ne fie teamă, să avem 
speranța fermă că Dumnezeu ne va conduce spre ceea ce 
este mai folositor şi mai minunat pentru neamul nostru, cu 


262 


= GM 


condiția să nu părăsim p 
dreptatea lui lisus. i 

Dacă am învățat Că omul este 
aliment, O sete fără băutură, g Problemă 
iubire fără iubire”, tot atât de a 

Omule, tu nu eşti făcut pe 
bentru cont în bancă şi consum, pi 
9 Eşti creat pentru lumină, pen ia a ai 
şi a cânta, pentru a trăi în iubire şi pl, 24039 
oamenilor din jurul tău. Omule, tu eşti creat cu, ă fr 
Dumnezeu care este iubire, cu mâini pentru a da cadă | 
pentru a iubi, cu brațe care sunt exact cât să îmbrăţişeze 
pe altul. ra d "A 
„Să-i învăţăm pe semenii noştri aceste adevăruri 
Numai când omul se înalță pe sine prin iubirea față de 
Dumnezeu şi prin legile moralității, se înalță omenirea. Nu 
putem avea bunătate dacă nu răspândim bunătate. Cu 
bani se pot deschide toate uşile, numai uşa inimii, nu. Câtă 
vreme lisus va bate zadarnic la uşi închise nu va fi bine în 
lume. Orice luptă este inutilă dacă omul se cantonează în 
apostazie şi se închină la idolii materialităţii. Deci aceasta 
trebuie să fie lupta noastră. Să facem ca lisus să fie iubit şi 
cunoscut şi să contribuim la restaurarea omului în lisus 
Hristos. 

Pentru aceasta trebuie să prindem cu putere 
frânghia ce ne-a aruncat-o lisus ca să ne legăm de El, de 
atotputernicia Sa. Spunea o mică maică: „Arhimede a 
spus: «Daţi-mi o pârghie şi un punct de sprijin în spatiu şi 
voi ridica pământul.» lisus S-a dat pe Sine ca punct de 
Sprijin, iar ca pârghie ne-a dat rugăciunea şi astfel înalță 
lumea la cer.” Cred că acesta este şi sensul Sfintei inălțări. 

Femei martire ce aţi însămânțat pământul Țării cu 
seminţele. iubirii mărturisită prin jertfă, mijlociţi pe lângă 
Bunul Dumnezeu să înmulțească drepți care, PARĂ 
rugăciune, să salveze Sodoma şi Gomora. lar noi, unii 
mai mult ca oricând, să ne rugăm: „O, Iisuse, A d 
păcatele, scutește-ne de focul iadului, du la cer toate 

, Ş 


263 


arca luj |i 
a lui lisus, lupta. luj lisus 


"0 foame fără 


( fără răş U 
devărat este ce ni ui be 


Ntru industrie şi Producţie 


E 


———. Bo Mm 


ai ales ale acelora ce au mai mare nevoie gg 10. Rugă lui Valeriu Gafenc 
sufletele, da Dumnezeul meu, eu cred în Tine, mă Închin, a băi U 
îndurarea i Te iubesc şi-Ți cer iertare pentru toți acei ce „Doamne, de ce nu le-aj dat (mai pi 
pădăjduli aa închină, nu nădăjduiesc şi nu Te iubesc.» suflet? Au atâta demnitate!” ine) brazilor 
nu cred, nu i Sete 
enia i 
Se E UZ, E) Seria Indreica Damian 
CAS > Apelul telefonic al fratelui Cri ti pa 
Să e i = sti Neagoe îmi s 
Sea e să prezint un cuvânt evocator la comemorarea [ui iu9e'a 
Se DES OS SA ies Gafencu, strălucit martir al neamului ui Valeriu | 


Ș m 


„Sună şi acum în acel i cete 
meu ba aa A Spaţiu al conştiinţei mele, unde 
plânge ne! „ Îngenunchiata noastră Basarabie. 

Inima mea vă salută cu închinăciune şi vă 

pinecuvântează pe cel ce ați avut frumosul gând de a 
evoca un mare spirit român, o jertfă sublimă pe altarul 
Patriei, o jertfă neîndestulător cunoscută şi mediată. 

vă IO: Sazilul permiteți o mărturisire personală şi îmi 
cer iertare că, prin ea, îmi justific emoția. 

Deşi sunt mai mult bucovineancă prin mama şi prin 
faptul că m-am născut şi m-am format la Cernăuţi, prin tatăl 
meu, fiu al plaiului sorocean, mă simt la fel de legată şi de 
Basarabia, simt că îi aparţin atât prin paternitate cât şi pentru 
faptul că şcoala primară am făcut-o tot în Basarabia. 
Apelul telefonic mi-a adus în amintire icoane dragi din 
copilăria mea trăită în acea vreme când Basarabia se 
odihnea, în sfârşit, lângă patria mamă, încercând să uite 
rănile şi silniciile suportate de-a lungul vremilor vitrege. 

Revăd cu ochii minţii Soroca străjuită de Cetate şi 
învăluită în parfumul castanilor înfloriţi, m-am furişat in 
amintire pe sub pădurile Orheiului, ce ştiau să ee 
atâtea poveşti de vitejie, m-am odihnit în casa gi i 
a bunicului patern îmbătată de aroma merelor domneş 

îi iesit în î în cerdacul acestei case, 
a gutuilor aurii. Am ieşit în inserare E | 

ăieră i i. cel ce pierde în valurile sale „a 
străjeră pe malul Nistrului, cel ce p -unte care indicau 
luceferilor sfeşnic”. Am privit vălurelele "navălitorilr să ne 
că acolo se află vadul ce permitea 


264 265 


e ———.———. 


„omega 


SL E a 


b copitele cailor pământurile mănoase. Mj să 
spulbere i ta ochilor deschişi spre trecut şirurile de răze | 
în ta 


perindat In “rători ai acestor vaduri. Bunicului meu s 


ătenij 
străbuni, apă 


u „căpitan Toader” (căpitan de răzeşi). Nu a 
îi mal spunea să la Bălți, oraşul în care am învăţat Primul 
uitat să trec ŞI F“ anul 1935. 


În punctul acesta m-am vezi A Laue Mi se părea 

- bateau clopotele în dunga a jale ş are primejdie. 
că băteau iodată, nu mi s-a întâmplat să aud glas de 
Nicăieri, Ut şi mai armonios ca în Basarabia. Şi 
clopote iu eu clopotelor din amintire, am  aflaţ şi 
a ș : : îndrăzneala de a mă adresa lui Valeriu cu 9 
ine pi am curaj să-i întocmesc file de acatist, nu-| 
ia decât din marea lui faimă. Nu mă îndoiesc că vor 
veni cei hărăziți să i le întocmească, porivit sfințeniei sale, 
vor scrie despre el cei care l-au cunoscut, l-au iubit ŞI l-au 
urmat. Eu îi voi adresa doar o rugăminte însuflețită de 
încrederea că Domnul Dumnezeu îl va asculta. II va asculta 
pentru că Valeriu a îmbrăcat, prin viața sa, caracterul 
Domnului lisus, caracter ce s-a exprimat prin jertfă şi 
iubire. Valeriu s-a regăsit în suferințele Mântuitorului şi în 
blânda lui ascultare față de El. S-a înălțat din suplicii tot 
mai luminos, tot mai biruitor, până ce, transfigurat de 
iubire, a trecut „dincolo” încununat cu coroniță de martir. 
Cum să nu-l asculte Blândul lisus? 
Aşadar, mă adresez ţie, fiu ales al prea blajinei 
Basarabia, înfățişează-te Creatorului Suprem şi cere 
îndurare pentru acest colț de țară, ca să nu mai spună 
răuvoitorii că a fost uitat chiar şi de Dumnezeu. Cer iertare 
pentru acei români care şi-au votat singuri vrăjmaşii, căci 
nu au ştiut ce fac, aşa cum a spus, de mult, Domnul lisus. 
Roagă-te, aşa cum te-ai rugat mereu şi cum, sigur, te 
îndeamnă mereu iubirea, să le lase basarabenilor, 
nealterat, graiul străbunilor. 
Rupţi din trunchiul cel mare al Patriei, torturați, 
» umiliţi, spulberați în siberii de gheață, basarabeni 
S-au refugiat în singura patrie inexpugnabilă, „limba cea 


266 


sărăciți 


DD <A 


română”. Acea limbă Voevodală şi sfânua .. 

cazanii, care O Plâng şi care O cântă ep „limba vechilor 
Acea limbă care are prea Puțin în copi a Vatra lor țărani. 
a „grăitorilor de alte limbi». UN cu limba română 

Toate le-au putut răbda mai 
înfăşurându-se în patria lor spirituală: [imi 
acolo, au găsit alinare şi curaj, 
albite de multe rostiri, acolo u 
inimii de român. 
unea un Ag 
în cu mare poet, fiu al altei Provincii mucenicite 


„Fie a voastră întreaga țară 
Şi de cereţi, vă mai dăm, 
Numai daţi-ne voi graiul 
Neamului...” 


Duşmanii au băgat de seamă câtă tărie află un 
popor în limba sa şi atunci au hotărât o altă formă de 
genocid. Au hotărât, treptat, treptat, să sufoce limba cea 
străbună silind poporul să se lase înghiţit de un alt grai. În 
felul acesta se pierde identitatea. 

Valeriu, bunul nostru mucenic, te rugăm fierbinte, 
prin meritele tale câştigate, încearcă să înclini Voia Tatălui 
ceresc în favoarea basarabenilor pentru ca Numele Său 
Cel Sfânt să fie lăudat pe pământul Basarabiei în smerita, 
cuvioasa limbă română. Îţi vei mai sluji încă o dată țara şi 
neamul. i 

Vă mulțumesc tuturor celor ce vă asociaţi rugăciunii 
mele: Valeriu, ai grijă de Basarabia ta! 


SS SSN Dai ai : 3 
PUR PA SN [5 


267 


„III 


ți. frumoasa mea Românie? 
Li 


41. Unde Ap ce țară trăim? 


ărul în fața 
arunca adevărul in iaţe 
p Ve. vânduți, corupți sau înşelați, 
Taturor nemernicilor ce au justificat 
copocidăl crimele, dezastrele. 


„Recomandaţie” — Dumitru Oniga 


de revoltată încât simt nevoia să fac o 

Se arturisire deschisă față de cei puțini ce m-ar 
ME ae alea e aşa îmi voi simți sufletul uşurat. 
putea înțelege, pal Mt înainte. Să. puri Tata 

pl Pi ruşine să-mi recunosc slăbiciunea. Am 
E js dr ie: nu m-am învăţat minte şi mai acumulez 
plâns pe cata nedreptăţii. Am plâns pentru că m-a părăsit 
mâhnire Do tului în fața neruşinării cu care se 
le SP a lor ce au îndurat loviturile nedrepte 
escamotează obida celor 'edrept 
sub cnutul roşu. Am plâns pentru voi, femei ce a stins în 
prigoana comunistă fără lacrimi iubitoare, fără umină, fără 
prohod şi pe care mi-a fost dat să vă cunosc în anii 
cummpliți când ni s-a spulberat dreptul la fericire. 

Un corifeu al marii nefericiri care ne-a schimonosit 
țara printr-o dictatură necruțătoare, ce se face uitată acum, 
a avut neobrăzarea să arunce în obrazul ţării întregi, din 
păcate, lovită de amnezie, că este insultat comunismul Şi 
că acesta, chiar dacă nu a reuşit să construiască „epoca 
de aur”, nici rău nu a fost şi, în nici un caz, nu a fost un 
dezastru. 

Şi era ascultat de un moderator ce se vrea a fi 
considerat un patriarh al cărții, un om capabil să înțeleagă 
multe şi care îl asculta pe un astfel de „acesta” cu un 
zâmbet pe care mă feresc să-l calific. 

Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu a fost un 
ru? Pentru cine nu a fost un dezastru? 


Sunt atât 


dezast 


268 


= Mi 


Nu Vreau să enumăr toate dezastrele 
alierele, Culminând cu groaznicul iri li egale 
spiritual. Nu vreau să fac polemică. M-aş simţi pal şi 
Vreau să ne amintim doar ce a însemnat „fericirea morală. 
pentru a Nu-i jigni măcar pe cei ce au conştientizatea 
ropria piele. Vreau să propun un exercițiu pentru = E 


mens pe care să apară 
e această uriaşă şi, până 
e. La vizionarea lor s-ar 
om, cât de cât om, s-ar 
ca nişte semeni care se 
coroana crețiunii, au putut 


concomitent toate ororile comise d 
acum neîntrecută, barbarie roşi 
stinge omenirea, vă asigur. Un 
stinge de durere şi de ruşine 
intitulează cu trufie imbecilă a fi 
născoci asemenea ticăloşii. 


să ne imaginăm că ar fi posibil să concentrăm într-un 
singur vaier toate vaietele schingiuiților torturați sistematic 
şi „ştiinţific”. S-ar stârni un vaier prelung cât toată istoria 
omenirii, un vaier al cărui suflu ar cutremura torțile cerului 
şi ar preface munții în şes. 

Şi dacă s-ar aduna toate osemintele celor su 
în perioada ce „nu a fost un dezastru”, alți munţi 
le-ar lua locul celor spulberaţi de vaiete. 

Şi dacă s-ar aduna tot sângele ce a fost vărsat 
pentru făurirea celei mai absurde aberaţii, învolburatele 
râuri ar scoate din burdufurile lor oceanele. 

Şi dacă s-ar aduna toate lacrimile ce au curs 
asemenea potopului biblic, nu ştiu dacă ar reuşi să spele 
fața mânjită a lumii cu toate crimele comise pentru fericita 
„epocă de aur” a omenirii. Alte oceane amare şi sărate ar 
îneca pământuri pustiite. 

