Monahul Moise — Sfantul inchisorilor (Valeriu Gafencu) — 2007

^cmuniămul 


o umfilut cenul de 
Sfinţi” f 

efiuneo fidnintele 
/4neenie T^afiacioe 
72aea <vi £i 
ed cuuooecd cineva 
fie taţi den neomul 
WM&tU 


Cti/te oct t%ecut 
finoful idioţeniei 
în fitit^eono 
comunisto. 


cvi veni 

Io cuvintele neMtite 
tu veacul al 
'X*t/ / )*)-lea de 
Amantul mitivfialct 
fficea^tei ol 
"THoldovei: 
“devia ei dintre 


numdni 


mulţi eunt clinti, 
dona nu erou 
cautat!’ 

L 


Sfântul închisorilor 
























Descrierea CIP 


Bibliotecii Naţionale a României 


Sfântul închisorilor 


Mărturii despre Valeriu Gafencu, 
adunate şi adnotate de 
monahul Moise 


Cu binecuvântarea şi 
un cuvânt înainte al 

înalt Prea Sfinţitului 
ANDREI 

Arhiepiscop al Alba Iuliei 


ISBN 973-7879-73-2 (10) 
ISBN 978-973-7879-73-8 (13) 


Alba Iulia 2007 













Valeriu Gafencu 


„Ne lăudăm şi î" suferinţe" 

(Romani 5,3) 

, u la Mănăstirea Oaşa are ma- 

Părintele ° au suferit în temniţele co¬ 
te evlavie fa * ă d , , oe Hristos. Această evlavie, 

munistemărtunsmdu-P ^ determina , să bată 

secondată de r vn tru a strânge documente şi • 

ţara în lung şi au tre cut prin iadul 

mărturii de la oa “' . tJ . aiesCf alcătuind lucrarea de 

încarcerării şi mc oferindu-ne nouă posibili- 

dintr '° peri ' 

oadă tristăPrin c " ea e tr ^° Aiudul, cu teribila-i 
Aici, aproap j dedicat celor ce au pă- 

închisoare ş. cu monument e ^ spune 

timit. Dacă avem ^ ^ mdSm s , 

dimpreună cu Stăntu y flduc e rSbdar e, şi 

î„ suferinţe, bine (Romani 5,3). 

răbdarea ««cercare, ^ gândit aşa şi care a sufe- 

Unul dintre c & g fos , Valeriu Gafen- 

rit mărturisindu-L p e cuvântul Mântuit orului: 
cu. Pentru el er . Mine înaintea oamenilor, 

„Oricine va maituri J îmintea Tatălui Meu, Care 

martunst-voi şt tu pen 

este în centri (Matei / p ărinte i e Moise a reuşit să 
De remarcat est efectiv Valeriu Gafencu 

scoată în evidenţ de orice ideologie şi atitu- 

a reuşit să se delimi . simp i u ca un sincer 

dine partizană, acţio ^ dgc g j a ţ nC eput a făcut 

ucenic al lui Hnyto ;_ atund din elanul 
parte din „Frăţiile ae ci 


5 








Sfântul închisorilor 


său pentru o viaţă spirituală curată, fără compro¬ 
misuri şi politicianisme - a ajuns să se detaşeze atât 
de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl 
socoteau un exagerat şi mistic. Aşa se face că 
părintele Nicolae Steinhardt, evreu de obârşie, îl 
supranumeşte „Sfântul închisorilor". 

Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi 
cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la 
suferinţă şi la cruce. Nimic nu se poate realiza fără 
efort, fără jertfă. Tendinţa omului contemporan, 
spune Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără 
jertfă. Elevii şi studenţii ar vrea să ia note mari fără 
să înveţe; oamenii maturi ar vrea să câştige mult 
fără să muncească; iar noi, toţi creştinii, am vrea să 
ne mântuim fără să ne nevoim. Lucruri absolut 
imposibile. 

Apoi cartea este un memento. O aducere 
aminte de vremurile teribile când statul comunist, 
folosindu-se de instituţii draconice, i-a chinuit pe cei 
mai buni dintre noi. 

Felicitându-Î pe Părintele Moise, care este un 
om tânăr, ce n-a trăit în acele timpuri, voi cita un alt 
verset din Sfântul Pavel, din care reiese rostul 
pragmatic al cărţii acesteia care ne aduce aminte de 
suferinţele unor oameni deosebiţi: „ priviţi cu luare 
aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" 
(Evrei 13,7) 


f ANDREI 

Arhiepiscop al Alba îuliei 


6 



Vale riu G afencu 

Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi... 


Neamului românesc - aşezat, după spusa 
cronicarului, „în calea tuturor răutăţilor" - i-a fost 
rânduit să treacă prin multe încercări. Ultima a fost 
cea mai grea: tăvălugul comunist. Această ideologie 
demonică, nimic altceva decât religia satanei pe 
pământ - cum o numea cineva trecut prin temniţele 
comuniste - a făcut şi la noi sute de mii de victime. 
N-a reuşit însă să-i frângă pe cei ce, nevoind să-şi 
piardă sufletul, s-au legat cu toată fiinţa de Hristos. 
Cu preţul unor suferinţe cumplite au rezistat, 
dobândind prin moarte cununa sfinţeniei. 

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi" spunea 
părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască 
cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut 
pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la 
cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfântul 
mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre 
rumâni mulţi sunt sfinţi... dară nu s-au căutat" 1 . 

Nu numai prima, ci şi a doua parte a 
cuvintelor sfântului mitropolit, acest „dară nu s-au 
căutat", se adevereşte în zilele noastre. în general se 
ştie prea puţin despre viaţa duhovnicească şi 
chipurile de mărturisitori ai temniţelor comuniste. E 
drept că până la căderea comunismului era cu 
neputinţă să aflăm ceva, iar după 1990 mărturiile 
supravieţuitorilor nu s-au aflat totdeauna la înde- 


1 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc , Ed. 
Episcopiei Romanului, 2001, p. 224. 

7 


Sfântui închisorilor 



mâna celor interesaţi. Dar dincolo de aceste cauze 
obiective, ignorarea aproape cu desăvârşire a 
spiritualităţii închisorilor - moment plin de 
semnificaţii al Ortodoxiei noastre româneşti - are o 
rădăcină mult mai adâncă: lipsa de interes a 
românilor faţă de mărturiile propriului trecut. Parcă 
mai lesne şi cu mai multă râvnă privim spre cele 
petrecute prin alte părţi decât la mărturiile de 
sfinţenie de la noi. în acest nărav al românilor se 
află, după cât se pare, cauza acelui „dară nu s-au 
căutat" al sfântului mitropolit. 

Cu toate acestea, nu mic ar fi folosul celui ce s-ar 
apleca asupra unora din mărturiile celor trecuţi prin 
închisori. Ar găsi numeroase pagini în care sunt 
evocate persoane, întâmplări, atitudini, cuvinte cu 
nimic mai prejos celor de prin vechi paterice sau 
vieţi de sfinţi. 

Printre chipurile de mărturisitori ar întâlni un 
nume pe care toţi îl pomenesc cu evlavie, socotindu-1 
sfânt: Valeriu Gafencu. Numit în mod inspirat de 
părintele Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor" 2 , 
Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impre¬ 
sionante figuri care s-a înălţat la o admirabilă trăire 
duhovnicească în condiţiile vieţii de temnită. Prin 

f > , 

dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârşită 
închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în 
cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au 
cunoscut. Părintele Gheorghe Calciu spunea: „nu 

2 Mulţi alţii, nu numai Valeriu Gafencu şi-au sfinţit 
viaţa în temniţă şi merită acest nume. însuşi părintele Nicolae 
Steinhardt îl pomeneşte ca pe „unul din sfinţii închisorilor" 

(jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 133). 


8 


Valeriu Gafencu 


tim nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui 
I lumnezeu Ia o înălţime de neînţeles pentru noi" 3 . 
AU tovarăş de suferinţă, părintele Constantin 
Voicescu, era încredinţat că „mai devreme sau mai 
târziu Biserica Ortodoxă îl va canoniza" 4 . 

Cu toate că Valeriu Gafencu este adesea 
amintit în mărturiile publicate de cei trecuţi prin 
închisori, cu toate că despre el au apărut articole în - 
presă, şi s-a făcut chiar un documentar de televi¬ 
ziune, fiind - ca să folosim un termen la modă - cel 
mai „mediatizat" dintre trăitorii temniţelor comu¬ 
niste, totuşi viaţa lui este mult prea puţin cunoscută 
în rândul credincioşilor 5 . 

Folosind tot ceea ce s-a publicat, alăturând 
unele mărturii inedite, în cele ce urmează vom pune 
în faţa cititorului crâmpeiele adunate despre viaţa. 


3 Mărturie a părintelui Calciu despre Valeriu Gafencu 
dată în octombrie 2005 monahului Moise. 

4 Părintele Voicescu - Un duhovnic al cetăţii, ediţie îngrijită 
de Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, p. 28. 

în 1992 s-a pornit o campanie de strângere de mărturii 
printre foştii deţinuţi politici despre Valeriu Gafencu, spre a fi 
înaintată comisiei de canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române. Decesul celui ce a avut această iniţiativă. 
Alexandru Virgil loanid, a făcut ca mărturiile adunate să nu 
mai ajungă la destinaţie, ci să zacă prin sertarele AFDPR-ului 
(Asociaţia foştilor deţinuţi politici din România). De aici vor fi 
luate de Nicolae Trifoiu şi, împreună cu unele scrisori ale lui 
Valeriu trimise din închisoare familiei, vor fi publicate. (Nicolae 
Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din 
România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003) 

5 Vălul necunoaşterii a fost măcar în parte ridicat prin 
publicarea mărturiilor lui Ioan Ianolide (Ioan Ianolide, 
întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006), cea mai 
bogată sursă de informaţii despre Valeriu Gafencu. 


9 






Sfântul închisorilor 


trăirea şi gândirea acestui sfânt al veacului XX. 

Vom începe prin a spune câteva lucruri 
despre familia şi viaţa sa dinainte de arestare. Vom 
trece apoi la mărturiile privind perioada cât a. stat 
închis la Aiud (1942-1948). Aici Valeriu şi alţi câţiva 
deţinuţi se vor strânge în jurul avocaţilor Traian 
Trifan şi Traian Marian. Grupul acesta din care 
făcea parte şi tânărul, pe atunci, Anghel Papacioc - 
arhimandritul Arsenie de astăzi - avea în centrul 
preocupărilor trăirea creştină în duh filocalic. 
Atmosfera spirituală de la Aiud va avea un rol 
important în formarea duhovnicească a lui Valeriu. 
Aici va trăi un moment de iluminare, ajungând, 
prin harul lui Dumnezeu, să-şi vadă păcatele. 
Lucrarea de pocăinţă începută acum va rodi o stare 
de fericire sufletească care îl va însoţi în toate 
încercările. După Aiud urmează închisoarea Piteşti 
(1948-1949), apoi, după câteva luni la Văcăreşti, 
închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna (1950-1952). 

într-o stare avansată de tuberculoză, ţintuit la 
pat, Valeriu va fi la Târgu-Ocna limanul la care toţi 
vor găsi mângâiere şi întărire. întoarcerea la Dum¬ 
nezeu a unor deţinuţi atei, dejucarea intenţiilor de 
aşa-zisă „reeducare" prin tortură, dragostea 
deosebită dintre deţinuţi, spiritul de jertfă în folosul 
celor mai bolnavi, toate se lucrează prin influenţa 
lui Gafencu. Prezenţa sa plină de har va crea o 
atmosferă duhovnicească unică în istoria gulagului 
comunist. „Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!", va 
spune mâi târziu cineva trecut pe acolo. 

Cunoscându-şi dinainte ziua trecerii la 
Domnul, Valeriu se va afla în momentul morţii într- 



Valeriu Gafencu 


o aşa stare de har, încât prietenul său Ion Ianolide, 
care i-a fost atunci alături, va mărturisi mai târziu: 
„în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât 
aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit" 6 . 

Fragmente din scrisorile trimise familiei, 
câteva poezii, un îndreptar de spovedanie întocmit 
în închisoare, mărturii ale unor minuni trăite în 
preajma sa, gândurile sale despre rosturile creştinis-' 
mului astăzi şi lămurirea unor aspecte ale trecutului 
său legionar vin să completeze ca un mozaic, chipul 
plin de sfinţenie al mărturisitorului lui Hristos Va¬ 
leriu Gafencu. Toate acestea nu sunt însă decât nişte 
umile semne ale unei vieţi duhovniceşti de care nu 
se poate da mărturie prin cuvânt, mai ales că - după 
cum spunea un tovarăş de suferinţă - „ceea ce a 
făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de 
detenţie pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, 
e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte" 7 . 

„Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a 
înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţ㬠
turii lui Iisus" 8 , spunea savantul Simion Mehedinţi. 
Oamenii prin care Duhul Sfânt lucra cu putere, 
precum Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori ai 
temniţelor, vrednici de toată preţuirea, îşi aşteaptă 
locul în calendar, fiind cele mai sigure modele 
pentru noi în vremurile acestea dominate de con¬ 
fuzii. Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor 


6 Ioan Ianolide, op. cit., p. 189. 

7 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată , Ed. Antim, 
Bucureşti, 2002, p. 185. 

8 Simion Mehedinţi, motto la Creştinismul Românesc, Fundaţia 
Anastasia, Bucureşti, 1995. 


10 


11 




Sfântul închisorilor 


pământească, ci „ca oamenii din zilele noastre 
înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării 
de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX- 
lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de 
credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini" 9 . 


9 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 130. 



înainte de închisoare 


Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în 
Basarabia, în comuna Sângerei, din apropierea oraşului 
Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, au fost ţărani înstăriţi. 
Tatăl său absolvise Şcoala Normală, apoi o şcoală 
specială de electricitate şi după primul război mondial 
se înscrie la Facultatea de Electrotehnică din Iaşi, dar nu 
urmează cursurile până la absolvire, retrăgându-se ca 
învăţător în satul natal. în timpul primului război 
mondial a fost mobilizat în marina rusă. A făcut parte 
din Sfatul Ţării care la 27 martie 1918 a votat unirea 
Basarabiei cu România. în însemnările sale din colonia 
de la Galda, Valeriu vorbeşte în câteva rânduri despre 
părinţii săi. 

„Când s-a căsătorit, mama avea vreo 24 de ani. 
Tuţa (tatăl lui Valeriu) era cu vreo 10 ani mai în vârstă. 
Tuţa o iubea în taină de mult timp. 

Mama era o fată simplă, cu şcoala primară, fără 
altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului, 

Tuţa era un om întreg, sănătos şi voinic, cu un 
trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi 
oamenii de valoare pe care-i avea Basarabia în acele 
vremi. îi mai trebuia puţin şi ieşea şi el inginer. Dar, 
luând contact cu societatea aşa-zis „sus pusă" şi 
cunoscându-i decadenţa, a renunţat la toate perspecti¬ 
vele pe care i le deschidea viitorul şi s-a întors în sat, la 
plug făcându-se şi învăţător. Voia să întemeieze un 
cămin frumos şi curat, să aibă soţie, copiii lui, gos¬ 
podăria lui... Şi a luat-o pe mama. Mama l-a întrebat: 

- De ce mă iei tu pe mine de soţie, că eu n-am nici 
carte, nici avere ... pe când tu... De ce nu ţi-ai ales o fată 


12 


13 



Sfântul închisorilor 


învăţată, ele la Iaşi, că doar atâtea te doreau de bărbat? 

Iar el i-a răspuns: 

- Ei, Lena, de câte ori mă uit la tine, mă gândesc că 
nu simt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. 
Eşti curată. Şi de aceea te iubesc eu. 

Tuta, până la data căsătoriei, păcătuise cu alte 
femei. Avea însă cinstea sufletească, era de o sinceritate 
totală în a-şi recunoaşte păcătoşenia. De aceea îmi era 
atâta de drag. 

Când eram elev în ultima clasă de liceu, 
frământat de gânduri şi nelinişti privitoare la relaţiile 
cu femeile, l-am întrebat într-o noapte: 

- Tuta, mi-e cam ruşine, dar te rog spune-mi 
deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu 
femeile? Eu mărturisesc între băieţi pentru abstinenţă, 
întâmpin însă cele mai mari opoziţii. Mediul e foarte 
stricat prin şcoli. 

Tuta mi-a răspuns: 

- Cel mai bine este să te abţii. Eu am păcătuit în 
tinereţea mea, dintr-o nelămurire. Trecusem de 21 de 
am şi eram fecior încă, curat, dar s-a zvonit printre 
băieţii şi fetele de seama mea, că simt impotent şi de 
aceea n-am relaţii cu femeile. Şi atunci, de ciudă, am 
căutat să aflu cine a scornit acest zvon. Şi am aflat că 
totul pornea de la o fată intrigată de atitudinea mea 
demnă şi curată. Şi am păcătuit cu ea, de ciudă. Mi-a 
părut rău mai târziu. 

O, cât de mult mi-a folosit mie mărturisirea lui 
Tuta! De câte ispite şi căderi nu m-a ferit sfatul, 
mărturisirea lui! 

- Valeriu, după arestarea ta - povesteşte mama - 
eram singură acasă. într-o noapte din iama anului 1944, 


14 



Valeriu Gafencu 


ni-am pornit pe jos de la Bălţi spre Sângere! Era un ger 
atât de mare! M-a ajuns din turnă un om cu sanie. La 
rugămintea mea, m-a luat în sanie. Era dintr-un sat mai 
îndepărtat. Am ajuns în Sângerei noaptea târziu. Fiind 
vreme de iama, l-am adăpostit în casa noastră. După ce 
l-am ospătat, m-am gândit: acum trebuie să-i pregătesc 
patul ca să se culce. 

Şi buna mea mamă s-a gândit că este mai bine să-i 
pregătească patul în dormitor, iar ea să se ducă să se 
culce în bucătărie. Aşa a şi făcut. La o bucată de noapte, 
mama aude deschizându-se, rând pe rând, uşile casei. 
S-a trezit numaidecât, emoţionată. Omul a deschis 
încet uşa bucătăriei şi când mama, cu glasul ei blajin, 
l-a întrebat: 

- Ce doriţi, domnule? 

El i-a răspuns: 

- M-am gândit că poate dumitale ţi-i frig şi 
vrei să te încălzeşti. 

Mama s-a uitat la el şi i-a răspuns: 

- Eu te~am ospătat şi adăpostit în casa mea, 
oferindu-ţi locul cel mai de cinste, cu gândul la Dum¬ 
nezeu. Şi după cum am un singur Dumnezeu, Hristos, 
tot aşa am un singur bărbat. 

Omul şi-a plecat ochii în pământ şi, smerindu-se, 
a închis uşa în urma lui, ducându-se să se culce. 

Am sărutat-o pe mama şi ea mi-a spus că în toată 
căsnicia lor, amândoi, şi Tuţa şi mama, au fost cinstiţi 
unul faţă de altul. Ce lucru minunat şi plăcut în faţa lui 
Dumnezeu! Au trăit toată viata atât de frumos, s-au 
iubit. Şi noi, copiii, niciodată nu i-am văzut certaţi. 
Ştiu că Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. Bunăoară el 
se scula cu noaptea în cap şi îşi pregătea toate pentru 


15 












Sfântul închisorilor 


lucrul câmpului, îşi aşeza gospodăria şi adesea, la 
răsăritul soarelui, când el pleca la deal, o trezea şi pe 
mama. O lăsa totdeauna să doarmă mai mult, să se 
odihnească. Şi parcă-1 aud cum îi spunea cu glas 
drăgăstos: «Hai Lena, leneşo, scoală!»" 10 . 

Rodul dragostei acestor oameni deosebiţi sunt 
cei patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisa- 
beta. Valeriu începe şcoala primară la Sângerei, apoi 
continuă la Liceul Ion Creangă din oraşul apropiat. Bălţi. 

încă de când a fost elev, Valeriu s-a făcut 
remarcat. Avea rezultate foarte bune la învăţătură, era 
iubit de colegi şi foarte apreciat de profesori, exigent cu 
sine însuşi şi de asemenea exigent cu educarea surori¬ 
lor lui. Ca frate mai mare, le supraveghea îndeaproape 
în ceea ce priveşte prieteniile, lecţiile, etc. Suflet 
sensibil, iubea literatura şi a avut câteva încercări 
literare, pe care Ie-a publicat în revista liceului. 

Absolvă liceul in vara anului 1940 şi se înscrie la 
Facultatea de Drept din Iaşi. In această perioadă 
intervine cedarea Basarabiei trupelor sovietice. Familia 
Gafencu trece Prutul şi se refugiază la Iaşi. Valeriu 
împreună cu tatăl său revin în Basarabia ocupată, 
pentru rezolvarea unor lucruri legate de gospodăria 
părăsită. Trec apoi pe malul drept al Prutului, ferindu- 
se de trupele sovietice care axaseră frontiera pe malul 
râului. Acum are loc un episod cutremurător, descris 
de Virgil Maxim: 

„După ce se văd pe ţărmul drept al Prutului, 
bătrânul, după o scurtă odihnă, se ridică şi, mulţumind 
lui Dumnezeu că l-a ajutat să-şi asigure familia, îşi 


10 Nicolae Trifoiu, op. cit., pp. 229-231. 



Valeriu Gafencu 


îmbrăţişează fiul şi face ultima mărturisire din viaţa lui: 

- Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi 
de surorile tale. Te încarc cu această răspundere în faţa 
lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei. 

Valeriu e tulburat. Bătrânul îi observă emoţia şi 
continuă: 

- Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni şi cum 
mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, 
care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului 
românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupri¬ 
torilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? 

Valeriu înţelege poziţia sufletească a tatălui 
său şi nu încearcă să-l facă să renunţe la hotărârea 
sa. îşi dă seama de înălţimea stării lui de conştiinţă şi 
îşi propune să nu se dezmintă nici el, ca fiu vrednic 
al aceleiaşi credinţe în Dumnezeu şi în viitorul 
neamului său. 

- Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e 
nevoie de jertfe - adaugă bătrânul. Şi îmbrăţişându- 
şi încă o dată fiul, făcându-şi cruce, se îndreaptă 
spre mal şi trece Prutul înot în Basarabia lui dragă. 
La puţin timp este arestat şi trimis cu un lot de 
români basarabeni dincolo de cercul polar, unde, în 
condiţii groaznice de viaţă, moare după un an de 
zile, cu gândul la Dumnezeu, căruia I-a încredinţat 
pe cei dragi ai lui. Cineva, scăpat ca prin minune de 
acolo, i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri" 11 . 

Ca student al Facultăţii de Drept din Iaşi, 
Valeriu se face îndată cunoscut şi apreciat de profe¬ 
sori, iubit de colegi şi prieteni, fiind un model de 


^Ibidem, p, 88. 


16 


17 







Sfântul închisorilor 


conduită modestă şi curată. 

în toamna anului 1941, în condiţiile în care 
Mişcarea Legionară era scoasă în afara legii, Valeriu 
va fi arestat şi condamnat la 25 de ani închisoare. 
Avea 20 de ani. 


18 


Valeriu şi educaţia legionară 


înainte de a trece la cele petrecute cu Valeriu 
în închisori, să lămurim un aspect care pentru mulţi 
este o piatră de poticnire: legătura lui cu Mişcarea 
Legionară. Să spunem din capul locului că oricine ar 
sta să studieze acest fenomen, ascultând, aşa cum, 
este firesc, şi punctul de vedere al legionarilor, ar 
înţelege că realitatea a fost sensibil diferită de ceea 
ce se vehiculează pe această temă. Despre ei s-a fa- 
bulat foarte mult, aşa că informaţiile trebuie cernute 
cu grijă, fără ură şi părtinire 12 . 

Nu mică ar fi mirarea celor care, având despre 
legionari imaginea cu care ne-am obişnuit, i-ar găsi 
prezentaţi într-o cu totul altă lumină în mărturiile 
celor ce au trecut prin închisori. Astfel, Leonard 
Kirschen - evreu de origine - care nu poate fi 
suspectat de părtinire a legionarilor, în cartea sa 
Deţinut al justiţiei roşii, după ce îi etichetează pe toţi 

12 Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea 
când îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă 
pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică îm¬ 
potriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 - ticluită de 
Armând Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare - şi 
a doua după aşa-zisa „rebeliune" din ianuarie 1941. Deşi le re¬ 
proşa legionarilor violenţele şi alte lucruri legate de guvernarea 
lor (septembrie '40-ianuarie '41), Crainic consideră campania de 
defăimare pornită de Antonescu „total lipsită de scrupul" (N. 
Crainic, Zile albe, zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 
1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea" propagandei 
comuniste faţă de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam 
aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie de mult 
discernământ în trierea informaţiilor. 


19 















Sfântul închisorilor 



drept nişte „fanatici antisemiţi" pe care nu avea rost 
să-i contrazici, recunoaşte: „cei din Garda de Fier 
erau de fapt singurii în care puteai avea totală 
încredere că nu te denunţă, că te ajută la nevoie şi că 
au înţelegere pentru nenorocirea care s-a abătut 
asupra ta. Cu cât condamnarea lor era mai grea, cu 
cât erau mai umiliţi şi mai persecutaţi, cu atât le 
plăcea mai mult. Se bălăceau în suferinţă şi tânjeau 
după ea. N-au renunţat niciodată la antisemitism. 
Bănuiau că evreii din închisoare sunt informatori şi 
nu le acordau niciodată încredere. Dar dacă întâlneau 
un evreu care nu-şi mânca pâinea din motive reli¬ 
gioase, îi dădeau pâinea lor. II urau, dar îl ajutau" 13 . 

Dea Domnul să fie lumea plină de astfel de 
„fanatici", care în „antisemitismul" lor îşi urăsc într- 
atât duşmanii, încât îi ajută şi le arată înţelegere 
când se află în nenorocire! Şi care, plăcându-le „să 
se bălăcească în suferinţă" - Kirschen înţelege cum 
îl taie capul spiritul de jertfă şi de asumare a 
suferinţei - să-şi pună viaţa în pericol, rupându-şi 
pâinea de la gură ca să-i ajute pe alţii! 

Despre comportamentul frumos al legionarilor 
în temniţă mărturiseşte şi părintele Nicolae Steinhardt: 
„Referitor la camarazii legionari, nu pot spune decât 
că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a 
venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit 
pentru că a refuzat să fie martorul acuzării intr-un 
proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine im¬ 
pecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat 
cu prisosinţă dovadă în locul unde mulţi alţii şi-au 
pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine" 14 . 

13 Leonard Kirschen, Deţimct al Justiţiei roşii , Ed. 
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 166. 

14 Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Ed. Dada, 
Cluj-Napoca, 1993, p. 173. 


20 


Valeriu Gafencu 


Cea mai amănunţită descriere a vieţii deţi¬ 
nuţilor politici o face Ion Ioanid în închisoarea noastră 
cea de toate zilele. Mărturiile sale despre legionari 
merită să fie luate în seamă. „Cu toate că nu 
împărtăşeam toate punctele lor de vedere, din toate 
grupările sau categoriile de deţinuţi pe care le-am 
cunoscut de-a lungul anilor de puşcărie, la ei am 
întâlnit procentul cel mai mare cu ţinută demnă, 
comportare onorabilă şi caracter integru. Am con-, 
vieţuit cu ei în mai toate închisorile, resp'ectându-ne 
reciproc şi bucurându-mă de încrederea lor, ceea ce 
am considerat, nu fără mândrie, ca o apreciere a 
încercărilor mele de a avea o atitudine de care să 
nu-mi fie vreodată ruşine. Mi-au fost totdeauna de 
ajutor, mai ales moral, şi tăria de caracter a unora 
dintre ei mi-a fost exemplu, chiar dacă eu nu am 
putut-o atinge" 15 . 

Ioanid face o paralelă interesantă între com¬ 
portamentul legionarilor şi al celorlalţi deţinuţi pri¬ 
vind câteva aspecte ale vieţii de temniţă. O carac¬ 
teristică a nelegionarilor era goana după ştirile poli¬ 
tice - fie simple zvonuri imposibil de verificat, fie 
autentice, dar demult răsuflate - cărora, în discuţii 
aprinse, încercau la nesfârşit să le dea o interpretare 
optimistă, favorabilă eliberării. Atitudinea legio¬ 
narilor, spune Ioanid, era diferită: „Deşi şi legionarii 
erau la fel de interesaţi să primească informaţii, ei 
nu se arătau ahtiaţi să le obţină cu orice preţ, iar 
atunci când aflau o ştire nu intrau în efervescenţă ca 
ceilalţi deţinuţi. Oricât de senzaţională ar fi fost şti¬ 
rea, o recepţionau cu un calm şi sub rezerva veri¬ 
ficării, care nouă ne făcea impresia fie a unui dezin- 

15 Ion Ioanid, închisoarea noastră cea de toate zilele, Ed. 
Albatros, Bucureşti, 1992, voi. I, p. 58. 


21 













Sfântul înch isorilor 


teres de neînţeles, fie a intenţiei de a ne sfida, dove- 
dindu-ne că ei nu sunt ca toată lumea. Adevărul era 
că nici nu erau ca marea majoritate a lumii. Erau 
disciplinaţi şi aveau o stăpânire de sine care îi 
împiedica să aibă reacţii pripite, punându-i la 
adăpost şi de entuziasme şi de deprimări nefondate, 
pe care să le regrete mai târziu" 16 . (...) 

„Mi s-a întâmplat deseori în cursul detenţiei - 
în lagărul de la Cavnic, în celulele mai mari din 
închisori sau în lagărul de la Salcia, din Balta Brăilei 
- să aud discuţiile purtate într-un cerc de deţinuţi 
nelegionari şi apoi să trec pe lângă un grup de 
legionari. Aş încerca să redau cât mai pe scurt ceea 
ce am remarcat de fiecare dată, chiar fără să fi,urm㬠
rit sensul convorbirilor, înşirând numai câteva din 
cuvintele şi expresiile surprinse in treacăt. Sper să fie 
mult mai sugestive decât o explicaţie amănunţită. 

Astfel, cuvintele cele mai frecvent pronunţate 
în primul grup trădau imediat subiectul discuţiei: 
democraţiile occidentale..., trupele ONU...; Statele Unite 
vor pune ruşilor condiţii ultimative de retragere..., vom fi 
eliberaţi datorită presiunilor Occidentului... sau numai 
un război ne poate salva. 

Aceste frânturi de conversaţie ce-ţi ajungeau 
zilnic la ureche se încheiau invariabil cu cele două 
cuvinte care multă vreme au exprimat singura 
nădejde a deţinuţilor: Vin americanul 

Pe lângă cel de-al doilea grup, al legionarilor, 
trebuia să treci mai aproape ca să prinzi vreo vorbă. 
Se discuta pe ton scăzut şi necombativ. Aici cu¬ 


16 Ibidem, voi. III, pp. 144-145. 


Valeriu Gafencu 


vintele proveneau dintr-un alt vocabular, dând însă 
şi ele de înţeles ce îi preocupa pe cei adunaţi. Mai 
toate se refereau la însuşirile nobile care trebuiau 
cultivate pentru a fi demn de tripla calitate de om, 
creştin şi român. Cădeau cuvinte simple: muncă 
cinstita..., iubirea aproapelui..., cumpătare..., simţul 
dreptăţii..., simţul onoarei... etc., sau cuvinte care 
înfierau minciuna, egoismul, necinstea, trădarea. 

Iosif Ripan [un legionar din Lugoj] îmi vorbea 
de prilejul pe care ţi-1 oferă închisoarea de a face 
ceva pozitiv: de a medita, de a te cunoaşte mai bine, 
de a judeca fără părtinire slăbiciunile şi de a ţi le 
corecta. «De ce să-ţi pierzi vremea în discuţii 
politice, care nu duc la nici un rezultat, când ai 
ocazia să-ţi perfecţionezi singur educaţia morala şi 
caracterul?», adăuga el" 17 . 

Pentru mulţi cititori, mărturii ca cele de mai 
sus, la care s-ar putea adăuga multe altele, stârnesc 
nedumeriri. Cum se face că legionarii, aşa cum sunt 
prezentaţi aici, sunt atât de diferiţi de ceea ce ştiam 
despre ei? Apoi, de unde vine diferenţa dintre legio¬ 
nari şi nelegionari pe care o sesizează Ion Ioanid? 

în primul rând surpriza vine din faptul că 
legionarismul e prezentat de obicei trunchiat, 
insistându-se mai totdeauna pe partea întunecată, a 
greşelilor, şi acestea exagerate şi scoase din context, 
fără a vorbi de aspectele pozitive. Or, greşelile lor, 
chiar de ar fi mai grave decât ce li se reproşează de 
obicei, nu trebuie să ducă la negarea părţilor bune. 
De altfel, nu e normal ca greşelile unora să fie 


17 Ibidem, voi. III, pp. 146-147. 


22 


23 





Sfântul închisorilor 


extinse asupra tuturor. 

Pe de altă parte, legionarismul este cel mai 
adesea redus la manifestările lui politice, fără a se 
vorbi de dimensiunea spirituală. Or, tocmai aici este 
esenţialul. în cele ce urmează, din această perspec¬ 
tivă spirituală - mai exact de educaţie spirituală - 
vom încerca să-l înţelegem 18 . 

Trebuie să spunem din capul locului că, 
înainte de toate, legionarismul a fost un curent de 
simţire, o stare de spirit. Observa cineva că românii 
nu coagulează, nu sunt receptivi la doctrine, ci la 
stări de spirit. Cel puţin în cazul legionarilor lucrul 
acesta este adevărat. Apropierea de legionarism, 
mărturisesc cei ce au trăit-o, a fost mai mult un 
fenomen spontan, o stare de rezonanţă sufletească, 
un răspuns la nişte căutări interioare, decât aderarea 

18 Dacă nu ne oprim asupra aspectelor istorico-politice şi 
asupra greşelilor Mişcării Legionare nu o facem din dorinţa de 
a-i „cosmetiza" imaginea, ci, in primul rând, pentru că o astfel 
de analiză ar depăşi cu mult în lungime limitele unui capitol 
dm această carte. Din acelaşi motiv şi dimensiunea spirituală va 
fi tratată sintetic, cât să permită cititorului - îndeobşte neinfor¬ 
mat asupra acestui aspect - să înţeleagă apropierea lui Valeriu 
şi a altora cu care ne vom întâlni în capitolele următoare, de 
legionarism. Pe de altă parte, Valeriu - atras de aspectele 
spirituale - nu s-a făcut vinovat de cele ce se pun de obicei în 
contul legionarilor. Să spunem totuşi că lipseşte o analiză 
obiectivă a greşelilor legionarilor - mă refer la crimele lor - care 
să ţină cont de contextul în care s-au produs, de faptul că cel 
mai adesea ei au răspuns violent provocaţi de violenţele îndrep¬ 
tate împotriva lor, şi că cei vinovaţi s-au predat autorităţilor 
pentru a-şi primi pedeapsa. Bineînţeles, acestea sunt doar cir¬ 
cumstanţe atenuante, importante pentru că nuanţează vinov㬠
ţia, dar nu-i absolvă de păcatul uciderii, care cere pocăinţă. 


24 


Valeriu Gafencu 


la o doctrină 19 . Legionarii convingeau prin felul lor 
de a fi, prin exemplul lor, prin ceea ce transmiteau; 
erau contagioşi, aveau o credinţă şi o hotărâre care 
antrena. 

De unde venea însă energia aceasta? Care era 
motorul acestei stări care „contaminase" zeci, dacă 
nu sute de mii de oameni? Ce anume întreţinea 
arderea? 

Unii au încercat să explice lucrurile din per¬ 
spectivă istorică, sociologică sau politică, vorbind de 
un ecou local al unor frământări şi convulsii 
europene 20 , la care se adaugă refulări mai vechi ale 

19 La drept vorbind nu au avut o doctrină sau un 
program, în sensul în care vorbim de doctrina, ideologia sau 
programul unui partid politic. Ei au plecat de la altceva. încă de 
la început se definesc ca o comunitate de simţire. Codreanu 
însuşi va spune: „o altă caracteristică a începutului nostru, în 
afară de lipsa de bani, a fost lipsa de program. Noi nu am avut 
nici un program. Şi acest fapt va naşte, desigur, un mare semn 
de întrebare. Organizaţie politică fără nici un program izvorât 
din raţiune, din capul unui om sau al mai multora? Dar nu ne¬ 
am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel Nu 
cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie 
sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeiţe - Raţiunea - 
va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui 
Dumnezeu, noi, fără a o arunca şi dispreţui, o vom pune acolo 
unde îi e locul, în slujba lui Dumnezeu şi a rosturilor vieţii. 
Dacă nu aveam aşadar nici bani, nici programe, aveam în 
schimb pe Dumnezeu în suflete şi El ne insufla puterea 
nebiruită a credinţei" (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru 
legionari , ediţia a 9-a, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 232). 

^Adesea legionarismul a fost văzut ca un ecou local al 
nazismului sau fascismului. Deşi au existat asemănări şi 
influenţe, Codreanu - la fel ca mulţi alţii în vremea aceea - fiind 


25 




Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


<9 



societăţii româneşti nemulţumite de politicianismul 
corupt al vremii. Fără a contesta că şi acestea vor fi 
avut un rol, în sensul că legionarii au plecat de la 
problemele veacului, răspunsul pe care l-au dat 
acestor frământări pare inspirat de Dumnezeu. Deşi 
au plecat de la cauze istorice, privind lucrurile mai 
adânc, din perspectivă spirituală, orientarea aceasta 
spre Dumnezeu şi spre valorile creştine - e drept nu 
totdeauna afirmate sau apărate cu cele mai evanghe¬ 
lice mijloace - dorul acesta spre înnoire şi curăţie nu 
cred că a fost numai un simplu fenomen social. 
Cred că a fost şi un fenomen spiritual, o chemare 
duhovnicească adresată acestui neam de întoarcere 
la Dumnezeu, de adâncire a unor sensuri, un 
îndemn de reaşezare creştină şi, mai ales, chemarea 
unei generaţii de români la martiriu 21 . 

E drept că nu toţi - şi mai ales nu de la început 
- au fost conştienţi de finalitatea duhovnicească a 
acestei chemări. Mulţi au rămas pe drum, în diferite 
etape, pe măsura posibilităţii lor de înţelegere sau 
de creştere duhovnicească. Dar destui s-au luminat. 


filogerman, fundamentul creştin al Mişcării Legionare o 
diferenţiază de celelalte curente. 

21 întărim cele spuse cu punctul de vedere al unor 
oameni duhovniceşti care în tinereţe au avut legătură cu Miş¬ 
carea Legionară. Părintele Gheorghe Calciu fiind întrebat cum 
vede Mişcarea Legionară - de la oameni sau de la Dumnezeu? - 
spunea: „Ţinând cont de câţi martiri a dat, cred că a fost de la 
Dumnezeu, dar oameni fiind, s-au făcut şi greşeli". La aceeaşi 
întrebare părintele Arsenie Papacioc răspundea: „Nu putem 
gândi Mişcarea fără voia lui Dumnezeu, deci a fost voia lui 
Dumnezeu, chiar dacă a plecat de la nişte cauze materiale, 
istorice". 


26 


s-au limpezit şi, prin suferinţă - la fel ca Gafencu - 
au pătruns mai adânc sensul acestei chemări şi au 
mers spre martiriu. Drumul n-a fost uşor, n-au lipsit 
alunecările şi căderile, dar nici clarificările şi 
înălţările. Dovedind o virtute foarte dragă 
cuviosului Paisie Aghioritul, jertfirea de sine cu 
mărime de suflet, dincolo de toate scăderile 
omeneşti, legionarismul a fost - din punct de vedere- 
duhovnicesc - o pregătire pentru martiraj. Aceasta 
s-a văzut din comportamentul legionarilor în 
temniţele comuniste, unde au arătat adevărata 
măsură a valorii lor. Dintre sutele de mii de deţinuţi 
politici, mare parte au fost din rândul lor. Dintre 
aceştia, câte sute, mii, poate zeci de mii de martiri 
nu vor fi fost...? Oricum, dintre cei cunoscuţi, cele 
mai multe şi mai frumoase figuri ortodoxe ale 
temniţelor au fost legionari 22 . Pentru toţi aceştia 
educaţia legionară a fost o pregătire pentru grelele 
încercări la care vor fi ulterior supuşi. 

Cum Valeriu Gafencu tocmai pentru educarea 
în spirit legionar a fraţilor de cruce a fost 
condamnat, să vedem care sunt principiile ce 
stăteau la baza ei. 

Frământaţi de gândul de a face ceva pentru 
ţară, după ce au rătăcit în diferite direcţii, Codreanu 
împreună cu alţi tineri îşi dau seama că pentru o 
schimbare profundă a societăţii nu se cere atât un 
nou partid sau o nouă programă politică - cum ei 


22 în martirologiul publicat la editura Institutului Biblic 
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Martiri pentru 
Hristos din România în perioada regimului comunist din 207 martiri 
ortodocşi amintiţi, legionarii reprezintă un procent însemnat. 

27 ' 






Sfântu! închisorilor 


înşişi fuseseră tentaţi să creadă - cât o educaţie pe 
baze creştine şi naţionale care să aducă o înnoire 
morală. „Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu 
din lipsă de programe. Aceasta este părerea noastră. 
Nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni 
noi. (...) De aceea piatra unghiulară de la care 
porneşte Legiunea este omul, nu programul politic, 
reforma omului, nu reforma programelor politice. 
Legiunea Arhanghelul Mihail va fi prin urmare mai 
mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic. 
Poporul român în aceste zile ale lui nu are nevoie de 
un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un 
mare educator şi un conducător, care să biruiască 
puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. 
Pentru aceasta însă, va trebui să biruiască mai întâi 
răul din el şi din ai lui" 23 . 

23 Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., pp. 238-239. 

Drept cauză a decăderii morale şi a mai tuturor 
nenorocirilor abătute peste români, Codreanu punea activitatea 
„jidanilor". Deşi generalizarea ar fi exagerată, nu se poate 
contesta implicarea masivă a cercurilor evreieşti în controlul 
comerţului şi presei, în francmasonerie, răspândirea ideilor 
comuniste, influenţarea deciziilor politice şi alte activităţi 
antiromâneşti. De altfel, cu mult înaintea legionarilor, cărturari 
ca Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihai 
Eminescu, Nicolae Iorga - ca să amintim doar câteva nume - au 
tras un semnal de alarmă în ce priveşte rolul nefast al evreilor. 
Greu de crezut că toţi aceştia - şi mulţi alţii - au fost atinşi fără 
motiv de morbul antisemitismului. Gândindu-ne la atitudinile 
antisemite - reale, dar absurd exagerate (ca în raportul comisiei 
Wiesel privind holocaustul în România) - din prima jumătate a 
veacului XX, e firesc să ne întrebăm dacă atitudinea evreilor nu 
a avut un rol în provocarea lor, cu atât mai mult cu cât românii - 
îndeobşte toleranţi - nu s-au arătat agresivi şi resentimentari 
faţă de alte neamuri, turcii sau ungurii, cu care avuseseră 


28 


Valeriu Gafencu 


Pentru formarea elitei legionare se alegeau cei 
mai buni dintre tineri, începând cu vârsta liceului. 
Această organizaţie de tineret se numea Frăţia de 
Cruce (FDC) 24 . Cei vizaţi erau verificaţi sub mai 
multe aspecte: să fie credincioşi şi să meargă la 
biserică, să aibă rezultate bune la învăţătură, să fie 
respectuoşi în relaţiile cu ceilalţi, să-şi iubească 
neamul, să fie cinstiţi, morali, etc. în FDC intrarea 
nu era liberă, ci conformă unor exigenţe. Se urmărea 
să fie o organizaţie de elită, în care să intre cei mai 
buni. 

Cei admişi întâlneau aici o atmosferă de 
dragoste, seriozitate şi entuziasm foarte potrivită 
pentru creşterea lor sufletească. Educaţia pe care o 
primeau avea mai întâi o latură moral-spirituală, de 
formare pe linie creştină, îndemnându-i pe tineri să 

conflicte vreme de secole! De ce s-ar fi pornit brusc şi fără motiv 
împotriva evreilor, pripăşiţi pe la noi în număr mai mare de 
abia în veacul al XlX-lea? întrebarea e cu atât mai legitimă cu 
cât atitudini antisemite au apărut nu numai la noi, ci peste tot 
pe unde au trecut evreii. Atitudinea lor nu a contat deloc? 
Bineînţeles, creştineşte vorbind, scuza provocării nu absolvă de 
păcat, dar nuanţează responsabilitatea. în acelaşi timp, în ce ne 
priveşte, ar trebui să ne gândim dacă stăpânirea celor de alt 
neam nu e cumva îngăduită de Dumnezeu pentru păcatele 
românilor. în acest sens, chiar istoria poporului evreu din 
Vechiul Testament, dus în robie pentru depărtarea sa de 
Dumnezeu, este plină de semnificaţii. 

24 Principiile de selecţie şi de educare a fraţilor de cruce, 
precum şi modul de organizare sunt cuprinse în îndreptarul 
Frăţiilor de Cruce alcătuit de Gheorghe Istrate. Alături de acesta, 
o descriere vie şi plină de pitoresc a atmosferei din FDC face - 
plecând de la experienţa sa din tinereţe - Ion Gavrilă Ogoranu 
în Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, voi. V, (cu subtitlul ta pas prin 
Frăţiile de Cruce), Ed. Mişcării Legionare, Bucureşti, 2006. 


29 




Sfântul închisorilor 


Valeriu- Gafencu 


se spovedească, să aibă un program de rugăciune, 
să postească, să evite păcatele trupeşti/ să fie 
milostivi, corecţi, punctuali, săritori, gata să-i ajute 
pe alţii, ascultători, silitori la învăţătură. Cum în 
educaţia legionară un rol important îl ocupa 
munca 25 , se organizau tabere de muncă în care fraţii 
de cruce participau, alături de legionari, la 
construirea sau repararea de biserici, şcoli, drumuri, 
poduri, diguri, etc. Se muncea într-o atmosferă de 
entuziasm tineresc, taberele fiind şi un prilej de 
cunoaştere şi de întărire a legăturilor sufleteşti. 

întâlnirile lor periodice începeau cu o 
rugăciune, pomenindu-se cei morţi pentru cauza 
legionară, apoi se citea un text din Noul Testament. 
De fiecare dată, pe rând, unul din ei prezenta o 
temă legată de credinţă, moralitate, istorie naţio¬ 
nală, cultură, etc. Se învăţau şi se cântau cântece 
legionare, se citeau fragmente din scrieri legionare, 
iar la sfârşit se luau diferite hotărâri privind faptele 


25 Legea muncii era una din cele şase legi legionare: 

„Legea disciplinei: Fii disciplinat legionar, căci numai aşa 
vei învinge! Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu. Legea muncii: 
Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata 
muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la 
înălţarea Legiunii şi la înflorirea României. Legea tăcerii: Vorbeşte 
puţin, Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte când trebuie. Oratoria ta este 
oratoria faptei. Tu fâptuieşte, lasă pe alţii să vorbească. Legea 
educaţiei: Trebuie să devii altul. Un erou. în cuib fă-ţi toată şcoala. 
Cunoaşte bine Legiunea. Legea ajutorului reciproc: Ajută-ţi fratele 
căzut în nenorocire. Nu-I lăsa. Legea onoarei: Mergi numai pe căile 
indicate de onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii 
căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi 
luptând pe drumul onoarei". (Comeliu Zelea Codreanu, Cărticică 
şeftdui de cuib , Bucureşti, 2000, pp. 6-7). 



hune ce trebuiau îndeplinite: ajutorarea unui 
nevoiaş, strângerea de ajutoare pentru familia unui 
legionar arestat sau altceva în folosul semenilor. 

Tinerii adunaţi în FDC alcătuiau o adevărată 
familie, fiind învăţaţi să se iubească şi să se ajute la 
nevoie. între ei era o prietenie izvorâtă dintr-o dra¬ 
goste şi sinceritate impresionantă. Cel mai original 
punct al întâlnirilor era momentul prieteniei sau 
sincerităţii, un fel de „spovedanie" în faţa celorlalţi 
a greşelilor săvârşite de la ultima întrunire. Nu 
înlocuia taina spovedaniei - fiecare se mărturisea 
duhovnicului - ci era expresia încrederii şi since¬ 
rităţii ce-i unea 26 . După ce îşi mărturiseau pe rând 
greşelile, fiecare spunea ce greşeli a observat la 
ceilalţi care erau de faţă. Se stabilea apoi câte un 
„canon" pentru fiecare 27 . 

Aceste momente de sinceritate erau foarte 
importante pentru întărirea legăturilor sufleteşti. în 
dragostea şi înţelegerea celorlalţi fratele de cruce 
găsea puterea de a lupta împotriva greşelilor şi 
defectelor. 


26 Era în acelaşi timp şi o pregătire pentru taina 
spovedaniei, după cum spune părintele Voicescu: „Eu vă măr¬ 
turisesc că am învăţat să mă spovedesc cum trebuie din Frăţiile 
de Cruce, din momentele acelea de prietenie. Atunci ne spu¬ 
neam unul altuia păcatele şi am început să prindem subţirimea 
gândurilor". (Părintele Voicescu - un duhovnic al cetăţii , p, 299). 

27 Apăreau, după cum mărturisesc foştii fraţi de cruce, şi 
tensiuni, pentru că nu e uşor să operezi asupra defectelor pe 
viu. Se putea întâmpla, de asemenea, ca mărturisirea să fie 
superficială şi nu sinceră. Oricum, ceea ce este demn de reţinut 
este ideea, principiul, dincolo de problemele care puteau apărea 
în practică. 


30 


31 











Sfântul închisorilor 


Aspiraţiile generoase de prietenie, sinceritate/ 
dragoste, sacrificiu pentru cauze înalte spre care 
sufletul tânăr înclină în mod natural, îşi găseau 
împlinire în atmosfera caldă a FDC-ului 28 . 

Pe lângă activitatea educativă, fraţii de cruce 
participau la activitatea politică a Legiunii, prin 
distribuirea de manifeste şi afişe, prin implicarea 
câteodată în propaganda electorală. Participau de 
asemenea la ajutorul legionar - strângerea de aju¬ 
toare pentru legionarii închişi şi familiile acestora. 
Educaţia fraţilor de cruce continua după aceleaşi 
principii şi după ce deveneau legionari. 

Componenta moral-spirituală a educaţiei era 
împletită cu una naţional-eroică. Se punea accentul 
pe iubirea de neam, pe cunoaşterea trecutului, a 
personalităţilor româneşti. Se insista mai ales asupra 
trecutului de luptă şi pe eroii neamului, legionarii 
revendicându-se de la aceştia şi avându-i ca modele. 
Se urmărea cultivarea calităţilor eroic-ostăşeşti ale t⬠
nărului: curajul, voinţa, fermitatea, spiritul de jertfă, 
disciplina, capacitatea de a înfrunta pericolul, etc. 29 . 

28 Ţinând cont de dragostea şi sinceritatea ce stăteau la 
baza legăturilor sufleteşti dintre legionari, înţelegem mai 
nuanţat duritatea cu care înfierau trădarea. Mihai Stelescu - un 
fost legionar ce a pus la cale un atentat asupra vieţii lui Codrea- 
nu, care-1 susţinuse şi-l promovase deputat în Parlament - va fi 
ucis de foştii săi camarazi din acelaşi grup de fraţi de cruce. 
Faptul că aceştia se considerau lezaţi în dragostea şi sinceritatea 
lor de trădarea lui Stelescu, precum şi cultul pe care îl aveau 
faţă de Codreanu, nu este decât o circumstanţă atenuantă, ce 
trebuie totuşi luată în calcul, dar care, din punct de vedere 
creştin, nu justifică crima şi nu-i absolvă de păcatul uciderii. 

29 Se organizau marşuri, expediţii în pădure sau la 
munte, pe drumuri greu accesibile sau pe vreme rea, pentru 
dezvoltarea condiţiei fizice. Se foloseau exerciţii de gimnastică 


32 


Valeriu Gafencu 


Legionarii aveau o organizare şi o disciplină 
de inspiraţie militară, dar această disciplină liber 
asumată nu avea pentru cei implicaţi un aer de ari¬ 
ditate şi rigiditate cazonă, asprimea fiind atenuată 
datorită relaţiilor sufleteşti şi a stării de spirit. Ţinuta 
fratelui de cruce, Ia fel ca a legionarului, trebuia să 
I ie demnă, fermă,disciplinată şi ordonată ca a unui 
ostaş 30 . 

Am putea face o paralelă între componenta 
eroică a educaţiei legionare şi spiritul cavalerilor 
medievali din Occident. Cu credinţă în Dumnezeu, 
moral, om de caracter, cu ţinută demnă, gata de 
jertfă pentru credinţă şi neam, „pentru Sfânta Cruce, 
pentru ţară" - cum se spunea în imnul Legiunii - 
legionarul era un fel de cavaler, fără de prihană şi 
fără de frică. Apărător al celor năpăstuiţi, hotărât să 
lupte cu toate nedreptăţile, nimeni şi nimic nu-1 
putea opri din acţiunea sa de justiţiar incoruptibil. 
Un haiduc cu suflet de sfânt. 

şi elemente din instrucţia fără armă a soldatului: pasul de front, 
de defilare, poziţia de drepţi, pe Ioc repaus, alinierea în 
formaţie, deplasarea în formaţie, prezentarea la raport, etc. Deşi 
ideal ar fi fost să existe un echilibru între componenta spirituală 
şi cea naţionalist-eroică a educaţiei, existau diferenţe de la oiri la 
om şi de la un grup la altul, în funcţie de temperamentul şi 
structura sufletească a fiecăruia. Existau grupuri sau persoane 
atrase mai mult de latura aceasta muşchetăresc-ostăşească decât 
de cea moral-spirituală. 

30 Caracterul acesta milităros.al legionarilor - chiar dacă 
atenuat de relaţiile dintre ei - aşa cum transpare din fotografiile 
sau înregistrările din epocă, în care îi vedem defilând în cămaşă 
verde cu centură şi diagonală, nu prea respiră duhul Ortodoxiei 
noastre româneşti cu specificul ei de discreţie şi echilibru. Aduce 
mai mult a ordin cavaleresc occidental. Chiar dacă aceasta a fost 
doar o etapă, ar fi interesant de comparat - dar nu e cazul aici - 
etosul Ortodoxiei noastre tradiţionale cu manifestările hotărâte, 
ofensive şi uneori prea impetuoase ale legionarilor. 


33 





> *. 


SfântuI închisorilor 


* 

< 

* 





O trăsătură foarte importantă pentru legionar, 
la fel ca pentru cavaler, era simţul onoarei. Obli- 
gându-1 să nu facă nimic ce ar putea să o păteze şi să 
sprijine cu braţul său orice cauză dreaptă, aceeaşi 
onoare îi cerea să reacţioneze când cineva îl ofensa. 
Acest aspect este discutabil din punct de vedere 
creştin, pentru că se opune smereniei care cere să 
întorci şi celălalt obraz când cineva te loveşte 31 . La 
întâlnirea lor cu creştinismul de profunzime, în tem¬ 
niţele comuniste, această înţelegere a onoarei le va 
da mult de furcă legionarilor, realizând că în spatele 
ei se poate ascunde mândria. „Orgoliul se ascundea 
în noi sub tainica mantie a «onoarei» şi a fost o luptă 
grea până ce aşa-zisa «demnitate» şi «onoare» s-au 
înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii" 32 . 

Mulţi tineri au fost atraşi tocmai de aspectul 
acesta „muşchetăresc" al legionarilor: uniforme, 
cântece antrenante, disciplină ostăşească, ţinută băr¬ 
bătească, apel la jertfă şi la eroism. Caractere dârze, 
oameni dintr-o bucată, cu fire de luptători găseau 
aici un mediu potrivit structurii lor sufleteşti. Tine- 

31 Legionarii au justificat uneori actele de violenţă cu 
ideea aceasta a reparării onoarei Legiunii sau a neamului. Dacă 
violenţa în legitimă apărare mai poate găsi circumstanţe ate¬ 
nuante din punct de vedere creştin, justificarea răzbunării prin 
repararea onoarei mi se pare necreştină. Cu toate acestea, s-ar 
putea totuşi cita cel puţin o excepţie luată din tradiţia Bisericii. 
Sfântul mucenic Nestor (prăznuit pe 27 oct ), revoltat de înjosirea 
şi uciderea creştinilor în arenă, cere binecuvântarea sfântului 
Dimitrie (prăznuit pe 26 oct.) pentru a înfrunta pe luptătorul 
păgân Lie şi a spăla astfel ruşinea creştinilor. Cu binecuvân¬ 
tarea sfântului Dimitrie, sfântul Nestor înfruntă şi ucide pe Lie. 

32 Ioan Ianolide, op. cit., p. 84. 

34 


Valeriu Gafencu 


ivţea şi caracterul lor impetuos îi împingeau la un 
angajament total, fiind în acelaşi timp foarte sensibili 
la ofense şi nedreptăţi. în astfel de situaţii nu întor¬ 
ceau şi celălalt obraz, ci acţionau: „Legea noastră 
este clară şi precisă. Ne respectă, îl respectăm. Ne lo¬ 
veşte, îl lovim. Bătaia n-o începem, dar o terminăm" 33 . 

Cei atraşi în Legiune de aspectul acesta 
haiducesc vor ajunge şi ei treptat, cu viteze diferite, 
la o înţelegere mai adâncă 34 . Mi-a vorbit cineva de 
un astfel de tânăr, care s-a schimbat cunoscându-1 
într-o tabără de muncă pe Puiu Gârcineanu, un 
legionar cu o profundă trăire creştină. „Văzându-1 
pe Gârcineanu mi-a fost ruşine de înţelegerea mea 
superficială, dându-mi seama de prefacerea sufle¬ 
tească la care se cere să ajung". Ca el vor fi fost şi 
alţii, dar cei mai mulţi se vor schimba în anii lungi şi 
grei de temniţă, când, maturizaţi prin suferinţă, con¬ 
fruntaţi cu limita propriilor forţe, fără perspectiva 
ieşirii, vor cumpăni onoarea cu smerenia. Compo¬ 
nenta spartană a educaţiei lor le va fi de folos, 
ajutându-i să facă faţă greutăţilor din închisoare. 

Datorită măsurilor luate împotriva Legiunii, 
aflată mai tot timpul în stare de prigoană, educaţia 
fraţilor de cruce nu îşi urma cursul ei firesc. Obligaţi 

33 Alexandru Ştefănescu, Comentar la monografia oraşului 
Corabia, Ed. Babei, Bacău, 2003, p. 69. 

34 O judecată onestă a legionarilor trebuie să aibă în ve¬ 
dere şi creşterea lor duhovnicească, nu numai erorile şi violen¬ 
ţele. într-un fel gândea Codreanu la 25 de ani când se răzbună 
pe prefectul de poliţie Manciu şi altfel se descoperă în 
însemnările sale de la Jilava, scrise în ultimele luni de viaţă. La 
fel şi ceilalţi, într-un fel gândeau la tinereţe, purtaţi de entu¬ 
ziasm şi altfel după ce s-au maturizat, trecând prin puşcării. 


