Nicolae Steinhardt — Jurnalul fericirii

N. Steinhardt 
Jurnalul fericirii 


TREI SOLUŢII 


Testament politic 

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraționar - şi nu e neapărat nevoie să fie 
un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de 
produs al totalitarismului - există soluția (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu 
va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esență selectiv. 

Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumești, au caracter practic şi se 
înfăţişează ca accesibile orişicul. 


Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn 

în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menționează pe scurt, revenind 
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag. 

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ 
analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este 
permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de 
nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, 
de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărțile pe care n-am să 
le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să 
o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un 
om mort. 

Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. 
Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se 
consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîta. Nu mai poate fi 
amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume - după ce 
jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai 
există moneta în care să-i poată fi achitat prețul trădării. 

Se cere însă, fireşte, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, 
primeşti a te învoi morții, desființezi orice speranţă. Te poți regreta, ca doamna 
d'Houdetot, poți regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipație nu dă 
greş. Riscul unei cedări, al consimțţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a 
pierit cu desăvirşire. 


Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev 


Este cea găsită de unul din personajele cărţii înălțimile găunoase. 
Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluția stă 
în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în 
regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o 


haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce 1 se dă, din ce pică, din te miri ce. E 
îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă 1 se ivește prilejul. 
îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde 
apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu întră în sistem, nici măcar în cea mai 
neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci 
nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, 
obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în 
stil existențialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr 
budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate. 

Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui 
nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd 
închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a 
consimțit a-şi trăi viața conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de 
noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă 
unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante 
Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivii 
laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? 
Der Wanderer), un jidov rătăcitor. 

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase 
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, 
rosteşte adevăruri pe care ceilalți nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din 
povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - 
şi ea îndrăzneață a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. 

E liber, liber, liber. 


Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski 


Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, 
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi 
din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. 

în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi 
pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toți. Jar eu simt 
că întineresc cu douăzeci de ani”. 

Cu cît îți merge mai rău, cu cît sunt greutățile mai imense, cu cît eşti mai 
lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo 
nădejde probabilistică şi rațională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi viscosul se 
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te 
sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simțămînt 
(crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie. 

Eşti asaltat din toate părțile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te 
înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi 
ascuți dinții şi cuțitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi 
tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari 
învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii şi încerci o 
senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. 

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepțională, o 


concepție militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de 
oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un 
duh sportiv: să-ți placă bătălia în sine - încăierarea - mai mult decît succesul. 

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei 
te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te 
încolțesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu 
întinereşti! 

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluția Vladimir Bukovski. Bukovski 
povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut 
închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărții sale de 
amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski 
urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să 
fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. 
Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. 

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de 
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc! 

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în 
lume. Şi mă întreb - nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă 
întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate 
roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu 
miliarde de sori şi cel puțin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă 
nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, 
parseci şi catrahoane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, 
comete, sateliți, 

pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate 
erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spațio-temporale şi toate 
astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă şi există numai pentru ca să fi 
putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski. 


Concluzie 


Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş. 

Altele pentru a ieşi dintr-o situație-limită, dintr-un univers concentraționar, 
din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră 
de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar 
fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. însă oricare din ele e bună, 
suficientă şi izbăvitoare. 

Luaţi aminte: Soljeniţin, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea 
consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia 
însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeţi. Dar se cuvine să vă dați 
seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier - 
care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul 
dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiți. 

Veţi protesta, poate, considerind că soluțiile subînțeleg o formă de viaţă 
echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morții fizice 


în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-ați citit pe Igor Safarevici, 
pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii 
economice, biologice ori sociale cît mai ales manifestarea unei atracții pentru 
moarte. lar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc 
viaţa, nu moartea. 
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. 
Nicolue Niculescu' 


* E inutil, credem, a explica rațiunea adoptării acestui pseudonim. 
Reamintim că textul fusese destinat unei circulații mai mult sau mai puțin 
restrînse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele 
două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvîntul era pentru el doar o expresie a 
faptei. 


Creion şi hîrtie nici gînd să fi avut la închisoare. Ar fi aşadar nesincer să 
încerc a susține că „jurnalul" acesta a fost ţinut cronologic; e scris apres coup, în 
temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, 
cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în mod 
real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de 
impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre 
artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept. 


Cred, Doamne, ajută 
necredinţei mele. 
Marcu 9, 24 


Ianuarie 1960 


- Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte... 

Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? 
în August, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că 
l-am spart. în August, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar 
totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu țin minte. Totul în decorul acesta 
ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă 
pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile /or, iscusite 
şi galeşe. Toboganul consimțirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decît să mă 
las să lunec. 

Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte - în deplină bună credinţă; cu toate 
că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea - un pahar de 
cristal, frumos - cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de 


magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sîrguincios care ştie prea bine lecţia. 
Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, 
sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: 
obiectele, aceleaşi, cunosc altă orînduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi 
aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, 
Duchamp... Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din 
coşmar, să mă întorc pe vechiul nost' pămînt, bun şi blind, unde, cuminţi, 
lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din 
totdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din cîmpul 
acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinități 
bizare, după împerechieri altele decît cele statornicite la noi... La noi, pe pămînt. 
Aici nu poate fi pămîntul. Asta nu-i ea. Decoail ăsta dostoievskian şi expresionist 
nu poate ființa aievea. .. Mă înşel, mă semețesc: îmi dau ifose, imaginez desigur 
scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care ni-ar plăcea să-l joc... 

La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros Dacă 
recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, 

12 

odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul 
şi deci ca Nego a vorbit duşmănos. (Asta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă 
nocturnă, în care ea mă apără cu atîta suspectă grijă, îmi întinde atît de amical 
prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă 
de a uita vreun amănunt, iată că sare rîndurile cînd e vorba de mine şi vorbele 
mele de arunci le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a 
spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au 
pronunţat...” Acest „s-au" impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, 
cît e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.) 

Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să 
mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă 
nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în 
fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir 
al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este 
egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi 
precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a 
lui EI şi a CELORLALȚI, unde EUL şi ŞINELE pier, se confundă în mulțimea 
nediferențiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmițează, trece 
toată prin sită. 

Oricum aş face, sunt pierdut. 

Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, 
al scîrbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar tot ceea ce poate 
face. Vrea să mă ajute. In faţetele cristalului sclhpesc lumînările de pe masa 
festivă.) 

Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta - asta, nu alta. Oare 
nu-s un mînjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate nunii, în 
supărări groteşti, în zvicniri de invidie, de mîndrie sîngerîndă, de pofte mereu 
treze, satisfăcute dar niciodată măreț şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu 
firesc printre murdăru, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunțării şi 


supunerii, a confirmării adevărului adevărat nu-i ea capătul logic al unor lungi 
purulente? La ce bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mîndriei şi 
demnităţii? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv. 

Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stârnitor că are. 
Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai bine pe măsură ce 
lunga confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi - că acum se ia hotărîrea, că 
de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş suci-o tot prins în 
capcană rămîn. Ori pe calea adevărului ori pe a lunecării în ceața deşertăciunii, 
tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc. Atîta doar să mă îmbie mai amețitor şi 
parcă mai cu înduraie 

13 

calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de 
sens, de importanţă. 

Sunt pierdut! 

Pierdut? A! nu. lată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii - ale 
mahalalei şi satului - mijeşte deodată un alt gînd, o a treia soluție. 

A! nu, umilința cedării e de la diavol. în jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: 
sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc 
— asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de 
fantasmagorie? la vino-ți în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm şi cinic 
şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negîndită a treia soluție. Datoria ta în 
clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemînatec, de nepăsător. Fii țăran, 
ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Maladie pe care l-a furat slujnica; nea Pană 
gilcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l 
duce de nas; unchieşul Pandele încurcă lume, moş Urcan bătrinul la care 
fartitiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt 
într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punîndu-mi 
ochelarii negri, m-aţi învîrtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi 
asta-i T., care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu 
ştiu şi nici nu mă interesează. lar cît priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să 
nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel. 

Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stîngaci şi cît de 
ruşinat ra-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decît pe nemţeşte.) Dar singura 
mea datorie acum e să fiu calm, istet şi încăpăţinat. Dur. Tare de cap. Ursuz. 
Laconic. îmbufnat. 

Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă amețeli. 
Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna 
liniştită şi pricepută. 

Asta-mi rămîne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu 
viclean. Calm şi dîrz. La înălțimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Numi aduc 
aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu 
ştiu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un tap logodit. Nici în pat nici sub 
pat. Nici în car nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la 
iarmaroc: nu lasă nici o pară din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el 
înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu. 

lată a treia soluție - neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciuna 


binecuvîntată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. 
Voi fi al Lui. Suntal Lui. Al Lui am fost mereu. în cea mai infimă dintre fracțiuni 
de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cît 
mai iscusită. Feciorul lui nea Tache 

14 

vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. 
Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i 
acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a 
Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, 
nu le-a spus „trageţi întîi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp 
i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănîncă cu mîna, aici e pe viaţă şi pe 
moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, 
nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la 
proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi 
dintr-odată gîndul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărît care-şi ciopleşte 
materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda!: te arunci ori 
ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi. 

Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avînt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce 
curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. 
Cum a mințit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă 
simt mereu atras) - şi bine a făcut - cînd a fost nevoit să se plece fesului, 
neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluția uneori 
nu poate fi găsită decît mai întîi complicînd datele, ocolind miezul problemei. 
Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atît de simple. Lumea nu e 
simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda cînd a zis că urăşte pe cei ce 
complică lucrurile simple, dar nu mai puțin pe cei ce simplifică lucrurile 
complicate. 

Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele rîului Tîrgului şi rîului 
Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru 
babe cucernice. Las! că şi alea cît îs de surde şi tot o potrivesc. 

Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stînga mea; ei în faţa, la birou. A, ați 
vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul amețitor al unei 
scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărților nu-i 
fără de folos căci poate da, acută, senzația unui deja vu ori măcar a unui deja 
imagine... lată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi 
sensibil, dar ați uitat (şi ai uitat şi tu, cînd ai calculat cu ei, căci bunăvoința ta ce 
poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de 
a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? - uite că am început să 
vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt - chirurgii şi 
militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase 
furați de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la 
țară. Pantelimonul şi Clucereasa. 

15 

Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e 
neapărat bleg. 

Aşadar: 


- Nu țin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe 
comeseanul nostru spunînd ceva duşmănos. 

- Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos? 

- La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat 
duşmănos. 

- Nu ţu minte? 

-Nu. 

- Da paharu ţii minte că l-ai spart! 

- Nici. 

- Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e 
prietenă? 

- Recunosc. 

- Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui 
că minte? 

- Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul 
e ceainic. Soba nu-i elefant. în pămînt încolţeşte griul. 

Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al 
neorînduielii şi al măştilor. Jupin Codirlă greu de cap. 

lar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei 
ceva încă nefăcut. Au adus, e drep, în lume ceva nou: pînă acum dacă voiai să 
pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soției de care a divorţat, prietenului de 
care s-a rupt, asociatului pe care I-a tîrît la tribunal; aportul noului, inovaţia cea 
mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii 
lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, 
omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecțiune. 

Ameţeală. Ameţeala e senzația cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atît 
de cumplită. Ameţeala. Lumea se învîrte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în 
bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi 
pedeapsa, toate erau strîmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e 
atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, 
acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!"") mai chircită. 
Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană. 

Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, 
înțelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti 
sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din 
încăpăţinarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; 
poți rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege 

16 

- oricît te-ar uimi, te-ar speria - dă-ți seama că ai cîştigat, ţine-l pe NU în 
braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i 
ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de 
anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate. 

Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar. . ai vrea... Ar fi uşor, 
- ce dulce ar fi să te poți adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre 
delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în 
cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o 


mie de nopți şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu 
te mai poți recuza. Cine ți-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, 
intelectualule, orăşanule: ai încălțat opincile realității, au să-ți bătătorească 
tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mîngiietoare, cu 
pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blînde, mai 
ductile. Nu te mai poți refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistență, 
bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu 
ti-a mers la reformare, Nuhăm. înainte, marş! 


- Nae lonescu spune că cine nu are sînge românesc poate fi „bun Român", 
dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „Român”. 

Aşa şi este, dacă nu-i decît pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu 
putinţă la oameni e cu putință la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după 
fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun Român" la starea de „Român". Dar prin 
botezul sîngelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? 
Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de 
Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de 
iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? 
Cui crede că vinul se poate preschimba în sînge, nu-i vine greu a recunoaşte că 
duhul poate săvîrşi mutații semiotice cu sîngele. 

Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce 
nu e cu putință pe un plan devine cu torul posibil, degrabă, pe celălalt. 

(Matei 19, 26: Dar lisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu 
neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la 
ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la 
Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu 
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. - Atenţie la acel privind la ei, 
care arată cîtă însemnătate 

17 

dădea lisus acestor cuvinte pline de tîlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de 
asimilat.) 


28 August 1964 


Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, tîrziu în 
viaţă. Gîndesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare. Chemarea 
e mereu anterioară - oricît de adînc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu 
ne mc chercherais poinl.... Mereu logica răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit, 
găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ți s-a şi dat. 

Trag două concluzii: 

întîi, adevăratele temeiuri ale concepției creştine: absurdul şi paradoxul. 
Apoi, divinitatea lucrează amănunțit şi cu pricepere, şi cînd răsplăteşte şi cînd 
pedepseşte. Se înşeală amarnic toţi cei ce cred - şi nu-s totdeauna nerozi - că-l 


pot duce pe Dumnezeu, că-l pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de 
migălit rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept, 
atotputernic etc, e şi foarte deştept. 


29 August 


Mu de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia, 
cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), 
ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele 
răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osîndit la 
cecitate şi paraplegie. 

Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alții, dar cînd arde casa vecinului 
nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, 
se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu 
avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar 
nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. 
(Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.) 

Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Cînd a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit 
episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, 
numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întîmplat, nu putea fi 
înlocuit. 

18 

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece 
nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiți dar înţelepţi ca şeipii şi 
nevinovaţi ca porumbeii") 'şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17: 
„Drept aceea, nu fiți fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: 
„să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraților nu fiți copii la 
minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari"). 

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim 
buni, blînzi, cinstiţi, smeriți cu inima, dar nu tîmpiţi. (Numai despre păcatele 
noastre spune la Pateric „să le timpim".) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel 
care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, 
tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al 
neorînduielii". Iar rînduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, 
slăbiciunii nehotărite, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăția, nu 
imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii 
se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe 
urma prostiei decît a răutății. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea 
le-ar veni la îndemînă să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să 
fim inteligenți. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de 
la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a 
talentului. Jar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.) 

- Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din 
dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de nişine. O teribilă 


ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane 
delicate, a fi trîntit o vorbă urîtă în faţa unei femei bătrîne, a fi înşelat un om care 
se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuieşti, 
ti-e teribil de înşine. 


Camera 18 

De ce-l sărută lisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Frații 
Karamazov? 

îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l 
treacă de la avidya 3 la vidya 4 ca să spulbere maya 5, adică să împrăştie fumul, 
să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, 
în sfîrşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, 
trezeşte. 

19 

Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne 
dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real. 


De unde rezultă ca realitatea - realitatea cea necoruptă - e frumoasă şi că 
rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Moessbauer generalizat. 

- După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. - din 
famila lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (pînă prin 54, 
înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) - i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut. 
Sper să le dee măcar zece ani, şi lui şi celorlalți." (Vorba vine, dar se vedea că-i 
supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?" 

Am fost dojeniți şi atunci şi mai tîrziu că am trăncănit prea mult, că n-am 
ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am 
şi grăit - şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, 
pentru aceea am grăit /Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe 
Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori. 

Ne-a osîndit şi un tînăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) l-a 
invocat pe Wilhelm Tell. în stilul noii generații; Tei s-a priceput să tacă, şi-a 
tinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde 
sta găina lui Gessler. Dar cînd i-a venit la îndemînă, n-a mai stat pe gînduri, a 
trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.) 

Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istona Românilor. 
Mărturisesc că vorbele înțelepte ale tînărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul 
să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici 
vorbirea de lepădat. în orice caz, face cît o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană 
apologie; dar dacă-i singura? 

In legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4. 

Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care țineau cursuri serioase şi 
conferinţe instmctive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era 
mereu dat - dat, de nu chiar azvîrlit în față. Dar nu vorbesc oare în deşert? 
întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este 
oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. 
(Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a 


nestricăcioaselor axiome.) 

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. 
Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă 
că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, în alt 
fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obîrşie a morții. Omului, zice 
Dostoievski, 1-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei 
străbate oceanele, îşi jertfeşte 

20 

viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la ghidul că va da de ea. E un 
principiu de moarte, şi bun lucm este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. 
Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune 
că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut restul tot 
urmează de la sine. 

Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului 
care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită 
de măreție? 

Eram zăpăcit, pînă ce m-am putut lămuri; atît de mulţumit am fost de 
explicația găsită încît pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui 
Alecu, vajnică reacționară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpînă pe un 
grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne 
expedia epistole unul altuia, /oco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se 
curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea 
adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o 
doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se 
cutremură cînd dai peste ceea ce Englezii numesc „cadavrul din dulap" ori 
„adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, 
cînd rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică 
spune că există în orice clădire înălțată pe suprafața pămîntului acestuia şi poate 
duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi 
hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinîndu-le şi 
trecîndu-le în spațiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al 
soției meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugîndu-se pentru 
bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos. 

Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar 
pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngîne că simplul fapt de a te fi 
născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă 
procedură decît simpla identificare. {Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui 
Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenționate, dar vai de 
cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripțiilor morale din Vechiul 
Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Miinster 
ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes von 
Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvîntări pline de adevăruri şi lucruri 
exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare 
dată cîte un adevăr scandalos - blasfematoriu - cu desăvîrşire interzis folosirii 
publice. Plata folosirii: moartea. 

Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă 


algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o 

21 

aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca 
Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori 
că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, 
admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de 
tine oamenii sunt tăiați cu ferestrăul, dacă vrei să enunţ că doi şi cu doi fac patru 
înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare 
la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu ferestrăul. Sub domnia lui Robespierre 
afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte 
oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise 
el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca leremia!) Sub Calvin, la fel, 
cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sunt sortiți mortii toți cugetătorii 
care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică 
ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a 
conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori 
doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, 
bunăoară, despre Canal, drumul cel java pulbere. 

(ŞI atunci, nu după ce renunțaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o 
mițiaseră, sfidînd astfel jurămîntul depus de muncitori la locul de muncă: nu 
plecăm de aici pînă nu-l vom termina! Aşa cum desigur mai original ar fi fost 
cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor 
ştiinţelor, că E=mc? nu este o formulă idealistă.) 

De fiecare dată ecuația generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică 
întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osîndit de tiranul aflat la putere. E 
povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea 
ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu 
vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile 
arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, 
erau procesele însoțite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaților, erau 
pedepsele administrative; a le denunța pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi 
şi cu doi, fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri 
săvîrşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu 
a jugului turcesc luau - oricît de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi 
cărturari - un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, 
fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri. 

Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în 
scrisoarea trimisă coanei Lenuta; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu 
înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) 
de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit, să pricep că formula 

22 

aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerîndu-se 
mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în 
conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei 
suntem şi tot sub vremi. 


31 Decembrie 1959 


Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită 
epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismul nu este o 
şcoală literară aparținînd unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele 
propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar 
din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de 
simțăminte autentic senatoriale. 

După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit: 

- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate 
să încapă şi posibilitatea să-ți trădezi prietenii. In afaceri, cînd spui Lăsaţi-mă să 
mă gîndesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi 
martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum. 

Eu îl ştiu de pe vremea cînd se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii 
- marțial : cînd în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în 
uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui 
şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că 
bravează. îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta 
Securităţii cu geamantanul lîngă mine pînă Luni n-are nici un Dumnezeu, 
eroismul fiind foarte aproape de caraghioslic. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de 
diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrîn, că va 
rămîne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la 
vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decît să declar 
adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri 
toată viaţa, măcar acum la sfirşit să-i îndulcesc o leacă zilele; şi, ce mai la deal la 
vale, perspectiva închisorii, a suferinței, şi pe deasupra cu gîndul la nenorocirea 
lui, mă îngrozeşte. 

(Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căința, căţel cuminte, vine pe 
urma paşilor ei.) 

în parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei 
rănit, îi deschide porțile cetății şi îl doftoriceşte. Cît de puţin e parodia la curent 
cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o 
garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele 

23 

Parisului.) Ascultindu-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine 
că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De 
vreme ce bătrîiielul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce 
nu-i cu putință? Artificialul e deopotrivă de răspîndit ca naturalul, teatrul ţine de 
esenţa vieţii, Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfirşitul anului şcolar 
în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credință Rege, şi 
de-aceea ai învins) se spun banalități. 

- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea 
liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, 
vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, 


zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un 
ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi 
moțâind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. 
Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie 
inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu 
fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur. 

Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocațial, mă 
impresionează îndeosebi. Doar că şase luni cînd ţi-e frică e cît o veșnicie. 

Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe: 

- Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri 
uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămîn să nu-mi 
vorbeşti nici un cuvînt despre proces. Securitate, închisoare. Vreau să le 
petrecem împreună, plăcut şi liniştit. 

Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănînc cu 
destulă poftă (de mîncat mînca pe aparatul de tortură şi osînditul din Colonia 
penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte. 

Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prînz, cînd sunt poftit la 
dejun de avocatul D. P. a cărui soție mi-e o foarte veche prietenă - şi prima, 
singura mea dragoste din tinereţe. îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au 
participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, 
dansînd. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi 
au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi puşcăriaş... îl întreb pe avocat, 
aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am 
lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, 
îngîndurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare... 

24 


3-4 Ianuarie 1960 


Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil opt ani. Am eu grijă 
să-ți las la Gică sau la altă rudă banii pe care-i voi realiza din vînzarea aparatului 
de radio, a maşinii de gătit, a butelie: de aragaz, a cărților - să găseşti ceva cînd 
ieşi. (Despre confiscarea totală a averii condamnaților politici habar nu are.) 

Luni dimineață mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific 
geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plîng nici măcar o 
singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicție, nici gînd. 

Mă întîlnesc pe stradă în ajun cu profesorul Al. EL, fost spirist, căruia mă 
apuc să-i spun — atît de emoţionat încît îi ghicesc mirarea înduioşată — că există 
şi evrei care iubesc cu adevărat România. Nu încape nici o îndoială, răspunde el 
politicos, nu numai politicos. J-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită lung la 
mine. 

Cînd sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit. rău. 
Tata însă - în pijama, mititel, grăsun, voios - e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi 
ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoțitorul la gară, pe 


nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală: 

- Ți-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, 
n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan 
fricos şi să nu te căci în pantaloni. 

Mă sărată apăsat, mă duce pînă la uşă, ia poziţia de drepți şi mă salută 
milităreşte. 

- Du-te, îmi spune. 

Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. les pe poarta blocului. 
Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întîi cu desăvirşire 
deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariția de după colţ o singură 
persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior. 


- Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate. Două: 

într-o noapte, şi-i foarte tîrziu, mcăpăţinmdu-mă în negațţie - asupra unui 
punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea 
Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un 
fricos ca mine încăpăţinarea este singurul liman) - sunt ameninţat: o confruntare 
cu şeful lotului. 

Mai întîi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o amenințare. (Sînt 
încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gîndul de a-i revedea 

25 

pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un 
fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare" m-a şi purtat pe 
aripile zglobii şi tîmpe ale imaginației adolescentine, ale imaginației aceleia 
candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai hîrşiți în banalitate, tăvăliți în 
mediocru şi spălăciți de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale 
sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema 
gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil 
şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe 
altul. Ne vom zîmbi. Ne vom strînge mîinile. Vom suferi laolaltă. 

- Să vină şeful, domnule anchetator, să vină. 

Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e 
introdus Dinu Ne. 

Mi s-a dat straşnică ponincă să nu scot nici o vorbă, stricîndu-mi-se astfel 
multe din elementele proiectatului eroism. 

Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt 
concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe 
maică-sa, Marfa.) 

Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putință de a mă 
exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ținuta lui. înfăţişarea: slab, gălbejit, 
neras, îmbrăcat în toale ponosite care nu stau, ci atîrnă pe el; au trecut numai un 
an şi cîteva luni de cînd nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii 
(luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care - 
aveam să înţeleg abia mai tîrziu - simbolizează întunericul ca opus al luminii lui 
Hristos. (Veniți de luaţi lumină... El era viața şi viața era lumina oamenilor. Și 


lumina luminează în întuneric...) Ochelarii negri nu-s un simplu accident 
polițienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici 
măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru 
că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult - şi de aceea sunt atît de înfricoşători 
(Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale 
cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului 
anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca 
fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugați-vă neîncetat) -, sunt semnul şi pecetea 
fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ținuta: stafia 
aceasta slăbănoagă şi jerpelită, deîndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată 
de gardian cu faţa la masa de lucru a ofițerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a 
şi luat poziția de drepți. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încît 
nu are de unde şti că sunt prezent. 

26 

Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi 
totuşi plutim pe orbite diferite - practic el e pe Alfa din Centaur -, ca electronii cei 
tară de suflet, ca națiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe 
cuceriri, ca speciile animale -raţe, curci, pui, mîţe, cocoşi, cîini, capre, viței - 
care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi 
bovine al căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atît de 
deosebiți de ele, de reduși la interjecții şi onomatopei pentru a putea să intrăm în 
legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicînd. 

Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi 
dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii. 

Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare, 
înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi atla însă că figurează primul pe 
lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a 
răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de cîteva ori. Ochelarii negri dau 
candidatului un aer de milog obsechios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau 
cerşetorii şi sărmanii - şi cum se cuvenea desigur să fie - în romanele pilduitoare 
ale veacului trecut, cînd societatea înflorea puternică şi stabilă, cînd fiecare 
stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, cînd bogaţii calmi şi 
neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscîndu-şi rostul, 
le primeau covîrşiți; cînd domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată 
Anettei: deseori cînd plouă / mă gindesc la ce frumos era / în anul o mie nouă 
sute nouă); cînd osîndiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gîdelui, neapărat, 
blagorodnicia voastră. 

Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea 
(care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decît şeful; tac 
chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, 
Dinule, am hotărît să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru 
că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia 1 s-a sustras jucăria: bosumflat, 
clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. şi 
la anchetator cum s-ar uita țîncul la oamenii mari care nu-s ei buni decît să 
făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvînt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe 
prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zîmbitori şi cruzi, la culcare. 


Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult 
mai tîrziu, cînd am fost adus înapoi de la Gherla, mai întîi la Jilava, apoi iarăşi la 
Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. are acum un fel de statut de martor 
de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la 
Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit 
forturile, începe 

II 

cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la 
New York...) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării. 

De data aceasta - şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe -nu mai sunt 
cel ce am fost. 

M-am înţelepțit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, 
frecat în anchete, nu mai merge atît de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. 
Le-am prins din trucuri, i-am auzit rîzînd. (Asta e dealtfel marea deosebire 
dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit rizind şi, vrînd nevrînd, 
greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptînd, rezistînd, a trebuit pînă la 
urmă să ne trezim şi noi, să dobîndim acces la condiţia atît de anevoie de înţeles 
şi de realizat - a şmecherului.) 

în procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine /Ce, mă, 
fi dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversații 
banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi 
mi s-a pus mai tîrziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susțin că nu 
e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari ce vrei, acolo spui 
adevărul şi-ţi împaci conştiinţa. 

Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii 
întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poți afirma că retractezi şi că nu 
ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi 
zii ŞI descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi 
dă-i - cît te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele 
secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se 
consemnează se consemnează numai de ochii lumii (cînd e), acolo; declarațiile 
date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decît dacă se mărginesc la a 
confirma şi menține cele declarate la anchetă. Hotărtrea se dă numai pe baza 
actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declarațiile voastre scrise şi iscălite, 
deştepților. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic 
emițător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui 
film mut. 

Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu 
am făcut progrese, a tăcut şi ea. Umple un proces-verbal atît de perfect, de 
tipizat, de corespunzător, vorbeşte atît de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea 
să spună - de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atît de familiar şi de 
binevoitor-dispreţuitor încît mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta 
însoțită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate 
că acum e - la patruzeci şi opt de ani - momentul în care trec de la copilărie la 
maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc". Asta-i lumea 
şi ca 


28 

dînsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod. Şi de avere şi de unt, 
dulceaţa de pe pămînt. Baba dacă ar avea roți ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar 
fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. 
Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, 
inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o 
groază înduioşată, apoasă. 

Cîtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a 
spus... şi am spus... şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să fie chiar 
aşa. Oi fi surzit, oi fi avînd halucinaţii auditive. N-am. Și de ce să nu se poată, mă 
rog? lată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că 
doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-l pe Carol. O 
văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţindu-i să vorbească 
franțuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra 
dispreţuindu-l şi duşmănindu-l pe Carol al II-lea nu mai puţin decît mine.) 
Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite. 

Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, 
ovreiaş franțuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credință de frică şi din 
nevoia de cuib, de bîrlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la 
umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sîngele, pe care stă unul 
căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi 
omorît, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit — şi mai ales omorît, ca 
vita Jertfită, ca ucisul ciopîrțit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe 
sfirtecate, năduşală, sînge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu 
clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de 
Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu 
bomboanele bătrînei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui 
Vasile ministrul lui Alexandru loan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului 
popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atît de umil şi deci atît de 
maiestos, atît de ascuns şi deci atît de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit 
atît de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi 
rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atît de lesnicioase de fapt 
ŞI, oricum, de" izvoditoare de pace, linişte şi subterană mîndrie, ci asta: crucea 
adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mînjitură, scîrbă... 

Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Vite-ţi marfa, uite pe cine 
ne-ai adus? Parcă nu-i decît un ecou, o reverberatie, o durere fantomă ca aceea 
din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învîrtoşez, 
care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea cînd se apucă de treabă pe 
răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte 
ciudata elevaţie care 

29 

înlăuntrail nostru ţine hangul primei dezamăgiri - şi se pune a fi ceea ce este 
şi se pricepe a fi - (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptății 
încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu 
care acum ştiu tot atît de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi 
algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă 


aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU 
în braţe şi-l ţin strîns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit 
rizînd, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn'! hear 
them laugh”, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt 
că nici cele două bătrîne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele - tot aia e 
pretutindeni, la fel - două pramatii, două podoabe cum îi place a grăi cu 
predilecție lui Onea. 

M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului 
însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e 
şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane 
Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot 
locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decît 
fotonii. Totul nu va fi decît lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din 
lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat... 


Februarie 1962 
Și bucuria voastră nimeni nu 


o va lua de la voi. 
loan 16,22 


Aşa şi cu să mă țin drept! Să 
nu-mi pierd sufletul. 
Paul Claudel 


Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohoriîte şi au reputația unui 
regim şi mai sever decît „pe secţii”. La 34 ajung venind de la „secret unde am 
fost ținut, cîtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzată de cînd a 
fost construit fortul - odată cu inutila centură din jurul Capitalei - de către 
inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e 
nesomnul), m-a pătruns adînc.. 

Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care 
mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi 

30 

zîmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în fața unui 
hartan de vînat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră 
recomandîndu-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat "în 
patul cel mai de lîngă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful 
camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorit, cu priviri aspre; 
aflu curînd că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel 
întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un 
canal, e un maţ subpămîntean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater 
de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. 

In locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite 
zile din toată viaţa mea. Cît de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la 


Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfirşite ale misterioasei Londre; 
nici pe mîndrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al 
Lucernei; nu, nicăieri.) 

Sunt în cameră şi foarte mulți tineri, supuşi unui tratament special de 
gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrinilor împotriva noii generaţii; 
care merge pînă la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralu pentru făurirea 
frontului comun împotriva desmățaților şi necuviincioşilor. Un chip de 
solidaritate de generaţie şi vîrstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă 
datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiați urăsc pe codeținuţii 
titrați, boieri sau burghezi mult mai aprig decît pe reprezentanții administrației.) 
Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. învăţarea pe 
dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracție a vieții de 
închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om 
făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e 
holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi 
linionatele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, 
abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe 
de rost a tuturor cărților. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a 
grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o 
bună distracție în monnînf. închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se 
adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în 
puşcărie - şi nu va fi singur. 

Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, 
foarte mult Coşbuc şi Topîrceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de 
Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii 
legionari); am prins şi o mulțime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul 
lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mvstere), Samain — Au 
jardin de l 'Infante — 

31 

ceea ce, cînd îl repet ori îl predau, mă poartă cu gîndul la Ojardindilifant din 
la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. îmi găsesc 
deîndată un cerc de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să 
vină cineva care să-l ştie. în cameră se mai află şi un tînăr pastor luteran din 
Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el 
însuşi. înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate 
poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simtire vibrantă şi un tîlc 
nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoință refractară oboselii. Torul la 
el pendulează între semizeu şi slînt. Dacă ne-ar spune că 


Mein Vater Parsifal trăgt eine Krone 
Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant 


ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf de-a 
dreptul la Reduit l-ar crede orişicine. 

Bruder Harald Sigmund — căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian - se 
dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat 


s-o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e 
mîndru, de neînfrînt, politicos ca în salonul prinţului de Conţi unde se serveşte Ze 
the ă l'anglaise, mereu zîmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, 
Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi 
gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să 
comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, 
puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crîncenă 
vrăjmăşie față de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la 
orele de vîrf. (Ce te împingi? dacă mt-ți place ia-ti maşină mică! nu ti-ar fi 
ruşine să-ţi fie, nu că-i fi fim leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu 
sunt numai năpîrci şi tîrîtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decît 
supremul ideal al menţinerii rîndului la coadă ori al scoaterii vecinului din 
camera de alături spre a te extinde în locul lui. 

Prezenţa tineretului - incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai 
toți tuberculoşi), mai blînd şi mai vertebrat decît bătrîni - şi a pastorului au ivit în 
camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; filfue 
invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest 
dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de 
slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dîrdîind pînă şi-n priviri, însoțit de o 
aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă 
sfidare a realității. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi 

32 

din Oastea Domnului şi nişte sectanți, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu 
şi psalmi, învățați mai toți de la bonomul Hariton Rizescu, țiîrcovnic onorific la o 
mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul 
cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineață pînă seara poezii, pe 
nerăsuflate, şi se povestesc cărți serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine - 
recită, traduce, predă - şi relatează pe larg - cu modestie, dragoste şi simţul 
ecumenic al relativităţii - viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De 
pretutindeni - ca norii de munte - se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera 
aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate tauri: ceva 
foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de 
la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu 
paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de 
Montherlant, pe Ernst Jiinger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe 
Soljeniţîn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţinare, sfîntă 
nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiție umană; ceva 
ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey 
d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără 
să înțeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 
20 Iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocrației germane". Ceva ce-mi 
trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două 
teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susțin că omul 
coboară din maimuţă, alții că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu 
unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că 
omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă 


aparte, în afara rasei oamenilor creați de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost 
creați de Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui 
Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-l vadă!" Ceva ce-mi confirmă în 
chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea 
lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". în celula 34, 
bucuria — izvorîtă din aristocrație, poezii şi sfidare - şi durerea (căci domneşte 
un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, 
încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice 
observaţie a caraliilor e însoțită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă 
atît de inextricabil încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi 
înălțătoare. Cînd vaca mănîncă iarbă, iarba se preface în came de vacă. Tot aşa, 
cînd pisica mănîncă peşte, peştele se preface în came de pisică. Suferinta pe care 
o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la 
părintele Harald, întăresc şi ele această senzație: 

33 


Wanderer tritt still herein 
Schmerz versteinerte die Schwelle; 
De erglănzt in reiner Helle 

Auf dem Tische Brot und Wein”. 


Da, ne pătrunde parcă pe toți bucuria senzațională de după împărtăşania cu 
pîine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sînge. Hasizii nu se îmbătau 
oare cu apă chioară invocînd numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem 
şi noi mizeria mațului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de 
entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. 

Dar numai entuziasmul nu lipseşte în camera 34, şi dacă aşa stau lucrurile 
nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel 
de neîntrerupt extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui 
Dostoievski ale cărui cuvinte „Omul nu există decît dacă există Dumnezeu şi 
nemurirea" le repetăm surizînd cu subînțeles şi ni se par orbitor de evidente. 

Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase şi la 18: că 
minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, 
pe planul dreptului constituțional, constatase desigur acelaşi lucru cînd susținea 
— împotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei juridice - că ficțiunile sunt şi ele 
realități. Minunea în celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt indiscutabil. 

Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, 
a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia. O percheziție îmi 
confiscă singura sticluţă unde îmi păstram lichidul negru care - spre norocul meu 
- ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea în locul mai consistentului terci. 
Deoarece nu mănînc nimic din cîte ni. se dă, „cafeaua" îmi e o prețioasă rezervă. 
Confiscarea sticluţei ia proporții de pierdere catastrofală. Percheziţia a avut loc 
dimineaţa şi pentru deținerea sticluţei am fost violent surchidit şi amenințat. 
Seara, la ora stingerii (nominală, pentru că becurile nu încetează a-şi răspîndi 
puternica lumină), cînd dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă, mai mare 
decît cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele mai stricte precepte critice, fiindcă 


nu ştiu cine a pus sticla, nu pot întreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum 
de a scăpat prețiosul obiect de la o percheziție severă?) e act gratuit în deplin 
înțeles gidian, e şi mai gratuită decît crima lui Lafcadio. Absoluta discreție 
recomandată de Mîntuitorul e prezentă neîntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, 
mă trec fiorii orgolului, mă clatin şi - s-ar fi putut altminteri? — îmi ud aşa-zisa 
„pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale fericirii. 

34 


Ianuarie 1960 


în prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul", 
prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi 
străduită bunăvoință. Se vede cît de măcinat e de hărțuieli. Fiind nou venit nu mi 
s-a luat pîinița adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mînca o bucată 
de pită albă. 

De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major 
Onea. dintre „metodele de simplă securitate", cu mine a preferat-o pe a îndelung 
repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). 
Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi 
pune în vedere că a hotărît, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu 
mîna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluție disproporţionată faţă de 
ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie 
ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai 
tînăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul. 

într-o seară tîrziu, cînd sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt 
vătămat. în cîteva cuvinte îi relatez - din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite 
— ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofițerii îşi manifestaseră 
nemulțumirea faţă de „marfa", dar nu stăruiseră, iar la urmă - mirabilis res - 
aprinzîndu-şi tacticos țigările şi apucîndu-se de taclale ne-au făcut semn că 
putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a 
vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fisticit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul 
durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori 
figuranți în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalță glas eroii piesei. 

A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofițerilor că terminasem. Fără grabă, m-a 
sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios. 

Povestioara mea 1 se pare senzațională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în 
analele Securităţii. îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: 
„Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată”. 

E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la 
explicații mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au 
liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăție a bîrfei, e 
pornit pe nesfirşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului 
feminin. Ich bin der Răuber Orbazan.” 

În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te 
închini. Aveam să aflu mai tîrziu, la închisoare, că acolo nu 


35 

e voie.) Cînd se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lîngă el, împietrit, 
tulburat că nu mă pot asocia, decît printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, 
rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce. 

în a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă 
mult, recită rozariul sfintului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai 
mult o veche visare, o tendință, acum fără sorți de împlinire, încep să-mi dau 
seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării. 

Cînd mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea 
(şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se 
păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista pînă la 
capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot 
face. N.N.P. - deținut mai vechi decît M.M. - mă asigură că acum nu voi fi ținut 
mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se 
învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin 
puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta 
e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărît, să folosesc cel dintii prilej. 

Imposibilul. 

Acesta ni se cere. 

Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (ŞI nici 
liniştea măruntă.) 

Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est ă l'impossible 
qu'on est tenu. Preceptul de drept (ă l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate 
strict limitată în domeniul sinalagmatic. 

Atta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi 
există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil - cel fizic - nu are deloc o 
importanţă şi e lipsit de semnificație. Exemplul dat de vechii jurişti - deşi astăzi 
nu mai are haz - e cît se poate de concludent: nu te poți obliga prin contract să 
mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ți se cere. Ţi 
se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere - şi-i cu totul altceva - 
luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră. 

Atita timp cît nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, 
nici pretinde paradisul. 

Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce 
puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, 
fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osîndiți că n-au făcut nimic, că 
s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Niirenberg o greşeală 
şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face - şi fără risc: puteau să nu săvîrşească păcatul 
de prostie, puteau 

36 

adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să 
mai amine nițeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta 
puteau - şi din păcate mulți n-au făcut-o. 

Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfint sau erou sau creştin, 
tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care 
transcende şi rupe monotonia vieții automate este de presupus că Dumnezeu nu 


i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiția eroismului şi sfințenie: să nu 
fie decît aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi - om de pe stradă - călca pe 
lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce 
este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. 
Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de 
imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu's o 
piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce 
poate fi înlăturată prin reconsiderarea noțiunii (superficial examinată) de 
imposibilitate. 

(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică - ai cărei 
întemeietori au ştiut să spună nu împăraților romani - sau n-ar avea şi casă, 
unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufnița stă lîngă 
înțeleaptă zeiță Pallas pricina este că numai după pripa zilei urmează gîndirea, 
nocturnă şi calmă.) 

Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atît de 
nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune 
„lipseşte din fața mea", decît îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după 
soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricînd e 
timpul de a face binele. Oricînd e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum 
împărăția lui Dumnezeu va veni pe negîndite, pe furate, tot astfel şi faptele care o 
prevestesc nu țin seama de termene şi contracte. 

Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa 
prietenie... Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un 
complement adverbial circumstanțial de timp sau de loc sau de mod. Iar 
Domnului cît îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi! 

- Din pilda talanților reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat 
slugile şi le-a dat pe mînă avuția sa, este însuşi Dumnezeu: pe acela care, 
restituind un talant - atît cît primise - răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, 
care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăștiat", stăpînul nu-l 
contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetînd-o (Mat. 25, 26). Şi 
imediat după aceea unnea7 | 

37 

straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel 
ce n-are şi ceea ce are i se va lua." 

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le 
făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se 
întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi 
beneficiari pasivi. 

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la 
noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă 
ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai 
mult! este - vorba lor - o atitudine de gură-cască, se află în contradicție cu 
parabola talanților şi vădeşte că n-am înţeles cît de grav e păcatul de lenevire şi 
cît de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cît de 
grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar 
imposibilul însuşi. 


- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „leşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa 
tatălui tău", „la-ţi crucea ta", „Vino după mine", „„Vegheaţi dar", „Spălaţi-vă şi 
curățați-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”. 

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; 
Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi 
nici măcar în dreptate: smochinul.) 

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o rețin fleacurile, se osteneşte 
în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: 
moartea e pe noi, Şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte 
blide ca şi cum ar fi esențe (ca Marta)! 

- Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să 
întrezăreşti o diră de lumină este alcătuită din aceste cîteva puţine, uluitoare 
cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă - îndreptățită grijă 
- să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească 
absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: / trust I 
make myself obscure. 

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută 
necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămîne decît 
ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini 
afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pămîntesc şi omenirea îl pot invoca 
spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, 
Doamne, ajută necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai final. E 
paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căaua şi legăturile 
covalente 

38 

ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt lăsate mult în 
urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de 
vreme ce-i spun „Doamne"! lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în 
ajutorul necredinței mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredință? Celui în 
care urmează să cred!) Cauzalitatea e desființată, legea succesiunii în timp, ca tot 
ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. 
Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi 
credinţa pe care în clipa cînd ne dăm seama de ea o prefacem în necredință 
deoarece gîndind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare. 

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: 
ajută-mă, luînd aminte că omeneasca mea condiție e indiscutabil legată de 
paradox şi contradicție. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde 
dacă n-ar fi acel scurt ajută care - fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu 
uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecințe combinatorii - rezolvă 
cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii. 

- Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate 
al pictorului Gh. Petraşcu - mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. 
Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de 
ceva de care nu puteam fi absolut sigur - dar părea exclus să nu fie aşa -, în 
situația de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care 
mă aflam. Şi-n cuiat în vreo patru-cinci metri pătrați. Genunea era lîngă mine: 


mişunînd, ca-n povestea lui Poe!“ de şerpi, șobolani, apă puturoasă, întuneric şi 
viermi. Spaţiul, adică nu: timpul - la mine, spre deosebire de nuvelă -se 
restrîngea inexorabil. Iar cît despre trupele generalului Lassalle - care la Poe 
aduc soluţia liberînd pe deținutul inchiziției — mi se spusese la anchetă: cu 
roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, 
deţinuţii de drept comun - ei, pinguinii - ne spuneau nouă: Americanii) şi tot 
veneau, cît despre trupele generalului Lassalle nici gînd, s-au stins miracolele 
secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către față, am ştiut ce 
este zidul lui Sartre, întunericul, deriderea, colțul. Va să zică nu scăpasem. Capul 
face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. în mocirlă. 
Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie. 

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, tară a fi învăţat să înot şi cu ochii 
închişi; în cuptorul încins. Crezînd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai 
puţin, aproape deloc, dar atît de nenorocit încît, nenorocirea însăşi 
substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de 

39 

ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat. 

- Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi 
gînduiile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut 
lucrurile, s-o iau de la început. 

Aflînd la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („„Marchiza", la telefon: nu-i 
acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rîndul meu. Trecerea 
cîtorva zile fără să se fi întîmplat nimic îmi stîrnea crescînd mirarea. Dintre toți 
cîți băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla 
liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunîndu-mi că se prea poate să nu 
păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualitățile. Ne sfătuim şi eu 
ajung în sinea mea la superstițioasa concluzie că dacă nu sunt arestat pînă la 
sfîrşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi 
fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adîncuri neştiute că nu greşesc. 
Treizeci şi unu... De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua 
revelionului? 

îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică pînă atunci, 
sărbătorim amîndoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. 
Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap. 

Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul - care slăbeşte văzînd 
cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardă prin efectuarea 
atîtor analize şi a biopsiei - cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu 
înțeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să 
nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să 
nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gîndui nebunesc că, 
cine ştie, ci toți au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit 
nimic. îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un 
bobimac. Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna 
cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te 
fringâ - care trec cu bine. în ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an 
Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin 


ochii neumeziţi de lacrimi. 

Şi apoi începe să mă poarte gîndul la revelion; mă grăbeşte să-l pregătesc. 
Termenul acesta pe care ți l-ai fixat cu totul arbitrar - mă înțeapă mintea - nu are 
nici o noimă; s-ar putea să fii tot atît de bine arestat la întîi, două sau trei ianuarie. 
Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece 
ziua de treizeci şi unu, 

40 

s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Pînă în treizeci şi unu pericolul îl simt 
intens, iminent, la pîndă. 

în tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. 
Pal. Credinţa simplă, superstițioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De 
dimineaţa şi pînă seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de 
putin inteligentul ei (al doilea) soţ - un ancien beau 15 - („Lasă că n'or hi atât di 
răi şi iei. [-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şi li dă drumu să se înveţe iei 
minti") - că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) 
E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa 
crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l 
aştepte pe părintele Cazacii, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie. 

Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce 
de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, 
din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, 
deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atît de 
prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinîndu-mă în poarta cimitirului legionar 
de la intrarea în Predeal, cînd vii dinspre Azuga şi Buşteni.) 

Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi 
nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiți, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o 
mulțime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de alături. Un 
fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpînire pe mine, apoi se preface în 
tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntîi 
cade anul acesta într-o Vineri; Sîmbătă 2 e sărbătoare legală, Duminică e 
Duminică, joi seara e revelionu! - şi activitatea e reluată abia Luni în 4. Luni 4 e 
pe altă planetă în alt eon. 

(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a 
morții lui Camus.) 

Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă cînd 
am de ghid să iau pîinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cit mai devreme. Şi nu 
cumva să uit icrele de crap. 

Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la 
uşă, donnim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întîmplă nimic. 
Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singunil 
rămas nearestat şi că nu se potile să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş 
fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy’? 
Dintre toți care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi cîte nu se vorbesc pe 
seama lui! Doresc 

41 

acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut 


a-i ghici în priviri - căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decît gentileţe 
extremă - o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu 
denunțătorul grupului, furnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele 
intelectualități şi protipendadei, de cînd membrii lor sunt principalii clienți ai 
puşcăriilor.) Mă ştiu curat, aşa încît mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din 
jurul bisericii Batiste şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la 
Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la 
un rîuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei - sărman etalaj de erudiție elementară ce 
ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situației. O asigur că sunt resemnat, că 
nu-l voi mai părăsi pe Dinu, că... - şi o dau pe biata mea franţuzească - voi sta 
alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.'” Poate, ba nu poate, ci desigur că 
exagerez voit - sau inconştient - deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot 
trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cît de fricos sunt. E o 
descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa 
cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare - încă în 
stare - s-o stăpînesc, s-o ascund. încă nu-mi clănțăne dinţii, încă nu-s livid, încă 
nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecind după cît constat că-mi este 
de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac 
cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuta şi-mi caut un refugiu 
transcendental în vorbirea pe franțuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza 
mea trebuie să le sune foarte străduită. 


Toamna 1966 


în piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă scrisă o frază a cărei valoare 
absolută, dar şi profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii în cursul 
cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic - LSD-ul mai ales -, 
marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacati (le ştiu de la Gigi 
Tz. care a copiat o listă dintr-o revistă americană) ori stupefiantele - opiaceele, 
haşişul, heroina - şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de nenumărații 
lui credincioşi au devenit mărfuri de masă şi bunuri de larg consum: but no pili 
can make us innocent.” 

Da, pilulele pot da somnul, ori mai îndeosebi somnolenţa ori evadarea prin 
deconectată nepăsare. Nevinovăţia însă nu. Pe aceasta nu 

42 

o poate (re)da şi păstra decît numai Hristos, pe calea lui paradoxală, 
ca-ntotdeauna: dîndu-ne sentimentul culpabilităţu. 


- Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. 


Karl Barth: harul îndreptățirui e viața noastră, harul sfinţeniei e moartea 
noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptățirii, Domnul îi spune mortului 
(adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce I-a scos din păcat, cu alte cuvinte din 
moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit 
- fostul mort care a fost chemat la viaţă - urmează acum să moară la cele lumești. 


„Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa 
creştină." 

lată, întreagă, dialectica lui mors et vita: întîi te viază, apoi te omoară: ca să 
fii cu adevărat viu. A, dacă asta-i viața, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi 
tot zicem: viața, viaţa e aşa şi pe dincolo... dar poate că nici nu ştim ce e viața 
adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bîjbîim în zăduful apăsător 
al penumbrelor unui /im-bus şi printre confuzule unui vag limbaj... Căldiceii. 

- Din sentinţa lui Arthur Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu 
le putem crea noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de sus. 

încă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. 


31 Decembrie 1959 

Nu sunt deloc surprins cînd tata mă trezeşte tare devreme în dimineaţa lui 
treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit, hopul l-am sărit, în ziua de 
revelion nu mai risc nimic. De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pîinii. 

Mă uit la ceas: cinci. îl asigur pe tata că am tot timpul. 

Nu-i vorba de pîine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva. 

Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora 
opt. Ca martor. Am înțeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De 
ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toți ceilalți? 

îmi rînjesc, acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce mă rad. 
Frică nu-mi este atîta, cît mai ales mă simt luat peste picior, 

43 

păcălit: în ultima clipă! înşfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonului. Ce 
ironie; se joacă cineva cu mine tară grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica 
drăcească pentru că-i singurul animal care-şi rîde de pradă înainte de a o mînca. 

Sunt foc supărat. Surîsul ironic şi acru al pesimistului, care ştie că totul nu 
se poate isprăvi decît rău, nu-mi piere de pe faţă nici cînd sunt gata. 

In ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă. 

Tata e un om mic de stat, mai curind grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb - şi 
umblă greu. A fost inginer şi a lucrat pînă la'şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la 
fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în 
hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu 
degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce 
căutam acolo. Aş, tata cocoțat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: 
ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scărițe metalice, 
perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să 
înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine 
ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o 
prin lege specială votată de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce şi 
cine este? Un ovrei bătrîn din Bucureşti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, 
cîțiva prieteni, cîteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim 
amîndoi într-o aceeaşi cameră. O viaţă întreagă nu i-am făcut năzbîtii: nu-i băiat 
rău, zice, dar e un copil bătrîn. Nu se poate să nu vadă cît îmi e de frică, şi ce 
jignit de soartă mă socotesc în dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol îl 


paşte şi pe el. 

Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată însă foarte calm. Mă îndeamnă 
să-mi pun lucrurile într-o valijoară (e valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o 
mai pot restitui) şi mă îmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică niţel şi mie. 
Dar tot foarte agitat, nemulțumit mă simt. Şi mai ales păcălit. în ultima zi! în 
ultima clipă! în treizeci şi unu! 

Citaţia de convocare a venit în după-amiaza de treizeci, în timp ce nu eram 
acasă, fiind înmînată contra semnătură tatălui meu. Care însă nu mi-a arătat-o 
cînd în-am înapoiat, destul de tîrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi 
încerc pentru prima oară, abia perceptibil încă şi foarte vag, o prevestire, o 
premonițiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi generos pe care aveam să-l 
întîlnesc des şi amplu în detenție; deocamdată nu-i decît un gen de imagine 
subliminală, un licăr, un tremur 

44 

uşor, dar gestul părintelui meu - căruia nu-i va fi fost uşor să tacă şi să se 
poarte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic - îmi pune un nod de înduioşare în 
gîtlej.) 


- La închisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult între ele 
- filmul Generalul de la Rovere. 

E o productie a .neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de 
transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello. 

O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în 
situația de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din 
sudul țării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte 
jucărea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atît de 
nou şi de surprinzător pentru el, al deținuților politici, unde jertfa şi onoarea sunt 
tuciuri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea 
şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia 
este edificat din primele zile. 

Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa împăratul, 
pungaşul intră în pielea personajului. Pînă la urmă, somat să-şi aducă la împlinire 
misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, 
proxenet şi măsluitor, luîndu-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească 
impostura cu preţul sîngelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în 
fața plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi 
încheie viața în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la 
Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreție. 

Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; 
personajului întruchipat 1 se subsumează cu desăvîrşire, de nu-l întrece, potrivit 
cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decît 
modelul autentic. 

Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil 
(magica atracție a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult 
mereu cu atenţie şi cu egală emoție. Mi se pare atît de minunată transformarea 


creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou! 

Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă 
într-o piesă rolul unei călugărițe. La sfîrşitul spectacolului, refuză net să 
dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramînă cu adevărat monahă şi 
să se îndrepte numaidecît spre mînăstirea respectivului cin. 

45 

Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece. 

Actorul roman care, facînd-o pe creştinul botezat, după imersiunea 
efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă 
zgomotos jocul atît de natural al interpretului, atins de har, pînâ ce, 
înțelegîndu-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte. 

Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula 
generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate 
deveni trandafir, omul: sfint, erou. 

După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă 
zoriţi acasă; se strîng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverențioase şi 
pînă tîrziu, povestiri cu nobili samurai călăuziți de principiile buşido. 

(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit 
numai puterea sancţionatorie a sîngelui, sîngele ca statică pecete a neschimbării. 
în vreme ce sîngele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.) 

Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricînd, 
samurai! 

Creştinismul e transmutatie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. 
Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulțirea 
vinului, peştilor, pîinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, 
gîrbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi 
al lui Lazăr - toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se 
împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de 
milă ale Domnului (Milă îmi este de mulțime: Şi văzind-o Domnul 1 s-a făcut 
milă de ea), toate concesii ale divinității -, ci transformarea făpturi. 

Pînă unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care 
se lepădase. 


31 Decembrie 1959 


Am cu mine valijoara, în buzunar cîteva tablete de vitamină C şi de 
piramidon şi o carte groasă. 

La Securitate sunt deîndată primit foarte cu multă politeţă, poftit într-o 
cameră mare şi frumoasă, aşezat cu cinste pe un scaun în fața unei măsuţe. La o 
masă lungă, de cealaltă parte a încăperii, se instalează o întreagă comisie de 
ofițeri. Mi se ia un interogatoriu, începînd cu identificarea. Totul decurge cu 
multă ceremonie şi afabilitate. Deşi nici 

46 

furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă țin destul de calm. Cartea 


groasă am pus-o pe masă în fața mea şi în pauze citesc. Din cînd în cînd fumez o 
țigară (dar fireşte că aveți voie, cit doriţi, sunteţi doar IUI învinuit, ci martor) ori 
sug cîte o vitamină. 

Interogatoriul durează pînă la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am 
fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reținut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în 
formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: 
întrebarea „Ce legături infracționale ai avut cu C. Noica?" şi zîmbetele şi 
şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întîlnire la girlă. (Aşa mă 
înțelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Cîmpulung pe Al. Pal., pe 
atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică 
răspunsul meu era dinainte ştiut, scontai. întrebările iau un ritm mai rapid, tonul 
devine mai rece. De cedat însă nu cedez. Nu recunosc caracterul infracțional. Şi 
spre imensa mea surprindere, stămi destul de hotărît în refuz şi dau o declarație 
care-i apreciată ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră. 

Urmează o întreagă „comedie": se trag perdelele (de catifea de culoare 
închisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze încordate. Comisia iese şi intră 
iar. Sunt şi ieşiri false, ca la teatru: comisia se opreşte în prag, dînd să iasă, se 
răzeîndeşte şi revine. Mi se promit cîte-n soare şi-n lună, unele tare plăcute. Se 
prevestesc apoi gravele nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. 
Mi se dă sfatul să-mi bag bine minţile în cap. Mi-este pe larg invocată bătrîneţea 
tatii pe care nu-l pot doar lăsa, vezi bine, să moară ca - fireşte - un cîine. Despre 
tata dealtfel par să aibă cu toții cea mai frumoasă părere. Mi se dă de înţeles că va 
fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi oricînd, lucrul acesta se va aranja cît 
ai clipi din ochi. ŞI ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi mai 
rar, sau poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cîte o mică vizită, nu aici, 
a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă, la mai multe, într-un bloc 
oarecare, într-un apartament foarte oarecare. (Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, 
ori versuri de Muşatescu, de Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi. ce naiba, zău aşa, 
nu se poate să nu înţeleg, oricît aş fi de reacționar (- zîmbete -l partizan al 
hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi. Nu mă pot face complice al unor 
asasini cu mîinile înroşite de sîngele coreligionarilor mei. Intr-atita de orb, de 
prost, de nebun nu se poate să fiu. Aşa încît ceea ce mi se cere nu-i decît un act de 
dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că în prezența mea s-au purtat discuții 
duşmănoase şi s-a complotat împotriva securității orânduirii de Stat şi că, din 
slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat în discuții şi n-am avut curajul să înştiințez 
autoritățile deîndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai sus. 

47 

Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) în faţa unei comisii vădit 
nerăbdătoare (perdelele acum îngăduie luminii cenuşii de afară să pătrundă în 
cameră - şi afară e niţel umed şi strada e vătuită în nostalgie - cista-i vremea care 
îndeamnă cel mai mult la băutură) să se pregătească de revelion e senzațional de 
neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi dă un neaşteptat sentiment (îl ştiu 
tranzitoriu) de elevație: nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu 
numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - în 
margine - toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Notele marginale 
dau declarației aspectul unei teze corectate de un belfer tipicar. 


Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul pînă la capăt. Mă 
descopăr pentru prima oară încăpăţînat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc teatru. 
Dar frică tot îmi este. 

Căci n-a fost decît actul întîi - de nu prologul. Mi se dă un răgaz de trei zile 
pentru gîndire urmînd a mă prezenta Luni 4 lanuarie la orele opt cînd mi se spune 
că o să văd eu. Politeţea totuşi nu încetează cu totul. Sunt ameninţat dar şi slatuit 
de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua că mi s-a acordat 
satisfacția unei prime runde pentru „salvarea feței", stabilit fiind ca Luni să 
trecem la treburi temeinice şi de la ifose la supunere. 

Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat şi fericit. Umbră: înainte de 
plecare, rămas singur cu mine, ofițerul care-mi restituie buletinul de identitate 
îmi spune iar grav şi rece: bagă-ți minţile în cap. Tonul e - cum să spun? - fatidic. 

A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa lui de 
convingere; pe înţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea bătrînului. îmi va arăta el 
ce trebuie să fac. Fără doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu el. Dar 
valijoara asta de ce ai adus-o? A! în vederea arestării, ăsta e un gest provocator. 
Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă voiam să te arestăm procedam altfel. 
(Ceea ce e drept.) Te-am chemat ca martor liber să declari lucruri adevărate, să 
ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! în sfirşit, du-te acasă, stai frumos de 
vorbă cu bătrînul, în el ai încredere, şi vino Luni... 

Sunt din ce în ce mai grăbiţi cu toții... 

- Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: 
mwvsterium fascinans, mvsterium tremendum. 

Să le iau pe rînd. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, 
adică din copilărie, în comuna purtînd nume de sfînt ori de tîlhar: Pantelimon. Pe 
atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu 
cuteza să mai intre în mahala. îşi aveau flăcăii geloşi şi mîndri de cartierul lor, 
domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zâvozi 
care lătrau în 

48 

tăcerea nopții ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. 
Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace 
patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice 
nu-i lotuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de 
pîine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că - pînă-n clipa morții, se-nţelege 
- nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a 
dreptul înfiorătoare nu se vor întîmpla. (Un fel de acoperămint - al Maicii 
Domnului mai ales care chezăşuieşte oamenilor de treabă - şi dacă-i vorba aşa 
toți suntem de treabă - caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.) 

La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica şi de sărbători 
aproape toți; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului 
Mărculescu, mergeau şi părinții mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar 
încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu 
modicitatea locului, bătînd des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede 
cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv 
al anilor mei dintîi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile 


rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescîndele trăsături 
odioase ori derutante ale realității: realității înconjurătoare, realității lăuntrice 
(unde imaginea latentă ieșită din nedesluşit, trecînd de la negativ la pozitiv, 
începea să-mi rînjească sfidător). Binecuvîntat fie Sf. Paulin de Nola, inițiatorul 
folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a 
găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru unele din cărțile sale 
titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lîngă apa Vodislavei, 
Piatra din capul unghiului, Bisericuța din răzoare. (De la Pantelimon pînă la 
Fundeni se întindeau grădini, cringuri, lacuri, verdeață bună de odihnă şi bălării 
cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădea: de turme decît de holde, amănunt 
mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. întăreau şi ele părerea lui 
Eminescu: blîndeţea poporului îomân îşi are obîrşia în bunăstarea lui pastorală, 
mereu superioară celei a neamurilor agricole.) 

Mai erau - ţin bine minte - şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau 
spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind tăgăduindu-ţi pacea. 

(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuțul 
prunc lisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi 
crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.) 

Are orice om cîte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii 
începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atît de 
oarecare, între Capra şi Fundeni - şi-n curtea iară capăt a 

49 

unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adînc pătrunsă de 
mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scînduri şi butuci 
îmbibaţi se răspîndeşte un parfum înţepător.) 

Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune. Fascinaţie pentru 
suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică -deşi cu mijloace 
atît de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decît salcîmul curților 
sănnane şi cîrciumile tîigoveților mintoşi? 

De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai tîrziu, 
mult mai tîrziu, pe căi negingaşe. 


1961 


La Jilava, pe secția întîi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un 
macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat 
şi naționalist român: ne împrietenim numaidecît. (Mă însoţeşte şi faima mea de 
ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor 
mistico-legionari.) Ajungem curînd la concluzii care ne bucură pe amîndoi. 
Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiți 
de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc", altfel spus de poporul 
român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, munţii, ceapa, 
tuica, ospitalitatea, echilibrul din spațiul nostru. Socotim că suntem deosebit de 
îndrituiți să iubim în deplină cunoaştere, deoarece suntem, fiecare în felul său, pe 


jumătate în cuprinsul românismului şi pe jumătate în afara lui, într-o situație cum 
mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe şi a suferi. Român prin sînge, 
Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la 
rîndul meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sînge. Laolaltă alcătuim, cine 
ştie, un ins întreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui 
Chesterton, real numai prin contopirea minților celor doi eroi ai cărții. Venit din 
afară unul, făurit înăuntru' dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim în 
aceeaşi peste măsură de încîntati şi îndrăgostiți de tot ce este românesc. 


4 Ianuarie 1960 


Luni la ora opt. după trei zile de sărbătoare, găsesc poarta Securităţii 
ferecată. De caraghiosul aşteptării în fața puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la 
mine: anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la gară: pe un 
peron pustiu, într-o haltă, să mă urc într-un vagon de-a 

50 

treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe Jos, na Sibir. Tristeţea 
recrutului cu lădiţa, într-o staţie uitată pe cîmp, de unde schimbă trenul. Toader 
Mânzu, fără căţel, după ce-a pornit acceleratul. 

într-un tîrziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte, nişte lanţuri; sunt 
lăsat să intru şi poftit în camera martorilor. 

Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou - acum de la început - 
explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat mințile în cap? Tot în mod 
provocator ai venit? Te-ai molipsit de fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, 
plăcerea de a te aresta nu ţi-o dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de 
vorbă cu bătrînul? Ce ţi-a spus? 

Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai tîrziu Alecu) de 
un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi curaj), 
este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi 
scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt mîndru şi, da, foarte 
calm. 

Toţi cîți alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rînd. Jocul 
din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut 
pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai profesional. Ba sunt 
amenințat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se repetă. Se repetă, puhoi, 
amenințările; acum accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un 
cîine revine foarte des, cu toate că îndemnurile sale - neexpurgat transmise - le-a 
răcit mult, foarte mult simţămintele de milă şi consideraţie față de „bătrinul", 
precum şi încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt 
şi ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o 
atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i decît a doua 
reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de puternică pentru ca mai 
degrabă decît teama să încerc un fel de amuzament. 

Tonul dur se întețeşte, dar nu într-atit încît să-mi vină a crede că au mințit 
cînd au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacția de a fi arestat. 


Mă ţin însă dîrz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta subtil şi 
absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le 
stă în putinţă spre a nu-l aresta. în fond, dialectica acuzator - acuzat nu dispare, 
numai că semnele ecuației sunt inversate. Am pătruns prea adînc în terenul 
advers - acum frica mi-o impun eu ca să nu ispitesc sorții - pentru a nu înţelege 
(sau încerca senzația) că trebuie să fiu arestat. 

Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă. Apoi, 
deodată - e momentul dinainte fixat? - treburile iau altă întorsătură. 

51 

întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte, 
cuvintele devin exclusiv crude. 

Pe la cinci aud, în sfîrşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se 
porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, 
carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu fanaticule, 
podoabă. Sunt pus sub stare de arest. 


1969 


Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, 
îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca 
vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. 
Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod 
absolut sărbătoresc. 


Aiud 1961 


Plotinism. 

Există o degradare. 

La început e Cuvîntul, Logosul. 

Oamenilor li se hărăzeşte a cuvînta. 

Cuvîntul se degradează în vorbă. 

Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, 
Kali yuga”) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wor” şi 
Gerede”. 

Personajul lui Saltîcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul 
sub avalanşa de vorbe. Abisul ferdiclar al lui Duhamel în Chronique des 
Pasquier. fără tund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: 
comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a 
neroziei; hățişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula. 

Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz 
în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea 
ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine 
apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule... 

Vorbăria nu mai e decît zgomot de fond. Iar lozinca - lavă îngheţată - 
transmite minciuna în stare stabilă, congelată. 


52 


1971 


N-am ştiut. 

N-am ştiut - răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de 
închisori, de recunoaşteri totale ale acuzațiilor, de internări politice în ospicii de 
nebuni - „nu ţine", nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze 
praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara 
deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu 
atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin - şi aceasta din 
pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată 
lumea ştie totul. 

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau 
trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi 
atent: a ştiut să vadă. 

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori 
de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înțeleagă cu inima; 
ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în 
temniţă ca să-L poată hrăni, să-l poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată 
îmbrăca sau să poată veni la El? 

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum 
nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru 
în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum 
de-au ştiut? 

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştia ce secrete informaţii, sunt lucruri 
pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puțin. (Spionii de cele mai 
multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt 
crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simți dacă nu-ți astupi urechile şi nu-ţi acoperi 
ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici 
ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de 
psihopați; ăia, săracii, sunt excluşi) - încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi 
fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă. 

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii 
ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, 
rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. 
Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos. 

Chibrite aprinse aruncate peste benzină. 

Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea iară de 
asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferințele 

53 

ascunse'? despre eroii neştiuți? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la 
denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă? 


- în mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea 
cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani? 

De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit 
înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd 
fierul te pătrunse." 

Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe 
cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validității răstignirii. 

Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard - şi 
întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de 
Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). în ambele lipsesc 
razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; 
săvirşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu 
e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată 
nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este 
cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - fățiş - că-i apare Hristos în tabloul 
lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind 
Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi unde în primul plan 
domină galbenul intens - uită-l dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele 
cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanță, deja uitate 
- cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un 
lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un 
răstignit lîngă alți doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o 
movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi - din cauza norilor Joşi 
-de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi 
melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele 
metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un 
sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din 
țărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din 
scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara 
peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. 
Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o 
puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi. 

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai 
aşa putea să fie. 

54 

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol 
este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori 
fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar 
însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentație. Să 
nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi 
seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. 

Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu 
botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat 
să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a 
fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că 


avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare 
timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, 
căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de 
alizumenschlich-ul”': Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? 

Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total îneît pînă şi apostolii 
şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă 
n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat 
mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut 
deîndată învățătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se 
simţiseră atît de stingheri, de păcăliți, înett se rugaseră de primul trecător întîlnit, 
un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii 
atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că 
învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. 

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, 
întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să 
dea impresia de sfîrşit, de soluționat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu 
ajungea - ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie - nu ajungeau groaza torturii, 
piroanele, sulița, spinii - în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uuterlinden 
spinii străpung întregul trup intrat în putrefacție -, mai era neapărat nevoie - 
pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec. 

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu 
a încercat să ne mîngiie cu fățarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe 
oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) 
Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe. el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge. 
chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta 
fără lăutari. 

(ar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai - înaintea 
proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o 

55 

datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost 
coleg de suferință cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, 
oricît de sincer şi de sfişietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a 
lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simțiri. Numai tîlharul 
cel bun simte la fel cu Domnul.) 

întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. 

Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu. 

Eu: nu e de contestat permanența comunicării idioamelor, dar după cîteva 
ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era 
contrafăcută. 

O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziții -sau ateii? Să 
le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înțeles: las' 
că asta e de gura lumii, fiți fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică 
dimineaţa? 

Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul! 

Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „EI care pe însuşi Fiul său 
nu L-a cruțat". Acest nu L-a cruțat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu 


s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin 
împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obține decoctul final: suprema 
amărăciune. 

Tot Pavel la I Cor 1,23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit", iar 
la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe lisus Hristos, şi pe 
Acesta răstignit." 

De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul pe latura 
cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Rațiunea înțeleaptă s-ar învoi în cele din 
urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel 
oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează 
divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter - ci pironită cu adevărat; unde 
suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i 
durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele 
din urmă consecințe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet 
omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat - măcar în parte - impasibilitatea pe cruce, 
dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota 
n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru preoți şi pentru prostime -prilej de poticnire şi 
sminteală, ci „scenariu" ori „ritual”, deci admisibil, comestibil. 

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ." 

Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici 
pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de 

56 

suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o 
fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru. 

Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de 
păcat) să se asemene fraților (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se 
ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră. 

Asemenea nouă în toate Şi ispitit de toate ca Şi noi: aşadar şi de omeneasca 
deznădejde. 


Martie 1966 


Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; 
în orbecăire, lumină - deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul 
exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri 
nesfirşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut 
de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-l, că acest cadavru va 
învia?" 


NICI N-AU CREZUT! 


„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le 
poti stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimțit desigur 
în seara aceea o groaznică tristețe, o adincă descumpănire care dintr-odată le 
spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau." 


NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL! 
Socrate şi lisus Hristos 


Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a 
sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi 
demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă - pecetea tragediei, 
dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenți, 
care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos - soarbe otrava 
nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, 
Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate 
moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiți, pe un maidan. 
Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos 
exclamă: „De ce m-ai părăsit?" 

57 

Deosebirea e totală între cele două morți, şi tocmai cea divină pare 
inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în 
toată măreţia ei. pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales 
nerealistă. Socrate - cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte - se ridică de la 
starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvi pînă în 
straturile cele mai de jos ale condiţiei umare. 

- Dostoievski plănuia să mai scrie pînă în 1882 un epilog al Fraţilor 
Karamazov şi apoi o viaţă a lui Hristos. 

Pesemne câ Dumnezeu n-a vrut să mai existe o a cincea evanghelie. 


5 Martie 1960 


Duba ne-a adus, mergînd încet şi hurducăind, de la Mahna ison la Jilava, 
înainte de prînz. Coborîm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, 
căniră de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie 
penitenciară într-un film negru. Ii face multă plăcere, îşi joacă rolul cu 
încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărțile un cartofor. 

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de 
murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferați la şerpărie, vastă peşteră, 
sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere 
întunecoase. 

Totul — ca de atîtea ori în atîtea locuri penitenciare, dar acum e primul 
contact - se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încît nu pare a fi real. 
încîntătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrînit, numai oase, 
blînd, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frint de oboseală. 

Ciudată senzație de imensă fericire. Motive: 

Pentru că am scăpat în sfîrşit de anchetă. închisoarea, după Securitate, e un 
liman, o oază, un rai. Apoi, cea dinţii întîlnire cu legionarii (la carantină nu e 
numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de 


Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte 
liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea - exaltantă - a celor petrecute în 
dubă. 

Unde am fost pus într-o despărțitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., 
fost legionar. Abia înghesuiți, mi-a şi vorbit. îmi spune că-i pare sincer rău că a 
fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de 
strinşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul 
dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. îi răspund că nu văd de ce 
îmi pomeneşte de iertare, 

58 

că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să 
stea lipit de mine, că în ce priveşte v inovaţia, vinovaţi suntem cu toții, 
deopotrivă, laolaltă. îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne 
împăcăm, să ne îmbrățişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din 
carcera pe roate ne sărutăm şi - considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi 
simțămâînt inexistent - cunoaştem dintr-odată şi din belşug - sub cerul albastru - 
starea aceea de nespusă fericire față de care orice băutură, orice erotism, orice 
spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice 
portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, 
aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acțiuni 
conforme cu prescripțiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, 
curg, ne inundă, ne covirşesc. II întreb pe Sandu — iar de-l copiez pe Sfintul 
Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat - dacă 
nu vede şi dînsul pe buzele mele zîmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei 
provenite din energiile necreate. Deoarece în strimtul cotlon a mai încăput 
alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după 
el. 

Purtarea gardienilor la şerpărie e atît de rea, atmosfera atît de dramatică, 
amintirea scenei cu Sandu L. atît de acută, perspectivele de îndelungată suferință 
atît de limpezi, încît nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o 
stare de nemaipomenită, exaltată agitație, încep să presimt că Hristos e prezent în 
puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta 
binecuvîntat noroc. 

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărimat, umblă în cîrje, e înţolit 
în straie miţoase de baciu la o stînă de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de 
gardienii care, probabil, se plictisesc. Amîndoi sunt batjocoriți şi beşteliți, 
insultați, înjurați şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uş^r. 

- Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porți 
creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. îmi 
vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra. 


25 Februarie 1960 


Paul Dim., martor: 
E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu 


politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire 
de noi cei din boxă, a mai făcut vreo cîțiva ani de 

59 

închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea 
ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru 
Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a 
rămas dincolo. 

Se joacă o delicioasă scenetă â la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii 
în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulțumire 
pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzînd cu ochii, cauciuc pompat.) în 
ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în 
ce mai încîntată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel 
Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. - O pauză de efect, martorul 
lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. - Ei, dă-le. - l-am auzit 
ponegrind cu violență pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se 
reflectă realizările regimului, criticîndu-l, susținînd că e un făţarnic, că n-ar fi cu 
adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de 
fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette- Yvonne Stahl... 

Preşedintele omonim nu-l poate întrerupe căci n-are voie să ne informeze 
că celălalt purtător al numelui sfintului izvorîtor de mir, Petru, s-a dat cu 
imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage 
cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrindu-ne, distrîndu-se, pînă ce e 
poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă. 

Perfect, nu mai puţin decît Sam Weller depunînd ca martor în procesul 
Bardell versus Pickwick. 

- Definiția vieții, după Andre Breton. 

Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu 
inacceptabila condiție umană. 

- Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lîngă uşă 
spre a fi repartizați în celule; să rămînem mai la sfirşit, împreună. S-ar putea 
astfel să nimerim în acelaşi loc. 

Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărît lucru, 
din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din 
Mizerabilii. 

Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au 
plecat; Paul şi Alecu o dau pe franțuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict 
deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa 
Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala birfelii, Legaturile periculoase, cinci la 
şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de 
serviciu mă respinge cînd ne 

60 

prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncîndu-mi priviri dezolate. După 
vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur. 

- Se'ntreabă mulți prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în 
opera lui Proust? In romanele lui Mauriac? 

Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu 


sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume. 

- Cîteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni 
pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea. 

Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză. 

Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertății în 
lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor. 

Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de 
libertatea cuvmtului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înțeleg egalitatea 
opresiunii... doar indivizii civilizați doresc libertatea. 

Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deținuții politici, că toată 
lumea se omoară după libertate. 

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc. 

Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, 
cîte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte. 

Ioan 20, 29: „lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce 
n-au văzut şi au crezut." 

Să înțelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi nerațional) 
de credinţă, deci un pariu. 

II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este 
libertate." 

Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum îi place lui 
Hristos să ne socotească - prietenii Săi. 

Apocalipsa 3, 20: „lată, stau la uşă şi bat." 

Să ni se topească inimile la gîndul pozelor populare unde Domnul cu traistă 
şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă. 

Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă 
pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu. 

Frază putin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu. 

- Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi ființe, asemenea lui 
Dumnezeu. 

6l 

Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cît de 
reale erau pentru el personagii le meşterite de condeiul său. Care mai arată că de 
la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus noblefea e 
subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogorița egalității 
absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, 
dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracțiuni de viaţă cînd nu-mi vine, zău, a 
ride gîndind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain. 

în Ursule Miouet, scrisorile lui Francois Minoret - personaj necinstit şi 
odios - Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, 
căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exercițiul îl distrează pe autor, 
după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Cînd însă la 
sfârşitul cărții, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea 
pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: 
i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să rîidem pe seama unui om 
lovit de nenorocire. 


Cuvintele acestea extraordinare dovedesc: 

a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului de vreme ce 
este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali - şi să le 
respecte; 

b) Că avea sentimentul cosmic al unității noosferei şi al comunității 
prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni; 

c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în 
închipuire) la a-şi disprețui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură 
omenească - adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească - atunci cînd 
aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse; 

d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere 
particula de la numele său; 

e) Că şi pentru el, ca şi pentai Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfint. 
(Suferinta nu este întotdeauna folositoare patinatorului - vezi tâlharul cel rău 
— dar pentru cine o priveşte nu are contingente morale. Ca spectacol, e mereu 
sfintă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu 
întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul - nu cumva era şi el 
vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul 
nu refuză - fiindcă nu ştie, sanda simplicitas, iată un exemplu grăitor - să dea de 
pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vîndut paltonul pe care 

62 

i l-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la circiumă. Pa/tonul îl 
poartă Hrist&s. 

Natura nu e capabilă de o delicateță ca aceea din Ursule Mirouet. Nici 
istoria. Nici inteligența. Ea vine de la har. 

Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela cînd, în Colonelul 
Chabert, eroul renunță la toate drepturile şi pretențiile sale în favoarea soției şi 
nu-şi mai susține procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea 
credință. îl apucă aşa silă şi scîrbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud" 
încît nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scirbă, de silă. Tocmai 
pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal. 

Corolarul I: nedreptatea, cînd îţi este făcută ţie, ai dreptul - dacă-ți dai 
seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz 
fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i 
verşi sîngele. Chinezii care-şi cunnă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti 
oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care - Dumnezeu să mă ierte 
dacă hulesc - evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărîți să-l lichideze, 
potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă. 

Corolarul II: nedreptatea, cînd ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e 
fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ție, ci altuia, trebuie 
denunțată, doborită, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote. 

lorga: „Ai dreptul să ierți numai ce s-a făcut în paguba ta." 

Omul, dacă raționează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu 
doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptățile săvîrşite 
împotrivă-1, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcție de 
răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce 


principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovați 
pradă ticăloşilor. 

Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două 
situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciți care cred că „nu 
judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. 
Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstoml e iubit de turmă pentru 
că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea. 

(Cînd nu poți îndrepta nedreptatea îți rămîne în orice caz soluția demisiei 
de nu a intrării în mînăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi lan Pallach; 
budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.) 

63 


Iar problema lui EU, Eli 


"Prefer sa cred in Dumnezeu decit 
să-l văd în toată slava sa. " 
Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste) 


Dumnezeu, care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu torul absent şi 
pentru noi? 

Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înțelegeau nici 
contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu 
puteau înțelege ei, ce nu putem înțelege noi: că Dumnezeu, cum spune 
Kierkegaard, nu e uri imens papagal roşu. 

Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent 
colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu 
e lucru obişnuit. 

Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi 
paraua, dă-mi sarmaua. 

NI se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că - mai rău decît atît - 
scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că — pe 
deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi 
place - zice-s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulțească riscurile, să adune 
argumente pentru a preface bine intenționata dorinţă de evlavie în imposibilitate. 

Drumurile care duc spre credință poartă aceleaşi nume, toate: pariu, 
aventură, incertitudine, cuget de om nebun. 

Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborit de pe cruce, pricina este că voia 
să-l convertească pe om nu prin constrîngerea unui miracol exterior evident, ci 
prin libertatea de a crede şi dîndu-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala. 

Cînd 1 se spunea Domnului pe Golgota: mîntuieşte-te pe tine şi atunci vom 
crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii 
de termeni. Dacă s-ar fi coborit de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi 
avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: cobortrea de 
pe cnice ar fi constituit un irezistibil papagal roşu). 


NI se cere - invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură -ceva mai 
tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt. 

Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. lar Englezii şi mai 
precis: se mişcă într-un mod misterios. 

64 

- Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc şi-i 
răstigneşti pe cei ce te iubesc!" 


24-26 Februarie 1960 


întîi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecind 
după faianţa ce acoperă toți pereții cam pînă pe la jumătate, trebuie să fi fost 
vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne 
aşează pe nişte bănci lungi, paralele, cîte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice 
că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să 
ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alții. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme 
ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii — sosise., vezi bine, ora gustării 
— îşi scot din genţi pacheţelele cu mîncare. înfulecă vîrtos, plescăind şi 
morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare 
senzație şi la ceilalți căci, fără excepție, ne pironim privirile cu jind asupra 
lniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. 
(Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de 
gratii, ca fiara). 

Niţel mai tîrziu, ofițerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi 
glumet pentru a cere creion şi hîrtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a 
compus la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce 
fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în 
minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vîrsta, de, s-ar putea să le uite. 

întocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanță, poate nu 
ca băgarea unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte 
o învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zimbeşte, distant, dar prietenos. (Ce nu face 
omul pentru o țigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi ofițerul şi 
subordonații lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se împotrivesc vrăjii, în 
atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o 
adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală de voioşie 
humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat pe întinsurile 
pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunțile, puţin de tot, se descreţesc. S-ar zice 
că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit Hanu-Ancuţei 
al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte uriaşe bufete de la capătul 
încăperii? Tare mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă Slurdza, că văd chef fi voie 
bună în țara Moldovei. Tonului bonom care îmbracă o cerere de neconceput, 
ofițerul nu-i poate răspunde răstit. E destul de tînăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede că 
încearcă oarecum 

65 

sentimentul elevului căruia i se oferă emoționantul prilej de a sta de vorbă 


cu unul din autorii reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi 
şi plutonierului vigilent care intervine în discuţie îi trînteşte: „Dumneata să ştiu că 
eu nu sunt numai scriitor ci şi căpitan de tunari."" Odată cu vorbele acestea s-ar 
zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi umbra se 
urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi umbre duioase 
- Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, istețul Creangă, domnul 
Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe ci şi 
clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La paradis general, 
biblioteca Academiei într-o dimineață de primăvară cînd cititorii-s puțini şi 
legăturile în piele ale cărților lucesc atît de blînd, Bucureştii de altă dată cu întreg 
cortegiul lor de grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă, din strada Icoanei, unde 
în jurul unei mese răsunaseră bietele epigrame în temeiul cărora Al. O. 
Teodoreanu. se află acum aici. 

Dar proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului - şi cît de yoghină, de 
honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de sinziene îşi 
avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului 
absurd, a părelniciilor adînc înfipte în mizerie şi spaimă - nu durează mult. Aura 
de bonomie şi aburii de Cotnari, de culoarea strugurilor poleiți în bătaia soarelui 
fierbinte al verilor de demult, nu-l înconjoară decît pe singurul Păstorel. Cînd, 
rupînd vraja calmului ce se lăsase din toate părțile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el 
glas, solicită o țigară, ofițerul se scutură, iese de sub puterea literaturii române şi 
a tradiției petrecăreţe, păşeşte acru şi dîrz pe tărîmul filosofiei contemporane 
ostile şi sfîşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atît de proşti, domnule 
Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie călugăreşte, supus - 
cu priviri îngîndurate, împovărate, însingurate. Sfruntare, gîndeşte ofițerul, şi ne 
apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu fără o ultimă nuanţă de considerație (cum 
nu auzisem în cursul anchetei şi nici nu mai aveam să întîlnim prin închisori): 
„Știm noi ce reprezentați şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru găinari." 

în sala de şedinţe, dînd impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot 
pe bănci - ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum 
unul lîngă altul, înghesuiți. Ne plasează pe rînd, cum intrăm: mă pomenesc între 
Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi cîțiva pentru mine 
necunoscuţi ocupă banca întîi: coautorii complotului înfățișat judecății şi pe 
care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta 
Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei. 

în sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de 
fiinţe omeneşti, despărțite între ele prin spații de vid ce 

66 

reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe 
care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există). 

Primul grup e al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci şi cinci la număr, 
îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm 
altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjurați -asemenea orbitelor 
electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de ostaşi în termen, toți 
echipați ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le țin îndreptate 
asupră-ne, dîndu-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalitățile închise, 


totul e straniu, dar prezenţa soldaților - postați în poziție de tragere, ca şi cum ar 
păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, 
ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codmlui ori în desişul 
stufărişului, iar nu un pîlc de intelectuali palizi, scofilciți, înţoliți în veşminte 
călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, 
încercănaţi, mulți trecuți de amiaza vieții, mai toți înzestrați cu cîte o boală de 
sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rimită, constipație, tuberculoză, 
calculi biliari - pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. 

Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriți, ofițerii de 
Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alții în civil), veniți să 
urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o ciudată 
reprezentație teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar 
confunda într-un singur spectacol kăfkaian. 

Mai e un al treilea roi, la stînga noastră: avocaţii apărării, superiori ca 
număr acuzaților, fiindcă sunt prezenţi şi cîte doi-trei pentru un client, iar unii din 
ei însoțiți de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiți şi - 
bănuiesc, apoi aflu precis - şi cei mai temători, îmbrăcaţi impecabil, la marele fix 
şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decît floarea la butonieră 
ori jobenul şi mănuşile călăului la execuțiile capitale; altminteri sunt spilcuiți 
fără greş: haine de culoare închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, 
colțuri de batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji 
bărbieriți proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. în ținuta lor de 
paradă sunt, în comparație cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare 
(meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; 
meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mîncat 
bureti) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dînşii (păsările 
fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au dejucat roluri 
duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului 
mămițichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. 

67 

Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiți: la mijloc Adrian 
Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat şi 
domnia sa, în rol şi costum de colonel). 

De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvîrşesc fapta pe care o consider 
singura meritorie din viața mea: lui Noica, pe a cărui față se citeşte deznădejdea 
ŞI în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o 
frămîntare atroce, îi suflu trăgîndu-l de mînecă atîta timp cît vînzoleala instalării 
noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem 
supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune. 

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strînge la 
iuțeală încheietura manii, oftează adînc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în 
lumea aceasta. 

Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi cîte un mic zîmbet; ne 
vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom ride chiar de-a binelea 
cînd procurorul, dezlănțuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacționari 
din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote. 


Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheați, nici măcar 
n-au siguranţa osîndirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunțile, unii 
cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alții cu batiste mai 
mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrîneşte. 
în pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu 
apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în 
prezenţa respectivului anchetator. Din milă față de avocat - omul tremură să nu i 
se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce 
imprecaţii duşmănoase - mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic 
argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură recunoscătoare. 

Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează 
clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, 
un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al 
legionarismului. Un fel de rîs înfundat înfrînge solemnitatea înțepată a şedinţei. 
Streinu, alături de mine, tresare, apoi surîde şi el. 

Un alt apărător care o păţeşte destul de urit e Mădârjac al lui Păstorel. (La 
ultimul cuvînt autorul Hronicului va izbuti să iste iarăşi o boare de omenie 
spunînd că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de 
preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din 
boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această 
mărturisire de credință mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu 
întîmplâtor, o anumită mentalitate şi-l pofteşte 

68 


în mod grav să-şi cîntărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrînd să arate 
că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne 
regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avîntul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu 
echivalentul bisericesc al lui parol monșer - la care poate se gîndea şi pe care, 
minat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, 
era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte - şi anume cu „să ferească 
Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe 
avocat de pe înălțimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri. 

Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raționează coram 
populo”: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru 
nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi 
susține că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toți 
ceilalți din boxă drept filosofi ai sîngelui şi morții, gardişti de fier inveterați şi 
descendenți spirituali direcți ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserțiune, 
îşi scoate haina, schițează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că 
a fost bătut şi la picioare „unde poartă urinele bestialităţii legionare", dă să se 
descalţe. Un semn discret - plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece 
fiecărui avocat 1 s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea 
gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească 
şi să renunțe, la exemplificarea pe viu. 

Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalți procurorul şi 
apărarea au renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, 


printr-o declarație de neaşteptată virulență şi lungime; este şi el deopotrivă de 
sclivisit înveşmâîntat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor 
la catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl 
beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic 
recrut. îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfirşit se şterge şi el cu o băsmăluță 
scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe față, pe mîini. 

Apare la un moment dat o bătrînică în negru, cu o pelerină - aduce cu 
Balbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui 
Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflînd că modestul ei vizitator e 
membru al Institutului Franţei. Bătrînica răspunde la numele de 
Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de 
dactilografie. Ea a bătut Aștept/nd ceasul de apoi, romanul cu subiect legionar al 
lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzînd despre ce e vorba, nu a 
sesizat autoritățile, menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele: mai întîi, 
cînd bate la maşină, atenția 1 se îndreaptă numai asupra cuvintelor, nu asupra 
frazelor, şi cu atît mai puţin asupra sensului lucrării; în al doilea rind, a înţeles şi 
ea că este vorba de 

69 

legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară fiindcă pe tinerii care 
aparțineau mişcării, autorul îi înfățişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? 
Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat 
examenele, că veneau acasă seara tîrziu, că-şi supărau bieţii părinți care se 
speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărți. 

încîntător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără 
şi el printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgîndu-şi declarația dată 
la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului. 
Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (în fund) un fel de vagă rumoare, 
însoțită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o pană; 
nu că ar avea vreo importanță, dar nu sade frumos. Martorul, cred, e 
macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi trebuie că aparţine acelor 
familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat. (Altele, 
ca Şaguna, Stârcea, Capri, Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit în 
cadrul statului habsburgic tot pe pămînt românesc.) Există o ramură Dumba 
înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi oraşului imperial 
al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul - ciudat - al acestor 
exponenți ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost şi au rămas pînă la urmă 
slujitori devotați ai împărăției. La ei s-a referit şi Rebreanu cu David Popp din 
Catastrofa. Şi nu de ei ţine şi Avram Iancu?) 

Mai tîrziu, în puşcărie, aveam să aflu cît de sigure sunt prieteniile stabilite 
de macedoneni, cît de credincioşi, de statornici pot fi - deşi cu mare greu se 
dăruiesc. Amenințănile preşedintelui, din ce în ce mai enervate, dau greş. 
Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în instanţă arestarea 
martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian: dacă 
Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine declarația de vinovăție de la anchetă 
- ŞI cum să n-o menţie? - înseamnă că martorul, susținîndu-i nevinovăția, minte şi 
urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui pe care a vrut 


să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă martorului 
două minute de gîndire. Martorul se face feţe-feţe, se încruntă, o roşeață difuză îi 
acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul mărunţel. După trecerea celor 
două minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele, 
procurorul şi judecătorii dau a înțelege cu umerii, capetele şi mîinile că martorul 
e un idiot - şi-l trimit la loc cu mocoşite ameninţări. A învins! 

Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte 
unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara, în general, sănătoase. 
Distribuie note, calificative, mențiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau 
cuminţi cu mîinile pe bancă. La sfirşit - Mădârjac a 

70 

fost citat negativ numai în treacăt - se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald. 

Cînd ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvînt final de apărare ni 
s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăția şi să cerem 
indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. în numele lui Păstorel se 
depune un certificat de neoplasm pulmonar. 

Cei mai mulți se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. 
Pillat, cel dintîi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi 
datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a 
violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e 
întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, 
emoționat, face o mea culpa generală, arată că vede în marxism singura soluție 
şi-mi pare că lăcrămează,; boierul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul 
sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decît Alecu, dr. A. VI. îşi 
cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina 
vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei 
zvicneşte sîngele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier 
aventurier, unui muşchetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a 
veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruță nici 
vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat 
față de codul tribunalului, dar se consideră adînc vinovat faţă de prietenii pe care 
i-a tîrît aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, 
plînge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a 
montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri. 

Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvînt final şi-l 
recit fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, 
că nu am avut intenția de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil 
Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpreta! ca un atac la adresa poporului român 
(ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspîndirea lui, deoarece 
am avut, am şi voi avea întotdeauna față de poporul român numai simţăminte de 
adînc respect şi nețărmurită dragoste." 

Cuvinte destul de îndemînatice şi care - Dumnezeu ştie de ce, fiindcă n-or fi 
mai grozave decît ale celorlalți - sunt ascultate de cîteşi patru grupe ale sălii în 
tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că l-am emoţionat. 

Cînd tribunalul se retrage, rămînem sub pază în boxă. Destinderea e 
generală. Avocaţii zimbesc asemenea elevilor după examen. Ofițerii şi 


anchetatorii răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele. 

71 

Şeful gărzii, un plutonier țigan care-i şi bărbierul Securității, foloseşte 
prilejul ca să se suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului. 

De acolo ne priveşte covîrşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni 
pe tronul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui 
parlament, la o tribună ilustră. Excursionisrului 1 se pare, din vidul anevoie atins 
al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară în vale e pentru el anume. Cît de 
bucuros e vremelnicul grefier! îşi arată toţi dinții. Poate că e, cel puţin acum, 
singurul cu adevărat fericit din toți cîți sunt aici, toţi robi, toți actori în diferite 
roluri într-o nevoită şi obositoare piesă. 

Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de congruență în această 
cum nu se poate mai trecătoare şi tîmpă fericire a buzatului printre strămoşii 
căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gîde? 

Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunța după trei zile. 

Suntem scoşi la repezeală. între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer 
plumburiu, o seară de lapoviţă, împunsături de aer curat. 


Interlaken, vara 1938 


Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul: are 
loc congresul unei asociaţii religioase internaționale, The Oxford Group. De care 
auzisem. E condusă de un orator şi propagandist foarte energic, Frank Buchman. 
Titlul unei cărți scrisă de un discipol al său: Numai pentru păcătoşi. Reputația 
cam mondenă a mişcării nu mă atrage; greşesc poate, ca şi în cazul şcolii de 
înțelepciune de la Dannstadt.- 

în hotelul unde am fost pînă la urmă primit nu locuiesc decît membri ai 
Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de ei, care mă iau drept 
unul de-al lor. Cei mai mulți sunt Englezi. Se pare că la un alt hotel, mai luxos, se 
află şi o doamnă din România. 

Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecință consumarea unui număr 
sporit - adică astronomic - de ceşti de ceai. Contactul cu Englezii aceştia - 
sinceri, mereu bine dispuşi (lumea pentru ei reîncepe în fiecare zi proaspătă ca-n 
prima - mai bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor 
programe cît mai precise şi pline, gata la orice oră să discute problemele cele mai 
delicate şi mai intime cu o degajare totală; manieraţi cu simplitate, prevenitori, 
absorbiți fără pic de fățărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi sufletesc - este 
plăcut, amuzant şi chiar desfătător. Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune 
întrebări indiscrete urmate de adînci tăceri, manipulează ceşti de ceai şi 
farfurioare cu biscuiţi, scoțînd de prin buzunare carnetele în care se notează sute 
d» adrese, titluri de cărți, nume de asociaţii religioase. Mă simt cucertt. 

72 

La început o senzație de a nu fi la locul meu. Apoi însă mă duc la toate 
conferințele lui Buchman (niţel declamatoriu şi accentul pus pe orarii şi 
organizare), iau parte la şedinţele şi conciliabulele asociației, într-atita sunt de 


prins încît renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o şedinţă a 
Grupului. Se ocupă în special de mine un tînăr funcționar din Bedford, îl cheamă 
Manning şi-i un băiat tare bun; şi-un Irlandez, mai vîrstic, înalt şi chel, sunt 
piloții mei, stăruitori şi niciodată stînjeniți. 

Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-l desparte de numeroase 
alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic şi susținut cu 
oameni a căror principală preocupare e credinţa în Dumnezeu şi grija de 
mîntuire, care au făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau 
în serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricît de mundan să fii şi nu se poate să nu te 
simţi atras de oamenii aceştia toți curați. Naivitate multă, teologie sumară, la cei 
mai mulți o cultură generală redusă, concepţii adesea candide. Dar şi frăgezime, 
farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, 
blazare, dospire. 

Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzişuri de 
materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă văd astfel silit să-l pomenesc 
drept I/rlandezul cînd mă rog pentru el în fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la 
Oxford. In dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre mine: te căutam, 
îmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a apărut Domnul şi mi-a încredinţat că te 
va chema la El. Se vede că-l privesc întrebător, deoarece repetă, explicativ: vei fi 
printre cei care cred într-insul. 

Montreux, 1938 

Trenul care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Ec/e/-weiss, e 
electric, fastuos şi cosmopolit, ca într-o nuvelă de Paul Morand. Europa galantă, 
închis în timpul nopții, Deschis în timpul nopții, Gingaşe Stocuri. 

La Montreux, de la fereastra hotelului, priveliştea e de o frumuseţe solemnă 
şi perfectă care mă apasă. Cartea poştală vie din fața ochilor mei luceşte de verde 
şi albastră puritate. îmi dau bine seama că la Interlaken n-am făcut decît să mă 
Joc. Pe Oxfordieni îi văzusem ca unul venit din Franţa exclusiv îngrijorată de 
vacanțe, biftekuri şi greve. Et un Pernod potir Arthur. Franţa bolnavă de 
inteligenţă şi spirit practic, de o parte, şi anglo-saxonii aceştia copilăroşi, dornici 
de juruinte, entuziaşti de alta, 4/kohoolfreies Restaurant: cea dintii pancartă pe 
care o zăresc 

73 

în Elveţia, puerilă dovadă, însă certă dovadă de concepţie idealistă a vieţii. 
De aici la Schelling şi Fichte nu mai e decît un pas. 

Nu-mi vine a crede ce mi-a spus Irlandezul. Nu în viaţa aceasta, probabil 
într-o încarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost înşelător. Nu, nu pot trece la 
creştinism. O lume obsedată de Pernod. Rînjetul bleg al mustăciosului Arthur în 
reclame. (Mai e unul, în vecini, tot cu mustăcioară, dar viu - şi nu bea decît apă). 
în fiecare zi, în toate ziarele. Pe toți pereții. Pe toate zidurile. Ce departe e 
Hristos. De ei, de mine. De toți. îmi Jur totuşi că niciodată nu voi spune vreun 
cuvînt rău, nu voi schimonosi vreun zîmbet cînd va fi vorba de Grupul de la 
Oxford în prezenţa mea. 

- Nu e nevoie să fi stat mult în închisoare. Ce este omul, care-i cu adevărat 
condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi că Hristos e acolo la doi paşi, că te 
vede, că te-a văzut, că te-a văzut din totdeauna-se înțelege în cîteva minute. 


Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e însă incomparabil exercițiu 
de strunire. 

Londra, Mai 1939 

Familia pastorului Lound locuieşte în plin centru, şi într-un cartier elegant, 
aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca paying guest“, 
delicios de ipocrită formulă pentru a spune luat în găzduire. Sosesc seara, după o 
îngrozitoare călătorie cu avionul: fortuna a bîntuit fără încetare deasupra 
Canalului Mînecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul) tot ce aveam în noi, în 
nişte pungi mai întîi, apoi pe unde se nimerea. Abia ajuns pe solul Albionului dau 
de bunăvoința britanică, dulce compensație a ironiei răcelii franțuzeşti: la 
aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de coniac şi ne îmbie să 
bem: remediul, zic ei, e obligator după răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului 
îşi manifestă şi el solicitudinea, iar jupîneasa gazdelor îmi zîmbeşte deferent 
şi-mi dă de ştire că pentru această primă seară sunt scutit de îmbrăcarea 
smokingului. Cuvintele de bun sosit ale stăpînului casei sunt şi ele fermecătoare 
(să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am tăcut 
cinci ani de puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă manuală alături de țigani - că 
politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip drept în faţă — să-mi 
moară mama, Să fiu nebun şi Să-mi sară ochii de nu): în locuinţa noastră să vă 
simțiţi ca la hotel, iar nouă să ne îngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten. 

74 

Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar) sunt niţel mai 
rezervate; pastorul însă şi fiica cealaltă (e învățătoare într-un orăşel la oarecare 
distanță de Londra şi stă acasă de Vineri seara pînă Duminică) sunt gentileţea şi 
simplitatea însele. Văd bine că pe cît sunt Englezii de reci în străinătate pe atît 
sunt de prietenoşi la ei în ţară. Ospitalieri, deschişi, înţelegători: recunosc oricui 
dreptul de a fi nebun, de a se duce naibii dacă vrea - şi pe ce drum îşi alege; 
nevoia de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural. 

După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită în camera lui de lucru şi-mi 
face cafea într-un ibric electric. Dimineaţa, înainte de copiosul mic dejun, mă ia 
mereu cu dînsul la o scurtă plimbare, în pas milităresc, prin nesfirşitul Regent's 
Park. îmi arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust, imitații ale 
stilurilor celor mai felurite): au aparținut ori aparţin unor personalități de seamă. 
Sunt şi iazuri în parc, eu mă reped către nişte rațe de toată drăgălăşenia: Ca să le 
văd mai deaproape mă las pe vine, le îmbu, le spun uți-uţi. Rațele măcăie foarte 
cuviincios, cît trebuie. întorși acasă, pastorul povesteşte în cursul aşa-zisului mic 
dejun că eu, cînd mi-a atras atenția asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, 
l-am lăsat în părăsire şi m-am dus să mă închin unor rațe (went to worship some 
ducks). 

- Din Londra îi scriu la Bedford lui Manning, tînărul funcţionar pe care-l 
întîlnisem la Interlaken. îmi răspunde curînd şi mă invită să iau parte peste cîteva 
zile la o reuniune a Grupului la Eastham, care-i o suburbie a capitalei. 

Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul mai bine 
de un ceas şi jumătate. Regăsesc în sala primăriei de la Easthem aceeaşi 
atmosferă de sinceritate şi naivă curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc 
înflăcărat şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată lumea ia notițe, 


înseamnă numărul versetelor biblice care au fost citate; domneşte o silință poate 
nu de mirare la oameni convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că 
poate veni în orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum! 

în pauză, conversațiile sunt la fel de însuflețite ca la Interlaken, iar îşi dau 
unul altuia adrese, iar îşi recomandă reviste şi cărți, expoziții şi cursuri, iar îşi 
fac, nestingheniți, confidenţele spirituale cele mai intime. Se serveşte ceaiul, pe 
tăvițe. Nu ştiu cum de izbutesc ei să le facă pe toate: merg, beau, ronțăie biscuiţi, 
vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zîmbesc, cugetă... îl revăd şi pe 
Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 
l-a avut. Ascult cu mai multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu 
neîncredere sporită; 

75 

şi cu surîs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de condescență. îmi pare 
foarte înduioşător - te vei număra printre închinătorii Lui -, şi totodată copilăros. 
Şi nițică milă faţă de omul acesta, desigur bine intenționat, dar nu-mi place că dă 
crezare viselor; și-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale. 

La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez 
şi ca sa aştept. Să aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde 
nu mă împărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept argument aduc faptul că nu 
m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi ortodoxiei (a fost cîţiva 
ani paroh titular al bisericii engleze din Paris, e impresionat de motivarea mea şi 
nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high, credincinsul care nu 
se apropie de altar din lipsă de mărturisire 1 se pare vrednic de respect. 

Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile 
Londrei numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot 
locul, te întîlneşti cu Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreția 
religioasă e strictă. în Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei 
în modul cel mai firesc. De cîte ori, trecînd prin dreptul unei clădiri purtînd o 
tăbliță cu nume de organizaţie religioasă, de cîte ori n-am intrat! înăuntru sunt 
săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, 
testimonii, telefoane şi secretari. Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la 
Vaviloril Vorba lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureaioc”.) Sunt primit 
afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, îmi rezumă crezul lor respectiv. 
Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoția 
cînd mi se propune cu neforţată ingenuitate „cîteva clipe de tăcere meditativă în 
doi" ori o rugăciune. Let us pray”: şi îngenunchează în mijlocul biroului, al 
salonaşului - sală de primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din 
buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. îmi încarcă braţele cu fițuici şi broşuri, 
pamflete, cum le place lor a zice. 

Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi îndelung în fața 
predicatorilor. Un grup de sectanți cîntă; mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi 
umbrela în mînă. (E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam, 
fireşte, nu umbrela ci impermeabilul.) îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece cîntul 
lor e un psalm. Le răspund politicos dar, din nu ştiu ce subită îndărătnicie, refuz 
să mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie, perseverenți şi ei, nu supăraţi 
pentru că sunt obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Pînă la sfîrşit, 


mă lasă în plata Domnului, şi plec - plin de amărăciune. 

76 

6 Martie 1960 

Aşadar, într-un tîrziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuța 
firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un 
prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, 
una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de 
peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decît credeam. Un gardian foarte 
înalt şi voinic îmi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum 
lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice încărcate cu 
lacăte şi zăvoare, înapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. 
Noaptea aceasta de început de Martie e o noapte de viscol. îmi aminteşte de 
începutul Va/etului de trefla al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ 
din Lambeth, tînărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai înainte ca agentul 
de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la fața locului. 
Fusese omorît în stradă, noaptea, pe zăpadă şi vînt, şi nimeni nu văzuse pe 
ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic 
altceva decît o cutiuță metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de 
Joc, valetul de treflă!" 

Sunt în cămaşă şi chiloți. Gardianul îmi arată un morman uriaş de 
geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate 
din curte într-o cămăruță aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt 
uşile. Unele valize cîntăresc foarte greu. Trebăluiesc, dîrdîind şi clănțănind, căci 
nu e numai frig, ci mă şi aflu într-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, 
încotoşmănat într-o şubă siberiana cît toate zilele şi încălțat cu pîslari peste 
cizme, şi-a ridicat gulerul îmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste 
urechi şi s-a ghemuit - aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells - pe 
un scaun ciudos aruncat într-un colţ de unde probabil că mă urmăreşte. De bună 
seamă că-i este şi lui frig şi ~ de ce nu ştiu - dar am impresia că nu-i face plăcere 
să mă vadă cotrobăind de colo pînă colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigănit şi 
nevolnic. 

Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, începînd a mă 
încălzi. Gardianul îmi face iar semn să-l urmez, scuturînd un inel cu o mulțime 
de chei enorme. Se opreşte în dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi 
face vînt înăuntru. 

- La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. 
îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne 
lasă-n voia întîmplănilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia 
hazardului şi mecanicei: vai nouă! 

77 

7 Martie 1960 

Mi-a făcut vînt înăuntru. Acum stau încremenit lîngă uşă. Mă uit. Sunt 
într-o bombă de proporții uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e 
puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins 
de un dublu şi contradictoriu simţămînt de pustietate şi aglomerație. De ambele 
părți patru rinduri de paruri de fier care se ridică pînă aproape de înaltul tavan 


boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scînduri, dincoace de care sunt gratiile. 
în spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, 

şubrede, în colţul din dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. 
Jos, de-a lungul paturilor, şiruri - ce-mi par nesfîrşite - de bocanci. 

Cîteva sforăituri vînjoase nu rup tăcerea adîncă, asemenea norilor izolați 
care nu covîrşesc unitatea cerului violent albastru. Cîte o horcăitură. Zgomotul 
metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte. 

încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte cu bocceaua în 
mînă dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi 
disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi 
caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă 
vede nimeni. 

După ce am scrutat îndelung zidurile cu sarcofage exterioare, îmi îndrept 
privirea în jos şi dau de un amestec de huma, ciment, pietriş şi noroi. încăperea 
mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi învins 
de oboseală, dar mai ales înfricoşat. Ca la un examen pentru care nu cunoşti 
materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate. 

(Premoniţiunile nu sunt întotdeauna valabile. N-am ştiut în pragul bombei 
aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă în bifurcat vîrtej de sforăială şi tăcere, 
că într-însa voi găsi acces la fericire.) 

Deocamdată îmi plimb iar ochii în sus şi în jos, în dreapta, în stînga, 
pretutindeni, stăruitor, speriat. 

Lumină şi gol. 

(Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai căzut tu din cer, 
stea strălucitoare, fecior al dimineții. Winston Smith în 1984: în locul unde nu e 
întuneric, in the place where there is no darhiess -şi ce se dovedeşte a fi acel loc: 
camerele de anchetă şi de închisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu lumină, dar 
ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o scapără căderea îngerului 
Lucifer, cînd l-a văzut Domnul cum se prăbuşeşte, fulger, în adîncimi.) 

Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stînga, pe rîndul cel mai înalt, o mînă a 
ridicat un deget şi-mi face semn să urc. 

78 


Să urc - dar cum? Mîinii - care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi 
pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune -i se alătură o a doua, 
soru-sa de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu 
gesturi fricoase, clănțănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăța 
pînă sus ţinîndu-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi 
îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să țină de altă prismă cromatică 
decît a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot 
pe muteşte să mă întind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de pătură 
zdrențuită. Şi-mi şopteşte: culcă-te o țîră că nu mai e mult. 

- Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mîntuitorul sunt la Luca 22, 
67: „Dacă vă voi spune nu veți crede". 

Aceasta-i condiția umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu 
vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim sa-i credem pe ceilalți. 


Experiențele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri - la ce 
bun? nu suntem crezuți. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obține 
legătura. Ce ne rămîne a face decît, urmîndu-i pilda, să tăcem (neîncruntați)? 

- Nu trec, îmi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot mai mult decît 
asurzitor; al aştrilor acelora sfârîmaţi care în Le Napus de Leon Daudet provoacă 
dispariţia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larmă dementă; 
explozie pe care n-aveam s-o uit vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, 
mă va trezi „la cinci, ba şi cîteva minute mai devreme, din groază anticipativă. 
Iureșul acesta sonor - de sonerii? de clopote? de goarne? de arme de foc? - 
pătrunde pînă-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale 
eului şi-şi stabileşte bîrlogul în locuri neştiute ale ființei. 

Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se 
împlinesc pe loc. Abia încetează rafala de trîmbiţe că vecinul meu binevoitor mi 
se recomandă: e un preot-călugăr ortodox. Alături de el se trezesc alte două 
năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt doi preoți 
greco-catolici. 

Ştiu, în mijlocul tumultului care se iscă în celulă după ce ia sfîrşit 
deşteptarea, cînd o mare de chelu umple spațiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi 
format o coadă ca de cometă, ştiu că am încăput în mîinile Dumnezeului celui 
viu. 

- / trust I make myseif obscure, trag nădejde că-s greu de înteles, vreau să 
sper că nu mă exprim prea clar. 

79 

- Călugărul meu e basarabean. E un om tînăr, condamnat pentru a fi avut 
vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta 
împotriva desființării schitului unde viețuise. Abia apuc - bat fierul cît e cald - 
să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, 
cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiți unul de altul. 
Părintele Nicolae, din Alba, tînăr, e zglobiu şi agitat, glumet şi amator de 
palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele lulu e 
mare, voinic, sfătos şi cît se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată 
de faptul că şi fiica lui, călugăriță, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de 
monahii mistice. Dacă-i vorba de împerecheri ciudate de situații şi cuvinte, îi 
spun am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu 
mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat, neconvins, în 1948, 
trecerea la ortodoxie; luciul acesta nu şi-l poate ierta. Acum se află aici fiindcă e 
acuzat de îndărătnicie în catolicism şi activitate în slujba Vaticanului. Obsesia 
faptului dintii nu-l părăseşte însă şi mă pomenesc în situația paradoxală de a-l 
consola eu pe el, de a-i spune că numai în iudaism, brahmanism şi budism faptele 
rămîn înregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe cînd în creştinism credinţa şi 
căința le desființează cu totul (creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitația) şi 
că, dealtfel, chiar în iudaism, brahmanism şi budism există o lege a compensării 
şi că deci suferinţele lui actuale cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă 
ascultă, suspină şi dă din cap - dar e limpede că tot se căinează. 

Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai cîteva lecţii de 
catehizare şi le facem şezînd pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, 


unul lingă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amîndoi în uniformă de 
puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi giorsită, boneţică (de data 
aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea 
scurți, stau gata să cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de 
puşcărie, de pîrnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul 
celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuța. E o 
aglomerație de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se 
vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, 
circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franțuzeşte? 
prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alannă pe 
nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei § 

graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? 
3 

celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? - cum îi chema pe frații 


Say 


Buzeşti cu numele mic? cine a compus. Țar şi teslar? care-i capitala » 

80 

Suabiei? care sunt nurlie din Eden? da' hasmaţuchi, cum se spune pe 
franțuzeşte? dar gutui pe englezeşte?) 

Bughi mambo rag. 

Mîncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mîncarea e 
incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea 
parte din deţinuţi. Seria întîi e nevoită să termine repede ca să se poată spăla 
gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua. Dar cum să 
mănînci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei 
magme ori supe din care a izvorit viaţa monocelulară pe pămînt? Mai toată 
mîncarea rămîne în gamele; e turnată în tinetă, care se umple ochi. Spălarea 
vasului în care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care 
au fost cele douăsprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce albă de 
mesteacăn? Unde-i înmormîntat Alexandru cel Mare? Gulie pe franțuzeşte se 
spune navei. Ferească Dumnezeu, se spune poireau. îmi pare rău, poireau e praz. 
Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat militar la Londra. D'aia .ştia 
englezeşte. La Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să 
ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cădem, Al. Pal. şi 
cu mine, de rînd la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care 
binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobita; apa - apă rea, puturoasă, 
viermănoasă - e foarte puțină. Avem de spălat în cîteva clipe şaizeci de gamele, 
ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de aipacaş şi formează un pap 
rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi 
intelectuali care se fac de baftă din neîndemînare. Schimbăm priviri lipsite de 
orice simț al umonilui. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o 
minune. 

(Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin 
închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt 
recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.) 

- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, 


înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviință, eroism, demnitate. Vorbe 
mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; 
vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezenil de 
foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare 
absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile 
pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe 
care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie 
sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul. 

81 

H. C. Wells în The Research Magnificieni: două mari forte: frica şi 
aristocrația. Acum îl înțeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decît un 
singur lucru, decît unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. 
Numai gentilețea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz. 

încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, 
părenile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decît accidente: 
doar caracterul rămîne după filtrănile produse de anii de puşcărie - ori de viaţă -, 
după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod, model electric. 

— Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuf â, a unei 
bal ii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi 
mîinile pe ceafa cînd se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm 
balia. Ba mai mult, mîncarea pentru seria doua întîrzie ca niciodată, aşa că Al. 
Pal. şi cu mine putem prezenta atunci cînd ne sunt cerute la vizetă nişte gamele 
ce s-ar zice curățate. 

Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat alături de 
Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi 
eu în locul Tău şi Tu într-al meu. 

10-15 Martie 1960 

Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi 
nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei 
preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau 
ortodox? Le răspund tară şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza 
călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru 
credinţa lor şi ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viaţă ecumenismului într-o 
vreme în care loan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața 
preoților catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele 
ecumenicitătii şi să tăgăduiesc a lupta - dacâ-mi va fi dat să ies din închisoare - 
pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima. 

Nu se poate şti cînd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspîndiţi pe 
unde s-o nimeri: Este aşadar bine să nu mai amînăm. Botezul va avea loc la 
cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin Urmare nici zece zile între sosirea 
mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate. 

82 

- Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescîndă (noi deținuți nu încetează să 
intre pe uşă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la 
tinetă (suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta), învălmăşeală, 
frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ştefan: înjură de 


mama focului, se holbează fioros şi ne ameninţă că „ne sare în cap"; se fac 
controale şi cei găsiți cu şireturi la bocanci sunt trimişi la „neagra". Nu-s gamele, 
nu-s linguri, nu-s paturi... Lotul Noica-Pillat, cîți sunt aici, nu ia aminte la 
tămbălău şi organizează cîteva cercuri de cultură: lecţii de sanscrită predate de 
dr.-ul Al-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), 
de biologie generală (Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică 
agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); „deschid" şi eu un 
curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedeşte a fi o 
personalitate cu totul excepțională: numai tărie, curaj, bună dispoziție, adincime 
în tot ce spune, serviabilitate, ținută) au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de 
problematică generală, la care iau parte în mod obligator toți „cursanţii”. Prima 
temă e teoria acrului. In paralel se povestesc marile cărți ale veacului al XX-lea: 
Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi 
(eu). Marii inițiați de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y Gasset (T. 
Ea.)... Sunt şi subiecte mai lumești: un domn Radu Ant. - oltean şi legionar - ne 
vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la test. 

Stîmiţi de exemplul nostru, ceilalți intelectuali din celulă - rămaşi pînă 
acum în morfolită rezervă - se pun şi ei pe treabă: un grup de ofițeri superiori 
predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui 
Napoleon, principii generale de strategie. Mai e şi o ceată de băieți tineri - de 
nuanţă social-democrată cu un adaos de naționalism -plini de entuziasm, sete de 
cunoaştere şi maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life 's 
little ironies. (Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestită şi ea, se 
potriveşte, măcar ca titlu.) Gentili şi buni, tinerii social-democraţi ne luminează 
şi ne îndulcesc zilele. Mai sosesc şi cîțiva studenți frontieristi, băieţi de familie 
bună. (E reprezentat şi Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajoşi, 
dezinvolți, dar cu toate că se poartă impecabil nu manifestă prea mult interes 
pentru susținuta noastră activitate culturală. Remus Niculescu ne întrece pe toți, 
vorbindu-ne pasionat şi pasionant despre pictorii impresionişti şi prietenul lor, 
baronul român Belliou (Bellu). 

Ceva mai tîrziu, în celula din ce în ce mai ticsită, apar două siluete deşirate 
şi de-o slăbiciune cum n-am mai văzut: un funcționar din Ploieşti 

83 

şi un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul frăților de 

cruce. 

15 Martie 1960 

Catehizarea a luat sfîrşit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are 
loc aşa cum stabilisem. «Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel 
mai potrivit: la întoarcerea „de la aer", cînd caraliii sunt mai ocupați, cînd agitația 
e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acționăm clandestin în văzul tuturor. 
Conspirația în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui 
Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucm uşor, deoarece m-a 
ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie 
n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. 
Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă" un ştergar muiat 
în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici 


mort" nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) 

Rămîn deci singur vreun sfert de oră cît durează „aerul" - adică aproape 
singur, căci mai sunt cîțiva scutiți de plimbare pentru felurite pricini. Pustută de 
zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care 
grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea 
sonoră faţă de camera plină este atît de izbitoare, încît am impresia unei tăceri 
absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, 
reculege niţel. 

Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte 
doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate 
mantaua, dă buzna la singura cănită din cameră - e o cănită roşie, cu smalțul sărit, 
năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în 
„rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoți 
greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., 
fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată 
pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul." V. a fost directorul de 
cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru 
nimic în lume orgolosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu au ar fi 
îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l 
ainoşteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulți din oamenii alături de care am 
complotat) şi nu pe Al. Pal. - un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist 
ŞI el, şi apoi luasem hotărîrea de a ne considera prieteni din copilărie - ori pe dr. 
Al-G. a cărui personalitate mn impresionase atît de puternic, care a şi rămas 
pentru mine fiinţa cea 

84 


mai desâvîrşit multilaterală pe care am întîlnit-o în puşcărie şi omul cel mai 
dăruit cu virtutea curajului — Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea 
prefăcîndu-se prin intensitate, şi în inteligenţă şi în tact şi în politeţe şi în 
rafinament şi în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare - 
ori pe vreunul din generalii prezenți (nu m-ar fi refuzat) ori pe blîndul Toto 
Enescu, nu ştiu să spun. 

Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în 
orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sunt 
scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea 
iscusință preoțească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina 
rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe 
cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă 
botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am 
spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă 
viermănoasă şi din duh rapid. 

Trecem apoi, oarecum liniştii, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-i prins în 
fapt e om cinstit - la patul unuia din preoții greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie 
(am coborit cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum 
fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea 
ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără 


de cufundare şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu 
bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume 
îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l 
reamintesc.) 

Ritmul intens al celulei ni. 18 ne înşfacă imediat. Părinții greco-catolici sunt 
de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. ne 
convoacă: vreo cîțiva stăm înghesuiți pe marginea patului său, alții pe a patului 
din faţă. Se vorbeşte în continuare despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a 
vorbi despre actul de creație la Proust. Stăm îngrămădiţi şi vorbim aprig şi în 
şoapte. Mulţi dintre deţinuţi, atraşi de tot ce face „lotul Noica", se strîng în jurul 
nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde se află. 
Abstracţiunea şi documentarea îşi întind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru 
bucurie, amăgire. 

- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui 
ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale 
fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu 
poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfintă 
taină, că există sfintele taine. Altminteri 

85 

fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge 
n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută 
nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. în gură, în vine, hi muşchi. Totodată o 
resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un 
zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel 
de strat de aer blînd în Jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale 
copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate 
şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se întinde şi o conivenţă cu 
înțelepciuni ghicite. 

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atîta prospeţime şi înnoire? Se 
adevereşte Apocalipsa (21, 5): lată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: 
dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au 
făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decît banale, răsuflate, tot 
acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor 
ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust 
dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi "indicat situația unei mai bogate vecine 
din colțul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de 
Mortemart. Idealul nostru merge pînă la cercul ori la cerul imediat superior. Dar 
mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. 
Şi thalassa’ lui Xenofon şi pămînttd lui Columb. Botezul e o descoperire. 

Cluj. 3 August 1964 

Sosesc la Cluj pe la cinci şi jumătate. Pe fereastra vagonului, de la Gherla 
pînă aici, m-am uitat cu acea intensitate pe care o presupun în ochii omului care a 
privit cel dintîi lumea proaspăt creată de Dumnezeu, a osînditului la moarte din 
balada închisorii de la Reading. Ca şi de după gratii, l-am simțit pe Hristos 
aproape de mine pe cînd, în faţa ochilor mei încă năuciţi de nestinsele becuri 
electrice, defilau livezile, căsuţele, gardurile, animalele domestice; în fiecare 


lucru, pe fiecare petic de glie pulsează lumina tablourilor lui Van Gogh - 
explozivă - şi nuanțele odihnitoare ale zilei spre sfirşit şi năprasnica bucurie a 
celor şase zile dintîi; senzație dementă că păcatul strămoşesc încă n-a avut loc. 

E o după-amiază răcoroasă şi cerul e acoperit. La bufetul gării, întrebat de 
colonelul Ion T. - Hatmanul - zece ani în Siberia, zece ani în puşcărie, traducător 
al lui //în româneşte, în prezent posesor al cîtorva zeci de lei - ce-mi doresc, 
răspund lacom: o cafea. După ce am băut-o, din belşug adăogită cu zahărul pe 
care un chelner înțelegător ni-l pune dinadins 

86 

pe masă, plecăm în centru. Colonelul vrea să întâlnească un prieten 
clujean, pe care-l caută, aşa încît umblăm încoace şi încolo prin oraşul cu iz de 
KaiserstadI în miniatură şi piin de clădiri în stil baroc (cel mai evocator al liniştei 
şi opulenței). La fiecare pas am impresia că trăiesc în anul 1900, că Europa e un 
vast salon, că lumea nu ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, 
statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi Hori, pe terasa 
restaurantului cîntă o capelă, perechile circulă agale, capela execută valsul cel 
mai faimos, valsul imperial. 

Trenul spre Bucureşti, pe care urmează sâ-l luăm, pleacă la zece seara. 
După cîtva timp colonelul îşi găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămîn de 
unul singur. Bani de autobuz să merg din nou în centru nu am, mult pînă la 
plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de cînd am părăsit 
Gherla este egalitară şi indiferentă, se porneşte o ploicică, aşa încît hotărăsc să 
mă plimb în jurul gării. Intru mai întîi într-o alimentară zgîindu-mă îndelung la 
mărfuri şi la preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o stradelă. 
Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură niţel şi adie 
un vînt înmiresmat. Strada pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e 
pustie; prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai puţin calm 
şi mai puțin albastru decît în poezia lui Verlaine pe care George Mavrocordat mă 
punea mereu, nesățios, să i-o recit. Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o 
linişte. Casele sunt toate curăţele, îngrijite, înflorate; în stilul acela pseudo-cubist 
de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva de boneţică şi 
şort alb, de cafea cu lapte şi comuri cu unt; şi cît de tăcute, confortabile şi 
armonioase mi se par toate interioarele zărite pe ferestre! 

îmi este dat, în cîteva clipe de intensă emotie, să înţeleg mai bine ca oricînd 
unele din tainele majore ale vieții. 

înțeleg mai întîi că în lumea aceasta suntem cu torul părăsiți de Dumnezeu, 
aşa cum constată şi Simone Weil şi câ această părăsire totodată este şi semnul 
suprem al „existenţei" şi dragostei Iui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea 
„se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar 
fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvirşită libertate şi să 
asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credință. 

Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, 
înțeleg că ajutor rațional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, 
mîngtierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia 
bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le 
degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău, 


ca oamenii, ca veşmintele, nu avem 

87 

de-a tace decît cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s-o 
spună atît de gălăgios Satire — semnele pot fi integjretate în două feluri: 
dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decît pe 
nişte foarte vagi intuitii — nici urmă de constatări, reguli, siguranță obiectivă etc. 
-, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt şi o 
bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte 
al credințelor nu al ideilor. 

Ce mai încoace şi încolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul noii mistici 
a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra oricărei dogme formulate, 
preeminenţa intuiției asupra cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale 
asupra oricărei logici şi oricărei rațiuni. Ce mai încoace şi încolo, tot iezuitul 
Auguste Valensin enunţă esenţialul cînd admite că, de 1 s-ar arăta, prin imposibil, 
pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există 
supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba 
s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este 
ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atît mai rău pentru univers, de greşit n-a 
greşit cel ce a gîndit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu 
există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afara sau deasupra 
crezului pe care şi-l formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte 
simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adine, mai îmbietor, mai 
rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decît Hristos, ba mai mult decît atît, dacă 
cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este 
în afara lui Hristos, mai bine aş rămîne atunci cu Hristos decît cu adevărul. 

Asta-i tot ce am la îndemînă, cîteva citate (din oameni cumsecade) şi un 
sentiment — atît de firav, de nesistematic, de fragil. Şi totuşi acest vag, mărunt şi 
smerit capital - în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseală, o 
bocceluţă - îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi 
transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac. 

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizației occidentale - şi îi e semn 
zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — 
„nedovedită" pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca 
teoremele, ca stînca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) îndemnat de ele, voi şti 
mereu ce să fac, prin ele pot oricînd restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi 
bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepție pot intra 
instantaneu în comunicare. 

în uşoara burniță, de-a lungul străzii, înțeleg că nu se cuvine să facem nici 
un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, 
dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă 
pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că 

88 

buna purtare şi colecționarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de 
care putem oricînd dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine 
putînd oricînd ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un 
pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a 


lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad - folosind un vocabular 
strict egoist - decît amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanților 
nefolosiți şi darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cît mai e timp, 
înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui 
a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită- ori 
iremediabilă - singurătate, la însingurată bătrîneţe sau. în registre minore: 
plimbîndu-ne pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet); că, 
adunînd amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci 
şi acela e chin), ne construim la drept vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît 
o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror 
aducere aminte e o sobă veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptățită şi calmă 
binefăcătoare mulțumire pentru a fi fost feriți de schime şi josnicii; că siguranţă 
şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; 
ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvirşire absent în lume, dar e şi cu 
desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a 
tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente prezent sufletului ba şi 
chiar imediat cognoscibil. 

Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat în pace; întrezăresc o cuminţenie, o 
modestă cumpătare ce-ar putea să însemne apropierea de isihie. 


"Garoafa singere colina 
Și Transilvania-i un Imn" 
loan Aleaxandm 


în tren, fireşte, nu dormim. Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne 
povesteşte cele două evadări ale lui, de pe bac în deltă) şi toată lumea ne 
recunoaşte de unde venim - după capetele rase, după îmbrăcămintea ponosită, 
după totala paloare, după miros (mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mîncare, 
ne vîră bani în hainele atîrnate de cuierele compartimentelor... 

Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil şi impunător al 
Transilvaniei, care-şi deapănă parcă procesional solidele clădiri, turlele, 
ogoarele îngrijite, porțile întărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse 
de flori, drumurile netede, frumos pietruite, biserici le-cetăţi... Ardealul, 
Ardealul! încercăm o imensă bucurie mîndră; ne este îngăduit 

89 

să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate - (cită e; tata: nu te întrista, 
pleci dintr-o închisoare largă într-uns mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea 
tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă) - prin acest peisaj 
nobil şi vrednic între toate, nicăieri nu e sordid, nisipos ori hîd, au fost dureri şi 
jale şi au cîntat păsări triste, dar n-au rămas mirosuri de mil turcesc, peisaj 
onorabil şi cinstit, şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale, servus 
stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu lapte, peisajul care l-a 
înduplecat pînă şi pe Caragiale. Şi ce curate sunt ulițele, şoselele, ogrăzile, ariile, 
cel puţin la orele acestea timpurii... 

Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată după cum nu e 


judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine. ŞI care 
dintre puterile psihice stă mai în apropierea lacrimilor decît sentimentul'? Plîng 
uşor, prea uşor. Din închisoare m-am ales în orice caz cu o învățătură: că 
expresia darul lacrimilor e cum nu se poate mai conformă realității. 

3-4 August 

In tren mă reține formula „diavolul este stăpînitorul lumii acesteia". Cred 
că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creația lui Dumnezeu, dar luinea 
contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - 
care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la 
picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avînd dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - 
Luca 4, 6 - nu-l contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, 
deviată - şi care-i iluzie, pe care țăranii şi tîrgoveţii o văd, o cred circiumă, dar 
Don Quijote o ştie că e castel - e lumea /ui. 

Operația de curățire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o 
dezvrăţire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a 
descnta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi 
lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine 
creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu 
Nicodim de la /oan 3 (am ajuns, din pricina sectanților, să mă refer şi eu la textul 
biblic mereu citind capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă 
naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie 
instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte 
ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu. 

Cine oare, in cărți prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de 
nesuprapunere față de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea 

90 

diavolului e tot una cu această mică deviație dintre fond şi culoare, mică dar 
suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărîmuri. 

E o deviaţie care se cere corectată. 

în acest sens lumea stâpînită de diavol este reală, dar numai în acest sens. 
Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de 
Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, 
imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile 
noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone 
constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănțuiți sunt ireale, dar lanţurile 
care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural"" vorbind 
diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvîntul. 

Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, maya (asta 
e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Cită vreme însă relația 
noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el 
se ține de cuvînt: dă ceea ce a promis. In clipa morții însă (ori a pocăinții 
cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), cînd suntem rechemați la 
realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfîrşitul anului 
măreția lui şi puțin bănuita lui alegorie — şi oare Soli inul Haben, umila carte a 
lui Gustav Freytag nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein urni 
Zeit"'7), desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul 


diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă. 

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai 
asupra erorii, numai asupra esenței corupte; prinţul spaimelor: pentru că 
înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi 
năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcție şubredă, greşită, care nu 
poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărți de joc. 

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvîntului 
actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. 
De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atît de mult accentul pe 
smerenie: nimic nu ne vine mai greu decît de a renunţa la închipuiri. 

Cînd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că sunt cu adevărat într-un 
castel, el e smintit pentru că țăranii sunt în circiumă cît timp se socotesc a fi 
acolo: iar cuvîntul omenesc fiind şi el „creator”, ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), 
castelul circiumă s'a şi făcut. Circiumă l-ai numit, cîrciumă e. în virtutea 
dumnezeeştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin 
urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă 
e nebun. E însă şi realist, 

91 

zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esențială, 
arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu 
vălul magiei şi putînd în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în 
starea sa inițială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii 
acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar. 

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se 
cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă 
la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce 
este. 

BUGHI MAMBO RAG 

N-d vrut să mă asculte Maniu, şi cit l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă 
asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de gris? să-ţi spun eu cum se face 
budinca de gris, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că. ai 
trăit atita la țară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, rața măcăie, gisca gigiie, 
dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru, 
aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omoiit Şt. O. Iosif, 
pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu o 
rezonanţă germană... Uite, mai întîi că laptele trebuie neapărat bine fiert 
înainte, giişul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, aşa le 
spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acțiune întreprinsă atit de 
uşuratic încît nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ți spun drept nu mai ştiu cum e, 
dihonii însă... E în Dante, domnule... 

Bucureşti 4 August 

Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul care a venit să-l 
scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi 
mărunţei, dar umblă tară teamă şi ochii-i sunt vioi. 11 iau de braţul drept tară să 
mă fi observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă. 

- Să plîng? zice. Ce-s prost? la spune, tu ai mîncat ceva astăzi? 


Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atîrnă 
arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, 
pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele 

92 

foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, 
în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte 
ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. îți vine 
să-ți loveşti capul de pereţi. (De unul singur, tară intervenția anchetatorului.) Dar 
nu degeaba vin din temniță; rămîn calm: voi face curat. 

Gerla 1963 

Francais, encore un efjort, si vous voulez etre republicains. 

Marchizul de Sade 

. Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, 
ofițerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi Şi cîţiva legionari de 
curînd aduşi de la Aiud. 

Aflu amănunte autentice despre Țurcanu şi reeducare. 

Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai 
ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atît de 
ticnite şi de întortocheate. 

Arpacaşul fierbinte înghițit pe nerăsuflate şi numaidecît după aceea o 
stacană mare cu apă rece. 

Căţărări cu unghiile pe ziduri. 

Metanii, neîntrerupt, pînă la leşin. 

Excremente mîncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănînce 
pe ale sale.) 

Mincare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă 
ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorită. 

Preoți siliți să facă onanie. 

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la 
fiecare sfert de ceas. 

Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două 
luni. 

Trei alanne pe noapte. La darea alarmei deţinuţii se bagă sub paturi cu fața 
în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereții 
cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcînd o crustă dură. Deţinuţii ies de sub 
paturi şi trebuie să curețe crusta în mai puţin de un ceas, cînd vine inspecția să 
constate dacă totul luceşte „bec". 

93 

Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelarii 
exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile 
singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua 
(destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de 
sac. Pielea de şagrin, filmata altfel, în celula de alături a murit Ion Mihalache, 
după ce orbise. 

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul. 

La un nivel mult mai asthnpărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că 


închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de 
retroacțiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alții. 
Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor 
crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condițiilor unei 
„camere de executare a pedepsei" am suferit nespus mai mult decît din pricina 
caralulor de pe coridoare. 

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci 
ai curăţeniei (Ce faci dom'le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la 
cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la 
îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temnita grea este lucru de nimic, 
fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni. 

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la 
dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu 
atenție (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact 
condițiile vieții de puşcărie pentru a nu stîmi imediat interesul), dar rezultatele 
s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi 
în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îți vor schimba părerile, 
vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moșieri, 
profesorii universitari, ofițerii superiori, episcopii şi foştii înalți demnitari s-au 
dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, 
care mai toți au fost - după cum singuri spuneau - scirboşi şi gingași la mîncare şi 
nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau 
norme de folosire a tinetei şi de spălare pe miini mai stricte decît ritualele tribale 
ori ale ceremonialului defecării unui brahman. 

Gherla, mai 1963 

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai 
toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, 

94 

părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne 
vorbi uneori, cîte puțin. Monah ce se află, întîmpină sfirşiful cu seninătate dar nu 
tară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de ris, 
că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te 
echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decit să lipsească. 

îmi dăruieşte şi mie cttva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte 
convingerea că suferințele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. 
Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre - Suntem osîndifi la libertate - 
care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de 
către Merleau-Ponty: suntem osîndiți a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu 
realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. Patriarhul 
Atenagora: De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens. 

Părintelui Haralambie - ca unui sfînt - cutez să-i împărtăşesc - e primul - 
cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi 
cinci. 

O dată mi s-a arătat în vis mama - care mereu mergea la Capra, la biserică, 
şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte — şi, luîndu-mă de 
mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime 


zugrăvit cu figuri de sfinți şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile 
pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sănit. 

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc 
să-i spun altfel. 

Era tare frig în celula 25. lama lui '62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele 
şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chi a/na: E tristă şi urîtă iama la ţară... 
Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secția doua. 

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele 
pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă 
totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, 
adeziv. Dîrdîim de frig, ne simțim copleșiți de murdărie - şi ne e foame. Din 
pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreniptă. Nu ni se mai 
distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un bot mic de turtoi rece. Apă nu 
mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul 
excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a 
căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai 
doar copt, nefiert. 

în atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula 
e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o 

95 

luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi 
oamenii - preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier 
basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alții. Lîngă mine doarme un 
şofer - e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui 
şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui 
Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu 
de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, 
şi-a urmat stăpînul în temniță, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la 
războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. 
E nervos şi - ca mai toți oamenii simpli - suferă din cauza promiscuităţii, 
murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor 
înstărite. îl deranjează sforăiturile - „groaznice" - ale unui vecin. Cu sfiiciune mă 
roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de stbrăieli 
şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice 
importanță, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe 
plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la 
procesul de liniştire. Facem schimb. 

(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om 
cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Țăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al 
tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de 
biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu 
putință să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, 
continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare 
- o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfirşeai 
prin a moțăi după cîteva săptămîni de conviețuire, dar numai pe apucate - 
asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în 


întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai 
bine de trei ani de puşcărie.) 

A doua zi, spre seară, şofeail mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea 
totuşi să revină la locul lui dintii: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim. 

Şi-n ziua următoare manevra se repetă. 

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulțime, 
claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu 
toții împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? îi primim cum nu se 
aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci'? Toată lumea se 
înghesuie spre a crea noi spaţii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei 
riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, 
exasperat şi prăpădit - a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala - îl poftesc să 
treacă în locul meu. împreună 

96 

nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore 
de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă. 

în noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt 
dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci 
numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. 
Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt 
scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va 
dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin 
cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea 
simțirii - înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai 
o văd, ci şi viețuiesc în mijlocul ei. 

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o 
şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi 
spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că 
durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele 
n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a 
învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte 
asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitațional - mă înalță; apoi, iar, 
procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, 
mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc”. 

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîmăvii. De 
toane. De viclenii. Ruşine.) 

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se 
pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. 
îmi cere însă multă discreție şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales - e greu de 
priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva 
ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de 
obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e 
bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine. 

Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice muribund autentic - fiind 
sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. 

Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl 


doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruință, sosit cu greu, dă din cap. Şeful 
camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu 
alt deținut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste 
ochi, plantoanele - ridicîndu-l de pe jos -îl cară la infirmerie. 

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi. 

97 

- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sâ-şi ia rămas bun de la toți 
prietenii şi să se împace cu toți duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la 
altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă 
amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru 
cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi 
grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în 
picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, 
domniile locotenent, jos... N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soției sale să aibă 
grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi 
revistelor care-l interesau. 

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte 
simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Corn are tivi plurale: coarne, cărnuri şi corni... Am aviit norocul să 
găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care cunoşteau bine Cămaşa lui 
Hristos: am auzit-o povestită pe îndelete şi mai apoi în alte camere... Pa vu ga de 
che zo ni... îi spune Marcellus lui Demetrios... 


Octombrie - noiembrie 1962 

Atunci mulți se vor sminti şi 

se vor vinde unii pe alții şi se roiuri unii pe alții. 

Mat. 24. 10 

în camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc atmosfera exact 
opusă celei din tunelul 34 de la Reduit. 

Ura clocoteşte, pîra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat 
jilţurile, dracii dănțuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, 
de cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună. La urma urmei, scrie Bergson, de 
ce n-am presupune o viaţă întemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, 
hidrogenului şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă? Şi de ce 
n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon ci amoniacul asigură fotosinteza şi 
rodirea? 

98 

Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic 
un altul, sincopat. 

în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi 
bănuiala au pustiit torul, ca vipiile vînrului de stepă, dogoritor. Nu numai că 
oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, 
dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricității mîniei se 
izbesc de norii puhavi ai electricității oţâririi. O pîclă grea, uneori tulburată de 
zvîcnirile harței spontane. 


Fiecare bolnav este convins că ceilalți sunt simpli simulanți. Medicii 
deținuți semnalează caraliilor numeroasele cazuri de simulare suspectate. 
Asupra fiecărei gamele se lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor 
dimprejur. Puținele medicamente distribuite cîte unui bolnav sunt cîntărite din 
ochi şi cu mintea mai exact decît ar face o balanţă farmaceutică de precizie. 

E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica şefului de cuib. 

Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de cîteva ori pe zi în 
plîns isteric; e considerat teatralist. Țăranul Benea, din satul lui Blaga, e paralizat 
şi trebuie dus pe braţe la tinetă. Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-l 
purta pe „hoţul ăsta". Păstorel, pentru că rămîne distant, e vrăjmăşit de moarte. 
Pe doctorul Răileanu, savant medic ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte 
dispreţuitor de felul lui, dar şi retras, vor să-l bată. îl scapă generalul Vătămanu, 
care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru că povesteşte vînătorile de bouri la 
care a fost prezent. 

Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii. C înd mi se întîmplă 
să cobor noaptea spre tinetă, numai bocancii mei îl trezesc din ațipirea în care 
tocmai ajunsese după multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi aruncă priviri 
încărcate de aşa ură încît mă fisticesc: desigur că de două ori îmi scapă un bocanc 
din mînă - cu zgomot de cutremur şi de furtună - ceea ce îi dă perfectă dreptate în 
ochii tuturor. 

Acuzaţiile de furt se țin lanţ. Ni se dă o sticluţă de vreo cincizeci de grame 
de acid lactic şi sunt pus s-o împart celor care ţin de categoria „boli digestive" 
(cele mai multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal) unde mă încadrez şi eu. Am luat 
de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a dreptul la cei zece bolnavi, am luat 
de la fiecare sticluţa personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv a 
mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de picături, îndreptînd 
îndelung şi meşterind pînă ce am ajuns la o egalitate aproape absolută. Sticluța 
goală şi pipeta au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am 
restituit posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea. 

99 

După un sfert de oră se răspîndeşte zvonul că venind de la uşă am trecut pe 
lîngă ciubărul cu apă (nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am 
înlocuit acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul reţinîndu-l în 
întregime pentru mine. 

Acuzaţia e fantastică - cum le place a spune personajelor lui Moliere: n-am 
avut răgazul să fac operația ce mi se atribuie şi aş fi fost văzut de toți, surprins în 
flagrant delict. 

N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de profesie subscriu. Am 
noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluţele, vărs conținutul 
în sticluța comună, fără a turna şi conţinutul sticluței mele. Dau şefului de 
cameră să guste; ceea ce face, strimbîndu-se de acreală. Picur apoi lichidul din 
sticluţa mea - şi sticla comună se umple. 

- Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni. 

BUGHI MAMBO RAG 

... Aş de unde, e un citat din Milion... îl aveam adversar pe Istrati Micescu şi 
ce să vezi... Da, blaireau, ftr-ar săjie... Von Steuben, generalul baron prusian, 


era cit pc-aci să fie ales rege al Statelor Unite după ciştigarea războiului de 

independenţă... A, da, e din Goethe: Wărte das Auge nicht sonnenliaft so konnte 
es die Sonne nicht erblichen... Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai 
că untul... Malaezia! Kuala Luinpur. Luang Prabang e a haosului... Nu, dragul 
meu, scuză-mă că le contrazic, Leghorn sunt albe, cele roşii sunt Rhode blând... 

- Patima invidiei este incomparabil mai activă decît egoismul, maladie 
benignă. Iar virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverşunare. Ura 
față de ceilalți poate fi mai puternică decît iubirea de sine. Cioran: mai bine toți 
în iad, şi cît mai afund, decît să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toți 
sub osîndă decît să scape careva. Setea de iad egalitar mi s-a arătat şi mie în 
multe celule, unde un fel de variantă a legii utilității finale a lui Bohm-Bavverk 
funcționa fără greş: pizma stă în raport de proporționalitate im'ersă cu mărimea 
diferenţei existente între unitățile care formează o colectivitate omenească. 

La Dante şi la Jules Romains e altfel. în Paradisul, cei din raiul al treilea 
nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea : se bucura de bucuria acelora, participă 
cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor în raiul mai de jos sunt pe deplin 
mulțumiți. Jules Romains în Les hommes de bonne volante: prefer să locuiesc 
într-o cămăruță din mansarda unui palat decît într-un salon al aceleiaşi părăginite 
şi devastate clădiri. 

100 

Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii stăpîniți de egoism şi minaţi de 
interesul propriu; fiecare se gîndea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit 
într-însa. Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia. 

(Rămînea rece față de nenorocirea altuia? Răspuns: 1) oricare ar fi regimul, 
omul tot rece va rămîne în faţa nenorocirii altuia; 2) dar în faţa fericirii altuia nu 
va rămîne rece - ci o va pizmui de moarte, întrebuințind orice fel de mirşave 
mijloace împotriva ei - decît dacă este îndeajuns de preocupat de o posibilă 
realizare a fericirii proprii.) 

Ţin ochii strîns închişi în camera 44: a! ce vor fi fost plimbările acelea prin 
Europa dinainte de primul război mondial - Eduard al VII-lea cu trabucul în 
colțul gurii, incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad - şi a! (vorba lui 
Galsvvorthy) Bucureştii pe o zi de Septembrie cu văzduh verzui opalin; şoseaua 
din Pantelimon, toropită într-o zi de Cuptor, de Gustar, şi-atitea răcoroase 
cîreiumi, de-o parte şi de alta; strada Armenească liniştită ca o patriarhală de Şt. 
O. losif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n sobele caselor duduie focul... 

Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase, stereotipe... De 
unde însă îmi vine, stereotip de stăruitor, un proaspăt iz de sulfină, de pămînt 
reavăn, de pîine caldă? (Mă, îmi spune Al. Pal., după ieşirea din închisoare, tu ai 
devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la 
«Universul» şi de la «Concursul Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e 
Nicolae Densusianu!) 

Malmaison, celula 12 

Cînd se opreşte caraliul în fața uşii, reuşesc să ridic (foarte puţin) ochelarii 
negri; folosesc mîna de care el nu mă tine strîns. N-are nici o importanţă dacă ştii 
sau nu în care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reținut sau deținut îşi face un 
punct de onoare din a cunoaşte acest amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă 


loveşte cu asprime. E corect: formele trebuie respectate - forma e garanția 
dreptului -, ne facem datoria fiecare, suntem chit. 

Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că se aud cît 
se poate de clar clopotele bisericii situate înapoia unei grădiniţe între străzile 
Ştefan Furtună (General Angelescu) şi Witting. 

Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui - un adevărat univers. Cine se află 
în raza undelor sale participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat 
provocată de orice clopot. Poe; C/opote-şopote, Clopote- 

101 

şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mîngiietoare pătninde şi 
în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni nu ca vietăți numai 
cînd nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj al clopotelor ei. 

Primul efect al încarcerării, accentuat de clopote: simţămîntul vinovăție. 
Cu toate că suntem aici în baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o 
culpabilitate generală: faţă de noi înşine, de viaţă, de oameni. Suntem 
nevinovaţi în raport cu învinuirile ce ni se aduc însă, o!, cît de vinovaţi pentru tot 
restul. Ducem pe umeri, pe spinări, în suflet, păcatele lumii. Şi durerile 
animalelor: Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru au 
ajuns să se mănînce între ele şi să fie vînate. 

(în islamism tot omul e ținut să fie, o dată în viață, hagiu. Dacă n-a fost, 
moştenitorului îi revine îndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: 
oricine trebuie să facă pelerinajul sfînt în numele celor ce nu l-au făcut, fiecare 
răspunde pentru toți. 

Cam aşa şi noi.) 

Jilava, februarie 1962 

Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, 
citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe 
Ich; Ich kanti nicht anders. Gott lielfe mir. Amen.” 

Cuvinte de prinţ. Altceva decît: „Ce era să fac? Am semnat."* 
(Raționamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi 
vedea, Domnul cu mila.) 

Cînd trec seara, după stingere, de la tineta care e în capătul celulei-runel şi 
străbat încăperea toată pînă la patul meu - potrivit dispoziției plutonierului 
Ungureanu e lîngă uşă - toţi ceilalți sunt la locurile lor, culcaţi: rămîn ultimul 
pentru că nenorocitele mele de maţe mă silesc să prefer a nu fi grăbit. Trec aşadar 
ca în procesiune printre cele două rînduri de pregătiți pentru somn şi am grijă să 
urez noapte bună fiecăruia în parte. Vii se răspunde cu fervoare şi amabilitate şi 
mă simt fericit că mă bucur de simpatie şi că procedez aşa cum se cuvine. 

Desigur, ştiu că procedez bine şi prin aceasta chiar suprim binele. 
Existențţialiştii au aici dreptate: de vreme ce avem conştiinţa binelui pe care-l 
facem, conştiinţa îl compromite iremediabil. Conştiinţa e nimicitoare, exclude 
candoarea, săvîrşirea senină şi nevinovată a binelui. Ea spurcă orice acțiune 
elegantă. 

102 

Au şi totuşi n-au dreptate existențialiştii. Merg cam repede, prestidigitatori 
ce sunt. Conştiinţa spurcă, dar nu iremediabil. Nu suntem copii curaţi, nu suntem 


sfinți. Dar nici nu suntem - hodoronc-tronc -nişte nemernici, nişte salauds. Sfinți 
nu; desigur. Dar poate the next best, adică nişte impostori ai binelui. 

Sfinții sunt limita. După ei însă vin eroii şi apoi seniorii şi-n urmă iată 
şonticăiesc şi îndrăzneții binelui, cam ridicoli, cam gîfiitori, care nici ei nu-s de 
lepădat. 

Știm că facem binele - şi deci îl impurificăm - dar binele îl facem, nu răul. 
Nu avem parte de curăța sfinților, tot facem însă ceva care ne scoate din 
rândurile ticăloşilor. Există cred - între Jes salauds pe de o parte şi cei din celula 
treizeci şi patru (şi alți impostori ai binelui) pe de alta - o deosebire. 

E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decît zăduful unde se frămîntă 
fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai întodeauna se autocompătimesc şi 
smiorcăie: miorlăiții înfrîngerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: 
nu numai prostului nu-i sade bine dacă lîu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel 
uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu 
sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l 
reflectă): al secretelor sau rețetelor de fericire. 

- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din 
Evanghelii numai ca blind, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. 

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate 
însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. 

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i 
bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, 
dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă 
la dirimanta probă contrară — are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, 
să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri 
şi la jigodii reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție 
— putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei. 

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. $mecherul nu iartă niciodată, 
ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţirîita. Pe cînd 
Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te 
osindesc... 

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. îi e milă. Pe văduva din Nain, 
pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi 
gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de 
stăruință şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe 

103 

care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie ! mare 
îți este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!) 

E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; 
prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare față de 
păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de 
comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe 
cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă 
departe fiind... ). lar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, 
boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita 
socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Joan 3, 34: 


„Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea 
frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, 
pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul 
de la sine trecea — boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în 
opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una 
cu a jertfi) în clipe de înălțare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul 
fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va 
da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărți - 
dar purtările lui, ca tot ce-i pămâîntesc, nu-s decît stîngace imitație a virtuţilor 
mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei 
divine?) 

încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoință către cei năpăstuiți de pe 
urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemnițați), un 
simţ sigur al măreției, predispoziția pentru iertare, disprețul față de prudenți şi 
agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului. 

Pe toți oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: 
nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai 
apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavaleml din La 
Mancha le spune celor dm circiumă că sunt castelani Iară s-o ştie şi le cere să se 
şi poarte ca nişte nobili ce sunt. 

Prințul Miîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a 
unui cămătar, cum reacţionează? îi e milă şi înşine de cel care şi-a uitat (în mînie 
şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu. 

- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi 
are temeiul în cele mai „senioriale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). 

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. 

104 

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda 
nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale 
negative. 

Cuvintele lui Tolstoi (în Arma Karenina, scena alegerii mareşalului 
nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere." 

BUGHI MAMBO RAG 

Locuitorii din Besancon ştiţi cum se numesc? Dar din Charleville? Şi din 
Monaco?... Nu pentru că i-am fost ministru, dar să ştiţi că Ferdinand n-a fost 
mitingul drept care ați vrut dumneavoastră să-l daţi. A fost un botanist de 
KenmSr. un bun poliglot, cunoştea ebraica, era teolog şi numismat... Crr^ tă la 
Einsiedeln, da, Fecioara neagră e la minăstirea din Einsiedeln... bisotins ii 
cheamă, iar cei din Charleville, carolopolitains; din Mvinico. monegașşti... da, îi 
plăceau ţigănci le. E în Baudelaire: Horloge! dieu sinistre, efftayant. impassible. 
. veți recunoaşte că n-a fost prostul inventat de dumneavoastră; cu ofițerii de 
ordonanţă se purta, generos: iacă, povestea frate/e meu: jiecare primea o țigară 
de foi şi un pol de aur... Ei, văd că nu ştiţi, prihor în engleză e robin, iar pitulicea 
e wren, dar să te vedem pe dumneata dacă ştii mesteacăn pe franţuzeşte... Şi 
Măria, cit aţi fost de nedrepți cu ea. li spune Marcellus lui Demetrios... 

1966 


în L'Otage. Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată 
experiența vieţii şi spectacolul lumii de la sfîrşitul celui de-al doilea război 
mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor. 

„Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă cînd lumea 
afecțiunii ŞI încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenței." 

Se prea poate ca şi în lumea veche mîngiietoarele cuvinte afecțiune şi 
încredere să fi sfirşit prin a se goli de conținut, să fi ajuns formale ca atîtea altele. 
Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, 
lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, 
invidia şi bănuiala. 

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pîrjolul. 

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar 
evoluţia e creatoare. 

105 

Dovadă: cine s-a gîndit în primii ani ai veacului că acestea vor fi 
problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria 
atotputernică? Fată că totuşi sunt. Pentru noi, futilitățile - cum numeşte Camus 
problema pusă de Copernic şi Galiteu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt 
gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, 
răspîndirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare. 

Avem, noi, alte griji. 

Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală 
endemică. 

(Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atît de mult o masă la un 
restaurant din Moscova; şi se mira aflînd motivul: efectuarea operaţiilor de 
înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mîncare. In cea mai 
apreciabilă măsură aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul 
economic socialist.) 

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism 
încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte 
semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. 
Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desființează ca om pe cel [asupra] 
căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe 
aproapele sau în persoană — printr-un act creator secund - datorită încrederii pe 
care i-o arată (Claudel). 

Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în 
cuprinsul creației: purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din 
el o Persoană, altceva decît un individ. 

Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl 
transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus 
mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă 
ce poate fi - în şmecher. 

Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de 
indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): 
neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri - stîrpirea. 

BUGHI MAMBO RAG 


...Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cit era de frumoasă şi de 
măreaţă... şi cit ii datorează România Mare nu mai ştie nimeni... Da, Stere şi 
Marghiloman-"rau oameni subţiri şi inteligenţi, dar să ştii că adevărații eroi au 
fost dincolo,, au fost mămăligarii şi idealiştii conduşi de nătingul 
dumneavoastră de Ferdinand şi de stricata dumneavoastră de Măria... Stilului 
lui Rimbaud ştii cum ii zice? dar al 

106 

lui Giraudoux? Campania franceză în Italia contra Austriecilor, în 1859? 
Prin armistițiul de la Vil/afranca şi pacea de la Ziirich... Da, bouleau, asta era 
uşor, arțarul însă cum e?... O clipă n-a pierdut curajul, nădejdea... tot timpul, şi 
apoi la Paris la tratativele de pace - cine, de nu ea?... 

- Texte biblice referitoare la teza: creştinismul este o religie a curajului: 

- de nenumărate ori îndemnul christic: îndrăzneşte fiule, îndrăzneşte fiică 
(Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), îndrăzniți (Maieu 6, 50; loan 16, 
33); 

- încurajările Nu te Teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu 
vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimîntați 
(Marcu 16, 6); 

- pe lista celor sortiți iezerului de foc, cine figurează primii? „Fricoşii 
(Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?" (Marcu 4, 40) ; 

- şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „împărăția cerurilor se ia prin 
stăruință, şi cei ce se silesc pun mîna pe ea" (Mat. 11, 12); 

(în alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mîna pe ea. Biblia 
engleză veche vorbeşte de violență şi oameni violenți, cea nouă afirmă că e 
siluită şi luată cu forța. La forță se referă şi Francezii. Germanii dau echivalentul 
Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es 
weg.) 

Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi 
poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos 
lisus (II 77/??. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptății, coiful 
mîntuirii, sabia Duhului. 

O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să 
vă înfricoşați întru nimic... căci vouă vi s-a dămit... nu numai să credeți întru El, 
ci să pătimiți întru El, ducînd aceeaşi luptă...) 

Ce zice Pavel? Nu mă voi temei (Evr. 13, 6) Dar loan? In iubire nu este frică 
ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. |. 4, 18) 

- Dreptul constituțional a fost din facultate materia mea preferată. Nesăţios 
şi doritor de a merge de-a dreptul la esențe, m-am întrebat care e taina finală a 
disciplinei îndrăgite de la început. (M-au ajutat mult să mă îndrăgostesc: Manole, 
a cărui teorie era că dacă nu putem trăi în camera lorzilor şi printre capete 
încoronate şi oamenii mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul 
constituțional; şi I. V. Gruia, profesorul meu de drept public din anul întîi, căruia 
aveam sa-i răspund şi să-l răsplătesc în 1945 cu o atît de urîtă purtare.) 

107 

Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. 
A dreptului constituțional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să 


înţeleg că e curajul fizic în fața morții. 

Dreptul constituțional - oricît de savante ar fi celelalte definiții -cred că e 
ştunţa garantării libertății. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi 
libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o 
curte de justiție, nici un procedeu Juridic. Curtea de justiție constituțională de la 
Karlsruhe, închipuită de spiritul juridic german (altul decît al lui Ihering pentru 
care dreptul nu era numai ştiinţa înaltă ci şi putere vie), s-a dovedit în 1932 o 
amăgire. Procedura mexicană de (impara, care a sedus pe atîți jurişti, e şi ea o 
tencuială. (Ce dovadă mai bună decît ca aparține unei ţări în care s-a dat 
următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în 
prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2 - Ministrul nostru secretar de stat la Război 
este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului decret.) Dar înalta Curte 
franceză de Casaţie a putut ea împiedica lovitura de stat de la 2 Decembrie 1851? 

Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie, procedură sau curte 
de justiție. Nu se poate, fiindcă există experienţa Michelson-Morley. 

Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărit că 
dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor 
absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflîndu-se şi el în interiorul 
sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu 
poate „ieşi"” dintr-însul ca să-l observe „din afară" şi să emită constatări 
obiective cu valoare ne-relativă. 

în domeniul dreptului public Lucrurile se petrec aidoma. Fiecare ordine 
politică îşi are un „an zero"" al ei; de la care începe şi respectivul sistem legal. O 
instanţă judecătorească făurită în cadail unei orinduiri politice nu are putinţa de a 
„1eşi" din sistemul juridic creat de ordinea politică şi de a se suprapune acesteia 
pentru a o sancţiona cu autoritatea ei de simplă creatură. Controlul juridic al 
constituționalității legilor nu poate funcţiona decît de la anul zero pînă la 
următorul an zero, niciodată n-a ştiut să împiedice ivirea unei noi ere politice: 
piere odată cu toată seria matematică ajunsă la limita ei. O curte de casaţie şi 
Justiție ține de sistemul juridic respectiv, închis ca o galaxie. Ea poate aprecia 
valabilitatea legilor obişnuite ale orînduirii din punctul de vedere al conformării 
lor cu principiile regimului, dar îi este tot atît de imposibil să înfrîngă axiomele 
regimului pe cît îi este observatorului să constate mişcarea absolută a sistemului 
din care face parte şi care-l poartă cu el. 

Ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sii:ui? 
Numai unul: curajul fizic al indivizilor. Şi regina Victoria şi 

108 


regele Eduard VII - dați drept pilde de monarhi constituționali - au încercat 
să înlăture din funcția de prim-ministru persoane pe care nu le agreau. 
Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus, cu multă politeţă, în 
poziție de şah-mat. 

Acestea au fost cazuri cînd se cerea numai fermitate. In altele, mai grave, 
garantul care nu dă greş este doar curajul fizic în faţa morţii. Aceasta e taina 
finală a dreptului constituţional, spre care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi 
mi-a confirmat-o, tîrziu, credinţa creştină. 


Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere însă atenție) de 
mult. Spre pildă: 

Descartes: Toate greutățile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul. 

Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvîntul acesta: curaj! 

Saint-Just: împrejurările nu sunt dificile decît pentru cei ce se dau înapoi în 
faţa mormiîntului lor. 

Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos? 

Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele 
pronunțate de o actriță franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould) în prezența 
căreia un bătrîn general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvîntul rostit de ea: 
cum'? frică?... Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un 
cuvînt de care domnul general n-a auzit. 

Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu 
trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot. 

(Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituțional 
ştia.) 

- Deviza revoluției franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte 
astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza 
integrală a revoluției era alta - şi deosebirea este ca de la cer la pămînt: libertate, 
egalitate, fraternitate sau moarte. 

Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutație intervenită de 
la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui 
vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură. 
Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică. 

Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză 
a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi 
cu torul altceva, un gam-aiulers barthian: e o hotărîre în faţa căreia orice 
adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect. 

- Se poate să fie scepticii mai eleganti şi mai atrăgători decît ,/anaticii”, dar 
cînd izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul - pe nume Michel Eyquem de 
Montaigne -pleacă din oraş; la Milano, în 1576, in 

109 

aceeaşi situație şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol 
Boromeu, vine degrabă înapoi din călătorie. 

- în anii noştri se ride - influenţa hotărîtoare e a şmecherilor - de cei ce merg 
la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un 
Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson 
despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai 
de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cît de curat 
poate luci tăişul scos din teacă - le sabre au clair - pentru a sluji dreptatea: 

Spălări împărtăşite? înnoiți Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor 
— spuzi ți De dreaptă ziua-aceasta suitoare. 

- Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea 
marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu 
există nici binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă 
obsesie. 


Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape 
îndoială. O spune categoric un atît de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune 
întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute 
pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare€..., dar mai ales 
o spune însuşi Mîntuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei 
buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepți." Mat. 5, 45; id Luca 6, 
35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."!) 

Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiții — mai are rost să făptuim 
binele ni-l dă tot experiența Michelson-Morley. Suntem părți ale unui sistem 
închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale 
universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situație de om, care de fapt 
nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experiența 
Michelson-Morley. Putem şti unele mărunțişuri, unele fleacuri: că suma 
unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două 
atrii şi două ventricule, că, pe scara internațională, de la gradul şase în sus 
cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le 
putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, 
nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? 
Doar intuiţu, bănuieli, credinţe. 

Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase. 

110 

Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care 
ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rău) este calea 
binelui. 

E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. 
Şi e singura. 

De ce totuşi o primim? 

Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvîrşi Hristos în care credem 
şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, 
cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: 
experiența noastră existențială ne dovedeşte că numai cînd facem binele 
dobîndim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea - bunurile supreme. 

(Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat — experimental - că aşa 

e.) 

Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situația noastră relativă, în sistemul 
nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienței menționate, 
pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu 
şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe 
acest pămînt, cît a stat pe el, n-a tăcut decît binele şi ne-a dat de înțeles că pînă 
una alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvîrşirii binelui. Ni se 
cere, şi în această privință, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în 
situația divinităţi, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu. 

- Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog! 

Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiție teologală. Asta e marea trăsătură 
specifică a omului: nici rîsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gîndirea pe 
categorii generale (Julian Huxley)... însuşirea specifică omului e gîndirea 


teologică. 

-Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea 
social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat 
dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliții a Berlinului de către doi 
inşi neidentificați şi prezența (constatată de la fereastră) a unui aşa-zis pluton 
militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în fața forţei, a spus Severing cu 
emfază. De unde, ceda în fața neantului. 

Ce a îngăduit republicanilor francezi să-l mateze pe foarte popularul şi 
puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet. 

Pe lista eroilor mei preferați figurează la loc de mare cinste acest nume 
puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decît un politician şi 

111 

n-a ocupat decît prea puțin exaltanta funcție de ministm al republicii a treia. 
Dar erou a fost - şi ce tip formidabil! 

Era preşedinte al Camerei cînd a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la 
proclamarea Franței ca republică, [-au fost recomandați țarului înalții demnitari. 
Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domuule!” 

EI, fivilul, n-a şovăit să-l provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; 
şi nu numai că l-a provocat la duel, dar I-a şi pfevocat pe cavalerist la un duel cu 
spada; şi nu numai că l-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, țivilul, 
să-şi rănească adversarul. 

(în asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de 
asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi 
răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vîrsta dumitale, îi strigă lui 
Boulanger,'Napoleon murise. Dar ce nu face? îl mută pe Boulanger în provincie, 
îl dă în judecata înaltei Curti, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl 
reformează pentru greşeli de serviciu. Cînd sufragiul universal îl retrimite pe 
general în Cameră, guvernul obține invalidarea alegerii. Ministrul de interne al 
lui Floquet, un anume Constans, nu-i decît un polițist şi recurge la procedee 
lipsite de eleganţă, de omenie (îl amenință pe Boulanger cu arestarea, o 
îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă 
generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt confonne cu cea mai strictă 
legalitate, de ce ar fi guvernul stînjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul 
sfint. 

Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună. 
Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea 
timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului 
față de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvîntul 
acela hulit: onoarea. 

Nu le sade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvînt de 
strictă respectare a legalității (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) 
şi de resemnare în fața tortei (aşa-zisei forţe) - teza lui Severing; ori sub cuvînt de 
creştinism (foarte greşit înțeles) - teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le sade 
bine să apere instituțiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de națiuni. 
Severing, măcar, nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi 


ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata 
slăbiciune. 

16! 

- Numai comunist nu sunt, dar cînd citesc că unul din miniştrii Comunei de 
la Paris, Delescluze, văzînd că situația e pierdută-19 Mai 1871 - îşi ia jobenul şi 
puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot 

112 

să nu încerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! - poziţia de „onor la erou" ca 
şi în faţa Sfîntului loan Nepomuk care decît să divulge regelui Boemiei taina 
spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvîrlit în apele Vltavei; ori în fața 
monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sîngeroaselor 
ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? leşise din reşedinţa lui 
şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul 
păstorului e lîngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormîntul monseniorului Affre 
la catedrala Notre Dame -, de cînd el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt 
o idee-forță, energie, viață. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele 
Scripturii participă de la esenţa Crucii denumită „dătătoare de viaţă" nu numai 
pentru că ne asigură nouă învierea din morți ci şi pentru că preface vorbele în 
fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în 
germeni. Sîngele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se 
bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămîne fără urmaşi. 

Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanți, dar cine poate 
spune că nu l-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă 
scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat? 

Toate-s bune şi frumoase pînă la adicătelea; atunci se dau cărțile pe faţă, 
arunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă 
către față; şi atunci rămîne numai acesta: curajul în fața morții. Restul, oameni 
buni Şi frați bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci 
vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci. 

BUGHI MAMBO RAG 

Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacire de culoare albă sunt toate 
surde, am avut eu una, o chema Mispuj... Vezi naționaliștii ăştia unguri, sunt 
zece, toți condamnaţi pentru naționalism, să ştii că nici unul nu ne vorbeşte... ca 
şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la 
Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maître de bouche e un mare aristocrat 
francez şi, la Taormina, fosta minăstire transformată... Nu te teme, turmă mică... 
Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente 
Jiloromăne e inginerul Bethlen, un conte... de, nu-i de mirare, cînd te gindeşti că 
în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război 

113 

religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen, principe al Ardealului, proclama 
încă din 1620 libertatea ele conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor... 
Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide 
în Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că 
uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos... 

Mai 1950 


Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzațională: 
Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcționează la biserica Albă. Să mergem, 
zice Manole, să-l vedem; îi vom spune „părinte”. 

Nu-l găsim pe noul preot la biserică. 

- Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de la 
Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor de 
aşezămînt religios provincial din vremuri apuse. 

încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â la Thomas 
Becket?), cu înfăţişare de sfint pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr 
legat în coadă pe ceata şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată 
Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune. 

Teatru? Atunci teatru atît de perfect îneît nu poate fi jucat decît după un text 
compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar 
confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă 
comportamente nouă în apropiere de zero absolut. 

Camera 18 

Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu 
înseamnă nimic de nu li se împlineşte conținutul - aduce mult cu a lui Brice 
Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduințe. 

Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te 
porți ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calitățile legate de acest titlu. ŞI tot 
astfel: fiul, ostaşul, învățătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea 
deosebire în vechime între profesor şi cărturar.) 

Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm 
noi, behavoristic. 

114 

Gherla, septembrie 1963 

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se 
îimparfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în 
celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii. 

Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi 
ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă. 

Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul. 

Propunerea constituie un eveniment excepțional. E un prilej ce nu trebuie 
scăpat, ieşim o mulțime. 

Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; 
lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - 
din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de 
magazin cu jucării, de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Tara de dincolo de 
oglindă'. îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi 
încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne 
credem în excursie. 

Mai e şi bucuria întîlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de 
scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul 
stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din 
camera patruzeci ŞI patru. 


Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi 
ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai 
tîrziu, un alt deținut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. într-o 
doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-l bănuiesc tot la 
înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă 
zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi 
celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi 
„scrie" mult în închisoare.) 

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună 
acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiințase pe drum că va fi 
de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut 
deținutului; l-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certați. A! 
orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.) 

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă. 

Primul lucru pe care-l aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul 
meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, grațiat. 

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîți avea de făcut. 

115 

- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii 
Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă 
mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin 
negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le 
arunca femeilor, cu destulă discreție dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna 
platonice. 

M-a simpatizat, eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de 
scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost 
profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe 
un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de 
treabă, şi rostea numele meu. 

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam. 

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, 
oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe 
de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi 
avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici 
atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruțători - un agent al 
vicleanului. 

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios 
înflăcărat, istet de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de 
acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile 
posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu 
sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea 
cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. 
(După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu birlogul 
Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care 
Dumnezeu m-a dus la credință - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul 
e plănuit cu o de necrezut amănunțită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot 


care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har 
Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de 
puterile statale laice.) 

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi. 

- Treptele iertării. 

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără 
uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinți). 

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. 

(Şi această tinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie 
să ajungem, prin căință, dincolo de căinţă: la a ne ierta.) 

116 

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată 
ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat 
bate un record.) 

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă 
neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţinatei şi contabilei 
noastre răutăți. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l 
poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). 

Cînd Francezii spun Dieu a cree 1 "homme ă son image qui le lui a bien 
rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. 
Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, 
închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît 
nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem 
gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele 
mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte. 

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a 
scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim 
foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, 
pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi 
mărinimia noastră. 

Gherla 

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă 
întipărite în minte cîte zile voi trăi. 

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi 
începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru. 

A doua, evocată de admirabilul învățător Nicolae Druică: 

Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape 
educația fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i 
înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica 
odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului 
că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toți cei 
din aulă. 

BUGHI MAMBO RAG 

„„„EXiStă o fotografie extraordinară a lui Proust, către şfîrşit: e în picioare, 
poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă țeapăn, cu bastonul 

117 


şi pălăria în mina dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre 
aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărientlui: o dublă 
coroană... La Trebia, în 218, Romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte 
înghețaţi de frig după ce traversaseră riul... Păi să le numărăm din nou, T/ialia 
si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania 
şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării 
operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează,; coroana din pălărie arată că a 
priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forță l-a jăcut, în sjirşil, conte de 
Illiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc 
Strimt... A, å... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menținut o 
adinei me inutilă, iar Hanibal a folosit vintul regional, aşezindu-şi trupele cu 
spatele la vint in vreme ce Romanii luptau cu vintul în faţă şi erau orbiți de praf 
şi soare... Șapte, da... 

3 Noiembrie 1955 

Ana m-a reținut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalți oaspeţi (în seara 
aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gînduri, tăcut. 
Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept. 

Plec, aproape tară să fi scos vreun cuvînt; nehotărît, încurcat. E şi foarte 
tîrziu. Mihai mă petrece pînă la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune 
pseudo-Denis, ci Sfintul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice 
franţuzeşti. 

La securitate, iulie 1961 

Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întîi trezit de gardian pentai că am 
strigat în somn. Apoi, de cîteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mîinile 
sub pătură. 

întrebări. Aduceri aminte. 

Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt 
absolut inevitabile? 

Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiției în 1937-1939. 
Procesele „dreptei şi troțchiştilor”. îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. 
Recunosc toți vechii complotişti ai insurecției, toată elita revoluţionară. Există 
şi un fel de soluție de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; 
uşierul: Tribunalul, vă rog să 

118 

vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o 
atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic 
concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Ham lei: vorbe, 
vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău 
decît acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri 
ale avocaţilor care întîi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele 
acuzaților numai ca auxiliari «i justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un 
oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cîntă partea în vederea realizării 
melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandix. Ceilalţi sunt numai bandiți. Acest 
supta eîn plus suspect. Iar calificativul viperă /ubrico-tioţehistă contrastează cu 
obiectiva politeță, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele 
nesemnificative: vîrful cozii lupului costumat în bunicuţă. 


Londra 1937 

Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung şir 
de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip 
Belisha beacons - bătute de ploaia şi vîntul care de trei zile au luat în stăpînire 
oraşul. 

Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vînt, ploaie şi felinare, 
dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel îneît modesta cameră în care o găsesc pe 
Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de 
lîngă fotoliu are un abajur verde, pe măsuță atrag privirea ceştile de ceai. 
Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, 
lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul 
peisaj de afară e atît de izbitor îneît nu pot să nu încerc un simțămînt de 
înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viața aşa şi este: ca o pădure sălbatică bîntuită 
de jivine, plină de hîrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, 
la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă 
cu toții înainte de implacabilii zori? 

Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blînd. Nuţi toarnă 
ceaiul în cești, radiatorul ține locul tradiționalilor buşteni şi ne încălzeşte de 
ajuns; pe o tigăiță apar ouă, ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi 
realității, luptă în care Englezii îs meşteri. Cît îmi doresc să mă pot afunda în 
salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care sta şi aşteaptă şi ne 
împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de 
pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, 
roagă-te pentru noi al lui Erasmus.) 

- Se poate rezista? 

119 

Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. 
Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea 
că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data 
interogatoriului şi ora la care începuse. 1 se punea învinuitului o simplă şi 
aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea 
funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi 
despre chestiuni interesînd statul? (Soluția cimiliturii: trebuie calificată ca 
infracțională şi trădătoare.) în dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră 
de mirare : reişea că învinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. 
Răspunsul nu era mulțumitor. 

A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfirşit după cinci 
minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicația, singura posibilă: în răstimp se 
aplicase alt mod de a proceda. 

Avocaţi - şi asta îl apasă pe D. P. care posedă stofa de avocat -sunt închişi 
în dosar: nu pot pleda altfel decît în cuprinsul declarațiilor din dosar considerate 
definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună 
în discuție principiile chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în 
Aristotelpentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii 
scolastici: avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant. 

în camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele 


recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai nițică stăpînire de sine, niţel curaj. 
Şi mai ales o desăvîrşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca 
persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi 
urmaşii lui.) 

Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din 
gura ta. Dacă eşti sincer alta-ţi va fi situația. Fii sincer. 

X.: nu fiți sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni 
sensibili uşor atraşi de magia acestui nobil cuvînt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de 
orice, 1/7/5 above all. Şi negați mereu, aveţi tot timpul să vorbiti dacă şi cînd veţi 
fi torturați. Nu vă pripiti. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi cînd e în joc un 
lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: dați-i celuilalt posibilitatea 
să hotărască el, e doar secretul lui. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! 1 cu grădini şi cu 
olteni... , şi curţi cu globuri colorate, erau oribile dar îşi aveau şi ele farmecul 
lor, şi se minca în curte, ca la țară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune 
creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor... A minca din 
primăvară pină-n toamnă sub nuc era, aş zice 

120 

eu, ceva de care puține popoare au parte, o fericire care intră in corola de 
minuni ale lumii, ierie-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... 
Primele mărci de automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, 
Isotta-F'raschini, Pierce-Anow, Panhwd-Levassbr, Bem, De 
Laimay-BevVeville... Franz Ferdinand la Sarajevo a fost ornant într-un De 
Launay-Bellenlle... Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gîndesc... Zăvoarele de 
faianță cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icre... şi butoiaşele cu 
măsline, cu lacherdă, cu brinză de la Mercur şi scindurelele cu felii de şuncă şi 
vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam mereu ojine 
Champagne, şi chiar şi ale noastre, tuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul 
Duque... 

1959 

De la Apenini la Arizi, povestea din Cuore, cu titlu atît de eufonic, mi-o 
evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din 
Văcăreşti. Sau Jerusalimul din Dalecarlia, ideal, gîndit de țăranii suedezi ai 
Selmei Lagerlof şi lerusalimul din Țara Sfintă, al aceloraşi țărani, acum doar 
emigranți năpădiți de griji. 

Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la 
Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distingerii şi a 
compromiterii îi cuprinde pe amîndoi. Subterana, morbul auto-deriderii. Preotul 
îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea 
ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu 
scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi 
înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în 
loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească 
a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vîrtos, îşi bate în lege 
femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului - 


şi ce duhovnic! Simţul Francisc din Sales: atîta vreme cît eşti măritată nu te 
gîndeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tîrgul cu 
tînguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plîngeri peste 
plîngeri şi lungi jalbe scrise. 

- Dacă stau să mă gîndesc bine, pînă la botez, evenimentul cel mai de seamă 
pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole. 

121 

L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un 
om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port 
internațional; Olteniţa, tîrg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tînăr; 
erau trei copii crescuți de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; 
negustoreasă în Obor. 

Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiționat. Din mai tot ce 
credeam şi spuneam atunci a tăcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să 
clădească din temelu 

Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de 
orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stîngistă din 
Sărindar. Liberal in gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe 
de-a-ntregul nu credea în nici o doctrina. Din toată inima era numai cu Junimuiştii, 
aceştia-i erau idealul. 

Ca maurrasist, mistica nu-l interesa, îl preocupa însă funcția socială şi 
politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim. 

Raționamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el 
pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, 
ceea ce suntem. 

Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice 
singularizare e suspectă): să aparții tradiției tale, adică religiei iudaice. 

Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o 
adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de 
Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de 
rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic 
ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobînd argumentele, nu concluzia; 
oarecare surpriză nu ostilitate. 

Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, 
ne-a cercetat cu priviri adînci, înțelegîndu-ne numai în parte. Am cutii atunci şi 
Copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat. 

Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de 
tradiție socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sîmbăta 
dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu 
numele, ebraic, de talii - învăţînd ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de 
orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică ivrituU altă noutate. Soluția 
citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, 
unele cărți de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază 
catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrin 
[despre] care auzisem 

122 


că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un halat imens - dar nici n-a 
priceput bine ce vrem. 

Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu 
disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară 
componenților ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au resturile lor inițiatice. Ne-am 
apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii 
(unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şi partea, mai grea, a 
învățării ebraicei, unde am făcut de asemeni cîteva descoperiri în drum: că nu 
este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta 
avînd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învățatului Raşi care şi el era, 
la rîndul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - 
experiența micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea... 

Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă 
(genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea 
sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e 
un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia 
evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît 
„case memoriale". în esenţă, Templul fiind dărîmat şi jertfele de animale cu 
neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescriptiilor. E o 
memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualitățile nu se 
configurează. 

Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori 
întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi 
ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se 
făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu 
boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. 
Capacul l-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimîndu-se într-o Sîmbătă: şi a 
tăcut o gaură unde es sint heraus gehmăn ftacărăs *. 

Experiența maurrasistă a preluării tradiției religioase pentru integrarea în 
comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte 
relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul 
Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea 
că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun 
definitiv în raport cu sinagoga. 

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai 
ales o experiență, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, 
mai febrilă. Am încercat. 

123 

Gherla, octombrie 1962 

Profesoara mea dintîi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obîrşia, dar şi 
prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; 
după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual 
universitar şi publicase o ediție a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un 
ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare bețiv 
şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte 


cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul 
incomparabil de a primi noțiunile culturii de la o femeie extraordinară: o 
inteligență strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil. 

îi ura pe Francezi şi-i admira pe Nemțţi. îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe 
reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu 
lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi tară 
plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, 
nesățioase; unde, ce-i drept, găseai oricînd un refugiu în caz de ploaie). 
Adevărata ei religie era alta, pe care - deşi mare lucru nu puteam înţelege la 
început - mi-a mărturisit-o curînd: era credinţa generalului Ludendorff şi a soției 
sale, der Norddeutschegktuben 8, 

Doamna de Branszky nu vorbea urît de lisus Hristos - mai moderat decît 
Nietzsche -, cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul 
catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se 
aprindea numai cînd îmi povestea despre zeitățile Walhallei, îmi amănunţea 
cîntecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. îl 
lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe 
walkyra Brunhilda. 

Doamna de Branszky, ca şi Manole mai tîrziu, era o aprigă monarhistă şi în 
măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria 
Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să 
citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine - pe la unsprezece ani 
- un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de 
Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chioriş (sau cel puţin cu mirare) - ori 
de cîte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Francaise", organul mişcării 
monarhiste - de către unii din Francezii printre care mi-am petrecut cîte o lună pe 
an cînd mă duceam cu părinții la Royat, să facă tata băi de acid carbonic. 

(Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi 
în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcîndu-se în tramvai numai in clasa doua dacă 
se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.) 

124 

De Ludendorff şi de Norddeiitscheglauben dau şi la Gherla, în persoana 
colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în 
rîndurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om 
cît un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să 
vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. îmi atrage sever atenția 
asupra marelui risc pe care mi-l luasem trecînd de la iudaism la creştinism: acela 
de a rămîne în gol între două spiritualități. 

Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatînd cu destulă surprindere 
că-l ştiu. Despre Ludendorff- adevăratul conducător al armatei germane între 
1914 şi 1918 (pe Hindenbug - die grosse Nuli- Broser nu-l poate suferi) - aflu 
trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un 
act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a dat dovadă cînd cu 
putschul de la Munchen în 1923, traversînd - în uniformă de general, cu sabia 
într-o mînă şi revolverul într-alta - podul, mergînd ţintă spre forţele masate de 
cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală - şi care n-o fac, 


numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale față de 
moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala 
militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt 
persecutați de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prințului i-ar fi fost uşor, 
rostind o singură vorbă, să obțină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie 
transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă 
Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm trebuie să învăţăm a răbda 
şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat pînă la capăt. 

De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atît de 
hulit, căruia Francezii i-au făcut o reputație infamă. 

A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligență destul de mărginită, dar plin de 
intenții bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus cînd, împotriva 
uzanțelor diplomatice şi a tradiției, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care 
specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german 
de informaţii; cînd îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Munster, 
să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naționale a veni în ajutorul 
unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui 
nevinovat. 

Normal era ca după declarația făcută de împăratul german să înceteze orice 
fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus 
belii; Wilhelm, pacifist, a închis ochii; 

125 

b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în fața 
parlamentului ci şi în faţa lui Dumnezeu; 

c) rescriptul prin care a pus capăt bătăui în armată, unic în lume şi-n istorie, 
cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un 
aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începînd de la data publicării 
rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe loc şi deîndată - pe 
superiorul care-l loveşte; 

d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele 
europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee. 
(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.) 

- Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca 
eu să fiu tot atît de mult Dumnezeu pe cît a fost el om." 

- Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie. 

Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem 
mintea aspră şi inima blinda. 

Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: 
identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea față de 
prostie e tot una cu a da mină liberă canaliilor. 

Mai există încă o prejudecată foarte răspîndită, pe care a desprins-o 
cardinalul de Retz: suntem ispitiți a lega indisolubil inteligența de răutate şi a da 
întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răni nu sunt mereu şi 
neapărat deştepţi. Rău pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, 
e o prejudecată. 

Gherla, noiembrie 1960 


La nimic nu-ți foloseşte să crezi in iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu 
deplină convingere, că păcatele toate ti-au fost iertate. 

Luther 

Seci adde, ut credas et hoc. quod per ipsum peceaia libi donantur’ 

Sf. Bernard din Clairvaux 

Bănuim, din cauza pielei care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună. 

126 

Nu vorbeşte aproape nimeni. 

Cîtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a 
fi îngăduitori cu ceilalți şi aspri cu ei înşişi. 

Dar adaugă imediat: 

- Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în rîs; să nu 1 se 
acorde privilegiul măreției tragice. Marii mistici spanioli - Sf. Tereza din Avilla, 
Sf. loan al Crucii - erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi 
îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se 
cuvine a nu ne mînia pentru că ne-am miîniat, la fel nu trebuie să pemianentizăm 
răul din lipsă de milă faţă de eul nostru. 

în celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut 
care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunțile unde „s-a 
produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cintec de lume, 
accentuînd ciudata ameninţare a refrenului: 

Și-aoleo ce ploaie vine de la Cluj! 

BUGHI MAMBO RAG 

...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fui dacă mai ştiu cum se zice 
leuştean... M-a înnebunii Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le 
mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de 
beznă, le-a. înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. 
Și lotuşi le ştiam pe toate... A, leuşteamil, ia stai... N-am scris nimic, absolut 
nimic contra regimului. In fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt 
sănătos, cîştig, slavă Domnului, cit îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă 
de nimic, e bine... Păi atunci?... El, el mi-a Scris, frate-miu. Eu îi spuneam că 
sunt mulțumit, mulțumit, mulțumit, iar el de colo: las' că ştiţi eu, ce-mi tot împui 
capul cu prostii, parcă n-am şti noi... Las' că înţeleg eu că e exact pe dos... E la 
Romani 13, textul e categoric, domnule loaniţiu, că ne convine sau ba, textul e 
clar, mă întreb cum de-l poate contesta un creştin... Ai im frate la Atena? Zic: 
da. Zice: ii scrii? Zic: da. Zice: şi teplingi de regim, defăimezi țara? Răspund: 
nu, ferească Dumnezeu... Uite scrisorile... Tocmai, foarte bine, ce bine că le 
aveţi, dați-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulțumit, ciştig, e bine, bine... Dar el ce 
spune... El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el?... Lăsați, 
prea sfinte... Laveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte... El treaba lui, 
nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el ?... ! Nu ştiu, n-am spus eu, el, 
frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele... Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, 
mă pramatie, mă ticăloşiile, mă grecule, las'că ştim noi.... Ei, dacă ar fi trăit 
conu Alecu... Tătărăscu nu-i venea nici 

127 

pînă la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie... Cind Ferdinand şi 


Măria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Și a propus 
să-l trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol... Zic: el, nu eu. 7Ace: ce 
crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el 
aşa... Şi mă înşfacă... îi spune Demetrios lui Marcellus... 

- Protestanţii care-şi rîd de Sf. Anton din Padova mi se par tare 
neînțelegători. în Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi 
clbilor rătăciți. E de bon ton să dai din umeri surizînd cînd auzi de un sfint care 
s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, 
uituci, maniaci, diabetici... Chiar şi mulți dintre credincioşii bisericii romane îl 
evită, preferind societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui 
Ieronim... Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestare şi hippy - 
umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit - e mai bine văzut pentru că 
e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfînt care se îngrijeşte 
de fiinţe atît de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrînii care nu-şi găsesc cheile, 
care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat? 

Cită orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admirația 
pentru că este atît de bun incit îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea 
găseşte de cuviinţă să rîdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi 
condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cmntă suferință (mai 
penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru 
cine-i singur pe lume şi slab în fața vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: 
numai față de eroi şi evenimente solemne. Pe cînd Sf. Anton îndrăzneşte a se 
înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiților în haine negre, 
luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici. 

Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de 
misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului ci în regiunile cele mai 
modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi 
învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mîngiiere? 

Pe de altă parte, unii exegeți catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea 
unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute... Desigur, însă lămurirea 
exegeților răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel 
caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea 
aceasta, care - după cîte ştim - nu-s excluşi de la praznic. 

- Hristos ca gentleman şi cavaler. 128 

La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, 
dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. 

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierți, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos 
nu numai câ iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de 
roabă; eşti liber şi prieten al Domnului. 

Şi cum i se adresează Acesta lui luda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a 
venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decît chiar 
interzicerea folosirii săbiei şi decît vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea 
ce la noi. oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpînirii de sine în prezența 
primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu 
scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea răni) să le fi putut grăi şi face şi 
un sfint. Dar prietene implică o măreție şi o linişte care, numai venind din partea 


divinității, nu dau impresia de irealitate. 

(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al 
XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare cînd, atins de cuțitul lui Damiens, îl 
indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.) 

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză 
plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mini, poruncește feciorului 
sa poarte două mii de galbeni unuia față de care în ajun pierduse pe cuvînt de 
onoare acea sumă la joc de cărți. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi 
explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, 
numaideciît, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin. 

Aici anecdota ia de obicei sfîrşit, nobilul plătindu-l pe croitor. 

Dar e un sfîrşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea 
să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar 
nobilul - dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveşti, 
spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luați 
loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a 
posibilității omului de a se transfigura. Ne putem oricînd transfigura şi deveni 
fulgerător de repede vrednici de a fi poftiți să luăm loc pe scaun la nunta 
împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege 
cuvintele: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu?) 

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea cînd o 
întîlneşte. Șmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabili sau 
fariseii. In bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în cîmpul lor magnetic nu 
pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pm-el printre 
evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului 

129 

au pricinuit-o rînjetul şi încăpăţinarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe 
care-i conjura să creadă că acum e altul. 

- Dintre cărțile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este 
înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvîrşit al exclusivismului şi 
rasismului. 

Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cînte şi 
să se veselească? Cîtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de 
foarte de sus („Nu se cuvine să zidiți împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, 
ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai 
eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentni că israelitenii au luat ca soţii pe 
fiicele strâinilor şi s-a amestecat săminţa cea s/intă cu popoarele cele de alt 
neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărțirea celor aleşi de 
necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea, 
amestecului. 

Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toți nenorociţii aceia îi ține afară în 
ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriți cu femei 
străine. 

Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către 
comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Și după ce 
birocrația rasistă - în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare — şi-a 


încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungați. 

Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, să-şi 
caute adăpost. 

Celor ce înțeleg anevoie cuvintele Sfmtului Pavel - am ieşit de sub 
blestemul legii şi am intrat sub milă - le-ar fi de folos să citească întîia carte a lui 
Ezdra. De asemeni celor ce se întreabă de ce se numeşte învățătura lui Hristos 
„buna vestire", celor ce caută obîrşiile rasismului şi celor pe care-i interesează 
prototipurile Birocrației. 

BUGHI MAMBO RAG 

...Nu, S-avem iertare, persoana întiia a imperfectului subjonctivului lui 
apercevoir e apercevassions... Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, 
dar ia să. vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti... A, zici că le ştii, să 
vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi... 
Aşa... Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde ridea lumea de el, îl arăta 
cu degetul şi-i spunea omul din lună... Era pul unui medic din Sighişoara şi 
trecea drept nebun sadea, pînă ce Ilitler I-a făcut profesor la Viena şi a devenit 
primul colaborator 

130 

al lui Wernher von Braun în America... Dar cei patru idoli ai lui Bacon care 
sunt?... Domnule colonel dumneavoastră vă aduceți aminte cind a fost bătălia de 
la Manzikert?... Stai să vedem, de la a coase e cosei... NU! NU... capitala 
Hondurasului britanic e Belise iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa?... Dar 
de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le?... Voichiţa, a lui Radu cel 
Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Măria din Mangup a 
fost a treia, iar Franţuzitele nu-s de Ventura, sunt de Facca... De la Dunăre la 
Seina, din Caipaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei... Ei vezi că nu 
ştii... Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez... Artar e erable... 
Bibilica? Bibilica e pintade... De turt e aia din Tara Oașului şi are piuă la 65°... 
Pe la 1070 cred... 

Jilava, Ia infirmerie (mai 1962) 

La cour des miracles” 

în primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe 
ŞI scîrbe. 

în al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de 
înalt. Supus de curînd unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu 
pansamente care se împut, e aţițat de grele dureri, chinuit de sentimentul 
nedreptăţim, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi 
amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harță. 

De hartă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile şi 
aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secții, unde e mult mai greu, 
stăpînirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) In patul din stînga 
în fond, paralizat de la brîu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi 
superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. îl urăște pe 
Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-l ocăreşte şi-l suduie îngrozitor. 
Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de țigan, de 
surugiu, de pieţar. 


Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie 
ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, tîrîndu-se, buşindu-se şi 
agățîndu-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce 
experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocînd acea verigă lipsă dintre 
primate şi antropoide presupusă de evoluționişti. 

Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, țintuit cu desăvîrşire pe 
saltea. Mai domolit decît ceilalți doi, e uneori cuprins de 

131 

furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale 
lui Lecca şi Bentoiu. 

Paralizatul din fund pe stingă e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu 
cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toți prin refuzul de a încerca să facă 
vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a ființelor omeneşti. îşi face 
nevoile în pat tară de a cere un vas, bea şi mănîncă dintr-o strachină în care şi 
urinează - din cînd în cînd şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului - şi tuturor 
observaţiilor şi chemănilor le răspunde cu un surîs modest. 

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui 
Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi cîteva 
siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, 
Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care 
ne mişcă adînc. 

Sosirea mea în cameră stîrneşte, cred, o oarecare stînjenire lui Radu Lecca 
şi profesorului, C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la Culte în ministerul 
Goga-Cuza, pînă ce, din fericire, Vlad Stolojan -care mă ştie de la Jilava - îmi 
face o biografie politică mai mult decît binevoitoare aşa încît orice gheaţă se 
topeşte. Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri încărcate de neîncredere, 
neîncredere nu a lui în mine cît mai ales în capacitatea mea de a nu-i purta pică. 

încetişor se înduplecă şi mă ascultă încîntat ori de cîte ori vorbesc fără 
menajamente despre revoluția franceză (doamna de Branszky e lîngă mine) şi 
citez cartea lui Ludwig Klages, Geist ah Wiedersacher der Seele, precizînd că 
dacă spiritul s-a putut înfățişa ca potrivnic sufletului, ce-ar spune autorul văzînd 
că în zilele noastre i se opun nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară 
(şi mă bucur că pot spune şi-n germană: die niedertrăchtigste und gemeinste 
Schlauheit), rînjetul încîntat de sine. 

Formulez nădejdea că la ieşirea din închisoare vom găsi o Europă unificată 
de partidele creştin-democrate, unde ar putea renaşte vechiul suflu al 
cavalerismului, de data aceasta la un număr incomparabil mai mare de oameni. 

