Paulo Coelho — Unsprezece Minute

PAULO COELHO 


PAULO COELHO 


UNSPREZECE MINUIE 


O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, 
cei care ne îndreptăm către Tine. 
Amin 


DEDICAŢIE. 

În ziua de 29 mai 2002, cu puţin timp înainte de a pune 
punct acestei cărţi, am fost la Peştera de la Lourdes, în 
Franţa, ca să umplu câteva sticle cu apa miraculoasă de la 
izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de 
incintă al catedralei, un domn de vreo şaptezeci de ani mi-a 
spus: „Ştiţi că semănaţi cu Paulo Coelho?” l-am răspuns că 
eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrăţişat, mi le-a prezentat 
pe soţia şi pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea 
cărţilor mele în viaţa lui, spunându-mi în încheiere: „Ele mă 
fac să visez.” 

Am mai auzit în repetate rânduri propoziţia asta şi ea mă 
umple totdeauna de mulţumire. Atunci însă m-am alarmat - 
pentru că ştiam că Unsprezece minute trata un subiect 
delicat, izbitor, şocant. M-am dus la izvor, am umplut 
sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul 
Franţei, aproape de Belgia) şi mi-am notat numele lui. 

Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o 
obligaţie faţă de dumneavoastră, faţă de soţia şi nepoata 
dumneavoastră şi faţă de mine însumi: să vorbesc despre 
ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea 
tuturora să asculte. Unele cărţi ne fac să visăm, altele ne 
aduc la realitate, dar niciuna nu poate fugi de lucrul cel mai 
important pentru autor: onestitatea cu care scrie. 

Pentru că eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă. 

Eu sunt cea venerată şi cea dispreţuită. 


Eu sunt prostituata şi sfântă. 

Eu sunt soţia şi fecioara. 

Eu sunt mama şi fiica. 

Eu sunt braţele mamei mele. 

Eu sunt cea stearpă şi numeroşi sunt copiii mei. 

Eu sunt cea căsătorită şi fata bătrână. 

Eu sunt cea care aduce pe lume şi cea care nicicând n-a 
zămislit. 

Eu sunt alinarea durerilor naşterii. 

Eu sunt soţia şi soţul. 

Eu am fost bărbatul care m-a crescut. 

Eu sunt mama tatălui meu. 

Sunt sora soţului meu. 

Şi el e copilul meu respins. 

Poartă-mi totdeauna respect. 

Pentru că eu sunt cea scandaloasă şi cea magnifică. 

Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la 
Nag Hammadi. 

Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că Isus ia 
masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu 
parfum şi, stând plângând îndărăt, la picioarele lui, cu 
lacrimi începu să-i ude picioarele şi le ştergea cu părul 
capului său, sărutându-i picioarele mereu şi ungându-le cu 
parfum. Când văzu fariseul care-l invitase, îşi zise în sinea 
lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de 
femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.” 

Atunci Isus luă cuvântul şi-i zise: „Simon, am să-ţi spun 
ceva.” „Spune, Învăţătorule”, zise el. 

„ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute 
de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el 
îi iertă pe amândoi. Care din doi îl va iubi mai mult?” 

Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai 
mult.” „Bine ai judecat”, îi zise el. 

Întorcându-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi 
această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă 
pe picioare, pe când ea cu lacrimile sale mi-a udat 


picioarele, iar cu părul său mi le-a şters. Tu nu m-ai sărutat; 
ea însă de când am intrat nu a încetat să-mi sărute 
picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe când ea 
picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îţi spun că i se 
iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela 
însă căruia puţin i se iartă, puţin iubeşte.” 

Luca, 7, 37-47 

A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria. 

Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a 
începe o poveste pentru copii, pe când „prostituata” e un 
subiect pentru adulţi. Cum pot scrie oare o carte cu această 
aparentă contradicţie iniţială? Dar, în fine, cum în fiecare 
clipă din viaţă suntem cu un picior în basm şi celălalt în 
abis, să păstrăm această formulă introductivă: 

A fost odată o prostituată pe nume Maria. 

Ca toate prostituatele, se născuse fecioară şi nevinovată, 
iar în adolescenţă visase să-l întâlnească pe bărbatul vieţii 
sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în 
mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau 
să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu 
vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, 
mama ei era croitoreasă, oraşul ei din interiorul Braziliei 
avea un singur cinematograf, un centru comercial, o 
agenţie bancară şi de aceea Maria nu înceta să aştepte ziua 
când Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neaşteptate, să-i 
răpească inima şi să plece cu ea spre a cuceri lumea. 

Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămânea decât să 
viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp 
ce mergea pe jos de acasă la şcoala primară din localitate. 
În prima zi de clasă, îşi dădu seama că nu era singură pe 
drum: împreună cu ea mergea un ştrengar ce locuia prin 
vecini şi urma şcoala după acelaşi orar. Cei doi nu 
schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că 
cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele 
de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, 


când băiatul păşea grăbit, iar ea abia îşi mai trăgea sufletul 
în efortul de a se ţine dupăel. 

Scena s-a repetat mai multe luni de-a rândul. Maria, care 
detesta să înveţe şi n-avea altă distracţie în viaţă în afara 
televiziunii, nu-şi mai dorea decât ca ziua să treacă repede, 
aşteptând cu nerăbdare fiecare drum la şcoală şi, spre 
deosebire de celelalte fete de vârsta ei, găsea că sfârşiturile 
de săptămână erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum 
pentru un copil orele trec mult mai greu decât pentru un 
adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, 
pentru că nu-i dăruiau decât zece minute cu iubirea vieţii 
sale şi nenumărate ceasuri pe care şi le petrecea cu gândul 
la ea, imaginându-şi ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de 
vorbă cu el. 

Şi deodată s-a întâmplat. 

Într-o dimineaţă, ştrengarul a venit la ea şi a rugat-o să-i 
împrumute un creion. Maria nu a răspuns, a afişat chiar o 
anumită iritare în faţa acelei abordări neaşteptate şi a iuţit 
pasul. Rămăsese împietrită de spaimă când îl văzuse 
înaintând spre ea, îi era teamă să nu afle cât de mult îl 
iubea, câte speranţe îşi punea în el, cum visa să-l ia de 
mână, să treacă prin faţa porţii şcolii şi să meargă în 
continuare pe stradă până la capătul ei, unde - după cum se 
spunea - se aflau un mare oraş, personaje de telenovele, 
artişti, maşini, multe cinematografe şi o infinitate de 
bunătăţi la îndemână. 

În restul zilei nu mai reuşi să se concentreze la ore, 
suferind din pricina comportării sale absurde, dar simţindu- 
se în acelaşi timp uşurată, deoarece ştia că şi băiatul o 
observase, iar creionul nu fusese altceva decât un pretext 
ca să angajeze o conversaţie, întrucât, la apropierea lui, 
văzuse că avea în buzunar un pix. Aşteptă următoarea 
ocazie şi noaptea aceea - ca şi nopţile care urmaseră - îşi 
imagină droaia de răspunsuri pe care avea să i le dea până 
când avea să găsească o modalitate sigură de-a începe o 
poveste care să nu se mai sfârşească niciodată. 


Dar altă ocazie n-a mai existat; deşi continuaseră să 
meargă împreună la şcoală, uneori Maria în faţa lui, ţinând 
în mâna dreaptă un creion, alteori mergând în urma lui, ca 
să-l poată contempla cu duioşie - el nu i-a mai adresat nici 
un cuvânt şi ea a trebuit să se mulţumească a-l iubi şi a 
suferi în tăcere până la finele anului şcolar. 

Pe durata interminabilei vacanțe care urmase, s-a trezit 
într-o bună dimineaţă cu coapsele scăldate în sânge, şi-a 
închipuit că avea să moară; se hotări să-i lase băiatului o 
scrisoare în care să-i spună că el fusese marea dragoste a 
vieţii sale şi plănui să se afunde în pustietăţi ca să fie 
sfâşiată de unul dintre animalele sălbatice care-i terorizau 
pe ţăranii din părţile locului: vârcolacul sau măgarul-fără- 
cap. Doar aşa s-ar fi putut ca părinţii să nu sufere la 
moartea ei, căci oamenii săraci nu-şi pierd niciodată 
speranţa, în ciuda tragediilor ce li se-ntâmplă mereu. Astfel, 
ei aveau să trăiască în credinţa că fusese răpită de o familie 
bogată şi fără copii, dar că poate odată şi odată, cândva în 
viitor, avea să se întoarcă acasă, covârşită de glorie şi bani - 
în vreme ce iubitul actual (şi etern) al vieţii sale avea să o 
poarte pentru totdeauna în amintire, suferind zi de zi că nu- 
i mai adresase încă o dată o vorbă. 

Nu apucă să scrie scrisoarea, fiindcă maică-sa intră în 
cameră, văzu cearşaful pătat de sânge, zâmbi şi-i spuse: 

— Acum te-ai făcut fată mare, draga mamei. 

Vru să ştie ce legătură era între faptul că se făcuse mare şi 
sângele care-i curgea, dar mama ei nu ştiu să-i explice clar, 
afirmă doar că era ceva normal şi că de-acum înainte 
trebuia să folosească un fel de perniţă de păpuşă între 
picioare, vreme de patru, cinci zile pe lună. Întrebă dacă 
bărbaţii foloseau un tub pentru a evita ca sângele să li se 
scurgă în pantaloni şi află că asta li se întâmpla numai 
femeilor. 

Maria i se plânse lui Dumnezeu, dar în cele din urmă se 
obişnui cu menstruaţia. Dar cu absenţa băiatului tot nu 
izbutea să se obişnuiască şi nu contenea să-şi reproşeze 


comportamentul stupid de care făcuse dovadă fugind 
tocmai de ceea ce dorea mai aprins. Cu o zi înaintea primei 
zile de şcoală, se duse la singura biserică din oraş şi jură în 
faţa imaginii Sfântului Anton că avea să ia iniţiativa ca să 
intre în vorbă cu băiatul. 

A doua zi, se aranjă cât mai bine cu putinţă, îmbrăcându- 
se într-o rochie pe care mama i-o cususe anume pentru 
ocazia aceea, şi plecă - mulţumind lui Dumnezeu că în 
sfârşit se terminase vacanţa. Dar băiatul nu-şi făcu apariţia. 
Şi astfel trecu încă o săptămână chinuitoare, până ce află, 
de la nişte colege, că se mutase din oraş. 

— S-a dus departe - zise cineva. 

În clipa aceea, Maria învăţă că unele lucruri se pierd 
pentru totdeauna. Mai învăţă şi că exista un loc numit 
„departe”, că lumea era vastă, târgul ei era mic, iar 
persoanele cele mai deosebite plecau până la urmă. l-ar fi 
plăcut şi ei să poată pleca, dar era încă foarte tânără; şi 
totuşi, privind străzile prăfuite ale orăşelului unde locuia, 
hotări că într-o bună zi o va lua pe urmele băiatului. În 
următoarele nouă zile de vineri, potrivit unui obicei ţinând 
de religia sa, se împărtăşi şi-o rugă pe Fecioara Maria să o 
scoată cândva de-acolo. 

Suferi o vreme, încercând zadarnic să dea de urma 
băiatului, dar nimeni nu ştia unde se mutaseră părinţii lui. 
Atunci, Maria începu să considere lumea prea mare, 
dragostea ca pe ceva foarte primejdios, iar pe Fecioară 
drept o sfântă care sălăşluia într-un cer depărtat şi nu lua 
seama la rugăciunile copiilor. 

Trecură trei ani, învăţă geografie şi matematică, începu să 
se uite la telenovele, citi la şcoală primele ei reviste erotice 
şi începu să ţină un jurnal unde vorbea despre viaţa ei 
monotonă şi despre dorinţa ei de a cunoaşte nemijlocit cele 
învăţate - oceanul, zăpada, oamenii cu turban, femeile 
elegante şi acoperite de bijuterii. Cum însă nimeni nu poate 
trăi din dorinţe imposibile - mai ales când mama e 
croitoreasă, iar tatăl nu stă acasă —, înţelese numaidecât că 


trebuia să ia aminte la cele ce se întâmplau în jurul ei. 
Învăţa ca să iasă învingătoare şi totodată căuta pe cineva 
căruia să-i poată împărtăşi visele ei de aventuri. Când 
împlini cincisprezece ani, se îndrăgosti de un băiat pe care-l 
cunoscuse la o procesiune din Săptămâna Sfântă. 

Nu repetă greşeala din copilărie: conversaseră, se 
împrieteniseră şi începuseră să meargă împreună la cinema 
şi la petreceri. Observă de asemenea că, la fel cum i se 
întâmplase cu băieţelul, dragostea era legată mai mult de 
absenţa decât de prezenţa partenerului: trăia ducând lipsa 
tânărului, petrecea ore în şir imaginându-şi despre ce 
aveau să stea de vorbă la următoarea întâlnire şi-şi amintea 
fiecare secundă când fuseseră împreună, străduindu-se să 
descopere ce făcuse bine sau ce greşise. Îi plăcea să se 
considere o fată cu experienţă, care mai lăsase să-i scape o 
mare pasiune, cunoştea durerea pricinuită de asta - şi 
acum era hotărâtă să lupte din răsputeri pentru bărbatul 
acesta, pentru căsătorie, căci el era bărbatul menit 
căsătoriei, pentru copii, pentru casa de la malul mării. Stătu 
de vorbă cu mama ei, care o imploră: 

— E încă prea devreme, fata mamei. 

— Dar dumneata te-ai măritat cu tata la şaisprezece ani. 

Mama nu voia să-i explice că o făcuse din pricina unei 
sarcini neaşteptate, aşa că folosi argumentul „acum sunt 
alte vremuri”, punând punct discuţiei. 

A doua zi, cei doi plecară să se plimbe pe un câmp din 
împrejurimile oraşului. Stăteau de vorbă, Maria îl întrebă 
dacă nu dorea să călătorească, dar în loc să-i răspundă, el o 
prinse în braţe şi o sărută. 

Primul sărut din viaţa ei! Cât visase momentul acela! Şi 
peisajul era deosebit - zborul stârcilor, apusul de soare, 
regiunea semiaridă cu frumuseţea ei agresivă şi zvonul unei 
muzici în depărtare. Maria simulă opoziţia faţă de avans, 
dar numaidecât îl îmbrăţişă şi repetă ceea ce văzuse de- 
atâtea ori la cinema, în reviste şi la televizor: îşi frecă 
violent buzele de ale lui, mişcându-şi capul într-o parte şi-n 


alta, într-o mişcare pe jumătate ritmată, pe jumătate 
necontrolată. Simţi că, din când în când, limba tânărului îi 
atingea dinţii şi i se păru ceva delicios. 

El însă încetă brusc să o mai sărute. 

— Nu vrei? - întrebă. 

Ce trebuia să răspundă? Că voia? Evident că voia! Dar o 
femeie nu trebuie să se expună aşa, mai cu seamă cu 
viitorul ei soţ, altminteri el va rămâne tot restul vieţii rău 
impresionat de faptul că ea acceptă totul cu multă uşurinţă. 
Preferă să nu spună nimic. 

El o sărută din nou, repetând gestul, de astă dată cu mai 
puţin entuziasm. Se opri din nou, ruşinat - şi Maria ştia că 
undeva fusese o mare greşeală, dar se temuse să întrebe. 
Se prinseră de mâini şi o apucară spre oraş, conversând 
despre alte subiecte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

În noaptea aceea, alegându-şi cu mare grijă cuvintele, 
deoarece gândea că într-o bună zi tot ce scria avea să fie 
citit, şi încredinţată că avea să se întâmple ceva foarte grav, 
consemnă în jurnalul ei: 

Când ne întâlnim cu cineva şi ne îndrăgostim, avem 
impresia că întreg universul este de acord; azi am văzut că 
aşa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, 
dacă ceva e greşit, nimic nu rămâne! Nici stârcii, nici 
muzica din depărtare, nici savoarea buzelor lui. Cum de 
poate dispărea atât de repede frumuseţea care se afla acolo 
acum câteva minute? 

Viaţa este foarte rapidă; îi face pe oameni să treacă de la 
cer la infern în câteva secunde. 

A doua zi se duse să stea de vorbă cu prietenele. Toate 
văzuseră că plecase la plimbare cu viitorul ei „iubit” - în 
definitiv nu e suficient să trăieşti o mare dragoste, e nevoie 
şi să faci astfel încât toţi să ştie că eşti o persoană foarte 
dorită. Ele erau foarte curioase să afle ce se întâmplase, iar 
Maria, plină de sine, zise că cel mai bun lucru fusese limba 
care-i atingea dinţii. Una dintre fete râse. 

— Tu n-ai deschis gura? 


Deodată, totul se clarificase - întrebarea, decepţia. 

— De ce? 

— Ca să laşi limba să intre. 

— Şi care-i deosebirea? 

— Nu ştiu să-ţi explic. Aşa se sărută. 

Dar pe tânăr nu-l revăzu decât trei zile mai târziu, la o 
serbare de la clubul din oraş, unde o ţinea de mână peo 
prietenă de-a ei - aceeaşi care-i pusese întrebarea despre 
sărut. Se prefăcu din nou că n-avea nici o importanţă, răbdă 
până la sfârşitul nopţii stând de vorbă cu amicele despre 
artişti şi băieţii din oraş, prefăcându-se că ignoră privirile 
compătimitoare pe care i le arunca din când în când una 
dintre ele. O dată ajunsă acasă, universul i se prăbuşi, 
plânse toată noaptea, suferi întruna vreme de opt luni şi 
trase concluzia că dragostea nu era făcută pentru ea şi nici 
ea pentru dragoste. Din acel moment, începu să se 
gândească la posibilitatea de a se călugări, închinându-şi 
restul vieţii acelui fel de iubire care nu râneşte şi nu lasă 
urme dureroase în inimă - iubirea pentru Isus. La şcoală se 
vorbea despre misionari care plecau în Africa şi ea decise 
că acolo era evadarea din viaţa sa atât de lipsită de emoţii. 
Făcu planuri ca să intre în mânăstire, învăţă tehnicile de 
prim ajutor (de vreme ce, după spusele unor profesori, în 
Africa mureau mulţi oameni), se consacră cu şi mai multă 
perseverenţă lecţiilor de religie şi se şi vedea ca o sfântă a 
vremurilor moderne, salvând vieţi şi cunoscând pădurile 
unde trăiau tigri şi lei. 

Anul celei de-a cincisprezecea aniversări nu-i rezervase 
însă doar descoperirea faptului că sărutul se face cu gura 
deschisă sau că dragostea e în primul rând un izvor de 
suferinţă. Descoperi un al treilea lucru: masturbarea. A fost 
aproape o întâmplare, tot jucându-se cu sexul în timp ce 
aştepta ca mama ei să se întoarcă acasă. Obişnuia să facă 
asta şi când era fetiţă şi-i plăcea mult senzaţia agreabilă - 
până într-o zi când o surprinse tatăl ei şi-i trase un pui de 
bătaie, fără a-i explica de ce. Nu uită niciodată loviturile şi 


învăţă că nu trebuia să se atingă aşa de faţă cu ceilalţi; cum 
nu o putea face în mijlocul străzii şi cum acasă nu avea o 
cameră doar a ei, dădu uitării senzaţia aceea plăcută. 

Până în după-amiaza aceea, la aproape şase luni după 
sărutul cu pricina. Mama întârzia, ea n-avea ce face, tatăl ei 
tocmai ieşise cu un prieten şi, în lipsa unui program 
interesant la televizor, începu să-şi examineze corpul - în 
speranţa de a găsi fire de păr indezirabile, pe care urma să 
şi le smulgă numaidecât cu o pensetă. Spre surprinderea ei, 
observă un mic bumb la partea superioară a vaginului; 
începu să se joace cu el şi nu se mai putea opri; era tot mai 
plăcut, mai intens, şi tot trupul, mai cu seamă partea pe 
care o atingea - i se rigidiza. Curând intră într-un soi de 
paradis, senzaţia îşi spori intensitatea, observă că nu mai 
distingea sau nu mai auzea bine, totul i se părea decolorat, 
până când gemu de plăcere şi avu primul ei orgasm. 

Orgasm! Bucurie! 

A fost ca şi cum s-ar fi înălţat sus de tot în cer şi acum ar fi 
coborât cu paraşuta, lent, pe pământ. Trupul îi era lac de 
sudoare, dar se simţea întreagă, realizată, plină de energie. 
Deci asta era sexul! Ce miracol! Gata cu revistele 
pornografice, cu toată lumea sporovăind despre plăcere, 
dar cu feţele îmbufnate. Gata cu nevoia de bărbaţi, cărora 
le place trupul femeii, dar îi dispreţuiesc inima. Putea face 
totul de una singură! Repetă şi a doua oară, de astă dată 
imaginându-şi că o atingea un actor celebru, şi din nou urcă 
în paradis şi cobori cu paraşuta, încă mai plină de energie. 
Când se pregătea să înceapă a treia oară, se întoarse acasă 
mama. 

Maria stătu de vorbă cu prietenele sale despre noua ei 
descoperire, evitând să le spună însă că avusese prima 
experienţă doar în urmă cu câteva ore. Toate - cu excepţia 
a două dintre ele - ştiau despre ce era vorba, dar niciuna 
nu îndrăznise să vorbească despre acest subiect. A fost 
rândul Mariei să se simtă revoluţionară, lider de grup şi, 
inventând un absurd „joc al confesiunilor secrete”, i-a cerut 


fiecăreia să povestească modul favorit de a se masturba. A 
învăţat fel de fel de tehnici diferite, cum ar fi să stai sub 
pătură în toiul verii (deoarece, zicea una dintre ele, 
transpiraţia ajută), să foloseşti o pană de gâscă spre a 
atinge locul (nu cunoştea numele locului), să-l laşi pe un 
băiat să facă asta (Mariei i se părea ceva inutil), să foloseşti 
duşul de la bideu (ea nu avea aşa ceva acasă, dar de îndată 
ce avea să meargă în vizită la vreo prietenă bogată, îşi 
propunea să experimenteze). 

Oricum, după ce descoperi masturbarea şi după ce utiliză 
unele din tehnicile sugerate de prietene, renunţă pentru 
totdeauna la viaţa religioasă. Asta îi procura multă plăcere - 
or, după cum se insinua la biserică, sexul era cel mai mare 
păcat. Prin intermediul aceloraşi prietene, începu să audă 
bazaconii despre asta: masturbarea umplea faţa de coşuri, 
putea duce la nebunie sau la sarcină. Asumându-şi toate 
riscurile, continuă să-şi provoace plăcerea cel puţin o dată 
pe săptămână, de obicei miercurea, când tatăl ei pleca să 
joace cărţi cu prietenii. 

În acelaşi timp, era tot mai nesigură în relaţiile cu bărbaţii 
- şi tot mai doritoare să plece din localitatea unde trăia. Se 
îndrăgosti pentru a treia, a patra oară, acum ştia să sărute, 
mângâia şi se lăsa mângâiată când era singură cu iubiții - 
dar totdeauna intervenea ceva greşit şi relaţia se termina 
exact în momentul când era definitiv convinsă că acela era 
insul nimerit ca să rămână cu el tot restul vieţii. După mult 
timp, ajunse la concluzia că bărbaţii aduceau numai durere, 
frustrare, suferinţă şi senzaţia că zilele se târau. Într-o 
după-amiază, pe când stătea în parc şi se uita la o mamă 
care se juca cu copilul ei de doi ani, luă hotărârea că putea 
să se gândească în continuare la soţ, copii şi casă cu vedere 
la mare, dar că nu se va mai îndrăgosti niciodată - pentru 
că pasiunea strica totul. 

Şi aşa se scurseră anii de adolescenţă ai Mariei. Se făcu 
tot mai frumoasă, datorită aerului ei misterios şi trist, şi 
mulţi bărbaţi îi dădură târcoale. leşi cu unul, cu altul, visă şi 


suferi - în pofida promisiunii făcute de a nu se mai 
îndrăgosti niciodată. Cu prilejul uneia dintre aceste 
întâlniri, îşi pierdu virginitatea pe banca din spate a unei 
maşini; ea şi iubitul ei se mângâiau cu mai multă ardoare ca 
de obicei, tânărul se înflăcără, iar ea - sătulă să fie ultima 
fecioară din grupul prietenelor sale - îngădui ca el să o 
pătrundă. Spre deosebire de masturbare, care o ridica la 
cer, asta nu-i produse decât durere şi un firişor de sânge 
care-i pătă fusta şi-o împiedică să plece. Nu avu senzaţia 
magică a primului sărut - stârcii zburând, apusul de soare, 
muzica..., nu, nu voia să-şi mai aducă aminte de asta. 

Făcu dragoste cu acelaşi tânăr în alte câteva rânduri, după 
care-l ameninţă, spunându-i că tatăl ei ar fi fost în stare să-l 
omoare dacă ar fi aflat că-i violase fata. Îl transformă într- 
un instrument de ucenicie, străduindu-se din răsputeri să 
înţeleagă în ce stătea plăcerea sexului cu un partener. 

Nu putu înţelege; masturbarea cerea mult mai puţină 
osteneală şi oferea mult mai multe recompense. Dar toate 
revistele, programele TV, cărţile, prietenele, totul, 
ABSOLUT TOTUL, spuneau că bărbatul este important. 
Maria începu să creadă că avea vreo problemă sexuală 
inavuabilă, se concentră şi mai mult asupra studiilor şi dădu 
uitării o vreme lucrul acela miraculos şi asasin numit 
Dragoste. 

Din jurnalul Mariei, când avea şaptesprezece ani: 

Scopul meu este să înţeleg dragostea. Ştiu că eram vie 
când am iubit şi mai ştiu că tot ce am acum, oricât ar părea 
de interesant, nu mă entuziasmează. 

Dragostea însă e teribilă: le-am văzut pe prietenele mele 
suferind şi nu vreau să mi se-ntâmple şi mie aşa ceva. Ele, 
care înainte râdeau de inocenţa mea, acum mă întreabă 
cum de reuşesc să-i domin atât de bine pe bărbaţi. Surâd şi 
tac, pentru că ştiu că remediul este mai rău decât durerea: 
pur şi simplu nu mă îndrăgostesc. Pe zi ce trece, văd şi mai 
limpede că bărbaţii sunt fragili, inconstanţi, nesiguri, 
surprinzători... până şi unii taţi ai acestor prietene mi-au 


făcut propuneri, am refuzat. Înainte eram şocată, acum 
cred că totul ţine de natura masculină. 

Deşi scopul meu e să înţeleg dragostea, deşi sufăr din 
cauza persoanelor cărora mi-am încredinţat inima, văd că 
cei care mi-au atins sufletul n-au reuşit să-mi trezească 
trupul, iar cei care mi-au mângâiat trupul n-au reuşit să-mi 
atingă sufletul. 

Împlini nouăsprezece ani, termină liceul, îşi găsi o slujbă 
într-un magazin de textile, iar şeful se îndrăgosti de ea - 
Maria însă, în situaţia ei, ştia cum să manevreze un bărbat, 
fără a se lăsa manevrată de el. Nu-i îngădui niciodată să o 
atingă, deşi se arăta totdeauna insinuantă, conştientă de 
puterea frumuseţii sale. 

Puterea frumuseţii: cum era oare lumea pentru femeile 
urâte? Avea câteva prietene cărora nimeni nu le dădea 
atenţie la petreceri, nimeni nu le întreba „ce mai faci?” 
Oricât ar fi părut de incredibil, fetele acelea preţuiau mult 
mai mult puţina iubire de care aveau parte, sufereau în 
tăcere când erau respinse şi se străduiau să facă faţă 
viitorului căutând şi alte soluţii decât să se gătească pentru 
cineva. Erau mai independente, mai preocupate de ele 
însele, cu toate că în închipuirea Mariei lumea trebuie să li 
se fi părut insuportabilă. 

Ea însă era conştientă de propria-i frumuseţe. Deşi uita 
aproape totdeauna sfaturile mamei sale, unul măcar nu-i 
ieşea din cap: „Draga mamei, frumuseţea nu durează.” Din 
cauza asta, continuă să păstreze o relaţie nici apropiată, 
nici distantă cu patronul ei, ceea ce a însemnat o majorare 
considerabilă a salariului (nu ştia până când va reuşi să-i 
menţină vie speranţa că într-o bună zi avea să o ducă la pat, 
dar până atunci câştiga bine), pe lângă sporurile pentru ore 
suplimentare (la urma urmelor, bărbatului îi plăcea să o 
aibă lângă el, pesemne pentru că se temea ca ea să nu iasă 
noaptea, să nu întâlnească o mare iubire). Munci douăzeci 
şi patru de luni fără întrerupere, putu să le dea şi părinţilor 
ei un ajutor lunar, şi-n cele din urmă izbuti! Făcu rost de 


suficienţi bani ca să petreacă un concediu de o săptămână 
în oraşul viselor sale, locul artiştilor, cartolina ţării sale: Rio 
de Janeiro! 

Şeful îi propuse să o însoţească şi să-i plătească toate 
cheltuielile, dar Maria îl minţi, zicând că singura condiţie pe 
care i-o impusese mama sa, de vreme ce mergea într-unul 
din locurile cele mai periculoase din lume, fusese să doarmă 
acasă la un văr care practica jiu-jitsul. 

— În plus - continuă ea —, nu puteţi nici lăsa magazinul 
aşa, nesupravegheat de o persoană de încredere. 

— Nu mă mai lua cu dumneavoastră - zise el, şi Maria zări 
în ochii lui ceea ce cunoştea de mult: focul pasiunii. 
Constatarea o surprinse, deoarece credea că bărbatul acela 
nu era interesat decât de sex; privirea spunea însă exact 
contrariul: „Pot să-ţi dau o casă, o familie şi ceva bani 
pentru părinţii dumitale.” Cu gândul la viitor, se hotări să 
întreţină văpaia. 

Zise că avea să simtă lipsa slujbei care-i plăcea atât de 
mult, a persoanelor cu care era încântată să convieţuiască 
(avu grijă să nu menţioneze pe nimeni în particular, lăsând 
să plutească misterul: oare prin „persoane” se referea la 
el?) şi promitea să fie foarte atentă la geanta şi integritatea 
sa. Adevărul era altul: nu voia ca nimeni, absolut nimeni, să- 
i strice cumva prima ei săptămână de libertate totală. Voia 
să facă de toate - să se scalde în mare, să stea de vorbă cu 
străini, să admire vitrinele magazinelor şi să se arate 
disponibilă ca să-i apară un Făt-Frumos şi să o răpească 
pentru totdeauna. 

— În definitiv, ce înseamnă o săptămână? - zise ea cu un 
zâmbet seducător, silindu-se să nu pară falsă —. Trece 
repede şi în scurt timp mă voi întoarce şi-mi voi vedea iarăşi 
de treburile mele. 

Şeful, deziluzionat, mai luptă puţin, dar până la urmă 
acceptă, căci tocmai atunci îşi făcea planuri secrete să o 
ceară în căsătorie imediat după ce avea să se întoarcă şi nu 
voia să fie prea îndrăzneţ şi să strice totul. 


Maria călători patruzeci şi opt de ore în autobuz, trase la 
un hotel de categoria a cincea la Copacabana (ah, 
Copacabana! Plaja, cerul de-acolo...) şi, chiar înainte de a-şi 
desface valizele, scoase un bikini pe care şi-l cumpărase, şi-l 
puse şi, în ciuda timpului înnorat, se duse pe plajă. Privi 
marea, se simţi speriată, dar în cele din urmă intră în apă, 
moartă de ruşine. 

Nimeni de pe plajă nu observă că tânăra aceea era la 
primul ei contact cu oceanul, cu zeiţa lemanjal, cu curenţii 
maritimi, cu spuma valurilor şi cu coasta Africii cu leii săi, 
de cealaltă parte a Atlanticului. Când ieşi din apă, fu 
abordată de o femeie ce încerca să vândă sandvişuri 
naturale, de un negru frumos, care o întrebă dacă era 
liberă să iasă la noapte, şi cu un bărbat care nu ştia nici o 
vorbă în portugheză, dar gesticula şi o invita să bea un suc 
de cocos cu el. 

Maria cumpără sandvişul pentru că îi fu ruşine să zică 
„nu”, dar evită să intre în vorbă cu alţi doi străini. O clipă 
mai târziu se întristă; în definitiv, acum când putea face tot 
ce voia, de ce oare se comporta într-un mod absolut 
reprobabil? În lipsa unei explicaţii convingătoare, se aşeză, 
aşteptând ca soarele să iasă din nori, încă surprinsă de 
curajul ei şi de temperatura apei, atât de rece în plină vară. 

Bărbatul care nu vorbea portugheza apăru între timp 
lângă ea cu un suc de cocos şi i-l oferi. Mulțumită că nu era 
obligată să converseze cu el, bău sucul de cocos, zâmbi, iar 
el îi răspunse tot cu un zâmbet. O vreme se complăcură în 
această comunicare confortabilă care nu cere să spui nimic 
- un zâmbet ici, un zâmbet colo - până când bărbatul 
scoase din buzunar un dicţionar cu copertă roşie şi zise, cu 
o pronunție stranie: „frumoasă”. Ea zâmbi iarăşi; deşi i-ar fi 
plăcut să-l întâlnească pe Făt-Frumos al ei, ar fi trebuit să 
vorbească însă pe limba ei şi să fie ceva mai tânăr. 

Bărbatul insistă, răsfoindu-şi cărţulia: 

— A mânca azi? 

După care comentă: 


— Elveţia! 

Completând cu cuvinte care sună ca nişte clopote 
paradiziace, în orice limbă ar fi rostite: 

— Job! Dolar! 

Maria nu cunoştea nici un restaurant „Elveţia”, dar e 
posibil oare ca lucrurile să fie atât de simple şi visele i se 
împlineau atât de iute? Mai bine să fie prudentă: mulţumesc 
pentru invitaţie, sunt ocupată, după cum nu era interesată 
nici să cumpere dolari. 

Bărbatul, care nu înţelese nici o boabă din răspunsul ei, 
începu să se dea de ceasul morţii; după o groază de 
zâmbete ici, zâmbete colo, o părăsi câteva minute şi se 
întoarse numaidecât cu un interpret. Îi explică prin 
intermediul lui că venea din Elveţia (nu era vorba de un 
restaurant, ci de ţară) şi că i-ar fi plăcut să cineze cu ea, 
căci avea o ofertă de slujbă. Interpretul, care se prezentă 
ca asistent al străinului şi agent de pază la hotelul unde 
locuia bărbatul, adăugă din proprie iniţiativă: 

— În locul dumitale, aş accepta. Bărbatul acesta e un 
impresar artistic important şi a venit să descopere talente 
tinere care să muncească în Europa. Dacă vreţi, pot să vă 
prezint şi alte persoane care au acceptat invitaţia, s-au 
îmbogăţit şi astăzi sunt căsătorite şi au copii fără a fi 
nevoite să se confrunte cu probleme de şomaj. 

Şi completă, încercând să o impresioneze cu cultura sa 
internaţională: 

— În afară de asta, în Elveţia se fac ciocolate şi ceasuri 
excelente. 

Experienţa artistică a Mariei se rezuma la interpretarea 
rolului unei vânzătoare de apă - care intra mută şi ieşea 
tăcută - din piesa despre Patimile lui Cristos pusă 
totdeauna în scenă de către primărie în Săptămâna Sfântă. 
Nu reuşise să doarmă în autobuz, dar era surescitată de 
mare, obosită de mâncat sandvişuri naturale şi antinaturale 
şi dezorientată pentru că nu cunoştea pe nimeni şi avea 
nevoie să găsească imediat un prieten. Mai trecuse prin 


asemenea situaţii şi înainte, când un bărbat promite totul şi 
nu îndeplineşte nimic - ştia deci că povestea asta cu actriţa 
era doar un mijloc de-a încerca să-i trezească interesul 
pentru ceva de care se prefăcea că nu voia să ştie. 

Încredinţată însă că Fecioara îi oferise acea şansă, 
convinsă că trebuia să profite de fiecare secundă a 
săptămânii sale de concediu, iar posibilitatea de a cunoaşte 
un bun restaurant însemna că ar fi avut ceva foarte 
important de povestit când avea să se întoarcă acasă, se 
hotări să accepte invitaţia - o dată ce o însoțea şi 
interpretul, căci o cuprinsese oboseala să tot zâmbească şi 
să se prefacă a înţelege cele spuse de către străin. 

Singura problemă era şi cea mai mare: nu avea rochie 
potrivită. O femeie nu mărturiseşte niciodată asemenea 
intimităţi (e mai lesne de acceptat că te-a înşelat bărbatul 
decât să mărturiseşti în ce stare îţi e garderoba), cum însă 
nu-i cunoştea pe oamenii aceia şi poate nici n-avea să-i mai 
întâlnească vreodată, îşi spuse că nu avea nimic de pierdut. 

— Abia am sosit din nord-est, nu am rochie ca să merg la 
un restaurant. 

Bărbatul, prin interpret, o rugă să nu-şi facă nici o grijă şi-i 
ceru adresa hotelului unde stătea. În aceeaşi după-amiază, 
primi o rochie cum nu-i mai fusese dat să vadă de când era 
pe lume, însoţită de o pereche de pantofi care trebuie să fi 
costat cât câştiga ea într-un an de zile. 

Simţi că era începutul drumului la care jinduise atât de 
mult în anii copilăriei şi ai adolescenţei în fundul de 
provincie braziliană, convieţuind cu seceta, tinerii fără 
viitor, oraşul cinstit, dar sărac, viaţa repetitivă şi 
neinteresantă: era pe punctul de a se transforma în 
prinţesa universului! Un bărbat îi oferea serviciu, dolari, o 
pereche de pantofi extrem de scumpi şi o rochie ca din 
poveşti! Îi lipseau fardurile, dar recepţionera care se ocupa 
de hotelul ei, solidară, îi veni în ajutor, nu fără a o preveni 
că nu toate cele străine sunt bune şi nici toate cele din Rio 
de Janeiro sunt de lepădat. 


Maria nu ţinu seama de sfat, se îmbrăcă cu darul acela 
căzut din cer, rămase ceasuri în şir în faţa oglinzii, 
regretând că nu-şi adusese un aparat fotografic simplu ca 
să înregistreze momentul, până când îşi dădu seama că 
risca să şi întârzie la întâlnire. Plecă în fugă, la fel ca 
Cenuşăreasa, şi se duse la hotelul unde stătea elveţianul. 

Spre surprinderea ei, interpretul îi spuse imediat că nu 
avea să-i însoţească: 

— Nu-ţi face probleme cu limba. Important este ca el să se 
simtă bine alături de dumneata. 

— Cum aşa, dacă n-o să înţeleagă ce-i spun? 

— 'Tocmai de-aceea. Nu e nevoie să vorbeşti, e o chestiune 
de energie. 

Maria nu ştia ce înseamnă o „chestiune de energie”. La ea 
acasă, oamenii trebuiau să schimbe cuvinte, fraze, 
întrebări, răspunsuri, ori de câte ori se întâlneau. Dar 
Mailson - aşa-l chema pe interpretul/agent de pază - o 
asigură că la Rio de Janeiro şi-n restul lumii lucrurile 
stăteau altfel. 

— Nu e nevoie să înţeleagă, încearcă doar să-l faci să se 
simtă bine. Omul e văduv, fără copii, patron al unui local, şi 
caută brazilience doritoare să se prezinte în străinătate. I- 
am spus că dumneata nu ai fi potrivită, dar ela insistat, 
zicând că l-ai entuziasmat când te-a văzut ieşind din apă. ] 
s-a părut că aveai şi un bikini frumos. 

Făcu o pauză. 

— Sincer vorbind, dacă vrei să-ţi găseşti un admirator aici, 
trebuie să cauţi alt model de bikini; cu excepţia elveţianului, 
cred că nimănui de pe lumea asta nu i-ar putea plăcea; e 
foarte demodat. 

Maria se prefăcu că nu auzise. Mailson continuă. 

— Cred că nu-şi doreşte doar o aventură cu dumneata; el 
crede că ai destul talent ca să devii atracţia principală a 
localului său. Evident, nu te-a văzut cântând şi nici dansând, 
dar astea se pot învăţa, pe când frumuseţea e ceva cu care 
te naşti. Aşa sunt europenii ăştia: ajung aici, îşi închipuie că 


toate braziliencele sunt senzuale şi ştiu să danseze samba. 
Dacă o să aibă intenţii serioase, te sfătuiesc să închei un 
contract valabil - şi cu semnătura autentificată la consulatul 
elveţian - înainte de a pleca din ţară. Mâine am să fiu pe 
plajă, în faţa hotelului, caută-mă dacă ai vreo nelămurire. 

Elveţianul, zâmbind, o luă de braţ şi-i arătă taxiul care-i 
aştepta. 

— Dacă vezi că el are alte intenţii, iar dumneata eşti de 
acord, tariful normal pentru o noapte e de 300 de dolari. 
Nu lăsa mai puţin. 

Nu apucă să-i răspundă, că se şi pomeni în drum spre 
restaurant, cu bărbatul care tot exersa cuvintele pe care 
voia să i le spună. Conversaţia a fost foarte simplă: 

— A munci? Dolari? Stea braziliană? 

Între timp, Maria rămăsese cu gândul la comentariul 
agentului de pază/interpret: trei sute de dolari pe noapte! 
O avere! Nu era nevoită să sufere din dragoste, putea să-l 
seducă aşa cum făcuse cu patronul magazinului de textile, 
să se mărite cu el, să aibă copii şi să le ofere alor săi o viaţă 
înlesnită acasă. Ce avea de pierdut? El era bătrân, poate nu 
mai avea mult de trăit şi ea avea să rămână bogată - în 
definitiv, se pare că elveţienii aveau mulţi bani şi puţine 
femei în ţara lor. 

Cinară fără a conversa mult - un zâmbet ici, alt zâmbet 
colo, Maria înțelegând în cele din urmă ce era cu „energia” 
- şi bărbatul îi arătă un album cu diverse lucruri scrise într- 
o limbă necunoscută ei; fotografii de femei în bikini (fără 
îndoială mai bune şi mai îndrăzneţe decât cel pe care-l 
folosise în după-amiaza aceea), tăieturi din ziare, broşuri 
ţipătoare unde tot ce pricepea era cuvântul „Brazil”, greşit 
scris (la urma urmelor, nu învățase oare la şcoală că se scria 
cu „S”?). Bău mult, de teamă că elveţianul avea să-i facă o 
propunere (în definitiv, deşi nu mai făcuse în viaţa ei aşa 
ceva, nimeni nu poate dispreţui trei sute de dolari, iar cu 
niţel alcool, lucrurile devin mult mai simple, mai cu seamă 
dacă nu avea pe nimeni din oraşul ei prin apropiere). 


Bărbatul se purtă însă ca un cavaler, inclusiv împingându-i 
scaunul în momentul când ea se aşeză şi se ridică. Într-un 
târziu, zise că era obosită şi îi dădu întâlnire pe plajă a doua 
zi (indicat ceasul, fixat ora, făcut cu mâinile mişcarea 
valurilor mării, zis „mi-i-ne” târâş-grăpiş). 

El păru mulţumit, se uită şi el la ceas (pesemne elveţian) şi 
fu de acord cu ora. 

Nu adormi numaidecât. Visă că totul era un vis. Se trezi şi 
văzu că nu era: existau în realitate o rochie pe scaunul din 
camera modestă, o pereche frumoasă de pantofi şi o 
întâlnire pe plajă. 

Din jurnalul Mariei, în ziua când îl cunoscuse pe elveţian: 

Totul îmi spune că sunt gata să iau o hotărâre greşită, dar 
greşelile sunt un mod de a acţiona. Ce vrea lumea de la 
mine? Să nu-mi asum nici un risc? Să mă-ntorc de unde am 
venit, fără curajul de-a zice „da” vieţii? 

Am mai greşit odată când aveam unsprezece ani şi un 
băiat m-a rugat să-i împrumut un creion; de atunci am 
înţeles că, în împrejurările când nu există un al doilea prilej, 
e mai bine să accepţi darurile pe care ţi le oferă lumea. 
Evident că e riscant, dar să fie un risc mai mare decât un 
accident de autobuz căruia i-au trebuit patruzeci şi opt de 
ore ca să mă aducă până aici? Dacă e să fiu credincioasă 
faţă de cineva sau de ceva, în primul rând trebuie să-mi fiu 
fidelă mie însemi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai 
întâi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am 
întâlnit. Puţina mea experienţă de viaţă m-a învăţat că 
nimeni nu e stăpân pe nimic, totul este o iluzie - şi asta e 
valabil de la bunurile materiale până la bunurile spirituale. 
Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea 
garantat (ceea ce mi s-a întâmplat de-atâtea ori) învaţă 
până la urmă că nimic nu-i aparţine. 

Şi dacă nimic nu-mi aparţine, nu trebuie nici să-mi pierd 
timpul bătându-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; 
mai bine e să trăiesc ca şi cum astăzi ar fi prima (sau 
ultima) zi din viaţa mea. 


A doua zi, împreună cu Mailson, interpretul/agentul de 
pază, care se considera acum şi impresarul ei, spuse că 
acceptă invitaţia, cu condiţia să aibă un document eliberat 
de consulatul Elveţiei. Străinul, care părea obişnuit cu o 
astfel de exigenţă, afirmă că asta nu era doar dorinţa ei, ci 
şi a lui, de vreme ce, pentru a munci în ţara lui, era nevoie 
de un act care să probeze că nimeni nu putea face acolo 
ceea ce i se propusese ei. Nu era greu de obţinut aşa ceva, 
de vreme ce elveţienii nu aveau o mare înclinaţie pentru 
samba. Merseră împreună în centrul oraşului, agentul de 
pază/interpretul/impresarul pretinse un avans în bani 
gheaţă la semnarea contractului şi se alese cu 30% din cei 
500 de dolari primiţi. 

— Ai aici un avans pe o săptămână. O săptămână, înţelegi? 
O să câştigi 500 de dolari pe săptămână, şi de astă dată fără 
comision, fiindcă eu nu-l percep decât la prima plată! 

Până în clipa aceea, călătoriile, gândul de a pleca departe, 
totul părea un vis - şi a visa e foarte comod, de vreme ce nu 
suntem obligaţi să punem în practică ceea ce plănuim. 
Astfel, nu avem de înfruntat riscuri, frustrări, momente 
dificile, iar când îmbătrânim, putem da oricând vina pe 
ceilalţi - pe părinţii sau pe soţii sau pe copiii noştri - pentru 
că n-am realizat ceea ce ne doream. 

Brusc, iată şansa pe care o aşteptase atâta, dar care 
ameninţa să nu se mai ivească nicicând! Cum să facă faţă 
sfidărilor şi pericolelor unei vieţi pe care nu o cunoştea? 
Cum să abandoneze tot ce-i intrase în obişnuinţă? De ce 
oare voise Fecioara ca ea să plece atât de departe? 

Maria se consolă zicându-şi că se putea răzgândi în orice 
clipă, totul nu era altceva decât o glumă iresponsabilă - 
ceva mai aparte de povestit când avea să se întoarcă acasă. 
La urma urmelor, locuia la peste o mie de kilometri de- 
acolo, avea acum 350 de dolari în poşetă, şi dacă mâine s-ar 
fi hotărât să-şi facă bagajele şi să fugă, ei n-ar izbuti 
niciodată să afle unde se ascunsese. 


În după-amiaza când se duseseră la consulat, ea se hotărî 
să se plimbe singură pe malul mării, uitându-se la copii, la 
jucătorii de volei, la cerşetori, la beţivi, la vânzătorii de 
artizanat tipic brazilian (fabricat în China), la cei ce alergau 
şi făceau exerciţii ca să-şi alunge bătrâneţea, la turiştii 
străini, la mamele cu copii, la pensionarii care jucau cărţi 
lângă plajă. Văzuse Rio de Janeiro-ul, cunoscuse un 
restaurant de cea mai înaltă clasă, un consulat, un străin, 
un impresar, primise cadou o rochie şi o pereche de pantofi 
pe care nimeni - absolut nimeni în regiunea ei de baştină 
nu şi le-ar fi putut cumpăra. 

Şi acum? 

Se uită în zare către celălalt mal al mării: lecţia ei de 
geografie susţinea că, dacă ar fi mers în linie dreaptă, ar fi 
ajuns în cele din urmă în Africa, cu leii şi junglele ei pline de 
gorile. În schimb, dacă ar fi mers niţel mai spre nord, ar fi 
păşit până la urmă în regatul fermecat numit Europa, unde 
se aflau Turnul Eiffel, Disneylandul european şi turnul 
înclinat din Pisa. Ce avea de pierdut? Ca orice braziliancă, 
învățase să danseze samba chiar înainte de a fi spus 
„mama”; se putea întoarce dacă nu-i plăcea, doar învățase 
că ocaziile sunt făcute ca să profiţi de ele. 

Îşi petrecuse mare parte din timp zicând „nu” unor lucruri 
la care i-ar fi plăcut să zică „da”, decisă să trăiască numai 
experienţele pe care le putea ţine sub control - ca unele 
aventuri cu bărbaţi, bunăoară. Acum se afla în faţa 
necunoscutului, la fel de necunoscut cum necunoscută 
fusese odinioară şi marea asta pentru navigatorii care o 
traversau, după cum învățase la orele de istorie. Putea zice 
tot „nu”, chiar dacă ar fi însemnat să-şi petreacă restul 
vieţii lamentându-se, cum încă mai făcea la gândul 
băieţaşului care-i ceruse cândva un creion şi dispăruse o 
dată cu prima ei dragoste? Putea zice tot „nu”, dar de ce să 
nu încerce de astă dată un „da”? 

Dintr-un motiv foarte simplu: era o fată din interiorul ţării, 
fără nici o altă experienţă de viaţă în afara unui colegiu 


bun, a unei mari culturi de telenovele şi de siguranţa că era 
frumoasă. Asta nu era suficient ca să înfrunte lumea. 

Văzu un grup de persoane, râzând şi uitându-se la mare, 
temându-se să se apropie de ea. Cu două zile în urmă, 
trăise şi ea acelaşi sentiment, dar acum nu-i mai era frică, 
intra în apă ori de câte ori dorea, ca şi cum s-ar fi născut 
acolo. Oare nu la fel avea să se întâmple în Europa? 

Spuse o rugăciune în gând, ceru din nou sfaturile 
Fecioarei Maria şi câteva clipe mai târziu se simţea 
împăcată cu hotărârea ei de a merge înainte, întrucât se 
simţea protejată. Se putea întoarce oricând, dar niciodată 
n-ar mai avea şansa de a pleca atât de departe. Merita 
osteneala să rişte, dacă visul ei rezistase şi celor patruzeci 
şi opt de ore de drum în autobuzul fără aer condiţionat şi 
dacă elveţianul nu s-ar răzgândi. 

Era atât de însufleţită, încât, când el o invită din nou la 
cină, vru să afişeze un aer senzual şi-l luă de mână, dar 
bărbatul şi-o retrase numaidecât şi Maria înţelese - 
oarecum cu teamă, dar şi cu uşurare - că propunerea lui 
era într-adevăr serioasă. 

— Steaua samba! - zicea bărbatul —. Frumoasă steaua 
samba brazilian! Călătorie săptămâna viitor! 

Totul era un miracol, dar „călătoria săptămâna viitor” era 
ceva absolut de neconceput. Maria încercă să-i explice că 
nu putea lua o asemenea decizie fără a se consulta cu 
familia sa. Elveţianul, furios, îi arătă o copie a documentului 
semnat, şi ea, pentru prima oară, se simţi cuprinsă de 
teamă. 

— Contract! - zise el. 

Decisă totuşi să plece, se hotări să-l consulte pe Mailson, 
impresarul ei - în definitiv fusese plătit ca să o consilieze. 

Mailson însă părea mai preocupat acum să o seducă pe o 
turistă nemţoaică, abia sosită la hotel şi care făcea topless 
pe nisip, sigură că Brazilia e ţara cea mai liberală din lume 
(fără a-şi da seama că era singura persoană cu sânii expuşi 


şi că toţi ceilalţi o priveau cu o anumită reticenţă). A fost 
greu să-l facă a da atenţie spuselor ei. 

— Şi dacă m-aş răzgândi? - insistă Maria. 

— Nu ştiu ce scrie în contract, dar s-ar putea ca elsă 
ceară să fii arestată. 

— N-o să mă găsească niciodată! 

— Ai dreptate. Dar nu-ţi face griji. 

Elveţianul totuşi, care apucase să cheltuiască 500 de 
dolari, o pereche de pantofi, o rochie, două cine şi 
cheltuielile notariale de la consulat, începuse să se 
îngrijoreze în asemenea măsură, încât, de vreme ce Maria 
insista că trebuia neapărat să vorbească cu familia ei, se 
hotări să cumpere două bilete de avion dus-întors şi să o 
însoţească până în localitatea ei natală - cu condiţia ca totul 
să se rezolve în patruzeci şi opt de ore şi să poată pleca 
peste o săptămână, potrivit aranjamentului. Cu zâmbete ici, 
zâmbete colo, ea începea să priceapă că aşa reieşea din 
document şi că nu trebuie să te joci prea mult cu seducţia, 
sentimentele şi contractele. 

A fost o veritabilă surpriză şi un motiv de orgoliu pentru 
orăşel să o vadă pe frumoasa lor fiică Maria sosind însoţită 
de un străin, care dorea să o invite să devină o mare stea în 
Europa. Toţi vecinii şi prietenele din liceu o întrebau: „Dar 
cum a fost?” „Am avut noroc.” 

Voiau să ştie dacă aşa se întâmpla mereu la Rio de Janeiro, 
pentru că văzuseră telenovele cu episoade asemănătoare. 
Maria nu zise nici da, nici nu, ca să-şi pună în valoare 
experienţa şi să-şi convingă prietenele că era o persoană 
deosebită. 

Se duseră la ea acasă, unde bărbatul arătă din nou 
broşurile, Brazilia (cu Z), contractul, în vreme ce Maria le 
dădea explicaţii că acum avea un impresar şi aspira să facă 
o carieră artistică. Mama, uitându-se la dimensiunile 
bikinilor purtate de tinere în fotografiile pe care le arăta 
străinul, i le dădu imediat înapoi şi nu vru să pună întrebări 


- tot ce o interesa era ca fata ei să fie fericită şi bogată sau 
nefericită - dar bogată. 

— Cum îl cheamă? 

— Roger. 

— Rogerio! Am avut un văr cu numele ăsta! 

Bărbatul zâmbi, bătu din palme şi toţi îşi dădură seama cu 
nu înţelesese întrebarea. Tatăl comentă cu Maria: 

— Bine, dar e de-o vârstă cu mine. 

Mama îl rugă să nu se amestece în fericirea fetei. Cum 
toate croitoresele stau mult de vorbă cu clientele lor şi 
dobândesc până la urmă o mare experienţă în materie de 
căsătorii şi dragoste, ea o sfătui: 

— Scumpetea mea, mai bine să fii nefericită cu un bărbat 
bogat, decât fericită cu unul sărac, iar acolo departe ai mai 
multe şanse să fii o bogată nefericită. La urma urmelor, 
dacă nimic nu merge bine, iei un autobuz şi te-ntorci acasă. 

Maria, fată din provincie, dar cu o inteligenţă mai ascuţită 
decât îşi închipuiau maică-sa ori viitorul ei soţ, insistă doar 
ca să o zgândăre: 

— Mămico, nu există autobuz din Europa în Brazilia. În 
afară de asta, vreau să-mi fac o carieră artistică, nu vreau 
să mă mărit. 

Mama îşi privi fiica cu un aer aproape disperat: 

— Dacă ajungi acolo, poţi la fel de bine să şi pleci. 
Carierele artistice sunt foarte bune pentru fetele tinere, dar 
nu durează decât atâta cât ţine vocea frumoasă, şi asta se 
termină mai mult sau mai puţin pe la treizeci de ani. Profită 
totuşi, găseşte pe cineva care să fie cinstit, iubitor şi, te rog, 
mărită-te. Nu e nevoie să te gândeşti mult la dragoste - la 
început nu-l iubeam pe tatăl tău, dar banii cumpără orice, 
până şi dragostea adevărată. Şi vezi că tatăl tău nici bogat 
nu e! 

