Puncte Cardinale anul XIX, nr. 4 (220), aprilie 2009

“RASCUMPAĂRATU-NE-AI PE NOI DIN BLESTEMUL LEGII CU SCUMP SÎNGELE TAU. PE CRUCE 
PIRONINDU-TE ŞI CU SULITA ÎMPUNGÎND U-TE, NEMURIRE AL IZVORIT OAMENILOR. MÎNTUITORUL 
NOSTRU, SLAVĂ TIE!” 






(TROPAR DIN JOIA MARE — GLASUL AL 4-LEA) 







ANUL XIĂ 
N E pi, 


APRILIE 
PAI Ip 


16 PAG. —3lei 





“Drumul crucii” reprezintă pentru conştiinţa 
creştină paradigma suferinţei mîntuitoare: urmînd 
lui Hristos (/mitario Christi), fiecare creştin îşi 
poartă crucea sa, mai grea sau mai uşoară, urcînd ră 
Golgotele veacului. Dar Crucea tuturor, de la î 
începutul şi pînă la sfirşitul lumii, a fost purtată 
spre Înviere de Însuşi Dumnezeu, iar aceasta este 
cea mai cutremurătoare taină din iconomia 
mîntuirii Şi temelia întregii noastre credinţe (cf. / 
| Corinteni 15, 16-22). 
| Drumul Cruci — Via Crucis — sau Via 
Dolorosa, cum îl mai numesc apuseni! (denumire 
încetățenită, se pare, de prin secolul al XVI-lea). 
reprezintă calea urmată de lisus Hristos, sub 
povara Crucii, de la ruinele fostei cetăți romane 
Antonia, unde se afla Pretoriul lui Pilat, şi pînă la | 
Golgota (Dealul Căpăţinii), unde se înalță astăzi 
Biserica Sfintului Mormiînt (numită şi Biserica 
Invierii), cea în care an de an. de Paştele ortodox, Fă 
se pogoară în chip minunat Sfinta Lumină sau 
Sfintul Foc (despre care am scris pe larg în anii 
anteriori). 

In Vinerea Mare, la Ierusalim, credincioşii 
refac acest drum, în procesiune solemnă (călugării | 
catolici din Mînăstirea Flagelării, ce aparțin 
Ordinului Franciscan, fac procesiune chiar în 
[iecare zi de vineri, dar, desigur, nu cu aceeaşi 
amploare). 

Drumul Crucii este marcat — după tradiție 
— de 14 staţiuni sau popasuri. şi anume: 















pa pi d 
» la . 
, 


cană ri DVI 
d a Di 






























1. Condamnarea la moarte a lui lisus (cerută de 
Sinedriul evreiesc și aprobată de Pretoriul roman), 
biciuirea şi batjocorirea Lui, 

2. Pornirea Domnului spre Golgota, din faţa 
Pretoriului, cu Crucea în spate, 

3. Prima cădere a lui lisus sub greutatea Crucii. 
4, Intilnirea Domnului cu Sfinta Maria, Maica Sa. 
5. Trecerea Crucii de pe umerii lui lisus pe cei ai 
lui Simon din Cirene, 

6. Întilnirea lui lisus cu Veronica, pe a cărei 
năframă s-a imprimat chipul Domnului, pă 
7. A doua cădere a lui lisus sub greutatea Crucii YW, 
8. Intilnirea lui lisus cu femeile mironosiţe. d 
9, A treia cădere a lui lisus sub preutatea Crucii, 
10. Dezbrăcarea lui lisus de haina Sa, care va [i 
(rasă la sorţi. 

11. Întinderea şi pironirea lui lisus pe Cruce, 
12. Moartea lui lisus pe Cruce. 

13. Coborirea lui lisus de pe Cruce 

14. Punerea în Mormint şi Învierea lui lisus, 


(continuare în pag. 2) 








PAG. 2 Nr. 4/220 Aprilie 2009 





(urmare din pag. 1) 


lată şi locurile din lerusalim unde se fac 
opririle comemorative: 


1. Pretoriul (azi Miînăstirea Flagelării); 

2. Mînăstirea Flagelării (franciscană); 

3. Capela celei de-a treia opriri (armeană); 

4. Capela celei de-a patra opriri (armeană); 

5. Capela celei de-a cincea opriri (franciscană); 
6. Capela celei de-a şasea opriri (greacă); 

7. Capela celei de-a şaptea opriri (franciscană); 
3. Zidul Mînăstirii Sf. Haralambie (greacă); 

9. Zidul Patriarhiei Copte; 

10. Biserica Sf. Mormint (locul Golgotei); 

11. Biserica Sf. Mormiînt (altarul franciscan); 
12. Biserica Sf. Mormînt (altarul grec); 

13. Biserica Sf. Mormiînt (lespedea); 

14. Biserica Sf. Mormiînt (ediculul): leagănul Învierii 
Domnului. 


În Apus, Via Dolorosa a generat o bogată 
imnografie, dar şi o eflorescenţă de reprezentări 
picturale şi sculpturale. Apusul (cum o arată, mai 
nou, și filmul lui Mel Gibson 7he Passion o/ the 
Christ — Patimile/Pătimirea lui Hristos, var nu 
“Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele 
cotidiene de la noi!) are o sensibilitate predilectă 
pentru suferinţa fizică din evenimentul pascal, 
reflectată într-o lungă tradiţie a plasticii occidentale, 
dar şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor” 
(necunoscută în Răsărit). Între faimosul Christ 
contorsionat al lui Griinewald şi Christul hăcuit al 
Gibson (scena biciuirii durează în film nu mai puţin 
de 16 minute!) este o certă linie de continuitate, 


exprimînd un anumit spirit specific de raportare la 


“drama” jertfei mîntuitoare. 

Lumea catolică — pornind de la exclamaţia 
lui Pilat (Joan 19, 5): Ecce homo (“lată omul!”) și 
radicalizind o mai puţin răspîndită repre-zentare 
iconografică bizantină a lui lisus în mormiînt, 
arătîndu-Și rănile — Îl venerează mai ales ca “Om 


al durerilor” (homo sau vir dolorum). Accentul se 
mută astfel, cu sau fără voie, de pe dumnezeirea pe 


umanitatea lui lisus Hristos şi de pe sensul mistic pe 
scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul 
compătimeşte astfel cu lisus Hristos mai degrabă 
din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat 
şi mai degrabă din teama de aproapele decît din 
teama de diavol (căci... /'enfer c'est les autres). 
Apare firesc, în aceste condiţii, ca tradiţia 
Drumului Crucii, € cu toate detaliile reale sau imaginare, 


Pais) > ş 





Tar că 
“a ţi 


i» Ierusalim: “Veniţi de, duaţi LĂ 


i 


lă 


Redacţia revistei iat cardinale urează 
cititorilor şi colaboratorilor săi spor sufletesc pe calea DRE ŞI 


bucurie deplină în lumina Învierii. ADI: 


Ar A, 
Se pa _.. 4%) 





sa pi 4 
di 


să fie mai bine reprezentată în Apus decit în Răsărit. 
Ceea ce nu înseamnă că Răsăritul n-ar cinsti după 
cuviință Patimile Domnului, numai că accentul cade 
aici pe latura spirituală şi pe corolarul mistic al 
Invierii. Căci pînă la urmă orice drum — inclusiv cel 
al Crucii — îşi află rostul nu în sine, ci în atingerea 
țintei spre care poartă. Întunericul Patimilor este 
înghiţit de lumina Învierii. 


Răzvan CODRESCU 







PT m a 


Pa 


nină!” 





—— 


ț 








ISOA 


Evenimentul pascal — cu preludiile şi urmările 
lui directe — a generat în timp numeroase reprezentări 
iconografice, dintre care aici le voi trece în revistă 
doar pe cele mai răspîndite. 


Invierea lui Lazăr (prăznuită în simbăta 
care precede Floriilor, numită chiar Sîmbăta lui Lazăr) 
constituie un preludiu important al Învierii Domnului 
(Troparul spune: “Invierea cea de obşte mai înainte 
de Patima Ta încredinţind-o, pe Lazăr l-ai înviat, 
Hristoase, Dumnezeule,..”) şi a fost reprezentată de 
timpuriu (sec. 11), cum se vede în catacombele romane 
(cf. Walter Lawrie, Art in Early Church, New York, 
1969, pp. 40-46). Compoziţia devine mai complexă 
începînd de prin sec. 1V, iar Erminia lui Dionisie [1] 
o descrie astfel: “Deal cu două virfuri, iar dinapoi o 
cetate şi evrei plingind, văzindu-se pe jumătate, adică 
pînă la briu. Şi înaintea dealului un mormînt, un om 
ce ridică piatra [de la gura mormîntului], Lazăr [în 
picioare] în mijlocul gropii, un om desfăşurindu-l [din 
feşele de pînză], Hristos în preajmă cu o mină 
binecuvîntind şi cu cealaltă ţinind un înscris (“Lazăre, 
vino afară!”), dinapoia Lui apostolii, iar la picioarele 

Lui Marta şi Maria [surorile lui Lazăr] închinîndu- 
se” (p. 111). 

Intrarea Domnului în Ierusalim, prăznuită 
în Duminica Floriilor şi zugrăvită de obicei în naosul 
bisericilor, deşi triumfală, deschide de fapt drumul 
Patimilor. Este împlinirea profeţiei mesianice da i 
Zaharia 9, 9-15: lisus este imaginea Împăratului, i 
lerusalimul imaginea Împărăției (pi ati za 
Ierusalimului ceresc). Numele grecesc al icoanei este 
Baiophoros (de la bâion, “frunză/ramură de finic”, şi 
phero, “a purta”), căci cei ce-L întimpină au în miini 
stilpări. În Erminia lui Dionisie: “Cetate şi dinafară 
deal; Hristos şezind pe un asin tînăr şi binecuvîntind 
[mulţimea], iar dinapoi apostolii; şi înaintea lui Hristos 
un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri şi le 
aruncă pe jos [...]. Şi afară de poarta cetăţii — iudei, 
bărbaţi şi femei, ținînd ramuri şi [ducînd) copii în 
braţe şi pe umeri; iar alţii, de pe zidurile şi ferestrele 
cetăţii, privindu-L pe Hristos”(p. 112). Se observă că 
Hristos este înfăţişat călărind cu ambele picioare de 
aceeaşi parte a asinului şi cu fața spre privitorul 
icoanei. “Acest mod de a-L zugrăvi pe lisus 
contrastează cu picturile religioase apusene, în care 
EI este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele 
de o parte şi de alta a asinului” (Constantine Cavarnos, 
Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 











PUNCTE CARDINALE 





ai a arigat 





A “ ni 
si d fi. celei pline de 
E E e) 
s pia  Gurată Fecioară, aa 
pa „jiiariş 
Es ză ă VEL endl 
LI /-U A | 


a e ned, -Le, du e i 
Și. păi! anim pene i tine-a 


e et Et ela 


£7, 

i a rest i i MR 

a Sa har ar tu, Gură Născătoare de Dummezes, Ș, 

pr PESE TA ee Vlaeă întru invierea a CEEA 
Ep ae pe lo d da se - A Aa PA 


A pes ; 
dă Ep: A aa Ad ulii 


Bucureşti, 2005, p. 95). Acest mod de a câlări pune în 
evidenţă înţelesul simbolic al episodului, caracterul lui 
nelumesc. 

Hristos spălînd picioarele ucenicilor este o 
reprezentare iconografică a smereniei (virtute de 
căpătii în Ortodoxie) şi o chemare la smerita slujire. 
În pictura murală ortodoxă, scena este reprezentată 
cel mai adesea în pronaos. lată descrierea ei în Erminia 
lui Dionisie: “Casă şi Petru şezind pe un scaun, cu o 
mînă arătîndu-şi picioarele, iar pe cealaltă avînd-o pe 
cap; şi Hristos îngenuncheat înaintea lui, [...] încins 
cu un ştergar, cu o mînă ținînd piciorul lui Petru şi pe 
cealaltă întinzînd-o către el; şi înaintea genunchilor Lui 
un lighean cu apă şi un ibric. lar ceilalți apostoli, şezind 
dindărătul Lui, unii vorbesc între ei, alții îşi dezleagă 
încălțămintele lor...” (p. 113). Icoana figurează 
indeaproape textul evanghelic de la /oan 13, 2-15 
(unica relatare a episodului), În Ghidul... său (ed. cit., 
p. 137), C. Cavarnos aminteşte tradiţia din Patriarhia 
Ortodoxă a lerusalimului, unde Patriarhul, închipuindu- 
L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele 
a doisprezece arhimandriţi ai locului, ce la rîndul lor îi 
închipuie pe apostoli, 

Cina cea de Taină, Îa care a fost instituită 
Sfinta Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine, este 
foarte diferit reprezentată în Răsărit şi în Apus. Modelul 
ortodox îşi are originile în secolul al VI-lea (David 
Talbot Rice, The Appreciation of Byzantine Art, 
Londra, 1972, p. 161) şi se structurează în jurul mesei 
semicirculare (mai rar circulare), avînd toate persoanele 
aşezate în jurul laturii curbate, cu faţa unele spre altele, 
dar şi spre privitor, Hristos este în centru, iar pe umărul 
sau pe pieptul Lui se sprijină capul “ucenicului iubit” 
loan, aşezat în stinga Domnului, căci locul de mai mare 





' Este folosită în continuare, cu indicarea paginilor, ediția 
românească scoasă în anul 2000 la Editura Sophia din 
București: Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. 
Erminiiile sînt manuale tradiționale de pictură bisericească 
Ortodoxă: 

* Evangheliile canonice nu-i nominaliezază, dar tradiția 
spune că s-ar Îi numit Gestas și Dismas (acesta din urmă 
(ind cel ce a spus: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni 
în împărăţia Ta!”, la care Hristos i-a răspuns: „Adevărat 
erăiesc Ţie, azi vei fi cu Mine în rai” — Luca 23, 42-43), 










Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 3 








cinste din dreapta Sa îi este rezervat mai virstnicului 
Petru. Ceilalţi apostoli sînt aşezaţi cinci de-a stinga 
lui loan şi cinci de-a dreapta lui Petru. Din registrul 
stîng iese în evidenţă luda, ce tocmai îşi înmoaie 
dumicatul (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, 
acela Mă va vinde” — Marei 26, 23; cf. şi loan 13, 
26). La rigoare, aureolă trebuie să aibă numai Hristos 
(apostolii n-au primit încă darul Cincizemii). Există 
însă reprezentări — mai rare — în care aureolă au şi 
toți apostolii, mai puţin luda. Apusenii, începind de 
prin secolul al XII-lea, aduc fel de fel de inovaţii 
nepotrivite: masa devine dreptunghiulară, aureolă 
poartă toţi (inclusiv luda!), cîțiva stau cu spatele la 
privitori, iar uneori Hristos Însuşi Îşi pierde poziţia 
centrală (cinstea omenească a aşezării “în capul 
mesei” înlocuind simbolismul centralităţii divine). 

Secularizarea se desăvirşeşte cu celebrul tablou al 
lui Leonardo da Vinci (ce a şi dat naştere la atitea 
speculaţii heterodoxe), unde nici Hristos Însuşi nu 
mai are aureolă, ba mai şi este înfățişat aproape fără 
barbă. Din nefericire, această reprezentare 

desacralizată a avut mulţi imitatori, mai nou chiar şi 

în spaţiul ortodox. Deruta se simte încă din Erminia 

lui Dionisie (cf. p. 113)... 

Răstignirea — de obicei zugrăvită în naosul 
bisericilor — este reprezentată în Răsărit cu fidelitate 
față de relatările evanghelice, într-o manieră sobră, 
evitîndu-se — în comparaţie cu arta apuseană — 
ostentaţia deteriorării fizice, dar şi detaliile imaginare 
ce pot distrage atenţia de la esenţial (ostaşi călări, 
mulțime de oameni şi îngeri plingînd etc.). Asistenţa 
se reduce, de regulă, la Maica Domnului (uneori 
însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul 
loan (avîndu-l adeseori alături şi pe bunul sutaş). 
Totuşi, Erminia lui Dionisie trimite la o figuraţie mai 
bogată, contaminată de moda apuseană, rareori 
realizată integral de o icoană (şi regăsibilă mai degrabă 
în pictura murală, cu spaţiu mai amplu de 
desfăşurare): “Cetate şi afară de cetate un deal şi pe 
el Hristos răstignit; şi pe capătul de sus al Crucii 
pironite aceste cuvinte; /isus Nazarineanul, Regele 
ludeilor [abreviat: I.N.R.1.]. Şi de o parte şi de alta a 
lui Hristos răstigniţi cei doi tilhari [2] [...]. lar în jos, 
în partea din dreapta lui Hristos, un ostaș călare i 


(continuare în pag. 4) 


€ „Răzvan CODRESCU 


> A : 0 A 
i ap 

i aa Ia, > pi 

sim grai a LA 


Ţ 
de 


e. 4 
e si 
d Ri Ă 
Ă > d, 
i LI ERENRĂ 
A 
m Îh i 


























PAG. 4 Nr. 4/220 Aprilie 2009 


(urmare din pag, 3) 


impunge cu sulița coasta dreaptă [...]. Şi dinapoia 
lui, Născătoarea de Dumnezeu copleşită de întristare 
şi mironosiţele ținînd-o, şi lingă dînsa Apostolul loan 
ŞI Longhin sutaşul [...]. lar în partea din stinga, alt 
ostaş călare, ținînd un burete legat în vîrful unei trestii 
şi apropiindu-l de gura lui Hristos. [...] Şi aproape alţi 
ostaşi, cărturari, farisei şi popor mult, unii vorbind 
între ei şi arătîndu-L pe Hristos [...]. Şi trei ostaşi, 
şezind, împart hainele Lui [...]. lar din Jos de Cruce, 
o peşteră mititică şi în ea hîrca lui Adam...” (pp. 115- 
116). lată şi lămurirea acestui din urmă detaliu: 
“Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată 
printr-o cavernă care se deschide la piciorul Crucii, 
sub vîrful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în 
momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa să iasă la 
iveală un craniu. Este craniul lui Adam care, «după 
părerea unora», spune Sfintul loan Hrisostom [Omilia 
85, 1, P. G. 59, col. 459], ar fi fost îngropat sub 
Golgota — «locul Căpăţinii» (Joan 19, 17). Dacă 
tradiția iconografică a preluat acest detaliu, provenit 
din izvoare apocrife, este pentru că el a servit la 
evidenţierea înțelesului dogmatic al icoanei Răstignirii: 
miîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul 
Adam, Care S-a făcut om ca să mintuiască neamul 
omenesc” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, 
Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, Bucureşti, 
2003, pp. 195-196). 

Învierea Domnului — Andstasis — este 
reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor 
răsăritene, de regulă prin scena Pogorîrii la iad. “Spre 
deosebire de alte icoane ale praznicelor împărăteşti, 
icoana Învierii redate sub forma Pogorini la iad nu se 
bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci 
pe versete răzlețe din Noul şi Vechiul Testament” (C. 
Cavamos, op. cit., p. 106), cum ar fi Efeseni 4, 9- 
10, sau / Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire 
(“Căci David zice despre EI: «Totdeauna am văzut pe 
Domnul înaintea mea. căci El este de-a dreapta mea 
ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi 
s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni 
întru pădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” 
— Fapte 2, 25-27, subl. n.). Sfintul Simeon Noul 
Teolog tilcuieşte astfel tradiţia Pogoririi la iad: *Hristos 
S-a pogorit la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi 
a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, 
adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci 
le-a lăsat în morminte pină la învierea cea de obşte” 
(apud C. Cavarnos. loc cit.). Hristos Însuşi S-a 
pogorit la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în 
mormiînt). Dar Sfintul loan Damaschin (autorul 
Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credinţa 
ortodoxă, III, 27): “Aşadar, chiar dacă a murit ca 
om, şi chiar dacă sfintul Lui suflet s-a despărţit de 
corpul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea Lui nu S-a 
despărțit de cele două, adică de suflet şi de corp, şi 
astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două 
ipostase. Căci corpul și sufletul au avut de la început, 
în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvîntului, şi cu 
toate că în timpul morţii a fost despărțit sufletul de 
trup, totuși fiecare a rămas, avind existenţa în unica 
ipostasă a Cuvintului. Astfel, unica ipostasă a 
Cuvintului a fost și ipostasa sufletului, şi a trupului. 
Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o 
ipostasă proprie, alta decît ipostasa Cuvîntului. 
Ipostasa Cuvintului a fost mereu una și niciodată două. 
Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar 
dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic 
însă era unit prin Cuvint” (Sfintul loan Damaschin, 
Dogmatica, E.L.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 
176). Icoana încearcă să figureze totdeodată această 
realitate tainică, iminența Învierii lui Hristos şi 
încredințarea viitoarei învieri a morţilor. Cea mai veche 
reprezentare cunoscută a Poporirii la iad se află la 
San Marco (Veneţia) și datează din sec. al VI-lea (L, 
Uspensky, VI. Lossky, op. cir., p. 200), În Erminia 
lui Dionisie, acest tip de icoană este descris astfel: 
“Iadul ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, 
și îngeri, purtind veşminte luminoase, îl leagă cu 






- i beer 
Ă ef Ta pe pe / â) PA 

Ia pt Past iii ti 

AARE = „N , [ jr. 
a scite _ 9 Z d d 
1.» ? La - F a + Dă Ș Ă " Ș. a 
, Me ai sa E a tar TA 
va „ a ia x Pe 
E 9 , AIA NR PR 4 Rică 
i €) , îi 


lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului [...]; şi cîţiva 
oameni, în pielea goală şi legaţi cu lanţuri, uitîndu-se în 
sus; şi multe lacăte sparte, şi porţile iadului sfărimate, 
iar Hristos, avînd împrejur nemărginită lumină şi mulți 
îngeri. calcă pe ele. cu dreapta ținînd [de mînă] pe 
Adam, iar cu stinga pe Eva. Şi de-a dreapta. 
Înaintemergătorul arătîndu-L pe Hristos; şi lingă el David 
Şi alți drepţi, şi împărați cu cununi şi cu coroane. lar 
de-a stinga proorocii: lona, Isaia, leremia, şi dreptul 
Abel, şi alţii, toți cu cununi” (p. 117). Alteori Domnul 
cu o mină îl ține pe Adam, iar în cealaltă ține Crucea 
(simbol suprem al biruinţei asupra morţii) [3]. 