Imaginați-vă cum ar arăta o carte care s-ar 
incumeta să însemneze într-un hronic, om cu om şi ceas 
de ceas, incredibilele fapte ale ororii. Cine ar putea 
intoarce uriaşele pagini, ce ochi ar putea citi slovele? Şi 
cum nu ar orbi cel ce s-ar apuca să numere victimele, care 
azi nici nu pot fi numărate? 


combați 
de oase 


269 


0 III II 


PE RI 


, nte ar putea cuprinde tabloul compleţ al pe toate Mea: vă fericese entru că 
ce m ist” fără să se scrântească? sfâşiate, omorâte, v-aţi oferit ca iSpăsir Că, schingiuite 
„binelui carta) călăilor este că niciodată nu va putea fi oropsit şi atât de rătăcit de la drumul d pentru un neam 
Noroc comensurabila dimensiune a victimeloț fericesc pentru că v-aţi constituit în je uce la Inviere. vă 
econstiu, 2 durerilor dezlănţuite demențial şi sistematic atria mică, România şi pentru sala Se bir pentru 
asasin > 


izoni nezeu. Toate au fost ţ e, lu : 
o lume prizonieră. Dum st îndurate pentru: mea lui 


peste m găsit în cartea unui frate de suferință o frântură x pre 
ginea unei cărți ce ar fi, cât de câţ „Ca să fii fericită, strălucitoare 


de cum ar fi ima De pe trupul tău să 


edificatoare: Numele tău să fie petre ara robiei, 
Vei umbla desculță, zdrenţuită, Până la capătul pământulu, Ve 
Vei fi umilită, hulită, Liberă, independentă, reîntregită 
Vei înfrunta ipocrizia, Neasemuit de frumoasă, 
Laşitatea şi reaua credință, Patria mea.” 
Te vei opri la răspântiile pământului, 
La răscrucea marilor oraşe, („lubitei mele” — Dumitru Oniga) 
Vei protesta la picioarele tronurilor, Ati Aa 
Vei îngenunchia în fața strălucitoarelor altare, Bărbaţi eroi şi martiri, femei jertfite şi copii chinuiţi 
Vei urla la urechile celor surzi, toți aţi înfruntat oroarea, sălbăticia, ura, neomenia. tocmai 
Vei ridica fruntea celor timorați, pentru a scuti nația de „fericirea bolşevică”. Aţi suferit 
Vei arunca adevărul în fața pentru ca urmaşii să nu sufere, v-aţi rugat pentru un strop 
Celor vânduți, corupți sau înşelați, de iubire capabil să şteargă relele, aţi plâns să spălați, cu 
Tuturor nemernicilor ce au justificat lacrimi mântuitoare, de pe fața țării mizeria răutăților, dar 
Genocidul, crimele, dezastrele.” să vi se arunce în față că, prin toate acestea, ați insultat 
orânduirea netrebnică şi ticăloasă, este mult, mult prea din 
(„Recomandaţie” — Dumitru Oniga) cale afară. Dumnezeule mare, oare în ce fel de țară trăim? 
Mă întorc la voi, dragi surori întru durere şi răbdare. „Ca să spălăm fața lumii, 
Într-un fel vă invidiez că, plecate fiind în eternitate, vă Să-i facem un chip omenesc, 
permiteți să nu mai tresăriți dureros sub biciuirile de tot Am luat tinerețea 
felul care nu mai contenesc. Vă văd cum aţi urcat una câte Cu toată dragostea de care este capabilă 
una treptele calvarului până S-a îndurat Domnul să vă ia Şi am lăsat să fie sacrificată, 
lângă Sine. Mă gândesc că v-a adunat ca trepte de Numai durere şi lacrimi, 
mărturisire pentru scara pe care o construieşte ca să Cât mai multe lacrimi, ac 
salveze o lume debusolată şi lipsită de recunoştinţă. V-aş Pentru o faţă atât de hidoasă şi mare. 
ne fiecăreia un gând furat din sublima voastră jertfă, Orice dram de bunătate 
mi-e teamă să nu trec cu vederea un nume, un destin. Sau de omenie pe pâman 
270 271 


e i 0 00, a ————2—>= 


—.—— D=, A 


ul: „ Femeia — deţi i 
Trebuie plătit cu suferință? 12.F E def iu i 
Orice strop de iubire, Cu sânge? inut 
De câți crucificați mai e nevoie 


Pentru a înfăptui această operă umană? 


„II 


„Luând pe umeri Crucea, strânge 
Luati, frații mei, ce a mai rămas din Naţia Şi du până la sfârşit Chinul căra CU putere 
(eee Sfâşierea durerilor şi primeşte ap | 
Puneti şi voi un grăunte de dragoste, Piroanele-ntristărilor, ca pe o ip aj 
Cat puteți, cât vă lasă inima! Şi, aruncat în fiecare zi în lăncile sa Sfavei 
să ştiţi că totul se transformă în durere şi Şi, lovit cu pietrele tuturor necinstirilor 
” lacrimi Vărsând lacrimi de sânge 
Ca să spălăm faţa lumii (Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi) 
Să-i facem chip omenesc." Vei fi mucenic!” 
(„Un chip omenesc — mesaj — Dumitru Oniga) Cwv. 18, Simeon Noul Teolog 
Mă doare sufletul, cumplit mă doare! „Atâția morți, După cum se ştie — bineînțeles, cei ce vor să ştie — 
atâtea osemintel...” Cred şi sper că plata cea multă va fi în nici femeia nu a fost cruțată de pedagogia bolşevică 
ceruri... Aici se cere celebrarea Canalului Dunăre — Marea antrenată sa creeze omul nou după metoda clocită de 
Neagră, această „măreață” operă ce şi-a câşiigat minți diabolice, şi femeile trebuiau aduse la un numitor 
notorietatea prin sinistrul renume de CANALUL MORȚII? comun, iar cele care, într-un fel sau altul, s-au opus, au 
Până la răsplata din ceruri, lisuse Hristoase, ajuta-ne fost supuse unei exterminări metodice, considerate 
să facem auzită chemarea Ta, în toate laturile pământului: 


„Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAȚA! 


metode de reeducare. Pentru vina reală sau imaginară de 
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” 


a nu se încadra în „margşul triumfător” al comunismului spre 
„0 lume mai dreaptă şi mai bună”, adică imensa minciună 
în numele căreia au fost înrobite popoare, şi femeile au 
trecut prin „moara dracilor”, distruse în fiinţa lor fizică şi 
spirituală, transformate în zdrențe umane, fără prea mare 
deosebire față de bărbaţii eroi şi mariri ai bietei noastre 
țări îngenunchiate sub flamura roşie. sta NN 

Şi în femeie trebuia realizat acel „homo sovieticus 
redus la starea de rob, o adevărată moarte civilă, supus 
fără murmur unei caste privilegiate: activul de partid cu 
anexele lui. Cine nu s-a lăsat înregimentat a trecut SA 
suplicii terifiante ce au depăşit mult limita suportabilulu. ju 
sfâşieri sufleteşti devastatoare, prin umili de eat 
s-a ajuns la desfigurarea eu-lui, la spargerea per A 


272 


273 


o 


NL Ei RI 


izate prin metode bine pise la punct, îndelung 
toate realiz diabolic diversificate. | 
tate, di u populat până la refuz temniţele roşij 
ŞI femeile a să fel că, pentru cei mai au 
o mare nefericire: E: 
arta lui de a guverna a fost le oala 
puterea de convingere a fos ortura; 
orizontul spiritual a fost ateismul în forma lui cea 
: ă adică demonismul, întunericul cel mai din afară; 
ie e toria comunismului a fost înrobirea ce s-a 
Ra A aurilor de lacrimi şi munţilor de cadavre. 
realizat cu prețul râuriic j „ŞI munţii Ci 
în „raiul bolşevic nu trebuia să existe nici cel mai 
firav. firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale 
trebuiau distruse după un plan desfăşurat cu perseverenţă, 
ă cu treaptă. 
E Act i fost luate, rând pe rând: 

_ elitele armatei române, cohortele de generali, 
ofiterii de mare clasă, vitejii ce trebuiau să plătească crunt 
virtutea lor militară; 

- elita politică a țării, bărbați care au contribuit la 
închegarea unei Românii Mari mult visate şi la propăşirea ei, 

- elita interbelică a unei fascinante intelectualități, 
decapitarea Academiei Române, a clerului şi a dăscălimii 
luminate; 

- elita tinerimii române, viitorul neamului, acel 
tineret lucid, generos şi dârz, care a plătit în modul cel mai 
crud rezistenţa la „reeducare; 

- elita satului românesc, țărănimea fruntaşă şi 
harnică, iubitoare de glie şi de tradiţie; 

- lichidarea rezistenței din munţi care nu a putut fi 
ocolită la infinit de codrul frate, pentru că ştim noi ce a pățit 
pădurea când toporul a avut coadă. 

În acelaşi pas şi în aceleaşi etape au fost chemate 
ei e Aaueile române despre care „ei' ştiau prea ne 
Car i al Viaţa țării, vatra străbună pe care a 

(e! şi dăinuirea tradiţiilor ancestrale. 


274 


DI 


surori, soții, logodnice, fiice, tot ce s-a ar: 
a înfundat temnița. Nici călugărițele nu au f ţi 
țăranca vrednică şi toate câte au săriț tza scutite, nici 
hăituiți. ajutorul celor 

Mi se pare neavenit să re 
caznele prin care au fost silite să trea 
pătăi crunte, torturi groaznice, frig, 
teroare, dispreț, umilire degradantă, 
supliciu, tot felul de oprelişti, 
cumplite, cu un cuvânt, toată ga 
silnicii sadice. 

începu î ită > ae 

a AeAi şi i ra i Peali ea, ai i spa 

IIS ASE pte, închisoarea deci, 
părea să fie mai puţin odioasă. 

Ne-am organizat viața cum am putut mai bine, ca 
să putem supravieţui regimului de exterminare. 

Eram solidare, ne-am grupat în tot felul de activități 
menite să ne sustragă de la tragedia pe care o trăiam. 

Se povestea enorm, se sculpta în os, se brodau 
miniaturi adorabile în toate stilurile posibile, se recitau 
poezii, se cânta enorm de mult, se scriau şi se interpretau 
poezii, vodeviluri, mici piese de teatru, se încingeau hore. 
Se ducea o viață spirituală intensă, se organizau rugăciuni 
în comun dimineaţa şi seara, se cântau imne şi pricesne, se 
făceau acatiste, paraclise şi rozarii. În zile de sărbătoare şi 
duminica se cântau răspunsurile la Sfânta Liturghie. De 
zile onomastice sau aniversări se organizau mici sărbători, 
cu mici daruri şi buchete spirituale (rugăciuni spuse în 
comun anume pentru persoana sărbătorită). 

Se învățau limbi străine, texte sfinte, acatiste 
complete, poezii, Radu Gyr fiind poetul favorit. Se țineau 
conferințe, de predilecție, cu subiect istoric. i j 

Dar nu acesta era planul educatorilor roşii. A apărut 
„instituția ciripitoarelor” şi spiritul de solidaritate s-a spart. 
Au început suspiciunile, s-au înmulțit pedepsele din ce în 


275 


memorez acum toate 
ca: anchete chinuitoare, 
foame, sete, murdărie, 
muncă transformată în 
pretexte pentru pedepse 
ma satanic diversificată de 


Mi 


lase, mai dure. Daca încălcarea. rigorilor 
ai nemiloas<, ăpa pândarilor, ochiul permanenţ 


a mai scăpa PO ec, ui 
„regulamentul „rel ' îşi arăta eficiența, vigilenţa fiing 
treaz al „Of. ce virtute şi emulație. 


ridicată la rang de ateliere, acolo unde era permisă, a 
Muncă 1. teroare datorită „spărgătoarelor. de 
devenit mijloc i personalul de pază a devenit extrem de 
normă'. Pare E ormatorilor de care se temeau mai răy 
dur, ae mai mult de pierdut. 
sal ia întemniţatelor s-a împărţit în două categorii: 
cea a delatoarelor, adică a reeducatelor, E Sil A GIR şi 
cea a banditelor nereeducate, a rezistente or la acceptarea 
laşităţii şi delaţiunii. În acest fel infernul atinge apogeul. 
Dar să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda... 
Nereeducabilele s-au hotărât să reziste şi să nu 
cedeze. Primul pas a fost să nu ne lăsăm timorate. Am 
ignorat paza necruțătoare a informatoarelor, chiar cu prețul 
izolatoarelor, cătuşelor şi a altor forme de sancționare. 
Situatia deplorabilă cât nu se poate spune ne-a forțat să 
născocim mijloace prin care să ocolim efectele recluziunii 
ajunse la paroxism. Şi cum nimic nu putea fi evitat, ne-am 
hotărât să acceptăm suferința. Nici o fiară nu ar fi putut 
îndura atâtea răni şi atâta nefericire. Noi le-am îndurat 
descoperind drumul spre interior. Incet, încet, am învățat 
să disciplinăm asceza prin rugăciune şi prin interiorizare. 
În toiul urii dezlănțuite am înţeles că slujirea unui ideal 
sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este personală, se 
împlineşte voluntar, prin iubire. Cea mai apropiată formă 
de iubire este rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să 
aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe 
care le trăiam ca pe o fericire. A ne ruga împreună 
ae call la simți povara singurătăţii surgnni 
Sida E i izolare, din abandon, din recluziune. A 
între hâdele See îi ia e n faceri i 
spațiu BicarMântai ic isa e lei e rii ri 
dilata până | - Clipa trăită în rugăciune comună $ 
a senzația de infinit, se făcea cer, se făcea 


276 


Ţ 


biserică. Clipa aceasta o trăiam ca pe o . 

iubire eliberatoare ce cobora în speranţă, ca pe o 
eram  înlănțuite. Rugăciunea 
descătuşare. Experiența rugăciu 
aduce lângă noi pe Blândul lisus 
Le simțeam prezența, Îi simțea 
încât fiecare în parte aveam sen 
pierdute, că există CINEVA fără limită 
puternic, care i cuprindea pe toate într- 

roiecta o Î 

care IA it a e univers. lisus venea concret 
pentru îlecart parie şi pentru toate împreună. E| er 
centrul şi noi cercul din jurul Lui şi razele iubirii Sale a 
încălzeau pe toate deopotrivă şi în acelaşi timp cai 
intensitate personală, trăită ca atare de fiecare în parte i 

Maica Sfântă punea concret balsam pe fiecare rană 
şi zvânta concret orice lacrimă şi toate se făceau în aşa 
măsură că nu ne mai simțeam despărțite de nimeni, că 
suntem împreună de-a lungul tuturor timpurilor şi a tuturor 
spațiilor, oameni şi Dumnezeu, împreună. 

