Milan Kundera — Insuportabila usuratate a fiintei

3 12 


A 
INSUPORTABILA 


UȘURĂTATE 
A FIINTEI 


HUMANIIAS 


MILAN KUNDERA 


INSUPORTABILA 
UŞURĂTATE A FIINȚEI 


Traducere din cehă de 
JEAN GROSU 


HUMANITAS 
BUCUREŞTI 


PARTEA ÎNTÂI 
Uşurătatea şi greutatea 


1 


Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a 
pus în încurcătură pe mulţi filosofi: a gândi că, într-o bună zi, 
toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această 
repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit 
uluitor? 

Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care 
dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se 
aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă 
şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, 
această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic. Nu 
trebuie să ţinem seama de ele mai mult decât de un război între 
două ţări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a 
schimbat cu nimic faţa lumii, în ciuda faptului că în el şi-au găsit 
moartea, în chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri. 

Se va schimba cu ceva faţa războiului dintre cele două ţări 
africane din secolul al paisprezecelea, dacă el se va repeta de 
nenumărate ori în eterna întoarcere? 

Da, se va schimba: va deveni un bloc, care se va ridica şi va 
dăinui, iar stupiditatea lui va fi iremediabilă (ireparabilă). 

Dacă Revoluţia franceză ar trebui să se repete la nesfârşit, 
istoriografia franceză ar fi mai puţin mândră de Robespierre. 
Dar, întrucât aceasta vorbeşte de un lucru ce nu mai revine, anii 
sângeroşi n-au rămas decât simple vorbe, teorii şi discuţii, au 
devenit mai uşori ca fulgul, şi nu mai stârnesc teama nimănui. E 
o diferenţă incomensurabilă între un Robespierre care a apărut 
în istorie o singură dată şi un Robespierre care ar reveni mereu 
ca să reteze capetele francezilor. 

Să spunem, aşadar, că ideea eternei întoarceri indică o 
anumită perspectivă, din care lucrurile ni se înfăţişează altfel 
decât le cunoaştem: ele ne apar fără circumstanţa atenuantă a 
efemerităţii lor. lar această circumstanţă atenuantă ne 
împiedică, de fapt, să pronunţăm un verdict. Cum poate fi 
condamnat efemerul? Roşeaţa amurgului luminează totul cu 
farmecul nostalgiei; chiar şi ghilotina. 

M-am surprins, nu demult, pradă unei senzaţii incredibile: 


răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoţionat în faţa 
câtorva fotografii ale acestuia; îmi aminteau de anii copilăriei 
mele, pe care i-am trăit în timpul războiului; mai mulţi membri ai 
familiei mele şi-au găsit moartea în lagărele de concentrare 
naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui 
Hitler, care îmi evoca o vreme apusă a vieţii mele, o vreme ce 
nu va mai reveni? 

Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune 
morală, inerentă unei lumi întemeiate esenţial pe inexistenţa 
întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat, şi, în 
consecinţă, totul e îngăduit cu cinism. 


2 


Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la 
nesfârşit înseamnă că suntem răstigniţi (ţintuiţi) în eternitate ca 
Isus Cristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei 
reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. 
Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună 
că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das 
schwerste Gewicht). 

Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile 
noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată 
splendoarea uşurătăţii lor. 

Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea 
frumoasă? 

Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem 
sub ea, ne lipeşte de pământ. Dar, în poezia de dragoste a 
tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de 
greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, 
în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu 
cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața 
noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. 

In schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să 
devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se 
îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe 
jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi 
nesemnificative. 

Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea? Această 
întrebare şi-a pus-o Parmenide în secolul al şaselea înainte de 


Cristos. După el, universul se împarte în cupluri de contrarii: 
lumină-întuneric;  gjngăşie-grosolănie;  căldură-frig; ființă- 
neființă. Un pol al contradicţiei era pentru el pozitiv (lumina, 
căldura, gingăşia, fiinţa), al doilea negativ. Această împărţire în 
doi poli, unul pozitiv şi celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind 
de o facilitate puerilă. Cu excepţia unui singur caz: ce e pozitiv, 
greutatea sau uşurătatea? 

Parmenide a răspuns: uşorul e pozitiv, greul e negativ. 

A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. Un singur lucru 
e sigur: contradicţia greu-uşor este cea mai misterioasă şi cea 
mai plină de semnificaţii dintre toate contradicţiile. 


3 


Mă gândesc de mulţi ani la Tomas, dar abia acum, în lumina 
acestor reflecţii, l-am văzut, cu claritate, pentru întâia oară. L- 
am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu 
ochii fixaţi spre partea opusă a curţii interioare, spre zidul din 
spate al imobilului din faţa sa, şi nu ştia ce să facă. 

O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într- 
un mic orăşel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L- 
a condus la gară şi a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece 
zile mai târziu, a venit să-l vadă la Fraga şi au făcut dragoste în 
aceeaşi zi. Peste noapte i-a crescut temperatura şi a rămas la el 
o săptămână întreagă, bolnavă de gripă. 

L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă 
faţă de această fată, pe care aproape n-o cunoştea, îi părea un 
copil pe care cineva îl depusese într-un coşuleţ de nuiele stropit 
cu smoală şi-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l 
pescuiască şi să-l tragă pe ţărmul patului său. 

A zăbovit la el o săptămână întreagă, până s-a însănătoşit, 
apoi a plecat înapoi în orăşelul ei, aflat la două sute de kilometri 
depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă 
vorbeam şi care mie mi se pare a fi cheia vieţii lui Tomas: stă în 
dreptul ferestrei, cu ochii fixaţi în partea opusă a curţii, spre 
zidul din spate al imobilului din faţa sa, şi reflectează: E cazul 
să-i propună să vină şi să se instaleze definitiv la Praga? Se 
temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum, 
Tereza ar veni ca să-i ofere toată viaţa ei. 

Sau, mai bine, să renunţe şi să nu-i mai dea nici un semn? În 


cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneriţă într-un local 
pierdut undeva, în gaura unui orăşel de pro vinde, şi el n-ar mai 
revedea-o niciodată. 

Vrea s-o cheme să stea cu el, sau nu vrea? 

Priveşte curtea interioară cu ochii aţintiţi spre zidul din faţa lui 
şi caută un răspuns. Revine mereu, încă o dată şi încă o dată, la 
imaginea acestei femei zăcând pe patul lui; nu-i aminteşte de 
nimeni din viaţa sa de până atunci. Nu-i era nici amantă, nici 
soţie. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coşuleţ de nuiele 
stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său. Adormise, 
şi el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se 
accelera şi el auzea un geamăt firav. Şi-a lipit obrazul de obrazul 
ei şi i-a spus, în şoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline 
somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniştit, şi 
faţa ei se ridică, involuntar, spre faţa lui. Simţea răzbind din 
gura ei izul dulce-acrişor al febrei, şi-l aspira cu nesaţ, de parcă 
ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa 
aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulţi ani şi 
acum trăgea să moară. Şi, deodată, a simţit, cu toată claritatea, 
că n-ar putea să-i supravieţuiască. S-ar întinde lângă ea ca să 
moară odată cu ea. Înduioşat de această închipuire, îşi cufundă 
obrazul în pernă, şi-l lipi de obrazul ei, şi rămase aşa multă 
vreme. 

Acum stă în picioare în dreptul ferestrei şi invocă această 
clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se 
înfăţişeze în felul acesta? 

Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să 
moară alături de ea, era, de bună seamă, excesiv: o vedea 
atunci pentru a doua oară în viaţa lui! Nu era asta mai curând 
reacţia isterică a unui om care, dându-şi seama în adâncul 
sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să 
simuleze, pentru sine, comedia dragostei? În acelaşi timp, 
subconştientul său era atât de laş, încât o alegea pentru 
comedia sa tocmai pe această biată chelneriţă de provincie 
care, practic, n-avea nici o şansă de a pătrunde în viaţa lui! 

Privea zidurile murdare din curtea interioară, conştient de 
faptul că nu ştia dacă era vorba de dragoste sau de un acces de 
isterie. 

Şi-i părea rău că, într-o asemenea situaţie, când un bărbat 
adevărat ar şti pe loc să acţioneze, el ezită, păgubind astfel de 


orice semnificaţie cea mai frumoasă clipă a vieţii sale (stă în 
genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredinţat că n-ar putea să- 
i supravieţuiască). 

Era supărat pe sine, se copleşea cu reproşuri, dar, în cele din 
urmă, îşi spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc 
ca el să nu ştie ce voia. 

Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are 
decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi 
anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. 

Ce e mai bine, să fie cu Tereza sau să rămână fără ea? 

Nu exista nici o posibilitate de a afla care hotărâre era mai 
bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul 
trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără nici un fel de 
pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi 
repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima 
repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă 
întotdeauna cu o schiţă. Dar nici „schiţă” nu e cuvântul potrivit, 
căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, 
pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă 
a nimicului, un concept fără tablou. 

Tomas îşi repetă în sinea lui proverbul german: Einmal ist 
keinmal, o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat niciodată. Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă e ca 
şi când n-ai trăi deloc. 


4 


Apoi, într-o zi, în pauza dintre două operaţii, o infirmieră îi 
anunţă că e căutat la telefon. În receptor auzi vocea Terezei. Îl 
chema de la gară. Se bucură. Din păcate, în seara aceea era 
prins; avea o întâlnire, drept care o invită să vină la el abia a 
doua zi. Dar n-apucase bine să aşeze receptorul în furcă, şi îşi 
făcu reproşuri că nu-i spusese să vină imediat. In fond, mai era 
destul timp ca să contramandeze amintita întâlnire! Se 
frământa, întrebându-se ce va face Tereza în decursul celor 
treizeci şi şase de ore până la întâlnirea lor, şi îi venea să se 
urce în maşină şi să plece imediat în căutarea ei pe străzile 
oraşului. 

Sosi în seara zilei următoare. Avea o poşetă cu un cordon lung 
petrecut peste umăr şi i se păru mai elegantă decât ultima oară. 


Ţinea în mână o carte groasă: Anna Karenina de Tolstoi. Era 
bine dispusă, de o veselie un pic zgomotoasă, şi se străduia să 
demonstreze că dăduse pe la el, cu totul întâmplător, datorită 
unei împrejurări speciale: se afla la Praga din motive 
profesionale, eventual (aluziile ei erau foarte neclare) în 
căutarea unui alt loc de muncă. 

Apoi se treziră pe divan, lungiţi unul lângă altul, în pielea 
goală şi epuizați. Între timp se lăsase noaptea. O întrebă unde 
locuieşte, gândindu-se s-o ducă acolo cu maşina. li răspunse, cu 
un aer jenat, că abia urmează să-şi caute un hotel, iar valiza ei 
se afla la gară, în depozitul de bagaje. 

În ziua precedentă se mai temea că dacă ar chema-o să stea 
cu el, la Praga, ar veni să-i ofere toată viaţa ei. Acum, când o 
auzi spunându-i că valiza ei se afla în depozitul de bagaje, îi 
fulgeră prin minte că în valiza aceea era depusă viaţa ei, pe 
care o lăsase, deocamdată, în gară, înainte de a i-o oferi. 

Urcă împreună cu ea în maşina parcată în faţa imobilului, se 
duse la gară, scoase din depozit valiza (era mare şi nespus de 
grea) şi o aduse la el cu Tereza cu tot. 

Cum se face că s-a decis atât de repede, de vreme ce ezitase 
aproape cincisprezece zile, şi nu fusese în stare să-i trimită 
măcar o carte poştală ilustrată? 

Era el însuşi surprins de acest comportament. Acţiona 
împotriva propriilor sale principii. Cu zece ani în urmă, când 
divorțase de prima lui soţie, îşi trăise divorţul într-o dispoziţie de 
sărbătoare, aşa cum alţii îşi serbează căsătoria. A înţeles atunci 
că nu se născuse ca să trăiască alături de o femeie, indiferent 
care ar fi, şi poate fi, într-adevăr, el însuşi numai ca celibatar. In 
consecinţă, se străduia să-şi făurească şi să-şi organizeze, cu 
toată grija, un sistem propriu al vieţii sale, aşa fel, încât nicio 
femeie să nu se mai poată instala vreodată în casa lui, cu valiză 
cu tot. Aşa se face că n-avea decât un singur divan. In ciuda 
faptului că era un divan destul de lat, Tomas le spunea 
amantelor sale că nu era în stare să adoarmă alături de o altă 
persoană pe acelaşi pat, drept care, după miezul nopţii, le 
conducea la casele lor. De altfel, atunci când Tereza a rămas la 
el pentru întâia oară, bolnavă de gripă, el n-a dormit lângă ea. 
Prima noapte şi-a petrecut-o într-un fotoliu voluminos, iar în 
nopţile următoare s-a dus la spital, unde avea, în cabinetul său 
de consultaţii, o canapea pe care o folosea în timpul gărzilor de 


noapte. 

De data aceasta însă, adormi lângă ea. Dimineaţa, când se 
trezi, constată că Tereza, care mai dormea, îl ţinea de mână. Se 
ţinuseră de mână toată noaptea? Aşa ceva i se părea greu de 
crezut. 

Respira adânc în somnul ei netulburat şi-l ţinea de mână (cu 
atâta putere, încât nu izbutea să se elibereze din strânsoarea 
ei), iar valiza aceea, nespus de grea, era aşezată de-a lungul 
patului. 

Nu se încumeta să-şi smulgă mâna din strânsoarea ei de 
teamă să n-o trezească, şi, cu mare grijă, se întoarse pe o parte 
ca s-o poată examina mai bine. 

Şi îşi spuse din nou, în sinea lui, că Tereza era un copil pe 
care cineva îl depusese într-un coşuleţ de nuiele stropit cu 
smoală şi-l lăsase pe firul apei. Poate fi lăsat să plutească în 
derivă, pe apele furioase ale unui râu, un coşuleţ ce adăposteşte 
un copil?!! Dacă fiica faraonului n-ar fi pescuit din valuri 
coşuleţul cu micuțul Moise, n-ar fi existat Vechiul Testament şi 
întreaga noastră civilizaţie! La originea atâtor mituri antice se 
află, întotdeauna, cineva care salvează un copil abandonat. 
Dacă Polybes nu l-ar fi ocrotit pe micuțul Oedip, Sofocle n-ar fi 
scris cea mai frumoasă dintre tragediile sale! 

Tomas nu-şi dădea seama, atunci, că metaforele sunt un lucru 
primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate 
naşte dintr-o singură metaforă. 


5 


Trăise cu prima lui soţie mai puţin de doi ani, şi zămisliseră 
împreună un fiu. La judecarea divorţului, tribunalul a încredinţat 
copilul mamei, iar pe Tomas l-a condamnat să le plătească 
acestora o treime din salariul său. În acelaşi timp i s-a garantat 
că va putea să-şi vadă fiul de două ori pe lună. 

Dar, de fiecare dată când trebuia să-l vadă, mama găsea un 
pretext ca să amâne întâlnirea. Dacă i-ar fi copleşit cu daruri 
scumpe, ar fi putut, de bună seamă, să-l vadă mai uşor. A 
înţeles că trebuia să-i plătească mamei dragostea fiului, şi asta 
cu anticipație, îşi imagina cum va sădi mai târziu în mintea fiului 
său propriile sale idei, opuse, în toate privinţele, ideilor mamei. 
A fost destul să se gândească la asta, şi era gata obosit. Intr-o 


duminică, după ce mama îl împiedicase, din nou, în ultima clipă 
să iasă cu fiul său, Tomas se hotărî pe loc să nu-l mai vadă 
niciodată. 

In definitiv, de ce s-ar ataşa de acest copil mai mult decât de 
oricare altul? În fond, nu-l lega de el nimic, în afara unei nopţi 
imprudente. Va depune banii cu scrupulozitate, dar să nu vină 
cineva să-i ceară, în numele nu ştiu căror sentimente paterne, 
să se bată pentru dreptul de a-şi vedea fiul! 

Fireşte, nimeni nu era dispus să accepte un asemenea 
raţionament. Propriii săi părinţi l-au condamnat, declarând că 
dacă Tomas va refuza să se intereseze de fiul său, vor înceta şi 
ei, la rândul lor, să se intereseze de soarta lui Tomas. In 
consecinţă, au continuat să întreţină relaţii cordiale, ostentative, 
cu nora lor, lăudându-se în faţa celor din jur cu atitudinea lor 
exemplară şi cu simţul dreptăţii de care erau animați. 

Aşa se face că, în puţin timp, Tomas a reuşit să se 
descotorosească de o soţie, de un fiu, de o mamă şi de un tată. 
l-a rămas, în schimb, frica de femei. Le dorea, dar se temea de 
ele. Între teamă şi dorinţă, trebuia găsit un compromis; era ceea 
ce el numea „prietenia erotică”. Metreselor sale le spunea: 
numai o relaţie scutită de sentimentalitate, în care nici unul 
dintre parteneri nu-şi arogă drepturi asupra vieţii şi libertăţii 
celuilalt, poate aduce fericirea amândurora. 

Pentru a avea certitudinea că prietenia erotică nu va ceda 
niciodată în faţa agresivităţii amoroase, se întâlnea cu fiecare 
dintre amantele sale permanente la intervale de timp foarte 
lungi. Considera perfectă această metodă, pe care o lăuda şi o 
răspândea printre amicii săi: „Trebuie respectată, cu stricteţe, 
regula de trei. Te poţi vedea cu aceeaşi femeie la intervale 
foarte apropiate, dar, în cazul acesta, niciodată mai mult de trei 
ori. Sau poţi avea legături cu ea ani îndelungaţi, dar numai cu 
condiţia ca între fiecare întâlnire să treacă cel puţin trei 
săptămâni.” 

Acest sistem îi oferea lui Tomas posibilitatea de a nu se 
despărţi de amantele sale permanente şi de a avea, în acelaşi 
timp, numeroase amante pasagere. Nu era întotdeauna înţeles. 
Dintre toate prietenele sale, cel mai bine îl înţelegea Sabina. Era 
pictoriţă. „Te iubesc, îi spunea ea, fiindcă eşti exact opusul 
kitschului. În împărăţia kitschului ai fi un monstru. Nu există 
niciun scenariu de film, american sau rusesc, în care ai putea fi 


altceva decât un exemplu respingător.” Drept care, ei i s-a 
adresat atunci când a avut nevoie să-i găsească Terezei un loc 
de muncă la Praga. Şi, aşa cum cereau regulile nescrise ale 
prieteniei erotice, Sabina i-a promis să facă tot ce-i va sta în 
putinţă şi, într-adevăr, n-a întârziat să descopere un post în 
laboratorul fotografic al unei publicaţii săptămânale. Postul 
acesta nu necesita o calificare specială, dar pe Tereza a 
avansat-o, trecând-o de la statutul de chelneriţă la statutul 
breslei gazetăreşti. Sabina a ţinut s-o prezinte ea însăşi redacţiei 
şi, în clipa aceea, Tomas şi-a spus că în viaţa lui n-a avuto 
prietenă mai bună. 


6 


Convenţia nescrisă a prieteniei erotice presupunea 
excluderea dragostei din viaţa lui Tomas. În clipa în care ar fi 
încălcat această convenţie, celelalte amante s-ar fi trezit într-o 
poziţie inferioară şi s-ar fi revoltat. 

De aceea îi făcu rost Terezei de o cameră cu chirie unde 
trebui să-şi ducă valiza aceea nespus de grea. Voia s-o 
supravegheze, s-o protejeze, să se bucure de prezenţa ei, dar 
nu simţea deloc nevoia să-şi schimbe modul de viaţă. Totodată, 
nu voia să se ştie că Tereza dormea la el, căci somnul împreună 
era socotit corpul delict al dragostei. 

Cu celelalte femei nu dormea niciodată. Când se ducea la ele, 
era uşor, putea să plece când poftea. Mai complicat era când 
veneau ele la el şi trebuia să le spună că după miezul nopţii va 
trebui să le conducă acasă, întrucât suferea de insomnie şi nu 
era în stare să adoarmă lângă o altă persoană. Povestea nu era 
departe de adevăr, dar motivul principal era mai rău şi nu se 
încumeta să-l mărturisească nimănui: în clipa următoare actului 
amoros, îi încerca o dorinţă insurmontabilă de a rămâne singur. 
Nu-i plăcea să se trezească în toiul nopţii alături de o fiinţă 
străină; deşteptatul matinal al cuplului îl dezgusta; n-avea chef 
să fie auzit cum îşi periază dinţii în camera de baie, şi nu-l 
ispitea deloc intimitatea micului dejun în doi. 

Aşa se explică de ce era atât de surprins când s-a trezit şi 
Tereza îi strângea mâna cu atâta putere! Se uita la ea, şi cu 
greu izbutea să înţeleagă ce i se întâmplase. Işi amintea de 
ceasurile care tocmai se scurseseră şi avea senzaţia că inhala 


din ele parfumul unei femei necunoscute. 

De atunci au început să se bucure şi unul şi altul, aşteptând 
cu nerăbdare somnul în doi. Aş fi aproape tentat să spun că, 
pentru ei, scopul actului amoros nu era voluptatea, ci somnul 
care-i urma. Ea, mai cu seamă, nu putea să doarmă fără el. 
Dacă se întâmpla, uneori, să rămână singură în garsoniera ei 
(care devenea, din ce în ce mai mult, un simplu alibi), nu 
izbutea să închidă ochii toată noaptea. În braţele lui adormea 
întotdeauna, oricât de tulburată ar fi fost. El îi spunea în şoaptă 
poveşti de tot felul, inventate anume pentru ea, nimicuri, 
cuvinte liniştitoare sau hazoase, pe care le repeta cu o voce 
monotonă, în mintea Terezei cuvintele acestea se transformau 
în viziuni confuze, care o transportau în braţele primului vis. 
Tomas era întotdeauna stăpân pe somnul ei, şi ea adormea în 
secunda aleasă de el. 

Când dormeau, Tereza îi ţinea de mână ca în noaptea dintâi: 
fi strângea cu putere pumnul, un deget sau cotul. Când voia să 
se îndepărteze de ea, fără s-o trezească, trebuia să procedeze 
cu viclenie. Îşi elibera încet degetul (pumnul sau cotul) din 
strânsoarea ei; asta avea darul s-o trezească, întotdeauna, pe 
jumătate, căci până şi în somn îi supraveghea cu străşnicie. 

Ca s-o liniştească, îi strecura în mână, în locul pumnului, un 
obiect (o haină de pijama făcută sul, un pantof, o carte) pe care 
ea îl strângea apoi cu energie, de parcă ar fi fost o părticică din 
trupul lui. 

Într-o zi, când tocmai o adormise şi ea se afla în anticamera 
primului somn, de unde mai putea să răspundă la întrebările lui, 
Tomas îi spuse: 

— Bine, acum am plecat! 

— Unde? îl întrebă ea. 

— Departe, îi răspunse cu o voce aspră. 

— Merg cu tine! rosti ea, săltându-se în capul oaselor. 

— Nu se poate. Plec pentru totdeauna, reluă el, pe acelaşi 
ton, părăsind camera. leşi în vestiar. 

Se dădu jos din pat şi porni după el, clipind din ochi. Purta pe 
ea doar o cămăşuţă scurtă, sub care i se vedea goliciunea 
trupului. Avea o faţă rigidă, fără expresie, dar mişcările ei erau 
energice. Din vestiar Tomas ieşi pe culoar (culoarul comun al 
unui bloc de locuinţe) şi trase uşa după el. Tereza o deschise cu 
o mişcare violentă şi-l urmă, încredinţată, în buimăceala 


somnului ei înjumătăţit, că el voia să plece pentru totdeauna, şi 
ea trebuia să-l reţină. Tomas cobori un etaj, se opri pe palier şi 
acolo o aşteptă. Tereza ajunse lângă el, îl luă de mână şi-l trase 
înapoi în pat, lângă ea. 

Şi Tomas îşi spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie şi 
să dormi cu ea în acelaşi pat - iată două pasiuni nu numai 
diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă 
prin dorinţa de a face dragoste (această dorinţă se aplică la un 
număr nesfârşit de femei), ci prin dorinţa somnului în doi 
(dorinţă ce se referă la o singură femeie). 


7 


În toiul nopţii începu să geamă în somn. Tomas o trezi, dar, 
văzându-i chipul, Tereza spuse cu ură: 

— Pleacă! Pleacă! 

Apoi îi povesti ce visase: erau amândoi undeva cu Sabina. 
Într-o încăpere imensă, în mijlocul căreia se afla un pat ce 
aducea cu o scenă de teatru. Tomas îi poruncise să stea într-un 
colţ, iar el făcea dragoste cu Sabina. Privea acest spectacol 
înfiorător, care-i pricinuia o suferinţă insuportabilă. Vrând să 
înăbuşe durerea sufletului cu durerea fizică, îşi înfigea ace sub 
unghii. 

— Mă durea îngrozitor, spuse ea încleştându-şi pumnii, ca şi 
când mâinile i-ar fi fost într-adevăr rănite. 

O îmbrăţişa şi, încet-încet (neîncetând să tremure), Tereza 
adormi în braţele lui. 

A doua zi, gândindu-se la acest vis, Tomas îşi aduse aminte 
de ceva. Deschise sertarul biroului său şi scoase de acolo un 
pachet cu scrisori primite recent de la Sabina. Curând descoperi 
pasajul cu pricina: „Aş vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul 
meu, ca pe o scenă de teatru, în faţa unor spectatori, cărora nu 
le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din 
priviri n-ar putea...” 

Partea mai proastă era că scrisoarea purta o dată... Era o 
scrisoare recentă, scrisă pe vremea când Tereza locuia de mult 
la Tomas. 

— Ai cotrobăit prin scrisorile mele! se răţoi la ea. 

— Aşa e, ripostă, fără a încerca să tăgăduiască. Goneşte-mă 
dacă vrei! 


Dar n-o goni. O vedea lipită de perete în atelierul Sabinei, 
înfigându-şi acele sub unghii. Îi luă degetele în mâna lui, le 
mângâie, le duse la buzele sale şi le sărută, de parcă ar mai fi 
rămas pe ele urme de sânge ce trebuiau şterse. 

Din clipa aceea însă, totul părea a fi un complot împotriva lui. 
Nu trecea aproape nicio zi fără ca ea să afle ceva nou despre 
aventurile sale clandestine. 

Mai întâi, a negat totul. Când dovezile erau prea evidente, se 
străduia să demonstreze că nu exista nicio contradicţie între 
viaţa lui poligamă şi dragostea lui pentru Tereza. Nu era 
consecvent: o dată îşi tăgăduia infidelitatea, altă dată o justifica. 

Într-o zi, îi telefona unei prietene spre a stabili o întâlnire cu 
ea. Când termină convorbirea, auzi din camera alăturată un 
zgomot ciudat aidoma unui clănţănit zgomotos de dinţi 
încleştaţi. 

Întâmplarea a făcut ca ea să vină spre el, fără ştirea lui. Tinea 
în mână o sticluţă cu un calmant lichid, sorbea din el cu lăcomie 
şi, cum mâna îi tremura, gâtul sticluţei i se izbea de dinţi 
provocând zgomotul cu pricina. 

Se năpusti asupra ei, de parcă ar fi vrut s-o salveze de la înec. 
Sticluţa cu valeriană căzu pe jos, făcând o pată mare pe covor. 
Tereza se zbătea, încercând să se smulgă din strânsoarea lui, 
dar Tomas o ţinu un sfert de oră lipită de el, ca într-o cămaşă de 
forţă, până se linişti. 

Îşi dădea seama că se afla într-o situaţie nejustificată, ce se 
întemeia pe o totală inegalitate. Înainte ca ea să fi descoperit 
corespondenţa lui cu Sabina, fuseseră într-un cabaret împreună 
cu câţiva prieteni, sărbătoreau avansarea Terezei, care părăsise 
laboratorul fotografic şi devenise fotografa oficială a revistei. 
Cum lui nu-i plăcea să danseze, imul dintre tinerii săi colegi de 
spital avea grijă de Tereza. Alunecau pe parchet nespus de 
frumos şi Tereza i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărea, 
de-a dreptul uimit, cu câtă precizie şi cu câtă docilitate devansa 
ea, într-o fracțiune de secundă, intenţia partenerului său... 
Dansul acela proclama, parcă, faptul că abnegaţia ei, dorinţa ei 
arzătoare de a face tot ceea ce vedea în ochii lui Tomas nu erau 
legate de persoana lui Tomas, ci erau gata să răspundă la 
chemarea oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit în calea ei. 
Nimic nu era mai uşor decât să şi-o închipuie pe Tereza amanta 
tânărului său coleg. Până şi facilitatea acestei închipuiri avu 


darul să-l rănească. Îşi dădea seama că trupul Terezei putea fi 
imaginat, fără nici o dificultate, într-o împreunare amoroasă cu 
trupul oricărui bărbat şi asta îi făcu să-şi piardă buna dispoziţie. 
Abia noaptea, târziu, când au ajuns acasă, i-a mărturisit că e 
gelos. 

Această gelozie absurdă, născută dintr-o posibilitate pur 
teoretică, era dovada că el considera fidelitatea ei drept o 
condiţie sine qua non. Şi-atunci, cum putea să-i ia în nume de 
rău faptul de a fi geloasă pe amantele lui absolut reale? 


8 


Ziua se străduia (chiar dacă nu reuşea decât în parte) să 
creadă în spusele lui Tomas şi să fie veselă, aşa cum fusese 
până acum. Dar gelozia, îmblânzită peste zi, se manifesta tot 
mai sălbatic în visele ei, care se terminau întotdeauna cu un 
geamăt violent căruia, spre a-i pune capăt, Tomas trebuia s-o 
trezească din somn. 

Visele se repetau ca nişte teme cu variaţiuni, sau ca nişte 
episoade dintr-un serial de televiziune. Adeseori îi revenea, de 
pildă, un vis cu nişte pisici care săreau pe ea şi îşi înfigeau 
ghearele în obrajii ei. La drept vorbind, acest vis poate fi 
explicat cu uşurinţă: în limba cehă, pisica este o expresie 
argotică, semnificând o femeie foarte tânără şi frumoasă. 
Tereza se simţea ameninţată de femei, de toate femeile. Toate 
femeile erau, potenţial, amantele lui Tomas, şi ea se temea de 
ele. _ 

În alt ciclu de vise, era trimisă la moarte. Într-o noapte, după 
ce o trezise din somn în timp ce urla de groază, îi povestise ce 
visase: 

— Se întâmpla într-o piscină mare, acoperită. Eram acolo vreo 
douăzeci. Numai femei. Toate în pielea goală, şi trebuia să 
mărşăluim aşa în jurul bazinului. Din plafon atârna un coş mare 
şi în el se afla un bărbat. Purta o pălărie cu borul lat, care-i 
ascundea faţa, dar eu ştiam că erai tu. Ne dădeai nişte comenzi. 
Ţipai. lar noi trebuia să cântăm mărşăluind şi să executăm 
genuflexiuni. Dacă una greşea genuflexiunea, trăgeai în ea cu 
pistolul şi ea cădea moartă în bazin, în momentul acela, toate 
celelalte izbucneau în hohote de râs, şi începeau să cânte şi mai 
tare. lar tu nu ne scăpai din ochi, şi dacă vreuna făcea din nou o 


mişcare greşită, o împuşcai. Bazinul era plin de cadavre, care 
pluteau uşor, la mică distanţă, sub luciul apei. Eu ştiam că nu 
voi mai avea putere să fac următoarea genuflexiune şi tu mă vei 
împuşca! 

Al treilea ciclu de vise povestea despre ce se întâmpla după 
moartea ei. 

Zăcea într-un dric mare cât un camion de mutat mobilă. În 
jurul ei nu se aflau decât cadavre de femei. Erau atât de multe, 
încât uşa din spate trebuia să rămână deschisă şi picioarele 
câtorva dintre ele atârnau în afară. 

„Dar eu nu sunt moartă! răcnea Tereza. De vreme ce mi-am 
păstrat toate simţurile!” 

„Şi noi ne-am păstrat toate simţurile”, îşi băteau joc de ea 
cadavrele. 

Aveau exact acelaşi râs ca femeile vii care-i spuneau, 
odinioară, cu vădită plăcere, că şi ea va avea odată dinţii 
stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită, că acest lucru e cât se 
poate de normal, întrucât şi ele au dinţii stricaţi, ovarele bolnave 
şi faţa zbârcită. Cu acelaşi râs batjocoritor, îi explicau ele că 
acum era moartă şi că totul era în perfectă ordine! 

Apoi, deodată, îi veni să facă pipi. Şi strigă: „Dar mie îmi vine 
să fac pipi! Asta-i dovada că nu simt moartă!” 

Şi, din nou, izbucniră toate în hohote de râs: „E normal să-ţi 
vină să faci pipi! Senzaţiile astea îţi vor rămâne multă vreme de- 
acum încolo. E ca atunci când i se amputează cuiva o mână şi 
bietul om o mai simte multă vreme după aceea. Noi nu mai 
avem urină şi totuşi ne vine mereu să facem pipi.” 

Lipindu-se cu putere de trupul lui Tomas, Tereza continuă: 

— Şi toate mă tutuiau, de parcă m-ar fi cunoscut de când 
lumea, de parcă ar fi fost prietenele mele, iar eu mă gândeam 
că voi fi obligată să rămân cu ele pentru totdeauna! 


9 


Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul 
compasiune din prefixul „com-” şi rădăcina „passio”, care, la 
origine, înseamnă „suferinţă”. În alte limbi, de pildă în cehă, 
poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce 
printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de 
cuvântul „sentiment” (în cehă: sou-cit; în poloneză: wspol- 


czuzie; în germană: Mit-gefiil; în suedeză: mea-kânslo). 

În limbile ce se trag din latină cuvântul compasiune înseamnă 
a nu putea privi cu sânge rece suferinţa altuia; altfel spus: 
participare cu simpatie la suferinţa altuia. Un alt cuvânt, având 
aproape aceeaşi semnificaţie, franţuzescul pitié (în engleză pity, 
în italiană pietà etc., etc.), sugerează chiar un fel de indulgență 
faţă de fiinţa suferindă. Avoir de la pitié pour une femme (a-ţi fi 
milă de o femeie) înseamnă a fi mai favorizat decât ea, a te 
înclina în faţa ei, a cobori până la ea. 

Acesta-i motivul pentru care cuvântul compassion sau pitié 
inspiră, în general, neîncrederea, sugerând, se pare, un 
sentiment de ordin secundar, ce nu are aproape nici o legătură 
cu dragostea. A iubi pe cineva din compasiune înseamnă a nu-l 
iubi cu adevărat. 

In limbile ce alcătuiesc cuvântul compasiune nicidecum din 
rădăcina „passio - suferinţă”, ci din substantivul „sentiment”, 
acesta e folosit aproape în acelaşi sens; cu toate acestea nu se 
poate spune că ar sugera un sentiment urât, sau de ordin 
secundar. Puterea secretă a etimologiei sale scaldă cuvântul 
într-o altă lumină, conferindu-i o semnificaţie mai largă; a avea 
compasiune  (co-sentiment) înseamnă a trăi cu cineva 
nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăşi cu el orice alt 
sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea. Această 
compasiune (cu sensul de soucit, wspolczucie, Mitgeful, 
medkânslo) determină, aşadar, capacitatea maximă a 
imaginaţiei afective, arta telepatiei emoţionale. În ierarhia 
sentimentelor, acesta e sentimentul suprem. 

Atunci când Tereza a visat că-şi înfige ace sub unghii, ea s-a 
trădat, dezvăluindu-i lui Tomas faptul de a fi cotrobăit în taină 
prin sertarele sale. Dacă această ispravă ar fi făcut-o oricare 
altă femeie, Tomas n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Tereza ştia 
acest lucru şi, de aceea, i-a spus: „Hai, dă-mă afară!” Dar el, în 
loc s-o dea afară, a apucat-o de mână şi i-a sărutat vârfurile 
degetelor, căci în clipa aceea simţea el însuşi durerea de sub 
unghiile ei, ca şi când nervii degetelor Terezei ar fi fost legaţi 
direct de propria-i scoarță cerebrală. 

Cel care nu-i înzestrat cu darul diabolic al compasiunii (co- 
sentiment) nu poate decât să condamne, cu răceală, 
comportamentul Terezei, căci viaţa intimă a altuia e sfântă şi nu 
se cade să-i deschizi sertarele în care el îşi păstrează 


corespondenţa personală. Dar, întrucât compasiunea devenise 
destinul (sau blestemul) lui Tomas, acestuia i se părea că el 
însuşi îngenunchează în faţa sertarului deschis al biroului său, şi 
nu era în stare să-şi desprindă ochii de pe frazele scrise de 
Sabina. O înţelegea pe Tereza şi nu se simţea doar incapabil să 
se supere pe ea, ci, dimpotrivă, din clipa aceea a început s-o 
îndrăgească şi mai mult. 


10 


Gesturile ei deveneau tot mai violente şi mai incoerente. 
Trecuseră doi ani de când descoperise infidelităţile lui, şi 
treburile mergeau din rău în mai rău. Situaţia părea fără ieşire. 

Cum adică?! Nu putea el să renunţe la prieteniile sale 
erotice?! Nu, nu putea. Asta l-ar fi dat peste cap, l-ar fi distrus. 
Nu avea puterea să-şi stăpânească pofta de alte femei. Şi-apoi, 
toată povestea i se părea inutilă. Nimeni nu ştia mai bine ca el 
că aventurile sale n-o amenințau cu nimic pe Tereza. Şi-atunci, 
ce rost avea să se lase de ele? Această eventualitate i se părea 
la fel de absurdă ca aceea de a renunţa la meciurile de fotbal. 

Dar mai putea fi vorba acum de plăcere? Nicidecum. Din clipa 
în care pleca să se vadă cu una dintre metresele lui, îl încerca 
dezgustul faţă de ea şi se jura în sinea lui că aceasta va fi ultima 
lor întâlnire. Avea mereu în faţa ochilor chipul Terezei şi trebuia 
să se îmbete repede ca să nu se mai gândească la ea. De când 
o cunoştea, nu mai era în stare să se culce cu alte femei fără 
ajutorul alcoolului! Numai că răsuflarea lui, marcată de alcool, 
era semnul după care Tereza descoperea, cu mai multă 
uşurinţă, infidelitatea lui. 

Capcana se închisese deasupra lui: de îndată ce se ducea să 
le întâlnească, nu mai avea niciun chef de ele, dar era de-ajuns 
să le ducă lipsa o singură zi şi, gata, forma un număr de telefon 
spre a stabili o întâlnire. 

