Ilie Imbrescu — Biserica si Miscarea Legionara — 1940

UCENICUL HARULUI DIVIN 


PREOT ILIE 1.1MBRESCU 


APOSTROLAREA UNUI TEOLOG 

BISERICA 


Şi 

MIŞCAREA LEGIONARĂ 


“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! 
Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea 
oamenilor, căci voi nu intraţi, nici pe cei 
ce vor să intre nu-i lăsaţi. (Matei 23,13) 


EDITURA “CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI 


1 



în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi 
pururea şi în vecii vecilor -pentru binecuvântarea acelora cari 
sunt “tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” a 
Creştinătăţii-Româneşti, amin. 


IN LOC DE PREFAŢĂ 
Rog binevoiţi a lua aminte: 

Doresc să trimit în lume, cu această carte, un lucru 
sfinţit nu numai prin intenţie, ci şi prin faptă, ca să se surpe 
tirania diavolului şi să ne binecuvânteze pe toţi numai 
stăpânirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru 
Iisus Hristos. Deci mărturisesc că, scriind acestea, încă înainte 
de a le da la tipar, am făcut aghiazmă şi am stropit 
binecuvântând cele trei exemplare -şi la începere şi la 
terminare- pe care le-am scris la maşină direct, în loc de 
manuscris, după planul şi notele pe care mi le organizasem 
dinainte, sub călăuzirea Harului Divin pe care l-am cerut şi-l 
cer pururea de la Hristos Dumnezeu. 

De aceea, rog fierbinte pe oricine va fi rânduit de Bunul 
Dumnezeu ca să îngrijească de tipărirea acestei cărţi, să nu 
nesocotească Harul lui Hristos Iisus, ci să binevoiască a chema 
Preotul la tipografie şi să-l roage să facă aghiazmă înainte de a 
începe culegerea literelor, ca să sfinţească tipografia şi 
începutul tipăririi cărţii. Apoi la sfârşitul tipăririi, să cheme din 
nou Preotul şi, făcând iarăşi aghiazmă, să stropescă 
binecuvântând toate cărţile -şi dacă se poate chiar şi fiecare 
exemplar în parte- pentru ca să pornească în lume această solie, 
binecuvântată şi pecetluită de darul sfinţirii Harului Divin, întru 
slava Numelui Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi acum şi 
pururea şi în vecii vecilor, amin. 

Sfârşit-am de scris această carte în 1939 de Sfintele 
Sărbători ale Naşterii Domnului 


2 



PLANUL: 


a) Titlul Cărţii I a Ucenicului Harului Divin. 

b) Invocarea Numelui lui Dumnezeu. 

c) In loc de Prefaţă. Rog binevoiţi a lua aminte. 

Partea I-a : Cheea Vremii -Crucea 
In mediaş res. 


Capitolul L -Preot şi Student. 

1. Când şi de unde am plecat ? 2. De la Eminescu la A.C. 
Cuza ? 3. Examenul de Licenţă. 4. Ideal şi realitate. 5. Crucea 
Eroului necunoscut. 6. Cine va lua’n seamă ? 7. Teologii şi 
“Garda de Fier”. 8. Nesocotirea Harului Divin. 9. Cum am ajuns 
Preot. 


Capitolul II -Acuzatorii... 

1. Arhiereii. 2. Cărturarii. 3. Dregătorii. 4. Patriarhul. 5. 

Regele. 

Capitolul III - Acuzaţii! 

1. Legionarii. 2. Studenţii. 3. Munca. 4. Eroismul. 
5. Martiriul. 

Capitolul IV - De la problematic la imperativ ! 

1. Despre ce se întâmplă. 2. Maturitate. 3.Replica 

naturii ! 


3 



Capitolul V - Politică şi Dogmă. 

1. Judecata. 2. Trădarea şi hula. 3. Dreapta şi stânga. 
4. înfierea. 5. Inscripţia. 6. Pecetluirea. 7. înălţarea Sfintei Cruci. 


Capitolul VI - Condeiul şi Catedra. 

1. Pretutindeni şi totdeauna. 2. “Pentru legionari”. 

Partea 11-a : Poarta veciniciei -învierea 


Capitolul VII - Chemarea Neamurilor 

1. învăţăceii. 2. Menirea Omenirii. 3. Războaele. 


Capitolul VIII - Nebuni pentru Hristos ! 

a) “Şcoala şi oastea”; b) Românismul; c) Temelia 
adevărului; 

1. Sfântul Arhanghel Mihail. 2. Sfântul Arhanghel 
Gavriil. 3. Privegherea îngerilor. 4. Stihiile lumii. 5. Evanghelia. 
6. Creştinătatea Românească. 7. Legiunea. 8. Preotul şi 
legionarul. 9. Misiunea Românismului. 


Capitolul IX - Sinodul ecumenic. 

1. Diplomaţie sau Revelaţie ? 2. Biserica Universală. 3. 
Bisericile naţionale. 4. Ce este Sinodul ? 5. Cele şapte Sinoade 
Ecumenice. 6. Sinodul care va fi. 7. Antihristul ! 8. Veacul 


4 



naţionalismului haric. 9. Trâmbiţele Duhului Sfânt. 10. Pacea 
lumii. 11. Tehnica şi Revelaţia. 12. Vestitorii. 


Capitolul X - Schimbarea la Faţă 

1. Păcat şi desfigurare. 2. Minunea de pe Tavor. 3. Solia 
îndumnezeirii. 


/V 

Incheere 

Notele citatelor. 

Numărul cuvintelor din această Carte şi pecetluirea ei cu 
invocarea din nou a Numelui Preabunului Dumnezeu. 


5 



PARTEA I-a 

CHEEA VREMII 

CRUCEA 

“Vreme trece, vreme vine, 
Toate-s vechi şi nouă toate ; 
Ce e rău şi ce e bine 
Tu te ’ntreabă şi socoate. ” 

(M. EMINESCU) 


6 



In mediaş res. 


întâmpinare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române. 


înalt Prea Sfinţiei Sale, 
înalt Prea Sfinţitului Domnului Domn 


Mitropolit Nicodim Munteanu 
Preşedinte ad-iterim al Sfântului Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române 


Bucureşti - Sf. Sinod 


înalt Prea Sfinţite Stăpâne, 


Cu frică de Dumnezeu, subsemnatul Preot Ilie I. 
Imbrescu, viu smerit a spune şi a întreba următoarele : 

1. în noaptea de 16 spre 17 Aprilie 1938, am fost 
percheziţionat la domiciliul meu din Balcic, de către Şeful 
Poliţiei din susnumitul oraş, asistat de un sergent, motivându-şi 
actul lor ca executarea unui ordin telefonic din partea 
Ministerului de Interne. în dimineaţa aceleiaşi zile, Dumineca 
Floriilor, după ce am tenninat oficierea Sfintei Liturghii la 
Catedrala “Sf. Gheorghe”, însoţit fiind chiar de la uşa Bisericii 
de un comisar de poliţie, am fost încunoştiinţat că trebuie să stau 
în casă, atât eu, cât şi soţia mea, sub paza a două santinele de 
jandarmi, tot conform ordinului Ministerului de Interne. 

2. în ziua de Marţi, 19 Aprilie 1938, am fost luat sub 
escortă de la domiciliul meu din Balcic şi trimis la Bazargic de 
unde, apoi, am fost dus sub paza unui agent de poliţie la 
Râmnicul-Vâlcea şi apoi aici, în lagărul de deţinuţi de lângă 
Miercurea-Ciuc, unde mă aflu până azi. 

3. Nedumerit şi cutremurat de tot ce s-a întâmplat în 
România, de când prezidează însuşi înalt Prea Sfinţitul Patriarh, 


7 



Miron, al Bisericii Ortodoxe Române, un guvern, împotriva 
opreliştilor clare şi categorice ale Canoanelor Sfintei Biserici 
Ortodoxe Răsăritene - recunoscute de Constituţia României, din 
24 Februarie 1938 - mi-am impus răbdare şi îndelungă-răbdare, 
aşteptând din zi în zi să fiu chemat în faţa Consistoriului de 
judecată al Sfintei Episcopii Constanţa, de care ţiu ca Preot, sau 
chiar să fiu chemat în faţa forului de judecată al Sfântului Sinod, 
conform prevederilor Sfintelor Canoane şi ale Constituţiei din 24 
Februarie 1938, care nu numai că le recunoaşte, dar prevede că 
trebuie să fie şi respectate întocmai, pe teritoriul României, - 
aşteptare îndreptăţită, dat fiind faptul că, în confonnitate cu 
Sfintele Canoane, orice membru al Clerului Ortodox trebuie să 
fie judecat întâi de forurile Bisericeşti şi apoi predat, când este 
cazul - adică după o eventuală caterisire - forurile judecătoreşti 
ale Statului. 

4. Văzând că nu mai împlineşte niciuna din aceste 
îndreptăţite aşteptări, ba mai mult, aflând că în România s-au 
petrecut lucruri deadreptul strigătoare la Cer, în timp ce Sfântul 
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a schiţat nici un gest de 
afirmare a dreptăţii lui Dumnezeu şi a adevărului Bisericii - eu, 
ticălosul şi nevrednicul servitor al lui Christos, fac întrebare 
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române : 

a) Este scris în cărţile Sfintei Biserici Ortodoxe, că 
trebuie să fie cercetaţi cei din închisori şi apăraţi, mai ales când 
sunt victimele unei nedreptăţi evidente, cum este cazul Domnului 
Corneliu Zelea Codreanu şi al tuturor acelora cari au crezut ca şi 
Domnia Sa, şi l-au urmat în sfânta convingere că singurul ideal 
de viaţă - pentru care trebuie să trăiască şi să se jertfească orice 
creştin adevărat şi român adevărat - este acela de a spori talanţii 
daţi de Bunul Dumnezeu Creştinătăţii Româneşti şi a face să 
trăiască numai Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos în 
conştiinţele tuturor fiilor acestei Creştinătăţi-Româneşti ? 

b) Este adevărat că Domnul Corneliu Zelea Codreanu, 
precum şi toţi legionarii închişi şi liberi, am dovedit în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor, că ne iubim Biserica şi Neamul aşa 
cum ne-a poruncit însuşi Christos-Dumnezeu, şi că, pentru 



aceasta, am fost nedreptăţiţi, ofensaţi, prigoniţi, închişi şi chiar 
primejduiţi cu moartea - fără ca Sfântul Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române să fi folosit dreptul de petiţiune către 
Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, pentru a aduce la cunoştinţa 
Augustei Sale Persoane numai ceiace este adevăr şi dreptate - şi 
în felul acesta să fi slujit Majestăţii Sale totdeauna pe temelia 
învăţăturii şi a Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe - aşa 
încât să nu fi ajuns România la o situaţie fără precedent în Istoria 
Creştinătăţii Răsăritene ? 

c) Este adevărat că înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron s-a 
făcut vinovat de călcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii 
Ortodoxe - care opresc categoric pe orice cleric să ocupe vre-o 
dregătorie lumească - şi de călcarea Constituţiei din 24 
Februarie 1938, care recunoaşte întocmai, în fond şi în formă, 
aceste Sfinte Canoane ? 

d) Este adevărat că până acum Sfântul Sinod al Bisericii 
Ortodoxe Române nu a aplicat depunerea şi caterisirea înalt Prea 
Sfinţitului Patriarh Miron, pentru acest grav motiv, care a produs 
cea mai mare sminteală în sânul Creştinătăţii-Româneşti, de când 
există ea, - în schimb a tolerat ca, sub guvernul prezidat de înalt 
Prea Sfinţia Sa, să fie batjocoriţi, prigoniţi şi închişi Preoţi şi 
credincioşi, cari au respectat întocmai Sfintele Canoane 
Ortodoxe, pe care au jurat - respectându-şi jurământul - şi 
întocmai Constituţia din 24 Februarie 1938, pe care deasemenea 
au jurat şi şi-au respectat cu sfinţenie jurământul ? 

e) întrucât nu mă poate opri nimic de a cere lămuririle 
cuvenite şi dreptate, chiar dacă nu sunt decât cel mai mic şi 
nevrednic dintre Preoţii Bisericii Ortodoxe Române - şi Sfântul 
Athanasie cel Mare a fost Diacon, iar Arie ereticul era Episcop, 
totuşi Sfântul Athanasie-Diaconul a înfruntat şi a biruit cu 
dreptatea lui Dumnezeu pe ereticul Episcop Arie. 1) - simţind în 
conştiinţa mea porunca lui Dumnezeu de a mă expune la orice 
urmări şi primejdii, care poate mă vor aştepta, pentru adevărul şi 
dreptatea Lui - aduc cele de mai sus spre judecarea şi 
confruntarea cu Sfintele Canoane, de către Sfântul Sinod al 
Bisericii Ortodoxe Române, ca să nu ajungă cazul la forul 


9 



suprem, care este Sinodul Ecumenic, şi sper, întru Christos Iisus, 
că va face dreptate şi rânduială în sânul Creştinătăţii-Româneşti, 
după care ea suspină setoasă şi chinuită. 

Ştim că “dacă vom tăcea noi, pietrele vor striga”, (Luca 
19, 40) şi de oarece “Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, (Galateni 
6,7), trebuie să ne gândim cu un ceas mai devreme şi să dovedim 
lumii, toţi slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, că suntem 
pătrunşi, până în tot adâncul conştiinţei, de cuvintele 
Mântuitorului : “Temeţi-vă, nu de cei ce ucid trupul, iar sufletul 
nu-1 pot ucide ; ci mai vârtos temeţi-vă de Acela care poate să 
ucidă, şi trupul şi sufletul să-l arunce în Gheena”. (Matei 10, 28) 

Cer să fiu judecat de Sfântul Sinod. 

Cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, 
sărut dreapta, 

(ss) Preot Ilie I. Imbrescu 
Licenţiat al Facultăţii de Teologie 
din Cernăuţi 

Paroh al Bisericii Catedrale 
“Sf. Gheorghe” -Balcic 

Lagărul Miercurea-Ciuc, 10 August 1938 


La data de 2 Decemvrie 1938, am semnat, împreună cu 
alţi 33 Preoţi, următoarea adresă către Ministerul Internelor : 

“Domnule Ministru, 

“Subsemnaţii preoţi în număr de 34, cu domiciliul 
obligatoriu, Sadaclia-Basarabia, cu cel mai profund respect, 
aducem la cunoştinţa domniei voastre, următoarele : 

“Luând cunoştinţă de cele întâmplate în noaptea de 29 
spre 30 Noemvrie cr., şi socotind că toate se împlinesc după voia 


10 



lui Dumnezeu, noi preoţii din acest domiciliu, dăm Cezarului ce 
este al Cezarului, supunându-ne întru totul M.S. Regelui Carol 
al II-lea, Regele românilor, înaltului guvern, şi tuturor legilor 
ţării. 

“Sfătuim pe toţi bunii români să înţeleagă gravitatea 
momentului prin care trece ţara, şi să se înfrăţească sincer în 
dragostea de Tron şi Neam, pentru propăşirea interioară şi 
stăvilirea oricăror încercări de vrăjmăşie din afară. 

“Cu cel mai profund respect’’. 

ss. 1) Preot Ioan Chivu, parohia Viişoara, jud. Constanţa ; 
2) Diacon Costea Andrei, Catedrala oraşului Tulcea ; 3) Preot 
Dumitru Rădulescu, parohia Măldăreşti-Vâlcea ; 4) Preot Miron 
Popovici, parohia Mihăileni-Hunedoara ; 5) Preot Gh. Doară, 
parohia Stroeşti, jud. Vâlcea ; 6) Preot Petru Bohariu, Şoşdea - 
Timiş ; 7) Preot I. Vasilian, Catedrala oraşului Tulcea ; 8) Preot 
Ilie Imbrescu, Catedrala oraşului Balcic ; 9) Preot I. Grigoraş, 
Corneşti, jud. Iaşi ; 10) Preot Leonid Miron, Valea-Mare, jud. 
Iaşi ; 11) Preot Nic. Pâslaru, Elisabeta Doamna-Roman ; 12) Pr. 
Grig. Motomancea, parohia Radoşi, jud. Gorj ; 13) Pr. Pavel 
Anisie, parohia Slimnic, jud. Sibiu ; 14) Pr. Virgil Puşcaşiu, 
Ohaba-Iorgaci, jud. Timiş ; 15) Pr. T. Mărgăritescu, Olteanca, 
jud. Vâlcea ; 16) Pr. D. Moldoveanu, Iacobeni, jud. Botoşani ; 
17) Pr. Alexandru Fărcaşiu, parohia Ticu-Cluj ; 18) Pr. Ion 
Lungianu, parohia Pietrele-Vlaşca ; 19) Pr. Ştefan Marcu, 
Nistoreşti-Putna ; 20) Pr. Petru Fanu, Petrila, jud. Hunedoara ; 
21) Pr. Virgil I. Pârvănescu, Radovan-Dolj ; 22) Pr. Ştefan 
Palaghiţă, bis. Mărcuţa-Bucureşti ; 23) Pr. Gh. T. Popescu, bis. 
Piteasca-Paserea, Ilfov ; 24) Pr. M. I. Alecu, Găunoşi-Ialomiţa ; 
25) Pr. Aurică Nicolaescu, Slătioara-Vâlcea ; 26) Pr. D. Bălaşa, 
Băleaşa-Romanaţi; 27) Pr. I. Mihăilescu, Vultureşti-Vâlcea ; 28) 
Pr. D. A. Bârnovescu-Bârlad ; 29) Pr. M. Micu-Tecuci ; 30) Pr. 
Petru Boldor, Ohaba-Timiş ; 32) Ierodiacon Isihie Antohi, 
pensionar-Iaşi; 33) Pr. Ion Albu, corn. Ludoş, jud. Sibiu. 


11 



La data de 7 Decemvrie, ni s-a cerut, fiecăruia, să 
semnăm, după un formular tip, următoarea : 

“Declaraţie, 

“Subsemnatul..., declar pe conştiinţă şi cuvântul meu de 
onoare, de preot şi om, că mă desolarizez de Codreanu, Legiune 
şi membrii organizaţiei Totul pentru Ţară. 

“Jurământul depus faţă de ei îl consider nul şi nedepus. 

“Voi servi cu credinţă şi supunere faţă de M.S. Regele 
Carol al Il-lea. 

“Voi respecta Constituţia, guvernul şi mă voi comporta în 
viaţa de toate zilele, în spiritul legilor ţării ca un cetăţean de 
onoare şi ordine. 

“în cazul când voi încerca să mă abat dela obligaţiunile 
ce-mi iau prin această declaraţie, să mi se aplice ce cea mai mare 
severitate legea, scoţându-mă din rândul cetăţenilor conştienţi, ca 
pe unul ce nu merit să convieţuiesc în mijlocul lor. 

“Pentru care dau prezenta declaraţie şi semnez propriu”. 

Sadaclia, 7 Decemvrie 1938. 

ss. (fiecare) 

Imediat după ce am semnat această declaraţie cerută de 
ei, mi-am ales un Duhovnic dintre Cucernicii Preoţi din Lagăr - 
unul mai bătrân- şi l-am rugat să-mi rostească rugăciunea 
“dezlegării de jurăminte”, pentru orice jurământ aş fi depus 
vreodată, în afară de cele “canonice şi legale 

Aceasta, pentru ca să fiu cu conştiinţa împăcată, în caz că 
a fost o greşeală faţă de Preoţie, faptul că am făcut parte din 
Mişcarea Legionară, pe deoparte, iar pe de altă parte, pentru ca 
să pot mărturisi cu deplină libertate de conştiinţă sensul Ortodox 
al cucintelor Mântuitorului: “daţi Cezarului cele ale Cezarului”. 


12 



în dimineaţa zilei de Marţi, 20 Decemvrie 1938, am fost 
eliberaţi toţi Preoţii şi Diaconii deţinuţi în Lagărul de la Schitul 
Sadaclia. 

Pe tot parcursul drumului până acasă, nu m-am putut 
dezrobi de aceste întrebări: 

Ce s-a întâmplat ? Ce au fost toate împrejurările prin 
care am trecut până acum ? Pentru ce a trebuit să trec prin ele ? 
întrebări copleşitoare, polarizate în jurul celei mai chinuitoare : 

Unde este adevărul ? 


13 



CAPITOLUL I 


PREOT ŞI STUDENT 


“Apărând acelaşi duh al credinţei, 
precum este scris: “Crezut-am, 
pentru aceea am grăit”, -şi noi 
credem, pentru aceea şi grăim ”- 
(2, Cor. 4, 13) 

26 Aprilie 1939. -Am aşteptat, tăcut, această zi. Ea mi-a 
adus împlinirea etăţii de 30 de ani. Numai acum am putut simţi 
cum mi-a fost eliberată conştiinţa de cel mai mare păs al ei faţă 
de Preoţie. Canonul 14 al Sfântului Sinod al şaselea Ecumenic, 
trulan, spune : 

‘‘Să aibă tărie şi canonul sfinţilor şi de Dumnezeu 
purtătorilor noştri Părinţi, potrivit căruia presbiterul să nu se 
hirotonisească înainte de treizeci de ani, chiar de ar fi om deplin 
vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat şi a 
început să înveţe la anul al treizecilea ; aşişderea nici diaconul 
să nu se hirotonisească înainte de douăzecişicinci de ani, sau 
diaconeasă înainte de patruzeci de ani”(2). 

Când am luat licenţa în Teologie, m-am făgăduit solemn 
Bunului Dumnezeu, în sinea mea, ca să respect întocmai Sfintele 
Canoane şi chiar să lupt neînfricat pentru ele. Dar, pe cel de mai 
sus l-am călcat, fiindcă am consimţit să fiu hirotonisit Preot încă 
de la etatea de 25 de ani. Acest fapt mi-a consumat foarte multă 
linişte sufletească. Am suportat toată amara mustrare de cuget 
“numai prin mângâierea gândului că poate chiar Bunul 
Dumnezeu a binevoit să mă învrednicească de Darul Preoţiei, 
încă de la vârsta Diaconiei, -pe deoparte, pentruca, întemeindu- 

14 



mă numai pe Puterea Darului, şi nicidecum pe vre-o îndrăzneală 
de gând omenesc, să pot trece, fără sminteală, prin toate cele de 
până azi,... iar, pe de altă parte, fiind însumi un călcător al 
făgăduinţei, să pot fi ajutat a nu uita niciodată Smerenia. 

Mulţumind Bunului Dumnezeu pentru toate, de acum, de 
la această răscruce a vieţii şi etate a Preoţiei, îndrăznesc să pot 
spera a fi cu adevărat Preot : şi formal, printr-o perfectă 
concordanţă cu Sfintele Canoane şi în fond, printr-o încordare a 
tuturor puterilor, alimentate de rugăciuni pentru a predica şi sluji 
numai pe Hristos-Dumnezeu ! Pentrucă, Darul Preoţiei mi s-a 
împărtăşit pe preţul bucuriei: “Toate le fac pentru Evanghelie, ca 
să fiu părtaş la ea”. (I Cor. 9, 23). - Dar,... “de vestesc 
evanghelia n-am cuvânt de laudă, întrucât poruncă mare stă 
deasupra mea. Vai mie, dacă nu binevestesc !” (I Cor. 9, 16). 

Veacul în care mi-e dat, însă, să trăesc, cu oamenii şi 
problemele lui, dar mai ales cu încercările lui, îmi pune 
conştiinţa în faţa unei probleme centrale : Cum voiu mărturisi 
credinţa mea de Preot Ortodox în lumea lui ? Ce voiu alege din 
datele acestui veac, pentru a le altoi cu Dogmele Bisericii lui 
Hristos -şi ce voiu respinge şi combate, ca rătăcire şi produs al 
minciunilor satanei ? 

Pentru a fi lămurit în faţa acestor întrebări, cred că nu este 
fără rost a reconstitui, cronologic, şi a povesti, mai întâi, ceiace 
îmi pare mai însemnat din tot ce am întâmpinat şi cumpănit până 
acum, potrivit unui mare adevăr cuprins în cuvintele: -“Fiecare 
om începe dela capăt un drum al său şi o experienţă a sa, pentru 
escaladarea cerului”(3). 

Ar putea fi chiar obligatoriu aceasta şi pentru faptul că : 
orice afirmaţie în scris, dar mai ales o mărturisire de credinţă, 
trebuie să fie susţinută în primul rând de faptele trăite ; trebuie să 
fie “documentată” mai mult de propria experienţă, decât de 
citatele din cărţi; sau, ca să se vadă că nu lipseşte răspunderea 
smereniei dintr-o asemenea afirmaţie, trebuie să dovedeşti că tot 
ceeace te înveţi din cărţi şi dela oameni, ţi-ai înrădăcinat în 
adâncul fiinţei, pentru ca să fii crezut, şi mărturisirea pe care o 
faci să fie însuşită cu folos de toţi aceia cari se împărtăşesc de ea 


15 



ca de o binefacere a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Mai 
frumos spune acest lucru Miguel de Unamuno, în cartea sa 
“Lupta Creştinismului”: 

“In ordinea religioasă şi peste tot în ordinea religiei 
creştine, nu se poate trata despre marile interese generale, 
religioase, eterne, universale, fără a le da un caracter personal, aş 
zice mai curând caracter individual. Orice creştin, pentru a 
manifesta creştinismul său, lupta sa creştinească, trebuie să zică 
despre sine: iată creştinul, precum Pilat zice: “Iată omul !” 
Trebuie să arate sufletul său de creştin, ceiace a devenit în lupta 
sa, în sbuciumul său creştinesc. Căci omul nu se naşte cu un 
suflet, el moare cu el când a devenit unul. Şi scopul vieţii este a 
deveni un suflet, un suflet nemuritor. Un suflet care ar fi 
strădania noastră proprie. Căci în clipa morţii, rămâne un schelet 
pe pământ, şi un suflet, o operă în istorie. Aceasta când a trăit, 
adică dacă a luptat cu viaţa care trece, pentru viaţa care 
rămâne”(3). 


X 

1. - Când şi de unde am plecat ?- In toamna anului 1926, 
din îndemnul pe care Dumnezeu l-a dat Părinţilor mei, -creştini 
adevăraţi şi buni români, tata fiind Preot în Banat, unde m-am 
născut, -m-am înscris ca student la Facultatea de Teologie din 
Cernăuţi. Acolo am cunoscut un ales “pescar de suflete”, care 
m-a făcut ucenicul Harului Divin. 

Omul, care intr-adevăr “în dar a luat şi în dar a dat” tot ce 
poate fi mai trainic pentru bucuria de a birui “necazurile ce în 
lume avem”, cu ajutorul Celui ce a biruit-o pe Cruce : 

Omul, care a semănat numai mărturisire adevărată, prin 
cuvânt şi faptă, despre Domnul nostru Iisus Hristos, de Care ne-a 
apropiat cu belşug de dragoste ; 

Omul, care se îmbrăca numai în veşmântul de cinste al 
nuntaşului vrednic de ospăţul duhovnicesc al împărăţiei lui 
Dumnezeu; 


16 



Omul, pe care nu-1 voiu uita niciodată, pentrucă 
înţelepciunea dragostei lui a atins toate coardele inimii elevului 
său; 

Omul, pe care îl respect şi îl vădesc că mi-a fost stânca de 
reazăm, în chip tainic, acolo unde altul smintea sufletele celor 
slabi; 

Omul, care sfinţea acel loc, prin prezenţa lui atât de 
competentă şi totuşi plină de cuceritoare smerenie ; 

Omul, pe care îl văd şi acum modelul meu -ca Preoţ¬ 
eşte Profesorul de la Cernăuţi: Preotul Dr. Vasile Gheorghiu. 

învăţându-ne, cu Putere Harică, ucenicia sfântă a 
cunoaşterii Sfintei Scripturi şi a Teologiei, în spiritul Sfintei 
Tradiţiuni-Ortodoxe, datorită înalt Prea Cucerniciei Sale, am 
devenit şi eu, încă de la început, un “Teolog”-ortodox convins. 

Tot atunci, din iniţiativa Profesorului Dr. Nicolae Cotos, 
de la aceeaşi Facultate, a luat fiinţă “Asociaţia studenţilor 
abstinenţi integrali de alcool”, al cărei Preşedinte am fost dela 
început şi până la terminarea studiilor. 

în acelaşi timp, ca student, am intrat şi activat cu mare 
drag în organizaţiile “Centrului studenţesc Cernăuţi”. Primul 
Preşedinte al acestui Centru studenţesc, imediat după Unirea 
tuturor Românilor, a fost un alt Profesor al meu, valorosul şi 
regretatul Pr. Dr. Domiţian Spânu. El avea mare înţelegere 
pentru sbuciumul sufletului studenţesc şi ne ţinea multe 
conferinţe cu subiecte speciale pentru noi şi pline de înalt spirit 
academic. Mi-au folosit foarte mult, când am avut cinstea şi 
fericirea să fiu ales şi eu Preşedinte al Centrului studenţesc 
Cernăuţi, după ce am luat Licenţa în Teologie. Şi acest Centru, 
mergea pe linia mare a “mişcării studenţeşti dela 1922”. 

Ca student, intrasem şi eu în această mişcare, pentrucă, 
paralel cu Teologia, a început să mă preocupe şi naţionalismul, 
în sens doctrinar şi academic, deoarece, altfel, ca îndemn al 
conştiinţei de Român, îl aveam sădit şi întărit în suflet, încă de 
copil, sub înrâurirea educaţiei din familie, având şi tatăl meu 
cinstea de a fi fost luptător naţionalist împotriva asupritoarei 
dominaţiuni maghiare. 


17 



Eram fericit că şi colegii dela alte Facultăţi-“laice” îşi 
ziceau “student creştin- român”. Pe atunci nu cunoşteam mişcarea 
legionară. Citisem, în schimb, cartea Profesorului A.C. Cuza : 
“Naţionalitatea în artă”. Cunoscând Dogmele Ortodoxiei, 
ereziile cuziste mi-au lăsat în suflet o mâhnitoare îndoială despre 
naţionalismul conceput ca atare. Tot aşa, anumite discuţii cu 
colegii studenţi, mă făceau să constat, cu adânc regret, că la mulţi 
din ei numele de creştin, alipit la cel de român, era o etichetă 
care nu echivala cu o convingere. Mai mult decât atât, o cumplită 
încercare începea să mă asalteze, ca să se termine, apoi, cu o 
lovitură năpraznică pentru conştiinţa mea tinerească de student 
creştin şi român, dar, care lovitură, mulţumesc Bunului 
Dumnezeu, nu numai că nu m-a abătut, ci m-a lămurit şi întărit şi 
mai mult. Mi-a fost dat să cunosc doi “Profesori”, cari 
promovau în chemarea lor tocmai contrariul decât ceeace 
trebuia : unul de la Cernăuţi, profesor de Dogmatică, pe care 
nu-1 numesc din respect pentru Facultatea la care am învăţat 
Teologie -şi unul dela Iaşi, profesor de “naţionalism”, A.C. 
Cuza, pe care-1 numesc, pentrucă trebuie combătut ca eretic. 

Profesorul de Dogmatică, pe lângă foarte multă stângăcie 
în “savantlâcurile” lui, era un om fără nici un simţ pedagogic şi 
plin de nepricepere şi duşmănoasă răutate faţă de dramatica 
frământare a “studentului creştin -român Unde trebuia să 
lumineze ca un misionar şi să ajute ca un părinte, el tuna anateme 
şi se preta la iezuism inchizitorial. Mă urmărea şi pe mine de 
aproape şi mă avertiza mereu să o rup cu “ticăloasa mişcare 
studenţească”. Nevrând să renunţ la sensul şi îndatoririle 
“libertăţii academice”, mă tăbăcea la examene, fapt pentru care îi 
port şi recunoştinţă şi amintire bună, pentrucă m-a făcut să 
iubesc cartea şi mai mult, şi totodată mi-a dat prilej să-i dovedesc 
mereu cât de fidel eram dictonului : “non scholae, sed vitae, 
discimus”. Nu a renunţat, însă, nici el la abuzul unui “veto”, cu 
care avea să mă rănească aproape mortal, la Teza mea de Licenţă 
în Teologie : “Studentul creştin-român”. 

Profesorul de “naţionalism”, mi-a prilejuit şi el o mare 
dezamăgire. Era în ziua de 4 Februarie 1930, la Iaşi. Cu ocazia 


18 



unui “Consiliu al Uniunii Naţionale a Studenţilor Români”, 
convocat acolo, se hotărâse ca, în această zi, în afară de 
programul oficial al şedinţelor, să facem toţi “consilierii” câte o 
vizită Profesorilor Universitari : Găvănescu, Şumuleanu şi A.C. 
Cuza. Pe la ora 18, eram la Profesorul Cuza, “patriarhul 
naţionalismului român -creştin’'. Am fost primiţi foarte bine. 
Colegii consilieri “cuzişti” erau mai numeroşi decât cei 
legionari. Pe când discutau toţi cu Profesorul, pe mine mă 
frământa un gând în tăcere : “acum am cea mai bună ocaziune ca 
să-mi clarific problema care mă încearcă greu încă de la 
începutul studenţiei mele. Sunt chiar lângă izvor. Stau în faţa 
aceluia care este considerat de mulţi ca însuşi doctrinarul 
naţionalismului-cre^tm Să încerc !” 

Cu o foarte respectuasă introducere de scuze, pentrucă 
îmi permit ca să abat cursul discuţiilor spre o chestiune care este 
oarecum de ordin personal, şi dupăce Profesorul a primit cu 
multă bunăvoinţă să spun ceea ce mă interesa, am zis : 

-“Domnule Profesor, sunt un începător dar convins 
teolog-ortodox, şi nu mai puţin aş vrea să fiu şi un vrednic 
naţionalist. Dorind a afla punctul de paropiere între una şi alta, şi 
citind cartea Domniei Voastre “Naţionalitatea în artă”, am ajuns 
la o mare nedumerire : ideile Domniei Voastre parcă ar veni în 
contrazicere cu Dogmele ortodoxe. Vă rog să-mi ajutaţi ca să 
rămân cu sufletul împăcat”... 

-“Dragul meu,... în primul rând îmi pare bine că observ 
că eşti un “teolog” preocupat serios de chemarea D-tale. Uite 
ce-i”... şi a făcut un incurs în “Vechiul Testament”, ca să-mi 
demonstreze “ adevărul doctrinei cuziste”, până când a ajuns, 
apoi la “Apostolul Pavel”. Susţinea tot acest excurs cu citate din 
Sfânta Scriptură, la cari -“în Domnul mă laud” (2 Cor. 10, 17)- 
cu ajutorul lui Dumnezeu, dam replica unor citate cari îi clătinau 
serios argumentarea Profesorului. 

La punctul cu “Apostolul Pavel”, -pe care-1 judecă în 
aceeaşi rătăcire cu Nietzsche- ca să mă facă şi pe mine “cuzist” 
în desiudaizarea învăţăturii Mântuitorului, pe care “fariseul 
Pavel” a iudaizat-o în scrierile sale”, mi-a citat locul din Epistola 


19 



către Filipeni, unde Apostolul Neamurilor scrie despre sine : 
“sunt din neamul lui Israil, din seminţia lui Veniamin, Evreu din 
Evrei. In ce priveşte legea : fariseu ; în ce priveşte râvna : 
prigonitor al Bisericii” (Filipeni 3,5- 6). 

-“Iată, prin unnare, dragul meu, cum se laudă fariseul 
Pavel cu iudaismul său ; deci, creştinismul este falsificat de 
mentalitatea iudaizantă a lui”. 

-“Domnule Profesor, -chiar în locul citat, în continuare, 
Sfântul Apostol Pavel combate iudaismul tocmai prin aceea că 
el, care a fost un fanatic iudeu, -în urma descoperirii ce i s-a 
făcut pe drumul Damascului- a ajuns să considere lucrurile 
astfel : “Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit 
pentru Christos pagubă, faţă de înălţimea cunoştinţei lui Hristos 
Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am păgubit de toate şi le 
privesc drept gunoaie, ca să câştig pe Christos”... (Filipeni, 3, 7 
sq). Aşadar, cred că Sfântul Apostol Pavel poate fi considerat 
-după cum sunt dovadă nenumărate locuri în Sfânta Scriptură- 
cel mai aprig şi documentat combatant, ca iudeu, al iudaismului”. 

-“Dragul meu, -uite ce-i : chestiunea aceasta trebuie să o 
discutăm noi pe larg, cu citate după textele din originalul ebraic 
al Vechiului Testament, şi te voiu convinge de adevărul 
doctrinei cuziste. De aceea, eşti invitatul meu pentru o lună de 
zile, în vacanţa de vară, când vom putea sta mult de vorbă”... 

-Mulţumind, sfios, pentru această nemeritată atenţie şi 
ocolind cuviincios îngâmfarea că aşi putea primi această 
invitaţie, am rugat pe “Patriarhul naţionalismului” să-mi mai 
permită a-i cere o ultimă lămurire, ca să mă pot clarifica mai 
curând : “Cum se face ? Domnule Profesor, că, începând cu 
Sfântul Apostol Pavel, atâţia Sfinţi Părinţi şi Unii Teologi mari, 
au fost pe cât de inspiraţi luminători dogmatici ai Ortodoxiei, pe 
atât de aprigi adversari ai iudaismului, -deci şi un naţionalism 
românesc ar putea fi mai tare dacă este în armonie cu 
Dogmele”... 

-“Dragul meu, -începând cu Apostolul Pavel, toţi acei 
Părinţi şi Teologi au fost nişte proşti şi adevărul “ştiinţific ” este 
aşa cum îl spun Eu !... 


20 



Am rămas încremenit ! Colegii “cuzişti” se încruntaseră 
la mine, pentru că am supărat pe “patriarh” cu asemenea lucruri ! 
La plecare, profesorul Cuza a dat fiecărui consilier al 
studenţimii, spre amintire, cartea sa “ Despre poporaţie” cu 
semnătura sa. Mie mi-a dat şi broşurică: “ Doctrina cuzistă - 
Eroarea teologiei şi adevărul Bisericii ”, cu dedicaţia... 
“Domnului Ilie Imbrescu -Teolog- Iaşi, în 4 Februarie 1930 - ss. 
A.C. Cuza”. O păstrez şi acum. După ce am citit-o - reîntors la 
Cernăuţi - mi-am dat seama de sensul ironic al cuvântului 
Teolog, din autograful cuzist. 

Seara, la consiliu, în şedinţă, consilierii “cuzişti” au 
deslănţuit asupra mea o furtună de ironii şi invective, încât 
îngrozit de ceeace erau anumiţi “reprezentanţi” ai studenţimii 
creştine-române, am izbucnit într-un plâns de copil, ceeace l-a 
făcut pe Preşedintele U.N.S.C.R. de atunci să mă poftească să ies 
afară. în clipa aceea, cei câţiva Legionari din Consiliu, s-au 
solidarizat cu mine, şi unul dintre ei, a rostit o cuvântare aşa de 
caldă şi documentată Ortodox, încât am rămas şi mai uimit. 

După două zile, m-am reîntors la Cernăuţi. Eram foarte 
abătut. Cuzismul îmi devenise imposibil. De mişcarea 
studenţească simţeam că nu mă lasă conştiinţa să mă despart. De 
ce ? Nu-mi puteam explica. Era, poate, o poruncă tainică a 
convingerii mele de “Teolog”, că trebuia să mă interesez de tot 
ceea ce îmi putea da o armonie perfectă între “creştin” şi 
“român 

2. - Dela Eminescu la A.C. Cuza ? -Mai târziu, în Teza 
de Licenţă pe care o prezentam Decanatului Facultăţii de 
Teologie, în sesiunea Iunie 1930, la cap. 7. -“Cum înţeleg 
studenţii creştini români” rostul lor în viaţa Poporului român ?” 
am scris aşa : 

Ziua de 10 Decemvrie e sărbătoarea studenţilor creştini 
români. în 10 decemvrie 1922 au început mişcările studenţeşti. 
De atunci o serie întreagă de sbuciumări, memorii, mişcări, etc... 
Studenţii au anumite doleanţe : ce vor ? Şi cine să le 
împlinească ? 


21 



în primul rând “problema jidănească” e mobilul, direct 
sau indirect, al tuturor neliniştilor studenţeşti. Jidanii subminează 
credinţa creştină, ordinea de stat şi sănătatea poporului ! Iată-i, 
deci, pe studenţi în consensul “legii” strămoşeşti ! Dar de unde 
pornesc ei, şi cum înţeleg să-şi realizeze idealul ? -Idealul : 
România a Românilor ! 

Sunt intr-adevăr, studenţii, în consensul “legii" 
strămoşeşti ? Dacă jidanii, prin francmasonerie şi alte mijloace, 
ca şi “intelectualiştii europenizaţi” prin “reformismul” lor, atacă 
tradiţia românească străbună -“studenţii creştini români” simt 
trebuinţa unei reacţiuni din convingere adânc tradiţionalistă, sau 
se sbat pur şi simplu între două focuri ale căror flăcări sau fumuri 
nu le pot desluşi ? 

Şi una şi alta ! 

în primul rând problema antisemită. Aceasta are o istorie 
care ar putea fi supusă intr-un fel oarecare unui titlu, care ar 
sugera foarte bine întrebarea : întrucât antisemitismul e confonn 
sau nu cu spiritul “legii” strămoşeşti ? Acest titlu ar fi : “De la 
Mihail Eminescu la D-l A.C. Cuza ? 

Cum a privit unul şi cum priveşte altul această 
problemă ? Anticipăm că Eminescu a privit-o ca un bun creştin şi 
sincer patriot. “Eminescu poate fi luat ca exemplu de bun creştin 
şi bun român de către oricine simte creştineşte şi româneşte”. 

Acest lucru se vede şi din felul cum a privit Eminescu 
problema evreiască. Evreul caracterizat de M. Eminescu : 

“C’un cuvânt evreul nu merită drepturi nicăieri în 
Europa, pentru că nu munceşte ; iar traficul şi scumpirea 
artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai 
într-aceasta consistă a Evreului. Evreul nu cere, ca clasa de 
mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci 
libertatea traficului. El e vecinie consumator, niciodată 
producător şi desigur că numai cu foarte rară excepţie se va găsi 
intr-adevăr câte un Evreu care să producă. Dacă e meseriaş, e 
superficial, lucrează numai pentru ochi. De aceea chiar la noi, 
unde împrejurările ar trebui să-i silească la muncă, vom găsi că ei 
reprezintă meseria superficială. Cel mai solid meseriaş, e şi aici 


22 



în ţară Românul sau Gennanul sau Cehul, niciodată Evreul. El 
reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale cu 
munca dreaptă şi temeinică. “Eftin şi rău” e deviza Evreului, 
până ce ruinează pe lucrătorul creştin, “scump şi rău” e deviza 
lui, când rămâne stăpânul pieţii”(6). 

De aceia nu trebuiesc date drepturi Evreilor în Ţara 
noastră. Pentru că Evreii mai subminează şi sănătatea poporului: 

“Prin legea monopolului băuturilor spirtoase s-a hotărât 
ca numai alegătorii din comună să poată fi cârciumari la ţară. Cu 
drept cuvânt. Ce garanţii poate da o venitură, un nimene, un sudit 
kezaro-krăesc, că băuturile nu vor fi falsificate, cum şi sunt, deci 
stricăciose sănătăţii. Deja deputaţii ţărani din adunarea ad-hoc 
s-au plâns prin memoriile lor, că aceşti oameni le otăvesc 
băuturile, prefăcând zilele de odihnă legitimă în zile de omorâre 
lentă şi sigură”(7). 

Şi mai rău în zilele noastre, deci trebuie o reacţiune ! Dar 
cum ? Prin două lucruri tocmai contrare mişcării antisemite de 
azi ! Prin: 1) respectul faţă de Biserică şi 2) mijloace de luptă 
nebrutale. 

Reproducem încă două locuri din M. Eminescu, pentru 
că, văzând părerea lui, să putem judeca mai bine situaţia 
antisemitismului de azi. 

Eminescu a avut respect faţă de Biserică şi între altele 
clerul are meritul: 

“Clerul a desrobit popoarele nouă ale Europei din mrejele 
unor credinţe şi obiceiuri în care puterea fizică juca cel dintâi rol, 
căci dovedit este, că atât zeul suprem al Gennanilor, ca şi cel al 
Cehilor şi al Slavilor a fost un Dumnezeu al răsboiului, al 
sângiuirilor, un Dumnezeu al puterii brute. îmblânzirea treptată a 
lumii nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine ; afară de 
aceea ea a mai fost şi-păstrul culturii antice”(8). 

Prin unnare, direct sau indirect, se poate deduce că a fost 
unul care a ţinut din convingere la “legea” lui. Pe duşmanii 
acestei legi nu-i putea suferi, dar pentru aceia nu admitea aplicări 
de mijloace nepotrivite felului de a fi nobil al românului: 


23 



“Deşi nu suntem de loc amici ai rasei, care profesează 
cultul mozaic, şi nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea 
ei ca atare, totuşi spre onoarea principiului excluderii ei dela 
drepturile publice şi chiarbcele private, vom trebui să 
desaprobăm purtarea injustificabilă a unora din cetăţenii români, 
cari cred a putea trata persoane cu totul inofensive de rasă 
semitică, intr-un mod în care Turcii obişnuiesc a trata pe Bulgari. 
Declarăm că suntem contra oricării concesii juridice sau 
economice cât de neînsemnate faţă de totalitatea Evreilor, dar 
principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruiala 
asupra deosebiţilor indivizi, cari constituiesc acea totalitate”(9). 

Aşa s-ar impune în mod sănătos, problema contra 
jidanilor în principiu. Aşa ar trebui s’o privească şi s’o realizeze 
şi studenţii. Dar studenţii, cărora nu li se poate tăgădui sub nici 
un chip patriotismul sincer şi entuziast, nu au partea pozitivă ce 
se impune unui “student creştin român”: convingeri creştineşti şi 
viaţă creştinească. Animaţi de sentimentul patriotic, ei ţin, deşi 
nu în chip integral, la “legea” străbună -dar, în ceea ce priveşte 
concepţia lor de viaţă, care ar trebui să fie cea creştină şi de la 
care ar trebui să pornească, studenţi sunt complect desorientaţi. 
Vin la Universitate cu nădejdi în câştigarea unei convingeri 
satisfăcătoare -dar pleacă şi se dedică anumitor cariere tot 
desorientaţi. Cine-i de vină ? Profesorii Universitari ? Nu prea, 
întrucât am văzut că în cea mai mare parte ei înşişi sunt 
anacronici sufletului românesc. Sunt de vină studenţii ? Nu, căci 
ei singuri nu-şi pot da ceiace cer. Eu îndrăznesc a conclude, din 
câte am putut desprinde din diferite împrejurări, că vina o poartă 
reprezentaţii Bisericii din Ţara noastră, şi în legătură cu mizeria 
sufletească a studenţimii : vina sunt Teologii români. 

Dacă Biserica şi Teologii români n-ar neglija 
studenţimea, atunci “de la Eminescu” s-ar fi ajuns la ceva 
potrivit tradiţiei creştine, pe un plan şi mai superior vremii lui 
Eminescu : 

în partea pozitivă a desvoltării Neamului -ridicarea 
nivelului cultural şi moral al Poporului românesc- 


24 



şi în partea negativă -înlăturarea oricăror piedici din 
calea progresului, inclusiv operaţiunile “iudeo-masonice”; 

dar nu s-ar fi ajuns la “A.C Cuza” -la “cuzism”. 

De unde să ştie studenţii că “mişcarea cuzistă” e o 
aberaţie, când ei nu sunt educaţi de Teologii români în destulă 
măsură şi nu sunt versaţi în adevăratul sens al “tradiţiei creştine 
strămoşeşti ?” Şi de ce să-i condamne atunci chiar şi Biserica şi 
Teologii români pe studenţi când cad în excese incalificabile - 
dacă este bine ştiut că ei sunt de cea mai bună credinţă că aduc 
folos Ţării prin zelul lor patriotic, care este exploatat de atâţia 
printre cari şi “cuzişti”?. 

Sunt naivi studenţii ! Da, sunt naivi, căci nu ştiu ce-i bine 
şi ce-i rău, dar nu sunt ei de vină ! 

E destul să-i vorbeşti studenţimii în numele nobilelor 
interese patriotice -chiar ceeace de fapt ar fi antipatriotic- şi ea, 
astfel entuziasmată, e gata la orice pentru Patrie. Situaţia aceasta 
este o realitate care e păcat să fie neglijată ! 

Nu trebuie neglijată, mai ales şi pentru că cuprinde şi 
problema jidănească, dar nu după vederile lui Eminescu, ci după 
ale D-lui A.C. Cuza. 

Şi-acum, fiindcă a fost vorba de un titlu “De la M. 
Eminescu la D-l A.C. Cuza” (cu toate că personal nu văd pe d-1 
Cuza decât departe ca pământul de cer faţă de M. Eminescu), să 
vedem ce-i şi “cuzismul”. Nu ne priveşte buna sau reaua credinţă 
a D-lui A.C. Cuza (poate să fie tot atât de nobilă în privinţa 
patriotismului ca şi cea a studenţimii) -ci adeveritatea sau 
falsitatea “doctrinei cuziste” -pentru că aceasta a influenţat şi 
influenţează în chip fatal mentalitatea studenţimii, care e lipsită 
-din neglijenţă- de hrana cea bună a creştinismului tradiţional, a 
ortodoxiei. 

Ori “doctrina cuzistă” contrazice în chip monstruos 
aproape, doctrina Bisericii ortodoxe ! Pe d-l A.C. Cuza 
“jidănimea” îl obsedează atât de mult, încât e prins în mreaja 
celor mai extreme concepţii. Dacă ar putea, ar spune că nici n-au 
existat şi că nu trebuie să existe jidani. Unde să mai admită, în 
cazul acesta, că Mântuitorul ar fi avut legătură cu jidanii? Iar 


25 



dacă pot fi astfel de teze, chiar susţinute de Biserica lui Hristos şi 
de Teologii Ei -din care reese că Iisus, după trup, a fost Iudeu : 
acestea sunt “erori” pe cari nu şi le poate explica altfel D-l Cuza 
decât că sunt produsul unor capete proaste, le susţin numai 
proştii. (Intr-o notă sublineară am arătat, aici, la acest loc din 
Teză, ce anume discuţie am avut cu D-l Cuza la Iaşi, când l-am 
cunoscut personal). 

In “Naţionalitatea în Artă”, printre altele, D-l A.C. Cuza 
se străduieşte să dovedească despre Iisus că nu era după trup de 
origine semitică, ci din rasa “arică”, din care-şi au originea 
popoarele indo-gennane, etc. Ce rost are aceasta, doar divinitatea 
lui Iisus nu depinde de rasa din care făcea parte ? E şi la D-l A.C 
Cuza un amestec de principii “ştiinţifice” cu ceva credinţă, dar 
cu totul aparte, pe care le aplică mai ales la teoria că trebuie 
despărţite Noul de Vechiul Testament : “Pentru noi -după însăşi 
învăţătura Mântuitorului Hristos, -ca şi după ştiinţă să se ştie : 
Vechiul Testament, este “Ucigă-l-Crucea !”. Acesta este 
adevărul” (10). 

Să vedem care-i “Concepţia dogmatică cuzistă” despre : 

“I. Vechiul Testament -atribuit revelaţiei divine, prin 
egipteanul Moise, cu Thora, şi inspiraţiei Profeţilor -este opera 
calculată, profană, inspirată de diavolul, a cărturarilor jidani, în 
frunte cu şufărul Erza, de pe la 445 în. de Hr. : având la bază 
minciuna dogmei “legământului” exclusiv, pe care l-ar fi încheiat 
cu jidanii, Dumnezeul lor Iehova : ca ei să stăpânească pământul 
întreg, ceea ce le impune, ca o datorie religioasă -prădarea, 
robirea şi uciderea “goimilor”, cum numesc ei, pe acei de altă 
“credinţă”. 

“II. Noul Testament, al Evangheliilor, cuprinde învăţătura 
lui Iisus, de origine arică -şi totodată, de origine divină, după 
cum o declară el însuşi- care este negaţia hotărâtă, în orice 
privinţă, a Vechiului Testament al Jidanilor. 

“III. Evangheliştii, reproduc învăţătura divină a lui Iisus, 
dar, în mod fatal, în cadrul strâmt al concepţiilor Vechiului 
Testament -cu excepţia Evanghelistului Ioan- deoarece erau 
crescuţi în religia jidănească, şi aveau de scop anume să 


26 



convertească pe jidani la creştinism, ceea ce i-a făcut să caute a 
dovedi, că “Mesia”, aşteptat de jidani, era Iisus : a cărui 
învăţătură, dar, au falsificat-o, cu scopul acesta, ceea ce s-a făcut, 
şi de interpolatorii, de mai pe urmă, ai textelor evanghelice. 

“VI. Teologia creştină, s-a născut din acest amestec 
-absurd, pentru noi, dar de neînlăturat, la origine - a Noului 
Testament cu Vechiul Testament,- care ne împiedică să 
înţelegem, şi pe unul şi pe celălalt, şi paralizează Biserica lui 
Hristos, ca organ al “împărăţiei lui Dumnezeu”, pe pământ. 
Păstrarea acestei falsificări dela început a învăţăturii lui Iisus, se 
datoreşte, mai ales, autorităţii Apostolului Pavel, jidan Fariseu, 
cum o proclamă, cu mândrie cu el însuşi, zicând : (citează din 
Fapte 22, 3-23, 6). 

“Acesta dar -Iudeul şi Fariseul Pavel, care, în mod fatal, 
gândea jidiveşte- este întemeetorul teologiei creştine, şi a cărui 
concepţie continuă a se impune Bisericii : ca şi cum nu am mai fi 
învăţat nimic, de atunci, şi până în zilele noastre”(l 1). 

Se pronunţă apoi contra “păcatului original” şi trece la o 
serie întreagă de absurdităţi pe cari Biserica ar trebui să le 
condamne ca pe nişte erezii. 

D-l Cuza ar putea întâiu să se introducă în “chibriturile 
teologiei” şi să vadă întrucât susţine “prostii” sau nu şi apoi să se 
pronunţe. Dar D-sa nici nu vrea să ştie de aceasta, în schimb face 
propagandă, aprinde sufletele şi îndeamnă lumea la brutalităţi, pe 
care D-sa personal nu le aplică. 

D-sa, care interpretează arbitrar Sf. Scriptură, de unde să 

ştie ?: 

“Şi avem mai sigur cuvântul proorocesc, la care bine 
faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, 
până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări întru inimile 
voastre, ştiind aceasta mai întâi că orice profeţie a scripturei nu 
este de deslegare particulară ; căci nu prin voia oamenilor s-a 
făcut cândva profeţia, ci purtaţi de Spiritul Sfânt au vorbit 
oamenii cei dela Dumnezeu -(2 Petru 1, 19-21). în acest loc 
Apostolul Petru arată valoarea cea mare şi sigură a profeţiilor 
Vechiului Testament pentru argumentarea credinţei ; împlinirea 


27 



acelor profeţii, în arătarea, viaţa şi moartea lui Iisus Hristos, sunt 
cea mai puternică dovadă pentru demnitatea de crezare a 
revelaţiunii, şi sunt şi pentru viitor, în noaptea lumii acesteia un 
luceafăr luminos până la a doua venire a Domnului, când 
credinţa plină de misterii va fi înlocuită prin vederea faţă în faţă a 
lui Dumnezeu. Dar să nu interpretăm profeţiile în mod arbitrar, 
omenesc, căci profeţii nu vorbesc de la dânşii, ci de Spiritul 
Sfânt, sunt inspiraţi -vers 21, cum sunt inspirate şi toate 
profeţiile Testamentului Vechiu -vers. 20. Tot aşa şi textul: “Au 
pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe dânşii -Luca 16,29, se 
referă numai la inspiraţiunea şi demnitatea de crezare a cărţilor 
Vechiului Testament, despre care Domnul vorbeşte şi la Ioan 5, 
39”( 12). 

Prin urmare, chiar şi’n Evanghelia după Ioan (singura 
care face “excepţie” de mentalitatea jidovească) se dovedeşte 
valabilitatea Vechiului Testament. 

Şi sunt atâtea lucruri pe cari D-l A.C. Cuza le susţine 
intr-un mod cu totul aparte. Cât de departe este D-sa de M. 
Eminescu, care a văzut pericolul evreesc, dar n-a dat în exagerări 
oarbe ca “doctrina cuzistă”. 

Din fericire, în ceea ce-i priveşte pe studenţi, această 
“docrină” începe să le displacă din cauza rezultatelor la care 
duce. Studenţimea merge acum pe alte căi”. 

Aşa am înţeles şi am înfăţişat lucrurile privitoare la 
“cuzism” în Teza de Licenţă în Teologie. 

X 

3. -Examenul de Licenţă. - Când s-a apropiat timpul de 
licenţă, m-am întrebat : ce subiect voiu alege pentru Teză ? îmi 
ziceam : trebuie să ascult numai de convingerea mea. Voiu alege 
un subiect, pe care să nu-1 tratez artificial şi compilând din cărţi 
lucruri pe care să le leg prin câte o frază, ca să fac dovada că ştiu 
lucra “ştiinţific”. Nu ! Aceasta îmi repugnă. Licenţa este un 
prilej de examinare serioasă în primul rând a conştiinţei. îmi 
trebuie ceva trăit, pe care să pot apoi a-1 documenta cu adevăruri 


28 



şi citate teologice. Voiu trece în viaţa cu o mare răspundere 
personală -am un punct de vedere bine precizat asupra rostului 
meu de viitor ?... Frământându-mi gândul cu asemenea întrebări, 
într-o zi am simţit cum parcă mi-ar fi dictat cineva în adâncul 
conştiinţei subiectul: “Studentul creştin-romăn ”. 

Terminând celelalte examene (generalul II), m-am retras 
la ţară, la Mămăeşti, lângă Cernăuţi, unde colegul şi cel mai bun 
prieten al meu Boris Babcenco, basarabean, era învăţător... ca 
să-şi poată câştiga minimum de existenţă pentru studii. Intre 
timp, am făcut toate formele de înscriere la susţinerea tezei de 
licenţă. La data de Luni 23 Iunie 1930, când mi se fixase 
examenul de licenţă, considerând această ocaziune drept o foarte 
mare sărbătoare, m-am prezentat la Decanatul Facultăţii de 
Teologie îmbrăcat în unifonna clericală a studenţilor teologi 
interni (deşi extern, plăcându-mi nespus de mult acest frumos 
obiceiu de la Cernăuţi, îmi comandasem şi eu un costum de haine 
preoţeşti) şi cu mare seriozitate m-am încadrat în solemnitatea 
unui asemenea examen. Părintele Decan Dr. Domiţian Spânu, 
care era şi referentul asupra tezei, întrucât cădea la specialitatea 
P.S. Sale, a citit un referat frumos şi favorabil candidatului. După 
ce am susţinut toate punctele asupra cărora mi-a făcut întrebare, 
ca o chestiune ultimă, mi-a cerut să susţin cele afirmate în 
încheerea Tezei -ca, apoi, să dea cuvânt şi domnilor Profesori 
Coexaminatori în comisia de examen. Am susţinut cu mare 
căldură şi bine documentat fiecare afirmaţie din încheiere, fapt 
care a mulţumit pe Profesorul Referent, căci a aprobat teza cu un 
calificativ bun. A dat cuvânt apoi, D-lui Prof. Dr. Nicolae Cotos, 
de Teologia Fundamentală. D-sa s-a declarat de acord cu 
Profesorul Referent şi nu mi-a pus nici o întrebare. A urmat 
Profesorul de Dogmatică, pe care nu-1 numasc şi care ţinuse să 
fie neapărat în comisiunea care avea să-mi controleze Teza de 
Licenţă. 

Declarând că nu a citit Teza, dar că deduce despre ce este 
vorba din discuţiunea provocată de întrebările Părintelui Decan, 
fără să mai întrebe nimic, a început numaidecât cu o serie de 
blamuri şi insulte, de parcă nu aşi fi fost un candidat la un 


29 



examen de Licenţă în Teologie, ci servitorul D-lui cel mai 
imposibil. Miraţi şi colegii D-lui, nu ştiau ce să creadă. Părintele 
Decan l-a rugat de câteva ori să se menţină la discuţia asupra 
Tezei, dar D-lui a repetat acelaşi limbaj, adăugând că nici nu 
vrea să audă de un asemenea subiect şi că va opune un “veto” 
categoric. In tot acel timp mi-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să 
suport în tăcere desăvârşită penibila scenă care mi-a fost dată s-o 
trăiesc cum nici nu mi-aşi fi putut închipui, tocmai în cel mai 
sărbătoresc moment din viaţă, de până atunci. Scăpat dintr-un 
chin cumplit -după ce Părintele Decan Spânu suspendase scena, 
pentru a decide ulterior asupra situaţiei ce-mi crea Profesorul de 
Dogmatică- m-am retras în Parcul Reşedinţei Mitropolitane şi în 
singurătate desăvârşită, am izbucnit intr-un plâns amar, rugându- 
mă fierbinte Bunului Dumnezeu ca să nu mă lase, şi mai ales să 
nu-mi slăbească credinţa. Luptând cu durerea şi nedumerirea 
aproape un ceas şi jumătate, le-am biruit prin rugăciune, căci 
mila Bunului Dumnezeu mi-a revărsat deodată atâta mângâiere şi 
pace în suflet, încât nu sunt în stare să redau prin cuvinte acel 
moment. 

. ^ . .... 

Iată, acum, şi acea Incheere a Tezei, care mi-a pricinuit 

toate acestea : 

înainte de a prevedea ce s-ar putea alege de “studentul 
creştin român” din împrejurările diferite - să încercăm a rezuma 
ceeace am tratat până acum. 

Studentul este intrigat de mulţimea şi diversitatea 
opiniilor filosofice, ştiinţifice, etc., asupra enigmelor vieţii, 
cărora doreşte să le găsească o deslegare satisfăcătoare măcar 
când ajunge la Universitate, căci în şcoalele secundare îi sunt 
încă insuficiente şi metodele şi vârsta. El caută deci adevărul aşa 
cum îi este descoperit omului prin “revelaţiunea divină”, căreia 
pe urmă îi poate acomoda şi revelaţiunea naturală, îşi găseşte 
liniştea sufletească şi sub imboldul credinţei, speranţei şi iubirii 
caută, pe cât este posibil, să contribuie cu aportul personal la 
realizarea “împărăţiei cereşti” pe pământ. 

în lumina adevărului creştin, se cunoaşte originea lumii, a 
omenirii, şi menirea lor. Adevărul lămureşte cum se realizează 


30 



scopul omenirii în general prin împărţirea ei în individualităţi 
naţionale şi personale. 

Problema autohtonă de asemenea datorită anumitor 
cauze, prezintă o situaţie deosebită, întrucât creştinismul şi 
naţionalismul la Români sunt fraţi gemeni, şi sunt identificate 
aceste sfere de viaţă în ceea ce Românul înţelege prin “legea” lui. 

Cei cari ţin cont de această realitate, în spiritul “tradiţiei 
creştine strămoşeşti”, pot să ducă la viitor strălucit Neamul 
Românesc. Cei cari vin cu principii nepotrivite acestei realităţi, 
sunt condamnaţi a fi cauză mai mult a răului decât a binelui 
acestui Neam. Fiindcă majoritatea “intelectualilor” sunt de felul 
din urmă, impresia ce-o produce starea lucrurilor din România 
este că între Popor şi aşa zişii intelectuali ai săi s-a produs o 
“ruptură”, (cf. Nichifor Crainic). 

întrucât şi studenţimea, care ar putea fi o forţă culturală şi 
morală ce nu trebuie neglijată, se găseşte între aceste două 
răspântii din cauza diferitelor influenţe ce s-au putut exercita 
asupra frumoaselor sentimente naţionale cari o caracterizează, 
Biserica şi Teologii români ar putea într-un chip fericit să-i 
îndrepteze pe studenţi pe adevărata cale a vieţii lor : atât ca 
oameni, în general, cât şi ca fii ai unei Naţiuni, în special. 
Această cale, care este cea arătată de Mântuitorul, are două 
laturi: una pozitivă, alta negativă. 

Cea pozitivă îl integrează pe om în adevăratele concepţii 
ce trebuie să le aibă un creştin despre sine şi despre viaţă şi-i 
întăreşte caracterul în aşa fel ca totdeauna şi’n orice împrejurări 
să traducă în faptă crezul care îi animă spiritul său. 

Cea negativă îi descopere şi îi dă în putere cele mai 
eficace mijloace cari trebuiesc opuse piedicilor ce se ivesc în 
calea realizării crezului său, atât individual, cât şi pe tărâmul mai 
larg al Neamului din care face parte. 

Odată studenţii creştini români, deplin edificaţi în acest 
crez şi în aceste mijloace de realizare, pot să-şi îndeplinească 
misiunea lor de Creştini şi de Români în chipul cel mai demn şi 
frumos. 

Cari ar fi mijloacele pozitive ? 


31 



Biserica să le ajute studenţilor la realizarea gândului lor 
de-a avea o Universitate românească în adevăratul sens al 
cuvântului şi la baza principiilor ei de concepţii şi conduită să 
stea “filosofia şi morala creştină” şi nu “filosofia deşartă” a lumii 
şi moravurile ei. în acest fel, studenţii ar putea fi educaţi în chip 
eminent şi pe lângă oameni cu o adevărată cultură, ar deveni şi 
oameni cu caractere diamantine, lucru de care are nevoie atât 
Ţara noastră, cât şi în general lumea de azi. 

Urmarea acestui lucru ar fi că atunci ar opune cu folos şi 
mijloacele negative contra acelora cari distrug atât sufletul, cât şi 
trupul Neamului Românesc. 

Printr-o solidaritate indestructibilă, ar contrabalansa 
efectele capitalismului strein prin cooperative naţionale, şi ar 
duce la justa valoare aprecierea produsului muncii demne şi 
nobile a producătorului român. Apoi, prin ajutorul unei 
culturizări sănătoase şi prin propriu exemplu ar zădărnici cel mai 
periculos mijloc de distrugere al sănătăţii şi moravurilor : 
alcoolizarea, căreia i-ar opune o contra propagandă intensă, 
chibzuită şi neînfrântă. Pe lângă aceasta s-ar încuraja exercitarea 
industriei, comerţului, etc., de către înşişi fiii de Români cari, 
orice s-ar zice, nu sunt nici pe departe mai prejos de talentele 
streine (ovreul nu-i superior din nici un punct de vedere 
Românului) şi astfel atât spiritualiceşte, cât şi culturaliceşte s’ar 
dezvolta România prin Români şi nu prin nechemaţi. în sfârşit, 
nu e locul aici să intrăm în prea multe amănunte. Ceeace facem 
este numai mărturisirea crezului personal, în legătură cu 
diferitele probleme discutate până acum. 

Dar cine să fie îndrumătorul principal în toate acestea ? 
Biserica! Pentru aceasta însă îi trebuie ei însăşi un cler la 
înălţime. Insuficienţa culturală şi morală a unor părţi din cler 
duce în mare parte la compromiterea Instituţiei divine a Bisericii. 
Dar, vorba Domnului Iisus Hristos: “nu se pune vin nou în 
burduf vechiu”. Ceeace a fost până acum încă n’a dus la prea 
mari rele, dar de-acum încolo trebuie multă luare aminte la clerul 
care va fi. Preotul trebuie să fie în primul rând un exemplu viu de 
nezdruncinată convingere şi de neclintit caracter în cele ale lui 


32 




Dumnezeu. Ori, fără a ne obrăznici şi fără a ne permite observări 
care ne declină competinţa, trebuie să mărturisim că studenţii 
teologi sunt prea puţin controlaţi în ceea ce priveşte caracterul şi 
demnitatea lor personală. Nu ne gândim la sisteme iezuite pe cari 
le-am experimentat şi a căror ineficacitate am putut-o constata, ci 
să ne gândim tocmai la o deplină îndrumare în ceeace priveşte 
buna înţelegere a “libertăţii academice”. Studenţii teologi, ca toţi 
studenţii de altfel, sunt lăsaţi prea în plata Domnului şi pot ei să 
fie eminenţi în cunoştinţe, dar acest lucru e chestiune mai mult 
de memorie şi mai puţin de caracter. 

S’a pus acum de curând baza unei “Asociaţii generale a 
Studenţilor Teologi Ortodocşi din România” - aceasta ca şi 
“Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români”, din care 
face parte şi amintita Asociaţie, poate fi un bun mijloc de 
influenţă pe care ar fi bine s-o exercite Biserica asupra 
membrilor cari fac parte din respectivele organizaţii. Bine înţeles 
indirect, prin considerarea libertăţii studentului, care trebuie doar 
supusă unei bune înţelegeri cu conştiinţa personală şi nu cu 
teama de restricţiuni. 

Studentului creştin român, atât teolog cât şi neteolog, nu i 
se dă destulă educaţie şi anume educaţie bună, creştinească ! 
Aceasta este o realitate care e dureroasă şi plină de consecinţe. 
Nu pe seama D-lui A.C. Cuza să fie lăsaţi studenţii să-şi câştige 
educaţia religioasă şi naţională, care am văzut ce concepţii are 
(D-l Cuza care apără pe studenţii care împuşcă câte un jidan sau 
român jidovit, de ce nu face D-sa acelaşi lucru, ar avea măcar 
stima ce i cuvine lui Nietzsche, care a fost consecvent ideilor şi’n 
faptă, cu toată nebunia acestor idei), ci Biserica şi Teologii 
români, precum şi acei intelectuali de bună credinţă cu principiile 
Bisericii, pe care o respectă real şi nu verbal (ca D-l Cuza) 
aceştia sunt datori să fie păstorii turmei studenţeşti. Iar când, din 
cauza lipsei unei astfel de îndrumări, studenţii totuşi primesc şi 
dintr-o parte şi dintr-alta învăţături, o fac din cauza setei de ceva 
viu pe care o au în sufletele lor şi cărora nu li se dă adevărata 
“apă vie”. în ziua de azi studenţii nu mai critică Biserica, ci 
neglijenţa membrilor Ei. Li s-ar putea reproşa că n-au dreptate ? 


33 




Până când li se dă ceea ce le trebuie, ce să facă studenţii creştini 
români ? Doar să se roage fiecare lui Dumnezeu prin cuvintele 
Psalmistului : “Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi 
inima ! Incearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile ! Vezi dacă sunt 
pe o cale rea, şi du-mă pe calea veciniciei !” (Ps. 138, 22-23). 

X 

4.- Ideal şi realitate. - A doua zi, după penibila scenă 
dela examenul de licenţă, m-am prezentat din nou la Decanul 
Facultăţii de Teologie, ca să văd ce se va alege din situaţia creată 
de acel “veto” pe care Regulamentul Facultăţii nu l-a prevăzut. 

Profesorul şi Decanul Domiţian Spânu, fiind el însuşi 
jignit prin procedeul unui coleg care nu ţine seama de referatul 
pe care îl făcuse asupra tezei, dar nevrând să prelungească o 
ceartă cu un om, cu care şi aşa, nu ar fi putut ajunge la vre-o 
înţelegere, avea soluţia gata când m-am prezentat în faţa lui. 
Considerând lucrurile ca şi când nu m-aş fi prezentat încă la 
examenul de licenţă, m-a sfătuit să retrag subiectul cu pricina şi 
să aleg altă Teză chiar la Dogmatică. L-am ascultat. In sesiunea 
de toamnă, la 5 Noemvrie 1930, am susţinut, în faţa aceleiaşi 
comisiuni, Teza de Licenţă în Teologie: “Despre Harul Divin”. - 
Am promovat cu bine şi fără nici o supărare. Când am depus 
jurământul de Licenţiat în Teologie, Decanul Domiţian Spânu 
mi-a spus : “a doua lucrare este umbră faţă de cea dintâi, dar nu 
face nimic... ştii că în viaţă se adevereşte vorba “oamenii şi 
lucrurile sunt oarecum şi oarece”... dar mie aşa băieţi îmi plac” 
-şi strângându-mi mâna, a adăugat... “şi acum în ciudă, apucă-te 
şi fă Doctoratul”. Subiectul Tezei de doctorat mi-1 dăduse tot el, 
cu ocazia unor discuţii la un seminar de Teologia Morală şi 
anume : “Sport şi moralitate”. La părinteasca lui încurajare, am 
răspuns foarte îndurerat: “mulţumesc din tot adâncul şi din toată 
căldura şi curăţia inimii pentru tot ce mi-aţi dat şi aţi făcut pentru 
mine şi pentru toţi, dar, iertaţi-mă dacă nu vă ascund că aici nu 
mai pot lucra cu dragoste, mai ales pentru Doctorat şi în anumite 
condiţii cari încă vor dăinui spre nenorocul acestei Facultăţi”... 


34 



Aş fi lăsat aceste amănunte fără să le mai pomenesc, dar 
Domiţian Spânu a murit în anul 1936, aşa că orice amintire în 
legătură cu marea lui dragoste şi înţelegere faţă de ucenici este 
un pios omagiu pentru un mare şi prematur dispărut. 

Rămânând încă la Cernăuţi, în toamna aceea, fără să ştiu 
precis ce voiu avea de făcut, dar cu dorul de a-mi înnoi şi întări 
cugetul şi gândurile -la data de 24 Noemvrie 1930, am avut 
marea cinste şi bucurie de a fi ales, în unanimitate, Preşedinte al 
Centrului Studenţesc Cernăuţi, de către Adunarea Generală. 

Viaţa studenţească la Cernăuţi se desfăşura cu adevărat 
într-un înalt spirit academic. Legătura între Profesori şi studenţi 
era mult mai frumoasă ca în alte Centre Universitare şi 
Studenţeşti. Dar erau şi odioase cozi de topor, printre profesori, 
cari produceau cea mai mare sminteală şi oroare. Iată un caz 
unic : 

în ziua de Duminecă, 7 Decemvrie 1930, a avut loc 
dezvelirea bustului lui Mihail Eminescu, în piaţa din faţa 
Catedralei Metropolitane “Sfânta Treime”, în cadrul unei 
manifestări religioase şi culturale care se transformase într-o 
mare sărbătoare naţională. Biserica, Armata şi Universitatea, au 
fost reprezentate prin tot ce au putut avea mai bun. Pe lângă 
aceasta, toată Bucovina lui Eminescu, era prezentă acolo prin tot 
ce avea mai ales şi mai frumos. Bustul lui Eminescu s-a făcut din 
iniţiativa şi prin strădania studenţilor Societăţii Academice 
“Arboroasa”, faptă la care s-au înfrăţit ca niciodată toţi studenţii, 
din toate Societăţile Centrului Studenţesc Cernăuţi. A fost un 
moment dumnezeiesc ! 

Abia se tenninase bine această sărbătoare a întregii 
suflări româneşti din Bucovina, când aflăm că în momentul în 
care se rosteau frumoasele cuvântări în faţa bustului lui 
Eminescu -în cimitirul evreesc, profesorul universitar român C. 
Rădulescu, de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, a rostit şi el o 
cuvântare de umilire în faţa mormântului elevului jidan Falik, pe 
care îl împuşcase elevul român Nicolae Totu din Iaşi, pentru că 
pălmuise acele elev jidan pe un profesor român dela Cernăuţi cu 
ocazia unui examen. Toată Bucovina s-a cutremurat de revoltă la 


35 



auzul acestei blestemate mişelii. - După trei zile de la această 
întâmplare, la data de 10 Decemvrie, cu ocazia aniversării 
începutului mişcării studenţeşti, când am reuşit pentru prima dată 
să obţinem chiar Aula Universităţii în vederea acestei sărbători 
studenţeşti, am înfierat viguros dar academic trădarea 
profesorului mason. Toată lumea a fost alături de noi, afară de 
câţiva prieteni ai masonului. De pe atunci am început să-mi dau 
şi mai bine seama de marea tragedie a studentului creştin român. 
De aceea am şi amintit acest caz foerte caracteristic pentru 
prăpastia de netrecut dintre cele două lumi în luptă. Dar cazul 
profesorului mason de la Cernăuţi nu era să rămână izolat, ci era 
doar o verigă dintr-un întreg lanţ al uneltirilor satanei la noi în 
Ţară. 


După ce am depus mandatul de Preşedinte al Centrului 
Studenţesc Cernăuţi, am plecat acasă, în Banat, ca să mă 
interesez de situaţia mea, în legătură cu o petiţie pe care o 
făcusem către Sfânta Episcopie a Caransebeşului, pentru un post 
liber de profesor la Academia Teologică de acolo. 

Idealul meu era, încă de când am tenninat liceul, ca să mă 
fac scriitor şi profesor. In vocaţiunea pe care o simţeam pentru 
acest ideal al tinereţii, mai eram întărit şi de respectul faţă de 
dorinţa Părinţilor mei, cari mă visau Doctor în Teologie şi 
Profesor la Academia Teologică din Caransebeş, după o 
străveche mentalitate bănăţeană. In conştiinţa mea îmi şi 
formulasem acest ideal în deviza: “condeiul şi catedra”. în 
urmărirea unui asemenea vis, m-am isbit de realitatea unor 
piedici aşa de neaşteptate încât m-am despărţit de regiunea în 
care m-am născut şi în care m-a legănat copilăria. în orice caz, 
faţă de cine mi-a opus idealului meu o asemenea realitate, am 
motive nu numai să nu fiu supărat, ci dimpotrivă, să cer 
binecuvântarea cerului întocmai după cum scrie la Sfânta 
Evanghelie. 