Am încercat să exprim în cuvinte, fapte ce greu se 
pot traduce în cuvinte, sunt mai presus de cuvinte. Este 
vorba de o trăire care a fost salvarea noastră; am acceptat 
suferința şi, prin aceasta, durerea a primit un sens înalt, 
sublim, salvator. Acceptată, suferința noastră a devenit 
prilej de iubire. Am descoperit calitatea harică, mistică, 
duhovnicească, a suferinței, sublimată prin rugăciune. 
Fără îndoială, ajutorul şi iluminarea ni le-a dăruit Domnul 
lisus Hristos, fără să ia în considerare meritele noastre, ci 
doar puterea de a accepta toate cu linişte, cu înțelegere. 
Sperăm că jertfa noastră acceptată şi însuşită a fost 
primită, avem drept temei semne cutremurătoare. 

De exemplu, Mântuitorul a venit la noi sub formă 
euharistică prin crăpătura unei uşi zăvorâte sau a coborât 
intr-o pivniță cu şobolani cu toată strălucirea Sa. A dăruit 
Vindecări miraculoase pentru boli necruțătoare. 

Ş Ce aş putea să mai spun? Dacă lăsâm urechea 
lăuntrică să asculte, vom auzi vuietul vremilor nedomolite. 


277 


de bun şi de 
un abis de iubire 


esta de Sodomă şi Gomoră s-ar putea 
! jr n tuaţia de a alege între lepădare i 
A e EA, mărturisirea înseamnă martiriu: 
mărturisire şi no! ştim că 
sr 5 _am povestit, învățul este că trebuie să 
și e ăciune mai ales în zilele noastre dominate 
alergăm la. 
09 țar sărbătoreşte Ziua internațională a femeii, 
a. nu am nici un pic de interes pentru această zi 
Pe colorată în roşu. Mă gândesc, totuşi, că toate femeile 
ed, ee unui ideal nobil, înalt şi sfânt, ar merita o 
se cdetrare în care să primească o floare a 
moşie mai ales pentru tot ce înseamnă dăruire 
rec ei, 


feminină în duhul credinței, speranței şi iubiri. 


i A SIT: i FAS Z 
(DAS DI Da NR o So 


278 


= MB 


N 


13. Din nou la Crucea de la Miercurea ci 
iuc 


Înfrânt nu eşti 
E ! atunci câng sa 

. . .. pF. S 
Nici ochii când în lacrimj ți-s i: 
Adevăratele înfrângeri Di 
Sunt renunțările la vis.» 


„indemn la luptă” — Radu Gyr 


Ca în fiecare an ne-am a 
Crucii, simbol pe care ne-am ră 
aducem cu evlavie, o rugă şi o floare în amintirea surorilor 
noastre şi a fraţilor noştri ce au fost „invitaţi” să intre în rai 
bolşevic de „binevoitorii” noştri călăi. Nici prin minte nu le 
trecea atunci că oprimații chiar au ajuns în rai! Vă rog să 
puneţi ghilimelele de rigoare la unul din raiuri şi să le 
puneţi mai mari decât istoria lor. 

Din nefericire, mai mult decât în anii 
venit cu sufletele cernite să agonisim, aflându-ne împreună, 
mai multă speranță şi mai multă încredere în ziua de mâine. 
Am venit să acoperim cu speranță amarul zilei de azi. 

Nu cred că este bine, dar am venit, dragi surioare 
plecate dintre noi de lungă vreme, să vă mai spunem ce ni 
se mai pregăteşte la începutul acestui mileniu despre care 
s-a spus că ar trebui să fie creştin, că, de nu, s-ar putea să 
nu mai fie deloc. 

Ni se pregăteşte o comisie, la care ar trebui să 
aducem probe puternice pentru cât de infam a fost, sau 
poate nu a fost, regimul comunist. Mai ştiţi, s-ar putea ca 
doar unii oameni mai puțin însemnați să fie scoşi vinovați 
de măcelărire. Sau poate nici nu vor fi astfel de vinovați. 

Eu cred că, în fața unor astfel de comisii, ar trebui 
să treceţi voi, cohortele secerate, ar trebui să vă ridicați din 
hecatombele nesfârşite ca să depuneţi mărturie cu uni 
voastre şterse din cartea vieții şi cu oasele voastre zdrobite, 


dunat aici, la picioarele 
stignit suferințele, ca să 


precedenţi, am 


279 


Pa 


SE DER 


nu criminală orânduirea comunistă, operă 


dacă a fost Sea letare. 
zice-se, aa a vă prezentați, să purtați pe umerii 
„Ar Parta patriei pe care să fie cartografiate toaţe 
voştri, a inchisori, tribunale, hăuri de ape, viroage şi 
templele ME munți şi văi ale piersicilor şi câte şi mai câte 
măruntaie “letă a tuturor celor ce au trecut prin ele cu 
cu lista COP durat acolo. Ar trebui să desfăşurați lista 


ce au în RI x 
E aria de nume, aşa cum o păstrează Bunul Dumnezeu 


î vieții. a în pai 
în sc Deci că s-ar putea să nu fiţi suficient de credibili şi 


s-ar putea să muriţi a doua oară, de uluire, când veți afla că 
nu toți morții sunt la fel. Sunt morți ceva mai morți decât alții. 

- Dragilor, vă rog să mă iertați că am cutezat să adun 
un strop de amar, ca să fiu în ton, mai amar decât alte 
amaruri, de care nu ducem lipsă, dar nu m-am putut 
stăpâni, am simțit nevoia să mă împărtăşesc cu blânda 
dumneavoastră înțelegere. 

Mă apasă pe suflet o jale adâncă la gândul că la 
marele seceriş vor fi maldăre de neghină şi mătrăgună pe 
duiosul nostru plai mioritic, unde, odinioară, cotropitori 
înlăturau din calea lor auritele spice de grâu cu sulița sau 
cu paloşul... 

Dar nu pentru astfel de tânguiri suntem aici. Am 
venit cu amărâtele noastre dureri, dar, mai ales, cu 
amintirile noastre scumpe ce nu le vom umili în fața 
nimănui. Le aşternem la picioarele Domnului, slăvindu-L 
pentru toate câte ni le-a dat şi ni le va mai da şi, mai ales, 
li mulțumim că v-a chemat la Sine în toiul suferințelor şi v-a 
scutit de a trăi tragica lor urmare. 

Acum vă rog frumos pe toți să întoarceți capetele 
spre zarea cea largă şi să încercaţi să vă imaginați tabloul 
ce vi-l sugerez. Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară 
i sul eta fină a Maicii Mihaela care s-a stins 
ga aaia ca uerinie, dar înflăcărată deo speranță 
descris în ierb U privire la viitorul patriei, pe care ni -a 

Jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile 


280 


= AMI 


il IE pia închisori. Este îmbrăcată ș 

sale >, Poartă pe creştet vălj «câtă În hainele 
înclinat spre frunte. Frumuseţe . ȘI culionul, uşor 
fermecător ca oricând, 3 


“ Chipului să : 

AC, u 
serafic. Ține în mână rog luata de zâmbetul si 
străluceşte o lacrimă... M randafir alb pe care 


slăvim pentru că v-aţi săvaâr 
Domnului, spre mai marea Sa 
neamului românesc. 


şit pentru şi 
glorie şi pentru mântuirea 


entru călăi: „Vai vouă, 
ați căit pentru 


„Vă mulţumesc dacă aţi contemplat acest tablou. L-am 
descris cu potop de lacrimi pentru că ceea ce vrea să ne 
spună Maica Mihaela nu se poate exprima în cuvinte: 


„LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND 
AMINTIRILE!” 


281 


E 


me. 


14. Despre suferință 


Tine mintea în iad şi nu deznădăjdui 


Siluan Athonituj 


Cugetarea sfântului m-a purtat spre anii de 

serată în temniţele comuniste, într-un altfel de 

e ecalcul pe care îl dezvoltă în minunata sa carte „Între 
iad de 


iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. 


ȘI 


Nouă ni s-a dat sa cunoaştem iadul deznădejdii, 

a in iadul suferinței şi abisul deznădejdii care chiar 
trecând prin, ne înghită. Eram împinse în umilințe de 
i ztugrin cele mai dure metode de degradare, dar 
Mala fa de smerire forțată nu putea nicicum să ne aline 
durerea. Nefericirea nu voia nicicum să se desprindă de noi. 
Întristările, durerile, primejdiile ne-au impins spre rugăciune, 
am învățat să ne rugăm. Nu ne-am golit de suferință prin 
rugăciune, era cu neputinţă de altfel să lepădăm măcar o 
secundă crucea ce ni s-a dat. Dar rugăciunea ne-a învățat 
să privim spre Mântuitorul nostru şi am băgat de seamă că 
nici El nu a lepădat Crucea. A acceptat-o, deşi îi cunoştea 
intensitatea: „Nu voia Mea, ci voia Ta, Tată!" Ne-am predat 
Lui cu toată zdrobirea sufletului şi, treptat, treptat, prin 
rugăciune, am dobândit răbdare şi iubire şi ne-am pomenit 
că am aflat bucurie în suferință. Este cu neputinţă să 
explicăm cum s-a înfăptuit miracolul. Suferinţa nu putea fi 
nicicum biruită şi atunci am acceptat-o, aşa cum a acceptat 
Mântuitorul cupa cea plină cu amar. Am acceptat suferința 
ca pe o soră a noastră, ne-am făcut-o prietenă, am făcut 
din ea lucrarea pe care am închinat-o lui Dumnezeu cu 
smerenie şi cu iubire. A fost o experiență prin care am 
ințeles cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu şi cât 
de minunate sunt căile Sale. Greu de explicat cum, din 
atata decrepitudine, a izvorât atâta iubire. Am înțeles ca 
orice lacrimă este numărată cu grijă şi cu dragoste de 


282 


= 


Tatăl nostru cel ceresc. Va veni ziua când 
de lacrimi va dobândi mântuirea cea mult do sali 
guler ca orită; căci cine 


„Nu am viață virtuoasă Ă 


(Sfântul Epifanie) 

Gândul acesta mi-a lim 
la viața trăită în suferință. 

Ca să ne ajuţi în nevrednicia noas 
de durere cu care să ne renaşti, 
Tale, în care se cuprind toate dure 
şi pe noi, lipsiţii de virtute, cu u 
înalţi, astfel, din multele şi grelele 

Îți mulțumesc, Doamne, 
târzii se mai cern lumini din aurori boreale. îti mulțumesc 
Doamne, că mi-ai arătat cum se poate învăța bucuria 
urcând, piatră cu piatră, muntele suferinței. O, Bunule 
lisuse, ce limpede înţeleg că, din negura anilor trăiţi, 
valoare au cei ce au fost trăiţi în suferința acceptată cu 
toată plinătatea inimii! 


Oare cum aş putea să-Ți mulțumesc, Doamne, că 
mi-ai acordat onoarea suferinței?! 


pezit înțelesuri noi cu privire 


tră ne oferi un strop 
Doamne. Din suferințele 
ile lumii, ne împărtăşești 
n strop de durere şi ne 
noastre căderi. 


că peste zăpezile mele 


ASIEI SA E 

pre SE (ca ap (St 

IS Re SS 
283 


E 


45. Despre zâzanie 


se află vrajbă în Dumnezeu, aşa nu se 
m nu L au ca temelie a vieții. Starea de pace 
- inune aşa de mare, încât uimeşte 
recunoască într-aceasta fapta luj 


„Precum ! 
> nici între cel C 
află NICI înti 
cu toată făptura e 0 4, 
lumea şi O sileşte s 
Dumnezeu. 4 


Pr. Arsenie Boca 


rietenă, am stat pe gânduri să aleg ce ar 
scriu ca răspuns la tulburătoarea ta 
scrisoare. Am fost tentată să-ți mărturisesc cate ceva din 
durerile, nedumeririle şi decepțiile ce m-au tot încercat şi 
pe mine. Cred însă că îţi ajunge cât ai acumulat şi nu ştiu 
în ce măsură te-ar consola faptul că, uneori, în unele 
privințe, ne aflăm pe aceleaşi meridiane. : : 

Cred că te doare când observi cum înțeleg unii să 
făurească țara; cum se ceartă, cum se insultă, cum se 
joacă de-a bisericuțele, de-a partiduţele, de-a polemicele; 
cum îşi descarcă orgoliile într-o luptă sterilă pentru o 
dreptate exclusivă, pe teme ireductibile. Şi asta ACUM, 
când tragedia apostaziei incendiază întregul univers, când 
lupta pentru adevăr nu se mai referă la un popor sau altul 
căci toată lumea stă să ia foc. 

Te sfătuiesc să nu te laşi absorbită în vâltoarea ce 
macină cu inconştiență o zestre spirituală incomensurabilă. 
Priveşte de la oarecare distanță gâlceava aceasta. 
Ascultă-i cu răbdare pe toți şi păstrează pentru tine tot ce ți 
se pare frumos şi curat. Nu accepta sentimente şi soluții 
negative care macină şi distrug. Refugiază-te în sublimul 
ce l-ai cunoscut odată, când te-ai aliat cu bună credință şi 
cu elan crezului celui ce, cu o excepţională înzestrare 
sera a creat o mişcare spirituală, capabilă să formeze 

upă modelul Domnului lisus Hristos. 

Roagă-te fierbinte ca acest popor să mai scoată, după 


Scumpă P 
fi indicat să-ți 


284 


20 


voia Domnului, un bărbat providential inic să 

departe un ideal pe cât d A ep ealoinoisă ducă mai 
înfăşoară-te în speranța 
noastre jertfe, căci avem „atâtia morți 


biruința va 
di Fa În misi 

mântuitoare a Domnului lisus Hristos misiunea 

re 

upte până la 


Te doare când buna ta credi 
îndoială sau când ţi se forțează liber 
creangă sau alta. Nu te lăsa copleşită şi nu pierde di 
vedere arborele întreg. Roagă-te ca harul părinielu 
Crăcea, căruia i-ai fost soție, să te umbrească. El cunoa E 
acum întregul adevăr sub „speciae aeternitatis” Te i 
lumina dacă i te vei adresa cu putere. Oricum suspendă-ţi 
toate neliniştile până o să ne întâlnim „acolo” cu toții, nu-i 
chiar aşa de mult până atunci. Sunt convinsă că multe 
multe pe lângă care am trecut cu uşurinţă, considerându-le 
prea smerite, au fost de mare valoare şi cele pe care le-am 
ridicat în slăvi au fost lipsite de importanță. 