35 












Sfântul închisorilor 


să se întâlnească pe ascuns, feriţi de privirea deloc 
binevoitoare a autorităţilor, fără îndrumători 
experimentaţi, tinerii aceştia nu au avut totdeauna 
parte de o formare spirituală temeinică 35 . Purtaţi 
mai mult de entuziasmul şi sinceritatea lor, le lipsea 
totuşi o viziune creştină profundă, pe care cei mai 
mulţi o vor dobândi în închisoare. Sămânţa care a 
fost sădită în Frăţiile de Cruce, în ciuda scăderilor, 
este importantă, tinerii primind aici o formare 
sufletească pe principii creştine mult mai serioasă 
decât oferea educaţia şcolară. în aceste principii care 
le-au format caracterul, cultivându-le verticalitatea, 
solidaritatea şi spiritul de jertfă îşi are izvorul 
comportamentul creştin de care au dat dovadă în 
închisori, când - după cum spune Steinhardt - mulţi 
alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de 
sine 36 . 

Ţinând cont de această dimensiune a educaţiei 


33 Dincolo de cauzele externe, sunt însă şi unele aspecte 
în sine ale educaţiei fraţilor de cruce sau a legionarilor 
discutabile din punct de vedere ortodox. în îndreptarul Frăţiilor 
de Cruce al lui Gheorghe Istrate, ca de altfel şi în alte scrieri 
legionare, găsim exagerări legate de cultul lui Codreanu, 
folosirea unei terminologii neclare din punct de vedere ortodox, 
câteodată cu accente filetiste - erezia de a pune neamul înaintea 
Bisericii justificarea răzbunărilor şi a atitudinilor antisemite, 
jurăminte şi legăminte cu formule ambigue din punct de vedere 
teologic, şi altele. Toate acestea arată că legionarii - la vremea 
aceea, pentru că în timp multe se vor remedia - deşi încadraţi în 
Biserică erau adesea în confuzie din punct de vedere teologic şi 
nu gândeau, nici nu se manifestau totdeauna în duh ortodox. 

36 Prin comportamentul legionarilor în închisori, 
principiile lor de educaţie şi-au dovedit eficienţa în ce priveşte 
formarea caracterelor. 

36 


Valeriu Gafencu 


legionare care, în ciuda scăderilor, a pregătit o 
mulţime de suflete pentru martiraj, înţelegem de ce 
părintele Constantin Voicescu vedea în Mişcarea 
Legionară „povestea de dragoste întru Hristos a 
neamului românesc", iar părintele Iustin Pârvu, 
„cea mai înaltă formă de manifestare a geniului 
românesc" 37 . 

După acest lung periplu legionar - necesar 
pentru o mai bună înţelegere - să revenim la 
Valeriu Gafencu. Fire entuziastă şi idealistă, se 
regăseşte pe deplin în Frăţiile de Cruce, de care s-a 
apropiat pe când era elev la liceul din Bălţi. în 1937, 
în clasa a Vl-a de liceu, participă alături de alţi fraţi 
de cruce la campania electorală, susţinând partidul 
Totul pentru Ţara, expresia politică a Mişcării 
Legionare. Lipeşte afişe, face propagandă cu mult 


37 Ne putem întreba de ce nu au reuşit legionarii să dea 
ţării o aşezare politică creştină. Deşi unii pun eşecul politic pe 
seama violenţelor care l-au făcut pe Dumnezeu să-şi întoarcă 
faţa de la ei, totuşi, ţinând cont că sistemul satanic comunist a 
fost îngăduit de pronia divină chiar dacă a făcut sute de milioa¬ 
ne de crime, cred că - dar cine poate şti gândul lui Dumnezeu? - 
altul este răspunsul, Odată cu căderea în 1917 a ultimei 
orânduiri statale de inspiraţie creştină. Imperiul rus, darul unei 
aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost 
ridicat din lume. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi 
vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer" spune 
Sfânta Scriptură. în faza apocaliptică în care a intrat omenirea în 
veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină cum ar 
fi dorit legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o 
politic era de fapt pentru ceva mult mai înalt: martirajul. De 
aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub 
aspect politic mi se pare utopică. Nu mai e vreme pentru aşa 
ceva. De la ei ne rămâne doar - şi nu e deloc puţin - moştenirea 
spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii. 

37 











Sfântul închisorilor 


entuziasm, fiind chiar reţinut de jandarmi. 

Ajuns student la Iaşi, devine îndrumător al unui 
grup de Frăţii de Cruce de la liceele din oraş. După 
ianuarie 1941, organizează o grevă a elevilor de la 11 
liceele din Iaşi, protestând împotriva lui Antonescu. 
Este arestat şi condamnat la trei luni închisoare. 

După acest episod, deşi Frăţiile de Cruce 
fuseseră oficial desfiinţate şi continuarea activităţii 
era ilegală, Valeriu, care şi-a pus tot sufletul în 
educarea tinerilor, nu înţelege să renunţe. Foarte 
iubit de elevi, deşi doar cu puţin mai în vârstă, leagă 
cu ei o adevărată comuniune sufletească. Activitatea sa 
era una educativă, fără să facă propriu zis politică. 

în toamna anului 1941 este arestat în timpul 
unei şedinţe cu fraţii de cruce de la liceul militar din 
Iaşi. La proces, profesorul său de drept civil, 
Angelescu, se prezintă pentru a-i lua apărarea: „Este 
păcat ca un astfel de element să ia drumul 
închisorilor, căci societatea nu va avea decât de 
pierdut dacă va fi scos din mijlocul ei. Este unul din 
cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul 
întregii mele cariere didactice" 38 . 

Cu toate acestea, Valeriu va fi condamnat la 
25 de ani închisoare. După proces, prin ianuarie 
1942, ajunge la Aiud. 

Sute de elevi sunt.arestaţi în această perioadă 
şi condamnaţi la ani grei de închisoare pentru că 
făceau parte din Frăţiile de Cruce sau pentru 
ajutorul trimis deţinuţilor legionari sau familiilor 
acestora. 


Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 105. 


Nevoitorii de la Aiud 


în răstimpul cât va sta la Aiud, 1942-1948, 
Valeriu se va alătura unui grup de deţinuţi care îşi 
asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. 
„Misticii" 39 - cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie 
în derâdere - puneau în centrul preocupărilor viaţa 
în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De 
atmosfera din acest grup este strâns legată nu 
numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui 
Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent 
de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste. 
Prin urmare, ar fi nimerit să spunem câteva cuvinte 
despre aceşti deţinuţi, făcând şi o scurtă prezentare 
unora dintre ei. 

Cei mai mulţi erau foarte tineri, elevi sau stu¬ 
denţi, condamnaţi pentru aceeaşi vină: continuarea 


39 Termenul „mistic" provine din 1b. greacă, unde avea 
sensul de iniţiat în taine, cunoscător al celor mai presus de fire, 
văzător al celor ce nu se văd. El a fost preluat şi în 1b. latină, 
unde înţelesul lui s-a „vulgarizat", sub influenţa culturii 
populare şi a gândirii scolastice. Din latină s-a moştenit în 
limbile romanice, unde înţelesul său a fost complet deturnat 
după Revoluţia Franceză din sec. al XVIII-lea şi cea bolşevică 
din sec. XX. Mentalitatea exclusiv raţionalistă şi atee a dat 
termenului de „mistic" - în mod neoficial, dar eficace - sensul 
de nebun, dezechilibrat mintal, absurd. De aceea „misticii" de 
la Aiud erau numiţi aşa de unii cu admiraţie (în sensul pe care 
creştinismul l-a dat acestui termen: om cu o înaltă trăire 
duhovnicească, cunoscător al tainelor dumnezeieşti), iar de alţii 
în derâdere (în sensul dat de mentalitatea atee de care am 
vorbit). 


38 


39 





Sfântul închisorilor 


sub o formă sau alta după ianuarie 1941 a activităţii 
legionare. Ca şi în cazul lui Valeriu, nici vorbă de 
atentate sau comploturi, ci doar participarea la 
întruniri ce urmăreau educaţia morală şi spirituală a 
tinerilor. „Noi nu ne considerăm vinovaţi juridic, - 
va spune mai târziu unul dintre ei. Marin Naidim - 
pentru că nu avem fapte infamante la activ. N-am 
ucis, n-am furat, n-am împilat pe nimeni şi cu toate 
acestea ne-au dat ani grei de închisoare, pentru ca 
am cotizat, am cântat cântece legionare, am învăţat 
bine la carte, fapte pentru care orice om de bună 
credinţă ne-ar fi felicitat, dar se vede treaba că 
judecătorilor de la tribunal li s-a dat de Dumnezeu 
să-mpartă pedepse pentru cu totul alte păcate decât 
cele cunoscute de ei. 

O vină totuşi aveam: aceea de a fi făcut toate 
aceste lucruri bune sub o firmă interzisă; dar pentru 
acest lucru să condamni nişte oameni, nişte, 
băieţandrii, la 25 de ani muncă silnică? Se vede cât 
de colo că aici e patimă şi nu judecată dreaptă" 40 . 

Deşi pare de necrezut, chiar aşa au stat 
lucrurile. Spre exemplu, doi dintre ei, Virgil Maxim, 
elev şi Marin Naidim, absolvent de liceu, vor fi 
condamnaţi la 25 de ani închisoare în urma unei 
mascarade de proces care a durat doar câteva 
minute. Practic, avocaţilor nu li s-a dat voie să 
spună nimic. Vina lor: continuarea educaţiei 
legionare în Frăţiile de Cruce. Un altul, Nicolae 
Mazăre, şi el frate de cruce, va fi arestat fiindcă s-a 


40 în periodicul Puncte Cardinale, nr. 11/59, noiembrie 
1995, pil. 


40 


Valeriu Gafencu 


găsit asupra lui o scrisoare, pe care un cunoscut - 
legionar urmărit de poliţie - îl rugase să o ducă la o 
anumită adresă. Pentru această scrisoare, al cărei 
conţinut l-a aflat abia la anchetă, va primi 20 de ani 
închisoare. 

Pentru motive la fel de puerile au fost arestaţi 
şi condamnaţi, după ianuarie 1941, sute, dacă nu 
mii de tineri. Animaţi de năzuinţe curate, idealişti 
dar oarecum confuzi, deschişi spre spiritualitate dar 
fără o aşezare temeinică, ei se vor maturiza prin 
suferinţă şi se vor limpezi sufleteşte în temniţă. Cei 
mai râvnitori spre curăţie şi desăvârşire în Hristos 
se vor aduna în acest grup al nevoitorilor de la 
Aiud, format în jurul avocaţilor Traian Marian şi 
Traian Trifan 41 . 

Acesta din urmă - bădia Trifan, cum i se 
spunea - era prin vârsta, trăirea şi cuvântul său 
înţelept o adevărată instanţă duhovnicească pentru 
ceilalţi. De neclintit în faţa compromisurilor, bădia 
Trifan era - după descrierea părintele Arsenie 
Papacioc - „un om de o profundă trăire creştină, un 
mare şi integru caracter, un povăţuitor blând, 
înţelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un 

44 Grupul format în jurul lor nu se deosebea prin nimic - 
ierarhie, reguli sau organizare - de ceilalţi deţinuţi. A fost o 
alăturare spontană a unor oameni care, deşi cu structuri 
diferite, aveau afinităţi sufleteşti şi năzuinţe spirituale comune. 
Nucleul era constituit din Traian Trifan, Traian Marian, Anghel 
Papacioc, preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Nai¬ 
dim, Virgil Maxim, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Constantin 
Pascu şi mai apoi Ioan Ianolide. Enumerarea nu e completă, 
desemnând doar pe cei - să spunem aşa - din primul cerc, în 
jurul lor aflându-se şi alţii. 


41 







Sfântul închisorilor 


cuvânt pagini întregi" 42 . 

Născut în Lancrămul iui Lucian Blaga / într-o 
familie cu doisprezece copii, bădia Trifan se ridică 
prin propriile puteri, ajungând avocat şi doctor în 
drept. Numit prefect al judeţului Braşov în timpul 
scurtei guvernări legionare, cu ocazia aşa-zisei „re¬ 
beliuni" din ianuarie 1941 refuză să predea armatei 
prefectura din Braşov, aşteptând confirmarea de la 
Bucureşti şi cerând ca, după cum a fost numit prin 
decret, tot aşa să fie destituit prin decret oficial. Este 
arestat şi condamnat la 16 ani închisoare. 

La Aiud se va opune conducerii închisorii 
care, la ordinul lui Antonescu, promite legionarilor 
eliberarea cu condiţia de a se desolidariza de 
Mişcarea Legionară şi de a mefge pe front, 
„reabilitându-se" astfel pentru greşelile din trecut. 
Dacă ideea de a merge pe frontul antibolşevic le 
surâdea legionarilor, speculând patriotismul şi 
anticomunismul lor, privită ca o „reabilitare" pentru 
greşeli, devenea inacceptabilă. în faţa deţinuţilor şi 
a conducerii închisorii, bădia Trifan va respinge cu 
demnitate această insinuare. „Traian Trifan are grad 
de căpitan şi îşi serveşte ţara ca ostaş, dar coman¬ 
dantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în 
faţa nimănui" 43 . 

Cea mai frumoasă mărturie despre trăirea 
acestui „awă" coborât parcă dintr-un Pateric al 
temniţelor ne-o dă Dumitru Bordeianu în ale sale 
Mărturisiri din mlaştina disperării . La Gherla, în 1955, 

42 Mărturisesc ... robul 1036, ediţie îngrijită de Virgil 
Maxim, Ed. Scara, Bucureşti, 1998, p. 103. 

43 Virgil Maxim, op. cit., p. 87. 


42 


Valeriu Gafencu 


în perioada postului Sfintelor Paşti, Bordeianu a 
nimerit în aceeaşi cameră cu Trifan. în săptămâna 
patimilor a văzut măsura la care, cu toată inima, 
plângând ca o mamă care-şi pierduse singurul fiu, 
bădia Trifan trăia şi simţea chinul Golgotei alături 
de Hristos: „L-am văzut pe bădia Trifan - mărturi¬ 
seşte Bordeianu - de luni până în sâmbăta patimilor. 
Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât 
impresionant. Luni dimineaţa am vrut să stau de 
vorbă cu el despre trăirea duhovnicească în această 
sfântă săptămână. Spre marea mea surprindere însă, 
când m-am apropiat, am observat cum plângea cu 
şiroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinţa lui, îi 
rezervaseră un colţ pe prici. Mi-a fost ruşine că l-am 
deranjat şi toată săptămâna patimilor n-am mai 
putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest colţişor 
şi plângea în continuu, privind cu ochii sufletului şi 
simţind cu inima suferinţele Fiului lui Dumnezeu 
răstignit pe crucea de pe Golgota. îi impresionase pe 
toţi cei din cameră într-atât, încât întreaga săptămână 
mare a fost una de doliu" 44 . 

Om al rugăciunii, blând şi smerit, câştigând 
multe suflete cu trăirea şi cuvântul său înţelept, 
bădia Trifan va străbate cu seninătate de sfânt 
lungul său pelerinaj - 21 de ani - prin pustiul 
temniţelor comuniste. După eliberare îşi va împărţi 
timpul între slujbele Bisericii şi munca necalificată - 
deşi era avocat şi doctor în drept - la un centru de 
confecţionat lădiţe pentru fructe. 

44 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, 
ediţia a Il-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 393. 


43 



Sfântul închisorilor 


Alături de bădia Trifan, „călca fără nici o 
îndoială în cuget pe poteca bine bătătorită a celor ce 
prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajung la pu¬ 
rificarea şi iluminarea sufletului" 45 tânărul Anghel 
Papacioc, părintele Arsenie de astăzi. Moştenind 
firea bărbătoasă şi dârză a strămoşilor săi macedo¬ 
români, s-a simţit de foarte tânăr atras de legionari. 
Mărturia sfinţiei sale este o binevenită completare la 
cele spuse în capitolul anterior. 

„Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm de mult, 
că era o luptă severă şi intimă ca să facem un om 
nou în noi. A fost foarte necesară pentru viaţa mea. 
Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. 
Era o educaţie care te angaja. Asta m-a scos dmtr-o 
stare latentă de tânăr care voiam ceva şi nu ştiam ce. 
Şi a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, 
patronată de arhanghelul Mihail. Aspectul acesta 
m-a biruit complet, ştiam troparul arhanghelului 
Mihail din copilărie. 

L-am cunoscut pe Codreanu, am avut multe 
discuţii cu el şi l-am apreciat foarte mult. Nu putem 
gândi Legiunea fără voia lui Dumnezeu; deci a fost 
voia lui Dumnezeu, chiar dacă a plecat de la nişte 

cauze materiale, istorice. 

N-am fost de părere să se facă ucideri - spune 
părintele vorbind despre violenţele legionarilor 
poate că asta a fost o mare greşeală privind întreaga 
Legiune. Am avut un frate, legionar, împuşcat de 
jandarmi. Când au ajuns legionarii la conducere, 
puteam să mă răzbun. Am zis că e o mare greşeală. 

45 Virgil Maxim, op. cit., p. 183. 


44 


Valeriu Gafencu 


Aveam posibilitatea să-l omor. Am zis că dacă nu-1 
împuşc, e Dumnezeu dator la mine. Şi fratele meu e 
dator la mine. Dacă îl împuşc, nu mai sunt ei datori, 
sunt eu dator la ei. I-am trimis vorbă celui ce mi-a 
omorât fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să nu-i 
facă nici alţii rău" 46 . 

Privind în urmă, părintele Arsenie vede în su¬ 
ferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un 
binecuvântat prilej de spiritualizare. „Nu a existat 
nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să 
ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire 
duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca 
suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. 
Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut 
posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură 
veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa 
ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe 
cruce am rămas uniţi. 

Imaginea puşcăriei mele - spune părintele 
referindu-se la trăitorii de la Aiud - este alături de 
grupuşorul acesta în care m-am simţit foarte bine. 
între noi era o mare, unitate. Toţi erau gata de 
moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, 
pe Marian,, pe ăştia toţi. Maxim, Pascu, şi ceilalţi, pe 
toţi i-aş sfinţi (canoniza). Era, oare, unul mai bun ca 
celălalt? Contează maniera în care primeşti sufe¬ 
rinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi 
pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au 
dus cil toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de 

46 Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise 
în ianuarie 2005. 


45 




SfântuI închisorilor 


explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi ca pe 
nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării" 47 . 

Nu putem vorbi de trăitorii de la Aiud fără a-1 
aminti pe Virgil Maxim. Arestat în 1942, la 19 ani, 
pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, a 
primit 25 ani închisoare pentru apartenenţa la 
Frăţiile de Cruce 48 . Se va elibera după 22 de ani, în 

47 Ibidem. 

48 Simulacrul de proces prin care a primit această 
condamnare absurdă este edificator în ce priveşte „obiectivi¬ 
tatea" justiţiei antonesciene de după ianuarie 1941 faţă de tinerii 
fraţi de cruce. „Procesul a fost o mascaradă. Procurorul ne-a 
acuzat în câteva fraze că suntem bolnavi psihic şi că societatea 
trebuie curăţată de astfel de elemente. Manea ne-a întrebat 
numai dacă am făcut parte din Frăţiile de Cruce legionare. 
Avocaţilor li s-a permis să vorbească un minut pentru întregul 
grup. Gruia Popescu a apucat să spună doar atât: 

- Onorată instanţă, clienţii mei nu sunt delincvenţi de 
drept comun, ci politici. Ca atare nu pot fi condamnaţi decât în 
conformitate cu prevederile Codului Internaţional pentru 
condamnaţii politici, care prevede privare de libertate prin 
domiciliu obligatoriu sau detenţie uşoară pe timp limitat şi 
nicidecum încadrări în articole care prevăd pedepse penale cu 
muncă silnică sau temniţă grea, aşa cum a cerut domnul 
procuror. 

- Destul, l-a oprit Manea. 

Apoi, adresându-se celuilalt avocat: 

- Dumneata ai ceva de spus în plus? 

- Atât aş fi vrut să spun, în completarea celor spuse de 
colegul meu: de vreme ce chiar organele de anchetă n-au găsit 
de cuviinţă să întocmească acte de trimitere în judecată pentru 
aceşti şase minori aduşi astăzi aici, instanţa nu are dreptul să 
condamne fără motiv nişte copii. Era vorba de Voicescu 
Constantin, Mocanu Ion, Ilie Constantin şi Iamandi Teodor din 
clasa a şasea de la Şcoala Normală din Buzău şi Vlahopol Stroie 
şi Rădulescu Lucian, de la Liceul din Râmnicu Sărat, 

- Dumneata eşti legionar? a insinuat Manea. 


46 


Valeriu Gafencu 


1964 în urma decretului de amnistie a deţinuţilor 
politici. Prin atitudinea şi trăirea sa. Maxim a c⺬ 
tigat o autoritate de sfânt în faţa celorlalţi deţinuţi, 
devenind una din figurile simbol ale temniţelor. De 
cele văzute şi trăite în închisori va da mărturie în 
cartea sa Imn pentru crucea purtată. Aceasta este o 
adevărată cronică duhovnicească a temniţei, cu 
ample referiri la viaţa grupului de nevoitori din 
jurul bădiei Trifan. Cum Maxim a stat vreme de doi 
ani în aceeaşi celulă cu Gafencu, fiind apoi 
împreună şi în colonia de la Galda, mărturia sa, 
alături de cea a lui Ianolide, este cea mai importantă 
sursă de informaţii pentru perioada în care „sfântul 
închisorilor" s-a aflat la Aiud. 

Prin cartea sa, Virgil Maxim se descoperă nu 
numai un dârz mărturisitor al lui Hristos, înzestrat 
cu o admirabilă aşezare sufletească şi temeinice 
cunoştinţe teologice, dar şi un profund cunoscător 
al realităţii, înarmat cu o capacitate deosebită de a 
releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care 

- Domnule Preşedinte, eu sunt avocatul apărării, a 
răspuns zâmbind avocatul, şi nu pot fi interogat aici cu privire 
la apartenenţa mea politică. Ceea ce vreau să vă spun este că 
instanţa săvârşeşte un viciu de fond şi de formă, pe care îl invoc 
în apărarea clienţilor mei. 

- Voi cere Preşedinţiei să ridice dreptul avocaţilor civili 
să mai pledeze în instanţele militare, a bătut Manea cu pumnul 
în catedră. 

Apoi către grefier: 

- Citeşte sentinţele! (Care ar fi trebuit citite de 
preşedinte după deliberare). 

Grefierul a scos dintr-un plic o listă şi ni s-au citit 
condamnările. Atât a durat procesul nostru şi aşa s-a 
desfăşurat". (Virgil Maxim, op. cit., pp. 68-69.) 


47 




Sfântul închisorilor 



le descrie. Vorbind despre ei părintele Arsenie 
Papacioc afirma: „Maxim intuia perfect starea de 
lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta 
cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a 
spus cineva de mare competenţă că e singurul care 
ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut e 

tânăr, am încuviinţat" 49 . 

Odată cu Virgil Maxim a fost arestat şi 
condamnat un alt membru al grupului de nevoitori. 
Marin Naidim. „Sfios ca o domnişoară, un om pur, 
de o mare curăţie sufletească, ascultător" - după 
cum îl descrie cineva care l-a cunoscut în primii ani 
de temniţă - Naidim avea o structură sufletească 
apropiată de a lui Valeriu, fiind cel mai bun prieten 
al său din perioada de la Aiud. Gabriel Bălănescu, 
care l-a cunoscut prin anii '50 la mina de plumb de 
la Valea Nistrului, îi face o frumoasă prezentare. 

„ (...) Marin Naidim, domina, prin compor¬ 
tament, cultură - făcută în închisoare! - şi o mare ca¬ 
pacitate de iubire, pe toţi cei din jur. In dormitoru 
unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a 
tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă eia 
şi în echipele în care lucra. Un conflict, lucru 
frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era 
imposibil. îl depăşea cu o abilitate demnă de un 
diplomat de carieră. Spre deosebire de alţi fraţi de 
cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era 
echilibrat şi prin faptul că păstra o nota decentă, 
smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte 

49 Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise 
în ianuarie 2005. 


48 


Valeriu Gafencu 


atent putea observa clipele de absenţă ale lui 
Naidim când îşi făcea rugăciunea sau zilele când 
postea. în toate actele Iui era de o extraordinară 
discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi 
impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere şi- 
1 impunea însă prin faptele lui, lipsite de ostentaţie. 
De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea 
toate atributele ţăranului român, dublate de un rafi¬ 
nament intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea 
«o forţă reţinută». în toate domeniile, filosof ie, lite¬ 
ratură, teologie, artă, Naidim avea informaţie pre¬ 
cisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest şi gata să 
asculte, o opinie contrară fără să intervină" 50 . 

Mai târziu, prin 1945, se va alătura grupului 
de trăitori şi Ioan Ianolide. Fusese arestat în 
octombrie 1941, pe când era student la Facultatea de 
Drept din Bucureşti şi - la fel ca Gafencu - 
îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce. 

Eugen Cristescu, director general al Siguranţei 
Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii 
mareşalului Antonescu pentru a declanşa un 
scandal care să compromită Mişcarea Legionară. 
Prin urmare, montează o întâlnire clandestină a 
fraţilor de cruce în pădurea Băneasa, cu ocazia unei 
demonstraţii aviatice a unor piloţi germani. Au fost 
arestate la întâmplare 78 de persoane, din care sunt 
reţinute 48 şi trimise în judecată 21. Eugen Cristescu 
îşi atinsese scopul cu scandalul Băneasa şi nu-1 mai 
interesa ce se va întâmpla cu victimele. Totuşi, spre 

50 Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii - pagini din 
istoria Gărzii de Fier , Ed. Gordian, Timişoara, 1994, p. 165. 

49 








Sfântul închisorilor 


a nu se vădi aţa albă din cusătură, 8 dintre ei - 
printre care şi Ioan Ianolide - la domiciliul cărora s- 
au găsit cărţi sau broşuri legionare, vor fi 
condamnaţi. 

în anchetă, Ianolide va fi bătut sălbatic pentru a 
da declaraţiile cerute de poliţie. La proces primeşte 
25 de ani închisoare 51 . Va ieşi după aproape 23 de 
ani, răstimp în care, după cum spune părintele 
Voicescu, „deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea 
filocalică a unui mare awă" 52 . 

Ianolide este singurul din grupul nevoitorilor 
de la Aiud care îl va însoţi pe Valeriu la Piteşti şi 
apoi la Târgu-Ocna. Cartea sa de mărturii întoarcerea 
la Hristos, la care vom face foarte des referire, are în 
centru figura lui Gafencu. 

Mulţi care în libertate nu au văzut în legionari 
decât nişte aventurieri, îşi vor schimba părerea 
venind în contact cu trăitorii de la Aiud. Aşa s-a 
întâmplat cu Romulus Dianu, subdirector al ziarului 
Curentul care a publicat articole pline de venin la 
adresa legionarilor. în mină la Baia Sprie va 
recunoaşte faţă de Nicolae Goga: „(...) să ştiţi că 
ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din 
care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. 
Şi aceasta în urma întâlnirii la Aiud cu arestaţii din 
1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu 
mi-am putut închipui că în neamul românesc pot 

51 Date luate din recursul făcut de Ianolide împotriva 
sentinţei de condamnare din 1941 - arhiva CNSAS (Consiliul 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), Fond Penal, 
Dosar 327, voi. 12, fila 280. 

52 Părintele Constantin Voicescu - un duhovnic al ce taţii,p. 26. 

50 ; 


Valeriu Gafencu 


exista valori de o asemenea înălţime morală" 53 . 

în rândul deţinuţilor închişi la Aiud după 
1941 erau diferite orientări privind înţelegerea 
legionarismului. Linia grupului bădiei Trifan, deşi 
treptat apreciată de cei mai mulţi, a stârnit la 
început destule adversităţi. Nevoitorii aceştia îşi 
concentrau toată atenţia asupra adâncirii spirituale 
şi a prefacerii sufleteşti, după învăţătura Sfinţilor 
Părinţi, latura duhovnicească fiind singura pe care 
puneau preţ. Pentru aceasta vor fi socotiţi trădători 
ai liniei legionare de către cei ce se situau pe o 
poziţie combativă, afişând o mare intransigenţă şi 
demnitate. Atitudinea bătăioasă a acestora era spri¬ 
jinită mai mult pe tăria morală şi forţele proprii 
decât pe harul lui Dumnezeu atras prin pocăinţă. 
Aceasta îi va face să se cheltuiască inutil, lăsându-se 
antrenaţi de provocările administraţiei închisorii, 
ajungând fie la căderi, fie la o schimbare de orientare. 

în schimb, cei din jurul bădiei Trifan, urmând 
fără ostentaţie calea lor de adâncire duhovnicească, 
vor evita cu dreaptă măsură tot ce i-ar putea abate 
de la aceasta, îmbrăcând fermitatea mărturisirii în 
haina smereniei. „Trăsătura caracteristică a acestor 

33 Nicolae Goga, Triunghiul morţii, Ed. Marineasa, 
Timişoara, 1995, p. 78. Imediat după cele spuse mai sus, Dianu 
a adăugat: „Şi îmi permit a vă mai sugera ceva. Aşa cum cunosc 
eu Occidentul, să nu credeţi că acesta va recunoaşte vreodată 
sacrificiul dumneavoastră şi al generaţiei dumneavoastră. 
Datoria ar fi prea mare pentru a o plăti şi atunci nu o vor 
recunoaşte". Din păcate, Romulus Dianu s-a dovedit a fi profet. 
Mai trist e că jertfa lor e ignorată nu numai de Occident, ci şi de 
cea mai mare parte a românilor. 

51 




Sfântul închisorilor 


trăitori era smerenia" 54 - spune Virgil Maxim. 

Lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind şi 
învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie şi alte 
scrieri patristice, aceşti deţinuţi vor forma în temniţa 
Aiudului un curent de trăire în duh filocalie. Uniţi 
prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti 
monahi în duh - căci, aşa cum vom vedea, viaţă 
ascetică de înaltă trăire au dus ei la Aiud - s-au 
sprijinit unii pe alţii, pregătindu-se pentru grelele 
încercări ce le vor sta în faţă. Pe deplin formaţi în 
vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea 
grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhov¬ 
niceşti în bezna temniţelor comuniste. 

Despre rolul pe care l-au avut - fie direct, fie 
indirect prin cei ce şi-au asumat linia lor de trăire - 
în limpezirea sufletească a celor ce vin în temniţă 
după 1948, dă mărturie părintele Iustin Pârvu. 

„Din punct de vedere spiritual, închisoarea a 
fost un noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc 
atâţia oameni duhovniceşti cum nu puteam întâlni 
în libertate. La Aiud, unde am ajuns după proces, 
prin 1949 şi apoi prin alte părţi, i-am cunoscut pe cei 
arestaţi după 1941, care de acuma erau vechi în 
închisoare. Unii dintre ei ajunseseră la o mare 
înălţime duhovnicească. Pentru noi, cei arestaţi în 
1948 şi mai târziu, aceşti deţinuţi au fost salvatori. 
Derutaţi de anchetele lungi şi grele din care ieşisem, 
prin contactul cu ei ne-am limpezit. Ei ne-au făcut 
să ne dăm seama de sensul creştin al luptei noastre, 
de faptul că ne aflăm angajaţi pe un front creştin 


54 Virgil Maxim, op. cit., p. 183 


Valeriu Gafencu 


împotriva fiarei apocaliptice. Ne gândeam şi noi că 
suferim pentru păcatele noastre, dar prin ei ne-am 
limpezit, ne-am dat seama că am fost chemaţi de 
Hristos pe baricade în numele poporului român, 
înţelegând aceasta pentru noi a devenit o bucurie 
faptul că ne aflam în închisoare. De asta spun că ei 
ne-au salvat, ne-au arătat calea de supravieţuire. 
Este interesant cum, după şapte-opt ani de 
închisoare, arestaţi de foarte tineri, la 17-18 ani, îşi 
păstraseră nevinovăţia şi puritatea, trăsăturile lor de 
copii, de parcă vremea trecută peste ei nu lăsase nici 
o urmă. Arătau parcă mai tineri decât acei dintre noi 
care aveau acum 17-18 ani. Erau foarte luminoşi, 
foarte vioi, foarte maturi şi foarte înţelepţi. Foarte 
bogaţi din punct de vedere spiritual. Erau o lumină 
pentru noi. Până atunci la noi se traduseseră câteva 
volume de Filocalie. Ei bine, aceşti tineri cunoşteau 
pe dinafară pagini întregi. Numai [simplă] prezenţa 
lor, comportamentul lor îi schimba pe deţinuţi" 55 . 

La mărturia părintelui Iustin s-ar putea 
adăuga altele, care vorbesc la fel de convingător de 
înrâurirea spirituală a acestor tineri de la Aiud. Aş 
asemăna, păstrând, fireşte, proporţiile, ceea ce au 
făcut ei, cu lucrarea duhovnicească a ucenicilor 
sfântului Paisie Velicicovski, care, răspândindu-se 
pe unde i-a purtat pronia dumnezeiască, au înmulţit 
flacăra filocalică aprinsă în sufletul lor la Neamţ. La 
fel, cei de la Aiud, bineînţeles în alt context şi la altă 
măsură, strâmtoraţi de severitatea diabolică a 


^ Mărturie dată de părintele Iustin Pârvu monahului 
Moise în ianuarie 2005. 


52 


53 















Sfântul închisorilor 


temniţelor comuniste în care nu era tolerată nici cea 
mai mică manifestare religioasă, au adus, pe unde 
le-a fost rânduit să treacă, un suflu de trăire 
duhovnicească din care se vor împărtăşi mulţi. 

Dumnezeu, Care cunoştea sinceritatea şi cur㬠
ţia gândului lor de început, a lucrat în chip minunat 
şi, întorcând în bine răutatea celor ce i-au con¬ 
damnat pe nedrept, i-a adunat din vreme în „lavra" 
Aiudului, spre a pregăti prin ei mântuirea multor 
suflete. 


Ei au găsit această cale cu un ceas mai 
devreme 


La portretul pe care am încercat să-l conturăm 
trăitorilor de la Aiud, merită adăugată mărturia 
unuia care la vremea aceea îi privea cu rezervă, 
dacă nu chiar cu ostilitate. Am spus că, după 1941, 
printre legionarii încă nu foarte dumiriţi asupra 
unor aspecte duhovniceşti, atitudinea grupului din 
care făcea parte Valeriu nu se bucura de prea mare 
credit. 

între cei ce, situându-se pe o poziţie de mare 
fermitate, vedeau în smerenia lor un semn de 
slăbiciune şi o cădere de la linia de combativitate 
legionară, se afla şi Vasile Turtureanu. Arestat sub 
Antonescu pentru activitate în Frăţiile de Cruce, îşi 
va petrece întreaga tinereţe, de la 19 la 42 de ani, în 
temniţă. Fire intransigentă, mărturisind totdeauna şi 
indiferent de urmări poziţia sa legionară, va 
străbate lunga sa detenţie fără nici un compromis. 
Deşi la vremea aceea nu era de acord cu cei din 
grupul bădiei Trifan - „mi se păreau prea blajini, 
prea moi" - suferinţele prin care îl va trece pronia 
dumnezeiască îl vor aduce la un duh cu ei, „care 
acum chiar îmi sunt modele". 

Cu toate că numai în parte are legătură cu 
grupul lui Gafencu, istorisirea foarte pe scurt a 
peripeţiilor lui Turtureanu - greu de cuprins într-o 
carte, necum în câteva pagini - alături de concluziile 
la care ajunge, nu se poate să nu stârnească 


55 












Sfântul închisorilor 


interesul. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de sin¬ 
ceritatea şi curajul cu care a purtat crucea crezului 
său - nici cel mai aprig antilegionar nu le poate 
nega, dacă e onest - în mărturia aceasta vibrează un 
autentic duh creştin. Din cele spuse de Turtureanu, 
condus mai ales de simţire - „aşa mi-a venit" - decât 
de raţiune, se adevereşte ,că înainte de toate, legio- 
narismul a fost o stare de spirit. Cititorului de bună 
credinţă nu-i va scăpa îmbinarea fără fisură a 
crezului legionar cu trăirea duhovnicească la care 
ajunge până la urmă acest pătimitor. De altfel, lucrul 
acesta, în timpi diferiţi, s-a petrecut cu mulţi alţii. 

„Nu sunt vrednic să-i mulţumesc lui 
Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine 
temniţa a fost cristelniţa de aur în care am primit, în 
bună parte, botezul dragostei de Dumnezeu şi de 
neam. Acolo, în acele cumplite încercări. L-am cu¬ 
noscut pe Dumnezeu şi am simţit intervenţia Lui. 
Când nu mai era nici o posibilitate umană de a 
scăpa. El parcă îmi punea mâna pe cap şi mă muta 
de aici dincolo. Am această mare bucurie: Dum¬ 
nezeu mi-a ajutat şi nu am făcut nici un compromis. 

Am făcut închisoare cu dragoste. La proces, 
când mi-au dat sentinţa de 25 ani, am zâmbit. 
Sufletul meu a primit cu bucurie această osândă. 
«Uite banditul - au spus ei - a primit o condamnare 
aşa mare şi el zâmbeşte!». 

Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar 
şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e 
voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. 
Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale 
neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit 


56 


Valeriu Gafencu 


temniţa ca o cale de mântuire. 

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru 
activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: 
niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut 
ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a 
venit. în timp ce Antonescu dădea ani grei de tem¬ 
niţă pentru un cântec sau o carte legionară, când toţi 
fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea 
Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit. 

Aşa am înţeles Frăţia de Cruce, ca frăţie până 
ia moarte în jurul crucii a tuturor celor ce simt în 
sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam. 

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe 
acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui 
Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va 
învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru 
aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de 
bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să 
urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se 
lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!». 
Aceste cuvinte, cu acest final - «legionari, fiţi voi 
copiii aceştia!» - m-au făcut să spun: «Doamne, în- 
vredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!». 

Şi într-adevăr. Domnul mi-a dat suferinţa, mi- 
a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în 
momentele grele şi mi-1 umple şi acum. Am fost 
într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul 
legionar. Totdeauna, în cele mai grele situaţii, am 
spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost 
urmările. Nici nu mă gândeam la urmări. în închi¬ 
soare se făcea o triere, cei ce se lepădau de Mişcare 
erau de-o parte şi cei ce rămâneau pe poziţie, de 


57 










Sfântul închisorilor 


cealaltă. Fără să ezit nici un moment, fără să-mi pese 
de urmări, am trecut lângă cei ce rămâneau legionari. 

în închisoare mi-au mai făcut un proces şi 
m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate 
legionară în temniţă: făceam şedinţe, cântam şi 
altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de 
nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat - de foame şi de 
frig nu mai vorbesc - pentru afirmarea directă a 
legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis. 

Nu am nimic de ascuns. Pe aceiaşi poziţie, 
afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi 
astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la 
Memorialul durerii. Le-am spus: 

- Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl 
spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul. 

- A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus. 

- Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu 
umblu cu jumătăţi de măsură. 

Prin anii '50, la mina de la Baia Sprie, am avut 
un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. în 
cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi 
în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu 
viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe 
care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai 
mici care au căzut au venit peste mine. Am avut 
coloana fisurată şi câteva coaste rupte. Şapte luni 
am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri 
mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu 
cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi 
posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu 
puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam 
gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă. 


Vaier i u G afe ncu 


turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat 
aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul. 

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de 
alta. Accidentul de la mină m-a scăpat de 
reeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar 
cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un 
înger bun care m-a păzit. 

în închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna 
am fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea 
sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, 
care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu 
este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou 
legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din 
durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacri¬ 
mi de pocăinţă - spovedania şi Sfânta împărtăşanie 
- are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă 
nelimitată în biruinţa şi învierea neamului rom⬠
nesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. 
Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El 
luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte 
cu seninătate chinurile morţii în nădejdea învierii. 

Toată viaţa am căutat să fiu cât mai sincer cu 
mine însumi. Mă rugam: «Doamne, ajută-mă să fac 
voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă ru¬ 
gam mult pentru morţi. Mă rugam pentru unul, 
apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam 
vocea: «roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi 
pentru el. 

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 
săptămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. 
Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: 
«Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e...?». 


58 


59 




Sfântul închisorilor 


Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în 
reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma 
Paştelor a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a 
vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am 
aflat că ar fi fost fratele meu. 

Pentru mine Mişcarea Legionară a fost totul, 
îmi umplea sufletul pe deplin. înainte de arestare 
am hotărât câţiva să facem de gardă la mormântul 
unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al 
II-lea. Era vară şi plin de ţânţari. Aşa am fost de 
cuprins de această Mişcare Legionară, încât în 
cimitirul plin de ţânţari, cât am stat în poziţie de 
onor, nu am mişcat. Sunt în poziţie de gardă la 
mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă 
ţânţarii, nu mişc! 

Primeam cotizaţiile de la ceilalţi fraţi de cruce. 
Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din 
mărunţişul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt 
banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de 
ei. «Mătuşă - i-am spus - nu sunt banii mei. Nu mă 
ating de ei. îndoiţi, rupţi, cum or fi, aşa i-am primit, 
aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de 
corectitudinea mea fanatică. 

La Aiud, în primii ani, i-am cunoscut pe cei 
din grupul lui Trifan. Atunci mi se părea că felul lor, 
prea blajini, prea moi, nu este adevărata linie 
legionară. Aveau uneori o tentă sectară, de izolare. 
Apoi s-au dezbărat de asta. Dar până să ajungă la 
un echilibru, au avut şi ei exagerări, nu au avut 
discernământ de la început. Au trecut şi ei prin 
diferite frământări şi extreme. Ce arată Ianolide sau 
Virgil Maxim în cărţile lor sunt nişte concluzii, după 


60 


Valeriu Gafencu 


cernerea unor lucruri, dar au avut şi ei mult până să 
se limpezească. Sunt nişte concluzii câştigate cu 
trudă. Au avut gândul cel bun, au fost sinceri şi 
Dumnezeu le-a dat har. 

Norocul lor, de fapt aşa a lăsat Dumnezeu, că 
în mişcările lor în închisoare, au fost aproape, au 
fost cam tot împreună. Aşa s-au putut ajuta. Şi-au 
împărtăşit durerile şi s-au susţinut. Au apărut însă 
şi tensiuni. Era greu să stai opt inşi într-o celulă 
pentru două persoane. Se frecau prea mult unul de 
altul. Nu mai aveau intimitate. Era foarte greu. 

Şi între ei erau firi diferite. Cu timpul s-au mai 
nivelat, au ajuns la o măsură comună. Trifan şi 
părintele Arsenie erau un fel de lideri. Trifan era cel 
mai în vârstă, un om matur şi respectat în Aiud. 
Părintele Arsenie era, aşa cum l-am văzut eu, un 
macedonean hotărât şi foarte intransigent. Suferinţa 
l-a schimbat. Maxim, cerebral şi cu o structură băt㬠
ioasă, dar în preajma lor s-a calmat, s-a dat după 
ceilalţi. Mazăre era mai raţional, nu avea înclinarea 
nativă spre mistică a lui Gafencu. Naidim era cel mai 
apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnişoa¬ 
ră, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească. 

Gafencu ardea de un dor spiritual. Ca mulţi 
basarabeni, avea ceva aparte, apropiat de slavi, cu 
multă afecţiune şi căldură. Având această compo¬ 
nentă slavă a sufletului, poate că pentru el a fost 
mai uşor, avea ceva care îl predispunea către lucru¬ 
rile acestea mistice. Pentru alţii, chiar din grupul lor, 
a fost mai greu. 

Eu nu credeam că Gafencu, aşa cum l-am 
cunoscut prin '43, va ajunge la măsura aceasta. Deşi 


61 










Sfânt u I închisorilor 


eram de o vârstă, îl priveam ca pe un copil. 
Consideram că nu este legionarul combativ care să 
înfrunte orice pentru acest ideal. La început nu era 
nici el limpezit şi umbla în multe direcţii. A câştigat 
cu trudă harul care apoi s-a revărsat asupra lui. 
Frământările lui s-au întâlnit cu ale celorlalţi şi 
trăind împreună, ajutându-se şi conjugându-se, 
până la urmă s-au cernut lucrurile. 

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. 
Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber 
şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea 
care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu 
foarte iertător faţă de oameni. Atunci eram intra¬ 
nsigent. Am stat mai mult izolat. 

Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui 
Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. 
Acum chiar îmi simt modele. Cea mai mare bucurie 
am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru 
păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie 
pe care poate să o aibă un creştin e atunci când 
poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această 
cale cu un ceas mai degrabă decât alţii. Atunci era o 
atitudine ostilă lor, dar apoi mulţi au ajuns la 
gândirea lor. 

Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în 
rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! 
Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru 
iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu 
aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin" 56 . 


56 Mărturia dată de Vasile Turtureanu monahului Moise 
în mai 2007. 


62 


Calea fericirii 


Slab în credinţă şi secătuit de un trai plin de 
comodităţi, greu şi numai în parte înţelege omul 
zilelor noastre suferinţa celor ce au trecut prin 
închisori. Multe mărturii par de necrezut pentru noi 
care, vorba poetului, n-am fost cu ei în celule şi nU 
ştim ce-i viaţa de bezne 57 . Nu putem pricepe cum au 
îndurat atâta suferinţă. Dar dincolo de asta, şi mai 
greu, dacă nu de-a dreptul de neînţeles, ne apare 
nostalgia unora din cei trecuţi prin temniţă atunci 
când privesc în urmă, la acea vreme a încercărilor. 

„Este imposibil pentru cineva din afara 
închisorii să înţeleagă - ne avertizează părintele 
Gheorghe Calciu. Suntem liberi şi suntem foarte 
fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de 
nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica 
altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate 
lipsi închisoarea? 

Deoarece în închisoare am avut cea mai spi¬ 
rituală viaţă. Am atins niveluri pe care nu suntem în 
stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în 
Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care 
lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să 
exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. 


57 Voi n-aţi fost cu noi în celule / să ştiţi ce e viaţa de 
bezne, / sub gheare de fiare, cu guri nesătule, / voi nu ştiţi ce-i 
omul când prinde să urle, / strivit de cătuşe la glezne. Radu 
Gyr, Voi n-aţi fost cu noi în celule, din volumul As'noapte lisus mi-a 
intrat în celulă - Poeţi după gratii, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2005, 
p. 65. 


63 












Sfântul înch isorilor 


Aceia care nu au avut experienţa noastră nu pot 
înţelege cum am putut fi fericiţi în închisoare" 58 . 

O astfel de fericire dincolo de înţelegerea 
noastră, în ciuda suferinţelor, trăia Valeriu Gafencu. 
Virgil Ioanid îşi aminteşte cum, pe drumul între 
două închisori, în dubă, doborât de tuberculoză, cu 
obrajii stacojii de febră, Valeriu vorbea „de fericirea 
de a suferi pentru Hristos şi de a rezista ca primii 
martiri prigoanei dezlănţuite de duşmanii credinţei" 59 . 
De asemenea, într-o scrisoare trimisă familiei, mărtu¬ 
risea: „Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi" 60 . 

Starea aceasta de fericire nu a fost însă uşor de 
atins. Despre calea plină de zbucium, căutări şi 
suferinţe prin care Valeriu a dobândit-o vom vorbi 
în cele ce urmează. 

Fire generoasă şi entuziastă, încă de tânăr 
Valeriu era purtat de idealuri înalte. „Esenţialul 
gândurilor mele din acea vreme - e vorba de vârsta 
liceului - era ca eu să devin un om de mare valoare, 
înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol 
covârşitor în istorie, un om care să dea ceva 
neamului. Voiam să fac mult bine în lume" 61 ... 

„Trăiam o viaţă normală în studenţie, eram 
unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată 
lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume 
nouă, în care să domnească iubirea şi dreptatea, 


58 Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii 
vremurilor de pe urmă - ultimă şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, 
Bucureşti, 2006, pp. 184-185. 

59 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 123. 

60 Ioan Ianolide, op. cit., p. 235. 

61 Ibidem, p. 233. 


Valeriu G afencu 


armonia desăvârşită" 62 . 

Cu astfel de gânduri, în mod firesc va fi atras 

de Frăţiile de Cruce, în rândurile cărora se va regăsi 

pe deplin. Foarte iubit de tinerii al căror îndrumător 

ajunge, va lega cu ei o adevărată comuniune. Peste 

toate acestea vin arestarea şi condamnarea la 25 de 

ani închisoare. Singura vină: implicarea din tot 

sufletul în educaţia - e drept sub nume interzis - 

din Frăţiile de Cruce. 

/ 

Ajuns la Aiud, are parte de un regim dur. 
Vreme îndelungată, după cum va mărturisi el mai 
târziu, petrece mai mult izolat, fiind scos la plimba¬ 
re doar o oră şi jumătate pe zi. începutul acesta nu a 
fost deloc uşor. „Şi, dragă mamă - spune într-o 
scrisoare - aş vrea să ştii că am suferit mult. In 
prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi, în 
singurătatea celulei, în frig şi în foame, priveam 
întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, 
dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: «mamă, mi-e 
frig şi mi-e foame!». La început a fost greu de tot" 63 . 

Suferinţa e şi mai apăsătoare pentru că, 
ştiindu-se nevinovat, nu-i înţelege rostul. „Cu 
primul pas pe care l-am făcut în închisoare, m-am 
întrebat pentru ce am fost închis. Pe planul vieţii 
sociale privind relaţiile mele cu lumea în care am 
trăit, am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu 
de conduită morală. Dacă intram în conflict cu 
cineva, era numai pentru Adevăr" 64 . 

în măcinarea aceasta sufletească, el caută 


62 Jbidem, pp. 233-234. 

63 Jbidem, p. 234. 

64 Jbidem, p. 231. 


64 


65 








Sfântul închisorilor 


răspunsul în cărţile care circulau în temniţă. „La 
început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s- 
a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în 
adevărata lui lumină, adică în latura sa duhov¬ 
nicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi 
teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii 
ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost 
Patericul, Mântuirea Păcătoşilor , Vieţile Sfinţilor, 
Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de 
Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de 
Nazianz, Efrem Şirul, Ioan Damaschin. A studiat, de 


asemeni, pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, 
precum şi toate cursurile care se predau la Facul¬ 
tatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales 
asupra Sfintei Scripturi" 65 . 

Cărţile duhovniceşti îl vor ajuta să vadă mai 
adânc lucrurile şi să se întoarcă spre sine însuşi. în 
singurătatea celulei se roagă mult, căutând să înţe¬ 
leagă rostul suferinţei. După chinuitoare frământări 
şi zbateri, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte o stare 
de iluminare în care îşi vede sufletul plin de păcate. 
„După mult zbucium, după multă durere trăită, 
când paharul suferinţelor se umpluse, a venit o zi 
sfântă, în iunie 1943, când am căzut cu faţa la 
pământ, îngenuncheat, cu fruntea plecată, cu inima 
zdrobită, într-un hohot de plâns. îl rugam pe 
Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. La acea dată îmi 
pierdusem toată încrederea în oameni. îmi dădeam 
perfect de bine seama că mă găseam în adevăr, 
pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de 
elan rămăsese numai iubirea. Nimeni nu mă înţelegea. 


Ibiăem, p. 43. 


66 


Valeriu Gafencu 


în plânsul meu prelung am început să bat 
metanii. Şi deodată - O, Doamne! Ce mare eşti Tu, 
Doamne! - mi-am văzut tot sufletul meu plin de 
păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am 
găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate, şi ochii sufletului 
meu împietrit de mândrie nu le vedeau! Ce mare 
este Dumnezeu! 

Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia 
de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Şi 
o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste 
mi s-a revărsat în inimă. Imediat ce s-a deschis uşa, 
am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele 
care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei ce mă 
urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le- 
am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt 
cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului 
dintre oameni. Simt fericit!». 

Toţi au rămas înmărmuriţi. Unii m-au privit 
cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, unii m-au privit cu 
iubire pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un 
singur om mi-a spus: «Meriţi să fii sărutat!». Dar eu 
am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul 
în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi 
slăvindu-L pe Dumnezeu" 66 . 

Momentul acesta de iluminare va fi pentru 
Valeriu o adevărată naştere din nou. Cel dintâi folos 
al conştiinţei păcatului este înţelegerea rostului su¬ 
ferinţei. „Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens 
decât curăţirea sufletului dornic de mântuire" 67 . 

De acum va fi foarte preocupat de problema 


66 Ibideîn, pp. 231-232. 
^Ibidem , p. 25. 


67 












Sfântul înch isori lor 


- J. 

M 






păcatului. „Din iunie 1943, când am trăit prima zgu¬ 
duire sufletească, provenită de pe urma conştiinţei 
păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă 
adâncesc mai mult în mine însumi, descopăr noi 
păcate" 68 . 

Drept urmare, pune început lucrării de 
curăţire. „De la acea dată am început conştient lupta 
împotriva păcatului" 69 . 

Conştiinţa păcatului la care ajunge Valeriu a 
făcut trecerea de la o înţelegere morală la una 
duhovnicească. în Frăţiile de Cruce, Valeriu fusese 
educat în ideea unei înnoiri a vieţii pe temeiul 
moralei creştine. însuşi Codreanu privea Legiunea 
ca o şcoală spirituală care să formeze un om nou, un 
erou moral. Judecat după măsurile moralei creştin- 
legionare, Valeriu era un model de om care tindea la 
o viaţă înnoită: credincios, onest, bun la studii, 
generos - într-un cuvânt un om cu o conduită 
ireproşabilă. Conştiinţa sa morală nu-i reproşa 
nimic şi de aceea nu înţelegea rostul suferinţelor. 

Altfel va vedea însă lucrurile după ce dobân¬ 
deşte o conştiinţă duhovnicească. îşi dă seama că 
cerinţele harului simt mult mai profunde decât 
exigenţele moralei. „Am văzut că sunt un om 
păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de 
neputinţa mea. Mi-am dat seama că eu, care doream 
cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un 
păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om 
curat, un om nou" 70 . 


68 Ibidem, p. 229. 

69 Ibidem, p. 232. 

70 Ibidem, p. 230. 


68 


Valeriu G afe n c u 


Omul nou spre care năzuieşte de acum cere o 
prefacere mult mai adâncă decât eroul moral aşa 
cum era înţeles de obicei în legionarism. Este omul 
duhovnicesc care, înnoindu-se prin pocăinţă, şi-a 
curăţit haina botezului de zgura păcatelor. 

Deşi lupta aceasta depăşeşte exigenţele mo¬ 
ralei, nu înseamnă că educaţia din Frăţiile de Cruce 
nu i-a fost lui Valeriu de nici un folos. A fost 6 
treaptă care i-a format caracterul, l-a ferit de păcate, 
i-a dezvoltat spiritul de jertfă şi de comuniune. 
Foarte mulţi tineri astfel formaţi, deşi nu au ajuns la 
conştiinţa lui Valeriu, au făcut jertfe impresionante 
în puşcării. Toate au avut valoarea lor. 

Nici pe Valeriu conştiinţa duhovnicească la 
care ajunge nu-1 duce la negarea a ceea ce a primit 
bun prin această educaţie, ci la o înţelegere mai 
adâncă, profund spirituală a legionarismului. Ca 
atare, nu se va dezice de trecutul său. Mai târziu, la 
Târgu-Ocna, într-o discuţie cu Ion Popescu, va 
spune: „Am intrat în închisoare ca legionar. Faţă de 
administraţie nu pot să mă dezic, să spun că nu mai 
sunt, pentru că eu ca legionar am fost condamnat. 
Dar spiritual vorbind, am trecut de pragul la care 
văd de obicei legionarii lucrurile. Nu înseamnă că 
mă desolidarizez, chiar dacă nu mai sunt interesat 
de politică, ci mai mult de viaţa spirituală. Dar 
fiecare cu măsura lui. Cred că Mişcarea Legionară 
trebuie să aibă, în primul rând, în mijlocul ei un 
nucleu, o comunitate spirituală de mare trăire care 


69 















Sfântul închisorilor 



* 


* 





să iradieze trăirea creştină în ceilalţi" 71 . 

La Aiud, unde cei mai mulţi deţinuţi înţe¬ 
legeau credinţa la nivelul moralei, Valeriu stârnea 
nedumeriri. „Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, 
pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal 
şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram 
creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhov¬ 
nicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia 
tainică a «onoarei» şi a fost o luptă grea până când 
aşa-zisa «demnitate» şi «onoare» s-au înduhovnicit 
trecând prin baia curăţirii" 72 . 

Silindu-se să-şi limpezească sufletul, Valeriu 
se ruga mult. „Adesea cădea cu faţa la pământ şi 
plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. 
Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea. Noaptea 
citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. 
Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se 
cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit 
un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului 
său. îi plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea 
multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea 
era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci 
condiţii prielnice lucrării duhovniceşti. 

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni 
la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să 
plinească în sine virtuţile, proces care avea să se 
desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu 
cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se 
curăţească. 


71 Mărturie dată de Ion Popescu monahului Moise în 
aprilie 2005. 

72 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 43-44. 


70 


Valeriu Gafencu 


Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea 
altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit 
învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, 
tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui 
Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice 
spiritualităţi ortodoxe. 

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu 
alţii, în Zarea cu regim sever, fără cărţi, fără contact 
cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a 
distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii 
inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, 
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcăto¬ 
sul!". începutul bun era pus, orientarea era limpede, 
aşa încât această perioadă i-a adus un spor 
duhovnicesc însemnat. 

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de 
lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu 
Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu 
Dumnezeu pe calea rugăciunii. îndrumătorul care i- 
a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un 
anonim, intitulată Pelerimil rus. 

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru 
a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu 
descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea 
sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în 
minte toate problemele ce l-au preocupat, evident 
nu ca o aflare, ci ca o dăruire" 73 . 

în scrisorile adresate familiei, Valeriu vorbeşte 
de lupta cu păcatul şi de seninătatea care încet, încet 
îşi face loc în suflet. „Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât 


73 lbidem, p. 47. 


71 







.**$•*■ m»x 


Sfântul închisorilor 



mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele 
noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat 
o seninătate sufletească permanentă şi mă 
mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, | 
căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi 
lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi l 
durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Tră- ; 
iese cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe ' 
Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii. (...) Vă 
spun drept, sunt fericit, înţeleg şi iert totul, oricine 
m-ar lovi pe mine personal, îl iert. 