O a doua reprezentare tradițională a Învierii 
Domnului este cea a Îngerului vestind mironositelor 
Învierea, pe care £rminia lui Dionisie o descrie aşa: 
*Mormiînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi 
şezind pe acoperămîntul mormîntului, ține cu o mînă 
o suliță, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, 
giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea 
lui, ţinînd miresmele” (p. 117). 

În străvechime (vremea catacombelor) 
Învierea era sugerată prefigurativ de proorocul lona 
ieşind din pîntecele chitului, urmînd analogiei făcute 
de Domnul Însuşi: “Că precum a fost lona în pîntecele 
chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în 
inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 40). 
Tema a fost însă, cu timpul, aproape total abandonată 
în iconografia pascală. 

L. Uspensky şi VI. Lossky, probabil cei mai 
competenţi în materie, atrag răspicat atenţia: “În 
iconografia ortodoxă tradiţională, momentul în sine al 
Învierii lui Hristos nu este niciodată descris. Spre 
deosebire de icoana învierii lui Lazăr, atît Evangheliile, 
cît şi Tradiţia bisericească nu spun nimic despre acel 


* „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău 
este şi spre dînsa nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul 
nostru, Cel ce ai înviat, Te lăudăm. Miluieşte-ne pe noi” 
(Cîntarea 1 a Laudelor, glas 6). 

' În Duminica Mironosiţelor (ce urmează Duminicii Tomii) 
se cîntă: “Mironosiţele femei stînd lingă mormiînt, îngerul 
a Stripgat: Mirurile sint cuvenite morților, iar Hristos 
putrejunii S-a arătat străin. Ci strigaţi: «A înviat 
Domnul, dăruind lumii mare milă»"" (Troparul, plas 2), 
* Tema aceasta — Noli me tangere — s-a bucuraț de o 
dezvoltare aparte în pictura religioasă occidentală, 


PUNCTE CARDINALE 


moment şi nu spun cum a înviat | Iristos. Nici o icoană 
nu o arată. [...] Absența redării momentului Invierii 
arată caracterul său de nepătruns pentru mintea 
omenească şi, prin urmare, imposibilitatea de a-l] 
descrie. De aceea, în iconografia ortodoxă sint două 
reprezentări care corespund sensului acestui 
eveniment. Una este convenţional-simbolică. Ea 
descrie momentul care precede Invierea lui Hristos 
cu trupul — Pogorirea la iad. Cealaltă [descrie] 
momentul ce a urmat Invierii cu trupul a lui Hristos 
_ venirea istorică a mironosiţelor la mormîntul 
Domnului” (op. cit., pp. 200-201). 

Prin urmare, icoanele de dată mai recentă 
care-L înfăţişează pe Hristos ieşind dintr-un mormînt 
sub formă de coşciug şi ținînd în mînă un steag 
(simbol profan al biruinţei), cu un înger care tocmai 
a dat piatra la o parte (ca să iasă lisus, Care ori va fi 
fost prea comod, ori nu se va fi descurcat singur!) 
şi cu soldaţii păzitori hlizindu-se la întreaga scenă, 
nu au nimic de-a face cu tradiţia ortodoxă şi contravin 
flagrant chiar relatărilor evanghelice. Ele reprezintă 
o influenţă a modernismului apusean (care, în materie 
de pictură religioasă, a eşuat cu timpul în kizsch-ul 
cel mai despiritualizat). resimţită în spaţiul ortodox 
începînd de prin sec. al XVII-lea (din păcate, acest 
tip de reprezentare a fost reţinut şi în Erminia lui 
Dionisie din Furna — c/. ed. cit., p. 117 —, alcătuită în 
prima jumătate a secolului al XVIII-lea). 

Încredințarea lui Toma (apostolul prăznuit 
chiar în duminica de după Paşte, care îi şi poartă 
numele şi care, în tradiția populară, s-a numit şi 
“Paştele cel mic”) este icoana care se raportează la 
relatarea evanghelică de la /oan 20, 24-29 şi care în 
pictura murală ortodoxă apare zugrăvită în naos. la 
rînd cu scenele praznicelor împărăteşti. În Erminia 
lui Dionisie (unde tema este numită “Toma pipăind 
rănile lui Hristos") o aflăm prezentată astfel: “Casă şi 
Hristos în mijloc, avind mîna dreaptă ridicată. iar cu 
cea stingă trăgîndu-Şi îmbrăcămintea. îşi dezgoleşte 
rana coastei din dreapta. lar Toma, stind lingă Dinsul, 
îşi pune cu frică mina dreaptă în coasta Lui, pe cînd 
cu cealaltă ţine un înscris care zice: «Domnul meu şi 
Dumnezeul meu!». Şi ceilalţi apostoli, stind împrejur, 
se minunează” (p. 118). Încredinţarea lui Toma face 
parte din grupul de reprezentări iconografice care 
certifică Învierea (cele ale Femeilor mironosiţe cînd 
li se vestește Învierea [4], ale Mariei Magdalena cînd 
i S-a arătat Hristos înviat [5]. ale Sfinților Apostoli 
Petru şi loan la mormînt, ale Frîngerii pîinii la Emaus 
ete. — cf. Erminia lui Dionisie, pp. 117-119). 
Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund 
toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”. 


Scris de un italian 
din Bergamo, d-l 
Giovanni 
Ruggeri, sincer 
îndrăgostit de 
tradiţia românească 
şi de spiritualitatea 
răsăriteană, micul 
volum intitulat 
Icoanele pe sticlă 
de la Sibiel, 
splendid ilustrat 
color cu icoane pe 
sticlă din Muzeul 
“Pr. Zosim 
Oancea”, este 
editat şi tipărit în 
Italia, dar în limba 
română, cu o prefață de Î. P.S. Dr. Laurenţiu 
Streza şi cu o postfață de Pr. Prof. Dr. Dorin 
Oancea. Este-o frumoasă reverență atît față de 
arta țărănească a icoanei pe sticlă, cu adevărate 
capodopere datînd din secolele XVIII-XIX. cît 
Şi faţă de memoria vrednicului de pomenire 
părinte Zosim Oancea (191 1-2005), fost deținut 


politic, intemeietorul faimosului muzeu din vatra 
Sibielului, 


Giovanni Ruggeni 


Icoanele pe sticlă 
din Sibiel 


Pietaţă Po De Lovmarțu Seza 
Pata P Puf Us Jaseaa 





















| | Mai sînt numai două săptămini pînă la Sfintele Paşti, 
iar duminica de azi, Duminica Sfintei Mania Epipteanca, 
este una specială. Mai sînt numai două săptămîni pină la 
Paşti, pină pînă la întilnirea cu Hristos cel Înviat. dar la intilnirea 
asta nu ajungem cu adevărat decit prin pocăință. Cele două 
Evanghelii citite azi şi istoria vieţii Sfintei Maria Egipteanca 
sînt rînduite liturgic ca trei trepte pentru explicarea pocăinţei, 
Duminicii acesteia i se poate spune Duminica Pocăinţei. 

Ce este pocăinţa? Pe scurt. este intoarcerea la 
Dumnezeu aşa cum apare ea în parabola Fiului Risipitor, în 
care fiul falimentar şi îndurerat se întoarce sfielnic şi fără 
pretenţii la tatăl său, iar tatăl îl primeşte cu bucurie. Evanghelia 
Fiului risipitor se citeşte într-o duminică din perioada 
premergătoare Postului, pentru că pocăinţa e prezentată acolo 
în termeni generali şi într-o formă oarecum pregătitoare, 

Duminica de astăzi ne arată adevărata pocăință, 
pocăinţa întru Hristos. Pocăinţa aceasta e o întoarcere la 
Dumnezeu datorată unei înțelegeri adinci. negreşit cu rațiunea, 
dar mai ales cu inima, a păcatelor. Ne întoarcem întru Hristos. 
ca să ne întîlnim cu Dumnezeu în mod personal. 

Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli. 
lacob şi loan. care, parcă fără de sine. parcă neînţelegînd ori 
uitînd cu totul cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos, Îi cer 
nici mai mult nici mai puţin decit onoruri. Căci a sta de-a 
dreapta și de-a stinga unui împărat în slava sa, adică în 
momentele oficiale, era, este şi va fi un mare semn de cinste. 
indiferent de împărăție. Sfinţii Apostoli lacob şi loan cereau 
o distincţie. Cereau gloria absolută. 

Dacă înşişi apostolii puteau cădea într-o aşa ispită. 


înseamnă că se poate întimpla oricui. Poate că se întimplă . | 


mai des şi mai uşor celor deştepţi. celor învăţaţi. celor 
puternici. celor talentaţi. în mod sigur celor bogaţi. dar să ştiţi 
că se întimplă cu noi toți. Astfel de gînduri izvorăsc din mîndrie, 
iar mîndria ne încearcă pe absolut toţi. 

Şi Hristos dă pentru tentaţia asta o regulă concretă 
şi clară. zicînd așa: “Ştiţi că cei ce se socotesc cirmuitori ai 
neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le 
stăpinesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea 
să fie mare între voi. să fie slujitor al vostru. Și care va vrea 
să fie întii între voi, să fie tuturor slugă”. 

Membrii guvernului. adică cei ce exercită puterea 
executivă în stat. se numesc miniştri. Cuvintul ministru vine 
din latină și însemna „slujitor“. În toate limbile europene 
numele ministrului vine din cuvîntul ăsta: slujitor”. Pentru 
că Europa e produsul creştinismului. Dar socotiți dacă din 
miniştri a rămas altceva creştin decît numele! Intre noi nu 
trebuie să fie așa. 

Hristos ne spune simplu și clar să nu urmărim 
onoruri, titluri, înlesniri, protocol. gratuităţi. Şi nu e nici unul 
dintre noi, oricît de mic, care să nu găsească ocazia să se 
creadă mare sau să creadă că i se cuvine cite ceva în plus. 
Dar Hristos zice: cu cît credem că avem mai multe merite și 
drepturi, cu atît mai mult trebuie să ne smerim. Nu e vorba de 
o smerenie pasivă sau formală. Smerenia nu e lene, nici 
comoditate, nici abandon. Smerenia trebuie să fie activă, 
sîrguincioasă și, mai ales, firească, potrivit puterilor și 
îndemînărilor fiecăruia. 

Hristos nu ne spune să fim slugarnici. nu ne spune 

„să fim penibili. ci ne spune să fim pe atît de smeriţi pe cit ar 
putea fi de mari pretenţiile măririi noastre. 

Cea de-a doua Evanghelie ne vorbeşte despre o 
femeie păcătoasă, Un anume Simon Fariseul îl invitase la 
masă în casa sa pe Hristos. iar EI acceptase, Fariseii alcătuiau 
o grupare a evreilor care vroiau să respecte foarte strict Legea. 
Erau foarte mîndri și erau formalişti. Pentru ei, ritualul spălării 
era important ca însăși rugăciunea. Erau făţărnici, Cu ei 
seamănă cei ce azi fac lucrurile pentru imagine; 

Deci Hristos era la Simon Fariseul, Dar din această 
parabolă astăzi e mai importantă desfrinata. Căci, între alții, 
în casa lui Simon, a pătruns și o desfrinată, O destrinată e 
închipuirea perfectă a necurăției. Vă închipuiţi cît putea să o 
dispreţuiască Simon! In alte condiţii ea nu ar [i avut acces în 
casa lui. Dar desfrinata asta nu doar că s-a strecurat în casă, 





ci s-a apropiat de Hristos şi L-a uns cu mir. A unge cu mir era 
un semn de mare prețuire, dar totuși ca era ce era, iar Hristos 
era ştiut de toţi ca învățător şi umbla vorba că ar fi chiar prooroc. 
Poate din curiozitate perversă, poate din lipsă de îndrăzneală. 
Simon n-a dat-o afară pe desfrinată și nici n-a zis nimic. 

Și văzind ce face femeia, fariseul a făcut și el un 
lucru extraordinar: în sinca lui, L-a judecat pe Hristos. L-a 
judecat, bineînţeles, cu măsura lui fariseică. A gindit așa: "Un 
prooroc ar şti că asta e o mizerabilă şi ar păstra distanţa. deci 
EI nu e prooroc”. 

lar Hristos. arătind fariseului că i-a citit gindurile și 
că EI este Proorocul, Îi spune o poveste despre doi datornici 
iertați de datorie, unul cu datorie mare. altul cu una mică. li 
spune aluziv lui Simon că şi el și desfrinata sînt păcătoşi. Apoi 
Hristos compară purtarea fariseului cu purtarea femeii, iar 
Simon nu iese prea bine din asta. 

Femeia nu stătea lingă Hristos oricum, ci la spate, 
lîngă picioarele Lui. Nu avea orice fel de atitudine, nu trăgea 
cu urechea la discuţia bărbaţilor, nu se purta profesional, ca 
Vreo cosmeticiană, ci plingea și uda cu lacrimi picioarele Lui. 
Probabil că ea nici nu-şi închipuise că va ajunge să spele şi să 
ungă picioarele lui Hristos. de aceea nu venise cu cele de 
trebuinţă, lighean. apă şi ştergar, ci numai cu un vas preţios cu 
mir, pe care sperase, poate, să-l dăruiască ucenicilor 
Învățătorului. Nu a fost alungată. Dragostea şi recunoştinţa 
i-au inundat inima şi ea s-a căit. Inima a fost izvorul lacrimilor 
care au curăţat picioarele Domnului şi sufletul ei. 

Asta în timp ce fariseul, pentru care spălarea era așa 
de importantă, nu Îi dăduse lui lisus nici apa, nici ștergarul de 
picioare. atit de uzuale în prăfoşenia palestiniană şi atit de 
importante pentru el ca fariscu. 
orgoliu şi superficialitate, în parabola asta vedem căinţa 
esenţială a femeii, nu amănuntele care îl blocau pe fariseu. 

Căinţa înseamnă regret, iar ea a regretat păcarele ei. 
Oare noi regretăm păcatele noastre sau regretăm fariseic că 
s-a uflat de ele? Regretăm păcatele noastre sau regretăm 
consecințele lor materiale ori psihice asupra noastră? 

Ignorăm că păcatele noastre, chiar cele ce par perfect 
izolate în noi. fără consecințe exterioare. înmulțesc răul în 
lume. Orice păcat dă eficienţă diavolului. care prin colaborarea 
noastră are acces în lume. Prin păcatul nostru dăm posibilitatea 
diavolului să opereze în lume. 

Pînă aici am văzut pe niște Apostoli care, nesmeriţi, 
deveniseră distanţi față de Hristos, iar pe de altă parte o 
păcătoasă notorie şi impură care prin căință s-a apropiat de 
Hristos, 

E vorba de noi. căci sintem şi buni, şi răi. Pentru cele 
bune ale noastre să ne smerim, iar pentru cele rele să ne căim. 
Şi-apoi, smerenia e un bun antrenament pentru căinţă. 

Sfinta Maria Egipteanca a fost o pocăită extraordinară 
şi de aceea Biserica îi cere astăzi mijlocire. Este ultima 
duminică dinaintea intrării Domnului în lerusalim. Duminica 
viitoare va începe apropierea de Golgota. Vom fi contemporanii 
patimilor lui Hristos şi vom fi martorii patimilor Lui. Dar nu ne 
vom întîlni cu EI dacă nu ne vom întoarcere la El. adică dacă 
nu ne vom pocăi. Pocăinţa e rostul întregului Post. dar acum 
totul se precipită. 


Sfinta Maria Egipteasca a trăit pe la anul 500, A 
crescut în casa părinţilor ei. dar a fugit de-acasă ca adolescentă, 
pentru a trăi o viaţă de desirinări în Alexandria, Nu urmărea 
ciştieul material din desfrinare. dar nici nu avea o meserie 
stabilă, ci trăia din cerşit și din torsul inului. Timp de 17 ani, 
centrul existenței ei a fost desfrinarea. Brusc. curiozitatea a 
împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei 
Cruci, Neruşinarea şi destrăbălările au continuat și în călătorie, 
și la lerusalim, și pină în dimineaţa praznicului. 

ȘI pe vremea aceea, ca şi azi. oamenii obișnuiau să 
se înghesuie în anumite momente și în anumite biserici socotite 
ma! însemnate decit altele, Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se 
păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în 
biserica unde era cea mai mare relicvă a creştinătăţii. Nu a 


PUNCTE CARDINALE 


CUVINT LA DUMINICA 
SFINTEI MARIA EGIPTEANCĂ 


„Dacă nu sintem încremeniu fariseic în formalism. 





Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 5 






„PU 


» sf 


i Pi 3 
[) id Y ş îns 

retede ăatia 

Stei Ti AA ir e P i tă L 

ză Sp a PR a alti A Usi XR 


izbutit. Era aglomeraţie, dar în mod evident nu aglomeraţia 
în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a 
rămas afară. 

Cu excepția genului de păcat şi a felului în care 
Dumnezeu a atenţionat-o, pină aici viața Mariei seamână cu 
a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conştient, iar 
Dumnezeu rinduieşte o defecțiune în viața noastră. 


(continuare în pag. 15) 


Lucian D. POPESCU 




















PAG. 6 Nr. 4/220 Aprilie 2009 


PUNCTE CARDINALE 








“A Să FII TARE 


., i, i N. 
j II > fi: 
A = 





In ceea ce mă priveşte, în primele două săptămâni de după înființarea 
„Clubului Tineretului”, am fost ignorat în continuare, situaţie care, la început, mi- 
a convenit de minune, dar care, o dată cu trecerea timpului, a început să mă 
îngrijoreze. Ceva plutea în aer. Simţeam o nelinişte care până la urmă s-a dovedit 
a fi prevestitoare, căci în dimineața zilei de 15 decembrie, imediat după plecarea 
vecinilor mei la ..cursuri”, s-a deschis şi uşa mea, iar un caraliu pe care nu-l mai 
văzusem până atunci mi-a ordonat să-mi scot mantaua (era destul de frig şi eram 
îmbrăcat cu mantaua de zeghe) şi să merg cu el. Eu am aruncat mantaua pe pat, 
dar el mi-a poruncit s-o iau şi să mi-o pun pe cap. Atunci am înţeles că nu voi fi 
dus la „club”, cum crezusem. Cei care mergeau la „club” erau scutiți de această 
umilinţă, căci umilință era punerea „ochelarilor orbi” ori de câte ori erai scos din 
celulă. La Aiud, în ultimul timp, din comoditate sau mai ştiu eu din ce alte 
considerente, „ochelarii orbi” fuseseră înlocuiţi cu acest sistem (haina pe cap). O 
dată ieşit pe pasarelă, caraliul îmi aranjă cu grijă „obrocul”, în aşa fel încât să nu 
văd nimic în jur, apoi prinse ca pe un căpăstru mânecile mantalei şi mă trase 
grăbit după el. Am coborât scările la parter, unde s-a oprit o clipă şi a vorbit ceva 
în şoaptă cu şeful de tură, care a deschis uşa, dându-ne cale liberă. Deşi eram de 
mai bine de 6 ani în Aiud, nu cunoşteam bine topografia închisorii, aşa că n-am 
putut să-mi dau seama încotro mergeam. Frigul pătrunzător, care m-a întâmpinat 
încă de la ieşirea din celular, m-a făcut să cred că s-ar putea să mă ducă la izolare. 
Din experienţa anilor precedenţi, ştiam că astfel de pedepse curgeau cu nemiluita 
mai ales în sezonul rece. Mi-a trecut prin gând chiar şi posibilitatea de a fi dus la 
Zarcă. N-a fost însă aşa. După ce am trecut prin mai multe porţi, am intrat într- 
o clădire care părea pustie. Am apucat-o pe un coridor ce mi s-a părut a fi destul 
se strâmt şi ne-am oprit în faţa unei uşi pe care însoţitorul meu a deschis-o, 
împingându-mă înăuntru: /ntră şi aşteaptă aici! A închis apoi uşa în urma mea, 
răsucind cheia în broască. Rămas singur, mi-am luat mantaua de pe cap şi am 
început să cercetez încăperea. Încă de la început mi-am dat seama că era vorba 
de un birou de anchetă... 

