[RD] Ismail Kadare_Accidentul

Ismail Kadare 


RCuiDEHTUL 

roman 













ISMAIL 

KADARE 

Accidentul 

Traducere din albaneză si note de 

/ 

MARIUS DOBRESCU 


Humanitas 



PARTEA INTAI 


1 

întâmplarea nu avea nimic neobişnuit. Un taxi căzuse într-o 
prăpastie la kilometrul 17, pe şoseaua care ducea spre aeroport. Cei 
doi pasageri muriseră în accident, iar şoferul, grav rănit, fusese dus 
în comă la spital. 

în procesul-verbal făcut de poliţişti erau consemnate câteva 
lucruri care se scriu în mod frecvent în asemenea împrejurări: 
numele victimelor - un bărbat şi o femeie tânără, ambii cetăţeni 
albanezi numărul de înmatriculare al taxiului împreună cu numele 
şoferului austriac, precum şi împrejurările sau, mai exact, faptul că 
nu se ştia mare lucru despre accidentul acela. Nu se găsise nicio 
urmă de frânare sau de lovitură, oricât de atent fusese examinată 
maşina. Era clar că, în timpul mersului, se apropiase de acostament, 
ca şi când şoferul ar fi pierdut brusc controlul maşinii, după care se 
răsturnase în prăpastie. 

Un cuplu de olandezi al căror automobil se aflase în spatele 
taxiului declarase că maşina din faţă părăsise fără niciun motiv 
evident şoseaua, se izbise de parapet şi se dăduse peste cap. Deşi 
şocaţi, cei doi olandezi reuşiseră să surprindă nu numai căderea 
maşinii în gol, ci şi deschiderea uşilor din spate prin care pasagerii 
fuseseră aruncaţi afară din taxi. 

Un alt martor, şofer pe un camion Euromobil, declarase cam tot 
aceleaşi lucruri. 

Un al doilea proces-verbal încheiat la o săptămână după accident, 
la spital, după ce şoferul îşi revenise, în loc să clarifice lucrurile, le 



băgase şi mai mult în ceaţă. După afirmaţia şoferului potrivit căreia 
nimic neobişnuit nu se petrecuse în clipele dinaintea accidentului, 
cu excepţia... poate... a oglinzii retrovizoare... care, probabil, îi 
distrăsese atenţia, anchetatorul îşi pierduse complet răbdarea. 

întrebat de mai multe ori ce văzuse în oglindă de ajunsese să 
piardă controlul volanului, şoferul nu a fost în stare să precizeze 
nimic în plus. Intervenţia medicului, care îi ceruse anchetatorului să 
nu-1 obosească pe pacient, nu-1 impresionase deloc pe ofiţer. Ce 
văzuse în oglinda retrovizoare, cu alte cuvinte ce lucruri neobişnuite 
se petrecuseră pe bancheta din spate, astfel încât să-l facă să-şi 
piardă controlul? Pasagerii se încăieraseră ori, dimpotrivă, se 
lăsaseră prinşi în jocuri erotice? 

Dar rănitul dădea din cap că nu, nici una, nici alta. 

Atunci ce a fost? voise celălalt să urle. Ce s-a întâmplat atât de 
grav încât te-a făcut să-ţi pierzi controlul? Ce mama naibii ai văzut? 

Medicul se pregătea să intervină din nou, dar pacientul începuse 
deja să bălmăjească dezlânat, la fel ca şi până atunci. La sfârşitul 
frazei, care li se păruse fără cap şi coadă, anchetatorul şi medicul se 
priviseră unul pe altul. Conform spuselor rănitului, cei doi pasageri 
de pe bancheta din spate a taxiului... nu făcuseră nimic... nimic... 
doar încercaseră... să se sărute... 


2 

Deoarece mărturia şoferului, destul de greu de crezut, fusese 
luată drept o dovadă a stării de şoc în care se afla, dosarul 
accidentului de la kilometrul 17 fusese considerat închis. Motivul 
părea destul de simplu; indiferent ce explicaţie ar fi dat şoferul 
despre ceea ce văzuse sau crezuse că vede în oglinda retrovizoare. 



aceasta nu modifica esenţa problemei: accidentul avusese loc ca 
urmare a ceva ce se produsese în creierul lui - şoc, halucinaţii sau 
pierdere bruscă a conştiinţei - adică ceva ce nu avea nicio legătură 
cu pasagerii. 

Se vorbise despre identitatea lor în amănunt, aşa cum se întâmplă 
de obicei la poliţie. El era analist - colaborator la Consiliul Europei, 
ea, o femeie tânără, frumoasă, stagiară la Institutul de Arheologie 
din Viena. Intr-o relaţie amoroasă, după cum se părea. Taxiul fusese 
comandat de la recepţia hotelului Miramax, unde victimele 
stătuseră în weekendul acela. Expertiza tehnică făcută maşinii 
exclusese orice bănuială de sabotaj. 

Intr-o ultimă încercare de a descoperi inadvertenţele din 
declaraţia şoferului, ofiţerul îi pusese acestuia o întrebare vicleană: 
ce se întâmplase cu pasagerii după ce maşina căzuse în prăpastie? 
Din răspunsul omului, cum că fusese singur în taxi în momentul în 
care acesta atinsese pământul, iar cei doi deja nu se mai aflau 
înăuntru, se putea înţelege că, cel puţin, rănitul nu minţise în 
legătură cu ceea ce văzuse sau crezuse că vede. 

Dosarul, deşi părea banal la prima vedere, din pricina declaraţiei 
neobişnuite a taximetristului fusese repartizat la sectorul de 
„accidente atipice". 

Acesta a fost şi motivul pentru care o copie a sa a ajuns, câteva 
luni mai târziu, la Institutul de Drumuri Europene, secţiunea a 
patra, cea care se ocupă de accidentele rare. 

Deşi clasificarea drept rare lăsa să se înţeleagă că asemenea 
nenorociri erau puţine în comparaţie cu cele obişnuite, banale, 
provocate de condiţiile meteo, oboseală, stare de ebrietate la volan, 
consum de droguri etc., accidentele atipice erau ciudate mai ales din 
pricina varietăţii lor. De la ciocniri intenţionate, sabotaje la sistemul 
de frânare şi până la vedenii ale şoferilor, cronica lor cuprindea 



evenimente dintre cele mai incredibile. 

O parte dintre ele, cele mai misterioase, aveau în comun oglinda 
retrovizoare şi se împărţeau în câteva subdiviziuni. Se înţelege că 
ceea ce vedeau şoferii în oglindă era cu totul neobişnuit, de vreme ce 
sfârşeau prin a provoca nenorociri. In cazul şoferilor de taxi, 
ameninţarea cu armă din partea pasagerilor era un caz frecvent. Nu 
erau rare evenimentele provocate de boli: pierderea cunoştinţei, 
hemoragii nazale, ameţeli sau crize de isterie. încăierările dintre 
pasageri, ce se lăsau uneori cu lovituri de cuţit, deşi puţine, puteau 
săi abată serios atenţia unui şofer mai puţin experimentat. Şi mai 
rare erau cazurile în care unul dintre pasageri, îndeosebi dacă era 
femeie, urcată în taxi direct din stradă şi fără nicio împotrivire, urla 
brusc că fusese răpită şi încerca să deschidă portiera şi să sară din 
maşină. Alte cazuri, când şoferul o recunoştea în clientă pe amanta 
sau pe soţia fugită de acasă a cuiva, erau şi ele înregistrate, deşi 
puteau fi numărate pe degete. 

Deşi majorităţii dintre ele, care, la prima vedere, păreau 
inexplicabile, li se găsea totuşi o rezolvare, asta nu însemna deloc că 
tot ceea ce vedeau şoferii în oglinda retrovizoare putea fi explicat. 

Cu excepţia halucinaţiilor, aici intrau situaţii asemănătoare, 
precum efectul hipnotizator al privirii vreunui client, tulburarea la 
vederea unei cliente frumoase sau, dimpotrivă: ameţeala ca sub 
efectul unei găuri negre, însoţită de pierderea cunoştinţei. 

Ceea ce declarase taximetristul despre accidentul petrecut la 
kilometrul 17, deşi părea prea banal pentru a intra în categoria 
halucinaţii, nu-şi găsea nicicum o explicaţie logică. Explicaţia 
conform căreia cei doi clienţi încercaseră să se sărute, întâmplare 
care-1 şocase pe şofer şi, mai apoi, provocase moartea pasagerilor, 
părea iniţial să lămurească totul, după care îţi scăpa iar printre 
degete. 



Analiştii care se ocupaseră de acest accident clătinaseră la început 
din cap, plescăiseră din buze, după care zâmbiseră ironic, pentru ca 
în final să se enerveze şi să ia din nou cazul de la a la z. 

Ce să însemne oare acel „încercaseră să se sărute"? Chiar şi din 
punct de vedere lingvistic era ceva de neînţeles, ba chiar ilogic. Ai fi 
putut crede că unul din ei încercase să-l sărute pe celălalt, care se 
opusese. Poate că, în alte împrejurări, ar fi avut motive să se teamă 
de un al treilea. Dar că, fiind doar ei doi în taxi, împreună cu şoferul, 
„încercaseră să se sărute", sie versucbten gerade sich zu kiissen, cum se 
consemnase în procesul-verbal, era imposibil de crezut, întrebările 
fuseseră simple: Dacă plecaseră dintr-un hotel în care-şi petrecuseră 
noaptea, atunci de ce doar „încercaseră să se sărute"? Cu alte 
cuvinte, dacă ar fi vrut să se mai giugiulească, de ce n-ar fi făcut-o şi 
doar se amăgiseră? Ce-i împiedicase? 

Cu cât o suceai şi-o răsuceai mai mult, cu atât mai încâlcită 
devenea situaţia. OK, poate că victimele avuseseră o problemă şi nu 
reuşeau să se apropie, dar de ce-1 şocase atât de tare pe taximetrist 
lucrul acesta? Parcă puţini clienţi care se sărutaseră pe bancheta din 
spate, ba chiar şi făcuseră dragoste acolo, plimbase el încolo şi 
încoace?! Apoi, cum de simţise el un lucru atât de intim, dorinţa 
unuia de a-1 săruta pe celălalt şi reţinerea aceluia, piedica 
misterioasă care oprise gestul la jumătate? 

Dezamăgiţi, după ce repetaseră proverbul conform căruia un 
nebun aruncă o piatră în baltă şi patruzeci de înţelepţi se chinuie s-o 
scoată, analiştii notaseră pe marginea raportului că, dacă nu era 
vechiul motiv al recunoaşterii unei foste soţii sau iubite, motiv 
invocat adesea de taximetriştii începători, moştenit de la confraţii 
mai bătrâni, atunci era vorba despre un caz veritabil de psihopatie, 
cu care şi-ar fi pierdut vremea inutil. 

între timp, după ce se confirmase că între taximetrist şi clienta 



străină nu existase niciun fel de relaţie, raportul medical asupra 
stării psihice a şoferului nu aducea nici el nimic nou: omul era 
sănătos tun. 


3 

Trei luni mai târziu, când două guverne balcanice, unul după 
altul, au solicitat să vadă dosarul accidentului de la kilometrul 17, 
arhivarul nu şi-a ascuns deloc mirarea. Statele peninsulei aceleia 
rău-famate, după ce se dedaseră la toate fărădelegile cu putinţă - 
masacre, bombardamente, războaie şi epurări etnice -, acum, după 
liniştirea spiritelor, în loc să se preocupe de ştergerea urmelor 
acestor dezastre, se treziseră că vor să cerceteze un caz delicat, cum 
era accidentul acela de maşină. 

Şi dacă la început nu a înţeles nimeni de ce-i interesa pe sârbi 
soarta celor doi, foarte curând s-a aflat că victimele fuseseră 
urmărite de serviciile secrete sârbe. 

Iar după ce interesul sârbilor pentru acest caz a dispărut, a venit 
rândul spionajului albanez să intre în acţiune. Suspiciunea că ar fi 
putut fi vorba despre un asasinat politic, suspiciune care, după 
căderea comunismului, era luată peste picior ca fiind una dintre 
„emblemele" vechiului regim, revenise acum cu toată forţa de 
altădată. 

Ca de obicei, agenţii albanezi ajungeau târziu acolo unde ceilalţi 
fuseseră deja. Totuşi, graţie legăturilor cu compatrioţii din diaspora, 
au reuşit să strângă destule informaţii despre victime. Fragmente de 
scrisori, fotografii, bilete de avion, adrese şi facturi de la hoteluri, 
deşi păreau a nu fi altceva decât rămăşiţele unei selecţii anterioare, 
se dovediseră totuşi suficiente pentru a lămuri întru câtva legătura 



dintre cei doi. Pozele, făcute mai ales prin hoteluri, în cafenele de pe 
marginea şoselei sau altele, mult mai puţine, în cada din baie, de 
unde tânăra femeie, goală-puşcă, privea spre cameră mai curând 
veselă decât ruşinată, nu lăsau loc de nicio îndoială asupra naturii 
relaţiei dintre ei. Facturile de la hotel arătau clar că întâlnirile lor se 
petrecuseră în diferite oraşe din Europa, unde el, după cum se 
părea, avusese fel de fel de misiuni: Strasbourg, Viena, Roma, 
Luxemburg. 

Numele hotelurilor apăreau în fotografii, ba chiar şi în scrisori, 
pomenite mai ales de tânăra femeie, căreia îi făcea plăcere să 
precizeze în ce loc se simţise cel mai bine. 

După citirea scrisorilor, în care-şi puseseră toate speranţele 
pentru rezolvarea misterului, agenţii albanezi se arătaseră la început 
deziluzionaţi, apoi uluiţi, pentru ca în cele din urmă să fie cuprinşi 
de disperare. 

Inadvertenţele erau atât de multe, încât uneori se văzuseră 
nevoiţi să întrerupă lectura pentru a discuta cu recepţionerii 
hotelurilor, cu femeile de serviciu, cu chelnerii din barurile de 
noapte, cu o prietenă a victimei, azilantă în Elveţia, care, după cum 
reieşea din scrisori, cunoştea adevărul, sau chiar cu taximetristul. 

Aceştia mărturiseau cam acelaşi lucru: în timpul majorităţii 
întâlnirilor, cei doi păreau fericiţi, deşi erau momente când femeia 
era tristă, ba chiar o dată plânsese în linişte, în vreme ce el vorbea la 
telefon. Şi bărbatul era supărat uneori, iar în momentele acelea ea 
încerca să-l liniştească, îi mângâia mâna, i-o săruta. 

întrebaţi dacă nu cumva părea să-i streseze ceva, o decizie pe care 
ar fi trebuit s-o ia şi nu aveau puterea s-o facă, o restanţă, o umbră 
de îndoială, o ameninţare, chelnerii nu ştiau ce să răspundă. în ochii 
lor totul fusese normal. In barurile de noapte, majoritatea perechilor 
aveau momente când treceau de la exuberanţă la muţenie, uneori la 



tristeţe, pentru a se însufleţi din nou după aceea. 

în momentele acelea, ea devenea extrem de frumoasă. Privirea, 
până atunci pierdută în fumul de ţigară, i se anima dintr-odată. 
Chipul i se însufleţea. Avea în clipele acelea un aer care te uluia, care 
te dădea pe spate, cum se spune. 

Te dădea pe spate? Ce înseamnă asta? 

Nu ştiu cum să vă explic. Am vrut să spun o frumuseţe care te 
lăsa mască. Şi el părea schimbat în clipele acelea. Mai comanda un 
whisky. Apoi continuau să vorbească în limba lor până după miezul 
nopţii, când se ridicau şi urcau în cameră. 

Din felul în care ea se ridica de pe scaun, aruncându-i o privire 
rapidă, cum o pornea înainte, cu capul puţin plecat, aşa cum îţi 
imaginezi că face orice amantă frumoasă, se putea deduce că, odată 
ajunşi sus, se vor iubi nebuneşte. Pe chelnerii din barurile de noapte, 
asemenea lucruri îi amuzau, stârnindu-le curiozitatea după lungile 
ore de serviciu. 


4 

Celelalte informaţii, adunate de ici, de colo, nu-i ajutaseră în 
niciun fel pe agenţi să rezolve cât de cât acest caz. Dimpotrivă, totul 
devenea tot mai nebulos şi, după puzderia de mărturii contradictorii 
ale chelnerilor, scrisorile celor două victime păreau şi mai greu de 
descifrat. Uneori îţi sugerau o banală corespondenţă între doi 
amanţi, şi asta chiar şi atunci când ea se plângea de comportamentul 
lui. Dar erau cazuri când mesajele lor erau de o banalitate groaznică, 
mărturisind că între ei nu era altceva decât o înţelegere obişnuită, ca 
între o femeie uşoară şi partenerul ei. 

Agenţii nu-şi credeau ochilor când, după o frază a ei care suna 



cam aşa: „Orice s-ar întâmpla, eu am să te iubesc toată viaţa", 
dădeau peste un bilet ulterior, în care el, după ce-i dădea adresa 
hotelului, adăuga: „în legătură cu condiţiile, e totul OK, ca data 
trecută?". 

Puteau exista două explicaţii. Prima te ducea cu gândul la faptul 
că omul s-ar fi putut referi la perioada sejurului, de una sau două 
nopţi, dar mai ales la ideea de plată pentru un serviciu făcut. Şi, de 
parcă asta n-ar fi fost de ajuns, mai apărea pe ici pe colo şi cuvântul 
caii girl, pe care el, cu rost sau fără, părea că abia aşteaptă să-l 
folosească. 

Şi totuşi, în primele mesaje, din frazele lui, pe care ea le cita cu 
regularitate, se putea deduce că omul scrisese fără nicio ezitare 
despre nerăbdarea şi dorinţa cu care aştepta întâlnirile lor. Se pare 
că schimbarea intervenise în ultimele luni ale relaţiei. 

Dintr-un calcul atent reieşea că, dacă legătura dintre ei durase în 
jur de cinci sute de săptămâni, ea se răcise treptat pe parcursul 
ultimelor cincizeci şi două. Şi, parcă pentru a marca toate acestea, 
cuvântul caii girl apăruse în mesajele lui chiar în săptămâna a 
patruzecea. 

Mi-ai dăruit o fericire deplină, sunt de acord, scria ea într-o 
scrisoare, dar tot de atâtea ori nebunia ta mi-a otrăvit zilele. 

Se plângea mereu de asta, ba chiar, într-o scrisoare din anul 2000, 
îi amintea că, probabil, singura perioadă în care se simţise pe deplin 
fericită alături de el fusese anul războiului din Balcani, atunci când, 
după cum s-ar părea, energia lui negativă se revărsase într-o altă 
direcţie. „După îngenuncherea Serbiei, tu, ca şi când n-ai fi ştiut 
încotro s-o apuci, te-ai năpustit asupra mea." 

Această ultimă frază îi făcuse pe agenţii albanezi să creadă că 
găsiseră cheia uneia dintre enigme: filajul la care fusese supus 
Besfort Y. De către serviciul secret sârbo-muntenegrean. Cu 



numeroasele lui relaţii la Strasbourg şi la Bruxelles, ca şi în 
majoritatea instituţiilor internaţionale pentru drepturile omului, era 
normal ca Besfort Y. Să fie inclus în categoria celor indezirabili 
pentru Iugoslavia, şi care, într-un anumit fel, puteau fi consideraţi 
răspunzători pentru bombardarea ei. 

Nedumerirea iscată de motivele pentru care începuseră să-l fileze 
atât de târziu, după ce războiul din Iugoslavia luase sfârşit, se 
risipise într-o clipă. Chiar după război, odată cu primele remuşcări 
ale opiniei publice legate de pedepsirea şi dezagregarea Iugoslaviei, 
apăruseră şi cele dintâi tentative de reconsiderare a evenimentelor, 
întrebarea dacă bombardamentele fuseseră utile sau nu frământa 
mii şi mii de oameni. 

în acest context, care devenea pe zi ce trece tot mai agitat, 
denigrarea lui Besfort Y., la fel ca şi a multor altora, consideraţi 
responsabili de distrugerea Iugoslaviei, părea normală, împins 
parcă de un duh necurat, după cum reieşea din scrisoarea amantei 
sale, omul acesta nu-şi găsise liniştea decât după prăbuşirea statului 
vecin. Şi, în plus, prietena sau poate inspiratoarea sa nu era decât o 
banală femeie de moravuri uşoare. 

Oricât ar fi respins această variantă, agenţii albanezi bănuiau că o 
parte din raţionamentul sârbilor era, din păcate, corect. Mai ales în 
ceea ce o privea pe iubita lui Besfort Y. Ca pentru a demonstra 
contrariul, agenţii şi-au reluat periplul pe la companiile aeriene, 
barurile şi piscinele hotelurilor, până la locuinţa modestă în a cărei 
debara găsiseră câteva dintre scrisorile defunctei. 

După care, buimăceala din capul lor, în loc să se mai limpezească, 
ajunsese la o asemenea dimensiune, încât începură să creadă la 
unison că nu fusese vorba doar de o femeie, ci de două, confundate 
din greşeală de detectivii locali. 

Poate că ar fi şi vrut să creadă asta, dar, spre disperarea lor, se 



convingeau din ce în ce mai mult că, în spatele tinerei femei cu un 
fizic încântător, pe care deja o cunoşteau din scrisori, din mărturiile 
celorlalţi şi mai ales din fotografiile intime, nu se ascundea nimeni 
altcineva decât a doua natură a ei. 

5 

Apariţia la rampă a pianistei Liza Blumberg, prietena Rovenei, 
pusese din nou pe tapet ideea unei crime. 

Până atunci fusese uşor s-o infirmi, câtă vreme era legată de 
serviciile secrete sârbe. Nu era exclusă eliminarea fizică a lui Besfort 
Y., ca implicat în prăbuşirea Iugoslaviei, şi, împreună cu a lui şi a 
iubitei, aflată întâmplător acolo în momentul fatal. Dar, oricum ar fi 
fost, părea ilogic ca acest lucru să se întâmple la atâta timp de la 
evenimente. Dacă eliminarea lui în timpul conflictului ar fi folosit la 
ceva, acum, când cortina căzuse peste finalul dramei, nu mai era de 
folos nimănui. 

Reevaluarea ulterioară a evenimentelor din Iugoslavia nu necesita 
uciderea lui Besfort Y., ci discreditarea lui. Iar discreditarea nu avea 
nimic de câştigat prin uciderea lui. Dimpotrivă, moartea lui o putea 
face inutilă. Pentru că se ştie că un personaj viu e mai uşor de 
discreditat decât unul mort. Iar Besfort Y. Nu făcea excepţie, şi nici 
iubita lui. 

Ceea ce fusese nou şi şocant în mărturia lui Lulu Blumb, aşa cum 
o strigau prietenii pe pianistă, era legătura pe care o făcea între 
moartea Rovenei nu cu serviciile secrete sârbe, ci cu partenerul ei. 
După cum spunea ea, era la modă în ultima vreme ca accidentele să 
ascundă o crimă, şi ea era convinsă că tocmai în felul acesta reuşise 
Besfort Y. Să scape de iubită, chiar dacă îşi găsise şi el sfârşitul 



împreună cu ea. 

Ajunşi în acest punct, anchetatorii, fără excepţie, o întrerupeau pe 
pianistă pentru a-i spune, cu o uşoară ironie, că nu e logic ca 
ucigaşul să-şi fi luat în calcul propria moarte atunci când plănuise 
uciderea amantei sale. Doar dacă nu cumva şi-ar putea imagina 
cineva că Besfort Y., în momentul accidentului, din motive absolut 
de neînţeles, ar fi profitat de ocazie pentru a comite crima! 

Staţi puţin, nu vă grăbiţi să faceţi haz, se precipita Lulu Blumb. 
Nu sunt nebună să-mi imaginez aşa ceva. După care continua să-şi 
expună ipoteza. 

Era convinsă că Besfort Y. îşi ucisese iubita. Fireşte că nu putea şti 
în ce împrejurări, dar asta nu o împiedica nicio clipă să creadă că 
avea dreptate. Cu câteva luni în urmă, aflându-se în Albania, într-un 
motel de mâna a doua unde o dusese B.Y., Rovena tremurase pentru 
viaţa ei. Cât despre motiv, prefera să-şi ţină gura. Ei ar fi putut să-l 
afle mai repede decât ea, care era o simplă pianistă, iar afacerile 
tulburi din politică o lăsau rece. Besfort Y. Era un om dificil. Tot 
Rovena îi povestise, absolut întâmplător, despre telefoanele lui 
misterioase de după miezul nopţii. Despre o problemă din Israel sau 
din cauza Israelului, nu-şi amintea prea bine. Ea, după cum a mai 
spus, nu dorea să se bage în chestii de genul ăsta. Şi dacă fusese 
împotriva bombardării Iugoslaviei, asta nu venea din vreo 
convingere politică, ci pur şi simplu pentru că făcea parte din 
„Mişcarea Verzilor", aşa că nu era de acord nici cu poluarea fonică şi 
nici cu plantele modificate genetic sau cu alte chestii asemănătoare. 

între timp, dezvăluirea naturii relaţiilor dintre Rovena şi pianistă 
dăduse o lovitură mortală credibilităţii acesteia. Nu era greu de 
priceput, dar nici ea nu făcuse un secret din faptul că cele două 
avuseseră o aventură prelungită, ceea ce explica perfect gelozia ei 
faţă de Besfort Y. 



Acesta a fost motivul pentru care, după primele explicaţii ale 
domnişoarei Blumberg, anchetatorii n-au mai dat mare atenţie 
argumentelor ei, mai cu seamă spre sfârşit, atunci când pianista, 
vorbind despre o păpuşă mare sfâşiată de câini, le atrăsese atenţia să 
nu pună mare preţ pe cuvintele ei, pentru că era groaznic de 
obosită. Normal că anchetatorii reveniseră la păpuşă, numai că ea le 
mărturisise că citise despre asta la anunţurile mortuare şi că este, 
într-adevăr, absolut extenuată; singurul lucru pe care putea să-l mai 
adauge era că în taxi nu se aflase Rovena St., ci o altă femeie, asta era 
convingerea ei. 

Chiar dacă ultima frază fusese menţionată în toate procesele- 
verbale, anchetatorii nu credeau o iotă din spusele femeii, şi poate 
că nu i-ar fi dat crezare nici ei şi nici variantei de crimă în general, 
dacă n-ar fi apărut o nouă mărturie, de data aceasta „din partea lui". 

Mărturia, singura de altfel, îi aparţinea unui vechi coleg de 
facultate. Discuţia avusese loc la Tirana, la clubul Davidoff, la etajul 
al doilea, într-o zi de sfârşit de iarnă, cu câteva luni înainte de 
accident. 

Conform martorului, Besfort era supărat. La întrebarea de ce, la 
început răspunsese ambiguu. Avea probleme. Mai târziu se 
întorsese singur la răspunsul rostit pe jumătate. Era încurcat rău... 
Cu o femeie tânără. 

Cunoscându-1 bine, martorul nu insistase să afle mai multe. 
Celălalt, contrar obiceiului, ţinea să se destăinuie. Făcuse, se pare, o 
mare greşeală. Din cât pricepuse martorul, însăşi relaţia cu tânăra 
aceea era o greşeală. Besfort pomenise cuvântul „frică". Frica de 
relaţie sau de ea, de acea femeie. 

După un moment de linişte, afirmase din nou că undeva greşise. 
Fără să dea niciun detaliu, spusese apoi că va încerca să iasă singur 
din rahatul acela. Era sigur. Vorbele îi deveneau din ce în ce mai 



neclare. Era sigur că atunci când va fi momentul... adică la 
momentul potrivit, avea să ştie ce să facă. 

Vorbele lui nu lăsau loc nici unei replici. Expresia feţei? Ochii? 
Reci. O, nu. Nu avea nimic din privirea unui criminal. O privire 
rece. De oţel. 

Atunci anchetatorii se întoarseră din nou la bănuielile Lizei Blum, 
ba chiar şi la cuvintele ei despre păpuşa găsită într-un tufiş sfâşiată 
de câini, dar pianista, zăpăcită cum era sau poate regretând că o 
luase gura pe dinainte, nu mai voise să coopereze cu ei. 

Dar asta nu ţinuse ancheta pe loc. Ba chiar, acum, de când 
pianista nu mai colabora, zelul lor se dublase inexplicabil. Rareori se 
întâmplase ca bănuielile într-o crimă să-i ducă la asemenea fineţuri, 
încât să uite chiar de unde plecaseră. 

Tot ceea ce ştiau, împreună cu materialul nou scos acum la iveală, 
îi făcuse să-şi sporească eforturile mai mult decât le-o cerea datoria. 

Se întoarseră aşadar la primele mărturii, aparţinând cuplului 
olandez şi şoferului de pe camionul Euromobil. La început li se 
păruse că ele coincid (uşile deschise ale maşinii, trupurile aruncate 
din habitaclu), dar pe urmă, după o analiză mai atentă, văzuseră că 
nu e chiar aşa. Conform olandezilor, trupurile victimelor, în timpul 
căderii, păreau îmbrăţişate, ca şi când ar fi vrut să se sprijine unul 
de altul. Şoferul camionului susţinea cu tărie că trupurile, în zborul 
lor prin aer, erau despărţite. 

Cele două variante puteau fi adevărate amândouă, dacă aveai în 
vedere locurile diferite în care se aflaseră martorii. Oricum, 
camionul trecuse la câteva secunde în urma limuzinei, ceea ce putea 
justifica de ce fiecare dintre martori văzuse altceva. 

Şi totuşi, erau destule puncte slabe şi în scenariul acesta, 
întâmplări ciudate sau fraze misterioase descoperite pe ici-colo sau 
rostite cu glas gâfâit la telefon, după cum mărturisise prietena ei din 



Elveţia, aruncau din nou o umbră de îndoială peste toată 
construcţia. 

S-ar părea că acum eşti mai puţin stresat, scria ea într-un mesaj 
din ultimul an. Eu prefer totuşi nervozitatea ta de până acum, cu 
care m-ai torturat atât de mult, acestei linişti macabre. 

într-un alt bilet, scris tot în zilele acelea, ea pomenea de 
convorbirea lui telefonică din noaptea precedentă: Ceea ce mi-ai 
spus aseară, deşi părea ceva firesc, normal, a fost totuşi, nu ştiu cum 
să spun, groaznic, cumplit, de o răceală înspăimântătoare. 

Cam tot în aceeaşi perioadă, prietenei din Elveţia i se destăinuise 
că este teribil de tristă. Din cauza „lui"? o iscodise cealaltă, iar 
Rovena răspunsese afirmativ, adăugând că nu-i poate spune mai 
multe la telefon. E foarte greu de explicat. Poate chiar imposibil. O 
să încerc, în orice caz, atunci când ne vom vedea. 

Dar nu se mai întâlniseră, pentru că două luni mai târziu avusese 
loc accidentul. 

La întrebarea anchetatorilor că poate ceva-ceva tot auzise, 
prietena din Elveţia tăcuse o bună bucată de timp înainte de a 
răspunde. Desigur că înţelesese ceva, dar nu era sigură de nimic. 
Am probleme cu Besfort, îi repetase Rovena de câteva ori, dar nu-i 
spusese nimic precis, ca şi când aceasta ar fi fost doar introducerea 
unei discuţii banale. La întrebarea despre ce fel de probleme era 
vorba, cealaltă răspunsese că nu e uşor de explicat. Iar după un 
moment de linişte, continuase: B. încearcă să mă convingă că noi doi 
nu ne iubim. Ce vorbă e asta? întrebase prietena. Dar Rovena tăcuse. 
Şi ce dacă? o provocase cealaltă. Vrea să vă despărţiţi? Nu, 
răspunsese Rovena. Nu pricep deloc; în cazul ăsta ce vrea? Altceva, 
fusese răspunsul de la capătul celălalt al firului. Nu te înţeleg, 
insistase prietena. De la o vreme chiar nu te mai înţeleg, repetase ea. 
Pe el, pe amicul tău, nu l-am înţeles niciodată, dar acum nu te mai 



înţeleg nici pe tine. Mai vorbim când o să ne vedem, încheiase 
Rovena. 

Printre însemnările zilnice sau frazele lăsate în suspensie pe 
ciorna vreunei scrisori, anchetatorii găseau referiri la convorbirile 
dintre cele două femei. 

Speranţă de revigorare? era notat pe o pagină nedatată. Mă faci să 
sper că într-o zi vei fi din nou ca înainte. Şi-mi spui că, înainte de a 
renaşte, sentimentele trebuie să moară mai întâi. Dar, în loc să-mi 
dea o speranţă, toate astea mă afundă şi mai mult în disperare. 

în carneţelul cu numere de telefon, cu trei luni înainte de 
accident, alături de adresa hotelului, scrisese: „Prima noastră 
întâlnire... după despărţire. Se pare că el mă face părtaş la nebunia 
lui". 

Anchetatorii nu mai înţelegeau nimic. 

Cu o săptămână înainte de accident, în calendarul de buzunar 
fusese scris un mesaj asemănător: Vineri, hotel Miramax, a treia 
noastră întâlnire post mortem. 

Din dorinţa de a avea în mână ceva palpabil şi sigur, anchetatorii 
se întorceau mereu şi mereu la ultima noapte din barul hotelului 
Miramax, moment reconstituit fragment cu fragment din mărturiile 
chelnerilor. Discuţia celor doi, ochi în ochi, în colţul cel mai 
întunecos. Ea, cu părul despletit. După ce plecaseră la miezul nopţii, 
el coborâse din nou după o oră. Pe chipul lui se putea citi liniştea 
aceea senină a bărbaţilor, care, după ce au făcut dragoste, coboară 
din nou la bar pentru a-i da timp partenerei să adoarmă. 

Apoi, ca dintr-o altă poveste, paharul cu whisky irlandez, micul 
dejun, comanda de taxi şi fraza neobişnuit de enigmatică a 
şoferului: Sie versuchten gerade sich zu kiissen. 



6 


Peste tot în lume, zarva iscată la suprafaţă de un eveniment este 
în contradicţie totală cu liniştea din profunzimea lui, dar în 
Peninsula Balcanică acest fenomen este mai evident ca oriunde. 

Vântul vuia peste piscurile peninsulei, încovoindu-i brazii şi 
plopii uriaşi, făcând-o să pară rodul imaginaţiei unui alienat mintal. 

în timpul acesta, cele ce se petreceau în străfunduri, în lumea 
zvonurilor şi a anchetelor secrete, puteau fi considerate, de 
asemenea, o umbră de nebunie, chiar mai apăsătoare decât cea de la 
suprafaţă. 

Astfel putea părea, pentru un martor din afară, zelul celor două 
servicii secrete, care continuau să se învârtă haotic în jurul a ceva ce 
aducea cu o poveste horror. 

Cei care au dat primele semne de extenuare au fost agenţii sârbi. 
Omologii lor albanezi, care, deşi nu ar fi vrut să recunoască, realizau 
că se aruncaseră orbeşte în aventura asta, doar ca să nu fie mai 
prejos decât ceilalţi, abia aşteptau să se retragă şi ei. 

în timpul acesta, chiar când nu se mai aştepta nimeni, o mână 
misterioasă reuşise să pătrundă din nou în lumea tainică a arhivelor. 
O mână cu degete lungi, subţiri şi sprintene, de o nervozitate 
trădată de numeroasele înţepături de ac făcute de asistentele 
plictisite, căutându-i vena, mână care reuşise să răsfoiască nu numai 
dosarele celor două părţi, ci şi sute de alte mărturii cunoscute şi 
necunoscute. în final, fusese alcătuit un mozaic de o varietate 
uimitoare din informaţii adunate lună de lună şi an de an. Ceea ce 
nu reuşiseră să facă serviciile secrete ale celor două state reuşise un 
singur om, fără mijloace, fără bani sau posibilitatea de a exercita 



presiuni, ba chiar şi fără argumentul obţinerii vreunei recompense, 
mânat doar de o pornire personală pe care n-o mărturisise nimănui. 
Ei bine, omul acesta reuşise să se apropie de rezolvarea enigmei de 
la kilometrul 17. 

Aşa cum, la prima vedere, galaxia i se înfăţişează insului obişnuit 
drept un imens spaţiu îngheţat, în vreme ce pentru un cercetător ea 
reprezintă o aglomerare de evenimente cosmice de dimensiuni 
colosale, tot astfel, în dosarul detectivului acela de ocazie, care nu şi- 
a dezvăluit nici măcar numele, se aflau, chipurile alandala, dar de 
fapt într-o ordine secretă, cioburile care alcătuiau acest mozaic. Erau 
acolo, fireşte, toate informaţiile mai vechi, completate în cea mai 
mare parte cu multe alte amănunte. Numele hotelurilor, ba chiar şi 
numărul camerelor în care cei doi dormiseră, declaraţiile femeilor 
de serviciu şi ale barmanilor. Erau, de asemenea, fel de fel de facturi 
şi chitanţe, de telefon, de la sala de gimnastică şi de la şcoala de 
şoferi, consultaţii medicale şi reţete de medicamente. Ca şi când 
acestea n-ar fi fost de ajuns, în dosar mai apăreau pe ici, pe colo, 
două vise avute de Besfort Y. Şi povestite, se pare, de el însuşi 
Rovenei, unul uşor de descifrat, celălalt aproape imposibil. Şi iar, şi 
iar fragmente de scrisoare, de jurnal, de convorbiri telefonice 
evocate mai târziu, însoţite mai întotdeauna de ipoteze şi explicaţii, 
care, deşi păreau contradictorii, aveau mereu un punct de 
convergenţă, ca să se contrazică din nou după aceea şi să se apropie 
iar, într-un mod uluitor. 

într-o logică exactă, ce-ţi amintea de buletinele meteo din 
emisiunile de seară, erau inventariate, din însemnările tinerei femei, 
momentele fericite petrecute într-un hotel sau altul, comparate de la 
caz la caz, fiecare cu doza ei de fericire şi nefericire. Iar toate acestea 
erau completate cu mărturiile femeilor de serviciu, care-şi aminteau 
până şi de parfumul folosit de tânără, ori de obiectele de lenjerie 



intimă aruncate la întâmplare la picioarele patului sau de petele de 
pe cearşaf, care arătau că cei doi nu se protejau niciodată. Poate la 
fel de precis erau descrise certurile lor, provocate mai mereu de 
convorbirile lui telefonice tensionate, lamentările ei, disperarea, 
între cele două stări mai era una, a treia, mai greu de analizat, o 
zonă gri, ceţoasă. 

Chiar cuvântul acesta, „zonă", fusese folosit de ea într-una dintre 
scrisorile trimise prietenei sale din Elveţia. 

Acum ne întâlnim într-o altă zonă. Nu exagerez cu nimic când îţi 
spun că e vorba despre o altă planetă, cu alte legi. E ceva îngheţat, 
ceva înfricoşător şi totuşi trebuie să consimt că, în afară de asta, 
există şi un aspect care mă atrage, necunoscutul... Ştiu că te miră 
cuvintele acestea, dar sper să-ţi pot explica atunci când ne vom 
întâlni. 

După cum ştiţi, nu ne-am mai întâlnit, erau cuvintele prietenei 
din Elveţia. 

O altă scrisoare, scrisă cu două săptămâni înainte de accident, 
fusese şi mai enigmatică. 

Sunt din nou bulversată. El continuă să aibă asupra mea o 
influenţă iraţională. Lucrurile care la început mi se par a fi absurde, 
în final le accept cel mai uşor. Aseară mi-a spus că toată nebunia 
vine din interiorul nostru. Acum, că am renunţat la sentimente, am 
putea spune că suntem salvaţi. Cu trupul te înţelegi mai uşor. O să 
crezi, desigur, că ai de-a face cu un om nebun. La început, şi mie mi 
s-a părut că am luat-o razna. Apoi, m-am convins că nu-i aşa. 
Oricum, sper să ne vedem cât de curând şi sunt convinsă că o să-mi 
dai dreptate. 

Detectivul misterios îşi lăsa imaginaţia să zburde cu orele peste 
toate aceste zbateri în necunoscut. Sufletul care aduce nebunie, 
întâlnirea dinaintea accidentului, considerată post mortem. Cuvinte 



enigmatice. Avea momente în care i se părea că fiecare dintre acestea 
putea fi cheia problemei, şi altele în care credea că, din contră, aveau 
să pecetluiască definitiv misterul. 

întâlnirea dinaintea morţii era apreciată drept întâlnirea post. Şi, 
ca şi când această bruscă răsturnare de situaţie n-ar fi fost suficientă, 
scrisoarea sau, mai exact, ultimul bileţel al lui Besfort Y., descoperit 
în geanta tinerei femei în ziua accidentului, mesajul derutant care 
începea cu: „Legat de condiţii, e OK ca data trecută?" şi care 
mobilizase serviciile secrete să-i acorde bărbatului toată atenţia, ei 
bine, acest mesaj provenea chiar de la ultima întâlnire a celor doi la 
hotelul Miramax. 

O altă convorbire telefonică cu prietena din Elveţia - despre care 
aceasta din urmă nici nu avusese de gând să pomenească, 
schimbându-şi decizia abia după ce citise „bileţelul acela atât de 
cinic", cum era apreciat în mai toate rapoartele, o convorbire 
telefonică la fel de ciudată, poate fi explicată numai prin prisma 
acestui ultim mesaj. 

îmi spui să nu fiu supărată? Crezi că astea sunt nişte banalităţi în 
comparaţie cu fericirea pe care mi-o dăruieşte? Dar dacă ţi-aş spune 
că el mă tratează ca pe o prostituată? 

îndrăzneşte să te trateze ca pe o prostituată? Eşti conştientă de tot 
ceea ce spui? Mă laşi fără cuvinte. 

Sunt pe deplin conştientă. Şi-ţi repet: chiar dacă nu-mi spune 
curvă, ci caii girl, de tratat mă tratează tot ca pe o curvă. 

Şi tu accepţi una ca asta? 

Da... 

Acum chiar că mă laşi perplexă. Şi, ca să fiu sinceră, nu el, ci tu 
mă uluieşti cel mai mult. 

Aşa e. Şi totuşi, n-o să poţi afla chiar tot adevărul. Probabil că e 
vina mea, că ţi-am povestit la telefon. Când ne-om întâlni o să-ţi 



spun mai multe. 

Ascultă, Rovena. Nu e nevoie de cine ştie ce explicaţii ca să 
înţeleg că, dacă el te tratează ca pe o curvă, o face cu un scop. Vrea 
să te umilească cu orice preţ. 

Sigur că asta vrea. Şi totuşi... 

Fără „şi totuşi". Umilirea e umilire. 

Am vrut să-ţi spun că lucrurile sunt mai complicate decât par. îţi 
aminteşti când comentam filmul Dama cu camelii, unde personajul 
masculin, deşi o iubea pe fată, într-un moment de furie, ca s-o 
umilească, i-a lăsat sub pernă un pumn de bancnote? 

Până aici aţi ajuns? 

Nu... Stai... în dragoste nu e un lucru nou. 

Rovena, nu-mi îndruga poveşti. Certurile în iubire sunt ceva 
banal, asta o ştie oricine, numai că ele sunt izbucniri de moment. 
Dar, din câte am înţeles eu, el face toate astea calm, cu sânge rece. 

E adevărat. Aşa face... Dar de ce? 

De ce? Ei bine, tocmai asta nu pricep eu. Are, probabil, un dinte 
contra ta. Un impuls de răzbunare. Un... nu ştiu ce să mai spun. 

Nu. Nu e omul ăla. Din contră, eu am momente când îmi ţin cu 
greu nervii în frâu. El nu e aşa. 

Vrea să te umilească, asta e. Să te doboare, să te ucidă moral... ca 
să nu spun şi fizic... Nu înţelegi? 

Dar de ce? De ce ar face asta? 

El ştie de ce. Mi-ai spus că ţi-e frică de el. Poate că şi lui îi e de 
tine. 

Frică, de ce? 

Habar n-am. Vă e frică unul de altul. Nu frică, chiar groază... 
Lasă. Rovena, sufleţelul meu, gândeşte-te bine la toate astea. Nu 
vreau să te sperii, dar ai grijă. Am o presimţire neagră. 



7 


Nu a fost uşor să se afle care parte a materialelor din anchetă le-a 
fost utilă serviciilor secrete pentru a schiţa portretul lui Besfort Y. 
Uneori se crea impresia că ar fi fost vorba despre numele hotelurilor, 
mai ales când acestea sau oraşele în care se găseau aminteau de 
„teroriştii albanezi", cum le spuneau iugoslavii insurgenţilor 
albanezi care trecuseră din întâmplare prin aceleaşi locuri. Dar nu 
numai atât: chiar şi analizele mai amănunţite, „psihologice", cum li 
se mai spune, făcute asupra convorbirilor Rovenei St. Cu prietenele 
ei, fuseseră exploatate la maximum. Astfel, visul despre convocarea 
la Haga sau cuvintele „ai grijă, am o presimţire neagră", aveau 
legătură cu ele. 

între timp, ultimul mesaj al lui Besfort Y., acela căruia i se spunea 
de acum „cinicul", tradus în majoritatea limbilor folosite în 
Consiliul Europei, însoţit uneori şi de câte o frază interogativă de 
genul „Oare cât de exactă e traducerea? Cuvintele «condiţii» şi 
«OK» au oare aceeaşi valoare lingvistică şi în original, în limba 
albaneză?", mesajul acela, aşadar, era citat în toate rapoartele 
agenţilor sârbi, care încercau să argumenteze că analistul Besfort Y. 
Era, pe lângă celelalte, şi un schizofrenic periculos. Pe lista celor 
douăzeci şi nouă de personaje care, conform agenţilor sârbi, prin 
intervenţiile şi rapoartele despre masacrele din Kosovo ajunseseră să 
uluiască guvernele occidentale, numele lui Besfort Y. Părea cel al 
unui pion neînsemnat, alături de Clinton, Clark, Allbright sau 
ceilalţi. Totuşi, când venea vorba despre implicarea personală, din 
convingere şi cu urmări grave asupra nefericitei Iugoslavii, Besfort 
Y. Era singurul dintre ei pus pe aceeaşi treaptă cu preşedintele 



american. Ultimul scandal provocat de acesta din urmă în cazul 
Monica Lewinski părea o povestioară naivă în comparaţie cu 
ardoarea justiţiară a analistului albanez, căruia umilirea unui stat îi 
dădea, precum se pare, acelaşi sentiment de triumf precum 
cucerirea unei femei. Cuvintele „după ce ai rezolvat conflictul cu 
Serbia, te-ai întors împotriva mea" nu lăsau, conform rapoartelor, 
nicio îndoială asupra pornirilor maniacale ale analistului. 

Zelul serviciilor secrete acum, după finalul dramei, era explicat 
de către detectivul nostru misterios mai exact decât toate analizele 
de până atunci. Este adevărat, cortina se lăsase şi Tribunalul de la 
Haga îl judeca acum pe fostul preşedinte sârb, dar în Europa valul 
de remuşcări abia începuse să se propage. Se cerea reconsiderarea 
situaţiei, ba chiar strigătul „la Haga, la Haga!" se auzea din ce în ce 
mai des, referindu-se de data asta nu la cei învinşi, ci la învingători. 
După cum scria un istoric: nu cu armele, ca până acum, ci cu regrete 
şi cu ruine speră Serbia să recâştige Kosovoul pierdut. 

în contrapondere la părţile nebuloase ale anchetei, această zonă a 
cercetărilor avea o exactitate exemplară. Nume, date, titluri din 
presă, anunţuri, declaraţii, dezminţiri, din nou nume aşezate la 
rând, poziţii contradictorii ş.a. Se îngrămădeau unele după altele. 
Alain Dusselier, William Walker, Tony Blair, Giinter Grass, Noam 
Chomsky, Andre Glucksmann, Harold Pinter, Bernard-Henry Levy, 
Paul Garde, Peter Handke, Pascal Bruckner, Maica Tereza, Ibrahim 
Dominik Rugova, Seamus Heaney, Papa Ioan Paul II, Patrick Besson, 
Gabriel Keller, Ismail Kadare, Claude Durând, Bernard Kouchner, 
Regis Debray, Jacques Chirac Pontifex (Apărătorul Podurilor din 
Belgrad), Bogdan Bogdanovic Ponticrash (arhitectul, iniţiatorul 
distrugerii aceloraşi poduri). Dalai Lama, Cardinalul Ratzinger etc. 

Conform detectivului misterios, atât recunoştinţa sârbilor faţă de 
cei ce le ţinuseră partea, cât şi ura faţă de tabăra cealaltă, sentimente 



şi resentimente care la balcanici ţin de secole întregi, începuseră să 
pălească de data aceasta. Noua geopolitică în peninsulă - Pactul de 
stabilitate, ţintuirea statelor mai încăpăţânate, prieteni şi duşmani 
până mai ieri, la porţile Europei, pentru a intra împreună în familia 
mult visată - făcuse posibil ceea ce păruse la un moment dat 
imposibil. Jurămintele de răzbunare, răbufnirile nervoase şi oftatul 
erau invocate acum mai mult ca nişte curiozităţi, decât cu ură. 

Mult mai lent dispăreau din memoria colectivă câteva dintre 
zvonurile vremii, cum ar fi acela că Maica Tereza fusese 
instigatoarea principală a bombardării Iugoslaviei, ba chiar era 
pomenit telefonul pe care ea i-1 dăduse preşedintelui american - 
„Fiule, fă ceva pentru albanezii mei, pedepseşte Serbia" în vreme ce 
un cântec vulgar despre preşedintele justiţiar era cântat la fel de 
frecvent ca şi în anul evenimentelor: 

Loveşte Serbia. Bill. 

r ' 

Aşa cum te sfătuieşte X... 

E mai uşor să loveşti Serbia 

r r 

Decât pe Monica Lewinsky. 

Detectivul însuşi, care părea că stă departe de orice subiectivism 
şi implicare, dădea brusc impresia că ar vrea să se smulgă din 
hăţişul acesta epic, pentru a se lăsa furat de un altul. 


8 


Acum, ancheta amintea de situaţia unui avion care, după ce 
zburase pe un cer senin, intra din nou într-o zonă cu turbulenţe. 
Gânduri vagi, ce provocau suspiciuni, fraze cu două înţelesuri. 



dialoguri imposibil de analizat extrase din rememorarea unor 
convorbiri telefonice apăreau şi dispăreau într-un haos total. Tu îmi 
pomeneşti în ultima scrisoare de o înfrângere. Chiar ai dorit, măcar 
pentru câteva clipe, aşa ceva? Dar ştii că eu, înfrânt, pot fi mai 
periculos? Ea: M-au obosit, crede-mă, toate aceste neînţelegeri ale 
noastre. El: Nu ai de ce să te frămânţi pentru asta. Este o stare pe 
care ţi-o dă trupul, nu sufletul. El mi-a spus ieri: Trebuie să te supui 
acestui pact. Dar ce e cu pactul acesta? E pentru prima oară când îmi 
vorbeşti despre el. Aşa? Dacă tu mă consideri într-adevăr prietena 
ta, trebuie să fii mai explicită. Ai dreptate, dar crezi că mi-e uşor să 
fiu aşa? In povestea asta, totul e din ce în ce mai confuz. Ai auzit de 
Empedocle? Hm, parcă îmi amintesc de numele ăsta, dar nu sunt 
sigură. Nici eu nu ştiam. Este un filosof din Antichitate, care, curios 
să vadă ceea ce niciun ochi omenesc nu văzuse vreodată, s-a aruncat 
în craterul vulcanului Etna. O, chiar aşa? Şi ce legătură are asta cu 
tine? Nu cu mine, cu tine. Şi totuşi nu înţeleg. Deci, într-o zi, când 
îmi spunea că noi experimentăm ceva nou şi necunoscut, mi-a 
pomenit de acest faimos Empedocle. Rovena, nu înţeleg ce vrei să 
spui. Nu cumva aveţi de gând să vă aruncaţi în vreo prăpastie, 
numai pentru că un nebun a făcut-o acum cinci mii de ani? Stai, nu 
te pripi. Nu sunt atât de naivă încât să-mi propună aşa ceva. A fost 
pur şi simplu o comparaţie. O metaforă, cum am învăţat la şcoală. Şi 
totuşi, chiar şi aşa mi se face frică. Sigur că e terifiant. Tu vorbeşti şi 
mie mi se ridică părul pe ceafa. Cum s-a aruncat tipul ăla în lavă din 
simplă curiozitate... Superbă curiozitate, ce să zic. Cum, aşa ţi-ai 
imaginat tu craterul, aprins? Poftim? Da, te întrebam dacă aşa îţi 
imaginezi tu craterul, cu lavă sau fără. Şi ce importanţă are asta? 
Când spui vulcan, mintea îţi zboară la lavă. Eu mi l-am imaginat 
stins, negru, adânc. Şi mi s-a părut că e de două ori mai 
înspăimântător aşa. Stai, el mi-a spus că aşa se imaginează trecerea 



printr-o gaură neagră, ieşirea dincolo... Ascultă, Rova, ascultă, 
sufleţel, şi nu mi-o lua în nume de rău. Ai face bine să vii câteva zile 
aici să te odihneşti. Aerul din Alpi o să-ţi facă bine. O să ne distrăm 
împreună, ca atunci. O să ne amintim de anii studenţiei. îţi mai 
aminteşti versurile tipului ăla din grupa paralelă? 