în toamna anului 1931, în urma unei cereri înaintate 
Sfintei Mitropolii a Sibiului, am fost numit Pedagog la Internatul 


36 



Arhidiecezan de acolo. Am stat un an la Sibiu, alegându-mă cu 
mari foloase sufleteşti. 

In toamna anului 1932, am plecat de la Sibiu la Bucureşti. 
Mă îngândura mereu dorinţa Părinţilor mei de a lua şi Doctoratul 
în teologie. Cum la Cernăuţi nu mă mai trăgea inima să mă 
reîntorc, şi cum, dintre multele probleme teologice, mă pasiona 
mai ales “sensul teologic al Frumosului”, am avut o mare 
bucurie când am aflat că scriitorul şi esteticianul Nichifor Crainic 
a fost transferat de la Chişinău la Facultatea de Teologie din 
Bucureşti. In afară de aceasta, tot Nichifor Crainic a scos şi 
ziarul “Calendarul”, la care visam să-mi fac ucenicia condeiului. 
De aceea, m-am dus la Bucureşti şi m-am înscris la Doctorat, la 
Facultatea de Teologie de acolo. Rar de tot scriam şi câte un 
articol de ziar. In Capitală m-am regăsit şi cu vechi cunoscuţi şi 
prieteni din timpul delegaţiilor în conducerea centrală a 
studenţimii creştine din România. In acel an, chiar am fost ales şi 
ca membru în Comitetul Executiv al U.N.S.C.R. (Uniunea 
Naţională a Studenţilor Creştini Români). 

X 

5. - Crucea Eroului Necunoscut - Situaţia de membru în 
Comitetul Executiv al U.N.S.C.R. şi faptul că, aflându-mă în 
Capitală, eram în direct contact cu însuşi miezul Istoriei şi al 
Vieţii Naţionale a României, mi-au dat cea mai temeinică 
posibilitate de a mă lămuri tot mai mult asupra Sensului acestei 
Istorii şi Vieţi Naţionale, şi mai ales asupra rosturilor mişcării 
studenţeşti, pe linia destinului României. Am început, apoi, să 
cunosc şi pe promotorii acestei mişcări. Din toate acestea şi din 
studierea prin Bibleotecile din Capitală, mi-am controlat şi 
verificat tot mai mult punctul meu de vedere asupra “menirii 
Studentului Creştin Român” şi prelucrând prima Teză de 
Licenţă, am început să public în ziarul “Calendarul” părerea ce 
mi-am făcut, sub fonna unor studii-foiletoane. In legătură cu 
împlinirea unui deceniu de la începutul mişcării studenţeşti, 
judecam lucrurile astfel : 


37 



Istoria va înregistra un fapt care, în viaţa poporului 
român, îşi are începutul la data de 10 Decemvrie 1922. 

Generaţia care s-a ridicat după vrednicii eliberatori ai 
acelor părţi rupte din trupul Ţării noastre, a căror unitate 
organică le-a fost redată în fiinţa “României întregite” - 
generaţia de după “războiul mondial”, a dat semnalul unei lupte 
pentru o nouă eliberare : cea sufletească ! 

Istoria va înregistra acest eveniment pentru că, obiectiv, a 
depăşit banalul din viaţa unui Neam, şi ca atare trebuie să fie 
supus acelui criteriu -universal valabil- prin care toate faptele 
omeneşti atrag autorilor lor : fie desaprobarea riguroasă şi 
prevenitoare pentru cazuri similare, când epoca respectivă a fost 
terorizată de presimţirea unei catastrofe inerente ; fie nimbul 
recunoştinţei unanime şi binemeritate, când o anumită încercare 
inspiră binefăcătoarea încredere că se arată o “vreme” în care 
oamenii sunt învredniciţi de a fi puraţi spre noi schimbări în bine, 
de către puterea care este mai presus de ei. 

La 10 Decemvrie 1922, sufletul tineresc al unui popor 
greu încercat a isbucnit într-o zguduitoaare revoltă, pentru că 
realitatea prezenta o stare de lucruri pe care tinereţea n-a putut 
s’o accepte ca firească. Era focul unei încercări lămuritoare de 
conştiinţe, cari, puteau cădea pradă unei supreme trădări faţă de 
glasul sângelui care striga din fiecare glie pângărită de nedorite 
incursiuni, sau - cu preţul oricărui sacrificiu ! - trebuiau să se 
angajeze într-o luptă cu rezultat neprevăzut dar pentru care se 
nutrea speranţa unei biruinţi integrale. 

Speranţa în acest final a făcut să dăinuiască o încordare 
sufletească mai mult decât semnificativă, pentru că altfel n’ar fi 
putut purta atâtea inimi pe calea spinoasă a dorului de adâncă 
prefacere în organismul poporului român... infectat de microbii 
descompunerii. Inimi care cu siguranţă se vor înviora şi-şi vor 
reînoi puterile, fiindu-le dat să simtă cel puţin bucuria că n-au 
fost înfrânte până la data de 10 Decemvrie 1932. Zi care va lega 
primul deceniu de puternică pulsaţie naţională cu anii cari 
urmează să se prefacă - în decurs de un alt, sau chiar mai multe 
decenii- rezistenţa de până acum într-o ofensivă cu atât mai 


38 



sigură de biruinţă, cu cât lupta va fi transpusă pe un plan 
spiritual. Pentrucă de fel tare şi luminat al spiritului depinde şi 
propăşirea bine chibzuită în cele trecătoare, după cum însuşi 
Domnul nostru Iisus Hristos a zis : 

“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea 
Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. (Matei 6, 33). 

în lumina acestor gânduri ne putem pune şi mai scrupulos 
întrebarea : 

Care-i rostul “mişcării” începute la 10 Decemvrie 

1922 ? 

Am anticipat răspunsul când am spus că în acea zi a fost 
dat semnalul unei lupte pentru o nouă eliberare : cea 
sufletească ! 

Este adevărat că obiectivul “mişcării” n-a fost precizat 
dela început în felul acesta - sau mai corect, n-a fost precizat 
decât în puţine suflete dintre cele înrolate în sacra revoltă de 
atunci - pentru că factorul, care a determinat o sesizare cu urmări 
atât de categorice, era extern : starea haotică a lucrurilor în 
România întregită, datorită zăpăcelii generale provocate de 
războiul mondial. 

Pe lângă această zăpăceală generală, la noi, a devenit mai 
rău făcătoare o plagă în plus : năvălirea acelor străini cari au 
devenit un pericol iminent întrucât au început să încurce trebile 
noului stat întregit. 

Culmea a fost atinsă când au fost năpădite şi 
Universităţile, unde, cu tupeu de hiperbolică infuzie, aceşti 
streini au făcut pe găzduitori să simtă aevea ghimpii obrăzniciei 
celor în rol de “arici”. 

Atunci s-a deslănţuit “mişcarea” studenţimii creştine, dar, 
lupta începută n-a atras după sine o biruinţă imediată. 

Aceasta a surprins şi îngrijorat până la chinul neliniştii 
care nu piere decât odată cu aflarea motivului din care rezultă 
neizbânda. Durerea - care, în lacrimi scăldând ochii, îi face mai 
curaţi şi luminoşi, iar sufletul mai tare şi scrutător - a făcut pe cei 
înrolaţi în luptă să vadă că au ca duşmani nu numai pe cei de altă 


39 



“lege”, ci chiar pe mulţi aşa zişi români de “lege” creştinească, 
prin faptele lor pecetluiţi încă de atunci ca trădători de Neam. 

In ce constă trădarea lor ? 

Cu această întrebare a pătruns prima rază de lumină în 
conştiinţa unei generaţii încătuşate de toate nedumeririle : 
începând cu aceea asupra sensului unei copilării fără seninătate, 
ca însăşi viaţa poporului român cel fără copilărie, până la cruda 
realitate pusă în faţa unei tinereţi periclitate de a sucomba chiar 
înainte de a fî gustat bucuria primelor avânturi spre desamăgire. 
Răspunsul devenea tot mai clar : sufletul era cel trădat. 

Sufletul neîmbătrânitei noastre Ţări, atacat de toate 
vicleşugurile vrăjmaşului, începuse a fi vândut de cei “slabi de 
înger” cari se aruncaseră în braţele slugilor lui Mamona. 

Aceste slugi erau străinii, cari au prins în capcana lor pe 
mulţi dintre cei ce aveau în mână destinele Ţării noastre, târâtă 
tot mai mult în prăpastie. 

Când studenţimea română a făcut front unic împotriva 
împilatorilor, un anumit fel de politicieni în loc să fie alături de 
ea pentru salvarea demnităţii naţionale, s’au arătat pe faţă 
duşmani ai tineretului românesc, dar prin aceasta şi ai 
românismului de pretutindeni şi de totdeauna. 

Atunci atenţia acelor ce reprezentau prin excelenţă 
românismul, fără a se abate de la pericolul iminent, s’a îndreptat 
şi asupra unei noi calamităţi : politicianismul demagogic şi tot 
atât de duşman Ţării ca şi străinii. 

S-a putut constata cum, sub piedestalul acestui 
politicianism, deşănţarea moravurilor politice mergea mână’n 
mână cu decadenţa naţională în toate sensurile, pe măsură ce 
aservirea faţă de străinism se înteţea şi făcea actuală şi mai mult 
decât îndreptăţită revolta cu tărie de blestem din “Doina” lui 
Eminescu. 

Tocmai pentru acest motiv, ce ar fi putut face studenţii, 
de partea cărora era numai poporul de la ţară şi prea puţini 
reprezentanţi ai intelectualităţii conducătoare neînjugaţi trădării ? 

Trebuia să se lase conduşi de acelaşi suflet care începuse 
să vie la cunoştinţa de sine în curăţia şi robusteţea tinereţii, căreia 


40 



i-a răscolit instinctul naţional de conservare - la început aprig şi 
deslănţuit cu o vigoare dusă până la violenţă - apropiind-o tot 
mai mult de străfulgerarea conştiinţei sub raza unei transfigurări 
spirituale. Căci, de unde până la un timp, împrejurările externe 
- mult prea impresionante în complexul lor de neliniştitoare 
ascensiune asupra omului - sugerau recunoaşterea tuturor 
neajunsurilor aproape numai pe seama lor, conştiinţa studenţilor 
români - şi a celor ce erau de partea lor - pregătea sufletele 
pentru a ajunge la curajul moral de a se recunoaşte şi ele înşile 
vinovate. 

Dacă toată avalanşa de plăgi ţâşnite din el asupra Ţării - 
detenninase pe studenţii români să-şi concentreze toată puterea 
de reacţiune aproape numai împotriva celor ce provocau 
dezastrul nostru economic, financiar şi chiar politic, faptul că 
n’au ajuns la rezultatul dorit (ceiace, după cum am amintit, le-a 
descoperit celălalt rău : politicianismul trădător, rezultat al 
primului rău : aservirea la streinismul cotropitor), i-a făcut să afle 
acum unde rezidă al treilea rău (rezultat din primele două), care 
este cel mai mare : trădarea de către fiecare în parte, cu sau fără 
voie, a propriului său suflet. 

In ce consta acest mai pierzător fel de trădare ? în 
nesocotirea şi necunoaşterea religiei în care s’a născut şi a 
crescut fiecare român. 

i-a fost dat studenţimii române să nu piardă din vedere 
nici acest lucru, cu toate că, ajunsă aici, îşi poate da seama 
oricine că lupta cea mai grea a omului este cea faţă de sine 
însuşi. De o însemnătate nebănuită este faptul că, în sensul celor 
de până acum, studenţimea română a ajuns până acolo încât 
congresul general studenţesc de la Craiova din 2 Decemvrie 
1929, la votarea statutelor “Uniunii Naţionale a Studenţilor 
Creştini Români” şi-a propus ca scop, între altele şi cele cuprinse 
în Cap. I art. 4, alineatul d : 

“de a desvolta şi menţine vie, activitatea şi tradiţia 
creştină strămoşească şi solidaritatea naţională între toţi 
studenţii români creştini". - în deosebi dela acest congres a 
devenit tot mai obicinuită şi chiar semnificativă întrebuinţarea cu 


41 



un scop superior a numelui : student “creştin-român ”, pentrucă 
trebuia să se ştie odată pentru totdeauna că românism e posibilă 
numai o singură alternativă : ori credincioşi până la martiriu 
religiei care ne va face învingători prin harul Celui ce a 
învrednicit românismul ca să dea atâţia eroi şi martiri, ori revolta 
şi lupta noastră de un deceniu e zadarnică. 

De aceea şi fiecare în parte trebuie să-şi adâncească 
propria-i fiinţă, pentrucă, în lumina harului Domnului nostru 
Iisus Hristos, să-şi descopere “chemarea” conform căreia va avea 
să activeze în viaţa de obşte. Aceasta de dragul românismului, 
pentru care dorim ca frământările neliiştitoare ale unui deceniu 
întreg să se dovedească a fi fost şi a rămâne o “mişcare sau 
lucrare nu dela oameni care să fie nimicită, ci de la Dumnezeu, 
pe care să nu o poată nimici nimic 

O umilă încercare de a adânci tot ce ar trebui să fie 
propriu fiinţei celui ce poartă numele de “student creştin- 
român ”, fie a-şi primi cursul cuvenit în cele ce vor urma.(13) 

Dacă aşa vedeam lucrurile, în principiu, la aniversarea 
unui deceniu de “mişcare studenţească”, nu mă mulţumeam, 
totuşi, cu atât. Studiind “istoricul” acestei mişcări şi cunoscând 
pe unii dintre promotorii ei, acum, urmăream cu mult mai mare 
atenţie cum se Jăptuieşte “creştinismul” celor înrolaţi şi legaţi de 
această acţiune ? Din capul locului am remarcat cum se sapă o 
despărţire netă între două “fracţiuni” naţionaliste, care îşi 
exercitau influenţa şi asupra studenţimii : “cuzismul” şi 
“mişcarea legionară”. 

Aşa cum l-am cunoscut altădată pe A.C. Cuza, erau şi 
tinerii “cuzişti” tot eretici. Mulţi dintre ei, când îi întâlneam 
aveau tupeul să mă ia “în băşcălie”, pe “chestia Vechiului 
Testament şi a Măriei Magdalena”. Această rătăcire avea să-şi 
dea roadele mai târziu ! 

Nu tot aşa Legionarii! Oricât eram de rezervat şi faţă de 
ei, nu puteam să nu recunosc o mare seriozitate omenească la ei 
şi un adânc respect faţă de Biserică. La Biserica studenţească 
“Sfântul Anton” - Curtea Veche, din Piaţa Florilor, unde 
mergeam mai des, vedeam cu mare mulţumire sufletească cum 


42 




era plină de legionari. Dar, ceiace mi-a întărit şi mai mult stima 
faţă de ei, a fost faptul că am aflat că ţineau postul şi am văzut eu 
însumi, în săptămâna Crăciunului din acel an, cum se spovedeau 
şi se împărtăşeau cu Sfânta Cuminecătură acolo. Acest lucru m’a 
făcut să mă întreb : ce fel de om era acela care i-a format aşa ? 
Auzisem de Codreanu, dar nu-1 cunoscusem încă personal. Mi-a 
fost dat şi aceasta, într-o zi şi într’o împrejurare, care, pentru 
mine, nu mi s-a părut a fi nici o coincidenţă şi nici o simplă 
întâmplare. 

Era ziua de 24 Ianuarie 1933, la Bucureşti. Fiind Ziua 
Unirii, m-am dus tot la Biserica Studenţească “Sf. Anton” 
- Curtea Veche. 

Nu ştiam ce voi afla acolo. Din iniţiativa legionarilor, s-a 
făcut o Cruce de marmoră, care, fiind sfinţită la Biserica 
Studenţească, urma să fie dusă într-un frumos pelerinaj la 
Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. Straşnicul 
Preot Nicolae Georgesu-Edineţi, după ce a sfinţit Crucea, a rostit 
o zguduitoare cuvântare, în care arăta cum Eroul Neamului a fost 
lăsat fără Sfânta Cruce la căpătâiu, şi cum pentru repararea 
acestei nedreptăţi faţă de Dumnezeu şi faţă de Neamul nostru, 
legionarii au luat binecuvântata iniţiativă din acea zi. După 
cuvântare a învăţat tot Sfinţia Sa, pe cei prezenţi să cânte “Cu noi 
este Dumnezeu”, pentru procesiune. După aceea, s-au format 
coloanele. Ca purtător al Crucii, din partea iniţiatorilor, a fost 
delegat Traian Puiu. Arătându-se dorinţa ca al doilea purtător al 
Crucii să fie şi un nelegionar, asistenţa a fost întrebată: “Cine va 
fi al doilea, din altă parte ?”. Singurul din Comitetul U.N.S.C.R., 
şi cu totul independent de orice fracţiune naţionalistă, fiind eu, 
am răspuns: “Eu, - din partea Comitetului Executiv al 
U.N.S.C.R.”. Bucuroşi, tocmai pentru acest caz, au fost cu toţii 
de acord. Nu mă delegase nimeni din partea Comitetului, dar în 
clipa aceea, mi-am simţit cugetul îndemnat ca să fac aceasta în 
numele “supremei conduceri” a “Studenţimii creştine-române”. 
La câteva zile, după aceea, însuşi Comitetul U.N.S.C.R. a 
ratificat şi a fost satisfăcut de această iniţiativă în numele lui. Am 
fost învrednicit, astfel, de bunătatea lui Dumnezeu, ca să port şi 


43 



eu Crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost 
opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi 
armată, din ordinul guvernului de atunci. Dintre cei doi, Traian 
Puiu s-a ales cu capul spart de un pat de puşcă. Eu am fost călcat 
în picioare şi apoi, tot dela o armă, m-am ales cu o coastă ruptă. 
Capul mi-a scăpat fără rană, întrucât m-au favorizat numai nişte 
cauciucuri poliţieneşti. Nu mai vorbim de Părintele Georgescu- 
Edineţi, care a fost călcat, scuipat, lovit cu bocancii soldaţilor şi 
peste cap şi peste faţă, în sfârşit, a fost batjocorit şi lovit ca pe 
vremea persecuţiilor păgâne. Momentul şi situaţia de atunci, este 
fără îndoială luat în seamă de Cer. 

Seara, pe la ora 7, în aceeaşi zi, eram la redacţia ziarului 
“Calendarul”, unde comentam cu toţii evenimentul trist şi rău 
prevestitor al zilei. Deodată, intră la noi Corneliu Zelea 
Codreanu şi tatăl lui, Profesorul Ion Zelea Codreanu. Veneau să 
vadă şi acolo care era starea de spirit şi să îmbărbăteze, 
mulţumind, celor ce au “suferit pentru Cruce”. Fiindu-i prezentat 
şi eu lui Corneliu Zelea Codreanu şi spunându-i-se că am dus şi 
eu Crucea, împreună cu Traian Puiu, a stat de vorbă deoparte 
ceva mai mult şi cu mine. I se spusese că sunt doctorand în 
Teologie şi că sunt foarte rezervat faţă de un anumit fel de 
“creştinism” teoretic al naţionaliştilor. 

Plin de naturaleţă şi fără ocolişuri diplomatice, mi-a spus 
şi mie, ca unui frate mai tânăr, că el a început lupta lui dela şi 
pentru o sfeştanie (sfinţirea apii), la Iaşi, unde a cerut ca să se 
înceapă cursurile creştineşte, în Universitatea Creştină, cu 
sfinţirea apei, şi cu invocarea Duhului Sfânt, şi nu jidoveşte şi 
păgâneşte, cum se înrădăcinase obiceiul, după războiu, sub 
influenţa liber-cugetătorilor şi a jidoviţilor şi bolşevizanţilor de 
acolo. Apoi mi-a vorbit şi despre lupta lui naţionalistă, aşa cum a 
scris, mai târziu în cartea lui “Pentru Legionari”. Convorbirea 
noastră n’a durat mai mult de zece minute. Am rămas plăcut 
impresionat de figura lui, şi serios îngândurat de cuvintele lui. 

A doua zi, resimţind în plin loviturile primite din ajun, nu 
m-am mai putut scula din pat şi atunci am văzut ce mi-a păţit 


44 



coasta. Locuiam la Căminul Studenţilor Bănăţeni. Am fost nevoit 
să rămân în casă aproape trei săptămâni. 


X 


6. Cine va lua ’n seamă ? - Ca întotdeauna, lucrurile 
bune, adevărate şi frumoase, nu numai că se lasă greu observate 
şi recunoscute, dar, adeseori chiar fac impresia că impun 
într’adins condiţii şi împrejurări, care să-l valorifice deplin pe om 
în faţa lor şi pe ele în faţa omului. Aşa a fost şi cazul meu faţă de 
“mişcarea legionară”. Deşi am cunoscut şi pe creatorul ei, deşi 
eram în contact din ce în ce mai des cu tot mai mulţi legionari, 
deşi vedeam că merg pe linia Neamului în slujba Creştinătăţii, 
totuşi, nu mă înduplecam uşor să mă încadrez în organizaţia lor. 

In afară de studierea pasionată a problemelor pe care le 
aveam pe primul plan, mă străduiam să-mi conving prietenii şi 
cunoscuţii, cari veneau mai des pe la Sediul U.N.S.C.R., de 
imperioasa necesitate a propagandei, printre “studenţii creştini- 
români” pentru “abstinenţa sexuală până la căsătorie”. 

Odată, la sediul U.N.S.C.R., am venit cu rugămintea, 
către colegii din Comitetul Executiv, ca să mă lase să public în 
“Cuvântul studenţesc” următorul apel: 

“Asociaţia abstinenţilor sexuali ” 

“Pentru că Ţara noastră este subminată, pe lângă multe 
alte calamităţi, şi de cancerul moral al desfrânării, susţinută şi 
lăţită diabolic de publicaţii pornografice, filme libertine şi de 
“ştiinţa pe nedrept numită astfel” (1 Tim. 6, 20) a freudismului 
care a făcut un monstru din “psihanaliză” şi “psihoterapie” - un 
grup de studenţi creştin-români, la iniţiativa şi îndemnul 
colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus 
bazele unei “Asociaţii pentru abstinenţa sexuală până la 
căsătorie”. Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea 
sentimentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii trupeşti prin 


45 



abstinenţă până la căsătorie, şi în acelaşi timp cea mai frumoasă 
şi creştinească şcoală a voinţii şi demnităţii. 

Garanţia ţinerii angajamentului care stă la baza acestei 
asociaţii este încrederea în onorabilitatea fiecărui membru şi 
legământul credinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de propria 
conştiinţă. Studenţii cari doresc să facă parte din această 
asociaţie, se vor adresa în scris d-lui Ilie I. Imbrescu la sediul 
U.N.s’c.R.” 

Apelul a apărut cu mare greutate în “Cuvântul 
studenţesc”, după ce redacţia a schimbat titlul apelului în “Pentru 
o viaţă mai curată”, numele asociaţiei l-au schimbat în “Asociaţia 
pentru cultivarea virtuţilor creştine” şi unde am scris 
“abstinenţă”, au înlocuit cu expresia mai “discretă”... “castitate”. 
Oricum, s-a publicat. Dar, până atunci au râs toţi de mine şi cred 
că l-au publicat numai “de milă”... “ca să nu plâng”. 

în afară de aceasta, nu ştiu ce duh -bun sau rău- m-a 
îndemnat să trec şi pe la ziarul “Calendarul” şi neavând de lucru, 
am arătat şi acolo “Apelul” meu, cu naiva speranţă că va fi 
publicat. Atunci, s-a stârnit un râs monstru în redacţia 
“Calendarului”, cu hohote grozave de la directorul Nichifor 
Crainic şi până la uşier. Numai un singur domn, frumos şi blajin, 
a cerut să citească şi el. Când a terminat, mi-a spus: “dar, este 
foarte frumos ceea ce vrei să faci. Te felicit”. Ca şi mine, era şi el 
cu inel de logodnă în deget. Avea bunătate şi seriozitate în vorbă. 
I-am mulţumit frumos şi i-am spus că aş vrea să am cinstea de a-1 
cunoaşte personal. S-a recomandat: Mihail Polihroniade. în seara 
aceea, acasă am isbucnit în hohote de plâns. Nu pentru hohotele 
de râs ale “creştinilor” de la “Calendarul”, ci pentru că mi-a 
copleşit sufletul mângâierea cuvintelor acelui tânăr cult. 

Dacă unii au râs de mine “pe chestia abstinenţii sexuale”, 
în schimb, am aflat deplină înţelegere şi atitudine respectuasă, 
faţă de iniţiativa mea, tot la legionari. 

N-am vrut, însă, să rămân greşit înţeles nici de lumea 
cealaltă, de aceea, înainte de a fi renunţat să mai scriu la 


46 



“Cuvântul Studenţesc”, am ţinut să fie publicat articolul “Cine va 
lua’n seamă ?” - pe care şi redacţia l-a publicat imediat şi fără să 
mai râdă nimeni. Scrisesem următoarele : 

“O problemă foarte delicată, de parcă fug înadins cei 
chemaţi s’o rezolve este cea sexuală. Trei categorii de 
îndrumători sunt în primul rând obligaţi să dea cea mai 
scrupuloasă atenţie acestei grave chestiuni : Preoţii, medicii şi 
părinţii (în categoria acestora, considerându-se şi profesorii). 

Dar atenţiunea acestora având a se îndrepta în primul 
rând asupra copiilor şi adolescenţilor, rămâne grea şi nerezolvată 
îndrumarea, în acest sens, a studenţimii şi în general a oamenilor 
maturi. 

Desigur preoţilor şi medicilor nu trebuie să li se sustragă 
nimeni de sub supraveghere până la moarte. Cine se apropie însă 
de ei în alt scop şi în alte împrejurări decât atunci când le ajunge 
“cuţitul la os”, cum ar zice proverbul ? Chiar şi’n cazul acesta 
rămân căutaţi numai doctorii, întrucât de preoţi se fereşte lumea, 
ca de ceva de care-şi aduc aminte numai la botez, la moarte, şi 
numai arareori la cununii... de când cu obiceiul divorţurilor, al 
căsătoriilor civile fără cea religioasă, şi chiar al păgâneştilor 
concubinagii. 

Interesându-ne în deosebi de viaţa studenţească, dăm un 
strigăt de alarmă aproape desnădăjduit către toţi iubitorii de bine, 
pe cari nu-i lasă indiferenţi viitorul acestei Ţări, şi le facem caz 
de conştiinţă în primul rând celor cari fac parte din corpul 
academic al studenţimii creştine-române ! 

Preocuparea şi atitudinea unui student faţă de neliniştea şi 
ispitele sexuale, atunci când are respect faţă de sine şi faţă de 
adevăr, nu poate fi decât una singură : cea creştin-naţională. 
Atitudinea de creştin, ca a unuia care îşi are conştiinţa în 
permanenţă îndreptată spre absolut, din care îşi au isvorul cele 
trei elemente integrale ale fericirii : binele, adevărul şi frumosul. 
Din punct de vedere al binelui, este empiric constatat şi dovedit 
că nu există o plăcere adevărată în trăirea unui act pe care omul îl 
săvârşeşte cu conştiinţa în stare de anestezie... şi psihologia a 
început să dea şi va da cu prisosinţă date privitoare la 


47 



“psihologia păcatului”, domeniu explorat aproape numai de artă 
şi religie. Din punct de vedere al adevărului, omul în păcat 
necinsteşte voia lui Dumnezeu şi-şi siluieşte propria lui 
sinceritate, stare de conştiinţă fără de care nu este posibilă o 
armonizare a realităţii subiective cu cea obiectivă, ceiace 
înseamnă că viciază de la început realitatea şi necesitatea ştiinţei 
în general, precum şi a fiecărei discipline ştiinţifice în parte, 
mijloc fără de care nu-i posibil progresul culturii şi al civilizaţiei. 
Cu atât mai mult din puct de vedere al frumosului, care este 
icoana în creaţiune a Creatorului, tipul legăturii desăvârşite de 
dragoste între oameni fiind cel realizat dela început de 
înţelepciunea divină în facerea omului, căruia i-a dat o singură 
pereche, ca să devină mai târziu simbol al unirii şi iubirii dintre 
Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfânta Lui Biserică. Principial 
nici nu există în conştiinţa umană şi chiar în natură vre-un 
element, care să tindă a desfigura acest sens primordial al 
armoniei ce face frumuseţea vieţii susţinute şi călăuzite de 
iubirea Creatorului faţă de creatură, afară de ura lui satan. 

Vitalitatea şi vigoarea unui popor depinde în primul rând 
de igiena sexuală pe care o are Statul, atât ca plan de regenerare 
generală, cât mai ales ca supraveghere dela caz la caz a fiecărei 
comune şi a fiecărui individ în parte. Ce plan de profilaxie 
morală este prevăzut pentru poporul român ? 

Ce educaţie cetăţenească se prevede în acest sens în 
cadrele armatei, şcoalei... şi, nu-mi blestemaţi întrebarea, în 
cadrele celor ce se pregătesc pentru a servi Biserica ? 

Cine poate prevedea un viitor fericit acestei ţări, când 
este prea bine cunoscută nu numai viaţa pe care o duc foarte 
mulţi studenţi, ci până şi mentalitatea care este dureros de 
generalizată la noi, după care un abstinent sexual până la 
căsătorie este considerat dacă nu un ţignit... atunci cel puţin un 
caraghios ? 

Cu toate aceastea ce frumos şi ce demn este să fie omul 
atât de stăpân pe sine, şi atât de drept faţă da natură şi cinstit faţă 
de religie, încât să pretindă deplină castitate oricărui dar să şi-o 
imnpună în primul rând sieşi. 


48 



Cunoscătorii străbunelor “pravili ale legii” îşi amintesc 
de asprele pedepse prevăzute contra celor ce călcau regulele de 
morală sexuală, şi în afara celor ce le vor fi considerând drept 
ciudate curiozităţi, poate mai sunt iubitori de Neam, cari de 
dragul unui viitor mai bun ar prefera asprimea unor legi vechi 
împotriva dezastruosului libertinaj contemporan. 

în interesul Ţării, cerem celor chemaţi, să supravegheze 
tinereţea. Ei pentru asigurarea unui “viitor de aur”, să se lapede 
de sine şi, fără a ţine seamă de bârfelile lumii, să ia asupra lor 
lămurirea problemei sexuale, din punct de vedere religios, moral, 
estetic şi medical, cu deplină competinţă faţă de mulţi-puţinii 
caraghioşi cari o trăim, şi dorim să considere toţi drept cea mai 
mare mândrie “abstinenţa sexuală până la căsătorie”, spre 
onoarea şi binele acestui neam !”(14). 

Trebuie să mărturisesc, acum, că în această luptă, pe 
lângă neînţelegerea multora, omul este neînchipuit mai mult 
apăsat şi terorizat de şicanele şi răgnetele satanei, care nu vrea ca 
să existe om curat. Pe aceia cari îndrăznesc, totuşi, ca să înfrunte 
toate săgetările ispitelor cu cari vrea să-i doboare diavolul, îi 
atacă adeseori când şi cum nici nu se gândesc. Aşa mi s-a 
întâmplat şi mie. Nu numai până la căsătorie, dar chiar şi după 
aceea a căutat şi caută mereu să se răzbune diavolul pentrucă 
mi-am închinat curăţenia sufletului şi a trupului numai lui 
Hristos-Dumnezeu. Cumplită este durerea celui ce se simte 
uneori surprins de ruşinarea pentru anumite gânduri şi pofte 
necurate ! Dar, nu este pennisă nici o disperare ! Iată ce este 
scris în Pateric : 

“A zis un bătrân : Dacă curvia se luptă cu trupul tău, 
cearcă din care pricină s’a pornit răsboiul asupra ta şi o 
îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din 
mândrie, sau de te socoteşti pre tine mai bun decât pre altul, sau 
ai osândit pre cineva când greşea ; că afară de acestea nu se luptă 
omul spre curvie”(15). 

Când reuşeşti, însă, ca să treci cu bine peste primejdia 
unei năruiri în mocirla păcatului curviei, nu trebuie să te 


49 



socoteşti cu nimic vrednic pentru aceasta, căci tu singur, fără de 
Hristos care te ajută cu Harul Lui, nu ai fi putut face nimic. Acest 
adevăr este cuprins în canonul 4, al Sinodului II, local, dela 
Neocezareia, care spune : 

“Dacă cineva, poftind o femeie, îşi propune a se culca cu 
dânsa, dar hotărârea sa nu va deveni faptă, se vede că prin har a 
fost scăpat”. 

Sfânta Biserică, purtând de grijă fiilor ei, a căror 
slăbiciune a firii o cunoaşte, dar şi milostivirea ajutorului puterii 
Domnului nostru Iisus Hristos cunoscând, a întocmit cântări 
pentru întărirea şi fericirea noastră în ispite, pe care noi trebuie să 
le cântăm cu bucuria nădejdii neclintite în biruinţă, cum 
bunăoară este acest antifon : 

“Din tinereţele mele vrăjmaşul mă ispiteşte, şi cu 
desfătări mă aprinde, dară eu nădăjduindu-mă spre Tine, 
Doamne, îl biruiesc pre el”. 

X 

7. - Teologii şi “Garda de Fier". - Tot în vara anului 
1933, în timpul acela, când conducătorii “oficiali” ai studenţimii 
creştine române, nu aflam ceeace îmi cerea dorul meu de tânăr 
“teolog”, începusem să mă interesez mai aproape de mentalitatea 
şi viaţa legionară. Peate aş mai fi întârziat cu nebăgarea de seamă 
asupra unor lucruri minunate pentru Neamul Românesc, dacă nu 
ar fi intervenit o împrejurare, care iarăşi nu este o simplă 
întâmplare : un coleg de cameră, dela Căminul Studenţilor 
Bănăţeni, mi-a dat într-o zi ca să citesc şi eu “Cărticica Şefului 
de cuib”. Citind-o, m-am simţit mustrat de târzielnica înţelegere 
a unor lucruri pe cari eu le căutam unde nu le aflam, şi le aflam 
unde nu le căutam. Dar, nu m-am grăbit. Devenisem prea zgârcit 
cu încrederea faţă de cei ce se manifestau în lume ca luptători şi 
slujitori ai Creştinătăţii. Nici prea rezervat, însă, nu mai puteam 
rămâne faţă de acest fenomen, pe al cărui iniţiator îl cunoscusem 
personal mai ‘nainte, iar acum am citit şi îndreptarul lui scris 
pentru toţi aceia cari erau gata să-l unneze în gândul şi fapta lui. 


50 



Aveam la îndemână şi ocaziunea cea mai bună pentru a observa 
şi cunoaşte mai bine acest fenomen : se lucra la “Casa Verde” 
din Bucureştii-Noi. Am început să merg şi eu pe acolo destul de 
des. Din discuţiile pe care le-am avut mai amplu din partea 
Căpitanului, precum şi din judecarea felului de a se comporta 
legionarii lui în cuvânt şi faptă, am ajuns la convingerea pe care 
am mărturisit-o în acest articol, publicat în Axa, cu titlul 
Teologii şi “Garda de Fier": 

Spectacolul apocaliptic al lumii moderne, în care se 
înăspreşte tot mai mult lupta dintre două principii cu totul opuse, 
are marele dar de a se lăsa să se identifice oamenii eternităţii din 
marea grămadă a “oamenilor zilei”. 

Sunt acei “nebuni pentru Hristos” cari, de dragul 
coborârii cerului pe pământ, trăiesc din entuziasmul legitim al 
muncii, sub un singur cuvânt de ordine : Sinceritatea, 
condiţionată de unicul mijloc de a izbuti: Sacrificiul. 

Rezistenţa lor faţă de batjocura şi ispitele lumii, puterea 
lor de a preface lutul în vase folositoare şi de bun preţ, este 
moştenirea binefăcătoarei încrederi în exemplu Sfinţilor şi 
urmarea consecventă a lor. 

Deşi întotdeauna aprecierea lor din parte lumii a fost 
atributul “nebuniei”, curajul de a suporta orice dispreţ şi ură, i-a 
făcut, totuşi, stâlpi şi realizatori ai ierarhiei de valori, care se 
modelează necontenit, aici, după prototipul “Ierarhiei cereşti”. 

Aceasta o învăţăm dela cei ce ne explică tainele vieţii şi 
revelaţiunea lui Dumnezeu, pentru ca să avem mereu în vedere 
măsura în care rezultă realizarea “împărăţiei cerurilor în noi” din 
contingenţa clipei cu vecinicia - în opoziţie cu satanizarea lumii, 
a cărei desgustătoare constatare o facem, fără să vrem aproape, 
prin însuşi cutremurul ce ne cuprinde ori de câte ori rânduiala 
Bisericii ne cheamă înaintea scaunului mărturisirii, ca să nu mai 
vorbim de aproape unanima plângere a oamenilor : unii 
împotriva altora. 

Dar, cei ce nu se plâng împotriva nimănui, pentru că au 
curajul abnegaţiei şi al atitudinii de luptători pe faţă în contra 
slugilor lui satan, aceia, prin caracterul lor de războinici viteji, nu 


51 



numai prin numele ce îl poartă, ca şi miriadele din legiunile 
Sfântului Arhanghel Mihail, se pun în serviciul Domnului Iisus 
Hristos, aşa cum însuşi El o cere. 

Un înalt Ierarh al Sfintei noastre Biserici cuvânta odată 
într-o frumoasă catedrală : “nu există program mai măreţ pentru 
viaţă, decât acela de a face voia lui Dumnezeu”. (Mitropolitul 
Dr. Nicolae Bălan, în catedrala din Sibiu) 

Care poate fi prefaţa unui asemenea program ? Ne 
amintim de glasul celui ce striga în pustie : “Neteziţi calea 
Domnului şi drepte faceţi cărările”. 

Deci, întâiu, întronarea dreptăţii ! Cine o va face pentru 
Ţara noastră în acest leat de groaznică teroare a “hidrei ?” 

Cei ce poartă cumpăna şi sabia dreptăţii şi sunt gata să 
rostească cu sufletul pe buze: “ori învingem, ori murim”. 

Aceia cari vor să fie oameni fără compromisuri de 
conştiinţă şi cari recunoscând, totuşi, slăbiciunea firii omeneşti, 
lasă să lucreze în ei puterea Domnului Iisus Hristos. 

Bătăile îi acoperă deopotrivă cu injuriile, pentru că 
minciuna ocultei vrea să încrucişeze cu sabia dreptăţii, nu fără 
tremurai laşităţii... spada teroarei. 

Legionarilor nu le pasă, şi din prigoana celor fără 
Dumnezeu îşi fac bucurie. 

Dar slujitorii Sfântului Altar ?!... Unii afurisesc pe aceşti 
tineri - probabil încearcă “slujirea la doi Domni : lui Dumnezeu 
şi lui Mamona”. 

Alţii se mulţumesc să-i denunţe persiflajului, uitând că 
Mântuitorul a zis: “cel ce nu e împotriva noastră, e cu noi”. 

Iar... ceiace este mai important pentru teologi se uită, sau 
nu se ia deloc în seamă : legionarii nu falsifică învăţătura Sfintei 
Biserici, ci se supun întru totul canoanelor Ei..., deci nu se 
pretează la erezie. 

A subjuga politicul spiritualului, până la a face din însuşi 
rostul luptei şi jertfei pentru România creştină a românilor o 
credinţă religioasă, iată, iarăşi, ce se trece cu vederea de 
majoritatea celor pe cari vor să-i apere în primul rând legionarii, 
tocmai acum când, groaza de această putere a luptei lor şi-o 


52 




trădează “oculta” prin tot ceea ce deslănţuie ca infamie şi teroare 
împotriva Gărzii de Fier. 

Putem nădăjdui roadele unei educaţii eroice de la 
Teologi ? 

Legionarii o probează mereu prin fapte. 

Nu servesc şi unii şi alţii - după chipul legiunilor din 
“Ierarhia cerească” - Domnului nostru Iisus Hristos ?.. .(17). 

X 

8. - Nesocotirea Harului Divin. - Dacă faţă de Mişcarea 
Legionară, ajunsesem să-mi făuresc această convingere, în 
schimb, în sufletul meu mai aveam o rezervă. Nu faţă de 
legionari, ci faţă de o problemă pe care nu ştiam cum s-o 
descifrez. Mă chinuia mai mult decât toate celelalte întrebări. 
Pentru că era însăşi problema centrală a destinului Creştinătăţii- 
Româneşti. Frământarea mea era cu atât mai vie, cu cât mă 
urmărea mereu o convorbire pe care am avut-o cu un ţăran din 
satul meu, în vara anului 1931. Tocmai acum se impunea 
irezistibilă pe primul plan vorba acelui ţăran, care reprezenta 
mentalitatea şi înţelepciunea însăşi a Neamului nostru. Pe lângă 
vorbele lui, îmi mai venea în minte şi întâmplarea de la un proces 
de divorţ, tot din Banat. Când judecătorul făcea un ultim apel la 
înţelepciunea bărbatului în divorţ - tot un ţăran - ca să-l 
convingă de răul pe care-1 face că se desparte de soţia lui, acel 
ţăran, i-a dat o replică la care nu i s-a mai putut răspunde : “dacă 
Majistatea şi-a sprânjit (alungat) muierea, de ce nu aş sprânji-o şi 
eu pe a mea ?”... 

Iar convorbirea pe care am avut-o cu ţăranul din satul 
meu - Iosif Riteş din Mehadica, numit în sat Iosâm Birou - ne-a 
întreţinut în căruţa lui, pe drumul spre moara sistematică a 
satului, unde ne ducea nişte saci cu grâu la măcinat. întrebându- 
mă ce se mai scrie prin foi şi cum merg lucrurile prin ţară, 
încercasem să-i dau un răspuns precaut, pentru ca să nu trezesc în 
sufletul lui nici-un fel de neîncredere faţă de viitorul ţării noastre. 
Căci ajunsesem să discutăm cauza stărilor grele şi rele prin care 


53 



tocmai trecea ţara şi atunci. Dar, el se vede că nu a fost chiar 
împăcat cu răspunsurile mele, pentru că m-a trăznit ca din senin 
cu aceste cuvinte : “până când nu vom avea pe Regele nostru 
încoronat, nu se va îndrepta ţara”. 

De atunci cuvintele lui mă unnăreau mereu şi mă sileau 
să le caut adevărata lor semnificaţie. 

Dorind să risipesc toate nedumeririle din sufletul meu şi 
unnând parcă unei porunci lăuntrice, am scris un articol cu titlu 
“Al cui este Hristos ?”, pe care l-am publicat într-o foaie 
studenţească şi în care am încercat să-mi fac o privire de 
ansamblu asupra situaţiei mondiale în general, ca apoi să ajung la 
situaţia din ţara noastră, pe care am vrut s-o judec independent de 
orice grupare politică şi pe deasupra tuturora şi anume aşa : 

Fără a ne scârbi că suntem înapoiaţi prea mult faţă de 
mişcările naţionale de abunde, nu vom uita că avem moştenit din 
străbuni ceiace s-a presimţit şi trăit cu mult înaintea fascismului 
şi naţional-socialismului. Este o străveche temelie, pe a cărei 
indestructibilă realitate trebuie să clădim statul nostru “creştin- 
român”, în virtutea sensului ce-1 are cuvântul strămoşesc “lege” 
şi a puterii cu care ne-ar putea scoate din încurcătura de acum, ca 
să ne călăuzească sigur în viitor. Fiindcă este contopirea 
desăvârşită a harului “legii supranaturale”, păstrată de Biserica 
Ecumenică a lui Hristos, cu “legea naturală” crescută din fiinţa 
fiecărui popor şi moştenită în sângele lui. Care la Români, îşi are 
cazul unic în istorie, aceştia trezindu-se, deodată cu primele 
forme de organizare naţională, deja încadraţi în spiritul “legii 
celei noi” a Bisericii lui Hristos. 

Azi, toţi iubitorii de Patrie, dacă vor să fie cu adevărat în 
serviciul ei, vor şti că Adevărul este Unic : Cuvântul lui 
Dumnezeu cel unul născut mai înainte de toţi vecii. în lumina 
harului ce ni-1 dă El, îşi află fiecare om şi fiecare Neam, prin 
Biserica Lui, şi prin Ea întreaga lume, sensul vieţii şi scopul ei 
final suprem. Să nu ne fie ruşine a crede şi a mărturisi aceasta, cu 
atât mai mult cu cât avem fără măsură pretenţia că suntem 
naţionalişti integri... căci oameni singuratici, sau partide 
disparate, nu pot realiza nimic, dacă nu se unesc în Duhul 


54 



“dragostei de Dumnezeu şi de aproapele”. Singur acest Duh nu 
lasă în rătăcire pe nimeni, atunci, când, tot după planul şi voia lui 
Dumnezeu, oameni răi sau popoare nevrednice trebuie să suporte 
sancţiuni, în virtutea adevărului că “mulţi din cei dintâi vor fi în 
urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi întâi”. 

Ateismul şi francmasoneria, patronate de jidovi, cu toate 
dezastrele morale şi materiale ce ni le cauzează, şi mai ales cu 
vrajba pe care au început s-o înteţească satanic între cei înrolaţi 
în mişcarea naţionalistă, vor dispare. 

Iar suprema înţelepciune şi cea mai curată convingere cu 
privire la îndreptarea răului, cred a o fi aflat în credinţa unui 
ţăran (spre onoarea mea chiar din satul meu, Mehadica din jud. 
Severin, Banat) care a spus odată, într-o frumoasă împrejurare, 
adevărul cu dimensiuni de genune: “până când nu vom avea pe 
Regele nostru încoronat, nu se va îndrepta Ţara”. 

Ce presimţire tainică şi sănătoasă intuire, a rosturilor 
“ungerii cu harul Duhului Sfânt” a Celui rânduit a fi Domn 
acestui Popor smerit şi înţelept ! 

Nu prin formule cu pretenţii de magii, nici prin refonne 
pline de goliciune, ci prin “unirea-n cuget şi-n simţiri” a 
bărbaţilor noştri de stat, în frunte cu Regele nostru încoronat şi 
una cu Duhul Sfânt, se va putea clădi corpul unic şi unitar al 
statului, care se va putea clădi corpul unic şi unitar al statului, 
care va trebui să ducă Poporul creştin-român la împlinirea şi 
desăvârşirea misiunii lui pe pământ. 

Vor înţelege aceasta mai ales cei ce au ca deviză : 
“Hristos, Regele, Naţiunea ?”. 

Numai aşa, Hristos va fi al nostru al tuturor ! El 
sălăşluieşte în inimile celor ce “se leapădă cu totul de sine şi 
luându-şi crucea în fiecare zi, îi urmează Lui". O ştim ? Atunci, 
să nu facem o simplă platformă din invocarea Numelui Lui, căci 
ar fi un sacrilegiu ! Şi Dumnezeu “nu se lasă să fie batjocorit !” 

Suntem în serviciul românismului creştin ? Să-l lăsăm pe 
Hristos să fie al tuturor Românilor şi nu egoismul sau mândria 
noastră să-L îndepărteze, căci “fără de El nu vom putea face 
nimic! ”(18). 


55 



în raport cu plămada din care erau alcătuiţi “bărbaţii 
noştri de stat”, judecam copilăreşte şi îmi făceam iluzii ! Mi-am 
dat seama chiar de pe atunci şi am rupt-o cu himerele, 
într’adevăr, aşa cum vedeam şi eu lucrurile, prin prizma 
convingerii şi credinţei mele de teolog-ortodox, le găseam 
mărturisite şi trăite numai la “Casa Verde” şi în cuiburile 
legionare, pe cari am început să le frecventez. La şedinţele 
acestor cuiburi m-am convins că mişcarea legionară merge pe 
calea “legii” străbune ortodoxe-naţionale. în luna Noembrie 1933 
m-am încadrat şi eu în Mişcarea Legionară, înscriindu-mă într-un 
cuib din Bucureşti. 

Din partea celeilalte lumi, de sus în jos, nu mai era nimic 
de aşteptat, mai ales de când, în loc să se fi văzut ceea ce era bine 
şi să fi urmat, a fost adus un guvern care şi-a început activitatea 
prin “actul de guvernământ” al dizolvării Gărzii de Fier. 

X 

9. Cum am ajuns Preot. - într-o zi din luna Noembrie 
1933, am susţinut la un seminar de Doctorat, la Facultatea de 
Teologie din Bucureşti, lucrarea: “Schimbarea la Faţă”, 
încercare despre : temeiul evanghelic al teologiei estetice. (D-l 
G. M. Ivanov, mi-a publicat-o în trei foiletoane în “Ţara 
noastră”, Anul XIII, Nr. 648,655 şi 660 din 1934). Discuţii 
frumoase asupra lucrării, dar şi prilej de oare cari reflexii triste 
asupra micimii de suflet a unor oameni orgolioşi. 

în ziua aceea am primit dela Craiova, de la logodnica 
mea o scrisoare, prin care eram chemat pentru a pune la punct 
pregătirea în vederea hirotonirii mele ca Preot. Am susţinut 
lucrarea de seminar la doctorat şi apoi am plecat din Bucureşti. 

Spuneam că, dupăce am depus jurământul de licenţiat în 
teologie, în 1930, am promis solemn în sinea mea că voi face 
totul în aşa fel încât să slujesc Sfânta Biserică numai conform 
Sfintelor Canoane, gândindu-mă mai ales la acele canoane care 
opresc categoric hirotonirea pe bani sau prin protecţie politică, 
între timp am avut posibilitatea să “ajung bine” pe preţul abaterii 


56 



de la această solemnă făgăduinţă. Bunul Dumnezeu m’a 
învrednicit şi mi-a ajutat ca să rezist trei ani, fără să mă clintesc 
de pe temelia canoanelor. Nu a fost uşor. Luptam cu mizeria şi 
cu mustrările celor ce-mi purtau de grijă cu dragoste dar cari se 
deosebeau de mine în felul de a vedea lucrurile. 

Tata, deşi Preot, avea câteodată îngrijorare peste 
îngăduinţa Evangheliei. Este drept, izvora dintr-o prea mare 
dragoste, dar pe mine mă supăra. Sunt exclusivist în părerile cari 
privesc puterea credinţei. Tata se resemna, mă lăsa în pace şi cu 
siguranţă... se ruga. Mai rău a păţit-o, într-o zi. Tatăl logodnicei 
mele. Ca fost ofiţer activ, deşi bun creştin, nu admitea că s-ar 
putea deschide drumul cuiva, fără a ţine seama şi de “ obiceiul 
pământului”. Nu era chip să-l demonstrez despre minunile 
credinţii, unui om calculat şi practic. Odată, erau laolaltă socrul 
meu şi Tata. Socrul susţinea că este exclus ca să fie preoţit 
cineva fără ‘‘protecţie politică” şi fără să ‘‘ungi roata”. 
înseamnă să fie cineva prea copil sau ‘‘nebun”, ca să creadă 
altfel în ziua de azi !”. 

“- Ei bine, Domniile Voastre rămâneţi cu înţelepciunea 
experienţei şi eu rămân cu ‘‘nebunia” credinţii mele !” Şi am 
plecat. Gest brutal, dar, pornit dintr-o credinţă jignită. M-am 
oprit tocmai la Bucureşti, amărât. 

Dar, acum, când am fost chemat pentru a mă pregăti în 
vederea Hirotoniei - ce se întâmplase ? Socrul meu a primit un 
răspuns bun în unna unei promisiuni care i s-a dat în unnătoarea 
împrejurare : 

Domnul fon Constantinescu, Directorul Epitropiei 
“Madona Dudu” din Craiova, s-a întâlnit cu socrul meu, într’o zi 
din vara acelui an. Ca vecini, au stat de vorbă şi s-au întrebat de 
sănătate. Dar, obicinuit, nu erau decât în raport de salut între 
cunoscuţi. în ziua aceea, ca niciodată, d-1 Constantinescu l-a 
oprit pe Socrul meu în drum şi l-a întrebat despre toate şi mai 
ales ce-i mai fac copiii. între altele, Socrul meu i-a spus că a 
logodit pe una din fiicele sale. - “Cu cine ?” - “Cu un teolog ?” - 
(aşa i-a venit cuvântul pe buze şi eu subliniez şi aceasta). 


57 



A urmat un dialog de lămuriri mai amănunţite, întrucât 
d-lui Constantinescu, om al Bisericii, nu-i era indiferent cazul 
acesta al unui “teolog”, logodit cu fiica unui vecin al d-sale. Au 
ajuns la un punct când Socrul meu i-a spus : 

“Are, Domnule, o idee fixă şi nu ştiu cum să-l “scot din 
ale lui”. Spune mereu că am să văd eu cum îi va da Dumnezeu 
prilej providenţial, uite aşa ca din Cer, ca să fie preoţit şi “fără 
bani”, şi “fără protecţie politică”. Vrea să-mi spună el mie om 
încercat, copilării de astea”. Acest moment de sceptică şi 
îngrijorată ironie a unuia din Părinţii mei, a Socrului, l-au făcut 
pe D-l Constantinescu să reacţioneze şi să dea această replică : 

Domnule, să ştii că n-ai dreptate ! Şi ceea ce mă pune 
pe gânduri este că acest tânăr, pe care nu-1 cunosc, are credinţă, 
încât aş fi nespus de fericit ca să fiu eu cel trimis de Providenţă 
în calea lui. Am să-i scriu unui Episcop, care contează pe 
cuvântul meu şi care, te asigur, îl va face Preot, “fără bani” şi 
“fără protecţie politică”. Sper că acest fel de amestec al meu, nu 
mai poate fi considerat, în nici un caz, contrar vederilor şi 
convingerilor viitorului D-tale ginere !” 

Socrul meu a rămas uimit... şi atunci a crezut şi el în 
căile necunoscute şi binecuvântate ale Providenţa divine, fără ca 
să mai fie sceptic. 

Şi astfel, Bunul Dumnezeu m-a învrednicit ca să fiu 
hirotonit Preot, la 12 Februarie 1934, în Catedrala Sfintei 
Episcopii din Constanţa, de către P.S.D.D. Episcop Gherontie 
pentru Catedrala din Balcic : fără bani şi fără protecţie politică. 

După ce am primit Darul Sfintei Preoţii, fiinţa mea a 
început să se înoiască. Pentru orice creştin adevărat, această 
mărturisire este vrednică de crezare. A fi “slujitorul lui Hristos şi 
ispravnicul tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4,1), este lucru pe cât 
de înfricoşat, pe atât de cu Putere întru înoirea sufletului 
omenesc. 

... dar, dacă în acel timp, am fost chemat la răspunderea 
de Preot, trebuie să adeveresc că mai eram încă şi Student. Nu 
atât pentru că mai eram înscris formal la o Facultate, ca 
doctorand în Teologie, ci pentru că abia de acum aveam să 


58 



descifrez semnele acelei vremi, în care Dumnezeu a rânduit 
Legiunea “Sfântul Arhanghel Mihail” ca să-i fie oştire 
credincioasă în sânul Creştinătăţii-Româneşti. 

Şi aceasta, până când îmi va fi fost şi mie dat ca să pot 
scrie în lumina ascultării numai de Duhul Sfânt! 


59 



CAPITOLUL II 


ACUZATORII... 


“Parohie Bucureşti, numerar 250.000 
vie, imobil, sunt drăguţă, doresc 
căsătorie teolog. Ziar 319-489”. 1934 
Mica Publicitate, “Universul”. 

1. Arhiereii. - In ziarul “Universul” - Anul 51, No. 59, 
din 2 Martie 1934, la pagina 5, am citit: 

Pentru buna îndrumare a credincioşilor 

Pastorala Sfântului Sinod 

Sinodul Bisericii Ortodoxe-Române, s-a pronunţat asupra 
faptului asasinării lui I. G. Duca. 

O întrebare cu două tăişuri mi-a străpuns cugetul: 

a) dacă stau lângă recunoaşterea celor scrise în Pastorală, 
ce răspund în faţa adevărului care întinde arătătorul spre 
realitatea românească ? 

b) dacă stau lângă realitatea românească, ce răspund în 
faţa Sinodului, care trebuie să asculte numai de Duhul Sfânt ? 

Fiind legionar şi Preot, pentru realitatea românească 
fremăta în mine conştiinţa legionarului; pentru ascultarea numai 
de Duhul Sfânt fremăta în mine darul Preoţiei ! 

a) Pastorala elogiază pe cel asasinat şi aruncă aspră 
certare tineretului din care fac parte cei trei, spunând : 

“Biserica se întreabă cu durere, cum a putut fi cu putinţă, 
ca în ţara noastră paşnică şi ospitalieră, cu moravuri curate şi 
frumoase, să se întâmple o asemenea fărădelege ? 

“Cum s-a putut ca printre noi românii, popor cu suflet 
nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, 


60 



să se găsească asemenea tineri ucigaşi, cari să descarce arma 
împotriva celuice atâta muncă lăudabilă şi cu bune succese a 
depus pentru ţară şi popor ? 

“Cine şi ce a putut înarma mâna tinerilor rătăciţi, sau 
asmuţiţi, care au răpus o viaţă aşa de înfrumuseţată cu atâtea 
podoabe sufleteşti ? Cum a putut fi cu putinţă ca un strălucit 
dregător al ţării şi probat patriot, să fie socotit vrăjmaş al 
poporului şi să cadă victimă a unui atentat politic ? 

“In numele cărei idei s-a putut înfăptui o asemenea 
odioasă crimă ?” 


X 

Mi-am adus aminte de morţii “Gărzii de Fier ” - cum n-a 
luat nimeni apărarea acelor suflete curate şi mai ales, cum a 
tăcut şi Biserica şi mi-am zis : Oare nu cumva ar putea fi o 
pedeapsă dela Dumnezeu, tocmai pentru mângâierea care n’a 
fost dată atunci acestui Neam de cei în drept, ca acum, să se 
abată această “ zguduire printre noi românii, popor cu suflet 
nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de 
Dumnezeu”...? 

Iar, cât priveşte “ţara noastră paşnică şi ospitalieră, cu 
moravuri curate şi frumoase” - m-am gândit la închisorile pline 
de tineretul vinovat, în fiecare an, numai pentrucă voia să facă 
bine, sau dorea să înceapă şcoala cu sfeştanie, Martiriu pentru 
care Biserica nu s-a “întrebat cu durere” nimic ! 

Aşadar,... aprob asasinatul ? Iată o întrebare pentru al 
cărei răspuns Preotul trebuie să aibă curajul nefăţămiciei ! Căci 
Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte înfricoşător 
sminteala ! “Zis-a Iisus către ucenicii săi : Nu se poate să nu 
vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele ! Mai 
de folos i-arfi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi 
l-ar prăbuşi în mare, decât să smintească pe unul din aceştia 
mici’’. (Luca 17, 1-2). 


X 


61 



Pastorala spune mai departe : “Nu se poate ! Din miile 
tineretului entuziast pentru idealurile neamului, au putut să se 
desprindă câţiva exaltaţi, cu nervii zdruncinaţi, inflamabili, cari 
în fanatismul lor bolnav să crează, că fac o bravură, suprimând 
prin violenţă chiar un binemeritat fruntaş al ţării. Dar grosul 
tinerimii nu poate să-i aprobe, nici să-i urmeze” 

Sunt aceste cuvinte în acord cu adevărul ? 

Cei trei, puteau fi oricând examinaţi medical şi 
duhovniceşte. Dacă se constată că sunt întregi la minte, curaţi la 
suflet şi mai ales cu frică de Dumnezeu ? Atunci Pastorala se 
dovedeşte a fi grăit împotriva realităţii româneşti. 

Apoi, ... au suprimat prin violenţă chiar “un binemeritat 
fruntaş al ţării...?”. Cine va fi cunoscând adevărul ? 

Mi-aduc aminte de istorisirea unui bătrân venerabil Preot 
din Bucovina. Făcea, odată, o amarnică reflexie asupra stării 
lucrurilor din România, cu privire la abuzul de putere şi la 
tâlhăriile de tot felul ale potentaţilor zilei şi chiar ale miniştrilor, 
îşi punea întrebarea : “cum se poate să nu-i pedepsească nimeni ? 
Dacă nu altfel, atunci măcar nu există nici un student curajos, 
care să ne trezească şi pe noi din ticăloşia în care zăcem, aşa cum 
a făcut unul în Polonia ?” Şi povestea cum, la un moment dat, 
s-ar fi aflat că un ministru polonez a defraudat statul cu sume 
mari. A fost dat în judecată şi s-au făcut toate intervenţiile ca să 
fie achitat ca nevinovat. Câţiva studenţi, cari aveau dovezi şi 
puteau proba că este vinovat acel ministru, s-au hotărât ca, în 
cazul că nu va fi pedepsit, unul din ei să-l împuşte. Cum exista 
acolo pedeapsa cu moartea, studentul ştia că va fi executat. 
Totuşi s-a decis. La judecare, ministrul a fost achitat, - dar chiar 
acolo, studentul l-a ucis şi a cerut că “să fie pedepsit cu moartea, 
după legile ţării”, pentru fapta sa. A declarat, însă, că este sigur 
că a făcut un seviciu patriei. Ministrul, deşi era mort, a fost 
judecat din nou şi, spre uimirea tuturora, dovedindu-se zdrobitor 
vinovăţia lui... a fost condamnat, de rândul acesta el, la 
pedeapsa cu moartea. Studentul, care ceruse ca să fie pedepsit şi 
el, după rigorile legii, pentru ucidere, a fost achitat şi felicitat că 


62 



a riscat chiar viaţa, pentru a demasca un tâlhar şi deci a scăpat 
ţara lui de un trădător. 

Cei trei “exaltaţi” tineri români au fost osândiţi la munca 
silnică pe viaţă. 

Biserica nu a avut nici un cuvânt de mângâiere pentru ei. 
Cum a judecat Domnul nostru Iisus Hristos pe “femeia 
păcătoasă” ? Vinovată de adulter, după lege, trebuia să fie ucisă 
cu pietre. Dar, acuza era făcută de pârâşii cari, în faţa 
adevărului, au tăcut asupra realităţii jidoveşti şi retrăgându-se... 
pâra şi osânda lor a fost schimbată de Domnul în dezrobire din 
păcat, pentru căinţa adâncă a vinovatei. 

...Iar, cel ucis, (I. G. Duca) nu a fost judecat de nimeni. 
Dacă se va dovedi de istorie contrariul celor afirmate în 
Pastorală ? Cum va rămâne cu Sinodul Bisericii Ortodoxe- 
Române cu ascultarea numai de Duhul Sfânt ? 

X 

Dar, conştiinţa şi realitatea românească aveau să fie puse 
la şi mai grele încercări, decât şi-ar fi putut cineva închipui în 
anul 1934, în raport cu ascultarea Sinodului Bisericii Ortodoxe- 
Române numai de Duhul Sfânt. Astfel în anul 1935, Sinodul nu 
numai că nu a luat atitudine canonică-ortodoxă în cazul petrecut 
în Catedrala Mitropoliei din Iaşi, ci şi-a manifestat cel puţin 
indirect aprobarea prin tăcerea lui, privitor la ceremonialul în 
cadrul căruia s-a primit jurământul ereticului A. C. Cuza şi s-a 
dat binecuvântarea bisericească partidului “naţional-creştm”, 
întemeiat de acesta împreună cu poetul Octavian Goga. 

In acelaşi an, însă, tot Sinodul Bisericii Ortodoxe- 
Române a dat circulara Nr. 1429 din 23 Octombrie, prin care, la 
intervenţia Ministrului Cultelor, opreşte zidirea de biserici de 
către “gardişti” - la ceiace, un bătrân şi viteaz General ortodox- 
român răspunde, între altele, astfel: 

“In programul nostru aprobat, cum am mai spus mai sus, 
de actualul guvern, intră activitatea Taberelor noastre de muncă, 
cu - în special, ziduri de Sfinte Locaşuri. Pentru ce ? 


63 



“Pentru ca să creştem tineretul în cultul muncii, să-l 
creştem în iubirea de Dumnezeu şi de Biserică, legându-1 de Ea 
prin munca, prin sudoarea şi prin sângele său. Pentru ca să aibă şi 
mai mult conştiinţa, acest tineret, că Biserica este a lui, zidită de 
el şi în vremuri tulburi ca cele de azi când nimeni nu ştie ce poate 
aduce ziua de mâine, să ştie să apere ca pe cel mai mare bun al 
său, zidul Bisericii înălţat de el. 

“Orice furtuni ar veni peste Neamul acesta, el nu va muri, 
atâta vreme cât Biserica lui va sta în picioare. Şi atunci mă întreb 
cu surprindere, cu mâhnire şi cu groază, dându-mi seama de 
gravitatea excepţională a faptului, cum de s-a putut găsi un Sinod 
Român Creştin, care în loc să pălmuiască pe Ministrul care a 
avut îndrăzneala de a se prezenta în faţa Sa cu o infamie, a luat 
hotărârea îngrozitoare de a jigni, de a insulta tineretul naţionalist 
al ţării întregi, interpretându-i diabolic sentimentele sale şi 
îndepărtându-1 de Biserica Creştină pe care el singur o mai 
susţine în mijlocul unei lumi atee ? 

“ Mă întreb cum de a putut exista un Patriarh Român, 
care să nu-şi fi tăiat mâna dreaptă mai înainte de a iscăli cu ea o 
asemenea ignomie ? 

“Biserica Română în loc să-şi fi pus pieptul pentru copiii 
ei în faţa injoncţiunii politicianiste obraznice, în loc să-şi fi 
încurajat şi îmbrăţişat tineretul, când l-a văzut că ridică Biserici, 
în timp ce tineretul ţării vecine, la doi paşi, le arde şi le dărâmă, 
sau le transformă în grajduri şi cabarete, în loc de aceasta 
Biserica Română îl pălmuieşte în cele mai curate sentimente ale 
lui. 

“Demagogie ? O sfântă demagogie care faci biserici ! 
Cât n-ar fi dat Rusia de alături, cea cu Bisericile arse şi cu 
preoţii răstigniţi în odăjdii, ca tineretul ei să fi făcut o astfel de 
demagogie ? 

“In unna acestei demagogii ar fi răsărit în sute şi mii de 
sate româneşti Biserici, iar în altele s-ar fi reparat acele făcute de 
Voievozi şi Domniţe, care se dărâmă astăzi în urma adevăratei 
demagogii a politicienilor români. Sfânta demagogie a acestor 
tineri străluceşte ca un far în mijlocul istoriei creştine ; pentrucă 


64 



până acum, de două mii de ani, Bisericile s-au înălţat de robi sau 
de oameni plătiţi. 

Este pentru prima dată în Istorie când intelectuali, 
studenţi, profesori, ingineri, cu braţele şi truda lor îşi înalţă 
Bisericile, ca un semnal dat lumii, că a sosit ceasul ca ştiinţa să-şi 
ispăşească păcatul pentru tot ce a făcut în contra lui Dumnezeu 
timp de un veac. 

“S-a ridicat acest tineret primul în lume din Neamul lui 
Ştefan cel Mare şi al “Dacilor Nemuritori” ! 

“Orice Neam i-ar fi sărutat pe amândoi obrajii pe 
asemenea tineri, numai Biserica Ortodoxă Română i-a pălmuit, 
frângându-le în inimi avântul lor sacru. 

“Oare Biserica Unită sau Catolică, faţă de ordinul odios 
ministerial ar fi făcut gestul de azi al Bisericii noastre ? 

“Eu cred că nu ; ba mai mult, ne-ar fi îndrumat în calea 
noastră luminoasă şi sfântă. 

“Eu, şeful partidului “Totul pentru Ţară”, consider ca 
cea din urmă mândrie a vieţii mele, faptul de a îndruma acest 
tineret, atrăgându-1 de pe linia petrecerilor, cafenelelor, 
desfrâului sau bolşevismului, pe linia sacră a muncii pentru 
Biserică şi pentru Neam. 

“Şi ca bătrân soldat care am apărat ţara şi Biserica, 
niciodată nu mi-am imaginat că vor veni zile de ruşine, în care să 
fim condamnaţi în România Mare, de Biserica Naţională pentru 
“delictul”, “imoralitatea” şi “demagogia” de a face Biserici 
poporului Român. 

“Mă simt umilit alături de întreg acest tineret al ţării şi nu 
aştept nici un răspuns, pentru că nu ştiu ce răspuns ar putea 
repara hotărârea de recentă şi tristă memorie, din nefericire 
istorică, a Sinodului Ortodox Român, iscălită Dr. Miron Cristea, 
Patriarh al României”. 

Bucureşti, 2 Decemvrie 1935 - semnat General Gh. 
Cantacuzino-Grănicerul, Şeful Partidului “Totul pentru Ţară”. 

Pe bătrânul General l-a învrednicit Bunul Dumnezeu de 
a-1 chema în Ceruri înainte de a fi apucat şi mai groaznicele zile, 
în cari aceeaş Biserică - dar, nu ! corect este a spune : 


65 



componenţa aceluiaş Sinod al Bisericii Ortodoxe Române - avea 
să patroneze uciderea aceloraşi copii ziditori de Biserici, prin 
tăcerea totală faţă de sângeroasa conducere a aceluiaş Patriarh 
Dr. Miron Cristea şi a “Voievodului Culturii Româneşti” Carol al 
II-lea. 


b) Domnul nostru Iisus Hristos, când a sfârşit “ Predica 
de pe Muntele Fericirilor” mulţimile stăteau uimite de învăţătura 
Lui, căci îi învăţa ca unul care are Putere, şi nu ca învăţaţii lor” 
(Matei 7,28-29).’ 

Puterea Adevărului, a evidenţii convingătoare ! 

Pastorala din 1934 nu are nici o putere convingătoare. 
Atunci... nu este insuflată de Duhul Sfânt ? Să ascultăm 
îndreptarul care singur face posibilă verificarea oricărui lucru 
afirmat prin cuvânt, dacă este de la Duhul Sfânt sau nu. 
îndreptarul Sfintelor Canoane ! Confruntând vremea de acum cu 
focul lor mistuitor, ne putem da seama de ce este “creştinismul” 
nostru, tocmai contrariul icoanei lui celei adevărate. Şi, dacă 
vrem să pătrundem până în inima lucrurilor, ca să vedem de ce 
propovăduitorii Evangheliei şi slujitorii Sfântului Altar sunt fără 
Putere - ne înspăimântă o întrebare care se profilează pe cerul 
sumbru al nedumeririlor noastre : nu cumva printre Pastorii 
noştri duhovniceşti s-au intrus prea mulţi “apostoli mincinoşi” 
cari tâlhăresc, mint şi batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu ? 

Despre Darul Sfintei Preoţii, canonul 5 al celui al VH-lea 
Sinod Ecumenic spune : 

“Păcat de moarte este, când este oarecari păcătuind, 
rămân incorigibili. Dar mai rău decât aceasta este dacă oarecari 
se ridică cu încăpăţânare împotriva dreptei credinţe şi adevărului, 
preferând (mai mult) pe Mamona decât supunerea faţă de 
Dumnezeu, şi neţinând seama de canoniceştile lui aşezăminte. în 
aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se, se 
vor detesta din greşeala lor ; ci trebuie ca ei mai mult să se 
apropie de Dumnezeu, şi cu inimă înfrântă să ceară lăsarea şi 
iertarea acestui păcat, şi să nu se fălească cu danii ilegale. Căci 
Domnul este aproape de cei înfrânţi cu inima (Ps. 33,19). Deci pe 


66 



cei ce se fălesc că prin danie de aur au fost puşi în (serviciul) 
bisericii şi punându-şi nădejdea în acest obiceiu păcătos , Care 
înstrăinează de la Dumnezeu şi de toată preoţia, şi prin 
aceasta cu faţă neruşinată şi cu gura mare, prin cuvinte 
ocărâtoare necinstesc pe cei ce au fost aleşi de Duhul Sfânt în 
urma vieţii virtuoase şi au fost puşi (în serviciul bisericii) fără 
dăruiri de aur - cei ce fac acestea înainte de toate să primească 
cea din urmă treaptă din tagma lor. Iar de se va vădi cineva 
făcând aceasta cândva la hirotonie, să se procedeze potrivit 
canonului apostolic, carele zice: "Dacă vreun episcop prin bani 
a ajuns la demnitatea aceasta mare, ori presviter, ori diacon, să 
se caterisească atât dânsul cât şi cel ce l-a hirotonisit şi să se 
taie desăvârşit dela împărtăşire, ca Simon magul prin mine 
Petru”. Aşijderea şi potrivit altui canon al sfinţilor noştri Părinţi 
de la Calcedon, care zice : Dacă vreun episcop ar săvârşi 
hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu 
se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau 
presbiteri, sau diaconi, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în 
cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau 
paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi 
dacă se dovedeşte că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru 
treapta sa ; şi cel hirotonisit să nu aibă nici un folos din 
hirotonia sau promovarea cea din negoţ ; ci să fie străin de 
demnitatea sau de funcţiunea, pe care a dobândit-o pentru bani. 
Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi 
ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa ; iar dacă 
este laic sau monah, să se anatemisească”(19). 

Iată ce spune canonul 19, al aceluiaşi Sinod Ecumenic : 

“Intr-atâta s’a înstăpânit spurcăciunea iubirii de argint la 
conducătorii bisericilor, încât şi unii dintre bărbaţii şi femeile, 
cari se zic evlavioşi, uitând porunca Domnului, s’au amăgit şi 
pentru aur fac primirile celor ce se apropie de tagma ierahicească 
şi de viaţa monahală. Şi se întâmplă, precum zice marele Vasile, 
că începutul fiind netrebnic, întregul încă este de lepădat; căci 
nu este cu putinţă a sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. (Matei 
6,24). Deci de se va afla cineva făcând aceasta, dacă este 


67 



episcop, sau egumen, sau oarecare din preoţime, ori să înceteze, 
ori să se caterisească, potrivit canonului al doilea al Sfântului 
Sinod dela Calcedon, etc.”(20). 

Prin urmare, dacă vrea cineva să facă bine Ţării noastre 
celei atât de greu încercate, prin ceiace este chemată a lucra în 
primul rând Biserica, adică slujitorii ei, dar nu li se simte 
puterea Duhului Sfânt, atunci să se înceapă de la această 
esenţială - iar, prin ceiace a devenit, îngrozitoare - problemă : a 
Hirotoniilor. Ele nu au Putere, dacă nu sunt în perfectă 
concordanţă cu respectivele Canoane ! Cum pot să fie clericii 
“lumina lumii” şi “sarea pământului”, dacă ei - aceia cari sunt 
vinovaţi de acest sacrilegiu - încă de la intrarea lor în cler, au 
semnat contract cu diavolul ? 

Mi-a venit din nou în minte fraza Pastorală : “Biserica 
se întreabă cu durere, cum a fost cu putinţă, ca în ţara noastră 
paşnică şi ospitalieră, cu moravuri curate şi frumoase, să se 
întâmple o asemenea fărădelege ? 

Da, intr-adevăr, tot ceea ce este oprit de Dumnezeu, este 
păcat, este fărădelege ! Dar, Domnul nostru Iisus Hristos a zis : 
“Adevăr grăiesc vouă că toate păcatele ierta-se-vor, fiilor 
oamenilor şi hulele câte vor huli ; dar cine va huli asupra 
Duhului Sfânt, nu are iertăciune în veac, ci de păcat vecinie va fi 
vinovat” (Marcu 3, 28-29). Rămâne păcat vecinie hula împotriva 
Duhului Sfânt, pentru că El s-a pogorât de la Tatăl, trimis de 
Fiul, în ziua Cincizecimii, pentru ca să rămână cu noi în timp, în 
istorie, până la a doua venire, şi să ne pregătescă pentru 
Vecinicie, sfinţindu-ne vremelnicia. Nesocotind aceasta, omul se 
face vinovat de hulă împotriva Duhului Sfânt şi prin El împotriva 
Sfintei Treimi : se huleşte Dumnezeu-Tatăl prin apostazie, 
Dumnezeu-Cuvântul prin erezie şi Dumnezeu-Duhul Sfânt prin 
blasfemie. 

In cartea Mitropolitului Antonie al Kiewului “Catehism 
creştin-ortodox”, la întrebarea : “Ce se opreşte prin cuvintele : 
“Să nu ai alţi dumnezei afară de mine ?” - răspunsul dela 
punctul 4 scrie: “Apostasia, când se leapădă de adevărata 
credinţă din frica de oameni, sau pentru bunuri lumeşti’’(21). 


68 



Adevărata credinţă, după cum este cuprinsă în canoanele 
teologice ale Sfintei Biserici Ortodoxe ! Călcarea şi junghierea 
acestor canoane chiar în inimă, o fac aceia cari tâlhăresc 
hirotoniile. Această tâlhărie se face nu numai prin bani, după 
cum am văzut, ci şi prin protecţie politică, după cum vom vedea. 