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. 
Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de ; 
dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de ; 
conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau j 
căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, , 
ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, 
părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (...) j 
Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în \ 
şir. îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc I 
la realitate, zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel I 
sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Vi- j 
aţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu ; 
doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în ; 
sufletul meu" 74 . j 

„în adâncul cel mai tainic al inimii am găsit 
izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat 
seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: 
«am greşit!». în pământul păcatelor mele în- 
gropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în 
mine. Pentru nesocotirea iubirii, acest dar sfânt, mă < 


74 Ibidem, pp. 226-227. 


72 


Valeriu Gafencu 


simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, 
din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om 
fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dum¬ 
nezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. 
Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc 
pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu 
darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, 
să-mi mântuiesc propriul suflet. Ah! Cât sunt de 
fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, 
atâta fericire?" 75 . 


75 Ibidem, p. 229, 


73 












Viaţa în „lavra" Aiudului 


Construită pe vremea stăpânirii austro-ungare 
pentru românii din Ardeal, închisoarea Aiudului 
era, între cele două războaie mondiale, cea mai 
mare puşcărie din ţară. în această temniţă vor fi 
adunaţi, începând cu noiembrie 1942, câteva mii de 
legionari condamnaţi de regimul antonescian. Strân¬ 
gerea lor la Aiud s-a făcut cu un rost: conducerea 
închisorii, la ordinul mareşalului Antonescu, urma 
să obţină desolidarizarea lor de Mişcarea Legionară 
şi trimiterea pe frontul antibolşevic, chipurile 
pentru „reabilitare" 76 . 

In acest scop, începând cu martie 1943, co¬ 
mandantul închisorii, maiorul magistrat Munteanu, 
duşman învederat al legionarilor, va trece la măsuri 
severe: izolarea deţinuţilor, suspendarea dreptului 
la pachet şi vorbitor, obloane la ferestre, înrăutăţirea 
hranei, pedepse corporale pentru încălcări iluzorii 
ale regulamentului. 

în curtea închisorii maiorul Munteanu ţine un 
discurs despre eliberarea legionarilor cu condiţia de 
a merge pe front pentru reabilitare, discurs ce se 
încheie perfid cu întrebarea: „E cineva care nu vrea 
să meargă pe front?". în tăcerea care se aşterne, 
Traian Trifan iese în faţă şi desparte apele, arătând 
că nu admite să fie supus la presiuni şi ameninţări. 


76 Cu legionarii care vor accepta se formează batalioane 
speciale, trimise în primele linii cu ordinul de a li se da cele mai 
grele misiuni, în care moartea era aproape sigură. 


74 


Valeriu Gafencu 


„Traian Trifan are grad de căpitan şi îşi serveşte ţara 
ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu 
are ce reabilita în faţa nimănui" 77 . Cea mai mare 
parte a deţinuţilor îi vor urma exemplu. 

în iunie 1943 legionarii simt chemaţi la admi¬ 
nistraţie spre a semna o cerere de a merge pe front 
pentru reabilitare şi o declaraţie de desolidarizare 
de Mişcarea Legionară. 

„Valeriu şi alţi câţiva - arată Ianolide - au 
spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia 
propriei conştiinţe; doream să luptăm împotriva 
comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca 
deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele 
noastre nimic de «reabilitat» - şi deci am refuzat 
frontul. 

Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că 
nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci 
pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate 
greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei 
elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca 
maiorul magistrat"™. Prin urmare, răspunsul lui 
Valeriu va fi foarte ferm: „sunt ceea ce sunt, nu am 
de ce mă desolidariza, cred în adevăr şi în bine şi în 

biruinţa lor" 79 . 

/ 

Refuzul desolidarizării nu însemna că acceptă 
tot ceea ce gândesc ceilalţi legionari. „După episodul 
«reabilitării», Valeriu a luat, într-o altă împrejurare, 
o atitudine la fel de frumoasă: întrucât se punea ac¬ 
centul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta 


77 Virgil Maxim, op. cit., p. 87. 

78 Ioan Ianolide, op. cit., p.44. 

79 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 187. 


75 












Sfântul închisorilor 


politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui 
Dumnezeu; nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă 
singur dreptate; creştinul iartă, creştinul se situează 
pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de 
pace, singura atitudine care învinge şi nu este 
învinsă. 

împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat 
voci puternice şi Valeriu, încercând să se justifice, 
era tot mai singur. Cu toate acestea, a rămas 
neclintit în convingerea sa şi cu timpul mulţi i s-au 
alăturat" 80 . 

Ca urmare a refuzului desolidarizării, câteva 
sute de deţinuţi au fost izolaţi în Zarcă, înghesuiţi în 
celule de 4 /2 metri, cu regim dur, mâncare slabă, dor¬ 
mit pe duşumele, fără paturi, doar cu îmbrăcămintea 
lor zdrenţuită. în astfel de condiţii mulţi se vor îmbol¬ 
năvi. Regimul acesta ţine până în vara anului 1944. 

După 23 august, un decret al puterii nou 
instalate eliberează toţi deţinuţii politici, cu excepţia 
legionarilor. Apropierea frontului face ca prin sep¬ 
tembrie, sub escortă, pe jos, deţinuţii să fie evacuaţi 
la Alba-Iulia. în condiţii grele, datorită slăbiciunii 
fizice, epuizaţi de căldură şi de sete, drumul a fost 
parcurs într-o zi. Prin octombrie vor reveni la Aiud. 

Cum în ţară domnea confuzia şi comuniştii nu 
au pus decât treptat mâna pe putere, în perioada 
următoare, la Aiud viaţa a fost mai puţin aspră. 
Deţinuţii se bucurau de o oarecare libertate, circu¬ 
lând neîngrădiţi în interiorul închisorii. Puteau ţine 
legătura între ei, mergând de la o celulă la alta, de la 


80 Ioan Ianolide, op. cit., p. 46. 


76 


Valeriu Gafencu 


un etaj la altul, ba chiar la cei din alte clădiri ale 
temniţei, fără a li se cere socoteală. 

în afara Sfintei Scripturi, în temniţă pătrunse¬ 
seră scrieri teologice, ce erau o adevărată hrană 
spirituală pentru cei închişi. 

Cei din jurul bădiei Trifan, după cum arată 
Virgil Maxim, vor folosi acest răstimp de slăbire a 
chingilor pentru a se întări duhovniceşte. 

„Pentru a realiza un program de studiu, medi¬ 
taţie şi rugăciune ne-am făcut noi înşine ore şi zile 
de întâlnire; în loc să ne închidă gardienii, ne-am 
confecţionat zăvoare interioare. Când găseai uşa 
încuiată ştiai că acolo e aprinsă candela inimii şi 
arde pentru Hristos. Reveneai în ziua şi la ora 
indicată pe uşă" 81 . 

„începea să fie frig în celule, căci caloriferul 

nu dădea căldură. Am hotărât să stăm mai mulţi 

/ 

într-o celulă, căldura suflării noastre îndulcind 
asprimea stihiei. în iarna 1944/45 am stat cu Anghel 
Papacioc, părintele Vasile Serghie şi Valeriu 
Gafencu; Marin Naidim cu domnul Trifan, domnul 
Marian şi Schiau Ion; Nicu Mazăre cu Iulian Bălan, 
Foţi Petru şi Avram Sebastian" 82 . 

„Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, 
sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am apro¬ 
fundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia 
biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica... Anghel Papacioc 
îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, 
meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela. 


81 Virgil Maxim, op. cit., p. 106. 

82 Ibidem, p. 108. 


77 














Sfântul înch isoriior 


niciodată nu m-am simţit mai împlinit. 

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al ' 
Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, era şi un 
trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. în toate 
manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. 
Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic", nu întâmplare 
sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să 
alegi. împreună cu Anghel Papacioc, care era de o 
râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de ’ 
viaţă virtuoasă, pură, sfântă şi un fervent animator : 
pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn 
de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite. :j 

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, 1 
nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, j 
căci îi izvorau din suflet ca şi cum îşi aveau rădăcina j 
într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală j 
programului de studiu, exegeze, rugăciune şi efort 
de control moral. Era ca un frate mai mare: ; 
încercam să mă ţin de pulpana hainei lui pe drumul \ 
cunoaşterii şi trăirii în Hristos. 

Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind - 
de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este des¬ 
coperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi sin¬ 
gur în ceea ce cugeţi, ne strângeam la domnul Trifan ' 
sau la noi, uneori toţi, alteori numai câţiva, ne j 
descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema-; 
care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina ) 
scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale . 
Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cuge¬ 
tare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care au ) 
mers, sub lumina Harului, „ înţelepţii iui Dumnezeu, j 
care n-au slujit jupturii, ci numai Făcătorului". Patericul ,, 


78 


Vaferiu Gafencu 


carte de căpătâi, ne punea în condiţia de a intui cum 
se pun în practică adevărurile supranaturale, mo- 
bilizându-ne puterile pentru câştigarea virtuţilor" 83 . 

„în programul duhovnicesc, în afară de 
rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, 
intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută 
tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu 
Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momen¬ 
telor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, 
o analizam, adâncind-o şi mai mult şi încercând să 
găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de 
încuviinţare, după cum era cazul" 84 . 

„Prin martie, cum a început să se încălzească, 
am luat hotărârea să ne mutăm câte unul în celulă, 
ca să facem o experienţă duhovnicească; să inten¬ 
sificăm exerciţiul rugăciunii isihaste şi să avem timp 
să studiem cât mai mult literatura patristică ce o 
aveam la dispoziţie. Sub binecuvântarea părintelui 
Serghie şi-a organizat fiecare pravila, nelipsind 
controlul întâlnirii periodice comune. 

Părintelui Vasile Serghie i-a expirat pedeapsa 
şi la sfârşitul lunii aprilie a plecat. Am rămas fără un 
pedagog învestit haric. Ceilalţi preoţi legionari, deşi 
erau modele de viaţă creştină, erau angajaţi în 
menţinerea vieţii duhovniceşti la stadiul suportării 
suferinţei şi practicării rugăciunii. Aşa că domnul 
Trifan şi Anghel Papacioc deveniseră cenzori pentru 
controlul vieţii la care ne angajasem. Apoi 
consultam pe cei cu pregătire teologică, domnul 

83 îhiâem, p. 110. 

84 Ibidem, p. 115. 

79 


































Sfântul închisorilor 


Straja - viitor preot, - Radu Leonte, pe preoţii Ion 
Marinescu, Ion Florea, Traian Belu, pe diaconul 
Grebenea" 85 . 

„Vara anului 1945 am petrecut-o în semi- 
libertate interioară, între ateliere şi celule. Domnul 
Trifan a fost de părere să experimentăm şi forma de 
viaţă a comunităţii monahale, îndeletnicindu-ne cu 
împletitul coşurilor, rucodelia din timpul exersării 
rugăciunii inimii" 86 . 

După cum se vede deţinuţii aceştia, monahi 
după duh, au îmbrăcat în haină călugărească 
condiţiile vieţii de închisoare. 

„închisoarea - spune Virgil Maxim - îţi 
creează condiţii aparte. Celula devine chilie de 
rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lep㬠
darea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire 
în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de 
încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui 
Dumnezeu. Ascultarea cere un superior - duhovnic 
- căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest 
dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă 
de programul impus de stăpânirea lumească, act de 
pedagogie divină, în care voia ta intră în chip 
conştient în subordinea voii divine. 

Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea 
de lume, luarea crucii şi acceptarea voii lui Dum¬ 
nezeu?" 87 . 

In această „obşte" de nevoitori, Valeriu va 
statornici o legătură sufletească aparte cu trei dintre 


85 Ibidem, p. 117. 

86 Ibidem, p. 119. 

87 Ibidem, p. 109. 


80 


Valeriu Gafencu 


ei. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc 
unii altora. îşi ţin sufletele deschise unul către altul. 
Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le 
este de obşte. 

Această comunitate restrânsă era ideală, dar 
nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de 
mândrie ori de invidie tulburau sufletele. încercarea 
de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună 
uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. 
S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu auto¬ 
ritate. 

De asemenea, s-a înţeles că oricât de mare este 
dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are 
viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi 
confundat cu un altul, ci numai comunicat - ba 
chiar comunicat după anumite rigori pe care le 
impune personalitatea oamenilor. 

în duda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele 
intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. învăţam 
practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi 
îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă 
vreţi o ştiinţă. 

Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. 
Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci 
numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine 
patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită 
mai mult timp, dar să nu fie niciodată acceptat, şi 
deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit, decât 
numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile. 
(...) 

Lăcomia a fost una dintre ispite - dar nu cea 
mai greu de învins - şi împotriva ei a funcţionat 


81 























Sfântul închisorilor 


bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au 
tulburat liniştea uneori, dar când s-a tras semnalul 
de alarmă, au dispărut ca prin minune. 

Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de 
felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, 
ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care 
ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat j 
că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, j 
atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat } 
ajută mult în sporirea duhovnicească. (...) 

Virtuţi care în singurătate păreau bine înstă- I 
pânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu . 
oamenii. Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de 
altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, 
pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pri¬ 
pit, pentru o dorinţă ce părea exagerată. (...) 

Mica noastră comunitate era o şcoală a ş 
desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate 1 
înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ ' 
în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am în- ; 
văţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne i 
răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere ] 
umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu < 
sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu. j 

Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea i 
eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm ; 
unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne¬ 
am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a 
ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat 
Duhul Sfânt şi a biruit. (...) j 

Comuniunea noastră era de fapt confruntarea t 
dintre noi, pe de o parte, şi dintre noi şi Dumnezeu, j 


82 


Valeriu Gafencu 


pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip- 
I Iristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa persona¬ 
litate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa 
duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul 
dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am 
dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El. 

De cele mai multe ori Valeriu a fost cel care nu 
s-a înşelat, care a ieşit primul la lumină, care a ars ca 
o flacără în mijlocul nostru al tuturor - şi asta prin 
valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit 
în sensul unei ierarhii. 

Valeriu a fost omul în care L-am văzut 
sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit 
lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi 
de Dumnezeu" 88 . 


88 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 58-60. 


83 




Colonia de muncă de la Galda de Jos 


între 1946-1948, grupul lui Trifan împreună cu 
alţi deţinuţi se vor afla în colonia de muncă de la 
Galda de Jos. Virgil Maxim, care a fost alături de ei, 
descrie viaţa de aici. 

„Prin 25 martie am început ieşirile în coloniile 
de muncă din Unirea, lângă Ocna Mureşului, 
Ciuguzel, pe dealurile dinspre Blaj, şi Galda de Jos, 
aproape de Teiuş. Oamenii s-au organizat spontan, 
în funcţie de afinităţile sufleteşti, de cunoştinţe mai 
vechi sau de specificul lucrărilor din colonii. Unirea 
a fost asaltată de ţăranii muncitori ai ogoarelor şi de 
cei cu pregătire agronomică. Ciuguzelul a adunat pe 
cei din regiunile de deal, viticultori şi pomicultori, 
împreună cu cei legaţi sufleteşte de ei, mai puţin 
cunoscători ai acestor munci, sau bolnavii aflaţi în 
îngrijirea acestora. Iar Galda, unde am fost şi eu, cu 
lucrări mixte, a atras elemente capabile să facă faţă 
la toate muncile. 

în 3-4 zile, câte 100-150 oameni pentru fiecare 
colonie au ieşit la muncă. Au rămas totuşi în 
închisoare cam 100 de oameni, unii în serviciile de 
care administraţia nu se putea dispensa, alţii care 
nu au vrut sau nu au putut ieşi din motive strict 
personale" 89 . 

„La începutul lunii mai am ieşit cu ultima 
grupă programată pentru Galda: Trifan Traian, 
Marian Traian, Anghel Papacioc, Schiau Ion, Vale- 


89 Virgil Maxim, op. cit., p. 129. 


84 


Valeriu Gafencu 


riu Gafencu, Dragon Gheorghe, Ţâru Victor, Jacotă 
Vasile, Mazăre Nicolae, Pascu Constantin, Bălan 
Iulian, Naidim Marin, Iordache Ion, Sandu Şte- 
fănescu, Andrei Popescu, Costică Dumitrescu. (...) 

Am scris acasă şi au sosit bani, colete sau 
membri ai familiilor, la vorbitor. Am constituit de la 
început o comunitate de viaţă ca în timpurile 
primare creştine. Toate le aveam de obşte. Nu 
comunism, ci comunitarism creştin. Colonia activa 
ca o tabără de muncă legionară. Fiecare a fost 
încadrat într-o echipă, după pricepere şi aptitudini. 
Pentru a nu se irosi forţele - şi aşa puţine, căci nu 
toţi puteau munci efectiv - nu muncea fiecare 
pentru ziua de muncă săptămânală, ci am constituit 
echipe care lucrau permanent prin satele din 
împrejurimi la săpat de porumb, la secerat, la 
lucrări viticole, la cosit de fân, la tăiat de pădure, 
lucrând pe bucate, cu plata în natură, asigurându-ne 
o aprovizionare mulţumitoare cu cartofi, fasole, 
grăsimi şi chiar carne. (...) 

Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa 
coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu 
program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri 
duhovniceşti. Părintele Arsenie Boca de la 
mănăstirea Sâmbăta-Făgăraş ne-a trimis în dar 
primele trei volume din Filocalk, hrană spirituală 
care ne lumina sufletele cu învăţăturile Sfinţilor 
Părinţi ai Bisericii" 90 . 

în toamna anului 1947, câteva zeci de deţinuţi 
sunt transferaţi pentru o perioadă scurtă la colonia 


90 Ibidern, pp. 133-134. 


85 













Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


de la Unirea. Aici are loc un incident cu gardienii, j 
care îi obligau să lucreze şi duminica. 

„Cosisem fânul ce urma să fie strâns 1 
săptămâna următoare. Duminica, noi, cei sosiţi de la 1 
Galda, ne pregăteam să mergem la biserică, în sat. 
Dar cei doi gardieni ne-au oprit şi ne-au dat ordin să 
mergem la strânsul fânului. Le-am amintit gardie- ■ 
nilor dreptul de a nu lucra duminica. Nervoşi, au ! 
început să ne ameninţe, să ne insulte. Au scos 
pistoalele, acuzându-ne de revoltă în colonie. ; 
Atunci Valeriu Gafencu le-a răspuns: ■ 

- Puneţi-vă pistoalele în tocuri! Mergem la 
muncă! Dar să ştiţi că Dumnezeu n-o să vă ajute! 

Am luat furci şi greble, ne-am încolonat şi am 
plecat. Până la locul respectiv erau 3 kilometri. La / 
ora 9 am ajuns. Am început să strângem fânul, să-l 
facem poloage, apoi clăi, să poată fi încărcat în 
văzduh sunetele clopotelor anunţau intrarea la ■ 
Liturghie. Ne-am oprit din lucru şi am rostit un 
Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu. Domnul 
Trifan, domnul Marian şi Valeriu Gafencu întârziau j 
să se ridice din genunchi. Mai aveam o postată bună i 
de strâns. Ar fi trebuit să facem şi pauză fiindcă se ' 
apropia prânzul. Masa se aducea la locul de muncă, 
în marmite, de către bucătari. Pentru a termina mai '■ 
repede n-am mai făcut pauză, am uitat şi de masă, 
care de altfel nici n-a mai venit. ■! 

Era 3-4 după-amiaza când am terminat. Abia 
atunci ne-am aşezat să ne odihnim puţin. De pe 
vârful unei coline se apropia un bărbat; era un gar¬ 
dian. Ne anunţă să aşteptăm cele trei maşini mari şi ’ 
cele şapte căruţe pentru a încărca fânul până seara. 


Un vânticel ridica în văzduh puful păpădiilor 
şi frunzele uscate de porumb de prin lanurile 
vecine. Cerul a început să se înnoureze şi vântul, 
transformat în vijelie, smulgea vârful căpiţelor; 
crescând în intensitate, s-a prefăcut în furtună şi 
umfla în văzduh toate căpiţele, purtându-le ca pe 
nişte păsări jumulite peste culmile colinelor. în mai 
puţin de un sfert de oră nu mai era nici un fir de fân 
pe teren şi o ploaie măruntă a început să cadă. Zarea 
se întuneca şi fulgerele brăzdau cerul însoţite, de 
tunete năprasnice. Gardienii se uitau disperaţi la 
noi, ca şi cum ar fi trebuit să facem ceva spre a salva 
situaţia. Ne-am încolonat şi am plecat spre colonie, 
fără a aştepta comanda lor. Ne urmau aproape. 
Apoi ploaia s-a oprit. Când am ajuns în colonie se 
însera de-a binelea. Maşinile şi căruţele aşteptau în 
incinta coloniei. Miliţienii au explicat delegatului ce 
se întâmplase pe câmp. 

S-a întocmit un raport care arăta că din cauza 
furtunii şi ploii dezlănţuite recolta de fân a fost 
compromisă. Ni s-a cerut confirmarea. Am dat-o, 
specificând că această calamitate a avut loc duminica. 
Fără comentarii" 91 . 

„în iama 1947/48, având asigurat necesarul 
existentei materiale, viata noastră în colonie a fost 
marcată de intensitatea activităţii duhovniceşti. Am 
citit o mulţime de scrieri ale marilor teologi ai 
Ortodoxiei, precum şi teologi apuseni, mai vechi şi 
mai noi. Dar studiam permanent Filocalia şi 
Patericul în Aiud, cu Părintele Serghie rumegasem 

91 Ibident, p. 137, 


86 


87 




















Sfântul închisorilor 


cu toţii lucrarea Părintelui Stăniloaie, Iisus Hristos 
sau restaurarea omului , Hristoitia de Sfântul Nicodim 
Aghioritul şi multe altele. Cel puţin o dată pe 
săptămână domnul Trifan era asaltat de cei mai 
tineri, să adâncim cuvântul Sfinţilor Părinţi. 

f 7 

Am început şi să învăţăm pe de rost 
Scripturile, în special Noul Testament şi am constatat 
că astfel se adâncesc înţelesurile. Mintea, prin 
asociere şi corespondenţă sau chiar prin con¬ 
troverse, luminează în suflet înţelesul cuvântului 
dumnezeiesc, care nu numai că nu mai pare greu de 
reţinut, ci devine propriu sufletului, acoperă şi dă 
un sens şi înţeles şi altor cunoştinţe, constituind hra¬ 
na spirituală permanentă a duhului şi minţii tale" 9 2. 

Descrierea vieţii duhovniceşti de la Galda este 
completată de mărturia lui Ioan Ianolide. Acesta 
povesteşte câteva întâmplări legate de Valeriu, din 
răstimpul petrecut în colonie. 

„Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. 
Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat 
sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut 
prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se 
căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a 
smuls din ea cu hotărârea de a se călugări. 

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar 
dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum 
el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji 
desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a 
covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea 
o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci 


92 Ibidem, p. 170. 


88 


Valeriu Gafencu 


cât de mic este pragul între un mirean credincios şi 
un monah. 

ÎI văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, 
cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi 
cu albastrul cerurilor. îl văd ziua şi noaptea 
îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit în duh, 
cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii 
strălucind de bucurie. îl văd dăruindu-şi bucata de 
pâine unuia mai slab ca el. îl văd jucându-se cu 
copiii şi încercând să fie ca ei. îl văd adâncit în sine, 
pregătindu-se de spovedanie. îl văd strălucind de 
bucurie după ce s-a împărtăşit. îl aud vorbind cu 
însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui 
Dumnezeu. îl văd chinuindu-se să muncească şi sa¬ 
şi facă norma. îl aud cântând colinde, pricesne ori 
propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în 
el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai 
frumos om pe care l-am întâlnit. 

Pentru unii însă era prilej de poticnire. 

într-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat 
din Aiud a venit să-l prade, deşi avea numai 
vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce 
vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la şef. 
Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit. 

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful. 

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit. 

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De 
ce? 

Hoţul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu 
el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente. 

Altădată Valeriu făcea singur de pază în 
foişorul de lemn din vie, când a fost atacat de 


89 













Sfântul înch isorilor 


răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă , 
mică. însă gloanţele au trecut pe alături fără a-1 
atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui. 

în anul 1948 un politruc sovietic a venit în 
colonie să-l ia pe Valeriu în URSS deoarece, fiind 
născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor 93 . 
Valeriu însă a refuzat categoric. 

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul. 

- Libertatea mea este în sufletul meu! 

- îţi vei putea face studiile. 

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu! 

- La noi Biserica este liberă. 

- Biserica este în sufletele oamenilor! 

- Dar aici vei rămâne în temniţă! 

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă! 

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic? 

- Sunt cetăţean român şi doresc să rămân în 
România. 

- în curând şi România va aparţine Sovietelor! 

- Viitorul este al lui Dumnezeu! 

93 în relatarea acestui episod există unele diferenţe. 
Nicolae Trifoiu, din informaţiile de la Marin Naidim, spune că > 
Valeriu a fost luat în primăvara anului 1945 de la Galda şi dus ; 
la Văcăreşti, unde s-a prezentat în faţa comisiei de repatriere. La j 
întoarcere, prin bunăvoinţa gardianului care-1 escorta, s-ar fi ii; 
abătut pe la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca. Virgil Maxim ' 
vorbeşte şi el de o vizită a lui Valeriu la părintele Arsenie Boca, ) 
dar o plasează în alt context. Despre episodul repatrierii, Virgil ; j 
Maxim spune doar că „Valeriu a fost chemat în faţa comisiei", j 
fără a preciza locul: a venit comisia la Galda sau a fost dus j 
Valeriu la Bucureşti. Astfel de diferenţe de la un memorialist la ' 
altul apar şi în descrierea altor situaţii, fiind normale având în 
vedere intervalul scurs între producerea evenimentelor şi 
consemnarea lor în scris. 


90 


Valeriu G afe ncu 


- Deci rămâi aici? 

- Da! 

Mai târziu, politrucul s-a apropiat de el şi i-a 

spus: 

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât 
să te plâng. înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi 
scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi 
ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata 
crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un 
Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, 
dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, 
iar energia mea se epuizează în întregime pentru 
cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a 
apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s- 
au aliat cu comunismul - şi aţi făcut-o şi voi, românii 
- sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece 
decât noi, cei născuţi în URSS! Am încredere într-un 
om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt 
şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu 
creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România! 

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este 
mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci 
dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă 
uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţă! 

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o 
rusului, care era vădit emoţionat. Aşa se face că 
Valeriu a rămas în ţară" 94 . 

La începutul lunii mai 1948, deţinuţii de la 
Galda sunt aduşi la Aiud. Aici găsesc bisericile 
profanate şi mobilierul devastat. Peste câteva zile 

94 Ion Ianolide, op. cit., pp. 60-62. 


91 




Sfântul închisorilor 


vor găsi lacăte pe uşile bisericii. Regimul de libertate 
de până acum se schimbă. Li se face o percheziţie 
amănunţită, luându-li-se orice carte, orice foaie de 
hârtie scrisă sau nescrisă, orice vârf de creion. Erau 
căutate în special Sfânta Scriptură şi cărţile 
religioase. 

Deţinuţii sunt scoşi la muncă în cele două 
secţii, mecanică şi tâmplărie, ale fabricii închisorii. 
Dar după puţină vreme apar schimbări. La sfârşitul 
lunii mai, în urma unui ordin de la Bucureşti, se 
face trierea generală a deţinuţilor politici; elevii vor 
fi trimişi la Târgşor, studenţii la Piteşti, foştii 
demnitari la Sighet, muncitorii la Gherla, legionarii 
- în afara categoriilor de mai sus - la Aiud. 

Valeriu, student la data arestării, va fi trimis la 
Piteşti. 


92 


Din mărturia lui Marin Naidim 


Marin Naidim, condamnat în acelaşi lot cu 
Virgil Maxim, va ajunge la Aiud în 1942. Cu o 
structură sufletească apropiată de a lui Valeriu, se 
apropie de acesta, devenind foarte buni prieteni. 

„Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte 
dintre aceia despre care frecvent se spune că umblă 
cu capul în nori. Nu era o fire practică, nu l-am 
văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele 
nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în 
realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă 
trează. Era o fire de poet. Ştiut este că, pe scara 
desăvârşirii, poeţii sunt pe prima treaptă de jos, 
apoi urmează celelalte categorii: eroii, profeţii, 
sfinţii; aşa am citit undeva - Iovan Ducici - şi mi se 
pare adevărat. Poeţii care-şi împlinesc cum trebuie 
menirea, înfrumuseţează viaţa, înalţă pe om. 
Valeriu făcea chiar şi poezii. Scria în vers alb, dar şi 
în formă clasică. (...) 

Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: 
iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl 
spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era 
în loc de salut, de la revedere şi de orice. 

Când a intrat în închisoare, era îmbrăcat cu un 
costum dintr-o stofă englezească, vernil. îi şedea 
bine, dar nu se mai simţea bine în nişte haine şic şi a 
căutat să scape de el. Eram în colonie la Galda. într- 
o zi a întâlnit un om sărac şi-a venit la colonie fără 
haină. O dăduse. Când L-am întrebat unde îţi e 
haina, el mi-a răspuns cu un cuvânt din Pateric: «am 


93 







Sfântu I închisorilor 


trimis-o înainte», adică a dat-o de pomană, ca s-o ' 
găsească în cer când se va duce acolo. L-am mustrat ' 
acuzându-1 de lipsa dreptei socoteli, căci familia lui 
se zbătea în lipsuri: «mai bine o dădeai unei surori \ 
să-şi facă o jachetă», dar el a rămas tot la gândul lui c-a .! 
făcut bine, spunând că de-ai săi are grijă Dumnezeu. 

Tot pe-atunci, o ţigancă i-a ieşit în drum, 
cerându-i un chibrit. Şi el a băgat mâna în buzunar , 
şi tot mărunţişul pe care îl avea a promis că i-1 va da ; 
ei dacă aruncă pachetul de ţigări şi îl calcă în 
picioare. Ceea ce ţiganca a făcut, luându-i banii. Ştia ’ 
şi el că ţiganca, cu banii aceia îşi va lua alte ţigări. » 
Totuşi, el a fost mulţumit că a încercat să stăvilească 
răul, că poate ceva i-a dat de gândit femeii aceleia 
cu privire la fumat, că-i păcat. 

La închisoare la Aiud, vorbesc de anii când se ' 
mai respecta cât de cât regulamentul, adică până în j 
anul 1948, eram scoşi din celule la aer curat, , 
aproximativ o oră pe zi, după care, treptat - treptat ; 
timpul acesta s-a micşorat, până a ajuns la 10-15 1 
minute şi erau zile de-a rândul când nu ne mai 
scotea deloc la aer. în curtea închisorii se afla un ; 
rond de flori, dar fără flori. Creştea pe el nişte iarbă ■ 
neîngrijită de nimeni. Fusese la mijloc şi o troiţă ’ 
făcută de cei care ne precedaseră şi pe care i-a făcut 
dispăruţi balaurul, şarpele cu ochelari. A dispărut şi 
troiţa într-o noapte, au făcut-o zob comuniştii. 
Rămăsese, cum vă spun, rondul orfan şi de flori şi ; 
de cruce. Valeriu, întors de la plimbarea în jurul j 
rondului, a adus în celulă un smoc de iarbă în care i 
se afla şi o păpădie şi nişte traista ciobanului. Mi le- i 
a arătat cu faţa radioasă, spunând: «Uite ce flori i 


94 


Valeriu Gafencu 


frumoase am adus eu!». El vedea frumosul şi acolo 
unde nu era. Sau poate era, dar nu-1 vedeam noi. El 
avea ochi să-l vadă. Natura e frumoasă într-adevăr, 
dar trebuie să fii dotat cu nişte antene speciale ca să 
poţi recepţiona tainele ascunse ale creaţiei. Valeriu 
avea această capacitate de recepţie a frumosului din 
natură, pentru că Valeriu iubea natura şi natura nu 
se descoperă decât celor care iubesc sincer. 

în colonie la Galda duminica, se scula cu 
noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. 
Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de 
flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac 
şi eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă 
simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin 
satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte na¬ 
tural, el nu simţea nici un fel de jenă, nu avea simţul 
ridicolului. El însuşi era un element al naturii. Făcea 
parte din cadru. 

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don 
Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din 
Cervantes: «alerg prin temniţi după libertate». Lui i 
se potrivesc versurile referitoare la moartea lui Don 
Quijote: «Iar eu, trăgând să mor, alături de-o veche 
lumânare/Voi auzi pe Sancho plângând şi pe 
preot:/Cum a putut să-ncapă un vis atât de 
mare/în trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot?». 

Cânta. Fredona des Serenada de Schubert sau 
diverse imnuri religioase: La râul Vavilomdui, Cu noi 
este Dumnezeu, Doamne al puterilor etc. Improviza 
chiar el melodii proprii, dar toate erau într-o tonali¬ 
tate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, 
parcă nu făcea parte din lumea aceasta. 


95 












Sfântul închisorilor 


Citise mult în viaţa lui, dar acum - cât s-a mai ; 
putut citi în Aiud până în 1948 - nu mai citea decât o 
singură carte. Biblia şi ce era în legătură cu ea: 
Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. în 
colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici 
părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernişte a 
coloniei - n-avea acoperiş, era expusă ploilor şi 
intemperiilor - şi se ruga acolo. 

Când venea cineva de-acasă pe la el, aborda 
cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să * 
convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. 
Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să ;j 
schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o ■; 
facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, 
să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi j 
schimbe paşii. i 

Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru 
că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, { 
hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, 
fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, 
neacordându-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau : 
din vedere că mai sunt şi altele, şi poate mai mari 
decât acestea, cum ar fi mândria: «Celor mândri. 
Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă 1 
har». Pe omul care se grozăveşte. Domnul îl lasă : 
singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face 
nimic şi-atunci o să strige la El. De la el am deprins i 
obiceiul de a ne spune frăţeşte tot ce aveam pe suflet. , 
Practicam cum s-ar spune, mărturisirea frăţească: ; 
«Mărturisiţi-vă unii altora păcatele». Mi-am cultivat 
în felul acesta, la îndemnul lui, curajul moral" 95 . 

95 Nicolae Trifoiu, op. cit., pp. 82-85. { 


96 


Valeriu Gafencu: O lumină! 


Cu spicuiri din mărturia adresată de Virgil 
Maxim comisiei de canonizare a Sfântului Sinod 96 , 
Valeriu Gafencu: O lumină!, urmată de poezia Ardere- 
de-tot, punem capăt descrierii vieţii lui Valeriu la 
Aiud. 

„Dumnezeu revărsase asupra lui harul 
frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând când 
spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul 
curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea 
reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea 
hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, 
într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai 
să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau 
dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa, lui era zbor spre 
înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. 

Când eram împreună cu părintele Serghie 
Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rug㬠
ciunea isihastă, Valeriu iradia, ia nivelul percepţiilor 
senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu 
de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator 
în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar 
dumnezeiesc care-1 situa dincolo de posibilităţile 
mele de înţelegere. 

Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual 
programate conştient, şi de multe ori pe punctul de 


96 Aşa cum am arătat într-o notă din primul capitol, 
mărturiile foştilor deţinuţi despre Valeriu n-au mai ajuns pe 
masa Sfântului Sinod. 


97 

















Sfântul închisorilor 


a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult 
şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de . 
plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic 
excepţional, punte de legătură între cele două stadii ' 
de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind 
să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de 
trăire interioară şi exterioară. 

în ruga comună mă simţeam ca un pui căzut 
din cuib/ tremurând din aripile abia pudrate cu 
puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un 
vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine 
după el. 

Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele 
cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu 
închipuiri personale, vinovate de călcarea hot㬠
rârilor canonice. în libertatea duhului său toate se 
includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, 
Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca 
intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile : 
comportării şi manifestărilor, proprii numai ţie, te 
scutesc de formalism, părea sfidare la adresa 
Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au \ 
cunoscut au reuşit la început să-l înţeleagă. 

Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să 
pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că 
marile spirite prin care şi în care lucrează harurile ' 
speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau 
chiar religios, ci numai după ce, cu setea integrării ' 
necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te I 
împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos 
ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale 
picioare. , 


98 


Valeriu Gafencu 


Această libertate în duh, de care vorbeşte 
uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca 
singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos - 
un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi 
prin tine - o avea Valeriu. 

Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire 
între noi, cei apropiaţi sufleteşte - numiţi de unii în 
chip decent, iar de alţi în chip ironic „ mistici " - ca şi 
în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa 
duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori 
îngrijorare sau teamă. 

Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din 
gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. 
Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori 
mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o 
ca pe un dar mântuitor. Respect, pentru frumuseţea 
adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al 
fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui 
Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui. 
Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul 
neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele 
mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi 
viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere ru¬ 
pere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă. 

Valeriu personifica luptătorul creştin care se 
află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei 
(lepădarea de patimi, stadiul curăţirii) şi în pădurea 
cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul 
iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o 
cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi 
acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu", 
stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea 


99 












Sfânt u I închisorilor 


Valeriu Gafencu 


încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa 
de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. (...) 

Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată. 

Ardea... ardere de tot, la propriu, în faţa 
tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care 
fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele 
lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau 
binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau 
târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale 
ale fiinţei lui. 

Valeriu nu dăruia, se dăruia. 

Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele 
Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul 
drept, întoarce-l şi pe cel stâng", „Dacă îţi ia haina, dă-i 
şi cămaşa", „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă 
pe jos, mergi cu el două", „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" şi 
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa 
pentru prietenii săi", la Valeriu era aşa de firească, 
încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns, tainic, pe mulţi i- 
ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. 

La începutul prieteniei noastre, voind să mă 
spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându- 
mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o 
aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhov¬ 
niceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din 
formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească 
au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am 
descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat 
cu atenţie. La sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, 
rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată 
tulburarea pe care mi-o provocase: «Sunt vinovat în 
faţa lux Dumnezeu pentru tidburarea pe care ţi-am 


provocat-o. îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de 
care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin 
păcatul propiiu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu 
cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când 
nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului 
fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu 
fiind încredinţat că faci binele». 

Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol 
Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu 
aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea 
un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi 
pustniceşti mai ales. (..) 

Era în iulie 1946. începusem a doua sapă la 
vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre 
camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispo¬ 
ziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. 
Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze 
în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională 
le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. 
Vişan era oltean, Vilescu prahovean. 

într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele 
au degenerat de la înţepături fine, fără adresă 
directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană 
şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă 
treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre 
oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun 
simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se 
purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea 
frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai 
aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne 
uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să 
aplanăm tensiunea între cei doi. 


100 


101 









Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu era în urma lor, pe un rând 
alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când 
au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a 
ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu 
emoţie în glas i-a implorat: «Vă rog să mă iertaţi că am 
auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi 
spus unul altuia ». Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe 
fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au 
prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri 
sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. 

Acestea erau lucrările Duhului făcute prin 
Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de 
iubire între mădularele trupului mistic al lui 
Hristos. 

O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucra¬ 
rea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale! (...) 

La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în 
celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a 
spus aproape plângând că simte nevoia să fie 
aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bu¬ 
curii tainice ale Mântuitorului Hristos - deşi avusese 
până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de 
provocările administraţiei şi suferise consecinţele - 
pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să 
meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi 
dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta 
vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună-credinţă. 
Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate 
frământările de conştiinţă. 

Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat 
ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta 
sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta 


102 


Valeriu Gafencu 


depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe 
care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă 
dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâm¬ 
plătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa 
ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele 
ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi 
supunerii continue faţă de cuvântul lui Hristos în 
Biserica Lui. *; 

Am purtat totdeauna în suflet, pentru Valeriu, 
imaginea tânărului pustnic consumat în Rugăciunea 
Focului. Starea aceasta s-a concretizat într-un poem 
pe care.i l-am închinat: 

ARDERE-DE-TOT 
Lui Valeriu Gafencu 

...Aici răsare-n mine o chilie 
în care s-a sfinţit un pustnic blând... 

Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând 
şi-n ochi purta smerită bucurie... 

De priveghere lungă, - albă floare - 
se rezema cu fruntea de pervaz 
şi luna-i săruta sfinţit obraz 
când i-asculta cuvântul, ca o boare: 

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă 
cu tine visul, peste unda moartă..., 
un ceas de vreme urcă-mă şuviţă 
în Crama-împărătească, rod-de-viţă!..." 

De funia nădejdii viu s-agaţă 
şi-n rugăciune treaptă-naltă suie..., 
amiezile simţirilor descuie 

103 





SfântuI închisorilor 


şi îngerilor, iată-1, faţă-n faţă. 

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură,.., 
cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins 
purificându-i duhul, înadins, 
să fie-asemeni lor, chip şi măsură!... 

Un înger..., a făcut un semn în cer!... 

El vede Faţa lumii Nevăzute..., 
cuvintele aude..., nenăscute, 
cu inima topeşte vămi de ger!... 

De câte ori pământul, fără splină, 
se duce, taur negru, rostogol, 
de câte ori îl săgetează-n gol 
harapi cornuţi, mereu în nehodină?... 

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod 
şi ultim semn pământu-n alfabet... 

Altarul Viu al Marelui Profet 
primeşte jertfa, Ardere-de-tot!... 

în Rugăciunea-focului, adoarme... 

Târziu, lumina candelei se stinge... 

Un înger furişându-se-n chilie 
deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!... 
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!... 

Movilă-i stă nisipul lângă uşă... 

A tot crescut rugina pe zăvor, 

uleiul a-nflorit într-un ulcior, 

dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă... 

Pe-o laviţă, alături, rânduite 



Valeriu Gafencu 


mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov, 
scrisese el sfinţitul lui hrisov 
în patru rânduri, vorbe aurite: 

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog, 
c-având puţină treabă azi cu Domnul 
m-a biruit în rugăciune somnul 
şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog ..." 

Dar necrezând că-i moft cu-adevărat 
cu mâna l-am atins peste veşminte... 

Se risipi cenuşa lui fierbinte 
şi sărutând-o..., am plâns îngândurat!? 

Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a 
lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu 
care a venit în contact, e greu de imaginat, necum 
de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care 
l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. 
Este un sfânt" 97 . 


97 Virgil Maxim, op. cit., pp. 180-187. 


104 


105 



închisoarea Piteşti şi reeducarea 

între închisorile din România comunistă, 
Piteştiul ocupă un loc aparte. A rămas celebru prin 
cumplitele atrocităţi ce au avut loc aici cu ocazia 
desfăşurării satanicului experiment numit reeducare. 
Valeriu nu a trecut prin reeducare, el fiind transferat 
la Văcăreşti şi apoi la Târgu Ocna, înainte ca 
experimentul să se aplice pe scară largă la Piteşti. 

O încercare de reeducare va avea loc şi la 
Târgu Ocna, zădărnicită de împrejurări în care un 
rol important îl va avea atitudinea deţinuţilor aflaţi * 
sub influenţa lui Gafencu. Să spunem deci în ce a 
constat acest experiment al reeducării - cel mai 
odios sistem de distrugere din câte au fost folosite 
în închisorile comuniste. 

In prima parte a anului 1948, în urma unui 
ordin venit de la Bucureşti, deţinuţii au fost grupaţi 
după statutul pe care l-au avut în momentul 
arestării. Toţi studenţii au fost aduşi la Piteşti. Aici, 
în primă fază, deţinuţii, în marea majoritate j 
legionari, au avut un regim mai lejer. Dintr-o dată 
lucrurile s-au schimbat, trecându-se la un regim de 
exterminare. Gardienii devin foarte duri, dând pe¬ 
depse aspre deţinuţilor pentru învinuiri imaginare. 1 
Regimul alimentar se înrăutăţeşte, li se dă hrană cât \ 
să nu moară. Bătăile, frigul, foamea slăbesc foarte ; 
mult rezistenţa fizică şi morală. Toate aceste măsuri 1 
făceau parte din faza pregătitoare, astfel încât la i 
declanşarea reeducării, deţinuţii, epuizaţi, să fie cât ; 
mai uşor de doborât. 


106 


Valeriu Gafencu 


La Piteşti a fost adus un grup de deţinuţi de la 
Suceava, în frunte cu Eugen Ţurcanu. Acesta avea 
să devină celebru pentru crimele şi torturile comise 
la Piteşti şi apoi la Gherla. Eugen Ţurcanu şi cei din 
grupul său trecuseră de partea comuniştilor, ei fiind 
braţul prin care se va pune în practică reeducarea. 
Trebuie spus de la început că reeducarea a fost 
gândită la nivel înalt, de conducerea Ministerului'de 
Interne 98 , Ţurcanu şi ai săi fiind, în fond, nişte unelte. 
Odată cu încetarea experimentului, ei au fost executaţi 
de puterea comunistă pe care au slujit-o, dar ade¬ 
văraţii vinovaţi, cei din umbră, au rămas nepedepsiţi. 

La început, cei de la Suceava au fost răs¬ 
pândiţi prin celule, amestecându-se printre ceilalţi, 
cărora au reuşit să le câştige încrederea prin 
atitudinea foarte binevoitoare pe care au arătat-o. 
După un timp, la începutul lunii decembrie 1949, cei 
de la Suceava, împreună cu deţinuţii care fuseseră 
selecţionaţi, au fost reuniţi în aceeaşi cameră. într-o 
zi, Ţurcanu şi cei din grupul său îi anunţă pe ceilalţi 
că şi-au schimbat ideile, au renunţat la legionarism 
şi s-au reeducat, însuşindu-şi ideologia comunistă. 
Recomandându-le şi celorlalţi să facă acelaşi lucru, 
aceştia au protestat, luându-i în râs. 


98 în memoriile sale, Mihai Timaru vorbeşte de o vizită 
secretă - după arestare - a lui Eugen Ţurcanu la Moscova, 
răstimp în care ar fi fost instruit în privinţa reeducării. Lui 
Mihai Timaru această informaţie i-a parvenit - prin Constantin 
Oprişan - de la Alexandru Bogdanovici, care fusese cu Ţurcanu 
la Suceava şi care cunoştea multe din dedesubturile reeducării 
întrucât, iniţial cu el trataseră comuniştii punerea în aplicare a 
experimentului. (Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în rev. 
Memoria, nr. 4/2000, pp. 102-107). 


107 











Sfântul închisorilor 


Ţurcanu şi ai săi, înarmaţi cu cozi de mătură şi 
bâte de lemn, ascunse din timp sub saltele, au 
tăbărât asupra lor. La un moment dat intervin şi cei 
din conducerea închisorii, directorul, ofiţerii şi gar¬ 
dienii, dar tot de partea lui Ţurcanu, zdrobindu-i în 
bătaie pe ceilalţi. Acest moment a marcat începutul 
reeducării prin bătaie şi tortură continuă. Deţinuţii, 
îndeaproape supravegheaţi de cei din grupul lui 
Ţurcanu, erau supuşi unui regim de teroare 
neîncetată, fără posibilitatea de a se sustrage sau de 
a se sinucide. 

Torturile erau bine dozate şi încetau în mo¬ 
mentul în care deţinutul era pe punctul de a muri. 
Ele erau variate: bătaie, înfometare, obligaţia de a 
sta într-o poziţie fixă 17 ore pe zi - picioarele întinse 
orizontal, mâinile pe genunchi şi bustul la 90 de 
grade - la cea mai mică mişcare supraveghetorul 
intervenind cu bâta; erau forţaţi să bea urină, să 
mănânce mizeriile din tineta unde îşi făceau 
necesităţile; siliţi să bea apă cu multă sare şi lăsaţi 
apoi să se usuce de sete, şi multe altele, inventate de 
mintea bolnavă a torţionarilor. Cei care cedau erau 
obligaţi să-şi facă „demascarea", adică să spună tot 
ce nu au declarat la anchetă, să-i trădeze pe deţinuţii 
care i-au ajutat în închisoare sau pe gardienii care 
au avut o comportare omenoasă. De asemenea, 
pentru ca distrugerea să fie completă, în faţa tuturor 
celor din celulă, fiecare trebuia să batjocorească 
amintirea a ceea ce era mai important pentru el. 
Spre exemplu, cineva îşi iubea foarte mult mama 
sau soţia. în faţa tuturor, trebuia să le defaime, să 
facă afirmaţiile cele mai obscene şi absurde la adre¬ 


108 


Vaieriu Gafencu 


sa lor. Orice era luminos şi bun în conştiinţa celui 
torturat trebuia să fie defăimat şi umplut de noroi. 

Studenţii teologi şi cei evlavioşi - „bandiţii 
mistici", cum erau numiţi - erau forţaţi să 
apostazieze, să se lepede de Dumnezeu, hulind tot 
ceea ce ţine de credinţa creştină. De Crăciun sau de 
Paşti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau 
obligaţi să cânte texte cu obscenităţi şi insulte de 
nedescris la adresa Mântuitorului şi a Maicii Sale. 
Totodată erau siliţi să facă procesiuni blasfe- 
miatoare, să săvârşească „liturghii" cu mizeriile din 
tineta de necesităţi şi apoi să se „împărtăşească" cu 
ele. Unii erau „botezaţi" prin afundarea în hârdăul 
cu fecale. Cred că acestea sunt suficiente ca să ne 
dăm seama de satanismul reeducării. 

După ce deţinutul îşi făcea „demascarea", ca 
să dovedească că s-a reeducat trebuia, la rândul său, 
să devină torţionar şi să convingă pe altul, să se 
lepede „de tot putregaiul burghez" şi să adopte 
ideologia comunistă. Se ajungea astfel, sub teroare, 
la o adevărată spălare a creierului. Cei torturaţi, 
nemaiputând suporta chinurile continue, neavând 
nici posibilitatea sinuciderii, fiind supravegheaţi 
îndeaproape, cedau şi se transformau în nişte roboţi 
cu inima împietrită, devenind din victime, călăi. 
Nici după ce ajungeau reeducaţi nu scăpau de 
teroare, căci la cel mai mic semn de solidaritate cu 
cei chinuiţi, treceau din nou prin moara torturilor. 
Astfel, trăind într-o teroare permanentă, suspec- 
tându-se unii pe alţii, se prăbuşeau continuu fără 
posibilitate de revenire. Dumitru Bordeianu, care a 
cunoscut reeducarea, descriind în ale sale 


109 









Sfântul închisorilor 


Mărturisiri din mlaştina disperării experienţa prin care 
a trecut, spune că la un moment dat se crea o ! 
„comuniune" demonică între torţionar şi cel ; 
torturat. Spre exemplu, dacă Ţurcanu îl întreba ce 
gândeşte, nu putea să-l mintă, fiindcă l-ar fi simţit 
imediat. De aici frica de a gândi ceva considerat rău 
de Ţurcanu, căci nu puteai ascunde dacă te lua la 
întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit. 

Un alt aspect satanic era că tot ceea ce ai 
ascuns şi reprezenta un punct de sprijin pe calea 
prăbuşirii interioare te chinuia aşa de tare, încât 
cereai singur să te demaşti, simţind prin aceasta o 
uşurare, ca după o spovedanie, deşi aceste mărtu¬ 
risiri erau folosite împotriva ta. Avea loc un proces 
foarte ciudat, producându-se-mutaţii în personalita¬ 
tea celui torturat, care ajungea să nege concepţiile 
de dinainte şi să adopte ceea ce-i impunea Ţurcanu, 
cu convingerea că acesta îi face un bine. în procesul 
acesta de spălare a creierului „i se lumina mintea", 
trăia ceva ca o uşurare, „înţelegea" tot ceea ce 
respinsese înainte şi pornea cu toată convingerea să- 
i aducă în acelaşi stadiu de „iluminare" şi pe ceilalţi. 
Pentru noi, care nu am trecut prin asemenea stări 1 
demonice, lucrurile simt de neînţeles. 

Cei mai mulţi îi torturau pe ceilalţi fiind ei 
înşişi sub imperiul terorii, fără mutaţiile de care am 
vorbit mai sus. Sistemul era astfel gândit încât sub 
tortură continuă au fost foarte rare cazurile celor ce 
au rezistat până la capăt, în general făcându-se 
compromisuri, mai mari sau mai mici, după ! 
structura şi rezistenţa fiecăruia. 

De la Piteşti, sistemul s-a extins la Gherla şi la -.f 


110 


Valeriu Gafencu 


Canal, dar, datorită deconspirării secretului şi 
protestelor internaţionale, reeducarea a fost oprită. 
Dacă secretul s-ar fi păstrat, ar fi fost aplicată în 

toate închisorile din tară. 

/ 

Privind reeducarea din perspectivă duhov¬ 
nicească, atât cei care au dirijat din umbră acest 
experiment cât şi cei ce l-au aplicat nu au fost decât 
uneltele diavolului în lupta pentru distrugerea 
sufletelor. Părintele Gheorghe Calciu, trecut şi el 
prin Piteşti, spune; „Ca să înţelegem ce a fost 
Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi 
să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele 
interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei 
metafizică. Eu cred că Piteştiul a fost un experiment 
diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în 
care călăii şi victimele n-au fost decât simple 
instrumente. Este un experiment diabolic, care a 
avut loc în ţara noastră mai mult decât în orice parte 
a lumii" 99 . 

Satanismul reeducării se vede şi din cuvintele 
lui Ţurcanu, păstrate în memoria unui fost deţinut 
politic: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, 
nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar 
fi fost creştinism, această mare minciună, şi toată 
lumea ar fi trăit în linişte! Eu sunt Ţurcanu! Primul 
şi ultimul! Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. 
Pe mine nu mă poate minţi nimeni, aşa cum vă mint 
pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o 
scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. 
Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de adormit 


99 în periodicul Puncte Cardinale, nr. 9/165, septembrie 
2004, p, 5. 


111 















Sfântul închisorilor 


copiii!" 100 . 

Deşi diavolul şi-a închipuit că a biruit prin 
teroare, pe cei care au făcut compromisuri mai mici 
sau mai mari, a avut puţine victorii decisive. După 
încetarea torturilor, treptat, majoritatea celor căzuţi 
s-au întors la Dumnezeu. Luând în considerare 
evoluţia ulterioară a majorităţii celor trecuţi prin 
reeducare, vedem că diavolul a câştigat la Piteşti o 
bătălie în lupta pentru sufletul lor, dar nu războiul, 
cei mai mulţi revenind la Hristos, chiar mai buni - 
după spusa părintelui Calciu - decât au fost înainte 
de această probă a focului. 


100 Gheorghe Andreica, Mărturii ... Mărturii ... , Ed. 
2000, pp. 70-71. 


112 


Valeriu la Piteşti 


La Piteşti, Valeriu va rămâne aproximativ un 
an şi jumătate, până la sfârşitul lunii decembrie 
1949. Nu a trecut prin reeducare, dar a suportat faza 
premergătoare, a regimului de exterminare aplicat 
înainte de începerea torturilor. Ca urmare a unei 
campanii naţionale de combatere a TBC-ului, cu un 
grup de 40 de deţinuţi suspecţi de această boală va 
fi transferat la Văcăreşti, pentru investigaţii, înainte 
ca reeducarea să fie extinsă pe scară largă la Piteşti. 
Din răstimpul petrecut de Valeriu la Piteşti au 

rămas câteva mărturii, adevărate file de pateric. 

* 

„înalt, puţin adus de spate - îşi aminteşte 
Traian Popescu - căci povara anilor petrecuţi în 
închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o 
căciulită croşetată, care semăna cu o armură 
medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură 
ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă 
luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet 
într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, 
reconfortant. Părea coborât dintr-o pictură 
medievală, pentru a răspândi înjur tihna. (...) 

Am văzut cum la acest om, pe măsură ce 
puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau 
tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se 
mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne 
tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur 
şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic. Eram 
patru şi aveam două paturi, dormind deci câte doi 


113 





SfântuI închisorilor 


Valeriu Gafencu 


în pat. Ne-am hotărât imediat să facem de veghe cu 
rândul lângă el, lăsându-1 să stea singur, iar din 
când în când, ajutându-1 să se întoarcă de pe o parte 
pe alta. Dar, culmea, în aceste momente 
cutremurătoare el nu contenea să zâmbească discret, 
cu ochii închişi, pentru că nu mai avea puterea să-i 
deschidă. Această stare a durat circa trei săptămâni, 
într-una din seri, la începutul lui decembrie, ne-a 
rugat să-l frecăm uşor pe picioare, care îi erau reci. 
Afară era ger, celulele erau neîncălzite, iar el 
începuse să se răcească suspect, de la picioare în 
sus. Conştient de ceea ce se petrecea cu el, după 
miezul nopţii ne-a şoptit: 

- Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă 
împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru. 

Eram consternaţi, cutremuraţi, deznădăjduiţi, 
înfricoşaţi, dar şi descumpăniţi, pentru că ne aflam 
departe de a primi şi accepta senini, cu conştiinţa 
împăcată, sfârşitul. Nu eram pregătiţi pentru acest 
drum. Ne simţeam zdruncinaţi, neputincioşi, 
părăsiţi. Doar el arbora acelaşi zâmbet odihnitor, el, 
pe care, mai târziu, Steinhardt l-a numit, într-un 
mod fericit, «sfântul închisorilor». 

Dar minunea cu acest om continua. Către 
dimineaţă a început să se reîncălzească şi să prindă 
din nou o fărâmă de putere în care să pâlpâie viaţa. 
Dimineaţa am raportat starea gravă în care se află 
Valeriu, cerând ajutor medical. Târziu, nu-mi 
amintesc dacă în aceeaşi zi sau a doua zi, a venit 
sanitarul, care i-a dat nişte calciu, suficient de altfel 
pentru halul în care se afla. Agonia aceasta a durat 
câteva zile, în care, extraordinar, l-am auzit 


114 



spunând cu seninătate: 

- Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic 
de împărăţia Lui. 

A întredeschis ochii. A văzut feţele noastre 
descompuse, cu priviri pierdute şi neîmpăcate. 

- Nu vă temeţi - ne-a spus - nu poate fi fericire 
mai mare decât să te duci la El, Căruia I-ai rostit de- 
atâtea ori numele. Căruia I-ai cerut ajutorul şi 
Căruia eşti gata să-I încredinţezi sufletul. 

Şi a continuat: 

- Rugaţi-vă cu mine!" 101 . 

* 

„Era în luna mai a anului 1949 - povesteşte 
Florian Dumitrescu - când m-am trezit în miez de 
noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o 
intensă activitate. Deodată, uşa s-a deschis şi în 
celulă au pătruns doi colonei, ce semănau ca două 
picături de apă, cu aceleaşi degete groase şi aceeaşi 
ceafă enormă. Erau însoţiţi de temnicerul obişnuit 
cu asemenea scene, care a şi început să efectueze 
neomenoasa percheziţie. în celulă au intrat Popescu 
Traian, Voinea Octavian şi Mircea Selten. Valeriu 
Gafencu şi cu mine eram aduşi mai înainte. 