Cel mai bine se simţea tot cu Sabina, ea era o femeie discretă 
şi nu trebuia să-i fie teamă că va fi descoperit. Atelierul ei îl 
întâmpina ca o amintire plăcută a vieţii sale de odinioară, a 
vieţii idilice de tânăr celibatar. 

S-ar putea ca nici ea, nici el să nu-şi fi dat seama cât de mult 
se schimbase: se temea să se întoarcă târziu acasă, fiindcă 
Tereza îl aştepta. Odată, Sabina a observat că, în timp ce făceau 


dragoste, Tomas se uita la ceas şi se străduia să pună capăt cât 
mai repede actului amoros. 

Apoi, goală-puşcă, s-a plimbat alene prin tot atelierul, şi, în 
cele din urmă, oprindu-se în faţa unei pânze neterminate, prinsă 
pe un şevalet, a tras cu coada ochiului spre Tomas, care se 
îmbrăca în mare grabă. 

Curând fu gata îmbrăcat, dar un picior îi rămăsese desculţ. Se 
uită câteva clipe în jurul lui, pe urmă se lăsă în patru labe şi 
începu să caute ceva sub masă. 

Sabina îi spuse: 

— Când mă uit la tine, am impresia că eşti pe cale să te 
transformi în tema eternă a tablourilor mele. Întâlnirea dintre 
două lumi. O dublă expunere. În spatele siluetei lui Tomas - 
libertinul, transpare chipul incredibil al îndrăgostitului romantic. 
Sau, poate, contrariul: prin silueta lui Tristan, care nu se 
gândeşte decât la Tereza lui, se întrevede frumosul univers, 
trădat, al libertinului. 

Tomas se ridicase şi asculta absent vorbele Sabinei. 

— Ce cauţi? îl întrebă. 

— Un ciorap. 

Cercetară împreună încăperea, apoi el se lăsă din nou în patru 
labe şi se apucă iar să caute sub masă. 

— Nu văd niciun ciorap aici, spuse Sabina. Cu siguranţă ai 
venit fără el... 

— Doar n-oi fi vrând să spui că am venit cu un singur ciorap! 
strigă Tomas, uitându-se la ceas. 

— Exclus n-ar fi. În ultima vreme eşti atât de împrăştiat! 
Veşhnic grăbit, te uiţi mereu la ceas, şi nu e de mirare că ai uitat 
să-ţi pui un ciorap. 

Era hotărât să-şi tragă pantoful pe piciorul desculţ. 

— E frig afară, îi spuse Sabina. Îţi împrumut un ciorap de-al 
meu. 

Îi întinse un ciorap lung de culoare albă, croşetat cu ochiuri 
mari, după ultima modă. 

Îşi dădea seama foarte bine că era vorba de un act de 
răzbunare, pentru faptul de a se fi uitat la ceas în timp ce 
făceau dragoste, şi-i ascunsese ciorapul într-un loc unde nu 
putea să-l găsească. Afară era într-adevăr frig, aşa că nu-i 
rămânea altceva de făcut decât să i se supună şi, astfel, porni 
spre casă într-un picior cu un ciorap bărbătesc, iar în celălalt cu 


un ciorap femeiesc de culoare albă, rulat deasupra gleznei. 

Ajunsese într-o situaţie fără ieşire: în ochii amantelor era 
marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar 
în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale 
amoroase. 


11 


În dorinţa de a-şi uşura suferinţa, se căsători cu ea (în sfârşit, 
au putut să renunţe la garsoniera în care, de fapt, ea nu mai 
locuia de mult), şi-i făcu rost de un căţel. 

Era o corcitură, a cărui mamă era cățeaua Saint-Bernard a 
unui coleg de-al lui Tomas, iar tatăl, câinele-lup al vecinului 
acestuia. Nimeni nu-i dorea pe micuţii bastarzi, iar colegului îi 
era milă să-i ucidă. 

Tomas trebuia să aleagă unul dintre ei, ştiind că ceilalţi 
puişori pe care nu-i va alege aveau să moară. Se simţea în 
postura unui preşedinte de republică având în faţa sa patru 
condamnaţi la moarte, dar n-avea puterea să graţieze decât 
unul. În cele din urmă se hotărî pentru o căţeluşă al cărei trup 
părea a fi de câine-lup şi al cărei cap îi amintea de căţeaua 
Saint-Bernard a colegului său. l-o aduse Terezei. O luă în braţe 
şi-o strânse la pieptul ei, iar micuțul animal îi umezi pe loc bluza 
cu pipi. 

Apoi începură să-i caute un nume. Tomas ţinea morţiş să se 
ştie că, până şi după nume, cățelul îi aparţinea Terezei. Îşi aduse 
aminte de cartea aceea pe care ea o ţinea la subsuoară în ziua 
când venise la Praga fără să-l anunţe, şi propuse să i se spună 
Tolstoi. 

— Cum o să-i spunem Tolstoi unei fetiţe? obiectă Tereza. 
Putem să-i spunem Anna Karenina. 

— Nici vorbă. De unde până unde Anna Karenina, ripostă 
Tomas, o femeie nu poate avea niciodată un botic atât de 
nostim. E mai curând Karenin. Da, Karenin! Exact aşa mi l-am 
imaginat eu întotdeauna. 

— Şi nu i se va perturba sexualitatea dacă o să-i spunem 
Karenin? 

— Exclus n-ar fi, spuse Tomas, ca o căţeluşă căreia stăpânii i 
se adresează mereu cu un nume de căţel să aibă înclinații 
lesbiene. 


Partea cea mai proastă era că previziunea lui Tomas se 
adeveri. De obicei căţeluşele se ataşează mai mult de stăpân 
decât de stăpâna lor, dar la Karenin se întâmpla contrariul. 
Hotări să se îndrăgostească de Tereza, şi Tomas îi era pentru 
asta îndatoritor. Îl mângâia pe cap şi-i spunea: „Bine faci, 
Karenin. Ai dreptate. E tocmai ce aşteptam de la tine. Trebuie să 
mă ajuţi, căci singur nu sunt în stare să mă descurc cu ea.” 

Dar nici cu ajutorul lui Karenin nu izbutea s-o facă fericită. A 
înţeles acest lucru zece zile mai târziu, după ocuparea ţării sale 
de tancurile ruseşti. Era în august 1968, directorul unei clinici 
din Zurich, pe care Tomas îl cunoscuse cu prilejul unui colocviu 
internaţional, îi telefona de acolo zilnic, interesându-se de soarta 
lui. Se temea pentru el şi-i oferea un post. 


12 


Dacă Tomas refuza mereu, fără să ezite, oferta medicului 
elveţian, asta se întâmpla din cauza Terezei, crezând că ea nu 
va fi dispusă să plece. De altfel, Tereza îşi petrecuse primele 
şapte zile ale ocupaţiei într-o stare euforică, vecină cu fericirea. 
A stat în stradă cu aparatul de fotografiat şi a distribuit 
peliculele sale jurnaliştilor străini care se îmbulzeau care mai de 
care, bătându-se să le obţină. Într-o zi, când s-a arătat prea 
cutezătoare, fotografiind un ofiţer cu revolverul îndreptat spre 
manifestanți, a fost înhăţată şi ţinută peste noapte la 
comandamentul rusesc. Au ameninţat-o că va fi împuşcată, dar 
de îndată ce i s-a dat drumul, s-a dus înapoi în stradă şi a 
început din nou să fotografieze. 

De aceea, cu atât mai mare a fost surpriza lui Tomas când, în 
a zecea zi de ocupaţie, l-a întrebat: 

— In fond, de ce nu vrei tu să pled în Elveţia? 

— Şi de ce-ar trebui să plec? 

— Aici, ai avea multe de plătit. 

— Şi cine n-ar avea? replică Tomas, cu o mişcare a mâinii ce 
trăda resemnarea. Dar ia spune: tu ai putea să trăieşti în 
străinătate? se grăbi să adauge. 

— De ce nu? 

— După ce te-am văzut gata să-ţi sacrifici viaţa pentru 
această ţară, mă întreb cum ai putea s-o părăseşti. 

— De la întoarcerea lui Dubček totul s-a schimbat, spuse 


Tereza. 

Acesta era adevărul: euforia generală ţinuse doar în primele 
şapte zile ale ocupaţiei. Oamenii de stat cehi au fost duşi cu 
forţa de armata rusă, ca nişte criminali, nimeni nu ştia unde. 
Toată lumea tremura pentru viaţa lor, iar ura împotriva ruşilor îi 
ameţea ca un alcool. Era beţia sărbătorească a urii. Oraşele 
Cehiei se împodobeau cu mii de afişe pictate de mână, încărcate 
cu inscripţii, epigrame şi versuri batjocoritoare la adresa lui 
Brejnev, cu caricaturi ale acestuia şi ale armatei sale, de care 
toată lumea râdea ca de o trupă de circ a analfabeţilor. Dar nici 
o sărbătoare nu poate dura o veşnicie. În acest timp ruşii îi 
siliseră pe oamenii de stat arestaţi să semneze la Moscova un 
compromis. Cu acest compromis Dubček s-a întors la Praga, 
unde şi-a citit cumplitul său discurs la posturile de radio. Cele 
şase zile de sechestrare îl distruseseră în asemenea hal, încât 
abia era în stare să vorbească, se bâlbâia, respira din greu, iar 
frazele lui erau întrerupte de pauze interminabile, ce durau 
aproape o jumătate de minut. 

Compromisul a salvat ţara de tot ce putea fi mai rău: de 
execuţii şi deportări în masă în Siberia, de care toţi erau 
înspăimântați. Un lucru însă devenise cât se poate de clar: 
Cehia va trebui, de-acum încolo, să se plece în faţa 
cuceritorului. Să se bâlbâie, să gâfâie, să-şi piardă răsuflarea, să 
respire din greu, ca Alexandru Dubček. Sărbătoarea se sfârşise. 
Urmau zilele umilinţei. 

Toate astea i le-a spus Tereza lui Tomas, şi el ştia că acesta 
era adevărul, dar mai ştia că sub acest adevăr se ascundea un 
alt motiv, mai fundamental, care determina dorinţa Terezei de a 
părăsi Praga: viaţa ei aici era nefericită. Cele mai frumoase zile 
ale vieţii sale le trăise în timp ce-i fotografia pe străzile 
pragheze pe soldaţii ruşi şi se expunea primejdiei. Au fost 
singurele zile în care serialul televizat al viselor ei se 
întrerupsese şi nopţile ei fuseseră liniştite. Odată cu carele lor 
blindate, ruşii îi aduseseră seninătatea. Acum, când sărbătoarea 
se sfârşise, începuse din nou să se teamă de nopţile ei, şi voia 
să fugă de ele. Descoperise că existau circumstanţe în care 
putea să se simtă puternică şi mulţumită şi, de aceea, dorea să 
plece în lume, cu speranţa că va regăsi acolo circumstanţe 
asemănătoare. 

— Şi nu-ţi pasă că Sabina a emigrat şi ea în Elveţia? întrebă 


Tomas. 

— Geneva nu e Zurich, spuse Tereza. Sunt sigură că acolo mă 
va deranja mai puţin decât la Praga. 

Cel care doreşte să-şi părăsească locul în care trăieşte nu e 
un om fericit. Aşa se face că Tomas a acceptat dorinţa Terezei 
de a emigra, aşa cum acceptă un vinovat verdictul judecătoresc. 
| se supuse şi, astfel, se trezi într-o bună zi, cu Tereza şi Karenin, 
în cel mai mare oraş al Elveţiei. 


13 


Cumpără un pat, ca să amenajeze o locuință goală (pentru 
altă mobilă n-aveau deocamdată bani) şi se avântă în muncă cu 
toată frenezia omului ce începe o viaţă nouă la patruzeci de ani 
trecuţi. 

Îi telefonă de câteva ori Sabinei la Geneva. Spre norocul ei, 
deschisese acolo, cu opt zile înaintea invaziei ruseşti în Cehia, o 
expoziţie, şi amatorii de artă elveţieni, animați de valul de 
simpatie pentru ţărişoara ei, îi cumpăraseră toate tablourile. 

— Datorită ruşilor am devenit o femeie bogată, izbucni ea în 
hohote de râs la telefon, după care îi invită să vină să-i vadă 
noul atelier, care, îi asigura ea, nu se deosebeşte cu nimic de cel 
pe care Tomas îl cunoştea la Praga. 

S-ar fi dus cu plăcere să-i facă o vizită, dar nu găsea un 
pretext pentru a justifica în faţa Terezei necesitatea acestei 
călătorii. Aşa se face că veni Sabina la Zurich. Trase la un hotel, 
şi Tomas se duse s-o vadă după programul de lumi. O sună de la 
recepţie, apoi urcă spre camera ei. li deschise şi se postă în faţa 
lui pe frumoasele sale picioare lungi, despletită, având pe ea 
doar chiloţii şi sutienul. Pe cap îşi îndesase o gambetă neagră. II 
privi pe Tomas îndelung, fără să mişte, fără să-i spună ceva. 
Tomas stătea şi el neclintit şi tăcut. După un timp îşi dădu 
seama că era foarte emoţionat. 

li trase gambeta de pe cap şi o aşeză pe măsuţa de căpătâi. 
Apoi făcură dragoste fără să-şi spună o vorbă. 

Plecând de la hotel spre noul său cămin din Zurich (unde mai 
adusese, de curând, o masă, câteva scaune, câteva fotolii şi un 
covor) îşi spunea în sinea lui, cu un sentiment de fericire, că 
purta cu el modul său de viaţă, aşa cum îşi poartă melcul 
cochilia sa. Tereza şi Sabina reprezentau cei doi poli ai vieţii 


sale; poli îndepărtați, ireconciliabili, frumoşi însă, şi unul şi altul. 

Dar tocmai pentru faptul că-şi purta peste tot sistemul vieţii 
sale, ca pe un apendice al trupului său, Tereza era copleşită 
mereu de aceleaşi vise. 

Se aflau la Zurich de şase sau şapte săptămâni, când, într-o 
seară, întorcându-se târziu acasă, Tomas găsi pe masă o 
scrisoare. Tereza îl anunţa că plecase la Praga. Plecase fiindcă 
n-avea tăria să trăiască în străinătate. Ştia că aici ar fi trebuit 
să-i fie lui Tomas un sprijin, dar mai ştia că nu-i în stare de aşa 
ceva. Crezuse, în naivitatea ei, că viaţa în străinătate o va face 
să se schimbe. Îşi imaginase că după cele trăite în timpul zilelor 
de invazie nu va mai fi meschină, se va maturiza, va deveni 
înţeleaptă, puternică, dar se supraestimase. Era pentru el o 
povară şi tocmai asta nu dorea să fie. Voia să-şi asume toate 
consecinţele, înainte de a fi prea târziu. Şi îşi cerea iertare că-l 
luase cu ea pe Karenin. 

Înghiţi câteva somnifere puternice, dar nu izbuti să adoarmă 
decât spre dimineaţă. Din fericire era sâmbătă şi putea să 
rămână acasă. Pentru a o suta cincizecea oară recapitulă 
întreaga situaţie: frontierele între Cehia şi restul lumii nu mai 
erau deschise cum erau în momentul plecării lor. Nici 
telegramele, nici apelurile telefonice n-ar mai putea s-o facă pe 
Tereza să vină înapoi. Autorităţile nu i-ar mai îngădui să iasă în 
străinătate. Nu-i venea să creadă, dar plecarea Terezei era 
definitivă. 


14 


Conştiinţa totalei sale neputinţe avea asupra lui efectul unei 
lovituri de măciucă în moalele capului, dar, în acelaşi timp, avea 
darul să-l liniştească. Nimeni nu-l silea să ia o hotărâre. Nu era 
obligat să privească zidurile caselor din faţa lui şi să-şi pună 
întrebarea dacă vrea sau nu să trăiască împreună cu ea. Tereza 
hotărâse totul de una singură. 

Se duse să ia prânzul într-un restaurant. Se simţea trist - dar, 
în timp ce mâncă, disperarea iniţială părea că slăbeşte, 
pierzându-şi parcă vigoarea şi lăsând în urma ei doar 
melancolia. Aruncă o privire înapoi spre anii petrecuţi alături de 
ea, şi îşi spuse, în sinea lui, că povestea lor nu putea să se 
sfârşească altfel: 


Tereza a venit la el, într-o zi, fără să-l anunţe. ŞI, tot aşa a 
plecat, într-o altă zi. A venit cu o valiză grea. Cu o valiză grea a 
plecat. 

Plăti şi, părăsind restaurantul, porni să se plimbe pe străzile 
oraşului, copleşit de o melancolie ce devenea din ce în ce mai 
plăcută. Avea în urma sa şapte ani de viaţă cu Tereza, şi făcea 
acum constatarea că aceşti ani erau mai frumoşi în amintire 
decât în clipele în care i-a trăit. Dragostea dintre el şi Tereza 
era, fără doar şi poate, frumoasă, dar, totodată, obositoare: 

era nevoit mereu să ascundă ceva, să tăinuiască, să simuleze, 
să repare, să-i ridice moralul, s-o consoleze, să-i menţină buna 
dispoziţie, să-i dovedească neîncetat că o iubeşte, să fie acuzat 
de reproşurile geloziei sale, de suferinţa sa, de visele sale, să se 
simtă vinovat, să se justifice şi să-şi ceară scuze. Acum, 
oboseala aceea dispărea şi nu rămânea decât frumuseţea. 

Se apropia seara de sâmbătă şi el se plimba pentru prima 
oară singur pe străzile Zurich-ului, trăgând adânc în piept 
parfumul libertăţii sale. Aventura pândea la fiecare colţ de 
stradă. Viitorul redevenea un mister. Se întorcea înapoi la viaţa 
lui de celibatar, la acea viaţă căreia era încredinţat, cândva, că-i 
fusese destinat, căci era singura în care putea fi el aşa cum era 
cu adevărat. 

Trăise şapte ani priponit de Tereza şi fiecare pas al său era 
urmărit de ochii Terezei. Se simţea de parcă i-ar fi atârnat de 
picioare nişte bile grele de fier. Acum, pasul lui devenise, pe 
neaşteptate, mult mai uşor. Avea senzaţia că pluteşte. Ajunsese 
în câmpul magic al lui Parmenide: se bucura de dulcea 
uşurătate a fiinţei. 

(Avea chef să-i telefoneze Sabinei la Geneva? Să reia legătura 
cu vreuna dintre femeile pe care le cunoscuse la Zurich în 
ultimele luni? Câtuşi de puţin. Avea sentimentul că dacă s-ar 
întâlni, indiferent cu care dintre ele, amintirea Terezei i-ar 
pricinui pe loc o durere insuportabilă.) 


15 


Această bizară încântare melancolică n-a durat decât până 
duminică seara. Luni dimineaţa totul s-a schimbat. Tereza 
dăduse buzna valvârtej în mintea lui: simţea prin ce trecuse în 
timp ce-i scria scrisoarea de despărţire; simţea cum îi tremurau 


mâinile; o vedea ţinând într-o mână valiza grea şi, în cealaltă, 
lesa lui Karenin; îşi imagina cum răsucea cheia în broasca 
locuinţei lor pragheze, şi simţea, în inima lui, suflul dezolant al 
singurătăţii care i-a şfichiuit obrajii când a dat uşa de perete. 

În decursul celor două minunate zile de melancolie, 
compasiunea lui (acest blestem al apatiei sentimentale) se 
odihnise. Compasiunea dormea aşa cum doarme minerul 
duminica, după o săptămână de muncă grea, pentru ca luni să 
poată cobori din nou în şut. 

Tocmai examina un bolnav, dar în locul acestuia o vedea pe 
Tereza. Şi în sinea lui se dojenea spunându-şi: Nu te gândi la ea! 
Nu te gândi la ea!... simt bolnav de compasiune, e bine că a 
plecat, şi n-am s-o mai văd niciodată. Nu de ea trebuie să mă 
eliberez, ci de compasiunea mea, de această maladie pe care n- 
am cunoscut-o înainte şi cu care m-a inoculat ea! 

Sâmbătă şi duminică simţise dulcea uşurătate a fiinţei venind 
spre el din adâncul viitorului. Luni se simţea cotropit de o 
povară pe care n-o mai cunoscuse până atunci. Toate tonele de 
fier ale tancurilor ruseşti nu însemnau nimic faţă de această 
greutate. Nimic nu cântăreşte mai greu decât compasiunea. Nici 
propria noastră durere nu ne apasă atât de greu ca durerea 
împărtăşită cu altul, pentru altul, în locul altuia, multiplicată de 
imaginaţie şi prelungită în sute de ecouri. 

Se mustra, atrăgându-şi atenţia să nu cedeze în faţa 
compasiunii, şi compasiunea îl asculta cu capul plecat, de parcă 
s-ar fi simţit vinovată. Compasiunea ştia că făcea abuz de 
drepturile sale, dar, cu discreţie, o ţinea morţiş pe a ei, şi, astfel, 
în a cincea zi după plecarea Terezei, Tomas îl anunţă pe 
directorul clinicii (acelaşi care îi telefonase zi de zi la Fraga, 
după invazia rusă) că trebuie să se întoarcă acasă imediat. li era 
ruşine. Îşi dădea seama că directorul vedea în comportamentul 
lui un act iresponsabil şi de neiertat. Avea im chef nebun să i se 
destăinuie şi să-i povestească totul despre Tereza şi despre 
scrisoarea pe care i-o lăsase pe masă înainte de a pleca. Dar n-o 
făcea. Un medic elveţian n-ar fi în stare să vadă, în felul de a 
acţiona al Terezei, nimic altceva decât o dezagreabilă 
manifestare de isterie. lar Tomas nu putea îngădui ca cineva să 
gândească ceva urât despre Tereza. 

Directorul se simţea într-adevăr ofensat. 

Tomas ridică din umeri şi spuse: 


— Es muss sein. Es muss sein. 
Era o aluzie. Ultima mişcare din ultimul cvartet de Beethoven 
e compusă pe aceste două motive: 


ss pete 


Muss es sein? (Trebuie?) 


Es muss sein! Es muss sein! (Trebuie!) 


Pentru ca semnificaţia acestor cuvinte să fie cât se poate de 
clară, Beethoven a intitulat ultima mişcare cu următoarele 
cuvinte: „Der schwer gefasste Entschluss” - decizie luată cu 
greu. 

Prin această aluzie la Beethoven, Tomas se şi afla în preajma 
Terezei, căci ea fusese aceea care-l silise să cumpere discurile 
cu cvartetul şi sonata lui Beethoven. 

De altfel, această aluzie se dovedi a fi mai mult decât 
oportună, căci directorul era un mare iubitor al muzicii. Cu un 
zâmbet senin, spuse, imitând, cu o voce domoală, melodia lui 
Beethoven: 

— Muss es sein? (Trebuie?) 

Şi Tomas mai repetă o dată: 

— Da, trebuie! Ja, es muss sein! 


16 


Spre deosebire de Parmenide, greul era pentru Beethoven, de 
bună seamă, un lucru pozitiv. „Der schwer gefasste Entschluss”, 
decizia luată cu greutate e asociată cu vocea Destinului („es 
muss sein!”); greutatea, necesitatea şi valoarea sunt trei noţiuni 
legate între ele, intrinsec: tot ce-i necesar e greu, iar valoros e 
tot ce are greutate. 

Această convingere s-a născut din muzica lui Beethoven şi, în 
ciuda faptului că e posibil (dacă nu probabil) ca 
responsabilitatea s-o poarte mai curând exegeţii lui Beethoven 
decât compozitorul însuşi, astăzi o împărtăşim, mai mult sau 


mai puţin, cu toţii: măreţia omului constă, pentru noi, în faptul 
că-şi poartă destinul aşa cum purta Atlas, pe umerii săi, bolta 
cerească. Eroul lui Beethoven e un halterofil ridicător de greutăţi 
metafizice. 

Tomas gonea cu maşina spre frontiera elveţiană, şi eu îmi 
imaginez cum însuşi pletosul şi posacul Beethoven dirijează 
fanfara pompierilor locali  cântându-i, la despărţirea de 
emigrație, un marş intitulat Es muss sein! 

Mai târziu însă, după ce trecu frontiera cehă, se trezi nas în 
nas cu un şir de tancuri ruseşti. Trebui să oprească maşina la o 
întretăiere de drumuri şi să aştepte o jumătate de oră până 
când avea să se scurgă toată coloana. Un tanchist înfiorător, în 
uniformă neagră, stătea proţăpit în mijlocul intersecţiei şi dirija 
circulaţia, de parcă toate drumurile Cehiei ar fi fost proprietatea 
lui. 

Es muss sein! Trebuie! repetă Tomas în sinea lui, dar peste 
puţin timp începu să se îndoiască: a trebuit, într-adevăr? 

Da, a trebuit - n-ar fi suportat să rămână la Zurich, 
imaginându-şi cum trăieşte Tereza singură la Praga. Dar cât 
timp va mai fi chinuit de compasiune? Toată viaţa? Un an 
întreg? O lună? Sau numai o săptămână? 

Cum putea să ştie? Cum putea să verifice? În orele de fizică, 
orice elev poate să facă experienţe spre a verifica exactitatea 
unei ipoteze ştiinţifice. Omul însă, pentru faptul că dispune doar 
de o singură viaţă, nu are nicio posibilitate să verifice ipoteza 
prin experienţă, drept care nu va afla niciodată dacă a greşit 
sau dacă a făcut bine dând ascultare sentimentelor sale. 

Cu aceste reflecţii deschise uşa apartamentului său. Karenin îi 
sări în braţe şi asta avu darul să-i uşureze clipa revederii. 
Dorinţa de a se arunca în braţele Terezei (dorinţa aceasta ÎI 
încercase din momentul în care se urcase în maşină la Zurich) 
dispăruse cu desăvârşire. Acum i se părea că stăteau faţă în 
faţă, în mijlocul unei vaste câmpii înzăpezite, şi tremurau 
amândoi de frig. 


17 
Din prima zi a ocupaţiei, avioanele militare ruseşti brăzdau 


noapte de noapte cerul Pragăi. Tomas îşi pierduse obişnuinţa 
acestui zgomot şi nu izbutea să adoarmă. 


Se răsucea de pe o parte pe alta, lângă Tereza adormită, şi îşi 
aducea aminte ce-i spusese ea cu mult timp în urmă, în toiul 
unei discuţii nesemnificative. Vorbeau despre prietenul lui Z. Și 
ea îi declarase: „Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, m-aş fi 
îndrăgostit de el, fără doar şi poate.” 

De pe atunci încă, aceste cuvinte avură darul să-l arunce pe 
Tomas în braţele unei bizare melancolii, înţelesese, pe 
neaşteptate, că Tereza se îndrăgostise întâmplător de el şi nu 
de prietenul său Z. Că în afara iubirii sale realizate cu Tomas, 
mai exista în imensul posibilului un număr infinit de iubiri, 
nerealizate, cu alţi bărbaţi. 

Suntem cu toţii încredinţaţi că e de neînchipuit ca marea 
dragoste a vieţii noastre să fie ceva uşor, ceva lipsit de orice 
greutate; ne imaginăm că însuşi posacul Beethoven, cu pletele 
sale cumplite, cântă al său „Es muss sein!” spre a cinsti marea 
noastră dragoste. 

Tomas îşi amintea de observaţia Terezei cu privire la prietenul 
Z. Şi constata că din povestea dragostei vieţii sale nu răsună 
niciun „Es muss sein”, ci, mai curând, „Es konnte auch anders 
sein”, adică, putea fi şi altfel... 

Cu şapte ani în urmă, în spitalul oraşului în care locuia Tereza 
fusese declarat, întâmplător, un caz grav de meningită şi şeful 
lui Tomas fusese chemat acolo pentru o consultaţie de urgenţă. 
Dar, întâmplător, se ful făcuse atunci o criză de sciatică, nu era 
în stare să se mişte şi, drept urmare, îl trimisese în locul lui pe 
Tomas la spitalul acela de provincie. Oraşul avea când hoteluri, 
dar, întâmplător, Tomas trăsese la hotelul unde lucra Tereza. 
Întâmplător, îi mai prisosea un pic de timp până la plecarea 
trenului şi se dusese să şi-l petreacă în braserie. Tereza era, 
întâmplător, de serviciu şi, întâmplător, masa la care se aşezase 
Tomas se afla în raionul ei. A fost nevoie, aşadar, de şase 
întâmplări ca să-l împingă pe Tomas spre Tereza, ca şi când el 
însuşi n-ar fi avut chef de aşa ceva. 

Se întorsese în Cehia pentru ea. O decizie atât de fatală se 
întemeia pe o dragoste atât de întâmplătoare, care, de fapt, nici 
n-ar fi existat dacă şeful lui n-ar fi făcut o criză de sciatică, în 
urmă cu şapte ani... lar această femeie, această întrupare a 
unei întâmplări absolute, stătea acum întinsă lângă el, şi respira 
din adânc în somnul ei liniştit. 

Se făcuse târziu de tot. Tomas simţea că începeau să-l supere 


durerile de stomac, aşa cum i se întâmpla întotdeauna în 
momentele sale de depresie psihică. 

Răsuflarea Terezei se transformă o dată sau de două ori într- 
un sforăit uşor. Pe Tomas nu-l mai încerca acum nici un fel de 
compasiune. Tot ce simţea era o apăsare în cavitatea 
abdominală şi disperarea pentru faptul de a se fi întors. 


PARTEA A DOUA 
Trupul şi sufletul 


1 


Ar fi o prostie din partea autorului dacă ar încerca să-l facă pe 
cititor să creadă că personajele sale au existat în realitate. 
Acestea nu s-au născut din trupul unei mame, ci din câteva 
fraze sugestive, sau dintr-o situaţie-cheie. Tomas s-a născut din 
fraza einmal ist keinmal: Tereza s-a născut din chiorăitul 
măruntaielor. 

Când a trecut pentru întâia oară pragul locuinţei lui Tomas, au 
început să-i chiorăie maţele. Faptul nu trebuie să ne mire - nu 
luase masa de prânz, nici masa de seară, mulţumindu-se doar 
cu un sandviş pe care-l mâncase dimineaţa, în mare grabă, pe 
peronul gării, înainte de a se urca în tren. Concentrată în 
întregime asupra temerarei sale călătorii, uitase să mai 
mănânce. Dar cel care nu are grijă de trupul său devine mult 
mai uşor o victimă a acestuia. Ce chin pentru ea să-şi audă 
măruntaiele luând cuvântul, exact în momentul când se afla faţă 
în faţă cu Tomas! li venea să plângă. Din fericire, peste zece 
secunde, Tomas o cuprinse în braţele sale şi, astfel, izbuti să 
uite de vocile plângăreţe ale burţii. 


2 


Aşadar, Tereza s-a născut dintr-o situație ce scoate la iveală, 
cu brutalitate, dualitatea de neîmpăcat a trupului şi a sufletului- 
experiență umană fundamentală. 

Cândva, omul asculta cu uimire bătăile ritmate ale căror 
ecouri răzbeau din adâncul pieptului său şi se întreba ce pot fi. 
Nu se putea identifica, el însuşi, cu ceva atât de străin şi de 
necunoscut cum e trupul omenesc. Trupul era o cuşcă şi 
înlăuntrul lui se afla ceva ce privea, asculta, se temea, gândea şi 
se minuna; acest ceva, acest rest, rezultat după scăderea 
trupului, era sufletul. 

Fireşte, astăzi trupul a încetat să mai fie un mister; acum ştim 
că bătăile din piept înseamnă inima, şi nasul nu-i altceva decât 
capătul unui tub ce răsare din trup ca să aducă oxigenul în 
plămâni. lar faţa nu-i decât un tablou de bord, în care se 


răsfrâng toate mecanismele trupului: digestia, văzul, auzul, 
respiraţia, gândirea. 

De când a învăţat să denumească toate părţile trupului, 
acesta îl nelinişteşte mai puţin pe om. Tot de atunci a început să 
ştie că sufletul nu-i decât activitatea materiei cenuşii a scoarţei 
cerebrale. Dualitatea trupului şi a sufletului s-a ascuns în spatele 
unor termeni ştiinţifici şi astăzi nu mai e decât o prejudecată de 
modă veche, care ne face să zâmbim. 

Dar, e de-ajuns să iubeşti la nebunie şi să auzi chiorăitul 
maţelor, pentru ca unitatea dintre trup şi suflet, această iluzie 
lirică a erei ştiinţifice, să se destrame pe loc. 


3 


Încerca să se vadă prin trupul ei. De aceea zăbovea adeseori 
în faţa oglinzii. Şi, întrucât se temea să nu fie surprinsă în 
această postură de mama ei, aceste priviri în oglindă aveau 
caracterul unui viciu secret. 

Nu vanitatea o atrăgea spre oglindă, ci uimirea de a-şi 
descoperi propriul eu. Uita că în faţa ochilor săi se afla tabloul 
de bord al mecanismelor trupeşti. Credea că-şi vede sufletul, ce 
i se înfăţişa sub trăsăturile chipului ei. Uita că nasul nu-i decât 
capătul unui tub ce conduce aerul în plămâni. Vedea în oglindă 
expresia fidelă a firii sale. 

Se contempla îndelung şi, din când în când, o deranja faptul 
că descoperea pe chipul ei trăsăturile mamei. Şi atunci începea 
să se cerceteze cu o îndârjire înverşunată, străduindu-se, din 
răsputeri, să şteargă, să facă să dispară fizionomia maternă, în 
aşa fel încât pe chipul ei să nu rămână decât ea însăşi. Când 
reuşea, era cuprinsă de o încântare euforică: sufletul ţâşnea pe 
suprafaţa trupului, asemenea unui echipaj ce se avânta din 
pântecele unei nave, invadând puntea şi cântând cu braţele 
înălțate spre cer. 


4 


În afara faptului că se asemăna cu mama ei din punct de 
vedere fizic, am uneori impresia că viaţa ei n-a fost decât o 
prelungire a vieţii mamei sale, aşa cum traseul unei bile de 
biliard nu-i decât o prelungire a mişcării executate de braţul 


jucătorului. 

Unde şi când a luat naştere această mişcare, ce s-a 
transformat mai târziu în viaţa Terezei? 

Fără îndoială, în clipa în care bunicul ei, un negustor din 
Praga, a început să laude în gura mare frumuseţea fiicei sale 
(mama Terezei). Aceasta avea pe-atunci trei sau patru ani şi el 
le spunea tuturor că seamănă cu madona lui Rafael. Puştoaica a 
reţinut acest lucru şi, mai târziu, când se afla pe băncile liceului, 
în loc să-l asculte pe profesor, îşi punea întrebarea cu ce tablouri 
se aseamănă. 

La vremea măritişului avea nouă pretendenți, şi toţi 
îngenuncheau făcând roată în jurul ei. Stătea în mijlocul lor ca o 
prinţesă, neştiind pe care să-l aleagă: primul era mai frumos, al 
doilea mai spiritual, al treilea mai bogat, al patrulea mai sportiv, 
al cincilea se trăgea dintr-o familie mai bună, al şaselea îi recita 
versuri, al şaptelea străbătuse toată lumea, al optulea cânta la 
vioară şi al nouălea era cel mai viril. Dar toţi, fără deosebire, 
stăteau în genunchi, şi toţi aveau genunchii la fel de băşicaţi. 

L-a ales, în cele din urmă, pe al nouălea, nu pentru că era, 
dintre toţi, cel mai viril, ci pentru că în timpul actului amoros, 
când ea îi şoptea la ureche: „Fii atent! Fii foarte atent!” el 
renunţa dinadins la prudenţă, drept care fu nevoită să-l ia 
repede de bărbat, fiindcă nu izbutise să găsească la timp un 
medic care să-i facă raclajul. Aşa s-a născut Tereza. Numeroasa 
familie se aduna din toate colţurile ţării, se apleca deasupra 
căruciorului şi sâsâia. Mama Terezei nu sâsâia. Tăcea. Se 
gândea la ceilalţi opt pretendenți şi toţi i se păreau acum a fi 
mai buni decât al nouălea. _ 

La fel ca fiicei sale, îi plăcea să se privească în oglindă. Intr-o 
zi, constată că e plină de riduri în jurul ochilor, şi îşi spuse, cu 
amărăciune, că menajul ei era o prostie. Intâlni un bărbat mai 
puţin viril, care avea în spate câteva fraude şi două divorțuri. 
Detesta amanţii cu genunchii plini de băşici şi avea un chef 
nebun să îngenuncheze la rândul ei. Căzu în genunchi în faţa 
escrocului şi îşi părăsi soţul şi odrasla. 

Cel mai viril bărbat deveni cel mai trist bărbat. Era atât de 
trist încât nu-i mai păsa de nimic. Spunea peste tot, în gura 
mare, tot ce gândea, şi poliţia comunistă, şocată de declaraţiile 
lui, l-a arestat, l-a condamnat şi l-a băgat în puşcărie. Scoasă cu 
forţa din locuinţa sigilată, Tereza a fost dusă la mama ei. 


Peste puţin timp, cel mai trist bărbat muri în puşcărie, şi 
mama, îmboldită de Tereza şi de escrocul ei, acceptă să se 
mute într-un orăşel de provincie aflat la poalele unui masiv 
muntos. Tatăl vitreg lucra ca funcţionar de birou, iar mama era 
vânzătoare într-un magazin. A mai născut trei copii; apoi, într-o 
zi, uitându-se din nou în oglindă, a constatat că îmbătrânise şi 
se urâţise. 


5 


Constatând că pierduse totul, căuta un vinovat. Toţi erau 
vinovaţi: vinovat era primul soţ, cel viril şi neiubit, care nu-i 
dăduse ascultare atunci când ea îi şoptea la ureche să fie atent; 
vinovat era al doilea soţ, mai puţin viril, dar iubit, care o târâse 
departe de Praga, într-un orăşel de provincie, unde se ţinea 
după toate fustele şi ea nu mai contenea cu gelozia. In faţa 
amândurora se simţea neputincioasă. Singura ființă umană 
care-i aparţinea şi nu putea să-i scape, ostaticul care putea să 
plătească pentru toţi ceilalţi, era Tereza. 

De altfel, nu era exclus ca tocmai ea să fi fost responsabilă de 
soarta mamei sale. Ea, adică absurda întâlnire a unui 
spermatozoid al celui mai viril bărbat cu un ovul al celei mai 
frumoase femei. In secunda aceea fatidică, numita Tereza a 
început, de fapt, maratonul vieţii ratate a mamei. 

li explica în permanenţă Terezei că a fi mamă înseamnă a 
sacrifica totul. Cuvintele ei sunau convingător, întrucât 
exprimau experienţa unei femei care pierduse totul din pricina 
copilului. Tereza asculta şi credea că valoarea supremă a vieţii 
este maternitatea, că maternitatea înseamnă un mare sacrificiu. 
Dacă maternitatea reprezintă întruchiparea sacrificiului, atunci 
destinul fiicei întruchipează Vinovăția, pe care nimeni şi nimic n- 
o va putea răscumpăra vreodată. 