Era un sfat mizerabil de prietenă, dar un excelent sfat de 
mamă. Patruzeci şi opt de ore mai târziu se întorcea la Rio, 
nu fără a fi trecut înainte - singură - pe la vechiul său loc de 


muncă, înaintându-şi demisia şi auzindu-l pe patronul 
magazinului de textile: 

— Am aflat că un mare impresar francez s-a hotărât să te 
ducă la Paris. Nu te pot împiedica să-ţi cauţi fericirea, dar 
vreau ca, înainte de a pleca de-aici, să ştii ceva. 

Scoase din buzunar un lănţişor cu un medalion. 

— E vorba de Medalionul Făcător de minuni al Maicii 
Domnului a Milostivirilor. Biserica ei este la Paris, deci du-te 
acolo şi roag-o să te apere. Vezi ce stă scris aici. 

Maria văzu că, în jurul Fecioarei, erau câteva cuvinte: „O, 
Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, 
cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.” 

— Nu uita să rosteşti fraza asta cel puţin o dată pe zi. ŞI... 

Şovăi, dar acum era târziu. 

—. dacă te vei întoarce cândva, să ştii că am să te aştept. 
Am pierdut ocazia să-ţi spun un lucru atât de simplu: „Ile 
iubesc.” Poate e târziu, dar mi-ar plăcea să o ştii. 

„A pierde ocazia”: ea învățase foarte repede ce însemna 
asta. „Le iubesc” era însă o propoziţie pe care o auzise de 
multe ori de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani ai săi şi 
părea a nu mai avea nici un sens - pentru că niciodată nu 
dusese la ceva serios, profund, care să se traducă într-o 
relaţie durabilă. Maria îi mulţumi pentru cele spuse, le notă 
în subconştientul său (niciodată nu se ştie ce ne pregăteşte 
viaţa şi e totdeauna bine să ştii unde se află ieşirea de 
urgenţă), îl sărută cast pe obraji şi plecă fără a se mai uita 
în urmă. 

Se întoarseră la Rio, în doar o zi îşi obţinu paşaportul 
(Brazilia se schimbase cu adevărat, comentase Roger cu 
ajutorul câtorva cuvinte în portugheză şi cu o droaie de 
semne, pe care Maria le traduse „Înainte vreme se întârzia 
mult”). În scurt timp, cu ajutorul lui Mailson, agentul de 
pază/interpretul/impresarul, se făcură restul pregătirilor 
(rochii, pantofi, farduri, tot ce-şi putea visa o femeie ca ea). 
Roger o văzu dansând într-un local de noapte pe care-l 
vizitaseră în ajunul călătoriei în Europa, rămânând de-a 


dreptul entuziasmat de alegerea lui - se afla realmente în 
faţa unei mari stele pentru cabaretul Cologny, frumoasa 
brunetă cu ochii luminoşi şi părul negru ca aripile graunei 
(o pasăre braziliană, cu care scriitorii ţării obişnuiesc să 
compare părul negru). Atestatul de muncă al consulatului 
Elveţiei fu gata la timp, îşi făcură bagajele şi o zi mai târziu 
se aflau în drum către ţara ciocolatei, a ceasurilor şi a 
brânzei, Maria plănuind în secret să-l facă pe bărbatul acela 
să se îndrăgostească de ea - în definitiv nu era nici bătrân, 
nici urât, nici sărac. Ce-şi putea dori mai mult? 

Ajunse epuizată şi încă de pe aeroport simţi o strângere de 
inimă şi teamă: îşi dădu seama că era total dependentă de 
bărbatul de lângă ea - nu cunoştea ţara, limba şi frigul. 
Comportamentul lui Roger se modifica pe măsură ce 
treceau orele; nu mai încerca să fie amabil şi, măcar că nu 
încercase niciodată să o sărute sau să o mângâie pe sâni, 
privirea îi devenise cum nu se poate mai distantă. O instală 
într-un mic hotel, prezentând-o altei brazilience, o femeie 
tânără şi tristă pe nume Vivian, care urma să se ocupe de 
pregătirea ei pentru muncă. 

Vivian o măsură cu privirea din cap până-n picioare, fără 
cea mai mică ceremonie sau cea mai mică afecţiune pentru 
cineva aflat la prima sa experienţă în străinătate. În loc să o 
întrebe cum se simţea, trecu numaidecât la subiect. 

— Nu-ţi face iluzii. El se duce în Brazilia de fiecare dată 
când una dintre dansatoarele lui se căsătoreşte şi, după 
cum se vede, asta se întâmplă foarte des. El ştie ce vrea şi 
cred că şi dumneata ştii: se vede că ai venit în căutarea 
unuia din trei lucruri - aventură, bani sau soţ. 

Cum şi-ar fi putut închipui? Oare toată lumea umbla după 
acelaşi lucru? Sau se vede că Vivian putea citi gândurile 
celorlalţi? 

— "Toate fetele de-aici umblă după unul din aceste trei 
lucruri - continuă Vivian, iar Maria fu convinsă că-i citea 
gândurile —. Cât despre aventură, e foarte frig pentru aşa 
ceva şi de altfel banii nu ajung pentru călătorii. Cât despre 


bani, va trebui să munceşti aproape un an ca să-ţi plăteşti 
călătoria retur, nemaipunând la socoteală cheltuielile 
pentru locuinţă şi masă. 

— Dar... 

— Da, ştiu: nu aşa a fost aranjamentul. La drept vorbind, 
dumneata ai uitat să întrebi, cum de altfel toată lumea uită. 
Dacă ai fi fost mai atentă, dacă ai fi citit contractul pe care l- 
ai semnat, ai fi ştiut exact în ce te-ai băgat - pentru că 
elveţienii nu mint, deşi se folosesc de tăcere. 

Mariei îi fugea pământul de sub picioare. 

— În sfârşit, cât despre soţ, fiecare fată care se 
căsătoreşte înseamnă un mare prejudiciu economic pentru 
Roger, astfel încât ni se interzice să stăm de vorbă cu 
clienţii. Dacă ai de gând ceva în sensul ăsta, vei risca foarte 
mult. Aici nu e un loc unde oamenii se întâlnesc, ca în Rue 
de Berne. 

Rue de Berne? 

— Bărbaţii vin aici cu nevestele lor, iar puţinii turişti, de 
îndată ce-şi dau seama de ambianța familială, pleacă să 
caute femei în alte localuri. Ştii să dansezi; dacă ai şti să şi 
cânţi, salariul ţi-ar creşte, ca şi invidia celorlalte. Chiar dacă 
ai fi însă cea mai bună voce din Brazilia, îţi sugerez să uiţi 
asta şi să nu încerci să cânţi. 

Şi mai ales nu folosi telefonul. Ai cheltui tot ce mai poţi 
câştiga, ceea ce va însemna foarte puţin. 

— Dar mi-a promis 500 de dolari pe săptămână! 

— Ai să vezi. 

Din jurnalul Mariei, în a doua sa săptămână în Elveţia: 

Am fost la local, am găsit un „instructor de dans” dintr-o 
ţară numită Maroc şi am fost nevoită să învăţ fiecare pas 
din ceea ce el - fără a fi pus niciodată piciorul în Brazilia - 
crede că e „samba”. N-am avut timp să mă odihnesc după 
lunga călătorie cu avionul, a trebuit să zâmbesc şi să dansez 
- încă din prima noapte. Suntem şase fete, niciuna din ele 
nu e fericită şi niciuna nu ştie ce face aici. Clienţii beau şi 


bat din palme, trimit bezele şi fac gesturi pornografice pe 
ascuns, dar nu mai mult de-atât. 

Salariul a fost plătit astăzi, doar o zecime din cât ne 
înţelesesem - restul, potrivit contractului, va fi folosit 
pentru a-mi plăti călătoria şi şederea. După calculele 
Vivianei, aşa va rămâne timp de un an - adică în perioada 
asta n-am unde fugi. 

Merită să fug însă? Abia am sosit, încă nu cunosc nimic. 
Care e problema să dansez vreme de şapte nopţi pe 
săptămână? Înainte făceam asta de plăcere, acum o fac 
pentru bani şi glorie; picioarele nu se plâng, singurul lucru 
dificil e să-mi menţin zâmbetul pe buze. 

Pot alege între a fi o victimă a lumii sau o aventurieră în 
căutarea comorii sale. Totul ţine de felul cum îmi voi privi 
viaţa. 

Maria optă să fie o aventurieră în căutarea comorii sale - 
îşi lăsă la o parte sentimentele, încetă să mai plângă în 
fiecare noapte, uită cine era; descoperi că avea suficientă 
voinţă ca să simuleze că abia se născuse şi ca atare nu era 
nevoită să-i fie dor de rumeni. Sentimentele puteau să mai 
aştepte, acum se impunea să câştige bani, să cunoască ţara 
şi să se întoarcă acasă triumfătoare. 

De altfel, totul în jurul ei aducea cu Brazilia în general şi 
cu oraşul ei în particular: femeile vorbeau în portugheză, se 
plângeau de bărbaţi, vorbeau tare, protestau împotriva 
orarelor, ajungeau cu întârziere la local, îl sfidau pe patron, 
se credeau cele mai frumoase din lume şi spuneau poveşti 
despre Feţi-Frumogşii lor - care de obicei erau foarte 
departe, sau erau căsătoriţi, sau nu aveau bani şi trăiau de 
pe urma muncii lor. Ambianţa, spre deosebire de ceea ce-şi 
imaginase când văzuse broşurile publicitare aduse de 
Roger, era exact cum o descrisese Vivian: familială. Fetele 
nu puteau accepta invitaţii sau ieşi cu clienţii, pentru că 
erau înregistrate ca „dansatoare de samba” în cărţile lor de 
muncă. Dacă erau prinse că primesc un bilet cu un număr 
de telefon, erau oprite să muncească cincisprezece zile. 


Maria, care se aştepta la ceva mult mai dinamic şi 
emoţionant, se lăsă cuprinsă în scurt timp de tristeţe şi 
plictis. 

În primele cincisprezece zile, părăsi rar pensiunea unde 
locuia - mai cu seamă când văzu că nimeni nu-i vorbea 
limba, chiar dacă pronunţa FOAR-TE-RAR fiecare frază. 
Rămase de asemenea surprinsă că, spre deosebire de ceea 
ce se întâmpla în ţara ei, oraşul unde stătea acum avea 
două nume diferite - Geneve pentru cei care locuiau acolo 
şi Genebra pentru brazilience. 

În fine, în lungile ceasuri de plictiseală din odăiţa ei fără 
televizor, ajunse la următoarele concluzii: a) niciodată nu va 
izbuti să găsească ceea ce căuta dacă nu va şti să spună ce 
gândeşte. În acest scop, trebuia să înveţe limba locului; b) 
cum toate camaradele ei căutau acelaşi lucru, ea trebuia să 
fie diferită. Pentru asta încă nu avea o soluţie sau o metodă. 

Din jurnalul Mariei, la patru săptămâni după debarcarea 
la Geneve/Genebra: 

Mă simt aici de-o veşnicie, nu vorbesc limba, îmi petrec 
ziua ascultând muzică la radio, contemplându-mi camera, 
gândindu-mă la Brazilia, abia aşteptând să se facă ora de 
muncă şi - când muncesc - abia aşteptând să se facă ora ca 
să mă întorc la pensiune. Altfel spus, trăiesc viitorul în loc 
de prezent. 

Într-o zi, într-un viitor îndepărtat, voi putea să-mi plătesc 
biletul de avion, voi putea să mă întorc în Brazilia, să mă 
mărit cu patronul magazinului de textile, să ascult 
comentariile răutăcioase ale prietenelor care n-ar risca 
niciodată şi tocmai de aceea se simt în stare să taxeze 
eşecul celorlalţi. Nu, nu pot să mă întorc aşa: prefer să mă 
arunc din avion când traversează oceanul. 

Cum ferestrele avionului nu se deschid (a fost ceva la care 
nu m-am aşteptat niciodată; ce păcat că nu poţi simţi aerul 
curat!), am să mor aici. Dar înainte de-a muri, vreau să lupt 
pentru viaţă. Dacă voi putea rămâne singură, mă voi duce 
unde vreau. 


A doua zi se înscrise imediat la un curs matinal de 
franceză, unde cunoscu oameni de toate credinţele, 
convingerile şi vârstele, oameni cu veşminte multicolore şi 
multe lanţuri de aur pe braţe, femei totdeauna cu un vălpe 
cap, copii care învățau mai repede ca adulţii - când de fapt 
lucrurile ar trebui să stea exact invers, întrucât adulţii au 
mai multă experienţă. Era mândră aflând că toţi îi 
cunoşteau ţara, carnavalul, samba, fotbalul şi pe omul cel 
mai celebru din lume, numit Pele. La început vru să fie 
simpatică şi încercă să le corecteze pronunția (este Pele! 
Peleee!), dar după câtva timp renunţă, deoarece şi ei îi 
ziceau Maria, mania asta a străinilor de a schimba toate 
numele, ba mai şi crezând că au dreptate. 

În ceasurile după-amiezei, ca să practice limba, îndrăzni 
să facă primii paşi prin oraşul acela cu două nume, 
descoperi o ciocolată delicioasă, o brânză cum nu mai 
mâncase niciodată, o uriaşă fântână arteziană în mijlocul 
lacului, zăpada pe care picioarele nici unuia dintre locuitorii 
oraşului ei nu o călcaseră, berzele, restaurantele cu 
şemineuri (chiar dacă nu intrase niciodată în vreunul din 
ele, vedea focul înăuntru şi asta îi dădea o senzaţie plăcută 
de bunăstare). Rămase de asemenea mirată când văzu că 
nu toate firmele făceau reclamă la ceasuri, ci erau şi bănci - 
deşi nu izbutise să priceapă de ce existau atâtea bănci 
pentru atât de puţini locuitori şi observase că rareori vedea 
pe cineva în interiorul agenţiilor, dar se hotărî să nu pună 
nici o întrebare. 

După trei luni de autocontrol la lucru, sângele ei brazilian 
- senzual şi sexual cum gândea toată lumea - a 
precumpănit; se îndrăgosti de un arab care studia franceza 
la acelaşi curs. Situaţia dură trei săptămâni până când, într- 
o noapte, se hotări să lase totul baltă şi să viziteze un munte 
de lângă Geneva. Când veni la lucru seara următoare, 
Roger o chemă la el în birou. 

De îndată ce deschise uşa, fu concediată fără multă vorbă, 
întrucât le dădea un prost exemplu celorlalte fete care 


lucrau acolo. Roger, isteric, zise că avea încă o dată toate 
motivele să fie decepţionat, că femeile brazilience nu erau 
de încredere (ah, Dumnezeule, mania asta de a generaliza 
totul). N-a fost de nici un folos să-i spună că totul nu fusese 
decât din pricina unei febre foarte mari cauzate de 
diferenţa de temperatură, bărbatul nu se lăsă convins şi 
chiar pretinse că trebuia să meargă iar în Brazilia ca să 
angajeze o înlocuitoare, şi că ar fi fost mai bine să facă un 
show cu balerine iugoslave, care erau mult mai frumoase şi 
mai responsabile. 

Maria, deşi încă tânără, nu era deloc toantă - mai cu 
seamă după ce amantul ei arab îi spuse că în Elveţia legile 
privitoare la muncă sunt foarte severe şi putea susţine că 
era folosită la o muncă de sclav, deoarece localul rămânea 
cu mare parte din salariul ei. 

Se întoarse în biroul lui Roger, vorbind de astă dată o 
franceză rezonabilă, care includea în vocabularul ei şi 
cuvântul „avocat”. Plecă de-acolo cu o ploaie de injurii şi o 
indemnizaţie de cinci mii de dolari - bani la care niciodată 
nu visase, totul din pricina acelui cuvânt magic, „avocat”. 
Acum putea să-l iubească nestânjenită pe arab, să cumpere 
unele cadouri, să-şi facă fotografii în zăpadă şi să se 
întoarcă acasă cu victoria visată. 

Primul lucru pe care-l făcu fu să-i telefoneze unei vecine a 
mamei sale şi să spună că era fericită, avea o carieră 
frumoasă în faţă, nimeni de-acasă nu trebuie să-şi facă griji. 
După aceea, cum avea un termen pentru a părăsi camera 
de pensiune pe care i-o închinase Roger, nu-i rămânea 
decât să se ducă la arab, să-i jure dragoste veşnică, să se 
convertească la religia lui, să se mărite cu el - chiar dacă ar 
fi fost obligată să poarte pe cap una din pânzele acelea 
ciudate; la urma urmelor, toţi de-acolo ştiau că arabii erau 
foarte bogaţi, şi asta era de ajuns. 

Arabul însă, la vremea aceea, era de-acum departe - 
pesemne în Arabia, o ţară pe care Maria nu o cunoştea - şi 
în adâncul sufletului îi aduse mulţumiri Fecioarei Maria că 


nu fusese obligată să-şi trădeze religia. Acum, vorbind deja 
destul de bine franceza, cu bani pentru drumul de 
întoarcere, carte de muncă unde era clasificată ca 
„dansatoare de samba”, o viză de şedere încă valabilă şi 
ştiind că în ultimă instanţă se putea mărita cu un 
comerciant de textile, Maria se hotări să facă ceea ce ştia că 
era în stare: să câştige bani cu frumuseţea ei. 

Încă din Brazilia citise o carte despre un păstor care, în 
căutarea comorii sale, întâmpină diferite dificultăţi, iar 
aceste dificultăţi îl ajută să obţină ceea ce doreşte; acesta 
era exact şi cazul ei. Acum era pe deplin încredinţată că 
fusese trimisă în lume ca să se întâlnească cu adevăratul ei 
destin - model sau manechin. 

Închirie o cameră mică (fără televizor, fiindcă se impunea 
să economisească la maximum, până când avea să câştige 
într-adevăr mulţi bani), iar a doua zi începu să viziteze 
diverse agenţii. Peste tot află că trebuia să lase fotografii 
profesionale, dar, în definitiv, era o investiţie în propria ei 
carieră - orice vis costă mult. Cheltui o parte considerabilă 
din bani la un fotograf excelent, care vorbea puţin şi 
pretindea mult: avea o garderobă uriaşă în atelierul său şi 
ea poză în costumaţii sobre, extravagante şi chiar într-un 
bikini, care l-ar fi făcut pe unicul ei cunoscut din Rio de 
Janeiro, agentul de pază/interpretul şi ex-impre-sarul 
Mailson, să plesnească de mândrie. Ceru o serie de copii 
suplimentare, scrise o scrisoare în care spunea că era 
fericită în Elveţia şi le trimise familiei sale. Aveau să creadă 
că era bogată, cu o garderobă demnă de invidiat, şi că 
devenise fiica cea mai ilustră a orăşelului lor. Dacă totul 
avea să iasă după gândul ei (şi citise multe cărţi de „gândire 
pozitivă”, aşa încât nu avea nici cea mai mică îndoială cu 
privire la propriul ei triumf), avea să fie primită la 
întoarcere cu fanfara şi toţi l-ar fi convins pe primar să dea 
numele ei unei pieţe. 

Îşi cumpără un telefon mobil, din cele care utilizează 
cartele preplătite (de vreme ce nu avea domiciliu stabil) şi, 


în zilele următoare, aşteptă invitaţii la lucru. Mânca în 
restaurante chinezeşti (cele mai ieftine) şi, ca să-şi petreacă 
timpul, studia ca o apucată. 

Timpul se scurgea însă în zadar şi telefonul nu suna. Spre 
surprinderea ei, nimeni nu se agăța de ea când se plimba 
pe malul lacului, cu excepţia unor traficanţi de droguri care 
stăteau mereu în acelaşi loc, sub unul din podurile care 
făceau legătura dintre frumoasa grădină veche şi o parte 
mai nouă a oraşului. Începu să se îndoiască de frumuseţea 
ei, până când una dintre fostele ei colege de muncă, cu care 
se întâlnise din întâmplare într-o cafenea, îi spuse că nu ea 
era de vină, ci elveţienii, cărora nu le place să deranjeze pe 
nimeni, şi străinii, cărora le e frică să nu fie arestaţi pentru 
„agresiune sexuală” - o chestie inventată pentru ca femeile 
din lumea întreagă să se simtă cum nu se poate mai rău. 

Din jurnalul Mariei, într-o noapte când nu mai avea curaj 
să iasă, să trăiască, să mai aştepte apelul telefonic care nu 
mai venea: 

Azi am trecut prin faţa unui parc de distracţii. Cum nu pot 
continua să cheltuiesc bani la întâmplare, m-am gândit că 
ar fi mai bine să observ oamenii. M-am oprit mult timp în 
faţa montagne-russe-ului: am văzut că majoritatea 
persoanelor intrau acolo în căutarea senzaţiilor tari, dar 
când începea să funcţioneze, mureau de frică şi cereau 
oprirea cărucioarelor. 

Atunci ce vor? Dacă aleg aventura, n-ar trebui să fie 
pregătite ca să meargă până la capăt? Sau cred c-ar fi mai 
inteligent să nu treacă prin atâtea urcuşuri şi coborâşuri şi 
să stea tot timpul într-un carusel, învârtindu-se în acelaşi 
loc? 

În clipa când sunt prea singură ca să mă gândesc la 
dragoste, dar simt nevoia să mă conving că asta se va 
întâmpla, îmi voi găsi o slujbă şi mă aflu aici pentru că am 
ales destinul acesta. Montagne-russe-ul e viaţa mea, viaţa 
este un joc dur şi halucinant, viaţa înseamnă salturi cu 
paraşuta, înseamnă risc, înseamnă să cazi şi să te ridici, 


înseamnă alpinism, înseamnă voinţă de a ajunge în punctul 
tău cel mai înalt şi a te simţi nemulţumit şi neliniştit când nu 
reuşeşti să o faci. 

Nu e uşor să fiu departe de familia mea, de limba în care- 
mi pot exprima toate emoţiile şi sentimentele, dar de azi 
înainte, când voi fi deprimată, îmi voi aminti de acel parc de 
distracţii. Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un 
montagne-russe, oare ce aş simţi? 

Bun, prima senzaţie ar fi că sunt prizonieră, aş fi îngrozită 
de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-acolo. Dar dacă 
mă încredinţez că şinele sunt destinul meu, că Dumnezeu 
conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în 
stimulent. Nu este decât exact ceea ce este, un montagne- 
russe, o jucărie sigură şi confortabilă, care ajunge la 
terminus, dar din care, cât ţine călătoria, trebuie să privesc 
peisajul din jur, să ţip de emoție. 

Deşi era capabilă să scrie consideraţii pe care le socotea 
foarte înțelepte, nu era în stare să-şi urmeze propriile 
sfaturi; momentele de depresie deveneau tot mai frecvente 
şi telefonul continua să nu sune. Ca să se distreze şi să 
practice limba franceză în acele ceasuri incerte, Maria 
începu să cumpere reviste cu artişti celebri, dar îşi dădu 
seama repede că cheltuia mulţi bani în acest scop şi se duse 
să le caute la o bibliotecă din apropiere. Doamna care se 
ocupa de împrumutul cărţilor îi spuse că acolo nu puneau la 
dispoziţie reviste, dar îi putea sugera unele titluri care să o 
ajute să stăpânească tot mai bine franceza. 

— N-am timp de citit cărţi. 

— Cum nu aveţi timp? Ce faceţi? 

— Multe: studiez franceza, ţin un jurnal şi... 

— Şi mai ce? 

Era să spună „şi aştept să sune telefonul”, dar socoti că 
era mai bine să tacă. 

— Fată dragă, dumneata eşti tânără, ai toată viaţa în faţă. 
Citeşte. Uită ce ţi s-a spus despre cărţi şi citeşte. 

— Şi până acum am citit mult. 


Brusc, Maria îşi aminti de ceea ce agentul de pază Mailson 
îi descrisese cândva sub denumirea de „energie”. 
Bibliotecara din faţa ei părea o fiinţă sensibilă, binevoitoare, 
cineva care ar putea să o ajute dacă ceva sau nimic n-ar 
merge. Trebuia să o cucerească, intuiţia îi spunea că acolo 
îşi putea găsi o posibilă prietenă. Se răzgândi pe loc: 

— Dar vreau să citesc şi mai mult. Vă rog să mă ajutaţi în 
alegerea cărţilor. 

Femeia îi aduse Micul prinţ. În noaptea aceea începu să o 
răsfoiască, văzu desenele de la început, unde apărea o 
pălărie - dar autorul spunea că, la drept vorbind, pentru 
copii, aceea era o cobră cu un elefant înăuntru. „Cred că 
niciodată n-am fost copil”, îşi spuse în sinea ei. „Pentru 
mine, asta pare mai degrabă o pălărie.” În absenţa 
televizorului, începu să-l însoţească pe prinţişor în 
călătoriile lui, întristându-se totuşi ori de câte ori apărea 
subiectul „dragoste” - îşi interzisese să se mai gândească la 
tema asta sau, de nu, risca să se sinucidă. Cu excepţia 
cinelor romantice la care luau parte un prinţ, o vulpe şiun 
trandafir, cartea era foarte interesantă şi uită să verifice la 
fiecare cinci minute dacă bateria celularului era încărcată 
(murea de frică să nu-şi piardă şansa cea mare din pricina 
unei neglijenţe). 

Maria începu să frecventeze biblioteca, să stea de vorbă 
cu femeia care părea la fel de singură ca şi ea, să-i ceară 
sugestii, să discute despre viaţă şi autori - până când banii 
aproape i se terminară; încă două săptămâni şi nu şi-ar mai 
fi putut cumpăra biletul de întoarcere. 

Şi cum viaţa aşteaptă mereu situaţii critice ca să-şi arate 
latura strălucitoare, în cele din urmă telefonul sună. 

La trei luni după ce descoperise cuvântul „avocat” şi la 
două de când trăia din indemnizaţia încasată, o agenţie de 
modele întrebă dacă doamna Maria se mai găsea la 
numărul acela. Răspunsul fu un „da” rece, repetat cu mult 
timp înainte, ca să nu manifeste nici un fel de anxietate. Află 
atunci că unui arab, profesionist în materie de modă în ţara 


lui, îi plăcuseră mult fotografiile ei şi voia să o invite să 
participe la o paradă. Maria îşi aminti de recenta decepţie, 
dar şi de banii de care avea nevoie cu disperare. 

Îşi dădură întâlnire într-un restaurant foarte şic. Întâlni un 
domn elegant, mai încântător şi mai matur decât experienţa 
sa anterioară, care o întrebă: 

— Ştiţi de cine e tabloul acela? De Joan Miro. Ştiţi cine e 
Joan Miro? 

Maria rămase tăcută, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra 
mâncării, destul de diferită de cea din restaurantele 
chinezeşti. Pe de altă parte, îşi făcea însemnări în minte: 
trebuie să ceară o carte despre Miro cu prilejul proximei 
sale vizite la bibliotecă. 

Arabul insista însă: 

— Masa aceea era preferată de Federico Fellini. Ce credeţi 
despre filmele lui Fellini? 

Îi răspunse că le adora. Arabul vru să intre în detalii, şi 
Maria, dându-şi seama că pregătirea ei culturală n-avea 
cum să reziste la proba aceea, se hotări să treacă direct la 
subiect: 

— Nu vreau să mă prefac faţă de dumneavoastră. Tot ce 
ştiu este deosebirea dintre o coca-cola şi o pepsi. Nu doriţi 
să discutăm despre o paradă de mode? 

Francheţea fetei păru a-i face o bună impresie. 

— O vom face când vom lua un drink, după cină. Se instală 
o pauză, timp în care cei doi se priveau şi încercau să-şi 
ghicească gândurile. 

— Sunteţi foarte frumoasă - insistă arabul —. Dacă vreţi să 
luaţi un drink cu mine la hotelul meu, vă dau o mie de 
franci. 

Maria înţelese imediat. Era vina agenţiei de modele? Era 
vina ei, ar fi trebuit să se intereseze mai exact despre cină? 
Nu era nici vina agenţiei, nici a ei, nici a arabului: chiar aşa 
funcționau lucrurile. Brusc, simţi nevoia de peisajul natal, 
de Brazilia, de îmbrăţişarea mamei. Îşi aminti de biletul lui 
Mailson, când vorbea de trei sute de dolari; pe atunci 


socotise exagerat, mult peste ceea ce spera să primească 
pentru o noapte cu un bărbat. Dar în clipa aceea îşi dădu 
seama că nu mai avea pe nimeni, absolut pe nimeni pe lume 
cu care să poată sta de vorbă; era singură, într-un oraş 
străin, la vârsta ei de douăzeci şi doi de ani relativ bine 
trăiţi, dar inutili dacă era vorba să o ajute la găsirea celui 
mai bun răspuns. 

— Mai daţi-mi, vă rog, puţin vin. 

Arabul îi mai turnă vin în pahar, în timp ce gândul îi 
călătorea mai rapid decât Micul prinţ în plimbarea lui pe 
diverse planete. Venise să caute aventură, bani şi poate un 
soţ, ştia că în cele din urmă va accepta şi propuneri ca asta, 
fiindcă nu era inocentă şi se obişnuise cu comportamentul 
bărbaţilor. Dar încă mai credea în agenţiile de modele, 
străluciri, un soţ bogat, familie, copii, nepoți, rochii, 
întoarcere triumfătoare în oraşul natal. Visa să depăşească 
toate dificultăţile doar cu ajutorul inteligenţei, al 
farmecului, al voinţei sale. 

Realitatea sfârşise prin a i se prăbuşi în cap. Spre 
surprinderea arabului, începu să plângă. Bărbatul, sfâşiat 
între teama de scandal şi instinctul masculin de a o proteja 
pe fată, nu ştia ce să facă. Îi făcu semn ospătarului să aducă 
nota de plată, dar Maria îl întrerupse: 

— Nu faceţi asta. Mai turnaţi-mi vin şi lăsaţi-mă să plâng 
niţel. Şi Maria se gândi la băieţaşul care-i ceruse un creion, 
la adolescentul care o sărutase pe gura închisă, la bucuria 
de a fi cunoscut Rio de Janeiro-ul, la bărbaţii care o 
folosiseră fără a-i fi dat nimic în schimb, la pasiunile şi 
iubirile irosite de-a lungul drumului ei de până acum. Viaţa 
sa, în ciuda aparentei libertăţi, era un şir nesfârşit de 
ceasuri în aşteptarea unui miracol, a unei iubiri adevărate, 
a unei aventuri cu acelaşi final romantic pe care-l văzuse 
mereu în filme şi despre care citise în cărţi. Un autor 
scrisese că pe om timpul nu-l transformă, învăţătura nu-l 
transformă - unicul lucru care te poate face să-ţi schimbi 


gândurile este dragostea. Ce prostie! Cine a scris asta 
cunoştea doar o faţă a monedei. 

Într-adevăr, dragostea era primul lucru capabil să schimbe 
total viaţa unei persoane de la o clipă la alta. Exista însă 
cealaltă faţă a monedei, un al doilea lucru care face ca fiinţa 
umană să urmeze o cale total diferită de cea plănuită: se 
numea disperarea. Da, poate dragostea ar fi în stare să-l 
transforme pe cineva; disperarea operează însă această 
transformare mai repede. Şi acum, Maria? Să fugă de- 
acolo, să se întoarcă în Brazilia, să se transforme în 
profesoară de franceză, să se mărite cu patronul 
magazinului de textile? Să meargă oare mai departe, o 
singură noapte, într-un oraş unde nu cunoştea pe nimeni şi 
nimeni nu o cunoştea? Oare o singură noapte şi banii atât 
de uşor câştigaţi ar face-o să meargă mai departe, până la 
un punct al drumului de unde nu s-ar mai fi putut întoarce? 
Ce se întâmpla în acel minut: o mare ocazie sau o încercare 
din partea Fecioarei Maria? 

Ochii arabului se plimbau peste tabloul lui Joan Miro, 
peste locul unde lua masa Fellini, peste fata care păzea 
hainele, peste clienţii care intrau şi ieşeau. 

— Nu ştiaţi? 

— Încă niţel vin, vă rog - fu răspunsul Mariei, tot printre 
lacrimi. 

Se ruga ca ospătarul să nu se apropie şi să vadă ce se 
întâmpla - şi ospătarul, care asista la toate de departe cu 
coada ochiului, se ruga ca bărbatul cu fetişcana să achite 
repede nota, pentru că restaurantul era ticsit şi era lume 
care aştepta un loc. 

În cele din urmă, după un răstimp care-i păruse o veşnicie, 
ea vorbi: 

— Aţi spus un drink pentru o mie de franci? 

Până şi Maria se miră de tonul vocii sale. 

— Da - răspunse arabul, regretând că făcuse propunerea 
—. Dar nu vreau nicidecum... 


— Achitaţi nota. Să luăm acel drink la hotelul 
dumneavoastră. 

Din nou, îşi părea o străină. Până atunci fusese o tânără 
amabilă, educată, veselă, şi nu folosise niciodată o 
asemenea tonalitate a vocii cu un străin. Dar se părea că 
tânăra aceea murise definitiv: în faţa ei era altă existenţă, 
unde drinkurile costau o mie de franci sau, într-o monedă 
mai universală, circa şase sute de dolari. 

Şi totul se petrecu întocmai conform aşteptărilor: se duse 
la hotel cu arabul, bău şampanie, se îmbătă aproape de tot, 
îşi desfăcu coapsele, aşteptă ca el să aibă orgasm (nici nu-i 
trecu prin cap să simuleze că avea şi ea unul), se spălă în 
cada de marmură, luă banii şi-şi îngădui luxul de a lua un 
taxi până acasă. 

Se aruncă în pat şi dormi o noapte fără vise. 

Din jurnalul Mariei, a doua zi: 

Îmi amintesc de toate, mai puţin de momentul în care am 
luat hotărârea. Curios, nu am nici un sentiment de 
vinovăţie. Înainte obişnuiam să le privesc pe fetele care se 
culcau cu bărbaţi pentru bani ca pe nişte fiinţe cărora viaţa 
nu le lăsase nici o alegere - iar acum văd că nu e aşa. 
Puteam zice „da” sau „nu”, nimeni nu mă silea să accept 
ceva. 

Merg pe străzi, mă uit la oameni, oare îşi aleg ei înşişi 
propriile vieţi? Nu cumva şi ei, ca şi mine, au fost „aleşi” de 
către destin? Doamna care visa să devină model, 
funcţionarul bancar care se gândise să fie muzician, 
dentistul care îşi ţinea o carte ascunsă şi căruia i-ar fi plăcut 
să se consacre literaturii, fata care ar fi adorat să lucreze la 
televiziune, dar tot ce a găsit a fost un post de casieră la un 
supermarket. 

Nu simt nici un fel de compasiune faţă de mine însămi. Nu 
mă consider o victimă, fiindcă puteam să fi plecat de la 
restaurant cu demnitatea intactă şi cu poşeta goală. Puteam 
să-i fi dat lecţii de morală bărbatului din faţa mea sau să fi 
încercat a-l face să vadă că avea sub ochi o prinţesă şi că 


era mai bine s-o cucerească decât s-o cumpere. Puteam să 
fi adoptat infinite atitudini, dar - ca majoritatea fiinţelor 
umane - am lăsat ca destinul să aleagă ce drum să urmez. 

Nu sunt unica, deşi destinul meu poate părea ilegal şi 
marginal în raport cu al celorlalţi. Dar, în căutarea fericirii, 
ne poticnim cu toţii: funcţionarul/muzician, 
dentistul/scriitor, casiera/actriţă, doamna/model, niciunul 
dintre noi nu e fericit. 

Deci asta e? Era uşor aşa? Se afla într-un oraş străin, nu 
cunoştea pe nimeni, ceea ce ieri era un supliciu îi dădea azi 
o imensă senzaţie de libertate, nu era nevoită să dea 
explicaţii nimănui. 

Luă hotărârea, pentru prima oară după mulţi ani, să-şi 
consacre întreaga zi ca să se gândească la ea însăşi. Până 
atunci trăia preocupată mereu de ceilalţi: mama, colegele 
de şcoală, tatăl, funcţionarii de la agenţia de modele, 
profesorul de franceză, ospătarul, bibliotecara, ce anume 
gândeau persoanele de pe stradă - pe care nu le mai 
văzuse niciodată —. La drept vorbind, nimeni nu se gândea 
la nimic, cu atât mai puţin la ea, o biată străină căreia, dacă 
ar fi dispărut mâine, nici măcar poliţia nu i-ar fi dus lipsa. 

Destul. leşi grăbită, îşi luă cafeaua de dimineaţă în localul 
obişnuit, merse puţin în jurul lacului, se uită la o 
manifestaţie a unor refugiaţi. O femeie cu un căţeluş 
comentă că erau kurzi şi, de astă dată, în loc să se prefacă a 
şti răspunsul, ca să arate că era mai cultă şi mai inteligentă 
decât îşi închipuiau, întrebă: 

— De unde vin kurzii? 

Femeia, spre surprinderea ei, nu ştiu să-i răspundă. Aşa 
sunt oamenii: vorbesc de parcă ar şti totul, iar dacă 
îndrăzneşti să întrebi, nu ştiu nimic. Intră într-un cybercafe 
şi descoperi pe internet că kurzii veneau din Kurdistan, o 
ţară inexistentă, azi împărţită între Turcia şi Irak. Se 
întoarse la locul de unde plecase, încercând să o găsească 
pe femeia cu cățelul - dar aceasta plecase, poate pentru că 
animalul nu mai suporta să încremenească o jumătate de 


oră ca să vadă o ceată de oameni cu eşarfe, văluri, muzici şi 
strigăte ciudate. 

„Aşa sunt şi eu. Sau mai bine zis, aşa eram: o persoană 
care se făcea că ştie totul, ascunsă în tăcerea mea, până 
când arabul acela m-a iritat atât de tare, încât am avut 
curajul să spun că nu ştiam decât deosebirea dintre nişte 
băuturi răcoritoare. A fost oare şocat? Şi-a schimbat 
părerea despre mine? Nici vorbă! Spontaneitatea mea se 
vede că i s-a părut fantastică. Totdeauna am pierdut când 
am vrut să par mai pricepută decât sunt: şi cu asta, basta!” 

Îşi aminti de agenţia de modele. Ştiau ce vrea arabul - şi-n 
cazul ăsta Maria făcuse încă o dată pe ingenua - sau 
crezuseră cu adevărat că era capabil să-i găsească de lucru 
în Danemarca? 

Oricum, Maria se simţea mai puţin singură în dimineaţa 
aceea cenugşie din Geneva, cu temperatura apropiată de 
zero, kurzii manifestând, tramvaiele ajungând la fix în 
fiecare staţie, magazinele rearanjând bijuteriile în vitrine, 
băncile deschizându-se, cerşetorii dormind, elveţienii 
ducându-se la muncă. Era mai puţin singură, deoarece 
alături de ea era altă femeie, poate invizibilă pentru 
trecători. Nu-i observase niciodată prezenţa, dar ea se afla 
acolo. 

Zâmbi pentru femeia invizibilă de lângă ea, care semăna 
cu Fecioara Maria, mama lui Isus. Femeia îi răspunse tot cu 
un zâmbet, îi spuse să aibă grijă, căci lucrurile nu erau atât 
de simple cum credea ea. Maria nu dădu importanţă 
sfatului, răspunse că era o persoană adultă, responsabilă de 
propriile decizii, şi nu putea crede că exista o conspirație 
cosmică împotriva ei. Aflase că erau bărbaţi dispuşi să 
plătească o mie de franci elveţieni pentru o noapte, pentru 
o jumătate de oră între coapsele ei, şi tot ce trebuia să 
decidă în zilele următoare era dacă lua cei o mie de franci 
elveţieni pe care-i avea acum acasă, cumpăra un bilet de 
avion şi se întorcea în oraşul unde se născuse. Sau dacă mai 
rămânea puţin, doar cât să cumpere o casă pentru părinţi, 


rochii frumoase şi bilete pentru locurile pe care visase 
cândva să le viziteze. 

Femeia invizibilă de lângă ea îi spuse iarăşi, insistând, că 
lucrurile nu erau chiar atât de simple, dar Maria, deşi 
mulţumită de nesperata tovărăşie, o rugă să nu-i mai 
întrerupă gândurile, trebuia să ia hotărâri importante. 

Analiză din nou, de astă dată cu mai multă grijă, 
posibilitatea de a se întoarce în Brazilia. Prietenele ei de 
colegiu, care nu plecaseră niciodată de-acolo, ar fi comentat 
numaidecât că fusese dată afară din serviciu, că nu avusese 
niciodată talent ca să devină o stea internaţională. Mama ei 
s-ar fi întristat pentru că nu primise suma lunară făgăduită 
- deşi Maria, în scrisorile ei, susţinuse că poşta fura banii. 
Tatăl ei ar fi privit-o tot restul vieţii cu expresia aceea 
„Ştiam eu”, ea şi-ar fi reluat munca în magazinul de textile, 
s-ar fi căsătorit cu patronul, după ce călătorise în avion, 
mâncase brânză elveţiană, învățase franţuzeşte şi păşise în 
zăpadă. 

Pe de altă parte, existau drinkurile de o mie de franci 
elveţieni. Poate n-ar fi durat mult timp - în definitiv, 
frumuseţea trece iute ca vântul —, dar într-un an ar avea 
bani ca să recupereze totul şi să se întoarcă în lume, de astă 
dată stabilind ea însăşi regulile jocului. Unica ei problemă 
concretă era că nu ştia ce era de făcut, cum să înceapă. 
Acum câtva timp, în localul acela familial, o fată menţionase 
un loc numit Rue de Berne - de altminteri, fusese unul din 
primele ei comentarii, chiar înainte de a-i fi arătat unde să- 
şi lase bagajele. 

Se duse la unul dintre marile panouri care se găseau în 
numeroase locuri din Geneva, oraşul acela atât de amabil 
cu turiştii, încât nu suporta să-i vadă rătăcindu-se - şi, ca să 
evite una ca asta, panourile respective aveau anunţuri într- 
o parte şi hărţi în cealaltă. 

Acolo era un bărbat şi ea îl întrebă dacă ştia unde era Rue 
de Berne. El o privi intrigat, o întrebă dacă asta căuta sau 


voia să ştie unde era autostrada care ducea la Berna, 
capitala Elveţiei. 

— Nu, răspunse Maria, vreau să găsesc chiar strada de- 
aici, din oraş. 

Bărbatul o măsură din cap până-n picioare şi se îndepărtă 
fără să scoată o vorbă, încredinţat că era pesemne filmat de 
unul din programele acelea de televiziune, în care marea 
bucurie a publicului e de a face ca toţi să pară ridicoli. 
Maria rămase acolo cincisprezece minute - în definitiv 
oraşul era mic - şi până la urmă găsi locul. 

Prietena ei invizibilă, care păstrase tăcerea câtă vreme 
Maria se concentrase asupra hărţii, acum încerca să 
argumenteze; nu era o chestiune de morală, ci se angaja pe 
un drum fără întoarcere. 

Maria răspunse că, aşa cum a fost capabilă să aibă bani ca 
să se întoarcă din Elveţia, ar fi capabilă să iasă din orice 
situaţie. În plus, niciuna dintre persoanele cu care se 
încrucişa în timpul plimbării sale nu alesese singură ce 
anume dorea să facă. Asta era realitatea vieţii. 

„Suntem într-o vale a plângerii”, i se adresă ea prietenei 
sale invizibile. „Putem avea multe vise, dar viaţa e aspră, 
implacabilă, tristă. Ce vrei să-mi spui? Că lumea mă va 
condamna? Nu va şti nimeni - şi asta va fi doar o perioadă 
din viaţa mea.” 

Cu un zâmbet dulce, dar trist, prietena invizibilă dispăru. 

Merse până la parcul de distracţii, cumpără un bilet 
pentru montagne-russe, ţipă ca toţi ceilalţi, înțelegând însă 
că nu era nimic periculos, era doar o jucărie. Mâncă într-un 
restaurant japonez, nici nu ştia ce mănâncă, ştia doar că 
era foarte scump, iar acum era dispusă să-şi facă toate 
capriciile. Era veselă, nu trebuia să mai aştepte nici un 
telefon şi nici să numere centimele cheltuite. 

La sfârşitul zilei, luă legătura cu agenţia, spuse că 
întâlnirea fusese foarte bună şi că le mulțumea. Dacă ar fi 
fost serioşi, ar fi întrebat de fotografii. Dacă ar fi fost 
traficanţi de femei, ar fi aranjat noi întâlniri. 


Trecu podul, se întoarse în odăiţa ei, se hotări să nu-şi 
cumpere televizor, chiar dacă avea bani şi multe planuri în 
cap: trebuia să gândească, să-şi folosească tot timpul spre a 
gândi. 

Din jurnalul Mariei în noaptea aceea (cu o adnotare pe 
margine, zicând: „Nu sunt foarte convinsă”). 

Am înţeles de ce plăteşte un bărbat pentru o femeie: vrea 
să fie fericit. Nu plăteşte o mie de franci doar ca să aibă un 
orgasm. Vrea să fie fericit. Şi eu vreau, toată lumea vrea şi 
nimeni nu reuşeşte. Ce am de pierdut dacă mă decid să mă 
transform pentru o vreme într-o... cuvântul e greu de 
conceput şi de scris... dar haide... ce pot pierde dacă mă 
decid să fiu prostituată o vreme? 

Onoarea. Demnitatea. Respectul faţă de mine însămi. Dacă 
mă gândesc bine, n-am avut niciodată niciunul din aceste 
trei lucruri. N-am cerut să mă nasc, n-am izbutit să fiu 
iubită de cineva, totdeauna am luat hotărâri greşite - 
acuma las viaţa să decidă în locul meu. 

Agenţia telefonă a doua zi, întrebă de fotografii şi la ce 
dată va fi parada de mode, deoarece încasau un comision 
de la fiecare acţiune. Maria le spuse că arabul urma să intre 
în legătură cu ei, trăgând imediat concluzia că nu ştiau 
NIMIC. 

Se duse la bibliotecă şi ceru cărţi despre sex. Dacă lua 
serios în considerare posibilitatea de a munci - doar un an, 
şi-o făgăduise - într-un domeniu pe care nu-l cunoştea, 
primul lucru pe care trebuia să-l facă era să înveţe cum să 
acţioneze, cum să furnizeze plăcere şi să primească bani în 
schimb. 

Spre dezamăgirea ei, bibliotecara zise că aveau doar 
câteva tratate tehnice, deoarece acolo era o instituţie 
publică. Maria citi cuprinsul unuia dintre tratatele tehnice 
şi-l dădu imediat înapoi; habar n-aveau de fericire, vorbeau 
doar de erecţie, penetraţie, impotenţă, precauţii, lucruri 
fără nici cel mai mic haz. O clipă îşi puse în mod serios 
problema să împrumute Consideraţii psihologice despre 


frigiditatea femeii, de vreme ce, în cazul ei, nu reuşea să 
aibă orgasme decât prin masturbaţie, deşi era foarte plăcut 
să fie posedată şi penetrată de un bărbat. 

Dar nu se afla acolo în căutarea plăcerii, ci în vederea unei 
munci. Îi mulţumi bibliotecarei, trecu printr-un magazin şi 
făcu prima sa investiţie în posibila carieră ce i se arăta la 
orizont - rochii care i se păreau destul de sexy ca să 
trezească tot felul de dorinţe. Se duse apoi în locul 
identificat pe hartă. Rue de Berne începea de la o biserică 
(şi, coincidenţă, aproape de restaurantul japonez unde 
cinase cu o zi înainte), se transforma în vitrine unde se 
vindeau ceasuri ieftine, până când, la capătul ei, se găseau 
localurile de care auzise vorbindu-se, toate închise la ora 
aceea din zi. Se întoarse iar ca să se plimbe în jurul lacului, 
cumpără - fără nici o reţinere - cinci reviste pornografice 
ca să studieze ce ar fi avut eventual de făcut, aşteptă să se 
înnopteze şi se îndreptă iarăşi către locul cu pricina. Acolo 
alese ca din întâmplare un bar cu sugestivul nume brazilian 
Copacabana. 

Nu luase nici o hotărâre, îşi zicea în sinea ei. Era doar o 
experienţă. Niciodată nu se simţise atât de bine şi atât de 
liberă în tot timpul petrecut în Elveţia. 

— Cauţi de lucru - zise patronul, care spăla pahare în 
spatele unei tejghele, nepunând nici măcar un semn de 
întrebare la sfârşitul frazei. Localul consta dintr-o serie de 
mese, un colţ cu un soi de pistă de dans şi câteva sofale 
rezemate de pereţi —. N-avem nimic. Ca să munceşti aici, 
întrucât ne supunem legii, trebuie să ai cel puţin o carte de 
muncă. 

Maria i-o arătă pe-a ei şi bărbatul păru a-şi mai domoli 
mahmureala. 

— Ai experienţă? 

Ea nu ştia ce să spună: dacă ar fi răspuns afirmativ, el ar fi 
întrebat-o unde mai lucrase înainte. Dacă ar fi negat, ar fi 
fost capabil să o refuze. 

— Scriu o carte. 


Ideea îi ţâşnise din neant, ca şi cum o voce invizibilă i-ar fi 
sărit în ajutor în clipa aceea. Observă că bărbatul ştia că 
minte şi se prefăcea că o crede. 

— Înainte de a te hotărî, vorbeşte cu una din fete. Avem 
cel puţin şase brazilience şi vei putea afla tot ce te aşteaptă. 

Maria vru să-i spună că nu avea nevoie de sfaturile 
nimănui şi că nu luase nici o decizie, dar bărbatul se şi 
deplasase de cealaltă parte a barului, fără a-i oferi nici 
măcar un pahar de apă. 

Sosiră fetele, patronul le identifică pe câteva brazilience şi 
le ceru să stea de vorbă cu nou-venita. Niciuna din ele nu 
părea dispusă să asculte, şi Maria deduse că le era teamă 
de concurenţă. Sonorizarea localului fu conectată, începură 
să se-audă nişte cântece braziliene (în definitiv, localul se 
numea Copacabana), intrară fete cu trăsături asiatice, 
altele care păreau venite din munţii înzăpeziţi şi romantici 
din jurul Genevei. În fine, după aproape două ore de 
aşteptare, multă sete, câteva ţigări, o senzaţie tot mai 
profundă că lua o hotărâre greşită, o repetiţie mentală 
necontenită a propoziției „ce caut eu aici?” şi o iritare în 
faţa totalei lipse de interes atât din partea proprietarului, 
cât şi a fetelor, în cele din urmă una dintre brazilience se 
apropie de ea. 

— De ce ai ales localul ăsta? 

Maria putea să recurgă la istoria cu cartea sau să facă 
exact ceea ce făcuse în privinţa kurzilor şi a lui Joan Miro: 
să spună adevărul. 

— După nume. Nu ştiu de unde să încep şi nu ştiu nici 
dacă vreau să încep. 

Fata păru a rămâne surprinsă de comentariul direct şi 
franc. Bău o înghiţitură din ceva ce părea whisky, ascultă o 
melodie braziliană care tocmai începuse, făcu comentarii 
despre dorul de ţară, zise că deverul avea să fie slab în 
noaptea aceea din cauză că se anulase un mare congres 
internaţional care urma să aibă loc în împrejurimile 
Genevei. În fine, văzând că Maria nu pleca, spuse: 


— E foarte simplu, trebuie să respecţi trei reguli. Prima: 
nu trebuie să te îndrăgosteşti de nimeni cu care lucrezi sau 
cu care faci dragoste. A doua: să nu crezi în promisiuni şi să 
încasezi plata cu anticipație. A treia: să nu foloseşti droguri. 

Făcu o pauză. 

— Şi începe imediat. Dacă te întorci acasă fără să prinzi un 
bărbat, ai să te gândeşti de două ori şi n-o să mai ai curaj să 
revii. 

Maria se pregătise doar pentru o consultaţie, pentru o 
informaţie despre posibilităţile unei munci provizorii, dar îşi 
dădu seama că se confrunta cu acel sentiment care îţi 
impune să iei o decizie rapid - disperare! 

— E-n ordine. Încep azi. 

Nu mărturisi că începuse de ieri. Femeia se duse la 
patronul barului, pe care-l strigă Milan, şi acesta veni să 
discute cu Maria. 

— Ai desuuri frumoase? 

Nimeni nu-i mai pusese întrebarea asta. Nici iubiții ei, nici 
arabul, nici prietenele, cu atât mai puţin un străin. Dar aşa 
era viaţa în localul acela: direct la subiect. 

— Port un chiloţel albastru-deschis. 

„Şi fără sutien”, plusă ea, provocatoare. Dar nu obţinu 
decât o punere la punct: 

— De mâine, să poţi chiloţel negru, sutien şi ciorapi. Face 
parte din ritual să dai jos cât mai multe piese de 
îmbrăcăminte cu putinţă. 

Fără să piardă timpul şi de astă dată având certitudinea că 
avea de-a face cu o novice, Milan o instrui în restul 
ritualului: Copacabana trebuie să fie un local agreabil, nu 
un bordel. Bărbaţii intrau în localul acela vrând să creadă 
că aveau să întâlnească o femeie neînsoţită, singură. Dacă 
cineva se apropia de masa ei şi nu era oprit pe parcurs 
(deoarece, mai presus de orice, funcţiona conceptul de 
„client exclusiv al anumitor fete”), cu siguranţă urma să o 
invite: 

— Vrei să bei ceva? 


La care Maria putea răspunde da sau nu. Era liberă să-şi 
aleagă compania, deşi nu era recomandabil să zică „nu” mai 
mult de o dată pe noapte. În cazul unui răspuns pozitiv, 
urma să ceară cu cocteil de fructe, care (întâmplător) era 
băutura cea mai scumpă de pe listă. Nimic alcoolic, nici 
vorbă să-l lase pe client să facă alegerea în locul ei. 

Apoi, trebuia să accepte o eventuală invitaţie la dans. 
Majoritatea frecventatorilor erau cunoscuţi şi, cu excepţia 
„clienţilor exclusivi”, asupra cărora nu intră în detalii, 
nimeni nu prezenta vreun risc. Poliţia şi Ministerul Sănătăţii 
pretindeau analize de sânge lunare, ca să se constate dacă 
nu erau purtătoare de maladii cu transmisie sexuală. 
Utilizarea prezervativului era obligatorie, deşi nu aveau 
cum supraveghea dacă norma respectivă era sau nu 
respectată. Era interzis să provoace vreun scandal - Milan 
era căsătorit, tată de familie, grijuliu cu reputaţia şi bunul 
nume al localului său. 

Continuă să-i explice ritualul: după dans, se întorceau la 
masă, iar clientul, ca şi cum ar fi spus ceva neaşteptat, o 
invita să meargă cu el la un hotel. Preţul normal era de 350 
de franci, din care 50 de franci îi rămâneau lui Milan, cu 
titlul de concesionare a mesei (un artificiu legal pentru a 
evita, în viitor, complicațiile juridice şi acuzaţia de a 
exploata sexul în scopuri lucrative). 

Maria încercă să argumenteze: 

— Dar am câştigat o mie de franci pentru asta. 

Patronul făcu gestul ameninţător de a se îndepărta, dar 
brazilianca aceea, care asista la conversaţie, interveni: 

— Glumeşte. 

Şi, adresându-i-se Mariei, îi spuse într-o portugheză clară 
şi sonoră: 

— Aici e localul cel mai scump din Geneve (aici, oraşul se 
numea Geneve, nu Genebra). Să nu mai spui vreodată asta. 
El cunoaşte preţul pieţei şi ştie că nimeni nu se culcă cu o 
femeie pentru o mie de franci, afară de cazul - dacă ai 
noroc şi competenţă - „clienţilor speciali”. 


Ochii lui Milan, despre care Maria avea să afle mai târziu 
că era un iugoslav ce trăia acolo de douăzeci de ani, nu 
lăsau nici o umbră de îndoială: 

— Preţul e de 350 de franci. 

— Da, ăsta e preţul - repetă Maria umilită. 

Întâi, întreabă ce culoare au desuurile. Apoi, decide preţul 
trupului ei. 

Nu avea însă timp de reflecţie, bărbatul continua să-i dea 
instrucţiuni: nu trebuia să accepte invitaţii ca să meargă la 
case sau hoteluri sub cinci stele. Dacă clientul nu ar avea 
unde s-o ducă, urma să meargă ea la un hotel situat la cinci 
intersecţii de-acolo, dar totdeauna în taxi, pentru a evita ca 
alte femei de la alte localuri de pe Rue de Berne să se 
obişnuiască cu figura ei - Maria nu-l crezu, ci îşi imagină că 
adevăratul motiv era să nu primească invitaţia de a lucra în 
condiţii mai bune, în alt local. Îşi păstră însă gândurile 
pentru sine, îi ajungea discuţia despre preţ. 