Rova este un fel de penicilină, 

Prescurtarea de la Rovamicină, 
în schimb Rovena este o fată şic, 

Chestia asta o ştie orice amic. 

r 

Pornind de la cuvintele „mi-e frică" ale tinerei femei, cel mai des 
întâlnite până acum, detectivul misterios şi-a început analiza cu 
declaraţiile din ancheta şoferului. 

Nu ştiu de ce mi s-a făcut frică. Nu ştiu, chiar n-am idee, a spus 
ea. Mă prefac că nu-mi e frică de el. El, de asemenea, se preface că 
nu-mi mai produce frică. Da, numai că din toate astea nicio variantă 
nu este adevărată. 

Pentru ce te-ai speriat aşa de tare de ceea ce ai văzut în oglindă? 

întrebarea, deşi împrumutată din procesele-verbale din dosar, nu 
pierduse nimic din tonul sumbru iniţial. 

Ţi-ai amintit ceva? Chiar şi vag, chiar şi într-o doară? Un 
dezacord, un nu, ceva ce nu trebuia făcut? 

Nu ştiu ce să spun. Nu sunt sigur. 

Ţi-a fost frică? 

Da. 

Frică ne-a fost tuturor. Cu motiv sau fără. Frică de celălalt, de noi 
înşine, de naiba mai ştie cine. 

O umbră de frică se strecurase şi prin oglinda retrovizoare a 
taxiului. 



Detectivul anonim ajunsese în final nu numai s-o întâlnească pe 
Lulu Blum, ci şi s-o convingă să-şi continue colaborarea. Era greu s- 
o faci să renunţe la teoria ei cu crima. Dar nu era uşor nici s-o 
accepţi. 

Femeia îşi ţinea cu greu în frâu iritarea. Sunteţi orbi sau vă 
prefaceţi? se răstea când şi când la detectiv. După ea, portretul 
psihologic al bărbatului avea toate datele unui criminal. Visul lui 
sau, mai exact, coşmarul cu Tribunalul de la Haga asta arăta. 

Celălalt simţea nevoia s-o întrerupă, pentru a-i spune că Haga le 
producea multora coşmaruri anul acela. Sârbi, croaţi, albanezi, 
muntenegreni, aproape toată Peninsula Balcanică tremura de groaza 
ei. Dar până la urmă a reuşit să se stăpânească. 

Ea continua, însă nu numai cu visul acela ciudat, ci şi cu altul, un 
vis din categoria celor ce le păreau tuturor imposibil de descifrat, 
misterios etc., dar care pentru ea nu era mare scofală. După cum 
ştiţi, cu siguranţă, domnule, în el este vorba despre o construcţie 
mortuară, ceva între un mausoleu şi un motel, în care omul vine să 
caute pe cineva. Cineva care, după cum se vede mai apoi, este o 
femeie tânără. Care este închisă acolo, chiar imobilizată, într-un 
cuvânt, e moartă. 

După cum reieşea din anchetă, Besfort Y. Avusese acel vis cu o 
săptămână înainte de accident. Conform unei logici simple, el ar fi 
trebuit să aibă visul acela mai târziu, după moartea Rovenei. Dar, 
după cum ştia domnul anchetator (şi chiar mai bine decât ea), un 
asemenea transfer este mai mult decât obişnuit în vis. Mai clar decât 
orice altceva, visul dovedea că, în conştiinţa lui Besfort Y., decizia 
legată de uciderea Rovenei fusese deja luată. 

Bărbatul o privea pe pianistă cu egală curiozitate şi când o credea, 
şi când nu credea o iotă din vorbele ei. Femeia avea o calitate 
deosebită, datorată probabil muzicii, aceea de a crea o atmosferă 



credibilă din întâmplări imaginare. Aşa, de exemplu, ori de câte ori 
venea vorba despre ultimul vis, nu uita să amintească lumina 
specială de la miezul nopţii, greu de imaginat, care învăluia întregul 
tablou. 

Iar întâmplarea cealaltă, din 17 octombrie, când era abordată, crea 
în mintea detectivului un blocaj total, din care nu mai reuşea să se 
smulgă. 

De zeci, de sute de ori îşi imaginase umbletul lui Besfort Y. Prin 
ploaie, având strâns la piept un trup de femeie, despre care nu se 
ştia dacă era real sau nu. 

Prins ca într-o capcană de această scenă, ajungea cu greu să se 
desprindă de ea, ca să-şi pună întrebarea: Dar după asta, ce crezi că 
s-a întâmplat după asta? 

Dar Lulu Blumb, la adăpostul ipotezei ei halucinante, părea că n- 
ar fi vrut să răspundă. El continua să-şi pună propriile întrebări şi 
gândea: Uite, ea se ambalează chiar fără să le audă, cine ştie ce 
reacţie ar avea dacă i le-aş pune cu voce tare. Deci, ce s-a întâmplat 
mai departe? doamnă Blumb, continua în sinea lui. Noi ştim că ea îl 
însoţea la aeroport şi că avea să se întoarcă în oraş. Deci, tot ceea ce 
urma să se întâmple trebuia să se întâmple în taxi, între hotel şi 
aeroport. Şi, într-adevăr, ceva s-a întâmplat, dar nu aşa cum plănuise 
el. Este mai mult sau mai puţin asemănător cu situaţia în care, în 
vreme ce două state se războiesc între ele, întreaga umanitate trece 
printr-un cataclism... Poate credeţi că o crimă săvârşită este acelaşi 
lucru cu una doar plănuită? Şi eu am momente când am această 
impresie. Dar, şi în această situaţie, încercăm să descifrăm scenariul 
criminalului, indiferent dacă nu el, ci un element din afară îl pune în 
aplicare. După plecarea de la hotel cu taxiul, posibilităţile de a-1 
materializa sunt limitate. Doar dacă n-ar fi oprit undeva, într-un loc 
izolat, la marginea drumului... Şofer, opreşte, te rog, aici... Avem o 



treabă la bisericuţa aia de colo... 

Lulu Blumb oftase, dându-i celuilalt a înţelege că cei doi gândeau 
într-un mod diametral opus, ceea ce-i făcea să aibă frecvente 
neînţelegeri. 

Aţi putea să-mi spuneţi motivul crimei, totuşi, spusese cu voce 
tare detectivul, sigur că ea avea să-i întoarcă spatele. 

Dar pianista nu numai că nu s-a simţit ofensată, ci brusc i s-a 
părut chiar mai cooperantă. Pe un ton complice, femeia începu să-i 
spună că dorea de mult să răspundă la această întrebare, dar că nu 
voise nimeni s-o asculte. Le amintise de telefoanele de la miezul 
nopţii, de serviciul secret israelian Shin Beth, de coşmarul cu 
Tribunalul de la Haga, dar anchetatorii se prefăceau că nu înţeleg. 
Le era teamă, era evident, căci Besfort Y. Putea fi periculos pentru 
oricine s-ar fi apropiat prea mult de el. Cu atât mai mult pentru o 
fată care se culca cu el. îi povestise, după cum s-ar părea, despre 
unele lucruri pe care ea n-ar fi trebuit să le ştie, iar mai târziu îi 
păruse rău. Şi e clar ce se întâmplă atunci când un tip periculos are 
regrete. Se ştie de o mie de ani: martorul dispare. Iar Rovena St. Ştia 
lucruri îngrozitoare. Unul singur să vă spun şi vi s-ar face părul 
măciucă. Aţi crede, de exemplu, că ea ştia cu două zile înainte 
momentul declanşării bombardamentelor din Iugoslavia? Acum 
înţelegeţi de ce nu vreau să vorbesc despre lucrurile astea? 

La fel ca frazele pianistei, ancheta se prelungea, se umfla şi se 
lăbărţa. Erau evidente, când şi când, tentativele detectivului de a ieşi 
din ceaţă, şi tot la fel de evidentă era dorinţa lui de a se afunda din 
nou în ea. 

întrebarea legată de cine ar fi putut să fie personajele principale al 
tragediei, Besfort Y. Şi Rovena St., se punea în cele din urmă clar, 
undeva la mijlocul dosarului. Doi oameni obişnuiţi, care jucau 



teatru prefăcându-se că sunt amanţi, conform tuturor modelelor 
cunoscute, dar nefiind de fapt decât o pereche vulgară, clientul şi 
prostituata sa sau, dimpotrivă, doi amanţi de lux, care, asemenea 
capetelor încoronate de odinioară ce umblau incognito prin oraş, 
îmbrăcate în zdrenţe, încercau să-şi ascundă iubirea sub măşti de 
împrumut? 

La o privire mai atentă, detectivul avu bănuiala că Besfort Y. Şi 
iubita lui nu erau decât doi oameni ieşiţi din rânduiala firească a 
lucrurilor. 

Tocmai în secţiunea aceasta a dosarului, ca omul care, păşind pe 
cărări necunoscute, are tendinţa să lase în urmă câteva semne de 
orientare, un pumn de pietricele sau de cenuşă, detectivul misterios 
încerca pentru prima oară să atragă atenţia asupra lui însuşi. După 
cuvintele „Dar eu, cine sunt eu, de încerc să pătrund acolo unde nu 
se pătrunde?", veneau celelalte: „Căutaţi-mă şi mă veţi găsi". 

Conştient, se pare, că după prima cercetare va urma o alta, şi apoi 
încă una, pentru că e nesfârşită şi repetabilă ispita de a scormoni un 
asemenea caz, anchetatorul de la poliţie i se adresa viitorului său 
omolog. Cuvintele lui, cu cât le citeai mai atent, cu atât îţi evocau 
mai tare urletele celui care, după ce a intrat cu picioarele într-o 
capcană sau într-o groapă adâncă, se roagă de ceilalţi să-l scoată de 
acolo. 


9 

în încheierea primei părţi a anchetei, detectivul misterios s-a 
întors din nou la ceea ce numise „nucleul nebunesc" al întregii 
poveşti. 

Nu doar exprimarea, frazele din discuţii sau din mesaje care 



sunau ciudat, cu alte cuvinte, nu doar materialul lingvistic suferise o 
deformare în urma unei lovituri neaşteptate, a unui şoc brusc, ci 
însuşi nucleul, logica sa interioară părea profund afectată. Chiar şi 
după ce recitise textul, după „traducerea" lui în limbajul cotidian, 
urmele maladiei misterioase de care fusese contaminat erau încă 
prezente, ceea ce demonstra că rănile erau profunde. 

La fel ca muncitorul care sapă şanţuri ca să găsească cablurile 
rupte, detectivul încercase ani la rând să se apropie de esenţa 
lucrurilor. 

Din însemnările lui se vedea clar efortul de a dezlega misterul 
celor doi dispăruţi, dar în egală măsură şi suferinţa pe care şi-o 
provocase singur. Trecând în revistă întâmplările acelea ciudate, 
avea când un sentiment de eliberare, de biruinţă asupra banalului, 
când simţea că este victima unui blocaj total. 

Oare ce îi făcuse pe cei doi amanţi să accepte o asemenea 
nebunie? 

Când, în dragoste, se vorbeşte despre moarte, se subînţelege 
răceală. Dar aceasta nu este percepută la fel de ambii parteneri, 
întotdeauna unul din ei suferă mai mult la început. 

în cazul acesta totul era diferit. Iată de ce şi întrebarea se punea 
aici altfel: erau amândoi în starea post mortem, sau numai unul? 

Fireşte că trebuie să fi fost numai unul. Altfel spus, unul reuşise 
să-l lovească de moarte pe celălalt. Ceea ce nu se ştia, însă, era cine 
pe cine lovise de fapt? 

De zeci, de sute de ori detectivul misterios se reîntorsese la 
întrebarea: Ce îi făcuse pe cei doi să considere normal un lucru care 
nu avea nimic în comun cu lumea aceasta? Ce ştiau, ce viziuni 
străine celorlalţi aveau? Ce legi secrete descoperiseră, ce tărâm 
enigmatic, ce legi răsturnate ale timpului? Era aproape de tot de 
zidul despărţitor, încă un pas şi s-ar fi aflat dincolo, într-o nouă zonă 



a logicii, dar pasul acesta era cel mai greu de făcut. 

Zile întregi îşi frământase mintea întrebându-se ce fel de lanţ era 
acela care îi ţinea logica închisă în spatele unui ţarc, aşa cum ţii 
legată o fiară sălbatică. Bănuiala că cei doi amanţi reuşiseră, chiar 
pentru o scurtă bucată de timp, să dezlege fiara, începuse să i se 
nască în minte. încercaseră să iasă din ţarc şi tocmai acolo eşuaseră. 

De zile întregi i se părea că ceea ce se întâmplase avea legătură cu 
întrebarea dintotdeauna dacă dragostea există cu adevărat sau este 
doar o maladie cerească, un fenomen nou, care nu are decât cinci 
sau şase mii de ani de când a apărut pe pământ, şi că nu e clar dacă 
globul pământesc o va păstra sau se va lepăda de ea, aşa cum te 
lepezi de un corp străin. 

Omenirea era speriată de subţierea stratului de ozon, de 
extinderea deşertificării, de terorism, dar de fragilitatea iubirii nu se 
alarmase nimeni. Apăruseră câteva secte care urmăreau să verifice 
dacă iubirea există sau nu, dar se pare că cei doi, Besfort Y. Şi 
Rovena St., nu făceau parte din ele. 

într-o noapte de vară cu cerul plin de stele avusese impresia că se 
apropiase mai mult ca niciodată de zona interzisă, dar chiar acolo, 
în pragul ei, se prăbuşise la pământ ca lovit de epilepsie. 

Vara aceea o petrecuse tot aşa, într-o stare de semiconştienţă, ca 
bolnavul incurabil care nu mai are nimic de pierdut. 

Hotărât să evite asemenea primejdii, căzuse într-o nouă pasiune: 
pe baza anchetei lui amănunţite, încerca reconstituirea, zi după zi şi 
anotimp după anotimp, cronicii lumeşti a celor ce se petrecuseră 
între Rovena St. Şi Besfort Y., în ultimele lor patruzeci de săptămâni. 
Ştia că, aşa cum spusese şi Platon, cronica aceea nu putea fi decât o 
imagine palidă a modelului original, dar speranţa că, pornind de la 
o aparenţă, chiar şi aşa, vag de tot, ar fi putut să se apropie de model 
nu-i dădea pace. 



Era o iluzie dorinţa lui de a aborda ultimele patruzeci de 
săptămâni. Părea ceva imposibil. Un vârtej care spumega, iluzoriu şi 
înşelător. 

Uneori avea impresia că ar fi putut stăpâni mai bine materialul 
dacă l-ar fi împărţit pe zile şi luni, alteori pe acte şi cânturi, ca în 
vechile epopei. 

Auzise că era nevoie de patru zile pentru a recita Iliada. Pentru 
povestea lui ar fi fost poate necesare tot atâtea. Şi, ca orice poveste, 
trebuia să treacă prin trei faze: construirea în imaginaţie, 
înveşmântarea în cuvinte şi transmiterea către ceilalţi. 

Un presentiment ciudat îi spunea că nu este pregătit decât pentru 
prima. 

Şi aşa, într-o noapte de sfârşit de august, începu într-adevăr să 
depene în gând povestea celor doi. Dar scenele imaginare, în afară 
de faptul că-1 chinuiau enorm, îi transmiteau un fior şi o undă de 
compasiune care-1 epuizau mai mult decât orice pe lume. 



PARTEA A DOUA 


1 

A patruzecea săptămână. Hotel. Dimineaţă 

Cum i se întâmpla mereu când dormea la hotel, avu şi acum 
impresia că lumina care intra pe ferestre îi gonea somnul. Privi 
câteva clipe perdelele, ca şi când ar fi încercat să ghicească în ce 
hotel se afla. Dar nu reuşi să se dezmeticească, de fapt nu-şi amintea 
nici măcar în ce oraş era. Şi totuşi ar fi putut să reproducă în cele 
mai mici detalii visul cu care se trezise. 

întoarse capul. Părul Rovenei, împrăştiat pe pernă, făcea ca nu 
numai chipul ei, ci şi umerii dezveliţi să pară fragili şi lipsiţi de 
apărare. 

Lui Besfort Y. I se păruse întotdeauna că gâtul şi braţele delicate 
ale femeilor, cu moliciunea lor înduioşătoare, fac parte din arsenalul 
de război pe care armatele îl folosesc pentru a-1 induce în eroare pe 
inamic. 

Aşa îi păruse şi Rovena, în urmă cu nouă ani, când ieşise pentru 
prima oară din baie şi se întinsese lângă el: fragilă, de parcă ai fi 
putut s-o frângi în braţe, uşor de supus. Mai jos era pieptul, micuţ şi 
el, ca de adolescentă, o altă parte din arsenalul ei, fireşte. Iar şi mai 
jos, pântecul, un alt spaţiu de manevră. Sub el, întunecată, 
ameninţătoare, mai mult bănuită sub semnul triunghiului sacru, se 
afla ultima capcană. Cea căreia îi căzuse şi el victimă. 

Atent să n-o trezească, ridică pledul şi, cum făcea de fiecare dată, 
îi privi pântecul şi locul în care fusese supus. Era, fără îndoială, 
unicul moment din viaţă când înfrângerea aducea fericire. 



O acoperi din nou, la fel de delicat, şi-şi privi ceasul. La ora 
aceasta se trezea de obicei şi ea. Poate că ar fi avut timp să-i 
povestească visul pe care-1 avusese, înainte ca el să se dilueze şi să-i 
dispară din memorie. 

Toate astea se repetaseră de sute de ori. Aşa îşi spunea în sinea sa, 
fără să ştie exact ce se înţelege în realitate prin „toate astea". 

în vis se făcea că ia prânzul împreună cu Stalin. Şi totul i se 
păruse atât de natural, încât nici schimbarea acestuia la faţă, înlocuit 
din când în când de un fost coleg de liceu, un anume Thanas Redja, 
nu-1 impresionase cine ştie ce. Mâna dreaptă mi-e amorţită, azi e 
ziua a patra, îi spusese Stalin, punându-i dinainte câteva hârtii. 
Semnează tu tratatele astea două. 

în vreme ce-1 semna pe primul, intenţionase să întrebe despre ce 
era vorba, dar celălalt i-o luase înainte: Aruncă-ţi o privire peste ele, 
deşi sunt secrete. Nu ţinea morţiş, totuşi, mai mult ca să-i facă pe 
plac decât din curiozitate, îşi aruncase privirea peste al doilea tratat. 
Era extrem de complicat, cu câteva articole care parcă se excludeau 
unul pe altul şi, în momentul acela, şi-a amintit din nou de Thanas 
Redja, care, după ce luase de două ori patru la istorie, chiar la ora la 
care se predase despre tratatul de neagresiune germano-sovietic, 
înainte de izbucnirea războiului, abandonase şcoala. 

Vis nebunesc, îşi spuse el. Avea impresia că nu se terminase aşa, 
dar nu-şi mai amintea continuarea. De la perdele, privirea i se opri 
din nou pe obrazul Rovenei. I se păru că surprinde tremurul uşor, ca 
de rândunică, al pleoapelor ei închise, care anunţa trezirea. Pentru 
că, de regulă, se trezea înaintea ei, îi observase adesea chipul 
adormit, convins că o femeie îndrăgostită deschide ochii altfel decât 
celelalte femei. 

Dar Rovena nu se trezi, iar el, după ce coborî din pat, ieşi din 
dormitor şi se apropie de fereastra livingului. Dădu perdeaua la o 



parte şi privi nemişcat strada, unde pomii îşi lepădau pe asfalt 
frunzele uscate. 

Cine ştie de ce, prin cap începură să i se înşiruie numele 
hotelurilor în care dormiseră împreună. Plazza, Intercontinental, 
Pallace, Don Pepe, Sacher, Marriott. Luminile lor sclipeau slab în 
amintirea lui, albastre, oranj, roşii, iar el se întrebă de câteva ori: 
Cum se explică asaltul acesta neaşteptat, care-i agresa intimitatea, 
asemenea înecatului care strigă după ajutor? 

Simţi că-i îngheaţă umerii şi se întoarse să intre la baie. Sub 
oglinda uriaşă surprinse din nou sclipirea domoală, de data aceasta 
a obiectelor ei de toaletă, parfumul, pieptenul, cutiile cu creme, 
împrumutaseră ceva din relaţia cu obrazul ei, fireşte, odată cu 
trecerea anilor. 

Unul dintre momentele lor cele mai frumoase era acela în care el 
o privea făcând duş. Sub şuvoaiele de apă fierbinte, umbra 
pubisului ei îşi schimba mereu forma, devenea vagă şi amăgitoare. 

La ce te gândeşti? îl întreba ea. Apoi, uitându-i-se în ochi, îi 
spunea: Nu vrei să ieşi puţin până sunt gata? De pe pat, de unde o 
aştepta, el o auzea apoi cântând încet un refren cunoscut. 

în ultima seară, acest ritual se desfăşurase aproape identic şi el îşi 
repetă în sinea sa cuvintele pe care i le spusese pe drum: Ceva nu 
mai este ca înainte. 

Când ieşi de la duş, văzu că Rovena tot nu se trezise. Şi nici 
rumeneala de pe chip, cea care îi anunţa trezirea, nu i se ivise. 
Fruntea şi obrajii îi erau opace. îşi aminti prima lor întâlnire, cu ani 
în urmă. După noaptea de nesomn se aşezase pe scaun, cu pomeţii 
împodobiţi cu fărâme minuscule de sclipici, cum era la modă - aşa îi 
explicase mai apoi. Picăturile acelea de lumină păreau rămăşiţe de 
vis. îl privise în ochi şi-i spusese ceea ce gândise tot drumul, 
cuvintele unui cântec franţuzesc: J’ai tant reve de toi. 



Nimeni până atunci nu-i declarase atât de natural şi de direct 
dragostea. 

Am să te iubesc toată viaţa. Sunt a ta cu disperare. Cuvinte care 
ştia că fuseseră spuse sau scrise după aceea, dar pe care le lăsa să se 
lipească, asemenea fărâmelor de sclipici de pe pomeţii ei, pe prima 
lor întâlnire. 

Şi din nou, ca pentru a cere ajutor, îşi lăsă gândul să colinde prin 
barurile de noapte, cu lumini şi nume scânteietoare: Kempinski, 
Prinţul Coroanei, Negresco. Cât de fericită sunt cu tine, o. Doamne. 
Numai tu îmi dai această fericire. Avu impresia că nu apreciase 
suficient cuvintele ei de atunci, dar ideea că lucrurile astea se petrec 
la fel peste tot în lume îl aduse cu picioarele pe pământ. 

O pală de vânt răvăşi din nou grămezile de frunze moarte din 
jurul stâlpului de pe trotuar. Nu doar ceva, ci nimic nu mai este ca 
înainte, gândi el. 

Când îi spusese, mai mult sau mai puţin, aceleaşi cuvinte, în 
vreme ce se apropiau de hotel, genele ei se zbătuseră ca şi când ea ar 
fi greşit cu ceva. Ei, da... încercase să spună. Apoi, brusc, îşi veni în 
fire. Pentru mine, nu, se grăbise ea să răspundă. în niciun caz. 

îi repetase cuvintele acelea, dar el, în loc să se liniştească, le simţi 
pătrunzându-i ca nişte cuie în trup. 

Pentru mine, nu, repetase ea. Poate pentru tine. 

Pentru amândoi, răspunsese el. 

Crezând că se trezise, întoarse brusc capul şi, tocmai atunci, îşi 
aminti continuarea visului cu Stalin. 

Erau din nou împreună, de data aceasta la mănăstirea 
Novodevici. Păşeau cu greu printre morminte. Stalin avea nişte flori 
în mână şi căuta, se pare, mormântul răposatei sale soţii. 

Stai să vezi când o să-mi zică: pune-i tu florile la cap, eu am mâna 
amorţită, îşi spusese el. Dar celălalt mergea înainte încruntat. 



Privirea îi era ca de gheaţă. Cel puţin să nu fi fost acolo în clipa în 
care avea să răstoarne monumentul. Şi să urle: Trădătoareo, de ce 
mi-ai făcut asta? 

Aproape că ştia ce vrea să spună celălalt. îmi reproşai crimele, 
da? Dar dacă ai fi fost o soţie iubitoare nu m-ai fi lăsat singur. Să fac 
toate grozăviile. Singur în stepa asta. In iadul ăsta. 


2 

Aceeaşi dimineaţă. Rovena 

Era pentru prima oară când mă prefăceam că dorm. De ce? Nu 
ştiu nici eu. Mi-a venit aşa, cum îmi venea în copilărie, când mi se 
părea că, stând cu ochii închişi, aveam un avantaj în faţa celorlalţi. 

L-am simţit atingându-mi părul, apoi când mi-a dezvelit 
pântecul. Tocmai în momentul acela, când am vrut să-i spun 
„Iubitule, te-ai trezit?", am făcut contrariul: am strâns mai tare din 
pleoape. Şi, la fel ca în copilărie, când îi pândeam pe ai mei ca să 
văd dacă mai erau supăraţi pe mine pentru ceea ce făcusem cu o zi 
în urmă, am început să-l observ de la spate. Nervozitatea îi izbucnea 
prin toţi porii, dar spinarea părea că duce tot greul. 

Adevărul e că aşa, din spate, îl văzusem pentru prima oară. Ba 
chiar aş putea să mai spun că nici ochii, nici vocea şi nici mersul nu 
mă impresionaseră la el mai mult ca spinarea. 

Cine m-ar auzi ar crede că sunt nebună sau, în orice caz, ciudată, 
una dintre acele femei care se dau originale cu orice preţ. Adevărul 
e că nu sunt aşa. 

îl vezi pe ăla care se duce spre poartă? E Besfort Y., tipul despre 
care s-a discutat ieri. E cel care a avut încurcătura aia în Israel? Exact 
şi, din câte se pare, ăsta e motivul pentru care l-au dat afară de la 



universitate, dacă n-o păţi-o şi mai rău. 

Eram curioasă să-l văd, dar el a ieşit Iară să întoarcă capul, aşa că 
în memorie mi-a rămas doar dreptunghiul întunecat al spatelui lui. 
Care mi s-a părut apăsat de o mare greutate, aproape dramatic. 
Câteodată am impresia că indecizia mea în faţa bărbaţilor cu 
probleme de atunci mi se trage. 

Acum, după atâţia ani, lângă fereastra hotelului, spatele lui era la 
fel de întunecat şi de misterios ca atunci. Iar cuvintele acelea 
dureroase, cum că nimic nu mai e ca înainte, care şi la restaurant mi 
s-au părut de o tristeţe sfâşietoare, acum, transmise de spatele lui, 
erau cu mult mai dezolante. 

Rovena se mişcă imperceptibil în pat. Dar nici din poziţia aceea 
nu vedea mai bine. Spinarea lui era la fel, cea cunoscută, doar ceva 
mai întunecată din pricina luminii de afară. Puteai crede că povestea 
lor se întorsese în locul de unde plecase. 

Aşa cum făcea de fiecare dată în momentele de tristeţe, Rovena ar 
fi vrut să-şi amintească clipele frumoase ale relaţiei lor. Parcă 
dinadins, nu rememora decât certurile, mai ales cele legate de 
discuţiile la telefon şi care, de obicei, aveau două variante: cea reală, 
trăită, şi a doua, cea pe care Rovena i-o povestea prietenei din 
Elveţia. Această variantă din urmă, din pricina frazelor pe care nu 
ajungea să le mai spună, dar pe care le gândea totuşi, mult mai 
expresiv, şi care ajungeau să se contopească mai bine cu povestirea, 
era mult diferită de prima. Nemulţumirea mea permanentă privitor 
la natura lui posesivă (m-ai făcut sclava ta, faci ce vrei din mine) nu- 
i convine. Spune că bărbaţii vanitoşi gustă, în secret, asemenea 
cuvinte. Pe el, din contră, îl întristează. Nu e o mândrie să înrobeşti 
pe cineva. Toţi ignoranţii din Orient şi din Balcani se mândresc cu 
asta. Este foarte greu să te cerţi cu el. Uneori, în toiul ciorovăielii, îţi 
vine să-l iei în braţe. 



în asemenea momente, Rovena încerca să ţină piept valului de 
tristeţe care o cuprindea, dar nu reuşea. Repeta în sinea ei: el ţi-a 
smuls lanţurile, te-a făcut prinţesă, dar, în realitate, el este prinţul, 
iar tu nu eşti decât sclava lui. îmi spun toate astea, deşi nu se 
schimbă nimic. Pricepi? Nu mi-e uşor să te înţeleg, îmi răspundea 
prietena de la Berna. Pricep când îmi spui că împreună vă înţelegeţi 
de minune, dar la telefon vă certaţi, cu toate că eu păţesc exact pe 
dos cu iubitul meu, suntem numai lapte şi miere la telefon, iar când 
ne întâlnim parcă luăm foc. Aici te înţeleg, iubiţico, dar cu celelalte, 
sclavi, stăpâni de sclavi şi alte bazaconii, mi se pare că exagerezi. 
Ştiu, ştiu foarte bine că aşa se vede de la distanţă. Uneori se 
întâmpla ca explicaţiile cu cealaltă s-o obosească, la fel ca faptele în 
sine. încerc să ţi-o spun pe şleau: el nu mă lasă să trăiesc. Nu cred că 
o face cu intenţie, dar adevărul ăsta este: m-a legat de el şi nu-mi 
mai dă drumul. Viaţa lui, faţă de a mea, e în declin. Iar el nu face 
altceva decât să mă tragă şi pe mine în jos. Fără să-i pese de mine, de 
tinereţea mea, de sacrificiul meu. 

Problema este că, aşa cum ţi-am spus, cu el este greu să te cerţi şi 
cu atât mai puţin să-l învingi. Odată, când i-am spus plângând că i- 
am dăruit toată tinereţea mea fără să-i cer nimic în schimb, el mi-a 
răspuns calm că şi el şi-a sacrificat perioada cea mai delicată a 
existenţei lui ca bărbat. Aşa se terminau, de regulă, certurile lor. 
După care o trăgea din nou după el, convins că ea avea să-l urmeze. 
Pentru că el ştia deja ceea ce Rovena învăţa pas cu pas. Iar ea, ca o 
tembelă, nu numai că-i spusese, dar îi şi scrisese toate astea. Acum 
înţelegi? 

Nu, nu înţeleg, fusese răspunsul celeilalte. în scrisori mi-ai spus 
altceva. Că eşti fericită, că eşti îndrăgostită nebuneşte, cum se spune. 
La urma-urmei, toate aşteptăm acelaşi lucru de la viaţă: să ne 
îndrăgostim, să cădem în mrejele lui. Chiar cuvintele astea au ceva 



necurat pentru cineva din afară. A cădea în mrejele cuiva. Ca şi când 
ai cădea într-o groapă, într-o cursă, adică, într-un fel, a cădea în 
robie. Să-l înfrunţi dacă se poartă rău cu tine, pentru că ai dreptatea 
de partea ta. Dar să-l înfrunţi pentru că te-a făcut să-l iubeşti, asta n- 
ai dreptul. Pentru asta trebuie să-i mulţumeşti. Şi dacă o să crezi 
într-o zi că relaţia asta a voastră e una falsă, vina va fi a ta, nu a lui. 
Rovena, sufleţelul meu, nu înţeleg nimic din toate câte-mi spui. 
Doar dacă nu sunt şi altele, pe care eu nu le ştiu. Am impresia că 
nici tu nu ştii ce vrei. 

Adevărul era că nici Rovena nu ştia ce vrea. Se enerva când el 
dădea semne că ar fi gelos, dar mai mult decât asta o supăra 
indiferenţa lui. Cu prilejul uneia dintre ieşirile ei nervoase, după 
cuvintele lui tăioase: „Aha, te gândeşti la vreo aventură", urmau 
frazele otrăvite: „Fă ce vrei, doar n-avem vreo clauză de fidelitate". 

A, aşa? răbufnea în sinea ei. Deci nu-ţi pasă? Stai atunci să mă 
vezi. 

Şi zile întregi nu-i trecea supărarea în urma disputei de la telefon. 
O să vezi tu, îşi repeta în gând. O să vină ziua în care o să-ţi lepezi 
masca. 

Şi tot atunci se întreba cum va fi ziua aceea, şi masca aceea, şi 
dacă dorea într-adevăr ca lucrul acela să se întâmple. 

El stătea în continuare nemişcat în cadrul ferestrei. Mai exact, nu i 
se vedea decât spinarea. 

Rovena încercă din nou să mai doarmă, câteva minute măcar, 
sperând că aşa va reuşi să înceapă altfel ziua aceea. Ca de obicei în 
zilele de criză, era întoarsă pe dos. Nu era uşor s-o iei cu binişorul, 
să-i aminteşti de clipele fericite. Cum fusese în prima dimineaţă, de 
pildă, când se trezise îndrăgostită până peste urechi de Besfort. 
Partea cea mai frumoasă, fără îndoială, din orice relaţie. Dis-de- 
dimineaţă, faţă în faţă cu omul care te-a supus. Altfel spus, cu 



tiranul pe care singură l-ai înălţat pe piedestal. Perdelele camerei, 
părul tău pe pernă, dulceaţa sânilor, tot ceea ce intra pas cu pas sub 
stăpânirea lui, totul era diferit. 

Avea impresia că, orice ar face, nu-şi va putea aminti ziua aceea. 
Mai exact, nu voia. Unei zile ratate ca aceasta i se potrivea o altă 
amintire. Una tensionată, cu gustul amar al răzbunării. Amintirea 
buzelor moi ale prietenei din Berna, când se sărutaseră prima dată 
în maşină, se confunda cu muzica sub al cărei efect trupul ei se 
dăruia mângâierilor studentului slovac, în timpul dansului. Era 
pentru prima oară în viaţă când se săruta cu o femeie şi tot prima 
oară când se ducea cu un alt bărbat, după Besfort. 

Un sentiment tulbure de teamă nu-i dădea voie să se concentreze. 
Gândul că evadarea aceasta în amintiri nu era un semn bun nu-i 
dădea pace. Se spune că înainte de o despărţire te năpădesc 
amintirile. 

Ştia, dar nu avea ce face. Teama, ca tot ceea ce aduce nesiguranţă, 
era insuportabilă. Mai cumplită decât atunci când Lulu o prevenise 
pentru prima dată să se păzească de el. Ascultă-mă, sufleţelul meu, 
şi scoate-ţi din cap că ţi-aş spune-o din gelozie. Sunt geloasă, nu-ţi 
ascund, dar niciodată nu mi-ar trece prin cap să-ţi spun despre 
cineva că ar fi un ucigaş, din gelozie. Nu-ţi vine să crezi, ştiu, doar 
că din ceea ce mi-ai povestit am realizat că el are toate tiparele 
criminalului. Aşa sunt ei azi, surprinzători. Cel despre care n-ai 
crede niciodată, consilierul tău bancar, reparatorul de piane sau 
preotul care slujeşte duminica, tocmai unul dintre aceştia poate fi 
ucigaşul tău. Să n-ai încredere în cămăşile lui albe, în cravate, în 
servieta cu emblema Consiliului Europei. Nu sunt paranoică, 
sufleţel, crede-mă. întâmplător, am putut afla mai multe despre 
natura lor. Trupul tău, cu albeaţa lui minunată, mă sperie. Este 
foarte incitant pentru ei. 



Despre ultima afirmaţie, oricât ar fi descusut-o Rovena, cealaltă 
n-a mai făcut decât câteva aluzii foarte vagi. Era de o albeaţă şocantă 
şi, după părerea ei, asta îi atrăgea pe oamenii cu un psihic labil. 

Scârţâitul uşii o făcu să deschidă ochii. Plecase de la fereastră. 
Coborâse, pesemne, la bar să bea o cafea, cum făcea adesea în ultima 
vreme. 

Acum, când el nu mai era acolo, simţi că poate gândi mai liber. 

Şi-l imagină stând în colţul barului, gânditor, aşa cum îl văzuse la 
cafeneaua din Palatul Culturii, cu ani în urmă. După ce îl cunoscuse 
vag, pe coridoarele facultăţii, unde venea în legătură cu problema 
aceea ce părea că nu se mai termină, era pentru prima oară când îl 
vedea mai liniştit, cu ceaşca de cafea dinainte. 

De data aceasta, Rovena era cea care îi povestea colegei împreună 
cu care se oprise să mănânce o îngheţată despre tipul misterios care 
avusese probleme din cauza Israelului, mai exact din pricina unei 
partide de şah pe care n-ar fi trebuit s-o joace, sau n-ar fi trebuit s-o 
piardă, naiba ştie, a fost ceva complicat, ori poate că n-ar fi trebuit s- 
o câştige. 

Mi-ai făcut capul pătrat. Da ce, e şahist? Mi-ai spus că trebuia să 
predea dreptul internaţional. Uite-1 cum priveşte în gol. Desigur, din 
cauza necazurilor prin care a trecut. Nu, nu cred să fie şahist 
profesionist, dar în şah se întâmplă să mai câştige şi amatorii. Se uită 
în gol? Mie tocmai pentru asta îmi place. 

După cum se vede, ţi-a rămas gândul la el, îi spusese colega. Apoi 
venise răspunsul Rovenei: Nu ştiu. Poate că da. E atât de greu. Ce e 
atât de greu? Totul, fusese răspunsul, începând cu sosirea lui la 
facultate, unde îl aşteptaserăm cu toţii... 

Sigur că a fost greu, imposibil, după chestia aia... greşeala aia, 
fuseseră cuvintele colegei. 

Zornăitul lanţurilor cu care era târât monumentul dictatorului pe 



caldarâmul Tiranei îi domina din când în când amintirile. Era 
evenimentul care, mai puternic decât un cataclism, despicase totul 
în două. Şi toate lucrurile imposibile au devenit posibile, precum 
cuvintele lui la o săptămână după ce se cunoscuseră, la cină, într-un 
oraş din Europa Centrală, unde el o invitase pentru trei zile. 

Ea nu spusese nimic. Doar îşi plecase ochii ca o păcătoasă, şi 
seara aceea, noaptea, întreaga lume, toate se cufundaseră în ceaţă, 
întreaga noapte se zbătuse în aşternut, chinuită de aceleaşi şi 
aceleaşi întrebări. Ce e cu invitaţia asta? S-ar putea numi o întâlnire 
de dragoste? Sigur că da. Ce altceva ar fi putut fi? Singuri, la hotel. 
Trei zile, adică trei nopţi. Cu un bărbat care nici măcar n-o 
îmbrăţişase. O, Doamne, n-avea cum să fie altfel. Şi totul începea cu 
începutul: şi dacă n-ar fi fost aşa? Camera să nu fi fost comună? 
Sigur că nu putea fi decât comună. Şi patul, la fel. 

O săptămână mai târziu, la telefon, cu un glas stăpânit, aproape 
rece, m-a anunţat că între timp cumpărase biletele. Fără a-mi da 
timp să răspund şi nici să mă supăr, omul acela îndrăznea, pe un ton 
aproape seniorial, să mă anunţe despre o călătorie, o călătorie ca 
între amanţi, fără a mă lăsa să spun da sau nu, şi să mă întrebe apoi 
cum putea să-mi dea biletul de avion. 

Toate izbucnirile mele, care începeau cu cuvintele „cum 
îndrăzneşti?", păreau fără logică şi inutile. Convinsă, ascultătoare, 
eu, care mă credeam o tânără cu personalitate, am mers apoi la 
barul Europa, unde el mă aştepta pentru a-mi da biletul. Acceptarea 
călătoriei nu a fost atât de dificilă pe cât mi-o imaginasem. Ştii cât de 
numeroase sunt invitaţiile forurilor, ale fundaţiilor, sectelor şi 
minorităţilor, ale acelora care sunt altfel. Ai grijă să nu fie de la vreo 
asociaţie de lesbiene, mi-a spus logodnicul, cu un zâmbet şiret pe 
chip. O săptămână mai târziu, albă la faţă de nesomn, eram pe 
aeroportul Rinas. Ne-am salutat de la distanţă. Mi s-a părut foarte 



sobru şi asta mi-a plăcut. Ceea ce mi-ar fi displăcut într-o asemenea 
situaţie ar fi fost să-l văd jubilând. 

Era o zi ceţoasă, cu ploaie. Avionul părea că despică cu greu 
norii. Eram complet absentă. La un moment dat mi s-a părut că 
această călătorie nu se va sfârşi niciodată... Ba chiar mi-a venit să 
mă ridic de pe scaunul meu, să merg să-mi pun capul pe umărul lui 
înainte de a ne prăbuşi... 

Seara, după ce-am ajuns, ne-am trezit în sfârşit alături, doi 
oameni încă străini, în taxiul ce gonea spre marele oraş. Luminile 
maşinilor care treceau pe lângă noi îi luminau când şi când chipul, 
apoi i-1 lăsau, ca pe o mască, în întuneric. 

Nu vorbeam. îmi cuprinsese umerii cu braţul, iar eu, dominată de 
el, aşteptam să mă sărute, lucru care nu se întâmpla. Părea absent, 
chiar mai absent decât mine. 

Mi-am încrucişat o clipă privirea cu cea a şoferului în oglinda 
retrovizoare. Părea provocatoare, parcă îl interesam mai mult eu 
decât drumul. Ştiam că oboseala e de vină şi totuşi m-am mişcat 
puţin ca să ies din raza privirii lui. Besfort, care a simţit manevra, m- 
a tras mai aproape de el. Dar tot nu m-a luat în braţe. în camera de 
hotel, în timp ce despachetam, ne evitam privirile. 

La restaurant, dar mai ales în barul de noapte, ne-am sărutat 
pentru prima oară. Am încercat să-i spun ceva, dar, fără să ştiu nici 
eu de ce, m-am trezit bâiguind altceva: Cu logodnicul meu nu m-am 
protejat niciodată... 

M-am mirat şi eu, dar cuvintele nu le poţi lua înapoi. După cum 
mi-am amintit mai târziu, tocmai vorbele acestea au topit răceala 
care se instalase între noi. 

îmi privea cu insistenţă genunchii, ca şi când i-ar fi văzut pentru 
prima oară. Am avut senzaţia că privirea lui pătrunde prin stofa 
fustei mele şi ajunge acolo unde îl invitasem să intre, fără să ne 



protejăm... 

Mergem sus? m-a întrebat după aceea. 

Eliberată de emoţie, cu obrajii în flăcări, nu mi-am ascuns deloc 
dorinţa. Să ajungem cât mai repede, în goană, la etajul, la cerul al 
şaptelea... 

Ieşind de la baie şi întinzându-mă lângă el, înainte de a îndepărta 
prosopul cu care-mi acoperisem pieptul, l-am întrebat în şoaptă: nu 
sunt prea slabă? 

Mi s-a părut că nu înţelesese vorbele mele sau doar se prefăcea, 
în timp ce ne mângâiam, mi-am amintit de cuvintele ţigăncii Zara, 
dar, oricât de mult aş fi vrut să i le spun, n-am îndrăznit. El, ca şi 
când le-ar fi auzit, m-a privit surprins. Ba chiar am avut impresia că 
o strălucire ciudată îi străbate privirea. O undă de duioşie şi 
mulţumire, care, chiar dacă nu fusese aşa, din cauza emoţiei şi 
fericirii aşa mi se păruse. Puţin după aceea a avut o şovăire, apoi 
totul s-a desfăşurat normal. 

îndoielile aveau să mă cuprindă mai târziu, când m-am întors în 
Albania. Mă însoţise la aeroport, după care îşi continuase călătoria 
spre Bruxelles, unde avea să rămână două săptămâni. 

Multă vreme nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. M-au năpădit 
toate gândurile negre care o bântuie pe orice femeie după ce s-a 
dăruit pentru prima oară şi ar vrea să-i placă bărbatului cât mai 
mult cu putinţă. Oare îi plăcuse cu mine, cum se spune, sau simţise 
o vagă dezamăgire? Au fost adevărate cuvintele de alint pe care mi 
le-a spus? Dar momentul acela de ezitare de la început fusese din 
pricina stresului obişnuit al bărbaţilor de azi, care nu-i mai 
stânjeneşte, ca pe vremuri, ci li se pare şic, sau, dimpotrivă, a fost 
rezultatul dezamăgirii? 

Ideea că poate întâlnirea aceea a fost o greşeală mă obseda zi şi 
noapte. Şi, împreună cu obsesia, mă chinuia şi gândul de a face orice 



pentru a-mi repara greşeala. 

Junghiul din piept, uşor la început, apoi din ce în ce mai dureros, 
când pe partea inimii, când în cealaltă parte, l-am interpretat ca pe 
un semn din partea lui. Nu eram atât de naivă încât să cred că 
suferinţa din dragoste se poate traduce printr-o durere a sânilor. Şi 
totuşi, voiam să cred mai mult în asta decât în posibilitatea de a fi 
rămas gravidă, de care eram din ce în ce mai conştientă, dar tot aşa, 
cu indiferenţă, de parcă ar fi fost vorba de trupul altcuiva. 

Fără el, camera părea pustie. Rovena ar fi vrut să se ridice din pat, 
să facă duş, să se machieze şi aşa, proaspătă ca o zi de primăvară, 
să-l aştepte pe canapea. Şi făcu toate astea în gând, în vreme ce 
trupul ei, moleşit de somn, se întoarse pe partea cealaltă. Dar nu 
adormi din nou, ci se lăsă purtată leneş de imaginea străzii de lângă 
şcoală, cu gardurile mâzgălite cu sloganuri comuniste, unde se afla 
căsuţa scundă, cu un smochin în curte, a ţigăncii Zara. In recreaţia 
mare, dar mai mult după-amiezile, fetele intrau, fără să atragă prea 
mult atenţia, pe uşa dărăpănată a casei ţigăncii. Totul era altfel aici, 
mirosul cenuşii din sobă, pozele de pe pereţi, dar mai ales cuvintele 
care se rosteau. Şi pe care nu le auzeai în altă parte. Cu obrajii 
îmbujoraţi de ruşine, întrebau tot felul de lucruri legate de dragoste. 
Ea răspundea domol, fără să se pripească, şi răspunsurile ei le 
produceau frisoane în tot corpul. Sânii şi coapsele? Dorinţa le face să 
se înfioare. Iar tu, care te crezi încă necoaptă pentru plăcere, ascultă- 
mă pe mine. Bărbaţii care se pricep la treburi din astea o să moară 
după tine. Rovenei i se înmuiaseră genunchii. Nu pierde vremea, 
susurau vorbele celeilalte, cu privirea aţintită spre locul acela, nu 
pierde vremea, toate ajung în pământ. 

Cuvintele ţigăncii îi răsturnaseră cu susul în jos tot ceea ce auzise 
şi citise în şcoală. Câteva săptămâni mai târziu, cu mişcări sigure. 



altfel decât prima oară, o îmbrăţişase şi-i şoptise ceva la ureche. 
Femeia închisese ochii de plăcere. Apoi îi făcuse semn să se dea mai 
aproape. Poate că ar fi vrut ca Rovena să-i povestească toate acestea 
cu alte cuvinte. Iar fata a făcut întocmai. învingându-şi ruşinea, i-a 
destăinuit totul cu nişte vorbe pe care nu le mai folosise niciodată. 
Sunt... Eşti steaua mea de pe cer, a murmurat ţiganca, iar ochii şi 
ridurile de pe faţă i s-au luminat deodată. 

Era cu două luni înainte ca Zara să fie arestată, într-o zi de 
decembrie. Partidul declanşase o campanie de combatere a 
liberalismului. împreună cu femeile considerate de moravuri 
uşoare, au fost ridicaţi homosexualii şi cartoforii, precum şi cei care 
înlesneau depravarea. Bătrâna Zara a intrat în această categorie. Pe 
coridoarele liceului, anchetatorii, în costume bej, se plimbau de colo- 
colo. Panicată, Rovena a acceptat imediat propunerea de logodnă a 
unui coleg pe care-1 cunoscuse cu puţin timp în urmă. Credea că aşa 
se va simţi mai protejată. Nu sunt virgină, îi şoptise la ureche în 
seara în care i s-a dat. Băiatul se făcuse că nu aude. 

Căderea regimului o găsise logodită. în fiecare zi ieşeau la lumină 
lucruri considerate uitate. Cuvintele doamnă, domnişoară, 
eminenţă, formule de botez şi rugăciuni. Logodna, din contră, intra 
în categoria celor care dispăreau. Logodită? întrebau colegele la 
facultate, fără a-şi ascunde mirarea. Chiar şi ei logodna i se părea 
acum o haină veche, pe care o porţi din ce în ce mai rar înainte de a 
o arunca. 

Acum, într-adevăr, s-a schimbat totul, nimic nu mai e ca înainte, 
îşi spusese ea la un moment dat. 

Cunoştinţa cu Besfort, în timpul unei recepţii, îi răsturnase într- 
adevăr lumea, mai ceva decât schimbarea regimului. Fără a-i 
ascunde că o place, el a invitat-o la un banchet, unul dintre acelea 
care aveau loc seară de seară la Tirana. 



Fiind din nou faţă în faţă, el a deschis iarăşi discuţia despre 
femeile frumoase. Nu a ascuns faptul că se gândea la mine, şi nici eu 
nu m-am prefăcut că nu înţeleg. Acceptasem de mult că e aşa. 

Fermecată de cuvintele lui, îl ascultam spunând că femeile 
frumoase, spre deosebire de cele atrăgătoare, sunt foarte rare. Şi asta 
pentru că se deosebesc cu totul de celelalte. Gândesc altfel, iubesc 
altfel, ba chiar şi suferă altfel. 

Nu-mi dezlipeam privirea de pe buzele lui, până când, după ce 
m-a fixat îndelung - ceea ce făcea parte din stilul lui, mi-a spus: Tu 
ştii să suferi. 

E un vrăjitor, mi-am zis. Cum de ştie? 

Trebuie că mă schimbasem la faţă, pentru că s-a grăbit să adauge: 
Ori ai luat-o în serios? 

Adevărul e că aşa o şi luasem, ca pe o ofensă. Eram o femeie 
frumoasă, n-aveam de ce să sufăr, cel puţin privită din afară. Poate 
că altele sufereau. 