6 


Fireşte, Tereza nu cunoştea episodul nopţii în care mama îi 
şoptise la ureche celui mai viril bărbat să fie atent. Vinovâăţia pe 
care o resimțea era neclară, ca păcatul originar. Făcea totul ca 
să-l răscumpere. Mama a retras-o din liceu când avea 
paisprezece ani, şi de atunci a lucrat ca picoliţă, şi tot câştigul i-l 


aducea mamei. Era dispusă să facă orice, ca să merite 
dragostea ei. Se ocupa de gospodărie, avea grijă de fraţii şi 
surorile sale, îşi petrecea toate duminicile dereticând şi spălând. 
Păcat, căci la liceu era cea mai înzestrată din întreaga clasă. 
Voia să se ridice, ţintea mai sus, dar în micuțul orăşel de 
provincie nu exista pentru ea nici un mai sus. Spăla rufele şi, în 
timpul ăsta, lângă cadă era aşezată întotdeauna o carte. 
Intorcea filele şi pe carte cădeau picături de apă. 

Acasă nu se ţinea seama de pudoare. Mama umbla prin toată 
casa doar în furou, uneori fără sutien, alteori, în zilele de vară, 
chiar goală-puşcă. Tatăl vitreg nu se plimba despuiat până la 
piele, în schimb, aştepta întotdeauna momentul în care Tereza 
se afla în cadă, ca să dea buzna peste ea. Intr-o zi, pentru faptul 
de a se fi încuiat în camera de baie, mama i-a făcut o scenă 
cumplită: „Ce-s mofturile astea?! Cine te crezi?! Ţi-e teamă c-o 
să-ţi muşte frumuseţea?! 

(Această situaţie demonstrează, cu claritate, că ura mamei 
faţă de fiică era mai puternică decât gelozia pe care i-o pricinuia 
soţul ei. Vinovăţia fiicei era fără margini, înglobând în ea chiar şi 
infidelităţile soţului. Faptul că fiica voia să se emancipeze şi să- 
şi revendice anumite drepturi - de pildă, să se încuie în baie - 
era, pentru mamă, mai puţin acceptabil decât un eventual 
interes sexual al soţului pentru Tereza.) 

Intr-o zi de iarnă, mama se plimba goală-puşcă într-o cameră 
cu lumina aprinsă. Tereza s-a repezit să tragă jaluzelele ca 
mama să nu poată fi văzută din casa de peste drum. O auzi 
râzând în spatele ei. In ziua următoare, mama primi în vizită 
câteva prietene. O vecină, o colegă din magazinul unde lucra, o 
institutoare din cartier şi încă două sau trei femei, care 
obişnuiau să se adune cu regularitate. Tereza veni să petreacă 
în compania lor câteva clipe, însoţită de fiul uneia dintre 
doamne, un băiat de paisprezece ani. Mama profită numaidecât 
de acest prilej pentru a povesti cum încercase Tereza să-i apere 
pudoarea în ziua precedentă. Râdea, şi celelalte i se alăturară în 
cor. Când se liniştiră, mama reluă: „Tereza nu vrea să se împace 
cu gândul că trupul omenesc se pişă şi trage pârţuri.” Tereza se 
rumenise la faţă, dar mama insistă: „Ce rău e în asta?” Şi, 
grăbindu-se să răspundă ea însăşi la propria-i întrebare, slobozi 
câteva pârţuri zgomotoase. Femeile se tăvăleau de râs. 


7 


Mama îşi suflă nasul zgomotos, le povesteşte oamenilor, în 
gura mare, despre viaţa ei sexuală, le arată proteza dentară. Se 
pricepe s-o scoată din gură cu dexteritatea uimitoare a unei 
mişcări a limbii, astfel că un zâmbet mai larg face să-i cadă 
maxilarul superior peste dinţii de jos şi chipul ei capătă, pe loc, o 
înfăţişare de-a dreptul înfiorătoare. 

Tot comportamentul ei nu-i decât un gest violent, unicul prin 
care se descotoroseşte de tinereţea şi de frumuseţea sa. La 
vremea când cei nouă pretendenți îngenunchiau roată în jurul ei 
îşi păzea cu mare grijă nuditatea, socotind, de bună seamă, că 
măsura pudorii exprima adevărata valoare a trupului său. Acum, 
devenind impudică, face acest lucru la modul radical, ca şi când 
ar vrea, prin lipsa de pudoare, să tragă o linie solemnă în urma 
vieţii sale trecute şi să proclame, strigând în gura mare, că 
tinereţea şi frumuseţea pe care le-a supraestimat n-au de fapt 
nici o valoare. 

Am impresia că Tereza este prelungirea acelui gest prin care 
mama azvârlea, departe de ea, viaţa ei de femeie frumoasă. 

(Şi dacă Tereza are, la rândul ei, atitudini nervoase, dacă 
gesturile ei simt lipsite de gingăşie şi graţie, faptul nu trebuie să 
ne mire: acel gest măreț al mamei, violent şi autodistructiv, a 
rămas în Tereza, e însăşi Tereza.) 


8 


Mama pretinde să i se facă dreptate şi vrea ca vinovatul să fie 
pedepsit. Insistă ca fiica ei să rămână cu ea în lumea lipsită de 
pudoare, în care tinereţea şi frumuseţea nu înseamnă nimic, în 
care întregul univers nu-i decât un uriaş lagăr de concentrare al 
unor trupuri ce se aseamănă între ele ca două picături de apă, şi 
ale căror suflete sunt invizibile. 

Acum putem înţelege mai bine semnificaţia vidului secret al 
Terezei, a îndelungatelor şi repetatelor sale priviri în oglindă. Era 
o luptă cu mama ei. Era dorinţa de a nu fi un trup - precum 
celelalte trupuri -, ci de a vedea pe suprafaţa chipului ei 
echipajul sufletului ţâşnind din cala navei. Nu era uşor, căci 
sufletul, trist, timid şi timorat se ascundea în adâncul 
măruntaielor ei, sfiindu-se să se arate. 


Exact aşa s-a întâmplat în ziua când l-a întâlnit pe Tomas 
pentru întâia oară. Se strecura printre beţivii din braserie, cu 
trupul încovoiat sub greutatea halbelor de bere pe care le ducea 
pe o tavă, şi sufletul ei se afla undeva în cavitatea abdominală 
sau în pancreas. Şi tocmai în clipa aceea auzi vocea lui Tomas. 
Această chemare era importantă, fiindcă venea de la o persoană 
care nu-i cunoştea mama, nu-i cunoştea nici pe beţivii din gurile 
cărora auzea mereu tot soiul de expresii obscene. Statutul de 
necunoscut îl ridica pe Tomas deasupra celorlalţi. 

Dar mai era şi altceva, ce avea darul să-l înalțe peste ceilalţi: 
pe masa lui se afla o carte deschisă. În această cârciumă nimeni 
nu mai deschisese vreodată o carte pe masa lui. Pentru Tereza, 
cartea era semnul de recunoaştere al unei confrerii secrete. 
Impotriva lumii grosolane care o înconjura, nu dispunea, de fapt, 
decât de o singură armă: cărţile, pe care le împrumuta de la 
biblioteca municipală; cu predilecție, romane; citise o mulţime - 
începând cu Fielding şi sfârşind cu Thomas Mann. Aceste cărţi îi 
ofereau şansa unei evadări imaginare, care o smulgea dintr-o 
viaţă ce nu-i aducea nicio satisfacţie; dar mai avea pentru ea şi 
o altă semnificaţie, şi anume, de simplu obiect: îi plăcea să se 
plimbe pe stradă cu o carte la subsuoară. Pentru ea această 
carte avea aceeaşi importanţă pe care o avea bastonul elegant 
pentru un dandy din secolul trecut. Pe scurt, o deosebea de 
ceilalţi. 

(Comparaţia cărţii cu bastonul elegant al unui dandy nu e cea 
mai potrivită. Bastonul era semnul distinctiv al dandy-ului, dar, 
în acelaşi timp, făcea din el un personaj modern şi la modă. 
Cartea o deosebea pe Tereza de alte tinere, dar făcea din ea o 
fiinţă de modă veche. Fireşte, era prea tânără ca să-şi dea 
seama că avea caracteristicile unei persoane demodate. 
Adolescenţii care mişunau prin preajma ei, cu tranzistoarele lor 
asurzitoare, i se păreau nişte proşti. Îi scăpa faptul că erau 
moderni.) 

Aşadar, bărbatul care tocmai o chemase era un necunoscut şi, 
deopotrivă, membru al unei confrerii secrete. Îi vorbea cu o voce 
plăcută, şi Tereza îşi simţea sufletul ţâşnind la suprafaţă, prin 
toate venele, prin toate vasele capilare şi prin toţi porii, spre a 
se face văzut de ochii lui. 


După întoarcerea sa din Elveţia, Tomas căzu pradă unei 
indispoziţii apăsătoare, provocată de gândul că întâlnirea lui cu 
Tereza fusese rezultatul a şase întâmplări neverosimile. Dar, 
oare, un eveniment nu e cu atât mai important şi mai încărcat 
de semnificaţii cu cât depinde de un număr mai mare de 
întâmplări? 

Numai întâmplarea ne poate apărea ca un mesaj. Tot ce se 
petrece ca o necesitate, tot ce e de aşteptat şi se repetă zi de zi 
nu-i decât un lucru mut. Numai întâmplarea ne spune ceva. lar 
noi ne străduim să citim în ea, aşa cum citesc ţigăncile în figurile 
desenate de zaţul cafelei pe fundul ceştii. 

Apariţia lui Tomas în braserie a fost pentru Tereza o 
manifestare a întâmplării absolute. Stătea la masă, aplecat 
asupra unei cărţi deschise. Şi-a ridicat privirea spre Tereza şi a 
zâmbit: „Un coniac, vă rog!” 

În clipa aceea se auzea la radio o melodie. Tereza se duse 
spre tejghea să ceară coniacul şi, cu acest prilej, învârti butonul 
aparatului ca să amplifice volumul. Recunoscuse muzica lui 
Beethoven. O cunoştea de pe vremea când venise în orăşelul lor 
un cvartet din Praga. Tereza (care, aşa cum ştim, ţintea „mai 
sus”) a fost la concert. Sala era pustie. S-a trezit acolo singură, 
în compania farmacistului şi a soţiei acestuia. Aşadar, se afla pe 
scenă un cvartet de muzicieni, iar în sală un trio de auditori, dar 
muzicienii au fost atât de amabili, încât n-au contramandat 
concertul şi au cântat toată seara, numai pentru ei, ultimele trei 
cvartete de Beethoven. 

După aceea, farmacistul i-a invitat pe muzicieni la cină şi a 
rugat-o pe necunoscuta auditoare să vină cu ei. De atunci, 
Beethoven a devenit pentru ea imaginea lumii „din cealaltă 
parte”, imaginea lumii spre care tânjea. Acum, în timp ce 
revenea dinspre tejghea, aducând pe tavă coniacul lui Tomas, 
se străduia să citească în această întâmplare: cum e cu putinţă 
ca tocmai în clipa când se pregătea să-i servească un coniac 
acestui necunoscut care-i plăcea, să-l audă la radio pe 
Beethoven? 

Plină de asemenea vrăji e întâmplarea, nicidecum 
necesitatea. Ca o dragoste să rămână de neuitat, întâmplările 
trebuie să se adune în jurul ei din prima clipă, ca păsările, 
coborând din zbor, pe umerii Sfântului Francisc din Assisi. 


10 


O chemă să-i facă nota de plată. Închise cartea (acest semn 
de recunoaştere al unei frăţii secrete) şi ea era dornică să afle 
ce citea. 

— Puteţi s-o treceţi în contul camerei? întrebă el. 

— Bineînţeles, răspunse ea. Ce număr de cameră aveţi? 

li arătă o cheie agăţată de capătul unei plăcuţe de lemn, pe 
care era pictată, cu roşu, cifra şase. 

— Ce ciudat, spuse ea. Dumneavoastră sunteţi la camera 
şase! 

— Şi ce-i ciudat în asta? întrebă el, plin de curiozitate. 

Işi aduse aminte că pe vremea când stătea la Praga cu părinţii 
ei, înainte ca aceştia să divorţeze, clădirea în care locuiau se 
afla la numărul şase. li spuse însă cu totul altceva (iar noi nu 
putem decât să o admirăm pentru viclenia ei): 

— Dumneavoastră aveţi camera cu numărul şase, şi eu, la 
şase, termin programul. 

— lar eu plec cu trenul de şapte, spuse necunoscutul. 

Nu ştia ce să-i mai spună; îi întinse nota ca s-o semneze şi se 
duse s-o predea la recepţie. Când termină serviciul, străinul nu 
mai era la masa lui. Să fi înţeles, oare, mesajul ei? 

leşind din local, se simţi tulburată. Peste drum, în inima 
acestui orăşel murdar, se afla un părculeţ, o rarişte mohorâtă 
care, pentru ea, fusese întotdeauna o oază a frumuseţii: pajiştea 
cu patru plopi, câteva băncuţe, o salcie plângătoare şi câteva 
tufe de Forsythia. 

Necunoscutul stătea aşezat pe o bancă vopsită în galben, de 
unde se putea vedea intrarea în braserie. Era aceeaşi bancă pe 
care şezuse ea, în ziua precedentă, cu o carte pe genunchi! În 
clipa aceea a înţeles (păsările întâmplărilor se adunau pe umerii 
ei) că acest bărbat necunoscut îi era predestinat. O chemă şi-o 
invită să ia loc lângă el. (Tereza simţea echipajul sufletului său 
năvălind pe puntea trupului.) Peste puţin timp îl conduse pe 
necunoscut la gară şi, înainte de-a o părăsi, acesta îi întinse o 
carte de vizită cu numărul lui de telefon: 

— Dacă întâmplător veniţi într-o zi la Praga... 


11 


Mult mai mult decât acea carte de vizită, pe care 
necunoscutul i-a înmânat-o în ultimul moment, a însemnat acel 
impuls al întâmplărilor (cartea, Beethoven, numărul şase, banca 
galbenă din parc) care i-a insuflat Terezei curajul să plece de 
acasă şi să-şi schimbe destinul. S-ar putea ca aceste câteva 
întâmplări (de altfel, destul de modeste şi banale, demne, într- 
adevăr, de acel orăşel lipsit de importanţă) să fi pus în mişcare 
dragostea ei şi să fi devenit izvorul de energie din care se va 
adăpa şi nu-l va epuiza până la sfârşitul vieţii sale. 

Viaţa noastră de zi cu zi e bombardată de întâmplări, mai 
exact de întâmplări imprevizibile între oameni şi evenimente, 
cărora li se spune coincidenţe. Coincidenţa se produce atunci 
când două evenimente neaşteptate apar în acelaşi timp, şi se 
întâlnesc: Tomas apare în braserie în momentul în care la radio 
se aude o muzică de Beethoven. În imensa lor majoritate, 
aceste evenimente trec absolut neobservate. Dacă în braseria 
amintită ar fi venit să se aşeze la masă, în locul lui Tomas, 
măcelarul din colţ, Tereza nu şi-ar fi dat seama că la radio se 
auzea o muzică de Beethoven (în ciuda faptului că întâlnirea 
dintre Beethoven şi măcelar este şi ea o coincidenţă 
interesantă). 

Dar dragostea, pe cale să se înfiripe, a avut darul să stimuleze 
în sufletul ei simţul frumosului şi ea nu va mai uita niciodată 
această muzică. Ori de câte ori îi va fi dat s-o audă, va fi 
emoţionată. Tot ceea ce se va întâmpla în jurul ei în asemenea 
momente va fi aureolat de strălucirea acestei muzici şi va fi 
frumos. 

La începutul romanului pe care Tereza îl ţinea la subsuoară 
când venise pentru întâia oară la Tomas, Anna îl întâlneşte pe 
Vronski în împrejurări ciudate. Se află amândoi pe peronul unei 
gări, unde, tocmai atunci, cineva se aruncă înaintea trenului. 
Această compoziţie simetrică, în care acelaşi motiv apare la 
început şi în final, poate lăsa o impresie foarte „romanescă”. Da, 
simt de acord, dar numai cu condiţia ca acest „romanesc” să nu 
semnifice pentru dumneavoastră un lucru „inventat”, „artificial”, 
„fără asemănare cu viaţa”. Căci tocmai aşa sunt alcătuite vieţile 
omeneşti. 

Da, sunt alcătuite întocmai ca o compoziţie muzicală. Omul, 
animat de simţul frumosului, transformă evenimentul 


imprevizibil (o muzică de Beethoven, moartea cuiva într-o gară) 
într-un motiv ce se înscrie şi rămâne în alcătuirea vieţii sale. 
Revine asupra lui, îl repetă, îl modifică şi-l dezvoltă, aşa cum 
face compozitorul cu tema sonatei sale. Anna ar fi putut să-şi 
pună capăt zilelor cu totul altfel. Dar, în momentul disperării, 
motivul gării şi al morţii, acest motiv de neuitat, asociat cu 
înfiriparea dragostei, o atrăgea cu frumuseţea sa întunecată. 
Omul, fără să-şi dea seama, îşi compune viaţa potrivit legilor 
frumosului, chiar şi în clipele cele mai adânci ale disperării. 

Aşadar, romanului nu i se poate reproşa faptul că e fascinat 
de misterioasele întâlniri ale întâmplărilor (cum e, de pildă, 
întâlnirea Vronsky-Anna cu peronul şi moartea, sau întâlnirea 
Beethoven-Tomas şi coniacul), în schimb i se poate reproşa 
omului, pe bună dreptate, faptul că e orb la aceste întâmplări 
cotidiene, păgubind în felul acesta viaţa de dimensiunile 
frumuseţii sale. 


12 


Însufleţită de păsările întâmplărilor care se adunaseră pe 
umerii săi, Tereza îşi luă o săptămână de concediu şi, fără să-şi 
anunţe mama, urcă în tren. În timpul călătoriei se ducea mereu 
la toaletă, să se privească în oglindă şi să-şi implore sufletul să 
nu părăsească nicio clipă puntea trupului ei, în această zi 
hotărâtoare a vieţii sale. Şi, tot privindu-se aşa, simţi deodată o 
iritaţie în gât şi se îngrozi. Să-i fie dat să se îmbolnăvească 
tocmai în această zi decisivă a vieţii sale? 

Dar cale de întoarcere nu mai era. Îi telefona din gară şi, în 
momentul când îi deschise uşa, pântecele ei începu să emită, ca 
din senin, nişte chiorăituri înfiorătoare. Se ruşină. Era ca şi când 
ar fi avut-o în pântece pe mama ei care se hlizea, ca să-i strice 
întâlnirea cu Tomas. 

La început crezu că din pricina acestor sunete dezgustătoare 
avea s-o dea afară, dar el o cuprinse în braţe şi o strânse la 
pieptul lui. lar ea, recunoscătoare pentru faptul că nu-i păsa de 
chiorăiturile ei, îl îmbrăţişă cu mai multă pasiune, şi ochii i se 
înceţoşară de lacrimi. Nu trecuse nici măcar un minut şi făceau 
dragoste. În toiul actului amoros, Tereza ţipa. Începuse să-i 
crească temperatura. Avea febră. Gripa se instalase. Capătul 
tubului care duce aerul în plămâni era roşu şi înfundat. 


Apoi veni pentru a doua oară, cu o valiză grea, în care îşi 
îndesase toate lucrurile personale, hotărâtă să nu se mai 
întoarcă niciodată în micul orăşel de provincie. O invită să vină 
la el în seara următoare. Îşi petrecu noaptea într-un hotel ieftin; 
dimineaţa îşi depuse valiza la depozitul de bagaje al gării, după 
care hoinări toată ziua pe străzile Pragăi, cu Arma Karenina la 
subsuoară. Seara sună la uşa lui, el îi deschise şi ea ţinea în 
mână cartea, cu atâta străşnicie, de parcă aceasta ar fi fost 
biletul de intrare în universul lui Tomas. Îşi dădea seama că n- 
avea alt paşaport decât acest bilet amărât, şi-i venea să plângă. 
Ca să evite plânsul, deveni volubilă, vorbea cu voce tare şi 
râdea. Dar n-apucase să treacă bine pragul şi, la fel ca ultima 
oară, Tomas o luă în braţe şi făcură dragoste. lar ea pătrunse 
într-o ceaţă în care nu se vedea nimic, nu se auzea nimic, decât 
strigătul ei. 


13 


Nu era un oftat şi niciun geamăt nu era - era, într-adevăr, un 
strigăt. Şi strigătul ei era atât de puternic, încât Tomas îşi 
îndepărtă capul de faţa ei, de parcă i-ar fi fost teamă ca această 
voce ţipătoare să nu-i spargă timpanul. Acest strigăt nu era o 
expresie a senzualităţii. Senzualitatea reprezintă mobilizarea 
maximă a simţurilor: un partener îl urmăreşte cu încordare pe 
celălalt şi-i aude cele mai firave sunete pe care le emite. 
Strigătul Terezei voia tocmai contrariul: să înăbuşe simţurile 
spre a le împiedica să vadă şi să audă. Cel care striga în adâncul 
ei era idealismul naiv al dragostei sale, care voia să suprime 
toate contradicţiile, să suprime dualitatea trupului şi a sufletului, 
să suprime, eventual, existenţa timpului. 

Ţinea ochii închişi? Nu, dar nu se uita cu ei nicăieri; fixau 
pustietatea plafonului, şi ea îşi răsucea, din când în când, capul 
dintr-o parte în alta, cu o mişcare violentă. 

Când strigătul ei amuţi, Tereza adormi lângă Tomas, şi toată 
noaptea îl tinu de mână. 

Aşa obişnuia să adoarmă, de când avea opt ani; îşi strângea o 
mână într-alta, închipuindu-şi că-l ţine aşa pe bărbatul iubit, pe 
bărbatul vieţii sale. E lesne de înţeles de ce strângea cu atâta 
înverşunare mâna lui Tomas, în timp ce dormea: se pregătise şi 
se antrenase pentru asta din anii copilăriei. 


14 


O tânără fată care, în loc să tânjească spre „ceva mai sus”, e 
nevoită să servească bere unor beţivi şi să-şi petreacă duminica 
spălând rufele murdare ale fraţilor şi surorilor sale, acumulează 
în ea o imensă rezervă de vitalitate, care nu poate fi concepută 
de cei ce frecventează cursurile universitare şi cască aplecaţi 
asupra cărţilor. Tereza citise mai multe cărţi decât ei, şi ştia 
despre viaţă mai mult decât ei, dar niciodată nu va fi conştientă 
de acest lucru. Ceea ce îl deosebeşte pe autodidact de cel cu 
studii făcute nu este amploarea cunoştinţelor, ci nivelul diferit al 
vitalităţii şi al încrederii în sine. Ardoarea cu care s-a avântat 
Tereza în viaţă, o dată sosită la Praga, era deopotrivă vorace şi 
fragilă. De parcă s-ar fi aşteptat ca, într-o bună zi, să i se spună: 
„Locul tău nu-i aici! Intoarce-te de unde ai venit!” Toată pofta ei 
de viaţă atârna de un singur fir vocea lui Tomas, care făcuse să 
urce spre înălţimi sufletul ascuns cu sfială în măruntaiele 
Terezei. 

Obţinuse un post în laboratorul fotografic al unei reviste 
ilustrate, dar nu se mulţumi cu atât. Voia să fotografieze ea 
însăşi. Prietena lui Tomas, Sabina, îi împrumută ea însăşi câteva 
monografii ale unor fotografi celebri, se întâlni cu ea într-o 
cafenea şi se apucă să-i explice în faţa cărţilor deschise ce 
anume i se părea interesant în acele fotografii. Tereza o asculta 
într-o concentrare mută, rareori întâlnită de un profesor pe 
feţele elevilor săi. 

Datorită Sabinei a înţeles înrudirea fotografiei cu pictura, şi-l 
obligă pe Tomas s-o însoţească la toate expoziţiile. Reuşi, 
curând, să publice propriile sale fotografii în săptămânalul 
amintit şi, într-o bună zi, părăsi laboratorul, alăturându-se 
fotografilor profesionişti ai revistei. 

In seara aceleiaşi zile, s-au dus cu nişte prieteni să 
sărbătorească avansarea ei într-un bar de noapte; şi au dansat. 
Tomas a căzut pradă unei proaste dispoziţii şi, la insistenţele ei 
de a-i spune ce s-a întâmplat, îi mărturisi, abia când au ajuns 
acasă, că era gelos fiindcă o văzuse dansând cu unul dintre 
colegii săi. 

— E adevărat că te-am făcut gelos?! izbucni ea, şi repetă 
aceste cuvinte de zece ori, de parcă i s-ar fi adus la cunoştinţă 


că i se decernase premiul Nobel, şi ei nu-i venea să creadă. 

Pe urmă, îl apucă de mijloc şi începu să danseze cu el prin 
toată casa. Nu mai era dansul acela monden pe care-l 
prezentase, cu puţin timp în urmă, pe parchetul barului de 
noapte. Era un fel de dans popular, un şir de ţopăieli 
extravagante. Işi ridica pe rând picioarele, tot mai sus, 
executând cu stângăcie nişte salturi mari şi-l trăgea pe Tomas 
după ea, prin toată încăperea. 

Din păcate, curând după aceea deveni şi ea geloasă, iar 
gelozia ei nu era pentru Tomas un premiu Nobel, ci o povară de 
care nu avea să scape decât cu un an sau doi înainte de a muri. 


15 


Defila goală-puşcă în jurul bazinului, împreună cu o mulţime 
de alte femei despuiate. Tomas se afla sus, într-un coş agăţat de 
bolta piscinei acoperite, şi urla de zor, poruncindu-le să cânte şi 
să execute genuflexiuni. Când una dintre femei făcea o mişcare 
greşită, o dobora cu un foc de revolver. 

Vreau să mai revin o dată asupra acestui vis: oroarea nu 
începea în clipa în care Tomas descărca primul glonţ. Visul era 
de la bun început înspăimântător. Să mărşăluieşti goală-puşcă, 
în rând cu alte femei în pielea goală era pentru Tereza imaginea 
cea mai elementară a groazei. Pe vremea când locuia la mama 
ei, i se interzicea să se încuie cu cheia în camera de baie. Prin 
asta, mama ei spunea: trupul tău nu se deosebeşte de celelalte 
trupuri. Tu n-ai dreptul la pudoare; şi nici un motiv ca să ascunzi 
ceva ce există sub o formă identică în milioane de alte 
exemplare, în universul mamei sale toate trupurile erau la fel şi 
mărşăluiau în şir, unul în spatele celuilalt. Goliciunea trupului 
era pentru Tereza, din copilărie, semnul uniformităţii obligatorii 
a lagărului de concentrare; semnul umilinţei. 

Dar mai era încă o oroare, şi tot la începutul acestui vis: toate 
femeile trebuiau să cânte! In afara faptului că trupurile lor erau 
identice, depreciate şi reduse la condiţia de mecanisme sonore 
fără suflet, mai trebuia, pe deasupra, să se veselească, să se 
bucure! Era bucuria celor fără suflet. Erau fericite că se 
descotorosiseră de povara sufletului - această iluzie a unicităţii, 
această trufie caraghioasă -, se bucurau de perfecta lor 
asemănare. Tereza cânta în cor cu ele, dar nu se bucura. Cânta 


fiindcă se temea să nu fie ucisă de aceste femei dacă n-ar fi 
cântat. 

Dar ce semnificaţie avea faptul că Tomas le dobora cu focuri 
de revolver şi ele cădeau moarte, una câte una, în bazinul de 
înot? 

Femeile care se bucură de asemănarea şi nediferenţierea lor 
îşi sărbătoresc, de fapt, viitoarea lor moarte, care va face ca 
asemănarea lor să fie absolută. Focul de revolver nu era deci 
pentru ele nimic altceva decât fericita împlinire a marşului lor 
macabru. De aceea râdeau după fiecare împuşcătură şi râsul lor 
era plin de voioşie, iar atunci când cadavrul se cufunda sub 
oglinda apei, cântau cu şi mai multă însufleţire. 

Şi de ce tocmai Tomas era cel care trăgea, şi de ce voia s-o 
împuşte şi pe ea? 

Pentru că el era cel ce o trimisese printre aceste femei! Și 
tocmai asta era ceea ce voia să-i transmită lui Tomas acest vis, 
întrucât Tereza nu ştia cum să i-o spună. Venise la el, ca să 
scape de universul mamei, în care toate trupurile erau egale. 
Venise la el pentru ca trupul ei să devină unic şi de neînlocuit. Şi 
iată că, acum, desena şi el un semn al egalităţii dintre ea şi 
celelalte: le săruta pe toate la fel, le mângâia la fel şi nu făcea 
nici o deosebire, dar absolut nici una, între trupul Terezei şi alte 
trupuri. În felul acesta o expediase înapoi în lumea din care 
credea că scăpase. O expediase, ca să mărşăluiască, goală- 
puşcă, alături de alte femei în pielea goală. 


16 


Avea, cu alternanță, trei serii de vise: primul, în care îşi 
făceau de cap nişte pisici, îi aducea aminte de toate suferinţele 
vieţii; al doilea îi dezvăluia, în nenumărate variante, imaginile 
execuţiei sale; al treilea îi vorbea despre viaţa ei de apoi, unde 
umilinţa devenise o stare permanentă. 

În aceste vise nu era nimic de descifrat. Acuzaţiile pe care 
aceste vise i le adresau lui Tomas erau atât de clare, încât nu-i 
rămânea nimic mai bun de făcut decât să tacă mâlc şi, cu capul 
plecat, să mângâie mâna Terezei. 

În afara faptului că erau atât de elocvente, aceste vise erau 
frumoase. E un aspect care i-a scăpat lui Freud în a sa teorie a 
viselor. Visul nu e doar o comunicare (eventual o comunicare 


cifrată); e, totodată, o activitate estetică, un joc al imaginaţiei, 
iar acest joc este, el însuşi, o valoare. Visul reprezintă dovada că 
a-ţi imagina, a visa despre ceva ce nu s-a întâmplat, constituie 
una dintre cele mai profunde nevoi iile omului. Aici e rădăcina 
perfidă a primejdiei ce se ascunde în adâncul visului. Dacă visul 
n-ar fi frumos, ar putea fi repede uitat. Dar Tereza revenea 
mereu la visele ei, le repeta în gând, transformându-le în 
legende. lar Tomas trăia sub vraja hipnotică a sfâşietoarei 
frumuseți a viselor ei. 

— Tereza, Tereza, unde mi te pierzi, scumpa mea? Unde vrei 
să ajungi? Visele tale, seară de seară, numai despre moarte mă 
fac să cred că vrei, într-adevăr, să dispari... îi spuse el, într-o zi, 
când stăteau faţă în faţă la o masă, într-o cafenea. Era ziua în 
amiaza mare, raţiunea şi voinţa erau, din nou, la putere. O 
picătură de vin roşu se prelingea, încet, pe sticla paharului şi 
Tereza spunea: 

— Eu n-am nici o vină, dragă Tomas. Înţeleg totul. Ştiu că mă 
iubeşti. Ştiu că infidelităţile tale nu sunt o tragedie... 

Se uita la el cu drag, dar se temea de venirea nopţii, se temea 
de visele sale. Viaţa ei era tăiată în două. Noaptea şi ziua îşi 
disputau puterea asupra ei. 


17 


Cel ce tinde să urce mereu „mai sus” trebuie să se aştepte ca, 
într-o bună zi, să-l cuprindă ameţeala. Ce înseamnă ameteala? 
Teama de a cădea? Dar cum se face că ne cuprinde ameteala 
chiar şi atunci când ne aflăm pe o belvedere prevăzută cu o 
balustradă solidă? Ameţeala e altceva decât teama de a cădea. 
E vocea golului de sub noi, care ne atrage, ne ispiteşte, trezind 
în noi dorinţa căderii, căreia ne împotrivim apoi, cu teamă. 

Defilarea femeilor goale în jurul bazinului, cadavrele din carul 
mortuar, care se bucurau că Tereza era moartă ca şi ele, erau 
acel înspăimântător „în jos” din care evadase o dată, dar care 
continua s-o atragă în taină. Aceasta era ameţeala ei: auzea o 
chemare foarte caldă (aproape veselă) care o îndemna să 
renunţe la destinul şi la sufletul ei. Era un apel la solidaritate cu 
cei fără suflet şi, în momentele de slăbiciune, îi venea să 
răspundă, să dea ascultare acestui apel şi să se întoarcă înapoi 
la mama ei. Îi venea să recheme echipajul sufletului de pe 


puntea trupului; să coboare, să se aşeze printre prietenele 
mamei şi să râdă când una dintre ele va slobozi un pârţ 
zgomotos, să defileze cu ele, goale-puşcă, în jurul bazinului, şi 
să cânte. 


18 


E adevărat că, înainte de a-şi părăsi familia, Tereza se lupta 
mereu cu mama ei, dar să nu uităm că, în acelaşi timp, nutrea 
pentru ea o dragoste bolnăvicioasă. Ar fi fost în stare să facă 
orice pentru ea dacă i-ar fi cerut acest lucru cu vocea duioasă a 
dragostei. Numai datorită faptului că n-a auzit niciodată această 
voce a izbutit să găsească în ea acea forţă de a pleca de acasă. 

Când mama a înţeles că agresivitatea ei nu mai avea nici o 
putere asupra fiicei, a început să-i scrie la Praga scrisori 
lacrimogene. Se plângea de soţul ei, de patronul ei, de 
sănătatea ei, de copiii ei, şi-i spunea Terezei că ea era singura 
fiinţă apropiată pe care o mai avea pe lumea asta. Tereza crezu 
că aude în sfârşit vocea dragostei materne, la care râvnise cu 
nostalgie douăzeci de ani, şi o cuprinse deodată dorinţa să se 
întoarcă la ea. Dorinţa ei devenea cu atât mai mare, cu cât mai 
slabă se simţea. Infidelităţile lui Tomas îi dezvăluiră curând 
neputinţa ei, iar acest sentiment al neputinței dădea naştere 
acelui vertij, acelei imense dorinţe de a cădea. 

Odată, mama ei i-a telefonat. Zicea că a făcut un cancer. Că 
mai avea de trăit doar câteva luni. Vestea aceasta avu darul să 
transforme disperarea Terezei, pricinuită de infidelităţile lui 
Tomas, în revoltă, şi începu să-şi facă reproşuri că-şi trădase 
mama pentru un bărbat care n-o iubea. Acum, era dispusă să 
uite toate chinurile pe care i le pricinuise mama ei, şi era gata s- 
o şi înţeleagă. În fond, erau amândouă în aceeaşi situaţie: 
mama îşi iubea soţul, aşa cum îl iubea Tereza pe Tomas, iar 
infidelităţile tatălui vitreg o făceau pe mama ei să sufere, aşa 
cum suferea Tereza pentru infidelităţile lui Tomas. Dacă mama 
era răutăcioasă cu Tereza, asta se întâmpla numai fiindcă se 
simţea atât de nefericită. 

Îi vorbi lui Tomas despre boala mamei, şi-i spuse că-şi ia o 
săptămână de concediu ca să meargă s-o vadă. Vocea ei trăda o 
încăpățânare înverşunată. 

Presimţind parcă, în adâncul sufletului său, că firul care o 


atrăgea pe Tereza spre mama ei era vertijul, Tomas se împotrivi 
acestei călătorii. Telefonă la spitalul din micuțul orăşel, şi luă 
legătura cu fişierul. In Cehia, evidenţa dosarelor cu privire la 
examenele oncologice e foarte temeinică şi nu-i fu greu să afle 
că mama Terezei nu fusese bănuită niciodată de vreun simptom 
canceros, ba, mai mult, de mai bine de un an nu mai fusese 
examinată de niciun medic. 

Tereza îi dădu ascultare şi nu se duse să-şi vadă mama. Dar, 
în aceeaşi zi, căzu în plină stradă şi îşi zdreli genunchii. Mersul ei 
deveni nesigur şi, aproape în fiecare zi, cădea, se lovea de ceva 
sau, în cel mai bun caz, scăpa obiectul pe care-l ţinea în mână. 

O încerca acea insurmontabilă dorinţă de a cădea. Trăia într-o 
permanentă stare de ameţeală. 

Cel care cade spune: „Ridică-mă!” Şi, cu răbdare, Tomas o 
ridica. 


19 


„Aş vrea să fac dragoste cu tine în atelierul meu, ca pe o 
scenă de teatru în faţa unor spectatori cărora nu le-ar fi îngăduit 
să se apropie de noi, dar nici să ne scape din priviri n-ar 
putea...” 

Cu trecerea timpului, această imagine îşi pierdea din 
cruzimea iniţială, şi începea s-o tulbure, s-o excite. De câteva 
ori, în toiul actului amoros, îi şoptise lui Tomas la ureche, 
evocând această situaţie. 

Işi spunea, în sinea ei, că există o modalitate de a scăpa de 
condamnarea pe care o citea în infidelităţile lui: s-o ia cu el! Să 
meargă împreună la amantele lui! Această întorsătură ar putea 
face ca trupul ei să devină iar unicul şi primul dintre toate. 
Trupul ei ar fi pentru Tomas un alter ego, aghiotantul şi 
asistentul lui. 

Se strângeau, lipiţi imul de altul, şi ea îi murmura la ureche: 
„Eu le voi dezbrăca, eu le voi băga în cadă şi ţi le voi aduce gata 
îmbăiate...” îşi dorea să se transforme amândoi în fiinţe 
hermafrodite, şi trupurile altor femei să devină pentru ei o 
jucărie comună. 


20 


Să-i servească de alter ego în viaţa sa poligamă! Tomas 
refuza s-o înţeleagă, dar ea nu se putea debarasa de această 
idee şi încercă o apropiere de Sabina, îi propuse să-i facă nişte 
fotoportrete. 

Sabina o invită în atelierul ei şi Tereza descoperi, în sfârşit, 
spaţioasa încăpere în mijlocul căreia trona un divan mare şi lat, 
în formă pătrată, aducând cu o estradă. 

— Mai mare ruşinea că n-ai fost până acum niciodată la mine, 
îi spuse Sabina, în timp ce-i arăta tablourile înşirate de-a lungul 
peretelui. 