În încăpere, în afară de o masă care ţinea loc de birou şi de un scaun, 
mai era doar o sobă (în care se făcuse, probabil, încă de dimineaţă, focul, căci era 
destul de cald şi plăcut). După ce m-am asigurat că uşa nu era prevăzută cu 
„spion” (vizetă prin care să fiu supravegheat), m-am apropiat de fereastra fără 
obloane şi am început să cercetez înprejurimile. Am constatat astfel că mă aflam 
într-o clădire din apropierea birourilor administraţiei, amplasate în prima curte a 
închisorii. Dincolo de birouri se vedea grefa (îmi aminteam, fiindcă trecusem o 
dată, nu mai ştiu cu ce ocazie, pe acolo), iar ceva mai în fund clădirea în care 
locuiau comandantul şi alți câţiva ofiţeri. La un moment dat, a început să ningă. 
Mai întâi câte un fulg răzleț, apoi din ce în ce mai abundent, până când, după 
câteva minute, nu se mai vedea nimic dincolo de geam. O cortină albă de zăpadă 
se interpunea între mine şi lumea hâdă. Era ceva fantastic, ceva feeric, predispunând 
la aduceri-aminte. Şi am visat cu ochii deschişi, cât timp nu ştiu. Eram atât de 
absent, atât de rupt de realitate, încât nici nu am auzit când s-a deschis uşa. Am 
realizat că nu mai sunt sigur în încăpere doar atunci când cineva din spatele meu 
a întrebat, cu un glas mai mult intrigat decât răstit: Ce faci, bă, acolo, dormi? M- 
am întors ca în transă şi, în primul moment, nerealizând că în faţa mea era colonelul 
Crăciun în persoană, am răspuns candid, fără nici o urmă de impertinență în glas: 

Mă ui! cum ninge decembrie... Interlocutorul meu m-a privit uluit şi oarecum 
derutat, iar eu, abia atunci trezindu-mă din reverie şi dându-mi seama de situația 
în care eram, am adăugat pe un ton care, de data aceasta, voia să fie justificativ: 
Șriți, e un vers din Bacovia... Deruta colonelului a mai stăruit câteva clipe, apoi, 
dându-și seama de penibilul situaţiei în care se afla, mi s-a adresat pe un ton 
oarecum răstit, oarecum înciudat: Lasă, bă, asta! Nu te-am chemat aici ca să-mi 
reciți poezii din Bacovia ăsta al tău. Te-am chema! pentru aliceva. Am auzil că 
ne faci probleme, nu vrei să colaborezi cu noi. Devenind dintr-o dată foarte lucid, 
mi-am dat seama de ascendentul câștigat asupra lui prin comportarea mea 
involuntară și am contraatacat: Domnule colonel, îmi iertaţi îndrăzneala, dar am 
să vă răspund cu o perlă culeasă din folclorul puşcăriilor. Un subordonat de al 
dumnevoasiră, săcăit odată de un deținut care îi tot cerea să-l scoată la raportul 
comandantului, i-a dat, la un moment dat, următoarea replică: „Bă, tu nu ştii că 
este posibilităţi care se poale şi posibilități care nu se poute?”. Conform acestei 
„adânci cugetări” posibilitatea ca noi doi să colaborăm „nu se poate". Și nu se 
poate peniru că noi facem parle din labere diferite. Dumnevoastră sunteţi în 
abăra celor care impilează, iar eu în a celor impilaţi. Dumnevoastră aveţi datoria 
să loviţi, eu am datoria să rezisi, Atăla cât mă vor ține puterile... Mă aşteptam ca 
spusele mele să-l înfurie, însă nu s-a înfuriat, ci m-a privit numai dispreţuitor. 
După ce a cumpânit niţel situaţia, a continuat, străduindu-se să pară calm: Bă, voi 


* 


sunteţi... unii dintre voi sunteţi de-a dreptul nebuni. Nu vreţi să înțelegeți că totul 
s-a terminat, că voi ați pierdut partida şi că noi am câştigat? Nu vreți să înţelegeți 
că acum trebuie să jucaţi depă cum vă cântăm noi? l-am răspuns, străduindu-mă 
să fiu şi eu la fel de calm; Ba da, înțelegem, aţi învins, dar trebuie să ințelegeţi şi 
dumnevoastră că într-un război ca al nostru nu victoria contează, ci lupta. Nu 
ştiu dacă vom mai fi noi atunci, dar ar fi interesant. să ne întâlnim când se va 
(ermina această incleştare. (În treacăt fie spus, după *89 m-am întâlnit cu el. |- 
am făcut o vizită acasă. A fost o întrevedere interesantă, despre care voi relata cu 
altă ocazie. Ceea ce m-a frapat, printre altele, a fost că îşi mai aducea aminte de 
confruntarea noastră din acel decembrie *62.) | 

M-a privit lung, cu un soi de compasiune, întărindu-mi astfel convingerea 
că nu a înţeles nimic din cele ce-i spusesem. In cele din urmă se întoarse spre 
uşă, adresându-se gardianului care aştepta pe sală: Adu-i hărtia şi creionul! 
Gardianul, care avea deja pregătite cele cerute, le aduse şi le puse cu grijă pe 
masă. Adresându-mi-se apoi, îmi spuse: Șezi aici şi scrie! — Ce să scriu, domnule 
colonel? Romane, poveşti? — Hai, nu mai face pe prostul, fixează-ţi în scris 
poziția actuală față de trecutul tău ticălos şi față de organizaţia criminală din 
care ai făcut parte, faţă de activitatea de reeducare şi Jaţă de regimul nostru 
popular care se străduieşte să vă fucă bine cu de-a sila! Inainte de a părăsi încăperea 
îi spuse gardianului: Îi aduci masa aici, iar când va termina de scris îl duci înapoi 
în celulă! 

Rămas singur, am început să mă plimb îngândurat şi oarecum îngrijorat 
prin încăpere. Afară încetase ninsoarea, iar înăuntru se făcuse cam frig. M-am 
apropiat de sobă, am deschis uşiţa şi am constatat că sub spuză mai era încă ceva 
Jăratec. Mi-am amintit atunci că în poezia aceea a lui Bacovia se făcea vorbire 
parcă şi de jăratec... Şi, fără să fac vreun efort de aducere aminte, m-am pomenit 
murmurând versurile; Ma; spune s-aducă jăratec/ Şi focul s-aud cum trozneşte. 
Mulţumindu-i lui Bacovia pentru ajutorul dat la „„îmblânzirea căpcăunului”, am 
aruncat peste jăratecul dezvelit din spuză câteva bucăţi din lemnele care mai erau 
în fața sobei şi am închis uşița. După cîteva minute soba a început să duduie. 
Această activitate domestică, precum şi aducerile aminte m-au binedispus. Mi- 
am reluat plimbarea întreruptă, uitându-înă pe furiş (cu teamă parcă) la topul de 
hârtie de pe masă. Va trebui totuşi să mă decid. Ce fac, scriu ceva sau nu scriu? 
La început mă bătu gândul să nu scriu nimic, dar tot frământându-mă, mi-am dat 
seama că aceasta ar fi o provocare prea mare. Am renunțat la această idee, aşezându- 
mă la „masa de scris” cu oarecare emoție. De aproape 7 ani nu mai avusesem în 
mână o unealtă de scris sau hârtie. Nu „„scrisesem” decât pe scoarţa cerebrală, 
sau pe perete, cu un cui. Şi deodată mi-a venit o altă idee. Ce-ar fi — mi-am zis — 
dacă aş scrie, pentru lecturile lui Crăciun, câteva din poeziile mele, pe care să le 
transmit astfel posterităţii? Poate că acesta, păstrător cum este, le va pune la 
dosarul meu ca dovezi incriminatorii şi. cândva, peste zeci de ani, vreun cercetător 
zelos al arhivelor acestui ..ev întunecat” le va descoperi şi le va pune în circulaţie. 
Gândul acesta m-a animat şi m-am pomenit scriind (nu ştiu de ce) poezia amintită 
mai sus: „„Unde-s nebunii?”. După ce am scris-o, am privit-o prelung. cu o senzaţie 
ciudată. Sentimentele trăite atunci sunt, bănuiesc, asemănătoare cu cele ale unui 
debutant văzându-şi opera între coperţile unui volum. Am fost trezit din această 
nouă reverie de aducerea de către gardian a mesei de prânz. care era altceva decât 
ce ni se „servea” pe celular: mai consistentă şi mai gustoasă. După ce am mâncat 
fără să mă satur (în Aiud nimeni nu s-a săturat vreodată), m-am întors la .„masa 


„de scris” şi, dând cu ochii de foaia de hârtie pe care scrisesem poezia, am căzut 


pe gânduri. Şi tot gândindu-mă, entuziasmul care mă cuprinsese a început să-mi 
scadă, până am ajuns la concluzia că ceea ce vreau să fac eu este o bravadă 
ieftină, pe care Crăciun o va lua ca pe o provocare şi va acţiona în consecință. Şi 
atunci m-am hotărât să renunţ. Nu din teamă, ci aşa, dintr-un soi de lehamite. Am 
mototolit foaia de hârtie scrisă şi am aruncat-o în focul care pâlpâia încă în sobă. 
Am stat apoi multă vreme în faţa hârtiei albe şi am cumpănit ce şi cum să scriu 
pentru a fi credibil, neprovocând, dar nici făcând compromisuri. Dându-mi seama 
că am intrat în criză de timp, m-am pus pe scris. Mergea însă foarte greu. În mai 
bine de două ore, am reuşit să acopăr doar două pagini şi jumătate cu „.Declaraţia” 
pe care o voi reproduce mai jos. Înainte, însă, fie-mi îngăduită o scurtă paranteză. 
Pe la începutul lui 2001 am adresat C.N.S.A.S.-lui o cerere prin care 
solicitam să mi se îngăduie accesul la propriu-mi dosar. După aproape un an, în 
ianuarie 2002, am primit un răspuns neconcludent. Mi se aducea la cunoştinţă că 
„până la preluarea integrală a arhivelor fostei Securităţi de la deținătorii acesteia 
(S.R.].. S.L.E. şi S.A.M.)”, nu mi se poate satisface cererea. În concluzie, mi se 
recomanda să aştept. Şi am aşteptat 5 ani. Intre timp, interesul pentru scotocirea 
trecutului mi-a scăzut semnificativ. Consideram, pe bună dreptate, că întâlnirea 
cu „strigoii trecutului” m-ar fi costat prea mult suflet. Şi apoi, ce-mi putea dezvălui 
un dosar al cărui conţinut îl bănuiam? Poate doar numele unor prieteni care au dat 
informaţii despre mine, sau rapoartele unor „.filatori” pe care, la vremea respectivă, 
îi simţeam uneori în spatele meu. Or, după atât amar de vreme, astfel de lucruri 
nu prea mă mai interesau. Aşa că m-am resemnat şi nu am mai făcut nici un 
demers. Dar iată că tocmai când nu mă mai aşteptam, în primele zile ale lui 2007 
(deci după ani de la cerere), am fost înştiinţat de către C.N.S.A.S. că, „în urma 
verificărilor efectuate în arhive”, s-a identificat un dosar întocmit de fosta Securitate 
pe numele meu. In consecinţă, eram invitat să-l consult. M-am dus. Şi au început 
surprizele. In primul rând, m-a frapat puţinătatea dosarului, de doar 38 de file. 
ceea ce era mult prea puțin pentru o perioadă de un sfert de secol (1964-1989), 
cît fusesem hărțuit de Securitate. Curând aveam să-mi dau seama că acest dosar 
conţinea doar documente din primele luni de după punerea mea în libertate (august 
1964 — martie 1965). Pentru perioadele următoare — nimic. Mai mult, peste jumătate 
din cele 38 de file erau înscrisuri” din timpul detenţiei: câteva caracterizări, mai 
mult sau mai puţin „prieteneşti”, făcute de unii colegi de temniță, rapoarte ale 
unor ofițeri politici referitoare la unele discuţii „amicale” avute cu mine şi — important 
din punctul meu de vedere — două declaraţii scrise date de mine, la cererea expresă 
a colonelului Crăciun, în legătură cu poziţia pe care o aveam atunci faţă de trecutul 
meu politic, faţă de acţiunea de reeducare şi, mai ales, faţă de regimul „democrat- 


popular” din țasă, (Va urma) 





















PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 7 


"RĂZBOIUL BIOCIPURILOR”: DOUĂ RĂSPUNSURI 





Nu sînt eu în măsură să dau Sfaturi sau rețete 


duhovniceşti. Fug însă mereu la Hristos Şi caut să înțeleg 
cuvintele Lui. 


Hristos ne cere să fim vigilenți. mai ales în 
proximitatea vremurilor de pe urmă. Îndemnul la priveghere 
este leitmotivul Evangheliilor. Pe linia lor a fost şi recentul 
apel al părintelui lustin Pârvu. care tocmai de aceea trebuie 
luat în serios — dacă nu în litera. în orice caz în duhul lui. 

Dar tot Hristos ne spune în repetate rînduri să nu ne 
temem. Și mai ales să nu ne temem de cei care ne pot distruge 
trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Aceştia sînt 
puternicii lumii acesteia, care ne pot produce multe necazuri, 
mergind pină la lezarea libertăţii exterioare. prigonire şi 
moarte, dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra 
libertăţii noastre interioare. dacă — şi cîtă vreme — noi ni le 
păzim creştineşte. 

Prin urmare. dacă noi veghem tari în credință. în 
dragoste şi în nădejde, orice ne-ar face puternicii lumii 
acesteia (lucru dovedit cu prisosinţă şi pe vremea 
comunismului, mai ales în mediul penitenciar) nu ne poate 
periclita mîntuirea. ci doar amări şi îngreuna trecerea prin 
viața de aici. - 

Că în lume vom avea necazuri. ne-o spune Hristos, 
iar necazurile e firesc să se înmulțească pe măsură ce ne 
apropiem de “plinirea vremii”. Se cade să le primim pe toate 
cu bună nădăjde în Domnul, să le răbdăm cu înţelepciune de 
şarpe şi curăţie de porumbel, căci cei ce vor răbda pînă la 
capăt. fără să cedeze și fără să dispere, aceia se vor mintui. 

Cînd eu. creştinul, am făgăduinţa şi asistenţa lui 
Hristos, cînd cred și mărturisesc că, în tot locul şi în tot ceasul, 
“cu noi este Dumnezeu”, de ce şi de cine m-aş mai teme? E 
cineva mai puternic decît Dumnezeul nostru? Vreun număr 
magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihnistul 
însuşi, cu semnele lui mincinoase? Să accept așa ceva 
înseamnă să pun la îndoială atotputernicia și atotştiința lui 
Dumnezeu. Să nu fie! 

Vorbind chiar în termenii Apocalipsei, “semnul 
Fiarci” (666 sau oricare altul) n-are putere în sine, ci poate 
avea putere numai în măsura în care este primit prin cedare 
interioară. prin lepădare de Dumnezeu și de Biserica Lui. 

Dacă eu nu cedez interior, dacă nu mă lepăd, dacă 

„ei mă cipuie şi eu mă rog (“lartă-i, Doamne, că nu știu ce 
fac”), atunci, chiar să mă însemneze nu doar în buletin sau în 
paşaport. nu doar pe frunte sau pe mina dreaptă, ci pe fiecare 
centimetru pătrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate 
puterile lumii acesteia sint neputincioase să-mi tilhărească 
sufletul sau miîntuirea. Ele mă pot zdrobi pe dinafară. dar nu 
mă pot învinge pe dinlăuntru, De aceea Îl ascult pe Hristos ŞI 
nu mă tem mistic de ele, lar dacă e să mă tem, mă voi teme, 
tot ascultindu-L pe Hristos, “mai degrabă de acela ce și 
sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena”, dar care nu 
mai e din ordinea omenească, 

Ceea ce ne învață Domnul. în fel şi chip, este să nu 
confundăm planul mistic cu planul lumesc. Or, biocipurile, 
ca şi orice alte forme exterioare de control abuziv al insului 





de către un sistem secular, țin de planul lumii acesteia, de 
necazurile şi mizeriile unei contingenţe istorice, de sminteala 
ideologică a politicului, de natura coruptă a lui “aici” și “acum”. 
Nu sînt indiferent față de ele. mă supără ca nedreptate 
ambientală. protestez principial. dar nu mă panichez. nu le 
atribui mai multă putere decit pot avea, nu le pun în cumpănă 
cu încrederea mea în Dumnezeu. Sint vigilent, dar nu sînt 
panicat. Mă mihnesc, dar nu mă tem. lar prioritățile mele, ca 
trăitor creştin, sînt cu totul altele; să păzesc dreapta credință, 
să săvirşesc faptele iubirii, să mă rog ca să nu-mi pierd trezvia, 
să mă lupt "lupta cea bună” (“războiul nevăzut”), care nu este 
cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu 
propriile slăbiciuni şi cu duhurile rele, în speţă cu urzelile (mult 
mai perfide şi mai puternice decît toate tehnicile omeneşti) 
celui ce dintru început a fost "mincinos şi tată al minciunii”. 
învrăjbitor şi pierzător de oameni. 

Pietre de poticnire aflu la tot pasul. inclusiv — şi mai 
ales — în “semnele vremurilor”, dar ştiu. tot de la Hristos. că 
toate acestea trebuie să fie. că nu poate fi oprit mersul lumii 
spre eshaton, după cum ştiu și că toate pot fi depăşite prin 
credință şi prin faptele credinţei. 

S-a spus că nu de moarte trebuie să fugim mai abitir, 
ci de păcat. căci păcatul aleargă mai iute decît moartea. ŞI. aş 
adăuga aici. tot el e mai iute şi decit toate biocipurile reale sau 
închipuite, decît toate falsele “minuni” ale tehnicilor magice 
sau ştiinţifice, decit toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau 
de miine. Deci, aşa cum rezultă din ansamblul învățăturilor 
evanghelice, de păcatele noastre să fugim mai întii şi împărăția 
lui Dumnezeu s-o păzim în inimi, căci atunci toate cele de 
folos ni se vor adăuga nouă şi harul Domnului ne va păzi de 
orice rău, cu sau fără ştirea noastră, 

lar cînd simţim că panica sau teama de cele 
trecătoare dă să ne cuprindă, pentru păcatele noastre cele 
multe, să ne însemnăm cu semnul cel mai presus de toate 
semnele — Sfinta Cruce — și să zicem în cugetul nostru ca în 
Evanghelia de la Marcu: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei 
mele”. £ 


Cartea Apocalipsei e ultima admisă în canonul biblic. 
după îndelunei ezitări. Ştiau Părinţii ce ştiau, căci de-a lungul 
vremii ea a dus, într-adevăr, la fel de fel de interpretări 
hazardate, nu numai în afara, dar şi înlăuntrul Bisericii. 

Las la o parte numeroasele devieri sectante (în speță, 
milenariste) bazate pe răstălmăcirea unor pasaje apocaliptice. 
Mă gindesc însă cu îngrijorare la tensiunile create pe baza ei 
chiar în sinul Bisericii, cum se întimplă și acum. 