Care este dumnezeul, cu “obiceiul pământului”, în ţara 
“cu moravuri curate şi frumoase”, de care ascultă atâţia clerici, 
când doresc să se facă, unii Preoţi, alţii chiar Episcopi ? - 
călcând cu monstruoasă neruşinare Canonul 3 al celui al VH-lea 
Sinod Ecumenic : 

“Fiecare alegere de Episcop, sau de prezviter, sau de 
diacon făcută de către dregători (lumeşti) să rămână Fără tărie, 
potrivit canonului care zice: "Dacă vreun episcop, servindu-se 
de dregători lumeşti, printr ’înşii pune mâna pe vreo biserică, să 
se caterisească şi să se afurisească şi toţi părtaşii lui la 
aceasta “Căci cel ce urmează a se înainta la episcopie trebuie 
să fie ales episcop ; precum s-a hotărât de sfinţii Părinţi din 
Nicea în canonul ce zice : “Se cuvine ca episcopul în general să 
se aşeze de către toţi (episcopii) din eparhie ; iar dacă ar fi cu 
greu aceasta, sau din cauza unei nevoi stăruitoare, sau din cauza 
depărtării drumului, să se adune cel puţin trei la un loc, 
(împreună alegători făcându-se şi cei absenţi, şi consimţind prin 
scrisori), apoi să se facă hirotonia. Iar întărirea celor ce se fac 
revine în fiecare eparhie mitropolitului”(22). 

Sinodul Bisericii Ortodoxe-Române, nu poate fi judecat 
decât de un Sinod Ecumenic. Dacă se va dovedi că Pastorala în 
discuţie nu are Putere, pentru că ar fi scris-o cumva episcopi 
cari nu au fost aleşi, de Duhul Sfânt ? Cum va rămâne 
realitatea românească faţă de binecuvântarea lui Dumnezeu ? 

Căci smintelile cari au venit şi mai aveau să vină peste 
această realitate sunt de negrăit ! în vâlvătaia lor nimicitoare am 
putut sta nears numai prin minunea rugăciunii care mi-a purtat 
cugetul la cuvintele dumnezeescului Apostol Pavel: 

"Păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura ; stăruieşte în ea, 
căci făcând aceasta şi pe tine te vei mântui şi pe cei cari te 
ascultă”. (1 Timotei 4, 16). 


69 



X 


2. - Cărturarii. - Plâng şi mă tânguiesc... când gândesc 
la dobitoacele care îşi izvodesc “chip şi asemănare” după 
rătăcirile lui Darwin. Ca unui posedat de mânie pe fericirea celor 
ce nu ştiau că sunt bipede, i s-a năzărit să le desgroape 
osemintele altui soi de strămoşi. Apoi, a legat istoria în legi 
şoptite de demoni, încât s-a ivit acea specie care a dat ca 
progenitură pe Karl Marx. De atunci “luptă pentru existenţă” o 
lume de bestii, cu graiu de om, ca să plinească Scriptura, care 
zice: “Şi am zis iar întru inima mea despre fiii oamenilor : 
“Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu 
sunt decât dobitoace”. (Ecleziastul 3, 18) 

De nu se încurca Darwin în chestiuni de ontogeneză şi 
fdogeneză, ar fi păstrat şi modernii respectul cuvenit pentru 
“Dumnezeiasca Descoperire”, care începe cu sfânta “Geneză”. 
De aici, cursul firesc al “evoluţiei” nu ar fi produs hibrizi, până şi 
printre “dogmatişti”, ci ar fi urmat calea adevărului vieţii 
Domnului nostru Iisus Hristos. Pe când aşa - “rătăcirea din 
urmă, fiind mai rea decât cea dintâi”, iar răul neavând curmare 
grabnică - “supraomul” lui Nietzche nu mai rămâne nici om 
istoric, ci este târât deavalma cu celelalte vieţuitoare. Aceasta 
prăsesc un fel de monosilabisiţi până şi printre : 

Profesorii universitari... şi astfel, în vremile de acum, 
ţicneala lumii se oglindeşte mai vădit ca oriunde în Universitate. 
Căci zic cugetele oamenilor drepţi, că aici şi-a încuibat diavolul 
multe din spurcăciunile cu care vrea să surpe frumuseţea vieţii 
dăruite de Bunul Dumnezeu. Iar, de unde lumină se aşteaptă întru 
răspândire, se scurge întunericul multor minciuni şi patimi, 
învăţătura de care li se face parte celor înscrişi în catalogul 
maturităţii, încă mai este apă în băltoaca în care Schopenhauer, a 
văzut cum: “oamenii cari nu-şi cunosc decât picioarele lor de 
broaşte şi bateriile galvanice, îndrăznesc astăzi să explice lumea 
şi pe om”. 


70 



Dar, mirarea şi neliniştea îl cuprind pe “studiosus rerum 
novarum cupidissimus” mai ales când îşi vede pasul abătut dela 
datina străbună, ispitit fiind a crede, întocmai cu închinătorii la 
fosile, că plămada trupului şi mişcarea sângelui său nu ar fi 
întocmite de Dumnezeu. Căci “luminătorii” din “corpus 
doctorum”, mijlocesc părerea că, precum în creerul lor simt 
prisositoare întunecime, aşa şi lumea, nu din nemărginita 
bunătate a lui Dumnezeu a fost creată prin iubire spre slavă, ci 
prin haos a purces. 

De se întâmplă ca să se arate iubitorii de adevăr şi să 
aprindă mânia împotriva iscodirii slugilor diavoleşti, atunci 
“libertatea academică” şi “autonomia universitară” se caţără pe 
armele puterei şi, după porunca “marelui consiliu din hrubele 
masonice”, peste capetele vlăstarelor creştine cu învălmăşeală se 
izbesc. “Universitatea fonnează astfel o comunitate socială de 
viaţă şi de concepţie, care se înfăptuieşte prin strânsa conlucrare 
a profesorilor cu studenţii la acea operă obştească - monument 
netenninat, ce se clădeşte de veacuri - care este ştiinţa”.(23). 

Alergaţi, deci, tineri şi însetaţi muritori, şi gustaţi 
îmbierile ei, mai ales când cerneala condeiului vostru neîncercat, 
se preschimbă în “ochiul dracului”, prin vraja examenelor 
închinate idealului. Vă va uimi pripăşirea lui în buzunarul 
multora deintre ceice vă încarcă minţile cu savantlâcuri 
fenomenale, inspirate de noumenul pozitivist ! Căci vorba lui 
Schiller se împlineşte cu adeverire : “Pentru unul ştiinţa este o 
sublimă zeiţă cerească, pentru altul o vacă lăptoasă care-1 
provede cu unt”. 


X 

Istoria îşi are graiul ei. Oamenii cari îl vorbesc, vor da 
seama în faţa înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos de fiecare cuvânt 
al acestui grai. Faţă de Vecinicie, vom vedea atunci, cum va 
rămâne orice om care vorbeşte în graiul istoriei. Faţă de istorie 
însăşi, fiecare cuvânt din acest grai, se adevereşte sau se 
dezminte de faptele celor ce îl vorbesc. Istoria mai are şi anumite 


71 



vremi, cu anumiţi ani, şi cu anumiţi oameni. Cărturarii ştiu 
aceasta, ei trebuie s-o ştie mai bine decât oricare muritor. 

In acelaş an, 1934, când Arhiereii au vorbit credincioşilor 
români prin Pastorala Sfântului Sinod, - au vorbit şi Cărturarii 
cei mari, prin condeiul mai marelui cărturarilor români, aceloraşi 
români. Nicolae Iorga, a scris, sibilic şi ca un nou Machedon al 
Istoriei, care taie un nod gordian, astfel: 

“Ce se cere societăţii româneşti. 

“Nu grupuri de tineri cari înainte de a învăţa pe alţii 
teorii, au nevoie să treacă ei prin viaţa practică, nici improvizaţii 
deasupra reclamei cărora se ridică vârfurile de urechi ale unor 
vanităţi care nu pot opera decât în bloc, pot face aceia ce se cere 
azi mai mult decât orice alta societăţii româneşti. 

“Şi anume această misiune se împarte în două : cuvântul 
şi cartea.”(24). 


X 

In acelaş an, 1935, în care viteazul apărător al Bisericii 
străbune, Generalul Cantacuzino, a dat un strigăt de alarmă, faţă 
de rătăcirea acelora cari au oprit zidirea Bisericei de către 
tineretul scârbit de teorii, - “blocul” de diamant al “discipolilor” 
marilor cărturari, a dat alanna adevărului împotriva minciunii, 
printr-un Memoriu, care fiind dumnezeesc de frumos pentru că 
m-a învrednicit Bunul Dumnezeu să-l am în întregine, scăpând 
de furia multor flăcări ale pârjolului vremii în care mi-a fost dat 
să trăiesc, îl folosesc drept nepreţuit ciment pentru o rară tencuire 
a acestor pagini, în cari eu însumi, rugând pe Bunul Dumnezeu 
să-mi ajute, vreau să strig Apostrofa unui Teolog împotriva 
satanei şi a slugilor lui, precum şi împotriva tuturor uneltirilor 
lor ! Iată graiul conştiinţei harice al Creştinătăţii-Româneşti: 

“Domnilor Profesori, 

“S’au împlinit 13 ani, de când noi, studenţii naţionalişti- 
creştini, ne-am îngăduit să vă rugăm, cu toată cuviinţa, cu care 


72 



sunt îndatoraţi copiii faţă de părinţii lor, să binevoiţi a da 
ascultare unei vii dorinţi a sufletului nostru, aceia de a începe, în 
fiecare an, activitatea noastră academică, cu binecuvântarea 
Bisericii. 

“Noi credem, că nu numai vom fi ascultaţi, ci şi lăudaţi 
de Domniile Voastre, pentru această dorinţă şi hotărâre a noastră. 

“Pentru că nu ne-ar fi trecut prin minte, că Domniile 
voastre puteţi vedea în îndătinata slujbă a sfeştaniei, prin care, de 
veacuri neamul nostru îşi sfinţeşte casa, ogorul şi munca lui, un 
lucru nepotrivit cu rosturile vieţii şi activităţii noastre academice. 

“Dimpotrivă. Eram încredinţaţi, că Domniile voastre vă 
veţi grăbi să veniţi alături de noi, ca împreună să cerem ajutor lui 
Dumnezeu, pentru truda noastră comună. 

“Spre marea noastră desamăgire, însă, am constatat că 
Domniile voastre, nu numai că aţi fost absenţi de la această 
datorie creştinească şi românească, dar v’aţi crezut îndreptăţiţi să 
luaţi, chiar măsuri împotriva noastră, cerând concursul forţei 
publice ca să împiedicaţi intrarea lui Dumnezeu în universităţile 
româneşti. 

“Mărturisim cinstit, că aproape nu ne vine să credem că 
acest lucru s-a putut întâmpla. 

“Şi mai ales, că Domniile voastre, aţi sugerat şi patronat, 
oarecum, măsurile de represiune împotriva noastră. 

Pentru că ne întrebăm : ce v-ar fi putut determina la 
aceasta ? 

“Ce interes aţi fi avut să vă puneţi în conflict cu proprii 
Dumneavoastră fii sufleteşti, pe o delicată chestiune ce conştiinţă 
şi a cărei rezolvare, ne părea atât de simplă şi de firească. 

“Aveam, doar, în favoarea noastră, o mare şi sfântă 
tradiţie naţională, care merită să fie păstrată şi respectată, în 
deosebi, intr-un aşezământ sortit să dea, permanent, neamului 
nostru, vigoarea spirituală, necesară marilor lui creaţii şi atitudini 
istorice. 

“Universitatea este a neamului românesc. întemeiată şi 
susţinută de el şi pentru el. Iar neamul românesc este creştin. Şi 


73 



el vrea să rămână ceeace s’a născut. Adică să trăiască şi să moară 
creştin. 

“Dar Domniile voastre, se pare, că v-aţi ridicat tocmai 
împotriva unanimităţii spirituale a acestui neam. 

“Ca şi cum Universitatea ar fi a D-voastră, personal, iar 
Domniile voastre nu aţi fi legat de acest neam, decât numai prin 
drepturi. 

“Netăgăduit, meritele Domniilor voastre sunt uriaşe. 

“Şi ele vă pot aduce beneficiul stimei şi admiraţiei 
noastre a tuturor.” 

“Domnilor Profesori, 

“Dar, Domniile voastre, aveţi şi mari datorii şi 
răspunderi, ca unii ce v’aţi ridicat din neamul românesc şi aţi fost 
ajutaţi de el, să vă însuşiţi luminile culturii, pe care aţi fost aleşi, 
să le purtaţi, ca să le proiectaţi, mereu, sporite, asupra sufletului 
naţional. 

E firesc, deci, ca, de vreme ce v’aţi ridicat în sferele 
superioare ale intelectualităţii, prin truda şi suferinţa acestui 
neam, să nu vă rupeţi din solidaritatea lui istorică şi să loviţi 
tocmai în ceiace, acest neam românesc, a avut şi are mai sfânt : 
în credinţa lui. 

“Fără această credinţă, curată, statornică, milenară, 
neamul nostru ar fi rămas un schelet, o umbră sau o amintire. 

“Tot ce a înfăptuit mai măreţ şi mai valabil acest neam al 
nostru, în curgerea veacurilor, a înfăptuit, susţinut şi inspirat de 
credinţa şi speranţele creştine. 

“Biserica i-a fost ocrotitoare şi sprijinitoare şi în suferinţe 
şi în biruinţe. 

“Cultura noastră naţională este lumină bogată, dăruită de 
vatra credinţii. 

“Şi vitejia poporului nostru, văpaie din jarul tainic al 
iubirii de Dumnezeu. 


74 



“Şi duhul şi slova românească, din râvna milostivă şi 
nepregetată a monastirilor şi călugărilor smeriţi, a înflorit şi 
rodit. 

“Atunci, vă întrebăm, nedumeriţi, cum se explică ciudata 
atitudine a Domniilor voastre, faţă de dărnicia duhovnicească, 
fără seamăn, a Bisericii noastre strămoşeşti ?” 

“Dominor Profesori, 

“Noi vă iubim, prea mult, ca să nu fim îngrijoraţi de lipsa 
D-voastă de înţelegere şi pietate faţă de marile servicii, pe care 
credinţa creştină le-a făcut neamului nostru. 

“Şi ne simţim datori, în cugetul nostru, să vă reamintim 
imperativele esenţiale ale istoriei noastre naţionale. 

Pentru a vă face să renunţaţi, cu un ceas, mai de vreme, la 
o condamnabilă eroare, şi la o inadmisibilă ofensă, adusă 
sufletului acestui bun şi prea încercat popor. 

“Noi vă preţuim şi vă admirăm indiscutabila d-voastră 
prestanţă ştiinţifică. Ştim cu preţul căror jertfe v’aţi dobândit-o în 
îndelungatele şi exemplarele asceze ale studiului şi cercetărilor. 

“Câte zile şi nopţi chinuite, în biblioteci şi laboratoare, 
câte lipsuri materiale, câte decepţii şi câte speranţe, câte crize şi 
torturi de conştiinţă v’au fost răsplata unui vis de perfecţiune şi a 
dorinţei de a vă ajuta, într-o zi, triumfători, părinţii şi neamul din 
care aţi ieşit ! 

“Şi azi, toate acestea vi s’au şters din amintire, ca şi când 
n-ar fi fost ? 

“Ce ar zice părinţii D-voastră, ţărani şi burghezi, cari au 
aprins lumânări la biserici şi au bătut mătănii, la icoane, pentru 
copiii lor plecaţi, departe, la învăţătură, dacă v’ar vedea, azi 
stingându-le luminile lor sfărâmându-le icoanele, la care ei s’au 
închinat, pentru ajutorul copiilor lor ? 

“Ce tragedie ! Copiii lor de ieri, azi părinţii noştri, 
dascăli mari şi învăţaţi, opresc pe propiii lor copii să se roage şi 
cheamă jandarmii să-i bată şi să-i închidă în puşcării, pentru că 
deschid uşile Universităţii, lui Dumnezeu. 


75 



“Domnilor Profesori, noi credem, că Domniile voastre 
v’aţi angajat pe linia unei mari rătăciri ! 

Poate, Domniile voastre, ştim noi, credeţi, că între ştiinţa, 
pe care o profesaţi şi credinţa, pe care n-o mai mărturisiţi, 
împreună cu noi, este un dezacord, o incompatibilitate, un 
conflict. 

“O profundă eroare, după a noastră umilă părere ! 

“Nici Pasteur, nici Pascal, nici Paulescu n-au descoperit 
şi n’au susţinut existenţa acestui conflict. 

“Dimpotrivă, cel mai preţios colaborator ştiinţific al lor, a 
fost Dumnezeu. 

“întovărăşiţi de Dumnezeu, au păşit ei, până la moarte, în 
laborator şi în sălile de cursuri. 

“Şi dacă ei au fost atât de mari, pe cât îi ştie lumea 
întreagă, au fost, pentru că s-au simţit mici, înaintea lui 
Dumnezeu. 

“înainte de a-şi începe experienţele lor ştiinţifice, ei se 
rugau smeriţi lui Dumnezeu. 

“Şi Dumnezeu i-a ajutat să se înalţe, în cinstea lumii 
întregi, peste vremi şi moarte. 

“Ei au crezut, sincer, în miracolul revelaţiei divine şi nici 
o îndoială nu le-a umbrit cugetul lor, atât de frământat, de 
eroicele speranţe, de a descoperi, pentru fraţii lor oameni, 
adevărurile supreme şi izbăvitoare ale vieţii. 

“Nu încercaţi, Domniile voastre, un sentiment de jenă, 
când vă confruntaţi cu ei ? 

“Măcar, dintr-un sentiment de corectitudine, se cade să 
rămâneţi pe linia marilor lor viziuni şi transfigurări. 

“Vă pretindeţi, fără îndoială, urmaşii lor. Sunteţi 
convinşi, că faceţi parte, întru totul, din dinastia lor spirituală. 

“Nu simţiţi oare, abătându-vă de la nobila lor tradiţie, vă 
puneţi singuri în contradicţie cu înşişi creatorii ştiinţei, pe care, 
Domniile voastre sunteţi chemaţi s-o serviţi ? Şi vă reduceţi la 
dimensiunile morale ale epigonilor ? 

“Să nu vă închipuiţi, cumva, că noi, dintr-un sentiment de 
şovinism, vă vom aşeza peste ei, în ierarhia valorilor ştiinţifice, 


76 



atâta vreme, cât Domniile voastre, înţelegeţi să tăgăduiţi, prin 
concepţie şi atitudine, ceiace a constituit însăşi esenţa 
personalităţii lor, adică adeziunea profundă a sufletului lor faţă 
de Dumnezeu, şi perfecta lor loialitate, faţă de credinţa neamului, 
din care s’au născut. 

Noi credem, că a sosit ceasul să vă atagem respectuasa 
luare aminte asupra acestei probleme. Ca să puteţi fi şi rămâne 
solidari cu noi, în credinţă şi jertfă. 

“Pentru ca, în istoria neamului nostru, să nu se poată 
scrie, cândva, că au fost, într-o vreme, după câţiva ani, numai 
dela isbucnirea visului nostru milenar, profesori, la cele mai 
înalte instrucţiuni de cultură ale neamului românesc, cari au 
luptat împotriva marilor comandamente şi directive spirituale ale 
istoriei noastre naţionale. 

“Că a fost o epocă, în viaţa neamului românesc, când cei 
mai luminaţi fii ai lui, au apostaziat de la credinţa în Dumnezeu 
şi au încercat să întroneze în universităţi, dictatura ateismului. 

“Noi nu ne vom da odihnă, până nu vom realiza marile şi 
imperativele restaurării spirituale, în viaţa neamului nostru. 

“Noi nu putem crede că păianjenul monstruos al 
masoneriei, antinaţionale şi anticreştine, v’a putut atrage în 
inextricabilele lui pânze de perfidie şi întuneric. 

Nădăjduim că, Domniile voastre, aţi trecut nuami, 
printr’o vremelnică eclipsă spirituală, după care trebuie să 
înceapă, neapărat, o splendidă eră solară, o eră de renaştere, în 
duhul şi adevărul credinţei creştine şi naţionale. 

“Noi înţelegem să vă ajutăm să evadaţi cât mai repede din 
haosul spiritual, care, se pare, că v-a amăgit. 

“De aceea, vă rugăm. Domnilor Profesori, să nu ne luaţi 
în nume de rău, creştineasca noastră filantropie. 

“Noi suntem şi vrem să rămânem, pe linia spirituală a 
istoriei noastre. 

“Fără tranzacţii cu conştiinţa noastră, şi fără să 
demisionăm din marea noastră misiune istorică. 

“Pentru că nu vrem să ne blesteme, nici părinţii, nici 
copiii noştri. 


77 



“Iată, de ce, vă cerem noi, de atâţia ani, să nu ne 
împiedecaţi să ne rugăm lui Dumnezeu şi să nu ne osândiţi, 
pentru credinţa părinţilor noştri. 

Iată, de ce, vă rugăm, să nu vă supăraţi pe noi, pentru că 
vrem să intre Dumnezeu în Universităţile noastre, din care 
Domniile voastre l-aţi eliminat, ca indezirabil şi chiar primejdios 
progresului ştiinţific.” 

“Domnilor Profesori, 

“Noi credem, că Domniile voastre, nu veţi întârzia să ne 
daţi un răspuns fie de aprobare, fie de refuz”. - Semnează : 

Traian Cotigă, preşedintele U.N.S.C.R., Gheorghe 
Furdui, preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti ; Ion 
Crânganu, preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi ; V. 
Străchinaru, preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi; Ieremia 
Balog, preşedintele Centrului Academic Cluj ; Al. Buia, 
preşedintele Centrului Studenţesc Petru Maior, Cluj ; Gh. 
Arghiropol, preşedintele Centrului Studenţesc Chişinău ; Gh. 
Bica, preşedintele Centrului Studenţesc Andrei Şaguna, Sibiu ; 
David Suciu, preşedintele Centrului Studenţesc Timişoara.(25). 

La acest Memoriu unic în Istoria Universităţilor din lume, 
numai după câţiva ani, avea să se dea un răspuns tot unic : 
temniţa şi moartea ! 

3. Dregătorii. - Intr-o ţară în care, ca la noi, au putut şi 
pot exista, la un moment dat, Arhierei şi Cărturari, cari să 
batjocorească legea lui Dumnezeu şi legea neamului, legea 
veciniciei şi legea istoriei, aşa cum se face în România, dela 
războiu şi până azi - este aproape logic ca şi dregătorii ţării, 
adică executiva spiritului şi sângelui unui neam, să nu poată fi 
altfel decât “chipul şi asemănarea” celor dintâi. Ba şi mai mult ! 
Alături de Arhierei-apostaţi şi Cărturari-trădători, cari acuză 
nedrept tocmai pe cei mai credincioşi fii ai Bisericii şi ai 


78 




Neamului - dregătorii devin, la rândul lor nu numai acuzatori, 
ce de-a dreptul profanatori şi călăi ! 

Oamenii adevărului se cunosc şi se disting de oamenii 
minciunii după fapte. Oricât de sus ar fi puşi şi orice răspundere 
ar reprezenta, ei nu se pot sustrage acestui criteriu sigur de 
calificare. însuşi Domnul noştri Iisus Hristos ne-a învăţat 
aceasta. El a zis : “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la 
voi în haine de oi, iar înăuntru sunt lupi răpitori. După roadele 
lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg struguri din spini, sau 
smochine din ciulini ? Aşa orice pom bun face roade bune, iar 
pomul rău, face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade 
rele, nici pomul rău să facă roade bune. Orice pom care nu face 
roadă bună, se taie şi în foc se aruncă. Pentru aceea, după roada 
lor îi veţi cunoaşte”. (Matei 7, 15-20). 

X 

De la “Procesul Gărzii de Fier”, din anul 1934 şi până 
azi, ne este dat să constatăm atâtea fapte de ale dregătorilor ţării, 
cari uluesc orice minte întreagă de om, încât nu ai şti ce să mai 
crezi dacă nu ar consta tocmai în aceasta semnul care 
petceluieşte momentul unei mari răscruci a Istoriei. De aceea, 
deşi ne cutremură oroarea pe care o produc “faptele” unor 
asemenea dregători asupra sufletelor noastre, vom descifra 
tocmai din ele “principiul” care le dă naştere şi cu tăria 
sufletească pe care ne-o dă Harul Divin pe care-1 implorăm dela 
Hristos Iisus, vom confrunta şi acest “principiu” cu lumina eternă 
a Adevărului, fără de care nu se poate concepe viaţă normală 
nici în individualitate şi cu atât mai vârtos în colectivitate ! 

Să desprindem din acest crâmpei de vreme câteva fapte, 
nu numai decât cronologic, ci după cum se clasifică ele dela sine, 
în raport cu Porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. 

La noi, viaţa respiră într-o grea şi înecăcioasă atmosferă 
de silnicie. Pentru că dregătorii noştri au uzurpat libertatea 
Creştinătăţii-Româneşti. Ei ne conduc prin artificii şi 
împrumuturi. O Ţară, ca şi un individ, care se împrumută, pentru 


79 



a-şi târî mai departe viaţa, este robul la discreţia celui 
împrumutător. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare despre 
aceasta : 

“Cel ce se împrumută, luând banii, în prima zi este 
strălucitor şi vesel, împodobit cu o floare streină, cu care voieşte 
să-şi însemne schimbarea vieţii. El are o masă mai deschisă, un 
veşmânt mai luxos. Casnicii lui şi-au schimbat şi ei chipurile 
intr-altele mai vesele, de jur-împrejurul lui se găsesc tot felul de 
linguşitori şi comeseni, iar zgomotele casei sunt nenumărate. 

“De îndată însă ce banii încep să se scurgă, iar timpul 
înaintând, fără să se adaoge la ei cămata, nopţile nu-i mai pot 
aduce odihnă, ziua lui nu mai poate fi veselă, soarele nu-1 mai 
încălzeşte, ci începe să simtă greutăţile vieţii, începe să urască 
zilele care duc la temenul de plată, şi îi este frică de luni tocmai 
ca de nişte născătoare de cămată. Chiar dacă se culcă, în somn 
vede pe cel ce l-a împrumutat, întocmai ca un vis urât, care vine 
să se aşeze în jurul capului său. Chiar dacă este treaz, camăta îi 
este o mare grijă şi un mare chin, căci este zis : “In timp ce 
împrumutatul se întâlneşte cu cel ce l-a împrumutat şi unuia şi 
celuilalt le face cercetare Domnul”. (Proverbe 29, 13). 

“Unul, întocmai ca un câine îşi urmăreşte prada, iar 
celălalt întocmai ca un vânat descoperit îşi aşteaptă resemnat 
sfârşitul. El nu mai are îndrăzneala aceea a celui sărac. Sorocul 
se înumără pe degete şi de unul şi de celălalt: unul bucurându-se 
din cauza creşterii cametei, iar celălalt suspinând din cauza 
adaosului nenorocirilor. “Bea apă din ulcioarele tale” (Proverbe 
5,15), adică cercetează cu deamănuntul puterile tale ; nu merge la 
alte fântâni, ci culegeţi îndulcirile vieţii din propriile tale livezi. 
Ai obiecte de aramă ? Ai haine ? Ai niscaiva vase de orice fel ? 
Dă toate acestea. Caută să dai totul, afară de libertate’' (26). 

Când s-au anunţat soluţii salvatoare, reale şi posibile, 
dregătorii noştri, în loc să se bucure şi să lase să se realizeze o 
dezrobire totală şi a ţării şi chiar şi a lor, prin debarasarea de 
datorii şi de orice obligaţie silnică externă sau internă, au mers 
aşa departe încât au bătut, închis şi omorât pe aceia cari au 
îndrăznit să creadă şi să dovedească posibilitatea libertăţii 


80 



noastre. Dar libertatea este un dar al Adevărului ; tatăl minciunii 
este diavolul. Cine este contra libertăţii, se ridică împotriva 
adevărului deci este vrăjmaş al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cine 
iubeşte pe Dumnezeu şi “adevărul, care ne face liberi” (Ioan 
8,32), acela devine prietenul lui Dumnezeu. “Nimeni dintre cei 
răi şi neştiutori nu poate să-i fie prieten. Căci frumuseţea 
prieteniei nu concordă, întru nimic, cu dispoziţia răutăcioasă din 
sufletul cuiva, după cum nici ruşinea şi nearmonia nu poate să 
încapă în acordul prieteniei. Căci răul nu este contrar numai 
binelui ci chiar lui însuşf\27). 

Că dregătorii noştri sunt răi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu 
şi ai oamenilor şi chiar ai lor înşişi, se constată nu numai din 
respirarea aerului otrăvitor şi silnic al uzurpării libertăţii, ci din 
acele fapte cari sunt o dovadă şi mai mare că ei urăsc pe 
Dumnezeu şi pe aproapele. 

a) Trei mi se par lucrurile cele mai semnificative şi cari 
rezumă toată oroarea şi mişelia dregătorilor în raport cu porunca 
iubirii lui Dumnezeu. 

întâii Tăierea şi arderea Sfintelor Troiţe, pe care le-au 
ridicat legionarii, în cursul vremii, pentru slava lui Dumnezeu, în 
spiritul tradiţiei noastre creştine strămoşeşti şi pentru vecinica 
pomenire a morţilor legionari, tot în spiritul aceleaşi tradiţii. 

Dregătorii noştri au poruncit, de sus în jos, ca aceste 
Troiţe să fie scoase din locurile unde le înfipseseră legionarii şi 
să fie tăiate şi arse în foc. De ce ? Pentru că “se făcea politică” 
cu ele. Şi lor nu le convenea acest fel de “politică”. Ei ar fi vrut 
să facă şi aceşti “acuzaţi” ai minciunii, adică legionarii, să facă şi 
ei “politica guvernului”, deci a “Cezarului”. Ca şi în cazul opririi 
zidirei de Biserici de către legionari, pe motivul că fac 
“demagogie”, aşa şi cu Sfintele Troiţe : trebuiesc tăiate şi arse, 
pentru că au fost ridicate de către “legionari”. Cine sunt aceşti 
“legionari” şi de ce le-a permis şi lor Dumnezeu ca să apară şi să 
existe în Istorie ? - aceasta nu s-au întrebat niciodată dregătorii 
ţării, dar de lovit au lovit în ei în toate felurile. Dar, Sfânta Troiţă 
nu poate constitui un motiv de ambiţie omenească, nici nu este 


81 



un caz de slavă sau de defăimare omenească, pentru că cine o 
ridică are credinţă, iar cine-o face fără să aibă credinţă, ci numai 
ca să facă demonstraţii de altă natură la origine, pe aceia nu 
trebuie să-I bată oamenii pentru că îi pedepseşte însuşi 
Dumnezeu. Dregătorii noştri nu au vrut să vadă lucrurile aşa. Ei 
s-au simţit datori să nimicească tot ce era “legionar”. Au uitat, 
însă că Sfânta Troiţă este lucrul lui Dumnezeu. Iar cei ce ard 
lucrul lui Dumnezeu, caută să despartă de Dumnezeu pe cei ce îi 
dau slavă prin cinstirea lucrurilor Lui. Atunci ai dreptul să te 
mânii, fără teamă de păcat, pe asemenea unelte ale satanei. Iată 
ce este scris în Pateric despre acest fel de mânie : “Un frate a 
întrebat pe Avva Pimen, zicând : Ce este a se mânia cineva în 
zadar pe fratele său ? (Matei 5,22). Şi a zis : Orice nedreptate îţi 
va face fratele tău şi tu te vei mânia pre el, în zadar te mânii : şi 
măcar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta 
cea dreaptă şi te vei mânia pre el, în zadar te mânii : iar de te 
desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii tare”28. 

Al doilea: oprirea pomenirii lui Moţa şi Marin şi a tuturor 
legionarilor morţi. Oprirea pomenirii lor în Biserică de către 
Preoţi. Dacă acuza că legionarii au făcut altă “politică” decât a 
guvernului respectiv, prin ridicarea de Sfinte Troiţe, ar putea 
seduce pe oarecari oameni fără pic de judecată, în schimb, 
moartea cuiva numai demagogie nu poate fi. Şi dacă şi un tâlhar 
are dreptul să fie pomenit după moarte în Biserică de către Preot, 
atunci cu atât mai mult acei oameni care au murit pentru porunca 
dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Dar, mai presus de orice, 
se naşte o zguduitoare întrebare : cine poate avea dreptul şi 
îndrăzneala să se amestece până şi în rânduiala slujbelor 
Sfintelor noastre Biserici ? Şi mai ales să oprească ceea ce nu-i 
convine şi încă pentru motive cu totul potrivnice voii 
Preabunului Dumnezeu ? 

De când au început să foiască agenţii poliţiei secrete prin 
Biserici, nu pentru a se ruga, ci pentru a spiona ce fac Preoţii şi a 
denunţa pe aceia cari, ţinând la sfintele canoane mai mult decât 
la decretele legi ale unui Irod sau Nerone modern, pomenesc la 
sfintele slujbe şi “numele interzise” de când s-a introdus şi în 


82 



Biserică acest spionaj hulitor de Dumnezeu, mi se pare că a 
început să se arate semnul celei mai grozave batjocoriri “oficiale 
de stat” a Bisericii şi a slujitorilor ei. Ba, avea să se întâmple 
ceva şi mai grozav : 

Al treilea: arestarea Preoţilor ortodocşi ! Biserica 
Ortodoxă-Română a avut mulţi Preoţi cari au fost arestaţi, 
maltrataţi şi ucişi de dregătorii “Statului român”, fără ca să le ia 
Sinodul apărarea, sau în cazul cel mai bun fără ca să li se aplice 
aceasta după o judecată canonică şi o eventuală caterisire. După 
ce am fost arestaţi în Săptămâna Patimilor anului 1938 şi duşi în 
exilul lagărului de la Miercurea-Ciuc, am făcut o “întâmpinare” 
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în acest sens, 
dar nu numai că nu am primit nici un răspuns, ci mi-a fost dat să 
trăiesc ceea ce nu cred că exagerez dacă spun că întrece tot ce am 
citit sau auzit că s-a putut face vreodată unui grup de Preoţi, 
într’o ţară creştină. Deşi am fost supuşi şi Preoţii şi legionarii din 
lagăre celui mai vitreg şi neuman tratament, fiind lipsiţi mai ales 
de orice asistenţă duhovnicească a vreunui Chiriarh Ortodox ; 
deşi în lagăre nu erau cei mai răi oameni din România, ci 
dimpotrivă, poate tot ce a avut ţara mai bun- totuşi, ne-a fost dat 
Preoţilor Ortodocşi să mai trecem şi prin următoarele : 

După ce au fost aduşi dela Miercurea Ciuc şi Preoţii şi 
ceilalţi creştin ortodocşi în noul lagăr de la Vaslui, am rămas la 
Ciuc numai trei Preoţi. în ziua de Vineri 11 Noembrie 1938, am 
fost deşteptaţi câteşi trei disdedimineaţă şi chemaţi la 
comandamentul lagărului. Fără să ştim la ce destinaţie mergem, 
am fost predaţi în paza unor agenţi de poliţie puternic înarmaţi şi 
urcaţi intr-un camion jandarmeresc de transport borfaşii şi 
puşcăriaşii. Am fost duşi aşa prin munţi, pe la Târgu-Ocna şi 
Mărăşeşeti apoi la Cosmeşti şi Bârlad, până la Vaslui. Acolo am 
fost duşi în gară şi urcaţi intr-un “vagon-dubă”, unde spre 
uimirea noastră mai erau încărcaţi alţi treizeci de Preoţi 
ortodocşi. Sub pază severă am fost purtaţi toată noaptea cu 
trenul, într-o stare de negrăit. Dimineaţa ne-am trezit strigaţi 
după o listă a unui colonel însoţitor şi percheziţionaţi până la 
piele de jandarmul sergent de serviciu. Care cum ajungem la 


83 



rând, eram debarcaţi în gara Cioc-Maidan din Judeţul Tighina, 
unde eram întâmpinaţi de puternice cordoane de jandarmi, cu 
arma în mâini, şi escortaţi la nişte căruţe angajate din timp, în 
care am fost urcaţi câte patru de fiecare căruţă. Ţăranii din 
împrejurimi, proprietari ai căruţelor, erau ţinuţi la mare distanţă 
şi aveau probabil consemnul să ne urmeze de departe, pentru că 
mânatul cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a fonnat un 
cortegiu de căruţe cu Preoţi arestaţi şi transportaţi sub paza 
compusă din jandanni, în formaţie pedestră pe două rânduri, 
deoparte şi de alta a şirului de căruţe, cu armele încărcate şi în 
poziţie de atac ; apoi alte două rânduri de jandarmi călări şi tot 
înannaţi ca şi cei pedeştri îi încadrau pe aceştia de o parte şi de 
alta a cortegiului ; un colonel, un maior şi un căpitan, călări, 
comandau pe cei circa optzeci de jandarmi cari escortau 
treizecişitrei de Preoţi-Ortodocşi, uitaţi de mai-marii Bisericii şi 
batjocoriţi de dregătorii statului român. Cerul se acorda perfect 
cu starea noastră sufletească şi cu postura în care eram fixaţi, 
deoarece norii plumburii şi reci ne furişau printre coaste junghiul 
unei umezeli ucigătoare, răspândită de pulberea unor stropi 
mărunţi şi ceţoşi. Pe la jumătatea drumului par’că însuşi 
colonelului i se lăsase ruşinea în ochi, căci a făcut un semn la 
care toţi jandarmii călări şi pedeştri au luat armele la umăr, 
încredinţaţi probabil că transportaţii în siberia românească nu au 
de gând să facă vre-o răzmeriţă şi să încerce să fugă de sub paza 
care, astfel, ar fi putut scăpa numaidecât de cei treizecişitrei 
slujitori ai lui Dumnezeu, vinovaţi numai pentru că au iubit ceva 
mai mult decât obicinuit Biserica şi Neamul lor. 

După un ceas şi jumătate de drum, ne-am trezit în faţa 
unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de Mitropolitul 
Gurie. Biserica schitului avea hramul Sfântului Nicolae al 
Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcaţi şi predaţi căpitanului 
comandant de “lagăr de preoţi”, schitul fiind înconjurat cu reţele 
de sârmă ghimpată ca şi celelalte lagăre şi păzit sever de 
santinele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam 
biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni 
trăite până atunci. Era Sâmbătă când am sosit acolo şi intr-adevăr 


84 



a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atâta vreme. 
Dar nici această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea mult 
timp, pentru că după câteva zile biserica schitului a fost închisă şi 
noi opriţi de a mai face slujbe. Apoi, după câteva zile ni s-au 
confiscat toate Bibliile de la cei cari le aveam şi toate cărţile de 
rugăciuni şi bineînţeles cu atât mai mult şi orice alte cărţi s’au 
nimerit la fiecare după cum ne-a fost apucat arestarea de acasă. 
Aşa am fost ţinuţi cei treisprezecişitrei de Preoţi ortodocşi, la 
care a fost adaos, la două zile după sosirea noastră, şi 
Ierodiaconul Isihie Antohi. Pe lângă foamea cumplită a sufletului 
nu au întârziat să ne adaoge şi pe cea a trupului, întrucât la scurt 
timp ni s-a fixat raţia de mâncare de cinci lei pe zi, menu-ul cel 
mai bun fiind ciorba de sfeclă furajeră. Dar şi somnul nostru au 
avut grijă ca să ni-1 facă lin, căci toată noaptea santinele urlau din 
cinci în cinci minute anumite consemne sonore, care ne 
preschimbau toată realitatea în vis şi dor de moarte, asiguraţi 
fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo. Şi cum 
între iad şi rai prăpastie de netrecut este, aşa nu aveam şi noi nici 
o legătură cu lumea din afară, sau cu familiile noastre, sub nici o 
formă de graiu viu sau în scris. 

Tot acest program de chinuire şi ucidere cu zile a 
Preoţilor de acolo, s-a întocmit sub patronajul guvernamental al 
lui Miron apostatul şi s-a aplicat de către dregătorul tip al vremii 
şi al “Frontului Recunoaşterii Naţionale”, de către “dictatorul” 
României : Armând Călinescu. 

Aceasta a fost chintesenţa care a rezumat tot ce vrea să 
reprezinte dregătoria politică a “României modeme”. Ca simbol 
suprem al unei stări de lucruri absurde, într-o ţară de orbi, acest 
tip de dregător era şi chior, ca să se adeverească proverbul 
românesc: “în ţara orbilor, chiorul este împărat”. 

Dacă aşa au putut ajunge, la un moment dat, lucrurile în 
România, în raport cu porunca iubirii lui Dumnezeu, atunci nu 
este cu totul de mirare ceiace s-a putut constata şi privitor la 
porunca iubirii de aproapele. 


85 



b) Tot trei mi se par lucrurile cele mai semnificative şi 
cari rezumă toată oroarea şi mişelia dregătorilor în raport cu 
porunca iubirii aproapelui. 

întâi: Interzicerea “Taberelor de muncă”. Această faptă şi 
inovaţie cu adevărat legionară, în România leneviei patente şi a 
tâlhăriilor legiferate, nu numai că nu putea fi admisă de 
guvernele liberale şi dictatoriale, ci trebuia să fie distrusă 
neapărat. Că pe unnă s-a făcut o parodie şi o silnicie cu “munca 
obştească” şi cu “straja ţării” în ceea ce priveşte “educaţia 
tineretului”, aceasta este, cel mai logic curs al lucrurilor, la noi, 
unde cetăţeanul este un simplu număr amorf şi inert, spre 
deosebire de “omul legionar” care avea şi va să fie. 

Al doilea: Profanarea osemintelor eroilor de pe Muntele 
Susai, pe cari le-au aflat legionarii şi au vrut să le dea cinstea 
cuvenită. Nici oasele nu au fost cinstite de dregătorii cari nu au 
lăsat pe legionari să le cinstească, nici legionarii nu au fost scutiţi 
de ofensa aceleiaşi prezenţe şi atitudini a jandannului, care este 
expresia concretă a sistemului de guvernământ din aceeaşi 
“Românie modernă” a opririi pomenirii morţilor legionari şi a 
batjocoririi morţilor “eroi naţionali”. 

Aici, îmi vin în minte, nu ştiu de ce, cuvintele lui Ion I. 
Moţa din prefaţa cărţii lui “Cranii de lemn”, scrise par’că în 
numele tuturor morţilor şi anume : 

“S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei suntem un fel de 
ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr’o 
lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. Chiar aşa 
suntem. Suflete dezrădăcinate care, purtându-şi neodihna peste o 
viaţă dărâmată, nu vor avea pace în niciun mormânt până când 
nu vor ridica din nou ceiace alţii au pângărit, au risipit şi au pus 
blestem. 

“Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă 
huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele sgomote care 
frământă adâncurile neînţelese şi chiuie ca vânturile nopţii. Şi să 
ştie : Se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită !” 

Al treilea : Interzicerea şi distrugerea comerţului legionar. 
Se ştie ce accepţiune etică înaltă avea “comerţul legionar” şi ce 


86 



reviriment naţional începuse să producă la noi acest tărâm, în 
ţara complet aservită comerţului şi fînanţei streine, dar, probabil, 
tocmai de aceea - nu probabil, ci sigur ! - trebuia ca dregătorii 
să “înăbuşe şi să distrugă” această iniţiativă şi realizare pur 
românească. Aşadar, în toate domeniile, sufletul şi materia, 
aparţinând darului făcut de Bunul Dumnezeu Creştinătăţii- 
Româneşti, nu numai că nu sunt lăsate să fie înmulţite şi întoarse 
lui Dumnezeu spre slavă, ci sunt înăbuşite şi distruse şi încă 
tocmai de dregătorii statului. Faptele vădesc aceasta cu o 
prisosinţă uluitoare şi chiar revoltătoare. Se naşte întrebarea : din 
ce “principii” decurg aceste fapte şi cui sevesc ? Răspunsul vine 
dela sine : pomul care produce asemenea fructe este Masoneria ! 

Despre aceasta, să ne oprim asupra celui mai autorizat 
cuvânt, scris de cel mai cu autoritate autor în materie, Profesorul 
Preot Dr. Vasile Gheorghiu, de la Facultatea de Teologie din 
Cernăuţi, care spune : 

“Este fapt constatat, admis chiar şi de membrii lojelor 
însăşi, că având altă concepţie despre lume, tendinţa lor este, ca 
să lucreze din răsputeri ca creştinismul să dispară şi să facă loc 
unei noi lumi ateiste şi materialiste, pentru care ajunge o 
religiune pur naturalistă, întocmită tocmai pentru viaţa cea de 
aici, din lumea aceasta. 

“Este ştiut că distrugerea altarelor trebueşte să aducă cu 
sine şi răsturnarea tronurilor şi a tuturor autorităţilor, cari 
lucrează în numele lui Dumnezeu. 

“Mai ştim, că în centrele mari ale Statului nostru şi cu 
deosebire în Bucureşti, s’au încuibat şi funcţionează multe loji 
francmasone, care rod la existenţa Statului, a Bisericii şi a 
poporului. 

“De aceea, noi, cari avem ferma convingere, că fără de 
principiile de viaţă creştină nu poate să existe nici tron, nici 
biserică, nici popor paşnic şi fericit, credem, că trebuie să facem 
în ce priveşte francmasoneria, următoarele propuneri: 

“1. Sf. Sinod al Sfintei noastre Biserici ortodoxe, luând 
înţelegere amicală şi cu celelalte Confesiuni din Ţară, să formeze 
un front unic de apărare împotriva lojelor masonice, spre a 


87 



stânjeni acţiunea lor destructivă. Este doar de datoria sa cea mai 
sfântă, ca să caute mai ales astăzi, când trecem printr-o criză atât 
de grea, ca să se restabilească încrederea în autoritatea Statului şi 
cea a Bisericii, spre binele şi fericirea ţării şi a poporului. 

“2. Să se ia măsuri, ca să se voteze cât mai curând de 
către Corpurile noastre legiuitoare o lege, prin care să se 
desfiinţeze toate lojile francmasonice din cuprinsul ţării noastre. 

“3. Francmasonii dovediţi astăzi să fie excluşi din toate 
funcţiunile publice şi private din Stat şi Biserică şi expatriaţi sau 
condamnaţi la închisoare şi muncă silnică pe viaţă fără putinţa de 
a mai fi cândva amnestiaţi. 

“4. Chiar dacă din cauza aceasta s’ar ridica oarecari 
proteste internaţionale - ceea ce nu-mi vine a crede, pentru că ar 
jigni suveranitatea Statului nostru - să nu uităm că aceste 
proteste în nici un caz nu pot avea urmări mai grave, decât cum 
vor fi unnările, pe cari ni le pregătesc francmasonii, dacă îi vom 
tolera, ca să ne surpe Statul, Biserica şi fiinţa noastră etnică”(29). 

Dar glasul acestui profet al vremii noastre a strigat în 
pustiu, iar cartea a fost scrisă tot în semnificativul an 1935. Ori, 
de atunci au urmat şi aveau să urmeze lucruri cari par’că s’au 
ridicat înadins împotriva Adevărului cuprins în cartea marelui 
Profesor Pr. Dr. Vasile Gheorghiu de la Cernăuţi. 

X 

4. Patriarhul. - “De sigur chemarea omului pe acest 
pământ este de a nu trăi în zadar, ci a-ţi pune puterile trupeşti şi 
sufleteşti, ce ţi le-au dăruit bunul Dumnezeu, la muncă cinstită, 
spre a-ţi asigura deoparte traiul de toate zilele pentru tine însuţi, 
pentru familia ta, iar de altă parte în scopul a contribui cât mai 
mult la binele obştesc, la propăşirea şi întărirea neamului din 
care faci parte şi a ţării al cărei cetăţean eşti. Cum Ardealul, unde 
m-am născut şi am crescut, pe acel timp aparţinea unei împărăţii 
streine şi era condus de un popor cu gânduri de desfiinţare şi 
maghiarizare a Românilor de acolo : am crezut, că - întru 
salvarea lor de la împuţinarea lor ca neam - ne trebuiesc cât mai 


88 



mulţi bărbaţi liberi de griji familiare şi de greutăţile lor, cari să se 
dedice absolut muncii pentru interesele româneşti, bisericeşti, 
culturale, economice şi naţionale ale acestei părţi de Români. De 
aceea am intrat - îndată după terminarea studiilor - în cinul 
călugăresc, dat fiind că la 1895 devenisem secretar al 
arhiepiscopiei ortodoxe române de la Sibiu. Astfel am putut 
să-mi închin, fără nici o rezervă, toate puterile în slujba neamului 
şi a Bisericii sale. 

“Factorii competenţi au apreciat favorabil şi au răsplătit 
din belşug activitatea mea, care încetul cu încetul se întinsese în 
toate ramificaţiunile trebuinţelor obşteşti, încredinţându-mi 
slujbe şi dignităţi tot mai înalte şi mai grele : de consilier 
arhiepiscopesc, mitropolitan, episcop, iar —după întregirea 
neamului - de mitropolit al Ungro-Vlahiei şi primat al României 
noi şi apoi de întâiul patriarh al tuturor Românilor. 

“în toate aceste slujbe şi calităţi m-arn silit a dovedi zel, 
devotament, o iubire caldă de neam şi de aşezămintele sale, în 
spirit de jertfă şi a dovedi succese rodnice. Mai ales în năzuinţele 
mele de-a întări în popor conştiinţa naţională, întru a rezista 
persecuţiilor, nu odată cu lacrimi în ochi s’au despărţit de mine 
ascultătorii în călătoriile mele misionare, absolut din toate 
colţurile locuite de Românii de dincolo de Carpaţi. Patimă, ură, 
răzbunare n-am aplicat nici faţă de cei ce mi-au voit rău. Am 
căutat să merg mereu înainte numai în muncă pozitivă, cu simţ 
de dreptate şi de apreciere a celor vrednici şi muncitori şi ca 
spirit de observare a situaţiilor reale şi de îndreptare a relelor. 
Istoria va însemna pe paginile ei, ce voiu fi făcut bine pentru 
Biserică şi neam. Eu pui iubiţilor mei fii sufleteşti şi ţării întregi 
numai întrebarea : Unde era sfânta noastră Biserică strămoşească 
la venirea mea în fruntea ei - 1920 - atât în privinţa situaţiunii şi 
vieţii sale interne, precum şi cu privire la relaţiile sale externe, 
atât cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cât şi cu alte Biserici, 
îndeosebi cea Anglicană, precum şi a nivelului şi a 
consideraţiunii sale generale ? 

“Deaceea factorii supremi ai ţării - în zilele cele mai 
grele, mai critice şi mai pline de primejdie pentru ţară - m-au 


89 



scos chiar din cercul activităţii bisericeşti, culturale şi sociale şi 
m-au aşezat la posturi de grea răspundere politică şi naţională, 
cum a fost dignitatea de membru al Regenţei, iar mai târziu de 
prim-ministru al ţării, nu întru a desvolta la vârsta de 70 de ani o 
activitate de resort, ci mai ales pentru a pune în slujba ţării şi a 
neamului tactul, cunoştinţele şi experienţele adunate în cursul 
vieţii. 

“Asupra vieţii şi activităţii mele s-a scris şi se va mai 
scrie. Din aceste, precum şi din scrierile mele (Pastorale, predici, 
cuvântări, etc., opera în şapte volume), vor afla generaţiile 
viitoare, tineretul, ce am dat eu din comoara sufletului meu, 
neamului şi ţării şi pe ce cale să-mi urmeze, ca să-şi facă şi ei din 
plin datoria către idealurile şi aspiraţiile lor şi să se poată înălţa 
cât mai sus pe scara vieţii publice, până la culmile ei. Acest 
suflet românesc şi creştinesc, de înfocată iubire de neam şi de 
caldă alipire de învăţăturile apostolice, clasice şi nealterabile ale 
Bisericii părinţilor noştri, le las cea mai scumpă moştenire 
neamului meu, adânc convins, că nu există alt chiag 
duhovnicesc, mai probat şi mai trainic, pentru consolidarea şi 
unitatea sufletească a Românismului de pretutindenea, ca şi 
Biserica ortodoxă română a părinţilor noştri, care ne-a ocrotit în 
tot cursul veacurilor pline de primejdii, ne-a mângâiat, ne-a ţinut 
strâns alipiţi de ea şi ne-a salvat în zilele grele. A slăbi această 
duhovnicească legătură şi forţă însemnează o primejdie mare 
pentru viitorul neamului. Creadă alţii ce vor. Noi să nu-i urmăm, 
nici să le permitem a ne sparge această sufletească unitate de 
dragul unor lozinci “democrate” internaţionale şi pentru noi, de 
sufletească destrămare. Un “veto” hotărât celor ce ne sting în 
această lăture. 

“Cumpătul şi cruţarea încă m-au călăuzit toată viaţa, 
ducând un trai modest şi frugal”(30). 

X 


90 



“Tu ai zis”, Miroane, de aceea, Istoria te va profila în 
zarea ei aşa cum te-a Pecetluit Vecinicia prin Canonul 7 al 
Sfântului Sinod al patrulea Ecumenic, de la Calcedon, care zice : 

“Cei ce au fost aşezaţi odată în cler, şi monahii, am 
hotărât să nu intre nici la oaste , Nici în dregătorie lumească ; 
iar îndrăznind aceasta şi necăindu-se aşa ca să revină la ceea ce 
mai ‘nainte au ales pentru Dumnezeu, Să se anatemisească 

Iată şi comentariul acestui canon : 

“în Biserica creştină totdeauna a fost în vigoare canonul, 
după care nici sfinţirea sacramentală pentru seviciul bisericesc a 
persoanelor sfinţite, precum nici făgăduinţa monahală nu se pot 
despărţi de persoana care le-a primit ; deoarece acele, fiind 
primite de bună voie şi în chip solemn, leagă pe om fiinţial de 
Biserică şi pretind ca el pentru viaţa întreagă să renunţe la orice 
slujbă lumească şi să se consacre cu totul lui Dumnezeu. 
Revenirea acestor persoane sfinţite sau călugări la slujbă 
lumească nu era şi nu putea fi altfel considerată decât ca 
infracţiune şi după expresia frumoasă a Arhimandritului Ioan din 
comentatul acestui canon era considerată de ; călcarea 
jurământului în faţa lui Dumnezeu spre a se pune în serviciul 
lumii”. Această lege generală a Bisericii de multe ori a fost 
violată şi găsim mai multe canoane pozitive cari condamnă în cel 
mai sever chip această violare. Aşa canonul 81 apostolic 
pedepseşte cu caterisire pe faţa sfinţită, care acceptă vreun oficiu 
lumesc, iar canonul 83 apostolic deasemenea pedepseşte cu 
caterisire pe cel ce se îndeletniceşte cu lucruri militare ; canonul 
12 al sinodului I ecumenic tratează despre acelaş lucru. Dar toate 
aceste canoane nu au fost în stare să stârpească această 
calamitate - şi Părinţii Sinodului dela Calcedon, îndemnaţi de 
acelaş motiv, din care a dat canonul al 3-lea, au găsit necesar să 
repeţească dispoziţiunile anterioare şi să emită canonul prezent. 

Stricteţea pedepsei, pe care o fixează Părinţii asupra 
infractorilor, arată câtă importanţă atribuiau ei păstrării tainei 
sfinţirii pentru seviciul divin şi votului călugăresc. Părinţii 
hotărăsc prin acest canon ca toţi indivizii, cari sunt primiţi în cler 
sau au intrat în cinul monahal şi părăsind oficiul, pe care singuri 


91 



l-au ales, primesc vre-un serviciu militar sau altfel de serviciu 
lumesc, să fie Anatemizaţi. Canonul pedepseşte pe astfel de 
clerici infractori nu numai cu scoaterea din treapta lor ierarhică, 
ci îi şi anatemizează, întocmai ca şi pe călugării infractori. “Nu 
mai era necesar ”, zice Zonara în comentariul său la acest canon, 
să fie pedepsiţi cu caterisire, deoarece înşişi au lepădat de la sine 
demnitatea clericală şi din cauza aceasta canonul le dă o altă 
pedeapsă cu mult mai aspră”. Nici legile civile nu erau mai 
blânde faţă de clericii şi călugării, cari îşi părăseau funcţiunea 
lor şi treceau în funcţiun e civilă. Unii ca aceştia nu numai că mai 
târziu nu puteau fi primiţi în serviciul civil sau militar, ci dupăce 
erau despoiaţi de toate drepturile civile, erau supuşi din nou 
jurisdicţiei bisericeşti şi nu puteau primi nici o demnitate. 
“Călugărul, care şi-a părăsit mănăstirea sa şi a intrat în viaţa 
lumească, dacă din întâmplare a primit vreun serviciu civil sau 
militar, să fie despoiat de acesta şi să se trimită imediat la 
mănăstire de către episcopul cu cădere sau de către magistratul 
locului”, citim într’una din novelele lui Iustinian ; iar împăratul 
Leon dispune ca nimeni, dintre cei ce au lepădat dela sine fără 
motiv haina clericală, să nu poată primi nici un fel de serviciu, ci 
trebuie să se pedepsească în conformitate cu legea bisericească, 
pe care dânsul o proclamă şi drept legea sa proprie. Dar această 
severitate este la locul său dacă avem în vedere Sublimitatea 
serviciului sacramental de Ia altar şi sublimitatea vieţii 
monahale ; dacă este necesară undeva mai mare circumspecţiune 
la alegerea seviciului, apoi aici se cere cea mai mare băgare de 
seamă, deoarece se ştie cât de important este serviciul preoţesc, 
şi cât este de grea viaţa monahală. La ceice-şi părăsesc 
funcţiunea căreia s’au dedicat odată, se referă cuvintele 
evanghelistului despre omul, care după ce a început să clădească 
ceva, nu a fost în stare să termine (Le. XIV, 28-30) sau cuvintele 
aceastea: “Nici unul, care pune mâna lui pe plug şi se uită 
îndărăt, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu ” (Le. IX 
62.-31). 

Dar, Miron apostatul, nu numai că a călcat acest canon şi 
nu s’a căit, ca să revină la cele rânduite de “legea” străbună ; 


92 



nnumai că a murit în această postură şi în acest păcat împotriva 
Duhului Sfânt, deci s-a afurisit de la sine şi va rămâne şters 
numele lui din Istoria Chiriahilor Ortodocşi - ci, cât a guvernat, a 
comis două lucruri de neînchipuit şi pe cari Sinodul Bisericii 
Ortodoxe Române, nu numai că nu le-a sancţionat încă în nici un 
fel, ba dimpotrivă, le-a aprobat, aşa cum a aprobat şi călcarea 
canonului citat mai sus, căci nu a afurisit pe Miron pentru 
apostazia sa, deci până acum Sinodul s’a prezentat în faţa Istoriei 
ca fiind solidar cu Miron în toate şi mai ales în cele două lucruri 
pe cari vreau să le subliniez îndeosebi aici şi anume : 

a) Batjocorirea lui Dumnezeu, în “Dumineca 
Ortodoxiei” din anul 1938, prin impunerea în toate Bisericile 
din Ţară a unui ritual special, implicat şi adaos la Sfânta 
Liturghie, pentru “deslegarea jurămintelor” făcute de legionari. 
Miron apostatul, a impus ţării acest lucru, “ca Patriarh”, deşi era 
executiv al satanei în calitatea lui de “prim ministru”. A hulit pe 
Dumnezeu şi a violat libertatea de conştiinţă, dăruită oamenilor 
tot de Dumnezeu. Mai întâi omul se leagă prin jurământ de către 
slujitorii lui Dumnezeu, nesilit ci deplin liber. Pentru că 
jurământul este luarea ca martor al lui Dumnezeu, Care naşte 
etern Adevărul. Cine jură cu sufletul curat şi credincios 
adevărului, nu poate jura decât pentru adevăr. Mişcarea legionară 
s-a născut din dragostea şi ardoarea pentru adevărul şi dreptatea 
lui Dumnezeu. Deci, în ceea ce priveşte jurământul legionar în 
sinea lui nu poate fi blamat, căci s-a făcut “neluând în deşert” 
Numele lui Dumnezeu şi respectându-se deplin libertatea 
conştiinţei oricui. Aceasta o afirm clar şi categoric ca Preot 
Ortodox, în deplină conştiinţă de cauză şi a învăţăturii Bisericii 
şi a vieţii legionare. Pe cei ce nici nu au cerut expres, sau nici nu 
au consimţit măcar tacit, deslegarea de jurământ, pe aceia nu i-a 
atins ritualul din acea Duminecă. Ceea ce s-a comis, însă, atunci 
în mod public, în toate Bisericile ortodoxe din cuprinsul statului 
român, a fost pur şi simplu batjocorirea Dumnezeului 
Creştinătăţii-Româneşti, oficial şi pe faţă. “Urâciunea pustiirii 
s’a ridicat pe locul sfânt” şi în România. De aceea, propriu zis 
deslegarea jurămintelor, din acea zi, nu a atins chiar pe nimeni, 


93 



neavând, acel ritual special absolut nici-o putere. Dar, în schimb, 
repet, s-a comis cea mai mare blasfemie faţă de Dumnezeu şi cel 
mai neruşinat şi satanic atentat faţă de libertatea conştiinţei. Iar, 
ca să se plinească şi cuvintele: “Cel nedrept să nedreptăţească 
încă, cel spurcat să se spurce încă, cel drept să facă încă dreptate, 
cel sfânt să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata mea este 
cu mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta sa” (Apoc. 22, 
11-12) - ca să se plinească şi să se arate încă în Istorie, înainte de 
a doua venire a Domnului, Miron a comis şi al doilea lucru : 

b) Judecarea mincinoasă şi uciderea Tineretului 
Creştinătăţii Româneşti. Pedeapsă iminentă şi consecinţă firească 
de fapte a celor ce batjocoresc pe Dumnezeu. Măcar, ce va face 
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, de acum înainte ? 

Până la lămurirea acestei probleme, se ridică deasupra 
tuturor frământărilor de conştiinţă, personală şi colectivă, gemute 
sau scăldate în sânge, cea mai mare întrebare privitoare la 
Acuzatori: De când şi de ce acest blestem asupra Creştinătăţii- 
Româneşti ? 


X 

5. Regele. - Când faci Jurământ de credinţă cuiva, deci şi 
Regelui - şi mai ales lui - înseamnă, după cum am văzut mai 
sus, că iei martor chiar pe Dumnezeu. Această mărturie se 
mijloceşte prin Adevăr. Dar, Adevărul este cuvântul lui 
Dumnezeu “Cel Unul născut, Carele din Tatăl s’a născut, mai 
‘nainte de toţi vecii”. Iar, Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în 
Istorie, prin întruparea şi naşterea Dumnezeu-Omului Iisus 
Hristos. Deci, cine jură, chiar prin aceasta îşi ia angajamentul 
solemn, având chezăşie însuşi mărturia lui Dumnezeu, care este 
Adevărul şi etern şi istoric, că va fi credincios celui faţă de care a 
jurat, prin însăşi credicioşia în Hristos Iisus şi pentru El. Din 
aceasta decurge o mare obligaţiune reciprocă între cel care jură şi 
între cel pentru care se jură. Şi unul şi altul sunt legaţi întreolaltă 
prin acel jurământ, atâta vreme cât rămâne fiecare credincios în 
primul rând martorului suprem : lui Dumnezeu ! Chiar din 


94 



aceasta izvorăşte şi valoarea şi viabilitatea jurământului, căci 
fiinţa lui este Adevărul. De aceea nici nu este permis să juri decât 
pentru cauza Adevărului şi în adevăr. De aici decurge şi marea 
solemnitate a depunerii unui jurământ. 

Aşadar slujesc şi sunt credincios Regelui, pentru că am 
jurat aceasta. Şi am jurat, pentru că Regele reprezintă “Legea” 
lui Dumnezeu. Dar, pentru aceasta cel dintâi şi mai obligat faţă 
de Legea lui Dumnezeu este însuşi Regele. Iar, credicioşia mea 
constă în mărturisirea necurmată a Adevărului. Dacă mint pe 
Rege, eu prin aceasta nu-i mai sunt credincios şi îmi calc 
jurământul. Dar, dacă îi spun totdeauna numai Adevărul, chiar 
dacă l-ar supăra şi pe mine m-ar costa viaţa, eu prin aceasta 
rămân credincios Regelui, pentru că rămân credincios 
Adevărului, în stăpânirea Căruia suntem toţi Creştinii- 
Ortodocşi, de la cel mai mare până la cel mai mic. Ce se 
întâmplă dacă cel mai mare, adică Regele, la un moment dat îşi 
uită îndatoririle lui faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ? Va fi şi 
el pedepsit de Dumnezeu, iar credicioşia jurământului meu şi al 
celorlalţi se va întoarce spre Martorul-Dumnezeu ca slavă, pe 
când faţă de cel necredincios mărturiei lui Dumnezeu se va 
întoarce ca blestem şi pedeapsă, atât Veciniciei cât şi Istoriei. 

Prin urmare, trebuie mărturisit adevărul, tocmai pentru că 
ai jurat pe el. Dacă eşti Chiriah-Duhovnic al Regelui şi afli că a 
săvârşit păcate mari, strigătoare la cer, sau chiar împotriva 
Duhului Sfânt, atunci tu nu poţi să minţi nici pe Dumnezeu, nici 
pe Regele respectiv, spunându-i că este cel mai mare sfânt al 
Creştinătăţii, ci îl vei îndemna la pocăinţă şi îi vei da canoanele 
respective de ispăşire şi îndreptare, iar dacă nu reuşeşti aceasta, 
te vei despărţi de el, cu orice risc, pentru că Sfinţii Apostoli au 
zis către acuzatorii cari îi prigoneau : 

“Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să 
ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, căci nu putem să 
nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20) 

Ori, ce se întâmplă în România sub Domnia 
“Voievodului Culturii”, Regele Carol II ? 


95 



Mai întâi acesta nu este un Rege cum pe nedrept se 
intitulează “din graţia lui Dumnezeu şi din voinţa naţională”. 
Starea lucrurilor au atins răul până la paroxism, în România, 
tocmai de când a venit el în ţară şi până azi. Pentru că, în afară de 
ceeace va fi făcând el în intimitatea lui, din anumite fapte 
săvârşite în văzul tuturor şi cunoscute deci de toată lumea, reese 
că acest om nu slujeşte lui Hristos-Dumnezeu, ci satanei 
pentrucă : 

a) Este hulitor de Dumnezeu. După ce a pus mâna pe 
tronul fiului său prin lovitura de stat din 1930, a jurat pe 
constituţia de atunci, care prevedea “ungerea” harică, confonn 
sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, prin încoronarea ca 
Rege, singura care dă dreptul a vorbi şi a se manifesta “din graţia 
lui Dumnezeu”. Nu numai că a întârziat să împlinească această 
supremă obligaţiune a Legii lui Dumnezeu şi a Neamului, dar a 
ajuns să batjocorească şi să sfideze Biserica lui Hristos, 
călcându-i rânduiala în picioare, mai ales prin două fapte care 
constituie un sacrilegiu : întâi, târnosirea de Biserici (Catedrala 
din Bălţi şi Catedrala Sf. Dumitru din Craiova), fără să fie Uns şi 
intrând totuşi prin Uşile împărăteşti ; al doilea : terfelirea 
Sfintelor Canoane, prin obligarea fostului Patriarh Miron ca să 
primească a fi prim ministru. Aşadar, nu numai nesocotirea 
Harului Divin, cu deadreptul blasfemierea lui. De aceea şi 
merge ţara din ce în ce mai rău şi nu va avea acest rău curmare, 
decât prin înlăturarea cauzei lui. Oricâtă paradă de vorbe, de 
uniforme şi de anne s’ar face, ţara nu numai că nu se îndreaptă !, 
ci, ferească Preabunul Dumnezeu, este sortită pieirii. Iată ce scrie 
Sfântul Vasile cel Mare, despre aceasta : 

“Nici un rege nu se măntuieşte cu ajutorul puterii lui 
celei mari”. (Ps. 32,16). “Mântuirea regelui nu o dă nici 
mulţimea puterii armate, nici zidurile cetăţilor, nici falanga 
pedeştrilor, nici puterea cavaleriei şi nici pregătirea puterii 
navale. Căci numai Dumnezeu aşează pe regi şi îi schimbă şi nu 
există nici o putere care să nu fie orânduită de Dumnezeu 
(Romani 13,1). Deci regele nu se măntuieşte cu ajutorul puterii 
lui celei mari, ci numai cu ajutorul Harului Dumnezeesc. încât 


96 



şi pentru aceştia este adevărat cuvântul : “ prin Har sunteţi 
mântuiţi” (Efeseni 2,5). Şi aceasta se întâmplă tot în acelaş fel în 
care şi ţăranul se bucură de pe urma roadelor ţarinii sale nu din 
cauza grijii pe care o depune el, cât din cauza lui Dumnezeu care 
face ca cele semănate să crească. “Căci nici cel ce plantează nu 
înseamnă ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să 
crească” (1 Cor. 3,7). Iar dacă inima regelui este în mâna lui 
Dumnezeu. (Proverbe 21, 1), atunci desigur că el nu se 
mântuieşte cu ajutorul puterii sale înarmate, ci numai cu ajutorul 
conducerii dumnezeeşti. Nu oricine însă este în mâinile lui 
Dumnezeu, Ci numai cel ce este vrednic de numirea de Rege. 
Unii au definit regalitatea ca dominaţiunea legală, sau ca 
principiu care este asupra tuturor şi care este nerăspunzător de 
păcat, “Nici gigantul nu se va mântui întru mulţimea puterii 
lui”. Aici se înţelege sub gigant cel ce se găseşte în folosinţa 
puterii naturale şi a vânjoşiei trupeşti. Deci, nici regele nu are 
îndeajuns pentru mântuire ajutorul acela care vine de pe urma 
puterii înarmate şi nici cel viteaz nu este în stare să-şi ajute lui - 
şi deajuns întru toate. Căci cele omeneşti în comparaţie cu cele 
ce arată puterea cea adevărată, toate la un loc nu sunt decât 
slăbiciune şi neputinţă. Pentru aceasta “Dumnezeu a ales cele 
slabe ale lumii pentru ca cu ele să ruşineze pe cele puternice”. 
(1 Cor. 1,27). El a scos din gura pruncilor şi a celor ce sug la sân, 
laudă, pentru ca, cu aceasta, să nimicească pe vrăjmaşi şi pe 
răsbunătorţPs. 8,3). într-adevăr, harul cel dumnezeesc a strălucit 
mai mult, atunci când a lucrat în prunci şi cei proşti. 

“Calul este mincinos fiind vorba de mântuire : întru 
mulţimea puterii lui nu se va mântui” (Ps. 32,17). “Calul este 
scos din folosinţa sfinţilor. Dealtfel nici chiar atunci când vedem 
pe Israil câştigând în răsboaie nu vedem să se fi folosit de 
puterea cavaleriei şi nici vreunul din sfinţi nu se vede să fi primit 
în chip deosebit folosirea cailor ca ceva potrivit. Se foloseşte însă 
de cal Faraon şi îngâmfatul Senaherim se socoteşte mare prin 
bogăţia cailor. Din cauza aceasta pe calul şi pe călăreţul lui 
Faraon i-a aruncat în mare, iar în ceea ce priveşte pe Senahrim, 
toţi cei ce erau călări pe caii lui au fost cuprinşi de somn. Pentru 


97 




aceasta şi Legea dată de Moisi, decretând cele privitoare la rege 
zice : “Nu-şi va înmulţi lui-şi caii” (Deuter. 17,16). “Căci întru 
mulţimea puterii lor nu se va mântui”. Şi adaogă: “Când slăbesc, 
atunci sunt puternic” (2 Cor. 12,10). Iar mulţimea puterii trupeşti 
este o piedică pentru mântuirea duhului”(32). 

Aşadar, cel ce nesocoteşte Harul Divin are soarta lui 
Faraon, iar cel ce batjocoreşte pe Dumnezeu şi Harul Lui are 
soarta lui Irod Agripa şi a lui Nerone. 

Dar, Carol II, nu numai că nu a împlinit jurământul făcut 
la venirea lui în ţară, ci s-a făcut deadreptul Sperjur, prin a doua 
lovitură de stat, din 10 Februarie 1938. Prin aceasta s’a dovedit: 

a) Trădător şi ucigaş de Ţară. Fireşte, cine batjocoreşte pe 
Dumnezeu, este tiran şi cu aproapele şi invers, cine este tiran cu 
aproapele, dacă nu se întoarce, devine şi hulitor de Dumnezeu ! 

Neputându-se intitula “din graţia lui Dumnezeu”, pentru 
motivul arătat mai sus, ca o consecinţă de efect care decurge din 
cauză, nu se poate intitula nici “şi din voinţa naţională”, pentru 
motivul : la venirea lui, după cum am văzut şi ştim, a uzurpat 
tronul fiului său prin lovitură de stat, deci fără un plebiscit şi fără 
nici un indiciu fonnal care să reprezinte “voinţa naţională”. 

între timp, poporul, totuşi, a început să ajungă tot mai 
mult la conştiinţa de sine, la maturitate, să se manifeste ca 
naţiune. Niciodată, însă, nu s-a ţinut seama de indiciul 
“verdictului popular”. Ba, aproape tot ce s-a făcut, par’că 
înadins, se arăta ca o sfidare a “voinţei naţionale”. De bine, de 
rău, însă, până la 10 Februarie 1938, lucrurile s-ar fi putut 
considera numai ca tolerate de rege, până la o soluţie mai bună ; 
dar, prin lovitura de stat, de la acea dată, regele s-a arătat pe faţă 
şi şi-a luat toată răspunderea nelegiuirii lui. întâi, deşi alegerile 
din 20 Decemvrie 1937, erau un indiciu precis în spre ce se 
orientează voinţa naţională, totuşi, s-a format un guvern de 
eretici : Cuza-Goga. Trebuia să-i mănânce ruşinea definitiv şi pe 
aceştia, dar, în acelaşi timp, a fost şi o jignire de sus a 
“naţionalismului” adevărat al Creştinătăţii-Româneşti. Iar, 
pentrucă lucrurile aveau să se răstoarne, totuşi, toate calculele şi 
manevrele ocultei, prin eventuale noui alegeri, regele s-a aliat cu 


98 



acuzatorii “naţionalismului haric” şi s-a aşezat deacunnezişul 
drumului pe care vrea să meargă Neamul nostru, tăindu-i istoria 
în două prin lovitura de stat din 10 Februarie 1938. In mod 
natural, trebuia să se ajungă, apoi, şi la baia de sânge, care avea 
să vie asupra “acuzaţilor”. Prin toate acestea, regele Carol II, s’a 
dovedit şi va rămâne în Istorie un Nero al II-lea, sau un Irod al 
II-lea. 

Mare Tragedie este viaţa Creştinătăţii-Româneşti ! Mai 
ales, Istoria României “modeme” este plină de cutremur. De ce 
şi de când acest blestem ? Să cercetăm ce a descoperit 
Dumnezeu omenirii şi neamurilor ei, prin Lege, pe care ne-a dat- 
o prin Moisi, privitor la Rege, legea etern valabilă pentru toate 
timpurile, în toate locurile pământului şi cu toate neamurile lui: 

“Când vei ajunge tu în pământul, ce ţi-1 dă Domnul 
Dumnezeul tău, şi-l vei lua în stăpânire şi te vei aşeza într’insul 
şi vei zice : pune-mi-voiu rege peste mine, ca celelalte popoare, 
care sunt împrejurul meu, atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela 
pe care-1 va alege Domnul, Dumnezeul tău ; dintre fraţii tăi să 
pui rege peste tine ; Nu vei putea să pui rege peste tine un 
străin, care nu-i din fraţii tăi. Dar să nu-şi înmulţească acela 
caii şi să nu întoarcă pe popor în Egipt, pentru ca să-şi 
înmulţească el caii, căci Domnul v’a zis: “Să nu mai întoarceţi 
pe calea aceasta. Să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se 
răzvrătească inima lui, şi nici argintul şi aurul lui să nu şi-l 
înmulţească peste măsură. 

“Căci când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie 
să-şi scrie pentru sine Cartea legii acesteea din cartea care se 
află la preoţii leviţilor, şi să fie aceasta la el şi el să o citească în 
toate zilele vieţii sale , ca să înveţe a se teme de Domnul 
Dumnezeul său, şi să se silească a împlini toate cuvintele legii 
acesteia şi toate hotărârile acestea, ca să nu se îngâmfe inima lui 
faţă de fraţii lui şi ca să nu se abată el de la lege nici la dreapta, 
nici la stânga, şi ca să fie el şi fiii lui zile multe la domnie în 
Israil” (Deuteronomul 17, 14-20). 

Iată de ce suntem sub blestem ! De când ? De când au 
adus masonii dinastie străină în ţară ! A spus Eliade Rădulescu 


99 



încă de atunci, că al treilea urmaş va fi un “monstru”, în şirul 
acestor domni de alt neam. Un călugăr lucrează undeva, într’o 
mănăstire, neştiut de nimeni, pe baza unor documente inedite şi 
zdrobitoare, despre modul cum a fost detronat ultimul domnitor 
pământean Cuza-Vodă de francmasonerie, pe baza programului 
lor satanic de a strica tot ce este naţional prin Creştinism şi tot ce 
este creştinesc prin Naţiune. Culmea ironiei, tocmai un vlăstar al 
familiei Cuza, profesorul A.C. Cuza, este cel mai înverşunat 
duşman al Vechiului Testament, fără să iea în seamă că această 
Carte cuprinde descoperirea lui Dumnezeu despre menirea 
Popoarelor, pe care o lămureşte şi întăreşte desăvârşit Noul 
Testament - dar, chiar de aceea, iudeo-masoneria le combate 
teoretic cu toată înveninarea şi vrea să le submineze în faptă cu 
tot satanismul, însă, nu vor reuşi, decât să vădească pe cei ce sunt 
şi devin “porţi ale iadului”. Numai prin Regele Mihai se va 
împăca legea Harului cu legea sângelui; se va închide un proces 
dureros şi se va deschide drum luminos Creştinătăţii-Româneşti. 