In cele din urmă, scoase dintr-un ungher o pânză veche, 
pictată de ea încă în anii studenţiei. Înfăţişa un şantier cu 
furnale înalte în construcţie. O lucrare de pe vremea când 
Institutul de arte plastice impunea cel mai drastic realism (arta 
nerealistă era considerată la vremea respectivă o tentativă de 
subminare a socialismului), şi Sabina, animată de spiritul sportiv 
al pariului, se străduia să fie în această privinţă mai riguroasă 
decât profesorii. Cu maniera sa de a picta în anii aceia, trăsătura 
penelului era imperceptibilă şi, astfel, pânzele sale se asemănau 
cu nişte fotografii în culori. 

— Tabloul ăsta l-am stricat. Mi s-a prelins pe el vopseaua 
roşie. La început am fost nefericită, pe urmă însă, pata asta a 
început să-mi placă, fiindcă aducea cu o fisură, iar şantierul 
parcă n-ar fi fost un şantier adevărat, ci un vechi decor de teatru 
coşcovit, pe care şantierul era pictat doar aşa, ca să înşele 
ochiul lumii. Şi, uite aşa, am început să mă distrez cu fisura 
asta, s-o lărgesc şi să-mi imaginez cam ce s-ar putea vedea în 
spatele ei. In felul ăsta am pictat primul meu ciclu de tablouri, 
pe care l-am intitulat „Decoruri”. Fireşte, nimeni nu trebuia să le 
vadă. Altfel m-ar fi dat afară din şcoală. În faţă, era întotdeauna 
o lume perfect realistă, iar în spate, adică în spatele pânzei 
deşirate a decorului de teatru, se vedea altceva, ceva enigmatic 
sau abstract. 

Amuţi o clipă, apoi se grăbi să adauge: 

— In faţă era minciuna inteligibilă, iar în spate adevărul 
neinteligibil. 

Tereza o asculta din nou cu acea incredibilă concentrare pe 
care, rareori, o poate surprinde un profesor pe chipul unui 
student, şi constată că toate tablourile Sabinei, dinainte şi de 
acum, vorbeau, de fapt, despre unul şi acelaşi lucru, că toate 


sugerau întâlnirea simultană a două teme, a două lumi, că 
aduceau cu nişte fotografii născute dintr-o dublă expunere. Un 
peisaj, în spatele căruia se întrezăreşte o lampă de căpătâi 
aprinsă. O mână, ce rupe din spate pânza, o idilică natură 
moartă cu mere, cu nud şi cu un pom de Crăciun iluminat. 

Deodată o cuprinse un sentiment de admiraţie pentru Sabina 
şi, întrucât comportamentul artistei era foarte amical, această 
admiraţie nu era însoţită de teamă sau de neîncredere, 
transformându-se, încet-încet, în simpatie. 

Uitase aproape că venise aici să facă nişte fotografii, şi Sabina 
trebui să-i amintească acest lucru. Desprinzându-şi privirea de 
pe tablouri, Tereza revăzu divanul instalat în mijlocul încăperii, 
ca o estradă. 


21 


Lângă divan se afla o noptieră, şi, pe această noptieră, era 
aşezat un soclu având forma unui cap omenesc aidoma acelor 
calapoade folosite de coafori spre a-şi expune perucile. La 
Sabina, falsul cap nu purta perucă, ci o pălărie-melon. 

— Această gambetă, spuse Sabina zâmbind, mi-a rămas de la 
bunicul meu. 

Asemenea pălării, negre, rotunde şi tari, Tereza nu văzuse 
decât în filme. Nelipsita pălărie a lui Charlie Chaplin. Luă 
gambeta de pe calapod, o cercetă îndelung, apoi, zâmbind la 
rândul ei, spuse: 

— Vrei să te fotografiez cu ea pe cap? 

În loc de răspuns, Sabina izbucni într-un hohot de râs 
nestăvilit. Tereza lăsă gambeta pe masă şi, luând aparatul, 
începu să fotografieze de zor. 

Trecuse aproape o oră când, deodată, o întrebă: 

— Ce-ai zice să te fotografiez în pielea goală? 

— În pielea goală?! se miră Sabina. 

— Da, spuse Tereza, repetând cu bravură propunerea sa. 

— Pentru asta, trebuie mai întâi să bem ceva, reluă Sabina, şi 
se duse să desfunde o sticlă de vin. 

Pe Tereza o încerca un fel de slăbiciune trupească. Tăcea 
mâlc, în timp ce Sabina, cu paharul de vin în mână, bătea 
încăperea în lung şi-n lat, şi vorbea despre bunicul ei care 
fusese primar într-un mic orăşel de provincie; nu-l văzuse 


niciodată, tot ce rămăsese de pe urma lui era această pălărie- 
melon şi o fotografie în care se vedeau înşirate una lângă alta 
pe o tribună imponderabilă, nişte notabilităţi provinciale; una 
dintre aceste notabilităţi era bunicul Sabinei; nu se desluşea 
prea bine ce făceau pe tribuna aceea, participau, poate, la 
desfăşurarea unei serbări, sau la dezvelirea unui monument 
pentru cinstirea altei notabilităţi, care purta o pălărie-melon la 
ceremoniile solemne. 

Sabina vorbi îndelung despre pălăria melon şi despre bunicul 
ei. Inainte de a goli al treilea pahar, spuse: 

— Aşteaptă o clipă, şi dispăru în camera de baie. 

Reveni doar cu halatul de baie pe ea. Tereza apucă aparatul 
de fotografiat şi-l duse la ochi. In clipa aceea, Sabina îşi desfăcu 
halatul. 


22 


Aparatul îi servea Terezei ca ochi mecanic pentru cercetarea 
amantei lui Tomas şi, în acelaşi timp, îi servea drept voal ca să- 
şi ascundă faţa înaintea ei. 

Sabinei îi trebui un timp până se hotărî să-şi scoată halatul. 
Situaţia în care se trezise era totuşi mai dificilă decât îşi 
închipuise. După ce poză câteva minute, se apropie de Tereza 
şi-i spuse: 

— Acum o să te fotografiez eu pe tine. Dezbracă-te! 

Cuvintele „dezbracă-te” le auzise Sabina de multe ori din gura 
lui Tomas, şi au rămas întipărite în mintea ei. Era, aşadar, 
porunca lui Tomas pe care amanta i-o adresa acum soţiei sale. 
În felul acesta, cele două femei erau legate între ele de aceeaşi 
frază magică. Era un procedeu folosit de el pentru a face să 
ţâşnească, pe neaşteptate, dintr-o conversaţie inofensivă, o 
situaţie erotică: nu cu mângâieri, cu atingeri uşoare, cu măguliri 
sau cu rugăminţi, ci cu o poruncă rostită, ca din senin, cu o voce 
scăzută, şi, totuşi, energică şi autoritară şi cu detaşare fizică; 
niciodată, în asemenea momente, nu se atingea de femeia 
căreia i se adresa. Chiar şi Terezei, îi spunea, adeseori, pe 
acelaşi ton: „Dezbracă-te!” Şi indiferent dacă spunea asta cu o 
voce caldă sau în şoaptă, era un ordin, şi ea se simţea 
întotdeauna excitată de faptul că-i dădea ascultare. Auzise, cu o 
clipă în urmă, aceleaşi cuvinte şi pofta ei de a i se supune era, 


poate, şi mai mare, căci a da ascultare unui străin e o nebunie 
neobişnuită, în cazul de faţă o nebunie cu atât mai frumoasă, cu 
cât ordinul nu era rostit de un bărbat, ci de o femeie. 

Sabina îi luă aparatul din mână şi Tereza se dezbrăcă. Stătea 
în faţa  Sabinei  goală-puşcă şi  dezarmată. Literalmente 
dezarmată, căci era lipsită de aparatul de care se folosise ca să- 
şi ascundă faţa, şi-l ţinea aţintit asupra Sabinei ca o armă. 
Căzuse acum pradă bunului plac al amantei lui Tomas. Această 
frumoasă supunere avea darul s-o ameţească. Işi dorea ca 
aceste secunde, când stătea despuiată în faţa ei, să nu se 
termine niciodată. 

Cred că Sabina simţea şi ea farmecul insolit al acestei situaţii, 
în care o avea înaintea ei pe soţia amantului ei, ciudat de docilă 
şi sfielnică. Apăsă de două sau de trei ori pe declanşator, apoi, 
speriată parcă de această vrajă şi vrând s-o risipească cât mai 
repede, izbucni în hohote de râs. 

Tereza începu şi ea să râdă, şi cele două femei se îmbrăcară. 


23 


Toate crimele anterioare ale imperiului rus s-au petrecut la 
adăpostul unei umbre discrete. Deportarea unei jumătăți de 
milion de lituanieni, asasinarea sutelor de mii de polonezi, 
lichidarea tătarilor din Crimeea, toate acestea au rămas în 
memorie, fără probe fotografice, cu alte cuvinte, ca un lucru 
nedemonstrabil ce va fi declarat, mai devreme sau mai târziu, 
drept o mistificare. Invazia Cehoslovaciei în 1968 a fost, 
dimpotrivă, fotografiată, filmată, iar documentele au fost 
depuse în arhivele din întreaga lume. Fotografii şi cameramanii 
cehi şi-au dat seama de ocazia ce li se oferea, de a face singurul 
lucru care se mai putea face, de a păstra, pentru viitorul 
îndepărtat, imaginea actului de violenţă. Şapte zile în şir şi-a 
petrecut Tereza pe străzile oraşului, fotografiindu-i pe soldaţii şi 
ofiţerii ruşi în tot felul de situaţii compromiţătoare. Ruşii nu ştiau 
ce să facă. Erau luaţi pe nepregătite. 

Fuseseră instruiți, cu precizie, ce atitudine trebuiau să adopte 
în cazul în care s-ar fi tras asupra lor focuri de armă, sau ar fi 
fost atacați cu proiectile, dar nimeni nu le indicase cum anume 
trebuiau să reacționeze atunci când cineva ar îndrepta spre ei 
obiectivul aparatului de fotografiat. 


Tereza a făcut numeroase fotografii, consumând sute de 
filme. A distribuit aproape jumătate din ele, ca negative 
nedevelopate, jurnaliştilor străini (frontierele continuau să fie 
deschise, jurnaliştii se repezeau din străinătate pentru un simplu 
dus-întors, şi acceptau, cu recunoştinţă, orice document). Multe 
dintre fotografiile ei au apărut în publicaţiile cele mai diferite ale 
străinătăţii. Se vedeau pe ele tancuri, pumni ameninţători, 
imobile deteriorate, morţi acoperiţi cu un steag tricolor 
insignifiant, tineri pe motociclete, gonind cu toată viteza în 
preajma carelor blindate şi agitând drapele în culorile naţionale, 
prinse la capătul unor bete lungi, şi fete foarte tinere, cu nişte 
fuste mini incredibil de scurte, provocându-i pe nefericiţii soldaţi 
ruşi, înfometați sexual, şi sărutându-se, sub privirile acestora, cu 
nişte trecători necunoscuţi. Invazia rusă - s-o mai spunem o 
dată - n-a fost doar o tragedie, ci, totodată, o sărbătoare a urii, 
a cărei ciudată euforie n-o va înţelege nimeni, niciodată. 


24 


Adusese în Elveţia vreo cincizeci de fotografii, developate de 
ea însăşi cu toată grija şi cu toată arta de care dispunea. S-a dus 
să le ofere unei reviste ilustrate de mare tiraj. Redactorul-şef o 
primi cu amabilitate (toţi cehii purtau atunci, în jurul capului, 
aureola nenorocirii care avea darul să-i înduioşeze pe bunii 
elveţieni), o pofti să ia loc într-un fotoliu, examină cu atenţie 
fotografiile, avu pentru ele cuvinte de laudă, ca în cele din urmă 
să-i explice că n-aveau nicio şansă de a fi publicate („în ciuda 
faptului că simt atât de frumoase!”), întrucât evenimentul era, 
de acum, prea îndepărtat. 

— Dar la Praga nimic nu s-a terminat! ripostă Tereza cu 
indignare, străduindu-se să-i explice, într-o germană stricată, că, 
în ciuda tuturor impedimentelor, în ţara ei ocupată iau fiinţă 
tocmai acum, în numeroase întreprinderi, consilii muncitoreşti, 
că studenţii se află în grevă pentru a protesta împotriva 
ocupaţiei, şi întreaga ţară continuă să trăiască în legea ei. 

Acesta e, într-adevăr, un fenomen incredibil! Şi nimeni nu se 
mai interesează de el! 

Redactorul-şef avu un sentiment de uşurare în clipa în care o 
femeie energică îşi făcu apariţia în încăpere, întrerupând astfel 
discuţia lor. li întinse un dosar şi spuse: 


— Ţi-am adus reportajul despre plaja nudiştilor. 

Redactorul-şef era un om delicat şi se temea ca nu cumva 
această tânără cehă, care fotografiase tancuri, să socotească 
frivolă imaginea unor oameni lăfăindu-se pe plajă în pielea 
goală. De aceea, împinse dosarul cât mai departe spre marginea 
biroului şi se grăbi să-i spună nou-venitei: 

— Iţi prezint o colegă din Praga. Mi-a adus nişte fotografii 
superbe. 

Femeia îi strânse mâna Terezei şi-i luă fotografiile. 

— Între timp, uitaţi-vă dumneavoastră la ale mele! 

Tereza se aplecă asupra dosarului şi scoase din el fotografiile 
cu pricina. 

Uşor iritat, redactorul-şef se adresă Terezei, şi cuvintele lui 
sunară aproape ca o scuză: 

— Sunt exact contrariul imaginilor fotografiate de 
dumneavoastră. 

— Da' de unde, replică Tereza! sunt imul şi acelaşi lucru. 

Nimeni nu a înţeles semnificaţia acestor cuvinte şi, vă 
mărturisesc, până şi mie mi-e destul de greu să-mi explic ce 
voia să spună Tereza comparând o plajă de nudişti cu invazia 
rusă. Cercetă imaginile cu atenţie şi se opri, îndelung, asupra 
uneia dintre ele, care înfăţişa o familie de patru persoane 
alcătuind un cerc: mama, goală-puşcă, văzută din faţă, stătea 
aplecată spre copiii ei, şi ţâţele îi atârnau în jos, aşa cum atârnă 
ţâţele caprei sau ale vacii, iar, din spate, aplecat în aceeaşi 
poziţie, se vedea soţul, ale cărui boaşe aduceau cu nişte ugere 
miniaturale. 

— Nu vă plac? întrebă, cu oarecare sfială, redactorul-şef. 

— Mai curând o şochează subiectul, interveni fotografa. Se 
vede pe chipul dumneavoastră că nu v-aţi duce pe o plajă de 
nudişti, nici în ruptul capului. 

— Aşa e. Categoric nu, o asigură Tereza. 

— Nişte trupuri goale. Şi? Ce-i cu asta? E un lucru normal! Tot 
ce-i normal e frumos! se grăbi să adauge fotografa, cu o 
amabilitate maternă. 

Tereza îşi aduse aminte de mama ei care se plimba prin casă 
în pielea goală. Auzea şi acum râsul acela care o însoțea în timp 
ce se repezea să tragă storurile, pentru ca mama ei să nu fie 
văzută, de afară, goală-puşcă. 


25 


Fotografa o invită pe Tereza la o cafea într-un bistrou. 

— Fotografiile dumneavoastră simt foarte interesante. Am 
remarcat că aveţi un fantastic simţ al trupului feminin. Ştiţi la ce 
mă gândesc! La fetele acelea tinere, în poziţii provocatoare. 

— Vă referiţi la cuplurile care se sărută în faţa tancurilor 
ruseşti? 

— Da. Aţi fi o strălucită fotografă de modă. Bineînţeles, pentru 
asta ar trebui mai întâi să luaţi legătura cu un model. De 
preferinţă cu o tânără începătoare, care vrea să se afirme 
întocmai ca dumneavoastră. Pe urmă aţi putea face câteva poze 
spre a le prezenta unei agenţii. Fireşte, va trebui să aveţi puţină 
răbdare, până veţi reuşi să vă lansați. Intre timp aş putea să fac 
ceva pentru dumneavoastră: să vă prezint redactorului care 
conduce rubrica Grădina Voastră. S-ar putea să aibă nevoie de 
fotografii cu cactuşi, trandafiri, şi alte chestii din astea. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Tereza cu sinceritate, 
dându-şi seama că femeia din faţa ei era plină de bunăvoință. 

Pe urmă, îşi zise în sinea ei: de ce să fotografiez cactuşi? Şi, 
deodată, se simţi cuprinsă de dezgust, la gândul că ar trebui să 
reînceapă ceea ce făcuse cândva la Praga: să se bată pentru un 
post, pentru carieră, pentru fiecare fotografie publicată. Nu 
fusese niciodată animată de vreo ambiţie vanitoasă. Tot ce voia 
era să scape din lumea mamei sale. Da, acum vedea totul cât se 
poate de limpede: a fotografiat cu mult zel, dar acest zel putea 
să-l consacre oricărei alte activităţi, căci fotografiatul n-a fost 
pentru ea decât un mijloc de „a se ridica” şi de a trăi în preajma 
lui Tomas. 

— Ştiţi, începu ea, soţul meu e medic şi poate să mă întreţină. 
N-am nevoie să fac fotografii. 

— Nu înţeleg cum puteţi renunţa la fotografiat, de vreme ce 
aţi făcut fotografii atât de frumoase! u replică fotografa. 

Dar fotografiile din zilele invaziei au însemnat cu totul altceva. 
Nu le-a făcut pentru Tomas. Le-a făcut din pasiune. Dar nu din 
pasiunea de a fotografia, ci din pasiunea urii. Această situaţie nu 
se va repeta. De altfel, fotografiile pe care le făcuse din pasiune 
nu le mai voia nimeni, fiindcă nu mai erau actuale. Numai 
cactusul era veşnic actual. lar cactuşii n-o interesau. 

— Sunteţi foarte drăguță cu mine, reluă ea. Dar prefer să 


rămân acasă. N-am nevoie să muncesc. 

— Şi aţi fi satisfăcută stând acasă? întrebă fotografa. 

— Mai curând decât să fotografiez cactuşi, răspunse Tereza. 

— Chiar dacă fotografiaţi cactuşi, asta e viaţa dumneavoastră. 
Să trăiţi numai de dragul soţului, asta nu e viaţa 
dumneavoastră, spuse fotografa. 

Tereza se simţi deodată agasată. 

— Viaţa mea e soţul meu, nu cactuşii, spuse cu o voce iritată. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi o femeie fericită? ripostă 
fotografa, la fel de iritată. 

— Bineînţeles că simt fericită, afirmă Tereza (cu aceeaşi voce 
iritată). 

— Asta poate s-o spună numai o femeie foarte... începu 
fotografa, dar preferă să nu-şi rostească gândul până la capăt. 

— Vreţi să spuneţi: foarte mărginită, se grăbi Tereza s-o 
completeze. 

Fotografa se stăpâni şi spuse: 

— Nu mărginită. Anacronică. 

— Aveţi dreptate, încuviinţă Tereza, îngândurată. E exact ce 
spune despre mine soţul meu. 


26 


Dar Tomas îşi petrecea zile întregi la spital şi ea stătea acasă 
singură. Noroc că-l avea pe Karenin, şi ieşea cu el să facă nişte 
plimbări îndelungate! Când revenea, se aşeza în faţa unui 
manual de limbă germană sau franceză. Dar era prost dispusă şi 
nu izbutea să se concentreze. Adeseori se gândea la discursul 
rostit de Dubček la posturile de radio, după întoarcerea sa de la 
Moscova. Nu-şi mai amintea nimic din spusele lui, dar îi mai 
răsuna şi acum în ureche vocea aceea tremurătoare. Se gândea 
la soarta lui: nişte soldaţi străini l-au arestat în propria sa ţară, 
pe el, şeful unui stat suveran, l-au ridicat, l-au ţinut sechestrat 
timp de patru zile, undeva în munţii Ucrainei, l-au făcut să 
înţeleagă că va fi împuşcat, aşa cum fusese împuşcat, cu 
doisprezece ani în urmă, precursorul său maghiar, Imre Nagy, 
apoi l-au transferat la Moscova, i s-a poruncit să se îmbăieze, să 
se bărbierească, să se îmbrace, să-şi pună cravata, l-au anunţat 
că nu mai era destinat-plutonului de execuţie, că trebuia să se 
considere în continuare şeful statului, l-au aşezat la o masă faţă 


în faţă cu Brejnev şi l-au constrâns să negocieze. 

S-a întors acasă umilit, şi se adresa unui popor umilit. Era 
umilit în asemenea hal încât abia mai putea să vorbească. 
Tereza nu va uita niciodată acele pauze îngrozitoare pe care le 
făcea în toiul frazelor. Era la capătul puterilor? Bolnav? Fusese 
drogat? Sau la mijloc nu era decât disperarea? Dacă nu va 
rămâne nimic de pe urma lui Dubcek, vor rămâne totuşi acele 
prelungite tăceri înfiorătoare în timpul cărora încerca să-şi tragă 
sufletul în faţa unui popor întreg, ce stătea lipit de aparatele de 
radio. În aceste tăceri se regăsea toată oroarea care se abătuse 
peste ţară. 

Era în a şaptea zi a invaziei; ascultase acest discurs în 
redacţia unui ziar care, în acele zile, devenise purtătorul de 
cuvânt al rezistenţei. În clipele acelea, toţi cei de faţă, care-l 
ascultau, îl detestau pe Dubček. li luau în nume de rău 
compromisul la care consimţise, se simțeau umiliţi de umilinţele 
lui, iar slăbiciunea lui avea darul să-i jignească. 

Acum, la Zurich, gândindu-se la acele clipe, n-o mai încerca 
niciun sentiment de dispreţ faţă de Dubček. Cuvântul slăbiciune 
nu mai suna ca un verdict. Suntem întotdeauna slabi atunci 
când ne confruntăm cu o forţă superioară, chiar dacă avem un 
trup de atlet, ca Alexander Dubček. Această slăbiciune ce i se 
părea la vremea aceea insuportabilă, respingătoare, şi care o 
izgonise din ţara ei, începu deodată s-o atragă. Işi dădea seama 
că aparţinea categoriei celor slabi, că făcea parte din tabăra 
celor slabi, că era dintr-o ţară a celor slabi, şi trebuia să le fie 
credincioasă, tocmai pentru faptul că erau slabi, şi se căzneau 
să-şi tragă sufletul la mijlocul frazelor. 

Era atrasă de această slăbiciune ca de un vertij. Era atrasă 
fiindcă ea însăşi se simţea slabă. Şi mâinile începură din nou să-i 
tremure. Tomas observă acest lucru şi făcu acel gest, pentru ea 
atât de familiar: îi luă mâinile în mâinile lui, vrând să le calmeze 
cu presiunea degetelor sale, dar ea se smulse din strânsoarea 
lor. 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic. 

— Ce vrei să fac pentru tine? 

— Vreau să fii bătrân. Cu zece ani mai bătrân. Cu douăzeci!... 

Prin asta voia să spună: vreau să fii slab. Să fii la fel de slab 
ca mine. 


27 


Karenin n-a văzut niciodată cu ochi buni plecarea în Elveţia. 
Karenin detesta schimbările. Timpul câinelui nu se desfăşoară în 
linie dreaptă, cursul Ivii nu e o mişcare continuă, mergând 
mereu înainte, de la un lucru la altul. El descrie o mişcare 
circulară, la fel ca timpul acelor unui ceasornic. Căci acele nu 
merg nici ele nebuneşte înainte, ci fac zi de zi roată în jurul 
cadranului, potrivit aceleiaşi traiectorii. La Praga, era de ajuns 
ca stăpânii să cumpere un fotoliu nou sau să mute un vas de 
flori de la locul lui, ca să-l facă pe Karenin să-şi manifeste 
indignarea. Sensul timpului său era perturbat. E ceea ce s-ar 
întâmpla şi cu acele ceasornicului, dacă li s-ar schimba mereu 
cifrele de pe cadran. 

Cu toate acestea, Karenin reuşi curând să restabilească, în 
apartamentul din Zurich, vechea folosire a timpului şi a vechilor 
obişnuinţe. Dimineaţa, întocmai ca la Praga, sărea în patul lor, 
pentru a întâmpina ziua împreună, apoi o însoțea pe Tereza la 
primele cumpărături matinale şi, tot ca la Praga, îşi revendica 
plimbarea cotidiană. _ 

Karenin era orologiul vieţii lor. In momentele de disperare, 
Tereza îşi spunea în sinea ei că trebuie să reziste din pricina 
câinelui, pentru că el era mult mai slab decât ea, poate chiar 
mai slab decât Dubcek şi decât patria ei abandonată. 

Se întorceau de la plimbare şi tocmai atunci se auzi zbârnâitul 
telefonului. Ridică receptorul şi întrebă cine e la aparat. 

Era o voce de femeie care vorbea nemţeşte şi-l cerea pe 
Tomas. Vocea deveni nerăbdătoare, şi Terezei i se păru că se 
desprinde din ea o notă de dispreţ. Când spuse că Tomas nu-i 
acasă şi nu ştie când se întoarce, femeia de la celălalt capăt al 
firului izbucni în hohote de râs, după care lăsă receptorul în 
furcă, fără să mai rostească un cuvânt de politeţe. 

Tereza ştia că nu trebuia să dea importanţă acestui fapt. 
Putea să fie o infirmieră de la spital, o bolnavă, o secretară, 
indiferent cine. Cu toate acestea, era tulburată şi nu izbutea să 
se concentreze. Atunci şi-a dat seama că pierduse şi puţinul 
acela de putere pe care-l mai avusese cândva la Praga, şi era 
absolut incapabilă să suporte acest incident lipsit de orice 
semnificaţie. 


Cel ce trăieşte printre străini se mişcă într-un spaţiu vid, 
deasupra pământului, fără acea plasă de protecţie pe care i-o 
întinde oricărei fiinţe umane propria-i ţară, unde se află familia 
sa, colegii săi, prietenii săi, şi unde se face lesne înţeles în limba 
pe care o cunoaşte din copilărie. La Praga, Tereza depindea de 
Tomas, dar numai cu inima. Aici, depindea de el cu totul. Dacă 
ar părăsi-o, ce s-ar întâmpla cu ea aici? Trebuia să trăiască toată 
viaţa terorizată de ideea că-l va pierde? Îşi spuse că întâlnirea 
lor s-a întemeiat, de la bun început, pe o eroare. Anna Karenina, 
pe care o strângea la subsuoară în ziua cu pricina, a fost o falsă 
carte de identitate, de care s-a folosit pentru a-l păcăli pe 
Tomas. Şi-au făurit unul altuia un infern, în ciuda faptului că se 
iubeau. Se iubeau cu adevărat şi asta era dovada că eroarea nu 
sălăşluia în ei, în comportamentul lor sau în simţămintele lor 
labile, ci în incompatibilitatea lor, fiindcă el era tare şi ea slabă. 
Ea era ca Dubček, care făcea o pauză de o jumătate de minut în 
mijlocul unei fraze, ea era ca patria ei, care se bâlbâia, abia 
trăgându-şi sufletul, şi nu putea să vorbească. 

Dar tocmai cel slab trebuie să fie tare şi să plece atunci când 
cel tare e prea slab ca să-l poată răni pe cel slab. 

Aşa gândea ea şi, lipindu-şi faţa de capul păros al lui Karenin, 
spuse: 

— Nu te supăra, Karenin, dar va trebui să te mai muţi o dată. 


28 


Şedea înghesuită într-un colţ al compartimentului cu valiza 
grea aşezată în raft deasupra capului, cu Karenin ghemuit la 
picioarele ei. Se gândea la bucătarul localului unde fusese 
angajată pe vremea când locuia la mama ei. Acesta nu scăpa 
nicio ocazie de a-i da o palmă peste fund, şi, nu o dată, i-a 
propus de faţă cu toată lumea să se culce cu el. Era ciudat că 
tocmai la el se gândea. Bucătarul întruchipa pentru ea tot ceea 
ce o dezgusta. Acum însă, n-avea în minte decât un singur 
gând: să-l regăsească şi să-i spună: „Spuneai că vrei să te culci 
cu mine. lată-mă, aici sunt!” 

Avea chef să facă ceva care să-i taie calea de întoarcere. 
Avea chef să distrugă cu brutalitate tot trecutul ultimilor şapte 
ani. Acesta era vertijul. Dorinţa ameţitoare, insurmontabilă de a 
cădea. 


Am mai putea numi vertijul „beţia slăbiciunii”. Ne dăm seama 
de slăbiciunea noastră şi nu vrem să-i opunem rezistenţă, ci, 
dimpotrivă, să ne predăm. Ne îmbătăm de propria slăbiciune, 
vrem să fim şi mai slabi, să cădem în plină stradă sub privirile 
tuturor, vrem să fim pe jos şi chiar mai jos decât jos. 

Căuta să se convingă să nu mai revină la Praga şi să renunţe 
la profesia de fotograf. Se va întoarce în micuțul orăşel de unde 
o smulsese, cândva, glasul lui Tomas. 

Dar, o dată ajunsă la Praga, se văzu nevoită să-şi mai 
petreacă un timp acolo, ca să pună la punct nişte treburi 
practice. Drept care îşi amână plecarea. 

Se scurseră aşa cinci zile, la capătul cărora Tomas îşi făcu 
apariţia acasă, pe neaşteptate. Karenin nu mai contenea să sară 
pe el scutindu-i astfel pe amândoi, preţ de câteva minute 
îndelungate, de nevoia de a-şi vorbi. 

Se simțeau de parcă ar fi stat faţă în faţă în mijlocul unei 
câmpii înzăpezite şi tremurau de frig. 

— Ai ajuns cu bine? Totul e în regulă? întrebă el. 

— Da, răspunse ea. 

— Ai fost la redacţie? 

— Am telefonat. 

— Şi? 

— Nimic. Aşteptam. 

— Ce? 

Nu-i răspunse. Nu putea să-i spună că-l aştepta pe el. 


29 


să ne întoarcem un pic la acea clipă pe care o cunoaştem 
deja. Tomas era disperat şi-l durea stomacul. A adormit foarte 
târziu. 

La câteva clipe după aceea, Tereza s-a trezit (avioanele 
ruseşti continuau să se învârtească pe cerul Pragăi şi, în 
zgomotul lor asurzitor, somnul era anevoios). Primul ei gând fu: 
s-a întors din pricina ei. Din pricina ei şi-a schimbat destinul. De- 
acum încolo nu va mai fi el responsabil de soarta ei, ci ea va fi 
responsabilă de soarta lui. 

Această responsabilitate i se părea peste puterile ei. 

Apoi, deodată, îşi aduse aminte că, în ziua precedentă, la 
câteva clipe după apariţia lui în pragul apartamentului, orologiul 


unei biserici din Praga bătuse orele şase. Când s-au întâlnit 
pentru prima oară, ea terminase serviciul la ora şase. Îl vedea în 
faţa ei, şi în acest timp auzea răsunând clopotele din turnul 
oraşului. 

Nu, nu superstiţia, ci simţul frumosului o elibera, pe 
neaşteptate, de spaima ce o apăsa şi-i stimula dorinţa de a trăi 
o viaţă nouă. O dată în plus, păsările întâmplărilor coborau din 
zbor şi se aşezau pe umerii ei. Ochii i se înecau în lacrimi şi ea 
era nespus de fericită să-l audă respirând în preajma ei. 


PARTEA A TREIA 
Cuvinte neînţelese 


1I 


Geneva e un oraş al havuzurilor şi al fântânilor arteziene. Mai 
pot fi văzute şi azi în grădinile publice chioşcurile în care cântau, 
odinioară, fanfarele. Până şi universitatea se pierde printre 
coroanele bogate ale arborilor. Franz, care tocmai îşi terminase 
cursul de dimineaţă, părăsi clădirea. Apa pulverizată ţâşnea din 
furtunuri împroşcând pajiştea, iar el era într-o dispoziţie de zile 
mari. De la universitate se duse direct la prietena lui, care locuia 
cu câteva străzi mai încolo. 

Se oprea adeseori la ea, dar, întotdeauna ca un prieten atent, 
niciodată ca amant. Dacă ar fi făcut dragoste cu ea în atelierul 
ei din Geneva ar fi însemnat să treacă, în decursul aceleiaşi zile, 
de la o femeie la alta, de la soţie la amantă şi viceversa, şi 
întrucât, la Geneva, soţii şi soțiile dorm, după moda franceză, în 
acelaşi pat, ar fi însemnat să treacă, în decursul câtorva ceasuri, 
din patul unei femei în patul alteia. | se părea că în felul acesta 
şi-ar fi umilit deopotrivă amanta şi soţia şi, în cele din urmă, s-ar 
fi umilit pe el însuşi. 

lubirea lui pentru femeia de care se îndrăgostise în urmă cu 
câteva luni era pentru el un lucru atât de preţios, încât se 
străduia să-i făurească în viaţa lui un spaţiu autonom, un 
teritoriu de puritate inaccesibil. 

Era invitat adeseori să ţină conferinţe în diverse universităţi 
din străinătate şi acum accepta, plin de zel, toate invitaţiile. 

Şi cum acestea nu erau suficiente, le completa cu nişte 
congrese şi colocvii imaginare, ca să-şi poată justifica plecările 
în faţa soţiei lui. Prietena sa, care dispunea la discreţie de timpul 
ei, îl însoțea. În felul acesta, i-a înlesnit să cunoască, într-o 
perioadă de timp relativ scurtă, multe oraşe europene şi un oraş 
american. 

— Peste zece zile, dacă n-ai nimic împotrivă, putem pleca la 
Palermo, începu el. 

— Prefer Geneva, îi replică ea, postată în faţa şevaletului şi 
cercetând, cu atenţie, o pânză neterminată. 

— Cum poţi trăi fără să cunoşti Palermo? încercă Franz să 
glumească. 


— Cunosc Palermo, spuse ea. 

— Cum aşa? întrebă el, pe un ton trădând aproape gelozia. 

— O prietenă mi-a trimis de acolo o carte poştală ilustrată. N- 
ai văzut-o? Am lipit-o cu scotch pe uşa closetului. 

După care ţinu să adauge: 

_ — Ascultă povestea unui poet de la începutul secolului. 
imbătrânise de tot şi secretarul lui îl scotea la plimbare. Într-o zi 
acesta i-a spus: „Uitaţi-vă în sus, maestre! Astăzi zboară 
deasupra oraşului nostru primul aeroplan!” „Mi-l pot imagina!” i- 
a răspuns maestrul secretarului său, fără să-şi ridice privirea. 
Precum vezi, şi eu pot să-mi imaginez cum arată Palermo. 
Aceleaşi hoteluri, aceleaşi maşini, ca în toate oraşele. În 
atelierul meu, cel puţin, tablourile sunt mereu altele. 

Franz se în tristă. Era atât de obişnuit cu această legătură 
între viaţa sa amoroasă şi călătoriile în străinătate, încât 
investise în propunerea lui: „Plecăm la Palermo!” un mesaj 
erotic fără echivoc. Răspunsul: „Prefer Geneva” nu putea să 
aibă pentru el decât o singură semnificaţie: prietena lui nu-l mai 
dorea ca amant. 

Cum e cu putinţă să fie atât de nesigur în faţa ei? N-avea 
niciun motiv de îndoială în ceea ce-l privea! În definitiv nu el, ci 
ea făcuse primele avansuri erotice, la puţin timp după ce se 
cunoscuseră; era un bărbat frumos, în culmea carierei sale 
ştiinţifice, temut chiar de colegii săi, pentru orgoliul şi 
încăpăţânarea de care dădea dovadă în timpul discuţiilor 
polemice dintre specialişti. Şi-atunci, de ce îşi repeta el, în 
fiecare zi, că prietena lui îl va părăsi? 

In ceea ce mă priveşte, nu pot găsi pentru asta decât o 
singură explicaţie, şi anume că dragostea nu era pentru el o 
prelungire a vieţii sale publice, ci antipodul acesteia. Dragostea 
era pentru el dorinţa de a se lăsa pradă bunului plac al femeii 
iubite, de a fi la cheremul ei. Cel ce se predă altuia, soldatul 
care devine prizonier e dator, mai târziu, să arunce toate armele 
de care dispune. Şi, văzându-se lipsit de apărare, nu se poate 
stăpâni să nu întrebe când anume se va produce lovitura. Pot 
spune, aşadar, că dragostea era, pentru Franz, o aşteptare 
neîncetată a loviturii. 

In timp ce el se lăsa pradă îngrijorării sale, prietena lui 
depusese penelul şi părăsise atelierul. Reveni curând, cu o sticlă 
cu vin. O deschise fără să-i adreseze o vorbă şi umplu două 


pahare. 

Simţi cum i se ia o piatră grea de pe inimă şi îi venea să râdă 
de el însuşi. Cuvintele ei „Prefer Geneva” nu însemnau că ea nu 
voia să facă dragoste cu el, ci tocmai contrariul: că n-o mai 
amuză, că s-a săturat să limiteze momentele lor de intimitate la 
nişte scurte vizite în oraşe străine. 

Ridică paharul şi-l goli până la fund. Franz îl ridică pe al lui, şi 
trase şi el o înghiţitură. Era, de bună seamă, foarte bucuros să 
constate că refuzul ei de a pleca la Palermo nu era de fapt decât 
o invitaţie de a face dragoste, dar, în clipa turnătoare, îl încercă 
o mică părere de rău: prietena lui se hotărâse să încalce 
prescripţiile purității pe care el le introdusese în relaţia lor: n-a 
înţeles strădania lui grijulie de a feri dragostea de banalitate şi 
de a o izola întru totul de căminul conjugal. 

Abţinerea de a nu face dragoste cu iubita sa la Geneva era, în 
fond, o pedeapsă pe care şi-o aplica lui însuşi, pentru faptul de a 
fi căsătorit cu altă femeie. Trăia această situaţie cu sentimentul 
culpabilităţii sau al unei defecţiuni. Despre viaţa amoroasă cu 
soţia lui n-avea, practic, mare lucru de spus, dar, oricum, 
dormeau în acelaşi pat, se trezeau noaptea unul pe celălalt cu 
suflarea lor hârâită şi respirau mirosul trupului celuilalt. Fireşte, 
ar fi preferat să doarmă singur, numai că patul conjugal 
rămânea simbolul căsniciei, iar simbolurile, precum ştim, sunt 
intangibile. 

De fiecare dată când se întindea lângă ea, îi venea în minte 
că iubita lui îl vedea lungindu-se în pat alături de soţia sa. Şi, de 
fiecare dată, acest gând îl făcea să se ruşineze; tocmai de aceea 
voia să întindă cât mai mult cu putinţă spaţiul ce despărţea 
patul în care dormea cu soţia de patul în care făcea dragoste cu 
amanta sa. 