Cu ură-n priviri, coloneii ni s-au adresat: 

- Şi aşa mă, vreţi să evadaţi? 

Intervenţia lui Voinea a fost categorică: 

- E o falsificare a adevărului, domnule colonel. 

Discuţia a alunecat pe panta neîncrederii 

reciproce. 

- Ce vreţi voi, mă? 


101 Nicolae Trifoiu, op. cit, pp. 150-153. 

115 



Sfântul închisorilor 


Atunci am auzit răspunsul lui Gafencu: 

- Eu vreau asistenţă religioasă, care ne este 
garantată de lege. 

- Ce vorbeşti, mă? Vrei să-ţi aduc popă în 
celulă? 

- Da, aceasta doresc, e dreptul meu. 

- Ăsta-i nebun! 

- Da, sunt nebun întru Hristos! 

Exista la Valeriu Gafencu o linişte desăvârşită 
şi o concordanţă totală între ce spunea şi ce 
făcea" 102 . 

* 

„Când miliţianul ne-a anunţat că nu avem 
dreptul decât la o pereche de chiloţi şi o cămaşă, 
fără haină sau pantaloni, ne aflam pe poziţii diferite. 
Valeriu îşi pregătea pachetul cu haine şi rufe, ca să-l 
predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri de 
ascunzătoare ca să ne salvăm sănătatea, căci în 
celulă era frig. în timpul operaţiilor de pregătire a 
pachetelor. Ia care coloneii şi miliţianul nu au mai 
asistat, Voinea striga: 

- Trebuie să ne apărăm de criminali. 

Dar Valeriu a spus: 

- Mântuitorul ne-a învăţat să dăm Cezarului 
ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui 
Dumnezeu; deci eu mă supun cuvintelor lui 
Iisus" 103 . 

* 

„Mircea Selten era amator de glume şi-l 


Ibidem, p. 110. 
103 Ibidem, p. 110. 


116 


Valeriu Gafencu 


amuza un cântec, pe care îl fredona aproape zilnic: 
«Eu simt apaşul mână lungă,/Vestit în şapte 
mahalale...». 

Am avut impresia că acest cântec îl tulbura pe 
Valeriu de la rugăciunea inimii, pe care o practica şi 
care era un exerciţiu monahal, isihast. Fiind coleg de 
facultate cu Mircea şi cunoscându-i spiritul de 
înţelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l 
rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui 
cântec. Când a auzit Valeriu, a răspuns cu liniştea şi 
căluţul său obişnuite: 

- Cine ne dă dreptul să-i luăm mica plăcere pe 
care o are Mircea?" 104 . 

* 

„într-o zi, Valeriu s-a apropiat de cel mai 
crunt miliţian pentru care insultele şi bătaia erau 
ceva obişnuit: 

- Domnule Georgescu, odată a venit la 
Mântuitorul mai marele preoţilor şi a adus cu el o 
femeie ce căzuse în păcatul preacurviei şi s-a 
adresat lui Iisus: Ce facem cu această femeie , căci după 
legea noastră ea trebuie sa fie ucisă cu pietre? Iar 
Mântuitorul a răspuns: Cine este jură de păcat să ridice 
piatra şi s-o lovească primul Cei ce au auzit au 
dispărut rând pe rând. Iisus a spus: Femeie, unde 
sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit? Nici eu nu te 
osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti! 

Peste câteva ore, Georgescu a deschis uşa 
celulei şi a zis: 

- N-au avut temei, de aia n-au omorât-o! 


Ibidem, p. 111. 


117 












Sfântul închisorilor 


De atunci însă, Georgescu a avut o licărire de 
omenie şi respect faţă de noi, cei din celula de 
izolare" 105 . 

* 

„La percheziţiile periodice din primăvara lui 
'49, care ni le făcea acelaşi Georgescu, acesta găsea 
cruciuliţe din plexiglas sculptate cu o sârmă sau cu 
un ac, un vârf de creion ori un petec de hârtie, 
obiecte interzise cu desăvârşire, ce constituiau 
delicte grave. îl chema pe Valeriu Gafencu, căruia i 
se plângea spunându-i: 

- Tu Gafencule, tu ştii de toate astea, ştii cine 
le face şi nu vrei să spui! 

- Domnule Georgescu, cruciuliţele preamăresc 
pe Dumnezeu şi chiar şi dumneavoastră v-aţi născut 
creştin. 

- Nu e voie, Gafencule, spune tu ce să fac, 
trebuie să raportez domnului director. 

- Vă faceţi că nu vedeţi ce este legat de numele 
Domnului. 

Şi, în timp ce noi, ceilalţi, nu puteam să 
dialogăm cu acest «crunt personagiu», acesta îl 
căuta pe Valeriu Gafencu, în sufletul lui aşteptând o 
soluţie salvatoare de la el pentru conştiinţa lui 
încărcată cu nelegiuiri, dar care mai oscila încă la 
începutul acestei epoci de teroare nemaiîntâlnită 

nici până atunci, nici de atunci încoace" 106 . 

* 

„Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă 


1 


105 Ibidem, p. 111. 
^ Ibidem, p. 151. 


118 


Valeriu Gafencu 


discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, 
ştiind acest lucru, înfrânându-se şi smerindu-se, se 
aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai 
mic. în sinea lui era mulţumit că putea face acest 
gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se 
bucurau de înfrânarea lui, alţii au socotit că se 
cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul 
cel mai mare. 

S-a supus rânduielii stabilite, şi când trebuia 
să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare 
turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture 
ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de 
suferinţă. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să 

fie luat drept exemplu în toate părţile" 107 . 

* 

„în viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme 
interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi 
când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire 
a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei 
doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. 
Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se 
ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel 
de discuţii. 

- Dar tu ce zici? îl întrebau unii. 

- Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. 
Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare 
suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă 
cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? 
Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni 
când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste 


107 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 75-76. 


119 













Sfântul închisorilor 


vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui 
nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a 
oamenilor, dacă vrem să trăim în pace şi 
bunăvoire" 108 . 

* 

„Atitudinea lui Valeriu în faţa autorităţilor era 
plină de demnitate dar înţeleaptă, încât nu putea fi 
acuzat de fapte «contrarevoluţionare», ci de 
credinţa lui. Tocmai credinţa dorea el să o apere, 
dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, 
să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală, în 
care ar fi fost strivit cu uşurinţă. De aceea făcea din 
«legea Cezarului» arma sa de apărare. Trebuia să 
folosească în mod înţelept puţinele mijloace de 
luptă pe care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au 'i 
reproşat aceasta zicând: j 

- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu j 
ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un 1 
duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să 
câştigăm acest război. Nu noi suntem «bandiţi», aşa i 
cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o 
spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm 
lupta chiar dacă vom muri luptând! 

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii 
trişti şi plini de înţelesuri şi răspundea: j 

- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, * 
credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să \ 
murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne '! 
lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună j 
voie în gura porcilor turbaţi ori să folosim timpul ' 


108 îbidem, p. 76. 


120 


Valeriu Gafencu 


acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi 
vieţile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne 
ocupăm de problemele cu adevărat importante, să 
ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos. 

La care i se spunea: 

- Nu noi, ci ei simt necuraţi! Dacă ne lăsăm 

antrenaţi de lacrimile pocăinţei, dăm frâu liber 
tiranilor şi păcătoşilor! * 

- E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea 
Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au 
părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele 

de aici nu vor rămâne fără rod!" 109 . 

* 

„în toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă 
şi puternică hemoptizie, cauzată de un TBC 
pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, 
tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi. 

Un prieten i-a oferit o coajă de pâine din raţia 
lui, dar Valeriu a refuzat-o zicându-i: 

- Dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbol¬ 
năveşti şi tu. 

Totuşi - mărturisea el, emoţionat, mai târziu - 
acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte 
o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în 
gamelă. în faţa unei atât de mari puteri de dăruire, 
Valeriu se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu. 

Hemoptiziile se perpetuau şi nu era 
«umanitar» ca deţinutul să fie lăsat să moară. A fost 
dus deci la spitalul din oraş şi închis singur într-o 
cămăruţă, unde era păzit zi şi noapte de temniceri. 


109 


îbidem, pp. 79-80. 


121 




















Sfântul închisorilor 


Medicii veneau să-l vadă însoţiţi de escortă. 

Intr-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O 
văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei 
lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi îşi 
făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat în genunchi lângă 
patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. 

- Cum aţi intrat aici? a întrebat-o el. 

- L-am «adormit», a zâmbit ea. 

- Ce doriţi? 

/ 

- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi 
orice vrei şi voi face. 

Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc 
mişcat: 

- V-aţi riscat libertatea pentru mine. 
Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu 
nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi 
oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până 
la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru 
Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a 
dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce 
săvârşesc oamenii intră în iconomia lui Dumnezeu. 
Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru 

dumneavoastră... Acum duceti-vă!... Nu riscaţi mai 

/ / 

mult! Eu simt în mâinile lui Dumnezeu" 110 . 


110 Ibidem, pp. 81-82. 


122 


„Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!" 


închisoarea din Târgu-Ocna a fost construită 
la sfârşitul secolului al XlX-lea, la iniţiativa unei 
domniţe din familia boierească Ghica-Comăneşti, 
îngrozită de traiul osândiţilor la muncă silnică în 
ocnele de sare din apropiere. Aceştia nu erau scoşi 
la suprafaţă decât cu ocazia marilor sărbători, restul 
timpului petrecându-1 sub pământ. Domniţa 
construieşte nişte clădiri - cele mai vechi ale 
închisorii - în care să locuiască osândiţii, urmând a 
fi coborâţi în ocnă doar pentru muncă. După ce 
munca silnică în ocnele de sare a fost desfiinţată, 
Târgu-Ocna a devenit închisoare cu regim normal, 
între cele două războaie mondiale, la iniţiativa 
doctorului Ioan Cantacuzino, au mai fost adăugate 
câteva clădiri, devenind închisoare cu regim de 
sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de TBC. 

Grupul lui Gafencu ajunge aici prin februarie 
1950, venind de la Văcăreşti. în urma controlului 
radiologie făcut la Văcăreşti, din cei 40 de suspecţi 
de TBC, doar 18 au fost găsiţi bolnavi, ceilalţi făcând 
cale întoarsă la Piteşti. Când au ajuns la Târgu- 
Ocna, sanatoriul era aproape pustiu, dar rând pe 
rând, în lunile următoare au sosit alte grupuri cu 
deţinuţi de toate vârstele şi de diferite orientări 
politice, cei mai mulţi tineri legionari. 

După regimul de exterminare de care au avut 
parte, Târgu-Ocna era un adevărat rai pentru noii 
veniţi: mâncare consistentă şi suficientă, libertatea 
de a circula de la o cameră la alta şi de a sta la soare 


123 




















Sfântul închisorilor 


în curte, posibilitatea de a vorbi cu ceilalţi, 
atitudinea binevoitoare a gardienilor şi altele. 
Părintele Voicescu - pe atunci student la Geografie 
- sosit şi el prin luna mai îşi aminteşte de 
copleşitoarele impresii de început 

„într-o seară am ajuns la Târgu Ocna. Era o 
seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne 
aşteptau nişte gardieni bătrânei, din garda veche, cu 
nişte puşti de-alea mari. Noi, repede, învăţaţi pe 
fugă, cu «banditule, mişcă!», cu înghionteli... Unul 
dintre ei ne-a zis: 

- Staţi, taică, mai încet...! 

Când am auzit noi cuvântul acesta, «taică», nu 
ne-a venit să credem. Am văzut apoi o clădire 
luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt 
paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam 
priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult 
mai mulţi peste limita normală. Aici, ferestrele erau 
fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era... 
fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au 
scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu 
ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva 
grozav" 111 . 

Dar n-a fost tot timpul aşa. Şi aici au fost 
momente grele, cu restricţii, pedepse, izolări şi 
teroare, mai ales când s-a încercat declanşarea unei 
reeducări după modelul Piteştiului. 

Margareta Danielescu, medicul oficial al închi¬ 
sorii, o femeie cu suflet mare - ajutată de deţinuţii 

111 Părintele Constantin Voicescu - un duhovnic al cetăţii, 
pp. 22-23. 


124 


Valeriu Gafencu 


medici sau studenţi la Medicină - a făcut tot ce îi sta 
în putinţă pentru îngrijirea bolnavilor. Aceştia nu 
primeau un tratament special pentru tuberculoză, 
dar alimentaţia bună şi medicamentele tonice 
dădeau în unele cazuri rezultate spectaculoase. Pe 
de altă parte/în lipsa unui tratament adecvat, mulţi 
deţinuţi nu vor rezista şi vor muri. 

Prin luna mai 1950 va sosi de la Piteşti un. 
grup cu deţinuţi care trecuseră prin reeducare. Doar 
câţiva au rămas pe poziţie de reeducaţi activi, 
ceilalţi - deşi îngroziţi de torturile prin care au 
trecut - fiind foarte reţinuţi. Majoritatea se vor 
vindeca sufleteşte în atmosfera plină de dragoste de 
la Târgu-Ocna. 

Venirea reeducaţilor a tulburat viaţa sanatoriu¬ 
lui. Fără a şti nimic de grozăviile prin care trecuseră, 
cei de la Târgu-Ocna nu înţelegeau comportamentul 
ciudat al noilor veniţi. Nu-şi puteau explica schim¬ 
barea unora pe care îi cunoscuseră, cu care fuseseră 
prieteni şi care acum se manifestau atât de nefiresc, 
în urma destăinuirilor făcute de unii din ei, au 
înţeles cum stau lucrurile şi au luat măsuri. Pe de-o 
parte îi supravegheau pe reeducaţii activi, preve¬ 
nind orice încercare de reeducare în sanatoriu, iar 
printr-o atitudine plină de înţelegere căutau să se 
apropie de cei ce nu fuseseră total pervertiţi. 

Ofiţerul politic aştepta un moment prielnic 
pentru a declanşa reeducarea. Pronia dumnezeiască, 
atenţia şi solidaritatea deţinuţilor precum şi atitudinea 
doctoriţei Margareta Danielescu, care a protestat la 
Direcţia Penitenciarelor, au zădărnicit cele două 
tentative de reeducare. 


125 
















SfântuI închisorilor 


Un rol important în această încercare l-a avut 
Valeriu Gafencu,el fiind stâlpul în jurul căruia s-au 
adunat cei ce se opuneau reeducării. Când a aflat de 
grozăviile de la Piteşti, a spus „ne aşteaptă si pe noi 
timpuri grele!", şi a cerut celor apropiaţi să se roage 
fierbinte lui Dumnezeu ca să nu-şi piardă sufletul în 
încercările ce vor urma. Influenţa sa a dat de furcă 
ofiţerului politic, care încerca să-şi găsească 
informatori printre deţinuţi. 

Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un 
simbol al satanizării omului smuls din legătura cu 
Dumnezeu, povâmit în sine şi transformat în fiară 
pentru semeni, Târgu-Ocna se află la polul opus. S-a 
ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, de 
dragoste şi jertfă, unică în istoria gulagului comunist. 
Târgu-Ocna a fost un Piteşti pe dos. „S-a format la 
Târgu-Ocna - spune părintele Voicescu - mai mult 
decât o comunitate, o adevărată familie duhovniceas¬ 
că. S-au realizat aici legături mai puternice decât 
legăturile de sânge. (...) Am simţit şi am trăit aici 
sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe 
prietenul meu Sami, care după eliberarea din '54, în 
vacanţa dintre două închisori, îmi spunea: «Mi-e aşa 
de dor de Târgu-Ocna!» Pentru că acolo am înţeles 
ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi liber¬ 
tatea aceea nu ni le putea lua nimeni" 112 . 

„La Târgu Ocna - îşi aminteşte doctorul 
Aristide Lefa - când numărul bolnavilor grav a 
crescut, a fost necesară o îngrijire mai accentuată a 
lor. S-a pus problema ca doi dintre cei mai uşor 


112 Ibidem, pp. 28,31. 


126 


Valeriu Gafencu 


afectaţi de boală, cu rândul, să facă de gardă la 
camera 4, unde se aflau cei grav bolnavi. La început 
s-au oferit voluntar Alexandru Ioanid şi Aurelian 
Guţă şi timp de o săptămână au făcut această 
muncă ce nu era deloc uşoară. Le-au urmat Ion 
Popescu şi Leonida (Relu) Stratan, dar cum nici ei 
nu aveau o situaţie pulmonară prea bună, s-a 
hotărât să se constituie echipe de câte doi, care să se 
schimbe zilnic, antrenându-se în felul acesta cea mai 
mare parte a deţinuţilor mai valizi. 

La un moment dat a fost necesar să amenajăm 
şi camera 5 cu bolnavi destul de grav. S-a făcut 
simţită nevoia de asistenţă medicală şi în timpul 
nopţii, mai ales că unii erau în ultima fază a bolii. 
Pericolul suprainfectării era destul de mare pentru 
cei ce stăteau în acest mediu plin de bacili Koch. 
împreună cu colegul meu Mihai Lungeanu, am 
asigurat această asistenţă medicală dar, spre 
surprinderea tuturor, nici Unul din noi nu s-a 
infectat, cu toate că nu eram bolnavi pulmonar. A 
fost o adevărată minune. 

Stând mereu în preajma lui Valeriu, am avut 
posibilitatea să discut îndelung cu el şi să-l cunosc 
îndeaproape. Şi eu, ca şi ceilalţi camarazi de su¬ 
ferinţă, eram copleşiţi de puternica lui personalitate 
şi înalta ţinută creştină trăită fără ostentaţie, care a 
influenţat în cea mai mare măsură atmosfera 
spirituală a întregului sanatoriu, cu toate că în 
permanenţă el a fost ţintuit la pat. 

în această cameră şi-au sfârşit zilele zeci şi zeci 
de bolnavi, în majoritate tineri. Am stat în mijlocul 
lor şi i-am văzut murind. Nici unul, dar absolut nici 


127 


Valeriu Gafencu 


Sfâ ntu I în ch isori lor 


unul nu s-a revoltat contra destinului şi cu atât mai 
puţin contra lui Dumnezeu. Au murit împăcaţi 
mărturisind pe Hristos, chiar şi Ion Filipescu, vechi 
socialist care se pretindea ateu, singurul de altfel. Şi 
toate acestea datorită atmosferei spirituale la care, în 
cea mai mare măsură, a contribuit Valeriu Gafencu. 

Camera 4, în care fiecare îşi aştepta sfârşitul, 
era un templu de rugăciune, un templu al morţii. 
Toţi cei care intrau în contact cu muribunzii erau 
conştienţi de pericolul care îi paşte, dar credinţa în 
Dumnezeu le dădea puteri să-şi înfrângă teama, fără 
s-o exteriorizeze" 113 . 

„Consider de mare ţinută creştină - spune Ion 
Popescu - atitudinea unor oameni care fără să aibă o 
înclinaţie mistică deosebită, au fost tot timpul de un 
ajutor extraordinar. Ei au făcut un gest care merită 
să fie menţionat. Este vorba despre patru deţinuţi, 
bolnavi şi ei de TBC, dar cu o formă mai uşoară, 
care s-au hotărât să spele toate rufele celor ce nu 
mai puteau să facă lucrul acesta. Au fost mai mulţi 
care au ajutat periodic la spălat, dar patru dintre ei 
au făcut treaba aceasta zi de zi, vreme de vreo trei 
ani: Mihai Pârău,. Sandu Alexandrescu, Alexandru 
Angelescu şi Ionaş Plopeanu. 

Spălau afară, în nişte lighene date de adminis¬ 
traţie. Munca aceasta le lua câteva ore în fiecare zi. 
Vara era mai simplu, dar iarna apa era rece ca ghea¬ 
ţa şi oamenii aceştia, bolnavi la rândul lor, stăteau în 
frig şi erau cu mâinile roşii ca racul. Din duh creştin, 
nu din alte motive, şi-au asumat această muncă. 


113 Nicolae Trifoiu, op. cit., pp. 106-107. 

128 



Cred că gestul lor a fost important în faţa lui Dumne¬ 
zeu. Una este să dai mâncarea ta unuia mai bolnav, 
să sacrifici din porţia ta de came sau de marmeladă, 
dar mult mai mult e să speli lucrurile altuia. Mai 
ales că nu era simplu, era destul de neplăcut, de 
greţos să speli cearşafurile şi hainele celor bolnavi, 
pline câteodată de sânge, de puroi, de urină sau de 
alte mizerii. E o treabă mai puţin plăcută, mai ales 
tu însuţi fiind bolnav, să faci zilnic lucrul acesta. 

Era un inginer care fusese comunist, Traian 
Andreescu, fostul şef al regionalei CFR Moldova. A 
ajuns la închisoare în urma unor neînţelegeri între 
comunişti. în libertate a fost liber-cugetător şi deşi 
nu a fost împotriva creştinismului, nu a avut nici un 
fel de angajare religioasă. Ajuns la Târgu Ocna, 
bolnav, a fost influenţat de atmosfera pe care a 
întâlnit-o aici. A început să se schimbe ceva în el. 
Văzând atitudinea tinerilor, majoritatea legionari, a 
spus într-o zi: 

- îmi pare rău că nu am cunoscut înainte 
Mişcarea Legionară. Cei din familie, sub influenţa 
mea, au orientări comuniste. îmi pare rău pentru 
băiatul meu, pe care nu cred că o să-l mai văd, ca să- 
i spun că eu am crezut într-o minciună. 

Agravându-se boala, în ultima perioadă a fost 
adus în aceeaşi cameră cu Valeriu. Aici era şi 
părintele Gherasim Iscu. Andreescu a ţinut să 
moară ca un creştin. Părintele Gherasim l-a spovedit 
şi l-a împărtăşit, pregătindu-1 pentru trecerea în 
veşnicie. A murit împăcat cu Dumnezeu. A fost un 
suflet câştigat de Valeriu şi de atmosfera de la 
Târgu-Ocna, căci până să ajungă în cameră cu 


129 


Sfântul închisorilor 


Valeriu, vreme de un an şi ceva, a stat în alte camere 
şi în atmosfera de acolo a început transformarea lui. 

Un alt om care s-a întors la Dumnezeu în 
închisoare, sub influenţa atmosferei de la Târgu- 
Ocna, a fost generalul Tobescu. Acesta fusese 
înainte de arestare şeful Jandarmeriei pe ţară. 
Agravându-se boala, a ajuns şi el la camera 4. ! 
Alături de alţii, îl ajutam şi eu şi mai stăteam de .■! 
vorbă. într-o zi mi-a spus: 

- Domnule, ştii că eu am fost mare prigonitor 

al legionarilor? , 

- Da, ştiu. 

- Pe mine m-a surprins faptul că mie, care am 

contribuit la prinderea şi uciderea multor legionari, 
aici nimeni nu mi-a reproşat vreodată că am făcut :j 
rău camarazilor voştri. Acum îmi dau seama ce j 
mare greşeală am făcut şi că nu am ştiut să discern ' 
lucrurile. Am crezut că fac un bine ţării, că sunt un ! 
patriot, prigonindu-vă. Acum îmi dau seama că am 'i 
greşit. înconjurat de o anumită societate care gândea 
rău de legionari, m-am lăsat influenţat de ei. Acum 
îmi pare rău. Poate de asta m-a adus Dumnezeu 
aici, ca să-mi dau seama de greşelile mele. i 

A murit şi el în camera 4, spovedit şi împăr¬ 
tăşit. Aceste transformări sufleteşti eu le consider : 
adevărate minimi. 

Gheorghe Soare era un băiat simplu, fost elev 
la un liceu industrial. A fost arestat tot în legătură 
cu Mişcarea Legionară. Trecuse prin Târguşor şi 
venise destul de grav bolnav la Târgu-Ocna. Era ; 
dintr-o familie modestă, care nu s-a interesat de el. ; 
Niciodată nu au venit să-l vadă. Probabil nici nu ; 


130 


Valeriu Gafencu 


ştiau că e la Târgu-Ocna. Avea un suflet simplu, dar 
de o mare puritate. Senin şi tăcut, avea o trăire 
creştină discretă, neobservată de alţii. 

înainte cu o zi de a muri, a ţinut să ne spună 
un lucru care m-a impresionat. 

- Eu m-am născut în 1927. în acelaşi an s-a 
înfiinţat şi Legiunea. Nu m-am gândit cât am fost 
liber că voi avea această onoare de a muri pentru 
Legiune. Dumnezeu mi-a dat această fericire. M-am 
născut o dată cu ea şi am fericirea să mor pentru ea 114 . 

A ţinut, înainte de a muri, să mărturisească 
câtorva mai apropiaţi gândul acesta. E un lucru să 
poţi muri cu gândul acesta. Mie mi s-a părut 
deosebit. Deşi nu era o personalitate legionară, dar 
acest ultim gând al lui către Dumnezeu, că moare 
fericit, m-a impresionat. Era un băiat simplu. Au 
fost şi oameni din aceştia care deşi nu au avut trăiri 
extraordinare sau o viaţă deosebită, impresionează 
prin simplitatea, credinţa şi dăruirea lor. Angajarea 
lor legionară le-a dat o fericire, le-a dat o bucurie" 115 . 


114 „Ce au rezolvat până la urmă legionarii? Au suferit 
prin puşcării şi nu au schimbat nimic în ţara asta. S-au ratat 
atâţia oameni capabili. Aşa le-a trebuit, dacă au făcut pe nebunii 
şi nu au stat în banca lor ca toată lumea". Aşa vede lucrurile un 
anumit tip de gândire „echilibrată" şi de „bun simţ". După cum 
găina nu pricepe cum e să fi vultur aşa şi aceştia sunt gata să 
deplângă „ratarea" şi suferinţa „fără rost" a legionarilor. Cul¬ 
mea e că legionarii înşişi - cei mai mulţi - cu toate suferinţele, 
nu se consideră nişte rataţi. Ba mai mult, angajamentul lor 
legionar le-a adus o împlinire sufletească - precum Gheorghe 
Soare vor fi fost destui - şi au murit fericiţi pentru crezul lor. 
Mai e loc aici de ratare? 

113 Mărturie dată de Ion Popescu monahului Moise în 
aprilie 2005. 


131 





















Un om fericit 


Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi ' 
seninătatea sa Valeriu era sufletul atmosferei i 
duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi ] 
cu puterea harului ce sălaşluia în el. „Era - spune j 
Aurelian Gută - cel mai liniştit şi mai zâmbitor 
dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de 1 
nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau 
asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri , 
ce iradia din el neîncetat" 116 . i 

„La acea vreme - povesteşte Ianolide - el 
ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, ; 
echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, ' 
statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, - 
plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi ; 
toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o i 
boală grea şi îndelungată. 

Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie 
şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii şi-şi 
pierduse pofta de mâncare. în plus, simţea dureri 
reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din 
cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă. 

în ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza 
întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea j 
rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în 
piept. Dacă la început îl mai puteam transporta cu . 
targa pe terasă, mai târziu nu l-am mai putut mişca j 
din pat. Tuşea îl epuiza, se congestiona şi adesea \ 

116 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 117. .j 


132 


Valeriu Gafencu 


scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat 
şi înţelept. 

Zâmbea şi prin somn. Somnul lui se contopea 
cu starea de veghe şi adesea s-a întâmplat să ne 
spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, 
el de fapt se ruga. Rugăciunea lui continua şi în 
somn, şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine- 
plăcută, care se răspândea şi în jur. 

Valeriu nu era însă un om fericit decât printr- 
un mare efort lăuntric şi mai ales prin darul lui 
Dumnezeu, care era deplin şi puternic în el, 
întărindu-1 să biruiască suferinţa prin trăirea în duh. 
Atât temnicerii şi reeducaţii, cât şi prietenii erau 
impresionaţi de „ceva" din Valeriu, dar puţini au 
ştiut că acel „ceva" era Hristos. 

Pe chipul lui slab se descifrau lumini ce 
acopereau umbrele suferinţei. Fruntea îi era înaltă, 
albă, senină, brăzdată câteodată de o şuviţă de păr 
neastâmpărată. Nimic însă nu impresiona mai 
profund ca cerurile ce se succedau tot mai adânci şi 
mai luminate în ochii lui albaştri, pătrunzători. Era 
în ei ceva statornic şi cald, care vibra şi îi dădea o 
expresie vie, inteligentă, activă. 

Părul, care fusese odată bogat, acum era rar şi 
mătăsos ca o mângâiere. Obrajii îi erau îmbujoraţi 
cu frumuseţea ftizică, aşa că pe albul străveziu şi 
imaculat apărea la răstimpuri o purpură solară. 
Nasul intra în desăvârşită armonie cu toată figura 
lui. Gura era chipul bucuriei sale lăuntrice. 

Un zâmbet care este greu de definit îi înflorea 
pe buze. Era fericire şi era durere în zâmbetul lui, 
dar din ele două se răspândeau lumină, bucurie şi 


133 


















Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


putere lăuntrică. Când spasme şi dureri mari îl 
congestionau, se crispa o vreme, dar chemând tainic 
numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu 
un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă 
lume. 

Adesea spunea că este greu, că este chinuitor, 
dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să 
stăpânească suferinţa, ci că darul şi mila lui 
Dumnezeu îl ridică dincolo de ea şi îl fac fericit. Vor¬ 
birea lui cu Dumnezeu era necurmată, şi cu atât mai 
intensă şi mai evidentă cu cât boala îl dobora şi viaţa 
lui intra în veşnicie. 

Capul său frumos şi expresiv era susţinut de 
un gât subţiat, alungit şi mult solicitat, căci zi şi < 
noapte Valeriu nu se odihnea pe pernă, ci veghea cu 
capul căzut uşor în piept. Pielea lui căpătase o 
transparenţă neobişnuită. Deşi era slab, avea tenul 
catifelat, mai bine zis frumos colorat în tonuri 
dqmoale şi pure. 

Mâinile - ca de altfel tot trupul - îi erau 
slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când 
ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. 
Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la 
moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fie¬ 
căruia. 

Pieptul lui era dungat de coaste plăpânde, 
întrucât avea lichid purulent la plămâni, adesea i se 
făceau puncţii, apoi urma pneumotoraxul care-1 
umfla şi-i apăsa inima bolnavă. Plămânii şi inima i- 
au doborât viaţa. 

Era îmbrăcat cu nişte haine ponosite şi 
răscârpite, unele ale lui, altele căpătate. Transpira 


mult şi schimba des lenjeria. în loc de pantofi ori 
bocanci avea o pereche de şoşoni, şi aşa inutilizabili. 
Era învelit cu o pătură sură şi cu o ghebă castanie 

( )"U7 

„Valeriu era foarte sfios, încât pentru 
necesităţile zilnice nu primea să-l ajut decât eu. Din 
când în când îl spălam cu o cârpă înmuiată într-un 
lighean cu apă, şi părţile mai delicate şi le spăla 
singur. Zâmbea jenat şi, cerând înţelegere, spunea: 

- Te rog, lasă-mă pe mine! 

Lângă pat era o cutie de metal acoperită cu un 
castron, în care expectora. Dar a venit o vreme când 
nici atât nu mai putea face singur. 

Ori de câte ori era ajutat părea stânjenit şi 
mulţumea cu multă delicateţe, adăugând un zâmbet 
ori un gest care impresionau atât de mult, încât 
până la urmă parcă tu îi rămâneai dator lui. De 
aceea era îngrijit de toată lumea cu multă bucurie. 
De fapt, puterea lui de iubire năştea în ceilalţi 
dragoste şi dăruire. Se simţea îndatorat pentru cel 
mai mic gest de atenţie şi adeseori se smerea 
spunând: 

- Sunteţi aşa de buni! Vă primejduiţi 
sănătatea, şi aşa şubredă, ca să ne îngrijiţi pe noi! 
Nu ştiu dacă eu aş fi avut atâta putere de dăruire. 
Dumnezeu să vă răsplătească! 

Când slăbise foarte mult şi nu mai putea 
mesteca, luam carnea cea mai bună, o mestecam eu 
până ce o făceam ca o pilulă şi aşa i-o dădeam în 
gură. Celelalte alimente i le dădeam cu lingura, ca la 

117 Ioan lanolide, op. cit., pp. 134-136. 


m 


135 






















Sfântul închisorilor 


copii. Nu cred că a primit o înghiţitură de mâncare 
din mâna mea fără să mă fi răsplătit cu un zâmbet, 
cu o privire ori cu un cuvânt. Şi deşi era topit 
trupeşte, intensitatea trăirii sale lăuntrice creştea zi 
de zi. 

A fost o vreme, spre sfârşit, când medicii şi 
prietenii l-au îndemnat să nu mai vorbească, dar el a 
spus: 

- Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L 
mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila 
Lui trăiesc şi fără a-mi exprima dragostea ce vi-o 
port, n-ar mai avea rost să trăiesc. Nu vă temeţi 
deci! Nu vreau să ispitesc Izvorul Vieţii, ci vreau să- 
L slujesc până la capăt! Vă mulţumesc pentru grijă, 
dar vă rog să înţelegeţi că nu pot să fac altfel. 

Cel mai mult îl mişcau pe Valeriu darurile şi 
bucuriile sufleteşti ce i se făceau. El, care era bucuria 
şi întărirea noastră! în anotimpurile florilor îi 
aduceau zilnic flori din grădină, iar el, la rândul lui, 
ruga pe unul şi pe altul să ducă din partea lui o 
floare câte unui bolnav. Gesturi delicate ale 
sufletelor mari şi sensibile. Florile lui preferate au 
rămas crinii, pe care i-a şi cântat cu gingăşie în 
poeziile sale. 

îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi 
dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa 
cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori 
gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi 
acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în su- i 
fletele lor, de a-i orienta în viaţă. Odată mi-a măr¬ 
turisit: 

~ Cu unii din cei care vin la mine am de luptat 


136 


Valeriu Gafencu 


din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă 
ajung la adevăr. Alţii se deschid ca nişte potire de 
cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu 
dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr-o privire, 
dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. 
Aici au fost adunate mărgăritare de preţ ale 
împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi 
pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar- 
pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un 
gând bun. E minunată lucrarea lui Dumnezeu!" 118 . 


118 Ibidem, pp. 137-138. 


137 























Mărturisitorul lui Hristos 


„Când se simţea mai bine - continuă Ianolide , 
-, Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu- 
se cu precădere la tema lui preferată: curăţirea 
lăuntrică şi unirea cu Hristos. Spunea: 

- Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin « 
ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate 1 
darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată j 
stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă J 
suntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume j 
de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii 
credincios, e demodat să fii moral! Omul botezat, 
pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul 
Sfânt toată viaţa, or noi tocmai asta n-am izbutit, ' 
Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am j 
suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să \ 
te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te 
înnoieşti prin Sfânta împărtăşanie. Conştient deci şi 
cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci 1 
purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii 
Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să i 

.'*J 

înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. 
Nu există cale de compromis. ‘ 

Altădată ne-a zis: 

- Este atât de minunată învăţătura lui Hristos, 
încât dacă avem înţelegerea ei, avem cel mai;! 
puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Am j 
plâns de durere şi de fericire când am avut această i 
descoperire! Iar cei ce cred în El trebuie să mărturi- ^ 
sească adevărul de conştiinţă chiar dacă vor fi 


138 


Valeriu Gafencu 


martirizaţi. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis 
ca duşman al neamului Său? 

Sămânţa aruncată de el aducea roadă. Zi de zi 
oamenii se apropiau tot mai mult şi mai sincer de 
Hristos, Care devenea izvorul şi călăuza vieţii şi 
gândirii lor. (...) 

într-una din zile lui Valeriu i-a fost atât de 
rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate- 
afecţiunile de care suferea, făcuse o, apendicită 
acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era 
«umanitar». Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, 
el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase 
câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a 
făcut raport către conducere, ca să fie transportat de 
urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Po¬ 
litrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus: 

- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi 
operat, vei muri. 

Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns: 

- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea 
răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti 
că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar 
preţui viaţa semenului său! 

- Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub 
pază straşnică să facă operaţia. 

Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar: 

- Hei, ai văzut moartea cu ochii! Vezi, am 
vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. 
Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. îţi 
dăm streptomicină! Vei primi şi pachete de la 
familie. Şi mai ştii ce poate urma?... Eşti un om in¬ 
teligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te 


139 


















Sfântul închisorilor 


preocupă politica, ci religia, dar nu este Patriarhul 
vostru cu toţi popii lui de partea noastră ? De ce nu 
treci şi tu cu noi ? Ai ce câştiga! 

- Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat. 
De aici înainte mi se vor prelungi chinurile... Cât 
despre restul, între mine şi dumneavoastră stă ' 
conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii 
de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea 
sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se 
spună răspicat adevărul, şi eu adevărul îl slujesc. 
Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui 1 
Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să 1 
dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi 
să-L primiţi pe Hristos, eu nu pot primi moartea * 
sufletească. 

- Ţi-am spus eu că eşti nebun! a răcnit I 

politrucul. Voi face raport. Eşti un încrâncenat, un 
fascist, un duşman al poporului, plătit de bandiţii j 
de americani. Avem noi ac de cojocul vostru! Eşti 1 
bun numai de moarte! Du-te şi mori cu Hristos al 
tău cu tot. Nu ne împiedicăm nici de El şi nici de 
unul ca tine! «j 

- Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L j 

mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire 
a tuturor semeţiilor. înţelegeţi bine că Hristos este 
singura putere care poate izbăvi omenirea din 
suferinţă şi păcat! ’i 

- Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea j 

noastră! 1 

- Adevărul este dragostea care se jertfeşte ] 

pentru cei săraci şi prigoniţi! j 

- Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii miei 


140 


Valeriu Gafencu 


predici mistice ?! Ce, vrei să mă convingi şi pe 
mine ? Ia vezi, că te-ai întins prea mult! 

Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele 
îi erau grele. Se simţea stins trupeşte, dar o bucurie 
lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, 
pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul 
iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga 
în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca 
Dumnezeu să izbăvească lumea de stăpâni ca el. 

Politrucul era încurcat. A tras o tiradă de 
înjurături, apoi a ordonat să-l ducă pe Valeriu la 
locul lui, 

- Bă, să nu zici că nu m-am purtat omeneşte 
cu tine, a mai adăugat. Ţi-am oferit viaţa, dar tu vrei 
moartea. Dracu 7 să mai înţeleagă toate astea! 

Aşa s-au despărţit. De atunci nu l-a mai 
deranjat niciodată, dar de câte ori venea în cameră 
se uita lung la el. (...) 

Valeriu ştia că nu va obţine nimic de la 
politruci, dar îşi făcea datoria să le vorbească: 

- Sunt aici oameni de mare valoare, care pot fi 
de folos ţării, spunea el, dar care mor pentru că nu 
au streptomicină şi nici veşti de la familiile lor. 
Puteti să-i salvaţi! 

/ f 

Ei însă nu doreau să-i salveze. în concepţia lor 
omul nu conta, căci orice om poate fi înlocuit cu un 
altul, conta numai sistemul. Or, ideile acestor 
oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele 
erau definitive. 

O singură dată a mai avut o discuţie pe 
această temă cu un inspector. Acesta venise de la Bu¬ 
cureşti. S-a oprit la patul lui Valeriu şi l-a întrebat: 


141 













Sfântul înch isorilor 


- Cum te cheamă, deţinut? 

- Să trăiţi, domnule inspector, simt deţinutul 
Valeriu Gafencu, a răspuns el cu formula 
obligatorie. 

- Aha! a exclamat politrucul privindu-1 
cenuşiu. 

- Domnule inspector, vă rugăm să ne acordaţi 
drepturile pe care le-au avut şi deţinuţii comunişti 
aici! 

- Noi nu vom repeta greşelile trecutului, a 
răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se 
aplică reacţionarilor. 

- Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem 
oameni bolnavi, neputincioşi, zilnic moare câte unul 
dintre noi şi pe lângă toate astea, suntem supuşi 
ameninţării cu teroarea şi tortura. 

- Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? 
Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom 
face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile 
voastre prostituate! 

Valeriu era adânc îndurerat şi a răspuns: 

- Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ,j 

ispăşim aici multe păcate. Cu toţii însă suntem în j 
mâinile lui Dumnezeu. 1 

- Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu | 

crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti, va trebui să i 
primeşti reeducarea! j 

- Aşa cum simt este o binefacere, a răspuns ! 
Valeriu, căci nu voi rezista mult, simt suficiente ] 
câteva lovituri ca să mă doboare. 

- Du-te dracului! a urlat inspectorul Vom 
avea grijă să mori încet, chinuit, până ce vei renunţa 


142 


Valeriu Gafencu 


la Hristosul acela cu care vrei să ne sperii. Pe El şi 
pe tine, pe voi toţi vă urâm, bă, şi vă vom distruge! 
Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel 
înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu 
mai ştie minciunile Lui şi ale voastre. Noi, bă, noi 
suntem hristosul lumii acesteia! 

- Dumnezeu să vă ierte, domnule, a răspuns 
Valeriu şi a plecat capul în rugăciune, aşteptând 
porunca să fie zdrobit. 

Dar n-a fost ucis atunci. Calvarul lui a mai 
durat o vreme" 119 . 


119 Ibidem, pp. 141-146. 


143 






















„Lui i-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!" 


„într-una din zile. Ia un control, un temnicer 
zelos a confiscat puiul de pernă pe care se rezema 
Valeriu. Un alt miliţian, mai omenos, a ridicat perna 
dintre obiectele confiscate şi i-a aruncat-o discret 
înapoi. Pentru o clipă între cele două suflete s-a du¬ 
rat o scenă de puternică vibrare sufletească. 

După terminarea percheziţiei, Valeriu a 
socotit că e bine să dăruiască această perniţă lui 
Traian, care era anchilozat şi avea escare. Traian nu 
a vrut s-o primească şi a dăruit-o lui Gheorghe. 
Acesta a dat-o la un altul, până ce perna s-a înapoiat 
la Valeriu, dăruită de cineva care nu ştia de unde ; 
pornise şi nici cum ajunsese acolo. în această 1 
situaţie el a primit-o ca pe un semn că i-a fost 
dăruită de Dumnezeu" 120 . 

* 

„în tot acest timp Valeriu se spovedea şi se 
cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot 
obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire V 
lăuntrică. 

- Sunt impresionat! ne-a mărturisit el după 
moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare .] 
amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire ţ 
a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai 
aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de ' 
mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi :j 
se smerea pe sine cu asprime. îmi zicea: «Doresc să ' 


120 Ibidem, p. 136. 


144 


Valeriu Gafencu 


nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu 
vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci». Cu 
toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. 
Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire 
nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu 
ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a 
Adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. 
Hristos era viu în el" 121 . 

* 

„Intr-o altă zi însă, Gheorghe, un ţăran osos 
care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi 
i-a spus: 

- îţi convine să ţi se dea numai dumitale 
îngrijire şi să faci pe sfântul! Mie de ce nu-mi aduce 
nimeni came ? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe 
dumneata ? 

- Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă 
v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. 
Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinţa! 

Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai 
des la Gheorghe şi să facem tot ce se poate pentru a- 
1 ajuta. 

Gheorghe era un ţăran care îşi apărase din 
moşi-strămoşi pământul. Fusese la Canal, unde 
pentru o gamelă de ciorbă în plus devenise 
spărgător de normă. Aşa ajunsese să-şi scuipe 
plămânii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era 
nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult să 
trăiască. îşi iubea copiii şi gospodăria cu o forţă 
telurică. 


121 Ibidem, p. 142. 


145 
















Sfântul închisorilor 


în ultimele zile ale vieţii însă s-a schimbat S-a 
împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit 
blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu : 

- Iartă-mă, am fost stăpânit de satana ! 
Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a 
fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu 
credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii 
ăştia au pângărit lumea! Blestemaţi să fie! şi s-a 
stins. 

De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se 
facă, chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru 
cineva" 122 . 

* 

„îmi amintesc cum Valeriu, în timpul nopţii, 
când avea nevoie să urineze, răbda până ce 
plantonul era chemat de alţii, numai să nu-1 
deranjeze sculându-1 din chaise-longul pe care se 
odihnea, chiar dacă acest lucru îi provoca un 

puternic disconfort şi chiar dureri. Câtă fineţe 
sufletească! 

în vara anului 1951, pe lângă boala grea de 
care suferea, culmea, face şi o apendicită acută. La 
sanatoriu nu putea fi operat din lipsă de 

instrumentar şi de materialul steril necesar unei 
intervenţii abdominale. Doamna doctor Danielescu 
a obţinut aprobarea, cu greu, să fie transportat la 
spitalul din oraş. Acolo, chirurgul i-a făcut 

rahianestezie şi l-a operat. Sora care stătea la 

căpătâiul lui a văzut că transpiră mult, dar a pus i 
aceasta pe seama bolii de plămâni. La sfârşitul, 

122 Ibidem, pp. 140-141. ' 


146 


Valeriu Gafencu 


operaţiei, cu un glas stins, îi spune doctorului: 

- Domnule doctor, m-aţi operat pe viu. 

Doctorul, surprins, îi spune să ridice un picior 

şi când a văzut că poate face aceasta şi-a dat seama 
ca anestezia nu prinsese şi că l-a operat pe viu. 

- Bine, domnule, de ce nu mi-ai spus, îţi 
făceam anestezie locală şi nu te durea. Cum ai putut 
să rabzi atâta durere? 

întâmplarea a impresionat mult pe cei 
prezenţi, iar o soră i-a dat pe furiş o batistă, având 
lacrimi în ochi. La scurt timp după operaţie, a fost 
înghesuit într-un fel de căruţ pe două roţi şi, 
hurducăind prin pietrele pavajului, a fost readus la 
sanatoriu. Drumul a fost groaznic, după cum mi-a 
mărturisit la sosire" 123 . 

* 

„Tot în cursul verii aceluiaşi an, într-o după 
amiază, a făcut o criză de fibrilaţie atrială, cu toate 
consecinţele ei. Ne-am consultat cu toţii şi am decis 
să-i administrăm o doză de strofantină cu glucoză, 
singurul cardiotonic major de care dispuneam. Toţi 
am aşteptat efectul, dar n-am constatat nici o 
modificare a ritmului cardiac, cu toate că efectul 
acestui medicament este aproape instantaneu. Cum 
venea închiderea şi eu eram de serviciu în timpul 
nopţii, am hotărât de comun acord să-i mai 
administrez o doză după închidere, cu toate că nici 
unul din noi nu mai credea că va mai putea ieşi din 
criză. Era cianotic, stătea cu ochii închişi, cu mâna 
pe cruciuliţă şi probabil se ruga. Eram convins că 


123 Nicolae Trifoiu, op. cit., p. 107. 


147 
















Sfântul închisorilor 


numai o minune îl mai poate salva. 

După administrarea celei de-a doua doze, am 
stat cu mâna pe pulsul lui, dar iarăşi nici o 
modificare. După aproximativ o jumătate de oră am 
fost chemat la un alt bolnav dirr camera vecină, 
unde am rămas 15-20 de minute. La întoarcere, 
privindu-1 de la distanţă - camerele comunicau prin 
closet - am avut convingerea că a murit. Nu mai era 
cianotic, ci palid cum era de obicei, iar eu m-am 
speriat că se instalează paliditatea cadaverică. Am 
alergat şi, când i-am luat pulsul, acesta bătea 
normal. 

Nu-mi venea să cred, dar acesta era adevărul. 
Miracolul se produsese. A deschis ochii, m-a privit 
zâmbind, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. , 
Am dizolvat zahăr în apă şi i-am dat să bea. Era 
singura posibilitate să-i ajut cordul obosit. Când a 
băut, m-a privit cu acea unică privire a ochilor săi 
intens albaştri, care tremurau şi mi-a spus: 

- Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?" 124 
* 

„Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din ; 
administraţie erau impresionaţi de această j 
puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu j 
îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici 
nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit şi \ 
tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. 
Am avut cu el multe discuţii, adesea contradictorii. 
Eram pe poziţia luptătorului cu spada în mână, el j 
pe poziţia de înaltă trăire creştină şi imensă | 


124 Ibidem, p. 108. 


148 


Valeriu Gafencu 


dragoste faţă de aproapele, ca şi faţă de duşmani. în 
inima lui nu încăpea sentimentul urii. El m-a 
convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul 
este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am 
trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe 
de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot 

atinge. Şi Valeriu a fost imul dintre aceştia" 125 . 

* 

„Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale 
lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-1 înconjurau. 
De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr- 
un rest de ţigară pe care-1 găsise prin curte. Valeriu 
l-a văzut şi i-a spus: 

- Cum vei putea rezista la marile încercări în 
care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la 
un fum de ţigară?! 

Lui R. - tânăr student pe cât de bine pregătit, 
pe atât de bine intenţionat - i-a fost suficientă 
această observaţie pentru ca să înceapă să-şi pună 
cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trăirii 
lăuntrice. 

- Până atunci nu-mi făcusem probleme de 
conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu îi 
datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a 
descoperit nu numai adâncimea propriului meu su¬ 
flet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume. 

Mai târziu, cam peste un an, Valeriu se 
pregătea să se spovedească şi să se cuminece. 
Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva, l-a 
chemat în ajutor pe R.: 


ibidem, p. 108. 


149 





















Sfântul închisorilor 


- R ., te rog foarte mult să fii sincer cu mine! 

~ Am greşit cu ceva? 

- N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu ■ 
greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi 
fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi 
spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu 
fapta, fie cu cuvântul. 

R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de ' 
cerere. Deci a răspuns: 

- Adică eu să-ţi fiu judecător? îmi ceri un , 

lucru peste putinţă! Ştii doar că mi-ai fost ; 
întotdeauna pildă de urmat. Cred că nu te îndoieşti j 
de sinceritatea mea! ţ 

Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe < 
gânduri. I-a zis: î 

- Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţă 
că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece 
oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce văd 
rău la mine, apoi să vii să-mi mărturiseşti fără 
ocolişuri. 

- îmi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o 
voi face. 

» i 

După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus: 

- Nimeni n-a avut nimic rău de zis. j 

- Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate ca 
cineva să nu aibă ceva de criticat. 

R. a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a 
surprins şi nu s-a lăsat: 

- Spune tot, de ce ascunzi ceva? ■; 

- Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită să-ţi 

spun o judecată strâmba a unui om cu neputinţe 
sufleteşti. j 


150 


Valeriu Gafencu 


- Spune, a insistat Valeriu. 

- E vorba de X.. El nu prea se îndeamnă să-i 
ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de 
generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă 
şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea 
să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai 
solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi. 

Valeriu s-a întristat puţin, dar nu s-a tulburat, 
ci a spus: 

- Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau 
singur medicamentele, plosca... dar mai mult de 
atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face. 
întotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de 
jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumne¬ 
zeu vă va da dar peste dar! 

R. regreta acum că fusese sincer: 

- Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am 
spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe 
dos. Nimeni, şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu 
se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a 
te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe 

toti! 

/ 

Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi 
lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată 
silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi 
acelor mici nevoi. Prietenii au continuat să-l ajute, 

iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său" 126 . 

* 

„După ce am ajuns la penitenciarul TBC 
Târgu Ocna, am avut marea favoare să stau în 


126 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 138-140. 


151 









Sfântul închisorilor 


aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu. Era camera 
celor mai grav bolnavi, dintre care patru ţintuiţi la 
pat. Ceilalţi doi, ceva mai valizi, ne străduiam, cu 
puterile noastre fizice şi sufleteşti, să fim de ajutor 
celor patru. Atunci, în lungile seri şi nopţi de iarnă, 
Valeriu ne chema alături de el, pentru a schimba 
gânduri despre conştiinţa noastră creştină. într-o 
asemenea seară mi-a adresat cea mai profundă şi 
esenţială întrebare, ce a avut darul să-mi marcheze 
viaţa pentru totdeauna. Suna aşa: 

- Care crezi că este ţelul fundamental al vieţii? 

M-am străduit să formulez un răspuns cât mai 

bogat în conţinut, dar cred că nu am reuşit să redau 
miezul adevărului. Răspunsul lui Valeriu a fost: 

- Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii 
noastre trebuie să fie o permanentă pregătire pentru 
ziua învierii creştine, când oamenii şi neamurile se 
vor înfăţişa înaintea Judecăţii supreme, cu faptele 
lor bune şi cu păcatele lor> urmând să-şi ocupe locul 
cuvenit în locaşurile cereşti. 

Poate mai auzisem asemenea lucruri sau altele 
similare, dar trecuseră peste mine cum curge apa 
peste bolovani. Aşa cum au fost exprimate de 
Valeriu însă, cu acea vibraţie înfiorată în glas şi cu 
acea profunzime cerească în privire, au avut efectul 
unei zguduiri spirituale, care mi-a transformat 
realitatea lăuntrică pentru restul vieţii" 127 . 

* 

„Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza 
lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi 


127 Nicolae Trifoiu, op. cit., pp. 116-117. 

152 


L 


Valeriu Gafencu 


din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei 
sângelui, i-au apărut pe corp escare mari, ce nu 
puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o 
mare suprafaţă a spatelui, coapselor şi gambelor. 
Alţi bolnavi, în situaţie asemănătoare, se văitau, 
blestemau şi se revoltau, căci usturimile şi durerile 
rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit 
niciodată plângându-se* deşi pe chipul său se putea 
citi suferinţa accentuată,- iar în ochi îi apăreau 
lacrimi de durere când era pansat, cu migală şi 
dragoste frăţească, de deţinuţii doctoranzi în 
medicină Ion Ghiţulescu, Nae Floricel şi Aristide 
Lefa, timp de ore în şir. 

Din fâşii de cămăşi rupte, confecţionam 
bandaje pentru acoperirea escarelor, dar, din lipsa 
substanţelor medicamentoase necesare, fâşiile se 
lipeau de răni şi produceau dureri cumplite când 
erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici 
un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi 
acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era 
semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se 
opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină" 128 . 


128 Ibidem, p. 118. 


153 










Am văzut-o pe Maica Domnului 


în noaptea ultimului Crăciun trăit de el, spre 
ziuă, Valeriu i-a mărturisit prietenului său Ioan 
Ianolide: 

„în noaptea asta am privegheat. Aşteptam să 
vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte 
frumos. îl cântam în minte. îl desluşeam din cerurile 
înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu 
cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. 
Eram deci treaz, lucid şi senin, când deodată am v㬠
zut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o 
iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea şi la 
capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, 
îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără 
Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Dom¬ 
nului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem 
totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: 

- Eu sunt dragostea ta! Sa nu te temi .. Să nu te 
îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul 
acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului 
cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea , dar vor fi 
spulberate. Fiid meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la 
credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât 
fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă 
pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin 
foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e 
multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. îndrăzniţi, 
lumea e a lui Hristosl 

Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas 
copleşit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai 


154 



Vaieriu Gafencu 


aveam nici o fotografie" 129 . 

* 

Nu mult după aceea, i-a povestit lui Ianolide: 

„Azi-noapte târziu mă rugam. Mă simţeam 
mângâiat de harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în 
taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi 
fericit. Deodată am simţit că ceva deosebit se 
petrece cu mine, în afara voinţei mele. începând de 
la extremităţile trupului, sufletul a început să mă 
părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam 
că nu e vorba de moarte, şi cu cât sufletul părăsea 
trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul 
a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă 
simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. 
Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca 
atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit 
că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu 
mai simţeam durerea din trup. îmi priveam trupul 
fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia 
îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de 
gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să 
merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era 
minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul 
gând a fost să merg să-mi văd familia, dar mi-am 
amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care 
poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor 
decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele 
diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte b㬠
trânul schimnic căruia i se arăta diavolul în chip de 
înger de lumină. Bătrânul ieşise de sub ascultarea 
stareţului şi a obştii şi se credea călăuzit de însuşi 
Dumnezeu, socotindu-i pe ceilalţi pizmătăreţi. 


129 Ioan Ianolide, op. cit., p. 180. 


155 



















Sfântul închisorilor 


Atunci a venit la el «îngerul» şi i-a zis să-i cheme pe 
fraţi la fântâna din curtea mănăstirii ca să le arate 
puterea lui Dumnezeu. Deci în miezul nopţii s-au 
dus la fântână. îngerul luminos a apărut şi, intrând 
în fântână, i-a spus schimnicului: «Aruncă-te în 
fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca 
să vadă că eşti sfânt!» Bătrânul s-a aruncat şi a murit 
ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, 
m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă 
întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. 
Spune-mi ce să fac şi aceea voi face! . 

Auzindu-1, m-am înfiorat. Am cerut trei zile 
de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus 
la el şi i-am spus: 

- Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! 
Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te 
supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de 
trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nici cărţi 
duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o 
astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă 
îndoiesc de minuni, însă nu cred că ne sunt de 
neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui 
Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, 
prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E 
bine cum ai procedat. Să nu mergem prea departe 
cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu 
suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite! 

Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i- 
am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau 
împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea 
mea, şi tocmai această smerenie a lui m-a 
încredinţat de starea de har în care se afla" 130 . 


130 Tbiăem, pp. 181-182. 


156 


Mărturia părintelui Mihai Lungeanu 


„Am ajuns la Târgu-Ocna în primăvara anului 
1950, printr-o minune a Maicii Domnului. 

în 1947, când am fost arestat, eram student în 
anul V la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost 
arestat pentru legătura cu grupul de studenţi 
legionari de la Medicină. In toamna lui '49 am ajuns 
la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. In 
prima zi bătaia a durat de la şapte şi jumătate 
dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă 
rugam permanent lui Dumnezeu. O singură noapte 
nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viaţa; dacă 
nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total. Şi în 
bătăi, tot timpul mă rugam «Doamne, scoate-mă de 
aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!». Şi m-a 
scăpat. 

După o săptămânâ-două, eu şi alţii am fost 
duşi la Văcăreşti. încă de la Iaşi eram bolnav de 
rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC 
renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că 
sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti. 

Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii 
de la Piteşti şi, după controlul pulmonar, îi trimitea 
pe cei bolnavi la Târgu-Ocna iar pe ceilalţi înapoi la 
Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, 
m-au ţinut pe loc. Mă rugam «Doamne, nu mă 
trimite înapoi!». M-am rugat mult la Maica 
Domnului şi m-a ajutat. 

După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m- 
au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut 

157 


Sfântul închisorilor 


un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a j 
spus ceva, nu mai ţin minte ce, şi mă simţeam foarte 1 
vinovat. în continuarea visului, mă aflam în curtea 1 
de plimbare de la Văcăreşti, scos cu alţi colegi. în 
curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau 
puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de j 
triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne 
păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, \ 
era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră 
un gardian: 

- Care eşti Lungeanu? 

- Eu. 

- Fă-ţi bagajele şi pleci! 

M-am trezit. Măi, mă tot întrebam, oare ce o fi 
cu visul acesta? 