— Repet încă o dată: la fel ca poliţiştii la cinema, să nu bei 
niciodată când lucrezi. 'Te las acum, mişcarea începe în 
scurt timp. 

— Mulţumeşte-i - zise, în portugheză, brazilianca. 

Maria îi mulţumi. Bărbatul zâmbi, dar încă nu-şi terminase 
lista de recomandări: 

— Am uitat ceva: timpul dintre comanda băuturii şi 
momentul plecării nu trebuie cu nici un chip să depăşească 
45 de minute, iar în Elveţia, cu ceasuri în toate părţile, până 
şi iugoslavii şi brazilienii învaţă să respecte orarul. Ţine 
mine că eu îmi hrănesc copiii din comisionul dumitale. 

Avea să-şi amintească. 

Îi dădu un pahar de apă minerală carbogazoasă cu lămâie 
- putea trece uşor drept gin tonic - şi-i ceru să aştepte. 

În scurt timp, localul începu să se umple: bărbaţii intrau, 
priveau în jur, se aşezau singuri şi imediat apărea cineva 
de-al casei, ca şi cum ar fi fost o serbare şi toţi s-ar fi 
cunoscut de multă vreme, iar acum ar fi profitat ca să se 
distreze niţel după o lungă zi de muncă. La fiecare bărbat 


care-şi aranja o companie, Maria suspina, uşurată, deşi 
începuse să se simtă mult mai bine. Poate pentru că era în 
Elveţia, poate pentru că, mai devreme sau mai târziu, avea 
să întâlnească aventuri, bani sau un soţ la care visase 
dintotdeauna. Poate pentru că - abia acum îşi dădea seama 
- era prima oară în multe săptămâni când ieşea noaptea şi 
mergea într-un local unde cânta muzica şi unde, din când în 
când, putea auzi pe cineva vorbind în portugheză. Se distra 
cu fetele din jurul ei, consumând cocteil de fructe, 
conversând vesele. 

Nu o văzuse pe niciuna din ele felicitând-o sau dorindu-i 
succes în noua profesie, era însă normal, în definitiv era o 
concurentă, o adversară, disputându-şi acelaşi trofeu. În loc 
să fie abătută, avu un sentiment de orgoliu - lupta, se bătea, 
nu era cineva descumpănit. Putea, dacă ar fi vrut, să 
deschidă uşa şi să plece de-acolo pentru totdeauna, dar 
avea să-şi amintească mereu că avusese curajul de-a ajunge 
acolo, de a negocia şi discuta despre lucruri la care, în nici 
un alt moment al vieţii, nu îndrăznise să se gândească. Nu 
era o victimă a destinului, şi-o repeta în fiecare clipă: îşi 
asuma toate riscurile, până dincolo de limitele sale, trăind 
experienţe pe care, într-o zi, în tăcerea inimii sale, în 
momentele copleşite de urât ale bătrâneţii, şi le-ar putea 
aminti cu anumită doză de nostalgie - oricât ar putea părea 
de absurd. 

Era sigură că nimeni nu avea să se apropie de ea şi mâine 
totul nu avea să i se pară altceva decât un vis nebunesc, pe 
care n-ar mai cuteza niciodată să-l repete; fiindcă tocmai îşi 
dăduse seama că o mie de franci pentru o noapte se 
întâmplă o singură dată, mai sigur ar fi să-şi cumpere 
biletul de întoarcere în Brazilia. Ca să-i treacă timpul mai 
repede, începu să calculeze cât ar câştiga fiecare din fetele 
acelea: dacă ar ieşi de trei ori pe zi, i-ar reveni fiecăreia 
patru ore de muncă. 

Într-o zi, echivalentul salariului ei pe două luni de la 
magazinul de textile. 


Doar atâta? Bun, ea câştigase o mie de franci într-o 
noapte, dar fusese poate doar un soi de începătoare. 
Oricum, veniturile unei prostituate normale erau mai mari, 
mult mai mari decât ar fi putut câştiga dând ore de 
franceză la ea acasă. Totul presupunând, ca unic efort, să 
stea o vreme într-un bar, să danseze, să desfacă picioarele 
şi punct. Nu era nevoie nici măcar să stea de vorbă. 

Banii puteau fi o bună motivaţie, gândi ea mai departe. 
Dar asta era totul? Oare persoanele aflate acolo, clienţii şi 
femeile, reuşeau să se distreze cât de cât? Lumea era oare 
atât de diferită de ceea ce învățase ea la şcoală? Dacă ar 
folosi prezervativul, nu risca nimic, nici chiar acela de a fi 
recunoscută de cineva din ţara ei. Nimeni nu vizitează 
Geneva, cu excepţia - cum li se spusese odată la un curs - 
acelora cărora le plăcea să frecventeze băncile. Ceea ce le 
place însă brazilienilor, în marea lor majoritate, e să bată 
magazinele, de preferinţă la Miami sau Paris. Trei sute de 
franci pe zi, cinci zile pe săptămână. 

O avere! Ce tot făceau fetele alea acolo, dacă într-o lună 
câştigau bani suficienţi ca să se întoarcă acasă şi să le 
cumpere o casă mamelor lor? Oare munceau doar de puţin 
timp? 

Sau - şi Maria se temu de propria-i întrebare - sau le-o fi 
plăcând? 

Din nou simţi nevoia de a bea - şampania o ajutase 
considerabil în ziua anterioară. 

— Acceptaţi un drink? 

În faţa ei, un bărbat de vreo treizeci de ani, în uniforma 
unei companii aeriene. 

Lumea începu să pară filmată cu încetinitorul şi Maria trăi 
senzaţia de ieşire din propriul trup, contemplându-se din 
exterior. Murea de ruşine, dar făcu efortul de a-şi stăpâni 
îmbujorarea de pe faţă, dădu afirmativ din cap, zâmbi şi 
înţelese că din clipa aceea viaţa i se schimbase pentru 
totdeauna. Cocteil de fructe, conversaţie, ce faci aici, e frig, 


nu-i aşa? Povesteşte-mi despre ţara dumitale. Aveţi 
carnaval. Braziliencele sunt frumoase, nu-i aşa? 

Să surâzi şi să accepţi complimentul, să arborezi poate un 
aer pe jumătate timid. Să dansezi iar, dar fiind atentă la 
privirea lui Milan, care uneori dă din cap şi arată spre 
ceasul de la mână. Miros de parfum bărbătesc, înţelege 
repede că trebuie să se deprindă cu mirosurile. Cel puţin 
acesta e de parfum. Dansează strâns lipiţi. Încă un cocteil 
de fructe, timpul trece, oare nu-i spusese că se scurseseră 
patruzeci şi cinci de minute? Se uită la ceas, el o întreabă 
dacă aşteaptă pe cineva, ea îi spune că peste o oră aveau să 
vină nişte prieteni, el o invită să iasă. Hotel, 350 de franci, 
duş după sex (bărbatul comentă, intrigat, că nimeni nu mai 
făcuse aşa ceva înainte). Nu Maria, altă persoană e în 
trupul ei, care nu simte nimic, îndeplineşte doar mecanic un 
soi de ritual. E o actriţă. Milan o învățase de toate, mai 
puţin cum să se despartă de client, ea mulţumeşte, e şi el 
moleşit şi somnoros. 

Şovăie, vrea să se întoarcă acasă, dar trebuie să se ducă la 
local ca să depună cei 50 de franci, iar atunci alt bărbat, un 
nou cocteil, întrebări despre Brazilia, iarăşi duş (de astă 
dată fără comentarii), se întoarce la bar, patronul îşi 
încasează comisionul şi-i spune că poate pleca, deverul e 
slab astăzi. Nu ia un taxi, străbate toată Rue de Berne pe 
jos, uitându-se la celelalte localuri, la vitrinele cu ceasuri, la 
biserica din colţ (închisă, mereu închisă...). Nimeni nu-i 
întoarce privirea - ca totdeauna. 

Merge prin frig. Nu simte temperatura scăzută, nu plânge, 
nu se gândeşte la banii câştigaţi, e într-un fel de transă. 
Unii s-au născut ca să înfrunte viaţa singuri, asta nu e nici 
bine, nici rău, e doar viaţa. Maria face parte din rândul lor. 

Începe să se străduiască a reflecta la cele întâmplate, a 
început azi şi se şi consideră o profesionistă, i se pare că o 
face de multă vreme, că a făcut asta toată viaţa. Îşi simte o 
afecţiune ciudată pentru sine, e mulţumită că nu fugise. 
Acum trebuie să se hotărască dacă va merge mai departe. 


Dacă va continua, avea să fie cea mai bună - ceea ce 
niciodată nu fusese, în nici o împrejurare. 

Viaţa o învăţă însă - foarte repede - că numai cei puternici 
supraviețuiesc. Ca să fii puternică, trebuie să fii cea mai 
bună, nu există alternativă. 

Din jurnalul Mariei, o săptămână mai târziu: 

Eu nu sunt un corp care are suflet, sunt un suflet care are 
o parte vizibilă, numită corp. În toate aceste zile, exact 
invers de cum îmi puteam imagina, sufletul acesta a fost 
mult mai prezent. Nu-mi spunea nimic, nu mă critica, nu-i 
era milă de mine: doar mă observa. 

Azi mi-am dat seama de ce se întâmpla aşa: de multă 
vreme nu mă mai gândesc la ceva numit dragoste. Se pare 
că ea fuge de mine, ca şi cum n-ar mai avea nici o 
importanţă şi nu s-ar simţi bine venită. Dar dacă nu mă voi 
gândi la dragoste, nu voi fi nimic. 

Când m-am întors a doua zi la Copacabana, am şi început 
să fiu privită cu mai mult respect - de unde am înţeles că 
multe fete apar pentru o noapte şi nu mai pot continua. 
Cine merge mai departe devine un soi de aliată, de 
camaradă - fiindcă poate înţelege dificultăţile motivaţiilor 
sau, mai bine zis, lipsa de motivații de a-şi fi ales acest tip 
de viaţă. 

Toate visează la cineva care să sosească şi să le descopere 
ca pe o adevărată femeie, tovarăşă, senzuală, prietenoasă. 
Dar toate ştiu, din prima clipă a unei noi întâlniri, că nimic 
asemănător nu are să se întâmple. 

Trebuie să scriu despre dragoste. Trebuie să gândesc, să 
gândesc, să scriu şi iar să scriu despre dragoste - altminteri 
sufletul meu nu suportă. 

Chiar dacă credea că dragostea e ceva atât de important, 
Maria nu uită de sfatul pe care-l primise în prima noapte şi 
încercă să o trăiască numai în paginile jurnalului ei. În rest, 
căuta cu disperare un mijloc de a fi mai bună, de a câştiga 
mulţi bani într-un timp scurt, a nu gândi mult şi a găsi un 
motiv temeinic ca să facă ceea ce făcea. 


Aici era partea cea mai dificilă: care să fi fost adevăratul 
motiv? 

O făcea pentru că avea nevoie. Nu, nu era bine - toată 
lumea are mereu nevoie să câştige bani, dar nu toţi optează 
pentru o viaţă total în marginea societăţii. O făcea pentru 
că voia să trăiască o experienţă nouă. Oare? Oraşul era plin 
de experienţe noi - precum schiatul sau plimbările în barcă 
pe lac - şi ea nu avusese niciodată vreo curiozitate în sensul 
acesta. O făcea pentru că nu mai avea nimic de pierdut, 
viaţa îi era o frustrare cotidiană şi constantă. 

Nu, niciunul dintre răspunsuri nu era adevărat, mai bine 
să uite de subiectul acesta şi să continue pur şi simplu să 
trăiască ceea ce i se ivea în cale. Avea multe în comun cu 
celelalte prostituate şi cu celelalte femei pe care le 
cunoscuse în viaţa ei: măritişul şi o viaţă sigură reprezentau 
cel mai mare dintre toate visele. Cele care nu se gândeau la 
asta fie aveau soţ (aproape o treime din colegele sale erau 
căsătorite), fie ieşeau dintr-o experienţă recentă de divorţ. 
Din pricina asta, ca să se înţeleagă pe sine, căută - cu toată 
grija - să înţeleagă de ce oare îşi aleseseră acea profesie 
colegele ei. 

Nu auzi nimic nou şi-şi făcu o listă cu răspunsurile: a) 
ziceau că erau nevoite să-şi ajute soţul de acasă (şi gelozia? 
Şi dacă se ivea vreun prieten de-al soţului lor? Nu avu însă 
curaj să ajungă atât de departe); b) să cumpere o casă 
pentru mama lor (disculpă asemănătoare cu a ei, dar era 
cea mai răspândită); c) să adune bani pentru biletul de 
întoarcere (columbienele, thailandezele, peruanele şi 
braziliencele adorau motivul acesta, deşi câştigaseră de 
multe ori banii necesari şi se scuturaseră numaidecât de ei, 
din teama de a nu-şi realiza visul); d) plăcerea (nu se prea 
potrivea cu ambianța, suna fals); e) nu reuşiseră să facă 
nimic (nici acesta nu era un motiv serios, Elveţia era plină 
de locuri de muncă pentru femei de serviciu, şoferiţe, 
bucătărese). 


În sfârşit, nu descoperi nici un motiv temeinic şi încetă a 
mai încerca să-şi explice universul din jurul ei. 

Văzu că proprietarul, Milan, avea dreptate: niciodată 
cineva nu-i mai oferise o mie de franci elveţieni ca să 
petreacă câteva ceasuri cu ea. Pe de altă parte, nimeni nu 
protesta când cerea 350 de franci, ca şi cum ar fi ştiut 
dinainte şi ar fi întrebat doar ca să te umilească sau ca să 
nu aibă surprize neplăcute. 

Una dintre fete comentă: 

— Prostituţia e o afacere diferită de celelalte: cine începe 
câştigă mai mult, cine are experienţă câştigă mai puţin. 
Prefă-te mereu că eşti începătoare. 

Încă nu ştia ce erau „clienţii speciali”, subiect menţionat 
doar în treacăt în prima noapte - nimeni nu aborda 
subiectul acesta. În scurt timp învăţă două din trucurile cele 
mai importante ale profesiei, şi anume să nu pună niciodată 
întrebări despre viaţa personală, să zâmbească şi să 
vorbească cât mai puţin cu putinţă, să nu stabilească 
niciodată întâlniri în afara localului. Sfatul cel mai 
important îi veni de la o filipineză pe care o chema Nyah: 

— Trebuie să gemi în momentul orgasmului. Asta îl face pe 
client să-ţi rămână fidel. 

— De ce? Ei plătesc ca să se satisfacă. 

— Te înşeli. Bărbatul nu-şi dovedeşte că e mascul doar 
când are erecţie. Este mascul dacă e capabil să-i dea şi 
plăcere unei femei. Dacă vede că e capabil să-i producă 
plăcere unei prostituate, atunci o să se considere cel mai 
bun. 

Şi aşa se scurseră şase luni: Maria învăţă toate lecţiile de 
care avea nevoie - ca, de pildă, modul de funcţionare al 
Copacabanei. Fiind unul din localurile cele mai scumpe de 
pe Rue de Berne, clientela era alcătuită în marea sa 
majoritate din cadre de conducere, care aveau permisiunea 
de a veni târziu acasă, întrucât „luau cina cu clienţi”, dar 
limita pentru aceste „cine” nu trebuia să depăşească ora 
23:00. Majoritatea prostituatelor aveau între 18 şi 22 de ani 


şi rămâneau în local în medie doi ani, fiind numaidecât 
înlocuite cu altele nou-sosite. Se duceau atunci la Neon sau 
la Xenium şi, pe măsură ce vârsta femeii sporea, preţul 
cobora şi orele de muncă se evaporau. lerminau aproape 
toate la Tropical Extasy, care accepta femei de peste 
treizeci de ani. O dată ajunsă acolo, totuşi, unica soluţie era 
să se întreţină, câştigând atâta cât să-i ajungă pentru masa 
de prânz şi comision, cu unul, doi studenţi pe zi (media 
preţului pentru întreg programul: atâta cât să cumpere o 
sticlă de vin ieftin). S-a culcat cu mulţi bărbaţi. Nu se uita 
niciodată la vârstă sau la hainele uzate, ci răspunsul ei 
afirmativ sau negativ depindea de mirosul pe care-l exalau. 
Nu avea nimic împotriva ţigării, dar detesta parfumurile 
ieftine, pe cei care nu se spălau şi pe cei cu hainele 
impregnate de băutură. Copacabana era un local liniştit şi 
Elveţia era poate cea mai bună ţară din lume ca să lucrezi 
ca prostituată - cu condiţia să ai permis de şedere şi de 
muncă, actele în regulă şi să-ţi plăteşti cu religiozitate 
asigurarea socială; Milan repeta întruna că nu dorea să fie 
văzut de copiii săi în paginile ziarelor de senzaţie şi se 
comporta cu mai multă rigiditate decât un poliţist când era 
vorba să verifice situaţia angajatelor sale. 

Pe scurt, o dată depăşit obstacolul primei sau celei de-a 
doua nopţi, era o profesie ca oricare alta, unde munceai din 
greu, luptai împotriva concurenţei, te străduiai să-ţi 
păstrezi un patron de calitate, să respecţi orarele, te stresai 
un pic, aveai nevoie de mişcare şi te odihneai duminicile. 
Cele mai multe dintre prostituate aveau fiecare un gen de 
credinţă şi-şi frecventau cultele, liturghiile, rugăciunile, 
întâlnirile lor cu Dumnezeu. 

Ca să nu-şi piardă sufletul, Maria se lupta însă cu paginile 
jurnalului ei. Descoperi, spre surprinderea sa, că, la fiecare 
cinci clienţi, unul venise nu ca să facă dragoste, ci ca să stea 
puţin de vorbă. Plăteau preţul consumaţiei, hotelul şi, în 
momentul când se pregătea să se dezbrace, spuneau că nu 
era nevoie. Voiau să vorbească despre dificultăţile muncii, 


despre soţia care-i înşela cu cineva, de faptul că se 
simţiseră singuri şi nu avuseseră cu cine să stea de vorbă 
(ea cunoştea bine situaţia). 

La început i se păru foarte ciudat. Până într-o bună zi 
când, ducându-se la hotel cu un francez important, 
însărcinat să vâneze talente pentru înalte funcţii executive 
(îi explica asta de parcă ar fi fost lucrul cel mai interesant 
de pe lume), auzi următorul comentariu al clientului său: 

— Ştii cine este persoana cea mai singură din lume? E 
cadrul de conducere care are o carieră de succes, un 
salariu foarte ridicat, se bucură de încrederea superiorilor 
şi a subordonaţilor săi, are o familie cu care îşi petrece 
vacanţele, copii pe care-i ajută să-şi îndeplinească 
obligaţiile şcolare, iar într-o bună zi apare un tip ca mine, 
cu următoarea propunere: „Vrei să-ţi schimbi serviciul, să 
câştigi încă o dată pe-atâta?” 

Omul acela, care are tot ce-i trebuie ca să se simtă realizat 
şi fericit, devine insul cel mai mizerabil de pe planetă. De 
ce? Pentru că nu are cu cine să stea de vorbă. E tentat să- 
mi accepte propunerea, dar nu o poate discuta cu colegii de 
serviciu, deoarece aceştia ar face tot posibilul ca să-l 
convingă să rămână unde este. Nu poate vorbi cu nevasta 
care i-a însoţit atâta amar de ani cariera victorioasă şi gustă 
situaţiile sigure, dar nu admite riscurile. Nu poate vorbi cu 
nimeni, şi totuşi se află în faţa marii hotărâri a vieţii sale. 
Oare poţi să-ţi imaginezi ce simte omul ăsta? 

Nu, nu el era insul cel mai singuratic de pe lume, deoarece 
Maria cunoştea persoana cea mai singură de pe faţa 
pământului: ea însăşi. Şi totuşi fu de acord cu clientul ei, în 
speranţa unui bacşiş bun - pe care îl şi primi. Şi începând 
cu discuţia aceea, înţelese că trebuia să descopere ceva ca 
să-şi elibereze clienţii de presiunea enormă căreia păreau 
a-i fi supuşi; asta însemna o ameliorare în calitatea 
serviciilor sale şi o posibilitate de câştiguri în plus. 

Când înţelese că descărcarea tensiunii sufleteşti era la fel 
sau chiar mai rentabilă decât descărcarea tensiunii 


trupului, reîncepu să frecventeze biblioteca. Începu să 
ceară cărţi despre problemele conjugale, psihologie, 
politică, iar bibliotecara era încântată - fiindcă fata la care 
ţinea atât de mult renunţase să se gândească la sex şi acum 
se concentra asupra unor lucruri mai importante. Începu să 
citească în mod regulat ziarele, parcurgând, ori de câte ori 
o putea face, paginile de economie - întrucât cea mai mare 
parte a clienţilor ei erau cadre de conducere. Ceru cărţi de 
autoajutor - deoarece aproape toţi îi cereau sfaturi. Se 
adânci în tratate despre emoția umană - de vreme ce toţi 
sufereau, dintr-un motiv sau altul. Maria era o prostituată 
respectabilă, diferită, şi, la sfârşitul celor şase luni de 
muncă, avea o clientelă selectă, numeroasă şi fidelă, trezind 
invidia sau gelozia, dar şi admiraţia colegelor. 

Cât despre sex, nimic până atunci nu-i îmbogăţise viaţa: 
însemna să-şi desfacă picioarele, să le pretindă să-şi pună 
un prezervativ, să geamă un pic ca să sporească 
posibilitatea unui bacşiş (graţie filipinezei Nyah, 
descoperise că gemetele puteau aduce 50 de franci în plus) 
şi să facă apoi un duş imediat după contact, astfel încât apa 
să-i poată spăla niţel şi sufletul. Nici o variaţie. Nici vorbă 
de sărut - sărutul, pentru o prostituată, era mai sacru decât 
orice alt lucru. Nyah o învățase că trebuia să-şi păstreze 
sărutul pentru iubitul vieţii ei, ca în povestea cu Frumoasa 
Adormită; un sărut care ar face-o să se trezească din somn 
şi să se întoarcă în lumea basmului, în care Elveţia se 
preschimba iarăşi în ţara ciocolatei, a vacilor şi a ceasurilor. 

La fel, nici vorbă de orgasme, plăcere sau lucruri 
excitante. În încercarea ei de a deveni cea mai bună, Maria 
asistase la câteva spectacole de filme porno, sperând să 
înveţe ceva care să-i poată fi de folos în muncă. Văzuse 
multe lucruri interesante, dar pe care nu se încumeta să le 
practice cu clienţii ei - cereau prea mult timp, şi Milan era 
totdeauna mulţumit când femeile se întâlneau cu trei inşi pe 
noapte. 


La sfârşitul acestor şase luni, Maria îşi depusese 60 000 de 
franci la bancă, începuse să ia masa la restaurante mai 
scumpe, îşi cumpără un televizor (pe care nu-l folosea 
niciodată, dar îi plăcea să-l aibă la îndemână) şi acum lua 
serios în calcul posibilitatea de a se muta într-un 
apartament mai bun. Acum îşi putea cumpăra cărţi, dar 
continua să frecventeze biblioteca, aceasta fiind puntea ei 
de legătură cu lumea reală, cea mai solidă şi mai durabilă. Îi 
plăcea să stea de vorbă câteva minute cu bibliotecara, care 
era fericită la gândul că Maria avea să-şi găsească în cele 
din urmă o iubire şi poate o slujbă, dar până atunci nu o 
întrebase nimic, deoarece elveţienii sunt timizi şi discreţi 
(adevărată minciună, pentru că la Copacabana şi în pat 
erau dezinhibaţi, veseli sau complexaţi ca oricare alt popor 
din lume). 

Din jurnalul Mariei, într-o după-amiază de duminică: 

Toţi bărbaţii, scunzi sau înalţi, aroganţi sau timizi, 
simpatici sau distanţi, au în comun o caracteristică: intră în 
local temători. Cei mai experimentați îşi ascund frica 
vorbind tare, cei inhibaţi nu reuşesc să şi-o mascheze şi 
încep să bea ca să vadă dacă senzaţia dispare. Nu am însă 
nici o îndoială, cu rarisime excepţii - şi acestea sunt „clienţii 
speciali”, pe care Milan încă nu mi i-a prezentat - ei sunt 
speriaţi. 

De ce le e teamă? La drept vorbind, mie ar trebui să-mi fie 
teamă. Sunt cine sunt, merg într-un local străin, n-am forţă 
fizică, nu port arme. Bărbaţii sunt foarte ciudaţi, şi eu nu 
vorbesc de aceia pe care i-am văzut până acum la 
Copacabana, ci de toţi pe care i-am cunoscut până azi. Pot 
să bată, pot să strige, pot să amenințe, dar mor de frica 
femeii. Poate nu de frica celei cu care se vor căsători, dar 
totdeauna există una care îi sperie şi-i supune tuturor 
capriciilor sale. Chiar dacă e propria lor mamă. 

Bărbaţii pe care-i cunoscuse de când sosise la Geneva 
făceau totul ca să pară siguri de ei, ca şi cum ei ar fi condus 
lumea şi propriile vieţi; Maria însă vedea în ochii fiecăruia 


dintre ei frica de soţie sau panica de a nu obţine o erecţie, 
de a nu fi destul de masculi în faţa unei simple prostituate, 
pe care o mai şi plăteau. Dacă ar fi fost la un magazin şi nu 
le-ar fi plăcut încălţămintea, ar fi fost în stare să se întoarcă 
fluturând în mână bonul şi să pretindă banii înapoi. În 
schimb, chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu o firmă, 
dacă n-ar fi avut erecţie, nu s-ar mai fi întors niciodată în 
acelaşi local, deoarece îşi închipuiau că povestea se 
răspândise printre toate celelalte femei, o adevărată ruşine. 

„Doar mie ar trebui să-mi fie ruşine pentru că n-am reuşit 
să excit un bărbat. Dar, în fapt, le este lor.” 

Ca să evite asemenea accese de timiditate, Maria căuta să- 
i lase totdeauna în voia lor, iar când vreunul părea mai băut 
sau mai fragil decât era firesc, evita sexul şi se concentra 
doar asupra mângâierilor şi masturbării - ceea ce-i lăsa 
foarte mulţumiţi - oricât de absurdă ar fi fost situaţia, 
deoarece se puteau masturba şi singuri. 

Era obligatoriu să nu-i lase să se simtă ruşinaţi. Bărbaţii 
aceia, atât de puternici şi de aroganţi la locurile lor de 
muncă, unde se războiau necontenit cu funcţionarii, clienţii, 
furnizorii, preconcepţiile, secretele, atitudinile false, 
ipocrizia, teama, apăsarea, îşi terminau ziua într-un local şi 
nu le păsa că plătesc 350 de franci elveţieni ca să înceteze a 
mai fi ei înşişi pe timpul nopţii. 

„Pe timpul nopţii? Stai, Maria, exagerezi. La drept vorbind, 
sunt patruzeci şi cinci de minute şi, chiar aşa, dacă scădem 
dezbrăcatul, încercatul câtorva alinturi false, conversaţia pe 
teme banale, îmbrăcatul, vom reduce timpul acesta la 
unsprezece minute de sex propriu-zis.” 

Unsprezece minute. Lumea gravita în jurul a ceva ce dura 
doar unsprezece minute. 

Şi din cauza acestor unsprezece minute dintr-o zi de 
douăzeci şi patru de ore (admițând că toţi fac dragoste cu 
soțiile lor în fiecare zi, ceea ce era o adevărată absurditate 
şi o minciună totală), ei se căsătoreau, întreţineau o familie, 
suportau plânsetul copiilor, se dădeau de ceasul morţii ca să 


se justifice când ajungeau târziu acasă, se uitau la zeci, sute 
de alte femei cu care le-ar fi plăcut să se plimbe în jurul 
lacului din Geneva, îşi cumpărau haine scumpe pentru ei, 
rochii încă şi mai scumpe pentru ele, plăteau prostituate ca 
să compenseze ceea ce le lipsea, susțineau o uriaşă 
industrie de cosmetice, diete, gimnastică, pornografie, 
putere - şi când se întâlneau cu alţi bărbaţi, contrar 
legendei, nu vorbeau niciodată despre femei. Discutau 
despre funcţii, bani şi sport. 

Era ceva putred cu civilizaţia; şi nu era vorba despre 
despădurirea Amazoniei, stratul de ozon, dispariţia urşilor 
panda, fumatul, alimentele cancerigene, situaţia din 
penitenciare, cum urlau ziarele. 

Era exact domeniul în care lucra ea: sexul. 

Maria nu se afla totuşi acolo ca să salveze umanitatea, ci 
pentru a-şi mări contul bancar, a supravieţui încă şase luni 
solitudinii şi alegerii pe care o făcuse, a-i trimite în mod 
regulat ajutorul lunar mamei sale (care fu foarte mulţumită 
când află că întârzierea banilor se datora doar poştei 
elveţiene, care nu funcţiona la fel de bine ca poşta 
braziliană), a-şi cumpăra tot ce visase întotdeauna şi nu 
avusese niciodată. Se mută într-un apartament mult mai 
bun, cu încălzire centrală (deşi vara venise deja), iar de la 
fereastra ei putea zări o biserică, un restaurant japonez, un 
supermarket şi o cafenea simpatică, pe care obişnuia să o 
frecventeze ca să răsfoiască ziarele. 

În rest, aşa cum îşi făgăduise sieşi, trebuia să mai suporte 
o jumătate de an rutina de totdeauna: Copacabana, accepţi 
un drink, dans, ce crezi despre Brazilia, hotel, plată 
anticipată, conversaţie şi priceperea de a atinge punctele 
sensibile - atât ale trupului, cât şi ale sufletului, mai cu 
seamă ale sufletului —, ajutor în problemele intime, din 
care unsprezece minute vor fi cheltuite cu desfăcutul 
picioarelor, strânsul picioarelor, gemetele simulate de 
plăcere. Mulţumesc, te aştept săptămâna viitoare, eşti 


bărbat, nu glumă, nu trebuie, pentru că şi mie mi-a făcut 
mare plăcere să fiu cu dumneata. 

Şi, mai cu seamă, să nu se îndrăgostească niciodată. Era 
cel mai important, cel mai judicios sfat pe care i-l dăduse 
brazilianca - înainte de a ceda, pesemne pentru că se 
îndrăgostise. În două luni de lucru primise deja diverse 
propuneri de căsătorie, dintre care cel puţin trei erau 
foarte serioase: directorul unei firme de contabilitate, 
pilotul cu care ieşise în prima noapte şi patronul unui 
magazin specializat în bricege şi arme albe. Cei trei îi 
promiseseră „să o scoată din viaţa aceea” şi să-i ofere o 
casă decentă, un viitor, poate copii şi nepoți. 

Totul doar pentru unsprezece minute pe zi? Nu era posibil. 
Acum, după experienţa ei la Copacabana, ştia că nu era 
singura persoană care se simţea singură. Şi fiinţa umană 
poate îndura o săptămână de sete, două săptămâni de 
foame, mulţi ani fără acoperiş, dar singurătatea nu o poate 
îndura. E cea mai cumplită dintre toate torturile, dintre 
toate suferinţele. Bărbaţii aceia şi mulţi alţii care-i căutau 
tovărăşia sufereau ca şi ea de acest sentiment distrugător - 
senzaţia că nimănui de pe pământul acesta nu-i păsa de ei. 

Pentru a evita ispitele dragostei, inima ei exista numai în 
jurnal. Intra în Copacabana doar cu trupul şi creierul ei, de 
fiecare dată mai sensibil, mai ascuţit. Izbutise în cele din 
urmă să ajungă la convingerea că sosise la Geneva şi 
sfârşise în Rue de Berne dintr-o rațiune superioară, şi, de 
fiecare dată când împrumuta o carte de la bibliotecă, 
constatarea aceasta i se confirma: nimeni nu scrisese 
anume despre aceste unsprezece minute cele mai 
importante ale zilei. Poate acesta era destinul ei, oricât de 
dur ar fi putut părea deocamdată: să scrie o carte, să-şi 
povestească istoria, aventura. 

Da, aventura. Deşi era un cuvânt interzis, pe care nimeni 
nu îndrăznea să-l rostească, pe care majoritatea prefera să- 
|] vadă la televiziune, în filme care rulau o dată şi încă o dată 
la cele mai diferite ore ale zilei, asta era ceea ce căuta ea. 


Mergea cu deşerturi, cu călătorii în locuri necunoscute, cu 
oameni misterioşi conversând într-o barcă în mijlocul 
fluviului, cu avioane, studiouri cinematografice, triburi de 
indieni, ghețari, Africa. 

Îi plăcu ideea cărții şi ajunse să se gândească la titlu: 
Unsprezece minute. 

Începu să-i clasifice pe clienţi în trei tipuri: Exterminatorii 
(nume dat în cinstea unui film ce-i plăcuse mult), care 
intrau de la început mirosind a băutură, prefăcându-se că 
nu se uitau la nimeni, dar crezând că toţi se uitau la ei, 
dansând puţin şi mergând direct la hotel. Pretty Woman (tot 
din cauza unui film), care se străduiau să fie eleganţi, 
gentili, afectuoşi, ca şi cum lumea ar fi depins de acel tip de 
bunătate ca să se învârtească în jurul axei sale, ca şi cum ar 
fi mers pe stradă şi ar fi intrat din întâmplare în local; erau 
blânzi la început şi nesiguri când ajungeau la hotel şi, din 
cauza asta, erau până la urmă mai exigenţi decât 
Exterminatorii. În sfârşit, Naşii (tot datorită unui film), care 
tratau trupul femeii ca şi cum ar fi fost vorba de o marfă. 
Erau cei mai autentici, dansau, conversau, nu lăsau bacşiş, 
ştiau ce cumpără şi cât valorează, nu se lăsau niciodată duşi 
de conversaţia femeii alese, oricare ar fi fost ea. Aceia erau 
unicii care, într-o manieră mult mai subtilă, cunoşteau 
semnificaţia cuvântului aventură. 

Din jurnalul Mariei, într-o zi când era la ciclu şi nu putea 
lucra: 

Dacă ar trebui să-mi povestesc astăzi viaţa cuiva, aş putea- 
o face în aşa fel, încât m-ar considera o femeie 
independentă, curajoasă şi fericită. Nici vorbă: îmi e 
interzis să menţionez unicul cuvânt care e mult mai 
important decât cele unsprezece minute - dragostea. 

În timpul întregii mele vieţi, am înţeles dragostea ca pe un 
soi de sclavie consimţită. E o minciună: libertatea nu există 
decât în prezenţa ei. Cine se dăruieşte total, cine se simte 
liber iubeşte la maximum. 

Şi cine iubeşte la maximum se simte liber. 


Din cauza asta, în pofida a tot ce pot trăi, face, descoperi, 
nimic nu are sens. Sper ca timpul să treacă repede, ca să 
mă pot întoarce la căutarea de mine însămi - întâlnind un 
bărbat care să mă înţeleagă, care să nu mă facă să sufăr. 

Dar ce tot spun o prostie ca asta? În dragoste, nimeni nu 
poate leza pe nimeni; fiecare dintre noi e răspunzător 
pentru ceea ce simte şi nu putem da vina pe altul pentru 
asta. 

M-am mai simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de 
care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că 
nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe 
nimeni. 

Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai 
important din lume, fără a-l poseda. 

Trecură încă trei luni, sosi toamna, sosi în sfârşit şi data 
marcată în calendar: nouăzeci de zile până la călătoria de 
întoarcere. Totul trecuse atât de repede şi atât de încet, 
gândi ea, descoperind că timpul curge în două dimensiuni 
diferite, în funcţie de propria stare de spirit, dar în ambele 
cazuri aventura ei se apropia de sfârşit. Ar fi putut 
continua, evident - dar nu putea uita surâsul femeii 
invizibile care o însoţise în plimbarea din jurul lacului, 
spunându-i că lucrurile nu erau chiar atât de simple. Oricât 
de ispitită s-ar fi simţit ca să continue, oricât de pregătită ar 
fi fost pentru provocările care i se iviseră în cale, toate 
aceste luni de convieţuire doar cu sine însăşi o învăţaseră 
că există un moment ineluctabil când totul încetează. Peste 
nouăzeci de zile avea să se întoarcă în interiorul Braziliei, 
avea să cumpere o mică fermă (în definitiv câştigase mai 
mult decât sperase), câteva vaci (braziliene, nu elveţiene), 
avea să-i invite pe tatăl şi pe mama sa să locuiască 
împreună cu ea, avea să-şi ia doi angajaţi şi să pună pe 
roate întreprinderea. 

Deşi înţelesese că dragostea reprezintă adevărata 
experienţă a libertăţii şi că nimeni nu poate poseda pe 
altcineva, îşi alimenta încă dorinţele tainice de răzbunare şi 


le integra în întoarcerea sa triumfală în Brazilia. După ce 
avea să-şi pună la punct ferma, avea să se ducă în oraş, să 
treacă prin faţa băncii unde lucra băiatul care plecase cu 
cea mai bună prietenă a sa şi avea să-şi deschidă un mare 
depozit în bani. 

„Bună, ce mai faci, nu mă mai recunoşti?” avea să o 
întrebe el. Ea avea să simuleze un mare efort de memorie şi 
să termine zicând că nu, fiindcă petrecuse un an întreg în 
E-U-RO-PA (avea să pronunţe foarte lent şi răspicat, ca să 
audă toate colegele ei). Mai bine zis în EL-VE-ŢI-A (suna 
mai exotic şi mai aventurist decât Franţa), unde există cele 
mai bune bănci din lume. 

Cu cine avea plăcerea? El avea să menţioneze anii de 
liceu. Ea avea să spună „Ah..., parcă-mi aduc aminte”, dar 
cu figura cuiva care nu-şi amintea nimic. Apoi, după 
consumarea răzbunării, se impunea să muncească mai 
mult, iar când afacerea avea să meargă după cum 
prevăzuse, avea să se poată consacra lucrului care o 
interesa cel mai mult în viaţă: să-şi descopere adevărata 
dragoste, bărbatul care o aşteptase toţi anii aceştia, dar pe 
care nu avusese ocazia să-l cunoască. 

Maria se hotări să uite pentru totdeauna ideea de-a scrie o 
carte cu titlul Unsprezece minute. Acum trebuia să se 
concentreze asupra fermei, asupra proiectelor de viitor, 
altminteri va sfârşi prin a-şi amâna călătoria, un risc fatal. 

După-amiază ieşi ca să se întâlnească cu cea mai bună - şi 
unica - ei prietenă, bibliotecara. Ceru o carte despre 
creşterea vitelor şi administrarea fermelor. Bibliotecara îi 
mărturisi: 

— Ştii, acum câteva luni, când ai venit aici ca să cauţi 
titluri despre sex, începusem să mă tem de soarta dumitale. 
La urma urmelor, multe fete frumoase se lasă antrenate de 
iluzia banilor câştigaţi uşor şi uită că într-o bună zi vor fi 
bătrâne şi nu vor mai avea ocazia să-l întâlnească pe 
bărbatul vieţii lor. 

— Vorbiţi de prostituție? 


— Un cuvânt foarte tare. 

— După cum v-am spus, muncesc într-o firmă de import şi 
export de carne. Dar dacă s-ar ivi prilejul de a mă prostitua, 
urmările ar fi oare atât de grave dacă m-aş opri la un 
moment dat? În definitiv, a fi tânăr înseamnă a face greşeli. 

— Toţi drogaţii zic aşa; e destul să ştii când să te opreşti. Şi 
niciunul nu se opreşte. 

— Dumneavoastră trebuie să fi fost o femeie foarte 
frumoasă, născută într-o ţară care-şi respectă locuitorii. 
Asta v-a fost oare de ajuns ca să vă simţiţi fericită? 

— Sunt mândră de felul cum mi-am depăşit obstacolele. 

Să-şi continue istoria? Da, fata aceea trebuia să înveţe 
ceva despre viaţă. 

— Am avut o copilărie fericită, am învăţat într-una din cele 
mai bune şcoli din Berna, am venit să muncesc în Geneva, l- 
am întâlnit şi m-am măritat cu bărbatul pe care-l iubeam. 
Am făcut totul pentru el, la fel şi el pentru mine, timpul a 
trecut şi a venit pensia. Când a rămas liber şi şi-a putut 
folosi timpul după voie, ochii i-au devenit mai trişti - pentru 
că, în toată viaţa lui, nu se gândise poate niciodată la el 
însuşi. Nu ne-am certat niciodată serios, n-am avut mari 
emoţii, nu mi-a arătat niciodată lipsă de respect în public. 
Trăiam o viaţă normală, dar atât de normală, încât, fără 
muncă, el s-a simţit de prisos, fără însemnătate, şi a murit 
de cancer, un an mai târziu. 

Spunea adevărul, dar o putea influenţa negativ pe fata din 
faţa ei. 

— Oricum ar fi, e mai bună o viaţă fără surprize - conchise 
ea —. Dacă n-ar fi fost aşa, poate că bărbatul meu ar fi 
murit mai devreme. 

Maria plecă hotărâtă să-şi adâncească cercetările despre 
ferme. Cum era liberă după-amiaza, se decise să se plimbe 
puţin şi, într-un târziu, observă, în partea veche a oraşului, 
o mică placă galbenă cu un soare şi o inscripţie: „Drumul 
Sfântului Iacob”. Ce însemna asta? Întrucât de cealaltă 


parte a străzii era un bar şi cum se învățase să întrebe tot 
ce nu ştia, se hotărî să intre şi să se informeze. 

— N-am idee - zise fata din spatele barului. 

Era un local elegant şi cafeaua costa de trei ori mai mult 
decât preţul normal. Dar dacă tot avea bani şi era acolo, 
ceru o cafea şi se hotări să-şi consacre următoarele ore ca 
să înveţe totul despre administrarea fermelor. Deschise 
cartea cu entuziasm, dar nu izbuti să se concentreze asupra 
lecturii - era ucigător de plicticoasă. Avea să fie mult mai 
interesant să discute cu unul din angajaţii ei despre acest 
subiect - ei ştiu întotdeauna cea mai bună metodă de 
administrare a banilor. Plăti cafeaua, îi mulţumi fetei care o 
servise, lăsă un bacşiş bun (îşi dezvoltase o superstiție în 
privinţa asta, dacă dădea mult, avea să şi primească mult), 
o apucă spre uşă şi, fără a-şi da seama de importanţa acelui 
moment, auzi cuvintele care aveau să-i modifice pentru 
totdeauna planurile, ferma, ideea despre fericire, sufletul 
de femeie, atitudinea sa de om, locul său în lume. 

— Mai staţi puţin. 

Se uită surprinsă într-o parte. Era un bar respectabil, nu 
era Copacabana, unde bărbaţii au dreptul să zică asta, iar 
femeile pot răspunde „plec, n-o să mă opreşti dumneata”. 

Se pregătea să ignore intervenţia, dar curiozitatea îi fu 
mai puternică şi se întoarse în direcţia glasului. Văzu o 
scenă ciudată: un bărbat de vreo treizeci de ani (sau să fi 
gândit oare „un tânăr de vreo treizeci de ani?” Lumea ei 
îmbătrânise foarte repede), cu părul lung, îngenuncheat pe 
jos, cu fel şi fel de pensule risipite împrejurul lui - îl desena 
pe un domn aşezat pe un scaun, cu un pahar de anason în 
faţă. Nu-i remarcase la intrare. 

— Nu plecaţi încă. Termin portretul ăsta şi mi-ar plăcea să 
vă pictez şi pe dumneavoastră. 

Maria răspunse - şi, răspunzând, realiză legătura care 
lipsise din univers. 

— Nu mă interesează. 

— Aveţi lumină. Daţi-mi voie să vă fac măcar o schiţă. 


Ce e aia schiţă? Ce e aia „lumină”? Nu încetase a fi o 
femeie vanitoasă, închipuieşte-ţi să ai un portret al tău făcut 
de cineva care părea serios! Începu să bată câmpii: şi dacă 
o fi un pictor celebru? Avea să fie imortalizată pentru 
totdeauna pe o pânză! Expusă la Paris sau la Salvador da 
Bahia! Fantastic! 

Pe de altă parte, ce făcea bărbatul acela, cu toată 
harababura din jurul lui, într-un bar atât de scump şi 
frecventat doar de o clientelă de bună condiţie? 

Ghicindu-i gândurile, fata care-i servea pe clienţi îi spuse 
aproape în şoaptă: 

— E un artist foarte cunoscut. 

Intuiţia ei nu o înşelase. Maria încercă să se stăpânească şi 
să-şi păstreze sângele rece. 

— Vine aici din când în când, şi totdeauna cu câte un client 
important. Zice că-i place ambianța, îl inspiră. Face un 
panou cu persoanele care reprezintă oraşul, i-a fost 
comandat de primărie. 

Maria se uită la bărbatul care poza. Din nou chelneriţa îi 
citi gândul. 

— Este un chimist care a făcut o descoperire 
revoluţionară. A câştigat premiul Nobel. 

— Nu plecaţi încă - repetă pictorul —. Termin în cinci 
minute. Comandaţi ce doriţi şi treceţi în contul meu. 

Ca hipnotizată de ordin, ea se aşeză la bar, ceru un lichior 
de anason (cum nu obişnuia să bea, singurul lucru care-i 
trecu prin cap a fost să-l imite pe cel cu premiul Nobel) şi 
continuă să-l privească pe bărbatul care lucra. „Nu 
reprezint oraşul, de aceea se vede că-l interesează altceva. 
Dar nu e genul meu”, gândi ea automat, repetând ceea ce-şi 
zicea mereu în sinea ei, de când începuse să lucreze la 
Copacabana; era scândura ei de salvare şi renunţarea 
voluntară la capcanele inimii. 

O dată clarificate toate acestea, n-o costa nimic să mai 
aştepte puţin - poate fata de la bar ştiuse ce spune şi 
bărbatul acela i-ar fi putut deschide porţile unei lumi pe 


care nu o cunoştea, dar la care visase dintotdeauna; în 
definitiv, oare nu se gândise la cariera de model? 

Observa agilitatea şi rapiditatea cu care-şi încheia lucrul - 
după cât se vedea, era o pânză foarte mare, dar era 
complet împăturită şi nu putea zări celelalte figuri pictate 
acolo. Şi dacă i se ivea o nouă ocazie? Bărbatul (se hotărâse 
că era „bărbat”, nu „tânăr”, altminteri ar fi început să se 
simtă prea bătrână pentru vârsta ei) nu părea să fie tipul 
care face o asemenea propunere doar ca să petreacă o 
noapte cu ea. Cinci minute mai târziu, după cum promisese, 
el îşi terminase lucrul, în timp ce Maria se concentra asupra 
Braziliei, asupra viitorului ei strălucit şi lipsei sale absolute 
de interes de a cunoaşte persoane noi - care i-ar fi putut 
eventual compromite toate planurile acestea. 

— Mulţumesc, puteţi să vă schimbaţi poziţia - i se adresă 
pictorul chimistului, care păru a se fi trezit dintr-un vis. 

Şi, întorcându-se către Maria, îi spuse fără menajamente: 

— Duceţi-vă în colţul acela şi staţi cum vreţi. Lumina e 
perfectă. 

Ca şi cum totul fusese de mult aranjat de soartă, ca şi cum 
ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe lume, ca şi cum l-ar fi 
cunoscut de-o viaţă pe bărbatul acela sau ca şi cum ar fi 
trăit clipa aceea în vis şi acum ar fi ştiut ce să facă în viaţa 
reală, Maria îşi luă paharul cu lichior de anason, poşeta, 
cărţile despre administrarea fermelor şi se îndreptă spre 
locul indicat de bărbat - o masă de lângă fereastră. El îşi 
aduse pensulele, pânza de mari dimensiuni şi o mulţime de 
sticluţe pline de cerneluri de diverse culori, un pachet de 
ţigări şi se aşeză în genunchi la picioarele ei. 

— Rămâi în aceeaşi poziţie. 

— Ceri prea mult. Viaţa e mereu în mişcare. 

Era o frază pe care o considera strălucită, dar tânărul nu-i 
dădu nici o atenţie. Maria, căutând să-şi menţină firescul, 
pentru că privirea lui o făcea să se simtă foarte stingherită, 
se uită în partea de dincolo de fereastră, unde se zărea 
strada şi placa: 


— Ce înseamnă „Drumul Sfântului Iacob”? 

— O rută de pelerinaj. În Evul Mediu, oameni din întreaga 
Europă treceau pe drumul ăsta, îndreptându-se către un 
oraş din Spania, Santiago de Compostela. 

Deplie o parte din pânză şi-şi pregăti pensulele. Maria tot 
nu ştia ce să facă. 

— Vrei să spui că, dacă merg pe strada asta, ajung în 
Spania? 

— Peste două, trei luni. Dar pot să te rog ceva? Păstrează 
tăcerea, nu durează mai mult de zece minute. Şi ia pachetul 
de pe masă. 

— Sunt cărţi - răspunse ea, cu o anumită doză de iritare 
din pricina tonului autoritar al cererii. Trebuia să ştie că în 
faţa lui se afla o femeie cultă, care-şi petrecea timpul în 
biblioteci, nu prin magazine. Dar luă chiar el pachetul şi-l 
puse pe jos, fără nici un fason. 

Nu reuşise să-l impresioneze. De altfel, nu avea nici cea 
mai mică intenţie de a-l impresiona, era în afara orarului ei 
de lucru, ţinea să-şi păstreze seducţia pe mai târziu, cu 
bărbaţi care o plăteau bine pentru efort. 

De ce să intre în legătură cu pictorul acela care poate n- 
avea bani nici ca să o invite la o cafea? Un bărbat de 
treizeci de ani nu trebuie să poarte părul lung, e ridicol. De 
ce credea că nu avea bani? Fata de la bar îi spusese că era 
o persoană cunoscută - sau celebru era doar chimistul? Luă 
aminte la felul cum era îmbrăcat, dar nici asta n-o duse mai 
departe; viaţa o învățase că bărbaţii îmbrăcaţi neglijent - 
cum era cazul cu el - păreau totdeauna să aibă mai mulţi 
bani decât cei care purtau costum şi cravată. 

„Dar la ce bun să mă gândesc la bărbatul ăsta? Mă 
interesează doar tabloul.” 

Zece minute nu era un preţ prea mare pentru şansa de a 
deveni nemuritoare într-o pictură. Văzu că o picta alături de 
chimistul premiat şi începu să se întrebe dacă nu avea să-i 
ceară până la urmă un onorariu. 

— Întoarce faţa spre fereastră. 


Ascultă încă o dată, fără să pună nici o întrebare - ceea ce 
nu-i stătea câtuşi de puţin în fire. Privea trecătorii, placa 
indicatoare despre drumul cu pricina, imaginându-şi că 
drumul trecea pe-acolo de multe veacuri, un drum care 
supravieţuise progresului, prefacerilor lumii, chiar şi 
prefacerilor omului. Era poate o prevestire bună, tabloul 
acela putea fi un semn al destinului, putea rămâne într-un 
muzeu şi în următorii cinci sute de ani. 

Bărbatul începu să deseneze şi, pe măsură ce lucrul 
progresa, ea îşi pierdu veselia iniţială şi începu să se simtă 
insignifiantă. Când intrase în barul acela, era o femeie 
sigură pe sine, capabilă să ia o decizie foarte dificilă - să 
părăsească o profesie care-i aducea bani buni - şi să 
accepte o provocare şi mai dificilă - să conducă o fermă în 
ţara ei. Acum revenise parcă la senzaţia de nesiguranţă în 
faţa lumii, lucru pe care o prostituată nu-şi putea permite 
niciodată luxul de a-l simţi. 

Până la urmă descoperi motivul disconfortului: pentru 
prima oară în multe luni, cineva o privea ca pe un obiect, nu 
ca pe o femeie, ci ca pe ceva ce ea nu izbutea să înţeleagă, 
deşi definiţia cea mai apropiată ar fi fost „el îmi vede 
sufletul, temerile, fragilitatea, incapacitatea de a lupta cu o 
lume pe care mă prefac a o domina, dar în raport cu care 
nu reprezint nimic”. 

Ridicol, continua să bată câmpii. 

— Aş vrea să... 

— Te rog, nu vorbi - zise bărbatul —. Îţi văd lumina. 

Nimeni niciodată nu-i spusese aşa ceva. „Îţi văd sânii tari”, 
„îţi văd coapsele bine făcute”, „îţi văd frumuseţea exotică de 
la tropice” sau, cel mult, „văd că vrei să renunţi la viaţa 
asta, de ce nu-mi dai o şansă să-ţi ofer un apartament”. 
Astea erau comentariile pe care obişnuia să le audă, dar... 
lumina ei? Se referea oare la înserare? 

— Lumina dumitale personală - completă el, dându-şi 
seama că ea nu înţelesese nimic. 


Lumina personală. Bine, nimeni nu putea fi mai departe de 
realitate decât pictorul acela inocent, care nici la cei 
treizeci de ani ai lui posibili nu învățase nimic de la viaţă. 
După cum toată lumea ştie, femeile se maturizează mai 
repede decât bărbaţii, şi Maria - deşi nu petrecuse nopţi 
albe cugetând la conflictele ei filosofice - măcar un lucru 
ştia: nu avea ceea ce pictorul numea „lumina” şi pe care ea 
o interpreta ca pe „o strălucire aparte”. Era o persoană ca 
toate celelalte, îşi îndura solitudinea în taină, încerca să-şi 
justifice tot ce făcea, se prefăcea că e tare când de fapt era 
foarte slabă, renunţase la orice pasiune în numele unei 
munci periculoase, dar acum, aproape de final, avea 
proiecte de viitor şi remuşcări din trecut - şi o persoană ca 
ea nu are nici un fel de „strălucire aparte”. Se vede că era 
doar un mod de a o face să tacă şi să fie mulţumită că stătea 
acolo, imobilă, pe post de toantă. 

„Lumină personală. Putea să fi găsit altceva, cum ar fi «ai 
un profil frumos».” 

Cum intră lumina într-o casă? Dacă ferestrele sunt 
deschise. Cum intră lumina într-un ins? Dacă poarta iubirii 
este deschisă. Şi, fără discuţie, a ei nu era deschisă. Se vede 
că era un pictor foarte prost, nu înţelegea nimic. 

— Am terminat - zise el şi începu să-şi adune ustensilele. 

Maria nu se mişcă. Ar fi vrut să-i ceară să vadă tabloul, dar 
asta putea însemna şi o lipsă de politeţe, un semn că nu ai 
încredere în ceea ce a făcut altcineva. Curiozitatea însă 
precumpăni. Îi ceru totuşi, el fu de acord. 

Îi desenase doar chipul; semăna cu ea, dar dacă ar fi văzut 
cândva tabloul acela fără să cunoască modelul, ar fi zis că 
era o persoană foarte puternică, plină de o „lumină” pe 
care nu izbutea să şi-o vadă reflectată în oglindă. 

— Numele meu este Ralf Hart. Dacă vrei, pot să-ţi mai ofer 
un drink. 

— Nu, mulţumesc. 

După cum se vede, întâlnirea o ia acum pe drumul pe care- 
| prevăzuse cu tristeţe: bărbatul încearcă să o seducă pe 


femeie. 

— Te rog, încă două lichioruri de anason - comandă el, 
fără a da atenţie comentariului Mariei. 

Ce avea de făcut? Să citească o carte oribilă despre 
administrarea fermelor. Să se plimbe, cum făcuse de sute 
de ori, pe malul lacului. Sau să stea de vorbă cu cineva care 
văzuse în ea o lumină necunoscută ei, exact la data marcată 
în calendar ca începutul sfârşitului „experienţei” sale. 

— Ce faci? 

Era întrebarea pe care nu voia s-o audă, care o făcuse să 
evite multe întâlniri când, dintr-un motiv sau altul, cineva se 
apropia de ea (ceea ce în Elveţia se întâmpla rareori, dată 
fiind firea discretă a locuitorilor săi). Care ar fi răspunsul 
posibil? 

— Lucrez într-un local. 

Gata. Se despovără de o greutate enormă şi fu mulţumită 
de tot ce învățase de când venise în Elveţia; să întrebi (ce 
sunt kurzii? ce e Drumul Sfântului Iacob?) şi să răspunzi 
(lucrez într-un local) fără a-ţi păsa de părerea celorlalţi. 

— Cred că te-am mai văzut. 