Te rog.să mă ierţi dacă nu în toate am fost de acord 
cu tine. Aş dori mult să-ți pot fi de folos în ce priveşte inima 
ta care are nevoie de linişte. Dacă s-ar putea, ți-aş 
transfera de la mine pace, linişte şi răbdare. Până la 
„soroc” trebuie să luptăm cu stihiile bătrâneţii. Trebuie să 
ducem şi lupta aceasta chiar dacă nu este uşoară. Oricum, 
viața în ansamblul ei este un dar divin pentru care suntem 
datori să-l mulțumim Bunului Dumnezeu. 


nță este pusă la 
ul. arbitru pentru o 


285 


PP aia 


ul e SPUBă 0 Aa SIBI 


16. Despre măgari celebri 


'- mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă!” 
„IN m 


Pr. Arsenie Boca 


Este adevărat că există măgari celebri: măgarul 


iblie pe care a intrat Domnul lisus Hristos în 


inei din b : : 
Es și oniezla adorabila Rosinanta a lui Cervantes şi 
LA or mai fil? Dar să încurci, draga mea, măgarul |uj 


Lafontaine cu măgarul lui Buridan, este impardonabil. | 

Este vorba de doi măgari deosebiți, fiecare din cei 
doi are ceva deosebit de demonstrat. 

Lafontaine, renumitul fabulist francez, cu eleganța 
talentului său şi cu fineţea spiritului său, a creat una din cele 
mai clare şi mai adorabile fabule pentru a demonstra cât 
de iluzoriu este gândul că cineva ar putea satisface opinia 
publică referitoare la o situaţie, la orice fel de situație. 

Astfel, un măgăruş şi doi cetățeni onorabili, tată şi 
fiu, sunt personajele cu ajutorul cărora Lafontaine îşi face 
demonstrația. După cum se ştie, este vorba de atitudinea 
celor doi față de măgarul lor. Ei se străduiesc, sărmanii, să 
satisfacă toate soluțiile oferite pe parcursul drumului de 
opinia publică, dar nu au reuşit să ajungă la un rezultat 
valabil ci, mai mult, s-au făcut de poveste. 

Era rău că mergeau cei doi alături de măgarul lor 
fără să-l folosească; ce prostie! 

Era rău să meargă tatăl pe măgar şi fiul alături; ce 
nesimţire la bătrân să-şi lase fiul pe jos! 

Era rău să meargă fiul pe măgar şi tatăl alături. Auzi, 
ce neruşinare pe tânăr, să-şi lase bătrânul tată pradă 
ostenelii! 


| Era rău să meargă ambii pe măgar; ce cruzime să 
istovească astfel un biet animal! 


Ce să mai spunem de ideea năstruşnică a celor doi 


sa poarte pe umeri, ca pe un policandru, măgarul! 


286 


i 


in fabulă măgarul e folosi ca mij 


morala fabulei şi anume că Gad oc de a sublini 

contradictorie că nimeni nu ie Publică es inia 

Al le pe toată lumea nu t 

după op 4, NU poți ține „1 te poţi ghida 
Cu totul altul este ro fine cont de ea, 


garului lui Buri 
francez, s-a fă Buridan. Jean 


„măgarul lui Buridan”. 


Filosoful imaginează situati Ri, 
mod egal în două direcţi opuse ape da solicitat în 
motiv să se decidă pentru o direcție să pei din acest 
experimentul? Un măgar este înfometat i ipsaiăi 

i intensitate. El — ȘI insetat cu 
acecas „a 6. E! este aşezat la egală distanţă între 
găleată cu apă şi o raţie de ovăz. Animalul este inca abi 
să se decidă de unde să înceapă Satisfacerea îl 
sale pentru că ambele îl presează în egală măsură, cu 
aceeaşi putere. Va muri de foame şi de sete pentru că nu 
are un factor determinant care să-l împingă spre o anumită 
decizie. Dacă ar fi fost mai flămând ar fi mers spre ovăz 
dacă ar fi fost mai însetat ar fi mers spre apă. Cele două 
nevoi fiind de egală intensitate se anulează în indiferență, 
în inacţiune. Problema pe care o demonstrează 
argumentul lui Jean Buridan e cunoscută ca „a probleme 
de la liberte d'indifference”, 

Argumentul „măgarul lui Buridan” a fost folosit şi de 
determinişti pentru a contrazice teza liberului arbitru. 
Măgarul a murit din lipsă de factor determinativ. 

După cum vezi, măgarul lui Lafontaine ilustrează 
fluctuațiile opiniei publice; măgarul lui Buridan are cu totul 
alt mesaj decât confratele său: două contrarii se anulează 
în indiferență când nu există factorul determinativ. 


IGNORE A 
si e 
AS Se NRG Ză 


RA IRA 


Ş 
N 


Ma _ 


CO 


SR Ei i 


17. Despe opinie publică şi sminteală 


Aşa suni gândurile de hulă, răbufniri de păcură în 


raze de soare. er ce 

Draga mea, sper că nu mă bănuieşti că stau să-ţi 
vânez confuziile, dar şi de data aceasta cred că greşeşti 
dacă pui semnul de egalitate între opinie publică şi 


sminteală. De aceea cred că este just să te fereşti de 


sminteală, dar nu sunt de acord să te ghidezi după opinia 
publică, să ţii neapărat cont de ea. să le luăm pe rând şi 
să începem prin a lămuri ce este opinia publică şi ce este 
sminteala din punct de vedere semantic: 

Opinie = părere, judecată, idee. 

Opinie publică = părerea publicului, a maselor, într-o 
anumită chestiune. 

A sminti = a induce în eroare, a păcăli, a înşela, a 
scoate pe cineva din adevăr şi a-l duce în minciună, a duce 
în ispită, a determina pe cineva să calce legile morale, etc. 

Şi acum, având înţelesul clar al noțiunilor în cauză, 
să le dezvoltăm pe rând. 

Opinia publică într-o aşezare umană dată, cum ar fi 
sat, oraş, provincie, țară, etc., se ghidează după un cod de 
precepte şi mentalități adunate în timp prin tradiţiile acelui 
loc. Din acest motiv nu este consecventă cu sine, se schimbă 
odată cu mentalitățile şi după curentele de opinii (după 
cum bate vântul, spune cu înțelepciune românul). Curentul 
de opinie este indus în opinia publică de un creator de 
opinie care manipulează, după puterea sa de convingere, 
opinia publică. Din acest motiv poate înregistra oscilații 
contradictorii şi, uneori, rapide şi de o cruzime şi injustiție 
năucitoare. Să luăm exemplul cel mai cutremurător legat 
de CALVAR. 
| Masele entuziasmate de personalitatea Domnului 
lisus Hristos şi fermecate de cuvintele Sale şi de miracolele 
înfăptuite L-au urmat spre lerusalim cu nesfârşit alai, 


288 


Do A 


E 


rosternându-se, aşternâng hai 
asinului ce purta în spinarea |uj a de Sărbătoare, în fața 
pe urmaşul lui David. Strigătele de pi Ci adorat Învățător 
Imi vei spune că opinia Cal A nu mai conteneau. 
justă şi, deci, vrednică de luat în e a gloatei era cea 
trecut bine săptămâna şi aceleaşi ma. Eroare! Nici nu a 
Răstigneşte-L!” Câţiva creatori de mase au striga: „la-LI 
180 de grade opinia publică. opinie au schimbaţ la 
Şi te întreb atunci, prietenă. ai 
după opinia publică? Cum popa a poți sa te ghidezi 
în conflict cu cenzura exercitaţă n9rijeşti să nu intri 
astfel de opinie oscilantă şi, de multe ori în a ea 
care trebuie să fie opinia noastră fată de - stă? Şi atunci 
să privim la lisus Hristos Care, în toate ac ibicaa 
lăsat cel mai înalt ghid pentru o viată Coreea ai a 
EI este ADEVĂRUL. Ştii şi tu că 
Să luăm cel mai clar exem 
iudaică femeia adulteră trebuia lapidată. Ce a spus Domnul 
lisus față de această opinie osânditoare? „Cine este curat 
să ia piatra... Osânditorii femeii adultere au plecat, nici unul 
nu avea puritatea care să-l îndreptățească să arunce primul 
piatra. |n fața unui adevăr mai puternic se îndepărtează 
masa de justițiari. Li s-a arătat că opinia publică era 
nedreaptă pentru că era susținută de oameni pătați a căror 
moralitate nu le dădea dreptul să judece, să osândească, 
să ucidă, în conformitate cu o opinie prestabilită, după cum 
nu aveau dreptul nici să ridice în slăvi şi să orienteze viața 
cuiva după bunul plac al unui formator de opinie. 4 
Să luăm un alt exemplu, mai apropiat de noi. In 
opinia publică rurală, azi, Ceauşescu este ridicat în slăvi. In 
această opinie el apare ca un iubitor de țară şi de popor, ca 
un gospodar model pentru România. EI, care a umilit o țară 
întreagă cu frig, cu foame, cu întuneric. EI, ateul demolator 
de biserici şi de tradiţii, pervertind cultura în „Cântarea 
României”, inestetică, o adevărată impostură. Trebuie să 
aprob această opinie publică rurală numai pentru că i 
s-a născut la sat”? Nicidecum! Nu dau doi bani pe o aste 


289 


plu. În opinia publică 


Pati 


+ necum să-mi orientez Azi Ce ARI 
opinie gl întoarcem acum la sminteală. Aici Domnul 
ă 


at categoric: „Vai de cel prin care vine 


lisus â | Arial bine i-ar fi aceluia să-şi lege piatra de gât 
sminteala - [âă 

să se arunce în mare: i comparativi, a sminti 
a Dacă gândim în termeni comp inti pe 
a 


decât a te sinucide. Este clar că cel 
cineva este mai 9'â). în ispită, instigă la rele 

teste, înşeală, duce în ispita, | g e, se face 
a SU de sala celui slab de înger ce se lasă smintit. 
poriat ievăriim la Calvar. De ce s-a schimbat opinia 
publică față de Mântuitor, cu ala plane 9 Ce fi Ssmintit 
atâta de tare că a ajuns pa a acolo unde 
binecuvântase? Cine i-a smintit: Nu manipulatorii de 
opinie risipiţi de mai marii maselor credule printre ei? 
Autodafă — ul inchiziţiei nu s-a bazat pe opinia publică abil 
manipulată? Nu opinia publică îndopată cu slogane a cules 
târfa din stradă şi, într-un delir, a întronat-o zeiță a libertăţii 
în cea mai grandioasă biserică a Parisului? m î 

Nu neg că opinia publică poate fi manipulată şi într-un 
sens pozitiv, dar merită să risc? A mă lua după opinia 
publică înseamnă să-mi asum riscul de a mă sminti. 
Înseamnă a încerca să creez cu un curent de opinie 
publică un risc şi mai mare, acela de a sminti. lată care 
este relația dintre opinia publică şi sminteală. 

Pentru câte rele vin de la „gura lumii”, pe care 
numai „pământul o astupă”, prefer să nu iau în considerare 
opinia publică. Nu am nevoie să mă ghidez după opinia 
publică pentru că am mereu la îndemână modelul divin, 
Domnul lisus Hristos despre care ştiu că este Calea, 
Adevărul şi Viaţa. În învățătura lui lisus nu este nici o 
sminteală. Numai acea opinie publică este valabilă care se 


bazează pe cuvântul Său, dar aceea nu mai este opinie, ci 
este criteriu de mântuire. 


>> A 


0 III III 


18, Despre lăcomie 


„Fiecare. din patimile de ex i 
zidirea lui Dumnezeu până la Tae pi ace 
urmă, fie la omorârea de sine, fie ori fot iat 
îndrăcirea... Diavolul prezintă patimile din om pia pi 
Cre ca plăcute şi 


Pr. Arsenie Boca 

E o zi superbă de vară, când o 
m-am pomenit lacomă de zile. Stare 
că trăiesc şi că atâta frumusețe îm 
frumusețea semănată „Pe al lumii plai” de Dumnezeu 
pentru noi, oamenii, m-a dus cu gândul la o problemă care 
m-a nedumerit din când în când şi pe care nu odată am 
considerat-o nedreaptă. Nu înțelegeam de ce un singur 
păcat de moarte şterge dreptul la mântuire. De ce şase 
păcate, care de care mai cumplite, rezolvate cu succes, nu 
pot ține piept unuia singur, rămas neînvins? 

Azi mi-am zis: „Păi, deşteapta pământului, de 
aceea sunt «capitale» pentru că fiecare în parte are 
aceeaşi importanță”. |n primul rând un rău cât de mic lăsat 
în voie roade cu răutatea lui toată agoniseala cea bună. 
Dacă mă gândesc bine, fiecare păcat de moarte luat în 
parte este capabil, prin consecințele lui, să te ducă la 
pierzare pentru că, prin aceste consecințe, se adevereşte 
că, oricare ar fi el din cele şapte, le conține, de fapt, pe 
toate. De aceea ne-a învățat Mântuitorul nostru că nu poți 
sluji la doi stăpâni. În zadar îl slujeşti pe Domnul cu cele 
şase virtuți corespunzătoare celor şase păcate dacă, cu al 
şaptelea, slujeşti, în continuare, „celuilalt. 

lată, lăcomia, care mi-a sărit azi în față. Dacă o 
judec pe toate fețele, ce şuvoi de păcate decurge din 
nesațul acestei metehne! Astfel, lăcomia pântecelui şi 
lăcomia de arginţi, la care te gândeşti în primul rând, mi ei 
par o „glumă” pe lângă altele care duc la catastrofe 


mul se simte în rai Şi 
a aceasta de bucurie 
! impodobeşte zilele, 


291 


Nici nu vreau să mă iu din gabi să 
din lăcomle de pu gi E comia de 
cpt ai cu atenție la lăcomia de iubire. Nu |a 
„M-am OpriUrAZE e aceea este prin definiție lacomă, 
comia de Sena de iubire — agape şi m-am întristaţ 
gândesc 4% chiar şi pe acest plan, serafic în sine 
mi. Sunt acele suflete — Sugativă 
care absorb Sur iubire fără să Ea al: de căt 
feră. Mereu li se pare că dărulesc pri ŞI primesc 
se 0 utin. Cer mereu dovezi de iubire şi acestea, oricât ar 
să iei dre şi de bogate, nu sunt niciodată suficiente. Ba 
mai şi cârtesc că sunt ţinute într-un con de umbră ŞI de 
uitare. Mi se pare aceasta O formă de lăcomie subtilă a 
diavolului responsabil cu lăcomia. : 

Dar să mă întorc la forma de lăcomie ce m-a 
copleşit azi. Pornind de la faptul că viața este un dar divin, 
ar fi lăcomia de viață un păcat? Există lăcomii care să nu 
fie păcat? : 
Sigur că există şi încă multe şi frumoase, adevărate 
virtuti: lăcomie de desăvârşire, de frumos, de dreptate şi 
adevăr... Ce contează oare cu adevărat? Dreapta măsură? 
Sau prețul ce îl plătim în sens bun sau în sens rău? 