Dimineaţa am fost scoşi la plimbare. în curte, 
ca în vis, santinela din prepeleac şi cireşul cu 
hainele agăţate de el. Se deschide uşa şi intră 
gardianul: 

- Care eşti Lungeanu? 

-Eu. 

- Fă-ţi bagajele şi pleci! 

Exact ca în vis. în ziua aceea m-au pus pe 
cursă şi am ajuns la Târgu-Ocna, unde am stat trei 
ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica 
Domnului şi în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus 
la Târgu-Ocna. 

La Târgu-Ocna, dincolo de regimul de viaţă 
care nu se compara cu cel din alte închisori, ceea ce 
era deosebit era atmosfera duhovnicească. Era o 
atmosferă de rugăciune. 

Aici l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. El 


158 


Valeriu Gafencu 


stătea la camera 4, la muribunzi. Eu, care eram 
student medicinist, stăteam la camera 5, aflată în 
legătură cu camera 4, şi le dădeam ajutor celor grav 
bolnavi: făceam injecţii, curăţăm rănile, schimbam 
pansamentele şi altele. Fiind zi de zi în preajma lui, 
am discutat mult cu Valeriu şi am învăţat foarte 
multe de la el. -Mi-am perfecţionat „tehnica", să-i 
spun aşa, rugăciunii inimii. 

Valeriu stătea de vorbă cu toţi despre 
credinţă. Era acolo, în camera muribunzilor, un 
student la Medicină, Traiân Maniu. Avea 
paraplegie, adică de la jumătate era paralizat, cu 
escare pe tot corpul - la spate i se vedea osul sacru - 
şi mirosea de la escare un miros putrit ca la canal. în 
fiecare zi îi făceam pansament şi îi scoteam puroi cu 
sonda. Discutam cu el. Nu era credincios. Valeriu, 
care era cu patul alături, vorbea mult cu. el. A 
hotărât să ne rugăm o săptămână pentru Traian şi 
să spunem fiecare, de mai multe ori pe zi psalmul 
50, Miluieşte-ma Dumnezeule ... 

După asta, Traian s-a întors la credinţă, s-a 
spovedit şi s-a împărtăşit. îmi spunea: 

- Măi Mihai, am o stare de euforie, ce nu pot 
să-ţi spun. Simt o bucurie deosebită. 

Mi-am adus aminte de ce se spune în acatistul 
Mântuitorului: «Iisuse, bucuria inimii mele». A 
murit liniştit. 

La fel era părintele Gherasim Iscu. îmi spunea: 

- Frate Mihai, când închid ochii aud nişte 
melodii deosebit de frumoase. Nu pot să-ţi spun ce 
cântece şi ce frumuseţi, n-am cuvinte. 

Tot acolo era şi generalul Tobescu, care fusese 


159 
















Sfântul închisorilor 


şeful Jandarmeriei sub Carol al II-lea şi sub 
Antonescu. Nu prea le avea el cu Dumnezeu. Odată 
cu el a fost arestat şi plutonierul lui de ordonanţă, 
Uie Neagoe, omul lui de încredere. Un om de o 
credinţă rar întâlnită la cei de categoria lui. Timp de 
un an i-a dat generalului din mâncarea lui, ca să-l 
ajute. îi spăla rufele şi îi vorbea frumos: 

- Domnule general, asta-i situaţia, toţi murim, 
aşteptăm viaţa de dincolo. Nu vreţi să vă împăcaţi 
cu Dumnezeu? 

- Măi Ilie, eu n-am păcate. 

- Domnule general, toţi suntem păcătoşi. 

Şi aşa azi, aşa mâine, până într-o zi: 

- Măi Ilie, măi, aş vrea să mă spovedesc şi eu. 

- Da, domnule general. 

Această picătură zi de zi - comportamentul lui 
Ilie Neagoe, discuţiile cu ceilalţi, cu Valeriu, 
atmosfera aceasta de rugăciune - a săpat în sufletul 
generalului Tobescu. Părintele Gherasim Iscu a 
îngenunchiat lângă patul lui şi l-a spovedit. S-a 
împărtăşit apoi şi a murit împăcat cu Dumnezeu. 

Tot în camera 4 a murit şi Mitică Duţanu. 
Acesta era un student care suferea în tăcere, 
meditând la patimile Mântuitorului. într-o seară 1- 
am auzit zicând încet, ca pentru sine, cuvintele 
rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli , lama 
sabahtani - adică Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de 
ce m-ai părăsit? A murit senin şi împăcat cu 
Dumnezeu. 

La Târgu-Ocna aveam să-l revăd pe căpitanul 
Mircea Cucu, cu care am fost împreună în 
reeducarea de la Piteşti. îmi amintesc că în toiul 


160 


Valeriu Gafencu 


bătaiei, l-am auzit pe Ţurcanu poruncind: 

- Patru oameni - care mai erau atunci oameni? 
- să-l bată pe căpitanul Mircea Cucu numai în cap! 

Mircea stătea pe marginea priciului, asistând 
la toată această grozăvie, neschiţând nici un gest de 
apărare. Avea un singur picior, celălalt îl pierduse 
pe frontul de Răsărit. Fusese ofiţer de carieră, 
lucrase la o unitate de tancuri şi purtase nenumărate 
victorii. Era decorat cu ordinul Mihai Viteazul şi mi 
se pare că fusese citat prin ordin de zi pe armată. 
Până atunci ne povestea multe fapte de pe front. 
Acum Ţurcanu îi plătea pentru victoriile de pe 
frontul de Răsărit. 

Nu-mi amintesc pe nici unul din cei patru care 
l-au bătut. Aşa cum au primit ordin de la Ţurcanu, 
l-au lovit numai în cap. într-un timp foarte scurt 
capul său se asemăna cu un bostan, pătat de sânge. 
Am fost foarte impresionat de demnitatea cu care a 
primit loviturile. N-a ţipat, nu a scos nici un cuvânt. 
Stătea la marginea priciului şi le primea pe toate de 
parcă nu ar fi fost el în cauză, ci ar fi fost un 
spectator. 

După ce am fost despărţit de Mircea, nu mai 
ştiu ce s-a mai întâmplat cu el şi câte a mai avut de 
suferit. Ne-am reîntâlnit după aproximativ două 
luni la Târgu-Ocna. Extrem de slăbit, era numai o 
umbră de om, bolnav de TBC pulmonar cu cavernă. 
Avea frecvent hemoptizii. Nu se putea da jos din 
pat şi fusese adus de la Piteşti cu un grup de 
bolnavi de TBC. Toţi aceştia trecuseră prin reedu¬ 
care şi probabil dăduseră declaraţiile cerute. 

La Târgu-Ocna am stat în câteva rânduri de 


161 















SfântuI închisorilor 


vorbă cu Mircea Cucu. într-una din zile l-am 
întrebat dacă crede în Dumnezeu. Mi-a răspuns în 
mod afirmativ şi asta m-a bucurat foarte mult. 

Din felul cum s-a comportat Mircea la camera 
4 spital de la Piteşti şi din modul în care a primit 
suferinţa şi moartea la Târgu-Ocna, am recunoscut 
în el tipul militarului de carieră, tipul luptătorului 
care nu face compromisuri, tipul eroului. 

La Târgu-Ocna, Mircea Cucu a stat la camera 
numărul doi, având patul lângă Sava Ilie, student 
care trecuse şi el prin iadul de la Piteşti. într-una din 
zile a venit la patul lui Ilie unul din cei care-1 
bătuseră la Piteşti. A îngenuncheat lângă patul său 
şi i-a cerut iertare. Ilie l-a iertat şi i-a vorbit aşa de 
frumos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic grav 
între ei. După aceea, pe parcurs, au murit amândoi. 
Mai întâi Ilie iar mai apoi, după vreo doi ani, a 
murit şi celălalt. 

Tot la Târgu-Ocna l-am cunoscut pe părintele 
loja Sinesie. Era un preot de mir din Banat, care nu 
avea studii deosebite sau o cultură cu care să te 
impresioneze, dar era de o mare credinţă şi avea un 
permanent duh de rugăciune. El a ajuns foarte 
repede la semnele care apar în cursul practicării \ 
rugăciunii inimii, cu căldura, cu durerea pe care o 1 
simţi şi cu flacăra care iese şi alte lucruri pe care < 
atunci nu le ştiam şi pe care apoi le-am citit în j 
Zbornic. Semne de care cei de la Târgu-Ocna, j 
Gafencu, părintele Iscu, părintele Sinesie loja şi ;] 
Gheorghe Jimboiu vorbeau şi pe care nu le ştiau din J 
cărţi, ci din rugăciunea lor permanentă. Părintele I 
Sinesie, ca preot, a mărturisit acolo pe mulţi. A j 


162 


Vale r i u G afe n cu 


murit şi el mai târziu, în altă închisoare. 

în câteva rânduri am primit pachete de acasă. 
Unii au primit streptomicină, care pe atunci făcea 
minuni în bolile de plămâni. Ofiţerul politic, un 
diavol cu chip de om, i-a chemat pe câţiva din 
aceştia şi le-a spus: 

- Uite medicamentele, ţi le dau dacă dai 

informaţii! 

/ 

Adică să devină informatori. Eu ştiu trei care 
au refuzat: Gheorghe Niţescu, Ion Sultaniuc şi 
Eduard Masichievici. Poate or mai fi fost şi alţii, eu 
pe ăştia îi ştiu. Toţi trei erau de o puritate 
extraordinară. I-a chemat pe rând. 

- Domnule, eu în Mişcarea Legionară nu am 
învăţat să fac aşa ceva! 

- Du-te atunci şi mori pentru Hristos şi 
Legiune! Du-te! Marş! 

Lucrurile acestea, dacă se înţeleg, e bine - dacă 
nu, se trece pe lângă ele ca pe lângă nimic. Aceştia 
sunt martiri. E o jertfă curată, are o valoare 
extraordinară. îţi pune în faţă: «ori» - «ori». «Nu». 
«Du-te!» Şi au murit. Niţescu şi Masichievici în 
puşcărie, Sultaniuc a mai trăit puţin, dar nu s-a 
vindecat. Avea un TBC osos la picior şi a murit la 
puţin timp după eliberare, la sanatoriul Baloteşti. 
Pentru aceste suflete curate s-a îndurat Dumnezeu 
şi de noi ceilalţi. Pentru ei, deşi s-a încercat, nu s-a 
îngăduit la Târgu-Ocna ceea ce s-a petrecut la 
Piteşti" 131 . 


^ Mărturia părintelui Mihai Lungeanu dată monahului 
Moise în februarie 2005. 


163 














Va veni o zi când inima ta va cânta 
rugăciunea 


„Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 
1951, - povesteşte Octavian Anastasescu - am ajuns ] 
la Târgu-Ocna. în cele trei luni şi jumătate cât am 
stat în această închisoare l-am cunoscut pe Valeriu I 
Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un j 
sfânt în viaţă. Lucrul acesta l-am simţit şi îl I 
mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplări 
deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar ] 
la câteva. I 

în discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit 
adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui i 
Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o 
anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie J 
trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă j 
străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în 
care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie, i 
Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre 
rugăciune. îi spuneam că mă silesc, dar cu toată j 
străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa 
cum trebuie, adică cu inima. 

- Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în 
viaţa ta, când fără să provoci inima, ea va cânta ! 
singură rugăciunea şi tu o vei auzi. ’ 

Aceste cuvinte ale lui, pe care nu le-am prea 
luat în seamă, au fost o adevărată profeţie. După 
eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu ) 
obligatoriu. Nu aveam voie să ies din perimetrul 


164 


Valeriu Gafencu 


stabilit de Şecuritate. într-o zi nu am mai ţinut cont 
de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un 
prieten. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe 
mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu 
m-au găsit, l-au luat pe tata lăsând vorbă să mă 
prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la 
Securitate. M-au băgat într-un fost garaj, 
transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o 
haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep 
întrebările de rutină. în timp ce le răspundeam, s-a 
petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit 
într-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum 
ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. în 
timpul acesta îmi auzeam inima cântând 
rugăciunea: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Mă 
simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei 
fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama 
ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună 
întrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun 
întrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De 
asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să 
ştiu ce spun. Starea aceasta deosebită a durat trei, 
poate chiar patru ore. La un moment dat, unul 
dintre a spus: 

- Să lăsăm asta! 

în momentul acela starea a dispărut şi 
lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. 
La anchetarea mea asistase şi un plutonier 
însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam 
din cameră mi-a spus: 

- Şefule, dacă în România ar exista numai o 


165 
















Sfântui închisorilor 


mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de 
Securitate! 

Ce întrebări au putut să-mi pună? Ce am 
răspuns eu? Nu ştiu. Mi-am amintit cum Hristos 
spunea apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi 
duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvânt 
căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă. Mi- 
am amintit de asemenea că Valeriu îmi proorocise 
despre momentul acesta atunci când mi-a spus că 
îmi voi auzi inima cântând rugăciunea lui Iisus. 

Despre darul înainte-vederii pe care îl avea 
îmi dădusem seama şi din alte situaţii. Odată, de 
înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, 
iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care 
coborau cu lumânările aprinse de la schitul de pe 
Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă 
acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un mo¬ 
ment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a , 
început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam. 

- Ia uite, acum au ajuns la o serpentină, acum , 

fac un ocol, ; 

Stând în pat şi uitându-se la mine, îmi descria i 
cu exactitate tabloul acesta al creştinilor care se j 
întorceau cu lumânările aprinse de la schit. Lucrul 1 
acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost j 

numai asta. j 

într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o J 
noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia j 
mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte “ 
înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am 
petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de j 
pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am 


166 


Valeriu Gafencu 


dat ocol bisericii pe dinăuntru, căutând să ies, dar nu 
am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, 
m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul. 

- Asta-i închisoare, mamă! - spune ea. 

în noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am 
fost arestat. La Târgu-Ocna visul s-a repetat. Se 
făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut 
picturile. încercam iarăşi să ies din biserică. De data 
asta am reuşit. Nu ştiam cum să înţeleg visul. 
Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai 
mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele 
următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de 
la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, 
la Târgu-Ocna. Perspectiva aceasta mă îngrozea pur 
şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere, 
îngrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am 
vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi 
mutat în cameră cu reeducaţii. 

- Nu-ti fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi 

t 

eliberat. 

Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că 
delirează din cauza temperaturii, Nu aveam nici un 
semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat. 

- Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el. 
Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în 

cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat: 

- Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul! 
M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi - aşa 

cum a spus Valeriu - am fost eliberat" 152 . 


132 Mărturie dată de Octavian Anastasescu monahului 
Moise în februarie 2006. 


167 





























Pastorul Richard Wurmbrand 


Cei mai impresionant gest creştinesc din câte a 
făcut Valeriu a fost, fără îndoială, salvarea vieţii 
pastorului protestant de origine iudaică Richard 
Wurmbrand. Unii bolnavi au primit de la familii 
medicamentul salvator, streptomicina, care pe 
atunci făcea minuni în bolile de plămâni. Printre ei 
se afla şi Leonida Stratan, a cărui stare de sănătate 
se îmbunătăţise. Drept urmare, se hotărăşte să-i dea 
medicamentul lui Valeriu, care se afla într-o stare 
gravă. Valeriu l-a primit, dar la rândul său, în ciuda 
argumentelor şi opoziţiei celor apropiaţi, îl cedează 
pastorului Wurmbrand. Astfel, pastorul a fost salvat 
cu preţul vieţii lui Valeriu. 

Mai multe lucruri despre Wurmbrand aflăm 
de la părintele Mihai Lungeanu. 

„L-am cunoscut pe pastorul Wurmbrand prin 
1950, pe când mă aflam la Târgu-Ocna. Am stat 
împreună aproximativ trei ani de zile. îmi amintesc 
de venirea unui lot de deţinuţi bolnavi, trimişi din 
închisoarea Văcăreşti, printre care se afla şi un 
bărbat blond, înalt, de peste un metru nouăzeci, slab 
ca o umbră şi susţinut de doi deţinuţi. Era pastorul 
Richard Wurmbrand. 

A fost repartizat dintru început la camera 4, 
care era destinată muribunzilor. Cine intra aici ştia 
că drumul său este numai spre cimitir. în trei ani şi 
jumătate cât am stat în această închisoare, am văzut 
o mulţime de oameni care au murit în camera 4. 
Singurul care a scăpat a fost pastorul Richard 


168 


Valeriu Gafencu 


Wurmbrand. 

Am avut ocazia să stau de vorbă cu pastorul 
Wurmbrand de nenumărate ori. Cunosc amănunte 
din viaţa lui auzite chiar de la el. Când a venit la 
Târgu-Ocna, avea optsprezece carii osoase de 
natură TBC şi o formă de tuberculoză pulmonară - 
fibronodulară - care acum se activase şi avea foarte 
multă expectoraţie. Din cele povestite de el, am 

retinut că atunci l-au adus de la Ministerul de 

/ 

Interne, unde stătuse mult timp izolat în condiţii 
foarte grele. 

La Interne a fost anchetat, între alţii, de 
colonelul de securitate Dulgheru (Dulgherber). 
Acesta manifesta o ură dublă împotriva pastorului 
Wurmbrand. în primul rând pentru că amândoi 
erau evrei şi Wurmbrand trecuse de mult timp la 
credinţa creştină, îmbrăţişând forma cultului 
protestant. Fiind un aprig propovăduitor al 
credinţei în cadrul comunităţii evreieşti din 
Bucureşti, făcuse foarte mulţi prozeliţi. în al doilea 
rând, Dulgheru îl ura pe Wurmbrand pentru că şi 
aceste fusese activist PCR în ilegalitate şi îi părăsise 
pe comunişti. Wurmbrand fusese cooptat în 
Partidul Comunist de către consulul sovietic de la 
Paris. Aceasta l-a trimis la Moscova, unde a urmat 
un institut superior de studii politice, specializându- 
se în marxism-leninism. A cunoscut bine pe Ana 
Pauker şi pe alţi lideri comunişti din ţară şi din 
străinătate. Nu mai ştiu cât a durat activitatea sa ca 
ilegalist şi nici alte amănunte în legătură cu aceasta. 
Fapt e că a fost arestat împreună cu alţi comunişti, 
anchetat şi trimis la închisoare. S-a îmbolnăvit de 


169 























Sfântul închisorilor 


TBC şi după eliberare, prin intermediul unui ţăran 
s-a convertit la creştinism. 

înainte de a ajunge la închisoarea de la Târgu- 
Ocna, a stat la depozitul de la Ministerul de Interne. 
Aici a fost distrus fizic. Nu se mai putea ridica din 
pat şi nu era nimeni cu el în celulă ca să-l ajute. 
Timp de o lună de zile şi-a făcut toate nevoile pe el. 
închipuiţi-vă ce era în acea celulă. începuse să facă 
escare. Tot corpul era acoperit de pungi cu puroi ce 
provenea de la cariile osoase - mai ales de la coloana 
vertebrală şi de la coaste - iar de asistenţă medicală, 
nici vorbă. în tot acest timp îl «vizita» anchetatorul 
Dulgheru, care căuta de fiecare dată să-l asigure 
zicându~i: 

- Lasă, că până la urmă îl scot eu pe Hristos 
din tine! 

E uşor de bănuit ce-i răspundea pastorul, din 
moment ce condiţiile de detenţie rămâneau 
neschimbate. 

Pe când se afla acolo, povestea pastorul, într-o 
noapte i s-a arătat diavolul - spunea că nu era urât - 
care l-a certat pentru că l-a părăsit şi s-a dus la 
Celălalt, adică la Hristos. Pastorul a refuzat să 
vorbească cu diavolul şi îi spunea doar atât: 

- Marş din faţa mea, eşti un mincinos şi tată al 
minciunii! 

în camera muribunzilor de la Târgu-Ocna au 
stat foarte mulţi bolnavi grav, din care nu se mai 
află nici unul în viaţă. în trei ani de zile Wurmbrand 
a avut ocazia să vadă mulţi oameni murind şi 
fiecare a murit în felul său. Toţi muribunzii cereau 
să fie mărturisiţi şi împărtăşiţi înainte de moarte. 


170 


Valeriu Gafencu 


Acest lucru a fost posibil pentru că printre noi erau 
preoţi care aveau Sfintele Taine. Aici a avut ocazia 
să-l cunoască pe Valeriu Gafencu, care a trăit şi a 
murit ca un sfânt, cu numele lui lisus pe buze. 
Discuţiile teologice avute zilnic cu Valeriu Gafencu 
erau foarte instructive. 

Pastorul Wurmbrand, în urma celor petrecute 
sub ochii săi în camera 4, a fost atât de impresionat, 
încât a cerut să fie botezat în credinţa ortodoxă, 
alegându-şi numele de Valeriu, după numele lui 
Valeriu Gafencu. Dorinţa i-a fost împlinită de unul 
din preoţii noştri. El a rămas însă în continuare 
protestant, pentru că apoi nu a spus nimănui că a 
fost botezat ortodox. Era un om oscilant. El însuşi, 
în discuţiile în contradictoriu de la început, când 
susţineam Ortodoxia, mărturisea râzând: 

- Măi voi vreţi să fiu şi eu ortodox? Păi eu simt 
jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generaţie 
de creştini, eu nu pot mai mult de neoprotestant! 

în una din seri, pastorul a povestit ceea ce s-a 

întâmplat la Bucureşti, prin 1945 sau 1946, cu ocazia 

primului Congres naţional al preoţilor democraţi 

din România. Nu mai reţin în care sală mare din 

/ 

Bucureşti s-au adunat reprezentanţii tuturor 
cultelor, inclusiv şeful cultului mozaic din România, 
Şafran, împreună cu alţi rabini, apoi reprezentanţii 
religiei islamice din ţara noastră, ministrul Cultelor 
şi mulţi alţii. S-au înscris la cuvânt şi au vorbit. 

La început, pastorul Wurmbrand nu a figurat 
pe lista vorbitorilor, dar discursul furtunos ţinut de 
rabinul Şafran l-a determinat şi pe pastor să ia 
cuvântul. Ne-a povestit că el se afla în sală cu soţia 


171 























Sfântul ,înch isorilor 


sa Sabina şi ascultau pe cei ce vorbeau la microfon. 
I-a venit rândul rabinului-şef Şafran. La un moment 
dat acesta a strigat: 

- Să se termine cu această minciună sfruntată 
că evreii L-au răstignit pe Hristos! Nu evreii L-au 
răstignit ci romanii! 

Probabil să Şafran a mai făcut şi alte afirmaţii 
contrare celor cunoscute din Noul Testament şi sus¬ 
ţinute de Biserica .creştină. Nimeni din reprezen¬ 
tanţii clerului ortodox sau catolic nu s-a ridicat să-l 
contrazică cu argumente biblice pe Şafran. Probabil 
le-a fost teamă să nu fie acuzaţi de antisemitism. 
Soţia pastorului. Sabina, i-a spus: 

- Ascultă Richard, chiar de ar fi să te linşeze, 
scoală-te şi mergi de ia cuvântul! Spală obrazul lui 
Hristos, care a fost batjocorit! 

A ridicat mâna şi a cerut să fie înscris la 
cuvânt. 

- M-am dus la microfon - povesteşte pastorul - 

şi am vorbit. Ştiu că eram revoltat de afirmaţiile 1 
rabinului Şafran. Nu mai ţin minte tot ce am spus. 
îmi amintesc doar atât: Să nu ne mirăm că poporul < 
evreu a avut atât de mult de suferit. Ce a suferit ; 
până acum, dar ce va avea de suferit de acum I 
înainte! Asupra noastră apasă blestemul pe care şi 1- j 
au luat singuri căpeteniile preoţilor şi o parte din ’ 
mulţimea adunată la judecata lui Hristos şi 
condamnarea Lui la moarte prin răstignire: Sângele j 
Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Şi Pilat s-a ) 
spălat pe mâini înaintea lor zicând. Nevinovat sunt j 
eu de sângele dreptului acestuia. Voi veţi vedea!. Acest 1 
blestem urmăreşte poporul evreu şi ei nu pot scăpa | 


172 


Valeriu Gafencu 


de urmările nefaste decât prin primirea lui Iisus 
Hristos ca Mesia prevestit de prooroci. Iar sângele 
Lui vărsat pe cruce devine astfel mijloc de mântuire 
şi nicidecum de blestem, aşa cum au cerut ei. 

Personal - ca un comentariu la cele spuse de 
Wurmbrand - eu cred că acest blestem a căzut 
numai asupra celor care şi l-au luat singuri asupra 
lor, iar asupra poporului evreu este numai în 
principiu. Vina lor nu poate fi mai mare decât a 
creştinilor care-L nesocotesc şi-L calcă în picioare pe 
Hristos. Deci vina există în orice caz, iar nuanţa o 
apreciază numai Dumnezeu, Care Şi-a vărsat sân¬ 
gele pe cruce pentru toată omenirea. Revin în con¬ 
tinuare la ceea ce povestea pastorul Wurmbrand: 

- La auzul celor spuse de mine, toţi rabinii de 
faţă împreună cu Şafran, ridicându-şi pumnii, au 
început să vocifereze, să ameninţe şi să se îndrepte 
spre locul unde mă aflam. Atunci preoţii ortodocşi 
au sărit în ajutorul meu, făcând un zid prin care nu 
au mai putut trece ca să mă agreseze. M-am trezit 
scos afară, înconjurat de o mulţime de preoţi care 
mă apărau. Apoi am avut multe de suportat din 
partea evreilor. De pildă, într-una din zile eram în 
amvon, în casa noastră de rugăciune şi predicam. 
Sala era arhiplină. La un moment dat au început să 
ni se spargă geamurile cu pietre şi au năvălit în 
interior o mulţime de evrei, lovind pe cei ce erau 
adunaţi la rugăciune. Când am văzut ce se petrece 
în sală, mi-am zis: «păstorul nu-şi părăseşte turma 
orice s-ar întâmpla. Păstorul cel bun îşi pune viaţa 
pentru oile sale». Numai că eu eram sus în amvon, 
oarecum la adăpost, iar lumea jos, pe câmpul de 


173 













Sfântul închisorilor 


operaţii. La un moment dat, am observat că 
mulţimea agresorilor începe să scadă la număr şi 
am descoperit imediat cauza: una din credincioasele 
mele, o servitoare româncă, aşa dădea cu pumnul în 
dreapta şi stânga, încât făcea cărare în urma ei şi 
repede a eliberat terenul de combatanţi. 

La vederea acestui «spectacol», pastorul se 
distra râzând din toată inima şi felicita pe acea 
credincioasă atât de operativă. Ţin să subliniez că 
pastorul era un talentat povestitor, dotat cu un 
remarcabil simţ al umorului, dar era un umor tipic 
evreiesc. 

în nenumărate ocazii Wurmbrand mi-a 
mărturisit că-şi iubeşte foarte mult poporul, cu toate 
suferinţele pe care i le-a pricinuit şi că doreşte ca tot 
poporul evreu să-L primească pe Iisus Hristos ca ! 
Mesia. Doreşte ca toţi să devină creştini şi-i pare rău 
că evreii şi-au ratat menirea lor de popor ales. 
Repeta cuvintele sfântului Ioan Evanghelistul: La ai 
Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit (îoan 1:11). 

Povestea pastorul cu haz că l-a auzit odată pe 
un evreu: «Doamne, mai caută-Ţi şi alt popor ales, 

că noi ne-am săturat de atâta suferinţă!». 

/ 

Wurmbrand suferea mult din cauza lipsei de 
receptivitate şi a împietririi inimii evreilor 
manifestate prin respingerea învăţăturilor creştine. 
Reţin de la pastor că în tradiţia lor scrisă au 
consemnat următorul fapt, petrecut după învierea 
Mântuitorului Iisus Hristos. într-o noapte, un rabin, 
nu-i mai ştiu numele, cerceta scripturile Vechiului 
Testament care se refereau la venirea lui Mesia. 
Deodată apare, în camera sa Iisus Hristos în carne şi ! 


174 


Valertu Gafencu 


oase, şi-i spune: «Bătrânule - şi-i zice numele - de ce 
nu vrei să crezi că Eu sunt adevăratul Mesia, pe care 
voi îl aşteptaţi? Scriptura despre Mine vorbeşte». 
Atunci bătrânul rabin i-a tras o palmă şi pe loc i s-a 
uscat mâna de la cot. 

în fiecare sâmbătă evreii vin la sinagogă şi 
citesc câte o pericopă - câte un capitol din Vechiul 
Testament. Când ajung la capitolul 53 din proorocul 
Isaia, pur şi simplu nu-1 citesc, ca şi cum nu ar 
exista. întorc foile în continuare, sărindu-1 şi citind 
ceea ce urmează. Adresându-se unui rabin, prieten 
de-al său, i-a spus: 

- Ştii, rabi, am citit capitolul 53 din proorocul 

Isaia. 

Acesta i-a răspuns: 

- Nu este bine! 

- Dar de ce? 

- Iac-aşa, nu este bine! 

- Dar bine rabi, acuma l-am citit. Ce să mai fac 
acum? 

- Ţi-am spus că nu este bine, i-a răspuns 
rabinul. 

Nu a putut să o scoată la capăt cu el, încât până 
la urmă a renunţat să mai primească vreo explicaţie. 

După ce am auzit aceasta, l-am întrebat pe 
pastor ce cuprinde acest capitol pa care-1 sar evreii 
şi nu-1 citesc. Atunci pastorul mi-a spus pe de rost 
întreg capitolul 53 din Isaia, în care este vorba 
despre o proorocire făcută cu opt sute de ani înainte 
de venirea Mântuitorului pe pământ. Aici este 
descris El, aşa cum a arătat în timpul sfintelor Sale 
patimi: plin de răni şi de sânge, încât era desfigurat 


175 




























Sfântul închisorilor 


şi era numit Om al durerilor, care a luat asupra Sa 
păcatele noastre şi le-a ispăşit prin jertfa pe cruce şi 
prin moartea Sa. Ca o oaie spre junghiere S-a dus şi ca 
un miel împotriva celui ce-l tunde, aşa nu şi-a deschis 
gura Sa. în acest capitol este foarte clar că Iisus 
Hristos este Mielul lui Dumnezeu, care ridică 
păcatele lumii. Mesia cel aşteptat de poporul evreu 
şi de toată omenirea. Acesta este Mielul simbolizat 
în Vechiul Testament, când prin sângele mielului cu 
care au uns uşorul uşii, evreii erau păziţi de 
pedeapsa trimisă de Dumnezeu asupra egiptenilor. 

L-am rugat pe pastor să-mi explice de ce este 
aşa de refractar poporul evreu în faţa atâtor evi¬ 
denţe. El mi-a răspuns că explicaţia a dat-o sfântul 
apostol Pavel. Dumnezeu a îngăduit împietrirea 
inimii poporului evreu pentru a da celorlalte nea¬ 
muri păgâne prilejul de a-L cunoaşte şi a-L primi pe 
Iisus Hristos şi, prin El, pe Dumnezeu. Când num㬠
rul oamenilor din popoarele păgâne se va împlini, 
atunci poporul evreu va primi pe Iisus Hristos ca 
Mesia cel prezis de prooroci şi se va creştina în masă. 
Aceasta se va petrece în preajma sfârşitului lumii 133 . 


133 Părintele Mihai Lungeanu, într-un caiet de memorii 
încă nepublicat, a notat şi câteva întâmplări povestite de 
Wurmbrand, referitor la discuţiile sale cu rabinii: 

- Ascultă rabi - i-a spus el unuia - nu te gândeşti cât 
suferă poporul acesta? Uite, ne omoară peste tot, uite ce se 
întâmplă cu poporul evreu pentru că l-a refuzat pe Hristos. 

- Ce contează, ce contează - spunea rabinul - important e 
că până la urmă Hristos va fi învins. 

- Nu va fi învins, Hristos a învins! El este Dumnezeu. 

- Nu, nu, nu! spunea rabinul. 

Altă dată, cu alt rabin: 

- Rabi, de ce nu vrei să înţelegi că Hristos este Mesia? 



Valeriu Gafencu 


Zilnic pastorul povestea din Sfânta Scriptură 
şi dădea explicaţii. De Crăciun şi de Paşti ne reda 
evenimentele după toţi cei patru evanghelişti. 
Personal, am învăţat foarte multe texte din Sfânta 
Scriptură de la pastor. 


- Dacă nu pot. 

- Ei, cum nu poţi? Şi-i citea din Noul Testament, din 
predica de pe munte. 

Tot timpul cât i-a citit, rabinul plângea şi spunea: 

- Vai ce frumos, vai ce frumos! 

- Bine rabi, dacă-ţi place şi te mişcă atât de profund cele 
ce ţi-am citit, atunci de ce nu-L primeşti pe Hristos? 

- Dacă nu pot! 

Şi iar spunea: 

- Vai ce frumos, vai ce frumos! 

Tot Wurmbrand mi-a povestit de un tânăr evreu din 
Cernăuţi, care s-a convertit la Ortodoxie şi a devenit frate de 
mănăstire. Fratele Vasile - aşa se numea - dacă se întâmpla să 
meargă cu trenul, se amesteca printre oamenii care vorbeau 
vrute şi nevrute şi le spunea: «Măi fraţilor, auziţi ce spune» şi le 
citea din Noul Testament. Făcea misionarism. într-o zi a fost 
găsit mort într-un parc din Cernăuţi. Sora lui - care la început a 
fost împotrivă, dar apoi s-a convertit şi ea - credea că părinţii, 
familia lor a hotărât asasinarea fratelui Vasile. Pentru că, deşi 
au fost anunţate autorităţile, nu s-a luat nici o măsură, nu s-a 
făcut nici o cercetare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai 
târziu, când cu deportările de evrei, sora lui a ajuns într-un 
lagăr din Polonia. în lagăr ea îl mărturisea pe Hristos. Un ofiţer 
SS a auzit-o şi a întrebat-o dacă e creştină. Atunci a spus 
povestea ei şi a fratelui Vasile. Ofiţerul a spus: 

- Tu n-ai să mori aici! 

După câtva timp i s-a dat drumul şi a ajuns acasă. Apoi 
s-a hotărât să plece în Israel, ca să mărturisească acolo pe 
Hristos. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Despre fratele 
Vasile şi sora lui mi-a povestit nu numai Wurmbrand, ci şi 
părintele Bartolomeu Dolhan de la Iaşi, care l-a cunoscut pe 
acest călugăr evreu. 


176 


177 

























Sfântul închisorilor 


Pastorul Wurmbrand este un om practic. 
După închisoare, a ajuns în America, în faţa 
Senatului. Pur şi simplu s-a dezbrăcat până la 
jumătate, arătându-le cicatricele de pe corp: 

- Iată, aceasta înseamnă comunismul! le-a 
spus el. 

A fost foarte convingător. 

Apropo de cicatricele sale, într-una din zile 
când se afla la Târgu-Ocna şi era pansat de 
infirmieri, Wurmbrand a început să ţipe şi să se 
văicărească. Atunci cel ce trebuia să-i facă 
pansamentul l-a întrebat: 

- Domnule pastor, de ce ţipaţi şi vă văitaţi, că 
încă nu am început? 

- Ţip aşa, în mod preventiv, parcă ce mă 
costă!? 

Am râs cu toţii cu poftă" 134 . 

Ajuns în Occident după eliberare, pastorul va 
fi coordonatorul activităţii a şaisprezece misiuni 
creştine din diferite ţări libere, care aveau ca scop 
ajutorarea celor ce au suferit sub regim comunist. 
Astfel, cele spuse de Valeriu când a cedat 
streptomicina lui Wurmbrand - că pastorul, dacă 
scapă cu viaţă, prin poziţia şi relaţiile sale va face 
mult bine în favoarea celor ce sufereau de pe urma 
comunismului - s-au dovedit adevărate. 

Wurmbrand se va stinge din viaţă în S.U.A., la 
17 februarie 2002, în ajunul zilei când se împlineau 
cincizeci de ani de la moartea lui Valeriu. Spre 
dezamăgirea foştilor colegi de suferinţă de la Târgu 

134 Mărturie dată de părintele Mihai Lungeartu 
monahului Moise în februarie 2005. 


178 


Valeriu Gafencu 


Ocna, care i-au citit cărţile, traduse şi în limba 
română, deşi vorbeşte frumos despre ajutorul pe 
care l-a primit de la ceilalţi deţinuţi, pastorul nu 
spune niciunde că Valeriu Gafencu i-a salvat viaţa. 
Pentru a vă convinge, cităm din cartea sa, Cu 
Dumnezeu în subterană, pasajul în care face referire la 
Valeriu Gafencu: 

„Gafencu îşi petrecuse întreaga viaţă de om 
matur în închisoare, dar, ca şi alţi deţinuţi la care 
credinţa creştină prevalase, nu ştia ce fapte să mai 
săvârşească pentru a-şi răscumpăra greşelile din 
trecut. în fiece zi făcea gestul pilduitor de a pune 
deoparte ceva din puţinul lui pentru a ajuta la 
refacerea celor mai slăbiţi dintre noi. 

Avea oroare de antisemitism şi, când venea 
să-l vadă în camera 4 vreunul din tagma aceasta, 
trântea câte o remarcă şocantă: 

- Mi-ar plăcea să văd ţara guvernată în 
întregime de evrei. 

Camarazii lui îl priveau cu oroare. 

- Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, 
legiuitorii, funcţionarii publici — toţi să fie evrei! Aş 
pune o singură condiţie: să fie asemenea vechilor 
cârmuitori evrei, Iosif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, 
Sfântul Pavel şi Iisus însuşi. Fiindcă, dacă ne vor 
mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis 
cu România. 

Mi-a spus într-o zi: 

- Tatăl meu a fost deportat din Basarabia de 
ruşi. N-am mâncat niciodată pe săturate. M-au 
băgat la închisoare fiindcă am devenit legionar. Nu 
întâlnisem în viaţă nici o singură persoană bună, 


179 













Sfântul închisorilor 


credincioasă, iubitoare. Mi-am zis în sinea mea că 
Iisus nu-i decât o legendă, că azi, nu există nimeni 
în lume care să-I semene şi cred că nici nu a existat 
vreodată. Dar, mai târziu, am întâlnit unii dintr- 
ăştia. Mai ales la închisoare a trebuit să recunosc că 
mă înşelasem. Am întâlnit oameni bolnavi care se 
lipseau de ultima lor coajă de pâine pentru alţii. Am 
stat în aceeaşi celulă cu un episcop care era atât de 
plin de bunătate, că şi numai atingându-i straiele te 
puteai vindeca. 

Gafencu a rămas în camera 4 un an şi în tot 
acest timp nu a putut sta culcat pe spate, îl durea 
mult prea tare. Trebuia să fie mereu ridicat. 

Din multele aspecte ale gândirii legionare, 
Gafencu păstrase la urmă numai simpla credinţă 
creştină. 

Bolnavi mai zdraveni din afară preluau 
îndatorirea de a spăla în locul acelora dintre noi care 
erau neputincioşi, frecând la cămăşi, lenjerie de 
corp, feţe de pernă, uneori douăzeci de cearşafuri pe 
zi, cu toate că trebuiau să spargă gheaţa din curte ca 
să ajungă la apă. Lucrurile mele, îmbibate cu puroi 
şi sânge, erau întotdeauna scorţoase. Dar, când am 
încercat să opresc pe un prieten să mi le spele, s-a 
supărat. 

Gafencu nu se plângea niciodată. Şedea foarte 
liniştit în pat, dând uşor din cap ca să afirme sau să- 
şi exprime mulţumirea. Când era evident că nu mai 
avea mult de trăit, prietenii lui vechi şi noi s-au 
strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. 
Ultimele sale cuvinte au fost: 

- Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El! 


180 


Valeriu Gafencu 


După ce a închis ochii, ceilalţi s-au rugat. Eu 
am zis: 

- Iisus ne spune că, dacă o sămânţă nu cade pe 
pământ şi nu moare, nu poate da rod şi, după cum 
sămânţă renaşte intr-o floare frumoasă, tot aşa 
trupul material, murind, este înlocuit de unul 
spiritual. Iar inima lui Gafencu, nutrită cu idealurile 
creştinătăţii, va da cu siguranţă rod. 

Un preot a rostit o rugăciune, apoi Gafencu a 
fost înfăşurat într-un cearşaf şi dus în camera 
mortuară, în timpul nopţii a fost înmormântat într-o 
groapă comună, de către deţinuţi condamnaţi 
pentru crime, cărora le revenea întotdeauna această 
sarcină" 135 . 

După cum se poate vedea, Wurmbrand nu 
pomeneşte nimic despre faptul că Valeriu l-a salvat 
cu preţul vieţii sale, cedându-i streptomicina. în 
plus, pare a-i fi uitat şi prenumele. Pe de altă parte 
Wurmbrand nu spune nimic de controversele 
teologice avute cu Valeriu, de care amintesc ceilalţi 
deţinuţi. 

Mai adăugăm la aceasta şi câteva exagerări şi 
inexactităţi. 

E greu de crezut că Valeriu ar fi făcut o 
afirmaţie de genul „n-am mâncat niciodată pe 
săturate", din moment ce familia sa avea în jur de 
100 ha de pământ, după cum mărturiseşte una din 
surorile lui. Nu văd de ce ar fi căutat să-1 impre¬ 
sioneze cu sărăcia sa pe Wurmbrand, minţind. 

De asemenea, Valeriu nicăieri nu spune că în 


135 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterana , Ed. 
Casa şcoalelor. Bucureşti, 1993, pp. 90-91. 

181 


















Sfântul închisorilor 


tinereţe l-ar fi socotit pe Hristos „o legendă", iar 
faptele bune le săvârşea nu ca „să-şi răscumpere 
greşelile", ci pentru că aşa porunceşte Hristos şi 
pentru a-şi curăţa sufletul de patimi. 

Afirmaţia „nu întâlnisem în viaţa mea nici o 
persoană bună, credincioasă, iubitoare" iarăşi mi se 
pare îndoielnică, ţinând cont de exemplele de 
dragoste din casa părintească şi de spiritul de 
moralitate în care a fost crescut Valeriu. 

Un alt aspect lă fel de ciudat este legat de 
„episcopul plin de bunătate" cu care Valeriu ar fi 
stat în celulă. Virgil Maxim sau Ianolide, care au 
fost în preajma lui Valeriu cât timp acesta a stat la 
Aiud, nu amintesc nimic în acest sens. La Piteşti 
erau doar studenţi, iar la Târgu Ocna, ceilalţi 
deţinuţi nu amintesc de nici un episcop. De altfel, 
dacă episodul cu episcopul ar fi avut loc la Târgu 
Ocna, Wurmbrand ar fi trebuit să-l cunoască direct. 

Pe de altă parte însă, în cartea sa pastorul nu 
uită să spună că, la rândul său, a cedat 
streptomicina trimisă de soţie altui bolnav. Numai 
că şi aici strecoară nişte inexactităţi. Wurmbrand 
povesteşte că s-a hotărât să dea streptomicina lui 
Ion Sultaniuc, care era grav bolnav. De menţionat 
că, înainte de acest episod, lui Sultaniuc familia îi 
trimisese streptomicină, dar nu a primit-o pentru că 
a refuzat să devină informator al ofiţerului politic. 

Wurmbrand spune că Sultaniuc ar fi refuzat 
streptomicina oferită de el pentru că venea de la un 
evreu şi Sultaniuc era atât de antisemit, încât refuza 
să fie salvat de un evreu. Din mărturiile supravie¬ 
ţuitorilor de la Târgu-Ocna, am aflat că lucrurile nu 


182 


Valeriu Gafencu 


au stat chiar aşa. Sultaniuc a refuzat să primească 
medicamentul de la Wurmbrand nu pentru că era 
antisemit, ci pentru că pastorul făcuse nişte afirmaţii 
care l-au deranjat. în discuţii pastorul afirmase că 
toţi conducătorii de partide din perioada interbelică, 
inclusiv Comeliu Zelea Codreanu, erau cumpăraţi 
de comunişti, primind bani de la Internaţionala 
roşie comunistă. Sultaniuc, care avea un adevărat 
cult pentru Codreanu, a refuzat să mai stea de vorbă 
cu pastorul care se dovedise fără caracter făcând 
astfel de afirmaţii absurde. De altfel, nu a fost 
singurul. Mai mulţi deţinuţi, deranjaţi de ceea ce 
pastorul susţinea despre legionari, răciseră relaţiile 
cu el. Refuzul ajutorului oferit de Wurmbrand nu 
avea deci drept cauză antisemitismul, ci atitudinea 
lipsită de tact a pastorului. 


183 








Crăciun la Târgu-Ocna 


„Era o iarnă liniştită, - îşi va aminti mai târziu 
Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur 
încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau 
rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată 
suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu 
neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de 
oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi 
fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus 
cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va 
milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea 
mari şi credincioase din Târgu-Ocna. 

în camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, 
arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi 
fost politruc sovietic, acum sionist, în fine. Ion, 
prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe 
partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, 
fratele meu cel mai drag. 

Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare 
gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de 
rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună 
câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în 
seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru 
Târgu-Ocna. 

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, 
care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. 
Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe 
zi, urmate de alte patru de program administrativ. 
Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, 
cu un regim de exterminare rapidă. La Canal 
părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi 


184 


Valeriu Gafencu 


îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie (fu 
serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi 
avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic 
peste toate mizeriile. 

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că 
oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a 
fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea 
generală. Omul e din carne şi oase, (ţuhul nu poate 
ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit 
întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a c㬠
zut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la 
Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar". 

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin 
măiestria cu care ştia să umble în sufletele oame¬ 
nilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhov¬ 
nic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-1 solicitau, 
cu toate că se epuiza pe el însuşi. 

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din 
lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. 
Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu 
numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate 
practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu 
mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu 
mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te 
cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta 
ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă 
Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim 
că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa 
simţeam în preajma părintelui Gherasim. 

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd 
cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, 
adânci: 

- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în 
locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite 


185 

















Sfântul închisorilor 


din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se 
poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar 
bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul 
dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate 
chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un 
dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu 
ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe 
Dumnezeu, deplina bucurie... Am certitudinea 
vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici 
Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde 
numai în mila şi darul Domnului... Duhurile 
întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu 
vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; 
iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii 
cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui 
Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui... 

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat: 

- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem 
puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât 
lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar 
dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie 
divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecu¬ 
vântaţi!... Am cunoscut aici oameni în fata cărora 

/ / 

cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se 
roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că 
am ajuns în ceasul acesta... 

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram 
profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a 
retras în pragul vieţii veşnice. 

Convorbirea mea cu părintele Gherasim o 
înregistrase involuntar, dar emoţionat şi evreul 
Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe 
frunte: 

- Ai temperatură? l-am întrebat. 


186 


Valeriu Gafencu 


- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine... Aici e o 
lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot 
cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu. E 
cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte 
în atmosfera creştină pe care am respins-o cu în¬ 
dârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua 
oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat 
totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă, 
copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă 
cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi na¬ 
turale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un 
ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. 
în faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să 
vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea 
aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste 
voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii. 
Adevăratul Dumnezeu este Hristos! 

Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era 
profund mişcat. încercam să-l înţeleg, să particip la 
momentul dramatic pe care-1 trăia. A tăcut o vreme. 
M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în 
mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să 
fac mai mult?! 

Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea 
lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am 
trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise 
comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece 
prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă des¬ 
coperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină 
de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a 
întregului său trecut. 

- îţi mulţumesc că nvai ascultat, mi-a spus el 
după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în 
Hristos! 


187 



























Sfântul înch isorilor 


- Să-ţi ajute Dumnezeul i-am răspuns 
emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion. 

Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui 
era când livid, când congestionat. Natura mai 
menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că 
moartea era prin preajmă; ştia şi el. 

- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de 

plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd 

salvarea tării... 

/ 

S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios. 

- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. 

Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, 
lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în 
Dumnezeul... Acum e târziu pentru mine... Mă 
sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, 
apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii 
tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le- 
am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a \ 
fost un om neasemuit mai mare decât mine, un ; ; 
vizionar! ; 

- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat. 

- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a 
continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. ’-j 
Dumnezeu să te ajute! 

- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai 
fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate să 
te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit- 

o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita ;j 
niciodată! 3j 

După o pauză mai lungă, mi-a zis: 

- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am ; 

avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau j 
manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e ! 
locul lor. ; 


188 


Valeriu Gafencu 


I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit 
lângă Ion. 

- Simt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la 
un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în 
propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă 
incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr 
m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi 
descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi 
întreţine atâta minciună şi ură împotriva 
adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe 
care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus 
adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi ni¬ 
ciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar 
dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, 
dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de 
dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de 
Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu 
creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu 
suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine! 

Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a mângâiat. 

- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale 
îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru 
lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. 
Minunate simt căile Domnului! 

Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la p㬠
rintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare, 

S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de 
Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea 
patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, 
dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s- 
au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în 
căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus: 

- Ce bine este că te simt lângă mine! Simt pe 
cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu- 


189 























Sfântul înch isorilor 


Valeriu Gafencu 


Ocna. 

- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un 
scaun ca să priveghez. 

El însă mi-a zis: 

- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. 
Să-ţi spun versurile: 

Pe malul Trotuşului 
Cântă robii Domnului, 
înjugaţi la jugul Lui. 

Dar cântarea lor e mută, 

Că-i din suferinţă multă 

t 

Şi-i cu lacrimi împletită. 

în inima robului, 

Domnu-şi face ieslea Lui, 
în noaptea Crăciunului. 

Flori de crin din ceruri plouă 
Peste ieslea Lui cea nouă 
Şi din flori picură rouă. 

Stă un copilaş în zare 
Şi priveşte cu mirare 
La fereastra de-nchisoare. 

Lângă micul copilaş 
S-a oprit un îngeraş, 

Ce-i şopteşte drăgălaş: 

„Azi Crăciunul s-a mutat 
Din palat la închisoare, 

Unde-i Domnu-ntemnitat". 

/ 

Şi copilul cel din zare 
A venit la închisoare 
Să trăiască praznic mare. 


Refren: 

Lăsaţi-i pe copii să vină. 

Să-mi aducă din grădină 

Dalbe flori de sărbători. 

Dalbe, dalbe flori! 

M-a privit puţin, apoi a adăugat: 

- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El 
este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale 
colindului. 

Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am 
mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a 
retras în sine. 

Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea 
a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii 
mele. în amestecul acela mizerabil de temniţă şi 
tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât 
totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea 
domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, 
înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de 
mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în 
duh îl realizează. 

Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, 
eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, 
eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era 
înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii 
şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cu¬ 
noştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu 
Dumnezeu. Eram deopotrivă de lucid şi de prezent 
în realitate şi de aceea cred că atunci materia era 
duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un 
contrast nu mă tulbura. 

Din când în când mă apropiam de Ion şi de 
părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai 
vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. 


190 


191 





















Sfântul închisorilor 


L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis 
nimic. 

Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că 
trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi 
chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care 
le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le 
foloseam cu mare economie, numai pentru două- 
trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre 
noi. 

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care 
era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire 
a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era 
şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că 
licărea şi o nădejde. 

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat 
la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, 
duşi în fundul orbitelor. 

- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii 
mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. 

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat: 

- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze! 

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi 
Şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. 

Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam 
cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. 
Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic 
pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi. 

Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă j 
odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu i 
eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii ] 
era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era j 
uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, j 
nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de | 
prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce 3 


192 


Valeriu Gafencu 


plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în 
mine. în starea aceea sufletească am făcut pregătirea 
de îngropăciune a celor doi. 

Din când în când îmi mai aruncam privirea şi 
spre Valea. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu 
pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu 
trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu 
putuse să se odihnească în noaptea aceea. După ce 
am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi 
mi-a spus: 

- Colinda este terminată... Poate versurile 
acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa 
mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit! 

Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o 
vreme. Rugăciunea, ca o scară cerească, cobora 
îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, 
cerurile erau pretutindeni" 136 . 


loan Ianoiide, op. cit., pp. 282-289. 


193 
































Trecerea la cele veşnice 


Valeriu a trecut la Domnul pe 18 februarie 
1952. Mai devreme cu vreo două săptămâni - pe 2 
februarie - a chemat un tovarăş de suferinţă, pe 
Nicolae Itul, mărturisindu-i că i-a fost descoperită - 
ziua trecerii din această viaţă: 18 februarie. La rugat 
pe Itul să-i pregătească cele necesare, o cămaşă albă, 
izmene, un chibrit şi un capăt de lumânare. A cerut ' 
de asemenea ca după moarte să-i fie pusă în gură o 
cruciuliţă cu ajutorul căreia, dacă va rândui 
vreodată Dumnezeu, să fie identificat. 

Pe 18 februarie - după ce dimineaţa s-a spo- i 
vedit şi s-a împărtăşit - cu o împăcare îngerească, 
Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 1 
Vorbind despre starea de har în care se afla în ziua 
trecerii în veşnicie, Ianolide va mărturisi mai târziu: \ 
„E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi - ; j 
murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în 
ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate l㬠
untrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în 
ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă 
Hristos era prezent în Valeriu" 137 . I 

Ştiind din vreme că Valeriu îi va părăsi, \ 
tovarăşii de suferinţă au trecut rând pe rând să-şi ia 
rămas bun de la el. Deşi foarte slăbit, va găsi putere 
să dea fiecăruia un cuvânt de întărire: , 

„A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori 
s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni ' 
i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă 

137 Ibidem, p. 251 \ 

194 ’j 


Valeriu Gafencu 


întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu 
recunoştinţă băieţilor. 

- Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a 
spus el. 

Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis: 

- Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul 
sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de 
frumoase! 

Altuia i-a spus: 

- Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci 
toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei 
înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt. 

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu 
dragoste: 

- Tu ai talent, închină-1 lui Hristos! E nevoie 
de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari 
răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile 
Lui! 

Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a 
reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a 
chemat, rugându-mă să-i repet cuvintele lui. 

A venit şi un medicinist protestant, care-1 
îngrijise în ultima vreme: 

- Domnule doctor, vă sunt recunoscător 
pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat 
Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. 
Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire 
ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica 
cea adevărată. 

De fiecare dată când începea să vorbească, 
Valeriu răspândea din el putere şi asta mă mişca. 
Harul era în el, iar eu mă împărtăşeam de lumina 
lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, 
ca o lucrare a lui Dumnezeu. 


195 






















Sfântul închisorilor 


A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie, 
cum nu era el de obicei: 

- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. 
Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. 
Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. îţi mulţumesc 
pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care 
mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, nici adevărul 
ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru 
necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am 
nevoie de această rugăciune. Doresc ca în împărăţia 
lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă! 

Valeriu i-a răspuns: 

- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg : 
frământarea, dar vă rog să veniţi la Hristos ca Pavel, 
fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L ;! 
rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea 
poporului evreu. Nici un neam din lume şi în pri- ' 
mul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul 
Domnului să vă aducă la Adevăr! 

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în 
patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu" 138 . 

„Pe la zece a venit vizita medicală - îşi amin¬ 
teşte Nicolae Itul - doctoriţa Danielescu, o femeie 
care a fost ca o mamă pentru bolnavi, însoţită de un 
miliţian şi de medicii noştri curanţi, şi ei deţinuţi. 
Valeriu şi-a luat rămas bun de la toţi. # 1 

- Astăzi plec - a spus el doctoriţei. 

- Ce vorbeşti, mă, unde pleci - s-a răstit 
miliţianul - unde te duci? 

- Acolo unde veţi veni şi dumneavoastră într-o \ 

zi, a răspuns Valeriu. \ 


138 Ibidem, pp. 187-188. 


196 


Valeriu Gafencu 


Doctoriţa, vădit impresionată, nu şi-a putut 
stăpâni lacrimile" 139 . 

Total epuizat fizic/susţinut numai de puterea 
harului, Valeriu îşi încredinţează ultimele gânduri 
fratelui său de suferinţă Ianolide. 

în primul rând gândul şi sufletul meu se 
închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. 
Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi 
să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi 
datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar 
voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă, 
în măsura în care mi se va îngădui, de acolo de 
unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi 
alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în 
credinţă, căci Hristos îi v.a birui pe toţi vrăjmaşii, 
îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, 
dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este 
putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea 
este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi 
şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci 
duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi 
învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit! 

Din când în când se oprea pentru a-şi reface 
puterile. 

- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi 
făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi... Să mă ierte 
orice om faţă de care am greşit cu ceva... Gândesc 
cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. 
Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să 
aveţi grijă de ele... Testamentul meu este cuvântul 
de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început 


139 Mărturie dată de Nicolae Itul monahului Moise în 
septembrie 2005. 


197 


































Sfântul închisorilor 


nou, mai curat, mai aproape de adevăr... Rog 
oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să 
urmeze învăţăturii Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte 
mari răspunderi.. 

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu 
fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. 
Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în 
acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu 
eram tot mai profund mişcat. 

- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! 
Aici a lucrat Dumnezeu! 

A urmat o pauză îndelungată. S-a 
congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, 
frumos, fericit. A putut să mai rostească: 

- S-a sfârşit! 

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut 
cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot 
mai uimitoare. Totul era făcut din lumină 
nepământească, dar real, un fel de realitate de¬ 
săvârşită, a cărei vedere te face fericit" 140 . 

„După stingerea lui din viaţă - îşi aminteşte 
Aristide Lefa - în tot sanatoriul s-a aşternut o tristete 
profundă. Chiar şi cei ce mimau poziţia de reeducaţi 
erau impresionaţi. La Târgu Ocna au murit mulţi şi 
au murit împăcaţi cu Dumnezeu şi semenii lor. 
Niciodată însă întreaga noastră colectivitate n-a fost 
mai profund afectată ca în această tristă zi. 

Pe atunci, şef de secţie era un miliţian, Orban 
Petre, care era rău prin structura sa, simţind o 
plăcere sadică m a face tot feluri de necazuri 
deţinuţilor. Când murea cineva, ne închidea pe toţi 


140 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 189-190. 


198 


Valeriu Gafencu 


în camere, ca să nu ne putem lua rămas bun de la 
cel decedat sau să-i punem o floare la căpătâi, căci 
lumânări nu aveam. De data aceasta, când a aflat de 
moartea lui Valeriu, a părăsit secţia, plecând în 
poartă preţ de două ore, oferindu-ne în felul acesta 
posibilitatea tuturor să-l putem vedea pentru ultima 
oară şi sa-i facem cele de cuviinţă. Când s-a întors, 
cu o voce blândă l-a întrebat pe Ion Ianolide, despre 
care ştia că a fost cel mai apropiat de Valeriu, dacă 
vrea să ia ceva din lucrurile ce-i aparţinuseră 
acestuia, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. 
Acesta i-a răspuns că nu are nevoie de nimic; era 
prea îndurerat de pierderea celui mai iubit frate de 
suferinţă. 