Maria simţi că el voia să treacă mai departe şi-şi savură 
mica victorie; pictorul, care, cu câteva minute în urmă, îi 
dăduse ordine, părând absolut sigur de ce voia, acum 
redevenea un bărbat ca toţi ceilalţi, nesigur în faţa unei 
femei pe care nu o cunoştea. 

— Şi cărţile astea? 

I le arătă. Administrarea fermelor. Bărbatul păru şi mai 
nesigur ca înainte. 

— Lucrezi în domeniul sexului? 

EI riscase. Se îmbrăca oare ca o prostituată? Oricum, 
trebuia să câştige timp. Se observa, totul începea să fie un 
joc interesant, nu avea absolut nimic de pierdut. 

— Oare de ce se gândesc bărbaţii numai la asta? 

El puse cărţile la loc în sacoşă. 

— Sexul şi administrarea fermelor. Două lucruri cum nu se 
poate mai detestabile. 


Ce? Brusc, ea se simţi sfidată. Cum de putea vorbi atât de 
dispreţuitor de profesia ei? Sigur, nu ştia încă în ce 
domeniu lucra ea, făcuse doar o încercare, dar nu-l putea 
lăsa fără replică. 

— Ei bine, eu cred că nimic nu e mai detestabil ca pictura. 
Un lucru încremenit, o mişcare întreruptă, o fotografie care 
nu e niciodată fidelă originalului. Un lucru mort, care nu 
interesează pe nimeni, cu excepţia pictorilor - oameni care 
se socotesc importanţi, culţi, dar care n-au evoluat ca restul 
lumii. Ai auzit vorbindu-se de Joan Miro? Eu n-am auzit 
niciodată decât de la un arab, într-un restaurant, şi asta n-a 
schimbat absolut nimic în viaţa mea. 

Nu ştia dacă nu mersese prea departe, pentru că băuturile 
sosiseră şi conversaţia fu întreruptă. Cei doi rămaseră 
tăcuţi un răstimp. Maria gândi că era timpul să plece, iar 
Ralf Hart gândise poate la fel. Dar în faţa lor mai erau două 
pahare pline cu băutura aceea oribilă, şi asta era un pretext 
ca să mai rămână împreună. 

— De ce cartea despre ferme? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi am fost în Rue de Berne. După ce mi-ai spus unde 
lucrezi, mi-am amintit unde te-am mai văzut: în localul acela 
scump. Cât timp te-am pictat, nu mi-am dat seama: 
„lumina” dumitale era foarte puternică. 

Maria simţi că-i fugea pământul de sub picioare. Pentru 
prima oară îşi dădu seama că era ruşinată de ceea ce făcea, 
deşi nu avea nici un motiv, muncea ca să se întreţină, pe ea 
şi familia ei. Lui trebuia să-i fie ruşine că se ducea în Rue de 
Berne; de la o clipă la alta, toată vraja aceea posibilă se 
destrămase. 

— Ascultaţi, domnule Hart, deşi sunt braziliancă, stau de 
nouă luni în Elveţia. Şi am învăţat că elveţienii sunt discreţi 
deoarece trăiesc într-o ţară foarte mică, aproape toţi se 
cunosc, după cum tocmai am văzut, motiv pentru care 
nimeni nu se interesează de viaţa altuia. Comentariul 
dumneavoastră a fost inoportun şi foarte nedelicat - dar 


dacă scopul dumneavoastră a fost să mă umiliţi ca să vă 
simţiţi mai în larg, vă pierdeţi timpul degeaba. Mulţumesc 
pentru lichiorul de anason, care e oribil, dar pe care o să-l 
beau până la ultima picătură. Apoi am să fumez o ţigară. Şi- 
n cele din urmă, am să mă ridic şi am să plec. 
Dumneavoastră însă puteţi pleca chiar în clipa asta, 
întrucât pictorilor celebri nu le stă bine să şadă la aceeaşi 
masă cu o prostituată. Fiindcă asta sunt, ştiţi? O 
prostituată. Pur şi simplu, din cap până-n picioare, de sus şi 
până jos - o prostituată. Şi asta este virtutea mea: să nu 
înşel pe nimeni, deci nici pe dumneavoastră. Pentru că nu 
merită osteneala. Dumneavoastră nu meritaţi o minciună. la 
închipuiţi-vă ce-ar fi dacă celebrul chimist, din celălalt capăt 
al restaurantului, ar descoperi ce sunt eu? 

Ea începu să ridice glasul. 

— O prostituată! Şi mai ştiţi ceva? Mă eliberaţi - ştiu că am 
să plec din ţara asta blestemată după exact nouăzeci de 
zile, plină de bani, mult mai cultă, capabilă să aleg un vin 
bun, cu punga plină de fotografii pe care le-am făcut pe 
zăpadă şi după ce am învăţat să înţeleg natura oamenilor! 

Fata de la bar asculta, speriată. Chimistul părea a nu le da 
atenţie. O fi fost poate alcoolul, poate şi senzaţia că în scurt 
timp va fi iarăşi o femeie din interiorul Braziliei, poate 
marea bucurie de a fi putut spune ce lucra şi a putea face 
haz de reacţiile şocate, de privirile critice, de gesturile 
scandalizate. 

— Aţi priceput bine, domnule Hart? De sus până jos, din 
cap până-n picioare, sunt o prostituată, şi asta e calitatea 
mea, virtutea mea! 

El nu zise nimic. Şi nu se clinti. Maria simţi că-şi recâştiga 
încrederea în sine. 

— Şi mai aflaţi că sunteţi un pictor care nu-şi înţelege 
modelele. Poate că chimistul care sade acolo, cu gândurile 
aiurea, adormit, o fi în realitate un feroviar. Şi toate 
celelalte persoane din tabloul dumneavoastră or fi doar 
ceea ce nu sunt. De n-ar fi aşa, n-aţi spune niciodată că 


puteţi vedea o „lumină specială” într-o femeie care, aşa cum 
v-aţi dat seama în timp ce pictaţi, NU E ALTCEVA DECÂT O 
PROSTITUATĂ! 

Ultimele cuvinte fură rostite lent, cu glas tare. Chimistul se 
trezi, iar fata de la bar aduse nota. 

— N-are nimic de-a face cu prostituata, ci cu femeia care 
eşti - Ralf ignoră nota şi răspunse la fel de tacticos, dar cu 
voce scăzută —. Ai strălucire. O lumină care-ţi dă puterea 
de voinţă, puterea cuiva care sacrifică lucruri importante în 
numele altor lucruri pe care le socoteşte şi mai importante. 
Ochii - lumina asta se manifestă în ochi. 

Maria se simţi dezarmată; el nu-i acceptase provocarea. A 
vrut să creadă că dorea să o seducă, nimic mai mult. Nu 
mai avea voie să gândească - cel puţin în următoarele 
nouăzeci de zile - că există bărbaţi interesanţi pe faţa 
pământului. 

— Vezi lichiorul ăsta de anason din faţa dumitale? - 
continuă el —. Ei bine, vezi doar un lichior de anason. Eu 
însă, pentru că trebuie să pătrund în ceea ce fac, văd planta 
din care s-a născut, furtunile pe care le-a înfruntat planta 
asta, mâna care a cules grăunţele, călătoria unei nave dintr- 
un alt continent până aici, mirosurile şi culorile pe care 
planta asta, înainte de-a fi fost pusă în alcool, le-a lăsat să 
fie percepute şi să facă parte din ea. Dacă într-o bună zi aş 
picta masa asta, aş picta toate aceste lucruri - deşi, văzând 
tabloul, dumneata ai crede că te afli în faţa unui simplu 
pahar cu lichior de anason. 

La fel, în timp ce priveai strada şi te gândeai - deoarece 
ştiu că te gândeai - la Drumul Sfântului Iacob, eu ţi-am 
pictat copilăria, adolescenţa, visele dizolvate în trecut, 
visele din viitor, dorinţa - adică lucrul care mă intrigă cel 
mai mult. Când ţi-ai văzut tabloul... 

Maria îşi deschise garda, ştiind că ar fi fost foarte greu să 
rămână cu ea închisă. 

— Eu am văzut lumina asta... 


—. deşi acolo era doar o femeie asemănătoare cu 
dumneata. 

Din nou se instală tăcerea stingheritoare. Maria se uită la 
ceas. 

— În câteva minute trebuie să plec. De ce ai spus că sexul 
e detestabil? 

— Dumneata trebuie să ştii mai bine ca mine. 

— Eu ştiu pentru că asta mi-e munca. Fac acelaşi lucru în 
fiecare zi. Dar dumneata eşti un bărbat de treizeci de ani... 

— Douăzeci şi nouă... 

—... tânăr, atrăgător, celebru, care ar trebui să fii încă 
interesat de lucrurile astea, nu aveai nevoie să te duci în 
Rue de Berne ca să-ţi găseşti o pereche. 

— Ba da, aveam nevoie. M-am culcat cu câteva dintre 
colegele dumitale, nu pentru că aş fi avut probleme să-mi 
găsesc o pereche. Problema mea sunt eu însumi. 

Maria simţi o înţepătură de gelozie şi fu cuprinsă de 
spaimă. Acum înţelegea că trebuia într-adevăr să plece. 

— Era ultima mea încercare. Acum am renunţat - zise 
Ralf, începând să-şi adune materialul împrăştiat pe podea. 

— Ai vreo problemă fizică? 

— Niciuna. Doar lipsa de interes. 

Nu era posibil. 

— Plăteşte nota. Hai să ne plimbăm. În realitate mulţi simt 
acelaşi lucru, dar nimeni n-o spune - şi e bine să stai de 
vorbă cu cineva atât de sincer. 

O luară pe Drumul Sfântului Iacob, era un urcuş, apoi un 
coborâş care se termina la fluviu, care se termina în lac, 
care se termina în munţii care se terminau într-o localitate 
îndepărtată din Spania. Trecură printre oameni care se 
întorceau de la masa de prânz, mame cu scumpetea lor de 
bebeluşi, turişti care fotografiau frumoasa arteziană din 
mijlocul lacului, femei musulmane cu capul acoperit de un 
văl, băieţi şi fete făcând jogging, cu toţii pelerini în căutarea 
acestui oraş mitic, Santiago de Compostela, care poate nici 
nu exista, poate era o legendă în care oamenii au nevoie să 


creadă ca să-şi dea un sens vieţii lor. Pe drumul bătut de 
atâta lume, de-atâta timp, mergea şi bărbatul acela cu părul 
lung, cărând o desagă plină de pensule, culori, pânze, 
creioane, şi o fată ceva mai tânără, cu o sacoşă plină de 
cărţi despre administrarea fermelor. Nici unuia dintre ei nu 
le dădu prin cap să întrebe de ce făceau împreună 
pelerinajul acela, era lucrul cel mai firesc din lume, el ştia 
totul despre ea, fără ca ea să ştie nimic despre el. 

Şi din pricina asta, se hotări să întrebe - acum întreba 
totul. La început, el făcu pe modestul, dar ea ştia cum să 
obţină orice de la un bărbat, şi el îi povesti până la urmă că 
fusese căsătorit de două ori (record pentru douăzeci şi 
nouă de ani!), călătorise mult, cunoscuse regi, actori 
celebri, sărbători de neuitat. Se născuse în Geneva, locuise 
la Madrid, Amsterdam, New York şi într-un oraş din sudul 
Franţei, numit Iarbes, care nu se afla pe nici un circuit 
turistic important, dar pe care el îl adora datorită apropierii 
munţilor şi căldurii din inima locuitorilor săi. Talentul îi 
fusese descoperit la vârsta de douăzeci de ani, când un 
mare negustor de artă se dusese să mănânce, din 
întâmplare, într-un restaurant japonez din oraşul său natal 
- decorat cu lucrările lui. Câştigase mulţi bani, era tânăr şi 
sănătos, putea să facă orice, să se întâlnească cu oricine ar 
fi dorit, trăise toate plăcerile pe care le poate trăi un 
bărbat, făcea ce-i plăcea şi, între timp, în ciuda tuturor 
acestor lucruri, celebritate, bani, femei, călătorii, era un om 
nefericit, căruia îi rămăsese o singură bucurie în viaţă: 
munca. 

— Femeile te-au făcut să suferi? - întrebă ea, dându-şi 
numaidecât seama că era o întrebare idioată, consemnată 
probabil într-un manual despre Tot ce trebuie să ştie 
femeile ca să cucerească un bărbat. 

— Nu m-au făcut niciodată să sufăr. Am fost foarte fericit 
în fiecare dintre mariajele mele. Am fost înşelat şi am 
înşelat ca orice om normal. După o vreme însă nu m-a mai 


interesat sexul. Continuam să iubesc, simţeam nevoia unei 
companii, dar sexul..., de ce vorbim despre sex? 

— Pentru că, aşa cum ai spus chiar dumneata, eu sunt o 
prostituată. 

— Viaţa mea nu prezintă mare interes. Un artist care a 
izbutit să aibă succes încă de tânăr, lucru rar, şi încă în 
pictură, ceea ce e rarisim, care astăzi poate picta orice fel 
de tablou, câştigând de pe urma lui bani frumoşi, în vreme 
ce criticii fac spume, crezând că doar ei ştiu ce e „arta”. 
Cineva despre care toţi cred că are răspunsuri la toate şi cu 
cât sunt mai tăcut, cu atât mai inteligent mă consideră. 

Continuă să-şi povestească viaţa: în fiecare săptămână era 
invitat pentru ceva undeva în lume. Avea un agent care 
locuia în Barcelona - ştia unde este? Da, Maria ştia, este în 
Spania. Acel agent se ocupa de tot ce ţinea de bani, invitaţii, 
expoziţii, dar niciodată nu exercita asupra lui presiuni ca să 
facă ce nu dorea, o dată ce, după mulţi ani de muncă, 
obţinuseră o anumită stabilitate pe piaţă. 

— E o istorie interesantă? - glasul lui denota un pic de 
nesiguranţă. 

— Aş zice că e o istorie foarte deosebită. Multor oameni le- 
ar plăcea să fie în locul dumitale. 

Ralf vru să afle despre Maria. 

— Eu sunt trei, în funcţie de persoana care mă caută. Fata 
Ingenuă, care se uită la bărbaţi cu admiraţie şi se preface 
impresionată de istoriile lor de putere şi glorie. Femeia 
Fatală, care-i atacă imediat pe cei ce se simt mai nesiguri şi, 
procedând astfel, ţine sub control situaţia, îi lasă fără 
voinţă, fiindcă ei nu mai au nevoie să se preocupe de nimic. 

Şi, în fine, Maica Atotinţelegătoare, care are grijă de cei ce 
au nevoie de sfaturi şi le ascultă, cu aerul că înţelege tot, 
poveştile care-i intră pe-o ureche şi-i ies pe alta. Pe care din 
cele trei vrei s-o cunoşti? 

— Pe dumneata. 

Maria povesti tot, fiindcă avea nevoie să povestească - era 
pentru prima oară când făcea asta, de când plecase din 


Brazilia. În sfârşit, descoperi că, în ciuda ocupaţiei ei deloc 
convenţionale, nu i se întâmplase nimic foarte emoţionant în 
afara săptămânii de la Rio şi a primei săptămâni în Elveţia. 
Casă, muncă, iar casă, iar muncă - şi nimic altceva. 

Când isprăvi, şedeau iar la o masă dintr-un bar - de astă 
dată în cealaltă parte a oraşului, pe Drumul Sfântului Iacob, 
fiecare gândindu-se la ce-i rezervase celuilalt destinul. 

— Îţi lipseşte ceva? - întrebă ea. 

— Să pot zice „pe curând”. 

Da. Pentru că nu fusese o după-amiază ca toate celelalte. 
Ea se simţea neliniştită, încordată, fiindcă deschisese o uşă 
şi nu ştia cum s-o închidă la loc. 

— Când am să pot vedea pânza? 

Ralf îi întinse o carte de vizită a agentului său din 
Barcelona. 

— 'Telefonează pentru ea peste şase luni, dacă o să mai fii 
în Europa. „Chipurile din Geneva”, oameni celebri şi oameni 
anonimi, va fi expusă prima oară într-o galerie din Berlin. 
Apoi va face un tur european. 

Maria îşi aminti de calendar, de cele nouăzeci de zile pe 
care le mai avea, de toate implicaţiile periculoase pe care 
le-ar putea antrena orice relaţie, orice legătură. 

„Care e lucrul cel mai important în viaţa asta? Să trăiesc 
sau să mă prefac că trăiesc? Să risc acum, să spun că a fost 
seara cea mai frumoasă pe care am petrecut-o în oraşul 
acesta? Să-i mulţumesc pentru că m-a ascultat fără critici şi 
fără comentarii? Sau pur şi simplu să îmbrac armura femeii 
cu putere de voinţă, cu «lumină specială», şi să plec fără 
nici un comentariu?” 

Între timp mergeau pe Drumul Sfântului Iacob şi, pe 
măsură ce se asculta pe sine însăşi povestin-du-şi viaţa, 
fusese o femeie fericită. Se putea mulţumi cu atâta - era 
deja un mare cadou al vieţii. 

— O să te caut - zise Ralf Hart. 

— Să nu faci asta. În scurt timp am să plec în Brazilia. Nu 
mai avem nimic de împărţit unul cu altul. 


— Am să te caut în calitate de client. 

— Pentru mine, asta va însemna o umilinţă. 

— Te voi căuta ca să mă salvezi. 

Vorbise şi la început despre dezinteresul său faţă de sex. 
Vru să spună că simţea acelaşi lucru, dar se controlă - 
mersese prea departe în refuzurile sale, era mai inteligent 
să stea liniştită. 

Ce treabă patetică. Era încă o dată acolo cu un băieţel, 
care de astă dată nu-i cerea un creion, ci un dram de 
companie. Privi în propriu-i trecut şi, pentru prima oară, se 
iertă pe sine însăşi: vina nu fusese a ei, ci a băiatului 
nesigur pe el, care renunţase de la prima tentativă. Erau 
copii, şi copiii aşa procedează - nici ea, nici băieţelul nu 
greşiseră, iar asta îi produse o mare uşurare, se simţi mai 
bine, nu-şi călcase în picioare prima oportunitate din viaţă. 
Toţi fac aşa, face parte din iniţierea fiinţei umane în 
căutarea celeilalte părţi a sale, aşa se întâmplă. 

Acum situaţia era însă diferită. Oricât de majore erau 
motivele (plec în Brazilia, lucrez într-un local, n-am avut 
timp să ne cunoaştem bine, nu sunt interesată de sex, nu 
vreau să aud de dragoste, trebuie să învăţ cum se 
administrează fermele, habar n-am de pictură, trăim în lumi 
diferite), viaţa o punea în faţa unei provocări. Nu mai era 
copil, trebuia să aleagă. Preferă să nu răspundă. Îi strânse 
mâna, cum se obişnuia în ţara aceea, şi plecă în direcţia 
casei sale. Dacă ar fi fost bărbatul care i-ar fi plăcut să fie, 
el nu s-ar fi lăsat intimidat de tăcerea ei. 

Pasaj din jurnalul Mariei, scris în aceeaşi zi: 

Azi, în timp ce mergeam în jurul lacului, pe drumul acela 
ciudat al Sfântului Iacob, bărbatul care era cu mine - un 
pictor, o viaţă diferită de a mea - a aruncat o pietricică în 
apă. În locul unde a căzut piatra, au apărut mici cercuri 
care s-au mărit, s-au lărgit, până când au atins o rață ce 
trecea întâmplător pe-acolo şi n-avea nimic de-a face cu 
piatra. În loc să se sperie de unda neaşteptată, rața s-a 
hotărât să se joace cu ea. 


Cu câteva ore înainte de cină, am intrat într-o cafenea, şi 
totul a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi aruncat o pietricică în 
locul acela. Undele de energie ne-au atins pe mine şi pe un 
bărbat care stătea într-un colţ, pictând un tablou. Ela simţit 
vibrația pietrei, la fel şi eu. Şi acum? 

Pictorul ştie când întâlneşte un model. Muzicianul ştie 
când instrumentul îi este bine acordat. Aici, în acest jurnal 
al meu, sunt conştientă că anumite fraze nu sunt scrise de 
mine, ci de o femeie plină de „lumină” care sunt eu, dar pe 
care nu vreau să o accept. 

Pot continua aşa. Pot însă, ca răţuşca de pe lac, să mă joc 
şi să mă amuz cu ondulaţia care s-a format brusc şi a 
dezechilibrat apa. 

Piatra asta are un nume: pasiunea. Ea poate descrie 
frumuseţea unei întâlniri fulminante dintre două persoane, 
dar nu se mărgineşte la atâta. O găsim în surescitarea 
întâmplării neaşteptate, în voinţa de a realiza ceva cu 
fervoare, în certitudinea că îţi vei putea realiza un vis. 
Pasiunea ne dă semnale care ne călăuzesc viaţa - şi mie îmi 
revine să descifrez aceste semnale. 

Mi-ar plăcea să cred că sunt îndrăgostită. De cineva pe 
care nu-l cunosc şi care nu intra în vederile mele. 'Toate 
lunile astea de autocontrol, de respingere a dragostei au 
dus exact la contrariu: să mă las dusă de primul ins care mi- 
a acordat o atenţie de alt gen. 

Tot e bine că nu i-am cerut numărul de telefon, că nu ştiu 
unde locuieşte, că-l pot pierde fără să mă acuz că am 
pierdut ocazia. 

Şi chiar dacă ar fi fost aşa, chiar dacă aş fi pierdut-o, am 
câştigat o zi fericită în viaţa mea. Gândindu-mă cum este 
lumea, o zi fericită e aproape un miracol. 

Când intră în Copacabana în seara aceea, era şi el acolo, 
aşteptând. Era unicul client. Milan, care observa viaţa 
acelei brazilience cu o veritabilă curiozitate, constată că 
fata pierduse bătălia. 

— Accepţi un drink? 


— Trebuie să lucrez. Nu pot să-mi pierd slujba. 

— Sunt un client. Îţi fac o propunere profesională. 

Bărbatul acela, care în după-amiaza aceea, la cafenea, 
păruse atât de sigur de el, care mânuia bine penelul, se 
întâlnea cu personaje sus-puse, avea un agent la Barcelona 
şi câştiga pesemne mulţi bani - îşi arăta acum fragilitatea, 
intrase în ambianța necuvenită, nu mai era într-o cafenea 
romantică de pe Drumul Sfântului Iacob. Farmecul serii se 
destrămă. 

— Atunci, accepţi drinkul? 

— Accept altă dată. Acum am alţi clienţi care mă aşteaptă. 

Milan auzi finalul frazei; se înşelase, fata nu se lăsase 
furată de capcana promisiunilor de dragoste. Chiar şi aşa, 
la finele unei nopţi fără mare dever, se întrebă de ce 
preferase compania unui bătrân, a unui contabil mediocru 
şi a unui agent de asigurări. 

Mă rog, era problema ei. De vreme ce-şi plătea comisionul, 
nu era de competenţa lui să decidă cu cine trebuia sau nu 
să se culce. 

Din jurnalul Mariei, după noaptea cu bătrânul, contabilul 
şi agentul de asigurări: 

Ce vrea pictorul ăsta de la mine? Nu ştie că aparţinem 
unor ţări, culturi şi sexe diferite? Crede oare că ştiu mai 
multe decât el despre plăcere şi vrea să înveţe ceva? 

De ce nu mi-a spus altceva decât „sunt un client”? Era atât 
de uşor să spună: „ţi-am simţit lipsa” sau „am fost încântat 
de seara petrecută împreună”, l-aş fi răspuns şi eu la fel 
(sunt o profesionistă), dar el este cel obligat să-mi înţeleagă 
nesiguranţele, pentru că sunt femeie, sunt fragilă, şi în 
localul acela sunt altă persoană. Ele bărbat. E artist: e 
obligat să ştie că marele scop al fiinţei umane este să 
înţeleagă dragostea totală. Dragostea nu este în celălalt, 
este în noi înşine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta, 
avem nevoie de altul. Universul are sens doar când avem cu 
cine să ne împărtăşim emoţiile. 


E sătul de sex? Şi eu - şi, cu toate acestea, nici el, nici eu 
nu ştim ce e asta. Lăsăm să moară unul din lucrurile cele 
mai importante din viaţă - aveam nevoie să fiu salvată de el, 
avea nevoie să-l salvez, dar el nu mi-a lăsat nici o alegere. 

Era speriată. Începea să-şi dea seama că, după atâta 
autocontrol, presiunea, cutremurul, vulcanul sufletului ei 
dădeau semne că vor să explodeze, or, din clipa când s-ar 
întâmpla una ca asta, n-ar mai avea cum să-şi controleze 
sentimentele. Cine era otrava aceea de artist, care putea 
prea bine să fi minţit în legătură cu viaţa lui, cu care nu 
petrecuse mai mult de câteva ceasuri, care nu o atinsese, 
nu încercase să o seducă - putea fi oare ceva mai rău decât 
asta? 

De ce îi dădea semnale de alarmă inima? Deoarece credea 
că şi el simţea acelaşi lucru - dar, evident, se înşela total. 
Ralf Hart voia să se întâlnească cu femeia capabilă să-i 
reaprindă focul care aproape i se stinsese; voia să o 
transforme în marea lui zeiţă a sexului, cu o „lumină 
specială” (şi aici fusese sincer), gata să-l ia de mână şi să-i 
arate drumul de întoarcere la viaţă. Nu-şi putea imagina că 
Maria simţea acelaşi dezinteres, că îşi avea şi ea problemele 
ei (nici măcar după atâţia bărbaţi nu-şi obținuse orgasmul 
în timpul penetraţiei), îşi făcuse planuri în dimineaţa aceea 
şi-şi pusese la cale o întoarcere triumfătoare în ţara ei. 

De ce se gândea la el? De ce se gândea la cineva care 
chiar în clipa aceea picta poate altă femeie, spunându-i că 
avea o „lumină specială”, că putea fi zeiţa sexului? 

„Mă gândesc la el pentru că am putut sta de vorbă.” 

Ce ridicol! Ce, se gândea şi la bibliotecară? Nu. Se gândea 
la Nyah, filipineza, singura dintre toate femeile de la 
Copacabana cu care putea să-şi împartă un pic 
sentimentele? Nu, nu se gândea. Erau persoane cu care 
fusese de multe ori împreună şi cu care se simţea în largul 
ei. 

Încercă să-şi abată atenţia asupra căldurii care se 
instalase ori asupra supermarketului pe care nu reuşise să-l 


viziteze în ajun. Îi scrise o lungă scrisoare tatălui ei cu 
privire la terenul pe care i-ar plăcea să-l cumpere - asta 
avea să-i mulţumească familia. Nu preciză data întoarcerii, 
dar dădu de înţeles că avea să fie în scurt timp. Dormi, se 
trezi, dormi din nou, iarăşi se trezi. Descoperi că tratatul 
despre ferme era foarte bun pentru elveţieni, dar nu le era 
de nici un folos brazilienilor - lumile lor erau total diferite. 

Pe parcursul după-amiezei văzu că cutremurul, vulcanul, 
presiunea se reduseseră. Se simţi mai relaxată; acest tip de 
pasiune subită i se mai întâmplase şi alteori şi lua sfârşit 
totdeauna a doua zi - ce bine, universul ei continua să 
rămână acelaşi. Avea o familie care o iubea, un bărbat care 
o aştepta şi care acum îi scria foarte des, povestindu-i că 
magazinul de textile se extindea. Se hotărâse chiar să-şi 
plătească biletul de avion în seara aceea, avea bani 
suficienţi ca să-şi cumpere un loc. Depăşise cea mai dificilă 
parte, bariera limbii, singurătatea, prima zi la restaurant cu 
arabul, modul în care-şi convinsese sufletul să nu-i pese de 
ce făcea cu trupul său. Ştia foarte bine care îi era visul şi 
era dispusă la orice pentru el. Şi visul acesta nu includea 
bărbaţi, desigur. Cel puţin, nu includea bărbaţi care să nu 
vorbească limba ei maternă şi care să nu trăiască în oraşul 
ei. 

După ce se potoli cutremurul, Maria înţelese că parte din 
vină îi revenea. Fiindcă la clipa potrivită nu spusese: „Sunt 
singură, sunt la fel de nefericită ca şi dumneata, azi mi-ai 
văzut «lumina», şi a fost primul lucru frumos şi sincer pe 
care mi l-a spus un bărbat de când am sosit aici.” 

La radio cânta un cântec vechi: „lubirea mea moare chiar 
înainte de a se naşte.” Da, acesta era cazul ei, destinul ei. 

Pasaj din jurnalul Mariei, la două zile după revenirea la 
normal: 

Pasiunea te face să nu mai mănânci, să nu mai dormi, să 
nu mai munceşti, să fii împăcat. Mulţi se sperie de ea, 
deoarece, când îşi face apariţia, doboară toate lucrurile 
vechi pe care le întâlneşte. 


Nimeni nu vrea să-şi dezorganizeze lumea. De aceea, 
mulţi oameni izbutesc să controleze ameninţarea asta şi 
sunt capabili să menţină în picioare o casă sau o construcţie 
care era deja putredă. Ei sunt inginerii lucrurilor depăşite. 

Alte persoane gândesc exact pe dos: se abandonează fără 
să reflecteze, nădăjduind să găsească în pasiune soluţiile 
pentru toate problemele lor. Îşi pun în cealaltă persoană 
toată răspunderea pentru posibila lor fericire. Sunt mereu 
euforice fiindcă li s-a întâmplat ceva minunat sau deprimate 
pentru că ceva neaşteptat a sfârşit prin a distruge totul. 

Să te îndepărtezi de pasiune sau să i te abandonezi 
orbeşte - care dintre aceste două atitudini e cea mai puţin 
distructivă? 

Nu ştiu. 

A treia zi, sculat parcă din morţi, Ralf Hart se întoarse şi 
ajunse chiar ceva mai târziu, pentru că Maria se şi 
întreținea cu alt client. Când însă îl văzu, ea îi spuse 
politicos celuilalt că nu voia să danseze, aştepta pe 
altcineva. 

Doar atunci îşi dădu seama că-l aşteptase toate zilele 
acestea. Şi în clipa aceea, acceptă tot ce-i pusese-n cale 
destinul. 

Nu se plânse; se simţi mulţumită, îşi putea îngădui un 
asemenea lux, pentru că într-o zi avea să plece din oraşul 
acela, ştia că dragostea asta era imposibilă şi, ca atare, de 
vreme ce nu aştepta nimic, avea să aibă tot ce încă mai 
aştepta de la acea etapă a vieţii sale. 

Ralf o întrebă dacă voia un drink, şi Maria ceru un cocteil 
de fructe. Patronul barului, prefăcându-se că spăla 
paharele, trase cu ochiul la braziliancă fără să mai priceapă 
ceva: ce o făcuse oare să se răzgândească? Spera să nu 
rămână acolo doar cu băutura - şi răsuflă uşurat când el o 
luă la dans. Îndeplineau un ritual, nu era nici un motiv de 
îngrijorare. 

Maria îi simţea mâna pe după talie, cu obrazul lipit de-al 
ei, muzica era foarte tare şi, slavă Domnului, făcea 


imposibilă orice conversaţie. Un cocteil de fructe nu 
ajungea ca să prinzi curaj şi puţinele cuvinte pe care le 
schimbaseră fuseseră exclusiv formale. Acum era o 
chestiune de timp: aveau să meargă la un hotel? Aveau să 
facă dragoste? N-avea de ce să fie greu, întrucât ea îi şi 
spusese că sexul n-o interesa, acum era vorba doar să-şi 
îndeplinească angajamentul profesional. Asta avea să 
contribuie la uciderea oricărui vestigiu de pasiune posibilă - 
nu ştia de ce se chinuise atâta imediat după prima întâlnire. 

În noaptea asta avea să fie Mama Atotînţelegătoare. Ralf 
Hart nu era decât un bărbat disperat, ca milioane de alţi 
bărbaţi. Dacă şi-ar interpreta bine rolul, dacă ar reuşi să-şi 
respecte programul pe care şi-l impusese de când începuse 
să lucreze la Copaca-bana, n-ar avea de ce să-şi facă griji. 
Era foarte riscant să-l aibă lângă ea pe bărbatul acela, 
acum, când îi simţea mirosul - şi-l savura - îi experimenta 
atingerea - şi-i plăcea - se surprinsese pe sine că-l aştepta - 
şi nu-i plăcea. 

În patruzeci şi cinci de minute îndepliniseră toate regulile, 
şi bărbatul i se adresă patronului localului: „O voi lua 
pentru tot restul nopţii. Voi plăti ca şi cum ar fi fost trei 
clienţi.” 

Patronul ridică din umeri şi se gândi iarăşi că fata 
braziliancă avea să cadă până la urmă în capcana dragostei. 
Maria, în ceea ce o privea, rămase surprinsă: nu ştia că Ralf 
Hart cunoştea atât de bine regulile. 

— Mergem la mine acasă. 

Asta a fost pesemne cea mai bună decizie din partea lui. 
Deşi era împotriva tuturor recomandărilor lui Milan, în 
cazul acesta se hotări să facă o excepţie. Pe lângă 
posibilitatea de a constata o dată pentru totdeauna dacă 
era sau nu căsătorit, avea să cunoască modul de viaţă al 
pictorilor celebri şi într-o bună zi avea să poată scrie ceva 
pentru ziarul din orăşelul ei - astfel încât să afle toată 
lumea că-n timpul perioadei sale europene, frecventase 
cercuri intelectuale şi artistice. 


„Ce scuză absurdă.” 

O jumătate de oră mai târziu ajunseră într-un sătuc din 
apropierea Genevei, numit Cologny; o biserică, brutăria, 
primăria, toate la locul lor. Şi era într-adevăr o casă cu două 
etaje, nu un apartament! Prima constatare: chiar avea bani. 
A doua constatare: dacă ar fi fost căsătorit, n-ar fi îndrăznit 
să facă una ca asta, din cauză că totdeauna există lume care 
trage cu ochiul. 

Deci era bogat şi necăsătorit. 

Intraseră printr-un hol cu o scară ce ducea la etaj, dar 
merseră drept înainte, spre două încăperi din spate, care 
dădeau într-o grădină. Una din ele avea o masă de 
sufragerie şi pereţii erau acoperiţi de tablouri. Cealaltă 
încăpere avea câteva sofale, scaune, rafturi pline de cărţi, 
scrumiere murdare, pahare folosite de multă vreme şi 
lăsate încă acolo. 

— Pot să fac o cafea. 

Maria făcu un semn negativ din cap. Nu, nu poate face o 
cafea. Încă nu mă poate trata altfel. Îmi sfidez propriii mei 
demoni, făcând exact contrariul faţă de ce mi-am făgăduit. 
Dar să procedăm cu calm; azi voi juca rolul de prostituată, 
sau de prietenă, sau de Mamă Atotînţelegătoare, deşi în 
adâncul sufletului meu voi fi o Fată care are nevoie de 
afecţiune. În sfârşit, după ce se va isprăvi totul, îmi vei 
putea face o cafea. 

— În fundul grădinii e atelierul, sufletul meu. Aici, printre 
toate tablourile şi cărţile astea, e creierul meu, ceea ce 
gândesc. 

Maria se gândi la propria-i casă. Nu avea o grădină în 
spate. Nici cărţi, afară de cele împrumutate de la bibliotecă 
- deoarece nu înţelegea de ce ar fi trebuit să dea bani pe 
ceva ce putea obţine pe gratis. Nu erau nici cărţi - doar un 
poster cu Circul Acrobatic de la Shanghai, la care şi-ar fi 
dorit să asiste. Ralf luă o sticlă de whisky şi-i oferi. 

— Nu, mulţumesc. El îşi servi o porţie şi-l bău dintr-o 
înghiţitură - fără gheaţă, fără zăbavă. Începu să aducă 


vorba despre lucruri inteligente şi cu toate că o interesa 
conversaţia, ştia că bărbatului aceluia îi era frică de ceea ce 
urma să se întâmple, acum că erau singuri. Maria recupera 
controlul asupra situaţiei. 

Ralf îşi mai turnă o porţie şi, ca şi cum ar fi spus ceva fără 
însemnătate, declară: 

— Am nevoie de tine. 

Pauză. Tăcere prelungită. N-are rost să întrerupem 
tăcerea, o să vedem cum va continua. 

— Am nevoie de tine, Maria. Tu ai lumină, deşi bănuiesc că 
încă n-ai încredere în mine, crezi că încerc doar să te seduc 
cu conversaţia asta. Nu mă întreba: „De ce eu? Ceameu 
deosebit?” Nu ai nimic deosebit, nimic care să-mi poată fi 
explicit. Totuşi - iată misterul vieţii - nu reuşesc să mă 
gândesc la altceva. 

— N-aveam de gând să-ţi pun întrebarea asta - minţi ea. 

— Dacă aş căuta o explicaţie, aş zice: femeia din faţa mea 
a reuşit să depăşească suferinţa şi să o transforme în ceva 
pozitiv, creator. Dar asta nu-i de ajuns ca să explice totul. 

Începea să fie greu ca să mai scape. El continuă: 

— Şi eu? Cu toată creativitatea mea, cu tablourile care 
sunt disputate şi dorite de galerii din toată lumea, cu visul 
meu realizat, cu satul meu care ştie că-i sunt un fiu iubit, cu 
nevestele mele care nu-mi cer niciodată pensie sau aşa 
ceva, cu toată sănătatea, înfăţişarea plăcută, adică tot ce 
poate visa un bărbat, şi eu? Iată-mă, spunându-i unei femei 
pe care am întâlnit-o într-o cafenea şi cu care am petrecut 
doar o seară: „Am nevoie de tine.” Ştii ce este singurătatea? 

— Ştiu ce este. 

— Dar nu ştii ce este singurătatea când ai posibilitatea să 
fii cu toată lumea, când primeşti în fiecare seară câte o 
invitaţie la o petrecere, la un cocteil, la o premieră teatrală. 
Când telefonul sună întruna şi sunt femei care îţi adoră 
lucrările, care declară că le-ar plăcea tare mult să cineze cu 
tine - sunt frumoase, inteligente, educate. Şi ceva te 
împinge departe de tot şi-ţi spune: nu te duce. Şi nu te duci 


să te distrezi. Uneori însă vei rămâne noaptea întreagă 
străduindu-te să le impresionezi, îţi vei cheltui energia 
dovedindu-ţi ţie însuţi că eşti capabil să seduci lumea. 

Atunci rămân acasă, intru în atelierul meu, caut lumina pe 
care am văzut-o în tine şi doar când lucrez reuşesc să văd 
această lumină. 

— Ce-ţi pot da eu care să-ţi lipsească ţie? - răspunse ea, 
simțindu-se umilită oarecum de acel comentariu despre alte 
femei, dar amintindu-şi că, în definitiv, el plătise ca să o aibă 
lângă el. 

El bău a treia porţie de whisky. Maria îl însoţi cu 
închipuirea, alcoolul îi ardea gătlejul, stomacul, îi intra în 
fluxul sanguin şi-l umplea de curaj, iar ea se simţea la fel de 
îmbătată, deşi nu băuse nici o picătură. Vocea lui Ralf Hart 
sună mai fermă. 

— Bine. Nu-ţi pot cumpăra dragostea, dar mi-ai spus că 
ştii totul despre sex. Atunci învaţă-mă. Sau învaţă-mă ceva 
despre Brazilia. Orice, numai să pot sta lângă tine. 

Şi acum? 

— Cunosc doar două oraşe din ţara mea: cel în care m-am 
născut şi Rio de Janeiro. Cât despre sex, nu cred că te pot 
învăţa ceva. Am aproape douăzeci şi trei de ani şi tu eşti cu 
doar şase ani mai în vârstă, dar ştiu că ai trăit mult mai 
intens. Cunosc bărbaţi care mă plătesc ca să fac ce vor ei, 
nu ce vreau eu. 

— Am făcut tot ce poate visa să facă un bărbat cu una, 
două, trei femei în acelaşi timp. Şi nu ştiu dacă am învăţat 
mult. 

Din nou tăcerea, doar că era rândul Mariei să vorbească. 
Şi el nu o ajută - după cum nici ea nu-l ajutase mai înainte. 

— Mă vrei ca pe o profesionistă? 

— Te vreau aşa cum te vrei tu. 

Nu, nu se putea să-i fi răspuns astfel - pentru că era tot ce 
şi-ar fi dorit să audă. Din nou cutremurul, vulcanul, furtuna. 
Avea să-i fie cu neputinţă să scape din propria-i capcană, 


avea să-l piardă pe bărbatul acesta, fără a-l fi avut niciodată 
cu adevărat. 

— Tu ştii, Maria. Învaţă-mă. Poate că asta mă va salva, ne 
va salva pe amândoi, ne va readuce la viaţă. Ai dreptate, am 
doar şase ani mai mult decât tine, dar am trăit echivalentul 
mai multor vieţi. Am trecut prin experienţe complet 
distincte, dar suntem amândoi disperaţi. Singurul lucru 
care ne va aduce pacea e să fim împreună. 

De ce spunea lucrurile astea? Nu era posibil şi totuşi era 
adevărat. Se văzuseră doar o singură dată şi deja aveau 
nevoie unul de celălalt. Să ne închipuim că ar continua să se 
întâlnească, ce dezastru. Maria era o femeie inteligentă, cu 
multe luni de lecturi şi observaţii asupra oamenilor; avea un 
scop în viaţă, dar avea şi un suflet, care năzuia să-i fie 
cunoscută şi descoperită „lumina”. 

Se simţea încă de pe acum obosită să fie cine era şi totuşi 
apropiata călătorie în Brazilia putea fi o provocare 
interesantă, încă nu învățase tot ce era în stare. Ralf Hart 
era un bărbat care acceptase provocări, învățase totul, iar 
acum o ruga pe fata aceea, pe prostituata aceea, pe acea 
Mamă Atotînţelegătoare, să-l salveze. Ce absurd! 

Şi alţi bărbaţi se comportaseră la fel cu ea. Mulţi nu 
reuşiseră să aibă erecţie, alţii voiau să fie trataţi ca nişte 
copii, alţii spuneau că le-ar plăcea ca ea să le fie soţie 
pentru că se excitau ştiind că femeia avusese mulţi amanți. 
Deşi încă nu cunoscuse niciunul dintre „clienţii speciali”, 
apucase să descopere uriaşul univers de fantezii care 
sălăşluiau în sufletul omenesc. Toţi însă erau obişnuiţi cu 
lumile lor şi nu-i ceruseră niciodată „du-mă de-aici”. 
Dimpotrivă, voiau s-o ducă pe Maria cu ei. 

Şi chiar dacă toţi aceşti numeroşi bărbaţi o lăsaseră mereu 
cu ceva bani şi fără nici o energie, nu era posibil să nu fi 
învăţat nimic. Dar dacă vreunul dintre ei ar căuta cu 
adevărat dragostea şi dacă sexul ar fi doar o parte din 
această căutare, cum i-ar plăcea oare ei să fie tratată? Ce 
ar fi important să se petreacă la prima întâlnire? 


Ce i-ar plăcea cu adevărat să se petreacă? 

— Să capăt un dar - zise Maria. 

Ralf Hart nu înţelese. Dar? El plătise anticipat noaptea, 
taxiul, pentru că ştia ritualul. Ce voia să spună cu asta? 

Maria îşi dăduse brusc seama că înţelegea, în clipa aceea, 
ce aveau nevoie să simtă o femeie şi un bărbat. Îl luă de 
mână şi-l conduse într-una din săli. 

— Nu urcăm în dormitor - zise ea. 

Stinse aproape toate luminile, se aşeză pe covor şi-i ceru şi 
lui să se aşeze în faţa ei. Observă că în încăpere era un 
şemineu. 

— Aprinde şemineul. 

— Dar e vară. 

— Aprinde şemineul. Vrei ca eu să conduc paşii noştri 
noaptea asta, şi asta fac. 

Ea îl privi intens, sperând ca el să-i distingă iarăşi 
„lumina”. El o distinse - pentru că se duse în grădină, luă 
câteva scurtături de lemn udate de ploaie, puse câteva 
ziare vechi pentru ca focul să usuce scurtăturile şi le 
aprinse. Merse la bucătărie să mai aducă whisky, dar Maria 
îl opri. 

— M-ai întrebat ce vreau eu? 

— N-am întrebat. 

— Află atunci că persoana care este cu tine trebuie să 
existe. Gândeşte-te la ea. Gândeşte-te dacă ea doreşte 
whisky sau gin sau cafea. Întreab-o ce vrea. 

— Ce vrei să bei? 

— Vin. Şi mi-ar plăcea să mă însoţeşti. El lăsă sticla de 
whisky şi se întoarse cu una de vin. În momentul acela, focul 
începuse să cuprindă lemnele. Maria stinse cele câteva 
lămpi care mai rămăseseră aprinse, lăsând ca ambianța să 
fie luminată numai de flăcări. Se comporta ca şi cum ar fi 
ştiut că acela era primul pas: să-l recunoşti pe celălalt, să 
ştii că este acolo. 

Îşi deschise geanta şi văzu acolo, înăuntru, un stilou pe 
care-l cumpărase într-un supermarket. Era bun la ceva. 


— E pentru tine. Când l-am cumpărat, mă gândeam să am 
ceva cu care să-mi notez ideile despre administrarea 
fermelor. L-am folosit două zile, am muncit până când am 
obosit. Are un pic din sudoarea, din concentrarea, din 
voinţa mea, iar eu ţi-l încredinţez ţie acum. 

Îi puse cu blândeţe stiloul în mână. 

— În loc să-ţi cumpăr ceva ce ţi-ar plăcea să ai, îţi dau ceva 
ce este al meu, cu adevărat al meu. Un dar. Un semn de 
respect pentru persoana din faţa mea, rugând-o să 
înţeleagă cât e de important să fiu împreună cu ea. Acum ea 
are o mică parte din mine însămi, pe care i-am dăruit-o în 
deplină libertate şi de bunăvoie. 

Ralf se ridică, se duse la raft şi se întoarse cu un obiect. I-l 
întinse Mariei: 

— E un vagon de la un tren electric pe care-l aveam când 
eram copil. Nu aveam voie să mă joc singur cu el, deoarece 
tata îmi spunea că e scump, importat din Statele Unite. 
Aşteptam atunci să vrea el să monteze trenul în mijlocul 
livingului - dar de obicei el îşi petrecea duminicile ascultând 
muzică de operă. De aceea, trenul a supravieţuit copilăriei 
mele, dar nu mi-a produs nici o bucurie. Acolo sus păstrez 
toate şinele, locomotiva, casele, până şi manualul; căci eu 
aveam un tren care nu era al meu, cu care nu mă jucam. 

Bine ar fi fost să-l fi distrus ca pe toate celelalte jucării pe 
care le-am căpătat şi de care nu-mi mai amintesc, pentru că 
pasiunea asta de a distruge face parte din modul în care 
copilul descoperă lumea. Dar trenul acesta intact îmi 
aminteşte întotdeauna o parte din copilăria mea pe care nu 
mi-am trăâit-o, fiindcă era prea prețioasă sau prea dificilă 
pentru tatăl meu. Sau poate pentru că, de fiecare dată când 
monta trenul, îi era teamă să-şi arate dragostea pentru 
mine. 

Maria îşi aţinti ochii asupra focului din şemineu. Se 
întâmpla ceva - şi explicaţia nu erau vinul, nici ambianța 
primitoare. Era schimbul de daruri. 


Ralf se întoarse şi el către foc. Rămaseră tăcuţi, ascultând 
trosnetul flăcărilor. Băură vin, ca şi cum important ar fi fost 
să nu spună nimic, să nu vorbească nimic, să nu facă nimic. 
Doar să stea acolo, unul cu altul, privind în aceeaşi direcţie. 

— Am multe trenuri intacte în viaţa mea - zise Maria după 
o vreme —. Unul din ele este inima mea. Şi eu mă jucam cu 
ea când lumea instala şinele, şi nu totdeauna la momentul 
potrivit. 

— Dar tu ai iubit. 

— Da, am iubit. Am iubit mult. Am iubit atât de mult, încât, 
atunci când dragostea mea mi-a cerut un dar, m-am speriat 
şi am fugit. 

— Nu înţeleg. 

— Nici nu-i nevoie. Te învăţ acum, pentru că am descoperit 
ceva ce nu ştiam. Darul. Încredinţarea unui lucru care-ţi 
aparţine. A dărui înainte de a cere ceva important. Tu ai 
comoara mea: stiloul cu care mi-am aşternut pe hârtie 
câteva dintre visele mele. Eu am comoara ta: vagonul de 
tren, parte din copilăria pe care nu ţi-ai trăit-o. 

Eu duc acum cu mine parte din trecutul tău, iar tu păstrezi 
niţel din prezentul meu. Ce bine. 

Zise toate acestea fără să clipească, fără să-şi modifice 
comportamentul, ca şi cum ar fi ştiut de mult că acesta era 
cel mai bun şi chiar unicul mod de a acţiona. Se ridică cu 
blândeţe, îşi luă haina din cuier şi-l sărută pe obraz. Ralf 
Hart nu făcu nici o clipă vreo încercare de a se ridica de 
unde şedea, hipnotizat de foc, gândindu-se poate la tatăl 
său. 

— N-am înţeles niciodată exact de ce păstram vagonul 
ăsta. Acum m-am lămurit: ca să ţi-l dăruiesc ţie într-o 
noapte cu şemineul aprins. Acum casa îmi devine mai 
uşoară. 

Mai zise că, a doua zi, avea să doneze vreunui azil restul 
şinelor, locomotivele, pastilele care imitau fumul. 

— Poate că azi trenul o fi o raritate care nu se mai fabrică 
şi valorează mulţi bani - îi atrase Maria atenţia, dar imediat 


îi păru rău. Nu era vorba de asta, ci de a se elibera de ceva 
care ne costă şi mai mult inima. 

Înainte de a mai spune ceva care să distoneze cu 
momentul, îl sărută din nou pe obraz şi se îndreptă spre 
uşă. El continua să privească focul şi ea îl rugă, cu 
delicateţe, să vină şi să-i deschidă. Ralf se ridică şi ea îi 
explică atunci că, deşi era mulţumită văzându-l cum 
contempla focul, brazilienii au o superstiție ciudată: când 
vizitează pe cineva pentru prima oară, nu pot deschide ei 
uşa la ceasul plecării, căci, dacă ar face asta, nu s-ar mai 
întoarce niciodată în casa aceea. 

— Şi eu vreau să mă întorc. 

— Deşi nu ne-am dezbrăcat şi n-am pătruns în tine, şi nici 
măcar nu te-am atins, am făcut dragoste. 

Ea râse. El se oferi să o conducă acasă, dar Maria refuză. 

— Am să vin să te văd mâine, la Copacabana. 

— Să nu faci asta. Aşteaptă o săptămână. Am învăţat că 
aşteptarea e partea cea mai dificilă şi vreau să mă 
obişnuiesc şi cu ea; să ştiu că eşti cu mine, chiar dacă nu 
eşti lângă mine. 

Merse din nou prin frigul şi întunericul nopţii, cum făcuse 
de atâtea ori la Geneva; de obicei, drumurile acestea erau 
asociate cu tristeţea, singurătatea, dorinţa de a se întoarce 
în Brazilia, nostalgia limbii pe care nu o mai vorbea de mult, 
calculele financiare, orarele. 

Astăzi însă umbla ca să se întâlnească pe sine însăşi, să o 
întâlnească pe femeia care, vreme de patruzeci de minute, 
stătuse în faţa focului cu un bărbat şi era plină de lumină, 
de înţelepciune, de experienţă, de farmec. Văzuse chipul 
femeii acesteia cu câtva timp în urmă, pe când se plimba pe 
lângă lac, gândindu-se dacă trebuia sau nu să se dedice 
unei vieţi care nu-i aparţinea - în seara aceea, zâmbise într- 
un mod foarte trist. Îşi văzuse chipul pentru a doua oară pe 
o pânză depliată, iar acum îi simţi din nou prezenţa. Luă un 
taxi doar după mult timp, când văzu că prezenţa aceea 
magică plecase şi o lăsase singură ca totdeauna. 


Era mai bine atunci să nu se mai gândească la subiectul 
acesta ca să nu-l compromită, să nu lase ca neliniştea să ia 
locul binelui pe care tocmai apucase să-l trăiască. Dacă 
acea altă Marie exista totuşi, ea avea să se întoarcă la 
momentul potrivit. 

Pasaj din jurnalul Mariei scris în noaptea în care căpătase 
vagonul de tren: 

Dorinţa profundă, dorinţa cea mai reală este aceea deate 
apropia de cineva. Din acea clipă încep să se producă 
reacţiile, bărbatul şi femeia intră în joc, dar ceea ce se 
întâmplă înainte - atracţia care i-a adus alături - e imposibil 
de explicat. Este dorinţa inabordabilă, în starea ei pură. 

Când dorinţa este încă în starea aceasta pură, bărbatul şi 
femeia se îndrăgostesc pe viaţă, îşi trăiesc fiecare clipă cu 
respect şi în mod conştient, aşteptând totdeauna momentul 
anume de a celebra apropiata binecuvântare. 

Persoanele aflate în această situaţie nu se grăbesc, nu 
precipită evenimentele prin acţiuni inconştiente. Ele ştiu că 
inevitabilul se va manifesta, că adevărul va găsi totdeauna 
un mod de a se arăta. Când vine momentul, ele nu ezită, nu 
pierd prilejul, nu lasă să treacă nici un moment magic, 
deoarece respectă importanţa fiecărei clipe. 

În zilele care au urmat, Maria se văzu din nou prinsă în 
capcana pe care o evitase atâta - dar nu era tristă şi nici 
îngrijorată din pricina asta. Dimpotrivă: de vreme ce nu mai 
avea nimic de pierdut, era liberă. 

Ştia că - oricât ar fi fost de romantică situaţia - într-o bună 
zi Ralf Hart avea să înţeleagă că ea nu era decât o 
prostituată, în vreme ce el era un artist respectat. Că ea 
locuia într-o ţară depărtată, mereu bântuită de crize, pe 
când el trăia în paradis, cu o viaţă organizată şi protejată de 
când se născuse. El fusese educat în cele mai bune colegii şi 
muzee din lume, pe când ea abia îşi terminase cursul 
secundar. În fine, vise ca acestea nu durează mult, iar 
Maria trăise destul ca să înţeleagă că realitatea nu se 
potrivea cu visele ei. Asta îi era acum marea bucurie: să-i 


spună realităţii că nu avea nevoie de ea, nu depindea de 
lucrurile care se întâmplau ca să fie fericită. 

„Doamne, ce romantică sunt.” 

De-a lungul săptămânii încercă să descopere ceva care să-l 
poată face fericit pe Ralf Hart; el îi redase o demnitate şi o 
„lumină” pe care şi le socotise pierdute pentru totdeauna. 
Dar singura formă de a-l răsplăti era prin ceea ce el 
considera a fi specialitatea Mariei: sexul. Cum lucrurile nu 
variau mult în rutina de la Copacabana, ea se hotări să 
caute alte izvoare. 

Se duse să vadă filme pornografice şi din nou nu găsi 
nimic interesant - excepţie făcând, poate, o oarecare 
variaţie în numărul partenerilor. Cum filmele nu prea o 
ajutau, se decise pentru prima oară de când ajunsese la 
Geneva să cumpere cărţi - deşi tot mai credea că era mult 
mai practic să nu-şi ocupe spaţiul din casă cu ceva care, o 
dată citit, nu mai era de folos. Se duse la o librărie pe care o 
văzuse în timp ce mergea cu Ralf pe Drumul Sfântului Iacob 
şi se informă dacă aveau ceva pe această temă. 

— Multe, multe cărţi - răspunse fata care se ocupa de 
vânzări —. La drept vorbind, oamenii par a nu fi preocupaţi 
decât de aşa ceva. În afara unei secţii speciale, şi în toate 
romanele pe care le vedeţi în jurul dumneavoastră există 
cel puţin o scenă de sex. Chiar dacă e ascunsă în poveşti de 
dragoste frumoase sau în tratate serioase despre 
comportamentul fiinţei umane, fapt este că oamenii se 
gândesc doar la asta. 

Maria, cu toată experienţa ei, ştia că fata se înşela: 
oamenii voiau să gândească aşa, deoarece credeau că 
lumea interioară era preocupată doar de această temă. 
Ţineau regim, foloseau peruci, stăteau cu ceasurile la 
coafor sau în complexe de gimnastică, îmbrăcau rochii 
insinuante, încercau să provoace scânteia dorită - şi pe 
urmă? Când venea timpul să meargă la pat, unsprezece 
minute şi gata. Nici o creativitate, nimic ca să te ducă în 


paradis; în scurt timp, scânteia nu mai avea putere să 
menţină focul aprins. 