Ca şi când mi-ar fi citit gândurile, precum un vrăjitor adevărat, a 
adăugat că suferinţa nu e ceva de care să te ruşinezi. Apoi, pe un ton 
ce mi s-a părut distant, mi-a spus că adineauri încercase să-mi facă 
un compliment, având convingerea că nu există femei frumoase care 
să nu sufere. 

Mi-a părut rău de cuvintele pe care le spusesem. Mi s-au părut 
idioate, dar, încercând să le atenuez, am rostit o altă idioţenie: Eu nu 
sunt aşa. 

El a zâmbit cu subînţeles şi a clătinat de câteva ori din cap, ca 
omul care renunţă la explicaţii, fără să înţeleagă ce vrea celălalt. 

După un moment de linişte şi câteva scuze, „iartă-mă, n-am vrut 
să te jignesc", ca şi când şi-ar fi amintit brusc că eram foarte tânără şi 
lipsită de experienţă în comparaţie cu el, serios şi fără niciun pic de 
ironie mi-a zis că suferinţa, la urma-urmei, este considerată ceva 



nobil, mai ales în cazul femeilor frumoase. 

Recunoscătoare pentru că destinsese atmosfera, i-am spus 
zâmbind: Mă îndemnaţi să sufăr? Şi imediat după aceasta, privindu- 
1 direct în ochi cu un aer plin de subînţelesuri, am adăugat: Poate că 
n-am nevoie... 

N-am nevoie de îndemnuri, eu oricum sufăr pentru tine. Asta am 
vrut să-i spun, chiar dacă am lăsat fraza la jumătate. 

El şi-a ţinut privirea plecată şi eu am simţit că a luat cuvintele 
mele aşa cum erau: o declaraţie sinceră de iubire. 

înainte de a ne despărţi, pe un ton jucăuş, aproape vesel, mi-a 
spus că, dacă aş fi de acord, mi-ar putea oferi un sejur de trei zile 
într-un oraş din Europa Centrală. O bucată de vreme am discutat 
jumătate în glumă, jumătate în serios despre propunerea lui, râzând 
de faptul că ceea ce era interzis cu desăvârşire în Albania comunistă, 
acum, după prăbuşirea regimului acela, era pe deplin posibil. în 
vreme ce ne despărţeam, m-a privit adânc în ochi, după care mi-a 
spus: n-am glumit, nu te grăbi să spui nu. 

Eu n-am spus nimic. Am privit în jos cu vinovăţie şi în după- 
amiaza aceea totul a devenit confuz. 

Două săptămâni mai târziu, ceea ce părea imposibil devenise 
realitate. 

Era o zi ceţoasă, cu o ploaie măruntă. Avionul pe ruta Tirana- 
Viena părea înţepenit pe cer. Rovena se simţea complet amorţită... 
Călătoria părea interminabilă. La un moment dat chiar a vrut să se 
ridice de pe scaun, să-şi pună capul pe umărul lui, măcar să se 
prăbuşească împreună... 

Aşa arăta povestirea ei mai târziu. Dar, în realitate, fusese singură 
în avion. Adevărul e că, în timpul zborului, ar fi vrut atât de mult să 
fie cu el, încât încetul cu încetul, în imaginaţia ei au avut loc 
schimbările necesare pentru ca momentul să devină credibil şi 



pentru ea, şi pentru ceilalţi, după aceea. 

De fapt, lucrurile se desfăşuraseră cam la fel: mergea să se 
întâlnească cu Besfort Y. La Viena şi, în timpul zborului, pe când 
avionul se zgâlţâia din toate încheieturile, ea îşi imagina iar şi iar că 
stă cu capul sprijinit de umărul lui. Pe scaunul de alături, unde ar fi 
trebuit să fie el, stătea o altă femeie, membră a aceluiaşi ONG din 
care făcea parte şi Rovena. Nu se dusese, aşadar, grăbită la barul 
Europa pentru a lua biletul de la el şi nu existase vreo propunere de 
a călători împreună. Dimpotrivă, ea fusese cea care, aflând despre 
misiunea lui la Bruxelles, îi spusese că şi ea trebuie să meargă la 
Viena, şi cuvintele lui: La Viena? El călătorea des acolo, aşa că ar fi 
putut să se întâlnească. Şi aşa, în glumă, ca şi când ar fi jucat un joc 
de copii, făcuseră schimb de telefoane. 

La Viena, după ce se cazaseră, colega Rovenei a rămas cu gura 
căscată când fata i-a spus fără nicio tresărire pe chip: Am un iubit 
aici, peste o oră o să vină să mă ia. 

Şi tot atunci, cu aceeaşi nepăsare, a început să se fardeze. 


3 

Aceeaşi dimineaţă. Din nou Rovena 

Rovena se sperie, ca şi când în cameră ar fi intrat un om străin. 
Apoi îşi veni în fire. Nu era nimeni, nici măcar Besfort. După cât de 
tare îi zvâcneau tâmplele înţelese că toropeala de adineauri o 
extenuase din cale-afară. 

E nebun de legat, îşi zise. 

în drumul spre baie se întrebă de ce îi spusese aşa. îşi aruncaseră 
de atâtea ori cuvintele acelea unul-altuia, încât acum sunau ca un 
compliment. 



La duş, sub şuvoaiele de apă, fraza „nimic nu mai este ca înainte" 
sclipea ca un diamant înşelător. Părea că se duce luată de apă, dar 
apărea apoi din nou. 

Era ceva ce nu se lega în gândurile ei de adineauri. Ceva atât de 
surprinzător, încât avu impresia că făcuse o descoperire: chiar dacă 
omul este treaz, e destul să se prefacă adormită pentru ca totul să ia 
o altă turnură. 

Robinetul duşului părea că nu-i dă ascultare. La fel i se 
întâmplase şi după întoarcerea de la Viena. Avea senzaţia că trupul 
acela nu mai era al ei. Că albeaţa lui se ascunsese undeva sub piele, 
iar sânii aceia feciorelnici păreau străini de lumea reală. Era 
convinsă că după întâlnirea cu el îi înfloriseră. Sentimentul acela 
minunat era umbrit de îndoiala că el n-o să-i mai telefoneze şi nu i-i 
va mai putea arăta, îşi imagina vocea lui la telefon, într-o după- 
amiază de martie, fuga la întâlnire şi graba de a se dezbrăca. Apoi, 
uimirea lui, remarca despre hormoni şi răspunsul ei că nu era vorba 
despre niciun hormon. Tu şi numai tu eşti vinovat. 

Sub privirea lui neîncrezătoare, cuvintele ei vor acoperi ca o ceaţă 
nedumerirea lui. Tu şi numai tu. Neliniştea mea. Dorinţa uriaşă, 
inumană de a-ţi plăcea. Strigătul interior. Rugăciunea pe altarul tău. 

Iar el va continua, poate, s-o privească uimit. Se va bucura, 
probabil, mai puţin decât ar trebui. Şi, sub tirul cuvintelor ei 
frumoase, dumnezeieşti, va rămâne indiferent. 

O motiva într-un fel, pentru că ea nu voia să se trezească la 
realitate. Tu mi-ai redat libertatea. Gânduri şi iar gânduri i se 
învălmăşeau prin cap, când nestăpânite, când abia târându-se. Cine 
să-i vadă schimbarea? Repede, chiar foarte repede. începând cu 
logodnicul ei. De când se întorsese de afară nu se mai culcase cu el. 
îl amâna cu tot felul de pretexte. în cele din urmă s-au întâlnit. Nu ţi 
se pare că m-am schimbat? l-a întrebat ea. Ca fermecat, el o privea. 



atingând-o cu teamă. Ea îi răspundea cu gândul aiurea. Dar ce, 
poate crezi că am făcut operaţie estetică? De ce să nu cred? Doar e la 
modă acum. Iar plecarea asta a ta mi s-a părut ciudată. Şi primul 
gând care mi-a venit când ţi-am văzut sânii a fost: uite pentru ce s-a 
dus. 

Dar cum poţi fi atât de naiv, omule? Nu vezi că n-am niciun semn 
de operaţie? Nu crezi că ar putea fi altceva la mijloc? De exemplu, că 
aş putea fi îndrăgostită? 

El o privise uimit, ca şi când ar fi auzit o mare tâmpenie. 

îşi închipuia că nimeni nu mai crede în ea. Erau trei sau patru 
bărbaţi care acum i se amestecau în memorie ca nişte umbre. 
Amintindu-şi sfatul ţigăncii, cum că „niciun bărbat nu seamănă cu 
altul, iar ce nu face scula unuia face scula altuia", se încurcase 
pentru scurt timp cu ei. Şi-i amintea pe rând, cu intenţia de a găsi 
vreunul cât de cât diferit de ceilalţi. Primul, cel care o dezvirginase, 
emigrase în Italia. Celălalt era, probabil, în închisoare, iar al treilea 
fusese adjunct de ministru. Al patrulea fusese un diplomat străin. 

Besfort era încă la Strasbourg. Mai insuportabile decât serile erau 
după-amiezile. Cu privirea lipită de geamul ferestrei se întreba de 
ce? De ce voia să facă neapărat asta? împinsă din nou de vorbele 
ţigăncii: Fă-o, căci toate se duc în pământ, sau din alte motive? 
Uneori i se părea că e un fel de adio spus lumii. înainte de a se 
închide într-o mănăstire. 

După-amiezile treceau îngrozitor de monoton. într-una din ele 
merse cu diplomatul străin la o cafea, la Rogner. Vorbele lui, care la 
început i se păruseră interesante, acum o lăsau rece. Ea aduse vorba 
despre singura lor întâlnire din apartamentul lui. Ah, ce minunat a 
fost! făcu el. Repetă aceste cuvinte, dar ea, în loc să se simtă fericită, 
simţea că se întristează. Ele nu-i mai spuneau nimic. In final, 
privind-o fix, el îi mărturisi că este „bi". In ultima vreme Albania se 



schimbase şi nu mai era nicio nenorocire să fii „bi". Ei i se păruse 
ceva suspect chiar atunci, dar foarte vag. Când se despărţiră, el îi 
spuse că speră să se reîntâlnească. O privi din nou fix în timp ce 
rosti cuvintele „experienţe noi" şi „minunat". Ea dădu din cap că 
da, dar în sinea ei îşi spuse: Niciodată! 

Mergând spre casă, îşi aminti că locuinţa ţigăncii era pe undeva 
pe aproape. Erau câteva construcţii noi în jur, dar smochinul din 
curte o ajută să găsească portiţa dărăpănată. 

O împinse cu inima cât un purice. Se întorsese, oare, din 
puşcărie? înainte de a deschide uşa casei simţi din nou mirosul acela 
cunoscut, de paie şi fum, ca odinioară. 

Bătrâna era acasă. Avea aceiaşi ochi mici pe faţa smochinită. 
Mamă Zara, sunt Rovena, mă mai ţii minte? Ridurile se mişcară 
imperceptibil. Rovena... te ţin minte, cum să nu. Vă ţin minte pe 
toate. (Pe toate, îngerii mamei, singura mea bucurie.) Rovena s-ar fi 
aşteptat să audă din gura ei: pe toate, curviştine mici, care m-aţi 
trădat. Dar bătrâna nu spuse nici una, nici alta. 

Rovena nu ştia ce cuvinte ar fi putut rosti. Ai suferit mult acolo ? 
Ne-ai blestemat? Poate că nu te-a trădat niciuna dintre noi şi 
nenorocirea a venit din naivitatea noastră. 

Privirea Zarei dădu în timpul acesta primul semn de iertare. 

Eşti prima care vine... Numai atât a spus, dar din cuvintele 
acestea părea că se nasc alte cuvinte. Ştiam eu, te-am simţit. Eşti 
altfel decât celelalte. 

Rovenei îi venea să-i cadă în genunchi şi să-i ceară iertare. 

Chipul bătrânei se descreţea, arătându-i ochii jucăuşi, ca atunci 
când o cunoscuse. îşi revine. Doamne, îşi spuse Rovena. E tot ea... 

Acolo, toate erau... începu bătrâna în şoaptă. Dar aici? Cum ţi-a 
fost ţie, scumpa mamei?... Ţi-a fost bine? 

Rovena dădu din cap că da. Da, mamă Zara, da... Dar acum sunt 



îndrăgostită. 

Cealaltă o fixă o bucată de vreme cu atenţie, aşa încât Rovena avu 
impresia că nu o auzise. Sunt îndrăgostită, repetă. 

Este acelaşi lucru, făcu femeia tot în şoaptă. 

Rovena simţi că pătrunsese în lumea misterioasă a celeilalte. într¬ 
una dintre nopţile lor de dragoste, Besfort îi spusese că, în urmă cu 
milioane de ani, dragostea nu era altceva decât dorinţă, poftă 
animalică. 

Aşa se explica tonul enigmatic al ţigăncii, care nu făcea altceva 
decât s-o ia din lumea ei şi s-o ducă în cea a iubirii-dorinţă. 

Complet tulburată, ca şi când ar fi îndeplinit un ritual, Rovena îşi 
scoase puloverul, apoi îşi lepădă lenjeria pentru ca bătrâna să-i vadă 
pântecul. Rămase apoi minute în şir nemişcată în picioare, 
aşteptând parcă decizia unui juriu asupra vinovăţiei sau 
nevinovăţiei ei. 

îndreptându-se spre casă, în timp ce se lăsa seara, gestul ei de 
adineauri i se păru inexplicabil, dar şi de neevitat. îl făcuse firesc, ca 
şi când ar fi răspuns unei comenzi. 

Tulbure, încerca să înţeleagă ceva ce părea de neînţeles. Fusese, se 
pare, o altă trăsătură misterioasă a sexului feminin, care venea din 
adâncul sufletului ţigănesc, din afundul a milioane de ani, cum 
spunea Besfort, ceva ce noi, ceilalţi, am pierdut. Ceva indestructibil, 
ca o emblemă lipită trupului de femeie, conform unui pact secret, 
ceva ce ea păzea cu străşnicie. Mii de decrete şi interdicţii 
încercaseră s-o curme. Inchiziţie, arestări, noi doctrine şi regimuri 
dure. De zile întregi Rovena simţea că, de acolo de unde se 
ascunsese, ceva-ul acela e gata s-o înăbuşe. 

Ajunsă acasă, picioarele o purtaseră singure spre canapea. 
Ostenită, începuse să socotească zilele până la întoarcerea lui 
Besfort. 



întâlnirea cu el fusese cu totul altfel decât îşi închipuise. Era 
neatent, frământat de gânduri, ca şi când ar fi purtat cu el toate 
necazurile continentului. 

Vag, ea îi simţise neliniştea. Omul acesta, care îi dăruise 
libertatea, cum îi plăcea ei să creadă, ar fi putut, involuntar, să i-o ia 
înapoi. 

Eşti un tip periculos, gândea, în timp ce la ureche îi şoptea 
cuvinte duioase despre cât de dor îi fusese, despre bătrâna ţigancă 
şi, fireşte, despre întâlnirea cu diplomatul, căruia ea îi spunea 
„bidiplomatul". Şi totuşi, din întâlnirea cu el la cafea ieşise şi ceva 
bun. Aflase că poate aplica pentru o bursă la Graz, în Austria. O să 
ne fie mai uşor să ne întâlnim prin hotelurile Europei, acolo unde 
vei fi tu... Nu te bucuri? 

Sigur că mă bucur. Cine spune că nu mă bucur? Nu pari. Poate 
pentru că, în timp ce vorbeai, mi-a trecut prin cap că pentru o 
chestie din asta, o viză sau o bursă, fetele din ziua de azi nu refuză o 
partidă de sex... 

Ea rămăsese interzisă. El i-a atins obrajii, ca şi când i-ar fi şters 
lacrimile. Ce ochi frumoşi ai atunci când te frământă un gând. A, 
da? îi replicase ea, fără să ştie de ce. Te-am întrebat serios, 
continuase el. Ai s-o faci? 

O, Doamne, îşi spusese ea. Şi-i răspunsese imediat: nu cred... 

El o fixa obsesiv cu privirea şi ea adăugase: nu ştiu... 

El îi sărutase apoi părul cu delicateţe. încerci să-mi spui ceva, 
Besfort, nu? El dădu din cap în semn că da. Nu ştiu dacă trebuie 
spus tot ce-ţi trece prin cap. De ce nu? zise Rovena. în mod normal, 
poate nu, dar noi suntem, cum să zic... îndrăgostiţi... 

El râse tare. Păi uite, acum un minut, când ai fost sinceră cu mine, 
gândul că sinceritatea face mai frumoasă o femeie mi-a venit odată 
cu contrariul lui: că o femeie nesinceră poate fi, din păcate, la fel de 



frumoasă. 

Ce vrei să spui cu asta? Hai, nu te mai încrunta aşa. Am vrut să 
spun că necinstea, în general, îl urâţeşte pe om, nu se spune degeaba 
„ochi mincinoşi". Dar, culmea, o femeie necinstită poate fi extrem de 
atrăgătoare. Suntem îndrăgostiţi sau nu? Chiar tu ai spus că totul 
este diferit... în dragoste. 

în mod miraculos, acum părea binedispus, totuşi ea îşi spusese 
din nou: Un tip periculos. 

Avea comportamentul celui care nu se teme de surprize. Oare de 
ce pare atât de sigur pe el şi eu nu? Gândul acesta o enervă. Voise 
să-l întrebe direct: De unde-ţi vine siguranţa asta? De ce ţi se pare 
că-ţi aparţin? 

Dar simţea că îi va lipsi curajul. Ea se temuse, el, nu: aceasta era 
diferenţa dintre ei. Şi, până când situaţia nu avea să se schimbe, ea 
va rămâne la fel de temătoare. 

în timp ce-i mângâia sânii şi ea torcea ca o pisicuţă, el o rugă să-i 
repete cuvintele ţigăncii. Vrei să râzi de mine, e clar. Deloc, răspunse 
el. Dacă există un loc pe lume unde ţiganii sau romii sunt respectaţi 
pe deplin, asta se întâmplă la noi, la Consiliul Europei. 

Speriată de liniştea care se lăsase, ea continua să vorbească, în 
vreme ce se pieptăna la oglindă. El stătea în picioare, la uşă, 
urmărindu-i mişcările deja cunoscute. 

în vreme ce se ruja, întoarse capul să-i spună ceva, cu o voce 
schimbată, despre logodnicul ei. Bursa în Austria avea s-o ţină 
departe de el, după care, în mod firesc, avea să vină şi despărţirea. 

îl privi fix, ca pentru a afla ce avea de gând. Dar el, atent la orice 
gest, nu spuse nimic, ci se apropie de ea şi o sărută pe ceafa. O să 
fim fericiţi împreună, şopti Rovena. 

Mai târziu a regretat că-i spusese cuvintele acelea. Adevărul e că 
el ar fi trebuit să i le spună. Dar ea, ca de fiecare dată, se pripea. 



Ce-mi trebuie mie toate astea? se întreba cu tristeţe. Crezuse că le 
uitase, dar nu era aşa. Erau tot acolo, la locul lor, mai ales în ultimele 
momente ale întâlnirilor. Ceva neaşteptat se întâmpla atunci. Când 
nu mai era timp să se repare nimic. El credea că de vină e 
nervozitatea despărţirii. Iar ea nu ştia ce e mai bine: să vorbească 
mai puţin, ca să evite confuziile, sau, din contră, să vorbească, să 
vorbească mult, cât mai mult, pentru a nu da timp însingurării să se 
instaleze între ei. Ştia acum că momentul despărţirii era cel fatal, cel 
în care avea să se hotărască de partea cui va rămâne suferinţa până 
la viitoarea întâlnire. 

Dar toate acestea aparţineau trecutului. Şi totuşi, îşi trimiteau de 
departe tentaculele. îi venea să le spună: Uite, mi-am amintit de voi, 
acum plecaţi! 

La Graz ajunsese pe la sfârşitul iernii. Norii de februarie cerneau 
o ploaie duşmănoasă. Negurile pândeau din fiecare colţ, ca hienele. 
Cartierul în care locuise Lasgush Poradeci era de negăsit. Ea crezuse 
că la Graz se va afla, dacă nu în poziţie de superioritate, măcar pe 
picior de egalitate cu Besfort Y. Fusese exact invers. Doar sânii îi 
deveniseră mai catifelaţi. In monotonia iernii, telefonul de la el îi 
păruse atunci singura salvare. Nu era departe. O aştepta sâmbătă la 
hotel. După ce va coborî din tren, va trebui să ia un taxi. Să nu-şi 
facă griji cu cheltuielile. 

în cele două nopţi petrecute cu el nu încetase să spună: Ce fericită 
sunt cu tine. Apoi, întoarcerea la Graz, în plictiseala iernii şi a 
căminului studenţesc. 

O bucată de vreme a rămas nemişcată, cu duşul şiroindu-i 
deasupra capului. Apa se scurgea susurând încet, când fierbinte, 
când rece ca gheaţa. Era poate pentru prima oară când duşul, în loc 
s-o liniştească, o irita. Pentru o clipă crezu că ştie de ce: cabina de 
duş îi amintea de cea a telefonului. 



Certurile lor aveau mereu legătură cu el. Scena cea mai dură 
avusese loc astă-primăvară. Totul era schimbat la Graz. Pentru întâia 
oară simţea o nelinişte ciudată. Şi, împreună cu ea, o nervozitate 
dublată de curiozitate când se gândea la el. I se părea că Besfort o 
ţine încătuşată. Acesta a fost primul cuvânt pe care i l-a spus la 
telefon, după ceartă. Tu mă împiedici să trăiesc. Cum? întrebase el 
cu o voce ca de gheaţă. Eu te împiedic? întocmai, răspunsese ea. Mi- 
ai spus că m-ai căutat aseară de două ori la telefon. Şi ce-i cu asta? 
făcuse el. Ea îi simţi dispreţul din ton şi, în loc să se supere pe ea 
însăşi pentru gafa de adineauri, strigase la el: Da, mă ţii prizonieră. 
Aha, făcuse el din nou. Ce înseamnă acest „aha"? Ai impresia că eu 
trebuie să aştept mereu ca domnia ta să aibă bunăvoinţa să mă 
sune? Nu ştii ce vorbeşti, i-a replicat el. Supărarea o făcea să 
tremure. Mă consideri sclava ta, cu care poţi face tot ce vrei. Nu ştii 
ce vorbeşti, repetase el. Cu fiecare cuvânt, vocea îi era şi mai 
distantă. Ea a simţit pericolul şi a intrat în panică. La un moment dat 
el i-a strigat în telefon: Destul! 

Nu-şi închipuise că ar fi putut fi atât de nemilos cu ea. îi vorbise 
extrem de cinic: Singură ţi-ai băgat capul în laţ şi acum mă faci pe 
mine vinovat de asta şi, ca şi când n-ar fi fost destul, îi închisese şi 
telefonul. 

Cutremurată, aşteptase să sune din nou. Apoi, pierzându-şi 
speranţa, îl sunase ea. Dar telefonul lui era închis. Ce a fost asta? se 
întrebă. Apoi, după câteva clipe: Ce-a fost coşmarul ăsta? 

Toată noaptea se frământase apoi de unde până unde i se 
năzărise să-i vorbească aşa. Căci nu el o îndemnase să-şi părăsească 
logodnicul şi nici nu-i promisese marea cu sarea. 

Nu mai era sigură de nimic. Nu putea invoca în apărarea ei nici 
măcar teama că-şi pierde libertatea. Se prinsese singură în laţ şi 
acum nu mai ştia cum să iasă de acolo? Era prea devreme pentru a 



da o sentinţă. 

Uneori se liniştea singură: treaba aceasta se rezolvă cu calm. Să 
încerce să-l iubească mai puţin, asta era singura ieşire. 

Trei zile după aceea, acceptându-şi înfrângerea, îl sunase cu o 
voce pierdută. El îi răspunsese la fel de rece, dar mult mai calm. Nici 
unul, nici altul nu amintise de ceartă. Câteva săptămâni au 
continuat aşa, telefonându-şi rar, vorbind doar strictul necesar până 
la întâlnirea următoare. 

în trenul cu destinaţia Luxemburg, câmpiile Europei, albite de 
zăpadă, se potriveau de minune cu starea ei sufletească. Viitorul 
relaţiei cu Besfort i se părea incert. La telefon, nu o lăsase să 
înţeleagă nimic. Cu logodnicul proceda cu totul în altfel. Imediat 
după împăcare, îşi deşertau sufletul unul-altuia. îşi povesteau 
necazurile, micile şiretlicuri de război, ca şi când acum, pe timp de 
pace, nu aveau să mai apeleze la ele. 

De ce e atât de dificil cu tine, iubire? îşi spuse, înainte de a aţipi. 

Cu cât trenul înainta mai mult spre nord, cu atât mai apăsătoare 
devenea neliniştea ei. Şi totuşi, un sentiment ascuns încerca să-i ţină 
vie speranţa. Un sentiment ciudat, necunoscut. Gândul că este o 
femeie tânără, frumoasă, care străbate în goana trenului continentul 
zgribulit sub gerul iernii ca să ajungă în braţele iubitului, îi alunga 
mare parte din îndoieli. 

în starea aceasta, pe jumătate absentă, ajunse la destinaţie. 

El o aştepta în cameră. Se îmbrăţişară ca şi când între ei nu s-ar fi 
întâmplat nimic. O bucată de vreme s-a învârtit de colo-colo, 
aranjându-şi lucrurile şi vorbind puţin, în special despre camera de 
hotel. Apoi despre baie şi prosoapele albe, care, de fiecare dată, îi 
dădeau o senzaţie de bine în orice hotel. 

Când a simţit că vorbele se împuţinează, a evitat să caute altele. 
Se făcuse patru după-amiaza şi ziua de iarnă era pe sfârşite. Ea rosti 



cuvintele cunoscute: Să mă pregătesc? şi intră în baie. 

Nu ştia cât trebuia să stea acolo. Uneori i se părea că stătuse prea 
mult, alteori că ar trebui să mai stea. 

în final, se înfăşură în prosop şi ieşi. 

El o aştepta. 

Merse spre pat cu capul plecat, cu nişte paşi care parcă nu erau ai 
ei. Sentimentele amestecate din timpul călătoriei, ca şi gândul că, 
înainte de a fi amantă, este o soţie care merge să se culce cu soţul ei, 
nu-i mai ieşeau din cap. 

încercă, cine ştie de ce, să-şi înăbuşe gemetele şi chiar reuşi 
oarecum. Când terminară, îi şopti la ureche: A fost minunat. Şi lui i 
se păruse la fel. Cu toate acestea, rămaseră la fel de tăcuţi. Când 
starea aceasta persistă chiar şi la miezul nopţii, şi a doua zi 
dimineaţa, când ea se pregătea să plece, Rovena îşi pierdu orice 
speranţă. în tren, străbătând aceleaşi câmpii îngheţate, pe care 
masca sfâşiată a zăpezii nu reuşea să le acopere, ea îşi descoperi în 
suflet tristeţea din zilele trecute. Dar acum i se părea atât de fragilă, 
încât numai a tristeţe nu semăna. 

împreună cu sentimentul acela, gândul că Besfort Y. Este la fel de 
periculos în orice moment nu-i dădea pace. îi era greu cu el, dar 
imposibil de trăit în absenţa lui. 

Reîntoarcerea la normalitate, care cu ex-logodnicul se făcea în 
câteva clipe, cu Besfort ţinuse câteva luni. Când şi când se întreba 
dacă nu cumva discuţia despre libertate nu-i transformase în nişte 
obsedaţi. După prăbuşirea comunismului, în Albania orice lucru era 
dus la extrem: banii, luxul, organizaţiile de lesbiene. Toţi se grăbeau 
să câştige timpul pierdut. O seară într-un bar, privirea languroasă a 
unei actriţe erau lucruri care tulburau pe oricine. Din felul în care 
Besfort o ascultase povestind i se păruse că, nedesluşit, descoperise 


ceva. 



Nici atunci lucrurile nu erau ca mai-nainte, îşi spusese ea. 

Prima ei trădare i se înfăţişa acum ca un ghem încâlcit, o 
răzbunare fără urmă de regret. Sărutări în timpul dansului şi câteva 
cuvinte într-o germană stâlcită. îmbrăţişările lui neruşinate şi, mai 
apoi, ale ei. Camera lui, trupurile goale, prezervativul şi cuvintele 
spuse cu acelaşi accent: Ich hatte noch nie schoneren Sex - N-am făcut 
niciodată sex atât de dulce. 

Uite, asta ai vrut tu, şi-a spus ea. 

Adevărul e că îi povestise tot ce se întâmplase în primăvara aceea 
confuză, la un an după Luxembourg. Mica petrecere la aniversarea 
ei din cămin şi îmbrăţişarea cu unul dintre colegii de stagiu. Iar 
după sărutări, apropierea trupurilor, şoaptele lui „mergem la mine 
în cameră" şi cum îl urmase fără un cuvânt. Jumătate din colegii 
Rovenei se refugiaseră într-un bar de noapte, iar ea rămăsese uluită 
aflând că între timp ei îi şi însăilaseră o minipoveste de dragoste. 
Aflaseră, se pare, că frumoasa albaneză se culcase până la urmă cu 
colegul lor slovac, şi acum îi tratau într-un mod aparte, le făceau loc 
între ei şi-i considerau deja un cuplu. Iar ei i se părea distractiv că 
toate acestea îi aminteau de povestea logodnei ei, fără s-o deranjeze 
absolut deloc. Cineva povestea cum că auzise la ştiri că în Albania 
au loc tulburări politice, dar ea nu putuse să confirme. 

Toate celelalte, care s-au întâmplat mai pe urmă, tu le ştii la fel de 
bine ca şi mine, îi spusese Rovena. în realitate, ceea ce ştia Besfort nu 
era foarte exact. Inexactităţile începeau cu barul de noapte, când 
Rovena şi slovacul erau consideraţi un cuplu. Ei îi plăcuse chestia 
asta, şi încă foarte tare. Totul avea un gust special, căruia îi simţise 
multă vreme lipsa. Cineva spusese din nou că în Albania sunt 
tulburări politice. Dar ea nu ştia nimic despre asta. 

La ora două noaptea, ieşind gălăgioşi din bar, se înţeleseseră să se 
întâlnească a doua zi în acelaşi local. Dimineaţa, la ora zece. 



zbârnâitul telefonului părea că încearcă să-i sfâşie nu numai 
somnul, ci şi tot ce era în jur. Era Besfort. O căutase de câteva ori în 
seara precedentă. Se afla la Viena, la o conferinţă ONU. în Albania, 
după cum probabil ea auzise, situaţia era gravă. în seara aceea era 
liber. Pentru prima oară ea ezitase. De ce nu mi-ai spus dinainte? îi 
era greu să călătorească... seminarul... profesorul... Bine, cum vrei. 
Răceala din vocea lui îi trezise în suflet neliniştea cunoscută. Dar ia 
spune-mi, nu poţi veni tu? Nu ştiu, venise răspunsul lui. Avea să 
vadă ce şi cum şi s-o anunţe. 

Dar apelul lui întârzia. Iar pe mobil nu răspundea. O pedepsea, 
probabil, pentru nehotărârea ei. Tiranule, îl apostrofase în sinea ei. 
Apoi îşi spusese: Bine îţi face. Pentru o noapte la bar putea să piardă 
totul. De parcă n-ar mai fi fost şi alte nopţi, printre zecile de nopţi 
plicticoase de aici, în care să bântuie prin baruri. îl refuzase pentru 
câteva ceasuri de banalităţi şi hăhăieli stupide. 

în final, sunase şi telefonul. Izbânda fusese dublă: Besfort venea 
la Graz. Adresa hotelului, ora întâlnirii. 

în vreme ce păşea grăbită pe strada îngheţată, simţise că i se 
învârte capul, ca şi când ar fi băut ceva. Un soi de regret pentru 
seara de la bar, unde ceilalţi aveau să se întâlnească, o făcu să se 
simtă extraordinar de bine. Chiar şi ezitarea din cursul dimineţii i se 
păruse că e un semn bun. Pentru prima dată într-un an şi jumătate 
se simţise, într-adevăr, dacă nu superioara, măcar egala lui. 
Dependenţa de el dispărea, se pare, în mod firesc. 

Sentimentul de siguranţă, pe care nu reuşise să i-1 clatine nici 
tapetul luxos de pe coridorul care ducea spre camera lui, îi 
schimbase, în mod miraculos, şi trăsăturile feţei. Privirea goală, ce 
părea că nu se adresează nimănui, contribuise decisiv la această 
transformare. 

Stătură o bucată de vreme îmbrăţişaţi pe canapea. De ce nu 



bănuieşte nimic? se întrebă ea. Oare de ce este convins în continuare 
că-i aparţin? 

Când şi când, strălucirea goală din ochii lui o neliniştea. 

în baie, în vreme ce se pregătea, observă urma unei muşcături 
undeva, pe coapsă. 

în sinea ei ar fi vrut să-i vadă şi el vânătaia. Te-ai convins acum că 
nu sunt sclava ta? Ce prostie, îşi spuse. Din spatele uşii se auzi 
soneria telefonului. 

Când ieşi din baie, el încă mai vorbea la telefon. 

Ce e cu tine? îl întrebă ea, întinzându-se lângă el. 

Dar Besfort o mângâie, fără să-i dea niciun răspuns. Se iubiră apoi 
fără o vorbă. In restaurant, răsfoind meniul cu preţuri piperate, îşi 
spuse că acolo, în barul de noapte, colegii ei se adunau la ora aceea. 
Vor privi lung spre locul ei gol, încercând să înţeleagă de ce nu 
venise. Şi, chiar dacă vor afla adevărul, nu-1 vor înţelege niciodată 
până la capăt. Vor crede că între studentul sărac, cu aere de artist, cu 
care plătise pe din două pizza, ea preferase, după clişeul cunoscut, 
luxul şi un bărbat dominator. 

Lasă-i să creadă ce vor, îşi spuse ea. Vinul roşu, împreună cu 
vişiniul manichiurii, o ameţeau uşor ca de fiecare dată şi-i dădeau 
un sentiment extraordinar înaintea nopţii de dragoste. După cină, 
merseră împreună la barul de noapte. Ia-ţi gândul de acolo, îi 
şoptise ea, mângâindu-i mâna uşor. Iar când el o întrebase de unde, 
ea continuase: Ştii tu de unde, de acolo, de la veştile proaste. 

După miezul nopţii, telefonul zbârnâi din nou. Ce coşmar, gemu 
ea. Nu reuşea deloc să se întindă şi să vadă ce oră e. Două noaptea. 
Eşti în toate minţile? făcu. El vorbea. Sunt în toate minţile ăia care 
sună la ora asta? Inutil să-şi înfunde capul în pernă. Se auzea tot. El 
continua să răspundă în engleză. Cred că e o rebeliune comunistă... 
Da, sunt sigur... Preluarea puterii cu forţa... E o nenorocire, fără 



îndoială... 

Deşi era nervoasă, vorbele lui îi treziră curiozitatea. Nu înţelegea 
chiar totul... Singura soluţie este o intervenţie... Imediată... Poate fi 
luată drept o ocupaţie?... Cine s-o ia?... Aha... înainte da, acum în 
niciun caz... 

Când se întoarse în pat, văzu că ea îl aştepta sprijinită în cot. De la 
Bruxelles? întrebă. Da, zise el. Apoi adăugă: în Albania statul s-a 
prăbuşit. 

Bănuiam eu. O bucată de vreme nu li s-a mai auzit decât 
respiraţia. Ai vrea o intervenţie militară? El făcu semn că da. Cred 
că nu greşesc. înainte asta se numea trădare, zise ea. La şcoală 
numai despre asta se vorbea. Da, ştiu. 

Ea îi mângâie părul. Linişteşte-te, iubitule. E trecut de două. 

în barul de noapte, colegii îşi urau acum unul altuia noapte bună. 
Şi-ar fi putut închipui orice, în afară de faptul că ea era acum în pat 
cu un bărbat care abia vorbise la telefon despre nişte evenimente 
care mâine vor umple paginile ziarelor. 

Mâine, chiar şi ei i se va părea totul incredibil... E uşor să spui că 
schimbase pizza aia sărăcăcioasă cu un meniu de lux. Adevărul era 
altul. El o transformase într-o femeie rasată. Intr-o femeie frumoasă, 
plină de mister, aşa cum visase să fie încă din adolescenţă. 

O duioşie cum nu simţise de multe ori până atunci îi cuprinse 
sufletul. îl îmbrăţişă tandru şi-i susură la ureche cuvinte de 
dragoste. Să nu se mai gândească la asta. Avusese o presimţire că 
totul va merge bine. Şi că nimeni n-o va mai considera proprietatea 
sa. Dar nu putea fără el. Nu putea, pur şi simplu. 

Imediat după ce s-au iubit, cu o claritate pe care ţi-o dă relaxarea 
trupului, simţi din nou, cu o acuitate rară, regretul că el nu este 
bărbatul ei. Odată cu apropierea somnului, sentimentul de cădere 
inevitabilă, fără întoarcere, i se mai atenuă, iar la gândul că, chiar 



dacă nu legal, el este totuşi bărbatul ei, i se păru plauzibil. 

După micul dejun, îi spusese că va merge doar aşa, de ochii 
lumii, la seminar şi că se va întoarce cât va putea de repede. 

întrebările celorlalţi, unde ai fost aseară, te-am căutat peste tot, te- 
am aşteptat, au fost mai agasante decât îşi imaginase. Să ne fi 
anunţat măcar, o certase slovacul. Nu am putut, a fost răspunsul ei. 
A sosit cineva pe neaşteptate din Albania. Acolo situaţia e gravă de 
tot. Aha, făcuse celălalt, eşti îngrijorată pentru asta. Desigur. El 
ridicase din umeri: de când a plecat, nu-1 mai interesa Slovacia. Nici 
numele nu voia să i-1 mai audă. 

Ea mai auzise cuvintele acestea. Mulţi albanezi le rosteau şi ei. 

O oră mai târziu, când aproape că alerga spre hotel, vântul de 
primăvară parcă încerca s-o facă să lăcrimeze. Privirea celor două 
recepţionere nu avea nimic neobişnuit. Una din ele îi întinsese un 
plic minuscul. Scumpa mea. Trebuie să plec urgent. Bănuieşti de ce. 
Te sărut, B. 

Lacrimile îi porniseră şuvoi. 

Cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi descoperit, în fine, butonul cu 
care putea întrerupe fluxul amintirilor, Rovena opri apa. 

Dar liniştea era şi mai enervantă. Era convinsă că el nu se 
întorsese încă în cameră. Ca pentru a încerca să acopere golul acela, 
smulse fohnul din suport. După ce scăpase de plescăitul apei, acum, 
curentul de aer cald, care o lovea nebuneşte, se potrivea cel mai bine 
cu nervozitatea ei. 

Nu te las până nu-mi spui ce nu mai este ca până acum, îşi zise 
supărată. 

Erau de atâţia ani împreună, dar cuvintele acestea i le spusese 
pentru prima oară. Nici în zilele de coşmar de la Haga, dinaintea 
marelui proces. Şi nici în perioada cea mai cumplită, aceea a idilei ei 
cu Lulu. 



în iarna aceea, privirea rece a psihiatrului o pândea când din 
dreapta, când din stânga oglinzii. Criza dumneavoastră, 
domnişoară, deşi e ceva rar, nu e o noutate. Sunteţi în pragul unei 
încercări, a unei schimbări. Şi, pentru că e prima experienţă de acest 
fel, o credeţi nedureroasă. Uitaţi că şi schimbarea locuinţei este 
traumatizantă pentru om, ca să nu mai vorbim despre ceea ce faceţi 
acum. Este similar cu a te muta pe o altă planetă. 

După consultaţie, pe stradă, înainte de a ajunge acasă, îşi 
deşertase tot necazul la telefon. Deja m-am schimbat, înţelegi? Tu nu 
mai eşti ceea ce erai pentru mine. Nu mai eşti stăpânul meu, 
înţelegi? Nici chiar atât de puternic cum te credeam nu eşti. 

Nimic nu era ca mai-nainte... Cuvintele lui Besfort, care o 
răniseră atât de tare, nici măcar nu erau ale lui, ea i le spusese 
prima. Iar acum era, pare-se, rândul lui. 

Aşadar răzbună-te, ce mai aştepţi? Zgomotul asurzitor n-o lăsa să 
se concentreze. Şi totuşi îşi spuse că el nu era dintre cei care-ţi 
răspund cu aceeaşi monedă. 

Numai să nu fi trecut şi el de cealaltă parte a baricadei, îşi zise. Se 
spune că în Consiliul Europei sunt o mulţime de gay. 

Când închise fohnul realiză că liniştea aceea era de două ori mai 
apăsătoare ca după duş. 

Numai... să nu fi trecut şi el... de cealaltă parte... a... 

Ultimele cuvinte se prelingeau lin, asemenea picăturilor de apă 
de pe frunzele ude. 

în liniştea aceea se surprinse din nou lipsită de apărare. Dar 
privirea i se îndreptă spre obiectele de toaletă de sub oglinda din 
baie. Primul lucru care-i căzu în mână fu rujul, îl apropie de buze, 
dar mişcarea bruscă o făcu să se mânjească pe obraz. Enervată de 
rateul acela, în loc să fie mai atentă, ajunse să se mâzgălească şi mai 
tare. 



Şi eu pot poza în asasin... îşi spuse... La fel ca tine, stăpâne. 

Pocnetul uşii o făcu să tresară. Odată cu strigătul interior „s-a 
întors", jumătate din supărare i se topi într-o fracţiune de secundă. 

Panicată, ca şi când ar fi vrut să şteargă nişte urme, îndepărtă de 
pe obraz semnele roşii. 

Se mai linişti puţin când se apucă să-şi rimeleze genele. Ca de 
fiecare dată, ritualul fardatului îi limpezea gândurile mai mult ca 
orice altceva. 

încercă să zâmbească, dar constată că muşchii feţei nu-i dădeau 
ascultare. 

Gândul că, cu cât era mai frumoasă, cu atât mai repede i-ar fi aflat 
secretul, i se transforma în convingere. Cu masca pe faţă oricine are 
un avantaj asupra celuilalt. 


4 

în aceeaşi zi. Cei doi 

Aşa cum prevăzuse, el făcu o grimasă de uimire când o văzu. 
Acum înţeleg de ce ai întârziat atât. 

Mă aştepţi de mult? 

El îşi privi ceasul. De douăzeci de minute. 

A, da? 

Băuse o cafea jos, apoi urcase în cameră, dar ea era încă sub duş. 
Pe terasă era minunat. Dar tu ce ai? 

Ea îşi duse palma la frunte. Nu ştiu ce mi-a venit... îşi amintise, 
cine ştie de ce, de bătrâna ţigancă. Mai ţii minte? Ţi-am vorbit 
demult despre ea. Despre ţiganca aia care a fost arestată din cauza 
noastră, a elevelor. 

Sigur că-şi amintea de bătrână. Se simţea chiar puţin vinovat. îi 



promisese că va face ceva pentru ea. In asemenea cazuri există 
despăgubiri, pensii speciale. Dă-mi numele ei şi adresa. De data asta 
n-am să mai uit. 

Dacă o mai fi în viaţă, zise ea. O chema Zara Zyberi. Ştia şi strada, 
se numea Him Kolli; doar numărul de la poartă nu i-1 ştia. îşi 
amintea numai că avea un pom înflorit în curte. 

îl privea cum îşi notează totul şi-şi reţinu cu greu lacrimile. 

După micul dejun, ieşiră în oraş. Era mereu acelaşi ritual: căutau 
o cafenea în care să se simtă bine. La Viena, acesta e lucrul cel mai 
uşor cu putinţă. 

Sub zidurile catedralei, trăsurile aşteptau clienţi dornici să se 
plimbe. In urmă cu şapte ani închiriaseră şi ei una. Era în miezul 
iernii. Fulgii de zăpadă făceau statuile să pară că te roagă să te 
apropii. Ea remarcase că nicăieri pe lume nu există atâtea hoteluri şi 
străzi care să aibă în denumire cuvintele „prinţ" şi „coroană". 
Fusese ultima ei tentativă de a-i aminti de căsătorie. Neatent, el 
remarcase ceva despre căderea Habsburgilor, singura dinastie care 
s-a prăbuşit fără prea multă zarvă. 

în cafenea, în timp ce-şi priveau mâinile unul altuia, deveniră 
tăcuţi şi gânditori. Micul rubin de pe degetul ei scânteia precum 
fulgii de afară. 

Cine ştie de ce, el îşi aminti brusc de afişele din Tirana care 
anunţau alegerile locale şi de restaurantul Piazza, în care un preot 
arbăreş 1 cânta cu voce de bariton: La pârâiaşul din sat, pe ultimul Jorgo 
l-au tăiat. 

Vru să-i povestească şi ei despre afişele electorale în care 
candidaţii îşi făceau „complimente" reciproce, dar mai ales despre 
săteanul necunoscut Jorgo, poate al treilea sau al paisprezecelea, 

1 Arbăreşi ( arberesh , lb. alb.), populaţie de origine albaneză, stabilită 
în Evul Mediu în zona de sud a Italiei (Calabria, Sicilia etc.). 



oricum, ultimul din dinastie, dar realiză pe loc că afişele şi preotul 
beat, aşa cum se întâmplă cu toate amintirile, nu se legau de niciun 
fel şi, în plus, văzu că pe chipul ei, radios până atunci, se aşternuse 
un văl de tristeţe. Şi nici visul cu Stalin nu găsi nimerit să i-1 
povestească. 

Ea nu simţi nevoia să se prefacă veselă. Erau de nouă ani 
împreună. îi dăruise tot ce avea mai de preţ. Iată de ce, chiar şi 
numai pentru asta, el nu mai avea dreptul s-o chinuie. Şi nu-i era 
permis, mai ales, s-o tortureze cu ambiguităţi. 

El ştia că „ce ai" erau cele mai chinuitoare cuvinte pentru ea şi 
totuşi sosi clipa să i le spună. 

Ea zâmbi ironic. Ar fi fost mai bine să-şi pună lui însuşi această 
întrebare. Căci îi spusese că nimic nu mai era ca-nainte, iar ea avea 
dreptul să ştie ce însemna asta. Aşteptase o noapte întreagă. 

El îşi muşcă buza de jos. Rovena îl privea fix. 

Ai dreptate, îi spuse. Dar, iartă-mă, nu mi-e uşor să-ţi explic. 

O bucată de vreme tăcură amândoi. 

Nu-mi spune, vru să strige ea. Dar gura nu-i dădu ascultare şi 
făcu exact contrariul. 

Există altcineva în viaţa ta? 

O, Doamne, făcu în sinea ei. Ce cuvinte erau alea, parcă scoase de 
la naftalină? Uzate rău de tot. Şi folosite de el, nu de ea. 

Şi le aminti şi el. Ba chiar la fel de bine ca afişele electorale, 
împreună cu cabina de telefon de lângă poştă, ploaia sâcâitoare şi 
lunga ei tăcere. 

Foloseau aceleaşi cuvinte, ca şi când n-ar fi avut dreptul să 
folosească şi altele. Altcineva în viaţa mea? se miră el. Uite, îţi 
răspund: nu, nu există. 

Ei i se păru că eliberarea bruscă de sub tensiune îi blochează 
creierul şi simţi dorinţa să-şi pună capul pe umărul lui. Cuvintele 



lui ajungeau la ea ca printr-o ceaţă aurie. Nu exista o altă femeie. 
Altceva era la mijloc. Traduse în germană, ca şi când aşa ar fi înţeles 
mai bine: Es ist anders. 

Nu contează ce e, îşi zise. Doar aia să nu fie. 

Treaba e mai complicată, continuă el. 

Nu mă mai iubeşti ca înainte? Nu-ţi mai plac la fel? 

Nu numai eu. Era ceva ce ţinea de amândoi. Era ceva legat de 
libertate, de ceea ce se plângea ea mereu... Fusese hotărât să-i spună 
tot, dar acum vedea că nu poate. îi lipsea ceva. îi lipseau multe. Data 
viitoare poate va reuşi. Şi dacă nu, o să-i explice în scris. 

Poate că nu e nimic. Poate doar ţi se pare, cum mi se părea şi mie. 

Ţie ce ţi s-a părut? 

Că uite, lucrurile nu mai sunt cum au fost. Adică ceva nu mai e 
cum a fost şi ţie ţi se pare că nimic nu mai este la fel. 

Nu, scutură el din cap. 

Părea că turnul bisericii din apropiere îi multiplică vocea. 

Pentru o clipă, ea crezu că-i înţelesese raţionamentul, dar în clipa 
următoare totul i se bulversă din nou în cap. Poate că şi el se simţise 
prizonier şi încercase să se elibereze? Nu ea îl gratulase cu cuvintele: 
„tiran", „dictator", „stăpân de sclavi", în vreme ce el tăcuse şi-şi 
rosese lanţul cu dinţii? 

Simţea, ca de obicei, că întârziase. 

Era obosită. Iar pe el îl durea capul. Pe stradă, firmele luminoase 
ale hotelurilor şi magazinelor aveau o strălucire ce i se păru 
ameninţătoare. 

în locul cinei cu Stalin, el îşi aminti de prima ei scrisoare. Tirana, 
îngheţată de gerul sub zero grade, părea de data asta un oraş sobru. 
Aşa îi scrisese. Iar ea - pentru că el îi cerea amănunte despre ea - 
fierbea de dorinţă. 

Besfort îşi aminti apoi de cealaltă parte a scrisorii, de cafeaua 



băută la ţigancă acasă, de cele câteva cuvinte pe care nu le putea 
reproduce, şi din nou despre gerul sub aripa căruia se petreceau 
toate acestea. 

îşi amintiră întreaga scrisoare, cu un zâmbet abia schiţat, ca un 
soare de iarnă. în răspunsul pe care el i-1 trimisese de la Bruxelles 
scria că aceea e, fără îndoială, cea mai frumoasă scrisoare care 
ajunsese în vestul european venind din zona cea mai îndepărtată a 
continentului. Peninsula Balcanică, zonă care abia aştepta să se 
integreze în Europa. 

Apoi, când se întâlniseră, el se arătase extrem de curios să afle 
cuvintele ţigăncii. I se păreau a fi un strigăt nebun ce venea dintr-o 
epocă întunecată şi foarte, foarte îndepărtată. 

Rovenei îi venea să plângă. Nu e un semn bun când îţi aminteşti 
vechile scrisori de dragoste. 

El a vrut să audă vorbele ţigăncii în pat, înainte de a se iubi. Şi ea 
i le spusese în şoaptă, ca pe o rugăciune. La întrebarea lui dacă, în 
timp ce-i vorbea, bătrâna îi ceruse să-şi dezgolească pântecul, ea îi 
răspunsese că nu fusese nevoie, se dezgolise singură, fără să ştie nici 
ea de ce, la fel ca prima oară... O, nu, nu părea o lesbiană. Sau, mai 
exact, în atmosfera aceea ciudată, lesbianismul părea contopit în tot 
ceea ce era în jur... Dar tu însuţi eşti un vrăjitor... 

După prânz, simţiră amândoi nevoia să se odihnească. Când 
ieşiră din nou, tocmai se însera. Coroanele imperiale de pe firmele 
hotelurilor, care prin alte locuri din lume fuseseră date jos cu forţa, 
aici, deşi vetuste, erau la locul lor. 

Ajunseră din nou în faţa catedralei Sfântul Ştefan, la capătul 
bulevardului. în amurg, ferestrele ei sclipeau înşelător, părând că 
schimbă mască după mască. Când înviau din morţi, când se 
stingeau în clipa următoare. 

Aplecat peste umărul ei, el îi şoptea cuvinte tandre. Iar ea 



aproape că nu-şi credea urechilor. în ultima vreme declaraţiile lui se 
răriseră, apoi şi ale ei. 