Un lucru e cert; nu trebuie să fii neapărat “sectant”, 
“pnostic” sau “yoghin” (1!) ca să te pună pe pinduri anumite 
"coincidențe” (cum e cea dintre 666-le biblic şi 666-le dintr- 
unul din sistemele curente de codificare cu bare), mai ales în 
corelaţie cu alte tendinţe şi abuzuri anticreştine din lumea 
contemporană. Disputele în jurul lui 666 nu sînt noi, ci au o 
întreagă istorie, ce nu ţine neapărat de heterodoxie, cum 
insinuează autorul unui recent articol on-line (diac. Dumitru- 
lonuț Popescu), Nimeni nu-şi mai face demult iluzii asupra 


Răzvan CODRESCU 


Începutul acestui an a fost marcat de o lungă și tensionată discuție 
în jurul iminenței introducerii paşapoartelor biometrice. Aspectul civil al 
lezării libertăţii şi demnităţii cetățeanului a fost mult eclipsat de aspectul 
religios al problemei, iar polemicile au fost mai aprinse între diferitele 
poziții religioase decît între poziţia religioasă şi poziţia nereligioasă (laică 
sau atee). Ortodocșii s-au polarizat belicos între poziţia “apocaliptică” a 
unui Apel de sorginte mînăstirească şi poziția laxă a oficialităților 
bisericeşti. Răspunzînd întrebărilor mai multor cititori, dar și anumitor 
provocări mediatice, am schițat pe scurt şi punctul meu de vedere într-o 
dispută ce pare departe de a se fi încheiat. S-ar putea să mă înșel în unele 
privinţe (cum ni se întîmplă, omenește, mai tuturor), dar nu-i la mijloc 
nici un gînd ascuns și nici un interes impur. Mă rog să triumfe Ortodoxia 
şi pacea între fraţi. (R. C.) 


oficialităților noastre laice. dar mulți se întreabă pînă unde 
poate merge insolența mediilor oficiale bisericeşti, pînă mai 
ieri bine creditate statistic. 

Poate că în anumite cercuri ultraortodoxe se 
exagerează, cum s-a mai întimplat şi aldădată în istorie, dar 
este abruptă şi indignă concluzia că ele s-ar aşeza prin aceasta 
în afara Ortodoxiei. sau chiar că ar sta la rînd cu lucrările 
diavoleşti. Cum să-l bănuieşti de heterodoxie pe un înduhovnicit 
ŞI un mucenic al dreptei credințe de talia părintelui Iustin 
Pârvu (nenominalizat în articol, dar indicat aluziv ca un fel de 
patron al smintelii)?! Ba chiar să te mai şi apuci tu. un mucos 
funcționar mărunt al Biroului de Presă al Patriarhiei. să-i ţii 
lecţii despre etica martirajului din închisori?! 

Nu atit îndreptățirea sau neîndreptăţirea unui alt punct 
de vedere cu privire la 666 sau la campania cipuirii biometrice 
contează aici (conexiunea dintre cele două rămîne. de alfel. 
nedovedită pînă la capăt), cit această gravă insolenţă. care 
angajează păgubos însăşi instituția Patriarhiei, şi aşa destul 
de inabilă (şi pină la urmă de nepărintească) în cele cîteva 
provocări majore cu care s-a confruntat conştiinţa ortodoxă 
românească în ultimii ani (cazul Tanacu. cazul dosarelor 
ecleziale de la CNSAS, cazul masonilor din Biserică. cazul 
Ravenna, cazul Corneanu-Drincec, cazul paşapoartelor 
biometrice). 

Pe gînduri trebuie însă să cadă şi cei incriminaţi pe 
nedrept: cînd te expui în mitinguri penibile şi la televiziuni 
imunde alături de reprezentanţi ai M.I.S.A. sau de fel de fel 
de aventurieri politici extremişti, cînd te foloseşti conjunctural 
de “serviciile” unor gazetari de scandal, împărtăşind practic 
cu ei aceeaşi lipsă de scrupule şi acelaşi limbaj de tip vadimist, 
nu mai trebuie să fie aşa de mare mirarea că multă lume, de 
la vlădică pînă la opincă, tinde să te asimileze şi să te judece 
la grămadă cu ei, după un calcul elementar (“Spune-mi cu 
cine te încîrdăşeşti, ca să-ți spun cine eşti!”). 

Dar nici de acest aspect nefericit nu poate: fi făcut 
răspunzător părintele lustin personal, ci anumiţi ucenici de-ai 
săi fără suficient discernămînt, care s-ar cuveni să înveţe — 
dacă nu de dragul părintelui, măcar de dragul lui Hristos — 
ceea ce este de învăţat din recentele împrejurări. Ar cam fi 
vremea să facă şi ei pasul de la imaturitatea unei anumite 
haiducii ultraortodoxe la fermitatea cumpănită a sfințeniei 
veghetoare, pe care o întruchipează părintele Iustin. alături 
de alți cițiva mari duhovnici în viată. Căci altminteri riscă să 
compromită cauza pentru care pretind a lupta, tîrînd-o în 
derizoriu, şi să ajungă spinzuraţi de o dreptate pe care o au, 
poate, dar pe care nimeni nu le-o dă (în afară de o mină de 
“fani” isterizaţi, care nu fac decit să le consolideze imaginea 
publică de primitivism frustrat şi resentimentar). 

Sintem cu toţii plini de nedesăvirşiri, dar dacă nu 
vom face efortul (deopotrivă personal şi comun) de a ajunge 
să răspundem provocărilor curente cu “înțelepciune de şarpe” 
ȘI “curăţie de porumbel”, atunci nu vom face decit să dăm 
apă la moara adversarilor sau falşilor prieteni. Or, mi se pare 
că ceea ce a lipsit agitaţiei recente au fost, de ambele părți, 
tocmai aceste două virtuţi cerute de Hristos, în absenţa cărora 
totul se preface, cu voie sau fără voie, în sterila frenezie 
românească a “allărilor în treabă”. 














PAG. 8 Nr. 4/220 Aprilie 2009 


“GLOR 


Il. Sfintul David Garejeli — sau, pe româneşte. Sfintul David Pustnicul — e unul dintre cei mai cunoscuți 
sfinţi georgieni. E ştiut de toată lumea pentru temelia mînăstirească p& care a dăruit-o lui Dumnezeu ŞI 
georgienilor. ă 

TR Georgia a fost dintotdeauna o țară cu pămînturi bogate şi roditoare. Se vor fi găsit şi în vremea sfintului 
peisajele splendide şi liniştitoare ale podişurilor şi cimpiilor, pădurile străfunde din coasta muntelui, spinările 
colosale ale Caucazului şi perspectiva unei Mări atît de Negre încît, la asfințit, însuşi soarele e înghiţit şi 
întunecat de ea. Dar Sfintul David a ales pentru vieţuirea monahală ţinutul care acum se numeşte David 
Gareja sau Udabno Gareja* , cel mai sterp ținut georgian. ludecata Sfîntului David, ca a oricărui alt întemeietor 
de viaţă monahală cînd alege pustia în locul ținuturilor prielnice cărnii, este cea a lui Dumnezeu Însuși, Care 
i-a interzis lui Ghedeon să aibă mai mult de 300 de ostași cînd adversarii lui erau mulți ca lăcustele, iar 
cămilele lor cît nisipul mării. Adică nu cumva să poată crede omul că puterea care biruie ar fi a sa, iar nu a lui 
Dumnezeu (Judecători, 7). Sfintul David a temeluit monahismul Georgiei acolo unde nimeni nu ar îndrăzni să 
presupună că biruința e a omului şi a materiei, ci să fie limpede că e a lui Dumnezeu. lar Duhul lui Dumnezeu 
biruie în Gareja pînă astăzi. cu rugăciunile Sfintului David, şi a biruit neîncetat, lucrînd minuni cu georgienii 
chiar şi în vremea comunismului, cînd nu le mai era îngăduit să fie călugări acolo. 

Locul se afla la vreo 60 km de Tbilisi, într-o zonă foarte aridă, semi-deşertică. Nu se poate cultiva nimic 
din pricina pietrei şi a lipsei de apă. larba, acolo unde creşte, e scurtă şi aspră. arbuştii ciufuliţi se înarmează 
inutil cu o mulțime de spini, stîncile îşi exercită necontestat suveranitatea sterilă, apa e amară. Animalele au 
mari dificultăţi în a-și găsi hrana şi protecţia. fapt pentru care sînt foarte rare. La ele acasă. înaintea Sfintului 
David şi a urmaşilor lui, se simțeau numai reptilele. lar astăzi vizitatorul care se deplasează între aşezările 
călugăreşti e avertizat să nu părăsească poteca şi să păşească zeomotos, spre a nu da prilej întilnirii cu 
viperele. Căci cine poate fi liniştit aflind că nu s-a auzit nicicînd de vreun monah mușcat de şerpii veninoşi care 
colcăie primprejur? 

II. Sfintul David a fost unul dintre cei doisprezece ucenici cu care Sfintul loan Zedazneli a venit din 
Siria tocmai în Georgia, în sec. al VI-lea, inspirați de Sfinta Fecioară. Toţi erau oameni învăţaţi şi împreună, 
vreme de trei ani, au propovăduit georgienilor, spre întărirea credinței creștine. Apoi s-au aşezat pe Muntele 
Zedazeni, unde au zidit o mînăstire a cărei biserică există şi astăzi și în jurul căreia, de curind. s-au readunat 
monahii. După o altă vreme, Sfîntul loan le-a poruncit celor doisprezece să se risipească în ținuturile georgiene, 
iar Sfintului David i-a revenit zona în care se afla oraşul Tbilisi. oraş fondat cu numai un secol înainte, cu 
menirea specială de a fi capitală. Sfîntul David cobora în oraş numai o dată pe săptămînă şi propovăduia 
împreună cu Lucian, ucenicul, altminteri viețuind ei izolat, în post şi rugăciune. Oarecari calomnii l-au adus în 
fața judecătorului şi, deşi adevărul a fost vădit, Sfintul David a hotărît să părăsească oraşul. 

Sfintul şi ucenicul au ajuns în cele din urmă în miezul pustiului. Este cert că locul a fost ales după 
calitatea lui maximală: sfintul îl socotea cel mai bun, iar ucenicul îl vedea ca pe cel mai prost cu putinţă, şi 
amindoi aveau perfectă dreptate. Dintru început fără apă. fără mîncare şi fără nimic altceva decit o peşteră 
drept sălaş. cei doi au dobîndit toate cite aveau de trebuinţă. din pămînt, din aer şi de la cîteva viețuitoare 
sălbatice. toate din pronia Domnului. lar oamenii în mijlocul cărora cei doi nu fuseseră prea bine suportați au 
început să se adune de bunăvoie în jurul lor. pentru că monahul. fie el chiar pustnic. nu se desparte de lume. ci 
îi redă lumii bunul sens al libertăţii ei. Sfintul David i-a chemat pe oameni şi de-aproape. şi de departe. şi pe toţi. 
şi pe Recare. Căci există și o chemare universală. şi o chemare particulară. deosebit centrate. fiecare cu 
vremea și cu rostul ei. 

Abia după înmulţirea monahilor şi vederea bunei lor vieţuiri. Sfintul David a încuviinţat unuia dintre 
asceţi. fericitul Dodo. să construiască întîia mînăstire. cu biserica şi chiliile scobite în stincă. Prin urmare, 
sfintul a temeluit mai întîi duhovnicia monahilor, iar numai apoi acoperişul de deasupra capului şi chiar 
biserica însăşi, ceea ce pare să fie o altă ordine a priorităţilor faţă de cea a zilelor noastre. 

Spre sfirşitul vieţii a fost rinduit ca Sfintul David Garejeli să poată merge către Ierusalim. unde toată 
viața dorise să apuce a se închina. Numai că, ajungînd să vadă de la o oarecare distanță Locurile Sfinte. a 
izbucnit în plins. a refuzat să intre în oraş sub cuvînt că nu este vrednic de o astfel de cinste și s-a întors acasă, 
poruncindu-le ucenicilor să continue pelerinajul în Ierusalim fără el. 

Creşterea monahicească începută în vremea Sfintului David a continuat şi după moartea lui. vreo 
douăzeci de minăstiri luînd fiinţă în zonă. Trupul sfintului a fost înmormîntat în biserica avind hramul Schimbării 
la Faţă, parţial scobită în stîncă şi care astăzi constituie miezul reînvierii monahismului din actuala pustie. 

111. Mai tîrziu. pe la jumătatea sec. al IX-lea, monahismul din Gareja a intrat în altă etapă. Sfîntul Ilarion 
Kartveli, adică Sfintul Ilarion Georgianul (altul decît Cuviosul Ilarion Georgianul născut în sec. al XVIII-lea), 
un aristocrat bogat, afierosit de tînăr călugăriei, măreşte şi modernizează Biserica Schimbării la Faţă şi 

împodobește mormîntul Sfintului David. Pînă la el, chiliile săpate în stîncă aveau neregularitatea dictată de 
dezinteresul pustnicesc pentru formalism, însă de acum ele vor fi tăiate după anumite simetrii. iar pe zidul 
exterior vor conţine un detaliu arhitectural tradiţional apropiatei regiuni Kahetia: arcada-potcoavă. 

Dezvoltarea complexului monahal îşi atinge virful în aşa-numita Renaştere georgiană din sec.XI-XIII, 
cînd întreaga țară creşte sub regele David Constructorul, iar apoi sub regina Tamar. Apar elementele unei 
varietăţi de utilitate cotidiană, ca mici ferestre, nişe şi policioare, iar pereţii de stîncă sînt tencuiți și pictați. 

Pină astăzi se pot vedea, pe lingă chilii şi biserici, încăperi scobite pentru alte scopuri. între care 
grajduri. depozite şi rezervoare pluviale de pină la 50.000 de litri, unde apa era dezinfectată prin ingenioase 
metode naturale, 

IV, O dată cu invaziile mongole din a doua parte a sec. al XIII-lea, începe stagnarea şi declinul 
complexului. În 1265 zona e devastată de mongoli şi existența monahală e întreruptă o perioadă. 

Secolele XIV-XV îi readuc pe moneoli în deşertul unde nimic de valoare nu era. decît numai 
disponibilitatea mărturisitoare în cel mai înalt grad, adică martirică, a urmașilor Sfintului David. O atracţie 
inexplicabilă altminteri decît metafizic îi chema pe păgini în deșert, exclusiv spre a se face potrivnici Binelui 
și spre a ucide. lar și iar... Căci, într-un fel sau altul, întotdeauna se găseau georgieni care să se nevoiască și să 
se roage, ocupînd, în ciuda indubitabilei şi mortalei perspective, o parte dintre chilii. 

În Duminica Învierii anului 1615. ştiind dinainte şi cu de-amănuntul ce avea să se întîmple, absolut toţi 
călugării, se spune că mii de suflete, au primit mucenicia, tăiaţi de ostașii șahului Persiei, Abas |. Toate 
manuscrisele și toate obiectele de artă au fost distruse. 

În sec, al XVII-lea cu sprijinul regilor georgieni, monahismul se reînnoadă, însă numărul trăitorilor şi 
viața minăstirească sint semnificativ reduse. 





* Udabno înseamnă “deşert”, iar în limba veche avea înțelesul nuanţat de “zonă de nelocuit”, Trebuie 
ştiut că limba georgiană este extrem de bogată şi expresivă, S-a separat dintr-un trunchi comun de 


mingreliană și laz în primul mileniu î,Hr,. Prima traducere a Bibliei s-a făcut în sec, al V-lea, iar cele mai 
Li 


vechi fragmente manuscrise datează din sec. al VII-lea. 


E 


pa dat 


_ oa da) < 


PUNCTE CARDINALE 
DEȘERTUL 


îs Me Rad pa 
EM A 
e ah 








CPE E Ep 











PUNCTE CARDINALE Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG.9 


PUSTNI GEORGIA 
CILOR Uy 4, W [4 x LA 





Martirajul a continuat şi în sec.XVIII-XIX, în ritmul repetatelor invazii ori raiduri - contradovezi 
peremptorii ale bărbăției păpînilor, căci cît de laş trebuie să fii ca să ucizi zeci, sute și mii de semeni neinarmaţi 
şi perfect inofensivi militar... —, astfel că numai cîţiva monahi mai erau în zonă la începutul sec. al XX-lea. 

„După “blagoslovenia” anexării sovietice din 1921, pustnicia davidiană a fost desființată, 

V, Probabil că cea mai spectaculoasă podoabă a acestei “pustii”, după sfinta încăpăținare a călugărilor 
descăpăţinaţi, este pictura murală. Cea mai veche frescă de aici datează din sec. al VIII-lea. Pe vremea 
Sfintului Ilarion frescele se înmulțesc, iar în Renaşterea georgiană ia ființă Şcoala de pictură din Gareja. 
Specificul ei este reprezentarea unor scene din viața Sfintului David Garejeli, cum e momentul mulgerii 
căprioarei de către Sfintul Lucian (lucru care s-a întîmplat regulat şi mult timp de la începutul așezării celor doi 
în pustie). Se remarcă şi o serie de portrete ale unor regi contemporani, intocmite realist, dar incadrate 
armonios în programul iconografic. Coloanele sînt susţinute cu puterea picturală a sfinților stilpnici, iar tavanele 
mai tîrzii sînt însemnate cu cîte o cruce cu braţe egale, înscrisă în cerc. vă | 

Pentru a ajunge la cele mai apropiate fresce trebuie să treci de lavra în care străjuie trupul Sfintului 
David. să urci un deal stîncos, ciudat, care te răsplăteşte cu panorama uscăciunii, dar şi a unora dintre chiliile 
lăsate fără acces de seismele care au tăiat blasfemiator enorme felii de piatră. A poi cobori în partea cealaltă, 
muşcînd fraudulos conturul frontierei azere, ca să revii imediat cu inima strînsă. Şi toate astea subminează 
Ș AI î vizitatorului ortodox venit din România acel sentiment pe care Georgia i-l va fi livrat îndată ce va fi ajuns în ţara 
PA asta, şi anume că, în ciuda celor peste 2000 km, este acasă. Dar descoperirea picturii restaurează îndată 
certitudinea prieteşugului și a înrudirii în ordine hristică pe care românul o are cu tărimurile georgiene prin 
oamenii lor. Căci linia, cromatica și ataşamentul general faţă de erminie, pe care, plastic şi duhovniceşte, îl 
degajă pictura aceasta, ne sînt atit de familiare! Chipul lui Hristos e același ca la Moldoviţa şi ca la Horezu şi 
ca peste tot. iar fresca din David Gareja o mărturiseşte pe înțelesul neputinței noastre omeneşti și ne mingiie ca 
una care are putere. 

VI. Neamul din țara ce poartă numele Sfîntului George este, probabil, unul dintre cele mai prodigioase 
izvoare de martiri. De aici s-au dat morţii regi şi opincari. femei şi bărbaţi, ostaşi şi monahi, copii şi vîrstnici, 
în toate combinaţiile posibile ale acestor categorii. Şi au fost uluitor de mulți, mai cu seamă în raport cu numărul 
total al populaţiei din epocă. cît şi al celei de azi. Dar ceea ce dă măsura jertfelniciei neîntrerupte a călugărilor 
din David Gareja de-a lungul a multe secole este plămada sufletului georgian. Căci georgianul a fost şi este 
viteaz, aprig şi mai ales mindru, cuvîntul acesta avînd o acoperire complexă, cu nuanțele de demn şi de frumos, 
însă şi cu cea pe care o pune în joc ispita orgoliului. Or, cu tipul ăsta de temperament, este, desigur, onorant să 
accepți moartea în luptă sau după luptă. dar s-o aştepţi cu pace, în mod conştient, în rugăciune şi nestrămutat, 
este o minune a lui Hristos, 

În 1948, puterea sovietică şi-a aşezat o bază militară undeva în zona David Gareja, iar în anii războiului 
sovietic împotriva Afganistanului militarii sovietici au folosit unele aşezări monahale drept teren de antrenament. 
Şi. aşa cum o mai făcuseră în Spania anilor '30. soldaţii comunişti au tras cu gloanțe în obrazul lui Hristos şi al - 
sfinţilor Lui. Contextul mai larg era următorul: ca în întreaga Uniune Sovietică, aproape toate mînăstiririle şi 
bisericile erau închise. iar clădirile lor transformate în fel de fel de “instituţii”. ori pur şi simplu abandonate. 
Catehizarea era interzisă sub orice formă. Clerul fusese infiltrat cu KGB-işti. Naționalismul înăbuşit. O parte 
din complexul monahal care slujea drept țintă, la modul propriu. comuniştilor, se afla. aşa cum se află și astăzi, 
pe teritoriul Azerbaidjanului. Aceasta din cauza cunoscutei politici staliniste de mutare a granițelor, politică 
& preluată — şi continuată, în cazul Georgiei — de la Imperiul Țarist. 

ar A, | puii ele În România socialistă a anilor '70-:80. de pildă, în atari situații reacţia civică era imperceptibilă, Bisericile 
erau, dărimate, iar un părinte Gheorghe Calciu, singurul care avea bărbăţia şi luciditatea de a protesta vizibil, 
era înfundat cu complicitatea pasivă ori activă a “colegilor” de dăscălie teologică. Masele asistau mute şi 
impotente, deşi îndurerate, la dărimarea unei Sfinta Vineri ori a unui Sfintul Spiridon Vechi, cu singurul curaj 
de a culege spărturi de cărămizi şi cioburi. 