Pictoriţa umplu din nou paharul cu vin, bău un pic, apoi, fără 
să scoată o vorbă, începu încet-încet, cu o stranie indiferenţă, 
de parcă Franz nu s-ar fi aflat acolo, să-şi scoată bluza de pe ea. 
Se comporta aşa cum se comportă, în timpul unui exerciţiu de 
improvizație, un student la Conservatorul de artă teatrală, care 
vrea să demonstreze ce poate, atunci când e singur şi nu-l vede 
nimeni. 

Avea pe ea numai fusta şi sutienul. Pe urmă (ca şi când şi-ar fi 
adus aminte că în încăpere se mai afla cineva) îl fixă pe Franz cu 
o privire îndelungată. 


Această privire îl stânjenea, nefiind în stare s-o înţeleagă. 
Între toţi amanţii se stabilesc, cu rapiditate, nişte reguli de joc, 
de care nu-şi dau seama, dar care au putere de lege, şi nu pot fi 
încălcate cu niciun preţ. Privirea cu care îl măsura acum ocolea 
însă aceste reguli; n-avea nimic comun cu actul lor amoros. Nu 
se regăsea în ea nici provocarea, nici cochetăria, ci, mai curând, 
un anume gen de întrebare. Dar Franz habar n-avea la ce se 
referea această întrebare. 

Işi scoase fusta şi, apucându-l de mână, îl răsuci în direcţia 
unei oglinzi mari sprijinite de perete, la câţiva paşi de ei. Fără 
să-i elibereze mâna, se uita în oglindă, cu aceeaşi privire 
îndelungată şi întrebătoare, îndreptată când spre ea, când spre 
el. 

Pe jos, în dreptul oglinzii, se afla un calapod pe care stătea 
înfiptă o pălărie-melon de culoare neagră. Se aplecă, o ridică şi 
şi-o puse pe cap. Imaginea din oglindă se schimbă ca prin 
farmec: acum se vedea acolo o femeie în lenjerie de corp, o 
femeie frumoasă, inaccesibilă, indiferentă, purtând pe cap o 
pălărie-melon nepotrivită, de-a dreptul necuviincioasă. Ţinea de 
mână un bărbat într-un costum gri şi cu cravata la gât. 

Şi, din nou se minună cât de puţin o înţelegea pe amanta sa. 
Pictoriţa nu se dezbrăcase ca să-l îmbie la actul amoros, ci 
pentru a-i prezenta o ciudată farsă zburdalnică, un happening 
intim pentru doi. Îi zâmbi cu un aer ce trăda înţelegerea şi 
îngăduinţa. 

Aştepta să-i zâmbească la rândul ei, dar aşteptarea lui fu 
dezamăgită. Il ţinea mereu de mână, şi privirea ei se plimba în 
oglindă de la unul la altul. 

Durata happening-ului depăşea limitele. Franz socotea că 
această farsă (chiar dacă era dispus s-o considere 
fermecătoare) se prelungea prea mult. Apucă uşor, cu două 
degete, pălăria-melon, o trăise cu delicateţe de pe capul 
pictoriţei şi, zâmbind, o aşeză înapoi pe calapodul ei. Era ca şi 
când ar fi şters cu radiera mustaţa desenată de un copil 
neastâmpărat pe imaginea Sfintei Fecioare. 

Mai rămase nemişcată câteva secunde, contemplându-se în 
oglindă. Pe urmă, Franz o copleşi cu sărutări duioase. Şi o rugă, 
încă o dată, să-l însoţească zece zile la Palermo. De data asta îi 
făgădui, fără ocolişuri, şi Franz plecă satisfăcut. 

Era, din nou, într-o dispoziţie excelentă. Geneva, pe care o 


blestemase toată viaţa ca pe o metropolă a plictisului, i se părea 
acum frumoasă şi plină de aventuri reconfortante. Ajuns în 
stradă, îşi întoarse privirea în sus, spre fereastra larg deschisă a 
atelierului. Erau ultimele zile de primăvară, căldură mare, şi 
toate vitrinele erau umbrite cu storuri din pânză reiată. Franz 
ajunse în dreptul unui parc deasupra căruia pluteau, în 
depărtare, cupolele bisericii ortodoxe, aducând cu nişte ghiulele 
de tun aurite, pe care o forţă invizibilă le-ar fi oprit cu puţin timp 
înainte de impact ca să rămână înfipte în aer. Frumoasă 
privelişte. Franz cobori spre țărm, pentru a se îmbarca pe 
vaporaşul transportului orăşenesc, care avea să-l ducă pe malul 
opus al lacului, unde locuia. 


2 


Sabina rămase singură. Se postă din nou în fața oglinzii, aşa 
cum era, în chiloţi şi sutien. Îşi puse pe cap pălăria-melon şi se 
cercetă îndelung. Se minuna că după atâta amar de ani, mai 
urmărea una şi aceeaşi clipă pierdută. 

Cândva, cu mulţi ani în urmă, Tomas venise la ea şi se 
arătase captivat de această pălărie. Şi-o pusese pe cap şi se 
contemplase într-o oglindă mare, sprijinită, ca şi aici, de un 
perete al atelierului ei din Praga. Voia să vadă ce figură ar fi 
făcut ca primar al unui mic orăşel din secolul trecut. Pe urmă, 
când Sabina începu să se dezbrace cu încetinitorul, îşi scoase 
pălăria şi o puse pe capul ei. Stăteau amândoi în picioare 
înaintea oglinzii (aşa stăteau întotdeauna în timp ce ea se 
dezbrăca) şi se examinau. Ea era numai în lenjerie de corp şi cu 
melonul pe cap. Apoi, deodată, Sabina îşi dădu seama că 
această imagine îi excita pe amândoi deopotrivă. 

Cum era cu putinţă acest lucru? Inainte cu câteva clipe, 
pălăria-melon de pe capul ei i se păruse o glumă. De la comic la 
excitant să nu fie decât un pas? 

Da. Privindu-se în oglindă, nu văzuse la început decât o 
situaţie caraghioasă. Dar, imediat după aceea, comicul fu înecat 
de valul excitantului: pălăria-melon nu mai era o glumă, ci 
semnifica violenţa; violenţa exercitată asupra Sabinei, asupra 
demnităţii sale de femeie. Sabina se vedea cu picioarele 
dezgolite, în chiloţii subţiri prin care i se întrezărea pubisul. 
Lenjeria sublinia farmecul  feminităţii sale, iar pălăria 


bărbătească, din fetru tare, o tagăduia, o viola, o ridiculiza. 
Tomas stătea lângă ea îmbrăcat din cap până-n picioare, de 
unde reieşea că esenţa celor văzute de ei nu era o glumă (în 
cazul acesta ar fi trebuit să fie şi el numai în lenjerie de corp şi 
cu melonul pe cap), ci umilinţă. 

În loc să refuze această umilinţă, ea o etala, mândră şi 
provocatoare, de parcă s-ar fi lăsat violată de bună voie şi în 
public, ca, în cele din urmă, nemaiputând să continue, să-l 
înşface pe Tomas şi să-l doboare la pământ. Pălăria-melon se 
rostogoli sub masă; trupurile lor se zbăteau pe covor în dreptul 
oglinzii. 

Să mai revenim o dată la pălăria-melon. 

În primul rând, era o amintire neclară despre un bunic uitat, 
care fusese primarul unui mic orăşel din Cehia secolului trecut. 

În al doilea rând, era o amintire despre tatăl Sabinei. După 
înmormântare, fratele ei îşi însuşise toată averea părintească şi, 
din orgoliu, ea refuzase cu o încăpățânare înverşunată să se 
bată pentru drepturile sale, declarând, pe un ton sarcastic, că va 
păstra pălăria-melon ca unică moştenire de la tatăl ei. 

În al treilea rând, era un accesoriu al jocurilor erotice cu 
Tomas. 

În al patrulea rând, era un simbol al originalității sale, pe care 
ea o cultiva în mod deliberat. Multe lucruri n-a putut să ducă cu 
ea în emigrație, şi, pentru a se încărca cu acest obiect 
voluminos şi inutilizabil, a trebuit, de bună seamă, să renunţe la 
alte lucruri mai folositoare. 

În al cincilea rând: pălăria-melon devenise în străinătate un 
obiect sentimental. Când se dusese să-l vadă pe Tomas la 
Zurich o luase cu ea şi, înainte de a se duce să-i deschidă uşa 
camerei sale de hotel, şi-o pusese pe cap. S-a întâmplat atunci 
un lucru la care nu se aşteptase: pălăria-melon s-a arătat a nu fi 
hazlie, nici excitantă - devenise un vestigiu al timpurilor trecute. 
Amândoi erau emoţionaţi, înduioşaţi. Au făcut dragoste, cum nu 
mai făcuseră niciodată până atunci: nu mai era loc pentru jocuri 
obscene, căci întâlnirea lor nu era o prelungire a jocurilor 
erotice, când născoceau de fiecare dată ceva nou, un mic viciu 
necunoscut, ci era o recapitulare a timpului, un cânt închinat 
trecutului lor comun, o recapitulare sentimentală a unei poveşti 
nesentimentale, ce se pierdea în depărtări. 

Pălăria-melon devenise motivul partiturii muzicale care era 


viaţa Sabinei. Acest motiv revenea mereu, încă o dată şi încă o 
dată, căpătând de fiecare dată o altă semnificaţie; toate aceste 
semnificaţii treceau prin pălăria-melon ca apa prin albia unui 
râu, şi pot spune că această albie era albia lui Heraclit: „Nu te 
scalzi de două ori în apa aceluiaşi râu!” Pălăria-melon era albia 
unui râu şi Sabina vedea de fiecare dată curgând prin ea apa 
unui alt râu, a unui alt râu semantic: acelaşi obiect suscita de 
fiecare dată o altă semnificaţie, dar această semnificaţie 
repercuta (ca un ecou, ca o înlănţuire de ecouri) toate 
semnificaţiile anterioare; fiecare trăise, în parte, trădând o 
armonie din ce în ce mai bogată. La Zurich, în camera de hotel, 
Tomas şi Sabina erau înduioşaţi de vederea melonului şi se 
iubeau aproape plângând, căci acest obiect negru nu era un 
lucru ce le amintea doar de jocurile lor amoroase, ci era, 
totodată, un semn rămas de la tatăl Sabinei şi de la bunicul ei, 
care trăise pe vremea când nu se ştia de automobile şi 
aeroplane. 

Acum putem înţelege, fără îndoială, prăpastia care-i 
despărţea pe Sabina şi Franz: el o asculta cu nesaţ povestindu-i 
despre viaţa ei şi ea asculta, cu acelaşi nesaţ, povestea vieţii lui. 
Inţelegeau amândoi, cu exactitate, semnificaţia logică a 
cuvintelor pe care şi le spuneau, dar fără să audă murmurul 
râului semantic ce curgea prin aceste cuvinte. 

Aşa se explică de ce atunci când Sabina şi-a pus pe cap 
pălăria-melon de faţă cu el, Franz s-a simţit jenat, de parcă i s-ar 
fi vorbit, în clipa aceea, într-o limbă necunoscută. Nu socotea 
gestul ei nici obscen, nici sentimental, era pentru el un gest, pur 
şi simplu, neinteligibil, care avea darul să-l descumpănească 
prin absenţa semnificației. 

Atâta timp cât oamenii simt, mai mult sau mai puţin, tineri şi 
partitura muzicală a vieţii lor se află abia la primele măsuri, 
aceştia pot s-o scrie împreună şi să-i schimbe motivele (aşa cum 
Tomas şi Sabina au schimbat motivul melonului), dar, atunci 
când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală 
e, mai mult sau mai puţin, terminată, şi fiecare cuvânt, fiecare 
obiect semnifică altceva în compoziţia fiecăruia în parte. 

Dacă ar fi să reiau toate discuţiile dintre Sabina şi Franz, aş 
putea alcătui din neînțelegerile lor un dicţionar voluminos. Să ne 
mulţumim cu un lexic restrâns. 


3 


MIC LEXIC DE CUVINTE NEÎNŢELESE 
(partea întâi) 


Femeia: 


În concepţia Sabinei, a fi femeie înseamnă a avea un destin 
pe care nu şi l-a ales ea. Ceva ce nu am ales noi înşine nu poate 
fi considerat nici meritul, nici eşecul nostru. In faţa unei situaţii 
ce ne-a fost impusă, gândeşte Sabina, trebuie să adoptăm o 
atitudine corespunzătoare. A te revolta împotriva faptului de a 
te fi născut femeie sau a-ţi face din asta un titlu de glorie i se 
păreau două atitudini la fel de absurde. 

Odată, la una din primele lor întâlniri, Franz i-a spus pe un ton 
neobişnuit „Dumneata eşti femeie, Sabina!” N-a înţeles de ce-i 
comunicase această noutate arborând aerul solemn al unui 
Cristofor Columb care tocmai apucase să zărească ţărmul 
Americii. Abia mai târziu a înţeles că acest cuvânt - femeie - pe 
care Franz îl rostise cu un accent atât de apăsat nu însemna 
pentru el denumirea unuia dintre sexele speciei umane, ci 
reprezenta o valoare. Cu alte cuvinte, toate femeile erau demne 
de a fi denumite femei. 

Dar dacă pentru Franz femeia este Sabina, ce poate fi pentru 
el Marie-Claude, adevărata lui soţie? In urmă cu peste douăzeci 
de ani (se cunoşteau, pe atunci, de câteva luni) aceasta îl 
ameninţase că se va sinucide dacă o va părăsi. Amenințarea 
avu darul să-l vrăjească pe Franz. Marie-Claude nu-i plăcea prea 
mult, în schimb, dragostea ei i se părea sublimă. Se considera 
nedemn de o dragoste atât de mare şi se socotea obligat să se 
încline cu smerenie în faţa ei. 

Drept care s-a închinat până la pământ şi a luat-o de nevastă. 
Şi, în ciuda faptului că Marie-Claude încetase să manifeste 
aceeaşi intensitate a sentimentelor ca în clipa în care îl 
ameninţase cu sinuciderea, acest imperativ rămânea adânc 
întipărit în conştiinţa lui; să n-o supere niciodată pe Marie- 
Claude şi să respecte în ea femeia. 

Această frază mi se pare ciudată şi interesantă, deopotrivă. El 
nu-şi spunea: s-o respecte pe Marie-Claude, ci: să respecte în 
Marie-Claude femeia. 


Dar dacă Marie-Claude e ea însăşi femeie, cine e cealaltă 
femeie care se ascunde în ea şi trebuie respectată? Să fie, oare, 
aceasta imaginea platonică a femeii? 

Nu. E mama lui. Niciodată nu i-ar fi dat prin minte că ceea ce 
respecta el la mama lui era femeia. Îşi adora mama, nicidecum 
o femeie oarecare ce sălăşluia în ea. Imaginea platonică a 
femeii şi mama erau unul şi acelaşi lucru. 

Abia împlinise doisprezece ani când, într-o bună zi, tatăl lui o 
părăsise pe neaşteptate. Franz bănuia că se întâmplase ceva 
neobişnuit de grav, dar maică-sa învăluia drama în cuvinte 
neutre şi ponderate, ca să nu-l traumatizeze. În ziua aceea, 
înainte de a apuca să iasă din casă, spre a face împreună o 
plimbare prin oraş, Franz observă că maică-sa îşi pusese în 
picioare nişte pantofi desperecheaţi. Era descumpănit şi voia să- 
i atragă atenţia, dar totodată se temea să n-o rănească. Bătuse 
cu ea preţ de două ceasuri străzile oraşului, fără să-şi poată 
dezlipi ochii de pe picioarele mamei. Abia atunci a început să 
înţeleagă ce înseamnă suferinţa. 


Fidelitatea şi trădarea 


O iubise din copilărie până în clipa în care a însoţit-o la cimitir, 
şi continua s-o iubească în amintirile lui. De aici s-a născut în el 
ideea că fidelitatea e cea dintâi dintre toate virtuțile; fidelitatea 
conferă unitate vieţii noastre, care, altfel, s-ar risipi în mii de 
impresii efemere. 

Franz îi vorbea adeseori Sabinei despre mama sa, şi, poate, în 
mod inconştient, dintr-un anume calcul: că Sabina va fi 
încântată de înclinația lui pentru fidelitate, şi ăsta ar fi un mijloc 
de a o câştiga. 

Nu ştia însă că pe Sabina o încânta trădarea, nicidecum 
fidelitatea. Cuvântul fidelitate îi amintea de tatăl ei, un 
provincial puritan, care picta duminica, pentru propria-i plăcere, 
apusul soarelui deasupra pădurii şi vaze cu trandafiri. Datorită 
lui a început să deseneze de mic copil. La paisprezece ani s-a 
îndrăgostit de un băiat de vârsta ei. Inspăimântat, tăticul i-a 
interzis un an întreg să iasă din casă. Într-o zi i-a arătat nişte 
reproduceri din opera lui Picasso şi pe ea a pufnit-o râsul. Dacă 
n-avea voie să iubească un prieten de vârsta ei, putea, cel 
puţin, să-i fie drag cubismul. După bacalaureat, a plecat la 


Praga, cu sentimentul reconfortant că, în sfârşit, va putea să-şi 
trădeze al său „acasă”. 

Trădarea. De când eram copii, tata şi învățătorul ne spuneau 
că acesta e lucrul cel mai cumplit pe care ni-l putem închipui. 
Dar ce este trădarea? Trădarea înseamnă să ieşi din rând. 
Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut. 
Sabina nu cunoştea nimic mai frumos decât să pleci în 
necunoscut. 

S-a înscris la Academia de Arte Frumoase, dar nu-i era 
îngăduit să picteze ca Picasso. Pe vremea aceea era obligatorie 
practicarea aşa-numitului realism socialist, şi, la Academia de 
Arte Frumoase se fabricau, în serie, portretele oamenilor de stat 
comunişti. Dorinţa ei de a-şi trăda tatăl rămânea nesatisfăcută, 
căci comunismul nu era altceva decât un alt tată, la fel de sever 
şi la fel de mărginit, care interzicea dragostea (era perioada 
puritanismului) şi-l interzicea şi pe Picasso. S-a măritat cu un 
pictor mediocru, praghez, pentru simplul motiv că se bucura de 
reputaţia unui scandalagiu excentric şi era inacceptabil pentru 
ambii tătici. 

Pe urmă i-a murit mama. A doua zi după înmormântare, când 
s-a întors la Praga, a primit o telegramă: îndurerat de moartea 
mamei, tata s-a sinucis. 

Au cotropit-o remuşcările: ce rău era în faptul că tata picta 
vaze cu trandafiri şi nu-i plăcea Picasso? 

Era atât de condamnabil faptul că se temea ca fiica lui să nu 
rămână însărcinată la paisprezece ani? Era atât de ridicol faptul 
că n-a fost în stare să mai trăiască fără soţia sa? 

Şi o cuprinse din nou dorinţa de a trăda: de a-şi trăda propria 
trădare. Îşi anunţă soţul (nu mai vedea în el scandalagiul 
excentric, ci, mai curând, un beţiv stânjenitor) că-l părăseşte. 

Dar dacă trădăm B-ul, pentru care am trădat A-ul, asta nu 
înseamnă că ne împăcăm cu A-ul. Viaţa pictoriţei divorţate nu se 
asemăna cu viaţa părinţilor trădaţi. Prima trădare este 
ireparabilă. Aceasta provoacă, prin reacţia ei în lanţ, un şir 
întreg de alte trădări, şi fiecare dintre ele ne îndepărtează, din 
ce în ce mai mult, de punctul trădării iniţiale. 


Muzica 


Pentru Franz este arta care se apropie cel mai mult de 


frumuseţea dionisiacă, înţeleasă ca beţie. Omul nu se poate 
îmbăta prea bine cu un roman sau cu un tablou, dar se poate 
îmbăta foarte uşor cu Simfonia a Noua de Beethoven, cu Sonata 
pentru două piane şi percuție de Bartok, sau cu un cântec al 
formaţiei Beatles. Franz nu face distincţie între marea muzică şi 
muzica uşoară, distractivă. Această distincţie i se pare ipocrită şi 
de modă veche. li plac, deopotrivă, rockul şi Mozart. 

Pentru el muzica este eliberatoare: îi eliberează de 
singurătate şi de închistare, de praful bibliotecii; muzica 
deschide în trupul lui o uşă prin care sufletul se poate strecura 
afară spre a fraterniza. Îi place să danseze şi-i pare rău că 
Sabina nu-i împărtăşeşte această pasiune. 

lată-i luând împreună masa de seară într-un restaurant, şi 
difuzoarele răspândesc în sală o muzică ritmată, zgomotoasă. 

Sabina îi spune: 

— Asta-i un cerc vicios. Oamenii asurzesc fiindcă pun muzica 
din ce în ce mai tare. Dar, asurzind, nu le rămâne altceva decât 
s-o pună şi mai tare. 

— ie nu-ţi place muzica? întreabă Franz. 

— Nu, răspunde Sabina, grăbindu-se să adauge: Poate dacă 
aş trăi în altă epocă... şi se gândeşte la epoca lui Johann 
Sebastian Bach, când muzica se asemăna cu un trandafir 
înflorit, pe imensa câmpie înzăpezită a tăcerii. 

Zgomotul ascuns sub masca muzicii o urmăreşte din anii 
fragedei sale tinereţi. Ca studentă la Academia de arte plastice, 
era nevoită să-şi petreacă vacanțe întregi pe aşa-numitul şantier 
al tineretului. Tinerii erau cazaţi în barăci colective şi se duceau 
să muncească la construcţia unor întreprinderi siderurgice. De la 
cinci dimineaţa până la cinci seara, megafoanele răspândeau o 
muzică de-a dreptul asurzitoare. li venea să plângă, dar muzica 
era veselă, şi nu puteai să scapi de ea nicăieri, nici la closet, nici 
în pat cu pătura în cap, căci megafoanele erau plasate 
pretutindeni. Muzica aceea urlătoare aducea cu o haită de câini 
asmuţită împotriva ei. 

Îşi spunea, atunci, că numai în lumea comunistă domina 
această barbarie a muzicii. În străinătate constată că 
transformarea muzicii în zgomot constituie un proces planetar, 
ce determină omenirea să pătrundă în faza istorică a urâţeniei 
totale. Caracterul fatal al urâţeniei s-a manifestat, în primul 
rând, prin omniprezenţa urâţeniei acustice: automobilele, 


motocicletele, chitarele electrice,  ciocanele pneumatice, 
megafoanele, sirenele. Omniprezenţa urâţeniei vizuale nu va 
întârzia să se arate. 

Terminară masa, urcară în camera lor şi făcură dragoste. Pe 
urmă, înainte de a-l fura somnul, gândurile începură să se 
învălmăşească în capul lui Franz. Îi revenea în minte muzica 
zgomotoasă din restaurant şi îşi spunea în sinea lui: „Zgomotul 
oferă un avantaj: te împiedică să auzi cuvintele.” Din tinereţe nu 
făcea altceva decât să vorbească, să scrie, să ţină cursuri, să 
inventeze fraze, să caute formulări, să le corecteze, ca, până la 
urmă, să constate că nici un cuvânt nu era exact, că 
semnificaţia lor se estompa, că-şi pierdeau conţinutul, că 
deveneau firimituri, pleavă, firicele de praf ori de nisip ce 
rătăceau prin creierul lui, pricinuindu-i migrenele, insomniile şi 
bolile sale. În clipa aceea îl încerca dorinţa confuză şi irezistibilă 
să asculte o muzică imensă, un zgomot absolut, un vacarm 
vesel şi nestăvilit, care să îmbrăţişeze, să inunde, să înăbuşe, să 
asurzească totul, şi să facă să dispară, pentru totdeauna, din 
acest tot, durerea, zădărnicia şi nimicnicia cuvintelor. Muzica 
este negația frazelor, muzica este anticuvântul! Işi dorea să 
rămână într-o lungă îmbrăţişare cu Sabina, să tacă, să nu mai 
rostească niciodată măcar o frază, şi să lase plăcerea să se 
contopească, să se împerecheze cu răcnetele desfrânate ale 
muzicii, în această hărmălaie imaginară adormi. 


Lumina şi întunericul 


Pentru Sabina, a trăi însemna a vedea. Viziunea e limitată de 
o dublă frontieră: lumina intensă, care orbeşte, şi întunericul 
total. De aici se trage, poate, dezgustul ei pentru orice 
manifestare a extremismului. Extremele marchează frontierele 
în spatele cărora viaţa încetează, iar pasiunea extremismului, în 
artă şi în politică, este dorinţa camuflată de a muri. 

Lui Franz, cuvântul „lumină” nu-i evoca imaginea unui peisaj 
pe care se odihneşte strălucirea gingaşă a zilei, ci izvorul luminii 
în sine: soarele, becul, reflectorul. Lui Franz îi vin în minte nişte 
metafore cunoscute: soarele adevărului, sclipirea orbitoare a 
raţiunii etc., etc. 

Lumina şi întunericul îl atrag deopotrivă. În anii noştri, a 
stinge lampa în timpul actului amoros pare ridicol; ştie acest 


lucru, de aceea lasă aprinsă o luminiţă deasupra patului. Dar, în 
clipa în care pătrunde în Sabina, închide ochii. Voluptatea care-l 
copleşeşte solicită întunericul. Acest întuneric e pur, e întreg, 
fără imagini, fără viziuni, acest întuneric n-are sfârşit, n-are 
frontieră - această frontieră e infinitul purtat în adâncul nostru 
de fiecare dintre noi. (Celui ce caută infinitul nu-i rămâne decât 
să închidă ochii!) 

In momentul când simte voluptatea răspândindu-se în trupul 
său, Franz se desface, se descompune şi se topeşte în infinitul 
întunericului său, devenind el însuşi infinit. Dar cu cât creşte 
bărbatul în întunericul său lăuntric, cu atât se micşorează în 
înfăţişarea sa exterioară. Un bărbat cu ochii închişi nu-i decât o 
epavă de bărbat. Sabinei îi displace această privelişte, nu vrea 
să-l vadă pe Franz, drept care închide şi ea ochii. Acest întuneric 
nu înseamnă însă, pentru ea, infinitul, ci pur şi simplu, 
dezacordul cu tot ce se vede, negarea viziunii, refuzul de a 
vedea. 


4 


Sabina se lăsase convinsă să participe la o întrunire a 
compatrioţilor săi. Se discuta acolo, pentru a nu ştiu câta oară, 
dacă ar fi trebuit sau nu să-i înfrunte pe ruşi cu arma în mână. 
Fireşte, aici, la adăpostul emigrației, toată lumea declara că ar fi 
trebuit să se bată. Sabina interveni, spunând: 

— Atunci, întoarceţi-vă şi luptaţi! 

N-ar fi trebuit s-o spună. Un domn cu părul încărunţit şi 
ondulat cu fierul îşi îndreptă spre ea un arătător neobişnuit de 
lung. 

— De ce vorbiţi aşa? începu el. Avem cu toţii o parte de 
responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat acolo. Ce-aţi făcut 
dumneavoastră, în ţară, împotriva regimului comunist? Pictură, 
şi atâta tot... 

In ţările comuniste, controlul, verificarea şi aprecierea 
cetăţenilor simt activităţi sociale predominante şi permanente. 
Dacă un pictor vrea să obţină aprobarea de a expune, dacă un 
cetăţean vrea să dobândească o viză ca să poată pleca în 
vacanţă la mare, dacă un fotbalist urmează să devină jucător în 
echipa naţională, trebuie adunate mai întâi tot soiul de rapoarte 
şi referinţe în ceea ce îl priveşte (din partea portarilor de bloc, a 


colegilor de muncă, a poliţiei, a organizaţiei de partid, a 
comitetului de întreprindere), după care aceste aprecieri simt 
adiţionate, cântărite, recapitulate de nişte funcţionari investiţi 
anume cu această misiune. Tot ce se spune în aceste referinţe 
nu are nimic de-a face cu aptitudinea cetăţeanului de a picta 
sau de a şuta, sau cu starea sănătății sale, ce ar impune o 
vacanţă pe malul mării. E vorba în ele de un singur lucru, căruia 
i se spune „profilul politic al cetăţeanului” (cu alte cuvinte, ce 
vorbeşte cetăţeanul, ce gândeşte, cum se comportă, dacă 
participă sau nu la şedinţe şi la demonstrațiile de 1 Mai). Şi, 
întrucât totul (viaţa de toate zilele, avansarea în serviciu şi 
vacanţele) depinde de felul în care cetăţeanul este notat, fiecare 
(dacă vrea să fie selectat în echipa naţională, să expună tablouri 
sau să-şi petreacă vacanţa la mare) e dator să se poarte în aşa 
fel încât să obţină o notă favorabilă. 

La asta se gândea Sabina, în timp ce-l asculta pe domnul cu 
părul cărunt. Puțin îi păsa acestui domn dacă compatrioţii săi 
joacă bine fotbal sau dacă pictează cu talent (niciun ceh nu s-a 
interesat vreodată ce anume pictează Sabina); un singur lucru îl 
interesa: să ştie dacă aceşti compatrioți au fost opozanți activi 
sau pasivi ai regimului comunist de la bun început sau în ultima 
clipă, de-adevăratelea sau numai de ochii lumii. 

Fiind pictoriţă, ştia să cerceteze bine feţele oamenilor şi 
cunoştea, de la Praga, fizionomia acelor persoane a căror 
pasiune este aceea de a-i verifica şi a-i nota pe alţii. Aceşti 
oameni aveau, fără excepţie, arătătorul puţin mai lung decât 
degetul mijlociu, şi obişnuiau să-l îndrepte, întotdeauna, spre cei 
cărora le vorbeau. De altfel, preşedintele Novotny, care a 
domnit în Cehia timp de paisprezece ani, până în 1968, avea şi 
el exact acelaşi păr cărunt, ondulat cu fierul de frizer, şi cel mai 
lung arătător dintre toţi locuitorii Europei centrale. 

Când auzi din gura pictoriţei - ale cărei tablouri nu le văzuse 
niciodată - că seamănă cu preşedintele comunist Novotny, 
emigrantul emerit făcu feţe-feţe - se îmbujoră, păli, şi iar se 
îmbujoră şi iar păli -, ar fi vrut să splină ceva, dar nu spuse 
nimic şi amuţi de-a binelea. Toată lumea tăcea odată cu el, 
până când Sabina se ridică şi ieşi. 

Era necăjită de cele întâmplate, dar de îndată ce ajunse pe 
trotuar îşi spuse: în definitiv, de ce trebuia să se vadă cu cehii? 
Ce-i lega de ei? Un peisaj? Dacă fiecare dintre ei ar fi să 


răspundă la întrebarea ce anume le sugerează numele Cehia, 
imaginile ce li s-ar ivi în faţa ochilor ar fi disparate, neomogene, 
lipsite de orice unitate. 

Ori, poate, cultura? Dar ce înseamnă cultura? Dvořák şi 
Janacek. Da. Dar dacă unui ceh nu-i place muzica? Dintr-odată 
identitatea cehă se risipeşte în vânt. 

Ori, poate, marii bărbaţi? Jan Hus? Aceşti oameni n-au citit, în 
viaţa lor, un rând din scrierile lui. Singurul lucru pe care puteau 
să-l înţeleagă, în unanimitate, erau flăcările, gloria flăcărilor în 
care Jan Hus a fost ars pe rug ca eretic, gloria cenușii în care s-a 
transformat, astfel că esenţa spiritului ceh - reflectă Sabina - nu 
era pentru ei decât cenuşă şi nimic mai mult. Pe aceşti oameni 
nu-i leagă altceva decât înfrângerea lor şi reproşurile pe care şi 
le adresează unul altuia. 

Mergea repede. Mai mult decât cearta cu emigranții o 
tulburau acum propriile sale gânduri. Ştia că erau nedrepte. 
Existau totuşi printre cehi şi alt fel de oameni decât acel individ 
cu arătătorul exagerat de lung. Tăcerea stânjenitoare ce a 
urmat după cuvintele ei n-a însemnat, nici pe departe, că toţi o 
dezaprobau. Erau, mai curând, descumpăniţi de acea izbucnire 
a urii, de acea lipsă de înţelegere, căreia toată lumea îi cade 
victimă în condiţiile emigrației, şi-atunci, de ce nu i-ar fi, mai 
degrabă, milă de ei? De ce nu i-ar vedea înduioşători şi părăsiţi? 

Nouă ne e dat să cunoaştem răspunsul: când şi-a trădat tatăl, 
viaţa s-a deschis înaintea ei ca un drum lung al trădărilor şi 
fiecare nouă trădare o atrăgea ca un viciu şi, deopotrivă, ca o 
victorie. Nu vrea să rămână aliniată şi nu se va alinia vreodată! 
Nu va sta în rând, mereu cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi vorbe 
de clacă! De aceea e atât de tulburată de propria-i nedreptate. 
Această tulburare nu e neplăcută; Sabina are, dimpotrivă, 
senzaţia că obţine, în clipa aceea, o victorie şi cineva, invizibil, o 
aplaudă. 

Dar euforia cedă numaidecât locul îngrijorării: drumul acesta 
trebuie totuşi să se sfârşească undeva! Într-o zi va trebui totuşi 
să pună capăt trădărilor! Să termine cu ele o dată pentru 
totdeauna! 

Se înserase şi ea mergea cu pas grăbit pe peronul gării. 
Trenul de Amsterdam era tras în staţie. Căută vagonul, îl găsi şi 
urcă în el. Deschise uşa compartimentului spre care o conduse 
un conductor amabil şi-l zări pe Franz aşezat pe un pat gata 


pregătit. Se ridică s-o întâmpine, o cuprinse în braţe şi-o copleşi 
cu sărutări pătimaşe. 

Avea un chef nebun să-i spună, aidoma celei mai banale 
dintre toate femeile: „Nu mă părăsi, păstrează-mă lângă tine. 
Subjugă-mă, fii tare!” Dar erau cuvinte pe care ea nu putea şi 
nu ştia să le rostească. 

Când o slăbi din strânsoarea lui, spuse doar atât: 

— Simt nespus de bucuroasă că mă aflu cu tine. Cu discreţia 
ei firească, nu putea să-i spună mai mult. 


5 
MIC LEXIC DE CUVINTE NEÎNŢELESE (URMARE) 
Convoaiele 


În Italia sau Franţa soluţia e uşor de găsit. Când părinţii te 
obligă să mergi la biserică, te răzbuni înscriindu-te într-un partid 
(comunist, troţkist, maoist etc.) Numai că tatăl Sabinei a trimis-o 
mai întâi la biserică şi, pe urmă, de teamă, a silit-o să adere la 
Uniunea Tineretului Comunist. 

Când înainta în coloanele demonstraţiei de 1 Mai, nu prididea 
să ţină cadenţa, drept care tânăra din spatele ei o apostrofa şi-o 
călca, dinadins, pe călcâie. lar atunci când trebuia să cânte, nu 
cunoştea niciodată textul, şi deschidea gura de florile mărului. 
Dar colegele ei observau acest lucru şi o denunţau. Din fragedă 
tinereţe avea oroare de toate convoaiele. 

Franz îşi făcuse studiile la Paris şi, întrucât era neobişnuit de 
înzestrat, avea în faţa sa o carieră ştiinţifică asigurată de la 
vârsta de douăzeci de ani. De pe atunci ştia că-şi va petrece 
toată viaţa între pereţii unui cabinet universitar, în biblioteci 
publice şi în două sau trei amfiteatre; gândul acesta avea darul 
să stârnească în el senzaţia sufocării. Voia să iasă din viaţa lui, 
aşa cum se iese din casă în stradă. 

Aşa se explică de ce, atâta timp cât a trăit la Paris, participa 
cu atâta bucurie la tot felul de manifestații. Era o plăcere pentru 
el să meargă să serbeze ceva, să revendice ceva, să protesteze 
faţă de ceva, să nu fie singur, să fie cu alţii afară, sub cerul liber. 
Convoaiele ce se scurgeau de pe bulevardul Saint-Germain sau 
din Piaţa Republicii, îndreptându-se spre Bastilia, îl fascinau. 


Mulțimea în marş, scandând sloganuri, era pentru el imaginea 
Europei şi a istoriei acesteia. Europa e un Marş Grandios. Un 
Marş din revoluţie în revoluţie, din bătălie în bătălie, mereu 
înainte. 

Aş putea spune asta şi altfel: Franz socotea ireală viaţa sa 
între cărţi. Aspira la viaţa reală, la contactul cu alte fiinţe 
omeneşti, care să înainteze cot la cot cu el, tânjea după 
strigătele lor entuziaste. Nu-şi dădea seama că ceea ce 
considera el a fi ireal (munca lui în izolarea bibliotecilor) era 
viaţa sa reală, în timp ce coloanele de demonstranți, care 
pentru el însemnau realitatea, nu erau altceva decât un 
spectacol, un dans, o serbare, cu alte cuvinte: un vis. 

În anii studenţiei, Sabina a locuit într-un campus universitar. 
De 1 Mai, toată lumea era obligată să se adune, din primele ore 
ale dimineţii, în locurile de încolonare a demonstranţilor. Ca să 
nu lipsească nimeni, nişte studenţi-activişti, cu retribuţie, 
verificau dacă toţi locatarii căminului au părăsit clădirea, în 
asemenea momente Sabina se ducea să se ascundă la toaletă, 
şi nu revenea în cameră decât atunci când toată lumea era de 
mult plecată. Era o linişte cum nu mai cunoscuse vreodată. De 
departe răzbeau până la ea, în surdină, acordurile unui marş. 
Avea senzaţia că stătea ascunsă într-un ghioc şi auzea, din 
depărtare, vuietul talazurilor învolburate ale unei lumi ostile. 

La un an sau doi după ce părăsise Cehia, se afla, cu totul 
întâmplător, la Paris, exact în ziua comemorării invaziei ruseşti. 
În ziua aceea avea loc o manifestaţie de protest, şi ea nu se 
putea abţine să nu participe la această demonstraţie. Tinerii 
francezi agitau în aer pumnii strânşi, şi strigau lozinci împotriva 
imperialismului sovietic. Îi plăceau aceste lozinci, dar, deodată, 
constată cu surprindere că ea nu era în stare să le strige în cor 
cu ceilalţi. Nu reuşea să reziste în coloană mai mult de câteva 
minute. 