Mi se cam învârte capul! 

M-am descoperit lacomă de viață. Aş vrea zile 
bune, zile în care să mă pătrund de lumină, de culoare, de 
parfum, de câte şi mai câte frumuseți cu care ne-a 
împodobit Domnul lumea în care ne ducem traiul. 

De ce esență o fi lăcomia aceasta? O fi bună? O fi 


rea? 

Oare e bine să uit că aici, în valea plângerii, şi zilele 
sunt trecătoare? Îmi vine în minte un cântecel tare banal, 
dar care mi se pare că poartă în cuvintele lui ceva adevăr: 


„.„. Toate trec când vine vremea lor 


Aşa cum trece-un nor 
Ce întunecă o clipă zarea toată...” 


292 


AP e ae i 


ru sanie aşa cum ai gândit! 
ŞI... mai am de îndeplinit nişte promisiuni 


Învredniceşte-mă, D 
Ş . , 0am = 
în timp util. ne, să le duc la bun sfârşit 


293 


pe nesae aEC: 


19. Despre mântuire 


e o realitate cu suport propriu, ci 
grumazul realității, o pândire a 
tă în sine toate câte sunt.” 


„păcatul nu est 


sunt ghiarele [idoli a 
nimicului care vrea să 


Pr. Arsenie Boca 


ită surioară, > 
Apei sub imboldul unei bucurii nesperate care 
li în această zi, 28 ianuarie 2006, 


-a luminat sufletul , 2 ua j 
is si a Domnului. Nu ştiu dacă voi reuşi să te fac să 
m 


întelegi cât de copleşitoare poate y . UE leu de 
al cărei temei nu mă îndoiesc deloc deş pe 
ste Tă şti că eu nu cred în vise, în acele fantome care 
ne bântuie somnul. Nu pot să neg, insa, ca sunt unele Vise 
care ne avertizează despre evenimente ce urmează să se 
întâmple sau ne aduc informații clare, fără nevoie de 
tălmăcire, informaţii ce nu pot ajunge la noi pe altă cale. În 
astfel de vise cred, în mesajul lor cred ştiind că Domnul ne 
vorbeşte în propria noastră conştiinţă, prin semne şi 
minuni, prin gura aproapelui şi prin vise. E plină biblia de 
astfel de vise. Despre un astfel de vis vreau să-ţi vorbesc, 
el este cel ce mi-a umplut ziua de lumină şi de bucurie de 
nu-mi aflu locul. Acest vis ne înştiințează despre starea în 
care se află scumpa ta mamă şi iubita mea prietenă. Dar, 
înainte de a-ți povesti pe larg despre ce anume cred eu că 
a vrut să ne spună visul, permite-mi să fac o incursiune în 
unele explicaţii ce le-am găsit într-o carte de studii şi 
eseuri teologice intitulată „Paşi spre mântuire” semnată de 
Anca Manolache. 

Voi extrage din această minunată carte câteva idei 
care sunt în măsură să ne facă să înțelegem care a fost 
drumul parcurs de Rori (Aurica, mama lui Getuş) ca să 
ajunga unde a vrut să ne arate că a ajuns. 


294 


Se Rd 


Noi ştim că în situaţia finală 
va avea loc Judecata Up 
palanței vor fi trimişi în j 
dreapta, în rai, lumina ce 
între starea infernală şi 
un fel de relație, separ cp dați 
veşnică. În general, noi credem că e tit, totală şi 
pentru cei răi şi raiul, răsplata pentru cei A e pedeapsa 
problema este mai complexă. laguj pre Preil: De fapt 
conţine ideea de pedeapsă din ste gatit” nu poate 


a pururea „fiitoare”. Mai 


această realitate. A 

din cer. Acesta este 
e un „spațiu” golit de 
tă şi cea a negării de 


văzut pe Satana ca un fulger căzând 
momentul în care se naşte iadul. Est 
Dumnezeu, o breşă între creația cura 
Dumnezeu. 

, Dumnezeu nu a desființat ființele potrivnice Lui, ci a 
lăsat să dăinuiască în afara Lui, retrăgându-se, golind de 
Sine acel loc. A fost o retragere de Sine, o retragere a 
Slavei Sale în care nu încăpea potrivnicul, nu putea să 
încapă. A lăsat acel loc, un „vid” de Dumnezeu, pentru 
creația care L-a negat şi continuă să-L nege. ladul nu este 
o noutate pentru diavolul care l-a creat. Este „pregătit” 
pentru ființele cugetătoare care vor urma pe diavol. Este 
locul unde cei ce vor intra vor viețui în ură. 

Situaţia finală, Judecata universală, care va încheia 
istoria, va fi fericirea veşnică a celor ce au fost alături de 
Dumnezeu sau s-au întors la El, dar şi chinurile veşnice 
ale celor ce L-au părăsit definitiv. : 

Ce se întâmplă, însă, cu persoanele care răposează 
înainte de Judecata universală? Există o judecată particulară 
în urma căreia sufletele ocupă „lăcaşur” provizorii. Drepți 
se aşează pe măsura desăvârşirii cu care au ajuns pe 
treptele ce duc la rai, iar căzuți, pe treptele EL a 
provizoriu, pe măsura păcatelor neispăşite prin Pale 
Repausaţii nu mai pot face nimic pentru propria man iii 
Numai cei ce sunt încă pe pământ pot să le vină in â] 


295 


Seed di te DAR 


a: „lubiți-Vă unii pe alții! Pentru că, dacă 
urmând porunca: „+, există şi speranţa ca cei de pe 


Muti vizorie, € iai 
situația dale trimite dragostea lor, să insiste prin 
xmânt să 

pământ 


„ciune ca această dragoste să-ş i facă loc ID persoana 
rugăciune “astfel, oferindu-i suportul. iubirii, să-l 
celui. plecat af Iubirii Supreme, în continuare. 
orienteze ale rugăciunilor celor de pe pământ, nu numai 

alele a slujbelor ce se fac pentru ei, ci şi 
partea Va terioară. şi adâncă a noastră contactează 
participarea ai se pomeneşte, iar acesta recepționează 
ia oana care îl poate îndrepta spre ameliorarea 
stări lui şi, în virtutea funcțiunilor cu care a plecat de pe 
pământ poate continua starea în care se afla şi şi-a format-o 
în viața pământeana. Fiind în continuare persoane umane, 
sufletele păstrează deplina conştiinţa care le permite să-şi 
mişte în continuare opțiunea pe direcția iubirii. 

Aceste însuşiri învăluite de rugăciunile bisericii, ale 
rudelor - şi ale prietenilor, formează, chiar în iadul 
provizoriu, un sprijin pentru avansarea pe linia mântuirii. 
lubirea noastră, împreună cu cea a lui Dumnezeu îi va 
impulsiona decedatului dorința de a se alătura la luptă pe 
variate niveluri, de a ajunge în unul din acele multe 
„lăcaşuri” din Casa lui Dumnezeu. 

În această acţiune colaborează trei voințe: cea a lui 
Dumnezeu Care „va da cele bune”, cea a rugătorului care 
vine cu rugăciunea şi cu iubirea şi cea a răposatului care 
este mişcat să acţioneze în direcţia dorită de cel care se 
roagă. . 

Începutul mişcării se datorează iubirii celor ce se 
roagă. Iubirea pune în mişcare sufletul celui plecat şi îl 
impulsionează însoţind capacitatea lui de a se apropia de 
Izvorul lubirii Supreme. Dacă sufletul celui căzut în starea 
de iad provizoriu este convins să acționeze în direcția dorită 
de cei care se roagă pentru el, nimic nu va împiedica 
ridicarea lui spre lumină. 

4 a Es ențal este ca cei ce se duc în iadul provizoriu după 
particulară să aibă o anumită credință, să nu aibă 


296 


o atitudine cu totul contra 
cât de firavă şi, măcar, dori 
punctul de necesară păt 
ajutorare a sufletului celui 

Izbânda celor ce 
Evanghelie: „Cereți şi vi s 
ceruri d da „cele bune” cel 
Domnul lisus Hristos, iar sfa 
Dacăucereritov udă le fa Boigisi loan adaugă: 
ştim că EI ne ascultă, ceea ce [i cerem af ascultă şi dacă 

ŞI acum, având suficiente elem 
putem interpreta corect informatia a 
relatarea lui. 
canici ni pomenit pe negândite într- 
A i: ară e mea viață. Era primăvară şi văzduhul 
era p lumina Care părea o pulbere de aur 
umplea tot spațiul până la cer, un cer complet senin, d d 
albastru intens. Mergeam pe o pajişte pe sub poala E 
păduri. larba pe care călcam era mătăsoasă. de un ri 
strălucitor şi nespus de curată. Nici o floare nici o 
buruiană, numai iarbă fir de fir, crescută de o palmă se 
ondula uşor mişcată de un zefir nespus de plăcut şi 
alinător. Copacii, abia înfrunziţi, foşneau abia perceptibil şi 
dincolo de ei undeva mai în adâncul pădurii, se auzeau 
triluri de păsări necunoscute şi susurul domol al unei ape 
curgătoare. La dreapta mea era Rori, păşeam tăcute pe 
covorul de iarbă, simțeam răcoarea plăcută pe picioarele 
noastre goale în nişte sandale sumare, albe. 

La un moment dat am întors capul spre Rori; deşi 
ştiam că este ea am vrut să o privesc şi să-i vorbesc. Am 
rămas uluită de frumuseţea ei. Era tânără, înaltă, slăbuţă, 
avea o ţinută foarte verticală. Ochii albaştri nespus de 
luminoşi aveau o privire limpede, binevoitoare şi, pe chipul 
aproape străveziu, chip cu ten de blondă, plutea un 
zâmbet ce exprima bucurie, pace, linişte interioară, împlinire, 
Am întrebat-o dacă ştie unde ne aflăm, ce fel de loc este 


acesta atât de fermecător. Da, ştia locul, mi-a spus să mal 


297 


ente pe baza cărora 
dusă de vis, trec la 


un peisaj niciodată 


pene EEE 


n şi vom ajunge la e adera 
rastas pentru tot near a care 
organizase un pă i Am ajuns repede într-un loc unde, în 
ne-a invitat şi Pe Aa aşi poală de pădure, care părea că 
dreapta, aveân! Suie copacilor, un zid de netrecut. În 
formează, din trun "szduh plin de pulberea aurie, îmbibat 
spele ct an de frunză crudă. Chiar sub poala 
de o sa masă mare, acoperită cu o față de masă 
Pg ară superb cu mătase albă, cu flori, nu prea bine 
Ve zu fi maci, puteau fi crini. Pe masă se aflau o 
mulțime de vase din porțelan fin, alb, pline cu fructe şi 
diferite ofrande. Nu era, însă, nimeni, în afară de noi două. 

- Vezi, doamna Pazi, mama nu a pus folie de nylon 
peste fața de masă. Nu i-au plăcut niciodată modernitățile 
introduse în vechile tradiții. 

Glasul lui Rori era cu totul altfel decât cel pe care i-l 
ştiam. Vorba ei era şoptită, stranie, aproape fără sunet. Deşi 
eu o înțelegeam, m-a înfiorat o emoție puternică şi m-am 
trezit cu părere de rău pentru că aş fi dorit să o întreb mai 
multe despre locul acela atât de fermecător şi cu aspect de 
„alt tărâm”. 

Probabil că până aici trebuia să se limiteze 
informația pe care a dorit să mi-o dea Rori. M-am întrebat 
de ce mie şi nu ție, fiica ei pe care în viața pământeană a 
iubit-o cu toată ființa şi pe care sigur o iubeşte intens în 
continuare. Am găsit două explicații posibile: 

1. Ştiind cât de emotivă eşti s-a temut că intensitatea 
unei astfel de emoții ţi-ar fi putut face rău. Eu, prietena cu 
inima mai împietrită, puteam să o suport fără risc. 

2. Fluxul de iubire purtat de rugăciunile tale de la 
pământ la cer era atât de puternic încât bloca, închidea 
canalul de comunicare şi nu permitea ca informația să-ți 
parvină. Canalul meu de comunicare era total liber. 
nă seu au peer mine este clar că Rori a vrut să 
Bec Afantă a in lumină, în loc fermecător, scăldat de 
re Aaaa lui de la Izvorul Iubirii Divine. Mama ta 

a acum în Biserica triumfătoare şi, pană 


298 


mergem puți 


În 


= GI 


pe pământ. lată de ce c 
1. A plecat de pe păma 

zi A e pământ cu pa 

suficiențe relaţii de. iubi O credință tare, având 

abnegație şi sacrificii, o sincera pa. 0„Slulire plină de 

comise, nevoința de 

ispăşire, toate la un loc, care au sensi 


it impulsul puternic de 
scensiune. Parastase, 
i, lacrimi şi flori, toate 
mişcare pe o linie în 


iubire, capabil să-i pună sufletul în a 
rugăciuni, pomeniri, pomeni, lumână 
dovezile de iubire au pus-o în 
continuare ascendentă. 
| 3. Bunul Dumnezeu a luat toate acestea în 

considerare, a Considerat, deci, că sunt îndestulătoare şi 
i-a acordat biruinţa: „Cele bune” 

Cât de „mare este Domnul în cer şi până într-un fir 
de iarbă pe pământ, nu poate limba a tălmăci!” 