Când murea cineva, cadavrul era ridicat de pe 
secţie într-o ladă, care servea la transportul tuturor 
până la groapă. Acolo erau aruncaţi, fără coşciug, în 
groapa - uneori - comună. Până la înhumare, lada 
era aşezată lângă zidul exterior, unde se afla un fel 
de paravan din piatră. La puţină vreme după ce 
Valeriu a fost scos din secţie, a început să ningă 
liniştit, cu fulgi mari, care în scurt timp au acoperit 
totul cu un strat imaculat, ca şi sufletul lui curat" 141 . 

Cei ce mureau în închisoare erau îngropaţi la 
marginea cimitirului din apropiere. Spre a 
împiedica identificarea lor ulterioară, de obicei, 
înainte de a fi sloboziţi în groapă li se zdrobea capul 
cu sapa. 

Legat de trecerea lui Valeriu la Domnul mi se 
pare foarte sugestiv visul pe care l-a avut Radu 
Costandache. 


141 Nicolae Trifoiu, op. cit,, pp. 109-110. 


199 


























Sfântul închisorilor 


„Am plecat în 1951 de la Târgu-Ocna. în 
februarie 1952, pe când mă aflam închis la Făgăraş, 
am avut un vis. Eram la Târgu-Ocna, într-una din 
curţile de plimbare, împreună cu alţi deţinuţi. Vine 
cineva din cealaltă curte şi ne spune: «A murit 
Vaier iu Gafencu!». Ne-am oprit din plimbare şi am 
mers dincolo. 

Toată lumea era adunată în faţa spitalului. 
Tocmai îl scoteau pe Valeriu Gafencu, mort, pe o 
targă pe care au aşezat-o în curte, lângă o grădiniţă 
cu flori. Toţi cântau Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare. 
Sfinte Jură de moarte miluieşte-ne pe noi. Era o 
atmosferă deosebită, cutremurătoare. 

Dintr-o dată parcă targa s-a transformat într- 
un tron de lumină neobişnuită, cum nu mai 
văzusem. Pe tron şedea Valeriu, viu, cu mâinile 
sprijinite pe rezemătoarele tronului şi cu o figură 
plină de lumină. Tot tronul a fost cuprins de un nor 
roz, foarte luminos. Valeriu în întregime era o 
lumină. Faţa parcă-i ardea şi era foarte zâmbitor. Cu 
tot cu tron se ridica încet în sus. Se uita în jos la noi 
şi ne făcea semn cu mâinile. Ne-am uitat în sus până 
când, tot ridicându-se, nu s-a mai văzut decât o 
lumină care încet a dispărut şi ea. Ne-am risipit 
îngânduraţi. 

Mai târziu, aveam să aflu că Valeriu murise în 
ziua în care am avut visul" 142 . 


142 Radu Costandache, în documentarul de televiziune 
Noaptea pătimirilor, episodul dedicat lui Valeriu Gafencu. 


200 


Ucenicii lui Valeriu 


La Târgu-Ocna, Valeriu a polarizat şi a 
orientat duhovniceşte mulţi deţinuţi. Dintre cei pe 
care i-am putea evoca în sensul acesta, ne oprim la 
două suflete de o mare puritate: Gheorghe Niţescu 4 
şi Gheorghe Jimboiu. Aceştia se numără printre 
figurile deosebite ale temniţelor, care ar merita un 
loc în calendar. 

Gheorghe Niţescu s-a născut pe 24 aprilie 
1924, în comuna Brăneşti, judeţul Dâmboviţa. A 
urmat liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, pe care 
l-a terminat ca premiant de onoare. S-a înscris apoi la 
Politehnica din Bucureşti. Este arestat în 1948 şi con¬ 
damnat la opt ani închisoare. A trecut pe la Piteşti şi 
apoi a ajuns la Târgu-Ocna. Ion Popescu, imul din 
supravieţuitorii de la Târgu-Ocna, îşi aminteşte: 

„Gheorghe Niţescu era un om deschis, o fire 
optimistă, veselă, expansivă. Condamnat ca 
legionar, fusese la Piteşti, dar fiind bolnav de TBC a 
plecat de aici înainte de a începe reeducările şi a fost 
adus la Târgu-Ocna. A ajuns la Târgu-Ocna odată 
cu Valeriu Gafencu. 

Venise de la Piteşti destul de grav bolnav, dar 
totuşi la început se putea mişca, nu era imobilizat la 
pat. Spre sfârşit, agravându-se boala, a ajuns şi el în 
camera 4, camera muribunzilor, unde se afla şi 
Valeriu. Sub influenţa lui Valeriu, se îmbunătăţeşte 
foarte mult din punct de vedere spiritual şi practică 
rugăciunea lui Iisus. La intrarea în închisoare, 
nivelul lui spiritual era cel al unui creştin moral. 


201 





















Sfântul înch isorilor 


care crede în Dumnezeu şi merge la biserică, dar nu 
e în mod special interesat de trăirea mistică. Avea 
însă o puritate şi o curăţie sufletească ce îl făceau 
foarte deschis spre lucrarea spirituală. Ştia că boala 
e gravă şi că nu are şanse să scape dar nu era trist, 
nu era înspăimântat, ci aştepta cu seninătate şi cu 
încredere, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. în 
condiţiile acestea a sosit streptomicina. A fost 
chemat de ofiţerul politic, care i-a spus: 

- Dacă vrei să trăieşti, trebuie să faci un 
angajament că ne vei da informaţii. 

A refuzat indignat. Să ştiţi însă că dacă voiai 
neapărat să trăieşti şi să nu trădezi puteai să 
semnezi angajamentul şi să nu îl ţii, adică puteai 
încerca să-i păcăleşti. Te puteai gândi: semnez, iau 
medicamentele şi apoi le dau informaţii inofensive, 
poate lucrurile se schimbă şi eu scap cu viaţă. 
Important e să iau medicamentele şi să scap cu 
viaţă. Ei bine, Niţescu nu putea gândi astfel. Pentru 
el, pentru curăţia lui sufletească, faptul de a semna, 
chiar fără să dea informaţii, era deja un compromis, 
un păcat. Considera lucrul acesta un mare păcat. De : 
aceea a refuzat, de pe poziţii creştine, crezând că e ■ 
păcat, nu de pe poziţia miei morale să-i spunem i 
filosofice. j 

A venit foarte indignat după discuţia cu ' 
ofiţerul politic: j 

- Cum să scriu acolo că-i dau informaţii? j 

Acesta e un compromis, un păcat şi eu nu pot face J 
lucrul ăsta! Cum a putut să mă considere pe mine | 
un trădător? 1 

în intimitatea lui sufletească nu putea să j 


202 


Va Ier i u G afe n cu 


accepte aşa ceva. Spunea: 

- Nu pot să trădez şi chiar dacă o să mor. 
Dumnezeu poate o să-mi ierte pentru asta păcatele! 

A murit cu această seninătate, nu a avut nici 
un regret, nici o ezitare pentru gestul făcut. Am fost 
aproape de el până la sfârşit. A murit noaptea şi eu 
am vorbit cu el chiar în ziua precedentă. 

Boala avansa şi puterile îi scădeau treptat. S-a 
stins senin, ca o lumânare care nu mai are ceară. 
Niţescu, sufleteşte vorbind, a fost sub influenţa lui 
Valeriu, un fel de ucenic al lui" 143 . 

„Gheorghe - povesteşte Ianolide despre 
Niţescu - era un alt tânăr, care părea cam super¬ 
ficial. Mulţi credeau că nu este capabil de înalte şi 
adânci trăiri lăuntrice şi îl priveau cu mirare când 
venea să asculte discuţiile duhovniceşti. îl căuta des 
pe Valeriu şi-i cerea îndrumări despre Rugăciunea 
inimii, pe care o şi practica în taină. Cum era destul 
de bolnav şi stătea mai mult la pat, n-am băgat de 
seamă lucrarea lui, până ce nu ne-a făcut atenţi 
Valeriu. 

Gheorghe ajunsese la trepte înalte în 
rugăciune. Era vesel şi liniştit. Primea daruri şi 
vederi în duh. Era curat, blând, înţelept şi fericit. Şi 
el a fost chemat de politruc pentru a primi strep¬ 
tomicina contra delaţiunii, dar refuzul său a fost atât 
de scurt şi categoric, încât ofiţerul l-a înjurat şi l-a 
trimis în pat. Era ca un copil. Şi-a sfârşit viaţa 
zâmbind" 144 . 


143 Mărturie dată de Ion Popescu monahului Moise în 
aprilie 2005. 

144 Ioan Ianolide, op. cit., p. 150. 


203 





























Sfântul înch isorilor 


Părintele Mihai Lungeanu îşi aminteşte de un 
dialog cu Niţescu, cu puţin înainte de moartea 
acestuia: 

Nu te supăra, Gicule, dacă se întâmplă să 
fiu eliberat - deşi nu credeam asta - ce să spun alor 
tăi din partea ta? 

- Măi Mihai, ce să spui... Că suferinţa noastră 
a fost pentru ceea ce e mai înalt. Şi în primul, rând 
pentru Dumnezeu. Dreptatea e de partea noastră. 
Avem dreptate. Dar, să mă ierte Dumnezeu, mi se 
pare că a fost un pic prea mult pentru puterile 
noastre. Dar nu-i reproşez lui Dumnezeu. Aşa se 
cuvine. Dar mi se pare un pic cam mult. Atâta, 
încolo, mor liniştit. Nu regret nimic. 

Adică o resemnare plină de demnitate. A 
murit pe 25 august 1952. 

Alt tânăr de o puritate deosebită - continuă 
părintele Mihai Lungeanu - era Gheorghe Jimboiu. 
Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, 
săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să 
se întoarcă la Dumnezeu, am făcut «o baie 
spirituală». Adică, deoarece pe atunci nu aveam 
preoţi între noi - au venit imediat după asta - ne-am 
mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând. 
Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea 
Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am 
aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul 
Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te 
trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea 
rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. îmi 
spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi 
din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns 



Valeriu Gafencu 


să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi" 145 . 

Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 octombrie 
1921 în comuna Vela, de lângă Craiova. Rămas de 
mic copil orfan de tată, a fost crescut de mama sa, 
care a renunţat să se mai căsătorească. Student la 
Academia Comercială din Braşov, este arestat în 
1949 pentru activitate legionară. Bolnav de tuber¬ 
culoză în urma regimului de detenţie dur, scapă de 
reeducarea de la Piteşti, fiind trimis la sanatoriul de 
la Târgu-Ocna, unde se afla şi Gafencu. 

Moare în 1963 la Aiud unde, deşi grav bolnav 
de ficat şi de tuberculoză, nu a primit nici un fel de 
îngrijiri medicale, pentru că a refuzat reeducarea 
comandantului Crăciun. 

Dumitru Bordeianu, care l-a cunoscut pe 
Jimboiu în 1954, în Postul Paştelui, la Gherla, îl 
consideră „cel mai strălucit elev al lui Gafencu". 
înainte de a-1 întâlni pe Gheorghe Jimboiu, 
Bordeianu trecuse prin reeducare, din care, după 
cum mărturiseşte, a ieşit demonizat. Cu ajutorul lui 
Jimboiu va reuşi să se elibereze de duhul necurat 
care îl chinuia de patru ani. 

„După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, 
mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. 
Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. 
(...) 

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu 
privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându- 
mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu¬ 
mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese 


145 Mărturie dată de părintele Lungeanu monahului 
Moise în februarie 2005. 


204 


205 
































Sfântul închisorilor 


şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea 
acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un 
duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea 
sufletul. , 

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca 
de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându- ; 
mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu 
mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. 
Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul 
satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, 
probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu 
- acesta era numele tânărului - se uita la mine. 

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi 
m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă, Duhul 
care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul 
lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez. 

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: 1 

- Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere . 

în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe 
inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva. ' 

în câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe ' 
conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns: ; 

- Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce 

nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la 
Piteşti? • 

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a \ 
întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. 

- O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de 
piatră, a fost răspunsul meu. 

- De când te rogi, I-ai cerut iertare lui 
Dumnezeu? 

La răspunsul meu negativ, a continuat: 


206 


Valeriu Gafencu 


- De plâns, ai plâns? 

Din nou, nu. 

- Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi. 

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă 
rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. 

- Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. 

- Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a 
părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat. 

După acest schimb de cuvinte, credeam că am 
vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el 
redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. 

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în 
fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de 
mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să 
se roage şi pentru mine. 

- Eu am să mă rog mi-a răspuns el, dar 
trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui 
Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile 
căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei 
căi. Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta. 

Zilele până la Paştele lui 1954 au fost pentru 
mine atât de îngrozitoare, că nu am cuvinte să-mi 
exprim starea pe care am trăit-o, necum să fac pe 
cineva s-o înţeleagă. 

Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi 
Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. 
Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din 
puţinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea şi 
puterea mea de judecată funcţionau normal si eram 
conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea 
mult rău" 146 . 


146 Dumitru Bordeianu, op. cit., pp. 376-379. 


207 






























Sfântul închisorilor 


Este impresionantă descrierea momentului 
din noaptea învierii, când Dumnezeu îl eliberează 
pe Bordeianu: 

„Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă 
rugasem, atât de adânc cum poate nu am făcut-o 
niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi 
disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. 

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a 
sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva 
nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul 
nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă 
mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în 
clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla 
sunând orele douăsprezece, anunţând slujba învie¬ 
rii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă 
lume, atât era de armonios. 

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu 
mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din 
adâncul sufletului meu: «Doamne Iisuse Hristoase, 
Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, 
dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea 
suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei 
Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie 
din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi 
învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în 
învierea Ta!». 

în clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu 
mâinile încrucişate si ochii aţintiţi printre gratii, 
toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au 
început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. 

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: 
«Doamne, fie-Ţi milă de mine!» N-am apucat să 


208 


Valeriu Gafencu 


termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins 
de un tremur si o zvârcolire ca a posedaţilor si am 
simţit cum din sufletul si trupul meu a ieşit şi m-a 
părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă 
muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. 

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare 
a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare 
povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se 
mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se 
simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă 
ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea 
satanică m-a părăsit. 

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu 
cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai 
încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea 
udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care 1- 
am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu 
binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe 
care i-o adusesem. în patru ani de chin, nu 
vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era 
scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu. 

Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă 
aflam; mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, 
de parcă pluteam în alte sfere. De înviere, 
Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine. 

Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la 
pământ, am strigat din toată suflarea mea: «Doam¬ 
ne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, 
încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!» Şi 
atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus 
vindecându-1 pe cel îndrăcit: «Iată, te-ai făcut 
sănătos, mergi şi de-acum să nu mai păcătuieşti!». Şi 


209 































Sfântul închisorilor 


inima mea a simţit o bucurie care nu se poate 
înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci 
fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea 
raiului nu era departe de sufletul meu. 

M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din 
lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am 
îmbrăţişat, spunând din toată inima: «Hristos a 
înviat!». «Adevărat a înviat!», mi-a răspuns, plin de 
duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. în viaţa mea 
n-am simţit pe nimeni aşa de aproape, ca în acea 
clipă pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii 
mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare, 
dar el s-a mulţumit să zică: «Lacrimile tale au fost 
primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De 
când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu 
dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine». 

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe 
mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram 
un alt om, pentru că: «pierdut am fost şi m-am aflat, 
mort am fost şi-am înviat»" 147 . 

Iată o pagină dintr-un posibil Pateric al 
temniţelor româneşti. 

Tot de la Bordeianu aflăm şi alte lucruri care 
luminează şi mai mult imaginea lui Jimboiu: „Un 
tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare 
blândeţe si bunătate. A fost singura fiinţă pe care 
am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de 
foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine 
erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la Ş 
sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei -I 
care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o ;j 

- -- .;i 

147 Ibidem, pp. 381-384. j 


210 


Valeriu Gafencu 


înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât 
de convins de misiunea lui pământească de a face 
binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş 
fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe 
lucruri sau nu le-aş fi crezut. (...) 

Jimboiu, precum sfinţii au înţeles, s-a 
identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: 
«Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu 
vă voi da odihnă». 

Din momentul în care l-am cunoscut pe 
Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o 
lectură oarecare. Cunoscându-1 pe el, orice îndoială, 
orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe 
pământ a fost spulberată pentru totdeauna din 
sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt 
bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a 
ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru 
mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput" 148 . 

Părintele Liviu Brânzaş, care a stat o scurtă 
perioadă în aceeaşi celulă cu Jimboiu, îl descrie în 
cele mai frumoase cuvinte. Parafrazându-1 pe 
Constantin Noica, îl numeşte pe Jimboiu „creştinul 
deplin", vorbind despre el ca despre o persoană 
care a atins sfinţenia: 

- într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne 
precipităm ca să fim găsiţi în «poziţie regle¬ 
mentară». Este introdus în celula noastră un nou 
camarad. Se prezintă simplu: Gheorghe Jimboiu. 

Auzisem despre el mai de mult. (...) Ştiam deja 
că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o 
trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în 

148 Ibidem , p. 371. 


211 











































Sfântul închisorilor 



faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o 
trăire creştină adevărată. 

Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, 
este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care 
aici în închisoare duc implacabil spre 
deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A 
fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis 
iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să 
stea întins. El stă pe marginea patului, rezemat de 
perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. 
Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult 
ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă Rugăciunea 
inimii. Această concentrare interioară îi conferă un 


aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că 
omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de ; 
nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi 
căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi i 


la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi 
smerenie: la poarta Cerului spre care năzuieşte. (...) 

în rarele lui intervenţii, povesteşte câte o 
întâmplare semnificativă din Pateric. Mă ; 
impresionează capacitatea lui de pătrundere şi , 
selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă 
mărgăritarele cele mai strălucitoare. (...) 

Simt convins că acest trăitor profund al lui 
Hristos a fost trimis de Pronie ca Să văd cum se 
apropie de moarte un om care a păşit pragul 
sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-1 mai ! 
tulbură îndoiala sau patimile Privindu-1, simt că 
Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult ! 
dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar .5 
judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care 1- > 


212 


Valeriu Gafencu 


am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel 
mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere 
celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genune. (...) 

Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în 
jurnalul meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un 
impuls tainic, următorul gând: «Gheorghe Jimboiu 
a murit în stare de sfinţenie». De ce mi-am notat, 
oare, acest gând răsărit în suflet când eram la 
sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca 
privindu-1, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci 
nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind 
sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de 
crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în 
catacombele temniţei. Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a 
fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El 
trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi 
tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor 
români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu 
jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, 
constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile 
viitoare" 149 . 


149 Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, 
Bucureşti, 2001, pp. 224-226,308. 


213 

































Lotul mistico-legionar Târgu-Ocna 


în arhivele CNSAS-ului (Consiliul Naţional 
pentru Studierea Arhivelor Securităţii), la cotaP 237 
se află dosarul - în 21 de volume - aşa-numitului 
„lot mistico-legionar Târgu-Ocna". Sub această 
denumire va fi pornit un proces în 1959, în care vor 
fi implicaţi unii din cei ce - prin anii '50 - au fost 
închişi împreună cu Valeriu Gafencu la Târgu-Ocna. 

în urma acestei mascarade de proces, tipic 
pentru înscenările fanteziste prin care Securitatea 
inventa procese politice unor oameni nevinovaţi, 29 
de persoane au fost condamnate: 9 au primit muncă 
silnică pe viaţă, 3 au luat 25 de ani închisoare, iar 
ceilalţi - cu două excepţii care au luat pedepse mai 
mici - au primit condamnări între 15 şi 22 de ani. 

Prima acuzaţie a fost legată de sprijinul 
creştinesc dat celor mai bolnavi în închisoare la 
Târgu-Ocna. Faptul că şi-au rupt de la gură ca să-i 
ajute pe cei mai neputincioşi, că s-au jertfit 
îngrijindu-i, spălându-le rănile, pansamentele sau 
hainele pline de puroi, că s-au rugat, au cântat 
colinde, s-au spovedit, au învăţat rugăciuni, acatiste 
şi texte din Sfânta Scriptură, va fi privit de mintea 
satanizată a securiştilor ca „ajutor legionar" şi 
„activitate legionară subversivă" deghizată sub 
masca „misticismului". 

La fel, continuarea după eliberare a liniei 
spirituale însuşite de la Valeriu Gafencu şi ceilalţi i 
mărturisitori de la Târgu-Ocna, precum şi încer¬ 
carea de a păstra legăturile dintre ei, căutându-se 


214 


Valeriu Gafencu 


unii pe alţii, sprijinindu-se la nevoie, fiind împreună 
la bucurii şi necazuri, întâlnirile de la biserică sau 
pelerinajele la mănăstiri, nu vor fi pentru Securitate 
decât constituirea unei „organizaţii subversive" ce 
continua activitatea legionară sub masca religiei. 

După psihologia comunistă, pentru ca o 
persoană să devină mai periculoasă decât dinamita, 
era suficient să-i aplici calificativul de „legionar . 
Că Voicescu s-a întâlnit cu Cazacu nu e mare lucru, 
dar situaţia se schimbă dacă legionarul Voicescu s-a 
întâlnit cu legionarul Cazacu. Chiar şi cele mai 
fireşti atitudini, cele mai banale întâmplări, atunci 
când e vorba de legionari primesc în mintea 
securiştilor o tentă subversivă, periculoasă. 

Astfel, dintr-un proces verbal de interogatoriu 
aflăm cum botezul fiului unui fost deţinut de la 
Târgu-Ocna este o ocazie de a se manifesta legio- 
narismul. Cu toate torturile prin care a fost obţinută, 
declaraţia de mai jos este puerilă, dovedind 
paranoia Securităţi, capabilă să transforme cele mai 
normale manifestări în activitate legionară: 

„Aspectul legionar pe care l-am dat acestui 
botez a constat că, de asemenea ca şi la nunţi, am 
stat toţi legionarii intr-un singur loc, la una dintre 
mese, de unde am cântat Mulţi ani trăiască. 
Felicitările ce le-am făcut lui Cazacu Ion au avut tot 
un caracter legionar, deoarece fiecare dintre noi i- 
am spus «Să-ţi trăiască şi să faci din el un bun 
român», adică un bun legionar" 150 . 

în familia duhovnicească a celor eliberaţi prin 
'54 de Ia Târgu-Ocna, părintele Constantin Voicescu 

i5o Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 1, fila 213. 


215 


























Sfântul închisorilor 


- pe atunci student la Teologie - se bucura de o 
anumită autoritate. Să vedem cum o întâlnire între 
prieteni, acasă la părintele Voicescu sau în altă 
parte, unde discutau despre ajutorarea celor cu 
diferite greutăţi, este transformată de limbajul 
securist - apelând, bineînţeles, la tortură - în 
„şedinţă legionară"; 

„în cadrul şedinţelor ce le-am ţinut la 
domiciliul lui Voicescu, obişnuiam mai întâi să 
purtăm câteva discuţii privind evenimentele politice 
interne şi internaţionale, iar după aceea să discutăm 
câteva minute despre situaţia serviciului, familiei, 
sănătăţii fiecăruia dintre noi. Terminându-se aceste 
discuţii, de obicei eu, iar cu diferite ocazii Voicescu 
Constantin, aduceam la cunoştinţa legionarilor 
prezenţi situaţia diferiţilor legionari bolnavi sau de 
curând ieşiţi din închisoare, după care ceream 1 
părerea fiecăruia în legătură cu măsurile ce le-am 
putea lua pentru a-i ajuta. După ce fiecare îşi spunea 
părerea, stabileam modalitatea concretă de ajutorare 
a legionarilor în cauză, în sensul că, în perioada ce ' 
urmează, fiecare dintre noi să dea diferite sume de j 
bani, cât şi alimente în scopul stabilit. 

De asemenea, după ce încheiam discuţiile şi 1 
hotărâm ceea ce aveam de făcut, cu toţii făceam o 1 
rugăciune. Tatăl nostru . Rugăciunea era rostită cu ; 
voce tare de Voicescu Constantin, timp în care noi \ 
ascultam şi făceam semnul crucii. După rugăciune } 
se servea masa, iar după aceea făceam din nou o j 
rugăciune prin care mulţumeam lui Dumnezeu 1 
pentru hrana ce ne-o dă. j 

Cu ocazia altor şedinţe legionare ţinute la î 


216 


Valeriu Gafencu 


domiciliul lui Voicescu Constantin şi în alte locuri, 
numeam pentru fiecare duminică câte doi legionari, 
care să meargă la sanatoriul Baloteşti, pentru a-1 
vedea pe Ion Sultaniuc şi a-i aduce alimentele 
cumpărate pe banii celor ce mergeau. Tot în cadrul 
unora din şedinţele ţinute, printre problemele 
legionare discutate, am discutat şi probleme cu 
caracter religios, iar Voicescu Constantin era acela, 
care se ocupa în mod deosebit de educaţia noastră 
mistico-duşmănoasă" 151 . 

Tot ca „ajutor legionar" a fost privit şi 
căruciorul pentru copii pe care cei apropiaţi l-au 
făcut cadou familiei Voicescu, cu ocazia naşterii 
băiatului lor, Mihai. Cadoul a fost însoţit de un 
bileţel scris de Aurora Sultaniuc - sora lui Ion 
Sultaniuc - şi semnat de toţi care au contribuit la 
cumpărarea căruciorului. Bileţelul, în original, a fost 
ataşat la dosar, ca probă evidentă a „ajutorului 
legionar". Tot la dosar sunt ataşate şi concluziile 
unui expert grafolog, care analizând scrisul Aurorei 
Sultaniuc, certifică faptul că ea este autoarea 
bileţelului cu un conţinut atât de periculos şi vădit 
legionar: 

„Bine ai venit, Mihăiţă mic şi scump! 

Noi rugăm pe bunul Dumnezeu să-ţi dea 
sănătate deplină, mult noroc şi minte, ca să fii 
bucuria părinţilor tăi şi a tuturor celor ce te iubesc şi 
te vor iubi ..," 152 . 

O altă „manifestare legionară" - în viziunea 
Securităţii - a fost recitarea poeziilor lui Valeriu 


151 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 1, fila 215. 

152 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 6, fila 1. 


217 






























Sfântul închisorilor 


Gafencu, sau „poeziile cu caracter legionar ale lui 
Radu Gyr, cum este de exemplu poezia Iisus în 
celulă". în ce constă caracterul legionar al poeziei 
Iisus în celulă, numai o minte bolnavă de securist, 
care prin tortură smulge astfel de declaraţii absurde, 
poate ştii. 

Legat de poezii, în dosar este consemnat un 
dialog interesant, procesul verbal de interogatoriu 
luat de anchetator lui Penciu Gheorghe. Acestuia îi 
fusese confiscat un carneţel cu poezii - evident, cu 
caracter legionar în mintea anchetatorului - 
compuse mai demult. 

„întrebare: Declară toate persoanele cărora le- 
ai făcut cunoscute aceste versuri legionare după 
anul 1946. 

Răspuns: N-am făcut cunoscute aceste versuri 
nici unei persoane şi susţin că nimeni nu cunoaşte 
că eu deţin asemenea caiete cu versuri. 

întrebare: încerci să induci ancheta în eroare. 
Adevărul este că despre versurile dumitale 
legionare mai cunosc şi alţi legionari. Ce ai de spus? 

Răspuns: Susţin cele declarate mai sus, în 
sensul că nimeni nu cunoaşte versurile mele cu 
caracter legionar, deoarece nu am vorbit nimănui 
despre ele. 

întrebare: Atunci cu ce scop le-ai scris? 

Răspuns: Le-am scris cu scopul de a le păstra 
pentru mine, nu pentru a le da la alţi legionari. 

întrebare: La ce să îţi folosească aceste 
versuri? 

Răspuns: Nu le-am scris cu scopul de a-mi 
folosi la ceva. 


218 


Vateriu Gafencu 


întrebare: Atunci de ce te-ai mai obosit să le 

scrii? 

Răspuns: Aceste versuri le-am scris pentru a- 
mi forma o deprindere în ceea ce priveşte scrierea 
de versuri. 

întrebare: Ţi se atrage atenţia că ocoleşti 
caracterul legionar al scopului cu care le-ai scris. Cu 
versuri de natură favorabilă regimului actual, nu-ţi 
puteai forma deprinderea aceasta? 

Răspuns: Atât în închisoare cât şi în libertate 
am conceput şi scris aceste versuri cu scopul de a le 
face cunoscute şi altor persoane viaţa legionarilor ce 
se află condamnaţi pentru activitate subversivă, cât 
şi celorlalţi deţinuţi. Acesta este scopul cu care am 
compus versurile despre care am fost întrebat" 153 . 

Dialogul acesta, aşa cum e consemnat în 
dosar, l-am putea considera civilizat, chiar amuzant, 
dacă am face abstracţie de ultimul răspuns. 
Deducem d’in acesta că între ultima întrebare şi 
răspuns a fost cu siguranţă o pauză în care - cu 
mijloace specifice Securităţii - cel anchetat a fost 
„convins" să declare ce i se cerea 154 . 

153 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 3, fila 135. 

154 Că ancheta nu a fost deloc civilizată se vede şi din 
mărturia părintelui Voicescu: „Dar dacă v-aş spune că te bucuri 
când cineva îţi spune că vei fi condamnat la muncă silnică pe 
viată, şi că simţi realmente o bucurie?! Ei, eu am simţit bucuria 
asta... Când, după o perioadă de anchetă, care însemna un 
lucru extraordinar de greu, şi trupeşte şi sufleteşte, mai ales 
sufleteşte, anchetatorul m-a anunţat - cred că a fost ultima 
întrevedere cu el - că de-acum s-a terminat ancheta - era mai 
drăguţ - şi mi-a spus că o să fiu condamnat la muncă silnică pe 
viaţă, m-am bucurat enorm! M-am întors în celulă, acolo, cu o 


219 


































Sfântul închisorilor 


Tot un periculos şi vădit caracter legionar - 
după speculaţiile securiste - l-a avut şi un botez 
săvârşit la „biserica legionară" Sfântul Ilie Gorgani 
din Bucureşti, când noul născut a primit numele de 
Comeliu, prenumele Căpitanului Comeliu Zelea 
Codreanu. Că figura lui Codreanu şi biserica Sfântul 
Ilie Gorgani le era dragă celor din grupul părintelui 
Voicescu este clar, dar până la a da pentru aceasta 
ani grei de închisoare e cale lungă. De altfel, instanţa 
care î-a condamnat pe părintele Voicescu la muncă 
silnică pe viaţă, pe lângă alte culpe „grave", a 
reţinut şi faptul că „în bisericile şi mănăstirile 
vizitate inculpatul a dat preoţilor spre pomenire 
liste cu numele comandanţilor legionari decedaţi: 
Comeliu Zelea Codreanu, Moţa-Marin, Gafencu 
Valeriu şi alţii" 155 . 

Majoritatea celor ce vor fi condamnaţi în vara 
lui '58 trecuseră prin Târgu-Ocna pe când trăia 
Gafencu, fiind eliberaţi în anii următori. Culmea e 
că, alături de ei vor fi condamnaţi unii - ca Ion 
Ianolide şi Costantin Dragodan - care în răstimpul 
acesta s-au aflat în închisoare, fără a fi liberi nici 
măcar o zi. Dacă ar fi trăit Gafencu, cu siguranţă ar 
fi fost condamnat şi el. 

De altfel Valeriu - şi alături de el, Ianolide - 
era văzut de securişti ca un fel de cap al răutăţilor. 
El i-a îndoctrinat pe ceilalţi pe linia „mistico- 
duşmănoasă", i-a sfătuit să ducă o viaţă creştină, să 
studieze Teologia după eliberare şi eventual să se 


bucurie extraordinară, cu o uşurare - uşurarea că scăpasem de 
anchetă". - Părintele Voicescu - un duhovnicul cetăţii, p. 140 

155 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 7, fila 432. 

220 


Valeriu Gafencu 


preoţească. Evident toate acestea nu erau decât o 
mască sub care ei continuau activitatea lor ostil- 
legionară. Mai mult, Valeriu a alcătuit o serie de 
principii creştine, găsite pe o carte confiscată de la 
părintele Voicescu. Bineînţeles şi aceste principii - 
pe care părintele Voicescu le învăţase de la Ianolide 
- tot legionare erau pentru securişti. Cum Gafencu 
murise, toate oalele se sparg în capul lui Ianolide, 
scos ţap ispăşitor şi considerat mentor spiritual al 

celorlalţi 156 . 

/ 

în timpul anchetei, vorbind de principiile 
creştine întocmite de Valeriu, Ianolide spune: 
„Principiile lui Valeriu Gafencu au numai unele 
asemănări cu doctrina lui Comeliu Zelea Codreanu 
şi cu scrierile celorlalţi conducători legionari. 
Legionarul Valeriu Gafencu a ajuns Ia concluzia că 
Codreanu, în doctrina sa, s-a abătut de la adevăratul 
creştinism, subordonându-1 ideii naţionaliste şi 
politice. Legionarul Valeriu Gafencu în principiile 
sale se fixează pe un plan spiritual cuprinzând în 


156 Tot în acelaşi dosar 327, voi. 12, fila 173, din arhiva 
CNSAS, se află o caracterizare a lui loan Ianolide, făcută de 
comandantul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, la 10. 07.1963, 
în care se spune: „în general este un element recalcitrant şi 
fanatic. începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca 
cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie 
net duşmănoasă muncii culturale. Şi în prezent se menţine pe 
aceeaşi poziţie de rezervă şi refractară, cu influenţe negative în 
rândul deţinuţilor. Nu este folosit la munci". „Munca cultural- 
educativă" la care se referă Crăciun desemnează de fapt 
acţiunea de reeducare de la Aiud - un Piteşti mai rafinat decât 
Piteştiul, după cum o definea cineva. Ianolide, ca bun creştin, 
nu putea să aibă decât o „poziţie net duşmănoasă" faţă de 
această încercare de mutilare sufletească. 

221 








Sfântul închisorilor 


sine toate neamurile" 157 . 

La fel, în faţa instanţei de judecată va declara: 
„De la Valeriu Gafencu ştiu că a părăsit linia politică 
şi s-a dedicat celei religioase. A făcut aceste principii 
şi poezii. Neg că ar exista asemănare între 
principiile lui Gafencu şi principiile legionare. 
Principiile lui Gafencu întruchipează Biserica 
Creştină. Eu am discutat probleme creştine cu toţi 
deţinuţii. N-a existat deţinut cu care să nu fi discutat 
probleme creştine, respectiv principii creştine. Cred 
că m-aş fi preoţit şi eu dacă aş fi fost vreodată liber. 
Valeriu Gafencu spunea că ar vrea să se 
călugărească. Discutând aceste chestiuni, poate atât 
eu cât şi Gafencu am fost auziţi de alţii. între 
poeziile lui Gafencu este şi un imn făcut în 1942 cu 
caracter legionar, însă tot el s-a schimbat în favoarea 
vieţii spirituale" 158 . 

Chiar admiţând că - prin absurd - la început 
securiştii ar fi avut dubii, suspectându-i pe cei 
anchetaţi de activitate legionară, este imposibil ca 
până la urmă să nu se fi convins de nevinovăţia lor. 
Faptul că totuşi i-au condamnat aşa de aspru arată 
clar ce îi deranja: credinţa în Dumnezeu. 
Legionarismul era doar un pretext, adversitatea 
comuniştilor faţă de legionari nefiind în fond decât 
ura diavolului faţă de slujitorii lui Hristos. 


331. 


157 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 11, fila 

158 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 7, fila 156. 


Dialoguri cu Valeriu 159 

Despre monahism 

Am descoperit pe Hristos şi am dorit să-L 
urmez pe calea cea mai strâmtă, dintr-o nevoie 
lăuntrică de dăruire totală şi din convingerea că 
numai prin Hristos se poate izbăvi lumea. Nu m-am 
despărţit de lume, ci pentru lume m-am despărţit de 
ce era lumesc în mine. Dorind să devin monah, nu 
am renunţat la viaţă, ci am vrut să slujesc vieţii într- 
o formă mai înaltă. 

Nu fecioria ori nevoinţa sunt atributele cele 
mai înalte ale monahismului, ci duhul luminat de 
har întru slujirea vieţii. Monahul se roagă pentru 
oameni. Dezgustul călugărului faţă de lume trebuie 
înţeles ca o metodă ascetică, fiindcă monahismul 
este o viaţă de excepţie, o viaţă contra vieţii, pentru 
viaţă. Monahii sunt nebunii ce înfruntă până şi firea 
pentru a se uni cu Hristos şi a sluji oamenilor. 
Fecioria lor este expresia neprihănirii şi lumea 
încărcată de patimi are nevoie de ea. Efectul fiziolo¬ 
gic al castităţii devine izvor de putere duhovnicească, 
dar nu în scop personal, cum cred unii, ci în scop 
comunitar, cum ne învaţă Domnul. Monahismul e 
calea superioară de pregătire pentru lume, căci lumea 
are nevoie de nebunii celor sfinte pentru a o sfinţi. 

Acum trăim într-o epocă în care creştinii 
descoperă o altă cale de mărturisire: a nebuniei 


159 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 482-507. După mărturia 
celor ce l-au cunoscut şi au vorbit cu el în temniţă, aceste 
dialoguri, deşi puse pe hârtie de Ianolide la ani buni de la 
eliberare, reflectă gândirea lui Valeriu. 


222 


223 


Sfântul închisorilor 


crucii, a jertfei pentru Adevăr. Vrăjmaşii lui Hristos , 
au dezlănţuit cea mai mare şi mai crudă prigoană 
asupra creştinilor. Acum cine crede trebuie să stea 
gata de moarte. Calea asta e un privilegiu spiritual 
de o mare frumuseţe, din care însuşi monahismul 
apare cu valori şi semnificaţii noi. ţ ; 

Am considerat deci necesar să fac făgăduinţa 
călugărească, chiar dacă ne aflăm pe calea : 
martiriului. Când eşti pus în situaţia de a-ţi da viaţa, 
făgăduinţele aspre ale monahului rămân departe, 
dar au valoare, căci dovedesc râvna pentru cele j 
sfinte; când credinţa se mărturiseşte cu preţul i 
umilinţei şi al torturilor, toate nevoinţele ascetice 
par uşoare, dar primirea lor dovedeşte totuşi sensul 
duhovnicesc al jertfei. Deci acum, când sunt pus în 
situaţia de a-mi da viaţa pentru credinţă, făgăduinţa 
mea monahală, deşi nedepusă practic, e o 
mângâiere a sufletului meu. ;i 

Monahismul a apărut în istoria creştinismului 1 
atunci când Biserica a devenit oficială şi credincioşii 1 
plini de râvnă, nemulţumiţi de modul de viaţă al ] 
societăţii creştine de atunci, s-au retras să trăiască 
autentic Evanghelia. Ei au constituit adevărate 
focare de înaltă spiritualitate creştină şi au înrâurit ,j 
mult lumea creştină medievală şi chiar pe cea ' 
modernă. E ştiut că mănăstirile au jucat un rol 
cultural major, că au avut rol educativ strălucit, rol \ 
social de caritate şi rol de propovăduire a 
creştinismului. Prin bărbaţii purtători de Duh, ele \ 
au înrâurit adesea politica şi istoria, deşi n-au reuşit i 
totdeauna să le ridice la nivelul conştiinţei creştine. j 


224 


Valeriu Gafencu 


Astăzi însă satana se teme să nu piardă 
puterea asupra lumii, de aceea este în plină ofensivă 
împotriva creştinilor, atât monahi cât şi laici. 
Monahismul este discreditat prin sloganuri false şi 
rău intenţionate. Diavolul îi ispiteşte pe creştinii de 
azi, ca pe Domnul în munte, să fie asemenea lui, iar 
când ei refuză, trece la metoda exterminării lor prin 
toate mijloacele. Unii vin cu aur să ne cumpere, alţii 
vin cu sabia să ne taie, noi însă ne adâncim în duhul 
evanghelic. 

Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori 
creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia 
istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei 
tensiune. Lui Hristos i-a fost încredinţată toată 
puterea în cer şi pe pământ. Torturile la care suntem 
supuşi sunt uşi prin care Hristos reîmprospătează şi 
ridică mai sus Biserica şi lumea. 

Despre preoţie 

- Crezi, Valeriu, că preoţia celibatară este bună? 

- Din punct de vedere al dăruirii, ea este 
bună, căci celibatul înlesneşte dezlipirea de orice 
interes şi legătură omenească; dar celibatul este 
foarte greu de respectat, şi din această perspectivă 
este o mare ispită. Formula ortodoxă mi se pare mai 
înţeleaptă: cu ierarhi monahi şi cu preoţi familişti. 

- Dar nu are şi formula preoţiei familiste 
neajunsurile ei? 

- în mod ideal, preotul, chiar dacă are familie, 
trebuie să se poată smulge oricând din sânul ei 
pentru Hristos, iar dacă are bunuri materiale, să fie 
ca şi cum nu le-ar avea. Căci preotul, ca să fie viu 
pentru Hristos, trebuie să fie mort pentru lume - 


225 



























Sfântul închisorilor 


dar tocmai pentru a sluji lumea. El trebuie să fie în 
primul rând un exemplu de vieţuire creştină. Preoţii 
să lase lumea păcatului să-şi îngroape morţii, iar ei > 
să se smulgă din ea pentru a zidi lumea creştină. Ar 
fi bine ca problemele materiale ale familiilor 
preoţeşti să fie integrate şi preluate de comunitate. ! 
Trebuie respinsă teoria burgheză a preotului 
chiabur. 

- Preoţii şi ierarhii trebuie să facă politică? . ; 

- Preotul e călăuzitorul duhovnicesc al omeni- ; 
rii creştine, dar este interesat de problemele întregii 
omeniri, prin urmare este angajat în toate proble¬ 
mele omeneşti, şi cu atât mai mult în cele de 
orientare a lumii. Deci dacă politica înseamnă orien¬ 
tare, preotul se ocupă de politică. Având în vedere 
nedesăvârşirea condiţiei umane, în care formele • 
sunt în continuă schimbare, preoţii nu guvernează, | 
ci veghează guvernările; ei veghează binele, deci se \ 
fixează pe un plan spiritual-moral şi ideatic. Clerul A 
trebuie să-şi menţină libertatea şi independenţa faţă j 
de sectorul politic tocmai pentru a-1 putea înrâuri şi, : 
eventual, primeni. Dar a lăsa lumea să fie guvernată 

la întâmplare, înseamnă a-şi pierde misiunea lui ; 
clericală. Ideală este societatea condusă prin con- i 
lucrarea divină şi umană, clericală şi laică, biseri¬ 
cească şi statală. Clerului îi revine greaua misiune ' 
de a forma spiritualitatea pe fundalul căreia să se i 
desfăşoare istoria. , 

- Care sunt domeniile în care clerul poate i 

lucra direct? I 

- în primul rând, lui îi este rezervat domeniul ■ 
sacrului. Toţi creştinii au har, dar numai clerul îl j 


226 


Valeriu Gafencu 


administrează. în al doilea rând, este cuvântul, prin 
toate formele lui de exprimare; rostire, sunet, 
mişcare, culoare, imagine. Deci clerul poate face 
educaţie, învăţământ, filosofie, poezie, artă, muzică, 
publicistică, ziaristică, ştiinţă, sociologie şi econo¬ 
mie. De asemenea, el e chemat să gândească politic 
şi să se pronunţe în problemele politice, dar asta în 
funcţie de circumstanţele istorice. Uneori creştinii au 
negat anumite guvernări, alteori le-au recunoscut 
fără a şi le însuşi, iar când au putut, au dat expresie 
unor guvernări proprii. Adesea însă aceste guver¬ 
nări simt creştine ca formă, dar fără conţinut creştin, 
căci forţele politice au reuşit să înfrângă punctul de 
vedere creştin. Amintim în acest sens lupta dusă de 
Sfântul Ioan Gură de Aur cu împăratul Arcadie şi 
de robia ce s-a practicat în lumea creştină. 

- Dacă creştinismul a adus ideea de egalitate 
între oameni, de ce există o ierarhie bisericească? 

- Toţi oamenii, ca fiinţe unice, sunt egali în 
faţa lui Dumnezeu. Suntem egali şi în faţa justiţiei, a 
dreptului la viaţă, a dreptului la afirmare, dar 
tocmai afirmându-ne ne dovedim diversitatea. Prin 
creaţie - deci ontologic, natural - suntem diferiţi. 
Egalitatea dintre oameni nu duce la uniformitate, ci 
la ierarhie; problema este nu a elimina ierarhia 
valorilor, ci a stabili un criteriu sănătos de 
ierarhizare. Lumea însăşi e creată ierarhic. Şi îngerii 
simt aşezaţi ierarhic. Deci şi oamenii, în măsura 
vredniciei şi a darurilor lor, ocupă trepte ierarhice, 
însăşi viaţa duhovnicească trece prin trepte 
ierarhice către desăvârşire. Dar şi Satana în iadul lui 
cunoaşte ierarhia, şi oamenii răi se ierarhizează în 


227 






















Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


răutatea lor. Spre deosebire de ierarhia răului, a or¬ 
goliului, a patimilor şi a egoismului, creştinii aduc 
ierarhia binelui, a virtuţilor, a smereniei şi a 
dragostei. Ierarhia bisericească are trei trepte de 
investire, dar ele trebuie să fie şi trepte de vieţuire, 
altfel riscăm a introduce modelul ierarhizării răului 
în ierarhizarea binelui, sub mască creştină. în 
principiu, nu există, deci, conflict între ideea de 
egalitate şi aceea de ierarhizare a oamenilor. 

Despre mistica 

- Valeriu, noţiunile de mistică şi misticism sunt 
astăzi denigrate; totuşi oamenii cred în Dumnezeu 
şi au nevoie de comuniune cu El. Tu însuţi ai o 
trăire lăuntrică profundă. Deci ce trebuie făcut? 

- în primul rând, trebuie să denunţăm de rea- 
credinţă pe aceia care au reuşit, aici şi în alte părţi, să 
discrediteze noţiunea de mistică. Mistica va rămâne 
centrul renaşterii creştine care se prefigurează, căci 
prin ea creştinul intră în comuniune cu Hristos, 
printr-un proces sufletesc treptat de curăţire şi des㬠
vârşire. Se porneşte de la întoarcerea omului în sine 
însuşi spre a-L căuta pe Hristos şi se ajunge la unirea 
cu Dumnezeu prin dragoste. Trăirea lăuntrică 
transformă firea, umple mintea de cunoştinţă, 
întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un 
purtător de Hristos. Spre deosebire de morală, care 
impune rigoarea unor porunci, mistica este un act 
viu, intim, de trăire în Duhul Sfânt. Fiind o „artă", ea 
presupune un îndrumător, un povăţuitor. Acesta este 
un Awă, un Părinte, care pe lângă faptul că 
administrează harul, are el însuşi o trăire lăuntrică şi 
o practică isihastă. 


- Care e începutul vieţii lăuntrice cu Hristos? 

- Credinţa în Dumnezeu. Sunt oameni care 
cred prin firea lor şi prin mediul în care au trăit. 
Sunt oameni care ajung la credinţa din ei înşişi după 
căutări şi rătăciri. Sunt oameni care pervertesc 
credinţa din ei prin manifestări străine, degradante 
ori chiar satanice. Credinţa este o componentă po¬ 
tenţială a structurii sufleteşti, dar ea necesită un 
proces atent şi ordonat de cunoaştere. Iar Biserica 
are rolul de a ne învăţa dreapta-credinţă. 

- Dacă începutul vieţii lăuntrice este credinţa, 
care este sfârşitul, încununarea ei? 

- Credinţa e un sâmbure mic ce creşte necon¬ 
tenit în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare, până la 
desăvârşirea omului şi unirea lui, prin dragoste, cu 
Dumnezeu. Deci dragostea este virtutea cea mai mare, 
care nu înlocuieşte, ci întăreşte şi mai mult credinţa. 

Despre „medievalismul" creştinismului 

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus 
lui Valeriu: 

- Pentru mine credinţa este o instituţie pe care 
trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al 
egoismului şi abuzului omenesc. Dincolo de rolul ei 
socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu 
are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie îngrădită 
politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscu¬ 
rantist. 

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul 
ca dumneavoastră suferinţa este salvatoare. Prin 
suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi 
înţelege atunci că sunteţi mic şi nedesăvârşit, că 
lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin 


228 


229 
































Sfântul închisorilor 


Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin 
credinţă sunt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în 
fine, că lumea nu se poate mântui fără credinţă. 
Sunteţi solul unei idei preconcepute despre Evul 
Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai 
mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul 
politic, căci orientând lumea, el împlineşte voia lui 
Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. în ceea 
ce priveşte Biserica şi rolul ei ca instituţie, ea nu este 
un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu 
priveşte o parte, ci întregul. întrucât n-aţi voit a 
primi credinţa din pricina egoismului materialist, 
iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul 
materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său 
mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc 
din inimă ca înainte de moarte să ajungeţi la 
credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos. 

Şi omul acela a ajuns la credinţă. 

Despre pace 

- Valeriu, ce este pacea? 

- Pacea este o taină şi nu se află decât în 
Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. 

- Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în 
veşnicie? 

- Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate. 

- Poate exista o falsă pace lăuntrică? 

- Patimile duc la o stare de împătimire care 
devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi 
ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o 
clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o 
falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om 
până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul. 


230 


Valeriu Gafencu 


orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele 
printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar 
omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla 
pacea decât la Dumnezeu. 

- Poate exista pace lăuntrică fără războiul ne¬ 
văzut? 

- Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi igno¬ 
ranţa, acela nu cunoaşte pacea. 

- Ce este de fapt războiul nevăzut? 

- întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea! 

- Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oa¬ 
menii? 

- Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, 
cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin 
omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu 
Dumnezeu şi nici cu tine însuţi. 

- Ce este pacea lăuntrică în Hristos? 

- Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia 
Duhului Sfânt în om. Ea necesită discernerea 
duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr. 

- Mi se pare greu de delimitat binele de rău. 

- De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca 
să deosebească duhurile. Dacă n-avem discernământ, 
nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să 
fie sfinţi. 

- Pacea e în Lege, ori în Har? 

- în Har! 

- Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lu- . 
me, pare cu totul instabilă! 

- Pacea oamenilor depinde de măsura în care 
ei se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte 
de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se 


231 










































Sfântul înch isorilor 


manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, 
educativ ori moral. Toate problemele oamenilor 
sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află 
pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este 
fundamental în istorie. 

- Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă 
ori de putere? 

- Este o greşeală a accepta pacea puterii fără 
adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se 
poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea 
lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe 
pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu 
pot primi pacea ispititoare a lui satan. 

- Valeriu, pacea e luptă? 

- Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra 
răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. 
Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, 
şi sensul apocaliptic al istoriei. 

- Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofen¬ 
sivă? 

- Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigi¬ 
lentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” 
întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva" 
Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua 
venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, 
cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfă. 
Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, 
oricât de multe sacrificii li se vor cere. 

- Pacea trebuie apărată? 

- Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără 
pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi 
nimicită de puterea Mielului. 


232 


Valeriu Gafencu 


- Care sunt metodele de luptă creştine? 

- în lupta de afirmare creştinismul este spi¬ 
ritual şi deci liber, în apărare creştinii sunt obligaţi 
adesea să răspundă agresorului cu armele lui: 
David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor 
l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia. 

- Suntem pentru pace ori pentru război? 4 

- Există o pace mai nimicitoare decât orice 
război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi 
duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o 
urmăresc ele, şi aşa veţi şti ce este bine de făcut. 

- Auzim mereu vorbindu-se despre pace! 

- Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi 
sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii 
propria lor dominaţie. 

- Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, 
adevărul ori puterea? 

- în primul rând e o criză de credinţă; pe 
fondul ei lumea se situează în afară de adevăr şi din 
această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile 
creştinilor. 

- Cum să interpretăm puterea satanică a se¬ 
colului nostru? 

- Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de 
structură şi în ultimă instanţă simt cele spirituale. 
Structurile lumii acesteia sunt materialist-ateiste, 
forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. 
Oamenii sunt atât de posedaţi de putere, de materie 
şi de plăcere, încât se trăieşte halucinant. Dezastrul 
este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară, 
din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de 
viaţă al lumii moderne. Lumea are nevoie de 


233 
























Sfântul închisorilor 


suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dum¬ 
nezeu are căile Sale de intervenţie în istorie. Noi nu 
participăm la acest dezastru, ci suntem trecuţi pe 
sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim 
oamenilor Adevărul. Dar oamenii de azi nu-1 pot 
primi, căci din nou sunt fii ai satanei. 

Despre libertate 

- Este libertatea o emanaţie a răului? 

- Nicidecum. Răul nu există ontologic. în 
Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea 
libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe 
îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. Răul începe 
cu orgoliul lui satan şi cu neascultatea omului. 

- Respectă Dumnezeu libertatea omului? 

- Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat 
ontologic libertatea omului, căci în creaţie a 
prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea 
Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu 
noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e li¬ 
beră. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în 
Creator. 

~ Satana respectă libertatea omului? 

- Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar fo¬ 
loseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci 
el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în 
rău. 

- Omul respectă libertatea omului? 

- Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e 
lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, 
omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de 
către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor. 

- Ce este eliberarea omului? 


234 


Valeriu Gafencu 


- Omul trebuie să se elibereze de tirania 
păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, 
de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă 
moartea, iar acestea le poate realiza doar prin 
Hristos. 

- Dar robia ce este? 

- Este opusul eliberării, adică robia faţă de 
patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia 
ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii. 

- Se poate acorda libertate răului? 

- Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi 
apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, 
valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o are răul nu 
e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi 
eliminat din lume. 

- Poate exista o falsă libertate? 

- Dacă poate exista un hristos mincinos, este 
firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi 
spirituală, politică sau socială. Toate formele de 
manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în 
Adevăr. 

- Care e raportul între libertate şi autoritate? 

- în lumea noastră nu poate exista libertate 
fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici 
ele se află într-un echilibru instabil, numai în 
Dumnezeu sunt absolute. 

- Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei 
libere? 

- în primul rând poruncile lui Dumnezeu, 
apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea 
valorile consacrate de experienţa omenească şi legile 


235 


















SfântuI închisorilor 


stabilite de oameni - dar toate acestea trebuie 
redefinite şi înţelese în context. 

- Care e autoritatea ce dă pondere libertăţii? 

- Este evident că omul nu este creatorul şi 
stăpânul lumii şi al vieţii, ca omul singur nu are 
dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat 
în comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are 
stăpânire peste lume şi intră în comunitatea uni¬ 
versală. 

- Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum 
vezi problema infailibilităţii omului? 

- La nivelul conştiinţei personale, omul este 
infailibil prin certitudinea personală a adevărului, 
dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate. 
Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai 
Hristos a fost Om infailibil. 

- Ce este deci libertatea omului? 

- E mediul în care se dezvoltă personalitatea 
umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai 
este justificarea omului-împărat. 

- Care e deosebirea între libertate şi libertăţi? 

- Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drep¬ 
turi. Libertăţile definesc şi totodată limitează liber¬ 
tatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă. 

- Care este condiţia universului în raport cu 
omul? 

- Universul şi natura au fost concepute ca să 
corespundă libertăţii omului. Este un echilibru 
uimitor între forţe multiple. Universul material al 
omului funcţionează la fel cu universul spiritual al 
omului şi amândouă conduc pe om la Dumnezeu. 

- Poate omul să-şi determine singur destinul? 


236 


Valeriu Gafencu 


- Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de 
dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia 
modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat 
natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu, 
încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual 
a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, 
devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are 
mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de 
construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai 
rău: alienarea oamenilor. în aceste condiţii, adepţii 
antropocentrismului modem nu se mai simt stăpâni 
pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. 
Astfel lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află 
pedeapsa propriei ei răutăţi. 

- Ce este libertatea în viziunea materialismu¬ 
lui ateist? 

- O farsă, un fel de manifestare a hristosului 
mincinos. Determinismul materialist culminează în 
condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe 
condiţionate, prin care omul e terminat ca om, ca 
personalitate, căci nu mai are libertate şi nu mai are 
sfinţenie în sine. 

- Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: 
libertate, comunism, egalitate, dreptate, materie, 
popor, ştiinţă, etc. 

- Spiritul şi viziunea materialismului ateu per¬ 
vertesc toate valorile, căci le pun în serviciul 
egoismului şi 1 tiraniei. Este dovada că valorile 
umane nu sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc 
în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt fo¬ 
losite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi 
folositor. în afara Lui, totul este dezastru. 


237 



























Sfântul închisorilor 


- Cum îşi poate afla omul împlinirea? 

- împlinirea omului este în comuniunea cu 
Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate 
în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă 
sfinţenie în viaţă. Sfinţenia nu e ceva serafic, 
nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face 
Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt. 

- Va primi lumea creştină a secolului XX 
viziunea libertăţii creatoare şi mesianice? 

- Evenimentele tragice prin care trece lumea 
modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. 
Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la 
forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată 
puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la 
Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de 
foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va 
pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe 
care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca 
Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de 
oameni. 

Despre comunitate 

- Am impresia, Valeriu, i-a zis un prieten, că 
tu te concentrezi asupra problemelor sufleteşti, a 
vieţii interioare personale, şi neglijezi aspectul social 
al creştinismului. 

Valeriu a răspuns: 

- Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este 
spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie inte¬ 
grală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă 
lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici 
croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiri¬ 
tualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului 


238 


Valeriu Gafencu 


Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice 
sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în 
societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre 
dezastru, căci îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinis¬ 
mul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi 
n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se 
îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă 
suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim 
pentru moarte, ca să câştigăm viaţa. 

- Care este deosebirea dintre comunitatea 
creştină şi celelalte societăţi? 

- Comunitatea creştină e bazată pe Duhul 
Sfânt şi pe dragoste. Ea e liberă. Ea asigură 
desăvârşirea omului, precum şi înfrăţirea dintre 
oameni. Comunitatea creştină nu e nici ficţiune 
colectivistă, nici tiranie individualistă, ci e adevăr şi 
iubire, libertate şi muncă. 

- Care este ideea de proprietate creştină? 

- Obştească. 

- Creştinul este proprietar? 

- Este administrator. 

- E bine a trăi din milă? 

- Mila nu va pieri niciodată, dar nu e bine ca 
societatea să se împartă în milostivi şi miluiţi, căci 
cei miluiţi pot fi umiliţi în demnitatea lor de 
oameni. Mila este un act individual. Comunităţii îi 
este specific ajutorul reciproc. Dreptatea şi justiţia 
sunt ale politicii. Dar şi în cea mai perfectă 
umanitate mila va continua să fie o caracteristică a 
relaţiilor dintre oameni. 

- Ce zici de exploatarea omului de către om? 