Domnul nostru Iisus Hristos, a spus iudeilor şi tuturor 
acuzatorilor masoni ai ucenicilor Harului Divin: “Cercetaţi 
Scripturile căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică şi acelea sunt 
care mărturisesc pentru Mine şi voi nu voiţi să veniţi către Mine 
ca să aveţi viaţă. Slavă de la oameni nu primesc, ci v’am 
cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu’’ (Ioan 5, 39- 
42). 


100 



101 



CAPITOLUL III 


ACUZAŢII! 

9 


“Nu vă legaţi de aceşti oameni, 
ci daţi-le bună pace, căci dacă 
încercarea sau lucrarea aceasta 
este de la oameni, se va nimici, 
dar dacă este de la Dumnezeu 
n ’o veţi putea nimici, ca nu 
cumva să vă aflaţi în luptă cu 
Dumnezeu” . (Fapte 5, 38-93) 

1. Legionarii. - “Credinţa nu se dă cu sila, nici nu se 
desvoltă în suflet singură ; ea se cultivă ca orice latură 
sufletească ; precum nici virtuţile şi devoţiunea şi puterea de 
jertfire nu se impun, ci se determină şi se desvoltă prin Educaţie 
religioasă. Şcoalele noastre teologice nu dau în formarea clerului 
atenţia îndestulătoare acestor lucruri ; de aceea vedem un cler ce 
se arată lumii slab pregătit pentru datoria cârmuire sufletească 
a oamenilor şi pentru împlinirea misiunii Evangheliei creştine. 

“Clerului nostru nu i s’a arătat lămurit în şcoalele de 
pregătire : ce este creştinismul şi ce menire superbă are pentru 
viaţa oamenilor de toate rasele şi categoriile sociale, iar mai 
presus de acestea, şcoalele sale nu-1 conving şi nu-1 însufleţesc 
pentru însuşirea deplină a acelor extraordinar de însemnate valori 
sufleteşti ce nasc din Evanghelie. încât nici el nu-i cunoaşte 
menirea sa sublimă şi nu acţionează în ajungerea acestui aşa de 
superior scop, deşi are cele mai puternice mijloace de convingere 
şi de conducere existente pe lume, cuprinse în sublimitatea 
învăţăturii Evangheliei şi în influenţa duhovniciei asupra 


102 



oamenilor, - superbe mijloace pentru pregătirea apostolatului său 
propriu şi pentru cânnuirea sufletească a mulţimilor”(33). 

Cuvintele acestea ale I.P.S.S.D.D. Mitropolit al 
Bucovinei Visarion Puiu, vizează numai pe acei clerici cari, prin 
nepregătirea şi robirea lor spiritului masonic, au fost şi vor 
rămâne solidari cu Pastorala “Sinodului”, din 1934 - care, în 
mod “oficial”, a vorbit în numele tuturor Păstorilor duhovniceşti, 
de la Prea Sfinţiţii Episcopi şi până la Preoţii “căutători de 
comori’’ din Cadrilater. 

Acea Pastorală, după cum am văzut, a condamnat 
anticipat pe tinerii Creştinătăţii-Româneşti în “bloc”, cu prilejul 
asasinării lui I.G.Duca. 

Nu acelaş verdict a dat Istoria. Tribunalul militar, cel mai 
riguros for de judecată din România timpurilor încă destul de 
nonnale şi aproximativ legale, a Achitat pe toţi Acuzaţii 
procesului intentat atunci “Gărzii de Fier”. Dar, Garda de Fier 
era numai un organism “politic” al acelei “Mişcări” de renaştere 
a Creştinătăţii-Româneşti care şi-a recomandat existenţa în 
Istorie sub numele Ortodox: “Fegiunea Sfântului Arhanghel 
Mihail”. 

Intr-adevăr, tineretul Creştinătăţii-Româneşti, în frunte cu 
Căpitanul lui, a semnalat, după Unirea tuturor Românilor, că în 
Ţară este primejdia unaui mari şi ireparabile prăbuşiri a 
Spiritualităţii-Creştine, ca odinioară în cer prăbuşirea îngerilor. 
De aceea, Corneliu Zelea Codreanu, după exemplul Sfântului 
Arhanghel Mihail, a strigat Creştinătăţii-Româneşti : “Să luăm 
aminte !”. 

De atunci a început lupta, pe viaţă şi pe moarte, între 
Duhul lor creştinesc şi între duhul satanic al vremii. Mişcarea, 
după caz “s-a acomodat tuturor împrejurărilor”, după cum învaţă 
Sfântul Apostol al Neamurilor Dumnezeescul Pavel. Pe timpul 
Procesului din 1934 se manifesta prin forma legală “Garda de 
Fier”, a cărei dizolvare ilegală nu a fost justificată nici până azi. 
Apoi, de la 1935, s-a constituit Legal sub forma Partidului 
“Totul pentru Ţară”. 


103 



îndreptarul vieţii Legionare a fost fixat de Căpitan în 
“Cărticica şefului de cuib”. Va veni o vreme când, după ce se va 
li revărsat atâta haos în România sub robia iudeo-masoneriei 
încât să nu se mai ştie descurca nimeni de mulţimea “decretelor 
legi” şi de turbureala uzurpatorilor, atunci vor căuta toţi acest 
îndreptar ortodox şi naţional, unic în această Vreme, ca să se 
poată începe o Viaţă nouă călăuzită numai de Harul Divin. Iar, 
ca o orientare mai pe larg, se va citi cu lacrimi de umilinţă şi de 
binecuvântare a lui Dumnezeu, cartea: “Pentru Legionari”. în 
această carte este scris despre Mişcarea Legionară aşa : 

“Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne 
simţim desarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu 
un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu annele proprii rasei 
iudaice cu care izbesc şi paralizează mai întâiu instinctul moral al 
neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toate bolile morale şi 
distrug astfel orice posibilitate de reacţiune. 

“De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea 
este omul ; nu programul politic. Reforma omului, nu reforma 
programelor politice. “Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi prin 
urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic. 

“Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de 
un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare 
educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să 
sdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să 
biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui. 

“Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om 
nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei 
noastre, care să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor 
Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi 
dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Tot 
ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce 
poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai 
puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată 
ce trebuie să ne dea şcoala legionară ! Un om, în care să fie 
desvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire 


104 



omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului 
nostru. 

“Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti să facă şi 
programe, va şti să rezolve şi problema jidănească, va şti să dea 
şi o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi 
Români ; iar dacă nu, va şti să învingă, căci pentru aceasta este 
erou. 

“Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al 
dreptăţii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce 
neamul nostru pe căile măririi lui. 

“Un nou partid politic, fie el şi cuzist, nu poate să dea 
decât cel mult un guvern nou şi o guvernare nouă ; o şcoală 
legionară însă, poate să dea ţării acesteia un mare tip de român. 
Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă 
în două întreaga noastră istorie, şi să pună temeliile începutului 
unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, 
datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei 
şi nobleţei sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din 
lume, care, în istoria sa, n’a cunoscut păcatul robirii, încălcării, 
sau nedreptăţirii altor popoare. 

“Vom creea un mediu sufletesc, un mediu moral în care 
să se nască şi din care să se hrănească şi să crească omul nou. 

“Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri 
sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile 
primejdioase ale laşităţii, corupţiei, desfrâului şi tuturor 
patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii. 

“După ce legionarul se va fi desvoltat intr-un astfel de 
mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăşi organizaţia şi 
familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii : să trăiască, 
pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi 
tare ; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi 
cei ce muncesc ; să sufere, pentru a se oţeli ; să se jertfească, 
pentru a se desprinde cu depăşirea propriei lui persoane, 
slujindu-şi neamul. 


105 



Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi 
natură. Va fi un exemplu. Va face şi alţi legionari. Şi lumea în 
căutarea unor zile mai bune, îi va urma. 

“Cei noui veniţi vor trebui să trăiască în respectul 
aceloraşi norme de viaţă legionară. 

Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va 
lupta şi va birui. 

Aceasta va fi “Legiunea Arhanghelul Mihail”(34). 

In raport cu : a) apostazia, b) erezia şi c) blasfemia 
Acuzatorilor, acuzaţii Legionari îşi manifestă, dela început, 
Creştinismul lor prin : 

a) Post şi Rugăciune, aşa cum a poruncit însuşi Domnul 
noştri Iisus Hristos Sfinţilor Ucenici şi Apostoli şi, prin ei, 
tuturor Creştinilor, din toate Neamurile, de pretutindeni şi de 
totdeauna. 

b) Spovedanie şi Cuminecătură, căindu-se de toate 
păcatele legate de slăbiciunile firii omeneşti, decăzute prin 
păcatul originar şi hrănindu-se cu Adevărul Cuvântului-întrupat 
şi împărtăşit celor credincioşi în Sfânta Euharistie. 

c) Zidiri de Biserici, concretizând credinţa lor Ortodoxă 
şi în fapte care să rămână pildă şi îndemn pentru toţi urmaşii din 
viitor, ei înşişi având aceasta ca o moştenire sfântă din pilda 
străbunilor din trecut. 

De aceea, Legionarii vor birui. Acum, când scriu acestea, 
este drept că Mişcarea Legionară pare a fi înmormântată. Mulţi 
nici nu se vor mai gândind că a existat odată, deci cu atât mai 
mult că ar putea învia în viitor. Se înşeală. Dumnezeu nu i-a 
părăsit şi nu-i va putea părăsi niciodată. Iată ce a scris Ion I. 
Moţa, în capitolul “La Icoană” din cartea lui “Cranii de lemn”: 

“Avem credinţa că, de astă dată, mergwem drept la ţintă 
şi biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece 
nu înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la “Icoană ” şi 
dela porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este 
neînvinsă. 


106 



“Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne 
aproba şi însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră : la 
Icoană ! 

“Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu, dar vor veni 
sigur”(35). 

Vor veni când va suna ceasul biruinţii, ceas care este 
păstrat în hotărârea Preabunului Dumnezeu. 

X 

2. Studenţii. - Studenţii sunt însăşi expresia tinereţii unei 
ţări, ca Ucenici neprihăniţi ai Luminii. Totuşi, Pastorala din 
1934, s-a pronunţat şi asupra studenţilor, în ceea ce priveşte rolul 
istoric pe care au să-l îndeplinească : 

“Tineretul nostru - fie el şi cel universitar - nu poate 
avea îndreptăţirea a deveni deodată conducător al îării. El nu are 
încă nici pregătirea, nici maturitatea necesară. Tineretul - în 
mod logic şi firesc - are o singură îndatorire : a se pregăti, a 
studia, a aduna toate cunoştinţele de specialitate în cele mai grele 
probleme, încât la timpul său să nu fim avizaţi la ajutorul 
străinilor, ci noi înşine să putem rezolvi cele mai grele probleme 
sociale şi tehnice de orice natură, şi să putem birui toate 
greutăţile ivite. Entuziasmul tineresc - pentru menţinerea 
caracterului naţional, român şi creştinesc al patriei sale - trebue 
să fie disciplinat prin un spirit de ordine, de firească ascultare 
faţă de cei experimentaţi, până când vor aduna şi ei cunoştinţele 
temeinice, experienţele necesare şi vor fi chemaţi a lua - deplin 
maturi şi deplin fonnaţi, cârma din mâna celor istoviţi şi bătrâni, 
ca apoi să poată cu succes întări bazele româneşti şi creştine ale 
ţării, înălţând şi nobilitând - în acest duh - sufletul creator al 
poporului, care cu jertfe a făcut această ţară”. 

Forul suprem, în ordinea istorică, pentru tineretul creştin- 
român, în fruntea căruia stă studenţimea, este : Congresul 
General Studenţesc. 


107 



De la 1922, în cadrul României întregite, s’au ţinut 
“Congrese Generale Studenţeşti”, aproape în fiecare an, şi “dacă 
Domunul voeşte” (Iavov, 4,15), se vor ţine totdeauna. 

Dintre cele de până acum, primul care a fost într’adevăr 
grandios, atât pentru momentul istoric în care a fost hărăzit de 
Providenţă, cât şi pentru “pregătirea şi maturitatea” cu care s-a 
desfăşurat a fost, 

“Congresul General Studenţesc ţinut în zilele de 17, 18, 
19 Aprilie 1935, la Craiova”. 

Despre acesta a apărut şi o carte în “Biblioteca eroică 
Generaţia nouă”, No, 27, - Bucureşti 1935, - cară să rămână 
mărturie despre Darul Duhului Sfânt, care l-a călăuzit potrivit 
rosturilor vremii lui. La pagina 6, citim : 

“Ultimul congres dela Craiova, care face obiectul acestei 
broşuri, aprobat de guvern cu multă greutate, din cauza atitudinii 
fenne în credinţa lor a tuturor conducătorilor studenţimii, s’a 
ţinut într-o atmosferă înălţătoare, prin atitudinea reţinută şi tăcută 
a întregului corp studenţesc, prin disciplina impresionantă şi prin 
formularea superioară dată tuturor problemelor tratate. El apare 
ca un congres de cristalizare a celor 13 ani de sbucium a tinerimii 
româneşti ; şi ca un îndreptar pentru toate congresele care vor 
urma. 

“Noi studenţii de la 1935, cari cu voia lui Dumnezeu am 
trecut prin botezul de sânge dela 1933-1934, iar după un an am 
dat viaţa congresului de la Craiova, lăsăm această carte , ca pe 
un Testament al nostru, tuturor generaţiilor care ne vor urma, 
pentru ca să ducă mai departe şi să împlinească crezul nostru 
sfânt, spre binele Neamului Românesc 

La pagina 10, ca un popas în faţa adâncului, un 
“comandant al Buneivestiri ”, Ion I. Moţa - “fost preşedinte al 
Centrului studenţesc “Petru Maior”, Cluj 1923-24 - pune în faţa 
conştiinţelor cutremurul unei experienţe, prinos al propriilor 
jertfe pe altarul idealului creştin, ca să ştie şi fraţii lui mai tineri 
ceiace este “Esenţialul”: 

“E inutil să se indice idealuri cari să nu fie însoţite de 
elaborarea mijloacelor prin care aceste idealuri vor fi atinse. Iar 


108 



esenţialul în acest domeniu al realizărilor este un element interior 
sufletesc al luptătorului, un element care a caracterizat mişcarea 
naţională studenţească de la 1922-23 şi care trebue păstrat şi 
cultivat înainte de orice : confruntarea vieţii personale cu idealul 
său. Acest salt din egoismul individual oricât de justificat, pentru 
a trece în focul dureros al unei lupte din care să fii hotărât a nu 
ieşi viu fără a fi biruitor, acesta e elementul fără de care nu poate 
exista o împlinire a idealurilor studenţeşti. Totala aservire a 
interesului personal interesului colectiv, hotărârea de a-ţi da 
pip tul tău sdrobit pentru a sluji ca temelie biruinţei româneşti pe 
care o visezi, numai din această transfigurare sufletească poate 
ţâşni victoria ta, Student Român ! 

“Când vei spune redutabililor tăi duşmani : nu-mi pasă 
dacă mă veţi sdrobi, sau nu, nu-mi pasă dacă voi vedea sau nu 
ziua birunţei, dar sunt sigur că jertfa mea va aduce prăbuşirea 
voastră şi când porneşti şi te menţii în luptă până la capăt cu 
această hotărâre senină, nu încape îndoială că porţi în tine o forţă 
pe care nici o tehnică represivă nu o poate birui. 

“Spiritul de jerfă este esenţialul! 

“Avem cu toţii la dispoziţie cea mai fonnidabilă 
dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic 
decât tancurile şi mitralierele : este propria noastră cenuşe ! 
Nici o putere din lume nu va putea evita prăbuşirea atunci când 
se menţine pe cenuşa unor luptători viteji, căzuţi pentru dreptate 
şi Dumnezeu’'. 

Congresul s’a deschis dupăce s-a săvârşit mai întâi 
serviciul divin. în prima şedinţă s’a făcut în mod solemn legătura 
de pios legământ cu cei dispăruţi: 

“O mişcare fără morţi, nu se leagă nici în tradiţia rasei, 
nici nu are suflul de revoluţionare şi renaştere a spiritului public 
într’o societate coruptă şi decăzută. 

“Morţii pentru cauza sfântă a acestei naţiuni creştine, de 
eri, de azi sau de mâine sunt ai noştri, sunt ai Neamului. Ei 
urmăresc alaiul umbrelor mari, cari au fost ucise pentru naţiune, 
pentru credinţă, cari au murit ca Români şi Creştini. 


109 



“Veneraţia morţilor, pilda lor, rămâne o icoană în sufletul 
nostru şi un stâlp de lumină pentru poporul întunecat în suferinţe 
şi dureri, ce nu voeşte să moară în ţara proprie, sub călcâiul 
tuturor trădătorilor şi veneticilor aduşi de vânturi pentru a ne 
distruge. 

“Cu credinţa în Atot-Puternicul o clipă de reculegere şi 
tăcere pentru morţii noştri, mucenici ai studenţimii, eroi ai 
Neamului” (pag 16). 

Să urmărim, acum, un fragment mai mare din aceeaşi 
Carte a “Congresului”, la pag. 45, din “Orientarea politică a 
studenţimii” - “Raport susţinut de D-l Gh. Furdui, preşedintele 
Centrului studenţesc Bucureşti” - care este cea mai frumoasă 
punere la punct, prin gura “tineretului nostru - fie el şi cel 
universitar”, a tuturor îndoielilor eventuale, a tuturor insinuărilor 
laşe, a tuturor infamiilor obraznice şi a tuturor acuzelor 
diabolice : 

“Primul pătrar al secolului XX marchează în evoluţia 
sufletului românesc începutul unui mare proces spiritual, de 
trecere dela faza existenţei elementare de popor cu instinct 
gregar, la aceea conştiinţă naţională, prin care poporul ia 
cunoştinţă de existenţa sa proprie. Acest proces este în plină 
desfăşurare, fiind promovat şi susţinut de o elită de mari luptători 
naţionalişti. 

“A avea conştiinţa existenţii proprii, adică a fi Naţiune în 
înţelesul real al cuvântului, cu voinţă şi ţeluri proprii, presupune 
în ordinea existenţelor individuale, că acestea îşi dau seama, că 
nu există decât în măsura în care aparţin unei colectivităţi care le 
depăşesc. 

“Dacă secolele XVIII şi XIX concepeau Naţiunea juridic, 
secolul XX-lea nu o poate concepe decât organic. Individul 
reprezintă celula marelui organism naţional. 

“Statul ca funcţie ordonatoare a categoriilor sociale 
fundamentale, spirituale, juridice, politice şi economice are o 
conştiinţă şi o voinţă proprii, care justifică atributul “etic” pe 
seama acestuia. El reprezintă conştiinţa permanentă a Naţiunii, 


110 



care pătrunde adânc în conştiinţele individuale ale membrilor din 
toate categoriile sociale. 

“Dacă Socialismul imobiliza mişcarea istorică în lupta de 
clasă şi ignora principiul unităţii, Statul spiritual-organic care se 
anunţă, contopeşte clasele într-o singură realitate morală şi 
economică, prin principiul educaţiei şi autorităţii. In consecinţă 
libertatea este în funcţie de această realitate suprapusă, 
colectivitatea. Eternul conflict dintre autoritate şi libertate, Statul 
viitor nu-1 rezolvă prin anihilarea celei de a doua, ci prin 
principiul dragostei creştine, care armonizează orice adversitate, 
într’o convorbire pe care am avut-o cu Promotorul acestui nou 
spirit, Corneliu Zelea Codreanu, îmi spunea că singura soluţie 
care pune capăt antimoniei autoritate-libertate este spiritul 
ecumenic sau comuniunea dragostei, proprie Bisericii ortodoxe. 
De aceea spunea mai departe, “Mişcarea noastră este expresia 
politică a ortodoxiei”. Noua structură a Statului român viitor, 
aşadar, este negaţiunea absolută a materialismului istoric, după 
care istoria civilizaţiei omeneşti s-ar explica numai prin lupte de 
interese dintre diferite grupe sociale şi prin transformarea 
mijloacelor de producţie. Principiul generator al civilizaţiei, în 
sensul larg al cuvântului, este spiritul, iar cheia de boltă a nouei 
structuri istorice a Statului Român, este acelaş principiu de ordin 
spiritual. Statul viitor aşadar, nu este numai creator de legi şi 
fundator de instituţii, ci este educator şi promotor de viaţă 
spirituală. El vrea să refacă nu formele vieţii omeneşti, ci fondul 
ei : omul, caracterul, credinţa. De aici, disciplină de fier, ordine, 
ierarhie şi cultură organică. 

“In domeniul filosofiei se desemnează tot mai mult 
tendinţa spre sociologie şi psihologie colectivă, accentuându-se 
tot mai mult metoda statistică. Raţionalismului individualist şi 
critic i se opune, în Statul viitor, dogma colectivismului dinamic 
şi creator. Spiritului protestant şi centrifugal i se opune Duhul 
ecumenicităţii şi solidarităţii organice, transpus din ordinea 
religioasă Ortodoxă, cum am spus mai sus, în cea politică 
naţională. Dar ecumenicitatea presupune comuniune nu numai 
istorică, ci şi mistică, adică trăire în tovărăşia duhovnicească a 


111 



acelora cari au fost, sunt şi vor fi, corpul mistic al lui Hristos, în 
Biserica cea sfântă a Lui. 

“Ei bine tot aşa şi în ordinea spirituală a Statului român 
viitor. Membrii statului ce va să fie sunt educaţi în sensul 
solidarităţii naţionale, în virtutea căreia umbrele strămoşilor îşi 
dau mâna cu vieţuitorii în trup, pentru a trăi laolaltă şi cu cei ce 
vor veni, în comunitatea spirituală a Naţiei întregi”. 

X 

Aşa au mărturisit Studenţii Creştini-români credinţa lor 
pentru Hristos şi pentru Neamul lor. Studenţii Legionari ! Dar, 
acuzatorii generaţiei lor nu numai că nu le-a fost luat în seamă 
niciodată prezenţa printre cei “experimentaţi”, ci, au hotărât la un 
moment dat să exmatriculeze din cataloagele Universităţilor pe 
toţi studenţii “cari nu sunt la curent cu examenele” crezând că 
aşa vor scăpa de studenţii legionari. Ori, spre ruşinea şi pedeapsa 
acuzatorilor, la cercetarea cataloagelor respective, Legionarii nu 
numai că erau la curent cu examenele, dar erau Primii ; în 
schimb, tocmai feciorii de bani gata ai acuzatorilor trebuiau să 
fie exmatriculaţi pe baza propriei lor pripite hotărâri. Atunci s’au 
gândit că dacă nu scapă pe orice cale de câţiva măcar, se năruie 
Universitatea pe insuficienţa lor, a acuzatorilor. Şi aşa, au făcut o 
serie de eliminări abuzive a unor elemente ca autorul rândurilor 
de mai sus, a lui Gheorghe Furdui şi a altora de talia lui. Bunul 
Dumnezeu mi-a făcut parte şi mie de această fericită-cinste şi am 
fost eliminat şi eu de la Doctoratul în Teologie, în anul 1936, de 
către Facultatea de Teologie din Bucureşti, după ce luasem 
frecvenţa celor doi ani de doctorat. Am fost eliminat fără nici o 
judecată şi fără nici o lămurire, ca toţi ceilalţi. De atunci, formal, 
nu mai sunt student, dar sunt Student împreună cu toţi 
Legionarii, în faţa Veciniciei, ca ucenic al Harului Divin 

X 


112 



3. Munca. - “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, 
ci pentru mâncarea care rămâne în viaţa veşnică, pe care Fiul 
Omului vă o va da, că pe aceasta şi-a pus pecetea Dumnezeu 
Tatăl. Deci au zis către El : Ce să facem ca să lucrăm lucrurile lui 
Dumnezeu ? Răspuns-a Iisus şi le-a zis : acesta este lucrul lui - 
Dumnezeu, ca să credeţi în Cel ce L-a trimis El” (Ioan 6, 27-29) 
Aşa făceau Legionarii : crezând puternic în Domnul 
nostru Iisus Hristos, îşi manifestau activ credinţa lor Ortodoxă 
prin fapte ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Din 
această dragoste îşi are izvorul Munca legionară. Au dovedit-o 
mai ales prin trei lucruri cu totul originale şi caracteristice : 
a) Taberele de muncă ; b) Comerţul legionar şi 
c) Bombardamentul legionar. 

a) Taberele de muncă. Cine nu a fost într-o tabără 
Legionară de muncă, nu-şi poate da seama de însemnătatea 
acestui fenomen. Cu totul Voluntar, fiecare legionar simţea că 
nu merită să poarte acest nume dacă nu trecea să’şi 
desăvârşească Educaţia din cuib într-o Tabără de Muncă. Aci, 
toate categoriile de oameni-români, deci numai creştini, 
intelectuali şi ţărani, muncitori şi negustori, cot la cot şi într’o 
nedesminţită frăţie creştinească, căutând voioşi şi hrănindu-se 
fără îmbuibare, munceau Greu şi Gratuit numai pentru alţii ! 
începeau şi sfârşiau munca lor cu Rugăciune. Se simţeau mai 
mult ca în oricare altă împrejurare deplin Liberi şi totuşi plini de 
Ascultare faţă de comandanţii lor ierarhici. 

Sensul unei astfel de munci era însuşi înţelesul Haric al 
Civilizaţiei care creştineşte, înseamnă : Spiritualizarea 
materiei prin subordonarea elementelor ei imperativelor 
Duhului Sfânt. 

Cum puteau înţelege acuzatorii acest lucru Nou şi 

Ortodox ? 

De aceea, au interzis taberele de muncă legionară. Nu ar 
fi fost grozavă această interzicere, dacă s’ar fi mărginit numai la 
atâta, dar, acuzatorii au crezut că este un sistem Demagogic 
oarecare şi că poate fi tâlhărit pentru scopurile lor. De aci au 
pornit şi au făcut lege de guvernământ din aşa zisa “muncă 


113 



obligatorie, muncă obştească”. Şi, din ceeace la Legionari era 
făcut liber şi din dragoste pentru slava lui Dumnezeu, acuzatorii 
au făcut o Silnicie ! Se va vedea ce se va alege şi din această 
silnicie. 

b) Comerţul legionar. Dintr-o concepţie a muncii cum era 
cea legionară, izvora în mod firesc şi consecinţa practică a 
răspândirii şi schimburilor Produselor muncii. De aceea, 
pentrucă se ridica în faţă specularea aproapelui, prin comerţul de 
manevră necreştină a jidanilor cari au acaparat, din vina 
acuzatorilor, tot comerţul “românesc” - s’a organizat comerţul 
legionar, pentru a înlocui fără turburări, pe seama ţării, comerţul 
jidovesc Anticreştin şi a da sensul cel adevărat acestei 
îndeletniciri. Comerţul legionar a însemnat o împărtăşire de 
bunuri spirituale şi materiale, bazată tot pe porunca dragostei 
care spune : “să iubeşti pe aproapele Ca pe tine însuţi”. Odată ce 
Munca legionară producea, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucruri 
bune, adevărate, frumoase, nu se putea ca să nu li se facă parte şi 
altora din ele. Dar, porunca însăşi stabileşte o perfectă 
Reciprocitate între cei ce-şi împărtăşesc bunurile, de aci 
Valorificarea dreaptă şi înţeleaptă a fiecărui produs al muncii şi 
exemplara Corectitudine în manevra şi plata comerţului 
legionar ! De aceea a şi prins atât de repede şi solid această 
iniţiativă nouă şi binecuvântată de Dumnezeu ! Dar, iarăşi, cum 
se putea tolera ca să se strice socotelile nesocotite ale duşmanilor 
creştinătăţii-româneşti ? Atunci, s’au asmuţit toţi pe noua 
apariţie şi nu s-au lăsat până când au “distrus” şi această 
binefacere. Se va vedea şi în această privinţă ce va fi în viitor. 

c) Bombardamentul legionar. Ceeace a făcut, însă, din 
legionari adevăraţi Misionari a fost acest lucru foarte ciudat la 
auzire : Bombardamentul. Este îngemănarea fericită a muncii şi 
comerţului, este întâlnirea crucială a folosului sufletesc cu cel 
material, a Culturii şi a Civilizaţiei în slujba Revelaţiei. 

Mai întâi, conţinutul noţiunii “bombardament”, tennen 
propriu războiului cu armele materiale între oameni şi popoare, 
are primul început de înlocuire cu un conţinut Nou, acela de 
răsboire spirituală, în slujba Luminii, împotriva întunericului. 


114 



Apoi, preţiozitatea de Dar şi surpriză, prin modul cum se 
trezea creştinul-român că primeşte prin poştă sau prin curier un 
pachet cu Cărţi. Nu-1 obliga nimeni să plătească, pentru că 
mobilul acestei metode de împărtăşire a bunurilor nu era câştigul 
material, ci câştigarea unui suflet de parte adevărului şi dreptăţii. 
Dar, primitorul, la rândul său, nu putea rămâne nesensibil la 
modul atât de delicat al recomandării ce şi-o făcea o lume nouă 
faţă de el. încât, căuta nu numai să plătească preţul unor 
asemenea valoroase tipărituri, ci devenea şi el un nou agent de 
răspândire mai departe a celor ce a primit în Dar, începând şi el 
tot prin a face bucuria unui asemenea Dar prietenilor şi 
cunoscuţilor. Acesta este secretul cel mai frumos şi nesecret al 
puterii de Propagandă legionară. în afară de cele ale istoriei 
bisericeşti, nu ştiu ce s’ar mai putea asemăna cu modul de 
cucerire sufletească al legionarilor. A fost un Dar dela 
Dumnezeu, pentru că ei, în această Ofensivă a luminii împotriva 
întunericului, au pornit de la conştiinţa că trebue să imite pe 
Apostoli, slujind, ca şi ei, tot Numai Dumnezeu-Omului Iisus 
Hristos. Acesta este adevărul ! 

Se putea, însă, ca acuzatorii să nu născocească pricină şi 
infamie, mai ales pentru acest motiv ? De aci, se prevestea Lupta 
cea mare. Munca în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui în 
“România modernă” ? Cine şi cum a îndrăznit să apară în 
“lumea” ei cu această Noutate ? Şi, acuzatorii i-au hotărât 
pieirea, iar autorilor ei, acuzaţilor, le-au jurat moartea ! 

X 

4. Eroismul. - Acuzaţii, au avut, dela început, conştiinţa 
Imensităţii luptei lor. Orice Om, care vesteşte şi Vrea să 
înfăptuiască Dreptatea în lume, trebue să dovedească şi să 
întărească Vestirea lui prin jertfă. Lupta şi jertfa lui în raport cu 
Istoria, nasc Eroismul - iar, în raport cu Vecinicia, nasc 
Martiriul. 

Eroismul, presupune lupta cu anne egale şi cu oameni 
egali. De aceea, eroismul constituie sâmburele fiinţial şi dinamic, 


115 



prin definiţie al Naţionalismului, în lupta de întrecere între 
Neamuri. întrucât, această luptă se desfăşoară în omenesc, este 
firesc ca să fie umbrită şi de imperfecţiuni. De aici, urmează că 
luptătorul încrucişează aceleaşi arme cu adversarul, pe care le 
foloseşte şi acesta. Se presupune, însă, că ai în faţă adversari 
leali. 

Bunacredinţă a Legionarilor Creştini-Români, a admis 
că luptă cu adversari leali, deosebiţi numai prin Cauza pentru 
care luptă. Timpul cât, cel puţin aparenţa le-a permis să scoată 
starea lucrurilor ca atare, constituie o etapă care se încheie cu 
data morţii Generalului Gh. Cantacuzină-Grănicerul. Până 
atunci legionarii au dovedit, în lupta lor Eroismul. De atunci, au 
fost învredniciţi de Dumnezeu să intre în etapa finală a luptei lor 
şi, ajutaţi de Harul Divin în mod special, să dovedească 
Martiriul. 

De fapt, o distincţie esenţială, nu se poate face între 
eroismul şi între martiriul legionarilor, dacă privim lucrurile în 
raport cu Cauza luptei lor, care este Iisus Hristos şi prin El şi 
naţionalismul lor. Aşa că, din acest punct de vedere, toţi 
legionarii Ucişi de adversari, au căzut pentru Legea lui Hristos. 
Prin unnare, toţi legionarii căzuţi pentru această cauză sunt şi 
Martiri. Tocmai pentru a ne da mai bine seama de acest lucru, se 
poate face deosebirea, după mijloace şi în timp, între etapa 
eroismului şi cea a martiriului. 

în etapa Eroismului, punctul culminant pe care l-a atins 
mişcarea legionară, a fost Moartea lui Moţa şi a lui Marin. Ei 
au ieşit din hotarul ţării lor, ca să lupte şi să moară pentru 
Hristos şi abia prin această moarte, pentru prima oară, Neamul 
întreg - afară de trădători şi iudeo-masoni - a fost puternic 
cutremurat şi a început să trăiască în tot mai deplină conştiinţă 
Misiunea pe care Legionarii au vestit-o, de la începutul luptei 
lor. Creştinătăţii-Româneşti. Pentru prima oară, chiar şi 
acuzatorii şi-au dat seama că “acuzaţii” lor, nu numai că sunt tot 
ce Neamul poate avea mai bun, dar că au reuşit s’o dovedească 
aceasta şi lumii întregi şi încă prin fapte slăvitoare de Dumnezeu, 
care fac înconjurul pământului întreg. Deci, ceeace ar fi avut de 


116 



gând să facă acuzatorii pe preţul minţii lumii de peste hotare, de 
acum, nu se va mai putea, fără să fie angajată ca martor toată 
Istoria în timp şi spaţiu. Pentru că s’a împlinit năprasnic ceeace 
Eroii au promis: 

“Să mergem înainte spre îndeplinirea sfântului şi 
cumplitului angajament pe care l-am luat ! Sau murim în luptă, 
sau ieşim biruitori ! Sunt singurele porţi pe care ni le deschide 
viitorul” 

să urmărim cuvântul scris al unui erou şi martir, ca şi ei, 
Vasile Cristescu, despre: 

"Jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin în lumina istoriei. 

“Camarazi de luptă şi de generaţie cu Ion Moţa şi Vasile 
Marin suntem pătrunşi de măreţia gestului lor de a porni să lupte 
în armata naţionalistă a Spaniei. 

“S-au dus posedaţi de gândul jertfei pentru triumful 
Crucii şi pentru apărarea civilizaţiei latine. 

“Fapta lor este afirmarea celui mai înalt sentiment de 
eroism, căci poate fi oare ceva mai eroic decât ruperea de tot ce 
ai mai drag pe lume spre a împlini cu sângele tău biruinţa 
idealului căruia i-ai închinat viaţa? 

“Este mărturisirea, cu preţul ultimului sacrificiu, a unei 
profunde credinţe în Dumnezeu, a spiritului nou ce se ridică 
răsvrătit împotriva unui întreg secol de materialism şi lipsă de 
religie. 

“Suflete de granit, au înfrânt moartea prin moarte. 

“Suntem prea măcinaţi în mărunţişurile zilnice ca să 
putem cuprinde, în toată amploarea, jertfa lui Ion Moţa şi Vasile 
Marin. 

“Mult mai târziu, după trecere de decenii, când vremurile 
de azi se vor proecta în perspectiva istoriei, fapta lor va putea fi 
detaşată în lumina strălucitoare a veşniciei. 

“Căci fapta lor este deschizătoare de drum nou în istoria 
neamului românesc 

Pornirea lor şi a celorlaţi cinci camarazi să lupte în acel 
colţ de Europa unde s’au pus în cumpăna sorţii viaţa de mâine a 
omenirii - cu Dumnezeu sau cu Satan - însemnează ceva mai 


117 



mult decât o participare simbolică a generaţiei noastre prin ei, cei 
mai aleşi fii, la marea bătălie dintre cavalerii Crucii şi ostaşii 
Diavolului. 

“însemnează fixarea noului orizont, pentru generaţia 
României Mari, care respinge spiritul strâmt al înaintaşilor, 
trasând singură, prin cea mai mare jertfă, sângele propriu, sensul 
misionaric al existenţei ei. 

“în curgere de veacuri, noi am luptat pentru credinţă şi 
pentru existenţa neamului ; dar am luptat aici, pe pământul şi în 
jurul hotarelor noastre ameninţate. 

“E pentru prima dată în istorie, când Români aleşi, 
având conştiinţa misionarică a luptei pentru Dumnezeu şi 
civilizaţie, pornesc pe meleaguri depărtate să sfinţească acolo, 
cu suprema jertfă, crezul lor. 

“Privită în perspectiva istoriei, fapta lor e plină de 
consecinţe pentru destinul neamului românesc. 

“Naţiunea franceză, odinioară în fruntea nemurilor lumii, 
a păşit pe planul istoriei universale, când cetele de cavaleri 
cruciaţi au părăsit plaiurile înverzite ale Franţei ca să moară în 
nisipurile Siriei, cu ochii ţintă către Ierusalimul Mântuirii. 

“Căzând cu privirea îndreptată către Dumnezeu, pe 
pământul Spaniei, patria împăratului care ne-a zămislit ca neam 
misionarii noştri au smuls lacătele ce ne ţineau închisă poarta 
largă a istoriei universale. 

“Prin ei, neamul nostru se îndreaptă pe drumul mare şi 
luminos ce duce către Dumnezeu”. (3 7). 

înmormântarea lui Moţa şi Marin a fost ceva unic în 
istoria noastră şi ceva excepţional în istoria contemporană. 
Creştinătatea Românească a început să se trezească “din somnul 
cel de moarte”. A dat un serios avertisment acuzatorilor prin 
alegerile din 20 Decemvrie 1937. 

Dar, înainte de aceste alegeri, a mai murit un mare Erou, 
ca să întărească şi mai mult afirmarea mişcării legionare : a murit 
şi “Generalul”. Pe acest bătrân adevărat, “nebun” în 
consideraţiile acuzatorilor, dar înţelept în lumina istoriei, l-am 


118 



considerat " Tălmaciul destinului Românesc”, şi la moartea lui 
m i-am îngăduit să scriu şi eu astfel : 

Se împlinesc 153 ani, de când Horia, Cloşca şi Crişan, au 
murit ca martiri pentru dreptatea unui Neam slujitor lui Hristos. 
Credeau uzurpatorii Ardealului - pentru a cărui desrobire s’au 
jertfit într-o prea fioroasă frumuseţe a morţii cele trei Căpetenii 
ale Moţilor - credeau acei uzurpatori, că o socoteală aşa de 
netrebnică a înmormântat doar o capricioasă tulburare a tihnei lor 
jefuitoare. Dar, moartea năpraznică a acelor ţărani înţelepţi, 
bineştiutori de carte şi bogaţi în omenie, a fost un semn şi o 
rodire. Şi, cu cât avea să întârzie descifrarea semnului, cu atât 
avea să crească rodirea până la răscumpărare. 

Un Grănicer al unui Mare Rege, s-a încruntat şi a izbit 
rezistenţele acelei lumi ce se cerea nimicită chiar de nelegiuirea 
care a aşezat-o acolo. Un vlăstar, din viţa acelui Domn care a dat 
cel dintâi toată Scriptura lui Dumnezeu în graiu românesc, a 
făcut să trosnească roata Morţii ce a răpus pe fraţii lui Principi ai 
vitejiei şi viziunii din acele meleagiuri spre care îşi năvălea 
dorul, dragostea şi ostaşii. 

El a supravieţuit morţii războiului, ca să aducă graniţă şi 
suflet, intr-un suflet fără graniţă, lumii Căpitanului - ca 
reprezentant al vitejiei şi ai omeniei româneşti, care a salutat 
speranţa cea bună a Neamului. 

El, Grănicerul, a adus intactă la Răscruce roada cea 
bogată : adevărul că niciodată nu mor în zadar oamenii curaţi, 
drepţi şi viteji. Peste veac, din jertfa tuturor celor ca Horia, 
Cloşca şi Crişan, Grănicerul a cules pe vârful săbiei vremii lui 
ceiace Dumnezeu a rânduit cu dreptate destinului Românesc. 

... Şi mai ales nu a murit în răsboiu, pentru că avea 
chemarea de a comanda tinereţea curată în numele bătrâneţii 
înţelepte, atunci când nebunia bătrâneţii a vrut să frângă pe roata 
Morţii tinereţea Neamului. 

De atunci, a întors cheia destinului şi spre descuieri de 
mai înalte învredniciri ale Românilor. Primind de la Căpitan 
comanda a şapte Eroi ai Legiunii, i-a întors acasă pe doi cu 
nimbul de Martiri ai lui Hristos. Prin Moţa şi Marin, Generalul 


119 



ne-a descifrat sensul de înălţime al unui întreg românesc. Iar, el 
însuşi, ca Şef de onoare al Macedonenilor, a lăsat să se 
întrezărească şi dreptate, pe plan istoric şi geografic, mai larg, a 
aceluiaşi întreg, care îşi întinde până la Macedo-Români 
vechimea şi mărimea de hotar străvechiu. 

Toate pe rodnicie de jertfă, sub ochiul de onoare al celui 
mai reprezentativ viteaz bătrân, care a transmis străbuna 
aşteptare a întregului dreptăţii destinului Românesc... împlinirii 
lui desăvârşite, sub mintea înţeleaptă şi mâna sigură a 
Căpitanului. 

Grănicerul, prin aceasta, a lăsat cea mai frumoasă 
moştenire de suflet, de sensuri spirituale şi istorice, de zâmbet 
mândru către viitor. 

Şi acum, toamna, merge cu aceeaşi solie, a Românilor de 
pretutindeni, înaintea Tronului slavei lui Dumnezeu”.(38). 

X 

5. Martiriul. - După moartea Generalului, acuzaţii au 
mai avut un răgaz de viaţă “legală”, până la alegerile din 20 
Decembrie 1937. Au vrut să se prezinte şi în faţa conştiinţei 
obşteşti a ţării, pentru ca să poată afla un indiciu : legionarii sunt 
în asentimentul Creştinătăţii-Româneşti sau încă nu? Şi dacă da, 
să se pregătească pentru faza finală a Luptei şi pentru începutul 
întronării din nou a Legii lui Hristos în ţară ; iar dacă încă nu, 
să-şi concentreze toată puterea pentru a îndrepta ceeace poate era 
greşit şi a convinge, astfel, pe Toţi Românii de bună-credinţă 
pentru Dreptatea cauzei în slujba căreia ei luptă şi jertfesc 
“Totul pentru Ţară”. 

Alegerile acelea, într-adevăr, au fost surprinzător indiciu 
pentru “acuzatori” în primul rând. Pentru că au dovedit, contrar 
aşteptării lor, că ţara este scârbită de minciună şi iubitoare de 
Adevăr şi că are încredere că legionarii sunt ucenici şi ostaşi ai 
Adevărului, sunt propovăduitori şi luptători ai lui Hristos. 

Acesta a cutremurat şi înfierbântat pe acuzatori. Şi, cum 
pe cale Legală şi prin luptă Egală îşi dădeau seama că vor pierde 


120 



terenul, fiindcă legionarii s’au dovedit Eroi din toate punctele de 
vedere - atunci au recurs la ilegalitate şi teroare. Credeau că 
provocând astfel pe acuzaţi, vor avea cel mai îndreptăţit motiv de 
a-i face vinovaţi de “anarhie” şi deci a-i “extermina”. 

Dar, - minune! - acuzaţii nu au mai vrut să folosească 
nici măcar Dreptul lor de reacţiune legală şi de ripostă “glonţ 
pentru glonţ”, cum Omeneşte ar fi putut-o face ! Dimpotrivă, 
Căpitanul a văzut că Dumnezeu învredniceşte Mişcarea 
legionară de ceva cu mult mai mult decât de Afirmarea 
naţionalistă a dreptăţii şi destinului Neamului, o învredniceşte de 
Mărturisirea lui Hristos. 

Suprema încordare pe plan Naţionalist, a trăit-o Mişcarea 
Legionară sub guvernul cuza-goga, când au fost împuşcaţi de 
jandarmii “primului guvern naţionalist” cei doi legionari: Mija şi 
Florescu. 

Dar, semnul că realitatea “naţională” este desăvârşită şi 
că intră în cauză însăşi Ortodoxia Bisericii lui Hristos, a fost 
lovitura de stat a regelui-sperjur şi blasfemia formării unui 
guvern chiar sub preşedenţia “patriarhului - prim-ministru”. 

Din acel moment, Căpitanul, a schimbat total şi strategia 
luptei, înlocuind Armele omeneşti ale dreptăţii Naţionale, cu 
Armele Dumnezeeşti ale dreptăţii Sfintei Evanghelii a 
Domnului nostru Iisus Hristos. Şi, a îndrumat Mişcarea 
Legionară de pe linia Eroismului pe linia Martiriului! 

Martiriul este de două feluri : a) fără sânge şi b) prin 

sânge. 


a) “A zis un bătrân : Patimile, de care sunt cuprinşi 
oamenii afară de fire, Elinii le făceau dumnezei şi li se închinau 
lor, iar pe cei ce nu voiau să se închine, îi munceau, îi omorau şi 
îi făceau, precum nu voiau, mucenici. Deci şi noi de ne supunem 
patimilor, cu nimic nu ne deosebim de închinătorii de idoli. Că 
acela ce se biruieşte de iuţeală şi de mânie şi se robeşte şi nu taie 
dela sine turburarea patimei aceştia, se leapădă de Iisus şi are 
întru sine pe Marte ca Dumnezeu şi se închină idolului turbării, 
ca şi Elinii. Şi iubitorul de argint, cel ce-şi închide milostivirea sa 


121 



de către fratele său şi nu miluieşte pre vecinul său, este asemenea 
închinător de idoli, cinstind idolul lui Ermi (Mercur) şi slujeşte 
făpturii, iar nu făcătorului. Aceasta se întâmplă încă şi la celelalte 
patimi, căci fieştecare de care patimă se biruieşte, aceleaş se face 
şi rob, după cuvântul apostolului, care a numit iubirea de argint a 
doua închinare de Idoli, far cel ce a biruit acestea şi le-a gonit 
dela sine, sau s’a înfrânat de ele, acesta a călcat idolii şi s’a 
lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-a făcut 
mucenic fără de sânge”.(39). 

Căpitanul şi legionarii, au devenit “acuzaţi” ai 
acuzatorilor din cauza vieţii lor virtuoase prin închinarea şi 
slujirea ei lui Hristos-Dumnezeu. Acuzatorii nu puteau suferi 
prezenţa acestei mustrări permanente închinării şi slujirii lor la 
idoli şi aveau chiar cutezanţa ca să calomnieze pe legionari, 
atribuindu-le lor tocmai ceeace era înrădăcinat în obiceiul 
acuzatorilor. 

încă de la apariţia primei ediţii a cărţii Căpitanului 
“Pentru Legionari”, el a scris în prefaţă : 

“La ora aceasta suntem înconjuraţi din toate părţile. 
Duşmanii ne izbesc mişeleşte şi trădarea muşcă din noi. 

“De doi ani de zile stăm legaţi cu lanţurile infamiei 
cenzuri. 

“De doi ani de zile numele nostru şi acela de legionari nu 
sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra 
noastră ploaie de mişelii în aplauzele duşmanilor şi în speranţele 
lor că vom pieri. Dar aceşti cavaleri ai laşităţii, ca şi stăpânii lor, 
se vor convinge, dealtfel, în curând, că toate atacurile în care 
şi-au acumulat nădejdile de nimicire a mişcării legionare, toate 
frământările şi toate sforţările disperate, rămân încercări 
zadarnice. Legionarii nu mor. Drepţi, nemişcaţi, neînvinşi şi 
nemuritori, privesc pururea biruitori la toate svârcolirile urii 
neputincioase”. 

Au dovedit aceasta. întâi o tărie de suflet neîntâlnită în 
“obiceiul pământului” României moderne, a fost 
Autodizolvarea partidului “Totul pentru Ţară”, imediat după 
nesocotirea voinţei naţionale, cu prilejul alegerilor din 20 


122 



Decemvrie 1937, când a fost format guvernul cuza-goga şi apoi 
s-a dat lovitura de stat. O mare pildă de abnegaţie pentru a lăsa 
pe alţii să facă bine ţării dacă pot, precum şi o mare prevedere şi 
demnitate : nu a aşteptat să fie supus şi acest “partid” aceleiaşi 
defiinţări uzurpatoare ca şi celelalte. Apoi, acceptarea resemnată 
şi fără reacţiune violentă a tuturor persecuţiilor morale şi fizice, 
ripostând la armele urii satanice a uzurpatorilor cu armele 
Iubirii harice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căpitanul şi 
legionarii aducându-şi aminte de cuvintele Domnului Care a zis : 

“Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am rânduit să mergeţi 
şi roadă să aduceţi şi roada voastră va rămânea, ca orice veţi cere 
de la Tatăl în numele meu, să vă dea. Aceasta vă poruncesc, ca să 
vă iubiţi unul pe altul. De vă urăşte lumea ştiţi că pe mine mai 
înainte de voi m-a urât. De aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este 
al tău, dar pentru că nu sunteţi din lume, ci eu v-am ales din 
lume, pentru aceasta vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de 
cuvântul pe care vi l’am spus : Nu este sluga mai mare decât 
stăpânul său. De m-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni. 
De au păzit cuvântul meu şi pe al vostru îl vor păzi. Dar toate 
acestea le vor face vouă din pricina numelui meu, pentru că ei nu 
cunosc pe cel ce m’a trimis. De n’aş fi venit şi nu le-aş fi spus, 
păcat n’ar avea, iar acum n’au îndreptăţire pentru păcatul lor. Cel 
ce mă urăşte pe mine, urăşte şi pe tatăl meu. De n’aş fi făcut între 
ei lucruri pe care nimeni nu le-a făcut, păcat n’ar avea, iar acum 
şi m’au văzut şi m’au urât pe mine şi pe tatăl meu, dar s’a făcut 
ca să se împlinească cuvântul scris în legea lor : “că fără pricină 
m’au urât”. Iar când va veni Mângâietorul, pe care îl voiu trimite 
vouă dela Tatăl, Duhul adevărului, carele dela Tatăl purcede, 
acela va mărturisi pentru mine. încă şi voi mărturisiţi, că de la 
început sunteţi cu mine. Acestea vi le-am grăit, ca să nu vă 
smintiţi. Vă vor scoate din sinagogi şi va veni vremea, ca oricine 
vă va ucide, să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu ” (Ioan 
15, 16-16,2). 


b) De vreme ce, Arhiereii, Cărturarii, Dregătorii, 
Patriarhul şi Regele, adică toţi acuzatorii, au trădat Chemarea 


123 



lor cea dela Dumnezeu şi s’au făcut chiar hulitori de Dumnezeu 
- nu se putea ca Numele lui Dumnezeu să nu fie slăvit în sânul 
Creştinătăţii-Româneşti, şi, de vremece, dela început , Căpitanul 
şi Legionarii, adică acuzaţii, au chemat Numele lui Dumnezeu şi 
au dovedit că luptă pentru Biserica Lui şi îi slujesc cu osârdie în 
ţara în care a întemeiat-o, drept aceea, Dumnezeu a învrednicit 
pe legionari să devină ei Misionarii lui Hristos şi i-a învrednicit 
chiar de multă asemănare cu suferinţele Lui şi ale Sfinţilor 
Apostoli, pentru ca să fie învredniciţi, cu dreptate, şi de mare 
asemănare cu biruinţa şi învierea Lui şi a Sfinţilor Apostoli. 

Căpitanul, a fost judecat şi condamnat, mai întâi, pe şase 
luni închisoare, în Procesul intentat de cărturarul-Istoric Nicolae 
Iorga, întemeetorul ziarului “Neamul Românesc” - condamnare 
nedreaptă dată în primăvara anului 1938. în acelaşi timp, am fost 
asediaţi tâlhăreşte în casele noastre şi percheziţionaţi şi arestaţi, 
toţi “fruntaşii legionari”, în noaptea spre Duminica Floriilor, din 
acelaş an. Am intrat, astfel, cu adevărat, în “Săptămâna Sfintelor 
Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos”. Miercuri, în acea 
săpămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din 
Râmnicul-Vâlcea, unde am fost aduşi sub pază din diferite părţi 
ale ţării. Alte două grupuri erau la Mănăstirile Tismana şi 
Dragomirna, pe când noi eram duşi la Miercurea-Ciuc. Am fost 
duşi acolo chiar în Sfânta Vineri şi am făcut slujba Prohodului 
Domnului în tren. Sâmbăta Mare, am fost debarcaţi şi predaţi la 
internare în “Lagărul” de la Miercurea-Ciuc. Sfânta înviere am 
slujit-o şi noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea 
legionarilor s’au spovedit şi împărtăşit, pentru că Bunul 
Dumnezeu a binevoit să-i dea gând bun Preotului Vasilian dela 
Tulcea, care a luat la Sfinţia sa Sfânta împărtăşanie “pentru 
bolnavi”. După o lună, au fost aduşi acolo şi cei de la Tismana şi 
Dragomirna. Vara, am aflat că a fost Procesul Căpitanului, în 
care a fost condamnat la muncă silnică pentru “trădare”. Am mai 
aflat, însă, înainte, că în Vinerea Mare, la Bucureşti, la Patriahie, 
maimarele Arhiereilor, patriarhul prim-ministru miron, la slujba 
Prohodului, s’a fost exprimat despre Căpitan prin cuvintele : 
“mai bine să moară un om, decât să piară poporul”. Iar, după ce 


124 



am aflat despre modul cum a decurs procesul şi ce fel de acuză şi 
condamnare s’a făcut, mi-am adus aminte de cuvintele lui miron- 
apostatul şi am început să înţeleg de ce s’a dat lovitura de Stat, 
de ce s-a introdus pedeapsa cu moartea şi de ce ne-a arestat pe 
toţi şi mai ales de ce s’a ţinut procesul fiind noi în lagăre şi de ce, 
totuşi n’au avut curajul acuzatorii să-l condamne deadreptul şi 
“legal” la moarte pe Căpitan. Pe urmă a mai fost un Proces, în 
care au fost condamnaţi la închisoare grea şi alţi 18 Fruntaşi ai 
Mişcării Legionare în frunte cu doi Preoţi : N. Georgescu-Edineţi 
şi I. Dumitrescu-Borşa (acesta condamnat în lipsă), printre cari şi 
cei cinci “spanioli” cari s’au întors vii de pe frontul Spaniei 
naţionaliste, când au fost aduşi în ţară Moţa şi Marin. Pe cei 
rămaşi în lagăr, ne ţinea silnic fără nici o lămurire şi nici la 
judecată nu ne ducea, ca să ne condamne cel puţin şi pe noi, 
chiar mişeleşte, cum au condamnat pe ceilalţi. 

După multă frământare şi cumplit chin sufletesc, am 
făcut, în luna August, întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al 
Bisericii Ortodoxe-Române. Dar, nu numai că nu am primit nici 
un răspuns, nu numai că nu am fost judecaţi Preoţii de Sfântul 
Sinod, după Canoane chiar şi Constituţia din 24 Februarie 1938, 
care recunoaşte Canoanele Ortodoxe, nu numai că nu am fost 
judecat cel puţin eu, care am cerut aceasta, ci, dimpotrivă, am 
fost supuşi la tratament din ce în ce mai draconic, iar, în 
Noembrie am fost duşi, după cum am arătat în capitolul 
precedent, la Sadaclia. Acolo, am trăit aevea ca în iad. După ce 
am fost supuşi la tot ce mintea omului nu-şi poate imagina ca 
batjocură de Preoţi, am atins punctul culminant când ni s’a 
strecurat o bucată de ziar decupat, chiar de către jandannul- 
sergent de serviciu, confonn instrucţiunilor primite, prin care am 
aflat că în noaptea de 29 Noembrie 1938, Căpitanul şi cei 
treisprezece au fost împuşcaţi mişeleşte lângă Bucureşti. Atunci, 
am trăit şi noi “psihologia omului condamnat la moarte”, pentru 
că s’a procedat cu noi în aşa fel încât ne aşteptam dintr’o clipă în 
alta ca să fim împuşcaţi cu toţii. 

“Şi m-am uitat şi iată un cal vânăt (uniforma “frontului 
renaşterii naţionale”) şi numele celui ce călărea pe el era 


125 




moartea. Şi iadul se ţinea după el şi li s’a dat putere peste a patra 
parte a pământului,ca să ucidă cu sabie şi cu foamete şi cu 
moarte şi cu fiarele de pe pământ. Şi când a deschis pecetea a 
cincea, am văzut, subt jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi 
pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia care au dat-o. 
Şi au strigat cu glas mare, zicând : Până când, Stăpâne sfinte şi 
adevărate, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru faţă de cei ce 
locuiesc pe pământ ? Şi fiecăruia dintre ei i s’a dat câte un 
veşmânt alb şi li s’a spus să stea în tihnă încă puţină vreme până 
când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii 
lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalips 6,8-11). 


126 



CAPITOLUL IV 


DE LA PROBLEMATIC LA 
IMPERATIV 

“Iar oarecari farisei din mulţime 
au zis către El: învăţătorule, ceartă-Ţi 
ucenicii, El însă răspunzân-du-le, a 
zis : zic vouă, că dacă vor 
tăcea aceştia, pietrele vor striga!” 

(Luca 19, 39-40) 


1. - Despre cele ce se întâmplă. 

“Dacă” - vom tăcea ? 

îndată ce am aflat de cele întâmplate, toţi Preoţii din 
lagărul Sadaclia, din proprie iniţiativă şi de bună voie, am făcut 
acea adresă către guvern şi am scris : 

Luând cunoştinţă de cele întâmplate în noaptea de 29 spre 
30 Noembrie cr. (1938) şi socotind că toate se împlinesc după 
voia lui Dumnezeu, noi preoţii din acest domiciliu, dăm 
Cezarului ce este al Cezarului, supunându-ne întru totul M. S. 
Regelui Carol al Il-lea, Regele tuturor românilor, înaltului 
guvern şi tuturor legilor ţării”. 

Deşi am votat Constituţia din 24 Februarie 1938, deşi am 
jurat pe ea, deşi am respectat-o mai mult decât oricine, chiar 
decât înşişi autorii ei, deşi am trecut prin toate cele de până 
atunci, totuşi, am făcut şi această declaraţie, pentru ca să nu 


127 




poată fi nici-un prilej de sminteală pentru nimeni atitudinea 
noastră a Preoţilor. 

La data de 7 Decembrie, acelaş an, ne-au cerut şi 
jandannii o declaraţie, în care, între altele, era şi fraza aceasta : 

“Declar pe conştiinţa şi cuvântul meu de onoare şi de om, 
că mă desolarizez de Codreanu, Legiune şi membrii organizaţiei 
Totul pentru Ţară”. 

Deşi această declaraţie nu are nici o valoare în sine, 
fiindcă ni s’a impus perfid, ca să fim prinşi în cursă, deşi fondul 
ei este absurd, pentru că ne puteam gândi la oricare “Codreanu” 
din ţara noastră, numai la Comeliu Zelea Codreanu nu, în acel 
moment, deşi ne puteam gândi la Legiunea de jandarmi şi nu la 
“Legiunea Sfântul Arhanghel Mihail”, deşi membrii organizaţiei 
Totul pentru Ţară nu mai existau din clipa în care această 
organizaţie s’a Autodizolvat - totuşi, pentru ca să fiu deplin 
Liber de orice constrângere din afară şi ca să pot vedea şi spune 
lucrurilor numai ca Preot, eu am rugat pe un Duhovnic dintre 
Preoţii de acolo, ca să-mi rostească rugăciunea “deslegării de 
jurăminte” pentru orice jurământ aş fi depus vreodată, în afară de 
cele “canonice şi legale”. 

Atunci, mi-a făcut Bunul Dumnezeu parte de o mare 
fericire sufletească : mi-am dat seama că tot ce mi-a fost dat să 
păţesc, a fost o uşoară ispăşire a călcării de mine a canonului 
care prevede ca să nu fie nimeni hirotonit Preot decât la vârsta de 
30 de ani. Ori, nouă ni s’a dat drumul din lagăr la 20 Decembrie 
1938, dar eu nu am mai slujit încă până în anul 1939, an în care 
împlineam vârsta de 30 de ani. De aceea, m’am hotărât din nou, 
ca în viitor - odată ce am scăpat de povara acestei mustrări de 
cuget - să slujesc şi să lupt pentru Ortodoxie şi Canoanele ei pe 
preţul oricărui sacrificiu şi să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi 
ajute a fi pururea vrednic de această chemare. 

In ceeace priveşte Politica, am hotărât să o fac tot numai 
Ortodox! De aceea, am zis în cugetul meu : Deşi mi-a sfâşiat 
sufletul procedeul “stăpânirii” cu uciderea fără condamnare a 
Legionarilor, deşi “acuzatorii” toţi merită să piară, totuşi, nu 
voiu judeca eu pe nimeni, ca om, ba, voiu încerca să ajut cât se 


128 



va putea şi cât îmi revine partea mea, tot ce se încearcă a se face 
pentru ţară, chiar şi sub această “stăpânire”. 

In consecinţă, când m’am reîntors la Balcic, chiar în acea 
zi, am făcut cerere de înscriere în “Frontul Renaşterii Naţionale” 
şi am scris astfel: 

“Domnule Primar, 

Subsemnatul, Preot Ilie I. Imbrescu, Parohul Catedralei 
“Sf. Gheorghe” - Balcic, cu onoare vă rog să mă înscrieţi în 
rândurile Frontului Renaşterii Naţionale. 

“Consider ca o sacră datorie a ceasului de faţă, ca să ne 
unim cu toţi Românii “în legătura păcii”, sub lumina Harului 
Divin, în jurul Majestăţii Sale Regelui Carol II, pentru slava 
Bisericii, strălucirea tronului şi desăvârşirea Neamului 
Românesc. 

“De aceea doresc să mă înrolez cu tot devotamentul în 
Mişcarea “Frontului Renaşterii Naţionale” 

“Primiţi, vă rog, Domnule Primar, asigurarea deosebitei 
mele stime”, 

Balcic, 14 Ianuarie 1939 ss Preot Ilie I. Imbrescu 

Dar, la Balcic, nu mi-a fost dat să pot sluji în Biserica al 
cărei Paroh sunt, decât în ziua de 12 Februarie 1939. în legătură 
cu aceasta, în Ziarul Pastoral-Intim al meu “însemnările unui 
Preot”, la această dată, am scris : 

“Cu mila şi binecuvântarea Bunului Dumnezeu, azi, am 
slujit Sf. Liturghie, prima dată de când am scăpat de 
împrejurările din ultimul timp. Tot azi, am împlinit exact cinci 
ani de când am fost hirotonit ca Preot. Poate nu este o simplă 
coincidenţă. Eu Cred că aşa a binevoit Dumnezeu, ca să trec 
prin ce am trecut, pentru ca să ispăşesc vina de de a fi intrat în 
Preoţie (nu în Diaconie) înainte de vârsta de 30 ani. Acum, fiind 
aproape de împlinirea acestei vârste şi totodată împlinind şi exact 
cinci ani de la Preoţire (adică exact cât trebuia să stau ca 
Diacon), m’a învrednicit Bunul Dumnezeu să Liturghisesc 
tocmai în această zi în care se întâlnesc cele două linii asupra 


129 



cărora am fost totdeauna cu sufletul frământat. Mai mult, toate 
acestea merg zi de zi şi punct cu punct, spre realizarea planului 
de muncă în care vreau să-mi încadrez tot rostul meu pe acest 
pământ şi care plan, aşa cum l-am conceput, Cred că mi-a fost 
descoperit tot de Bunul Dumnezeu. Aşadar, toată experienţa şi 
toate împrejurările de până acum, au convers spre acest punct, 
care este ziua de azi şi care demarcă precis hotarul între două 
etape ale vieţii mele, viaţă încadrată în Ortodoxie. 

“Ceeace este deosebit de semnificativ, este faptul că tot 
azi (tot coincidenţă ?) am primit şi primul volum dela “Librăria 
Teologică” - din “Izvoarele Ortodoxiei” - şi anume 
“Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin. A fost şi este pentru 
mine deosebit de important şi uneori chiar minunat ce anume 
cărţi şi în ce împrejurări mi-a fost dat să le aflu (sau să le 
primesc) şi să le citesc ! Mare este Dumnezeu ! 

“Lectură : “Dogmatică” - Sf. Ioan Damaschin 

Adaos : Cu această zi, Cred, am intrat în etapa de 
Maturitate a vieţii şi de plinătate a desfăşurării misiunii mele de 
Preot!” 

Tot în “însemnările unui Preot”, la data de 26 Aprilie 
1939, am scris : 

“Azi, împlinesc 30 ani ! 

“Răscruce a vieţii. Vârstă a Preoţiei. Abia de acum, de 
azi înainte, pot spera să mă socotesc cu adevărat Preot : şi 
formal, în perfectă concordanţă cu Sfintele Canoane - şi în fond, 
prin încordarea tuturor puterilor, alimentate de rugăciuni, ca să 
pot fi, din toate punctele de vedere, ceeace trebuie să fie un 
Preot Ortodox ! 

“Mă trezesc ca dintr-un somn greu, cu visuri hâdoase, cu 
gemete surde... 

“Ultimele zile, până la data de azi, am simţit pustiirile 
unui groaznic războiu nevăzut, care a fost deslănţuit peste 
sufletul meu de puterile întunericului. 

“Dumnezeu nu m’a lăsat - eu m’am rugat, dar sufletul 
mi-a fost încercat cumplit. Slăbănogit şi plin de răni lăuntrice, 
mă trezesc azi, parcă aş fi alt om. Aş vrea să fiu, într’adevăr, alt 


130 




om : Om Nou ! Şi, încet-încet, dar sigur şi puternic, să urmez 
Calea Iui Hristos până la moarte, amin !”. 

La data de Vineri, 1 Septembrie 1939 - Anul nou 
bisericesc - am scris : 

“In Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh - 
încep această însemnare cu smerit cuget de laudă Bunului 
Dumnezeu şi cu adânc dor de biruinţă a Luminii asupra 
întunericului. 

“In lumea dinlăuntrul meu, simt mângâierea păcii şi a 
binecuvântării ajutorului dumnezeesc, căci Harul Domnului 
nostru Iisus Hristos mi-a limpezit negura nepriceperii multor 
lucruri de azi şi mi-a uşurat apăsarea îngrijorării pentru luptătorii 
Adevărului. 

“în lumea din Ţară, aş vrea să văd grabnic biruinţa drept 
credincioşilor asupra slugilor satanei ! 

“în lumea de afară, s’a vestit, azi, că Adolf Hitler a 
început lupta pentru o cauză pe care o vreau dreaptă. Să-i ajute 
Bunul Dumnezeu să biruiască împotriva iudaismului ca un atlet 
al lui Hristos, precum odinioară Ştefan Vodă al Moldovii 
împotriva islamismului. Cred, Doamne Iisuse Hristoase 
Dumnezeule, ajută necredinţii mele - întru slava Tatălui şi al 
Fiului şi a Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, 
amin !”. 

La data de Joi, 14 Septembie 1939, am scris : 

“Luna aceasta este cu adevărat de răscruce. Iar ziua de 
azi, a “înălţării Cinstitei Cruci” - aş vrea să fie din nou o răcruce 
printre atâtea răscruci ale vieţii. 

“Abia începusem însemnarea zilei din an nou bisericesc, 
abia mă înaripam spre nesfârşitul visării şi hotărârii după “ceeace 
Trebuie” şi iată că împrejurări neaşteptate m’au pleoştit la 
pământ. Vineri d.a. în 8 Sept. percheziţie. De ce ? Până când ? 

“Situaţia internă şi externă la pleznitură ! Oamenii se 
năucesc. Dracii se veselesc. Totuşi cineva trebuie să învingă : 
Crucea şi “propovăduitorii nebuniei Ei!” 

“De aceea, plin de prudenţă, dar şi de hotărâre, scrie, o 
Preote, “Apostrofa” ta, aprig şi smerit, totodată - şi rugând pe 


131 



Hristos, fa să piară dracii şi slugile lor şi să fie lăudat numai 
Numele Sfintei cei de o Fiinţă Treimi, în veci, amin !” 

La data de Miercuri, 27 Septembrie 1939, am scris : 

“Eri, am fost eliberat din “arest”. Joi, 21 Sept. 1939, 
exact la o săpămână după “însemnarea zilei” de pe pagina 
precedentă - a fost ucis Armând Călilescu. Spre seară am fost 
chemat şi eu la Poliţie şi deţinut. Abia eri la ora 1-2 la amiazi, 
venind chestorul Movilescu dela Bazargic, a stat de vorbă cu 
mine şi spunându-mi ce instrucţiuni are, mi-a redat libertatea, 
cerându-şi scuze pentru faptul că “a trebuit” să fiu deţinut şi cu 
această ocaziune. 

“în timpul acesta, s-au petrecut lucruri nemaipomenite în 
Ţară. Aş fi putut păţi şi eu foarte rău, dar, Bunul Dumnezeu m’a 
ferit prin oamenii de conştiinţă : D-l Poliţai Gr. Costescu şi D-l 
Primar Oct. Moşescu, cari s-au ţinut dârji şi demni numai în 
legalitate şi adevăr - şi eu fiind în perfectă armonie cu acestea, 
am scăpat cu bine. Dumnezeu să le dea sănătate şi să ferească 
Ţara “de venirea asupră-ne a altor neamuri şi de războiul dintre 
noi” - dând biruinţă închinătorilor Sfintei Cruci, amin”. 

“Despre cele ce se întâmplă” - Sfântul Ioan Damaschin 
a scris astfel: 

“Dintre cele ce se întâmplă unele sunt în puterea noastră, 
altele nu sunt în puterea noastră. în puterea noastră sunt acelea pe 
care suntem liberi să le facem şi să nu le facem, adică toate 
acelea pe care le facem voluntar. Căci nu s’ar zice că acţionăm 
voluntar, dacă fapta nu ar fi în puterea noastră. Şi într’un cuvânt 
sânt în puterea noastră acelea cărora le urmează blamul sau lauda 
şi peste care este îndemn şi lege. în sens propriu sunt în puterea 
noastră toate cele sufleteşti şi asupra cărora deliberăm. Iar 
deliberarea este pentru cele deopotrivă posibile. Iar deopotrivă 
posibil este lucrul pe care-1 facem şi contrariul lui. Alegerea 
acestuia o face mintea noastră. Ea este principiul acţiunii. Prin 
urmare sunt în puterea noastră cele deopotrivă posibile, ca a te 
mişca şi a nu te mişca, a porni şi a nu porni, a dori cele ce nu sânt 
necesare şi a nu le dori, a minţi şi a nu minţi, a da şi a nu da, a te 
bucura de ceeace se cuvine şi deasemenea a nu te bucura de 


132 



ceeace nu se cuvine şi câte sunt de felul acestora, care sânt 
faptele virtuţii şi ale viţiului. Faţă de acestea sântem liberi. Dintre 
cele deopotrivă posibile fac parte şi artele. Este în puterea 
noastră de a învăţa-o pe aceea pe care am voi-o şi de a nu o 
învăţa. 

“Trebuie să se ştie că alegerea a ceeace este de făcut este 
în puterea noastră. De multe ori, însă, fapta este împiedicată, 
potrivit unui mod oarecare al proniei dumnezeeşti”.(40). 

Iar “Despre pronie”, Sf. Ioan Damaschin a scris : 

“Pronia este grija pe ca o are Dumnezeu de existenţe. Şi 
iarăşi : Pronia este voinţa lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate 
existenţele primesc conducerea potrivită”. Apoi, mai departe : 

“Observând acestea, trebuie să admirăm toate operile 
proniei, pe toate să le lăudăm, pe toate să le primim fără 
cercetare, chiar dacă multora li se par nedrepte. Acestea pentru 
motivul că pronia lui Dumnezeu este incognoscibilă şi 
incomprehensibilă, iar gândurile şi faptele noastre şi cele viitoare 
sunt cunoscute numai lui. Când spun “toate” înţeleg pe cele ce nu 
sânt în puterea noastră ; căci cele care sunt în puterea noastră nu 
sânt de domeniul proniei, ci al liberului nostru arbitru. 

“Unele din acelea care sânt de domeniul proniei sânt prin 
bunăvoinţă, altele prin îngăduinţă. Prin bunăvoinţă, acelea care 
fără discuţie sunt bune; iar prin îngăduinţă, în diferite moduri, 
căci de multe ori îngăduie ca şi dreptul să cadă în nenorociri spre 
a arăta altora virtutea ascunsă în el, după cum este cazul lui Iov. 
Altă dată îngăduie ca să se facă ceva absurd, ca prin fapta 
absurdă în aparenţă să se săvârşească ceva mare şi minunat, după 
cum este mântuirea oamenilor prin cruce. In alt chip, Dumnezeu 
îngăduie ca cel cuvios să sufere cele rele, ca să nu cadă din 
conştiinţa lui cea dreaptă, sau ca să nu alunece în mândrie din 
pricina puterii şi harului dat lui, cum a fost cazul lui Pavel (2 
Cor. 12,7). Este părăsit cineva pentru o bucată de vreme pentru 
îndreptarea altuia, ca să capete învăţătură ceilalţi cari privesc 
starea lui, după cum a fost cu Lazăr şi cu bogatul. Căci în chip 
natural ne căim când vedem pe unii că sufăr. Este părăsit cineva 
pentru slava altuia sau pentru păcatele lui proprii sau ale 


133 



părinţilor, după cum a fost orbul din naştere spre slava Fiului 
omului. Iarăşi se îngăduie ca cineva să sufere spre râvna altuia 
pentru ca, prin faptul că slava celui ce sufere se măreşte, să se 
facă activă suferinţa în alţii, în nădejdea slavei viitoare şi în 
dorinţa bunurilor ce au să fie, după cum este cazul cu 
mucenicii”.(41). 

Aceata este, Cred, şi în cazul mulţimii nenumărate de 
Legionari ucişi sub armand călinescu şi cu ocazia asasinării 
acestuia, aşa cum au fost ucişi creştinii ilegal şi nebuneşte pe 
vremea lui Nerone şi a celorlalte persecuţii ale împăraţilor 
păgâni. 


X 

2. Maturitate. - “Dacă” - vom tăcea ? 

Care este poziţia acestui problematic “dacă” în faţa 
Imperativului evidenţii ? 

Viaţa Omului este o permanentă şi încordată Luptă până 
la moarte. Dumnezeu l-a făcut pe om Rege pe pământ, dar 
uzurpatorul nu-i dă pace şi vrea să-i surpe această Regalitate pe 
seama lui, a lui satan. Căci satan se vrea el Stăpân, măcar pe 
pământ, după ce fusese asvârlit de Sus, din faţa tronului slavei lui 
Dumnezeu, împotriva Căruia se răsvrătise: “Privit-am pe satana 
căzând, ca un fulger, din cer”. (Luca 10-18). 

De aceea, când a făcut Dumnezeu pe Adam şi Eva, 
protopărinţii omenirii, şi i-a binecuvântat, zicând : “Fiţi rodnici şi 
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi peste 
peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste 
toate vietăţile, ce se mişcă pe pământ, şi peste tot pământul 7” 
(Facerea 1,28) - satan, nu şi-a dat răgaz până când a uzurpat 
Domnia lor. 

Dumnezeu le spusese protopărinţilor ceea ce Trebue să 
facă în Raiu, dar şarpele le-a strecurat pervers întrebarea : 
“Dumnezeu a zis El oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din 
Rai ? - “Iar femeea a zis către şarpe : “roade din pomii Raiului 
putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul 


134 



Raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă 
atingeţi de el, ca să nu muriţi !” (Facerea 3, 1-3). 

La aceasta, satan intervine cu negaţia şi calomnia, 
minţind, ca să surpe orice rezistenţă a ascultării omului de 
porunca lui Dumnezeu : “Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, 
nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie, că în ziua în care veţi mânca 
din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând 
binele şi răul”. De aceea, femeia socotind, că rodul pomului e 
bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, 
pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a dat şi bărbatului său, şi a 
mâncat şi el”. (Facerea 3, 4-6) 

Aşa a fost amăgită această capodoperă a creţiunii 
pământeşti, Omul, care, călcând porunca lui Dumnezeu, s’a 
lipsit de lumina Creatorului, fără de care, căzând în robia 
întunericului, a început să se veştejească şi datorită păcatului, a 
devenit omul morţii. De atunci toată omenirea, zăcând sub 
blestemul păcatului, a moştenit firea omului morţii, pe care avea 
s’o reabiliteze numai omul învierii : Domnul nostru Iisus 
Hristos. 

Uzurpatorul avea să fie nimicit, deşi cutezanţa lui se 
apropie până şi de Fiul lui Dumnezeu ! 

Când s’a întrupat Mântuitorul, atunci satana, prin regi 
plăcuţi lui, ca Irod, a căutat să distrugă încă din faşă pe “Stăpânul 
Cerului şi al pământului ’, prigonind cu ucidere groaznică şi pe 
pruncii nevinovaţi din toată împrejmuirea Bethlehemului. 