Era însă inutil să discute cu fata aceea blondă, care-şi 
închipuia că lumea poate fi explicată în cărţi. Întrebă din 
nou unde e secţia specială şi acolo găsi diverse titluri 
despre homosexuali, lesbiene, călugăriţe care dezvăluiau 
despre Biserică lucruri scârboase, cărţi ilustrate cu tehnici 
orientale, ilustrând poziţii extrem de inconfortabile. O 
interesă un singur volum din toate: Sexul sacru. Cel puţin 
părea a fi diferit. 

Îl cumpără, se duse acasă, deschise radioul pe un post 
care te ajuta întotdeauna să gândeşti (fiindcă muzica era 
calmă), deschise cartea, observă că avea diverse ilustraţii, 
cu posturi pe care numai cine lucrează la circ poate izbuti 
să le practice. Textul era dezgustător. 

Maria învățase destul în profesia ei ca să ştie că nu totul în 
viaţă e o chestiune de poziţie în care te aşezi când faci 
dragoste, iar în cea mai mare parte, orice variaţie survenea 
în chip firesc, pe negândite, ca paşii unui dans. Oricum, 
încercă să se concentreze asupra celor citite. 

Două ore mai târziu, îşi dădu seama de două lucruri. 

Primul, că trebuia să mănânce imediat, apoi trebuia să se 
întoarcă la Copacabana. 

Al doilea, că persoana care scrisese cartea aceea nu 
pricepea nimic, dar NIMIC din subiect. Multă teorie, lucruri 
orientale, ritualuri inutile, sugestii idioate. Se vedea că 
autorul meditase în Himalaya (trebuia să afle unde era locul 
acela), frecventând cursuri de yoga (mai auzise vorbindu-se 
de asta), citise mult în domeniu, apoi cita un autor sau altul, 
dar nu învățase nimic esenţial. Sexul nu e teorie, tămâie 
arzând, puncte sensibile, reverenţe şi salamalecuri. Cum se 
face că persoana aceea (în realitate, o femeie) îndrăznea să 
scrie despre o temă pe care nici Maria, care lucra în 
domeniu, nu o cunoştea bine? Poate or fi fost de vină 
Himalaya sau nevoia de a complica un fenomen a cărui 
frumuseţe stă în simplitate şi în pasiune. Dacă femeia aceea 


fusese în stare să publice şi să pună în vânzare o carte atât 
de stupidă, era mai bine pentru Maria să se gândească din 
nou, cu seriozitate, la textul său, Unsprezece minute. N-ar fi 
cinic şi nici fals - ar fi doar povestea ei, nimic mai mult. 

Dar nu avea timp şi nici tragere de inimă; trebuia să-şi 
concentreze energia ca să-l facă pe Ralf Hart fericit şi ca să 
înveţe cum se administrează fermele. 

Text din jurnalul Mariei, imediat după ce a renunţat să mai 
citească acea carte detestabilă: 

Am întâlnit un bărbat şi m-am îndrăgostit de el. Mi-am 
îngăduit să mă îndrăgostesc dintr-un motiv simplu: nu 
aştept nimic. Ştiu că peste trei luni voi fi departe, el va fi o 
amintire, dar nu mai puteam suporta să trăiesc fără 
dragoste: ajunsesem la limită. 

Scriu o istorie pentru Ralf Hart - aşa îl cheamă. Nu sunt 
sigură că se va întoarce la localul unde lucrez, dar pentru 
prima dată în viaţa mea, faptul acesta nu are nici o 
importanţă. E destul să-l iubesc, să fiu împreună cu el în 
gând şi să colorez oraşul acesta atât de frumos cu paşii lui, 
cu vorbele lui, cu afecțiunea lui. Când voi părăsi ţara asta, 
ea va avea un chip, un nume, amintirea unui şemineu. Tot 
ce am trăit mai intens aici, toate lucrurile dure prin care am 
trecut nu vor fi nimic pe lângă amintirea aceasta. 

Mi-ar plăcea să pot face pentru el ceea ce a făcut el pentru 
mine. M-am gândit mult şi am descoperit că n-am intrat din 
întâmplare în cafeneaua aceea; întâlnirile cele mai 
importante fuseseră de mult aranjate de către suflete 
înainte ca înseşi trupurile noastre să se fi văzut. 

În general, aceste întâlniri au loc atunci când ajungem la o 
limită, când avem nevoie să murim şi să renaştem din punct 
de vedere emoţional. Întâlnirile ne aşteaptă - dar de cele 
mai multe ori evităm ca ele să aibă loc. Totuşi, dacă suntem 
disperaţi, dacă nu mai avem nimic de pierdut sau dacă 
suntem foarte entuziasmați de viaţă, atunci necunoscutul se 
manifestă şi universul nostru o apucă pe alt drum. 


Toţi ştim să iubim, căci ne-am născut cu darul acesta. Unii 
o fac firesc şi spontan bine, dar majoritatea trebuie să o 
reînveţe, să-şi reamintească cum se iubeşte şi toţi - fără 
excepţie - au nevoie să ardă pe rugul emoţiilor lor trecute, 
să retrăiască unele bucurii şi dureri, prăbuşiri şi 
recuperări, până ce izbutesc să discearnă firul conducător 
care există pe urmele fiecărei întâlniri; da, există un fir. 

Şi atunci trupurile noastre învaţă să vorbească limba 
sufletului, asta se numeşte sex, asta îi pot da eu bărbatului 
care mi-a redat sufletul, deşi el îi ignoră total însemnătatea 
în viaţa mea. Asta mi-a cerut, şi asta va avea; vreau să fie 
foarte fericit. 

Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni 
şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, o dată ce se deschide o 
uşă - şi acesta a fost cazul Mariei cu Ralf Hart - o adevărată 
avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, 
iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta. 

La două ore după ce scrisese în jurnal, când ajunse la 
lucru, fu căutată de Milan, patronul: 

— Vasăazică, ai ieşit cu pictorul ăla. 

Se vede că era un cunoscut al casei - înţelesese acest 
lucru atunci când el plătise pentru trei clienţi suma precisă, 
fără a întreba de preţ. Maria dădu doar afirmativ din cap, 
căutând să creeze un anumit mister, căruia Milan nu-i dădu 
nici cea mai mică atenţie, deoarece cunoştea viaţa aceea 
mai bine ca ea. 

— Poate eşti pregătită pentru pasul următor. Există un 
client special care a întrebat mereu de tine. Eu îi spun că n- 
ai experienţă şi el mă crede; acum însă a venit poate timpul 
să încerci. 

Client special? 

— Şi ce-are asta de-a face cu pictorul? 

— Şi el este un client special. 

Deci tot ce făcuse cu Ralf Hart mai fusese experimentat şi 
făcut de alte colege de-ale ei. Îşi muşcă buza şi nu zise 


nimic - trecuse o săptămână frumoasă, nu putea uita ce 
scrisese. 

— Trebuie să fac acelaşi lucru pe care l-am făcut cu el? 

— Nu ştiu ce aţi făcut; dar astăzi, dacă cineva îţi oferă un 
drink, nu accepta. Clienţii speciali plătesc mai bine şi n-ai să 
regreţi. 

Munca începu ca de obicei. Thailandezele stând totdeauna 
împreună, columbienele cu acelaşi aer că înţeleg tot, 
braziliencele (inclusiv ea) arborând un aer distrat, ca şi cum 
nimic din ce se întâmpla nu era nou sau interesant. Mai 
erau o austriacă, două nemţoaice, iar restul trupei era 
alcătuit din femei din fosta Europă de Est, toate înalte, cu 
ochii limpezi, frumoase şi care apucau să se mărite mai 
repede decât celelalte. 

Intrară bărbaţii - ruşi, elveţieni, germani, tot cadre de 
conducere ocupate, apți să plătească serviciile 
prostituatelor celor mai scumpe dintr-unul din oraşele cele 
mai scumpe din lume. Unii se îndreptaseră spre masa ei, 
dar ea se uita totdeauna la Milan şi el făcea un semn 
negativ. Maria era mulţumită: n-avea să trebuiască să-şi 
desfacă picioarele în noaptea aceea, să suporte mirosuri, să 
facă duşuri în băi nu totdeauna încălzite, tot ce trebuia să 
facă era să-l înveţe pe un bărbat, deja scârbit de sex, cum 
să facă dragoste. Şi acum, la drept vorbind, nu orice femeie 
ar fi putut avea aceeaşi putere de creaţie ca să inventeze 
istoria prezentului. 

Se întreba în acelaşi timp: „Cum se face că, după ce au 
experimentat totul, vor să se întoarcă la început?”. În fine, 
nu era treaba ei; dacă plăteau bine, era gata să-i servească. 

Intră un bărbat mai tânăr decât Ralf Hart; frumos, cu 
părul negru, dantură perfectă şi un costum care îi amintea 
de chinezi - fără cravată, doar cu un guler înalt şi o cămaşă 
albă impecabilă pe dedesubt. Se îndreptă spre bar, amândoi 
se uitară la Maria şi el se apropie: 

— Accepţi un drink? 


Milan dădu afirmativ din cap şi ea îl pofti să şadă la masa 
ei. Îşi ceru cocteilul de fructe şi aştepta să fie invitată la 
dans, când bărbatul se prezentă: 

— Mă numesc Terence şi lucrez într-o companie de discuri 
din Anglia. Cum ştiu că mă aflu într-un local unde pot avea 
încredere în oameni, sunt convins că totul va rămâne între 
noi. 

Maria se pregătea să înceapă a vorbi despre Brazilia, când 
el o întrerupse: 

— Milan mi-a spus că înţelegi ce vreau. 

— Nu ştiu ce vrei. Dar ştiu ce fac. Ritualul nu fu îndeplinit; 
el plăti nota, o luă de braţ, se suiră în taxi şi-i dădu o mie de 
franci. O clipă, ea îşi aminti de arabul acela cu care mersese 
să cineze într-un restaurant plin de picturi celebre; era 
pentru prima oară când primea din nou aceeaşi sumă şi, în 
loc să se simtă mulţumită, fu cuprinsă de nervozitate. 

Taxiul se opri la unul din cele mai scumpe hoteluri din 
oraş. Bărbatul îi dădu bună seara portarului, dovedind o 
mare familiaritate cu localul. Urcaseră numaidecât la el, un 
apartament cu vedere la râu. El deschise o sticlă de vin - 
pesemne foarte rar - şi-i oferi un pahar. 

Maria se uita la el în timp ce bea; ce putea dori de la o 
prostituată un ins ca el, bogat, frumos? Cum el aproape nu 
vorbea, rămase şi ea mai mult tăcută, încercând să 
descopere ce-i putea satisface pe un client special. Înţelese 
că nu trebuia să aibă ea iniţiativa, dar, o dată ce se declanşa 
procesul, era gata să-l însoţească cu toată promptitudinea 
necesară; în definitiv, nu în fiecare noapte câştiga o mie de 
franci. 

— Avem timp - zise Terence —. Avem tot timpul la 
dispoziţie. Poţi dormi aici, dacă vrei. 

Nesiguranţa o cuprinse iarăşi. Bărbatul nu părea intimidat 
şi vorbea cu o voce calmă, diferită de a tuturor celorlalţi. 
Ştia ce dorea; puse o muzică perfectă, la o intensitate 
perfectă, în camera perfectă, cu fereastra perfectă, cu 
vedere spre lacul unui oraş perfect. Costumul îi era bine 


croit, valiza era într-un colţ, de mici dimensiuni, ca şi cum n- 
ar fi avut nevoie de multe lucruri ca să voiajeze - sau ca şi 
cum ar fi venit la Geneva doar pentru noaptea aceea. 

— Am să dorm acasă - răspunse Maria. 

Bărbatul din faţa ei se schimbă total. Ochii de cavaler îi 
căpătară o strălucire rece, glacială. 

— Aşază-te acolo - zise el, arătând un scaun de lângă 
birou. 

Era un ordin! Un adevărat ordin. Maria se supuse şi, în 
mod ciudat, asta o excită. 

— Aşază-te. Îndreaptă spatele, ca o femeie de clasă. Dacă 
nu faci asta, am să te pedepsesc. 

Să o pedepsească! Client special! Într-o clipă, ea înţelese 
totul, scoase cei o mie de franci din geantă şi-i puse pe 
birou. 

— Ştiu ce vrei - zise ea, străpungând cu privirea ochii 
aceia albaştri, îngheţaţi —. Şi nu sunt dispusă. 

Bărbatul păru a se întoarce la normalitate şi văzu că ea 
vorbea serios. 

— Bea-ţi vinul - zise el —. N-am să te oblig la nimic. Poţi să 
mai rămâi puţin sau poţi să pleci dacă vrei. 

Spusele lui o mai liniştiră. 

— Am o ocupaţie. Am un patron care mă protejează şi are 
încredere în mine. Te rog, nu comenta nimic cu el. 

Maria o spuse fără nici un ton de implorare, fără a-l ruga 
nimic - era pur şi simplu realitatea vieţii ei. 

Terence redevenise şi el acelaşi bărbat - nici blând, nici 
dur, doar cineva care, spre deosebire de ceilalţi clienţi, 
dădea impresia că ştie ce vrea. Acum părea că iese dintr-o 
transă, dintr-o piesă de teatru care încă nu începuse. 

Merita să plece aşa, fără a descoperi niciodată ce 
înseamnă un „client special”? 

— Ce vrei, la drept vorbind? 

— Ştii bine. Durere. Suferinţă. Şi multă plăcere. 

„Durerea şi suferinţa nu concordă cu multă plăcere”, 
gândi Maria. Totuşi ar fi vrut cu disperare să creadă că da, 


şi-n felul acesta să-şi transforme în experienţe pozitive 
mare parte din cele negative ale vieţii sale. 

El o luă de mână şi o conduse la fereastră: de cealaltă 
parte a lacului puteau vedea turla unei catedrale - Maria îşi 
amintea că trecuse pe-acolo în timp ce parcurgea cu Ralf 
Hart Drumul Sfântului Iacob. 

— Vezi râul, lacul, casele, biserica aceea? Acum cinci sute 
de ani, totul era mai mult sau mai puţin la fel. 

Doar oraşul era complet gol; o boală necunoscută se 
răspândise în toată Europa şi nimeni nu ştia de ce murea 
atâta lume. Începuseră să numească boala aceea Ciuma 
Neagră - o pedeapsă pe care o trimisese Dumnezeu lumii 
din pricina păcatelor oamenilor. 

Atunci, un grup de persoane s-au hotărât să se jertfească 
pentru omenire: ofereau lucrul de care se temeau cel mai 
mult: durerea fizică. Treceau zi şi noapte pe podurile, pe 
străzile astea, biciuindu-şi propriul corp cu biciuri sau 
curele. Sufereau în numele lui Dumnezeu şi-i aduceau laudă 
lui Dumnezeu cu durerea lor. În scurt timp au descoperit că 
erau mai fericiţi făcând asta decât atunci când coceau 
pâine, lucrau la câmp, hrăneau animalele. Durerea nu mai 
era suferinţă, ci plăcerea de a răscumpăra omenirea din 
păcatele ei. Durerea s-a preschimbat în bucurie, în sens al 
vieţii, în plăcere. 

Ochii i se aprinseseră iar de aceeaşi strălucire rece pe 
care i-o văzuse în urmă cu câteva minute. Luă banii pe care 
ea îi pusese pe birou, retrase 150 de franci şi-i puse în 
geanta ei. 

— Nu-ţi face griji cu patronul dumitale. Uite comisionul 
pentru el şi-ţi promit că nu-i voi spune nimic. Poţi pleca. 

Ea apucă toţi banii. 

— Nu! 

Erau vinul, arabul din restaurant, femeia cu zâmbet trist, 
ideea că niciodată n-avea să se mai întoarcă în localul acela 
blestemat, frica de iubirea care sosea sub forma unui 
bărbat, scrisorile către mama ei care-i povesteau despre o 


viaţă plină de ocazii de lucru, băieţaşul care-i ceruse un 
creion în copilărie, luptele cu ea însăşi, vina, curiozitatea, 
banii, căutarea propriilor limite, şansele şi prilejurile pe 
care le pierduse. Era acolo altă Marie: nu mai oferea 
daruri, ci se oferea ca jertfă. 

— Mi-a trecut frica. Să mergem mai departe. Dacă e 
nevoie, pedepseşte-mă pentru că m-am revoltat. Am minţit, 
am trădat, am procedat greşit cu acela care m-a protejat şi 
m-a iubit. 

Ea intrase în joc. Spunea ce trebuia să spună. 

— În genunchi! - zise Terence, cu glas încet şi intimidant. 
Maria se supuse. Niciodată nu mai fusese tratată în felul 
acela - şi nu ştia dacă era bun sau ticălos, nu voia decât să 

meargă mai departe, merita să fie umilită pentru tot ce 
făcuse în viaţă. Intra într-un personaj, într-un nou personaj, 
o femeie care îi era complet necunoscută. 

— Ai să fii pedepsită. Fiindcă eşti inutilă, nu cunoşti 
regulile, nu ştii nimic despre sex, despre viaţă, despre 
dragoste. În timp ce vorbea, Terence se prefăcea în doi 
bărbaţi diferiţi. Cel care explica liniştit regulile şi cel care o 
făcea să se simtă cea mai mizerabilă fiinţă de pe lume. 

— Ştii de ce accept asta? Pentru că nu există plăcere mai 
mare decât să iniţiezi pe cineva într-o lume necunoscută. Să 
smulgi virginitatea nu din corp, ci din suflet, pricepi? 

Ea pricepea. 

— Astăzi poţi să-mi pui întrebări. Dar de data viitoare, 
când cortina teatrului nostru se va deschide, piesa va 
începe şi nu va mai putea fi oprită. Dacă se va opri, va 
însemna că sufletele noastre nu se potrivesc. Ţine minte: e 
o piesă de teatru. Dumneata trebuie să fii un personaj cum 
n-ai avut niciodată curajul să fii. În scurt timp, ai să 
descoperi că acel personaj eşti dumneata însăţi, dar până 
când ai să distingi asta cu claritate, caută să simulezi, să 
inventezi. 

— Şi dacă nu pot suporta durerea? 


— Nu există durere, există ceva care se transformă în 
delectare, în mister. Face parte din scenariu să ceri „nu mă 
trata aşa, mă face să sufăr mult”. Face parte să ceri: 
„Opreşte-te, nu mai suport!” Şi de-aceea, ca să evităm 
pericolul..., lasă capul jos şi nu mă privi! 

Maria, îngenuncheată, îşi lăsă capul în jos şi fixă podeaua. 

— Pentru a evita ca relaţia asta să provoace daune fizice 
serioase, vom avea două coduri. Dacă unul dintre noi va 
zice „galben”, asta înseamnă că violenţa trebuie puţin 
redusă. Dacă va zice „roşu”, trebuie să înceteze imediat. 

— Ai spus „unul dintre noi”? 

— Rolurile alternează. Nu există unul fără altul şi nimeni 
nu va şti să umilească dacă n-a fost şi el umilit. 

Erau cuvinte teribile, venite dintr-o lume pe care nu o 
cunoştea, plină de umbră, de mocirlă, de putregai. Şi totuşi 
se simţea doritoare să continue - trupul îi tremura, de frică 
şi excitație. 

Mâna lui Terence o atinse pe cap cu o gingăşie nesperată. 

— Gata. 

Îi ceru să se ridice. Fără afecţiune deosebită, dar fără 
agresivitatea uscată pe care-o arătase. Maria îşi puse haina, 
încă tremurând toată. Terence observă în ce stare era. 

— Fumează o ţigară înainte de a pleca. 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Nu e nevoie. Va începe să se întâmple în sufletul 
dumitale şi data viitoare când ne vom întâlni vei fi pregătită. 

— Noaptea asta a făcut o mie de franci? 

El nu răspunse. Aprinse şi el o ţigară şi terminară vinul, 
ascultară muzica perfectă, savurară împreună tăcerea. 
Până când veni momentul să spună ceva şi Maria rămase 
surprinsă de propriile-i cuvinte. 

— Nu înţeleg de ce doresc să calc în noroiul ăsta. 

— O mie de franci. 

— Nu de-asta. 

Terence părea mulţumit de răspuns. 


— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare. Marchizul de Sade 
spunea că cele mai importante experienţe ale bărbatului 
sunt cele care-l duc la extreme. Doar aşa vom învăţa, fiindcă 
asta ne solicită întregul curaj. 

Când un patron îşi umileşte un angajat sau un bărbat îşi 
umileşte nevasta nu este vorba decât de un laş sau de 
cineva care se răzbună pe viaţă, sunt inşi care niciodată n- 
au îndrăznit să-şi scruteze adâncul sufletului, niciodată n-au 
căutat să ştie de unde vine dorinţa de a da drumul fiarei 
sălbatice, de a înţelege că sexul, durerea, dragostea sunt 
experienţe limită ale omului. 

Şi numai cine cunoaşte frontierele acelea cunoaşte viaţa; 
restul e doar trecere a timpului, repetare a unei sarcini 
monotone, îmbătrânire şi moarte fără a fi ştiut cu adevărat 
ce se întâmplă aici. 

Iarăşi pe stradă, iarăşi frigul, iarăşi dorinţa de a merge pe 
jos. Omul greşeşte, nu e nevoie să-şi cunoască demonii ca 
să-l găsească pe Dumnezeu. Se încrucişă cu un grup de 
studenţi care ieşiseră dintr-un bar; erau veseli, băuseră 
puţin, erau frumoşi, plesneau de sănătate, peste puţin timp 
aveau să-şi termine universitatea şi aveau să înceapă ceea 
ce se numeşte „adevărata viaţă”. Serviciu, căsătorie, copii, 
televizor, amărăciune, bătrâneţe, senzaţia a numeroase 
lucruri pierdute, frustrări, boală, invaliditate, dependenţă 
de ceilalţi, singurătate, moarte. 

Ce se întâmpla? Şi ea căuta liniştea ca să-şi trăiască 
„adevărata viaţă”; timpul petrecut în Elveţia, făcând ceva ce 
nu-şi închipuise că ar fi putut face vreodată, era doar o 
perioadă dificilă, pe care toţi o înfruntă mai devreme sau 
mai târziu. În perioada asta dificilă, frecventa Copacabana, 
ieşea cu bărbaţi pentru bani, le întrupa pe Fata Ingenuă, pe 
Femeia Fatală şi pe Mama Atotînţelegătoare, în funcţie de 
client. 

Era doar un fel de a munci, căruia i se consacra cu 
maximum de profesionalism - datorită bacşişurilor - şi 
minimum de interes —, de teamă să nu îi devină o 


obişnuinţă. Petrecuse nouă luni controlând lumea din jurul 
ei şi, cu puţin timp înainte de a se întoarce în ţara sa, se 
descoperea capabilă să iubească fără a cere nimic în 
schimb şi să sufere fără motiv. Ca şi cum viaţa ar fi ales 
acest mijloc sordid, straniu, ca să o înveţe ceva despre 
propriile-i mistere, despre lumina şi tenebrele sale. 

Din jurnalul Mariei, în noaptea când îl întâlni pe Terence 
pentru prima oară: 

L-a citat pe Sade, despre care eu nu auzisem niciodată, cu 
excepţia comentariilor tradiţionale despre sadism: „Ne 
cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre 
limite”, şi asta e corect. Dar e şi greşit, pentru că nu este 
important să cunoaştem totul cu privire la noi înşine; fiinţa 
umană n-a fost făcută doar ca să caute înţelepciunea, ci şi 
ca să are pământul, să-şi semene grâul, să facă pâine. 

Eu sunt două femei: una doreşte să aibă toată bucuria, 
pasiunea, aventurile pe care mi le poate da viaţa. Cealaltă 
vrea să fie sclava unei rutine, a vieţii de familie, două 
lucruri care pot fi plănuite şi realizate. Sunt o femeie de 
casă şi o prostituată, ambele trăind în acelaşi corp şi 
luptând una împotriva celeilalte. 

Întâlnirea unei femei cu sine însăşi este un amuzament cu 
riscuri serioase. Un dans divin. Când ne întâlnim, suntem 
două energii divine, două universuri care se ciocnesc. Dacă 
întâlnirea nu are reverenţa necesară, un univers îl distruge 
pe celălalt. 

Era din nou în livingul casei lui Ralf Hart, focul în şemineu, 
vinul, ei doi şezând pe jos, şi tot ce experimentase în ajun cu 
acel cadru de conducere englez era un simplu vis sau un 
coşmar - în funcţie de starea ei de spirit. Acum îşi căuta din 
nou raţiunea de a trăi - mai bine zis, dăruirea cea mai 
nebunească cu putinţă, aceea în care cineva îşi oferă inima 
şi nu cere nimic în schimb. 


Evoluase mult în aşteptarea acestui moment. Descoperise, 
în cele din urmă, că dragostea reală nu avea nimic de-a face 
cu ceea ce-şi imagina, adică un lanţ de evenimente 
provocate de energia amoroasă - îndrăgostire, angajament, 
căsătorie, copii, aşteptare, bucătărie, parc de distracţii 
duminica, iar aşteptare, bătrâneţe în doi şi aşteptarea se 
termină şi-n locul ei vede pensionarea soţului, bolile, 
senzaţia că e mult prea târziu ca să trăiască împreună ceea 
ce visaseră. 

Îl privi pe bărbatul căruia hotărâse să i se abandoneze şi 
căruia hotărâse să nu-i povestească niciodată ce simţea, 
pentru că ceea ce simţea acum era departe sub orice 
formă, inclusiv sub cea fizică. El părea mai în largul său, ca 
şi cum ar fi inaugurat o perioadă interesantă a existenţei 
sale. Zâmbea, povestea anecdote din recenta lui călătorie la 
Munchen pentru a se întâlni cu un important director de 
muzeu. 

— M-a întrebat dacă pânza cu chipurile din Geneva este 
gata. I-am spus că întâlnisem una din persoanele principale 
pe care mi-ar plăcea să le pictez. O femeie plină de lumină. 
Dar nu vreau să vorbesc despre mine, vreau să te 
îmbrăţişez. 'le doresc. 

Dorinţă. Dorinţă? Dorinţă! Aşadar, acesta fusese punctul 
de plecare pentru acea noapte, deoarece era un lucru pe 
care ea îl cunoştea foarte bine! 

De pildă: să trezească dorinţa fără să-i încredinţeze 
numaidecât şi obiectul acesteia. 

— Deci: mă doreşti. O facem, chiar acum. Eşti la mai puţin 
de un metru de mine, ai fost la un local, ai plătit pentru 
serviciile mele, ştii că ai dreptul să mă mângâi. Dar nu 
îndrăzneşti. Priveşte-mă. Priveşte-mă şi gândeşte-te că 
poate eu nu vreau să mă priveşti. Imaginează-ţi ce se 
ascunde sub rochia mea. 

La lucru, folosea întotdeauna îmbrăcăminte neagră şi nu 
pricepea de ce oare celelalte fete de la Copacabana 
încercau să fie provocatoare cu decolteurile şi culorile lor 


agresive. Pentru ea, a-l excita pe un bărbat însemna să se 
îmbrace ca orice femeie pe care o poate întâlni la birou, în 
tren sau în casa unei prietene a nevestei. 

Ralf o privi, Maria simţi că el o dezbrăca şi-i plăcu să fie 
dorită în felul acela - fără contact, ca într-un restaurant sau 
la rândul de la cinema. 

— Suntem într-o gară - continuă Maria. Aştept trenul 
împreună cu tine, tu nu mă cunoşti. Dar privirea mi se 
încrucişează cu a ta, din întâmplare, şi nu mi se abate. Nu 
ştii ce încerc să spun, deoarece, deşi eşti un bărbat 
inteligent, capabil să vezi „lumina” persoanelor, nu eşti 
destul de sensibil ca să vezi ce luminează lumina asta. 

Învăţase „teatrul”. Voise să uite cât mai repede faţa acelui 
cadru de conducere englez, dar el era acolo, călăuzindu-i 
imaginaţia. 

— Ochii mei ţi-i privesc ţintă pe-ai tăi şi mă întreb poate în 
sinea mea: „Oare îl cunosc de undeva?” Sau se poate să fiu 
distrată. Sau se poate să-mi fie frică să nu fiu antipatică, 
poate tu mă cunoşti, îţi voi oferi avantajul dubiului vreme de 
câteva secunde, înainte de a trage concluzia că e o realitate 
sau o neînțelegere. 

Poate însă că şi eu vreau lucrul cel mai simplu din lume: să 
întâlnesc un bărbat. Poate că încerc să fug de o dragoste 
din pricina căreia am suferit. Poate că încerc să mă răzbun 
de o trădare ce mi s-a întâmplat de curând şi m-am hotărât 
să merg la gară în căutarea unui necunoscut. Pot dori să fiu 
prostituata ta doar pentru o noapte, doar ca să fac ceva 
diferit în viaţa mea jalnică. Poate că şi sunt cu adevărat o 
prostituată, care se află acolo în căutare de lucru. 

O tăcere bruscă; Maria avusese un moment de neatenţie. 
Se întorsese la hotelul acela, umilirea - „galben”, „roşu”, 
durere şi multă plăcere. Toate acelea se amestecaseră cu 
sufletul ei într-un mod care nu-i plăcea. 

Ralf observă şi încercă să o ducă din nou în gară: 

— La întâlnirea asta, mă doreşti şi tu? 

— Nu ştiu. Nu ne vorbim, tu nu ştii. 


Alte secunde de neatenţie. Oricum, ideea de „teatru” o 
ajuta considerabil; făcea să se ivească adevăratul personaj, 
îndepărta numeroase persoane false care sălăşluiesc în noi. 

— Dar e un fapt că nu-mi întorc privirea şi tu nu ştii ce să 
faci. Să te apropii? Vei fi oare respins? Voi chema un 
gardian? Sau te voi invita la o cafea? 

— Mă întorc de la Munchen - zise Ralf Hart, iar tonul vocii 
sale era diferit, ca şi cum s-ar fi întâlnit cu adevărat pentru 
prima oară —. Mă gândesc la o colecţie de tablouri despre 
personalităţile sexului. Multiplele măşti pe care le folosesc 
oamenii ca să nu trăiască niciodată adevărata întâlnire. 

El cunoştea „teatrul”. Milan spusese că era un client 
special. Alarma se declanşase, dar ea avea nevoie de timp 
ca să reflecteze. 

— Directorul muzeului mi-a spus: pe ce vrei să-ţi bazezi 
lucrarea? l-am răspuns: pe femei care se simt libere ca să 
facă dragoste pe bani. El comentă: ei bine, să le numim pe 
femeile astea prostituate. I-am răspuns: bun, sunt 
prostituate, am să studiez istoria lor şi am să fac ceva mai 
intelectual, mai pe gustul familiilor care au să frecventeze 
muzeul dumneavoastră. Totul e o chestiune de cultură, nu-i 
aşa? Cum anume să prezinţi într-o manieră agreabilă ceva 
greu de digerat. Directorul insistă: dar sexul nu mai e tabu. 
E un lucru atât de explorat, încât e şi greu să mai faci o 
lucrare pe această temă. l-am răspuns: Dar dumneavoastră 
ştiţi de unde vine dorinţa sexuală? Din instinct, a zis 
directorul. Da, din instinct, dar toată lumea ştie asta. Cum 
să faci o expoziţie frumoasă, dacă vorbim doar de ştiinţă? 
Eu vreau să vorbesc despre felul cum explică bărbatul acea 
atracţie. Cum ar povesti asta un filosof bunăoară. Directorul 
m-a rugat să-i dau un exemplu. I-am spus că, atunci când 
voi lua trenul ca să mă întorc acasă şi dacă vreo femeie 
avea să se uite la mine, am să mă duc să stau de vorbă cu 
ea; aş zice că, fiind o străină, am putea avea libertatea de a 
face tot ce am visat vreodată, să ne trăim toate fanteziile, 
iar apoi să ne întoarcem la casele noastre, la nevestele şi la 


bărbaţii noştri, fără ca drumurile să ni se mai întretaie 
vreodată. Şi atunci, în gara asta, eu o văd. 

— Povestea ta e atât de interesantă, încât ucide dorinţa. 

Ralf Hart râse şi fu de acord. Vinul se terminase, el merse 
la bucătărie şi mai aduse o sticlă, iar ea rămase cu ochii la 
foc, ştiind încă de pe atunci care avea să fie următorul pas, 
dar savurând în acelaşi timp ambianța aceea primitoare, 
uitându-l pe cadrul de conducere englez şi fiind gata să se 
dăruiască iarăşi. 

Ralf umplu cele două pahare. 

— Doar de curiozitate, în ce fel s-a putut termina povestea 
asta cu directorul? 

— L-aş fi citat pe Platon, doar mă aflam în faţa unui 
intelectual. După el, la începutul creaţiei, bărbaţii şi femeile 
nu erau aşa cum sunt astăzi; exista o singură fiinţă, care 
era scundă, cu un singur trup şi un gât, dar capul avea 
două feţe, fiecare privind în altă direcţie. Era ca şi cum 
două făpturi ar fi fost lipite spate-n spate, cu două sexuri 
opuse, patru picioare, patru braţe. 

Zeii greci erau însă geloşi şi-şi dăduseră seama că o 
făptură care avea patru mâini muncea mai mult, cele două 
feţe opuse ale ei erau în permanenţă vigilente şi nu putea fi 
atacată mişeleşte, patru picioare nu pretindeau atâta efort 
ca să stea în picioare sau să meargă vreme îndelungată. Şi, 
lucrul cel mai periculos: creatura cu pricina avea două sexe 
diferite, nu avea nevoie de nimeni altcineva ca să continue a 
se înmulţi pe pământ. 

Atunci Zeus, stăpânul suprem al Olimpului, zise: „Am un 
plan ca să-i fac pe aceşti muritori să-şi piardă puterea.” 

Şi, cu un trăsnet, a tăiat în două făptura aceea, creând 
bărbatul şi femeia. Asta a înmulţit mult populaţia lumii şi, în 
acelaşi timp, i-a dezorientat şi i-a slăbit pe locuitorii ei - 
deoarece acum trebuiau să-şi caute din nou partea 
pierdută, să o îmbrăţişeze din nou şi prin îmbrăţişarea asta 
să-şi recapete vechea putere, capacitatea de a evita 
trădarea, rezistenţa la drumurile lungi şi putinţa de a 


suporta muncile obositoare. Îmbrăţişarea prin care două 
trupuri se confundă din nou într-unui singur noi o numim 
sex. 

— Povestea asta e adevărată? 

— Aşa zice Platon, filosoful grec. 

Maria îl privea fascinată şi experienţa din noaptea trecută 
dispăruse complet. Îl vedea pe omul din faţa ei plin de 
aceeaşi „lumină” pe care o distingea şi el în ea, povestind 
istoria aceea ciudată cu entuziasm, cu ochii strălucitori 
acum nu de dorinţă, ci de bucurie. 

— Pot să-ţi cer o favoare? 

Ralf îi răspunse că-i putea cere orice. 

— Ai putut descoperi de ce, după ce zeii au separat 
făptura aceea cu patru picioare, unele dintre ele au ajuns la 
concluzia că îmbrăţişarea respectivă putea fi doar un lucru, 
o afacere ca oricare alta - care, în loc să sporească, reduce 
energia oamenilor? 

— Vorbeşti de prostituție? 

— Exact. Ai putut oare descoperi când a încetat sexul să 
mai fie sacru? 

— O voi face, dacă vrei - răspunse Ralf —. Dar nu m-am 
gândit niciodată la asta şi cred că nimeni nu s-a mai gândit; 
poate nici nu există material în această privinţă. 

Maria nu suportă presiunea: 

— Ţi s-a-ntâmplat să crezi că femeile, îndeosebi 
prostituatele, sunt capabile să iubească? 

— Da, mi s-a întâmplat. Mi s-a întâmplat în prima zi, când 
eram la masa din cafenea, când am văzut lumina. Atunci, 
când m-am gândit să te invit la o cafea, am preferat să cred 
în tot, inclusiv în posibilitatea ca tu să mă redai lumii din 
care am făcut parte mult timp. 

Acum nu mai era cale de întoarcere. Maria, profesoara, 
trebuia să-i vină imediat în ajutor sau de nu, avea să-l 
sărute, să-l îmbrăţişeze, să-l roage să nu o părăsească. 

— Să ne întoarcem în gară - zise ea —. Mai bine zis, să ne 
întoarcem în livingul acesta, în ziua când am venit aici 


pentru prima oară şi tu ai recunoscut că exist şi mi-ai dat un 
dar. A fost prima încercare de a intra în sufletul meu şi nu 
ştiai dacă erai bine venit. Dar, cum spune istoria lor, fiinţele 
omeneşti au fost divizate şi acum caută iarăşi îmbrăţişarea 
care le-ar putea uni. lată instinctul nostru. Dar şi raţiunea 
noastră de a îndura toate lucrurile dificile care se petrec pe 
timpul căutării. 

Vreau să mă priveşti şi vreau, în acelaşi timp, să faci în aşa 
fel, încât eu să nu observ. Importantă e prima dorinţă, 
pentru că ea e ascunsă, interzisă, neacceptată. Nu ştii dacă 
eşti în faţa jumătăţii tale pierdute, nici ea nu ştie, ceva însă 
v-a atras - şi trebuie să crezi că e un adevăr. 

De unde scot toate astea? Scot toate astea din adâncul 
inimii mele, pentru că mi-ar plăcea să fi fost totdeauna aşa. 
Scot visele astea din însuşi visul meu de femeie. 

Lăsă puţin în jos breteaua rochiei, astfel încât i se dezvălui 
doar o parte infimă din sfârcul sânului. 

— Dorinţa nu este ceea ce vezi, ci ceea ce-ţi imaginezi. 
Ralf Hart privea o femeie cu păr negru şi rochie la fel cu 
părul, şezând pe pardoseala livingului său, plină de dorinţe 
absurde, cum ar fi să i se aprindă un şemineu în toiul verii. 
Da, voia să-şi imagineze ce anume ascundea rochia aceea, îi 
putea vedea dimensiunea sânilor, ştia că sutienul folosit de 

ea îi era inutil, deşi era pesemne o obligaţie profesională. 
Sânii ei nu erau mari, nu erau mici, erau tineri. Privirea ei 
nu arăta nimic: oare ce făcea acolo? De ce alimenta el 
această relaţie primejdioasă, absurdă, dacă nu avea nici o 
problemă să găsească o femeie? Era bogat, tânăr, celebru, 
arătos. Îşi adora munca, iubise femei cu care se căsătorise, 
fusese iubit. În sfârşit, era un om care, după toate 
etaloanele, ar fi trebuit să strige din răsputeri: „Sunt 
fericit.” 

Dar nu era. În timp ce majoritatea muritorilor se speteau 
pentru un codru de pâine, un acoperiş sub care să trăiască, 
o slujbă care să le permită a trăi cu demnitate, Ralf Hart 
avea toate acestea, ceea ce-l făcea şi mai nefericit. Dacă şi- 


ar fi făcut un bilanţ recent al vieţii, poate trăise două, trei 
zile când se trezise, privise soarele - sau ploaia - şi se 
simţise bucuros că era dimineaţă, pur şi simplu bucuros, 
fără să-şi dorească nimic, fără să ceară nimic în schimb. 
Afară de acele câteva zile, restul existenţei i se irosise pe 
visări, frustrări şi împliniri, dorinţa de autodepăşire, 
călătorii dincolo de propriile limite; nu ştia exact cum sau 
de ce, sigur este că-şi petrecuse viaţa încercând să 
dovedească ceva. 

O privea pe femeia frumoasă din faţa sa, îmbrăcată discret 
în negru, o fiinţă pe care o întâlnise din întâmplare, deşi o 
mai văzuse şi înainte în local şi observase că nu se acorda 
cu ambianța. Ea îi cerea să o dorească, iar el o dorea 
puternic, mult mai puternic decât şi-ar fi închipuit - îi dorea 
însă nu corpul sau sânii, ci compania. Voia să o cuprindă-n 
braţe, să rămână tăcuţi cu ochii la foc, bând vin, fumând 
câte o ţigară, era destul. Viaţa este alcătuită din lucruri 
simple, ostenise căutând atâţia ani ceva fără a şti ce anume. 

Şi totuşi, dacă ar fi făcut asta, dacă ar fi atins-o, totul ar fi 
fost pierdut. Deoarece, în pofida „luminii” ei, nu era sigur 
dacă înţelegea ce bine era să stea lângă ea. Merita? Da, şi- 
avea să continue să merite atâta timp cât va fi fost necesar, 
până când va putea să se aşeze cu ea pe malul lacului, să 
vorbească despre dragoste - şi să audă acelaşi lucru spus şi 
de ea. Mai bine să nu rişte, să nu precipite lucrurile, să nu 
spună nimic. 

Ralf Hart încetă să se mai tortureze şi se concentră din 
nou asupra jocului pe care-l născociseră împreună. Femeia 
din faţa lui era certă: nu ajungeau vinul, focul, ţigara, 
compania: era necesar alt gen de beţie, alt gen de flacără. 

Femeia purta o bluziţă cu bretele, îşi lăsase un sân la 
vedere, putea să-i vadă carnaţia, mai mult măslinie decât 
albă. O dori. O dori mult. 

Maria remarcă schimbarea din ochii lui Ralf. Faptul de a se 
şti dorită o excita mai mult ca orice altceva. Nu avea nimic 
de-a face cu reţeta convenţională - vreau să fac dragoste cu 


tine, vreau să mă căsătoresc cu tine, vreau să ai orgasm, 
vreau să fac un copil, vreau angajamente. Nu, dorinţa era o 
senzaţie liberă, slobodă în spaţiu, vibrând, umplând viaţa cu 
voinţa de a poseda ceva - şi asta era de ajuns, voinţa asta 
împingea totul în faţă, dărâma munţii, îi umezea sexul. 

Dorinţa era izvorul a toate - să plece din ţara ei, să 
descopere o lume nouă, să înveţe franţuzeşte, să-şi înfrângă 
ideile preconcepute, să viseze la o fermă, să iubească fără a 
cere nimic în schimb, să se simtă femeie doar din cauza 
privirii unui bărbat. Cu o lentoare calculată, îşi lăsă în jos şi 
cealaltă bretea şi bluziţa i se prelinse pe corp. Apoi, îşi 
descheie sutienul. Şi rămase aşa, cu partea superioară a 
corpului complet goală, închipuindu-şi că el avea să se 
arunce asupra ei, să o mângâie, să-i facă declaraţii de 
dragoste - sau, dacă era destul de sensibil, să simtă, în 
propria-i dorinţă, însăşi plăcerea sexului. 

Lucrurile din jurul celor doi începuseră să se preschimbe, 
zgomotele nu mai existau, şemineul, cărţile dispăruseră 
treptat, înlocuite fiind printr-un soi de transă, în care 
continuă să existe doar obiectul obscur al dorinţei şi nimic 
altceva nu mai are importanţă. 

Bărbatul nu se mişcă. La început îşi simţi o anumită 
timiditate în privire, care însă nu dură mult. Elo privea, şi 
în lumea imaginaţiei sale o dezmierda cu limba, făceau 
dragoste, asudau, se îmbrăţişau, amestecau tandreţea şi 
violenţa, strigau şi gemeau laolaltă. 

În lumea reală însă nu spuneau nimic, niciunul din ei nu 
făcea vreo mişcare şi asta o excita şi mai mult, fiindcă şi ea 
era liberă să gândească după voie. Îl ruga să o atingă cu 
blândeţe, desfăcea picioarele, se masturba în faţa lui, 
pronunţa fraze romantice şi vulgare ca şi cum ar fi fost 
totuna, avea mai multe orgasme, îi trezea pe vecini, trezea 
lumea întreagă cu strigătele ei. Acolo era bărbatul ei, care 
dăruia plăcere şi bucurie, cu care putea fi cea care era, 
putea să vorbească despre problemele ei sexuale, să-i 


povestească ce mult i-ar plăcea să rămână cu el tot restul 
nopţii, al săptămânii, al vieţii. 

Sudoarea începu să se prelingă de pe frunţile 
amândurora. Din cauza şemineului aprins, îşi spuneau unul 
altuia în gând. Dar atât bărbatul, cât şi femeia din livingul 
acela îşi atinseseră limita, îşi folosiseră întreaga imaginaţie, 
trăiseră împreună o veşnicie de clipe încântătoare. 
Trebuiau să se oprească. Un pas mai mult, şi magia aceea 
ar fi fost destrămată de realitate. 

Cu multă lentoare - pentru că finalul e totdeauna mai 
dificil decât începutul, îşi puse iar sutienul şi-şi acoperi 
sânii. Universul reveni la locul său, lucrurile dimprejur 
reîncepură să se ivească, ea îşi ridică bluza care-i căzuse 
până pe talie, surâse şi-i atinse cu blândeţe faţa. El o prinse 
de mână şi şi-o apăsă de faţa lui, fără să ştie până când 
trebuia să o ţină acolo sau cu ce intensitate trebuia să i-o 
strângă. 

Ea simţi dorinţa de a-i spune că-l iubeşte. Asta însă ar fi 
putut strica totul, l-ar fi putut speria sau - şi mai rău - îl 
putea face şi pe el să-i spună că o iubeşte. Maria nu voia 
asta: libertatea iubirii sale era de a nu avea nimic de cerut 
sau de sperat. 

— Cine e capabil să simtă ştie că e capabil să se bucure de 
plăcere chiar şi înainte de a-l atinge pe celălalt. Cuvintele, 
privirile, toate acestea ţin de secretul dansului. Dar trenul 
soseşte, fiecare pleacă în altă direcţie. Sper să te pot însoţi 
în călătoria asta ...până. până unde? 

— Înapoi la Geneva - răspunse Ralf. 

— Cine zăreşte şi descoperă fiinţa la care a visat 
totdeauna ştie că energia sexuală se dezlănţuie chiar 
înaintea sexului propriu-zis. Cea mai mare plăcere nu e 
sexul, este pasiunea cu care e practicat. Când această 
pasiune e intensă, sexul intervine ca să desăvârşească 
dansul, dar el nu e niciodată punctul principal. 

— Vorbeşti despre dragoste ca o profesoară. 


Maria se hotări să vorbească pentru că asta era apărarea 
ei, felul ei de a spune totul fără a se angaja cu nimic: 

— Cine e îndrăgostit face dragoste tot timpul, chiar şi 
atunci când nu face. Când trupurile noastre se întâlnesc 
este doar revărsarea din ceaşcă. Putem rămâne alături 
ceasuri, zile întregi. Putem să începem dansul într-o zi şi să- 
l terminăm a doua zi sau chiar să nu-l mai terminăm, de 
atâta plăcere. N-are nimic de-a face cu cele unsprezece 
minute. 

— Cu ce? 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

— lartă-mă. Nu ştiu ce spun. 

— Nici eu. 

Se ridică, îl sărută şi plecă. Acum putea deschide şi ea uşa, 
deoarece superstiţia braziliană spune că doar stăpânul 
casei trebuia s-o facă prima dată când pleca. 

Din jurnalul Mariei, a doua zi de dimineaţă: 

Ieri noapte, când Ralf Hart m-a privit, a deschis o uşă ca şi 
cum ar fi fost un hoţ; dar, plecând de-acolo, n-a luat nimic 
de-al meu; dimpotrivă, a lăsat parfumul de trandafiri - mă 
vizita nu un hoţ, ci un mire. 

Fiecare fiinţă umană îşi trăieşte propria dorinţă; asta face 
parte din tezaurul său şi, chiar în cazul unei emoţii care-l 
poate îndepărta pe cineva, de obicei îl aduce în apropiere 
pe cine este important pentru ea. E o emoție pe care 
sufletul meu şi-a ales-o şi e atât de intensă, încât poate 
molipsi totul şi pe toţi în jurul meu. 

Zilnic aleg adevărul cu care aspir să trăiesc. Caut să fiu 
practică, eficientă, profesională. Dar mi-ar plăcea să-mi aleg 
dorinţa ca tovarăş. Nu din obligaţie, nici ca să-mi îndulcesc 
singurătatea, ci pentru că e bine. Da, e foarte bine. 

Copacabana avea, în medie, treizeci şi opt de femei care 
frecventau casa cu regularitate, dar numai pe una, pe 
filipineza Nyah, Maria o putea considera ca pe o relaţie 
apropiată de prietenie. Media de şedere acolo era de cel 


puţin şase luni şi de maximum trei ani - pentru că primeau 
repede o cerere în căsătorie, să fie amante permanente 
sau, dacă nu mai reuşeau să atragă atenţia clienţilor, Milan 
le cerea cu delicateţe să-şi caute alt loc de muncă. 

De aceea era foarte important să respecţi clientela 
fiecăreia dintre ele şi să nu încerci niciodată să-i seduci pe 
bărbaţii care intrau acolo şi se duceau direct la o fată 
anume. Pe lângă faptul că era necinstit, putea fi foarte 
periculos; în săptămâna precedentă, o columbiancă scosese 
delicat din buzunar o lamă de ras, o pusese pe paharul unei 
iugoslave şi spusese cu glasul cel mai calm cu putinţă că 
avea să o desfigureze dacă va continua să accepte invitaţia 
unui director de bancă ce obişnuia să vină acolo cu 
regularitate. lugoslava susţinuse că bărbatul era liber şi, 
dacă o alesese, nu-l putea refuza. 

În noaptea aceea, bărbatul intră, o salută pe columbiancă 
şi se duse la masa unde stătea cealaltă. Luară un drink, 
dansară şi - Maria socoti că provocarea era exagerată - 
iugoslava îi făcu celeilalte cu ochiul, ca şi cum i-ar fi spus: 
„Vezi? Pe mine m-a ales!” 

Dar acel semn din ochi conţinea multe alte lucruri 
neformulate: m-a ales pentru că sunt mai frumoasă, pentru 
că am fost cu el săptămâna trecută şi i-a plăcut, pentru că 
sunt tânără. Columbianca nu zise nimic. După ce sârboaica 
se întoarse, două ore mai târziu, scoase lama de ras din 
buzunar şi-o crestă pe faţă mai jos de ureche: nu adânc, nu 
periculos, destul însă ca să lase o mică cicatrice care să-i 
aducă pentru totdeauna aminte de noaptea aceea. Cele 
două se încăierară, sângele mânji totul, clienţii plecară 
speriaţi. 

Când sosi poliţia ca să constate ce se întâmplase, iugoslava 
spuse că se tăiase pe faţă într-un pahar care căzuse de pe 
un raft (în Copacabana nu existau rafturi). Asta era legea 
tăcerii sau „omerta”, cum preferau să-i spună prostituatele 
italience: tot ce trebuia să fie rezolvat în Rue de Berne, de 


la dragoste până la moarte, acolo se rezolva - dar fără 
amestecul legii. Acolo, legea o făceau ei. 

Poliţia ştia de „omerta”, văzu că femeia minţea, dar nu 
insistă asupra cazului - l-ar fi costat mulţi bani pe 
contribuabilul elveţian dacă s-ar fi ajuns la arestarea, 
judecarea şi hrănirea unei prostituate pe durata trimiterii 
ei la închisoare. Milan le mulţumi poliţiştilor pentru 
intervenţia lor promptă, zise că era o neînțelegere sau vreo 
lucrătură din partea vreunui concurent. 

Imediat după plecarea lor, le ceru celor două să nu se mai 
întoarcă niciodată în barul său. În definitiv, Copacabana era 
un local familial (afirmaţie pe care Mariei îi venea foarte 
greu să o priceapă) şi avea o reputaţie de invidiat (ceea ce o 
intriga şi mai mult). Acolo nu existau certuri, fiindcă prima 
lege era respectul faţă de clientul celorlalte. 

A doua lege era discreţia absolută, „asemănătoare cu cea 
a unei bănci elveţiene”, zicea el. În primul rând pentru că 
acolo puteai avea încredere în clienţi, care erau selecționați 
aşa cum o bancă şi-i selecţionează pe-ai săi - bazându-se pe 
contul curent, dar şi pe fişa personală sau, altfel spus, pe 
bunele antecedente. 

Uneori avea loc câte un incident, unele cazuri rare de 
neplată, de agresiune sau de ameninţări împotriva fetelor, 
dar în anii îndelungaţi în care îşi crease şi dezvoltase cu 
efort reputaţia localului, Milan ştia să identifice pe cine 
trebuia sau nu să frecventeze casa. Niciuna dintre femei 
nu-i cunoştea cu exactitate criteriul, totuşi nu doar o dată 
văzuseră că cineva bine îmbrăcat era înştiinţat că localul 
era plin în noaptea aceea (deşi era gol) şi în următoarele 
nopţi (altfel spus: vă rugăm să nu reveniţi). Văzuseră de 
asemenea inşi îmbrăcaţi sport şi cu barbă care fuseseră 
invitaţi cu entuziasm de câtre Milan la un pahar de 
şampanie. Patronul Copacabanei nu judeca după aparenţe 
şi, în cele din urmă, avea totdeauna dreptate. 

Într-o bună relaţie comercială, toate părţile trebuie să fie 
mulţumite. Marea majoritate a clienţilor erau căsătoriţi, 


aveau poziţii importante în câte o firmă. Chiar şi unele 
dintre femeile care lucrau acolo erau căsătorite, aveau copii 
şi se duceau la adunările de părinţi de la şcoli, ştiind că nu 
se expuneau nici unui risc: dacă la Copacabana ar fi venit 
vreun părinte, ar fi fost şi el compromis şi n-ar fi putut 
spune nimic: aşa funcţiona „omerta”. 

Exista camaraderie, dar prietenie nu exista. Nimeni nu 
vorbea mult despre propria viaţă. În puţinele conversații pe 
care le avusese, Maria nu identificase amărăciune sau 
vinovăţie sau tristeţe printre tovarăşele ei: doar un soi de 
resemnare. Ca şi o ciudată privire sfidătoare, de parcă ar fi 
fost mândre de ele însele, înfruntând lumea, independente 
şi încrezătoare. După o săptămână, orice fată nou sosită se 
şi vedea considerată „profesionistă” şi primea instrucţiuni 
să pună întotdeauna umărul la menţinerea căsătoriilor (0 
prostituată nu poate constitui niciodată o ameninţare la 
adresa stabilităţii unui cămin), să nu accepte niciodată 
invitaţii la întâlniri în afara orelor de muncă, să evite 
confesiuni fără a-şi da prea mult cu părerea, să geamă în 
clipa orgasmului (Maria descoperise că toate făceau asta şi 
la început nu-i spuseseră pentru că era unul din trucurile 
profesiei), să-i salute pe poliţişti pe stradă, să-şi ţină la zi 
cartea de muncă şi controalele medicale şi, în sfârşit, să nu 
se preocupe mult de aspectele morale sau legale ale muncii 
lor; erau ce erau, şi punct. 

Înainte să înceapă deverul, Maria putea fi văzută mereu cu 
o carte şi începu a fi curând cunoscută ca „intelectuala” 
grupului. Lia început voiau să ştie dacă erau poveşti de 
dragoste, dar văzând că era vorba de subiecte aride şi 
neinteresante ca economia, psihologia şi - recent - 
administrarea fermelor, o lăsau repede singură ca să-şi 
continue cercetările şi însemnările. 

Pentru că avea mulţi clienţi stabili şi pentru că se ducea la 
Copacabana zilnic, chiar şi când mişcarea era slabă, Maria 
câştigă încrederea lui Milan şi invidia colegelor; acestea 
comentau că brazilianca era ambițioasă, arogantă şi nu se 


gândea decât să câştige bani. Această ultimă acuzaţie nu 
era lipsită de temei, dar ea ar fi dorit să le întrebe pe toate 
celelalte dacă nu se aflau acolo din acelaşi motiv. 

Oricum, comentariile nu ucid - fac parte din viaţa oricărei 
persoane de succes. Era mai bine să le ignore, 
concentrându-şi atenţia asupra singurelor sale două 
scopuri: întoarcerea în Brazilia la data stabilită şi 
cumpărarea unei ferme. 

Ralf Hart îi ocupa acum gândurile de dimineaţă până 
seara şi pentru prima oară era capabilă să fie fericită cu o 
dragoste absentă - deşi regreta oarecum că o mărturisise, 
riscând să piardă totul. Ce avea însă de pierdut, dacă nu 
cerea nimic în schimb? Îşi aminti cum începuse să-i bată 
inima mai repede când Milan menţionase că el era - sau 
fusese - un client special. Ce însemna asta? Se simţea 
trădată, devenise geloasă. 