Le destăinui această experienţă unor prieteni francezi. Aceştia 
se minunară: „Vasăzică tu nu vrei să lupti împotriva ocupaţiei 
ţării tale?” Voia să le spună că în spatele comunismului, al 
fascismului, al tuturor ocupaţiilor şi invaziilor se ascunde un rău 
mai fundamental şi mai universal; imaginea acestui rău era 
pentru ea coloana în marş a oamenilor care defilează cu braţul 
ridicat şi strigă, la unison, aceleaşi silabe. Dar îşi dădea seama 
că nu ştia cum să le explice acest lucru. Se simţea stânjenită, şi 


preferă să schimbe subiectul. 
Frumusețea New York-ului 


Se plimbau prin New York, ceasuri în şir, fără întrerupere; 
spectacolul se schimba la tot pasul, de parcă ar fi mers pe o 
potecă întortocheată într-un fascinant peisaj muntos: un tânăr 
se ruga îngenuncheat în mijlocul trotuarului, la câţiva paşi de el, 
o frumoasă negresă moţăia sprijinită de un copac; un bărbat în 
costum închis traversa strada, dirijând, cu mişcări grandioase, o 
orchestră invizibilă; apa susura în havuzul unei fântâni 
arteziene, în jurul căreia şedeau nişte zidari şi luau masa de 
prânz. Nişte scări metalice escaladau fațadele unor case urâte 
din cărămidă roşie, iar aceste case erau atât de urâte, încât 
deveneau frumoase în vecinătatea unui uriaş zgârie-nori din 
sticlă, în spatele căruia se înălța un alt zgârie-nori, pe al cărui 
acoperiş era construit un mic palat arăbesc cu turnuri, cu galerii 
şi coloane aurite. 

Se gândea la pânzele ei: şi în ele se întâlneau lucruri ce nu se 
potriveau unul cu altul: un şantier de construcţie a unei uzine 
siderurgice, şi în spatele lui o lampă cu gaz; sau o altă lampă, al 
cărei abajur desuet, din sticlă pictată, exploda în ciobim 
mărunte ce plutesc uşor deasupra unui peisaj mocirlos, 
întristător. 

Franz: „în Europa frumosul a avut întotdeauna un caracter 
internaţional. S-au regăsit în el, întotdeauna, o orientare 
estetică şi un plan de lungă durată. A fost nevoie de secole 
întregi pentru a înălța, potrivit acestui plan, o catedrală gotică 
sau un oraş în stilul Renaşterii. Frumuseţea New York-ului are o 
origine cu totul diferită. E o frumuseţe neintenţionată. S-a 
născut fără o premeditare omenească, aşa cum se naşte o 
peşteră de stalactite. Nişte forme, hidoase din faşă, se regăsesc, 
la întâmplare, fără un plan anume, în nişte vecinătăţi atât de 
nepotrivite încât, pe neaşteptate, ajung să strălucească, pur şi 
simplu, ca o poezie magică.” 

Sabina: „Frumuseţea neintenţionată. Bineînţeles. S-ar putea 
spune însă şi aşa: frumuseţe din eroare, înaintea dispariţiei 
totale de pe faţa pământului, frumuseţea va mai exista câteva 
clipe, ca o eroare. Frumuseţea ca eroare e ultimul stadiu al 
istoriei frumuseţii.” 


Se gândea la primul ei tablou, într-adevăr reuşit; culoarea 
roşie se prelinsese pe pânză dintr-o eroare. Da. Tablourile ei se 
întemeiau pe frumuseţea erorii, iar New York-ul era patria 
secretă şi adevărată a picturii. 

Franz: „S-ar putea ca frumuseţea neintenţionată a New York- 
ului să fie mult mai bogată şi mult mai variată decât frumuseţea 
prea austeră şi prea elaborată, născută dintr-un proiect 
omenesc. Dar asta nu mai este o frumuseţe europeană. E o 
lume străină.” 

Cum aşa?! Există totuşi un lucru asupra căruia sunt amândoi 
de acord?! 

Nu. Chiar şi aici găsim o diferenţă. Straniul frumuseţii 
newyorkeze o atrage nebuneşte pe Sabina. Pe Franz îl 
fascinează, dar, în acelaşi timp, îl înspăimântă, trezind în el 
nostalgia Europei. 


Patria Sabinei 


Sabina înţelege reticenţa lui în privinţa Americii. Franz e 
întruchiparea Europei: mama lui se trăgea dintr-o familie 
vieneză, tatăl era francez, iar el este elveţian. 

La rândul său, Franz admiră patria Sabinei. Când îi vorbeşte 
despre ţara ei şi despre prietenii din Cehia, şi aude cuvintele: 
închisori, persecuții, tancuri pe străzi, emigrație, fluturaşi, 
literatură interzisă, expoziţii interzise, e cuprins de un ciudat 
sentiment de invidie, asociată cu nostalgia. 

li mărturiseşte Sabinei: „într-o zi, un filosof a scris despre 
mine că tot ce spun nu sunt decât speculaţii nedemonstrabile şi, 
în final, m-a calificat drept «un Socrate aproape neverosimil». M- 
am simţit umilit, din cale-afară, şi i-am răspuns pe un ton furios. 
Imaginează-ţi că acest episod caraghios e cel mai grav conflict 
pe care l-am trăit vreodată! Viaţa mea a atins acolo culmea 
posibilităţilor mele dramatice. Noi doi trăim pe scări diferite. Tu 
ai intrat în viaţa mea ca Gulliver în ţara piticilor.” 

Sabina protestează. După ea, conflictele, dramele, tragediile 
nu înseamnă absolut nimic, n-au nici o valoare şi nu merită nici 
respectul, nici admiraţia cuiva. Singurul lucru de invidiat la 
Franz este munca pe care şi-o poate îndeplini în linişte şi pace. 

Franz clătină din cap: „într-o societate bogată, oamenii n-au 
nevoie să muncească din greu cu braţele şi se pot consacra unei 


activităţi intelectuale. În aceste ţări apar tot mai multe 
universităţi, şi tot mai mulţi studenţi. Ca să absolve o facultate, 
studenţii sunt nevoiţi să-şi găsească singuri subiectele lucrărilor 
de diplomă. Subiectele simt cu nemiluita, fiindcă se pot face 
disertaţii despre orice pe lumea asta. 

Filele de hârtie înnegrite se îngrămădesc în rafturile 
bibliotecilor ce sunt mai triste decât cimitirele, nefiind vizitate 
de nimeni, nici măcar de Sărbătoarea tuturor sfinţilor. Cultura 
dispare într-o multitudine de producţii, într-o avalanşă de fraze, 
în dementa cantităţii. Crede-mă, o singură carte interzisă în ţara 
ta de origine înseamnă infinit mai mult decât milioanele de 
cuvinte pe care le scuipă universităţile noastre.” 

În felul acesta ar putea fi înţeleasă slăbiciunea lui Franz 
pentru toate revoluțiile. Cândva, a simpatizat cu Cuba, apoi cu 
China, ca, în cele din urmă, dezgustat de cruzimea regimului din 
aceste ţări, să se împace, melancolic, cu gândul că nu-i mai 
rămânea decât acest ocean al cuvintelor care n-au nici o 
greutate şi nu reprezintă viaţa. Deveni profesor la Geneva (unde 
nu-i loc de manifestații) şi, cu un soi de abnegaţie (într-o 
însingurare fără femei şi fără coloane de demonstranți), a 
publicat câteva lucrări ştiinţifice care s-au bucurat de un succes 
remarcabil. Apoi, într-o zi, s-a ivit Sabina, ca o arătare; venea 
dintr-o ţară unde iluziile revoluţionare se ofiliseră de mult, dar 
unde domnea ceea ce admira el cel mai mult la revoluţii: viaţa 
ce se desfăşoară pe scara grandioasă a riscului, a curajului şi a 
amenințării iminente a morţii. Sabina îi inspira încredere în 
măreţia destinului omenesc. Şi era cu atât mai frumoasă, cu cât 
în spatele siluetei sale se întrezărea drama dureroasă a ţării 
sale. 

Dar, vai! Sabinei nu-i place această dramă. Cuvintele: 
închisori, persecuții, cărţi interzise, ocupaţie, care blindate sunt 
pentru ea cuvinte urâte, lipsite de orice parfum romantic. 
Singurul cuvânt ce răsună plăcut în urechea ei, ca o amintire 
nostalgică despre ţara ei, e cuvântul „cimitir.” 


Cimitirul 
Cimitirele Boemiei se aseamănă cu nişte grădini. Mormintele 


sunt acoperite cu gazon şi flori de toate culorile. Mormintele 
modeste se pierd în verdele frunzişului din preajma lor. Seara, 


cimitirul e plin de lumânărele aprinse, lăsând impresia că morţii 
organizează un bal pentru copii. Da, un bal pentru copii, căci 
morţii şi copiii sunt la fel de nevinovaţi. În ciuda faptului că viaţa 
era cumplit de grea, la cimitir domnea întotdeauna liniştea şi 
pacea. Chiar şi în timpul războiului, sub Hitler, sub Stalin, sub 
toate ocupațiile. Când se simţea copleşită de tristeţe, se urca în 
maşină şi pleca departe de Praga, spre a se plimba într-unul din 
cimitirele sale preferate. Aceste cimitire rurale, pe fundalul 
albastru al colinelor înconjurătoare, erau frumoase ca un cântec 
de leagăn. 

Pentru Franz, cimitirul nu-i decât un depozit hidos, de pietriş 
şi oseminte omeneşti. 


6 


— N-aş merge cu maşina niciodată. Nici în ruptul capului! Mi-e 
teamă de accidente! Chiar dacă nu mori, rămâi traumatizat tot 
restul vieţii! spunea sculptorul, ţinându-şi, fără voia lui, 
arătătorul, pe care nu lipsise mult să şi-l reteze în timp ce 
cioplea o statuie de lemn. Printr-un miracol, medicii reuşiseră să 
i-l salveze. 

— Da’ de unde! interveni, cu vocea-i cristalină, Marie-Claude, 
într-o dispoziţie de zile mari. Eu am avut un accident şi totul a 
fost minunat! Nu m-am simţit niciodată mai bine ca la spital! Nu 
puteam închide ochii şi citeam non-stop, ziua şi noaptea. 

Toţi se uitau la ea cu uimire, şi se citea pe faţa ei că uimirea 
lor avea darul s-o ungă la inimă. În sufletul lui Franz (care ştia că 
după amintitul accident soţia lui fusese foarte deprimată şi nu 
mai contenea să se văicărească), dezgustul se îmbina cu un soi 
de admiraţie (darul ei de a metamorfoza tot ceea ce trăise 
demonstra o vitalitate impunătoare, demnă de respectul oricui). 

Marie-Claude continuă: 

— Acolo, la spital, am început să clasez cărţile în două 
categorii: nocturne şi diurne. Intr-adevăr, există cărţi de zi şi 
cărţi ce nu pot fi citite decât noaptea. 

Toată lumea o privea cu o uimire admirativă, numai 
sculptorul, care-şi ţinea mereu degetul salvat, era cu faţa 
încruntată din pricina unei amintiri neplăcute. 

Marie-Claude se întoarse spre el: 

— In ce categorie l-ai încadra tu pe Stendhal? 


Sculptorul nu asculta şi strângea din umeri descumpănit. Un 
critic de artă, aflat în picioare lângă el, ţinu să declare că, după 
părerea lui, Stendhal e o lectură de noapte. 

Marie-Claude răsuci din cap şi spuse cu voce tare: 

— Da’ de unde! Te înşeli! Te înşeli! Nici vorbă de aşa ceva! 
Stendhal e un autor nocturn! 

Franz urmărea foarte distrat discuţia despre arta nocturnă şi 
diurnă, gândul lui fiind acaparat doar de clipa în care Sabina 
avea să-şi facă apariţia în sală. Se gândiseră amândoi, preţ de 
câteva zile, dacă trebuia sau nu să accepte invitaţia la acest 
cockteil, oferit de Marie-Claude în onoarea tuturor pictorilor şi 
sculptorilor care expuneau în galeria sa particulară. Din ziua 
când îl cunoscuse pe Franz, Sabina o evita pe soţia sa. Dar, de 
teamă să nu se trădeze, căzură în cele din urmă de acord că ar 
fi mai firesc şi mai puţin suspect dacă ar veni. 

Aruncând mereu priviri discrete spre intrare, observă că, în 
celălalt capăt al salonului, perora, neobosită, vocea fiicei sale de 
optsprezece ani, Marie-Anne. Părăsi grupul în care oficia soţia, şi 
se apropie de cercul dominat de fiica sa. O persoană era 
instalată într-un fotoliu, altele stăteau în picioare, Marie-Anne 
stătea jos. Franz era sigur că, la extremitatea opusă a salonului, 
Marie-Claude avea să se aşeze şi ea, la rândul ei, pe covor. La 
vremea aceea a te aşeza pe jos în faţa invitaţilor era un gest ce 
sugera naturaleţea, dezinvoltura, spiritul progresist, sociabil şi 
parizian. Marie-Claude punea atâta pasiune în faptul de a se 
aşeza pe jos, oriunde, încât Franz adeseori se temea să n-o 
găsească aşezată aşa în magazinul în care se ducea să-şi 
cumpere ţigări. 

— La ce lucraţi acum, maestre Alan? îl întrebă Marie-Anne pe 
bărbatul la ale cărui picioare se aşezase. 

Alan, naiv şi cinstit, voi să-i răspundă cu sinceritate fiicei 
proprietarei acestei galerii, în care i se oferise prilejul să-şi 
expună lucrările. Începu prin a-i explica noua sa manieră de a 
picta, care combina fotografia cu pictura în ulei. Dar abia 
apucase să rostească trei fraze, când Marie-Anne scoase un 
fluierat prelung. Pictorul vorbea încet şi concentrat şi nu auzise 
fluieratul ei. 

— Poţi să-mi spui de ce fluieri? o întrebă Franz în şoaptă. 

— Fiindcă detest discuţiile politice, replică fiica în gura mare. 

Într-adevăr, doi bărbaţi ce stăteau în picioare, în acelaşi grup, 


vorbeau despre apropiatele alegeri din Franţa. Marie-Anne, care 
se simţea obligată să conducă sindrofia, îi întrebă pe cei doi 
bărbaţi dacă aveau de gând să se ducă săptămâna viitoare la 
Grand-Thââtre, unde o trupă lirică italiană urma să interpreteze 
o operă de Rossini. În acest timp, Alan, pictorul, se străduia să 
găsească formulări din ce în ce mai precise pentru a explica 
noua sa manieră de a picta, iar Franz se ruşina de atitudinea 
fiicei sale. Ca s-o facă să tacă, spuse cu voce tare că el se 
plictiseşte de moarte la spectacolele de operă. 

— Eşti de-a dreptul îngrozitor! Habar n-ai de nimic! ripostă 
Marie-Anne, încercând să se ridice, ca să-i ardă tăticului un 
pumn zdravăn în burtă. Interpretul principal e frumos! E nespus 
de frumos! L-am văzut de două ori, m-am îndrăgostit de el, şi de 
atunci îl iubesc la nebunie! 

Franz constată cu mâhnire că fiica semăna cumplit de mult cu 
maică-sa. De ce nu-i semăna lui?! Nu era nimic de făcut; n-avea 
cum să-i semene, şi pace. O auzise de nenumărate ori pe Marie- 
Claude declarând că-i îndrăgostită de cutare sau cutare pictor, 
de cutare cântăreţ sau scriitor, de cutare om politic, iar o dată 
chiar de un ciclist de performanţă. Fireşte, asta nu era decât o 
retorică a dineurilor şi cocteilurilor mondene, dar, uneori, îşi 
aducea aminte că, în urmă cu douăzeci de ani, îi spusese exact 
acelaşi lucru despre el, ameninţându-l, în acelaşi timp, cu 
sinuciderea. 

Exact în clipa aceea îşi făcu apariţia în salon Sabina. Marie- 
Claude o zări şi porni numaidecât în întâmpinarea ei. Anne- 
Marie conducea mai departe o discuţie despre Rossini, dar Franz 
n-avea urechi pentru aşa ceva, fiind interesat în momentul acela 
doar de convorbirea dintre cele două femei. După câteva fraze 
de politeţe şi bun venit, Marie-Claude apucă pandantivul de 
ceramică ce atârna de gâtul Sabinei şi spuse cu o voce 
puternică, vrând, desigur, să fie auzită de toată lumea: 

— Ce-i asta? Nu-mi place! E oribil! 

Pe Franz îi captivă această frază. Nu fusese rostită pe un tem 
agresiv, dimpotrivă, râsul zgomotos, ce i-a urmat, era de natură 
să scoată la iveală faptul că respingerea pandantivului nu 
schimba cu nimic sentimentul de prietenie al amfitrioanei faţă 
de pictoriţă, dar, oricum, era o frază ce contrazicea tonul 
obişnuit cu care Marie-Claude se adresa celorlalţi. 

— E făcut de mâna mea, spuse Sabina. 


— E oribil, crede-mă, repetă cu voce tare Marie-Claude. Ţi-o 
spun cu toată sinceritatea. N-ar trebui să-l porţi. 

Franz ştia că pe soţia lui n-o interesa, câtuşi de puţin, dacă o 
bijuterie era urâtă sau frumoasă. Urât era pentru ea ceea ce 
voia să vadă că-i urât, iar frumos ceea ce voia să vadă că-i 
frumos. Bijuteriile prietenilor erau frumoase a priori şi, chiar 
dacă le găsea urâte, ascundea cu grijă acest lucru, căci 
linguşitul devenise, de multă vreme, a doua sa natură. 

Se pune deci întrebarea: de ce s-a decis ea să găsească urâtă 
bijuteria pe care Sabina o făcuse cu mâna ei? 

Pentru Franz, povestea deveni, pe loc, cât se poate de clară: 
Marie-Claude a declarat că bijuteria Sabinei era urâtă pentru 
simplul fapt că-şi putea permite acest lucru. 

Mai precis: Marie-Claude a declarat că bijuteria Sabinei era 
urâtă pentru a scoate în evidenţă faptul că-şi poate permite să-i 
spună Sabinei că bijuteria ei era urâtă. 

Cu un an în urmă, expoziţia Sabinei nu s-a bucurat de un 
succes aparte, şi Marie-Claude nu ţinea prea mult să-i câştige 
simpatia. În schimb, Sabina, avea toate motivele s-o câştige pe 
Marie-Claude de partea sa. Atitudinea ei nu lasă însă să se 
întrevadă acest lucru. 

Da, Franz vedea totul, cât se poate de limpede. Marie-Claude 
a profitat de ocazie, spre a-i demonstra Sabinei (şi celorlalţi) 
care era adevăratul raport de forţă dintre ele. 


7 
MIC LEXIC DE CUVINTE NEÎNŢELESE (SFÂRŞIT) 
Biserica veche din Amsterdam 


Într-o parte se înşiră casele, prin ale căror ferestre mari de la 
parter, ce aduc cu vitrinele unor magazine, se văd odăiţele mici 
ale curvelor. Acestea, îmbrăcate sumar, în chiloţi şi sutien, stau 
lipite de geam, instalate în nişte fotolii garnisite cu perne. 
Privindu-le, îţi vin în minte nişte pisici uriaşe, plictisindu-se de 
moarte. Cealaltă parte a străzii e ocupată de o gigantică biserică 
gotică, din secolul al paisprezecelea. 

Între lumea curvelor şi lumea Domnului se întinde, ca un 
fluviu ce separă două regate, un miros înţepător de urină. 


În interiorul bisericii n-au mai rămas din vechiul stil gotic 
decât pereţii înalţi şi groşi, coloanele, bolta şi ferestrele. Pe 
pereţi nu se află nicio pictură, nicăieri nu se vede o statuie. 
Biserica e pustie ca o sală de gimnastică. Tot ce se poate vedea 
simt nişte rânduri de scaune alcătuind un pătrat mare în mijlocul 
lăcaşului în jurul ţinui podium miniatural pe care se înalţă 
măsuţa predicatorului. In spatele scaunelor se aflau nişte boxe 
de lemn; simt lojele rezervate familiilor cetăţenilor bogaţi. 

Scaunele şi lojele sunt etalate aici, fără a se ţine seama, 
câtuşi de puţin, de configuraţia zidurilor şi de plasamentul 
coloanelor, vrând parcă să-şi manifeste indiferența şi disprețul 
lor faţă de arhitectura gotică. Cu secole în urmă, credinţa 
calvinistă a transformat biserica într-un simplu hangar, neavând 
altă funcţie decât aceea de a feri rugăciunea credincioşilor de 
ploaie şi zăpadă. 

Franz era fascinat: prin această sală uriaşă a trecut Marele 
Marş al istoriei. 

Sabina îşi aminti că după lovitura de stat a comuniştilor din 
1948, toate castelele din Cehia au fost naţionalizate şi 
transformate în centre de învăţământ pentru ucenici, în cămine 
de bătrâni, dar şi în grajduri pentru creşterea vitelor. Vizitase, o 
dată, o asemenea crescătorie: în zidurile cu stucaturi erau 
înfipte nişte cârlige mari cu inele metalice, de care erau legate 
nişte vad ce priveau visătoare prin ferestre, spre parcul 
castelului, unde alergau, de colo-colo, cârduri de găini. 

— Pustietatea asta mă fascinează, începu Franz. Oamenii 
adună altare, statui, tablouri, scaune, covoare, cărţi, ca pe urmă 
să vină acea clipă a bucuriei eliberatoare, când mătură toate 
astea, aşa cum se mătură firimiturile şi resturile de pe masă. Îţi 
poţi imagina măturoiul lui Hercule, care a măturat această 
biserică? 

Sabina îi arătă o lojă de lemn şi spuse: 

— Săracii stăteau în picioare, iar bogaţii se lăfăiau în loje. Dar 
exista ceva ce-i unea pe bancheri şi sărântoci: ura faţă de 
frumos. 

— Ce este frumosul? întrebă Franz şi în minte îi veni, pe 
neaşteptate, vernisajul unei expoziţii recente, la care fusese 
nevoit să participe alături de soţia sa: vanitatea fără de margini 
a discursurilor şi a vorbelor-goale, vanitatea culturii, vanitatea 
artei. 


Când lucra, ca studentă, pe un şantier al tineretului şi sufletul 
ei era otrăvit de acordurile vesele ale fanfarelor ce nu mai 
conteneau să ţâşnească din megafoanele urlătoare, Sabina şi-a 
încălecat motocicleta şi a plecat departe, evadând din vacarmul 
lor. Străbătuse kilometri de pădure şi se opri într-un sătuc 
necunoscut, ce se pierdea printre colinele împădurite, îşi sprijini 
motocicleta de zidul bisericii şi intră tocmai în clipa când se 
săvârşea serviciul divin. La vremea aceea, religia era 
persecutată de regimul comunist şi majoritatea oamenilor 
evitau bisericile. Pe bănci nu se vedeau decât nişte bătrâni, 
cărora nu le era teamă de regim. Aceştia nu se temeau decât de 
moarte. 

Preotul rostea, cu o voce melodioasă, câte o frază pe care 
credincioşii o repetau în cor. Erau litaniile. Aceleaşi cuvinte 
reveneau mereu, aidoma unui pelerin ce nu-şi poate dezlipi ochii 
de peisaj, sau unor fiinţe omeneşti ce nu se pot despărţi de 
viaţă. Sabina se aşeză pe o bancă în fundul bisericii; din când în 
când închidea ochii, doar pentru a auzi acea muzică a cuvintelor 
şi, când îi deschidea, vedea deasupra ei bolta vopsită în albastru 
şi, pe această boltă, nişte stele mari, aurii. Era de-a dreptul 
fermecată. 

Ceea ce întâlnise ea, pe neaşteptate, în această biserică, nu 
era Dumnezeu, ci frumosul. În acelaşi timp, ştia prea bine că 
această biserică şi litaniile pe care le ascultase nu erau 
frumoase în sine, ci datorită vecinătăţii lor imateriale cu 
şantierul tineretului, unde îşi petrecea zile întregi în vacarmul 
asurzitor al fanfarelor. 

Slujba era frumoasă, fiindcă îi apăruse, ca din senin şi tainic, 
ca o lume trădată. 

Din ziua aceea ştia că frumuseţea e o lume trădată, pe care o 
putea descoperi doar atunci când persecutorii ei o uitau undeva, 
din greşeală. Frumuseţea se ascundea în spatele decorului 
manifestaţiei de 1 Mai. Dacă vrem s-o găsim, trebuie să sfâşiem 
pânza decorului. 

— E pentru prima oară când mă fascinează o biserică, spune 
Franz. 

Nu erau nici protestantismul, nici asceza cele care stârneau în 
el entuziasmul. Era altceva, ceva foarte personal, despre care 
nu se încumeta să-i vorbească Sabinei. Avea senzaţia că aude 
un glas care-l îndemna să apuce măturoiul lui Hercule şi să 


măture din viaţa sa vernisajele lui Marie-Claude, cântăreții 
Mariei-Anne, congresele şi simpozioanele, discursurile deşarte, 
cuvintele  deşarte. Uriaşul spaţiu pustiu al bisericii din 
Amsterdam i se părea a fi imaginea propriei sale eliberări. 


Forța 


În patul unuia dintre numeroasele hoteluri în care făceau 
dragoste, Sabina se amuză jucându-se cu braţele lui Franz: 

— Ai o musculatură nemaipomenită, spuse ea. 

Franz se bucură auzind aceste laude. Cobori din pat, şi, 
apucând de jos piciorul unui scaun greu, din lemn de stejar, 
începu să-l ridice cu încetinitorul. In acest timp îi spunea 
Sabinei: 

— Vezi, nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic, aş putea să te 
apăr în orice situaţie. Pe vremuri, am practicat judoul de 
performanţă. Izbuti să întindă braţul la verticală, fără să scape 
scaunul din mână, şi Sabina îi spuse: 

— E o plăcere să te ştii puternic... 

Dar în adâncul sufletului ei mai adăugă următoarele: Franz e 
puternic, dar puterea lui se îndreaptă doar spre exterior. În faţa 
oamenilor în preajma cărora trăieşte, pe care-i iubeşte, e slab. 
Slăbiciunea lui Franz se numeşte bunătate. Franz n-ar fi în stare 
să-i poruncească niciodată. Nu i-ar porunci niciodată, aşa cum îi 
poruncea Tomas, odinioară, să aşeze oglinda pe jos şi să umble 
pe ea încolo şi încoace, în pielea goală. Nu fiindcă ar fi lipsit de 
senzualitate, ci fiindcă-i lipseşte forţa de a porunci. Simt lucruri 
ce nu pot fi înfăptuite altfel decât prin violenţă. Dragostea 
trupească e de neînchipuit fără violenţă... 

Sabina îl urmărea pe Franz cum se plimba prin cameră cu 
scaunul ridicat sus de tot; spectacolul i se părea grotesc şi avea 
darul să stârnească în ea un ciudat sentiment de tristeţe. 

Franz lăsă scaunul din mână şi se aşeză pe el cu faţa 
îndreptată spre Sabina. 

— N-aş putea spune că-mi displace să fiu puternic, începu el, 
dar la ce-mi foloseşte această musculatură, la Geneva? O port 
ca pe un ornament. Aşa cum îşi poartă păunul penajul înfoiat. 
De când mă ştiu, nu m-am bătut cu nimeni şi n-am mutat fălcile 
nimănui. 

Sabina îşi continua reflecţiile sale melancolice. Şi dacă ar 


avea lângă ea un bărbat care i-ar porunci? Care ar vrea s-o 
domine? Cât timp l-ar suporta? Nici cinci minute! De unde 
reieşea că nici un bărbat nu era bun pentru ea. Nici puternic, 
nici slab. 

— De ce nu-ţi foloseşti din când în când forţa împotriva mea? 
îl întrebă. 

— Pentru că a iubi înseamnă a renunţa la forţă, îi răspunse 
Franz, cu blândeţe în glas. 

Sabina îşi dădea seama de două lucruri: în primul rând, că 
această frază era frumoasă şi veridică, în al doilea rând, că, 
rostind această frază, Franz se descalifica în viaţa sa erotică. 


Viața în adevăr 


E o formulă folosită de Kafka în jurnalul său, într-una din 
scrisorile sale. Franz nu-şi mai aminteşte exact unde anume. E 
sedus de această formulă: ce înseamnă să trăieşti în adevăr? O 
definiţie negativă e uşor de găsit: înseamnă să nu minţi, să nu 
te ascunzi, să nu tăinuieşti nimic. De când a cunoscut-o pe 
Sabina, Franz trăieşte în minciună. Îi povesteşte soţiei sale 
despre congresul de la Amsterdam, despre conferințele de la 
Madrid, care n-au avut loc niciodată, şi se teme să meargă cu 
Sabina pe străzile Genevei. Îl amuză să se ascundă şi să mintă, 
fiindcă nu mai făcuse asta niciodată. Povestea îl tulbură şi-l 
gâdilă la inimă, ca pe un fruntaş al clasei care s-a hotărât, în 
sfârşit, să chiulească de la şcoală. 

Pentru Sabina, a trăi în adevăr, a nu minţi pe nimeni, nici pe 
sine, e posibil doar cu condiţia de a trăi fără public. Din clipa în 
care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm 
vrând-nevrând ochilor care ne privesc, şi nimic din ceea ce 
facem nu e autentic. A avea un public, a te gândi la acest public 
înseamnă a trăi în minciună. Sabina dispreţuieşte literatura în 
care autorul dezvăluie toate intimităţile sale şi ale prietenilor 
săi. Cel ce-şi pierde intimitatea pierde tot. lar cel ce renunţă la 
ea de bunăvoie e un monstru. De aceea, Sabina nu suferă, 
câtuşi de puţin, că-şi tăinuieşte iubirea. Dimpotrivă, numai aşa 
poate să trăiască „în adevăr”. 

In schimb, Franz e încredinţat că în separarea vieţii între 
domeniul privat şi domeniul public se află izvorul tuturor 
minciunilor. Pentru el, „a trăi în adevăr” înseamnă desfiinţarea 


barierei ce desparte viaţa intimă de viaţa publică. Citează cu 
plăcere fraza lui Andre Breton în care poetul spune că ar vrea să 
trăiască într-o casă de sticlă, în care nimic nu-i secret, şi care e 
deschisă tuturor privirilor. 

Auzind-o pe soţia sa spunându-i Sabinei: „Oribilă bijuterie”, şi- 
a dat seama că nu mai putea să continue viaţa în minciună. În 
momentul acela ar fi trebuit să-i ia apărarea Sabinei. Dacă nu o 
făcuse, asta se datorează numai faptului că se temea să nu 
trădeze dragostea lor ascunsă. 

A doua zi după cocteil trebuia să plece cu Sabina la Roma, să 
petreacă acolo împreună două zile. Cuvintele: „Oribilă bijuterie!” 
îi reveneau în minte fără încetare, iar pe soţia sa o vedea cu alţi 
ochi decât o văzuse până atunci. Nu mai era aceea pe care o 
cunoştea de-o viaţă. Agresivitatea ei invulnerabilă, zgomotoasă, 
dinamică îl uşura de povara bunătăţii pe care o purtase, cu 
răbdare, de-a lungul celor douăzeci de ani de viaţă conjugală. Işi 
aminti de spaţiul imens al interiorului bisericii din Amsterdam, şi 
se simţi din nou copleşit de acel straniu şi neînțeles entuziasm, 
pe care-l stârnea în sufletul lui pustietatea acestui spaţiu. 

Îşi făcea valiza, când Marie-Claude veni spre el din camera 
alăturată; îi vorbi despre invitaţii din ziua precedentă, aprobând 
energic unele opinii pe care le auzise de la aceştia şi 
condamnând, cu vehemenţă, altele, pe un ton batjocoritor. 

Franz o privi îndelung, apoi spuse: 

— La Roma n-are loc nicio conferinţă. 

— Şi-atunci de ce pled? întrebă ea, cu nedumerire. 

— De nouă luni am o iubită şi nu vreau să mă întâlnesc cu ea 
la Geneva. De asta călătoresc atât de mult. M-am gândit că ar fi 
mai bine să fii în cunoştinţă de cauză. 

După ce rosti primele cuvinte se sperie; curajul iniţial începu 
să-l părăsească. Îşi răsuci capul într-o parte, evitând astfel să 
citească pe chipul ei disperarea pe care, credea el, aveau să i-o 
pricinuiască vorbele lui. 

După o scurtă pauză, îi fu dat să audă: 

— Da, ai dreptate, şi eu socot că ar fi mai bine să fiu în 
cunoştinţă de cauză. 

Vocea ei răsuna cu atâta fermitate, încât îl făcu pe Franz să-şi 
îndrepte din nou privirea spre ea; Marie-Claude nu părea că se 
prăbuşeşte. Dimpotrivă, era mereu aceeaşi femeie care spunea, 
cu glasu-i răsunător: „Oribilă bijuterie!” 


— Dacă tot ai avut curajul să mă anunţi că mă înşeli de nouă 
luni, ai putea să-mi spui şi cu dne? reluă ea. 

Îşi spusese întotdeauna că nu trebuia s-o jignească pe Marie- 
Claude, să nu-i facă vreun rău, că trebuia să respecte în ea 
femeia. Dar ce devenise femeia din ea? Cu alte cuvinte, ce 
devenise imaginea mamei sale pe care el o asocia cu soţia sa? 
Mama sa, mama sa tristă şi rănită, încălţată cu pantofi 
desperecheaţi, plecase din Marie-Claude, şi, cine ştie, poate nu 
plecase, fiindcă nu fusese niciodată în ea. 

— N-am nici un motiv s-o ascund, răspunse Franz. 

Dacă nu era rănită de infidelitatea lui, Franz era încredinţat că 
avea s-o rănească, fără doar şi poate, spunându-i cine e rivala 
ei. Pronunţă numele Sabinei, uitându-se fix în ochii ei. 

La puţin timp după aceea se întâlni cu Sabina la aeroport. 
Avionul prindea înălţime şi el se simţea din ce în ce mai uşurat, 
spunându-şi în sinea lui că, în sfârşit, după nouă luni, începea 
din nou să trăiască în adevăr. 


8 


Sabina avea senzaţia că Franz forţase uşa intimităţii sale, şi, 
prin deschizătura ei, vedea capul lui Marie-Claude, capul lui 
Marie-Anne, capul pictorului Alan şi al sculptorului care-şi ţinea 
mereu degetul salvat, capetele tuturor cunoscuţilor săi din 
Geneva, împotriva voinţei sale urma să devină rivala unei femei 
care n-o interesa, câtuşi de puţin. Franz va divorța şi ea va 
ocupa lângă el locul rămas liber pe largul pat conjugal. Toată 
lumea va urmări spectacolul, de aproape sau de departe, iar ea 
va fi obligată să joace această comedie în faţa tuturor; în loc să 
fie Sabina, va fi silită să interpreteze rolul Sabinei, şi să 
găsească, ea însăşi, maniera de a-l interpreta. Dragostea 
divulgată creşte în greutate şi va deveni o povară. Numai 
gândul la această situaţie făcea să i se încovoaie spinarea. 

Luau masa de seară într-un restaurant din Roma şi stropeau 
dumicatul cu o înghiţitură de vin. Sabina n-avea chef de vorbă. 

— Hai, spune drept, chiar nu eşti supărată? o întrebă Franz, 
dorind să spargă tăcerea. 

Îl asigură că nu e supărată, dar nu ştia dacă trebuia să se 
bucure sau nu. Se gândea la întâlnirea lor din vagonul de dormit 
al trenului de Amsterdam. Ar fi vrut în seara aceea să cadă în 


genunchi în faţa lui şi să-l roage s-o ţină lângă el cu forţa, să n-o 
mai lase să plece niciodată. Ar fi dorit în seara aceea să termine, 
o dată pentru totdeauna, cu această primejdioasă călătorie 
dintr-o trădare în alta. Dorea sincer să pună capăt acestei 
poveşti. 

Acum se străduia să-şi reprezinte, cu maximum de 
intensitate, dorinţa ei de atunci, s-o invoce, să se sprijine pe ea. 
În zadar, sentimentul dezgustului era mai puternic. 

Se întorceau la hotel pe străzile animate ale serii, în jurul lor, 
italienii exuberanţi vociferau, ţipau de zor, zbierau, gesticulau şi 
explodau în hohote de râs atât de zgomotoase, încât cei doi 
puteau să meargă liniştiţi unul lângă altul, fără să-şi vorbească, 
fără să audă propria lor tăcere. Apoi, Sabina zăbovi multă vreme 
în camera de baie, îmbăindu-se şi făcându-şi toaleta, în timp ce 
Franz o aştepta întins sub pătura largului pat matrimonial. Ca de 
obicei, o lămpiţă mică era aprinsă pe măsuţa de căpătâi. 

Revenind din camera de baie, Sabina răsuci comutatorul. Era 
pentru prima oară când proceda aşa. Franz ar fi trebuit să 
sesizeze gestul ei. Nu i-a acordat însă nicio atenţie, căci precum 
ştim, pentru el lumina era lipsită de orice importanţă. În timpul 
actului amoros îi plăcea să ţină ochii închişi. 

Dar tocmai din pricina acestor ochi închişi stinsese Sabina 
lampa. Nu mai voia să vadă, nici măcar o clipă, aceste pleoape 
încleştate. Ochii, spune proverbul, sunt fereastra sufletului. 
Trupul lui Franz, care se zbătea întotdeauna deasupra ei cu ochii 
închişi, era, pentru ea, un trup fără suflet. Aducea cu un pui de 
animal, încă nevăzător, care scoate nişte sunete jalnice şi 
neputincioase, fiindcă-i însetat. Cu musculatura sa superbă, 
Franz părea în timpul actului amoros un căţel uriaş ce se alăpta 
la sânul ei. Şi, într-adevăr, avea întotdeauna în gură un sfârc, de 
parcă ar fi supt de zor la sânul ei. Ideea că jos e bărbat în toată 
firea iar sus un sugar şi că ea se culcă aici cu un bebeluş 
necuvântător i se părea a fi la limita abjectului. Nu, nu voia să-l 
mai vadă niciodată zbătându-se cu disperare deasupra ei, şi nu-i 
va mai întinde niciodată sânul, aşa cum îl întinde căţeaua lăuză 
puiului ei - azi e pentru ultima oară, definitiv şi irevocabil!... 

Bineînţeles, ştia că decizia ei era o culme a injustiţiei, că 
Franz era cel mai bărbat dintre toţi bărbaţii pe care i-a avut 
vreodată, că era inteligent, că înţelegea arta ei, că era bun, 
cinstit, frumos, dar cu cât mai mult îşi dădea seama de acest 


lucru, cu atât mai mult o ispitea dorinţa de a viola această 
inteligenţă, această bunătate a sufletului, de a viola această 
forţă neputincioasă. 