Nu a izbutit. De aceea, L-a aşteptat până la “vârsta de 
bărbat”, când Iisus avea să înceapă activitatea publică şi să 
pecetluiască eliberarea omenirii de sub păcat. îndată după 
“Botezul Domnului”, în pustie, unde Iisus postise patruzeci de 
zile, satan s-a apropiat de Domnul, ca să ispitească şi pe Omul 

/V 

învierii. 

Mântuitorul, ca Om, a permis aceasta : a) pentru ca să iea 
asupra Lui toate condiţiile firii influienţabile şi slabe ale omului 
morţii-Adam ; b) pentru ca să ne dea pildă de replică şi reacţiune 
a omului învierii-Iisus Hristos. Şi, dacă la început, omul morţii, 
a ascultat de ispită şi a căzut - acum, omul învierii, în ispită, a 


135 



Apostrofat pe cel rău, zicând: “Pieri satano, căci este scris : 
Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur şi să-l 
slujeşti!” (Matei 4,10). 

Deci, însuşi Fiul lui Dumnezeu, în ispitirea din pustiul 
muntelui, a fixat poziţia Imperativului evidenţii, prin care 
Omul este dator să apostrofeze şi să alunge pe satana şi al lui 
problematic “dacă”, oridecâteori satana vrea să-i zădărnicească 

Ascultarea numai de Dumnezeu ! 

Când şi când este “Matur” să recunoască Evidenţa şi să 
se confonneze ei ? 

Pe plan lăuntric, prin moştenirea păcatului originar, toţi 
suntem oameni ai morţii, dar prin botezul în Hristos, toţi putem 
deveni oameni ai învierii. Diavolul se apropie de fiecare Om, ca 
să-l facă rob al minciunii, dar, nu fiecare om se apropie de 
Dumnezeu, ca să fie Ucenic al Adevărului. Această Luptă, 
care se dă chiar pe arena sufletului fiecărui muritor, o arată 
Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele : 

“Ştim cu adevărat că Legea e duhovnicească, dar eu sunt 
de carne, vândut sub păcat, pentru că nu ştiu ce fac ; căci nu 
ceeace voiesc îndeplinesc, dar ceeace urăsc tocmai aceea 
săvârşesc. Iar dacă fac ceeace nu mi-e voia : mă potrivesc cu 
legea şi zic că este bună. Ci acum nu mai săvârşesc eu aceasta, ci 
păcatul care locueşte în mine. Fiindcă ştiu că în mine, adică în 
trupul meu, nu locueşte ce e bun. Căci de voit voiesc, dar de 
lucrat binele nu-1 lucrez ; căci nu binele, pe care îl vreau, îl fac, 
ci răul pe care nu-1 voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Şi atunci, dacă 
fac ceea ce nu-mi este voia, nu mai sunt eu făptuitorul, ci păcatul 
care locuieşte întru mine. Găsesc, deci, această lege, în mine, 
care vreau să fac bine, că anume răul se ţine de mine. Că, după 
omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în 
mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele 
şi mă face rob legii păcatului, cea din mădularele mele. Om 
nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? 
Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul 
nostru ! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui 


136 



Dumnezeu, iar cu trupul : legii păcatului. Drept aceea, asupra 
celor ce sunt în Hristos Iisus nu este acum nici o osândă. De 
vreme ce legea duhului vieţii în Iisus Hristos m’a liberat de 
legea păcatului şi a morţii, căci - lucru peste putinţă legii, 
întrucât era neputincioasă din pricina cărnii - Dumnezeu a trimis 
pentru păcat, pe însuşi Fiul Său, în trup asemănător trupului 
păcatului şi, în trup, a osândit păcatul, pentruca hotărârea legii 
să se împlinească întru noi cei ce nu umblăm potrivit trupului, ci 
potrivit duhului. Căci cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, 
Iar cei ce se ţin de Duh : Cele Duhovniceşti” - (Romani 7,14- 
8,5). 

Cuvintele acestea ale dumnezeescului Pavel, privesc 
starea Omului în general. 

Dar, să vedem, acum, starea de Spiritualitate a omului şi 
în raport cu vârsta, de care fac atâta caz totdeauna Acuzatorii. 

Iată, se apropia momentul când Mântuitorul avea să 
nimicească păcatul în trup, prin chinurile de pe Sfânta Cruce şi să 
desfiinţeze moartea, prin moartea de de Om răstignit. Pentru 
aceasta, a intrat Triumfal în Ierusalim. 

Nu erau deloc vârstnici cei ce I-au dat slavă 
Mântuitorului, în Templu, când izgonise pe vânzătorii cari 
făcuseră Casa Domnului “peşteră de tâlhari” şi când vindecase 
mulţimile de nenorociţi care se aflau acolo ! Dar, erau vârstnici 
foarte, cei ce s’au supărat de toate acestea, neputând sesiza 
evidenţa ! 

“Atunci mai marii preoţilor şi cărturarii, văzând 
lucrurile minunate pe care le făcuse şi pe copiii cari strigau în 
templu şi ziceau : Osana Fiului lui David, se supăram foarte. 
Deci, grăiră către El : Auzi aceştia ce zic? Ci Iisus răspunde : 
Adevărat. Au niciodată n-aţi citit din gura copiilor şi a celor ce 
sug întocmi-vei laudă ?” (Matei 21, 15-16). 

Mântuitorul face aluzie la Psalmul 8, în care se cuprinde 
o splendidă descriere a celor făcute de Creator şi a raportului 
omului, în sânul creaţiunii, faţă de Cel ce dă dar de slavă şi 
pruncilor, pentru minunile care trebue să cutremure sufletele 
pline de bucurie şi entuziasm : 


137 



“Doamne, Dumnezeule nostru, cât de minunat este 
Numele Tău în tot pământul ! Şi strălucirea slavei tale se înalţă 
tot mai presus de ceruri. Din gura copilaşilor şi a celor ce sug Ţi 
se aduce laudă pentru înfruntarea vrăjmaşilor Tăi, ca să 
amuţească protivnicul şi cel răzbunător. 

“Când privesc cerurile - lucrul degetelor Tale - şi luna şi 
stelele, pe care le-ai întemeeat Tu, atunci îmi zic: Ce este omul 
ca să-ţi aduci aminte de el, şi fiul omului ca să-l cercetezi ?! 
Micşoratu-l-ai numai cu puţin faţă de îngeri: cu slavă şi cu cinste 
l-ai încununat; şi l-ai pus stăpân peste lucrurile mâinilor Tale. 
Toate le-ai supus sub picioarele lui : oile şi boii, precum şi toate 
fiarele câmpului, păsările cerului, peştii adâncului şi cele ce 
străbat cărările mărilor... 

“Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este 
Numele Tău în tot pământul !” 

întrupându-se Cuvântul, venind şi la Ierusalim pentru 
biruinţa Adevărului asupra minciunii şi “cercetând” pe oameni - 
aceştia s-au dovedit : neînţelegători şi duşmănoşi cei bătrâni, 
plini de entuziasm şi de slavă cei tineri. 

De ce ? 

Pe omul care se laudă mai mult cu experienţa lui, îl 
pedepseşte chiar natura, printr-un refuz, tainic dar cvategoric, de 
a se lăsa ca auxiliară în explorarea Adevărului altfel decât pe 
calea Legii lui Dumnezeu. Un asemenea om “are ochi şi nu vede, 
are urechei şi nu aude” (Matei 13, 14). 

Pe omul care se smereşte în faţa Legii lui Dumnezeu şi, 
admirând minunăţiile cosmice, le socoteşte ca o manifestare “a 
însuşirile nevăzute şi a puterii vecinice a lui Dumnezeu” 
(Romani 1,20) - îl binecuvântează însuşi Creatorul, cu acel Dar 
al Harului Divin care dă Maturitate, indiferent de vârsta anilor 
trăiţi pe pământ. 

De aceea, se poate constata că sunt oameni bătrâni, cari 
încă nu ştiu să lupte cu bărbăţie împotriva răului, pe când, pe 
mulţi tineri, cu vârsta încă fragedă, îi poţi admira cum îşi despică 
trecere vitejească pe Calea ce duce la bine. 


138 



Aşadar, Maturitatea este o “chemare” a Celui de Sus, la 
lucrarea Ascultării de Harul Divin şi nu o experienţă a vârstei, 
care duce adeseori la rătăcirea fantastică a “cărturarilor şi 
fariseilor” de pe vremea Mântuitorului. Acest adevăr l-a 
statornicit însuşi Domnul, în Parabola despre lucrătorii tocmiţi la 
vie : 

“Căci împărăţia cerurilor este asemenea unui om stăpân 
de casă, care a eşit disdedimineaţă, ca să tocmească lucrători în 
via sa. învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis pe ei 
ca să lucreze în vie. Dar eşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe 
alţii stând în târg, fără de lucru. Şi le-a zis acelora : Mergeţi şi 
voi în vie şi ce va fi cu dreptul vă voi da. Iar ei s-au dus. Eşind 
iarăşi pe la ceasul la şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa. Pe la 
ceasul al unsprezecelea, eşind încă odată găsi alţii stând fără 
lucru şi le zise : De ce aţi stat aici toată ziua nemuncind ? Ei îi 
spun : Fiindcă nimenea nu ne-a tocmit. El le zice : Duceţi-vă şi 
voi în vie şi ce va fi cu dreptul veţi lua. 

Făcându-se seară, stăpânul viei zise către îngrijitorul lui : 
Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând dela cel din urmă, 
până la cei dintâi. Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, luară 
câte un dinar. Venind şi cei dintâi socoteau că vor lua mai mult, 
dar luară şi ei câte un dinar. Ci luând dinarul, cârteau împotriva 
stăpânului casei, zicând : aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi 
i-ai pus deopotrivă cu noi care am dus greutatea zilei şi arşiţa. 

“Atunci el răspunzând zise unuia dintre ei: Prietene, nu-ţi 
fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine cu un dinar ? Ia ce 
este al tău şi pleacă. Voesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie. 
Au nu mi se cade mie să fac ce voesc cu ale mele ? Sau ochiul 
tău, este rău, pentru că eu sunt bun ? Astfel vor fi şi cei din urmă 
întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini 
aleşi”. (Matei 20, 1-16). 

Parabola este o Icoană vie, care se potriveşte tuturor 
oamenilor, pretutindeni şi totdeauna, atât fiecăruia în parte, Ca 
individ, cât şi mulţimilor în general, Ca naţiuni. Din ea reese că 
Omul, nu este Matur după “experienţa” vârstei, ci după cum 


139 



ascultă de Chemarea Harului Divin. De aceea, Maturitatea este 
Conştiinţa harică a omului care lucrează şi luptă ca să devină 
Duhovnicesc, spre deosebire de conştiinţa satanică a omului 
care rămâne rob al minciunii şi faptelor trupeşti. Omul matur 
săvârşeşte Faptele luminii - omul rob săvârşeşte faptele 
întunericului. 

Dintre cei maturi, unul este chemat dis de dimineaţă, din 
copilărie ; altul pe la ceasul al treilea, din tinereţe ; altul chiar în 
ceasul al unsprezecelea, la bătrâneţe. Ziua, în parabolă, 
simbolizează şi o epocă din istoria unui Neam ; simbolizează 
chiar şi evii sau şi erele din istoria întregii omeniri. In felul 
acesta, se întâlnesc în aceeaşi lucrare, toate generaţiile unei 
Epoci, sau toate generaţiile unui întreg Ev, precum şi toate 
generaţiile lumii, de la Adam şi până la Judecata din urmă. 

Mântuitorul a rostit parabolele ca principiu universal, dar 
le-a aplicat şi în special “Poporului ales”, în sânul căruia S’a 
născut Om. Acest popor a fost Chemat încă dela Avraam, la 
lucrarea viei, la pregătirea către “Plinirea vremii”. In diferite 
epoci, au aflat şi alte popoare de această “Plinire”, pe care o 
aştepta toată lumea moştenitoare a omului morţii. Când a venit 
Messia, a Chemat, ca în al unsprezecelea ceas pe Toate 
Neamurile, la lucrarea voei lui Dumnezeu, în împărăţia Sa. 
Drept răsplată, le-a promis Viaţa vecinică. Tocmai acest lucru, 
nu a plăcut “poporului ales”, care suportase “greutatea şi arşiţa” 
întregului timp profetic ! Gura, prin care şi-a dat glas cârtirea 
aceasta, în numele lucrătorilor “celor dintâi”, împotriva 
binecuvântării hărăzite şi “celor din urmă”, au fost “cărturarii şi 
fariseii” jidovi ! 

în mijlocul neamului jidovesc, am văzut cum “cărturarii 
şi fariseii” urmăreau neîncetat pe Domnul cârtindu-1 şi, în loc să 
fi devenit ei, cei dintâi, Ucenici ai Harului, ca unii “cunoscători 
ai Legii”, s-au arătat cei mai îndărădnici vrăjmaşi ai Lui, în timp 
ce Şi copiii au recunoscut în “Fiul Omului” pe Fiul lui 
Dumnezeu. 


140 



De ce ? - Pentru că erau două Generaţii deosebite. Ca 
vârstă ? Nu ! - Ca ascultare de un anumit Principiu din care s-a 

Născut Conştiinţa lor! 

Despre acest lucru vorbeşte Mântuitorul, înainte de 
Răstignire, când explică anume cine şi de ce urmează Lui cu 
credinţă şi de ce se scandalizează împotriva Lui: 

“Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, 
căci dela Dumnezeu am ieşit şi sunt venit. Pentru că n-am venit 
dela mine, ci Dumnezeu M’a trimis. De ce nu înţelegeţi graiul 
Meu ? Fiindcă nu puteţi auzi cuvântul Meu. 

“Voi aveţi pe diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele 
tatălui vostru. El, de la început, a fost omorâtor de oameni şi cu 
adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într’însul. Când 
spune minciuna, grăeşte dintru ale sale, căci este mincinos şi 
părintele minciunii. 

“Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine 
dintre voi poate să mă dovedească de păcat ? Dacă spun 
adevărul, de ce nu Mă credeţi ? Cine este de la Dumnezeu 
ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi pentru aceea nu mă 
ascultaţi, pentru că nu sunteţi dela Dumnezeu”. - (Ioan 8, 42- 
47). 

In sânul fiecărui popor, se află întotdeauna două generaţii 
în luptă, nu atât ca deosebire de vârsta lor, cât mai ales ca Izvor 
dela care îşi iau directivele călăuzitoare ale vieţii. 

De oarece, Unii ascultă de Adevăr, care le-a născut 
conştiinţa harică, aceştia sunt Generaţia harică a acelui Popor, 
în epoca respectivă. Iar cei ce ascultă de minciună, care le-a 
născut conştiinţa satanică, aceia sunt generaţia satanică a acelui 
Popor. 

Ce Trebue să facă Generaţia harică ? Să urmeze şi 
acest punct Calea deschisă de Fiul lui Dumnezeu ! 

Aşa cum fiecare creştin, în viaţa personală, este hăituit de 
diavol cu tot felul de ispite, pentru ca să-i zădărnicească Lupta 
pentru Virtute, la fel şi fiecare Neam, în viaţa lui naţională, este 
prigonit pe această cale a Mântuirii de către generaţia satanică, 
în fiecare epocă Nouă din istoria lui. 


141 



Cum a apostrofat Iisus pe satan, înainte de a-1 fi nimicit 
pe Cruce, am văzut din atitudinea ce ne-a dat-o pildă ca om al 
învierii, în ispita din pustiul muntelui. Tot pe Cruce avea să 
nimicească şi generaţia satanică a “cărturarilor şi fariseilor”, 
înainte de a fi mers la Răstignire, însă, le-a aplicat şi lor 
Apostrofa, din care, Generaţia harică a fiecărei epoci, Trebue 
să identifice pe generaţia satanică a Vremii lor : 

“Vai vouă cărturarilor, şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi 
împărăţia cerurilor înaintea oamenilor ; că voi nu intraţi, şi nici 
pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. 

“Vai vouă cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! Că mâncaţi 
casele văduvelor şi de ochii lumii vă rugaţi rugăciuni lungi ; 
pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. 

“Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! că 
înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi când a 
ajuns : îl faceţi fiul Gheenei încă odată cât voi. 

“Vai vouă, povăţuitorilor orbi ! Cari ziceţi : cel ce va jura 
pe templu, nu e nimic dator, dar cel ce se va jura pe aurul 
templului este dator. Nebuni şi orbi ! Ce este mai mare aurul sau 
templul care sfinţeşte aurul ? Ziceţi iar : Cel ce se va jura pe 
altar, nimic nu este dator, dar cel ce se va jura pe darul ce este 
deasupra altarului este dator. Nebuni şi orbi ! Ce este mai mare, 
darul sau altarul care sfinţeşte darul ? Deci, cel ce se jură pe 
altar, se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Şi cel ce se 
jură pe templu se jură şi pe el şi pe cel ce sălăşluieşte într’însul. 
Şi cel ce se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe cel ce 
şade pe tron. 

“Vai vouă cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! Că daţi 
zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile 
mai grele ale legii : judecata, mila şi credinţa ; pe aceasta trebuia 
să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Povăţuitori orbi ! cari 
strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila. 

Vai vouă cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! Că voi 
curăţiţi partea dinafară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt 
pline de răpire şi de nedreptate. Fariseule orb ! curăţă întâi 
lăuntrul paharului şi al blidului, ca să fie curat şi pe dinafară. 


142 



“Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! că semănaţi 
cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, 
înăuntru, însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. 
Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi oamenilor drepţi, înăuntru, însă, 
sunteţi plini de făţărie şi de fără de lege. 

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, făţarnici ! că zidiţi 
mormintele proorocilor şi împodobiţi pietrele dela căpătâiul 
drepţilor. Şi ziceţi : De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, 
n’am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel 
dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au omorât pe 
prooroci. Ci umpleţi voi măsura părinţilor voştri ! Şerpi, pui de 
vipere ! Cum veţi scăpa de osânda Gheenei ? 

“De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi 
cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui 
în sinagoge şi veţi urmări din oraş în oraş. Ca să cadă asupra 
voastră tot sângele drepţilor, răspândit pe pământ, dela sângele 
dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe 
care l-aţi ucis între templu şi altar. Adevăr grăiesc vouă, vor veni 
acestea toate asupra acestui neam”. (Matei 23,13-36). 

Toate Neamurile vor avea generaţia satanică a 
“cărturarilor şi fariseilor”. Către toţi “cărturarii şi fariseii”, 
tuturor Neamurilor, de ieri, de azi şi de mâine, se adresează 
cuvintele Mântuitorului ! 


X 


3 .Replica naturii! 

“Dacă” - vom tăcea ? - se vor răscula şi vor striga 

pietrele şi se va revolta întreaga Natură ! 

Generaţia satanică a Acuzatorilor, a căror viaţă este 

Minciuna şi Uciderea, pentru slujesc în “sinagoga satanei” 

(Apoc. 3,9) care este Francmasoneria - această generaţie 
. . . ^ .... 
satanică a României întregite, a urmărit şi prigonit cu 

înverşunare pe Legionarii Generaţiei harice a Creştinătăţii- 

Româneşti ! 


143 



în Procesul lui Corneliu Codreanu, el Căpitanul 
Generaţiei Harice a “acuzaţilor”, a rostit ultimul cuvânt în 
numele lor al tuturora : 

“în mâinile Domniilor voastre stă nu viaţa unui om, ci 
onoarea unei întregi Generaţii! Am încredere în Justiţia Militară 
a Ţării mele !” 

Căpitanul a vorbit în numele Generaţiei harice a Ţării 

lui ! 

Generaţia satanică a acestei ţări, însă, nu numai că a 
condamnat Calomnios, nu numai că a exilat şi închis Silnic sute 
de mii de Legionari - dar, a trecut şi la Masacrarea lor în 
Masă ! 

Fără Lege, fără Judecată, printr-un procedeu Unic, 
acuzatorii au Omorât mii de “acuzaţi”! 

Anul dela Hristos 1938 a fost an de Răstignire, iar 1939 
a fost an de îngropare, a Generaţiei harice a României de către 
generaţia satanică a ei ! 

Dar în loc ca generaţia satanică să se reculeagă şi să se 
căiască, în loc ca această generaţie satanică să Tacă, a mai avut 
încă şi satanicul cinism al satanelor ca să vorbească şi încă prin 
graiul “monstrului”-mason C.Argetoianu: în “Apel către ţară”: 

“Români ! 

“Mişelescul atentat care a curmat zilele unuia din cei mai 
destoinici fii ai Ţării, răpus în plină desfăşurare a rodnicelor sale 
străduinţi, a trezit conştiinţa întregului popor românesc. Ne dăm 
cu toţii seama că nici o cruţare nu mai e cu putinţă faţă de 
netrebnicii, dacă vor mai fi, care nu-şi dau seama că în clipele în 
care Ţara trebue să se sprijine pe închegarea tuturor sufletelor şi 
pe unirea tuturor braţelor - o acţiune de ură şi de învrăjbire 
constituie o crimă ce nu poate fi destul de aspru pedepsită. 
Suntem hotărâţi să înlăturăm şi ultimele boabe de neghină aduse 
de vânturi pe ogorul românesc şi să readucem pe cei rătăciţi la 
vechile tradiţii de omenie şi de bun simţ care au călăuzit neamul 
nostru în decursul veacurilor. Facem un călduros apel la 
patriotismul tinerilor ademeniţi printr-o mistică înşelătoare lipsită 


144 



de temei moral şi de scopuri mărturisite şi le vom deschide 
porţile pe care le-au închis în urma lor, dacă în sufletul fiecăruia 
mai licăreşte încă acea dragoste de casă şi de neam care îi poate 
aduce pe calea pocăinţei. Să nu uite niciunul că în abureală de 
sânge nu se poate clădi, ci numai distruge”. 

Sângele cui ? - Al celor ce strigă de la un capăt la altul al 
ţării ! Al “acuzaţilor” de “trădare” fără să fi fost judecaţi, dar cari 
au fost împuşcaţi de jandarmi ! De jandarmii cari le purtau ură 
Legionarilor pentru corectitudinea lor şi pentru că erau singurii 
cari aveau curajul să le refuze găinăriile jandarmereşti cu care 
abuzau faţă de cetăţeni ! 

Sângele cui ? - Al Preoţilor lui Hristos, ucişi mişeleşte 
din ordinul “ighemonilor” gabriel marinescu şi general bengliu, 
sub ascultarea şi ordinul mai înalt al Acuzatorilor ! Ce au făcut 
Chiriahii Bisericii Ortodoxe Române faţă de aceste ucideri ale 
Preoţilor ? 

Satanismul, însă, nu s-a oprit aici ! El vrea să prezinte 
lucrurile lui ca plăcute lui Dumnezeu ! Iată cum este Hulit 
Dumnezeu ! In Manifestul “frontului renaşterii naţionale” în 
care între alte minciuni s-a scris şi cea mai cutezanţă Minciună : 

La punctul 6 “Crearea unei vieţi spirituale prin 
desvoltarea credinţei creştine şi a culturii autohtone”: 

“Credinţa a fost un puternic sprijin al neamului nostru ; 
ea detennină în parte însăşi făptura lui ; se poate spune, aşa dar, 
că nu eşti român deplin dacă nu eşti şi bun creştin. 

“Frontul Renaşterii Naţionale înţelege să meargă pe 
drumul înaintaşilor ; el îndeamnă pe membrii lui să cinstească 
Biserica, să ia parte la slujbe, să alcătuiască coruri bisericeşti, să 
ajute la ridicarea sălaşurilor sfinte, să dea - într-un cuvânt - “lui 
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu 

Aşadar, să dea lui Dumnezeu sângele Preoţilor Lui, pe 
cari i-a ucis ! Să dea lui Dumnezeu Spionajul care se face în 
Biserici, ca să se constate dacă sfinţii slujitori pomenesc pe 


145 



anumiţi morţi ! Să dea lui Dumnezeu toate Minciunile şi 
Mişeliile acuzatorilor ! 

Totuşi, Acuzatorilor încă le este frică de ceva 
necunoscut ! De aceea, deşi majoritatea “foştilor” acuzaţi- 
Legionari le-a arătat toată bunăvoinţa şi patriotismul lor 
adevărat şi deplin, răspunzând la toate Apelurile “stăpânirii”; 
deşi majoritatea s’a înscris chiar şi în “frontul renaşterii 
naţionale”, ca să dovedească ţării că nu sunt egoişti şi orgolioşi şi 
că se bucură de binele ţării, oricine l-ar face - totuşi, prin poliţiile 
şi jandarmeriile ţării, “foştii”-legionari au fost îndemnaţi să mai 
dea câte o declaraţie de “desolidarizare” faţă de trecut. Mi s’a 
cerut şi mie - după ce Bunului Dumnezeu m’a scăpat de moarte, 
ca să slăvesc Numele Lui ! Am dat Poliţiei din Balcic următoarea 

“Declaraţie, 

“Subsemnatul, Preot Ilie I. Imbrescu, Parohul Catedralei 
“Sfânta Maria a Mării” din Balcic, declar următoarele : 

“1. Deşi, încă de la votarea Constituţiei în 1938, m’am 
încadrat deplin în noua ordine de stat, votând Constituţia şi 
depunând jurământul cuvenit şi legal; 

“2. Deşi, în tot timpul am respectat tot ceea ce m’am 
angajat a respecta faţă de legile Ţării şi nu am mai avut contact 
cu nimeni din ceiace ar fi putut avea vreo legătură cu fosta 
organizaţie legionară ; 

“3. Deşi, la eliberarea mea din Lagărul de la Sadaclia, am 
reînoit aceste angajamente conform formularului cerut de noua 
situaţie, iar, reîntors la Balcic, m’am înscris din prima zi în 
“Frontul Renaşterii Naţionale”; 

“Totuşi, pentru a nu mai putea fi nici o îndoială asupra 
hotărârii mele nedesminţite, reînoiesc toate aceste angajamente 
prin declaraţia solemnă, de cetăţean şi Preot, că ştiu ce înţeles au 
şi vreau să împlinesc cu sfinţenie cuvintele Domnului nostru 
Iisus Hristos : 

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui 
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22,21) 


146 



“Drept care susţin şi semnez propriu prezenta.” (25 Oct. 

1939) 

De ce le este frică acuzatorilor ? 

De Necunoscut! 

De necunoscutul răzbunării Naturii ! Nu-i mai rabdă 
pământul, nu-i mai rabdă nici materia care le alcătuieşte propriul 
lor trup şi care a fost spurcată prin Uciderea propriei lor 
conştiinţe ! 

Când lumea “cuvântătoare”-omul, merge aşa de departe 
încât nu numai că nu recunoaşte evidenţa, nu numai că o neagă, 
dar chiar o ucide - atunci însăşi lumea “necuvântătoare”-natura 
se revoltă şi dă cea mai cumplită replică prin elementele ei. 

Semnele unei asemenea cumplite replici pe care o dă 
natura acuzatorilor de la noi, este faptul că s’au încurcat aşa de 
haotic în propriile lor minciuni şi mişelii, încât îi va Ucide şi pe 
ei propria lor Groază ! 

Oamenii, prin natura lor decăzută, în urma păcatului 
originar, sunt şi Fricoşi. în viaţă, ei fac multe lucruri sub 
apăsarea unor cauze străine de natura lor primordială, ca : 
laşitatea, ignoranţa, superstiţia, superficialitatea, lăcomia, 
orgoliul, frica de oameni. Mai ales în raporturile sociale, se poate 
observa cum, oamenii, fac multe lucruri, unii de frica altora. 

Biserica Ortodoxă nu poate admite nici una din aceste 
amestecuri streine, în calea pe care oamenii trebue să-şi 
îndeplinească misiunea lor. Pentru că Mântuitorul, a rehabilitat 
omenirea decăzută, prin Jertfa sa pe Sfânta Cruce. De atunci, 
înstăpânindu-se Domnia adevărului în lume, oamenii Trebue 
să se călăuzească Numai de Harul Divin ! 

în măsura în care oamenii urmează mai cu râvnă această 
Cale, au a se bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu. în măsura 
în care se abat dela Ea, au a se îngrozi de pedeapsa lui 
Dumnezeu ! 

Creştinii adevăraţi, recunoscând că nu împlinesc 
niciodată în chip desăvârşit, numai voia lui Dumnezeu, se 
smeresc şi au grijă să nu-L ofenseze, de aceea imploră neîncetat 


147 



Harul Lui. Prin aceasta, Dumnezeu le dă Conştiinţa harică şi, 
în viaţa lor, luptând să facă numai binele, creştinii adevăraţi, în 
nici un caz nu fac nimic de frica oamenilor, ci se apropie “cu 
frică şi cu dragoste” de Dumnezeu. 

Diavolul, caută să oprească aceasta, prin toate mijloacele 
de care ştie el să se folosească. Dă asalt cu tot felul de ispite şi 
amăgiri şi dacă vede că nu prind, îşi face, tot din oameni, unelte 
ale silniciei şi persecuţiei. 

Dar, tocmai atunci, îşi poate afirma oricine măsura 
Creştinătăţii lui! Căci, de felul cum este învins, se face vinovat 
de trădare faţă de Fiul Omului, iar, de felul cum învinge, se face 
vrednic de cinstea apostoliei pentru Fiul lui Dumnezeu ! 

Când, Sfinţii Apostoli, au început să vorbească şi să facă 
minuni în Numele Domnului Iisus Hristos, uneltele satanei s’au 
înverşunat şi, ca nişte trădători ai istoriei şi hulitori ai lui 
Dumnezeu, conducătorii “oficiali” au arestat pe Ucenicii 
harului, hotărînd după a Lor socoteală : “ca lucrul să nu se 
răspândească mai departe în popor, cu ameninţare să le 
poruncim să nu mai vorbească, în Numele acesta, nimănui. 
Deci, chemându-i, le-au poruncit ca nici de cum să nu mai 
rostească, nici să înveţe în Numele lui Iisus” (Fapte 4,17-18). 

Insă, cei arestaţi şi acuzaţi erau deja botezaţi cu Duhul 
Sfânt şi având Conştiinţa harică şi îmbrăcaţi fiind cu Puterea 
Adevărului, de aceea : “Petru şi Ioan, răspunzând, le-au zis : 
judecaţi de este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi 
mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim 
cele ce am văzut şi auzit. Dar ei, după ce i-au ameninţat din nou, 
le-au dat drumul, negăsind nici un chip cum să-i pedepsească şi 
anume din pricina Poporului, fiindcă toţi preamăreau pe 
Dumnezeu, pentru ceeace se făcuse” (Fapte 4, 19-21) 

“Dacă” - vom tăcea ? - se va revolta natura, se va răscula 
poporul, se va mânia însuşi Bunul Dumnezeu - pentru că se cade 
a se da lăudă lui Dumnezeu pentru Martiriul acuzaţilor- 
legionari ! 

Iată de ce Scriu despre ce am văzut şi am auzit. 

Trebue ! 


148 





CAPITOLUL V. 

POLITICĂ ŞI DOGMĂ 

“Daţi Cezarului cele ale Cezarului, şi 
lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu ” 
(Matei 22,21) 

1. Judecata. - Politica este împlinirea Regalităţii Omului 
pe Pământ. 

Dogma este Descoperirea şi Chemarea omului la 
Cucerirea Cerului. 

Politica realizează subordonarea realităţii imanente faţă 
de Regalitatea omului. 

Dogma înalţă pe om la realitatea transcedentă, prin 
Hristos, în faţa “tronului slavei vecinice a lui Dumnezeu”. 

Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu S’a făcut “Fiul 
Omului”, ca să fixeze momentul Crucii în centrul Istoriei, la 
“plinirea vremii”. Crucea este Cheia vremii, prin care se 
descifrează taina Omului în crugul Istoriei. 

De aceea, pentru a putea descifra o vreme de Răscruce, ca 
aceasta în care Bunul Dumnezeu a binevoit să rânduiască viaţa 

149 



noastră a celor de azi, trebue să ne îndreptăm şi să ne adâncim 
mintea în Lumina pe care o proectează asupra noastră Răscrucea 
Vremii tuturor Vremilor : Răstignirea !, 

“A venit ceasul să se preamărească Fiul Omului. Amin, 
amin, grăiesc vouă, grăunţul de grâu, când cade pe pământ, dacă 
nu va muri, rămâne numai el ; iar dacă va muri, aduce multă 
roadă. Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde, iar cine-şi urăşte 
sufletul, în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică. 

“Dacă îmi slujeşte cineva, să vie după mine şi unde sunt 
Eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl 
va cinsti. 

“Acum sufletul meu e turburat, dar ce voiu zice ? Părinte, 
mântueşte-mă pe mine în ceasul acesta. Dar pentru aceasta am 
venit în ceasul acesta. 

“Părinte, preamăreşte Numele Tău ! Atunci a venit glas 
din cer zicând : L-am preamărit şi iarăş II voiu preamări”. Iar 
mulţimea care sta şi auzea, zicea : A fost tunet. Alţii ziceau : Un 
înger i-a vorbit. Răspuns-a lor Iisus şi a zis : Nu pentru mine s’a 
făcut glasul acesta, ci pentru voi. 

“Acum este judecata lumii acesteia. Acum stăpânitorul 
lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi Eu, când mă voi înălţa de 
pe pământ, voiu trage pe toţi după mine. Iar aceasta zicea, 
însemnând cu ce moarte avea să moară”. (Ioan 12, 23-33). 

Adam, a trădat Regalitatea lui asupra pământului - pe 
care o primise prin Cuvântul lui Dumnezeu - pentru minciuna 
uzurpatorului. De aceea, a devenit el omul morţii. 

Mai târziu, după ce s’au născut Neamurile din 
amestecarea limbilor, Dumnezeu a ales dintre ele pe fii lui 
Avram, ca popor pentru credinţă, prin care avea să ducă lumea 
către ascultarea de Omul învierii Cel promis, adică : însuşi 
Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat în Persoana istorică a 
Domnului nastru Iisus Hristos. El, ca Stăpân al Cerului, a venit 
ca să redea, omului morţii şi popoarelor născute din el : 


150 



stăpânirea primordială asupra pământului, până la “a doua 
venire”, când se va face “Cer nou şi pământ nou”. (2 Petru 3,13) 

în acest scop, imanent, a făcut Adevărul “judecata cea 
dintâi” asupra lumii, prin acceptarea din Dragoste a Răstignirii 
pe Cruce. S-a lăsat El omorât, pentru ca din Puterea Lui să 
pecetluiască osânda vecinică asupra satanei şi asupra generaţiilor 
satanice - şi din Moartea Lui să pecetluiască, în scop 
transcedent, învierea omului duhovnicesc şi a generaţiilor 
harice: când va trece istoria definitiv în vecinicie, prin “Judecata 
din urmă”. 

Cum s-a făcut judecata cea dintâi ? 

X 

2. Trădarea şi hula. - Adevărul transcendent - vecinie, 
încrucişat cu adevărul imanent-istoric, în Iisus Hristos, a fost 
judecat: 

de “Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi 
“bătrânii” (Matei, 26, 57), ca reprezentant al Templului, în 
Numele lui Dumnezeu (luându-1 în deşert) ; 

de “Ponţiu Fiat, procurorul” (Matei 27, 22), ca 
reprezentant al statului, în numele Cezarului. 

Şi unul şi altul, însă, L-au dat morţii, pentru că au ascultat 
de minciună, prin care s-au dovedit generaţie satanică. 

Reprezentanţii oficiali ai lui Dumnezeu au apostaziat, 
pentru că s’au opus cu ştiinţă lui Dumnezeu: 

“Iar mai marii preoţilor, bătrânii şi tot sinedriul căutau 
mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus Ca să-L omoare. Şi nu 
găseau, deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. în urmă se 
înfăţişară doi şi ziseră : Acesta a grăit : Pot să dărâm locaşul lui 
Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc. Sculându-se arhiereul L-a 
întrebat : Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc împotriva ta 
aceşti oameni ? Dar Iisus a tăcut din gură”. (Matei 26, 59-63). 

Iisus spusese despre trupul omului morţii, pe care l-a luat 
asupra Sa şi l-a făcut templul lui Dumnezeu, prin întrupare, că îl 
va dărâma şi în trei zile îl va clădi ca trup al omului învierii. 


151 



Aceasta aveau s’o constate cu toţi, de aceea a tăcut. Şi pentru 
erezia lor a tăcut, căci au dat interpretare mincinoasă, cuvintelor 
Lui, pe care aveau să le mărturisescă drept , Sfinţii Apostoli, 
după Pogorârea Duhului Sfânt. 

Când, judecătorii mincinoşi, au stăruit în apostazie, 
Domnul nu a mai tăcut, căci: 

“Atunci arhiereul vorbind iarăşi a zis : jură-te pe 
Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti tu Hristosul, Fiul lui 
Dumnezeu. Iisus a răspuns: Tu ai zis. Şi vă spun încă : de acum 
veţi vedea pe Fiul Omului şezând Deadreapta puterii şi venind 
pe nourii cerului. Atunci arhiereul şi-a sfâşiat veşmintele zicând : 
Hulă a adus lui Dumnezeu. Ce trebuinţă mai avem de martori ? 
Iată acum aţi auzit hula lui. Ce socotiţi ? Iar ei răspunzând au 
zis : este vinovat de moarte”. (Matei 26, 63-66) 

Pedeapsa cu moartea, hotărâtă aici pentru Iisus de către 
cei ce învaţă pe oameni Legea, în Numele lui Dumnezeu, avea 
să fie aplicată de cei ce “poartă sabia” (Romani 13,4), din 
îngăduirea lui Dumnezeu, pentru împlinirea dreptăţii acelei legi. 
De aceea, L-au dus pe Domnul şi în faţa reprezentantului oficial 
al Cezarului. 

Din clipa aceea, însă, Poporul Ales, prin aceşti 
conducători ai săi, a fost rupt de la principiul Teocraţiei, care 
trebuia să-i călăuzească la Harul Divin al Sfintelor Taine în 
Biserică - şi s’au subjugat principiului satanocraţiei, care avea 
să-i ducă la Cahal şi Masonerie. Căci Cezarul, la al cărui 
reprezentant oficial au dus pe Iisus, încă nu era “de drept divin ”. 
Ca atare, el avea să devină abia mai târziu - prin Constantin Cel 
Mare, după aflarea şi desgroparea Sfintei Cruci - deci împărăţia 
Harului, după trei zile-secole dela învierea Dumnezeu-Omului. 
Căci învierea a înstăpânit definitiv în lume principiul 
Hristocraţiei, de al cărui Duh Sfânt ascultăm. 

Cezarul păgân, era strein şi de Teocraţie ca principiu şi de 
iudei ca neam. De aceea, s-a împlinit acum profeţia pe care 
însuşi Domnul o făcuse despre Sine : “Fiul Omului va fi dat în 
mâna arhiereilor şi a cărturarilor şi-L vor osândi la moarte; şi îl 


152 



vor da în mâna păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-L 
răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20, 18-19). 

Aşa că Pilat L-a judecat ascultând de minciună, pe care 
uzurpatorul o înstăpânise la popoarele fără revelaţie, ca principiu 
al democraţiei. Pilat “a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti îmăratul 
iudeilor? Răspuns-a Iisus : De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii 
ţi-au spus-o despre mine ? Pilat a întâmpinat : nu cumva sunt eu 
iudeu ? Poporul Tău şi mai marii preoţilor Te-au dat în mâna 
mea. Ce ai făcut ? Iisus a răspuns: împărăţia Mea nu este din 
lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, 
slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat prins iudeilor. Dar, 
acum, împărăţia Mea nu este de aici. 

“Deci a zis Pilat Lui: Dar împărat eşti ? Răspuns-a Iisus : 
Tu însuţi zici că sunt împărat. Eu pentru aceasta M’am născut şi 
spre aceasta am venit pe lume, ca să mărturisesc pentru adevăr. 
Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. 

Zis-a Pilat: Ce este Adevărul ? Şi aceasta zicând, iarăşi a 
eşit la iudei şi le-a zis : eu nu-I aflu nici o vină, dar aveţi un 
obiceiu, ca de Paşte să vă slobozesc un osândit. Voiţi deci să vă 
slobozesc pe împăratul iudeilor ? 

Strigat-au iarăşi toţi, zicând : Nu pe acesta, ci pe Baraba. 
Iar Baraba era tâlhar”. (Ioan 18,33 -40). 

Cu această demagogie, iudeii, s’au făcut popor de 
tâlhari. în acelaş moment, popoarele păgâne, prin Pilat, au stat în 
faţa Cuvântului lui Dumnezeu, şi prin gura acestui reprezentant 
al Cezarului, au întrebat: “Ce este Adevărul ? ”. De acum, aveau 
să se facă ele părtaşe ale Revelaţiei Divine. Odată cu eliberarea 
lor din minciuna democraţiei, aveau să supună Istoria sub 
ascultarea de Hristocraţie. 

înainte de aceasta, însă, vai !, au răsplătit Chemarea de 
Sus cu batjocură şi bătăi de bice, pânând pe Capul împăratului 
învierii cunună de spini : 

“Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L biciuiască. Şi 
ostaşii împletind din spini cunună I-au pus-o pe Cap şi L-au 
îmbrăcat cu veşmânt de porfiră. Şi veneau către El şi ziceau : 
Bucură-te, împărate al iudeilor ! Şi-I dădeau palme. Pilat a eşit 


153 



din nou, din pretoriu, şi le-a vorbit : Iată, vi-L aduc pe El afară, 
ca să ştiţi că nu-I aflu nicio vină. Deci, a ieşit Iisus afară, purtând 
cununa de spini şi haina roşie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul !” 
(Ioan 19, 1-5). 

Acum, încă un moment de amestec disperat al minciunii, 
în faţa “jucăţii dintâi”! Căci, diavolul fiind “gonit afară”, când 
s’a spânzurat Iuda şi I s-au spart măruntaele, toate duhurile rele 
au intrat şi în toţi părtaşii lui Iuda. în acesta intrase diavolul 
înainte de “Cina cea de tiană”, ca să-l facă vânzător al lui 
Dumnezeu şi trădător al poporului teocrat. Iar înaintea 
pretoriului, duhurile rele au făcut şi din părtaşii lui Iuda : 
vânzători şi hulitori ai lui Dumnezeu în faţa lui Iisus, trădători ai 
neamului lor în faţa lui Pilat. El rostise: “Iată Omul !!” - “dar 
când L-au văzut mai marii preoţilor şi slugile lor, au strigat şi au 
zis: Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L ! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi 
răstigniţi-L căci eu unul nu-I aflu nici o vină. Iudeii au răspuns : 
Noi avem o Lege şi după legea noastră El trebuie să moară, 
căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci când a auzit 
Pilat acest cuvânt mai vârtos s-a temut”. (Ioan 19, 6-8) 

Peste această zmucitură şi învălmăşeală groaznică a 
întunericului, Mântuitorul revarsă lumină către noua Lui făptură, 
la care Pilat nu a mai putut ajunge, fiindcă nu a ştiut care este 
raportul de subordonare, între politică şi dogmă, între puterea de 
stat şi Revelaţia divină, între Cezar şi Dumnezeu. învăţătorul, 
totuşi îi împărtăşeşte cu dragoste acest adevăr, printre răcnetele 
de ură ale demagogiei: 

“Şi intrând în pretoriu a întrebat pe Iisus : De unde eşti 
Tu ? Iar Iisus nu i-a dat răspuns. Deci zis-a Pilat Lui: Mie nu-mi 
răspunzi ? Nu ştii oare că putere am să Te răstignesc şi putere am 
să Te liberez ? Răspuns-a Iisus : N-ai avea nici o putere asupra 
Mea, de nu ţi-ar fi fost dat de Sus. De aceea, cel ce M-a dat ţie 
mai mare păcat are. De atunci căuta Pilat să-L elibereze, dar 
iudeii strigau, zicând : De-l vei libera pe Acesta, nu eşti prieten 
Cezarului. Oricine se face pe sine împărat, este împotriva 
Cezarului. Deci Pilat, auzind cuvântul acesta, a scos afară pe 
Iisus, şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul ce se chemă 


154 



Pardosit cu pietre, iar evreeşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştelui şi 
ca la al şaselea ceas, şi a zis iudeilor : Iată împăratul vostru ! Iar 
ei au strigat: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Zis-a lor Pilat : Pe 
împăratul vostru vreţi să-L răstignesc ? Răspuns-au mai marii 
preoţilor : N-avem împărat decât pe Cezarul. 

“De atunci L-a dat lor, ca să-L răstignească, şi au luat pe 
Iisus şi L-au dus ca să-L răstignească. Şi ducându-Şi Crucea au 
eşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care se zice evreeşte 
Golgota” floan 19,9-17) 


X 

3. Dreapta şi stânga. - “Astăzi S’a spânzurat pre lemn, 
Cel ce a spânzurat pământul pre ape, cu cunună de spini S’a 
încununat împăratul îngerilor, cu profiră mincinoasă S’a 
îmbrăcat, Cel ce îmbracă Ceriul cu nouri ; lovire peste obraz a 
luat, Cel ce a slobozit în Iordan pre Adam ; cu piroane S’a pironit 
Mirele Bisericii ; cu suliţa S’a împuns Fiul Fecioarei ! 
închinându-ne Patimilor Tale, Hristoase ; arată-ne nouă şi 
Mărită învierea Ta”. 

întemeietorul Legii cosmice şi Dătătorul Legii morale de 
pe Sion, a fost osândit ca un tâlhar, ca din binecuvântarea Lui să 
vină în lume “Darul şi Adevărul” (Ioan 1, 17). 

Din coasta Lui a luat fiinţă Biserica, Mireasa Lui, spre 
viaţă duhovnicească, precum din coasta lui Adam fusese făcută 
Eva spre viaţă trupească. Lumea cea veche, născută din Eva, a 
fost reprezentată în vinovăţia ei prin cei doi tâlhari, cu cari a fost 
răstignit împreună Mântuitorul. De acum, avea să aleagă iarăşi 
de bună voie între două căi întreaga omenire : Dreapta, cea 
făgăduită “Oilor” celor săvârşitoare ale faptelor din credinţă, 
prin iubire, în speranţă, spre lauda lui Dumnezeu, când lumea va 
fi chemată la Judecata din urmă, prin vestirea îngerilor : “Iată 
Mirele, vine ! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui !” (Matei 15,6) - 
stânga, cea spre osânda “caprelor” săvârşitoare ale faptelor 
trădării faţă de Fiul Omului şi hulei faţă de Fiul lui Dumnezeu, 


155 



cărora le va zice: “Duceţi-vă dela Mine blestemaţilor, în focul cel 
veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41) 

Primul sol al lumii de Dreapta a fost tâlharul care s-a căit 
şi a strigat cu credinţă către Domnul : “Pomeneşte-mă, Doamne, 
când vei veni în împărăţia Ta”, şi căruia “Iisus i-a răspuns : 
Adevăr grăiesc tie, astăzi vei fi cu mine în Rai”, (Luca 23, 42- 
43) 

Iar lumea de stânga a hulit prin gura celuilalt tâlhar şi 
prin tot poporul iudeu, ale cărui “căpetenii îşi făceau râs de Iisus 
zicând : Pe alţii I-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine însuşi dacă 
El este Hristosul lui Dumnezeu Cel Ales”. (Luca 23, 35). 

De aceea : “Acestea zice Domnul către jidovi : poporul 
Meu ce am făcut vouă ? Sau cu ce v-am supărat pe voi ? Pre 
orbii voştri I-am luminat, pre cei leproşi I-am curăţit, pre 
bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am 
făcut vouă ? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit ? în loc de apă oţet; în loc 
ca să Mă iubiţi, pe cruce M-aţi pironit. De acum nu voiu mai 
răbda, chema-voi neamurile mele şi acelea mă vor lăuda 
împreună cu Tatăl şi cu Duhul şi Eu le voiu dărui viaţă 
vecinică”.(43). 


X 


4. înfierea (Adopţiunea). - Momentul de legătură 
transfonnatoare, între ceeace a fost şi între ceeace Trebue să fie, 
s’a împlinit, prin adopţiunea pe care a consacrat-o astfel : 

Din lumea veche a omului firii născut de Eva, creatura a 
dat cel mai desăvârşit crin pe Sfânta Fecioară Maria. Din rodul 
acestui crin, Duhul Sfânt, a dat trup Mântuitorului, Care, 
adormit pe Sfânta Cruce ca un Nou Adam, a dat viaţă de viaţă 
făcătoare Miresei Biserica - lumea nouă a omului fiinţei 
spirituale - din Sfânta Lui Coastă împunsă cu suliţa. 

Un spic întreg al lumii noui pregătise Domnul din cei 
doisprezece Ucenici, cari, după înviere, aveau să fie întăriţi prin 
Duhul Sfânt ca Apostoli. Ucenicii, însă, de când a fost prins 
Domnul, s’au fost împrăştiat. 


156 



La picioarele Celui Răstignit nu era decât Ioan 
“Ucenicul cel iubit”, frânt de suferinţa Mamei învăţătorului şi de 
chinurile pe care le îndura Fiul Ei. 

înainte de a-Şi da duhul: “Iisus văzând pe Maica Sa şi pe 
ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale : Femeie, 
iată pe fiul Tău. Apoi a zis Ucenicului : Iată Mama Ta. Şi din 
ceasul acela Ucenicul a Iuat-0 în casa Sa. După aceea, ştiind 
Iisus că toate acum s ’au săvârşit, ca să împlinească Scriptura, a 
grăit : Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; atunci ostaşii, 
punând în vârful unei trestii de isop un burete muiat în oţet, l-au 
dus la gura Lui. Iar dacă a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s ’a. 
şi plecându-şi capul Şi-a dat duhul”. (Ioan 19, 26-30). 

Lumea nevârstică la minte, învechită în păcat, nu mai 
putea da decât oţet şi fiere Fiului Omului. în schimb, Fiul lui 
Dumnezeu, înainte de a primi şi cea din urmă răutate a lumii 
vechi, a binecuvântat pe Femeea din Care S’a născut El, Mirele 
Lumii Noi şi fiindcă Mama Lui avea să rămână singură în lume, 
l-a adoptat ca Fiu pe cel mai curat Om de atunci, pe “Ucenicul 
cel iubit”. 

Lumea veche, din cauza “ştiinţei” mincinoase (Facerea 
3,6), de care se lăcomise Eva în Raiul Edenului la îndemnul lui 
satan - a fost adusă la ştiinţa adevărată prin “Ucenicul cel iubit”, 
pe care I l-a adoptat Dumnezeu Maicii Sale, Raiul din care S’a 
născut Mirele Bisericii. 

Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, adoptând ca frate pe 
Ioan, l-a făcut “de Dumnezeu cuvântător”: Teolog. 

în timp ce lumea veche a ştiinţei mincinoase se pregătea 
să adape pe Iisus cu oţet, Logosul a înfiat lumea nouă la “Alma 
Mater” - Mama Hrănitoare - Care L-a născut, ca să-l hrănească 
Mireasa spre Nemurire cu Trupul şi Sângele Lui, care duce la 
cea mai înaltă treaptă a ştiinţei adevărate, la Teologie. 

Aşadar, Sfânta Cuminecătură, Euharistia, mântuieşte de 
păcat şi minciună, pe cel ce se împărtăşeşete, şi, sfinţindu-l prin 
Adevărul care “ne face liberF (Ioan 8, 32), îl înalţă pe Omul 
Nou până la sublima treaptă de Lumină a Revelaţiei : la 
Teologie. 


157 



A A 

In clipa în care această înfiere s’a săvârşit, - Iisus, 
binecuvântând lumea nouă şi dând-o ocrotirii Mamei Hrănitoare 
cu Adevăr, iar lumea veche adăogând încă o batjocură şi un chin, 
dându-I oţet şi fiere Celui însetoşat pe Cruce - Fiul Omului Şi’a 
dat duhul. 

Şi acum, Noul Adam, a adormit ca odinioară vechiul 
Adam, ca din Coasta Lui să se nască Mireasă Biserica, în locul 
Evei. îndată ce a murit, un ostaş l-a împuns cu suliţa şi : “Coasta 
Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Edem, 
adapă, Hristoase Biserica Ta, ca pre un Raiu Cuvântător; de unde 
împărţindu-se ca nişte case de ape, în patru Evanghelii, adapă 
lumea, veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu 
credinţă împărăţiei Tale”.(44). 

De aceea Neamurile, prin împăraţii şi căpeteniile lor, 
trebuie să-şi subordoneze istoria în ascultarea de Revelaţia 
Bisericii, Care este Corpul Mistic al Domnului nostru Iisus 
Hristos. în sânul Ei, din Sfânta Euharistie, Care este Inima 
Sfintelor Taine, pulsează Adevărul Care ne sfinţeşte pe scara 
Rugăciunilor Maicii Domnului. Ea, ca Mamă Hrănitoare, ne ia 
ca începători în ştiinţa ascultării de Canoane şi ne înalţă până la 
celălalt capăt al desăvârşirii în Teologie, Care este întemeeată pe 
stâlpii Dogmelor inspirate de Sfântul Duh în Sfintele Sinoade 
Ecumenice. 


X 

5. Inscripţia. - Pronia Divină a rânduit ca, la “Plinirea 
Vremii”, două neamuri reprezentative, dintre păgâni, să fie gata 
a moşteni Revelaţia dată fiilor credinţei lui Avraam : Elinii şi 
Latinii. Aceştia au ridicat firea omului morţii până la râvna 
însetoşată de Lumină, producând două moduri caracteristice de a 
deveni : prin Cultură Elinii, prin Civilizaţie Latinii. Aşteptau cu 
nădejde descoperirea Adevărului, ca să scape de “duhul robiei”, 
care nu le putea turna conţinut viu în Idealul năzuit de ei. De 
aceea, ca fond, n-au avut nici cei mai mari înţelepţi ai lor decât 
putinţa “tâlharilor”. 


158 



Crucea, însă, le-a adus şi lor “spiritul înfierii, prin care 
strigăm : Abba! (Părinte!)” - (Romani 8,15). Căci, cultura şi 
civilizaţia, au întâmpinat Revelaţia în aceeaşi Inscripţie : “Iisus 
Nazariteanul Regele Iudeilor”, pusă pe Cruce, din ordinul lui 
Pilat, în limbile : Evreiască, a începutului Revelaţiei scrise ; 
Elinească, a începutului Culturii şi Latinească, a începutului 
Civilizaţiei. 

Profeţiile Vechiului Testament, dela Moise şi până la 
înainte Mergătorul şi Botezătorul Ioan, se desăvârşesc ca 
Revelaţie în Testamentul Nou al Bisericii lui Hristos. 

Popoarele, prin Cultură Asimilează Revelaţia, iar prin 
Civilizaţie o Transmit tuturor generaţiilor harice. 

Iudeii, pentru că s-au făcut generaţie satanică, sunt 
pedepsiţi şi cu desmoştenirea din Revelaţie şi cu neputinţa în 
cultură şi civilizaţie, până când se vor încreştina şi cele mai 
sălbatice popoare şi triburi din lume. De aceea, Biserica, 
interzice orice fel de contanct al Creştinilor cu iudeii (numiţi de 
Ea jidovi), prin Canonul 11 al Sfântului celui al şaselea Sinod 
Ecumenic : 

“Nici unul din cei ce se numără în tagma ieraticească, 
nici laicul, să nu mănânce azimile dela iudei, Nici să nu 
comunice cu ei, nici să nu-i cheme la boale, şi doctorii să nu 
primească dela dânşii, şi nicidecum să nu se scalde în băi cu 
aceştia ; iar dacă ar îndrăzni cineva să facă aceasta, de va fi 
cleric, să se caterisească ; iar de va fi laic, să se afurisească”.(45). 

Dar, nici celelalte popoare, nu mai pot îndrăzni să-şi 
întocmească viaţa decât numai în Lumina Dogmelor Revelaţiei, 
căci altfel devin anticrişti, de oarece : “nu mai sunt streini şi 
locuitori vremelnici, ci sunt împreună cetăţeni ai sfinţilor şi 
casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a 
proorocilor, unde însuşi Iisus Hristos este piatra cea din capul 
unghiului. întru El, orice clădire bine alcătuită Creşte ca să 
ajungă un Templu Sfânt în Domnul”. -(Efeseni 2, 19-21). 

X 


159 



6. Pecetluirea - “Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată 
făptura văzându-Te s’a cutremurat ; temeliile pământului s’au 
clădit de frica puterii Tale, luminătorii s’au ascuns şi 
catapeteazma bisericii s’a rupt; munţii s’au cutremurat şi pietrele 
s’au despicat şi tâlharul cel credincios strigă cu noi, 
Mântuitorule : pomeneşte-ne întru împărăţia Ta”.(46). 

S’a înstăpânit Adevărul pe pământ ! Puterea Lui a fost 
pecetluită cu Sângele Fiului Fecioarei Preacurate ! Toate 
elementele naturii au manifestat cutremurarea şi frica înaintea 
prezenţei Biruitoare a Omului Nou, prin Care S’a manifestat 
Puterea celui mai mare dar al Dumnezeirii : Iubirea ! Primul 
sol al Neamurilor, care a mărturisit aceasta a fost Sutaşul de 
lângă Cruce : 

“Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, 
văzând cutremurul şi cele ce s’au făcut, s’au înfricoşat foarte, 
zicând : Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta !” (Matei 
27,54). 

Dar, dacă din Cer S’a pogorât şi peste tot pământul S’a 
înstăpânit, trebuia ca să meargă şi sub pământ : “pentru ca în 
Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al 
celor pământeşti şi al celor dedesubt - şi să mărturisească toată 
Limba că Iisus Hristos este Domn, spre mărirea lui Dumnezeu 
Tatăl”, (Filipeni 2, 10-11). 

Desăvârşirea măririi lui Dumnezeu, ne-a arătat-o 
Domnul prin Smerenie. Pentru că mândria l-a făcut pe diavol să 
cadă din Cer şi să ucidă cu minciuna pe Adam. Şi ca să scape pe 
omul morţii din carcera ei, Omul învierii S’a lăsat îngropat: 

“Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateia 
cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Iisus. Acesta ducându- 
se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se 
dea trupul. Şi luând Iosif trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat şi 
l-a pus intr-un mormânt nou al său, pe care îl săpase în stâncă şi 
prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s’a dus”. (Matei 27, 
57-60) 

Acum a venit ceasul adâncului în care avea să fie legat 
cel viclean. “Când Te-ai pus în groapă nouă pentru toţi, 


160 



Mântuitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs văzându-te s’a 
îngrozit, zăvoarele s’au sfărâmat şi porţile s’au zdrobit, 
monnânturile s’au deschis, morţii au înviat; atuncea şi Adam cu 
mulţumită bucurându-se, a strigat Ţie : mărire smereniei Tale, 
Iubitorule de oameni”.(47). 

Dar, pe când Domnul a mers să sfarme iadul întru adânc, 
slugile iadului cele rămase pe pământ au continuat să hulească pe 
Cel care a fost mărturisit şi de tâlhar şi de sutaşul păgân : 

“Iar a doua zi, care este după vineri, s’au adunat mai 
marii preoţilor şi fariseii la Pilat, zicând : Doamne, ne-am adus 
aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu : După trei zile 
mă voiu scula. Deci, porunceşte să fie păzit mormântul până a 
treia zi, ca nu cumva, venind ucenicii lui noaptea, să-l fure şi să 
zică poporului că s’a sculat din morţi, căci va fi rătăcirea de pe 
urmă mai rea ca cea dintâi. Zis-a lor Pilat : Aveţi strajă, mergeţi 
de întăriţi cum ştiţi, iar ei mergând, au întărit mormântul cu strajă 
şi au pecetluit piatra ”. (Matei 27, 62-66). 

Cu aceasta, generaţia satanică şi-a pecetluit definitiv 
osânda vecinică - pe când Domnul în mormânt, a Pecetluit 
definitiv cu smerenia eliberarea din întuneric şi binecuvântarea 
învierii tuturor generaţiilor harice ale neamurilor omenirii noui. 
Acum, în faţa acestei Puteri, s’au spăimântat chiar şi legiunile 
oştilor îngereşti: 

“Când Te-au văzut puterile, Hristoase, clevetit de cei 
fără de lege, ca şi cum ai fi fost amăgitor, şi piatra mormântului 
pecetluită cu mâinile cu care au împuns coasta Ta cea 
nestricăcioasă ; atuncea s’au spăimântat de nespusă îndelungă 
răbdarea Ta ; însă bucurându-se de mntuirea noastră, au strigat 
Ţie : mărire smereniei Tale, Iubitorule de oameni”.(48). 

De aceea, Politica fiind rehabilitarea şi împlinirea 
Regalităţii Omului pe Pământ, prin moartea omorâtoare de 
moarte a Domnului nostru Iisus Hristos - Puterea ei trebuie să 
izvorască din Smerenia care, îmbrăcându-ne în Harul Divin, ne 
înalţă prin Dogmă la ţelul suprem : Cucerirea cetăţeniei Cereşti 
prin înviere. 

X 


161 



7. înălţarea Sfintei Cruci. - învierea este Poarta 
Veciniciei. Dar, la această Duinnezeească Poartă, ajunge Omul 
numai prin Sfânta Cruce, care este Cheea Vremii. Am văzut 
cele ce s’au “săvârşit”, la “Plinirea Vremii”, de către Domnul, 
pentru a noastră mântuire, prin Sfânta Lui Cruce. Numai cu 
ajutorul Ei, cărturarii cei adevăraţi, cei cu Conştiinţa Harică, 
pot descifra Sensul întregii Istorii a Omenirii. 

în “Cazania” Sfintei Sărbători a “Ridicării Cinstitei 
Cruci” la 14 Septemvrie, citim astfel : 

“Cât bine ai dela Dumnezeu, acela tot cu Crucea Sfinţiei 
Sale l-a făcut ţie. Această Cruce nu numai dela Răstignirea lui 
Hristos este cinstită şi preamărită, ci şi mai înainte de aceea în 
toate veacurile câte au trecut, lemnul crucii în multe chipuri şi în 
multe feluri s’a închipuit şi s’a însemnat pre această lume, de 
oameni mari şi de sfinţi şi de prooroci. 

“în anul dela facerea lumii 5533, în zilele lui Tiberiu 
împărat, Domnul nostu Iisus Hristos a vrut de bună voia Sa, 
pentru mântuirea noastră, de a chinuit cu trupul, iar nu cu 
Dumnezeirea, a murit şi a înviat a treia zi. Necredincioşii şi 
zavistnicii jidovi în multe chipuri meşteşugeau să ascundă 
învierea Lui. Mai întâi au pecetluit şi au întărit mormântul, ca nu 
cumva să învie Domnul Hristos. După aceea au pus şi străjeri să 
străjuiască. Mai apoi, dacă au fost acelea toate risipite şi stricate 
de puterea cea duinnezeească, şi străjerii spuneau şi mărturiseau 
că Hristos a înviat, cu bani au început a sfătui să ascundă 
învierea lui Hristos; au dat bani mulţi străjerilor să zică că n’a 
înviat, ci L-au furat Ucenicii Lui. 

Dacă S’a înălţat Hristos de pre pământ în ceriu în a 40 a 
zi după învierea Sa, şi minuni multe făcându-se de sfinţii 
Apostoli, iarăşi scrâşneau cu mânie jidovii şi se sfătuiau zicând : 
Veniţi să ascundem locul unde a fost răstignit şi îngropat Hristos, 
că de vor vedea oamenii Crucea pe care a fost răstignit, şi groapa 
în care a fost îngropat, toţi vor veni şi vor crede întru dânsul. 
Atuncea au învăţat de au astupat groapa, şi Golgota, locul unde 
era Sfânta Cruce, să se uite, să nu se mai pomenească. Dumnezeu 
a lăsat să se împlinească sfatul lor cel rău, căci era să se pustiască 


162 



cetatea Ierusalimului, să ardă cu foc, iar ei să fie tăiaţi, de foame 
morţi, şi robiţi pentru îndrăznirea ce avuseseră asupra Domnului 
Hristos. Acest lucru a şi fost la patruzeci de ani după răstignirea 
lui Hristos. Intru atâţia ani le-a îngăduit Dumnezeu tot pentru ca 
să se întoarcă să creadă şi să se pocăiască. Sfânta Cruce a fost 
ascunsă până în zilele Marelui Constantin, carele a fost întâiu pre 
lume împărat creştin”.(49). 

In continuare, cazania, arată cum i s-a arătat semnul 
Crucii pe cer, împăratului Constantin, când a făcut războiu cu 
Maxentie şi scria pe acea Cruce “Intru acest semn vei birui”. 
Apoi, cum a dat ordin Constantin să se fixeze cruci în vârful 
steagurilor oastei sale şi cum a biruit pe Maxintie. Pentru care 
minune, a trimis pe maica sa Elena la Ierusalim, ca să caute 
Crucea pe care a fost răstignit Domnul. Cum a aflat-o cu 
ajutorul Patriarhului Macarie, care prin rugăciuni a identificat 
locul Golgotei şi prin minune a stabilit care anume era Crucea 
Domnului, căci aflaseră şi pe cele ale celor doi tâlhari, între cari 
fusese răstignit Domnul. Cum, dacă au identificat Crucea 
Domnului, cu mare frică şi bucurie, dând slavă lui Dumnezeu, 
au înălţat Sfânta Cruce la 14 Septemvrie, în Biserică în văzul 
poporului, care a început să strige “Doamne miluieşte-ne”. 

Este foarte important faptul că, precum Domnul a stat 
ascuns trei zile în mormânt, iar a treia zi a înviat din morţi - şi 
Sfânta Lui Cruce, a stat ascunsă în pământ trei secole şi apoi a 
fost aflată şi desgropată. Din această aflare a rodit răstimpul 
bogat şi minunat al celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, 
numite de Patriarhii Orientali în “Enciclica” lor : “Cele şapte 
Peceţi ale Sfântului Duh”. 

Dogmele stabilite de aceste Şapte Sfinte Sinoade 
Ecumenice, au pătruns, la rândul lor, în adâncul Istoriei, ca aluat 
sfânt din aluatul Jerfei Domnului, ca să dea iarăşi rod din rod 
într’o nouă Răscruce a Vremii, care este aceasta pe care o trăim 
noi din mila Preabunului Dumnezeu şi care deschide o eră nouă 
Istoriei, prin acest al nostru “Veac al Naţionalismului Haric”, 
spre care Trebue să ne purtăm, toţi, Crucea, în Lumina Sfintei 
Cruci a Domnului de la “Plinirea Vremii”. 


163 



Numai aşa, Politica va fi subordonată Razelor Dogmelor 
Ortodoxe, cari se revarsă şi dau tutror Vremilor Lumină din 
Lumina Soarelui Revelaţiei Desăvârşite, Care este : Dumnezeu 
Omul Iisus Hristos, a Căruia este împărăţia şi Puterea şi 
Mărirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, şi acum şi 
pururea şi în vecii vecilor Amin ! 


164 



CAPITOLUL VI 

CONDEIUL ŞI CATEDRA 

"Pentru acestea, orice cărturar care 
cunoaşte cele despre împărăţia 
cerurilor, asemenea este omului 
stăpân de casă, care scoate din visteria 
sa lucruri noi şi vechi” (Matei 13,52) 

1. Pretutindeni şi totdeauna. - Mormântul generaţiei 
harice a Creştinătăţii Româneşti, este anul 1939. Săptămâna 
Patimilor de zile-ani, a Creştinătăţii Româneşti, a început dela 
finea anului “sfânt” 1933, când a început Prigoana totală 
împotriva Mişcării-Legionare. Prima zi-an, a acestei Săptămâni, 
a fost 1933, Dumineca Floriilor; a doua zi 1934, Luni ; a treia zi 
1935, Marţi; a patra zi, 1936, Miercuri; a cincea zi 1937, Joi; a 

165 



şasea zi 1938, Vinerea-omorâtoare ; a şaptea zi 1939, Sâmbăta- 
mormântul. 

Ca în ziua Sâmbetei, când Viaţa a stat în mormânt 
pecetluit, în brazdele acestui capitol, îngrop durerea gândurilor 
de până acum. Din grăuntele lor, rog pe Bunul Dumnezeu să-mi 
răsară spic de înviere. 

Corneliu Zelea Codreanu a spus: “Cine renunţă la 
mormânt, renunţă la înviere. Pentru că, condiţia învierii stă în 
acceptarea prealabilă, neşovăitoare, senină, a durerilor şi a 
apăsării mormântului 

Legiunea “Sfântul Arhanghel Mihail”, este îngropată în 
durerea prilejuită de tâlharii generaţiei satanice. Sufletul oricărui 
Român adevărat, trebue să îmbrace doliu şi să caute mângăere, 
dătătoare de speranţă şi întăritoare a credinţii, în plângerile dela 
înmormântarea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru El trăesc şi 
mor Legionarii ! Lângă El s’au înălţat prinos Legionarii morţi şi 
au trecut în ceata Mucenicilor, cărora Biserica le cântă : 

“Prea lăudaţilor mucenici, pre voi pământul nu v-a 
ascuns, ci ceriul v-a primit. Deschisu-s’au vouă uşile raiului şi 
înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, 
să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă”. 

Şi: “Aceşti ostaşi ai împăratului Celui Mare, au stătut 
împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de 
munci şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după 
vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare 
milă”. 

La groap Mişcării Legionare, ne aducem aminte de 
ucenicii cari părăsiseră pe Mântuitorul şi - pentru că 
reprezentanţii oficiali ai Bisericii nu iau parte la durerea 
Românismului ne gândim la Iosif Arimateianul şi ne rugăm: 
“încetat-a îndrăzneai ucenicilor, ia Iosif cel din Arimateia s-a 
arătat inimos; că văzând mort şi gol pre Dumnezeu Cel peste 
toate, L-a cerut şi L-a îngropat, strigând: tineri, bine-L cuvântaţi, 
preoţi lăudaţi-L, popoare prea-înălţaţi-L întru toţi vecii. 

“O minune nouă! O bunătate! O nespusă răbdare! Că de 
bună voie se pecetluieşte sub pământ, Cel ce locuieşte întru 


166 



înălţime şi se huleşte Dumnezeu ca un înşelător; pre Carele tineri 
bine-L cuvântaţi, preoţi lăudaţi-L, popoare prea-înălţaţi-L întru 
toţi vecii”.(52). 

Din binecuvântarea Mormântului Sfânt al Dumnezeu- 
Omului Iisus Hristos, se schimbă toate, prin Puterea credinţa, 
şi în Ţara batjocorită a Creştinătăţii-Româneşti. 

“înaintea regilor voiu spune învăţătura Ta şi nu mă voiu 
ruşina : Sub pământ de voie, ca un mort pogorând, pe cei 
muritori la ceruri i-ai ridicat, ca pe unii ce de-acolo-au fost 
căzuţi.”(53). 

Preotul, nu poate înlătura prinosul jertfelnic al “Legiunii 
Sfântul Arhanghel Mihail”, pentru că este închinat împăratului 
suferinţii. Şi împăratul a zis : “Tot ce-Mi dă Tatăl la Mine vine şi 
pe cel ce vine la Mine, nu-1 voiu da afară ; pentru că M’am 
pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M’a 
trimis pe Mine. Iar voia Celui ce M’a trimis pe mine aceasta 
este : ca din toţi pe care Mi i-a dat să nu pierd pe niciunul, ci să-I 
înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatăţui Meu 
: ca oricine care vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică 
şi Eu să-l înviez în ziua cea de apoi”. (Ioan 6, 37-40) 

Pe aceştia împăratul suferinţii îl face legionari ai biruinţii. 
Cu puterea ei, vor face rânduială în Vreme şi zidire de Viaţă 
Nouă. De aceea, mulţumesc cu frică Prea Bunului Dumnezeu, că 
mi-a dat şi mie condeiu, ca să vestesc binecuvântarea Lui. Iar, în 
loc de catedra visului de student, mi-a dat şi mie graiu viu pentru 
amvonul Preoţiei. De pe rugul lui, privesc Ţara noastră, care se 
jeleşte Maicii Domnului pentru fii cei prigoniţi —şi, din visteria 
Cărţilor Sfinte, scot îmbărbătarea : “Toate poruncile Tale sunt 
Adevăr. Ajută-mi că pe nedreptul sunt prigonit ! : Ca să înoiesc, 
firea oamenilor cea stricată, am voit ca să-mi rănesc trupul Meu 
acum. Deci nu plânge. Maica Mea, jeluindu-Te !”.(54). 

Şi, pentru zorile învierii, vestesc nădejdea dreptăţii : 
“Departe este mântuirea de cei păcătoşi, că poveţele Tale n’au 
căutat : Pier răstignitorii cu toţii împreună, dumnezeescule Fiu. 


167 




Toţi pier împreună în fundul pierzării cei ce te-au osândit. 
Neamurile toate laudă'îngropării Ţi-aduc, Hristoase al meu”.(55) 

Să piară şi generaţia satanică a celor ce au răstignit pe 
generaţia harică a Legionarilor Creştini-Români, cari au urmat pe 
Hristos-Dumnezeu până la “asemănarea Lui !”. 

Din jertfa generaţiei harice, să răsară sămânţa 
Adevărului ! 

Sămânţa învăţăturii lui Hristos, aruncată de Legionari pe 
ogorul Creştinătăţii-Româneşti, care s’a îngropat, timp de trei 
ani, în trei moduri: 

a) trupurile celor ucişi - ca sânge de martiri, ca să 
întărească credinţa în Dumnezeu ; 

b) literatura legionară, fiind ascunsă de pârjolul 
minciunii, ca să crească, apoi, din ea, adevărata şi strălucitoarea 
literatură a Creştinătăţii-Româneşti; 

c) deodată cu acestea, Durerea tăcută a conştiinţelor 
adevăraţilor creştini şi români, a Pecetluit în sufletele lor 
Conştiinţa Harică a Legionarilor, pentru ca să izbucnească 
Biruitoare : învierea istorică Legionară, plină de Harul 
Divin, a întregei Creştinătăţi-Româneşti, spre slava Sfintei 
Treimi, în veci amin ! 

Despre aceasta, ca ucenic al Harului Divin, născut din 
Neamul Creştin-Român, simţind chemarea Poruncii de a scrie, 
ca un “cărturar” al împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ, care este 
Biserica - văzând că slabă şi nebună este “experienţa” lumii şi 
“înţelepciunea ei”, rog pe Hristos-Dumnezeu să mă 
binecuvânteze cu Darul Lui şi cu înţelepciunea “experienţei” 
Crucii. Să-mi facă parte de ajutorul care preface condeiul în 
“sabie a Duhului” - şi-mi înalţă catedră, mai întâi din Amvon, în 
cadrul Sfintelor Slujbe, ca un “rug arzător”, şi apoi, din fiecare 
împrejurare, în călătorie, în aflare pe un plaiu, într’o vâlcea, pe o 
stâncă, la un izvor, în oraş, în sat, ziua şi noaptea, Academia 
Teologică fiind : pretutindeni şi totdeauna ! Să-mi Pecetluiască 
scrisul şi graiul viu şi puterea Smereniei. Pentru că, numai aşa, 
se poate Apostrofa minciuna şi se poate Mărturisi: Adevărul ! 


168 



Şi mare poruncă este aceasta, de vremece am văzut cum, 
la noi, Politica “oficială” a acuzatorilor, nu numai că nu se poate 
subordona Dogmelor Ortodoxiei, ci este de-a dreptul vrăjmaşă ! 
Dar, în lume, nu trebue să mai existe altă bucurie decât lupta 
pentru supunerea oamenilor ascultării Numai de Dumnezeu ! 

“Cărturarul” care se roagă lui Dumnezeu ca să poată 
izbuti aceasta, trebuie să facă parte credincioşilor de Teologie : 

“Teologia a fost definită “sanctuarul în care se întâlneşte 
Dumnezeu cu omul”. 

Această întâlnire, această întâmpinare, nu este 
întâmplătoare şi fără urmări. Ea este un act al Providenţii. 

Omul aşteaptă pe Dumnezeu, de a doua zi după căderea 
lui din har. Adică exact, de când Dumnezeu i-a făgăduit un 
“mântuitor”. 

Rostul întrupării, morţii şi învierii Mântuitorului este să 
dea omului, din nou, putinţa să mânece către Dumnezeu, să se 
întâmpine” cu El. Adică să se “mântuiască”. Să-şi dobândească, 
iarăşi “frumuseţea cea dintâi, cu care a fost împodobit”. Şi astfel, 
înainte “de a se întoarce în pământ, să se întoarcă la Dumnezeu”. 

Locul unde omul poate vedea şi cunoaşte pe Dumnezeu 
este sanctuarul teologiei. 

Dar teologia este descoperire dumnezeească. De aceea ea 
este “sfântă”. Şi această dumnezeească descoperire a fost lăsată 
în păstrarea Bisericii. 

“Teologia este a Bisericii. In Biserică omul se întâlneşte 
cu Dumnezeu. Aci îl cunoaşte, şi îl trăeşte. Cu ajutorul harului 
dumnezeesc, dăruit de Dumnezeu, neputinţei omului şi râvnei lui 
de mântuire. 

“Prin harul dumnezeesc - care-i constituie esenţa, 
teologia se găseşte în slujba mântuirii omului. Adică a sfinţirii 
lui. A îndumnezeirii lui. 

“Teologia se integrează, deci, atât prin esenţa, prin 
funcţiunea, cât şi prin finalitatea ei, în iconomia mântuirii. 