Evident că gelozia e normală, deşi viaţa o învățase că era 
inutil să crezi că cineva poate poseda altă persoană - cine 
crede că aşa ceva este cu putinţă vrea să se 
autoamăgească. Şi totuşi, nu poate fi înăbuşită ideea de 
gelozie şi nici să ai mari idei intelectuale cu privire la ea 
sau, mai mult, să crezi că este o dovadă de slăbiciune. 

Dragostea cea mai puternică este cea care-şi poate 
manifesta slăbiciunea. Oricum, dacă dragostea mea ar fi 
adevărată (şi nu doar un mod dea mă distra, deamă 
înşela, de a-mi trece timpul, care în oraşul acesta nu trece 
niciodată), libertatea are să învingă gelozia şi durerea 
provocată de ea - întrucât şi durerea este componenta unui 
proces natural. „Cine face sport ştie un lucru: când vrem să 
ne atingem obiectivele, trebuie să fim pregătiţi pentru o 
doză zilnică de durere sau de indispoziţie. La început e 
incomod şi demotivant. Dar, cu timpul, înţelegem că face 
parte din instalarea stării de bine şi vine un moment când, 
în absenţa durerii, avem parcă senzaţia că exerciţiul nu-şi 
are efectul dorit. 


Periculos este să focalizezi durerea asta, să-i dai un nume 
de persoană, să ţi-o permanentizezi în gând; or, de asta, 
slavă Domnului, Maria izbutise să scape. 

Dar şi aşa, uneori se surprindea gândindu-se unde va fi 
fiind el, fiindcă nu o mai căuta, dacă i s-o fi părut stupidă cu 
povestea aceea cu gara şi dorinţa reprimată, dacă fugise 
pentru totdeauna pentru că ea îi mărturisise că-l iubeşte. 
Pentru a evita ca sentimente atât de frumoase să se 
transforme în suferinţă, ea îşi dezvoltă o metodă: când îi 
venea în minte ceva pozitiv legat de Ralf Hart - şi asta 
putea fi şemineul aprins şi vinul, un gând pe care i-ar fi 
plăcut să-l discute cu el sau pur şi simplu încercarea plină 
de o nelinişte desfătătoare de a şti când avea să se întoarcă 
—, Maria făcea o pauză, îi zâmbea cerului şi-i mulțumea că 
este vie şi nu aşteaptă nimic de la omul iubit. 

lar dacă inima ei începea să se plângă de absenţă sau de 
afirmaţiile greşite pe care le făcuse când fuseseră 
împreună, ea îşi zicea: „A, vrei să te gândeşti la asta? 
Foarte bine atunci, fă ce vrei, dar eu o să mă consacru unor 
treburi mai importante.” 

Continua să citească sau, dacă era pe stradă, începea să 
fie atentă la tot ce era în jurul ei: culori, oameni, sunete, 
îndeosebi sunete - ale paşilor săi, ale filelor întoarse, ale 
fragmentelor de conversații, iar gândul stânjenitor dispărea 
în cele din urmă. Dacă revenea după cinci minute, repeta 
procedeul, până ce amintirile, acceptate iniţial, dar respinse 
cu blândeţe, se îndepărtau pentru o perioadă considerabilă. 

Unul dintre aceste „gânduri negative” era posibilitatea de 
a nu-l mai revedea. Cu niţică practică şi multă răbdare, 
izbuti să-l transforme într-un „gând pozitiv”: după plecarea 
ei, Geneva avea să fie un chip de bărbat cu părul foarte 
lung şi demodat, surâs infantil, voce gravă. Dacă avea s-o 
întrebe cineva, mulţi ani după aceea, cum era locul pe care- 
| cunoscuse în tinereţe, ar fi putut răspunde: „Frumos, 
capabil să iubească şi să fie iubit.” 


Din jurnalul Mariei, într-o zi cu slabă mişcare la 
Copacabana: 

După atâta convieţuire cu persoanele care vin aici, ajung 
la concluzia că sexul poate fi utilizat ca oricare alt drog: ca 
să fugi de realitate, ca să-ţi uiţi problemele, ca să te 
relaxezi. Şi, ca toate drogurile, e o practică nocivă şi 
distrugătoare. 

Dacă cineva vrea să se drogheze, fie cu sex, fie cu orice 
altceva, asta îl priveşte direct; consecinţele actelor sale vor 
fi mai bune sau mai rele în conformitate cu cel pe care şi l-a 
ales. Dar dacă e vorba să înaintăm în viaţă, trebuie să 
înţelegem faptul că ceea ce e „bunişor” e foarte diferit de 
ceea ce este „cel mai bun”. 

Contrar convingerii clienţilor mei, sexul nu poate fi 
practicat la orice oră. În fiecare dintre noi este un ceasornic 
ascuns şi, ca să faci dragoste, arătătoarele ambilor inşi 
trebuie să indice aceeaşi oră la acelaşi timp. Asta nu se 
întâmplă în orice zi. Cine iubeşte nu depinde de actul sexual 
ca să se simtă bine. Două persoane care sunt împreună şi se 
iubesc mult trebuie să-şi potrivească arătătoarele, cu 
răbdare şi perseverenţă, cu jocuri şi reprezentații 
„teatrale”, până când înţeleg că a face dragoste este mult 
mai mult decât o întâlnire; e o „imbrăţişare” a organelor 
genitale. 

Totul este important. Cineva care-şi trăieşte intens viaţa se 
bucură tot timpul şi nu simte lipsa sexului. Când face sex, îl 
face din abundență, pentru că paharul de vin e atât de plin, 
încât se revarsă în chip firesc, pentru că e absolut inevitabil, 
pentru că acceptă chemarea vieţii, pentru că în clipa 
aceasta, doar în clipa asta, ajunge să-şi piardă controlul. 

PS, 

— Tocmai am recitit ce am scris: Doamne Dumnezeule, 
devin prea intelectuală! 

La puţin timp după ce scrisese acestea şi când se pregătea 
să mai trăiască o noapte de Mamă Atotinţelegătoare sau de 
Fată Ingenuă, uşa Copacabanei se deschise şi intră Terence, 


funcţionarul superior de la casa de discuri, unul dintre 
clienţii speciali. 

Milan, din spatele barului, păru mulţumit: fata nu-l 
decepţionase. Maria îşi aminti tot atunci de cuvintele care 
spuneau atâtea lucruri şi-n acelaşi timp nu spuneau nimic: 
„Durere, suferinţă şi multă plăcere.” 

— Am venit de la Londra special ca să te văd. M-am gândit 
mult la tine. 

Ea zâmbi, încercând să facă în aşa fel, încât zâmbetul să 
nu fie o încurajare. Dar la început, el nu urmă ritualul, nu o 
invită la nimic - doar se aşeză. 

— Când îl face pe cineva să descopere ceva, profesorul 
descoperă şi el în cele din urmă ceva nou. 

— Ştiu despre ce vorbeşti - răspunse Maria, amintindu-şi 
de Ralf Hart şi simțindu-se iritată de propria-i amintire. Se 
găsea în faţa altui client, era nevoită să-l respecte şi să facă 
tot posibilul ca să-l mulţumească. 

— Vrei să mergem mai departe? 

O mie de franci. Un univers ascuns. Un patron care o 
privea. Certitudinea că se putea opri oricând ar fi vrut. Data 
fixată pentru întoarcerea în Brazilia. Alt bărbat, care nu mai 
apărea. 

— Te grăbeşti? - întrebă Maria. 

E] zise că nu. Ce voia oare? 

— Vreau drinkul, dansul meu, respectul pentru profesia 
mea. 

EI ezită câteva minute, dar totul ţinea de spectacol, a 
domina şi a fi dominat. Plăti drinkul, dansă, comandă un 
taxi, îi dădu banii în timp ce traversau oraşul şi se opriră la 
acelaşi hotel. Intrară, el îl salută pe portarul italian la fel 
cum făcuse în noaptea când se cunoscuseră, urcară în 
aceeaşi cameră cu vederea spre râu. 

Terence aprinse un chibrit şi abia atunci Maria îşi dădu 
seama că peste tot erau răspândite zeci de luminări. El 
începu să le aprindă pe toate. 


— Ce vrei să ştii? De ce sunt aşa? Dacă nu mă-nşel, ţi-a 
plăcut foarte mult noaptea pe care am petrecut-o 
împreună. Vrei să ştii de ce eşti şi tu aşa? 

— Mă gândesc că în Brazilia avem superstiţia să nu 
aprindem mai mult de trei lucruri cu acelaşi chibrit. Şi tu nu 
respecţi asta. 

EI ignoră comentariul. 

— Tu eşti ca şi mine. Nu eşti aici pentru mia de franci, ci 
din pricina sentimentului de vinovăţie, de dependenţă, din 
pricina complexelor şi nesiguranţei tale. Şi asta nu e nici 
bine, nici rău, este natura umană. 

Luă telecomanda televizorului şi schimbă mai multe 
canale, oprindu-se în cele din urmă la un program de ştiri, 
unde nişte refugiaţi încercau să scape de un război. 

— Vezi asta? Ai mai văzut programe în care oamenii îşi 
discută problemele în faţa întregii lumi? Ai mai fost la 
chioşcul de ziare şi ai văzut manşetele? Lumea se bucură de 
suferinţă şi durere. Sadism în privire, masochism în 
concluzia că nu trebuie să ştim toate astea ca să fim fericiţi, 
şi totuşi asistăm la tragedia altora şi, uneori, suferim o dată 
cu ea. 

Umplu alte două pahare cu şampanie, stinse televizorul şi 
aprinse mai departe luminările fără a respecta superstiţia 
la care se referise Maria. 

— Repet: este condiţia umană. De când am fost alungaţi 
din paradis, fie facem pe cineva să sufere, fie ne uităm la 
suferinţele celorlalţi. E inevitabil. 

Începea să se audă bubuitul tunetelor afară, se apropia o 
furtună teribilă. 

— Dar eu nu sunt convinsă - zise Maria —. Mi se pare 
ridicol să cred că tu eşti stăpânul meu şi eu sclava ta. Nu 
avem nevoie de nici un „teatru” ca să ne întâlnim cu 
suferinţa; viaţa ne oferă şi multe alte ocazii. 

Terence isprăvise de aprins toate luminările. Luă una din 
ele, o puse la mijlocul mesei, servi iarăşi şampanie şi caviar. 
Maria bea repede, gândindu-se la cei o mie de franci din 


poşeta ei, la necunoscutul care o fascina şi înfricoşa, la 
posibilitatea de a-şi stăpâni spaima. Ştia că o noapte cu un 
asemenea bărbat nu va fi niciodată ca alta, nu-l putea 
intimida. 

— Aşează-te. 

Glasul era când blând, când autoritar. Maria se supuse şi 
un val de căldură îi străbătu corpul; ordinul îi era familiar, 
se simţea mai în siguranţă. 

„leatru. Trebuie să intru în piesa de teatru.” 

Era bine să primească ordine. Nu avea nevoie să 
gândească, trebuia doar să se supună. Mai ceru şampanie, 
el îi aduse votcă; avea efect mai rapid, elibera cu mai multă 
uşurinţă, mergea mai bine cu caviarul. 

Destupă sticla. Maria bău practic singură, în timp ce 
asculta tunetele. Totul concura la perfecțiunea momentului, 
ca şi cum energia cerurilor şi a pământului şi-ar fi arătat şi 
latura violentă. 

La un moment dat, Terence luă o valijoară din dulap şi o 
puse pe pat. 

— Nu te mişca. 

Maria rămase imobilă. El deschise valijoara şi scoase din 
ea două perechi de cătuşe din metal cromat. 

— Şezi cu picioarele desfăcute. 

Ea ascultă. Neputincioasă prin voinţa proprie, supusă 
pentru că aşa dorea. Observă că el îşi aţintise privirea între 
picioarele ei, îi putea vedea chiloţii strimţi, ciorapii lungi, 
coapsele, îşi putea imagina părul, sexul. 

— Ridică-te în picioare! 

Ea se ridică de pe scaun. Îşi echilibră cu greu corpul şi 
văzu că era mai ameţită de băutură decât crezuse. 

— Nu te uita la mine. Jos capul, respectă-ţi stăpânul! 

Înainte de a fi putut lăsa capul în jos, din valijoară fu 
scoasă o cravaşă fină, care pocni în aer - ca şi cum ar fi avut 
viaţă proprie. 

— Bea. Ţine capul aplecat, dar bea. 


Goli încă unu, două, trei pahare de votcă. Acum nu mai era 
doar teatru, ci realitatea vieţii: nu avea control. Se simţea 
un obiect, un simplu instrument şi, oricât ar fi părut de 
incredibil, supunerea aceea îi dădea senzaţia de libertate 
deplină. Nu mai era profesoara, cea care dă lecţii, cea care 
consolează, cea care ascultă confesiunile, cea care excită; 
era doar fata din interiorul Braziliei, în faţa puterii uriaşe a 
bărbatului. 

— Jos rochia. 

Ordinul veni sec, fără dorinţă - şi totuşi cu încărcătură 
erotică. Ţinându-şi capul aplecat, în semn de reverență, 
Maria îşi desfăcu nasturii de la rochie şi o lăsă să alunece 
jos, pe podea. 

— Nu te porţi bine, ştiai? 

Cravaşa plesni din nou în aer. 

— Trebuie să fii pedepsită. Cum de îndrăzneşte să mă 
contrarieze o fată de vârsta ta? Ar trebui să stai în genunchi 
în faţa mea. 

Maria dădu să îngenuncheze, dar cravaşa o întrerupse; îi 
atingea pentru prima dată carnea - pe fese. Ardea, dar 
părea să nu fi lăsat semne. 

— Eu nu ţi-am spus să îngenunchezi. i-am spus eu? 

— Nu. 

Cravaşa îi atinse încă o dată fesele. 

— Zi: „Nu, stăpâne.” 

Şi încă o şfichiuire. O fracțiune de secundă ea se gândi că 
putea pune capăt acestor lucruri imediat; sau putea opta să 
meargă până la sfârşit, nu pentru bani, ci pentru ceea ce 
spusese prima oară - o fiinţă umană se cunoaşte doar dacă 
merge până la limitele sale. 

Şi asta era ceva nou; era aventura, putea decide mai 
târziu dacă i-ar plăcea să continue, dar în acea clipă, ea 
încetă să mai fie tânăra care avea trei obiective în viaţă, 
care câştiga bani cu trupul ei, care cunoscuse un bărbat cu 
un şemineu şi istorii interesante de povestit. Acolo nu era 
nimeni - şi a fi nimeni era tot ce visa. 


— Scoate-ţi rochia. Şi mergi dintr-o parte în alta, ca să te 
pot vedea. 

Se supuse din nou, ţinându-şi capul în jos, fără a rosti nici 
o vorbă. Bărbatul care o privea era îmbrăcat, impasibil, nu 
era aceeaşi persoană cu care stătuse de vorbă de la local 
până aici - era un Ulise care venea de la Londra, un Tezeu 
care sosea din cer, un sechestrator care invada oraşul cel 
mai sigur din lume şi inima cea mai ermetică de pe pământ. 
Îşi scoase chiloţii, sutienul, se simţi lipsită de apărare şi 
protejată în acelaşi timp. Cravaşa pocni iarăşi în aer, de astă 
dată fără a-i atinge trupul. 

— "Ţine capul în jos! Eşti aici ca să fii umilită, ca să fii 
supusă la orice doresc eu, pricepi? 

— Da, stăpâne. 

O apucă de braţe şi-i puse la încheieturile mâinilor prima 
pereche de cătuşe. 

— Şi-o să mănânci bătaie multă. Până o să-nveţi cum să te 
porți. 

Cu mâna deschisă, îi dădu o palmă peste fese. Maria ţipă, 
de data asta o duruse. 

— A, te plângi, nu-i aşa? Ai să vezi pe urmă că e bine. 

Înainte ca ea să poată reacţiona, o botniţă de piele îi 
prinse gura. Nu o împiedica să vorbească, putea zice 
„galben” sau „roşu”, dar simţea că destinul ei era să lase ca 
bărbatul acela să poată face cu ea tot ce voia şi că nu avea 
cum să scape de-acolo. Era goală, cu botniţa la gură, cu 
votca prin vine în loc de sânge. 

Altă palmă peste fese. 

— Mergi dintr-o parte în alta! 

Maria începu să meargă, supumându-se comenzilor „stai”, 
„la dreapta”, „şezi”, „desfă picioarele”. Din când în când, 
fără nici un motiv, încasa câte o palmă şi simţea durerea, 
simţea umilinţa - care era mai puternică şi mai dură decât 
durerea - şi se simţea în altă lume, unde nu exista nimic, iar 
asta era o senzaţie aproape religioasă, să se anuleze total, 
să slujească, să piardă ideea eului, a dorințelor, a propriei 


voințe. Era complet udă, excitată, nu înţelegea ce se 
întâmpla. 

— Aşază-te iar în genunchi! 

Cum îşi ţinea capul tot aplecat, în semn de obedienţă şi 
umilinţă, Maria nu putea vedea exact ce se petrecea; dar 
observa că, în alt univers, pe altă planetă, bărbatul acela 
gâfâia, obosit să plesnească din cravaşă şi să-i lovească 
fesele cu palma mâimii deschise, pe când ea se simţea tot 
mai plină de forţă şi de energie. Acum îşi pierduse ruşinea 
şi nu-i păsa să arate că-i plăcea, începu să geamă, îi ceru să- 
i atingă sexul, dar bărbatul, în loc de asta, o apucă şi o duse 
pe pat. 

Cu violenţă - dar o violenţă despre care ştia că n-avea să-i 
facă nici un rău - îi desfăcu picioarele şi i le prinse pe 
fiecare de o margine a patului. Cu mâinile încătuşate la 
spate, cu picioarele desfăcute, cu botniţa la gură, oare când 
avea să o pătrundă? Nu vedea că ea era gata, că voia să-l 
slujească, era sclava, animalul, obiectul său, era gata să 
facă orice i-ar fi poruncit? 

— 'Ţi-ar plăcea să te fac să explodezi toată? 

Văzu că el îi proptea coada cravaşei în sex. Se cutremură 
din cap până-n picioare şi-n clipa când îi atinse clitorisul, îşi 
pierdu controlul. Nu ştia de cât timp erau acolo, nu-şi mai 
dădea seama de câte ori fusese bătută, dar fulgerător veni 
orgasmul, orgasmul pe care zeci, sute de bărbaţi, în toate 
lunile acelea, nu reuşiseră niciodată să i-l declanşeze. 
Explodă o lumină, simţea că intră într-un soi de groapă 
neagră din propriu-i suflet, unde durerea intensă şi spaima 
se amestecau cu plăcerea totală, cea care o împingea 
violent dincolo de toate limitele pe care le cunoscuse, şi 
Maria gemu, strigă cu glasul sufocat de botniţă, se zbătu în 
pat, simțind că încheieturile îi erau tăiate de cătuşe, iar 
fâşiile de piele îi zdrobeau gleznele, se agită ca niciodată 
tocmai pentru că nu se putea mişca, ţipă cum nu mai ţipase 
niciodată fiindcă avea o botniţă la gură şi nimeni nu o putea 
auzi. Era durerea plăcerii, coada cravaşei apăsându-i 


clitorisul tot mai puternic şi orgasmul ţâşnindu-i pe gură, 
prin sex, prin pori, prin ochi, prin toată pielea. 

Intră într-un soi de transă şi, încetul cu încetul, cobori, 
cobori, cravaşa nu mai era între coapse, doar părul umezit 
de sudoarea abundentă şi mâinile tandre care-i scoteau 
cătuşele şi-i dezlegau fâşiile de piele de la picioare. 

Rămase culcată acolo, incapabilă să-l privească pe bărbat 
deoarece îi era ruşine de ea însăşi, de ţipetele ei, de 
orgasmul ei. El o mângâia pe păr şi gâfâia - dar plăcerea 
fusese exclusiv a ei; el nu avusese nici un moment de extaz. 

Trupul ei gol îl îmbrăţişă pe acel bărbat complet îmbrăcat, 
epuizat de atâtea ordine, de atâtea ţipete, de atâta control 
al situaţiei. Acum nu ştia ce să spună, cum să continue, dar 
ea era în siguranţă, protejată, pentru că el o invitase să 
meargă într-o zonă a ei pe care nu o cunoştea, el îi era 
protectorul şi maestrul. 

Începu să plângă, iar el aşteptă cu răbdare să înceteze. 

— Ce-ai făcut cu mine? - zicea ea printre lacrimi. 

— Ceea ce voiai să-ţi fac. 

Ea îl privi şi simţi că avea o nevoie disperată de el. 

— Nu te-am forţat, nu te-am obligat şi nu te-am auzit 
zicând „galben”; singura mea putere era cea pe care mi-o 
dădeai tu. Nu exista nici un tip de obligaţie, de şantaj, exista 
numai voinţa ta; deşi tu erai sclava şi eu eram stăpânul, 
singura mea putere era să te împing în direcţia propriei 
tale libertăţi. 

Cătuşe. Fâşii de piele la picioare. Botniţă. Umilire, mai 
puternică şi mai intensă decât durerea. Chiar şi aşa - el 
avea dreptate —, senzaţia era una de libertate totală. Maria 
era ghiftuită de energie, de vigoare, şi observa cu 
surprindere că bărbatul de lângă ea era epuizat. 

— Ai ajuns la orgasm? 

— Nu - zise el —. Stăpânul e prezent ca să-şi violenteze 
sclavul. Plăcerea sclavului e bucuria stăpânului. 

Nimic din toate acestea nu avea sens, pentru că nu asta 
povestesc istoriile, nu aşa este viaţa reală. Acolo era însă o 


lume de fantezie, ea era plină de lumină, iar el părea opac, 
stors de vlagă. 

— Poţi să pleci când vrei - zise Terence. 

— Nu vreau să plec, vreau să înţeleg. 

— Nu e nimic de înţeles. 

Ea se ridică, în frumuseţea şi intensitatea nudităţii sale, şi 
turnă vin în două pahare. Aprinse două ţigări şi-i dădu lui 
una - rolurile se schimbaseră, stăpâna îl servea acum pe 
sclav, răsplătindu-l pentru plăcerea pe care i-o dăruise. 

— Mă-mbrac şi plec. Dar mi-ar plăcea să stăm un pic de 
vorbă. 

— Nu avem despre ce vorbi. Asta am vrut, iar tu ai fost 
minunată. Sunt obosit, mâine trebuie să mă-n-torc la 
Londra. 

EI se întinse şi închise ochii. Maria nu ştia dacă se 
prefăcea că doarme, dar nu conta; fuma ţigara cu plăcere, 
îşi bău negrăbită paharul de vin cu chipul lipit de geamuri, 
uitându-se la lacul din faţă şi dorindu-şi ca altcineva, de pe 
celălalt mal, să o vadă aşa - goală, împlinită, satisfăcută, 
singură. 

Se îmbrăcă, plecă fără a mai spune la revedere şi fără a-i 
mai păsa dacă deschidea uşa sau nu, pentru că nu era 
încredinţată dacă voia să se mai întoarcă. 

Terence auzi uşa trântindu-se, aşteptă să vadă dacă nu se 
întoarce zicând că-şi uitase ceva şi abia după câteva minute 
se ridică şi-şi mai aprinse o ţigară. 

Fata asta avea stil, gândi el. Ştiuse să suporte cravaşa, deşi 
asta era cel mai obişnuit, cel mai vechi şi cel mai 
neînsemnat din toate supliciile. O clipă, îşi aminti de prima 
dată când experimentase relaţia asta misterioasă dintre 
două fiinţe care doresc să se apropie, dar nu izbutesc s-o 
facă decât provocându-le suferinţă celorlalţi. 

Acolo, afară, milioane de cupluri practicau, fără a-şi da 
seama, zi de zi, arta sadomasochismului. Plecau la lucru, se 
întorceau, aveau tot felul de pretenţii, o agresau sau erau 
agresaţi de femeie, se simțeau mizerabili - dar profund 


ataşaţi de propria-le nefericire, fără a şti că era de ajuns un 
gest, un „până aici”, ca să se elibereze de opresiune. 
Terence experimentase asta cu prima lui soţie, o celebră 
cântăreaţă engleză; trăia torturat de gelozie, făcând scene, 
petrecând zile întregi sub efectul calmantelor şi nopţile 
îmbătat de alcool. Ea îl iubea, nu înţelegea de ce se purta 
astfel, el o iubea - şi nici el nu-şi înţelegea propriul 
comportament. Era însă ca şi cum agonia pe care şi-o 
provocau unul altuia ar fi fost necesară, fundamentală 
pentru viaţă. 

Odată, un muzician - pe care el îl considera foarte ciudat, 
pentru că părea prea normal în mijlocul acelei lumi exotice 
- uită în studio o carte. Venus pedepsitoarea, de Leopold 
von Sacher-Masoch. Terence începu să o răsfoiască şi, pe 
măsură ce o citea, se înţelegea mai bine pe sine însuşi: 
„Frumoasa femeie se dezgoli şi apucă un bici lung cu coada 
scurtă, pe care şi-l ţinu pe încheietura mâinii. «Tu ai cerut», 
zise ea. «Atunci o să te biciuiesc.» «Fă-o», şopti amantul ei. 
«Te implor.»,, 

Soţia lui era dincolo de peretele de sticlă al studioului, 
repetând. Ceruse să i se deconecteze microfonul care le 
permitea tehnicienilor să audă totul şi cererea îi fusese 
îndeplinită. Terence se gândea că poate fixa o întâlnire cu 
pianistul şi atunci îşi dădu seama: ea îl ducea la nebunie, 
dar se părea că se obişnuise să sufere şi nu putea trăi fără 
asta. 

„O să te biciuiesc”, zicea femeia goală, în romanul pe care- 
| ţinea în mâini. „Fă-o, te implor.” 

El era frumos, se bucura de autoritate în studioul de 
înregistrări, de ce oare avea nevoie să ducă viaţa pe care o 
ducea? 

Pentru că-i plăcea. Merita să sufere mult, de vreme ce 
viaţa fusese foarte bună pentru el şi nu era vrednic de toate 
acele binecuvântări - bani, respect, celebritate. Credea că 
însăşi cariera lui îl ridica la un nivel unde avea să devină 


dependent de succes, şi asta îl speria, pentru că văzuse 
mulţi oameni prăbuşindu-se de pe înălţimi. 

Citi toată cartea. Începu să citească tot ce-i cădea în mână 
cu privire la misterioasa legătură dintre durere şi plăcere. 
Soţia lui descoperi casetele video pe care le închiria, cărţile 
pe care le ascundea, întrebă ce însemna asta, dacă nu 
cumva era bolnav. lerence răspunse că nu, era o cercetare 
pe care o făcea pentru partea vizuală a unei noi lucrări pe 
care trebuia să o facă ea. Şi sugeră, ca din întâmplare: 
„Poate ar trebui să experimentăm.” 

Experimentaseră. La început cu multă reţinere, bazându- 
se doar pe manualele pe care le găseau în sex shopuri. 
Curând dezvoltaseră noi tehnici, până la limită, expunându- 
se unor riscuri - dar simțind că mariajul lor devenea tot mai 
solid. Erau complici în ceva ascuns, interzis, condamnat. 

Experienţa celor doi se transformă în artă: creaseră noi 
mode, piele şi ţinte de metal. O femeie intra în scenă cu un 
bici, jartiere, cizme şi aducea publicul la delir. Noul disc 
ocupă primul loc în topurile de succes din Anglia şi de aici 
făcu mai departe o carieră triumfătoare în toată Europa. 
Terence era surprins să vadă cum tineretul îi accepta 
delirurile personale cu atâta naturaleţe, unica sa explicaţie 
fiind că în felul acesta violenţa reprimată se putea 
manifesta sub o formă intensă, dar inofensivă. 

Biciul ajunse să fie simbolul grupului, începu să fie 
reprodus pe tricouri, tatuaje, autocolante, cărţi poştale 
ilustrate. Formaţia intelectuală a lui Terence îl făcu să caute 
originea acelui fenomen, ca să se înţeleagă mai bine pe sine 
însuşi. 

Nu erau, cum îi spusese prostituatei când se întâlniseră, 
penitenţii care încercau să îndepărteze ciuma neagră. Din 
noaptea timpurilor, omul înţelesese că suferinţa, o dată 
privită fără teamă, era paşaportul său către libertate. 

Egiptul, Roma, Persia cultivau deja noţiunea că, dacă un 
om se sacrifică, îşi salvează ţara sau lumea. În China, dacă 
avea loc o catastrofă naturală, era pedepsit împăratul, 


întrucât el era reprezentantul divinității pe pământ. Cei mai 
buni războinici din Sparta, în Grecia antică, erau biciuiţi o 
dată pe an, de dimineaţa până noaptea, în cinstea zeiţei 
Diana - în timp ce mulţimea striga vorbe stimulative, 
cerându-le să suporte durerea cu demnitate, căci ea îi 
pregătea pentru lumea războaielor. La sfârşitul zilei, preoţii 
examinau rănile lăsate pe spinările războinicilor şi cu 
ajutorul lor prevedeau viitorul cetăţii. 

Părinţii pustiei, o veche comunitate creştină din secolul al 
IV-lea care se reunea în jurul unei mânăstiri din Alexandria, 
utilizau flagelarea ca mijloc de îndepărtare a diavolilor sau 
de dovedire a inutilităţii trupului în cursul căutării 
spirituale. Istoria sfinţilor era plină de exemple - Sfânta 
Roza alerga prin grădină în timp ce spinii îi sfâşiau carnea; 
Sfântul Dominic Loricatus se biciuia sistematic în fiecare 
noapte înainte de a adormi; martirii se ofereau de bunăvoie 
morţii lente pe cruce sau sfâşiaţi de colții fiarelor sălbatice. 
Toţi spuneau că durerea, o dată depăşită, era capabilă să 
ducă la extazul religios. 

Studii recente, neconfirmate, indicau că în răni se dezvolta 
un fel de ciupercă cu proprietăţi halucinogene, care 
provoca viziunile. Plăcerea părea atât de intensă, încât 
practica a ieşit din mânăstiri şi a început să câştige întreaga 
lume. 

În 1718, a fost publicat Tratatul de autoflagelare, care 
învăţa cum să descoperi plăcerea prin intermediul durerii, 
dar fără să aduci vătămări corpului. La sfârşitul acelui 
secol, existau zeci de locuri în Europa unde inşii sufereau ca 
să ajungă la bucurie. Sunt consemnați regi şi prințese care 
porunceau să fie biciuiţi de sclavii lor, până ce 
descoperiseră că plăcerea stătea nu doar în bătaie, ci şi în 
provocarea durerii - deşi era mai epuizant şi mai puţin 
agreabil. 

În timp ce-şi fuma ţigara, Terence încerca o anume plăcere 
la gândul că cea mai mare parte din omenire nu ar putea 
înţelege niciodată ceea ce gândea el. 


Nu avea importanţă: aparţinea unui club închis, numai cei 
aleşi aveau acces. Îşi aminti iar că tortura de a fi căsătorit 
se transformase în miracolul de a fi căsătorit. Soţia lui ştia 
că vizita Geneva în acest scop şi faptul acesta nu o deranja - 
dimpotrivă, în lumea asta bolnavă, ea era fericită că 
bărbatul ei îşi putea obţine recompensa dorită după o 
săptămână de muncă grea. 

În timp ce-şi fuma ţigara privind lacul din faţa ferestrei, 
simţea din nou voinţa de a trăi. Fata care ieşise adineauri 
din cameră înţelesese tot. Simţea că sufletul îi era apropiat 
de-al ei, deşi nu era încă pregătit să se îndrăgostească, 
deoarece îşi iubea soţia. Îi plăcea însă gândul că era liber şi 
putea visa la o nouă legătură. 

Mai trebuia să o facă să experimenteze lucrul cel mai 
dificil: să o transforme în Venus Pedepsitoarea, în 
Dominatrix, în Stăpâna, capabilă să umilească şi să 
pedepsească fără milă. Dacă avea să treacă proba aceasta, 
era gata să-i deschidă inima şi să o lase să intre. 

Din jurnalul Mariei, încă îmbătată de votcă şi plăcere: 

Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. 
Când am încetat a fi cine eram, m-am găsit pe mine însămi. 

Când am cunoscut umilinţa şi supunerea totală, am 
devenit liberă. Nu ştiu dacă sunt bolnavă, dacă totul n-a fost 
decât un vis sau dacă se va întâmpla o singură dată. Ştiu că 
pot să trăiesc fără asta, dar mi-ar plăcea să-l întâlnesc din 
nou, să repet experienţa, să merg mai departe decât am 
fost. 

Eram un pic speriată de durere, dar ea n-a fost la fel de 
tare ca umilinţa - era doar un pretext. În momentul când 
am avut primul orgasm după multe luni, în ciuda 
numeroşilor bărbaţi şi numeroaselor lucruri diferite pe care 
le-au făcut cu trupul meu, m-am simţit - oare o fi cu putinţă 
aşa ceva? - mai aproape de Dumnezeu. Mi-am amintit de 
ceea ce a spus el despre ciuma neagră, despre clipa în care 
flagelanţii, oferindu-şi durerea pentru salvarea umanităţii, 


găseau în ea plăcerea. Eu nu voiam să salvez omenirea sau 
pe el sau pe mine însămi. Eram pur şi simplu acolo. 

Sexul este arta de a controla lipsa de control. 

Nu era un teatru, se aflau chiar într-o gară, la cererea 
Mariei, care poftea la o pizza care se putea găsi numai 
acolo. Nu strica să fie niţel capricioasă. Ralf ar fi trebuit să 
apară cu o zi mai devreme, când încă era o femeie în 
căutare de dragoste, şemineu, vin, dorinţă. Dar viaţa făcuse 
altă alegere şi astăzi îşi petrecuse întreaga zi fără a-şi face 
exerciţiul de concentrare asupra sunetelor şi prezentului, 
pur şi simplu pentru că nu se mai gândise la el, descoperise 
lucruri care o interesau mai mult. 

Ce să facă oare cu bărbatul de lângă ea, mâncând o pizza 
care poate nu-i plăcea, doar ca să-şi omoare timpul şi să 
aştepte momentul când avea să meargă la el acasă? Când el 
intrase în local şi-i oferise un drink, Maria se gândise să-i 
spună că nu o mai interesa, că-şi găsise pe altcineva; pe de 
altă parte, simţea o extraordinară nevoie să stea de vorbă 
cu cineva despre noaptea precedentă. 

Încercase cu o prostituată sau alta care serveau şi ele 
„clienţi speciali”, dar niciuna nu-i dăduse mai multă atenţie, 
deoarece Maria era expertă, învăţa repede, se 
transformase într-o mare ameninţare la Copacabana. Ralf 
Hart, dintre toţi bărbaţii pe care-i cunoştea, era pesemne 
unicul care ar fi putut înţelege, căci Milan îl considera 
„client special”. El încă o privea cu ochii strălucitori de 
iubire şi asta făcea totul mai dificil, mai bine să nu-i spună 
NIMIC. 

— Ce ştii despre suferinţă, umilinţă şi multă plăcere? 

Încă o dată nu reuşise să se controleze. 

Ralf se opri din mâncat pizza. 

— Ştiu tot. Dar nu mă interesează. 

Răspunsul venise instantaneu, iar Maria rămase şocată. 
Deci toată lumea ştia, doar ea nu? Ce lume era asta, 
Doamne Dumnezeule? 


— Mi-am cunoscut demonii şi tenebrele - continuă Ralf —. 
Am mers până la fund, am experimentat tot, nu doar în 
zona asta, ci în multe altele. Între timp, ultima oară când 
ne-am întâlnit, am ajuns la limitele mele prin dorinţă, 
nicidecum prin durere. Am plonjat în adâncul sufletului meu 
şi ştiu că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de 
la viaţa asta. 

Îi veni să spună: „Unul din ele eşti tu, te rog, nu merge pe 
drumul acesta.” Dar nu avu curaj; în schimb, chemă un taxi 
şi ceru să-i ducă până pe malul lacului - unde, cu o veşnicie 
în urmă, se plimbaseră împreună în ziua când se 
cunoscuseră. Maria se miră de cererea lui, rămase tăcută - 
instinctul îi spunea că avea mult de pierdut, deşi mintea îi 
era încă ameţită de cele întâmplate în ajun. 

Se trezi din pasivitate doar când ajunseră în parcul de pe 
malul lacului; deşi încă era vară, noaptea era foarte frig. 

— Ce facem aici? - întrebă ea când coborâră din taxi —. 
Bate vântul, o să răcesc. 

— M-am gândit mult la comentariul tău de la gară. 
Suferinţă şi plăcere. Scoate-ţi pantofii. 

Ea îşi aminti că, odată, unul dintre clienţii ei îi ceruse 
acelaşi lucru şi se excitase numai privindu-i picioarele. Oare 
aventura încă nu-i dădea pace? 

— Am să răcesc - insistă ea. 

— Fă ce-ţi spun - insistă el —. N-ai să răceşti dacă nu stăm 
mult. Fă-mi credit, aşa cum şi eu îţi fac. 

Fără nici un motiv aparent, Maria înţelese că el voia să o 
ajute; poate şi el băuse dintr-o apă foarte amară şi-şi 
închipuia că şi ea trecea prin aceeaşi primejdie. Nu voia să 
fie ajutată; era mulţumită cu noua ei lume, unde 
descoperise că suferinţa nu mai era o problemă. Se gândi şi 
la Brazilia, la imposibilitatea de a întâlni un partener cu 
care să poată împărtăşi acest univers diferit, dar cum 
Brazilia era mai importantă decât orice altceva din viaţa ei, 
îşi scoase pantofii. Solul era plin de pietricele care-i rupseră 


numaidecât ciorapii, dar asta n-avea nici o importanţă, avea 
să-şi cumpere alţii. 

— Scoate-ţi haina. 

Ar fi putut spune „nu“, dar, din noaptea trecută, se 
obişnuise cu bucuria de a putea spune „da” la totcei se 
ivea în cale. Îşi scoase haina, trupul, cald încă, nu reacţionă 
imediat, dar în scurt timp începu să o supere. 

— Să mergem. Şi să stăm de vorbă. 

— Aici e imposibil. Pe jos e plin de pietre. 

— "Tocmai de-aceea; vreau să simţi pietrele astea, vreau să- 
ţi provoace durere, să te lovească, fiindcă tu trebuie să fi 
experimentat, aşa cum am experimentat şi eu, suferinţa 
aliată cu plăcerea şi trebuie să-ţi smulg asta din suflet. 

Maria se simţi îndemnată să-i spună: „Nu-i nevoie, îmi 
place.” Dar începu să meargă fără grabă, tălpile picioarelor 
începură să o frigă, din cauza frigului şi-a pietrelor ascuţite. 

— Una din expoziţiile mele m-a dus în Japonia, exact când 
eram vârât până peste cap în ceea ce tu ai numit „suferinţă, 
umilinţă şi multă plăcere”. Pe atunci, credeam că nu există 
drum de întoarcere, aveam să mă cufund tot mai mult şi din 
viaţa mea nu mai rămăsese decât voinţa de a pedepsi şi-a fi 
pedepsit. 

În definitiv, suntem fiinţe omeneşti, ne naştem încărcaţi de 
vină, ne temem când fericirea devine ceva posibil şi murim 
ca să-i pedepsim pe ceilalţi fiindcă ne simţim totdeauna 
neputincioşi, nedreptăţiţi, nefericiţi. Să-ţi poţi plăti păcatele 
şi să-i poţi pedepsi pe păcătoşi - ah, nu-i aşa că e un deliciu? 
Da, e cel mai grozav. 

Maria mergea, durerea şi frigul o făceau să-i urmărească 
cu greu cuvintele, dar se străduia. 

— Azi ţi-am observat semnele de la încheieturi. 

Cătuşele. Îşi pusese diverse brățări ca să şi le ascundă, dar 
ochii obişnuiţi ştiu întotdeauna ce anume caută. 

— În sfârşit, dacă tot ce ai experimentat de curând te 
îndeamnă să faci pasul ăsta, nu eu am să te împiedic; dar 
nimic din asta nu are legătură cu viaţa adevărată. 


— Pasul? 

— Durerea şi plăcerea. Sadismul şi masochismul. Zi-i cum 
vrei, dar dacă eşti convinsă că ăsta e drumul tău, am să 
sufăr, am să-mi amintesc de dorinţă, de întâlniri, de 
plimbarea pe Drumul Sfântului Iacob, de lumina ta. Voi 
păstra la loc de cinste un stilou şi ori de câte ori voi aprinde 
şemineul îmi voi aminti de tine. Dar nu te voi mai căuta 
niciodată. 

Maria se simţi înfricoşată, se gândi că era momentul să 
dea înapoi, să spună adevărul, să înceteze a se preface că 
ştia mai mult decât el. 

— Ceea ce am experimentat de curând, mai bine zis ieri, 
nu mai experimentasem niciodată. Şi mă sperie că, la limita 
degradării, m-aş putea găsi pe mine însămi. 

Era tot mai dificil să stea de vorbă - dinţii îi clănţăneau de 
frig, picioarele o dureau rău. 

— La expoziţia mea, într-o regiune numită Kumano, a 
apărut un tăietor de lemne - continuă Ralf, ca şi cum n-ar fi 
auzit ce spusese ea —. Tablourile mele nu i-au plăcut, dara 
fost în stare să descifreze, prin pictură, ceea ce trăiam şi 
simţeam. A doua zi, m-a căutat la hotel şi m-a întrebat dacă 
eram mulţumit; dacă eram, trebuia să continuu să fac ce-mi 
plăcea. Dacă nu eram, ar fi trebuit să-l însoțesc şi să petrec 
câteva zile cu el. 

M-a pus să umblu pe pietre, aşa cum te pun eu acum pe 
tine. M-a făcut să simt frigul. M-a obligat să înţeleg 
frumuseţea durerii, doar că era o durere provocată de 
natură, nu de om. Numea asta Shugen-do, o practică 
milenară. 

Mi-a spus că era un om căruia nu-i era frică de durere, şi 
asta era bine, deoarece, ca să-ţi domini sufletul, trebuie să 
înveţi a-ţi domina şi trupul. Mi-a mai spus că folosise 
durerea şi în mod greşit, şi asta era foarte rău. 

Acel tăietor de lemne, ignorant, credea că mă cunoaşte 
mai bine decât mine şi asta mă irita şi în acelaşi timp mă 


făcea să mă simt mândru că tablourile mele erau în măsură 
să exprime exact ce simţeam. 

Maria simţi că o piatră ascuţită o tăiase la un picior, frigul 
era şi mai intens, corpul îi amorţise şi nu reuşea să 
urmărească toate vorbele lui Ralf Hart. De ce oare oamenii, 
în lumea asta sfântă a lui Dumnezeu, erau atât de interesaţi 
să-i arate durerea lor? Durerea sacră, durerea însoţită de 
plăcere, durerea cu explicaţii sau fără explicaţii, era tot 
durere, durere... 

Piciorul zdrelit se lovi de altă piatră, ea îşi înăbuşi strigătul 
şi merse mai departe. La început încercase să-şi menţină 
integritatea, autocontrolul, ceea ce el numea „lumina”. 
Acum însă abia mergea, în timp ce stomacul şi capul i se 
învârteau: îi veni să vomite. Se gândi să se oprească, nimic 
din ce se întâmpla nu avea sens, aşa că nu se opri. 

Nu se opri din respect de sine; putea suporta mersul acela 
cu picioarele goale oricât va fi fost nevoie, pentru că, 
oricum, nu putea dura toată viaţa. Şi, brusc, alt gând 
fulgeră spaţiul: şi dacă cumva a doua zi nu se va putea duce 
la Copacabana din cauza unei probleme serioase la picioare 
sau a unei febre provocate de gripa care, era sigură, avea 
să se instaleze în trupul ei sumar îmbrăcat? Se gândi la 
clienţii care o aşteptau, la Milan care avea atâta încredere 
în ea, la banii pe care nu i-ar mai câştiga, la fermă, la 
părinţii mândri de ea. Dar suferinţa îndepărtă imediat orice 
alt fel de reflecţie şi ea punea un picior în faţa celuilalt, 
dorindu-şi nebuneşte ca Ralf Hart să-i recunoască efortul şi 
să-i spună că era de ajuns, îşi putea pune pantofii. 

El părea însă indiferent, departe, ca şi cum aceea ar fi fost 
unica manieră de a o elibera de ceva care nu-i era bine 
cunoscut, care o seducea, dar care avea să lase asupra ei 
semne mai adânci decât cele lăsate de cătuşe. Chiar dacă 
ştia că el încerca să o ajute şi oricât se străduia să meargă 
mai departe şi să-şi arate lumina puterii ei de voinţă, 
durerea nu-i permitea să aibă gânduri profane sau nobile - 


era exclusiv durere, care ocupa tot spaţiul, o înfricoşa şi-o 
obliga să vadă că avea o limită şi că nu avea să izbutească. 

Mai făcu un pas. 

Şi altul. 

Durerea părea acum că-i invadează sufletul şi că o 
slăbeşte spiritual, pentru că una este să faci puţin teatru 
într-un hotel de cinci stele, goală, cu votcă, caviar şi o 
cravaşă între coapse; alta era să stea în frig, desculţă, pe 
pietre care o tăiau la picioare. Era dezorientată, nu reuşea 
să schimbe nici un cuvânt cu Ralf Hart, tot ce mai exista în 
universul ei erau pietrele mărunte şi tăioase, care marcau o 
dâră printre copaci. 

Atunci, tocmai când se gândea să renunţe, o invadă un 
sentiment straniu: îşi atinsese limita şi dincolo de ea se 
întindea un spaţiu vid, unde părea să plutească deasupra ei 
înseşi, părea să ignore ceea ce simţea. Asta să fi fost 
senzaţia pe care o încercau penitenţii? La cealaltă 
extremitate a durerii descoperea o poartă câtre un nivel 
diferit de conştiinţă şi nu mai exista spaţiu pentru nimic 
altceva, doar pentru natura implacabilă - şi pentru ea 
însăşi, invincibilă. 

Totul în juru-i se prefăcu într-un vis: parcul prost iluminat, 
lacul întunecat, bărbatul tăcut, un cuplu sau altul 
plimbându-se, fără a observa că ea era desculţă şi mergea 
cu dificultate. Nu ştia dacă pricina era frigul sau suferinţa, 
dar deodată nu-şi mai simţi corpul, intră într-o stare unde 
nu există nici un fel de dorinţă sau spaimă, numai o 
misterioasă - cum ar putea numi aşa ceva? —, o misterioasă 
„pace”. Limita durerii nu era propria-i limită; putea trece 
dincolo de ea. 

Se gândi la toate fiinţele omeneşti care sufereau fără să 
vrea, iar ea, acolo, îşi provoca propria suferinţă - dar faptul 
nu mai avea nici o importanţă, trecuse de frontierele 
corpului şi acum îi rămânea doar sufletul, „lumina”, un soi 
de vid - pe care cineva, cândva, l-a numit Paradis. Există 


anumite suferinţe care pot fi uitate atunci când putem pluti 
deasupra durerilor noastre. 

Următorul lucru pe care şi-l aminti fu Ralf, care o luă de 
gât, scoţându-şi haina şi punându-i-o pe umeri. Se vede că 
leşinase de frig, dar nu conta; era mulţumită, nu-i era frică 
- învinsese. Nu se umilise în faţa acelui bărbat. 

Minutele se transformaseră în ore, trebuie să fi dormit în 
braţele lui, deoarece, când se trezi, deşi era tot noapte, se 
afla într-o cameră cu un televizor într-un colţ, şi nimic 
altceva. Albă, goală. 

Ralf apăru cu o ciocolată fierbinte. 

— E în ordine - zise el —. Ai ajuns unde trebuia să ajungi. 

— Nu vreau ciocolată, vreau vin. Şi vreau să cobor spre 
locul nostru, şemineul, cărţile răspândite prin toate 
colţurile. 

Spusese „locul nostru”. Nu asta intenţionase. 

Îşi privi picioarele; afară de o mică tăietură, avea doar 
semne roşii care urmau să dispară în câteva ceasuri. Cu 
anumită dificultate, cobori scările fără a da multă atenţie la 
nimic; se îndreptă spre colţul ei, pe covor, lângă şemineu - 
descoperise că ori de câte ori şedea acolo se simţea bine, ca 
şi cum ar fi fost „poziţia” ei, locul ei în acea casă. 

— Tăietorul de lemne cu pricina mi-a spus că, atunci când 
faci un tip de exerciţiu fizic, când îi pretinzi totul corpului 
tău, mintea câştigă o forţă spirituală stranie, care are ceva 
de-a face cu „lumina” pe care am văzut-o în tine. Ce ai 
simţit? 

— Că durerea e prietena femeii. 

— lată pericolul. 

— Că durerea are o limită. 

— lată salvarea. Nu uita asta. 

Mintea Mariei încă era confuză; încercase o asemenea 
„pace” când îşi depăşise limita. El îi arătase alt gen de 
suferinţă, care, şi ea, îi produsese o plăcere ciudată. 

Ralf luă o mapă mare şi o deschise în faţa ei. Erau desene. 

— Istoria prostituţiei. Tu mi-ai cerut-o, când ne-am întâlnit. 


Da, i-o ceruse, dar fusese doar un fel de a-şi petrece 
timpul, de-a încerca să se arate interesantă. Acum nu mai 
avea nici o importanţă. 

— În toate zilele astea, am navigat pe o mare necunoscută. 
N-am crezut că avea o istorie, credeam doar că era meseria 
cea mai veche din lume, cum se zice. Dar există o istorie; 
mai bine zis, două istorii. 

— Şi desenele astea? 

Ralf Hart păru cam decepţionat pentru că ea nu-l 
înţelegea, dar se controlă numaidecât şi continuă. 

— Sunt lucrurile pe care le-am aşternut pe hârtie în timp 
ce citeam, cercetam, învăţam. 

— O să vorbim de asta altă dată; azi nu vreau să schimbăm 
subiectul, trebuie să înţeleg ce e cu durerea. 

— Ai simţit-o ieri şi ai descoperit că te conducea la plăcere. 
Ai simţit-o azi şi ai găsit pacea. De aceea îţi spun: nu te 
obişnui, fiindcă e foarte uşor să poţi trăi cu ea, este un drog 
puternic. Se găseşte în viaţa noastră cotidiană, în suferinţa 
ascunsă, în renunţarea la dragoste, când dăm vina pe 
aceasta pentru falimentul viselor noastre. Durerea sperie 
când îşi arată adevărata faţă, dar e seducătoare când e 
înveşmântată în sacrificiu, renunțare. Sau laşitate. Omul, 
oricât ar respinge-o, găseşte totdeauna un mijloc de a 
convieţui cu ea, de a-şi face din ea o parte a vieţii. 

— Nu cred. Nimeni nu doreşte să sufere. 

— Dacă tu ai reuşit să pricepi că poţi trăi fără suferinţă, ai 
şi făcut un mare pas înainte, dar să nu crezi că alţii te vor 
înţelege. Da, nimeni nu doreşte să sufere şi totuşi aproape 
toţi caută durerea, sacrificiul, şi se simt justificaţi, puri, 
vrednici de respectul copiilor, al soţilor sau soțiilor, al 
vecinilor, al lui Dumnezeu. Să nu ne gândim acum la asta, 
reţine doar că ceea ce pune lumea în mişcare nu e căutarea 
plăcerii, ci a renunţării la tot ce este important. 

Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: 
merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i 
arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă 


cât i se devotează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Soţul 
se duce oare la muncă socotind că-şi va găsi împlinirea 
personală? Nu: îşi pune în joc sudoarea şi lacrimile pentru 
binele familiei. Aşa se întâmplă: copii care renunţă la visele 
lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţă ca 
să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce 
trebuie să aducă doar bucurie: dragostea. 

— Opreşte-te. 

Ralf se opri. Era momentul indicat ca să schimbe subiectul 
şi începu să-i arate desen după desen. La început, totul 
părea confuz, erau contururi de oameni - dar şi 
mâzgălituri, culori, trăsături nervoase sau geometrice. 
Curând însă ea începu să înţeleagă ce spunea el, pentru că 
fiecare cuvânt al lui era însoţit de o gesticulaţie a mâinii şi 
fiecare frază o instala într-o lume din care până atunci 
făgăduise că făcea parte - zicându-şi că totul nu era altceva 
decât o perioadă în viaţa ei, un mod de a câştiga bani şi 
nimic mai mult. 

— Da, am descoperit că nu există doar una, ci două istorii 
ale prostituţiei. Pe cea dintâi o cunoşti şi tu foarte bine, 
pentru că este şia ta: o fată frumoasă, din diverse motive 
pentru care a optat sau care au optat în locul ei, descoperă 
că unica manieră de a supravieţui este să-şi vândă trupul. 
Unele ajung să domine naţiuni, aşa cum a făcut Messalina 
cu Roma, altele se preschimbă în mituri, ca Doamna du 
Barry, altele iubesc doar aventura şi nefericirea totodată, ca 
spioanca Mata Hari. Majoritatea însă nu vor găsi niciodată 
un moment de glorie sau o mare sfidare: vor fi totdeauna 
fete din provincie care vin în căutarea celebrităţii, a unui 
soţ, a aventurii, şi descoperă până la urmă altă realitate, se 
cufundă în ea o vreme, cred că deţin mereu controlul şi nu 
izbutesc să facă niciodată nimic. 

Artiştii continuă să-şi facă sculpturile, picturile şi să-şi 
scrie cărţile de peste trei mii de ani. La fel, prostituatele îşi 
continuă munca de-a lungul timpului ca şi cum nimic nu s-ar 
fi schimbat. Vrei să afli amănunte? 


Maria dădu afirmativ din cap. Trebuie să câştige timp, să 
înţeleagă durerea, începea să aibă senzaţia că ceva foarte 
rău îi ieşise din trup în vreme ce mergea prin parc. 

— Prostituate apar în textele clasice, în hieroglifele 
egiptene, în scrierea sumeriană, în Vechiul şi Noul 
Testament. Dar profesia a început să se organizeze abia în 
secolul al VI-lea î. Cr., când legiuitorul Solon, în Grecia, 
instituie bordeluri controlate de Stat şi iniţiază încasarea de 
impozite pentru „negoţul cu carne”. Negustorii atenieni se 
bucură, fiindcă ceea ce înainte era interzis acum ajunge a fi 
legal. Prostituatele, în ce le priveşte, încep să fie clasificate 
după impozitul pe care-l plătesc. 

Cea mai ieftină e numită porne, sclava care aparţine 
patronului stabilimentului. Apoi, vine peripatetica, cea care- 
şi procură clienţii de pe stradă. În sfârşit, la nivelul cel mai 
înalt de preţ şi calitate, este hetaira, „compania feminină”, 
care-i însoţeşte pe negustori în călătoriile lor, frecventează 
restaurantele şic, e stăpână pe banii ei, dă sfaturi, intervine 
în viaţa politică a cetăţii. După cum vezi, ce s-a întâmplat 
ieri se întâmplă şi azi. 

În Evul Mediu, din pricina bolilor cu transmisie sexuală... 

Tăcere, teamă de gripă, căldura şemineului - necesară 
acum ca să-i încălzească trupul şi sufletul. Maria nu vrea să 
mai audă istoria aceea - îi dădea senzaţia că lumea se 
oprise, că totul se repeta, iar bărbatul nu va fi niciodată 
capabil să arate sexului respectul meritat. 

— Nu pari interesată. 

Făcu un efort. În definitiv, era bărbatul căruia se hotărâse 
să-şi încredinţeze inima, deşi niciodată nu fusese aşa de 
sigură. 

— Nu mă interesează ceea ce ştiu. Mi-ai spus că există şi 
altă istorie. 

— Cealaltă istorie este exact opusul: prostituţia sacră. 

Brusc, ea ieşi din starea ei somnolentă şi ascultă cu 
atenţie. Prostituţie sacră? Să câştigi bani cu sexul şi să te 
mai şi apropii de Dumnezeu? 


— Istoricul grec Herodot scrie în legătură cu Babilonia: 
„Există acolo un obicei foarte ciudat: fiecare femeie născută 
în Sumeria e obligată, măcar o dată în viaţa ei, să stea în 
templul zeiţei Ishtar şi să-şi dea trupul unui necunoscut, ca 
simbol al ospitalităţii şi pe un preţ simbolic.” 