Or, la celălalt mal al Mării Negre s-a petrecut o minune. Un grup de studenţi conduşi de un tînăr pe nume 
— ce coincidenţă! — David Turashvili. a lansat în masă protestele împotriva acestei barbarii gratuite. După 
obiceiul sovietic, atit de actual. fireşte, şi astăzi, oficialii Ministerului Apărării, oamenii de la “centru”, au 
promis schimbarea țintelor, dar nu s-au ținut de cuvînt, aminînd mutarea. Cu georgienii, însă, tactica asta nu a 
mers, A fost organizată o manifestaţie de 10.000 de persoane pe străzile Tbilisiului. Un grup de studenţi a 
început greva foamei chiar la minăstire. Rezultatul a fost că. în octombrie 1988. armata sovietică a fost 
dizlocată din zonă, iar unitatea militară desfiinţată. Nu este oare, asta, o minune a Sfintului David Garejeli, al 
cărui trup și duh nu au încetat să sfințească pustia? 

VII. Georgia şi-a dobindit independenţa în 1991 şi chiar de atunci minăstirea Schimbării la Faţă, care 
adăposteşte trupul Sfintului, a fost refăcută şi repopulată, chiar dacă într-un număr extrem de redus, mai ales 
faţă de vremurile cele bune. 

Asta pentru că vremurile nu sînt bune, ci amestecate, Şi, ca dovadă, în 1996, Ministerul de Război 
| georgian a reluat exerciţiile militare undeva în zonă! Bineînţeles, protestele au reînceput, Şi au izbindit, căci, 
chiar dacă nu se trăgea direct în chilii şi chipurile asemănării, într-o bună dimineaţă sute de georgieni şi-au 
| 





gmactaie ŢI con POR er TE i PE e 


e A aul 





PE a - aa 





întins corturile în raza de acţiune a trupelor militare, mult prea stricăcioase faţă de zestrea spirituală şi de 
moaştele neamului. Armata şi oficialităţile s-au înclinat în faţa presiunii publice, iar “exerciţiile” au fost 
abandonate. 

Astăzi, David Gareja, Pustia lui David, e în continuare sfişiată de graniţa cu azerii, care susțin că 
albanezii sînt cei care au ridicat mînăstirile, nu georgienii, albanezi care ar fi fost acolo, pasă-mi-te, înaintea 
azerilor şi georgienilor, E vorba de albanezii caucazieni, fără nici o legătură cu neamul celor balcanici. Şi ar 
putea fi rizibil, de n-ar fi grotesc, pentru că teza asta nu are nici un argument arheologic ori de alt fel. Georgia 
a propus un schimb de teritorii, oricare, pentru a reîntregi vastul complex monahal, dar azeru au refuzat cu 
motivaţia că teritoriile acestea sînt de o importanţă strategică de neechivalat. Şi trebuie să vezi totul cu proprii 
ochi ca să te hotărăşti dacă această stincă ar putea fi temelie altei strategii decit spiritualității, 

În cele din urmă. Pustia e sfişiată de un duh global de care, tocmai pentru că e global, nici Pustia nu 
putea să scape, 

Dar pină acum în istorie e dovedit că, pentru rugăciunile Sfintului David, Hristos a lucrat proniator 
asupra locului numit David Gareja, loc în care cenuşa şi moartea s-au prefăcut iar şi iar în duh şi în înviere. 

In georgian persistă convingerea că potrivnicia exteriorităţii de azi nu e mai mare decit cea de ieri şi 
decît cea de acum 2000 de ani, iar pentru asta el nu va lipsi nici de-acum înainte din Gareja şi va dovedi lumii 
acesteia, așa cum o tot face de la începuturi, că persoana nu poate fi nici dizolvată, nici silnic înglobată. 

Că asta e slăbiciune ori tărie, noi nu ştim. Insă e ceva cu care sfinţii Georaiei, începînd cu Sfintul David 
Garejeli. au lucrat în Deşertul Pustnicilor, dobindind mîntuirea lor şi a altora. 






„TR ii 0! 
4 9 XR 
Ș, pb -.j 4; 
ai CE Di 5 300 Ă 
„de iubita = LE PIZ , 
"x li căi dt = 7 fa i, :9'] d “70 a gti . Li 
ag 900 tie AN aie titi 






SA 
R- PPP 
NI ua 





Lucian D. POPESCU 











| 


E e a a 





PAG. 10 Nr. 4/220 Aprilie 2009 





PUNCTE CANRDINALE 











„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ 
CINEVA PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ 
O FACE, IŞI PIERDE ORICE CREDIT ŞI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ 
SE VA REDUCE LA UN SOL DE FANTEZIE FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E 
ADEVARATA, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O ÎNȚELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E 
NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI NOUĂ, PENTRU CĂ 
ADEVARUL NU E UN PRODUS AL SPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE NOI. 
NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAȘTEM...” (RENE GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecut) 


DE LA (PSEUDO)MORALĂ 
LA AMORALISM 


Dar să nu uităm că, cu patru veacuri înainte, William 
Ockham spunea că preceptele morale nu sunt necesare, 
adică nu izvorăsc din legile necesare ale creaţiei divine, ci 
provin din voinţa arbitrară a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu 
ar considera furtul şi minciuna fapte bune, atunci EI le-ar 
răsplăti şi nu le-ar pedepsi [1]. EI ar putea să-i mântuiască 
pe cei vinovaţi. Aceasta depinde, după Ockham, doar de 
voința arbitrară a lui Dumnezeu. Şi Gilson observa cu fineţe 
că, dacă suprimăm radical esenţele şi arhetipurile, nu mai 
rămâne nici o barieră care să stabilească arbitrariul puterii 
divine. 

Pe o altă cale, în alt secol, va ajunge la acelaşi rezultat 
Descartes. 

Dar cei mai importanţi adepți ai lui Hume pe continent 
sunt Rousseau şi Voltaire. 

După Rousseau, temeiul opțiunii morale trebuie să 
fie adânc implantat în natura umană. Astfel. sentimentul ce 
izvorăşte direct din natura umană e o bază mai solidă decât 
rațiunea, o apariţie mai nouă şi mai îndoielnică. Dar filozoful 
de la Geneva recunoaşte că avem pe de o parte sentimentul 
nealterat, natura pură, iar pe de alta sentimentul alterat de 
patimi. Primul ne face să ne simţim liberi, iar al doilea ne 
face sclavi. Problema este ce se întâmplă când viciul îşi 
pune amprenta asupra voinţei noastre, dacă mai există o 
soluție. După Rousseau libertatea se regăseşte prin 
remuşcare. 

lată cum sentimentalismul ne duce din nou la 
culpabilizare. Totul se bazează pe sentimentul nostru de 
bunăstare, așadar pe dragostea de sine. De la ea la amorul 
propriu e doar un pas, pe care omul l-ar face uşor, dacă în el 
nu ar fi sădit un al doilea principiu: mila. Din ea izvorăsc 
toate virtuțile sociale [2]. În altă parte [3] spune că pentru a 
nu suferi noi, vrem ca nici ceilalţi să nu sufere, ne interesăm 
de ceilalți din iubire pentru noi. E un fel de laşitate, facem 
binele din frica de a nu suferi. Doar că ceilalți nu ne pot da 
o poliţă în alb că vor proceda la fel. Sunt atâția oameni care 
răspund binelui cu rău. Nici rațiunea, cum observa Rousseau, 
nici sentimentul nu-mi garantează replica pe măsură. Astfel, 
întreaga morală s-ar baza pe frica de a nu fi afectaţi negativ 
de ceilalți. Asta merge la oamenii slabi, fricoși (cu o morală 
de sclavi, cum zicea Nietzsche), dar nu la cei puternici, 
curajoși. Argumentul lui Rousseau nu ţine. 

Alegera binelui trebuie să se bazeze pe iubirea 
binelui, văzând în el baza ordinii creaţiei. iar aceasta nu ţi- 
0 dă nici sentimentul, nici raţiunea. nici voinţa, ci acea 
transformare pe care o produce în noi ascultarea acelei 
voci a intuiţiei intelectuale la care demult am rămas surzi și 
de aceea multe ni se par absurde (absurdum = ceca ce 
provine din surzenie), 

Tot pe continent, însă, averroismul determină ultimele 
consecințe în filozofia occidentală, prin Spinoza şi Kant. 
Ultimul mai ales este împlinirea finală a acestor influenţe 
filozofice arabe, 

Filozofia lui Kant e ultima sforțare a rațiunii de a da 
sens lucrurilor, În morală începe prin autonomizarea ei de 
religie, Adversar al eticii întemeiate teologic, al religiilor 


'Euenne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, 
1995, p. 601, 
? Cf. Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţii, 


' Ibidem, 


revelate, era împotriva exaltărilor religioase, mistice. După 
el, nu morala era întemeiată pe teologie, ci invers: ideea 
divinității s-ar fundamenta pe conştiinţa morală. 

Ca şi Boethius, care constata existența unui intelect 


"speculativ şi a unuia practic, Kant face o distincţie clară între 


rațiunea speculativă, care are ca obiect metafizica. şi rațiunea 
practică, ce are ca obiect morala! Omul are, după Kant, două 
materii: una sensibilă, caracterizată de înclinații, instincte, 
pasiuni, sentimente. ce are ca maximă a afecţiunilor ei 
fericirea, şi una invizibilă, care se simte obligată să acţioneze 
conform legilor universale ale moralității. Aceste legi sunt 
principii universale obligatorii pentru orice rațiune. /mperativul 
categoric este exemplul suprem. 

Desigur, multe critici s-au adus moralei kantiene: 
respingerea eudaimonismului, care vede ca scop al vieţii 
fericirea; formalismul, care nu observă diversitatea cazurilor 
de conştiinţă din viaţă şi încearcă forțat să le reducă la câteva 
formule generale; rigorismul, care nu acceptă nici un sprijin, 
nici chiar al unei inclinaţii dezinteresate. Orice sentiment de 
mulțumire face să se piardă valoarea unei acţiuni morale. 
Astfel, după Kant, a acţiona moral înseamnă a acţiona fără 
nici o plăcere. Când nu mai există nici o dispoziţie morală, va 
reuşi oare rațiunea să-i compenseze lipsa? Cred că nu. 

Această concluzie este trasă din aplecarea asupra celei 
mai grave contradicții a sistemului kantian. EI susţinea iniţial 
că lumea noumenală este incognoscibilă cu ajutorul 
intelectului speculativ, în filozofia morală însă noumen-ul 
devine cognoscibil. Dându-şi seama de consecințele filozofiei 
teoretice asupra moralei, Kant introduce o rațiune practică ce 
compensează slăbiciunea celei speculative. Speriat de 
perspective, şovăitorul Kant [4] mai face şi compromisul ca, 
după ce ÎI dăduse afară pe Dumnezeu pe uşa din faţă a Bisericii 
Raţiunii, se vede nevoit să-l reintroducă pe o ușiță laterală, 
ascunsă de vederea filozofilor speculativi. Ba mai introduce 
pe uşiţa discretă (crede el) şi postulatul nemuririi sufletului. 
Făcând din Dumnezeu un postulat al raţiunii practice, dă temei 
legii morale. Cu părere de rău (pe care i-o simţi în suflet) 
recunoaşte că a trebuit să suprime ştiinţa, pentru a face loc 
credinţei. Dar nu e Dumnezeul cel viu al tradiţiei, nici conceptul 
metafizicii, ci doar o parte a conştiinţei omului. un for intern 
care ne judecă acţiunile morale, un umil locuitor al creierului 
uman. 

Postulatul nemuririi sufletului, introdus din deznădejde, 
cu rigorismul său sever, va strepezi dinții cititorilor [5], oferind 
o biată compensație celor care cu gustul amar urmează 
Datoria. Căci o fericire viitoare deschide omului speranța că 
sacrificiile actuale nu sunt în van în urmărirea scopului de a 
deveni demn de fericire. Această biată concesie nu va putea 
însă opri oamenii pentru care Dumnezeu a murit să nu-şi mai 
dorească fericirea pământească datorită unei anexe a 
conştiinţei care poate fi uşor educată. De altfel, englezii, prin 
Bentham şi Mill. au şi făcut acest pas prin utilitarismul lor (un 
hedonism sincer, care decurgea direct din empirism). Ei 
amintesc de Aristip din Cirene, care avea la baza filozofiei 
sale următoarele două idei: a) cunoştinţa noastră are valoare 
subiectivă, este senzația din noi, aşadar nu putem cunoaşte 
natura obiectivă a lucrurilor; b) pe noi nu ne interesează decât 
răsunetul sentimental al senzaţiilor: plăcerea şi neplăcerea. 
Astfel, plăcerea este supremul bine. Sună cunoscut, nu? Dacă 
Kant ar fi fost sincer și consecvent cu premisele sale, ajungea 
la aceleaşi consecințe. 

Pe de altă parte, introducerea raţiunii practice omni- 


potente aduce aminte de intelectul agent al lui Ibn Rosd, dar 


pe când acela era supraindividual, divin, raţiunea este 


* Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica 
rațiunii practice, Editura Şuinţilică, 1972, pp. XXII - 
XXXV, 

* Ibidem. 


individuală: acela era suprauman. iar raţiunea e umană. De 
fapt. Thoma d” Aquino făcuse această amendare lui Averroes. 
cum că intelectul agent este individual. Atunci de unde 
pretenția de universalitate a legilor morale? Poate că fiecare 
rațiune individuală îşi creează propriile Legi, aşa cum fiecare 
filozof are un sistem şi o metodă doar ale lui. 

Aşa ajungem la Nietzsche şi la Sartre, pentru care 
Legea morală e o creație personală, ca şi în cazul operei de 
artă. Dar Kant [6], din teamă şi neputinţă, n-a avut curajul să 
fie fericit, iar din respectul pentru rațiune. n-a avut forţa să 
aibă credință. Dar cei de după el, mai ales Nietzsche şi 
Sartre, îşi vor recunoaşte amoralismul. ce decurge simplu 
din toată gândirea occidentală. Desigur, nu toţi occidentalii 
au aceste concepții. dar cei care simt altfel sunt o minoritate 
care nu a avut aceeaşi influenţă asupra constituirii unei 
Wehanschauung apusene. Simt un respect deosebit pentru 
R. Gucnon, J. Daniclou, R. Girard, Annick de Souzenelle, 
ori pentru câţiva mari istorici ai religiilor, de la G. Tucci la H. 
Zimmer ori G. Dum&zil, dar ei nu sunt produsul spiritului 
occidental. ci al refluxului ce se opune acestuia, înotători 
împotriva curentului, şi de asta îi iubesc. 

Poate că un exemplu extrem de grăitor pentru criza 
moralității e şi cel dat de Carl Gustav Jung. EI povesteşte că 
în adolescență, punându-și problema păcatului. era confruntat 
între morala convenţională. după care păcatul trebuia 
neapărat evitat. și faptul că nu mai putea să continue aşa. în 
tensiune, deoarece simțea că nu mai rezistă mult. Intre 
osânda veşnică şi propria dorință se ruga la o iluminare divină 
care să-i rezolve dureroasa dilemă. Atunci a avut o viziune: 
în faţa ochilor săi s-a arătat catedrala cea frumoasă din Basel. 
şi deasupra ei cerul albastru; iar Dumnezeu şade pe tronul 
de aur, sus, peste lume, iar de sub tron cade un cxcrement 
uriaş pe acoperişul nou. colorat şi strălucitor al Bisericii. îl 
striveşte. apoi rupe în bucăţi pereţii Bisericii [7]. A fost cuprins 
de o uşurare imensă şi de un sentiment de eliberare. In locul 
osândei. pogorâse asupra sa îndurarea şi o stare de beatitudine. 
| se dezvăluise înțelepciunea şi bunătatea Domnului. Dacă 
tatăl său, preot protestant. nu pricepuse voința Domnului. 
căreia i se opunea din credința cea mai profundă. şi nu trăise 
niciodată miracolul îndurării. al harului care vindecă tot, el Îl 
cunoscuse pe Dumnezeul cel viu. 

Apoi Jung a citit cu satisfacție în Evanghelie despre 
povestea fariseului şi a vameşului. descoperiind că tocmai 
cei repudiaţi sunt cei aleşi. A fost impresionat şi că Petru, 
şovăielnicul, a fost numit piatră. La aceste pilde am adăuga- 
o pe Maria Magdalena şi pe fiul risipitor, pentru a întregi 
galena pildelor date de Hristos în acest sens. Mai târziu Jung 
povestea că atunci începuse să înțeleagă nevoia depăşirii 
opoziţiei — ce părea insolubile — între pedeapsă şi dorinta 
irepresibilă. 

O opinie relevantă pentru demersul nostru e şi cea pe 
care Jung o avea despre filozofi. Ei se chinuiau (de la 
scolastici la moderni) să dovedească existenţa lui Dumnezeu 
prin artificii logice. li dădeau impresia unor oameni care 
ştiau din auzite că există elefanţi. fără ca ei să fi văzut unul 
vreodată, şi încercau să demonsteze existenţa lor cu motive 
logice. Şi-au dat seama că Dumnezeu nu poate fi dovedit, 
căci cum ar putea o molie care manâncă lână australiană 
să-i dovedească alteia că Australia există?! Abia mai târziu 
a înțeles el drama profundă a omului modern occidental (iar 
apoi a omului modern în general), într-o discuţie cu un indian 
pucblo, Ochawiay Biano [8] (54). Acesta îi descria pe albi 
astfel: Albii vor mereu câte ceva, sunt veşnic neliniştiţi şi 
fără odihnă. Noi nu-i înțelegem. Noi credem că sunt nebuni. 
Intrebat de ce crede că afbii erau nebuni cu toţii. indianul 
răspunde: Ei gândesc cu capul. Întrebat de Jung cl cu ce 
gândeşte, indianul îi răspunde: Noi gândim aici. Şi i-a arătat 
inima. 

După Jung, indianul nimerise punctul vulnerabil al 
omului alb. Indianul pusese într-adevăr degetul pe o rană 
veche şi dureroasă, care, în loc să se vindece, se agravează 
pe timp ce trece, (Va urma) 


Viorel ROSCA 


* Ibidem, pp. 212 - 222. 

"Carl Gustav Jung , Înrintiri, vise, re/lecţii, Editura 
Humanitas, 2001, pp. 52-53. 

* Ibidem, p. 255. 











| 
| 
| 








PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 11 





DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI 





1 Tu, cel care citeşti, îți aminteşte, 


de ceața-n munţi te-a prins, văzind prin ea 


precum prin piele cirtița priveşte, 
4 cum, pe măsură ce se risipea, 


„prin desul Jum jilav cu greutate 


solarul glob a se ivi răzbea; 

7 şi-atunci mai lesne-i minţii să-ţi arate 
cum ochii mei dădură iar de soare, 
fiind lumina lui pe înserate. 

10 Aşa, cătind cu pașii celui care 
mă îndruma pe-ai mei a-i polrivi, 
jeşii din nor, spre moarta zilei zare. 

13 O,-nchipuire, ce-uneori ne ţii 
aşa răpiți că seama nu ne-am da 
nici să ne sune-ulături goarne mil, 

16 de nu simţirea, cine te-o mina?! 

Te mină-o rază ce-i din cer iscată 
prin sine sau prin cel ce-o-ndrumă-uşu. 

19 A răutăţii celei preschimbată 
în pasărea ce-i ne-ntrecută-n cin! 
icoana-n minte mi-apăru deodată: 

22 şi-aşa simțeam în sinea mea că sint 
de adincit încit nimic de-afară 
nu se găsea în gindul meu răsfrint. 
25 În fantazia-mi naltă fu s-apară 
apoi un răstignit trufaş de Jel 
şi care-aşa se şi găteu să moară: 
28 sta marele-Artaxerxe lingă el, 
Estera lui şi dreptul Mardoheu, 
ce-n grai şi-n fapte străluci prin zel. 
31 Jar cînd vedenia-aceasta-n gîndul meu 
pieri, ca o băşică ce dispare 
în lipsa apei, se făcu că eu 
34 văzul cu ochii minţii-o fată care 
plingea zicînd: „Regină, pentru ce 
ai vrut să pieri, în furia ta cea mare? 
37 Dacă-a n-o pierde pe Lavinia e, 
pierdutu-m-ai acum! lar eu pe line, 


mai mult ca pe-altul, mamă, plingu-te 


40 Cum fuge somnul cînd în pleoape-ți vine 
lumina zilei, şi-ncă se mai zbale 


pînă ce-ujunge a pieri de-a bine, 


Ag: 


Ag Li fa 


pici 


43 la fel din mintea mea fugiră toate 
cînd mă izbi în faţă-o strălucire 
ce greu s-o-ndure firea noastră poate. 