“Fără har nu există mântuire - şi prin urmare, nici 
teologie. 


169 



“Esenţa harică a teologiei îi dă, aşadar, o funcţiune 
soteriologică. 

“Teologia - mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu, şi a 
descoperirii lui, şi în acelaş timp, mijloc de sfinţire a omului prin 
cunoaşterea lui Dumnezeu şi a descoperirii lui, este, Har 
împărtăşit de Dumnezeu omului la care omul răspunde prin 
Dragoste. “întru lumina ta, vedem lumina”. Teologia este ştiinţa 
mântuirii. Dar teologia este şi mântuitoare. 

“Dumnezeu dă omului harul de a primi harul. 

“Adică de a fi receptiv, pentru har - din conştiinţa 
neputinţii, slăbiciunii, puţinătăţii, lui de făptură căzută şi 
pocăitoare. 

“Teologul, adică gânditorul şi grăitorul de Dumneueu, 
tăinuitorul Treimii, este o creaţie a Bisericii. 

“Ca om de credinţă mărturisită şi trăită, el mărturiseşte 
credinţa Bisericii. în afară de biserică nu există teologi şi 
teologie. Teologul teologhiseşte, adică tâlcuieşte descoperirea 
dumnezeească în Biserică. 

“Prin teologie, el se mântueşte şi mântueşte pe cei ce stau 
în ascultarea Bisericii şi a predaniilor ei. 

“Aşadar teologia nu este o ştiinţă ca toate ştiinţele, ci o 
ştiinţă a mântuirii. 

“Ea este rod al harului. Şi rodeşte mântuire. Este misiune 
dela Dumnezeu, prin biserică, pentru mântuirea oamenilor”. 

“Teologul este înainte de toate un mărturisitor. El 
mărturiseşte credinţa Bisericii. O mărturiseşte prin graiu şi prin 
viaţă, ca unul care “ştie în cine crede”. Marea lui pasiune este să 
facă şi pe alţii să creadă şi să mărturisească. 

“Teologul este un propoveduitor. Un apostol. Teologia 
nu este o ştiinţă ermetică ; iar teologul nu poate fi, nici el, un om 
izolat de viaţă, un insular, opac, impermeabil, pentru frământările 
sufletului omenesc însetat de mântuire. 

“Lumea cere teologului şi teologiei, adică bisericii şi 
credinţii, sporul de lumină, de adevăr, de putere, de har, pentru 


170 



a-şi umple golurile ei lăuntrice, pentru a se împlini în Dumnezeu, 
pentru a se mântui. 

"Teologia mântueşte. Aceasta este funcţiunea ei 
esenţială. 

“înapoi ia teologie, înseamnă, deci, înainte spre 
plenitudinea harică a vieţii, pentru care “Cuvântul trup s’a făcut 
şi s’a sălăşluit între noi”. 

“Prin biserică - pentru Dumnezeu. 

“Teologul este un teofil şi un teodul pentru că este un 

teofor. 

“Cine nu este teofor, nu poate fi nici teodul. 

“Despre teolog - se poate spune : “întru dânsul viaţă era 
şi viaţa era lumina oamenilor”. 

“Gânditorii şi grăitorii de Dumnezeu, iubitorii şi slujitorii 
de Dumnezeu, purtătorii şi trăitorii lui Dumnezeu, singuri, pot 
“lumina pe tot omul ce vine în lume”. 

“Că darul şi adevărul prin Iisus Hristos s’au făcut. Şi din 
plinirea lui am luat şi dar pentru dar”.(56). 

Din vistieria Teologiei, cărturarul ei “scoate lucruri noi şi 
vechi”. Cum ? Despre aceasta, am scris la “însemnarea zilei” cu 
data de “Luni 20 Februarie 1939” din “însemnările unui Preot”, 
astfel: 

“Lectură : “Dogmatica” - Sf. Ioan Damaschin. 

“Fericită lectură ! într’adevăr “Izvoarele Ortodoxiei !” 
Teologia Sfinţilor - şi în special a Sf. Ioan Damaschin, care este 
un punct de răscruce în Ortodoxie - deschide orizontului mintal 
cu adevărat perspectiva infinitului ! Mai ales pentru mine şi - ce 
minunat ! - în momentele acestea, când leg vârsta preoţiei (30 
ani) cu deplina descifrare a destinului meu de Teolog, în cadrul 
destinului CreştinătăţiiRomâneşti, “Dogmatica” Sfântului Ioan 
Damaschin este o descoperire pusă de Bunul Dumnezeu în mâna 
mea cum nu se poate mai miraculos ! De aici încă o înţelegere a 
tainelor cunoaşterii, care se desprinde din complexul atâtor 
fericite coincidenţe sau mai bine zis providenţiale potriviri : 


171 



“Pentru un Teolog ortodox - care trebue să aibă ca 
temeiu al idealului acestuia cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, 
care spune că “virtutea te face Teolog”, iar ca hrană necurmată 
rugăciunea şi culminarea ei : împărtăşirea cu Sfintele Taine - 
modul de a ajunge la noi trepte ale cunoaşterii, sau cum se 
obişnuieşte a spune “metoda de cercetare”, îmi pare a fi cel mai 
fericit acesta : în primul rând tot credinţa şi cererea pioasă, caldă 
şi deplină către Bunul Dumnezeu, ca să inspire milostivirea 
harului Lui pe Teolog asupra subiectului care trebue să-i fie 
cunoscut, asupra planului după care trebue să formuleze şi să 
desvolte împărtăşirea cunoaşterii respectivului subiect şi altora şi 
tot Bunul Dumnezeu să-l călăuzească şi la cercetarea operelor pe 
care trebue să le folosească în legătură cu acel subiect, sau pe 
cari să le citească singular dar anume chiar atunci când trebue, 
cum trebue şi spre ce trebue ! 

“Găsesc că este mult mai demnă această “cale” de 
“mărturisirea credinţii”, decât cea bazată prea mult pe puterea - 
şi fatal pe orgoliul ! - omului a “indexului bibliografic” adunat 
câteodată cu furca şi împopoţonat şi cu ce trebue şi cu ce nu 
trebue, pentru ca să impresioneze “ştiinţific” cu savantlâcul 
“depozitarilor” ştiinţei. (!?). 

“îndreptarul bibliografic - mai ales când e alcătuit sub 
călăuzirea unui magistru pios şi Doctor în Teologie, cum e 
pentru mine o icoană Părintele Prof. Vasile Gheorghiu dela 
Cernăuţi - da, este vrednic de luat în seamă şi de folosit, dar 
numai dacă porneşti tot de la evlavie şi descoperire şi 
subordonezi acestora dumnezeeşti şi binecuvântate de harul 
divin, pe cele omeneşti şi slabe ale efortului “metodei de 
cercetare şi elaborare ştiinţifică”, pe care nu o poţi apropia 
totdeauna şi chiar aşa de potrivit de ceea ce este cu adevărat : 
Teologia. 

“De aceea, mijlocindu-mi Bunul Dumnezeu apropierea şi 
atingerea minţii mele de “Dogmatica” Sfântului Ioan 
Damaschin - mai ales acum, înainte de data de 12 Februarie şi 
26 Aprilie 1939 şi mai ales în legătură cu chinuitoarea 
frământare sufletească a mea privitor la subiectul “Apostrofa 


172 



unui Teolog”, în care trebue să-mi fixez poziţia şi atitudinea mea 
de Preot şi Teolog ortodox în raport cu timpul de azi, cu 
împrejurările lui şi cu răscrucea la care se află destinul 
Creştinătăţii-Româneşti şi întreaga Creştinătate Ortodoxă şi 
neortodoxă - înalţ smerite laude Numelui Sfintei Treimi şi las să 
se reverse în această însemnare fericirea care îmi stăpâneşte 
acum sufletul pentruca, dacă va vrea Bunul Dumnezeu, să fie 
spre folos şi bucurie şi altora, când voiu prelucra la locul cuvenit 
cele de aici”. 

Tot în legătură cu “Izvoarele Ortodoxiei”, în “însemnarea 
zilei” de Marţi, 13 Iunie 1939, am scris : 

“Azi - un fel de toropeală şi neputinţă, ca după chef şi 
nesomn. Dar, nici nu am chefuit, nici nedonnit nu am fost. 
Sufletul, însă, îmi pare obosit. Mintea greoaie şi zăbavnică în 
pricepere. De ce ? De multă încordare şi războire a zilelor din 
urmă. Pentru aceea socoteam ca azi să nu fac nimic. Ba am 
îngăduit şi eu un pic din superstiţia lumii : fiind şi Marţi şi ziua 
de 13 a lunii, socoteam să o las a trece fără nici o preocupare de 
muncă deosebită. 

“Dar, Bunul Dumnezeu m’a mustrat cu bunătatea Lui 
printr’un dar neaşteptat : Tocmai azi mi-a sosit cu poşta voi. 2 
din “Izvoarele Ortodoxiei” de la “Librăria Teologică” din 
Bucureşti şi anume : “Comentar de Psalmi” de Sf. Vasile cel 
Mare. Mare bucurie şi puternică trezire din neputinţa zilei 
acesteia. Apoi o legătură cu un fapt însemnat: Săptămâna trecută 
mi-am adus şi manuscrisul “Apostrofa unui Teolog” dela 
Bucureşti - şi cum iscodeam desluşirile lui cele ce vor trebue să-l 
ducă la tipar în forma lui definitivă, mi-a venit tocmai la timp şi 
această carte ca încă o nouă şi minunată chee a înţelepciunii şi 
laudei lui Dumnezeu !”. 

Cum şi de la cine am învăţat şi eu ceeace vreau să 
dăruiesc şi altora ? 

Când m’am înscris la Facultatea de Teologie din 
Cernăuţi, am dus acolo în suflet lectura unor cărţi de căpătâiu : 


173 



Mai întâi Noul Testament, pe care l-am citit în întregime 
în vacanţa şcolară a anului în care am terminat liceul şi am luat 
bacalaureatul. 

Dintre autorii universali, cei mai mari binefăcători pe cari 
i-am avut până la Facultate, sunt: 

Forester (“îndrumarea vieţii”) ; Geothe (“Faust”) ; şi 
Carlyle (“Muncă, sinceritate, tăcere” şi “Eroii”). 

La Facultatea de Teologie din Cernăuţi am fost fiul 
sufletesc în primul rând al Profesorului Pr. Dr. Vasile 
Gheorghiu. Apoi : Pr. Dr. Vasile Tarnavaschi; Pr. Dr. Domiţian 
Spânu ; Dr. Romulus Gândea ; Dr. Nicolae Cotos ; Pr. Dr. 
Valerian Şesan şi Dr. Vasile Loichiţă. 

Ca student-teolog, am citit cu râvnă Sfânta Scriptură în 
întregime şi din operele Profesorilor amintiţi. 

Cele mai folositoare cărţi, pe lângă Sfânta Scriptură, din 
cari am învăţat Teologie, sunt în primul rând Sfintele Cărţi 
Liturgice şi Patericul, paralel cu anumite cărţi ale Sfinţilor 
Părinţi. 

Apoi - dintre celelalte cărţi, teologice - consider ca 
puternici sprijinitori ai mei în Ortodoxie, pe cele ale autorilor : 

Eusebie Popovici (“Istoria Bisericii Universale”) ; 
Mitropolitul Antonie al Kievului (“Catehismul”) ; Prot. P. 
Svetlov (“învăţătura Creştină în expunere apologetică”) ; 
Alexandru de Sturdza (“Priviri istorice asupra învăţăturii duhului 
Bisericii Ortodoxe”) ; Nicolae Arseniev (“Biserica Răsăriteană”); 
Macarie (“Dogmatica”) ; Andrutsos (“Dogmatica”) ; Bulgacof 
(“Ortodoxia”) ; Kalinik (“Povăţuiri pentru Preoţi şi Diaconi”) ; 
Milaş (“Canoanele”) ; Mirofanovici (“Liturgica”) ; Gh. 
Racoveanu (“Paisie”) ; Pr. Dr. Liviu Stan (“Mirenii în Biserică”). 

Paralel cu Ortodoxia şi pentru slujirea ei - am căutat să 
mă documentez şi asupra Românismului. Dintre autorii din 
trecut, o influenţă hotărâtoare au produs asupra mea mai ales : 
Cronicarii, Eminescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Aurel C. 
Popovici şi Dr. N. Paulescu. 

Am citit cu mare folos : 


174 



Revistele : a) Teologice : Candela, Predania. Revista 
Teologică, Logos şi parte din Studii Teologice, b) Naţionale : 
Pământul strămoşesc ; Gândirea, Axa, Rânduiala, Buletinul anti- 
iudeo-masonic, Vestitorii, Orientări, Cuvântul Studenţesc, 
Iconar, Revista Sociologică. 

Ziarele : Cuvântul, Calendarul, Universul, Buna Vestire, 
Porunca Vremii, Legionarii. 

Cele mai importante edituri, prin momentul şi 
semnificaţia începerii lor, mi s-a părut : “Editura Librăriei 
Teologice - Colecţia “Izvoarele Ortodoxiei” şi 
“Bombardamentul Legionar”. 

Pentru strunirea şi sănătatea trupului, am citit şi practic cu 
folos : “Sistemul meu” de I. P. Mtiler. 

Pentru sistematizarea studiilor, folosesc Schema : 

a) Studii generale : 


1. Istorie 


Istoria 

Istoria 

Istoria 

Istoria 

Istoria 

Naturală 

Popoarelor 

religiilor 

filosofiei 

artelor 


2, Filosofia şi enciclopedia Istoriei 


Istoria pedagogiei 


Istoria 

creştinismului 


Istoria românilor 


3. Enciclopedia 


Filologiei şi artelor 


Ştiinţelor empirice 


Dreptului şi 
filosofiei 


Enciclopedia Teologică 

b) Studii speciale: 


1 .Introducere în Teologia Ortodoxă 
_ 2. Teologia biblică _ 


Arheologia 

Filologia 

Ermeneuti- 

Exegeza 

Istoria 

biblică 

biblică 

ca biblică 

biblică 

biblică 


175 























Introducere în Testamentul Vechiu şi Nou 

Istoria Bisericii Universale 
3. Traditiunea 


Arheologia creştină 


Patrologia şi 
Patristica 


Istoria Canoanelor 


Filosofia 

creştină 

Apologetic 

a 

Simbolica 

Polemica 

Sectologia 


4. Teologia Fundamentală 


5. Teologia Morală 


6. Teologia 
Dogmatică 


7. Teologia Estetică 


8. Teologia ascetică-mistică 


9.1 

feologia practică 

Dreptul 

bisericesc 

Catehetica 

Liturgica 

Omiletica 

Sociologia 

creştină 

1 

PASTORALA 

L 


2. “ Pentru Legionari”. - Când abuzul tiraniei şi panica 
dezordinei, au întunecat zarea istoriei românismului, târându-1 
din păcat în păcat şi din sminteală în sminteală - Dumnezeu a 
poruncit celuice a purtat mai cu osârdie Crucea Neamului, ca 
să-i dea ‘‘cheea vremii” de azi, în cartea: “Pentru Legionari”, 

Fiecare român este dator să se adape din spiritul ei, 
pentru că îi deschide sufletul către ţelul pentru care este rânduit 
românismul aşa cum fiecare creştin este dator să asculte de 
Duhul Sfintei Scripturi, care deschide omenirii cerurile prin 
Biserică. 

Sfânta Scriptură, cartea de temelie şi răscruce a lumii, 
ne învaţă, pe creştini, prin Biserică, să trăim : pentru Dumnezeu, 
slăvindu-L, ca Treime Sfântă, cu credinţă, cu speranţă şi cu 
dragoste. 


176 





















Cartea Căpitanului, dar din darul lui Dumnezeu, ne 
învaţă, pe români, prin Legiune, să trăim, ca Neam, pentru 
Biserică : gândind, simţind şi voind româneşte la lumina 
Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos. 

Născut din adevăr, Corneliu Zelea Codreanu, poartă 
Crucea de ucenic al Mântuitorului. Pentru că a făcut din talanţii 
primiţi, rod însutit “chemării” Harului, de care ascultă cu 
nădejde, prin râvna credinţii şi prin munca dragostei - Dumnezeu 
l-a Ales ca pe un întâi născut al generaţiei harice a 
Românismului, întărindul Căpitan al Maturităţii Neamului 
nostru. 

Paharul sufletului său, curat înlăuntru, răsfrânge această 
curăţenie şi în frumuseţea scrisului pe care ni l-a dăruit. 

Pentru generaţia satanică a Românismului este temut, 
fiind Puternic, prin binecuvântarea ce i-a dat-o Bunul 
Dumnezeu : “Domnul este ajutorul meu şi nu mă voiu teme ! 
Ce-mi va face mie omul ?” (Evrei 13, 6). 

Luptător, Căpitanul este călăuzit şi ocrotit de sabia de foc 
a Sfântului Arhanghel Mihail, sub ale cărui păzitoare rugăciuni a 
întărit toată viaţa Legiunii, pe care sufletul său a născut-o. 

Vestitor, Preotul se bucură de crinul darului înveselitor al 
Sfântului Arhanghel Gavriil şi cu a lui străluminare sufletească, 
binecuvântează pe Căpitan şi Legiunea, în cererile de la Sfântul 
Altar. 


X 

Cărturar al Harului Divin, Căpitanul dă la timp, 
poporului slăbănogit, o rază de încredere în conducătorul trimis 
ca un atlet al lui Hristos, care trebuie să urce nouă trepte ca 
îngerii - scriind : 

“Cari sunt liniile spirituale ale unui conducător de 
mişcare politică ? După părerea mea următoarele : I. O putere 
lăuntrică de atracţie... II. Capacitate de dragoste... III. Ştiinţă şi 
simţ al organizării... IV. Cunoaşterea oamenilor... V. Putere de 
educaţie şi de însufleţire a eroismului... VI. Stăpânirea legilor 


177 



conducerii... VII. Simţul bătăliei... VII. Curajul... IX. 
Conştiinţa obiectivelor drepte şi morale şi a mijloacelor loiale. 
Nu există biruinţă care să dăinuiască în afară de aceste 
îndreptare”. - (pag.262-263). 

Când a pus început mişcării legionare, nu i-a luat nimeni 
în seamă, cu atât mai mult reprezentanţii oficiali ai Bisericii. 
Aceştia, de mult şi groaznic, ţin lumina sub obroc şi lasă 
Creştinătatea-Românească pradă tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi 
nevăzuţi. Căpitanul bate la uşa Bisericii şi se aşează sub scutul 
sfinţilor Ei, apropiind pe cei dintâi legionari de icoană : “Ne-am 
strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor 
asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât 
vom sta mai mult sub scutul Sfântului Mihail şi la umbra săbiei 
lui. El nu era pentru noi o fotografie pe o icoană, zi şi noapte, cu 
candela aprinsă”. - (p. 297-298). 

La lumina ei, Duhul Sfânt le-a insuflat adevărul cu care 
trebuie să fie biruită minciuna veacului: “In acest secol, în care 
materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva 
cât de mic fără să se întrebe mai întâi “câţi bani are”, Dumnezeu 
a vrut să arate, că, în lupta şi biruinţa legionară materia n-a jucat 
niciun rol. 

“Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o 
mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în 
noi o lume, pentru a înălţa o alta, înaltă până la cer. Domnia 
absolută a materiai era răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia 
spiritului, a valorilor morale”, (p. 298) 

La fel, a întărit cumpănă dreaptă şi faţă de raţiune, pe 
care lumea o luase drept zeiţă : “Pe aceea pe care o ridicase 
lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca şi dispreţui, 
von punea-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu şi a 
rosturilor vieţii”, (p. 299). 

Aceste lucruri îl feresc pe om de a fi mişel şi-l fac să 
stârpească mişelia din el şi mişelia altora, ca să nu mai rânjească 
fiara din om. “învăţaţi pe copii voştri să nu întrebuinţeze mişelia 
nici contra prietenului şi nici contra celui mai mare duşman al 
lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi 


178 



striviţi. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu 
întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un 
schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişekia 
învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. In esenţă, 
aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. întunericul mişeliei din 
lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina 
pe care o aduce sufletul viteazului plin de caracter şi de onoare”, 
(p. 301). 

Sufletul lor de legionari, oglindă clară, bine primind şi 
reflectând lumina evangheliei, ca după numărul celor patru 
binevestitori, arată : “Patru linii brăzdează mica noastră viaţă 
iniţială : 1. Credinţa în Dumnezeu... 2. încrederea în misiunea 
noastră... 3. Dragostea dintre noi... 4. Cântecul” (p. 302-303). 

-“De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori 
veţi avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă 
reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii 
noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, 
să ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre 
sufleteşti sau că vremea v’a turnat păcate peste sufletul curat; iar 
dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi de o parte şi să lăsaţi 
locul vostru, celor ce vor putea cânta” (p. 303). 

X 

Punctul în care Căpitanul, ridică Românismul deadreptul 
la momentul de înfiere la binecuvântarea Teologiei - ceeace ne 
aduce aminte de adopţiunea “ucenicului iubit” către Maica lui 
Dumnezeu, Alma Mater a lumii, pe care o înoeşte prin rodul 
pântecului Său : Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus 
Hristos - sunt paginile pline de revărsarea duhovnicească a unei 
ambianţe sufleteşti, de care, în societatea românească, încă nu ne 
făcuseră parte “cărturarii şi fariseii” lumii noastre vechi. Sunt 
paginile pe care le-am citat la punctul 1. “Legionarii”, din 
Capitolul III : “Acuzaţii !”. Sunt paginile care fixează în scris 
ceeace de fapt se trăeşte în Legiunea Sfântului Arhanghel 
Mihail... Mişcarea faţă de care Arhiereii Bisericii Ortodoxe 


179 



Române s’au solidarizat prin tăcere cu grozăviile teroarei 
acuzatorilor ! 

Dar, faptul că Legiunea, aceasta este o trăire (p. 320) şi 
se întemeează pe Dragoste, care împacă principiul autorităţii cu 
principiul libertăţii (p. 321), pe dragostea care “este cheia păcii 
pe care Mântuitorul a aruncat-o turor neamurilor din lume”, fiind 
o “sinteză a tuturor însuşirilor omeneşti” (pag. 322)... 
Adevereşte că este o Chemare a Providenţei Divine, pentru 
Neamul nostru şi pentru Vremea noastră, ca să se regăsească în 
aceeaşi “stare de spirit” generaţia harică a maturităţii 
Românismului, fiindcă această stare de spirit “s’a născut din 
contopirea următoarelor elemente : 1. Aportul nostru de simţire 
(al Căpitanului şi al celor dintâi Legionari). 2. Aportul de simţire 
al altor Români. 3. Prezenţa în conştiinţa tuturor a morţilor 
neamului. 4. îndemnul pământului patriei şi 5. Binecuvântarea 
lui Dumnezeu”, (pag. 332). 

Ca untdelemnul din candelele celor cinci fecioare 
înţelepte, aceste elemente pregătesc toată suflarea românească 
pentru ceasul în care va trebui să întâmpine pe Mirele învierii 
Neamului nostru din mormântul în care l-au pecetluit acum 
iudeo-masonii. 

Cuvântul “Stare de spirit”, este din visteria învăţăturii 
Bisericii Ortodoxe, care prosterne conştiinţa oamenilor în faţa 
unui Dar al Duhului Sfânt. Principiul Ortodoxiei se bazează pe 
Conlucrarea liberă şi plină de dragoste dintre Om şi 
Dumnezeu, atât individual, cât şi colectiv. Ortodoxia exclude ca 
diabolică şi uzurparea tiranică a unui vicar al lui Dumnezeu, de 
care trebue să asculte toată lumea în mod absolutist, ca în 
catolicismul papal dela Roma - precum şi desmăţul individualist 
şi democratizant al protestantismului, care face din fiecare ins un 
vicar şi chiar un autodumnezeu. 

De aceea, când vorbeşte căpitanul despre “Mişcările 
naţionale şi dictatura” - şi se întreabă privitor la Mişcarea 
Legionară “dacă nu-i nici dictatură şi nici democraţie, atunci ce 
este ?” (pag. 334), el răspunde în aşa fel, încât îngemănează, 
identifică perfect, naţionalismul cu Ortodoxia : 


180 



“Este o formă nouă conducere a statelor. Neîntâlnită 
până acum. Nu ştiu ce denumire va căpăta, dar este o formă 
nouă. 

“Cred că are la bază acea stare de spirit, acea stare de 
înaltă conştiinţă naţională, care, mai de vreme sau mai târziu, se 
întinde până la periferiile organismului naţional. 

“Este o stare de lumină interioară. Aceea ce odinioară era 
zăcământ instinctiv al neamului, în aceste momente se 
reflectează în conştiinţe, creind o stare de unanimă iluminaţie, 
întâlnită numai în marile experienţe religioase. Această stare de 
drept s’ar putea numi : o stare de Ecumenicitate naţională”, 
(pag. 334). 

Că această străfulgerare a conştiinţei Creştinătăţii- 
Româneşti, este inspirată Căpitanului de Duhul Sfânt, o probează 
smerenia impresionantă a acestui Om : 

“Am fost întrebat dacă activitatea noastră de până acum 
se află pe linia Bisericii Creştine. Răspund : 

“Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi 
şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri 
deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem 
coborî această linie pentru a explica faptele noastre. 

Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile 
noastre, Tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât 
ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am 
fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, 
prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie”, 
(pag. 420-4221) 


X 

Mă gândesc la cuvintele Sfântului Apostol Iacov : 
“Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa”. (Iacov 4,10). 
Cât de mult ar trebui să se fericească Neamul acesta, pentru că 
i-a trimis Dumnezeu un Căpitan al maturităţii atât de înţelept. El 
se jertfeşte pentru Neam şi se pleacă plin de bunăvoinţă şi 


181 



podoabă înlăcrimată înaintea Bisericii lui Hristos, pe Care-L 
roagă să facă vrednic a se apropia şi Românismul de El, de 
Hristos-Dumnezeu. Şi “darul revărsându-se din belşug”. (2 Cor. 
4, 15) asupra lui, a arătat Neamului care este patrimoniul lui (p. 

424) , pe acest pământ, după al cărui fel de rodire se face vrednic 
şi de Ţelul final, care este : 

“învierea. învierea neamurilor în numele Mântuitorului 
Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, 
cum s’a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul 
talantului, pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care 
trebue să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile 
pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii 
lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui 
Dumnezeu. Acest Moment final, “învierea din morţi”, este ţelul 
cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam” (p. 

425) . 


Pentru acest Om inspirat, Biserica oficială, nu numai că 
nu a aflat niciun cuvânt de lămurire, în faţa Cezarului asupritor şi 
anticrist; nu numai că nu a avut niciun cuvânt de laudă pentru el 
în faţa poporului pe care îl păstoreşte; nu numai că nu a avut nici 
un cuvânt de apărare faţă de acuzatorii - generaţie satanică şi de 
afurisire a acesteia - dar, de necrezut !, s’a solidarizat cel puţin 
prin tăcere (dacă nu şi altfel, cum lumea încă nu ştie) cu această 
generaţie satanică a acuzatorilor şi ucigaşilor celui mai mare 
Creştin şi Român contemporan : Corneliu Zelea Codreanu, 
Căpitanul Legionarilor Generaţiei harice a Creştinătăţii- 
Româneşti, martiri Ortodocşi pentru Hristos şi eroi Naţionalişti 
pentru Românism, în secolul al XX-lea ! 

Cartea Căpitanului “Pentru Legionari” a apărut, însă, 
mai de mult, încât a fost timp suficient pentru citirea ei, aşa că nu 
se poate scuza nimeni că nu a ştiut cu ce Om şi cu ce fel de 
Mişcare au deaface ! 

Căpitanul este cel mai mare exemplu contemporan de 
iubire şi de luptă pentru Iisus Hristos, iar Cartea lui este apă vie 
din izvorul Harului Divin, precum este scris : 


182 



“Cel ce va bea din apa, pe care I-o 
înseta în veac, căci apa, pe care Eu i-o voi 
izvor de apă care curge spre viaţă veşnică” - 

X 

Sfârşitul părţii întâia întru lauda prea 

Amin. 


voiu da Eu, nu va 
da, se va face în el 
amin ! (Ioan 4,14) 


Bunului Dumnezeu. 


183 



PARTEA A DOUA 

POARTA VECINICIEI 

ÎNVIEREA 

“După aceasta, m-am uitat şi iată o 
uşă era deschisă în cer şi glasul cel 
dintâi, glasul ca de trâmbiţă, pe care 
l-am auzit vorbind cu mine, mi-a zis : 
Suie-te aici şi îţi voiu arăta cele ce 
trebue să fie după acestea ”(Apoc 4,1) 

învierea este de două feluri: 

întâia : finală, reală, universală şi definitivă (desăvârşită). 

A doua : actuală, virtuală, particulară şi formativă (în 
devenire). 

Pe cea dintâi, a realizat-o Obiectiv Mântuitorul, prin 
învierea Lui din morţi şi o va da şi fiecăruia din noi (subiectiv), 
la a doua Lui venire, la “învierea morţilor” şi “judecata din 
urmă”. Aceasta este ultima ţintă, spre care poate şi trebue să 
tindă Omul. 

Pe a doua, a arătat-o Obiectiv, Domnul, la 
Dumnezeeasca Arătare (Teofania), la Sfântul Botez, şi o dă şi 
fiecăruia din noi (subiectiv), prin Taina Sfântului Botez, care este 
naşterea din nou, (întâia înviere) a omului şi punctul de plecare, 

184 



fără de care nu poate să întrezărească, să dorească şi să ajungă la 
suprema ţintă : învierea Finală. 

Dar, şi pe una şi pe alta, ne-a Dat-o Obiectiv, odată 
pentru totdeauna şi pentru toată lumea, Domnul, prin Sfânta şi 
înfricăşata Lui Jertfă de pe Cruce. Şi ni Le dă (subiectiv) şi 
fiecăruia din noi, oricând vrem şi ne pregătim cu vrednicie, prin 
Sfânta Taină a Euharistiei. Această Sfântă Taină, de fiecare 
dată, când O primim, ne produce o înviere actuală, înoindu-ne şi 
sfinţindu-ne în raport cu ce am fost până în clipa împărtăşirii - şi 
ne arvuneşte, odată mai mult, învierea propriu zisă, finală, 
învrednicindu-ne în raport cu ceice Vom fi după “Judecata din 
urmă”. 

Iar, în virtutea puterii miraculoase pe care o are Sfânta 
Euharistie, negrăita ei lucrare poate face şi din fiecare clipă, 
care urmează după împărtăşire, o naştere din nou, o înviere 
actuală, virtuală şi fonnativă. De unde urmează că Viaţa este un 
lanţ de mii şi de milioane de învieri actuale, pe cari le dobândeşte 
omul - în lupta contra păcatului şi deci a morţii, prin Sfânta 
Euharistie şi prin celelalte Sfinte Taine - cari învieri formative, 
cu cât sunt mai multe şi mai puternice (intense), cu atât mai mult 
sunt o tărie a dobândirii învierii celei finale, care va fi cea deplin 
reală şi definitivă. 

Fiecare înviere actuală, se realizează printr-o crucificare o 
omului morţii, din noi. Cu fiecare Cruce - chee spirituală - ni se 
deschide o nouă, mai intensă şi mai limpede, perspectivă spre 
eternitate. Iar, viaţa omului fiind unitară, în ceeace numim 
Personalitatea lui, se concentrează toată strădania Crucii lui, 
prin care, având cheia vremii contemporane lui, îşi asigură 
deschiderea Porţii Veşnice - învierea - lui, în răsplata pe care o 
va primi când se va deschide Poarta Veşniciei pentru toţi 
drepţii, de către Acela Care a dat Cheea Vremii pentru toţi 
oamenii. 

Aceasta priveşte şi pe fiecare Neam, în fiecare timp al lui, 
mai ales când trece prin timpuri de Răscruce, de înviere actuală a 
întregului Neam, în acel timp - ceeace înseamnă o nouă epocă în 
istoria lui, sau chiar o eră în istoria întregii omeniri - pentru că 


185 



generaţia harică a unui neam are tocmai acest dar de la 
Dumnezeu : de a învrednici respectivul neam de o înviere 
actuală. Cu cât sunt mai multe şi mai puternice aceste învieri 
actuale, în istoria unui Neam, cu atât mai vrednic şi de mai mare 
slavă în vecinicie la învierea finală, care va fi dată şi fiecărui om 
în parte, dar şi fiecărui neam în totalitatea lui. 

... , A 

Acum, suntem în faţa unei noi şi mari învieri Actuale a 
întregii lumi. 

Duhul Sfânt cheamă lumea vremii noastre la ascultarea 
de Darul unei Ere Noi a Istoriei. 

Solia aceasta a fost dată generaţiei harice a Creştinătăţii- 
Româneşti, sobornicită în “Legiunea Sfântului Arhanghel 
Mihail”. 

Preoţii trebue să vestească acest Dar şi să înalţe rugăciuni 
pentru Mângâierea Omenirii de azi, sfârtecată de vrajba 
generaţiei satanice. 

Biserica va binecuvânta generaţia harică a închinătorilor 
şi luptătorilor lui Hristos-Dumnezeu, din această Vreme. Din 
roadele jertfei lor, Toată Creştinătatea va ajunge la 
universalizarea împlinirii cuvintelor dumnezeescului Pavel, 
Apostolul Neamurilor : 

“Să nu caute nimeni numai de ale sale, ci fiecare şi de ale 
altuia. Aveţi în voi simţirea care era în Hristos-Iisus, Cel Ce, 
fiind în chipul lui Dumnezeu, n’a ţinut ca la o pradă la egalitatea 
Lui cu Dumnezeu, ci S’a deşertat pe Sine, a luat chip de rob, 
făcându-se oamenilor asemenea, şi la înfăţişare dovedindu-se ca 
un om. S’a smerit pe Sine, ascultător făcăndu-Se până la moarte 
- şi încă Moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a 
preaînălţat şi l-a dăruit Lui Numele Care este mai presus de 
orice nume : ca, întru Numele lui Iisus, tot genunchiul să se 
plece, al celor cereşti, şi al celor pământeşti şi al celor de desubt. 
Şi să se mărturisească toată limba, că Iisus Hristos este Domn, 
spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. (Filipeni 2,4 - 11). 

Fericit şi neînstare a mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu, 
pentru că m’a învrednicit şi pe mine nevrednicul Lui rob, a fi 


186 



“ispravnic al Tainelor Lui” (ICor. 4,1) - şi pentru că m’a crescut 
în verdeaţa generaţiei harice, care vrea să facă de aur şi lumină 
creanga Neamului născut Creştin, îi plec cu umilinţă capul, 
strigând : deşi, sunt şi eu unul din marea mulţime plină de păcate, 
totuşi îndrăznesc să scriu despre ceva mare, despre 
Misionarismul Creştinătăţii-Româneşti în lume, în măsura în 
care prea Bunul Dumnezeu m’a binecuvântat cu lumina Harului 
Divin. 

Mai întâi, cu mână de începător ucenic, am aşternut 
gândurile din Partea întâia - “Cheea Vremii” - ca o regăsire sub 
Cruce, într-un leat de viaţă omenească, aici, unde, ca 
pretutindeni şi totdeauna, Dumnezeu “face să răsară soarele peste 
cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei 
nedrepţi”. (Matei 5,45). 

Apoi, în Partea a doua - “Poarta Veciniciei” - ca într’o 
Duminecă a sufletului generaţiei harice, în patru împletituri, după 
numărul Sfinţilor Evanghelişti, mă rog “Părintelui luminilor” 
(Iacov, 1,17), Care “dă tuturor deadreptul şi nu înfruntă (Iacov 
1,5) - să-mi dăruiască şi mie înţelepciunea de “om duhovnicesc” 
(ICor. 2,15) şi putere de propovăduitor neînfricoşat, ca, 
împreună cu fraţii mei de credinţă şi sânge, să ne oţelim după 
cum e scris : “Deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte. Pentru 
că armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, înaintea 
lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile ; noi surpăm izvodirile 
minţii şi orice înălţare, care se ridică împotriva cunoaşterii lui 
Dumnezeu, şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos”. 
(2Cor. 10, 3-5). 

...Acolo, unde pământul Ţării se sărută cu marea şi se 
îngemănează în baia soarelui, care scaldă cerul Neamului în 
desmărginire şi vis, la Balcic, mă gândesc la descoperirea cu care 
Sfântul Evanghelist Ioan Teologul a fost binecuvântat în insula 
Patmos, şi-l rog să ceară Mamei Hrănitoare, ca să reverse din 
marea Sfintelor Ei rugăciuni şi asupra mea, o picătură de 
dreptmăritoare tălmăcire a Revelaţiei-Cuvântului lui Dumnezeu, 
care să mă facă vestitor al Darului împărtăşit Legiunii celei 
luptătoare pentru Biserica Lui. Iar, pentru că sunt vas de lut, pe 


187 



care-1 spurcă povara neputinţelor, ca să nu defăimez Numele 
Lui, cu Sfântul Simeon Noul Teolog, către Iisus strig : 

“Din buze spurcate, din pângărită inimă, din limbă 
necurată, din suflet spurcat primeşte rugăciune Hristoase al meu, 
şi nedefăimându-mi cuvintele, nici obişnuinţele, nici neruşinarea, 
dă-mi mie îndrăzneală a grăi cele ce voiesc Hristoase al meu, şi 
mai vârtos mă învaţă şi ce mi se cade a face şi a grăi ”, Amin ! 
(57). 


188 



CAPITOLUL VIL 

CHEMAREA NEAMURILOR 

“Cine nu se va teme, Doamne, şi nu 
va slăvi Numele Tău ? Că Tu singur 
eşti Sfânt şi toate neamurile vor ve¬ 
ni şi se vor închina înaintea Ta, 

pentru că judecăţile Tale s-au făcut 
cunoscute”. (Apocalips 15,4) 

1. învăţăceii. - Biserica Trebue să fie gata a face lumină 
asupra oricărei preocupări omeneşti. Cu atât mai mult atunci 
când aceste preocupări iau caracterul unor frământări 
chinuitoare. Biserica, fiind depozitarea Revelaţiei Divine - fără 
Ea, rosturile omeneşti nu îşi pot descifra nici un sens. 

In vremea noastră, este de mare şi vie actualitate 
preocuparea Naţionalismului. Ca atare Biserica, este datoare, să 
spună cel mai autorizat cuvânt şi asupra acestui punct, oricât de 
slab ar fi glasul care mărturiseşte Adevărul în Numele Ei. Căci, 
altfel, în vâltoarea rătăcirilor de azi, dacă Preoţii nu vor săra 
sufletele împotriva stricăciunii şi smintelilor, vor fi nimiciţi : 
“Voi sunteţi sarea pământului, dacă sarea se va strica, cu ce se va 
săra ? De nimic nu mai e bună, fără numai de aruncat afară, ca să 
fie călcată de oameni” (Matei 5, 13). 

189 



Domnul nostru Iisus Hristos, a venit să lumineze şi să 
mântuiască Toată lumea. Dar, întrucât Providenţa Divină a 
binevoit ca să împartă omenirea în limbi, Domnul, a chemat 
lumea la mântuire prin Neamurile din ea. 

De aceea, când a înviat din morţi şi S’a arătat sfinţilor 
Săi ucenici, le-a încredinţat suprema descoperire : 

“Datu-Mi-sa Toată puterea în Cer şi pe pământ. Drept 
aceea, mergând învăţaţi Toate neamurile, botezându-i în 
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. învăţându-i Să 
păzească toate câte am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în 
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20) 

Cel mai mare exeget ortodox-român al Noului Testament, 
comentează aceste cuvinte astfel: 

“18. Domnul, apropiindu-Se de apostolii Săi, ca să-L 
poate cunoşte mai bine, că El este, li grăieşte lor astfel : “Datu- 
Mi-s’a toată puterea în cer şi pe pământ !” Cu aceste puţine 
cuvinte Domnul îi încunoştiinţează pe ei despre rezultatul final al 
întregii Sale activităţi Messianice. în urma celor ce a făcut pentru 
omenire, El a obţinut dela Dumnezeu-Tatăl deplina autorizaţie 
(<exusia, nu dinamis ) de a dispune în scopul mântuirii neamului 
omenesc orice va crede de cuviinţă atât în cer, cât şi pe pământ. 
Toate dispoziţiunile Sale, luate aici pe pământ, vor afla deplină 
aprobare şi în cer. în consecinţă, Domnul dispune, în puterea 
autorizaţiei, pe care o are, următoarele : 

19. Apostolii “să meargă şi să înveţe toate popoarele’’. 
Am tradus termenul maftitevin cu “a învăţa”, pentru că nu avem 
alt tennen românesc mai corespunzător. Dar, trebuie să ştim, că 
maftitevin înseamnă mai mult decât didaskin. Didaskin înseamnă 
a da cuiva instrucţiune, a-1 învăţa, fără privire, dacă elevul şi-a 
impropriat, şi de fapt, învăţătura, care i s’a împărtăşit. Maftitevin 
înseamnă, însă, a-1 învăţa pe cineva până atunci, până când 
acesta a devenit un învăţăcel ( maftitis ), vra să zică, pânăce şi-a 
impropriat, şi de fapt, învăţătura care i s’a predat. Aşa să înveţe, 
aşadar, şi apostolii toate popoarele şi să le facă să creadă în 
Domnul Iisus. Şi, dacă popoarele, îşi vor manifesta dorinţa, ca să 
devină învăţăcei ai Domnului, dânşii “să-i boteze în Numele 


190 



Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit”. Cine intră prin botez în 
sânul bisericii creştine, acela trebue să ducă o viaţă morală, care 
să fie corespunzătoare cu credinţa sa în Domnul Iisus Hristos. 
Acesta o pretinde Domnul întotdeauna, dela învăţăceii Săi (vezi 
predica Sa de pe munte, 77, 21 şi 24 ss). Şi aşa grăeşte El, şi de 
astă dată, poruncind apostolilor Săi, “să înveţe pe toţi, ca să 
păzească toate, câte El le-a poruncit lor”. Pe lângă credinţă 
Domnul cere aşadar şi fapte corespunzătoare, adică împlinirea 
tuturor poruncilor, pe care El li-a dat apostolilor Săi. Aşa fiind, 
credincioşii nu au niciun drept, ca să-şi aleagă înşişi, poruncile, 
pe cari vreau să le împlinească, şi nici n’au dreptul, să se 
transpună, în mod suveran, peste alte porunci ale Domnului, cari 
nu li convin şi pe cari nu vreau să le împlinească. Toate 
poruncile Domnului stau în cea mai strânsă legătură cu olaltă şi 
sunt verigile unui întreg şi unitar sistem de viaţă creştinească. 
Toate trebuesc împlinite. 

“Şi dacă toţi vor fi uniţi cu Domnul prin credinţă fennă şi 
îi vor împlini toate direcţiunile voia Lui cea preasfântă, atunci să 
ştie, că “şi El va fi cu dânşii în toate zilele până la sfârşitul 
veacurilor”. “A fi cu cineva” înseamnă a-i da tot sprijinul şi 
ajutorul de care are nevoie. Cum această asigurare li se dă pentru 
toate timpurile “până la sfârşitul veacurilor”, se vede, că Domnul 
nu Se gândeşte numai la apostolii Săi, cari fiind oameni muritori, 
nu pot să trăiască aici pe pământ în veci, ci la oficiul lor, pe 
care-1 deţin ca trimişi ai Săi. Oficiul lor va dăinui până la 
sfârşitul veacurilor. In consecinţă, oficiul apostolic va trebui să 
treacă asupra tuturor urmaşilor lor”.(58). 

X 

2. Menirea omenirii. - Oficiul Apostolic, pe care Tau 
moştenit şi conducătorii Bisericii de azi, îi obligă pe toţi să 
combată toate învăţăturile false şi diabolice cu privire la 
Neamuri. Ele nu sunt un rezultat al diferitelor adaptări climatice 
şi geografice, etc., cum susţine evoluţionismul şi materialismul 
istoric. împărţirea lor în diferite vremi şi în anumite locuri, este 


191 



făcută de Dumnezeu, după planul vecinie al Providenţei Sale, în 
vederea unei finalităţi unitare. 

Acest adevăr îl predică “Apostolul Neamurilor”, în 
Areopag, scepticilor şi sofiştilor Atenieni: “Dumnezeu a făcut, 
dintr’un sânge, întregul neam al oamenilor, ca să locuiască peste 
toată faţa pământului şi a aşezat de mai ‘nainte Vremurile şi 
hotarele aşezării lor, făcându-I Să caute pe Dumnezeu şi să 
dibuiască până când îl vor găsi, măcar că nu e departe de fiecare 
dintre noi. Căci în EI avem viaţă, în EI ne mişcăm şi suntem, 
precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: - din neamul Lui 
suntem noi” (Fapte 17,26-28). 

Aşadar, Neamurile, având fiecare o finalitate istorică, 
într’un anumit hotar geografic, trebuie să-şi subordoneze întreg 
acest rost pe pământ unei finalităţi soteriologice (mântuitoare), 
care, prin căutarea lui Dumnezeu, va sfârşi în a fi “Una cu El” 
(în sens că împreună cu El, iar nu identic), adică va realiza 
omenirii, prin Neamuri, suprema finalitate : învierea (“Pentru 
legionari”-p. 425), care este o finalitate Eshatologică, apropierea 
de absolut ca supremă treaptă a desăvârşirii, după “Judecata din 
urmă”. 

Cine este vrednic de înviere şi desăvârşire ? Numai ceice, 
aici pe pământ, îşi topesc toată fiinţa în faptele mântuirii, în 
supunerea deplină a ascultării numai de Harul Divin. 

Aşa cum fiecare însă, în parte, şi fiecare Neam, în 
totalitate, trebue să râvnească neîncetat ca să transforme 
substanţa omenirii păcătoase într’o substanţă duhovnicească, 
harică, a ei, cuprinsă în insul sau Neamul respectiv : “Pentru 
aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care îşi trage 
numele orice neam în cer şi pe pământ, să vă dăruiască, după 
bogăţia slavei sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în 
omul din lăuntru, şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă, în 
inimile voastre ; aşa încât, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în 
iubire să puteţi să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este 
lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi 
iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca plini să fiţi 
de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate să facă prin 


192 



puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte 
cerem sau pricepem noi, Lui fie mărirea, în Biserică şi întru 
Hristos Ii sus, în toate neamurile şi în veacul veacului. Amin !” 
(Efeseni, 6, 14-21) 

Menirea omenirii, pe acest pământ, este să devină unitară 
prin credinţă, să se corecteze progresiv prin dragoste, 
apropiindu-se astfel de Dumnezeu prin speranţă neşovăelnică. 
Cursul acestui proces începe dela fiecare individ în familie, dela 
fiecare familie în Naţiune şi dela fiecare Naţiune în umanitate. 
Natural, punctul de încrucişare, între aceste două capete ale 
aceluiaş drum, este Naţiunea, pentru că mij locul de împărtăşire, 
puntea de legătură, între spiritualitatea revelată şi între 
concretizarea ei în faptele omeneşti ale dragostei, este cuvântul. 
Ori, cum în lume nu este numai un singur graiu, pentru 
comunicarea cuvântului revelat, ci atâtea limbi câte neamuri, sau 
atâtea neamuri câte limbi - de aceea şi posibititatea de unificare, 
prin dragostea mântuitoare, a indivizilor în omenire, le este dată 
numai în cadrul Neamului din care face parte fiecare. în acest 
sens, S’a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, i-a învăţat 
în puterea dumnezeească, să vorbească toate limbile, ca inşii 
tuturor neamurilor, cari îi ascultau, să înţeleagă adevărul şi să se 
convingă de darul lui mântuitor : “Când a sosit ziua 
Cincizecimii, ei (apostolii) erau adunaţi la olaltă. Şi din cer, fără 
de veste, a venit un huet, ca de vijelie, care trece, şi a umplut 
toată casa unde şedeau ei. şi li s’au arătat, împărţite, nişte limbi 
ca de foc şi deasupra fiecăruia din ei s’a oprit câte una. Şi s-au 
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte 
limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească. Şi în Ierusalim 
erau locuitori Iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care 
sunt sub cer. Când s’a răspândit svonul acesta, s’a adunat 
mulţimea şi a stat uimită, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în 
limba lui". (Fapte 2,1-6). 

Aşadar, prin limba şi istoria fiecărui Neam, pe pământ, 
este dat lumii progresul în lumină. De aici, reese clar că fiecare 
neam este Dator să-şi desvolte maximum de posibilităţi din 
visteria bogată a darurilor cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. 


193 



Această neîntreruptă încredere şi veghe, ca fiecare neam, 
în totalitatea membrilor lui şi în deplinătatea bogăţiilor istoriei 
sale, să tindă la mântuirea şi perfecţiunea sa, această putere de 
viaţă şi efort spre desmărginire în spirit se numeşte Naţionalism. 
Toate neamurile vor trebui să intre într’o epocă de înţelegere şi 
realizare, în acest sens, a naţionalismului lor. 

X 

3. Războae/e. - Aceasta va fi, după ce naţiunile vor 
înfrânge şi vor nimici toate opoziţiile “internaţionaliste”, 
“imperialiste”, “comuniste”, “iudeo-masonice” - cu un cuvânt 
“anticriste” - care împiedică unificarea omenirii, prin splendida 
varietate a tuturor naţionalismelor, unificare posibilă numai prin 
“Pacea Dragostei” dintre neamuri, Singura care conservă şi 
desăvârşeşte fiinţa naţionalismului fiecărui neam, contrar 
tendinţei disolvante a masoneriei şi egoismului nimicitor al 
imperialismelor. 

Când se va înstăpâni această eră în istoria lumii, 
Neamurile în naţionalismul lor cel mai deplin, nu se vor mai 
război cu arme ucigătoare pentru scopuri egoiste, ci se vor lupta 
într-o mare “întrecere duhovnicească” pentru învrednicirea de 
“Premii Cereşti”. Este o perspectivă de Viitor, mai mult sau 
mai puţin îndepărtat. La acel punct, desigur, omenirea va ajunge 
prin mari jertfe, pentru că nu numai naţiunile, dar chiar şi inşii 
aparte, încă nu sunt transfonnaţi lăuntric. Rădăcinile 
satanismului şi satanocraţia încă nu sunt deplin şi definitiv 
curmate şi înlocuite cu Hristocraţia şi subiectiv, în fiecare creştin 
şi fiecare neam-creştin, odată ce Mântuitorul a realizat-o obiectiv 
pentru toţi, ca principiu posibil de însuşit subiectiv - deci, 
satanocraţia încă mai musteşte seva păcatului ca mentalitate 
stăpânitoare a lumii. Sfântul Apostol Iacov scrie: “De unde vin 
războaele şi de unde certurile dintre voi ? Nu oare de aici: din 
poftele voastre care se luptă în mădularele voastre ? Poftiţi şi nu 
aveţi ; ucideţi şi pismuiţi şi nu puteţi să dobândiţi : vă sfădiţi şi 
vă războiţi. Şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi 


194 



pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi pe plăcerile voastre. 
Preacurvarilor ! Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie 
faţă de Dumnezeu ? Aşadar, cine va voi să fie prieten cu lumea 
se face vrăjmaş lui Dumnezeu. Au vi se pare că Scriptura grăeşte 
în deşert ? Duhul pe care Dumnezeu l-a sălăşluit în noi ne iubeşte 
cu gelozie, însă dă mai mare dar. Pentru aceea zice : Domnul 
celor mândri le stă împotrivă, pe când celor smeriţi le dă dar. 
Supuneţi-vă, deci, lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi va 
fugi dela voi. Apropiati-vă de Dumnezeu şi se va apropia de 
voi” (Iacov,4, 1-8). 

Neamurile se găsesc acum într-o fază de trecere la ceeace 
Căpitanul numeşte “ecumenitate naţională’’. Ideile lor 
călăuzitoare abia sunt pe punctul de a fixa categoric : cu 
Dumnezeu sau cu satan ? Poate că această prefacere va fi legată 
de mari încordări. Suntem chiar în vreme de zăzboire. In parte, 
unul a fost cel din Spania. Acolo au fost în luptă două principii : 
“In Spania nu se luptă două neamuri, ci Dumnezeu cu satana. In 
această luptă dintre Dumnezeu şi diavol, însăşi neutralitatea e un 
păcat”. (Corneliu Zelea Codreanu, către Legionarii pe cari i-a 
lăsat să meargă în Spania, ca să lupte şi să se jertfească, din 
partea Creştinătăţii-Româneşti, pentru Dumnezeu). 

Celălalt războiu, cel de acum, între marile imperii - cele 
ale democraţiilor engleze şi franceze pe de o parte şi între 
naţionalismul totalitar german pe de altă parte —pare a fi un 
războiu mai mult între două principii opuse decât între două 
neamuri vrăjmaşe. Cel puţin aşa pretind înşişi beligeranţii, 
pentrucă fiecare parte afirmă că luptă pentru o cauză mai 
generală, decât pentru un simplu egoism al neamului lor. 
Rămâne de văzut la urmă în ce măsură a fost fiecare parte sinceră 
în asemenea afirmaţii. Dacă este sinceritate în afirmaţia că unii 
apără democraţia şi că germanii vor să înlăture dominaţia iudaică 
- atunci cu siguranţă va birui anti-iudaismul naţionalismului 
german, în slujba Creştinismului. Numai Dumnezeu ştie ce 
anume trebuie să rezulte din acest războiu. 


195 



în orice caz, Istoria este la punctul în care, poate, nu vor 
mai fi războaie pe chestiuni naţionale între popoare - dar, Sigur, 
dărâmarea lumii lui satan Trebue să aibă loc ! 

Este groaznic să ne gândim la un nou măcel mondial, dar 
fiecare Vreme are Darul ei, nu mai puţin, însă, şi Pedeapsa 
pentru neascultarea de acel Dar. Poate de aceea a zis însuşi 
Mântuitorul: 

“Iar când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă 
spăimântaţi ; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va 
fi curând. Apoi le-a cuvântat : Se va scula neam peste neam şi 
împărăţie peste împărăţie. Vor fi cutremure şi pe alocurea 
foamete şi molime, prevestiri spăimântătoare şi mari semne din 
cer. Dar mai înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi 
vă vor prigoni, dându-vă prinşi în sinagogi şi în închisori şi 
târându-vă la împăraţi şi la stăpânitori, Pentru Numele Meu. Şi 
aceasta se va întoarce pentru voi în fericită mărturie”. (Luca 21, 
9-13). 

Pe plan mondial, probabil ne apropiem de un războiu 
între împărăţie şi împărăţie, adică : între împărăţia lui 
Dumnezeu, care trebuie să nimicească pe cea a lui satan ! 

Pe plan naţional, se duce prigoană crudă, în sânul fiecărui 
neam, din vrăjmăşia iudeo-masonilor, împotriva mărturisitorilor 
lui Hristos-Dumnezeu. 

Dar, îndatăce va birui Crucea peste tot ; individ şi 
individ, şi în familie şi în Neamuri, atunci omenirea va ajunge la 
împlinirea profeţiei : “Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi 
lăncile lor în seceri. Nici un Neam nu va mai ridica sabia 
împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie”. (Isaia, 2, 4) 

Şi astfel, se vor întrece Neamurile, prin naţionalismul lor 
ca să dobândească învierea, trecerea în viaţa vecinică “faţă în 
faţă cu Dumnezeu”, ca Finalitate Supremă a lor. 

Pe acest temeiu al Revelaţiei Divine, îşi construieşte 
spiritualitatea Naţionalismul Legionar. Râvna Căpitanului şi a 
legionarilor, pentru a-1 realiza, spre slava lui Dumnezeu şi 
binecuvântarea Neamului Românesc şi spre vestirea şi către 


196 



celelalte Neamuri, nu cunoaşte osteneală şi nici frică de moarte 
sau de oameni. 

Aceasta, cu ajutorul rugăciunilor Maicii lui Dumnezeu, 
ca să-şi aducă aminte şi lumea de azi de sfintele şi preacuratele 
Ei cuvinte : “Iată de acum mă vor ferici toate Neamurile. Că mi-a 
făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt Numele Lui. Şi Mila Lui 
în neam şi în neam, spre ceice se tem de El”. (Luca 1, 48-50). 


197 



CAPITOLUL VIII. 

NEBUNI PENTRU HRISTOS ! 

“Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele: 
am iubit pe HRISTOS şi am mers fe¬ 
ricit la moarte pentru El". 

Ion I. Moţa 

Legiunea “Sfântul Arhanghel Mihail”, are de îndeplinit 
o misiune sublimă. Ca “ecumenicitate naţională”, ea va duce 
Românismul : a) la rolul de popor înaintemergător al unei ere 
noi, spre care merge acum Istoria ; b) la rolul de popor Teolog, în 
slujba Crucii, sub Care trebue să se regăsescă naţionalismul 
tuturor Neamurilor în această eră ; c) la rolul de popor misionar 
(apostol), care va vesti, prin Reprezentanţii cei adevăraţi ai 
Bisericii Ortod oxQ-Romăne, pe Reprezentanţii celorlalte Biserici- 
Naţionale, să se adune în Sinodul ecumenic, care va deschide 
această eră nouă a Istoriei. 


198 



a) “Şcoala şi oastea” spirituală, care este Legiunea 
“Sfântul Arhanghel Mihail” (“Pentru legionari”, p. 307), cu toată 
vrăjmăşia generaţiei satanice ; cu toată atitutinea de “acuzatori” a 
Arhiereilor, cari - cu fericite şi onorabile excepţii - conduc 
Biserica Ortodoxă-Română, împotriva Sfintelor Canoane 
Ortodoxe, aşa cum am putut constata cu înfiorătoare durere ; cu 
toată îndârjirea şi răgnetul satanei şi a cetelor lui nevăzute, dar 
năpraznic aruncate în prigoană asupra “închinătorilor Mielului” 
(Apocalips 5) ; cu toată înverşunarea tuturor duşmanilor văzuţi şi 
nevăzuţi : Va birui prin credinţa cea adevărată a Căpitanului şi 
a Legionarilor, şi astfel, Mişcarea Legionară va înfăptui 
“ecumenicitatea naţională” a Românismului, pentru că este 
scris : “Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevăr grăesc vouă, că 
oricine va zice acestui munte : ridică-te şi te aruncă în mare şi nu 
se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va spune se va face, va 
fi lui orice va zice. De aceea, vă zic vouă : toate câte cereţi, 
rugându-vă, să credeţi că le-aţi luat şi le veţi avea”. (Marcu 11, 
22-24) 

Cu atât mai mult, este sigur acest lucru pentru Mişcarea 
Legionară, cu cât idealul ei este inspirat de Harul Divin şi 
credinţa care lucrează faptele legionare izvorăşte din dragostea 
de Dumnezeu prin Biserica Lui şi din dragostea de aproapele 
prin Neamul din care s’a născut. 

De aceea. Statul Legionar al Creştinătăţii-Româneşti se 
va realiza şi va fi “expresia politică a ortodoxiei”! 

Acest Dar, pentru care trăiesc şi mor Legionarii, face din 
Mişcarea Legionară, ca şcoală a românismului “ecumenicităţii 
naţionale”, cadrul care va da Naţionalismului Neamului 
Românesc, rolul analog Sfântului Ioan înaintemergătorul. Acela 
singular, ca Profet, a pregătit calea lumii către Domnul nostru 
Iisus Hristos. România, ca totalitate, între alte totalităţi, este 
naţiunea care împlineşte rolul de înaintemergătoare către Era 
sobornicească a Unirii Neamurilor prin aceeaşi credinţă 
adevărată a Bisericii ortodoxe ecumenice. 

X 


199 



b) Românismul. Prin această, smerită dar cucernică, râvnă 
a Mişcării Legionare, Românismul este şi Poporul teolog al 
acestei Ere noi. Facem, iarăşi, o analogie între rolul unui om, 
singular, şi a unui popor, ca totalitate. “Ucenicul iubit” la 
picioarele Celui Răstignit, a fost înfiat Născătoarei de Dumnezeu 
şi a devenit “de Dumnezeu cuvântător” - “Teolog” - . Pentru că 
Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, era cel mai candid şi smerit 
dintre Sfinţii Ucenici. La fel, între popoarele creştine, Neamul 
Românesc, a fost şi este cel mai smerit dar şi cel mai curat în 
credinţa lui Ortodoxă. De aceea, acum, în faţa unei ere noi, lui îi 
este dat să fie “de Dumnezeu cuvântător”, pentru că a iubit şi a 
păstrat Darul Ortodoxiei, apărându-L totdeauna cu orice 
sacrificii. 

Rusia, - ar putea zice cineva, este mai de grabă vrednică 
de Teologie, ca “ecumenicitate naţională”, şi, deci, de 
asemănarea cu “Ucenicul iubit”. - Nu! - Rusia, mai potrivit se 
poate asemăna, în rolul ei, cu cazul Sfântului Apostol Petru - 
care, a fost foarte zelos, dar, la prinderea Mântuitorului, s’a 
lepădat de trei ori de El. Şi azi, când Domnul nostru Iisus 
Hristos este vrăjmăşit de iudeomasonerie şi comunism, Rusia s’a 
lepădat de Biserica Lui şi a tolerat să se înstăpânească acolo 
“fiara apocaliptică”. După ce s’a înstăpânit comunismul, da, şi 
Rusia a dat enonne jertfe pentru credinţa pravoslavonică. Şi 
Petru, după ce a cântat cocoşul... a plâns amar. 

Din România “ecumenicităţii naţionale”, Mişcarea 
Legionară face un Popor Teolog, care va avea să înveţe Era 
Nouă despre adevăratul rost al naţionalismului, ca Misionarism 
spre universalizarea Dreptei Credinţe, şi nicidecum ca 
“messianism”, “imperialism”, sau “rassism” ca Mit - care, toate, 
nu au temeiu în Dragostea creştină, cum, de pildă, face şcoala 
legionară (“Pentru legionari p. 322) - ci, isvorăsc din păcatul 
unui orgoliu nelegitim şi nejustificat înaintea lui Dumnezeu şi a 
istoriei. Astfel, Mesianismul, care esre dreptul Numai al 
Mântuitorului şi al Bisericii Lui Ecumenice, a fost luat adeseori 
ca pretext, pentru diferite imperii şovine şi orgolioase, care 


200 



confundau şi confundă “pan”-ismele lor cu acel pretins 
messianism : de ex, Rusia, confundă messianismul panortodox 
cu panslavismul ; Anglia, Franţa, etc., la fel, acelaş lucru, sub 
diferite forme. Imperialismul unui popor, deasemenea, este 
împotriva principiului creştin, care nu admite propaganda 
adevărului decât prin Convingere, iar nicidecum sub vreun 
pretext de civilizare sau culturalizare a popoarelor şi triburilor pe 
cari le cotropeşte. Rassismul, care trebuie să fie cel mai legitim 
drept medicinal al fiecărei rase asupra sănătăţii sângelui său - 
căci şi Mântuitorul vindeca trupurile bolnavilor de orice suferinţă 
- nu poate fi, în niciun caz, un cult orgolios pentru rasa din care 
ar face un “mit”, socotindu-1, în veacul XX, drept principiu mai 
superior chiar decât creştinismul (Vezi cartea D-lui Ion Foţi : 
“Concepţia eroică a rasei” - Bucureşti 1936). 

Toate acestea sunt împotriva Revelaţiunii Divine. De 
aceea, Mişcarea Legionară, face din Românism un adevărat 
popor “de Dumnezeu cuvântător”, pentru că întemeează toată 
acţiunea şi viaţa lui numai pe principiul Ortodoxiei, care este 
singurul criteriu just numai pe principiul Ortodoxiei, care este 
singurul criteriu just ce poate şi trebue să fie aplicat tuturor 
naţionalismelor : “La fiecare acţiune are să se considere în prima 
linie Principiul, din care rezultă ea”. 

c) Temelia adevărului. Mişcarea Legionară, zidindu-se, 
astfel, numai pe temelia adevărului dat lumii de Dumnezeu în 
Iisus Hristos - prin acţiunea ei, va face din Românism şi un 
popor misionar (apostol), între naţionalismele de azi ale 
Neamurilor, căci va propovădui Darul Duhului Sfânt al Erei 
noui. Pentru acest motiv, Mişcarea Legionară, este şi pepiniera 
Bisericii Ortodoxe-Române, Căreia le va da elemente pentru 
Ierarhie, care să fie Ortodoxe şi în cuvânt şi în faptă şi să facă 
din “ispravnicii tainelor lui Dumnezeu” Vestitori ai Revelaţiunii, 
cu frica numai de la Dumnezeu şi nicidecum de vreun duh 
necurat al vremii, sau de slugile generaţiei satanice ale acelui duh 
necurat. De aceea, reprezentanţii Ortodocşi ai Bisericii 
Ortodoxe-Române, vor pregăti cu stăruinţă, împreună cu 


201 



reprezentanţii celorlalte Biserici-Naţionale : îndrumarea 
temeinică a Naţiunilor către viitorul Sinod ecumenic, care va 
deschide Era nouă, spre care merge acum Istoria. 

Toată această mărturisire de credinţă, de până acum, îşi 
avea temeiu în Revelaţia Divină, de aceea, în această carte, am 
folosit documentare mai mult : canonică, biblică şi liturgică. 
Aceeaşi documentare, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voiu duce 
până la capăt, pentru ca din Darul Lui, să izbutesc a întocmi 
prilej de reculegere şi bucurie pentru toţi aceia cari îşi fac din 
“nebunia Crucii” (ICor. 1, 18) : Unicul sens de a trăi ! “Căci 
scris este : Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor 
învăţaţi voiu nimici-o. unde e înţeleptul ? Unde e cărturarul ? 
Unde e întrebătorul acestui veac ? N’a scos Dumnezeu 
înţelepciunea lumii de nebună ? Că de vreme ce lumea, prin 
înţelepciunea ei, n’a cunoscut pe Dumnezeu, întru înţelepciunea 
lui Dumnezeu, bine a voit Domnul să mântuiască pe cei 
credincioşi prin nebunia propovăduirii” (1 Cor. 1, 19-20). 

Legionarii, cari vor să facă - odată realizată 
“ecumenicizarea naţională” la noi - din Românism un popor 
apostol al Naţionalismului haric, se roagă Sfântului Apostol al 
Neamurilor, dumnezeescului Pavel, să mijlocească şi pentru noi 
binecuvântarea Mântuitorului de a fi vrednici de cuvintele: “Căci 
îmi pare că Dumnezeu pe noi apostolii ne-a arătat ca pe cei din 
unnă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă lumii ne-am 
făcut privelişte, şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem Nebuni 
pentru Hristos ; voi, însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem 
slabi ; voi sunteţi tari. Voi sunteţi plini de slavă ; noi suntem de 
necinste ! Până în ceasul de acum îndurăm foame şi sete ; goi 
umblăm şi primim bătăi ; suntem fără de cămin şi ne trudim 
muncind cu mâinile noastre. Ocărâţi, noi binecuvântăm. 
Prigoniţi, noi răbdăm. Huliţi, noi mângăem. Ca măturăra lumii 
ne-am făcut, ca gunoiul tuturor, până astăzi!” - (1 Cor. 4, 9-13). 

Adică, Neamul Românesc, a ajuns de batjocura lumii, din 
cauza generaţiei satanice a acuzatorilor. Ca să fie şi el învrednicit 
a dovedi, în smerenia lui, Darul lui Dumnezeu de a deveni - prin 
“şcoala şi oastea” Legiunii “Sfântul Arhanghel Mihail” : popor, 


202 



lămuritor al biruinţii în credinţa cea adevărată, propovăduitor al 
naţionalismului haric din dragostea către Dumnezeu şi către 
aproapele, alergător la ţelul final, la înviere, cu speranţa 
câştigării premiului ceresc. Pentru că, generaţia harică a 
legionarilor, nu a luat în seamă înţelepciunea lumească, ci s’au 
făcut “Nebuni pentru Hristos”, ca să afle Harul înţelepciunii 
spirituale, care le rânduieşte viaţa, aici pe pământ, potrivit 
Ierarhiei Cereşti a îngerilor, cari, în nouă cete slăvesc pe 
Dumnezeu în înălţimile Cerului şi fac întru totul voia Lui : 
precum în cer aşa şi pe pământ! ”. 


X 

1. Sfântul Arhanghel Mihail. - Când a întocmit 
Dumnezeu pământul “atunci stelele dimineţii cântau în cor şi toţi 
îngerii lui Dumnezeu îl sărbătoreau” (Iov 38,7). La început, 
creatura, toată, într-o inefabilă simfonie, ridica acorduri de 
preamărire Creatorului. Lucifer, căpetenia luminilor create, a 
stricat această armonie primordială, printr-o răzvrătire, împreună 
cu îngerii din ceata lui, împotriva lui Dumnezeu. De aceea au 
fost aruncaţi din Cer. Atunci, Mihail, cel “deapururea lăudat, 
păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul, şi arătând 
multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de 
Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele cele 
înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, strâns-a cetele 
îngereşti, şi a zis : Să luăm aminte : Lăudat-au cu glas pre 
Domnul tuturor, cum ar fi zis : Să luăm aminte noi ce suntem 
zidiţi, ce au pătimit cei ce erau cu noi ? Carii până acum au fost 
lumină, şi acum s’au făcut întuneric. Pentru aceasta o adunare ca 
aceasta s’a numit soborul îngerilor, adică luare aminte, şi 
împreunare şi unire”.(60). 

De atunci, printr’un har special, îngerii cei buni, au fost 
întăriţi pentru vecinicie ca să nu mai greşească, pentru că au 
folosit libertatea lor de fiinţe create numai în slujba lui 
Dumnezeu ; iar diavolii, au fost blestemaţi şi pedepsiţi pentru 
vecinicie ca să nu se mai poată îndrepta, pentrucă au folosit 


203 



libertatea lor ca răzvrătire împotriva Creatorului. Diavolii îşi dau 
seama, fiindcă le-a rămas cunoaşterea pe care au avut-o, dar o 
întrebuinţează numai spre distrugere. De aceea, Sfânta Scripură 
spune : “Tu crezi că Unul este Dumnezeu ? Bine faci ; şi 
demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule 
uşuratic, că credinţa fără fapte este moartă” - (Iacov 3, 19-20) 

Ca omul să nu aibă credinţa moartă, Dumnezeu îi dă 
ajutor, împotriva inspiratorilor minciunii, pe sfinţii îngeri. 
Arhistratigul lor, Mihail, este cel ce poartă chiar sabia de foc, a 
dreptăţii care trebuie să fie înfăptuită cu credinţă plănă de rodul 
faptelor bune. Iată câteva spicuiri de cântări ale Bisericii 
Ortodoxe, prin cari îl slăveşte pe Sfântul Arhanghel Mihail: 

“începătorule Mihaile cel mai ‘nainte stătător, stând 
înaintea scaunului, cu ceilalţi fără de trupuri arhangheli, şi îngeri, 
începătorii şi scaune, domnii şi serafimii cei cu câte şase aripi, şi 
dumnezeeşti heruvimi cei cu ochi mulţi, vasele înţelepciunei, 
puteri, şi dumnezeeşti stăpânitori ; lui Hristos rugaţi-vă, să 
dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă”. - Sau : 

“Chipul tău de foc şi frumuseţea minunată, Mihaile 
întâiule îngere, că străbaţi marginile cu firea cea fără de materie, 
plinind poruncile Făcătorului tuturor. Puternic întru tăria ta 
cunoscut fiind, şi izvor de tămăduiri Biserica ta făcând-o, ceea ce 
cu chemarea ta cea sfântă se cinsteşte”.(61). 

Sfântul Arhanghel Mihail a fost rânduit să păzească cu 
sabia de foc Edenul, după ce au fost izgoniţi de acolo 
protopărinţii omenirii, Adam şi Eva. Când Maica lui Dumnezeu 
a fost străpunsă de sabia durerii, văzând pe Fiul Său răstignit, 
atunci Sfânta Fecioară, Raiul Mântuirii, a înlăturat paza săbiei 
de foc şi a redeschis calea către Pomul Vieţii Iisus Hristos. Iar 
sabia Sfântului Arhanghel este îndreptată, de atunci, împotriva 
vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii lui Hristos Iisus. 

X 

2. Sfântul Arhanghel Gavriil. - Alături de Mihail 
apărătorul dreptăţii, Gavriil este vestitorul Darului. “Mintea cea 


204 



mai ‘nainte de veci, a doua lumină te-a aşezat pe tine Gavriile, 
carele cu împărtăşiri dumnezeeşti luminezi toată lumea, şi ne 
descperi nouă taina cea din veac dumnezeească şi mare cu 
adevărat, pre cel ce s’a întrupat în pântecele fecioresc, carele a 
fost fără de trup şi s’a făcut om, ca să mântuiască pre om”.(62). 

El “a binevestit Zahariei, stând deadrepta altarului 
tămâierei, cum că se va naşte pre marele Ioan înainte Mergătorul. 
Acesta (Gavriil) a hrănit şi pre pururea Fecioara Maria 
doisprezece ani înlăuntru în sfintele sfintelor cu hrană cerească. 
Acesta însuşi, şi cine se îndoeşte ? A binevestit Născătoarei de 
Dumnezeu, că va naşte dela Duhul Sfânt pre Fiul şi Cuvântul lui 
Dumnezeu”.(63). 

în raport cu Mihail, care este apărătorul cosmosului de 
rău, Gavriil este aducător al cunoaşterii razelor binelui. Mihail 
pregăteşte şi apără imanentul către înălţarea spre transcendent. 
Gavriil vesteşte însăşi sălăşluirea transcendentului în imanent. 
“Mai mare îngerilor este Mihail Arhanghelul. Dar se prea 
măreşte după vrednicie împreună cu dânsul mai luminat, Gavriil 
tăinuitorul Darului, şi vestitorul Fecioarei cel cinstit, voevodul 
celor fără de trupuri, mai ‘nainte bucurie vestind, celor ce strigă : 
Popoare prea înălţaţi pre Hristos în veci”.(64). 

Prezenţa luminoasă a lui Gavriil se simte îndeosebi lângă 
Sfântul Altar, unde Preotul săvârşeşte sfânta slujbă a Jertfei 
nesângeroase, cu care împărtăşeşte îndumnezeirea omului. 
Chipul lui de purtător al crinului înseninării sufletelor chinuite de 
păcat, inspiră Preotului vestirea darului mângâietor, prin care se 
înveseleşte sufletul creştinului care luptă ocrotit de sabia 
arzătoare împotriva celui rău, a lui Mihail. între două lumi - a 
păcatului şi a Harului - cari diferenţiază tot mai adânc truda 
omenirii în suirea către Cer sau coborârea spre neant, Sfântul 
Mihail opreşte cu văpaia săbiei lui amestecul celui rău, iar 
Sfântul Gavriil plineşte îndreptarul cugetului prin curăţirea 
luminoasă a crinului revărsător de mireasmă duhovnicească. Ca 
într’un duel înfricoşat cu cel rău, omul are în ajutori său doi 
secundanţi spirituali, cari alternează sprijinul : când întărind pe 
luptător într-o siguranţă de atac împotriva păcatului cu spada 


205 



credinţii, când înseninând pe cel ce se face vestitor al biruinţii, cu 
crinul dragostei faţă de Cel pentru a Cărui slavă a luptat. Numai 
cu o asemenea într’annare, se face vrednic omul a se folosi de 
rugăciunile Maicii Domnului : “Tăria mea şi lauda, şi mântuire 
şi folositoare, şi zid nebiruit fiind Stăpână, pre dracii cei ce se 
oştesc asupra mea bate-i, carii totdeauna caută să mă omoare pe 
mine”.(65). 


X 

3. Privegherea îngerilor. - Toate cărţile de învăţătură şi 
de ritual, ale Bisericii Ortodoxe, sunt pline de dovezi 
mărturisitoare, că îngerii veghează deaproape fiecare pas al 
oricărui om temător de Dumnezeu. întrucât căderea omului nu a 
provenit în întregime numai din vina lui, ci din cauza intervenţiei 
diavolului, de aceea, ca o deosebită îngrijorare în slujirea lor faţă 
de Creator, îngerii cei buni se apropie de oameni ca să le 
slujească şi lor ca ajutători întru ascultarea de voia lui 
Dumnezeu. în conlucrarea voei libere a omului cu Harul Divin, 
este ajutat deci îngerul lui păzitor. Iar, când un om, prin hotărârea 
Proniei Divine, are de îndeplinit un rol deosebit în istorie, atunci 
ajutorul îngerilor se manifestă cu atât mai mult potrivit misiunii 
acelui om. Despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Mineiul 
lunii Noemvrie spune : Sfântul Arhanghel Mihail s’a arătat lui 
Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Lui Iacov 
când fugea de fratele său Esav. A condus pe evrei când au scăpat 
din robia Egiptului. A ajutat lui Isus Navi la cucerirea 
Ierihonului. A cufundat râurile ce se revărsase de păgâni asupra 
aghiazmei şi Bisericii. Sfântul Gavriil a tâlcuit visul lui Daniil 
despre împăraţii Mezilor, ai Perşilor şi ai Elinilor. A arătat tot lui 
Daniil, cu preciziune de ani, când avea să se nască Domnul 
nostru Iisus Hristos. A binevestit lui Ioachim şi Anei că vor naşte 
pe Sfânta Fecioară Maria. A binevestit Sfintei Fecioare 
întruparea Mântuitorului. A liniştit pe Iosif despre Sfânta 
Fecioară că dela Duhul Sfânt are în pântece. Tot lui Iosif i-a spus 
în vis să fugă în Egipt cu Pruncul şi cu Mama Lui. 