Avea să-l întrebe mai apoi cine era acea zeiţă; poate o s-o 
ajute şi pe ea să recupereze ceva din ceea ce pierduse şi nu 
ştia ce anume. 

— Influenţa zeiţei Ishtar s-a răspândit în întreg Orientul 
Mijlociu, a ajuns până în Sardinia, Sicilia şi porturile de la 
Marea Mediterană. Mai târziu, în timpul Imperiului Roman, 
altă zeiţă, Vesta, pretinde virginitatea totală sau dăruirea 
totală. Ca să menţină focul sacru, femei din templul ei se 
însărcinau să-i iniţieze pe tineri şi pe regi pe drumul 
sexualităţii: cântau imnuri erotice, intrau în transă şi-şi 
dăruiau extazul universului, într-un soi de comuniune cu 
divinitatea. 

Ralf Hart îi arătă fotocopia unor inscripţii antice, cu 
traducerea germană în subsolul paginii. Declamă lent, 
traducând fiecare vers: 

Când şed la uşa unei taverne, eu, Ishtar, zeiţa, sunt 
prostituată, mamă, soţie, divinitate. 

Sunt ceea ce se cheamă Viaţa, deşi voi o numiţi Moartea. 

Sunt ceea ce se numeşte Legea, deşi voi o numiţi Cea de la 
Margine. 

Eu sunt cea pe care voi o căutaţi şi cea pe care o şi 
găsiserăţi. 

Eu sunt ceea ce voi aţi risipit şi-acum îmi adunaţi 
frânturile. 

Maria sughiţă puţin, iar Ralf Hart râse; energia vitală îi 
revenea, „lumina” ei începea să strălucească din nou. Era 
mai bine să continue cu istoria, să-i arate desenele, să o 
facă să se simtă iubită. 

— Nimeni nu ştie de ce a dispărut prostituţia sacră, după 
ce se perpetuase de-a lungul a cel puţin două milenii. Poate 
din cauza bolilor sau a unei societăţi care şi-a modificat 


regulile după ce şi religiile i se modificaseră. În sfârşit, ea 
nu mai există şi nu va mai reapărea. În zilele noastre, 
oamenii controlează lumea şi termenul serveşte doar ca să 
creeze un stigmat, prostituată fiind numită orice femeie 
care merge alăturea cu drumul. 

— Poţi să vii la Copacabana mâine? 

Ralf nu înţelese întrebarea, dar fu imediat de acord. 

Din jurnalul Mariei, în noaptea când a mers desculţă prin 
Parcul Englezesc din Geneva: 

Nu mă interesează dacă vreodată a fost sacră sau nu, dar 
EU URĂSC CEEA CE FAC. Îmi distruge sufletul, făcându-mă 
să pierd contactul cu mine însămi, învăţându-mă că durerea 
este o recompensă, că banii pot cumpăra orice şi justifica 
orice. 

Nimeni nu e fericit în jurul meu; clienţii ştiu că trebuie să 
plătească pentru ceea ce ar trebui să aibă gratis, şi asta e 
deprimant. Femeile ştiu că trebuie să vândă ceea ce ar 
prefera să dăruiască doar din plăcere şi afecţiune, şi asta e 
distructiv. Am luptat mult înainte de a scrie asta, de-a 
accepta că sunt nefericită, nemulțumită - aveam nevoie şi 
încă am să mai rezist câteva săptămâni. 

Între timp, n-are rost să fiu liniştită, să mă prefac că totul 
este normal, că e o perioadă, o epocă din viaţa mea. Vreau 
să o dau uitării, am nevoie să iubesc - atâta doar, trebuie să 
iubesc. 

Viaţa e scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să-mi permit 
luxul de-a mi-o trăi atât de rău. 

Nu e casa lui. Nu e casa ei. Nu e nici Brazilia, nici Elveţia, 
ci un hotel - care poate fi oriunde în lume, totdeauna cu 
aceleaşi mobile şi aceeaşi ambianţă care se pretinde 
familiară, ceea ce o face şi mai distantă. 

Nu e hotelul cu frumoasa vedere spre lac, amintirea 
durerii, a suferinţei, a extazului; ferestrele lui dau spre 
Drumul Sfântului Iacob, o cale de pelerinaj, dar nu de 
penitenţă, un loc unde oamenii se întâlnesc în cafenele la 
marginea şoselei, descoperă „lumina”, stau de vorbă, se 


împrietenesc, se îndrăgostesc. Plouă, şi la ceasul acela din 
noapte nu trece nimeni pe-acolo, dar trecuseră vreme de 
mulţi ani, decenii, veacuri - poate drumul are nevoie să 
respire, să se odihnească niţel după nenumăraţii paşi care 
se târăsc zi de zipe el. 

Să stingă lumina. Să tragă perdelele. 

Îi cere să-şi scoată hainele, şi le scoate şi ea pe-ale ei. 
Întunecimea fizică nu e niciodată deplină şi după ce ochii s- 
au obişnuit, poţi vedea, în conturul unei luminiţe care intră 
nu se ştie de unde, silueta unui bărbat. Cealaltă dată când 
se întâlniseră, ea îşi dezgolise doar o parte din trup. 

Îşi scoate lenjeria, grijuliu împăturită, spălată şi clătită de 
mai multe ori, astfel încât să nu rămână nici urmă de 
parfum sau de săpun. Se apropie de el şi-l roagă să se lege 
la ochi. El ezită o clipă şi vorbeşte despre infernurile prin 
care a mai trecut. Ea îi spune că nu e vorba de asta, are 
doar nevoie de întuneric total, acum i-a venit ei rândul să-l 
înveţe ceva, aşa cum ieri o învățase el despre durere. El 
cedează, îşi pune legătura de pânză. Face şi ea la fel; acum 
nu mai e nici o fisură de lumină, sunt într-o adevărată 
beznă, sunt nevoiţi să-şi dea mâna unul altuia ca să ajungă 
până la pat. 

Nu, nu trebuie să ne culcăm. O să ne aşezăm aşa cum am 
făcut întotdeauna, faţă-n faţă, numai că ceva mai aproape, 
astfel încât genunchii mei să atingă genunchii lui. 

Totdeauna a vrut să facă asta. Niciodată n-a avut însă 
tocmai ce trebuia: timp. Nici cu primul ei iubit, nici cu 
bărbatul care a pătruns-o prima oară. Nici cu arabul care i- 
a plătit o mie de franci, aşteptând poate mai mult decât 
fusese ea capabilă să-i dea - deşi o mie de franci nu-i 
ajunseseră ca să-şi cumpere ce dorea. Nici cu numeroşii 
bărbaţi care-i trecuseră prin corp, îi intraseră şi ieşiseră 
dintre coapse, uneori gândindu-se doar la ei, uneori 
gândindu-se şi la ea, uneori cu vise romantice, uneori doar 
cu instinctul de a repeta ceva pentru că li se spusese că aşa 


acţionează un bărbat şi dacă nu acţionează aşa, nu e 
bărbat. 

Îşi aduce aminte de jurnalul ei. E sătulă, vrea ca 
săptămânile să treacă repede şi de-aceea se dăruieşte 
acestui bărbat, fiindcă acolo este lumina iubirii sale 
ascunse. Păcatul originar n-a fost mărul pe care l-a mâncat 
Eva, a fost credinţa că Adam trebuia să împărtăşească exact 
ce experimentase ea. Evei îi fusese frică să-şi urmeze 
drumul fără ajutorul cuiva, a vrut să împartă şi altuia ceea 
ce simţea ea. 

Unele lucruri nu se împart. Nu trebuie să ne fie teamă de 
oceanele în care ne afundăm de bunăvoie; frica tulbură 
jocul întregii lumi. Bărbatul trece prin infern ca să înţeleagă 
asta. Să ne iubim unii pe alţii, dar să nu încercăm a ne 
poseda unii pe alţii. 

Îl iubesc pe bărbatul din faţa mea, fiindcă eu nu-l posed şi 
el nu m-a posedat. Suntem liberi în dăruirea noastră, 
trebuie să repet asta de zeci, sute, milioane de ori, până 
când voi sfârşi prin a crede în propriile mele cuvinte. 

Se gândeşte niţel la celelalte prostituate care lucrează 
împreună cu ea. Se gândeşte la mama ei, la prietenele sale. 
Toate îşi închipuie că bărbatul doreşte doar unsprezece 
minute pe zi şi plăteşte o avere pentru asta. Nu, nu e aşa; 
bărbatul este şi femeie; vrea să întâlnească pe cineva, să-şi 
descopere un sens vieţii sale. 

Oare mama ei se comportă ca ea şi simulează că are 
orgasm cu tatăl ei? Sau poate că, în interiorul Braziliei, este 
încă interzis ca femeia să arate că găseşte plăcere în sex? 
Ştie atât de puţin despre viaţă, despre dragoste, şi acum - 
legată la ochi şi cu tot timpul din lume la dispoziţie - 
descoperă originea a toate şi toate încep acolo unde şi aşa 
cum i-ar fi plăcut ei să fi început. 

Atingerea. Uită de prostituate, de clienţi, de mama şi tatăl 
ei, acum se găseşte într-o beznă totală. Şi-a petrecut 
întreaga după-amiază căutând ce anume i-ar putea da unui 
bărbat care-i restituia demnitatea, o făcea să priceapă că 


mai importantă e căutarea bucuriei decât necesitatea 
durerii. 

Mi-ar plăcea să-i dăruiesc fericirea de a mă învăţa ceva 
nou, aşa cum ieri m-a învăţat despre suferinţă, prostituatele 
de stradă, prostituatele sacre. Văd că e fericit când mă 
ajută să învăţ ceva, atunci când mă face să învăţ, când mă 
îndrumă. Mi-ar plăcea să ştiu cum ajungi la trup, înainte de 
a ajunge la suflet, la penetraţie, la orgasm. 

Întinde braţul spre el şi-i cere să facă şi el acelaşi lucru. 
Şopteşte câteva vorbe, zicând că-n noaptea aceea, în acel 
loc al nimănui, i-ar plăcea ca el să-i descopere pielea, 
hotarul dintre ea şi lume. Îi cere să o atingă, să o simtă cu 
mâinile lui, pentru că trupurile se înţeleg, deşi sufletele nu 
sunt totdeauna de acord. El începe să o atingă, îl atinge şi 
ea, şi amândoi, ca şi cum ar fi aranjat totul dinainte, evită 
acele părţi ale corpului în care energia sexuală iese la 
suprafaţă mai repede. 

Degetele îi ating faţa, ea simte puţin mirosul de cerneală, 
un miros care va rămâne totdeauna acolo, oricât s-ar spăla 
el pe mâini de mii şi milioane de ori, care era acolo când s-a 
născut, când trebuie să fi văzut primul copac, prima casă, şi 
s-a hotărât să le deseneze în visele sale. Şi el se vede că 
simte un miros în mâna ei, dar ea nu ştie care anume şi nu 
vrea să-l întrebe, fiindcă în clipa aceasta totul este corp, 
restul e tăcere. 

Mângâie şi se simte mângâiată. Ar putea rămâne aşa 
noaptea întreagă, pentru că e plăcut, nu se va sfârşi 
neapărat cu sex - şi în clipa asta, tocmai pentru că nu are 
nici o obligaţie, ea simte o căldură între coapse şi ştie că s-a 
umezit. Va veni ceasul când el îi va atinge sexul, va constata 
că e umed, nu ştie dacă e bine sau rău, dar aşa îi 
reacţionează ei corpul şi nu pretinde să spună să facă aşa, 
să facă altfel, mai încet, mai repede. Mâinile bărbatului îi 
ating acum subsuorile, perişorii de pe braţe i se zbârlesc, ar 
vrea să-l îndepărteze de-acolo - dar e bine, deşi ceea ce 
simte s-ar putea să fie durere. Îi face la fel şi lui, observă că 


subsuorile lui au o textură diferită, poate din cauza 
deodorantului pe care-l folosesc amândoi, dar la ce se 
gândeşte? Nu trebuie să gândească. Trebuie să atingă, asta 
e tot. 

Degetele lui trasează cercuri în jurul sânului ei, ca un 
animal care amuşină. Ea vrea ca ele să se mişte mai repede, 
să-i atingă imediat sfârcurile, deoarece gândurile ei se 
mişcă mai repede decât mâinile lui, dar, ştiind poate asta, el 
provoacă, se desfată şi zăboveşte o infinitate până când 
ajunge acolo. Sunt pietroşi, el se joacă puţin şi asta îi 
înfioară şi mai mult trupul şi sexul îi este mai cald şi mai 
umed. Acum se plimbă pe pântecul ei, se abate şi merge 
până la pulpe, la picioare, îşi urcă şi coboară mâinile pe faţa 
interioară a coapselor, simte căldura, dar nu se apropie, 
este o atingere dulce, suavă, şi, cu cât mai suavă, cu atât 
mai halucinantă. 

Ea face la fel, mâinile parcă îi plutesc, atingându-i doar 
părul de pe picioare, simte şi ea căldura când se apropie de 
sex. Deodată este ca şi cum şi-ar fi recăpătat în chip 
misterios virginitatea, ca şi cum ar descoperi pentru prima 
oară trupul unui bărbat. Îl atinge. Nu este întărit, cum îşi 
închipuia, pe când ea e umedă toată, e nedrept, dar poate 
bărbatul are nevoie de timp, fie. 

Şi începe să-l mângâie cum numai fecioarele ştiu s-o facă, 
deoarece prostituatele au uitat de mult. Bărbatul 
reacţionează, sexul începe să crească în mâinile ei şi ea 
sporeşte treptat presiunea, ştiind acum unde trebuie să-l 
atingă, mai degrabă în partea inferioară decât sus, trebuie 
să-l cuprindă între degete, să tragă pielea în jos, în direcţia 
corpului. Acum el este excitat, foarte excitat, îi atinge labiile 
vaginului, cu aceeaşi suavitate, ea ar dori să-i ceară să o 
facă mai puternic, să-şi vâre degetele în el, în partea de sus. 
Dar bărbatul nu o face, îi udă clitorisul cu puţin din lichidul 
care-i ţâşneşte din pântec şi face din nou aceleaşi mişcări 
circulare pe care i le făcuse şi în jurul mameloanelor. 
Bărbatul acela o atinge ca şi cum ar fi fost ea însăşi. 


Una din mâinile lui urcă iarăşi spre sân, ce bine e, cât de 
mult i-ar plăcea să o îmbrăţişeze acum. Dar nu, îşi 
descoperă trupul, au timp, au nevoie de mult timp. Puteau 
să facă dragoste acum, ar fi fost lucrul cel mai firesc din 
lume şi probabil ar fi fost bine, dar toate acelea sunt atât de 
noi, trebuie să se stăpânească, nu vrea să strice totul. Îşi 
aminteşte de vinul pe care-l băuseră în prima noapte, încet, 
sorbind fiecare înghiţitură, simțind că o încălzea, o făcea să 
vadă lumea altfel, o lăsa mai liberă şi în contact mai strâns 
cu viaţa. 

Doreşte să bea şi bărbatul, şi atunci va putea uita pentru 
totdeauna vinul prost, băut dintr-o înghiţitură, producând o 
senzaţie de ameţeală, dar sfârşind cu o durere de cap şi cu 
un gol în suflet. 

Ea se opreşte, îşi împleteşte cu blândeţe degetele în 
mâinile lui, aude un geamăt şi simte dorinţa să geamă şi ea, 
dar se stăpâneşte, simte că acea căldură i se răspândeşte 
prin tot corpul, la fel trebuie să se întâmple şi cu el. Fără 
orgasm, energia se dispersează, ajunge la creier, nu o lasă 
să se mai gândească la nimic altceva decât să meargă până 
la capăt, dar ea vrea asta - să se oprească, să se oprească la 
jumătate de drum, să-şi răspândească plăcerea prin tot 
trupul, să-i invadeze mintea, să-şi reînnoiască obligaţia 
asumată şi dorinţa, aceea de a redeveni fecioară. 

Îşi dă jos cu blândeţe legătura de pe ochi şi la fel 
procedează cu el. Aprinde lampa de pe noptieră. Eu sunt 
dragostea lui, eu sunt muzica, îşi spune ea în gând. Să 
dansăm. 

Dar nu spune nimic din toate acestea: conversează despre 
cine ştie ce lucru banal, când o să ne întâlnim iar, ea fixează 
o dată, poate de azi în două zile. El îi spune că i-ar plăcea 
să-l însoţească la o expoziţie, ea ezită. Asta ar însemna să-i 
cunoască lumea, prietenii, şi ce o să spună, ceosă 
gândească ei. 

Îi spune că nu. El însă îşi dă seama că dorinţa ei ar fi fost 
să spună da, atunci insistă, folosind unele argumente 


ridicole, dar care fac parte din dansul pe care-l dansează 
acum, până la urmă ea cedează, pentru că asta şi voia. 
Stabileşte un loc de întâlnire, în aceeaşi cafenea unde 
fuseseră în prima zi. Ea îi spune că nu, brazilienii sunt 
superstiţioşi şi nu trebuie să se întâlnească în locul unde s- 
au văzut prima dată, pentru că asta poate să închidă un 
ciclu şi să termine tot. 

El îi spune că îi pare bine când vede că ea nu vrea să 
închidă acest ciclu. Se hotărăsc pentru o biserică de unde 
se poate vedea oraşul şi care se află pe Drumul Sfântului 
Iacob, parte din misteriosul pelerinaj pe care-l făcuseră 
amândoi după ce se întâlniseră. 

Din jurnalul Mariei, în ajunul zilei când voia să-şi cumpere 
biletul de avion către Brazilia: 

A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi 
desăvârşite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. În 
sfârşit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă în cer, 
să-i bucure pe cei care o zăresc. 

Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi 
urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătându- 
i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoție. Se îndemnă 
să zboare împreună cu ea şi amândouă călătoriră prin cer 
într-o armonie desăvârşită. Ea admira, venera, proslăvea 
pasărea. 

Dar îi veni atunci un gând: poate că pasărea voia să 
cunoască cine ştie ce munţi îndepărtați. Şi femeia se simţi 
înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi 
lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă 
pe capacitatea de zbor a păsării. 

Şi se simţi singură. 

Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare când va 
veni pasărea, ea nu va mai pleca.” 

Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în 
capcană şi fu închisă în colivie. 

Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul 
pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar 


tu eşti cineva care are totul.” Între timp, începu să se 
producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la 
dispoziţie şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu 
interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputând să-şi dea glas 
sensului vieţii sale, începu să slăbească, pierzându-şi 
strălucirea, se urâţi - şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, 
mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i curețe colivia. 

Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă 
de o adâncă tristeţe şi-şi ducea zilele cu gândul la ea. Nu-şi 
amintea însă de colivie, îşi aducea aminte doar de ziua când 
o văzuse pentru prima oară zburând mulţumită printre 
nori. 

Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea 
ce o emoţiona atât de mult la pasărea aceea era libertatea 
ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic. 

Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să- 
i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte. 

„Pentru ca tu să poţi zbura iarăşi cu pasărea în cer”, 
răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se 
întoarcă nestânjenită, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; 
acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntâlneşti.” 

Îşi începu ziua făcând un lucru în vederea căruia se 
pregătise toate lunile acelea: şi anume să intre într-o 
agenţie de voiaj şi să cumpere un bilet pentru Brazilia, la 
data pe care o stabilise în calendarul ei. 

Acum îi mai rămăseseră doar două săptămâni în Europa. 
Începând din clipa aceea, Geneva avea să reprezinte chipul 
unui bărbat pe care-l iubise şi de care fusese iubită. Rue de 
Berne avea să fie un nume, omagiu adresat capitalei 
Elveţiei. Avea să-şi amintească de camera ei, de limba 
franceză, de nebuniile pe care o tânără de douăzeci şi trei 
de ani (aniversarea ei fusese în ajun) este capabilă să le 
facă - până când înţelege că există o limită. 

Nu avea să prindă pasărea sau să-i ceară s-o însoţească în 
Brazilia; el era singurul lucru cu adevărat pur care i se 
întâmplase. O pasăre ca el trebuie să zboare în libertate, să 


se hrănească din nostalgia unui timp când zburase 
împreună cu cineva. Şi ea era o pasăre; dacă l-ar fi avut 
alături pe Ralf Hart ar fi însemnat să-şi amintească 
permanent de zilele de la Copacabana. Şi asta era trecutul, 
nu viitorul ei. 

Se hotări să-i spună „adio” doar o dată, când avea să 
sosească momentul plecării; nu voia să sufere amintindu-şi 
mereu că „peste puţin timp nu voi mai fi aici”. Îşi amăgi, 
aşadar, inima şi umblă prin Geneva în dimineaţa aceea ca şi 
cum s-ar fi plimbat pe străzile din oraş, pe colină, pe 
Drumul Sfântului Iacob, pe podul Montblanc, prin barurile 
pe care obişnuiau să le frecventeze. Însoţi zborul 
pescăruşilor deasupra râului, negustorii care-şi strângeau 
etalajele, oamenii care ieşeau de la birouri ca să dejuneze, 
culoarea şi gustul mărului pe care-l mânca, avioanele care 
aterizau în depărtare, curcubeul de pe coloana de apă care 
ţâşnea din mijlocul lacului, bucuria timidă şi reţinută a 
tuturor celor ce treceau pe lângă ea, privirile pofticioase, 
privirile inexpresive, privirile. Trăise aproape un an într-un 
oraş mic, ca atâtea alte oraşe mici din lume, şi dacă n-ar fi 
fost arhitectura specifică şi excesul firmelor de bănci, ar fi 
putut fi şi în interiorul Braziliei. Era târg. Era piaţă. Erau 
gospodine care discutau preţul. Erau studenţi care 
plecaseră de la cursuri înainte de vreme, poate cu scuza că 
tatăl sau mama lor erau bolnavi, iar acum se plimbau şi se 
sărutau pe malurile râului. Erau oameni care se simțeau la 
ei acasă şi oameni care se simțeau străini. Erau jurnale care 
vorbeau de scandaluri şi reviste respectabile pentru oameni 
de afaceri care, ca un făcut, nu erau văzuţi citind decât 
jurnale de scandal. 

Trecu pe la bibliotecă pentru a înapoia manualul despre 
administrarea fermelor. Nu înţelesese nimic din el, dar 
cartea îi amintise, în clipele când credea că-şi pierduse 
controlul asupra sa şi asupra destinului său, care îi era 
adevăratul scop în viaţă. Îi fusese un tovarăş tăcut, cu 
coperta lui galbenă fără ilustraţii, cu o serie de grafice, şi, 


mai cu seamă, îi fusese un felinar în nopţile cele mai 
întunecoase din ultimele săptămâni. 

Făcea mereu planuri de viitor. Şi era mereu luată prin 
surprindere de prezent, îşi zicea în sinea ei. Se gândea cum 
se descoperise pe sine prin intermediul independenţei, al 
disperării, al iubirii, al durerii, pentru ca imediat apoi să se 
reîntâlnească cu dragostea - şi i-ar fi plăcut ca lucrurile să 
se sfârşească aşa. 

Cel mai curios e faptul că, în timp ce unele dintre colegele 
ei de muncă vorbeau de minunile şi extazul trăite când erau 
în pat cu unii bărbaţi, ea nu se descoperise niciodată mai 
bine sau mai rău prin intermediul sexului. Nu-şi rezolvase 
problema, era incapabilă să aibă orgasm la penetrare şi 
banalizase în asemenea măsură actul sexual, încât n-avea 
să mai găsească pesemne niciodată în „îmbrăţişarea de 
regăsire” - cum o numea Ralf Hart - focul şi bucuria pe 
care le căuta. 

Sau poate (cum i se întâmpla să creadă uneori) fără 
dragoste era imposibil să ai vreo plăcere în pat, aşa cum 
susțineau mamele, taţii, cărţile romantice. 

Bibliotecara, de obicei serioasă (şi singura ei prietenă, deşi 
nu i-o spusese niciodată), era bine dispusă. În pauza de 
prânz veni la ea şi o invită să mănânce împreună un 
sandviş. Maria îi mulţumi şi-i spuse că tocmai mâncase. 

— "Ţi-a trebuit mult timp ca s-o citeşti. 

— N-am înţeles nimic. 

— Îţi mai aminteşti ce mi-ai cerut odată? 

Nu, nu-şi mai amintea, dar după ce văzu zâmbetul maliţios 
al femeii din faţa ei, îşi imagină despre ce putea fi vorba. 
Sexul. 

— Ştii, de când ai venit aici să cauţi cărţi despre subiectul 
acesta, m-am decis să fac un inventar al titlurilor pe care le 
avem. Nu erau multe, dar cum trebuie să ne educăm 
tineretul, am comandat unele. Aşa, nu mai au nevoie să 
înveţe în modul cel mai prost cu putinţă, cu prostituatele, 
de exemplu. 


Bibliotecara arătă spre o grămadă de cărţi dintr-un colţ, 
toate îmbrăcate cu grijă în hârtie de un cafeniu închis. 

— N-am avut încă timp să le clasific, dar m-am uitat un pic 
prin ele şi m-am îngrozit de ce-am văzut. 

Bine, putea ghici de la bun început ce avea să spună 
femeia: poziţii incomode, sadomasochism şi alte lucruri de 
genul ăsta. Era mai bine să-i spună că trebuia să se întoarcă 
la lucru (nu mai ştia unde-i spusese că muncea, dacă într-o 
bancă sau într-un magazin - minciuna îi cerea un mare 
efort, uita mereu ce spusese). 

Îi mulţumi, dădu să plece, dar cealaltă comentă: 

— Şi dumneata te-ai fi îngrozit. Uite, de exemplu: ştiai că 
clitorisul este o invenţie recentă? 

Invenţie? Recentă? Chiar săptămâna asta cineva i-l 
atinsese, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo şi ca şi cum 
mâinile lui ar fi cunoscut bine terenul pe care-l explorau - în 
pofida întunericului total. 

— A fost identificat oficial în 1559, după ce un medic, 
Realdo Columbo, a publicat o carte intitulată De re 
anatomica. Vreme de o mie cinci sute de ani ai erei creştine, 
el a fost oficial ignorat. Columbo îl descrie, în cartea lui, „ca 
pe un lucru frumos şi util”, îţi vine să crezi? 

Amândouă izbucniră în râs. 

— Doi ani mai târziu, în 1561, alt medic, Gabrielle Fallopio, 
a pretins că „descoperirea” îi aparţinea lui! Ca să vezi! Doi 
bărbaţi, italieni, evident, care-şi cunoşteau meseria, 
discutând care dintre ei introdusese în mod oficial clitorisul 
în istoria lumii! 

Conversaţia era interesantă, dar Maria nu voia să se 
gândească la acest subiect, mai cu seamă pentru că simţea 
iar curgându-i lichidul şi umezindu-i-se sexul - doar când îşi 
amintea de atingerile, de legăturile de la ochi, de mâinile ce 
i se plimbau pe corp. Nu, nu era moartă pentru sex, 
bărbatul acela o răscumpărase oarecum. Ce bine că era tot 
vie. 

Bibliotecara însă era entuziasmată: 


— Chiar după ce a fost „descoperit”, a continuat să fie 
desconsiderat - zise ea, ca o veritabilă expertă în 
clitorologie sau cum s-o fi numind ştiinţa aceea —. 
Mutilările despre care citim astăzi în ziare, practicate de 
unele triburi africane care-i iau astfel femeii dreptul la 
plăcere, nu sunt nicidecum o noutate. Până şi aici, în 
Europa, în secolul al XIX-lea, încă se mai făceau operaţii de 
eliminare a clitorisului, socotindu-se că în acea mică şi 
insignifiantă parte a anatomiei feminine era sursa absolută 
a isteriei, a epilepsiei, a înclinaţiei spre adulter şi a 
incapacității de-a avea copii. 

Maria îi întinse mâna ca să-şi ia rămas-bun, dar 
bibliotecara nu dădea semne de oboseală. 

— Încă şi mai rău, dragul nostru de Freud, descoperitorul 
psihanalizei, spunea că orgasmul feminin, la o femeie 
normală, trebuie să se deplaseze de la clitoris în vagin. Cei 
mai fideli discipoli ai săi, dezvoltându-i teza, au ajuns să 
afirme că menţinerea plăcerii sexuale concentrate în clitoris 
este o dovadă de infantilism sau, ceea ce e şi mai rău, de 
bisexualitate. 

Şi totuşi, după cum noi, toate femeile, o ştim, e foarte 
dificil să ai orgasm doar la penetrare. E bine să fii posedată 
de un bărbat, dar plăcerea stă în bumbul acela, descoperit 
de un italian! 

Amuzată, Maria recunoscu că avea problema 
diagnosticată de Freud: era încă infantilă, orgasmul ei nu se 
mutase în vagin. Dar nu cumva Freud greşise? 

— Şi ce crezi despre punctul G? 

— Ştiţi unde este? 

Femeia se înroşi, îşi drese glasul, dar îşi luă inima în dinţi 
şi vorbi: 

— De cum intri, la primul etaj, fereastra din fund. 

Genial! Descrisese vaginul ca pe o clădire! Poate că citise 
explicaţia aceea într-o carte pentru fete: după ce la uşă 
bate cineva şi intră, descoperă un întreg univers în propriul 
trup. Ori de câte ori se masturba, prefera punctul ăsta G 


clitorisului, deşi îi producea un soi de nelinişte, o plăcere 
amestecată cu agonie, ceva angoasant. Mergea totdeauna 
direct la primul etaj, fereastra din fund! 

Văzând că femeia nu avea de gând să mai tacă - poate că 
în ea tocmai îşi găsise o complice a propriei sexualităţi 
pierdute —, îi făcu un semn cu mâna, plecă şi încercă să se 
concentreze în continuare asupra oricărui fleac, fiindcă nu 
era cazul să se gândească atunci la despărţiri, clitoris, 
virginitatea recuperată sau punctul G. Dădu atenţie 
zgomotelor - clopote care băteau, căţei lătrând, tram-ul 
(cum li se zicea acolo tramvaielor locale) scrâşnind pe şine, 
paşii, respiraţia, firmele care te îmbiau la de toate. 

Nu mai simţea dorinţa să se întoarcă la Copacabana. Şi 
totuşi se simţea obligată să-şi ducă munca la bun sfârşit - 
deşi nu-i era străin adevăratul motiv - la drept vorbind nu 
reuşise să economisească destul. Pe durata acelei după- 
amieze, putea să facă unele cumpărături, să stea de vorbă 
cu un director al unei bănci, care-i era client şi îi făgăduise 
să o ajute la economii, să bea o cafea, să trimită prin poştă 
nişte haine care nu-i încăpuseră în bagaje. Ciudat, era niţel 
tristă, nu reuşea să înţeleagă de ce; pesemne pentru că mai 
erau încă două săptămâni, trebuia să-şi omoare timpul, să 
privească oraşul cu alţi ochi, să se bucure că trăise toate 
acelea. 

Ajunse la o intersecţie pe care o mai traversase de sute de 
ori; de-acolo putea vedea lacul, coloana de apă şi - în 
mijlocul grădinii ce se întindea de cealaltă parte a 
caldarâmului - frumosul ceas floral, unul din simbolurile 
oraşului, iar el nu-i îngăduia să mintă fiindcă... 

Brusc, timpul, lumea încremeniră. 

Ce era cu povestea virginităţii recuperate de curând, la 
care se tot gândea de când şi-o amintise? 

Lumea părea congelată, clipa aceea nu mai trecea, se afla 
în faţa unei împrejurări foarte serioase şi foarte importante 
din viaţa ei, nu putea să uite, nu era ca în cazul viselor ei 


nocturne; îşi promitea mereu să şi le noteze, dar nu şi le 
amintea niciodată... 

„Nu te gândi la nimic. Lumea s-a oprit. Ce se întâmplă 
oare?” 

BASTA! 

Oare pasărea, acea poveste frumoasă pe care tocmai o 
scrisese, era despre Ralf Hart? 

Nu, era despre ea însăşi! 

PUNCI! 

Era ora 11:11 dimineaţa, şi ea încremenise în clipa aceea. 
Era o străină în propriu-i trup, îşi redescoperea virginitatea 
recent recuperată, dar revenirea ei pe lume era atât de 
fragilă, încât, dacă ar fi continuat să rămână acolo, ar fi fost 
pierdută pentru totdeauna. Făcuse experienţa poate a 
cerului, a infernului cu siguranţă, dar aventura se apropia 
de final. Nu putea aştepta două săptămâni, zece zile, o 
săptămână - trebuia să plece în fugă - deoarece, privind 
ceasul acela acoperit de flori, cu turişti care făceau poze şi 
copii care se jucau în jurul lor, îşi descoperise în cele din 
urmă motivul tristeţii. 

Şi motivul era următorul: nu voia să se întoarcă. 

Şi explicaţia nu era Ralf Hart, Elveţia, aventura. Adevărata 
explicaţie era mai mult decât simplă: banul. 

Banii! Petice de hârtie specială, ilustrate în culori simple, 
despre care toată lumea zicea că aveau valoare - şi credea, 
şi toată lumea credea că aşa stăteau lucrurile - până în 
clipa când s-ar fi văzut cu un munte de asemenea hârtii 
într-o bancă, o respectabilă, tradiţională, confidenţialisimă 
bancă elveţiană, şi ar fi cerut: „Pot să-mi mai cumpăr câteva 
ore de viaţă?” „Nu, doamnă, nu vindem aşa ceva, doar 
cumpărăm.” 

Maria fu smulsă din delirul ei de zgomotul de frâne al unei 
maşini, de protestul unui motociclist şi de un bătrânel 
zâmbitor, care vorbea englezeşte şi-i cerea să păşească 
înapoi - semaforul era închis pentru pietoni. 

„Bravo, acum am descoperit ce ştie toată lumea.” 


Dar nimeni nu ştia: privi în jur, oameni mergând cu ochii în 
pământ, alergând ca să ajungă la serviciu, la şcoală, la o 
agenţie de plasare, pe Rue de Berne, şi zicându-şi mereu: 
„Mai pot să aştept niţel. Am un vis, dar nu e neapărat 
nevoie să-l trăiesc azi, pentru că trebuie să mai câştig bani.” 
Evident, ocupaţia ei era blestemată - dar în fond nu era 
vorba decât să-şi vândă timpul, ca toată lumea. Să facă 
lucruri care nu-i plăceau, ca toată lumea. Să suporte 
oameni nesuferiţi, ca toată lumea. Să-şi dăruiască trupul 
preţios şi preţiosul ei suflet, ca toată lumea. Să spună că nu 
avea încă destul, ca toată lumea. Să mai aştepte doar un 
pic, ca toată lumea. Să mai aştepte puţin, să câştige mai 
mult, să lase ca dorinţele să i se realizeze mai târziu, pentru 
moment era foarte ocupată, avea o ocazie, clienţi care 
aşteptau, care erau fideli, care puteau să plătească de la 
trei sute cincizeci până la o mie de franci pe noapte. 

Şi pentru prima oară în viaţă, în pofida tuturor lucrurilor 
de preţ pe care le putea cumpăra cu banii câştigaţi - cine 
ştie, vreme de încă un an? - ea se hotări, în mod lucid şi 
deliberat, să lase să treacă o ocazie. 

Maria aşteptă schimbarea semaforului, traversă strada, se 
opri în faţa ceasului floral, se gândi la Ralf, îi simţi din nou 
privirea plină de dorinţă din noaptea când se dezbrăcase pe 
jumătate, îi simţi mâinile care-i atingeau sânii, sexul, faţa, se 
simţi umezită, privi uriaşa coloană de apă din depărtare şi - 
fără a fi trebuit să-şi atingă vreo parte a corpului - avu un 
orgasm acolo, de faţă cu toată lumea. 

Nimeni nu observă; toţi erau foarte, foarte ocupați. 

Nyah, singura dintre colegele sale cu care avea o relaţie 
apropiată de ceea ce s-ar fi putut numi prietenie, o strigă 
de îndată ce intră. Stătea la masă cu un oriental şi amândoi 
râdeau. 

— Ia uită-te la asta - îi spuse ea Mariei —. la uite ce vrea 
să fac cu el! 

Orientalul, aruncându-i o privire complice şi continuând să 
zâmbească, deschise capacul unei cutii de ţigări de foi. De 


la distanţă, Milan trase cu ochiul ca să vadă dacă nu era 
vorba de seringi sau droguri. Nu, era doar ceva despre care 
nici el nu înţelegea la ce era bun, dar nu era nimic deosebit. 

— Pare ceva din secolul trecut! - zise Maria. 

— E un lucru din secolul trecut - consimţi orientalul, 
indignat de ignoranţa comentariului —. Ăsta are peste o 
sută de ani şi a costat o avere. 

Ceea ce vedea Maria era o serie de lămpi, o manivelă, 
circuite electrice, mici contacte metalice, pile electrice. 
Semăna cu interiorul unui vechi aparat de radio din care 
ieşeau două fire la extremităţile cărora erau două 
bastonaşe de sticlă, de dimensiunile unui deget. Nimic din 
toate acestea n-ar fi putut costa o avere. 

— Cum funcţionează? 

Lui Nyah nu-i plăcu întrebarea Mariei. Deşi avea încredere 
în braziliancă, oamenii se schimbă de la un ceas la altul şi se 
putea ca ea să pună ochii pe clientul ei. 

— Mi-a explicat deja. E Bastonul Violet. 

Şi, întorcându-se către oriental, îi propuse să plece, pentru 
că se hotărâse să accepte invitaţia. Dar bărbatul părea 
entuziasmat de interesul pe care-l trezise jucăria lui. 

— Pe la 1900, când primele pile electrice au început să 
circule pe piaţă, medicina tradiţională a început să facă 
experienţe cu electricitatea, ca să vadă dacă putea vindeca 
boli mintale sau isteria. A fost folosită şi în combaterea 
angoaselor şi la stimularea vitalităţii pielii. Vedeţi aceste 
două extremităţi? Erau amplasate aici - şi arătă spre 
tâmplele lui —, iar bateria provoca aceeaşi descărcare 
statică pe care o suferim când aerul e foarte uscat. 

Era un fenomen care nu se întâmpla niciodată în Brazilia, 
dar în Elveţia era foarte obişnuit, Maria îl descoperise într-o 
zi, când, dând să deschidă portiera unui taxi, auzise un 
trosnet şi simţise un şoc. Crezuse că fusese o problemă a 
maşinii, se plânse, zise că nu mai voia să achite cursa, iar 
şoferul aproape o agresă, făcând-o ignorantă. Avea 
dreptate; nu maşina era de vină, ci aerul foarte uscat. După 


mai multe şocuri, începu să-i fie frică să mai atingă vreun 
obiect metalic, până când, într-un supermarket, dădu peste 
o brățară care descărca electricitatea acumulată în corp. 

I se adresă orientalului: 

— Dar este extrem de neplăcut! 

Nyah era tot mai impacientată de comentariile Mariei. Ca 
să evite conflicte viitoare cu singura ei posibilă prietenă, îşi 
ţinea braţul în jurul umărului bărbatului, astfel încât să nu 
încapă nici o îndoială cui îi aparţinea. 

— Depinde unde-l aşezi - orientalul râse tare. 

Apoi, învârti mica manivelă şi cele două bastonaşe se 
colorară parcă în violet. Cu o mişcare rapidă, le aplică celor 
două femei; se produse un trosnet, dar şocul părea mai 
degrabă un soi de mâncărime decât durere. 

Milan se apropie. 

— Vă rog, nu folosiţi asta aici. 

Bărbatul puse bastonaşele la loc în cutie. Filipineza profită 
de ocazie şi sugeră să plece imediat la hotel. Orientalul 
păru oarecum decepţionat, femeia nou-sosită părea mult 
mai interesată de Bastonul Violet decât cea care-l invita să 
plece. Îşi puse pardesiul, introduse cutia într-o mapă de 
piele, comentând: 

— Astăzi se fabrică iar asemenea aparate, e o adevărată 
modă printre cei care caută plăceri speciale. Dar acesta pe 
care l-aţi văzut aici nu poate fi găsit decât în foarte rare 
colecţii medicale, muzee sau anticariate. 

Milan şi Maria rămaseră interzişi, nemaiştiind ce să spună. 

— Ai mai văzut aşa ceva? 

— Ca ăsta, nu. Se vede că într-adevăr costă o mică avere, 
dar bărbatul acesta e cadru superior într-o societate 
petrolieră. Am văzut altele, moderne. 

— Şi ce fac? 

— Şi-l viră în corp... şi o pun pe femeie să învârtească 
manivela. Simt şocul înăuntru. 

— Şi n-ar putea face asta singuri? 


— Poţi face singur orice ţine de sex. Dar e mai bine să 
creadă că e mai cu haz când sunt şi cu altcineva, altminteri 
barul meu ar da faliment şi dumneata ar trebui să-ţi cauţi 
de lucru într-o prăvălie de zarzavaturi. Apropo, clientul 
dumitale special a zis că o să vină la noapte. Refuză, te rog, 
orice invitaţie. 

— O să refuz. Inclusiv pe-a lui. Pentru că am venit să-mi 
iau rămas-bun, plec. 

Milan păru a face faţă loviturii. 

— Pictorul? 

— Nu. Copacabana. Există o limită, şi am ajuns la ea azi de 
dimineaţă, în timp ce mă uitam la ceasul acela floral din 
apropierea lacului. 

— Ce limită? 

— Preţul unei ferme în interiorul Braziliei. Ştiu că aş putea 
câştiga mai mult, aş mai putea munci încă un an, dar care 
ar fi diferenţa, nu-i aşa? 

Ei bine, eu ştiu diferenţa: aş rămâne pentru totdeauna în 
capcana asta, aşa cum eşti dumneata, şi clienţii, directorii, 
şefii de echipaj, vânătorii de talente, directorii de firme 
discografice, numeroşii bărbaţi pe care i-am cunoscut, 
cărora le-am vândut timpul meu şi care nu mi-l pot vinde 
înapoi. Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar 
dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca niciodată. 

Milan făcu un semn afirmativ discret, ca şi cum ar fi înţeles 
şi aprobat totul, deşi nu putea zice nimic - fiindcă le putea 
molipsi pe toate fetele care lucrau pentru el. Era însă un om 
bun şi, cu toate că nu-i dădu binecuvântarea lui 
braziliencei, nici nu încercă să o convingă că rău făcea. 

Îi mulţumi, comandă un drink - un pahar de şampanie, nu 
mai suporta cocteilul de fructe. Acum putea să bea, nu mai 
era de serviciu. Milan îi spuse să-i telefoneze dacă avea 
nevoie de ceva; avea să fie totdeauna bine venită. 

Făcu gestul să plătească băutura, el îi spuse că era din 
partea casei. Ea acceptă: dăduse acelei case mai mult decât 
un drink. 


Din jurnalul Mariei, când se întoarse acasă: 

Nu-mi mai amintesc când a fost, dar într-una din duminici 
m-am hotărât să intru într-o biserică şi să asist la liturghie. 
După multă aşteptare, mi-am dat seama că eram într-un loc 
greşit ales - era un templu protestant. 

Mă pregăteam să plec, dar pastorul îşi începu predica, m- 
am gândit că ar fi fost o impoliteţe să mă ridic - şi a fost o 
adevărată binecuvântare, fiindcă atunci am auzit lucruri pe 
care aveam mare nevoie să le aud. 

Pastorul a spus cam aşa: „În toate limbile lumii există o 
aceeaşi zicală: ce nu văd ochii, inima nu simte. Ei bine, eu 
afirm că nimic nu este mai fals; cu cât sunt mai departe 
sentimentele pe care încercăm să le înăbuşim şi să le dăm 
uitării, cu atât sunt mai aproape de inimă. Dacă suntem în 
exil, vrem să păstrăm cea mai neînsemnată amintire despre 
rădăcinile noastre, dacă suntem departe de persoana 
iubită, fiecare persoană de pe stradă ne trezeşte amintirea 
ei. 

Evangheliile şi toate textele sfinte ale tuturor religiilor au 
fost scrise în exil, în căutarea înţelegerii lui Dumnezeu, a 
credinţei care pune în mişcare popoarele, a pelerinajului 
sufletelor rătăcitoare de pe faţa pământului. Strămoşii 
noştri nu ştiau, după cum nici noi nu ştim ce anume 
aşteaptă Dumnezeu de la viaţa noastră - şi tocmai într-un 
atare moment sunt scrise cărţile, pictate tablourile, 
deoarece nu vrem şi nu putem uita cine suntem.” 

La sfârşitul slujbei, m-am dus la el şi i-am mulţumit: i-am 
spus că eram străină într-o ţară străină şi-i eram 
recunoscătoare întrucât îmi adusese aminte că ceea ce 
ochii nu văd, inima simte. Şi tocmai pentru că am simţit 
atâta, astăzi plec. 

Îşi luă cele două valize şi le puse pe pat; fuseseră mereu 
acolo, în aşteptarea zilei în care totul avea să se 
isprăvească. Îşi imagina că avea să le umple cu multe 
cadouri, haine noi, fotografii pe zăpadă şi în marile capitale 
europene, amintiri dintr-un timp fericit când cunoscuse ţara 


cea mai sigură şi mai generoasă din lume. Avea câteva 
rochii noi, e drept, şi câteva fotografii cu zăpada care 
căzuse într-o zi în Geneva, dar, afară de asta, nimic n-avea 
să mai fie cum îşi imaginase. 

Venise cu gândul să câştige mulţi bani, să afle cât mai 
multe despre viaţă şi despre sine însăşi, să le cumpere o 
fermă părinţilor, să-şi găsească un soţ şi să-şi aducă familia 
ca să vadă unde trăia. Se întorcea cu exact atâţia bani câţi îi 
trebuiau ca să-şi împlinească un vis, fără să fi văzut munţii 
şi - lucrul cel mai rău - străină chiar sieşi. Era însă 
mulţumită, ştia că venise momentul să se oprească. 

Puţini oameni pe lumea asta recunosc acel moment. 

Trăise doar patru aventuri - fusese dansatoare într-un 
cabaret, învățase franţuzeşte, muncise ca prostituată şi 
iubise nebuneşte un bărbat. Câţi se pot lăuda cu asemenea 
trăire emoţională într-un singur an? Era fericită, în ciuda 
tristeţii, şi acea tristeţe purta un nume, nu se numea 
prostituție, nici Elveţia, nici bani, ci Ralf Hart. Deşi nu o 
recunoscuse niciodată, în adâncul inimii i-ar fi plăcut să se fi 
măritat cu el, bărbatul care acum o aştepta într-o biserică, 
gata să o conducă pentru a-i face cunoştinţă cu prietenii, 
pictura, lumea lui. 

Se gândi să nu meargă la întâlnire, să tragă la un mic 
hotel de lângă aeroport, deoarece cursa decola a doua zi de 
dimineaţă; de acum înainte, fiecare minut petrecut alături 
de el avea să reprezinte un an de suferinţă în viitor, din 
pricina a tot ce ar fi putut spune şi n-a spus, din pricina 
amintirilor legate de mâna lui, de glasul, de sprijinul, de 
poveştile lui. 

Deschise din nou valiza, scoase micul vagon de tren 
electric pe care i-l dăduse în prima noapte din 
apartamentul lui. Îl contemplă vreme de câteva minute şi-l 
aruncă la gunoi; trenul acela nu merita să cunoască 
Brazilia, fusese inutil şi nedrept cu copilul care şi-l dorise 
întotdeauna. 


Nu, nu avea să meargă la biserică; poate că el are s-o 
întrebe ceva şi, dacă i-ar fi spus adevărul - „sunt pe punctul 
de a pleca” —, el avea să o roage să rămână, avea să-i 
promită totul ca să nu o piardă chiar atunci, avea să-i 
mărturisească dragostea lui demonstrată încă din vremea 
pe care o petrecuseră împreună. Dar învăţaseră să 
convieţuiască în libertate şi nici o altă relaţie n-ar fi izbutit - 
poate asta era unica rațiune pentru care se iubeau, pentru 
că ştiau că nu aveau nevoie unul de altul. Bărbaţii se sperie 
totdeauna când o femeie spune „vreau să depind de tine”, 
iar Mariei i-ar fi plăcut să ducă cu sine imaginea unui Ralf 
Hart îndrăgostit, supus, gata de orice pentru ea. 

Încă mai avea timp să se hotărască dacă se duce sau nu la 
întâlnire; deocamdată trebuia să se concentreze asupra 
unor lucruri mai practice. Văzu câte obiecte lăsase 
neaşezate în valize, fără a şti unde să le pună. Până la urmă 
îşi spuse că decizia avea să o ia proprietarul imobilului, 
când avea să intre în apartament şi avea să găsească 
aparatele electrocasnice în bucătărie, tablourile cumpărate 
dintr-un târg de mâna a doua, prosoapele şi lenjeria de pat. 
Nu putea să ia nimic din toate astea în Brazilia, chiar dacă 
părinţii ei ar fi avut mai mare nevoie de ele decât un 
cerşetor elveţian; ele i-ar fi amintit permanent de toată 
aventura în care se angajase. 

leşi, se duse la bancă şi ceru să-şi retragă toţi banii pe 
care şi-i depusese acolo. Directorul - care-i frecventase 
patul - îi spuse că era o idee proastă, francii aceia putea 
continua să producă şi ea ar fi primit dobânzile în Brazilia. 
În plus, dacă ar fi fost jefuită, ar fi fost multe luni de muncă 
irosite. Maria ezită o clipă, crezând - cum credea mereu - 
că voiau realmente s-o ajute. Dar, după ce reflectă puţin, 
conchise că scopul banilor acelora nu era să se transforme 
în mai multă hârtie, ci într-o fermă, o casă pentru părinţii ei, 
câteva capete de vite şi în mult mai multă muncă. 

Retrase până la ultima centimă, şi-i puse într-o mică 
borsetă pe care şi-o cumpărase special pentru împrejurarea 


aceea şi şi-o prinse la mijloc, pe sub îmbrăcăminte. 

Se duse la agenţia de voiaj, rugându-se să aibă curajul de 
a merge înainte; când vru să schimbe biletul, i se spuse că 
zborul de a doua zi avea o escală la Paris, cu transbordare 
în alt avion. Nu conta - ceea ce trebuia era să fie departe 
de-acolo înainte de a se fi putut răzgândi. 

Merse până la unul din poduri, cumpără o îngheţată - deşi 
vremea începuse să se răcească iarăşi - şi contemplă 
Geneva. Totul i se păru diferit, ca şi cum abia ar fi sosit şi ar 
fi trebuit să meargă la muzee, la monumentele istorice, prin 
barurile şi restaurantele la modă. Nostim este că, atunci 
când trăieşti într-un oraş, amâni să-l cunoşti - şi de obicei 
până la urmă nu-l cunoaştem niciodată. 

Se gândi că ar fi trebuit să fie mulţumită deoarece se 
întorcea în ţara ei, dar nu izbuti. Se gândi că ar fi trebuit să 
fie tristă deoarece părăsea un oraş care o tratase atât de 
bine, şi tot nu izbuti. Singurul lucru pe care putu să-l facă fu 
să verse câteva lacrimi de mila ei, o tânără inteligentă, 
căreia nimic nu-i lipsise ca să reuşească, dar care de obicei 
lua decizii greşite. 

Înclina să creadă că de data asta o nimerise. 

Biserica era complet goală când intră şi astfel putu 
contempla în linişte frumoasele vitralii, străluminate de 
lumina exterioară, lumina unei zile spălate de furtuna de 
peste noapte. În faţa ei, un altar cu o cruce goală; nu se afla 
înaintea unui instrument de tortură, cu un om plin de sânge 
în pragul morţii —, ci a unui simbol al învierii, unde 
instrumentul de supliciu îşi pierdea întru totul semnificaţia, 
caracterul terifiant, importanţa. 

Se simţi de asemenea mulţumită că nu văzu imagini de 
sfinţi suferind, cu dâre de sânge şi răni deschise - acolo era 
doar un loc unde oamenii se adunau ca să adore ceva ce nu 
puteau înţelege. 

Se opri în faţa chivotului unde era păstrat trupul unui Isus 
în care ea încă mai credea, deşi de multă vreme nu se mai 
gândise la el. Căzu în genunchi şi făgădui lui Dumnezeu, 


Fecioarei şi lui Isus, ca şi tuturor sfinţilor, să ducă la 
îndeplinire tot ce se întâmplase în ziua aceea, n-avea să se 
răzgândească nicicum şi avea să plece cu orice chip. Făcu 
această făgăduinţă deoarece cunoştea bine capcanele 
iubirii şi capacitatea lor de a modifica voinţa unei femei. 

Puțin mai târziu simţi o mână atingând-o pe umăr şi-şi 
înclină obrazul ca să atingă mâna. 

— Ce faci? 

— Bine - zise o voce fără nici un fel de nelinişte —. Foarte 
bine. Hai să ne bem cafeaua. 

leşiră ţinându-se de mână, ca şi cum ar fi fost doi 
îndrăgostiţi care se reîntâlniseră după mult timp. Se 
sărutară în public, unii trecători îi priviră scandalizaţi, 
amândoi zâmbeau la gândul inconfortului pe care-l 
pricinuiau şi al dorințelor pe care le trezeau cu scandalul 
—, deoarece ştiau că, la drept vorbind, privitorii ar fi vrut să 
facă acelaşi lucru. Doar asta era scandalos. 

Intraseră într-o cafenea la fel cu toate celelalte, dar care 
în după-amiaza aceea era diferită, fiindcă ei doi erau acolo 
şi se iubeau. Vorbiseră despre Geneva, despre dificultăţile 
limbii franceze, despre vitraliile bisericii, despre pericolele 
ţigării - deoarece amândoi fumau şi nu aveau nici cea mai 
mică intenţie să se lase de viciu. 

Ea făcu gestul de a plăti cafeaua şi el acceptă. Se duseseră 
la expoziţie, ea îi cunoscu lumea, artiştii, oamenii bogaţi 
care păreau şi mai bogaţi, milionarii care păreau săraci, 
persoanele care se interesau de lucruri despre care nu 
auzise niciodată vorbindu-se. Tuturora le plăcuse de ea, o 
lăudaseră pentru felul cum vorbea franţuzeşte, îi puseseră 
întrebări despre carnavalul, fotbalul, muzica din ţara ei. 
Bine crescuţi, amabili, simpatici, binevoitori. 

La plecare, el îi spuse că avea să vină la local diseară, ca să 
o întâlnească. Ea îl rugă să nu facă asta, avea o noapte 
liberă, i-ar plăcea să-l invite la cină. 

El acceptă, se despărţiră, stabiliră să se întâlnească acasă 
la el şi să mănânce într-un restaurant simpatic din mica 


piaţă din Cologny, prin care totdeauna trecea în taxi şi ea 

nu-l rugase niciodată să se oprească şi să cunoască locul. 

Atunci, Maria îşi aduse aminte de singura ei prietenă şi se 
hotări să treacă pe la bibliotecă şi să-i spună că n-avea să 
mai vină acolo. 

Rămase blocată în trafic un timp ce i se păru o eternitate, 
până când îşi terminară manifestaţia kurzii (iarăşi!) şi 
maşinile îşi putură relua circulaţia normală. Acum însă era 
din nou stăpână pe timpul său, n-avea nici o importanţă. 

Ajunse când biblioteca era pe punctul de a se închide. 

— Poate că vreau să fiu prea intimă, dar nu am nici o 
prietenă căreia să-i mărturisesc unele lucruri - zise 
bibliotecara de cum intră Maria. 

Cum, femeia aceea nu avea prietene? După ce că-şi 
petrecea întreaga viaţă în acelaşi loc, întâlnea fel şi fel de 
oameni în timpul zilei, să fie oare adevărat că nu avea pe 
nimeni cu care să stea de vorbă? În sfârşit, descoperea pe 
cineva la fel cu ea - sau, mai bine zis, pe cineva ca toată 
lumea. 

— M-am tot gândit la cele citite despre clitoris... 

„Nu! Ce, nu putea fi vorba despre altceva?” 

— Şi am văzut că, deşi m-am bucurat de multă plăcere în 
toate relaţiile cu soţul meu, a fost foarte greu să am orgasm 
în timpul unei relaţii. Crezi că e normal? 