46 Întors să prind pe unde-oi fi de ştire, 

0 voce-mi zise: „Pe aici se suie”, 
şi-mi confiscă şi cuget, şi Simţire, 

49 sfirşind pe jar dorința mea s-o pulie 
de-a şti cine-mi vorbea, aşa cum pace 
pînă ce n-afli-un lucru anume nu e. 

52 Dar cum, privind fățiş la ea, ne face 
aproape orbi a soarelui splendoare, 
la fel simţii puterile-mi sărace. 

55 „E duh dumnezeiesc acesta, care 
ne-arală nerugal cărarea-n Sus, 
ascuns întreg în propria lui vilvoare. 

58 Ca omul sieşi să ne facă-i pus; 
căci cel ce-aşteaptă rugi, cînd ofu-ţi ştie, 
e ca şi cum un nu deja ţi-a spus. 

61 Acum, urmind din paşi a lui solie, 

s-o luăm la deal cit noapte nu-i, c-apoi 
n-o mai fi chip, pin” ziua n-o să vie”. 

64 Aşa-mi grăi maestrul, şi-amindoi 
spre-o scară detem paşilor temei; 
dar prima treaptă cînd s-o urc, un soi 

67 de filfiit simţii pe-obrajii mei 
şi-un glas „„Beati pacifici ” grăi, 

„Ce N-au minie păcăloasă-n ei!” 

70 Deasupra noastră razele tirzii 
stăteau ca nopții locul să i-l lase, 
iar stele-n jur prindeau a răsări. 

73 „0, vlaga mea, de ce te scurgi din oase?" 
mă întrebam, Ssimţindu-mi tot mai grele 
picioarele de cînd se înseruse. 

76 Ajunşi de-acum la capul scării-acele, 
eram la fel ca o corabie care 
la mal şi-a tras truditele vintrele. 

79 Șezui puțin, vreun zgomot oarecare 
să prind din noul briu, apoi m-am dal 
spre domnul meu, punindu-i o-ntrebare: 

82 „Părinte scump al meu, zi-mi ce păcal 
işi află-n briu-acesta curățire? 

De pasu-ţi Stă, nu-ţi stea şi bunul sfat”. 


RĂZVAN CODRESCI 


PURGATORIUL 


CÎNTUL XVII 


85 Răspunsu-mi-a : „A binelui iubire 
cea nedeplină-n zel se-ndreaptă-aci, 
(rindava vislă-şi află-aici zorire. 

38 Dar dacă vrei mai desluşit să ştii, 
spre mine-ascule-ţi gindul şi vei scoale 
bun rod din cit pe-aici vom zăbovi. 

9] Nici creator, nici cite-au fost create 
lipsite nu-s de-a dragostei ardoare, 
prin fire sau prin voie, cum ştii poale. 

94 Nu-i a greşi cea după fire-n stare, 
cealaltă-n schimb dă greş cînd rău alege 
sau cind prea mult ori prea puţin zel are. 

97 Cir timp îşi află-n primul bine lege, 
şi-n cele mai prejos măsura ține, 
nu dă prilej de pofte sacrilege; 

100 dar cind spre rău înclină, iar spre bine 
prea multă-ori prea puţină grijă-arală, 
cui o făcu făptura contravine. 

103 De-aici poți şti că vi-i iubirea dată 
şi ca săminţă-n orişice virtute, 
şi ca temei de-osindă meritată. 

106 /ar cum nicicind iubirea nu se-asmute 
în contra cui în sinea sa o are, 
de propria ură nu-s făpturi păscute,; 

109 şi cum nu poţi de ființa făcătoare 
să rupi făcutul şi să-l iei în sine, 
nu-și află ura nici spre ea-ndrepltare. 

112 Râmiîne, dacă socotesc eu bine, 
c-al semenului rău e cel ce place, 
şi-n triplu chip iubirea lui ne vine. 

115 Sint unii ce, cînd sub povară zace 
semenul lor, rivnesc mărire şi 
căderea lui să jubileze-i face. 

118 Şi-s unii ce averi şi măreții 
se tem că pierd cind alții-n rang urcară, 
aşa că, trişti, doar răul le-ar dori. 

121 Și mai sînt unii,-aprinşi de vreo ocară, 
ce-ar vrea cu orice pre| să se răzbune, 
şi de-altu-i rău, lor bine-o să le pară. 

124 Iubirea-aceasta, ce-ntreit răpune, 
se plînge-aci; dar vezi-o şi pe cea 
ce către bine umblă-n strimbăciune. 

127 Tot omu-şi pune vag în gind şi-ar vrea 
un bine ce la suflet să-l aline, 
şi-n fel şi chip încearcă a-l avea. 

130 Dar dacă, spre-a-l gindi sau a-l deține, 
vi-l leneşă iubirea, vouă-aci, 
după căință, rind la chin vă vine. 

133 Şi-alt bine-i, ce nu-l poale ferici 
pe om, căci nu-i esența bună-n care 
ce-i bun să poală creşte şi rodi. 

136 Iubirea ce se-ncrede lui prea tare 
se plinge în trei brine de mai sus; 
dar nu-ţi mai zic cum întreit chip are, 

139 ca tu să vezi și fără să-ţi fi spus. 











PAG. 12 Nr. 4/220 Aprilie 2009 


PUNCTE CARDINALE 





bd 


IAZVAN CODRESCU DESPRE ASPAZIA OTEL PETRESC 


Intrucit pe internet a fost lansată insinuarea abjectă că eu aş fi fost 
ireverenţios la adresa doamnei Aspazia Oțel Petrescu, pe care aş fi făcul-o, 
chipurile, “analfabetă ” şi “isterică”, mă simt dator să republic aici textul apărut 
ca prefaţă a celei de-a doua ediţii a cărții Doamne, Strigat-am! (text care se 
regăseşte şi în revista Rost, în numărul dedicat 
doamnei Aspazia Oțel Petrescu în vara anului trecut) 

Semnalind şi comentiînd un anumi! număr 
tematic al revistei Veghea din Braşov, eu am folosi! 
sintagma “'analfabetism isterizat”, cum era lesne de 
dedus din context, nu cu referire la cei atraşi în această 
afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştință de 
cauză (cum au fost, dintre cei în viață, mai ales Î P 
S. Bartolomeu Anania, d-na Aspazia Oțel Petrescu şi 
d-l dr. Teofil Mija), ci la cei care au instrumentat 
întreaga campanie purtată recent impotriva mea, 
bazată pe cea mai crasă neinţelegere şi pe cea mai 
vădită rea-voinţă. Nu e prima oară cînd aceşti 
agitalori obscuri, care-şi merită cu Prisosinţă şi 
calificativul de analfabeți, şi calificativul de isterici, 
îşi iau abuziv drept paravan anumite personalități 
respectabile, prin care încearcă să-şi suplinească 
propria lipsă de autoritate şi credibilitate. 

S-a mai lansat şi insinuarea — la fel de abjectă 
— că eu, scriind prefața la noua ediţie a cărții d-nei 
Aspazia Oțel Petrescu, aş fi înlăturat prefața de la 
ediția întii, a d-lui prof. lon Coja (care ar fi fost mai 
pe placul autoarei). Cum aş fi putut eu să înlătur 
prefața unei cărţi pe care nu eu am editat-o?! Cei 
care au avut inițiativa unei noi prefețe au fost editorii 
înşişi (Editura Platytera, în speţă d-l Florin Caragiu), 
care 0 pot oricind confirma. A mijlocit în acest sens 
şi Părintele Valerian (Dragoş- Vasile Pâslaru), de care 
mă leagă o veche prietenie. Cît despre frumoasa 
prefață a d-lui Coja, eu n-am ignorat-o nicidecum, 
ct am pomenit-o elogios în textul meu, citind-o chiar 

(vezi mai Jos, mai ales nota 5). 

Gratuită este şi insinuarea că aş avea vreo răspundere în modificarea titlului 
CărȚIii. Aceasta este tot o decizie a editorilor (care bănuiesc că nu au făcut-o fără 
a se consulta cu autoarea). Eu, în prefaţă, am indicat, de altfel, titlul iniţial, 
nefiind avizat că s-ar intenţiona vreo schimbare. 

Tot acest lanţ de minciuni calomnioase n-au nici cea mai mică legătură cu 
realitatea, ci reprezintă doar efortul nedemn (şi aproape disperat) al unor oameni 
lipsiţi de scrupule de a încerca să mă compromită cu orice pre! în ochii celor care 
ar avea naivitatea (mai mult sau mai puţin impură) de a-i lua în serios. Asifel de 
oameni prefac orice discuţie de principiu în afacere personală şi au ca singură 
grilă de valori propriile lor simpatii sau antipatii decerebrate. 

Revenind la cazul d-nei Aspazia Oțel Petrescu (căreia îi retransmit şi pe această 
cale omagiile mele), iată cum “am făcut-o” eu de fapt în prefața propriei sale 
Cărţi. 


EROISMUL FEMININ ROMÂNESC ÎN SECOLUL XX 


| 


O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi 
eroismul feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi pînă la crucea apoteotică 
a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat — discret, dar energic — lupta 
bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuți şi neştiuţi. Păcat că despre femeia 
româncă — mamă, soră, soție sau fiică — s-a scris atit de puţin, fiind pînă astăzi 
insuficient înțeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul 
fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, 
dar nu mai puțin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea 
sacrificială a celor care-și văd plecînd la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecîndu- 
i rugătoare, cu inima şi cu gîndul, și asumîndu-și tăria de a duce mai departe, în 
firescul ei cotidian, viața dăinuitoare peste toate morţile istoriei. 

După veacurile de martiraj creştin care au temeluit Biserica lui Hristos şi în 
care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumărați bărbaţi şi nenumărate 
femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme 
pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinței răbdătoare, 
cel mai adesea mule și anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna 
esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rîndul, unul cu precădere domestic, 
circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele 
pintecelui şi de roadele gliei, departe de iureșul luptelor sîngeroase, de arme, lanţuri, 
cătușe și gratii, 

Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de 
cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX - cel mai crud şi mai pervers dintre 
toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al 
revoluțiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile. 





ASPAZIA OȚEL PETRESCU 





ar legiferate la adăpostul 
lălalt, de duhul neopăgin, 
sau colectiv. Un 


al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic ŞI Su 
ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la ce 


E pene io RAȚ 
împins nu o dată pînă la adevărate forme de satanism indivicue Aa la 
amatic — chiar dacă nu s-a reuşit pe de 


secol î e s-a urmărit parcă progr iritat 3 A i 
Ecol.n care Seâlun p p fie prefăcută din mers in lumea 


ca lumea lui Hristos să 


lui Antihrist. n ee 
Comunismul a fost culminaţia politică şi 


ideologică a acestui marș dizolvant, reiterând — nu în 
numele altor zeități, ci în acela al ateismului radical 
marile persecuții din zorii erei creştine [1]. Martirajul 
creştin al țărilor prin care a bintuit „stafia” anunțată 
de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric 
martirajul primelor secole, iar în acest context femeia 
a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice 
pentru apărarea credinţei, identității, libertăţii Şi 
temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor 
au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din 
rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, 
aruncînd-o pe „cîmpurile de luptă” ale veacului, în 
vălmășagul celor mai dure încercări în care eroismul 
ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. ȘI trebuie 
spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rînduri 
capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiar-ul ci la 
chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri 
la fel de ferm ca fiar-ul Mariei la buna vestire a naşterii 
răscumpărătoare. 


DOAMNE, | LI 
STRIGAT-AM! 


ÎR mâniei I-a fost dat să cunoască, în această 
privinţă, o experienţă poate unică în toată istoria 
europeană. lar această experiență se leagă 
precumpănitor şi organic de un alt fenomen unic, care 
a fost cel al legionarismului românesc — nu atît ca 
front politic. cît ca ..şcoală spirituală”. în care, după 
năzuinţa în atitea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor. ..dacă va 
intra 4 om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărticica şefului de cuib, 
ed. 1940, p. 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă 
creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui 
eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să 
dureze. Târziu, în dizgrație şi apoi în închisoare, un luliu Maniu a recunoscut 
dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degrabă un educator, un 
formator şi catalizator de conştiinţe şi energii creatoare, decît un lider politic în 
sensul curent al cuvîntului): “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior 
gîndirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea țării, căi politice; el.a 
ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întîi caractere, educând un tineret 
care, pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total. moral ŞI spiritual; să 
creeze mai înții o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele 
tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire. Bucureşti, 1993, p. 
267). 
Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru 
a arăta cît de mare şi de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui 
Codreanu. Se ştie că eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul 
suprem (cazul cel mai tulburător rămînînd cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu 
neapărat moartea este măsura eroismului asumat. Ba se poate spune că uneori a 
trăi eroic, asumîndu-ți toate consecinţele, unui act de cura) şi rectitudine, într-o 
lume care te vânează din toate părţile şi e gata să-şi ascută ghearele pe spinarea ta, 
este o cruce mai grea decît moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj 
croic nu cste să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morţii, 
„gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost 
bunăoară cel din 8 iunie 1938 al Marietei lordache (viitoarea maică Mihaela de la 
Vladimirești), pe atunci studentă la ANEEF, care pe stadion, în plină manifestaţie 
festivistă, in prezenţa regelui-călău Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a 
Stripat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest 
adevăr sînt gata de moarte!” nu este mai prejos, ca dimensiune eroică, de moartea 
ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tirziu, după ce trecuse cu 
fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Cînd ţi-ai jertfit întreaga viată 
unei cauze care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinței, moartea 
poate fi şi o încununare, dar mai degrabă seamănă cu o izbăvire... 
(ai 


—————————————————— 


' „Printre amintirile copilăriei mele — mărturisea nu demult autoarea acestei cărți 
făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mină | de 
iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailov 
ȘI clopotniţa unei biserici, Probabil, biserica din Sat. 
tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a Spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte. pe 
care le-am considerat — şi le consider încă testamentul său politic: «Priviţi fă 
minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!" (citatul acesta ca şi cele de a 
notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat sO iață în temniţele COliuA late 
realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neam, la 17 martie 2007) de 


ŞI-a 
a biserică, de Paşte, 
ka, crucea, clopotele 
lotul se întîmpla în vuiet de 











„N 
- , 2 acra fiii pe _ E] ..— p 7 . p. A . 


PUNCTE CARDINALE 


A trăi neincovoiat o viață mai cumplită decit moartea — iată marea lecţie a 
eroismului legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate 
în „Frăţiile de Cruce” ŞI în „„Cetățuile” de fete (Şi căreia îi aparţine, cu cinste, şi 
autoarea acestei cărți). Deşi poate să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar 
nu a dat-o epoca interbelică. a martirilor legendari (în frunte cu Moţa, Marin şi 
Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu şi 
Elena Bagdad), ci epoca ulterioară. a prigoanelor de o jumătate de secol începute 
sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, bărbaţi 
ŞI femei deopotrivă, a fost tirîtă prin lagăre Şi închisori, apoi marginalizată şi 
calomniată sistematic, ba chiar persecutată Şi în urmaşii ei (care cel mai adesea 
n-aveau altă „Vină” decit că se născuseră din părinţi „stigmatizaţi”). Ce miracol 
psihologic şi paideic se ascunde în îndepărtata „sfintă tinereţe legionară” a unor 
octogenari Şi nonagenari care continuă să-şi mărturisească pînă la ultima suflare 
crezul sublim care le-a adus atitea chinuri Şi nenorociri, 
într-o istorie a tuturor deziluziilor! 

Sensibilitatea legionară, profund creştină în 
resorturile ei cele mai intime, a presimţit din capul 
locului (adică încă din primii ani de după bolşevizarea 
vecinilor de la Răsărit) iminenţa şi amploarea 
pericolului comunist; şi a fost conştientă nu numai 
de dimensiunea istorică a acestui pericol, dar şi de 
dimensiunea lui mistică (bolşevizarea fiind percepută 
ca o formă de saranizare, cum timpul a şi dovedit-o, 
mai bine decît sîntem unii dintre noi dispuşi s-o 
recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliticianismul şi 
antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sînt, 
privite mai atent, decît consecințe ale 
anticomunismului lor, întrucît oamenii politici de 
stinga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre 
evrei se recrutau principalii agitatori şi agenţi 
comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, 
o dată comunizată România, cu tancurile sovietice şi 
cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul regim 
proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce 





3 . a 4 Pricini de smintire ln Biserică 
mai rămăsese din ea, după ce Antonescu însuşi se ate Cati Trei 
străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) sabie) ep apărea bir 
adversarul său cel mai radical şi mai redutabil. de Shia Na 


Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze mie ae a e male 206 e îi 
peste graniţe au fost urmăriţi şi arestaţi cu miile, 

„bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai virstnici, notorii 

“sau anonimi, umplind lagărele şi puşcăriile țării eliberate”, de unde cei mai mulţi 
n-au mai ieşit decit la graţierea generală din 1964. unii (cei arestaţi de Antonescu 
în 1941, după așa-zisa „rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de 
comunişti) însumînd şi 23 de ani de închisoare (cu regimul penitenciar cel mai 
dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). Tot legionarii — efectivi sau doar 
simpatizanți — au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din munţi (lichidate treptat 
pină spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea tot în 
vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu [2]. 

Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste 
mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, 
|. loanid etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost — şi 
înainte. şi după 1944 — campionii rezistenței româneşti anticomuniste şi, vorba lui 
Mircea Eliade, singura mişcare politică românească „care /ua în serios creştinismul 
și Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27). 


| Neopăgînismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a 
înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. 
Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări 
care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră, Ce-i drept, în 
aceste închisori (ce-au funcţionat pînă la desfiinţarea sistemului concentraţionar 
al „politicilor“, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de 
cele mai diverse condiţii şi orientări, unele avînd legături — directe sau doar de 
familie — cu „partidele istorice”, altele neavînd nici o apartenenţă politică, dar 
fiind considerate „elemente reacționare” prin simpla lor origine „burghezo- 
moşierească”. Poate încă şi mai mult decit în închisorile de bărbaţi, predominanţa 
au deținut-o însă legionarele — fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar 
prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea 
femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului 
concentraţionar comunist, deși în ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe 
mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes 
din această categorie, Benie soit-tu, prison! / Binecuvântată fii, închisoare! de 
Nicole Val&ry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului și 
luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut și o remarcabilă transpunere 


2... În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolțit în minte gindul 
retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele dușmane, 
[..] Decît să ni se usuce trupurile şi să ne sece sîngele din vine în închisorile urite şi 
triste, mai bine să ne terminăm viața murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră. 
[...] Vor trimite să ne prindă și să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar 
la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de 
regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Singele nostru al tuturora va curge. 
Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; și cel 
din urmă” (Pentru legionari, cd, 1936, p. 312), 


ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 13 





cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul documentar 
„Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat 
suficient problema închisorilor de femei, avînd şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” 
implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii de față este un act pe cît de 
nobil, pe atît de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia 
(Pazi) Oțel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire. 

Mergînd pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriță 
Ana-Maria Marin (1910-2001) [3]. autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri 
din țara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strimtă (Editura 
Gordian, Timişoara, 1993 — contribuţia cea mai importantă, recenzată și de Aspazia 
Oțel Petrescu) şi Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata 
sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oțel Petrescu (n. 
1923, cu 14 ani de temniţă grea [4]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său 
de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent 
de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei 
întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent 
front de eroism feminin românesc din zbuciumata 
istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut pînă acum, 
în cele aproape două decenii de la prăbuşirea globală 
a comunismului, doamna Aspazia Oțel Petrescu a 
devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. 
Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de 
suferință, evocîndu-le individual sau generic, în scris 
sau prin viu grai, implicîndu-se în mai toate iniţiativele 
majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în 
prigoanele mai vechi sau mai noi, tilcuind în cei mai 
puri termeni creştini întreaga suferință îndurată pe 
Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generațiilor 
mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a 
„cruciaților secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare 
comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în 
acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii 
supraviețuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul 
lon Gavrilă Ogoranu (1922-2006). 


grea a Volumele de amintiri şi evocări publicate pină 
de Urna Pantciaca -A . gasi pi PPE 
Vaticanul tatre teologie și S.. astăzi de doamna Aspazia Oțel Petresc Striga 


către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale 
Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefață a 
profesorului lon Coja [5]), Crucea de /a Miercurea 
Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de 
la-Mislea.- În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Editura Scara, 
Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzind cea mai completă listă de nume de 
femei trecute prin prigoane şi pușcării, multe cu moarte martirică) şi Adusu-mi- 
am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru 
şi color, de o certă valoare documentară) — se constituie în bibliografia esenţială a 
eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi 
până la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea 
Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din rrăite, iar nu 
din auzite [6]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, are ceva din 
harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, 
capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. 