206 



Pentru oamenii cari îşi călăuzesc paşii vieţii cu gândul 
numai la Dumnezeu, îngerii stau de veghe şi îi ajută totdeauna : 
“îngerul Domnului străjuieşte împrejurul celor ce se tem de El şi 
din toate necazurile lor îi scapă”.- (Ps. 33,7). 

X 

4. Stihiile lumii. - Omul se aseamănă cu îngerii, ca fiinţe 
create şi unul şi alţii, în partea spirituală, prin voia liberă cu care 
au fost înzestraţi de Dumnezeu. De aceea, ajutorul îngerilor 
intervine direct în lupta omului pe plan moral. Acolo însă, unde 
omul se deosebeşte de îngeri este corpul. Pentru aceasta, îngerii 
intervin, indirect, prin rugăciuni, în ajutorul omului, atunci când 
acesta se află în ispita simţurilor. 

Elementele componente ale naturii materiale - din care a 
fost alcătuit şi corpul omului - au avut, în starea lor primordială, 
o interpaţie armonică, dependentă de starea omului de stăpân 
asupra naturii, aşa cum fusese el binecuvântat de Dumnezeu. 
Creatură intermediară între fiinţele spirituale şi între firea 
materială a lumii văzute - omul - avea posibilitatea să cunoască 
şi să numească, prin simpatie, genurile lucrurilor şi funcţiilor lor 
organice şi anorganice, datorită poziţiei lui de stăpân pe pământ 
(Cf. Facerea 2, 19-20). 

Armonia stihiilor a fost stricată, însă, atunci când 
minciuna a prins în tărâmul moral al omului şi când, ca o 
consecinţă a ascultării de minciună, a impregnat şi în simţuri, 
prin gustarea din rodul pomului oprit : posibilitatea 
descompunerii elementelor şi anarhia lor dela supunerea 
Domniei omului. Astfel, s’a produs haosul, care a indus în eroare 
pe toţi acei cugetători, cari s’au mărginit în cercetările lor numai 
la o experienţa “ştiinţifică”. Căci, aceasta nu este decât o sesizare 
prin simţuri a poziţiei elementelor în natura materială, pe care nu 
o atribuie creării din nimic de către puterea lui Dumnezeu, ci 
unei existenţe din sine a ceeace de fapt are un “început” creat. 
Este o influenţă luciferică a persistenţei în substituirea efectului 
împotriva cauzei lui. De aceea, adevărata cunoaştere este cea a 


207 



integrării puterilor de sesizare ale omului în raza de lumină cu 
care au fost întăriţi şi statorniciţi îngerii, adunaţi în sobor de 
Sfântul Arhanghel Mihail. Pentru om, această lumină este 
inspiraţia Harului Divin, care, chiar împotriva stării trupului 
morţii pe care l-am moştenit, pune de acord “lumina simţitoare” 
a părţii materiale din noi cu “lumina înţelegătoare” a sufletului şi 
în felul acesta, potrivit unei stări arhanghelice - care înlătură 
încătuşarea luciferică - Harul ne ridică la posibilitatea 
cunoaşterii adevărate. 

Când cineva este pătruns în mod deosebit de această stare 
angelică a sufletului şi îşi lasă toată fiinţa şi firea, creată, deplin 
străluminată de “focul ceresc”, atunci cunoaşterea devine chiar 
Viziune. Sfântul Prooroc Isaia, când a avut viziune şi a auzit 
cântarea cea întreit sfântă a îngerilor, a zis : “Vai mie că sunt 
pierdut ! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui 
popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu 
ochii mei !”. “Atunci unul din Serafimi sburdă spre mine, având 
în mâna sa un cărbune pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. 
Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis : “Iată s’a atins de buzele tale 
şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”. 
(Isaia 6, 5-7). Aceste cuvinte le rosteşte şi Preotul în Altar, după 
ce se împărtăşeşte din Sfântul Potir. 

Cercetătorii, cari pun de acord legea morală cu legea 
cosmică a naturii materiale şi caută să cunoască pe linia legăturii 
acestor legi-efecte cu eterna Cauză a lor - sunt asemenea lui 
Isaia, a cărei cunoaştere a dus deadreptul la însuşi principiul ei 
care este Evanghelia. Aceştia nu sunt niciodată în rătăcire, fie 
directă prin atacul diavolului pe plan moral, fie indirectă prin 
atacul erorii trimisă de lucifer prin stihiile uzurpate în haos - ci, 
întocmai ca îngerii înaintestătători în cer, ei devin, aici pe 
pământ, un fel de îmbogăţiţi ai Darului, după cum însuşi 
Mântuitorul a spus : “Cereţi şi se va da vouă ; căutaţi şi veţi afla ; 
bateţi şi se va deschide vouă. Căci oricine care cere primeşte, cel 
care cercetează află, şi celui care va bate i se va deschide”. 
(Matei 7, 7-8). 


208 



Cercetătorii, cari se mărginesc numai la experienţa 
omului stării de rupere din lumina legăturii primordiale a 
creaturii cu Creatorul, cad în cunoaştere mincinoasă şi ajung la 
afirmaţii false. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spune : “Luaţi 
aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta 
amăgire după predania omenească, după stihiile lumii şi nu după 
Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată deplinătatea 
Dumnezeirii"” (Coloseni 2, 8-9). 


X 

5. Evanghelia. - Acum, dacă îngerii ajută pe oameni să 
conlucreze cu Dumnezeu şi să-I slujească, după modelul lor, se 
pune, totuşi, întrebarea : care a fost “taina cea din veac ascunsă şi 
de îngeri neştiută ?” - A fost : întruparea Cuvântului lui 
Dumnezeu !”. Aceasta a fost Taina Evangheliei, pe care îngerii o 
vestesc unor oameni curaţi, păstorilor, la Naşterea Domnului; iar 
stihiile lumii materiale, printr’o rupere de sub uzurparea 
luciferică, se condensează în focarul stelei care s’a arătat 
astrologilor, Magilor dela răsărit: “Naşterea Ta, Hristoase 
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina conştinţii, că întru 
dânsa ceice slujeau stelelor dela stea s-au învăţat să se închine 
Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel 
de sus ; Doamne, mărire Ţie”. (Troparul Naşterii Domnului). 

Domnul S’a născut, trupeşte, odată pentru totdeauna în 
istorie, dar, prin harul pe care l-a adus naşterea Lui, se dărueşte, 
în Sfintele Taine, ca să ne nască din nou, ca să ne dea învierea 
actuală, oricând rugăciunea noastră cheamă stăruitor prezenţa 
Lui în noi. De aceea, Biserica, la Sărbătoarea “Naşterii 
Domnului”, nu cântă “Hristos S’a născut”, - ci “Hristos Se naşte, 
slăviţi-L”. Iar îngerii cântă : “Mărire întru cei de sus lui 
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. îngerii 
s’au minunat de întruparea Domnului, s’au înfricoşat de moartea 
Lui şi s’au bucurat de învierea Lui. Nu cunoscuseră Dreptatea 
vecinică a lui Dumnezeu. încât, Sfântul Apostol Pavel, spune : 


209 



“Mi s’a dat harul acesta de a binevesti între neamuri 
bogăţia lui Hristos cea nepătrunsă, şi a lumina pe toţi care este 
iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, cel care a 
zidit toate prin Iisus Hristos, ca să se facă acum cunoscută prin 
Biserică domniilor şi puterilor din cer înţelepciunea cea de multe 
feluri a lui Dumnezeu, după hotărârea cea din veci, pe care a 
împlinit-o întru Hristos Iisus, Domnul noastru, întru care avem 
îndrăznire şi apropiere cu încredere prin credinţa în El”. (Efes, 3, 
8 - 12 ). 

întrucât Dumnezeu S’a făcut om şi a fost slujit de îngeri 
tot timpul, dela naşterea cu trupul din Sfânta Fecioară şi până la 
înălţarea la ceruri cu trupul înviat şi preamărit - şi oamenii 
îmbrăcaţi în Har, prin botez, sunt ajutaţi de îngeri pentru 
apropierea lor de tronul ceresc al lui Dumnezeu. îndeosebi 
Preotul, ca slujitor al Sfântului Jertfelnic, este asistat în mod 
nevăzut de îngeri, de la începutul sfintei liturghii şi până la 
împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, când însuşi Dumnezeu 
sălăslueşte în el prin corpul şi sângele Domnului nostru Iisus 
Hristos. “Doamne, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie 
intrarea sfinţilor Tăi îngeri” - se roagă Preotul la “rugăciunea 
intrării”. 

Drept aceea, şi Preotul este un solitor al evangheliei 
îndumnezeirii omului, în sânul Neamului în care slujeşte 
Bisericii. Iar, un popor, este mai aproape sau mai departe de 
Dumnezeu, nu după măsura instrucţiunii pe care o primeşte 
extern, ci după râvna cu care îşi însuşeşte învăţătura 
pătrunzătoare de har, cea care îl face să “moară împreună cu 
Hristos pentru stihiile lumii”. (Coloseni 2,20), dacă a devenit un 
adevărat învăţăcel al Evangheliei. (Vezi loc. Cit. Din 
“Comentarul la Mateiu). Din acest adânc scoatem şi darul care 
cred că ne va ajuta să judecăm drept istoria, cea cu totul aparte, a 
neamului nostru. 


X 


210 



6. Creştinătatea-Românească. - De când a plantat Fiul 
lui Dumnezeu Evanghelia învierii în lume, Neamurile toate, 
trebue să o altoiască pe fiinţa lor istorică. între toate neamurile, 
Românii au poate cea mai semnificativă istorie de fapte cuprinse 
în har şi adevăr. Domnul nostru Iisus Hristos a învrednicit acest 
smerit - deci binecuvântat - popor, să trăiască nedeslipit de 
tulpina vieţii, de lumina pe care El a adus-o în lume. La orice 
răspântie de grea încercare, Creştinătatea-Românească, s’a 
pironit statornică pe aceeaşi Cruce de luminoasă perspectivă 
harică, a subordonării vieţii la eroicul şi eternul : “aşa vrea 
Dumnezeu !”. 

Primul lucru, care trebue să copleşească sufletul fiecărui 
Român, cu adâncă grijă şi răspundere în faţa lui Dumnezeu, este 
Taina apariţiei Neamului nostru în lume. 

Românii sunt neam născut- Creştin. Este un deosebit Dar 
al Providenţei Divine şi nu o simplă întâmplare. Acest popor, atât 
de fără pretenţii în toată viaţa lui şi în toate manifestările sale, 
este chiar prin naşterea lui de neam creştin-român, un fiu 
adoptiv al lui Dumnezeu şi este hrănit cu adevărul Lui de Maica 
Domnului. 

Alte popoare au făcute creştine de misionarii Evangheliei, 
cum au fost făcuţi creştini şi părinţii Românilor : Dacii şi 
Romanii. Românii, însă s-au născut Creştini. De aici, o putere 
unică de viaţă şi de înţelepciune, la acest Neam, în totalitatea lui. 
Şi, negurile istoriei de până acum, nu au fost decât o mare şcoală 
de încercare, de întărire şi de lămurire tot mai deplină a fiinţei lui 
şi de rodire a deosebitului Dar, pe care Românii l-au primit dela 
Preabunul Dumnezeu. De aici, legendara şi austera integrare, de 
totdeauna a creştinătăţii-româneşti, în realizarea în sânul ei a 
rânduielii neschimbătoare a planului dumnezeesc în creaţiune. 
Această integrare, a ridicat virtutea credicioşiei româneşti la 
demnitatea minunată a urmării exemplului îngerilor buni, cari, în 
frunte cu Arhistrategii Mihail şi Gavriil, au demarcat hotărât 
atitudinea lor supusă Harului Divin, faţă de răzvrătirea 
luciferică. 


211 



O realitate mistică şi revărsătoare de bogată lumină, care 
a făcut, până şi cel mai “incult” român, să judece valoarea umană 
în directă legătură cu împreunăslujirea îngerilor, ceeace se şi 
cuprinde atât de temeinic şi semnificativ în expresia “ a fost tare 
de înger ” sau “a fost slab de înger ” - pe care o aplică atitudinei 
omului în faţa unui element de luptă grea a vieţii. Este şi o intuire 
adâncă şi precisă a copleşitoarei bunătăţi, dar şi puteri, a 
Creatorului, care a rânduit înger puternic spre paza întregii 
Creştinătăţi-Româneşti. 

Dar acest dar a rodit în limba noastră un caz deosebit 
între graiurile popoarelor din lume - ca şi naşterea de creştin- 
român - şi anume : cinstirea Numelui Creatorului printr’un 
cuvânt, îngemănat din cea mai fericită întrepătrundere a celor 
două cuvinte : Dominus şi Deus, contopite în : Dumnezeu. La 
români, cuvântul Dumnezeu, exprimă deodată şi atributul 
Fiinţial al Dumnezeirii (Theos) şi pe cel de manifestare ca Stăpân 
al creaţiunii (Vasilevs). La alte popoare se exprimă distinctiv 
aceste atribute ale lui Dumnezeu, de ex: Dominus şi Deus, 
Seigneur şi Dieu, Herr şi Got, Gospod şi Boje, etc. Românii, cari 
s’au născut creştini, după voia lui Dumnezeu cea tainică, au şi 
cuvântul potrivit în limba lor, care arată această fiinţă de creştin- 
român şi în raportul de exprimare faţă de Tatăl Ceresc, prin 
cuvântul unic : Dumnezeu (Cf. Prof. Nae Ionescu). 

Apoi, pentru sensul trăirii acestui Neam, istoria, 
românească stă mărturie că el : ca o firească urmare a legăturii 
sfinte, dintre firea românilor ca neam şi fiinţa creştinească a lor 
ca integrare în Har ; ca o firească a aceleiaşi legături şi între 
sensurile ce exprimă deodată, îngemănat, cuvântul Dumnezeu - 
toată viaţa le-a fost călăuzită, în decursul veacurilor, de o singură 
şi binecuvântată poruncă : Legea. Iarăşi, ca la nici un alt popor 
din lume, cuvântul Lege, la români are aceeaşi taină şi aceeaşi 
putere a îngemănării a contopirii dintre legea naturală a sângelui 
românesc şi legea Divină a Harului lui Hristos. Şi strămoşii şi 
românii de azi (cei adevăraţi, în deosebi acuzaţii), când zic “mor 
pentru Legea mea”, mărturisesc deodată, contopit, că mor atât 


212 



pentru credinţa în Hristos cât şi pentru credinţa în misiunea 
neamului românesc. 

La Români, Voevozii şi Căpeteniile din trecut, nu 
considerau rostul lor ca al unor simpli Cezari, ci au mobilat 
sensul şi misiunea celor ce reprezintă acest lucru, prin faptul că 
din puterea politică a cezarismului (nu cezarism de concepţie 
romană, ci în sens de domnie : Domn, Vasilevs), înţelegeau să 
facă numai şi numai o slujire lui Dumnezeu, ei : Domni şi 
Popor ! Ştefan cel Mare, nu admitea nimănui să spună că ar fi 
biruit, în luptele lui pline de vitejie, ca un Domn de glorie şi 
cucerire - ci, poruncea ca toată lumea să recunoască în el numai 
pe servitorul Legii lui Dumnezeu, pe apărătorul Creştinătăţii, 
singurul rost pentru care înţelegea să trăiască şi să lupte ca Domn 
al Moldovei. Când biruia, spunea că Dumnezeu a biruit în vitejia 
cu care l-a binecuvântat El. Când era biruit, se smerea şi mai 
adânc şi mărturisea că pentru păcatele lui l-a pedepsit Dumnezeu 
cu umilinţa înfrângerii. Şi când biruia şi când era biruit, postea şi 
se ruga, înălţând biserici şi mănăstiri lui Dumnezeu, drept 
recunoştinţă sau drept pocăinţă. (Cf. Corneliu Zelea Codreanu în 
convorbiri cu legionarii, despre măreţia istoriei noastre şi 
credincioşia Voevozilor mari ai trecutului nostru). 

X 

7. Legiunea. - Dela un timp, Neamul Românesc, din 
felurite pricini, a ajuns ca slăbănogul din Evanghelie. (Matei 9, 
1-8). Generaţia harică, în frunte cu Căpitanul ei, a purtat pe 
slăbănog la picioarele Mântuitorului, El, i-a binecuvântat pentru 
credinţa lor şi le-a dat viziuni. Astfel, când a fost la început în 
temniţă, Căpitanul, a fost atras de o putere tainică, de Darul lui 
Dumnezeu, ca să se apropie de icoana Căpeteniei îngerilor : 
Sfântul Arhanghel Mihail. (“Pentru legionari” p.179). Era 
semnul că poporul născut-creştin trebuia să treacă peste orice, 
pentruca să se plaseze numai pe linia străbună a Legii. Generaţia 
satanică vrea cu orice chip să abată Neamul Românesc dela 
această linie. Sfântul Arhanghel Mihail, însă, este trimis paznic şi 


213 



ajutor acestui neam, pentru că misiunea lui între popoare este 
sublimă. Din lumea răutăţii şi a necredinţii, a trebuit să fie scoasă 
generaţia unei lumi noi, unei lumi ca în basmele noastre : lume 
cu “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Ca Preot, aşa 
cred că a binevoit Dumnezeu : să ia fiinţă Legiunea “Sfântul 
Arhanghel Mihail”, în sânul Românismului, ca să se plinească şi 
la noi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos : “Nimeni nu 
pune petec de pânză nouă la haină veche, căci plinitura trage din 
haină şi mai rea ruptură se face. Nici nu pun vin nou în burdufuri 
vechi ; iar de pun, se sparg burdufurile şi vinul se varsă şi 
burdufurile se strică ; ci pun vinul nou în burdufuri noi şi 
amândouă se ţin”. (Matei 9, 16-17). 

Din acest grăunte evanghelic, au rodit în mintea 
Căpitanului gândurile de organizare a tineretului creştin-român, 
care să scape ţara de pierzare prin subordonarea politicei la 
ascultarea de Biserică, deci, prin ferirea tineretului de satanismul 
“politicianist” al lumii vechi, prin izolarea “politicianismului”: 
“Politicianismul infectează viaţa noastră naţională. Organizarea 
acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este 
necesară şi spre a-1 feri şi izola de politicianism şi de infecţia lui. 
Coborârea infecţiei spre tineretul românesc însemnează nimicirea 
noastră şi victoria lui Israel. 

“Mai mult ! Această organizare a tineretului va rezolva 
însăşi problema politicianismului care ne mai primind elemente 
tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de 
alimentare. Lozinca întregei generaţii tinere trebuie să fie : nici 
un tânăr nu va intra pe poarta vreunui partid politic. Acela care 
se duce, este un trădător al generaţiei sale şi al neamului. 
Pentrucă el, prin prezenţa lui, prin numele lui, prin banul lui, prin 
munca lui contribuie la înălţarea puterii politicianiste. Trădător 
este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe 
frontul fraţilor săi şi trece pe poziţia inamicului. Deşi poate nu va 
trage cu propria sa armă, dar chiar dacă va duce numai apă 
pentru a răcori pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea acelora 
cari cad din rândurile camarazilor săi şi deci trădător al cauzei. 


214 



“Teoria care ne îndeamnă să trăim toţi în partide, pentru a 
le face bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După 
cum dela începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii 
de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu 
reuşeşte să-i îndulcească apa, ci din contră se face sărată şi cea 
dulce, tot aşa şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu 
le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi”. (“Pentru legionari 
p. 188-189). 

Faptul că s’a dat lovitura de Stat din Februarie 1938 şi au 
fost desfiinţate vechile partide politice, dându-se mare atenţie 
“sistemului politic” al “frontului renaşterii naţionale” şi faptul că 
tineretul ţării este “format” prin “straja ţării”, numită “armata 
albă” - ambele, înjghebări “din iniţiativă regală”, şi bazate pe 
furt, confirmă chiar prin aceasta nereuşita şi moartea lor 
neîntârziată, pentru că regele carol II este hulitor de Dumnezeu, 
după cum am arătat în capitolul “acuzatorii” la punctul “regele”. 

înaintea acestor rătăciri - ca un imperativ izvorât din 
moştenirea sângelui născut creştin-român, ca o jertfă şi pentru 
viitor după exemplul sfânt al trecutului din străbuni - pentru grija 
de a duce Românismul numai pe linia legii slujitoare lui 
Dumnezeu, Căpitanul şi cu el ceidintâi fraţi de credinţă şi luptă, 
au fost ajuns să întemeeze Legiunea “Sfântul Arhanghel Mihail” 
pe tăria adevărului, care se revarsă asupra sufletelor curate 
deadreptul din Revelaţia Divină: “Nu mulţi la număr, dar 
puternici prin credinţa noastră neclintită în Dumnezeu şi sprijinul 
Său, puternici prin hotărârea şi încăpăţânarea noastră de a sta 
neclintiţi în mijlocul oricărei vitejii, puternici prin deslegarea 
noastră complectă de tot ce este pământesc, fapt ce se manifestă 
prin dorinţa, plăcerea de a rupe în chip vitejesc cu pământul 
servind cauza neamului românesc şi cauza crucei”. (“Pentru 
legionari” p. 341). 

De biruinţa Legiunii, în slujba lui Hristos, nu se mai 
poate îndoi nimeni, pentrucă nu în zadar cântă Biserica: “Unde 
umbrează Darul tău Arhanghele, de acolo se goneşte puterea 
diavolului. Că nu suferă să rabde lumina ta, luceafărul cel ce a 
căzut. Pentru aceasta te rugăm, săgeţile lui cele de foc purtătoare, 


215 



cele pornite asupra noastră, stinge-le cu mijlocirea ta, apărându- 
ne pe noi de smintelele lui, vrednicule de laudă Mihaile 
Arhanghele”.(66). 


X 

8. Preotul şi Legionarul. - Fiecare Preot, prin faptul că 
este “slujitor al lui Hristos şi ispravnic al tainelor lui Dumnezeu”, 
Trebue să tindă a fi cel mai drept om, atât în a se judeca pe sine, 
cât şi în a lua atitudinea impusă de Misiunea lui, faţă de toate 
curentele din viaţa Neamului, în sânul căruia este rânduit să 
predice şi să activeze în numele şi în spiritul Revelaţiei Divine. 
Din acest punct de vedere - singurul şi esenţialul, care îi 
probează sinceritatea faţă de Chemarea lui - la noi, Preotul este 
dator să se plaseze pe linia Neamului Românesc, care, chiar de la 
începutul existenţei sale, trăieşte pe linia Evangheliei Domnului 
nostru Iisus Hristos. 

Mai ales azi, când România întregită, este expusă la tot 
felul de vânturi potrivnice Legii străbune şi când Biserica este 
datoare cu atât mai mult să întărească şi să înoiască sufletele în 
spiritul acestei legi, şi să le călăuzească din perfecţiune în 
perfecţiune, până la învrednicirea finală a Românismului de 
“premiul ceresc” - Preotul, ca slujitor al Bisericii strămoşeşti, 
este Dator să observe şi să judece fără părtinire pe toţi câţi 
pretind că slujesc cauzei Neamului Românesc. Dacă îi dovedeşte 
împotriva spiritului Legii lui Hristos, atunci Preotul nu numai că 
nu va putea fi de partea lor (cazul “acuzatorilor”), dar este 
răspunzător în faţa lui Dumnezeu dacă nu apără Neamul de 
asemenea “prooroci mincinoşi”. Iar, dacă are de constatat o 
realitate evidentă, care se plasează Numai în lumina şi pe linia 
de împlinire a acestei Legi, atunci va trebui să mărturisească 
numai în frica de Dumnezeu, că El a rânduit ca această realitate 
să fie Legiunea “Sfântul Arhanghel Mihail”. 

în acest punct, deci, se întâlnesc şi se contopesc, în una şi 
aceeaşi Chemare sfântă, rosturile pe care le au de îndeplinit: 
Preotul, în slujba Bisericii, pentru binecuvântarea Neamului - 


216 



Legionarul, în slujba Neamului, cu binecuvântarea Bisericii. 
Orice Preot adevărat va fi, aşadar prin firea lucrurilor şi legionar, 
aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun 
fiu al Bisericii. Că, la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu 
totul altceva decât ceea ce Trebue să fie, este încă o dovadă mai 
mult că Mişcarea Legionară a fost rânduită tocmai la timp, ca să 
fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai 
tari, pe cari să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură - cum, 
altfel, se practică lucrurile îngrozitor de neruşinat de lumea 
generaţiei satanice a acuzatorilor ! 

Dar, până când “se va netezi calea” spre deplina rânduială 
şi asccultare numai de Hristos, este bine să se dea un răspuns şi 
la întrebarea pe care şi-au pus-o cu siguranţă mulţi : de ce unii 
Preoţi au făcut şi fac parte din Mişcarea Legionară ? Pentru că : 

“Viaţa legionară este frumoasă. Dar nu este frumoasă 
prin bogăţie, prin viaţa de petreceri în lux, ci este frumoasă prin 
mulţimea primejdiilor pe cari le oferă legionarului, frumoasă prin 
nobila camaraderie care leagă pe toţi legionarii din toată ţara 
într’o sfântă frăţie de luptă ; înălţător de frumoasă prin neplecata, 
prin bărbăteasca atitudine în faţa suferinţii. 

“Atunci când cineva intră în organizaţia legionară, trebue 
să cunoască mai dinainte viaţa care-1 aşteaptă, drumul pe care-1 
va străbate. 

“Drumul acesta va trece prin muntele suferinţii, apoi prin 
pădurea cu fiare sălbatice şi prin mlaştina desnădejdii”. 
(“Cărticica şefului de cuib” p.49). 

“Numai acela care a trecut prin aceste trei examene şi a 
reuşit, este legionar adevărat (idem, p. 53). 

Dacă aşa este cazul cu fiecare legionar adevărat - ceea ce 
înseamnă creştin-român adevărat - dacă Mişcarea Legionară îşi 
propune să dea asemenea exemplare de oameni Creştinătăţii- 
Româneşti (dacă făceau aceasta, dela început, slujitorii Bisericii, 
fireşte nu mai era nevoie să apară acestă Mişcare) - atunci care 
trebuie să fie bucuria şi râvna Preoţilor cari au fost trimişi de 
Dumnezeu în mijlocul Legionarilor ca să-i cunoască şi să-i 
binecuvânteze pentru marea lor iubire faţă de Hristos ? Cum 


217 



trebue să fie Preotul, care, prin râvna pentru sfinţenia Preoţiei lui 
cu care este întărit de Dumnezeu, ar fi dator să întreacă toate 
“gradele legionare” ? nu este vorba de cinstea care li se dă 
tuturor Preoţilor. Legionarii le dau cinstea cuvenită, mai mult 
decât orice creştin, din cauza Darului care îi face faţă de toţi : 
Părinte ! Dar, Preotul, singur, în faţa conştiinţei lui, cum trebue 
să se frământe, ca om, ca să întrunească toate calităţile legionare, 
pe a căror brazdă de “pământ bun” să prindă rădăcină puternică 
şi să rodească însutit sămânţa Cuvântului lui Hristos- 
Dumnezeu ? Este cutremurătoare această întrebare ! 

Preotul României Legionare - care va fi cea mai 
strălucită manifestare în lume a Trăirii şi Slujirii de 
îngemănarea “Creştin-Român” a Legii ! - va fi cel mai frumos 
dar de recunoştinţă făcut Bisericii de către Mişcarea Legionară, 
pentru că el va trebui să fie vasul sfinţeniei, în care rouă 
năzuinţelor legionare se va topi şi transfigura în rouă însuşirilor 
pe care Preotul trebuie să le întruchipeze după Sfintele Canoane 
şi după exemplul Sfinţilor ! De aceea, dacă Legionarii, la un 
moment dat, au fost învredniciţi să devină Martiri ai lui 
Hristos, în prigoana iudeo-masoneriei şi a generaţiei ei satanice 
din veacul nostru - Preotul, trebuie să ardă Permanent pe rugul 
Martiriului, al rugăciunilor şi lacrimilor şi al jertfei pentru 
Hristos. Iar, printre Legionarii rămaşi pentru ziua biruinţii, 
Preotul va trebui să fie prezenţa neîntreruptă a martiriului. Şi, 
prin ei, printre toţi fiii generaţiei harice a Creştinătăţii- 
Româneşti, care va zidi România cea adevărată : România 
Legionară. în raport cu Legionarii “nebuni pentru Hristos”, 
Preotul trebuie să fie cel mai mare “nebun pentru Hristos”, 
Amin ! 


X 

9. Misiunea Românismului. - Legiunea “Sfântul 
Arhanghel Mihail”, va realiza, cu ajutorul lui Dumnezeu : 
ecumenicitatea naţională, mai întâi în sânul Neamului 
Românesc. Am văzut cât de cumplit şi îngrozitoare este lupta 


218 



pentru acest ideal al naţionalismului- Ortodox. Pentru că 
vrăjmaşul creaturii lui Dumnezeu nu s’a mărginit numai la atacul 
şi la cursa dela început. El intervine mereu şi până la sfârşit, ca 
să abată pe om dela Dumnezeu chiar şi după împăcarea adusă de 
Mântuitorul pe Cruce. De aceea, se cere pururea jertfă dela om. 
Ea este mijlocul de pennanentă actualizare a putinţii de a rămâne 
nebiruiţi. Ca atare, ca să ne învrednicim de darurile jerfei 
absolute a Mântuitorului, trebuie să ne facem jertfă şi fiecare din 
noi. Să omorîm mereu pe eul omului morţii din noi. Ca să fie 
totdeauna viu eul conştiinţei harice al omului dăruit nouă de 
Hristos prin Sfânta Taină a botezului. Dacă ni se cere martiriul 
cu sânge al persoanei noastre, pentru mărturisirea şi slava 
Numelui Sfintei Treimi, să nu refuzăm, far, dacă ni se cere şi 
asta suntem datori să o facem pururea - numai “mucenicia fără 
sânge”, tot în acelaş scop, să o facem cu bucurie. Numai prin 
jertfă, biruim. Dar, nu numai atât. Jertfa ne duce şi la 
desmărginire. Cunoaştem, deci, cel mai adânc sens al vieţii. Din 
taina lui, conştiinţa harică, ne leagă de bucuria luptei până la 
jertfă şi pentru alţii. Bucuria aceasta este chiar necesitate şi 
obligaţie, prin viziunea învierii, pentrucă jerfa trebuie să 
totalizeze mântuirea şi desăvârşirea. Mântuitorul a murit şi a 
înviat pentru toată lumea, nu pentru El singur, pentru că tocmai 
El nu avea nevoie de răscumpărare. Orice om, însă, nu poate 
lupta pentru el şi pentru alţii decât în măsura Neamului din care 
face parte. Cel rău încearcă să-l oprească. Se înverşunează şi 
caută să îngrozească. Nu trebuie să i se cedeze, căci va fugi 
ruşinat. Va fugi de crucea pe care o poartă fiecare pentru slava 
lui Hristos-Dumnezeu ! 

Cine întrece Creştinătatea-Românească în jerfele pe care 
le-a făcut pentru Hristos ? Cred că niciun popor nu se poate 
măsura, în acest punct, cu Românii. De aceea cu atât mai mult de 
acum înainte, mare este Misiunea pe care o are de îndeplinit 
Românismul ! El trebuie să Vestească lumii, prin cuvântul şi 
fapta “nebunilor pentru Hristos”, înfrăţirea naţionalismului 
Neamurilor de azi pentru a îndruma Istoria spre Era bucuriei de a 
se închina toată lumea lui Dumnezeu numai “în duh şi adevăr”. 


219 



Fericită este generaţia harică şi Căpitanul ei, pentru această 
vrednicie de la Dumnezeu a Mărturisirii darului lui! 


CAPITOLUL IX 

SINODUL ECUMENIC 

“Am şi alte oi, care nu sunt din stau¬ 
lul acesta. Şi pe acelea trebuie să le 
aduc şi vor auzi glasul Meu şi va 
fi o turmă şi Un Păstor” (Ioan 10,16) 

Cred în biruinţa Legiunii “nebunilor pentru Hristos” ! 
Când vor ctitori Statul Legionar, lumea se va regăsi în faţa unui 
nou început de întruchipare, prin Neamuri, a organismului 
social : într-o Comunitate Harică de iubire a lui Dumnezeu şi a 

220 



aproapelui, ca pe timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 4, 32-35). 
Statul Legionar va fi Misionarul îndrumării tuturor Neamurilor 
de azi spre Soborul, în care, Domnul nostru Iisus Hristos, va 
chema naţionalismele omenirii, ca să le strălumineze cu Duhul 

adevărului. 

1 Diplomaţie sau Revelaţie ? - Cum se face că, lumea de 
azi, a aţintit privirile prea mult, îndată după războiul din al doilea 
deceniu al veacului XX, spre fracul diavolului : Societatea 
Naţiunilor ? Ceeace înseamnă tocmai contrariul unui Sinod 
Ecumenic ! Căci, în timp ce Biserica Se roagă “pentru pacea a 
toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi 
pentru unirea tuturor” - societatea naţiunilor Pledează pentru un 
fel de pace, care este mreaja celor mai ciudate iluzii. De ce ? 

Pentru că, această “instituţie”, este o nouă travestire, în 
timp, a diavolului, într-o înfăţişare, sub care, pretextând că oferă 
fericire... în realitate, caută, iarăşi, să arunce grozăvii, pe cei ce 
se lasă ispitiţi. Aceasta este tactica de manieră elegantă, a lui 
satan ! 

Prima dată, am văzut, s’a prezentat ca atare în faţa 
inocenţilor Adam şi Eva, în Raiu, sub forma de şarpe, - şi, 
dându-le iluzia “că vor fi ca Dumnezeu”, i-a aruncat în : 
nimicinicie ! 

Când “s-a plinit vremea” ca Domnul nostru Iisus Hristos 
să se jertfească pentru a face mântuire... “o intrat satana în Iuda, 
numit Iscariotul, care era din numărul celor doisprezece”. (Luca 
22, 3) şi, sub forma celei mai înalte afecţiuni, sărutarea, a arătat 
aprozilor pe Cel ce trebuia să fie omorât : “Şi el s’a apropiat de 
Iisus, ca să-L sărute. Atunci Iisus i-a zis : Iuda, prin sărutare 
vinzi pe Fiul Omului !” (Luca 22, 47-48). 

Omului modem - a cărui parabolă a creat-o Goethe în 
“Faust” - i s’a prezentat Mefisto, mai întâi sub forma unui 
câine... care se gudura la picioarele lui, dar, după ce a fost dus 
acasă de Faust, a deslănţuit toate spiritele rele pentru ca să piardă 
pe “Doctorul” chinuit de setea cunoaşterii. 


221 




Mai de curând, când Dumnezeu a arătat semnele vremii 
unui naţionalism conştient, unitar şi organizat al Popoarelor, 
diavolul le-a pus la dispoziţie “instituţia” celei mai înalte 
diplomaţii, la Geneva, unde, Neamurile, să-şi dea întâlnire, şi să 
se deprindă cum se pot înşela mai elegant unele pe altele : Liga 
Naţiunilor, suprema şi ultima înscenare, prin tactica deghizării, a 
tot ce diavolul a asvârlit în calea omenirii, ca să-i abată Istoria de 
la ţinta supremă : Dumnezeu ! Culme a ironiei satanice, este 
faptul că până şi foarte mulţi Prinţi ai Bisericii multor ţări, 
urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, au fost prinşi, nu arare ori, în lanţul 
acestei încrederi, fără temeiu duhovnicesc, în “instituţia” care 
Pledează pentru “pace”, prin gura prinţilor diplomaţiei, 
îmbrăcaţi în fracul minciunii ! 

Pacea însă, este Dragoste şi dragostea este Revelaţie, 
care se împărtăşeşte numai prin Biserică ! De aceia, în vremea 
noastră, pentru că Neamurile sunt chemate la Darul unor noi şi 
mari rodiri ale Revelaţiei, Biserica, - numai Ea, le va întări spre 
aceasta prin Rugăciune şi le va învăţa deplin ce Trebue să facă : 
prin hotărârile unui Sinod Ecumenic, care va binecuvânta toate 
“ecumenicităţile naţionale !”. 


X 


2. Biserica Universală. - De vreme ce “Biserica 
Dumnezeului Celui Viu este stâlpul şi întărirea Adevărului” (1 
Timotei 3,15), slujitorii Ei, sunt datori să lupte şi să se roage ca 
să se împlinească degrab, împotriva “prorocilor mincinoşi”, 
cuvintele “O, de s’ar tăia de tot cei ce vă răsvrătesc pe voi !” 
(Galateni 5,12). Precum “cărturarii şi fariseii” de pe timpul 
Mântuitorului, au fost ziditori ai “poporului ales”, cari “au 
nesocotit Piatra din capul unghiului” (Matei 21, 42), din cari 
cauză “s’a luat dela ei împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21, 43), - 
aşa, în zilele noastre, cărturarii şi fariseii internaţionali, s’au 
osândit singuri ca să fie pedepsiţi: “Cel ce va cădea pe piatra 
aceasta, se va sfărâma şi peste care va cădea, pe acela îl va 
zdrobi” (Matei 21,44). 


222 



Nimeni în lume, nu are dreptul, nici Puterea, ca să 
zidească binele omenirii decât prin Biserică - altfel, acel bine 
este mincinos ! De aceea a şi întemeiat Dumnezeu pe pământ 
împărăţia Sa, împărăţia Adevărului, Biserica, pentruca să 
biruiască şi să nimicească robia minciunii, sub care zace lumea. 

Domnul nostru Iisus Hristos, când a binevoit a se lăsa ca 
să fie răstignit pe Cruce, frângându-Şi Trupul şi vărsându-Şi 
Sângele, Atunci, a pus temelia Bisericii Universale, odată, 
pentru totdeauna. (Cf. Prof. Pr. Dr. Valerian Şesan-Cemăuţi). 
Din acest izvor, prin Sfintele Taine administrate de Biserică, se 
revarsă mântuirea Omului de tot ceeace este otrăvit dela 
diavolul. Totodată, repet, în Sfânta Cruce, s’a dat omenirii, Prin 
Biserică : Cheia Vremii şi a tuturor vremilor, a cărei bună 
folosinţă duce şi la învierea pe care Domnul a săvârşit-o asupra 
Corpului Său a treia zi. Numai Biserica are de la Mirele Ei şi 
Puterea de a deschide şi Poarta Veciniciei tuturor Neamurilor, 
cărora El le-a trimis prin Sfinţii Apostoli, la început, şi le trimite 
neîncetat, până la sfârşit, prin urmaşii lor : vestirea şi plinirea cea 
bună ! 


X 

3. Bisericile Naţionale. - Când S’a pogorât Duhul Sfânt, 
în limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, Atunci, s’a pus temelia 
Bisericilor Naţionale. (Cf. Prof. Pr. Dr. Valerian Şesan-Cernăuţi) 

Un adânc cuprins dogmatic, care preamăreşte acel 
moment, îl păstrează Biserica, spre auzul tuturora, până la 
sfârşitul veacurilor, în Slava lui Leon împăratul, care se cântă la 
vecernia cea mare a Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt: 

“Veniţi Popoare să ne închinăm Dumnezeirii Celei în 
Trei Ipostasuri, Fiului în Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt. Că 
Tatăl fără de ani a născut pre Fiul cel împreună veşnic şi 
împreună cu Fiul preaslăbit. O Putere, o Fiinţă, o Dumnezeire, 
Căreia toţi închinându-ne zicem : Sfinte Dumnezeule, Cela ce 
toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună lucrarea Sfântului Duh. 
Sfinte Tare, prin Care pre Tatăl am cunoscut şi Duhul Sfânt a 


223 



venit în lume. Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietorule Cela 
ce din Tatăl purcezi, şi în Fiul Te odihneşti, Treime Sfântă, slavă 
Ţie”.(67). 

De ce sunt chemate Popoarele la împărtăşirea acestui 
graiu duhovnicesc şi nu deadreptul umanitatea ? Pentrucă, în 
istoria acestei umanităţi, în vremuri străvechi, s’a petrecut ceva, 
care acum lămureşte îmbucurător tot prin glasul Bisericii : 
“Limbile oarecând s’au amestecat, pentru îndrăzneala facerii de 
tum ; iar acum limbile înţelepte s’au făcut, pentru slava 
cunoştinţei de Dumnezeu. Acolo au pedepsit pre cei 
necredincioşi pentru greşeală ; iar aici au luminat Hristos pre 
Pescari cu Duhul. Atunci s’a îngăduit neunirea spre pedeapsă, iar 
acum se învoieşte unirea, spre mântuirea sufletelor noastre”.(68). 

Că numai Sfinţii Apostoli şi urmaşii Lor, au dreptul şi 
datoria de a lumina popoarele cu Adevărul, prin care se 
descifrează taina vieţii noastre şi raportului cu Dumnezeu, pentru 
ceeace a venit în trup Fiul Lui, cântă aceste profunde acorduri : 
“După scularea Ta cea din mormânt Hristoase, şi după 
dumnezeeasca înălţare la înălţimea cerului, ai trimis îndurate 
văzătorilor de Dumnezeu, slava Ta, Duhul cel drept înoindu-1 în 
Ucenici. Pentru aceasta ca o alăută muzicească tuturor limpede 
au arătat Mântuitorule, prin dumnezeesc îndreptar de taină, 
vestirea şi rânduiala întrupării Tale”.(69). 

A /V 

Împotriva acestui îndreptar se răzvrătesc aprozii 
întunericului şi caută să încătuşeze şi chiar să ucidă pe vestitorii 
Neamurilor. Dar, Puterea Bisericilor Naţionale Trebue să 
biruiască întru Unirea aceluiaş Duh Sfânt: 

“Necuprinsă de minte este strălucirea Duhului cea prea 
dumnezeeasă. Că pre cei necărturari i-au arătat ritori, carii cu 
cuvântul astupă gurile înţelepţilor înşelăciunii, şi din noaptea 
cea adâncă scoate Neamuri nenumărate”.(70). 

X 

4. Ce este Sinodul ? - Şi azi, Prinţii Bisericii, trebue să 
dea tuturor popoarelor numai hrana adevărului, fără teamă de 


224 



nimeni şi de nimic, întrucât liga naţiunilor nu are “putere de 
sus !” (Luca 24, 49). 

Sunt aşa de grele preocupările de actualitate şi este atât de 
chinuitor sbuciumul omenesc, încât lumea de azi nu mai poate 
voi şi face nimic bun, fără ca să strige, prin graiurile şi aspiraţiile 
neamurilor, după razele luminii Duhului Sfânt ! Par’că simţim 
cum porunceşte Mântuitorul, urmaşilor sfinţilor Săi Apostoli să 
Se Adune, ca să primească îndrumarea acestei vremi de răscruce 
dela Duhul Sfânt, Care este cu ei, dar le revarsă deplinătatea 
luminii Numai în Sobor ! 

Cei dintâi, s’au adunat chiar Sfinţii Apostoli, în Soborul 
dela Ierusalim (Fapte 15), apoi, cele şapte Sfinte Sinoade 
Ecumenice, care au întărit adevărul împotriva ereziilor şi 
schismelor şi au dat Canoane Teologice de Pecetluire a 
îndreptarului Credinţii, pentru mărturisitorii de pretutindeni şi 
de totdeauna. 

Rostul, importanţa şi Autoritatea Absolută pe care le are 
şi trebue să le aibă un Sobor, se arată în Canonul I al Sfântului al 
şaptelea Sinod Ecumenic : 

“Alcătuirile aşezămintelor canoniceşti le sunt spre 
mărturie şi spre îndrumare celor ce au primit demnitatea 
ieraticească ; pe care primindu-le cu bucurie, împreună cu de 
Dumnezeu vestitorul David, cântăm Domnului Dumnezeu, 
zicând : întru calea mărturiilor tale m’am bucurat ca întru toată 
bogăţia (Ps. 118, 14), şi : ai poruncit ca mărturiile tale să fie 
dreptate în veac ; înţelepţeşte-mă şi voiu fi (Ps. 118, 138, 114). Şi 
dacă proorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac 
mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, învederat este că 
ele rămân deapururea neclătite şi nemişcate, căci şi de Dumnezeu 
văzătorul Moisi zice aşa : (Nimic) să nu se adauge la acelea, nici 
să se scoată (ceva) dintr’însele (V. Moisi 12, 32). Şi 
dumnezeescul Apostol Petru lăudându-se întru ele, strigă : La 
cari îngerii doresc să privească (1 Petru 1, 12). Iar Pavel zice : 
Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar vesti vouă altă 
Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal. 
1 , 8 ). 


225 



“Deci acestea fiind şi (aşa) fiindu-ne mărturisite, ne 
bucurăm întru ele ca şi când cineva ar câştiga pradă multă, cu 
bucurie primim dumnezeeştile canoane şi întărim aşezământul 
lor întreg şi nestrămutat, date fiind trâmbiţele Duhului Sfânt, de 
prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Sinoade 
Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de 
aşezăminte şi de către sfinţii noştri Părinţi. 

“Căci dânşii, fiind luminaţi de unul şi acelaş Duh Sfânt, 
Au hotărât cele de folos. 

“Şi deci pe cei ce îi supun anatemei, îi anatemizăm şi 
noi ; şi pe cei ce-i caterisesc, îi caterisim şi noi ; iar pe cei ce-i 
supun epitemiei şi noi aşişderea îi supunem. Căci fără iubire de 
argint (să vă fie) moravurile, îndestulându-vă cu cele ce aveţi 
(Evr. 13, 5), strigă lămurit dumnezeescul Apostol Pavel, cel ce 
s’a înălţat până la al treilea cer şi a auzit cuvintele negrăite.(71). 

X 

5. Cele şapte Sinoade Ecumenice. - Nimic în lume nu 
este “întâmplare oarbă”, cum zic răii, cari se amăgesc că scapă 
de judecata lui Dumnezeu, prin simplul fapt că o neagă ! 

Dacă Mântuitorul, vrând să ne arate până în ce 
amănunţimi are grijă Providenţa Divină de noi, spune că “şi perii 
capului nostru sunt număraţi”. (Matei 10, 50) - atunci, cu atât 
mai mult, trebuie să ne fie cugetele pline de slava lui Dumnezeu, 
când ne gândim la Planul şi Măsura în care ne arată progresiv 
pietrele de “întărire a adevărului”, pe care trebue să le cunoaştem 
încă aici, înainte de a doua venire. 

Ne aducem aminte cum, Domnul, le spunea Sfinţilor 
Ucenici înainte demoarte, la Cina cea de Taină, când le-a fost 
descoperit atâtea lucruri, că : “încă multe am a zice vouă, dar 
acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni acela, Duhul 
adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi dela 
sine, ci câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 
16, 12-13). într’adevăr, Duhul Sfânt, dela pogorârea Sa asupra 
Sfinţilor Apostoli, a luminat lumea, în Biserică, prin Sfintele 


226 



Sinoade, despre tot adevărul, potrivit planului vecinie al lui 
Dumnezeu. 

în raport cu crungul vremii, nu este o simplă 
“întâmplare”, că nu s’a ţinut nici un Sinod Ecumenic de la 787 
şi până azi. în raport cu schimbarea lumii din păcătoasă în 
duhovnicească, cu atât mai mult, este minunat că în cele Şapte 
Sinoade Ecumenice dela început, s’a pecetluit cu “cele şapte 
peceţi ale Duhului” întreagă visteria Revelaţiei Divine, ca, astfel, 
numai din ea, să se samene şi să rodească, după loc şi după timp, 
Adevărul Unic, neschimbat şi neîmpuţinat, pretutindeni şi 
totdeauna. 

Omeneşte vorbind, constatăm în această rânduială 
dumnezeească un curs firesc şi sub raportul stării Omenirii : 

Biserica era în era în care trebuia să elibereze mintea 
omenirii din cătuşele falselor concepţii asupra problemelor de 
ordin general, aşa cum această minte şi mentalitate rămăsese 
moştenire de la Adam şi înrăită de iudaismul satanizat şi de 
păgânismul orb. Astfel, Biserica, a luminat lumea despre : 
Divinitate, creaţiune, mântuire, sfinţirea vieţii cu ajutorul 
Sfintelor Taine, cultul divin. De atunci, din era aceea, ştim cum 
trebue să mărturisim “credinţa cea adevărată” despre : Dumnezeu 
ca O Fiinţă ; Dumnezeu ca Treime Sfântă ; raportul dintre 
Dumnezeu şi lume ; Dumnezeu-Omul în unica Persoană Iisus 
Hristos ; raportul dintre cele două voinţe în această Persoană ; 
despre limita reprezentării materiale a celor ce sunt obiect de 
închinare spirituală ; ce este omul ; de ce a păcătuit ; necesitatea 
Harului Divin ; mântuirea şi învierea ; omul şi vecinicia. (Cf. 
Eusebiu Popovici - Istoria Bisericii Universale, ed. 1928). 

Am putea rezuma toate acestea în formula unui titlu, 
potrivit limbajului de azi, cam astfel : Arătarea generală a 
îndreptării omului către Dumnezeu, prin harul divin acceptat de 
conştiinţa subiectivă a eului individual, ca entitate Om. Căci 
este şi o conştiinţă obiectivă a eului colectiv, ca entitate 
Naţiune, la care omenirea încreştinată ajunge treptat prin 
Neamuri. 


227 



Aşadar, se pare că Dumnezeu a voit aşa, ca în decurs de 
câteva veacuri, la începutul Creştinismului, Lumea, să nu 
înceapă imediat a se regăsi în mântuire decât dela om la om, 
într’o generalitate încă nediferenţiată conştient în varietatea 
specifică a Neamurilor, cum se pare că stau lucrurile acum în era 
noastră. Cât timp a durat Imperiul Roman, ca stăpânire unitară, 
lumea, se afla oarecum ca pe vremea de la Adam până la Noe, 
când încă nu era despărţită în limbi, ci a pierit în potop ca o 
singură familie mare. Atunci în “epoca romană ” a 
Creştinismului, sâmburele aruncat la Pogorârea Duhului Sfânt 
pentru chemarea Neamurilor, era îngropat în taina general 
umană a călăuzirii la mântuire. A fost era celor dintâi şapte 
Sinoade Ecumenice. 


X 

6. Sinodul care va fi. - A urmat “evul mediu”, despre 
care unii spun că a fost de întuneric, iar alţii că a fost aproape 
ideal ca unitate de concepţie a lumii. Exagerare, cred şi una şi 
alta. Dacă nu s’ar putea admite blamul că a fost “întuneric” cred 
că nu merită nici elogiul de a fi considerat prototip pentru idealul 
pe care-1 visează cei cu “spre un nou ev mediu”. La fel “evul 
modem”. Nu a fost nici al tuturor blasfemiilor, cum nu a fost nici 
al luminii. 

Că nu coincide întocmai, în paralela pe care încerc să o 
fac, data ultimului Sinod Ecumenic, cu începutul evului mediu, 
nu are nici o importanţă. Ceeace trebuie remarcat, este faptul că 
timpul pe care istoricii obişnuiesc să-l împartă în cei doi evi - pe 
alt plan şi în altă ordine de idei, ar putea fi socotit şi împărţit 
astfel : dela al şaptelea Sinod Ecumenic (787) şi până la cel care 
va fi (-?-), lumea, trece printr’un timp de dospire. Icoana aceasta 
ne’a dat-o chiar Domnul nostru Iisus Hristos. 

El ne-a adus “aluatul cel bun” al adevărului, ca să 
dospească frământătura omenirii în “Pâine cerească”, aşa cum a 
venit El de Sus (Ioan 6, 27-71). Când aluatul cel bun va fi dospit 
toată pâinea, ca să fie bună de copt, atunci “aluatul fariseilor şi 


228 



saducheilor” (Matei 16,6) va fi definitv nimicit. Semn pentru 
acel moment va fi vitorul Sinod Ecumenic. îl va convoca Puterea 
lui Dumnezeu, când îi va veni timpul! 

Cum dospeşte, adevărul aluatului ceresc, frământătura 
omenirii, de la 787 până la viitorul Sobor ? 

A fost, mai întâi, o luptă grozavă între ispitele 
înşelăciunilor şi între ascultarea numai de adevăr ! Căci s’au 
definit dogmele în canoanele teologice ale celor şapte Sinoade 
Ecumenice, dar, mai apoi, până şi între conducătorii principali ai 
Bisericii (Papa “vicar” al Romei, Patriarhul “ecumenic” al 
Constantinopolei) s’a iscat mare gâlceavă : cine este mai mare şi 
de ce ? Şi, dacă nu se înţelegea apusul cu răsăritul, pe deasupra, 
au mai venit şi mari încercări şi nenorociri. Peste lumea 
răsăriteană au venit urgiile barbarilor şi ale islamului, care au 
trecut,în parte, şi în apus. Peste apus s’a năpustit satanica răcire a 
unui fel de dominaţie absolutistă, Papa confundând, de neînţeles, 
darul apostoliei cu dreptul (?) suveranităţii cezariene, dând 
“cezaro-papismul”. încep şi popoarele să se apropie de conştiinţa 
unei misiuni mai înalte, dar sunt stânjenite, când de absolutismul 
cezaro-papal, când de propriul lor imperialism exagerat, ba 
degenerat chiar şi în unele pretinse “messianisme”. Apare, în alt 
sens, un Luther şi vrea să rehabiliteze adevărul, dar cade şi el în 
păcatul unui individualism orgolios, devenind părinte al 
protestantismului, care avea să ajungă, apoi, la pulverizările 
sectante de azi. Izbucnesc şi revoluţii, în numele unui început de 
conştiinţă naţională, dar cad în propria lor idolatrie, uitând pe 
Dumnezeu. 

Toate acestea, însă, par a fi tocmai fireşti unui Proces de 
dospire ! 

Care este semnul că acest proces se apropie de împlinire 
şi că va fi un Sinod Ecumenic, care va introduce această 
dospeală a lumii de azi, gata de copt, în cuptorul dragostei de 
Dumnezeu şi de aproapele, cu atâtea pâini câte neamuri sunt ? 
Căci vedem că Omenirea a început, prin Neamurile din sânul ei, 
să aibă curajul de a se apropia de a lor Maturitate. Deci, care 


229 



este semnul că Neamurile merg spre maturitatea “ecumenicităţii 
naţionale” a lor ? 


X 

7. Antihristul. - Semnul apropierii Neamurilor de 
Sinodul ecumenic al “ecumenicităţii naţionale”, este îndârjirea 
şi urletul lui antihrist ! Am spus că diavolul foloseşte mai întâi 
tactica manierei elegante, când vrea să robească pe om. Dar, 
dacă nu reuşeşte, atunci recurge la tactica urgiei ! Şi, mai ales 
când ştie că lumea se apropie de binecuvântarea lui Dumnezeu 
prin noi daruri, atunci grozăviile deslănţuite de satan depăşesc la 
imposibil puterea închipuirii omeneşti ! Atunci apare “antihrist” 
sub diferite manifestări. Oridecâte ori se arată un nou început de 
înviere actuală, la un om, la un neam, sau la omenirea toată, 
înseamnă că pecetluieşte odată mai mult sfârşitul tiraniei 
diavolului. Atunci el, disperat, se arată antihrist pe faţă. De 
aceea, propriu zis, antihristul va apare aevea la sfârşitul 
veacurilor, imediat înainte de a “doua venire” a Domnului nostru 
Iisus Hristos ! Până atunci, apare după caz şi împrejurări, încât 
trebue imediat semnalat şi alungat de servii Bisericii lui Hristos ! 

Iată, se apropia epoca lui Constantic cel Mare, când 
Creştinismul avea să fie decretat ca religie de stat, în lumea 
unitară a imperiului roman, şi, după aceasta, avea să urmeze şi 
ţinerea celor şapte Sinoade Ecumenice - furia lui antihrist se 
sparge atunci în acele faimoase persecuţii ale împăraţilor păgâni 
dinaintea lui Constantin. 

Acum, se apropie epoca naţionalismului haric, când 
Creştinismul va să fie desfăşurarea fiecărui neam, din lumea 
diferenţiată prin cultura şi tradiţia popoarelor ce sunt în pragul 
maturităţii - furia lui antihrist se sparge şi mai îngrozitor în 
persecuţii bolşevice, internaţionaliste, imperialiste, etc., îndată ce 
vede că nu izbuteşte să robească lumea numai prin minciunile lui 
geneveze. Cea mai drăcească grozăvie a lui antihrist, însă, azi, 
este alta ! Pe aceasta trebue să o zădărnicească toţi creştinii şi 
atunci, de la sine, va cădea şi îndrăzneai diavolului de a asalta 


230 



viaţa şi conştiinţa naţiunilor cu francmasoneria şi de a le distruge 
cvilizaţia şi istoria cu bolşevismul ! Anume : 

Nu de mult, duhul Sfânt, a dat primele chemări pentru 
pregătirea lumii către un Snod Ecumenic. S’a ajuns chiar la 
fixarea unui întreg program, care avea să fie desbătut mai întâi 
într’un Pro-Sinod. Aproape convergent cu acesta s’au ţinut şi 
conferinţe interconfesionale - Lausane, Stokhohn, Londra, 
Bucureşti, Athena ! Toate ar fi fost să ducă la Vatopedi, unde 
urma să se facă o revizuire generală a conştiinţelor creştineşti : 
naţiunile aveau să-şi propună (extrem de important !) fiecare pe 
Sfinţii ce s’au ridicat din sânul lor, spre canonizare ; iar duşmanii 
lumii aveau să fie definitiv anatemizaţi : francmasoneria, 
teosofia, comunismul, ateismul. 

Unde mai sunt iniţiatorii ? Ce s-a întâmplat ? S’a oprit 
carul duhovnicesc ? 

Da ! Pentru moment ! Se pare că antihrist a izbutit prin 
patronii acestor curente potrivnice lui Dumnezeu şi adevărului, 
căci deocamdată au înăbuşit, încă în faşe, pruncul bunelor osârdii 
de a se face măcar pregătirile viitorului Sinod Ecumenic ! 

Cum se face că au izbutit cămătarii pierzaniilor să 
influenţeze sau să intimideze pe cei în drept şi obligaţi să ducă 
lumea la sublimul moment al unui Sobor ? Pentru ca să se 
identifice filiaţia lui iuda, care face să se plinească profeţia : 
“Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea ? Şi i 
s’a dat gură să grăiască semeţii şi hule, şi i s’a dat putere să 
lucreze timp de patruzecişidouă de luni. Şi şi-a deschis gura sa 
spre hule asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi 
cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şi i s’a dat să facă răsboiu 
cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s’a dat stăpânire peste toată 
seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi 
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, dela 
întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat. De 
are cineva urechi, să audă”: (Apocalips 13,4-9). 

Dacă Biserica lui Hristos are un vrăjmaş spurcat în 
iudaismul care urgiseşte lumea prin francmasonerie, comunism şi 
toate derivatele lor - nu mai puţin dureros este faptul că satan 


231 



poate să intre şi în unii conducători ai Bisericii (cum a intrat şi 
iuda) şi în felul acesta, prin orgoliu şi lăcomie şi arghirofilie, fac 
să fie batjocorită sfinţenia Bisericei şi scandaloasă pilda care 
împiedică împlinirea grabnică a poruncilor lui Iisus pe pământ, 
încât, pentru aceasta, sunt datori Toţi creştinii ca să se roage 
fierbinte lui Dumnezeu : ca să ne dea conducători duhovniceşti 
Luminaţi, curaţi şi curajoşi, întru păstorirea sufletelor noastre 
şi întru stârpirea vrăjmaşilor Bisericii. Căci Biserica trebue să 
biruiască ori de câte ori apare antihristul ! Şi dacă am văzut cum 
se manifestă antihristul faţă de Neamurile creştine, să vedem 
cum va fi manifestarea finală a antihristului între ai săi. Iată ce 
scrie Sfântul Ioan Damaschin despre aceasta : 

“Se cuvine să se ştie că trebuie să vină antihrist. Este 
antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit 
în trup (1 Ioan 4, 3; 2 Ioan 7), că este Dumnezeu desăvârşit şi că 
s’a făcut om desăvârşit, fiind în acelaş timp şi Dumnezeu. Dar în 
semns propriu zis şi special, antihrist se numeşte acela care vine 
la sfârşitul veacului (Matei 13, 40; 24, 5). Trebue, însă, mai întâi 
să se propoveduiască Evanghelia la toate neamurile, după cum a 
spus Domnul (Matei 24, 144). Şi atunci va veni spre mustrarea 
Iudeilor potrivnici lui Dumnezeu. Domnul le-a spus lor : “Eu am 
venit în numele Tatălui meu şi nu mă primiţi ; vine altul în 
numele lui şi pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43). Iar apostolul : 
“Pentru aceea, pentrucă n’au primit dragostea adevărului ca să se 
mântuiască, vor trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să 
creadă minciunii, pentru a fi osândiţi toţi cei cari n’au crezut 
adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea” (2 Tesaloniceni, 2, 10-12). 
Aşa dar, Iudeii n’au primit pe Domnul Iisus Hristos şi 
Dumnezeu, care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe 
înşelător, pe cel care se numeşte pe sine Dumnezeu. Că se va 
numi pe sine Dumnezeu. Că se va numi pe sine însuş Dumnezeu, 
îl învaţă îngerul pe Daniil, spunând aşa : “Nu va ţine seamă de 
Dumnezeul părinţilor lui” (Daniil 11, 37). Iar apostolul spune : 
“Să nu vă amăgească pe voi nici într’un chip, că va veni mai întâi 
lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pirzării, 
potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte 


232 



Dumnezeu sau este închinat, aşa încât să şeadă el în Biserica lui 
Dumnezeu arătându-se pe sineşi, cum că ar fi Dumnezeu” (2 
Tesaloniceni, 2, 3-4). Când spune apostolul “în Biserica lui 
Dumnezeu”, nu vorbeşte de Biserica noastră, ci de cea veche, de 
cea iudaică. Căci antihrist nu va veni la noi, ci la Iudei. Nu va 
veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos, pentru acest motiv se şi 
numeşte antihrist. 

“Trebuie mai întâi să se predice Evanghelia la toate 
neamurile” (Matei 24, 14). “Şi atunci se va arăta cel fără de lege, 
a cărui venire va fi cu lucrarea satanei, cu toată puterea şi cu 
semne şi cu minuni mincinoase, cu toată amăgirea nedreptăţii la 
cei cari pier, pe care Domnul îl va omorî cu graiul gurii sale şi îl 
va pierde cu venirea arătării sale” (2 Tesaloniceni 2, 8-9). Deci 
nu însuşi diavolul se face om cum s-a înomenit Domnul - să nu 
fie ! - ci se naşte om din curvie şi primeşte toată energia lui 
satan. Căci Dumnezeu, cunoscând mai dinainte toată 
perversitatea voinţii lui, pe care o va avea îngăduie ca să 
locuiască diavolul în el. 

“Se naşte din curvie, după cum am mai spus, este crescut 
în ascuns şi pe neaşteptate se răscoală, se împotriveşte şi 
împărăţeşte. La începutul împărăţiei lui, dar mai de grabă a 
tiraniei lui, ia chipul sfinţeniei, dar când ajunge stăpânitor, 
persecută Biserica lui Dumnezeu (Matei 14, 6-10) şi-şi face 
cunoscută toată răutatea lui. vA veni cu “semne şi minuni 
mincinoase” (2 Tesaloniceni 2,9), înşelătoare şi nu adevărate şi 
pe cei cari au slabă şi neîntărită temelia minţii îi va înşela şi-i va 
despărţi de Dumnezeul cel viu, încât “să se smintească de va fi 
cu putinţă şi cei aleşi” (Matei 14,24). 

“Vor fi trimişi Enoh şi Ilie Tesviteanul (Malahia 4, 5 ; 
Matei 17, 10-12 ; Marcu 9, 11-12), şi “vor întoarce inima 
părinţilor către copii” (Malahia 4,6), adică sinagoga către 
Domnul nostru Iisus Hristos şi către predica apostolilor, dar ei 
vor fi omorâţi de antihrist. Şi va veni Domnul din cer, în chipul 
în care sfinţii apostoli l-au văzut mergând la cer (Faptele 1, 11), 
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, cu slavă şi putere (Luca 
21, 27) şi va omorî pe omul fără de legii şi pe fiul pierzării cu 


233 



Duhul gurii lui (2 Tesaloniceni 2, 8). Aşa dar, nimeni să nu 
aştepte pe Domnul de pe pământ, ci din cer, după cum însuş ne-a 
dat încredinţare (Matei 16, 27; 15, 31; Luca 21, 27)”.(72). 

X 

8. Veacul naţionalismului haric. - Acum, până la “a doua 
venire” a Domnului, potrivit iconomiei mântuirii omenirii prin 
neamuri, în decursul istoriei s’au încreştinat popoare şi se vor 
mai încreştina. Ultimul, ca pedeapsă, va fi poporul jidovesc, 
întrucât el fusese chemat cel dintâi la împărăţia lui Dumnezeu, 
dar, nu numai că nu a primit-o, ci chiar a vândut şi a răstignit pe 
Fiul Lui. 

Dintre neamurile încreştinate, cu timpul, multe au fost 
transfonnate, prin altoiul Harului Divin, în naţiuni “civilizate”. 
Dar, dacă progresul vreuneia dintre aceste naţiuni, le-a ispitit cu 
mirajul oarecărui imperialism “messianic”, Dumnezeu a rânduit 
împrejurări de cercetare amarnică, pentruca să le menţie în darul 
adevărului. Aşa a fost cu Franţa, Germania, Rusia - şi va fi şi cu 
Anglia şi cu toate cele care se fac vinovate de asemenea rătăcire. 

Căci, precum nueste chip să fie admis internaţionalismul 
dizolvant, întrucât este împotriva naturii şi împotriva Revelaţiei, 
aşa nu este admis nici imperialismul, oricare ar fi pretextele cu 
care încearcă să se justifice. 

Măsura dreaptă, cumpăna rectificatoare, între aceste 
răpiri ale înşelăciunii (internaţionalism) şi ale orgoliului 
(imperialism) este numai: Naţionalismul haric ! 

Pentru a se stabili adevărul privitor la forma şi cuprinsul 
pe care se cade să le aibă naţionalismul haric, trebuie să revenim 
asupra înţelesului pe care am văzut că îl are Inscripţia de pe 
Sfânta Cruce a Domnului, inscripţie în limbile : ebraică, elină şi 
latină. Am spus că aceste limbi erau expresia, la “plinirea 
vremii”, a trei moduri cari dau fiinţa devenirii : Revelaţţia, 
Cultura şi Civilizaţia. Revelaţia se dă omului de către Dumnezeu, 
pentru ca omul s’o asimileze în sufletul lui prin cultură şi să o 
transmită, apoi, şi altora prin civilizaţie. Revelaţia este fiinţa 


234 



Bisericii, al cărei echivalent de afirmare a adevărului faţă de 
orice eroare şi minciună este Ortodoxia ; Cultura este funcţiunea 
sufletului, pe care-1 hrăneşte cu darul Revelaţiei, din a cărei 
lumină dă substanţă luminoasă vieţii omului, având ca echivalent 
de raportare în afară caracterul ; Civilizaţia este rezultanta celor 
dintâi, fiind concretizarea în materialitatea lucrului-simbol a 
lucrării harului asupra sufletului, având ca echivalent de 
raportare al omului concret faţă de lumea înconjurătoare : 
sănătatea şi frumuseţea corpului. De aici urmează că un neam, ca 
să ajungă la starea de “ecumenicitate naţională” prin 
naţionalismul haric, trebuie să tindă a fi o realitate organică 
deplină, după chipul deplinătăţii omului duhovnicesc : care a 
primit harul, prin care îşi modelează sufletul după şi spre izvorul 
perfecţiunii, purtat fiind de vehiculul său care este corpul. Adică 
acel neam să fie mădular în “Corpul Mistic” al lui Hristos, în 
Biserică, hrănindu-şi religiozitatea prin Ortodoxie, făcându-şi 
demnă istoria prin Cultură şi organizându-şi viaţa de toate zilele 
prin Civilizaţie. Prin Ortodoxie se leagă de unitatea omenirii în 
Biserică ; prin cultură se defineşte ceeace este el însuşi, deci se 
diferenţiază de omogenitatea omenirii ca specific de sânge al 
rasei sale ; prin civilizaţie se profilează organic ca un corp bine 
conturat, fiind asemenea cu toţi în caracteristicele generale şi 
având totuşi semnalmentele specifice individualităţii sale. 

Aplicând aceste consideraţii principale, la ceeace este dat 
vremii noastre să înregistreze în analele istoriei, vom fi surprinşi 
cât de frumos putem identifica această tripartiţie a componenţei 
naţionalismului în cele trei mişcări naţionaliste contemporane : 
mişcarea legionară - “expresia politică a ortodoxiei” - punând 
accentul principal pe Revelaţie ; mişcarea naţional-socialistă - 
echivalentul culturii - punând accentul principal pe caracterul şi 
puritatea rasei ; mişcarea fascistă - echivalentul civilizaţiei - 
punând accentul principal pe fonna de organizare corporatistă a 
Statului. Aceste mişcări, câteşi trei, au fiecare un Cap care le-a 
creat : Codreanu, Hitler şi Mussolini. Cronologic, este adevărat, 
întâi a izbutit Mussolini, apoi Hitler şi pe urmă va izbuti 
Codreanu. Era şi firesc să fie aşa, era mai uşor. 


235 



Corporatismul italian este prin esenţă anticomunist ; 
rasismul gennan este antiiudaist ; legionarismul ortodox-român 
le cuprinde pe cele două şi este mai mult decât ele : este 
misionarism “nebun pentru Hristos !”. Propriu zis, 
corporatismul şi antiiudaismul, îşi au izvorul tot în Revelaţie, dar 
creatorii lor nu au avut ca punct de plecare conştient Revelaţia. 
Codreanu, însă, da. De aceea, lupta lui este nespus de grea. 
Mussolini a pornit dela imaginea statului român. Hitler a pornit 
de la mândria superiorităţii rasei germane. Dar, şi corporatismul 
şi antiiudaismul, trebuie să-şi caute temeiul şi justificarea în 
darul Revelaţiei. 

Cât priveşte “corporatismul”, de la temelia cuvintelor 
Mântuitorului “o turmă şi un păstor”, până la cele mai 
amănunţite descrieri profetice, îndeosebi, ale Sfântului Apostol 
Pavel (ale cărui epistole, în această privinţă, culminează cu 
miezul epistolei către Efeseni, care este capitolul 4), avem expus 
tot ceea ce este mai perfect ca organizare ce ni se porunceşte în 
sânul Bisericii, “Corpul Mistic” al Domnului nostru Iisus 
Hristos. Un început modern de organizare şi a statului, în 
vederea universalizării celor profeţite de sfinţi, ar putea fi opera 
lui Mussolini, deşi nu a pornit cu această conştiinţă la realizarea 
statului “corporatist”. 

Cât priveşte “antiiudaismul”, în acelaşi sens, poate fi 
considerat un curajos început de realizare şi desigur şi de 
universalizare în cadrul statelor naţionale, opera lui Hitler, 
potrivit profeţiilor privitoare la iudaism. Culminând cu 
“plângerea Ierusalimului” de către Mântuitorul, tot Noul 
Testament, e plin de mustrări şi pedepse meritate de jidovi. Iar, 
Apostolul Neamurilor, este cel mai indignat şi hotărât împotriva 
lor, tocmai în măsura în care crezuse că i-ar mai putea abate 
cumva dela cerbicia lor. Sfântul Apostol Pavel invocă mereu şi 
Vechiul Testament pentru mustrări, până ce termină cu blestemul 
citat de el din Profetul Isaia : 

“Bine a spus Duhul Sfânt prin proorocul Isaia către 
părinţii voştri, când a zis : “Du-te la poporul acesta şi zi-i : “Veţi 
auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege ; cu ochii voştri veţi 


236 



privi şi nu veţi vedea. Căci inima acestui norod s’a împietrit ; ei 
aud greu cu urechile, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu 
ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la 
Dumnezeu şi să-i vindec”. Să ştiţi dar că mântuirea aceasta a lui 
Dumnezeu a fost trimisă neamurilor, şi o vor asculta”. (Fapte 23, 
26-28). 

Ce va realiza fascismul şi naţional-socialismul pentru 
apropierea tot mai mare a organizaţiilor de stat de învăţăturile şi 
rânduielile acestea, deja de mult cunoscute, ale Bisericii, va avea 
de spus la timp istoria. 

Acum să ne oprim asupra unui lucru foarte semnificativ : 
mişcarea fascistă a învins în Roma, capitala ţării pe al cărei 
teritoriu se află Papa ; mişcarea naţional-socialistă a învins în 
Berlin, capitala ţării care a dat pe părintele protestantismului ; 
mişcarea legionară va birui în ţara neamului născut creştin, 
realizând naţionalismul haric ; capitala României Legionare va fi 
oraşul Codreni, care va fi ridicat în punctul care va fi vârful unui 
triunghi echilateral şi anume: pe o hată a Europei, dacă tragem o 
linie dela Roma la Berlin şi din lungimea acestei linii formăm un 
triunghi echilateral, cu baza Roma-Berlin, vârful acestui triunghi 
echilateral va fi exact centrul României. în punctul pe care-1 dă 
acest vârf de triunghi echilateral, cu baza Roma-Berlin, se va 
întemeia oraşul Codreni, viitoarea Capitală a României 
adevărului naţionalism : a naţionalismului haric ! 

De ce o fi binecuvântat Prea Bunul Dumnezeu neamul 
nostru, ca fiii lui să fie cei dintâi vestitori ai acestui naţionalism 
adevărat în lume, nu trebue nici să ne mirăm, nici să ne mândrim, 
ci numai să-I mulţumim smeriţi şi să ne rugăm fierbinte, ca să ne 
ajute a-1 realiza cu ajutorul Harului Divin până la perfecţiune, 
amin ! 


X 

9. Trâmbiţele Duhului Sfânt. - Acolo trebuie să ajungă 
toate Neamurile ! Să fie întocmai ca Sfinţii Apostoli, dar în 
respectivele colectivităţi, ecumenicităţi naţionale şi anume : 


237 



Vestitoare ale minunilor lui Dumnezeu şi slujitoare ale 
poruncilor Lui! 

Nimic nu trebue să le îngrozească, aşa cum şi pe fiecare 
creştin, în parte, nimic nu trebuie să-l înfricoşeze, întru a alerga 
la premiul desăvârşirii. Pentru aceasta, prin Naţionalism, lumea 
va putea şi trebue să ajungă odată a se închina lui Dumnezeu 
numai şi numai: “în Spirit şi în Adevăr”. (Ioan 4, 24). 

Nici Ierusalimul, nici Papalitatea absolutistă a Romei, 
nici anacronismul Patriarhatelor “ecumenice”, nu sunt, nu pot fi, 
centre ale pământului şi dirigiuitoare ale Creştinătăţii, căci nu 
au temeiu în Revelaţie. Duhul Adevărului cheamă popoarele la 
mântuire şi înviere, prin Biserică, în totalitatea sobornicească a 
Episcopilor Ei, fără ca să aibă neapărat nevoie de demnităţi 
ambiţioase şi parazitare, care necinstesc puterea, nepătrunsă de 
mintea omenească, a Harului Divin. Mai mult ! Domnul va 
pedepsi, iarăşi, pe toţi aceia cari “fac casa lui Dumnezeu peşteră 
de tâlhari” (Luca 19, 46). De aceea, trebuie să fie alungaţi 
vânzătorii din toate Bisericile naţionale, iar adevăraţii Păstori să 
se confunde cu luminile Harului, ca să fie adevărate trâmbiţi de 
preamărire a lui Dumnezeu şi de binecuvântare asupra tuturor 
celor ce luptă pentru plinirea naţionalismului Teolog. Aceasta, va 
face din fiecare Neam creştin o Legiune organică, care se va 
modela necontenit după chipul Legiunilor Cereşti ale îngerilor. 
(Cf. Dionisie Areopagitul). încât popoarele, în ecumenicitatea lor 
naţională a fiecăruia, vor avea Ierarhia bisericească şi Ierarhia 
naţională, potrivit modelului “Ierarhiei cereşti”. Deci, în sânul 
Bisericii Ecumenice, care este “Corpul Mistic” al Domnului 
nostru Iisus Hristos, vor fi organic statornicite toate mădularele 
naţionale ale popoarelor, fonnând legiunile creştinătăţii 
respective, de ex.: Legiunea Creştinătăţii-Româneşti, Legiunea 
Creştinătăţii-Germane, Leginea Creştinătăţii-Italiene, etc. 

Substanţa “ecumenicităţii naţionale” a fiecărui popor va 
fi trăirea lui prin Biserică, din al Cărei inepuizabil depozit de Har 
îşi va lua hrana şi desăvârşirea prin cultul divin, a cărui inimă 
este Sfânta Liturghie. Toate celulele mădularului Neam, Cler şi 
popor, vor fi una în virtutea apelului de la Sfânta Liturghie : “Să 


238 



ne iubim unii pe alţii, ca într’un gând să mărturisim : Pe Tatăl şi 
pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de O Fiinţă şi 
nedespărţită !” 