- E cumplită exploatarea omului de către om; 
aceasta presupune o societate individualist-bur- 

239 







































Sfântul închisorilor 


gheză materialistă şi egoistă, şi ea nu are nici o 
tangenţă cu creştinismul. Dar omul poate fi 
exploatat şi mai cumplit de stat; aceasta presupune 
o societate tiranică, deterministă, materialistă şi 
anticreştină. 

- Se dovedeşte însă că productivitatea şi crea¬ 
ţia sunt superioare în societăţile individualiste toc¬ 
mai prin instinctele materiale şi prin egoismul lor. 
Ce zici de asta? 

- Numai constrânşi de împrejurări capitaliştii 
au ţinut cont de sensul social al profiturilor; altfel ar 
fi exploatat fără milă pe muncitori. Individualismul 
poate fi un corectiv, o alternativă a colectivismului, 
după cum şi colectivismul poate fi un corectiv şi o 
alternativă a individualismului. Jocul libertăţii 
trebuie să fie moral, jocul autorităţii, de asemeni, să 
fie moral. Numai comunitatea liberă, conştientă, 
dominată de valori sfinte poate împăca conflictul 
dintre individualism şi colectivism. 

- Comunitatea este o problemă de interese ori 
de generozitate? 

- E o problemă de conştiinţă, de cunoaştere, 
de luciditate; căci e unica formulă care dă şi 
satisfacţie sufletească şi rezolvă şi aspectele 
materiale ale vieţii. Prin comunitate viaţa şi socie¬ 
tatea se dezvoltă solidar şi armonios. 

- Are individul libertate, iniţiativă, dinamism 
în comunitate? 

- Pe de o parte individul dăruieşte totul co¬ 
munităţii, pe de alta comunitatea îi oferă libertate 
deplină de lucru şi creaţie. Comunitatea nu poate fi 


240 


Valeriu Gafencu 


vie şi rodnică decât prin elanul tuturor persoanelor 
care o compun. 

- Cine decide în comunitate? 

- Cred că deciziile trebuie să fie soborniceşti. 
Comunitatea e în slujba poporului şi poporul 
trebuie să decidă. Conducătorii şi elitele trebuie să 
aibă deci adeziunea poporului. 

- Comunitatea universală trebuie să fie centra¬ 
lizată? 

- Comunităţile trebuie să se dezvolte natural. 
E nevoie însă şi de o conştiinţă a comunităţii univer¬ 
sale şi de un mod de participare la ea, dar nu prin 
dirijare şi planificare centralizată, căci astfel se 
ajunge la tiranie. 

- Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii 
creştine? 

- Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, 
avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, 
lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, 
incorectitudinea, necredinţa. 

- Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii 
creştine? 

- Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi 
folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea 
vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu simt rele 
legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci 
ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; 
duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul 
existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă. 

- Care sunt duşmanii din afară ai comunităţii 
creştine? 


241 









































Sfântul închisorilor 


- Sunt interesele individuale care se opun < 
comunităţii din egoism ori orgoliu, sunt interesele 
care se organizează colectiv pentru a-i apăra 
egoismul şi orgoliul, şi, în fine, sunt orgoliile şi \ 
egoismul care se organizează politic şi care minează ) 
comunitatea creştină. 

- în faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă 
creştinii? 

- Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi 
cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând 
deopotrivă indivizilor, organizaţiilor şi tuturor i 
formelor politice anticreştine. 

- Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică? ! 

- Trebuie să impună respect şi libertate din j 
partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă 
creştină va avea şi o guvernare pe principii creştine. 
Comunitatea însă să nu se confunde cu statul, 
pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri. 

- Ce e deci de făcut? 1 

- Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor. 

- Dar sunt prea mulţi creştini care nu pricep 

sensul şi rostul comunităţii creştine! , 

- Din păcate acesta e adevărul. Creştinii i 
botezaţi de azi nu au nici pregătirea sufletească a 
catehumenilor ori a penitenţilor de odinioară. 

- Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut 
cândva burdufuri noi pe potriva lui? 

- Au fost oameni care au trăit sfinţenia, au fost ] 
şi societăţi ce s-au străduit întru dreptate, dar mai e 
mult de făcut. Creştinismul nu se poate declara 
satisfăcut cu un număr de sfinţi, nici cu un număr 


242 


Valer.iu Gafencu 


de mănăstiri, ci cu un mod de viaţă şi cu o societate 
creştină. 

- Acorzi încredere oamenilor? 

- Da, dar şi răspundere. 

- încercând să schimbăm lumea, nu există 
riscul să cădem în istoricitate şi omenitate? 

- Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. 
Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia 
transcedentală, de aceea credinţa este baza întregii 
lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui 
Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru 
să ne îndeplinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi 
prin Hristos, rămâne să ne mântuim şi prin faptele 
noastre. 

Despre marxism 

- Valeriu, ce este marxismul? 

- Un creştinism mincinos, contrafacera creşti¬ 
nismului, materialiazarea spiritului, antropomorfi¬ 
zarea lui Dumnezeu, răsturnarea tuturor valorilor, 
întemniţarea lumii, atât filosofic cât şi politic. 
Marxismul este temniţă. în spirit marxist toate valo¬ 
rile, toate raţiunile, toate lucrurile, toate acţiunile 
devin temniţe pentru oameni. Marx a refuzat orice 
transcendenţă. 

- Dar socialismul? 

- Socialismul e un bizar amestec de comunism 
şi burghezie materialistă. 

- Şi naţional-socialismul? 

- O ripostă confuză şi vagă la marxism. 

- Este posibil un socialism creştin? 

- Creştinismul este înainte de toate o spiritu¬ 
alitate, dar are şi expesia sa istorică. El se află în 

243 






































Sfântul înch isorilor 


slujba oamenilor, deci putem vorbi de un socialism 
creştin, dar am prefera să-i zicem comunitarism, 
tocmai pentru a-1 deosebi de socialismul marxist- 
ateu. Esenţa celor două concepţii este contrarie, 
contrarii sunt şi formele istorice ce decurg din ele, 
precum contrare sunt şi rezultatele lor. 

- Ce crezi de social-creştinismul occidental? 

- Nu are şanse de succes pentru că nu este 
suficient de tare. Lumea are nevoie de apă vie care 
să o trezească din apa moartă a materialismului. Ea 
aşteaptă deci definirea şi afirmarea unui socialism 
integral creştin. 

- Poate fi marxismul confundat cu comunis¬ 
mul ori cu sovietismul? 

- Ateismul, ştiinţifismul, legitatea dialecticii 
istorice, ura de clasă şi dictatura proletariatului, 
toate principii marxiste, stau la baza comunismului 
şi sovietismului. Nimic nu se petrece în mişcarea 
comunistă internaţională în afara lui Marx. 

- Dar Stalin ce a adus nou? 

- Stalin este întruchiparea fidelă a marxism- 
leninismului. Ca Stalin sunt şi Mao, Troţki, Ana 
Pauker, Gheorghiu-Dej şi toţi cei asemenea lor. E o 
mare greşeală a confunda comunismul cu o 
persoană; în afara lui Marx şi Lenin, toţi comuniştii 
sunt o apă şi un pământ. Lupta nu trebuie dusă cu 
oamenii, ci cu concepţia comunistă - acolo e otrava! 

- Nu este posibil un conflict între comunişti? 

- Dacă dragostea creştină nu a scos ura dintre 
oameni, ce va fi oare cu lumea comunistă, care crede 
în ură?! Conflictele dintre comunişti simt inerente 
(şi fulminante), dar ele nu rezolvă problemele, ci le 


244 


Valeriu Gafencu 


agravează. Numai întoarcerea oamenilor la Hristos 
poate salva omenirea. 

- Revoluţia sovietică e rusească? 

- Ruşii şi toate popoarele sovietice sunt mate¬ 
rialul cu care arhitecţii comunismului au zidit 
Imperiul sovietic. Desigur că materialul are rostul şi 
importanţa sa într-o construcţie, dar esenţialul este 
concepţia care stă la baza construcţiei. Ruşii sunt 
primele victime ale marxismului. însuşi Lenin nu 
mai e rus, ci iluminist ori comunard, căci gândirea 
lui e occidentalizată. 

- Cum explici ura lui Marx împotriva credin¬ 
ţei? 

/ 

- Marx neagă pe Hristos dar şi pe Moise, şi pe 
oricare întemeietor de religie. Marx neagă 
prioritatea spiritului asupra materiei. El îşi justifică 
ura împotriva religiei prin ineficacitatea istorică a 
credinţei în rezolvarea problemelor sociale ale 
poporului asuprit şi exploatat. Prin urmare, declară 
credinţa „opiu al popoarelor", înlocuieşte iubirea cu 
ura, iar libertatea cu tirania şi dictatura 
proletariatului. El respinge spiritualitatea şi astfel 
absolutizează nimicul în lume. Marx devine 
dumnezeul lumii - el, bietul Marx, care era de fapt 
un amputat sufleteşte, cu o concepţie îngustă şi 
opacă, cu venin în tot ce făcea, un om otrăvit, 
posedat, fanatic, limitat şi nerealist. 

- Dacă marxismul e atât de obtuz, cum se 
explică explozia sa în lume, care uimeşte secolul şi 
tinde să domine? 

- Marx a folosit idei majore, care pot polariza 
oamenii, dar care în contextul marxist au un sens 


245 













































Sfântul închisorilor 


degradat. Marx a speculat toate slăbiciunile lumii 
burgheze, care erau o realitate crudă, şi a mobilizat 
lumea în revoluţie. El a derutat pe mulţi prin com¬ 
plexitatea concepţiei dialecticii materialismului 
istoric. Cine nu priveşte pe Marx şi marxismul ori 
comunismul în duh, acela riscă să fie tentat de 
marxism. 

- Ce repugnă mai mult în comunism? 

- E grea sărăcia, e gravă întemniţarea omului 
în sistem, dar nimic nu e mai înspăimântător ca 
determinarea conştiinţei, care transformă omul într- 
o unealtă teleghidată. 

- Dar nu scapă nimic comunismului, nu are şi 
el o fisură? 

- Fisuri ideologice are multe, dar ele nu se pot 
pune în evidenţă, căci puterea comunistă nu acceptă 
nici o libertate, nici un drept de a critica ori de a 
nega comunismul. Tirania comunistă e formidabilă. 
S-a Creat un sistem instituţionalizat care ţine cu 
dinţii de putere şi vrea cu orice preţ să şi-o extindă. 
Perspectivele unui imperiu comunist triumfător în 
acest secol se deschid cu întunecimi încă nebănuite 
de fantezia omenească. „Reeducarea" din Piteşti e 
un simbol al mapamondului comunist. 

- Ce viitor vezi deci pentru omenire? 

- Dumnezeu lucrează în lume. Prin multe su¬ 
ferinţe omenirea se va izbăvi şi comunismul va fi 
învins, dar lumea are probleme mai grave de 
rezolvat. Modul ei de viaţă, orientarea ei trebuie 
shimbate. Deci comunismul va pieri, dar important 
este cu ce va fi înlocuit. 


246 


Valeriu Gafencu 


Despre actualitate 

- Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea 
creştinismului. Cum o vezi? 

- Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni 
în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi 
lucrarea credincioşilor. 

- Care ar fi mijloacele de actualizare a credin¬ 
ţei? 

- Sunt mijloace spirituale, cum ar fi viaţa lăun¬ 
trică, strădaniile duhovniceşti, morala, virtutea, 
lupta cu păcatul, înnoirea lăuntrică, atmosfera 
duhovnicească, la care se adaugă învăţătura, 
cuvântul, creaţia, studiul, ştiinţa, artele, munca şi 
altele. Sunt însă şi mijloace de ordin organizatoric, 
care decurg din primele. 

- Mai sunt sfinţi în lumea noastră? 

- Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, 
numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi 
activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturi¬ 
sitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară 
cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă 
sfinţii de acum ar fi fost la începuturile 
creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, 
prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea 
nu ne cunoaştem sfinţii. 

- Ce înţelegi prin sfânt şi sfinţenie? 

- Sfânt poate fi tot omul. Avem sfinţi rugători 
din pustie, avem sfinţi mărturisitori din arenele 
romane, avem sfinţi din catacombe şi temniţe, avem 
sfinţi împăraţi şi eroi, atleţi ai lui Hristos, avem 
sfinţi ai milosteniei, avem sfinţi clerici şi laici, şi din 
popor şi din elite. Toţi oamenii, în toate domeniile 


247 






































Sfântul închisorilor 


de viaţă, sunt chemaţi la sfinţenie, adică la o viaţă 
trăită m lumina Duhului Sfânt. Şi o precizare: 
sfinţiţii nu simt neapărat şi sfinţi, ci numai investiţi 
cu iconomia harului dumnezeiesc. Lumea are 
nevoie şi de sfinţi, şi de sfinţiţi. 

- Crezi că există ipocrizii ascunse în creş¬ 
tinism? 

- Din păcate, omeneşte privind lucrurile, ade¬ 
sea creştinii şi-au explicat propriile neputinţe şi 
laşităţi prin tot felul de filosofii ori principii. Nu e 
admisibil să spui: „Eu mă rog, tu poţi să mori de 
foame", sau „Eu contemplu pe Dumnezeu, lumea 
poate să rămână în mizerie". Credinţa fără fapte e 
moartă. 

- Atunci cum trebuie să înţelegem cuvintele: 
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui 
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" ? 

- Atâta vreme cât „Cezarul" e păgân şi necreş¬ 
tin, creştinismul convieţuieşte cu el paşnic, 
respectându-i domeniul, dar păstrând intactă 
autenticitatea credinţei. De pildă, în Imperiul 
Roman nu s-a făcut nici un compromis de credinţă 
în faţa Cezarului asupritor, chiar dacă asta a dus la 
răstigniri şi arene cu fiare sălbatice. Deci acei 
oameni care fac în istorie compromisuri cu păturile 
politice, ascunzându-se adesea sub amintita învăţ㬠
tură a Domnului, părăsesc de fapt şi pe Dumnezeu, 
şi pe oameni. Trebuie păstrată identitatea creştinis¬ 
mului şi afirmată cu înţelepciune. 

- Va izbuti lumea să înţeleagă şi să primească 
creştinismul autentic? 


248 


Valeriu Gafencu 


- Cu greu, dar va izbuti căci aceasta este o 
împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. 

Despre criză 

- Valeriu, care este fondul crizei de azi? 

- Ateismul. 

- Ce vezi în lumea de azi? 

- Văd un haos interior, o descompunere care 
merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de 
nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de 
epuizarea senzuală, de istoricismul fără trans¬ 
cendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de 
consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce 
se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se 
desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii 
omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reo- 
rientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea 
modului ei de viaţă. 

- De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în 
criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de 
creştinism? 

- Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, 
ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii 
ultimelor secole au desacralizat lumea,, au pustiit 
sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat 
pradă orgoliului materialismului şi ateismului. In 
acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi 
mai bine organizate în secolul XX decât în primul 
veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară 
în secolul XX este cu mult mai draconic, mai per¬ 
vers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât 
felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri 
ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu 


249 































Sfântul închisorilor 


sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest 
secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând 
prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii 
creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor 
acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe 
Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc 
neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar 
au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura 
oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o 
acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin 
oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul 
crizei pe care o străbate secolul XX: curăţirea 
necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi 
vieţuire. 

- Care ar fi modalităţile de ieşire din criză? 

- întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită 
creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte 
cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare 
şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai 
prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, 
ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e 
în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o 
părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă 
decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci 
atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi 
stabilit şi respectat ea. 

- De ce este necesară credinţa în lume? 

- Din înţelepciunea cu care a făcut Dumnezeu 
lumea. Lumea este nedesăvârşită, atât de nedes㬠
vârşită încât nimic nu e desăvârşit în ea: nici 
orânduirile ei politico-sociale şi economice, nici 
cultura, artele, ştiinţele, filosofiile şi credinţele ei. 


250 


Valeriu Gafencu 


Oamenii, liberi şi conştienţi, oricât de stăpânitori 
sunt ei în lume, nu se pot desăvârşi decât prin 
comuniune cu Dumnezeu. Dacă i se ia omului 
această legătură cu divinul, el decade în bestialitate 
şi neant. Credinţa este deci o necesitate. 

- Creştinismul este discreditat de materialişti 
ca retrograd, întunecat, medieval, inchizitorial, 
iezuit, mistificator. Ce putem răspunde? * 

- Materialismul care denigrează azi creştinis¬ 
mul are ca bază teoretică ştiinţa; ei bine, tocmai 
ştiinţa este antimaterialistă şi divulgă materialismul 
ca tiranic, limitat, mecanicist, nihilist, nefast şi 
dezastruos. Lumina materialismului este întuneric; 
orientările progresismului sunt contra naturii; 
senzualismul materialismului a descompus firea; 
umanismul materialismului a bestializat lumea; 
legile materialismului sunt fictive, deşi pentru o 
vreme au întemniţat gândirea oamenilor. Ştiinţa a 
ajuns la limitele cunoaşterii materiale şi ea singură 
ancorează lumea în transcendent. 

- Cum se poate ieşi din criza materialistă? 

- Prin Hristos, numai că El nu este primit de 
lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice 
viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge 
spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai 
pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să 
strigăm oamenilor: „Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi 
la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite 
nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi 
la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi 
raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi rea¬ 
lişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoaş- 


251 









































Sfântul închisorilor 


tere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului 
vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi 
mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună 
ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vos¬ 
tru şi în cerul vostru!" Toate acestea să nu fie însă 
numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. 
Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie 
de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism. 

Despre rolul creştinismului 

- Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de 

azi? 

- Acum şi în viitor simt necesare două procese 
creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de 
încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţele¬ 
gem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire 
autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovniceas¬ 
că, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi 
definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştin㬠
tatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa 
istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a 
lumii. în acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, 
atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela 
încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei. 

- Crezi, Valeriu, că tradiţionalismul, deci şi 
creştinismul, înseamnă trăire în trecut? 

- Nicidecum. Creştinismul e actualitate, e 
Hristos în actualitate. Dacă viaţa e unică şi mereu 
nouă, cum am putea trăi în trecut? Şi dacă viaţa a 
ajuns la formele actuale, cum ar putea să nege 
trecutul? Prin tradiţie nu trăim în trecut, ci dăm 
continuitate Duhului Sfânt, acum şi în vecii vecilor. 
Cu discernământ, cu grijă, cu înţelepciune trebuie să 

252 


Valeriu Gafencu 


învăţăm din tradiţie cele necesare în actualitate şi în 
viitor. 

- Crezi, Valeriu, că putem trăi în perspectiva 
eshatologică, rupţi de lume, de istorie, de actualitate? 

- O astfel de teorie este pe cât de absurdă, pe 
atât de ipocrită. Veşnicia începe acum. Numai dacă 
trăim veşnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o 
pierdem. Deci creştinii fac istorie, dar nu se 
confundă cu istoria, căci numai năzuind necontenit 
spre veşnicie vom avea lumina şi puterea de a face 
din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus către 
împărăţia lui Dumnezeu. 

- Ce este necesar pentru a zidi lumea creştină? 

- E bine să ne orientăm după exemplul clasic 
al comunităţii apostolice: să cunoaştem bine 
învăţătura creştină pentru a-i vedea aplicabilitatea 
în actualitate; să ne unim într-o lucrare solidară, în 
lumina şi sub călăuzirea Duhului Sfânt; să trăim 
într-o comunitate obştească a dragostei, care să fie 
după voia lui Dumnezeu; să ne rugăm, să 
liturghisim, să ne unim cu Hristos, ca prin harul şi 
darul Lui să fim în împărăţia Lui. 

- Valeriu, care sunt factorii care mântuiesc lu¬ 
mea? 

- Am putea zice că e unul singur: Dumnezeu; 
şi n-am greşi, căci de la El este totul şi prin El se va 
desăvârşi lumea. Dar procedând astfel, n-am 
înţelege bine omul, viaţa şi natura. Deci sunt doi 
factori care decid destinul lumii: Dumnezeu şi 
omul, pogorârea lui Dumnezeu şi năzuinţa omului 
spre cer, harul dumnezeiesc şi voinţa omului. 


253 






















Sfântul înch isorilor 


Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia 
mântuirii lumii. 

- Putem prezenta lumii un plan creştin con¬ 
cret de viaţă şi guvernare? 

- Creştinii propun lumii o spiritualitate, iar 
lumea trebuie să găsească formele de viaţă cores¬ 
punzătoare ei în actualitate. Fundamentarea lumii 
pe credinţă este o reîmprospătare necurmată a 
Evangheliei. Duhul apostolic şi martiric trebuie să 
rămână mereu viu. Năzuinţele sfinte trebuie să 
vibreze necontenit în lume. Năzuim spre o lume 
creştină, arzând în flacăra credinţei şi a iubirii, 
urmând patimile şi martiriul, preamărind învierea. 
Schimbarea la faţă şi înălţarea. 


254 


Gânduri pentru o împreună lucrare 
spirituală 


Deşi Valeriu a fost sufletul familiei spirituale 
de la Târgu-Ocna, ar fi totuşi greşit să credem că 
atmosfera de aici i se datorează exclusiv. Dumnezeu 
a rânduit în jurul lui multe suflete alese, fără de care 
această lucrare duhovnicească nu ar fi izbândit. 

Frumuseţea şi particularitatea celor petrecute 
la Târgu-Ocna constă - dincolo de figurile 
excepţionale care pot fi evocate individual - tocmai 
în aspectul acesta de comuniune, de împreună 
lucrare la care fiecare a adus după puteri - dar cei 
mai adesea peste puteri! - partea sa de jertfă. Pentru 
lumea noastră atât de absurd divizată, înainte de 
orice Târgu-Ocna este o lecţie de viaţă creştină trăită 
în comuniune. 

De altfel, gândul unei comunităţi creştine - 
pornit eventual de la experienţa comunitară de la 
Târgu-Ocna - l-a urmărit pe Valeriu în ultima 
perioadă a vieţii. Aşa cum am văzut, mai ales din 
capitolul anterior, conştiinţa păcatului şi lucrarea 
de pocăinţă nu l-au făcut să se cufunde ursuz în 
sine, uitând de ceilalţi, ci, prin harul care s-a 
sălăşluit în suflet, a ajuns la o concepţie creştină 
integrală, capabilă să înţeleagă foarte nuanţat rostul 
creştinismului în lumea de astăzi. 

Astfel, a încercat să definească cu ajutorul 
unor principii temeiurile şi năzuinţele unei 
comunităţi spirituale după modelul Târgu-Ocna. 


255 











































Sfântul închisorilor 


Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o 
carte confiscată cu ocazia arestării în 1959, aceste 
principii au ajuns prin grija Securităţii 16 », până la 
noi. Ele exprimă sintetic gândirea lui Valeriu, fiind 
temelii nemincinoase atât ale urcuşului duhovnicesc 
personal, dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări 
spirituale. 

Principii de vieţuire creştină 

Principiul dragostei: Supunem întru totul 
iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne 
iubim unii pe alţii. 

Principiul cinstei sufleteşti : Recunoaştem 
adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem 
nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. 
Cunoscând toată uneltirea duhului rău, alegem cu 
înţelepciune lupta cinstită, în care şi cei ce cad sunt 
biruitori. 

Principiul educaţiei: Zi de zi mă lepăd tot mai 
mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel 
nou. Ne eu, ci Hristos trăieşte în mine. 

Principiul rugăciunii : însoţim întreaga noastră 
viaţă de rugăciune, singuri şi în comunitate. 
Rugăciunea este prima armă duhovnicească. 

Principiul unităţii: Unde sunt trei sau oricâţi ar 
fi, una suntem. Prin Hristos şi prin sfinţii martiri 


160 Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, voi. 5, fila 4, 
cu titlul „Copie după instrucţiunile de activitate legionară - se 
putea altfel! - elaborate de învinuitul Ianolide Ion difuzate în 
rândul legionarilor şi reconstituite în anul 1954 de învinuiţii 
Voicescu Constantin şi Petrescu Vasile pe filele cărţii Trilogii de 
Simion Mehedinţi". în realitate principiile au fost alcătuite de 
Valeriu Gafencu împreună cu loan Ianolide. 


256 


Valeriu Gafencu 


creştini, a căror biruinţă o continuăm şi noi 
împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului 
ales pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe 
pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos 
decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai 
puternică decât orice ar putea să ne despartă. 

Principiul ascultării: Supunem întru totul voia 
noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne 
până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. 
Ascultarea duce Biserica la biruinţă. 

Principiul libertăţii: în Hristos cunoaştem 
libertatea sufletească şi de acţiune neprihănită, plină 
de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea în 
adevăr respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, 
măreşte simţul răspunderii. 

Principiul sfatului ecumenic: Fiecare stăruie în a 
descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre 
luată în sfat ecumenic, în care avem un primus inter 
pares. Astfel împăcăm libertatea cu autoritatea, 
egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate 
sub umbrirea Duhului Sfânt. 

Principiul comunităţii: Unul întregeşte ceea ce 
lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i 
prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma 
ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie, 
încadrând astfel interesele particulare interesului 
general, tindem către o armonie universală. 

Principiul băii sufleteşti: în dragoste frăţească 
ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm 
executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi 
prin această baie sufletească ne purificăm. 

Principiul jertfei permanente: Muncim şi jertfim 


257 














































Sfântul închisorilor 


până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii. 

Principiul cunoaşterii : Cunoaştem tot ceea ce 
poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi ’ 
stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. 
Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun. 

Temeiurile unităţii creştine 

în trupul lui Hristos una suntem. Prin filiaţia 
din Dumnezeu, prin naşterea din (nou) Dumnezeu, 
prin împărtăşirea Duhului Sfânt, prin legătura pe 
care o avem cu sfinţii şi cu Biserica triumfătoare, 
prin tradiţia creştină, prin conştiinţa de popor ales, 
prin conştiinţa de luptă, prin dragostea dintre noi, 
care e mai puternică decât orice ar putea să ne 
despartă. Suntem una prin autoritatea lui 
Dumnezeu şi prin libertatea care o supunem unii 
altora, pentru împlinirea aceluiaşi ideal. Unitatea 
noastră se împlineşte prin credinţa noastră în 
rugăciunea din Ghetsimani. Istoria lumii ne arată că 
numai prin unitate se poate realiza bunăstarea şi 
buna înţelegere. 

A fi elită creştină 

A fi elită creştină însemnează ca din dragoste 
pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine şi să 
urăşti tot răul în afară de tine, iar din dragoste 
pentru oameni să porţi crucea lui Hristos zi de zi şi 
să-ţi pui viaţa pentru mântuirea lumii. 

A fi elită creştină însemnează a cârmui corabia 
lumii spre Hristos, urmându-i Lui. Lumea văzând 
exemplul acestei vieţi, să consimtă a-I urma lui 
Hristos. 

Prin elita harică lumea se împacă cu 


258 


Valeriu Gafencu 


Dumnezeu şi îşi găseşte pacea şi rezolvarea fericită 
a tuturor problemelor care o frământă. 

Elita harică se impune prin exemplul bun în 
trăire şi prin consimţirea poporului. Exemplul rău 
în trăire o scoate şi din starea harică şi din 
consimţirea poporului. 

Iubindu-L pe Hristos 

Iubindu-L pe Hristos 

Să urăşti, să nu poţi suferi şi să fii ca mort 
pentru aur şi aur altora vei da. 

Să urăşti, să nu poţi suferi şi să fii ca mort 
pentru puterea de stăpânire şi ca o slugă 
credincioasă peste multe vei fi pus să stăpâneşti. 

Să urăşti, să nu poţi suferi şi să fii ca mort 
pentru orice gând care nu vine de la Părintele 
luminii şi altora lumină vei fi. 

Să urăşti, să nu poţi suferi şi să fii ca mort 
pentru orice simţământ care nu izvorăşte din inimă 
curată şi cu iubire divină vei fi înveşmântat. 

Iubindu-L pe Hristos 

Să urăşti, să nu poţi suferi şi să fii ca mort 
pentru rădăcina răului din tine, din lume şi din 
văzduh şi vei fi om liber. 

Iubeşte-L pe Hristos şi vei fi fericit! 

Năzuim spre înviere 

Vrem să aducem neamul la Biserică pentru a 
ne împăca cu Dumnezeu. 

Vrem să creăm o şcoală de educaţie şi cultură 
creştină pentru desăvârşirea omului, care să adune 
toate energiile creatoare omeneşti. 

Vrem să formăm omul nou, născut din nou 


259 




































Sfântul închisorilor 


din Dumnezeu şi din strădania lui personală. 

Vrem să înfăptuim împărăţia lui Dumnezeu 
pe pământ cu ajutorul Duhului Sfânt, luptând 
împotriva forţelor satanice. 

Vrem să trăim într-o comunitate creştină care 
să dea unitate în diversitatea formelor vieţii şi care 
să smulgă pe om din suferinţa morală şi fizică. Prin 
omul nou vrem să dăm expresie creştină, în 
conţinut şi formă, tuturor problemelor omeneşti din 
toate timpurile. 


Două mărturii 


încheiem şirul mărturiilor despre sfântul 
închisorilor cu o scrisoare - datată 29 ianuarie 1946 - 
trimisă de acesta familiei, urmată de cuvântul rostit 
de părintele Constantin Voicescu în 1991, la 
parastasul martirilor de la Târgu-Ocna. în scrisoare, 
Valeriu vorbeşte de momentul în care şi-a 
conştientizat starea de păcătoşenie -stare în care de 
fapt ne aflăm cu toţii. Această conştiinţă a păcatului, 
mereu trează, după cum mărturisesc cei apropiaţi, a 
stat la baza pocăinţei sale: „De la acea dată - spune 
Valeriu în scrisoare - am început conştient lupta 
împotriva păcatului". Curăţindu-se de păcate, prin 
harul lui Dumnezeu, ajunge la o stare de pace şi de 
lumină resimţită şi de ceilalţi. Despre această 
influenţă, de fapt despre roadele acestei influenţe, 
despre atmosfera duhovnicească plină de dragoste 
de la Târgu-Ocna - un fel de rezumat a ceea ce am 
spus până acum - vorbeşte părintele Voicescu în cu¬ 
vântul său. Astfel aceste două mărturii, scrisoarea lui 
Valeriu şi cuvântul părintelui, se împletesc foarte bine. 

* 

Aiud, 29 ianuarie 1946 
„Alta este viaţa decât aceea pe care şi-o 
închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât ceea 
ce se închipuie el a fi. Altul este Adevărul, decât 
acela pe care-1 imaginează mintea omenească. 

Vreau să fiu sincer şi deschis până în cele mai 
adânci fibre ale sufletului. Cu primul pas pe care l-am 
făcut în închisoare m-am întrebat pentru ce am fost 


261 


































Sfântul închisorilor 


închis. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele 
cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit 
ca foarte bun, un exemplu de conduită morală. Dacă 
intram în conflict cu cineva, era numai pentru 
Adevăr. După mult zbucium, după multă durere 
trăită, când paharul suferinţelor se umpluse, a venit 
o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut cu faţa la 
pământ, îngenuncheat, cu fruntea plecată, cu inima 
zdrobită, într-un hohot de plâns. îl rugam pe 
Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. La acea dată îmi 
pierdusem toată încrederea în oameni. îmi dădeam 
perfect de bine seama că mă găseam în adevăr, 
pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin 
de elan rămăsese numai iubirea. Nimeni nu mă înţe- 
legea. 

în plânsul meu prelung am început să bat 
metanii. Şi deodată - O, Doamne! Ce mare eşti Tu, 
Doamnei - mi~am văzut tot sufletul meu plin de 
păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am 
găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate, şi ochii sufletului 
meu împietrit de mândrie nu le vedeau! Ce mare 
este Dumnezeu! 

Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia 
de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Şi 
o pace adâncă, un val adânc de lumină şi dragoste 
mi s-a revărsat în inimă. Imediat cum s-a deschis 
uşa am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la 
fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei 
ce mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de 
mine şi le-am mărturisit deschis, fără nici un 
înconjur: «Simt cel mai păcătos om. Nu merit 
încrederea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!». 

Toţi au rămas înmărmuriţi. Unii m-au privit 
cu dispreţ, alţii cu indiferenţă, unii m-au privit cu 

262 



Valeriu Gafencu 


iubire pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un 
singur om mi-a spus: «Meriţi să fii sărutat!». Dar eu 
am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul 
în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi 
slăvindu-L pe Dumnezeu. (...) 

De la acea dată am început conştient lupta 
împotriva păcatului. De-aţi şti voi ce grea luptă este 
războiul cu păcatul! Vreau să ştiţi că nu numai aici, 
ci şi când eram afară am luptat foarte mult 
împotriva păcatului. [Aici mărturiseşte că, deşi a 
fost ispitit trupeşte, nu a căzut, ci a rămas curat]. 

In închisoare mi-am cercetat sufletul şi mi-am 
dat seama că, chiar dacă n-am păcătuit cu fapta, însă 
cu vorba şi mai ales cu gândul tot am greşit. M-am 
dus la preot şi, după un adânc examen de 
conştiinţă, m-am spovedit. Mărturisirea m-a des¬ 
povărat de ele. 

Şi o luptă continuă duc mereu. Lupta nu 
încetează până la moarte. Fără pocăinţă nici un om 
nu poate face nici un pas înainte. Cine fuge de 
realitatea propriului suflet e un mincinos. (...) Ce 
este viaţa? E un dar al lui Dumnezeu dat nouă, 
oamenilor, pentru a ne curăţi sufletele de păcat şi a 
ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa 
veşnică. Ce este omul? O fiinţă creată din nemărgi¬ 
nita iubire a lui Dumnezeu, căreia i-au fost puse în 
faţă fericirea şi moartea, spre a alege. (.. .) 

Fiţi foarte atenţi! în viaţa socială oamenii se 
privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci 
după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre 
om - căci cine face aceasta va suferi amar - însă 
iubiţi-1. Unul singur este desăvârşit. Unul singur este 
bun. Unul singur este curat: Hristos-Dumnezeu! 

Şi acum: ce este Adevărul? Adevărul este 

263 






























Sfântui închisorilor 


Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Căutaţi să vă 
apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu 
păcatele ei în pace!" 161 , 

* 

Târgu-Ocna, 21 iulie 1991 

„Slujba înmormântării marchează durerea .! 
despărţirii. 

Pentru cei ce cred în Dumnezeu însă, moartea i 
nu este un eşec, nu este punctul final. E pragul care : 
desparte cele două tărâmuri, poarta prin care se 
intră în celălalt plan de existenţă. ;! 

Noi, creştinii, nu suntem ca cei fără nădejde. ■■'! 
Credem în lumea de dincolo, credem în înviere. 
Pentru că ştim că suntem şi altceva decât carne şi 
sânge. Şi că tocmai acest altceva - sufletul veşnic - ne 
defineşte ca oameni. De aceea, slujba înmormântării 
este, pentru noi şi pentru cei plecaţi, prilej de 
întărire a nădejdii în înviere. 

Slujba pe care am săvârşit-o azi e mai puţin 
obişnuită. I-am prohodit, după patruzeci de ani, pe 
cei care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în 
penitenciarul Târgu-Ocna şi au fost aruncaţi aici, în 
gropi comune, fără slujbă, fără cruci. Parcă văd lada 
de la poartă ... de multe ori cu doi de-ai noştri în ea; 
şi nu rareori cu altul sau chiar alţii pe capac ... Şi 
după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi 
aştepta pe alţii. Ne aştepta pe noi... 

Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. 
Suntem aici şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, 
dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de 
bucurie pe care o trăim, aşa cum a surprins-o 
Sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor 

161 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 231-233. 


264 


Valeriu Gafencu 


căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe 
troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor 
comun: 

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta 
Nădejdea revederii-n paradis. 

Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta 
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis. 

Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu 
intensitate, ca pe un prim pas spre înalturi, şi 
întâlnirea noastră de aici, de acum, dintre noi şi 
dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de 
dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt! 

Mi-e greu să vorbesc despre Târgu-Ocna. 
Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti", în 
sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, 
fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se 
vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu- 
Ocna", ca lucrare divină de restaurare a omului în 
plin iad comunist. 

Despre Târgu-Ocna ar fi trebuit să vă vorbeas¬ 
că Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii 
creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, 
albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa 
de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea 
curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. 
Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul 
acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la 
Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, 
luându-şi la revedere de la toţi ... Cu câteva zile 
înainte, terminase, ca pe un testament, Imnul celor 
căzuţi. 

Doctorului Mihai Lungeanu, Valeriu Gafencu 

265 
































Sfântul închisorilor 


i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a 
apărut Maica Domnului care i-a zis: «De acum 
înainte, eu voi fi iubirea ta». In chiar ziua 
despărţirii, aceluiaşi doctor, care l-a vegheat zi şi 
noapte, i-a spus: «Simt că urc nişte trepte. Respir şi 
mă simt din ce în ce mai uşor» (în timpul acesta, 
spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi 
inexistente). A dorit ca celor din Târgu-Ocna să li se 
dăruiască, din partea lui, atunci când va fi cu 
putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo 
cu numele mamei şi al surorilor pe buze. 

Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu- 
Ocna Ioan Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al 
lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ 
tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare 
avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a 
ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vă vorbească 
despre Târgu-Ocna părintele Gherasim Iscu, 
stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu 
Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne 
privesc de dincolo, de sus, mult mai sus de Măgura. 

Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu-Ocna 
cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire, care simt sau 
nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în 
viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte. 

Despre aspectul duhovnicesc din Târgu-Ocna 
am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de 
preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură s-o facă. De 
aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să 
reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor, deşi, vă 
daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească 
de subiectivism. 

în ceea ce mă priveşte, subliniez din capul 


266 


Valeriu Gafencu 


locului: viaţa de la Târgu-Ocna, cu frumuseţile şi 
tragismul ei, este aceea care m-a determinat să 
părăsesc studiul geografiei, de care eram îndr㬠
gostit, să optez, după eliberarea din 1954, pentru 
Teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul. 

Cum să faci cunoscută viata duhovnicească de 

/ 

la Târgu-Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă 
cineva ce s-a petrecut aici, zi de zi, între 1950 şi 
1954? Şi apoi. cuvintele sunt aşa de neputincioase! 
Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou 
complet, voi face doar o palidă schiţă. 

închisoarea de la Târgu-Ocna a fost o oază 
într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost 
suferinţă. Dimpotrivă. Durerea, boala cu toată 
hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era 
sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât 
mai umane, temniţa a rămas temniţă. 

Dar aici socot că s-a revărsat mila lui 
Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost 
privită ca poarta cerului. Suferinţa a fost sublimată 
în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în 
versul: Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul 
crucii. 

Mila lui Dumnezeu ni s-a făcut vădită de când 
am păşit în Târgu-Ocna, vărsaţi din duba-vagon 
care ne aducea de la Piteşti. Nu pot să uit acea seară 
târzie de mai 1950, cu lună plină, cu aerul curat, 
îmbălsămat de teii înfloriţi, pe care îl sorbeam cu 
lăcomie, când convoiul celor aproximativ 50 de 
deţinuţi - nişte arătări, majoritatea tineri studenţi şi 
elevi - s-a îndreptat spre puşcăria-sanatoriu. Şi nu 
ne venea să credem urechilor cuvintele blânde ale 


267 

















































Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


celor câţiva gardieni mai în vârstă care ne îndem¬ 
nau: «Staţi mai încet, taică!». Noi eram obişnuiţi cu 
«banditule!», cu înjurături, cu pumni şi cu ciomege! 
Ba ni s-a spus şi «Bine aţi venit!». Dar camerele 
unde am dormit prima noapte, cu ferestre mari şi 
fără obloane! De neconceput într-o închisoare! Dar 
faptul că a doua zi am aflat că putem ieşi afară, în 
voie! Să te poţi întinde pe iarbă, să vezi cerul şi să fii 
văzut de soare, să te întâlneşti şi să ai voie să stai de 
vorbă cu ceilalţi fraţi de suferinţă! Şi apoi să fii 
cercetat medical, cu atenţie şi dragoste, să fii tratat, 
să ai mâncare mai bună, mai îndestulătoare. Şi 
pâine, ba chiar unt şi lapte! Iertaţi-mă, numai cei ce 
au trăit clipele acelea pot înţelege. 

Condiţiile acestea însă n-au fost o permanen¬ 
ţă. Am parcurs perioade de mari restricţii, de 
teroare chiar, îndeosebi atunci când s-a încercat - 
fără succes - să se facă reeducare, ca la Piteşti. Iar 
activitatea ofiţerului politic securist şi a informato¬ 
rilor a însemnat un necontenit stres. La un moment 
dat, paraclisul din corpul vechi al penitenciarului a 
fost dezafectat, iar crucea de pe turlă dată jos. Şi s- 
au trimis în penitenciar, drept cârpe de spălat pe jos, 
veşminte preoţeşti şi sfinte acoperăminte din altar. 
Ne-am îngrozit de blasfemia asta. Şi am căutat să le 
recuperăm şi să le ascundem. Un patrafir vechi l-am 
cusut în căptuşeala paltonului meu, cu care m-am 
învelit până la eliberare. Am reuşit să-l scot afară. Să 
fie oare vreo legătură între acest patrafir şi faptul că 
mai târziu am devenit preot? 

în ambianţa aceasta, s-a format la Târgu-Ocna 
mai mult decât o comunitate: o adevărată familie 


duhovnicească. S-au realizat aici legături mai 
puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i- 
a dat viaţă Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un 
sfânt şi pe care, mai devreme sau mai târziu, 
Biserica îl va canoniza. 

Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos 
a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. în penitenciar 
a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în 
foi volante. S-au învăţat texte sfinte pe de rost. Erau 
tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul 
Testament. Nu mai vorbesc de rugăciuni, acatiste, 
paraclise etc. Plăcuţa de săpun - în diferite tehnici - 
a fost tabula cerata care a suplinit, cu mare 
eficacitate, hârtia modernă. 

La Târgu-Ocna s-a practicat rugăciunea inimii. 
Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa 
duhovnicească a Aiudului, iar cei arestaţi după '48, 
pe cea isihastă a Rugului aprins de la mănăstirea 
Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, p㬠
rinţii Benedict, Sofian, Daniil, etc. Cu binecuvântarea 
preoţilor, s-a chemat şi aici, zi şi noapte, numele de 
putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au pe¬ 
trecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. 

Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie 
loja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de 
slujbe şi mai ales prin taina Spovedaniei, această 
„sfântă terapie". Mai mult decât atât: în închisoare 
ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al 
Domnului, aduse aici prin oameni ai lui Dumnezeu. 
Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi. 

Spuneam că au existat şi perioade în care nu 
se putea circula de la cameră la cameră, perioade de 


268 


269 





































Sfântul închisorilor 


izolare. într-un astfel de moment, un bolnav grav, 
fost ofiţer de jandarmi, a intrat în comă. A stat aşa o 
săptămână, după care, trezindu-se, s-a ridicat şi a 
cerut: «Vreau un preot!». N-a putut ajunge nici un 
preot la el. Atunci muribundul a strigat: «Eu am ucis 
un om!». Şi şi-a dat duhul. Lucrul acesta nu-1 ştia 
decât el şi Dumnezeu. A vrut să-l mărturisească 
preotului. Conştiinţa nu-1 lăsa să moară. Simt sigur 
că strigătul lui, în public, a fost o adevărată măr¬ 
turisire - mărturisirea dorinţei, similară cu botezul 
dorinţei şi al sângelui - şi că a căpătat iertare. 

Permanent ne-a vegheat schitul de pe Măgura. 
Clopotele lui din duminici şi sărbători aveau un 
răsunet deosebit în inimile noastre. Erau mângâiere 
şi întărire. Ştiam că nu suntem singuri. Dar 
priveliştea extraordinară a lumânărilor aprinse - 
şiraguri de stele - pe serpentinele Măgurii, în nopţile 
sfinte ale Prohodului şi ale învierii! 

Un clopot tainic în miezul nopţii bate 
Şi Iisus coboară pe pământ. 

Din piepturile noastre-nsângerate 
Răsună imnul învierii sfânt. 

Veniţi, creştini, luaţi lumină, 

Cu sufletul senin, purificat. 

Veniţi flămânzi, gustaţi din Cină: 

E Nunta Fiului de împărat. 

(V. Gafencu) 

Şi sărbătorile Crăciunului ... Colindele cele 
vechi şi cele noi, cele din închisoare ... Cântam şi 
colindele din închisorile mai de demult: 

A venit şi-aici Crăciunul 
Să ne mângâie surghiunul ... • 

270 



Valeriu Gafencu 


Şi doar tristeţile s-adun 
Să-mi plângă lângă uşă... 

(Radu Gyr) 

Cântam şi colindul tragic al prizonierilor 
români din stepele ruseşti, compus de învăţătorul, 
ofiţer în rezervă. Ştefan Tumurug: 

la fereastra amintirii ne-adunăm 
Sufletul de altădată-l colindăm. 

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim ... 

La Târgu-Ocna, însă, au înflorit şi altfel de 
colinde, coliiidele bucuriei! 

în inima robului, 

Domnu-Şi face ieslea Lui 
în noaptea Crăciunului... 

Flori de crin din ceruri plouă 
Peste ieslea Lui cea nouă 
Şi din cer picură rouă... 

(V. Gafencu) 

Aici s-au născut şi versuri, s-au născut 
profunzimi de gând, s-a compus muzică, au luat 
fiinţă sculpturi, s-au înfiripat romane, s-a învăţat 
mult. Şi câte altele... Am simţit şi am trăit aici sfinte 
şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe 
prietenul meu Sami, care, după „eliberarea" din '54, 
în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: 
«Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!». Pentru că acolo am 
înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi 
libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni! 

Noi, care din mila lui Dumnezeu mai trăim, 
am avut fericirea să cunoaştem aici tineri a căror 
viaţă a fost o necontenită strădanie de a trăi în 
Hristos. Noi le suntem martori. 

271 













































Sfântul înch isorilor 


Nu ne surprinde faptul că pastorul Richard 
Wurmbrand a mărturisit de multe ori că viaţa i-a 
fost salvată prin dragostea creştină a acestor tineri, 
care nu făceau nici un fel de discriminare religioasă 
sau de rasă, aşa cum erau acuzaţi. îmi aduc aminte 
că, după ce se redresase - venise de la Interne, pe 
targă, cu vreo optsprezece găuri TBC în oase şi 
plămâni - plimbându-se la braţ cu un tânăr, 
şontorog şi el, pastorul, care avea umor, a exclamat: 
«Iată înfrăţirea iudeo-legionară!». După eliberare, în 
predicile şi scrierile lui, pastorul a mărturisit, de 
asemenea, că la penitenciarul de la Târgu-Ocna el a 
văzut sfinţi. Se referea, desigur, în primul rând la 
Valeriu Gafencu. 

Generalul Tobescu, fostul şef al Jandarmeriei, 
era şi el surprins că e îngrijit cu multă dragoste de 
oameni pe care îi condamnase la ani grei de temniţă. 
Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare 
puritate, fiind pe moarte, a cerut să i se aprindă 
lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn 
scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care 
trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut 
pe Mântuitorul, Care i-a spus: «Nu te iau în seara 
aceasta!». L-a chemat Ia El în noaptea următoare. 

Şi nu de puţine ori, viaţa aceasta creştină a 
fost verificată, lămurită prin focul unor grele încer¬ 
cări. Când, de pildă, i s-a propus de către ofiţerul 
politic să fie informator, în schimbul streptomicinei 
venită de acasă şi care i-ar fi salvat viaţa, studentul 
Goe Niţescu a respins cu indignare momeala 
securistului, preferând să moară decât să-şi vândă 
sufletul. înainte de el au mai făcut aşa şi alţii: Edi 
Masichievici şi Nelu Sultaniuc. 


272 


Valeriu Gafencu 


Asistenţa medicală a fost organizată, sub 
oblăduire îngerească şi maternă, de către doamna 
doctor Margareta Danielescu, împreună cu medicii 
noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devotamentul 
şi nopţile nedormite ale medicilor: Ion Ghiţulescu, 
Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa), Aristide 
Lefa, Mihai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe 
tinerii - tebecişti şi ei, dar ceva mai în putere - care, 
cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, 
au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi 
infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi 
cearceafuri pline uneori de puroi, muncind ca 
pentru Hristos şi ziua şi noaptea, când făceau de 
gardă la patul bolnavilor mai grav? Dintre ei, unii 
nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de 
came. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie acută 
de ele, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. 
Mai toţi sunt aici de faţă. 

în mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea 
noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea opti¬ 
mismului. Ne bucuram de flori, de tufănele şi de 
portulac, de coloritul frunzelor de toamnă. Bucuria 
florilor o pregătea îndelung, muncind zi de zi. Ţinu 
Samargescu: o bucurie la patul celor ce nu se mai 
puteau mişca sau un ultim zâmbet al lumii pe 
pieptul celor ce plecau. 

Ştiţi ce frumoase sunt vrăbiile? Banalele vr㬠
bii, care pătrundeau cu îndrăzneală în camere, până 
la patul bolnavilor! Vrăbiile lui Moş Popan, baciul de 
la Maramureş, care le iubea ca pe oiţele lui. 

Şi apoi, câte gingăşii, atenţii delicate, mici 
daruri, flori, versuri şi cântece nu se produceau cu 


273 



























Sfântul închisorilor 


prilejul onomasticilor şi zilelor de naştere, nu numai 
ale noastre, ci şi ale celor din familiile noastre! 

Dar minunile tehnice realizate de Jenică 
Otparlic, care din table şi fiare aruncate năştea 
aparat pentru distilat apă strict necesar cabinetului 
medical, sterilizator de aparatură medicală şi câte 
altele?... 

Cam aşa au trăit oamenii în închisoarea de la 
Târgu-Ocna. (...) 

O parte din cei de Ia Târgu-Ocna ne-am 
eliberat prin anii '53-'54. O parte am rămas în 
închisoare. Cei care am ieşit, am simţit nevoia 
imperioasă să ne vedem, să ne întâlnim, ca să ne 
păstrăm, cât de cât, libertatea spirituală. Ne-am dat 
seama că ţara întreagă era o închisoare. Ne-am 
străduit să mergem pe drumul duhovnicesc de la 
Târgu-Ocna. Am făcut pelerinaje pe la mănăstiri, 
am cercetat mari duhovnici, ne bucuram împreună 
cu prilejul evenimentelor deosebite din familiile 
noastre (nunţi, botezuri etc). 

Dar vacanţa n-a durat mult. Securitatea ne-a 
vânat din nou, constituindu-ne într-un „lot Târgu- 
Ocna", în care au fost implicaţi şi o parte din cei 
care rămăseseră în închisoare (Ion Ianolide, C. 
Dragodan). Am fost condamnaţi, în 1959, cu ani grei 
de închisoare - nouă dintre noi la muncă silnică pe 
viaţă - pentru „activitate mistică" în penitenciarul 
Târgu-Ocna, activitate continuată şi după eliberare! 

N-am fost condamnaţi pe nedrept, din 
moment ce statul era comunist şi ateu, iar noi 
anticomunişti şi împotriva ateismului, nedreaptă 
fiind doar alcătuirea unei organizaţii ce n-a fiinţat 


274 



Valeriu Gafencu 


decât în dosarele Securităţii. 

A urmat o perioadă de detenţie extrem de 
grea: Jilava, Aiud, Dar nu ne-am pierdut nădejdea. 
Credinţa în Dumnezeu ne-a fost şi acum marea 
pârghie de susţinere. Ştiam că dacă îl avem pe 
Hristos, nu ne poate birui nimeni. Poetul prinsese 
minunat această sublimare a luptei: 

Nu dor nici luptele pierdute , 

Nici rănile din piept nu dor 
Cum dor acele braţe slute 
Care să lupte nu mai vor. 

Cât încă inima ta cântă, 

Ce însemnează braţu-nfrânt, 

Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă 
Când te înalţi cu-n steag mai sfânt. 

Că-nvins nu eşti atunci când sângeri, 

Nici când în lacrimii ochii ţi-s, 

Cele mai crâncene înfrângeri , 

Sunt renunţările la vis. 

(Radu Gyr) 

în 1964 deţinuţii politici au fost graţiaţi. Nu 
am simţit bucuria eliberării. Mulţi şi-au găsit 
familiile destrămate. Ochiul Securităţii era pe noi. 
Evitam să ne întâlnim, ştiind că suntem 
supravegheaţi în mod deosebit. 

Până când Dumnezeu ne-a dat minunea 
jertfelor din decembrie 1989... 

Prin această minune suntem noi aici, la Târgu- 
Ocna. Să nu uităm aceasta. Trăim o vrajă. Nu ne 
vine să credem. Acum 40 de ani eram după zidurile 
închisorii. Am fi putut să fim foarte bine şi aici, sub 

275 





































Sfântul închisorilor 


pământul pe care-1 călcăm acum sub picioare. 

Nu solicităm nici admiraţie, nici compătimire. 
Ne gândim la sensul expiator al suferinţelor prin 
care am trecut. Pentru noi şi pentru alţii. Ştim că nici 
o jertfă nu e zadarnică. Ştim că nimic - în planul 
Proniei Divine - nu e întâmplător. Socotim că Târgu- 
Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre 
româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre. 

Comunismul a distrus fizic câteva sute de mii 
de oameni, dar spiritual, multe milioane. Martirii 
strigă azi de sub pământul sfânt pe care-1 călcăm să 
ne întoarcem la Hristos, la Biserică. Acesta e 
imperativul ceasului de faţă. 

Valeriu, suntem aici să te asigurăm că 
ascultăm chemarea ta de dincolo de moarte.: 

Ne-ndemni pe cei ce-tt viaţă am rămas: 
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas, 

Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte, 

Păşiţi pe calea vieţii înainte! 

(V. Gafencu) 

Aşa să ne ajute Dumnezeu! 162 " 

* 

Ajunşi la capătul mărturiilor despre Valeriu 
Gafencu nu cred că putem adăuga altceva decât ce 
au spus toţi cei care l-au cunoscut: „A fost un sfânt. 
Este un sfânt". 

Sfinte mărturisitorule Valeriu, roagă-te 
lui Dumnezeu pentru noi! 


162 părintele Voicescu - un duhovnic al cetăţii, pp. 24-35. 
276 



Adenda 


Poezii şi scrisori din temniţă 163 

Iov, resemnat, îi jinduia 
mai adâncile-i răni, 
mai întinsa-i credinţă. 

(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu) 

Am avut şansa unor confruntări dramatice 
pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au 
realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia - dar 
printr-o cernere cruntă... 

Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, 
întrucât am văzut un om în care via, gândea, 
zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. 

Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat 
totul şi I s-a dăruit complet şi definitiv. A urmat 
lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a 
tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de 
manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine 
mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns 
treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui. 

în mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu 
era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său 
lăuntric se desăvârşise. Impetuozitatea îi era blândă, 
dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi 
erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi 
umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit 
ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, 
deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. 


165 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 221-252. 

277 












































Sfântul închisorilor 


Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era 
plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi 
lumini cereşti. Eul său era mort întru lisus şi Iisus 
era viu în Vaier iu. 

Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, 
nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător flind de 
Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, 
întotdeauna slăvind pe Domnul său. în Valeriu se 
simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu ini¬ 
ma, unirea trupului cu sufletul, unirea lui 
Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, 
unirea tuturor oamenilor în Hristos, pacea, armonia 
şi unitatea lumii. 

Deşi adânc interiorizat, eî comunica vioi, 
inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o 
putere tainică de a atrage, de a impresiona, de a 
lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul 
îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. 
Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, 
strălucea. 

Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, 
prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, 
care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu 
sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate 
rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea 
oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, 
făcându-şi un ţel suprem şi jertfelnic din izbăvirea 
lor. 

El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: 
„Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud 
şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor . Iert 
cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi~au făcut mie 


278 


Valeriu Gafencu 


personal rău . De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au 
împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog 
pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din 
ceasul al unsprezecelea a duşmanilor''. 

Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini 
de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, 
teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi 
naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, 
chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a 
dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la 
biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi 
de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. 
Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. 
Moartea murise în Valeriu. 

Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost 
însuşi Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, 
precum şi aceste cuvinte: „Eu plec acum, şi chiar dacă 
viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân 
ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus 
trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi 
se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată 
Biserica, chiar daca veţi întâmpina mari împotriviri în 
statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi 
cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi um¬ 
plere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui 
îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat 
acum şi în vecii vecilor" 

în ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul 
Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui 
Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas 
prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să 


279 













































Sfântul închisorilor 


ducă împreună cu noi crucea mântuirii neamului 
omenesc. Amin. 

* 

îl las acum pe Valeriu să vorbească, prin 
scrisori şi cele câteva poezii compuse la Târgu- 
Ocna. Ele vorbesc de la sine despre sine. Sunt cel 
mai fidel portret al lui Valeriu, sufletesc, fizic şi 
testamentar... 

Scrisori datate 

Au rămas de la Valeriu câteva scrisori trimise 
între 1942-1948. Sunt scrisori adresate familiei şi 
trecute prin cenzura penitenciarului. Ele surprind 
cu fineţe devenirea lăuntrică a lui Valeriu din anii 
lui de căutări şi frământare. E tot ce ne-a rămas scris 
de la el. Reproducem aici câteva fragmente, ca o 
expresie vie a felului său de a fi şi de a se afirma. 

3 Iulie 1942 

Trimiteţi-mi cursurile de drept, căci vreau să 
studiez. De asemenea şi un curs de limba germană, 
deoarece vreau să învăţ bine germana. (...) Eu sunt 
mulţumit sufleteşte şi împăcat cu mine însumi. Nu 
vă mint. E realitatea sufletului meu, care şi-a găsit 
pacea în înţelegerea şi ajutorul Atotputernicului 
Dumnezeu. Cred că numai cu adevărul 
Evangheliilor îşi poate găsi omul linişte în suflet. 

Dragele mele surioare, vă rog păziţi-vă de 
păcat, trăiţi în curăţie, căci numai aşa veţi birui în 
viaţă! 


280 


Valeriu Gafencu 


August 1942 

M-am îmbolnăvit de icter. Scrisorile voastre 
m-au înviorat. Mi-e dor de casă şi de libertate. (...) 
Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte şi 
lumina Lui mi-e flacără mereu aprinsă. Rugaţi-vă 
mult. 

1 Septembrie 1942 

Gândurile mele sunt îndreptate spre frumoasa 
Basarabie. (...) Voi apropiaţi-vă cât mai mult cu 
inimile de Dumnezeu, căci numai de la El ne vine 
mântuirea. 

14 Octombrie 1942 

în viaţa lumii blestemate de aici mă simt 
singur. îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la 
Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe 
deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire su¬ 
fletească, îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi 
luminându-mi calea. Cât sunt de fericit când simt în 
mine vibrând duhul creştin, voi poate niciodată nu 
veţi înţelege! 