Deşi felul în care Radu Lecca îi vorbeşte lui Bentoiu mă revoltă, iar 
nesfirşitele lui atacuri împotriva liberalilor sunt obositoare; deşi e un aventurier, 
luceşte în ochii lui ceva din eroii lui Karl Măria von Weber, din sentimentalismul 
teutonic, din nostalgia pentru pribegii în căutare de fapte excepţionale. 

Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber de noi şi 
de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! - dar şi cît le apropie conversațiile şi 
trăsnăile noastre din celula aceasta cu atîtea trăsături de temniță medievală. 

132 

(Atunci Să-ţi spun eu ca să ştii: de la a coase e cusui, de la a coace e copsei, 


iar de la cosi c cosii cu doi de i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar aşa e, vezi că 
nn”ii româneşte...) 

Cu profesorul Tomescu mă înțeleg de minune, îi cîştig curînd încrederea şi 
prietenia; avea să stea alături de mine în Martie 1967 în tot timpul înmormîntarii 
tatii, aveam să dovedim scepticilor şi nerozilor că împăcarea şi uitarea sunt cu 
putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-l mai văd, scena din dubă a rămas numai o 
amintire a noastră a amîndurora, comun esoterism). Leontescu îmi este 
recunoscător că vorbesc cu admiraţie şi respect de Nae lonescu, pe care-l 
idolatrizează; de la Zamolxe încoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat 
pe cerul tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică pentru 
solitudinea lui de bolnav năpăstuit; în căpitanul Gy,, cu mîini isteţe de infirmieră 
calificată, descopăr un om devotat şi priceput în a-i uşura lui Bentoiu şi durerile 
şi mai ales senzația de părăsire. 

După vreo zece zile de stăruințe şi recriminări, Bentoiu obţine în sfîrşit a fi 
dus la cabinetul medical, unde îl însoțim, căpitanul şi cu mine. în cabinet dăm de 
doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste măsură de plictisită şi de 
vrăşmaşă. Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o canapeluţă, eu - 
îngenuncheat - ţin un lghean, iar Gy. tubul lung prin care se va scurge 
permanganatul. Ligheanul e încă perfect curat cînd, ferindu-mă de a sta în cale, îi 
ating, marginea de vîrM pantofului doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvîcnit, 
cum ai izbi un cîine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept sancțiune 
vrea să-l trimită pe bolnav înapoi nepansat. Perspectivă de două ori groaznică: 
am făcut un rău imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat, mă 
feresc a cere iertare. Tăcem cu toții îndelung. Doctoriţa ne învăluie pe tustrei 
într-o tăcută rafală de mînie şi dispreţ. Atît e de supărată, încît gîndesc că dacă 
i-ar veni la îndemînă ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar fărâmiţa, cu mişcări de vier 
care calcă strugurii în teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, îi schimbă 
pansamentul lui Bentoiu, şi-l schimbă cu grijă. 

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de 
țăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se 
înduioşează: 

O, floare de salcim imaculată! Nepreţuit simbol de modestie Tu vii tirziu In 
hora primăverii Păşind cu sfiiciune de fecioară 

133 

Ce-ntr-un Sfirşit de-april în faptul serii S-ar prinde-n horă pentru prima 
oară 

Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne 
vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care l-a studiat în chip erudit. în 
Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate ba şi de 
triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. îl apără. (Şi ce 
curioase amănunte: pierderea domnitorului obținută de la Turci, care ştiau prea 
bine de mult timp cu cine au de a face, dar închideau ochii, de ambasadorul la 
Constantinopol al marelui Rege Soare - cel admirat de o lume întreagă ca patron 
al unui veac de aur - şi de propriul lui unchi, cărturarul stolnic Constantin 
Cantacuzino - care acum se şi laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din 
ataşament față de Poartă, pentru că îi descoperise trădarea. Apoi prezenţa la 


Țarigrad, în 1714, alături de martiri, a unui Văcărescu, deopotrivă de hotărît.) 

Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a fir-a-păr ultimele zile ale 
Antoneştilor şi celor osîndiţi la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, 
profesorul Alexianu. Pe mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se 
împărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta şi obținea prin folosirea de 
barbiturice, îl indispuneau grozav. îşi făcea aspre reproşuri. La cîţiva paşi de 
potou, Pantazzi şi Lecca au fost reţinuţi, aducîndu-li-se la cunoştinţă grațierea. 
Ion Antonescu a murit cum s-a purtat şi în viață: curajos. 

Lecca e închis de la 23 August 1944. Pînă deunăzi n-a ştiut dacă nevastă-sa 
trăieşte ori ba. în celulă a venit întâmplător cineva care o întilnise destul de 
recent. Lecca nu crede, bănuieşte că dintr-un sentiment de compătimire 1 se spun 
braşoave. Un amănunt îl convinge: acela că soția lui scotea din poşetă bucățele 
de zahăr pe care le ronțăia. 

îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme 
necredincios, s-a împăcat cu biserica. îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi 
el. îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul 
Tomescu. 

Pe Carol al II-lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu. Carol 
pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut vreodată asupra Țării 
Româneşti; mai rău decît Hunii, Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile 
tătăreşti şi şleahticii polonezi, decît potopul, grindina, seceta, invazia lui 
Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expedițiile 
punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare după 
1774, incendiile, cutremurele, lăcustele, despăduririle, revărsările de apă, răpirile 
de teritorii, prăvăliile de morene, fumăritul, surpările de terenuri, ruperile de 
zăgazuri, filoxera, gărgărița, ocupațiile austriece şi ruseşti, decît puţurile otrăvite, 
femeile siluite de năvălitori, copiii luați ca ieniceri, decît prăbuşirile de turnuri, 
decît bisericile pîngărite, 

134 

decît Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decît orice. Ubu roi în 
persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul de gard şi să ne 
uşchim. Din consideraţie pentru Bentoiu mă rețin a vorbi prea deschis. Despre 
Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat 
să 1 se opună lui Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală pentru 
acesta, în care nici Petain nici cardinalii nu i-au spus nu. în vreme ce floarea 
aristocrației germane, generalii şi feldmareşalii acoperiți de medalii şi decoraţii 
stăteau smirnă în fața lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlînd de 
la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bîrlog de 
la Berchtesgaden; dîrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte cîteva sute de 
mii de suflete de evrei. 

(Lecca: Cu preţul cîtorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore şi dormit 
acasă, cîtorva apartamente... Goring era de acord, mi-a spus-o: numai să nu ştie 
Hitler...) 

ŞI, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-l înlăture pe Antonescu de 
la putere, la nevoie să-l aresteze — deşi soluţia expedierii în străinătate cu un 
avion ar fi fost mai nobilă - dar nu să-l predea unui particular, lui Bodnăraş, ca să 


fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili în vechiul drept roman. 
Putea să-l ţină sub stare de arest în cuprinsul palatului, să-i ceară să se sinucidă - 
ŞI e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a fi confundat onoarea lui de 
om cu dreptul la viaţă al națiunii, în vreme ce Bismarck deosebea datoria 
sentinelei de a muri la post de obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, 
pentru salvarea țării, pînă şi onoarea - dar pentru nimic în lume să nu se fi învoit 
să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine. Gestul regal, adică 
mai bine zis al sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză. 

Cînd sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas 
bun de la toţi. Bentoiu, zîmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plîngă, 
Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curînd după aceea, amîndoi. 

- Abia de la profesorul Tomescu învăţ rugăciunea de seară. Lumina lină, al 
cărei farmec inefabil mă cucereşte de prima dată. 

Cum de-i pot prefera cei care o au la îndemînă dintotdeauna, cum de-i pot 
prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom'? 

Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul, tantrismul deasupra 
evangheliei? 

Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia în limba 
română'? 

135 

în 1937, cînd de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis tuturor 
colegilor săi cîte o Biblie. 

(în vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat. Ningea 
întruna.) 

Decembrie 1970 

Căci cu greu l'a muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun punte se 
hotărăşte cineva să moară. 

Rom. 5,7 

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decît bătrinii. 

Pentru că mai uşor renunți la viață cînd ai timp îndelungat de trăit? Pentru 
că la tinereţe patimile sunt mai aprinse dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? 
Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecățile şi duşmăniile generației mai 
vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcați 
de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmînd astfel 
teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pîngărit 
mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni. 

N-a fost cameră in care tinerii - şi mai ales legionarii - să nu-mi vie în ajutor 
şi să nu-mi dea „cafeaua" de dimineaţă şi feliuţa bisăptămînală de pîine - odoare 
tară preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al 
fasolei negătite, al cartofilor fierți cu coajă şi pămînt cu tot ori al verzei crude la 
care şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi. 

Pînă ce - şi au trecut mai bine de trei ani - n-am învăţat să mănînc arpacaş, ei 
m-au ținut în \ iată. ŞI tară a face caz. 

Cu totul din întîmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit 
socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. 

La Tîrgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici pînă în 1956 (căci după 


acea dată n-au mai existat spitale pentru deținuții politici), Filipescu îşi 
proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E 
drept că-i apostrofa şi pe gardieni: „copiii care-şi batjocoresc părinţii”. (Rubaşov 
în întuneric la amiază ori Zero ţi infinit). 

I-a fost din ce în ce mai rău - boala evolua repede - şi a pătimit (răsuflarea 
devenise chinuitoare) pînă la moarte. 

într-atita s-au purtat tinerii legionari de faimos, de atent, de plin de 
abnegaţie şi drag cu el şi atît adînc respect i-au vădit celui mai vîrstnic dintre ei 
îneît pînă la urmă i-au înmuiat inima. 

136 

înainte de a-şi da sufletul - cu greu, fiindcă orice respirație ajunsese un 
spasm —, Filipescu 1 -a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe 
toți ceilalți, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După cîteva 
săptămîni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial*. 

Psalmul 38, 18: „Lasa-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu 
mai fl." 

Octombrie 1958 

Cozile la care se rînduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea 
emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de 
pe la unsprezece. 

Sunt alcătuite de mici comercianți minaţi, de bătrini şi bâtrîne rămaşi 
singuri în țară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de 
ministere, funcționari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul 
politic, din organele de miliție şi securitate. 

Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep 
a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel... 

(Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese 
bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea 
fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real 
Nicolae Bâlcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe 
unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri. 

La 30 August stăteau! şi eu pe marginea trotuarului şi priveam! tancurile. 
Jur că nu rideam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam 
pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strins de braţ şi blagoslovit cu un 
DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat - stai şi te uiţi, timpitule, staţi si vă 
uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rid, or să plingă lacrimi amare 
şi tu la fel... Hai acasă... îl iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre 
locuinţa din strada Olari a Butoienilor.) 

* De la loan lanolide allu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din 
„Sfinţii închisorilor”. (Nota aut.) 

137 

— Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de 
truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rizgîiat. Degetele 
încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţincului 
care cînd nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorit spre casă. 
Sau cîştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. 


Vreau acasă. Nu mă mai joc. îi bagi pe toți în horă, îi ațîți, tocmeşti lăutarii, 
încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, 
tut. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-1 de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. 
Observaţi la calitate. Trio Jozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, 
calea Dorobanţi 43. Hîrtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mînecă. 
Laila, celebra votantă, calea Griviței 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curții, de 
la 9-13 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soțul meu, 
profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti. 

Oamenii cu scaun la cap sunt scîrbiţi - unii zimbesc. Oamenii mai simpli 
sunt cuprinşi de o pică, o rîcă, o ciudă, o ură, cu sorți de lungă durată. 

(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alți cîţiva 
o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe țărm. Corabia tocmită e acolo, gata de 
plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să 
plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiți-v ă 
deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, 
vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie. 

Povestea aceasta atroce - unde Cervantes apare atît de nobil, dovedindu-se 
că nu întâmplător a scris el Don Quijote - mi-o aduc aminte, fără legătură 
directă, cozile de la prefectură.) 

- Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot 
lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-1947. 
După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: 

acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentleman, ca un liberal; 
ororile naziste îl scîrbesc şi-l înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon 
vieux temps™\ Ta te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, 
Ciano, oricum, sa se ştie, nu-i decît un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca 
Mettemich. El usturoi n-a mîncat. El unul mîinile cu sînge nu şi le-a murdănit. E 
un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe. 

Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, 
principele Umberto. Dar cînd? Cînd îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de 
Papă, de Talleyrand, de Europa? Cînd 1-a încolțit frica şi s-a 

138 

văzut că trupele aliaților germani nu vor cîştiga războiul. Nu înainte. Numai 
atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai arunci 
apare iar H conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi 
candelabrele saloanelor europene. 

Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu 
dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi 
factori externi. 

- Ierarhia păcatelor 

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele 
împotriva duhului sfint. 

închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de 
devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, 
pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele 
care nu se iartă (şantajul şi turnătoria). 


(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căință cutremurătoare, Dumnezeu ştie el 
ce face; în Procesul lui lisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde 
broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plins 
ale părerii de rău.) 

- Diviziunea muncii. 

Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi 
- noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, 
un creion — suntem fericiți pentru ei. 

Aprilie 1960 

Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am 
norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e 
călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez. 

în noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de 
idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a 
duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca 
deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de 
înțeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci 
să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalității. Şi Mauriac, citîndu-l pe 
Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, 
aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici 
să te văd băiete! La anchetă era o luptă, un vîrtej absorbant şi-mbătător în felul 
lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului 

139 

cu totul excepţional din puşcărie care, oricît de altul decit cel din afară, tot 
un train-train de vie" este - şi cît de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalți) 
ce rămîne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osînza, materia cenușie, hormonii - 
TU! 

Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de 
mînăstire (şi poartă rasa de cînd era flăcăiandru) l-a pregătit de minune pe 
călugăr pentru închisoare şi 1 -a învăţat ceea ce este esențial pentru a răbda: să 
ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărît a 
îndura totul fără a cricni (fără a cîrti zic monahii), cu o egalitate oarbă şi 
încăpăţinată avînd drept ideal nepăsarea de nu chiar nesimtirea. lar dintre acestea 
cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textiu biblic (Iacov 3, 2) - în care se 
afirmă că cine-şi poate înfrina gura îşi poate înfrîna trupul întreg şi toată ființa - 
are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, 
Claude Bemard. 

Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist" ceea ce în limbajul 
intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi 
credință în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi 
Pavel Sim. mi-au dat să-l citesc pe Guenon care a făcut țăndări din spiritism -, 
dar e, la mine, şi o reacție repulsivă personală; cît priveşte însă parapsihologia, la 
locul ei de îndreptățită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi 
contestată. După ce s-a rîs atîta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la 
Militari sînt acum în domeniul public Al științei. 

Dar pînă şi spiritismul (răspîndit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi 


M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e 
reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, 
întrucît e altceva decît odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, 
tinetă, balie, ciubăr, masă, cănită, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se 
impune ca îmbietor. în orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa 
stinsă, ceea ce nu-i lucni de lepădat. în celulă orice taină dispare : puținătatea 
lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din 
Jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele - dar nu 
departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare - avem neapărat nevoie şi de 
penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi 
purificatoare. Aşa încît ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, 
spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketfy King şi Sir William Crookes (Ketty 
l-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, cînd însă ilustrul fizician a vrut să 
repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o 
apoi şi a primit 

140 

răspunsul: ca să te fac de rîs, 'drăguțule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă 
familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi 
Sil Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi 
patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoință, sărmanele 
(chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, - nu-i mai arde 
de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucîtva arşiţa materiei cu stropi de 
iluzie. 

(în această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător 
cu ceea ce trebuie să se fi întîmplat pe drumul către Emaus. Mîntuitorul nu mai e 
printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate 
şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei 
Mîngtietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu 
însuți mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi 
egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru 
foarte greu, că nu numai începutul - nunta - e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi 
menținut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca 
începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi 
maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de 
nivel dintre puritatea nunții şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rînd şi anilor 
pe şart.) 

Jilava, martie 1960 

Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei 
optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar cănița dom'le? Prapură pe 
franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgați de 
seamă cine mergeţi la tun nu mai e decît foarte puțină apă! Pipetă pe franțuzeşte 
nu mai ştiu, prințule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe 
franţuzeşte?), este că a disprețuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel 
mai îndeosebi viril, de care dau atît de frecvent dovadă erou homerici sau eroii 
medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada. 

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu 


este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal. 
vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen 
Ionescu.) 

141 

1934 

Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucm în privinţa nebunilor 1-a 
spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia. 

Putem aşadar şti oricînd şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori 
prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia înseamnă că nu e sincer, iar dacă le 
sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun 
autentic. 

Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele - 
neştiute de această instituţie - celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la 
redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză 
semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniți cu 
pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă - şi nenorociţii, îngroziți, o 
iau la fugă dîndu-şi seama că fiind trei vor fi siliți să-l denunțe. 

Cernica, 1965 

Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atît mîndria cît e 
convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are 
nevoie de Dumnezeu. 

Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci 
numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează. 

(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul din 
cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel 
aitjowd'lua'*"?) 

Septembrie 1940 

Citesc cu stranii simțăminte de satisfacție (numai Casandra a ştiut cît e de 
dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stilpi, manifestele mişcării 
legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii 
manifestelor şi l-au cîştigat prin suferință. Dar, peste cîteva zile, anumite 
declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii 
părții de unde bate vîntul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim 
mojici. 

142 

Jilava, camera O, decembrie 1963 

Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizației legionare de Vlaşca: îți 
spun adevărul, îți vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de 
orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea 
coloană germană. Creştină şi romanească era legiunea pentru întemeietorii şi 
fruntaşi ei, omorîți toți cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost 
Icoana şi după ea ar fi întocmit rînduiala ţării, nu după programul de la 
Nurenberg. Dar dacă au rămas în viață numai un pumn de executanți şi-n jurul 
lor nişte zurbagii... 

- Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, 
pentru viață. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de^ laşitate. 


Asiaticul e mai detaşat, nu atît de jalnic înrobit de existenţă. în creştinism (nu 
contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul! alb, vede 
altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu prețul oricărei ticăloşii, 
oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de cîine estropiat, de 
orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de 
trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vîndut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o 
exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni 
vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, 
aplicată omului. 

Iulie, 1952 

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, 
împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu 
mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la 
Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: 
i-a apucat pe toți ovrei mare dragoste de mînăstiri şi de catolicism). 

Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă 
lîngă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un 
rol însemnat în crearea localității Timiş. 

Deîndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele Doamnei C; mă 
primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata. 

După cîteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pline 
prăjită şi ceai. Poartă - ca şi Alexandrina Cantacuzino şi 

143 

celelalte doamne de la Asociaţia națională a femeilor ortodoxe române 
(uneori şi Regina Măria) - o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine 
pînă la bărbie şi-n jurul girului stă un lanţ lung de care atîmă o cruce masivă de 
argint. Ori de cîte ori îmi aduce pîinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face 
semnul crucii pe frunte. 

Februarie 1971 

Eu am venit ca oile melc să aibă viaţă şi să aibă belşug. 

loan. 10, 10 

Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma 
Pa! el coincid aproape; ca dată, ca subiect. 

în amîndouă e vorba de tema ospăţului în toată învățătura lui Hristos. 

Orice prilej îi cade la îndemînă Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau 
mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); 
după dobiîndirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 
15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căință este 
aceea care îndreptățește splendoarea serbări. Domnul binecuvîntează şi 
înmulțeşte vinul la nunta din Cana; Măria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la 
Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atît de îngrijorată şi covîrşită de 
treburi. 

Nu numai că nu refuză invitațiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le 
respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăț (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 
22, 30); şi ce 1 se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care, 
pînă atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el 


cu Mine. (Ap. 3, 20). 

Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a săibători 
bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: 
„A venit loan nici mîncînd nici bînd şi spun: are demon. A venit Fiul Omului 
mîncînd şi bînd şi spun: lată om mîncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor 
şi al fariseilor" (Mat. 11, 18-19) şi .„Căci a venit loan Botezătorul, nemîncînd 
pîine şi negustînd vin, şi ziceți: are demon. A venit şi Fiul Omului, mîncînd şi 
bînd, şi ziceți: lată om mîncăcios şi băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare. 

Pavel, urmînd pilda învățătorului său (Fapte 6, 34) după o biruinţă a binelui 
(botezul temnicerului din Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată casa. 

144 

- A. Schmemann îşi însuşeşte formula materialistă a lui Feuerbach: „Omul 
este ceea ce mănîncă" şi zice că e o formulă strict biblică şi creştină. 

Cine nu mănincă trupul Meu şi nu bea singele Meu... 

Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un ospăț, imaginea 
ospățului apare de-a lungul întregii Scripturi şi este şi finalul, încoronarea ei: „ca 
să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în împărăția Mea”. 

BUGHI MAMBO RAG 

... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre e je vecus, tu vecus, 
ii vecut..., de la voir e je vis, tu vis, ii vit... spaniola are pentru a fi două verbe 
separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul 
lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous 
vecutes,... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, 
instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, 
erkundigte, erkundigt... prepoziția urmează verbului şi-i, poate schimba sensul, 
creindu-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive 
up... 

- Domnul mereu - reiese de pretutindeni - binecuvîntează, rodeşte şi 
multiplică: pîinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei 
şi tundrei, al sterilității, uscatului şi pîrjolirii, ci al bogăției, belşugului, plinătății, 
hranei şi veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu 
numai la Socrate şi Platon. (Acela e preînchipuire; pe cît se poate.) 

Fericitul Augustin: Marta se îngrijorează şi se străduieşte, iar Măna 
benchetuieşte. 

Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la ospeţe şi îmbie cu 
mese încărcate (viţelul e mult...) desprind: 

a) Pe cel invocat de teologii pricepuți; teologii pricepuţi nu pun mare preţ pe 
argumentul invocat de colegii lor mai puţin pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om 
ca să fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreția 
divinității scopul avut în vedere: a se da şi omului putinţa de a participa la uriaşa, 
euforica bucurie de a trăi (viaţa însăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor 
catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea). Etienne Gilson exprimă 
lămurit rațiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca 
să-L preamărim? Ar însemna că-L cunoaştem foarte puţin. „Ceea ce Dumnezeu 
făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci ființe care se 
bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participînd la ființa sa, participă totodată 


la beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; 
nu pentru a o dobîndi căci o are. 

145 

nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi." 

(Nu degeaba tot stârni, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un 
gentleman, un boier.) 

b) Pe cel la care-mi place a reflecta îndelung: fiindcă numai la ospăț se 
bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de această bucurie: ospăţul e cu 
atit mai frumos şi mai izbutit cu cît toţi cei de față sunt mai veseli. Ospăţul este 
poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. 
Şi unde nu există concurență, numcni.s clausus; t/ie marc tJie merriei“: creşterea 
numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică 
bucuria fiecăruia şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează condiția 
paradisiacă: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria 
altuia, de a o împărtăşi. 

Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.) 

Adventiştu din celulă, şi sunt cîţiva, î! dispreţuiesc fățiş şi cu înflăcărare pe 
popa Petcu din Năieni, preot de ţară tară cunoştinţe teologice superioare, căruia îi 
vin uşor de hac citind — cu nemiluita — textele biblice pe capitole şi versete, 
dovadă peremptorie a unei mari familiarități cu Scriptura, dar şi obicei de clănțău 
procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se încurcă dîndu-le replica, 
precum şi fiindcă părintele, răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte în amintirea 
vinurilor de Istriţa - premiate la concursuri viticole internaționale - şi a 
comîndârilor unui sat de gospodari cuprinși. 

Ce-i drept, spectacolul pe care-l oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare 
dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal - la 
infirmeria t.b.c, se mai întîmplă - ei o resping, se aşează în genunchi, ridică 
braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă 
din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometați 
de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. în acest timp, 
părintele înfulecă degrabă, ca toți ceilalți. Dintr-odată se află pus în situație de 
inferioritate. 

Hotărînd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de 
rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiți tot ei mi le 
indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul 
lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sîmbetei îi opunem pasajele 
fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 
2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sîmbetei): Marcu 2, 27 (Sîmbăta 
a fost făcută pentru 

146 

om, iar nu omul pentru Sîmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru 
Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăția lui 
Dumnezeu nu este mîncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru 
tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea 
ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 
27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă 


duceţi, mîncaţi orice vă este pus înainte...) Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era 
asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare şi băutură sau 
cu plivire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sîmbete). 

Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care 
urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori 
ai tăriei de caracter a sectanților. 

Cînd suntem scoşi la baie, Sîmbăta, adventiștii nu consimt să se spele pe 
trup. Pe mîini, da, şi Sîmbăta: dar nu pe coip. Spectacolul care se repetă 
săptămiînal (suntem în perioada în care direcția penitenciarelor îngăduie 
aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidență două încăpăţinări naive şi 
dovedeşte o dată mai mult ca nițică dreptate este la fiecare, încleştarea 
adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe 
care le dezlănțuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiți 
cerîndu-le tuturor deţinuţilor să se îmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor 
posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curăţenie în 
puşcării! Cu duşmănia mai poți lupta, birocraţia însă nu-i de înfrînt. Părintelui 
Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii 
noştri care stau goi sub duş, cu brațele încrucişate peste piept, zîmbind serafic, 
aşteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul 
refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziție pentru a-şi 
batjocori necruţătorii adversari. (lar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine 
greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foții oferta acum 
adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caraliu nu 
insistă şi toată scena se termină cum zic Francezii în queue de poissoiu rămîne 
baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalația de robinete. De unde însă, cînd 
sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se 
săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti 
de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins 
şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitoru pleacă săfui de 
curăţenie şi îmbăiați cu adevărat. 

Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţind la orice lăut, îi ajutăm 
pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot coipul Duminica 
dimineaţa. 

147 

- Traian Crăcea, tînăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este 
singurul din tagma lui care admite posibilitatea mîntuirii celor ce nu fac parte din 
sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mîntuiţii sunt limitați 
numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale 
eroului balzacian care-şi plîngea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile 
bisericii. 

Jilava, camera 13 

Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o 
rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes. 

Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două 
inițiatice. 

Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, 


Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e 
primejdioasă. 

Planul lecturii a doua, ori al inițierii de gradul întîi: Serenus Zeitblom e un 
prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul în toată veracitatea lui; 
arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică 
insipida existenţă a lumii. 

Planul lecturii a treia, ori al inițierii superioare: dreptatea e a lui Serenus 
Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian 
Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credința 
babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur. 
Dar nebunește. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e 
superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts! 

îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid 
al moderaţilor violenți (ori al conservatorilor în trenchcoai) menit să apere cu 
ultima vehemenţă - soreliană - echilibrul, rațiunea şi cumsecădenia. 

Februarie 1931 

Ceai la Anetta, cu numeroşi invitați. Manole a consimţit să vină şi el, după 
îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-l interesează o adunare de 
ovreiaşi procomunişti ori vag de stînga. în timpul mesei (bufet rece) recunoaşte 
că există şi lucruri onorabile care se pot spune 

148 

despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., 
niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tînărul ăsta 
îndrăzneţ nu e lămurit. Să-l ajutăm - lămurim.) 

Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de 
famile foarte bună. Cînd Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna 
Marx l-a ameninţat că nu-l va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă 
splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere - 
constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei 
personalități altminteri fără cusur - dar ținea la băutură şi într-o zi o englezoaică 
bețivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui. 

Bellu Z. fierbe. (Provocare!) 

Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe 
imperială, continuă Manole. lar despre Lassale, s-a spus un lucru cît se poate de 
onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere 
să-l am vecin de moşie. 

Toţi stîngiştii întorc plictisiți capul şi - după un moment de pauză grea - îşi 
îndreaptă iarăşi atenția spre sanvişuri, spre sticle. 

1968 

La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrîn, mic, discret. 

îi dau trei sau patru lei. 

îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugînd lung. De ce nu ştiu 
- amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gîrbovit), gestul atît de politicos, 
ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru cîțiva lei, năvala în memorie a 
scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc 
într-un plins cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul. 


Gherla 1962 

Virgil B., cu ochi de veveriță, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum 
scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecțioasă i-a lăsat o piele cerată de 
nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Cînd îi fac cunoştinţa are 
douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuțimea, neastîmpărul, gesturile de titirez, 
setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut 
de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi 
tehnică pentru tineret. 

149 

Spre pildă tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-gmpe şi 
perioade, simbol de simbol. ÎI învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vîrsta, 
la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învățătură; şi nici n-a curmat elanul 
spre bine. 

Virgil e pasionat de existențialism, despre care a mai auzit; 1-l expun, iar şi 
iar. îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, 
între pereții groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene 
(martinuzziene, cînd trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generației şi 
aerul timpului (încotro sufla vintiil veacului) îi dau antene speciale care-i 
înlesnesc priceperea şi-l ajută să ghicească pe sărite. 

Tot vorbind cu el despre existențialism şi tot privind înjur (suntem într-o 
cameră rea), îmi formez părerea, că - descriptiv şi expozitiv -existențialismul are 
dreptate. întocmai aşa e viaţa cum o vede existențialismul, aşa arată lumea cînd 
lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greața ți mîinile 
murdure (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului 
frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. 
(Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) 
Descrierea este cu totul neexagerată, a existențialiştilor; numai soluţia lor e 
greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului pînă la lisus 
mîngiietorul. (Mîngîietoad dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea 
întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decît cea -dobîndită prin 
budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unu existențialişti au fost prin închisori: 
cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri"? 

BUGHI MAMBO RAG 

... Nemţii pe colonelul Sturdza l-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă 
că pe atunci mai exista un simț al onoarei militare... lar cînd a venit Mackensen 
în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Caip, bătrinul germanofil a ieşit în 
capul scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E 
absolut fals ... îi spune Marcellus lui Demetrios... 

- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite 
din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit. 

Raționamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu 
mai au nici un rost, poţi face - netulburat - orice. Dar viziunea aceasta libertină şi 
liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde 
din vedere o altă ineluctabilă consecință 

150 

a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate 


face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire față de om. 
Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face 
nedreptate'? Totul e îngăduit şi împotriva fiintei raționale; totul e îngăduit şi 
forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor 
complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, 
absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, 
violenţa - sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărți în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii 
marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie 
aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească. 

Iubitorii de rațiune şi dreptate - printre care s-au recrutat îndeobşte 
necredincioşii — ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot 
interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să 
ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar 
orişice. 

(Oare Troțchi şi alți surghiuniți ai idealului comunist n-au fost -aşa, niţel - 
bucuroşi că există totuşi țări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?) 

Ianuarie 1955 

Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea 
de ce. S-a petrecut ceva rău'? Vreo boală? — Sunt eu om să mă adresez 
(traducerea din franceză: suis-je homme «...) unui avocat în caz de boală? îl aud 
surîzînd la celălalt capăt al firului. 

în odăița-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multa de tot, numai 
cremă şi elită. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, 
spiritualul mînăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputații de sfint, 
sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi 
cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de 
firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3 ? Dacă cel ce stă la 
picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decît Gămăliei. 

Părintele Cleopa, destul de tînăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blîndă, 
părul, barba şi mustățile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de 
întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotință, dar 
şi cu vădită atenție, reflectînd îndelung. Codin Miionescu, Todiraşcu, Pillat, 
Alice Voinescu, Mihai Musceleanu. doctoml Voiculescu, Alexandru Duţu, mulți 
tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă 

151 

răpiți şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim., 
Virg. Cd. şi alții studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. 
Da, ăştia n-ar pleca întristați de la Domnul. 

Se stă pînă tîrziu de tot, de parcă somnul, odihna, oboseala, treburile, 
orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un samovar, ca la Ruși. 

Eu însă plec îngîndurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea 
îmbietoare, de ce mi-e teamă să fac pasul hotărîtor? 

August 1970 

Mai toți cei ce-1 ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în 
răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate. Părintele Mihai constituie o 
excepție. Alții au murit. 


Părintele Cleopa - după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mîncînd mai mult 
rădăcini, neavînd posibilitatea să aprindă focul - fumul ar fi fost reperat -, 
susținut de cîțiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă -urma paşilor ar fi pus 
organele de represiune pe drumul cel bun -, viețuind în bună vecinătate cu 
fiarele) — e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr. 

Dinu Pillat şi cu mine, plecînd de la Văratec, ajungem la Sihăstria pe la ora 
prînzului. O zi măreaţă de August: lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase 
de după învierea de obşte. Neprihănirea, din toate părțile, te izbeşte, te ia de gît, 
te învinge. 

La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că 
fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat, ori amîndouă. Izbutim, prin 
intervenția unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult 
timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea 
atît de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine 
de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi 
distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stînga şi cele din dreapta. Ispita din 
stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din 
dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuți şi calități, din dorinţa de a face 
binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, 
toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colțişorul 
meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.) Putem cădea şi, 
prin aceasta, siguranța nu încape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul 
cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot 
atît de plină de greutăţi, hîrtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru 
roman 

152 

existențialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existențialiştii 
francezi. Ce salt se cere! 

La ieşirea din mînăstire ne întîmpină iar natura: numai verde şi albastra, 
strălucire calmă şi distinsă. Ce mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea! 

- La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre 
draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt dar cu perspective imense: 

„Diavolul păzitor” al unui Englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe 
muritorul asupra căruia „veghează" să se Jertfească într-o chestiune care-l 
preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de 
ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. 
Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. 
Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, 
băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd 
bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul 
jubilează. Trei exemplare în perspectivă. 

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii 
într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi 
simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat 
înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa" lipsită de dreaptă 
socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare 


nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele 
resentimentului şi iritației -meandre care pentru dracii mărunți sunt un predilect 
şi adevărat corso. 

- Dr-ul Al. G, protestează împotriva superiorității pe care o recunosc eu 
creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el, nu lipseşte cîtuşi de 
putin din brahmanism şi budism. Cea mai mare bucurie pentru un ins nu este să 
ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alții să parvină la stadiul final al avatarurilor. 
Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui desăvîrşire i-ar permite să aibă 
oricînd acces la Nirvana; el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reîncarnării şi, din 
afecțiune şi milă pentru oameni, rămîne în lume sub formă de dalai-lama. 

Eu: ca să-i îndrume către ce? Tot către neantizare. 

în raptul capului nu pot înțelege cum de li s-a părut dintr-o dată multor 
creştini europeni că religia lor de nu este chiar de tot rea, e totuşi în mare măsură 
inferioară celor asiatice. 

Budismul? Dar budismul e o soluție uşoară. Te retragi - şi gata. E o 
renunțare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu şi mai complex - 

153 

e teandrie. Fără a înceta să fii om trebuie să fii şi Dumnezeu, în acelaşi timp. 
Nu cere capul bisericii creştine şi el răstignirea trupului? însă nu pentru obținerea 
unei stări de împietrire, ci ca mijloc de total devotament. Confucius? E o foarte 
savantă şi înţeleaptă politeță (în sensul etimologic). Yoga? Mi se pare. în fond, o 
gimnastică: psiho-somatică desigur, bună. utilă, dar strict funcțională, ca orice 
calistenie. Zenul e o contemplație: care-i este sensul, oscilant? 

Chemarea stoicismului rămîne vie pentru mulți oameni superiori, şi acum. 
Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul e demn, surîsul 
lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment; de tăcută (stăpinită, 
fără-ndoială) îmbufnare. 

Creştinismul nu-i nici acru, nici temător in faţa vieţii. Nu propune o fugă, ci 
altceva nespus mai greu şi mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi 
măreț. 

Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este vătămat egoismul: la 
drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluţii, investiția care asigură 
dobînda cea mai ridicată. 

1940 

Teoria lui Salom Aş (în Der Krieg geht nvilcr): evreu nu l-au primit pe 
Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau învoi ideii că Binele final şi Adevărul 
adevărat s-au arătat şi deci se ştiu. 

Voiau sa le mai lase în viitor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă în 
nedezvăluite văluri. 

Nu contestau măreția învăţăturii noi, dar a-l recunoaşte pe Hristos 
însemna să admită că Descoperirea s-a tăcut, că asta e. 

Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările, neconturate; poate că va fi 
ceva şi mai Şi... 

Văratec, 1971 

In postul Sîntei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. 

Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a 


băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi 
lipsesc banii de înmonnîntare - mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, 
apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? 

154 

Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Cînd mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu 
- zice - am un prieten beţiv, un nenorocit şi cînd vine pe aici îl omenesc. Dă-i! 

Cît de bine îmi pare că m-am tăcut ortodox. 

Văratec, 1970 

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat. 

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pămînt, în Uniune, luînd chip de 
motan negru care duce cu el un Primus. 

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul? 

(Zit! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!) 

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărții, şi e dovada genialtății 
autorului. 

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ 
răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi - lepădîndu-şi 
mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă — se dă pe 
brazda şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: 
a despărți, a batjocori) al civilizației sovietice după cincizeci de ani consacraţi 
făuririi unei societăți exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, 
după cincizeci de ani de construire a comunismului - triumf al bunei stări. 

Cînd dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică 
acoperişurile, ce se vede'? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la 
muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe cîte un Primus masa de seară. 

Asta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarășul de la raion, spaţiul locativ, 
certificatul de origine socială, delațiunea obligatorie, cozile, primusul. în vreme 
ce un miliard şi jumătate de imbecili, în occident, oftează, manifestă, răpesc, 
urla, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocktatluri 
molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimil. 

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar Ia gîndul miliardului aceluia şi jumătate, 
cine stă să se gîndească, îl apucă nebunia. 

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel'? Cînd l-om face noi 
va fi altceva. 

155 

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veți 
ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist nu mai puţin decît leninist (deşi ar fi, 
poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: 
eşti cum eşti, şi cum altfel nu poți fi, trebuie aşadar să fu osîndit). 

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios 
al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață şi ură de slugă. Societatea bunei 
stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. 

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întîmplător. 

BUGHI MAMBO RAG, 

„.. în gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre biroul 
şefului de gară. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia să mănînce o 


omletă şi-l ruga pe şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o prepare şi să 
i-o servească în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în drum spre Gherla, la 
Hossu, să-l roage să stea el de vorbă cu Maniu să vină în Octombrie la 
încoronare la Alba-lulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut în Ardeal 
încă dinainte de război din vremea cînd venea sub numele de lon Brad să aducă 
ajutoare pentru şcolile româneşti. îşi punea mare nădejde în Hossu, episcop 
tînăr şi suflet mare. Am mincat şi eu din omletă... Aş, ţi-ai găsit, n-a venit... N-a 
venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat... Dumnezeu 
să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir... 

Toamna 1964 

Pe Nichifor Crainic - deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de aipacaş sau 
o țigară spunea că nu există Dumnezeu - îl osîndesc toţi la ieşirea din închisori, 
după grațiere. 

Rămîne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece ani de regim 
celular. 

Dar la Glasul Patriei se înghesuie toţi să scrie, acum, în stare de libertate ! 

Scîrbă. Nonsens. 

Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de legionari? 

în Setea şi Foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat definitiv problema: 
după două săptămîni de înfometare şi de trecere a vaporilor 

156 

de ciorbă pe la nas, ateul recită în genunchi Tatăl Nostru iar credinciosul se 
leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe Darwin. 

Şi nu ne duce pe noi în ispită. Darul suferinţii nu-l are oricine, cu tortura e 
ca şi cu şperțul: totul e să nu încetezi a stărui, mărind oferta, pînă ajungi la prețul 
respectiv. 

Topaze: e incoruptibil, cere o sută de mii de franci ! Orwell : există pentru 
fiecare cîte o tortură irezistibilă. 

- Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu păcatele şi greşelile noastre. 
Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a 
ecuației, semnul valorilor se inversează.) 

De aceea este atît de greu de făptuit binele, pentru că întîlneşti la tot pasul 
îndîrj itele împotriviri şi iscusitele piedici ale celui viclean. 

Nietzsche: „Suntem îndeosebi sancționați pentru virtuțile noastre." 

Deîndată ce ia hotărîrea de a face binele, omul îşi asumă o răspundere 
imensă şi-şi bagă de bună voie capul în laţ. Ce-i drept, binele fiind de esență 
divină, voitorii de bine dau dovadă - e un punct asupra căruia trebuie să dăm 
dreptate diavolului - de mare cutezanţă şi chiar de trufie. Oricum, înainte de a te 
avînta în domeniul binelui este necesar a şti că treci pe teren minat. 

Proverbele constată cinic situația: „Dai, n-ai", „Dai cu banita, scoţi cu 
lingura", „Dai cu mina şi alergi cu picioarele", „Dai un deget şi-ţi ia toată mîna", 
„Pe cine primeşti la masă, te scoate din casă", iar Apostolul, de fapt, nu gîndeşte 
altfel cînd scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face binele pe care-l voieşte, ci răul pe 
care nu-l voieşte. 

Răul poate să-l facă oricine, cît de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru 
sufletele tari şi firile călite. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulți. 


G. Duhamel creînd pe bietul amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi 
sfirşind înfrînt, a înţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia şi bunătatea nu-s la 
îndemîna oricui. Una-i să baţi mingea pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o 
pregătire, un antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se întăresc) 
monahii în fel şi chip înainte de a îndrăzni s-o apuce pe calea faptelor bune. 

Păcat de ioghini că urmăresc depărtarea de lume, dincolo de bine şi de rău, 
iar nu facerea binelui şi trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine pregătiți. 

Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulți anticreştin şi scandalos, 
reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfințenia de unul singur 
şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mînăstirii ŞI o 
demonstrație a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învățăturile lui 
Hristos. 

- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul. 

157 

Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atîta 
dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de 
EI, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele lui. 

Tîrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau 
monahilor de la Port-Royal să nu se impărtăşească vreme îndelungată pentru a 
suferi subtil şi aprig stînd departe de Hristos. 

La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania următoarea 
telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui 
Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorîrii lui Nicolae lorga". 

Dar n-a făcut-o, din smerenie. 

Dar ispita falsei smerenii - a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime - 
este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit 
afundîndu-se în rău. 

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem. 

Explicaţia raționamentului care pornind de la modestie şi umilință ajunge la 
demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia 
drept forma supremă a logicei. 

Desigur, raționamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos -Hristos ne 
cere să ne jertfim pentru El — care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în 
veci la El? - să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu 
siguranță porțile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît 
logic, prin urmare dement. 

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici 
bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori 
sfințenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de 
exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In 
dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul s'mţ şi înţelepciunea şi 
cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută 
- nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne 
ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi 
sofisticate erori. 

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea 


rațiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că 
logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o 
boală primejdioasă, ba chiar funestă. 

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se 
cere deloc resemnarea, ci ambiția, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea 
concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. 
Partea Măriei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să 

158 

urmărim a fi undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai să fim 
alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa. 

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde 
Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va 
cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cerc răstignirea trupului ca să 
putem ajunge a fi una cu EI, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în 
fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice. 

în tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotință ne poate ajuta, 
pentru că e simpla. 

— Nevoinţa — rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradiviilor -reprezintă 
o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti 
(proaste), imbecili(c), nebuni(c), aiuriţi(ite) spre a stîrni disprețul şi a provoca 
jignirile. Cazul călugăriței Isidora, ZsiJora nebuna, folosită de colegele ei numai 
pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată pînă în ziua cînd e dată-n 
vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte. 

Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar 
e pe tot atît de primejdioasă şi de echivocă: 

a) mai întîi că implică punerea celorlalți în stare de păcat (îi provoci să fie 
nedrepți, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe 
răutatea lor); 

b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor 
confunda credinţa cu țicneala; 

c) în sfîrşit pune nobila înțelepciune sub obrocul smintelu, 
compromiţind-o. 

Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se 
dansează pe vulcan, pe muchie de cuțit de unde căderile se pot produce orieînd. 

Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefacutul(a) imbecil(ă) şi 
aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi 
a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai 
gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe 
o pretenție, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie. " 

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, 
uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi 
părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, 

m'am... 159 

cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, 
suveranul rafinament. 

- De vreme ce Hristos este cel care a înviat - iar de n-a înviat Hristos la ce 


bun suntem creştini? - nu putem năzui spre iad, sălaş al morții. 

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de 
compasiune faţă de un biet bătrîn, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să 
dau declarații, să mă reeduc etc. - ca atîția alții, ca atîţia oameni de treabă şi de 
valoare - a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram 
bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii. 

Şi nu cumva este această smerenie - care e tot una cu intenţia de a statornici 
netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se 
depăşească - nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca 
dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilință creştină, desfid 
orice concurență? 

BUGHI MAMBO RAG 

Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă. 

Generalul A. V.: Da. 

Sectantul B.: Şi ziceți că sunteți creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este 
interzisă de Dumnezeu? 

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul jără discriminare. Sunt 
obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui. 

SectantulB.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne 
este interzisă. 

Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul? 

Sectantul B. : Chiar. 

Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuții nedrepte? 

Sectantul B. : Nici. 

Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-l ispăşesc 
eu. 

Sectantul B.: Asta-i de la diavol. 

Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ștef, 
avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact 
ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie 
extrem de cinstită. Cînd d-na Stef. era acasă şi 

160 

suna la poarta cine'>a şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), 
ruga Slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ți spui că locuinţa lor era in 
mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii 
neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ștef. nu voia să o concedieze, 
deoarece era onestă şi vrednică. In cele din urmă au căzut la o învoială: femeia 
de serviciu mergea la poartă după ce stăpina ei ieşea din casă şi se ducea în 
grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „eoni (a nu e în casă. " 
Nedoritul oaspe nejlind atent la prepoziţie înțelegea acasă, ori credea că femeia 
de serviciu nu-i tare lă gramatică - şi comedia lua sfirşit. Ei, ia spune, 
plăcutu-ți-a? 

Gherla, Martie 1962 

Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de 
primăvară. Prin interstiţiile scîndurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde 
nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mîță pe 


cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantei 
imon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa 
Şeteanu, zîmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre 
rîul Tîrgului şi rîul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, 
imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor 
ambulanți străbătînd, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se 
înălțau deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi 
Manole vituperînd la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti... 

îl rog pe doctorul Serafim Pislaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit 
parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc - pe cît ne este permis - sub 
fereastra acoperită de seînduri a celulei - prin interstiţii se zăreşte o fişie vagă de 
deal - şi, ca un copil care-şi îngînă sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi 
sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frămînt şi care mă tot mîngîie 
de oarecare timp. 

în primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul. 
Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al 
lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi 
pînă la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează. 
Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptății aspre. începînd din cerul 
al şaptelea se dezvăluie - celor ce le este dat - neaşteptate secrete finale. Numai 
că, spre deosebire de ce cred inițiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti 
ori oamenii pozitivi cu idei 

161 

largi, ori ateiştii de nuanță agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este 
o „forţă" sau o „energie", cît mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns 
coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blind şi bun. 
Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, 
colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi 
din Bibliotheque Rose. 

Aici stă Hristos, Mîngîietonil şi Odihnitorul, care ne-a tăgăduit că ne va 
tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din 
Unchiul Vama. (Ne vom odihni, unchiule Vama...) Dumnezeul cel mai de sus, 
final, din taina tainelor şi sfinta sfintelor nu este cîtuşi de puţin cel abstract, nu e 
Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate 
a gnosei, depărând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur 
că nu mai domneşte seriozitatea pămînteană; nici urmă de această aşa-zisă 
seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume 
ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiți, atenți la durerile altora; dar nu 
mohorîți şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi 
efemerelor prefecturi de poliție. Călugării sunt voioşi - de ochii lumii se abţin s-o 
arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcționarii -, iar 
în cer, pun rămăşag, nu mai există decît zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, 
de vreme ce Mîntuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca 
pruncii. Oare „serioşi" sunt pruncii ori de o neastîmpărată veselie? 

- Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, pînă şi ateii mai împac 
iuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o 


Funţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanți, sub o formă ori alta, ai 
teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui 
spirit diriguitor. Acum, pînă şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare 
popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o 
Energie, o Forţă, un Motor. 

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare - chintesenţă de viață 
- cît de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la Rene Guenon şi la Edouard 
Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, 
e matematică, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forță, 
orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli... 

De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate 
dispare. Suim spre Hristos. Galaxuile şi eonii rămîn, cuminţi în urmă. începe 
greul urcuşului. Vămile se întețesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea 
Treimi, la realitatea unei divinități nu numai ntotputernică şi ordonatoare, ci şi 
mai ales bună, îngrijorată de soarta 

162 

făpturilor; iubitoare de oameni pînă la jertfa, izbăvitoare şi consolatoare. 
Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede 
nebuneşte într-un Mîntuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii“. Losski 
spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, 
creştinul, intră în alt domeniu decît al monoteismului; moralist, drept ori 
sistematizat. 

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre 
constelații şi roiuri de galaxii, stele iiovae, pitice şi albe, uitînd de predici 
mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare 
veşnice de hidrogen - reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă 
judecători, constructori, socotitori, profeți, gravi filozofi şi geometri 
neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţindu-se, pînă la staţia terminus: 
locul de lumină şi verdeață, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani 
şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui 
Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi 
şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi - în sfirşit - 
să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovărați de grele amintiri, să vadă: pe 
Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, 
pe Duhul curățitor şi alinător în stingă. 

- Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăției 
şi dreptăţii, ori o nobilă şi rațională explicație a vieții (teologia mai bine decît 
zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări 
(confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, 
zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului 
(iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învățătura lui Hristos, 
adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe 
îndreptarea păcatelor altfel decît pe dnimul logic al compensării (iar în 
bralimanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă pînă la consecinţele cele 
mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se 
jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin 


cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc - deci şi cel mai scandalos - «rt. 

(în această metanoie, revoltătoare pentru ordine, rațiune şi dreptate, îşi 
găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte 
confesiuni, o provoacă multora creştinismul.) 

* „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ținut pe Hristos țintuit pe cruce" 
(Sfirta Clarisa) (Nota mit.) 

163 

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, 
iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea. 
E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofilor, ci 
al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu tundă. (De vreme ce Domnul 
îi cheamă pe copil şi-şi aseamănă împărăția cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se 
afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, 
mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva. 

„Teologii morții lui Dumnezeu" cad în extrema cealaltă: îl contestă pe 
Dumnezeu Tatăl şi-l recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol 
al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti - pe care se grăbesc să le 
confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale 
negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi înțeles? Dumnezeu desființat, iar 
Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat. 

- Pînă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de 
credință în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei 
simpli şi inculți necredința este explicabilă, dar la savanţi.desigur nu. Bacon, 
acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-l pot 
gîndi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc 
necitind Scriptura şi necunoscînd puterea lui Dumnezeu." 

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor 
dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. 
Biologia: admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în 
acțiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit 
numai selectiv - există neuroni specializați numai pentru viziunea liniilor drepte, 
spre pildă -, realitatea fund analizată în fiecare situație după criterii preexistente. 

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai 
după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca 
inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite 
prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu 
infinite, deci iar structuri, programare. 

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atîtea recunoașteri ale 
unor modele. Să fie toate spontane şi întîmplătoare? Aida de! Cibernetica este 
suprema dovadă rațional ştiinţifică a creației, noţiunea universală de programare 
nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenta Creatorului. 

164 

Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mîntuitor şi a întrupării 
sale. Acestea rămîn mai departe sub semnul libertății, sunt actul nostru cel mai de 
preţ, mai specific diferențiator şi mai anti-en-tropic: actul de credinţă, la fel de 
antidestin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea 


Eliade. 

Ipoteza hazardului creator al vieții mi se pare, față de a creației divine, din 
ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei 
complexitate şi conexare. Puțin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero. 

(Dar calculul cu milioanele de maimuțe care bat la maşină vreme de 
milioane de ani? Nu vor bate pînă la urmă şi Hamlefl 

Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul - scolastic - are tot atîția sorți de 
realizare ca şi tragicul sfirşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi 
chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în 
acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate. 

Că pilda cu maimuţele dactilografe” e neconcludentă şi constituie o 
alegorie pseudo-ştiințifică rezultă şi din aceea că întreg raționamentul implicat 
suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele 
nu bat la maşina de scris în sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii 
combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc 
într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cînta. Dacă 
maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun 
pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întîmplări ci de acte 
conştiente.) 

- Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat. 
Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană. 
(După cum şi pe om-persoană l-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi 
personală relație. O Idee sau o Forţă avînd de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi 
găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui 
suflare de viaţă.) 

Afirmația lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele 
amărăciunii", deznădejde şi „coşmarul dialectici." 

- Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori 
în cerul al noulea nu o fac desigur dintr-un antropomorfism atît de extrem încît 
nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gîndesc la stări duhovniceşti a căror 
echivalență metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicute etc. 

- Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări ci şi transfigurata lor 
materialitate? 

165 

Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi 
altă lume ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de 
curăție şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după 
chipul şi asemănarea divinități. 

- Bătrînul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc 
de a fi ceremonioasă şi solemnă. 

Răspuns: pentru că ori de cîte ori mă gîndesc la Dumnezeu mă cuprinde 
veselia. 

BUGHI MAMBO RAG 

- Oi fi d-ta, domnule, prinț şi coboritor direct din nu ştiu aţi domnitori, dar 
te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe miini... 

- Eul? 


- Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mîna la daraveră şi pe urmă ai 
atins cănită din care bem noi, care nu coborim din voievozi... 

- Dar nici nu... 

- Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit 
tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toți... 

- Dacă mă spălam puneam toată mina pe cănită... 

- Da, dar te spălai... 

- Da nu vezi că nici nu e apă... 

- Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe 
ăştia lasă să-i ia dracu de mitocani... 

- îmi atribui ginduri... 

- Nu ţi-ar fi ruşine! 

- Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ți fie dumitale că-mi faci proces de intenţii 
şi-mi aduci acuzații gratuite... 

- Ba să-ți fie ţie, cit eşti tu de prinţ, porcule şi măgarul... 

- Dobi... 

- Bine ti-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriți... 

- ...toc împufit ce eşti. . 

Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cârâitul! 

- Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, 
dar atmosfera nu e alta, atîta doar că-s oameni mai numeroşi şi 

166 

clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în 
lume şi ale eî stihii domnesc şi aici. 

Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case 
„boiereşti”, curți, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. în 
fața casei noastre - o casă pe colț, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, 
albastre, albe - locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută 
Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al 
unui mic castel în Calea Victoriei. în amintirea reședinței părinteşti, are şi casa 
din Armenească un rum, mai micut. îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei 
Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrînă", sprintenă şi umblăreaţă, mereu 
în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, 
capra rîioasă a familiei - decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom - nu e primit de 
surorile lui. 

Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; 
băieții lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decît mine. 

Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel 
mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de 
la un vecin. în casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e 
chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încît ajungem să 
cunoaştem o mulțime de lume din societatea boierească. 

La familia Şeteanu sunt poftit săptămînal şi la toate sărbătorile. Holul casei 
este imens şi cu înălțimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom— 
cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne 
Şeteanu, generalul Zossima - cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele 


mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun. 

Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e 
plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăți, lumini. Totul nu-i decît veselie, 
căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborîtă din cer şi 
sfințeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens 
de fermecător şi de blînd. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu 
şi Florescu mă răsfață cu o cutie de bomboane cît toate zilele... 

Greu îmi va veni să cred, după mulți ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte 
bestii. Cît i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite 
greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă 
fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe 

167 

care gîndul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, 
asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu- Voineşti şi ai Vieţii la țară. 

Jilava, camera 9,1960 

Analizînd cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra 
nuvelei Călărorului ii sade bine cu drumul: 

Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a 
personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în 
drum, la răspintie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a 
dus orice acid şi orice venin. 

Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei 
superficiale au dispărut; ambițiile deşarte, intrigile, neastimpărul — fie şi-n doze 
reduse - s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum 
este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă multumirea altuia (Mă Năiță, dacă 
mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, 
arzînd de nerăbdarea de a împărți cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, 
atît de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi 
petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.) 

în nuvela lui Brătescu- Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de 
Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvîrşită a seninătății 
nevinovate. Căci personajele din Că/ărorului îi sade bine sunt de o perceptibilă 
neîntinare, foarte aproape de vîrsta copilăriei - celei individuale sau comune. 

Conştientul dispare şi— cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se 
dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că 
înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel 
sumbm, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc 
lucrurile stau anapoda. 

Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre... 
Straturile mai adinei ale nuvelei lui Brătescu- Voineşti ne dezvăluie străfundurile 
unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriței, unde palpită aceeaşi putere 
de transfigurare (în baladă, transfigurarea situației tragice, în nuvelă 
transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situații triviale) şi aceeaşi pace - 
principala moştenire lăsată oamenilor de Mîntuitor. 

Vezi, Anatolie, Călătorului îi sade bine este o bucată de mare însemnătate 
pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura 


168 

noastră deoarece rărhîne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a 
caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează 
uşor: straturile adinei ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul 
mioritic - modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizației, la 
„răscrucea marilor imperii"! - se reflectă un cer cu totul curat. 

Hagi-Beca şi cu mine suntem din ce în ce mai bucuroşi enumerînd esenţele 
fenomenului românesc pentru care dragostea noastră - nostalgică - mereu se 
confirmă şi creşte. 

- Care anume luciu făurit aici, pe acest pămînt, a izbutit să ajungă în cer? 

Să ne gîndim bine. 

Mîntuitorul, cînd se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup 
nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată 
stigmatele şi-l pofteşte să pună mîna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau 
stigmatele. 

Pe de altă parte, ştim că Mîntuitorul B-a înălţat la cer cu acest trup, care 
purta semnele pironirii pe cruce — ducînd prin urmare de-a pururi în cer şi ceva 
pămîntesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale. 

Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălțimi: amprentele 
torturii. 

Se petrec şi se repetă oare semnele de groază în veci de veci? Aduc ele a 
bolid scăpat de sub gravitaţii, rătăcesc şi ele în spaţiu cu sinistra lor povară? 

- Sufletul românesc atît de hîrşit de istorie şi întâmplări. Hîrşit, dar nu 
acrit. 

Contactul cu pacea divină şi cu bucuria vieţii nu a fost întrerupt. 

- în camera 18 nu toți au ştiut că m-am botezat. Altfel, fostul şef al Frățiilor 
de Cruce nu m-ar fi poftit să iau loc lîngă el pe unica băncuţă şi nu mi-ar fi spus: 
ei, acum să stăm de vorbă în contradictoriu, legionarul şi evreul, după cuviință. 
Vrei? 

îi arăt că nu avem ce discuta în contradictoriu pentru că unde ne aflăm toți 
credem acelaşi lucru. Şi-ar fi să dăm prea lesne cîştig de cauză planului cusut cu 
aţă albă al administraţiei de a isca discuţii şi certuri, aşezînd în aceeaşi încăpere 
oameni cu apartenenţe politice, sociale sau etnice diferite. 

întîmplarea vrea ca după cîteva clipe să fie scos din celulă. îl duc pînă la uşă 
şi-l sărut pe amindoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, 

169 

dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia gestul în ris. 
Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne 
părăseşte cu un zimbet de bucurie pe față, rostind: urmele revolverului legionar... 

A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă învaţă sumedenii de poezii de Gyr 
şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Şi azi ca ieri. 

- O atmosferă de gravitate s-a mai produs odată, într-un cabinet medical, 
unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un 
felcer. în aşteptarea ordaliei noastre, caraliul țigan îşi omoară timpul punîndu-ne 
întrebări cu tîlc: cîţi ani ai? la cît eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi 
tu femeile la şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia 


asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, 
reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăției şi desfriului, idealul nec plus 
ulira, visul, Himalaia; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate 
merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativității.) 

Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? 
Sîngele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gîndit şi de simţit gîndesc şi simt 
româneşte. 

îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede la altul: da' tu, 
bătrînule, cîte moşii ai avut? 

(Răspunsul meu, parafrazîndu-l pe Churchill, a cărui mamă era din Statele 
Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută American şi sută-n sută Englez, ar fi 
putut să sune: sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută Român.) 

- Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. 

Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferința, că nu mai putem avea 
surprize, că am mers pînă la capăt. 

Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicînd proaspăta. 

-Si azi ca ieri Dăm chiot de alarmă Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni Calo 
e mort, Scaevola de asemeni... 

- Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor 
evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul 
păcatului e libertatea. 

170 

- Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te poți 
ruga. Nu-l poți implora. Buddha nu mai e. E în Nirvana." 

Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga 
noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă 

Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (loan 5, 17), iar la fiecare liturghie se 
jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repauz, la deconectare. E pe șantier şi 
pune umărul. 

- Numai păcătoşii pot gusta creştinismul în toată plinătatea lui. Pricina e 
exprimată de Sf. Simion Metafrast în rugăciunea sa pregătitoare pentru Sf. 
împărtăşanie: „Nu este nici un păcat care bianeşte iubirea Ta de oameni." 

(Titlul cărții unui fruntaş al Grupului de la Oxford, A. J. Russell: For 
sinners only. Numai pentru păcătoşi. Atîta doar, că se pare că suntem cu toții 
păcătoşi.) 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Va să zică începem cu sonetul lui Felix Arvers, primele versuri: Mon 
âme a son secret, ma vie a son mystere... //; categoria sturionilor. nisetnd, 
morunul, cega şi păstruga, hi a somonizilor: somnul, lostrița şi faimoasa 
varietate a Rinului: truite saumonee care este roz... Și după ce ai frecat bine 
amestecul de cacao cu zahăr... Fannv Seculici, teosoafă, moartă, de malarie 
probabil, la Suez; pe cînd se întorcea de la un congres care avusese loc la 
Madras... Nu, e din Le lac: O temps, suspends ton voi... Da e Bucura Dimibnmi, 
fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol 
la şaizeci şi şase... Dragă, la Sankt Moritz Titulescu locuia numai la Suvretta 
House şi mincarea lui favorită ştii care era? Boeuf gros sel, dragul meu, adică o 


bucată zdravănă de rasol de vacă, cu măduvă... 

Aiud, Mai 1961 

Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească - veche, adică 
dinainte de August 1944. Cei mai mulți o condamnă surprinzător de aspru. 
Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărimată a lui Horia Lovinescu. Ba 
un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societății capitaliste. 

171 

Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătînd că spre a 
nu fi socotit tendențios mă voi referi - ca ori de cîte ori este cercetat comunismul 
- numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părții adverse. 

(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor n-ar fi avut 
să facă nimic alta decît să aşeze paralel numărul de voturi obținut de fiecare 
fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-l ocupă acelaşi în 
„nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of 
Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichete: spaniole, spre 
a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi 
ordinea descrescîndă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 
obține 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întîmplat şi nu s-ar fi putut întîmpla 
ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior - sau egal -celui 
din dreptul numărului 4. Această atît de simplă verificare a două coloane de cifre 
- cifrele vorbeşte - ar fi fost mai edificatoare decît orice anchetă, greu de 
efectuat.) 

Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot 
ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun e tare fragilă, se vădeşte hotărît de pe unna 
unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoiilă pentru că 
e vorba de o creaţie, a „noului" însuşi, de un film realizat de regim. Documentul, 
aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. 
Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori 
autorizați (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin 
numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtînd viza 
cenzurii, miliției şi Securităţii; filmul Două loturi constituie - le-am spus 
colegilor mei - o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atît de 
straşnică pe cît se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al 
forţelor reacționare ori măcar un observator neutru, o spun - în fotografii 
neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră - autorii filmului făcut după 
celebra nuvelă a lui Caragiale. 

în film - film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz 
interpretat - turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întîlneşte pe 
acesta - care a lipsit de la birou opt zile în şir fără să anunţe - într-o cîrciumă şi 
beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalți şefi de serviciu, neturbații, 
s-ar fi purtat şi mai domol)? îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel 
putin nu trimite cheile (pentru că nici această elementară cuviință nu avusese), va 
cere... să fie dat afară din slujbă. 

172 

Asta o spune turbatul unui funcţionar care lpsise opt zile de la serviciu, 
luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici 


altceva şi care e surprins într-o circiumă şi beat! 

Grozăvie: omul este amenințat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine 
a rîde - îi spun preopinentului meu, muncitorul deținut politic, subjugat de magia 
cuvîntului nou - cînd ni se pomeneşte, cum faci dumneata - de severitatea şi 
neîndurarea vechii societăți de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de 
ani pentru o întîrziere de două sau trei minute bietul ftincționar (căruia nu-i mai 
arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situația de a nu se fi putut 
urca în autobuzul ticsit (în întîrziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost 
chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai 
primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiințat că va fi azvîrlit pe drumuri 
la prima nouă abatere. 

Dar chivuţele arestăluite înainte de prînz şi puse în libertate către seară 
pentru că venise inspecția şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, 
nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puțină 
tragere de inimă şi cu duhul blîndeții. 

Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe care-l poți amăgi 
uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăți, îi 
voi purta pică atîta timp cît voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii 
cinematografice a piesei Citadela sjarimată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe 
larg societatea din care şi el a făcut parte - la un loc destul de bun - dar se şi ridică 
îndîrjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj - Matei - băiat de viață, 
nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tînăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în 
film; susținînd că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea 
sentimente nobile: prin definiție şi-n virtutea rasismului social era sortit să 
rămînă un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic. 

Ridicolul aici întrece mîrşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a 
colaborat doar la „Viaţa Româneasc ă"', revista tineretului generos şi stîngist şi 
propriul portret şi-l reneagă - un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian 
Gray. Cît despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa Românească" şi 
redactorii ei. 

- Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane 
nu este atît iubirea de sine cît ura şi invidia față de altul. 

Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt 
cauzele relelor. O dată cu progresul ele cresc şi domină scena. 

Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului 
şi pe aceea a binelui. 

173 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Și Alexander Coama de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul 
Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist în tibetană, a obținut mai mult decit 
SSr Charles Bell care n-a făcut decit să pătrundă in Lhassa... cardinalul turba 
de minie... folosind razele infraroşii care pătrund în adincime... cu grele 
sacrificii personale si speri uri substanțiale a obținut pe la 1840 textele tibetane 
aşa cum Anquetil du Perron va obţine to/w/Upanişadelor... A murit în India, la 
Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... li spune Marcellus lui Demetrios... 

- Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară 


pe care toţi cei ce au fost anchetați de către organele Securităţii o vor aprecia ca 
pe o ceşcuţă de ţuică bătrînă, rece, din-tr-acelea cum gustam la Clucereasa, în 
grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care 
n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce tîrg al Ieşilor, ci 
răspîndit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au 
tras cu nemiluita, pînă ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus -în 
celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului 
Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca 
Măria Banuş, zguduiți de căință în faţa îndelung neluatei în seamă turle a 
Dragomirnei - că poate s-au pripit. 

în scena aceea de pomină - şi rămîn credincios în a folosi numai piese din 
dosarul părții celeilalte - un tînăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus 
într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mîncat două palme (unde eşti 
maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de rîs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în 
fața biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă 
sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în 
imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta - evocată de regizorul unui film 
cenzurat, se-nţelege, cu toată grija - spune totul şi e mai edificatoare decît sute de 
volume şi mii de articole pentru că recunoaşte, că, în timpul teroarei exercitată de 
Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unui tert, 
iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieșeau din 
gură. 

Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile 
n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către 
anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc. 

174 

Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină şi 
stilizate de grefieru tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul 
vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat. 

- Ai fost în casa lui Gheorghe Florian? 

- Da. 

Şi anchetatorul notează: 

„J3a, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde 
am avut legături infracționale cu legionarul Gheorghe Florian." Cînd i se dă 
procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă: 

- Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe 
Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracționale cu el. 

Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bună-credinţă ca şi 
grefierii inchiziției, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în 
moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituției 
unde slujeşte. Orice aşezămînt are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia 
cunoştinţă decît pe căile folosite de organele informaționale de care dispune. 
Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o 
casă conspirativă? Oare nu au hotărît aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe 
Florian e un legionar notoriu'? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o 
asemenea casă alte legături decît infracționale? (De vreme ce ştim că aşa-zisa 


sfintă Margareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoli fă, nu-i oaie 
drept si corect să notăm: dicwolița mi-a spus să mă duc la Chinon?...) 

Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atît că e adevărul 
perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris în stilul lui, în mod cuviuncios. 
Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decît în acest limbaj 
protocolar, aulic, se exprimă numai adevămrile admise de instituţie, casa unde se 
vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, 
ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată 
prin convocări telefonice (negi că te-a înștiințat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau 
ajung demonii mă imboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că 
demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai). 

Stilistică şi ecleraj. 

De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să 
reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcționează. Fără torturi, fără 
bătăi... 

Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini 
spectatori, probabil, au înţeles cît de semnificativă era maşina 

175 

aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: 
galaxia obiectivitătii. 

Maşinuţa țac-țac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres real 
vreme de veacuri. Cînd a fost scoasă din camerele de cercetare penală şi 
anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mina lui răspunsurile 
învinuiților - adică să le stilizeze după concepția şi din punctul lui de vedere şi în 
graiul instituțional respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul 
istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situația în care s-a aflat curata păstoriță 
de la Domremy a devenit -ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se 
recunoască circumstanţa atenuantă că dnctilografia încă nu fusese născocită - şi 
aceea a nenumăraţilor anchetați de către Securitatea unei orînduiri sociale care a 
făgăduit şi ea - ba şi mai consecvent - că va asigura fericirea oamenilor. 

1965 

Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul - şi acum mai mult decît oricînd 
—pînă şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi 
blînd cretinism, bun pentru bigoți, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. 

în vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai 
exigent decît orice teorie extremistă de aventură, e happening -e cel mai 
formidabil happening. 

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un 
mod de a trăi şi o soluție şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e 
supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele 
ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann 
minimală, roabă neolitică. 

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cefe imposibilul) şi nici 
medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să 
trecem pe la traficanţi de heroină). 

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi monotone, ci pe 


calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai 
riscate. Un trapez la mare înălțime - şi nici o plasă dedesubt. 

Nu înțeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiționarii fericirii că trec 
pe lîngă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o 
versiune mai „tare" a unor cârti ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viață 
a lui Dale Carnegie. 

176 

Isihic: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfintul munte. Pretutindeni. 
O reţetă universală. 

1971 

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiția de mai 
sus. 

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le 
Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric. 

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în fața icoanei Maicii cu Pruncul, îşi 
aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul 
regulamentar, de după un stîlp; priveşte îngrozit bîlciul. Dar Pruncul rîde şi bate 
din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoințe de pe 
fruntea saltimbancului. 

- Jegul trupesc şi privățile murdare sunt ele condițiile unei vieți mînăstireşti 
autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din 
funcție de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse”) fără s-o rezoh e; şi se 
poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificat io m plus? Dovada 
atingerii unei stări de indiferență şi depăşire a micimilor lumeşti? 

Răspuns: „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mînruirea, 
prin urinare, se poate dobîndi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele 
plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea 
absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcîndu-se numai după 
rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuințată. 

Unul se mîntuie cocoţat în sicomor, altul la fintînă, altul pe drum drept, altul 
pescuind, altul scriind în registrul vămilor. 

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile 
murdare, şi să le depăşească, este cu atît mai bine. 

Pe cine însă nu-l lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sîcîie jegul trupesc şi 
privățile murdare, pe acela nu trebuie să-l frămiînte ghidul că sunt obligatorii; să 
nu cîrtească, să se spele! 

(Pe urmă, mai e ceva: discuția porneşte de la presupunerea normală, dar nu 
certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pămîntescului 
şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu 

177 

fie decît lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi 
murdăria privaţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenționale.) 

Bune sunt jegul şi murdăria pentni cine le poate înfrînge, bună şi curăţenia 
(căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi 
murdăria le sunt pricină de sminteală. 

In fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănîncă, pentni Domnul 


mănîncă... şi cel ce nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă." 

S-ar putea tot aşa spune: 

Cine se spală, pentni Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentni 
Dumnezeu nu se spală. 

Aceasta cît priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul 
conştiinţei; referitor la privați situația e mai complicată: a nu le curaţi înseamnă a 
impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curățate. Nu putem impune 
soluția noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt 
clare, iar în Morala ambiguității Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu 
mijloacele filozofiei moderne, tezele Mîntuitonilui şi exegeza kierkegaardiană. 
De vreme ce suntem fiii libertății şi că opusă păcatului este nu virtutea ci 
libertatea, cred că jegul trupesc rămîne la libera voinţă a fiecăruia, dar că 
privățile cată a fi păstrate în stare de curăţenie. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. 
Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a 
refugiat la Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care 
desparte unghiul în două părţi egale... Cuvînt românesc pentru garrigue nu 
există, e un fenomen specific legiunilor carstice din jurul bazinului 
mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gindil noaptea toată şi 
mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e 
de Gottfried Keller, iar Galgenheder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu 
reci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef 
mergea negustorul în trăsură singur, in urma lui in altă trăsură pălăria şi într-o 
a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim 
ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ținerea Simhetei e în Decalog, e lege 
morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, 
adventiştilor... îi spune Demetrios lui Mti'vellus... 

178 

Văratec, 1970 

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa -aş numi-o 
ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al 
virtuților omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea: 

a) convingerea că prin credință scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim 
bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, 
de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni. 

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observația făcută de Gide lui 
Maritain (fi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin 
exigenta unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care 
în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la 
calea extraordinară a recursului. 

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la 
Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se 
vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al 
medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască). 

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte - şi istoria bisericii ne 


arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu 
Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut 
o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei - în sensul de la 
Matei 11, 12 - către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase 
recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor 
validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina După cum 
şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra 
celor ştiinţifice (razele infraroşii). 

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după 
dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să 
mă bată peste obraz”. 

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi 
să binecuvinteze tratamentul.) 

e b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum 
dimpotrivă. 

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de 
cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii. 

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuțile obişnuite ale omului de 
rînd: înțelepciunea, judecata sănătoasă, iscusința, strădania... 

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toți semenii săi. 

179 

Credința ne ajută, ne întăreşte, ne înalță, ne bucură, dar nu ține locul 
însuşirilor şi calităților omeneşti. (Ea, în general, - şi asta-i regula - nu conferă un 
statut excepțional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai 
că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.) 

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va 
trage toate consecinţele normale - şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază 
de extrateritorialitate. 

d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem 
obține prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care 
țin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. 
Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care 
nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). îngerul îi 
deschide lui Petru porțile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi 
putut face singur. Dar îi poruncește: încinge-te... încalță-te cu sandalele... pune 
haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă 
numai cu mîinile sale. 

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: 
încrede-te în Dumnezeu şi ține-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Pur 
your failh in God and keep your powder diy). 

- Cele patru tipuri recunoscute de pedagogul german Kiinecke apar 
invariabil şi în puşcării: Cezar (închide fereastra! Nu folosiţi tineta după ora 
nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămica) şi Păcală (decit să treacă neluat 
în seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa). 

BUGHI MAMBO RAG 

... ajungind Să sustin că şi gramatica lui Panini n u poate fi înțeleasă decit 


aplicîndu-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul lingvistic ' şi logica 
formulă... Titulescu, în ciuda purtărilor lui de monarh, era şi tare copilăros: se 
juca neîncetat cu trenuri electrice din care al>ea plină casa... continuăm să 
expunem azi Sistemul general al plantelor după Linne, am ajuns la 
încrengătura... iar pe dinele lui Samuel Vemon uitasem a vă spune că-l chema 
Dingo... Știti cumva numele vasului lui Ahah din Moby Dick?... cu P, începe cu 
un P... Logica aristotelică nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... şi 
făcută din lemn de ba/sa. . zice cardinalul, înjurind de mama focului în vreme ce 
emtşvhfliuii o întinseseră de mult... ştiinţă care poartă numele de 
ticrojatograiuclrie... drept în capul lui milady de Winter... 

180 

Bucureşti, septembrie 1964 

Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă 
prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl 
uitasem. 

Deîndată după sosirea în Bucureşti, şi-n tot timpul luptei mele cu ploşniţele 
(două deparazitări n-au avut rezultate şi insectele nu s-au dat bătute - annis 
suspectis pugiial>enuit deinde victi se dediderunt” - decât în faţa verdelui de 
Paris, substanță cu numele plin de farmec şi otravă ca-n Florile răului) mă chinui 
să-mi reamintesc. 

L-am rugat pe naşul meu să-mi găsească un preot, oriunde, şi să procedăm 
fără amînare. V. este însă prins şi el de mii de griji şi încurcături, ştiu că mă pot 
bizui pe el, dar văd că va trebui să aştept şi sunt nerăbdător. Totul a mers atît de 
bine acolo, de ce n-ar merge şi aici? E nevoie să mă zbat. 

„Mariana V. se bucură mult afiînd de botezul meu. A scăpat de arestare şi 
proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetată şi ea, reținută trei zile - şi a 
dovedit că nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat şi unui foarte deştept om. 
(Recunoaşte că a citit Pădurea interzisă şi afirmă că imediat după aceea i-a dat 
foc: din declarația aceasta nu iese.) îi arăt Marianei cum stau lucrurile cu mine. 
Deîndată îmi-propune să mă recomande preotului de la Schitul Dărvari, 
duhovnicul ei. 

Schitul Dărvari e" o bisericuţă de vis, în mijlocul unei grădini de roman 
semănătorist, şi e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lîngă 
Schit şi făcusem odată învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu 
atragă prin grația, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum. 

Primesc aşadar fără a mai sta pe gînduri propunerea Marianei, şi văd şi în 
sugestia aceasta un fel de minune, un „rapel", o chemare a trecutului şi o 
împlinire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? 
George Teodorescu, zice Mariana. îmi aduc aminte că acesta era numele pe care 
mi-l dase părintele Mina. 

Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe întrebări şi-mi fixează data de 12 
Septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăşi. 

Sunt miruit într-o Sîmbătă după-amiază, de față fund, pe lîngă preot şi 
dascăl, naşii (V. a venit cu soția lui, Rodica), Mariana cu soțul ei, inginerul I. 
Pete. şi Paul Sim. Ceremonie scurtă. La ieşire: mireazma gradinei şi cerul unei 
zile regeşti de Septembrie. 


Soții V. trebuie să „fugă" neîntîrziat după treburi şi angarale (sunt într-o 
situație cu atît mai complicată cu cît ea a fost silită să divorțeze ca să-şi poată ține 
copiii în şcoli iar „recăsătoria" întîmpină subtilele împotriviri ale birocrației şi 
unor judecători conştiincioşi). Mariana „->i 

181 

Sorin mă poftesc la un ceai unde - lihnit - sunt răsfățat cu bunătăţi de post. 
Mariana ne-a făcut, tatei şi mie, următoarele versuri: 

A mes anus 

Siv O se ar et Ni col as 

Statistique perplexe A vrai dive ii ne s 'eu trouve Pas tant, dans le monde, 
qui soient Dedaigneux de gros qui proinent Amoureux de ce qu ils croient A vrai 
dire ii ne s 'en trouve A peine que deux ou trois, Chevaliers de 1 'impossible 
Melancoligit.es de la lot Potir tont dire, ne sied-il gttere? De se mettre en chăsse 
de joie, ° 

Car le monde du possible Redoute ce genre d 'cinai“. 

Tata ride. Nu cinci, zece să fi făcut, şi merita. 

- Hazardul. 

Ateii fac mare caz de el. 

Dar nimic, în lume, nu-l confirmă, nici extraordinara multiplicitate şi 
specializare a organelor şi nici precisele interconexiuni ale funcționării lor. 
Aceasta ca izvor al puterii de asamblare. 

Ca declanşator de evenimente: mă întreb dacă acționează numai din 
întîmplare, cum s-ar zice. Hazardul are şi el facultatea lui selectivă şi, vorba lui 
Bernanos, nu oricui 1 se întîmplă orice. 

Scriitorii o ştiu prea bine, toți. Auerbach, în Mimesis: abia iese cavalerul 
rătăcitor din castelul lui şi a dat la o fugă de cal de o prea frumoasă şi nobilă 
fecioară ținută în lanţuri de un tiran. La fel şi la Jean Genet: nici n-a apucat bine 
să plece de-acasă, că 1-a şi ieşit în cale un marinar blond. Merge Father Brown să 
se plimbe'? Misterioasa crimă are loc la primul colţ, ori la al doilea. 4/s ob am 
exercita o atracție magnetică pentru anumite sorturi de evenimente, ar avea şi 
organismul nostru psiho-somatic în totalitatea lui puterea lui selectivă globală 
întocmai ca şi celulele care-l compun, am circula pe nevăzute orbite 
preferențiale. Nu toți mezonii pi o iau la dreapta. 

- Dacă lumea n-ar fi decît întîmplare - ba şi întîmplare întâmplătoare - 
dacă homo sapiens n-ar fi decît un produs datorat unui hazard cu totul 

182 

şi cu totul improbabil, de ce există talente înnăscute? Cum de ştie natura să 
confecționeze piunci anume pregătiți pentru anumite îndeletniciri sau 
instrumente făurite de societatea omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atît 
de bine, neuronii) farului Mozart că există pian şi clavecin şi cum de erau 
programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să dețină informaţii? (Prin 
Leopold Mozart? Dar atunci cum rămîne cu numeroşii muzicieni ai căror părinți 
nu au avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare specie nu numai 
cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter, atît de specific fiecăreia, atît de 
nuanţat altul decît al celorlalte? 

— „Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă iubiţi unul pe altul. Precum 


Eu v'am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiți." (loan 13, 34). 

Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este 
înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt 
unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc. 

Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referință dragostea de sine - care 
poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste - dovedită cu sînge, chin şi moarte — faţă de 
oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrînt de invidie şi rîcă. 

BUGHI MAMBO RAG 

... JI; tabloul lui Szathmaiy, bunicul meu, colonelul Blavembersg, e lingă 
domnitorul Carol, sunt amindoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman 
Paşa umbla nebun după Români, să nu se predea Ruşilor... MĂ, TU FACI 
MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE 
VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice 
Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e 
Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Stiacfiev si John 
Maynard Kevnes, amindoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe cînd 
Grecii... îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi l-a 
primit atit de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a 
hotelului Imperial, în fața Palatului... în Grecia, da, la Coi fu... A ucis-o 
Luchieni. un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urit... Şi pe 
Sădi Carnot... Declaraţia de război pe care a înminat-o tatăl meu lui Burian nu 
era scrisă de Emil Porumbarii... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană 
a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la 
acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară 
aperitivul la Rîşiumtnu 

183 

si Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzești, desertul la 
Capsa... MĂ, CE COMPLOTAȚI VOI ACOLO, MĂ, TUFACIMUHALA DE 
MINE, MĂ BANDITULE... 

— Mai tîrziu, cînd citesc A I ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit 
copilăria mea toată - Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească - sub această 
umbră. încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a 
clopotelor, ci să am parte de o altă soluție: a mă aşeza la picioarele ei şi a o 
îmbrățişa. 

Fascinația mă luase de mînă demult şi mă domesticise. lar greutatea 
maldărului de păcate de care mă despovăram- greutate îndelung rămasă 
imponderabilă şi brusc gravitaționată la închisoare (tremendum) - îmi era cel mai 
valabil bilet de liber acces. 

26 decembrie 1970 

înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după 
tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar 
rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din 
Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi 
cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte. 

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecțiunii pe acest pămînt unde 
- prin definiţie - ea nu poate exista. în lumea păcatului perfecțiunea nu se 


încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie 
perfecțiunea - generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, 
torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă -imperfecțiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, 
suntem limitați şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin 
rea, singura cu putinţă aici. 

ŞI în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care 
erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate. 

Căci apostolii erau oameni. 

Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai 
puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecțiunea desăvîrşită, iar 
toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, 
deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că 
sunt în măsură s-o făurească numai impu-nînd-o prin decret. Cine urmăreşte 
societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancționată de poliție şi 
codul penal. Numai guvernele reiati! iste sunt paşnice - şi, vorba colonelului 
Broser, poate că lucrul cel 

184 

mai cuminte l-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul 
austro-ungar: toate națiunile împărăției trebuiesc menținute într-o egală stare de 
nemulțumire. 

(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului 
francez au putut trece drept adevărați îngeri în comparație cu incoruptibiliui 
perioadei robespierriste.) 

- Cine crede că religia creştină e îndemn la nătîngie, se înşeală amarnic. 
Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii. 

lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dînd o lecţie practică de 
creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-l paşte pe un om deznădăjduit, 
cînd înfruntă ura ori disprețul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte." 

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: 
nu cere mai puțin avînt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi 
ținută, mai puțină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puțin efort 
mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decît orice sport, orice exercițiu, 
orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. 
Franck). 

Numai că are, în plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a bunătății şi iubirii. 
Reflexul de răceală ori silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl 
înfrînează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de 
piedica melancoliei şi nici disprețul nu poate ceva împotriva dragostei izvorite 
dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului 
gimnofisist. 

- Codin Mironescu: 

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. 
Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... 
Dar în Dumnezeu? De... 

Oamenii aceştia nu au discernămînt, adică daail esențial al deosebiri 
adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe 


însuşiri, n-au baza de la care totul începe. 

- Pentru Max Scheler, pe acest pămînt, cînd e normal, însoțit de iubire şi 
liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cosmos, de comunicare 
cu finalitățile. 

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmația marelui 
filosof catolic: singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic. 

185 

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituțional, e şi dovada 
asumării condiției de om. 

Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat îl specifică pe acesta, 
după cum pasărea e specificată de ciotul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e 
plină de farmec, dar nu mi se pare mai puțin hotărîtoare alta. Există alta, mai 
particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu 
amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul 
îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a 
făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut do! edi buna-credință. 

Nici inteligența, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învățătura, nici 
chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii 
şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu 
înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? 
Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a 
faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei. 

Octombrie 1963 

Tot contabilitatea rărnîne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din 
Vavilon (aceea pe care martorii lui lehova, sărmanii de ei -sunt patru în celula 
aceasta, toți cu pedepse mai mari de cincisprezece ani - o văd instalată la 
Vatican), ipostaza perfectă a diavolului. 

Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea. 

1967 

Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai 
încape libertate, nu mai încape decît Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp 
penală şi matematică." 

Sub regimul blestemului şi Legii, pînă şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub 
har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a 
putut lisus cobori în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talonul 
cu iertarea. 

- Echilibra, iarăşi şi iarăşi. 

Dumnezeu nu este cumințenie lumească, formalism şi convenții, literatură 
pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori 

186 

masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu 
ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; 
acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în hora ale 
derviştilor în sufism. în creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysios 
şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată. 

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi loan al Crucii au 


socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. 
Cu timpul, stările „convulsive" - chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi 
fanaticii (în sensul misterelor antice) - încetează şi sunt înlocuite cu stări de 
fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; 1sihia e 
surizătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esențe, în 
vremea ce oricare extravagantă opreşte atenția asupra amănuntului exterior. 
Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie 
cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci 
omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc 
(fie el oricît de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esență 
şi deci joacă rol de opritoare. 

Cu atît mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de 
orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure 
independente de efortul spiritual: adică în sens opus alhimiei care, ea, 
presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu 
freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu 
beţiile oricît de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopții, pe aleile delectării 
ori srupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că 
în extazul creştin ființa omenească nu încetează de a tî rațională, modestă şi mai 
ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea 
vede. 

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste polițistă englezească, 
fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtînd lumini şi 
iacînd gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, 
crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi 
interiorizate, care nu atrag atenția asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în 
acelaşi loc purtînd lumini şi iscînd zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi 
însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de 
ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este supus aceloraşi reguli de 
modestie. 

(Rene Guenon: oamenii ajunşi la stadule înaintate ale spiritualizării şi 
inițierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu 

187 

desăvîrşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, 
întocmai ca fantomele cinstite.) 

- în Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, 
putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu 
este teroare. Nu este țarină care gîlgîie în gîtlej; nu este hîrîitul întunecat al 
leşinului care ne duce la neant prin neant." 

Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; 
asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire. 

Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat. 

Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu 
ştiu ce fac. 

Gherla, decembrie 1963 

Afară viscoleşte. 


Cît de urîtă mi-a fost purtarea față de colegul meu de clasă, Rafael 
Cristescu. Ce puţin I-a înţeles copilul răzgîiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele 
cîteva romane franțuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e contradicție) şi 
îngust la minte, închis, muncit de mereu aprinsele răni ale vanității. 

(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce în ce, atît de 
ascuns în mediocritate nemulțumită, în stupidă îngîmfare, în rău niciodată privit 
din exterior, în glod. ŞI apoi, cu timpul, în hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe 
ticăloşi ca să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel dintre bălării? Cum de 
s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, în altă perspectivă - cum şi crucea în tabloul 
lui Dali e văzută de altundeva - şi atunci afundarea ştearsă în murdărie 1 se arată 
şi ea tot în relief, tot ca o excrescenţă?) 

A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al FI-lea, s-a numărat 
printre atît de puținii care, la plebiscit, au votat deschis împotriva constituției 
regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca voluntar. A căzut în fața Odesei, poate 
ca Peguy: făcîndu-şi datoria cu exces de zel. 

Nu-mi păstrase nici o pică. îmi scria amical de pe front, mi-a spus că-s om 
cumsecade. (După cum Irlandezul îmi anunţase că Hristos mă va chema.) 

Bolnavul, cu febră, mai zace încă pe patul de spital, dar medicul a şi spus 
rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit grăbite să dea vestea cea 
bună: pacientul zace pe ticălosul lui culcuş, dar iată t-îi se itnti i/t' departe paşi 
grăbiţi pe coridor. 

188 

Viscolul de afară îmi aduce în gînd primele versuri ale poeziei lui Trakl, pe 
care am învăţat-d la 34, de la Binder Harald: 

Wenn der Schnee am, Fenster fălit Lung die Abendglocke lăiitct Vielen ist 
der Tisch bedeckt Und das Haus ist wohl beştelit.* 

Apoi strofa finală, versul din urmă. 

Pîinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, în decorul lui de munţi pleşuvi, săraci, 
duri. Pîinea şi vinul, traiul şi surplusul. Pîinea şi vinul, trupul şi «sîngele. Materia 
şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult scump sîngele 
Domnului. 

Nu ne este dat a le vedea, pîinea şi vinul, prefăcute în came şi sînge. Măcar 
în simplitatea lor materială le vedem oare? Măcar strălucirea gospodărească o 
putem distinge neînduhovniciţi? 

— Există o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec 
foşnind, uşor parfumate, către locul de întîlnire. Frivolitate oarbă, încăpăţinată, 
despre care Montherlant spune că e „tare ca oţelul." 

BUGHI MAMBO RAG 

...Nu era nevoie să fii mare strateg în 1939 ca să înţelegi că Franţa avea să 
fie învinsă, doborită. Frederic al Il—lea, cel care spunea că suveranul trebuie 
să fie primul servitor al poporului său, enunțase demult şi alt adevăr: că 
războiul nu se cîştigă cu armatele, ci prin rezistența morală a naţiunii... 
Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca porneşte... A venit Şcoala Politehnică 
din Viena, toată, cu profesori şi studenți să vadă minunea de la Cernavodă, 
primul pod lung din lume în întregime din oţel şi cu grinzi în consolă... La 
Englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut rezistenţă morală... Eduard al 


VIJ-lea îi spunea lui Clemenceau: la dumneavoastră se schimbă mereu 
guvernul, n-aveii stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern, 
dar n-aveţi armată... Anul 1940 I-a infirmat pe Clemenceau, n-afost o 
înfrîngere, ci o descompunere... îi spune Marcellus lui Demetrios... 

- Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănîncă dacă bănuiesc o urmă de 
grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pîine bolnavilor, 
tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rîndul în munți, copiii aceştia care 
au înjghebat o Ligă Revoluționară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau 
numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcționa), ţăranii 
aceştia care n-au vrut să se 

189 

colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în circiumă şi au 
înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniții care n-au înţeles să-şi părăsească 
denominațiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), 
închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul 
otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli 
(dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate), îi compar cu ce 
mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi '1939. 

Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, 
excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacantele. Pînă la 
sațietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi 
să fie lăsați în pace. Asta vor. 

Andre Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt 
problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relațiilor 
dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, 
amarul, dulceaţa. 

„N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decît 
în haine şi-n formele vieții materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal 
incoerent, uzinat în două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub 
privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest 
haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?» 

întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m 'eu foiis, 
universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă. Dacă-i 
vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia — o recunoaşte unul ca Ludwig 
Lewinsohn - e mai viu decît un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul 
e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decît 
virtutea. 

Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale 
gîndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr. 

Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Țara lui 
Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv Arthm®. îi durea în cot, 
ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu, 
de orice, erau sătui, plictisiți, morți. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, 
iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau - singurul lor sentiment treaz 
- să fie, în sfîrşit, lhberaţi de povara libertăţii. 

Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi 


suprarafinamentul dă în gropi. lar eu mergînd pe străzi: torul e Dumnezeu, 
eroismul e torul. De aici ţişneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru viată, 
flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii. îmbuibarea şi frica: 

190 

mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi 
avîntul încremenesc. 

Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi le deluge*, acum 
cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toții 

- Desigur că budismul, jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai 
uşoare decît e creştinismul. In creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu 
impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăți. Stă la uşă şi bate. Nu 
intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă 
solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns 
răspunde tot pe măsura libertății: fie ție după credinţa ta. 

Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege 
care poate fi denumită a contradicției /ecoinddentia oppositontm), a paradoxului, 
a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele. 

— Brice Parain: libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră 
occidentală de libertate, caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine. 

Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul 
dialecticii. 

Dacă universul nu-i decît o pulsaţie ritmică de expansiune şi contractare (la 
o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci e un coşmar. 

Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a făcut din 
dialectică un crez, după ce a constatat legea o proclamă totuşi trecătoare şi o 
desfiinţează în societatea fără clase. A fost şi nu mai e. lar cine se-ndoieşte, la 
pîmaie. 

Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai că (Hausherr) 
Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al universului creat. Dumnezeu, 
persoană, e altceva: e adevărul. 

Temei de nădejde. 

1969 

- Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici 
barocă, arta de a purta crucea (Franz von Baader). 

Problema răului în lume: prima întrebare-încuietoare pe care ţi-o pun cei ce 
se miră că poţi crede. 

Nu există explicație concludentă, răspuns categoric. 

Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, 
însuşit de Pavel Evdokimov: 

191 

Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, 
adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta e riscul pe care şi l-a 
luat Dumnezeu prin actul creațiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe 
drept cuvînt) Losski în teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de rău, de la 
posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca virtualitate) la înfăptuirea răului. 

(Nu înseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decît 0 ca opus al lui 1 


în orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate şi cazul contrariului 
acelui ceva, adică lipsa lui: flip-jlop. Relația dintre rău şi bine nu implică 
preexistenta răului la Dumnezeu altfel decît 0 e implicat de 1, negativul de 
pozitiv, neființa de ființă.) 

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creație, analog 
actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: „veți fi ca Dumnezeu". 
Grăind astfel Satana nu a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a 
devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a contaminat lumea. 

Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de pe pămînt în 
cer sunt stigmatele. 

— Manicheiştii, precizează Rene Nelli, nu susțin că există doi dumnezei 
egali: unul al binelui şi luminii, altul al răului şi întunericului. Asta ar fi, zice, o 
prea gogonată prostie. Manicheismul (Nelli îl tratează sub forma sa catară) 
susține altceva: că prin însuşi faptul creaţiei, al trecerii de la neant la fiinţă se 
declanşează forțe pînă atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de 
inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; în fond, la part du 
diable”. (Diavolul, în orice trecere de la unitate la binar, fiind zero.) 

Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă necesară - cîtul infinit al 
unei împărțiri infinite - ci un act liber al omului. 

Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la bipolaritate, la 
dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan Lupaşcu nu sunt şi ele expresia 
oricărui sistem binar? 

. - „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce 
sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25). 

Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer 
credincioşilor să le dea ascultare şi respect. lar mulţi creştini, care-şi confundă 
religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!" 

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului - se tălmăceşte: Statului - ce este 
al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se 
îndeletniceşte cu ale lui, cu întreținerea drumurilor, 

192 

menținerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi 
împărțirea dreptății, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul 
militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele 
se preface în medicine-maii şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea 
sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi 
procedează la „spălarea creierului**, cînd fericirea statală devine model unic şi 
obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este 
îndeplinită una din condiţiile obhgativității contractului: identitatea părților (lui 
Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui 
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci 
dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui 
Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu 
este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar cînd 
politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau 
piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era 


înălțat steagul național. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, 
oricît de mică -nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele 
din moliftele Sfintului Vasile cel Mare. 

(Diavolul: să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document 
prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu. — De ce? Nu 
admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil'? - 
Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există 
Dumnezeu.) 

- Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) şi 
pomnca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin. 

Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptățit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va 
încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. 
Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante. 

Cînd regele Eduard al VH-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de 
jurământ pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, 1 s-a răspuns că formula nu poate fi 
modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi 
era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se 
prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de 
tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind 
reprezentat prin respectiva tuse. 

193 

Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, ' 
înțelepciune, dreaptă socotință şi inteligenţă, aşa încît soluția lui Eduard al 
VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există 
scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul național, ne vindem 
haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia. 

Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei. 

- Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambițios, plin de ironie şi de 
simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care l-a cunoscut bine, cînd i se părea că 
are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiția piereau ca prin 
farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gîndi la interesul personal. Omul de 
lume devenea erou. Fraţii Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, 
orice ai face, este de a fi mereu eroic. 

- Marele merit al ordinelor monahale în catolicism - fiecare cu accentul pe 
altă preocupare sau formă de vădire a dragostei - este de a fi recunoscut 
pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa. 

Nu există nici un stil obligator. 

Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei - 
neîntreruptul surîs serafic, gesturile onctuoase şi mîinile împreunate, vorbele 
exclusiv cucernice — are putere de circulație. 

La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viață creştină al unui mare 
pustnic din Tebair' nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui 
oarecare t. i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra 
celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor. 

Iunie 1968 

Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurîndu-mi sufletul 


şi mintea, colecția mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către 
Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încîntări. 

Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders. Gott helfe mir. Amen. 

Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt 
nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană. ) 

194 

Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este 
libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) 

Thomas Moare: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a 
prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfirşit, ca unor prieteni, 
devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, 
pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent trebuie să 
devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) 

Adaog listei una din lozincile revoluției franceze din mai, luna trecută: „Fiţi 
realişti, cereți imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cît de 
claudeliană şi de strict creştină e lozinca.) 

Și, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „lubeşte pe Domnul 
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din 
toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii - Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 
27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi - cum să spun’? - 
taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învățătură, şi într-un anume fel 
pecetea darului Duhului sfint. 