Pe calea aceasta se va realiza menirea istorică a omenirii, 
prin Neamurile cari o compun, şi anume de a ajunge prin şi în 
Biserică : “o turmă şi un Păstor !”. Căci : “Organismul bisericii 
se menţine şi se întăreşte prin Duhul Sfânt, dar în măsura 
colaborării armonice a tuturor compenentelor lui, aşa încât se 
poate zice, că biserica creşte intensiv prin Duhul Sfânt, dar 
extensiv prin acţiunea comună a membrilor ei”.(73). 

X 

10. Pacea lumii. - Abia atunci va trece toată lumea 
printr-o transfigurare dumnezeească şi Corpul Mistic al lui 
Hristos, Biserica, va ajunge la înălţimea “staturii de om mare”. 
Naţiunile vor fi tot mai mult mădularele sfinţite şi deci curate ale 
acestui Corp. căci naţiunile, prin conştiinţa harică, a fiecărui eu 
colectiv, trebue să crească “în toate întru El, Care este Capul 
Hristos, din Care tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat prin 
fiecare legătură de sprijin, după lucrarea săvârşită pe măsura 
fiecărui mădular, creşte spre zidirea sa însuşi în dragoste”. 
(Efeseni 4, 15-16; Cf. Şi Prof. Pr. Dr. Vasile Gheorghiu- 
Cernăuţi). 

Naţiunile trebue să-şi însuşească marele Dar al vremii 
noastre, de îndrumare a istoriei spre o eră nouă, în care lumea va 
trăi mai mult duhovniceşte, şi pe care dar îl va lămuri deplin 
viitorul Sinod Ecumenic. Atunci se va înstăpâni definitiv pe 
pământ “Pacea lui Hristos !, nu cum o dă lumea” (Ioan 14,27) - 
aceea, prin care, puterea lui Dumnezeu va ajuta Naţiunilor să se 
întreacă numai în crearea şi promovarea de valori spirituale. 

Spre aceasta, însă, mai întâi, fiecare Naţiune, trebue să se 
regăsească pe sine sub forma Ierarhiei Naţionale, care, cu 
ajutorul Ierarhiei Bisericeşti, îşi va defini propria întruchipare. 
Şi, forma Ierarhiei “ecumenicităţii naţionale” nu poate fi oricare, 
la întâmplare ! Toate Statele Creştine-Naţionale, vor fi 


239 



Legionare, pentru că vor trebui să fie Ortodoxe şi vor fi 
conduse : prin Monarhie Sinodală ! Nici dictatura, nici 
democraţia, nu-şi pot avea temeiul în Hristocraţie. Numai 
Monarhia Sinodală poate rezulta din principiul Hristocraţiei. 
Biserica Ecumenică are Cap văzut şi nevăzut pe Iisus Hristos. 
Mădularele Ei, Neamurile Creştine, au ca suflet Bisericile 
Naţionale, în frunte cu Patriarhul respectiv şi ca trup Statele 
ecumenicităţii naţionale, în frunte cu Regele monarhiei sinodale. 
Regele, de Drept Divin trebuie să fie uns ca Monarh Sinodal de 
Biserică prin Patriarh şi de Drept Naţional trebuie să fie 
consimţit de ecumenicitatea naţională şi să fie numai neam din 
Neamul respectiv, născut din el şi nicidecum străin de alt sânge ! 
Monarhia Sinodală, conduce ecumenicitatea naţională, având ca 
Sfetnici pe Membrii Sinodului Bisericii Naţionale respective, 
cari stabilesc toate normele de viaţă ale Ierarhiei Nţionale din 
Statul respectiv, de aceea se numeşte “Monarhie Sinodală”. 
Numai ceeace va statornici Sinodul ca nonnă pentru viaţa 
ecumenicităţii naţionale va putea fi sancţionat de Rege şi va fi 
încredinţat spre împlinire puterii executive pe care o compun 
membrii Ierarhiei Naţionale. Monarhia Sinodală este în acelaşi 
timp şi ereditară şi electivă după vrednicia celui ce va să fie uns 
ca Brege. Legea Bisericii va şi Legea Statului. Palide icoane au 
rămas şi din trecut, care arată că s’a mai practicat acest mod de 
îngemănare între Biserică şi Stat. Aşa la Sinodul al patrulea 
Ecumenic, dela Calcedon, împăratul se adresează Sinodalilor : 
“Sunt mai multe chestiuni, cari vă privesc şi la a căror hotărâre 
noi nu ne simţim îndreptăţiţi de a ne amesteca, ci le lăsăm în 
grija voastră, fiind de părere că acele trebuesc canonizate de 
către voi în Sinod înainte de a le publica prin legile noastre”.(74). 

Este drept, că acest mod de a grăi, priveşte chestiunile 
bisericeşti, pe care împăratul le vrea canonizate întâi de Sfântul 
Sinod ca, apoi, să le facă şi legi de Stat. Dar, acest procedeu 
poate fi extins precum şi însuş principiul ca toate legile să devină 
nonnă de stat numai prin examinarea şi statornicirea Sinodalilor, 
cari le vor confrunta cu Ortodoxia. Străbunii noştri au fost şi 
rămân Mari tocmai pri aceasta : ei aveau O singură Lege şi 


240 



bisericească şi de stat: Legea lui Hristos. Numai prin aceasta îşi 
va afla pacea şi zidirea mai întâi fiecare ecumenicitate naţională 
în sânul Neamului respectiv şi apoi, toate Neamurile în 
sobornicitatea lor ecumenică prin Biserică pentru Hristos ! 

X 


11. Technica şi Revelaţia. - Parcă văd, ca într-un vis 
ceresc, grandioasa simfonie a Adevărului, care, prin divine 
melodii duhovniceşti, va strălumina conştiinţa omenirii, când 
Duhul Sfânt va binevoi să teologhicească împreună cu urmaşii 
Sfinţilor Apostoli, din toate Neamurile, în viitorul Sinod 
ecumenic ! Până atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi puse la 
punct, în toate amănuntele, mijloacele de transmisiune tehnică, 
pentru ca să poată auzi prin radioemisiune şi să poată vedea prin 
televiziune, fiecare creştin, adunaţi în localităţile din toate ţările, 
ceeace se va desfăşura şi discuta în acel Sfânt Sinod, la care se 
vor fi transportat, pe uscat, pe ape şi prin aer, fericiţi Prea Sfinţiţi 
Episcopi ai Bisericilor Naţionale, întru lumina Bisericii 
ecumenice. 

Dumnezeu nu a inspirat pe marii inventatori, de ale căror 
minunăţii tehnice ar trebui să se bucure oricine, pentru ca să-şi 
facă satan plăcerea de a se juca de-a moartea cu popoarele. Iluzia 
aceasta a francmasonilor şi a tuturor duşmanilor Bisericii lui 
Hristos, va fi prefăcută în aspră pedeapsă, când dreptatea şi 
adevărul vor fi înstăpânite definitiv pe pământ. Atunci toate 
mijloacele tehnice, vor fi puse, în mod providenţial, în serviciul 
realizării Sobornicităţii Neamurilor, cu începerea viitorului 
Sinod Ecumenic. Materia, prin elementele ei componente, 
organizată în vehicule tehnice ale civilizaţiei, va sluji după 
cuviinţă Spiritului. Aşa a servit Creştinismului şi providenţiala 
organizare şi civilizaţie - pe măsura acelei vremi - a imperiului 
roman, care, a fost cel dintâi factor material însemnat, în slujba 
răspândirii adevărului mântuitor al Evangheliei. Ştim cum i-a 
facilitat aceasta mai ales dumnezeescului Pavel, Apostolul 
Neamurilor, înprejurările prin care a trecut, când ducea în toate 


241 



depărtările Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa şi 
acum, şi cu atât mai mult, tehnica va ajunge să fie eliberată şi ea 
de uzurparea satanei şi să ajute omului ca să servească prin 
alcătuirile ei numai Revelaţiei! 


X 

12. Vestitorii. - Desigur, în asemenea minuni, care vor 
mai fi pe acest păcătos pământ, nu pot crede decât “nebunii 
pentru Hristos ”, aceia, cari, în afară de Dumnezeu nu află nici un 
rost vieţii : “Vestitorii izbăvirii neamului românesc, cari au 
înţeles, dela început, că numai omul care trăieşte după legea lui 
Dumnezeu, poate să se mântuiască şi pe el şi pe fraţii lui. De 
aceea, ei se silesc să realizeze, o exemplară personalitate creştină 
pentru a realiza o exemplară naţiune românească. Aşa ne 
explicăm, de ce vestitorii au stârnit atâta adversitate în lumea 
anarhiei luciferice şi a venalităţii lui iuda. Până la capăt, însă, 
torentele Duhului, vor sparge digurile, pentru a rodi viaţa 
românească, prin inundaţiile lor salvatoare”.(75). 

Aceşti vestitori vor fi, colectiv, prin Legiunea “Sfântul 
Arhanghel Mihail”, ca odinioară Apostolul Neamurilor : 
propovăduitorii Sobomicităţii Naţiunilor, în era Sinodului 
Ecumenic, ce va să fie, spre slava lui Dumnezeu, amin ! 


242 



CAPITOLUL X 

SCHIMBAREA LA FATĂ 

5 

“Dumnezeu S-a făcut om, ca pe 
om să-l îndumnezeească 

(Sf. Anastasie cel Mare) 

Trebuie să ne întoarcem şi să ne oprim, acum, asupra 
celulei unitate de măsură, prin care se zideşte organic Corpul 
Mistic al Domnului - Biserica - şi anume : Omul. Fiecare Om, 
din sânul fiecărui Neam, este “Chemat” la încreştinare, la 
integrarea lui în Biserică, la “îmbisericirea” lui. El face parte 
dintre “cei mulţi chemaţi”. Dacă se va sili să devină Teolog, se 
va învrednici să facă parte dintre “cei puţini aleşi”. Aceştia sunt, 
propriu zis, “luptătorii şi vestitorii” Bisericii. în raport cu 
celulele corpului, ei ar fi un fel de celule nervoase, având 
receptivitate şi transmisibilitate în slujba vieţii organismului din 
care fac parte. 

în sânul Creştinătăţii-Româneşti, aceştia s’au dovedit a fi 
Legionarii. Vor fi recunoscuţi ca atare chiar de Ierarhia 
Bisericească, datorită în primul rând Martiriului lor. 

De aceea legionarii “nebuni pentru Hristos”, luptători şi 
vestitori ai Lui, în viitor, pentru ca să-şi îndeplinească deplin, 

243 



adică “frumos” Misiunea lor, trebuie să se înalţe, prin ardoarea 
lor pentru Biserică, până la incandescenţa Teologiei. Nu la 
teologia oficializată a compilatorilor, cari, mai ales în ortodoxia- 
românească, de câteva decenii, fac mai mult o transpunere 
“ortodoxă” din “telogia” catolică şi protestantă. Legionarii, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, se vor ridica la Teologia ortodoxă care 
se dărueşte de sus, se asimilează de noi şi se transmite altora, 
Organic, pe temeiul Evangheliei, sub îndreptarul Predaniei 
ortodoxe. 

Teologia, fiind înfierea, de către Cuvântul lui Dumnezeu, 
a celor ce devin de Dumnezeu şi umanitate cuvântători, are o 
singură Uşă de comunicare între Divinitate şi umanitate : Iisus 
Hristos. Teologia nu poate pleca nici de la raţiune, nici dela 
sentiment, nici dela voinţă, nici dela oricare alt considerent de 
preocupare umană, ci numai dela integrarea deplină a omului în 
Harul Divin, care trebuie lăsat El să ne împroprieze ceeace vrea 
Dumnezeu să preamărească oamenii, după loc şi după timp, 
pretutindeni şi totdeauna. 

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristo a spus : 
“Amin, amin grăiesc vouă : Eu sunt Uşa oilor. Toţi câţi au venit 
mai înainte de mine furi sunt şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. 
Eu sunt Uşa. Prin mine de va intra cineva se va mântui şi va 
intra şi va ieşi şi păşune va afla”. (Ioan 10, 7-9). După Clement 
Alexandrinul, aici este vorba despre neajunsul învăţăturii şi 
puterii dirigiuitoare a filozofilor vechi şi chiar a Sfinţilor 
Prooroci. în deosebi filosofii, cari n-au avut parte de Revelaţia 
lui Dumnezeu ca Sfinţii Prooroci, sunt ca nişte “furi”, cari 
încearcă să intre în cetatea Luminii, nu direct pe Poarta 
Adevărului deplin, şi dăruit în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, 
ci, în urma firii omului morţii, moştenită prin păcat, dibuesc 
lăturalnic prin dialectică “discursivă” (Cf. Nichifor Crainic), 
pentru a formula abstracţiuni şi propoziţii cu socotinţa că enunţă 
în ele adevărul. Aceasta despre orice lucru, deci şi despre 
Frumos. 

Dar, şi după întemeerea împărăţiei Harului pe pământ, 
filosofii au urmat şi urmează mai mult, dacă nu aproape exclusiv, 


244 



linia de cugetare trasată din antichitatea robiei sub păcat. Puţini 
“filosofi creştini”, cari sunt şi apologeţi ai Revelaţiunii faţă de 
exclusivismul raţionalist, dacă au urmat “calea” arătată de 
Mântuitorul, totuşi, n’au întemeiat încă, în domeniul frumosului, 
disciplina “estetică” în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului. în 
schimb, urâţesc frumosul acei întemeetori de “estetice 
autohtone”, cari nu se aşează în centrul lor de lumină pe 
Mântuitorul, drept ceeace, şi ei, întrucât nu intră pe “Uşa oilor”, 
sunt “furi şi tâlhari”, de cari oile nu trebue să asculte. 

De aceea, mai ales acum, când Istoria se apropie de o Eră 
nouă, a păcii şi desăvârşirii, şi când Vestitorii trebue să 
minuneze sufletele de frumuseţea îndumnezeeirii spre care 
mergem - Teologia va să fie gata a lumina : nu numai Calea 
către adevăr, nu numai împărtăşirea cu Adevărul, ci chiar şi 
transfigurarea Vieţii pătrunse şi ancorate de adevăr. Această 
transfigurare a vieţii este Arta (Cf. Gh. D. Mugur), puterea 
frumosului îndumnezeire a omului. Nu frumosul “furilor şi 
tâlharilor”! - “Furai nu vine decât să fure, să junghie şi să 
prăpădească” (Ioan 10, 10) - ci frumosul Păstorului Celui Bun : 
“Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi de prisos să aibă”. 
(Ioan 10, 10). 

Domnul nostru Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât şi 
printr’unul din cele mai mari semne pe cari le-a făcut pe pământ, 
a arătat că El este descoperirea dumnezeească şi a tainei oricărei 
frumuseţi neprihănite - de unde urmează că orice împletire de 
cugetări şi orice trăire, cari fac bogăţia şi puterea artei, trebuie să 
izvorască din principiul Teologiei estetice, care îşi are temeiul în 
Evanghelie şi anume : în Minunea de pe Muntele Tavorului. 

X 


1. Păcat şi desfigurare. - în ultimul timp, mulţi 
reprezentanţi de mare autoritate ai medicinei, au început să 
afirme despre corp că “este un reflex al gândirii omului”. Au 
ajuns la această afirmaţie, în urma celor mai noi şi minuţioase 
cercetări asupra compoziţiei şi mecanismului sistemului nervos, 


245 



care formează puntea de trecere între tainele “unui fel de 
subconştient organic” şi între cercul mai restrâns şi luminos al 
conştiinţei, prin care se dirijează tot complexul vieţii în aşa fel, 
încât “sufletul întipăreşte în trup orice urmă de gând şi efort”. 
(Cf. Diferite articole din “Revista medicală” - Cluj - şi altele). 
Acelaş lucru caută a-1 proba şi unele tratate de psihologie, cu lux 
de exemplificări. (Cf. “Psihologia” de C. Rădulescu-Motru). 
Acest curent nou şi am putea zice “spiritualist”, în câmpul de 
cercetare al unor “ştiinţe” care au cochetat prea mult cu 
materialismul, ne duce cu gândul la minunata, posibilitate a unui 
viitor apropiat, când se va demonstra şi “ştiinţific” - în ciuda 
diavolului - adevărul neclintit, al dogmei Bisericii noastre, care 
spune că “suntem făcuţi din pământ (materie), după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu, prin suflarea de viaţă ce ne-a dat-o”. 
Unii Sfinţi Părinţi şi unii ucenici ai Teologiei, susţin că acest 
“chip” al lui Dumnezeu în noi, este un reflex al Sfintei Treimi, 
prin cele trei facultăţi sufleteşti - inteligenţa, simţirea şi voinţa - 
pe cari le manifestă cu ajutorul organismului corporal. 

“Omul este compus din trei unităţi după modelul Celui 
care este. Cugetarea este Tatăl cel nevăzut, generator al tuturor 
fiinţelor, principiu de viaţă şi de acţiune, necuprins cu mintea şi 
dătător de viaţă. Cuvântul omenesc este Fiul, el este coexistent 
cu cugetarea, fără încetare născut de ea, esenţial creator, singur 
învederat şi accesibil, singur punct de contact şi de legătură între 
ordinea fizică şi ordinea intelectuală. Acţiunea derivă adesea din 
cuvânt dar ea nu purcede în mod esenţial decât din cugetare, care 
este unicul ei motor necesar, şi principiul veşnic. Intr’adevăr 
cuvântul inarticulat însuşi, nu este deloc un mediator absolut şi 
necesar, între voinţa, ce o am de a mişca unul din membrele mele 
şi acţiunea care urmează acestei voinţe. Tot astfel duhul sfânt, 
acţiunea, îndeplinirea, emană şi purcede în mod substanţial din 
cugetare, din sensorium, cu toate că de cele mai multe ori, ea este 
precedată sau provocată de cuvânt. Duhul Sfânt este care 
îndeplineşte şi realizează toate lucrurile. Tatăl, cugetarea, nu se 
manifestă şi nu se materializează decât prin Fiul, decât prin 
cuvânt, şi nu lucrează decât prin Duhul, care este acţiunea”.(76). 


246 



Dar, aceasta este de recunoscut oarecum mai mult pentru 
trebuinţa noastră de a cunoaşte prin analogie, ceeace supunem 
modului de cercetare analitic. Omul, însă, a început să cunoască 
în felul acesta, când era deja sub păcat şi când n’a mai rămas 
decât cu umbra de reflexe ale Dumnezeirii, al Cărei chip îl purta 
în fiinţa lui. Abia după reabilitarea adusă de Mântuitorul, Harul 
singur, ne poate duce cu minetea până la cunoaşterea stării 
omului parasidiac, având decoperirea Dragostei lui Dumnezeu, 
singura prin care se poate cunoaşte omul şi pe sine însuşi. Sf. 
Apostol şi Evanghelist Ioan, arată că, putinţa de a cunoaşte omul 
pe Dumnezeu, este determinată de integritatea faptului 
premergător al iubirii : “Cel ce nu iubeşte n’a cunoscut pe 
Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Intru aceasta s’a arătat 
dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Lui Cel Unul 
Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” 
(1 Ioan 4, 8-9). Cine iubeşte pe Dumnezeu este Fericit (Cf. 
Predica de pe Muntele fericirilor). Aceasta este semnul că omul 
trăieşte cuvintele : “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în 
iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. (1 Ioan 
4, 16). 

Mântuitorul, aducând harul Fericirii în lume, ne-a dat şi 
posibilitatea de a cunoaşte adevărul, trăindu-l, care ne arată că 
reflexul “chipului Dumnezeirii” în om, nu este analogia vreunei 
facultăţi sufleteşti cu taina Treimii Sfinte, ci trăirea nemijlocită a 
Dragostei, care oglindeşte Viu în noi Treimea Nedespărţită a 
Fiinţei lui Dumnezeu, cum eram înainte de cădere. Şi anume : 
omul, prin Har, poartă chipul lui Dumnezeu în el, ca annonie 
perfectă şi trăire într-o entitate, una şi aceeaşi, a celor trei 
elemente, cari ne dau cele mai reale şi fecunde posibilităţi de 
creştere în bucuria Dragostei : binele, adevărul şi frumosul. 
Bucuria contemplaţiei vii, active, şi a integrării într-o annonie 
supremă a inefabilului, care resfrânge dragostea lui Dumnezeu 
în om - prin conştiinţa trăirii într’un întreg a binelui, adevărului 
şi frumosului - dă hrană substanţei perfecte a vieţii : Fericirea. 
Aceasta a fost starea omului parasidiac : putinţa harică de a trăi 


247 



fericit, de a fi fericit, adică de a contempla şi face totul printr’o 
armonie nealterată dintre bine, adevăr şi frumos. 

în Dumnezeu, pe cât ne este de revelat, nu se poate 
concepe esenţa, substanţa, fiinţa Dumnezeirii, adică Dragostea, 
decât ca “Una Fiinţă a Nedespărţitei Sfintei Treimi”. Pentru om, 
substanţa, esenţa, fiinţa vieţii lui, adică Fericirea - care a fost şi 
acum iarăşi este “chipul” dragostei lui Dumnezeu, oglindit în om 
- a devenit hrană pierdută, când a stricat annonia dintre cele trei 
elemente componente ale fiinţei lui. Astfel, a lăsat ca, în locul 
adevărului, să se furişeze în conştiinţa lui concupiscenţa cu 
iluzia, pe care i-a infuzat-o diavolul prin dialectica “discursivă”, 
destrămătoare a minciunii - reflex din disoluţia nimiciniciei lui : 
reflex al Urii, contrariul Fiinţei lui Dumnezeu ! 

Prin aceasta, omul, alături de bine a început să cunoască 
şi răul, iar frumosul s’a prefăcut în stricăciune. Mai mult ! Odată 
pierdută hrana harică - prin care el putea nu numai să poarte 
chipul lui Dumnezeu, ci chiar să crească până la asemănarea cu 
El - s’a descompus armonia susţinută prin porunca ascultării de 
Dumnezeu, care se reflecta până şi în corpul de ţărână şi-i da 
substanţă. Prin această descompunere lăuntrică, omul, a devenit 
nu numai o umbră a ceeace a fost, ci s’a descompus şi cu trupul, 
suferind moartea, devenind omul morţii. 

Tragedia omenirii ! - care, pe lângă chipul ei originar, a 
desfigurat şi urma tuturor realizărilor ei în istorie ! Astfel, cu 
pierderea principiului esenţă al Fericirii, conştiinţa, s’a întunecat 
şi faţă de stihiile pământului, elementele materiei, peste care 
fusese aşezat Domn, şi, nemai putându-le stăpâni - căci s’au 
disparat şi ele - avea să producă doar umbre şi în tot ceeace i s’a 
dat să creeze în cele trei domenii, cari dau miezul tuturor 
preocupărilor umane : morala, ştiinţa şi arta. Nu mai era de 
aşteptat decât plinirea făgăduinţii dela osânda din Raiu, când 
Revelaţia lui Dumnezeu avea să-i aducă omului aminte de starea 
lui dela început, ceeace se face prin “Lege şi Profeţi”, şi să-l ducă 
la ştergerea păcatului, la mântuire, ceeace se face prin Cruce. 

Domnul nostru Iisus Hristos, a împlinit acest plan al 
iconomiei divine, prin întreita lucrare a Lui : ca profet, ca 


248 



Arhiereu şi ca împărat. Toată această iconomie a lăsat-o spre 
îmbogăţirea lumii, în şi prin Biserică. Aceasta este Uşa pe care 
ne-o deschide El în El. Este uşa, Singura, prin care, intrând din 
viaţa aceasta, eşim dincolo în păşunea eternităţii. 

“între creatorul şi creaturi, între atotputernicia şi liberul 
arbitru, între fiinţa universală şi individ, între oceanul de lumină 
şi oglinda refractoare, între Dumnezeu şi om, acest mijlocitor 
este iubirea, cuvântul divin, între Dumnezeu şi om, acest 
mijlocitor este iubirea, cuvântul divin, Domnul nostru, Iisus 
Hristos. 

“Se ştie că această din urmă denumire nu este câtuş de 
puţin indiferentă sau arbitrară. Ea înseamnă unsul Domnului 
după cele trei funcţiuni ale sale, adică ca Rege, ca Pontifice şi ca 
Profet. Dumnezeu-Omul întruneşte în persoana sa aceste trei 
atribute, pentru că ele sunt la început cele ale naturei omeneşti. 
Omul era Rege, pentru că era chemat să poruncească naturii. El 
era Pontifice, pentru că a doua chemare consta în a aduce un cult. 
în sfârşit el era Profet pentru că destinaţia lui e de a simţi pe 
Dumnezeu în creaţiune, şi de a proclama minunile puterii sale şi 
ale înţelepciunii sale. 

Regeneratorul trebuia prin unnare să reunească în sine 
toate atributele distinctive şi primitive ale fiinţei degenerate. 

“Opera răscumpărării are aşadar trei gradaţii bine 
distincte. Ea începe prin restablirea neamului omenesc în 
funcţiunile profeţiei : ea îl cheamă la apostolat, însărcinându-1 cu 
manifestarea îndurărilor dumnezeeşti, şi iniţiindu-1 prin credinţă 
în misterele eternităţii. Din acest prim grad, omul ridicându-se 
spre izvorul său va fi înălţat la pontificat, adecă la cultul divin, cu 
duhul şi cu adevărul. Pe urmă el se va urca pe tronul primilor săi 
părinţi, şi se va bucura de plenitudinea prerogativelor inerente 
regalităţii. Cu alte cuvinte el va domina natura, după ce a încetat 
treptat a se supune răului. Acesta este mersul ascendent, pe care 
opera răscumpărării şi l-a indicat, pentru a urca spre principiul 
prevaricaţiilor noastre”.(77). 

Deci, raportează, încă de aici, de pe pământ, a oricărui 
gând, a oricărui cuvânt, a oricărei fapte, ale omului, trebue să se 


249 



facă numai la vecinicie. Singură această raportare la Perfecţiune, 
prin Harul ce ni-1 dă sacrificiul şi binecuvântarea Mântuitorului 
va atrage şi valorificarea strădaniilor şi realizărilor din această 
viaţă de încercare. De unde urmează, mai departe, că orice 
încercare în afara împărăţiei Harului, a Bisericii, rămâne 
vrednică de “furi şi tâlhari”, căci satan a fost izgonit cu principiul 
minciunii lui şi i s’a nimicit uzurparea Regalităţii omului, iar 
Domn al Cerului şi al pământului este Dumnezeu-Omul Iisus 
Hristos, prin Care avem : inspiraţia binelui, cunoaşterea 
adevărului şi desăvârşirea frumosului. Toate acestea se aplică şi 
la cultura şi civilizaţia din toate timpurile - în deosebi a 
viitorului - a căror valorificare poate avea împlinire numai sub 
coroana împletită din întreitul fir al Luminii Revelaţiei : “Eu 
sunt calea, adevărul şi viaţa ”.{Ioan 14,6). 

Aceste cuvinte sunt cele trei raze ale aceleiaşi lumini, 
Una, care dă substanţa organică a Teologiei, care se revarsă în 
Trei râuri de înoire, întărire şi desăvârşire a Teologhisitorilor : 
Teologia Morală, Teologia Dogmatică şi Teologia Estetică. 

în arhitectonica unui asemenea templu spiritual, cu trei 
cupole de aur, sub Crucea fiinţială de diamant (Eu sunt Lumina 
lumii”, adică Teologia Mistică), suntem chemaţi să ne zidim şi să 
ne împodobim în Evanghelie. Din ea desprindem şi istoria celor 
trei momente inaugurale din viaţa Mântuitorului, cari sub temeiul 
celor trei ramuri ale Teologiei şi anume : Predica de pe Muntele 
Fericirilor, Jerfa de pe muntele Golgota, Schimbarea la Faţă de 
pe muntele Tavor. în aceste trei momente ne-a descoperit întreita 
lucrare ce avea de îndeplinit pe pământ : cea de Profet, cea de 
Arhiereu şi cea de împărat, al învierii şi reînălţării - şi cu trup de 
om - la aceeaşi stare, fără putinţă de rostit prin cuvinte : a Celui 
ce a fost “în sânul Tatălui mafnainte de întemeerea lumii”. 

Biserica ne împropriază această întreită lucrare a 
Mântuitorului şi anume : a) privitor la Chipul “Nedepărţitei 
Sfântei Treimi”, pe care-1 primim prin botez ca punct de plecare, 
avem Simbolul întreitei lucrări a Domnului, localizat concret în : 
amvon, catapeteazmă şi sfânta masă ; b) privitor la Asemănarea 
cu Dumnezeu, la care vom ajunge prin înviere ca punct final, 


250 



avem Realitatea întreitei lucrări a Domnului, săvârşită în noi, 
din acele locuri simbol, prin harul ce ni se dă mereu în : Predania 
de pe amvon, Vederea faptelor împărăteşti ale Domnului pe 
Catapeteazmă şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din 
Potirul în care S-a transsubstanţiat pe Sfânta Masă ; toată această 
minune continuă teologhisind-o în cele trei moduri, adică : 
moral, dogmatic şi estetic. 

Schematic, pentru a rezuma, stabilim legătura între 
miezul duhovnicesc al tennenilor amintiţi şi între reprezentarea 
lui concretă, după cum urmează : 

DUMNEZEU 






OMUL 


Aceasta este structura organică a Teologiei, la care 
ajunge omul prin îmbisericirea lui. Atunci el trăieşte fericirea, 
pentru că Harul Divin i-a redat această substanţă vitală prin 
trăirea unitară şi armonică a binelui, adevărului şi frumosului. Le 
primeşte din amvon, altar şi catapeteazmă, pentru că de acolo, 
perpetuiază întreita lucrare a Domnului, de : Profet, Arhiereu şi 
împărat. Această întreită lucrare a inaugurat-o şi a pecetluit-o pe 
cei trei munţi : al Fericirilor, Golgota şi Tavor. în aceste trei 
momente, plinite pe cei trei munţi, îşi au temeiul evanghelic cele 
trei ramuri ale Teologiei : Teologia Morală, Teologia dogmatică 
şi Teologia Estetică, deoarece în acele trei momente, Domnul, a 
adeverit puternic şi deplin că El este calea, adevărul şi viaţa, 
pentru că El este Lumina lumii ! 

Date fiind aceste dumnezeeşti realităţi, din Descoperirea 

înţelepciunii lui Dumnezeu, vom afla adevărata semnificaţie a 

Artei - adică obiectul “Teologiei Estetice” - în taina minunii de 

pe Tavor, ca dar al puterii - mai mult decât creatoare şi 

mântuitoare - aceea a îndumnezeiţii omului ! Aşadar, principiul 

frumosului desăvârşitor nu poate fi decât cea mai mare realitate 
. . ^ ... 
şi minune : învierea, spre Viaţă Vecimcă. 

La lumina învierii Domnului (Artiştii), depăşind propria 
lor stare de creatură, trebue să împrospăteze, dela epocă la epocă, 
viziunea Destinului Suprem, pe care, Mântuitorul, l-a făcut 
văzut mai întâi de către cei mai de frunte Ucenici ai Lui - Petru, 
Iacov şi Ioan - cărora le-a descoperit slava Sa dumnezeească, 
încă înainte de a fi fost răstignit : “Firea cea din Adam, vrând 
Hristos să o schimbe, se sue acum în muntele Tavorului ca să 
descopere ucenicilor Dumnezeirea Sa”.(78). 

Poatecă era cea nouă, spre care merge acum istoria, va fi 
a unei schimbări la faţă, a omenirii, încă înainte de “a doua 
venire” a Domnului, aşa cum El S’a schimbat la faţă încă înainte 
de Sfânta Lui înviere. De aceea, trebuie să cercetăm mai de 
aproape ce este Teologia Estetică, iar, adâncind aceasta, să ştim 
cum trebuie să vegheze ca, orice vestire a geniilor, 
mărturisitorilor şi sfinţilor, despre desamăgirea omului, să 

252 



îndemne pe toţi nevoitorii şi iubitorii de frumos, să nu-1 caute în 
deşertăciuni, ci acolo unde îşi are temeiul evanghelic. 

X 

2. Minunea de pe Travor. - Sfinţii Evanghelişti sinoptici, 
ne relatează minunea prin care. Mântuitorul, înainte de moartea 
Sa pe Cruce, a arătat, celor mai aleşi apostoli, Petru, Iacov, şi 
Ioan, cum va fi omul îndumnezeit, după înviere. Totodată, a vrut 
să le întărească şi credinţa în Dumnezeirea Lui, pentru răstimpul 
de amarnică sminteală când avea să fie umilit, batjocorit şi 
răstignit. 

Capitolul 17, al Sfintei Evanghelii după Matei, începe 

astfel: 

“Şi după şase zile, a luat Iisus pe Petru şi pe Iacov şi pe 
Ioan, fratele lui, şi i-a suit pe un munte înalt deosebit şi s’a 
schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar 
hainele lui s’au făcut albe ca lumina” (vers 1-2). 

Aici se arată desăvârşita plinire a planului vecinie al lui 
Dumnezeu, prin Cuvântul Său, precum şi deosebita vrednicie la 
care va fi ridicat omul - după cum cântă Biserica într’un innos : 
“Ca să plinească graiurilor vieţii vecinice înainte a stătut Hristos, 
arătând prietenilor lucrurile, care bine a voit a le cunoaşte întru 
sine însuş, adică slava părintească cea strălucitoare”.(79). 

Ca Acela care avea să plinească Legea şi Profeţii, 
Mântuitorul tot acum, trebuia să fie recunoscut şi de către 
căpeteniile Proorocilor, dar nu numai prin ceiace au vestit ei, 
inspiraţi încă înainte de venirea Lui, ci chiar prin prezenţa şi 
graiul lor, în acel moment, în faţa celor trei apostoli cari erau 
martori de pe pământ : “Şi iată, s-au arătat lor Moise şi Ilie, 
vorbind cu El. (v.3) 

Moise, dătătorul Legii primite dela Dumnezeu, ales ca să 
conducă un popor destinat a păstra adevărata tradiţie religioasă în 
mijlocul celorlalte popoare prea decăzute - a fost vestitorul 
poruncii negative, (nu negativiste !), care să ne oprească dela 
păcat. 


253 



Ilie, zelosul distrugător de idoli şi idolatri, a făcut minuni 
mari pentru ca să apere adevăratul cult, împotriva celor ce nu 
înţelegeau să desprindă din manifestarea naturii, totala ei 
dependeţă de puterea nemăsurată a lui Dumnezeu. Faptele vieţii 
lui Ilie au culminat în scăparea dela moarte până înainte de “a 
doua venire”, a Domnului, căci a fost luat la cer şi cu trupul (dar 
nu trup înviat, ci trup al omului morţii). Totodată, zelul şi 
sfinţenia lui Ilie, au rămas caracterizatoare şi pentru cel care avea 
să încheie şirul Proorocilor : Sfântul Ioan Botezătorul. Când a 
primit Domnul botezul dela Ioan, s’a arătat lumii pentru prima 
dată Sfânta Treime, într’un mod perceptibil chiar şi prin simţuri. 
Tot la botez, a fost învestită Persoana istorică a Domnului Iisus 
Hristos, prima dată, prin cuvintele Tatălui ceresc : “Acesta este 
Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit ; de acesta să 
ascultaţi” - botezul fiind începutul acţiunii mântuitoare, aşa că 
Iisus a fost arătat atunci ca “Alfa” cel “prin Care toate s’au 
făcut”. 

Acum, pe Tavor, a fost investit şi consfinţit anticipativ tot 
Iisus şi ca “Omega”, Cel prin Care toate se vor desăvârşi. Acelaş 
eri şi azi şi în veci (Apocalips 1,8) - căci, în continuare, Sfântul 
Evanghelist relatează cum Petru, în extaz, a zis : “Doamne, bine 
este nouă să fim aici. De voeşti, să facem aici trei colibi : Ţie una 
şi lui Moise una şi lui Ilie una”... dar, “încă grăind el, iată, nor 
luminos i-a umbrit şi iată glas din nor, zicând : Acesta este Fiul 
Meu iubit, întru care am binevoit; de Acesta să ascultaţi”, (v. 4- 
5). De aceea, dela porunca morală, prin cunoştinţa adevărului, la 
cult, tot complexul vieţii, îşi capătă înţeles şi putinţă de 
valorificare numai prin Iisus Hristos, care poartă în om 
Dumnezeirea : 

“Cela ce este Lumină mai înainte de soare, Hristos, 
trupeşte pe pământ vieţuind, şi mai ‘nainte de Cruce toate cele ce 
erau ale înfricoşatei rânduieli săvârşindu-le cu dumnezeească 
cuviinţă, astăzi în muntele Tavorului, cu Taină chipul Treimii 
L-a arătat. Că pre trei ucenici mai aleşi, pre Petru, pre Iacov şi 
pre Ioan, împreună cu sine suindu-i deosebi şi puţini, 
ascunzându-şi luarea trupului, S’a schimbat la faţă înaintea lor, 


254 



arătându-Şi bună podoaba frumuseţii chipului celui dintâi, şi 
aceasta nu desăvârşit. Şi încă întărindu-i pre dânşii, împreună şi 
ferindu-i ca nu cumva prin vederea aceea să-şi piardă şi viaţa ; ci 
precum puteau cu ochii trupeşti suferind. Şi pre cei mai mari din 
prooroci pre Moisi şi pre Ilie, i-a adus să mărturisească fără 
împotrivire Dumnezeirea Lui. Şi cum că El este raza cea 
adevărată a fiinţei părinteşti, cel ce stăpâneşte preste cei vii şi 
preste cei morţi. Pentru aceasta şi nor ca un cort i-a acoperit pre 
ei. Şi glasul Tatălui de sus din nor a fost glăsuind : “Acesta este 
pre carele L-am născut fără stricăciune din pântece mai înainte 
de luceafăr, pre carele L—am trimis să mărturisească pre cei ce 
se botează în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, şi mărturisesc cu 
credinţă, că nedespărţită este o stăpânire a Dumnezeirii, pre 
acesta să-L ascultaţi. Deci tu însuţi iubitorule de oameni 
Hristoase Dumnezeule, luminează-ne şi pre noi cu lumina slavei 
tale celei neapropiate, şi ne arată vrednici moştenitori împărăţiei 
tale fără de sfârşit, ca un prea bun”.(80). 

Melodul care termină acest imn dogmatic cu un apel 
smerit, ne aduce aminte de adevărul că sunt două feluri de a 
cunoaşte după cum scrie Sf. Grigorie Palama : cunoaştere 
mintală şi cunoaştere supramintală. Prima de care sunt capabili 
toţi oamenii ; a doua, de care se învrednicesc numai Sfinţii şi 
Marii inspiraţi. Aceasta este cheia celui mai bun criteriu de a-i 
identifica pe aceşti Mari inspiraţi, cari trebue să aducă mereu 
aminte, celor comuni sau “muritorilor de rând”, despre înălţimile 
pe cari ei le ating fiind încă în această viaţă, şi despre cari depun 
sacră mărturie în capodoperele lor, pentru ca să se oglindească în 
ele supremul ideal : desăvârşirea. Căci, aşa cum s’a descoperit 
celor trei Ucenici slava lui Dumnezeu pe munte, înainte de 
răstignirea Mântuitorului, li se arată “puţinilor aleşi” în diferite 
împrejurări, aceeaşi slavă, înainte de “a doua venire”, pentru ca 
să se împroprietărească omul încă aici cu posibilul a ceeace este 
peste puterea omului morţii : “Nu e deci numai înlăturare, 
suprimare şi negaţie privirea aceasta, ci unire şi Indumnezeire, 
produsă prin harul lui Dumnezeu în chip mistic şi ascuns, după 
înlăturarea tuturor impresiilor de jos ; sau mai bine zis, după 


255 



încetarea activităţii minţii, care e mai mult decât înlăturare, 
ultima fiind doar un reflex al celei dintâi. Căci a deosebi pe 
Dumnezeu de toate făpturile, o poate face orice credincios ; 
încetarea oricărei activităţi mentale, însă, şi unirea ulterioară cu 
lumina de sus, fiind oarecum o pătimire şi un final 
îndumnezeitor, se întâmplă numai la cei cu inima curăţită prin 
har. Dar ce zic unirea, când chiar şi numai pentru vederea de 
scurtă durată a fost lipsă de aceia cari fuseseră până atunci 
învăţăcei fruntaşi, trebuind şi ei să evadeze în acel moment peste 
orice întipărire sensibilă şi intelectuală, să nu vadă deloc, pentru 
a se învrednici de adevărata vedere şi să pătimească în chip 
neînţeles, pentru a simţi cele ce sunt mai presus de fire”.(81). 

Unii poeţi au reuşit să redea icoana acestei răpiri din sine 
a omului, când se înalţă cu mintea la Perfecţiune. Ne amintim de 
imnul plin de extaz al lui Goethe, în “Faust” - Prologul în cer sau 
“cântarea spiritelor”, când Faust este răpit în extaz. La fel - chiar 
mai adânc - în următoarele versuri ale lui Eminescu din 
“Luceafărul”: 

“Căci unde-ajunge nu-i hotar, 

Nici ochi spre a cunoaşte, 

Şi vremea’ncearcă în zadar 
Din goluri a se naşte 

Nu e nimic şi totuşi e 
O sete care-1 soarbe 
E un adânc asemene 
Uitării celei oarbe”. 

Acelaş lucru se referă şi la extazul muzical. Adolphe 
Boschot, scriind despre Beethowen, se foloseşte de interpretările 
şi caracterizarea pe care i-o face acestuia Wagner, celălalt titan al 
muzicii. Citând după Wagner, Boschot spune: “Muzica, pentru 
el, este mai mult decât muzica. Dacă nu te opreşti numai la forma 
sa, ci pătrunzând până în esenţa ei, muzica este o revelaţie 
imediată a “lucrului în sine”; legile muzicale ne descopere legile 
misterioase ale “substratului” lumii. 


256 



“Aşa, după Wagner, adagiul care deschide quartelul în do 
diez minor nu este numai o expresiune de melancolie : această 
minunată introducere fugă adagio ma non troppo, este “o 
consfătuire pe care Beethowen o ţine cu Dumnezeu despre 
credinţa în Binele etern”...(82). 

Dar nu există vreo ramură a Artei, în care să nu se poată 
statornici acest sens esenţial, care-1 ridică pe vizionarul şi 
creatorul respectiv până la Tavorul inspiraţiei celei adevărate, pe 
care o dă Duhul Sfânt celor ce se bucură de solia îndumnezeirii. 
Iată ce spune şi Nicolae Arseniew : “Pentru ochiul iubitor, 
prefăcut duhovniceşte, chiar lumea se schimbă la faţă (ca pentru 
Francisc d’Assisi) şi îi dă putinţa să vadă în făpturi frumuseţea 
lui Dumnezeu. Totul este pătruns de frumuseţea lui Dumnezeu în 
strălucirea întrupării şi învierii sale. Am văzut mai înainte că 
sfinţirea făpturilor prin lucrarea sa de mântuire (întrupare, Cruce 
şi înviere), alcătuieşte ideea fundamentală, sâmburele lăuntric al 
Bisericii Răsăritene. O privire duhovniceşte transfigurată poate, 
prin anticipaţie, să privească transformarea a ceiace a creat. Se 
ajunge aici, am văzut mai sus, prin viaţa cultului şi prin Tainele 
Bisericii, la care, potrivit măsurii lor de putere duhovnicească 
toţi credincioşii sunt chemaţi să ia parte, chiar de nu s’ar săvârşi 
decât din timp în timp”.(83). 

Nicolae Arseniev, vorbeşte aşa, privitor la Biserică în 
general, ca viaţa care trebue să înoiască şi să transfigureze pe 
credincioşi şi întreaga făptură cu harul lui Hristos. Cu atât mai 
mult se potriveşte aceasta în special Teologhisirii estetice prin şi 
în Biserică. 

Să revenim acum la cele ce am văzut că s’au petrecut pe 
muntele Tavorului. “Pătimirea în chip neînţeles”, despre care 
vorbeşte Sf. Grigorie Palama, este redată în v. 6 al Cap. 17, din 
Sf. Ev. după Matei : “Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la 
pământ, şi s’au spăimântat foarte”. Acestea, din cauza urmării 
păcatului, care l-a dus pe om la carcera morţii. în Adam şi în 
urmaşii lui, a fost eclipsată Dragostea din pricina neascultării de 
porunca lui Dumnezeu. Lui Adam, când l-a întrebat Dumnezeu 
în Raiu, de ce a mâncat din pomul oprit, i-a fost frică să 


257 



răspundă. Pierduse lumina dragostei, încât nu se mai răsfrângea 
în el pacea : “In iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă 
frica, pentru că în frică e suferinţă, iar cele ce se teme nu este 
desăvârşit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a 
iubit cel dintâi”. (1 Ioan 4, 18-19). Având conştiinţa că a devenit 
ofensator al Majestăţii Divine, omul, nu mai cuteza şi nici nu 
putea să mai stea în faţa lui Dumnezeu fără pericol de moarte. De 
aceea, pentru fiii lui Adam, s’a acordat graţia supremă în muntele 
Tavor, când, cei trei ucenici, au pătimit, dar au fost şi 
învredniciţi, nu numai să nu moară în faţa slavei dumnezeeşti a 
Domnului nostru Iisus Hristos, ci să fie chiar martorii 
îndumnezeirii omului, încredinţaţi de aceasta încă înainte de 
sacrificiul de pe Golgota, după care şi prin care, omul are din nou 
posibilitatea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu : 

“In Adam tot îmbrăcându-Te Hristoase, firea cea negrăită 
de demult schimbând-o o ai luminat, şi cu schimbarea chipului 
Tău Dumnezeu o ai făcut”.(84). 

Artiştii, cari trebuie să fie mărturisitori ai acestei 
posibilităţi de transfigurare a naturalului, impregnând în 
creaţiunile lor viziunile supranaturalului inspirat de Har, (când, 
mai înainte de orice, ei trebuie să stabilească în sinea lor o totală 
lepădare de eul pământesc, absorbindu-se numai imperativele 
inspiraţiei adevărate, care este numai a Duhului Sfânt, - au ca 
iniţiatori, nu pe Phidias, nici pe Homer, nici pe Orpheu, ci tocmai 
pe cei trei Sf. Apostoli, cari au văzut aevea ceeace Biserica nu va 
conteni de a cânta : “Cela ce ai zidit cu mâini nevăzute pe om, 
după chipul Tău Hristoasc, frumuseţea cea dintâi a chipului Tău 
întru făptură o ai arătat, nu ca întru închipuire, ci întrucât eşti 
despre fiinţă, Dumnezeu fiind şi Om”.(85). 

Tot ce a putut realiza lumea până la Domnul nostru Iisus 
Hristos, ca artă, nu este nimic altceva decât umbra ei. Dacă ne-au 
rămas statui cari reprezintă un anume, tip închipuit de 
“perfecţiune”, ca proporţie de linii şi forme, în schimb, au rămas 
departe de a exprima acea stare sufletească de perfectă annonie 
dintre binele, adevărul şi frumosul intrinsec al Fericirii. Singură 
poezia evreilor a avut puterea prevestitoare de minuni, dar 


258 



aceasta pentru că era plantă care creştea sub soarele Revelaţiei 
Divine. 

După spaima care i-a făcut pe Sf. Ucenici să cadă cu faţa 
la pământ, Mântuitorul S’a apropiat de ei, atingându-i şi 
zicându-le : “Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, pe 
nimeni n’au văzut, decât pe Iisus singur. Şi coborându-se din 
munte, le-a poruncit Iisus, zicând : Nimănui să nu spuneţi 
vedenia aceasta până când Fiul Omului va învia din morţi” (v. 7- 

9). 

Aşadar : trei sunt momentele, în cari, Mântuitorul, a 
săvârşit acte, la cari a participat întregul cosmos prin fenomene, 
mai mult decât demonstrative, ale supunerii fireşti şi integrale a 
tot ce este creatură Celui prin Care a fost creată. Aceste momente 
sunt : Botezul, Răstignirea şi învierea. Pe acesta din urmă, am 
văzut că a realizat-o anticipativ prin Schimbarea la Faţă, la care 
au participat trei categorii de oameni, întru binevestirea tuturor 
popoarelor : “Ca înaintea Celui ce stăpâneşti cerul, şi peste 
pământ împărăţeşti, şi preste cele de desubt ai domnie, Hristoase, 
înaintea Ta au stătut de pre pământ adică apostolii, şi ca din cer 
Tezviteanul Ilie, şi Moisi din morţi, cântând cu un glas : Popoare 
prea înălţati-L pre El întru toţi vecii”.(86). 

X 

3. Solia îndumnezeirii. - Trecând la sensul şi ordinea 
liturghică, pe care Biserica a rânduit-o vieţii noastre, după 
exemplul Mântuitorului, vom aplica, întreaga bogăţie de principii 
cari izvorăsc din Revelaţie, astfel : Catapeteazma este aşezată în 
faţa naosului, pe care îl desparte de altar, unde, pe Sf. Masă, se 
săvârşeşte sacrificiul nesângeros al Sfintei Euharistii. 
Reprezentând faptele împărăteşti ale Domnului, catapeteazma, 
ţine mereu vie, sub ochii credincioşilor, asigurarea că El va da 
învierea şi îndumnezeirea celor ce-1 primesc cu vrednicie în Sf. 
Cuminecătură. Asemenea taine, îl pot împăca pe om cu toate 
condiţiile vieţii, de la cele mai mizere până la cele mai strălucite. 
Dar, i se cere un lucru : Crucea, lepădarea de sine, adică de omul 


259 



vechiu, omul iluziei, omul morţii, şi a se îmbrăca, prin Sfintele 
Taine, în “omul duhovnicesc”, omul învierii, al celei mai sublime 
realităţi. Misterioasa legătură - paradoxală, ca orice minune - 
care uneşte posibilităţi atât de contrastante, încât să fie capabil de 
bucuria glorificării lui Dumnezeu, numai în măsura în care se 
micşorează pe sine, dă Omului cunoaşterea şi trăirea unei 
Fericiri, pe care a o face inteligibilă nu pot muritorii de rând. 
După pilda Apostolilor şi a Sfinţilor, Marii Inspiraţi - întocmai 
precum catapeteazma stă înaintea altarului, precum Schimbarea 
la Faţă, s’a săvârşit înaintea Jertfei de pe Golgota - oferă 
oamenilor capodoperele de artă, ca încredinţare că viaţa nu se 
închee cu o umbră înfricoşată a distrugerii, ci trece pe scara 
înoirii care transfigurează natura omului până la îndumnezeire ; 
ba mai mult, arată de pe acum ceiace va fi când se vor împlini 
cuvintele Sf. Ap. Pavel : “Căci socotesc că pătimirile vremii de 
acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi, pentru 
că nădejdea cea dornică a făptuirii aşteaptă descoperirea fiilor lui 
Dumnezeu. Căci făptura s’a supus deşertăciunii, nu de voie, ci 
pentru cel ce a supus-o ; spre nădejdea, că şi făptura însăşi se va 
libera din robia stricăciunii, spre libertatea măririi fiilor lui 
Dumnezeu”. (Romani 8, 18-21). O mare bucurie, deci, pe care o 
putem trăi încă în viaţa aceasta şi care, în fiinţa şi urmările ei, 
precum şi prin solii cari o vestesc, am găsit-o frumos grăită în 
unnătoarele cuvinte : “E iubirea sădită în noi, puterea de atracţie 
între cele de jos şi cele de sus, care ne înalţă către sferele 
superioare pentru a putea întrezări, ca prin enigmă şi prin văl, 
limpezişul fulgerător al oceanului de armonii în care lumea 
noastră nu e decât o insulă scăldată în lumină. A reda ceva din 
acel farmec negrăit e menirea geniilor cari au creat arta 
omenirii”.(87). 

Judecând, din toate punctele de vedere, ce este arta, vom 
ajunge aproape cu necesitate la concluzia că este o sinteză 
desăvârşită între sacrificiu şi cult. De aceea, arta nu poate fi 
decât : Solia îndumnezeirii. Procesul sufletesc al artistului, în 
momentul inspiraţiei şi creaţiei glorificatoare, susţine şi întăreşte 
această afirmaţie. Sufletul artistului este dotat cu o excepţională 


260 



clarviziune a realităţii naturale şi primeşte darul inspiraţiei care-1 
îmbracă în puterea de presimţire şi previziune a realităţii 
supranaturale. Această realitate îi descopere că, omul, aşa cum 
este, nu poate îndeplini în deşărtăciunea firii decăzute, nimic 
altceva decât crucificarea nimiciniciei lui. Trebue să se îngroape, 
deci, în sacrificiul de sine, care înlătură tot ceeace este 
deşărtăciune, şi din ploaia Harului Divin, care îi deschide cerul 
năzuinţelor noi, spre soarele perfecţiunii, artistul va să crească în 
spiritualizare. In principiu,esenţa artei este însăşi virtutea, care 
trebue să aibă consfinţirea adevărului, ca apoi, ca o floare a 
desăvârşirii, să dea rod : eternitatea. 

Icoana acestei supreme şi sublime realităţi, o dau 
nemairostitele şi nemaiajunsele de nimeni cuvinte ale Domnului 
nostru Iisus Hristos, care sunt Poezia poeziilor şi Vestirea 
vestirilor păstrate în cap. 17 al Sfintei Evanghelii după Ioan. Este 
însuşi superlativul modelului de închinare şi glorificare a lui 
Dumnezeu şi cea mai negrăită minune a tainei vieţii noastre, pe 
care o avem descoperită în rugăciunea : 

“Sfinţeşte-i în adevărul tău, căci cuvântul tău este 
adevărul. Precum m’ai trimis pe mine în lume şi eu i-am trimis 
pe ei în lume şi pentru ei mă sfinţesc pe mine însumi, ca şi ei să 
fie sfinţiţi în adevăr. Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi 
pentru cei cari cred în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie Una, 
ca să creadă lumea că tu m’ai trimis. Şi eu slava pe care mi-ai 
dat-o, am dat-o lor, ca să fie Una, precum noi Una suntem, eu în 
ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi într’una şi să cunoască 
lumea că tu m’ai trimis şi i-ai iubit, precum m’ai iubit pe mine. 
Părinte, voiesc ca unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia 
pe care mi i-ai dat, ca să vadă slava mea, pe care mi-ai dat-o, 
pentru că m’ai iubit mai înainte deîntemeerea lumii. Părinte 
drept, lumea nu te-a cunoscut, iar eu te-am cunoscut şi aceştia au 
cunoscut, că tu m’ai trimis şi le-am arătat numele tău şi-l voiu 
arăta, ca dragostea cu care m’ai iubit să fie în ei şi eu în ei (Ioan, 
17, 17-26). 

Omul este prea slab, ca să poată vorbi după cuviinţă cele 
ce le avem zăcământ nepreţuit în Teologie. La înălţimile 


261 





ameţitoare ale Teologiei Estetice - de pe al cărui munte se 
vesteşte cereasca slavă a vieţii, dacă am urmat calea Teologiei 
Morale şi am cunoscut adevărul Teologiei Dogmatice - se 
revarsă în inimile credincioşilor solia îndumnezeirii. 

Nu numai rehabilitarea din desfigurarea în care ne-a târât 
păcatul, nu numai reintegrarea în Har, ci siguranţa că putem 
spera, fără îndoială, îndumnezeirea firii noastre de oameni - 
iată cuvântul cel mare, care trebue să hrănească râvna cea mai 
nobilă a modelatorilor materiei în realizări care să prevestească 
perfecţiunea Veciniciei. Vestitorii, însă, pentruca să fie cu 
adevărat “puţini aleşi” dintre “cei mulţi chemaţi” şi pentru ca să 
le fie sfinţită misiunea lor şi ridicată la rang de Apostolat şi 
Teologhisire, trebuie să aibă în vedere acel lucru esenţial 
creştinesc - spre deosebire de concepţiile şi orientările 
lăturalnice ale filosofiilor şi esteţilor păgâni şi neopăgâni - 
anume : nimic fără Harul Divin, ci totul numai prin El ca Dar 
al Duhului Sfânt ! Aceasta este şi substanţa inspiraţiei, care, pe 
plan uman, dă adevăratul miez fericirii trăite prin contopirea 
binelui, adevărului şi frumosului - iar pe plan Evanghelic, îl 
ridică pe om la integrarea în Teologie, desmărginindu-1 
fulgerător în orizontul fără hotar al aceleiaşi contopiri a celor trei 
ramuri ale Ei: Teologia Morală, Teologia Dogmatică şi Teologia 
Estetică, pentru ca să dea adevărată slavă Tatălui şi Fiului şi 
Sfântului Duh, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, 
incomparabil mai adânc şi mai luminos : 

“îndată ce, prin conlucrarea harului luminător, ne 
îndreptăm privirile spre frumuseţea chipului lui Dumnezeu celui 
nevăzut şi prin el (har) ne înălţăm la contemplarea prototipului 
care întrece orice frumuseţe, de faţă este şi Spiritul cunoştinţei, 
care dă, celui ce simte plăcere a contempla adevărul în sine 
însuşi, o putere de vedere misterioasă spre privirea chipului ; şi 
nu i-1 arată în afară din el, ci în sine însuşi îl conduce la 
cunoştinţă. Căci precum “nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai 
Tatăl” (Matei 11, 27), totaşa, nimeni nu poate mărturisi pe Iisus 
Domnul, fără numai în Spiritul Sfânt. (Cf. 1, Cor. 12,3). Căci nu 
zice prin Spiritul Sfânt, ci : în Spiritul Sfânt. Şi : Spirit este 


262 



Dumnezeu şi cel ce I se închină, trebuie să I se’nchine cu spiritul 
şi adevărul (Ioan 4,24) ; precum scris este : Intru lumina ta - 
adică luminaţi prin Duhul Sfânt - vom vedea lumina, (Ps. 35,9), 
lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume 
(Ioan 1, 9). De aceea Duhul Sfânt arată în sine mărirea Fiului 
unic şi dă deasemenea în sine însuş cunoştinţa de Dumnezeu 
adevăraţilor închinători. Astfel, calea cunoştinţei adevăratului 
Dumnezeu are ca punct de plecare pe Spiritul Unic, ca termen de 
mijloc pe Fiul, iar final pe Părintele unic”.(88). 

Iată ce chemare şi alegere divină au cei cari poartă darul 
Artei, care, prin vâna Teologiei Estetice, îşi trage viaţa din 
momentul evanghelic al minunii de pe Tavor. In lumina acestei 
minuni, Vestitorii, trebuie să-şi caute adevăratul îndreptar şi 
ajutor al creaţiei lor, ca o solie a îndumnezeirii omului, 
rugându-se cu Biserica : “Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte 
Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor slava Ta, pe cât li se 
putea ; strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea 
fiitoare ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule 
de lumină, slavă Ţie”. Amin.(89). 


X 


Sfârşitul părţii a Il-a 

întru lauda Prea Bunului Dumnezeu, Amin ! 


263 



ÎNCHEERE 

“Mare eşti, Doamne ! şi minunate sunt lucrurile Tale ! şi 
nici un cuvânt nu este destul spre lauda minunilor Tale !” 

Cu ajutorul Prea Bunului Dumnezeu, am scris această 
întâia Carte din seria “Ucenicul Harului Divin”, ca o modestă 
introducere la mănăstirea Harului şi Adevărului Domnului nostru 
Iisus Hristos, după puterea darului ce am primit şi eu păcătosul 
şi netrebnicul Lui rob, de a scrie în graiul Creştinătăţii- 
Româneşti. 

“Dacă va vrea Dumnezeu” (Iacov 4, 15), voiu scrie şi a 
doua carte cu titlul “Civicus Academicus”, în care voiu încerca 
să adâncesc mai mult răspunsul care trebuie dat chinuitoarelor 
întrebări care frământă contemporaneitatea, în sânul căreia 
trăiesc şi mă frământ şi eu, nevoindu-mă în dragostea de 
Dumnezeu şi de aproapele. In parte am încercat să enunţ 
răspunsul care mi se pare a fi mai just, privitor la problemele pe 
care ni le pune vremea nostră. 

Am împărţit această carte în două părţi : prima, în raport 
cu vremea ; a doua, în raport cu vecinicia. Apoi: împărţirea cărţii 
în zece capitole, am făcut-o cu gândul cinstirii celor zece porunci 
dumnezeeşti. Capitolul I, este împărţit în nouă puncte, întru 
cinstirea celor nouă porunci bisericeşti. Capitolul II, împărţit în 
cinci puncte, aminteşte cazul celor cinci fecioare nebune, care 
n’au avut untdelemn în candele la sosirea Mirelui la nuntă în 
miezul nopţii. Capitolul III, împărţit tot în cinci puncte, ne aduce 
aminte cazul celor cinci fecioare înţelepte, care au avut 
untdelemn în candele la sosirea Mirelui. Capitolul IV, în trei 
puncte, întru neuitarea întreitei ispitiri pe care Domnul nostru 
Iisus Hristos i-a pennis-o diavolului, în pustie pentru ca să ne 
înveţe şi întărească în modul de apostrofare a diavolului de către 
omul învierii. Capitolul V, în şapte puncte, întru lauda celor 
şapte Daruri ale Sfântului Duh : al înţelepciunii, al înţelegerii, al 
sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii şi al temerii de Dumnezeu. 

264 



Capitolul VI, în două puncte, întru mărturisirea celor două firi şi 
două voinţe din Persoana Domnului nostru Iisus Hristos : cea de 
Dumnezeu adevărat şi cea de om adevărat. Capitolul VII, în trei 
puncte, întru lauda trimiterii Apostolilor pentru Chemarea 
Neamurilor la îmbisericire în numele Sfintei Treimi. Capitolul 
VIII, în nouă puncte, întru rânduirea vieţii pe pământ, după 
modelul celor nouă cete ale Sfinţilor îngeri din Cer. Capitolul IX, 
în douăsprezece puncte, întru neabaterea dela sobomicitatea 
Bisericii, cea zidită pe temelia celor doisprezece Apostoli, având 
Piatra din capul unghiului pe Domnul nostru Iisus Hristos. 
Capitolul X, iarăşi în trei puncte, întru Teologhisirea slavei 
Numelui lui Dumnezeu, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului 
Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin ! 

Acestă carte, fiind scrisă în graiul Creştinătăţii- 
Româneşti, cred că poate încredinţa pe orice cititor de bună 
credinţă, că în sânul acestui Neam şi la răscrucea acestei vremi, 
s’a arătat Darul mărturisirii legionarilor “Nebuni pentru 
Hristos”, carii nu s’au temut şi nu se tem de oameni, ci s’au 
dovedit şi se dovedesc temători de Dumnezeu - fiind, totuşi, nu 
numai părăsiţi de oficialitatea Bisericii Ortodoxe Române, ci 
chiar osândiţi nedrept şi ucişi de către acuzatorii din generaţia 
satanică, sub patronajul expatriarhului de groază şi ruşine miron 
cristea apostatul ! Este un caz unic în istoria Bisericii Ecumenice, 
felul cum a înţeles să păstorească Sinodul Bisericii Ortodoxe 
Române, în sânul Creştinătăţii-Româneşti. De aceea, deoarece eu 
nu sunt judecător peste acest Sinod, dar nici solidar nu pot fi cu 
el, întrucât s’a abătut grav de la Ortodoxie - cu frică de 
Dumnezeu şi cu dragoste pentru Adevărul Lui, supun 
mărturisirea acestei cărţi Sfântului Sinod Ecumenic care va fi, 
care va trebui să fie, întru unirea şi binecuvântarea şi pacea 
întregii Creştinătăţi şi prin Ea, prin Biserica Ecumenică, a 
întregii lumi ; dorind a fi învăţaţi şi întăriţi cu toţii numai în 
dreaptacredinţă şi a izgoni şi nimici dintre noi orice urmă de 
minciună şi rătăcire. Ca să trăim numai în şi pentru Hristos- 
Dumnezeu, întru slava Sfintei Treimi, în veci, amin ! 


265 



Balcic, 1939, la Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului. 


“Hristos Se naşte, slăviţi-L ; 
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L ; 
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă ! 
Cântaţi Domnului tot pământul, 

Şi cu veselie lăudaţi-L popoarelor, 
Că S’a proslăvit” - în veci, amin ! 


266 



NOTELE CITATELOR 


1. Asupra acestui punct am avut un “lapsus memoriae”, 
de oarece Arie nu a fost Episcop, ci numai Preot - fapt pe care 1- 
am verificat după eşirea din lagăr. 

2. Dr. Nicodim Milaş - “Canoanele Bisericii Ortodoxe”- 
vol. I partea II, p.363, în traducerea de Uroş Kovincici şi dr. 
Nicolae Popovici, Arad, Tipografia Diecezană, 1931. 

3. Nae Ionescu, în ziarul “Cuvântul”. 

4. Miguel de Unamuno -“L’agonie du Christianisme”, 
trad. Franceză de Jean Cassou, p. 13-14, ed. “F.Rider et Co.”, 
Paris 1925. 

5. Notă după conferinţa rostită de prof.dr.Domiţian 
Spânu : "“tica creştină şi etica lui Eminescu"” Cernăuţi, 1930. 

6. M.Eminescu f’Scrieri politice şi literare”, vol.I, 
p.l 11, Ed.”Minerva”, Bucureşti, 1905. 

7. idem, p.l09. 

8. idem, p. 108. 

9. idem, p. 122. 

10. A. C. Cuza : “Eroarea Teologiei şi Adevărul 
Bisericii”, p.30, Tip. “Trecerea Munţilor Carpaşi”, Iaşi, 1928. 

11. idem, p.14-16. 

12. Dr. Nicolae Cotos, anul XXXV, nr.1-2, p. 51-52. 

13.1. Imbrescu : “Studentul creştin-român” - Introducere 

-Ziarul “Calendarul”, 7 dec. 1932. 

14. Ilie I. Imbrescu : “Cine va lua’n seamă ?” - 
“Cuvântul studenţesc”, anul VIII, nr.7, 30 august 1933. 

15. “Patericul” - Râmnicul Vâlcii”, Tiparul Cozia a 
Sfintei Episcopii - 1930 — p.315. 

16. “Canoanele”, op.cit.vol.II, partea I, p.30. 

17. Ilie I. Imbrescu : “Teologii şi Garda de Fier” - “Axa”, 
anul I, nr. 14, joi 15 iunie 1933. 

18. Ilie I. Imbrescu : “Al cui este Hristos ?” - “Năzuinţa”, 


267 



Bucureşti, anul I, nr. 1, din 25 oct. 1933. 

19. “Canoanele”, op. Cit. Vol.I, partea II, p. 498-499. 

20. Idem, p. 524-525. 

21. Mitropolitul Antonie : “Catehism creştin ortodox” - 
traducere românească de Ec.I.P.Ţincoca - Tip. Sf. Monastiri 
Neamţu, 1925, p. 129. 

22. “Canoanele”, op.cit. vol.I, partea II, p. 495. 

23. “Călăuza studentului” 1928/29, Ed. “Cartea 
Românească”, p. VI. 

24. “Neamul Românec” - 1934 - an XXIX, nr.207. 

25. “Memoriu adresat Profesorilor dela Universităţile 
Româneşti de către Studenţimea Română, prin U.N.S.C.R. şi 
Centrele Studenţeşti” - publicat în “Cuvântul Studenţesc”, nr. 9, 
anul X, 20 noe.1935. 

26. Sf. Vasile cel Mare : “Comentar la Psalmi” -trad. De 
prof. dr. Ol. N. Căciulă -ED. Librăriei Teologice, p.82-84, 
Bucureşti, 1939. 

27. Idem, p.2o9. 

28. “Patericul”, op.cit. p.184. 

29. Pr. Dr. Vasile Gheorghiu : “Francmasoneria. 
Originea, desvoltarea, organizaţia şi tendinţele ei”. Bucureşti, 
Tipografia “Fântâna Darurilor”, 1935, p.23-24 (citat după cartea 
Diaconului Grigore T. Marcu : “Profesorul dr. Vasile Gheorghiu 
- omul şi opera” - Sibiu, 1939, p.33. 

30. “începutul testamentului prea fericitului Patriarh 
Miron” în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, p. 174-175, 
an.LVII, nr.3-4, martie-aprilie, 1939. 

31. “Canoanele”, op.cit. p. 161-163. 

32. Sf. Vasile cel Mare, op.cit.p.161-163. 

33. Episcopul Visarion al Hotinului: “Pregătirea 
Clerului”, p.5, “Tipografia Episcopiei Hotinului”, Bălţi, 1935. 

34. Corneliu Zelea Codreanu : “Pentru legionari”, ed.I, 
Sibiu, 1936, p.307-308. 

35. Ion I. Moţa : “Cranii de lemn”, ed.I, Sibiu, 1935, 
p.59-60. 

36. Idem, p.38. 


268 



37. “Cuvântul Studenţesc”, anul XII, nr.1-4, 1937,p.45. 

38. Preot Ilie I. Imbrescu : “Tălmaciul destinului 
Românesc”, în ziarul “Legionarii”, Bazargic, an V, nr.21 din 15 
oct. 1937. 

39. “Patericul, op.cit.p.395-396. 

40. Sf. Ioan Damaschin : “Dogmatica” - trad. De D. 
Fecioru, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1938, p. 128-129. 

41. Idem, p. 132 şi 133-134. 

42. “Triodul” -slava glas 6, la scoaterea Crucii în Sfânta 
şi Marea Vineri a Patimilor Domnului. 

43. Idem, tropar, glas 8 din Vinerea Sfintelor Patimi. 

44. Idem, stihirea a patra, după Evanghelia a şasea, la 
slujba Sfintelor Patimi. 

45. “Canoanele”, op.cit.vol.il, partea I, p.333. 

46. “Trodul”, Slujba Sfintelor Patimi, stihire gl.4, la 

fericiri. 

47. Idem, la stihoavnă, stihire gl.2 

48. Idem. 

49. “Cazanii” - ed.III - Bucureşti, 1929, p. 451-452. 

50. “Triodul”, şezândele octoihului, Vineri seara la 
“Doamne, strigat-am”, “însăşi prosomia”. 

51. Idem, la Lăudări, “Stihiri martirice”, gl.I. 

52. Idem, Cântarea 8, Irmos. 

53. “Prohodul Domnului”, starea întâia, stihirea 46. 

54. Idem, starea a doua, stihirea 14. 

55. Idem, starea a treia, stihirea 24 şi 25. 

56. “Sensul soteriologic al teologiei”, de preotul Grigorie 
Cristescu, în revista “Predania”, an.I, nr. 8-9, din 1-15 iunie 
1937. 

57. Din “Liturghier”, rugăciune înainte de începerea Sf. 
Liturghii. 

58. “Sf. Evanghelie după Mateiu”, cu comentar de dr. 
Vasile Gheorghiu, Prof. titular la Facultatea de Teologie din 
Cernăuţi, voi.III, Cernăuţi, 1933, p.834-837. 

59. Vasile Găină : “Teoria revelaţiunii”, p. 28, Cernăuţi, 

1899. 


269 



60. “Mineiul”, noiembrie, în opt zile, învăţătura 
sărbătoarei. 

61. Idem, cântări. 

62. Idem. 

63. Idem. 

64. Idem. 

65. Idem. 

66. Idem, slava gl.5. 

67. “Penticostar”, Praznicul Pogorârii Sfântului Duh. 

68. Idem, slava dela stihoavnă. 

69. Idem, slava după Polileu, la Utrenie. 

70. Idem, la Utrenie ; un Irmos. 

71. “Canoanele”, op.cit. vol.II, partea I, p.490-491. 

72. Sf. Ioan Damaschin, op. Cit. P. 317-319. 

73. Preot dr. Liviu Stan : “Mirenii în Biserică”, Sibiu, 
1939, p.63. 

74. “Canoanele”, op. Cit. Voi. II, partea I, p. 192. 

75. Preotul Grigorie Cristescu, într’un articol de ziar. 

76. Alexandru de Sturza : “Priviri istorice asupra 
învăţăturii şi duhului bisericii ortodoxe”, trad. De I. I. Beleuţă, 
Făgăraş, 1931, p.31. 

77. Idem, p. 40-41. 

78. “Mineiul” august, la “Schimbarea la Faţă”, Stihoavna 
dela Vecernia înainte prăznuirii, cu stihul : “Tavorul şi Ermonul 
întru numele Tău se vor bucura”. 

79. Idem, din peasna 3, la utrenia înainteserbării. 

80. Idem, Vecernia cea mare, la litie. 

81. Sf. Grigorie Palama : “Două tratate”, trad. De prof. 
dr. D. Stăniloae, Anuarul “Academiei Andreiane”, 1933, p. 40- 
41. 

82. adolphe Boschot: “Le mzstre musical”, p. 93, Paris, 
Librairie Pion, 1929, ed.4. 

83. Nicolae Arseniev : “Biserica Răsăriteană”, trad. După 
versiunea franceză de Tit. Simedrea, ed. “Cartea Românească”, 
1929, p. 88-89. 

84. “Mineiul, august, la Utrenie, Catavasie, Preasna 3, 


270 



Irmos. 


85. Idem, alt canon. 

86. Nichifor Crainic : “Sensul teologic al frumoasului”. 

87. Prof. Pr. Dr. P. Deheleanu : “Dogma Haritologică”, 
Arad 1936, p. 71-72. 


88. “Mineiul” august, Troparul “Schimbării la Faţă”. 


271 



NUMĂRUL CUVINTELOR 

DIN ACEASTĂ CARTE ŞI PECETLUIREA EI 
CU INVOCAREA DIN NOU A NUMELUI PREA 
BUNULUI DUMNEZEU 

De vreme ce scris este: “Că de orice cuvând deşert, pe 
care-1 vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din 
cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi”, 
(Matei 12, 36-37) - cu frică de Dumnezeu, m’am gândit ca ă 
număr cuvintele din această carte. Ea cuprinde circa 85.000 
cuvinte. Nu pot şi nu vreau să tăgăduiesc că, om fiind, sunt sub 
greşeală, de aceea, dacă în numărul acesta de cuvinte s’a 
strecurat cumva şi vreunul deşert, rog în primul rând pe Prea 
Bunul Dumnezeu să mă învrednicească a nu mi se socoti spre 
osândă şi a nu fi de sminteală cuiva ; iar, în al doilea rând cer 
iertare şi cititorilor pentru orice eventuală greşală. 

Mărturisesc că am scris aceasta numai şi numai din 
dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât, pentru 
pecetluirea cărţii şi a cuvintelor ei, chem darul şi binecuvântarea 
Harului Divin în Numele Prea Bunului Dumnezeu, prin 
“Rugăciunea amvonului” : 

“Cel ce binecuvântezi pre cei ce bine Te cuvintează, 
Doamne, şi sfinţeşti pre cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte 
poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. 

“Plinirea Bisericii Tale păzeşte-o, sfinţeşte pre cei ce 
iubesc podoaba Casei Tale. Tu pre aceia îi preamăreşte cu 
dumnezeiască puterea Ta, şi nu ne lăsa pre noi cei ce nădăjduim 
întru Tine. 

“Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, Preoţilor şi 
dreptmăritorului Regelui nostru, ostaşilor lui şi tot poporului 
Tău ; că toată darea cea bună şi tot Darul desăvârşit, de sus este 
pogorând dela Tine Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţămită 
şi închinăciune înălţăm : Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum 
şi pururea şi în vecii vecilor, amin !”. 


272 



ADAOS 


Din milostivirea prea Bunului Dumnezeu, s’a săvârşit slujba sfinţirii 
de apă, pentru cartea aceasta, în ziua de Luni 25 Noembrie 1940, de către Prea 
Cucernicul Părinte Stan Pistol, în atelierele tipografice “Cartea Românească” 
din Şoseaua Bonaparte 60, unde a îngrijit tipărirea cărţii D-l Vasile 
Romanescu şi unde au fost de faţă, la această dată în şedinţă solemnă, 
membrii cuibului “Petre Caranica-Balcic” şi anume: Preot Ilie I. Imbrescu, 
Radu Dragnea, Adrian Maniu, Octav Moşescu, Marius Nuşi, David Blidariu, 
Constantin Penea, Nicolae Cioca, llie Georgescu, Teodor Pavelean, Ştefan 
Georgescu, Lazăr Caragea, Dr. Mihail Albu. 

Totodată vreau să se afle că manuscrisul (trei exemplare scrise la 
maşină) a trecut de prigoana percheziţiilor şi a fost ocrotit de Dumnezeu prin 
păstrătorii şi ascunzătorii lui şi anume : Pr. Dr. Liviu Stan la Sibiu, Scriitorul 
Radu Dragnea la Bucureşti, iar la Balcic : soţia mea, apoi D-ra Liuba Peeva 
prietena Mişcării legionare şi Camarazii Constantin Magiari, Mimi Simov şi 
Teodor Pavelan. Cu două luni înaintea biruinţei, a fost dat Domnului 
Comandant al Mişcării legionare Horia Sima. Pentru toţi cei amintiţi mai sus 
fac rugăciuni smerite ca să-i binecuvânteze pururea Prea Bunul Dumnezeu, 
amin. 


Bucureşti, 25 Nov. 1940 


Preot Ilie I. Imbrescu 


PAGINA ROMÂNIEI NAŢIONALISTE 


273