Le auzea ca pe o muzică uitată, aproape neverosimile. Ne-am 
răcit unul de altul, îi şoptea el pe cel mai duios ton cu putinţă. 
Curios e că ei cuvintele acelea nu i se mai păreau atât de 
îngrozitoare. Chiar şi cuvântul „căsătorie", strecurat printre ele, tot 
aşa i se părea, greu de crezut. în urmă cu şapte ani, trecând prin 
acelaşi loc, ea aşteptase în zadar să-l audă. Acum venea cu întârziere 
şi, în plus, îşi schimba mereu sensul. Vrei să fii fosta mea soţie? 

Vru să-l întrerupă: Ce e cu delirul ăsta? dar i se păru mai logic să 
aştepte. Nu era pentru prima oară când i se părea că e foarte confuz. 
Ba chiar, în cursul unei discuţii în contradictoriu la telefon, îi şi 
spusese: Mi-ai zis să merg la psihiatru, dar mai degrabă tu ar trebui 
să te duci. 

Să fiu fosta ta soţie? îl întrerupse în cele din urmă. Aşa ai zis sau 
mi s-a părut mie? 

El o sărută uşor. Nu trebuie s-o ia în nume de rău. Asta se referea 
la o mai veche discuţie a lor. 

Da, uite unde duce discuţia aia. 

îi vorbea pe un ton blând, aşa cum i se adresase înaintea primului 
lor sărut. Ea trebuie să încerce să înţeleagă. Vremea dragostei lor, 
chiar dacă nu acum, se apropia totuşi de sfârşit. Majoritatea 
neînţelegerilor, chiar a dramelor prin care trec oamenii se produc 
pentru că ei refuză să înţeleagă acest adevăr. Ei înţeleg perfect 
diferenţa dintre zi şi noapte, dintre vară şi iarnă, dar nu şi faptul că 
iubirea nu e veşnică. Şi astfel merg orbeşte înainte. 

Vrei să ne despărţim? De ce nu vorbeşti deschis? 

Ea vorbea, după părerea lui, în limitele unei gândiri banale. Altfel 
spus, vulgare. Toate raţionamentele comune ale omenirii, care, din 
nefericire, erau dominante şi tindeau să devină lege, au o origine 



meschină. El voia să se desprindă de ele, să deschidă o breşă, să 
găsească altă rezolvare. 

Rovena renunţase să încerce să-l mai înţeleagă. Poate că aşa se 
descarcă mai uşor, îşi spuse ea. După el, ei doi se aflau în momentul 
acesta undeva la jumătatea drumului, într-un timp intermediar. Mai 
târziu, ultimele sclipiri ale iubirii, la fel ca razele lunii, aveau să se 
stingă. Atunci începe perioada cu minus. Cu alte legi, pe care 
oamenii refuză să le accepte. Intră în luptă cu ele, suferă, se 
îndârjesc unul împotriva celuilalt, până ce, într-o zi, constată cu 
groază că dragostea lor s-a transformat în praf şi pulbere. 

Mai spune, îl îndemnă ea în gând. Nu te opri. 

Era, desigur, târziu. Iar el tocmai asta încerca să evite. Să caute o 
altă zonă, în care mai era speranţă. Poate coborârea lui Orfeu în 
Infern în căutarea Euridicei trebuie altfel interpretată. Moartă e nu 
Euridice, ci dragostea. Şi Orfeu, în încercarea lui de a o regăsi 
undeva, cum se pare, făcuse o greşeală, se grăbise poate, şi o 
pierduse din nou. 

Dar chiar tu mi-ai spus că dragostea are o problemă cu ea însăşi, 
gândi ea în replică. Aşa îi spusese, într-adevăr, cândva: sunt două 
lucruri pe lume a căror existenţă este pusă la îndoială: dragostea şi 
Dumnezeu. Cel de-al treilea, moartea, omul nu-1 poate vedea decât 
la ceilalţi. 

Cu doi ani în urmă, în timpul aventurii cu Lulu, el îi spusese că-i 
iartă toate cuvintele grele, pentru că i se pare că e nebună. Ea avea 
să facă acelaşi lucru acum. El părea extenuat şi, fără îndoială, stătea 
rău cu nervii. 

La hotel, după cină şi după întrebarea dacă exista vreun mesaj 
pentru el, îl privise cu multă suspiciune pe recepţioner. 

De unde aştepţi mesaje? îl întrebă ea. 

El zâmbi. Aştept o convocare. O citaţie la un proces. 



A, aşa? făcu ea şi încercă să-şi păstreze acelaşi aer jucăuş. 

Nu glumesc. Aştept într-adevăr o citaţie la un proces. Poate la 
ultimul proces... 

în oglinda liftului nu reuşi să-i întâlnească privirea. 

O să mă găsească până la urmă, zise în şoaptă. 

Eşti obosit, Besfort, zise ea, apropiindu-şi fruntea de umărul lui. 
Ai nevoie de odihnă, iubitule. 

în pat, s-a străduit să fie cât mai tandră. I-a şoptit vorbe de iubire, 
cu două înţelesuri, aşa cum îi plăcea să audă înainte de a face 
dragoste, apoi, după ce el s-a tras deoparte, l-a întrebat cu vocea 
gâtuită de emoţie: Cu fosta soţie... cum a fost? 

El i-a răspuns cu un geamăt uşor. 

Sublim, îşi zise în sinea ei Rovena. 

Tot mai des în ultima vreme el se gândea la ardoarea neobişnuită 
pe care o aveau întâlnirile lor după aventura ei cu Liza. Ştia că se 
întâmplase ceva, dar nimic în plus. Mai ales că la mijloc era o 
femeie. 

în lumina palidă a veiozei, chipul ei îi părea când şi când străin şi 
impenetrabil, la fel ca atunci. Speranţa de a trăi încă o dată 
sentimentul acela i se părea la fel de îndepărtată ca repetarea unui 
vis frumos, cum nu-i e dat omului decât o singură dată în viaţă, vis 
în care îţi apar şi-ţi dispar fulgerător din faţa ochilor imagini 
minunate. 

După cum se pare. Liza făcea parte din zona aceea intermediară, 
atât de necesară pentru a crea senzaţia de stabilitate. 

Cum de ţi-ai amintit-o? se miră Rovena, când el o întrebă ceva 
despre ea. 

El încercă să râdă, apoi spuse: „Aşa, întâmplător", dar ea rămase 
serioasă. Tu încerci să-mi ascunzi ceva, îi spuse cu o voce obosită. 
Nu ţi se pare că exagerezi? 



Se poate. Totuşi, nu mă simt vinovat. 

îi spusese că nu se simte vinovat pentru că ştia că, oricât de 
secretos este sau se crede un bărbat, el rămâne un amator în 
comparaţie cu o femeie. 

Voi, adică tu, vrei, nu vrei, eşti mama secretelor, îi şopti, 
mângâindu-i locul întunecat dintre coapse. Nimeni, nici ea însăşi, 
nu ştia ce enigmă se ascunde în cotlonul acela tainic. Doar dacă nu 
înţelesese ceva din privirea pătrunzătoare a ţigăncii. 

în vreme ce el vorbea, ea îşi aminti brusc de WE-ul fetelor de la 
şcoală şi de mâzgăleala de pe perete: „Rovena, mor după sexul tău". 
Complet bulversată, intrase în clasă, încercând să descopere care 
dintre fete scrisese. Rând pe rând le trecuse pe toate în revistă. Şi de 
fiecare dată îi revenea aceeaşi întrebare: Oare cum îi văzuse cealaltă 
sexul? Căci nimeni nu i-1 văzuse, cu excepţia maică-sii, darămite să 
i-1 mai şi atingă? în recreaţia următoare alergase din nou la WE, dar 
scrisul dispăruse. Pe uşa vopsită neglijent fusese fixat cu piuneză un 
petec de hârtie: „Proaspăt vopsit!". 

Cred că nu-ţi trece prin cap că încerc să par misterios, zise el, 
mângâind-o pe păr. Ea îi sărută mâna. O, nu. Nu avea nevoie să 
pară, chiar era. 

Acoperită de vopsea, mâzgăleala părea de o mie de ori mai 
provocatoare şi, întorcându-se în clasă, simţi cum i se înmoaie 
genunchii. 

El îşi dădu cuvântul că până data viitoare totul se va limpezi. 

Tu amâni totul pe data viitoare, îi spuse ea dojenitor. Chiar aştepţi 
o citaţie de la tribunal? Intr-adevăr nimic nu mai este ca mai-nainte? 
Măcar atâta lucru spune-mi. 

Dar el nu-i răspunse imediat. îi atinse părul, îndepărtându-i o 
şuviţă care îi acoperise ochii, apoi, cu o voce limpede spuse că da, 
aşa era. 



5 


Săptămâna a treizeci şi treia. 

Liza văzută de Besfort Y. 

Toate informaţiile dau ca sigură prezenţa lui Besfort Y. La Tirana 
în săptămâna a treizeci şi treia. Capitala părea extenuată după 
noaptea aceea agitată de februarie. Rarele blocuri-turn se oglindeau 
unul în altul. Mergând prin cartierul interzis altădată 2 , fără să se 
poată hotărî în ce local să intre, Besfort Y. Fu străfulgerat de gândul 
că ferestrele clădirilor prindeau preţ de-o clipă în sclipirea lor toată 
mânia şi agresivitatea ce aveau să apară în presa de a doua zi. 
Procese, scandaluri, datorii şi răzbunări neîmplinite ce-şi aşteptau 
sorocul, toate erau acolo. 

Se opri o clipă, indecis, la intrarea în cafeneaua Manhattan, apoi 
alături, la un bar, până ce, fără a mai sta pe gânduri, intră la Sky 
Tower. 

De pe terasa acoperită de la etajul al şaisprezecelea peisajul era ca 
întotdeauna, mirific. De sus, profeţiile din presă păreau mult mai 
credibile. Ultimele patru etaje ale turnului, plus cafeneaua unde se 
găsea el acum, erau în proces cu statul. Jos, la picioarele clădirii, se 
afla şantierul părăsit al unui alt bloc-turn, iar constructorul se afla în 
proces cu proprietarii terenului, primăria şi ambasada elveţiană, pe 
motiv că proiectul depăşea cotele admise de înălţime. Ceva mai 
încolo era o statuie pentru care se deschisese un alt proces, legat de 
nişte simboluri istorice, ba chiar de o ciocnire între civilizaţii care 
ducea, în subtext, la atentatul din septembrie de la New York. 

2 Este vorba despre cartierul nomenclaturii comuniste ( bllokn ), 
închis până în 1991 oamenilor de rând. 



Besfort Y. îşi reţinu cu greu un oftat. Abia acum observă că la 
masa vecină se vorbea când în albaneză, când în germană. 

Albania te oboseşte, îi spusese unul dintre prieteni, care se 
stabilise în Belgia încă din 1990. Te disperă, adăugase mai apoi, te 
pune la pământ şi totuşi parcă nu poţi s-o laşi şi să pleci. 

Căzuseră apoi de acord. Cu cât o respingeai mai mult, cu atât mai 
tare te lega. Este ca iubirea prostituatei, spusese celălalt. 

Rovena plecase din nou la Graz. Reuşise să-şi prelungească 
stagiul pentru a treia oară. Pentru tine, îi spusese la telefon. 

Privi cu coada ochiului spre masa vecină. Se părea că unul dintre 
străini este „bi". Forma bărbiei îi dădea certitudinea că nu se mai 
culcase cu Rovena, în vreme ce cârlionţii roşcaţi de pe tâmple îl 
făceau să aibă îndoieli. Micuţa mea, îşi spuse. Cum se descurca ea 
cu toate astea. 

Un val de melancolie îl străbătu în linişte. Trebuia să-i scrie, 
totuşi, scrisoarea pe care i-o promisese la ultima întâlnire. 

O mişcare de la masa vecină şi nişte priviri curioase aruncate pe 
fereastră îl făcură să întoarcă şi el capul. Pe Bulevardul Mare, 
circulaţia maşinilor fusese oprită pe ambele sensuri. Cineva arăta cu 
mâna spre mulţimea de jos care umplea Piaţa Maica Tereza. 

— Altă demonstraţie, îi spuse ospătarul, care venise să ia 
scrumiera. Sunt cei care cer restituirea proprietăţilor. 

Pancartele albe erau agitate deasupra mulţimii, dar de acolo nu se 
vedea ce scrie pe ele. 

în faţa clădirii Guvernului, un al doilea rând de scutieri cu căşti 
se alinia în fugă. 

Besfort comandă încă o cafea. 

Oricum, nu trebuie să mai întârzii cu scrisoarea aia, îşi spuse. O 
scrisoare şi câteva telefoane mai atenuează din stres. Numele Lizei, 
pomenit atât de des la Viena, putea fi un motiv numai bun pentru a 



relua firul întrerupt al discuţiei. 

— Nu sunt foştii proprietari, zise ospătarul, aşezându-i dinainte 
ceaşca cu cafea. Sunt ţăranii ceami 3 supăraţi pe guvern. 

— Pe care guvern? întrebă Besfort. Albanez sau grec? 

Ospătarul ridică din umeri. 

— Poate pe amândouă. De fiecare dată când este încheiat un 
acord cu grecii, ei ies în stradă. 

Demonstranţii erau prea departe pentru a putea citi ce scria pe 
pancartele lor. 

Liza e mai mult decât un pretext, îşi spuse el. Poate că e chiar 
cheia întregii probleme. Nu degeaba, la Viena, după ce aproape că o 
uitaseră, ea revenise în discuţia lor. 

în urmă cu doi ani, după cearta aceea groaznică, descoperise 
dintr-odată plăcerea formidabilă a reînnodării relaţiei cu iubita 
regăsită. Un amestec de început şi sfârşit de iubire, din care se 
năştea un sentiment nou, încă neîncercat. Era ea şi totuşi alta. A ta, 
fără să-ţi aparţină. Străină, deşi îi cunoşti fiecare gest. Acolo, şi totuşi 
departe. De o fidelitate înşelătoare, lunecoasă, ca şi când ai fi avut în 
braţe însuşi curcubeul. 

După ultima întâlnire, nu-i mai dădea pace un gând care avea 
legătură cu sentimentul acela. La fel ca motivul recunoaşterii, care, 
în facultate, în anii studenţiei, i se păruse a fi pur şi simplu folclor. 
Acum se mira de misterul pe care-1 ascundea. Mirele, care, în patul 
conjugal, îşi recunoaşte sora după un semn, în locul miresei. Sau 
invers, mireasa pe fratele ei. Tatăl, întors din exil, pe care fiul îl ia 
drept un concurent şi aşa mai departe, poveşti despre un incest 
considerat neîmplinit, dar care în realitate are toate şansele să fie 
dus până la capăt. Misterul acoperă încălcarea unor tabuuri, 

3 Populaţie albaneză din nordul Greciei, din zona numită Ceamăria 
(Qameri). 



dorinţele tulburi ale aceluiaşi sânge, prezentate apoi, de ruşine şi 
groază, drept poveşti. 

Tu nu mai eşti stăpânul meu. Tirania ta a luat sfârşit. Teroarea ta. 
Destul. 

Besfort întoarse capul spre fereastră, ca şi când vocea Rovenei la 
telefon, alterată de plâns, în urmă cu doi ani, ar fi venit acum de 
dincolo de geam. 

Mulţimea demonstranţilor se apropiase de clădirea guvernului şi 
scandările se auzeau deja mai clar. 

— Nu sunt nici foştii proprietari şi nici ceamii, zise ospătarul, 
care se apropiase şi el de fereastră. 

Mare parte dintre pancarte erau roz. 

— Mi se pare că sunt „minoritarii", spuse cineva de la masa de 
alături. Aşa li se spune acum gay-lor şi lesbienelor. 

La telefon, Rovena parcă nu era ea. Şocat, Besfort nu ştiuse ce să-i 
răspundă. La vorbele lui: Linişteşte-te acum şi ascultă-mă, ea 
izbucnise: Nu mă liniştesc şi nu vreau să te ascult. Enervat, îi 
închisese telefonul. Dar ea îl sunase imediat după aceea. Nu închide, 
cum faci mereu. Acum nu mai eşti... Destul, se răstise el. Nu vezi că 
eşti nebună? Aşa? icnise ea. Aşa îţi par? Acum ascultă tu, fii pregătit 
să auzi ceva tare de tot. 

Tu nu mai eşti pentru mine ceea ce ai fost. Iubesc pe altcineva. 

în liniştea care se lăsase între ei, el se aştepta la cuvintele acestea. 
Dar de la capătul celălalt al firului se auzise altceva. 

Mi-ai distrus sexualitatea. 

Cum? se mirase el. 

Gândul că femeia îşi ieşise din minţi îl domina. Acum, toate 
vorbele grele şi jignirile, ba chiar şi posibilele ei trădări îi păreau 
motivate. încercă s-o ia cu binişorul, Rovena, iubito, linişteşte-te, e 
vina mea, pricepi, doar vina mea, mă auzi? Nu, nu te aud. Şi nici nu 



vreau să te mai ascult. Să nu crezi că eşti aşa grozav precum te 
pretinzi. Normal că nu sunt şi nici nu mă pretind. A, aşa? De ce, 
crezi contrariul? Ai impresia că sunt ca indienii din America, tatuaţi 
din cap până-n picioare ca să-i sperie pe adversari? Brusc înveselită, 
ea izbucnise în râs, iar lui i se păruse chiar că aude printre chicoteli 
cuvântul „dragule", cum făcea de fiecare dată când o distra vreo 
poantă de-a lui. Dar momentul acela nu ţinuse mult. Glasul ei şi-a 
recăpătat duritatea de la început, iar el şi-a spus: Doamne, chiar e 
bolnavă. 

A doua zi, la telefon, i s-a părut mai calmă, deşi părea obosită. 
Fusese la medic... Delicat, încercase să afle ce s-a întâmplat. M-am 
certat cu iubitul meu, îi povestise ea medicului. Medicul îi dăduse 
calmante. Şi, fireşte, câteva sfaturi. Cel mai important: să rupă orice 
legătură cu sursa stresului. Mai precis cu el. Urmase o linişte 
adâncă. O să-mi pui acum vechea întrebare, dacă e cineva între noi? 
îl chestionase ea. Nu, îi răspunsese el. Da, acum spui nu, dar eu ştiu 
că la asta te gândeşti. Pentru că tu tot n-ai înţeles că eu nu mai sunt 
sclava ta. El o lăsase se să descarce. Da, el o înrobise total, îi 
înăbuşise orice dorinţă de libertate, nu-i lăsase niciun dram de 
independenţă. Ca s-o ştie numai a lui, ca orice stăpân de sclavi. O 
făcuse să ajungă la psihiatru. O schilodise, îi distrusese sexualitatea. 

Ajunsă aici, el o întrerupsese ca să-i spună că fusese exact pe 
dos... că el, adică ei doi, împreună, şi ea o recunoscuse de atâtea ori, 
duseseră chestia asta la perfecţiune, o rafinaseră, dar ea strigase: 
Tocmai asta nu trebuia făcut! îi violase sufletul. Psihicul... Asta ţi-a 
îndrugat medicul ăla neamţ? a întrerupt-o el din nou. Chiar asta, a 
fost răspunsul ei. 

îi trecuse fulgerător prin minte imaginea sânilor ei, şi tristeţea că 
nu-i va mai vedea de acum încolo dădu vorbelor lui o linişte 
neaşteptată. Aşadar, o s-o lase să se calmeze, dar trebuie să ştie un 



singur lucru: că el nu este aşa cum crede ea. Fusese eliberatorul ei, 
dar în vremurile noastre se întâmplă adesea ca eliberatorul să fie 
considerat un tiran. Iar tiranul, eliberator. 

Acestea fuseseră, în mare, ultimele cuvinte. Telefonul ei, trei 
săptămâni mai târziu, părea că vine din neant. Avea vocea 
schimbată. Nici el, nici ea nu pomeniră nimic de ceartă, li spusese că 
a fost la Londra, cu toţi cei de la curs. Că a început să facă înot la 
piscină. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar atunci când l-a 
întrebat: Când ne vedem? s-a făcut linişte. Tu ce crezi? o întrebase el. 
Răspunsul ei fusese neaşteptat: Nu ştiu. 

Se stăpânise cu greu să nu-i urle la telefon: Dar atunci, la ce 
mama dracului m-ai sunat? Şi de ce întrebi când ne vedem? 

Ascultă, începu ea. Vreau să ne întâlnim ca şi până acum, dar 
trebuie să fiu sinceră cu tine... Ceva s-a întâmplat între timp... 

Uite, deci, cum stă treaba. în lungul interval de linişte ea 
aşteptase, pesemne, întrebarea care trebuia totuşi pusă. Dacă e 
cineva între ei. Dar el tăcuse. îi mai pusese această întrebare într-un 
moment nepotrivit, iar acum, când îi sosise clipa, tăcea. Curvă, o 
apostrofase în sinea sa. Curvă de ONG-uri şi de burse 
internaţionale. Iar cu voce tare: Nu vreau să ştiu. 

Dar şi răspunsul ei întârziase. Poate că se aşteptase la altceva. 
Poate că-i luase cuvintele drept o sfidare. A, aşa? Nu vrei să ştii? 
Atunci bea paharul până la fund: tu nu mai eşti ceea ce erai, acum 
am alt stăpân. 

Am înţeles şi asta. Ba chiar o ştiu de mult. Răspunsul ei: Şi totuşi 
te prefaci că nu-ţi pasă. Pentru că asta ştii cel mai bine. Să-l loveşti 
pe celălalt chiar şi atunci când eşti la pământ. 

Niciunul dintre cuvintele astea nu a fost pronunţat. Li se 
învârteau toate prin creier ca nişte păsări speriate că nu găsesc 
ieşirea din colivie. Se auzea respiraţia ei precipitată. Şi, printre 



şuierături, cuvintele: Dacă e aşa, atunci haide... 

Zborul a fost chinuitor. Avionul se lăsa pe o parte, sau poate că 
aşa i se părea lui. Un avion şchiop. Pe jumătate adormit, şi-o 
imagina în faţa oglinzii, în timp ce se pregătea pentru a-1 întâlni pe 
celălalt. Alegerea desuurilor, ceafa, locul acela. Un sentiment de 
lehamite, de ură şi iertare simultan, îi încetinea bătăile inimii. Dacă 
motivul răcelii ei era un alt bărbat, atunci cum se explica furia cu 
care îi vorbise? în situaţii ca asta se întâmplă exact contrariul. 

Avu senzaţia că, la fel ca în vis, nu va ajunge niciodată la ea. 

O zări de departe, în acelaşi loc unde îl aşteptase prima oară. 
Paloarea din obraji o făcea mai frumoasă. Felul cum se pieptănase şi 
cum îşi pleca privirea în mers îi dădeau un aer străin. 

în taxi s-au îmbrăţişat timid, cu reţinere. Parcă era şi nu era ea. 
Cuvintele care începeau cu „re", revedere, renaştere, reluare, ce 
aveau să-i blocheze zile în şir creierul după aceea, se pare că acolo 
îşi aveau originea. Să stea pe pat lângă ea i se părea acum lucrul cel 
mai incredibil din lume. 

Rezervarea la hotel o făcuse tot ea. Avea să încerce să priceapă 
mai multe din locul unde se afla hotelul, poziţia uşii de la intrare, a 
coridorului şi, desigur, aspectul camerei, dar mai ales după paturi, 
unul nupţial sau două separate, ca două morminte ale unor 
îndrăgostiţi de altădată. 

în vreme ce omul de serviciu le deschidea uşa, inima lui şi-a 
încetinit din nou bătăile. O lumină caldă i-a învăluit privirea atunci 
când a zărit patul imens şi cuvertura acoperită cu crizanteme, exact 
ca în grafica japoneză. Şi tot ca într-o pictură japoneză ea păşea prin 
cameră, aranjând bagajele. Totul se petrecea în linişte, ca într-o scenă 
pictată într-adevăr pe un vas oriental, ba chiar şi cuvintele ei - „O să 
mă aştepţi puţin?" - când intra în baie fuseseră spuse tot cu capul 
plecat, neînsoţite de privirea jucăuşă, cea care, de obicei, anunţa 



fericirea de mai târziu. 

Iată de ce a ezitat atât, îşi spuse el după ce uşa băii se închise. I se 
părea greu de crezut că ea ar putea ieşi de acolo câtuşi de puţin 
schimbată. 

Şedea pe colţul patului ca pe o piatră funerară, aşteptându-şi 
mireasa, la fel ca în 1917 sau 1913, sau naiba mai ştie când, bărbat 
balcanic cu dorinţele răscolite după atâţia ani de logodnă 
prelungită. Ori mai rău, nebun şi convins că o să se ivească mireasa 
pierdută, răpită cine ştie de cine, poate chiar de destin. 

Ea ieşi, în sfârşit. O, cerule, îşi spusese, mireasă din baladă, 
complet necunoscută, albă-albă, ca marmura. Ea s-a îndreptat cu 
capul plecat spre el şi s-a lungit pe pat la fel de ţeapănă. Besfort era 
convins că femeia uitase toate gesturile de odinioară. Se aplecă spre 
obrazul ei; buzele, ca şi ochii, îi erau străine şi, în loc să i le sărute, îi 
şoptise: Ţi le-a atins cineva? 

Ochii ei spuseră da. 

Prin bluza descheiată a pijamalei i se zăreau sânii, mai trădători 
poate decât buzele. El îi puse aceeaşi întrebare, iar răspunsul ei a 
fost acelaşi. 

Nu ştia dacă trupul său va suporta provocarea aceea, în care era 
greu de spus unde e durerea şi unde bucuria. Cine o fi fost 
norocosul acela? se întrebă. 

O mângâie pe pântec, apoi mai jos. La întrebarea cea mai delicată, 
ea răspunse la fel, din priviri. Ai ajuns, deci, până la final, îşi zise el, 
iar cu voce tare: Adică?... 

Rovena tăcea. Gemetele ei erau de data asta altfel decât înainte, 
mai reţinute, iar el îşi spusese din nou: Desigur. 

Urletul unei sirene de poliţie însoţi, în lipsa unei muzici, ultimele 
momente. 

Sirena se auzi brusc mai aproape, aproape la fel ca atunci, la 



Luxemburg. Schiţă un zâmbet, amintindu-şi că, după înzestrarea 
poliţiei albaneze cu mijloace moderne, sirenele au fost primele care 
au adus în Albania ceva din atmosfera Occidentului. Se întoarse 
către geam să vadă ce era. Pe Bulevardul Mare începuse, după toate 
probabilităţile, încăierarea. Se folosesc gaze lacrimogene, spuse 
cineva din grupul de alături. Se zăreau mişcările oamenilor, care 
duceau mâinile la ochi ca speriaţi de ceva. Părul roşcat al 
diplomatului „bi" părea că luase foc. îşi aminti că roşcaţii sunt 
campioni la sex. Draga de ea, îşi spuse, cine ştie cât o fi pătimit cu el. 

Poate că se gândise la toate acestea în momentul în care s-a 
desprins de ea şi s-a tolănit ostenit pe-o parte. 

Vorbele ei la telefon, amestecate cu altele, rodul imaginaţiei lui, i 
se îngrămădeau de-a valma în memorie, cu o sintaxă anapoda, 
precum nişte formule ritualice: mi-ai distrus sexualitatea. 

Te-au distrus alţii şi dai vina pe mine, şi-a spus el. Ultima 
întrebare, dacă ajunsese până la final cu altul, i-o repetase şi după. 
Ea a rămas din nou pe gânduri, după care i-a şoptit: Depinde cum o 
iei. 

în şoaptă, ca să nu strice efectul momentului, el i-a spus că 
răspunsul ei nu are logică, pentru că, dacă celălalt ajunsese s-o 
sărute şi s-o mângâie peste tot, desigur că ajunsese şi la... cum se 
spune... 

Ea îi dăduse acelaşi răspuns, că depinde cum o ia, la care el o 
întrebase: Cum vine asta? Ori e impotent? Nu, făcuse Rovena, după 
un moment de tăcere. E o femeie. 

Aha... făcuse din tot sufletul. Aha, ia uite despre ce era vorba. 
Vreme de câteva minute au tăcut amândoi. I se părea că asta explică 
totul. întrebările i se învârteau ca nebune prin cap. Dacă se distrase 
cu o femeie, de ce această nouă pasiune, în loc s-o liniştească, o 
stârnise şi mai mult împotriva lui? Şi de unde până unde toată 



suferinţa aia, ţipetele, consultaţia la psihiatru? 

Ea îl asculta mirată. Cum de unde? Dar e normal să se întâmple 
aşa. Voiam să mă desprind de tine şi nu mă lăsai. Nu te puteam 
înşela, înţelegi, asta e. 

în momentul acela totul i se păruse simplu. Ca un somnifer, 
cuvintele ei îl adormeau. I se făcuse şi ei somn. Erau obosiţi 
amândoi şi, două ore mai târziu, se treziseră într-un cu totul alt 
timp. El avea impresia că o regăsise. Dar tot nu era sigur. Era ca un 
peisaj oglindit în apă, ce se putea risipi la cea mai mică adiere de 
vânt. 

Cu delicateţe, el duse din nou discuţia acolo unde rămăsese. 
Atunci auzi pentru prima dată numele Lizei şi întâmplarea prin care 
se cunoscuseră. Barul de noapte, unde ea cânta în fiecare sâmbătă. 
Privirile provocatoare. Telefonul. Primul sărut în maşină. 

Apoi? Apoi, celelalte se ştiu... 

Eu nu ştiu nimic, se grăbise el cu o curiozitate de copil. Spune-mi 
totul... Povesteşte-mi cum făceaţi. 

Cum făceam? în realitate, eu nu făceam nimic. Ea... făcea... Eu 
doar stăteam... 

Lui i se părea că nu auzise niciodată ceva atât de senzual. Poate 
doar întâmplarea cu ţiganca. 

Mai povesteşte, o rugase el. Plai, deşartă-ţi sacul. 

Şi ea îi povestise despre tulburările vârstei de la orele de educaţie 
fizică, când fetele se dezbrăcau la vestiar. Credea că avusese încă de 
atunci o predispoziţie, dar nu cine ştie ce, ca multe alte fete. Nu era 
lesbiană, cum ar fi putut el să creadă. Era mai mult o soluţie, 
provocată de teama de masculi. Şi asta pentru că avea sânii prea 
mici. Mult mai mici decât ar fi vrut să-i aibă. Cu Liza parcă se 
maturizase. 

Cu o femeie, îşi spusese el. E culmea. 



Ea îl sărutase pe ceafă, dar destul de discret. La urma urmei, tot 
ce am făcut până azi, pentru tine am făcut. 

El îi repetase cuvintele rostite imediat după ce se iubiseră. 
Respirând încă sacadat, îi reproşase că-1 învinuieşte pentru tot ce s- 
a-ntâmplat. Se iubise cu o femeie, avusese o nouă experienţă, fusese 
fericită, suferise, şi tot el era vinovat. In momentul cel mai dificil se 
dusese la psihiatru, pentru un motiv necunoscut, şi asta cădea tot în 
spinarea lui. Trebuia, deci, să facă penitenţă, să-şi ceară iertare. 

Dar nu-i spusese decât o parte din acest monolog. Şi aceasta vag, 
cu jumătăţi de cuvinte. Ea îl ascultase fără o vorbă, apoi îi 
răspunsese cu aceeaşi linişte interioară: Dar asta aşa a fost. Din 
cauza ta. 

Besfort simţea că nu poate să se enerveze. Dar asta nu-1 împiedica 
să-i vorbească pe un ton glacial. 

Aş vrea să-mi spui ceva. Dar clar, cu exactitate. Când i-ai 
mărturisit psihiatrului motivul tulburării tale, i-ai spus că te-ai 
certat cu iubitul, sau cu iubita? Cred că în germană există cuvinte 
diferite pentru asta. 

Ea oftă. Nu negă că a avut unele neînţelegeri cu Liza. Dar tot din 
pricina lui. Pentru că el o ţine prizonieră şi nu-i mai dă drumul. Iar 
ea încearcă să scape din laţ, deşi îi e cu neputinţă. De aici se iscau 
certurile cu iubita... Neliniştea. Se rănea singură, urla. 

Toate discuţiile despre Liza au rămas aşa, în coadă de peşte. Nu 
numai din vina ei, căci nici el nu se grăbea, de parcă i-ar fi fost 
teamă să afle mai mult. Recucerirea Rovenei a continuat o vreme. 
Nici măcar el nu ştia pe care din ele o preferă: pe prima, cea naivă, 
sau pe a doua, cea dificilă, cu mască de ghips şi cu o existenţă 
dublă? 

Ori de câte ori revenea la prima ipostază, era mai veselă şi mai 
tandră - ca la-nceput, el simţea la ea, împreună cu bucuria regăsirii. 



şi o undă de tristeţe pentru masca la care renunţase. Cum să revină 
la aerul acela misterios, ca de pe o planetă îndepărtată şi străină? 

Alteori i se părea că e simplu. Oricât ar fi refuzat să accepte, el nu 
făcea altceva decât să repete frământările a milioane de bărbaţi care 
încearcă să împrospăteze un sentiment epuizat. 

Intr-o seară, în faţa vitrinei unui sex-shop din Luxembourg, în 
vreme ce admirau o păpuşă erotică, ea îi şoptise: cumpăr-o, dacă te 
atrage aşa mult. Aş cumpăra-o, îi răspunsese el, dacă ar semăna mai 
mult cu tine. 

Neştiind cum s-o ia, Rovena făcuse feţe-feţe. 

Nici el nu ştia cum să explice toate astea. Nu voia nicicum să rupă 
vălul acela de mister care apăruse după aventura ei cu Liza. Dar, pe 
de altă parte, ştia şi că ar fi fost imposibil. Săptămânile treceau şi ei 
ajunseseră la fel de apropiaţi ca înainte, ceea ce părea, fără îndoială, 
o minune, îşi repeta mereu acest cuvânt, deşi în sufletul său ştia că, 
mai mult decât o minune, era o stare de calm. Se supăra pe el însuşi, 
du-te, îi spunea, găseşte una dintre actriţele alea japoneze care se 
dau pe faţă cu praf de cretă, mister peste mister. Cum să dormi 
lângă o arătare ieşită ca din sicriu, aşa ceva vrei tu? 

în mod firesc ajunsese la concluzia că aerul acela straniu nu-1 
putea găsi decât alături de omul atât de apropiat până nu demult şi 
atât de străin acum. S-o cunoască din nou pe Rovena aceea de acum 
doi ani. S-o piardă, ca s-o poată regăsi. 

Ştia şi el că acestea sunt gânduri nebune. Situaţii contradictorii, 
care se exclud una pe cealaltă. 

Neputinţa creierului omenesc de a sparge zidul despărţitor îi 
deveni brusc evidentă. La urma-urmei, creierul este un instrument 
croit din aceeaşi materie ca şi universul. O materie dominatoare, 
care te ţine înlănţuit. Şi câtă vreme universul este compus în 
totalitate din aceeaşi materie, speranţă nu mai există nicăieri. Să te 



culci cu curcubeul... Poate că nu degeaba se spune că depăşirea 
limitelor este legată de sexualitate... Cândva, probabil că se 
întâmplau asemenea lucruri, iar rămăşiţele lor reuşeau, întâmplător, 
să spargă zidul şi să ne tulbure gândirea. Dar unde? Era acelaşi 
univers, o. Doamne, doar dacă n-ar mai fi şi altul, o zonă rebelă, cu 
alte legi, găuri negre. 

Poate că ar fi trebuit să ia un calmant, ca să nu mai delireze atât. 
Şi să nu mai bea aşa de multă cafea. 

Ideea de a o juca pe degete ca la ruleta rusească îi venea, într- 
adevăr, din zonele cele mai tulburi. Dar şi toanele ei cu sclavia tot de 
acolo veneau. Simţea că lucrurile acestea sunt legate, iar din ele se 
năştea o întrebare: mai există dragoste sau nu? 

Gândul că există situaţii când libertatea se câştigă prin violenţă îl 
făcu să zâmbească. Comandă a treia cafea, dar nu îndrăzni s-o bea. 

Pe bulevard, măturătorii strângeau bucăţi de pancarte călcate în 
picioare în timpul încăierării. Urmele scurtei izbucniri de ură, ce 
abia se potolise, erau adunate, pentru a lăsa locul unei vrajbe vechi, 
dintotdeauna, iscate de judecăţi şi testamente de când lumea, o 
parte din ele scrise în limbi ce nu se mai foloseau şi purtând sigilii 
otomane. 


6 

Sfârşitul aceleiaşi săptămâni. Rovena 

Toată săptămâna fusese îngrijorată din cauza lui. Crezuse că 
telefoanele mai dese aveau s-o mai liniştească. Apoi i se păruse că, 
dimpotrivă, ele o stresau şi mai mult. încercase să le mai rărească, 
dar aşa era şi mai greu de suportat. 

N-ar fi trebuit să vorbim atât de mult despre Liza, îşi spuse. De 



aproape doi ani nu pomenise mai deloc de ea şi, deodată, ca un 
spirit malefic, în seara petrecută cu el la Viena, ea îşi făcuse din nou 
apariţia. 

Uneori am impresia că intenţionat nu ai dorit niciodată să auzi 
povestea întreagă a aventurii mele cu ea. Ca să mă torturezi cu 
întrebări stupide, cu suspiciuni pe care altfel nu le scoţi la iveală. 

Câte scrisori despre asta nu am scris şi am rupt... Câte 
monologuri nu m-au epuizat în singurătate. Şi când am fost 
împreună, iar eu am vrut să-ţi povestesc, am simţit nerăbdarea ta să 
ajung la punctul culminant, singura parte care te interesa. Te 
prefăceai că mă urmăreşti cu atenţie, dar nu era aşa. Un văl de 
indiferenţă îţi acoperea mereu privirea. Din spatele lui, de la o 
oarecare distanţă, ascultai descrierea barului de noapte unde am 
cunoscut-o pe Liza, felul în care-şi ţinea paharul cu bere pe capacul 
pianului. 

Vechea mea tulburare, privirea ei, privirea mea care-i răspundea, 
apoi sărutările din maşină, palma ei pe piciorul meu, scena din WE- 
ul şcolii, apoi mâna mea care a luat-o pe a ei şi a dus-o între coapse 
şi, îndată după geamătul ei, zgomotul metalic al fermoarului pentru 
ca ea să găsească ceea ce căuta... 

Ca obsedat, îmi puneai aceleaşi întrebări, primele şi ultimele: 
Când ai deschis fermoarul ştiai că aşa se face? Apoi, fără a aştepta 
răspunsul meu: Continuă, povesteşte-mi, când te-a avut, nu ştiu 
dacă se foloseşte cuvântul acesta între voi, te-a avut în întregime, ca 
să spun aşa... 

Aici, de regulă, povestirea mea se întrerupea, pentru că după 
asta, adică după ce făceam dragoste, tu deveneai distant, aşa că 
niciodată n-am ajuns să-ţi explic că, mai degrabă decât din dorinţa 
aceea veche de elevă, am mers cu Liza ca să mă eliberez cât de puţin 
din robia ta. Se pare că subconştientul meu a ales în mod voit o 



femeie, şi nu un bărbat. Am făcut-o mai mult pentru mine, căci mi-a 
fost mai uşor aşa. Şi asta pentru ca între voi, între tine şi ea, să nu se 
poată face vreo comparaţie. Dar şi la tine m-am gândit când am 
făcut-o. Ca să nu-ţi aduc un rival. Iar tu, ca împins de diavol, tocmai 
în timp ce eu aveam nevoie de puţină linişte, de un dram de 
singurătate, mă înnebuneai cu telefoanele. Deşi nu-ţi stătea în obicei, 
mă sunai zilnic. Era în primele mele săptămâni cu Liza şi prima 
ceartă cu ea am avut-o din cauza ta. Era geloasă pe tine, ore întregi 
mă bătea la cap cu teoria ei că tu erai nu numai o piedică în viaţa 
mea, dar îmi deviaseşi adevărata natură sexuală. O contraziceam cât 
puteam, îi spuneam că tu m-ai făcut de două ori, de trei ori mai 
femeie. Ea râdea ironic de ceea ce numea când naivitatea mea, când 
nepricepere în cunoaşterea oamenilor. Printre mângâieri, îmi şoptea 
la ureche că fac parte din categoria aceea rară de femei pe care 
natura le înzestrase cu darul atingerii satisfacţiei supreme, ceea ce 
nu le e dat decât zeilor, dar asta cu o singură condiţie: să-mi rup 
lanţurile ce mă ţineau încătuşată, adică să mă lepăd de tine. Chiar 
tu, în timpul ăsta, în loc să mă ajuţi să rezist, făceai contrariul. Cu cât 
erai mai nervos la telefon, cu atât mai dulci erau şoaptele ei, şi asta 
până în ziua în care s-a produs inevitabilul, singurul lucru pe care 
nu ţi l-am povestit niciodată şi nici nu sunt sigură că ţi-1 voi povesti: 
propunerea ei de căsătorie. 

Asta s-a întâmplat după o ceartă banală într-un local pentru 
femei, o poveste de gelozie, provocată de mine iniţial - am crezut că 
ea îi face ochi dulci alteia - şi continuată de ea, văzând că n-o mai 
bag în seamă. Nervoase, ne-am încheiat seara acasă la ea, apoi în 
pat, unde ea a folosit toate tertipurile sexuale pentru a mă recuceri. 
Suntem născute una pentru alta, îmi susura la ureche, eu pianista, tu 
pianul meu care se supune atingerilor mele, şi aşa va fi mereu, din 
ce în ce mai minunat, vom atinge fericirea supremă despre care 



vorbim mereu, dar de care puţini, doar cei aleşi, au parte. Meşteră la 
vorbe cum era, a pomenit cuvântul „căsătorie", mai exact mi l-a 
şoptit, în momentul suprem, aşa cum fac sadomasochiştii, pentru a-i 
da mai multă forţă de convingere. 

După-amiază târziu, extenuată, într-o stare de confuzie totală, mă 
întorceam acasă. Mă apropiasem, într-adevăr, de starea de graţie, de 
visul tulbure din adolescenţă, dar de data asta într-un altfel, decisiv 
şi concret: căsătoria cu o femeie. 

Simţeam cum mi se amestecă în suflet tristeţea şi resentimentele 
faţă de tine şi tot aşa, tulbure, tandru şi pătimaş te uram pentru că 
nu mi-ai făcut niciodată această propunere. 

Iar vălul de mireasă, şi nuntaşii, şi toate celelalte mi se 
învălmăşeau dureros în închipuire, ca venite dintr-o altă lume, şi-mi 
spuneam că aşa şi e, aveam să mă căsătoresc pe o altă planetă. 

Trebuia să mergem împreună în Grecia, unde există o insulă, şi 
acolo o bisericuţă în care, în semiclandestinitate, femeile se pot 
căsători între ele. Cât de curând, situaţia avea să se schimbe. 
Consiliul Europei pregătea legi mai permisive, iar noi nu mai aveam 
de ce ne feri pe stradă, la cafenea, la concert, unde am fi putut să ne 
privim ochi în ochi, una pe scenă şi alta în sală. 

în vreme ce-mi spuneam toate acestea, regretul că suntem 
despărţiţi nu-mi dădea pace. Mă consolam singură că mă sacrific 
pentru tine. La fel ca fetele care se mărită într-un alt oraş pentru a 
nu-şi ofensa un fost iubit, aşa şi eu mă căsătoream într-o altă lume, 
în cea a femeilor. în felul ăsta îmi plăcea să gândesc despre ceea ce 
făceam, despre retragerea mea într-un alt univers pentru a nu te 
răni. Pentru a nu înjosi cealaltă cunună. Cununa pe care tu nu mi-ai 
pus-o niciodată pe cap. 

Pe care o aşteptasem atât de mult în timpul întâlnirii din iarna de 
neuitat de la Viena. Toate luminile, reclamele, denumirile străzilor o 



afişau, o strigau tânguitor, îi băteau clopotele. Numai tu erai surd. 

Eram încă pe drum, confuză, tristă pentru că nu aveam să te mai 
văd, temătoare de ceea ce urma, urându-te, într-o ciudată goliciune 
sufletească, iar la capătul călătoriei se afla bisericuţa aceea 
enigmatică, când a venit telefonul tău. 

La început, apelul acela mi s-a părut străin, de dincolo de timp. Şi 
vocea ta, la fel. Şi, fireşte, răspunsul meu a fost la fel de rece. Ceea ce 
te-a făcut să mă întrebi: De ce-mi vorbeşti aşa?. După care, totul a 
luat-o la vale. Răceala din glasul tău era doar jumătatea răului. 
Brusc, tonul tău mi s-a părut ironic. îţi râdeai de toate: de starea mea 
sufletească, de vălul de mireasă, de bisericuţa suprarealistă. 
Nemilos, batjocoritor ca în momentele tale cele mai rele, ai aruncat 
totul în aer ca pe o grămadă de cârpe inutile. Fireşte că perdantul 
am fost eu. Iar cuvintele legate de sexualitatea mea, care te-au 
ofensat atât de mult, în clipele acelea de furie ţi le-am spus. Nu-ţi 
ascund, erau vorbele Lizei, care credea cu înverşunare că, atunci 
când de pe trupul meu pângărit de brutalitatea bărbaţilor vor 
dispărea toate urmele violenţei, abia atunci voi fi pregătită pentru 
faza superioară a iubirii. 

Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, două ore mai târziu, când 
eram mai îndurerată după cearta cu tine, m-a sunat şi Liza. Mai 
tandră ca niciodată, aşteptând aceeaşi tandreţe din partea mea, ea s- 
a mirat la început, apoi s-a simţit jignită de confuzia mea. Ah, adică 
tu te îndoieşti, sau chiar te-ai răzgândit? Eu nu mă puteam 
concentra deloc. Iar ea se enerva tot mai tare. îi produsesem o mare 
deziluzie. Crezuse că m-a făcut fericită cu propunerea aceea, în 
premieră şi pentru ea, iar eu făceam nazuri. O rugam: Stai, lasă-mă 
să-ţi explic, dar ea spumega în continuare. După ce m-a acuzat de 
trădare, iar eu i-am reproşat că nu ştie ce vorbeşte, ea s-a năpustit 
asupra ta. Du-te, du-te cu teroristul ăla, mi-a zis. Cu aţâţătorul ăla 



de conflicte internaţionale, care va sfârşi la Tribunalul de la Haga. 
Vedea-te-aş şi pe tine acolo! 

Ca prin minune, furia ei m-a liniştit. Mai ales ultimele ei cuvinte. 
Fusese pacifistă, se opusese bombardării Serbiei şi, aflând de la mine 
cu ce te ocupi, ura împotriva ta a îndârjit-o şi mai mult să-i apere pe 
sârbi. 

Miezul nopţii m-a găsit din nou confuză, zbătându-mă între 
dorinţa de a-ţi telefona când ţie, când ei, sau de a da cu telefonul de 
pământ. Ruptă de oboseală, cu pulsul accelerat, am aşteptat cu 
sufletul la gură dimineaţa ca să ajung la medic. 

Este adevărat că i-am spus: M-am certat cu iubitul. Mai apoi, ca 
un adevărat vrăjitor ce eşti, m-ai întrebat dacă am spus „iubit" sau 
„iubită". Pentru că în germană, Geliebter şi Geliebte sună asemănător. 
Cu asta, ca de fiecare dată, întrebarea ta m-a bulversat din nou. Ţi- 
am repetat că i-am spus „m-am certat cu iubitul". Eram şi nu eram 
sinceră. Am spus aşa, la genul masculin, dar, în realitate, cuvântul vi 
se adresa amândurora. Mai mult decât o „iubită". Liza putea fi şi un 
„iubit". 

Când m-ai sunat în ziua aceea, auzind cuvântul „medic", te-ai 
schimbat complet. Ai devenit mai blând şi-ţi cereai tot timpul scuze. 
Am înţeles că situaţia mea era de compătimit. Printre lacrimi, ţi-am 
făcut o ultimă destăinuire. Şi am înţeles că pierdusem partida, 
învinuirile pe care ţi le-am adus, făcându-te tiran, egoist, om fără 
inimă, împreună cu cele ale Lizei, cădeau ca fulgii de zăpadă pe o 
platoşă medievală. Nu numai că nu te-au impresionat deloc, dar nici 
măcar nu te-au enervat. 

Singurătatea care a urmat a fost înfricoşătoare. Medicul îmi 
spusese că trebuie să mă distanţez de sursa răului. S-o rup cu ea. 
Culmea e că făceam legătura numai cu persoana ta. Căci dacă Liza 
era tristeţea mea, tu erai teroarea. 



Mă expediaseşi brusc într-o pustietate. Mai amarnic decât vuietul 
confruntării mă teroriza liniştea ei. Era o lume ceţoasă, în care 
adevărul şi neadevărul se amestecau dureros. Iertarea ta era bazată 
pe ignoranţă. La fel ca şi trădarea mea, adevărată şi neadevărată. Şi 
tot aşa, căsătoria cu Liza şi toate celelalte. 

Acum îmi spui că între noi nimic nu mai e ca-nainte. Chiar în 
momentul în care eu îmi spuneam: Slavă Domnului că, după atâtea 
furtuni, ne-am găsit în sfârşit liniştea, tu ai rostit cuvintele acelea, 
împreună cu o întrebare groaznică: Vrei să fii fosta mea soţie? Şi 
multe alte cuvinte la fel de ciudate. 

Nu mi-ai spus aşa ceva în ziua primei întâlniri de după catastrofa, 
când eu, încă bezmetică, ieşită parcă dintr-un coşmar, am petrecut 
din nou cu tine clipe de iubire. De paisprezece ani de când cunosc 
această minune, aceea a fost, fără doar şi poate, noaptea celei mai 
depline fericiri. Tu mi-ai spus atunci că parcă aş fi venit din stele. Ai 
mai spus chiar că tot aşa s-ar putea desfăşura întâlnirea a doi iubiţi 
după întoarcerea unuia din ei de pe o altă planetă. 

Aşadar, nici atunci nu mi-ai spus că nimic nu mai e ca-nainte. Iar 
acum o spui, chiar mi-o repeţi de Liecare dată. 

Presimt că ceva rău urmează să se întâmple. Aşa cum mi-e clar că 
voi Li mereu în defensivă. Tu eşti cel care loveşte primul. 

Loveşte. Lă ceea ce trebuie să Laci. Dar nu mă lăsa singură. Nu e 
vorba de dragoste aici. E un simţământ dincolo de ea. Tu ai schimbat 
ceva în mine, ceva interzis de legile secrete ale naturii. Se spune că, 
prin lichide, între amanţi se produc schimburi contra naturii, un soi 
de incest invers, în care sângele nobil şi cel străin îşi schimbă în mod 
greşit locurile. 

Dacă ar Li aşa, tu ar trebui să te supui altor legi. Tu ar trebui să Lii 
Lostul meu bărbat, iar eu Losta ta soţie. Dar dacă eu, din greşeală, 
am devenit între timp sora ta mai mică, tu n-ai să mă poţi abandona. 



ca pe-o rândunică oarbă, cu aripa ruptă, în lumea asta rea. 
N-ar trebui să faci asta. Nu ai putea. 


7 

Săptămâna a douăzeci şi una. 

Furtună de zăpadă 

Prin Ferestrele trenului. Furtuna de zăpadă părea de două ori mai 
cumplită. Imaginându-şi trenul celălalt, acela cu care călătorea 
Rovena, Besfort Y. încercase, dar nu reuşise, să scape de starea aceea 
de moleşeală. Imaginea trenului îi dăduse doar o linişte aparentă, ca 
şi când ar Fi Fost sub influenţa unui somnifer. 

Ceea ce trebuise să se întâmple se întâmplase. Puţin după miezul 
nopţii, aplecat peste perna pe care părul ei era răspândit în 
dezordine, aproape speriat că o sufocase, îi şoptise la ureche: 
Rovena, eşti bine? 