Sunt atât de puţini cei ce-L înţeleg pe Hristos, 
ca să nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al 
celor ce-L trăiesc. în viaţa asta credinţa e totul. De 
aceea omul fără credinţă e mort. 

1 Noiembrie 1942 

Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar 

învăţătura lui Hristos, m-a făcut să mă simt 
/ 

mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au 
contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi în- 
frânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într- 
o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea 


281 
















































Sfântul închisorilor 


transformare lăuntrică. 

21 Iunie 1943 

O zi uriaşă! M-am spovedit, m-am împărtăşit. 
Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! 
O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui 
Dumnezeu. 

10 Ianuarie 1944 

Câte suflete îndreptate către Tine, Doamne, 
doresc să trăiască o viaţă nouă, în care să 
stăpânească pacea, înţelegerea şi dragostea creştină! 
(...) Fiecare zi e cât o viaţă de fericire! Rog pe Bunul 
Dumnezeu să-mi dea putinţa de a face binele pe 
care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. Cred că 
acesta este rostul vieţii omului: să iubească toată 
zidirea lui Dumnezeu şi să facă bine. 

10 Februarie 1945 

Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra 
lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul 
moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi pline de 
dragostea nemărginită pentru adevăr şi aproapele. 

Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens 
decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. (...) 
Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai 
grele lovituri cu credinţa că dincolo de această viaţă 
trecătoare există o altă viaţă, veşnică, fericită, o pa¬ 
trie cerească fără hotar, care merită orice jertfă, 
oricât de mare. 

Eu sunt sănătos şi fericit Nimic nu mi-ar 
putea nărui această stare sufletească. Simt atât de 
fericit, încât aş vrea să strig în gura mare, să audă 
toată lumea strigătul meu, să-l audă şi Tuta, de 


Valeriu Gafencu 


acolo de unde se găseşte, să ajungă fericirea mea 
până la cer! 

20 Februarie 1945 

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. 
Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de 
dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de 
conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau 
căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, 
ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, 
părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (...) 
Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în 
şir. îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc 
la realitate, zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel 
sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Vi¬ 
aţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu 
doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în 
sufletul meu. 

Mă lupt cu păcatele. Şi .cu cât mă adâncesc mai 
mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu 
ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate 
sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu 
darurile pe care mi Ie dă Dumnezeu, căci sunt 
nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: 
trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, 
acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu 
conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, 
Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(...) Sunt foarte 
mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. 
In relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi 
curat, mai exact, n-am căzut în păcat. Şi am iubit 
atât de mult! (...) Vă spun drept, sunt fericit. înţeleg 
şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl 
iert. 


282 


283 

































Sfântul închisorilor 


10 Aprilie 1945 

Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult! întotdeauna 
învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te 
jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui! (...) 
Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de 
Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te 
rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea. 

25 Mai 1945 

Vă vorbesc la modul cel mai serios: faceţi-vă 
un examen de conştiinţă cât mai amănunţit, 
cercetaţi-vă bine viaţa, adânciţi-vă în interiorul 
fiinţei voastre şi cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, cu toate 
păcatele şi greşelile săvârşite în viaţă. Scrieţi-le şi 
duceţi-vă în faţa duhovnicului să le mărturisiţi. 
Niciodată nu e prea târziu. Dar nu amânaţi nici 
măcar cu o singură zi! 

Vă vorbesc ca un fiu şi frate al vostru, cu toată 
iubirea ce o am pentru voi. Vorbesc cu toată 
convingerea sufletului, nu din cărţi, ci din propria- 
mi trăire din aceşti ultimi ani, cei mai serioşi şi mai 
importanţi din viaţa mea, care pentru mine 
înseamnă totul, dar absolut totul. (...) Mulţumesc 
din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa 
ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am putut 
lumina sufletul şi am găsit calea vieţii. 

Vă rog din suflet să citiţi Sfânta Scriptură. în 
fiecare seară înainte de a vă culca strângeţi-vă în 
jurul mamei, voi, copile scumpe ale inimii mele, şi 
cu seninătate reculegeţi-vă câteva momente şi citiţi 
câte un capitol din Evanghelie, un capitol din 
Epistole şi câte un psalm. Cu multă evlavie faceţi-vă 
apoi rugăciunea de seară. (...) Ar fi foarte bine să 
aveţi candelă în dormitor. Cu candela aprinsă, în 


284 


Valeriu Gafencu 


tăcere, fiecare să-şi examineze faptele, gândurile şi 
vorbele de peste zi. Imediat ce aţi constatat vreo 
greşeală, să o mărturisiţi cu sinceritate, cerându-vă 
iertare. Apoi... somn uşor! (...) 

Iubiţi-vă mult, mult! Ajutaţi-vă mereu! 
Iubitele mele, ar fi cel mai mare şi frumos lucru pe 
care l-aţi realiza: o familie creştină. O inimă necăjită 
să-şi afle mângâierea între voi. 

25 iunie 1945 

Să ştiţi că eu nu sunt îngrijorat de soarta 
voastră dintr-un singur motiv: vă ştiu curate la 
suflet, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dragoste 
pentru toată lumea. Aceste mari realităţi îmi dau 
siguranţa deplină că veţi răzbate bine prin toate 
încercările ce le veţi mai întâmpina pe viitor. Priviţi 
lucrurile în adâncime. Nu vedeţi voi că Dumnezeu 
vă trimite diferite încercări pentru a vă întări 
credinţa!? Nu gustaţi voi în cele mai grele clipe 
dintr-o bucurie izvorâtă din lumea lăuntrică a fiinţei 
voastre duhovniceşti? O fericire nouă, găsită în 
lacrimi. (...) Cât de mult aş vrea să fiu în mijlocul 
vostru, să pătrund în intimitatea sufletelor voastre şi 
să deschid larg porţile iubirii ce visează acolo şi aş¬ 
teaptă să se reverse în valuri; să vă văd izbucnind în 
lacrimi de fericire, îngenuncheate înaintea icoanei 
lui Hristos, mărturisindu-vă păcatele şi mulţumind. 
(...) 

Să ascultaţi mereu de glasul conştiinţei, trăind 
adevărul cu toată plinătatea sufletului. Vreau să vă 
ştiu senine şi conştiente de rostul pe care-1 aveţi ca 
fiinţe vii: mântuirea. Vreau să vă ştiu curate la 
suflet. O curăţie feciorelnică, plină de virtute. Să fiţi 
creştine prin viaţa voastră! 


285 

































Sfântul închisorilor 


23 Septembrie 1945 

Rugăciunea este expresia cea mai curată a 
iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei 
ajunge să te poţi ruga cu adevărat, atunci vei 
cunoaşte pacea şi fericirea. Eu încerc mereu şi Bunul 
Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi dăruieşte atât de 
mult, încât am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se 
câte o minime. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că 
nu realizez decât foarte puţin, că încă n-am ajuns a 
mă ruga cu inima curăţită de griji, păcate şi gânduri 
lumeşti. Scumpă Norica, numai cine a gustat din 
bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege. Am 
avut momente în viaţa mea când am plâns cu 
lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de zădărnicia şi 
nimicnicia fiinţei mele omeneşti, de slava lui 
Dumnezeu şi de iubirea Lui. Ei bine, în aceste 
lacrimi izvorâte din adâncul fiinţei mele îndurerate 
am găsit cea mai înaltă şi mai curată fericire trăită 
de mine vreodată. Cât aş fi de fericit să ajung a 
realiza o stare continuă de rugăciune! (...) Viaţa 
aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ce ţine de ea 
este trecător! 

20 Noiembrie 1945 

Mă preocupă în mod deosebit problema 
păcatului. Din iunie 1943, când am trăit prima 
zguduire sufletească provenită de pe urma 
conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură 
ce mă adâncesc mai mult în mine însumi, descopăr 
noi păcate. 

In adâncul cel mai tainic al inimii am găsit 
izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat 
seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: 
„am greşit!". în pământul păcatelor mele în- 


286 


Valeriu Gafencu 


gropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în 
mine. Pentru nesocotirea acestui dar sfânt, iubirea, 
mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor 
mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om 
fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dum¬ 
nezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. 
Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc 
pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu 
darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, 
să-mi mântuiesc propriul suflet. Ah! Cât sunt de 
fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, 
atâta fericire? 

Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi 
eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii 
de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie 
din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa imul pentru 
altul, împărate Ceresc! 

Crăciun 1945 

E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. 
Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! 
Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte 
rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite 
pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă 
privitor la mântuirea propriului meu suflet, a 
familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului 
întreg. 

Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu 
atât mă vedeam mai mic, mai păcătos, iar idealul 
mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată, aşa, încet-încet, 
toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi 
a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, 
senină, icoana Domnului Iisus Hristos! 

Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi 


287 








































SfântuI închisorilor 


semenii noştri, şi asta numai prin călcarea noastră în 
picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin 
iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat 
în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi 
mare, ce zi frumoasă! Am trăit-o din plin, cu toate 
binecuvântările trimise de Domnul! 

O stea călătoare de la Răsărit, 

Cu razele albe de-argint. 

Lunecă înspre albastrul senin 
Al cerului viu înflorit. 

Şi steaua-L vesteşte pe Pruncul Mesia 
Născut din Fecioara Maria. 

Un miel blând se uită şi-ar vrea să-L sărute 
Pe pruncul scăldat în lumină, 
în noaptea Crăciunului alb şi senin 
O Mamă cu Pruncul la sân, 

Curată-n iubire, priveşte-n uimire 
Plinindu-se Bunavestire. 

Un Prunc Sfânt se naşte în noaptea-nstelată 
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt; 

Al Tatălui drept Cuvânt 
Coboară azi pe pământ 
Făclie pe veci luminată! 

Anul Nou 1946 

La poarta inimii cânt florile dalbe. Cine a trăit 
iubirea, mă va înţelege şi va fi fericit pentru fericirea 
mea. (...) Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu 
să devin creştin. Nu numai în mănăstire este 
mântuit omul. (...) Mă doare neputinţa firii ome¬ 
neşti, dar mă fericeşte iubirea. 

7 martie 1946 

Mama mea iubită, te-am văzut în inima 


288 


Valeriu Gafencu 


Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă şi 
înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu 
trăieşte. Şi eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am 
găsit Iubirea. (...) Azi sunt atât de mulţumit! Privesc 
liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea 
Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd 
minunea lui Dumnezeu. 

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune- 
mi, mamă, că-mi simţi iubirea! Spune-mi, mamă, că 
mă simţi lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, 
că eşti fericită! Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (...) 
Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. îmi trimit 
gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i 
atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Tuţa, îi simt 
dragostea Iui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la 
iubirea dintre matale şi Tuţa. Ce cămin frumos aţi 
realizat! Şi ce iubire frumoasă! 

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de 
pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în 
grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte 
de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la 
viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin 
minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o 
soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată 
frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o 
iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (...) 

Esenţialul gândurilor mele din acea vreme 
dusă era ca eu să devin un om de mare valoare, 
înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol 
covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai 
mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în 
lume (...) Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu 
hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ 
pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la 


289 









































Sfântul închisorilor 


Universitate. Acolo am văzut că, intr-adevăr, mi se 
deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o 
viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi 
studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete 
neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să 
domnească iubirea şi dreptatea, armonia 
desăvârşită. 

în Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de 
dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fată. De ce? 
Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, 
dar pe această fată niciodată nu am putut s-o 
recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât 
am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, 
revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un 
gol în inimă, care se aştepta umplut. 

Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist 
atunci?!... Am fost bucuros?!... N-aş putea spune, 
îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi 
rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie 
întreagă de probleme. Aveam totala convingere că 
sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în 
suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii 
idealului. 

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit 
mult. în prima iarnă mă trezeam noaptea din somn 
şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam 
întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, 
dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e 
frig, mi-e foame!". 

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a 
fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am 
început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-xncet 
am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că 
sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele 


290 


Valeriu Gafencu 


mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că 
eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu 
însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să 
devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să 
mă lupt cu răul din mine. 

Incet-încet a coborât peste mine lumina 
adevărului. Am început să trăiesc fericirea în 
suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu 
aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut 
Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că 
mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, 
mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. 

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. 
Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de 
oameni! Dar sunt convins că este singura care duce 
spre fericire... 

15 mai 1946 

Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o 
căutăm. (...) Intru direct în intimitatea inimilor 
voastre şi vă spun: căutaţi fericirea în sufletele 
voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu 
aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât 
dirtlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde 
sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din 
afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi ni¬ 
ciodată nu o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi 
iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie! (...) Cine 
împlineşte cuvântul lui Hristos realizează 
maximum. Totul! 

15 mai 1946 (alta) 

Multă atenţie şi grijă în toate! O perfectă 
legalitate şi corectitudine. Prudenţă în fiecare 


291 














































Sfântul închisorilor 


cuvânt vorbit ori scris. Sunt vremuri cu totul 
delicate, pe care voi poate nu le sesizaţi. Să aveţi 
relaţii cu toată lumea, dar strict în cadrul unei vieţi 
creştine. (...) 

Felix! ... Ne-am întâlnit suflet cu suflet în tren, 
între Bucureşti şi Piatra Olt. Ne-am uitat în ochi şi o 
iubire ne-a făcut prieteni pentru toată viaţa. în el am 
văzut un suflet uriaş, titanic, care trăia sub povara 
grea a singurătăţii. Nu mă simt vrednic de 
dragostea lui. Până azi nu pot preciza cum am 
devenit noi prieteni, aşa, deodată: el matur, cu o 
cultură vastă, cu cunoştinţe neobişnuite, cu 
posibilităţi unice şi o poziţie socială înaltă; eu, în 
schimb, fără nimic din ce avea el. 

Felix, dacă trăia azi, prin iubirea ce i-o port şi 
prin încrederea neţărmurită ce o avea în sinceritatea 
mea, s-ar fi transformat total, în stilul celei mai 
înalte linii de trăire creştină. Şi ar fi devenit, printr-o 
conştiinţă creştină, un om inegalabil. 

19 mai 1946 

Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită 
libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s- 
a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi 
această libertate sufletească este bunul cel mai de 
preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină 
de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui 
Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la 
reînnoirea lui sufletească. 

28 mai 1946 

E zădărnicie multă în lumea asta 
pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui 
Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu 


292 


Valeriu Gafencu 


bucurie accepţi gândul morţii - căci moartea pentru 
Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom 
învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu 
iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va 
cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Alunei, 
în Ziua Judecăţii de Apoi/ni se vor vădi toate p㬠
catele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne 
mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta 
cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii 
pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în rugăciune, 
să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem 
în mila lui Dumnezeu.(...) 

Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate 
ne-am dus toţi trei la plimbare. Am început a ne 
mărturisi din'stările sufleteşti încercate în ultima 
vreme, o mărturisire de păcate. Au fost momente 
mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturi¬ 
siri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. 
Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu 
numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi 
intenţiile. 

Trăim intens lupta cu păcatul. în adâncul 
sufletului dorim învierea. Suntem într-o poziţie care 
cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De 
vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile 
gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet. îmi 
dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet 
pe căi aparent nevinovate.(...) 

Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la 
frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este 
foarte grea. înţeleg că omul adevărat este acela care 
a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să 
lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi 
timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii 


293 












Sfântul închisorilor 


personale care ar putea purta pecetea egoismului, 
adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul 
atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi 
darurile sale personale. 

O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă 
creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să 
fie curat - orice faptă, orice gând sau vorbă, orice 
relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de 
rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a 
fost biruit de Iubire. 


Fragmente de scrisori nedatate , trimise tot de 
la Galda (1946-1948) 

Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al 
jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o 
cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El 
alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu 
trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui 
răul. Cât este de bun Dumnezeu! 

De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu 
egoismul din mine. De aceea îmi este dragă 
singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul 
frunzelor şi murmurul apei. Simt un om liber. 
Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei! 

Frate iubit, niciodată să nu te consideri de 
prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi 
ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu 
smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege 
mare feiicire. (...) Nu există nici un păcat care să 
rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu 
zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, El te va 
ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există 


294 


Valeriu Gafencu 


nici un bine, nici un gând bun, oricât de simplu ar fi 
el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, 
ci Dumnezeu lucrează prin tine. 

Aud piţigoi cântând. Cât sunt de simpli! 

Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari 
de soare. Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt 
puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta 
mă smereşte. Dar Dumnezeu îmi trimite bucuria cea 
mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii 
sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este 
Stăpân a toate: Hristos! 

O, Doamne! Cum judecă oamenii şi condamnă 
la moarte pe semeni de-ai lor înainte de a-i fi judecat 
Dumnezeu?! 

Privesc în sufletul meu. E o mare de linişte. Şi 
deasupra apei, uşor, câte un val lin tremură şi se 
pierde în imensitate. Ispite care totuşi nu reuşesc să- 
mi tulbure pacea. Nu le dau voie să pătrundă în 
adânc. Mă lupt cu ele. „Şi Duhul Domnului pluteşte 
peste ape". Cât eşti Tu de mare. Doamne! 

Acum sunt cu gândul într-o mănăstire! 

Sunt un om mic, neputincios şi gol de fapte 
bune. Aceasta sunt în realitate. 

Când eram copil iubeam mult porumbeii, dar, 
ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea 
multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui 
Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea 
aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să 
ajung a iubi curat, desăvârşit. Şi azi iubesc 
porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i 
iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui 
Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va 
interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega 
sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi 


295 






























Sfântul închisorilor 


fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi 
El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, 
care este cel mai mare bun. 

Sunt fericit, senin şi încrezător în destinul 
vieţii mele. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna. Sunt 
pregătit pentru orice. 

Mama era o fată simplă, cu şcoală primară, 
fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. 
Tuta era un om întreg, sănătos, voinic, cu un trecut 
frumos, student la Politehnică, bine văzut de toti 
oamenii de valoare pe care îi avea Basarabia în acele 
vremuri. Se iubeau. (...) îl văd pe Tuta plângând în 
hohote, tremurând de iubire şi durere: a plecat 
feciorul lui, Valeriu. Şi eu cât sunt de păcătos! 

Dorinţa de înălţare spre cer se poate vedea în 
întreaga natură. Şi munţii, şi copacii, şi ciocârliile, şi 
vulturul, şi sufletul omului simt veşnic însetate de 
tot mai sus, mai sus, mai aproape de Domnul, mai 
departe de lumea aceasta. 

Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o 
colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub 
poale de munte, să fiu ca păsările cerului. în jurul 
meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu 
în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. 
Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt 
vrednic. Privesc pământul. într-o zi voi fi şi eu 
pământ şi alţii vor scormoni ţărâna. Trupul meu se 
va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va 
creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în 
ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă 
mântuiesc. 

Aud ciocârlia cântând în parc. Privighetorile 
cântă. Mi-s dragi. Mă lupt cu gândurile păcătoase 
care încearcă să-mi intre în inimă. în suflet e linişte. 


296 


Valeriu Gafencu 


Alte scrisori 

32 ianuarie 1948 

în toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu 
să se împlinească voia Lui. Văd lucrarea lui 
Dumnezeu în sufletele voastre. Văd purtarea Lui de 
grijă. Şi sunt atât de mulţumit! 

Dragostea este cea mai mare virtute. 
Dragostea este însăşi desăvârşirea. Când dragostea, 
în loc să o dărui Izvorului a tot binele, lui 
Dumnezeu şi, prin El, aproapelui tău, o dărui 
acestei lumi pământeşti, deci îi răstomi sensul, ea 
devine din cea mai minunată virtute, cea mai 
primejdioasă patimă. 

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea 
daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul 
Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. 
Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei 
omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să 
dăruiască şi să se jertfească. în măsura în care nu 
întrebuinţăm bine „talantul" pe care ni l-a 
încredinţat, suntem robi păcatului. 

Aşadar pentru fiecare din noi se pune 
problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de 
Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre 
rău talantul şi nici a-1 îngropa în pământ. „Ale Tale 
dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru 
toate". Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I 
dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. 
El ne-a dăruit iubirea. Lui să I-o dăruim. 

Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. în 
această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două 
aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. în viaţa 
veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De 


297 



























Sfântul închisorilor 


aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne 
pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte 
atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu. 

7 martie 1948 

Vă urmăresc pe toţi şi pe fiecare în parte cu 
dragostea şi cu rugăciunea. Deşi sunt departe cu 
trupul, nu însă şi cu duhul, căci cu acesta sunt 
alături de voi. 

Nedatate 

Când te văd întristată, îţi strâng mâna şi-ţi 
spun: Fruntea sus! înainte! Curaj! Orice bucurie 
adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se 
cucereşte cu credinţă, cu bărbăţie, cu îndrăzneală, 
cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi, în 
principal, cu rugăciune. 

Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin 
suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de 
adevăr. (...) 

Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru 
mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o 
stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu 
bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că 
sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea 
drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. 
Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot 
spune că privesc moartea cu multă împăcare 
lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. 

îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul 
lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată 
dragostea sufletului meu. 


298 


Valeriu Gafencu 


Poezii 

în ultima parte a vieţii, Valeriu a compus 
câteva poezii autobiografice şi testamentare. Nu a 
avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, 
memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi 
transmise mai departe. 

Exigenţele estetice pot fi justificate, dar 
valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul 
care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, 
înainte de a muri: „ Aici , în Târgu-Ocna, am scris şai¬ 
sprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire 
pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o 
figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu". 

Dar 

Frate dragă, din grădină 
îţi trimit în dar un crin. 

Să-ţi mângâie blând privirea 
Cu veşmântul lui virgin. 

Floare dalbă, floare albă. 

Cât de mult aş da şi eu, 
îmbrăcat în haina-ţi albă. 

Să mă duc la Dumnezeu. 

Răsădit acolo sus, 
în grădina minunată. 

Să-mi simt viaţa-mbălsămată 
Cu iubirea lui Iisus. 

Plâng înăbuşit în noapte 
Şi suspin cu glasul stins: 


299 

























Sfântul închisorilor 


Dă-mi veşmântul alb de Nuntă, 

Cu crini minunaţi încins! 
încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile 
ei profunde. „Darul" este mai mult decât o floare: 
este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de 
apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus 
însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, 
într-un gest de mare dragoste şi gingăşie. 

Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi 
aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, 
fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria 
într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi 
epuizantă. 

Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al 
fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu 
dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte 
numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovni¬ 
cească. 

Dor 

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie 
frumoasă ca un crin din Paradis. 

Potirul florii e mereu deschis 
şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie. 

Potirul florii e o-mpărăţie. 

Când răii mă defaimă şi mă-njură 
şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, 
potirul lacrimilor se revarsă 
şi-mi primeneşte sufletul de zgură. 

Atunci Iisus de mine mult se-ndură. 

Sub crucea grea ce mă apasă sânger, 
cu trupu-ncovoiat de neputinţă. 

Din când în când, din cer coboar-un înger 


300 


Valeriu Gafencu 


şi sufletul mi-1 umple cu credinţă. 

M-apropii tot mai mult de biruinţă. 

Mă pîouă-n taină razele de soare, 
m-adapă Iisus cu apă vie, 
grăuntele zvârlit în groapă-nvie, 
cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare: 

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie. 

Refren: 

Sub flacăra iubirii arzătoare, 

din zori de zi şi până-n noapte-aştept. 

Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept: 
lisuse, Iisuse! 

încet mă mistui, ca o lumânare. 

Prima strofă este mărturia stării de har, 
bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi 
crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă 
suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. 
Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul 
şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, 
dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de 
Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un 
calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, 
de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i înt㬠
reşte puterea şi credinţa. 

Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă 
treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, 
fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, 
deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-1 lumi¬ 
nează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al 
veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu 
certitudinea învierii în slavă. 

Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai 
profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers - 
„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie" - care exprimă 


301 





























Sfântul înch isorilor 


paradoxala dualitate a condiţiei umane ce. aspiră 
spre îndumnezeire. 

Refrenul este o descriere reală a ultimei 
perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie 
de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui 
Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a 
realizat în Valeriu. 

Poezie 

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită 
de-atâta priveghere şi-aşteptare, 
mi-e inima bolnavă, istovită 
de grea şi îndelungă alergare 
şi plânge ca o pasăre rănită. 

Când ochii mi-i închid şi cat în mine 
puteri să urc Golgota până sus, 
o voce, un ecou din adâncime 
îmi spune blând: „Viaţa e Iisus! 

Mărgăritarul preţios e-n tine". 

Privesc la dimineaţa minunată 
a învierii Tale din Mormânt, 
cu Magdalena, ca şi altădată, 
îngenunchez 'naintea Ta, plângând; 
şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând. 

Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i 
oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi 
inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are 
puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci 
caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin 
simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este 
descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe 

302" 



Valeriu Gafencu 


care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de 
sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile 
şi cântul ei. 

Poezia se termină într-un imn de slavă, care 
izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor 
pricinuite de lupta lăuntrică. 

Mina 

Un gând smerit şi simplu, o lumină. 

Spre Tine se înalţă lin din mină 
Şi sufletul înlăcrimat se roagă: 

„O, vino, de păcate mă dezleagă! 

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune 
Şi cheamă-mă încetişor pe nume. 

Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă; 

Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă! 

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă, 

Să simt pulsând viaţa în mlădiţă. 

Din mila Ta, dă-mi inimă curată 
Şi faţa Ta divină Ţi-o arată 
în ceasul fericitei mele despărţiri 
De lumea asprei noastre pribegiri. 

Iisuse Doamne, vino-n zori, 

Te cheamă cei din închisori, 

O, vino, mina luminează. 

Pe noi ne binecuvintează!". 

Este o poezie dedicată prietenului său drag 
Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de 
plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, 
poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar. 


303 

































Sfântul închisorilor 


Colind 

Pe malul Trotuşului 
Cântă robii Domnului, 
înjugaţi la jugul Lui. 

Dar cântarea lor e mută, 

Că-i din suferinţă multă 
Şi-i cu lacrimi împletită. 

în inima robului, 

Domnu-Şi face ieslea Lui, 
în noaptea Crăciunului. 

Flori de crin din ceruri plouă 
Peste ieslea Lui cea nouă 
Şi din flori picură rouă. 

Stă un copilaş în zare 
Şi priveşte cu mirare 
La fereastra de-nchisoare. 

Lângă micul copilaş 
S-a oprit un îngeraş, 

Ce-i şopteşte drăgălaş: 

„Azi Crăciunul s-a mutat 
Din palat la închisoare, 

Unde-i Domnu-ntemniţat". 

Şi copilul cel din zare 
A venit la închisoare 
Să trăiască praznic mare. 
în prima strofă Valeriu face referire la 
închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, 
care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă", 
muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului. 


304 


Valeri u Gafencu 


unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data 
aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce 
însoţesc naşterea în Hristos a omului. 

Copilul care priveşte uimit spre fereastra 
temniţei - căci şi temnita are modul ei de a 
comunica cu lumea - este o metaforă a omului 
neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost 
ucis Dumnezeu. Un înger - fiinţă nepământeană, 
dar perceptibilă celor curaţi cu inima - îi vorbeşte, 
dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai 
săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în 
prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind 
întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. înnoirea în 
Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare 
mare, profundă, strălucitoare. 

Această poezie Valeriu a închinat-o arhiman¬ 
dritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit 
când a ales simbolul copilului venit să participe la 
Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi 
ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste 
transformări lăuntrice şi poezia „Colind" ar putea fi 
socotită o mărturisire personală. 

Imn 

Vă cheamă Domnul Slavei la lumină, 

Vă cheamă mucenicii-n veşnicii. 

Fortificaţi Biserica Creştină 
Cu pietre vii, zidite-n temelii! 

Să crească-n inimile voastre-nfrânte 
Un om născut din nou, armonios. 

Pe chipurile voastre să se-mplânte 
Pecetea Domnului Iisus Hristos. 


305 








































Sfântul închisorilor 


Un clopot tainic miezul nopţii bate, 

Iisus coboară pe pământ. 

Din piepturile voastre-nsângerate 
Răsună imnul învierii sfânt. 

Smulgeţi-vă din ceata celor răi. 

Intraţi în cinul oastei creştineşti. 

Priviţi spre Porţile împărăteşti. 

Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi. 

Veniţi creştini, luaţi Lumină, 

Cu sufletul senin, purificat. 

Veniţi flămânzi, gustaţi din cină, 

E Nunta Fiului de împărat! 

„Imn" este chemarea sfântă şi dinamică a lui 
Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor 
în Biserica drept-măritoare. 

Rămas-bun 

Sângerând de răni adânci, 

De zile fără soare. 

De răni ascunse şi puroi. 

Cu oasele slabe şi moi. 

Stau ghemuit în pat şi mă gândesc 
Că în curând am să vă părăsesc. 

Prieteni dragi! 

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi. 

Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi. 

Cu hoţii în acelaşi cimitir; 

Căci crezul pentru care m-am jertfit 
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir. 


306 


Vateriu Gafencu 


Luându-L pe Iisus de împărat. 

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă, 
Luându-mă cu diavolul la trântă. 

Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat 
Să devin altul, 

Un erou. 

Om nou. 

Şi-am vrut 
Neamul să-l mut 
De-aici, de jos. 

La Domnul Iisus Hristos. 

Acum, când văd cât sunt de păcătos. 

De mic şi de neputincios. 

Că am nevoie multă de-ndurare, 

De dragoste, de milă, de iertare. 

Că numai Dumnezeu le poate toate 
Şi lumea din robie El o scoate. 

Devin copil supus. 

Sunt umilit 
Şi-s fericit. 

Din cerul Tău înalt şi prea-ales. 

Părinte, când mă vei lua la Tine, 

Prietenilor mei de pe pământ 
Redă-le Tu, în alb veşmânt, 

Un suflet care i-a iubit şi i-a 'nţeles. 

(lipseşte ultima strofă) 

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă 
autoportretul său, autorul face şi o încadrare în 
epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a 
pornit voind, cu un efort personal, „să mute 
neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă 


307 










































Sfântul închisorilor 


de om, are revelaţia transfigurării personale şi 
colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin 
comuniunea cu El. 

Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o 
mărturisire egală cu un testament, precum şi prin 
rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână 
împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o 
continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum 
şi în veci. 

Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care 
un cântec de leagăn închinat copiilor celor 
întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat 
pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor - 
un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a 
secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în 
legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui 
melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii 
Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit. 

Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. 
Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transfor¬ 
mările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care 
Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu. 

Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, 
cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A 
încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o 
greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi 
este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat 
fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin 
această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi 
noi, creştine. 


308 


Valeriu Gafencu 


Ne-am străduit aici a-1 prezenta pe Valeriu 
pentru că vedem în el nu numai o experienţă 
personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire 
din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om 
devenit desăvârşit prin Hristos. 

Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în 
acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi 
izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră 
creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele 
din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează 
ca model al acestei lumi noi. 


309 
























îndreptar de spovedanie 
alcătuit de Valeriu Gafencu 


Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi 
piatra asupra ei. (Ioan 8:7). 

Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge 
şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi 
întrista, dar întristarea voastră se va preface în 
bucurie. (Ioan 16:20). 

S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, 
luând un ştergar. S-a încins cu el. 

După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a 
început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă 
cu ştergarul cu care era încins. (Ioan 13:4-5). 

Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus 
unul dintre ucenicii Lui, pe care-1 iubea Iisus. (Ioan 
13:23). 

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe 
altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă 
iubiţi unul pe altul. (Ioan 13:34). 

Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi 
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de 
alţii. (Ioan 13:35). 

Ce este păcatul 

Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, 
călcare voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, 
cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. 

Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, 
ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi 
vătămare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un 
sentiment egoist. 


310 


Valeriu Gafencu 


Păcatul este necredinţă şi neîncredere în 
Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi 
încredere în sine, până acolo că omul să-şi fie singur 
lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui 
Dumnezeu, ai urmat o altă lege, fie a ta, fie a 
diavolului. 

Păcatul este a doua răstignire adusă 
Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate 
batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. 
Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le 
simte din nou. Acum insă nu mai sunt bătute de cei 
ce-L defăimau şi strigau: „Să se răstignească, să se 
răstignească...". Acum îi simt administrate de cei ce 
zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L 
iubesc. Acum îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, 
acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc 
creştini, acum îi dau palme, acum îi bat piroanele, 
acum îl împung cu suliţa, cei pentru care a suferit 
batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele Său 
pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, 
pentru ca să le deschidă raiul, să sfarme moartea şi 
să dărâme iadul. 

Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi în 
schimb apropiere de diavol, este îndepărtare de casa 
Tatălui şi păzire în ţară străină a porcilor diavolului. 

Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim 
(Ioan 8:34), păcatul înseamnă robia diavolului. 

Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a 
făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu, şi nu 
te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei 
ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. 


311 































Sfântul închisorilor 


Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt 
pornite împotriva scopului pentru care au fost 
făcute. 

Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să 
înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe 
aproapele, ci gura a fost făcută ca să vorbim lucruri 
folositoare sufletului. 

Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să găseşti 
argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci 
ca să găseşti argumentele care te apropie. 

Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce 
aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile 
lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. 

Tot aşa urechile, mâinile, picioarele n-au fost 
create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. 

Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui 
Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să 
ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi raiul şi tu te 
pierzi socotind că El nu va mai judeca, că ne va 
ierta, că sunt alţii mult mai răi decât tine. 

Ce urinări are păcatul. 

Răul pricinuit de el: 

Prin păcat pierdem darul cel mai presus de 
fire ce-1 avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, 
sufletul rămâne slut. 

Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu 
mai suntem recunoscuţi fii. 

Prin păcat pierdem fericirea veşnică a raiului; 
pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi 
petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina 
veşnică şi odihna. 


312 


Valeriu Gafencu 


Câştigăm iadul cu focul cel nestins şi cu 
întunericul cel ce este totdeauna. 

Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le- 
am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în 
ceea ce te va găsi făcând. 

Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu 
(atât cât eşti în păcat). 

SPOVEDANIA 

Nu plângi gândindu-te că'ai pierdut raiul? 

Nu te cutremură mâhnirea adusă lui 
Dumnezeu? 

Nu te înfioră iadul? 

Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? 

Se mai poate ? 

Da! Trebuie numai să vrei... 

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa 
noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de păcate. 
El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că, fără de 
greşeală, nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor 
Săi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în cer, şi 
oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer, 
cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei. 

Spovedania sau pocăinţa este o baie din care 
sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de 
murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se 
pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre. 

Spovedania este o doctorie care vindecă 
sufletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava 
păcatului. 


313 

























Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


Spovedania întoarce pe păcătos de la diavol la 
Dumnezeu şi le pune din nou în legătură cu 
Făcătorul său. -î 

Spovedania însemnează aducerea sufletului la * 
faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. 

Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. ' 

Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul i 
pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge a 
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Spovedeşte-te de patru ori pe an la acelaşi 
duhovnic. | 

Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te > 

vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoarele 
puncte: 

Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai j 

păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momentul . 

respectiv. - .) 

Intenţia-ce ai voit de ai păcătuit, 
împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. \ 

Locul unde ai păcătuit. • 

Cât l-ai răspândit - ai îndemnat pe alţii. 

Numărul... Spovedania trebuie făcută cu 
zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea 
inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte 
când îţi aduci aminte de păcat. 1 

Această durere nu stă numai în a simţi 
păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai 
ales în a urî păcatul. 

Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se 
pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu 
şi a câştigat munca. 


Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii 
un post de şapte zile sau chiar mai puţin. Bolnavii 
sunt scutiţi. 

Scrie păcatele pe hârtie şi citeşte-le singur 
înaintea duhovnicului. 

Angajează-te în fata lui Dumnezeu să nu le 
mai faci. 

CELE 10 PORUNCI 

Porunca întâi: Eu sunt Domnul Dumnezeul 
tău, să nu ai alţi dumnezei afară de mine. 

Crezi în Dumnezeu? 

Crezi în Sfânta Treime? 

îl adori pe Dumnezeu? 

îl iubeşti? 

îl cunoşti? Te-ai silit spre a afla ceva despre 
Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, cărţile 
bisericeşti sau de altundeva? 

Nu cumva crezi în farmece? 

Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători? 

Nu faci spiritism? 

Nu crezi în vise? Crede numai în Dumnezeu. 

Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe 
sau lucru decât lui Dumnezeu? 

Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, 
femeia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu? 

Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu? 

Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui necaz, 
supărare sau orice alt rău venit asupra ta? 

Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii 
creştine? 

Nu ai citit cărţi împotriva credinţei? 


314 


315 




Sfântul înch isorilor 


Nu ai dat altuia să citească? 

Nu ai fost la adunările necredincioşilor? 

Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul 
aflării altui adevăr decât cel al Bisericii? 

Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau 
mahomedanismul? 

Nu ai dus daruri sectarilor? 

Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că 
mi-a ieşit un preot înainte îmi merge rău, mi-a ieşit 
un coşar îmi merge bine, mi-a ieşit cu plinul sau cu 
golul etc.? 

Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale? 

Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu? 

■ Crezi că există rai sau iad? 

Crezi că va fi Judecată? 

Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui 
Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de judecată? 

Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ierta 
din cauza prea multelor şi grelelor păcate? 

Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu? 

Ţi-ai făcut regulat rugăciunile? Seara, 
dimineaţa şi la prânz? 

La biserică mergi regulat? 

La rugăciune şi în biserică te gândeşti numai 
la Dumnezeu? 

Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu? 

Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toate 
faptele tale? 

Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul? 

Rugăciunile nu le spui câteodată numai din 
obicei sau să te scapi? 


Valeriu Gafencu 

Nu te gândeşti în altă parte în timpul 
rugăciunii? 

Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui? 

Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe? 

Nu cauţi să mergi târziu la biserică? 

Asculţi slujba atent? 

Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lume 
în biserică? 

Porunca a doua: Să nu-ţi faci chip cioplit nici 
asemănarea vreunui lucru, din câte sunt în cer, pe 
pământ, în ape sau sub pământ, nici să te închini 
lor, nici să le slujeşti. 

Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au 
valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: 
filosofii sau şefii de religii. 

Crezi în sfintele icoane? 

Cel fel de închinare le dai? 

Nu crezi cumva că icoana este chiar sfântul pe 
care îl zugrăveşte? 

Nu cumva crezi în oameni (femeia ta, bărbatul 
tău, copilul tău, etc.)? 

Nu te închini vreunui lucru, banului, 
mâncării, băuturii sau altor plăceri? 

Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci 
numai ceea ce-ţi spune ea? 

Porunca a treia: Să nu iei Numele Domnului 
Dumnezeului tău în deşert. 

Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de 
Mântuitorul Iisus Hristos? 

Ai înjurat de îngeri, arhangheli? 

Ai înjurat de Sfânta Fecioară? 



316 


317 





Sfântul închisorilor 


Ai înjurat de sfinţi. Biserică, paşte, candelă, 
icoane, cruce şi altele? 

Ai adus numele Domnului drept mărturie 
mincinoasă? 

Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, 
mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis: 
Vorba ta să fie da şi nu; căci ce e mai mult vine de la 
diavol. 

Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu sau pe 

tine? 

Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? 
Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei. 

Jurământ fals ai depus? 

Dar jurământ adevărat? 

Nu întrebuinţezi ca jurământ formula „zău", 
care este prescurtarea lui „pe Dumnezeul meu"? 

Porunca a patra: Adu-ţi aminte de Ziua 
Domnului, şase zile să lucrezi, iar a şaptea să o 
serbezi. 

Ziua Domnului este duminica. Aceeaşi 
valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta 
Biserică, de peste an. 

Ţinut-ai toate duminicile şi sărbătorile? 

Fost-ai în toate aceste zile la biserică? 

Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la sfânta 
biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru? 

Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu 
mergi prea târziu la biserică? 

Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e 
pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi 
petreceri? Dimineaţa mergi la biserică? După masă 
citeşti cârti folositoare, ziditoare de suflet? 



Valeriu Gafencu 


Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi 
decât în altele? 

Nu ai făcut sau ai participat la clăci? 

Nu te porţi cu necuviinţă în biserică? 

Nu- ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului 
Altar? 

Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui 
Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti 
spunându-le păcatele? 

Te rogi pentru ei? îi asculţi? 

Porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe 
mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi. 

Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 

Nu i-ai înjurat sau persecutat? 

Ai ascultat sfaturile lor? 

Nu i-ai înşelat cu ceva? 

Nu le-ai speculat buna credinţă? 

Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 

Slujbe după moarte le-ai făcut? 

Fraţii, surorile, le-ai ajutat? 

Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci sfântul 
Pavel zice: Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui şi 
mai ales de cei din casa sa, s-a lepădat de credinţă şi 
este mai rău decât un necredincios. (1 Tim. 5:8). 

Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? 
N-ai înjurat-o? 

Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca 
pe tine însuţi? 

Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 

Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicălitor? 

De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai 
îngrijit suficient? 


318 


319 







Sfântul închisorilor 


Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, 
profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 

Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu 
părinţii? 

Nu i-ai supărat? Mâniat? 

Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 

Nu ai râs de neputinţele lor? 

Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 

Nu te-ai ruşinat de ei? 

Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoare 
(tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit 
familia de cele trebuitoare? 

De eşti părinte: 

Ai îndreptat pe copii tăi pe drumul Bisericii, 
cu fapta şi cu cuvântul? 

Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, 
vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, clevetire, 
lene? 

Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd 
acest lucru? 

Pentru faptele rele: certuri, minciună, bătaie, 
furt, i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai cruţat? 

Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, 
părinţi, ai făcut rugăciuni? 

Nu ai fost prea aspru, sau prea blând cu copiii 

tăi? 

Slugi rele care să înveţe copiii lucruri 
stricăcioase de suflet nu ai ţinut? 

De eşti tutore: 

Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi 
morale fată de copil? 

De eşti stăpân (patron): 


320 


Valeriu Gafencu 


Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi? 
Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pentru 
cine ştie ce motive? 

I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase? 

Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat? 

De eşti slugă (angajat): 

Ai ascultat stăpânii, patronii etc.? 

Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile? 

Nu le-ai lucrat de mântuială? 

Nu le-ai furat ceva? 

Nu le-ai povestit casa? 

Porunca a şasea: Să nu ucizi 

Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără 

voie? 

Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de 
răzbunare? Ai lăudat pe cineva care a omorât? 

Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua 
averea, femeia, bărbatul etc.? 

Nu ai bătut pe cineva? 

Nu ai ameninţat? 

Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi 
cunoscuţii? 

Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă? 

Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului? 
Cum te porţi cu cei din jur? 

De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii? 

De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie? 
Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect? 
Ai făcut vânătoare? 

Porunca a şaptea: Să nu preacurveşti. 


321 



Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


V 

' V 

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel I 
căsătorit* 1 

Nu ai curvit sau de eşti căsătorit n-ai \ 

preacurvit? 1 

Nu trăieşti în .concubinaj? 

Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ; 

homosexualitate? ; 

Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau | 

femeia altuia? ' 

Nu cauţi prilej de curvie? 

La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult? 

Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea 
scene? 

Nu vrei să vezi părţile ruşinoase ale corpului? 

Nu vorbeşti lucruri ruşinoase? . 

Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri 
sexuale? 

Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat? 

Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin 
îmbrăcăminte sau gătire? ; 

Porunca a opta: Să nu furi. 

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci 
să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te. 

N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, 
societate sau vreun om? 

N-ai păgubit pe alţii? 

Pe cel păgubit l-ai despăgubit? 

4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut 
destulă grijă? 

Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat 
împrumut, le-ai restituit? 

Ai primit lucruri furate? 


Lucrurile găsite le-ai dat înapoi? 

N-ai schimbat hotarele pământului cu vecinul 

tău? 

N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru? 

N-ai luat dobândă prea mare? 

N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca 
marfă bună? 

La cântar sau socoteală n-ai înşelat? 

N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri 
cu de-a sila? 

N-ai luat mită? 

N-ai învăţat copiii să fure? 

N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinstite? 

Porunca a noua: Să nu mărturiseşti strâmb 
împotriva aproapelui. 

N-ai jurat strâmb? 

N-ai minţit? 

N-ai adus mărturii mincinoase? 

Te-ai purtat corect cu semenul tău? 

Nu l-ai minţit? 

Nu cumva ai purtat minciuni? 

Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la 

altul? 

Porunca a zecea: Să nu pofteşti şi să nu 
doreşti nimic, din ceea ce vezi că are fratele tău. 

Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul 
aproapelui tău? 

Dorit-ai averea vecinului? 

Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca 

tine? 

N-ai urât din această cauză pe vecin? 


322 


323 







Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


N-ai dorit casa, sau pământul, sau viţa, sau 
lucrul fratelui tău? 

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE 

Mândria 

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti; ea 
este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au 
căzut din darul lui Dumnezeu. 

Nu eşti mândru, fălos, închipuit? 

Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea 
ta, nu te-ai mândrit cu ele? 

Cum te porţi cu cei mari? 

Nu dispreţuieşti pe nimeni? 

Stai de vorbă cu oricine? 

Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? 

Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, 
îmbrăcăminte? 

Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? 

Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti 
cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? 

Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? 

Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? 

Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele 

tale? 

Lăcomia 

Din abstract, egoismul se concretizează prin 
lăcomie. 

Din acest punct de vedere priveşte Sf. Apostol 
Pavel când zice că lăcomia este rădăcina tuturor 
răutăţilor. 

Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? 


Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? 
în strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai 
înşelat pe aproapele tău din această cauză? 

Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? 

Ai mâncat în sărbători înainte de Sf. 
Liturghie? 

Ai mâncat mortăciuni? 

Lenea 

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti 
şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le 
folosim în viata noastră 
Nu eşti leneş? 

Nu pierzi timpul fără să lucrezi? 

Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea 

trupului etc.)? 

Rugăciunea o faci regulat? 

De suflet te îngrijeşti? 

Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor, ţi-o 

faci? 

Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? 

Nu ai căutat duhovnic mai iertător? 

Ţi-ai îndeplinit canonul? 

Mânia 

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. 

Când omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, 
se înfurie căci este împiedicat de la scopul său cel 
rău. 

Omul se poate mânia numai contra păcatului. 
N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi, etc.? 


324 


325 


Sfântul închisorilor 


Valeriu Gafencu 


Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că sfântul Pavel j 
a spus: Soarele să nu apună este mânia voastră (Ef. 1 
4:26)? ; 

Acum eşti supărat pe cineva? j 

Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? 1 

N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, 
cu răutate? 

Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui 
ce ţi-a făcut bine? j 

Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai 
bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? 

Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? 

Nu te-ai bătut la duel? 

Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra ? 
vrăjmaşilor tăi? > 

Zgârcenia j 

Este materială şi spirituală. 

Materială este atunci când omul nu voieşte să 
mângâie trupeşte pe cel sărac, iar spirituală când nu 
voieşte să îndrumeze pe cel neştiutor din răutate. 

Eşti zgârcit? 

N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din 
zgârcenie? 

Ai ajutat pe sărac? 

La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că 
Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei 
ce nu ne pot chema înapoi. ' 

Nu vinzi prea scump? 

Nu înşeli? 

Nu-ti pare rău că ai făcut vreun bine? f 

Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe I 
tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? 


Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, 
copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani? 

Invidia (cearta sau pizma) 

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui 
piedicile care i se opun, şi neputând să facă altceva, 
se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să 
acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească 
a aproapelui şi să se înalte el. 

Eşti certat cu cineva? 

îţi place să te cerţi? 

Urăşti pe cineva? 

Batjocoreşti? 

Sfaturi viclene dai? 

Acum ai pe cineva invidie? 

Vorbeşti cu toată lumea? 

Ai poreclit pe cineva? 

Nu ai băgat vrajbă între fraţi? 

Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e 
mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, 
avere, situaţie socială etc.? 

Desfrânarea (curvia) 

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material 
sau spiritual, ci de ordin sentimental. 

Păcatul curviei, ca nici un alt păcat, se face în 

trup. 

Trupul e templul Duhului Sfânt. 

(Poţi face desfrânare privind sau auzind 
lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, 
dormind prea mult, vorbind etc.). 

Ai căzut în curvie? 

Dar preacurvie? 


326 


327 










m 


Sfântul închisorilor 


Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi 
care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi 
place să asculţi sau să vorbeşti vorbe porcoase sau 
de ruşine? Să ştii că Sf. Pavel ne spune să nu se audă 
din gura noastră nici vorbe spurcate sau porcoase, 
nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici 
vorbe nechibzuite. 

Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără 

rost? 

Nu te stăpâneşte nici o patimă? 

Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot 
Sf. Pavel a spus: Toate îmi simt îngăduite, dar nu 
toate îmi sunt de folos (1 Cor. 6:12). 

Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le 
priveşti cu patimă? 

N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele 
spirituale (fină, naşe)? 

N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima 
desfrânării? 

N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale 
corpului? 

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER 

Uciderea cu voie 

Ai ucis pe cineva? 

Ai căutat să ucizi? 

Vrei să ucizi pe cineva? 

Vrei să te răzbuni luând viata cuiva? 

Ai bătut pe cineva? 

Ai certat, ai ameninţat pe cineva? 

Sodomia (împreunare împotriva firii) 


328 


Valeriu Gafencu 


Bărbat cu bărbat sau orice fel de animal? 

Bărbat cu femeie împotriva firii? 

Onania. Ai făcut onanie? 

Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, 
văduve, muncitori, salariaţi sau servitori 

Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice motiv, 
fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din 
alte motive? 

Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut? 

Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lucrat 

alţii? 

Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizilor şi 
neputincioşilor 

N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii? 

Nu ţi-ai bătut joc de ei? 

N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine? 

N-ai râs de ologi sau neputincioşi? 

Nu i-ai necăjit? 

Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai 
ajutat? 

Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai 
trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din 
Evanghelia cu samariteanul milostiv? 

Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-1 rău? 

De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, 
ciung, chior nu ţi-ai bătut joc? 

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA 
SUFLETEASCĂ A APROAPELUI 

A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu ? 

A învăţa pe cei neştiutori. 


329 














Sfântul închisorilor 


A da un sfat bun celui ce are nevoie. 

A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii. 

A mângâia pe cei întristaţi. 

A suferi cu răbdare când suntem nedreptăţiţi. 
A ierta greşelile altora. 

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA 
TRUPEASCĂ A APROAPELUI 

A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu? 

A potoli setea celui însetat. 

A îmbrăca pe cel gol. 

A îngriji pe cel bolnav. 

A primi şi ospăta pe străini. 

A cerceta pe cei din închisori. 

A îngropa pe cei morţi. 

PĂCATE STRĂINE 

Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască. 

Când porunceşti altuia să păcătuiască. 

Când te învoieşti cu altul la păcat. 

Când ajuţi pe altul să păcătuiască. 

Când lauzi pe cel ce face păcatul. 

Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul 
de a face păcatul. 

Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-1 spui). 

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT 

Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi 
încrederea prea mare în tine. 

Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, 
e un păcat foarte mare. 


330 


Vaier iu Gafencu 


Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici 
o putere în lume. 

Neîncrederea în Dumnezeu. 

împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta 
Biserică (să nu crezi în vreo dogmă). 

Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de 
aceste păcate, căci Mântuitorul spune: Dar cine va 
huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, 
ci este vinovat de osânda veşnică (Mc. 3:29). 

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI 

Cercetarea sfintei biserici în toate duminicile 
şi sărbătorile legale. 

Păzirea celor patru posturi din an. 

Respectul faţă de feţele bisericeşti. 

Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi. 

A ne feri de eretici. 

A ne ruga pentru conducătorii statului şi 
dregătorii Bisericii. 

A nu face nuntă, petreceri, în post. 

A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile, 

A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care 
chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri 
grele. 

DIFERITE PĂCATE 

Neîndeplinirea angajamentelor: 

Ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui 
Dumnezeu, a ta, a aproapelui? 

Ai îndeplinit canonul dat la spovedanie? 

Furtişag de cele sfinte: 

Ai minţit la spovedanie? 


331 












Sfântul închisorilor 


Ai ocolit să spui tot şi din ce motive? 

SFATURI 

Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în 
posturi. 

Posteşte înainte de spovedanie. 

Păstrează acelaşi duhovnic. 

Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de 
a merge la spovedanie. 

Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi 
arde hârtia imediat. 

Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcute 
ci şi (pe) cele din inimă. 

Nu ascunde nici un păcat. 

împacă-te cu cel ce ţi-a greşit. 

Ocoleşte prilejul de păcătuire, 

Părăseşte păcatul - angajează-te că nu vei mai 
păcătui. 

Regretă păcatele făcute. 

Fereşte-te pe cât poţi de ele. 

Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Altfel 
vei fi osândit. 

îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de 
duhovnic. 

Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut. 

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie 
să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia 
nepricepută, făcând loc voii lăsată de Dumnezeu în 
fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile 
lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa 
duhovnicului putem să intrăm în rătăciri mai mari 
ca patimile. 


332 


Valeriu Gafencu 


îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi 
trimite un singur gând de iubire. 

Doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze 
acest îndreptar la spovedanie. 

Am scris, cum am putut, în toată graba, din 
dorinţa curată de a vă trimite acest îndreptar la 
spovedanie. 

Cu toată dragostea, Valeriu. 


Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă! 


333 














Sfântul închisorilor 


Bibliografie selectivă 


Ioan Ianolide, întoarcerea la Hristos, Ed. 
Christiana, Bucureşti, 2006 

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată , Ed. 
Antim, Bucureşti, 2002. 

Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - 
Sfântul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, 
Cluj-Napoca, 2003. 

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina 
disperării, ediţia a II-a, Ed. Scara, Bucureşti, 2000. 

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se 
îndoiesc, voi. V, (cu subtitlul La pas prin Frăţiile de 
Cruce), Ed. Mişcării Legionare, Bucureşti, 2006. 

Gheorghe Andreica, Mărturii ... Mărturii ... , 
Ed. 2000. 

Mărturisesc ... robul 1036, ediţie îngrijită de 
Virgil Maxim, Ed. Scara, Bucureşti, 1998, p. 103. 

Părintele Voicescu - Un duhovnic al cetătii, ediţie 
îngrijită de Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, 
Bucureşti. 

Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. 
Scara, Bucureşti, 2001. 


334 


Cuprins 

Ne lăudăm şi în suferinţe..5 

Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi...7 

înainte de închisoare. 

Valeriu şi educaţia legionară.19 

Nevoitorii de la Aiud.39 

Ei au găsit această cale cu un ceas mai 

devreme.....35 

Calea fericirii..33 

Viaţa în „lavra" Aiudului.74 

Colonia de muncă de la Galda de Jos.84 

Din mărturia lui Marin Naidim.93 

Valeriu Gafencu: O lumină!.97 

închisoarea Piteşti şi reeducarea.106 

Valeriu la Piteşti.113 

„Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!".123 

Un om fericit.132 

Mărturisitorul lui Hristos.138 

„Lui i-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!".144 

Am văzut-o pe Maica Domnului.154 

Mărturia părintelui Mihai Lungeanu.157 


335 






















Sfântul închisorilor 


Va veni o zi când inima ta va cânta 

rugăciunea.164 

Pastorul Richard Wurmbrand.168 

Crăciun la Târgu-Ocna.184 

Trecerea la cele veşnice.194 

Ucenicii lui Valeriu.201 

Lotul mistico-legionar Târgu-Ocna.214 

Dialoguri cu Valeriu.223 

Gânduri pentru o împreună lucrare 

spirituală.255 

Două mărturii.261 

Adenda.277 

Poezii şi scrisori din temniţă . 277 

îndreptar de spovedanie 

alcătuit de Valeriu Gafencu . 310 

Bibliografie selectivă.334 


336 



Vasile Gafencu, tatăl lui Valeriu, 
un român martirizat în Siberia 



Valeriu Gafencu student 
la Facultatea de Drept din Iaşi 



Valeriu Gafencu, 
elev la şcoala primară 



Ultima fotografie 
înainte de arestare 





fd, 

\\a 






Valeriu şi sora sa Elisabeta Valeriu şi mama sa la Galda 

în colonie la Galda 
































Ghorghe Jimboiu, "ucenicul" Arhimandritul Gherasim Iscu, 
lui Valeriu Gafencu stareţ al Mănăstirii Tismana, 



Valeriu Gafencu (dreapta), 
Ioan Ianolide şi mama lui Valeriu 
în colonie la Galda 



Studentul Ioan Ianolide, 
cel mai iubit prieten 
al lui Valeriu Gafencu 


ASOCIAŢIA SYNAXIS 
îşi propune să 
ofere cărţi de spiritualitate 
la preţuri foarte mici. 

Pentru a fi accesibilă 
unui număr cât mai mare de cititori, 
recomandăm distribuitorilor 
ca preţul final de vânzare 
al acestei cărţi 
să nu depăşească 5 RON. 

Comenzi la: 

Telefon: 0768.109.507 
e-mail: [email protected] 


Fondurile obţinute din 
vânzarea acestei cărţi 
vor fi donate 

schitului “înălţarea Sfintei Cruci” 
de la Râpa Robilor-Aiud 
Schitul “înălţarea Sfintei Cruci” 
Str. Eroilor nr. 3, 

Loc. Aiud 515200, jud. Alba 
Tel. 0258.860.325 


Cont: RON: R045RNCB0005021158770001 
EURO: R007RNCB0005021158770006 
DOLARI: R061RNCB0005021158770004 
Banca Comercială Română Aiud 









^iudeua, intn-d 

. . . 

încnidoane comurtcâtd, 
a tnăit di a pătimit 



un om 
dedpne cane 
am centitudinea 
că va, £i caunuişat, 
S von&a de 
*Va£enict (fa^eaca. 

/t munit 
ta *7ănyu Ocna. 
'Zta tanăn 
cec dultetul de cniu, 
cane 






den pniecua 
punităţii date, 
iţi ena nudine 
da-t pnutedte 


ta lumina ceăiton. 

Hu, mcU ena 
decât pcete dc dd, 
ptiu de foată 
di de tu&enculonă, 

dan, denii tui 

. 

enacc tumiuedi 




T*n. &-tin *lMicedecc 











oamenii aceetia, fie Zţa^eacu, 
fie ‘Iniţau, fie ‘Tfta/Uau, fie ă&tia tete, 
‘Tftaxim, T^aecu ei ceilalţi, fie toţi 
i-ae e^iaţi (cammija). 

Sna, oane, unul mai 6uu ca 
celălalt? 

*7oţi enau yata de moante. 
&outea%ă maaiena Za cane 
finimeeti eu^eniaţa. 

T^e toţi i-ae e^iuţi, fieatnu că au 
^oet eiaceni ei fieatnu că au au editat a 
ee jent^i. 7oţi jent^eau. 

S-au due cu toţii, nouă fie naad. 
&u o (Utcunie yneu de exfilicat, Za 
finoecomidie Zi amiateec fie toţi ca fie 
diete lufitătoni, alătuni de manii 
voievozi ai ţănii. 

săniuţele /4neeaie T&afiacioc