Jilava, camera 18, martie 1960 

Din toate cîte ştiu toți aici, din cîte aud, din cîte se citează nimic nu cred că 
poate sta alături de „Nici eu nu te osîndesc", de „Mare e credinţa ta, femeie", de 
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a mărturisi 
caracterul supraomenesc al Evanghelulor; din fiecare fenomen ce contribuie la 
alcătuirea acestor fraze stiigă divinul. 

Gherla, februarie 1963 

îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde 
se află o singură tinetă: diareea. 

(Şi la Securitate: interdicția de a merge la veceu în cursul interogatoriului, 
ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.) 

Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, 
palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura. 

Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul 
baţjocurei. 

195 

Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer 
clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de betele, necazuri, 
complicate neajunsuri. în categoria întîi boalele vor fi: afecțiunile cardiace, 
tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente 
fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, 
colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. în loc de medicamente 
radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. într-o parte: duşmănii 
şi violenţe. în cealaltă: perfidiu, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul 


durerii; disprețul şi văicăreala extenuării: 

Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc. 
Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al 
fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) 
monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, 
iscă sila. 

Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele 
mari ape ale încercării: tragicul, derîderea. 

Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai 
adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de 
provocare ales de Adversar. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Glyeophylusa, Plaţi tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar explicaţia pe 
care odă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosojia greacă, de Platou 
şi Plotin... Mă întilnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, 
citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în „, Contemporanul", începea 
aşa: în grădina ţării mele a sădit un Rus un pom... Comandantul suprem era 
generalul Cerbacel>, dar comandantul armatei a IX-a era generalul 
Tarakanov... Şi se termina: pomul libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la 
cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi al'ea bijuterii splendide, 
foarte grande dame... Și Turcii oranti, nu merg spre iad, se mintuie poate şi ei de 
vreme ce se roagă... îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra 
pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Li 
spune Demetrios lui Marcellus... 

1965, toamna 

într-o marți seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba sfintului Anton. Cînd ies, trec 
în clădirea cea mare de alături, urc scări înalte şi dau de coridoare 

196 

lungi şi curate, cu mulțime de uşi. Nu pare a fi nimeni în clădire, atît e torul 
de liniştit. După ce, oarecare timp, cutreier astfel întinderile, dau de cineva de-al 
casei, care mă îndrumează şi aflu camera unde locuieşte fastul meu profesor de 
franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a robe courte”. De la 
iezuiţi, aşa cum şi-i închipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi 
freca mîinile, zîimbind? 

Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe - ca cele de la Epinal - 
şi nu ştie că iezuiţii au constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii 
catolice; că au predat şi pus în circulație ştiinţele pozitive, că predilecția lor a fost 
înspre matematici şi astronomie, că în discuția polemică asupra grației au luat 
partea concepţiei celei mai îngăduitoare pentru om (străşnicia au susținut-o 
janseniştii); că l-au susținut pe Galileu în timpul procesului său - acuzatorii erau 
dominicanii, nu ei! - aplicînd teoria probabilității - creatorii căreia sunt - şi 
propunînd în mod foarte rațional ca sistemul lui Galileu să fie considerat ca o 
ipoteză ştiinţifică. 

Atunci cînd Henri Poincare va ajunge să scrie în Știința şi Ipoteza că este 
„mai comod" a zice că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui decît că soarele se 
învîrteşte în jurul pămîntului, cînd se va dovedi mişcarea generală a tuturor 


corpilor şi sistemelor cereşti unele în jurul altora, cînd fizica relativităţii va hotărî 
că între mişcări nu se pot stabili relații concepute pe dependență decît în funcție 
de puncte fixe de referinţă - relative şi ele -, cînd filosofia existențialistă, prin 
Camus, va recunoaşte că în fond problema pusă de Galileu şi Copemic e un fleac 
pentru că adevăratele preocupări majore ale omului gînditor sunt altele: ce e 
viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a văzut că 
iezuiții nu greşiseră mult şi nu se pripiseră. 

îl găsesc pe fostul meu profesor într-o încăpere lunguiaţă, cu aspect de 
cameră de pensiune bunicică şi modestă; e în pat, bolnav, dar obrajii îi sunt 
rumeni şi ochii senini. 

îşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să mă situeze în 
şirul generațiilor de elevi şi-l ajut să refacă o parte a componenței clasei. 

Se bucură şi mai mult cînd îi mărturisesc (de aceea venisem, îmi păru o 
datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra unui trecut plin de 
farmec) că m-am botezat în închisoare (pe unde a trecut şi el). Dar vezi, îmi 
spune, acolo a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa. 

îl îngrijeşte o doamnă în vîrstă, care-mi aduce dulceaţă. 

Deşi înţeleg că profesorul e bătrîn şi bolnav, nu-i desprind nimic ostenit sau 
blazat pe faţă. 

Cînd dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte şi-mi repetă: 

197 

Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de seamă dacă vrei 
să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult. 

Da. Din ceasul liberăriui am putut constata din plin cîtă dreptate au teologii 
catolici facînd deosebirea dintre grația suficientă şi grația eficace şi declarînd că 
aceasta din urmă ne este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este necesară 
chiar celor înaintați în virtute, chiar sfinților (se roagă şi ei pentru iertarea 
păcatelor, nu /nimiliter ci veradter), dannite nouă! Sfîntul Filip Neri: Ţine-mă 
Doamne, de urechi, că altfel te vînd ca Iuda. 

Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum îl vedea Gyr: „Ce trist era 
Clirist") şi grația eficace lucrătoare, tară pauză. 

După şocul botezului şi tensiunea închisorii urmează însă ca neofitul ce sunt 
să nu uite că trebuie să se considere drept o maşină cu feed back, adică singur 
să-şi întrețină arderea în temeiul materialului combustibil inițial. Bateria e 
încărcată pe viaţă. Dar funcţionarea cere autosupraveghere, auto-reglare, ca să 
poată avea loc nu numai' în poziţie de încîntare şi entuziasm; ci şi la rece. în 
clipele cînd nu se mai aude muzica neîntreruptă de care vorbea Charles Du Bos. 

Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament 
muzical. 

(Să-l parafrazez pe Valery? Hfaut tenter de c'roire”.) 

- Rezumat al unui discurs ținut colegilor de cameră de la Aiud, după masa 
de seară, în apăsătorul interval pînă la stingere. 

Cine vrea să înţeleagă ceva din esențele regimului care ne găzduieşte aici 
trebuie să facă apel la patru oameni de seamă - patru, ca The three just men of 
Cordova ai lui Edgar Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas. 

Ei sunt: 


Andersen cu povestea lui despre regele gol. Toată lumea vede, ştie că regele 
e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că doi plus doi fac 
patru. Cu încetul lumea se obişnuieşte, se resemnează - şi-i devine cu totul 
indiferent dacă e sau nu e gol. Cît despre copilul care în povestirea lui Andersen 
strigă adevărul, în comunism e/ e cel mai condiţionat, prudent şi grijuliu să nu 
vorbească ce nu trebuie. 

Jules Verne şi romanul rachetei lansată spre luna. Racheta nu ajunge pînă la 
țintă şi se transformă în satelit al ei. 

Fantezia lui Jules Verne exprimă tragedia comunismului: pornind de la 
ideea că scopul scuză mijloacele, uită pe drum de scop şi preface mijloacele 
teroriste (menite a fi temporare) în scop şi instituţie. 

Koestler a pus problema în întunecime la amiază iar Victimele datoriei de 
Eugen Ionescu prin scena finală (avalez, mastiquez...) redă 

198 

cu formidabil simţ dramatic tragedia: toți stau în jurul mesei rotunde 
-agenţi, suspecți, binefăcători, complici - şi-şi aruncă unul altuia bucăţile de 
pîine, se chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavînd de scop. Cercul e 
perfect, egalitatea e neştirbită, hora se învîrteşte demenţial la nesfirşit. 

Joc şi eu; strig: înghite, mesteca, înghite, mestecă..., din ce în ce mai tare şi 
mai repede — ca în Boleroul lui Ravel revăzut de Toscanini. Şi impresionez. 
Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul şi cu o piesă inedită, 
îi distrează pe colegii mei. 

Rostovtev, marele istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman 
în secolul al II-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare, adică, de fapt, 
a țăranilor: oameni foarte neştiutori, îngroziți de răspundere. Spre a rezolva 
grelele probleme ce li se pun în faţă, merg la soluțiile cele mai comode pentru ei 
(morala producătorului, le va denumi mai tîrziu, propovăduindu-le, spre 
nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor lor simple. 
Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea impozitelor, fiecare unde e 
acolo să fie țintuit, la locul lui! Vom şti de unde să-l luăm. Astfel încasarea 
impozitelor devine mai uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale 
întemeiată pe colonat. 

Edgar Wallace: într-unui din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two 
o'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe 
secretarul, altul pe bătrînul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de 
captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba să nu se încurce 
şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod îi sileşte să-şi joace rolurile „în 
continuare", să-şi vorbească limbajul convenţional chiar cînd sunt singuri, fără 
de viitoarea victimă. 

Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să discute între ei ca şi cum mereu ar fi 
de faţă un agent al Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici de 
autocenzură: fiecare îşi asumă rolul „în continuare", instinctiv, automat. 
Reflexul pavlovian e obținut. 

Efectul e pirandellian. Şi ce importanță mai are dacă lordul e lord cu 
adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum ar fii Pseudomorfoze. 

- Deşi îmi dau seama că vin în contradicție cu spusele Apostolului (I Cor. 6, 


18-19: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afara 
de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi 
că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-l aveţi de la 
Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel 
mai compromiţător şi angajează complet persoana umana, cred că păcatul 
supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în 
autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, 
insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urît spectacol, dar se şi rupe cu 
totul de 

199 

Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi 
Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi 
metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor 
păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, 
certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arțăgoşi şi 
îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptățile 
şi complicațiile lumii, harţa însă nu.) 

Supărările acestea - pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim 
de ele ne ustură ca un corosiv — nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale 
unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziție cu lumea creată de Dumnezeu; ale 
unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor 
lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporții şi prinde vîlvătăi şi pune în 
cumpănă toată măreția facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în 
diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu 
adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort. 

Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe 
furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colti arătaţi de dincolo de gard; care 
desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci 
sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf. 
Apostol lacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe 
chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvînt acela este bărbat desăvirşit, în stare 
să se înfrîneze în întregime." 

De grele păcate avem pnlej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare 
mai străin de afirmația că împărăția mea nu este din lumea aceasta decît 
turbarea verbală a nervosului din autobuz. 

- Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru 
că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să 
meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov. şi să-şi omoare tatăl, 
direct sau printr-un Smerdiakox. Da, e mai bine să comiti o crimă, şi să te lepezi 
formal de Hristos şi să treci la păgînism (printre pagini, spune ( hesterton, au fost 
oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai 
cinstit. Şi-mi vine a crede - întemeiat pe Luca 16 - că Dumnezeu se va uita cu mai 
puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-l trădează în 
obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomerație. 

Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Denis 
de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămîne pură, ;nlu-:i pur animalică, 


intocmai ca celelalte funcțiuni ale corpului. Dracul nu s-ni preocupa de ea. 

200 

1952-1959 

Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni 
infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putință fiindcă ţine de insolubila problemă a 
relațiilor dintre /? coipuri. 

In această infinitate de căi sunt — ca şi pe hărțile geografice — unele mai 
accentuate sau mai colorate şi care se întîmplă să poarte şi nume de persoane. Pe 
al oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt alte 
trei pe care le socotesc legate de minunea încreştinării mele, transpunînd în 
termeni mie accesibili lucrarea harului. 

I-am cunoscut pe Virgil Când. şi Paul. Sim. prin Tr. 

Paul - ea îi zicea Pavlic - lucra la biblioteca Institutului de istorie, într-o 
cămăaiţă mobilată cu un singur birou, un scaun şi un dulap; fereastra mare, 
disproportionată în raport cu dimensiunile odăii, răspundea înspre copacii stufoşi 
dintre şoseaua Kiselev şi bulevardul Jianu. Alături, despărțită de cămăruță 
printr-un antreiaş, era sala de lectura a bibliotecii Institutului. Domnea acolo o 
linişte deplină şi binefăcătoare, cu totul rară în vuietul şi zâna, în panica şi 
hăituiala anilor 50, care în Bucureşti însemnau pentru atîția alții dintre locuitori: 
evacuări din case, cozi începînd de cu noapte, alergături fără sfîrşit şi tară noimă 
la sediile Oficiului de închiriere, inutile strădanii de a găsi un post, drumuri de la 
un serviciu Je cadre la altul (orele de audienţă fiind în general de la două la trei, 
iar colo pentru pîndirea şefilor la oficiile de închiriere între patru şi cinci 
dimineaţa), autobiografii pe zeci de pagini, referinţe, retrăiri ale trimiterii Je la 
Ana la Caiafa (ce limpede le este dat oamenilor in suferinţă să refacă şi să 
priceapă fiecare pas al calvarului) <| parcă nu le venea a crede că Ana 4 Caiafa 
eiau dinainte înţeleşi, luci.ui în perfectă cîrdăşie, aveau unul şi acelaşi număr de 
telefon >i că toate sculările in zori. toate actele, cozile, peiiţiile .->1 sesizările 
eniu de ilorile mărului, de florile străvechiului pom al binelui >i răului cure 
acum dase-n pîrg ca niciodată rodind fructe veninoase tonte. Pentru alții 
Bucureştii erau ascunderea, teama de scrisori, de vecini, de prieteni şi duşmani, 
de noapte şi de zi - ca-n blestemul lui Moisi ia Deuteronom: O! de-ar veni seara! 
O! de-ar veni dimineaţa! 

Acolo, în mica oază de linişte (şi curăţense, era şi un loc îngrijit, pe cind 
străzile şi casele pluteau în praf şi paragină), Paul Sim. mi-a încredinţat, bătut la 
maşină pe foi subțiri, textul celor două volume ale S/Wiilaniilor unui pelerin rus 
în traducerea părintelui ( hiricuță. Mi-a spus: „E o carte pe care o laşi după 
primele pagini sau o citeşti pînă la capăt şi te duce departe." 

Paul - cu trup de uriaş, zîmbet copilăros, glas domol şi nimb de bunătate -- 
era un tînăr istoric pe care-l atrăgeau toate epocii. | tonte 

201 

culturile. Pe Virgil Când. - scund, subțire, cu ochelari, glas înalt, priviri 
sfredelitoare şi gesturi iuți - aceeaşi vastă cultură nu-i dase voie să hoinărească 
mult; îl reţinea îndeosebi sfertul balcanic şi bizantin al cadranului românesc. Ca 
şi Paul Sim., Dviţu şi alți cîţiva tineri din jurul lui Mihai Avramescu, cercetători 
fideli ai după-amiezelor şi serilor de la Schitul Maicilor, studiase - clandestin - 


teologia şi-şi luase diploma de licenţă paralel cu nenumărate altele. 

De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai puțin 
atonit şi elin, la el predominau Paisie Velicicovschi şi un fel de incertă blîndeţe 
slavă): icoanele bizantine, (volumaşul lui Duthuit îl considera primordial), loan 
Scărarul, loan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Pallama, Nicolae 
Cavasilla; mă îndemna totodată spre istoria imperiului româno-bulgar, spre 
Getica lui Pârvan, ba şi proverbele lui Zâne. Dar mai presus de orice ţinea la 
Vieţile Sfinţilor care figurau în numeroase ediții printre cărțile lui; pe acestea îmi 
cerea să le adîncesc. între Minee si Snaxar, lucrări despre iconografie şi 
iconologie, am dibuit încet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, în dar.) 

Virgil avea în camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă şi prețioasă 
şi-mi îngăduia să iau ce voiam dintr-însa. Totul îmi era permis, dar nu totul îmi 
era de folos, aşa încît mă călăuzea, cu zîmbetul lui de intelectual erudit şi rafinat, 
surprins şi niţel jenat de preferinţele mele vag mundane şi mondene, căci mă 
duceam la el nu numai atras de ortodoxie ci şi ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă 
de împrumut. Virgil dovedea şi o fermitate, ca de duhovnic, luată poate şi de la 
numeroşii lui prieteni călugări; peste unii (se furişau discret) dădeam cînd sosea 
timpul schimbării volumelor. 

Tanti Viorica era sora mai mare - văduvă şi lovită de viaţă - a colegei mele 
de birou, Marta Const. (Marta era întruchiparea veselei, optimismului, un fel de 
Olguţa, mai reținută poate, atrasă de pozne şi de pisici; mai copilăroasă decît 
mine chiar, îşi făcea mustăţi de hîrtie şi se recomanda: sipică cu stumeţi, sau în 
variante." pisifirică cu frispeți, fizdrugă cu zdrubeţi sau bizigă cu buzdăţi. Estimp 
locuia într-o mansardă fără sobă, îşi întreținea mama bolnavă, îşi ajuta sora şi se 
zbătea să afle în care închisoare fusese dus logodnicul ei.) Trecusem şi eu, de 
cînd mă înglobase marea epurare a baroului, în 1948, prin numeroase locuri de 
muncă unde nu prindeam cheag; curînd serviciile de cadre îmi treceau la dosar 
mențiunea „duşmănos" ori „nu prezintă încredere" ori „mai rău decît un 
legionar" (asta a fost formula preferată de şefii de cadre evrei şi avea să fie de 
mare folos anchetatorilor de la Securitate, şi mai ales maiorului .Jack Simon), 
ceea ce mă silea să reîncep a căuta o slujbă. (Am dat şi de o femeie cumsecade, 
odată, şefă de cadre: te angajez, mi-a spus, orice ai fi, că te văd oropsit şi am 
nevoie de un om cu ceva carte, dar 

202 

îți pun o condiţie, s-o ştii: să nu-mi vii la serviciu în stare de ebrietate, în 
1952 mi se înfundă rău şi menţiunea cu totul necorespunzător mă pune în 
situația de a nu mai fi angajat nicăieri.) 

S-a miluit de mine un membru de partid, şef de contencios al unui minister 
şi m-am văzut registrator la arhivă. Marta era Juris-consultă, prin Marta l-am 
cunoscut pe Ştefan Popescu şi la Ştefan acasă, în grădină, am întîlnit-o pe 
Viorica. Logodnicul Martei, R-an (un Armean) şi Fănică Popescu fuseseră 
comunişti din tinereţe, scoseseră reviste, lipiseră manifeste. (Jos pălăria!) Ţineau 
de grupul lui Pătrăşcanu şi primiseră cuvenita răsplată pentru entuziasmul lor. 
R-an era închis, iar Fănică trecea pe la domiciliu între două detenţii: lovit de o 
tuberculoză osoasă, abia dacă putea să umble. Căsuţa lui vagon din strada 
Parfumului, plină de cărți, ziare, tablouri, reproduceri, cărți poştale ilustrate, 


fotografii, statuete şi discuri, cu mobile de stil disparate şi toate acele nimicuri de 
bună calitate care-şi revelează stăpînul drept altceva decît un om oarecare, te 
fermeca. în grădină erau o boltă de viță, straturi de ceapă şi roşii, flori cu grijă 
întreţinute, o droaie de pisici (multe, născute prin beciuri, în stare de sălbăticie) şi 
o căţea neagră, grasă, flocoasă, cu numele de Smaranda... Un mic rai. 

Ştefan, fiu de frizer din strada Carol, copil teribil care-şi amârîse părintele 
cu politica şi revoluția, mîncător de cărți, scriitor el însuşi, beţiv, beţiv pasionat 
nu de băutură ci de tipărituri, idealuri şi idei, începuse a bănui în puşcărie (cea 
dintîi) existenţa unui Dumnezeu. Era totuşi rezervat în privinţa aceasta şi se 
mărginea la unele aluzii. Viorica însă îşi manifesta fățiş evlavia. Mi-a ghicit 
acele gînduri pe care nici eu nu le desluşeam? Oricum, mi-a fost de mare ajutor. 
Altfel decît Paul Sim. şi Virgil Când. Nu prin lecturi. 

Ei îi datorez că în toți acei ani mohoriţi şi agitaţi - în care clipele şi orele 
treceau infernal de încet iar golul săptămînilor şi lunilor mai repede ca vînrul - nu 
mi-am pierdut vremea toată pe Ia cozi, la spațiul locativ (fusesem alungat de 
două ori din casă), la raion, la cadre, la ghişete... M-a dus pe la biserici, pe la mai 
toate. Le ştia ca nimeni alta, aşa cum unele cucoane ştiu cofetărule şi băcăniile 
ori boiangeriile; cunoştea în parte pe toți preoții, felul lor de a sluji, meritele şi 
cusururile lor, dacă era mai bine să mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie în 
cutare loc, dacă predica era mai duioasă, mai savantă ori mai lungă aici ori acolo. 

Am mers cu dînsa la vecernia de sîmbătă la mînăstirea Plumbuita, cu 
tramvaiul 1, şi l-am cunoscut pe starețul Sofian; am urcat treptele strimte ale 
bisericuții Bucur, printre flori, să-l auzim pe părintele Alexe, şi dealul Patriarhiei 
în ziua de 27 Octombrie, dimineața devreme, la scoaterea moaştelor Sfîntului 
Dumitru Basarabov; am făcut învierea la Mihai Vodă în curtea Arhivelor 
Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la 

203 

Sfinţii Voievozi în Griviței, la Catedrala Neamului, atît de încăpătoarea 
clădire din spatele Arcului de Triumf - şi căreia unii îi spun greşit mînăstirea 
Caşin, după numele stației, deşi poartă hramul Sfinții Arhangheli (sau Voievozi 
că e tot una); am ascultat liturghii măreţe la Sf. Spiridon ori la Domnița Bălaşa, 
în basilici mari ca în piața Vergului ori la podul Sf. Elefterie; am intrat, 
plecindu-ne capetele, în miniatura de biserică de pe chei, zisă Sf. Spiridon vechi, 
cea cu inscripție în limba siriacă; am văzut-o pe Viorica închinîndu-se la icoana 
Sfintei Van'ara în biserica Enei, la cea făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, 
din biserica Icoanei sau la cea din Olteni; ba am ajuns şi în cartiere depărtate, în 
Fundenii copilăriei mele, pe strada Mărţişor lingă Arghezi, în Ferentari, la 
Ghica-Tei; şi am revenit în centru, la biserica grecească din piaţa Pache, la pitită 
biserică a Doamnei printre magazinele de pe calea Victoriei (îmi vine a scrie: 
printre dughenele de pe Podul Mogoşoaiei), la capela Bibeştilor din strada 
Sapientei cu aspect de locaş de cult metodist — biserica Ortodoxă şi Istoria 
Românilor mă furau deopotrivă, laolaltă. Pretitundeni o urmam pe Viorica, 
bucuros; odată am auzit-o pe Olga Gieceanu comentînd Scriptura într-o 
după-amiază de Duminică, la Bucur: desigur că noi nu suntem criminali, tilhari, 
furi... desigur... dar ca să ne putem numi ai Lui e de ajuns? E de ajuns să nu săi 
îrşim păcate mari? La asta ne mărginim? Şi totuşi cutezăm a ne împărtăşi! lar eu, 


nici măcar botezat, simplu spectator, înghiţeam, ascultînd-o, o licoare cu slabe 
urme de otravă. Mergeam pretutindeni; îmi făceam desigur şi eu cruce; priveam; 
ascultam, mă rugam: zvicnit, nesigur, nedecis, încurcat. Dar nu ostenit, nu sătul. 

Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960 

Miine e prima zi de Paşti. Pastile au fost calculate după mina lui 
Damaschin. în celulă, spre seară, peste toți s-a lăsat amorțeala, nu se aude nici o 
şoaptă. (Ce mă, aţi murit? ne strigă prin vizetă caraliul „Biserică"!.) Pe bănci, 
înghesuiți, deținuții - ca şi ostaşii din schiţa lui Brăescu, prinşi de înviere în 
căutarea străzii Stavropoleos - sunt duşi cu gîndurile departe - în timp şi spaţiu - 
de locul unde se atlă. Lîngă mine, V,, naşul meu recent, vorbăreţ de felul său, tace 
de mult. 

Deodată îmi şopteşte: dacă se va stinge lumina în seara asta, dar nu pentru 
cîteva clipe, ci dacă se va întrerupe curentul oarecare vreme - să ştii că înseamnă 
că vom ieşi înainte de termen. O voi stinge cu puterea fiinţei mele astrale. 

Nu-i răspund. 

204 

Chpele pică indiferente, liniştea se adînceşte, coboară o moţăiala ce 
izolează pe fiecare în ghemul visărilor, regretelor ori neroziilor sale proprii. 
După un interval destul de lung, brusc lumina se stinge. în puşcărie, evenimentul 
este extrem de rar. V., cu braţele încrucişate, cu trupul încordat, nu tresare, nu 
scoate o vorbă. Dar simt că e ca în transă, întunericul durează mult de tot, pe 
coridoare se aud cişmele gardienilor în pas de alergare, şi înjurături. Bănuim pe 
sub uşă dîrele de lumină ale felinarelor. 

Cînd se aprinde iarăşi becul, aproape de stingere, mă uit la V. să văd faţa lui 
rotofeie, strălucitoare, inundată de calmă biruință. 

Nu comentăm. 

1931 

Anetta, înainte de prînz. în cameră, o inundație de lumină. Vorbeşte repede: 

Să vezi, am ascultat ieri o placă la Gennaine: 

S-a dus valsul d-altă dată Shimmw, foxtrot şi java... 

Aşa trebuie să fi fost după 1920, nu? Femeia fatală distrugea fericirea casei, 
burghezul era nenorocit şi nu se însura cu femeia iubită, ea pleca mai departe, 
indiferentă şi rea, el mergea de rîpă, afară ploua, treceau trenurile în noapte, 
farurile se reflectau în picături, oamenii se sinucideau, hoţii în frac săreau pe 
fereastră, fetele fugeau de-acasă, se jucau toți de-a lumea nouă... Vrei să mergem 
la şase la cinema? se dă un film cu William Powell şi Myma Loy. 

Gherla, Pastele 1961 

încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect 
cusute într-un colț de batistă, cîteva tarime de împărtăşanie, date lui cu vreo trei 
ani în urmă de părintele Ion lovan, duhovnicul Vladimireştilor. 

Am hotărît, cîteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne gri j im singuri. 
Vom ajuna sîmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra cile ceva din mîncarea 
de sîmbătă, dacă se va putea. Sile, care a \enit de curînd în celulă de la bucătărie, 
unde a stat vreo cîtexa luni. are la dmsul 

205 

o punguliță de plastic şi într-însa cîțiva biscuiţi uscați şi opt bucățele de 


zahăr. Marinică ştie la perfecție toate rugăciunile împărtăşanie. 

Izbutim să punem de o parte felioarele de pîine care, în săptămîna aceea, ni 
se dau sîmbătă. Ajunăm, ne rugăm. 

Duminică la prînz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne 
aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi 
spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc... şi Luaţi mîncaţi... De pe podul 
palmei cu grijă spălată înghițim fiecare cîte o firimitură de grijanie; firimiturile 
sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mîncăm cu mare poftă cartofii 
care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierți. 
Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulțumire. 

După deşteptare, încercarea de a cînta în surdină Hristos a înviat fusese 
brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prînz, ne dau pace şi din cîte un colț, 
de sus de unde suntem cocoțţaţi auzim - ca din văi, de colo, de dincolo — cîte o 
îngînare de cîntec şi o reluăm şi noi, şuşotind. 

- Creştinismul respingînd frica şi prostia, păcate groaznice, nu poate decît 
aproba aforisme ca acestea: 

„Activitatea duce la mai multe împliniri decît prudenta" (Vauvenargues); 

„Mai bine e să te înşeli decît să nu faci nimic." (Goebbels); „Cine nu riscă, 
pierde totul." (Fouche) 

Iar întrebării: „Ce să facem'?" şi răspunsului (implicat în citatele de mai 
sus): „Trebuie să facem ceva", le stă în faţă fraza lui Yves Guyot: „Primul lucru 
pe care trebuie să-l facem e să nu facem prostii." 

- Există în Evanghelii şi în literatura patristică concizii vrednice de clasici. 

Bunăoară la loan 13, 30 cînd Iuda iese de la Cina cea de taină, fulgurantul: 
„ŞI era noapte." Nici poeţii cei mari n-au găsit cale mai evocatoare şi mai scurtă; 
şi rapiditatea - crede Pastemak - e modul poeziei. 

în Pateric: curtezana care ori de cîte ori venea un anume mare pustnic în 
oraş după treburi îi dădea milostenii şi-i plăcea să-l asculte. Odată, după ce 
bătrînul îi vorbise, 1-a întrebat: „Părinte, este ispăşire?" Zise bătrînul: „Este”. 

Atât. (L-a urmat pe loc şi a dus-o la o mînăstire de femei; în pustie.) 

- Ion Omescu se gîndeşte la o piesă de teatru, vrea s-o scrie după ce se 
lberează, reia teza lui Paul Raynal despre Iuda: fără el nu se putea, şi-a jucat 
rolul; de ce să fie osîndit? 

206 

Cred însă că deşi se ştia ce va face, rămîne vinovat. Dumnezeu, atotştiutor, 
are preştiinţa reacțiilor şi purtărilor noastre, dar nu ne sileşte să reacționăm şi să 
ne purtăm într-un anume fel. Avem, neîncetat, opțiuni. 

Dacă faci un bine unui om rău şi nu te aştepţi să-ți fie recunoscător, 
prevăzuta lui urîtă reacție nu te va mira, dar tot odioasă rămîne. 

Trădarea lui Iuda era de aşteptat şi a fost folosită; tot trădare e. 

S-ar zice că această aşteptare (o să vezi că...) îl face şi mai odios: nu şi-a 
putut ieşi din piele. A rămas în automatism. lar porunca dintii e: cine vrea să fie 
al Meu să iasă din sine... 

- Bhagcn'ad Cita înfăţişează năzuinţele omului superior: a fi eliberat de ură, 
dorinţă, frică, dragoste şi milă. 

Cuvintele acestea definesc limpede poziția axiologică a hinduismului şi 


1 


totodată limitele sale în teoria valorilor. 

Liberat de milă şi dragoste! 

Ce uriaşă deosebire, şi nu e greu a spune în defavoarea cui - îi afirm dr-ului 
AL-G. 

Dr-ul Al-G. susţine că liberarea de milă şi dragoste, în Bhagavad Gita, nu 
poate fi interpretată ca o scădere în raport cu doctrina creştină, ci ca o depăşire 
absolută a bipolarității. 

Mă rog, o fi, dar îl înfrunt cu propria lui teorie despre originalitatea 
creştinismului. 

O dată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă despre secta 
esenienilor, universitatea din Ierusalim, rabinatul internațional şi cărturarii evrei 
de pretutindeni au făcut foarte mare caz de asemănările dintre esenieni şi creştini. 
Tilcul amploarei ce s-a dat textelor eseniene este uşor de dibuit, se urmărea a se 
dovedi că şcoala lui lisus Hristos nu este decît o ramură oarecare a iudaismului. 
Doctrină interesantă, creştinismul, onorabilă, dar - vedeți - e numai şi numai o 
comunitate rabinică printre altele, o variantă. lar de vreme ce-i aşa - şi textele 
descoperite dovedesc profunda asemănare (în fond identitate) a creştinismului cu 
mediul înconjurător şi cu anterioritatea -, la ce bun atîta agitație în jurul unei 
religii pretinse nouă, al cărei cap nu-i nici o nevoie să-l considerăm divin pentru 
a o explica'? Ia citiți sulurile: e aproape acelaşi lucru. /șu e „regele dreptății", 
adică şeful unei sinagogi puriste şi niţel dizidente. 

Aşa să fie? Nu. 

Nu, doctrina esenienilor seamănă cu a lui Hristos, seamănă, dar nu răsare. 
Sunt şi trăsături comune şi diferenţe majore. Sunt asemănări care merg pînă la un 
punct şi acolo încetează. Şi tarul în embriogeneză repetă 

207 

filogeneza, dar nu se opreşte la stadiul de peşte. Şi pruncul omenesc face 
gesturi ca ale puiului de maimuţă, dar pe la zece luni tînărul primat e stereotip, în 
vreme ce vlăstarul uman o apucă pe căile nesigure ale adaptării imperfecte, căile 
lui Edgar Daque. Apa, dacă e pusă la fiert, începe a emite aburi pe la 60°, zice 
dr-ul Al-G., dar de fiert nu fierbe decît la 100° şi apa fiartă e cu totul altceva decît 
apa caldă sau apa care e aproape fiartă ori pe punctul de a fierbe. Fierberea e un 
fenomen nou, de neînlocuit, de neasemuit, e surpriză, motiv de mirare. 

Creştinismul faţă de esenism e ca apa care fierbe faţă de apa din care ies 
aburi. 

Tot aşa, după ce-i reamintesc propria-i metaforă, îi pot răspunde lui Al-G.: 
or fi, ba şi sunt, în textele vedice şi budiste şi în ale celorlalte religii, pasaje 
despre milă şi dragoste şi precepte similare cu cele evanghelice. Dar sunt 
întâmplătoare, izolate, nu sunt coordonatele care susţin construcţia şi nu ele 
rezumă doctrina. Dragostea nu este nici în hinduism nici în Legea veche axa, 
temeiul, esența, principiul, criteriul, totul - aşa cum e în Evanghelie. Nu e apa 
care fierbe. 

Şi în sistemele aritmetice cu baza 12 apare cifra 10; are însă altă valoare ca 
în sistemul zecimal. 

Savanţii apologeți ai textelor eseniene îmi par în postura de evoluționist! 
încremeniți în ajunul unei mutații. 


în creştinism dragostea nu e un oarecare precept, unul, e singurul lucru ce 
va rămîne cind se vor fi dus toate, după cum spune Pavel. 

— Intr-atita şi-a respectat Dumnezeu creația îneît pentru a intra şi a 
interveni într-însa 1 s-a supus (motiv care mai tîrziu 1-a inspirat pe Francis Bacon 
să scrie: naturae n&n imperatiir nisi parendo”). S-a smerit şi s-a furişat printre 
noi luînd ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc (trupul 
Domnului n-a fost, cum le-a plăcut unor eretici să creadă, o nălucă). Creaţia nu 
este, după tot ce vedem cu ochii şi tot ce ni se spune în Sfînta Scriptură, un joc ori 
un fleac pentru Creator: de vreme ce şi-a dat pe unicul său Fiu pentru ea şi a luat 
asupră-şi riscul imens de a pierde partida înseamnă că e ceva teribil de serios şi 
pentru El şi pentru noi. Mai înseamnă ca nu trebuie cumva să ne închipuim că 
Dumnezeu este dispus să-şi calce legile sau să le suspende efectul cu una cu 
două. El e gata să ne ajute a ne croi drum prin ele, din milă şi caritate - şi mai 
mult întărindu-ne decît înlăturînd orînduirea naturală din dniinOl nostru -, dar nu 
a-şi lua creația â la lege're. Să luăm aminte 

- Nimic nu-i mai anticreştin decît morala producătorului. ncJericita 
născocire a lui Georges Sorel. 

208 d 

E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de jertfa şi ideea că 
acela care da nu are neapărat dreptul la răsplată. 

Morala producătorului — esențial contabilă - nu ştie nici de mărinimie, nici 
de serviciu. Ţine de mentalitatea talionului, întru nimic mai puțin îngustă şi 
simplistă. 

Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului; cu totul invers: în 
temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Pînă la urmă, Făcătonil 
se lasă de-a pururi consumat în Euharistie. 

Jilava 

Nu te lasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn. Dar se întîmplă ca şi 
de pe urma fericirii să te pomeneşti treaz în toiul nopţii. Aşa mi s-a întîmplat 
mult timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie - ou/ of sheer joy, aus 
Ututer Fivi ide — deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, 
izvoditoare nu de adormire - ca la stupefiante - ci de veghe, de viaţă 
supraintensă; de somn îmi ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivon ori 
evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să 
alerg, să strig de bucurie, să-i zgîlțîi şi pe ceilalți, să le spun cît sunt de fericit, să-i 
rog sa-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiță minunată", ce 
tranchilizant tară prescripţie medicală. Noroc de mine că străşnicia 
regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn 
de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora le 
sunt surprinzător de drag în timp ce altora le impun o solidă antipatie. 

- „Tu. ateu? Aida de, eşti mult prea vesel*. (Dostoievski în Adolescenții/) 

Ianuarie 1961 

Mutaţi de la Jilava la Gherla. în maşina-dubă stăm strinşi ca sardelele 
supra-presate de cine ştie ce nou procedeu electronic de mare eficiență, ca 
laserul, stereotbnia. hi-fi-ul; de necrezut. Să nu dea Dumnezeu omului cîte poate 
îndura: in loc de vaiete se aud amintiri politice ori picante, versuri, controverse 


ştiinţifice... Stau lipit de Al. Bile, scriitor, poet, gazetar şi umorist - şi foarte 
mare grad masonic. Am ghinion, căci e un 

209 

om gras, dar am noroc pentru că e vesel şi gura nu-i tace. L-a cunoscut pe 
Ionel Fernic, pe Cincinat Pavelescu, 1-a cunoscut pe Maurice Magie. I-a citit în 
palmă doamna de Thebes. L-a cunoscut pe Alexandre Millerand. 

Duba - suprasolicitată - înaintează tîriîş-grăpiş. Sosim la gară înspre amurg, 
undeva în cîmp, departe de peroanele ale căror lumini abia se zăresc printre 
rafale de zăpadă, ne înconjoară o perdea groasă de alb cenuşiu, care înţeapă; 
viscoleşte ca-n Bărăgan, suflă crivățul ca-n nopți de pomină. Azvîrlim 
geamantanele şi bocelele la pămînt înainte de a sări din maşina-dubă. Apoi le 
ridicăm şi alergăm cu ele, luptînd cu vîntul, pînă la vagoanele-dubă. Aici alt 
necaz: scările sunt atît de înalt aşezate încît cei mai mulți nu se pot urca. Se cațără 
cîțiva mai tineri care ajută celorlalți să se cocoate şi ei, cu chiu cu vai, caraghioşi. 

Lui Bile, n-am vrut să-i spun cît de străin mă simt, m-am simțit de 
franemasoni. Manole suridea citind extravaganţele şi confuziile Buletinului anti 
iudeo-masonic al doctorului Trifu (în guvernul iudeo-masonic prevestit, figura la 
interne ziaristului Scaitator de la „Adevărul" cu numele său de Blumenfeld şi cu 
prenumele Canale - Canalie Blumenfeld —, iar la finanţe Marmorosch-Blank, 
ca şi cum numele celor doi asociați ai vestitei bănci ar fi fost ale unui singur ins), 
dar tendinţa o aproba. Mania misterului, la masoni, îl scotea îndeosebi din 
sărite, şi nu-i putea suferi. Era şi el gata să le atribuie, de nu toate, multe din 
năpastele care au lovit biata omenire. Bile. e treizeci şi trei şi e în consiliul 
internațional, dar precizează că e de rit scoțian- antic şi acceptat -, că nu face 
parte din marele-orient, revoluționar şi ateu. Ei, cei din ritul scoţian, cred în 
Dumnezeu şi în lojile lor sunt înscrise familiile regale şi princiare ale apusului şi 
toată negustorimea americană. Manole, desigur, ar fi osîndit amabilitatea mea 
față de bietul mason, lepădat - vorba lui Koestler - de propriii lui copii (ca şi 
socrul lui Dinu P.). Nu cumva e şi doctorul Trifu pe aici? 

Viforniţa - nu numai tineretul - ne ajută şi ea, celor rămaşi în urmă, printr-o 
bruscă schimbare a direcției vîntului, să ne putem sui. îmi vijiie în minte şi-n 
urechi cuvintele din Kindertotenlieder ale lui Mahler: In diesem Wetter... In 
diesem Wettev... 

Şi-apoi, fără pauză, tonalitatea virînd nu mai puţin iute ca vîntul, versurile 
lui Cincinat, prietenul lui Bile: 

Frumoasa mea cu ochii verzi Ca două mistice smaralde Te duci spre alte 
țări mai calde Melancolia să ţi-o pierzi. 

210 

BUGHI MAMBO RAG 

.. .-Tacuerimus, tacueritis, tacuerint... Fordul cu mustăți era o maşină 
nervoasă... Nu, dle, JIU sarailie, ci serai-gli, care înseamnă prăjitură 
împărătească, de palat... Principiul strategic esențial al alinatelor române a fost 
din totdeauna atragerea dușmanului într-un defileu ori un coridor în care acesta 
să nu-şi poată desfăşura forțele, aşa a fost la Posada, la Rovine, la Căhtgăreni, 
la Podul înalt... Năpădită de funie, milady de Winter scrişneşte din dinți... 

- Cînd Kierkegaard scrie că Dumnezeu nu vrea să se arate sub chip 


extravagant, orbitor şi obligator de uriaş papagal roşu, el parafrazează doar 
cuvintele de la Luca 17, 20-21: „împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut 
ŞI nici nu vor zice: lat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este 
înlăuntrul vostru." 

E de mirare că un popor atît de ascuţit la minte ca acela iudeu s-a putut opri 
asupra unui Mesia glorificat, cuborînd din cer cu un alai definitiv care nu ar mai 
fi îngăduit nici cea mai mică îndoială, ci doar prosternarea, constatarea. Cum de 
n-au bănuit că planul divin va recurge la o cale mai puţin simplistă? Soluția 
mesianică închipuită de Iuda este de o naivitate egală cu soluția scenică a unui 
deus ex mac/una. 

- La Marcu 9, 24 problema simultaneității credinţei şi necredinţei apare în 
toată acuitatea ei. Prima impresie este că de vreme ce credinţa coexistă cu 
necredința, aceasta din urmă e precumpănitoare. Că de fapt, rămîne doar ea. 

Dar nu e decît o primă impresie, greşită. 

Există în dialectica simultanelor credință-necredinţă un punct critic pe care, 
megeîndu-ne mai departe, îl depăşim. Prin faptul că mă rog, deşi mă îndoiesc, deşi 
prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credința: depăşirea punctului 
critic al dialecticii. 

Depăşirea aceasta (stăruința în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de 
incertitudine) presupune un act de curaj. Ca şi în teorema lui R. Thom sunt pe 
vîrful neutru şi catastrofic, la egală distanţă între cfedinţă şi necredinţă. Dacă 
merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă ca risc, 
pariez, mă avînt, săr în gol, optez - îndrăznesc. Exact ca în regula statornicită de 
însuşi Domnul: îndrăzniți! 

(Cît despre senzația de umilinţă pe care o încerca văzînd că nu putem crede 
în mod cu totul pur şi neşovăitor, trebuie şi ea depăşită. Cum? Printr-un act de 
smerenie: să recunoaştem că ispita, jalnica ispită a necredinţei, face parte din 
condiția noastră omenească cum fac parte 

211 

şi atîtea alte infirmităţi şi infeniorități. Tot de smerenie ține adaosul 
esențial: „a zis cu lacrimi" - lacrimile mîntuitoare ale căinței, speranței şi 
beatitudinei.) 

Jilava 1961 şi fabrica Stăruinţa din Vitan (1965—1968) 

Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun'? -nerasismul, 
contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. 

Sunt mai ales certăreți, rostul vieţii lor e gîlceava, harţa: gălăgioşi; fără de 
larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pîngăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli 
totul; mincinoşi, mințim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la 
antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: 
să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. 

Dacă ar fi să-i iau în serios, ar trebui să se înalțe maldăre de ochi, ca cele 
atribuite lui Ante Pavelici de Malaparte în Kaputt, sa se perinde în faţa fabricii 
nesfîrşite convoaie de dricuri, întrerupînd orice trafic; să fie balamucurile pline 
pînă la refuz. 

Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilință, orice 
fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene 


îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cîrciumi, numai 
afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un 
exhibiționism, o nostalgie a bilciului; şi un jind al ocării, țipetelor, poalelor date 
peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora 
Coşbuc le-a găsit nume atît de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă. 

August-septembnie 1931 

Lecturi pentru acest sfirşit de vară caldă (prin perdele lumina curge în 
cameră) : Poeziile lui A. O. Barnaboolh de Valery Larbaud (recomandate de 
Anetta, stăantor şi cu surîsuri complice). Perii at Encl House, recentul „polițist" 
al Agathei Christie. tot după sfatul Anettei; şi — le-a venit rîndul după o lungă 
aşteptare - Le Grand Menulnes de Alain Foumier si corespondenţa Alain 
Fournier - Jacques Riviere. 

Toate mă încîntă. Dar versurile lui Valery Larbaud mă tulbură, mă 
emoționează şi-mi pare că deţin taina comuniunii dintre mine şi Anetta: Oh, 
splenâeurs de Ici vie commune et du tiwn-tnv'n ordinaire. â voite cale tinic 
perdue! 

212 

- între instinct şi inteligență, între furnicar şi individ,între automatism şi 
libertate, pentru creştinul care nu-i hotărît să intre la mînăstire, ci rămîne în 
lume, singura soluție este echilibrul şi dreapta socotință. 

Omul priveşte cu spaimă furnicarul (ori stupul ori colonia de termite sau 
oricare altă societate animală) unde fiinţa individuală nu-i decît o piesa care-şi 
repetă funcția la nestîrşit, unde pe orizontul perfect circular nu se înscrie nici un 
„punct omega". 

Descartes ghicise, cibernetic, aspectul de maşină automată al fiecărei unități 
dintr-o specie animală - precum şi al speciei însăşi. 

Iar acum cînd - datorită exploziei demografice şi progresului ştiinţei - 
organizaţia (în care Bertrand Russell vedea antipodul libertăţii individuale) se 
înfăţişează din ce în ce mai evidentă şi mai acaparatoare, nu se merge hotărît la 
automatism, al cănii echivalent pe plan biologic este instinctul? Altfel spus, nu 
cumva instinctul, departe de a fi premergătorul şi vestitorul inteligenței şi o 
formă elementară de comportament, este un procedeu superior, infinit mai sigur? 

Să nu fie. 

După chipul şi asemănarea Sa. Și a suflat în fața lui suflare de viaţă. 

Echilibrul teandric - ideal şi totodată soluție - arată omului că poate vieţui 
creştineşte în lume. 

Nu e nevoie de automatism, numai de civism. 

Libertatea nu se confundă cu lbertinajul şi nebunia. 

După dezordine *- şi dezmăţul acolo duce - urmează întotdeauna (Erich 
Kastner în Fabian) prostia, adică o altă asuprire. 

(Heliade Rădulescu: urăsc tirania şi mă tem de anarhie.) 

Datorită civismului, pe de o parte, şi libertății sprijinită şi limitată de morala 
şi de credinţă în Dumnezeu, pe de alta, putem ieşi din coşmarul stupului, 
organizației, dresajului, fără a cădea - prosteşte - în anarhie. (Sigur că 
funcționarii, în numele moralei producătorului şi al comodităţii, asta ar prefera: 
stupul, ori măcar, în aşteptare, puţin colonat.) 


Echilibrul ne fereşte de iadul pregătit nouă dincolo de licenţa lui Ivan 
Karamazov: turma dobitocească. 

- Rău facem cu toții că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările 
lui Mircea Eliade. 

Am afla cu toții că sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului. 

Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei. 

Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, 
dar nu ia-ți crucea ta şi urmează Mie. 

în lumea aceasta - în care împărăteşte diavolul, în care, aşadar, 
contabilitatea e stăpînă - există două conturi, două coloane, două partide; 

213 

la Indieni sistemul contabilităţii în partidă dublă se numeşte karma. 
Talmudul vorbeşte fățiş de scrib şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se 
plăteşte. 

Domnul a plătit preț, ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de 
neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte!, Tal! zicea Caragiale. 

Pas de te înţelege cu o lume care acordă oarbă credinţă legilor fizicii, dar 
nu-şi dă seama de legea sacrificiului. 

Dar în sacrificiu, eu care-l confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să 
văd tot un calcul, o captalio bevevolentiae; un fel de avans, ca la tranzacții! 

Nu, e o recunoaştere a dualității din lumea creată (yin-vang, Vişnu-Siva, 
făunire-distrugere);, mai e şi act gratuit. 

Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio 
ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege 
absoluta o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar 
nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau 
nedreptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin 
mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, 
adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericirea e obţinută de la 
altul, e luată. Crima e parazitară.) 

Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă'? N-are a face, pentru că: 

a) turpitudinea victimei nu justifică pe asasin; 

b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrine 
cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată în ființa lui; 

c) individul - oricît de înzestrat şi de superior - nu e Dumnezeu şi nu-i poate 
lua locul. 

- Constantin Hr. (vecinul meu de strană de la Schitul Darvari) e instalator de 
profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să 
proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă liturghia toată în genunchi, 
mănîncă (oricît de puţin) came sau bea (fie şi-n cantități mici) vin ori nu se 
deşteaptă la miezul nopții spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect 
- ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e 
absolută - şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun 
„nea Costică", mai ales „frate Hr." - şi-i place. 

Dar ştiu că amenințările lui (nu te poţi mîntui! nu te poți numi creştin dacă 
bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru...) fac parte din diavoleasca ispită de 


dreapta a desăvirşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. 

214 

O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece 
porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. 

Aceeaşi mentalitate. Una e desnvîrşirea monahală, alta e viaţa creştinească 
obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit - ce bine ar fi -nu înseamnă, gata, că 
eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! 

(C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.) 

- După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne apare ca unul ce 
a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii. 

Makar Ivanovici din Adolescentul - omul mereu fericit, pribeagul voios 
neştiutor de oboseală - o dovedeşte cu prisosință. Pe Makar Ivanovici 
nedreptatea şi răul nici nu-l pot atinge; e întruchiparea însăşi a idealului din 
Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întîi către 
Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria învierii. 

Drept este că Adolescentul., ca operă literară, nu-i cel mai de seamă în seria 
marilor romane dostoievskiene. în acest loc secundar şi-a îngropat autorul 
comoara. 

Septembrie-noiembrie 1964, Fundeni 

Toamnă caldă, regească. Singurul anotimp - de obicei scurt — în care 
Bucureştiul dezvăluie cît de frumos este. 

Bănuit de arterită. îşi fac de cap şi maţele. Şi destul de şubrezit. S.F. i-a 
vorbit de mine doctorului Marian I., care mă primeşte în secția de 
cardio-vasculare de la spitalul Fundeni. 

Secţia e la etajul trei. 

Torul îmi pare - şi este - curat, îngrijit, îmbietor, luxos. încă n-au început 
operaţiile. Camarazii de cameră sunt tineri şi veseli. au impresia că sunt în 
vacanţă, Mâncăm nu în salon, ci într-o sală de mese care s-ar zice că e la o 
pensiune de localitate balneară. La început tinerii mai înjură, mai ales de cele 
sfinte, apoi, la rugămintea mea, înlocuiesc înjurăturile şi consimt să înjure de 
marmură, văzduh, ceară şi alte nevinovate substantive. 

(Regret că nu le pot traduce şi lămuri originea înjurăturii franceze 
jamicotton, ticluită de confesorul regelui Henric al IV-lea, abatele Cot-ton; în 
locul oribilului jarnidieu — contracție a cuvintelor je renie Dicu” — el a propus 
suveranului pe aceea rezultată din je renie Cottoir ; 

215 

adoptarea, în hohote de rîs şi mare exaltare, a propunerii — validată de 
posteritate - e cit se poate de onorabilă pentru toți cei implicați.) 

Seara iau ascensorul şi mă urc la etajul opt unde, pe toată suprafața clădirii, 
se întinde o imensă terasă. Luminile oraşului scinteiază în depărtare. Efect de 
feerie, de grandoare, şi mai ales de nemărginire, de libertate. Nici un zid. 

în general, seara, pe terasă e lume destul de puţină. Alerg de la un capăt la 
altul şi îngîn ori strig în gura mare: slavă Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă 
Tie. Mă închin şi mulţumesc şi. pe cit mă lasă vocea, cînt. 

Cam ieftin efectul de lumini, dar pentru mine e de ajuns. Contrastul cu 
spațiul înzidit al celulei şi cu becul ei orbitor e terapeutic. 


— Proiect de scrisoare către Manole, la Bruxelles: 

Dragul meu. ca maurrasist şi voltairian ce erai (ce eşti?) mi-ai spus de atîtea 
ori că dacă te-ai ruga ai face-o ca La Hire: Doamne, poartă-te cu mine aşa cum 
m-aş purta eu cu Tine... 

lată. aşa s-a purtat cu mine. 

— Da, pot spune: Indulcitu-m-ai cu dorul tău, Hristoase, şi m-ai schimbat 
cu dumnezeiasca Ta dragoste." 

Dar pe de altă parte: „întru strălucirile sfinților Tăi, cum voi intra eu, 
nevrednicul? că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte că nu sunt 
de nuntă." 

(La ospăţul împărătesc pot avea acces în jurul mesii rotunde marii 
criminali şi păcătoşi, arzînd de strălucirea grozăvulor săvîrşite şi repudiate; 
dar.,săracii şi ticăloşii", cei mici şi meschini pînă şi-n păcate? Cei de iertat pentru 
frică şi lepădare. Domnul iartă orice. lartă şi păcatele mizerabile. Există o 
nădejde - pîlpîită ca flacăra de candelă - şi pentru drojdia, pleava păcatului.) 

1954 

Trixi. pe care o vizitez adesea de cînd a fost exclusă din partid, plînge uşor. 
Dramatica şedinţă de excludere a zguduit-o pînă-n cele mai ascunse fibre. 
Oricum, plînsul acesta se deosebeşte de crizele lacrimogene pe care le isca fie şi 
cea mai modestă glumă a mea cu privire la iubiții conducători. Ajunsesem să mă 
satur şi eu, mă feream de ea; susceptibilă şi atentă la orice inflexiune a vocii, îmi 
închidea telefonul din te miri ce, sughiţind şi hohotind. Eram mai abitir ca Ziţa, 
ambetat peste poate, şi pe măsură ce ea se înălța (sau se afunda?) în ierarhie, iar 
în jurul meu nenorocirile se înmulţeau, dobîndeau proporţii, îmi luam cîmpii, la 
propriu, 

216 

porneam dupâ-amiezele de acasă, colindam - singuratic drumeţ, ori Strivit 
în supraîncărcate autobuze-hardughii - împrejurimile Bucureştilor, păduri, 
lacuri, bisericuțe, conace vechi, Pasărea, Pustnicii, Bragadiru. 

Excluderea din partid, urmîndu-i pierderea funcției de secretară de 
organizație şi, apoi. o îndelungată atrofie muşchiulară însoțiră de o stare 
depresivă acută, venind în şir peste ea, m-au adus iarăşi în casa din strada 
Comeliu Botez. 

Acum Tr. plîngea molcom, îmi spunea că-i pare rău, că-i dezamăgită, că 
vrea să organizeze un salon reacţionar (s-o ajut). 

în primăvara lui 1953, aproape însănătoşită, începe să meargă, cam pe la 
trei-patru săptămîni odată, la Câmpulung unde-s prietenele ei, Tanya şi Irina 
Ol.-ky, două rusoaice albe născute în România după 1917. In Septembrie îmi 
remite o scrisoare a lui Dinu Ne, pe care I-a cunoscut la domnişoarele Ol.-ky; e 
cu domiciliul forțat Ia Câmpulung, rezerva mea îl interesează, speră că nu-i port 
pică. In termeni foarte amabili. Dinu mă pofteşte să vin să-l vizitez. 

Ceea ce hotărăsc să fac. Trixi se bucură grozav, bate copilăreşte din palme, 
sare pe cît o lasă picioarele slăbite de boală. Apoi mă învaţă cum să procedez, 
vinde să trag la Câmpulung, îmi dă adresa unei case vecine aceleia unde îşi are 
domiciliul Dinu cu soția lui, îmi arată că e mai bine să nu mă duc la miliție să mă 
anunţ. 


Clandestinitatea aceasta mi se pare exagerată, dar mă distrează, şi mă 
supun. Aflu totodată că voi întîlni şi pe un alt fost elev al liceului Spiru Haret, 
mult mai mic decît mine, care-i „fugar" în oraşul unde n-am mai fost din vremea 
copilăriei de la Clucereasa şi trăieşte acolo de cîțiva ani sub un nume fals şi cu 
buletin de identitate plăsmuit. 

Urmez întru totul instrucțiunile date de Tr. Sunt primit cît se poate de 
cordial de către Ne. şi soția lui de care mă leagă din primele clipe o simpatie 
reciprocă. Ei locuiesc nu departe de malul rîului, într-o casă cu tuni şi grădină, 
umedă, mucegăită, tristă, dar nu fără farmec, cu ziduri mîncate de muşchi şi 
încolăcite cu iederă de culoare închisă. (Ceea ce aşterne peste domiciliul 
obligator al locatarului un aer de surghiun la moşie al unui boier bănuit de 
hainire.) Aflu că la Câmpulung vine lume multă de tot, că Dinu citeşte, expune, 
rezumă, întreabă, răspunde, comentează. Dintre toţi elevii lui Nae lonescu el a 
moştenit suflul socratic în gradul cel mai înalt, mai stăruitor. Misteniosul prieten 
spirist mi se recomandă Crăitaleanu, poartă o mustață vădit lăsată în scop de 
camuflare, ridicol de stufoasă pe o față tînărâ de intelectual subțire cu reflexe de 
monden rafinat. 

întrunirile din casa cu turn - în cursul cărora se serveşte ceai Iară zahăr, 
fiecare adueîndu-şi-l cu sine plus un corn, două sau trei — discuțiile de înalt 
nivel filosofic, măestria descoaserii spirituale de către gazdă a 

217 

celor prezenţi exercită o puternică atracție asupra mea. Crăifăleanu este un 
om încîntător, de toate e informat, a citit toate cărțile din lume, îl adoră ca şi 
mine pe Alphonse Daudet, e aprig consumator de ceai - se pricepe să-t 
pregătească după tipic - străluceşte; seniorie de mare clasă. Mă ştie din liceu, 
cînd eram într-a şaptea eu, în prima el; eu pe el, nu. Ne împrietenim la cataramă 
în cel mai scurt timp şi nu trec nici douăzeci şi patru de ore pînă ce aflu că 
numitul Craiffy e fiul avocatului Mişu Paleologu. om de mare ispravă. 

Dinu - personalitate puternică înzestrată cu daruri harismatice - îşi exercită 
influenţa nu numai prin vorbire, citire, dialoguri cu şi prin întinsă şi intensă 
corespondență. 

După ce mă întorc la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi 
harnică regularitate. Tr. merge acum aproape săptămânal la Câmpulung. Vreau 
să-i încredinţez ei scrisorile, — apoi - cuprins de o vagă teamă absurdă - o rog 
să-i comunice ea gîndurile mele lui Dinu, verbal; dar ea stăruie să întrebuinţez 
calea scrisului şi a poştei (pentai Dinu este o mare plăcere să primească o 
corespondență cît mai vastă). 

(Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Minai Radul eseu 
şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse 
plocon pe masa de anchetă de către locotenentul major Onea.) 

Uneori Craiffy şi Dinu vin, clandestin se-nţelege, în Bucureşti. De cîteva ori 
îi găzduim la noi, tata şi cu mine. Craiffy e temerar, mustaţa e o apărătoare de 
comedie, aduce a recuzită de trupă de saltimbanci — exact ca în Căpitanul 
Fracassg, ca în trupele lui Pascally ori ale lui Viatei Millo, la sfîrşitul vieţii. Dar 
rodomontada prinde şi Craifty nu-i dibuit, nu e suspectat niciodată deşi a 
petrecut şase ani la Cimpulung, la cîțiva paşi de sediul miliției; niciodată 


slujitorii statului democrat popular (pleonasm, spunea Manole, voi scrie un 
studiu intitulat statele pleonastice) nu s-au întrebat din ce trăieşte, unde lucrează, 
ce-i cu tînărul acela mustăcios şi elegant (elegant ori dramatic de zdrențuros). 
Abia după amnistia din 1955 vor afla şi ei adevărul 

1966 

Citirea Evangheliilor îmi aduce în minte fraza aceasta a cardinalului de 
Retz; „Adevărul răspîndeşte, cînd e la un anumit carat, un fel de strălucire căreia 
nu i se poate rezista."" 

- Alt argument, la prima vedere consistent şi el, împotriva creştinismului. 
Şi de acesta dau prin diverse celule. 

218 


Cum se poate, zic oamenii, şi nu numai ateli, ca faptele unei vieți 
vremelnice (0, cît de vremelnice) să ducă la fericirea veşnică ori la osînda 
veşnică!.! 

Disproporţia, zău, pare absurdă. Sentinţe veşnice - se înfioară T.L. 

— şi cîntăreşte, adînceşte, reține cuvîntul al doilea, nu trece repede, 
încearcă a-l rotunji, a-l mîngiia cu palma, dar de departe, ca pe o bilă încărcată 
electric, brăzdată de fulgerul care înseamnă pericol de moarte - sentinţe veşnice 
pentru lucruri care se petrec între barierele unei infime temporaltăți! Şi cum de 
s-ar putea stabili relații de cauzalitate pentru domenii despărțite de o prăpastie 
mai ameţitoare decît cea dintre rai şi iad? E ca în exemplele aritmeticii 
elementare, nu poţi aduna mere cu nuci. 

Argumentul, îi răspund şi lui T.L., şi de fiecare dată, e impresionant, dar 
nu-i valabil pentru că trece peste unele observaţii psihologice cu privire la durată. 

Chpele de suferinţă pe care le trăim, întocmai ca şi cele de plăcere 

— dacă ne este dat a le trăi — le trăim ca timp absolut, ieşit din vremelnicie. 

Ei, ce-s şase ceasuri pe cruce, trec! 

Trec repede în temporalitate, dar - bergsonian vorbind - nu trec deloc ca 
durată, imobilizează timpul. Da, trec pentru spectator ori comentator, dar pentru 
cel care nu le numără, ci le parcurge, care nu numai le parcurge, dar le şi trăieşte, 
adică le umple nefinitul şir cu infinitele discontinuități ale durerii pulverizate în 
miliarde de miliardimi de secundă, le alimentează cu particulele sîngelui şi 
aşchiile durerii de-a lungul unei infinitesimale serii unde nu există putinţa de 
integrare 

— artificiu de calcul echivalent cu nădejdea — nu sunt şase ore, adică de 
şase ori trei mii şase sute de oscilaţii ale pendulului, ci şase ore de veşnicie. 

Zece ani de putere absolută pentru tiran ori o domnie de zece ani pentru 
nerăbdătorul moştenitor nu sunt un biet deceniu, sunt un timp scos din curgere şi 
relativitate, altă entelehie decît a lui Heraclit ori Einstein. 

Dar clipele organismului nu-s conectate şi ele veşniciei, absolutului 
cosmic? Sau pe plan trivial, gîndească-se fiecare la clipele unei operații 
dureroase, unei extracții dentare cu atingerea nervului: par ele sincronizate cu 
numărul de bătăi ale pendulului? 

Disproporţia, prin urmare, e mai puţin absurdă decît ne vine a crede. 
Capodopera artistică nu ne scoate şi ea pe oarecare durată din Timp? Proust. 


Verweile dochr*. Faust nu şi-a vîndut sufletul pe vreo douăzeci, treizeci ori 
cincizeci de ani, ci pentru o doză de viaţă (sau durată) absolută, adică pentru o 
veşnicie. lar Brahma creează mereu noi şi noi veşnicii. Să nu-l facem pe diavol 
mai înşelător decît e: în pacturile 

219 

pe care le încheie cu feluriți Fauşti el oferă nu ani ci eoni. (Eoni falși, 
deoarece sunt emişi iară garanţia rezervei de legitate a creației, dar utilizabili 
pentru cine-şi constaieşte iluzia cu ei.) 

Corolar: e la fel cu păcatul originar. Nu s-a produs o singură dată. Fiecare îl 
comitem la rîndul nostru, fiecare, în parte, cădem: ieşim din unitate şi păşim sub 
blestemul dualității binelui şi răului. 

Păcat nu numai originar, ci şi de fiecare dată original. 

După anchetă 

Nu 1 se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul 
sfinților de la Lyon: Blandiana şi Irineu, chinurile cărora depăşesc şi desfid 
capacitatea noastră de înregistrare - puterea cutremurului sparge seismograful. 

(Pe atunci domnea înțeleptul Marc-Aureliu.) 

Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decît 1 se cere. Porţia 
impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al braţului lingurița 
ce ți se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalicul pentru a înfuleca, 
morfoli şi molfăi cu nesaţ din materia urît mirositoare. 

Se aplică şi zicala lui Talleyrand (Toynbee o atribuie lui Voltaire): Surtout 
pas de rele”. 

(Ce Dumnezeu! Nici un judecător nu acordă ulti'a petita””. Nici un 
comerciant cu scaun la cap nu dă cincizeci de mii celui care-i cere cinci mii. Dar 
se vede că teroarea produce un fenomen asemănător cu cele cunoscute drept 
paradoxale în fiziologia creierului (zgomotul mare nu trezeşte din somn, vorbitul 
în şoapte da), cu efectul de groapă din fizica nucleară (mai întîi nucleul respinge 
cu forte uriaşe particula ce se apropie, dar dacă aceasta izbuteşte a sări peste 
punctul critic nu numai că rezistenţa scade: particula e atrasă, acaparată, repulsia 
devenind nesăbuită ospitalitate). 

- Teama de un pericol real şi imediat - localizat în timp şi spaţiu — se 
numeşte frică şi este un simţămînt normal. Teama stîmită de o simplă 
virtualitate (de multe ori zămislită de o închipuire ce a prins aripi) poartă 
numele de laşitate. Frica: de automobilul care vine cu viteză mare către mine e 
natural să mă feresc, de nebunul care se repede asupră-mi cu un cuţit fug. Mă 
atacă un dine turbat, mă dă maiorul Jack Simon cu capul de pereţi: tresare în 
mine teama. Abjecţiunea creatoare de catastrofe începe o dată cu formula: Să nu 
se spună că... Să nu se cheme că... Dar dacă cumva, ia mai bine să mă duc eu să-l 
denunț... 

220 

Laşitate e şi panica terorizatului. Panica terorizatului îl excită pe terorist, 
jocul acesta de oglinzi dispune de o putere amplificatoare analoagă intensificării 
unui izvor de lumină aşezat între două suprafeţe reflectante. 

Pe cît este frica de normală (definiția fricii au dat-o Englezii: curajos se 
numeşte omul care ştie doar el cît îi este de frică) pe atît poate - prin gratuitatea ei 


- scoate laşitatea din sărite pe omul cel mai îngăduitor. 

Provocarea aceasta a răului (căci îl stimim), măsurile acestea de apărare 
luate în vid, chezăşuirea aceasta aprigă a unui viitor incert (prin urmare 
disponibil), invitația la necruţare şi demenţă lansată călăului se îmbină 
constituind un bloc de îndărătnicie mai rece decît un ghețar, o masă densă şi 
lucioasă la care nu încape acces. Oul lui Felicien Marceau, suprafața netedă prin 
care n-ai cum trece. 

Laşitatea slujbaşului care nu se hotărăşte să ia o măsură perfect legală. 
Laşitatea autorilor de referințe pe care nimeni nu-i obligă să spună absolut tot ce 
ştiu. Refuzul încăpăţinat de a da curs cererii legale şi inofensive a solicitatorului 
sub cuvînt că s-ar putea să se creadă că... Laşitatea corului de adulatori care-l 
îmbie pe tiran şi-l fac să piardă orice fărîmă de bun simţ. Mucarerul, voluntar, 
plătit peste haraciu. La trei ani, la un an. Imaginaţia la pîndă, neadormită. 
întrecerea între terorizaţi, care va da mai mult. Devansarea gîndurilor pe care 
teroristul nu le gîndeşte şi poate nu îndrăzneşte să şi le formuleze; ori nu-i 
îndeajuns de sofisticat în arta chinuirii pentru a le formula. Diabolică, neagră, 
pervertită gătire şi netezire a căilor răului. 

Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situația de a-l 
provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o 
strînsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De 
a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gîndire al teroristului şi a-i atribui 
intenții mai crude şi raționamente mai subtile decît are în realitate. 

Numai în felul acesta îmi explic imaginea rămasă mult timp neclară pentru 
mine: a învinuitului care ajută ancheta (şi pretenţia acesteia de a fi ajutată). 

- Aşa şi cu egoismul, diferit de răutatea gratuită. 

Egoismul e firesc. Dintre două gamele o aleg pe cea mai plină. 

Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi 
avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful 
camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. 
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogățit cu 
wolfram, tungsten. mangan... 

221 

- Bunăvoința şi gentileţea nu implică neapărat prostia şi nu exclud ironia. 
Dovadă anecdota cu Talleyrand şi tînăail bijutier. 

Talleyrand, In prezenţa unei doamne, primeşte pe tînârul trimis al 
bijutierului. I se oferă două inele deopotrivă de orbitoare. Doamna nu ştie pe care 
să-l aleagă. Talleyrand se adresează tînărului: dumneata pe care l-ai alege pentru 
logodnica dumitale? Tînărul ezită, alege. Prea bine, suride Talleyrand, ia-l şi 
oferă-i-l, 1-l dăruiesc. lar doamna rămîne cu celălalt. 

— NI se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţii. Şi să nu le luăm în 
tragic. 

Să ieşim din noi, să nu ne gmdim la noi. 

ŞI să fim nepăsători la ale lumii. 

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie. 

Şi să nu uităm că prima datorie a creștinului este să ştie a suferi. 

Să fim curajoşi şi îndrăzneți. 


Și să fim blînzi şi smeriţi cu inima. 

Să nu scoatem sabia. 

Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi 
foc; dihonie şi despărțire între fiu si tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră. 

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd 
deşertăciunile. 

ŞI să avem drept scop suprem dobîndirea vieții veşnice. 

Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiție 
luptătoare a omului. 

Şi să ne purtăm ca prinții, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim. 

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri. 

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne 
vindece de ale lumii. 

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac 
temeiul filosofiei lor? 

1924 ori 25 

Excursie cu maşina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaş). Sunt pe bancheta din 
fundul maşinii între părinții mei. 

Pe o şosea, deodată, dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia soarelui. 

222 

Puternică senzația produsă de strălucirea crucii metalice şi de unicitatea ei 
în cadrul tabloului unde totul e natural, numai crucea e făcută de mîna şi cugetul 
omului. 

Jilava, ianuarie 1962 

Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi nămeţi, cumplită şi străveche. 
Pe străzile troenite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de 
întrebarea: unde să se ascundă'? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-l 
împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curțile 
n-ar fi sigure) sa-şi încredințeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit e 
Căpitanul. El face la întîmplare cîțiva paşi. sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E 
pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. îi deschid, îl poftesc 
înăuntru, au-l întreb cine e (ştiu). îl ajut să-şi scoată şuba. în cameră e o vatră 
şi-n vatră focul arde cu flăcări înalte. Deîndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl 
omenesc. îi pun la dispoziţie a doua odaie — locuinţa are două camere, taman 
cît trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros 
de căldură şi hrană, dar şi bănuitor, ager şi neînduplecat. Nu-i gata să creadă 
orice, e şeful, e luptătorul care cercetează terenul cînd, atent la orice detaliu, 
înaintează în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă şi se 
înfioară, se crede vîndut. Dar iată că izbutesc să-l conving să nu plece în 
viforniță şi la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar 
de nevoie ursitei. Cînd dau să deschid uşa spre a mă napoia în camera întîi 
flăcările din vatră par a cuprinde casa toată... 

— Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un 
convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situațiile cele 
mai intime. 

Citi in Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în 


Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecției, cel pălmuit de sluga arhiereului, 
pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrînceşte, îndemnat să se bucure de 
către cei care îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El. 

Cine va bea sîngele meu şi va mînca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sîngele 
care a curs de pe cruce şi trupul sfirtecat prin răstignire. 

Nu numai că trebuie să ne înălțăm pe noi, ci şi scînteia divină din noi trebuie 
s-o aprindem. 

Orice teofanizat participă la cele două suferințe ale Mîntuitorului: batjocura 
şi răstignirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de un 

223 

ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrățit cu durerea, trainic 

frate de cruce. 

- Sălăşluieşte oare in noi cîte un anume păcat principal, cu adevărat 
singurul dăunător insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la 
simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu Buffon, că 
păcatul c omul însuşi”? Se poate vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros 
personal ca de une făculte maitresse" '? 

Știm care anume e păcatul cu siguranţă primejdios, luînd aminte la calea 
nonă rezervată spre iad? 

Medicina, demonstrind că microbii toţi se află în corpul omului şi că numai 
unul, la boală, devine ucigător, descrie o situație paralelă. 

Există temperamente fiziologice şi morale; sensibilităţii corespunzătoare 
anumitor elemente ale mediului înconjurător. Alergii. Sensibil la frig, biinoară; 
de frig să se ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. împotriva 
esențialului păcat aducător de moaite va duce nevăzutul război cel care şi-l 
cunoaşte: pe celelalte îşi poate îimădui a le lua peste picior. 

Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de tuberculoză ori de pe 
urma unui accident. Diavolul e specializat. Ştie el unde bate Are, pentru tot omul, 
o poartă anume, personală, ca-n apologul lui K \fka. 

1969, Duminică 

Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea zilei de 
miercuri. Prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos, prin gîndurile noastre 
necurate îl batțjocorim. 

într-un anume sens, păcatul cu ghidul e şi mai abject decît cel cu fapta 
pentru că - nevăzut - îl însoţeşte necesarmente fățărnicia, impostura. Eşti în 
privilegiata situație a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă, el, viaţa; a 
hoțului din casă (de care nu te poți feri) faţă de tîlhanil la drumul mare, cu tot 
pitorescul său alai: calul, pistoalele la brîu, căciula pe-o ureche. 

Cu flecare faptă rea batem un cui în crucea Sa. 

Imagine de groază. 

Paharul din care gustăm la împărtăşanie e plin de sîngele Său, sînge în care 
sunt toate păcatele, urguile, ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm. 
Femeia care aduce despotului vasul plin de singele fiului ei răpus din înaltă 
poruncă: na, safură-te. 

Imagine de «roază. 

224 


Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac 
oamenii cînd, de pe crucea troiței, crivățul şi intemperiile au smuls trupul 
Domnului? Se uită, îşi văd de drum 

Iar la vremea de soroc fi unind din nou pe cruce Şi-i bal cuie/e la loc 

Jilava, mai 196(1 

V. îmi mărturiseşte că la zece Mai era mai rău decît mahalagii: se scula cu 
noaptea-n cap, se dichisea, alerga pe bulevard, la defilare. Cînd apărea familia 
regală îi dădeau lacrimile în ochi. Niţel mai tîrziu. între veghe şi somn. mă 
vizitează umbra doamnei de Branszky însoţită de a perechii executate în 1793, de 
a ucisului rege portretizat de Van Dyck — atît de fin. de neajutorat, de a 
legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa lui de arhiduce austriac, leh biii auch 
koni^lreu”". 

- Gen. 8, 12: „Dar poaimbelul nu s-a mai întors la el." 

De ce văd în această propoziție toată tristețea sfirşitului copilăriei? 

Un Mystere Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a inocenţei? 

Nostalgia lumii care nu mai poate fi: ulița copilăriei, vacanţa mare, cele 

două văluri purificatoare: amintirea şi nădejdea? 

în Septembrie luminile se aprind devreme, cînd cerul nu-i încă 

invizibil, ci roz-vinețiu şi serile-s călduțe: pe Calea Victoriei (vin dinspre 

Calea Griviței unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină, din căruţa de 

la hotelul Bratu, un vraf de reviste //istoria) pătrunde - cuceritoare, 

dulce otrăvită - mireazma subtilă a Suburrei. 

Gherla, Zarea, martie 1964 

Nu cred, îmi joc mie însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o 
iluzie, o bună intenție, e o luptă (meritorie, da): însă o imposibilitate, sunt prea 
departe. 

Lungi ceasuri de calmă deznădejde. 

Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt totuşi botezat. E 
un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după gînduri. Diacul ne ţine sau nu prin fapte: 
faptele îi sunt opozabile, după cum prin lapte îşi valorifică pretențiile (la cîntar). 
La el, actele iwbeşte. 

225 

Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul; sunt şi eu pe veci 
însemnat cu fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului. 

Nu sunt în regimentul de gardă al uhlanilor; dar sublocotenent în regimentul 
de infanterie Nr. 743 cu garnizoana într-un sat de pe frontiera nord-estică tot 
sunt, tot ofiţer al armatei germane se numeşte că sunt. 

- Firescul, în celebrul vers al lui Boileau, este desigur tot una cu adenhul. 

Chassez le naturel, ii revienl au galop“. Mă întreb dacă numai el, alungat, 
revine degrabă. Minciuna, deopotrivă. într-atît suntem coboritori nemijlociţi ai 
păcatului din vechi, comis sub semnul şi la adăpostul minciunii. Minciuna s-ar 
zice că a dobîndit rang de trăsătură firească în constituția noastră psihică, în orice 
episteme ar generaliza Michel Fou-cault. 

ŞI, spune părintele romano-catolic Ion Pop (suntem în camera 44 de la 
Gherla), nu numai în sens peiorativ; de voită şi interesată denaturare a unui 
adevăr. Ci şi ca nevoie de a falsifica, a schimba, a fabula, a ne masca; poate că 


acesta e motivul pentru care biserica a condamnat atîta vreme teatrul şi pe 
comedianţi. In înţelesul acesta, arta de la Picasso încoace şi în special arta 
supra-realistă, care reaşează lucrurile create, le combină în alt fii, dezmembrînd 
realitatea şi făurind alte asamblări de părti alcătuitoare, trădează o viziune 
anti-tomistă şi păcătoasă a lumii. Pentru părintele Ion Pop, în Doktor Faustus 
Adrian Leverkuhn este pedepsit fiindcă muzica dodecafonală este o pretenție 
luciferică de a stabili alte armonii, de a contesta legile lui Dumnezeu. 

- La puşcăriaşi mult savurata zicală indiană - decît să umbli e mai bine să 
stai în picioare, decît să stai în picioare e mai bine să şezi, decît să şezi e mai bine 
să stai culcat, decît să stai culcat e mai bine să dormi, decît să dormi e mai bine să 
mori, decît să mori e mai bine să nu te fi născut - reprezintă însăşi valoarea de 
contrast a creştinismului. Care-i dragoste de viață, făgăduinţă de a trăi veşnic. 
Unamuno: jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul. 

în India, la toate religiile, țelul e dispariția, desființarea, dezgustul. 
Creştinismul, dimpotrivă, este alb, este goethean (4m Anfang war die Taf” este 
o afimiaţie creştină în care autorul a sărit peste La început era Cuvintul de-a 
dreptul la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericirea de a fi. După chipul şi 
asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt. 

Buddha ne îmboldeşte cu neantul. Hristos ne oferă totul. 

226 

Paris, 1938 

în afară de dragostea de viaţă creştinismul e şi entuziasm. 

(Cit de trist îmi închipui că trebuie să fie pentru Dumnezeu să vadă imensul 
plictis scîrbit al Indiei; ori nepăsarea teoretizată şi inteligentă a Franţei!) 

Chesterton: „Tot răul provine nu din faptul că locomotivele sunt prea 
admirate, ci dintr-acela că nu sunt destul de admirate. Păcat nu e că locomotivele 
sunt mecanice, ci că oamenii sunt mecanici." 

Paris, 1938 

„„Mincau, beau, se însuraţi, se 

măritau piuă in ziua ciuda intrat 

Noe în corabie şi a venit potopul 

şi i-a nimicit pe toți. ” 

Luca. 17. 27 

Cît de bine văd că singurul lucru important nu-i decît eroismul, în sensul 
larg, adică posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se zbuciuma. Idealul de 
camping, formula lui ce-mi pasă mie, lui mă doare-n cot, disprețul acesta pentru 
cuvintele mari (toate: şi Datoria şi Sufletul şi Dumnezeu şi Omul şi Revoluţia şi 
Misterul şi Libertatea şi Ordinea şi Civilizaţia) s-ar putea să dizolve lumea. 

Spun că sunt moderni. Modem a fost Peguy, care se ruga în autobuze, un 
erou şi un entuziast; s-a dus să moară cu trupul pentru „cetățile trupeşti” într-un 
război lumesc pe care-l socotea drept. 

(Adaos 1965: Peguy se conformă îndrumărilor date de Krişna lui Arjuna în 
Bhaghavaă Gita.) 

Paris, decembrie 1938 

Montherlant (în Echinocliid din Septembrie): „Oricine crede în orice o fi 
trece drept un fraier, un tont." Toată cartea e scrisă împotrivă „deştepţilor" care 


au convingerea că „nu pot fi duşi”. 

Groaza de fraiereală - obsesia şmecherilor, onoarea lor, singura -este 
impulsul josniciei. Balzac /Modeste Mignon): „A nu fi niciodată fraierii, 
maximă ticăloasă care este dizolvantul tuturor simțămintelor nobile ale omului." 

227 

A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Frciherr, adică om 
liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puțin dacă 
a fost şmecherit de un mişel. 

Bucureşti, 1935-1936 

Manole despre tradiție şi progres: O fi fost el Condorcet revoluționar, însă 
nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării 
experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l (slavă Domnului, 
biblioteca Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se exprimă la 
fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decît ştiind ceea ce a fost, spre a nu 
cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi 
trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată 
înţelege pînă la un anumit punct şi apoi să nu mă poată totuşi pricepe. Ăsta e 
secretul tradiționalismului. 

Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar 
eu da - adînc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le 
poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt 
perversităţi şi deviații, ci continuarea liniei începute. (Ca şi cum progresul ar fi 
o linie dinainte trasată.) 

— Manole îl admiră grozav pe Guizot. 

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească 
absolut neschimbate şi absolut intacte: noțiunile primare ale sufletului omenesc; 
dispozitivele de bază ale civilizației; principiile moralei. 

Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, 
odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în 
transformarea lor în şi mai" Statice,—şi -mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. 

Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînțeles pentru el: poezia 
lumii modeme, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le 
pricep eu, el nu. 

Ar trebui să mai găsească la un grad altul decît al epocii lui, la un grad mai 
înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea mai puternice 
decît în vremea lui. 

în toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, retacînd drumul 
parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu 
orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă in aceeaşi direcție. 

228 

ŞI trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite. camaraderia e doar pentni 
oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o 
subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ 
extrem de avansat, e posibilă numai între bărbați şi femei căliți în morală. Dar ei 
zic camaraderie şi înțeleg desfriu. Au schimbat numele, nu relația. Păi desfrhi! e 
de cînd lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe cînd 


camaraderia - caie-n primele clipe l-ar mira pe Guizot - e o noţiune progresistă. 

Bucureşti, 1931 

Manole despre necesitatea de a practica religia în care suntem născuţi: 

Cu lehova, dragă, eu sunt în raporturi reci, dar onorabile. Uite ce spunea 
Alberti, florentinul: le spune burghejilor cetăţii să meargă cu ostentație la 
biserică; nu din religiozitate să meargă, ci ad pompam, ca să se deosebească de 
cei ce joacă la loterie, de aventurieri, de capitaliştii nedemni. 

Trebuie, fîrtate, să dominăm de undeva istoria şi viața, tară a ieşi din ele. Ne 
trebuie o perspectivă a demnităţii: sa facem prin urmare, cu mult calm, gesturile 
hieratice izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi onorabilitatea, să ne 
deosebim de toți derbedeii: să mergem la biserică, adică la templu. Nu mergem la 
templu din misticism, ci din ostentație, în calitatea noastră de oameni moderni şi 
mîndri. 

De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întîmplător ne-am 
născut? Pentni că, deşi individuale, au intenționalitate socială, sunt gesturi 
colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentni că dau omului 
conştiinţa valorii sale proprii, subsumînd-o fluxului istoric. Şi sunt absolut 
necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relații cu 
Dumnezeu. Dumnezeii fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi 
a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brîu in 
noi, sunt izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Și nu discret, nu modest: 
ostentativ! 

Bucureşti. 

Manole despre revoluţii: cum se face că numaideciît după 1789. adică după 
început şi Victorie, se dezlănțuie reacțiuuea? Pentni că democrația a dat drumul 
celei mai teribile dintre forțele reacționare: maselor. Şi de ce au izbucnit curînd 
războaiele? Pentru că. după cum 

229 

spune Sorel, pacifiştii sunt cei mai buni asociaţi ai „negustorilor de tunuri." 

- Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul evanghelic este 
mult mai dur şi mai trist: „Nu daţi cele sfinte dinilor nici nu aruncați 
mărgăritarele voastre înaintea porcilor; ca nu cumva să le calce în picioare şi, 
întorcindu-se, să vă sfişie pe voi" (Mat. 7, 6). 

NI se atrage atenţia: făptuirea binelui este o acțiune riscantă; nu numai că de 
cele mai dese ori e degeaba, dar şi poate antrena pe săvîrşitor în primejdii de 
moarte. 

Paris, 1937 

în cartea mai veche a lui Henri Franck, scrisă înainte de război: „Dacă noua 
repartizare a muncii pe care o va face orînduirea socialistă n-ar avea drept 
consecință decît să micşoreze puţin mizeria materială a oamenilor, dacă n-ar 
introduce în viață, odată cu niţel mai multă dreptate reală, un idealism nou, 
înnoirea producției, întinerirea artei, dacă n-ar împrăştia în inima oamenilor un 
entuziasm la fel de arzător ca cel care i-a însuflețit pe creştini, pe grenadierii lui 
Napoleon şi pe revoluționarii ruşi, ar trebui să deplîng mina civilizației burgheze 
şi să mă tem de o întoarcere la barbarie.. Mi-e teamă, mă îngrozesc... Dacă 
poporul nu se mai însufleţeşte pentru lucruri ca Afacerea Dreyfus, ca răscoala 


poloneză, ca suferinţele Alsaciei, ca revoluţia rusă, dacă se mărgineşte la un 
marxism steril, la un materialism urîcios, atunci îl dispreţuiesc şi mi-e frică de el. 
Dacă nu mişcă decît pentru pofte, pentru invidie şi ură... dacă nu-i gata să-şi dea 
viaţa... s-a zis cu toate... Şi din nefericire... frică-mi este că aşa va fi... atunci 
strădania poporului va avorta deoarece eroismul trăieşte numai prin rîvnă şi 
cutremurare." 

1964 

însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu 
angoasa. Nu ştiu. Pînă în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea. 
Şi după aceea: nu ştim ce va fi cu noi, la sfîrşit. Angoasa e semnul speciei umane, 
numărul nostru cromozomic pe plan psihic. 

- Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Moisi şi pe prooroci; Hristos ne-a dat 
Revelația şi Evangheliile. Dar hotărîrea, de fiecare dată, pînă la urmă 

230 

tot noi trebuie s-o luăm. Hans Fallada: tot omul moare pentru sine. 
Hotărîrea e tot atît de însingurată ca şi moartea. 

e Hristos ne ajută prin Cuvîntul său, dar ne lasă liberi a decide. Şi cum 
decidem? Avem la îndemînă două puteri: învățătura Sfintei Biserici şi dreapta 
socotinţă, care-i act de libertate potrivit definiției lui Denis de Rougemont: 
libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-l asumăm. 

Suntem ajutaţi, sfătuiți, miluiți, călăuzați: dar la sfirşit, tot eul vorbeşte, 
adică tot duhul, care e liber. 

O frază cu totul creştină a lui J. P. Sartre: „Important nu este să spui: lată ce 
au făcut din mine, ci: lată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine." 

Iulie 1966 

Cu dr. Al-G. despre Europa şi Asia. 

Eu: Principala însușire a civilizației-culturii occidentale este caracterul ei de 
generalitate, se adoptă uşor şi se adaptează oriunde. Celelalte civilizaţii şi culturi, 
oricît de sofisticate, sunt mai regionale; China şi India îşi pot însuşi cultura albă 
incomparabil mai iute decît Europa pe a lor. 

Nu-i chiar înlesnirea aceasta semn de inferioritate'? Nu, sunt cazuri cînd 
uşurinţa, departe de a semnala superficialul, relevă o grație, grația fiind după 
Alain economia mijloacelor. 

Alfabetul latin, pentru că e cel mai uşor de citit din toate cîte sunt, înseamnă 
că stă în urma celorlalte? Cifrele „arabe" (de fapt indiene) sunt inferioare celor 
latine? Ori sistemul zecimal altora? Prin descoperirea lui zero n-au dovedit 
Indienii că şi ceea ce este „practic" poate fi creator de neghicite semnificații şi 
nebănuite domenii de cugetare? 

Generalitatea civilizației-culturii occidentale, simplitatea caracterelor latine 
şi a numerotației arabe nu aparţin unor zone de superficial şi inferior, ci participă 
de la iuţeala şi degajarea trupurilor glorificate. „Uşor" aici nu se opune lui „greu" 
(în sens de adînc, de serios) şi nu înseamnă uşuratic, frivol, ci desfide pe „greoi", 
aşa cum la Simone Weil {La pesaiVew ci la grâce) graţia e pusă în contrast cu 
gravitația (= atracție a pămîntului, încetineală, îngreuiere, grăsime, grosime, 
grosomănie). 

231 


Gherla, octombrie 1963 

Ne vine în celulă doctorul [., medic psihanalist. îi spun că nu cred ca 
psihanaliza să fie atît de ştiinţifică pe cit zice şi s-ar zice că e; cred însă câ marele, 
adevăratul, Înduioşătorul merit al psihanalizei ar putea fi acesta: că s-a aplecat 
cu înţelegere (sau în orice caz cu bunăvoință, iară scîrbă sau suspectă curiozitate) 
asupra unor dureri nouă. 

Leon Bloy: sunt în biata inimă omenească locuri încă inexistente şi unde 
suferinţa intră spre a le da. în sfirşat, fiinţă. Relativitatea, aidoma: nu spațiul 
cuprinde aprioric materia, ci materia în expansiunea ei creează spațiul. 

Pe linia aceasta psihanaliza se arată de nu sub aspectul ei cel mai ştiinţific, 
în orice caz cel mai omenesc, mai durabil. înseamnă însă că dăm de un apel la 
„Simpatie"" şi compasiune, ceea ce nu-i ştiinţific, întocmai: psihanaliza a uitat că 
e mai înainte de toate un leac, abia ulterior a devenit o ştiinţă cu pretenții 
sistematice şi obiective, iar leacul e prin definiţie milos, compătimitor. 

- Altă conversaţie cu acelaşi: 

Pe cind termenii de complex, libido sau refulare ajungeau atît de populari, 
alt cuvînt de seamă al psihanalizei era lăsat în umbră. El nu este mai puţin 
însemnat; a rămas oropsit fiindcă e mai puţin plăcut şi fiindcă stă mai puţin la 
îndemîna tuturor celor care fac din psihanaliză exclusiv o justificare. Ciivîntul 
respecti! e sublimarea. 

Vulgarizatorii psihanalizei seamănă cu ereticii inochentişti care din 
versetul unde însă păcatul s-a înmulții darul a prisosit (Rom. 5, 20) deduc 
dreptul nu numai la existență, ci şi la propăşire şi extindere a păcatului. 

Adevărul e altul: că harul ajută pe marii păcătoşi să iasă din păcat, nu să se 
încăpăţineze în el; şi cu atît mai puţin să-l rodească. Din libido Freud nu face un 
sălaş al dospirii ne! rozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecționare, o 
substanţă din care se pot filtra produse din ce în ce mai rafinate. 

Sublimarea este aşadar cuvîntul din urmă a! psihanalizei, holărîtor; e țelul, 
şi tocmai el a fost acoperit cu vălul uitării şi al nepăsării. 

— Ultima conversaţie cu doctorul 1.: 

îi spun că există nişte versuri de T. S. liliot care se potrivesc de minune 
psihanalizei. I le citez trunchiat. 

La Bucureşti le regăsesc: IVe must try to penetrate thc othcr private worlds 
/ oj makc bclicvc aiul fear. / To rest in oui own Sttffe/ing is cvasion of sufferhig. 
U'c must /cam to suffer morc. " 

232 

Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particulare ale iluziei .şi 
spaimei: deoarece dezechilibraţii au ieşit din generalitate, s-au refugiat ori 
pierdut în cîte un univers al lor, altul decîr cel inițiat de puterea divină, şi acolo 
domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; c/e-am rămîne numai în propria 
noastră suferință, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a 
egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de 
auto-compătimire. auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie 
să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci 
modul în care creştinul atacă problema vieţii. Ins own approach, cheia lui 
franceză, şperaclul lui de neconfonnist al vieţii hedoniste. 


— De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa 
cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atît de josnic, iar ceilalți atit de 
nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc 
răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi poate face ris cel viclean de noi? 

Biblia le rezolvă pe toate de felul acesta, toate logicele, înțeleptele, 
modestele, îndreptătitele noastre întrebări printr-un act de autoritate şi un 
răspuns fără drept de apel. Sentința e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atît 
în Vechiul cit şi în noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară înconjur, 
menajamente, farafasticuri, politeţuri, ocoluri. 

Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: „Dar omule, tu cine eşti care răspunzi 
împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai 
tăcut aşa'? 

Sau nu are olanii putere peste lutul lui. ca din aceeaşi ltămîntătură să facă un 
vas de cinste, iar altul de necinste? 

Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-i arate mînia şi să facă cunoscută 
pulerea sa. a suferit cu multă răbdare vasele mîniei Sale, gătite spre pieiie'? 

Si ca să arate bogăția slavei Sale către vase ale milei pe care mai dinainte 
le-a gătit spre Slavă'?" 

Voilă ce r/ui S'appelle parietal Scurt şi cuprinzător. Good old stnmg 
laniţuage! *'. De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta 
e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place. 

în Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor 
plîngeri ale lui lov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar: 

Cap. 33, 12-13: 

„„Dar aici îţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare 
decît omul! 

233 

De ce grăieşti împotriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socoteală de toate cîte 
face?" 

Cap. 35,4-7: 

„lată ce-ţi voi răspunde şi ție şi prietenilor tăi: 

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de 
sus faţă de tine! 

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt 
numeroase, ce-i strică lui? 

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mina ta?" 

Cap. 36, 22-23: 

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea 
învățături ca el? 

Cine i-a dat învățătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai 
făcut rău?" 

Cap. 37, 23-24: 

„Pe cel Atotputernic nu putem să-l ajungem cu priceperea noastră, el este 
de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în 
picioare. 

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară 


privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi." 

Iar după vorbirea lui Elihu, lov trage singura concluzie cu putință, grăind 
către Domnul: 

Cap. 42, 3: 

„Cine cutează, ai zis tu, să birfeascâ planurile mele din lipsă de 
înțelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a înţelege, despre lucruri prea 
minunate pentru mine - şi nu ştiam." 

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din 
cartea lui lov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor 
nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei -divanul 
gîlcevii omului cu Dumnezeu. Sfîrşitul Cărţii însă este evitat. ŞI totuşi el dă 
cheia cifrului. 

Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne 
rămîne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămîne numai a repeta rugăciunea: 
„Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepîndu-ne de nici 
un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ție ca unui stăpîn noi, robii Tăi; 
miluieşte-ne pre noi." Neprice-pindu-ne de nici un răspuns. 

- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o 
aventură, este Aventura. 

Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci 
înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ți rodeşti viaţa care 

234 

ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întîmplare şi-n condițiile date. Asta e 
tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister. 

(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi statornicite şi că 
universul funcționează după ele, minunile fiind excepţia.) 

- Sunt oameni între oameni. Regulamentul este unui iar ordinele sunt 
aceleaşi. Dar nu toți gardienii le aplică la fel. Unii cu zeloasă grijă, cu îndirjire, 
cu bucurie. O întreagă panoramă. Biserică, la Jilava, a cărui poreclă se datoreşte 
faptului că înjura folosind numai acest cuvînt pentru că ştie că jigneşte pe cei 
credincioşi (şi-şi închipuie că deținuții politici trebuie să fie toți bisericoşi). 
Mareşalul, mic de stat, nespus de mulţumit de postul lui şi de el însuşi, cu priviri 
înalte, reci, dispreţuitoare; se ţine ţanţoş de parcă ar fi înghițit o umbrelă, o suliță, 
un vilbrochen; cînd i se dă raportul trece prin faţa șirului deţinuţilor cu un zîmbet 
încîntat, ca Napoleon în seara bătăliei de la Austerlitz - ceea ce (fâră de voia lui) 
produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea căruia este să intre pe furiş în celulă 
şi să prindă în flagrant delict pe cei toropiți de moţăiala. Şi ceilalți: cei cruzi, 
sălbatici, bătăuşii, distribuitorii de zile de izolare, de ore în genunchi ori sub pat. 
Unul cu nas subţire şi ochelari cu ramă de tablă ca un amploaiat caragealesc, 
scund, duhnind a răutate de la o poştă, ca bețivul a băutură. Cei răi din nepăsare, 
conştiinciozitate, prostie. Complexații. Sadicii. Mîncătorii de sticlă pisată şi 
purtătorii de sîrmă ghimpată de-a dreptul pe piele, ca mătuşa lui Bertie Wooster. 
Imbecilii care dau crezare instrucțiunilor orale şi iau în serios ce li se spune 
despre criminalitatea deținuților politici. Le deprindem, tuturor, maniile; spre a 
ne feri; spre a ne acomoda; aşa cum fetele, la bordel, cunosc damblaua fiecărui 
client. 


Locotenentul Ştefan de la Jilava îi întrece pe toţi prin inovaţia sa: scuturarea 
saltelelor, tortură de seamă şi supremă belea. Saltelele de la Jilava nu sunt 
pătrate, nu sunt dreptunghiulare, nu sunt sferice. Forma lor ţine de figurile 
geometriei descriptive ori de ale geometrii lor neeuclidiene; un echivalent al 
numerelor ireale; un fel de ozeneuri nezburătoare. Făcute din pînză rărită, ruptă, 
roasă, ele scot la cea mai mică atingere nori de zdrenţe, de scame, de praf şi de un 
fel de piclă, de ceaţă, de negură, de brumă alcătuită din firişoare de murdărie 
cristalizată ce se porneşte a pluti în camera neaerisită unde rămîn ca un smog zile 
întregi. Oştiri de draci ies din saltele o dată cu zdrenţele şi colbul şi se cuibăresc 
în sufletele manipulnnților, le otrăvesc, exacerbează nervii şi duc la disperare. 
Apoi trec de se aşează prin ungherele celulei unde poluează totul în cîrdăşie cu 
smogul. 

Dar iată că viața nu-i numai din alb şi negru şi că oamenii nu-s toți 
deopotrivă. Sunt şi gardieni care nu aplică regulamentele cu aceeaşi 

235 

străşnicie şi nu dau ascultare ordinelor în mod nereflectat. Coreeanul şi 
Boiereanu de la Gherla, Nedelea de la Jilava (numele anchetatorilor de la 
Securitate şi ale gardienilor sunt pseudonime), ori cel ce ne spune (cînd ştie că 
nu-s turnători de faţă): Dacă v-aş aplica regulamentul Întocmai, n-aţi mai ieşi 
nici unul de aici. Nu ne deschid uşile şi nu taie gratiile cu pila ca să evadăm. Nu 
contravin dispoziţiilor. Nu calcă legile. Dar nu fac exces de zel. Nu jignesc. 
Percheziţionînd agale şi tară de convingerea că un ac făcut din sîrmă ar putea 
periclita securitatea statului. Găsind prilejuri de a zîmbi îngăduitor, de a zvîrli 
un chiştoc, de a rezolva o situaţie tară a recurge la măs.iri disciplinare. Moderaţi. 