Ea nu-i răspunsese. El îi atinsese atunci obrajii, apoi îi susurase 
vorbe tandre, pe care ea le credea ultimele, iar el a înţeles asta când 
a simţit lacrimile care-i umezeau pomeţii. Din propriile lui şoapte, 
Besfort desluşise doar cuvântul „mâine". Mâine aveau să plece cu 
două trenuri diferite, dar, pentru prima oară, aveau să fie eliberaţi 
de stresul despărţirii. 

Aproape cinsprezece ore, cât stătuseră împreună la Luxembourg, 
nu vorbiseră decât despre asta. Ea îl ascultase cu ochii împăienjeniţi 
de lacrimi. Oboseala o făcea să-l contrazică din ce în ce mai rar. El 
repeta nu, de o mie de ori nu. Aveau să fie liberi, ca la începuturile 
lumii. Liberi, adică şi mai nedespărţiţi. Liberi să se întâlnească, dacă 
vor voi. Să se sature unul de altul. Să uite unul de celălalt. Să se 
regăsească. Vor trăi, ca nimeni alţii, renaşterea dorinţei. Ori de câte 



ori se vor vedea vor fi străini unul de celălalt, aproape necunoscuţi, 
ca două personaje din acelaşi vis. La fel ca atunci după povestea cu 
Liza, dar de o mie de ori mai enigmatici. Ea trebuia să aibă 
încredere şi să nu se lase manevrată de gânduri sumbre, cum se 
întâmplase în noaptea precedentă, când îi reproşase că o tratează 
aşa, ca pe o caii gir /, ca pe o curvă de lux, ca s-o umilească, să poată 
scăpa mai uşor de ea atunci când i s-o năzări. O, nu, se jura el, 
întotdeauna voise contrariul, să facă din ea o sfântă. 

în vreme ce el vorbea, privirea ei se umezise din nou şi-l fixase 
stăruitor, ca şi când ar fi vrut să-i spună: Cum de te-ai îmbolnăvit 
aşa, sufletul meu? 

Afară, după o relativă acalmie, furtuna de zăpadă se înteţi din 
nou. Un călător abia intrat în compartiment, clătinându-se ca şi când 
ar fi fost băut, se uita fix la Besfort. Aşteptă cât aşteptă, apoi i se 
adresă. 

Nu ştiu nemţeşte, îi răspunse Besfort. 

Aha, făcu celălalt. Ia te uită. O bucată de vreme mormăi ceva, 
apoi vorbi limpede. Totuşi nu e nevoie să ştii nemţeşte ca să-ţi dai 
seama că Luxembourgul este o ţară de rahat. Care se dă drept un 
stătuleţ simpatic tocmai ca să i se ierte porcăriile. Pe toate 
indicatoarele, kilometrii sunt scrişi greşit. Iar uşile din spate ale 
băncilor se deschid pe furiş noaptea ca să iasă pedofilii pocăiţi. 

Besfort se ridică şi se duse să bea o cafea la bar. 

Trenul Rovenei ieşise, probabil, din zona cu furtună. Brusc, simţi 
că doreşte să-i strângă capul la pieptul lui. Aşa cum adormise în 
ultima noapte, cu fruntea lipită de el. în jurul orei două se trezise 
speriată. Besfort, Besfort, gemuse ea încet ca să-l trezească. Vreau să 
ştiu despre discuţiile noastre, ce se va întâmpla cu ele? Cum? 
întrebase el, ca prins asupra faptei. Discuţiile noastre de la miezul 
nopţii, după... A, da, făcuse el. Fireşte că discuţiile noastre 



interminabile vor fi ca şi până acum, n-ai motive să te temi. Vorbeşti 
serios, sau vrei să mă linişteşti pe mine? Sigur că vorbesc serios, 
iubito. Sunt cunoscute discuţiile dintre o caii girl şi clienţii ei. La fel 
şi în cazul gheişelor. Jumătate din literatura japoneză le-a folosit ca 
sursă de inspiraţie. Scuză-mă, i-a spus ea. E vina mea că am dormit. 
Dacă nu greşesc, începuseşi să spui ceva despre comploturi, nu? 
Aveam doisprezece ani când a fost descoperit ultimul complot la 
Tirana. îmi amintesc că numai despre asta se vorbea. Mama l-a 
aşteptat pe tata şi nici nu l-a lăsat să se dezbrace de palton, de 
curioasă ce era. O zi rece de iarnă. Prim-ministrul tocmai se 
împuşcase. Gândul meu era la sânii care nu-mi mai creşteau. Tu? 
Dacă nu mă înşel, mi-ai spus că erai teribil de trist. 

El îi răspunsese că aşa era. Era o altfel de tristeţe decât cea 
obişnuită. O prăpastie. O dezamăgire profundă. Comploturile 
apăreau unul după altul şi, de fiecare dată, prăpastia se adâncea. 

Dar de ce? îl întrebase ea. De unde toată tristeţea aceea? Fireşte, 
chiar dacă nu reuşea niciunul, tentativele acestea trezeau şi o mică 
speranţă. Căci, oricum, cineva încerca, cineva îşi punea viaţa în 
pericol ca să doboare dictatura. 

El clătinase din cap că nu. Tocmai aici e păcăleala. Nimeni nu 
încerca nimic. Nimeni nu-şi punea viaţa în pericol. Comploturile 
erau inventate. Şi mai falşi decât ele erau complotiştii. îţi vine să 
râzi? 

Deloc, a răspuns ea. Mi se pare de-a dreptul cumplit. 

Aşa şi era. Erau, poate, cele mai cumplite comploturi din lume. 

Pe un ton monoton, de bătrân sfătos, Besfort îi vorbise apoi o 
mulţime despre comploturile din Albania. Comploturile false sunt 
cunoscute din vremea lui Nero, poate chiar dinaintea lui. 
Comploturi inventate în slujba unei idei. Din raţiuni de stat. Pentru 
depăşirea unui moment de criză. Ca pretext de instaurare a 



violenţei. A terorii. Pentru a preîntâmpina, chipurile, răul (uite, aţi 
făcut un complot şi tot nu m-aţi doborât). Provocat de femei. De 
invidie. De nebunie. Lumea a fost martora a tot felul de comploturi, 
dar crede-mă, ca acelea de la noi nimeni n-a mai pomenit. Ai tot 
dreptul să întrebi: Dar de ce, ce câştigau din asta? Ţi-o spun de la 
început, nu câştigau nimic, cu excepţia unui glonţ în cap. Şi ei ştiau 
asta. Totuşi, continuau să se prefacă. Ai impresia că ceea ce-ţi spun 
eu sunt invenţii? Crede-mă, nu e nimic exagerat. Aşadar, ai putea să 
mă întrebi de ce continuau să se dea drept complotişti, atâta vreme 
cât ştiau dinainte sfârşitul? De obicei, oamenii ţin să treacă drept 
cinstiţi, nicidecum drept rebeli, trădători. Şi totuşi, din afară, ei aşa 
se vedeau. Devotaţi nu se puteau pretinde, pentru că devotaţi erau, 
chiar superdevotaţi. Dar dictatorul era sătul de ei şi de adoraţia lor. 
Voia altceva... Ai tot dreptul să crezi că vorbesc în dodii. Pe vremea 
aceea aveai treisprezece, paisprezece ani, deci nu trecuseşi prin câte 
am trecut eu. Tu poate ai putea încerca să afli un fir logic în tot 
ghemul ăsta încurcat. Ai putea crede, de pildă, că cele două tabere, 
dictatorul şi falşii complotişti, făceau aceste lucruri doar ca să se 
distreze, ca într-un fel de scenetă, ei având rolul complotiştilor, el 
prefăcându-se că îi condamnă, până ce la sfârşit s-ar fi prăpădit de 
râs împreună şi, grohăind de plăcere, şi-ar fi spus unii altora noapte 
bună şi s-ar fi dus la culcare. Cunoscând, totuşi, paranoia epocii, ai 
putea accepta că, poate iniţial, totul a început ca o scenetă, după 
care, brusc, în creierul bolnav al tiranului a încolţit un gând ciudat. 
Şi ceea ce a debutat cu ha-ha-ha-uri a sfârşit prin încătuşarea 
„actorilor". O anume logică, oricât de aproximativă, există în asta. 
Dar ceea ce s-a întâmplat a depăşit raţiunea omenească. Iată de ce 
este greu, dacă nu chiar imposibil, de explicat. 

Minciuna cobora precum ceaţa, din ce în ce mai deasă, acoperind 
totul. Se răspândea pretutindeni. Compactă. Unul după altul. 



comploturile ieşeau de sub faldurile ei, vagi la început, ca imaginea 
fătului în pântecul mamei, apoi din ce în ce mai vizibile. Existau 
încă naivi care-şi spuneau: Acest complot nu l-a doborât, va veni 
altul, care va avea mai multă forţă şi o va face. Dar următorul se 
nimerea să fie mai neputincios ca primul. Mesajele din puşcărie ale 
complotiştilor exprimau din ce în ce mai mult ataşamentul faţă de 
regim. Unii dintre ei cereau dicţionare, neajungându-le cuvintele 
pentru a-şi arăta dragostea pentru Conducător. Alţii se plângeau că 
nu sunt torturaţi destul. Din locul în care erau executaţi, procesele- 
verbale descriau acelaşi fenomen. Alături de urletul „Trăiască 
Conducătorul!", era notată şi ultima dorinţă a celor executaţi. Unii 
dintre ei se considerau atât de vinovaţi, încât cereau să nu fie 
executaţi cu arma obişnuită, ci cu aruncătorul de grenade, ba chiar 
şi cu tunul dacă s-ar fi putut. Alţii ar fi vrut să fie bombardaţi, să nu 
mai rămână nimic din ei, să fie înmormântaţi cu capul în jos, să fie 
îngropaţi de vii în pământ sau să nu fie înmormântaţi deloc, ci să fie 
lăsaţi pe câmp, la mila sălbăticiunilor, ca în timpurile de demult. 
Nimeni nu ar fi putut să garanteze ce era adevărat şi ce nu în 
zvonurile acestea. La fel cum era imposibil de aflat ce urmăriseră 
complotiştii, şi ce Conducătorul. Uneori părea că cel care se lămurea 
primul era chiar el. Avea toată ţara la picioare, iar faptul că 
complotiştii îşi puneau cenuşă în cap îi dădea satisfacţia victoriei 
totale. Alţii duceau analiza mai departe. Sătul de dragostea celor 
fideli regimului, acum dorea altceva, ilogic la prima vedere: 
devotamentul trădătorilor. A celor în spatele cărora se aflau 
Occidentul, NATO, CIA. Se convinsese singur că le urăşte de 
moarte, dar în secret le iubea. La fel ca Tito, primul lui idol, oaia 
neagră de mai târziu. Cel care-i otrăvea zilele. Dar oaia neagră 
trecuse între timp dincolo, în vreme ce el îi supravieţuise. Noaptea, 
mai ales, îi venea să urle: De ce pe ăla îl acceptă lumea şi pe mine 



nu? Unde era piedica? Şi, în cele din urmă, crezuse că a descoperit 
secretul: chiar cei mai fideli dintre tovarăşii săi îl împiedicau. I se 
agăţaseră de poalele paltonului şi-l trăgeau în jos. Nu-1 lăsau să se 
bucure de destinul celuilalt. (Tu nu mă laşi să trăiesc.) îl ţineau de 
mâini, de guler, de cizmele însângerate: Trebuie să rămâi cu noi, să 
nu ne părăseşti. Fierbea de mânie: Haită lacomă de fideli, de ce nu¬ 
mi daţi drumul? (Tu mi-ai distrus sexualitatea.) Ia staţi aşa, o să 
vedeţi voi. Şi-i biciuia. Cu cât îl adorau mai mult, cu atât mai tare îi 
pleznea el. Uneori, printre urlete, avea impresia că-i aude făcând 
haz. Şi era convins că aşa şi e. La urma urmei, ei erau învingătorii, 
nu el. 

Afară, furtuna de zăpadă părea că se mai potolise. Besfort Y. Se 
simţea obosit. In năuceala aceea nu mai ştia nici el ce depănase în 
gând şi ce-i spusese Rovenei. Şi cu atât mai puţin ce auzise ea şi ce 
nu. 

Pe la cinci dimineaţa tresărise în somn. El o mângâiase delicat. Ai 
visat urât? Ea şoptise ceva ininteligibil. Apoi, pe jumătate adormită, 
îl întrebase: De ce vrei să încerci asta? 

El îşi ţinea pleoapele strânse, ca şi când aşa, la adăpostul 
somnului, i-ar Pi fost mai uşor să-i răspundă. 

De ce o fac? se întrebă singur, urmărind cu privirea fulgii rari de 
zăpadă. Ar fi vrut şi el să ştie. 

Apoi auzi din nou vocea cunoscută a beţivului. Nu e nevoie să ştii 
engleza, sir, ca să înţelegi că ţara asta e de rahat. 

O, Doamne, îşi zise, asta-mi mai lipsea. Din fericire, beţivul se 
lipise de un lungan roşcat. Crede-mă, domnule, încetul cu încetul. 
Europa se va islamiza. Iar în ţările arabe, când n-o să mai fie petrol 
şi totul va fi praf şi pulbere, o să se răspândească din nou 
creştinismul, aşa cum a fost acum două mii de ani. Nu, nu, îl 
contrazicea lunganul, încercând să-i întoarcă spatele. Dar celălalt 



nu-i dădea voie. M-ai ascultat până acum, ascultă-mă până la capăt. 
Şi, la fel ca acum două mii de ani, creştinismul o să încerce să revină 
în Europa, dar va fi prea târziu. Prea târziu, înţelegi? Too late! Pe 
acoperişul zgârie-norilor va cânta muezinul. Too late! înţelegi ce 
spun eu, domnule? Nu e nevoie să ştii englezeşte ca să înţelegi ce ne 
aşteaptă. 

Besfort căută un loc liber ceva mai departe, tot la fereastră. 
Ultimele falduri de zăpadă, desprinse parcă dintr-un văl de mireasă, 
se retrăgeau agitate. 

De ce făcea asta?... în cele două zile petrecute cu ea se întrebase 
mereu. Venea un moment în care toate argumentele lui deveneau 
confuze, până ce nu le mai pricepea nici el. Atunci căuta altele. 
Aveau să fie, fără îndoială, mai liberi. Nu numai ea, ci şi el. Deci 
amândoi. Fără suspiciuni şi certuri gratuite. Eliberaţi de rutină, de 
stresul ritualului, de gelozii, de lungile, pustiitoarele tăceri la telefon 
şi, în fine, de fatalitatea veşnicei ameninţări: despărţirea. Rovena 
încerca să-l urmărească. In felul acesta, ţie n-o să-ţi mai vină greu să 
te desparţi de mine. El se prefăcea că râde. Nu e vorba de aşa ceva. 
Prin asta, însăşi noţiunea de despărţire nu va mai exista. O caii girl 
şi un client, chiar să vrea şi tot nu se pot despărţi. Ei sunt, în felul 
acesta, dincolo de oglindă. Acolo unde multe dintre deşertăciunile 
lumii nu-i pot ajunge. 

Obosită, ea încerca să-l contrazică, dar fără prea mare convingere. 
Nu cumva el încerca astfel să reînvie dorinţa? Iar ea, devenind 
pentru el străină, necunoscută, poate chiar şi infidelă, să-l atragă 
mult mai mult? 

El nu ştia ce să-i răspundă. Nu putea spune nici nu. In realitate, 
posibilitatea aceea, ba chiar şi discuţia despre ea era stupefiantă. Ea 
spunea „nu, nu" cu o voce tânguitoare, care lui i se părea că sună 
mai degrabă a indecizie decât a împotrivire. Şi, în clipa aceea. 



îndoiala că poate, involuntar, propunerea îi convenea şi ei îi trecu 
fulgerător prin cap. 

Rovena îi pusese aceeaşi întrebare, iar el nu ştiuse nici de data 
aceasta să-i răspundă. 

Mă înnebuneşti, îi spusese ea. Chiar nu ţi-e frică, Besfort? Tu îmi 
ceri imposibilul... 

Acum nici el nu mai ştia dacă-i este teamă sau nu. Ceea ce simţea 
era că nu mai putea da înapoi. 

De ce făcea asta?... în cazuri asemănătoare, oamenilor le era uşor 
să spună: Nici eu nu ştiu. în realitate, el ştia, deşi se prefăcuse că nu 
ştie. Ştiuse mereu. Dar încercase s-o amâne. Ezitase. Explicaţia, însă, 
era mereu acolo. 

îşi spuseseră multe, dar numai cu jumătăţi de frază. Niciodată 
duse până la capăt. Iar frica desigur că exista. Dar nu de situaţia în 
sine. Frica ei, de el. A lui, de ea. A amândurora. 

O ştiuse chiar din primul moment, când ea, păşind uşor, venise şi 
se aşezase lângă el, în după-amiaza aceea greu de uitat. Tu eşti în 
plus pentru mine. întreaga lui fiinţă cunoştea adevărul acesta. 

Rovena era un fel de supliment pentru el. El încălca legea. Ce 
lege, nu ştia, dar că se afla în afara ei, da. 

Ea spunea ceva, el îi răspundea, dar cele rostite nu aveau nicio 
legătură cu ceea ce era în mintea lui. Fusese convins că un bărbat nu 
poate avea într-o viaţă întreagă mai mult de trei-patru femei 
superioare. Iar el îşi făcuse plinul. Era riscant să vrea mai mult. 

Enigma femeilor superioare îl obseda de ceva vreme. 
Particularităţile lor, ceea ce le deosebea de celelalte, de cele 
frumoase, era greu de explicat. O linie de demarcaţie, poate neclară, 
tremurătoare ca suprafaţa apei sau ca linia în care se îmbină două 
jumătăţi de oglindă, exprima natura lor instabilă. Fidele sau nu, 
deopotrivă, prinse permanent într-un joc, într-o iluzie, într-o pulbere 



de stea de care nu sunt conştiente nici chiar ele. 

Erai cu ele şi totuşi simţeai că-ţi lipseşte ceva. Te îmbrăţişau, îţi 
şopteau cuvinte de iubire, ţi se dăruiau, dar ştiai că asta nu e totul. 
Nu-mi lipseşte nimic, îţi spuneai, nu căuta mai mult decât îţi 
trebuie. Cu toate astea, mângâierile, lacrimile, vorbele lor dulci ţi se 
păreau incomplete. 

Chiar şi atunci când se prăbuşeau sub loviturile vieţii, iar tu 
credeai că au coborât în banal, ele rămâneau tot sus. Ca şi când le-ar 
fi apărat o pavăză nevăzută. Iar tu realizai că ea fusese cu tine, ba 
chiar îţi mai răsunau în urechi gemetele şi plânsul ei, şi totuşi 
spiritul ei, modelul acela imuabil rămăsese intact. Şi împotriva lui 
erai neputincios. Iar dacă asta te scotea din minţi, dacă dincolo de 
ceafa ei dulce, de buze, de sâni, de coapse şi de sexul pe care ea ţi le- 
a dăruit, ai fi încercat să-ţi întinzi dominaţia în zona aceea nevăzută, 
atunci ai fi aflat că singura cale pentru a ajunge la asta ar fi s-o ucizi. 

Când Rovena se aşezase pe canapea, aşa, într-o doară, ca o 
vrăbiuţă, în primul moment, în zona întunecată a imaginaţiei lui, 
exact aşa şi-a închipuit-o: ca pe o păsăruică luată în cătarea puştii. 

Era, fără îndoială, „una dintre ele". Cuvintele acestea aminteau 
oricui de o prostituată. Dar nu şi lui. Ea avea însuşirile femeilor 
superioare, sclipirile acelea, pulberea de stele din priviri. Şi el şi-a 
spus din nou că nu. Nu fusese niciodată un fustangiu, iar acum nici 
atât. Şi frazele cunoscute, de tipul: Deşi nu mai sunt tânăr, inima o 
am tânără, îl dezgustau. Avea impresia că pentru unii bărbaţi era 
invers. Nu trupul, ci inima le îmbătrânea mai repede. El făcea parte 
din categoria aceasta. 

Ori de câte ori se gândise la după-amiaza aceea, nu reuşea să 
descopere momentul în care abdicase şi se hotărâse să se implice. 

Ţăcănitul roţilor de tren e fondul potrivit, cum se pare, pentru a 
scormoni printre amintiri. Căci orice lucru are un ritm al lui. 



Câmpia era acoperită aproape în întregime de zăpadă. Nu era 
clar unde se afla. Uite cum, sub zăpadă. Europa este mai unită decât 
în proiectul pe care marii ei oameni politici şi-l imaginaseră. 

Zgomotul roţilor era monoton. Jocul cu Rovena, un joc banal, 
repetat de miliarde de ori, continuase mai mult decât îşi propusese. 
Ea devenise brusc dificilă. Iar opoziţia ei, ceea ce ar fi trebuit, de 
fapt, să-i crească valoarea, la el avusese un efect contrar. Era un stil 
mediocru, care n-avea nimic de-a face cu „ele". Besfort era convins 
că femeile superioare nu folosesc asemenea manevre, pentru că n-au 
nevoie de ele. Rovena îşi pierdea aceste calităţi. Acesta a fost, pare- 
se, principalul motiv pentru care invitaţia de a se întâlni fusese 
făcută cu indiferenţă, dacă nu chiar fără nicio tragere de inimă. 

La hotel, când i-a văzut sânii de fetiţă, deziluzia i-a lăsat locul 
unei mari uşurări. I s-a părut că astfel zeii îi oferiseră protecţia lor. 
Albă, zveltă, lipsită de apărare, nu numai că nu-i evoca o prezenţă 
feminină periculoasă, dar semăna mai mult cu o mică martiră. 

Dar această impresie a dispărut rapid. Câteva săptămâni mai 
târziu, împreună cu sânii revigoraţi brusc, ea recâştigase totul: linia 
invizibilă de demarcaţie, praful de stele din ochi, misterul. Privirea 
ei căuta cu nerăbdare scânteia din ochii lui, dar aceasta era absentă. 
Rostise în cele din urmă cuvântul „dumnezeiesc", dar ştia că ceea ce 
spunea acum despre sânii ei înfloriţi nu se potrivea deloc cu ceea ce 
gândise înainte. 

Era ceva pe invers în toată povestea asta. 

Şi, ca şi când asta n-ar fi fost destul, Rovena îi şoptea la ureche că 
sânii aceia erau opera lui. El îşi ascundea cu greu neliniştea. 
Cuvintele „m-ai lăsat gravidă" ar fi sunat de o mie de ori mai 
natural. Căci această relaţie ciudată, în care totul părea pe dos, nu-i 
trezea decât groază. 

Acum, cel lipsit de apărare era el, la fel ca în după-amiaza aceea 



de demult. Şi, la fel ca atunci, pe canapea, când ea i se păruse o 
păsăruică ameninţată, auzise o voce din interior: Această relaţie nu e 
de dorit. 

Printre cel două-trei vise avute, era unul pe care nu dorea să şi-l 
amintească. Era de nesuportat privirea ei, care încerca să-i abată 
atenţia de la semnul ce cobora de pe gât pe pieptul alb, o zgârietură, 
pesemne, care semăna când cu o cruce, când cu linia subţire a unei 
vânătăi. 

în vacarmul trenurilor cu care străbătea Europa de la un capăt la 
altul, îşi imaginase, de zeci de ori, că se desparte de ea. Data 
viitoare, îşi spunea. Data viitoare va fi şi ultima întâlnire. Dar 
Balcanii erau în flăcări şi atunci totul se amâna de la sine. 

Te-ai gândit la despărţire chiar atunci? Chiar înainte de a-mi 
spune că nimic nu mai e ca înainte? Răspunde-mi, te rog. în vreme 
ce eu, din hotel în hotel, îmi spuneam că suntem fericiţi, tu nu te 
pregăteai decât pentru asta? 

Răspunsurile erau dificile, uneori imposibile. 

Cine putea şti, prin ninsoarea asta, pentru ce se pregătea? Porneai 
într-o direcţie şi, deşi ştiai că nu este cea bună, te prefăceai că totul e 
OK. 

Se convinsese singur, apoi o convinsese şi pe Rovena, că 
merseseră la Lorelei ca să-şi revigoreze sentimentele, dar în sinea lui 
ştia că scopul fusese altul. Acolo voise să-şi clarifice îndoielile 
geloziei, durerea dinaintea despărţirii, suspiciunea trădării. Ca un 
boxer care se antrenează pentru a încasa loviturile fără prea multă 
suferinţă, el era pregătit s-o vadă mângâiată de altul chiar sub ochii 
lui. 

La fel ca toate micile sălbăticiuni lipsite de apărare, la ceasul acela 
fatal şi ea avea să devină vulnerabilă. 

Ştia că alianţa lui cu şleahta răului, în care se aflau josnicia. 



interesul, prefăcătoria şi cuţitul înfipt pe la spate nu era de dorit şi 
că, într-o zi, cortegiul acela avea să-i devină duşman. Dar nu-i păsa. 

Din mulţimea de rele, cel mai favorabil lui, dar şi cel mai cumplit 
pentru Rovena, era să o transforme într-o caii girl. Era singura 
posibilitate de a-i smulge coroana de pe cap. Altfel, cu diadema 
aceea şi cu prezenţa ei naturală, aşa cum o cunoscuse în urmă cu o 
sută de ani, pe canapea, într-o după-amiază la Tirana, Rovena nu 
mai era de acceptat. Căci anii, în loc să-i estompeze chipul, i-1 
făcuseră şi mai expresiv. 

Această nouă mască, cu toate zorzoanele ei, era ultima lui 
speranţă, după care nu-i mai rămânea decât... decât... Ce rămânea 
după masca aceea plină de înflorituri? Poate o paloare, un văl de 
abur peste sticla oglinzii, pe care l-ai fi putut confunda cu o 
dispariţie, cu o fugă, ajungând apoi la ideea cumplită a ceva... Ceva 
ce seamănă cu moartea. Era uimit şi el de apariţia bruscă a gândului 
acesta. Apăruse în creierul lui dintr-odată, în linişte, ca pe un teren 
gol. Şi stătea acolo înţepenit, materie inertă, fără formă, într-un timp 
incert. Ba chiar, mai lesne decât uciderea în sine era uşurinţa de a o 
pune în fapt. O crimă nu era ceva greu de înfăptuit în Europa, dar în 
Albania, în anii aceia, era şi mai uşor. Moteluri mici, departe de 
lume, unde pentru două mii de euro să dispară orice urmă, se 
găseau peste tot. 

Besfort Y. Clătină din cap, cum făcea ori de câte ori voia să scape 
de un gând nesuferit. 

Nu-i nimic real, îşi spuse. Gândurile sunt ca secvenţele visului, 
care, aşa cum vin, nemotivate şi fără nicio logică, tot aşa se şi duc. 

Şi-o imagină pe Rovena dormind cu genunchii strânşi pe 
canapea, pe una de tren sau pe cea din după-amiaza aceea de 
demult, şi i se făcu dor de ea. 

înainte de a auzi ceva, Besfort simţi damful de băutură. Tabelele 



astea cu distanţele şi localităţile sunt greşite, nu e nevoie să ştii vreo 
limbă străină pentru a pricepe asta. 

Besfort Y. Se întoarse spre ieşire. 

Se simţea ostenit, iar zgomotul roţilor îi sporea neliniştea, 
întrebarea Rovenei, însoţită de ţăcănitul roţilor, se repeta fără milă: 
de ce o făcea, ce voia, de ce. Căuta, fără îndoială, imposibilul. La fel 
ca şi celălalt... dictatorul... dragostea trădătorilor... 

Monstrule, ne-ai contaminat pe toţi, îşi zise. 


8 

Săptămâna a douăsprezecea. Zona cealaltă. 

Trei capitole din Don Quijote 

Chiar el o numise primul aşa, „zona cealaltă". Apoi amândoi, 
absolut natural, ca şi când ar fi vorbit despre zona euro sau despre 
spaţiul Schengen. 

îi trimisese biletul de avion să vină în Albania. împreună cu un 
scurt mesaj: Cu ocazia asta îţi vezi şi familia. Cred că-ţi convine. 
Sunt foarte curios. B. 

O bucată de vreme ea şi-a fixat privirea pe cuvântul „curios". Era 
ceva ciudat. „Sunt foarte curios" părea să spună altceva: Mi-e tare 
dor. 

îi răspunsese în acelaşi stil: Mulţumesc pentru bilet. Şi eu sunt la 
fel de curioasă. R. 

Fie ce-o fi, îşi spusese în sinea ei. Numai să-l întâlnească. 

Era normal să fie amândoi curioşi. Se aflau pentru prima oară în 
dimensiunea cealaltă. Acolo unde totul era diferit, începând chiar cu 
limba. 



într-una din rarele discuţii telefonice de dinaintea întâlnirii, ea îşi 
exprimase mirarea cu următoarele cuvinte: Ce ciudat că asta se 
întâmplă la Tirana. 

Cealaltă surpriză fusese atunci când el o anunţase că se vor 
întâlni la un motel. Fără a o lăsa să răspundă, o îndemnase să nu fie 
îngrijorată. In ultima vreme, asta e ceva obişnuit în Albania. 

După-amiază târziu trecuse cu maşina pe străduţa ei ca s-o ia. îi 
văzu de departe silueta elegantă şi, cine ştie de ce, zise: O, Doamne. 

în vreme ce goneau pe autostradă spre Durres, îi privi cu coada 
ochiului profilul. Avea paloarea aceea pe care şi-o imaginase. 
Străină, de păpuşă japoneză cu obrazul pudrat. Nu o dorise 
niciodată cu atâta ardoare. 

Maşina părăsi autostrada şi se abătu pe şoseaua ce însoţea linia 
litoralului. Pe ambele laturi restaurantele şi hotelurile îşi aprinseseră 
reclamele. Ea se însufleţi citindu-le firmele cu voce tare. Hotel 
Monte Carlo. Bar Cafe Viena. Motel Z. Motel Discreţia. New Jersey. 
Hotel Regina Mamă. 

Cum e posibil? se întreba din când în când mirată. Când s-au 
deschis toate astea? 

Motelul lor era mai discret, aproape în întuneric, printre molizi. 
Se înregistrară cu nume false. Patronul le arătă camera. Restaurantul 
era la etaj. Dacă doreau, puteau primi cina în cameră. 

Camera era primitoare, îmbrăcată în tapet vişiniu. Pe pereţi, 
câteva tablouri cu scene semierotice. Cada băii avea pe laturi un 
basorelief cu femei dezbrăcate. 

Ce ciudat... Au fost singurele cuvinte pe care ea le-a rostit, în 
vreme ce trăgea draperiile pentru a vedea păduricea de molizi şi 
ţărmul întunecat. Sprijinit de tăblia patului, el o privea învârtindu-se 
prin cameră, ca o umbră. 

Să mă duc să mă pregătesc? 



El dădu aprobator din cap. Simţea că nu are destul aer în plămâni 
şi, în plus, îl cuprinsese o ameţeală plăcută. Doamne, oare ce 
înseamnă acum „să mă pregătesc"? Fireşte, altceva decât înainte... 

Veiozele dădeau o lumină palidă. Imaginându-şi-o în timp ce se 
dezbracă, avu senzaţia că inima îi bate din ce în ce mai rar. Era 
normal ca totul să fie diferit, iar ea să întârzie mai mult. 

La un moment dat i se păru că n-o să mai iasă de acolo. Ceva mai 
apoi, îşi zise: întârzie cam mult. Nu se mai auzeau nici zgomotele 
discrete cu care fusese învăţat. 

Coborî din pat şi încet, ca un somnambul, păşi spre baie. Uşa era 
întredeschisă. O împinse şi intră. Rovena, zise. Dar ea nu era. 
Obiectele de toaletă, pieptenele, flaconul de parfum, rujul, erau 
toate acolo, pe suportul oglinzii. O pereche de chiloţi de mătase 
bleu, transparenţi, lăsaţi pe marginea căzii, păreau că fac parte din 
ornamentele băii. Rovena, spuse din nou ceva mai tare. Cum de 
putuse pleca aşa? Pe nesimţite, fără cel mai mic zgomot. 

Privi încă o dată lucrurile ei în oglindă, apoi îşi privi chipul, care- 
i păru necunoscut. Ai avut-o şi ai pierdut-o, se apostrofa singur. 

Brusc, se întoarse, căci i se păruse că o vede. Nu, nu era ea, ci 
imaginea ei în oglindă. Pe un basorelief, una dintre femei îi semăna 
extraordinar. Cum de nu observase până acum? Deodată, înţelese că 
se înşela. Nu era figurina de ceramică, ci ea însăşi. Strecurată în 
forma aceea care îi semăna uluitor. Erau chiar ceafa şi sânii ei, şi 
pântecul ei de marmură albă, toate îndepărtate, străine, aşa cum le 
visase în nebunia lui. Dementule, îşi spuse. 

îi venea să plângă, aşezat pe marginea căzii, cu capul în mâini. 
Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Trăia un coşmar. Un coşmar 
nesfârşit. Brusc, simţi cum cineva îl mângâie pe păr. Rămase cu ochii 
închişi, de teamă să nu vadă braţul de marmură din basorelief 
atingându-1. Tresări numai atunci când îi auzi glasul: Besfort, 



dormi? 

Rovena stătea în picioare, de partea cealaltă a patului, iar halatul 
de baie al hotelului îi dezvelea picioarele goale. 

Nu ştiu ce-i cu mine, zise el. Am aţipit. 

Erau aceiaşi sâni şi acelaşi pântec de marmură pe care le văzuse 
cu câteva minute înainte de a-1 cuprinde somnul. 

O trase spre el excitat, brutal, ca pentru a se convinge că este 
făcută din carne şi sânge, iar ea se lăsă în voia lui. Stăteau lipiţi unul 
de altul şi el îi simţea căldura trupului, cu excepţia buzelor, rămase 
ostatice basoreliefului. Cu o mişcare pe care o simţiră amândoi ca pe 
o lovitură în coşul pieptului, buzele lor se evitară dureros, fără a 
îndrăzni să încalce pactul milenar dintre client şi prostituată: nu 
trebuiau să se sărute. 

îşi lipi atunci buzele de pântecul ei, apoi coborî mai jos, şi mai jos, 
spre locul întunecat în care legile erau altele şi pactul, la fel. 

După ce se liniştiră, înainte ca el s-o întrebe: Cum a fost? ea îi 
şopti la ureche: Dumnezeiesc! 

El o mângâie pe păr. 

Afară se înserase de-a binelea. 

înainte de cină, el îi propuse să facă o plimbare pe ţărmul mării. 
Era întuneric beznă. Ici-colo, gardurile de fier ale vilelor abia se 
zăreau. 

Ea se sprijini de umărul lui. Foşnetul valurilor le acoperea 
cuvintele. Ea îl întrebă dacă nu cumva luminiţele din zare ar fi putut 
fi de la vila regelui Zogu. El îi răspunse că era posibil. Moştenitorul 
tronului şi câţiva însoţitori erau de câteva zile în Albania. Şi regina 
Geraldina. Presa scrisese că nu mai avea mult de trăit. 

Incredibil, zise ea. El vru să ştie ce i se părea incredibil şi ea 
încercă să-i explice, fără să fie sigură că el o aude sau nu. Incredibile 
erau localurile cu denumiri hollywoodiene de pe marginea şoselei. 



şi vilele, şi piscinele care doar se ghiceau, şi comuniştii transformaţi 
în patroni, şi foştii burghezi transformaţi în naiba mai ştie ce, şi 
luminiţele Curţii Regale, care-ţi trezeau în suflet atâta nostalgie. 

Şi ei, fără un motiv precis, îi veni să plângă. Dar cu adevărat 
incredibil era el, cu nebunia lui şi, fireşte, ea însăşi, care îl urma prin 
bezna aceea. 

La întoarcere găsiră cu greu drumul înapoi. Lasă-ţi gulerul 
paltonului ridicat, îi zise el când se apropiară de motel. Ea vru să-l 
întrebe de ce, dar îşi aminti de numele false şi tăcu. Cina o 
comandară în cameră. Fel de fel de delicatese. Vinuri scumpe, 
desigur. Patronul le recomandă vânat, abia primit, şi vin italian. 
Gaia, preferat până şi de prim-ministru. Parcă nu prea-mi vine să 
cred, spuse Besfort. Şi totuşi, nu-1 contrazise. 

Când patronul ieşi, privirile celor doi se întâlniră cu tandreţe. 
După un asemenea moment, de obicei urmau cuvintele „ce fericită 
sunt cu tine!". El le aşteptă, apoi, văzând că ea nu poate să-şi 
depăşească reţinerea, îşi lăsă privirea în jos. 

Nimic nu mai era ca mai-nainte, într-adevăr. 

Ea îi spuse ceva, ceva ce el nu înţelese, ca şi când i-ar fi vorbit într- 
o limbă necunoscută. Cum? o întrebă în şoaptă. A, da, ea îl întreba 
dacă nu doreşte s-o vadă îmbrăcată mai şic, cum se spune, la cină. 

Sigur că da, îi răspunse. Iar în sinea lui adăugă: Chiar ca o caii 
girl. 

Rochia de catifea neagră îi scotea în evidenţă albul orbitor al 
umerilor, ce ar fi putut înnebuni pe oricine. Nu-i venea să creadă că 
se culcase de sute de ori cu ea. Şi nici că o făcuse chiar în seara 
aceea. 

Puţin mai devreme, pe ţărm, când am văzut luminile vilei lui 
Zogu, mi-am amintit ce mi-ai spus despre falşii complotişti. 

A, da? 



Nu e nimic ciudat. Nimic din ce-mi spui tu eu nu uit, şi-şi atinse 
fruntea cu degetul, cum fac oamenii când îşi râd de ei înşişi. In cele 
trei săptămâni cât mi-am scris capitolul din lucrarea de diplomă în 
care este vorba despre comploturile împotriva lui Zogu, numai la 
asta m-am gândit. 

Şi cum erau comploturile acelea? 

Ea râse. Era îmbujorată din pricina vinului. 

Acelea, cel puţin, nu erau false. 

De asta nu mă-ndoiesc. O să-mi povesteşti despre ele, nu? 

Din felul cum s-au privit, se putea înţelege că amândoi au gândit 
acelaşi lucru: cel puţin, ora aceea de după miezul nopţii avea să fie 
la fel. 

Tu o să-mi povesteşti despre comploturile împotriva regelui, iar 
eu despre altceva. 

Chiar aşa? făcu ea. Ce bine! 

Povesteşte-mi, zeiţă, despre comploturi, despre comploturile 
adevărate. 

Dar şi noi ne-am dat nume false la recepţie, zise Rovena 
şmechereşte. 

El nu răspunse. Iar chipul îi rămase lipsit de expresie. 

Ea continua să-l privească şăgalnic, dar profilul lui părea şi mai 
împietrit decât privirea. 

Ţii minte când am fost prima dată la Lorelei? o întrebă brusc, ca 
trezit din somn. 

La clubul de întâlniri? Ce-ţi veni cu asta? se miră Rovena. A fost 
acum patru sau cinci ani, dacă nu mă-nşel. 

El râse. 

Nu patru-cinci ani, ci patru-cinci secole. 

La fel de zâmbitoare, ea îl aşteptă să se aşeze în faţa ei. 

Patru-cinci secole, sau n-am auzit eu bine? 



Ai auzit bine, spuse Besfort şi respiră adânc. îţi aminteşti când am 
intrat în club? Nu numai noi, dar, intrând acolo, roti ceilalţi aveau o 
ezitare, o teamă mai curând, că renunţă la tabuuri. 

Era conştient că ea nu va putea uita niciodată după-amiaza aceea 
târzie când, învingându-şi reţinerea, se pregăteau să meargă la club. 
învârtindu-se prin cameră, vorbeau, cine ştie de ce, cu voce scăzută. 

Din toată tulburarea aceea, partea cea mai ciudată a fost 
întârzierea ei la baie. Prin uşa întredeschisă, el îi urmărea mişcările: 
cu trusa de machiaj în faţa oglinzii, sprâncenele, cozile ochilor... Era 
pentru prima oară când o vedea pregătindu-se nu numai pentru el, 
ci pentru toţi bărbaţii de acolo... 

Normal că-mi amintesc, îi răspunse ea. Besfort o privea aţâţat. 
Toţi credeau că e o experienţă nouă, modernă, deşi ea e veche de 
câteva sute de ani. Cel puţin ăsta de aici a descris-o încă de acum 
patru secole. 

Şi Rovena citi cu glas tare titlul volumaşului: Miguel de 
Cervantes, Povestea curiosului nestăpânit. 

Dar e vorba despre un capitol din Don Quijote, nu? întrebă ea. 

Tocmai asta e, înainte de a-şi publica traducerea din Don Quijote, 
Fan Noii 4 a scos pe piaţă chiar acest fragment, ca să-şi promoveze 
opera, cum am spune noi astăzi. Este, fără doar şi poate, primul 
proiect al actualelor cluburi de întâlniri. 

Ciudat, nu-i aşa? se miră ea. 

Şi gândeşte-te că Noii a fost considerat cel mai intransigent 
episcop al Albaniei. Complotist şi el. Tu poate ştii mai bine. 

Nu complotist, ci prim-conjurat, cum se spunea pe atunci. A luat 
parte la cel puţin trei comploturi. 

Nuvela e ciudată, spuse Besfort. 

O citise cu creionul în mână, aşa cum descifrezi un text misterios. 


4 Fan S. Noii, prelat, om politic şi scriitor albanez (1882-1965). 



în timp ce ea o răsfoia curioasă, el i-o luă din mână cu blândeţe. 

După cină poţi să-ţi arunci ochii pe ea. 

El ridică paharul. 

Vinul e minunat, dar cred că am băut deja prea mult, zise Rovena. 

Roşeaţa din obraji părea legată firesc de dorinţa de a face 
dragoste. La intrarea în Lorelei fusese extrem de palidă. Văzând-o, 
nu se îndoise că în sufletul ei se dădea o luptă aprigă între îndoieli şi 
ispita păcatului. 

Eu mă duc la duş, zise Besfort. Iar tu o să ai timp, dacă vrei, să 
răsfoieşti cărticica. 

Sigur că da, răspunse ea. Abia aştept. 


9 

Aceeaşi noapte. Textul lui Cervantes 

Sub şuvoaiele de apă fierbinte, Besfort încerca să-şi imagineze în 
ce fel îşi închipuia Rovena oraşul medieval spaniol şi pe cei doi 
prieteni, Lothario şi Anselmo. Şi, alături de ei, pe Camilla cea dulce, 
logodnica celui din urmă, cea care devine, fără să vrea, motivul 
distanţării lui Lothario de prietenul său. Cei doi, proaspăt căsătoriţi, 
observă lucrul acesta şi se întristează. 

Besfort îşi imaginează degetele fine ale Rovenei întorcând 
paginile. 

Cei doi însurăţei se întristează, aşadar. Ei îl conving pe Lothario 
să-i viziteze, acesta vine, dar este foarte sfios. Se teme de bârfe. 
Celor doi, însă, nu le pasă. Umbra de supărare pe care Lothario o 
observă pe chipul prietenului are o altă cauză. Intr-o zi, Anselmo îşi 
deschide inima. Există ceva ce-1 roade. îl înnebuneşte. Lireşte că este 
fericit cu tânăra-i soţie, dar gândurile îl torturează întruna. El 



bănuieşte ceva. Şi Lothario să nu se mai zgâiască aşa la el. Se 
îndoieşte tocmai de fidelitatea Camillei. 

Besfort ştie că degetele iuţi ale Rovenei tremură de nerăbdare. 

Stai, îi zice Anselmo amicului său, când acesta vrea să spună 
ceva. Ştiu ce vrei să-mi zici. Ştie, de asemenea, că soaţa îi este 
cinstită. Da, dar... Poţi spune despre o femeie că e bună, dacă n-a 
avut ocazia să fie şi rea? 

Besfort parcă vede genele şi sprâncenele Rovenei, conturate cu 
atâta grijă, zbătându-se speriate ca nişte aripi de porumbiţă sub 
furia furtunii. 

Lothario face tot ce poate ca să-şi liniştească prietenul. Dar boala 
celuilalt nu are leac. Ca posedat de diavol, se lasă dominat de 
îndoieli. In cele din urmă, îi face prietenului o propunere sinistră. 
Lothario, prietenul dintotdeauna, el şi numai el îl poate elibera de 
obsesii. Şi nu e decât o singură cale ca să se convingă de fidelitatea 
Camillei. Periculoasă, e drept, dar sigură. S-o pună pe femeie la 
încercare. Pe scurt, Lothario să o provoace. Cu gânduri, chipurile, 
necurate. 

Besfort îşi imaginează cum degetele nervoase ale Rovenei dau 
paginile înapoi, ca să recitească vreun pasaj. Obrajii ei au o strălucire 
rece. Ca şi rubinul inelului, de altfel. 

Indignat, Lothario respinge propunerea. Se simte profund jignit. 
Se ridică să plece. Definitiv. între timp, un cuvânt al lui Anselmo îi 
atrage atenţia. O ameninţare. Dacă el nu acceptă, un altul, un străin 
va accepta cu siguranţă. Un trecător oarecare. Un beţiv sau un 
curvar. 

Lothario îşi ia capul în mâini. Ameninţarea aceasta îl convinge. 
Acceptă ticăloşia, mai exact se preface că acceptă. Pentru a-şi trage 
prietenul pe sfoară, aşa cum faci cu un nebun. Şi astfel, când vine 
momentul probei, singur în faţa Camillei, nu are nicio reacţie. 



Anselmo aşteaptă nerăbdător finalul. Lothario îi spune: Camilla e 
mai curată decât cristalul. Albă ca zăpada Alpilor. Neprihănită la fel 
ca ea. L-a făcut de râs. L-a împins cu dispreţ. L-a ameninţat că-1 
denunţă soţului. 

In loc să se calmeze, Anselmo devine şi mai furios. Trădătorule! 
îi spune. Mincinosule! Te-am văzut prin gaura cheii. Am văzut tot. 
Cum stăteai de pomană. Prieten eşti tu? Acum să mă vezi, când o să 
aduc un curvar adevărat. Un stricat şi un client al bordelurilor. 
Măcar ăla n-o să mă mintă. 

Lothario se chinuie să-l liniştească. îi cere iertare. Şi o a doua 
şansă. O dovadă de prietenie. Ultima. Numai să nu aducă vreun 
derbedeu. 

în final, se împacă. Pun la cale planul. Anselmo va pleca la ţară. 
Lothario va rămâne acasă. Trei zile şi trei nopţi. Asta este porunca 
lui Anselmo. Supărată, Camilla acceptă. E prima noapte. 

Besfort închide duşul, curios să audă respiraţia accelerată a 
Rovenei. 

Sunt doar ei doi, Lothario şi Camilla. Cinează împreună. Beau 
puţin vin. Privesc focul din vatră. 

Textul este scurt, foarte scurt. Lothario îi declară iubire. Camilla 
se apără cu disperare. Dar rezistenţa ei are o limită. Şi ea cedează. 
Textul este nemilos. Doar cuvântul „cedează" apare de două ori. Da, 
Camilla a cedat. 

Besfort este sigur că, ajunsă aici, Rovena a închis ochii. Din câte 
femei cunoscuse, niciuna nu avea expresia aceea de dăruire totală în 
momentul în care închidea ochii. Aşadar, ea a închis ochii. Poate ca 
să simtă mai bine textul. Să se identifice cu el. îi pare rău că eroina a 
cedat? S-ar putea ca, dimpotrivă, să fi aşteptat cu sufletul la gură... 

La intrarea în clubul Lorelei, Besfort i-a pus, cine ştie pentru a 
câta oară, aceeaşi întrebare. îi plăcea sau nu ceea ce făceau? Dar 



chipul palid al Rovenei nu-i oferea niciun răspuns. 

în cele din urmă au intrat şi, câteva minute mai târziu, se 
acomodaseră deja, ea, complet dezbrăcată, doar în bikinii ei 
transparenţi, cum era regula, el ceva mai îmbrăcat. Aşa au păşit prin 
ceaţa artificială, până ce în faţă le-a apărut un pat uriaş. S-au aşezat 
pe el, să-şi mai revină. Odată cu uimirea lor, în jur se risipea şi ceaţa, 
aşa că au putut să vadă ce se întâmplă acolo. Erau o mulţime de 
paturi, unele goale, altele nu. Un cuplu chiar făcea dragoste, 
împrejur se foiau fel de fel de oameni. Femei numai în chiloţi, 
uneori chiar fără. Bărbaţi în slip. Alţii, singuri, se învârteau ca 
bezmetici. Câte unul îi ducea iubitei de băut. Totul era calm şi 
liniştit. Tu ai cei mai frumoşi sâni de aici, îi şopti el. Rovena avea o 
privire molatică. El şi-a repetat remarca. Ea şi-a strâns la piept unul 
din genunchi. Manevră care i-a descoperit zona întunecată a 
pântecului. Tocmai în punctul acela, unde slipul nu-i mai acoperea 
nuditatea, unul dintre bărbaţi privea insistent. Toţi te doresc, îi şopti 
el. Chiar aşa? Şi partea aceea... îl înnebuneşte pe tipul de colo. Văd, 
spuse ea. Totuşi, nu făcu nicio încercare de a se acoperi. în 
Antichitate, nu mai ştiu unde, se făcea sex în locurile publice, zise 
Besfort. A, da? Era ceva serios, fără pic de vulgaritate, chiar un 
ritual, ceva aproape solemn, ca festivităţile de astăzi. Ea îl prinse de 
mână. Şi noi? Aici? o întrebă el. Ea dădu din cap. Da. Mai stai un 
minut, eu nu mi-am revenit complet. Brusc, a tresărit şi şi-a tras 
piciorul. Bărbatul celălalt se apropiase şi încerca să-i pipăie glezna. 
Nu te speria, îi zise Besfort. Cu o privire de câine bătut, celălalt 
dădu înapoi. Este un semn, mi se pare, spuse Besfort. A cerut voie 
să facă dragoste cu tine. Ea îşi muşca degetele. 

în jur era aceeaşi atmosferă de sectă secretă. Dăm o tură? îl 
întrebă ea. Ridicându-se, îl luă de mână, iar el o lăsă să meargă 
înainte. Ca Virgiliu, îşi zise el. în timpul acesta, privirile li se opriră 



pe una dintre uşi pe care scria „Masaj"... 

Besfort tocmai îşi terminase duşul. Cu siguranţă că Rovena a 
ajuns la ultimele pagini ale nuvelei. Anselmo s-a întors de la ţară, 
curios să afle deznodământul. Desigur că Lothario îi spune altceva 
decât ceea ce se întâmplase. Anselmo pare fericit. Lothario vine şi 
pleacă acum de la ei ca din propria casă. Marea păcăleală a reuşit. 
Totul e cu susul în jos. Cu cât e lăudată mai insistent, cu atât mai 
mult decade Camilla. Lothario, la fel. Până ce, într-o noapte, se 
întâmplă nenorocirea. Deci, într-o noapte, mai exact într-o dimineaţă 
devreme, Lothario, orbit de gelozie, vede un necunoscut care iese pe 
furiş din casa lui Anselmo. Camilla are un nou iubit, îşi zice el. 
Derbedeu, curvar, vagabond. Sunt cuvintele lui Anselmo, dar spuse 
în alte împrejurări. 

Besfort trăise mereu cu impresia că povestea se termina aici. 
Sfârşitul istoriei, turbarea lui Lothario, jurămintele de răzbunare, 
confuzia cu servitoarea, fuga celor doi păcătoşi, scandalul şi, în cele 
din urmă, moartea celor trei: unul din nebunie, altul în război, iar 
Camilla în singurătatea mănăstirii, toate acestea Besfort nu le citise 
niciodată cu atenţie. 