Fie ca acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri, icoanele 
înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de miine! 


Răzvan CODRESCU 


se Rina (rrraa 


www ramele ari 





» Născută Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; văduva 
avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut pe frontul de la 
Majadahonda, alături de lonel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată 
în Elveţia şi recăsătorită Van Saanen. 

* „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit, datorită 
refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi 
Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomuniști şi noi, 
fetele, aveam misiunea de a stringe fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în 
închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, 
am plecat acasă cu gindul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la 
părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. 
Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M- 
am gîndit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la 
pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut 
parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămîna Patimilor. Mascarada 
«Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenți, 
elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte țării ca «duşmani de moarte ai poporului» 
şi de aceea şi sentințele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de 
temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! — 
n. R. C.]” (Aspazia Oțel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit, la nota |). 

* „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „.... neştiut ar fi rămas şi martiriul 
legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se ițea dintre ele conştiinţa 
excepțională, dublată de harul seriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oțel 
Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”). 

* „Nici în mormint nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc, Acolo 
[usesem transferată. Puşcăria era sinistră, deținutele dormeau pe jos, mîncarea era 
execrabilă, Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru 
orice fleac să [îi pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram 
ținute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se 
stringeau pe mină la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au virit în pivniţa cu şobolani 
o zi întreagă, Erau atit de mulți încit, la început, cozile lor mi s-au părut snopuri de 
paie!” (Aspazia Oțel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1). 

















PAG. 14 Nr.4/220 Aprilie 2009 


PUNCTE CARDINALE 


“are de lectură 








Dr, Corneliu FLOREA 





În 1991 la Cluj, Editura Revistei Tribuna, în 
Colecţia „Mărturii”, a tipărit Furtuna deasupra 
Ardealului de Aurel Socol, din care am primit şi eu un 
exemplar. 

Mărturiile avocatului Aurel Socol au fost pentru 
mine la fel ca deschiderea unei porți masive, ferecate 
şi păzite până atunci, în spatele căreia au stat închise 
adevăruri despre oameni şi faptele lor din august 1940 
până în octombrie 1944, deci din anii ocupaţiei 
Ardealului de Nord de către Ungaria. 

Relatările tânărului avocat de atunci despre 
concitadinii săi clujeni — români, unguri, evrei — sunt 
consistente şi detaliate, bazate pe autenticitate, şi 
creează o imagine clară a situaţiei de dictat, de război 
mondial. Armata ungară a instalat dictatura şi 
administraţia militară, iar ungurii ardeleni s-au 
transformat în stăpâni superiori, aroganţi şi necruţători 
cu românii, care au suferit umilinţă, prigoană şi 
deznaționalizare. Evreii, care i-au primit cu mult 
entuziasm pe unguri, au început să simtă distanţa şi 
disprețul unguresc faţă de ei, să înțeleagă că asimilarea 
ungurească nu înseamnă şi egalitate cu ei. Ba mai mult 
şi mai rău, din martie 1944 viaţa lor a devenit un calvar, 
ghetou sub cerul liber, deportare. 

În această vâltoare de război, dominaţia horthistă 
din septembrie 1940, la care din martie 1944 s-a 
adăugat şi cea nazistă, a avut în Ardealul de Nord un 
efect opresiv, destructiv şi criminal. Psihologia mulțimii 
a devenit cazonă, de subordonare totală, marea 
majoritate a cetățenilor, automat deveniți cetăţeni 
unguri, a avut spirit gregar. În acelaşi timp, au fost şi 
cetățeni care, deşi făceau parte din mulțimea dominată, 
luaţi separat, ca persoane, au rămas oameni la fel ca 
şi înainte. Aurel Socol, în mărturiile lui, are în egală 
măsură exemple nealterate de morală şi comportament 
social printre români, unguri şi evrei. El a rămas fidel 
moralei creştine sau omeniei, cum spun românii. 

Sigur, era normal ca majoritatea timpului şi 
energiei Aurel Socol să şi-o folosească pentru românii 
ardeleni atât de greu încercaţi. De exemplu: pentru 
1.200.000 de români ardeleni căzuţi sub stăpânirea 
ungurească nu existau decât trei ziare româneşti, două 
licee, un gimnaziu şi o şcoală normală. Atât. 
Intelectualitatea care nu s-a refugiat, ci a rămas în 
apărarea drepturilor româneşti, a fost concediată, 
încorporată, arestată sau expulzată. Imediat după 
ocupația ungurească a început campania 
dezproprietăririi românilor ardeleni, iar avocatul Aurel 
Socol şi-a pus toată priceperea profesională în apărarea 
lor, a familiilor ţărăneşti și a micilor proprietari. 

Aurel Socol a participat activ şi la viaţa culturală 
şi politică a românilor ardeleni, prin publicarea de 
articole în Zribuna Ardealului, fiind unul dintre 
intelectualii clujeni ce s-a implicat total şi curajos în 
apărarea naţiunii sale. Pentru toate acestea, în aprilie 
1942, a primit ordin unguresc de prezentare |a 
regiment. O dată intrat pe poarta regimentului, a fost 
arestat, împreună cu alţi intelectuali români şi evrei, 
Au trebuit să depună jurământ militar faţă de Ungaria, 


Ardealul în mărturiile lui AU 


după care li s-a spus că, în urma jurământului depus, 
pot fi împuşcaţi dacă încearcă să dezerteze. Toţi au 
fost escortaţi pe jos prin Cluj, spre gară, şi îmbarcaţi. 
A reuşit, printr-o cunoştinţă, să trimită un mesaj la Emil 
Haţeganu, ce era reprezentantul românimii ardelene de 
sub ocupaţie. Trei zile au călătorit de la Cluj la Miskolc, 
unde au fost transferați în închisoarea militară. A fost 
eliberat drept urmare a măsurilor de retorsiune. Guvernul 
Antonescu, fiind încunoştiinţat de arestarea 
intelectualilor ardeleni români, a arestat imediat pe 
secretarul general al comunităţii ungureşti din România, 
apoi eliberările s-au negociat diplomatic. 

În martie 1944, armata germană a ocupat 
Ungaria, deci a ajuns şi la Cluj, cu toate forţele şi 
serviciile, în frunte cu Gestapo-ul. Evreii din Ardealul 
de Nord au suferit cumplit: identificaţi şi marcați cu 
stea galbenă, li s-au inventariat averile, au fost daţi afară 
din învățământ, din servicii, din case, şi rapid îngrădiţi 
şi înghesuiți în ghetoul de la fabrica de cărămizi. O 
mare tragedie care abia începea. In această situaţie 
cumplită, tot mai mulţi evrei clujeni au apelat la filiera, 
cunoscută de Aurel Socol, de trecere clandestină a 
frontierei dintre Cluj şi Feleac, în România. 

„În una din aceste zile de groază şi disperare, au 
venit la biroul meu avocatul Fisher losif (ulterior ministru 
al Economiei naţionale în Israel, sub guvernarea Ben 
Gurion) şi redactorul şef al ziarului evreiesc, Marton 
Ernest, şi mi-au spus că ei ştiu despre acţiunile mele de 
salvare a evreilor şi mă roagă cu toată stăruința să salvez 
cât mai mulţi evrei... Mi-au mulțumit, m-au conjurat 


să continui cât pot şi mi-au vorbit de respect şi 


recunoştinţă... l-am rugat să nu-mi vorbească de 
recunoştinţă... [recunoştinţa nu se vorbeşte, se 
înfăptuieşte — n. C. F.]... şi le-am spus: Vă rog însă să 
nu uitaţi un lucru; azi Feleacul este o frontieră între 
viaţă şi moarte. Moarte aici în Ungaria, viaţa dincolo în 
România” (ed. cit., pp. 64-65). 

Şi acum, 0 paranteză mare: 

În anul 2005, Editura Compania a editat volumul 
Frontiera dintre viaţă şi moarte a publicistului şi 
scnitorului clujean Zoltan Tibori Szabo, cu subtitlul 
Refugiul şi salvarea evreilor la granița româno- 
maghiară: 1940-1944. Volumul are peste 300 de pagini, 
este bine construit, dens în date şi fapte ale acelor 
vremuri de război alienat, în care este prezentată 
interrelaţia dintre clujeni laolaltă — ungurii, românii şi 
cei peste 19.000 de evrei. Stăruitor, recomand lectura 
volumului tuturor cititorilor, dar în special publiciştilor, 
istoricilor şi scriitorilor români, ca valoare documentară 
şi, în acelaşi timp, ca model de cum trebuie să fie 
documentată o scriere social-istorică despre starea 
ardelenimii între 1940-1950, capitol la care publiciştii, 
istoricii şi scriitorii români sunt mult rămaşi în urmă. 

Zoltan Tibori Szabo face, bazat pe amintiri 
documente, multe interviuri, o analiză sistematizată a 
deceniului belicos şi silnic, care a distrus începutul unei 
concordii citadine, cât de cât mai civilizate decât ceea 
ce au adus horthismul, nazismul şt comunismul în 
deceniul cinci al secolului trecut. Este bine redată starea 
de spirit a comunităţii evreieşti şi factorii care au 
influențat-o, din momentul intrării triumfale a armatei 
ungureşti, în toamna anului 1940, triumf garantat prin 
Dictatul de la Viena, până la deportarea lor, cu aprobarea 
autorităților ungurești, din primăvara anului 1944. De 
la extazul toamnei 1940 la extazul primăverii 1944, 

In toată această situaţie complexă de forţe 
dominante, de ideologii şi propagandă horthisto-naziste, 
Zoltan Tibori Szabo găseşte spaţiu şi cuvinte elogioase 


să scrie despre mvocatul Aurel Socol, care a încercat 


să salveze cât măi mulţi evrei de la deportare, cu acte, 
îmbrăcăminte țărănească românească, călăuze peste 
frontieră. De altfel, paragratul citat din mărturia lui Aurel 
Socol este reprodus pe coperta din spate, titlul însuşi 
fiind împrumutat din el. Acest detaliu onorează atât pe 
avocatul român, cât şi pe scriitorul ungur, care a scris 
o valoroasă carte informaţională. E drept, eu, la fel ca 
mulţi alți ardeleni sau trăitori în Ardeal, mai sensibili şi 
mai cunoscători ai realităţii social-istorice, am găsit şi 


a 









ZII) A 1 Ș2 PISA 
m ! & fi „A i GP [al | 
Eli DSVUUE 


răutăţi strecurate la adresa românilor în contrast cu 
acoperirea, prin omisiune, a dictaturii horthiste faţă 
de evrei, față de români. Cât priveşte demonetizarea 
lui Raoul Şorban, cred, am motive să cred, se datoreşte 
şi celor scrise de acesta în Invazie de stajii — volum 
de 600 de pagini, despre opresiunea românilor ardeleni 


- de către ungurimea iredentistă şi horthistă. 


Închid paranteza, deocamdată. 

În primăvara anului 1944, Aurel Socol, fără să 
facă parte dintr-o mare rețea Şi fără interese materiale 
(considera că este imoral să faci bani din disperarea 
şi soarta nefastă a evreilor în acea primăvară), cu 
ajutorul unei călăuze, Crişan din Mănăştur, trecea din 
când în când peste frontieră câte un grup de evrei. 
Ultimul grup pe care l-a organizat pentru refugiu, 
format din patru copii minori şi două mame, a fost 
prins pe frontieră, împreună cu Crişan. Aurel Socol a 
fost încunoştiințat de eşec imediat, avea timp şi 
posibilitatea să se ascundă, să se refugieze. Nu a făcut- 
o şi a fost arestat, fiindcă el a spus copiilor minori că, 
dacă sunt prinşi, „să nu se lase maltrataţi, bătuţi şi să 
spună cine i-a ajutat să treacă frontiera”. Un mare 
pest creştin, dar faptul că s-a lăsat prins l-a costat 
foarte scump. 

Colonelul comandant al serviciului de 
contraspionaj și siguranță naţională (ungurească) i-a 
spus: „Sunt de trei ani în Cluj şi am numai doi ochi, 
dar unul este fixat tot timpul pe dumneata. Acum eşti 
în mâna noastră şi vei înfunda mulţi ani de puşcărie, 
iar dacă nu faci mărturisiri complete, te vom tortura 
până vei înnebuni” (p. 68). 

Aurel Socol a fost trimis în lanţuri la Budapesta, 
împreună cu un grup de evrei polonezi prinşi tot pe 
Feleac, predaţi poliţiei secrete ungureşti, care-şi zicea 
„noi suntem Gestapo-ul maghiar” şi era de o 
bestialitate feroce; foloseau bastoane pătrate şi loveau 
cu muchia. De acolo a fost dus într-un lagăr oribil, 
lângă gara de est a Budapestei. În vremea aceasta, 
Crişan din Mănăştur, călăuza atâtor evrei peste. 
frontieră, murea la Cluj din pricina rănilor primite prin 
tortură în închisoarea poliţiei ungureşti. 

După un timp de mizerie şi groază, Aurel Socol 
a fost readus la Cluj pentru anchete peste anchete şi 
apoi din nou expediat în acelaşi lagăr nenorocit din 
Budapesta. La un moment dat, lagărul s-a aglomerat 
şi conducerea a avut nevoie de câţiva „scribi” pe care 
i-a ales dintre „arieni puri cu diplome universitare”. 
Fiind unul dintre cei aleşi, i s-a uşurat mult viaţa în 
detenţie. 

In 10 august 1944, a fost dus înapoi la Cluj şi 
eliberat. A fost o bucurie de scurtă durată, fiindcă 
după 23 august 1944 a fost arestat de către Gestapo 
şi întâmpinat de maiorul anchetator cu: „Eşti în mâinile 
noastre şi de data asta nu mai scapi: e o chestiune de 
ore sau cel mult de zile să fii împuşcat” (p. 79). 
Ancheta a durat multe zile, în care Aurel Socol s-a 
apărat pe viaţă şi pe moarte, până în data de 12 
septembrie 1944, când împreună cu Emil Hateganu 
Şi alţi deținuți au fost trimişi la Budapesta cu trenul. 
Pe peronul gării clujene, a observat aglomeraţia şi 

„agitația cu care ungurii începuseră să evacueze 
Ardealul cotropit în urmă cu 4 ani. 

Interesant cum descrie închisoarea budapestană 
„de şase etaje, din beton şi oțel” unde a întâlnit Şi trăit 
tot felul de situaţii, până la începutul lunii octombrie 
1944, când a fost mutât, împreună cu Emil Haţeganu, 
la Gyâr — oraş în vestul Ungariei —, unde li s-a spus 
că Sunt ostatici, iar încercarea de evadare se 
pedepseşte grav; şi au fost trimişi cu domiciliu 
obligatoriu în clădirea-cetate din secolul al XII-lea a 
Episcopiei catolice din Gy6r. Aici s-au bucurat de un 
tratament civilizat din partea episcopului catolic de 
Gyor, baronul Apor Vilmos, Şi au primit vizita contelui 
ardelean, Senatorul Teleki Ernest, care a fost 
bine făcătorul lor, scoțându-i din mâna Gestapo-ului 
ȘI aranjându-le domiciliul obligatoriu în Episcopia 
catolică, precum şi“earanţia că nu vor fi deportaţi. 








DA n î..——"p 


[par e 


preiei re pei poeme Preparare 








TPI 











PUNCTE CARDINALE 





CUVINT LA DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA 


(urmare din pag. $) 


ce Contrariată, dezorientată, Maria s-a aşezat într-un colț al curții 
bisericii. Stind acolo, a înțeles cu mintea că zgura şi mizeria păcatelor 
ei au impiedicat-o să intre. Înțelegerea a coborit în inimă şi a început să 
plingă şi să se vaite fără nici o ţintă. Apoi a observat o icoană a Maicii 
Domnului în curtea bisericii şi plingerea ei s-a transformat în rugăciune, 
l-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că îşi va schimba viaţa. Aşa a 
reuşi să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a pleacat în 
pustia de dincolo de lordan. 
Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, 
in care nu toți reuşeau să intre, Şi se pusese tocmai icoana Sfintei 
Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întiia biserică, Ea L-a încăput 
prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică. 
| Dificil sau uşor, bunele hotăriri pot fi luate de mulți. Dar ciţi trec 
de la intenţie la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul 
care o ucisese sufletește zi de zi pină atunci, În pustie a avut de înfruntat 
în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de 
ispite din categoria păcatelor pe care le săvirşise în viața ei anterioară. 
Aşa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le 
abandonează, aşa e chinuit şi cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. 
Maria a fost chinuită trupeşte şi sufleteşte ca orice dependent de păcat. 
Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard 
Shaw şi din romanul Prinț şi cerşetor de Mark Twain nu are 
corespondenţă în realitate. Florăreasa devine o lady în citeva luni, iar 
prinţul şi cerştorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel 
de istorii îi flatează poate pe unii, dar sint imposibile. 
Tot aşa, e puţin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un 
mare risc să lăsăm grija mintuirii pe ultima sută de metri. Și nu ştim 
niciodată cînd va începe ultima sută... 
Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor 
desfrinării. Dar viaţa şi pocăinţa ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 
30 de ani în pustie. De-a lunpul lor, Maria a devenit o sfintă. A căpătat 
puteri speciale, între care şi darul înainte-vederii. 
Darurile astea nu sînt nişte invenții. În 1999. la Minăstirea 
Sihăstria, a trecut la cele veşnice un mohan simplu, nu era preot, despre 
_care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a şti dinainte ce avea 
SEES lucruri mari şi lucruri mărunte. Şi că mijlocea minuni cu 
rugăciunile sale, Înainte de minăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani 
în închisoare. Aşa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai 
întimpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert. chiar printre noi. 
Cu doi ani înainte de moarte. Sfinta a fost descoperită în pustie 
de un ieromonah. La insistența lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit 
cu smerenie şi căință întreaga ei viaţă şi i-a cerut ca peste un an să îl 
aducă Sfinta Împărtășanie. După un an, ieromonahul i-a adus 
împărtășania şi după încă un an tot el a găsit moaştele sfintei în deșert. 

Sfinta Maria Egipteanca dovedeşte că orice păcătos are 
posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinței şi a sfinteniei. 


4 


Oamenii sînt foarte diferiţi între ei şi nu sînt deloc egali. Minte, 
trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e 
nerealist şi e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea 
de a fi sincer cu tine însuţi, deci şi puterea de a fi sincer în fața Lui. 

Trebuie să facem cu toţii ce a făcut Maria Egipteanca, căci 
trebuie să ne mintuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat 
cum a făcut ea. Nu ne putem miîntui după tipar. Căci sintem diferiţi, iar 
din viaţa ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu 
e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea 
trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu 
luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci, Trebuie s-o 
facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau 
în alte păcate, poate mai mari decit cele dintii 

Smerenia duce la înţelegerea păcatului mai întîi cu mintea, 
apoi la înțelegerea cu inima, adică la căință, iar acestea duc la pocăință. 

Fără pocăința noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare 
pentru Taina Împărtăşaniei, ca să primim Trupul și Sîngele lui Hristos, 
care e Taina întilnirii personale cu Dumnezeu, Cea care ne deschide 
ușa cuminecării este Taina Pocăinței, nu simpla mărturisire a păcatului, 
Spovedania face parte din pocăință, dar pocăința e mai mult decit atit. 
De asta e mai potrivită denumirea /aina Pocăinţei decit Taina 
Spovedaniei, deşi înseamnă acelaşi lucru. 


III 
Pocăinţa începe cu întoarcerea în sine. Adică omul se 
dezmeticeşte din păcat şi îşi vine în fire. lar venindu-și în fire, omul 


vede în firea sa omenească ceva minunat. Smerit. dar cu bucurie. 


omul vede în firea sa cel mai valoros lucru pe care îl are: chipul lui 
Dumnezeu. Căci toţi sîntem făcuţi după chipul Lui. Trebuie numai să- 
| redescoperim în noi înşine, smeriţi şi cu căință. lar cu descoprirea 
chipului lui Dumnezeu ne întoarcem la Însuşi Dumnezeu. Aceasta e 
taina: să ajungi prin pocăință de la păcat la Dumnezeu. 