Dovadă că, ordinele criminale, un om niţel abil şi cumsecade le poate ocoli 
Iară n-şi ridica stăpînirea în cap. 

E ceva ce se poate. 

Există eroism şi sfinţenie. Dar există şi o moderație, modestă ce-i drept, 
nepretențioasă, care şi ea este de mare preţ. De cîte ori nu-s binecuvîntaţi cei care 
- lăturiş - ştii să aplice - omeneşte, creştineşte, româneşte, bătrîneşte — litera 
neînduplecată. 

- Ce dovedeşte existenţa caraliilor cumsecade, că regimul e bun? Că, totuşi, 
şi-n cadrul lui se pot realiza reformele care vor duce înspre libertate? 

Cîtuşi de puţin. Nu aceasta o dovedeşte. 

Ce dovedeşte atunci? 

Că Dumnezeu este atotputernic. 

De vreme ce pînă şi printre gardienii de închisori şi lucrătorii de la 
Securitate îşi poate găsi slujitorii. înseamnă că puterea divinității nu are margini. 

în Doctorul Jivngo există un personaj episodic ale cănii manifestări sunt 
mereu benefice; e un general de Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face 
rost de apartamente, de unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă în 
comerţ. 

Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e bun? 

Dovedeşte: 

a) că în regimul comunist binele poate fi realizat numai înfîmplâtor, pe căi 
ocolite şi nclegale,- adică neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale 


(concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu); 

b) că Dumnezeu - care-i dincolo de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu 
oricine şi să recurgă pentru îndeplinirea planurilor sale ori pentru a uşura 
suferințele oamenilor chiar la indivizi din tagma asupnitorilor, precum: fariseul 
Nicodim. care era tmul de-ai lor (membru 

236 

al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul Corneliu; vameşii... 

- Cum funcţionează perfecta logică demențială? Premizele: Burghezia 
trebuie să piară; 

Cine nu e cu noi e cu ei. 

Concluzia: Pe rangă cu el! 

Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut şi caracter de teroare 
politică. Cele din 1958-1959 sunt numai demenţiale. Regimul e consolidat, orice 
justificare politică a dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura 
ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Înghiţi!!, mestecaţi. Sunt puşi 
sub stare de arest spiritişti, bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul 
spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio, lotul comentatorilor, 
lotul filateliştilor (au făcut schimburi de mărci, pe una se afla chipul mareșalului 
Antonescu). 

Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul. Numai că în 
loc să 1 se aplice Apocalipsa 3, 20 adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi 
bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", 1 se aplică Facerea 4, 7 adică 
grosolanul: „sta la pindă la uşa ta". lar nebunia — care e plecarea duhului, a 
suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu geamantanul tăcut ori, 
după caz, cu traista-n băț, gata oricînd să intre — posomorită ori deşănţată, 
erinye ori paparudă — în casă, în minte, în membre. Hap tup. Pape Satan, pape 
Satan aleppe. 

Atît aşteaptă, să fie chemați. Şi binele şi diavolul şi nebunia. Deosebirea e 
de manieră: boierească la primul, mahalagească la ceilalți. Heine: Jch riej den 
Ten/el und ev kaniin”!. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut constata că 
nu e atît de „şarmant" pe cît credea progresistul poet. 

Maurras: civilizațiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge un 
pumnal înfipt în spate ca să piară. 

Echil.'irul mintal al indivizilor şi al colectivităților nu e mai puţin fragil, stă 
pe aceeaşi muche de cuţit. (Poate că nu întîmplător apare din nou obiectul acesta 
care se foloseşte şi pentru a omori.) 

- Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte 
caracter de monopol, dementa e aproape. 

Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc 
nici o altă satisfacție şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a 
ideii lor unice, uşor ajung la nebunie. 

în condițiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate 
revendica exclusivitatea. 

237 

Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate 
celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie. 


Se poate merge atît de departe încît să se susțină că slăbiciunile, metehnele 
ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de 
libertate. Un „putred" ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin 
rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune un nobil personaj al 
lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut 
altminteri! 

Paradoxul este explicabil: virtuțile sunt şi ele supuse relativității şi nu devin 
eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. 
Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnici, insomniacii îşi 
pot pune meritele la dispoziția demonului. La extaz ajung şi călugării prin 
rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că 
demonul poate lua chip de înger luminos. 

- De cealaltă parte a oglinzii - dacă pot spune aşa - e la fel: nu orice 
suferință e valabilă. Tîlharul cel rău nu a suferit mai puţin decît celălalt dar nu i-a 
fost de folos. Virtutea şi suferința, aşadar, sunt şi ele supuse relativității celor 
lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor. 

Dar împărtăşania însăşi! îţi este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, 
tămăduirea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre 
bucurie, sănătate şi veselie - ori spre osîndă. 

Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferință care nu-i 
roditoare, o suferință moartă şi care tîrăşte în moartea ei tot ce sufletul află în 
juru-i... Atenţie însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi 
mîntuit, te-ai înşela cu desăvîrşire. 

Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de nici un folos. Cîţi 
eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cîţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? 
Diavolul are şi el martirii lui. 

Cînd povestesc Fraţii Karamazov în celula 44 şi fac distincția dintre 
suferinţa care nu-i mereu mîntuitoare pentru pătimitor şi suferinţa mereu sfintă 
ca spectacol, părintele Ion Pop se supără şi pe mine şi pe Dostoievski, ba şi pe 
ortodoxie (vină port şi eu fiindcă am găsit de cuviinţă să afirm că asta-i 
concepția ortodoxă). 

- Dostoievski vorbind despre greutatea de a realiza personaje pozitive zice 
că în literatura universală nu cunoaşte decît două: pe Don Quijote şi pe domnul 
Pickvvick. „Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai desăvîrşită este 
a lui Don Quijote." 

Thibaudet. Ideea lui e că scriitorului îi vine lesne a crea ce-i este inferior, 
greu ce-i este superior. Exemplu: Flaubert, Doamna Bovary, unde Homais e atît 
de viu, iar profesonil Lariviere atît de şters. 

238 

Prințul Miîşchin trebuie desigur adaos celor două nume indicate de 
Dostoievski, ca şi Hamlet şi Alceste. La Mîşchin, Romano Guard ini cutează a 
deosebi elemente eristice. Nimbul care-i înconjoară capul după ce e pălmuit de 
Ganea. în Pichvick fără îndoială ca toți se poartă după cum observă Chesterton: 
ca şi cum ar fi în paradis. Aici, bonomia, voia bună, bunătatea şi veselia sunt 
treptele scării lui lacov. 

Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca în Don Quijote, 


nicăieri nu e problema pusă mai universal, nicăieri îndepărtările şi apropierile de 
ideal, pendulările între ceea ce suntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că 
suntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi suntem meniti a fi, nu sunt 
contrastate mai sfişietor, nicăieri jocul fără de sfîrşit castel-cîrciumă, 
miîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un ritm mai dătător 
de fiori. 

1965 

Traducerea lui Don Quijote în româneşte (E. Papii, I. Frunzetti) îngăduie o 
adîncire a tîlcurilor atît de extraordinare ale cârtii. 

Ca şi traducerile lui Murnu. De ce (întrebarea e a lui Lovinescu), tradus în 
româneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai netransformat decît în alte 
limbi? Fiindcă româna păstrează o mireazmă telurică pe care altele au pierdut-o 
de nu se mai ţine minte cînd. Românei, ca atare, 1 se potriveşte spusa despre 
Nicolae Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc țărănesc. 

Traducerile franceze prin care atîția cititori români s-au furişat pînă în 
preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, grațioase, dar mecanice; 
subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile stilistice sterilizante. 

Limba română, prin opoziția dintre elementele latine şi orientale, 
precizează paralelismul, răsfiînge în oglinda grăirii dualitatea Don Quijote - 
Sancho Pânza, amplificînd-o, aducînd în grosplan bipolarismul firii omeneşti 
tară a fi nevoie, ca în alte limbi, să se meargă la trivialități. 

Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte tot ce este balcanic, 
turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai intensă, pe cînd eroul apare mai 
puțin departe: sărman ca Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca 
Luceafărul, poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi Pepelea, e însuşi 
omul pe care Hristos îl cheamă să iasă din sine şi să cuteze a fi, a redeveni el 
însuşi cel de la început. Re-înnobilarea, re-îndumnezeirea omului şi a lumii, iată 
scopul predicăni Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote. 

239 

Aprilie 1%() 

Partea cea mai groaznică a proceselor in care acuzatul mărturiseşte şi 
recunoaşte totul este că nouăzeci şi cinci la sută din faptele incriminate 
corespund adevărului. 

Atât doar - că nu sunt criminale. 

De aceea s-au lăsat înşelați juriştii occidentali: obişnuiţi cu formele clasice 
ale proceselor, ei au cercetat conformitatea dintre declarații şi fapte, fără a se mai 
întreba dacă faptele sunt şi criminale. Erau atît de convinşi, li se părea atît de 
evident ca faptele incriminate să fie infracțiuni, încîl au considerat lucrul ca de la 
sine înţeles. N-au re! izuit axiomele. 

Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetisem cărți de Mircea Eliade, de Emil 
Cioran, de Eugen lonescu. Mersesem des la Tr. să bem ceai din serviciul 
Rosenkaralier, să pălăvrăgim şi să ne mai descărcăm sufletul. Rajk, ce-i drept, 
se văzuse cu Tito: de ce oare şeful unui guvern nu s-ar fi dus în vizită la şeful 
unui stat vecin şi aliat? 

Mult mai puţin grală ar 11 fost condamnarea pentru fapte inexistente. Ar fi 
fost o simplă eroare judiciară; au mai fost. Giraudoux: naufragiul Titanicului a 


fost o nenorocire blinda, intra în ritmul vieţii, ultima bună înainte de 1914 cînd 
începe neaşteptata, originala catastrofa. Soljeniţin (ori Pastemak): cînd a izbucnit 
războiul în 1941 oamenii au răsuflat uşuraţi: ieşeau în sfirşit din fantasmagoria 
teroarei pentru a păşi din nou pe făgaşul normal al unei vechi nenorociri 
omeneşti. Jules Romains, văzuse, Kafka prevestise: politia pentru oamenii 
cumsecade. Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toți sunt în 
stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai tăcut, ci 
pentru ceea ce eşti. 

1968 

Concepţia arhitectului Nicolas Schoffer despre artă (emoția artistică poate 
fi realizată de-a dreptul pe cortex, tară a mai fi nevoie de intervenţia unor 
mijloace estetice) nu este un mod de a exprima extazul religios? 

Opera de artă asigură o stare cu totul asemănătoare isihiei (Linişte + Pace 
Sufletească + Fericire, adică un LPSF duhovnicesc, parale] formulei de bază 
CHON“ din viaţa organică.) 

- Mano le: 

Ortega ne învaţă să nu facem „moralei nouă" onoarea de a o considera drept 
o nouă morală. „Morala nouă" nu există, e numai titlul pe care 

240 

omul-massă îl dă imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o 
îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli. 

Drepturi fără datorii, mă, e ca şi cum ai vrea lumină tară întuneric şi 
mămăligă tară mestecau. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu 
invariabil. 

- Ortega (în preajma celui de-al doilea război mondial): oamenii de astăzi 
iau atitudini tragice şi se joacă de-a tragedia deoarece cred că lumea de astăzi nu 
mai e cu putinţă. 

Seamănă cu copiii răsfăţaţi care-şi permit de toate pentru că ştiu că nu riscă 
nimic, care emit cecuri tară acoperire pentru că va interveni pînă la urmă 
familia şi va plăti. Dar tragedia e cu putință. 

Războiul şi întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum 
tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element şi ea în 
ecologie. 

Adevărul despre imediatitatea tragediei l-a relevat de la început 
creştinismul. De vreme ce Mîntuitorul a murit pe cruce, plătind cu sînge şi cu 
moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva 
tragic. învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul şi Golgota nu ne îngăduie a 
pierde fie şi o clipă din vedere tragedia. 

Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sîngeros oricît de frumoasă ar fi fost 
comedia; i se aruncă în sfîrşit omului țarină pe cap şi asta-i încheierea. 

BUGHI MAMBO RAG 

...A, ui lai, Ilispano-Suiza, marcă buna, apare în cartea lui Pierre 
Frondaic, L'homme ă l'Hispano, tînărul acela care se sinucide pentru ca a 
minţit-o pe iubita lui că-i om bogat, iar el era un biet pirlit care luase cu 
împrumut maşina unui prieten... Dar cofetăriile! Cea. mai bună din toată lară 
era fără îndoială Embacher de la Făgăraş, aş pune pe urmă pe Diinboviceanu la 


Cimpulung, Manzavinatto la Galaţi, Flagner la Braşov, Avgherinides la Bahic, 
la laşi erau două, Tujli şi Georges, deopotrivă de hune... Dar cu nuvelele lui 
Negrtfzzi şi Odobesc.it ce faci? şi cu Interior de Finteneru, cu Fata moartă de 
Missir?... La Bucureşti marele maestru a fost unul singur, Marinescu de la 
Orange Ih bulevardul Pache, apoi Verdun. lucrase la Capsa, neîntrecut în 
cremele de castane... Cel mai bun păstrăv, s-o ştii de la mine. e cel afumat în 
cetină de brad... Urzică e ort ie, fireşte... Ti spune Demetrios lui Maiccllus... 

— Că nu-i atît de simplu, că totul nu-i pe fond roz. că la început vă fi fost o 
catastrofa, ceva cumplit, o dovedesc suferinţele şi cruzimile: de 

241 

la uciderea dreptului Abel - trecînd prin măcelărirea pruncilor - pînă la 
înfiorătoarea Răstignire şi la orice crimă sadică. Peste toate stă ca o piclă de sînge 
şi tenebre, de absurd şi strigăte neputincioase, indicând tară putinţă de îndoială 
ceva cutremurător, fioros, urit. 

Cardinalul Newman: „Ce poate fi spus despre faptul acesta al suferinții 
omeneşti, care străpunge inimile şi zăpăceşte rațiunea? Altfel nu pot răspunde: 
ori nu există nici un Ziditor, ori societatea aceasta vie a oamenilor se află cu 
adevărat alungată de la prezenţa Lui... dacă există un Dumnezeu, .de vreme ce 
există un Dumnezeu înseamnă că specia omenească este implicată într-o 
oarecare teribilă calamitate 

Jilava, martie 1962 

Pietonii George Catargi, miniaturistul, este un extraordinar povestitor - şi 
are ce povesti. Născut la Reni, a cunoscut viaţa sibarită pe care o duceau moşierii 
tinutului înainte de 1914, aveau un club al lor, constituit după regulele şi 
tabieturile celor din Londra: se îmbrăcam la Paris; numai lenjeria de corp nu 
şi-o spălau şi călcau în străinătate, ca Alexandru Marghiloman. 

Catargi studiase la Odessa şi Petrograd, fusese ofiţer în armata roşie, făcuse 
o călătorie în jurul lumii însoțind-o pe regina Măria. 

Genul picturii miniaturiste fiind rar (avusese un singur rival, un suedez), 
cîştigase mult şi organizase expoziţii în țări felurite, unele foarte depărtate 
(Africa de sud). 

Arestat şi osîndit pentru spiritism şi practicarea terapiei prin magnetism, nu 
pierde nici un prilej de a vorbi — convins — despre horoscoape, hennetism, 
impulsiuni psihosomatice, piramide, civilizația maya, minele din peninsula 
Yucatan, dimensiunea a patra, lumile paralele, statuile uriaşe din insula 
Rapa-Nui, procesul şi tainele cavalerilor templieri. Moise, fireşte, e pentru el 
nepotul de soră al lui Ramses al II-lea, Egiptenii au fost în America, Atlantida e 
mama tuturor civilizațiilor şi inițiaților, farfuriile zburătoare poartă ființe 
extraterestre mult superioare nouă. 

11 ascult îndeajuns de rece. Pînă cînd, rămas aproape surd de urechea 
dreaptă de pe urma tratamentului pe care mi-l aplicase Onea, mă învoiesc să-mi 
facă nişte pase magnetice. Urmează vreo zece şedinţe după care aud iar perfect! 

Catargi se bucură din toată inima: stabilim să-l vizitez după liberare. 
Locuia în vîrful turnului unei frumoase vile de culoare roşie pe dealul 
Patriarhiei. Acolo are să-mi pregăteasă tot felul de bunătăţi — căci e mîncăcios şi 
gastroman rafinat -, şi în special covrigi cu susan, tăiați în 


242 

două, cu miezui scos, înlocuit cu un amestec de unt, sardele şi măsline, apoi 
puşi la cuptor. 

- Gustul mîncării acesteia şi simplă şi fistichie, servită în tumul cu vedere 
panoramică asupra întregului oraş nu aveam sâ-l cunosc. George Catargi s-a 
stins (de inimă), puţin timp după ce m-a lecuit şi Iară a-mi lua în nume de rău 
reiterata afirmaţie că în Hristos nu pot vedea un simplu mare inițiat responsabil al 
sistemului solar ori o fiinţă supraterestră al cărui cadavru concetăţenii săi l-au 
răpit din mormîntul săpat în stîncă şi-n care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. 

Decembrie 1955 

Virgil Când.: 

„Vin unii şi-mi spun: aş duce o viață creştină dacă aş putea... dacă aş avea 
condiţii, dacă ar fi... dar aşa e imposibil... Şi le răspund: Asta e viața de care ai 
parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă aştepţi să ai 
confort şi timp liber şi să fie iar linişte şi bunăstare şi să se ducă jupîneasa la piață 
ŞI să găseşti brînză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că 
doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde, în tren, în subsol, 
printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, 
la coadă." 

1961 

De închisoare nu pomenise, ştia că acolo e uşor. 

(îmi aduc aminte de vorbele lui cu prilejul unui interogator ce mi se ia 
despre Virgil Când., Paul Sim. şi Al. El.) 

- Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofu 
existențialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice" nu e 
invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică - dintre 
acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, 
Spinoza - împrejurările sunt mai curind ceea ce istoricul Arnold Toynbee 
numeşte chalenge, o provocare, un imbold. 

Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriți locului de o 
intimplare. cu o „nenorocire": numai pentru cei de talia d-lui Berfhelemy darea 
afară din casă şi împrăştierea mobilelor (cu prilejul intempestivei 

243 

sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma să fie 
internată acolo în toamna anului 1792) le concentrează tot restul vieţii asupra 
proceselor şi interventiilor urmărind redobîndirea avutului; numai pe unii ca 
aceştia faptul trivial - oricît de neplăcut şi de nedrept - i-a putut abate din cale; 
ceilalți trec ca expresurile fără opriri prin gările mici, înaintează ca ştafetele, cu 
mesajul strîns la piept sau în pumn. 

La urma urmei împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare - mai 
arată - Alain - tot ceea ce vrea obține, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce 
spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobîndeşte prin neprecupețit sacrificiu, cu 
nedezmințită încăpăţinare, înfnngînd lenea, nestăruind asupra serupulelor. 

împrejurările nu pot fi scuză decît pentru rataţi şi rataţii — pe plan social (o 
spune unul din ei) sau duhovnicesc — sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj 
sau nu le-a fost destui de scump. (Ori nu l-au recepționat destul de clar.) 


Mîngîierea e alta, o exprimă zicala Englezilor: totul nu e să învingi, totul e 
să lupți pînă la capăt. 

Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai din prima 
clipă, ca social-democraţii germani în Iulie 1932. 

Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mîncat-o lupul; dar în 
zoii, după ce ea luptase toată noaptea. 

Asta-i singura noastră datorie sflntă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori. 

— Dar, zice părintele G.T., în creştinism e altfel; trebuie să învingi. în cer 
intră numai cei care au bimit în războiul purtat împotriva Satanei. Vai şi amar de 
cei învinşi. 

- Despre acea circiumă în care Don Quijote le cere țăranilor să vadă - 
dezvrăjind-o şi dezvrăjindu-se pe ei - un castel (castelul ai cănii liberi şi legitimi 
moştenitori sunt ca fiii chemaţi la desăvîrşire de un Tată desăvîrşit), a spus şi 
americanul Henry David Thoreau un lucru drept: „Dacă ați tăcut castele în aer, 
n-aţi lucrat în zadar; deoarece acolo s-ar şi cuveni să fie toate. Acum, puneţi 
dedesubt şi fundaţiile." 

Bucureşti, septembrie 1964 

Deşi am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima 
împărtăşanie în biserică. Nu sunt decepționat. Am mers tremurînd 

244 

spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice 
produse - aşa se pare - şi de droguri, 1 se adaogă aici dorinţa de a le face altora 
binele, o imparțială înţelegere a oricărui om; nu gentilețea niţel isterică, a celui 
care a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai 
adîncă hotărîre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la 
începutul domniei: / shall be good”. 

Dar şi o îngrijorare. Te simți mult mai răspunzător, îndatorat. (Luca 12, 48: 
„ȘI oricui i s-a dat mult, multi se va cere de la el şi cui i s-a încredinţat mult, mai 
mult i se va cere"'.) Şi ce poate 11 mai mult decît însuşi Trupul şi Sîngele însuşi? 

Jilava 1961 

întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc a celei de-a doua veniri 
a Domnului anul 1844 (întîi primăvara, apoi toamna), martorii lui Iehova şi 
mileniştii trec toți peste cuvintele categorice ale Mîntuitorului (Mat. 24, 36 şi 
Luca 17, 20) unde se arată că ziua şi ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de 
îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatăl. 

Calculele sectante se întemeiază pe interpretări riscate ale unor texte 
obscure din proorocirile lui Ezechul şi Daniil şi Apocalipsă, şi dovedesc 
înfumurare. 

Bine face biserica romano-catolică oprindu-i pe laici de a citi şi interpreta 
singuri Apocalipsă. 

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie şi poate că adevărul (consecință 
a ultimelor cuvinte din Luca 4, 6) e simplu: vremurile de catastrofe sunt o 
constantă a omenirii, un parametru al lumii care trăieşte sub blestem. Semne sunt 
multe, de fiecare dată, şi mulți se fudulesc crezînd că fac parte din ansamblul 
clipelor finale. Există o ispită (taifaşă şi nerăbdătoare) a sfârşitului. 

Taina judecății de apoi este bine păstrată şi copilăroasele încercări de a o 


dezvălui sunt ca o sfidare a spusei Domnului. 

- Despre egalitate ca patimă: 

Sf. Grigore din Nazianz: dorinţa de egalitate este aceea care a provocat 
prăbuşirea lui Lucifer. 

245 

nu este o carte pilduitoare" /Catehismul episcopilor catolici olandezi). 

- Poarta aceea sortită fiecărui om anume, de care pomeneşte Kafka în 
apologul de la sfirşitul Procesului, îmi confirmă părerea că primim toți din partea 
divinității o sarcină a noastră. Divinitatea ne dă, sub diferite forme, numeroase 
prilejuri de a o îndeplini în cursul vieții, dar de ea nu scăpăm; tot la ea ne 
întoarcem, orbita pe care ne mişcăm, întîmplăiile care ne ies în cale, opțiunile 
care ni se oferă la ea ne trimit. 

Pe aceasta o numesc unii „destin", iar alţii la ea se referă, cred, cînd spun că 
libertatea constă în acceptarea necesităţii. Astfel că hazardul, pentru fiecare, e 
limitat, specific. 

(Creştinul recunoaşte acestea, dar mai ştie ceva: credinţa e suprema armă 
secretă care anihilează toate necesitățile, împrejurările şi situațiile şi 
pulverizează hazardul.) 

- Consider semn de nobleţe capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant 
despre adversar. Exemplul, felul în care Carehismul episcopilor catolici olandezi 
încheie paragraful dedicat sîngeroaselor războaie religioase din veacul al 
XVI-lea: „Fie-le tuturora sîngele roditor”. 

1935 

Deşi logica unei gîndiri maurrasiene ar vrea să adoptăm forma cea strictă şi 
tradițională a religiei de care ținem prin întîmplarea naşterii, după experienţa 
sinagogii ortodoxe trecem şi pe la Templul Coral, mai în centru, mai vast, mai 
elegant, cu orgă şi cor. Atmosfera protestant-Uberală îi place prea puțin lui 
Manole. Dar nădăjduieşte să nu ne mai fie dat să auzim ceva în genul lui 
„flacărăs"!. 

Nu trece însă multă vreme pînă cînd acel căruia îi place să-şi spună 
Şef-rabin senator dr. I. Niemirover, mai marele Templului, să devină inamicul 
Nr. 1 al lui Manole. îl enervează grasierile, pîntecele prea rotund al clericului, 
îmbrăcămintea lui strident civilă, perioadele oratorice încîlcite, o filozofie 
strictisim raționalistă şi surîsuri complice („aduc a scîrbavnicul obicei masonic 
de a-ți gîdila palma cu trei degete cînd le dai mîna sau a celor trei puncte de sub 
semnătură"). 

Se mai adevereşte că şi grăirile şef-rabinului împrumută o românească 
ciudată, şi sunt cîntate pe o melodie supărătoare pentru urechile unui om de la 
Dunăre. Folosirea desigur datorită unui lapsus linguae în cursul unei comparații 
istorice a cuvîntului Cătălina pune capăt aventurii noastre 

246 

corale: Manole nu mai vrea să calce în Templu şi să audă de senatorul 
doctor. 

- Miîntuitorul, după înviere, trece prin uşi zăvorite. Dacă ne-am mărgini a 
considera drept taină doar felul acesta am cădea în senzațional, am confunda pe 
Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Carehismul cpiscopilor catolici 


olandezi, descriu o circumferință nespus mai cuprinzătoare. Există o altă 
minune, cu adevărat mare şi vrednică de a ne înfiora: prezenţa pretutindeni şi în 
acelaşi timp a Mîntuitorului. Pe lîngă aceasta păşim ca şi cum nu ea ar fi 
principala; ne reține prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deşi 
autentică) piatră de poticnire pentru mințile slabe. 

- Pe urmă, în 1936, vine şi polemica dintre ziarele „Universul" şi 
„Dimineaţa", care-l scoate pe Manole din răbdări şi-l îngrijorează. Trage o 
scrisoare de desolidarizare cu presa din Sărindar - o scrisoare dură şi cumpătată - 
pe care o propune spre semnare clerului şi comunităţii evreieşti. N-avem nici un 
succes, suntem priviți cu ostilitate şi dispreț. Napoleon Arie, membru ca şi 
[vlanole al partidului conservator de sub şefia lui Grigore N. Filipescu, vrea să ne 
ajute, dar nu are destulă influență. O nouă scrisoare, semnată doar de Manole şi 
de mine, este concepută şi redactată, dar nici de ea nu se alege nimic. 

- Toţi cei ce, savanţi ori oameni de rind, se mulțumesc a primi drept răspuns 
la marile întrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui în lume, despre 
univers şi viață, despre suferință şi nedreptate fraze ca: universul a fost 
dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întîmplarea a creat totul, 
gîndirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin 
exigenți. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au 
echivalentul în: cînd vorbeşti cu mine să taci din gură. 

Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o 
taină şi o minune. întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi 
legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părțile enigmele ne împresoară şi 
tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decît razele cosmice. Şi nici măcar 
prostia sau indiferența nu pot constitui pînă la urmă un cîmp magnetic care să ne 
apere de ele, aşa cum întinsul cîmp magnetic al pămîntului amortizează oarecum 
şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) pînă la urmă tot scutură orice suflet, 

247 

fie şi cel mai obtuz: ii scutură în celula din închisoare, pe patul de suferință, 
în clipa morții ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice fapt e anti-destin. 
Orice operă e anti-naturâ. Orice hotărire e anti-neant. Iubirea de aproapele (zice 
Catehismul episcopi/or catolici olandezi) e un mister de credință. Dragostea şi 
iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al termodinamicii. 

Şestov: dezvoltarea universului nu e cîruşi de puţin naturală, ceea ce ar fi 
natural e să nu fie absolut nimic, nici univers nici dezvoltare. 

- Omul însuşi e mister pentru că îl locuieşte divinitatea. Fericitul Augustin: 
„Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, în gîndire: acolo e 
chipul lui Dumnezeu, lată de ce gîndirea nu poate fi înţeleasă nici de către ea 
însăşi întrucît e un chip al lui Dumnezeu." Metis ipsa ndn protest comprehendi 
nec a se ipse ubi est imago Dei. 

1965 

Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un 
ascetism, o renunțare la materie (less in more”), o aspirație spre formele pure, 
spre geometrie, care ar fi „esenţa bună", cea necoruptă de contingențele multiple 
ale realității. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: 
materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca 


secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esențe. 

1964, toamna 

Proiect de scrisoare la Bruxelles: 

Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din 
umeri, poate ai surîs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent - al cărui 
adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfirşit - te 
îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele 
vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic. 

îti datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îți datorez a fi 
reuşit, mai tîrziu decît ceilalți, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine 
încîlcită; iți datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenționale 
specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu 
„oameni atît de onorabili” ca 

248 

Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu mai 
ştiu cîți lorzi judiciari şi cîţi constituționalişti, conform principiului tău că dacă 
nu putem frecventa aristocrația, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi 
senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi 
mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub 
influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai 
înlesnit să înţeleg ceea ce mai toți care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca 
tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de 
aici. 

Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfățuri, 
prejudecățile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franțuzeşti, la .modă. 
Mi-ai dezvăluit tăriile spațiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să 
iubesc şi m-ai încredințat pămîntului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat 
restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trînteam că niciodată nu vom 
fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o bucată şi neplecați prostiei! Şi cit de 
bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectînd istoria parlamentarismului 
român; ori scriind împreună, făcînd cele mai neconlormiste afirmaţii 
(neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai 
lberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii 
de pe lîngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, cînd maică-ta, la înserat, 
admirînd, dar şi dispreţuind niţel atîta rîvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi 
dulceaţă de trandafiri. 

Ne-am înțeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea 
fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rideai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, 
într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricît de 
bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au 
fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să 
nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi. 

Bucureşti, 1971 

Păcatul împotriva Sfintului Duh: cel care nu se iartă. 

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru - care e 
chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu 


o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm 
urindu-l şi baljocorindu-l, reducîndu-l la rang de nhicet. 

249 

adică tratîndu-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare 
a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atît de bine: că temeiul oricărei 
morale e respectarea libertății celuilalt, e considerarea lui ca pe o ființă a cărei 
libertate nu poate fi siluită? 

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că 
răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului. 

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că ..justiţia e o formă a luptei de 
clasă" şi procesele cu „mărturisiri complete", unde omul e pus să se terfelească 
singur pînă la capătul nopții (luda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia 
ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scîrbă de el însuşi şi să se urască 
de moarte (astfel încît viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai 
prețuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborit pînă pe treapta cea 
mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai 
poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu 
lumea stihilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, 
singurul pentru care Isus spune lămurit că nu poate fi iertare? 

Sau ce au făcut ofițerii vasului american din Atlantic predînd Ruşilor pe 
marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor'.' Au 
chemat pe Ruşi pe bord şi li l-au înmînat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l 
omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au 
predat. 

Preşedintele Nixon - (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflînd că nu i 
s-a dat colonelului Red! - trădător şi spion dovedit - posibilitatea de a se spovedi 
şi împărtăşi înainte de moarte) - a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi 
au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu 
atîta nepăsare. (Și cine va primi un prunc cu acesta în numele Meu, pe Mine Mă 
primeşte. lar cine va sminti pe unul dinlre-acestia mici care cred în Mine, mai 
bine i-ar fi lui să i se atirne de git o piatră de moară ţi să fie scufundat in ad/ncul 
mării). Hristos e blind şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi EI, întreg, şi 
măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, cînd a şi pus mîna pe bici şi a izgonit pe 
zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5). 

Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba 
imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în viscoase părți egale, nu se poate să 
nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă 
stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, 
prin urmare, de căpitanul, ofițerii şi mateloții aceia; unul n-a protestat, n-a 
înălțat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toți cei ce - 
vorba lui Kierkegaard - încap în inimile Dumnezeului celui viu. 

250 

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea: că nu e numai 
veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al 
viilor şi nu al morților, - adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos 
răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei 


biruitoare şi a răutății funcționăreşti din lume.) 

- Cîteva ore puteau în orice caz aştepta Americanii de pe vasul din Atlantic: 
să l1 cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba 
imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile”. Aceeaşi grabă ca în 
recomandarea lui Caiafa - şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului 
general asupra dreptății individului. 

Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. 
Nu l-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot 
ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a 
nu te grăbi şi a fi niţeluş-nițeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n 
slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fimis pia” *) 

- Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist 
trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfințenie şi martiriu: Imre 
Nagy. Cît de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui 
activist mai întîi (şi ani mulți) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea 
frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic FeldwebeP“. înlăuntrul 
omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în 
Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toți pescarii 
aceia de bună seamă buiduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile 
(timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfirşitul 
celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai 
vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a 
înțeles. 

Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vîndut de către cei care-l găzduiau 
(ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget 
pentru cel dus la jertfire. Pînă la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această 
murdară tărăşenie şi ne pătăm mîinile cu sîngele nevinovatului primindu-l pe 
teritoriul țării (al ţării unde mai venerată 

251 

decît oricare alta e sfînta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit 
şi ucis. Să nu fie sîngele lui asupra noastră şi a fiilor noştri! 

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, /a scara umana (vorba lui Leon 
Blum). Cînd s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la 
hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare 
a lui luda. 

- înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului sfint pentru că e 
des-personalizare. Obligîndu-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunțe prietenii, 
să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, 1 se ia 
sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde fața. (Faţa, chipul divin.) 

Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluției: 
înainte victima era torturată şi omorită. Acum 1 se ia şi duhul, să rămînă - 
spiritualiceşte - jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl tară umbră. Dar trupul fără 
suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi 
pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost cîtva timp — în 
intervalul pînă la punerea în aplicarea sentinţei - au fost, cu adevărat, nişte 
cadavre vii. 


Gherla, camera 77 de carantină 

Cum a fi fost în celula lui Monte-Cristo nu ştiu. Dar în pușcăriile pe unde 
trec numai de tăcere nu dau şi numai în mormînt nu am senzaţia că sunt. 

Ci o agitaţie neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism. 
Secunde numărate, nanosecunde! Coşmarul timpului fractionat, folosit pînă la 
demenţă. Şaptesprezece ore pe zi. Douăzeci şi cinci miliarde două sute milioane 
de nanosecunde. Mereu, mereu altceva. 

Tortura temniţei subterane, obscură şi umedă. în care eşti dat singurătăţii şi 
uitării în fundul unei gropi. Dar şi a celulei supraaglomerate, iureşite cu 
„program continuu" şi supraveghere de fiece clipă, unde liniştea e la fel de 
fantezistă ca ielele şi balauri. 

De asemenea păcatul lenei, dar şi al contrariului ei, al extremei celeilalte: 
neastâmpărul, forfota, obsesia întrebuinţării timpului. Istovirea. Graba. 
Căluşeii diavolului. Hora drăcească din Setea şi Foamea. Hristos, însă. ce 
tăgăduieşte? Odihna. Ce ne lasă? Pacea. 

252 

Noiembrie 1960 

Sosim la Gherla deşălați, spetiți; amorțiţi; înţepeniți. De unde coborini se 
pot zări căsuțe şi ulițe. Zi de toamnă tîrzie, rece, ploioasă. Călcăm în bălți de apă 
şi noroi. După nesfîrşita călătorie în vagonul-dubă ticsit, aerul şi burniţa ne 
fericesc. 

In loc de o maşină-dubă ne aşteaptă nişte camioane obişnuite. Suntem 
ghemuiţi, înghesuiți în poziții nefireşti, absurde, ca nenorociţii de pe garrotte din 
ilustrațiile lui Goya. şi acoperiţi cu prelate. 

Pe drum. săltînd puţin prelatele, apar clipiri de străzi desfundate, felinare, 
oameni zoriți. Serviete, găleți, basmale. Apoi o clădire pătrată, înaltă, în care 
sunt lumini; închisoarea. Proporțule clădirii şi luminile produc o stranie senzație 
îmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Braşov, la hotelul 
Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama. Căldura din hol. Mirosul de fripturi 
dinspre restaurant. Un băiat se repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zîmbete 
în Jur. 

Suntem primiţi cu bite şi toroipane. 

- (Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viaţă şi să nu aveți surprize, 
bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria -brățară de aur -, bune-s 
tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după 
cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia 
sfîrşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai 
ales Rostovțev — tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață 
şi a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul 
Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata 
şcoală profesională a meseriei de om în lume.) 

— De vreme ce individul nu are putere decît asupra limbajului că nu poate 
ieşi din el şi comunica decît prin el — zice Brice Parain — ce poate face? N-are 
încotro, trebuie să vorbească. 

Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi 
fericirea. 


Acţiunile nu sunt şi ele decît tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea 
adevărului. 

Două precizări : 

a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gîndesc şi simt. Şi 
reciproca: ..Să taci! Greu lucru cînd n-ai nimic de spus!" (Michel Corvin). 

b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hiîrtie. Pentru cuvinte 
convertibilitatea e în fapte, nu în aur. 

253 

Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvîntul e perfid. S-a întors împotriva 
noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru el... N-a produs decît deznădejde... 
Curajul, cînd e mare, se poate mulţumi cu ce face singur. Cuvîntul, pentru a fi 
adevărat, mai trebuie să lic şi împlinit. 

- Tot Brice Parain confirmă întrutotul esențiala teză creştină asupra vieții şi 
scopului creațiunii: „Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi”. 

Bucureşti, noiembrie 1970 

Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea în stil franecmason, lorga ar fi 
spus sinagotic, şi placa de gramafon care rîcîie şi scîrțiie timp de peste trei 
sferturi de oră cu fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenți simțindu-se şi mai 
stingheriți. 

Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cît de singur e fiecare. 

(Porcul omorît la Clucereasa, în ajun de Crăciun şi pîrjolit în curte în vreme 
ce - împrejur - porcii ceilalți zburdă şi grohăie. Sau găinile şi puii care se 
năpustesc să mănînce matele şi pielițele găinii curățate; ciugulesc cu atenție, nu 
lasă o tărîmă.) 

Toată lumea în picioare de o parte şi de alta a unui catafalc acoperit cu o 
pînză. La Indieni şi la Romani rugul ardea, era un spectacol, se producea o 
participare. La ţară e pămîntul, sunt bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decît 
aşteptare, plictiseală în sunet de muzică pompoasă şi stridentă, golul şi 
singurătatea fiecăruia. Un fel de şedinţă: de s-ar termina! 

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne 
putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. In lipsa acestui catalizator reacțiile 
rămîn de respingere şi indiferență. Laplace credea că se poate lipsi de această 
ipoteză, dar progresul ştiinţific 1-a determinat pe Wemer Heisenberg să ceară 
sprijinul filosofiei, iar lumea de rînd s-a convins că are nevoie de acest ocol 
pentru a nu se preface în ţarc de animale, ori în casă de nebuni. 

- Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfnnare, 
deci presupune dorinţa păcătoasă) ne indispune. 

ŞI totuşi G. B. Shaw recunoaşte că virtutea, fiind obținută prin luptă, e 
superioară. Lui Dostoievski 1 se datorează o viziune ce pare definitiv 
explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdănit 
păcatul; prin mîntuire ieşim din mocirlă şi ne îndreptăm iar spre inocenţă; de data 
asta însă va fi o inocență meritorie căci va 

254 

păstra, îngrozită, amintirea răului şi va fi afirmarea conştientă a binelui, o 
trăire nu o simplă stare. Aşa se înţelege de ce omul va fi socotit deasupra 
îngerilor. 


Gherla, ianuarie 1964 

Portretul lui Dorian Grav, povestit de inginerul Rosetti. 

îl povesteşte foarte bine, dar ca pe o istorioară fantastică. 

Eu cred că este un roman creştin cu teză morală: anume că de realitate nu 
putem scăpa. Undeva, ea se înscrie. Nu există procedeu -artă, minciună, 
fățărnicie, iluzie — care s-o poată împiedica, pînă la urmă, să se manifeste pe 
unul din planurile vieţii. 

Dorian Gray şi portretul nu pot fi simultan frumoşi: ori în ființa vie, ori în 
imagine, realitatea e înregistrată. 

Arta poate transfigura, dar nu poate escamota realitatea. 

Dictaturile care-şi creează lumea lor perfectă sunt şi ele confruntate cîndva 
de foiţele paralele ale realității. 

Limbajul con! ențional al lui Orwell (neiv.speak) sau chestionarele de care 
vorbeşte Soljeniţin în Pavilionul canceroşilor nu pot împiedica — şi nici cele 
mai ticluite rapoarte — consemnarea răului şi realităţii. 

Poate că realitatea e aceea care va birui, oricît de tîrziu, porțile iadului, 
porţile iluziei şi ale minciunii care-şi închipuie, prosteşte, că pot sugruma 
tumoarea răbdător creseîndă. 

(Degeaba trece Talmudul răstignirea sub tăcere.) 

Februarie 1934 

La Braşov cu mama şi Virginia. E, în iama, o zi de toamnă caldă; spre seară 
începe a ploua mărunt şi des. Pe la zece. mama şi Virginia rămînînd la hotel, ies 
să mă plimb. Simt, brusc, dorinţa de a intra într-o biserică. 

Biserica Neagră, fireşte, e închisă. încerc o ciudată senzaţie de biîndeţe, de 
apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, 
s-ar zice că are o forță ocrotitoare. închisă e şi biserica catolică şi, ceva mai 
încolo, una ortodoxă. Urc pînă în Șchei, la biserica Sf. Nicolae, la care mă uit de 
dincoace de gardul care o înconjoară. Străbat apoi cîteva din ulicioarele în pantă 
ale Şcheilor. Revin in centru şi mai umblu multă vreme pe străzile aproape 
pustii, în ploaia călduţă, odihnitoare. 

Biserici sunt: închise; mă uit, în întuneric par severe, mari. inaccesibile. 

255 

1953 

Teoria pluralității planurilor de conştiinţă, a lui Ionel Gherea, mi-o 
confirmă avocatul D. Gh., de la Oficiul juridic al ministerului unde am fost 
primit ca registrator la arhivă. 

Om cult şi talentat, D. Gh. e jurist şi compozitor. E membru de partid şi 
totodată „reacționar"” cum mai convins nu se poate. înjură - cu vorbe alese - 
minciunile oficiale şi soarta care-l oblrgă să le cînte în slăvi (cu vorba, cu scrisul 
şi cu partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu i-ar ajunge, aşa încît n-are 
încotro, e silit să se supună. Dar la oficiul juridic, între prieteni şi oameni de 
încredere, poate deschide supapa, işi poate da drumul, răsufla, răcori. 

Cînd însă vine de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea 
compozitorilor (căci ştie teorie şi e pus să şi predea) nu rezistă plăcerii de a 
povesti ce bine şi clar a expus marxism-leninismul: bucuria 1 se citeşte pe faţă, o 
bucurie pe bună dreptate mîndră; legitimă. Doar a _ vorbit frumos. Şi se referă şi 


la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma vreun curs de vară, savant şi 
popular, la universitatea de la Văleni. 

E sincer şi cînd se leapădă de Mamona şi cînd se făleşte cu talentul său de 
conferențiar al unei doctrine pe care o detestă. Simultaneitatea dualității 
planurilor de conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare cu nle sale; 
cele două ființe coexistă paşnic. Mă întreb ce se va întîmpla cînd vor comunica, 
totuşi, potrivit ideii din Dr. Jekyll şi Mi: Ilyde: groaza dublei personalități e că 
despărțitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert Louis Stevenson greşea şi 
că dedublarea e posibilă pînă la Judecata de Apoi? 

(Tema de reflecţii, gioco.so: 

Luca 12, 2—3: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic 
ascuns care să nu se cunoască. De aceea cîte aţi spus la întuneric se vor auzi la 
lumină şi ceea ce ați vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri".) 

Jilava, inai-iimie 196(1 

Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez mă îmboldeşte să caut 
prilejuri de a face binele şi a mă arăta cît mai prevenitor, sen iabil, fără cusur. Şi 
cît de bucuros mă simt ca-s atît de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi 
deşertăciunile din jur! 

Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde 
am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul. 

256 

Fereastra e bătută în scînduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl 
putem ține închis sau deschis. In principiu este interzis a te apropia la mai mult 
de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta 
suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după vote. 

Jumătate din cameră doreşte să-l țină închis. (Vreţi să ne omorîţi? Trage 
dom'le, e un curent ucigător!) 

Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omoi iţi? Ne sufocăm 
dom'le, e o căldură de moarte.) 

Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blîndeţea şi detaşarea. Zic: 
cum vreți, mi-este egal, nu mă pronunt. 

Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate 
părțile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n 
căruță, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu came ori cu 
brînză... Ura e generală, a ţiîşnit spontan şi sincer. 

Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de cînd ai intrat la 
puşcărie şi nici două de cînd te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stilpnicul! Mai 
uşor cu nepărtinirea şi disprețul faţă de mărunţişuri. 

[mi trebuie cîteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra 
deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stilp, tomhe 
c/e la branche'! 

- Misterul: 

Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertății creştine este că a fi ales de 
Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el. 

Pascal: Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de neînțeles. 

Thomton Wilder: Semnul sub care stă calea lui Dumnezeu este semnul 


ciudăţeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvîntul englezesc .strânge poate fi tradus 
şi prin: straniu.) 

- Deoarece lumea nu e numai materială, deoarece o susțin forțele 
spirituale*, înseamnă ca forţele spirituale negative sunt distrugătoare. 

* Soljeniţin (Casa Mutrioiiei): „Nu se spetea să-^i cumpere lucruri ŞI apoi 
să Ic păstre/c mai dihai decîl propria-i viaţă. 

Nu alerga după găteli. După veşmintele care-i împodobesc pe cei sluți şi pe 
cei dăunători. 

Neinfeleasă, părăsită pină şi de soţul ei. mamă care înmormintase ş..se 
copii, dar nu şi firea ei prietenoasă, străină in ochii surorilor şi nurorilor ei. 
lucrînd prosteşte pe degeaba pentru ceilalți nu agonisise avuţii să le aibă în ziua 
morții. O capră de un alb murdar, o miţă cu picioarele strimbe, nişte fICUţi... 

Şi noi toţi trăind în jurul ci nu înțelesesem că ea era dreptul acela despre 
care vorbeşte proverbul şi tară de care nu există sat să poată dura. 

Nici oraş. 

Nici pămintul nostru întreg." (Kola aut.) 

257 

Brice Parain: ..Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decît 
gloanțele unui revolver." 

La ce se poate aştepta o societate care preface bănuiala, invidia şi denunţul 
în principii călăuzitoare? Machiavelli: „Seamănă cucută şi se aşteaptă la holde 
mănoase". 

- Apoc. 3, 20: „lată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va 
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine." 

Dar pe ilustrații uşa este reprezentată de obicei iară clanţă. întreabă un 
copil: cum poate intra de vreme ce nu e clanță? Răspuns: clanţa e pe dinăuntru. 

15 Noiembrie 1969 

Invitat la Huşi de părintele Mina. în jurul desfunţatei episcopii, 
transformată în muzeu regional, li s-a îngăduit foştilor călugări de la schitul 
Bradiceşti să înjghebeze o mică şi modestă comunitate mînăstirească. S-au 
aciuiat în dependinţele şi grajdurile episcopiei, deteriorate rău; le repară pe cît 
pot şi refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinții Apostol. 

Sunt primit cu prietenie. Starețul e un bătrîn cu barbă lungă, albă, ca-n 
basme şi legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului...) Au o vie destul 
de întinsă, o îngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă aşezată în pivnițele 
palatului episcopal: datează din vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adîncă, rece, 
cu bolți uriaşe şi butii cît toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; 
mi se încredinţează şase sticle ca vin de împărtăşanie pentru Schitul Dărvari. 

Totul e meritoriu şi înduioşător, iar strădaniile călugărilor impresionante. 
Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puțină, proastă şi 
sălcie. (lar în mintea mea noțiunea de mînăstire e legată de aceea de apă curată şi 
înviorătoare.) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg 
de-al lor, rău bolnav, care se atlă - după cîte înţeleg - singur într-un loc 
îndepărtat. Starețul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se 
ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus - a fost năpădit de treburi - dar mai şi 
adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. 


Ceilalţi par mulțumiți de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu 
Dumnezeu. 

258 

îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că 
bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti 
porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai 
dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu? 

- Thornton Wilder: „Numai cei ce şi-au dat seama de nefiuinţa lor sunt în 
stare să preaslăveascâ lumina soarelui." 

1969 

Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care - în 
organism - nu face decît să transmită durerile la creier. 

|vlatenialitatea aceasta neașteptată, departe de a duce apa la moara ateiştilor, 
îi înfundă. E de neconceput s-o credem întâmplătoare. Imposibil să se fi iscat 
din senin o substanţă specializată în transmiterea durerilor. Adăogîndu-se colac 
peste pupăză desăvîrşitei angrenări a funcțiunilor, alungă ideea hazardului cu 
măturoiul. 

Căci dacă, la urma uimei, am fi dispuşi să admitem că prin simplul joc al 
întîmplăni particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind 
atomi care la rîndul lor prin îmbinare au fonnat molecule (cu putere selectivă!), 
care şi ele s-au strîns în celule, apoi în micelii care prin altă aglomerare au dat 
naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat în organe care au alcătuit apoi aparate 
care au creat sisteme ce s-au închegat în ființă, dacă tot acest lanţ continuu, 
aglomerat şi aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al 
întâmplărilor, apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din 
întîmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii. 

Tocmai materialitatea aceasta îmi dovedeşte existenţa unui plan, unor 
intenţii, unui program - realizat cu acelaşi material - de un creator. De vreme ce 
rezultatele (d. ex.: durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevăzute, 
prezenţa unui creator e implicată. 

Creator, fireşte, şi nu doar atît: mare arhitect, demiurg, mare anonim. 
Hristos Mîntuitorul, Unul din Treimea cea de o ființă şi nedespărțită, e altceva. 
Pe El nimic nu-l dovedește în sens judiciar, nu-l dezvăluie prin logică; e în afara 
logicii sistemului; e neaşteptatul, paradoxul; la El ajungem prin liberă şi 
zie-socotită credinţă. El şi năruie totodată orice explicaţie strict materială, în care 
nu încape. „Cred întru Tine, dar mă rog Ție întăreşte credința mea. Te iubesc, dar 
mă rog Ţie sporeşte dragostea mea..." 

259 

1971 

Malraux la nevenirea lui [uda la picioarele Crucii se gîndeşte, cind scrie, că 
nici Chateaubriand nu s-a dus la Sf. Elena. 

- Ce ne-au prevestit Saint-Simon şi saint-simoniştii, societatea industrială 
In care-şi puneau toată nădejdea, s-a realizat. 

Apologul, desigur, e genial ca proorocire; dar e şi stupid, pierzînd din 
vedere că a doua zi după ce regele, tratele regelui, prinții, miniştrii, conții, 
episcopii şi prefecții vor fi pierit, prima grijă a muncitorilor, inginerilor şi altor 


„industriaşi" va fi să aleagă alți „paraziți" - nu aceiaşi (cu toate că...) - dar în orice 
caz alte personaje tot „politice", „statale"!, „ceremonioase". 

Noua zeitate a societății industriale a descoperit-o Brice Parain, e preţul de 
cost, nu alta. Dacă demnitatea individuală a omului s-a pierdut fără urmă, efectul 
nu e un rezultat al barbariei, ori o ignoranță, o cruzime stupidă, ci un mod de a fi 
al civilizației industriale. Organizarea industrială este rezultatul unei concepții 
transcendentale al cărei sediu nu se află în individ, ci în colectivitate. 

„Este evident că civilizația industrială impune dictatura... //; cele din urmă 
totul tine de prețul de cost... nici măcar nu domnesc inginerii ori directorii ori 
administratorii, ci preţul de cost, iar toți guvernanţii nu-s decît slugile lui." 

- în sprijinul tezei din Doktor Faustus (că muzica dodecafonală a lui 
Arnold Schonberg e demonică întrucît se întemeiază pe armonii altele decît cele 
receptate cu plăcere de organele auditive create de natură şi încearcă să edifice o 
altă lume unde serii arbitrare înlocuiesc melodiile) scrie Emest Ansermet. 

Timpul muzical nu e o „viteză", măsura şi-o trage nu din timp, ci din 
cadență, iar durata noastră psihică este ondulatorie. între duratele noastre psihice 
şi momentele energetice muzicale relaţia nu poate fi decît continuă şi curbă. 
Doar fraza melodică dispune de curbură şi de arcul logaritmic, mijloacele unei 
receptări ondulatorii sunt impuse de psihologia noastră. 

Nu-i oare la fel în artele plastice? 

Arta e concentrare a vieții (definiția lui Balzac), transcendare şi 
transfigurare, dar nu poate fi revoltă împotriva armoniilor fundamentale: pe 
acestea, dimpotrivă, ni le apropie, ni le intensifică, ni le dezvăluie. 

- Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc, spune Bacon, ci de plumb. Cu 
prea mare uşurinţă se avîntă în cele mai înalte abstracţiuni pier/înd orice contact 
cu omenescul şi realitatea. 

260 

- Definiţii ale artei, dovedind că arta nu-i, cum cred unii, demonică. 
„Scrisul e o formă a rugăciunii" (Kafka). 

„Scrisul ca şi dragostea e poezie" (Arghezi). 

„A picta vise şi a căuta absolutul. Obiectele sunt numai idei simplificate 
(Gauguin). 

„Rostirea tainei prin taine" (Kandinsky). 

„Limbajul desenului reîmprospătează ideea paradisului şi culorile 
străvechiului tablou" (Hugo Ball). 

- Bucuria de a trăi, caracteristică a creştinismului. 

Marcel Jouhandeau: „Faptul că viaţa-i o sărbătoare i-a scandalizat pe unii. 
Dacă au ales să fie nefericiți, treaba lor... Deşi am parte de toate grijile, toate 
necazurile, toate dezamăgirile, nimeni nu află nimic, nici măcar eu." 

Asta-i curată isihie şi fidelă ascultare a cuvintelor domneşti: Dacă vrei 
să-mi urmezi Mic, ieşi clin tine. 

- Doctrinele vitaliste, toate, orice nume ar purta după pretextele economice 
ori doctrinare în numele cărora au pus mina pe putere, sunt vizate de Denis de 
Rougemont: scopul lor nu e de a desființa zeii, ci de a le înşfăca puterea 
divinizînd-o pe acest pămînt. 

(„ŞI au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea 


m 


chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al 
tîrîtoarelor... ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi 
s-au închinat şi au slujit făpturii..." Rom. 7, 23-25) 

- închisoarea ca şcoală de adevăr. 

Oscar Wilde: „Viaţa de închisoare te ajută sa vezi oamenii şi lucrurile aşa 
cum sunt în adevăr... Cei de afară se lasă amăgiți de iluziile unei "vieţi mereu 
sechimbătoare. Se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la realitatea ei." 

BUGHI MAMBO RAG 

-pe urinele panterei Baghem... pînă la urmă şi generalul Fini, autorul 
Epignozei, a renunțat la spiritismul dumneavoastră... cea mai hună miere fiind 
cea de salcim... fanerogamcelc... îi spune Marcellus lui Demctrios... 

261 

1971 

Aha! în Bhagavad Gita lucrurile nu-s luate uşuratic, iar principiul egalităţii 
este examinat mai de aprope. Şi nu cumva par a se referi la o „şcoală"”, pe care o 
ştiu şi eu, versurile acestea : 

„Făpturile demonice nu ştiu nici să progreseze nici să se oprească, în ele nu 
există nici curăţie, nici regulă de purtare, nici adevăr; 

- Lumea, spun, este tară adevăr, iară bază, fără stăpîn; născută fără 
înlănțuire cauzală, avînd capriciul drept temei; ce altceva? 

- Sprijinindu-se pe sistemul acesta, sufletele acestea pierdute, mințile 
acestea slabe 

stăpînesc lumea prin fapte de cruzime şi sunt hotărîți s-o distrugă. 

- Dedaţi dorințelor ce nu pot fi îndeplinite, plini de făţărnicie, mîndrie şi 
dispreţ 

iau din cauza tulburării minţii apucături rele, iscă deprinderi josnice. 

- Cuprinşi de nenumărate griji ce şfirşesc odată cu moartea, avînd mai 
presus de toate dorinţele şi bucuria cărnii, sunt încredinţați că asta e totul"? 

„lavei lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărimea împăraților 
este să le scoată la lumină. " 

Pilde 25, 2 

- întreabă. Cere. Bate. îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimînta. Stăruie. 
Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte. 

Tot atîtea îndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se cuvine să fim proşti! 
Dovadă e însuşi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-l 
aflăm, să-l descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e 
dat mură-n gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de complicaţii şi 
dialectică ni se cere s-o desluşim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. 
O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Şi pînă la 
urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns - unde? în locul cel mai puțin 
probabil fiindcă era cel mai evident - unde nu ne-am fi gîndit, ca în Scrisoarea lui 
Poe - înlăuntrul inimu noastre! 

Le pur cnnui de vilre * 

Paul VaHry 

262 

- Camera bine închisă a lui Satire nu conține nici cazane cu apă clocotindă şi 


pucioasă, nici furci, nici ţepi. lar băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage 
noilor veniți atenția asupra faptului că, aştep-tîndu-se a găsi acolo obiecte de 
tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de concepţii învechite, 
romantice. 

De asemeni celulele de anchetă şi detenţie nu se cer neapărat prevăzute cu o 
instrumentație specială. Ce minunat loc de reculegere s-ar zice că e o cămăruță 
la Securitate; o chilioară: un pat (un paralelipiped de piatră acoperit cu o saltea 
de paie), o pătură frumos împăturită, o măsuţă prinsă în zid, un bec, o tinetă. Cît 
îi trebuie omului, cum spune Tolstoi. Şi nici o unealtă de tortură: o poate constata 
orice jurist democrat străin venit în vizită şi control. 

Dar în cămăruţa cu pardosea de piatră şi zugrăvită în două culori (cafeniu 
închis şi verde spălăcit) tortura nu e mai puţin la ea acasă ca în beciurile 
inchiziției şi gestapoului sau în taberele Pieilor Roşii. Fără nici o unealtă? Fără. 
Fără apă clocotită, roți, lanţuri, fiare înroşite, sfredele? Fără. 

Cine se miră să încerce a sta şaptesprezece ore, zi de zi, timp de un an — 
termenul e experimental — fără a se putea sprijini cu spatele măcar o clipă de un 
perete sau de o spetează. (Pătura aceea frumos şi savant împăturită şi lipită de 
perete trădează cea mai mică încălcare a regulamentului: nu e voie să şezi decît la 
marginea „patului"; în dreptul vizetei - ochiul gardianului la fiecare douăzeci de 
secunde şi, dacă bănuiește, mai des.) 

Cine se miră să încerce a dormi numai cu faţa în sus şi obrazul neacoperit 
sub un bec de o mie de lumini. Dacă reţinutul se întoarce la dreapta sau la stînga, 
în timpul somnului, e deşteptat; dacă-şi bagă mîinile sub plapumă e deşteptat; 
dacă sforăie, e deşteptat. 

Cine se miră să încerce a sta douăzeci şi patru de ore în picioare sau a se 
plimba în cerc pînă cade Jos; ori, pur şi simplu, să petreacă un an pe cîțiva metri 
pătraţi în frig pătrunzător şi în căldură zăpuşitoare, avînd drept unică 
perspectivă de schimbare să fie scos cu ochelari negri la „plimbare" într-un 
tarc cît o palmă, unde e singur între patru pereţi de beton şi supus aceleiaşi 
supravegheri de fiecare clipă. 

(în ţarcul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu două-trei frunze. 
Dincolo de beton şi sînna ghimpată, rezumau tot neaşteptatul lumii lui 
Dumnezeu.) 

Cine se miră să încerce a-şi lega bine ochii şi a merge orbecăind. E mai 
uşor decît a păşi pe întortocheate coridoare, tras de un gardian, zorit şi supărat. 

263 

Tortura [ară imelie. prin aşezarea faţă-n faţă, în vid, a două entități: omul şi 
timpul pur. Tortura prin Timp. Omul şi Timpul, nimic alteeva: umple-l! Tortura 
prin speranţă a lui Yilliers de l'Isle Adam; iai aici tortura prin timp şi mister. Nu 
ştii ce e în junii tău cînd te duce cu ochelarii negri, nu ştii de unde vin țipete 
stişietoare (muzică concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cit e ceasul 
(pe ţărani ui lasă indiferenți). Picătura chinezească a căutării care la fiecare 
douăzeci de secunde te cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme, 
mai puțin chiar decît bastonul de cauciuc. Timpul, danii cel mai de preţ; şi 
duşmanul cel mai necruţător cînd e izolat şi abstract, cînd nu mai e decît clopot 
de vid în care persistă a viețui numai, neliniştea, nesiguranța, închipuirea 


dezlănţuită. 

Concluzia practică!.' Una cunosc: să-şi umple tot omul memoria cu fapte 
bune ca să aibă cu ce se obloji şi mîngîia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lentă 
şi rece a timpului pur. 

- De partea opusă a torturii prin timp stă tortura convieţuirii cu o sută de 
oameni într-o încăpere de 20 mp. Adevăratul nume al acesteia e tortura prin 
balamuc, deoarece omul în condiţii excepţionale de presiune se sminteşte. 
Puşcăria, fie vorba între noi, e uşoară; teribil e balamucul. Şi organizatorii ei au 
făcut tot ce le-a stat în putință pentru a preface temniţa în balamuc. Bătaia, ranga, 
brutalitățile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decît floare 
la ureche față de chinul prin nebunie. 

- Definiția dreptății. 

Proudhon: „Este însuşirea de a simţi şi afirma demnitatea noastră, adică de 
a o voi şi apăra, atît în persoana altuia cit şi în propria noastră persoană." 

După cum bunătatea implică inteligenţa, dreptatea implică voinţa De 
Gaulle, cu dispreţ: „Oamenii de bunăvoință: — bună poate, dar unde e voința?" 

Hegel: „Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea 
să zică iubeşte-ți aproapele cu tot atîta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe 
sine este o expresie lipsită de înţeles; înseamnă: iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai 
fi tu însuţi." 

Scrima: .. Înseamnă a spune că trebuie să te îmoieşti a muri eu! tău spre a 
renaşte în al celuilalt. Partea înfiorătoare, dacă mă pot exprima astfel, a 
rugăciunii pentru unitate este că ne descoperă că nu mai e de ajuns să te îogi 
pentru celălalt: trebuie să delii celălalt." 

264 

- Alain, vorbind despre Stendhal, ne dă, cred, cea mai bună definiție a 
omului curajos (pe care-l numeşte „omul cu adevărat vrednic de numele 
acesta"): este cel ce nu ține seama de pericole exterioare, pentru care primejdia 
poate veni numai de la el nistişi. Jar cunoaşterea de sine presupune un fel de 
război pe care-l duce eul cu sine însuşi şi ceva asemănător cu un pariu generos 
pus pe latura sublimă a sinelui. 

(Filosoful acesta radical şi pozitivist, se cunoaşte că a tăcut războiul. Şi el 
aşează virtutea curajului pe culmi.) 

- Heidegger cunoaşte paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: „Orice 
om este întotdeauna infinit mai mult decît ceea ce ar fi dacă ar fi numai ce este."" 

- Cine e mai fraier? Cine-l urmează pe Hristos sau cine se încredințează 
diavolului? 

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-l urmezi vrea să-ți laşi 
casa, femeia, frații, părinții, copiii, țarina, vitele, pînă şi morții să-i laşi 
neîngropaţi. 

Atit demonizaţii cît şi creştinii sunt oameni înzestrați cu sentimentul 
infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în 
schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mântuirii viitoare. Pe cînd diavolul e mai 
exigent: în schimbul simţămîntului demnităţii el nu oferă decît deznădejdea, li 
dai conştiinţa, pacea, somnul. îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi 
mai mult ca totul — şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A 


fost fraierit. S-a ales cu disprețul bătrînilor şi a restituit banii; s-a ales cu 
ştreangul şi cu hohotul de ris al Necuratului. 

Sfinților li se cere mult, dar nu chiar totul - şi nu degeaba. Postesc, 
priveghează, se înfrîng, dar inima şi sufletul nu şi le dau. 

Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decît cel încheiat cu 
Domnul. De fapt nici nn-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. 
Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, 
sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe 
sfoară. (Sfoară sau fringhie, fringhia sinucigaşului Iuda.) 

- Adeseori un anumit ton pedant însoțit de cuvinte sforăitoare cu aspect 
ştunțific impresionează, aşa incit prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adincul 
respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate pentru a se vedea cît 
preţuiesc. 

Chamfort: Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte 
dichisiți. 

- Poate fi o asceză blinda şi degajată, tară nici o legătură cu puritanismul 
bosumflat? 

265 

Despre Sf. Francisc: „Suridea lumii şi nu profita de ea." 

Infrinarea nu presupune simţăminte de ură şi silă la adresa vieții. Greşit 
gîndesc duşmanii creştinismului - ori şi adepţii săi - că nu se cere altceva decît să 
urăşti păcatul şi răul. Creştinismul nu poate fi rezumat printr-o formulă 
negativă şi de ură, chiar dacă negația şi ura au în vedere pe ale diavolului. 

Nu-i creştină, dar ştie ce spune autoarea acestor rînduri fundamentale: 
„Dacă nu iubim viaţa pe seama noastră şi prin alții, zadarnic încercăm pe orice 
cale ar fi s-o justificăm." (Simone de Beauvoir). 

Şi Hegel: „A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simţi cufundat în 
totalitatea vieţii." 

1964 

Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinței te alegi cu 
dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost 
de haram. lar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înțelegere şi de scîrbă față 
de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre 
folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. 

Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporții 
de necrezut. 

Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o patimă netrebnică. 

Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am acele îngăduitoare 
maniere şi acea tandreță neclintită pe care le obținem numai după ciunte 
înşelătorii şi reiterate călcări în picioare. 

De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de 
a-i întîlni pe terenul lor. întocmească, de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul 
presupune oarecare egalitate. 

- Preoții şi cărțile de evlavie îi dojenesc pe oameni că disproporționează 
cele trei elemente constitutive ale rugăciunii (slăvire, mulţumiri, cerințe) în 
favoarea celui din urmă - cel egoist. 


Și au dreptate. (Reducem rugăciunea la un cerşit). Dar atîta vreme cit în 
ritualul liturghiei şi al ienuguilor refrenele de bază vor fi „Doamne miluieşte" şi 
„Dă Doamne", dojanele vor părea formale şi vor veni în contrazicere cu simpla 
constatare asupra căreia nu degeaba stăruie teologii mai noi că omul vede în 
Hristos în primul rînd pe Cel căruia i se poate adresa pentru a cere ajutor şi 
sprijin împotriva ispitelor, suferinții, singurătăţii. 

266 

— Catarii, creatori ai unei atît de rafinate culturi, iubiți de oameni de 
calitate ca Denis de Rougemont ori Rene Nelli, aureolaţi de înfrîngere, mister şi 
martiriu, generatori ai unor devotamente incomparabile, in contrast atît de acut 
cu brutalul Simon de Montfort şi îndirjiții dominicani, susțineau totuşi tuciuri 
spăimîntătoare. 

Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o dată pentru 
totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea creşte. Ceilalţi, oamenii în supranumăr 
(comparaţia ar fi: nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură 
materie, aparțin numai lumii materiale, massa damnata. 

Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă (i se substituie lui Hristos 
în calitatea Sa de Judecător) şi, lucru grav, lipsită de mărinimie. 

Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la una sută patruzeci şi 
patru mii se reduce numărul celor mîntuiți (şi recoltaţi fireşte printre studenții 
Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari. 

„Desigur că nu faptele iți vor ailttce cerurile, dar credinţa ți faptele merg 
laolaltă şi-ţi unnca'ă pas cu pas ori, de nu, nu credem ce spunem, şi doar credem 
ca avem credinţă. " 

Tersteegen, Wegder Jfalirheit 

- Sf. Apostol Pavel mereu stăruie: nu prin fapte ci prin credință ne mîntuim. 

Luthei, Calvin, Epistola către Galateni, solafide. Şi cei care au aerul de a 
implica: de vreme ce cred, la ce bun faptele? 

La Efes. 2, 9-10, paradoxul apare desluşit: 

9 : Nu din fapte... 

10: Pentru ca a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos lisus spre fapte bune... 

Comentar: Nu încape îndoială că faptele pe care nu ne putem baza nu sunt 
faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează 
din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos lisus... iar nu din faptele legii, 
căci din faptele legii nimeni nu se va îndrepta.") 

Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune alcătuiesc ceea ce în fizica 
modernă, care a renunţat la cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil. 

Epist. Sf. Apost. lacov, 2, 14: „Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are 
credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mm tu iască!."" 

267 

Și 2. 17: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi." 

Opoziția dintre cele două (credinţă, faptă) este aşadar factice; cum ar putea 
fiinţa credința tară împlinirea voii Domnului care-i săvîrşirea de fapte bune?" 

77/. 3, 8: „Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca cei care au crezut 
în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune." 

Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci (Rom. 7, 19)? 


Asta vine, cred, cum e la regalele de politeţă; cine trebuie să salute pe cine: 
cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoțit pe cel care e singur etc. Şi sunt înşir; te 
toate, puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziție finală totul este 
anulat: omul politicos, deîndată ce vede un cunoscut, îl salută. 

în rezumat: ne mîntuim, desigur, prin credință, nu prin fapte. (Dacă am 
crede că ne mîntuim prin fapte am cugeta ca fariseii, ain vedea în mîntuire un 
contract, un drept, un act magic. Dumnezeu fiind obligat să ne dea mîntuirea în 
schimbul faptelor bune.) Dar credinţa atrage inevitabil după sine faptele bune. 
ori măcar dorința ori încercarea de a le face şi părerea de rău cînd dorinţa nu se 
împlineşte, cînd încercarea dă greş. Din credință şi fapte se naşte o încîlceală şi o 
încurcătură fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega. Una ştim: 
că peste toată această încîlceală şi această încurcătură se lasă un nor luminos, se 
lasă nesfirşita milă a Domnului lisus. 

— Constat că nu înţeleg decît de bîtă. E o surpriză pentru un intelectual. 
Dar, vorba ceia, asta-i situația. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori de cîte 
ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scîrbe, nu mă cruţă. Mă bagă-n 
sperieți, că de frică ştiu. Aşa, bătrîneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin în simţiri 
pentru un timp. 

Şi cît de sincer jinduiam către sfinţenie la închisoare. Ce aproape mă 
credeam de puritate. 

Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer, 
şi să-ți dau un sfat: nu-ți băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe 
numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde. 

- Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termină, toate se termină rău. 

Proust către doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare. 

Arnold Toynbee: Cuvîntul parohie - cvi o rezonanță atît de locală, de 
intimă, evocator de cuib şi cămin - e de la verbul grecesc care se tălmăceşte: a 
vieţui printre străini. 

268 

Concluzie: Rugăciunea în care stă scris că patria noastră e în cer exprimă un 
adevăr elementar. A da crezare fericirii pămînteşti e o greşeală boacănă, tară 
scuze. 

- Creştinismul e bucurie şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii. Leon 
Bloy: „Ştim că stelele sunt mereu în acelaşi loc pe cer, dar 

potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai depărtate decît în alte 
momente, ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi seamănă cu lacrimi de 
lumină gata să picure pe acest pămînt. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria îl 
îndepărtează, pe cînd amărăciunea îl apropie şi s-ar zice că-l sălăşluieşte în noi." 

„Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decît în ziua cînd 
va înţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă viaţa şi sîngele pentru 
oameni şi vede în veşnicul prezent al torturii prelungite pînă la capătul istoriei 
lumeşti că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o da 
uitării şi tot amînă prin acest încăpăţinat refuz cobortrea sa de pe cruce." 

„îl ceream să mă învrednicească de a suferi pentru frații mei şi pentru El 
însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gîndeam însă la prea cinstite şi prea curate 
suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gîndeam la 


suferința aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care consta în a se retrage în 
aparenţă de la mine şi a mă părăsi, iară apărare, în mijlocul celor mai înverşunați 
duşmani ai mei." 

„Nu suferim decît fiind depărtați de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne 
apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dummezeu este în acelaşi timp 
Fericirea pierdută, căinată, şi Suferinţa, deoarece întoarcem spatele Fericirii. El e 
Dumnezeul răstignit pînă la împlinirea veacurilor. Torul aşadar stă sub semnul 
căderii, care-l preschimbă pe om în ființă a remuşcârii, a surghiunului, a durerii 
iar pe Dumnezeu însuşi - Dumnezeu care nu poate fi decît al Bucuriei! - în 
Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care stă spînzurat pe lemn, Sfîntul Duh care 
suspină şi Măria, care plînge pe Munte." 

„De raiul pămîntesc nu ne mai apropiem decît suferind şi suferinţa aceasta e 
singurul lucru care ne poate convinge că pierduta Grădină tot mai există." 

- Propoziția lui C. G. Jung, „Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei”, o 
interpretez în sensul afirmației că prostia nu are nimic de a face cu doctrina 
creştină. 

Lumina nu este numai Beatitudine ci şi înțelegere, în contrast cu prostia din 
care face o netrebnică armă diavolească. 

269 

- Aparent paradoxalei constatări a lui Bettex că incultului îi este îngăduit să 
nu creadă, savantului însă nu, îi vin în sprijin cuvintele lui Newton: „Corpurile, 
recunosc, stau unele faţă de altele ca și cum s-ar atrage; dacă se atrag într-adevăr 
nu Ştiu şi nici nu mă pricep a spune cum s-ar putea atrage." 

- Totul în felul cum s-au petrecut lucrurile cu mine din clipa în care am 
trecut pragul Securităţii şi pînă în ziua mirungerii îmi dovedeşte cu prisosință, cu 
simplitate, existenţa şi posibilitatea minimilor. 

Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii. Primul 
efect al credinţei este acceptarea minunilor (ceea ce nu contrazice respectul 
datorat legilor de funcționare a universului, statornicite de Dumnezeu). 

Bettex: „Cine se apropie de tatăl tuturor sufletelor prin pocăință, prin 
lepădare de sine sau prin nigăciune stăruitoare şi plină de căldură se ridică 
treptat, treptat pînă la acele lumi unde minunea este la ea acasă; a cărui privire 
este totdeauna îndreptată numai către pămînt şi umblă numai după avuţi şi 
plăceri, acela din ce în ce devine mai orb pentru lucrurile înalte; simţul, această 
față a spiritului, se zbirceşte şi în cele din urmă piere de tot, pînă cînd el nu mai 
vede în ce este adînc şi măreț, în tot ce este adevărat şi frumos decît numai 
mofturi şi înşelăciune." 

Dracul, încheind contractul faustian, cîştiga pe toate tablourile, nu numai că 
va avea sufletul, dar şi lumescul i-l otrăveşte omului păcălit, i-l corupe, i-l 
terfeleşte, 1-l întunecă, 1-l devalorizează în bani mărunți. (Nu greşesc, nu 
„cobor" şi eu folosind un limbaj atît de comercial? Nu, acesta-i terenul, am intrat 
în ulița cămătanilor.) 

- Citirea atentă a capitolului 17 din Evanghelia lui loan dezminte pe cei pe 
care lumea aceasta îi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de 
treburile ei. 

Domnul, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toți 


credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din lume (versetul 15), ci 
spune cu totul altceva; că nici El, nici credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul 
ei viclean (versetul 16). 

Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor obşteşti n-au dreptul să nu 
se străduiască din răsputeri a face viața oamenilor mai bună şi funcţionarea 
aparatelor administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos. 3, 22: „Orice 
lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.") tar 
indivizii nu sunt, sub cuvînt de credință, îndrituiți a încerca față de viață 
simțăminte de plictiseală şi față de semenii lor simțăminte de nepăsare. Nu sunt 
din lume, dar sunt în lume şi atîta vreme cit sunt pe acest pămînt datori sunt a-l 
îngriji în toate felurile. 

270 

Dezinteresarea este o erezie izvorîtă din cu totul greşita interpretare a 
capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cănii obirşie se află în 
lipsa de iubire față de creațiune. 

în sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques 
Prevert (lăsînd fireşte, cu înţelegere, la o parte tonul şugubăţ al poetului satiric şi 
forma neconfomiistă a unui intelectual din zilele noastre): 

Notrc pere qui etes aux Cieux 

Resiez-y 

Et notts nous resterons sur la terre 

Qui est quelquefois si jolie 

Cum de-am putea crede (raportîndu-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul ceresc 
îşi pune nădejdea în nişte ființe care n-au fost măcar în stare să aibă grijă de 
lumea pe care le-a dat-o? 

Cît despre versurile aceluiaşi Prevert: 

...ceux qui crevent d'ennui le dimanche 

apres-midi parce qu 'ils 

voient veirir le hindi 

et le mardi el le mercredi et le jeudi 

et le vendredi et le samedi 

et le dimanche apres midi" 

le socotesc absolut ortodoxe şi exprimînd o sănătoasă repulsie față de 
nenorociții care nu gusta minunatul dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu: viața; 
față de orbii şi neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de priveliştea 
frumusetilor fără număr ale lumii create. 

Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viața însăşi este, ea, o minune 
care-ţi poate tăia răsuflarea. 

Plictiseală? Nepăsare? înseamnă că te opreşti în drum. Creştinul nu se 
opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele cuvinte ale lui Malraux: „Totul e 
semm. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adînceşti lumea, 
să mergi către Dumnezeu."" (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie 
dezvăluite, destăinuite; şi dezbărate de scoriile neghiobiilor şi răutăților noastre.) 

Ioan, 17 ne cere altceva: să renunțăm la păcătoşenie. Numai că într-atita 
suntem legaţi de ea încît ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că tară de 
păcat lumea nu mai are nici un haz. 


271 

- Mă rog, cam acelaşi lucru a spus, în limbaj neconventional, şi Felicien 
Mareeau: ..Nu suntem în lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru, să 
cauţi, să agoniseşti..." 

- Lordul Halifax, ministni de externe al Marii Britanii în 1938-1939. se 
întreba: Ci nes cu ca să judec'.-' (Să judece guvernul german şi partidul 
național-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavînd căderea să judece pe un 
altul, ţara lui nu putea face nimic pentai a veni in ajutorul micilor națiuni 
europene sau al năpăstuiților. 

Ca individ, tară îndoială, onorabilul W'ood, apoi lord Invin. apoi lord 
Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca 
ministni şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forța. 
(Ihering: Rechl ist nichl nur hoher Gedank sondem lehendige Kraji.) A 
confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie 
gravă: in caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de 
colectivitate, soluţia este demisia. 

„Omul public" trebuie să asigure aplicarea ord ine i lumești şi respectarea 
relativei noastre dreptăți umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii 
rătăcitori tăceau acte de justiție. Iar sfinții, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, 
se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pămînteşti, trăiau în deşert şi 
nu pe Whitehall. 

— A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.: 

Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, 
dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita. 

Le răspunde: iertarea tară uitare nu face doi bani. îţi voi pune după cîteva 
clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum 
ti-ar veni să-l auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decît să-l ierți sfinția ta, că Eu 
de uitat nu-l uit? 

— Gîndul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă. 

Imagine obsedantă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, 
că-şi acoperă fața cu mîinile - gest de obicei însoțit de o ridicare a cotului - gest 
îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dîrză. Asemănător - ca apartenenţă de 
gen - cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvîrşirea 
fiecărui păcat. 

272 

Vara la Jilava 

E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de 
fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc 
s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala 
mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital. 

Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit 
presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitația. 

Valentin Gligor, un băiat tînăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă cînd se 
pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pîine, 
sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă. 

Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în 


care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: 
mănîncă biscuiţi. 

Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit 
lui Valentin Ghgor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost 
dat însetatului în numele Sau nu va rămîne tară de răsplată. 

1968 

Pe lista păcatelor împotriva Sfîntului Duh aş adăuga acel „E un accident de 
parcurs" rostit de ministrul francez Michel Debre - şi necontrazis nici de 
Generalul de Gaulle, nici de Andre Malraux - după ocuparea Cehoslovaciei şi 
moartea lui lan Pallach. 

— Trei „condiţii 
Condiţia umană.) 

Condiţia comună: nu se tem de moarte: 

a) creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de bunuri pământeşti; 

b) cavalerul cu sabia la şold, gata s-o pună în slujba dreptății şi să-şi apere 
dreptul; 

c) omul modern cu bani în portofel. Drieu La Rochelle: banii, ăştia-s 
libertatea! 

Caricatura: derbedeul cu punga doldora şi revolverul la subsuoară, gata să 
tragă pentru a-şi împlini poftele şi tremurînd de frică să nu fie prins. 

- Strada Armenească. 

Sfirşit de Iunie, cald. (Verile pe atunci erau sigure şi cuminţi. Se instalau la 
timp potrivit, fără grabă, dar şi fără şovăire, şi durau pînă pe la începutul anului 
şcolar.) 

273 

După-amiază, nu prea devreme. începe a se presimţi uşoara răcoare a serii. 
în fața casei Boerescu, o căruță în care sunt îngrămădite nenumărate cufere, lăzi, 
geamantane, baloturi. Căruţa o porneşte agale, pe strada Armenească în sus, spre 
a tăia drumul la gară. Mai tîrziu apare o trăsură cu muscal; cele două doamne - 
poartă amîndouă voaletă - se suie în birjă însoțite de valijoare, boccele, săculeţe. 
La ţară e nevoie de multe. Trăsura o ia către bulevard, pe calea lungă. 

De ce, nu ştiu; scena aceasta pe care o privesc din curtea casei noastre îmi 
rămîne ca un simbol al unei de-atunci nemaiîntilnite păci. 

Strada pe care nu e nimeni. Rotile de cauciuc, groase. Trapul festiv al cailor. 
De nicăieri primejdii, schimbări. 

în astfel de momente trebuie să fi scris Browning: 

God 's in His heaven All's right with the worlcF 

(Benda: Dumnezeu aparține metafizicei statice.) 

Viena 1928 (Centenar Schubert) 

Pe străzi, la fiecare douăzeci de metri, cîte un cerşetor în genunchi, cu 
mîinile împreunate sub bărbie, ca pentru rugăciune. Nu cer, stau nemişcați. 

Impresie de groază. 

Dar dacă e cerşetorie organizată? 

(1954: Patericul. Nu cerşetorului, ci lui Hristos facem orice pomană. „Să 
fie primit:" asta-i explicația formulei. Se poate spune că oricare cerşetor e 
Domnul deghizat'?) 


ale libertăţii. (Cuvîntul „condiție" este înţeles ca în 


- Ceilalţi sunt holograme, umbre, fantoşe: vii sunt numai cei care-şi prefac 
ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existențial conceptele 
şi visările planului ideativ - şi sunt decişi a plăti, la nevoie, cu prețul ce nu poate 
fi tocmit, prețul maxim, singurul care nu înşeală niciodată, cel bun, pe nume: 
viaţa. 

Erou mei preferați sunt de aceea, martirii: Don Quijote (a intrat în cuşca 
leului!), T. E. Lawrence (Lawrence oj"Arabici), monseniorul Affre 
(arhiepiscopul Parisului), Ludendorff la Miinchen în 1923 pe pod, comunardul 
Delescluze, Peguy, lan Pallach. 

274 

Punerea în joc a libertății şi vieții, mai mult decît semn de ținută morală e 
semn al trăirii. Cît despre valoarea ideilor plătite cu libertatea sau viaţa, ce 
importanţă? Erou este şi cel care-şi dă viaţa pentru o cauză nedreaptă, în care el 
crede. De exemplu ministrul Comunei, Delescluze. 

Camus în Omul revoltat, cu puterea de sinteză şi infailibilitatea geniului 
cînd vorbeşte ex cathedra, a lămurit lucrurile: e vrednic de respect cel care, cînd 
ia hotărîrea de a ucide, îşi jertfeşte şi propria viaţă (cazul anarhiştilor ruşi şi al 
teroriştilor acționînd în numele partidului socialist revoluționar, evocaţi în 
exaltanta carte a lui Boris Savinkov -Ceea ce n-a fost - şi în mai slaba piesă Les 
Justes de Camus). lar cei care poruncesc uciderile de la distanță, din birouri 
(toate aparatele tiraniilor călcate pe model mafiotic), pe drept răspund la numele 
de ticăloşi. 

Lion Feuchtvvanger dă definiția partidului național-socialist: o vastă 
organizație bine pusă la punct pentru aducerea la îndeplinire a crimelor hotărite 
de ştabi - restul nu-i decît poezie. 

- Dar pilda cea mai perfectă de adecvaţie între idei şi existenţă a dat-o 
convenționalul Phillippe Le Bas. 

în şedinţa din 9 Thermidor anul II, a Convenţiei naţionale, cînd au fost 
condamnați la moarte Robespierre, fratele lui, Couthon paraliticul şi Saint-Just, 
celălalt membru al Comitetului de salvare publică se afla la locul său pe una din 
băncile cele mai de sus ale amfiteatrului. Deşi robespierrist, are prieteni mulți şi 
este unanim simpatizat pentru caracterul şi purtările lui amabile. Teroristul 
acesta e om de treabă în relațiile personale! Dealtfel, mai mult din prietenie față 
de Robespierre i-a adoptat politica, nu-i deloc fanatic şi extremist. 

După votarea osîndei, Le Bas se ridică de pe locul lui cerînd să 
împărtăşească soarta colegilor din Comitet. Vecinii îl trag de braţ, apoi de 
pulpanele hainei, făcîndu-i semn să tacă, în timp ce preşedintele şi ceilalți 
deputaţi se fac că nu-l aud. Dar Le Bas strigă tot mai tare. Vecinii îl ţin vîrtos de 
pulpane, îi acoperă glasul cu şt! şt!, adunarea nu-i dă ascultare, mîini prietenești 
îl apasă pe umeri să şadă. 

Atunci Le Bas face gestul, gestul mmtuitor care-l trece pentru totdeauna în 
rîndurile eroilor şi oamenilor vii ce n-au făcut degeaba umbră pămîntului: îşi 
scoate redingota lăsînd-o în mîinile binevoitoare şi se repede la tribună pentru a 
pretinde să fie trimis la eşafod. 

N-au mai avut încotro. 

Nu vreau s-o fac pe Dante, dar mai că aş pune mîna-n foc că Le Bas e în 


paradis. 

Argumente de text: 

275 

Domnul arată: Cine ţine la viața lui o va pierde, iar cine-şi pierde viața lui 
pentru Mine o va găsi (Mat. 10, 39) şi repetă: Cine va voi să-şi scape viaţa o va 
pierde; iar cine îşi va pierde viaţa Pentru Mine o va afla. (Mat. 16, 25) Tot astfel 
la Marcu 8, 25 şi Luca 9, 24: Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar 
cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa; Cine 
va voi să-şi scape "viaţa o va pierde, iar cine-şi va pierde viaţa pentru Mine acela 
o va izbăvi. 

Dar oare pentru El şi-a dat viața Le Bas? Desigur că nu. Simpatizant sau ba, 
se solidarizase cu asasinii şi fanaticii. 

Numai că în afara textelor citate, se mai află unul, la loan 15, 13. Şi acesta i 
se aplică de minune. Domnul: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca 
viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi." Pentru nespusa onoare de a fi 
exemplificat uri adevăr rostit de Cel ce este Adevărul - şi a-l fi exemplificat pe 
calea regală a jertfirui bunului celui mai de preţ cu o încăpăţinare vie, înflăcărată, 
străină de orice şovăială - sunt convins că regicidul, complicele asasinilor, 
partizanul tiraniei s-a izbăvit. 

- Poate că, sigur că dacă n-aş fi trecut prin închisoare, n-aş fi înțeles nici 
gestul lui Delescluze, nici pe al lui Le Bas. 

Acum înţeleg şi nu mă pot gîndi la ceea ce au făcut aceşti doi oameni, 
pentru ale căror convingeri politice nu am decît repulsie, fără a mă înfiora şi a mi 
se face pielea de găină şi a fi cuprins de o admirație fără margini şi un respect 
egal cu venerația. 

— Scenă din Spovedaniile unui pelerin rus: 

Pelerinul ajunge la cocioaba în care locuieşte o pereche sărăcită: le-a ars 
casa, el şi-a pierdut un braţ, viaţa pentru ei nu mai e decît o ruină. 

Soții citesc Evanghelia sjintului loan şi ea izbucnește în plîns. Bărbatul îi 
înțelege amarul şi o consolează spunîndu-i că nenorocirile îi justifică pe deplin 
lacrimile. 

Ea însă: Nu plîng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie, bucuria de 
a citi Evanghelia aceasta. 

Desigur, desigur: nebunie curată. Contabili şi rauonaliştii să-şi vadă de 
drum. Oamenii raționali - care nu-s raționalişti - pot însă încerca. 

Jilava, 1961 

Perioadă de înăsprire a regimului. Cîţi oameni admirabili în junii meu! Şi 
sfinți, o mulțime de sfinți! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate. 

276 

Suferinţa, ori de cîte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că 
răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare. 

Braşov, August 1926 

« 

Am luat masa cu mama la Rothenbăchev: salată de cozi de raci, friptură de 
vițel de la rinichi, cremă de zahăr ars, bere Czell (mai dulce decît celelalte). Cînd 
plecăm, pe la două jumătate, căldura e în toi şi nu se vede nici o birjă. Dar suntem 


foarte dispuşi să batem drumul pe jos, cu toate că de pe strada Lungă, aproape de 
capăt, şi pînă la hotelul Coroana distanţa e mare. Cît e totul de odihnit în căldură 
şi cît e de miloasă viaţa şi de lipsită de urîțenii, în acest munte magic al 
orăşelului, refugiu, dar şi rai. Rothenbăchev e un restaurant vestit în toată tara, 
vin Brătienii cu maşina de la Florica şi de la Sinaia să dejuneze aici. 

Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă, fericirea deplină. 

— A, Brahma nu (ce-i pasă?); dar Işvara, Domnul, ne vrăjeşte — şi ne 
vrăjeşte în două feluri nu în unul; nu numai cu maya cea stupidă, a vrajbei, ținerii 
de minte a răului, pizmei şi fățărniciei, ci şi cu cea mult mai subtilă şi fermecată a 
dulceților nevinovate ale acestei lumi, cu nenumăratele ei tentacule - dear 
octopus? - ce se desfăşoară pe evantaiul duioşiilor permise: de la ceaiul 
englezului şi cafeluța orientalului pînă la splendorile artei şi gîndirii. A, Işvara 
Doamne, tu nu ne uşurezi sarcina. 

Gherla 

Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu 
părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav. 

în primul rînd, nu mai săvîrşi păcatul. (Asupra acestui dintii sfat suntem 
ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe 
cît de simplu pe atît de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului.” E 
mare lucru, dar se mai cere înfrînarea). 

Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea - şi morbidă şi 
indiscretă - de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe 
intempestive. Păcătoşii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care 
socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de 
interes pentru alții. 

277 

Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare 
viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal şi un 
spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, 
ascuțimea minţii, tăria personalității. 

Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă față de tine însuți, oarecare 
zîmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că 
eşti o făptură cu totul excepțională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi 
mare, dar n-o preface Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge. 

în sfirşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptățește a 
nesocoti remediile de bun simţ. 

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la mine nu-l voi scoate afară. Nici o 
restricție. 

Şi nu fi supărat pe Dumnezeu. Sunt, în producția de massă, şi aparate 
defecte. Proverbul e şi el îngăduitor: din zece mai greşeşte şi Dumnezeu una. 

(Dacă sunt credincios, cum de pot cita o zicală atît de şugubăţ agnostică? îl 
aprob pe Blaga? Pomenesc zicala drept pildă de luptă împotriva tragedizării.) 

- Surorile T., la Focşani, primiseră o educaţie aleasă şi se număraseră printre 
cele mai frumoase fete ale oraşului. Una din ele, mai ales, Sofia, strălucea. 
într-atita încît, tînără căsătorită, reținuse în timpul primului război mondial 
atenția fermecată a generalului Averescu. Cealaltă, J., cînd am cunoscut-o, era şi 


ea o femeie încă destul de tînără, nu atît frumoasă cît distinsă, elegantă, 
atrăgătoare; porecla „marchiza" 1 se potrivea de minune. Coafura - imitînd-o pe a 
doamnelor din secolul al XVIII-lea - portul: mereu rochii de mătase pe fond gri, 
maro ori violet, croite astfel încît să cuprindă şi gîtul, zîmbetul mai mult sugerat, 
manierele, o gentileță distantă (şi pentru toți aceeaşi) evocau numaideciît titlul 
nobiliar legat de acele însuşiri pe care - însoțite de o expresie inteligentă, 
pătrunzătoare, subtilă - le transmit tablourile meşterilor francezi din timpul 
ultimilor Ludovici. 

Cu marchiza se potrivea şi serviciul de ceai din porțelan fin căruia îi ziceam 
Rosenkavalier. Aceeaşi distincție, un acelaşi reflex de perfecțiune, o aceeaşi 
patină de lux rafinat şi totodată o aceeaşi nuanţă de nostalgică şi fragilă prezenţă 
a trecutului. 

Apartamentul, încăpător, bine împărțit, era prost ținut. Fotolule mai toate 
desfundate, mobilele puţine, covoarele foarte jerpelite. 

Spre deosebire de maică-sa şi mătuşa sa, Tr. - mică, rotundă la faţă— nu era 
nici frumoasă şi nici gen „cucoană mare". La ea freamătul, 

278 

capacitatea de a se devota, interesul pentru viață, nesfirşita răbdare în a da 
fiecăruia atenție şi a-l asculta, inteligența mobilă (aproape ahtiată, dînd senzația 
de răsuflare oprită), daail de a isca şi transmite simpatia fără a pierde ceva din 
misterul unei fiinţe pe care nu era greu s-o ghiceşti drept neconvenţională, țineau 
locul altor calități mai exterioare. Faţă de prieteni ea nu se mulțumea să le fie 
auditoare negrăbită şi plină de solicitudine. Deîndată punea problema: ei, ce 
facem? (La plural.) cum te pot ajuta’? 

La ceaiurile noastre, Tr., comunistă pocăită, participa cu puţine vorbe. îşi 
lua în serios rolul de gazdă şi cu toate că numeroasele sanvişuri şi dulciuri erau 
pregătite de marchiză (menajeră de soi), ea le servea, alergînd din casă la 
bucătărie, ținînd seama de gusturile fiecăruia, elo-giind-o discret pe maică-sa. 

După o fază mistică (Duţu, Paul Sim., Virgil Când.) au urmat ca musafiri 
statornici - ulterior vizitei la Cîmpulung - Dinu N., Al. Pal. („Crăiialeanu" pînă în 
1955), Paul Dim., Ghiţă Vetra, Mihai Răd. şi eu. (Nego de cîteva ori în 58.) 

Mondenitatea seniorială o susține — în afară de marchiză — mai ales Paul 
Dim., mereu spilcuit, dezinvolt, cu sacul plin de glume şi rafinate cancanuri din 
lumea bună. Dandyul acesta are păreri politice hotărîte, citeşte aproape totul şi 
judecă temeinic. II critică pe Voltaire ca teoretician, dar nu îngăduie să fie atacat 
de oricine. E un senior, zice, nu orice mirlan - pentru că merge Duminecă cinci 
minute la biserică - are dreptul să-l ponegrească pe acest mare domn. 

Articolul lui Cioran din 4'.R.F.* — Scrisoare către un prieten de departe - 
Paul Dim. ni-l aduce. Tr., deîndată, propune multiplicarea şi răspîndirea 
articolului. 1-1 dictăm, pe rînd, cu toții. Bate febril la maşina ei, cam hodorogită. 
Curînd copule sunt gata. 

După cîteva zile aflăm de arestarea lui Paul. Dar s-a făcut in cadrul unei 
acțiuni îndreptată împotriva grupului liberal din junii lui Bentoiu si Aznavorian. 

Aznavorian îl întîlnise din întîmplare pe amicul nostru şi rămăsese 
impresionat. Acasă, în jurnalul ținut cu grijă, îi atribuise lui Paul un post de 
ministru în viitorul guvern pe care-l pregătea. Ministrul fără ştire şi voie ne 


lipseşte mult. Ne întîlnim mai rar, mai fără plăcere şi chef; ceştile sunt la fel de 
grațioase şi îmbietoare, Tr. la fel de vioaie şi fertilă în punerea de teme de 
discuție. Dar senzația de fragilitate a porțelanului şi a vieților omeneşti ne dă 
tîrcoale mai tenace. 

- Nu există dovezi absolute. De vreme ce avem: 

- experiența Michelson-Morley (asupra unui sistem nu se pot face 
observaţii absolute din lăuntrul lui); 

279 

- principiul incertitudinii al lui Werner Heisenberg; 

- teoria relativității şi a relativității generalizate; 

- pluralitatea planurilor de conştiinţă; 

- geometriile ne-euclidiene; de vreme ce: 

- „nu există semne" (pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre); 

- axiomele nu pot fi demonstrate; 

- legile fizice n-au decît un caracter statistic şi probabilist; 

- fiecare cercetător ştiinţific înainte de a-şi începe observaţiile trebuie să-şi 
calculeze „ecuaţia personală"; 

- intrăm în contact şi lucrăm numai cu aparenţe şi idoli (idolafori, theatri, 
tribus, specusjP; 

- limbajul nu este mijloc cert de comunicare, rezultă că singura cale ce ne 
rămîne deschisă este a liberei credinţe. 

- Domnul, cu zarafii din curtea Templului, nu mai e blînd şi îngăduitor. Nu-i 
iartă, pentru că ei ştiu ce fac. Nesflrşita sa bunătate nu zăgăzuieşte 
atotînțelegerea Sa şi nu-L împiedică să procedeze lucid. Dacă întrupatul are toate 
însuşirile omului, o are desigur şi pe cea mai înaltă* dreapta socotinţă (cuvînt pe 
care prefer să-l întrebuințez mai degrabă decît pe cele de inteligenţă sau 
deşteptăciune, echivoce). 