Îl iubi în noaptea aceea cu mai multă ardoare decât oricând, 
excitată de conştiinţa că era pentru ultima oară. Îl iubea, dar cu 
gândul era de acum în altă parte. Auzea din nou sunând în 
depărtări trompeta de aur a trădării şi ştia că nu va fi în stare să 
reziste acestei chemări. | se părea că în faţa ei se mai deschide 
şi acum spaţiul imens al libertăţii şi întinderea lui nemărginită 
avea darul s-o tulbure şi s-o excite şi mai mult. Se iubea cu 
Franz ca o nebună, cu sălbăticie, cum nu se mai iubise cu el 
niciodată. 

Franz plângea cu suspine pe trupul ei şi era încredinţat că 
înţelege tot: în timpul cinei, Sabina tăcuse şi nu-i spusese nimic 
în legătură cu decizia lui; acum însă, îi răspundea voioasă, 
manifestându-şi bucuria, pasiunea, consimţământul, dorinţa ei 
de a trăi mereu alături de el. 

Se simţea ca un călăreț gonind nebunește într-un vid superb, 
într-un vid fără soţie, fără fiică, fără menaj, un vid superb, 
măturat de măturoiul lui Hercule - un vid superb, pe care-l 
împlinea cu dragostea lui. 

Se călăreau unul pe celălalt, gonind amândoi spre depărtările 
dorite. Amândoi erau ameţiţi de trădarea care-i eliberase. Franz 
o călărea pe Sabina, trădându-şi soţia, Sabina îi călărea pe 
Franz, trădându-l pe Franz. 


9 


Timp de douăzeci de ani o văzuse în soţia sa pe mama sa, o 
făptură slabă ce trebuia ocrotită; ideea aceasta era prea 
înrădăcinată în mintea lui, ca să se poată descotorosi de ea în 
două zile. Când se întoarse acasă, avea remuşcări; se temea că, 
după plecarea lui, Marie-Claude făcuse o criză şi putea s-o 
găsească acum copleşită de tristeţe. Răsuci, cu sfială, cheia în 
broască şi se îndreptă spre camera sa. Avu grijă să nu facă 
zgomot, şi îşi ciuli urechea: da, Marie-Claude era acasă. După 
câteva clipe de ezitare, se duse să-i dea bineţe, potrivit 
obiceiului încetățenit între ei. 

— Ai revenit aici? spuse ea, încruntându-şi sprâncenele, spre 
a simula surprinderea. 


„Unde ai fi vrut să mă duc?” îi venea să-i răspundă (cu sinceră 
mirare), dar se răzgândi şi nu spuse nimic. 

— Ca să fie dar, reluă Marie-Claude, eu, una, n-am nimic 
împotrivă, dacă vrei poţi să te muţi la ea imediat; nu văd în asta 
niciun inconvenient. 

Când îi mărturisise totul în ziua plecării, n-avea un plan precis. 
Era pregătit să discute cu ea la întoarcere, în termeni foarte 
amicali, dornic să rezolve lucrurile în aşa fel încât să n-o supere 
cu nimic. Nu prevăzuse că ea va insista, cerându-i, cu o 
perseverenţă glacială, s-o părăsească imediat. 

În ciuda faptului că această atitudine era de natură să 
simplifice lucrurile, se simţi dezamăgit. Toată viaţa se temuse să 
n-o rănească, şi acesta era unicul motiv de a-şi impune 
disciplina voluntară a unei monogamii prosteşti şi agasante. Ca 
acum, după douăzeci de ani de căsnicie, să constate, cu 
surprindere, că menajamentele lui fuseseră absolut inutile, şi el 
se lipsise de alte femei din cauza unei neînţelegeri! 

Îşi ţinu cursul de după-amiază şi, părăsind universitatea, se 
duse direct la Sabina. Voia să-i ceară permisiunea de a rămâne 
peste noapte la ea. Sună, dar nu-i deschise nimeni. Cobori, intră 
în cafeneaua de peste drum şi se aşeză la o masă, de unde privi 
mult timp spre intrarea imobilului în care locuia Sabina. 

Timpul trecea, se înserase de-a binelea, şi el nu ştia ce să 
facă. Toată viaţa dormise în acelaşi pat cu Marie-Claude. Dacă s- 
ar întoarce acum acasă, ar trebui să se întindă lângă ea, cum 
făcea înainte. Fireşte, ar putea să-şi facă patul pe canapeaua 
din camera alăturată. Dar n-ar fi oare ăsta un gest prea 
ostentativ? N-ar putea să vadă în gestul lui o manifestare ostilă? 
Voia să rămână prieten cu soţia sa! Dar să meargă să doarmă în 
acelaşi pat cu ea nu mai era cu putinţă. Auzea, în sinea lui, 
glasul ei ironic, întrebându-l de ce nu preferă patul Sabinei. Aşa 
se face că, în cele din urmă, opta pentru o cameră de hotel. 

In ziua următoare, sună din nou, de dimineaţă până seara, la 
uşa Sabinei. In zadar. 

A treia zi, se duse să stea de vorbă cu intendenta imobilului. 
Aceasta nu ştia nimic; îi spuse să se intereseze la proprietara 
care-i închinase Sabinei atelierul de la mansardă. li telefonă, şi 
află de la ea că Sabina reziliase contractul cu două zile înainte, 
plătindu-i chiria pentru următoarele trei luni, aşa cum fusese 
prevăzut în amintitul contract. 


Câteva zile mai încercă s-o găsească pe Sabina acasă, până 
când descoperi uşa apartamentului ei deschisă şi, înăuntru, trei 
bărbaţi în salopetă albastră, care ridicau mobilierul şi tablourile, 
pentru a le încărca într-un autocamion ce staţiona în faţa casei, 
îi întrebă unde transportă mobilierul, îi spuseră că li se 
interzisese cu desăvârşire să comunice adresa. 

Era gata-gata să le strecoare în buzunar câteva bancnote ca 
să-i determine să-i divulge secretul, dar, deodată, simţi că n-are 
putere pentru aşa ceva. Era paralizat de atâta tristeţe. Nu 
înţelegea nimic, nu era în stare să găsească nicio explicaţie, ştia 
doar atât că se aştepta la acest deznodământ din clipa când o 
cunoscuse pe Sabina. Se întâmpla ceea ce trebuia să se 
întâmple. Franz nu se împotrivea. 

Îşi găsi un mic apartament în oraşul vechi. Trecu apoi pe la 
vechea sa locuinţă, într-un moment când era sigur că soţia şi 
fiica nu erau acasă, ca să-şi ia îmbrăcămintea şi câteva cărţi 
absolut necesare. Avu grijă să nu ia cu el nimic din ceea ce ar fi 
putut să-i lipsească lui Marie-Claude. 

Într-o zi o surprinse în spatele vitrinei unui salon de ceai. 
Şedea acolo la o masă cu încă două doamne şi, pe faţa ei, în 
care mimica exacerbată săpase de multă vreme numeroase 
riduri, se citea o însufleţire exuberantă. Doamnele o ascultau şi 
nu mai conteneau să râdă. Franz nu putea să-şi stăpânească 
gândul că vorbea despre el. Marie-Claude aflase, fără doar şi 
poate, că Sabina dispăruse din Geneva exact în momentul în 
care el se hotărâse să trăiască cu ea. Era, într-adevăr, o poveste 
comică! Nici nu e de mirare, îşi spunea în sinea lui, că ajunsese 
de râsul prietenilor soţiei sale. 

Se întoarse în noua sa locuinţă, de unde auzea, la toate orele, 
răsunând clopotele catedralei Saint-Pierre, în ziua aceea i se 
adusese o masă, pe care o comandase nu demult; uită de Marie- 
Claude şi de prietenele ei şi, pentru o clipă, uită şi de Sabina. Se 
aşeză la masă. Se bucura că o alesese el singur. Timp de 
douăzeci de ani trăise printre piese de mobilier pe care nu le 
alesese el. Marie-Claude se ocupa de toate. Era, de fapt, pentru 
prima oară când înceta să mai fie un băieţandru şi se simţea 
independent. A doua zi trebuia să-i vină un tâmplar, ca să-şi 
comande o bibliotecă. Îşi petrecuse câteva săptămâni 
desenându-i forma, dimensiunile şi amplasamentul. 

Atunci, pe neaşteptate, şi-a dat seama, cu mirare, că nu era 


nefericit. Prezenţa fizică a Sabinei conta mult mai puţin decât îşi 
închipuise. 

Ceea ce conta era firul de aur, firul magic pe care-l imprimase 
în viaţa lui şi de care nimeni nu va putea să-l păgubească 
vreodată. Înainte de a fi dispărut din orizontul lui, apucase să-i 
strecoare în mână măturoiul lui Hercule, cu care el măturase din 
existenţa sa tot ce-i displăcea. 

Această fericire inopinată, această linişte sufletească, această 
bucurie de libertate şi de viaţă nouă erau darul preţios pe care 
ea i-l lăsase. 

De altfel, Franz preferase întotdeauna irealul realului. Se 
simţea mai bine în coloanele de manifestanți (care, aşa cum am 
mai spus, simt doar spectacole de vis) decât în spatele catedrei 
de unde le ţinea cursuri studenţilor, după cum era mai fericit cu 
Sabina transformată în zeiţă invizibilă decât cu Sabina cu care 
călătorea prin lume şi pentru a cărei dragoste tremura la tot 
pasul, de teamă să n-o piardă. Ea îi dăruise neaşteptata 
libertate bărbatului solitar, ea îi încununase cu aura 
strălucitoare a seducţiei; devenea tot mai atrăgător pentru 
femei; curând, una dintre studentele sale se îndrăgosti de el. 

Şi astfel, ca din senin, într-un interval de timp incredibil de 
scurt, decorul vieţii sale se schimbă cu desăvârşire. Până nu 
demult, locuise într-un vast apartament burghez, cu servitoare, 
cu o fiică şi o soţie, şi iată-l, deodată, ocupând o garsonieră în 
oraşul vechi, unde îşi petrecea aproape toate nopţile cu 
brumoasa sa prietenă! Nu-i obligat să frecventeze cu ea 
hotelurile din lumea largă; pot face dragoste în apartamentul lui, 
în patul lui, în prezenţa cărţilor sale, şi a scrumierei sale aşezate 
pe măsuţa de căpătâi. 

Fata nu era nici urâtă, nici frumoasă, în schimb era mult mai 
tânără decât el! Şi-l admira pe Franz aşa cum o admirase Franz, 
până nu demult, pe Sabina. Povestea nu-i displăcea. Dimpotrivă. 
Şi dacă putea, eventual, să considere drept o uşoară 
retrogradare înlocuirea Sabinei cu o studentă cu ochelari, 
bunătatea lui avea grijă ca noua sa iubită să fie întâmpinată cu 
bucurie şi să-l facă să nutrească pentru ea acea dragoste 
paternă, pe care înainte n-avusese prilejul s-o satisfacă 
niciodată în deplinătatea ei, întrucât Marie-Anne nu se 
comportase ca o fiică adevărată, ci ca o a doua Marie-Claude. 

Intr-o zi se duse să-şi vadă soţia, şi-i spuse că ar vrea să se 


recăsătorească. 

Marie-Claude răsuri din cap, dezaprobator. 

— Dacă divorţăm, nu vei avea nimic de pierdut! Îţi las totul! 
reluă Franz. 

— Pe mine nu mă interesează averea, replică ea. 

— Şi atunci ce te interesează? 

— Dragostea. 

— Dragostea?! se minună Franz. 

— Dragostea e o luptă, răspunse Marie-Claude, zâmbind. O să 
mă lupt multă vreme pentru ea. Până la capăt. 

— Dragostea e o luptă?! Eu, imul, n-am niciun chef să lupt 
pentru ea, spuse Franz, şi plecă. 


10 


După patru ani petrecuţi la Geneva, Sabina locuia la Paris şi 
nu izbutea să-şi revină din melancolia sa. Dacă ar fi întrebat-o 
cineva ce i s-a întâmplat, n-ar fi fost în stare să găsească un 
răspuns. 

Drama unei vieţi poate fi exprimată întotdeauna prin 
metafora greutăţii apăsătoare. Obişnuim să spunem că ni s-a 
pus pe umeri o povară. Povara aceasta o suportăm sau n-o 
suportăm, ne încovoiem sub ea, ne luptăm cu ea, pierdem sau 
câştigăm. Dar, la drept vorbind, ce i se întâmplase Sabinei? 
Nimic. Părăsise un bărbat, fiindcă a vrut ea să-l părăsească. A 
urmărit-o el după aceea? l-a făcut mizerii? A încercat să se 
răzbune? Nicidecum. Drama ei nu era drama greutăţii, ci a 
uşurătăţii. Peste Sabina nu căzuse povara greutăţii, ci 
insuportabila uşurătate a fiinţei. 

Până aici, clipele trădării o exaltau şi o umpleau de bucurie, la 
gândul că în faţa ei se deschidea un nou drum şi la capătul 
acestuia o nouă aventură a trădării. Dar dacă, într-o bună zi, 
acest drum se va sfârşi? De trădat îţi poţi trăda părinţii, soţul, 
dragostea, ţara, dar ce-ţi mai rămâne de trădat atunci când nu 
mai ai nici părinţi, nici soţ, nici dragoste, nici ţară? 

Sabina simţea un vid în jurul ei. Să fi fost tocmai acest vid 
ţinta precisă a tuturor trădărilor? 

Fireşte, până aici n-apucase să-şi dea seama de acest lucru, şi 
e lesne de înţeles pentru ce: ţinta spre care se avântă omul e 
întotdeauna voalată. O tânără dornică să se mărite năzuieşte 


spre ceva ce nu cunoaşte cu desăvârşire. Tânărul însetat de 
glorie habar n-are ce-i gloria. Elementul care dă un sens 
comportamentului nostru ne este, întotdeauna, total 
necunoscut. Nici Sabina nu ştia ce anume se ascundea în 
spatele dorinţei sale de a trăda. Insuportabila uşurătate a fiinţei, 
aceasta să fi fost ţinta ei? După plecarea din Geneva, se 
apropiase foarte mult de ea. 

Se afla de trei ani la Paris, când primi o scrisoare din Cehia. O 
scrisoare de la fiul lui Tomas. Auzise vorbindu-se de ea, obținuse 
adresa ei şi i se adresa ca „celei mai apropiate prietene” a 
tatălui său. Îi anunţa moartea lui Tomas şi a Terezei. Potrivit 
celor spuse în scrisoare, cei doi îşi trăiseră ultimii ani într-un sat, 
unde Tomas lucrase ca şofer de camion. Se duceau adeseori 
într-un orăşel învecinat, unde-şi petreceau de fiecare dată 
noaptea într-un hotel modest de provincie. Şoseaua şerpuia 
printre coline şi, la o cotitură, camionul s-a răsturnat şi s-a 
prăvălit cu ei într-o prăpastie. Trupurile lor au fost zdrobite. 
Ulterior poliţia a constatat că frânele maşinii erau într-o stare 
deplorabilă. 

Ştirea aceasta avu darul s-o răscolească în asemenea hal, 
încât nu izbutea să-şi revină. Singurul fir care o mai lega de 
trecut se risipise. 

Potrivit vechiului său obicei, voia să se calmeze făcând o 
plimbare într-un cimitir. Cel mai apropiat era cimitirul 
Montparnasse, un cimitir alcătuit din nişte plăpânde căsuțe de 
piatră şi dintr-o seamă de capele miniaturale, ce se înalţă în 
preajma mormintelor. Sabina nu înţelegea de ce-şi doreau 
răposaţii să aibă deasupra lor aceste imitații de palate. Acest 
cimitir era vanitatea preschimbată în piatră. În loc să devină mai 
raţionali după moartea lor, locuitorii cimitirului erau mai proşti şi 
mai nesăbuiţi decât în timpul vieţii. Işi etalau importanţa pe 
mormintele lor. Aici nu se odihneau, întru veşnicie, părinţi, fraţi, 
fii sau bunicuţe, ci tot felul de notabilităţi şi funcţionari ai 
administraţiei de stat, persoane încărcate cu tot soiul de titluri şi 
onoruri; până şi un fost salariat al poştei îşi expunea aici, 
admiraţiei publice, rangul, gradul, poziţia şi importanţa sa 
socială - pe scurt, demnitatea sa. 

Mergând pe una dintre aleile cimitirului observă că, nu 
departe de ea, avea loc o înmormântare. Maestrul de ceremonii, 
cu braţele încărcate de flori, împărțea tuturor apropiaților şi 


prietenilor răposatului câte un fir. Îi întinse imul şi Sabinei, care 
se alătură cortegiului. Ocoliră multe statui şi monumente, până 
să ajungă în dreptul mormântului eliberat de piatra funerară. 
Sabina se aplecă asupra mormântului. Groapa era foarte 
adâncă. Lăsă să-i cadă din mână floarea, care pluti un timp, 
uşor, înscriind câteva spirale scurte, ca apoi să cadă vertiginos 
pe sicriu. Morminte atât de adânci nu există în Cehia. La Paris 
mormintele sunt atât de adânci, pe cât de înalte sunt casele. 
Privirea Sabinei căzu pe piatra funerară ce zăcea în dreptul 
mormântului. Această piatră avea darul s-o îngrozească, drept 
care îşi luă tălpăşiţa, grăbindu-se să ajungă cât mai repede 
acasă. 

Toată ziua fu obsedată de această piatră. De ce-o 
înspăimântase în asemenea hal? 

Găsi răspunsul. Din mormântul închis cu piatră, mortul nu mai 
poate ieşi niciodată. 

Dar, oricum ar fi, mortul tot nu mai iese din mormântul lui! Și- 
atunci, nu e totuna dacă-i acoperit cu piatră sau cu ţărână? 

Nu e totuna: dacă astupăm mormântul cu piatra înseamnă că 
nu vrem ca mortul să se mai întoarcă. Piatra: grea îi spune: 
„Rămâi acolo unde eşti!” 

Sabina îşi aminti de mormântul tatălui său. Peste sicriu, un 
strat gros de pământ, pe acest pământ cresc flori, se înalţă un 
arțar ce-şi răsfiră rădăcinile spre sicriu, şi putem spune că, prin 
aceste flori şi aceste rădăcini, mortul iese afară din mormânt. 
Dacă tatăl ei ar fi fost acoperit cu o piatră, n-ar mai fi putut să 
stea de vorbă cu el niciodată după moartea lui, niciodată n-ar 
mai fi putut să audă, în foşnetul frunzelor de arțar, vocea lui 
care o ierta. 

Cum o fi arătând cimitirul în care se odihneau Tereza şi 
Tomas? 

Şi din nou începu să se gândească la ei. Plecau uneori în 
oraşul învecinat şi rămâneau peste noapte la hotel. Aceste 
rânduri din scrisoare îi reţinuseră atenţia şi o interesau cel mai 
mult. Asta înseamnă că erau fericiţi. Îl vedea pe Tomas ca pe 
imul dintre tablourile sale: în prim-plan, Don Juan, ca fals decor 
pictat de mâna unui pictor naiv; printr-o fisură a decorului se 
vedea Tristan. A pierit ca Tristan, nu ca Don Juan. Părinţii 
Sabinei muriseră amândoi în aceeaşi săptămână. Tomas şi 
Tereza s-au stins în aceeaşi secundă. Deodată, o cuprinse un 


dor nebun să fie cu Franz. 

Intr-o zi, când îi vorbise despre plimbările ei prin cimitir, îl 
apucase tremuriciul şi, dezgustat, îi spusese că cimitirele se 
aseamănă cu o groapă de gunoi, plină de oase şi pietroaie. În 
clipa aceea s-a deschis între ei prăpastia neînţelegerii. Abia 
acum, la cimitirul Montparnasse, a înţeles ce voia să spună. Şi-i 
pare rău că a fost atât de nerăbdătoare. Dacă ar fi rămas 
împreună mai multă vreme, ar fi început, eventual, să înţeleagă, 
încetul cu încetul, cuvintele pe care le rosteau. Vocabularele lor 
s-ar fi apropiat încetişor şi cu sfială unul de celălalt, ca nişte 
îndrăgostiţi timizi, iar muzica lor, a fiecăruia în parte, ar fi 
început să se contopească. Acum însă e prea târziu. 

Da, e prea târziu, şi Sabina ştie prea bine că ea nu va rămâne 
la Paris, că va merge mai departe, mult mai departe, fiindcă 
murind aici ar însemna să zacă închisă sub o piatră, şi, pentru o 
femeie ce nu cunoaşte astâmpărul, ideea de a se opri definitiv 
din cursa sa e de-a dreptul insuportabilă. 


11 


Toţi prietenii lui Franz ştiau ce s-a întâmplat cu Marie-Claude, 
şi toţi ştiau ce se întâmplă cu studenta lui ochelaristă. Povestea 
Sabinei însă n-o ştia nimeni. Franz se înşelase crezând că Marie- 
Claude le vorbise atunci despre ea prietenelor sale, în salonul de 
ceai. Sabina era o femeie frumoasă, şi lui Marie-Claude nu i-ar fi 
convenit ca amicele ei s-o compare, în sinea lor, cu chipul 
Sabinei. 

De teamă să nu se trădeze, Franz nu-i ceruse niciodată 
Sabinei vreun tablou sau vreun desen făcut de ea, ba, mai mult, 
nu-i ceruse nici măcar o fotografie de dimensiuni reduse. Aşa se 
face că dispăruse din viaţa lui fără a lăsa vreo urmă. Nu exista, 
aşadar, nici o dovadă palpabilă că-şi petrecuse cu ea cel mai 
frumos an al existenţei sale. 

De aceea, cu atât mai mare era plăcerea lui de a-i rămâne 
credincios. 

Când sunt singuri în camera lor, tânăra sa prietenă îşi ridică 
uneori ochii de pe cartea ei şi-l întreabă, fixându-l cu o privire 
cercetătoare: „La ce te gândeşti?” 

Franz stă într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi în plafon. Indiferent 
ce răspuns îi dă, se gândeşte, fără doar şi poate, la Sabina. 


Când publică un studiu într-o revistă de specialitate, studenta 
cu ochelari e cea dintâi cititoare a lui şi vrea să discute cu el. 
Dar el se gândeşte la ce-ar spune Sabina în legătură cu textul 
respectiv. Tot ce face, face numai pentru Sabina, şi face în aşa 
fel încât să-i placă Sabinei. 

E o infidelitate absolut nevinovată, croită exact pe măsura lui 
Franz, care n-ar fi în stare niciodată să-i facă vreun rău 
studentei sale cu ochelari. Cultul Sabinei, pe care-l întreţine cu 
sfinţenie, e mai curând religie decât iubire. 

De altfel, din teologia acestei religii reiese că tânăra sa 
prietenă i-a fost trimisă de Sabina. De aceea, între dragostea 
pământească şi dragostea suprapământească domneşte o 
înţelegere perfectă şi, dacă dragostea suprapământească 
conţine, în mod necesar (prin însuşi faptul că e 
suprapământească), o puternică doză de inexplicabil şi 
neinteligibil (să ne amintim de lexicul de cuvinte neînţelese, de 
acel pomelnic de interpretări  greşite!), dragostea lui 
pământească se întemeiază, într-adevăr, pe o înţelegere 
autentică. 

Studenta e mai tânără decât Sabina; partitura muzicală a 
vieţii sale e abia schiţată, şi, de aceea, introduce cu 
recunoştinţă în această partitură motivele preluate, inspirate de 
Franz. Marele Marş, conceput de Franz, face şi el parte din 
profesiunea sa de credinţă. Muzica e pentru ea aceeaşi beţie 
dionisiacă, aşa cum o percepe Franz. Se duc, adeseori, să 
danseze. Trăiesc amândoi în adevăr. Caută societatea 
prietenilor, a colegilor, a studenţilor şi a necunoscuţilor, se 
aşază bucuroşi la aceeaşi masă cu ei, beau şi se distrează 
împreună, sporovăind vrute şi nevrute. Adeseori fac excursii în 
Alpi. Franz se apleacă, tânăra fată îi sare în spinare, şi el 
goneşte cu ea pe pajişti, declamând în gura mare o poezie 
lungă, învățată de el de la maică-sa în anii copilăriei. Tânăra 
râde, îl ţine cu braţele pe după gât, şi-i admiră picioarele, umerii 
şi plămânii săi neobosiţi. 

Singurul lucru al cărui sens îi scapă tinerei studente este 
această simpatie neobişnuită pe care o nutreşte Franz pentru 
toate ţările aflate sub jugul imperiului rus. 

În fiecare an, o asociaţie a emigranților cehi din Geneva 
organizează, de ziua invaziei, o ceremonie comemorativă. In 
sală se află puţină lume - prea puţină. Vorbitorul e un bărbat cu 


părul cărunt, ondulat cu fierul de frizer. Citeşte o cuvântare fără 
sfârşit, având darul să plictisească până şi bruma de entuziaşti, 
veniţi aici anume ca să-l asculte. Vorbeşte o franceză fără cusur, 
dar cu un accent înfiorător. Din când în când, pentru a-şi 
sublinia ideea rostită, împunge aerul cu degetul arătător, de 
parcă ar vrea să-i amenințe cu ceva pe cei prezenţi în sală. 

Tânăra cu ochelari, aşezată lângă Franz, se luptă să-şi 
înăbuşe căscatul. În schimb, Franz zâmbeşte arborând o mină 
fericită. Se uită la bărbatul cu părul cărunt, pe care-l găseşte 
simpatic, chiar şi cu ciudatul său arătător. Îşi spune, în sinea lui, 
că acest bărbat este un mesager secret, un înger care menţine 
legătura de comunicare între el şi zeiţa lui. Închide ochii şi 
visează. Inchide ochii, aşa cum îi închidea pe trupul Sabinei, în 
cele cincisprezece hoteluri din Europa şi unul american. 


PARTEA A PATRA 
Trupul şi sufletul 


1I 


Tereza se întoarse acasă la unu şi jumătate dimineaţa, intră în 
camera de baie, îşi trase la iuţeală pijamaua pe ea şi se întinse 
lângă Tomas. Acesta dormea. Se aplecă spre obrazul lui, şi în 
clipa când 9 sărută, simţi un miros ciudat. Işi cufundă, o dată şi 
încă o dată, nările în părul lui şi adulmecă un timp ca un câine; 
în cele din urmă, înţelese: era im miros de femeie, mai precis, 
un miros de pubis femeiesc. 

La şase sună clopoţelul deşteptătorului. Era momentul lui 
Karenin. Se trezea întotdeauna mult mai devreme decât ei, dar 
nu se încumeta să le tulbure somnul. Aştepta cu răbdare 
zbârnâitul deşteptătorului, care-l îndreptăţea să dea buzna 
peste ei să-i frământe zdravăn, pe tot corpul, cu lăbuţele lui şi 
să-i împungă de zor cu boticul său neastâmpărat. La început 
încercaseră să i se împotrivească, gonindu-l din pat cu toată 
înverşunarea, dar câinele se dovedi mai încăpățânat decât 
stăpânii săi, şi, până la urmă, izbuti să se impună şi să-şi câştige 
drepturile ce i se cuveneau. De altfel, Tereza constata de la o 
vreme că era cât se poate de plăcut să inaugureze o nouă zi la 
invitaţia lui Karenin. Pentru el, momentul deşteptării era curată 
fericire: se minuna, cu o prostească naivitate, de faptul că se 
mai află pe această lume, şi se bucura cu toată sinceritatea. In 
schimb Tereza se trezea călcându-şi pe inimă, cu dorinţa de a 
prelungi noaptea, de a rămâne cât mai mult cu ochii închişi. 

Acum, Karenin aştepta în vestiar, cu ochii aţintiţi spre cuierul 
în care erau agăţate zgarda şi lesa. Tereza îi puse zgarda şi 
plecară împreună la cumpărături. Cumpără lapte, pâine, unt şi, 
ca de obicei, un corn pentru el. În drum spre casă, Karenin 
mergea cuminte lângă ea, cu cornul în gură, şi privea cu 
mândrie în jurul lui, încântat, fără doar şi poate, de faptul că se 
făcea remarcat şi arătat cu degetul de trecători. 

Ajuns acasă, se aşeză cu botul pe labe în pragul uşii, pândind 
momentul în care Tomas avea să-i simtă prezenţa, se va ghemui 
şi va începe să mârâie ca un căţel, prefăcându-se că vrea să-i 
smulgă cornul din gură. Scena aceasta se repeta în fiecare zi, 
petreceau aşa când minute bune, fugărindu-se prin tot 


apartamentul, până când Karenin se refugia sub masă ca să-şi 
înfulece cornul în mare grabă. 

De data aceasta însă, Karenin aştepta în zadar obişnuita 
ceremonie matinală. Tomas avea pe masă, în faţa lui, un 
radiotransmiţător şi asculta. 


2 


La radio se transmitea un program despre emigrația cehă. Era 
un montaj de convorbiri particulare ascultate şi înregistrate, în 
secret, de un spion ce se infiltrase în rândurile emigranților, ca 
apoi, cu mare vâlvă, să se întoarcă în ţară acoperit de glorie. Era 
vorba de nişte flecăreli lipsite de orice importanţă, întrerupte din 
când în când de câteva cuvinte dure la adresa regimului de 
ocupaţie din Cehia, dar şi de fraze în care emigranții se gratulau 
reciproc, spunându-şi unii altora că sunt nişte imbecili sau 
impostori. Emisiunea insista, mai ales, pe aceste fraze ce aveau 
menirea să demonstreze nu numai faptul că oamenii de acolo 
vorbeau urât despre Uniunea Sovietică (ceea ce nu indigna pe 
nimeni în Cehia), ci, deopotrivă, faptul că se calomniau între ei, 
folosind cu acest prilej, fără sfială, cuvinte triviale. Partea 
curioasă e că oamenii rostesc asemenea cuvinte cât e ziua de 
mare, dar atunci când aud la radio o persoană cunoscută şi 
stimată, spunând măta-n cur, simt, fără să vrea, uşor 
dezamăgiţi. 

— Povestea asta a început cu Prochazka, spuse Tomas fără a 
înceta să asculte. 

Jan Prochazka era un romancier ceh, cuadragenar, cu o 
robusteţe de taur, care, cu mult înainte de 1968, se apucase să 
critice în gura mare situaţia din ţară. Era unul dintre bărbaţii cei 
mai populari ai primăverii pragheze, ai acelei vertiginoase 
liberalizări a comunismului, al cărui fatal deznodământ a fost 
invazia rusească în Cehia. Curând după aceea, întreaga presă a 
început împotriva lui o campanie de denigrare nemiloasă, dar cu 
cât mai mult era întărâtată lumea împotriva lui, cu atât mai 
îndrăgit era de semenii săi. 

Aşa se explică de ce a început radioul (se citea anul 1970) să 
difuzeze un serial tip foileton, cu toate convorbirile particulare 
pe care le avusese Prochazka în urmă cu doi ani (mai precis, în 
primăvara anului 1968) cu un anume profesor universitar. Nici 


unul nu bănuia că în apartamentul profesorului fusese instalat 
un sistem ascuns de ascultare şi că orice manifestare a lor era 
urmărită, pas cu pas, de multă vreme! Prochazka îşi amuza 
întotdeauna prietenii cu hiperbolele şi neobrăzările sale. Acum, 
aceste neobrăzări puteau fi auzite într-o serie de emisiuni 
radiodifuzate. Poliţia secretă, care redacta acest program, avu 
grijă să sublinieze un pasaj în care romancierul îşi bătea joc de 
prietenii săi, cum ar fi Alexander Dubček. În ciuda faptului că nu 
pierd nici o ocazie de a-şi calomnia prietenii, oamenii erau, în 
mod ciudat, mai indignaţi de adoratul lor Prochazka decât de 
detestata poliţie secretă. 

Tomas închise radioul şi spuse: 

— În toate ţările lumii există o poliţie secretă. Dar, ca la noi, la 
nimeni! Da, numai la noi îşi poate permite poliţia să difuzeze la 
radio asemenea înregistrări! Aşa ceva nu s-a mai pomenit! 

— Ba da! interveni Tereza. Când aveam paisprezece ani, 
tineam un jurnal intim, şi muream de frică să nu mi-l citească 
cineva. Îl ascundeam în podul casei, într-o zi, mama l-a dibuit. O 
dată, la masa de prânz, în timp ce ne aplecam cu toţii deasupra 
farfuriei cu supă, i-a scos din buzunar şi a spus: „Ascultaţi, 
oameni buni!” şi a început să citească, în gura mare, tăvălindu- 
se de râs la fiecare frază. Intreaga familie râdea în hohote şi nu 
mai era în stare să mănânce. 


3 


Se străduia mereu s-o convingă să nu ia cu el micul dejun şi 
să rămână în pat să se odihnească. Dar ea nu voia să audă de 
aşa ceva. Tomas lucra de la şapte dimineaţa până la patru 
după-amiaza, iar ea de la patru după-amiaza până la miezul 
nopţii. Dacă n-ar fi luat micul dejun împreună, n-ar fi apucat să 
stea de vorbă cu el decât duminica. De aceea se dădea jos din 
pat odată cu el şi, după plecarea lui, se întindea din nou şi 
dormea. 

De data asta însă, se temea să aţipească deoarece voia să se 
ducă la ora zece să facă o saună la băile de pe insula Sofia. 
Amatori erau cu duiumul, locuri puţine şi nu puteai să intri acolo 
decât cu protecţie. Din fericire, casiera era soţia unui profesor 
exclus din Universitate. Profesorul era prieten cu un vechi 
pacient de-al lui Tomas. Tomas vorbise cu pacientul, pacientul 


vorbise cu profesorul, profesorul cu soţia sa şi, astfel, Tereza 
avea locul ei, rezervat o dată pe săptămână. 

Porni pe jos. Detesta tramvaiele, veşnic aglomerate, în care 
oamenii se înghesuiau într-o îmbrăţişare vrăjmaşă, se călcau pe 
picioare, îşi smulgeau nasturii de la paltoane şi se înjurau în 
gura mare. 

Burniţa.  Trecătorii grăbiţi îşi ridicau deasupra capului 
umbrelele deschise şi pe trotuare se năşteau, ca din senin, 
busculade. Bolţile umbrelelor se loveau una de alta. Bărbaţii 
erau amabili şi curtenitori şi, trecând prin dreptul Terezei, îşi 
înălţau umbrelele sus de tot făcându-i loc să treacă. În schimb, 
femeile nu s-ar fi dat într-o parte pentru nimic în lume. Se uitau 
cu înverşunare înaintea lor, aşteptând fiecare ca cealaltă să se 
recunoască mai slabă şi să capituleze. Întâlnirea umbrelelor era 
o demonstraţie de forţă. La început, Tereza se arătă mai docilă, 
făcându-le loc celorlalte, pe urmă, văzând că amabilitatea ei nu 
era răsplătită, strânse şi ea umbrela cu mai multă tărie, aşa cum 
făceau şi celelalte. Umbrela ei se ciocni de câteva ori cu 
umbrelele ce veneau din direcţia opusă, dar mei o femeie nu 
catadicsea să spună „pardon”. Mai toate ciocnirile se petreceau 
în tăcere; numai de două sau trei ori îi fu dat să audă cuvintele: 
„vacă încălţată!” sau „du-te-n cur!” 

Printre femeile înarmate cu umbrele se aflau tinere şi mai 
puţin tinere, dar, dintre combatante, cele mai înverşunate şi mai 
întreprinzătoare erau tinerele. Tereza îşi aduse aminte de zilele 
invaziei, când tinere fete în fuste mini umblau, de colo colo, 
arborând cu ostentaţie drapelul naţional. Era un atentat sexual 
împotriva soldaţilor sovietici, constrânşi la mulţi ani de 
abstinenţă sexuală. La Praga se credeau, de bună seamă, pe o 
planetă născocită de un autor de literatură ştiinţifico-fantastică, 
o planetă populată de nişte femei nemaipomenit de elegante, 
care-şi afişau disprețul cocoţate pe nişte picioare lungi şi 
frumoase, cum nu mai văzuse întreaga Rusie în ultimele cinci 
sau şase secole. 

Tereza făcuse în acele zile nenumărate fotografii ale acestor 
tinere fete, pe fundalul carelor blindate ruseşti. Cât de mult le 
admirase ea atunci! Şi erau exact aceleaşi femei pe care le 
vedea acum înaintând din direcţia opusă, obraznice şi 
răutăcioase. In loc de drapele, ţineau acum în mână nişte 
umbrele, dar le ţineau la fel de trufaşe ca atunci, dispuse, parcă, 


să înfrunte cu aceeaşi îndârjire o armată străină şi, deopotrivă, 
umbrelele ce refuzau să se dea la o parte din calea lor. 


4 


Ajunse în piaţa Oraşului vechi străjuită de vechea catedrală 
Tyn şi de casele în stil baroc, înşirate într-un patrulater 
neregulat. Vechea primărie, datând din secolul al 
paisprezecelea, care ocupase odinioară o latură întreagă a 
pieței, era de douăzeci şi şapte de ani o ruină. Varşovia, Dresda, 
Köln, Budapesta, Berlinul au fost mutilate înfiorător de urgia 
ultimului război, dar locuitorii le-au reclădit, restaurând, în 
genere, cu cea mai mare grijă, vechile cartiere istorice. 
Praghezii aveau complexe de inferioritate în faţa acestor oraşe. 
Singura clădire celebră pe care le-o deteriorase războiul era 
Primăria Oraşului Vechi. În consecinţă, au decis să păstreze, 
întru veşnică amintire, o ruină, de teamă ca nu cumva primul 
polonez sau primul german venit în capitala lor să le poată 
reproşa că au avut puţin de suferit. In faţa glorioaselor maldăre 
de moloz, menite a fi pentru eternitate actul de acuzare 
împotriva războaielor, se înălța acum o tribună construită din 
tuburi metalice, în vederea unei manifestații la care partidul 
comunist mânase ieri sau va mâna mâine populaţia pragheză. 

Tereza privea primăria dărâmată şi, fără voia ei, acest 
spectacol îi aminti, deodată, de mama ei: nevoia perversă de a- 
ţi expune ruina, de a te făli cu urâţenia ta, de a-ţi arăta mizeria, 
de a-ţi dezveli ciotul braţului amputat şi de a constrânge 
întreaga omenire să-l privească. Toate acestea îi aminteau, în 
ultima vreme, de mama ei, ca şi când universul matern, din care 
evadase în urmă cu zece ani, s-ar întoarce spre ea asaltând-o şi 
încercuind-o din toate părţile. De aceea îi spusese lui Tomas la 
micul dejun povestea cu mama ei, care-i citise jurnalul intim în 
faţa familiei ce se tăvălea de râs. O discuţie între prieteni la un 
pahar de vin, difuzată public la posturile de radio, nu poate să 
însemne decât un singur lucru, şi anume că lumea s-a 
transformat într-un lagăr de concentrare. 