Uscându-şi părul, îşi zise că Rovena citise cu acelaşi nesaţ ca şi el 
ultimele pagini ale povestirii. 

Deschise încet uşa de la baie şi, din prag, o zări întinsă pe spate, 
cu privirea fixată în tavan. Cartea, deschisă, era alături. 

în cele din urmă, privirile li se întâlniră. Ochii ei erau goi, ca 
după o ceartă abia încheiată. Dialogul se lega cu greu. In concluzie, 
ea îl întrebă de ce-i dăduse cărticica. 

El ridică din umeri. De ce? Fără niciun motiv. 

Tu rareori faci ceva fără niciun motiv, Besfort. 

Să spunem că am avut un motiv. Ce e rău în asta, după tine? Ce 
gânduri ascunse? Rovena nu-i răspunse. El zise că a fost convins că 



ea a citit romanul. Don Quijote ? Sigur. în liceu, la orele de literatură. 
Lupta cu morile de vânt. Dulcineea din Toboso. Dar nu-şi amintea 
mare lucru. 

Besfort, fii sincer, tu mi-ai dat-o s-o citesc pentru că ţi se pare că 
seamănă oarecum cu povestea noastră, adică cu noi doi? 

Seamănă oarecum? Besfort râse. Nu oarecum, ci sută la sută. Şi 
nu numai cu noi, ci cu toţi. O mângâie pe păr înainte de a se întinde 
lângă ea. Găsindu-şi cu greu cuvintele, încercă să-i explice că 
povestea aia e un exemplu, un soi de încercare diabolică prin care, 
cu voie sau fără voie, trec milioane de cupluri. 

Rovena se străduia să-l înţeleagă. Era un text cu mesaj ascuns, 
deci trebuia să-i găsească cheia. Nu mă privi aşa, ca şi când aş vorbi 
aiurea. 

Ea îi atinse mâna cu tandreţe. 

El îi spuse că apreciase întotdeauna la ea privirea aceea duioasă 
de infirmieră şi că nu întâmplător se zice că infirmierele sunt atât de 
bune la pat. Numai că el nu e nebun, cum îşi închipuie ea. 

Rovena îl mângâie din nou pe mână. Nu, ea nu crede asta. Dacă s- 
ar fi întrebat cineva cine e nebun şi cine nu, cu siguranţă că amândoi 
sunt în egală măsură săriţi de pe fix. Cel puţin într-o privinţă. 

Te gândeşti la Lorelei? o întrerupse el. 

îşi amintiră din nou seara aceea, inclusiv aluzia la povestea 
curiosului imprudent. în esenţă, ambele situaţii erau asemănătoare, 
aproape identice. Iar cuvintele „încercare diabolică" nu fuseseră 
rostite degeaba. Totul, în istoria aceea, îţi amintea de lumea de 
dincolo, dar, spre deosebire de cea cunoscută, era un alt soi de 
infern, fără tortură şi cazane cu smoală, ci blândă, diafană, vecină cu 
viziunile precreştine. 

îşi amintiră apoi de uimirea lor iniţială, mersul prin ceaţă şi patul 
uriaş care le ieşise înainte ca un liman al salvării. Apoi, plimbarea 



până la bar pentru o băutură şi mai departe, până ce mersul ei a 
devenit tot mai lasciv, şi mătasea, şi unduirea fină a şoldurilor, până 
în clipa în care le-a apărut în faţă cuvântul „Masaj". 

Vrei? o întrebase el mai mult din ochi, decât cu glas tare. Ezitarea 
ei a fost scurtă. Dacă el nu se supără... 

Uşa s-a închis în urma ei, iar el s-a întors să găsească un loc unde 
s-o aştepte. Văzu de departe patul lor, încă neocupat. Se aşeză pe el, 
apoi se întinse sprijinit în cot. Ulise însingurat, aruncat acolo de 
valuri. în vuietul mării. în jurul lui agitaţia continua. O pereche se 
opri în faţa lui şi cei doi se sfătuiră un minut. Femeia făcu un pas 
înainte, se aplecă şi-i atinse glezna. Besfort zâmbi forţat. Ar fi vrut să 
dea o explicaţie, să spună, de pildă, că femeia e foarte apetisantă şi 
stilată, dar că el este foarte trist. Şopti î'm sorry, dar cei doi se 
aplecară cu atâta graţie pentru a-şi lua la revedere, încât el se simţi 
într-adevăr trist. îi urmări o bucată de vreme din priviri cum se 
îndepărtau braţ la braţ, fără a găsi destulă voinţă pentru a-i urma şi 
a le spune: Aş fi vrut tare mult să stăm împreună, nobilă doamnă şi 
stimate domn, cu plictisul vostru aristocratic, pe patul acesta de 
ocazie pe care destinul ni l-a scos în faţă... Se simţea într-adevăr 
trist, dar era un altfel de tristeţe. Gândul îi zbura când şi când la 
Rovena. I se părea că este foarte departe, sorbită de vârtejul de stele 
din altă galaxie, aşa cum nu vezi decât în imaginile de ultimă oră ale 
universului. Teama că nu s-ar mai fi putut întoarce de acolo i se 
părea firească, deşi gândul că petrecuseră atâţia şi atâţia ani frumoşi 
împreună îi dădea un sentiment de împlinire. Era curios de unde i 
se iscase moleşeala aceea neobişnuită, ca şi când ar fi fost drogat. 
Poate că era stresul unei zile extenuante sau venise momentul să-şi 
facă analiza Doppler, cum insistase medicul. 

Vârtejul din capul lui nu dădea semne că s-ar potoli. O femeie cu 
lacrimi în ochi, cu o lalea în mână, părea să caute pe cineva. Besfort 



nu s-ar fi mirat să-i întâlnească printre cei prezenţi pe cunoscuţii săi 
de la Consiliul Europei, cei de la care aflase iniţial adresa clubului. 
Rovena întârzia. Femeia care plângea trecu din nou. In locul lalelei 
avea acum în mână o hârtie cu antet. Căuta pe cineva. Besfort era 
sigur că, dacă s-ar fi apropiat de ea, ar fi putut vedea pe hârtia aceea 
antetul TPI. Tribunalul Internaţional de la Haga. 

Citaţie la proces! Prostii, îşi spuse. Du-te învârtindu-te cu hârtiile 
alea! Şi, totuşi, întoarse capul în altă parte pentru a evita privirea 
femeii. 

Aţipi aşa de câteva ori până ce Rovena reveni, în sfârşit. Parcă 
ieşea dintr-o negură. De la zeci, poate sute de ani depărtare. Fireşte 
că nu mai era tot ea. Albul ochilor îi strălucea ameţitor. Şi nu avea 
chef de vorbă. 

Când m-am întors păreai venit de pe altă planetă, îi spuse. Am 
aşteptat să mă întrebi cum a fost. 

Chiar nu ştiu de ce n-am făcut-o, zise el. Poate gândul că tu, chiar 
să vrei, n-ai fi putut să-mi spui adevărul. 

Poate, răspunse ea. Sunt momente când se întâmplă aşa. 

El trase aer în piept. 

în multe cazuri. Şi este într-adevăr ciudat că sentimentul cel mai 
frumos de pe lume, dragostea, este cel care suportă cel mai greu 
adevărul. 

Nu ştiu ce să-ţi spun, zise ea. 

Acum e altceva. Acum eşti o femeie liberă. Suntem altfel acum. 
înţelegi? Acum suntem cu totul alţii, deci poţi să-mi povesteşti orice. 

Ea tăcea. In schimb, îi luă mâna cu care el o mângâia pe pântec şi 
i-o puse în locul care lui îi plăcea cel mai mult. 

Chiar vrei să ştii? întrebă cu jumătate de gură. Chiar voia să ştie 
după atâta timp? Cuvintele lor, acoperite de respiraţia întretăiată, se 
răzleţeau unul de altul. 



Acum pricep de ce mi-ai dat textul lui Cervantes, spuse Rovena, 
după ce se liniştiră. 

El îi zise că nu se gândise chiar la toate amănuntele. La început 
fusese curios, prea semăna cu Lorelei. Mai apoi veniseră şi celelalte. 

Mi-ai spus că textul este enigmatic. Şi că i-ai descoperit sensul 
ascuns. 

Nu cred că doar eu. Vrei să-ţi spun? Nu eşti obosită? 

Nu fi ipocrit, zise ea. Mi-ai promis că ora aceasta de la miezul 
nopţii o să rămână cum a fost. 

Aşa e. Ţi-am promis. 

Ea răsuflă din adâncul plămânilor. 

Ora când prostituata îi povesteşte clientului curios povestea 
copilăriei ei triste. Tatăl alcoolic, mama nebună. 

O, destul, o întrerupse el, acoperindu-i gura cu palma, îi simţi 
buzele strângându-i uşor dosul palmei ca într-o sărutare şi un 
junghi dureros îi străbătu inima. 


10 

Aceeaşi noapte. Textul secret 

Aproape în şoaptă, începu să-i dezvăluie cum îşi explică el textul 
lui Cervantes. Rareori fusese redată, într-un mod atât de ascuns, o 
înşelăciune atât de mare. O victorie a trădării. Fiecare îşi aşteaptă 
rândul să mintă sau să fie minţit. La început, Camilla, tânăra soţie, 
este minţită de propriul soţ, de Anselmo, care o pune la încercare. 
Apoi, de către prietenul casei, de Lothario, care intră în acest joc. 
Mai pe urmă, pentru a doua oară, de acelaşi Lothario, devenit 
amantul ei, care nu-i spune cum a început toată povestea. 

O altă victimă este Anselmo, nebunul gelos. Minţit de amândoi. 



de Camilla şi de Lothario, care devin amanţi pe la spatele lui. 

Ticăloşia se extinde într-o asemenea măsură încât, atunci când 
Lothario acţionează onest, este considerat trădător, iar atunci când 
trădează este ridicat la rangul de sfânt. Acelaşi lucru şi cu Camilla. 
Este bănuită de necredinţă atunci când e fidelă şi lăudată atunci 
când trădează. 

Singurul în această poveste care înşală fără a fi înşelat pare a fi 
Lothario. Aşa crezi tu? 

Rovena nu ştia ce să răspundă. Aşa pare, continuă atunci Besfort. 
Dar s-ar putea să fie exact pe dos. Ca singura victimă a trădării să fie 
chiar el. 

El continuă să explice cum, în nuvelă, partea cea mai misterioasă 
este aceea în care, într-o dimineaţă, în zori, Lothario observă cum un 
necunoscut iese pe poarta casei lui Anselmo. Prima lui bănuială este 
cumplită: Camilla are un iubit. Şi l-a găsit singură? I l-a adus 
Anselmo, hotărât să repete proba? Culmea e că Cervantes ne dă 
doar prima variantă. Pe cea de-a doua, la fel de valabilă ca prima, nu 
o pomeneşte. 

în faţa unui cititor atent se ridică un mare semn de întrebare: ce 
caută Lothario, în zori de zi, în faţa casei lui Anselmo? Ce pândeşte? 
Ce bănuieli are? 

Pornind de la aceasta, întreaga logică este întoarsă pe dos. Şi uite 
noua interpretare. 

Anselmo şi Camilla, după logodnă sau căsătorie, descoperă 
minunea sexului. Şi se înţeleg atât de bine, încât patul conjugal, 
bârfit că ar fi cuibul monotoniei şi plictiselii, se transformă într-un 
altar nesecat al pasiunii. Dorinţa, care devine din ce în ce mai 
rafinată, îi împinge spre o emancipare rapidă. Ei încearcă tot ceea ce 
au auzit ori şi-au imaginat despre sex. Poziţii neobişnuite, 
ciudăţenii, cuvinte neruşinate. Nu se reţin de la nimic. La seratele cu 



prietenii, la piaţă, la slujba de duminică, gândul le zboară numai la 
asta, la ceasul de seară când ea, cu lumânarea în mână, se apropie 
de patul în care el, mai nerăbdător decât un adolescent, o aşteaptă, 
în Spania măreaţă, plină de catedrale, de legi sacre, de spioni ai 
Inchiziţiei, ei doi, departe de lume, trăiesc un sentiment cunoscut de 
puţini dintre semeni. Este ceea ce îi poartă noapte de noapte spre 
sfere necunoscute. Frontierele pudorii sunt depăşite una după alta, 
sunt eliminate barierele, tabuurile. Până ce, într-o zi, se trezesc 
dinaintea unei porţi de fier. „Ţi-ar plăcea să încerci cu un alt 
bărbat?" O lungă tăcere. Apoi cuvintele: „De ce nu?" Şi după asta, 
întrebarea: „Dar ţie?" Şi din nou linişte. Iar după acest moment, 
răspunsul: „Ca să fiu sincer, da". 

Şi aşa, tremurând de teamă şi dorinţă, cei doi se îndreaptă spre 
marea încercare. Totul e şocant. Mai ales alegerea mirelui-victimă. 
Prima propunere, Lothario, cade de la sine. Este prea apropiat. Ar fi 
un mare act de curaj. Caută alţii, dar nici aceştia nu corespund. Unul 
pentru că are chelie, al doilea pentru alt defect, al treilea e slăbănog, 
ultimul pentru că nu pare prea viril. Camilla observă cu bucurie că 
soţul nu încearcă să-i strecoare în aşternut pe unul mai prejos ca el. 
Acest lucru facilitează întoarcerea la Lothario. Camilla nu ascunde 
faptul că el i se pare cel mai potrivit. Anselmo este şi el de acord. Pe 
scurt, Lothario este persoana potrivită. Cu alte cuvinte, el le aprinde 
imaginaţia. 

Şi aşa se face că se întâmplă ceea ce se întâmplă. Cu singura 
diferenţă că Anselmo nu pleacă de acasă. Aprins de dorinţă, el 
urmăreşte îndeaproape pregătirile Camillei pentru a-1 primi pe 
celălalt. Simte nerăbdarea ei, la fel de mare ca a lui. Apoi, din locul 
în care este ascuns, cu acordul Camillei, observă totul. Declaraţia de 
dragoste a lui Lothario, sfiala Camillei, apropierea, primele săruturi. 
După care, dintr-un alt loc, îi vede pe cei doi apropiindu-se de pat. 



dezbrăcându-se, aude gemetele cunoscute ale Camillei, vede 
pulpele ei albe rămase desfăcute neglijent după iubire... Acum abia 
aşteaptă să plece celălalt ca să facă şi el dragoste cu nevastă-sa. 

Totul continuă aşa câteva săptămâni, chiar luni, până în ziua 
fatidică. Că a fost o asemenea zi nu încape îndoială, în care Lothario, 
acum pe post de urmăritor, vede cum cineva iese pe ascuns din casă. 
Ceea ce pare incredibil este modul în care Cervantes povesteşte 
întâmplarea. Istoria cu amorul servitoarei ş.a.m.d. în realitate, cel 
care iese pe poartă nu este iubitul servitoarei, ci al Camillei. 

Asta este explicaţia textului, după o interpretare veridică. 

Dorinţa de a merge mai departe îi face pe Camilla şi Anselmo să 
se plictisească de Lothario. Şi ei caută, aşa cum se întâmplă în 
asemenea situaţii, noi provocări. Astfel se petrece ceea ce dorea încă 
de la început Anselmo: găsirea unui nou partener pentru Camilla. 
Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Lothario a bănuit ceva, drept pentru care a început să aibă 
îndoieli. îndoieli care-1 fac să stea la pândă nopţi întregi în faţa casei 
prietenului său. Până ce descoperă adevărul. 

în punctul acesta cade cortina dramei. Şi, odată cu ea, se face 
întuneric. Are loc ceva cumplit, ceva care-i duce pe toţi trei la 
moarte, dar care, din motive necunoscute, rămâne o enigmă. 

Obosit, Besfort tăcu câteva minute. Ca de fiecare dată când 
vorbea după un moment de tăcere, Rovena clipi puţin nedumerită. 

O poveste ciudată, zise ea, fără să-l privească. Tu n-ai vrea să ştii 
ce s-a întâmplat acolo, la Lorelei? reluă imediat. 

El îi răspunse cu întârziere. 

N-am făcut nicio aluzie, crede-mă. 

Te cred. Totuşi, aş vrea să-ţi povestesc. 

Besfort simţi în inimă înţepătura cunoscută. 

Ea începu să vorbească cu privirea fixată în plafon, ca şi când ar fi 



povestit cuiva necunoscut. 

La Lorelei nu te-am înşelat, spuse cu glas potolit. 

Nu puteau să se privească. Cu aceeaşi voce domoală, de 
povestitor neimplicat, Rovena istorisi ce se întâmplase acolo. La fel 
de indiferent o asculta şi el, în vreme ce-şi spunea că orice 
curiozitate îşi are limita ei, iar celei legate de Lorelei îi expirase 
termenul. Paşii ei către masa de masaj, maseurul, „corespunzător", 
cum l-ar fi categorisit amândoi, ea şi Besfort... Camilla şi Anselmo 
atunci... diferenţa vagă dintre masaj şi mângâierile pătimaşe, 
gândurile, îndoielile, abandonul trupului şi, în final, cine ştie de ce, 
retragerea, ea i le povesti cu o claritate uluitoare. 

Uite, asta a fost tot, zise. îţi pare rău? 

El nu-i răspunse imediat. îşi potrivi glasul, tuşi. 

Să-mi pară rău? De ce? 

Liniştea deveni enervantă. 

Pentru ceea ce s-a petrecut acolo... Deşi, în realitate, n-a fost 
nimic... 

Şi? făcu el. 

Ea simţi un nod în gât. 

Pot să te întreb şi altfel: îţi pare rău că nu s-a întâmplat nimic? 

Nu, zise el scurt. Nici pentru asta. 

Rovena se simţi dezamăgită. Vechea întrebare, unde greşise? îi 
reveni brusc în minte, împreună cu amintirea faptului că acum 
relaţia dintre ei era diferită. Şi, aşa cum se întâmplă adesea atunci 
când oamenii, vrând să îndrepte o greşeală, o „comit" şi mai tare, 
întrebă cu o voce sfârşită: 

Ţie nu-ţi pasă? 

îi venea să plângă. 

Uite, Rovena, îi zise el calm. Eu nu mai ştiu cum să procedez cu 
tine. Până mai ieri te plângeai că din cauza mea ţi-ai pierdut 



libertatea. Acum te văicăreşti că ai prea multă. Şi toate numai din 
cauza mea. 

Iartă-mă, îl întrerupse ea. Ştiu, ştiu. Te rog, iartă-mă. Acum alta e 
relaţia noastră. Am făcut o înţelegere. Tu eşti clientul, eu prosti... 
caii girl. Nu am dreptul... Eu... 

Destul, zise el. Nu ai de ce să dramatizezi. E şi aşa destul 
dramatism. 

Cu ani în urmă, după un „destul" ca acesta, vânăt de furie, el o 
apucase tremurând de păr, chiar în faţa ferestrei, iar ea îşi spusese 
cu groază: Uite că a venit şi ziua să fiu tratată ca o desfrânată chiar 
în mijlocul Europei. 

Dar n-o lovise. Se lăsase brusc pe canapea, cu o privire pustie, ca 
şi când cel lovit ar fi fost chiar el. 

Acum, toate astea aparţineau trecutului. Nu i-a trebuit decât o 
fărâmă de timp pentru a recunoaşte că, între cele două situaţii, o 
preferă pe cea veche şi, brusc, lacrimile începură să-i curgă şiroaie. 
Un tiran, îşi spuse. Te prefaci învins, dar de fapt eşti acelaşi. 

E trei dimineaţa, îi auzi glasul. Ne culcăm? 

Da, răspunse ea cu o fărâmă de voce. 

îşi spuseră noapte bună şi, câteva minute mai apoi, spre uimirea 
ei, Rovena îşi dădu seama că Besfort adormise. 

Era poate pentru prima oară când adormea înaintea ei. Liniştea 
din cameră era insuportabilă. Degeaba, îi trecu prin cap. Pe el nu-1 
poţi învinge niciodată. Pierduse momentul favorabil, iar acum era 
imposibil. Nu-şi folosise singura ei armă decisivă, tinereţea. O 
ignorase ca pe o armă interzisă. 

Acum, el depăşise pericolul. O convinsese că-1 vor depăşi 
împreună şi că toate îndoielile, ezitările, ne despărţim, nu ne 
despărţim, unde am greşit, unde n-am greşit etc., vor rămâne în 
urmă, într-o lume paralelă. în nuvela lui Cervantes, în filmele vechi 



ori în teatrul grec. 

Naivă ca întotdeauna, ea îl crezuse. El se salvase, ea, nu. 
Respiraţia lui regulată, nemiloasă, asta mărturisea: era sub 
stăpânirea lui. 

Un tiran, îşi repetă. înainte de a se prăbuşi, îşi lepădase singură 
coroana. Abdic, uite, mă înjosesc singură, nimeni n-o face mai bine 
ca mine. 

Tu prăbuşeşte-te, ridică-te, fă ce vrei. Eu n-am să încerc să te 
împiedic. Nici pe tine, nici umbra ta. Nu-mi pasă. Am fost a ta. îţi 
recunosc puterea şi nu mi-e ruşine. Eu însămi mi-am lepădat 
coroana. Pentru că vreau altceva: să fiu femeie. Femeie şi atât. Să 
sufăr. Iar dacă-mi va fi dat să fiu supusă cuiva, prin asta să fiu: prin 
suferinţă. 

Femeie, îşi spuse ea din nou. 

Simţea cum somnul e tot mai departe. Coborî în linişte din pat şi 
se apropie de noptiera lui. Pe ea, lângă paharul cu apă, se afla 
flaconul cu somnifere. Stilnox, citi. Noapte liniştită. 

îl luă în mână cu duioşie. Era elixirul lui. Leacul care-i tempera 
neastâmpărul. 

în vreme ce întindea mâna să ia paharul cu apă, în sertarul pe 
jumătate tras al noptierei zări un obiect negru. Era un revolver. 

Pentru o secundă rămase ca paralizată. Apoi îşi aminti, într-un 
talmeş-balmeş aiuritor, de secretomania din jurul acestor întâlniri, 
de numele false spuse la recepţie şi de cuvintele lui „ridică-ţi gulerul 
paltonului". Ce-i asta? se întrebă. Dar tot atunci îşi aduse aminte 
ceea ce-i spusese el odată, că în Albania umblă permanent înarmat, 
şi asta o mai linişti. 

întinse aşadar mâna spre flaconul cu somnifere, luă o pastilă şi o 
înghiţi. 

Pe pat, întinsă cu faţa în sus, aşteptă să adoarmă. Cum de s-a 



ajuns aici, se întrebă. Să nu aibă nici măcar dreptul să-i spună 
„iubitule". 

încercă să-şi ia gândul de la asta. Poate că cerea de la viaţă mai 
mult decât trebuie. O femeie ca ea nu avea dreptul ăsta. 

Până la urmă tot avea să adoarmă. O frământa un soi de 
curiozitate, ar fi vrut să simtă ea însăşi ce simţea el în momentul 
când aluneca în braţele somnului. Ca şi când clipele acelea aveau să- 
i dezvăluie multe dintre cele mai ascunse secrete ale lui. 

Şi poate că nici de asta n-ar fi avut nevoie. în situaţia de faţă, unei 
femei ca ea i-ar fi fost de ajuns să ştie un singur lucru. Să ştie, de 
exemplu, dacă el, Besfort, avusese nopţi în care luase somniferul din 
pricina ei... Doar atât. 

Ascultându-i respiraţia grea, gândurile îi zburau involuntar la 
somnifer. Avea impresia că, folosindu-se de el, pătrunsese în cele 
din urmă în gândurile lui. Acum, oricât de iscusit ar fi fost, nu se 
mai putea ascunde. 

Respiraţia bărbatului îşi schimbase ritmul, iar ea îşi spuse că 
trebuie să fie atentă. Acum era rândul ei să-l păcălească, prefăcându- 
se adormită. 

Cu siguranţă că el atâta aşteptase. Se mişcă încet, să n-o trezească. 
Apoi întinse mâna în direcţia sertarului, iar ea se întrebă: Nu cumva 
a înnebunit de tot? 

Era clar ce avea de gând să facă. Şi n-avea rost să pretindă că nu 
ştie. Auzi zgomotul sertarului şi mişcarea braţului spre revolver. 
Doamne, se rugă în linişte. După cum se părea, ceea ce o terorizase 
în ultima vreme, să fie ucisă într-un motel, tocmai avea să se 
întâmple. între timp, în loc să facă ceva pentru a se salva, în urechi îi 
răsuna întruna un cântecel anonim: 


Dacă n-ai să mă găseşti vreodată 



La motel pe plajă să mă cauţi, moartă. 


Ţeava rece a armei îi atinse coşul pieptului, sub sânul drept, şi, cu 
toate că revolverul avea amortizor, auzi pocnitura şi simţi plumbul 
pătrunzându-i în carne. 

Asta ai vrut, îşi spuse. 

Din mişcările lui îşi dădu seama că braţul descrisese acelaşi arc 
de cerc pentru a pune arma la locul ei. Apoi, nu mai auzi nimic şi-şi 
zise: Incredibil! Bărbatul adormise într-adevăr, imediat după crimă, 
ca şi până atunci, întors pe-o parte. 

Rovena îşi puse palma pe rană, pentru a opri sângele. El continua 
să respire profund. Atât de mult l-a obosit ultima mişcare, îşi spuse 
Rovena, ca pentru a-i găsi circumstanţe atenuante. 

Se ridică şi o porni în linişte spre baie. îşi privi rana. Părea curată, 
ca o floare cu petale roşii. Sub oglindă, printre obiectele de toaletă, 
găsi o rolă de leucoplast, pe care o avea de obicei la ea. îşi acoperi 
rana şi se mai linişti. Cel puţin n-avea să dea colţul ca o târfă de 
hotel. 

Incredibil, îşi spuse din nou când se întoarse în pat. El continua 
să doarmă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ea, la fel ca în 
urmă cu o mie de ani, se întinse alături. 


11 

Ziua următoare. Dimineaţa 

Nu avea dreptul să procedeze aşa. Majoritatea dimineţilor ei erau 
fără el. Prin urmare, în dimineaţa aceea el nu trebuia să fie lângă ea. 
înainte să deschidă ochii, braţul ei gol bâjbâi după el. Nu era. Moale, 
braţul se întinse ceva mai încolo. Ajunse la marginea patului, chiar 



dincolo de ea, în spaţiul austriac, şi încă mai departe, peste 
întinderea europeană. Numele marilor oraşe erau luminate slab, 
asemenea radiourilor vechi cu lămpi. Oricum, n-avea dreptul. Era 
clar că va pleca cel dintâi şi o va lăsa singură de tot pe lume, ani şi 
ani de zile. Aşa că n-avea de ce să se grăbească tocmai acum. 

Deschise ochii şi în clipa următoare totul deveni simplu şi clar. O 
plimbare prin păduricea de molizi, aşteptând ca ea să se trezească. 
De afară, razele de soare pătrundeau cu greu printre jaluzele. 
Cărţulia cu coperţi vişinii, povestirea lui Cervantes, era tot acolo, 
ascunzând tăcută vechile secrete. 

îi auzi paşii, apoi zgomotul uşii care se deschidea. El se aplecă şi 
o sărută pe tâmplă. In mână avea ziarele de dimineaţă. în timpul 
micului dejun, când unul, când celălalt îşi aruncau privirea pe 
titlurile zilei. Regina e bolnavă, observă Rovena... 

El nu zise nimic. 

Ea lăsă ceaşca de cafea şi telefonă acasă. Mamă, sunt la Durres, cu 
prietenele. Să nu fii îngrijorată. 

Lui Besfort cafeaua i se păru mai bună ca altădată. Câteodată 
lumea era chiar frumoasă. Cu regine bolnave şi minciuni 
nevinovate. 

Ia uită-te aici, îl îndemnă Rovena şi-i întinse unul dintre ziare. 
Besfort râse la început, apoi citi cu voce tare: „Purtătoarea de cuvânt 
a Direcţiei de Apă din Tirana, baroneasa Fatime Gurthi, încearcă să 
justifice absenţa apei". 

Cumpărarea titlurilor de nobleţe e o modă în ultima vreme, zise 
el. Pentru o mie de dolari te poţi trezi conte sau marchiz. 

O iau ca pe-o glumă, deşi nici aşa n-are haz. 

Besfort îi spuse însă că nu a fost o glumă. Existau agenţii 
internaţionale care se ocupau cu traficul de titluri. In ţările 
răsăritene era ceva obişnuit. 



Uite, uite, sări Rovena. Asta ne mai lipsea. 

Besfort era sigur că e vorba despre oferta unui viconte, Shaba 
Dulaku, de uşi şi ferestre blindate, în cartierul Lapraka. Sau despre 
un duce de la Poliţia Rutieră, ori o contesă, autoarea broşurii Verbele 
neregulate în albaneză. 

După micul dejun, ieşiră să se plimbe pe ţărmul mării. Din cauza 
vântului, ziua părea mai rece şi mai mohorâtă decât era. Sprijinită 
de umărul lui, Rovena simţea cum pletele ei ating obrazul 
bărbatului. 

Nu ştia dacă în situaţia în care se aflau ar fi trebuit să-i spună tot 
ce simţea. Avea impresia că, sub biciul vântului, ochii lor străluceau 
reci ca sticla. Chiar să fi vrut, tot n-ar fi putut să-i spună tot ce 
gândea. Şi nici măcar ei înseşi. 

Pomii au îngheţat, îşi spuse. 

în spatele gardului de metal, sub pojghiţa de gheaţă, copacii 
păreau orbi. 

Prânzul l-au luat tot la restaurantul motelului. întreaga după- 
amiază au stat închişi în camera lor. In pat, înainte de a se iubi, 
printre mângâieri, el îi şopti ceva despre Liza. Micile curiozităţi 
legate de ea ori le uita, ori se făcea că le uită. Ea îi răspunse tot în 
şoaptă şi-i zise că nimeni nu-i înţelegea mai bine pe bărbaţi decât 
Liza. Apoi se dedicară unul altuia. 

Pe măsură ce afară se însera, ea vorbi din nou la telefon cu maică- 
sa, în vreme ce el deschise televizorul pentru a afla noutăţi despre 
boala reginei. Este foarte frumos aici, mamă. O să rămânem şi-n 
seara asta. 

în vreme ce vorbea, el îi mângâia pântecul. 

Afară se întuneca repede. După miezul nopţii, vuietul mării se 
auzea tot mai apăsător. Dimineaţă o porniră spre Tirana, cu o grabă 
de neînţeles. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât traficul devenea 



mai aglomerat. La intersecţia şoselei cu drumul spre cimitirul de 
vest, trotuarele erau pline de florărese. Flori pentru noi toţi, îşi spuse 
ea. îşi aminti fragmente din discuţia despre falşii complotişti. O 
parte dintre ei erau probabil înmormântaţi acolo. Bine că florile, cel 
puţin, erau la fel pentru toţi. 

La intrarea în Tirana, coloana de maşini înainta cu greu. Oare a 
avut loc vreun accident? îl întrebă Besfort pe un poliţist de la 
Rutieră, care trecea pe lângă ei. înainte de a-i răspunde, celălalt îi 
privi cu coada ochiului numărul maşinii. A murit regina, zise. 

Besfort deschise radioul. Se vorbea numai despre asta, dar pe un 
ton oarecum nervos. Erau neînţelegeri. Se aflau pe drumul spre 
Kavaja când aflară motivul disputelor. Era legat de ceremonia şi 
locul înmormântării. Statul, ca de fiecare dată, fusese prins pe picior 
greşit. Stai să vezi cum o să se adreseze vreunei comisii de la 
Bruxelles, spuse Rovena. Erau în Piaţa Skanderbeg când se citi o 
declaraţie a Curţii Regale. La trei după-amiază avea să se ţină un 
recviem în memoria reginei, la Catedrala Sf. Paul. Despre locul 
înmormântării, niciun cuvânt. Guvernul nu dăduse încă un răspuns 
la cererea de restituire a proprietăţilor regale, unde se înscria şi 
cimitirul privat din zona de sud-est a capitalei. 

Erau aproape de casa Rovenei, când fu citită şi a doua declaraţie a 
Curţii. Nu se cunoştea încă locul unde avea să fie înmormântată. E 
scandalos, zise ea, deschizând portiera maşinii. 

La întoarcere, Besfort vru s-o apuce pe strada cu catedrala, dar 
era închisă. La radio se transmitea că Parlamentul se va întruni 
după-amiază, într-o şedinţă extraordinară. Apoi urmară opinii ale 
cetăţenilor, luate la întâmplare. Este o adevărată ruşine, spunea un 
necunoscut. Să te caliceşti la câţiva metri de pământ pentru regină e 
de domeniul absurdului. Şi dumneavoastră, domnule? Eu nu mă 
pricep la lucruri din astea. Eu spun că totul trebuie să se facă 



conform legii. Să fie lege pentru soţia regelui, a preşedintelui, 
pentru toate soţiile. Nu cumva vă gândiţi şi la văduva dictatorului? 
Cum? Nu, nu, nu. Nu mă lua pe mine cu de-astea, măi, băiatule. 
Aici este vorba despre regine şi alte chestii nobile, nu despre 
lupoaice sau pantere, cum îi spune în popor nevestei ăluia. 

Radioul întrerupse interviurile şi anunţă că în scurt timp avea să 
urmeze o nouă declaraţie a Curţii Regale. 


12 

La Haga. Patruzeci de zile 

Mult timp, în cadrul anchetei, prezenţa lui Besfort Y. Şi a Rovenei 
la Haga, cu patruzeci de zile înaintea sfârşitului, a trecut 
neobservată. Un fapt incert, s-a spus. Şi asta în ciuda faptului că 
totul demonstra că exact în ziua aceea cei doi se aflau în Danemarca. 
Prietena ei din Elveţia, de obicei foarte ezitantă în declaraţii, în acest 
caz fusese categorică: Rovena îi telefonase din vagonul de tren chiar 
când intra pe teritoriul Danemarcei. Câteva însemnări în notesul 
Rovenei, cu patru zile înaintea călătoriei, confirmau totul. „Jutland. 
Saxo Grammaticus. Localităţile unde s-a petrecut, după câte se pare, 
povestea lui Hamlet (Amleth)... Vizită de două zile". 

Adevărul e că supoziţia legată de Haga îşi avea originea în 
expresia „Vedea-v-aş pe amândoi la Haga!", a prietenei intime a 
Rovenei din Elveţia. 

Fără a fi susţinută de probe materiale, bilete de călătorie sau 
înregistrări la hotel, supoziţia aceea putea fi spulberată la fel de uşor 
precum apăruse, incluzând călătoria în categoria aşa-numitelor 
călătorii interioare, care nu au loc decât în imaginaţia suprasolicitată 
a subiecţilor sau, în acest caz, în imaginaţia cuiva care ar fi vrut să-l 



vadă pe celălalt pe banca acuzaţilor. 

La un moment dat, ipoteza păruse, deci, uşor de infirmat. 
Fuseseră însă suficiente câteva rânduri din jurnalul colegului ei de 
curs, slovacul Janek B., cel cu care Rovena avusese o relaţie 
pasageră, pentru ca numele ameninţător al Hagăi să apară din nou. 
în jurnal, într-un mod extrem de vag, era descrisă pe scurt neliniştea 
omului căruia câteva anunţuri imobiliare sau câteva foi albe lipite 
pe stâlpii de lumină i se păreau a fi, de departe, citaţii în faţa Curţii 
de la Haga. 

Descoperirea unei alte descrieri din jurnal pusese capăt 
nedumeririlor. Odată cu limpezirea stilului celui care scrisese, mai 
erau clarificate şi alte lucruri, care aruncau o rază de lumină asupra 
relaţiei dintre slovac şi frumoasa albaneză, dar şi asupra amintitei 
nelinişti, ce nu avea nimic de-a face cu studentul slovac, ci cu Besfort 
Y. 

„După noaptea în care mi-a făcut darul acela neaşteptat, R. A 
suferit o schimbare." Aşa scria Janek B. In câteva fraze, el îşi arăta 
tristeţea, deşi încerca să evite acest cuvânt, dar mai ales un altul: 
„suferinţă". 

însemnările erau foarte vagi. Cu fraze lăsate la jumătate. Şi totuşi, 
chiar şi aşa se putea înţelege mâhnirea legată de seara următoare, 
când ea nu mai venise la bar. 

Bea. încerca să nu pară afectat în faţa celorlalţi. Cu câteva zile 
înainte, le spusese mai în glumă, mai în serios: noi, cei din fostul 
lagăr socialist, ne-am luat partea de suferinţă, acum e rândul vostru, 
al occidentalilor. 

Privirea lor părea să spună: Dragule, suferinţa te găseşte în orice 
regim. 

în ziua următoare, ea venise la universitate oarecum schimbată. 
Se scuzase cu venirea cuiva din ţara ei, din Albania. Era palidă la 



faţă, neatentă, pripită. Mafiot? Traficant de carne vie? Iubit? Janek B. 
Pusese semnul întrebării după toate trei variantele care-1 priveau pe 
vizitatorul misterios, fără a şti care dintre ele ar fi fost mai potrivită. 
Presa era plină cu ştiri despre bandiţii albanezi. Veneau de departe, 
ameninţători, şi lăsau în urmă suferinţă şi groază. 

Janek B. O luă pe ocolite pe Rovena, în vreme ce ea clipea des şi 
se întreba unde vrea să ajungă. In cele din urmă, pricepând unde 
bate, dăduse din cap şi negase totul: Nu, nu, nu avea nimic de-a face 
cu vreo ameninţare... trafic... 

Atunci ar fi vrut s-o zgâlţâie de umeri, ce mama dracului ai? dar 
era ceva care-1 oprea. „R. Vine din nou în barul de noapte. Dar nimic 
nu mai are haz." Stăteau din nou alături, sub privirile curioase ale 
celorlalţi, e greu să înţelegi ce gândesc tinerii ăştia din fostele ţări 
comuniste, cine ştie ce gândire contorsionată au. 

Uneori, fata era veselă, dar în secunda următoare o undă de 
tristeţe îi întuneca privirea. Pe Janek îl chinuia o întrebare: Oare şi-o 
mai aminti că am făcut dragoste? Nu ştia cum să-i amintească fără s- 
o ofenseze.. Aseară am reuşit să-i spun: îţi aminteşti ce frumoasă a 
fost noaptea aia când am dansat pentru prima oară împreună, iar 
apoi...?" 

Aşteptase cu emoţie răspunsul Rovenei. Avusese impresia că 
genele ei atârnau mai greu ca plumbul. în cele din urmă, ea îşi 
ridicase privirea şi-i spusese: Da, a fost frumoasă, dar calm, pe un 
ton nici rece, nici melancolic, ca şi când ar fi comentat o pictură. Iar 
el îşi spusese: Fie ce-o fi, şi adusese vorba despre musafirul venit de 
departe. Ea îşi plecase din nou privirea, dar lui i se păruse că 
întrebarea n-o deranjase deloc, ba din contră. Incitat de reacţia ei, îi 
şoptise: Nu poţi să nu te mai gândeşti la el? 

Rostise cuvintele acestea pe un ton cald, ca pe un alint. Privindu-1 
din nou, ea nu părea deloc supărată, ci mai degrabă recunoscătoare. 



„Trebuia să fii prea prost ca să nu pricepi că nu-i plăcea să vorbească 
decât despre el." 

îmi plac bărbaţii misterioşi, spusese mai târziu, după o tăcere 
semnificativă. Misterioşi în ce sens? întrebase el. Răspunsul ei fusese 
scurt: în oricare. 

Fulgerător, în mintea lui se insinuară iar vechile întrebări. 
Misterioşi în ceea ce priveşte treburile murdare, periculoase? Pentru 
că multe femei se îndrăgosteau de infractori periculoşi. In ultima 
vreme chiar era la modă. 

Ea se juca cu şuviţele de păr, aşa cum fac de obicei liceenele 
îndrăgostite. E misterios, continuă, ca şi când ar fi vorbit singură. 
Janek simţi o înţepătură în inimă când văzu lacrimi în ochii ei. într-o 
noapte a strigat în somn pentru că a avut un coşmar, urmase ea. A, 
ia te uită, făcuse el. Dacă ar fi ştiut că lucrurile astea contează la 
femei, ar fi putut juca şi el rolul misteriosului. Aşa se grozăvise în 
sinea lui, dar ei nu îndrăznise să-i spună nimic. Ba chiar ascultase, 
cu ochii holbaţi, povestea coşmarului celuilalt, celebrul vis cu 
citaţiile la Tribunalul de la Haga lipite pe stâlpi, în staţiile de 
autobuz şi pe plopi. 

„Văzându-ne cum stăteam la taclale, ceilalţi gândeau, fără doar şi 
poate: Slavă Domnului, s-au împăcat!" 

Câteva zile mai târziu, Janek avea să-şi înceapă însemnările cu 
cuvintele „descoperire" şi „ruşine". 

„Am făcut o descoperire. Care îmi trezeşte un sentiment de 
ruşine. Sentiment care, culmea, nu mă deranjează. Şi cu care se 
spune că poţi trăi fără probleme." 

Ciudata descoperire a slovacului era că musafirul misterios al 
Rovenei, pe care-1 credea motivul despărţirii de ea, era tocmai cel 
care i-o trimitea acum în braţe. 

Se predase, acceptase exact ceea ce orice bărbat ar fi considerat că 



este cea mai mare ofensă pentru el: să iasă cu o femeie, cu condiţia 
să-i asculte aberaţiile despre un alt bărbat! 

Condiţie ce nu-i fusese pusă niciodată clar, dar care era 
subînţeleasă. Nerăbdarea ei de a trece peste alte subiecte pentru a 
ajunge la celălalt era evidentă. Nu ascundea nici faptul că era o 
relaţie veche. Povestea despre călătoriile făcute împreună, despre 
hoteluri şi plimbări pe plaje pustii, iarna. Nu pomenea în schimb 
nimic despre criza prin care treceau, dar aceasta se putea bănui. 

„Incredibilul s-a produs! Am făcut din nou dragoste." 

Şi mai de necrezut decât cedarea ei a fost faptul că, după 
momentul acesta, între ei nu s-a schimbat nimic. Ba chiar se 
întâmplase contrariul: acum, după ce ea cedase, părea şi mai normal 
ca el să-i plătească „taxa". 

„Nu mai e nicio speranţă...", notase în jurnal două zile mai 
târziu. 

Şi nu mai exista, într-adevăr, nicio speranţă ca situaţia să se 
schimbe. Trupul ei avea să se întindă alături de el, pe pat, dar ea 
însăşi, niciodată. în vreme ce el avea să-i plătească preţul până la 
ultimul bănuţ. Voia sau nu, trebuia să respecte pactul: s-o asculte 
vorbind despre celălalt, despre omul pe care îl ura cel mai mult. 

Sperase că, după trecerea crizei, ea nu va mai simţi nevoia de a 
povesti. Dar era evident ce urma să se întâmple atunci: pactul avea 
să fie rupt. Şi împreună cu el, totul. 

în realitate, chiar aşa s-a şi întâmplat. întâlnirile lor au devenit 
mai rare, până ce s-au întrerupt. El încerca să se obişnuiască cu asta. 
Se comportau ca nişte prieteni. V-aţi împăcat? îi întrebase cineva 
într-o zi. Ea dăduse din cap în semn că da. Totuşi, el avea speranţa 
că relaţia ei cu celălalt va intra într-o nouă criză, iar el, trecând peste 
orice, va profita din nou de ea. 

Oarecum eliberat, cu un sentiment amar pe care i-1 dădea noua 



situaţie, el adusese vorba într-o zi despre mafia albaneză. In ultima 
vreme, ştirile despre activitatea ei se înmulţiseră. Ea ridicase din 
umeri cu indiferenţă. 

Mult timp după aceea, pe terasa unei cafenele, venind din nou 
vorba despre Besfort Y., slovacul o întrebase deodată: De ce-i e frică 
de Haga? 

Dar ea răsese. Frică de Haga? Nu cred. Am vrut să spun frică de o 
călătorie la Haga. Şi dăduse din cap într-un mod semnificativ. Am 
vrut să spun altceva. Noi am intenţionat să facem un voiaj acolo, o 
călătorie de plăcere. Să vizităm Olanda, câmpiile cu lalele... Dar 
Haga, înainte de a fi grădină, e un mare tribunal... O sperietoare 
pentru conştiinţele încărcate. Da, acum înţeleg unde baţi, făcuse ea, 
fără a-şi ascunde nervozitatea. Ascultă-mă cu atenţie: noi trebuia să 
mergem acolo ca turişti, pentru lalele... Ascultă-mă şi tu, strigase el: 
Nu erau reclame turistice acelea din coşmarul lui, ci convocări în 
instanţă... 

Se priviră cu duşmănie, în linişte. De unde ştii tu? îl întrebă ea cu 
o voce de gheaţă. In locul unui răspuns, el îşi luă obrajii în palme. 
Scuză-mă, zise, izbucnind în lacrimi. Scuză-mă, nu aveam dreptul să 
fac asta. 

Ea îl aşteptă să se liniştească, apoi, luându-i mâna cu delicateţe în 
mâinile ei, îl întrebă: De unde ştii tu ce a visat el? 

După ce-şi şterse lacrimile, ochii lui păreau mai mari şi mai 
neajutoraţi. 

Chiar tu mi-ai spus... când voiai să mă convingi cât de misterios 
e... 

Ea tăcu. îşi muşcă buza de jos şi-şi spuse: O, Doamne! 

Acestea au fost însemnările lui Janek B., care au făcut-o, câţiva ani 
mai târziu, pe prietena din Elveţia să-şi amintească într-o lumină 
nouă scurta discuţie telefonică avută cu Rovena, în vreme ce aceasta 



călătorea spre Danemarca. în realitate, un amănunt care i se păruse 
la început un simplu lapsus fusese cheia rezolvării încurcăturii cu 
Haga. Alo, scumpo, tu eşti? Ce bine că te aud. De unde vorbeşti? îţi 
imaginezi? Din Danemarca, dintr-un tren. A, aşa? Mă duc la Besfort. 
Uau, ce minune. Se văd morile de vânt, câmpiile cu lalele. Câmpiile 
cu lalele?... Am vrut să spun... câteva flori care seamănă cu ele... 
nu le ştiu numele. Nu contează. Deci sunteţi din nou împreună. 
Alo... Nu se aude bine... La revedere, scumpo. La revedere. 

Ce idioată sunt, îşi spusese Rovena, închizând telefonul. 
Nesocotise o promisiune atât de simplă. Să nu spui nimănui despre 
călătoria asta la Haga, îi zisese Besfort. La întrebarea ei, pusă ca în 
glumă: De ce? el îi răspunsese pe acelaşi ton: Fără motiv, aşa mi-a 
trecut mie prin cap, să fie o călătorie secretă. Cred că orice om, în 
viaţa lui, vrea să facă măcar o călătorie secretă. La fel de veselă, ea 
fusese de acord: OK! 

El îi explicase că, în asemenea ocazii, metoda cea mai bună de a 
ieşi din încurcătură când era întrebată unde merge este cea a 
înlocuirii. De exemplu, să înlocuiască Olanda cu Danemarca. Deci, 
un voiaj în Danemarca pentru a vedea locul în care s-a petrecut 
povestea lui Hamlet. Dacă tot suntem aici, ai un creion? Notează, 
deci, că provincia se numeşte Jutland. Şi Saxo Grammaticus este 
primul ei cronicar. Cu „x" şi cu doi de „m". Atât ajunge. Nu-i nevoie 
să-ţi pierzi vremea cu prea multe citate, OK? 

Ce idioată sunt, îşi spuse din nou Rovena. încercă să uite gafa de 
adineauri. Se pregătise atât de minuţios pentru călătoria aceea, încât 
nu făcea să se enerveze pentru atâta lucru. In afară de desuuri, mai 
avea o surpriză pentru el: două tatuaje mici, unul între buric şi sâni, 
celălalt pe coapsă. Aşa încât avea să-l impresioneze oriunde ar fi 
sărutat-o. Ştia că mai are pentru el şi o mulţime de vorbe de iubire. 



dar nu ştia dacă avea dreptul să i le spună sau nu. 

Zgomotul roţilor trenului o îndemna la somn. M-ai obosit, îşi 
spuse, adresându-i-se celui care o aştepta. 

Versurile unui cântec, ivite poate mai degrabă în mintea ei, decât 
auzite undeva, îi răsunau când şi când în urechi: 

Două vieţi dac-as trăi 

r r 

Tot pe tine te-aş iubi. 

Două vieţi, îşi zise. Uşor de spus. Până mai ieri nu fusese permis 
să ai două vieţi. Şi, cu atât mai puţin, să iubeşti pe cineva acolo, în 
cea de-a doua. Şi totuşi, oamenii nu renunţaseră. Şi nici ei doi. 
Trăiau o copie palidă, extrem de palidă, a vieţii aceleia interzise. 
Dar, terorizaţi de ea, şi mai ales pentru a nu provoca prin vreo 
izbucnire de fericire mânia cerului, se prefăceau că nu se iubesc. 

Zâmbi, trezită brusc din aţipeală. îşi aminti că în copilărie îi 
plăcea să se trezească cu zâmbetul pe faţă. 

Mereu acelaşi mister, îşi spuse. Suspiciunile lui Janek B. Aveau 
teren prielnic să ia o amploare teribilă. Numai jumătate dintre ele şi 
tot ar fi putut să taie cheful oricărei femei ce mergea să-şi 
întâlnească iubitul... Niciun cuvânt nimănui despre această 
călătorie. Trebuie să distrugi biletul de tren şi orice altă urmă. O să- 
ţi spun mai târziu de ce. 

Din difuzor se auziră câteva cuvinte în olandeză, apoi în engleză. 
Se apropiau de Haga. încercă să-l sune pentru a treia oară, dar el 
nu-i răspunse nici acum. 

Găsi uşor un taxi. Şi la fel de uşor ajunse la hotel. Un nume 
flamand. Fără coroană. 

La recepţie i se spuse că, în afară de indicaţia de a fi condusă la 
camera lui Besfort Y., nu mai avea niciun alt mesaj. 



Dădu ocol de câteva ori camerei uriaşe. într-un colţ se mai aflau 
două genţi de voiaj. La baie, aparatul lui de ras şi parfumul 
cunoscut. Pe o măsuţă, un buchet de flori şi un mesaj de bun venit, 
în engleză, din partea directorului hotelului. Dar de la el, nimic. 

Se prăbuşi pe unul dintre fotolii şi rămase aşa o bucată de vreme, 
cu un sentiment amar. Saxo Grammaticus. Jutland... Ar fi putut să-i 
lase măcar un semn, ceva. La ora x sunt acolo. Sau, şi mai simplu: 
Aşteaptă-mă în cameră. 

Privirea, cu voie sau fără voie, i se îndreptă spre telefon. Se ridică 
pentru a telefona din nou, dar observă brusc că una din genţi nu era 
a lui. Şi nici cealaltă. îi trecu rapid prin cap că, din greşeală, fusese 
condusă în camera altcuiva. Pentru a se convinge, deschise uşa la 
baie, dar nesiguranţa puse din nou stăpânire pe ea. Parcă puţini 
bărbaţi folosesc acelaşi parfum? 

Deschise, una după alta, uşile şifonierului. Umeraşele erau goale, 
deşi el obişnuia să-şi pună pe ele cămăşile imediat ce ajungea. Privi 
din nou spre genţi şi, fără a sta mult pe gânduri, deschise una din 
ele. Un plic mare căzu pe pat. Vru să-l pună la loc, dar din el 
alunecă pe cuvertură un teanc de fotografii. încercă să le adune, dar 
brusc îi scăpă un ţipăt, într-una dintre ele era un copil într-o baltă de 
sânge. In celelalte, la fel. Gândul că se află în camera unui ucigaş în 
serie fu urmat de întrebarea ce era de făcut. Să strige după ajutor. Să 
se năpustească afară. Să telefoneze la poliţie. 