299 


: re autograf 
iteva cuvinte desp 
20. Câte şi despre iubire 


ă întotdeauna extremele sunt ale 
a mare iubire de Dumnezeu -— 
te fi pricină de cădere: O iubire 
pătimaşă neliniştită, nesenină, 


Au zis părinții C 
diavolului. Adică ŞI i 
înainte de vreme — po 
oarecum pământească, 


necurată, pironită. Pr. Arsenie Boca 


te ler nu mă simt deloc „răsfățată” atunci 
când, cu bună ştiinţă, mă contrariezi. Sunt două probleme 
în care nu sunt de acord cu tine: cu privire la autograf şi cu 
privire la un anumit aspect al iubirii. i 

Nu înțeleg de ce dai atata importanță unui autograf. 

Sigur, o semnătură pe o carte poate fi uneori şi un 
semn de afecțiune, dar gestul în sine are valoare când este 
spontan şi sincer şi nu impus. Oricum, este efemer, e pentru 
moment; cu trecerea timpului, pierde din semnificaţie, ca 
orice lucru ce stă sub semnul efemerului. Uneori, un 
autograf poate fi un semn de considerație sau poate fi 
onorant şi, în multe cazuri, vânat din Snobism. Uneori 
ajunge să aibă valoare de document, depinde de gradul de 
notorietate al semnatarului. De cele mai multe ori, însă, 
autograful ține de o anumită tradiție, un ritual, o semnătură 
pe o carte care s-ar putea nici să nu fie citită. Importantă 
este cartea, nu autograful. Important este dacă în carte este 
ceva ce vorbeşte cititorului, place şi, eventual, determina 
dorința de a fi recitită. ? 

Cartea mea este o carte de memorii. Cu sau fără 
autograf, se înscrie pe linia celor spuse de Eclesiast: 


„Văzut-am toate lucrurile 
Care se fac sub soare 


ŞI, iată, toate sunt deşertăciune 
Şi vânare de vânt.” 


300 


sunt 
mplări pe 
concepuţ), 
sugi ăsc cărţile 
Nşiiința (dacă 
„Eu cred că un ateu 
ecăreia din aceste categorii. În 


f nu poate Spune mai mult decât 


cu astfel de mărturii pentru 
au şi e trează). In consecință 
poate spune acelaşi lucru fiec: 
ce mă priveşte, un autogra 
au spus memoriile mele. 


„În al doilea rând m-a frapat neplăcut faptul că îţi 
ceri iertare că „mă iubeşti prea mult”. Aş vrea să ştiu dacă 
ţi-a trecut prin gând să-ți ceri iertare lui lisus pentru 
„cantitatea” de iubire ce l-o acorzi. Nu ştiu exact ce 
înseamnă acest „prea mult”, dar porunca cu privire la 
iubirea de aproape spune să m 


€ spune să n ă iubeşti cu măsura cu care 
te iubeşti pe tine, nici mai puţin, nici mai mult. Pe Domnul, 


însă, trebuie să-L iubeşti cu toate facultățile tale, cu toată 
puterea ta. Nu mie trebuie să-mi ceri iertare ci Domnului, 
dacă iubeşti pe oarecine mai mult decât Îl iubeşti pe El. 
Pentru că El Şi-a dat viața pentru tine şi ţi-a deschis 
drumul spre mântuire. 

Spune părintele Arsenie Boca: „lubirea lui 
Dumnezeu este poruncă (lege) dată de îndeplinit din toată 
inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea.” 
Ne încredința părintele că „tocmai această căutare a lui 
Dumnezeu la tensiuni ultime şi totalitare e ceea ce creşte 
sufletul din împărăţia veacului acestuia în împărăţia lui 
Dumnezeu. Numai că nu-i destul doar să ştii acestea, ci 
trebuie să fii existenţial angajat în această dramă a iubinii şi 
cunoştinței." Deci iubirea — lege față de Dumnezeu să 
izvor şi pentru iubirea de aproapele în ceea ce Pie = 
calitatea şi caracterul. Modelul este Domnul lisus 
lubirea Absolută. 


301 


ste sunt de plivit din biata noastră iubire! 
ca ră egoistul ŞI Gelos( bu fără 
la gândeşte-tei. “rară ifose şi pretenții, fără atâtea ş; 
UR psurde. De câte tendințe nefaste 
ea dominante UR dacă este să ne cerem iertare, 
r HA iubire trebuie să ne cerem iertare, ci 
rea mu e o sufocă trebuie să o facem. Socoţ 
dințele car dintre toate este tendinţa idolatră. 
de i ounteri când ne cercetează inima o 
s depjinul înțeles al cuvântului, luminoasă, 


nu pentru 
pentru ten 


: | 
că cea ma 
Binecuv 


iubire altruistă transparentă ca un cristal. 


senină, pură =. 


302 


> 45 


O 


21. Despre părinți 


„Mamă, şi-acum mă străbate 


Bocetul tău, Şi-S pierdut doar 
Incă de când, Crâncenate 


Imbrăţişările, alții mi-au smult!” 


de mult, 


„Intermittences de coeur” — Aurel Tomaziu 


Dragă prietenă, 

Cu riscul că te vei su 
simt obligată să-ţi atrag aten 
al tău, care, sigur, | supără pe Domnul Dumnezeu. O fac 
mai ales pentru faptul că tu eşti acum în situația de a face 
un apel stăruitor către sfânta Sa îndurare. << 

Duminica trecută am fost invitată să mă bucur de 
colţişorul vostru de rai. Era o atmosferă de familie plăcută 
şi luminoasă, când, brusc, a izbucnit între voi o neînțelegere 
imprevizibilă aşa cum vara se iscă uneori furtună din 
senin. Se mai întâmplă, dar pe mine m-a şocat ieşirea ta 
față de părinţii tăi. 

Draga mea, Dumnezeu ştie că, de îndată ce iese 
din neființă şi se ridică spre conştiinţă proprie, tot omul 
aspiră la o viață cât mai lungă şi cât mai fericită. Adevărul 
este, însă, că nu se întâmplă chiar aşa. Viaţa îl poartă şi 
prin furtuni, nu numai prin bucurie şi senin. Dumnezeu, 
însă, în grija Sa de Părinte, i-a dat omului cheia prin care 
poate ajunge la o viață lungă şi fericită. l-a dat porunca a 
cincea din cele zece de pe tablele legii, poruncă ce 
condiționează BINELE şi VIAȚA LUNGĂ şi FERICITA, fără 
nici un echivoc, de cinstirea părinţilor: „Cinsteşte pe tatăl 
tău şi pe mama ta ca bine să-ți fie ție şi mulți ani să trăieşti 
pe pământ.” A 

: Oameni drepți şi înţelepţi, inspirați de Duhul Se 
au explicat mai pe larg porunca şi au sintetizat concluziile 
în catehismul creştin ortodox. Astfel, copiii trebuie să 


păra foarte tare pe mine, mă 
ţia asupra unui comportament 


303 


CO D= di „00 


rinţii lor ascultându-i să strigăm în obrazul une 


p i ; 
lovim cu vorbe necugetate A9ilel:de ființe, c 


ă iubească pe pă 
într-o astfel de up Putem să 


cinstească ŞI $ 


pentru câ: -unceşte Dumnezeu: „Te întreb, prietena mea re? 
2 Prinţ in locullui Dumnezeu; a pg Maui loc dacă respecta are PI Caig 
a Trebuie să avem recunoş ința pe i e ce fac ŞI reD Cum vei putea ocoli Si feia a cincea? 
Ii oa săineicrească şiisaune asig IS NE SI cum te va putea asculta TATĂL din e... Inte viitoare şi 
pentru con păcătuiesc împotriva poruncii a cincea pentru respecti legea dată nouă cu privire la A i dacă tu nu 
A | ie bine şi primeşte fără mânie sfatul pe sh Gândește-te 
1.. Disprețuiesc şi batjocoresc pe părinţi sau le este porunca a cincea şi vei fi fericită. * cau: Respectă 
ruşine cu ei; 


2. Se poartă urât cu ei, îi supără; = 
3. îi ascultă cu neplăcere sau nu-i ascultă deloc; 

4. Nu se roagă pentru părinţi; 

5. Nu-iajută la nevoi şi la bătrânețe. 

Toate sunt foarte clare, urmează să le analizezi şi 
să le compari cu comportamentul tău. Te rog încă o dată 
să mă ierti dacă cele spuse de mine te vor supăra. Te rog 
din suflet să mă crezi că nu te judec, nici nu aş avea 
dreptul să o fac, vreau numai să-ţi atrag atenția că ai de 
lucrat pe această temă. 


„Cel mai frumos, mai scump cuvânt 
Ce-l ştie omul pe pământ, 
E «mama»! 


Acesta a fost primul cântecel ce l-am învăţat şi, de 
multe ori, mi s-au umplut ochii de lacrimi, pe parcursul 
vieţii, când mi l-am cântat ca pe o rugăciune. 

Mama ne-a adus la viață în dureri mari după ce ne-a 
purtat ca să ne crească în trupul ei, cu multă trudă. Ne-a 
alăptat la sânul ei, ne-a hrănit cu lingurița, ne-a crescut 
ceas de ceas şi zi de zi cu grijă, cu duioşie, cu iubire fără 
margini ca să facă din noi o ființă minunată. A fost roaba 
noastră de bună voie, cu o imensă dăruire de sine, cine 
poate sa numere clipele din viața ei închinată nouă, 
copilului îndrăgit şi slujit cu nespusă osteneală şi nu de 


puține ori cu lacrimi? ŞI atunci cum e posibil să ne răstim, 


304 305 


ÎN i cae ae Pa E. EEE 


rare neze ES 


tinta Părintelui Ceresc 
22. Despre cunoştint 
Fă cu făptura mea Ce vrei dar e că A fiind îmi 
i ră d : cele bune chiar dacă, spre fo osul meu, nu le 
ei stea, dar nici nu sunt vrednic (ă) să le cunosc, 
cunosc pe âc> on, Ca să am uşurare, poate nu-mi este 
Maite eo pu aceea nu îndrăznesc să cer uşurare de 
Şi aibe măcar că sunt neputincios (neputincioasă) şi 
impovărat (3) în toate, fiindcă nu nos ele 
Tu ştii toate şi fă cum ştii, Numa! să nu mă abat de Ia țintă, 
orice s-ar întâmpla. Fie că vreau, fie că nu vreau, 
mântuieşte-mă, şi aceasta dacă îţi este plăcut... 


Petru Damaschin - Filocalia, vol. V 


În anul acela părintele meu duhovnic slujea la 
biserica Episcopiei. La spovedania din postul Crăciunului 
cred că depăşisem cota mea obişnuită de nelegiuiri, 
deoarece, pe lângă canonul în rugăciuni, mi-a rânduit şi un 
canon de milostenie. 

Lângă locuința mea se afla un azil de bătrâni în 
care viețuiau 20 de persoane necăjite, pentru care trebuia 
să cumpăr 20 de perechi de ciorapi călduroşi, din lână. 
Urma să fac această donație în ziua de 6 decembrie, în 
numele Sfântului Nicolae. Cum mai era csva vreme până 
atunci, puteam să fac economiile necesare pentru a-mi 
îndeplini canonul. 

Pe la începutul lunii decembrie, cum stăteam în 
colțişorul meu din biserică, am observat, pentru prima oară, 
că eram înconjurată de icoane care reprezentau numai 
sfinte. Şi m-am întrebat atunci dacă nu ar fi cazul să-mi 
aleg e) sfântă ocrotitoare. Le-am privit cu atenție pe fiecare 
în parte ŞI nu pot să-mi explic de ce m-am simțit foarte 
tă ee Stâna Varvara. Nu ştar prea mule destre 
este şi pe placul sa a m-am gândit că dacă alegerea mea 

mnului, voi primi în mod sigur un semn. 


306 


Se 


ost faptul că la sfârşitul 


cât se poate de clar că marea mucenică se Prea pi era 
aflam tot ce trebuia să ştiu despre viata sa si gură, 
meritele care au sfințit-o. Am fost atât de Gri air 
acest semn încât am făgăduit că voi face tneraai 
de ziua comemorării sale, 4 decembrie. Trebuia să cer 
binecuvântarea Părintelui pentru această schimbare. Se 
făcuse deja 3 decembrie, aşa că m-am înființat la uşa 
diaconească să cer această încuviințare. Părintele a ieşit 
în uşă, dar nici nu m-a lăsat să deschid vorba. Mi-a spus 
precipitat că orice ar fi, nu are timp pentru mine. Am insistat 
să mă asculte spunându-i că voi fi succintă dar replica a 
fost fără drept de apel: 

- Veniți mâine! 

Am rămas puțin în ceață, în mod vădit Părintele era 
foarte grăbit. Totuşi, nu voiam cu nici un chip să mă abat 
de la hotărârea mea şi mi-am zis că o să fac ce mi-am 
propus, fără binecuvântarea Părintelui. 