— Dumneavoastră credeţi că e normal să manifesteze 
kurzii în fiecare zi? Ca femeile îndrăgostite să fugă de Făt- 
Frumosul lor? Ca oamenii să viseze la fermele lor în loc să 
se gândească la dragoste? Ca bărbaţii şi femeile să-şi vândă 
timpul, fără a şi-l putea răscumpăra? Şi că, de fapt, toate 
astea se întâmplă, aşa încât nu contează ce cred sau ce nu 
cred eu. Tot ce este contra naturii, contra dorințelor 
noastre celor mai intime, toate acestea sunt anormale din 
punctul nostru de vedere, deşi din punctul de vedere allui 
Dumnezeu par o aberaţie. Ne căutăm infernul, ne trebuie 
milenii ca să-l construim şi, după multă strădanie, putem 
trăi acum în cel mai rău chip cu putinţă. 


O privi pe femeia din faţa ei şi, pentru prima oară de când 
o ştia, o întrebă care-i era numele de botez (îi ştia doar 
numele de familie). O chema Heidi, fusese căsătorită 
treizeci de ani şi niciodată - dar niciodată! - nu se întrebase 
dacă era normal să nu aibă orgasm în timpul relaţiei 
sexuale cu soţul ei. 

— Nu ştiu dacă ar fi trebuit să citesc toate astea! Ar fi fost 
poate mai bine să trăiesc în ignoranță, crezând că un soţ 
credincios, un apartament cu vedere spre lac, trei copii şi o 
slujbă la stat reprezintă tot ce-şi putea visa o femeie. Acum, 
de când ai venit dumneata aici şi de când am citit prima 
carte, mă tot întreb ce am făcut cu viaţa mea. Oare toată 
lumea e aşa? 

— Pot să vă garantez că aşa e - şi Maria se simţi în postura 
de tânără înţeleaptă în faţa acelei femei care-i cerea sfaturi. 

— 'Ţi-ar plăcea să intru în amănunte? 

Maria dădu din cap afirmativ. 

— E clar că dumneata eşti încă foarte tânără ca să înţelegi 
lucrurile astea, dar tocmai de-aceea aş vrea să-ţi 
împărtăşesc ceva din viaţa mea, ca să nu comiţi aceleaşi 
greşeli pe care le-am comis eu. 

De ce oare soţul meu n-a dat niciodată atenţie clitorisului? 
Credea că orgasmul e în vagin şi-mi era greu, dar greu de 
tot, să simulez ce-şi închipuia el că trebuia să simt. Evident, 
simţeam plăcere, dar o plăcere diferită. Doar când frecarea 
se produce la partea superioară... înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

— Şi acum am descoperit de ce. E aici - arătă spre o carte 
de pe masa ei, al cărei titlu Maria nu izbutea să-l vadă —. 
Există un fascicul nervos care merge de la clitoris la punctul 
G şi care e predominant. Dar bărbaţii cred că nu, ei cred că 
totul stă în penetraţie. Ştii ce e punctul G? 

— Am vorbit deunăzi despre asta - zise Maria, de astă dată 
în chip de Fecioară Ingenuă —. Imediat după intrare, 
primul etaj, fereastra din fund. 


— Aşa, aşa! - ochii bibliotecarei se luminară —. Poţi să 
verifici singură câţi dintre prietenii dumitale au auzit 
vorbindu-se despre asta! Ce absurd! Dar la fel cum 
clitorisul a fost invenţia cutărui italian, punctul G reprezintă 
o cucerire a secolului nostru! În scurt timp va ocupa toate 
titlurile principale ale ziarelor şi rumeni nu-l va mai putea 
ignora! Îţi imaginezi oare ce moment revoluţionar trăim? 

Maria se uită la ceas şi Heidi îşi dădu seama că trebuia să 
vorbească repede, să o înveţe pe fata aceea frumoasă din 
faţa ei că femeile au tot dreptul să fie fericite, realizate, 
pentru ca generaţia următoare să poată beneficia de toate 
cuceririle astea ştiinţifice extraordinare. 

— Doctorul Freud nu era de acord fiindcă nu era femeie şi, 
cum avea orgasm în penis, credea că noi eram obligate să 
avem plăcerea în vagin. Trebuie să ne întoarcem la origine, 
la ceea ce ne-a produs totdeauna plăcerea: clitorisul şi 
punctul G! Foarte puţine femei izbutesc să aibă o relaţie 
sexuală satisfăcătoare, aşa încât, dacă o să-ţi fie greu să 
obţii bucuria pe care o meriţi, am să-ţi sugerez ceva: 
inversează poziţia. Culcă-l pe iubitul dumitale şi rămâi tot 
timpul deasupra; clitorisul dumitale o să se lovească mai 
puternic de corpul lui şi dumneata, nu el, vei realiza 
stimulul de care ai nevoie. Mai bine zis, stimulul pe care-l 
meriţi! 

În vremea asta, Maria anevoie se prefăcea că era atentă la 
conversaţie. Atunci nu doar ea era de vină! Nu avea nici o 
problemă sexuală, era doar o chestiune de anatomie! Simţi 
dorinţa să o sărute pe femeia aceea pe frunte, în timp ce 
inima îi era eliberată de o apăsare imensă, uriaşă. Ce bine 
că descoperise asta încă de tânără! Ce zi magnifică îi era 
dat să trăiască! 

Heidi îi zâmbi conspirativ. 

— Ei nu ştiu, dar şi femeile au o erecţie. Clitorisul intră în 
erecţie! 

„Ei” trebuie să fi însemnat bărbaţii. Maria prinse curaj, de 
vreme ce conversaţia era atât de intimă. 


— Dumneavoastră aţi avut pe cineva în afara căsătoriei? 
Bibliotecara simţi un şoc. Ochii ei aruncară un soi de foc 
sacru, pielea i se înroşi, nu ştia dacă de furie sau de ruşine. 
După un timp însă lupta dintre povestire sau simulare luă 

sfârşit. Era de ajuns să schimbe subiectul. 

— Să revenim la erecţia noastră: clitorisul! El devine rigid, 
ştiai? 

— Încă din copilărie. 

Heidi păru dezamăgită. Poate nu acordase destulă atenţie 
acelui subiect. 

— Şi se pare că dacă-ţi deplasezi degetul în jurul lui, chiar 
fără să-i atingi vârful, plăcerea se poate declanşa în chip şi 
mai intens. Învață asta! Bărbaţii care respectă corpul femeii 
ating imediat vârful clitorisului, fără să ştie că uneori aşa 
ceva poate fi chiar dureros, nu crezi? De aceea, după prima 
sau a doua întâlnire, preia numaidecât controlul situaţiei: 
stai deasupra, decide cum şi unde trebuie aplicată 
presiunea, măreşte şi diminuează ritmul după propriul 
dumitale criteriu. În plus, potrivit cărţii pe care o citesc, o 
discuţie sinceră e totdeauna necesară. 

— Aţi avut o conversaţie sinceră cu soţul dumneavoastră? 

Încă o dată Heidi evită întrebarea directă, zicând că erau 
alte vremuri. Acum era mai interesată să-şi împărtăşească 
experienţele intelectuale. 

— Caută să-ţi priveşti clitorisul ca pe arătătorul unui ceas 
şi cere-i partenerului dumitale să-l mişte între orele 11 şi 1, 
înţelegi? 

Da, ştia despre ce vorbea femeia şi nu prea era de acord, 
deşi nici cartea nu era departe de adevărul total. Când însă 
aduse vorba de ceas, Maria se uită la al ei, zise că nu venise 
decât ca să-şi ia rămas-bun, deoarece stagiul ei se 
terminase. Femeia păru că nu o auzea. 

— Nu vrei să iei cartea asta despre clitoris? 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să mă gândesc la alte lucruri. 

— Şi nu iei nimic nou? 


— Nu. Mă întorc în ţara mea, dar voiam să vă mulţumesc 
că m-aţi tratat întotdeauna cu respect şi înţelegere. 

Îşi strânseră mâinile şi-şi urară reciproc fericire. 

Heidi aşteptă să plece tânăra, înainte de a-şi ieşi din fire şi 
a da un pumn în masă. De ce nu profitase de ocazie ca să-i 
mărturisească ceva care, aşa cum mergeau lucrurile, avea 
să moară până la urmă o dată cu ea? De vreme ce tânăra 
avusese curajul s-o întrebe dacă-şi înşelase vreodată 
bărbatul, de ce să nu fi răspuns, acum când era pe cale să 
descopere o lume nouă, în care femeile acceptau în cele din 
urmă că orgasmul vaginal era foarte dificil? 

„În fine, asta nu e important. Lumea nu e doar sex.” 

Nu era lucrul cel mai important din lume, dar era 
important, asta da. Privi împrejur: mare parte din miile de 
cărţi care o înconjurau istoriseau o poveste de dragoste. 
Mereu aceeaşi poveste - cineva se îndrăgosteşte, întâlneşte, 
pierde şi reîntâlneşte pe altcineva. Suflete care comunică, 
locuri îndepărtate, aventură, suferinţă şi rareori cineva 
zicând „ia seama, dragul meu domn, caută să înţelegi mai 
bine trupul femeii”. De ce oare cărţile nu vorbeau pe faţă 
despre asta? 

Poate nu era nimeni cu adevărat interesat. Pentru că, în 
ce-l priveşte pe bărbat, el avea să caute în continuare 
noutatea - era încă un vânător troglodit, urmărindu-şi 
instinctul de reproducător al rasei umane. Şi-n ce o priveşte 
pe femeie? După experienţa ei personală, dorinţa de-a avea 
un orgasm bun cu partenerul ei dura doar primii ani; apoi 
frecvenţa scădea şi nici o femeie nu vorbea despre asta, 
deoarece credea că numai ei i se întâmpla. Şi minţeau, 
prefăcându-se că nu mai suportau poftele soţului, care 
pretindea să facă dragoste în fiecare noapte. Şi, minţind, 
toate celelalte rămâneau nelămurite. 

Curând începeau să se gândească la altele: copii, 
bucătărie, orare, întreţinerea casei, facturi de plătit, 
îngăduinţă faţă de escapadele soţului, călătorii în vacanțe, 
în timpul cărora erau mai preocupate de copii decât de ele 


însele, complicitate - sau chiar dragoste, dar nici vorbă de 
sex. 

Ar fi trebuit să fie mai sinceră cu tânăra braziliancă, i se 
părea că e o tânără inocentă, după vârstă putea să-i fie 
fiică, şi încă incapabilă să înţeleagă bine lumea. O 
imigrantă, trăind departe de ţara ei, trăgând din greu într-o 
muncă neplăcută, sperând să găsească un bărbat cu care să 
se poată mărita, să simuleze câteva orgasme, să-şi găsească 
o situaţie sigură, să reproducă această misterioasă rasă 
umană şi dea curând uitării lucrurile astea numite orgasm, 
clitoris, punct G (descoperit abia în secolul al XX-lea!). Să 
fie o bună soţie, o bună mamă, să vegheze ca nimic să nu 
lipsească în gospodărie, să se masturbeze din când în când, 
cu gândul la bărbatul care-i ieşise-n cale pe stradă şi o 
privise cu poftă. Să păstreze aparențele - de ce-o fi fost 
lumea atât de preocupată de aparențele ei? 

Din cauza asta nu răspunsese la întrebarea: 
„Dumneavoastră aţi avut pe cineva în afara căsătoriei?” 

Poveştile astea mor o dată cu oamenii. Soţul fusese 
totdeauna pentru ea bărbatul vieţii ei, deşi sexul era ceva 
din trecutul îndepărtat. Era un excelent tovarăş, cinstit, 
generos, bine dispus, lupta ca să-şi susţină familia şi făcea 
tot posibilul ca să-i facă fericiţi pe cei aflaţi sub 
responsabilitatea lui. Bărbatul ideal, la care visează toate 
femeile, şi tocmai de-aceea se simţea atât de rău gândindu- 
se că odată dorise alt bărbat - şi fusese cu el. 

Îşi amintea cum îl întâlnise. Se întorcea din orăşelul Davos, 
situat în munţi, când o avalanşă întrerupsese pentru câteva 
ore circulaţia trenurilor. Telefonă, pentru ca nimeni să nu-şi 
facă griji; cumpără câteva reviste şi se pregăti pentru o 
lungă aşteptare în gară. 

Tocmai atunci văzu un bărbat lângă ea, cu rucsac şi sac de 
dormit. Avea părul grizonat, pielea arsă de soare, era 
singurul care nu părea îngrijorat de lipsa trenului; 
dimpotrivă, zâmbea şi privea împrejur, căutând pe cineva 
cu care să stea de vorbă. Heidi deschise una din reviste, dar 


- ah, misterele vieţii! - privirea i se încrucişă fulgerător cu a 
lui şi nu izbuti să se ferească destul de repede ca să-i evite 
apropierea. 

Înainte de a fi putut - politicos - să-i spună că într-adevăr 
trebuia să termine un articol important, el începu să 
vorbească. Spuse că era scriitor, se întorcea de la o 
întâlnire în oraş, iar întârzierea trenurilor îl făcea să piardă 
zborul de întoarcere în ţara lui. Când aveau să ajungă la 
Geneva, oare îl putea ajuta să găsească un hotel? 

Heidi îl privea: cum de putea să fie atât de bine dispus 
după ce pierduse un avion şi trebuia să aştepte într-o gară 
inconfortabilă până la rezolvarea situaţiei? 

Bărbatul însă începu să converseze de parcă ar fi fost 
vechi prieteni. Îi povesti despre călătoriile lui, despre 
misterul creaţiei literare şi, spre uluirea şi groaza ei, despre 
toate femeile pe care le iubise şi întâlnise de-a lungul vieţii. 
Heidi nu făcea decât să dea afirmativ din cap, iar el 
continua. Din când în când îşi cerea scuze că vorbea mult şi 
o ruga să-i povestească ceva şi despre ea, dar tot ce-i putea 
spune ea era doar că „sunt o persoană obişnuită, fără nimic 
extraordinar”. 

Deodată ea constată că-şi dorea ca trenul să nu mai 
sosească niciodată, conversaţia era absolut captivantă, 
descoperea lucruri ce pătrunseseră în lumea ei doar prin 
literatura de ficţiune. Şi cum n-avea să-l mai vadă niciodată, 
îşi luă inima în dinţi (ulterior nu ar mai fi ştiut să-şi explice 
de ce anume) şi începu să-i pună întrebări pe teme care o 
interesau. Trăia un moment dificil în căsnicie, soţul îi cerea 
intens prezenţa şi Heidi vru să ştie ce putea face ca să-l 
vadă fericit. Bărbatul îi dădu câteva explicaţii interesante, îi 
povesti o întâmplare, dar nu părea prea încântat că era 
nevoit să vorbească despre soţ. 

„Sunteţi o femeie foarte interesantă”, zise el, folosind o 
frază pe care ea nu o mai auzise de mulţi ani. 

Trenul sosi. Se aşezară unul lângă altul, acum ea nu mai 
era femeia căsătorită, cu o vilă pe malul lacului şi trei copii 


de crescut, ci o aventurieră, care ajungea la Geneva pentru 
prima dată. Se uita la munţi şi se simţea bucuroasă că 
stătea lângă un bărbat care voia să o ducă la pat (căci 
bărbaţii nu se gândesc decât la asta) şi făcea tot ce-i stătea 
în putere ca să o impresioneze. Se gândi la câţi bărbaţi 
simţiseră acelaşi lucru, fără ca ea să le fi dat vreodată 
prilejul - dar în dimineaţa aceea lumea se schimbase, era o 
adolescentă de treizeci şi opt de ani, asistând fascinată la 
tentativele de seducţie; era cel mai plăcut lucru din lume. 

În toamna prematură a vieţii sale, când credea că avea tot 
ce-şi putea dori, se ivea bărbatul acela într-o gară şi intra 
fără să-i ceară voie. Coborâseră la Geneva, ea îi indică un 
hotel (modest, insistase el, pentru că trebuia să plece a 
doua zi de dimineaţă şi nu era pregătit pentru o zi în plus în 
atât de costisitoarea Elveţie), el o rugă să-l însoţească până 
în cameră ca să vadă dacă totul era în ordine. Heidi ştia ce 
o aştepta şi totuşi acceptă propunerea. Închiseră uşa, se 
sărutară cu violenţă şi dorinţă, el îi smulse hainele şi - sfinte 
Dumnezeule! - cunoştea trupul femeii, deoarece cunoscuse 
suferinţa şi frustrarea multora. 

Făcuseră dragoste toată seara şi abia la căderea nopţii 
începu să se risipească farmecul şi ea spuse fraza pe care i- 
ar fi plăcut să nu o fi rostit vreodată: „Irebuie să mă întorc, 
soţul meu mă aşteaptă.” 

El îşi aprinse o ţigară, rămaseră tăcuţi minute de-a rândul 
şi niciunul dintre ei nu zise „adio”. Heidi se ridică şi plecă 
fără să mai privească în urmă, ştiind că, indiferent ce ar fi 
spus, nici un cuvânt sau frază n-ar fi avut sens. 

Nu avea să-l mai revadă niciodată, dar, în toamna 
disperării ei, vreme de câteva ceasuri, încetase a mai fi 
soţia credincioasă, doamna casei, mama iubitoare, 
funcţionara exemplară, prietena statornică - şi redevenise 
pur şi simplu femeie. 

Timp de câteva zile soţul ei constatase că se schimbase, 
era mai veselă sau mai tristă - nu ştia să spună exact cum 


anume. O săptămână mai târziu, lucrurile reveniseră la 
normal. 

„Ce păcat că nu i-am povestit asta tinerei”, gândi ea. 
„Oricum, n-ar fi înţeles nimic, trăieşte încă într-o lume în 
care oamenii îşi sunt credincioşi şi jurămintele de dragoste 
sunt veşnice.” 

Din jurnalul Mariei: 

Nu ştiu ce-o fi crezut el când mi-a deschis uşa în noaptea 
aceea şi m-a văzut cu două valize. 

— Nu te speria - i-am spus numaidecât —. Nu mă mut aici. 
Hai să mâncăm. 

M-a ajutat, fără nici un comentariu, să-mi duc bagajele 
înăuntru. Imediat apoi, înainte de-a spune „ce-i asta” sau 
„ce bucuros sunt că ai venit”, m-a luat pur şi simplu în braţe 
şi a început să mă sărute, să-mi atingă trupul, sânii, sexul, 
ca şi cum ar fi aşteptat atâta timp şi acum ar fi presimţit că 
momentul n-ar mai sosi niciodată. 

Mi-a scos pardesiul, hainele, m-a lăsat goală şi acolo, în 
holul de la intrare, fără nici un ritual sau pregătire, fără să 
aştepte nici măcar cât să spună ce bine sau ce rău ar fi, cu 
vântul rece intrând pe sub uşă, acolo am făcut dragoste 
pentru prima dată. M-am gândit că ar fi fost poate mai bine 
să-i spun să se oprească, să căutăm un loc mai confortabil, 
să avem răgazul de a ne explora lumea imensă a 
senzualităţii noastre, dar şi eu, în sinea mea, îl doream, 
fiindcă era bărbatul pe care nu-l posedasem niciodată şi 
niciodată nu mai aveam să-l posed. Tocmai de-aceea puteam 
să-l iubesc cu toată energia mea, să am cel puţin, vreme de 
o noapte, ceea ce niciodată nu mai avusesem şi pesemne nu 
aveam să mai am altcândva. 

M-a culcat pe jos, a intrat în mine înainte să mă fi simţit 
complet umezită, dar durerea nu m-a deranjat - dimpotrivă. 
Mi-a plăcut că a fost aşa, pentru că dădea de înţeles că 
eram a lui şi nu mai trebuia să ceară voie. Nu eram acolo ca 
să-l mai învăţ ceva sau ca să-i arăt că sensibilitatea mea era 
mai bună sau mai intensă decât a altor femei, ci doar ca să-i 


spun că da, era bine venit, că şi eu aşteptam asta, că mă 
bucura nespus lipsa lui totală de respect faţă de regulile pe 
care le creasem între noi, iar acum pretindea să fim 
călăuziţi doar de instinctele noastre, de mascul şi de femelă. 
Ne găseam în cea mai incomodă poziţie cu putinţă - eu 
dedesubt, cu picioarele desfăcute, şi el deasupra, intrând şi 
ieşind, în timp ce eu îl priveam, fără dorinţa de a simula, de 
a geme, de a face ceva - nevrând nimic altceva decât să 
rămân cu ochii deschişi, ca să-mi amintesc de fiecare 
secundă, să-i văd faţa transformându-se, mâinile care mi se 
înfigeau în păr, gura care mă muşca, mă săruta. Nici un fel 
de preludii, de mângăieri, de pregătiri, de sofisticării, doar 
el în mine, şi eu în sufletul lui. 

Intra şi ieşea, intensifica şi diminua ritmul, se oprea uneori 
ca să mă privească şi el pe mine, dar nu întreba dacă-mi 
plăcea, pentru că ştia că era singura cale pe care sufletele 
noastre comunicau în împrejurarea aceea. Ritmul s-a 
accentuat şi ştiam că cele unsprezece minute se apropiau 
de sfârşit, aş fi vrut să continue pentru totdeauna, fiindcă 
era atât de bine - ah, Doamne, ce bine era - să fiu posedată 
şi să nu posed! Cu ochii larg deschişi tot timpul, şi am 
observat că şi atunci când nu ne priveam fix, părea că 
intram într-o dimensiune unde eu eram marea mamă, 
universul, femeia iubită, prostituata sacră a ritualurilor 
antice pe care mi le explicase el cu un pahar de vin şiun 
şemineu aprins. Am văzut cum i se apropia orgasmul, şi 
braţele lui m-au strâns cu toată puterea. Mişcările i-au 
devenit tot mai intense şi atunci ela ţipat - nu a gemut, nu 
şi-a încleştat dinţii, ci a ţipat! A mugit, a urlat ca un animali 
M-a fulgerat gândul că vecinii ar putea chema poliţia, dar n- 
avea nici o importanţă, şi am simţit o imensă plăcere, 
pentru că aşa era de la începutul timpurilor, când primul 
bărbat a întâlnit-o pe prima femeie şi au făcut dragoste 
pentru prima oară: ţipaseră şi atunci. 

După aceea trupul lui s-a prăbuşit peste mine şi nu ştiu cât 
timp am mai rămas îmbrăţişaţi, l-am mângâiat pe păr aşa 


cum făcusem doar în noaptea când ne închisesem în bezna 
hotelului, am văzut cum inima care-i bătea nebuneşte şi-a 
revenit în scurt timp la normal, mâinile lui au început să mi 
se plimbe delicat pe braţe, ceea ce a făcut ca toate firele de 
păr de pe corp să mi se electrizeze. 

Se vede că s-a gândit la ceva practic - cum ar fi greutatea 
trupului său peste al meu —, pentru că s-a rostogolit într-o 
parte, m-a prins de mâini şi am rămas amândoi cu ochii la 
tavan şi la lustra cu trei lumini aprinse. 

— Noapte bună - i-am spus eu. M-a tras spre el şi mi-a pus 
capul să i se rezeme pe piept. A continuat să mă mângâie 
vreme îndelungată, înainte de a-mi spune şi el „noapte 
bună”. 

— Cred că vecinii au auzit tot - am comentat eu, fără să 
ştiu cum să continuăm, pentru că a spune „te iubesc” nu 
prea avea sens atunci, ştia şi el, ştiam şi eu. 

— Pe sub uşă intră un curent de aer rece - fu răspunsul 
lui, când ar fi putut răspunde „ce minune!” 

— Hai în bucătărie. 

Ne-am ridicat şi am văzut că nici măcar nu-şi scosese 
pantalonii, era îmbrăcat ca atunci când intrasem, doar cu 
sexul afară. Mi-am pus pardesiul peste corpul gol. Ne-am 
dus în bucătărie, a făcut o cafea, a fumat două ţigări, eu 
una. Aşezaţi la masă, el zicea „mulţumesc” din ochi, eu îi 
răspundeam „şi eu vreau să-ţi mulţumesc”, dar gurile ne-au 
rămas închise. 

În cele din urmă el îşi luă inima în dinţi şi mă întrebă de 
valize. 

— Mă întorc în Brazilia mâine la amiază. 

O femeie înţelege când un bărbat e important pentru ea. 
Oare or fi şi ei capabili de acest soi de înţelegere? Sau ar 
trebui eu să spun „te iubesc”, „mi-ar plăcea să rămân aici 
cu tine”, „mi-aş dori să rămân”. 

— Nu pleca - da, înţelese că-mi putea spune asta. 

— Plec. Am promis. 


Căci, dacă n-aş fi făcut-o, aş fi crezut poate că toate acelea 
erau pentru totdeauna. Or, nu erau, erau o parte din visul 
unei fete din adâncul unei ţări depărtate, care ajunge într- 
un oraş mare (de fapt, ca să spunem adevărul, nici nu era 
chiar aşa de mare), trece prin mii de dificultăţi, dar îl 
întâlneşte pe bărbatul care o iubeşte. Deci acesta era finalul 
fericit al tuturor momentelor dificile prin care trecusem şi 
ori de câte ori aveam să-mi amintesc de viaţa mea în 
Europa, aveam să termin cu povestea unui bărbat 
îndrăgostit de mine, care avea să fie pentru totdeauna al 
meu, de vreme ce-i vizitasem sufletul. 

Ah, Ralf, tu nu ştii cât te iubesc. Cred că poate ne 
îndrăgostim totdeauna în clipa când îl vedem pe bărbatul 
viselor noastre pentru prima oară, deşi în clipa aceea 
raţiunea ne poate spune că greşim şi încercăm să luptăm - 
fără dorinţa de-a învinge - contra acestui instinct. Până 
când vine momentul în care ne lăsăm învinse de emoție, şi 
asta s-a întâmplat în noaptea aceea, când am umblat 
desculţă prin parc, suferind de durere şi frig, dar 
înțelegând cât mă iubeai. 

Da, te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată alt 
bărbat, şi tocmai din cauza asta plec, fiindcă, dacă aş 
rămâne, visul s-ar transforma în realitate, voinţă de a 
poseda, de a dori ca viaţa lui să fie a mea... în sfârşit, toate 
lucrurile astea care sfârşesc transformând dragostea în 
sclavie. Mai bine zis: visul. Trebuie să avem grijă de ceea ce 
luăm cu noi dintr-o ţară - sau din viaţă. 

— Tu n-ai avut orgasm - a spus el, încercând să schimbe 
vorba, să fie atent, să nu forţeze lucrurile. Îi era teamă să 
nu mă piardă şi credea că avea la dispoziţie o noapte 
întreagă pentru a mă face să mă răzgândesc. 

— Nu, orgasm n-am avut, dar am avut o imensă plăcere. 

— Era însă mai bine dacă ai fi avut orgasm. 

— Aş fi putut simula, doar ca să fii tu mulţumit, tu însă nu 
meriţi asta. Tu eşti un bărbat, Ralf Hart, în deplinul înţeles 
frumos şi intens pe care-l poate avea cuvântul ăsta. Ai ştiut 


să mă susţii şi să mă ajuţi, ai acceptat ca eu să te susţin şi să 
te ajut, fără ca asta să însemne umilinţă. Sigur, mi-ar fi 
plăcut să am orgasm, dar n-am avut. Mi-au plăcut însă 
pardoseala rece, corpul tău fierbinte şi violenţa bine venită 
cu care ai intrat în mine. 

Azi m-am dus să restitui cărţile împrumutate, iar 
bibliotecara m-a întrebat dacă stau de vorbă despre sex cu 
partenerul meu. M-a încercat dorinţa să-i spun: Care 
partener? Ce fel de sex? Dar nu se făcea, a fost întotdeauna 
ca un înger cu mine. 

La drept vorbind, am avut doar doi parteneri de când am 
ajuns la Geneva: unul care a trezit tot ce era mai rău în 
mine, pentru că i-am îngăduit-o - şi chiar l-am implorat. 
Celălalt ai fost tu, care m-ai făcut să mă simt din nou că fac 
parte din lume. Mi-ar plăcea să te învăţ unde să-mi atingi 
trupul, cu ce intensitate, cât timp, dar ca pe o posibilitate ca 
sufletele noastre să comunice mai bine. Arta iubirii e ca 
pictura ta, necesită tehnică, răbdare şi mai ales practică în 
cadrul cuplului. Necesită îndrăzneală, trebuie să mergi 
dincolo de ceea ce s-au obişnuit oamenii să numească „a 
face dragoste”. 

Gata. Revenise profesoara, or, eu nu voiam aşa ceva, dar 
Ralf a ştiut să ocolească situaţia. În loc să accepte ce ziceam 
eu, şi-a aprins a treia ţigară în mai puţin de o jumătate de 
oră: 

— În primul rând, astăzi o să-ţi petreci noaptea aici. 

Nu era o rugăminte, era un ordin. 

— În al doilea rând, o să facem dragoste iarăşi, cu mai 
puţină încordare şi mai multă dorinţă. 

— În sfârşit, mi-ar plăcea ca şi tu să-i înţelegi mai bine pe 
bărbaţi. 

Să-i înţeleg mai bine pe bărbaţi? Îmi petreceam fiecare 
noapte cu ei, albi, negri, asiatici, evrei, musulmani, catolici, 
budişti. Oare Ralf nu ştia asta? 

M-am simţit mai uşurată; ce bine că ajungeam de la o 
conversaţie la o discuţie. La un moment dat apucasem să 


mă gândesc să-i cer iertare lui Dumnezeu şi să-mi calc 
făgăduinţa. Dar iată că realitatea se întorcea, spunându-mi 
să nu uit să-mi păstrez visul intact şi să nu mă las prinsă în 
capcanele destinului. 

— Da, să-i înţelegi mai bine pe bărbaţi - repetă Ralf 
văzându-mi aerul ironic —. Tu zici să-ţi exprimi sexualitatea 
feminină, să mă ajuţi să navighez prin trupul tău, să am 
răbdare, timp. De acord, dar n-ai observat oare că suntem 
diferiţi, cel puţin în materie de timp? De ce nui te plângi lui 
Dumnezeu? 

Când ne-am întâlnit, te-am rugat să-mi dai lecţii de sex, din 
cauză că dorinţa mea dispăruse. Şi ştii de ce? Pentru că de 
câţiva ani buni, orice relaţie sexuală a mea se termina în 
plictis şi frustrare, deoarece înţelesesem că era foarte greu 
să le dau femeilor pe care le-am iubit aceeaşi plăcere pe 
care mi-o dădeau ele mie. 

Nu mi-a plăcut expresia „femeile pe care le-am iubit”, dar 
am simulat indiferența, aprinzându-mi o ţigară. 

— Nu aveam curajul să cer: învaţă-mă trupul tău. Dar 
când te-am întâlnit, ţi-am văzut lumina şi te-am iubit 
imediat, m-am gândit că în acest moment al vieţii nu mai 
aveam nimic de pierdut dacă aş fi cinstit cu mine şi cu 
femeia pe care voiam s-o am alături de mine. 

Ţigara mi s-a părut delicioasă şi tare mi-ar fi plăcut să-mi 
ofere puţin vin, dar nu voiam să las să se stingă subiectul. 

— De ce oare bărbaţii, în loc să facă ceea ce ai făcut tu cu 
mine, să descoperi cum mă simt, rămân cu gândul doar la 
sex? 

— Cine zice că ne gândim doar la sex? Dimpotrivă: ne 
petrecem ani întregi de viaţă încercând să ne încredinţăm 
că sexul e important pentru noi. Învăţăm dragostea cu 
prostituate sau cu fecioare, ne povestim întâmplările oricui 
vrea să ni le asculte, ne afişăm cu amante tinere când am şi 
început să îmbătrânim, totul ca să le arătăm celorlalţi că 
într-adevăr, da, suntem aşa cum se aşteptau femeile să fim. 


Dar vrei să ştii ceva? Nici vorbă de asta. Nu înţelegem 
nimic. Credem că sexul şi ejacularea sunt totuna, dar, după 
cum ai spus chiar tu, nu sunt. Nu învăţăm, pentru că nu 
avem curajul să-i spunem femeii: învaţă-mă cum e corpul 
tău. Nu învăţăm pentru că nici femeia nu are curajul să 
spună: învaţă cum sunt eu. Rămânem în instinctul primitiv 
al supravieţuirii speciei, şi asta e tot. Oricât de absurd ar 
părea, ştii ce este mai important decât sexul pentru un 
bărbat? 

M-am gândit că poate sunt banii sau puterea, dar n-am zis 
NIMIC. 

— Sportul. Şi ştii de ce? Pentru că un bărbat înţelege 
corpul altui bărbat. Acolo, în sport, oamenii văd dialogul 
corpurilor care se înţeleg. 

— Eşti nebun. 

— S-ar putea. Dar are sens. Ţi-ai pus oare problema să 
vezi ce simțeau bărbaţii cu care ai fost în pat? 

— Da, mi-am pus-o: toţi erau nesiguri. Simţeau frică. 

— Mai rău decât frica. Erau vulnerabili. Pur şi simplu nu 
înțelegeau ce fac, nu ştiau decât că societatea, prietenii, 
soțiile ziceau că e important. „Sex, sex, sex”, asta e baza 
vieţii, strigă propaganda, lumea, filmele, cărţile. Nimeni nu 
ştie despre ce vorbeşte. Ştiu - de vreme ce instinctul e mai 
puternic decât noi toţi - că trebuie să facem asta. Gata. 

Destul. Încercasem să-i dau lecţii de sex ca să mă protejez, 
el făcea la fel şi, oricât de înțelepte ar fi fost argumentele 
noastre - căci fiecare vrea totdeauna să-l impresioneze pe 
celălalt —, toate astea erau atât de stupide, atât de 
nedemne de relaţia noastră! Eu l-am atras câtre mine 
deoarece - independent de ce avea el de spus sau de ce 
gândeam eu în privinţa mea - viaţa apucase să mă înveţe 
multe. În primele timpuri, totul era dragoste, era dăruire. 
Dar numaidecât apoi şarpele i se arată Evei şi-i spune: ce ai 
dăruit, o să pierzi. La fel a fost cu mine - am fost izgonită 
din paradis încă din şcoală şi de atunci am căutat un mod 
de a-i spune şarpelui că greşeşte, că a trăi este mai 


important decât a păstra pentru sine. Dar şarpele avea 
dreptate, eu eram cea care greşea. 

Am îngenuncheat, l-am dezbrăcat şi am văzut că sexul lui 
era acolo, adormit, fără să reacționeze. Asta nu părea să-l 
deranjeze, iar eu i-am sărutat partea interioară a 
picioarelor, începând de jos. Sexul a prins să reacționeze 
lent şi l-am atins, apoi i l-am luat în gură şi - fără grabă, 
fără ca el să poată interpreta asta ca „hai, pregăteşte-te de 
acţiune!” - i l-am sărutat cu afecțiunea cuiva care nu 
aşteaptă nimic şi, tocmai de aceea, am obţinut totul. Am 
văzut că se excita şi a început să-mi atingă sfârcurile sinilor, 
într-o mişcare de rotire, ca în noaptea aceea de întuneric 
total, trezindu-mi dorinţa de a i-l simţi din nou între picioare 
sau în gură sau ca şi cum aş fi dorit să mă posede. 

El nu-mi scoase pardesiul; mă făcu să mă aplec peste 
masă, cu picioarele încă atingând pardoseala. M-a pătruns 
lent, de astă dată fără nelinişte, fără teama de a mă pierde - 
căci în definitiv şi el înţelesese că totul era un vis şi avea să 
rămână permanent ca un vis, niciodată ca realitate. 

În timp ce-i simţeam sexul în mine, îi simţeam şi mâna pe 
sâni, pe fese, atingându-mă cum doar o femeie ştie să o 
facă. Am înţeles atunci că eram făcuţi unul pentru altul, 
pentru că el reuşea să fie femeie ca acum, iar eu reuşeam 
să fiu bărbat ca atunci când conversam sau ne iniţiam 
reciproc în întâlnirea celor două suflete pierdute, a celor 
două fragmente care lipseau ca să reîntregească universul. 

Pe măsură ce el mă penetra şi mă atingea în acelaşi timp, 
am simţit că nu-mi făcea asta doar mie, ci întregului 
univers. Aveam timp, tandreţe şi cunoaştere reciprocă. Da, 
fusese cum nu se poate mai bine să vin cu cele două valize, 
cu dorinţa de a pleca, să fiu imediat pusă pe jos şi pătrunsă 
cu violenţă şi teamă; dar la fel de bine era să ştiu că 
noaptea n-avea să se isprăvească niciodată, şi acum, acolo, 
pe masa din bucătărie, orgasmul nu era un scop în sine, ci 
începutul acestei întâlniri. Sexul lui a rămas imobil în mine, 
în timp ce degetele i se mişcau cu repeziciune, iar eu am 


avut primul, apoi al doilea şi al treilea orgasm succesiv. 
Doream să-l împing cu putere, durerea plăcerii e atât de 
mare, încât te sfărâmă, dar am suportat neclintită, am 
acceptat că aşa era, că puteam suporta încă un orgasm, sau 
încă două, sau mai multe... 

„„.„Şi deodată, un fel de lumină a explodat în mine. Nu mai 
eram eu însămi, ci o fiinţă infinit superioară faţă de tot ce 
cunoşteam. Când mâna lui m-a dus la al patrulea orgasm, 
am intrat într-un loc unde totul părea împăcat, iar la al 
cincilea orgasm l-am cunoscut pe Dumnezeu. Am simţit 
atunci că începea să-şi mişte sexul în mine, deşi mâna nui 
se oprise, şi am spus „Doamne Dumnezeule”, m-am dăruit 
oricărui lucru, infernului sau paradisului. 

Era însă paradisul. Eu eram pământul, munţii, tigrii, 
râurile care se vărsau în lacuri, lacurile care se transformau 
în mare. El se mişca tot mai rapid şi durerea se amesteca cu 
plăcerea, puteam spune „nu mai suport”, dar n-ar fi fost 
drept - pentru că în momentul acela, şi eu, şi el eram una şi 
aceeaşi persoană. 

M-am lăsat pătrunsă de el atâta cât a trebuit, unghiile lui 
mi se înfipseseră în fese, stăteam acolo, pe brânci, pe masa 
din bucătărie, gândindu-mă că nu exista loc mai bun pe 
lume de făcut dragoste. Din nou zgomotul mesei, respiraţia 
tot mai rapidă, unghiile strivindu-mă, şi sexul meu izbindu- 
se cu putere de sexul lui, carne cu carne, oscuos,eumă 
apropiam iarăşi de un orgasm, la fel şi el, şi nimic din toate 
acestea - nimic din toate acestea nu era MINCIUNĂ! 

— Hai! 

Ştia ce spunea, ştiam şi eu că sosise clipa, am simţit că tot 
trupul mi se destindea, încetam a mai fi eu însămi - nu mai 
auzeam, nu mai vedeam, nu mai simţeam vreun gust - doar 
simţeam. 

— Hai! 

Şi m-am dus, împreună cu el. N-au fost unsprezece 
minute, ci o eternitate, era ca şi cum amândoi am fi ieşit din 
trup şi am fi mers, într-o profundă bucurie, înţelegere şi 


prietenie, prin grădinile paradisului. Eu eram femeie şi 
bărbat, el era bărbat şi femeie. Nu ştiu cât a durat, dar 
totul părea cuprins de tăcere, de parcă universul şi viaţa ar 
fi încetat să existe şi s-ar fi transformat în ceva sacru, fără 
nume, fără timp. 

Dar numaidecât timpul s-a întors, i-am auzit strigătele, am 
strigat împreună cu el, picioarele mesei se izbeau puternic 
de pardoseală şi nici unuia dintre noi nu ni s-a năzărit să ne 
întrebăm sau să aflăm la ce se gândea restul lumii. 

Şi a ieşit din mine dintr-o dată, şi râdea, mi-am simţit sexul 
contractându-se, m-am întors spre el şi râdeam şi eu, ne-am 
îmbrăţişat ca şi cum am fi făcut dragoste pentru prima oară 
în viaţa noastră. 

— Binecuvântează-mă - m-a rugat. 

Şi l-am binecuvântat, fără a şti ce făceam. l-am cerut să 
facă şi el acelaşi lucru, şi a făcut-o, zicând, „binecuvântată 
fie femeia aceasta, că mult a iubit”. Vorbele lui erau 
frumoase, ne-am îmbrăţişat iarăşi şi am stat acolo, fără a 
înţelege cum de se poate ca unsprezece minute să-i ducă pe 
un bărbat şi pe o femeie la toate acestea. 

Nu eram obosiţi niciunul dintre noi. Ne-am dus în living, el 
a pus un disc şi a făcut exact ce mă aşteptam: a aprins 
şemineul şi m-a servit cu vin. 

Apoi a deschis o carte şi a citit: „Vreme este să te naşti şi 
vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi 
ceea ce ai sădit. 

Vreme este să râneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este 
să dărâmi şi vreme să zideşti. 

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti 
şi vreme să dânţuieşti. 

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme 
este să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare. 

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme 
este să păstrezi şi vreme să arunci. 

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi 
vreme să grăieşti. 


Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. 

Este vreme de război şi vreme de pace.” 

Totul suna ca o despărţire. Era însă cea mai frumoasă din 
toate câte le putusem trăi în viaţa mea. 

L-am îmbrăţişat, m-a îmbrăţişat, ne-am întins pe covor 
lângă şemineu. Continua senzaţia de plenitudine, ca şi cum 
aş fi fost o femeie înţeleaptă, fericită, realizată în viaţă. 

— Cum se face că te-ai putut îndrăgosti de o prostituată? 

— La început, n-am înţeles. Dar astăzi, gândindu-mă puţin, 
cred că, ştiind că trupul tău nu va fi niciodată doar al meu, 
mă puteam concentra să-ţi cuceresc sufletul. 

— Şi gelozia? 

— Nu se poate spune în cazul primăverii: „Numai să vină 
imediat şi să dureze destul.” I se poate spune doar: „Să 
vină, să mă binecuvânteze cu speranţa ei, şi să rămână cât 
poate mai mult.” 

Cuvinte risipite în vânt. Dar eu trebuia să le aud, iar el 
trebuia să le spună. Am adormit fără să ştiu exact când. Am 
visat nu o împrejurare sau pe cineva, ci un parfum, care 
inunda totul. 

Când Maria deschise ochii, câteva raze de soare 
începuseră să şi intre prin jaluzelele trase. 

„Am făcut de două ori dragoste cu el”, gândi ea, privindu-l 
pe bărbatul adormit de lângă ea. „Şi totuşi parcă am fost 
dintotdeauna împreună şi el mi-a cunoscut dintotdeauna 
viaţa, sufletul, trupul, lumina, suferinţa.” 

Se sculă ca să se ducă la bucătărie şi să facă o cafea. Văzu 
atunci cele două valize de pe culoar şi-şi aduse aminte de 
tot: de făgăduinţă, de rugăciunea din biserică, de viaţa ei, 
de visul care stăruie să se transforme în realitate şi să-şi 
piardă farmecul, de bărbatul perfect, de dragostea în care 
trupul şi sufletul erau unul şi acelaşi lucru, iar plăcerea şi 
orgasmul erau lucruri diferite. 

Putea rămâne; nu mai avea nimic de pierdut în viaţă, doar 
o iluzie. Îşi aminti de poem: vreme să plângi, vreme să râzi. 


Dar mai era o frază: vreme să îmbrăţişezi, vreme să fugi 
de îmbrăţişare. Pregăti cafeaua, închise uşa de la bucătărie, 
telefonă şi chemă un taxi. Îşi concentră forţa de voinţă, care 
o adusese atât de departe, izvorul de energie al „luminii” 
sale, care-i spusese ora exactă a plecării, care o proteja, 
care avea să o facă să-şi amintească pentru totdeauna de 
noaptea aceea. Se îmbrăcă, îşi luă valizele şi ieşi, trăgând 
nădejde ca el să se trezească înainte de plecarea ei şi să o 
roage să rămână. 

El însă nu se trezi. În timp ce aştepta taxiul, pe trotuarul 
din faţă, trecu o ţigancă, cu un buchet de flori. 

— Vreţi să cumpăraţi una? 

Maria cumpără; era semnul că venise toamna, vara 
rămânea în urmă. Geneva, mult timp, nu avea să-şi mai 
scoată mesele pe trotuare şi să aibă parcurile pline de lume 
plimbându-se şi făcând baie de soare. Nu era rău; pleca 
însă pentru că asta îi fusese opţiunea şi nu avea de ce să se 
plângă. 

Ajunse la aeroport, mai luă o cafea, aşteptă patru ore 
zborul spre Paris, gândindu-se neîncetat că el avea să intre 
în orice clipă, de vreme ce, cândva, înainte de-a adormi, îi 
spusese ora plecării. Aşa se întâmpla în filme: în momentul 
final, când femeia e gata să intre în avion, apare bărbatul 
disperat, o prinde în braţe, o sărută şi o readuce în lumea 
lui, sub privirile amuzate şi binevoitoare ale funcţionarilor 
companiei aeriene. Apare inscripţia „Sfârşit”, şi toţi 
spectatorii ştiu că, de atunci încolo, vor trăi fericiţi toată 
viaţa. 

„Filmele nu spun niciodată ce se întâmplă după”, îşi 
spunea în sinea ei, încercând să se consoleze. Căsătorie, 
bucătărie, copii, sex tot mai expediat, descoperirea primului 
bileţel din partea amantei, hotărârea de a face scandal, 
promisiunile că aşa ceva nu se va mai repeta, al doilea 
bileţel de la altă amantă, alt scandal şi ameninţarea cu 
despărţirea, de astă dată bărbatul nu mai reacţionează la 
fel de sigur, îi spune doar că o iubeşte. Al treilea bilet, de la 


a treia amantă, şi atunci opţiunea pentru tăcere, fiindcă s- 
ar putea ca el să-i spună că nu o mai iubeşte, că e liberă să 
plece. 

Nu, filmele nu povestesc asta. Se termină înainte ca 
adevărata lume să înceapă. Mai bine să nu se mai 
gândească. 

Citi una, două, trei reviste. În cele din urmă fu anunţat şi 
zborul ei, după aproape o veşnicie în acel vestibul de 
aeroport, şi se îmbarcă. Îşi mai imagină şi faimoasa scenă în 
care, de îndată ce-şi dezleagă centura de siguranţă, simte o 
mână pe umăr, priveşte înapoi şi iată-l pe el, surâzător. 

Şi nu se întâmplă nimic. 

Dormi pe durata scurtului răstimp care separa Geneva de 
Paris. Nu avu timp să se gândească ce anume avea să spună 
acasă, ce întâmplări avea să povestească - dar cu siguranţă 
părinţii ei aveau să fie mulţumiţi că-şi vedeau fiica 
reîntoarsă, o fermă şi o bătrâneţe lipsită de griji. 

Se trezi în zdruncinătura aterizării. Avionul rulă mult timp, 
stewardesa veni să-i spună că trebuia să schimbe 
terminalul, căci zborul spre Brazilia avea să plece de la 
terminalul FE, or, ea se afla la terminalul C. Să nu-şi facă însă 
nici o grijă, nu erau întârzieri, era încă destul timp şi, dacă 
avea vreo nelămurire, personalul din aeroport putea să o 
ajute să se orienteze. 

În timp ce aparatul se apropia de punctul de debarcare, se 
gândi că merita să petreacă o zi în oraşul acela, măcar ca să 
facă fotografii şi să le povestească celorlalţi că vizitase 
Parisul. Avea nevoie de timp ca să reflecteze, era doar ea 
singură, trebuia să-şi ascundă adânc amintirile nopţii 
trecute, astfel încât să le poată folosi ori de câte ori avea să 
aibă nevoie să se simtă vie. Da, Parisul era o idee excelentă; 
o întrebă pe stewardesă când avea să plece următoarea 
cursă spre Brazilia, în cazul în care s-ar fi hotărât să nu se 
îmbarce în aceeaşi zi. 

Stewardesa îi ceru biletul, regretă foarte mult, dar era un 
tarif care nu permitea acest tip de escale. Maria se consolă, 


gândindu-se că vizitarea unui oraş atât de frumos ar 
deprima-o. Trebuia doar să-şi păstreze sângele-rece, să-şi 
adune voinţa, n-avea să strice totul de dragul unui peisaj 
frumos şi-al unor nostalgii. 

Debarcă, trecu prin controalele poliţiei; bagajele ei urmau 
să treacă direct în celălalt avion, nu trebuia să-şi facă nici o 
grijă. Porţile se deschiseră, pasagerii ieşeau şi se îmbrăţişau 
cu cei care-i aşteptau, soţia, mama, copiii. Maria se prefăcu 
că nimic din toate acelea nu o privea, dar în acelaşi timp se 
gândi iarăşi la singurătatea ei; numai că de data asta avea 
un secret, un vis, nu era atât de mâhnită şi viaţa avea să-i 
fie mai uşoară. 

— Parisul va fi mereu. 

Nu era un ghid turistic. Nu era un şofer de taxi. Îi 
tremurară picioarele când auzi glasul acela. 

— Parisul va fi mereu? 

— Este o replică dintr-un film pe care-l ador. Ţi-ar plăcea 
să vezi Turnul Eiffel? 

I-ar plăcea, sigur. l-ar plăcea mult. Ralf avea în mână un 
buchet de trandafiri şi ochii plini de lumină, lumina pe care 
ea o văzuse din prima zi, când el o picta şi vântul rece o 
făcea să se simtă inconfortabil. 

— Cum de-ai ajuns aici înaintea mea? - întrebă ea doar ca 
să-şi ascundă surprinderea, răspunsul nu prezenta nici cel 
mai mic interes, dar avea nevoie de timp ca să-şi tragă 
sufletul. 

— Te-am văzut citind o revistă. Aş fi putut veni lângă tine, 
dar sunt romantic, iremediabil romantic, şi am crezut că 
era mai bine să iau prima cursă spre Paris, să mă plimb un 
pic prin aeroport, să aştept trei ore, să consult de 
nenumărate ori orarul zborurilor, să-ţi cumpăr florile, să 
spun fraza pe care Ricky i-a spus-o iubitei lui în Casablanca 
şi să-mi imaginez surprinderea de pe faţa ta. Şi să am 
certitudinea că asta este ceea ce-ţi doreai, că mă aşteptai, 
că nici toată decizia şi voinţa din lume nu sunt de-ajuns 
pentru a împiedica dragostea să-şi schimbe de la un ceas la 


altul regulile jocului. Nu-i deloc greu să fii romantic, ca în 
filme, nu crezi? 

Nu ştia dacă era greu sau nu, dar acum cel mai puţin o 
interesa preţul - chiar dacă ştia că îl cunoscuse până la 
urmă pe bărbatul acela, făcuseră dragoste pentru prima 
oară în urmă cu câteva ceasuri, le fusese prezentată 
prietenilor lui în ajun, ştia că el frecventase şi mai înainte 
localul unde lucra ea şi că fusese căsătorit de două ori. Nu 
erau recomandări impecabile. Pe de altă parte, ea avea bani 
ca să cumpere o fermă, tinereţea în faţa ei, o mare 
experienţă de viaţă, o mare independenţă sufletească. Fie şi 
aşa însă, cum destinul făcea totdeauna alegerea în locul ei, 
crezu că mai putea risca o dată. 

Îl sărută, fără nici o curiozitate de a şti ce se întâmplă 
după ce apare „Sfârşit” pe ecranele de cinematograf. Doar 
că, dacă într-o bună zi cineva se va hotări să-i povestească 
istoria, avea să-l roage să înceapă aşa cum încep basmele, 
în care se spune: 

A fost odată ca niciodată... 

NOTĂ FINALĂ. 

Ca tuturor oamenilor din lume - şi în cazul acesta n-am 
nici o reţinere să generalizez —, mi-a trebuit mult timp 
până când am descoperit semnificaţia sacră a sexului. 
Tinereţea mea a coincis cu o epocă de extremă libertate, cu 
descoperiri importante şi numeroase excese, urmată de o 
perioadă conservatoare, represivă, preţ ce trebuia plătit 
pentru exagerări care lăsaseră într-adevăr sechele destul 
de dure. 

În deceniul exceselor (vorbim de anii 70), scriitorul Irving 
Wallace a scris o carte despre cenzura americană, pornind 
în acest scop de la manevrele juridice vizând blocarea 
publicării unui text despre sex: Cele şapte minute. 

În romanul lui Wallace, cartea care face obiectul discuţiei 
despre cenzură este doar sugerată, iar tema sexualităţii 
apare rareori. Am încercat să-mi imaginez ce putea povesti 
cartea interzisă; dacă aş încerca să o scriu? 


Fapt este că, în romanul său, Wallace face multe referiri la 
cartea inexistentă, ceea ce până la urmă a limitat - şi a 
făcut imposibilă - sarcina pe care mi-o imaginasem. A 
rămas doar amintirea titlului (cred că Wallace a fost mult 
prea conservator în privinţa timpului, aşa că m-am decis să- 
| amplific) şi ideea că era important ca sexualitatea să fie 
abordată într-o manieră serioasă - ceea ce, de altminteri, a 
şi fost făcut de numeroşi scriitori. 

În 1997, imediat după sfârşitul unei conferinţe de la 
Mantova (Italia), am găsit la hotelul unde eram găzduit un 
manuscris care fusese lăsat la recepţie. Nu citesc 
manuscrise, dar pe acela l-am citit - povestea adevărată a 
unei prostituate brazilience, dificultăţile cu legea, 
aventurile ei. În 2000, trecând prin Zurich, am intrat în 
legătură cu acea prostituată - al cărei pseudonim e Sonia - 
şi i-am spus că textul ei îmi plăcuse. l-am recomandat să-l 
trimită editurii mele braziliene, care a decis să nu-l publice. 
Sonia, care la acea dată îşi stabilise reşedinţa în Italia, a 
luat un tren şi a venit să se întâlnească cu mine la Zurich. 
Ne-a invitat - pe mine, pe un prieten şi pe un reporter de la 
jurnalul Blick, care tocmai îmi luase un interviu - să 
mergem în Langstrasse, zona locală a prostituţiei. Nu ştiam 
că Sonia îşi prevenise colegele de vizita noastră şi, spre 
surprinderea mea, am sfârşit prin a da diverse autografe pe 
cărţi de-ale mele, în diverse limbi. 

În acea epocă, mă şi hotărâsem să scriu despre sex, dar nu 
aveam încă un scenariu şi nici personajul principal; mă 
gândeam la ceva mult mai orientat spre căutarea 
convenţională a sacrului, dar acea vizită în Langstrasse a 
însemnat pentru mine o lecţie: ca să scrii o lecţie despre 
latura sacră, era necesar să înţelegi de ce aceasta fusese 
atât de profanată. 

Stând de vorbă cu un ziarist de la revista LiIllustre 
(Elveţia), i-am povestit întâmplarea cu noaptea aceea 
improvizată de autografe din Langstrasse şi el a publicat un 
mare reportaj pe această temă. Rezultatul a fost că, în 


timpul unei seri de autografe de la Geneva, mai multe 
prostituate au apărut cu cărţile lor. Una din ele mi-a atras 
în mod special atenţia, am plecat - cu agenta şi prietena 
mea Monica Antunes - să luăm o cafea, care s-a transformat 
în cină, care s-a transformat în alte întâlniri de-a lungul 
zilelor următoare. Acolo s-a născut firul conducător al celor 
Unsprezece minute. 

Vreau să-i mulţumesc Armei von Planta, editoarea mea din 
Elveţia, care m-a ajutat cu date importante despre situaţia 
legală a prostituatelor din ţara ei. Următoarelor femei din 
Zurich (pseudonime): Sonia, pe care am întâlnit-o pentru 
prima oară la Mantova (cine ştie dacă cineva nu se va 
interesa într-o bună zi de cartea ei!), Martha, Antenora, 
Isabella. La Geneva (tot pseudonime): Amy, Lucia, Andrei, 
Vanessa, Patrick, Therese, Anna Christina. 

Îi mulţumesc de asemeni Antonellei Zara, care mi-a permis 
să folosesc pasaje din cartea sa Ştiinţa pasiunii, ca să 
ilustrez unele părţi din jurnalul Mariei. 

În sfârşit, îi mulţumesc Mariei (pseudonim), astăzi stabilită 
la Lausanne, căsătorită şi cu două fete frumoase, care în 
cursul numeroaselor noastre întâlniri ne-a împărtăşit, mie şi 
Monicăi, povestea ei, pe care se întemeiază cartea de faţă. 


SFÂRŞIT 


1 Zeiţă a oceanului, de sorginte africană, prezentă în 
cultul brazilian sincretic Macumba (combinaţie de religii 
africane tradiţionale, cultură europeană, spiritualism 
brazilian şi catolicism), unde este asimilată şi cu Fecioara 
Maria. (N.t.)