„Cind simțul moravurile se clatină, cin, minţile, atunci puterile oa, seacă. 
Dar in familiile cunoaşterea măsurii legitime, şi din ele se ivesc 

treptaţii şi 

4 frica tulbură icnilor de o zi meclii trăieşte mdevorate fi ungurii noi ai 

dreptăţii. " 

Emst Jiinger 

Cînd Claus Schenk von Stauffenberg - în jurul căruia e o pleiadă de 
paladini cu nume izvoditoare de legendă (Yorck von Wartenburg, Schvverin von 
Schwanenfeld, Adam von Trotz zu Stolz, Merz von Quirnheim, Axei von dem 
Bussche, Wessel Freiherr von Freytag-Loringhofen) - ia hotărîrea să-treacă la 
acțiune, el ştie ce-l aşteaptă. Ştie că trebuie să făptuiască acum şi că va trece în 
istorie drept trădător. De nu va face însă ceea ce trebuie, va fi trădătorul propriei 
sale conştiinţe. Şi acest curaj - foarte rar - 1-a avut discipolul lui Ştefan George. 
Poate că Stauffenberg a fost ultimul autentic aristocrat. Aristocrat: insul care 

280 

vrea să fie mai bun, care-şi cunoaşte mai multe datorii decît drepturi, care 
pentru nimic în lume nu şi-ar îngădui o nedelicateţe sau un gest de iritație față de 
unul mai mic decît el. 

(Cavalerul buşido prinde un hoţ la el în casă şi-l aruncă pe fereastră, 


schilodindu-l; e sancționat nu pentru răniri, ci fiindcă şi-a pierdut cumpătul.) 

- Vreme de un ceas, Stauffenberg s-a putut crede stăpînul Germaniei şi 
cumpăna istoriei a şovăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un ceas. Avea dreptate 
Marcel Proust: sunt oameni pentru care fericirea este o eroare. 

— Marcel Jouhandeau despre vicii şi tărie: 

„Mai bine să ai toate viciile din lume decît unul singur... Se poate totuşi să 
n-ai decît un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. 
Admiţind că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i o 
strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii întotdeauna mai tare decît tine 
însuți, la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe 
măsura slăbiciunii sale. Nu e tare decît fiindcă e şi slab şi e mai tare decît 
slăbiciunea sa, şi cu cît e slăbiciunea mai mare cu atît e mai mare şi tăria, numai 
s-o domini, cît de puţin. Forţa morală, oricît de slabă ar fi, nu constă decît în a fi 
mai tare ca tine însuţi... Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria 
mea morală e direct proporțională cu nevolnicia morală care mă pîndeşte." 
minune 

„Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraordinar faptul 
că omul este imperfect decît acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem 
minunea, nu Dumnezeu." riscul divin 

„Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul 
lui Dumnezeu, nu al omului." 

Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăție 
asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul. 

Acolo unde sunt, acolo e o voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, 
iadul absolut şi veşnic există virtual. 

Ce emoție, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva 
căruia pînă şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic... 

M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine 
pe veci, chiar împotriva Ta... 

Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea..." 
prostie 

281 

„Dumnezeu este o relație, cea mai frumoasă relație, de care nu se poate să 
voleşti a te lipsi fără a da dovadă de prostie. 

Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria şi absoluta mea 
suveranitate, i-aş tăgădui însăşi ființa, ca şi cum n-ar însemna să mă reneg mai 
mult şi-n primul rînd pe mine însumi." iad 

„Iadul nu este altundeva decît în locul cel mai arzător al inimii lui 
Dumnezeu, în inima însăşi a Cerului. ladul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa 
fixă, imboldul singurei sale dureri de neînțeles. Dacă mă pierde pe mine, nici 
îngerii nu-i sunt consolare." 

- Manole împotriva lui Woodrow Wilson: 

- Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: în America, unde era 
cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales. Congresul I-a 
primit cu toată răceala. Succes a avut în Europa, unde se fotografia împreună cu 
doamna şi numeroşi prieteni, prin castele (ca Briand care juca golf cu 


plenipotențiarii britanici şi Cicerin care apăruse, mare demnitar comunist, cu un 
joben strălucitor la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse în 
diplomația la lumina zilei, în conferințe internaţionale şi în entitățile 
wilsonismului, şi-a schimbat părerile după ce a lucrat la Paris. O inteligenţă 
aspră, tare ca diamantul e mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţile bune nu 
ajung, verificarea vine mai tîrziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice 
pot provoca dezastre în lumea faptelor. Odată săvirşite, greşelile politice nu pot 
fi răscumpărate cu lacrimi. Să-ţi spun eu ce a scris Maunas, uite ce a scris 
Maurras în cartea lui despre preşedintele Wilson: „Sîngele e acel care plăteşte. 
Adevăraţii filantropi sunt cei care pun nițică pătrundere şi rațiune în slujba 
forţelor oarbe ale inimii." 

- Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricînd, oriunde): 

Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cît mai puţine sunete pe gură. 
Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgîrcit la 
formulări. întrebării: „îl cunoşti'?" să i se răspundă cu „Da", iar nu cu „Da, îl 
cunosc". între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine 
litere, (Nu rareori", ci „rar”.) însăşi cantitatea de vibrații sonore poluează 
atmosfera şi-i măreşte periculozitatea. 

Să vorbească numai şi numai cînd e întrebat şi să se mărginească a răspunde 
- cît mai strict - întrebării tară a mai adăuga ceva. 

In tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului - tăceri abil create de 
anchetator - să se ferească a umple aceste penibile momente luînd el inițiativa. E 
greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci 
lucrurile prin declarații necerute. (Alt pericol: cînd anchetatonil spune: „să 
disputăm liber": atunci se impune o atenție mărită.) 

282 

Să mintă cît de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului 
(chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca 
adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, 
numele părinților. 

De ce? De ce să nu se spună adevărul, cînd nu e primejdios? 

Pentru două motive: 

a) Avînd de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui 
tată care-i însăşi minciuna, e bine să minți mereu, neîncetat, ca exercițiu, ca 
antrenament, 

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească 
acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui 
Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în 
loc să recurgă la forță. Dar s-a purtat cinstit: ţinînd discursuri îşi trimisese 
adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde. 

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea înlături de la 
folosirea unor procedee neplăcute, atunci cînd adversarul nu e corect. 
Bolingbroke (viitorul Hernie al FV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place 
mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat). 

 nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvînt de nobleţe 
etc. nu este dovadă de superioritate ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le 


aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tîlharilor. Se vor folosi acele procedee 
pe care le-a ales partea cealaltă. Rațiunea este accesibilă numai oamenilor 
raționali (Andre Maurois). Faţă de omul rațional se va recurge la rațiune. Faţă de 
zarafi Domnul n-a şovăit să pună mîna pe bici. 

Din proprie inițiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. 
Nici un nume propriu altul decît cel menționat de anchetator. 

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa 
(volumul IV - secolul al XVII-lea - îl luasem cu mine la Securitate la primul 
interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma 
greşeală de a pronunţa el dintîi felurite nume proprii. 

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de 
sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de 
sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerității, fagădu-indu-i marea şi sarea, 
îngăduința şi circumstanţe atenuante. lar anchetatul - încrezător, cinstit, naiv - va 
raționa că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca 
îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci 
numai de relatat.) 

283 

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce 
numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerității nu va mai cunoaşte pacea cît 
va fi închis (şi mai tîrziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să 
vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze. 

- Prostii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi 
fost, ceva tot aţi făcut vol. 

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba. 

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e 
lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi 
frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i 
adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, 
salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt 
prezenţi atîţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se 
petrece. lepurele iese de oriunde, numai din joben nu. 

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt 
criminali după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că 
iepurele iese din țilindru. 

Digitaţie rapidă. La Englezi: leger-de-main, mînă uşoară." Tofu-i iuțeală, 
amețeală. Opt şi cu a brînzii nouă. Uite popa nu e popa. înrudire cu dracul, mereu 
grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce 
Sîmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atât erau de 
grăbiţi încît au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să 
poarte crucea: scape blestematul de chin pe cîteva clipe numai să meargă treaba 
mai repede. 

- Kierkegaard despre rugăciune: 

„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune 
esențialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el II roagă. Şi totuşi, 
în veşnicul înțeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în 


adevăr cînd Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei cînd cel 
care se roagă nu încetează de a se ruga pînă ce ajunge a fi el însuşi cel care aude 
ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecință 
devine exigent cînd se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să 
asculte." 

- Manole despre întemeierea republicii franceze: 

în 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toți nu sunt 
decît „republicani resemnaţi", nu fac decît să continue opera restaurației din 
1815. Chiar şi cînd „republica conservatorilor” e înlocuită cu a Republicanilor 
după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine 'evoluţia. Mac-Mahon e silit să 
renunțe la ideea unui minister Rochebouet, 

284 

cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea 
republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar 
al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, 
Dufaure in acternum zice Daniel Halevy. Republican din 1875 nu luau ca 
îndreptar visările unui poet. în 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 
Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naționale, va fi 
înmormîntat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în 
viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, 
Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea 
lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost 
într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă l-a 
luat în seamă. Pentru Gamhetta, Hugo era un bătrîn utopist, un poet visător, un 
fanatic, un bărbos. 

- Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile 
omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel 
mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne 
ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii 
timpului. închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în 
urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adîncuri şi 
adevăruri finale. Cît de sa/onarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, 
de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de 
Marivaux, ori discuţie în Prețioasele ridicole, în Femeile sa\>ante, în Coana 
Chiriţa! 

Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învățătura lui 
Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi 
mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard: 

„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care 
Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în 
lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să 
iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi. 

Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existență ceva mai 
paradoxal şi mai greu decît a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în 
afara creştinismului. 

Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fu 


creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fu în stare 
de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de 
tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu / se va face milă de tine şi te va ajuta 
să ajungi la starea de suferință. 

285 

E lucm teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea 
operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvîrşire: să-i 
smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. 
Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scîrbei de viaţă. 

Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte. 

Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămîne creştin: e o suferință 
căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Şi 
totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa 
blîndeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia 
creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin 
deoarece Hristos nu-i chiar atit de blind, adică atît de slab, ca să-l scoată din ea." 

Suferinţa, unii oameni sunt pregătiți s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot 
înțelege. lată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte 
integrantă indispensabilă a unei suferințe adevărate: 

„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu 
poate consta decît în a accepta (iar nu a înțelege, pentru că înțelegerea ar 
desființa într-un fel anume suferința) să tie aşa. 

Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte - înfricoşătoare ironie 
— de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei 
pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, 
duşmanul lor de moarte, dar din dragoste." 

Creştinismul: reţetă de fericire (în înțelesul cel mai american, mai practic) şi 
tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh 
preface - fără a o desfiinţa - şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, 
raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim. 

BUGHI MAMBO RAG 

„..Știa, conu Alecu, ştia că are să se întoarcă mai curind sau mai tirziu, 
încaltea... Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Măria a fost mai înverşunată 
decit toți, îşi cunoaşte bine plodul. Alecu a vrut să ajungă la o împăcare fiindcă 
îşi cunoştea oamenii şi nu se îndoia că aveau să-l primească şi să-l aclame pe 
dezertor cînd se va înapoia, că dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizi 
a fugit în plin război, pără-sindu-şi şi postul de ofițer. Şi s-o ştiţi de la mine, e 
notoriu, a hiat şperț — şperț - la un contract de furnituri militare încă de pe cind 
era prinţ, că ce-a făcut cînd a fost rege nu mai e nevoie să spun... dar nenorociții 
de Vaida. şi de Tătărescu... 

286 

1934 

- Manole despre libertate şi morală: 

Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai 
cînd e ea însăşi foarte morală. Cu atît mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi 
de morală - şi nici de regalitate. Cu cît se merge mai departe cu dreptul de vot, cu 


atît democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da 
parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) 
Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrînați de morală, vor 
putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. 
Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci cînd, în numele libertății scrisului, cer 
drepturi depline pentru autorii imorali şi afinnă inexistenţa pornografiei. 

Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. 
Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască 
deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă - că societatea are nevoie 
de „cultură adevărată şi adîncă?" E o formulă care cîntăreşte o mie de tone de 
greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe 
nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Asta-i cuvîntul pe care-l evită 
cu toții şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poți să fii instruit şi 
totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: 
aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul 
democratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după 
împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieții 
politice a societăţii. Cultură „adevărată"", „adîncă", ştiinţă „înaintată"”", spirit 
democratic „puternic" sau „înalt: vorbe goale, mă. Cîtă vreme ține de ele, 
libertatea dansează pe o sîrmă subțire, e o ladă cu indicația „atenție! fragil" 
încăpută pe mîini de hamal amețit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, 
morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertății. 

Bucureşti, 1931 

„Dumnezeu mià ne binec militeze pe toţi yi pe toate. " 

Dickens, Colind de Crăciun in proza 

Casa - parter şi etaj în stil olandez - unde locuiesc văduva doamnă Iosif, cele 
trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de bătrînă, încă o nepoată, o bucătăreasă şi 
două jupînese, e pe strada Justiţiei; îşi mai au domiciliul acolo patrusprezece 
pisici adulte şi nouă cîini şoricari. Dintre pisicile 

287 

adulte, de vîrste diferite, sunt mereu gravide vreo cîteva, iar prin colţuri se 
află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au făcut ochi, vietăți cu aspect de şoareci 
şi mîţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se înmulţesc şi ei, cu mai puţină 
intensitate, dar constant. între aceste două specii şi între toate aceste animale se 
creează complicate relaţii de aidenie, care l-ar ului (1966) pe Claude 
Levi-Strauss, răsturnîndu-i structurile endogamice. Pe scara interioară a casei - 
destul de prost luminată (clădirea întreagă-i cam părăginită) — este primejdios 
să circuli, furnicîndu-ți între picioare tot felul de făpturi în diverse stadii ale 
creşterii. în sufragerie, la orele de masă, se adună în cercuri concentrice toate 
animalele. 

Locuitoarele umane ale casei adoră dinii şi pisicile, le acordă cea mai 
devotată grijă şi le sunt roabe. 

E ca într-o piesă de Noel Coward şi ca într-un roman de Dickens. 

Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă adeseori. 

La Dickens mai ales îl poartă gîndul pe musafir. Care-i esenţa operei lui 
Dickens? De ce este atît de mare acest romancier la prima vedere simplu 


povestitor al unor melodrame? Secretul este că în opera lui nici răii nu sunt chiar 
răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a scris rolul. 

Dickens este Origen al lumii modeme. Desprindem uşor în opera lui pe un 
adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens, toți pînă la 
urmă se mîntuie, pentni că toți în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu 
bine. Răul şi Răii n-au fost decît aparenţe trecătoare. 

Apocatastaza - secretul operei lui Dickens şi al imensului ei surprinzător 
succes - este ne-ortodoxă. Biserica a osîndit-o de mult. Din pricina ei n-a fost 
trecut Origen în rîndurile sfinților. Dar continuă să rămînă o dulce iluzie a 
sufletului nostru. 

Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru sufletele din 
iad. Dar Lebedev (în /diotul) se roagă pentru doamna du Barry. Preotul din Le 
Journal d'ttn cure de campagiie de Bernanos se roagă pentru Martin Luther. 
Bemanos, el, se ruga pentru Iuda. Sf. Dominic pentru osîndițu din iad. Iar Sf. 
loan Scăraru se roagă pentru însuşi Satana. 

Gentilul abate Mugnier fusese întrebat dacă într-adevăr crede în iad. 
Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne învaţă sfînta noastră Maică, Biserica. 
Dar mai şi cred că nu e nimeni într-însul. 

- 1935, Manole desp*e morală şi libertate. 

Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, 
în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă în vreo 
regulă, de părerea pe care şi-o fac - în sensul cel mai 

288 

simplu - despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e 
neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvînt, un adjectiv: 
cumsecade. 

Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugînd religia, 
morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincția vor obține totul. 

Cînd eu le spun acestor atît de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt 
luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viaţa de familie 
şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului, între educaţie şi drepturi? 
Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu 
poate funcționa decît într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de 
Broglie credeau că dînd massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a 
mai cere altceva pentru că — ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau 
bănui că în curînd massa va cere mai mult, va întrebuința drepturile ei politice în 
scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi 
revoluţii morale şi în sfirşit catastrofe mintale, totul. 

Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, 
suntem readuşi pe cale circulară la instituțiile şi ideile cele mai de toate zilele. La 
familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă 
spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu 
ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiție. Dacă spui că votul universal 
va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba 
tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se 
sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti 


fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălțătoare, sfîntă şi gravă a 
omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principilor e o 
glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e 
rară: popoarele care din cînd în cînd, în cursul istoriei, se bucură de libertate au 

noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai 
multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decît pentru a îndura nenorocirea. 

- Dezbaterile pentru Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al 
Rîmnicului Noului Severin: cer ca în articolul 5 despre drepturile Românilor să 
se prevadă că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului. 

- Nu folosesc un stil exagerat şi hulitor cînd afirm sus şi tare ce rețetă 
americană de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este 
creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12): 

„ŞI voi cu veselie veți ieşi şi în pace veţi fi călăuziți: munţii şi dealurile vor 
izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toți copacii cîmpului vor bate din 
palme!" 

289 

(Şi David - în II Regi, cap. 6 - care joacă şi sare înaintea chivotului şi se 
dezgoleşte înjosindu-se în ochii snobilor şi răspunzîndu-le: Binecuvîntat este 
Domnul, cînta-voi şi voi juca înaintea Domnului şi mă voi înjosi şi voi fi încă şi 
mai mic în ochii voştri, sau în Ps. 95: Sa se veselească cerurile şi să se bucure 
pămînrul, clătească-se marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure cîmpiule... 
toți copacii pădurii... Şi 97, 10: Rîurile vor bate din palme...). 

- Noi vorbim de blîndeţea lui lisus - arătînd că a mers la moarte ca mielul la 
Junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă - şi enumerăm smerenia, bunătatea, 
ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa - pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a 
primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce — nu pomenim. însuşirea 
aceea este curajul. 

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori 
amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin? 

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor 
consacrate epocii şi a monografuilor (Bidez, Allard...) arată că figura împăratului 
socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai 
complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără 
vole. 

„Ai învins Galileene!" ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe 
cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al 
vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată 
viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba 
neîngrijită (ca şi Părinții deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. 
Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei 
din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei 
simbolică. Credea în providențţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, 
în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăți), în eficacitatea 
rugăciunii, în castitate şi virtuți. 

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele 
mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. în planurile lui 


de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte 
un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărțită pe circumscripţii teritoriale 
(ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe 
imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină 
pilde vu de viață morală, încetînd de a mai fi simpli oficianti ai unor sacrificii. 
Homer 

290 

devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, 
un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot 
păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci 
un preot de profesie curat şi pios, exemplar. 

In acest păgînisrn (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea 
noțiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituțiile proprii creştinismului: 
ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul 
moralizăru politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeița 
matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite. 

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe 
care o imită pas cu pas. 

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.) 

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil" ca împărat şi 
om, s-a priceput totuşi - cu iscusință de intelectual şi sînge rece de teoretician - să 
persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai 
perfecționate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a 
învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în 
fața ochilor lui uluiți: Iulian era un creştin fără Hristos, ființă încadrată în 
teratologie; iar monştrii în general, nu au o viață lungă. 

Mai rezultă ceva - enigmatic şi scandalos pentru raționalişti: ca toate 
virtuțile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe 
dragostea de Hristos. £/ e Adevărul, nu morala predicată sau instituțiile 
întemeiate sau calitățile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de 
învățătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos - că dacă ar exista, mulți evrei, 
politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini. 

- Lumea ştie că Henric al FV-lea şi-a abjurat protestantismul pentru a putea 
să intre în Paris şi să devină regele Franţei: „Parisul face, zău, cît o liturghie." Dar 
ce se ştie mai puțin este cum a evoluat ulterior regele, cum din catolic de 
convenienţă a devenit catolic convins. Cardinalul Du Perron a putut constata 
evoluţia marelui suveran care, acum conştient de superioritatea catolicismului, a 
menținut edictul prin care stabilise libertatea religioasă. 

- Exigenţil. 

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi 
Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu 
foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător. 

291 

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea 
doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a 
exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău! 


Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul 
revoluției franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la 
temniţă la locul unde se înălța ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza 
mare şi celor sortiți morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori 
teama - ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. 
Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulțimea spectatorilor se înghesuia pe 
bănci aşezate amfiteatral. 

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve 
care - cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie 
legitimă - se adresează criticilor exigenți: lăsaţi, domnilor, data următoare are să 
se poarte mai bine! 

Exigenţii stau cu ochii aţintiți asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, 
pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă 
orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze. 

Gherla, 1963 

Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche -Jenseits von 
Gut und Bose” - nu este, îi spun, decît repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, 
asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhart în secolul al 
XIV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noțiuni ale relativității noastre. 

Meister Eckhart speria călugărițele din Colonia - şi-şi scandaliza superiorii 
- începîndu-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, 
Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de 
consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, 
nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărtiri. (Prosper 
Merimee în Cronica domniei lui Carol al IX-lea a imaginat o situaţie 
asemănătoare, dar în stil glumet: pariul pe care-l cîştigă un predicator exclamînd 
pe ton de injurie la începutul cuvîntării sale: „sîngele şi moartea Hristosului!") 

Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim 
răi. înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu 
mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune" nu mai pot fi 
concepute în nici un chip bipolaritățile, dualităule, contradicţiile. 

292 

Acolo unde nu există (încă nu există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi 
răului, stăpîneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creațiunii. 

Cît de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi 
permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărîmul acela 
binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului 
Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, conto-pindu-se în Unul. 

Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumești, o asemenea stare? Prin 
muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci grațioasă şi euforică, 
nedespărțită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămînerea printre răbufnirile 
dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia. 

1969 

Kusiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pînă la capăt 
raționamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testament, Tatăl, este 
de fapt zeul răului). 


Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină. 
Vrînd să alunge răul din creațiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, 
s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui lisus. 

Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc 
voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit 
pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-l să moară în chinuri. 

într-atita ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în 
romanul său Madeleine Ferrat susține că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu 
Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, 
măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa! 

(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!) 

293 

Jilava, Gherla, Aiud 

.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit zoologia." 

Emil Cioran 

Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură 
să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen lonescu, ale căror opere 
le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne. 

Cu privire la BUgen lonescu reacțiile sunt două: simpatie şi curiozitate la 
tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, care-mi arată 
multă afecțiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine 
supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul 
piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu 
trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se 
împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori." 

(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, 
Bral>e New World de Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt 
partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi 
înțelegător; mai tîrziu, surizînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul 
Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui 
George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!) 

Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulțime de alți tineri mă 
ascultă cu atîta atenție şi bună dispoziție cînd îl prezint pe Eugen iOnescu îneît 
îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima 
spiritul epocii noastre. 

Povestesc din lonescu: Cintăreața cheală, Jacques ori supunerea, 
Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele 
datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare). 

în convorbirea dintre soţii Martin în Cintăreața cheală („Ce coincidenţă, ce 
coincidență...") desprind o foarte savantă construcție, mi se pare incontestabilă 
analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun specialist în muzică îmi dă dreptate. 
După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei 
anchete. Tinerii ascultă fermecațţi, ba şi ceilalți sunt prinşi. De multe ori, între 
zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în 
zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai abitir - probabil - decît publicul (în 
haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenție se bucură 


Iluis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere 

294 

profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care 
ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu 
mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi 
dintre adulți unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., 
bunăoară, caracter dificil, om ciufbt, ascultător pretenţios, deîndată se înclină 
fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.) 

Reacţiile față de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un 
criteriu despărțitor. Preoții catolici sunt discrețţi, ortodocşii nu-l resping. O dată 
mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă 
să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi nițică înţeleaptă desconsiderare: ce 
importanță au descoperirile lumeşti! Pe cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare 
legată de rolul imens pe care-l joacă materialitatea, politica în catolicism - 
justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi 
chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei 
mai calificați dintre ei?) 

Din discuţiile purtate rețin cîteva puncte: 

a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate 
incontestabilă. E vorba de o evoluție cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui 
Teilhard - că evoluția în timp e certă dar că între specii nu există relații 
descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec - 
pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp 
obiectele expuse. înlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din 
sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă 
evoluție din galoşi; 

b) „cazul" Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare 
şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c 'est leur 
peche mignon); 

c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea 
ipotezei că în diurnul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie 
decît realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe 
cruce a fost zadarnică? Să nu fie!) 

d) metacrcştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva 
o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile 
modei ca să dea satisfacție tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de 
termeni cît mai ştiințifico-grandioşi? 

Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism? 
Valery se întreba şi el dacă există altceva mai bun decît lumina. După teoria 
expansiunii universului ar exista viteze superioare 

295 

celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd în metacreştinism altceva decît 
vechiul creştinism înţeles mai temeinic, însuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să 
spun şi eu ca puritanii americani din sud: it's good enough 

for me” 

1962 


Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, 
iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă. 

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituțional englez două 
părți: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună 
pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradițiile lor (colorate şi 
strălucitoare). 

Cu cît sunt oamenii mai sofisticați cu atît dau mai puţină însemnătate 
formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc 
regulamente straşnice. 

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi", adică izvoditori de tiranie. 
„Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune 
la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o 
virtute. 

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt 
oamenii simpli din celule. 

— Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, 
jiction. 

Sălbaticii sunt teribil de complicați şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi 
antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii 
de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuțioasă. întotdeauna 
forma are prioritate asupra fondului. 

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modem e de o simplicitate 
cristalină şi de o libertate absolută. 

— Seriozitate. Bună-credinţă. lată dubla impresie pe care o face relatarea 
sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe 
drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit 
nu se poate spune în cuvinte. 

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în 
cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui 
inventar sau ale unei cărți de geografie. 

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea 
meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două 
încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare 
categorie... 

296 

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului 
Pavel, la ceilalți imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. 
Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă 
sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzațional (sperie-mă!). 

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul 
recunoaşte existența unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror 
valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de putin raționale decît nevoia să 
ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet. 

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu 
discreția Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ 
critic. 


Mania sectanților de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. 
contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. 
Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin 
vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că 
vor participa. Inconştientă abilitate'? Mondanitate? Fantezie? 

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicție cu 
principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, 
retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice. 

Bucureşti. 1969 

Oricît mi-aş propune să tac şi să nu-l supăr pe extraordinarui dr. Al-G., nu 
se poate să ne vedem fără a discuta (eu încep) despre meritele respective ale 
creştinismului şi budismului. 

Ii citez o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi: „Miîntuitorul 
n-a scăpat de suferință datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adîncimea ei." 

Divinul dulgher a pus şi el umărul, ii a mis la main å la pate, nu s-a uitat, de 
sub un copac, oftînd şi acoperindu-şi faţa. 

Povestea cu Sf. Cassian Romanul şi Sf. Nicolae s-ar potrivi de minune 
pentru a exprima deosebirea dintre creştinism şi budism. Sf. Nicolae care-şi 
suflecă şi-şi murdăreşte hlamida lăsîndu-l pe Dumnezeu să aştepte pentru ca 
să-l ajute pe un ţăran să-şi scoată căruţa din glod în vreme ce Sf. Cassian îşi 
păstrează hlamida imaculată şi se grăbeşte spre a se înfățişa cu vrednicie lui 
Dumnezeu (care-i va da cu delicateță peste nas şi-l va lăuda pe întârziatul şi 
noroitul Nicolae) simbolizează însuşi creştinismul: religia care ia parte la 
tragedia omului şi la necazurile lumii. (Nu numai la tragedii, ci şi la belele, la 
scîrbe.) 

297 

- Atîția cărora le vine greu să creadă în Hristos, dar sunt gata să ia drept bun 
tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, 
Krishnamurti, colonelul Olcott... Şi încă... sunt atîţia pseudo-yoghini în 
occident... atîţia prooroci în India... 

Tuşea, nuvela lui Hugh Walpole: naivitatea îndărătnică a milenismului e 
prinsă subtil. Walpole: toate calculele acestea sunt făcute de oameni care 
interpretează pe Ezechil, pe Daniil şi Apocalipsa fără a şti ebraica ori aramaica şi 
fără să aibă elementare cunoştinţe de cosmografie. (Un istoric ca Jerome 
Carcopino dovedeşte în cartea sa despre Iuliu Cezar cît de complexe elemente 
sunt necesare pentru computul unei date calendaristice aparţinînd trecutului 
îndepărtat.) 

Cernica, 1970 

Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e 
riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, 
numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mînăstire. Ca vei 
rezista. Că vei avea ce mînca. ŞI nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi 
nici - culmea - că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoințe şi 
mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, 
belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de 
cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţă 


desăvîrşire. 

Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut 
singur, şi nici de tine nu poți fi sigur, mai puţin ca de ceilalți. Vei putea oare 
răbda fără a cîrti? 

Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey 
despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te 
arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. 
Cecul e fără garanție şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi 
onorat. Mînăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te 
aşteaptă, rece, la cotitură. 

(Mînăstirea, aşadar, pare a fi întru totul conformă idealurilor lui Georges 
Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare şi jertfă - din care îşi face 
temeiurile viziunii despre lume şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului 
pot-latch, instituție a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul călugărilor este total şi 
întrece pe al căpeteniilor indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că 
urmăreşte fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?) 

- Cele şase elemente din domeniul cărora îşi iau termenii şi-şi aleg 
imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, 
cireada. 

Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte clară. Familia. Munca. 
Sinceritatea. Ascultarea. 

Unde-s toate subuilitățile şi raționamentele noastre, firul nostru tăiat în 
patru'? Şi toate cocoloşelile şi răsfățurile noastre? 

Peste peisajele din Evanghelii suflă un vînt aspru şi curat. Nimic bizar. 
Nimic în plus. Oamenii plîng cînd le mor copiii, doresc să se tămăduiască dacă 
sunt bolnavi, se veselesc la nunți, fac ospete, trudesc pentru a-şi cîştiga pîinea. 

înfrînare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret dezvăluit de 
psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji.” Nici 
chemarea lunii, tulbure, opalescentă, nici topirea în văpaia demonului de la 
amiază. Doar cafeniul dur al solului, iar în răcoarea scurtă a serii - după 
împlinirea zilei de muncă - albastrul domol al cerului. 

Gherla, camera 44 

Noaptea, mergînd spre tinetă, se întîmplă să-l văd pe firavul părinte Traian 
Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi 
1 se preling lacrimi: fața îi este luminată extatic. 

Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar 
cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gînduri. M-aş arunca pe fereastră în 
curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scînduri şi eu nu-s decît un sentimental 
impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i 
superficialitate. în sfirşit. 

Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gîndul. E un punct 
teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mîntuitorul a vorbit cum nu se 
poate mai limpede: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvîrşiți adulter. Eu 
însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu 
ea în inima lui."* 

Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa". Mi se explică de 


ce: 

Mai întîi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu 
gîndul" decît dacă o reții, dacă o „prelucrezi" în cuget, punînd în funcțiune 
viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra 
casei. Ispita nu devine păcat cu gîndul cînd păsările trec în zbor, numai cînd 
coboară şi se aşază.) 

299 

Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gîndul e un păcat şi păcatul cu fapta e 
alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine 
păcătuieşte cu gîndul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine 
împovărat cu unul decît cu două. 

Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante 
confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ" arătînd că 
totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincție 
între injrinare şi desfvinare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. înfrînatul se 
poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au 
evidențiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-l ucide. Cine-şi propune să 
dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.) 

Raționamentul: „de vreme ce păcatul cu gîndul e păcat, n-are nici un rost să 
mă înfrînez de la faptă" e o ispită diavolească. (Şi cu cît e raționamentul mai 
impecabil cu atît e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul 
împărăției căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe 
Domnul interpretîndu-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune 
spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţindu-l din 
întregul context al Scripturii. Atribuie divinității intenția de a ne supune unor 
ispite cărora nu se poate rezista. 

Se urmăreşte a ni se pune în cîrcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de 
ajuns unul. 

Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita 
înfrînare decît aroganta desfrînare. 

în Predica de pe munte s-a mers mai departe decît în Decalog: desăvirşirea 
nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gîndire. Urmează că trebuie să ne străduim a 
stăpîni gîndul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu 
gîndul şi trecerea la fapte. Modestie. 

Cazuistică? E uri termen inventat de jansenişti împotriva iezuiţilor, unul din 
acele cuvinte care acoperă o nedreptate facînd apel la simplismul masselor 
(uneori se lasă cucerite şi minți superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o 
reacție a bunului simţ, a bunătății sufleteşti şi a spiritului larg împotriva 
absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic. 

- Iehoviştii 

Mai toţi au părăsit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era beţiv" sau 
„era curvar" sau „făcea politică" sau „era lumet..." 

Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloşiei 
cutărui popă din cutare comună. 

(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o 
asociaţie cu sediul la New-York într-un turn, decît să fii o oarecare oaie a unei 


turme nediferențiate la o periferie a Europei.) 

300 

Copii mari. 

Spun: ce valoare pot avea tainele săvirşite de un preot nedemn? Deplină 
valoare. Soluția a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia 
donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui lehova. 

EX opere operatei. 

Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între 
instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un 
curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge. 

- Oui latronem exhaudisti 

Et Mariani absolvi s ti”, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat 
pe Matei şi 

mihi quoqne appelasti N. 

Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?, am vrea, neîncrezători, să 
spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o ființă a cărei netrebnicie o 
cunoaştem la perfecție, că s-a hotărît să poposeaseă în aşa murdar sălaş. Uimirii i 
se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moisi, am 
fi ispitiți să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt 
om îndemînatic. Alege pe un altul. 

Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi tulburare o vădeşte 
convingător gestul mîinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat 
Chemarea Sfintuhii Matei. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat 
de un platnic şi de cîţiva tineri. în degetul pe care şi-l îndreaptă către sine se 
ghiceşte simțămîntul omului pentru care e atît de grea să creadă că tocmai el este 
recrutat. Cum de e cu putinţă? Atît de superficial mă cunoaşte? Ori poate că-l 
place să facă numai ceea ce pare imposibil'? Ori poate că e de o bunătate pe care 
nici n-o putem închipui? 

Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alții de răi ce sunt; pe unii pentru că îi 
iubeşte, pe ceilalți pentru că îi e milă de ei. 

Rugăciunea Sfintului loan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din 
Evanghelie la slujba învierii: să vină toți care au postit din ziua întîi, să vină şi cei 
care postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a şasea; şi cei care 
au postit numai din ziua a opta să vină; şi cei din ziua a noua, a zecea; să se 
apropie şi cei care nu postesc decît din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit 
deloc, vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e mult. E ziua pe care a lăsat-o 
Dunmnezeu ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. 

(Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria 
cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? îi iese întru întîmpinare a/ergînd şi-l 
îmbrățişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteaptă 

301 

să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la 
genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se curețe cît de cît. Nu. 
De-a dreptul la ospăț, ilico, hai, ce mai stăm! 

1933 

Omul politic - el poartă grija orînduirii pe cît se poate de mai bună a celor 


lumeşti - nu i se cere numai bunătate, ci şi multă inteligență şi priceperea menirii 
lui: aceea de a fi priceput. 

Manole îl citează, fireşte, pe Maurras: omul politic serios are inimă pentru 
sine şi minte chibzuită pentru toți. 

- Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu putinţă. 

David Rousset: „Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil!" 

Aldous Huxley: „Aici te înşeli, răspunde arhidiaconul. Nu există limite. 
Oricine e capabil de orice, să ştii, de absolut orice." 

îngerii, sfinții şi duhovnicii sunt buni, dar nu sunt naivi, creduli: ei ştiu că 
răul n-are fund, că omul poate cobori fără sfîrşit. Secretul lipsei lor de prostie: ei 
ştiu că dracul există. 

De naivitate şi credulitate se poate lecui - fără a cădea în cinism - numai 
cine crede în existenta diavolului. 

1970 

Observaţia lui Kenneth Clark (în Crvizisation), că în primele veacuri ale 
erei noastre creştinismul punea accentul în artă pe reprezentarea Bunului Păstor 
(un tînăr frumos purtînd pe umeri un miel), a învierii, a înălțării, adică pe a 
subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie şi să liniştească, de natură să 
atragă prozeliți cît mai mulți. Abia mai tîrziu a îndrăznit arta să apuce pe calea 
realismului şi - oprindu-se acum în special asupra Răstignirii, Calvarului şi a 
martirilor- să mărturisească adevărata condiţie a omului în lumea aceasta, lume a 
suferinții, nedreptăţii şi absurdului. 

1950 

Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de principialitate. 
Cînd, după ce a fost grațiat, Dreyfus s-a înapoiat de la insula Dracului, primul lui 
gînd a fost să se ducă să-i mulțumească lui 

302 

Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat să-i întindă 
mîna. îl dispreţuia fiindcă primise să fie grațiat în loc de a răbda pînă ce va fi fost 
rejudecat, achitat şi reabilitat. „Arăta a negustor de creioane."* (Tigrul către Jean 
Martet.) 

Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul Henry care s-a sinucis cînd a 
văzut că cei mai mulți prieteni îl părăsesc deoarece au înţeles că se folosise de un 
act fals. 

Dar să ştii că în hulitul veac al XIX-lea - pe care nici eu nu-l iubesc, dar față 
de ce a urmat... - mai toți erau cumsecade. Chambord a fost şi el un om de 
onoare. încăpăţinarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a lipsit ţara de binefacerile 
unei monarhii), dar e cinstită, inspiră un adînc respect. Pentm a nu-şi călca 
idealul, renunţă la tron. l-ar fi venit uşor să primească restaurația şi apoi să 
impună regimul personal. N-ar fi izbutit, dar putea să încerce. N-a vrut să profite 
de situație; a spus deschis şi a repetat cu insistență ce vrea şi ce va face. Ținea să 
fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupulozitatea lui era 
desăvîrşită. Un pretendent care este implorat să revie pe tron, un principe pe care 
toată lumea îl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite conştiinţa să 
fie monarh constituţional poate fi acuzat de lipsă de inteligență. Acuzaţie gravă, 
ce nu-i atinge însă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de 


patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să piardă din vedere că pentm 
el era patriotică atitudinea pe care o luase, lui aşa 1 se părea, aşa era convins că 
trebuie să procedeze. Chambord inspiră ciuda, totodată şi considerațiunea. Avea 
cui să semene, era cinstit ca bunicul lui, Carol al X-lea. Royer-Collard care-l 
combătuse îi spunea totuşi lui Victor Hugo: Carol al X-lea a fost un rege om 
cumsecade. Cînd în 1832 s-a aflat că ducesa de Berry, văduva principelui 
asasinat de Louvel în 1820 şi mama lui Chambord, o napolitană stricată şi care 
provocase un început de revoltă în Vendeea împotriva lui Ludovic-Filip, e 
însărcinată, Carol al X-lea deîndată a hotărît să nu-i încredinţeze mai departe 
creşterea vlăstarului regal. Degeaba l-au trimis legitimiştii pe Chateaubriand la 
Praga să caute să-l înduplece, să o scuze pe ducesa, să prezinte pruncul pe care-l 
purta în pîntece ca pe „copilul Vendeeii". Om cumsecade, pe Carol al X-lea nu-l 
impresionau formulele neroade. După cum, lăsînd modestia la o parte, nici pe 
mine nu mă dau gata prostiile solemne şi gogoriţele pretenţioase ale presei din 
Sărindar. 

303 

1971 

Mişcarea „Gay Christianity" din Statele Unite mi se pare un pleonasm, după 
cum Manole spunea că termenul „guvernul autoritar" e un pleonasm. („Că ce fel 
de guvern e acela fără autoritate?"') Creştinismul e religia fericirii, nu are nevoie 
de adaosul „gay", care-i implicat in numele însuşi al religiei învierii şi 
transfigurării, a bunei vestiri. O veste bună ce altceva poate produce decît 
bucurie'? 

— Vae victis. 

Huxley: suntem pedepsiți pentru că am fost pedepsiți. 

Maria-Antoinetta către doamna Campan: suntem pedepsiți pentru 
nenorocirile noastre. 

Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are (n-are credință, nădejde, fapte 
bune, rost pe lume) şi puținul pe care-l are (şi nu-l rodeşte) i se va lua. 

— Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea. Dostoievski: 
Ce-i taina? Torul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu 

e pretutindeni... Cît de bine e pe acest pămînt, dragul meu... Şi că există şi 
taine, cu atit mai bine. 

- Divinitatea şi credinţa sunt parametri ineluctabili, de care nu te 
descotoroseşti în veac. Obții numai, cum spune Huxley, transferări. Ştiinţa în 
zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o. 

Dostoievski o ştia de mult:, A trăi fără Dumnezeu nu-i decît chin... Omul nu 
poate trai fără a îngenunchea... Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în 
fața unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei." 

- lată că o dată cel puţin iudaismul a rupt registrele contabile şi le-a azvîrlit 
foile nebunește în văzduh. Rabi Nahman din Braţlav: n-avem nevoie de nimic 
altceva decît de nițică viată dulce. 

Bucureşti, 1964 

„ Citadela " de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea 
definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicții şi o atmosferă 
pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez: 


„Le-am urit deşteptăciunea care nu era decît de contabil." 

304 

„Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina." 

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărîmăm zidurile acestea inutile şi să 
nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar 
eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi 
vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse numai că vor fi reguli 
fără măreție." 

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt 
templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai 
nedrept.) 

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic." 

Despre prietenie: „întrucît e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om 
pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?" 

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie 
niveluri mai profunde. Ne doare nu mirşăvia pe care o descoperim la celălalt - la 
urma urmei nu ne sinchisim de ea - ci descoperirea propriei noastre mîrşăvii 
reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond 
comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.) 

„Om este acela care poartă într-insul ceva mai mare decît el." 

Despre rugăciune:... „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu 
care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de 
rugăciune. Şi pentru întîia oară ghiceam că măreția rugăciunii stă mai ales în 
aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urîţenia vreunui negoţ. Şi 
că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii." (E exagerat şi eretic, imitația 
nietzscheană e vădită, dar cuprinde gîndul exact că la rugăciune omul este cel 
care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.) 

14 iulie 1963 

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adîncă şi 
disprețuitoare față de tot ce este frumos. 

într-atita încît mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe 
cărturari şi farisei) că Hristos mitica şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că 
vameşii şi păcătoşii mîncau şi beau cu Hristos. 

Estă o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în 
societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gîndim bine, minune şi mai mare (şi care 
constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinității Sale) este 

305 

că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum 
de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi 
nouă. Dar la început singura explicație a înfrîngerii unei porniri atît de 
înverşunată la ființa omenească este că Domnul a tăcut o minune care deşi 
nevăzută (şi uşor trecută cu vederea) nu e mai puţin uluitoare decît celelalte 
toate. 

1965 

Nici una dintre virtuți şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi 
izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea. 


Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther 
(De setvO arhitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul 
lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste 
nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici 
sa i te închini." 

BUGHI MAMBO RAG 

... Aşadar nominativ puruşă, acuzativ puruşam, instrumental puruşena, 
dativ puruşaia, ablativ puruşat, genetiv puruşasia, locativ puruse, vocativ 
punişa... conjugarea a IV-a: audiverim, audiveris, audiverit, audiverimus... o 
mangustă mincată de cobre... audiveritis, audiverint... ii spune Demctrios lui 
Marcellus... 

1935 

Manole: Uite, eu n-am nimic împotriva literaturii. (Vezi bine; mi-a 
mărturisit că a scris un roman, se cheamă Freud şi Conu Costache). Dar politica 
e altceva. Politica stă deasupra. Mai îniti politica. Şi să nu-mi spui altfel, că țti—1 
citez nu numai pe Maunas ci şi pe Joseph de Maistre care i-a pus pe literați şi pe 
oamenii de ştiinţă la locul lor. Uite, cazul Momy. 

Dacă Momy nu murea în 1865 e foarte probabil că politica față de Prusia şi 
Italia ar fi fost altfel dusă şi poate că războiul nu izbucnea în 1870. Momy se 
împotrivise influenţei exercitate de Eugenia. Deputat în timpul monarhiei din 
Iulie, nu era un om tăcut de Napoleon al III-lea. Ca ministni s-a arătat capabil; îi 
îndemna pe funcționari să nu fie birocrați. 

306 

în greaua sarcină de preşedinte al corpului legislativ a fost neîntrecut, în 
1863, cînd cu intrarea lui Thiers în Corpul legislativ, a declarat că îl bucui.i 
această alegere a unui adversar. Curtenitor şi politicos, avea o grijă osebită 
pentru respectarea liniştii ori de cîte ori vorbea un deputat opo/iiionist, ținea ca 
acesta să fie ascultat cu atenție şi deferentă. Emile Ollivier a putut afirma în plin 
Corp legislativ că e republican şi n-a fost nici arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici 
închis într-un ospiciu, nici măcar admonestat. Cu Emile Ollivier tactul lui Morny 
a dat rezultate excelente: Ollivier a trecut de partea imperiului. Reformele 
liberale din 1860 sunt datorate lui Morny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a 
fost întotdeauna conservator şi liberal. 

Şi ce face Alphonse Daudet? în Le nabab îl prezintă pe Momy sub numele 
de duce de Mora. Tabloul lui Daudet, din punct de vedere literar, e frumos. Din 
punct de vedere istoric, e fals. Morny fusese în tinereţe un dandy, rămăsese pînă 
la sfîrşit un om de lume elegant. Dar n-a fost deloc mondenul frivol pe care şi-l 
închipuie Alphonse Daudet. Mora e mondenul cinic, stricat, atotputernic şi 
senzațional, e impecabilul snob. E Brummel. Daudet recunoaşte că e şi 
Richelieu, dar portretul e făcut din culise, de nu din oficiul de lîngă bucătărie. 
Morny n-a fost un duce milionar, un om politic fără scrupule, un „parizian" în 
sensul romanelor de aventuri galante, un demnitar luxos şi leneş. Daudet a văzut 
numai pe mondenul blazat şi obosit, pe satrapul putred. Pe marele om politic 
inteligent şi harnic, n-a ştiut sa-l vadă. La lumina luminărilor i s-a părut că 
desfriul îl doboară pe Momy; micului provincial şi gazetar, secretarului (şi doar 
nu era slugă!), nu-i venea a crede că un om atît de bine îmbrăcat poate fi obosit 


din cauza muncii, eforturilor şi activităţii ce depunea ca preşedinte al Corpului 
legislativ. Momy a murit învins de muncă, după ce a îndeplinit cu abilitate şi 
strălucire o funcție mult mai delicată şi mai extenuantă decît aceea de împărat. 
Istoria nu trebuie să-l judece după cele spuse, fără răutate de altfel, de un 
secretar pe care-l scăpase din mizerie şi de la moarte (pentru că îi dăduse 
mijloacele de a-şi vindeca tuberculoza). Ea trebuie să-i recunoască acestui om 
inteligent, cumsecade şi muncitor toate meritele lui. Tu ştii că eu nu-s 
bonapartist, dar nu e drept ca al doilea imperiu să apară ca dictatura 
destrăbălaților din veacul trecut. în sunetele valsului, Napoleon al III-tea n-a 
ordonat crime şi, printre orgii, Momy n-a delapidat banul public. Nu e Aretinul. 
Numai imaginația dezlănțuită a cititorilor de romane în fascicole şi-i închipuie pe 
Napoleon al III-lea şi pe Morny ca pe nişte Aretini. Dar veacul nostru, mă, oferă 
spectacole atît de senzaţionale încît cei care nu pot crede că în secolul al XIX-lea 
o dictatură putea fi un simplu regim politic neparlamentar al unor oameni de 
ispravă şi al unei societăți normale nici nu pot fi condamnaţi. 

307 

— Giono, în timpul ocupaţiei Franţei de către Germani: Să ne supunem. 
Mai bine un măgar viu decît un leu mort. 

Aşa e. Aşa e. Eroismul e ridicol şi fals, vorbele mari sunt goale, bătrîni îi 
trimit pe tineri la război, bogaţii îi îndeamnă pe săraci să rabde, sătulul îi dă 
flămîndului sfaturi... Da, da, da. De trei ori da. Comeille e răsuflat, iar cu 
sentimente frumoase nu se face literatură bună. Viaţa n-are preţ. 

Ştiu. Dar nu e mai puțin adevărat că eroismul şi demnitatea au şi ele 
„păY ile lor", vorba lui Gorică. Şi au gesturile demne şi purtările eroice un 
farmec al lor, un haz propriu, o forţă emoţională care nu-s chiar de trecut cu 
vederea. (Unde mai pui că într-o celulă e mult mai plăcut să ai drept colocatari 
adepţi ai onoarei decît părtaşi întru cedare de-ai lui Giono, în privinţa cărora sunt 
pornit a crede că ar isca zilnic discuţii centrate asupra distribuirii gamelelor.) 

Exemplu: Sf. Petru cînd zice: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om 
păcătos" (Luca 5, 8), ori cînd cere să fie răstignit cu capul în jos. Ofiţerul german 
care ordonă plutonului său a da onorul lui Bergson în curtea comisariatului unde 
bătrînul venise ca să fie trecut pe listele de evrei. Sau Bergson însuşi, catolic din 
convingere, care nu acceptă să se boteze în timpul ocupației străine pentru ca să 
nu poată fi bănuit că a iacut-o din interes. Sau - e o reacție în lanţ - preoții catolici 
care-l consideră totuşi drept creştin şi botezat cu „botezul intenției”. 

Sau legenda prinţesei Godiva care s-a învoit să călărească goală pe străzile 
oraşului Coventry pentru a obține de la soţul ei ridicarea unor împilări - şi nici 
unul din locuitorii oraşului n-a ieşit din casă, afară de unul singur pe care 
concetăţenii săi nu l-au pedepsit decît nemaivor-bindu-i niciodată. Sir Lawrence 
Mont îşi trimite cuscrul, pe Soames Forsyte, în casa marchizului de Shropshire. 
Pentru a-i înlesni marchizului participarea la o acțiune de binefacere, Soames se 
oferă să-i cumpere un tablou atîmat în sufrageria casei. Proprietarul vrea să dea 
jos tabloul pentru ca să poată cumpărătoml vedea semnătura pictorului. De 
vremea ce-i aici, zice Soames, dovada-i ca şi făcută, nu-i nevoie să vă deranjaţi. 
Mont ar fi fost încîntat de cavalereasca purtare a burghezului său cuscru, dar 
numaidecît după aceea ar fi simțit o strîngere de inimă cînd Soames îi răspunde 


marchizului că nu poate plăti cinci sute de lire pe tablou. (Va să zică tot neam de 
negustor a rămas, tocmeala i-a intrat în sînge!) E prea puţin, adaugă Soames, şi 
indică un preţ mai mare. Marchizul se împotriveşte. Dacă vreţi, încheie Soames - 
şi l-ar fi dat gata pe Mont - eu nu mă tocmesc. 

- Că rolul credinţei este hotărîtor în tot ceea ce aparține domeniului ideativ 
am ştiut-o mult înainte de a fi primit harul. Din dreptul public, din citirea lui 
Ortega y Gasset, din spusele lui Manole. 

308 

Şcoala de drept privat de la Lyon, urmînd teza lui Em. Levy, arătase că, în 
cele din urmă, dreptul de proprietate nu are alt temei decît faptul că ceilalți 
oameni cred despre proprietar că e legitimul deținător al bunului. Dacă nu există 
titlu de proprietate (sau se merge dincolo de cel mai vechi act disponibil), 
prescripţia de treizeci de ani rezolvă totul. Şi-n dreptul public nu e altfel. Puterea 
- enigmatica noțiune fundamentală a dreptului public, entitatea paralelă 
proprietății din dreptul privat - este ea însăşi o formă de credință. 

Manole: 

După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte că a fost întrebat de 
nenumărate ori cum se face că a putut cădea? Celor care-l chestionau astfel, 
Troţchi socoteşte că puterea le apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din 
mină, un ceas, o riglă sau un carnet. El însă dă cărțile pe faţă: puterea se pierde 
cînd influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele 
diriguitoare şi în rîndurile masselor. Se schimbă credințele, se preschimbă 
sufletele, apar idealuri şi planuri nouă. Troţchi a căzut - el o spune, nu eu - nu 
pentru că s-au urzit comploturi împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai 
gîndeau şi credeau ca el, nu se mai aflau pe acelaşi plan spiritual cu el. f'se 
spunea că e individualist şi aristocrat, lui, teoreticianului revoluției permanente, 
pentru că massele erau obosite de revoluţie şi voiam să fie lăsate să trăncănească 
în jurul unei sticle de vin (vorba vine) ori să meargă la spectacole de balet ori să 
bivfească în voie. Troţchi e tot pe poziţii revoluţionare, dar nu mai e popular şi 
cade dintr-o dată şi de la sine, nu-l trînteşte nimeni, cade fără să intervină nici o 
catastrofă pentru că nu-l mai ţine nimic, întocmai ca unul căruia i se surpă sub 
picioare scaunul ori scara pe care s-a suit. 

Puterea nu e decît o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere fiindcă 
au mijloacele de coercițiune în mină, ci au mijloacele de coerciţiune la dispoziție 
pentru că sunt la putere. Mă, cine crede altfel, crede ca persoanele care-l 
plictiseau pe Troţchi cu întrebări, crede că puterea e un obiect care scapă din 
mînă, se cucereşte, se fură, se ascunde. Un fel de talisman, de coif al 
Nibelungului. Puterea nu e decît un element de gradul al doilea, provine, decurge 
de la un altul. Iar elementul inițial e credinţa massei omeneşti care e cuprinsă 
într-o formă statală anume. Dreptul, aşadar, nu-i decît o religie, un sistem de 
credințe. 

Guvernanţii cad atunci cînd nu mai au vlagă şi voinţă de putere şi nu le mai 
au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul 
lor a pierit deoarece nu mai e alimentat de sentimentele massei. Scade potenţialul 
lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme ce a scăzut nivelul izvorului, adică 
s-a micşorat încrederea poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă, 


curentul electric, mandatarul; poate atîta cît i se deleagă. Oamenii care-l compun 
sunt apți să lucreze atîta vreme cît simt că sunt sprijiniți; cîtă potentia agenâi le 
transmite 

309 

uzina generatoare, adică massa guvernată, atîta acțiune guvernamentală 
depun. Puterea e numele ceremonial pe care-l poartă consensul nostru al 
tuturora, e voința comună a grupului, cea mai înaltă, voinţa generală de care tot 
vorbeau ăia din a doua jumătate a veacului al XVM-lea. înseamnă că între 
guvernanți şi guvernaţi se stabilesc nişte raporturi sufleteşti şi că ocîrmuitorii - 
de la ţarişti la troțchişti - pierd orice siguranță şi orice putinţă în clipa în care simt 
că s-a întrerupt curentul care-i lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic şi tot nu 
cad? Asta înseamnă că trebuie să recurgem la tata Freud şi să constatăm că, 
inconştient, poporul îi sprijină şi nu este ostil tiraniei. 

- Cardinalul de Retz, în acest text fundamental, e poate primul 
constituționalist care a înțeles cum stau lucrurile: „Parlamentele nu-s oare idolul 
noroadelor? Ştiu că le socotiți drept nimica toată deoarece Curtea este înarmată; 
tare vă rog însă a-mi îngădui să vă spun că trebuie socotite drept foarte mult ori 
de cîte ori se socotesc ele însele drept totul”. lată unde am ajuns: „încep ele însele 
prin a socoti armatele dumneavoastră drept nimica toată şi nenorocirea este că 
puterea lor stă în imaginația lor; şi se poate cu adevărat spune că spre deosebire 
de toate celelalte feluri de puteri, ele pot, cînd au ajuns la un anumit punct, tot 
ceea ce cred că pot." 

Possimt quia posse videnhu: 

După Retz, un salt pînă la Robert Musil: „Crezurile omeneşti nu sunt, 
probabil, decît nişte cazuri particulare ale creditului. în iubire ca şi în afaceri, în 
ştunţe ca şi la săritura în lungime, trebuie să crezi înainte de a cîştiga ori de a-ţi 
atinge ținta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n viaţă în general?... Cînd această 
credință se isprăveşte - pentru că nu există nici justificare, nici acoperire - 
falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperiile se prăbuşesc aidoma afacerilor 
cînd creditul lor e consumat. 

De hotăritoarele cuvinte ale cardinalului de Retz se leagă şi acestea, nu mai 
putin înzestrate cu harul de a dezvălui lucruri ascunse, ale lui Joseph de Maistre: 
„L-am întrebat într-o zi pe un militar de seamă: Ta spune-mi, dommule general, 
ce înseamnă o bătălie pierdută? N-am izbutit niciodată să înţeleg bine ce e. Mi-a 
răspuns după o clipă de tăcere: habar n 'am. Iar după o a doua tăcere adaugă: eo 
bătălie despre care crezi că ai pierdut-o... o bătălie nu se pierde materialmente... 
Frederic al II-lea, de pildă, care oricum se pricepea în treburi de felul acesta, 
zicea: Să învingi înseamnă să înaintezi. Care însă e cel ce înaintează? E cel a 
cărui conştiinţă şi dîrzenie îl determină pe celălalt să dea înapoi... Imaginaţia e 
aceea care pierde bătăliile." 

310 

- Necesitatea unui plan de-al doilea, adică a transcendenţei. Malraux: 
„Istoria artei este că întotdeauna oamenii au cerut artei prezenţa a ceva ce nu este 
ceea ce ei pot realiza." „Altfel spus, nu există artă decît din momentul în care ceva 
se opune realității. Acest ceva oamenii nu l-au găsit decît in transcendenţă." Iar 
Kafka defineşte poetul: „un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni." 


- Mă surprinde că suprarealiştii au trecut aproape cu toţii în rîndurile 
antifascismului de vreme ce faimoasa declarație a lui Hans Johst: „Cînd aud 
cuvînrul cultură pun mîna pe revolver" a fost precedată de o alta, a papei 
suprarealismului: „Actul suprarealist cel mai simplu constă în a ieşi în stradă cu 
un revolver în mînă şi a trage de istov în mulțime." (De ce s-o fi refugiat Andre 
Breton în Statele Unite cînd 1 s-a realizat visul e un mister, încă unul din 
misterele care ne depăşesc.) 

1941 

Tata (e în timpul guvernării lui Antonescu) ne explică fratelui meu şi mie că 
n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înțelegem că altfel nu se poate. 

Mai tîrziu mi-am adus aminte de vorbele lui şi de ale lui Saint-Exupery: 
„De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu 
voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia 
apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima .mea, 
şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor 
al acuzării." 

- Dialectica bine-rău, spre deosebire de altele, nu este egalitară. Faţă de rău, 
binele e mai gingaş, mai instabil, mai putintel la făptură. Binele: e mereu în stare 
de inferioritate (fragilitate), nu se poate lua la luptă dreaptă cu potrivnicul său. 

Camus: „Binele e o visare, un proiect mereu amînat şi urmărit cu un efort 
istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai 
răul poate merge pînă la marginile sale şi domni absolut." 

- Teoreticienilor cuminţeniei, cedării şi compromisului, apologeţilor 
„înțelepciunii" şi criticilor „eroismului nebun", lui Jean Giono şi unora dintre 
prietenii mei le-aş spune aceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse şi lui): „Nebunia 
vitejilor, iată înțelepciunea vieții." 

311 

1970 

Pentru ca bărbaţii de stat europeni şi americani să ştie cum să se poarte cu 
statele simiene pe care au găsit de cuviinţă să le înființeze în Africa şi alte părți 
ale lumii unde faza arboricolă încă nu a fost în întregime depăşită, precum şi cu 
alți mîrlani şi topîrlani care şi-au luat-o rău de tot în cap, ar trebui să aibă 
cunoştinţă de una din cele mai nobile scene petrecute (nu sunt prea mulți ani de 
atunci) pe pămînt românesc — şi să ia pildă. 

Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în 
oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti 
tinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului. 

în Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mînca odată în grădină, avînd carnetul 
de schiţe în față. La o masă alăturată un tip tînăr, solid, cu păr creţ, barbete, haină 
cu umerii vătuiți, cămaşă violet şi cravată galbenă. Lîngă el o coardă, expresivă. 
Pallady o desenează. 

Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului. 

- Cum de îndrăzneşti s-o fixezi pe doamna şi s-o pictezi'? Pallady mormăie 
un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de 
tăcerea şi bătrîneţea interlocutorului, 

trece pe alt registru: 


- Ia ascultă, porc bătrîn... 

Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre scoale de box de 
la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mînecile, se scoală agale şi-i 
arde vlăjganului un uppercut care-l trînteşte peste o masă învecinată. 

Ce păcat că n-are cine şi cum afla. 

(Mai întîi să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de vorbă.) 

- Pe pămînt turcesc, dar cu extrateritorialitate: moartea lui Costantin 
Brâncoveanu şi a fiilor săi confirmă povaţa dată de lordul Chesterfield lui Philip 
Stanhope (fiul său): de trăit poţi trăi cum vrei, de murit să mori ca un gentleman. 

Mundana viaţă a voievodului se încheie într-un fel care-l consacră ca 
gentleman (nu s-a furci?) şi-l aureolează ca sfint (nu s-a lepădat de creştinism). 

Gherla (Zarea). 2 august 1964 

După masivele plecări din Aprilie (mai ales bolnavi, foarte mulți pe targa, 
i-am zărit prin interstițiile seîndurilor de la camera 35) a urmat 

312 

citirea de către comandantul închisorii a decretului general de grațiere, la 17 
iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre „deţinuţi politici". Pînă acum: „Ce 
faaace? Deținuți politici? Nu zău, mă? Voi sunteți infractori împotriva securității 
statului, asta sunteți." Urmează ca la data de 23 August să „nu mai existe practic 
nici un deținut politic". Despre grațiere ştiusem cu o zi mai înainte, prin morse. 
Dar acel „practic" mi s-a părut suspect. Poate că n-a fost luat cuvîntul în sensul 
lui corect care e „de fapt", „concret" - ci în sensul răspîndit, dar neexact, de 
„Situație generală în care cazurile excepționale fiind foarte rare nu contează". 
Gardienii -acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la „ce să-i faci aşa a fost, să 
nu plecați cu supărare" - îmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate 
acestea, după seria de plecări de la sfîrşitul lui iunie, văzînd că nu fac încă parte 
nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de 
nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reține, dar iau aminte că-mi pare rău 
să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: 
numele meu îrneepe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav 
incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta", nu figuram pe listele de turnători („au 
colaborat cu organele de administraţie") şi nu mă număram printre reeducați. Dar 
evenimentul lberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. în mica celulă 
de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu 
vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări 
autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii 
deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am 
intrat nemulțumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil 
la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust 
felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, 
demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu 
prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi. 

Stau deci în genunchi şi mulțumesc lui Hristos Dumnezeu şi-l făgăduiesc să 
fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în fața 
tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărîrilor; numai vesel, mereu recunoscător 
pentru orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi 


voiesc mai bine moartea decît să fac păcate strigătoare la cer. 

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cîţi n-au mulțumit şi n-au 
făgăduit? Gîndul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalți nu ne 
e transmisibilă. Aşa îneît buna mea dispoziţie rămîne, doar tulburată de o 
oarecare agitație. Umblu fără a mă opri prin micuța celulă. Perspectiva liberării 
mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare - 
şi par că mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămînem cu toţii, poate că era mai 
uşor, mai bine. 

313 

Jilava, camera 25 

Montherlant în Port-Royal rezumă concepţia protestantă despre mîntuire: 
„Neliniştea e o dovadă sigură a puţinului folos pe care-l tragem de pe urma 
sfintei împărtăşanii şi oricine nu se simte fericit aici pe pămînt nu poate să fie 
fericit dincolo. Crezi în Dumnezeu şi ţi-e frică de ceva?" 

Faimos vorbesc janseniştii, dar tocmai cei caic cunosc „teama şi tremurul" 
trec uşor peste incertitudinea legată de erudiția umană în ultima clipă. 
înfricoşătoare e judecata lui Hristos pentru că nimeni nu ştie care va fi verdictul; 
meritele, faptele bune, nu sunt precumpănitoare; iar cît priveşte credinţa noastră, 
putem fi siguri că-i adevărată? Protestanţii - îngăduind individului să-şi deducă 
mîntuirea din starea sa de linişte sau fericire - înlătură tragicul şi angoasa din 
viaţa creştinului. 

Ortodocşii - atît de axaţi pe înviere şi-n consecinţă pe bucurie — sunt mai 
aproape, cred, de esența dramei îndoindu-se mereu de soarta lor. Inginerul Pete. 
îmi atrage atenția asupra acestui punct, unde văd multă onestitate şi un adevărat 
tremur: tocmai că asta nu se poate şti! tocmai că nimic nu e rezolvat pînă în ziua 
judecății. 

- Creştinismul şcoală perfectă a contradicției şi paradoxului, cea mai 
dialectică dintre concepții. 

Prima datorie a creştinului: a fi fericit; 

Prima datorie a creştinului: a simți adînc nenorocirea condiției omeneşti. 

Ieşirea din dilemă: soluția dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere. 

Creştinul (sau omul - e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, rațional, 
degajat, convins de relativitatea celor lumești; deci niţel sceptic şi foarte 
îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că 
numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie 
scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mîntui) - 
trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelației, aprig în 
convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile 
sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine 
ceea ce Kenneth Clark numeşte „zîmbetul rațiunii" din secolul XVIII cu aspra 
ascultare şi înflăcărată credință din secolele XII-XIII. 

Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atît de opuse: secolul XVIII şi 
secolele XII-XIII? Rațiunea şi credința? Zimbetul şi gravitatea? îngăduinţa şi 
ascetismul? 

314 

Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea 


întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărțite'?) Cunosc însă o pildă care — 
în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate 
de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi 
sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă 
nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, 
desigur, supărător de reacționară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei 
filocalie. 

La un sfînt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, 
fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat 
pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al 
bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu 
privirea îndelung; apoi, căscîndu-şi îmbrăcămintea: „Valeu, valeu, dă-i drumul 
în anteriu." 

(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.) 

1967 

Admirabilul Athenagora, patriarhul întîlnirui de la Ierusalim şi al sărutului 
de la Istambul - al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel - îi spune 
lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de 
nimic", pentru că Hristos - care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă 
pîinile în pietre - e tot una cu libertatea. 

Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi") şi 
fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian. 

Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: „Contrariul păcatalui este 
libertatea" şi cine ştie că libertatea este bunul suprem înţelege ce poate însemna 
creştinismul. 

Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele 
superiorității vieții asupra morții. îi obiectez că a trecut cu vederea peste alt 
adevăr: că viaţa - desigur infinit superioară morţii - nu este nici ea bunul suprem 
dacă nu e însoțită de calitatea-i ab initio consubstanțială, adică de libertate. Cînd 
Benda spune că bunul suprem al omului nu e viaţa, ci libertatea, el enunţă un 
adevăr de care Giono n-a vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se 
compară cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi a săracilor cu 
duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o frază mai puţin pitorească? 

- La urma urmei, Pascal ne îndeamnă să pariem. 

Bine. 

Dar dacă?... 

315 

Dar dacă e aşa cum presupune Renan: s-ar putea ca realitatea să fie trista? 

Dar dacă s-ar adeveri coşmarul lui Jean-Paul: în catedrala pustie, sub 
orologiul pe al cărui cadran fără ace au încremenit cifrele veşniciei, Shakespeare 
dă de veste molulor că nu există Dumnezeu'? 

Dar dacă universul, cum a crezut J.B.S. Haldane, nu e doar mai ciudat decît 
gîndim noi, ci mai ciudat decît putem gîndi? 

Atunci - cu atît mai rău pentru natură şi univers. îmi repet cuvintele abatelui 
Valensin. 

(De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul corupt, 


singurul prins de simțuri şi de concepte.) 

- Smerit, da, cel care afirmă adevărul. Dar nu întrucît afirmă adevărul. 
Proclamarea adevărului e mereu solemnă pentru că adevărul e solemn. 

Cine se ruşinează să mărturisească pe Hristos va fi ruşinat la Judecată. 
Hristos e Adevărul. 

Mărturisirea adevărului e un act ce se face numai so/enmiler. 

- Buddha, ieşind din palat, a văzut moartea, boala, foamea, sărăcia. Acestea 
toate țin, într-o oarecare măsură, de fire. Ura dezlănţuită şi predicată, nebunia, 
tortura nu le-a întîlnit. Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamităţi, toate 
fumurile iadului şi demenţei, a văzut că iadul poate fi, că e în orice clipă gata să 
treacă de la virtualitate la închegare. Abisul, situațiile limită şi angoasa ieşită-n 
stradă şi postată pe la colţuri au arătat omului de rînd al secolului al XX-lea că 
diavolul există şi că e aproape de el. Prin urmare secolul al XX-lea e cel mai 
pregătit să devină creştin. 

- Creştinismul nu e prostie mieroasă. Prințul Mîşchin — idiotul — numai 
prost nu e. Pe toate le ştie, pe toți îi înțelege, cunoaşte răul ca puţin alții. Dar 
dintr-însul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilității şi deznădejdii, ci 
deduce soluția bunătăţii, apărării dreptății altora şi smeririi eului - întreita soluție 
creştină. Singura posibilă, dacă avem nițică minte şi privim realitatea în față. 

1971 

în Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce? 

în primnul rînd: Hristos nu respinge pe nici unul din cei care vin la El. 
Aşadar, nici pe homosexuali. 

316 

însă, ca şi pe toți ceilalți, nu pentm ca să se justifice şi să se confirme în 
păcat, ci pentm ca să se lase de el. 

Hristos n-a respins pe curve şi pe hoţi, dar nu spre a-i binecuvînta în poziția 
lor de curve şi de hoţi, ci pentm a-i ajuta să nu mai fie. Greşit ar fi să se creadă că 
homosexualilor le-ar asigura un tratament preferențial, pe ei primindu-i fără ca să 
se curețe şi libereze din robia păcatului lor. 

Domnul, din milă şi bunătate, ascultă orice rugăciune; scopul rugăciunii nu 
este însă întărirea în păcat. Mauriac îi spunea lui Gide: n-are-a-face la ce renunti, 
totul este să renunțţi; ca atare în cazul homosexualilor problema nu se pune în alți 
termeni decît ai înfrînării. 

în al doilea rînd: creştinismul este prin esență universalist şi ostil oricărei 
segregaţii. Nu este conform cu spiritul învățăturii lui Hristos să existe o biserică 
pentm albi şi una pentm negri, o biserică pentra femei şi una pentm bărbaţi, o 
biserică pentm bogaţi şi una pentru săraci, o biserică pentm homosexuali şi una 
pentm heterosexuali, o biserică pentm intelectuali şi una pentm analfabeți. Tot 
astfel, ar fi necreştin şi nu lipsit de ridicol (segregația duce spre ridicol) să 
fiinţeze biserici speciale pentm hepatici, cardiaci, bolnavi de calculi renali... 

Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecare în limba noastră şi că ne despărțim 
pe naționalități şi confesiuni, nu mai e nevoie să creăm alte particularisme. 

Gherla, iulie 

în camerele dinspre şosea, vara, căldura e atît de mare încît gardienii 
îngăduie deținuților să-şi lepede hainele vărgate şi să stea în chiloți. Zăpuşala 


atingînd în anumite ore intensități de neînchipuit, unii se urcă pe paruri, apucă 
doi cîte doi un „cearşaf şi-l agită spre a încerca să iste o adiere. 

Stau cu Marinică P. şi Sile Căt. şi învăţ Cintecul Potirului al lui Crainic. 
Pîinea şi Vinul. Ca la Trakl şi la Ignazio Silone. Caracterul atît de simplu al 
creştinismului întemeiat pe două realități, două biete şi-n acelaşi timp splendide 
realități: pîinea şi vinul. 

Și iată, potirul la gură Te-aduce Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce 
Adapâ-ne, sînge de Sfint Dumnezeu 

Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine 
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu. 

317 

Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici 
la Gherla nu pot bea apa, sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut 
mai bine ce e smerenia, cît de „săracă" şi „ticăloasă" e condiția umană. 

Gherla, 1961 

Foarte mulți îşi reneagă trecutul, dezmint pînă şi lucruri notorii. „N-am 
fost!" Exemplu de cinste şi sinceritate colonelul C. L. care după ce se recomandă 
adaugă — spre ştiinţă şi bună regulă: am fost prefect legionar de Oradea şi 
senator legionar. 

Bucureşti, 1965 

Cu Sorin Vas. şi Ştefan Pop. despre nebunie. 

Secretul nebuniei - pentru Sorin Vas. şi Ştef. Pop - stă în discontinuitatea 
ei, în lipsa de coerenţă şi de consecvență a nebunului. 

X. Y. zice că e Napoleon Bonaparte. 

Foarte bine. Sunt gata să-l cred. Dar nu pot deoarece el se poartă ca N. B. 
numai pînă la un punct. Apoi trişează, se opreşte. Nu e consecvent cu el însuşi, 
nu e coerent. Mai bine zis nu-i serios în nebunia lui. 

E nebun nu pentru că se socoteşte N. B., ci pentru că nu e în mod continuu 
N.B. e 

Napoleon Bonaparie e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă mereu ca 
atare, pe cînd X.Y. se mulțumește ca ceilalți să-l trateze ca şi cum ar fi N. B. 

Victor Hugo: era un nebun care se lua drept V.H. La fel şi Bonaparte. 

Dar Victor Hugo şi Napoleon Bonaparte se purtau ei înşişi, prin propriile 
lor mijloace, ca V.H. şi N.B. 

Mulţumindu-se ca alții să-i recunoască situația de N.B., nebunul dă dovadă 
de neseriozitate. 

Foarte bine, îi accept punctul de vedere. Da, eşti N.B. Fu! 

Şi iată că nu poate fi. Pe cînd N.B. e un nebun care poate să fie N. B:, care-şi 
poate realiza modelul şi-l poate pune în funcțiune. 

Lui X.Y. îi lipsesc mijloacele de a se purta ca N.B. In cele din urmă, din 
concesie în concesie, se declară mulțumit dacă i se spune: Maiestatea Voastră. 

2318 

Pe scurt, nebunul nu crede consecvent, continuu şi coerent că e N.B. în 
acest sens el ştie că nu e N.B. şi că e nebun: în acest sens orice nebun o face pe 
nebunul. La X.Y. există undeva o întrerupere, o scurgere (une fuile), o tlanşare. 

Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-ar 


trebui nici să vorbească deoarece cristalul nu vorbeşte. Aşadar nu-i consecvent 
cu el însuşi. Nebunul, fiind slab, are nevoie de alţii, depinde întin-totul de ei. 
N-are şi N.B. nevoie de alții? Ca să-l recunoască. Pe cînd X.Y. are nevoie de alții 
ca să fie, existențial. El există numai reflectat. 

Vorbele lui Sorin Vas. şi Ştef. Pop. îmi confirmă proasta părere despre 
nebuni pe care o am de la Chesterton şi de la Manole („Să n-aud de nebuni!"")- 
Nici Mîşchin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni 
suntem noi care ne credem în circiumă în loc de a vedea că suntem în castel. De 
nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de rațiune. Nu în întunericul tulbure, nu în 
semi-minciuna demenței ne stă scăparea, ci în lumină şi adevăr, la picioarele lui 
Hristos care-i vindeca pe demonizați. 

Lucerna, 1938 

Comemorarea operei Siegfried de Wagner, la vila din Triebschen, pe malul 
lacului celor pentru cantoane. Aici a scris compozitorul Călătoria pe Rin a 
eroului după al cărui nume îl botezase pe fiul său de curînd născut. 

Dirijor: Arturo Toscanini. 

într-una din seri, în sala de concerte, simfonia I-a de Bralims, de asemeni 
dirijată de Toscanini. 

Nu trece mult de la începutul executării simfoniei şi plafonul se deschide; 
cohorte de îngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri de euforie se revarsă 
peste tot. Se simte că şi bucata şi execuţia stau sub lucrarea harului sfințitor. 

îmi închipui simfonia I-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre 
sfîrşit de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, tîrziu, şi se îndreaptă pe 
jos către casă. Calea e lungă şi trece pe la Votivkirche. E răcoare. A plouat. Din 
cînd în cînd se mai aude, îndepărtmdu-se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie 
trec, gonind. Toată melancolia vieţii se adună în jurul compozitorului, toate 
chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseți, nostalgiile. Mai ales 
pentru că ştie că va muri este sufletul omului cucerit de atîta evanescenţă şi 1 se 
pare lumea în jurul său atît de solidă. Cel ce străbate cu pasui apăsat al unui trup 
bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieții sub toate aspectele ei 
şi nici al trecutului; ştie că umblă pe locuri unde au mers 

319 

Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul însă e al lui; 
prezentul cu exigenţele şi decepțiile lui şi cercetat de ceva nepieritor. Mă întreb 
dacă nu la simfonia I-a de Brahms s-a gîndit Mateiu Caragiale cînd a descris 
valsul cîntat la birtul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joasă, mai înecată, 
mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, 
cîntarea, înecată de dor...) 

Aşez simfonia I-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand preferă 
Tristan şi Isoldă) şi Don Giovanni, reuşita supremă a muzicii pentru 
Kierkegaard. 

Nicăieri nu cred ca orăşanul, în muzică, să fi fost mai aproape de 
Dumnezeu, cutreierîndu-şi, profan, oraşul. (în literatură: Gaspard de la nuit de 
Aloysius Bertrand şi - fireşte - Chesterton, întreg.) 

1971 

Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de 


Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice. 

Personajul Mănei Magdalena - text, partitură, voce, interpretare -e 
extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au 
concentrat. 

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii - mai greu de înţeles decît chiar Luca 16 
ori loan 17 - mi se pare ungerea din Betania. 

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump şi s-ar fi 
putut ajuta atîţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm 
ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir şi sunt atîția săraci!... Vorbeşte logica 
omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, 
pentru alții orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfățăm!) 
Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre 
sacrificiu. 

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot 
fie săraci cît va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia 
i-a fost milă de mine - răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată 
(righteoits) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi 
scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decît 
oricînd. 

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de 
alții? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) 
Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!) 

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie - ca tot ce se petrece şi se 
spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură. 

320 

Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd 
vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, 
ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să 
ne refugiem în abstracțiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea 
dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l 
mîngîiem şi, pe loc, să-l covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi 
suferinţa aceea anume. 

Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru 
lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu. 

Măria Magdalena“ aşa gîndeşte - şi de aceea purtarea ei va fi relatată atita 
vreme cît li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede pe 
Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i 
vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decît un singur lucru: să-l mîngîie pe nevinovatul 
prigonit. în textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: 
nu te ghidi la noi, nu te mai gîndi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta 
lasă pămîntul să se învîrtească singur. 

Cutează să-l ducă cu vorbe bune şi să-l mintă pe Hristos. 

Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te 
sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentm că dă la o parte eul: nu te 
gîndi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa 
mormântului soțului strigă: cui mă lași?) Şi pentru că - spre deosebire de luda - 


înlătură şi acel subtil transfer al egoismului care constă în a trece asupra 
neprecisei entități a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simțului 
nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să 
facem un gest atît de inutil şi de spectaculos, scoţindu-ne fie măcar şi pentru o 
clipă din acra noastră cuminţenie. 

* Opera atribuie Măriei Magdalena ungerea din Betania coniundînd trei 
personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu ungerea din Betania este atribuită 
unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul 
împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al cîtona din ei.) St". Apostol 
Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă" care sărută şi unge picioarele lui lisus în 
„casa unui fariseu". In Evanghelia de la loan. cea care a uns cu mir pe Domnul e 
Măria, sora lui Lazăr din Betania. 

Și pentm părintele R. L. Bmckberger /Marie-Madcleine, Paris. 1952) 
„păcătoasa". Măria din Magdala şi Măria din Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) 
sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrangc şi alți 
comentatori. Textele de brază: Matei 26, 6 şi urm.: Marcu 14, 3 şi urm.. Luca 7. 
37 şi urm.; loan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.) 

321 


Pilda Mariei-Magdalena - şi cît de vie o face opera rock-pop -înseamnă 
pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracțiune şi generalizare, cu gîndul 
la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau altfel 
spus un alibi); că se cuvine să-l mîngîiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care 
suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici, compătimirea (co-pădmirea) 
noastră. A! nu-i rău să vrei binele omeniri: şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, 
dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deținutul ăsta paralizat (şi 
care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din 
pat (şi cate, poate, niţeluş, exagerează); să rabzi sforăiturile generalului 
Constantinescu-Țăranu tară a-l deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se 
întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta 
care urinează în gamelă, să-l asculti pe neînduratul pisălog care nu-şi află 
liniştea decît turuinu-şi iară încetare necazurile, ranchiunele, amarul 

Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i 
creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi mărețe planuri şi deziderate, 
ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scîrboase, la nevoie; agasante, de 
va fi cazul) celui de lîngă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. 
«în parabola Maniei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop - iar parabola se 
va citi atîta vreme cît vor fi ascultate Evangheliile ~ Hristos nu e numai 
Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul 
omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, eu fapta, acum, cu ce putem, 
măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecție, un drum la 
farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracțiunile şi categoriile care-s 
curate, depărtate, discrete şi pline de calități, care - ele - nu sforăie gălăgios şi 
nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de 
urîte şi puturoase răni, de mîrşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, 
obraznic, nemulțumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţinat, pretentios, căruia 


nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu 
sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente. 

Maria-Magdalena are un singur gînd: să-i arate lui Hristos că nu e 
nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferința, să-l consoleze, să-i îndulcească 
teribila sarcină. Şi pentru că nu poate să-l ajute propriu-zis, face atît cît poate: îi 
aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un gest al cărui 
sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plîng şi să mă păgubesc pentru 
Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără 
printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, 
zadarnică. 

322 

- Trei fiinţe cred că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: 
Maria-Magdalena, tîlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim care i-a arătat 
Domului că şi în rîndurile compacte ale fățărniciei îndărătnice va putea rodi 
sămînţa cea bună. (Trei ființe - şi lacrimile Măriei.) 

Puțin mai înainte, marama Veronicăi fusese singura stație îndurătoare a 
Calvarului; iar dacă s-a întipărit Stmta Faţă pe tesutul materialului este pentru a 
ne demonstra că orice durere e nepieritoare şi orice nedreptate va striga în veci. 

- La Betania s-a desfăşurat - din cîte au fost vreodată pentru inimile 
mic-burgheze - cel mai anarhic, mai sfidător aristocratic şi mai scandalos 
spectacol. Gise în Les Thibault: „ Vivent les courants d'air", şi deschide toate 
uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai înfruntați de copii şi 
neconformişti: se sparg vasele, se risipesc bunurile, se pierde bunătate de ulei, 
dezmăţatele intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or să se spargă geamurile! 
şi ce mizerie va fi pe Jos, unsoarea asta pătează, va trebui să fie curățată, uf... Şi 
partea cea mai nostimă e că la Betania şi oamenii mari, oamenii în toată firea, 
reprezentați prin Marta - se poartă de tot ciudat: se spetesc să le facă de mîncare 
tuturor copilandrilor şi zăltaților ăstora... 

- Sfinta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a 
da în neştire, a fi mînă spartă, a spulbera pînă şi nădejdea roadelor, a se purta 
nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu socoti niciodată." 

- Cît priveşte pe Iuda: 

Iuda se pierde fiindcă raționează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. în 
cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluția simplă, simplistă a bunului 
simţ, a bunului simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca să ne 
mîntuiască, de vreme ce ca să ne poată mîntui trebuie să fie răstignit, de vreme ce 
pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze mă voi jertfi eu şi-l voi trăda 
eu -judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să 
judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez 
prietenul şi învățătorul! 

Nu ştiu exact care sunt posibilitățile, nu-i sigur că preoții şi scribii nu vor 
găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avînt în raționamente iscusite şi 
cumplite deducțiu, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi strămoşi: eu prietenul 
şi învățătorul nu mi-l trădez. Facă-se mînfuirea lumii cum o şti mai bine 
Dumnezeu, eu nu-s decît un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de 
uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să 


aud de ele. 

323 

Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de 
cuviință - dovadă de inimaginabilă trufie - să se substituie lui Dumnezeu. 

Trebuie să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l 
vînd. 

Căci orice ar spune Iuda, oricît de rafinate şi chiar de impersonale, 
dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale, bunul simţ popular va 
putea oricînd traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvînt de 
trădător frumoasele sale reflecții (şi au cuvintele o putere de pîngărire şi 
demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul simţ ordinar îl va 
putea oricînd lua pe Iuda la întrebări -şi va termina repede cu el: 

- Mă, tu te-ai dus la popi? 

- Da, dar ca să... 

- Mă, l-ai vîndut? 

Să vedeţi că... 

- Mă, ai luat treizeci de arginți? 

(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliția federală pe gangsteri, de 
nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.) 

- N-am vrut să-i iau mai întîi şi-apoi i-am restituit... 

- Da i-ai luat. Treizeci? 

- Da, treizeci, însă... 

- Mă, l-ai sărutat tu? 

- Da, dar am făcut-o ca să... 

- Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spînzurat. 

- Dar tocmai asta dovedeşte că... 

- Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător. 

La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de 
regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, 
ca ceilalți ieşiţi după nici cinci ani şi pun'te, fa rost de reţete pentru somnifere!) 
Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din 
subuilități şi raționamente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a 
ţăranului din Muscel. 

Simplu! Cît mai simplu, cît mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi 
orice s-ar întîmpla şi oricît ne-ar ispiti logica, rămînem la pravila naivă, cea mai 
cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vînd (ori: nu 
trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui 
Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet 
păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi trădez stăpînul. Eu, cu de la mine 
putere, nu mă înalț la rangul de coredemptor. 

324 

Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare 
a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat 
treizeci de arginți şi a dat un sărut fățarnic de dragul poliţiei nu fac un erou subtil, 
ci un vulgar vînzător. 

- Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de 


precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică a lui 
Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decît sunt redate în 
Evanghelia SfinUilni loan. Dar cînd au trecut din pshye la lumina faptelor şi pe 
planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi estompantă s-a risipit: haloul 
confuziei dispărînd n-au mai rămas decît bolovani apăsători ai calificărilor, ai 
încadrării în prea puțin nuanţatele vorbe ale oamenilor. 

Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilități! Nu semnaţi declaraţiile fără a le 
citi cu atenţie! 

- Motivul pentru care arhierei au ținut morțiş să-i remită banii lui Iuda şi la 
sfîrşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi dezinteresat", 
pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid, de a înfunda în 
mocirla abjecției (lisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un vînzător! a lucrat 
pentru noi) întreagă noua mişcare. 

Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism, 
atît în ceea ce priveşte „principalul vinovat" cît şi în ceea ce priveşte agentul 
informator. 

Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării întotdeauna 
se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă cînd s-a comis 
„sacrilegiul"). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură bunăvoința 
lor. Tot atît de puţin pe cît şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrînilor şi arhiereilor! 
Trebuie compromişi toți: şi acuzatul şi martorii şi agenții, toți trebuie deopotrivă 
feşteliți şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de 
ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi 
fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice mîngîiere (Ce ne priveşte pe 
noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi în a patra stare a materiei morale, 
în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi uitării. 

- Psihologia şi pedagogia germană - îmi spune Bruder Harald Sigmund - 
deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: /chhaftigkeit, punctul 
de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai în funcție de 
interesele, preferințele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e 
imensă, lumea pentru el este un cerc 

325 

al cărui centru se află în sinea lui; din lanțul reacțiilor între ;; elemente 
desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul 
egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepînd o 
armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe cînd eul omenesc nu vede în ceilalți 
decît rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus 
să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba, circumstanțele, materia. 
Tipul acesta e capabil a înțelege că şi în faţa lui există realități - personalismul nu 
ascultă de Hume şi Berkeley - şi uneori poate concepe şi punctul de vedere al 
altuia ori obiectivitatea unei situații. 

Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai 
predispus la suferință şi se poate oricînd prăbuşi în genunea care se deschide la 
orice pas în dreapta şi-n stînga amorului propriu rănit. Creştinismul care, 
paradoxal, înalță persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca 
de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducînd problema locului pe care-l ocupăm 


în coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporții ecliihbrate. Eroina din 
Planetari um al Nathahei Sarraute îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul 
unei clanţe: e nefericită pentru că nu e creştină. 

Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia 
păcatului ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a 
fleacurilor, susceptibilităuilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de 
Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, 
mai vrednice: die Sache Jesu. 

- Expresia aceasta: „războiul nevăzut" referitoare la condiția creştinului în 
legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă 
serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l cîştige, nu încape 
„onorabilă predare" şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva 
superficial. El îşi concentrează toată viața în jurul victoriei urmărite, el îşi 
însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, 
nimic alta nu mai contează decît să-l cîştigi, restul tot e zeamă de varză. 

- întemniţatul poate aprecia mai bine ca alții observaţia lui Chesterton: 
„Situaţia nenorociţilor se înrăutățește datorită faptului că, spre a medita asupra 
irevocabilității soartei lor, dispun de nesfirşite răgazuri. Pentru oprimat cele rnai 
rele clipe sunt - din zece - acele nouă zile cînd nu e oprimat." 

326 

1963 

în celula 88 (dacă nu mă înşel) de la Gherla, mare şi ticsită, sunt mulți 
„preoți de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practică. în fiecare 
dimineaţă, din inițiativa unui preot dîrz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o 
slujbă interconfesională. Stau laolaltă preoți romano-catolici, uniţi, ortodocşi, 
pastori luterani şi calvinişti. Unul din luterani e partizan al mişcării liturgice 
(Berneuchncr Bewegung) din cadrul protestantismului. Cîţiva predicatori 
sectanţi se țin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (şi tolerantul Traian 
Crăcea, băiat excelent) ni se asociază. 

Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar, odăjdii, 
icoane, tămiie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, 
capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cîntecele murmurate (să nu audă 
caraliii) făuresc o atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare 
de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale 
lumii. Locurile magice ale creştinității -Capela Sixtină, catedrala din Chartres, 
Sfinta Sofia, Athosul, din Wart-burg, mănăstirile Zagorsk şi Optino - par a fi 
toate aici, în duh şi in principio. Ne simţim ca în catacombe, dacă ar veni peste 
noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur că toți le-am înfrunta. Cuvintele 
Domnului: unde sunt doi sau trei adunaţi, în numele Meu voi fi şi Eu îşi află 
aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumuseţe a 
slujbelor acestora de înfrățire ecumenică. Lor, cel puțin tot atît de bine ca 
societăţii dinainte de revoluția franceză, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand: 
cine nu le-a apucat nu ştie ce-i la douceur de vivreB. Prezenţa lui Hristos este 
orbitor de evidentă şi orice s-ar întîmpla mai tîrziu - nu ne-am prefăcut în îngeri - 
nu se va putea şterge senzaţia de răpire la cer pe care o dă improvizata 
pseudo-lirurghie. încercăm şi un sentiment de adîncă recunoştinţă față de cei ce 


ne-au pus în situația de a ne împărtăşi din asemenea inimitabile şi incomparabile 
momente care ne scot din timp mai tare decît madeleinele lui Proust. 

1970 

Preoţii care se grăbesc să aprobe cu înflăcărate cuvinte de laudă măsurile 
morale luate de unele guverne totalitare (desființarea prostituţiei, interzicerea 
avortului, îngreunarea divorţului) au în gînd, cred, mai mult literele şi 
drasticitățile decît spiritul care stă la baza acelor măsuri. Căci spiritul nu poate 
sufla decît acolo unde e libertate şi unde virtutea iese din liberă alegere. (Toate 
îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de 

327 

folos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai că s-ar concepe 
oraşul în a cărui piață centrală, în fața catedralei, s-ar alinia bordelul, circiuma şi 
tripoul. Numai că ar fi goale. 

într-o fază ulterioară situația de fapt ar fi ca în morala impusă: bordelul, 
cîreiuma şi tripoul ar fi nu numai goale, ci şi închise, căci n-ar avea cine le ţine. 

(Şi-mi place să mi-l închipui pe diavol, înapoia obloanelor trase, alergînd 
de colo pînă colo; răcnind ca im leu şi căiitînd pe cine să înghită. Sau, în altă 
versiune decît a Sfîntului Petru: rezemat de oblon, scăpărînd întunericul localului 
pustiu şi verdele meselor de joc cu zîm-betul amar al deznădejdei ofensate.) 

- Şi-n orice caz nu pot fi de acord cu preoții (chiar dacă printre ei se numără 
prea cuviosul şi admirabilul Sofian B.) care înalță în slăvi edictele miliției cu 
privire la tunsul părului, fustele fetelor etc. Pentru că . dau preeminenţă unor 
zădărnicii uitînd că vin din partea unor slujitori ai Celui care lasă asupră-ne 
Spaima şi Minciuna. Pe acestea le uităm. Ca să ne extaziem în fața unor fleacuri? 
Ca să strecurăm țînţarul şi să facem neluată în seamă cămila? Vedem paiul şi 
camuflăm bîrna? Dăm ze-ciuială din chimion şi mărar? Aud'? 

- Pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nici o condiţie prealabilă, absolut 
nici una. Noi însă cînd devenim ai Lui ne lepădăm de necurăție nu din obligație, 
ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviință. 

- După cum sediul eului nostru intelectual, creierul, este aşezat în cutia 
craniană îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora în 
caz de intervenție chirurgicală, totul se petrece als ob şi sediul activităţii noastre 
psihice şi morale ar zăcea într-o nepătmnsă carapace de egoism, agresivitate, 
încăpăţinare şi trufie pe care nici razele cosmice n-o pot birui. 

Singure cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească -uneori - 
carapacea aceasta Formidabili Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser 
dizolvă totul în calea sa şi răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia 
aştrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui 
miliard de tone. 

- Echilibrul - secretul vieții - nu este tot una cu eclectismul, mediocritatea şi 
compromisul. Nu se situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele, 
sintetizîndu-le, însumîndu-le, depăşindu-le, dogmatizîndu-le (Blaga). Nu e o 
tranzacţie, ci o şi mai acută extremi-zare. o ieşire din dilema aparent ireductibilă, 
ieşire ce duce pe singurul tărîm unde poate miji adevărul: al contradicției şi 
paradoxului. 

328 


(De pildă afirmația lui Goethe „mai bine o nedreptate decît dezordinea" şi 
zicala pereat mitndus jiat justiția“ se echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu 
piară lumea prin dezordine.) 

- Eleganţa şi discreția creştinismului. Dovezi: 

Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvirşeşte un mare păcat. Dar mai 
mare e păcatul celui care aşteaptă să 1 se arate recunoştinţa pentru binele făcut. 

Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi să-şi spele fața. 

Cine se roagă să se închidă în camera sa şi să încuie uşa. 

Cine face milostenie să nu ştie sfînga ce face dreapta sa. 

Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al mesei. 

Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. 
Nici Domnul nu intră nechemat. 

Cine e în slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios (Luca 16, 
11). 

- Celebrele versiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earnesf'. 
Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e de la Dumnezeu, că 
într-însa a coborit Hristos şi că aici se hotărăşte dacă vom fi mîntuiți ori osîndiți 

pe veci. 

Dar tot atît de adevărat este că viaţa-i ireală şi neserioasă; iluzie şi 
deşertăciune. (Aceasta o spune şi hinduismul.) 

Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o concepție „mic 
burgheză", strimtă, anostă, contabilă a vieții. 

Dacă ne luăm numai după hinduism dăm de murdărie, mizerie, dezgust şi 
nepăsare. 

Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două concepții diametral 
opuse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: 
dovadă sfinții, eroii şi nenumărații oameni de bine. 

(Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt contradictorii şi 
inconciliabile - cum ar fi Dumnezeu şi Mamona - ci reprezintă două feţe ale unei 
singure complexe realități pe care mințile simpliste le despart în mod absolut, dar 
cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită iscusință.) 

- De ce dă uneori terorizatul mai mult decît i se cere? (întrebarea aceasta mă 
obsedează). De ce atribuie călăului sau anchetatorului gînduri mai subtile, 
pretenții mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decît cele reale? Pentru că, 
terorizat fund, panica lui e mai inventivă, închipuirea lui mai exacerbată, toată 
activitatea lui neurologică mai in- 

329 

tensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi în alt fel) e oarecum 
mai liniştit; adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai primejdios decît 
asupritorul său. 

- ZIC şi eu că existențialiştii au dreptate cit priveşte partea descriptiva, după 
cum spunea Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept 
este tot ceea ce descrie. 

1966 

Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally. 

Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost 


constrînsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum 
de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh 
altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pune şi vin (cu „alimente" şi din 
acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri 
cioplite? 

Şi-mi zîmbesc subțire. 

Le zîmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, „ştiu şi eu cîte ceva: că oamenii nu-s 
numai spirit ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut. 

lată că o religie atît de rațională şi de socotită invocă supremația intangibilă 
a spiritului. lată că un Weltanschauung atît de ancorat în lumesc şi în reuşită se 
intimidează dînd de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie 
față de materialitatea pîinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit 
mai deferent şi laudativ despre lume decît adepţii lui Hristos! Şi parcă e şi o 
tulburată, feciorelnică teamă de a se apropia de Dumnezeu, de a-i cere şi a-i da 
prea mult, de a stabili prea intime legături cu el. Şi cîtă freudiană mîndrie: cum 
de-aş cobori eu, om creat de Creator, pînă la materie! 

Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am tăcut într-un moment de 
mare şi explicabilă nefericire, deznădejde. 

Cînd dau să arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire 
am făcut ce-am făcut, zîmbetele subțiri reapar, compătimitoare. 

Nu mai am ce spune. Zîmbesc, acum rezervat. 

Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre. Aşa încheie 
ei discuția. Nu-mi dau timpul să le spun că se fălesc, vorbind adevărul. Lipsa 
aceasta de prozelitism (trecerea la iudaism: nu numai foarte rară ci şi foarte grea, 
cazul Palliere) e de fapt un rasism. 

330 

- Convorbire cu Al. Pal. 

Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decît neprihăni-rea, 
neostoirea, necontaminarea. Cred cu toții — verbal — în monofizitism şi 
manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O 
concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viața de păcat sub cuvînt că 
păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din 
dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos 
vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purității celei mai rafinate. 

Cît de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia 
pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui. 

Şi ce uşoară e soluția pe care şi-au găsit-o. 

Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne 
purtăm - după puterile noastre - creştineşte. Aici în lume, făcînd eforturi şi-n 
plină necurăţie. Şi - vorba lui Kierkegaard - nu-i El atît de slab încît să ne scoată 
din lume. Şi nici — se-nţelege — atît de naiv încît să nu ştie de ce se vorbeşte cu 
atîta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi 
este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensațiile şi transferurile. 

1967 

Cartea lui Claude Tresmontant Comment se pose aujourd'Inii le probleme 
de l'existence de Dieti. 