Pentru ziua de 4 decembrie am primit de la serviciu 
o lucrare importantă şi urgentă care trebuia să mă țină la 
birou până seara târziu. Dar nu m-am dat bătută. Am făcut 
cu noaptea în cap cele 20 de pachete — ciorapii şi ceva 
dulciuri — şi am rugat o vecină pensionară să le ducă şi să 
le împartă la azil în numele Sfintei Varvara. Mi-am văzut 
apoi de lucru gândind că, dacă nu am procedat corect, vol 

rimi n. Ș 
f aa când am ajuns acasă, vecina mi-a spus că 
i - i i nnită tă bucurie dar personalul 
milostenia a fost primită cu mu > a lăsat 17 pachete; 
azilului se împuţinase între timp, aşa Ga aude 


trei mi le adusese ca fiind disponibile. 
307 


„ ereu RI 


+ mulțumită până la [aci /AS1Â AV Ela 
s aa 

A BOT eniiaugiie ca una ce demonsiraseudogfa 
mi-a primit m e trei pachete ca să le dăruiesc 


i rreimi îniliteturnase: x 
SA UC rulu Nicolae. Mi-am propus să dau cele trei 
în nu 


nor cerşetori în drum spre DS elicas ȘI pal) VAGI UI 
pachete u şi unei femei. Dacă aşa se vor petrece 


E i copil 5, a 
a E Ru a că Sfântul Nicolae a aprobat gestul 
uc 


meu. Ei mascarei-a ieşit în cale a fost o femeie în 


vârstă pe care O ajutasem altă dată cu nişte medicamente. 
Mi-a mulțumit cu căldură, dar, în inima mea, m-am 
posomorât că nu întâlnisem un bărbat. În pragul episcopiei 
m-au întâmpinat o fetiță şi o femeie. l-am dat fetiţei 
pachetul hărăzit unui „copil şi l-am. reținut pe ultimul, 
spunând că voi întâlni, totuşi, un bărbat pe drumul de 
întoarcere. Numai că femeia a văzut că mai am un pachet 
şi mi l-a cerut cu insistență. Evident, nu puteam să o refuz 
şi i l-am dat cu un sentiment amar ca întâmplarea mi-a 
fortat mâna şi lucrurile au ieşit puţin altfel decât plănuisem. 
Era oare un semn că ceva îl supărase pe Sfântul Nicolae? 
Dar ce anume? Nu am putut desluşi nici un răspuns. 

Peste câteva zile m-am întâlnit din nou cu 
bătrânica, prima miluită, care mi-a spus: 

- Doamnă, Dumnezeu să-ţi binecuvânteze. firea 
milostivă că tare s-a mai bucurat feciorul meu de darul 
dumitale. Chiar îi lipseau ciorapi mai călduroşi şi cei primiți 
erau aşa de molcuţi şi de buni! 

Şirul uimirilor mele nu se sfârşise. Nu puteam să-mi 
revin în fire, o bucurie fără margini mi-a inundat sufletul. 
Realizam că Cerescul nostru Tată nu nesocoteşte, cu 
adevărat, nici cea mai neînsemnată făptură. Cunoaşterea 
Sa cuprindea totul, nimic nu era necunoscut din 
imensitatea infinită a creaţiunii Sale. El primeşte toate 
E pls oaie bune, oricât ar fi de insignifiante şi le 
Sp Pe IAA £ il au fost făcute. lată, EI ştia că 
prea zi ei AA ărbat şi de aceea m-a îmboldit să dau 

meu dar acelei femei care, ca şi mine, 


308 


E a a A 


Domnul avea cunosţi cunoaşterea după 
„Cunoştința absoluță ș pa aparențe. 


e mult mă pute î 
“ p am j - 
in după aparențe ice 
ADISS cea ul Damaschin: 
„Voie zile chin: 
ta îm pa 7 0 dinneşi Prin cunoştința Ţa 
sta Împoirivă. Voieşti, iarăşi, de dragul smerenie Nu-ȚI voi 
: : ei, să mă 


ceva nicidecum de la mine; căci nu m- 
din nimic, nici Nu pot să trăiesc sau să 
, Eu, deci, nu am grijă. Înainte 
neînsuflețit. Sufletul meu îl încredinte 
veacul de acum şi în cel viitor» 


am făcut fără Tine 
mă mântuiesc... 

a Ta sunt ca ceva 
z in mâinile Tale în 


309 


— PAR etc 


23. Despre deosebirea duhurilor 
| Doamne, adânci cu 
3 ărit lucrurile Tale, 
„Cât SA ut Tale! Bărbatul Es pest nu va 
totul A ale e, neîntelegător nu va înțelege acestea... 
cuno i 


Psalmul 91/5, 6 


Î | an Sfintele Paşti cădeau în plină primăvară, 

| z farsa Postului Mare era înveşmântat în haina 

e; : 
ei a naturii, în toată splendoarea ei. riza 

Părintele meu duhovnic slujea în E şi 
trebuia să-l caut acolo, pentru mărturisire. S d pe care îi 
aveam atunci, drumul nu mi se părea lung e ei ale 
din Roman până la biserica din această Pele imi rofă 
oraşului. Ne despărțea doar Moldova Se rumoasa sui 
luncă, pitorească şi largă. Era o plăcere E All sa râu 
peste podul grandios aşternut peste apa vălurită, care în 
zilele senine de primăvară, strălucea magnific în soare. 
Malurile înverzite, copacii de pe luncă cu miros de frunză 
crudă, pomii înfloriți, lăstunii străbătând aerul parfumat cu 
zborul lor de săgeată, toată atmosfera mirifică a primăverii 
îmi sporea bucuria că îmi voi întâlni duhovnicul şi mă va 
despovăra de păcate. : 

Am traversat aleea care mă conducea printre 
trandafiri spre minunata biserică, înecată în această 
primăvară strălucitoare. Vişini înfloriți o imbrățişau cu grație 
şi sporeau atmosfera de duhovnicie cu care îi întâmpina 
pe credincioşi. 

Părintele era în biserică, în scaunul de spovedanie, 
ascultând cu blândeţe şi cu răbdare şirul de credincioşi 
veniți să-şi câştige absolvirea de păcate pentru a întâmpina 
cu suflet primenit pe Domnul Cel Înviat. Mi-a venit şi mie 
rândul şi, ca în atâţia ani de duhovnicie, Părintele mi-a dat 
canonul şi absolvirea. Le-am primit cu sufletul înrourat de 
lacrimile recunoştinței pentru un Domn atât de milostiv, 


310 


III 


care, prin ministrul Său max A 
Amn. primit îngăduința să jay ESPovăra de 
ca întotdeauna, Părintele mi- 
va începe în zori, la ora opt. 
De teamă să Nu întârzii 
cap şi, pentru că, oricum, Somnul nu se maj |i 
m-am hotărât să-mi faci € mai lipes 
spusesem de cu seară. mpârtăşire, deşi î 

M-am aşezat în enunchi si am î Aa 
lenta, utasdele E tria i Sc Ireepuf să citesc cu 
răscolească stăruitor atenţia: 9 a neepubjea 

„= Nu te mai ruga. 
pentru că a început 
împărtăşania.” 

imbufnată m-am uitat la ceas. Era ora şase. Ar fi 
trebuit să mă grăbesc foarte tare ca să prind o bună parte 
din sfânta slujbă. Drumul până | 


sfâni ana la biserică îmi lua mai puţin 
de jumătate de ceas dacă mergeam voiniceşte. Până la 
ora opt, însă, mai era destul timp aşa că mi-am reluat 


rugăciunea. Nu mă puteam, însă, concentra, gândul mă 
trimitea stăruitor să plec în graba mare la biserică. Până la 
urmă m-am înfuriat şi l-am apostrofat cu putere: 

„- De ce mă duci în ispită, duh neastâmpărat? Vrei 
să mă duc aiurea să sprijin zidurile bisericii ca o 
caraghioasă? Părintele mi-a spus clar să vin la ora opt şi 
voi face ascultare.” 

La ora opt intram pe uşa bisericii. Stupoare! Am 
rămas pur şi simplu înlemnită când am constatat că 
Părintele rostea binecuvântarea de încheiere a sfintei 
Slujbe, iar în strană dascălul citea, în fața celor ce se 
împărtăşiseră, rugăciunile de mulțumire. 

Cu paşi de plumb m-am apropiat de uşa 
diaconească, unde Părintele m-a luat în primire, inainte de 
Sai pă sri vine? Nu ați fost capabilă să vă biruiţi 

? dee: 
somn ul Dar nu mi-aţi spus, sfinția voastră, să vin la ora opt? 


311 


Anta 3. 2 9reul greşelilo 
E ânta impărtă anie şi, aja 
Precizat că Sfânta Liturghie 


ga. Îmbracă-te şi du- 


: le la biserică 
Sfânta Liturghie şi pi 


O să pierzi 


„ enrsereate tic 


să rămână încurcat. A 
entru ora opt fusese rânduită Sfânta 


d : ini inetală 
> ărinte, din „motive întemeiate, a 
e e Ca ice Luat cu grijile zilnice a uitat să-mi 
schimba 


at ora schimbarea. EI 
o sell cl am auzit cuvântul ŞASE şi i-am 
m 


AA i nă mă avertizase că se slujeşte 
povestit Părintelui că dn iulie roză 
de laora sa E mă rog şi să nu respect ora hotărâtă. 
mă seara a stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus: , 

- Este greu, într-adevăr, pentru oricare din noi să 
deosebim duhurile. În cazul de față, duhul care V-a 
îndemnat să alergați la biserică, deoarece slujba sfântă 
începuse la ora şase, a fost un duh bun, probabil, Ingerul 
Păzitor. Diavolul nu putea să va grăbească s pentru 
împărtăşanie şi nici nu avea de unde să cunoască ora; o 
aflase de la Înger. El v-a îndemnat să nu ascultați de sfatul 
cel bun şi, în felul acesta, să pierdeţi sfânta împărtăşire, 
spre mâhnirea sufletului dumneavoastră. Dar nu-i nimic, 
nu-i vom face pe plac. Eu încă nu am consumat Sfintele, 
aşa că am să vă împărtăşesc cu condiția să mergeţi de 
aici la episcopie unde puteți prinde Sfânta Liturghie. Este 
necanonic să o ascultați după ce v-aţi împărtăşit; trebuia 
să o faceți înainte, dar, în cazul de față, cred că nu 
greşesc soluționând în acest fel cazul dumneavoastră." 

La episcopie, în timp ce ascultam Sfânta Liturghie, 
am avut altă luptă cu cel viclean. Îmi strecura în suflet 
mâhnirea că nu am ştiut să deosebesc corect duhurile şi, 
în felul acesta, îmi stingea bucuria împărtăşirii cu sfintele şi 
dătătoarele de viață taine. Era furios că Părintele mi-a 
administrat sfânta cuminecătură şi se străduia să mă 
întristeze. Numai că, de data aceasta, nu i-a mers. Bucuria 
împărtăşirii cu Sfintele nu putea fi atinsă de cel viclean. 
M-am smerit profund pentru căderea mea în nedesluşit, 
înțelegând că deosebirea duhurilor este un mare dar şi ne 
bucurăm de el numai prin voia Domnului, căci de la El ne 
vine tot binele. Şi m-am bucurat! 


312 


Era rândul părintelui 


E ORE să 


E 


„Dragostea m-a întâmn: 
g / a intâmpinaţ Cu «Bun veni 
e ul meu s-a dat înapoi st 


tot mai slab, or al Dr agostei, văzându-mă 
pu EA în care am intraț 
venit lângă mine, întreba E 
Dacă îmi ipsaşre agurebându-mă clacă 
«- Sunt doar musafir» 
«- Eşti demn să fii aici 
«- Poţi să intri.» 
«- Eu, cel rău şi nerecuno 
Nu pot privi la Tine.» 
ee m-a luat de mână şi, Zâmbindu-mi, mi-a 
«- Cine a făcut ochii, dacă nu Eu?» 
«- Adevărat, Doamne, dar eu i-am întinat - 
Lasă ruşinea mea să meargă unde merită » 
«- Şi nu ştii», a spus Dragostea, «cine a purtat 
ruşinea şi vina? 
Dragul Meu, acum Eu te voi sluji! 
Trebuie să şezi», a spus Domnul, «şi să mănânci 
din carnea Mea. » 
Aşa că am şezut şi am mâncat !" 


>, am răspuns, 
alCi», a zis Dragostea. 


Scător? Vai, Doamne, 


George Hubert 


ee nuclee: 


24, Despre dragostea agape 


Aceasta este rugă mea, Stăpâne, izbeşte la 

cea i 

zana sărăciei din inima mea: a RR 

. iu See pot uşor răbda bucuriile şi întristările 

ă-m 

dis Dă-mi tăria să-mi fac iubirea rodnică în dărnicie! 
Dă-mi tăria să nu dezmoştenesc saracii : 
Şi nici să-mi frâng genunchii înaintea puterii 


inate! SR : 
CAE ee tăria să dau aripi cugetului deasupra 


imicurilor zilnice a 
ei Şi dă-mi tăria să-mi supun tăria doar Vrerii Tale prin 


IUBIRE! Rabindranath Tagore 


Un prieten mi-a atras atenţia, cu o amabilitate 
didacticistă, despre eroarea ce o fac folosind sintagma 
„dragoste agape” (caligrafiată uneori şi „agapae ). Mi se 
explica, după lămuririle din DEX, că „agape' înseamnă 
exact ce se spune acolo şi a folosi termenul în tandem cu 
dragostea e o aiureală: 

„Agapă, agape = Se 

1. Ospăţ cu caracter intim prietenesc; masă colegială; 

2. Masă comună frățească la vechii creştini." 

Numai că DEX -— ul nu este complet față de alte 
dicţionare. În dicţionarul de neologisme găsim trei lămuriri: 

1. Masă prietenească; 

2. Masă comună la primii creştini; 

3. Prietenie. 

Sunt de acord că prietenia este tocmai caracterul 
curat şi înălțător al „iubirii — agap&”. Cred că în acest sens 
se îndreaptă şi acea explicație din Larousse când dă un 
sens afectiv cuvântului în cauză: 

„Agape: n. î. gr. agape = affection” 

Nu eu am inventat termenul „dragoste — agape'. 