Cînd staţi sub epitrahilul preotului la spovedanie, staţi întru 
pocăință în faţa lui Dumnezeu. În acel moment, pocăindu-vă, opriţi 
timpul în loc şi rupeţi legăturile voastre cu lumea. Însă cu împlinirea 
pocăinței voastre, curăţindu-vă, vă ridicaţi-de sub epitrahil dezlegați 
de păcate. lar cu asta însănătoşiți lumea şi îi dați un nou impuls, 

Dacă îngropaţi acest dar al pocăinţei şi îl faceţi uitat, nu vă veți 
întîlni cu Dumnezeu. Dacă însă întrebuințaţi darul pocăinţei cum se 
cuvine, dacă îl întrebuinţați cu extremismul duhovnicesc al Sfintei 
Maria, calea pe care veţi apuca nu va fi doar calea mintuirii, ci va fi 
de-a dreptul calea sfințeniei. 

Căci absolut toți, toţi pină la unul, sinteţi chemaţi de Dumnezeu 
să fiți sfinții Lui! Amin. 

(Cuvint rostit în biserica Minăstirii Diaconeşti, 
în Duminica Sfintei Maria Egipteanca a anului 2009) 


Ardealul în marturiile lui AUREL SOCOL 


Dar în noiembrie 1944, o dată cu lovitura de stat a lui Szalasi și venirea la putere a partidului fascist unguresc (nyilasi), 


Aprilie 2009 Nr. 4/220 PAG. 15 



















ASOCIAȚIA 
FILANTROPICĂ 
MEDICALĂ 
“CHRISTIANA” 





APEL LA 
RESPONSABILITATE 





Chiar admițând în principiu că 
“dezincriminarea nu înseamnă 
legalizare” şi că “nu tot ce este imoral 
trebuie să fie şi penal”, Asociaţia 
Filantropică Medicală “Christiana” îşi 
exprimă profunda îngrijorare cu 
privire la consecinţele morale, sociale 
şi medicale pe care dezincriminarea 
prostituţiei şi a incestului, prevăzută 
în proiectul de lege al noului Cod penal 
inaintat Parlamentului României, le 
poate genera în societatea românceas- 
că de azi şi mai ales de mâine. 

Salutăm grija părintească şi 

fermitatea responsabilă cu care 
Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe 
Române, pe temeiul de două ori 
milenar al tradiţiei creştine, precum şi 
în virtutea chemării ei misionar- 
profetice rânduite de Dumnezeu, şi-a 
manifestat oficial, în Comunicatul 
Biroului de Presă al Patriarhiei 
Române din 12.03.2009, dezacordul 
faţă de aceste iniţiative primejdioase, 
arătând că “departe de a rezolva o 
problemă socială gravă, dezincri- 
minarea prostituţiei va agrava proble- 
ma sub forma unei sclavii motivate 
financiar, care intensifică degradarea 
morală a societăţii, proliferarea 
diferitelor boli şi creşterea numărului 
divorţurilor, iar femeilor prinse în 
această sclavie li se afectează ireme- 
diabil sănătatea psihică şi fizică, 
precum şi demnitatea socială” şi 
calificând noile propuneri ca fiind 
“totalmente contrare vieții şi demnităţii 
poporului român”. 

Considerăm că, pe fondul crizei 
morale a lumii contemporane, atestată 
statistic de diminuarea rigorilor curen- 
te, de disoluția vieţii familiale şi de 

„creşterea perversiunilor (şi a bolilor 
generate de acestea, cu precădere a 







































cei doi români ostatici, Emil Haţeganu şi Aurel Socol, pe de o parte beneficiau de aceeaşi amabilitate a episcopului, iar pe de 
altă parte erau ameninţaţi de către fasciştii unguri cu: „Valahi puturoşi, trădători şi bolşevici, să ştiţi că în câteva zile vei fi 
spânzurați!” (p. 94). Aurel Socol are cuvinte de recunoştinţă faţă de bunăvoința episcopului catolic Apor Vilmos, contelui 
senator Teleki Ernest şi a unui ofiţer din Secuime, Eugen Debor, care în iarna 1944 le-a adus haine groase şi bani. Gesturile 
mari, omenia nu au naţionalitate sau religie. 

În februarie 1945, frontul care se apropia de Gyăr a fost oprit, iar fasciştii unguri jubilau: „Acum ne avântam noi în 
contraatac şi în două luni vom fi la Kolozsvar, iar în trei luni pe crestele Carpaţilor”, la care Aurel Socol vine cu replica: Quem 
Jupiter vult perdere, prius dementa! („Pe cine Jupiter vrea să-l piardă, îi ia minţile mai întâi”). Dar în loc de contraatacul 
nyilasi-lor au sosit tancurile rusești, ce au adus neomenia şi violenţa cu ele. In cetatea Episcopiei erau refugiate câteva sute 
de persoane, majoritatea femei, copii şi bătrâni. Armata roşie, eliberatoare, a aflat acest lucru şi într-o zi au venit cu un 
camion, să ducă femeile tinere să curețe cartofi. Episcopul, baronul Apor Vilmos, s-a opus civilizat, cu argumente la care un 
ofiţer rus, beat, a scos pistolul şi l-a împuşcat, apoi s-a urcat în camion şi-au dispărut în noapte. A fost primul şoc al întâlnirii 
cu armata roşie. Episcopul era grav rănit și trebuia dus urgent la spital, dar voluntari nu se arătau, fiindcă era încă stare de 
război în oraş. Aurel Socol a fost primul voluntar, după care au urmat şi ceilalți ce l-au dus pe targă pe episcop până la spital. 
Gestul brancardierilor voluntari a fost nobil şi curajos, dar glonţul ofițerului rus mortal. 

După ce „nyilaşii s-au topit” şi frontul a trecut de Gyăr, cei doi români şocaţi de împuşcarea episcopului au fost ai 
nimănui, liberi, dar fără posibilităţi de întoarcere la Cluj, până ce nu au luat legătura cu armata română. Apoi totul s-a aranjat 
şi au ajuns cu bine în Clujul eliberat de horthiști, dar ocupat de armata roşie, noua stăpânitoare, Totul în paragină, nesiguranță 
şi alte ameninţări... 

Aici, memoriile scrise de Aurel Socol se opresc, dar viața celor doi mari români continuă să fie inumană, tragică. 
Marele patriot ardelean Emil Haţeganu este anchetat de NKVD, Siguranța, Securitate şi ajunge la închisoarea din Sighetul 
Marmaţiei pentru 5 ani, iar Aurel Socol trece prin aceleaşi filiere şi este condamnat la 15 ani de detenţie, Canal, domiciliu forțat 
în Bărăgan. După eliberare, în 1964, nu a mai avut timpul fizic să-și mai scrie memoriile, sau poate sunt pe undeva; oricum, 
trebuie remarcat, cu tristețe, că scriitorii și istoricii ardeleni ar fi trebuit, până acum, să-i descrie destinul de luptător cu 
dominanţii preaputernici, necinstiţi şi brutali, Odată şi odată trebuie să luăm exemplul evreilor, care niciodată nu-şi neglijează 


celor cu transmisiune sexuală), un 
Legislator responsabil ar trebui să 
adopte mai degrabă un plus de incrimi- 
nare preventivă şi salubrizantă, pe 
lângă corespunzătoare măsuri educa- 
ționale. Nu împotriva omului sau a 
drepturilor lui abstracte, ci tocmai din 
dragostea concretă pentru om, din 
preocuparea reală de sănătatea lui 
fizică şi psihică, de starea generală a 
organismului social şi a “celulei” lui 
de bază, care rămâne familia. 
Facem, deci, un apel îngrijorat 
la discernământul şi responsabilitatea 
civică a parlamentarilor noştri, a 
tuturor persoanelor şi instituţiilor 
implicate în acest demers legislativ. 
Creştineşte vorbind, “trezirea” poate 
avea loc şi în ceasul al doisprezecelea. 
lar româneşte vorbind, fie ca 
Dumnezeu să le dea lepislatorilor noştri 
“mintea românului cea de pe urmă”. 
































Dr. Pavel Chirilă, 


Preşedintele 
personalităţile lor (dar care, în paranteză [ie spus, au uitat complet de respectul și recunoştinţa promisă lui Aurel Socol, deși A.EM.C. “Christiana” 
împânzeau Partidul Comunist și Securitatea,..), „15.03.2009 






Corneliu FLOREA, Winnipeg — Canada 











PAG. 16 Nr. 4/220 Aprilie 2009 


( 
LN 


E 


Și 


ji 
f 






ÎN SFÂRŞIT, 
UN LOC DE ODIHNĂ: 
PALMA DE MALLORCA 


(urmare din numărul trecut) 


Cu articolele lui, Șeicaru n-avea idee că începuse 
să servească interesele camarilei şi dădea apă la moară 
celor care puseseră mâna pe banii statului aflați în Elveţia ŞI 
Turcia. „Pâinea lor zilnică era asigurată. n-aveau dureri de 
cap Şi trăiau ca în sânul lui Avraam. În acelaşi timp, Șeicaru 
era muritor de foame, dar scria fără întrerupere. Îşi făcea o 
datorie de român, aşa cum credea că ar trebui făcută, fiind 
pregătit să lupte și pentru cauze pierdute demult. Dar cu ce 
preț? Constantin Vişoianu & Co,, aflaţi la Washington, citeau 
atacurile lui râzându-și în pumni, Tot ce punea el pe hârtie n- 
avea valoare şi nu-i interesa absolut deloc, chiar dacă 
clarviziunea lui nu putea fi combătută. Pentru ei, Șeicaru se 
afla în exil şi nu era Șeicaru cel din țară, de care aveau o 
teamă fără margini. Se găseau acum la adăpost într-o țară 
care le dăduse azil, puseseră mâna pe putere, iar statul unde 
se aflau îşi imagina că într-un viitor apropiat va avea nevoie 
de celebritatea lor. Pentru marele ziarist român n-aveau nici 
un fel de remușcări. El nu exista, n-avea nimic de spus şi era 
trecut pe lista dispăruților. Nu era om politic şi faptul cel mai 
grav pentru ei era că se afla în Spania lui Franco, pe care 
cele trei mari puteri o detestau, Dar, pornit la drum. Șeicaru 
nu putea fi ținut în loc. O spunea clar: Adevăraţii vinovaţi de 
situația poporului român şi vânzălorii naţiei se găsesc la 
Washingon: Grigore Niculescu-Buzeşti — Constantin Vişoianu 
— Alexandru Cretzianu. Era triumviratul care reușise să-şi 
impună meritele lor valoroase numai pentru anglo-americani. 
Ei profitau fără ruşine de banii Statului Român. depuşi de 
guvernul Mareșalului Antonescu la bâncile din străinătate, 
Se allau în slujba guvernului din Washington și nimic nu le 
lipsea, 

Cei care îl simpatizau pe Șeicaru și îl cunoşteau 
din țară. în primul rând lon Dragu, căutau să-i deschidă ochii, 
să-i arăte adevărul care pusese stăpânire pe omenire după 
Al Doilea Război Mondial, Încercau să-l convingă că 
învingătorii din 1945 n-aveau nici o dorință să cunoască 
adevărul, cu atât mai mult că înţelegerea cu Stalin nu putea 


WwWw,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(4 yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B, R. D, Sibiu RO43BRDE330$V02146903300 
ISSN; 1223-3145 















Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 


al secolului XX (14) 








fi schimbată. În afară de aceasta, pe aliaţii din Occident, în 
care românii își puseseră o încredere fără margini. nu-i interesa 
ce scria Șeicaru zilnic, iar adevărul pus de el pe hârtie se 
trecea cu vederea. Hotărârile luate la Teheran, Yalta şi Potsdam 
rămâneau neatinse, ei câștipaseră războiul şi erau obosiţi. Pentru 
cei trei aliaţi, Al Doilea Război Mondial era o istorie trecută. În 
acest război se vărsase prea mult sânge şi nu-i interesa că o 
întreagă omenire trebuia să sufere. Cele trei mari puteri căutau 
eliminarea amintirilor neplăcute şi consolidau în Europa zone 
de influență, cum o dicta teza sovietică. Franklin Delano 
Roosevelt. preşedintele Statelor Unite, studia introducerea unui 
Status-quo în Europa, sau mai bine zis un fel de coexistență 
pașnică, care mergea în conformitate cu teoria Uniunii 
Sovietice. Politica lui de coexisrență pașnică reuşise. omenirea 
era fericită şi nu gândea la popoarele Europei care se găseau 
sub regimul sovietic, adică la dispoziția Moscovei. 

La Palma de Mallorca, Șeicaru scria fără întrerupere. 
Pasiunea pusese stăpânire pe el şi era convins că trebuia să o 
facă, dar în aşa fel ca aliaţii occidentali să creadă în realitate. 
Nu ţinea cont că marii lui prieteni din cele două țări de limbă 
engleză traduceau cu zel articolele lui. cu atât mai mult articolele 
în care Șeicaru acuza Anglia și America de vânzarea Europei 
Onentale. Când terminau, le prezentau cu un rânjet pe buze 
celor interesaţi, băgând pe autor şi mai adânc în mocirlă. Patria 
nu-i interesa, banul n-avea miros, iar statul care le punca la 
dispoziție banii necesari pentru viața de toate zilele avea 
intotdeauna dreptate. Slugărnicia le asigură existența materială. 
iar Şeicaru, cu tot ce scria el, nu trebuia luat în serios. 

Jumătate din Europa fusese vândută lui losif 
Visarionovici Stalin la Teheran și la Yalta. dar populațiile țărilor 
respective nu fuseseră întrebate ce condiţii ar fi fost mai bune 
pentru ele. Nici nu era nevoie. Cu asta, aliaţii occidentali 
scăpaseră de o neplăcere, Europa Răsăriteană nu făcea parte 
din interesele lor şi România fusese trecută în grămada sclavilor 
stăpâniţi de bolşevici. Aliaţii occidentali erau siguri că Uniunea 
Sovietică ştia cum să-i trateze. Franklin Delano Roosevelt. 
bolnav şi ramolit, împreună cu betivul Winston Churchill. 
semnase împărţirea Europei în zone de influență. Ca beţiv 
notoriu, bătrânul cioclu al Europei, cum îl numea Şeicaru, nu 
mai era în stare să gândească clar. Afumat de aburii votcii 
armeneşti de 55%. Churchill n-avea nici un interes să ştie ce se 
întâmpla cu popoarele orientale ale Europei. Singura lui 
problemă era Grecia. În octombrie 1944. când războiul încă 
nu se terminase, la băutura de votcă armenească oferită de 
Stalin, Winston Churchill îi spusese numai câteva cuvinte: Ce 
arfi ca d-ta să ai 90% supremație în România” În telul acesta, 
poporul român fusese făcut cadou Uniunii Sovietice, ca să nu 
mai vorbesc de Franklin Delano Roosevelt, care, cu covoarele 
lui de bombe, distrusese cultura europeană, Cu votca lui 
armenească de 55%, Stalin reușise să-și facă interesele şi se 
declarase mulțumit. 

Să revenim la cei trei menţionaţi mai sus. Pe lângă 
faptul că făcuseră jocul lui Stalin în speraţa că vor fi 
recompensaţi cu vârf şi îndesat, în România fuseseră ŞI cei 
mai preţioşi oameni ai guvernului de la Washington. ŞI de ce 
să ne ascundem după deget? Ei îşi vânduseră țara fără 
remușcări, gândind numai la persoanele lor, şi aduseseră folos 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şe), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunet), 

Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRISOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422336 





PUNCTE CARDINALE 


politicienilor americani. Mai târziu. după intrarea trupelor 
roşii în țară, încercaseră prietenia sovieticilor, noii stăpâni în 
România, aleşi de Churchill la paharul de votcă armenească 
de 55%. În creierul lor țara n-avea valoare şi căutau să se 
aranjeze. Politica lor de a rămâne în fa oarea americanilor 
era mai importantă, iar Washingtonul nu-şi putea permite 
luxul să-şi lase agenții în urmă. Adevărul pus de Șeicaru atât 
de clar pe hârtie nu cra pe placul guvernului de la Washington 
şi nu-l putea lua în serios. Apoi. America nu uita că Uniunea 
Sovietică îi fusese aliată, 

În jurul lui Pamfil Şeicaru se făcuse conspirația 
lăcerii ŞI era nevoit să se adapteze situaţiei. Nu gândea la 
repercusiuni, convins fiind că va fi înțeles, şi scria fără 
întrerupere. Era, în sine, un fel de datorie. Nu-i intra în cap că 
politica marilor țări din Apus era de altă natură. că n-aveau 
nimic de a face cu popoarele vândute sovietelor, că se 
mulțumeau cu ce se rezolvase şi erau fericite că războiul 
încetase, că-şi făceau interesele pe spinarea țărilor mici. Cu 
alte cuvinte. activitatea lui la Palma de Mallorca era inutilă. 
iar puterile apusene nu acceptau părerile lui scrise atât de 
clar. Ca persoană fizică nici nu exista. chiar dacă scria cu 
încăpățânare articole virulente împotriva celor care vânduseră 
țara, iar acum făceau rapoarte utopice, acceptând fără ruşine 
culpabilitatea poporului român, care luptase pentru eliberarea 
ținuturilor ocupate de sovietici. Cel mai bun exemplu ar fi 
Citta Davila. aflat la Washington. unde vorbea și făcea 
propagandă la postul de radio Vocea Americii. Şeicaru lupta 
împotriva expansiunii sovietice şi lupta era dusă cu un 
sentiment neegalat pentru națiunea din care se trăgea. însă 
nu era luat în serios. Pe vremea aceea se făcea împărțirea 
Europei şi nimeni n-avea timp să reflecte asupra realităților. 
Cei care câştigaseră războiul consolidau zone de influenţă în 
Europa, făcând o propagandă neruşinată fără egal. ca să 
dovedească omenirii că numai ei aveau dreptate. Sratus-quo- 
ul se definitivase, Europa de Răsărit se afla sub stăpânirea 
Uniunii Sovietice, iar popoarele din această regiune executau 
ce ordona Moscova. 

În plin război rece. rolul jucat de sovietici în lumea 
de după Al Doilea Război Mondial nu era mai deloc înteles. 
cu atât mai puțin de *patrioţii” români aflați în Occident. 
Numai Pamfil Şeicaru era de altă părere. Critica cu 
încăpățânare lipsa de clarviziune a puterilor vestice. ca Şi 
nesfârşitele cedări în faţa pretențiilor venite de la Moscova. 
Uniunea Sovietică voia să profite şi îşi introdusese agenţii săi 
peste tot. care aveau ordinul să distrugă chiar din interior 
guvernele țărilor libere. Exemplul bun ar fi guvernul de la 
Londra şi activitatea unor aşa-zişi oameni politici de prim 
rang. Nu trebuie să se spună acum că puterile occidentale nu 
înțelegeau Uniunea Sovietică. Cunoşteau perfect adevărul 
despre Uniunea Sovietică, dar le era frică să facă ceva 
împotriva sovieticilor. Înțeleseseră că sovieticii făceau o 
politică proprie, voiau să reclame dreptatea de partea lor şi 
părerile țărilor libere nu erau luate în consideraţie. Moscova 
căuta cu neruşinare să impună regimul internaţional-comunist 
pe tot globul pământesc, să pună mâna pe muncitori şi să 
facă o revoluție mondială. Pamfil Şeicaru cunoscuse 
adevăratul caracter al marii aliate de la Răsărit încă din 1917 
şi studiase foarte intens expansiunea imperialistă rusă. Cele 
scrise s-au dovedit indiscutabile. dar politica internaţională 
făcută de aliaţi pe spinarea țărilor mici trebuia să-şi urmeze 
cursul. Impărțirea globului pământesc fusese făcută. Statele 
Unite ale Americii recunoscuseră existența Uniunii Sovietice. 
iar Anglia avea Commomwealth-ul şi în guvernul de la Londra 
agenţii Moscovei își făceau de cap. 

Șeicaru rămăsese credincios ideilor sale şi îi ataca 
pe anglo-americani. Obsesiile care puseseră stăpânire pe el 
erau în mare parte justificate, dar nimeni nu putea şi nu voia 
să modifice tratatele de la Teheran. Yalta şi Potsdam. 
Putemicii zilei nu îngăduiaui să li se aducă aminte că vânduseră 
Europa Orientală pentru interese personale. Pentru ei pacea 
fusese instaurată, iar restul nu era o problemă. 





(Va urma) 
Rene Al. DE FLERS 
(Munchen) 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaa/ S.R.L