îmi pun şi eu întrebări: dacă lumea nu-i decît rezultatul întîmplări de ce 
există boli şi fenomene ciclice? de ce există menstruația ca fenomen periodic? de 
ce există pentru fiecare boală cîte un remediu corespunzător în complexul lumii 
vegetale, lumii organice sau lumii anorganice? de unde vine perfecta coordonare 
a părților constitutive ale unui organ şi perfecta coordonare funcțională a 
organelor unei fiinţe? care-i explicaţia fenomenului de "respingere" (cu alte 
cuvinte cum află celulele unui coip că noile celule absolut identice au aparținut 
altei imitați, cum de le adulmecă drept străine)? de ce există perioade de evoluţie 
accelerată? de unde capacitatea de selectivitate a celulelor şi grupurilor de 
celule? şi acele „semne de punctuație" din codul genetic, recunoscute de biologi, 
tot isprăvi ale întîmplării sunt? Dar relațiile mecanice bazate pe şi exprimate 
matematic de pătratul anumitor mărimi (distanță etc.)? Astea pentru nimic în 
lume nu mi le pot închipui explicate prin simpla întîmplare. 

Infinita complexitate a oricărui organism şi amețitoarele detalii şi „fineţe" 
de construcţie nu ne mai permit - date fiind cunoştinţele noastre 

331 

- să luăm drept probabilă ipoteza întîmplării. Ipoteza creației e mult mai 
plauzibilă. 

Suntem siliți să presupunem un creator, un agent, un motor, un 
programator. 

Cît despre suflet, nu mai e nevoie a-l dovedi. Tresmontant (pag. 367): Ce 
este un om tară suflet, un om care „şi-a dat sufletul"? Un cadavru. Omul are 
neapărat şi suflet de vreme ce fără acesta nu mai e decît cadavru. 

Einstein: „De mirare e că universul e inteligibil." şi „O ştiinţă care nu mai se 
miră şi nu venerează e o ştiinţă moartă”. 

Ipoteza întîmplării apare din ce în ce mai copilăroasă, mai „primară" 
(cuvîntul nefiind luat în sens administrativ). 

Alta e teribila problemă: cine e Programatorul şi ce urmăreşte? 

(Asupra acestei întrebări se apleacă, nesfîrşit de bun şi de milos, lisus 
Mîntuitorul, dîndu-ne - singur - putinţa să-i găsim răspuns.) 

(1971 - în ziarul „România Liberă", la rubrica deceselor, nu mai este voie să 
fie întrebuințat cuvîntul „biserică”. Locul unde se va face slujba funebră se 
menționează ca orice adresă: strada şi numărul. Dar este îngăduit a spune: 
„Corpul neînsuflețit", ceeas,ce constituie o mult mai gravă încălcare a 
materialismului.) 

- O constatare a binecunoscutului pictor şi teoretician al artei, Andre Lothe 
precum şi afirmațiile lingviştilor cu privire la rolul scriitorului şi poetului faţă de 
cuvinte se potrivesc de minune cu ceea ce produce credinţa în sufletul dăruit cu 
har. 

Andre Lhote: „Nu există progres, ci descoperire încîntată a unor procedee 
vechi cît lumea... Esenţialul e ca această descoperire să fie cu adevărat 
descoperire, şi încîntată, iar nu o moştenire searbădă şi izvorîtă din resemnare". 

Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se 
automatizează. Ce face poetul'? Singularizează cuvîntul pentru a-i da foila de a 
produce o senzaţie; reînnoieşte percepția, blazată, şi reîmprospătează facultatea 
cuvîntului de a o trezi din amorțeală. 


Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate 
din acreală, din plictis, din mohoreală. înnoieşte şi înviorează întocmai ca arta 
poetului sau a pictorului. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele 
devine brusc puternică. Acum, dragostea dărîmă zaplazurile indiferenţei şi 
bănuielii, sfărîmă zidurile şi plafoanele închistării în egoismul veşnic rănit şi 
supărat. Deodată, percepțiile - şi cele morale şi cele sensibile - cresc vertiginos. 
Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de fericire - bogată, nouă, îmbietoare, 
captivantă, euforică - exact ca pentru artist în clipe de inspirație. Lucrează doar 

332 

aceeaşi putere: hanii sfințitor. (Drogatul dispune şi el de acces la euforie, 
dar cum totul se plăteşte, artificiul la care trebuie să recurgă îi condiționează 
obținerea stării de încîntare şi redescoperire de produse materiale şi de concursul 
altor oameni ce-i compromit liniştea şi fericirea în tot restul vremii; dialectica nu 
iartă, iar ataraxia la drogaţi e funcție de agitaţie şi obsesie, coloane susținătoare 
ale iadului.) 

- Credinciosul nu e necesarmente şi în mod continuu într-o stare extatică; 
însă oricum rămîne, măcar puțin, stăpîn pe sine şi liberat de angoasele şi 
spaimele produse de stăruitoarele concreteţe ale cotidianului. 

- Limbajul pentru Brice Parain e modul prin care exprimăm puterea noastră 
de a transforma ideile în fapte, făgăduinţele în adevăruri. 

Anchetele Securităţii şi relațiile create între oameni de regimurile teroriste 
îmi atrag atenția asupra unor alte înfățişări ale limbajului, acute la unele categorii 
sociale şi chiar morale. 

Pentru cei pe care i-aş cuprinde sub genericul „şmecheri", graiul e cu totul 
altceva decît pentru Brice Parain: e un ceremonial, o capcană şi un rit. în loc de a 
fi o expresie a realului, gîndurilor şi simtirii, un mijloc de transmitere a 
cunoştinţelor, cugetării şi emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o reţea de 
capcane şi un zgomot de fond. 

Cuvintele ajung să însemne ceea ce era în dreptul roman „formula", în lipsa 
exactei folosiri a căreia orice act devenea nul. Litera se substituie întru totul 
spiritului, intenţia nu mai are nici o importanţă. Cuvintele, astfel, devin 
incantație magică dar şi mijloc de tortură şi cursă în care-l poţi prinde pe 
adversar. (în concepţia aceasta, fireşte, orice om îţi este doar adversar şi 
raporturile nu pot fi decît raporturi de adversitate produse de tripticul: bănuială, 
frică, pîndă - întreită barieră electrostatică.) 

Cînd şmecherii află că vorbirea poate fi şi altceva decît ceremonial şi 
capcană, începînd să adulmece rosturile pe care i le intuieşte un Brice Parain, 
uimirea lor e tară margini. 

- Din milă față de năpăstuit nu trebuie să cădem, aici pe pămînt, în altă 
eroare. Scriptura a prevăzut acest pericol şi ne povăţuieşte să nu apărăm pe cel 
slab contra celui drept. 

Concepţia unor scriitori ca Jakob Wassermann pentru care oricine deține o 
farimă de autoritate (magistratul, tatăl, profesorul) este vinovat, concepția 
aceasta nedreaptă - şi anapoda - trebuie revizuită. (Manole se declară duşman 
implacabil al romancierului.) 

333 


- J. Madaule despre Besi: 

„Adevăratul subiect al cărții e lipsa lui Dumnezeu. Şi totodată nevoia de 
Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. Jinduire care nu-i numai rusă ci 
omenească. Nu mai e chip să refacem lumea fără Dumnezeu, nu mai e chip nici 
de a trăi omeneşte iară Dumnezeu, de cînd s-a făcut om spre a ne izbăvi." 

- Curajul. 

Dostoievski: „Frica e blestemul omului." 

- Nu numai în dreptul constituțional, ci în toate domeniile e la fel. Curajul 
este taina finală, învinge acel care este dispus să moară. Partida despre care se 
ştie şi se vede că nu e gata să înfrunte moartea este, de la început şi în mod sigur, 
ca şi învinsă. Istoria este a celor ce au ştiut să moară ori să nu le fie teamă - fizic 
- de perspectiva ei. (Cred ca acesta-i adevăratul înţeles al zicalei - asiatice mai 
ales - că moartea e uşa vieţii.) 

Gherla, martie 1964 

în legătură cu problemele ecumenismului aflu că una din cele mai 
înseninate în ruptura dintre catolicism şi ortodoxie - a lui filioque - nu constituie 
pentru mnrele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dogmatic. Nu există 
vreo dogmă asupra relației dintre Duhul Sfînt şi Fiu şi prin urmare opiniile 
asupra acestui punct nu constituie erezii, ci sînt doar ipoteze teologice 
transformate în erezii de mentalitatea panbănuitoare de schisme încuibată în 
biserici. 

1937, Paris 

Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor 
(expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade. 

Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. 
Barbarii aceştia preiau locurile de conducere. 

Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric -proştii şi 
inculții la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice 
fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află. 

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative 
binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. 
Imparțialii şi încrezători înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi. 

334 

1937, Paris 

în vizită la Emest Seilliere, care de curînd a scris referindu-se la Jules 
Lemaître: „Nu-l voi urma nicicînd; devenit antiliberal odată cu vîrsta, aprobă 
critica severă a doctrinarilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca dreptatea, 
ordinea, civilizația. Cuvintele acestea eu unul le socotesc foarte nobile deoarece 
includ speranțe; nu devin periculoase decît dacă aceste speranţe ajung excesive şi 
nerăbdătoare. Nu trebuiesc osîndiți decît cei care abuzează de ele pentru a masca 
naturismul lor funciar şi a pregăti în realitate nedreptatea, dezordinea şi 
retrogradul." 

Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele mici. 

Aşa e dom'le, se bucură Manole, care-l citează pe Prosper Merimee („îmi 
plăceţi, doamnă, pentru că sunteți aspră, nimic nu urăsc mai mult decît oamenii 
care iau totul cu binişorul") şi priveşte încruntat Parisul. Libertatea nu înseamnă 


indulgență pentru criminali şi derbedei. Libertatea, el ar .apăra-o ca în secolul al 
XIX-lea, ca energie, politică de mînă forte şi-n sunet de fanfară. 

- Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-l privesc cu simpatie pe 
Hristos, dar resping creştinismul ca fiind întemeiat pe oribila idee de morală. 

Nu putem despărți pe Hristos de creştinism, nu putem da deoparte lumina - 
una cu Domnul. 

Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forțele nopții şi 
străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei. 

Julien Benda: „Se gîndeşte la alde Gide, alde Valery. Au pierdut 
discernămîntul copleșiți de idei, copleșiți de învățătură... N-au avut destulă 
moralitate spre a purta povara culturii." 

Oameni ca aceştia trăiesc în iluzii şi printre extreme. Sau văd omul nespus 
de rău sau cred că există ființe pentru care înalta virtute e starea naturală. De fapt 
chiar pentru cei mai buni virtutea presupune voință şi efort. Adevărul este că 
dintre obligațiile civilizaţiei nici una nu e plăcută şi nu vine de la sine. Dulce e 
trindăveala, nu munca. Toate gesturile vieţii zilnice, începînd cu întreținerea 
curăţeniei corpului, conţin strădanie. Pravila e grea şi pentru călugări. E 
îndoielnic că sinceritatea -dacă ar fi înălțată la rang de regulă unică absolută - ar 
dezvălui peisaje grandioase: mai curînd mici urîţenii. 

Gide: morala îl plictiseşte, e bună numai pentru fiinţele dornice de repauz. 
De unde! Morala nu e statică, presupune progresul constant, morala nu e nici 
uşoară nici plictisitoare. Henri Massis: răul e banal, dezordinea e banală, 
excepționale sunt lucrurile bune, însuşirile alese. 

335 

Renuntarea şi lenea sunt monotone. Efortul e creator de noutăţi interesante. 
Ştim mereu dinainte cum vor reacționa fariseii, imprevizibil e Hristos. 

Dacă e vorba de anost, zice Suares, apoi obscenitatea e monotonă, rituală, 
răul sau viciul sunt mereu aceleaşi, de o uscăciune apăsătoare. în general 
vorbind, defectele sunt uniforme. Searbăd prin lipsă de inventivitate e viciul. 

Pentru a ieşi din încurcătură, plictisiţii de creştinism şi de idealul binelui 
recurg în cele din urmă la manicheism, rezolvă totul înlocuind etichetele. 
Procedînd astfel cad sub proorocirea lui Isaia (5, 20): „Vai de cei ce numesc răul 
bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care 
dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune." 

Se pare că acum se ştie că nici natura nu e indiferentă; cunoaşte direcții 
preferenţiale; cu atît mai mult viaţa spirituală unde realitatea cedează pasul, 
neîncetat, sensului. 

- Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun aşa cum e) şi pesimism 
moral (nu-i cereți să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism 
psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi îmbunătățit de morală şi 
religie). 

- Dreptatea lui Dumnezeu, oamenii nu o ştiu - şi nici n-o pot şti. Le este 
accesibilă, aici, numai cea omenească. 

Şi nici nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza dreptatea divină, 
consecinţa ineluctabilă a pretenției acesteia nesăbuite fiind întotdeauna 
catastrofică. 


Se cuvine însă ca ei să aplice, să se străduiască să aplice neîncetat dreptatea 
omenească - ştiind bine că ea nu este tot una cu dreptatea divină. în acest sens 
cred că trebuie înţeles şi Montaigne: // faut sobrement se mesler de jugier des 
ordonnances divines.” (Formulare, desigur, echivocă, dar nu neapărat sceptică 
ori atee, ci ortodoxă: singurul drum ce ne este deschis e al dreptăţii omeneşti, pe 
acesta să mergem.) 

- Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situației noastre, 
dincoace de limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, 
Stavroghin, Ivan Karamazov) decît la demenţă ori satanism. 

336 

1964 

Una din primele griji, la Bucureşti, este să-i scriu lui Ionel Trăil. Cu 
adevărat pot spune că mi-e „un prieten de cînd lumea". 

Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, îl ţin minte, copil bucălat, sosit într-o 
bună zi de-a dreptul de la Paris în casa din strada Armenească. Nea lancu — 
taică-său —, băiat de ţăran din Mehedinţi, fusese coleg cu tata la liceul din Brăila 
şi rămăseseră ca frații (al treilea era doctorul Butoianu). După ce învățase ca 
bursier la Brăila, Ion Trăil, studiase — strălucit - la Fontainebleau şi Liege şi 
ajunsese ataşat militar al României la Paris, unde se căsătorise cu o franțuzoaică 
de mare frumuseţe, pariziană de origine bretonă. Tante Alice reprezenta ceva rar: 
o bretonă necredincioasă. Nu-i suferea pe popi şi spunea că o apucă groaza 
văzînd „sutanele negre". Dar la ea gentileţea şi fineţea funcționau — aş spune 
mai bine: clocoteau - la un nivel de intensitate atît de neasemuit încît trecea prin 
viaţă înconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate, drăgălăşenie şi 
altmism, cum numai la marii sfinți şi la unii pustnici se întîmplă a fi. Era 
înzestrată de Dumnezeul în care nu credea pe căile obişnuite, dar de care se 
apropia pe căi de bună seamă necunoscute nouă, şi în darul facerii de miracole. 
Cu zîmbetul ei care topea orice gheaţă, orice supărare, orice icnire de răutate şi 
înverşunare, ştia să împace vrăjbile, să aline durerile, să trezeascănădejdi. Era 
mereu gata, la orice oră din zi şi din noapte, pe ploaie, pe vînt, pe viscol sau în 
toiul lui Cuptor, să sară din pat, să iasă din casă, să alerge la capătul pămîn-tului 
pentru a se duce să dea ajutor, să scoată pe cineva dintr-o încurcătură sau o belea 
sau pur şi simplu pentru a face un serviciu ori un drum, pe scurt pentru a fi de 
folos. Nu ezita, la nevoie, să spună o minciună, ba şi mai multe, să cerşească, să 
insiste, să intre pe fereastră după ce fusese poftită să iasă pe uşă, să se umilească 
(după criteriile omului obişnuit, căci pentru ea cuvîntul de umilire spre binele 
altuia, ca şi cele de oboseală, era inexistent), să ia asupră-şi vini străine dacă de 
aici atîma liniştea celui ce făcuse apel la ea. Femeia aceasta, pe cit era de bună 
era şi de inteligentă, de spirituală, de plină de cele mai rafinate însuşiri ale grației. 
Izbitor de frumoasă şi de elegantă, îmbina chipul reginei cu sufletul sfintei 
într-un anonimat pe care dezvăluindu-i nu pridideai a te uimi, a nu-ţi veni să 
crezi, a fi biruit de admirație. 

De simpatia fiinţei acesteia rarisime am avut norocul de a mă bucura în tot 
timpul copilăriei şi tinereții mele. N-a încetat de a-şi dovedi prietenia - mereu 
nemărginită, căci altfel nu o putea concepe - şi părinților mei şi mie. Pe cine nu 
fermeca? Pîna şi pe nea lancu. Olteanul acesta este şi a fost de o cinste pe care 


i-ar fi putut-o invidia zece canonici ardeleni; de o putere de muncă formidabilă; 
impecabil şi ireproşabil în serviciu; extrem de cult (sfărîmînd legenda potrivit 
căreia ofiţerii sunt 

337 

prin definiție agramaţi, după cum Arthur Schnitzler în nuvelele şi piesele lui 
a dovedit că nu sunt necesarmente proşti şi răi); dar şi ursuz, necruţător cu 
greşelile, strins la pungă şi drastic cu sine şi cu alții, nezăbavnic la mînie. Singură 
tante Alice se pricepea, folosind o abilitate mai degrabă întru totul îngerească 
decît demonică, să dărîme etanşa barieră a severităţii şi nu odată scăpa de necaz 
un inferior sau un elev de şcoală militară care nu salutase îndeajuns de 
reglementar. 

Zilele rebeliunii le-am petrecut în casa generalului Trăil, în camera lui Ionel 
(plecat în provincie), sub portretul Căpitanului (căci lonel devenise legionar). 
Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului său -şi cît am stat la ei în zilele 
acelea de Ianuarie i-am putut citi pe faţă durerea în clipele cînd soarta părea să-i 
favorizeze pe legionari şi uşurarea cînd biruinţa a rămas de partea cealaltă. (Dacă 
rebeliunea reuşea cred că nea Iancu ar fi avut de înfruntat ura portarului blocului 
- zavergiu pasionat - căruia prezenţa mea i s-a părut foarte suspectă. Şi noroc de 
portar, după aceea, că generalul era legalist şi că procedeele marchizului de 
Galiffet în Mai 1871 îi inspirau oroarea.) 

Dovada totalei sale prietenii, lonel mi-a dat-o în vara anului 1946 cînd a 
venit să-mi propună să plecăm împreună din ţară. A stăruit zile în şir. Prilejul era 
extraordinar. O pereche de bătrîni evrei urma să treacă - avînd acte pentru ei şi 
fiul lor - din sat în sat, predaţi de o comunitate alteia, prin Transilvania şi Ungaria 
pînă la Viena. Fiul a murit cîteva zile înainte de plecare şi bătrînii hotăriseră să ia 
cu ei un Român, de preferinţă un fost legionar. Ionel le fusese recomandat şi le-a 
cerut să mă ia şi pe mine şi apoi i-a convins să încercăm a ne strecura toți patru. 
Deşteptul de mine am refuzat să plec. 

Ionel însă a izbutit să ajungă teafăr şi nevătămat în Austria împreună cu 
binefăcătorii săi de care s-a despărțit cu lacrimi. La Paris unde, fiind născut 
acolo, 1 s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii lui de Gaulle asupra dobîndirii 
naționalități, a lucrat mai întîi într-o librărie; pe urmă a intrat într-o comunitate 
călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista pe care o scotea 
comunitatea — Vestnik ori Le Mes-sager — mi-o trimitea şi, din cînd în cînd, 
îmi şi parvenea. 

Să-i pot serie lui Ionel că fac parte din obştea creştină ortodoxă şi că mi s-a 
deschis sufletul înțelegerii şi drăgostirii a tot ce e românesc este pentiii mine o 
bucurie apropiată de a botezului. 

Ii scriu, aşadar, cu întîrziere însă. îmi răspunde cu o ilustrată închisă în plic; 
reprezintă învierea şi poartă cuvintele franţuzeşti En veiite ii est ressuscile? *!. 

(Tante Alice murise la Ştetaneşti lîngă Florica în 1956. Ducea o viaţă de 
țărancă. Nea Iancu a trăit pînă la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, în 
căsuţa lor înconjurată de o grădină de zarzavaturi şi o sfoară de vie.) 

338 

- Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului în acest veac al XX-lea în care 
numărul amatorilor de romane polițiste - dintre care cel dintii sunt eu - este atit 


de mare. îi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle şi pe Edgar Wallace, ne 
pasionează aventurile impecabilului lord Peter Wimsey, ale mustăciosului 
Hercule Poirot, ale spilcuitului Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi 
fiul, ale cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret 
sau ale complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre - şi nu adulmecăm misterul la tot 
pasul în jurul nostru.. Detectivul-preot (la fel de puţin insolit ca şi 
preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele Brown, ne atrage însă 
atenția asupra omniprezenţei misterului, ce revine în fiecare din nuvelele de 
polițism metafizic unde apare acest Father Brown. 

Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locurile cele 
mai neaşteptate. Soții, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adînci sînt 
înconjurați şi ce taine adînci exprimă cînd venind acasă de la lucru el îi spune ei: 
ce frumoasă eşti în seara asta, ori ea îi spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai 
întîrziat. 

Gherla, 1964 

Cînd le vine un om nou în secție şi nu se întîmplă să aibă cine ştie ce treabă 
de-a lor, gardienilor le face mare şi deosebită plăcere să-i pună cît mai 
numeroase întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fişă 
răspunsurile. Dar e o distracție care ţine loc de taclale la circiumă, e un mijloc de 
a omori timpul, de înviorare (nici pentru ei totul nu-i veselie, îşi petrec şi ei o 
mare parte a vieții între zidurile mohoriîte şi-n puterea închisorii: unora atmosfera 
dramatică le gîdilă importanţa, pe alţii îi toropeşte) şi mai ales de a satisface 
mahalageasca propensiune către bîrfă, vorbărie tară rost şi curiozitate. Singura 
adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci 
relația cu celălalt - de teama singurătăţii - sub întreitul ei aspect de văicăreală, 
clevetire şi ceartă. 

Cînd sosesc la Zarcă, plutonierul - unul sever - mă ia în primire vădit bine 
dispus sa converseze. întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează 
cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ție, mă? cîţi ani ai, mă? de 
unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu în civilie? eşti însurat, mă? da 
copii ai? la cît eşti condamnat? ce-ai făcut? 

La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă? 
Cum adică n-ai vrut? - Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decît 
îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe groza\TJ? - N-am vrut 
să-mi trădez prietenii, dom'le major. 

339 

- Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut? - N-am vrut. - Şi nu te-a scuturat aşa niţel? - 
Ba m-a scuturat. - Şi n-ai spus, mă, ce trebuia? - Nu, domnule major. - Rău, mă, 
rău de tot, înseamă că eşti un ticălos. 

Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mîncat azi? - Am mîncat, dom'le major. - Şi 
zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. - N-am vrut. - Păi asta e grav de tot, mă, 
ce nu puteai spune adevărul'? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mîncat? Ia, 
planton, mai adă-i o gamelă de mîncare de la regim şi vezi să fie plină. 

1972 

Vizită Anei. Vine de la spital unde a fost operată de rinichi. A suferit mult. 
E şi Floriana de faţă, cu ochii ei rotunzi şi codiţele ei care mereu răspîndesc 


lumină, bunătate şi devotament. 

Ana socoteşte că trei pericole ameninţă creştinismul occidental: 
raționalismul, sentimentalismul şi moralismul. 

Protestantismului mai ales îi dă tîrcoale moralismul. Catolicismului, 
raționalismul; iar sentimentalismul bîntuie pe unde poate, pretutindeni. 

Ortodoxia, fireşte, nu trece cu vederea nici rațiunea, nici sentimentul şi nici 
morala. Pe toate trei se sprijină şi tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor 
aşează harul care le îmbină şi, îmbinîndu-le, le cumpăneşte nelăsînd pe nici una 
să strice echilibrul. 

Ortodoxia, de aceea, nu coboară la nivelul nici unei din cele trei adjuvante 
ale credinţei, ci se menţine la acel - integral şi inefabil - al sacrului. Harul e 
ordonator, armonizator şi cumpănitor. 

- Prea Sfinţitul Alex. S., episcop unit: 

O consecinţă a războiului nevăzut pe care-l ducem cu demonii este că 
singura persoană pe care suntem îndreptățiți s-o înşelăm e persoana noastră 
însăşi. în războiul al cărui cîmp de luptă e lăuntrul nostru orice viclenie e 
legitimă. De unde şi noţiunea de fraus pia care i-a scandalizat tară temei pe toți 
protestanții. Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom împlini săptămîna 
viitoare, luna viitoare, ducîndu-o cu zăhărelul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, 
înaltul prelat n-a folosit acest cuvînt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru 
a dobîndi răbdare îşifixează termene pînă cînd va mai îndura să stea în pat sau ca 
prizonierul care Ia anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de 
tortură la alta. în noi înşine în luptă cu nevăzutele duhuri rele avem dreptul să 
recurgem la ceea ce Francezii au numit „vicleşuguri de Piei Roşii”. 

340 

Francezi au mai admis că m maviage trompe qui peufi*. Pe tartorul 
şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebuh, pe Michiduţă, pe Impieliţat, 
pe Scaraoţchi - numele populare ale demonului o dovedeşte -suntem îndrituiți 
să-l păcălim cum ne vine mai la îndemînă. 

Bucureşti, august 1964 

Tata îmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu întrebînd dacă am sosit. îl 
chem şi mă pofteşte la el, în strada Udricani, la fratele lui, Mişu, unde stă de cînd 
s-a văzut liber în septembrie 63. îl găsesc într-un studio improvizat, în mijlocul 
unor vrafuri de cărți, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi pînze albe. Două 
autoportrete se impun prin frumusețea şi puterea lor. Laviuri desăvîrşite şi uleiuri 
pline de farmec şi de paradis românesc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în 
ultimii patrusprezece ani. îi cer deîndată iertare pentru supărarea stupidă pe care 
i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă şi văd că m-a iertat în 
adevăr, pe de-a-ntregul. De prima oară îmi pune la pick-up Reguiemul de război 
al lui Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă înnebunesc. 

Au izbutit să fie salvate multe dintre cărțile şi lucrările lui. în 1944 cînd a 
fost arestat pentru spionaj în favoarea Englezilor rămăseseră la mine o mulțime 
de caiete cu desene inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra în 
programul Les Frangais parlent aia Frangais. Auzind de arestarea lui şi 
aşteptîndu-mă Ta o percheziție, n-am vrut să distrug caietele, dar pe vreo cîteva 
pagini unde apărea, caricatural, Hitler am avut naivitatea să-i fac acestuia nişte 


mustăți enorme! 

Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a ride cu multă compătimire de 
procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult înţelepțiți, vindecaţi de 
susceptibilități şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca de lucruri ireale. 
A trecut şi el printr-o convertire: are la gît un lanţ cu o cruciuliță şi-mi 
mărturiseşte dragostea, încrederea şi recunoştinţa ce poartă Mîn-tuitorului. 

1954 

La cursurile Facultăţi de Drept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în banca 
doua din dreapta catedrei, obținea notele cele mai mari şi învăţa ca o elevă 
model. Cuminte, serioasă, îmbrăcată modest, cu părul strîns în „telefoane" peste 
urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată admiraţia, respectul şi afecțiunea ce 
i-am purtat (eu stăteam în banca întîi în stînga catedrei) şi-i port, recunosc că am 
deosebită slăbiciune de sora ei mai 

341 

mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică şi conştiincioasă — 
Gabriella -, aparținînd genului femeii elegante şi mondene, care întîl-nindu-se cu 
Ella N., atunci cînd Iulia s-a întrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că 
sunt comunist şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură că nu! 

Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte la mine. Să 
perceapă intuiţia ori privirea aruncată în fugă mai desluşit decît atenția 
binevoitoare uzată de frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia -neţinînd seamă de 
logică - nimereşte mai exact? 

- Creştinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat: 

Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): „Nu se cuvine ca mireasa 
Cuvîntului să fie stupidă." 

- Model de prietenie şi de purtare frățească e Mallarme în relațiile lui cu 
Verlaine. 

Verlaine e mereu în suferință ori se bagă în toate belelele. 

Mallarme, în apartamentul lui din rue de Rome, e senin, familist, calm şi 
harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se desfăşoară într-un cadru de impecabilă 
cuminţenie burgheză. 

De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine 1 se adresează lui 
Mallarme. Care-i gata oricînd să-i vină în ajutor. 

Nici un reproş, nici un cuvințel moralizator, nici un sfat. Serviabi-litatea nu 
oboseşte, nu cercetează, nu se îngîmfa, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-l 
deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de 
şaptezeci de ori cîte şapte. 

Bani, interventii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice. 

O dată nu se plinge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea 
funcționează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul 
condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, 
reacție automată, funcțiune socială. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghiroțilie în cel mai înalt grad 
şi că n-a fost decit un pungaş venit în țară numai ca să lege măgarul de gard şi să 
plece înapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din apus e 


că în Septembrie, cînd generalii Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu i-au oferit 
să-i salveze tronul şi să ia situația în mină, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul 
Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el însă tronul nu-l mai interesa. îşi 
atinsese scopul. Nu mai voia decit un tren, repede de tot şi s-o întindă cu 
Lupeasca spre mult iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de gloiioasă domnie, 
vorba lui Teofil Sidoravici... 

342 

- Nu, domnule! 

Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, 
ofițerului politic care-ţi propune situația de turnător, diavolului care te ispiteşte, 
scîrbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. 

(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care 
ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cît de 
mică jJosnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi 
citit şi simţit acest nu, domnule, emițător de distanţare). 

- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: 
„din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea" sau „să ne rugăm pentru 
prietenii şi duşmanii noştri", „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe 
noi" nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, 
ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineață pînă seara: fiecare 
apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalți, 
recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi 
pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom'le! un'te bagi!), îi vorbeşte, 
respiră în imperiala lui rază de acțiune. 

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă 
seniorie din creştinism. 

Aceste tendinţe de a-ți recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ți răspunderea, 
de a fi gata să ierți, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o 
situație aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec 
detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc 
prezenţa în religia creştină a spiritului aristocratic celui mai subțire. 

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi 
nobil). 

- în camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, 
exacerbată - am înţeles cît de mizerabilă e situația noastră în lume: prin simpla 
noastră existență deranjăm pe alții. 

N-avem încotro. Se cuvine să înțelegem că orice am face şi oricît ne-am 
strădui, tot supărăm. Singura soluție e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să 
tăcem. Să nu facem râul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot 
nemulțumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: 
deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să 
recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai 
buni ca ceilalți, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. 

343 

Absurdul e unul din parametrii condiției omeneşti. 

leşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură 


riihirpn Hf nnrnnnplp ~ QI înHnrnrp.n nrP7f>ntpi lui 

iernii uni uucii puii uidgusica uc iiiiaiui, vaic || 

către iubirea de aproapele - şi îndurarea prezenței lui. 

Bucureşti, ianuarie 1958 

La un colţ dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, 
poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenușie i se citeşte 
amărăciunea;: soția a obținut divorțul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, 
compromis. 

Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi 
s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrşit. Apoi mă ia de braţ şi însoțindu-mă 
îmi face o profesiune de credinţă guenonistă. îl întreb atunci de ce s-a botezat: 
Din igienă, îmi răspunde. 

în situația — limită în care se află — părăsit şi blamat de toți — e de o 
simplicitate absolută şi vorbeşte mai deschis ca oricînd. Apropierea de acest om 
cu adevărat şi-n cel mai puternic înţeles nenorocit mă înfioară. Parcă nu găsesc 
mijlocul de a fi cît mai prietenos cu el. în fața prăbuşirii spirituale, ca şi alături de 
patul cancerosului, ne pierdem .în vorbe goale, stupide. 

1970 

Cîtă dreptate are dr. Al-G. cînd spune că mai presus de orice trebuie să ne 
ferim de idealul perfecțiunii. (Fireşte de al perfectării lumii, nu de al 
perfecționării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvîrşirea şi sfințenia.) 
Ucigaş jară simbrie de Eugen Ionescu: oraşul perfect şi splendid, numai 
marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiți în casă, pe sub mobile. Sau 
New-Yorkul, Los Angeles, Diisseldorf de astăzi unde nimeni nu îndrăzneşte să 
iasă pe jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Wells. 
Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănîncă. Huliganii 
metropolelor încă nu-şi mănîncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. 
Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere! 

- Necredincioşii contemporani, cînd au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc 
să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă data. Ei înțeleg că 
probabilitatea existenţei unui creator al universT> lui se impune şi de aceea 
preferă să se situeze mai degrabă pe pozițiile agnosticismului decît ale ateismului 
şi recurg la metafore telinico-ştiințifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu 
răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză." 

344 

(Rămîne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă 
cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, 
apoi cu drept cuvînt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul"!.) 

- Devoţiunea mea particulară e Crucea. 

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest pămînt. 

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la 
botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în 
cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. 

Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): 
simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia. 

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a 


vieții, e singura cheie de care dispunem. 

Ferindu-se de semnul crucii, protestanții pierd din vedere că el nu evocă 
numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în 
țintuirea verticalității făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa 
specifică - luată-n derîdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu 
mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a 
integrării noastre în semnificațiile ultime. 

Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago 
muncii. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă 
doctore Âl-G., decît complicatul şi fastuosul Barabudur. 

Ianuarie 1954 

Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tîrziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeți. 
Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de 
părăsire, de regres: cîtă deosebire faţă de Bucureştii dinainte. 

Simt că părintele Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori 
creştini; de ce nu face pasul hotărîtor? 

De ce? mă întreb. 

Din lene, fâră-ndoială. Şi de frică: mi-e frică, doresc oare cu adevărat 
botezul sau e numai o pornire (sentimentală, cerebrală...)? Nu caut o 
compensare, o supapă, o portiţă, o bucurie nouă în searbădă tristeţe care mă 
înconjoară? (Un loc răcoros pe năduşită pemâ de dormit, cum ar zice Cocteau.) 
Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un fel de ruşine, cum demonul îi mărturiseşte 
lui Ivan Karamazov: la înviere ar fi voit să strige 

345 

şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar s-ă jenat, nu-i 
sta bine. Şi din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, 
prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord dacă 1-aş fi cerut 
consimțământul, dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, cînd mai trăia, 
inițiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a povestit nu o dată anecdota 
cu negustorul ovrei a cănii prăvălie pe colț purta emblema „La Jean", pe cînd la 
celălalt colţ al străzii ființa magazinul „La lancu". S-a botezat omul, 
românizîndu-şi numele, tot în acel de lancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-l 
deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu lancu jidanu". Şi-apoi rabinul G., alături de 
care am încercat zadarnic să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. ai cărui doi 
băieți au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui în pădurea de la Jilava în timpul 
rebeliunii? 

Și după cum oamenii pe măsură ce îmbătrînesc, decad şi duc o viaţă mai 
lipsită de sens şi bucurii, dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu încăpăţinare de vid, 
în timp ce tinerii plini de avînt sunt oricînd gata să se jertfească, să se înroleze ca 
voluntari ori să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea murdar, prea 
stupid pentru ca să găsesc în mine puterea săvîrşirii unui act de curaj, de 
încredere, de speranţă şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care 
abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de 
aşteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mil de oboseală tîmpă. (De ce nu 
încerci să amesteci muşețel cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atît de sever? 
De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu încerci să te înscrii în partid şi tu? De ce 


n-ai plecat ia vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi 
procuraturil?...) 

Sosesc acasă tîrziu de tot, frînt, iritat. Acasă: bucuriile colocaţiunii. în odaia 
de alături, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri şi cîntece de inimă albastră pînă-n 
zori. 

1970 

De cînd cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de activitate 
trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mîna cu ajutorul uneltei 
apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşintk electronice însăşi eficiența 
minţii sale. 

Dar asta nu poate duce la tăgada supremației spiritului; şi nici la trecerea cu 
vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi 
gîndeşte gîndirea. 

Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raționali decît comentatorii 
din afară. 

346 

Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem 
ființe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (faiij să pretindem că nu 
realizăm complexitatea situației noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de 
ideea dumnezeirii (tot argumentul sfintului Anselm rămîne cel mai puternic), 
nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decît materie. lar dacă n-ar 
fi decît maşini, ce dovadă mai bună decît calculatoarele că au fost create de un 
programator cu veleităţi teleologice? 

BUGHI MAMBO RAG 

... i-am spus domnule sunt un oarecare un nimeni un ies un igrec dar 
dumneata care eşti contabil şef... Află că mecanizarea agriculturii au introdus-o 
la noi marii moşieri, încă înainte de primul război mondial. Firmele McCormick 
şi Lanz îşi aveau încă de pe atunci reprezentantele în țară, şi nu degeaba... Al lui 
Rimbaud e rimbaldian, al lui Giraudoux e giralducian... 

— Faţă de zeii antici, Dumnezeul monoteist pare înzestrat cu puteri 
limitate. Zeii făceau orice voiau, pe cînd despre Dumnezeu, Bossuet spune că 
nici El nu poate face nimic împotriva rațiunii. ŞI mai cunoaştem că Dumnezeu nu 
poate face decît binele. Există oare limite ale puterii divine? 

Teologii explică deosebind între a voi şi a putea: Dumnezeu poate orice, dar 
nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este binele. 

Pascal (scrisoarea XIV din Provinciale) rezumă: „Dumnezeu, neavînd nici 
o putere cînd e vorba de a face răul, e atotputernic pentru a face binele, pe cînd 
demonii n-au nici o putere pentru a face binele şi n-au putere decît pentru a face 
răul." 

- Dumnezeu nu vrea decît binele, nu face răul: de aici nu trebuie să ne 
poarte gîndul spre uitarea altui adevăr, atotputernicia Sa. Duhul suflă unde vrea 
şi Dumnezeu e sm'eran în aprecieri şi alegeri: îl preferă pe vameş, o laudă pe 
desfrînată, cheamă pe cine n-ai crede. 

Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cît o ceapă 
degerată în prezenţa suveranei şi neaşteptatei atotputernicii divine, care adeseori 
ne uimeşte de nu ne şi scandalizează. Pentru că nu o putem înţelege. Lucrul 


acesta se cuvine a fi înțeles: că nu o putem înţelege. Şi cu adevărul acesta trebuie 
să ne obişnuim: că trebuie să ne învăţăm a ne supune. 

Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mîntuiască fără de 
consimțământul nostru. 

347 

- Minunate şi pline de bun simţ sunt, în La part du âlable, sfaturile lui 
Denis de Rougemont pentru lupta pe care o ducem cu puterile răului. 

Se cuvine să folosim numai forţa? Ori numai duhul? 

Cuminte este să ne împotrivim diavolului cu ajutorul vicleniei şi subtilității, 
cu ajutorul ironiei şi inteligenței şi totodată cu ajutorul tuturor armelor credinţei, 
speranței şi dragostei - a căror eficacitate el n-o cunoaşte. 

Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o 
disciplină de fier - şi totodată cu un nou ideal. Numai astfel pot evita oamenii de 
bine să fie anexaţi pe plan extern şi pe plan lăuntric. 

Demonul simplificării vrea să ne împingă pe una din căi, deşi numai prin 
folosirea amîndurora putem spera şi birui. 

- De vreme ce facem parte ca mădulare din corpul mistic al Domnului 
Hristos, 

de vreme ce, întotdeauna, duhul precumpăneşte litera, de vreme ce nici un 
text biblic nu poate fi interpretat desprins de conţinutul Scripturii întregi, 

de vreme ce legea supremă e dragostea, de vreme ce trebuie să fim oameni 
iar nu copii la minte, de vreme ce împărățule lumii acesteia nu sunt decît 
deşertăciune şi aparţin diavolului (Luca 4, 6), 

înseamnă că ori de cîte ori dreptul natural intră în conflict cu legile şi 
regulamentele lumești şi mai ales cînd legile şi regulamentele emană de la un 
pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona ori de la slujitorii lui, cînd sfidează 
în mod vădit morala naturală, textul de la Romani 13, 1—2 trebuie aplicat cu 
înțelepciune şi măsură. El în orice caz nu poate voi a spune că suntem datori a 
executa orbeşte şi neghiobeşte ordine potrivnice bunului simţ şi poruncilor 
divine. Romani 13 nu poate acoperi laşitatea şi nu scuteşte de îndatorirea de a 
judeca şi cumpăni ce facem. 

1970 X 

Unde e vremea cînd Sartre scria (Situations II): „Scriitorul are nevoie de 
libertatea cititorilor" sau „Libertatea scrisului implică libertatea cetățeanului. Nu 
se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel 
libertatea" sau încă: „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să 
tacă la nevoie"? 

348 

- Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este 
buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. 
Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mîntuitorului, ci jinduitorul după diavol. 
Ascetul arțăgos nu e autentic. 

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte 
copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitația sa nu există procedeu 
mai sigur decît a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulțumit. Dacă 
ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e 


creştin oricît de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul 
e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui 
Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e 
virtutea, contrariu! păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. 
Aici pe pămînt la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire. 

Virtuosul neîmblinzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce lisuse", toată sfera 
dulcelui îi este străină, inaccesibilă - şi uită că jugul Domnului e blind şi povara 
lui uşoară. 

(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut 
unele rînduri ca acestea: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvirşiți 
păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvîrşind păcate a şi 
păcătuit în inima sa.") 

Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă. 

- Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima 
ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am 
consuma numai fleici în sînge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vîrtos (spre 
indignarea pastorilor) şi n-am avea parte - cum cred că au răii doldora de apă şi 
poame - cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţinţarul, văd paiul din ochiul 
vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi. 

August 1964 

Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte 
la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei. 

Pe seară, nu-l găsesc acasă. Aştept. Cînd vine, tîrziu, îmi pare şi mai slab 
decît la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai 
palid, cu obrajii de tot scofilciți (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de 
emotiv şi de emoţionat, căința (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă 
aerul şi-i insuflă gesturile unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, 
eu vreau să-i spun cit îi 

349 

sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu 
plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrățişările. Dar curînd ne 
liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să creadă că sunt cu totul sincer 
folosind cuvîntul de recunoştinţă. In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a 
binelea - şi să mi-o spună - numai la Văratec în vara lui 71 cînd în prezenţa sa, a 
soților Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul 
de Mărturisire ortodoxă şi românească - Chicago 1959 - al nuvelei O fotografie 
veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel 
nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător”) şi 
înduioşarea lui e atît de adevăra:ă, mirarea lui dispare atît de lin, ochii lui se uită 
la mine cu atîta blîn ieţe încît îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-l pot 
convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta ca şi în boxă sunt şi am fost 
nu numai pe deplin sincer ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic. 

Apoi, cînd plec şi mă conduce pînă la poartă, cerul înstelat şi căldura serii 
de august, trecînd peste stîngăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia 
diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul 
celei de-a doua, cîntată de Peguy. 


Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez 
prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh. 

1972 

Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedralei de la 
Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de 
lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălțat pe locuri 
unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripție de deasupra altarului: 
„Tată, iartă-ne." 

Au Englezii defectele lor, dar şi cînd se decid să fie nobili! Oraşul 
Coventry, distrus de Germani, îşi reface catedrala sub semnul asumării în mod 
egal de către toți - atacanți şi victime, învingători şi învinşi -a vinilor. 

Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfîntul Apostol Pavel. 
Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi ait\ păcătuit şi sunt lipsiţi 
de slava lui Dumnezeu" şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiți buni 
între voi şi milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în 
Hristos." 

Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi practicismul 
vieții: convingerea că toți suntem păcătoşi, fără osebire, toți 

350 

ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămîne la îndeminâ 
este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoință lege nedezmințită. 
Celelalte soluţii sunt iluzorii. 

Churchill în 1940: 

Libertatea: „Eu am dreptate şi tu n-ai. lar pentru dreptul tău de a nu avea 
dreptate eu sunt gata să mor." 

Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decît sînge, năduşală şi lacrimi." 

Politica: „în război: hotărîrea. în caz de înfrîngere: sfidarea. De biruinţă: 
mărinimia." 

- Nobleţe. 

Marcel Jouhandeau: „Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează 
ceva, să pretinzi ceva de la alții, oricît de puțin ar fi." 

Simone de Beauvoir despre noțiunea de „aproapele nostru": „Am cunoscut 
un copil care plîngea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinții copilului 
s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta tw-i 
fratele meu. Dar dacă-l pling nu mai îmi este străin. Hotărtrea o iau lacrimile 
mele. Nimic nu-i hotărît dinainte. Cînd ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e 
aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola 
bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care 1-a 
acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un 
altul aproapele nostru făcîndu-ne aproapele său printr-o faptă." 

- Căinţa adeseori nu-i altceva decît resentiment. Preotul de ţară al lui 
Balzac: „Căinţa dumitale nu-i decît simțământul provocat de o înfrîngere pe care 
ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi era poate căința 
oamenilor dinainte de lisus Hristos; dar căinţa noastră, a catolicilor, este 
înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura 
aceasta, 1 s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii 


Sf. Pavel." 

Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulțumit de nimic. Supărat şi 
nemulţumit e numai de şi pe sine. 

- Se găsesc în cuvîntările lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine: 

„în politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună." „Rău faceţi că vă legănați 
în strana şi periculoasa iluzie că murdăria se poate spăla cu sînge." 

„Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este 
intoleranta. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în 
afară de concepția creierilor săi nu mai este 

351 

nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa 
de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sunt manifestările gîndirii 
omeneşti." 

- Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor 
categorii de muncitori din secolul al XIX-lea. 

Eroarea marxistă constă în a spune că fiind sărac şi silit să-şi vîndă forţa de 
muncă, muncitorul englez din veacul al XIX-lea nu era liber. 

Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva. 

Se face o confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desființat e 
nenorocirea, nu libertatea. 

„Ci cuvhmil vosfru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce 
este mai 'nuli decit acestea, de la cel rău este. " 

Mat. 5, 37 

Extraordinar e cazul lui Brice Parain, care de la lingvistică ajunge la 
sfinţenie. 

Studiile şi cercetările sale îndelungi l-au dus la concluzia realistă că la 
început a fost Cuvîntul. 

„Cuvîntul «ceaşcă» nu există fiindcă există ceaşca. Pentru că mai întîi 
există cuvîntul, există şi noțiunea de ceaşcă. Ba poate chiar că datorită cuvîntului 
ceaşcă a venii pe lume ceaşca sub formă de obiect!" 

Semiologic, fenomenologic, realist se constată prioritatea limbajului asupra 
lucrurilor. 

Limbajul însă beneficiază de un monopol absolut. Căci nu putem stabili 
contacte cu ceilalți, nu putem ieşi din izolare decit prin limbaj care-i singura 
noastră punte spre a trece de la singurătate la comunicare, la Celălalt, la 
colectivitate şi civilizaţie. 

Apoi Parain se avîntă mai departe, rațional şi neînfricat: 

„Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a 
trăi corect. Aşa şi cred. Cînd spun a trăi corect mă gîndesc la a face cît mai puțin 
rău cu putință, a minţi cît mai puțin cu putință, a merge pînă la capătul 
făgăduinţelor noastre, a fi - ce mai la deal la vale - niţeluş sfinți. 

Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de 
sfințenie." 

352 

1969 

„„Toi ceea ce mma la prinde su iâvirfească, Jă cu hotârire. câci in iadul in 


care te duci nu se află nici fapte, nici piutere la calc." 

Eccles. 9. 10 

Verbele a face şi a fi. 

în / "Etre et le Neant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea 
şi a face; plin de observații interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit 
în 1945.) 

Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuînd 
latura - aş zice - eshatologică. Să repet, să completez. 

Viaţa este hotărîtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pămînt, 
trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea (ori stările 
prevestitoare şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea însăşi ar 
putea fi definită ca trecerea în starea lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice 
contingenţă.) 

Starea lui a fi se prezintă aici - măcar că nu atinge absoluta puritate de 
dincolo - ca deosebit de grea şi primejdioasă. (Ceea ce ne îngăduie a bănui cît de 
grea şi de primejdioasă se va putea prezenta dincolo.) 

Cînd ființa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în 
comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă scurgerea timpului clipă de 
clipă numai cu forțe proprii, ea nu mai are de unde solicita şi primi distracții, 
distrageri, alibiuri, portiţe de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi 
inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (în sensul lui Dinu Noica) numai cu sine. 

Şi cînd e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumești a lui a face îi mai 
rămîne. Acum, în imponderabila „fiinţosferă" singurul punct de sprijin şi 
orientare e centrul de gravitate al trecutei şi definitiv încheiatei „faciosfere". 
Orice „facere" e prin definiție imposibilă. Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, 
s-au pus sigiliile. 

Iată de ce este bine să ne îngrijim de sanie şi de căciulă vara şi să cugetăm 
cît mai suntem în faciosferă la ce se va întîmpla în faza inevitabilă a lui a fi. 

Pe veşnicul a fi noi ni-l clădim singuri, iar veşnicia aceasta - rai ori iad - e 
funcție variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă de clipă, 
acțiune după acţiune, gest după gest, fiandu-l îşi pregăteşte permanentul esse. 

353 

Iadul şi raiul pot aşadar fi considerate ca stări de fiinţare pură; conştiinţa 
(sau sufletul, sau eul sau duhul sau cum i s-ar spune) se află acum însingurată şi 
neajutorată de nimeni şi de nicăieri, față cu veşnicia, cocoţată pe maldărul de 
făptuiri săvîrşite în faza lui a face. 

Dincolo - oricît am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului 
nemilostiv) - nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a 
face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămiîne însă, în toată groaznica 
lui plinătate şi semnificație, verbul a fi - el şi nimic altceva. 

Atunci să te văd, omule! Atunci cînd ai rămas doar cu fiinţa ta orice 
devenire fiind exclusă, tel qu'en toi meme l'eternite te change..." Fără prieteni, 
Iară televizor, tară zgomotul vecinilor... Atunci se va vedea şi ce ţi-ai clădit, pe 
care ţi le-ai ales: oile sau caprele. 

Cam sentențios, dar împrejurărilor excepţionale ce mi-au dat prilejul de a 
cunoaşte plinătatea verbului a fi le datorez această înţelegere şi poate şi dreptul - 


de nu datoria - de a spune sentențios ce ştiu. 

Dacă aici, în celula de închisoare în care te nimereşti singur, timpul e atît de 
greu de îndurat, dacă aici „a fi" se poate suprapune chinului, cu atît mai 
înfiorătoare trebuie să ne pară ființarea veşnică, absolut pură, dezbărată de orice 
îndulcire şi devenind - prin simplul fapt al existenţei ei — din ce în ce (cu toate 
că scapă de sub devenire) mai apăsătoare. 

Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de gingaşe: unul prin evanescenţa lui, 
celălalt prin veşnicia lui. Goethe arăta cît de greu este a face. Dar greutatea sa 
păleşte în faţa lui a fi cînd acesta îi urmează. Fericiți cei ce pot întîmpina pe a fi şi 
pot intra în împărăția lui mulțumiți fiind de felul în care şi-au încheiat relațiile cu 
a face. 

- Mauriac despre libertate: nimic nu poate întrece libertatea copiilor lui 
Dumnezeu. Numai ea dă preţ soartei unui om. Pe ea trebuie s-o păstrăm în viaţa 
noastră, în a naţiei, în a bisericii. Pe ea s-o restituim celor ce i-au uitat gustul. 

Sarea pămîntului. 

Je puis loujours pleuret:” 

- Darul lacrimilor. 

Această supremă binefacere făcută credincioşilor săi de Domnul, această 
singură cale pentru ieşirea din impasul menționat la Maieu 9, 24, este cunoscută, 
recunoscută şi mărită de un spirit sceptic şi atît de stăpînit de pudoare ca al lui 
Valery. Discipolul lui Mallarme (cel care spunea: in poezie nu plîng - după cum 
nici nu-mi şterg nasul), nu ezită să scrie: „Pot plînge oricînd, şi, poet ce mă aflu, 
am băgat de seamă că nu există 

354 

gîndire care, urmărită pînă cit mai aproape de suflet, să nu ducă la țărmurile 
lipsite de cuvinte, țărmurile acelea mute unde mai rămîn doar mila, tandrețea şi 
un soi de amărăciune pe care ni-l dă amestecul de etern, de întîmplător şi de 
vremelnic: ursita noastră. 

Aprilie 1968 

Părintele Benedict Ghiuş, însoţit de Floriana, vine cu Sfintele Taine, înainte 
de Paşti, să mă împărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă spovedeşte 
acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai adîncă reculegere decît în uşa 
altarului, la Schitul Dărvari. Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri. 
Floriana stă de pază pe coridor, în faţa uşii. Sunt în pat, în ghips pînă peste coşul 
pieptului. Parcă aş fi în închisoare, la fel de neputincios, de prefăcut în obiect, de 
aflător la cheremul celor ce dispun de mine - şi tocmai de aceea de necrezut de 
liber, de avîntat, de fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de 
osînda alegerii dintre bine şi rău? 

Oricum, degajat, „desprins" şi zburînd - cu gîndul. Parcă numai eroii lui 
Jack London sunt călători printre stele? 

După împărtăşanie beau tot vinul rămas în pahar. Părintele Benedict surîde. 
Numai dacă vom deveni asemenea copiilor. 

- înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o 
prăpastie. 

Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar 
timonierul trebuie să fie la cîrmă; proverbul englez: Dumnezeu dă mîini, dar nu 


construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din 
aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o 
comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul 
Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. loana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi. 

- Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere 
să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia 
pămîntului în belşug; scaieții, ciulinu şi pălămida în roade şi trandafiri; 
meschinănia în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate 
samarineană,; fățărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi 
bordeiul în salon. Prin purtănile şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne 
sunt accesibile - ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea 
aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalități. 

355 

Noiembrie 1948 

Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. în 
fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scînteia”. 

Organizaţia de partid, prin tînăra tovarăşe Lotti, doritoare de a promova 
oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se 
codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul mai îmbrîncind-o, o aşează pe 
un scaun, îi pune ziarul în mînă şi ia loc lîngă dînsa. îşi petrece braţul drept peste 
umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surîde beatic şi 
ocrotitor. Poza e menită a înfățișa, în stil concret şi duios, alianța dintre 
intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii precum şi a dovedi armonioasa 
convieţuire cu naționalităţile conlocuitoare. 

în articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunță 
„Moc". Cu zîmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş' al mîinii stingi 
- gingaş şi depreciativ - şi cu o încrețire a frunții, ce exprimă modestia şi, în fond, 
zădărnicia superiorității culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş". (Partidul nu 
greşeşte, ştie tot.) 

Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc". 

Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de 
mulți angajați) freamătă de satisfacție. Rîsete, un murmur prin care se revarsă 
scîrba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc - 
însoțite de scurte suspine - manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte 
stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizației de partid să 
mai încolăcească gîtul oamenilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată. 

1969 

De fiecare dată cîte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, 
de pe cîte un munte înalt. Unul, sau cîțiva. (Acum, situaționaliştii, după marxişti: 
altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată 
găsesc o turmă. Vitrinele sunt primenite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri. 
Şi cîte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc - 
lesne de-nţeles - nu numai zorzoanele din vitrine ci şi inventarul din pivniţă: se 
ascut alte cuțite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.) 

356 

1937, Chartres 


Ce să fie? Oare vitraliile? Spaţiul interior bine folosit, nedînd nici senzația 
de strîmtoare şi aglomerare nici pe aceea de vastitate derutantă? Sau faptul că 
monumentul se arată privirii încă de la mari distanţe în plină cîmpie? Amintirea 
lui Peguy? Fericita proporție dintre ornamente şi simplicitate? O anumită 
neîngrijorare faţă de simetrie? 

Cine ştie. Dar simt că mă aflu într-un loc magic, un loc curat, locuit de duh, 
într-unui din locurile alese ale lumii, unde nu încape îndoială că Dumnezeu e 
prezent. 

(Impresie identică în 1969 şi 1970 la Agapia Veche şi la Procov, locuri 
sfințite de strădanii, de nevinovaţi, de aspirații. Şi, năvalnic, la Frăsinei.) 

Octombrie 1956 

Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări: 

Dinu Ne. vine clandestin de la Cîmpulung pe două-trei zile. N-are unde 
locui. îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-l primim pe Dinu 
„regeşte"!, „fără economii". Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru 
Dinu e o fericire. Se simte perfect. 

Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape 
în piele. Toată ziua - adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi pînă noaptea 
tîrziu — ascultăm la radio, rîdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim 
cu mîinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata 
mai mult decît mine. 

Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul 
peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii 
nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi 
zîmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. în jurul meu, pe toate coridoarele, în toate 
birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hîrțoage şi hirtii. Nu se privesc 
unii pe alții. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mei; 
măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e 
cîntată poezia ținutei - există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi 
Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste 
picioare -, unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricît de cumsecade ar fi 
acesta, oricît le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricît le-ar părea de rău şi le-ar 
veni de greu). Parcă ghicesc şi la alții zîmbete ascunse. (Şi-un fel de foiala la 
foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfîrşitul epidemiei, 
ici-colo, pe cerul coclit de 

357 

arşiţă şi miasme începe a se zări - fugar, firav, ruşinos - cîte un petic de 
albastru, iar oamenii încep şi ei - timid - a-şi zîmbi unul altuia. 

Da, adulmec surîsuri şi colțuri de cer albastru. Fericirea e de scurtă durată. 
Sub ochii neclintiți ai generalului Dwight Eisenhower şi ai ministrului său de 
externe John Foster Dulles (fi-le-ar țarina cît mai grea, m-ar îndemna inima să le 
urez, dar nu mă lasă credinţa), Ruşii ocupă Ungaria şi scaldă în sînge revoluția. 
Nu degeaba se învaţă istoria în şcoli: ca în 1849. 

Tata e zguduit, iar zimbetele la minister se dizolvă mai înainte de a fi 
apuofit să se închege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe şi a lături de varză; 
albastrul revine la cafeniu şi cacăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul şi 


întunericul. 

Noiembrie 1968 

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit 
părintele Sofian. Măreţia sobră a curții mînăstirii Antim; intimitatea paraclisului 
(unde a fost săvîrşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; 
barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale starețului; dar mai 
ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi 
parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat 
adevăratul înţeles, atît de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al 
mormântului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o 
digenis”, o fiică a Legămîn-tului, o ființă liberă şi nobilă, vie. Floriana se 
închină, crede într-unui Dumnezeu, aşteaptă învierea morților, se leapădă de 
Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atît de 
fermă şi caldă, cu priviri atît de limpezi şi îndreptate numai înspre tărîmuri lipsite 
de suspine, durere şi întristare, cu o față atît de luminată de nădejdi absurde, încît 
paraclisul - unde într-un colț duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, 
intim, inițiatic şi găocit - poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare 
a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariției Graalului. 

Emile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decît dragostei. 

1936 

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinam la un restaurant 
evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea 

358 

se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne 
întîmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepția sionistă aşa şi e: 
deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanții viitorului stat 
național.) 

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în 
Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană 
e alta decît pe străzile oraşului! Orchestra cîntă imnul Speranţei şi o violonistă 
între două vîrste oftează apăsat şi ne face ochi dulci. 

NI se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe 
care teoreticienii renaşterii ebraice le mănîncă de istov (dimpreună cu murături 
grozave). - Preînchipuire a ce avea să fie mai tîrziu în statul Israel. - Pe ziduri 
sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. 
Toată mînia sioniştilor e îndreptată împotriva asociației U.E.R. a doctorului W. 
Filderman. Manole îşi cîştigă entuziaste simpatii unanime spunînd despre 
careva: „un uerist, un prost". (lar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească 
a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o 
naştere!) 

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai 
cordială. Fripturile sunt însoțite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista 
cîntă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii -uitîndu-şi doctrina — i 
se unesc pentru cîteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mîndrii de sub deal. 
Incît nu se mai ştie bine - convorbirea politică a fost de mult părăsită - dacă 
petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei. 


Abia tîrziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi - 
era să zic, dar ar fi greşit - apele. 

- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui 
Cuza: monstruoasa coalițiime. 

- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz 
ciudată, surprinzătoare. Alianța dintre comunişti şi bătrîni împotriva tineretului. 
Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de 
educație materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul girului 

lănțuguri de care atîmă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la 
şmecherii. Bătrinii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se 
dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrînilor -le-a fost aşa teama, ori 
nepăsători ori neînspăimîntaţi; aşa încît vechea generaţie iese făcută de ris! 
înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba'? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. 
Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunțe unii pe alții, 
să-şi vîndă sufletul, sa se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini 
de spălat şi ei. 

359 

deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generația asta noua parcă mai frumoasă, mai 
înaltă, mai zveltă, toți şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atîta cafea şi atîta coniac 
şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atît de sfidător potrivnică uniformelor de altă 
dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor? 

Mai dihai ca-n 1907, cînd reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se 
îmbrățişau lăcrămînd în Cameră, bătrînii reacționari sunt de perfect acord cu 
miliția, criticii tradiționalişti osîndesc pe noii literați onirici cu aceeaşi osîrdie ca 
ştabii realismului socialist, ba şi preoții în predicile lor se dezlănțuie împotriva 
părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toți pereții 
lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghehlor, sfinţilor şi 
pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioții le-ar putea 
vedea, în cărți şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.) 

Ciudată coalițiune. în casa lui Mişu At. dau într-o seară de Duminică de o 
pereche de intelectuali — vîrstnici, eleganți, distinși, franţuziți 

- proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în occident. Au fost 
în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), 
apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziți şi 
indignaţi de cîte au văzut în rîndurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete 
scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşurați: la noi nu-i aşa! A 
nu! Cînd au trecut graniţa la înapoiere le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — 
să coboare pentru a săruta pămîntul patriei vigilente cu tineretul. După cîte am 
văzut dincolo! Fleweusement que nota avons le communi$me” (pentru că, după 
cuviință, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că 
s-au împăcat cu bandiții de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la 
congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe 
intelectualii şi boierii aceştia declarînd că avem din fericire comunismul îmi 
provoacă totuşi o tresărire. 

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus 
că pentru foarte mulți nu-s decît podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma 


originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. 
Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării 
necondiționate a prostiei şi răutății. 

Și mă întreb: erupția asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, 
numai întîmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificație pentru cei 
ce-l poartă? Heweusement que je ne le crois pas 

- Cînd se adresează lui Simon şi Andrei, lui loan si Iacov, Domnul 

- ca unor oameni simpli - le explică de ce îi cheamă. („ŞI vă voi face pescari 
de oameni.") Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune 
foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Domnul a porunci. Şi „lăsînd toate": 
(Luca 5, 28), chematul se scoală. 

360 

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi 
arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul 
unui Dumnezeu w'w, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He 
means bitsiness. 

Mai 1960 

Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi 
caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibristica 
salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conținutului 
vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun. 

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor" alături de părintele Mina. 
El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta 
sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele 
şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, 
alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puţin de 
tăcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau 
aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Rîde 
atît de sincer încît mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaților. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Țibică Romalo era beat criță, nu mai ştia ce e cu el... Hop că vine şi 
Miclescu, făcut şi el... Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în 
curte prințesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se 
servească o gustare, ofi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, 
şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie... Povestiţi-tie, domnule 
amiral, povesliţi-ne... V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai 
multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam 
de la Pe-terhoj'/, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor pînă la Livadia. 
Țarul care era foarte bine dispus mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: 
Sablin... 

1970 

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la 
poporul roman un fond creştin irecuzabil - datorită căruia pînă şi defectele 
Românilor par scăldate de o lumină ate- 

361 

nuanţă - decît în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriței (capitolul L 


'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ă Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de 
Virgil ler). 

Interpretarea eliadianâ are într-însa ceva din absolutul soluțiilor după a 
căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma locuta’ ". 

Ce nu înseamnă Miorița: resemnare, fatalism, chemarea morții, pasivitate, 
pesimism. 

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiției adamice. 

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să 
preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la 
celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei 
nu te poți apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decît să dai un înţeles nou 
consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de 
fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificația ursitei. 

Ciobanul sâvîrşeşte o transmutaţie - le graml-ceuvre"'l al denigrărilor 
alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. înfrînge soarta. Dă un 
sens fast nefericirii, asumînd-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. 
Impune un sens atît absurdului vieţii, cît şi teroarei istoriei. 

întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările aparent 
iremediabile ale unei tragedii, dîndu-le valori nebănuite, scoase din alte serii. 
Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spînzurare 
pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morții şi scoatere de sub 
mînia Creatorului. 

- Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc. 

în orice caz din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul 
păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai 
respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu 
înfrînarea sexuală de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvîrşirea lui ar da 
dreptul la deplină linişte şi licență de a săvîrşi cu o conştiinţă împăcată - dun 
coeur leger’, vorba bietului Emile Ollivier - pe toate celelalte: invidia, trufia, 
răutatea, sgîrcema... 

Importanţa excesivă dată sexualității provine de multe ori din setea de birfă 
şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună e un 
mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? 
Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? 
Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată 
chemare la numitorul comun. Obsesie a ființelor arţăgoase, neîndurătoare, 
obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia 
raiului pentru că nu săvîrşesc păcatul trupesc. 

362 

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al individului 
criteriul meu unic de judecată asupră-i. 

Folosirea de către Scriptură a cuvîntului mirele pentru a-l desemna pe lisus 
Hristos ori asemuirea împărăției cerului cu un ospăț de nuntă, faptul că prima 
minune Domnul a săvîrşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor - deşi cuvintelor 
mire, nuntă li se dă cu totul alta accepțiune decît cea fenomenală - ar fi trebuit 
totuşi să potolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea 


unor metafore nu este întîmplătoare. 

- Orient şi Occident. 

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat 
simţul misterului cu al libertăţii. 

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se 
descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia 
şi tirania. 

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orientului şi 
Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.” 

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frînează cercetarea şi 
setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-l stingheresc este 
prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în cîteva formule (aplicate cu 
ajutorul poliției) rezolvarea-panaceau a problemelor şi angoaselor omeneşti de o 
nemaipomenită complexitate. 

- Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este 
atît de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să 
moară aici. 

Bulgacov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu: şi-a 
dat pe singurul lui Fiu pentru lume. 

- Profesorul Ştefan Todiraşcu: 

S-au adeverit cuvintele Sfîntului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi 
este spre bine sănătatea, fericirea, bogăția, liniştea... 

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am înfocat atîta bătaie. Onea nu voia 
pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că „n-am cinstea să-l cunosc.) 
înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui 
Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credință vie. 

- Pămîntul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut 
vrăji pînă şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă 

363 

Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut" al Grecilor, pe cel 
propovăduit Atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci 
pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer. 

în care, Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e 
sugerat, presimțit: virtual, iminent. Se văd peisaje steipe şi obiecte din cele mai 
banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificații, 
bănuieli pline de splendoare. 

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelații care nu se produce. 

Aici însă, iminenta revelație, întrupată, e pe punctul de a exploda iar bucata 
de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taina 
care urcă spre geana zorilor, peste /imes. 

Londra 1938 

Duminică îmi petrec după-amiezele plimbîndu-mă în City. Străzile sunt 
absolut pustii. Merg trei-patru ore în şir fără a da de un singur om. Cite o pisică 
iese dintr-un gang şi-mi taie iute drumul ori o ia agale de-a lungul zidurilor. Am 
impresia că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă turnantă decorul 
acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei feerii ca Ludovic al II-lea al 


Bavariei în operele lui Wagner, uneori montate şi cîntate numai pentru el. 

La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curți, ganguri, colțuri 
neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s-ar zice că s-au jucat de-a v-aţi 
ascunselea printre cele mari.) Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? 
Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe 
nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de 
suflete'? Dacă e liberal şi tolerant şi are o inimă de vînător? Ca să mă apropii de 
el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănînc pîine şi să beau vin care sunt 
came şi sînge. De ce a statornicit barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi 
totuşi simt că mai păşeşte cineva pe caldarîmul acesta (bîntuit de atîtea fantome); 
dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice-se, pe valurile 
lacului de la Tiberiada? 

Jilava, celula 13 

Adus de la Gherla pentru a fi anchetat în procesul pornit împotriva lui Nego 
(calitatea de martor - neaudiat - în procesul nostru nu i-a fost de folos); în celula 
în care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit de 

364 

la Dej. E închis de mai bine de şapte ani, are desăvîrşitele maniere ale dublei 
sale calități: vechi puşcăniaş şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de 
cunoştinţe şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe dinafară, 
cuvînt cu cuvînt. Mai întîi mi-o explică în linii generale, în părțile ei constitutive 
de acţiune dramatică, apoi mi-o recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară 
nu numai de neconceput dar nici de închipuit (Titi Pantea: a învăţat de la Johnny 
Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, cîtă vreme 
au stat -un an şi jumătate - în celule vecine) mă ajută s-o învăţ şi eu. Textul 
liturghiei - neînsoțit de orgă sau cor, de miros de tămiie, de gesturi hieratice, de 
lumini şi culori, de mişcări şi ritm - îmi apare în puterea sa ascendentă de 
tragedie, de happening, care culminează cu momentul senzațional al dublei 
chemări: luaţi mîncaţi, beți dintru acesta toți. în biserici urzeala „subiectului" 
este însoțită de tot ce-l însoţeşte spre a predispune, emoționa, covîrşi. Aici 
înfrunt textul în toată consistenţa sa extra-pură. Decorul atît de sobru al celulei - 
piatra cenuşie şi fierul negru - reține cuvintele şi împiedică avîntunile 
sentimentului şi imaginației. E un joc strîns, aşa trebuie să fi fost în sala 
sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos, răstignit, ne face față. Parcă nici nu 
avem soluția de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau 
acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la 
spectacolul torturii, să asistăm la crucificare. 

Martie 1969 

Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de rodnicie şi izvor de 
bucurii se adevereşte şi la spitalul Pantelimon, unde zac în ghips pînă la piept 
după accidentul de circulație de la sfîrşitul lui Decembrie. 

Floriana vine aproape zilnic, după ce străbate oraşul de la un capăt la altul 
cu tramvaiul 14, la ora de vîrf. O călătorie pe întreg traseul liniei 14 cînd 
aglomeraţia e în toi nu poate fi calificată drept „mic sacrificiu". Şi nu numai 
Floriana! Sunt prins în mreaja dovezilor de prietenie şi legănat ca un copil. 

Pe noptieră am Biblia şi o carte de rugăciuni - (ostentație, nu zic ba, dar e şi 


mărturisire a lui Hristos: Jar de cel ce se va ruşina de Mine înaintea oamenilor...) 
- de care unul din medici rîde (la vizita în colectiv). Crezi că Dumnezeu te 
iubeşte? vrea să ştie. Se şi vede! răspunde cînd afirm că mi-a arătat dragostea Sa 
în chip neîndoios. Biblia a mai atras atenţia uneia din infirmiere, o fată serioasă 
şi atentă cu bolnavii, care-mi şopteşte că e penticostală şi-mi strecoară caiete 
pline cu poezii religioase copiate de mîna ei. Din conversațiile mele cu ea 
constat cu 

365 

oarecare surprindere că Bibliei ei îi preferă poezioarele lor - sincere, 
înduioşătoare, dar şi tare dulcegi. 

După scoaterea ghipsului şi repetate zadarnice încercări de a folosi cîrjele, 
ajung la concluzia că nu voi mai putea merge. Cad cu cîrje cu tot, şi mă cuprinde 
o deznădejde apropiată de ceea ce teologii numesc accedia, formă gravă a 
pierderii legăturii cu Dumnezeu. Medicii mă încurajează, dar îmi atrag atenția că 
s-ar putea să nu mai pot umbla decît în cîrje ori cu bastoane, poate numai o cîrje 
sau un baston după cîtva timp. 

Dintre enoriaşii de la Schitu Dărvani unul mai ales se ocupă de mine: fratele 
Costică Hr. Lui îi împărtăşesc deznădejdea care m-a cuprins şi mă ascultă 
îngrozit. Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un apostat. Și 
îngrijorarea lui înflăcărată, cuvintele lui aspre, subita lui elocinţă - e un om cu un 
vocabular redus dar acum e-n largul şi-n elementul lui, are de scăpat un suflet - 
mă smulg brusc din genunea în care lunecam. Din fereastra camerei se vede 
crucea de pe biserica lui Alexandru Vodă Ghica. Mi-o arată şi mă conjură să-mi 
îndrept privirile numai într-acolo. Aşa şi fac. Treptat, ies din deznădejde, frînt de 
oboseală, dar liber. încep să şi fac paşi mărunți, tremurînd pe cîrje. 

- Tema filosofiei indiene pare a fi căutarea adevărului. Adevărul acesta e 
atinan, care-i identic cu brahman care sălăşluieşte în adîncurile fiinţei care se 
identifică întregii lumi. N-ajunge deci că ieşi din tine ci din tot, căci tu nu te 
deosebeşti de tot: tai tvam asi i 

Marea problemă pentru om e relația cu totul şi soluția tragediei spirituale în 
care el se află ar trebui să poată răspunde întrebării: cum poţi ieşi dintr-o situație 
absurdă, fără început şi fără sfirşit. Veşniciile veşnic se făuresc şi veşnic pier. 
Erele îşi urmează una alteia, în ritm accelerat. Veşnic ființele sunt prinse în 
cicluri de suferinţe şi chinuitoare dorinţi. Aşa încît unica problemă interesantă 
este: cum şi pe unde să te furişezi în afară? Cum poţi evada din existenţă (care se 
întinde pretutindeni în „spațiu" şi durează fără sfirşit în „timp")? 

Problemă identică aceleia pusă de Gaston Leroux în Misterul ca-merii 
galbene, şi a cărei formulare e scurtă: există putinţa de a scăpa dintr-un spațiu 
absolut închis? în romanul lui Gaston Leroux (părintele dominican Bruckbeiger 
ne dă voie să cităm romanele polițiste în cadrul teologiei, iar Chesterton numai 
asta face) tentativa de crimă a fost comisă într-o încăpere din care detectivul 
constată fără doar şi poate că n-a putut ieşi nimeni. Singura fereastră e zăbrelită, 
în fața singurei uşi a stat în permanenţă cineva, intrări secrete nu există, pereţii 
sunt perfect etanşi, pe coşul sobei nu s-a putut furişa nimeni. Camera galbenă e 
simbolul unui sistem închis cum e universul. Cum aşadar ajungi dincolo de 
margini? 


366 

Pe plan logic şi material nu încape vreo posibilitate de evadare, întocmai 
cum nu se putea ieşi din camera galbenă. (Aici soluţia s-a arătat la capătul unui 
raționament de impecabilă stringentă deductivă, absurd la început; din moment 
ce asasinul n-a putut ieşi există o singură concluzie: că asasinul n-a ieşit şi că prin 
urmare n-a fost în cameră nici un asasin. Dar rănile de pe corpul victimei cum se 
explică? Oricum altfel, numai prin producerea lor de către un asasin nu.) Rezultă 
că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiştii au deplină 
dreptate şi condiția umană e deznădăjduită şi drăcească. Dar existențialiştii pierd 
din vedere că însăşi deznădejdea noastră nu e sigură de ea şi că însăşi logica 
noastră ştie că nu e absolută; şi că există şi alte căi. Dintr-o situaţie absolut fără 
ieşire, dintr-o cameră galbenă, dintr-un sistem închis, se află o cale înspre 
libertate (ein JVeg ins Freie), e aceea (materialo-transcendentă) indicată la loan 
3: a doua naştere. 

A doua naştere (din apă si duh) e trapa secretă ce duce înspre nematerialul 
pod, nevăzutul plin: al spiritului. Această de-a doua naştere - mister al repetiției - 
ar putea să poarte şi numele de irealitate imediată (Blecheră Misterului spațiului 
închis i-a dat tîrcoale şi Mihail Sebastian. II cunoaşte şi Mircea Eliade? Că lumea 
aceasta e plină de mistere camuflate pe care se cuvine să le ghicim, pătrundem, 
dezvăluim, o ştie prea bine. Că există ieşiri înspre o altă lume şi că s-ar putea să 
fie căi, îşi dă fără îndoială seama. Eliade însă nu formulează soluții creştine şi nu 
subscrie dreapta credinţă. Şi totuşi e mai creştin decît crede şi decît au bănuit 
comentatorii săi — şi mai puțin partizan al. hinduismului. Cheia poziției lui 
Eliade: Nopți la Serampore. 

Concluzia Nopților la Serampore este că lumea aceasta e cu adevărat cum 
ne învață hinduismul şi budismul: o maya, o iluzie, o vrajă. Dar procedeele 
fakiriste, oculte, tantra, yoghine sau magice TOT cu iluzii şi magii lucrează şi 
ele. Procedeele acestea nu duc, întunecînd aparențele şi rupînd legăturile 
sensoriale cu lumea, la realitatea absolută şi esențială, ci numai la ALTE ILUZII. 

(Nu ieşim din creaţie, doar trecem dintr-un sistem în altul, dintr-o cloacă 
într-alta.) 

Concluzia Nopților la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă autorul 
nu se numără printre adepții şcolilor indiene pentru care ninwia şi samsara sunt 
extatice indiene decît se crede sau a dat singur de înţeles în alte lucrări publicate 
în străinătate. Telmicele extatice desigur interpun un văl între eu (aşa-zisul eu) şi 
lumea înconjurătoare (aşa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează aşa-zisa 
realitate şi frîng inexorabilul lanț care îl leagă de timp (luzoriul timp). Dar 
rămîne întreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce îl scot din maya comună? 
Ei bine, Nopțile arată cît se poate de categoric că eul nu e 

“m 367 

purtat în lumea esenţelor - porţile rămîn ferecate -, ci doar transplantat în alt 
sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpuri diferite, cu 
surprize mai neaşteptate, dar tot iluzoriu şi el. Trecem în alte orînduiri - pentru 
noi interesante, ciudate, atractive -; la fel de neesențiale, de ne-adevărate, de 
ne-absolute ca şi orînduirea în care trăim cînd suntem în stare de trezie şi supuşi 


conştiinţei generale. 

Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; 
Iară real nu există fantastic." 

- Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărîmuri ale 
iluziei, care nu e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinţei. Care nu 
tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă 
pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentm că nu distrează mintea cu un alai 
(o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze 
asupra realității; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează 
eul. 

Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar călătoria la 
Serampore e inutilă. 

1970 

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămtntuhii, că ai 
ascuns acestea de cei înţelepţi si cei pricepuți fi le-ai descoperit pruncilor." 

Luca 10,21 

Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş în-preună cu 
Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la 
universitatea din insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea 
e tipărită în româneşte la Madrid. 

Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vînzare la Bucureşti după o 
aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc în strada Mantuleasa şi O 
fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie 
legionară.) 

La ţigănci, Adio, în strada Mantuleasa: trei perfecțiunii. Dar pentru mine O 
fotografie exprimă mai mult decît oricare nuvelă fantastică a lui M. E. adevăruri 
cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi 
ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. In ea regăsesc tot ce cred mai 
intens şi iubesc mai pasionat. 

La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi 
recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn 

368 

vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi 
tari, vremelnica dar calda frățietate a localurilor unde se consumă alcool, 
melodia sfişietor de vulgară a unei guriste. 

Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplației şi motivele 
mitico-ritualiste ş_i chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decît sub ipostaza 
destinului mereu prezent în cotidian. 

Eroul: Dumitru, Românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din 
New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui 
naivă, idolatră şi vană" şi încearcă să-l exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea 
transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape 
de Dumnezeul adevărat decît noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintîi cînd 
Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa." 

Misterul nuvelei nu-l constituie fotografia Teclei — problemă gen Dorian 
Gray - ci puterea mîntuitoare a credinţei care preface nuvela într-o Mărturisire 


de credinţă ortodoxă şi romanească Chicago 1959, următoare Mărturisirii 
ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la laşi din 1642 ori enciclicii de la 
Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848). 

Ce respinge Dumitru'? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale 
occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, ze-nul (asiatismul! 
Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi 
exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot 
structuralismul!). Și cine e Dumitru? E Românul din Sarmatia, Le paysan du 
Datnime''*, omul simplu, fiul lui Mutter Na-tur'S! Nu numai atît, e şi adevăratul 
intelectual care nu confundă rațiunea cu prostia şi cultura cu unus liber”. Nu e 
homo unius libri'". E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat 
şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care în barul 
hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi 
mîntuirea. 

Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Cara-giale şi 
Brătescu-Voineșşti. 

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morții lui Dumnezeu": 
Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori 
retragerea lui Dumnezeu - („„Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru 
noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a 
murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, 
s-a ascuns undeva. Acel „undeva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care 
filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o 
formă a morții. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu 
îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, 

369 

politica lui de neinteryenție în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur 
şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit”) — ce 
face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protestează? încearcă să-l 
convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce 
stil țărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore 
Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai 
sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la 
inimă.) 

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră 
cum că Dumnezeu ar trage să moară. 

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de 
vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a 
murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba" se împerechează de 
minune cu „speriați", amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul conditional ar ce 
încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda - are însă şi 
arierplanunile - unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar 
alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Giîrleanu, 
Hogaş ori Brătescu-Voineşti. 

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual 
țăcănit, are aerul de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgovețului a 


cărui credinţă — dincolo de istețimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe 
a da - e tare ca stînca (şi pentru el «ine feste Burg ist unser Gott”). 

Că Dumnezeu nu există - n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de 
importanță majoră — nu poate fi în ochiu unui om întreg la minte decît o şotie, o 
păcăleală. lată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti 
ce-şi ride de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o 
singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) - pe calea derizoriului (ce spui 
dom! le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui 
nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi 
limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face 
minuni? 

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. lar dumitale, domnule 
doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumitale şi danii pe care 
ți l-a dat Dumnezeu, atît îți spun: noroc şi sănătate să-ți dea acel Dumnezeu 
despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîn-du-mi că nu există. 

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins. 

De unnărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului 
pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv 
şi ridicol e şi Mîşchin) spre al identifica perso- 

170 

najelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăția 
sufletească şi o anumită istețime doveditoare a unei priceperi adînci şi unei 
înțelepciuni puțin pornită să se dea în vileag. 

Cînd Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza 
cetățeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este... Să 
vedeţi dumneavoastră... Da ţi-mi voie să spun şi eu... 

Dar degeaba încercaţi să mă speriați dumneavoastră cum că Dumnezeu ar 
trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, 
în vreme ce reacția omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, 
care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi 
filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la 
Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului. 

Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice 
cultură şi civilizație se află în pericol de moarte. 

Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune" - atît de folosit în 
sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român - e reînviat în cel mai înalt 
înțeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de 
har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduință şi înţelepciune cînd 
1 s-a spus că nu există Dumnezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de 
fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard 
orb, idiot 's delight““. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i 
vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făpturile, care se 
îndoieşte de el însuşi şi de toți şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai 
ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie 
ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea 
întru Dumnezeu. ȘI iarăşi zic: bucuraţi-vă." 


- Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît 
deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dumnezeu e 
înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitni - nuanţat de o 
foarte uşoară supărare - devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteți un 
escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (Şi i se adresează pe un ton 
oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteți cu adevărat un om al 
lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, 
bucurați-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepțional de cult, pe 
care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente for- 
mulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitri], Românul, 
ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanții structuralişti ai lumii 
occidentale (ştiu nu numai cine l-a moşit pe 

371 

Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărțile 
scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare 
din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege. 

Și iată că încrederea lui e contagioasă! 

Isteţ, înțelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românismul. Dar 
am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun 
exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi 
revelă pe Dugay-Martin sieşi. îi dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi 
că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că - deşi el, Dugay-M,artin, n-o 
ştie - Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea. 

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci ŞI, întru 
totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin - 
n-o ştiţi, nu vă vine a crede. 

Nota optimistă din încheierea nuvelei îl îndeamnă pe cititor să vadă că şi cei 
de la Chicago şi din alte părți - Sorbona, Oxford, Salamanca, lena, zice Sergiu 
Mandinescu sunt şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu. 

- Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-14 celor de mai sus: 

„Pînă vom ajunge toți la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui 
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătățu lui 
Hristos. 

Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtați încoace şi încolo de orice 
vînt al învățăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea 
rătăcirii." 

- (Spun şi eu: „Dumnezeu există”, deşi exprimarea este cum nu se poate 
mai greşită. Pentru a ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt 
termen decît pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: 
Dumnezeu este, dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o materialitate - 
choseite, Sachlichkeit, reitate, estime - şocantă. Pentru că toată lumea foloseşte 
expresia mă potrivesc uzului comun, înţelegînd şi de aici că biețiu de noi, chiar 
cînd vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoință şi frumoase intenţii, nu 
vădim - spre marea dreptate a unui Barth, a unui Bultmann, a unui Tillich - decît 
că ne este imposibil s-o facem.) 

- Nu le-ar prinde rău oamenilor să-l citească mai mult pe Dickens, 


melodramatic şi romanțios cum e. 

372 

(Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de 
Crăciun fac şi eu o faptă bună - poate singura mea faptă bună, lăsînd la o parte 
luarea Sfintei împărtăşanii şi cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar 
de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfirşitul lecturii nu-mi este 
ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.) 

Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. 
Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să 
facă prostii în locuri de conducere. 

Astăzi din nefericire occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al 
XIX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca 
şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii occidentului, dar ideile specifice 
Europei - libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea - sunt nobile idei cu 
valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere şi 
îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demenţa, tirania în care - nenorociţii 
- văd acum aurora imaculată a începutului şi idealului. 

— In prima zi, cînd au fost transferați de la Securitate la închisoare şi băgați 
într-o celulă unde erau numai preoți, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş — 
citîndu-l pe Leon Bloy - i-a spus pastorului Wurm-brandt: „Dacă sunt mîhnit de 
ceva, este că nu suntem sfinți." 

- Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor". în ce sens? în sensul că pe 
diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-l 
batjocorim batjocorind păcatele, adică demascîndu-le, demis-tificîndu-le şi 
dîndu-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole. (Aceasta este şi tema 
Visului unei nopţi de vară de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor trupeşti 
apar - în regia lui Peter Brook - atunci cînd Titania se îndrăgosteşte de Bottom 
prefăcut în măgar; caricaturizarea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică 
şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă 
caraghioasă. Putem şi noi ride pe seama lui Mefisto.) 

1942 

De la spitalul din colţ - nu sunt mai mult de 50 de metri pînă la noi — 
doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă mamei injecții. în faza 
ultimă a cancerului numai Dilaudid-Atropina, în doze masive, are eficacitate. 

373 

Mai degrabă decît a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauch-feld arată a 
condotier italian din secolul XIV şi a erou de film. Intrăm în vorbă, uneori vine şi 
noaptea. Deşi e rezervat şi reticent nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e 
comunist şi că activează într-un fel sau altul. Nu rezistă ispitei de a face nițică 
propagandă şi simte şi el nevoia de a vorbi. Şi ce îmbietor vorbeşte! 

Soţia lui - medic şi ea la acelaşi spital - e o femeie de o frumuseţe izbitoare, 
trupeşă şi oacheşă; e Sulamita însăşi. Amîndoi muncesc de zor, sunt plini de 
abnegație şi devotament faţă de pacienți, modeşti, neînfricaţi, pe stradă lumea se 
opreşte să se uite la numita pereche pe care o alcătuiesc, „el înalt şi ea înaltă”. 

După cîtva timp nu se mai feresc de mine, îşi petrec la noi clipele de răgaz, 
vin cu viorile şi ne cîntă (sunt buni muzicieni) şi-mi spun multe... 


îi ascult, şi o clipă, o clipă îmi pare că... „Antifascismul" lor însă - oricît ar fi 
ei de curati, de cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili — e totuşi masca 
sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu justifică alt fascism, mai 
abitir? 

Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriți de calitățile oamenilor spre a le îmbrățişa 
ideile. Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă 
învîrtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea... Una este eroul, alta este ideea. 
Altă gîscă-n altă traistă. Vorba ovreiului: Tecuci e Tecuci şi Rîmnic e Rîmnic. 

- Domnul le spunea fariseilor şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mîntuiți, nici 
pe alții nu-i lăsaţi să se mîntuiască (Mat. 23, 13; Luca 11, 12). în raporturile 
dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu numai că pe sine se mîntuie 
Dumitru prin credinţă şi încredere, dar şi pe Dugay-Martin îl ajută să se mîntuie 
dezvăluindu-i prezenţa duhului divin într-însul. „Nu ştiţi oare ai cărui duh 
sunteți?" (Luca 9, 55) Dumitru ştie; Dugay-Martin nu ştie; dar află. 

- Hristos a înţeles că pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu fâcîndu-se 
trup va trebui să se jertfească şi pentru ca Jertfa să fie autentică şi buna Sa 
credinţă indiscutabilă va trebui să-şi dea viaţa. Numai dîndu-şi viaţa - aici e totul, 
orice altceva e fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul în 
faţa morții nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori inteipretat - era în măsură a 
dovedi că n-a venit în lume degeaba şi că intențiile Sale erau serioase. 

- Leon Daudet: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: evul mediu 
ciuma; secolul XVI - sifilisul; secolul XIX - tuberculoza; 

secolul nostru - cancerul. 

374 

Cred că au şi păcatele, viciile lor specifice. Unele, desfrinarea; altele, 
lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc. 

în veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorința de a 
realiza perfecțiunea absolută. Convingerea deţinerii unicei formule a fericirii 
duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace. 

De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte căderi în cele mai 
putrede vechituri. Se urmăreşte noul şi perfecțiunea şi se repetă greşelile cele 
mai clasice şi se obține putregaiul cel mai banal. 

Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă consecinţă este intoleranța, 
contrazice, terfeleşte esențiala însuşire a omului: libertatea, consacrată de 
Hristos Tisus atît cit priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la uşa inimii 
şi bat) cît şi ca supremă făgăduință (dezrobirea din păcat vă va face liberi). 

Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia creştină este 
aceea a libertăţii. 

1965 

Abatele (ulterior cardinalul) Danielou: creştinismul nu trebuie să îmbrace 
neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai mediteranean, e 
universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va 
putea înfățişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare 
twstrum. 

Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricît de frumoase ori de 
venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoairi, alte obiceiuri. S-ar 


putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite - şi nu sade bine să ne 
speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar 
culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi 
alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce 
ne-am mira? De ce ne-am teme de altce\>a? Nu suntem oare mădularele unei 
biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pămînt nou'? 

- Pînă şi martiriul - nu numai modul de închinare - poate avea stilurile lui, 
diverse.- 

Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal 
valabile. 

Sub Henric al VIII-lea, John Fisher nu stă mult pe gînduri; stilul lui e al 
rapidității, pricepe situația din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă 
înspre eşafod. 

375 

Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice 
preț. (întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilustrului acuzat: viața, 
da, însă numai cum o înțelegea el.) Pîna în ultima clipă Moore caută o soluție - 
cinstită, care să nu contravină convingerilor sale - pentru a putea să rămînă în 
viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere cînd îi 
va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie - şi se ştie - că nu va accepta 
orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit cînd a 
refuzat să depună jurămîntul care i s-a părut că nu-l poate depune şi s-a dus să 
moară, cu sînge rece şi calm deplin. 

Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar n-a forțat lucrurile. 
Mîntuitorul prin urmare nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea 
camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc presupune dragostea de 
viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de EI şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui 
Dumnezeu, păstrarea ei cît mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice 
clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentm ce ne 
depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru 
viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzînd-o, îi dăm vieţii o valoare. 
Paradoxul acesta - cel mai ameţitor - l-a formulat învingătorul însuşi expressis 
vcrbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va 
găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care 
sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi 
conformă cu voia Lui.) 

— Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guvernului 
Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judge™'?J, 
care implică totala cedare în fața puterilor răului, îşi găseşte conformarea 
(strălucită) în observațiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic 
mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să 
acționeze şi să cîr-muiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i 
este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă 
tare şi să se ferească neîncetat de ei". 

- Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele 1.P.) 

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca 


să-l conceapă ori destul suflet ca să-i cunoască dragostea. Dar să nu crezi în 
diavol! Asta-i de neînțeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material 
aperceptiv ca să-l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pîndă, foindu-se, 
forfotind, fiţiindu-se - waiting, ca Mr. Micavvbei. for somcthing to turn up, 
poate pică ceva -, la dispoziţia 

376 

noastră oricînd, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, 
cerşetor neobosit, mulțumindu-se cu oricît. Să nu se uite că principala lui tactică 
- ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape - 
constă în a pretinde că nu există. Lutlier, cînd azvîrlea călimara după el, tăcea 
lucrul cel mai firesc - şi mai cuminte - din viaţa lui. 

- Caip în ziua de 12 Februarie 1901, la senat. 

E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ 
dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice 
miniştrilor să voteze. 

Guvernul cade. 

Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe care 
declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec: 
„N-am ce face cu el.) 

- Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curați, dar prin 
toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ținută. Ținuta nu e apanajul exclusiv 
al aristocraților de sînge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; 
e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul 
nostru mai puţin decît cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili. 

Spectacolul Englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e 
singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor 
dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre 
(îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele 
cuvinte: „Voi fi propriul meu martor." (Care constituie şi textul cel mai potrivit 
pentru un torturat singur în celula sa.) 

Gentlemanul se fereşte să comită mîrşăvii pentru că se vede pe sine însuşi 
din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante. 

Alte implicaţii: 

indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat 
respect datinilor şi-obiceiurilor; 

purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de 
distincție (Manole spunea onorabilitate) la care rîvneşte (sfat categoric al lui 
Polonius pentru Laertes); 

înțelegerea faptului că prin ținută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te 
apropii de el - e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa 
de nobleţe fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea însăşi înnobilatoare. 

377 

1963 

Ținuta în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor, nu mai e o 
problemă teoretică. Era foarte puţin probabil ca cineva să-l pălmuiască pe 
cardinalul-principe de Rohan cînd întrebării „ce veţi face dacă veți fi pălmuit?" 


i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi 
face". Dar e foarte probabil ca un European, începînd cu a treia decadă a 
secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă, închis, pălmuit, 
torturat, tăcut de batjocură. Acestuia, întrebarea cum te vei purta 1 s-a pus 
stringent şi imediat. Una este să ai un număr de bacili Koch în coip şi alta să fii 
bolnav de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat la duel la 
orice colț de stradă pentru un scuipat sau o căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o 
categorie restrînsă, de nu profesională, educată şi pregătită în vederea unor 
semnul creării reflexului instinctiv: insultei 1 se răspunde cu provocarea la duel. 
Altfel e pentru țăranii, funcționarii, profesorii, preoții, liber profesionişti care 
umplu camerile de închisoare prin care trec. Pentru ei, pînă mai deunăzi, 
schingiuirea, bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negîn-dite. lată de ce 
problema ținutei ni se pune cu toată prospețimea şi acuitatea - grăbită, brutală - a 
tot ceea ce ține de rubrica existențială. 

Sibiu, 1970 

Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la Răşinari. 

Splendoarea satului acestuia românesc întreg construit din piatră, ca acelea 
săseşti, cu aceleaşi porți uriaşe, acelaşi aspect de putere, belşug şi înstărire. 
Septembrie 14, ziua Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormîntul lui Şaguna şi 
la casa lui Goga. Sunt fotografiat în faţa casei lui Goga; sărut zidul casei. Nu-s 
ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covîrşit de frumuseţea locului şi de dragoste 
fac ce-mi vine a face, nu-mi pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atît drept avem 
pe acest pătnînt, să nu ne sinchisim, cînd suntem fericiți, de părerea celorlalți. 

Apoi, de la Răşinari, o întindem pe Valea Stezii pînă la Curmătură. 

O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or ride oare şi ei? 

378 

Septembrie, 1940 

Englezii dau un examen greu şi-l trec foarte cu bine. 

Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi şi pe acoperişuri şi 
după ce s-a dat alarma. Nu le pasă. Preoţii tac slujbe în bisericile năruite. Regele 
şi regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei în adăpost. 

Curajul ca însuşire comună. Ca luciu de la sine înţeles. îndărătnicia în fața 
primejdiei. Calmul ca virtute. Aristocrație. 

- Poezia înfrîngerii, respectul pentru moarte şi cei ce mor transfigurați prin 
resemnare şi simţămîntul datoriei împlinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e 
şi retragere în natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de apărare fiindcă, 
scîrbit de invidia şi josnicia celorlalți, preferă recontopirea în natură vieţii 
alături de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Infrîngerea şi moartea tragică îl trec 
în măreție, îl scot din lume şi din vremelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieşit 
maculat din contactul cu politica şi angajarea în realitate. 

- Mafraux: 

Cine e cavaler? „Oricine moare pentru ceea ce a ales." 

- Eforie Nord 

întâlnirea cu Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din 
Freiburg: 


Ceea ce caracterizează poporul român este amenitatea. 

De fapt 11 repetă pe Alexandru Isaevici"!: bunăvoința între oameni este 
singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau 
economic este, determinant, ci tonul relațiilor dintre oameni. Dacă există 
bunăvoință ori amenitate, restul nu contează. 

- Iar Malraux: „Jertfa singură poate privi tortura drept în ochi, iar 
Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu tară de răstignire." 

- Valery: „La urma urinei, nimeni. înaintea creştinismului, nu spusese că 
Dumnezeu este dragoste." 

Septembrie 1970 

Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la 
Biertani. Suntem într-o excursie, el. soția (născută Mareş, e fiica inginerului 
Nicolae Mareş. mort la Sigliet). Paul C. şi eu. 

379 

De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevar locul depăşeşte entuziasta 
descriere a fostului meu coleg de şcoală. 

Ne conduce o săsoaică între două vîrste, foarte amabilă, ne dă o mulțime de 
amănunte. Biserica a fost catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu 
episcopal. Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de reformaţi 
celor rămaşi catolici; amănunt înduioşător şi nobil. 

E şi o zi măreaţa ii toamnă caldă, cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n 
dulceaţă şi inefabil. Biserica e pe o înălțime. Printre creneluri comuna se vede 
pustie pe ulițe nu trece un singur om. Liniştea e desăvîrşită. Miroase puternic a 
fin cosit, îmbătător. Pe vechile ziduri cenuşii se cațără grape de frunze roşii (un 
roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă, impiasia că sunt cu adevărat în rai, la 
propriu, că pe drumul de la şoseaua naţționalii pină aici (un drum prost) am avut 
un accident, că am murit şi că am intrat în paradis. O clipa, dar nespus de lungă şi 
de convingătoare Fericirea e totală, iluzia e aproape absolută. 

N-am murit, nu suntert! în cer, dar locui e dintre cele mai frumoase ce se 
Dot închipui şi vtajile trecutului şi ale lui septembrie îl tac şi mai irezistibil. 