Nimeni nu trebuie să ştie că vii la Haga... Cercetă cu atenţie 
plicul. La adresa destinatarului era scris: „Besfort Y. Consiliul 
Europei. Departamentul pentru situaţii de criză. Strasbourg". 

Era al lui. 

Doamne, îşi zise. Odată cu groaza, avu un sentiment de uşurare. 
Cel puţin nu minţise că lucrează la Consiliul Europei. Adresa de pe 
plic asta arăta. La fel de evident ca şi faptul că pozele îi fuseseră 



trimise de cineva. Pentru şantaj, probabil. Pentru a-i aminti ceva. 

Zbârnâitul telefonului o făcu să tresară. îşi drese vocea înainte de 
a răspunde. Era el. Nu înţelese mare lucru. El îşi cerea scuze, dar 
avea să mai întârzie. S-a întâmplat ceva, zise ea. A, da? Nu pot să-ţi 
spun la telefon. Simt din vocea ta. Ar fi bine să te plimbi niţel. 
Oraşul e superb. La ora cinci ajung şi eu. 

Rovena făcu întocmai. Afară se simţi mult mai bine. Strada pe 
care mergea era într-adevăr superbă. îndoielile de adineauri i se 
păreau acum stupide. Stătea prost cu nervii, era clar. I se păru 
pentru a doua oară că cineva vorbea în albaneză. Auzise că bolile de 
nervi aşa încep, cu voci imaginare. 

Se oprise în faţa unei vitrine, când undeva în spate auzi pentru a 
treia oară acelaşi lucru. Rămase blocată, până ce vocile se 
îndepărtară puţin. Numai atunci privi în urmă. Era un grup mic şi 
gălăgios. Nu crezuse că poate întâlni şi la Plaga albanezi. Poate 
pentru asta îi ceruse Besfort să păstreze secretul călătoriei. 

Intră în primul bar care-i ieşi în cale. Din spatele geamului, strada 
părea şi mai frumoasă. Realiză deodată că la una dintre mesele 
vecine se vorbea în albaneză. Vorbeau tare, ca de obicei. Fumau. 
Auzi cuvintele „şedinţa de azi", apoi „jigodia aia", iar la urmă 
numele lui Miloşevici. Totul era clar acum. Acolo, în apropiere, 
trebuie că se afla tribunalul. 

îşi sorbea cafeaua fără a întoarce capul. Apoi i se păru că ceva 
mai încolo zăreşte o figură cunoscută. Omul stătea singur la masă, 
fără a-şi ascunde curiozitatea faţă de grupul de albanezi. Era sigură 
că-1 mai văzuse undeva. Da, da, îl ştia cu siguranţă. Era un scriitor 
cunoscut. Intr-o altă situaţie i s-ar fi părut normal să i se adreseze, 
studia în Austria, în ţara lui, dar îşi aminti de poziţia lui prosârbă şi 
abandonă gândul. 

Cu siguranţă că Besfort se afla la tribunal. Numai aşa se explică 



coşmarurile lui cu citaţia. Strigătele în somn şi secretomania. 

Şi-l închipui grăbindu-se prin coridoarele labirintice. Timpul 
trecea greu. La masa de lângă austriac se vorbea la fel de tare. El 
comandă o a doua cafea, apoi rămase nemişcat, parcă ascultând 
discuţia de alături. 

îi zbură gândul la patul din camera de hotel. La fel ca în tren, 
simţea cum tatuajele acelea parcă prind viaţă. Care din cele două 
desene avea să-l învingă pe celălalt? îşi aminti vag, de la istorie, 
războaiele lungi şi plicticoase cu nume de flori sau de insecte. 
Războiul celor Două Roze sau al celor Doi Fluturi. 

în tren îşi imaginase cum avea să-i mângâie tatuajul de pe şold. 
Era sigură că o să-i placă. Cu atât mai mult cu cât şoldurile i le 
dezmierda mai rar. 

Sufocată de dorinţă, ceru un alt ceai. Pozele cu copiii însângeraţi 
erau departe. Limbile ceasului, ca trezite brusc din somn, 
începuseră să se grăbească. Avea senzaţia că se făcuse târziu. 

O oră mai târziu, pe patul de hotel, senzaţia aceea era la fel de 
prezentă. Se iubiseră, fără a pomeni nimic din ceea ce îi bântuia ei 
gândurile. Chiar şi povestea cu tatuajele fusese altfel. Mi-ai zis că s-a 
întâmplat ceva. E adevărat. Doar că nu-mi e uşor să-ţi spun. înţeleg. 
Toate lucrurile par aşa la început. Apoi... Ce, apoi? Nu există lucruri 
de nepovestit. Ba eu cred că da. Pentru că eşti femeie. Poate. Ce ai 
făcut în tot timpul ăsta? Te referi la timpul cât nu ne-am văzut? Ar fi 
vrut să strige: Ce am făcut? Nimic, adică totul. Aşa intenţionă. Dar, 
cu voce tare, zise altceva: De ce vrei să ştii? 

Cum vrei tu, îi şopti el. Am depăşit de mult faza asta. 

Febril, cu dorinţa ascunsă ca el să-i înţeleagă doar pe jumătate 
cuvintele, îi povesti clipele de groază prin care trecuse când, 
ajungând la hotel, i se păruse că se află într-o cameră străină. Adică 



a altcuiva. Şi lucrurile lui tot aşa i se păruseră, străine, cu excepţia 
parfumului. Dar puţini bărbaţi folosesc acelaşi parfum? 

Coborî şi mai mult tonul când îi povesti că, pentru a se convinge 
că e camera care trebuie, făcuse ceva ce nu-i stătea în obicei: 
deschisese una din genţi. 

Avu impresia că el o asculta neatent şi-şi spuse: Cu atât mai bine. 
Totuşi, nu îndrăzni să-i povestească mai departe. 

Ne odihnim puţin? întrebă el. Am avut o zi teribil de obositoare. 
Şi tu la fel, cred. 

Când îşi dădu seama că bărbatul adormise, simţi cum creierul ei 
îşi recăpătase luciditatea. îi povesti, în gând, despre geantă, 
fotografiile acelea macabre şi despre teama ei. Apoi, tot fără cuvinte, 
îl întrebă dacă într-adevăr îl preocupau citaţiile pe care le tot visa. 
Iar dacă era aşa, ce legătură avea el cu pozele copiilor ucişi? Şi, la 
urma urmei, de ce se întâlniseră la Haga pe ascuns, ca doi infractori 
periculoşi? 

Oarecum uşurată, reuşi să moţăie câteva minute. încercă în două- 
trei rânduri să-şi imagineze răspunsurile lui. Şi varianta cea mai rea: 
chipul lui încruntat, cu o privire de gheaţă. Cine te crezi tu să-mi 
pui asemenea întrebări? Tu nu eşti decât o prostituată. Una de lux, 
nimic mai mult. 

înainte de a coborî la cină, ea stătu mai mult decât de obicei în 
faţa oglinzii. La masă, el o privi aproape mirat. Rovena observase că 
lumânările, seara, creează un soi de legătură misterioasă cu bărbatul 
care te însoţeşte. Erau de partea femeilor, le dezvăluiau în toată 
splendoarea lor, făcându-i şi pe bărbaţi să le vadă la fel. 

Eşti mai frumoasă acum, îi spuse el în şoaptă. 

Rovena îl privea ţintă. 

O spui cu un fel de strângere de inimă sau mi se pare mie? 

Strângere de inimă? De ce? 



Rovena se pierdu. 

Uite... acum... Acum suntem altfel... Am vrut să spun că... o să- 
mi ceri să nu mai fiu frumoasă acum? 

O, nu, nu. Aş putea să-ţi cer orice, în afară de asta. 

în realitate n-am vrut să spun chiar aşa... Am vrut... să te întreb 
ceva. Azi-noapte, întrebările astea nu m-au lăsat să dorm. 

Cu sufletul la gură, ca şi când s-ar fi temut să nu-şi piardă curajul, 
ea îi spuse, în final, ceea ce o chinuia. Chipul lui rămase fără 
expresie o vreme, aşa cum şi-l imaginase şi ea adineauri. Cine eşti tu 
de îndrăzneşti să mă iei la întrebări? O prostituată, nimic altceva. Tu 
nu ai dreptul să-mi spui aşa. M-ai făcut, într-adevăr, curvă de lux, 
dar ai fost cândva bărbatul meu. 

Deşi nu a fost rostită niciuna dintre vorbele astea, Rovena era 
şocată. 

îi era teamă, o teamă veche, dar nu atât de el, cât de adevăr. 

înainte de a-i răspunde, el tăcu o vreme. Ceea ce găsise ea în 
geanta lui erau, într-adevăr, pozele unor copii ucişi. Dar nu în 
împrejurările pe care şi le imaginase ea. Erau copii sârbi, sfârtecaţi în 
timpul bombardamentelor NATO. 

Rovena asculta uluită. îşi muşcă buzele de câteva ori şi-i spuse 
„scuză-mă!". 

Nu avea niciun motiv să-şi ceară scuze. Fiecare geantă în care 
există asemenea poze poate trezi un coşmar. Iar ei îi era îngăduit să 
gândească orice, inclusiv faptul că el, Besfort Y., ar putea fi un ucigaş 
de copii. Adevărul e că pozele alea îi fuseseră trimise cu un scop 
precis. Pentru a-1 învinui de crimă. 

îi luă mâna cu sfială. Degetele lui erau lungi şi subţiri. Acum 
vorbea ca şi când ea n-ar mai fi fost lângă el. Era greu de povestit 
ceea ce s-a întâmplat. Era ca un concurs sinistru de fotografii. Copii 
sârbi spulberaţi de bombe. Copii albanezi înjunghiaţi cu baioneta. 



Poze trimise de ambele tabere în birouri, la comisii şi comitete. 
Urmate de polemici încrâncenate. Moartea are sau nu o ierarhie? 
Unii susţineau că fiecare copil ucis e o tragedie infinită, drept pentru 
care aici n-au loc ierarhiile. Alţii gândeau altfel. Un copil ucis într-un 
accident de maşină e altceva decât unul sfârtecat de bombe. Şi 
ambele cazuri sunt greu de comparat cu cel al copilului hăcuit cu 
baioneta. Hăcuit de mâna omului, pricepi? Nu de o bombă 
anonimă, ci de mână omenească. Opt sute de copii albanezi 
înjunghiaţi cu pumnalul, ca mieii, majoritatea sub ochii mamelor. 
Poţi înnebuni. Sfârşitul lumii. 

Sub răsuflarea lui, flacăra lumânărilor tremura uşor. Ea ar fi vrut 
acum să schimbe subiectul. 

După cină, în barul de noapte, aduse vorba despre tatuajele ei şi 
despre curiozitatea celui care i le făcuse, de ce le vrea: de dorul 
cuiva, dintr-o promisiune sau din alt motiv. 

De data aceasta el nu vru să ştie mai multe despre omul care-i 
atinsese ei trupul. S-ar fi părut că rămăsese cu gândul la discuţia din 
restaurant. 

Rovena îşi spuse că, până nu va spune tot ce avea în gând, el nu 
va putea vorbi şi despre altceva. îi aminti din nou de poze şi 
întrecerea aceea macabră, după care îl întrebă de ce, fără a se simţi el 
însuşi vinovat, dădea totuşi impresia că are o mare greutate pe 
conştiinţă? 

El zâmbi strâmb. 

Pentru că sunt un cetăţean... Ceea ce înseamnă că tot ce se 
întâmplă nu mă poate lăsa indiferent... 

Rovena nu pricepu ce voise să zică, dar trecu cu vederea. 

Ca pentru a încerca s-o lămurească, el continuă să-i explice în 
şoaptă că, indiferent ce-i spusese despre copiii albanezi, suferea la 
fel şi pentru cei sârbi. însă, din păcate, la noi, în Balcani, nu se 



gândeşte aşa... Ea îl întrebase la restaurant de ce veniseră aici, la 
Haga, pe furiş, ca doi infractori. Trebuia să ştie că el nu primise 
niciun fel de citaţie, decât de două sau trei ori în vis. Şi chiar dacă ar 
primi, nu ar face decât ceea ce-i dictează propria conştiinţă. Toţi 
trebuie să vină aici, ca în adâncurile infernului. Fiecare pentru 
sufletul lui. în linişte şi în întuneric. 

Rovena îşi aminti fără voie de bărbia şi ochii sticloşi ai 
austriacului, în cafeneaua aceea plină de albanezi. 

în vreme ce vorbea, Besfort se uită după chelner, ca să-i comande 
al doilea şi ultimul pahar cu whisky. 

De tatuaje îşi amintiră mai târziu, în pat, înainte de a face 
dragoste. E un băiat respectuos, drăguţ, afemeiat? Puţin din fiecare, 
răspunse ea. Făcea greşeala fiecărui bărbat în asemenea ocazii: deşi 
ştia că tatuajul avea legătură cu o viitoare întâlnire de dragoste, el 
lua totul ca pe un avans care i se oferea chiar lui. 

Ca de fiecare dată, Rovena îşi lăsă şi acum povestirea 
neterminată. Cât timp ea se afla la baie, el deschise televizorul. 
Canalele se derulau unul după altul, majoritatea în olandeză. Avu 
impresia că pe un post fu amintită Albania. Căută din nou, până ce 
găsi ştiri în engleză. Regina a murit, îi spuse Rovenei, când aceasta 
ieşi din baie. Ei i se păru că o înşală urechile. Nu cea a Olandei, cea a 
Albaniei a murit. Sprâncenele ei se arcuiră într-un gest de uimire. 
Asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă, nu-ţi aminteşti? Eram la 
motel, la Durres. Sigur că-mi amintesc. Dar e vorba despre alta. Nu 
mama regelui, ci soţia. Aha, făcu ea. Ce ciudat. 

Pe ecran, convoiul de maşini negre înainta încet în faţa catedralei 
din Tirana. 

Acoperindu-i umerii goi, Besfort se arătă la fel de intrigat. Era 
prea mult... pentru o ţară mică, ex-stalinistă, să aibă una după alta, 
într-o perioadă scurtă, două regine moarte. 



Tremurând, ea se strânse la pieptul lui. 


13 

Şapte zile 

Cu o săptămână înainte de accident, era greu de presupus dacă 
vreunul din ei avusese o presimţire sumbră. Luni, îndată ce aflase 
de venirea lui, Rovena îşi făcuse controlul ginecologic. Sunteţi într-o 
stare perfectă, îi spusese medicul. Asta mă bucură, i-a răspuns ea. 
Apoi, fără s-o întrebe nimeni, adăugase: Iubitul meu vine sâmbătă. 

Medicul, deşi o avea de ani buni pacientă, se mirase de răspunsul 
ei. Iubitul dumneavoastră e foarte norocos, îi spusese în vreme ce ea 
se îmbrăca. (Era cel mai potrivit răspuns pentru a nu ofensa 
pacienta, atunci când aceasta făcea destăinuiri gratuite.) 

Pe stradă, a avut senzaţia că încă mai avea obrajii îmbujoraţi de 
ruşine. Peste oraş cernea o ploaie rece. Intră în primul bar care-i ieşi 
în cale şi ceru o cafea. Idioato, se gratulă singură. Oare când se va 
învăţa minte să nu-i mai povestească primului venit cele mai tainice 
secrete ale ei? 

Se consolă la gândul că, oricum, ginecologul face parte din cercul 
celor mai apropiate cunoştinţe ale unei femei. Cu câteva luni în 
urmă se arătase încântată de competenţa lui, atunci când medicul o 
întrebase, după consultaţie, dacă a început să folosească 
prezervativul. 

Curiozitatea lui o tulburase. întrebarea, care în orice altă situaţie 
i-ar fi părut banală, luase acum alte dimensiuni în mintea ei. 
înţelegeţi, doctore, eu... El o asculta mirat, neînţelegând mare lucru, 
într-o germană şchioapă, ea încercase să-i explice că era încă cu 
iubitul ei, cel pe care doctorul îl ştia... adică... cum să explice... îl 



cunoştea... intim... şi nu folosea nicio protecţie... Dar întâlnirile cu 
el erau rare... foarte rare... şi tocmai de asta avea şi o altă relaţie... 
superficială... trecătoare... 

Domnişoară, o întrerupsese în cele din urmă medicul. Aceasta e 
viaţa dumitale intimă, în care eu nu pot să mă amestec. (M-am 
îngrozit când, fără voie, m-am trezit în rolul moralistului, în faţa 
căruia ea trebuia să se justifice. Cu o voce tăioasă i-am repetat că nu 
mă interesa nimic din ce-mi povestea şi că nu aveam tangenţă decât 
cu problemele sexului ei, la care observasem un fel de inflamare a 
mucoasei, provocată, după cum părea, de latexul prezervativului.) 

Chiar dacă n-o spune, cu siguranţă că face parte din „Mişcarea 
Verzilor", îşi zise Rovena, sorbind din cafea. în felul acesta, cuvintele 
ei, care i se păruseră puţin mai-nainte idioate, puteau avea un 
oarecare sens. Voise să împărtăşească cu el... cu un „verde", o veste 
fericită: sosea iubitul ei... cel natural. 

Oricât de incredibil ar părea, tocmai la ora aceea, la o mie de 
kilometri distanţă, Besfort Y., urmărind ştirile la televizor, nu se 
putea abţine să nu se gândească la posibilitatea ca Rovena să fi 
rămas gravidă. Papa Ioan Paul al II-lea părea pe ecran mai epuizat 
ca de obicei. Şi totuşi, nimeni nu se putea aştepta din partea lui la 
vreo concesie în problema relaţiilor sexuale bărbat-femeie. Totul 
trebuie să se petreacă la fel ca în urmă cu o mie, cu patru mii sau cu 
patruzeci de mii de ani în urmă. Numără zilele care mai rămâneau, 
iar cifra 7 i se păru uriaşă. Din cafenea, Rovena formă prefixul 
Elveţiei, dar îşi aminti brusc că la ora aceea convorbirile erau mai 
scumpe şi-şi spuse că poate să-şi sune prietena şi mai târziu. 

Afară, ploaia se îndesise. Trecătorii, prinşi de ploaie pe drum, 
căutau să se adăpostească, fiecare pe unde putea. Din cauza 
vântului care-i umfla pardesiul, unul dintre ei părea o umbră 
mişcătoare. După papă, urmă o ştire despre teroriştii arabi, care 



ameninţau un ostatic european căzut în genunchi. Besfort Y. închise 
ochii, oripilat. Cu gândul în altă parte, Rovena formă din nou 
prefixul Elveţiei, dar realiză încă o dată că ora nu era cea mai 
potrivită. Trecătorul cu pardesiul umflat de vânt trecu foarte 
aproape de vitrinele cafenelei. O clipă păru că se va lipi de geamul 
ud, după care se îndepărtă ca un ziar dus de vijelie. Aşa ar fi arătat 
omul androgin al lui Plafon, îşi spuse ea. Ultima dată când vorbiseră 
la telefon, Besfort îi povestise despre el. La început, chestia asta o 
distrase. Ia te uită, făcuse râzând, omul ăsta e o creaţie perfectă, 
bărbat şi femeie într-un singur trup, fără „mă iubeşti, nu mă iubeşti, 
te las, nu te las". Tocmai pentru asta l-au invidiat şi zeii, îi spusese 
Besfort. Şi tot din invidie l-au despărţit în două, iar de atunci, tot 
conform lui Plafon, cele două jumătăţi se caută una pe alta. Ce trist, 
exclamase ea. Cântecul despre două vieţi şi o dragoste îi veni în 
minte schimbat, aşa cum îl auzise la un beţiv, la intrarea într-un bar 
din Tirana: 


Două vieţi dac-as trăi 

r r 

Pe tine nu te-as iubi. 

r 

Rovena era atât de neliniştită, încât mai formă o dată prefixul 
Elveţiei. Ce ştiri enervante, îşi zise Besfort, la o mie de kilometri 
depărtare. 

Furtuna se potoli o vreme, ca să izbucnească apoi din nou, de 
data aceasta fără ploaie. Rovena ajunse cu greu la cămin. Urcă în 
camera ei, stinse lumina şi rămase ca o stană de piatră la fereastră. 
Vântul când urla ameninţător, când se tânguia, cerând parcă 
îndurare. O parte din stradă era în întuneric, iar în cealaltă, luminată 
anemic, se zbăteau, duse de vânt dintr-o parte într-alta, bucăţi de 
carton, hârtii şi resturi de ambalaj. La fel ca noi, îşi zise ea. Forme 



goale, al căror conţinut e de mult dispărut, cuprinse în vârtejul 
acela. Şi tatuajele ei, decolorate deja, şi poate cele două jumătăţi, el şi 
ea, despărţite fără milă şi căutându-se una pe cealaltă. 

Seara, la ştirile TV, printre alte distrugeri făcute de furtună, era 
dat un vechi teatru provincial, a cărui recuzită fusese luată de vânt. 
Două mantii ale lui Hamlet, prima dintr-un spectacol din 1759, 
cealaltă produsă un secol mai târziu, erau considerate extrem de 
valoroase, drept pentru care teatrul promitea recompensă celui care 
le găsea. Ce ştiri idioate, îşi zise din nou Besfort, închizând 
televizorul. 

Şi adormi, ca de obicei, după miezul nopţii. Dimineaţă, avu un 
vis care-1 trezi din somn. 

Un sentiment apăsător, cum nu mai simţise, îi paraliza orice 
voinţă. Era melancolie, lipsă de speranţă, dar într-o asemenea 
măsură încât îi dădeau o infinită şi duioasă senzaţie de zbor. 

Era unul dintre visele acelea pe care ţi le aminteşti uşor. Un câmp 
întins şi luminat discret. In mijloc, o clădire din marmură şi calcar, 
un fel de mausoleu şi motel în acelaşi timp, de care el se apropia 
fără grabă. 

O vedea pentru prima oară, deşi clădirea nu-i părea necunoscută. 
Rămase ţintuit dinaintea porţii şi ferestrelor ei, foarte iluzorii de 
altfel. Vopsite în aceeaşi culoare ca zidul, se deosebeau cu greu de 
acesta. 

îşi închipuia că ştie de ce se află acolo. Ba chiar ştia şi ce se află 
înăuntru, pentru că strigă, cât putu de tare, un nume. Un nume de 
femeie, pe care el, deşi îl pronunţase distinct, nu-1 înţelegea şi nici 
măcar nu-1 auzea prea bine. Sunetele îi ieşeau din gură fără voia lui. 
Simţea doar că numele acela afurisit avea trei sau patru silabe. Un 
fel de pam-pam-pam-pam... 

îşi aminti continuarea ciudată a visului, iar tristeţea şi 



dezamăgirea deveniră insuportabile. 

Aprinse veioza şi-şi privi ceasul. Era patru şi jumătate, îşi spuse 
că şi visele care par de neuitat dispar în cele din urmă. 

Dimineaţă, la primul telefon, i-1 va povesti şi Rovenei. Trebuie, îşi 
spuse calm. 

Gândul că o va face îl linişti şi adormi într-o clipă. 


PARTEA A TREIA 


1 

Cu cele două mantii luate de furtună se întrerupea în mod 
straniu cronica vieţii lui Besfort Y. Şi a Rovenei St., cu o săptămână 
înainte ca vieţile lor să se sfârşească la propriu. Detectivul 
necunoscut, într-o notiţă lămuritoare, repetase că, aflându-se în 
imposibilitatea de a relata povestea lor completă, aşa cum reieşea 
din anchetă, se concentrase asupra celor patruzeci de săptămâni 
care precedaseră moartea celor doi. De aici rezulta că finalul 
cronicii, cu mantiile hamletiene luate de vântul turbat, nu fusese 
anticipat şi, în consecinţă, era puţin probabil să poată fi considerat 
drept un sfârşit simbolic. Şi cu atât mai puţin visul pe care Besfort Y. 
îl avusese în zori şi pe care, câteva ore mai târziu, i-1 povestise la 
telefon Rovenei. Un alt fapt ar fi putut fi motivul pentru care, în 
ciuda promisiunii, ultima săptămână, cea care în asemenea situaţii e 
aşteptată cu cea mai mare nerăbdare, să fi rămas în afara cronicii. 

Simplu la prima vedere, cu cât se concentra mai mult asupra lui, 
cu atât mai consistent devenea, sfârşind prin a fi chiar motivul 
principal: ultima săptămână nu era completă. O parte din ea, mai 



precis ultimele trei zile dinainte de sfârşitul tragic, se rupsese de 
şirul celorlalte. Era vorba despre cele trei zile pentru care Besfort Y. 
Fusese învoit de şefii lui de la Consiliul Europei. Cu excepţia 
învoirii, cerută verbal prin telefon, cele trei zile nu lăsaseră nicio 
urmă palpabilă. Mărturiile chelnerilor şi ale recepţionerilor erau din 
ce în ce mai vagi. Nu existase niciun apel telefonic, nici în camera de 
hotel şi nici pe telefoanele mobile, ambele dezactivate. Ai fi putut 
crede că cele trei zile nu fuseseră ale lor, ci ale nimănui, zile ce se 
învârt haotic prin spaţiu, rămase întâmplător în afara vieţilor 
omeneşti, şi care încercau acum să pătrundă într-o existenţă ce nu 
era a lor. De fapt chiar aşa au şi rămas, străine, rupte de orice, 
neînţelese chiar şi de cei în viaţa cărora intraseră. 

într-o altă însemnare, detectivul încerca să explice curgerea 
ciudată sau, cum spunea el, „inversă" a săptămânilor şi a zilelor. La 
această relatare inversă (patruzeci sau şapte, care se amestecau în 
timpul vieţii lor şi nu după moarte, ca la toată lumea) se ajunsese, 
spunea el, din dorinţa de a da, într-o oarecare măsură, viziunea 
neapărat răsturnată a timpului celor doi îndrăgostiţi, dacă puteau fi 
numiţi aşa. 

Apropierea zilei zero, a celei care în această harababură nu se ştia 
bine ce este: sfârşit, început, ambele sau niciuna din ele, apropierea 
acesteia sporise panica omului nostru. Aflat dinaintea unui mister 
pe care nu-1 stăpânea, el fusese obligat să se retragă chiar atunci 
când se aşteptase mai puţin. 

Faptul că ultima săptămână îl solicitase la maximum se vedea clar 
din dosarul în care se aflau materialele despre ea. Erau acolo, puse 
la întâmplare, grămadă, fragmente de declaraţii şi mărturii, cereri, 
procese-verbale, două noi cereri de autopsie asupra cadavrului 
Rovenei şi refuzul răspicat al părinţilor ei, o solicitare de deshumare 
a lui Besfort Y. Din cimitirul de la Tirana, aceasta aprobată. 



suspiciuni că Rovena fusese ucisă nu de serviciile secrete, ci de către 
Besfort Y., în dimineaţa lui 17 octombrie, ipoteză lansată de Liza 
Blumberg într-o mărturie ulterioară anchetei, o copie a buletinului 
meteo din aceeaşi dimineaţă care, conform ziarului Kurier, avea 
legătură cu ipoteza Lizei şi, în fine, declaraţia despre cele trei zile de 
concediu cerute de Besfort, ultima lui solicitare pe lumea aceasta. 

Misteriosul nostru detectiv făcea ce făcea şi se întorcea la învoirea 
aceea, cu speranţa că de aici ar fi putut ieşi ceva. Nu-şi putea scoate 
din cap cuvintele unui coleg, căruia îi vorbise pentru întâia oară 
despre anchetă. Dacă englezii, pentru a elucida un caz, deschid 
vechile cronici, musulmanii. Coranul, iar noile state africane. 
Enciclopedia Britanică, când vine vorba despre balcanici, aproape 
toate speţele le găseşti în baladele lor. Trei zile de învoire ca să faci 
ceva, ceva nemaifăcut? Vei găsi, cu siguranţă, o paradigmă 
cunoscută. 

Adevărul e că avea dreptate, exista un clişeu. Jumătate din 
baladele balcanice sunt pline cu aşa ceva. Se pare că toată lumea 
încearcă să obţină un termen. Unii i-1 solicită morţii, alţii, mai târziu 
şi mai puţin măreţi, cer o învoire din temniţa în care se află şi aşa 
mai departe până în zilele noastre, ca în cazul lui Besfort Y., care a 
cerut o învoire şefilor săi de la Consiliul Europei. Nu seamănă un 
caz cu altul, dar, în esenţă, au ceva asemănător: un pact secret, 
căruia îi cad victimă. 

Detectivul asculta uimit. Uite, învoirea lui Besfort Y. Seamănă, 
conform unor experţi, cu cea de trei zile a unui anume Ago Ymeri, 
chiar dacă aceasta din urmă provenea dintr-o temniţă medievală, iar 
cealaltă de la Departamentul pentru Situaţii de Criză de la 
Bruxelles. 

Şi-l imagina pe Ago Ymeri gonind călare pentru a ajunge la 
biserica în care logodnica lui se căsătorea cu altul... Un nonsens mai 



mare nu exista. Nu se înţelege de ce i se acordă învoire eroului 
baladei, şi mai ales de ce, după expirarea ei, el se întoarce din nou în 
temniţă. Poate doar dacă avem de-a face cu un final încifrat. 

îşi simţea gâtul uscat. Ce nevoie avea de toate elucubraţiile astea, 
câtă vreme existau şoferul şi oglinda retrovizoare a taxiului, în care 
enigma se dezvăluise, chiar pentru o fracţiune de secundă? 

Ultima oară se concentrase numai pe aspectul acesta. Ce ai văzut 
în oglindă? Ce te-a şocat atât de groaznic? Ce ţi s-a înfăţişat, om viu 
sau umbră? 

Astfel începuse una dintre discuţiile lor, atât de asemănătoare cu 
toate celelalte. 

Om viu sau umbră? Nu ştiu ce să spun, răspundea celălalt. 

Ai o fiică aproape de vârsta tinerei necunoscute pe care ai dus-o 
cu taxiul. Ai avut vreo problemă cu ea? Vreun impuls tulbure, pe 
care să nu-1 poţi mărturisi nimănui? Pe care să-l mărturiseşti doar 
mormântului? Poate că ai auzit expresia asta. Dar, chiar dacă o ştii, 
probabil că nu ai analizat-o prea bine. Adică să încerci să-ţi închipui 
ce înseamnă să fii realmente în mormânt, între cei patru pereţi 
înguşti ai lui, şi nu câteva nopţi, săptămâni sau ani, ci secole la rând, 
milenii, mii de milenii. Singuri, tu şi mormântul. Mormântul şi tu. 
Povestitor şi ascultător. Ascultător şi povestitor. Istoriile pe care noi 
le povestim pe pământ nu sunt decât fragmente, fărâme din marea 
poveste a celor morţi. Sunt miliarde, în mii de ani, în sute de limbi, 
ce ţes povestea aceea. Dar ea va rămâne acolo în vecii vecilor. Până 
la sfârşitul sfârşitului, neauzită nicicând de vreun om viu. Acolo, în 
pământ, între mormânt şi tine. Intre tine şi el. Imaginează-te, deci, 
acolo, fără avocat, fără martori, fără teamă de nimic, pentru că 
nimicul eşti chiar tu. Imaginează-te, deci, aşa şi spune-mi numai o 
fărâmă, numai un crâmpei din ceea ce vei spune mormântului. 
Numai atât îţi cer, omule, prietene, fă-mi această onoare, ia-mă o 



clipă drept fratele tău. Adică drept mormântul tău. 

Nu înţeleg. Sunt obosit. Mi-e somn. Nu ştiu ce vrei. 

La nişte adevăruri intangibile te-ai gândit? Tabuuri se numesc în 
lumea noastră. Dincolo nu ştiu cum le zice. Nu-mi cer scuze pentru 
întrebarea asta dificilă. Mormântul nu-şi cere iertare. 

Mi-e somn. Lasă-mă în pace. Medicul mi-a spus că vizitele astea 
prelungite îmi fac rău. 

Ai dreptate, calmează-te. Am să te întreb două chestii simple. 
Este vorba despre ultimele clipe, puţin înainte de accident. Cum era 
chipul fetei? Dar al lui? 

Erau apatici amândoi. Sau aşa mi s-a părut mie. Galbeni la faţă ca 
turta de ceară, cum se spune. 

Lucrul ăsta te-a speriat, te-a şocat? 

Probabil. 

Altceva? Ce s-a mai întâmplat? 

Nimic. S-a lăsat o linişte de mormânt. Doar de afară venea o 
lumină puternică. Din cauza ei nu vedeam bine drumul. Taxiul 
parcă zbura prin cer. 

Ai declarat că în momentul acela încercau să se sărute. Scuză-mă 
că-ţi pun o întrebare pe care ţi-au mai pus-o şi alţii. Lucrul acesta te- 
a şocat? Te-a îngrozit? 

Cum s-ar zice... Păi chiar ei păreau îngroziţi. Sau măcar ochii ei. 
I-am citit în ei groaza. 

Le-ai văzut în oglindă groaza... Dar a ta, groaza ta? 

Nu te înţeleg. 

Am spus groaza ta. Nu crezi că puteai fi mai îngrozit tu decât ei? 
Că voiai să depăşeşti un tabu asemănător? Pe care ei ţi l-au amintit. 
Şi aşa ai pierdut direcţia şi v-aţi prăbuşit? 

Nu te înţeleg. Am obosit. 

Linişteşte-te... Şi pe urmă? Ce s-a mai întâmplat? Au reuşit să se 



sărute? 

Nu sunt sigur. Mai degrabă nu. Era în momentul când am căzut. 
Totul s-a sfărâmat acolo. Lumina te orbea. Te mistuia. 


2 

Ori de câte ori pleca de lângă taximetrist, simţea că ceva rămăsese 
nespus. Rezista cu greu tentaţiei de a se întoarce. Data viitoare, îşi 
spunea. Data viitoare n-o să mai uite nimic. Cheia enigmei se afla la 
şofer. Trebuia să renunţe la bla-blaurile filosofice, cum e povestea 
aceea veche de milioane de ani despre cele două feluri de iubire, cea 
din interiorul clanului, şi cea nouă, rebelă, care depăşise cercul 
familial. N-aveau decât să se ocupe alţii de rivalitatea sau alianţa 
dintre ele şi să constate că nu aveau alt scop decât pe acela de a se 
trăda una pe cealaltă, la momentul potrivit. Era o negură 
primordială, în care se făuriseră vechile unelte ale omenirii, cele 
care, mileniu după mileniu, fabricaseră în întuneric sălbăticia 
tigrului, dorinţele, mila, ruşinea sau momentele de pace ale 
sufletului... El nu voia să aibă de-a face cu ele, aşa cum nu voia să 
evoce baladele, oricât de vechi sau de noi ar fi fost. Ţinta lui era 
şoferul, cel care răsufla uşurat crezând poate că scăpase de 
insistenţele lui. Şi avea tot dreptul să creadă asta, câtă vreme el nu 
ajunsese la întrebarea fatală: Colaborase sau nu cu ucigaşii? 

Va veni, va veni ea şi întrebarea asta. Numai să lămurească câteva 
chestiuni marginale. Va uita de balade. Aşa îşi promitea, până în 
momentul în care, cu sau fără voie, se întreba de ce oare îi zboară 
gândul la ele. 

Călăreţul cu mireasa în spatele lui, pe cal, este ceva uşor de 
imaginat. Şi tot astfel dialogul dintre cei doi. Unde mergem? 



Acolo... La închisoare? Fireşte că la închisoare, unde altundeva? Dar 
eu ce am să fac acolo? Şi, în plus, legea ne permite? La asta nu m-am 
gândit. Dar de ce? Ce pact ai făcut cu ei, cum te-au lăsat, ce le-ai 
promis? 

Tropotul de copite a umplut pentru moment liniştea. Apoi, din 
nou vorbe. De ce eşti obligat să te întorci? Am plecat amândoi, 
suntem liberi. Nu pot. De ce? Ce te ţine legat? 

Din nou linişte şi pulbere ridicându-se sub copite. 

Ne putem opri puţin? Nu, e târziu. E a treia zi a învoielii. Odată 
cu venirea serii, porţile temniţei se închid. Ce apă este aceea? 
Seamănă cu râul sub al cărui pod ne-am cunoscut, îţi aminteşti? De 
ce se întoarce acum împotriva noastră? 

Trebuie să ne grăbim. Ţine-te bine de mine. Dar oile astea, bivolii 
ăştia negri ce sunt? E un trafic îngrozitor. Trebuie să ne grăbim. 
Ţine-te bine. Ago, ce faci, mă sufoci... Poate ajungem înainte de 
închiderea porţilor. Regulile pe aeroport sunt mai dure acum. Uşile 
avioanelor se închid mai repede. 

Cu ochii mijiţi, detectivul misterios scutură din umeri, ca pentru 
a arăta că nu e de acord. Intuiţia îl îndemna ca, înainte de a se întâlni 
cu şoferul, să se vadă cu Lulu Blumb. 

La ultimele întâlniri cu el, aceasta avusese grijă ca propria 
ipoteză, aceea că asasinul era însuşi Besfort Y., să şi-o exprime cât 
mai târziu şi cât mai prudent. 

Acesta a fost, după cum se pare, motivul pentru care, înainte de a 
ajunge la punctul culminant al povestirii ei, Lulu Blumb, cea care va 
deveni deodată un personaj-cheie al anchetei, încercase să se 
lungească în teorii lungi şi amănunţite, pe care nimeni în afara ei nu 
şi le-ar fi putut imagina. Aşa, de pildă, cerându-i scuze detectivului 
pentru vorbăria ei, îi spusese, nu fără o tentă de lăudăroşenie, că 



mulţi bărbaţi s-au culcat poate cu Rovena St., dar niciunul dintre 
aceştia nu ar fi putut declara cu mâna pe inimă că îi cunoaşte părţile 
intime ale trupului mai bine ca ea. Comparaţia cu pianul, pe care el 
o mai auzise deja, femeia o abordase doar superficial, pentru a 
sublinia ideea că muzica lui Mozart şi Ravel, pe fondul căreia ele se 
cunoscuseră şi făcuseră dragoste, fusese transferată, natural, de 
degetele ei, de pe clapele pianului din clubul de noapte pe trupul 
Rovenei. Cu un zâmbet ironic adăugase că nu crede că declaraţiile 
plicticoase şi de multe ori barbare ale Consiliului Europei despre 
procese, terorism, bombardamente şi alte grozăvii, cu care se ocupa 
Besfort Y., ar fi putut favoriza o relaţie de dragoste. 

Mereu atentă să plaseze cât mai târziu acuza pentru crimă. Liza 
Blumberg îndepărtase o parte din nebuloasa care învăluia 
evenimentul, mai ales în zona în care ceilalţi bătuseră în retragere. 
Suferinţa ei de a nu fi reuşit s-o despartă pe Rovena de Besfort Y. 
Lua din când în când dimensiuni apocaliptice, devenind mai 
importantă decât accidentul însuşi. 

A fost pentru prima oară când mi s-a întâmplat asta: să pierd în 
faţa unui bărbat. îi plăcea să repete asta. 

Zile şi nopţi la rând, Lulu Blumb se chinuise să-şi explice cum de 
fusese posibil aşa ceva. Cu ce fel de lanţuri îşi ţinea Besfort Y. Iubita 
prizonieră? Oare cu ce o şantaja? Cum ajunsese s-o domine aşa? 

De regulă, bărbaţii se arată deosebit de grosolani când află că au 
ca rival o femeie. Cei mai mulţi fac haz şi se simt uşuraţi că nu sunt 
înşelaţi cu un bărbat. Sunt şi dintre aceia care simt o curiozitate 
morbidă şi, în fine, sunt alţii care trăiesc cu speranţa de a o pune la 
respect pe femeia-rival. Şi într-o zi, când află adevărul, se dau cu 
capul de pereţi şi blestemă clipa în care, în loc să fie cu ochii în 
patru, s-au hlizit aiurea ca nişte proşti. 

Lulu Blumb aşteptase cu nerăbdare momentul acela. Dar el 



întârzia, întârzia, până când ea şi-a dat seama că nu va mai veni 
deloc. Besfort Y. Nu era gelos pe ea. în vreme ce ea, da. Aceasta era 
diferenţa dintre ei, cea care o făcuse să piardă partida. 

Ei doi ştiau unul de celălalt. Dar fiecare avea o abordare proprie, 
într-o zi, când Rovena îi vorbise despre o experienţă nouă cu 
Besfort, pianista o întrerupsese cu cuvintele: Destul, nu vreau să 
ştiu. Mirată, cealaltă îi spusese că Besfort se comportă exact invers, 
ceea ce o făcuse pe Lulu să pufnească nervoasă. 

Ce vrea să însemne invers? 

Era prea târziu pentru ca Rovena să formuleze un răspuns 
diplomatic... Invers înseamnă că el nu numai că n-o împiedica să se 
ducă cu Lulu... dar chiar voia să ştie... asta îl satisfăcea... o şi 
îndemna să se împace când ele două se certau. 

Curvo, strigase Liza. Se folosise de dragostea ei ca să-l excite pe 
derbedeul ăla. O scosese la vânzare, ca ăia care vând ţigări de 
contrabandă. Ca o idioată, îi permisese s-o folosească drept 
momeală. înţelegi ce vreau să spun? înţelegi limba germană? Ştii ce 
înseamnă momeală? Aşa te-a folosit el pe tine. La fel ca proxeneţii 
din ţara ta, care-şi scot nevestele la produs. Cred că citeşti ziarele. 
Asculţi la radio. Iar tu, laolaltă cu tine, m-ai băgat şi pe mine în 
mizeria asta. Şi dumnealui, cu o generozitate de pervers, îţi 
permitea, chipurile, să vii la mine. Altfel spus, îmi arunca şi mie un 
dumicat, care de fapt erai tu. Pentru că tu asta ai devenit, un colţ de 
pâine dat de pomană, iar din mine ai făcut un cerşetor cu mâna 
întinsă. 

Impresionată, Rovena îi asculta suspinele, care o dureau mai mult 
decât orice acuză. El nu e gelos din cauză că ea, pentru el, nici nu 
contează. Pentru el, pentru mentalitatea lui de mascul balcanic, ea, 
Lulu Blumb, nu este decât o glumă bună, o paiaţă, un balon de 
săpun care s-o ajute pe Rovena să-şi uite statutul de sclavă. îi ceru 



scuze pentru cuvântul „curvă" şi pentru toate celelalte. Era de acord 
că nu se putea măsura cu monstrul acela. îşi accepta înfrângerea. 
Poate că ar fi fost mai bine să nu se mai vadă. Nu mai avea altceva 
să-i spună decât: Mergi cu Dumnezeu! 

Rovena plânsese şi ea. îşi ceruse şi ea iertare, li spusese să nu mai 
pună toate astea la inimă. La urma urmei, el îi este soţ. 

Soţ? uriaşe cealaltă printre hohote de plâns. Auzea asta pentru 
prima oară. Altceva îi spusese ea... Deci ăsta e adevărul... Ţinuseră 
secret... Cel puţin pentru ea, pentru Rovena, aşa era... Dar tu ai fi 
fost gata să vii cu mine, în bisericuţa grecească de pe malul Mării 
Ionice, să-ţi pui cununa... E adevărat, dar în esenţă asta nu schimba 
nimic... El este bărbatul meu în alt sens, am vrut să spun, într-o altă 
dimensiune... 


3 

Soţ secret, o altă dimensiune... După părerea ei, el şi numai el îi 
injectase Rovenei în creier asemenea tâmpenii. Era complet 
dezarmată în faţa influenţelor lui malefice. Nu era uşor, desigur. 
Chiar şi ea, Lulu Blumb, care părea blindată din cauza urii pe care i- 
o nutrea, îi simţea uneori, spre disperarea ei, influenţa negativă. 

Propunerea de căsătorie fusese prima ocazie în care avusese 
senzaţia că avea un avantaj în faţa lui. Regretele Rovenei, după ce se 
plimbase cu Besfort în jurul bisericilor din Viena, fără a intra în 
niciuna... nicăieri, unde să-şi pună cununa... făcuseră ca în mintea 
ei să se nască, dintr-odată, ideea că bisericile acelea nu erau pentru 
ei şi că numai ea, Lulu, ar fi putut s-o conducă la altarul acela care le 
putea binecuvânta iubirea. 

Exista, într-adevăr, o bisericuţă pierdută undeva între Grecia şi 



Albania, în care erau cununate lesbienele, ori toată povestea asta nu 
erau decât rodul unei imaginaţii înfierbântate? 

Auzise de mult zvonuri despre ea. Şi totuşi nimeni nu ştia unde 
se află. Nicio agenţie turistică sau matrimonială, şi nu exista nicio 
urmă pe internet. Era un trafic ilegal, fireşte. Se vorbea despre o 
reţea secretă care aduna fete de peste tot şi, pentru trei mii de euro, 
în afară de ceremonia căsătoriei, le asigura un sejur de trei zile într- 
un decor de basm. Celelalte erau uşor de bănuit: tineri barcagii greci 
sau albanezi, negustori de carne vie, le duceau în fundături uitate de 
lume, se prefăceau că au greşit drumul din pricina ceţii, le violau, 
după care se învârteau cu ele o bucată de vreme, ca să le 
dezorienteze de tot, şi le abandonau în final pe vreo plajă pustie, 
sau, mai rău, le înecau ori, cu minţile întunecate de alcool, se 
aruncau urlând în valuri şi se înecau împreună cu ele. 

Rovena nu ştia însă nimic din toate acestea. în vreme ce Lulu 
Blumb, deşi îngrozită de cele auzite, nu voia nici în ruptul capului 
să renunţe la călătoria aceea. 

Erau zile când i se părea că intenţia aceasta nu era nimic altceva 
decât o consecinţă a influenţei nefaste a rivalului ei. La rândul lui, şi 
Besfort Y. Căuta o biserică. Una pentru el şi pentru Rovena. O altfel 
de biserică, potrivită pentru relaţia lor ciudată. 

Pentru că se temea, probabil, de lumea aceasta şi se simţea străin 
în ea, el căuta de mult o altă realitate. Şi, cum se întâmplă adesea, 
ajunsese s-o convingă şi pe Rovena de aberaţiile lui. 

Puţin înainte de accident, într-o dimineaţă, foarte devreme, ea îi 
povestise lui Lulu, printre suspine, visul din care tocmai se trezise: 
un ghişeu de aeroport, unde ea voia să cumpere bilet, deşi locuri în 
avion nu mai erau, dar ea insista, implora, pentru că trebuia să plece 
urgent, să ajungă în ţara ei, în Albania, acolo unde muriseră două 
regine, una după alta, iar ea, a treia, se afla departe. în vremea 



aceasta, funcţionara de la ghişeul aeroportului îi spunea: 
Domnişoară, dumneavoastră sunteţi pe lista de aşteptare ca simplu 
pasager, şi nu ca regină, dar ea insista că e aşa cum spune, regină, şi 
că e aşteptată în catedrala din Tirana, că are la ea două rânduri de 
haine, pentru orice eventualitate... albe şi negre, de mort... 

După cum s-ar părea, ca multe fete şi femei tinere, ea trecea din 
starea de sclavă în cea de regină şi invers, fără a-şi găsi locul firesc. 

La numeroasele întrebări ale detectivului despre noul fel de 
iubire pe care, probabil, şi-l doriseră amândouă, pianista nu putuse 
da un răspuns clar. în explicaţiile ei se amestecau fel de fel de teorii, 
ciuntite ici-colo, despre prima formă pe care o luase dragostea, cea 
veche de două milioane de ani, şi care, în urma amestecării relaţiilor 
de familie cu pasiunea sexuală, umpluse planeta cu idioţi şi 
handicapaţi. Indiferent de faptul că oamenii înţeleseseră foarte 
devreme că procrearea trebuie mutată în afara clanului, au trebuit 
să treacă zeci de mii de ani pentru ca binomul femeie-bărbat să 
cunoască, după multe rătăciri, iubirea aşa cum e ea astăzi. Deşi 
foarte târzie (poate cu trei-patru mii de ani înainte de ridicarea 
piramidelor), această nouă formă de iubire, rebelă şi pasională ca 
ultima secundă a vieţii, a reuşit să concureze cu iubirea cea veche, 
cea de milioane de ani. Legăturii vechi, dar trainice, a sângelui, îi 
fusese opusă nesiguranţa aprigă şi lipsa de logică a celei noi. In 
încleştarea pe viaţă şi pe moarte ce urmase, niciuna din ele nu ieşise 
biruitoare. Ba chiar, uneori, bătrânul mamut adormit ajungea să 
domine tânăra jivină într-o asemenea măsură, încât să-i pună sub 
semnul întrebării însăşi existenţa. 

Târziu de tot, Lulu Bumb reuşise să priceapă motivul atracţiei pe 
care o simţea pentru asemenea teme. Amândoi, la început Besfort Y. 
Şi mai târziu şi ea, căutau de mult noua iubire, altfel spus o variantă 
a ei, cea de-a treia, rezultatul combinării primelor două. Cel puţin 



aşa a crezut până în ziua când începuse să aibă îndoieli. Lulu Blumb 
bănuia, deci, că ei doi, căutând o nouă întruchipare a iubirii, încă 
nedescoperită, semănau cu nişte pacienţi voluntari, care acceptă ca 
asupra lor să se experimenteze tratamente noi şi riscante. 

După cum explicase şi înainte, Besfort Y., ca orice tip dificil, se 
simţea foarte singur pe lume. Căutarea unei formule noi de iubire 
tot de la asta venea. O formulă din care să fie exclusă trădarea, la fel 
ca-n vechea dragoste, cea în cercul sângelui. Ca şi despărţirea, care 
era şi ea exclusă. Tiranii, după cum se ştie, nu acceptă să piardă. In 
acelaşi timp, el ştia cu siguranţă că orice relaţie pasională dintre o 
femeie şi un bărbat nu putea să nu fie ameninţată de pericolul 
pierderii. Acesta era, probabil, motivul pentru care el, pentru a 
preîntâmpina acest risc, hotărâse să-şi împartă iubirea în două 
jumătăţi: prima, cea sigură, fără riscul trădării, sfârşită deja, şi faza a 
doua, cea în care Rovena nu mai era iubita lui, ci simplu, o caii girl. 

După cum mi-aţi povestit chiar dumneavoastră, pentru această a 
doua etapă ei foloseau expresia post mortem. O foloseau amândoi, 
dar, în realitate, post mortem era ea, nu el. Cu vorbele acelea a 
început ea de fapt să moară. Ideea de crimă, prima scânteiere a ei, s- 
a aflat, poate involuntar, în vorbele acestea. 

Era normal ca el să se gândească la asta. Naturile tiranice preferă 
rezolvările radicale. Pentru a se obişnui cu ideea că ea ar putea să-l 
înşele, folosise toate metodele. Apoi, văzând că nu reuşeşte să treacă 
peste gândul că pierduse partida, hotărâse să facă ceea ce mii de 
oameni au făcut pe acest pământ: să scape de ea. 

De natura lui violentă Lulu se convinsese singură, încă înainte ca 
serviciile secrete să-i confirme acest lucru. Obsesia cu citaţia 
Tribunalului de la Haga, fotografiile copiilor ucişi din geanta lui, 
tatuajele Rovenei, care nu erau decât expresia dorinţelor lui, toate 
acestea erau semne sigure. Natura lui distructivă se dezvăluia ori de 



câte ori în faţă îi apărea vreun obstacol: o idee, un stat, cum era 
Iugoslavia, o cruciadă, o credinţă, o femeie, poate chiar propriul lui 
popor. 