314 


O i ei a 


O 


Cred că a fost ales 


7 ca să mar 
Intre/dragosieaji eros, care Fra deosebirea ce există 
dragostea — agap& care Pune acc ă 


ent pe senţi 
base el i 
spiritualizată, nu caută oii ii: accent ent şi 


Dragostea — agane bine, ci cât 


pri cz ia radio, cu mul si „rase din „Epistolă” la 
nume i seg Ele, culorile sau treptele pi pi 
e a AREA (dragostea este îndelung răbdătoare): 
; ATEA (este plină de bunătate); șI 

3, BUCURIA (nu pizmuieşte se bucură de bi 
Bate £ a de binele 


4. MODESTIA (nu se umflă ândri 

5. SMERENIA (nu se laudă ke DĂ 

6. POLITEȚEA (nu se poartă necuviincios); 

7. ALTRUISMUL (nu caută folosul său); 

8. STAPANIREA de SINE (nu se mânie); 

9. GANDIREA CURATĂ (nu se gândeşte la rău, nu 
se bucură de nedreptate, ci de adevăr) 

10. DISCREȚIA (acoperă totul); 

11. OPTIMISMUL (nădăjduieşte totul) 

12. JERTFA (crede totul, suferă totul). 

In lungii mei ani de închisoare am ascultat o 
sumedenie de poveşti de iubire care se refereau, cu 
precădere, la dragostea — eros. Am remarcat că numai 
acele cupluri au evitat dezastrele care au ştiut, treptat, 
treptat, să mişte dragostea — eros spre dragostea — agape. 
Există o dragoste erotică frumoasă şi pozitivă când 
accentul cade din ce în ce mai mult pe prima vocabulă, pe 
dragoste. Erosul îi este subjugat şi îmbracă din ce în ce 
mai mult culorile dragostei — agap&. Astfel inveşmântată, 
iubirea nu se poartă necuviincios, nu este vulgară, SSE 
mojicia, alege tot ce este frumos, delicat, subtil, sensibil. 

AS IRIS, A integrală, crede în realizarea 

Obține subtilul prin acceptarea integrală, iz0azaai 
visului fermecat, crede în înălțarea ce se rea 


Li 


' 


315 


Nici o cotă înaltă nu poate fi atinsă cu 

mon ia ci cu răbdare, fără mânie atunci câng 

forța, CU brutalitate; diferit. Nu loveşte cu pumnul un chip 
a derapat, nu sparge cu un cuvânt 
' suflet chiar dacă reflectarea 
Nu se uită la cât obține ci la cat 


ruj. Violenţa, fort 


€ “x distrug. Numai ură 
dimpotrivă, distrug de căldură, poate fi ziditoare. Din 


iubiri illa PIE = javăratăvam constatafi că nesia 
atâtea poves i o iubire — eros de patimă, de egoism, de 
greu să ez ce o împiedică să devină agape, dar 
dela ei Sen ajutor atunci când privirea este aţintită la 
ie Cel care curăță fărădelegea, vindecă boala, izbăveşte 
de stricăciune, încununeaza toate cu milă şi îndurare, 
umplând de bunătate toate golurile. ze ze 

Dumnezeu nu face discriminări, este Părintele 
tuturor, până la Judecata de apoi toți suntem copiii Săi şi 
are pentru orice fiu rătăcit care se întoarce la moştenirea 
lui, inel iertător şi veşmânt cu strălucire recuperatoare. 
lisus a picurat pe Cruce pentru fiecare un strop de iubire şi 
jertfă şi a iubit cu mai mare milă oaia cea pierdută pe care 
s-a străduit să o aducă la turmă. 

În numele dragostei — agape ar fi de dorit să 
înconjurăm cu înțelegere şi rugăciune orice ființă 
maltratată de furia iubirii — eros scăpate de sub control. 

Mi s-a întâmplat să sufăr cumplit pentru câte o 
femeie, martiră a căsniciei. Le-am ţinut simbolic în braţele 
mele, le-am sărutat vânătăile trupeşti şi sufleteşti, le-am 
spălat cu lacrimi adevărate terfelirea şi m-am rugat cu 
disperare ca Dumnezeu să le facă parte de o iubire 
adevărată, nobilă, capabilă să le ridice, măcar pe unele din 
daia ui — agape. Şi am sperat în mod tăinuit 
minunate sunt căle Die e le A Sate darcu Sa 
vrea moartea păcătos omnului şi în marea Sa Indurare, nu 

ului, ci îndreptarea lui. 


316 


E 


Tot căutând prin qi 
E: 
justețea termenului de qpaicționare argumente pentru 


scji agoste — 4 
„Enoyclopedie des gens du pi pd ai aflat în 
u „a9gape” 


ge Nea din greceşte cu sens de „repas g 
această ocazie am aflat despre un terme. „d aM0ur”. Cu 
găseşte în limbajul actual: en care nu se mai 

Agapetâs a la ma 

7 meme origine a 

ae PREA i f eț desi p 
Fel primitifs des vierges, filles OV, pp chez les 
s leur. 4 5 

ET pa Se Road en general des saintes Ales VE 

nunaute servaient les eccl&siasti qui 
des motifs de pietg.” 'astiques par 


Mă gândesc că o 
pera „agapeteselor” 
F 3 p est 3 
în zilele noastre de multe mânăstiri unde Pula: 


agape este la ea acasă (sau ar trebui să fie). În multe din 


mânăstirile noastre se oferă gratui Se 
, ratuit pelerin E 
„repas d'amour”. pelerinilor adevărate 


5 Jo ee e piiar ia 9eă aie apiedat ear fă 


Pentru mine, nici o salată, oricât de sofisticată, nu 
poate fi mai gustoasă ca salata de cartofi cu ceapă fără pie 
de ulei de la brâncovineasca mânăstire de la Sâmbăta E 
Sus şi nici o mămăliguță cu brânză, din toată lumea 
aceasta, nu poate egala pe cea cu gust de munte de la 
mânăstirea Sihăstria. 


Spunea părintele Arsenie Boca: 
Sa „Iubirea (agape) te ridică deasupra ta, te creşte la 
mărimi sufleteşti nebănuite. 


_____ De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească 
Invierea!” 


317 


Pe uite 


25. Despre viață 


Viața este O şansă, ia-0 în serios! 
Viata este frumusele, admir-o! 
Viata este fericire, gust-o! 

Viata este vis, 
Viata este provocare, accept-o! 
Viata este o datorie, împlineşte-o! 
Viaţa este un joc, joacă-te şi tul 


Viata este bogăție, păstreaz-o! 
Viata este o taină, descoper-o! 


Viaţa este o tristețe, depăşeşte-o! 
Viaţa este un cântec, cântă şi tu! 
Viaţa este o luptă, luptă şi tu! 


Viaţa este o aventură, caută s-o învingi! 


Viața înseamnă noroc, merită-l! 
Viaţa înseamnă viață, apăr-o!" 


„Imn pentru viață” — Maica Tereza de Calcutta 


Dragule, 


Mă bucur mult să aflu că viața a lăsat între noi un 
firicel de legătură afectivă. ÎI simt şi eu că există şi că este 
discret şi delicat. Se întâmplă uneori să ne simțim ridicaţi 
dintr-un necaz de o palmă ocrotitoare şi benefică. E atât 
de frumos acest gest că înfloreşte parfumat şi în amintire! 

Mă bucur iarăşi să aflu că te-ai maturizat într-un 
sens spiritualizat şi te preocupă problemele grele ale vieții. 
Nu-mi vine să cred că nu mai eşti puştan. Îmi ceri să-ţi trimit 
o părere sintetizată despre viață; mă pui la grea încercare. 
M-am gândit ce ar fi să apară o carte cu sentințe privitoare 
la acest subiect. Ar fi enormă. Îţi trimit pentru moment un 
fel de sinteză realizată de Maica Tereza, ea însăşi un 


318 


e 


lasă-l să devină realitate! 


Viaţa este prețioasă, îngrijeşte-te de ea! 


Viata este o făgăduință, las-o să se împlinească! 


„La vie c'est p 

On t 

E, oume un Un jour ă yj 
puls apres> Chapit, A 


Soit plus rapide, soit /e, &pilogue et fin 


Plus longue comme le destin,» 


THEO 


319 


mea 


26. Despre rugăciune 


- la Dumnezeu nu este nici sus, nici jos, nici 

Până A “oepante, pentru că Dumnezeu este 
aproape, X, de aceea El e mai aproape de tine decat 
Due tău, numai să ştii să afli această apropiere 
ul ŞI SA E) 
sufletul ş i rugăciune. 


prin credință şi Pr. Arsenie Boca 


nespus de rău că eşti atât de neliniştită, 
ă ierţi, nu prea ja zbuciumul tău als 
i ă i nici un motiv să sari în sus de 
OSSIS i e A ala E A multe lucruri, dar nu înțeleg 
bucurie, înțeleg că te dor prea ! la ae 
de ce îţi închipui că trebuie să faci ceva E îs cut ca 
3 ti scapi ara din marasmul în care se afundă. Şi ce ai 
er ? Sau ce crezi că ar trebui să facă românii 
putea să faci tu? sau c z alge a pe lu 
ca să se scuture de toate relele? Nu ţi-a fost c ar? Nu ţi-a 
spus totul drama consumată în piața S axErSIăi sub 
ciomegele minerilor? Mă întrebi unde sunt românii” Sper 
să nu te referi la cei cu inimile şi creierele spălate. Ce, nu 
vezi ce fac? Uită-te şi tu singură ce aleg, ce preţuiesc, cum 
arată elita pe care o preferă. Este bolnav neamul nostru; ai 
tu un leac miraculos, capabil să-l pună pe picioare? 

Fii liniştită, draga mea, şi, mai ales, nu-ți pierde 
speranța. Sodoma şi Gomora au „stat” în virtutea a zece 
oameni drepți. Au pierit când a rămas un singur drept, care 
a fost şi singurul salvat din blestemul cetății pierdute. Eu 
cred că neamul nostru nu se află încă în virtutea celor 
zece. Eu cred că încă mai sunt mulţi români drepți în virtutea 
cărora „stăm”, nu ne scufundăm. Mă întrebi unde sunt ei? 
Imi place să cred că stau cuminţi sub ARIPA care-i 
ocroteşte şi îi inspiră. Ştie Dumnezeu ce face cu copiii Lui. 
Vrei să faci ceva de seamă pentru Patria ta? Fii una din 
aceştia. 

Te doare când unul sau altul batjocoresc sfintele 
idealuri. Sigur că te doare. Dar pe Dumnezeu cum L-or fi 


Îmi pare 
dar te rog sa m 


320 


„RI 


durând toate blasfemniile A 
ce 

frumoasa față a creațiunii Sale A be abject şi 

Te dor nedre „> Utecăner 

peste jertfele sfinte şi drepte. 


absurd 
abdă încă! 


Omega? Şi uite că rabdă, ea sepia Ala 
neam pigmeu. rnicia unui 

Copleşită de jale, ce 
cum sunt de orice putere, 
insignifiant în vastitatea univ 


aş putea face eu, cea lipsită 
eu, firicelul de Nisip cu totul 
/ersului, pentru a stăvili răul? 
aciune, mai țin şi eu un post. 


i ă n sm, nu sunt o iluminată, dar ştiu 
că „nebănuite arme sunt Postul şi rugăciunea”. 


ca Mai erau patruzeci de zile până la pieirea cetăţii 
Ninive, osândită să aibă soarta Sodomei şi Gomorei. Dar 
sub sfatul şi îndrumarea lui lona, ninivitenii, de la mic la 
mare, inclusiv împăratul lor, s-au îmbrăcat în sac, s-au căit 
de păcate, au postit şi s-au rugat şi au fost absolviți. 

Şi păstorul nostru, Corneliu, a înțeles cât de întinse 
sunt hotarele răului şi a văzut dimensiunile războiului văzut 
şi nevăzut în înălțime, în lățime şi în adâncime şi a ajuns la 
convingerea că nu le poate birui decât prin jertfa supremă. 
Nu a fugit niciunde, nu s-a salvat cu orice preţ, a aşteptat 
ştreangul, încredințându-ne pe noi Mântuitorului: 


„Ai grijă, Doamne, de toți ai mei, 

Primeşte-i sub scutul Tău. 

lantă-i. 

Odihneşte-i. AR 
Celor vii, dă-le tărie asupra celor potrivnici...” 


Poţi găsi o infinitate de argumente pentru a te 
autolinişti. Găseşte-le, desluşeşte-le din toate câte i 
întâmplat şi se întâmplă. Trebuie să-ţi dai seama că lupta 
ce se cere acum nu are nevoie de zbaterea sterilă a unor 
oameni care nici măcar între ei nu sunt capabili să se 


321 


ta, ca să fie salvatoare, trebuie să 

Pee pă : ificatoare şi lacrimj 
ă o postire puri 

i de rugăciuni, o postire | i 

fie 3 date Şi apoi trebuie să dam neghina la o parte şi 

tămadultoa râul curat. Inutil să-ți spun ca însuşi idealuj 

să rămână 9 începe cu sinele. Mă cuprinde 


e educaţie |! Ma inde 
Neue când văd câte rele rod la rădăcina ființei 


Ă y i tocmai noi să fim mai 
noastre. ŞI i ue jastaina războiului nevăzut. 
gura deloc că pârga diavolului este atăt de 
bogată. Crezi că mie nu-mi vine sa tun şi să fulger? Uite, 
mă simt vinovată că n-am protestat că una dintre noi s-a 
legat de lucruri care nu sunt de nasul ei şi care n-a ținut 
cont de circularele privitoare la aceste lucruri. Dar 
persoana nu avea calitatea de a primi cu luciditate astfel 
de clarificări. Am ţinut, însă, cont de sfatul că, decât să-l 
cerți pe nemernic, mai bine spune o rugăciune pentru el. 
Cred că e nimerit să-mi închei scrisoarea cu una din 
circularele ignorate: 

„Oamenii au o singură posibilitate de contact cu 
Dumnezeu: rugăciunea. În_mânăstire (sublinierea mea) 
este o stare de rugăciune permanentă. Neamul nostru plin 
de păcate trăieşte în baza rugăciunilor necurmate ale 
maicilor retrase de lume şi ale călugărilor din toate 
mănăstirile şi schiturile țării. 

Îmi permit a vă face o rugăminte: rugaţi-vă 
necontenit, pentru că în momentul în care mânăstirile. şi 
bisericile nu se vor mai ruga, țara aceasta se va prăbuşi.” 

Dragă prietenă, nu te mai zdrobi atât; ce va trebui 
să vină, va veni, fii sigură: eu îţi zic, împreună cu drepții 
lumii acesteia: 

„Le jour approche. Adore et ne crains rien!” 


concilieze. Lupta aceas 


o 


Tiparul: Tipografia EDITURII ELISAVAROS 
Str. LUDUŞ nr.32, sectorul |, Bucureşti 
Telefon/Fax: 021/223.84.60 
0311024700 
Mobil: 0724/028703 
elisavarosQyahoo.com 


„a NE a 


N 973-8400-73-2 


INII|