Deodată incep a bate clopotele, trase de doamna Philp ia ore fixe. 
întreaga boltă, de un albastru preacurat, răsuna 

Hgrr, macii uns frei"m'm!. scriu eu la sfuşit in registrul de însemnai al 
vizitatorilor 

— Scuze, domnilor profesori M. Ralea, G. Călinescu şi Tîidcr Vianu, li se 
pot găsi multe şi cu piatra e greu să an mei. Ținută, oricum, ni' se poate spune 
c.î vot fi avut. Talent, maeștrilor T Aighezi şi M. Snb-vâanu nu li se poate 
contesta. De ținută însă n-au dat dovadă. 

Dar n-nu fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar spun Și eu, că 
Q-au fost. Dai ar fi putut să fie, spun, $j mă refer la o frumoasă vorbă i lui 
Mirabeau: „Orice om curajos devine un om public în zilele de urgie." 

- Două trăsături de caiacter ale cardinalului de Retz: 

Nu putea înţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi suflet un om atît 
de inteligent ca Mazzaiini şi cuin de nu putea da crezare nimănui (deoarece pe 
toți îi bănuia asemenea sieşi). 

Se străduia să țină minte numai răul pe care i-l făcuseră Ana de Austria şi 


cardinalul, iar binele pe care i-l tăcuseră să-l uite. 

380 

Jilava, stîrşit de noiembrie 

Rafale de ploaie şi vînt. Urlete. Se aude cum torul, afară, geme. Jilava şi-a 
îmbrăcat veşmîntul ei spectral de lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună 
ecouri prelungi. Smulse din ţiţîni (ori din cîrlige), scîn-durile ferestrei se 
prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem deosebi silueta 
gardianului care controlează gratiile plimbînd peste ele, ca pe coardele unei harfe 
eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave şi lugubre. 

închisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită de 
valuri în actul întîi din Furtuna ori casa împresurată de viscol la Răscruce de 
vinturi. 

Toată această sinistră măreție (zidurile îşi descoperă abia acum grosimea, 
celulele adîncimea iar coridoarele nesfirşirea) îmi poartă -neaşteptat - gîndul spre 
cavalerul japonez care solicită să fie inițiat în secta zen şi pe care maestrul îl 
primeşte izbindu-l cu pumnul în faţă. Solicitantul ştie să primească: el, 
neînfricatul, surîde şi tace. 

Mai creştineşte nici că se putea. 

Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar iarăşi nu 
încape îndoială că inferioritatea asiatismului în raport cu doctrina creştină 
provine din două cauze: ignorarea Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic 
al existenței. 

Gherla, camera preoților; Bucuresti, 1965 

Iar „limitele" puterii lui Dumnezeu. 

A fi atotputernic înseamnă a dispune de libertatea să faci orice, binele sau 
răul. în acest înțeles Dumnezeu nu e atotputernic pentru că nu face răul. Dar nu-l 
face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să-l facă. 

Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: „Deşi Dumnezeu e 
atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi nici nu poate înşela pe oameni."* 

Benjamin Constant în Cursul de drept constituțional socoteşte pe 
Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni în treburile omeneşti decît pentru 
a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu trebuie să-l ispitim, cerîndu-i lucruri 
pe care ştiam că nu le poate aproba.) 

Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic, 
gratuit, pentru că nu rîde; zeii antici îi sunt simpatici deoarece nu cunoşteau 
limite morale şi-şi băteau joc de muritori. 

381 

J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere nelimitată, 
dar putere morală. 

A. N. Whitehead: Singura limită care 1 se impune lui Dumnezeu este aceea 
care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că Dumnezeu este din orice punct 
de vedere infinit. Dacă ar fi aşa ar fi deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărît, 
şi ca atare e mărginit. 

E. Burger: Nu infinitul este mai adînc decît Persoana, ci Persoana e mai 
adîncă decît infinitul. 

Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor, totul, orice-ul şi 


nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi bunătăţii, dragostei şi dreptății. 

Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar greşit ar fi 
să înțelegem că poate acționa după capriciu - ca zeii vechi. 

Discutăm astfel în celulă despre atributele şi puterile lui Dumnezeu şi uităm 
că trăim vremi ale dictaturii etatiste. Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile 
(Despre necesitatea de a crede într-o fiinţă supremă): „Ferească-ne însă 
Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar care necrezînd în Dumnezeu şi-ar fi sie 
însuşi Dumnezeu." 

Are dreptate Paul Dim. cînd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului. 

— Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, în antichitate, se fereau 
să se considere fericiți şi cu atît mai mult nu îndrăzneau s-o spună de teama de a 
nu stîmi mînia zeilor şi a fi prigoniți. 

Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar ne şi 
îndeamnă neîncetat să fim fericiți, ne promite fericirea, ne-o prepară. 

Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea e o idee nouă, 
modernă. Cît priveşte jertfa. Dumnezeul creştinilor e de asemeni înnoitor: e 
exclusivist şi monopolist, şi-o rezervă toată pentru El. 

1971 

Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi 
Pemambuco), cleric „roşu”. 

Lui 1 se aplică Matei 24, 23-24: 

„Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo să nu-l 
credeți. 

Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi ŞI prooroci mincinoşi şi vor da semne 
mari ŞI chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putință." 

Mai cred despre înaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se face | inovat 
de păcatul acela despre a cănii existenţă sunt perfect convins: păcatul de prostie. 

3S2 

- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educație: dormitoare 
neîncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa pînă seara, suferințe, umilinte; 
nedreptate. Mai ales nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viață? Desigur. Dar şi 
pentru Dumnezeu. Să înveţe că Duhul suflă unde şi cînd vrea, că suntem pe acest 
pămlnt în surghiun şi printre scîrbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care 
nu-i interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne laude, să ne alinte... 

27 Noiembrie 1950 

La birou, discutîndu-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa 
Riana, şefa secției, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului. 

In tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, 
bătînd întreagă (păr. faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cît o ţine gura vorbind cu 
o babă şi un soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, 
slab şi foarte tînăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui 
Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul 
taxatoarei: 

... Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă 
închin... 

Ce urinează se pierde într-un uruit, apoi aud iar: 


putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap. 

Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-l aud. 

Dar lăţoasa continuă: 

... Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte 
copii? Te făcea mă-ta pe tine? 

Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, întreruptă 
numai de zgomotul asurzitor produs de părțile metalice ale mijlocului de 
transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decît 
dialectic şi materialist. 

Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi 
obligat să cobor. ÎI invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de 
farmecul sintaxei folosite în conversațiile populare, urmărea adesea pe străzile 
Parisului, pînă departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos. 

- Mircea Eliade în O fotografie vedic de 14 ani (bucată la fel de importantă 
pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda 
Meşterului Mano/e şi Mioriţa): 

383 

„Simti că prietenul nostru a început să se transfigureze, că, are Spiritul 
universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeți, nu 
izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba 
aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? " 

- Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos nu te va ierta Dumnezeu 
Tatăl. 

Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dumnezeu a 
murit, numai Hristos este. 

Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul 
Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem. 

Textele, mai ales în Evanghelia Sf. loan, sunt numeroase şi concludente (5, 
43; 6, 38; 7, 16 şi 29;' 8; 16,28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu..."; 
„Pentru că M-am coborit din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a 
trimis pe Mine..."'; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis..."; 
„Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine..."; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu 
şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine..."; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac 
nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa vorbesc..."; „Eu vorbesc ceea ce am văzut 
la Tatăl Meu..." 

Textul esențial este însă la 10, 9: „Eu sunt aşa; de va intra cineva prin Mine 
se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”. 

De ce spune Domnul „şi va ieşi"? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de 
Tatăl şi de Duhul Sfint. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. 
Treime suntem chemaţi să ajungem la sfirşit. 

Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovați de erezie, ei pierd 
din vedere existența Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine ca 
e una şi nedespărțită. 

1934 

Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zîmbeşte şi ascultă): cum 
putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă? 


Mi-l citează pe Keyserling (deşi nu-l suferă): „Supraviețuitorii au fost 
aceia care au ştiut şi au vait să-şi asume un risc în plus." 

E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai 
investind în plus, riscînd, eşti îndreptățit a cîştiga. Prudenții pierd. Există legi în 
toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e 
legea „riscul în plus", un fel de lege a plus valorii, 

384 

a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura 
soluție după La Rochefoucauld pentru unele situații). 

Anetta, ducîndu-se la o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru 
publicul consumator, 1 s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul 
conservator. îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole rîde cu poftă. Anetta 
se înclină uşor: se simte gratificată. 

— Esteticienilor puri să le dea de gîndit aforismul lui Vauve-nargues: „Ca 
să ai gust trebuie să ai suflet." 

- Jules Romains (Le vin blanc de la Vilktte): Dacă n-ar fi Dumnezeu, le-ar 
reveni drepţilor onorabila sarcină de a-l înlocui. 

L965 

Cu Al. Pal.: Hristos a venit în primul rînd ca să ne scandalizeze; să aducă 
foc şi dezbinare; să laude pe Măria care stă degeaba şi s-o certe pe Marta care 
nu-şi vede capul de atîta muncă; să se ferească de neîntinaţii farisei şi să caute 
dinadins tovărăşia hoţilor şi a tufelor; să nu piardă nici un prilej de a călca 
sfințenia Sîmbetei; să ne scuture, zgilțiie, ameţească, scoată din țiţini, din 
prejudecățile cele mai onorabile şi ancestrale, din raționamentele cele mai 
impecabile, din obiceiurile cele mai sancţionate de obşte, din adîncurile noastre 
cele mai stratificate; să ne ardă cu sabia înroşită în foc. Pentru ca să ne poată trezi 
la ceva nou, la ceva cu totul nou, neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă. 
Scoţîndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne cheamă, 
ci la deplina libertate, la condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul 
Augustin, răpindu-ne îngrijorării căreia îi cedase Marta, ne duce la Bucurie. 
(„Marta trebăluia, iar Măria benchetuia.") 

De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitație la 
linişte şi la ospăț. 

La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci 
la neînfricata asumare a calității de om înzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. 
Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un 
atribut al spiritului liber. 

- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideei. nu e subordonată lui 
Dumnezeu. 

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge." 

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluției franceze din 
titlul căiții lui Anatole France. 

385 

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, 
după tnip, al celui ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, 
Dumnezeul mîntuirii mele" îi poate feri şi pe intelectuali şi pe idealişti de logica 


ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreț, desigur) şi 
de atracția sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup. 

1945 

Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans, cîntec umor. Pentru cine a 
crezut în revoluţia socială (şi mă gîndesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania 
D., la Tr. în primul rînd), o singură soluție: sinuciderea. 

Atîția ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atîtea suferințe, 
jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne culcăm devreme, 
tovarăşi, miine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele 
mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului 
mic-burghez, la banalitățile cele mai sfişietoare ale repertoriului revuistic. Mult 
sub nivelul spectacolelor de la „Mama": Titi Mihăilescu şi Violetta lonescu 
(aceştia lipsiți, sărmanii de ei, de orice veleități mondial înnoitoare). 

Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, 
ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în față - dîrze, indestructibile - trăiniciile: 
nevoia de iarmaroc, clişeele, internaționala vulgarității, a Calului bălan. 

Pierre Gaxotte strigase şi el, comentînd reclamele pentru împrumutul de 
stat cu dobîndă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, 
oameni buni! 

La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract 
ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii. 

Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Materialism si 
Empiriocriticism. 

— Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: 
curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la 
perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa 
de operație, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o 
cocoloşire. Pentru că numai avînd realitatea crudă în față ne putem cutremura şi 
o putem părăsi, transfigurînd-o. 

- Spovedania este un exemplu de limbaj precis. 

386 

Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai 
mințit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat? Etc. 

- Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gîndurile şi faptele s-ar 
imprima pe o trainică şi perena peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel 
de energie iar materia e supusă principiului unității. Pelicula, aşadar, va fi 
probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfirşit, tot ce a 
fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la 
iveală, va fi descoperit şi dat pe față; filmul care-l va face pe Satana să 
hohotească de rîs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a 
desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul. 

Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricît de neînsemnat, să 
nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricît de mărunt - în fundul 
celulei, în beciul poliției şi sub becul orbitor al camerei de anchetă - să nu aibă o 
valoare absolută. 

BUGHI MAMBO RAG 


Preda, Radu şi Stroe... Clothos, Athropos şi Lachesis... Mă trimisese Vaida 
în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar... Se numeşte artimon... Se 
numeşte ax cardanic... Se înmieşte dendrită... Se traduce prin condiționalul 
trecut... 

— Că arta, spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o 
dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are 
valoare decit dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului 
sau cititorului un caz de libertate. Teatrul, în special, nu poate trăi decit 
alimentat de libertate; construit în lumina determinismului, pe epicul obiectiv 
(Brecht) ori pe fatalități fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, 
sterilitatea, impotența, inversiunea) — întocmai ca bolile cronice - stirnesc 
compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfirşit pentru că unuia 
din concurenți i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament 
totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o 
ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame 
e absoluta libertate a persoanei. Suspensul cel mai captivant provine din 
libertatea discreționară a individului -forma sa culminantă fiind desigur 
concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru. 

387 

- Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. 
Ea ne pune la dispoziţie soluţia - grea, greoaie, disperată - a stăruinții. 

Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, 
ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucrătorilor tocmiţi la vie. 
Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunțăm la plată decît să primească şi 
cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cît primim noi. 

- Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea 
lui Dumnezeu faţă de cei drepți. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl 
un vițel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăț şi nu le-a dat prilej să bea şi să 
joace. Toate cele bune numai pentru risipitor. 

Drepţii, protestînd, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că 
pentru ei n-a fost nici vițel, nici ospăț, nici joc, nici inel în deget... A fost şi este 
altceva, ceva menționat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele 
sunt ale tale. 

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: 
toate ale Tatălui. 

- Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: 

Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, 
rămîn printre roşcove şi porci. 

Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. 

Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept 
şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină! 

Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia 
parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei 
reprezintă idealul. 

(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.) 

- „Cîntecul omului" 


în Vechiul Testament omul îşi manifestă supremația faţă de restul creațiunii 
şi facultatea de a se înălța, răspunzînd - odată cu Moisi, patriarhii, drepți şi 
proorocii - atunci cînd e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „lată-mă, Doamne!" 

Prezent, drepți, gata la ordine, oricînd disponibil şi dispus, neşovăitor, 
prompt. Se împlineşte, înduhox niceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia 
creatorului. 

388 

în Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura 
este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredinciosul: Fericiţi cei ce 
au văzut şi au crezut; dar mai fericiți cei ce au crezut fără să vadă. 

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace. 
Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguțătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să 
ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul - întocmai ca emoția 
artistică a lui N. Schoffer - Iară să mai treacă pe calea ocolită a rațiunii 
cortexului. A crede pe cuvint, ctivfntul Domnului Hristos care El însuşi nu-i 
decît Cuvîntul. 

1971 

„„Pină cînd, proştilor, veţi iubi prostia?" 

{Pilde 1. 22) 

Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de orori, pe întreita 
cale: a sexualității, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scîrbă sunt de 
adevărat oribile: războiul, fățărnicia, minciuna, ura. 

Rămîne numai de văzut dacă idealul spre care tînjesc le va oferi altceva. 

Rămîne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi 
eficace. 

Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte: 

a) Dacă nu-s cu desăviîrşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere că există 
o forță - cu două feţe - care se uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean 
răpindu-le orice mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui 
Brejnev, a lui Mao; 

b) Mijloacele la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefiantului greu 
de procurat, dar şi sexului şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da 
caracter de inaccesibilitate. Pentru a le îndulci amarul şi a lecui deznădejdea mai 
accesibilă rămîne credinţa. Mai ales că devenind şi ea inaccesibilă în mult 
rîvnitele regimuri, prezintă avantajul de a putea fi găsită în locuri mai greu de 
etatizat. 

- Don Quijote... 

Putem şi noi oricînd - dintr-o clipă într-alta - prin voinţa şi capacitatea 
noastră de fericire, dacă înfrînăm imperialismul individual (numai eu am 
dreptate şi drepturi, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne 
însuşim în cît de mică măsură simţul relativității şi al 

389 

ridicolului certurilor, ambițiilor, resentimentelor; dacă stăruim asupra 
definiției date lui lisus Hristos de pastorul Dietrich Bonhoeffer: Cel care există 
numai pentru alții - nur fur andere da ist -; dacă înţelegem cîtuşi de puţin toată 
mizeria invidiei şi mîniei, ruşinosul, sfişietor de ruşinosul şi jalnicul ridicol al 


geloziei, invidiei şi răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de pe cruce şi cum 
desigur par văzute din închisoare sau de pe patul de moarte, putem, zic, într-o 
clhpită să transformăm circiuma în castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, 
biroul în salon- salon de marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al 
Renaşterii, de conac englez în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în 
colț de rai, în camera de ospăț în casa din Betania. 

Scriptura ne arată că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi blestem - 
poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe ea - făgăduinţă de 
mîntuire şi prag de paradis. 

- După felul cum vorbim şi ne purtăm s-ar zice că suntem posturi de radio 
emițătoare, hotărîte să emită fără întreaipere şi să bruieze orice alt post. 

1971 

Nemo - de față fund şi Andrei Brz. - osîndeşte sentința Amicus Plato sed 
magis amica veritas“ | o consideră văditoare de răutate şi îngustime de minte. 
Mai prețios ne este prietenul ori vecinul decît un aşa-zis adevăr despre care nu 
ştim cît va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, 
aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe cînd, în numele unor nesigure şi 
vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunțe 
semenii. Adevărata veritas se cheamă caritas. 

Poporul român mereu aşa a procedat, a pus caritatea deasupra 
„adevărurilor"”' momentane, pe vecin şi prieten mult mai sus decît glaciala 
obiectivitate. 

(Mi se confirmă astfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdute.) - Ce-i dau 
oamenii lui Dumnezeu cînd lui Dumnezeu îi este sete? Otet şi fiere. 

390 

Paris, iulie 1936 

Piața Concordiei. Loc magic şi privilegiat al frumuseţii. Centru al Europei. 
Pavilionul din stînga (stînd cu faţa spre Arcul de Triumf) al grădinii Tuileriilor. 
Zi de vară copleşitor de caldă, văzduhul vibrează de arşiţă. Pavilionul însă e 
răcoros şi pustiu. Mă plimb îndelung printre nuferii lui Monet. Senzaţie de zăduf, 
de străfunduri acvatice şi înalte presiuni, de clipocit al fintînii peste care se 
apleacă Melisanda, în care se oglindeşte fata de împărat. 

Farmecul neîntrecut al picturii impresioniste, cea mai producătoare de 
evanescenţă. Venveile doch, du bist so schon™. Senzaţie de umbre colorate, de 
clipiri şi unde. 

Leon Daudet e cel care a scos în evidență umbrele colorate ale 
impresioniştilor. Cît îl iubea mama! Şi pentru că era lacom, scrisese despre o 
mătuşă a sa: „Timp de douăzeci de ani a cunoscut neasemuita fericire de a fi 
patroana celei mai grozave bucătărese din Franţa, o femeie care fu pentru 
bucătărie ceea ce a fost Baudelaire în poezie, Rembrandt în pictură şi Wagner în 
muzică." 

Dincolo de apă, pe cheiul Bourbon, o cafenea cu măsuţe pe trotuar, sub o 
tentă albastră. 

Senzaţie de acută fericire. 

Repede sfişiată de gîndul la guvernul Blum, instalat cu pompa, un minister 
uriaş, împărțit pe secții, care îşi ia sarcina de a ferici pe toți în cel mai curat stil 


conu Leonida: lege de murături şi pensia după legea veche, statul să plătească, 
d'aia e stat. Şi dreptul pentru toți Francezii de a-şi vîri capul în nisip. Et un 
Per/iod pour Arthur" 

A! explicația istoriei nu o dă nici materialismul, nici teoria providențială, 
nici nimic altceva. Singura explicație rațională a căderii statelor şi prăbuşirii 
civilizaţiilor e cea dată de Romani: Quos .lupiter perdere vult...” 

- Durkheim e marele vinovat. El e teoreticianul Statului - Dumnezeu. 

Orice formă de stat îngrădit nu e posibilă decît într-o societate care crede în 
Dumnezeu. Dacă nu, statul ia locul divinității şi nu mai poate fi limitat. 

Puterea regelui Ludovic al XFV-lea era absolută - şi desigur că a şi abuzat 
de ea. (Revocarea edictului din Nantes etc.) Dar o mărgineau parlamentele 
provinciale, dreptul de critică din partea acestor parlamente, biserica, drepturile 
tradiționale ale provinciilor, ale „stărilor", ale „stărilor” sociale - „constituția 
regatului". Regele se temea de puterea divină, de confesorii lui şi de gura lumii. 
Iar în materie de literatură declara că „domnul Despreaux se pricepe mai bine ca 
mine". 

391 

Puterea absolută a Regelui-Soare se profilează nulă în comparație cu a 
dictatorului ateu contemporan, căruia cu adevărat i se aplică spusa lordului 
Acton: puterea absolută corupe absolut. 

E prea puţin. Puterea absolută devine neapărat demenţă. 

- împotriva teoriei (lui Sartre şi altora) după care semnele nu pot fi 
interpretate (Nu există semne!) şi nimic în lume nu chezăşuieşte pe Dumnezeu, 
aceste cuvinte ale lui Tocqueville: „Nu-i nevoie ca Dumnezeu să vorbească el 
însuşi pentru ca să descoperim semne sigure ale voinţei sale." 

Orice încercare de carteziană plecare de la o presupus posibilă tabuJa rasa 
e fățărnicie pentru că nu ne putem preface că nu ştim. 

- Două precizări cu privire la răstignire: 

a) vinovaţii 

Nu numai saducheii, fariseii şi autoritățile romane, ci fiecare dintre noi. 

Rugăciunea din ziua de vineri: „Mărturisesc înaintea ta, întru această zi a 
răstignirii tale, întru care ai pătimit şi ai luat moarte, pentru păcatele noastre, pe 
cruce, că eu sunt cel care te-am răstignit cu păcatele mele cele multe şi cu 
fărădelegile mele cele rele. 

b) Nu e un fapt istoric petrecut acum două mii de ani, ci un eveniment care 
se repetă de-a pururi şi în fiecare ceas, se repetă neîncetat şi dacă ochii noştri ar 
şti să vadă ar putea oricînd avea în față îngrozitorul spectacol înzestrat cu 
perenitate şi ubicuitate. 

Ceea ce, în La mort d'Atahualpa, Valery Larbaud îşi închipuie cu privire la 
executarea regelui incaş — ea are loc fără întrerupere într-o cameră orbitor 
luminată a hotelului Sonora Palace (De nu ar greşi ciiwa uşa!) - este adevărat 
pentru răstignirea Domnului, pe care veşnic o înnoim. 

1969 

Casa inginerului I. Pete. - din atît de respectabila stradă „Dim. Onciul" - nu 
e prea mare, dă însă o certă impresie de soliditate grădina din față, bine îngrijită, 
acareturi în mnd, ferestre cu geamuri bombate strălucitoare şi perdele cu falduri, 


de un alb desăvirşit. 

în interior familia celui care-mi ceda bucăţica lui săptămînală de pîine, cînd 
eram în criză şi care nici măcar odată nu s-a răstit la cineva, e alcătuită din 
oameni care nu se poate să nu-ți meargă drept la inimă: toţi muncesc ori studiază, 
se respectă între ei, se poartă frumos cu slujnica (sunt în cîmpul muncii, îşi pot 
îngădui s-o ţină), sunt bucuroşi 

392 

de oaspeți: nimic forţat, nici un vicleşug, nimic distonant ori straniu. Cinste, 
virtute neostentativă, credință moderată, bunătate firească, gentileţe din belşug. 

Majoritatea tăcută. Revăd cu ochii vechiul meu ideal, strada Armenească şi 
casa Şeteanu şi casa Boerescu şi toată lumea aceea pe care nesăbuiţii şi imbecili 
s-au grăbit s-o dărîme pentru ca apoi (dar şi Galsworthy în Forsyte Saga a pățit la 
fel, ta sfîrşit îl reabilitează pe proprietarul Soames) să jinduiască după ea şi să 
caute s-o refacă în apartamentele lor de două ori trei camere din blocurile 
proprietate personală construite după normă (confortul unu sporit) ori să se ducă 
s-o caute — cu 70 kg — în [srael. 

Intervievv cu dramaturgul Franz Molnar: „Mi se pare că principiile care 
determinau acum un sfert de secol succesul unei piese sunt astăzi complet 
schimbate. Pe atunci viaţa era liniştită. Societatea era bogată, se trăia bine şi tară 
enervare, era aproape plictisitor." 

(Criminalei doctrine a plictiselii, expusă de Lamartine în vremea domniei 
lui Ludovic-Filip — Franța se plictiseşte, domnilor — i s-au adus atîtea hosanale 
ŞI 1 s-au dat atîtea satisfacţii încît cele mai plate şi mărunte idealuri „mic 
burgheze" au ajuns a fi aureolate de nostalgie şi înconjurate de strălucitoare 
lumină. Crapă cu toții acum după ele, toți umblă cu limba scoasă după simplele 
componente ale vieții burgheze dinainte. Cum le mai lasă gura apă - şi bale - 
după o locuinţă, hrană şi puţină linişte!) 

- Ritualul rugăciunii. 

Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de 
formalism şi nesinceritate. 

Sinceră e numai rugăciunea izvorită din cuget şi inimă, nu textul gata 
formulat pe care-l citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul pericolului stă 
rîşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.) 

Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte 
pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însem-nînd faza de 
pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă, făurită de 
fiecare, imnul de slavă şi mulțumire, apoi (sau mai întîi, e firesc, nu-i cu 
supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze 
partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - şi era oare 
nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? - suntem atenți să 
desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepție. 

393 

- Discuţie, la Jilava (în 1961, cred) cu profesorul Vasile Barbu şi cu tînărul 
Gheorghe M., admiratorul înflăcărat al Legiunii (deşi mult prea tînăr ca să fi 
putut face parte din Mişcare). Le invoc mai ales cazul Stelescu. 

Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanții (desemnaţi după ce se 


pronunţa sentinţa unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau şi ei la moarte sigură, 
căci erau obligaţi să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, ştiau că vor muri şi ei, 
astfel încît se încadrau în definiția lui Camus: revoltat autentic nu e cel care 
trimite la moarte stînd în biroul lui, ci „dreptul" care piere o dată cu victima. 

- Microsemnalele 

Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decît dacă 
regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din vechime şi 
evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul...). Deîndată însă ce avem de a face 
cu sisteme subtile şi grijulii de salvarea aparenţelor - unde se lucrează sistematic 
şi savant - depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte 
problema crimei perfecte. Aflarea adevărului în acest caz a înfrînt mulți 
specialişti şi detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie să dea 
dovadă de însuşiri neobişnuite şi să nu ezite a se referi la metode aparent străine 
de ştiinţa istoriei şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a recurge la 
metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc de microsemnalele 
care, singure, de obicei, îngăduie străpungerea stratului de vid înapoia căruia este 
izolată crima perfectă. 

Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare - mergînd foarte 
departe - pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin simptome a căror examinare 
stă la îndemîna oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele - 
acele amănunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecințe datorate 
evoluției creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le 
poate prevedea şi evita -sunt în măsură să arunce lumină asupra acestor „afaceri 
tenebroase"!. (Numai crima absurdă şi gratuită — a maniacilor, bunăoară — ar 
putea să pară înzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar absurdul e şi el absurd, 
nu e previzibil - şi-n momentul în care te încrezi în absurd şi hazard dai dovadă 
de o credinţă raționala în absurd şi hazard, credinţă inconsecventă, absurdă!) 

Intuiţia clinicianului este şi ea întemeiată pe astfel de microsemnale pe care 
numai deprinderea specialistului de bună credinţă şi inteligent le percepe, 
deîndată. Acestea sunt cele care nu-l pot amăgi, oricît de ticluite, derutante ar fi 
simptomele. Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, - m i iMiufkazâ) sunt depistate 
de fulgerătoarea sensibilitate la microsem- 

394 

nale a specialistului ori cercetătorului cinstit care nu se mărgineşte să 
analizeze ceea ce vinovatul - boala sau tiranul - îi prezintă cu fățarnică 
obiectivitate spre analiză. 

Medicul specialist sau cercetătorul serios, dintr-o lovitură de mînă 
aruncă-ncolo vraful de probe adunate metodic şi-şi alege el calea spre adevăr 
oprindu-se asupra acelor amănunte izvorîte din complexitatea vieţii - care-i prea 
fertilă şi încîlcită spre a putea fi în întregime prevăzută de regizorul crimei 
perfecte - care-i vorbesc Tui. 

- în / Interdiction a lui Balzac, numele judecătorului Jean-Jules Popinot e 
vădit ales cu intenţii ironice. Familia Popinot aparține taberei ostile 
convingerilor autorului. Un văr al judecătorutai ajunge ministru al comerțului şi 
conte sub hulita monarhie din Iulie. Dar Balzac este un scriitor prea autentic şi un 
om prea cinstit ca să nu poată vedea şi la personajele care nu-i sunt simpatice 


trăsăturile bune; şi-l prezintă pe zisul Popinot ca pe un judecător integru şi 
inteligent asupra căruia un dosar prea bine pus la punct nu are influenţa scontată. 
Popinot este un judecător care ia aminte la microsemnale - şi află lucruri 
neaşteptate. 

Nu pe el l-ar fi dus cu zăhărelul impunătoarele volume publicate de 
ministerul de justiție al U.R.S.S sub titlul de Procesul trofchiştilor şi al dreptei 
unde sub o mecanică perfectă se ascund prestidigitația şi mascarada. 

August 1964 

Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere 
efortul păstrării noii noastre stări, efortul - ar spune existențialiştii - de a fi ceea 
ce suntem. Galat. 5, 1: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut 
liberi."" 

Robul se cunoaşte de îndată şi de departe, îl trădează amănuntele: 
neliniştea, pofta, tremurul mîinii, susceptibilitatea... Şi cu atît rnai mult îl 
cunoaşte Dumnezeu care - tot Galat. 6, 7 -: „nu vă amăgiţi, nu se lasă 
batjocorit." 

Dostoievski în Frații Karamazov reia tema lui Cervantes, Măricel (fratele 
lui Zossima) spunînd şi el că viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim (că 
suntem în rai) căci dacă am vrea să ştim chiar mîine s-ar întinde raiul peste toți. 

- Chpele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei 
selecțiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. S ui 

395 

crede că ne rămîn cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate eveni- 
mente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificație. 

Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzației de fericire inefabilă, îmi rămîn 
imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama, pe Jos, pînă la şosea, după 
sfirşitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerni îndeobşte albastru. La 
începutul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obosiţi, 
luînd-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un 
pahar de apă rece, sorbit. 

De ce atîta senin? 

în zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea 
clipelor acelora banale îmi scoteam - ca dintr-o fîntînă fermecată - puteri şi 
consolări. Şi mai ales puterea de a mă concentra ca să mă rog. 

- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. 
Calitățile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate 
de păcatul strigător la cer al desființării libertății omului, de groaznicul păcat al 
prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpeşte 
principala însuşire a duhului: libertatea. 

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade 
ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări 
şi ducea o viață model. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. mimai Scoţienii şi Românii, nu cumva cimpoiul a fost dus de o legume 
romana transferată dintr-un loc în celălalt?... Jakob Fallmera-ver... hopliții... 
că nu-s clecit slavi, nici urmă de sînge grecesc... scin-durile stupilor trebuie să 


fie... Heliopolis... la Gruzini şi la Basci... asta-i arta, domnul meu... îi spune 
Demetrios lui Marcellus... 

- Ciudata contradicție între Vechiul şi Noul Testament. 

în cel vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, 
răzbunător pînă la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie 
diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfirşit spre a restabili 
dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobîndeşte sănătatea şi. averile şi moare 
îmbelşugat, sătul de zile. 

Cînd Avraam, dînd ascultare poruncii divine, înălță cuțitul spre a-şi ucide 
fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. 

Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte pînă la urmă îndurător. 

396 


Nu tot astfel în noul legămînt. Aici Hristos nu este numai încercat, se 
îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Jsaac. 
Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi învățătorul lor. Dumnezeul a cărui 
milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la 
har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus mai dur. 

Explicația pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau 
mântui, mergeau toate în iad, pînă şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare 
divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pămînt. După ce Hristos 
coboară cu sufletul în iad, situația e alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot 
cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan 
material, iar groaznica realitate a pămîntului - unde totul e durere, nedreptate, 
suferință - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare pînă 
la capăt, pînă la capătul nopții. 

(ŞI mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la 
maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da 
ca hrană carnea, nu laptele.) 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Istorii ale imperiului otoman ?... Vasul căpitanului Ahab se numea 
Pequod, p, e, q, u, o, d, aşa... Cea mai bună e a suedezului turcit Mouradja 
d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci şi două de volume, apoi a lui Cantemir 
în latineşte... „La voi toți perii capului sunt numărați” e la Matei, după ce spune 
că două vrăbii se vindpe un ban... A lui Torga e în nemțeşte, e publicată la Got 
ha... Mi ţi-o înşfacă de păr pe milady de JVinter... 

1955 

Filmul documentar Nacht und Nebel. Noapte şi negură e titlul dat de Hitler 
planului de nimicire a celor din lagăre. 

Trist şi înfiorător. 

Tr., Paul Dim., Al. Pal., Mih. Răd. l-au văzut şi ei. Le atrag atenţia că trist şi 
înfiorător este nu numai ce s-a întîmplat ci şi că, după ce autorii planului au fost 
NIMICIțI cu prețul morții a zeci de milioane de oameni, a nenumărate suferinţe şi 
distrugerii unui imens număr de bunuri, se permite refacerea altor lagăre, altor 
închisori, repetarea altor nedreptăţi şi cruzimi - în număr şi mai mare. 


397 

Nu cumva abia acum e mai potrivit decît oricînd numele de Noapte fi 
Negura? Nu cumva ironia necruțătoare a istoriei îi dă titlului o şi mai mare 
putere de întunecare şi înnegurare? 

- Cînd oamenii şi-l închipuie pe Dumnezeu, e ca în Bhaghavad Gita. 
Krişna e stăpînul, fulgerul, puternicul, taurul... 

Cînd Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele. 

- Boeria Domnului: duhul dă fără măsură. 

Ştie să şi recunoască. Celui care are (are credinţă şi fapte bune) i se va mai 
da. (Clătinat şi îndesat.) I se restituie mai mult decît a venit să ceară. Dar şi 
invers: celui ce nu are (nu are credință şi fapte bune) i se ia şi puţinul ce i se pare 
că ar avea. 

- Singura deviză ce împacă libertatea cu aristocrația e a Junimei; şi totodată 
a oricărei biserici creştine: intră cine vrea, stă cine poate. 

- Dovadă că funcţionarul nu se poate apăra zicînd: am executat ordinele, că 
poartă o răspundere, e faptul că în Crez se spune „în zilele lui Ponţiu Pilaf*, iar 
nu în zilele lui Tiberius Claudius Nero Caesar. 

- Nu numai agitația ori graba sunt vrăjmaşe libertăţii, ci şi viteza în sine. 

Denis de Rougemont: cele mai măreţe spectacole naturale sunt spectacole 
ale încetineliu sau imobilităţii. Rapiditatea nu poate fi isprava unui spirit întrupat, 
ci numai a imaginaţiei sale pervertite. Efectele vitezei țin de domeniul materiei 
lăsate în voia maniei sale de a tot cădea. Deîndată ce spiritul intră in joc, el 
provoacă încetiniri şi întîrzieri, de unde şi pierderi de timp. In! ențiile menite a le 
umple trec mereu dincolo de țintă. Şi astfel o eră a vitezei devine o eră în care 
materia predomină. Provizoriu: căci se întâmplă ceva curios, la anumite viteze 
foarte mari materia începe să se spiritualizeze. 

Gherla, 1964 

In ultimele săptămîni, brusc, atmosfera se destinde. La duş suntem lăsați să 
ne spălăm; nu ni se mai poruncește „echiparea"! îndată după ce ne-am udat şi 
săpunit. Deţinuţii mai acătării sunt chemaţi la îndelungate conciliabule cu 
organele de administraţie şi ofițeri de securitate veniți din Bucureşti şi Cluj. Li se 
cere - ca dovadă de reeducare - să dea declaraţii de recunoaştere a vinovăției, de 
făgăduinţă a unei bune purtări 

398 

pe viitor, de ataşament faţă de regim. Pe un ecran improvizat în sala mare de 
la parter apar cartiere de blocuri noi în diverse oraşe. „Le recunoaşteți? le 
recunoaşteți? aşa-i că nu?" exultă directorul închisorii. Unii, mai ales dintre cei 
de la Botoşani, din aşa-zisa cameră a lorzilor - numai ..istorici”, țigări fine, 
reviste alese şi tot felul de farafasticuri -sunt luaţi cu maşina şi duşi prin ţară să 
vadă realizările. Mulţi nu ştiu cum să procedeze în privinţa declarațiilor: sa le 
dea? să nu le dea? Sâ-şi facă lungi autobiografii - iată că sosesc cu hîrzobul din 
cer topuri de coli de hîrtie, cerneală, condei - în care să-şi renege originea socială, 
părinţii, tinereţea, prietenii? 

Pe cine îmi cere părerea îl sfătuiesc să-şi caute de treabă, e clar că ni se 
pregăteşte eliberarea; cu sau fără declarații tot plecăm. Dar dacă totuşi nu va fi 
aşa? Dacă nu vine decretul? Şi dau oamenii declaraţii, se leapădă de cele mai 


dragi idei, de ei înşişi, scriu febril. Ai crede că vor scrie scurt şi cuprinzător. (Sau 
se vor referi la generalități: dați-i cu patriotismul, mi-este sfatul, şi cu poporul.) 
Să vezi şisă nu crezi: oameni care scriau cu greu dobîndesc şi ei cursivitatea şi 
darul povestirii. Efectul declanşator al pacientului întins pe canapeaua 
psihanalistului. înşir'te mărgărite. 

Se organizează şedinţe. La una din ele, pentru combaterea sectanţilor, ia 
cuvîntul şi pastorul luteran Wurmbrandt care-i beşteleşte pe iehovişti. (Urît. 
Nu-mi place. lehoviştii sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de 
suferinţă. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E, adevărul însă nu se cuvine 
a fi rostit oricînd şi oriunde. Nu e valoare absolută. în curtea închisorii şi-n 
prezența administrației adevărul despre iehovişti nu este că sunt nişte bieți 
nătîngi, ci că sunt nişte victime şi nişte martiri.) Sunt cu atît mai nelămurit cu cît 
despre Wurmbrandt nu ştiu şi n-am aflat decît luciani foarte bune. 

Mă pomenesc dus pe sus la o şedinţă a cărei temă marxistă e dispariția 
treptată a statului. (Fie spus în treacăt, pînă una-alta are aerai de a o duce foarte 
bine, Statul.) Participă numai deţinuţi, nici un gardian, nici un politic, nimeni. ŞI 
lucrurile totuşi merg cape roate, discuţiile se desfăşoară şnur. Qi vous doime un 
avantgout” de ce are să fie afară. 

La următoarea şedinţă nu mă mai înhaţă; nu mă silesc, sunt însă pus să spăl 
şi să frec scările celor trei etaje ale Gherlei. Apa o scot din cişmeaua care e în 
curte. Frecatul pietrelor măcinate şi îmbicsite nu-i uşor. Dar nu mi-e, zău, inima 
grea căci nimic nu se poate asemui cu dezolarea şi puterea emetică a unei şedinţe 
de reeducare şi teorie. Imaginea prevestitoare e clara: maşina va funcționa 
singură, singură şi foarte lin. 

399 

- Va trebui să vorbesc, măcar puţin. Domnul, după ce vindecă bolnavii, 
îndrăciţii, păcătoasele le spune să meargă în pace şi să tacă. Au mers în pace, dar 
n-au tăcut! Cum ar fi putut oare să tacă, să nu strige ce li s-a făcut. 

Psalmul XXXIII: Bun este Domnul, gustaţi şi vedeți. 

1967 

Spre seară, la începutul toamnei, îmi sună la uşă Camil Demetres-cu. îl 
poftesc, bucuros, înăuntru. Sunt grăbit, spune, am trecut doar să văd ce faci. Dar 
intră niţel! Se codeşte, îmi calcă pragul parcă stingherit şi s-ar zice, într-adevăr, 
că stă pe cărbuni de nu aprinşi, oricum călduţi. Nu înţeleg. 

în sfîrşit, mă lămureşte. Nu e singur, e însoțit de cineva, un om care aşteaptă 
jos în faţa casei. Să poftească sus, exclam, du-te de-l cheamă numaidectt. - Nu 
îndrăzneşte. - Cum adică? Ce vorbă-i asta? - Da, e Bellu Zilber, nu îndrăzneşte, 
nu ştie dacă... 

Mă aflu în pijama, halat şi papuci. îmi pun degrabă pardesiul pe umeri şi 
fără a-l mai lăsa pe Camil să-şi încheie fraza, mă năpustesc pe scări în jos; în 
dreptul uşii de intrare îl zăresc pe Bellu Z. fâcînd Jes cent pas”, agale. îl iau de 
mînă, îl trag în holul blocului şi-l îmbrățişez. Suntem amîndoi foarte emoționați. 

Misterul Timpului. Farsele pe care ni le joacă viaţa, surprizele pe care ni le 
rezervă, mereu. „De cealaltă parte a baricadei"... Ce departe şi ce „exterioară" 
pare scena: ceaiul de prin '30 unde se lua în bețe cu Manole! Conjunctura. Ehei. 
Zădărnicie a... Cine ar fi bănuit, atunci, printre ceşti, sanvişuri, pahare şi citate că 


vom fi amîndoi clienți (el mult mai fidel) ai puşcărilor comuniste şi că ne vom 
regăsi, eu întărit în anticomunism, el vindecat de comunism? 

Sus în cameră nu mai încetăm de a vorbi şi povesti. Se adevereşte mai 
„reacționar" ca mine, şi tare jenat, spăşit... Ceea ce-i răpeşte dialecticii mult din 
ironia ei şi o colorează în fără de sfială duioşie omenească. 

Iulie 1964 

Pînă la urmă toate se încurcă: poziţiile se tulbură, anii de temniță se adună 
în progresie geometrică, căluşeii şi scrinciobul pe fiecare îl ameţesc. Se desprind 
cu încetul două secrete: 1) toată lumea are nițică dreptate şi 2) tot omul e nebun 
deşi crede că numai ceilalți sunt. 

400 

La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberali şi cuziştii, 
comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau 
neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poți fi Persan? Pînă la urmă rodajul 
convieţuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de îngustare, începi să constaţi că 
o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate întîmpla să fu 
Persan. 

Explicația teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexă 
spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare oricît ar fi ea de grandioasă. 
Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile. 

Nu înseamnă că n-ai dreptul să-ți formezi convingeri şi să le susţii. 
Chesterton: de vreme ce este părerea mea, desigur că o socotesc dreaptă şi cred în 
ea, altfel aş fi necinstit. 

Ştiu totuşi că prin însăşi condiția umană nu poți crede şi pretinde a fi găsit o 
formulă absolut completă. Lumină şi întuneric e pentru toți şi ploaia cade şi peste 
buni şi peste răi. 

Nebun, e nebun. Uite-l cum mănînca arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-l 
mănîncă rece. - Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul 
fierbinte, de parcă n-ar putea să-l lase să se răcească niţel. Şi pe urmă se miră 
că-l apucă burta. - E nebun, domnule, e nebun de legat, ține cănița în mîna stingă 
şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. - Dement, dement cu 
adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om - om, vorba vine - care se spală 
la fund ținînd cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stînga. -Nebun, cînd îl cauţi se 
spală, d'aia n-avem pic de apă. - Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămînile, l-ai 
văzut vreodată apropiin-du-se de căldare? - Nu ţi-am spus că e nebun, uite-l cum 
se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. - Da ce sunt nebun şi smintit ca el sa 
dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? - Nebun, numai 
un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. - Trebuie să fu nebun, 
oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ți dai seama de 
nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. - E omul nebun şi 
n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi pînă seara. - Să ai prilejul de a învăţa 
poezii aşa frumoase şi să nu-l foloseşti e nebunie curată. - Nu vezi că nici nu stă 
măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun... stă de nu se mai termină 
pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa. 

Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor ci şi o certificare generală şi 
reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, 


şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună. 

40' 

Aparatul nostru de emisie-receptie e acordat îndeobşte pe o singură lungime 
de undă şi ni se pare - iluzie audio-vizuală - că orice altă lungime e aberantă. 

Din obiceiul, mania, capriciul sau preferința sa, face fiecare o regulă 
principială pe care o socoteşte universal valabilă, aidoma principiului moral al 
lui Kant. Spune Kant să ne purtăm în aşa fel încît să putem deveni pildă pentru 
toți iar noi am tradus ca o maşină electronică neperfecționată: oricine nu face 
întocmai ca mine, nu se spală, nu ţine căniţa, nu bea, nu doarme, nu-şi face 
nevoile ca mine e nebun şi vrednic de orice năpastă. 

Niţică dreptate au toți. Pînă şi sectanții scot la iveală unele lipsuri ale 
marilor culte, nu spun numai copilării. Pînă şi social-democraţii rostesc uneori 
înțelepciunii. Pînă şi... Uite, bunăoară, Iorga. Asasinat mişeleşte, apostolul 
neamului, savantul, scriitorul, marele ziarist, muncitorul fenomenal, geniul. A 
fost filmată expunerea leşurilor legionare pe caldarimul Cotrocenilor după 
omortrea lui Armând Călinescu. Pelicula îi arată pe Iorga şi Argetoianu veniți la 
spectacol. Cu vîrful ghetei Iorga împinge un cadavru. Aşa cel puţin îmi 
povestesc legionarii. Mai sunt şi vindictele lui împotriva oricui îl criticase, darea 
afară din slujbă, scoaterea din pîine... Purtarea lui neiertătoare pînă la sfirşit faţa 
de E. Lovinescu şi Mircea Eliade, care formulaseră observaţii moderate, 
respectuoase. 

Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci 
scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Stilpnicul, ci numai - pentru noi, nu 
pentru ucigaş - încredințarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele 
şi râul sunt distribuite în mod mai pestrit decît bănuiam. 

Lui Iorga, dealtfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele 
de Rance: c'est un homme contre lequel on ne saurait ai'oir raison”. E atât de 
mare încît nu poţi avea dreptate împotriva lui. 

Oricum, de cîte ori aud e nebun, surid şi mă scutur, cu toate ca văd că nici o 
convingere nu-i mai bine ancorată decît aceasta: toți ceilalți sunt nebuni, numai 
eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează 
lungimea de undă personală de emisie şi totodată îşi lărgeşte neîncetat gama de 
recepție. 

- Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul - în închisoare ori în 
situaţii-limită - este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te 
faci auzit, ci rămînînd zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului. 

De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar 
este şi nebun. 

402 

Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulți s-au ținut tari numai pentru că 
erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. 
Poate fiindcă insul stăpînit de o monomanie disprețuiește mai uşor decît alții 
ispita bunurilor. 

Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii 
evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce 
mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea. 


BUGHI MAMBO RAG 

„.. Singurii coboritori direcţi din Basarabi, Brădeşti... îi spune Marcellus 
lui Demetrios... 

- Pînă la urmă ce rămîne? Rămîn versurile pe care ni le citează inginerul 
Radu Rosetti, bun povestitor de romane şi mai ales de nuvele de Kipling şi care 
ne dă şi interesante amănunte despre misiunea întreprinsă în martie 1918 din 
ordinul perechii regale şi al guvernului de la Iaşi, de către bunicu-său, colonelul 
Radu Rosetti, pentru a explica puterilor aliate - la Londra şi la Paris - semnarea 
păcii de la Bucureşti. Versurile sunt simple: 

Life is mostly froth and bubble. Two things stand like stone: Kindness in 
another 's trouble Coiirage in your own." 

Simple, dar idealul,lor - gentileţea în necazul altuia, curajul în al tău - e mai 
puțin modest decît pare. 

1967 

Ceva asemănător la Henry James: „Trei sunt în viaţa omenească lucrurile 
importante. Primul este să fii amabil. Al doilea este să fii amabil. Şi-al treilea este 
să fii amabil." 

James întrebuinţează cuvîntul Kind, care înseamnă nu numai amabil, ci şi 
îndatoritor, plin de bunăvoință, drăguţ, grijuliu de binele altuia, bun, gentil. 

Dacă dragostea de aproapele nostru ne este inaccesibilă în esenţa ei, măcar 
sub forma amabilităţii o putem manifesta relațional. 

403 

- Cu Floriana despre ceea ce ea numeşte eshatologia lui Marmeladov. 

Dumnezeu, la sfîrşit, îi va chema în rai şi pe toți păcătoşii: Hai intraţi şi voi 
porcilor, şi voi beţivilor... 

Pentru că nu s-au încrezut. 

Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este necurmata 
conştiinţă a propriei valori şi dreptăți; ispita de înfumurare a omului drept. 

Pe ne-creştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a beţivilor îi jigneşte (e o 
greşeală pe undeva în evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai 
mult: că păcatul trufiei e mai grav decît darul beție. 

(Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torționarilor, denunțătorilor... ) 

1932 

Sus pe strada Traian, la un număr mare, e o casă simplă dar nu fără confort: 
o grădină cu globuri de sticlă colorată, patru camere spațioase în jurul unui hol, 
cu mobile vechi; doar în odaia fetelor sunt două divane moderne, joase, 
capitonate în albastru. în casa aceasta socotită - ca aşezare, construcție şi 
împărțeală - drept cu totul conformă onorabilitățiu de către Manole, locuieşte 
familia inginerului Sorin, familie unită şi fericită. Părinţii trăiesc doar pentru a le 
face fetelor toate plăcerile. Şi sunt fete bune, dealtfel, studente amîndouă, nu 
lipsesc de la nici un curs, seminar, piesă de teatru, film. Citesc toate cărțile noi, 
sunt veşnic ocupate şi vine la ele toată lumea, studenţi, elevi, verişori din 
provincie şi capitală, scriitori debutanţi, poeți modernişti, intelectuali de stînga. 
Aceştia predomină. 

într-una din camere e biblioteca, mare, cu volume şi broşate şi legate în 
piele; în hol e patefonul, în sufragerie doamna Sorin pregăteşte trataţi. 


Sevastia şi Silvia scriu uneori mici articole în revistele de extremă stingă, 
Silvia a deținut cîtva timp o cronică cinematografică, dar nu ele sunt centrul 
preocupărilor literare din strada Traian, ci cîțiva tineri poeți foarte avangardişti şi 
cîțiva ziarişti specializați în reportaje. Verişoara fetelor Sorin, Sirena Rabinovici, 
e sufletul salonului acestuia literar şi politic, o fată cu părul cît o claie, negru şi 
creţ;, fostă studentă în medicină (acum urmează filosofia), e bună şi tandră cu cei 
pe care-i susţine, care dau dovadă de activism (acesta-i cuvîntul pe care-l 
foloseşte), dar şi capabilă să arunce priviri ucigătoare şi vorbe tăioase celorlalți. 

404 

Cu toate că domnul Sorin, care e inginer, se scoală devreme, reuniunile 
durează pînă foarte tîrziu într-o ambianţă de o mare animaţie. 

Mă surprinde, intrind (e o zi de început de noiembrie), faptul că Sevastia 
poartă mănuşi negre, mănuşi pe jumătate, care nu cuprind degetele în întregime, 
denumite mitene, cum foloseau elegantele de pe vremuri, ceva tres fin de siecle”. 
Silvia, bucuroasă că tot ce stă în legătură cu sora ei este remarcat şi produce 
senzație, îmi arată că le poartă fiindcă într-o carte de curînd apărută despre Andre 
Gide a citit că marele scriitor îmbrăca în tinereţea lui asemenea mănuşi. Silvia, 
cu ochii înlăcrimaţi, surîde: „Nu-i aşa că are gust intelectual?" 

în vreme ce, în odaia fetelor, Sevastia aşezată pe divan, cu mîinile prinse de 
genunchi, recită poezii şi apoi toţi discută conjunctura politică şi se strecoară 
aluzii la partidul clasei muncitoare şi sunt ridicaţi în slăvi cîțiva tineri care s-au 
fotografiat în pielea goală şi i-au trimis pozele lui lorga acasă, eu trec în 
dormitorul soților Sorin, unde nu e nimeni. E un dormitor de modă veche cu două 
paturi de lemn încărcate cu multe înflorituri, pernele şi plăpumile sunt adunate la 
mijloc, mai e un dulap mare cu oglindă, pe toți pereții fotografii de familie. 
Perdelele nu sunt trase, prin ferestre se vede curtea pînă-n stradă, plouă încet, 
felinarele sunt aprinse. Deasupra paturilor sunt chipurile a doi bătrîni, probabil 
părinții domnului Sorin. Bătrînul Silberherz poartă favoriți lungi şi ochelari, în 
odaia fetelor discuţiile sunt aprinse. în jurul Sevastiei, pe divan, s-au strîns fete şi 
băieţi, grămadă. Tema discuţiilor e viitorul, un viitor strălucit pe care sunt fericiți 
că-l presimt şi pe care făgăduiesc să-l distribuie tuturor, fără excepţie, şi lumii 
întregi. Am impresia că-i văd nu adunaţi laolaltă, ci aliniați pe un raft şi supuşi 
cercetării zimbitoare, condescente a lui Manole. 

Ce-o să rămînă din scrisorile (îşi scriu mult), articolaşele şi discuțiile lor? 
Poate, prin biblioteci, la secția periodice, cîteva numere răzlețe ale unor reviste 
literare uitate, figurînd doar în notele şi aparatul documentar al unor lucrări, unde 
numele lor adeseori ciudate, ostentative, zburdalnice vor da cititorilor de mai 
tîrziu simțăminte de nostalgie. 

BUGHI MAMBO RAG 

„.. Tigrid, Eufratul, Fison şi Gihon... Sadrac, Meşac şi Abed-Nego... 

405 

Decembrie 1971 

Seară petrecută, în cerc restrîns, la Magdalena S. Aflu de la unul din 
musafiri detalii despre surorile Sorin şi obişnuiţii casei lor şi despre alte saloane 
literare - mă rog - cu tendinţe analoage - de pe vremuri -mai ales despre al unei 
familii Rudich. 


M-am înşelat profund. De pe urma oaspeţilor care frecventau casele de 
negustori şi lhber-profesionişti evrei de prin cartiere semicentrale n-au rămas 
numai note în subsolul manualelor de istorie literară; au rămas amintiri mai 
palpabile. 

Cei mai mulți, ascultind - ca şi urmaşii lui Goethe din discursul de recepție 
al lui Ollănescu-Ascanio - de îndemnurile Sirenelor Rabinovici au activat după 
23 August şi n-au rămas necunoscuţi: au izbutit, unii, să se afirme şi totodată, 
cred, să confirme cîteva din teoriile adversarilor lor nu numai moderați ci şi 
extremişti. Dintre oaspeții familiei Sorin cîțiva s-au ridicat sus. (Unul, săracul, 
s-a sinucis în plină ascensiune.) lar dintre tinerii fotografiați în pielea goală unul 
cel puţin e bine ştiut şi acum sub numele de Aurel Baranga. 

După o perioadă de conştiinciozitate intransigentă (Felicia Brey., fiica de 
mare bancher, fostă elevă a liceului Regina Măria, solicitată prin 1948 de o 
colegă de clasă în vederea unei referințe pentru ocuparea unui post de 
muncitoare, o denunţă în scris ca pe o fiică de moșier, fascistă, rasistă, 
exploatatoare, iar soţul Feliciei, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de securitate, cu 
iuțeala schimbării decorului pe o scenă turnantă, se dovedeşte un apărător vajnic 
al cuceririlor aceleiaşi clase muncitoare odinioară preamărită în casa inginerului 
Sorin) a urmat una de nu mai puţin totală dezamăgire. Soţul Felciei Brey. - tată a 
doi copii numiţi Vladimir şi Lenina - nu mai poartă uniforma sa de maior. O 
mulțime de cadre de conducere nu pot îndura valurile succesive de retrogradări. 
Aşa încît tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conştiincioşi. Acum cei mai 
mulți s-au zburătăcit peste întreg pămîntul (în Noua Zeelandă, în Brazilia, în 
Olanda, în Spania, în Canada - ba şi în Israel). Sevastia Sorin e în Argentina, 
Silvia a murit în Australia, după ce fusese căsătorită cu un mare negustor de 
diamante. Alţii, rămaşi în ţară, se zbat să obțină pensii cît mai mari şi alocaţii 
speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii de cadre - a! cît îi cred 
şi-i înțeleg - şi cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi priveşte cu nepăsare ori 
chiar cu lipsă de simpatie. 

Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă la Tribunalul Suprem: 
după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional e acum pensionară. 

406 

Principala lor distracție acum e povestirea de anecdote (împotriva 
regimului), din care ştiu puzderii - nu însă atît de multe încît să nu fie nevoiți să le 
repete. Sunt prins şi eu, mut, într-o avalanşă de glume dinadins povestite - o, 
surpriză! - cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un fel de oratoriu 
alcătuit din recitative unde fiecare, pe rînd, îşi aduce contribuția de amărăciune 
rostind cîte o anecdotă după ce are să întrebe - schițîndu-şi teama cu un gest 
dubitativ al mîinii şi o mişcare de încrețire a sprîncenelor - daca nu e ştiută. Este 
(căci mulțimea anecdotelor nu alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar în 
temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi îngăduinţă colectivă) 
toți cei prezenți se declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o 
monotonie ritualistă, quasi-totemică. 

Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve cînd a spus: // /; V a que de vivre; on 
voit tont et le contraire de tont”. 

Iată că oaspeții familiilor Sorin şi Rudich sunt acum jigniți şi decepționați. 


Mistica s-a transformat în politică şi politica în resentiment. 

BUGHI MAMBO RAG 

„„„ Să ai giijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste giişul care trebuie să 
se fi răcit... 

„ȘI iată că de-acum încolo te vezi osindit să strigi <*Eu, eu, eu» hi gol, şi la 
asta nu încape răspuns. " 

Saint Exupeiy 

- Dar nu numai foşti oaspeți ai familiilor Sorin, Rudich şi altele. 
Resentimentul e general. Anecdotele bînfuiesc peste tot locul. Sunt toţi 
dezamăgiţi, de ei înşişi şi unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriți de 
serviciile de paşapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rîndurile masselor. 
Demisionaţi, pensionați, trecuţi în retragere, transferați, obosiţi, plictisiți, sătui 
de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc decît după frigidere de mare capacitate, 
apartamente în centru, maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de 
Praga, muşchi de vacă tară oase şi excursii individuale. 

A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946 cînd doamna 
Neuman, soție de mare negustor şi bogătaş, luînd parte în societate la un joc de 
canastă pe cocoşei — parcă banii mai au vreo valoare? - lăcrimează în plină 
partidă (deşi nu pierde, în faţa ei se înalță mormane de piese de aur) şi răspunde 
discrete întrebări a celorlalte jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar irii-e gîndul 
la copiii vietnamezi. 

407 

J 

De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, însuşi casierul 
general al partidului, a trecut prin puşcărie; în Vietnam s-a încheiat pacea, au mai 
fost şi copiii coreeni, s-a încheiat armistițiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au 
împuşcat, Steluţi s-a sinucis cînd i-au arestat băiatul, şi cîte şi cîte nu s-au mai 
petrecut. 

- Sunt toţi sătui pînă peste cap unii de alții - iată, toți - da, toți - prietenii şi 
colegii i-au dezamăgit, recunoscător nu e nimeni, totul e sluţenie, plictiseală, vid. 
Avîntului, nădejdii în minunata zi de mîine, credinţei în partid le-a luat locul 
pragul bătrîneţu acre. 

Dar nu-i oare asemenea şi-n rîndurile foştilor deținuți politici? Amintirea 
anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta. (Cum şi Gambetta ducea 
dorul Adunării naționale unde fusese în minoritate şi atacat dar trăise printre cei 
mai aleşi şi mai subțiri oameni ai țării.) 

Constatarea din /mitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al 
decepției la sfirşitul oricărei vieți, oricărei aventuri, oricărei întîmplări, cu privire 
la simţămîntul golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă pentru toţi, de 
orice parte ar fi. Foştii deținuți politici s-au dezamăgit şi ei reciproc: unii s-au 
arătat necinstiți, alții bîrfi'tori, ingrați, ranchiunoşi, canierişti... Ceilalţi dacă le 
pomeneşti de închisoare, dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharist. 

- Trixi, liberată în '62, a găsit un post de foarte mică funcționară. A fost apoi 
profesoară de limbi străine occidentale la o legaţie popular democratică. Are 
acum o slujbă mai bunicică, nu grozavă; noroc de ea că i-a picat o moştenire din 
occident şi 1 se îngăduie să călătorească "într-acolo destul de adesea. 


- După 23 August, Petre Iosif (doctorul L. Brauchfeld) a fost numit director 
al Operei (cînta doar la vioară); a lucrat apoi în cadrul Comitetului central; 
dezamăgirea l-a făcut să ceară şi obțină un „post ideal": e ataşat cultural la 
Roma. 

- Fac glume, spun anecdote, se dezic. Şi cred că-s izbăviți. 

Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, 
îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte: 

Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie: 

mai întîi să te căieşti, să-ți mărturiseşti vina în public, să te autodenunțţi şi să 
recunoşti: am greşit! am fost un porc! 

în al doilea rînd să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza 
deşertului, a pustniciei, a focului purificator; 

408 

abia arunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, 
privilegiul de a te sui pe cruce. 

Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! şi s-a zis, spui o anecdotă şi ai 
trecut vămile. 

- Dacă s-au descompus atît de vizibil cei apăsaţi numai de remuşcări ori 
deziluzii politice ori acriți de anchete şi interogatorii (s-au denunţat unii pe alții), 
de colocațiune (unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre, de 
schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi 
făcută albie de porci? De n-aş fi creştin! 

Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. 
într-un anume fel mă pot dezvălui şi eu ca-n Caravna lui Hauff: Ich, bin dar 
Răuber Orbazan“!. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi 
neplictisit, nedezamăgit, nescîrbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui 
Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alții şi pe mine. 
Acesta-i norocul meu, nefiresc, negîndit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în 
Hristos, cunoscînd dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă 
să doreşti ca El să existe şi în plus să te porți ca şi cum ar exista. 

Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei rațiuni - fericirea, 
ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile 
diurne, nocturne ale oraşului - spațiu proustian descompus de timp - şi nu ajung 
să fiu şi eu - cum spune Francois Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe 
care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă 
n-au înţeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decît a lua. 

409 

NOTE 

! Cf. loco,, 5,2. 

! Nu m-ai căuta / dacă nu m-ai fi găsit deja /" (fr.). Cf. Le Mystere de 
Jesus. 

? necunoaştere" (ser.). 

„cunoaştere" (ser.). 

„lluzie" (ser.). 

„nu le-ai auzit rîsul (engl). 

„Viaţa mea îşi are secretul ei, sufletul meu, misterul său" (fr.). 


a Nu A 


5 Tatăl meu, Parsifal, poartă o coroană / Eu sunt fiul său, cavalerul pe 
nume Loliengiin” (grm.). Cf. şi Richard Wagner, Lohengiiii, actul al III-lea, 
scena a III-a în volumul Olandezii! zburător, trad. Şt. O. Iosif, Editura pentai 
literatură, Bucureşti, 1968, p. 262. 

” „călătorie pe Rin (grm.). 

19 Atentatul îl viza pe Hitler. 

l Prag drumeţul trece lin, / împietrit prag- de durere / Scînteiază-n 
încăpere / Brusc pe masă... pîine, vin." Cf. O seară de iarnă, a 2-a variantă în G. 
Trakl, Poezii, trad. Mihail Nemeş, Editura „Minerva", Bucureşti, 1988, p. 57. 

l: Eu sînt tîlhaml Orbazan" (grm.). Aluzie la personajul omonim din 
Caravana lui Hauff. 

" „Nădăjduiesc că mă găsesc pe mine însumi obscur" (engl.). 

+ Hruba şi penduhd. 

5 un bătrân faimos" (fr.). 

l€ chiar de-aş primi cincisprezece ani" (fr.). 

17 „dar nici o pilulă nu ne poate face inocenți" (engl.). 

5 „epoca neagră" (ser.). !! cuvînt" (grm.). 

-° „vorbă (vorbărie)" (grm.). 

] „preaomenescul" (grm.), termen consacrat de Fr. Nietzsche. - E vorba 
despre viziunea luminii taborice pe care Sf. Serafim de Sarov i-o dăruieşte 
biografului său, Nicolae Motovilov. ° „ca şi cum" (grm.). 4 înaintea popoailui' 
(lat.). | 

* Aluzie la mişcarea antroposofică iniţiată de Rudolf Steiner. * „oaspete 
plătitor" (engl.). * „Papa înseamnă birouri" (fr.). * „Să ne rugăm" (engl.). 

410 

” marea" (gr.). 

5 Celebrul tratat al lui Martin Heidegger. 

31 Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, Cinintări morale, în FitocaVa, voi. 6. trad. 
D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977. 
pag. 194. 

M „Aici stau. Nimic altceva nu pot. Dumnezeu să-mi ajute. Amin" (grm.). 

*? „Dumnezeu a creat omul după chipul său, care i-a bineplăcut acestuia” 
(fr.). 

34 Jde unde / ieşeau flăcări" (idiş). Cuvîntul flacărăs este fonuat din 
românescul „flacără" şi pluralul -as din idiş. 

35 „credința nord-germană" (gnu.), 

5 Dar, ca să crezi, adaugă şi asta, că păcatele pentru aceasta îți sînt date" 
(lat.). 

57 Curtea miracolelor" (fr.). 

38 bunele vremuri de odinioară" (fr.). ** „viaţă de fiecare zi" (fr.). 

40 Imaculatul astăzi, frumos şi-nsuflețit” (Mai multe sonete, trad. Şt. 
Augustin Doinaş în Stephane Mallarme, Poezii, Editura „Univers", Bucureşti, 
1972, pag. 105). 

„mai mulți, mai veseli" (engl.). 

+ „considerată ca una dintre artele frumoase" (engl.). 

® a lui Emile Borel. 


' 


+ mizerie" (fr.) 
” „avînd încredere în arme au luptat, apoi s-au dat învinşi" (lat.). 

* La drept vorbind nu se găsesc / Atîția în lumea asta care / Să 
disprețuiască pe cei mari şi care (?) / Să iubească într-atît lucrurile în care cred 
(2). / La drept vorbind nu se găsesc / Decît abia doi-trei / Cavaleri ai 
imposibilului / Melancolici ai legii. / La drept vorbind, nu se cade de loc / Să te 
aşezi,în raclă de bucurie / Căci lumea posibilului / Se teme de acest fel de 
simțămînt." (fr.). 

+7 „Cînd la geamuri cad zăpezi, / Lung în seară clopotul sună / Şi la masă 
mulți se-adună / Şi belşug în casă vezi" (In iarnă. O seară de iarnă. l-a variantă, 
trad. M. Nemeş în G. Trakl, Poezii, Editura „Minerva", Bucureşti, 1988, pag. 
211). 

5 „ajutorul îl urmează pe cel important" (lat.). 

® Cf. pag. 72. 

* „După mine potopul" (fr.). 

” „partea diavolului" (fr.). 

* „iezuit cu roba scurtă" (fr.). 

53 „Trebuie să încercăm a crede" (fr.). 

* „nu poţi să-i porunceşti naturii decît pentai a i te supune" (lat.). ” Aluzie 
la primele semne ce însoțesc rugăciunea inimii. 

411 

%4 îl reneg pe Dumnezeu" (fr.). 

7 âl reneg pe Cotton" (fr.). 

38 „Opreşte-te. dar" (grm.). Motivul Clipei din Faust I, 1 de J. W. Goethe. 

5. Mai ales tară zel" (fr.). 

6 mai mult decît cererea" (lat.). 

” „facultate călăuzitoare" (fr.). 

“Si eu sînt loial regelui" (grm.). 

63 „Alungați firescul, el revine în galop" (fr.). 

6t „La început voi pune fapta" (Faust, 1, l, trad. L. Blaga în J. W. Goethe, 
Faust, voi. I. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, pag. 59). 

65 Iată ceea ce se cheamă a vorbi" (fr.). 


6 Straşnicul grai de altădată" (engl.). *” „Strig după dracu' şi el vine" 
(erm.). 


69 
70 


stupefiant. 

„Carbonul, hidrogenul, oxigenui, azotul". 

„Voi fi bună" (engl.). 

7! Cf. nota 34. 

72 „mai puţin e mai mult" (engl.). 

73 „greşeală onorabilă" (lat.). 

„plutonier" (grm.). 

„căzut de pe cracă" (fr.). 

„Purul plictis de a trăi" (fr.). 

„Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămîi acolo / Cît eşti tu de sfint / Şi noi 
o să rămînem pe pămînt / Fiindcă pămîntul cîteodată e frumos" (Pater noster, 
trad. Gellu Naum în Jaques Prevert, Poeme, Editura pentra Literatură Universală, 


Bucureşti, 1965, pag. 20). 

5 cei ce crapă de plictis duminica / după-amiază pentru că / văd cum 
vine luni / şi vineri şi sîmbătă / şi duminică după-amiază" (fr.). 

" „Drept nu e doar gîndul mai înalt, ci puterea plină de viaţă”, (grm.). 

0 Si Dumnezeu e-n viaţă; / în lume-s bune toate" (Trece Pippa, trad. Leon 
Leviţchi în Robert Browning, Versuri alese, Editura „Univers", Bucureşti, 1972, 
pag. 81). 

51 „dragă caracatiţă” (engl.). 

82 Nouvelle Revue Franca ise". 

5 idolii forului, teatrului, tribului, peşterii" (lat.). Cf Fr. Bacon. Novum 
Orgmmm. 


84 ; A s 
„Dincolo de Bine şi Rău 
85 


(grm.). 
„e perfect pentru mine" (engl.). 
“ „săvirşit în afara lucrării (divine)" (lat.). 
57 Cel care l-ai mîntuit pe tîlhar / Şi pe Măria ai eliberat-o" (lat.). 
412 
5 şi chiar pe mine m-ai chemat" (lat.). 
” „plăcerea de a trăi" (fr.). 
? „piară lumea, fie dreptate" (lat.). 
?1 „Viața e reală, viața e garanţie" (engl). 
.” „Trebuie să judecăm cu multă atenție poruncile divine" (fr.). 
9 „Adevărat a-nviat" (fr.). 
„în căsnicie înşeală cine poate" (fr.). 
% în aşa fel -incit, în tine însuţi, eternitatea te schimbă" (fr.). 
„Pot să pling oricînd" (fr.). 
„(ființă) născută a doua oară" (lat.). 
„Din fericire noi avem comunismul" (fr.). 
„Din fericire nu cred asta" (fr.). 
„Roma a spus-o" (lat.). 
101 marea operă" (fr.). 
„Cu inima uşoară" (fr.). 
„acesta eşti tu" (ser.). 
„Tăranul de la Dunăre" (fr.). 
„Mama Natură" (grm.). 
„O singură carte" (lat.). 
„omul unei singure cărți" (lat.). 
„O cetate puternică e Dumnezeul nostru" (grm.). 
„bucuria proştilor"” (engl.). 
„Cine sînt eu ca să judec?" (engl.). 
Personaj neidentificat. 
„Doamne, fă-ne liberi!" (grm.). 
„Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul" (lat.). 
IM Rămii că eşti atîta de frumoasă" (Fmist, 1, 1, trad. L. Blaga în op. cit, 
pag. 80). Cf. nota 57. 
115 Cf. pag. 72. 
116 Celor pe care Jupiter vrea să-i piardă / le răpeşte mai întîi minţile /" 


104 


110 
111 
112 
113 


(lat.). 

117 Asta vă dă o idee" (fr.). 

“ Jit. „cei o sută de paşi" (fi'.). 

19 e un om împotriva căruia nu se cade să ai dreptate" (fr.) 

120 In versiunea a doua a Jurnalului fericirii autorul ne oferă propria sa 
traducere: „Viaţa-i mai cu seamă spumă şi baloane de săpun / Două lucruri stau 
de piatră: / îndatorinţa cînd necazu-l loveşte pe altul / Curajul, cînd pe tine te 
loveşte" (engl.). 

121 ultra fineţea secolului” (fr.). 

122 Nu trebuie decît să trăieşti; se vede totul precum şi contrariul său" (fr.). 

13 Cf. nota 12. 

413 

LISTA PRESCURTĂRILOR ONOMASTICE 

Al. Bile. - Alexandru Bilciurescu 

Al. El. - Alexandru Elian 

(Dr.) Al-G. - Sergiu Al-George 

Alecu, Al. P., Al. Pal. - Alexandru Paleologu 

Alice - Alice Trăilescu (n. Ellin) 

Ana - Ana Avramescu 

Andrei Brz. - Andrei Brezeanu 

Anetta - Amelia Pavel? 

B 

Bellu Z. - Bellu Zilber 

(Dna) Brăiloiu - Marioara Brăiloiu 

(Dna) C. - Constantinescu-Porcul 

(Col.) C. L. - Constantin Luca 

(Păr.) Cleopa - Ilie Cleopa 

Codin Mironescu - Alexandru Mironescu 

Comeliu Ax. - Comeliu Axene 

Costică Hr. - Constantin Hristea 

C-tescu-Ţăranu - Ion Constantinescu-Ţăranu 

D 

(Av.) D. P. - D. Pavel 

Dinu, Ct. N., Dinu Ne. - Constantin Noica 

Dinu P. - Dfnu Pillat 

Duţu - Alexandru Duţu 

E 

Em. V. - Emanuel Vidraşcu 

Floriana - Floriana Avramescu 414 

(Păr.) G. T. - George Teodorescu Gh. de la Țară - Gheorghe Zamfir Gigi Tz. 
- Gh. Tomaziu 

H 

(Păr.) Haralambie V. - Haralambie Vasilache 

I 

1. Bod. - Ion Bodonea (Păr.) I. P. - Ion Pop (Ing.) I. Pete. - I. Petculescu? Ică 
- Mihai Antonescu Ionel Trăil. - Ion Trăilescu Irina Ol-ky - lrina Olşevsky (Păr.) 


luliu - Iuliu Făgărăşanu 

L 

Lenuţa - Elena Paleologu 

M 

Manole - Em. Neuman Marian I. - Marian Ionescu Mariana V. - Mariana 
Viforeanu Marinică P. - Marin Popescu Marta Const. - Marta Constantinide 
(Păr.) Mihai - Marcel Avramescu Mihai F. - Mihai Făget Mihai Răd. - Mihai 
Rădulescu (Păr.) Mina - Mina Dobzeu Mircea M. - Mircea Mirescu Mirel Gab. - 
Mirel Gabor Mişu At. - Mihai Atanasiu Monica L. - Monica Lovinescu 

N 

N.N.P. -N. N. Petraşcu 

Nego - Ion Negoiţescu Nemo - Virgil Nemoianu (Păr.) Nicolae - Nicolae 
Lupea 

415 

Paul C. - Paul Copelovici 

Paul Dim. - Paul Dimitriu 

Pavel Sim., Pavlic - Paul Simionescu 

Păstorel - Al. O. Teodoreanu 

R 

Radu Ant. - Radu Antonescu 

S.F. - Alexandru Filipescu? Sandu L. - Sandu Lăzărescu Scrima - Andrei 
Scrima Scurtu - Gheorghe Scurtu Sile Căt. - Vasile Cătălinoiu (Păr.) Sofian - 
Sofian Boghiu Sorin Vas. - Sorin Vasile Streinu - Vladimir Streinii 

Ş 

Ştefan Pop. - Ştefan Popescu 

T. En. - Theodor Enescu Tanya Ol-ky - Tanya Olşevsky Todiraşcu - Ştefan 
Todiraşcu Traugott Br. - Traugott Broser 

Val. Gl. - Valentin Gligor Viorica - Viorica Constantinide Virgil B., Virgil 
Bit. - Virgil Bulat Virgil Cd., Virgil Când. - Virgil Cândea Virgil Ier. - Virgil 
Ierunca Voiculescu - Vasile Voiculescu 

Z 

(Dna ) Z. - Elena Paleologu, recăsătorită Zarifopol 

416 


REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE 

12 iulie 1912. Nicu-Aurelian Steinliardt se naşte în comuna Pantelimon de 
lîngă Bucureşti, într-o familie activ implicată în viața socială şi istoria României. 
Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o mică fabrică de 
cherestea; în primul război mondial, ca ofițer în armata română, este rănit la 
Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea militară". Joaca 
şi prietenuile din lumea satului copilăriei, schimburile de vizite dintre familia sa 
şi familii aparținînd aristocrației culturale şi administrative, atmosfera 
sărbătorilor creştine îl apropie pe micul Nicu-Aurelian de ortodoxie. ,„ Clopotele 
au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul inițial al ursitei mele duhovniceşti. 
M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei biserici «Capra» [din 
Pantelimon], de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalsamul 


zgomotului de fond ce mă înconjura (...) Pentru mine creştinătatea se confundă 
cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul 
românesc”. 

1919-1929. învaţă la şcoala primară „Clemenţa", apoi urmează cursurile 
liceului „Spiru Haret". Printre colegii mai mari de aici se numără Constantin 
Noica. între „fruntaşii" clasei - Alexandru Ciorănescu (îi va rămîne prieten), şi 
Rafael Cristescu. Acestuia din urmă, ofițer „căzut pe cîmpul de onoare" pentru 
eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, îi va dedica volumul Monologul 
polifonic. 

1929. îşi ia bacalaureatul; în acelaşi an începe să frecventeze cenaclul 
„Sburătorul"', al lui Eugen Lovinescu. Aici o cunoaşte pe Monica Lovinescu, 
mai tîrziu înfiripîndu-se o prietenie care va dura toată viaţa. 

1934. îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Printre 
colegii mai apropiaţi - Virgil Ierunca. 

1934. Publică, sub pseudonimul ANTISTIHUS, volumaşul parodic în 
genul... tinerilor (Bucureşti, Editura Cultura Poporului), de care se va dezice mai 
tîrziu, ca de o extravagantă a tinereții. 

1935. Publică, împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, Essai sur unt 
concept ion catholique du Judaisme (Eseu despre o concepție catolicei a 
iudaismului - Bucureşti, f.e.). Este începutul (şi fructul) 

417 


lungilor dezbateri teologale avute cu prietenul său, atît de des citat 

in Jurnalul Fericirii sub numele de MANOLE. Tot împreună vor 

publica încă un volum de acest gen în 

1936, fllusions et reali tes juives (Iluzii şi realităţi evreeşti - Paris). 1936. îşi 
susține la Bucureşti doctoratul în drept constituțional. 1937-1939. Călătorii în 
Elveţia, la Viena (familia sa era înrudită cu 

aceea a întemeietorului psihanalizei, Sigmund Freud), şi călătorii 

de studiu la Paris şi în Anglia. 

1939. începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale", la 
călduroasa recomandare a lui Camil Petrescu. 

1940. Este înlăturat din redacția revistei, împreună cu Vladimir Streniu, în 
cadrul acţiunii de „purificare etnică", declanşată sub guvernarea Antonescu - 
Horia Sima. Nu se va plînge de nedreptatea suferită, aşa cum nu se va plînge de 
privaţiile îndurate în perioada 1940-1944. Sau cum — cu extremă discreție şi 
modestie — va refuza să se plîngă de persecuțiile şi întemnițarea din perioada 
dictaturii comuniste. 

1944-1948. Revine în redacția „Revistei Fundațiilor Regale", lucrînd pînă 
la interzicerea publicaţiei. Este o perioadă de intensă activitate publicistică şi 
critică, avînd ca obiect în special opere fundamentale ale culturii noastre clasice. 

1948-1958. Structural opus oricărei ideologii totalitare, refuză asemeni 
multor vîrfuri ale spiritualității româneşti să adere la „revoluția comunistă din 
cultură, îndreptată, în numele „internaționalismului", împotriva valorilor noastre 
naționale. 

In septembrie 1953 este invitat de Constantin Noica să-l viziteze la 


Câmpulung, unde filosoful se afla în domiciliu obligatoriu. „După ce mă întorc 
la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică regularitate. (...) 
Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Miliai Rădulescu şi ale 
altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon 
pe masa de anchetă (...)" (Din Jurnalul Fericirii). 

Trăieşte, pînă în 1958, o perioadă de privaţiuni şi umilinţe, des dat afară din 
slujbe mărunte, consolîndu-se cu ghidul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor 
săi Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, 
Dinu Ranetti, Sergiu Al.-George, Mihai Sora, ş.a. Este, totodată, o perioadă de 
profunde frămîntări şi mutații în plan sufletesc: 

„Din ce în ce îmi căutam mai dirz refugiul in biserici, în cărţi creştine, în 
rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile ncprecisului şi se conturau 
treptat în fermitate. Nu ştiu dacă aş fi avut curajul şi dezinvoltura să fac pasul 
decisiv — din lene? de frică” din haos lăuntric? din risipire a cugetului? ca să nu 
supăr 

418 

rudele şi cunoscuţii? - dacă Acel ale cănii căi sunt de nepătruns, cum spun 
englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu prin 
persoana filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am 
făcut parte din cei care l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la 
Cmipulung, m-am întilnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti, şi l-am 
găzduit" - va nota, mai tîrziu, Părintele Nicolae Delarohia. 

Ianuarie 1959. Refuză presiunile securității de a fi folosit ca martor al 
acuzării împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „lotul" filosofului (şi al 
prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de 
uneltire contra ordinii sociale". Această nouă lovitură a sorții se dovedeşte a fi 
hotărîtoare, căci la 

15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina 
Dobzeu îl botează întru Hristos, naş de botez fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de 
lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă 
Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi uniți şi unul protestant, „spre 
a da botezului un caracter ecumenic". 

August 1964. îndură, pînă la această dată (adică mai bine de 6 ani şi 
Jumătate), rigorile închisorilor comuniste: insulte, bătăi, foamete, regim carceral. 
Deşi extrem de slab, totuşi posteşte două zile pe săptămînă, se roagă, face peste 
rînd de serviciu sau acceptă corvezi ori de cîte ori un coleg mai neputincios îl 
solicită. Harul de povestitor, incredibila varietate a lecturilor şi o memorie 
prodigioasă — toate iscusit folosite pentru a da curaj şi putere sufletească 
oamenilor - îl fac unul din intelectualii cei mai îndrăgiți, în special de tineri. Cu 
un farmec rar întîlnit, povesteşte cutare carte celebră sau cutare film, ori ţine 
prelegeri despre existențialism, teatrul absurdului, structuralism etc. - care pentru 
mulți tineri înseamnă un priita (şi esențial) contact cu valorile de vîrf ale 
veacului. 

îndată după eliberare, la schitul bucureştean Darvari îşi desăvîrşeşte taina 
botezului prin ungere cu mir şi primirea sfintei împărtăşanii. 

1964—1969. Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare cu 


comunismul". Este încărcător—descărcător pe un camion de „Alimentara" pînă 
cînd este grav rănit în urma unui accident de circulație (1968). Este spitalizat la 
„Pantelimon" pînă în martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica 
ş.a.) reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în 

„Secolul 20", „Viaţa Românească" etc. 

Apoi, în decursul anilor, va publica un impresionant număr de traduceri - 
alegînd cu grijă lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau 
special adresate tineretului (cărțile lui Kipling). Amintim dintre acestea: 

419 

J 
JAMES BARLOW, Personalul de 1 şi 6 (Univers, 1971) 

DA VID STOREY, Viaţa sportivă (Univers, 1972) 

- MAX OLIVER LACAMP, Focurile miniei (Univers, 1972) 

- împreună cu Al. Baciu, traduce din celebrul filosof francez 

contemporan ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri despre fericire (Ed. Minerva, 
Colecţia BPT, 2 voi., 1973) 

- RUDYARD KIPLING, Stalky et comp. (Univers, 1977) 

- GASTON BOISSIER, Cicero şi prietenii săi (Univers, 1977) 

- RUDYARD KIPLING, Domnia sa, preacinstitul elefant 

(Univers, 1978) 

- ROBERT GRAVES, Eu, Claudius Zeul... (Albatros, 1979) 

A mai tradus, în franțuzeşte, cartea ieromonahului IOANICHIE BĂLAN, 
apărută în Belgia, la Chevetogne (unde se află una din marile universități catolice 
ale Occidentului şi unde N. Steinhardt a ţinut cursuri), sub titlul Vies des moines 
de Moldaxie, 1986. 

1973. Constantin Noica vizitează Clujul şi îl cunoaşte pe episcopul vicar, P. 
S. Iustinian Chira Maramureşanul, care-i vorbeşte despre mînăstirea Rohia unde 
fusese aproape trei decenii stareţ. Atras din ce în ce mai mult de viaţa monahală 
(de fapt, chiar trăia ca un călugăr), N. Steinhardt căuta o mînăstire. La Rohia îl 
duce prima oară (fără să-i spună unde şi de ce) scriitorul Iordan Chimet, de 
conivenţă cu Noica. Pentru N. Steinhardt evenimentul capătă proporții de 
revelaţie: întîlneşte, după multe căutări, locul visat, şi pe măsura dragostei aparte 
pe care o are pentru tărîmurile transilvane şi oamenii lor, pentru intensa viață 
culturală clujeană. Simpati-zîndu-l din prima clipă, P. S. Iustinian Chira 
Maramureşanul îi va deveni prieten şi ocrotitor. 

1976. N. Steinhardt publică primul volum important de eseuri, între viață şi 
cărți (Editura Cartea Românescă). Deşi în faza de corectură I cenzura îl reduce la 
Jumătate şi cartea apare numai după ce Mihai Gafiţa „blindează" cu o prefaţă 
textele păstrate, critica o apreciază unanim ca pe un eveniment. 

1980. Odată cu volumul de cronici Incertitudini literare (Ed. Dacia), căruia 
1 se decernează premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, se 
poate spune că pentru N. Steinhardt se încheie „deceniul traducerilor” şi începe 
„deceniul volumelor de autor”. 

16 august 1980. în 1976, părintele stareţ al Rohiei, Serafim Man, îi ceruse 
lui N. Steinhardt „să-i găsească un bibliotecar” care să pună în ordine cele peste 
23.000 de volume adunate la mînăstire. N. Steinhardt începe anevoioasa acțiune, 


căreia 1 s'e va dedica abia după stingerea, la 90 de ani, a tatălui său, şi după 
îmbracarea hainei monahale. La 16 august 1980, este călugărit de I. P. S. 

420 

Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Ocrotitorul său de suflet, P. S. 
Chira Maramureşanul, îi „dă canon" să continuie cu şi mai multă stăruință 
activitatea de creaţie, care acum îmbracă un dublu aspect: ca scriitor semnează 
tot N. Steinhardt, în timp ce predicațiile şi meditațiile religioase sunt semnate 
„Părintele Nicolae Delarohia"”. Deceniul 1980-1989 este totodată un deceniu al 
pendulărilor bianuale Rohia - Bucureşti, locuri în care călugărul - respectiv 
scriitorul - petrece cîte jumătate de an, cu escale de cîteva zile la Cluj în familia 
prietenului (fost coleg de detenție) Virgil Bulat. 

e 1982. Ii apare, la Editura Albatros, eseul monografic Geo Bogza. Un 

poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi 
Patetismului. 

e 1983. Editura Dacia îi publică volumul de cronici şi eseuri Critică la 

persoana întii. Cronicile elogioase, subliniind unghiul „noncon-formist" de 
abordare a fenomenului literar contemporan, ca şi noile eseuri, publicate în mai 
toate revistele de cultură şi socotite „prea bătăioase", determină cenzura să 
„amîne" an de an apariția următoarei cărți. Aşa se face că 1 se publică abia în 

e 1987, la „Cartea Românească", volumul Escale în spațiu şi timp, 

conținînd în principal însemnări de călătorie, eseuri asupra unor opere 
„consacrate" din literatura română sau universală, şi mai puţine referiri la 
fenomenul literar contemporan (Cărtărescu, Grigurcu, Buzura, Carharii de la 
Păltiniş). în intervalul dintre aparițiile editoriale, continuă însă o intensă 
activitate publicistică, în afara „Vieţii Româneşti", îl publică aproape număr de 
număr „Steaua", apoi „Familia", „Vatra", „Tribuna", „Astra”. De asemenea, 
impresionează (dar nu surprinde) frecvenţa eseurilor publicate de revistele 
studenţeşti „Echinox" (în special), dar şi „Dialog" sau „Opinia studenţească". 
Mai departe de ochiul „vigilent" al cenzurii, în Transilvania îşi desfăşoară 
activitatea cenaclul tinerilor din Dej, Beclean, iar la Bistriţa au loc adevărate 
festivaluri culturale cu expoziţii de artă, recitaluri de poezie, prelegeri şi 
dezbateri. Participă la acestea o seamă de bucureşteni, printre care Andrei Pleşu, 
şi aproape totdeauna vine de la Rohia N. Steinhardt. 

„ Tinereţea bătrintilui monah era exemplară. Vremea tinereţii generaţiei 
sale nu apusese. Se bucura. Toţi (Paleologu, Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Sora) 
erau înconjurați de tineri. Deveniseră im fel de maeşhi, guru, înţelepţi. Tinerii îi 
alegeau pe ei, ei alegeau tinerii, nu se ştie. Important era că se aflau şi se află 
împreună" - îşi aduce aminte unul din tinerii discipoli ai lui N. Steinhardt, poetul 
Ioan Pintea. 

421 

Scriitorul-călugăr participă şi la festivalurile „Lucian Blaga" de la Sebeş, 
unde citeşte comunicări, ţine slujbe, după care, cu profesorul Achim Mihu, „dă o 
fugă" pînă la Păltiniş, la Noica. Acum nu 1 se mai „îngăduie", ca la începutul 
deceniului, să plece în străinătate. La Paris fusese găzduit în casa lui Mircea 
Eliade, sănătatea mereu precară i-o îngrijea doctorita Marie-France Ionesco, îl 
primesc prieteneşte şi-i dăruie cărți Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen 


Ionesco, Emil Cioran. (La rindul său, după eliberarea din detenție, trimitea 
mereu prietenilor din străinătate pachete cu cărți, pentru a-i ţine la curent cu 
aparițiile mai importante din țară.) Legăturile cu „dizidenta", cu „duşmanii 
vînduți străinătății", nu plac, după cum nu plăcea nici modul lui de a scrie, nici 
prezenţa sa „dubioasă" la cenaclurile tinerilor, nici multele vizite pe care le 
primea la Robia. Este pus sub urmărire atentă, şi pe la mijlocul anilor '80, 
securitatea descinde la mînăstire procedînd la o percheziţie severă. I se confiscă 
toate cărțile primite cu dedicație de la „transfugi", iar asupra P. S. Iustinian Chira 
Maramureşanul se fac presiuni pentru a-l alunga din cinul monahal pe călugărul 
care „nu-şi vede de treabă" şi „face politică duşmănoasă". Episcopul găseşte însă 
şi tărie, şi mijloace să-şi apere protejatul, şi nu cedează. Nu ţinuse 
călugărul-cărturar la universitatea catolică de la Chevetogne prelegeri reliefind 
virtuțile culturii româneşti şi ale ortodoxiei? Va să zică, şi acolo şi la Lourdes 
catolicii îl invită să rămînă la ei, iar noi să-l alungăm? N-ar fi bine! 

1988. Un remarcabil eseu-sinteză închinat geniului , Luceafărului” îi apare 
ca prefaţă la cartea doamnei Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul 
ontologic, tipărită la Aarhus, în Olanda. 

1988. „Amiînîndu-i" în continuare apariția volumului cu cronici şi eseuri pe 
teme contemporane (care „aştepta", periodic împrospătat, din 1984 la Editura 
Dacia!), „consiliul culturii" permite Editurii Eminescu să tipărească volumul (cu 
un titlu fericit şi semnificativ ales) Prin alții spre sine. Şi în cazul acestui volum 
- altfel nici că se putea! - realizarea se îndepărtează de intenție. I se publică, în 
cele din urmă, nu toate, ci doar o parte din studiile apărute odinioară în „Revista 
Fundațiilor”. Şi din nou, în a doua parte a cărții, eseuri pe teme consacrate, şi mai 
puțin contemporane. 

Avea să fie ultimul volum antum N. Steinhardt. 

29 martie 1989. Inima ostenită a scriitomlui-călugăr îşi opreşte bătăile la 
spitalul din Baia Mare. Nu 1-a fost dat să se stingă acasă - acasă se simţea cu 
adevărat numai la Rohia - ci în drum spre Bucureşti. Nici nu închisese bine ochii, 
şi la mînăstire şi-au făcut apariţia nişte „tovarăşi" scotocindu-i prin puţinele 
lucruri după niscai manuscrise. Le-o luase însă (cu puţin) înainte loan Pintea. în 
schimb, 

422 

la înmormântare şi-au luat revanşa: au filmat, au filmat... ŞI, desigur, din 
înalt ordin, înmormântarea trebuia redusă la strictul necesar, „tară discursuri în 
plus". Care, vezi Doamne, s-ar fi putut referi şi la dîrzenia de-o viață a 
dispărutului, la peregrinarea prin temniţele comuniste. Deci, n-a putut vorbi nici 
măcar „Conu Alecu" (Paleologu), cel mai bun prieten al său. Restricţiile au fost 
totuşi compensate de strălucirea solemnei slujbe religioase oficiate de un 
impunător sobor de preoți, stareți, călugări în fninte cu P. S. Iustinian Chira 
Maramureşanul. Şi de cuvîntul rostit din partea Uniunii Scriitorilor de poetul 
(greco-catolic! Cum le mai orinduieşte soarta pe toate!) Adrian Popescu. 
Netemător, cu demnitate, acesta a dat glas adevărului şi, recurgînd la dubla 
paralelă Păltiniş -Rohia, Noica - Steinhardt, a subliniat că ea se impune de la 
sine, fiind vorba de 

„...doi intelectuali deprimă magnitudine ai literelor române, care au ştiut 


să ardă generos pină la capăt, pentru o idee care e mai presus de individ şi 
priveşte o tară întreagă... " 

Apariții postume 

e JURNALUL FERICIRII (Editura Dacia, 1991; ediție îngrijită şi Postfaţă 
de Virgil Ciomoş) constituie, conform menţiunii înscrise pe pachetul sigilat de 
autor, autenticul Testament literar al lui N. Steinhardt. 

Este lucrarea capitală a autorului, şi insistența cu care revine asupra ei, pe 
parcursul a mai bine de 12 ani, dovedeşte din plin acest lucru. Iată un scurt istoric 
al variantelor şi avatariilor cunoscute de acestea: 

— Textul originar (îl vom nota Text I) conținînd cea. 570 pagini dactilo a 
fost finalizat la începutul anilor '70. La puțină vreme, în urma unei percheziții, 
este confiscat de securitate. Socotindu-l definitiv pierdut, după vreo doi ani N. 
Steinhardt încearcă reconstituirea lui. Rezultă 

- Textul 2, mai amplu, de cea 760 pagini dactilo, care desigur nu putea 
reconstitui cu fidelitate structura şi detaliile primului. Face demersuri pe lîngă 
Uniunea scriitorilor şi, după cîţiva ani, la insistenţele preşedintelui Uniunii, 
Dumitru Radu Popescu. securitatea restituie Textul I. 

423 

- Reintrat în posesia acestuia (şi probabil la sugestia prietenilor din 
străinătate) N. Steinhardt pune la punct o variantă prescurtată, de cea 480 pagini 
dactilo (Text 3) care ajunge în Occident. Acest text, cum arată Virgi] Ierunca în 
revista „Dialog" (1990) a fost transmis, cale de aproape 2 ani (1988-1989), de 
postul de radio „Europa liberă" în emisiunea Cartea pe unde. 

- între timp (după 1980), autorul revizuieşte şi corectează atît Textul 1, cît 
şi Textul 2. Pe la jumătatea deceniului, aflîndu-se la Bucureşti, autorul este 
chemat la securitate „pentru a da o declarație". Fusese, nu cu multă vreme în 
urmă, vizitat la Rohia „de patru scriitori bucureşteni". Unul dintre aceştia vorbise 
despre cărțile cu autograf primite de N. Steinhardt de la prietenii săi din 
străinătate. Evident, urma să aibă loc o percheziţie la Rohia. Textele 1 şi 2, aflate 
acolo, erau în pericol. N. Steinliardt apelează la prietenul său, Virgil Ciomoş, 
care-l va aştepta la aeroportul din Cluj pentru a-l duce în grabă, cu maşina sa, la 
Rohia. Aşa au fost puse la adăpost (ascunse) manuscrisele, Virgil Ciomoş 
devenind astfel executor testamentar pentru Jurnalul Fericirii. 

Textul 1, în îngrijirea lui Virgil Ciomoş, este publicat de „Dacia în 1991. 
La primul Salon Naţional al Cărţii, Marele premiu, „Cea mai bună carte a 
anului”, este decernat „Daciei" pentru Jurnalul Fericirii (în 1992). 

La ora actuală (noiembrie 1993) cartea se află în curs de traducere (în 
franceză, germană) pentru a apare în cîteva ţări europene. 

Monologul polifonic (Dacia, 1991; ediție îngrijită şi Cuvînt înainte de 
Virgil Bulat). Conţine eseuri şi cronici scrise de N. Steinliardt între 1983-1989, a 
căror publicare în volum fusese mereu amînată. Cărţii i s-a decernat, în 1992, 
premiul POESIS „Pentru cea mai bună îngrijire de ediție”. 

MONAHUL NICOLAE DELAROHIA, Dăruind, vei dobîndi. Cuvinte 
de credinţă (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi 
Sătmarului, Baia Mare, 1992). Cartea conţine predicile (scrise şi ținute) de 
monah în decursul anilor, unele apăiute în „Telegraful român" şi în alte publicații 


eclesiastice. 

NICOLAE STEINHARDT. MONAHUL DE LA ROHIA răspunde la 365 de 
întrebări incomode adresate de ZAHARIA SÂNGEORZAN (Ed. revistei 
Literatorul, Buc, 1992). Conţine reflecții, opinii, răspunsuri date prin 
corespondență întrebărilor puse de Z. Sângeorzan. 

424 

N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu loan Pintea, 
Editura Dacia, 1993). Volum complex, conținînd, pe lîngă convorbirile cu tînărul 
său discipol loan Pintea, eseul politic Agonia Europei, fragmente din proiectatul 
Jurnal de la Jilava, cîteva eseuri inedite ş.a. 

Volumul încheia, în linii mari, publicarea creației lui N. Steinhardt. Dată 
fiind însă prezenţa sa „de primă magnitudine" în literatura noastră, rămîne de 
realizat în viitor o integrală a operei. Care, pe lîngă reeditarea critică, ştiinţifică a 
lucrărilor publicate, să conţină variantele rămase inedite (de pildă, Textul 2 din 
Jurnalul Fericirii) ca şi un corpus din bogata corespondenţă purtată de scriitor cu 
atitea din personalitățile de marcă ale culturii româneşti din acest secol şi sfîrşit 
de mileniu. 

425