Rovena a intrat în viaţa lui când avea doar douăzeci şi trei de ani 
şi nu avea cum să nu-i devină victimă. 

Se chinuiau să priceapă de ce o adusese în situaţia aceea de 
prostituată. Şi credeau că găsiseră motivul, dar de fapt erau departe 
de o explicaţie logică. Proxeneţii, cei care pentru a câştiga ceva 
parale îşi scoteau nevestele la produs, erau mai uşor de înţeles. El 
era impenetrabil. Ea însăşi găsise de curând câteva argumente greu 
de crezut. Dar dacă lucrurile ar fi avut totuşi o explicaţie simplă şi 
transformarea ei în caii girl să fi fost doar preludiul crimei? La urma 
urmei, în zilele noastre, când este vorba despre uciderea unei femei, 
te gândeşti în primul rând la o prostituată. 

Poate că argumentaţia ei părea extrem de complicată, cusută cu 
aţă albă, cum se zice, ceva ce nu se putea naşte decât într-o minte de 
artist. 

Ea n-ar fi vrut să se piardă în multe amănunte. Nu putea, de 
exemplu, să despice firul în patru în problema visului, celebru de- 
acum, cu mausoleul de calcar, un vis tipic de criminal. 

Dar dacă domnului detectiv, din motive personale sau 
profesionale, nu-i plac fineţurile psihologice, poate să ignore 
complet tot ce auzise până atunci, cu o singură excepţie: concluzia ei 
principală, ceea ce-i spusese încă de la început: Besfort Y. îşi ucisese 
iubita pentru că aceasta îi descoperise viaţa secretă... 


4 


Aici, pianista trăsese cu putere aer în piept. Experienţa sa de 



artistă îi spunea exact când a sosit momentul în care auditoriul, 
după câteva clipe de linişte, îi urma exemplul şi respira greu de 
emoţie. 

Secretele lui au fost îngrozitoare, urmă ea îndată. E vorba despre 
conflictele interne din NATO, care ar fi putut învrăjbi Occidentul. 
Chiar şi ofiţerii-anchetatori se temeau. Şi dacă lor le era teamă, ei, o 
pianistă lipsită de apărare, cum să nu-i fie? 

Vorbi o bucată de vreme despre frica aceea, până când celălalt o 
întrerupse cu blândeţe. Lulu Blumb, îi spuse. Mi-aţi vorbit despre 
două motive de crimă foarte diferite unul de altul. Primul, cel pe 
care l-aţi numit de natură psihică, şi al doilea, acesta din urmă, legat 
de evenimente contemporane, politice, ca să le spun aşa. Permiteţi- 
mi să vă întreb, în care din ele credeţi cu adevărat? 

înainte de a răspunde, pianista a stat mai mult pe gânduri: în 
amândouă. Ea adăugă apoi că cel decisiv a fost primul, cel de natură 
psihică, în vreme ce al doilea a fost doar o anexă a lui, evocat numai 
pentru a-i întări hotărârea. 

Frazele ei deveniră din nou vagi în clipa în care se întoarse la cele 
două feluri de iubire şi mai ales la relaţia lor cu moartea. Pentru 
prima, cea din interiorul cercului familial, moartea fusese inamicul 
cel mai mare. Pentru a doua, dimpotrivă... Se întâmpla ca, atunci 
când se simţea slabă în confruntarea cu iubirea străveche, cea de 
milioane de ani, iubirea cea nouă apela la un aliat puternic, la 
moarte. Şi aşa se întâmpla un lucru incredibil: graţie acestei alianţe 
neaşteptate, moartea, de care membrii clanului se temeau atât de 
mult, era altfel trăită de cei doi îndrăgostiţi. Şi lucrul acesta e atât de 
real, încât e imposibil ca într-o poveste de dragoste să nu existe cel 
puţin un moment în care unul din cei doi să nu-i dorească moartea 
celuilalt. 

Detectivul asculta uluit. Auzise destul de frecvent vorbindu-se 



despre relaţia thanatos-amor, dar niciodată atât de concret şi de 
palpabil, ca şi când moartea ar fi fost un grup bancar, o companie de 
asigurări sau un stat. 

Ea cobora mereu glasul, dar asta nu-1 împiedica să-i audă fiecare 
cuvânt. Important era ca el să-şi alunge din minte capcanele în care 
căzuseră toţi. în dimineaţa de 17 octombrie, Rovena St. Nu mai era 
în viaţă. Aşa că, în taxiul care mergea la aeroport, lângă Besfort Y. Se 
afla altă femeie. 

Susţineţi că crima se petrecuse înainte, spuse el în şoaptă. Dar 
unde e cadavrul? De ce n-a fost găsit? 

Cadavrul, găsit, negăsit, e treaba poliţiei, credea ea. E altceva. Era 
important ca el să creadă în vorbele ei. Aproape că îl implora să 
creadă. Că fusese o crimă. Era gata să-i cadă în genunchi cu 
umilinţă. Să nu-i sfideze memoria moartei... Fusese o crimă, fără 
îndoială, deşi ea n-ar fi putut preciza unde... 

Bărbatul o urmărea cu dificultate. în final i se păru că prinsese 
ideea. Dar era ceva iluzoriu, uşor de demontat. Necrezând în crimă, 
el credea, de fapt, că între cei doi nu existase nici dragoste. Pentru 
că, după cum se ştie deja, cele două, dragostea şi crima, se confirmă 
reciproc. Şi câtă vreme una dintre ele, dragostea, este demonstrată, 
nu există motiv s-o negi pe cealaltă. 

Fusese suficient un zâmbet ironic al bărbatului pentru ca Lulu 
Blumb să uite unde rămăsese. 

După un alt interval de tăcere, cel mai lung dintre toate, femeia 
începu să spună că este normal ca domnul detectiv să dea o 
explicaţie greşită încăpăţânării cu care ea, Lulu Blumb, susţine că în 
dimineaţa de 17 octombrie Rovena St. Şi Besfort Y. Nu se aflau 
împreună în „taxiul morţii". El ar fi putut interpreta asta ca pe o 
ultimă încercare a pianistei ca, aşa cum dorise să-i despartă în 
timpul vieţii, să încerce s-o facă măcar acum, după moarte. Era 



dreptul lui să gândească aşa, dar ea avea să fie sinceră până în 
ultimul moment. Pentru a-1 convinge că fusese o crimă, ea avea să-i 
destăinuie cel mai mare secret al vieţii ei. Pe care nu-1 dezvăluise 
nimănui şi dorise să-l ia cu sine în mormânt. îi încredinţa, aşadar, 
secretul îngrozitor că ea... Liza Blumberg voise, de asemenea, s-o 
ucidă pe Rovena... 

Dorinţa aceasta avea legătură cu bisericuţa aceea mică de pe 
ţărmul Mării Ionice. Ea auzise încă de la început despre grozăviile 
care se petreceau acolo, despre femeile aruncate în mare şi barcagiii 
nebuni, care se distrau aşa. Dar nu-i fusese frică. Visase până în 
ultima clipă la asta, poate pentru că din călătorie nici ea, nici Rovena 
nu s-ar mai fi întors în viaţă. Dacă barcagiii nu le-ar fi aruncat în 
mare, ea însăşi ar fi luat-o pe Rovena în braţe şi s-ar fi aruncat în 
vârtej... Dar, după cum s-ar părea, ceea ce trebuia să se întâmple pe 
mare, în barcă, a fost scris să se petreacă pe uscat, într-un taxi. Ca şi 
până atunci, Lulu Blumb ajunsese târziu. După povestea asta, ea 
credea că domnul detectiv va înţelege că toată ura ei împotriva lui 
Besfort Y., aidoma celei faţă de fratele ucigaş din baladă, nu putea fi 
decât una simbolică. Sperase ca, în clipele în care sufletul caută 
pacea, ea să se roage pentru moartă cu aceeaşi abnegaţie ca pentru 
propria-i persoană. 


5 

După zguduitoarea ei destăinuire, detectivul rămăsese convins că 
Lulu Blumb nu va reveni. Fusese ceva definitiv în mărturisirea ei, ca 
un capăt de drum, după care era greu să mai speri într-o continuare. 

El regreta acum că nu insistase mai mult, mai cu seamă asupra 
momentelor nebuloase din povestea ei. Observase că, ori de câte ori 



Lulu Blumb spunea că nu va mai stărui asupra unui aspect sau a 
altuia, lui i se păruse că tocmai acelea erau punctele cele mai 
importante, iar acum revenea mereu în gând asupra lor. 

Aşa s-a întâmplat cu al doilea vis, despre care nu aflase prea 
multe. Acum îi era ciudă şi, ca să se pedepsească singur, şi-l depăna 
din ce în ce mai des şi mai detaliat, aşa cum îl auzise de la pianista 
albaneză din Elveţia. 

Nu era greu să ţi-1 imaginezi pe Besfort Y. înaintând pe câmpul 
pustiu, în mijlocul căruia se înalţă construcţia aceea mortuară. Se 
opreşte apoi dinaintea mausoleului, care este şi motel în acelaşi 
timp, cu intrări care sunt şi nu sunt porţi. Ştie de ce este acolo, dar în 
acelaşi timp nu ştie. Dinspre construcţie vine o strălucire slabă. El 
strigă numele unei femei, fără să audă însă ceea ce-i iese pe gură. 
Femeia aceea se află probabil în mausoleul de marmură, drept 
pentru care el o strigă din nou. Dar vocea îi e atât de slabă, că nu 
aude nici el ce strigă. O rază de lumină, care vine dinăuntru şi pe 
care n-o observase până atunci, îl face să bată în geamurile opace. Se 
aude un zgomot slab şi se deschide o poartă acolo unde ai fi jurat că 
nu se afla niciuna. Apare un paznic al mausoleului sau motelului. 
Nu se află aici această femeie, spune omul, închizând poarta la loc. 

în timpul acesta, pe o scară exterioară în spirală, ce începe de sus, 
poate de pe terasă, coboară într-adevăr o femeie. Rochia îngustă o 
face să pară mai înaltă, dar chipul îi e necunoscut. După ultima 
treaptă, se apropie şi-i pune braţul pe umăr. El îi simte tandreţea şi 
parfumul dulce, dar numele, pe care ea şi-l spune încet, încet de tot, 
nu i-1 reţine. Ea continuă să-i vorbească. Poate despre aşteptarea 
îndelungată, acolo, înăuntru. Sau despre dorul care a chinuit-o... 
Dar nu se înţelege nimic din povestea ei. E clar că lipseşte ceva. 

Femeia îşi pleacă fruntea pentru a-i spune numele sau pentru a-1 
săruta, dar ceva lipseşte, la fel, şi el se trezeşte. 



Ore întregi l-a chinuit visul, dispărând sau revenindu-i în 
amintire. 

Era uşor să-l interpretezi drept visul unui ucigaş. Vine în locul în 
care a fost fericit, lucru pentru care şi construcţia aduce cu un motel. 
Dar ea seamănă la fel de bine şi cu un mormânt, ceea ce arată că 
acolo unde a fost fericit, tot acolo a şi ucis. 

Aceasta a fost explicaţia pe care Lulu a insistat să i-o dea. Fără a 
încerca s-o contrazică, el a imaginat încă una. Besfort Y. Căuta ceva 
în clădirea pustie. Ceva împietrit. Prizonier în ziduri. Striga, pentru 
ca acel ceva să iasă de acolo. Să se elibereze. Dar nici asta nu era 
uşor. 

E acelaşi lucru, ar fi spus Lulu Blumb. Zidită în pereţi era chiar 
Rovena, prizonieră din toate punctele de vedere. 

Omul continuă o vreme dialogurile imaginare cu Lulu Blumb, 
deşi o premoniţie îi spunea că aveau să se mai întâlnească. 

Lucru care s-a şi întâmplat. Telefonul ei l-a bucurat, aşa cum îl 
bucura în tinereţe. 

Oricât ar fi amânat, discuţia a ajuns totuşi în punctul pe care-1 
doreau amândoi. Se vedea imediat că ea, la fel ca şi el, depănase în 
minte o mulţime de întrebări, de răspunsuri şi fel de fel de ipoteze. 
Chiar dacă ar fi vrut ca asta să nu se întâmple, a sosit şi momentul 
în care gândurile ei s-au amestecat cu ale lui. înţelegeau amândoi că 
nu trebuie să cadă în capcana unui vis aparţinând altuia, povestit la 
mâna a treia, prin intermediul cuiva... 

Cea care a ieşit prima din ceaţa suspiciunilor a fost chiar Lulu 
Blumb. S-a întors cu greu la dimineaţa de 17 octombrie şi la taxiul 
care aştepta în faţa hotelului, în ploaie. Afară erau şapte grade 
Celsius, vântul îşi schimba brusc direcţia, iar ploaia n-a stat nicio 
clipă. 

Detectivul încerca s-o asculte, dar nu reuşea să se rupă de visul 



lui Besfort. Oare ce căuta el în zidurile de marmură ale clădirii 
pustii, după miezul nopţii? Pe Rovena, fără discuţie, dar cum? Ucisă, 
rănită? Şi de ce fata nu ieşea acolo unde o aştepta el, ci cobora pe 
scara în spirală? Avea regrete, normal, dar pentru ce, faţă de cine, de 
el însuşi, de ea, de amândoi? Vru s-o întrebe pe Lulu Blumb, dar ea 
era deja departe. 


6 

Vorbea fără să se oprească. Fusese singura care nu se mulţumise 
cu explicaţiile de până atunci asupra intervalului prea lung dintre 
părăsirea hotelului de către victime şi momentul accidentului. 
Dovezile adunate de ea despre dimineaţa de 17 octombrie, articolele 
din presă, buletinele meteo şi mai ales anunţurile repetate ale 
poliţiei rutiere la radio pentru şoferi aveau o precizie uimitoare. 
Căzuseră de acord cu toţii că toate astea sunt suficiente pentru a-i da 
dreptul de a fi ascultată. Celălalt motiv ţine de exactitatea 
formidabilă cu care crease atmosfera din holul hotelului Miramax, 
în dimineaţa de 17 octombrie. Lămpile, a căror strălucire pălea în 
faţa luminii din zori, moţăiala portarului de noapte şi sosirea lui 
Besfort Y. Pentru a achita nota de plată şi a comanda un taxi. 
întoarcerea lui la ascensor, urcatul şi coborâtul în hol, însoţit de data 
aceasta de prietena lui, pe care a ţinut-o strâns lângă el de la uşa 
liftului până la taxi. întrebat de zeci de ori, portarul de noapte 
repetase acelaşi lucru: după o noapte aproape fără somn, cu 
douăzeci de minute înainte de a ieşi din tură, nici el şi nici altcineva 
n-ar fi fost în stare să reţină exact chipul unei femei, acoperit în cea 
mai mare parte de gulerul pardesiului, pălăria şi umărul bărbatului, 
de care femeia era aproape lipiră. Cu atât mai puţin şoferul, care 



aştepta în taxi, sub ploaie şi rafale de vânt ce-şi tot schimbau 
direcţia. 

Liza Blumberg continua să susţină că tânăra femeie care urcase în 
taxi nu fusese Rovena... în stare normală. întrebată ce voise să 
spună cu asta, ea răspundea că este convinsă că aceasta, chiar dacă 
ar fi fost Rovena, în realitate nu era altceva decât conturul, umbra ei 
goală de conţinut. 

în acest punct al discuţiei, ea flutura fotografiile făcute imediat 
după accident, în care chipul victimei nu apărea deloc, în vreme ce 
figura lui Besfort Y. Se vedea clar, cu ochii ficşi şi o şuviţă de sânge 
pictată parcă pe tâmpla dreaptă, femeii tinere, căzute deasupra lui, i 
se zăreau doar părul castaniu şi braţul drept întins peste trupul 
bărbatului. 

Pianista repetase de nenumărate ori această descriere cu ceilalţi 
anchetatori. Ei o ascultau mai mult cu compasiune decât cu atenţie 
şi, ori de câte ori observa asta, femeia se enerva. Lucru care îi obliga 
să intre cu ea în dialog, deşi fără prea mare convingere. Las-o să 
creadă în crimă. Cum se putea explica comportamentul ulterior al 
lui Besfort Y.? De ce să târască trupul ei, mort, ţeapăn deja, într-un 
taxi? Unde s-o ducă, cum să scape de ea? Cu ajutorul şoferului sau 
fără? 

După o scurtă ezitare, femeia îşi revenea. Desigur că şoferul îi 
putuse fi complice. Dar asta e mai puţin important. Important e să 
se afle ce se întâmplase cu Rovena. După Liza Blumberg, Rovena 
fusese ucisă în afara hotelului şi Besfort Y., singur sau cu ajutorul 
cuiva, reuşise să scape de cadavru. Pentru că el avusese nevoie de 
ea, adică de trupul ei, în momentul în care părăsise hotelul. 
Stătuseră acolo două nopţi, aşa că, venind momentul căutării fetei 
dispărute, primul care avea să fie luat la întrebări urma să fie iubitul 
sau partenerul ei, spuneţi-i cum vreţi. Răspunsul lui era uşor de 



imaginat: plecaseră din hotel amândoi, el şi iubita lui, dimineaţa 
devreme, ea îl însoţise ca de obicei la aeroport, apoi, la întoarcere, 
dispăruse. Totul părea simplu şi convingător, numai că era nevoie de 
ceva, ceva despre care pomenise mai devreme: de un trup. 

în privirea din ce în ce mai tristă a anchetatorilor, Lulu Blumberg 
îşi vedea întruchipate propriile halucinaţii. Besfort Y. Avusese 
nevoie de trupul Rovenei, a celei pe care o distrusese atât fizic, cât şi 
sufleteşte. 

Probabil că el şi-a stors creierii o vreme cum să-şi creeze un alibi, 
altfel spus, cu cine sau cu ce s-o înlocuiască pe moartă. La prima 
vedere pare ceva oribil, ba chiar imposibil. La a doua, însă, totul e 
mai simplu. O femeie care să-i semene, cel puţin ca statură, e uşor 
de găsit şi de adus la hotel. Şi dacă nu o femeie, ceva mut şi fără 
memorie, care să nu prezinte niciun risc, gen o păpuşă gonflabilă, 
dintre acelea care se găsesc la sex-shop. Dis-de-dimineaţă, în 
semiobscuritatea holului de la hotel, i-ar fi fost greu unui portar 
aproape adormit să observe că femeia care cobora din ascensor, 
ţinută strâns în braţe de iubit, nu era cea care trebuie... 

în punctul acesta al povestirii, în privirile anchetatorilor se putea 
citi nu numai oboseala, ci şi nerăbdarea. Aşa se întâmplase cu 
primul, cu al doilea şi chiar cu al patrulea. Liza ştia toate acestea, 
drept pentru care, la prima sa întâlnire cu misteriosul detectiv, când 
a venit momentul să-i vorbească despre dimineaţa aceea (o 
dimineaţă de toamnă cu ploaie şi vânt, care făcea să pară şi mai 
dezolant holul hotelului pe unde Besfort Y. O ducea la taxi pe 
„înlocuitoarea" iubitei), ea a schiţat un zâmbet vinovat, a început să 
vorbească mai repede, iar cuvântul „păpuşă", după ce a încercat să-l 
evite, l-a rostit printre dinţi. 

Era chiar cuvântul care a produs şocul. Expresia de pe chipul 
bărbatului s-a schimbat brusc. 



Aţi pomenit despre o înlocuire, despre o păpuşă de plastic, dacă 
nu mă înşel. 

Zâmbetul vinovat de pe faţa femeii s-a transformat într-un rictus. 
Dacă acest cuvânt vă supără, vă rog să-l uitaţi. Se referea la ceva cu 
care Rovena fusese înlocuită, o dublură sau cam aşa ceva. 

Doamnă, nu are rost să ne minţim. Aţi pomenit cuvântul 
„păpuşă" sau nu? Aţi spus clar ein mannequin. Liza Blumberg ar fi 
vrut să-şi ceară iertare pentru germana ei, dar, între timp, el o 
prinsese de mână. Ea se sperie. Aşteptă ca el să-i adreseze cuvinte 
jignitoare, cuvinte pe care le gândiseră şi ceilalţi, dar nu le rostiseră, 
în locul lor, spre uimirea ei, ţinându-i mâna în continuare, el spuse: 
Distinsă doamnă. 

Acum fu rândul ei să întrebe dacă acele cuvinte fuseseră 
pronunţate într-adevăr sau doar i se păruse. 

Dar ochii lui erau goi, ca şi când s-ar fi întors să privească în 
interiorul craniului. 


7 

în realitate, în mintea detectivului începeau să aibă loc nişte 
clarificări pe care el le aştepta de mult. Enigma la care trudea de luni 
de zile se limpezea încetul cu încetul. Ar fi vrut să-i spună: Doamnă, 
mi-aţi dat cheia misterului, dar simţea că nu are energia necesară să 
deschidă gura. 

Amănuntele cazului ieşeau cu repeziciune din ceaţă. Ceea ce 
văzuse şoferul de taxi în oglinda maşinii nu era altceva decât o 
iluzie. Deci pasagerul său, omul, încerca să se sărute cu o formă fără 
suflet, sau, invers, forma încerca să se sărute cu bărbatul. 

Acesta era misterul, celelalte, unde a fost ucisă Rovena, dacă 



fusese într-adevăr o crimă, din ce motive (secretele NATO, de pildă, 
motivul cel mai credibil), unde fusese abandonată ea sau trupul ei, 
ce se întâmplase apoi cu păpuşa gonflabilă, toate acestea erau 
amănunte de mâna a doua. 

O, Doamne, zise în şoaptă. Acum îşi amintea bine că undeva în 
cercetarea lui se vorbea chiar despre o păpuşă de plastic. O păpuşă- 
femeie sfâşiată de câini. 

Acolo era explicaţia, şi nu în altă parte. Secretul care-i băgase pe 
toţi în ceaţă. împreună cu exprimarea vagă, venită parcă din lumea 
de dincolo: Sie versuchten gerade sich zii kiissen. încercau să se sărute. 

Deci la originea misterului se afla o păpuşă. Un obiect 
neînsufleţit, util doar ca să iasă cu el din hotel. Apoi, pe drumul spre 
aeroport avea să se petreacă finalul poveştii. Opreşte puţin în 
parcarea aia de pe marginea şoselei, să arunc ceva. Sau: Ia banii 
ăştia ca să mă scapi de ea. 

Dar sărutul din maşină a făcut imposibilă această ipoteză. El şi 
numai el, şocându-1 pe şofer, pusese punct întregii poveşti. în loc să 
arunce păpuşa, căzuseră cu toţii în gol. 

îşi cuprinse fruntea cu palmele. Dar poliţia? în primul proces- 
verbal ar fi scris cu siguranţă despre păpuşa de plastic găsită 
împreună cu trupul lui Besfort Y. 

Detectivul oftă. „Idiotule", îşi spuse. Chiar dacă ultima ipoteză 
părea să şchioapete, esenţa enigmei acolo era. Ceva nu mergea, 
desigur. Exista o neconcordanţă între trupurile vii, plastic, idei şi, 
mai ales, timpul trecut şi cel viitor. Dar era ceva trecător. Semănau 
cu o poză de grup: doi amanţi, o păpuşă, un sărut imposibil şi, cel 
mai important, o crimă. Se respingeau reciproc, nu se legau una cu 
alta. Era firesc. Asemenea nepotriviri, cea între ideea de crimă şi 
realitatea ei, erau ceva normal. Se întâmpla să stea o vreme separate, 
crima şi trupul care avea să fie ucis, până ce se găseau, aşa cum se 



întâmplă cu cei care încurcă ora întâlnirii, dar până la urmă tot se 
întâlnesc. 

Detectivul încercă să reconstituie evenimentele cât mai simplu, ca 
pe o întâmplare pe care o povesteşti unui amic la o cafea. La puţină 
vreme după ce taxiul a părăsit hotelul, şoferul a observat că femeia, 
ghemuită în palton, semăna mai mult cu o păpuşă gonflabilă decât 
cu o fiinţă vie. După primul şoc, pricinuit de o teamă inexplicabilă, 
omul şi-a revenit. Parcă puţini sunt maniacii care călătoresc cu 
violoncele sparte, cutii de conserve goale sau broaşte, învelite cu 
multă grijă? El nu le ia în seamă, nici chiar atunci când creaturile de 
plastic par fiinţe vii. Şi asta din pricina zgâlţâiturilor maşinii sau a 
oboselii. Doar mai apoi, când bărbatul a încercat să sărute păpuşa, 
taximetristul s-a pierdut cu firea. 

Pentru că în orice crimă se obişnuieşte să se lucreze cu mai multe 
variante, detectivul trecu şi el în revistă câteva. într-una dintre 
ipoteze, taximetristul ar şti că pe drumul spre aeroport clientul va 
arunca o păpuşă, iar el va câştiga nişte bani ca să-şi ţină gura. în 
alta, lucrurile se complică, deoarece clientul va arunca din maşină 
nu o păpuşă, ci un cadavru. In ambele cazuri, clientul acela ciudat 
încearcă să sărute femeia, păpuşă sau cadavru, după care se 
întâmplă nenorocirea. 

în ultima variantă, cea mai teribilă, şoferul devine complice la 
crimă. Pe drumul către aeroport, el îl va ajuta pe Besfort Y. Să 
îngroape cadavrul tinerei femei în vreo viroagă pustie. Se pare că 
încercarea lui Besfort Y. De a-i da ultimul sărut moartei provocase 
catastrofa. 


8 



Era duminică dimineaţa, când, în dangătul clopotelor de Paşti, 
nedormit ca de obicei, o porni spre casa taximetristului. Iarna făcea 
ca oraşul să pară cenuşiu. Nu e nicio speranţă, îşi spuse, fără să ştie 
nici el la ce se referea. 

Femeia care-i deschise avea o expresie arţăgoasă, dar şoferul îi 
spuse: Te aşteptam. Faţă de ultimele întâlniri, dorinţa de a vorbi îl 
făcuse mult mai cooperant. 

Toţi vor să se elibereze, îşi spuse detectivul. Cine ştie de ce, avea 
senzaţia că eliberarea asta se va face pe spinarea lui. 

O să te întreb un singur lucru, îi spuse aproape în şoaptă. Aş vrea 
să fii mai exact ca până acum. 

Celălalt oftă. îl ascultă pe detectiv fără să clipească. Apoi privi în 
jos câteva minute bune. Era o femeie, sau o păpuşă de plastic? 
repetă încet, ca şi când ar fi vorbit singur, cuvintele detectivului, 
întrebările tale devin din ce în ce mai ciudate. 

Celălalt îl privi cu recunoştinţă. Nu uriaşe: Ce sunt porcăriile 
astea, la ce te-a dus mintea, omule? ci îi reproşase doar că întrebările 
lui sunt ciudate. 

Pe un ton liniştit, ca şi adineauri, începu să povestească despre cât 
de mohorâtă fusese dimineaţa aceea, despre burniţa ce nu se mai 
oprea şi murmurul motorului maşinii, în care el îi aştepta pe cei doi 
clienţi. Apăruseră în cele din urmă la intrarea hotelului şi, aşa strâns 
lipiţi unul de altul, cu gulerele ridicate, alergaseră în direcţia 
maşinii. Fără a-1 aştepta să coboare, bărbatul deschisese portiera de 
pe partea stângă a taxiului pentru însoţitoarea lui, după care se 
urcase pe partea cealaltă şi comandase cu un puternic accent străin: 
Flughafen\ Aeroport! 

După cum mai spusese de zeci de ori, de un asemenea blocaj pe 
şosea nu-şi mai amintea de mult. Prin ceaţa umedă opreau, porneau 
din nou, rămâneau blocate şi demarau iar fel de fel de maşini. 



camioane frigorifice, motociclete, autobuze, ude toate de ploaie, cu 
inscripţii de firme, agenţii turistice, numere de telefon, apărând, din 
cauza îmbulzelii, când pe stânga, când pe dreapta, ca într-un 
coşmar. în nopţile petrecute în spital fusese terorizat de mulţimea 
aceea de denumiri scrise în limbi necunoscute şi stranii. Nume şi 
cuvinte franceze, spaniole, flamande. Jumătate de Europă unită, 
plus Tumul Babei se aflau acolo. 

Din privirea detectivului dispăruse blândeţea de mai-nainte. Cât 
o s-o mai lungeşti cu descrierea asta? se întrebă în gând. Vrei sau nu 
vrei, o să răspunzi până la urmă la întrebarea mea. 

Răbdă cât răbdă, după care îi repetă întrebarea. Celălalt tăcu doar 
câteva clipe. 

A, povestea cu păpuşa de plastic. Dacă semăna sau nu femeia cu 
o păpuşă... Sigur că semăna. Mai ales acum, când mi-ai spus tu. 
Când ea, când el aşa păreau. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Din 
spatele geamurilor aburite ale maşinii majoritatea oamenilor aşa îţi 
par, ciudaţi, străini, ca de ceară. 

Detectivul simţi că nu mai suportă. 

Eu te-am rugat să nu mă duci cu preşul, strigă deodată, cel puţin 
de data asta. Te-am rugat, te-am implorat, ţi-am căzut în genunchi. 

O, Doamne, iar începe, gândi celălalt. 

Vocea detectivului era răguşită şi omul respira sacadat. 

Asta e ultima ocazie să-ţi uşurezi sufletul. Să scapi de câinii, de 
pisicile şi de temerile care te sfâşie pe dinăuntru. Să spui până la 
urmă ce a fost lucrul acela care te-a îngrozit atât de mult. Că un om 
încerca să sărute un trup de plastic? Că o păpuşă gonflabilă încerca 
să sărute un om? Că asta era ceva imposibil pentru ei doi, fiindcă de 
acolo lipsea ceva? Elai, vorbeşte! 

Nu ştiu ce să spun. Nu sunt în stare. Nu pot. 

Eliberează-te de povară. 



Nu pot. Nu ştiu. 

Pentru că nu vrei. Pentru că şi tu, la fel ca el, eşti suspect. 
Vorbeşte! Cum aveaţi să scăpaţi de cadavru, după crimă? Unde 
voiaţi să aruncaţi păpuşa? Nu te mai preface. Ştiai tot. Ai văzut totul 
în oglindă. 

După ultimele strigăte, glasul detectivului a revenit la normal. 
Sosise plin de speranţă la şofer acasă, crezând că o să-l facă părtaş la 
descoperirea sa. Dar celălalt nu voia să colaboreze. Nu te vor, îşi 
zise, adresându-i-se păpuşii de plastic. Nimeni nu te vede, cu 
excepţia mea. 

în liniştea care s-a lăsat, scoase din geantă pozele celor două 
victime. Să le mai vadă o dată şi să se convingă că, de fapt, chipul 
moartei nu apărea în niciuna. 

Şoferul căscă ochii. Tremura, se bâlbâia. De ce-1 teroriza numai pe 
el? Dacă fusese aşa, păpuşă, şi nu femeie, atunci poliţia de ce tăcea? 

Diavol, îşi zise detectivul. Era aceeaşi întrebare, prima chiar, pe 
care el însuşi i-o pusese Lizei Blumberg. După care, ca o ciudăţenie, 
fără a asculta răspunsul ei, în mintea lui s-a lăsat întunericul. 

Şoferul continua să bată câmpii. In taxiul lui se întâmplase ceva 
inexplicabil. Ceva nefiresc... Dar de ce-i cereau doar lui explicaţii? 

Oricine se poate plânge de asta, în afară de tine, îl întrerupse 
detectivul. Te întreb întruna de o mie de ani cum de te-ai răsturnat 
cu maşina din cauza unui sărut, iar tu te încăpăţânezi să nu-mi 
răspunzi. 

Erau amândoi epuizaţi. Iar tu ai putea să mă întrebi, la rândul 
tău, cum de am crezut-o pe Liza Blumberg şi nici eu n-am să-ţi pot 
răspunde. Putem să ne întrebăm unul pe altul la nesfârşit. Cu ce 
drept îmi pretinzi tu mie să ştiu cu cine era el în dimineaţa aceea 
mizerabilă? 

Se simţea prea obosit pentru a-i mai povesti cum, cu ani în urmă. 



pe când era elev de liceu şi vizitase cu şcoala o expoziţie de artă 
modernă, se holbaseră îndelung, iar unii dintre ei se distraseră 
copios în faţa portretelor de oameni cu trei ochi, cu sânii puşi la 
întâmplare, ori cu girafe sub forma unor biblioteci incendiate. Nu 
râdeţi, le atrăsese cineva atenţia, o să înţelegeţi mai târziu că lumea e 
mai complexă decât pare. 

Detectivul se calmase din nou, iar în privire avea blândeţea de la 
început. 

Există câteva adevăruri în afară de cel pe care-1 vedem noi, spuse 
pe un ton potolit. Iar noi nu le cunoaştem. Nu vrem. Nu putem. 
Poate nici nu trebuie. El, prietenul lui ghinionist, spunea că în taxiul 
lui se întâmplase ceva anormal. Poate că aici era tot schepsisul. 
Celelalte nu contează, în taxiul tău s-a întâmplat altceva decât ceea 
ce ai văzut tu. Au stat împreună, pe bancheta din spate a maşinii, 
vinovat şi nevinovat, ucigaş şi victimă, păpuşă de plastic, trupuri şi 
suflete, când împreună, când separat, ca girafele acelea incendiate. 
Cele văzute de tine şi imaginate de mine sunt, mai mult ca sigur, 
foarte departe de adevăr. Nu degeaba credeau cei din vechime că 
zeii n-au vrut să ne dea nouă, oamenilor, conştiinţă şi simţuri 
superioare. Iar ochii noştri au fost întotdeauna orbi în faţa 
întâmplărilor lumii. 

Detectivul se simţea obosit, ca după o criză de epilepsie. 

Lucrurile s-ar fi putut întâmpla cu totul altfel. Acum nu s-ar fi 
mirat nici el dacă i-ar fi spus cineva că ceea ce obţinuse în cursul 
anchetei este atât de departe de adevăr, pe cât de departe pot fi 
memoriile papei de la Roma de dosarul unui credit bancar sau de 
declaraţia unei prostituate din ţările ex-comuniste, dată în faţa unui 
poliţist austriac plictisit. 

Am să-ţi mai pun o întrebare, spuse moale. Poate ultima. Vreau 
să ştiu dacă n-ai auzit, în cursa spre aeroport, vreun zgomot ciudat. 



ceva care să-ţi sugereze că motorul are o bătaie, dar care să fi fost 
altceva? Un zgomot neobişnuit pentru o autostradă, ceva ca un 
tropot de cal ce vă urmărea... 

Şi, fără a mai aştepta răspunsul, se ridică şi plecă. 


9 

Renunţarea la descrierea ultimelor şapte zile nu numai că nu-1 
deranja, dar chiar îi adusese linişte. 

Era convins că nu numai momentele finale, acelea din taxi, ci şi 
ultima săptămână în întregime era imposibil de relatat. Drept 
pentru care întreruperea cronicii nu-1 făcea să se simtă cu nimic 
vinovat, ci, dimpotrivă, îi dădea sentimentul că dacă ar fi continuat- 
o ar fi comis un sacrilegiu. 

Orice mare enigmă are uneori o scăpare. Din depozitul 
înfricoşător în care zeii îşi păstrează cunoştinţele esenţiale, acelea la 
care oamenii nu au acces, se întâmplă ca o dată la şapte, la zece sau 
la şaptezeci de mii de ani să se strecoare afară câte ceva. Iar atunci, 
deodată, ochii orbi ai oamenilor, aşa cum se întâmplă când vântul 
ridică un colţ al perdelei doar pentru o fracţiune de secundă, ochii 
lor, deci, descoperă ceva pentru care altfel le-ar trebui secole. 

în acea fracţiune de secundă, cei patru, clienţii, şoferul taxiului şi 
oglinda se aflaseră, după cum s-ar părea, într-un punct nepotrivit. 

Se întâmplase ceva anormal, afirmase şoferul. Adică ceva ce le 
scăpase tuturor. Răzbunări de sânge necunoscute? O datorie atât de 
veche, încât nu poate fi răscumpărată de generaţiile actuale? 

în ultima săptămână, Rovena şi Besfort Y. Simţiseră că alunecă 
într-un vârtej din care încercau în zadar să iasă. Ajunseseră, poate, 
prea departe şi acum ar fi vrut să se întoarcă. 



Ce erau aceste vechi înţelegeri? Unde se încheiau şi de ce era 
imposibil să le rupi? 

în orele tulburi ale dimineţii, povestea lua o întorsătură diferită. 
O poveste cu spirite, din care trupurile lipseau. De la dispariţia 
trupurilor venea, probabil, deruta aceea vagă, senzaţia de libertate şi 
absenţa oricărei legături dintre esenţă şi învelişul ei. 

Din dosarul anchetei reieşea că Rovena St. Şi Besfort Y. 
Pomeniseră când şi când de această ruptură. Alteori o regretaseră. 

Ca nişte diamante rare îi apăreau acum puţinele cuvinte 
schimbate cu pianista despre ultimul vis al lui Besfort Y. 

Oare ce căuta el în acel mausoleu-motel? Fuseseră amândoi de 
acord că o căuta pe Rovena. Ucisă, după părerea lui Lulu Blumb. 
Mutilată sufleteşte, după părerea lui. Poate ceva asemănător, ceva ce 
caută milioane şi milioane de bărbaţi: a doua natură a femeii iubite. 

Ore întregi şi-l imagină pe Besfort Y. Dinaintea ciudatei 
construcţii, aşteptând-o pe Rovena lui de la început. Apoi, în taxi, 
alături de forma ei pieritoare, trăind ceea ce nimeni n-a putut să 
trăiască până acum. 


10 

Era o după-amiază monotonă, când, după multă vreme. Liza 
Blumberg îl căută la telefon. De data aceasta vorbea pe un ton 
liniştit, ca trezită din somn. V-am sunat să vă spun că-mi retrag 
definitiv orice afirmaţie prin care îl acuzam pe Besfort Y. De 
uciderea Rovenei St. 

Cum aşa? răspunse el. Aţi fost aşa de sigură... 

Tot atât de sigură sunt acum de contrariu. 

Aha, făcu el după un moment de linişte. 



Şi aşteptă ca femeia să mai spună ceva sau să închidă telefonul. 

Rovena trăieşte, urmă Lulu Blumb. Şi-a schimbat culoarea părului 
şi numele: acum o cheamă Anevor. 

Seara, târziu, ea sosi ca să-i povestească ceea ce se întâmplase în 
noaptea precedentă. 

Cânta la pian în barul de noapte, chiar în barul acela în care, cu 
ani în urmă, se cunoscuse cu Rovena. Era, aşadar, în acelaşi local şi 
la aceeaşi oră, puţin înainte de miezul nopţii, cu inima grea de 
tristeţe, când apăruse Rovena. îi simţise prezenţa din clipa în care 
cealaltă deschisese uşa să intre, dar o teamă ciudată, ca nu cumva 
fata să se răzgândească şi să se întoarcă, o făcuse să rămână cu 
privirea fixată pe clapele pianului. 

Rovena se strecurase uşor printre mese şi se aşezase exact la masa 
unde stătuse odinioară, în seara fatală când se cunoscuseră. Se 
făcuse blondă ca să nu fie recunoscută, cum am înţeles mai târziu, 
doar mersul îi era acelaşi, şi ochii, pe care, dacă îi vedeai o dată, nu 
îi mai puteai uita. 

în cele din urmă privirile li se încrucişaseră ca atunci, demult, dar 
un obstacol invizibil le făcuse să amâne momentul întâlnirii. 

în timpul acesta, bucuria revederii, emoţia şi dorinţa renăscută se 
transmiseră prin degetele ei pe clapele pianului, ca şi când ar fi 
dezmierdat cu ele trupul iubit. 

La sfârşit, epuizată, cu privirea plecată, aşteptase ca, odată cu 
aplauzele şi strigătele de „bravo", ea să se apropie de pian aşa cum 
o făcuse odinioară. 

Iar fata chiar se apropiase, timidă, palidă de emoţie. Rovena, 
sufletul meu, strigase în sinea ei Liza Blumberg, dar cealaltă îi 
şoptise un alt nume. 

Asta nu le împiedicase să-şi spună cuvintele cunoscute şi, la 
sfârşit de tot, înainte de închiderea barului, să se afle împreună în 



maşina pianistei, tot ca atunci. 

Se sărutaseră îndelung în întuneric şi, în ambele dăţi când Liza îi 
pronunţase numele, Rovena, cealaltă tăcuse. Continuaseră să se 
sărute, iar lacrimile le udau obrajii, şi numai în pat, târziu după 
miezul nopţii, înainte de a adormi, când Liza îi spusese încă o dată: 
Tu eşti Rovena, de ce te ascunzi? cealaltă îi răspunsese: Mă confunzi 
cu altcineva. După un moment de linişte, repetase: Mă confunzi cu 
altcineva, după care adăugase: Dar ce importanţă are? 

Şi chiar, ce importanţă are? se întrebase Lulu Blumberg. Era 
aceeaşi iubire, dar sub o altă formă. 

Ai pronunţat un nume? şoptise cealaltă. Ai spus Rovena? Dacă îţi 
place atât de mult numele ăsta, poţi să mă strigi cu anagrama lui, 
Anevor. 

Anevor, repetase în sinea sa Lulu Blumb. Suna mai degrabă ca un 
nume nordic de vrăjitoare. Poţi să-ţi vopseşti părul, să-ţi schimbi 
paşaportul şi să faci o mie de fiţe, căci nimeni de pe lumea asta n-o 
să mă poată convinge că nu eşti Rovena. 

Mângâindu-i sânii, îi descoperi cicatricea făcută de glonţul lui, la 
motelul acela sinistru din Albania. I-o sărută fără să spună un 
cuvânt. 

Avea atât de multe întrebări să-i pună. Cum reuşise să scape de 
Besfort Y.? Şi el unde era? 

Adormise cu acest gând. A doua zi, când se trezise, Rovena nu 
mai era. Ar fi putut crede că fusese un vis, dacă n-ar fi găsit pe pian 
un bilet de la ea: „N-am vrut să te trezesc. îţi mulţumesc pentru 
clipele fericite. A ta, Anevor". 

Uite, aşa a fost, zise ea cu o voce ostenită, ridicându-se să plece. 

Privirea detectivului rămăsese, cum se întâmpla frecvent, pe 
ultima fotografie, în care se vedea părul închis la culoare al Rovenei 
şi braţul ei delicat, întins peste pieptul lui Besfort Y., spre nodul de 



la cravată, ca şi cum ar fi vrut în ultima clipă să-i mai slăbească 
strânsoarea şi să-i elibereze sufletul chinuit. 

O urmări de la fereastră traversând intersecţia. Un tunet 
îndepărtat îl făcu să mişte capul în semn de negare, fără să ştie nici 
el cui îi adresa acel nu şi ce semnificaţie avea. 

Plecase şi Lulu Blumb. îl părăsise în linişte, aşa cum se întâmplă 
cu multe pe lumea asta şi poate că tunetul acela fusese semnalul ei 
de adio. 

De acum înainte avea să rămână ca şi până atunci, singur cu 
enigma celor doi străini, enigmă pe care nimeni nu-i ceruse s-o 
dezlege. 


11 

Aşa cum se mai întâmplase şi până atunci şi cum se va întâmpla 
de sute de ori şi de acum înainte până în ultima lui clipă, 
misteriosului detectiv nu-i era greu să-şi imagineze manevrele 
posibile ale taxiului în coloana de maşini din dimineaţa aceea urâtă 
de 17 octombrie. Picăturile de ploaie lovind parbrizul, opririle lungi, 
limbile Europei şi denumirile firmelor şi oraşelor îndepărtate 
inscripţionate pe camioanele uriaşe. Dortmund, Euromobil, 
Elanovra, Elsinor, Paradis Travel, Haga. Numele acelea, împreună cu 
şoaptele, ce-i cu aglomeraţia asta, întârziem la avion, accentuau 
suspansul. 

E târziu, fără îndoială. Ei ar vrea să se întoarcă, deşi n-o spun. 
Capcana se închide din ambele părţi. Să ne întoarcem, iubito. 
Vorbesc încet, fără să suspecteze că şoferul ascultă. Nu există cale de 
întoarcere. în oglindă se văd când ochii unuia, când ai celuilalt. 
Şoseaua pare ceva mai liberă. Apoi se blochează din nou. Poate că 



avionul o să aştepte. Frankfurt. Intercontinental. Viena. Monaco- 
Hermitage. Coroana prinţului. Ea e ameţită. Dar acestea sunt 
hotelurile în care am stat. (Unde am fost fericiţi, spuse cu teamă.) De 
ce s-au întors contra noastră? Lorelei. Schlosshotel-Lerbach. Ernst 
Excelsior. Biarritz. Bărbatul încearcă s-o strângă lângă el. Nu-ţi fie 
frică, iubito. Şoseaua parcă s-a mai eliberat. Poate că avionul o să 
aştepte. I-a pus braţul pe umeri, dar gestul pare timid, uitat. Ce e cu 
bivolii ăştia negri, întreabă ea. Ăştia mai lipseau, în loc să-i 
răspundă, el murmură ceva despre nişte porţi de închisoare, pe care 
speră să le găsească încă deschise, înainte de apusul soarelui. Ei i se 
face din nou frică. încearcă să întrebe: Unde am greşit? El vrea din 
nou s-o tragă mai aproape. Ce faci? Mă sufoci. Taxiul goneşte. 
Privirea şoferului îngheaţă pe luciul oglinzii. Izbucnesc lumini din 
ambele sensuri. Inutile. Ea îşi pune capul pe umărul lui. Taxiul 
tremură din toate încheieturile. în habitaclu apare, subit, o prezenţă 
străină. Surdă, dominatoare. împreună cu armele şi legile ei 
ameninţătoare. Ce se întâmplă, ce greşeală facem? Buzele lor se 
apropie şi mai mult. Nu trebuie. Nu se poate. Obstacole şi porunci 
potrivnice apar de peste tot. El spune ceva ce nu se aude. După 
mişcarea buzelor pare a fi un nume. Dar nu e numele ei. E al 
altcuiva. El îl pronunţă din nou şi iar nu se aude, la fel ca-n visul cu 
motelul de marmură şi calcar. O caută disperat pe cea pe care a 
sugrumat-o cu mâinile lui. O roagă, întoarce-te, fii la fel cum ai fost. 
Dar ea nu mai poate. îi e imposibil. Minute întregi, ani, secole, până 
ce totul devine tunet. Şi din mormanul de calcar apare în cele din 
urmă, vuind, numele: Euridice. Şi tremurul încetează. Ca şi când 
taxiul s-ar fi desprins de pământ. Şi în realitate chiar aşa se 
întâmplă. Portierele deschise par aripi de pasăre. Şi aşa, fâlfâind din 
aripi, aleargă pe cer. Poate că n-a fost niciodată taxi, ci cu totul 
altceva, iar ei n-au băgat de seamă. Acum e târziu. Nimic nu mai 



poate fi ca-nainte. 

Rovena şi Besfort Y. Nu mai sunt... Anevor... 
T nus iam un Y. trofseB iş anevoR... 


12 

Avea stări de somnolenţă din ce în ce mai des. Se însufleţea doar 
când îşi amintea de propriul testament. înainte de a-1 încheia, 
aşteptase un ultim răspuns de la Institutul European pentru 
Accidente Rutiere. Răspunsul veni cu mare întârziere. Institutul îi 
accepta condiţiile: în schimbul oglinzii retrovizoare a taxiului, 
instituţia primea dosarul cu ancheta lui. 

în biroul în care s-a prezentat l-au privit cu uimire, ba chiar cu 
părere de rău, aşa cum priveşti un om bolnav. La fel l-au privit şi la 
depozitul de probe materiale. Căutarea oglinzii a durat foarte mult, 
aşa că atunci când i-au dat-o nu le venea nici lor să creadă. 

Redactarea testamentului n-a fost nici ea o treabă uşoară. 
Pregătindu-1, descoperea cu fiecare zi că lumea testamentelor este 
un univers infinit. Din vremuri imemoriale, cronicile ofereau fel de 
fel de modele. Testamente sub formă de blestem, de drame antice, 
de cuiburi de barză, plângeri ale unor minorităţi sau proiecte de 
metrou. Anexele care le însoţeau nu erau nici ele mai puţin 
surprinzătoare, începând cu pistoale şi prezervative şi terminând cu 
conducte de petrol şi naiba mai ştie ce. Oglinda taxiului, care avea 
să-l însoţească în mormânt, era prima de acest fel. 

Textul îl dăduse la tradus în latină, apoi în principalele limbi ale 
Uniunii Europene. Săptămâni întregi i-a luat să-l trimită la toate 
institutele posibile, după cum le găsea pe internet. Centre 
arheologice. Centre de studii psihomistice. Catedre de geochimie. 



Bunkerul mare de supravieţuire din SUA. în fine, la Institutul 
Mondial al Evangheliilor. 

în timp ce se ocupa de toate acestea, apărură câteva ştiri 
contradictorii. O parte se refereau la vechea întrebare dacă Besfort Y. 
îşi ucisese sau nu iubita. Ca şi înainte, părerile erau împărţite, totuşi 
mai exista şi o a treia opinie: deşi toate probele îl indicau pe Besfort 
Y. Drept asasinul iubitei, nu putea fi stabilit momentul comiterii 
crimei. Şi câtă vreme era aşa, trebuia să se renunţe la ipoteza crimei, 
doar dacă nu cumva ea fusese comisă într-o altă zonă, acolo unde 
există fapte, dar nu şi momentul lor, pentru că în zona aceea timpul 
nu există. 

După cum se întâmplă, toate astea au fost însoţite de zvonuri cum 
că Rovena St. (cu trecerea vremii, literele St. Erau luate drept St., de 
la „sfântă") trăieşte. Şi nu numai despre ea se spunea aşa, ci şi 
despre Besfort Y., văzut, se pare, grăbindu-se într-o intersecţie, cu 
gulerul paltonului ridicat ca să nu fie recunoscut. într-un rând, 
fusese zărit chipurile la Tirana, după-amiază, stând pe o canapea şi 
încercând s-o convingă pe o tânără să vină cu el într-o călătorie prin 
Europa. 

Ocupat cu testamentul, detectivul anonim încerca să ignore toate 
acestea. Lua în fiecare zi textul la puricat, corecta ici şi colo vreun 
cuvânt, îl punea apoi deoparte, după care îl lua din nou, fără a 
schimba cu nimic din punctele esenţiale. 

Acestea prevedeau deschiderea sicriului în care, alături de trupul 
său, se afla de-acum celebra oglindă retrovizoare. 

La început fixase momentul deshumării peste treizeci de ani. Mai 
târziu, se hotărâse la o sută şi, în fine, prelungise în cele din urmă 
termenul la o mie de ani. 

Anii de viaţă care i-au mai rămas şi i-a petrecut imaginându-şi ce 
vor găsi groparii în momentul deschiderii mormântului. Era convins 



că oglinzile, în care femeile se machiază înainte să se sărute sau să 
se sinucidă, reţin ceva din ultima imagine. Dar şi că, în societatea 
egoistă în care trăim, nimeni nu a fost atent la aşa ceva. 

Spera că ceea ce se petrecuse în taxiul care-i ducea pe cei doi 
iubiţi la aeroport, cu o mie de ani înainte, avea să lase o urmă, oricât 
de palidă, pe suprafaţa de sticlă. 

Erau momente în care, ca prin ceaţă, îşi imagina dezlegarea pas 
cu pas a enigmei, dar mai erau şi altele, când era convins că oglinda, 
după ce stătuse o mie de ani alături de craniul lui, orb ca orice 
craniu, nu reflecta decât un pustiu nesfârşit. 

Tirana, Mali i Robit, Paris 
Iarna, 2003-2004