Tereza folosea acest cuvânt încă din anii copilărie, atunci 
când voia să spună cum i se părea ei viaţa în familie. Lagărul de 
concentrare era o lume în care oamenii trăiesc tot timpul 
înghesuiți unul lângă altul, zi şi noapte. Cruzimile şi actele de 


violenţă nu reprezintă decât o trăsătură secundară (şi nicidecum 
necesară). Lagărul de concentrare însemna lichidarea totală a 
vieţii intime. Prochazka, scriitorul care nici măcar în intimitatea 
casei sale nu fusese ferit de indiscreţia securităţii atunci când 
stătea de vorbă cu un prieten la un pahar de vin, trăia (fără să-şi 
dea seama, şi asta era o eroare fatală!) într-un lagăr de 
concentrare. Tereza trăise într-un lagăr de concentrare pe 
vremea când locuia la mama ei. De atunci ştia că lagărul de 
concentrare nu e ceva excepţional, menit să ne trezească 
uimirea, ci, dimpotrivă, un dat fundamental, în care omul se 
naşte şi de unde poate evada numai cu preţul încordării 
extreme a forţelor sale. 


5 


Pe trei băncuţe, dispuse în trepte, femeile se înghesuiau 
strâns lipite unele de altele. Lângă Tereza transpira o doamnă 
de vreo treizeci de ani, cu o faţă foarte frumoasă. Sub umerii ei 
atârnau doi sâni incredibil de voluminoşi, ce se legănau la cea 
mai mică mişcare. Când se ridică, Tereza constată că până şi 
fundul ei aducea cu două tolbe, neavând nimic comun cu faţa-i 
frumoasă. 

Nu-i exclus ca această femeie să-şi petreacă şi ea clipe 
îndelungate în faţa oglinzii, privindu-şi trupul şi încercând să-şi 
întrezărească sufletul prin transparenţa lui, aşa cum încearcă 
Tereza de când era copilă. Fireşte, odinioară crezuse şi ea, în 
prosteasca-i naivitate, că trupul putea să-i folosească de blazon 
sufletului său. Dar cât de monstruos trebuie să fie acest suflet, 
dacă se aseamănă cu acest trup, cu acest cuier de care atârnă 
patru sacoşe încărcate? 

Tereza se ridică şi se duse să-şi iacă duşul. Pe urmă ieşi la aer 
curat. Afară, burniţa nu mai contenea. Cobori pe podişca de 
lemn aruncată peste câţiva metri pătraţi ai Vltavei, îngrădiţi cu 
nişte panouri înalte de scânduri, spre a feri doamnele de privirile 
indiscrete ale oraşului. Aplecându-şi capul, surprinse în oglinda 
apei chipul femeii la care se gândise cu câteva clipe în urmă. 

Femeia îi zâmbi. Avea un nas fin, ochii mari, căprui, şi o 
privire de copil. 

Incepu să urce treptele şi, sub faţa-i delicată, se iviră din nou 
cele două tolbe ce se legănau, împroşcând în jurul lor picături de 


apă rece. 
6 


Se duse la vestiar. Înainte de a se îmbrăca, zăbovi câteva 
clipe în faţa unei oglinzi mari. 

Nu, pe corpul ei nu se vedea nimic monstruos. N-avea sub 
umeri nişte sacoşe, ci, mai curând, nişte sâni micuţi. Mama îşi 
bătea joc de ea, spunându-i că nu erau destul de mari, aşa cum 
s-ar cuveni să fie; din pricina asta avea nişte complexe de care 
numai Tonus reuşise s-o descotorosească. Acum însă, în ciuda 
faptului că era în stare să se împace cu dimensiunile lor, le 
reproşa cearcănele prea mari şi prea întunecate din jurul 
sfârcurilor. Dacă ar fi putut să-şi deseneze singură schiţa-portret 
a trupului său, ar fi avut nişte sâni cu sfârcuri discrete şi 
delicate, astfel încât să străpungă uşor de tot bolta sânilor, cu o 
nuanţă greu de desluşit de restul pielii. Această ţintă mare, de 
culoarea roşului închis, i se părea a fi lucrarea unui pictor de 
ţară, dornic să confecţioneze nişte tablouri erotice, obscene, 
destinate săracilor. 

Se uita în oglindă, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă nasul 
ei s-ar lungi cu un centimetru în fiecare zi. În câte zile faţa ei n- 
ar mai fi de recunoscut? 

Şi dacă fiecare părticică a corpului ei ar începe să crească şi 
să descrească până acolo, încât să-şi piardă orice asemănare cu 
Tereza, ar mai continua să fie ea însăşi, ar mai fi ea Tereza? 

Bineînţeles. Chiar dacă am presupune că Tereza n-ar mai 
semăna deloc cu Tereza, în adâncul sufletului ei ar fi mereu 
aceeaşi, şi n-ar face nimic altceva decât să privească, plină de 
uimire, ce se întâmplă cu trupul ei. 

Şi-atunci, se pune întrebarea: ce legătură există între Tereza 
şi trupul ei? Are trupul dreptul de a purta numele Terezei? Şi 
dacă nu are acest drept, la ce se referă acest nume? La nimic 
altceva decât la un lucru netrupesc şi imaterial? 

(Acestea simt întrebările ce-i trec mereu prin minte Terezei, 
încă din anii copilăriei. Intrebările cu adevărat serioase şi grave 
sunt acelea pe care numai un copil poate să şi le pună şi să le 
formuleze. Numai întrebările cele mai naive sunt, cu adevărat, 
serioase şi grave. Acestea sunt întrebările la care nu există 
răspuns. Dar, întrebarea la care nu există răspuns e o barieră de 


netrecut. Altfel spus: întrebările la care nu există răspuns 
marchează limitele posibilităţilor umane şi trasează frontierele 
existenţei noastre.) 

Tereza stă ca vrăjită în faţa oglinzii şi îşi priveşte trupul, de 
parcă ar privi un trup străin; străin şi totuşi distribuit ei şi 
nimănui altcuiva. Acest trup o dezgustă. Acest trup n-a avut 
puterea să devină pentru Tomas unicul trup al vieţii sale. Acest 
trup a dezamăgit-o, a trădat-o. O noapte întreagă a fost nevoită 
să respire din părul lui Tomas mirosul străin, emanat de pubisul 
altei femei. 

Şi, deodată, are un chef nebun să concedieze acest trup, fără 
preaviz şi fără menajamente, ca pe o servitoare. Să nu mai 
rămână cu Tomas decât pe post de suflet, iar trupul să-l alunge, 
să plece, departe în lume, şi acolo să se comporte aşa cum se 
comportă alte trupuri femeieşti cu trupurile masculilor! Dacă 
trupul ei n-a fost în stare să devină pentru Tomas unicul trup, 
pierzând în felul acesta cea mai mare bătălie din viaţa Terezei, 
aşa-i trebuie! Ducă-se unde-o şti! 


7 


Se întoarse acasă, intră în bucătărie şi mancă ceva în mare 
grabă, fără poftă, fără să se aşeze. La trei şi jumătate îi puse 
lesa lui Karenin şi porni cu el (ca întotdeauna pe jos) spre 
hotelul unde lucra, aflat, undeva, într-un cartier periferic al 
Pragăi. Îşi găsise acolo un post de barmaniţă, la puţin timp după 
ce fusese dată afară din redacţia revistei unde fusese angajată 
ca fotograf. Asta s-a întâmplat la câteva luni după întoarcerea 
sa din Elveţia; în cele din urmă, nu i s-a iertat faptul că 
fotografiase timp de şapte zile carele blindate ruseşti. Obţinuse 
postul amintit cu ajutorul unor prieteni; îşi găsiseră acolo 
refugiul, odată cu ea, şi alţi oameni care-şi pierduseră locul de 
muncă. La contabilitate lucra un fost profesor de teologie, la 
recepţie un fost ambasador. 

Începuse din nou să-i fie teamă pentru picioarele ei. 
Odinioară, când lucra ca ospătăriţă în restaurantul unui hotel de 
provincie, se uita cu groază la picioarele colegelor sale, năpădite 
de varice. Aceasta era boala tuturor chelneriţelor, obligate să-şi 
petreacă viaţa mergând, alergând sau stând pe loc, cu braţele 
veşnic împovărate. Munca pe care o făcea acum era totuşi mai 


puţin obositoare decât odinioară în micul oraş de provincie. Ce-i 
drept, înainte de a începe serviciul propriu-zis, trebuia să care 
nişte lăzi grele încărcate cu sticle de bere şi apă minerală, în 
schimb, restul timpului şi-l petrecea în spatele tejghelei, umplea 
cu alcool paharele clienţilor sau spăla paharele murdare într-o 
chiuvetă mică, instalată la extremitatea barului. Pe toată durata 
serviciului, răbdătorul Karenin stătea ghemuit la picioarele ei. 

Trecuse mult de miezul nopţii când încheiase socotelile şi 
predase banii directorului hotelului. Se duse apoi să-i spună la 
revedere ambasadorului, care era de serviciu în noaptea aceea. 
Dincolo de tejgheaua lungă a recepţiei era o uşă ce ducea spre 
o mică odăiţă unde, pe o canapea îngustă, se putea trage un pui 
de somn. Deasupra canapelei se vedeau nişte fotografii 
înrămate: în toate se afla el, ambasadorul, împreună cu câteva 
persoane, unele zâmbind spre obiectivul aparatului, altele 
strângându-i mâna sau şezând lângă el în jurul unei mese şi 
semnând ceva. Mai toate erau înzestrate cu câte o dedicație. Pe 
una din ele, agăţată pe perete aşa fel încât să iasă în evidenţă 
mai bine, putea fi recunoscut, lângă chipul lui, chipul surâzător 
al preşedintelui John F. Kennedy. 

In seara aceea însă fostul ambasador nu stătea de vorbă cu 
preşedintele Statelor Unite, ci cu un sexagenar necunoscut care, 
la apariţia Terezei, amuţi. 

— E o prietenă, spuse ambasadorul; poţi vorbi liniştit. Apoi, 
întorcându-se spre Tereza, adăugă: Chiar azi i-au condamnat 
băiatul la cinci ani de închisoare. 

Tereza află că, în primele zile ale invaziei, fiul sexagenarului 
supraveghease împreună cu un grup de prieteni intrarea unui 
imobil în care fusese instalată o secţie specială a armatei 
ruseşti. Pentru el era limpede ca bună ziua că cehii care intrau şi 
ieşeau de acolo nu puteau fi altceva decât agenţi informatori ai 
securităţii ruseşti. Îi urmărea cu atenţie ajutat de prietenii săi, 
identifica numele de înmatriculare a maşinilor acestor indivizi şi 
le comunica jurnaliştilor unui post de radio clandestin care, la 
rândul lor, atrăgeau atenţia populaţiei spre a se feri de ei. Pe 
unul dintre aceştia fi bătuse măr, cu sprijinul prietenilor săi. 

— Fotografia aceea i-a pus capacul, a fost unicul corp delict, 
spuse sexagenarul, grăbindu-se să adauge: a ţinut-o morţiş pe a 
lui, tăgăduind totul, până în clipa în care i-au arătat-o. 

Şi, scoțând din buzunar o tăietură de ziar, reluă: 


— Asta a apărut într-un număr din Times în toamna lui '68. 

În imagine se vedea un tânăr cu mâna înfiptă în beregata 
cuiva. În preajma lui, nişte oameni care priveau. În josul 
fotografiei se putea citi: Pedepsirea unui colaboraționist. 

Tereza se simţi uşurată, de parcă i s-ar fi luat o piatră grea de 
pe inimă. Nu, fotografia asta n-o făcuse ea. 

Porni apoi spre casă cu Karenin, străbătând străzile 
întunecate ale Pragăi. Se gândea la acele zile când fotografiase 
tancurile ruseşti. Ce naivi au fost cu toţii, crezând că-şi riscă 
viaţa pentru patria lor! Şi, în loc de asta, lucrau, fără să-şi dea 
seama, pentru poliţia rusească. 

Ajunse acasă la unu şi jumătate. Tomas dormea. Părul lui 
emana un miros de pubis femeiesc. 


8 


Ce este cochetăria? S-ar putea spune că-i un comportament 
ce trebuie să-i sugereze partenerului ideea că apropierea 
sexuală e posibilă, fără a percepe această eventualitate ca pe o 
certitudine. Cu alte cuvinte: cochetăria este o promisiune fără 
garanţie a împreunării sexuale. 

Tereza stă în picioare în spatele tejghelei şi clienţii cărora le 
serveşte alcoolul îi fac avansuri. Altfel spus: cochetează. | se 
pare neplăcut acest neîntrerupt asalt de complimente 
măgulitoare, de aluzii cu subînţelesuri, de bancuri deocheate, de 
propuneri, de zâmbete şi priviri aluzive? Nicidecum. Dimpotrivă, 
o încearcă o dorinţă nestăvilită de a-şi expune trupul (acel trup 
străin pe care voia să-l izgonească şi să plece cât mai departe) 
acestor talazuri învolburate. 

Tomas se străduieşte mereu s-o facă să înţeleagă că 
dragostea şi actul amoros sunt două lumi diferite, dar nu 
reuşeşte s-o convingă. Tereza refuză această idee. Acum, e 
înconjurată de nişte bărbaţi ce nu-i inspiră niciun dram de 
simpatie. Ce s-ar întâmpla dacă ar face dragoste cu ei? E 
dornică să încerce, sub forma acelei promisiuni fără garanţie, 
căreia i se spune cochetărie. 

Să nu ne înşelăm: ca să fie clar: ea nu încearcă să se răzbune 
pe Tomas, ci caută o soluţie spre a ieşi din labirint. Ştie că a 
devenit pentru el o povară: ia lucrurile prea în serios, făcând din 
toate o tragedie; nu-i în stare să înţeleagă uşurătatea şi 


frivolitatea distractivă a dragostei fizice. Ar vrea să înveţe 
uşurătatea! E dornică s-o înveţe de la cineva, ca să nu mai fie 
anacronică! 

Dacă pentru alte femei cochetăria este o a doua natură, o 
rutină lipsită de orice semnificaţie, pentru Tereza e, de-acum 
încolo, o zonă de investigaţii importante, ce trebuie s-o facă să 
descopere şi s-o înveţe ce poate. Dar tocmai pentru faptul de a 
fi atât de importantă şi atât de gravă, cochetăria ei e lipsită de 
orice uşurătate, e forţată, voită, excesivă. Echilibrul între 
promisiune şi absenţa garanţiei (în asta constă, de fapt, 
adevărata virtuozitate a cochetăriei!) e, în cazul ei, încălcat. E 
gata să promită, cu prea mult zel, fără a arăta cu destulă 
claritate că promisiunea ei e lipsită de garanţie, drept care n-o 
angajează cu nimic. Cu alte cuvinte, toată lumea o socoteşte 
foarte accesibilă. Pe urmă însă, când bărbaţii îi solicită 
îndeplinirea celor ce li se păruseră o făgăduinţă, se izbesc de o 
rezistenţă neaşteptată, pe care nu şi-o pot explica decât prin 
rafinamentul plin de cruzime al Terezei. 


9 


Un adolescent, să fi avut şaisprezece ani, veni şi se aşeză pe 
un taburet neocupat din faţa barului. Rosti câteva fraze 
provocatoare, care se înscriau în convorbire aşa cum se înscrie 
într-un desen o linie greşită ce nu mai poate fi continuată, nici 
ştearsă: 

— Aveţi picioare frumoase, spuse el. 

— S-ar zice că dumneata vezi prin lemnul tejghelei, i-o reteză 
scurt Tereza. 

— Eu vă cunosc. Vă ştiu de pe stradă, încercă să-i explice 
adolescentul, dar, în clipa aceea, Tereza se îndepărtase de el, 
ocupându-se de alţi clienţi. 

Apoi tânărul ceru un coniac. Tereza îl refuză. 

— Am împlinit optsprezece ani, protestă adolescentul. 

— Da!?, arată-mi buletinul, spuse Tereza. 

— Nici nu mă gândesc, replică adolescentul. 

— Atunci bea o limonadă! 

Fără a mai scoate o vorbă, adolescentul se ridică de pe 
taburetul său şi părăsi localul. Cam peste o jumătate de oră 
reveni şi se aşeză din nou în faţa barului. Işi desfăcea braţele cu 


mişcări violente, şi mirosul de alcool duhnea din gura lui de la 
trei metri. 

— O limonadă! rosti el pe un ton poruncitor. 

— Dumneata eşti beat! spuse Tereza. 

Băieţandrul îşi îndreptă arătătorul spre o inscripţie agăţată pe 
perete, în spatele Terezei: Se interzice cu strictețe servirea 
băuturilor alcoolice minorilor sub douăzeci şi unu de ani. 

— Vi se interzice să mă serviţi cu alcool, spuse el, arătând 
spre Tereza cu o mişcare largă a mâinii: dar nicăieri nu scrie că 
n-am dreptul să fiu beat. 

— Unde te-ai făcut în halul ăsta? întrebă Tereza. 

— În cârciuma de peste drum, răspunse el şi, izbucnind în 
hohote de râs, ceru, din nou, o limonadă. 

— Şi de ce n-ai rămas acolo?! 

— Fiindcă vreau să vă văd pe dumneavoastră... Eu vă iubesc. 

Rostind aceste cuvinte, chipul i se schimonosi, căpătând o 
înfăţişare ciudată. Tereza nu înţelegea: îşi bătea joc? Cocheta? li 
făcea avansuri? Glumea? Sau, pur şi simplu, era beat şi nu ştia 
ce spune? 

li puse în faţă o limonadă şi începu să se ocupe de alţi clienţi. 
Cuvintele: „Eu vă iubesc!” păreau a-l fi epuizat pe impertinentul 
adolescent. Nu mai spuse nimic, lăsă, pe tejghea, fără zgomot, 
banii pentru consumaţie şi dispăru, fără ca Tereza să mai apuce 
să-l vadă. 

Dar abia ieşise, când se făcu auzit glasul unui omuleţ cu 
chelie, care băuse până atunci trei pahare cu votcă. 

— Doamnă, dumneavoastră ştiţi prea bine că n-aveţi dreptul 
să serviţi alcool minorilor. 

— Dar eu nu i-am dat alcool! l-am dat o limonadă! 

— Lăsaţi! Am văzut eu ce i-aţi turnat în limonada aia! 

— Astea-s născociri! izbucni Tereza. 

— Încă o votcă, porunci chelbosul, grăbindu-se să adauge: vă 
urmăresc de mai multă vreme şi... 

— Da?! Atunci socotiţi-vă fericit că puteţi privi o femeie 
frumoasă, şi încetaţi cu trăncăneala, interveni un bărbat înalt, 
care se aşezase cu câteva clipe în urmă în faţa barului şi 
urmărise întreaga scenă. 

— Dumneata să nu te amesteci. Povestea asta nu te priveşte! 
Îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! răcni chelbosul. 

— Şi-ai putea să-mi spui, întrucât te priveşte pe dumneata 


această poveste? întrebă bărbatul înalt. 

Tereza îi servi chelbosului votca pe care o comandase. Acesta 
o dădu pe gât dintr-o înghiţitură, plăti şi îşi luă tălpăşiţa. 

— Vă mulţumesc, îi spuse Tereza bărbatului înalt. 

— N-aveţi pentru ce, răspunse acesta, după care părăsi şi el 
localul. 


10 


Peste câteva zile îşi făcu din nou apariţia în faţa barului. 
Zărindu-l, Tereza îi zâmbi ca unui prieten. 

— Mă simt obligată să vă mulţumesc încă o dată. Pleşuvul 
ăsta vine mereu pe aici şi e al dracului de nesuferit. 

— VUitaţi-l. 

— De ce a vrut să-mi facă rău? 

— Vă rog, încă o dată, nu vă mai gândiţi la el: e un beţiv 
nenorocit, uitaţi-l! 

— Bine, aşa voi face, fiindcă mă rugaţi dumneavoastră. 

— Promiteţi-mi, spuse bărbatul înalt, privind-o drept în ochi. 

— Promit. 

— Ce plăcere pentru mine să vă aud promiţându-mi ceva, 
reluă el, fără a înceta să se uite ţintă în ochii ei. 

Cochetăria era în plină desfăşurare: comportamentul menit să 
sugereze o apropiere sexuală e posibil, în ciuda faptului că nu-i 
decât o eventualitate fără garanţii, şi pur teoretică. 

— Cum e cu putinţă să dai peste o femeie ca dumneavoastră 
în cel mai urât cartier al Pragăi? întrebă el. 

— Dar dumneavoastră?... Dumneavoastră ce căutaţi în acest 
cel mai urât cartier al Pragăi? 

li spuse că locuieşte undeva prin apropiere, că-i de profesie 
inginer, că data trecută se oprise aici, cu totul întâmplător, în 
timp ce se întorcea de la lucru. 


11 


Se uita la Tomas, dar privirea ei nu era aţintită spre ochii lui, 
ci cu zece centimetri mai sus, spre părul care emana un miros 
de pubis aparţinând altei femei. 

Spuse: 

— Eu, una, nu mai pot. Ştiu că n-am dreptul să mă plâng. De 


când te-ai întors la Praga pentru mine, mi-am interzis să mai fiu 
geloasă. Nu vreau să fiu geloasă, dar, pur şi simplu, nu mai am 
putere să mă stăpânesc. Te rog, ajută-mă! 

O luă de braţ şi o conduse într-un parc unde se duceau 
adeseori să se plimbe, cu ani în urmă. Aleile parcului erau 
străjuite de nişte băncuţe multicolore: albastre, galbene, roşii. 
Când se aşezară, Tomas îi spuse: 

— Te înţeleg, Tereza. Şi ştiu ce vrei. Acum te dud pe dealul 
Petrinului. 

— Pe dealul Petrinului? Ce să fac eu pe dealul Petrinului? 
întrebă ea, cuprinsă brusc de o spaimă înfiorătoare. 

— Vei înţelege când vei ajunge sus de tot, îi răspunse. 

N-avea nici un chef să meargă acolo; trupul ei era atât de 
slăbit, încât nu era în stare să se ridice de pe bancă, dar nu 
putea să nu-i dea ascultare lui Tomas. Făcu un efort şi se ridică. 

Işi întoarse privirea. Tomas stătea mereu pe aceeaşi bancă, 
şi-i zâmbea aproape cu voioşie. li flutura din mână şi gestul lui 
era, fără îndoială, ca un semn de încurajare. 


12 


Sosind la poalele Petrinului, această colină plină de verdeață 
ce se înălța în mijlocul Pragăi, constată, cu surprindere, că nu se 
vedea acolo ţipenie de om. Ciudată poveste, căci, de obicei, se 
plimbau aici, fără încetare, grupuri numeroase de praghezi. | se 
strângea inima de groază, dar potecile erau atât de liniştite, şi 
liniştea lor era atât de mângâietoare, încât nu se feri să se lase 
pradă, cu toată încrederea, braţelor îmbietoare ale colinei. Urca, 
oprindu-se din când în când spre a privi înapoi: vedea sub ea o 
mulţime de turnuri şi poduri; sfinţii amenințau cu pumnii 
încleştaţi, fixând, cu ochii lor împietriţi, zdrenţele norilor. Era cel 
mai frumos oraş din lume. Ajunse sus de tot. In spatele tonetelor 
unde se vindeau de obicei îngheţată, cărţi poştale ilustrate şi 
biscuiţi (vânzătorii lipseau, în ziua aceea), se întindea, până hăt- 
departe, o pajişte presărată ici-colo cu câte un arbore răzleţ. 
Surprinse acolo câţiva bărbaţi. Pe măsură ce se apropia de ei, îşi 
încetinea pasul. Erau şase. Stăteau nemişcaţi sau umblau, 
foarte încet, de colo-colo, cam aşa cum se mişcă jucătorii de 
golf când cercetează terenul, îşi cântăresc în mână crosele şi îşi 
fac încălzirea înainte de a începe competiţia. 


Ajunse, în sfârşit, în imediata lor apropiere. Printre cei şase 
bărbaţi, avea certitudinea că recunoaşte trei care veniseră aici 
să joace acelaşi rol ca ea: erau intimidaţi, nesiguri, lăsând 
impresia că voiau să pună multe întrebări, dar se temeau să nu 
deranjeze, şi astfel preferau să tacă şi să se uite în jurul lor, cu o 
privire întrebătoare. 

Ceilalţi trei iradiau o indulgență binevoitoare. Unul ţinea în 
mână o puşcă. Zărind-o pe Tereza, îi făcu un semn, şi-i zâmbi cu 
îngăduinţă: 

— Da, aici e, aţi nimerit unde trebuie. 

ÎI salută dând din cap, şi se simţea îngrozitor de stânjenită. 

Bărbatul reluă: 

— Ca să nu săvârşim o eroare: e voinţa dumneavoastră? 

Era uşor de spus: „Nu, nu e voinţa mea”; dar pentru ea era de 
neconceput să înşele încrederea lui Tomas. Ce scuză ar putea să 
invoce, dacă s-ar întoarce acasă? Drept care spuse: 

— Da. Bineînţeles. E voinţa mea. 

— Trebuie să înţelegeţi de ce vă pun această întrebare, 
continuă bărbatul cu puşca. Noi nu facem asta decât atunci 
când suntem siguri că cei ce ne vizitează au decis, ei înşişi, să 
moară. Noi nu le facem decât un serviciu, şi atâta tot. 

Privirea lui întrebătoare stăruia asupra Terezei, care se văzu 
nevoită să-l asigure încă o dată: 

— Da, nu vă fie teamă! E voinţa mea. 

— Doriţi să treceţi prima? întrebă. 

Tereza voia să amâne măcar cu câteva clipe execuţia, şi 
spuse: 

— Nu, vă rog frumos, nu. Dacă se poate aş vrea să fiu ultima. 

— Cum doriţi, spuse bărbatul cu puşcă, apropiindu-se de 
ceilalţi doi asistenţi ai săi, neînarmaţi, care se aflau acolo doar 
cu misiunea de a se ocupa de cei ce trebuiau să moară. li luau 
de braţ şi mergeau cu ei pe pajişte, ca nişte însoțitori grijulii. Era 
o pajişte înverzită, a cărei întindere nu putea fi cuprinsă cu 
ochiul. Candidaţii la execuţie puteau să-şi aleagă singuri 
copacul. Se opreau, se uitau îndelung în jurul lor, şi nu erau în 
stare să se hotărască. Doi dintre ei izbutiră, în sfârşit, să aleagă 
doi platani, al treilea însă continua să meargă mereu, tot mai 
departe, de parcă niciun arbore nu se potrivea pentru moartea 
sa. Asistentul, care-l ţinea de braţ cu toată blândeţea, îl însoțea 
fără a-şi pierde răbdarea; în cele din urmă, candidatul la moarte 


îşi pierdu curajul să meargă mai departe şi se opri în dreptul 
unui arțar cu coroana stufoasă. 

Asistenţii îi legară la ochi pe cei trei candidaţi. 

Pe imensul platou se aflau, aşadar, trei bărbaţi cu spatele lipit 
de trei arbori, toţi trei legaţi la ochi, şi cu capul ridicat spre cer. 

Bărbatul cu puşcă ochi şi trase. Nu se auzi nimic, în afară de 
cântatul păsărilor. Puşca era prevăzută cu un dispozitiv silențios. 
Se vedea doar atât, că bărbatul sprijinit de arțar începea să se 
prăbuşească. 

Fără a se îndepărta de locul unde se afla, bărbatul cu puşca 
se întoarse cu faţa în altă direcţie, şi, în clipa următoare, 
candidatul lipit de platan se prăbuşi la rândul lui, într-o tăcere 
desăvârşită, ca apoi, cu o întârziere de numai câteva secunde 
(bărbatul cu puşca se învârtea pe loc), să cadă pe iarbă şi al 
treilea candidat la execuţie. 


13 


Unul dintre asistenţi se apropie de Tereza, fără să scoată o 
vorbă; ţinea în mână o panglică de culoare albastru deschis. 

Tereza înţelese că voia să-i lege ochii. Scutură din cap şi 
spuse: 

— Nu, eu vreau să văd. 

Dar acesta nu era adevăratul motiv al refuzului ei. N-avea în 
ea nimic din eroismul celor hotărâți să se uite cu bravură în ochii 
plutonului de execuţie. Voia, pur şi simplu, să amâne momentul 
morţii sale. | se părea că în clipa în care ar fi legată la ochi va fi 
cu un picior în anticamera morţii, fără speranţa întoarcerii. 

Asistentul nu încercă s-o constrângă şi, luând-o de braţ, 
începu să meargă cu ea pe pajiştea nesfârşită, în căutarea unui 
copac; Tereza nu se putea hotări la care să se oprească. Nimeni 
n-o zorea, nimeni nu-i dădea ghes să se grăbească, dar ea ştia 
că orice-ar face, n-avea cum să scape. Zărind în faţa ei un 
castan înflorit, se apropie de el şi, lipindu-se cu spatele de 
trunchiul lui, îşi îndreptă capul în sus; vedea răzbind, prin 
coroana stufoasă a castanului, suliţele aurii ale razelor de soare, 
şi auzea din depărtare murmurul uşor şi duios al oraşului, de 
parcă ar fi răsunat din el mii de viori în surdină. 

Bărbatul „executor” duse puşca la ochi. 

Tereza simţea c-o părăseşte curajul. Era disperată de 


slăbiciunea ei, dar nu era în stare s-o stăpânească. Spuse: 

— Nu! Nu e voinţa mea. 

„Executorul” lăsă în jos ţeava puştii şi spuse foarte liniştit: 

— Dacă nu-i dorinţa dumneavoastră, ne pare rău, dar n-o 
putem face. N-avem dreptul s-o facem, şi glasul lui era amabil, 
atât de amabil de parcă i-ar fi cerut iertare Terezei că n-o poate 
împuşca, de vreme ce ea însăşi nu-şi dorea acest lucru. Această 
amabilitate avea darul să-i sfâşie inima; se întoarse cu faţa spre 
scoarţa copacului şi izbucni într-un hohot de plâns, cu sughiţuri. 


14 


Strângea în braţe copacul, iar trupul îi era scuturat de 
sughiţuri, de parcă n-ar fi fost vorba de un arbore, ci de tatăl ei, 
pe care-l pierduse, de bunicul ei, pe care nu-l cunoscuse, de 
străbunicul ei, de stră-străbunicul ei, de un bărbat nespus de 
bătrân, venit din cele mai îndepărtate adâncuri ale timpului ca 
să-i întindă obrazul său, în chip de scoarță aspră a copacului. 

Se întoarse. Între timp cei trei bărbaţi se îndepărtaseră - 
umblau acum, de colo-colo, pe verdele pajiştii, ca nişte jucători 
de golf, iar pușca, în mâna celui înarmat te făcea să te gândeşti 
la o crosă de golf autentică. 

Cobora pe potecile Petrinului, păstrând în adâncul sufletului 
nostalgia bărbatului care trebuia s-o împuște şi n-o împuşcase. li 
lipsea. Simţea totuşi nevoia s-o ajute cineva! Tomas n-o ajută! 
Tomas o trimite la moarte. Numai un altul o poate ajuta! 

Cu cât mai mult se apropia de oraş, cu atât mai mult îi ducea 
dorul acestui bărbat şi cu atât mai mult se temea de Tomas. 
Tomas n-o va ierta că nu s-a ţinut de promisiune. N-o va ierta că 
n-a fost destul de curajoasă şi l-a trădat. Ajunse pe strada unde 
locuiau şi ştia că, din clipă în clipă, avea să dea ochii cu el. La 
gândul acesta fu cuprinsă de o teamă atât de cumplită, încât 
simţi, deodată, un gol în stomac şi-i venea să vomite. 


15 


Inginerul o invită la el acasă. De două ori îl refuzase. De data 
aceasta acceptă. 

Mâncă de prânz, ca de obicei, în bucătărie, luând ceva la 
repezeală, fără să se aşeze, apoi ieşi. Era abia ora două. 


Pe măsură ce se apropia de casa lui, simţea picioarele 
încetinindu-şi pasul fără voia ei. 

Pe urmă, îi veni în minte că, de fapt, Tomas era cel ce o 
trimitea la acest bărbat. Nu căuta el să-i explice mereu că 
dragostea şi sexualitatea sunt două lucruri diferite ce n-au nimic 
comun între ele? Acum ea se ducea, pur şi simplu, să verifice şi 
să confirme cuvintele sale. li auzea vocea, care-i spunea: „Te 
înţeleg, Tereza, şi ştiu ce vrei. Am aranjat totul. Te urci, şi când 
vei ajunge sus de tot vei înţelege.” 

Intr-adevăr, ea nu făcea altceva decât să execute ordinul lui 
Tomas. 

intenţiona să rămână doar câteva clipe în casa inginerului, 
atât cât să bea împreună o cafea; atât cât să-şi poată da seama 
ce înseamnă să ajungi la ultima frontieră a infidelităţii. Voia să-şi 
împingă trupul până la această limită, să-l lase să stea acolo 
câteva clipe ca pe stâlpul infamiei ca, pe urmă, când inginerul 
va încerca s-o îmbrăţişeze, să-i spună, aşa cum îi spusese 
bărbatului cu puşcă, pe dealul Petrinului: „Nu, nu! Nu e voinţa 
mea!” 

Bărbatul va lăsa în jos ţeava puştii şi va spune cu o voce 
blajină: „Dacă nu e voinţa dumneavoastră, nu pot s-o fac. Nu 
am dreptul s-o fac.” 

Şi ea se va întoarce cu faţa spre trunchiul copacului, şi va 
izbucni într-un hohot de plâns cu sughiţuri. 


16 


Era un bloc de locuinţe, construit la începutul secolului, într- 
un cartier muncitoresc al Pragăi. Pătrunse pe un culoar cu 
pereţii murdari, spoiţi cu var. Scara, cu treptele uzate, 
prevăzută cu o balustradă metalică, o conduse la etajul întâi. 
Aici o coti la stânga. Se opri la a doua uşă; o uşă fără carte de 
vizită, fără sonerie. Ciocăni. 

li deschise. 

Toată locuinţa era alcătuită dintr-o singură încăpere, 
despărțită, la doi metri de uşă, de o perdea groasă, menită să 
dea impresia unui antreu; aici se aflau o masă, un reşou şi un 
frigider micuţ. Când intră în apartamentul propriu-zis, văzu în 
faţa ei dreptunghiul vertical al ferestrei aflate la capătul unei 
camere lungi şi strâmte; într-o parte, o bibliotecă, în cealaltă, un 


divan lipit de perete şi un fotoliu (singurul). 

— Casa mea e foarte simplă, spuse inginerul. Vreau să sper 
că nu sunteţi dezamăgită. 

— Nu, nicidecum, răspunse Tereza, cu ochii fixaţi pe peretele 
îmbrăcat în întregime cu rafturi pline de cărţi. Omul acesta n- 
avea o masă demnă de acest nume, în schimb avea sute de 
cărţi. Tereza se bucură; teama care o însoţise, venind aici, 
începea să se risipească. Din anii copilăriei vedea în carte 
semnul unei tainice fraternităţi. Un om care avea în casa lui o 
asemenea bibliotecă nu putea să-i facă nici un rău. 

O întrebă cu ce s-o servească. Un pahar de vin? 

Nu, nu; nu voia vin. Dacă e să ia ceva, atunci să fie o cafea. 

Inginerul dispăru în spatele perdelei şi Tereza se apropie de 
bibliotecă. Una dintre cărţi o captivă. Era Oedip al lui Sofocle, în 
traducere cehă. Ce ciudat i se părea să găsească această carte 
în casa unui necunoscut! Cu mulţi ani în turnă, Tomas i-o 
dăruise Terezei, vorbindu-i îndelung despre ea, şi rugând-o s-o 
citească cu atenţie. Işi publicase apoi reflecţiile într-un ziar şi, 
din pricina acelui articol, viaţa lor se întorsese cu dosul în sus. 
Se uita la cotorul acestei cărţi, şi priveliştea aceasta avea darul 
s-o liniştească. Părea că Tomas îşi lăsase aici, în mod deliberat, 
o urmă a sa, un mesaj semnificând că totul fusese aranjat de el 
însuşi. Luă cartea şi o deschise. Când se va întoarce inginerul, îl 
va întreba de ce are această carte, dacă a citit-o şi ce crede 
despre ea. 

Prin acest vicleşug va transfera discuţia din zona primejdioasă 
a unei locuinţe străine în universul familiar al ideilor lui Tomas. 

Pe urmă simţi o mână pe umărul ei. Inginerul îi trase cartea 
din mână, o puse, fără să scoată o vorbă, înapoi în raft şi o 
conduse pe Tereza spre divan. 

Îi veni din nou în minte fraza pe care i-o spusese executorului 
pe colina Petrinului, şi o rosti cu voce taie: 

— Nu, nu! Asta nu-i voinţa mea! 

Era încredinţată că aceasta era formula miraculoasă ce avea 
să răstoarne imediat situaţia, dar în această cameră cuvintele îşi 
pierdeau puterea magică. Aş zice că, dimpotrivă, aveau darul 
să-l îndemne pe bărbat să fie mult mai hotărât: o strânse cu 
putere la pieptul său şi-i atinse sânii cu mâna. 

Ciudat lucru; acest contact o eliberă pe loc de toată 
îngrijorarea. Ca şi când, prin acest contact inginerul arăta spre 


trupul ei şi ea îşi dădea seama că miza jocului nu era ea 
(sufletul ei), ci trupul ei, şi atâta tot. Trupul ei, pe care ea Îl 
trădase, trupul pe care ea îl izgonise, trimiţându-l în lume, 
departe de ea, printre alte trupuri. 


17 


Îi desfăcu un nasture de la bluză, făcând-o să înţeleagă că era 
cazul să-i descheie singură pe ceilalţi. Dar ea nu se supuse 
acestui semnal. Işi alungase trupul departe de ea, dar nu voia 
să-şi asume nici o responsabilitate asupra lui. Nu se dezbrăca, 
dar nici nu i se împotrivea. Sufletul ei voia să demonstreze în 
felul acesta că, deşi dezaproba cele ce erau pe cale să se 
întâmple, se hotărâse totuşi să păstreze o atitudine neutră. 

Inginerul o dezbrăcă şi, în acest timp, ea stătea aproape 
nemişcată. Când o sărută, buzele ei nu răspunseră la atingerea 
buzelor sale. Apoi, pe neaşteptate, constată că sexul i se 
umezise, şi asta o înspăimântă. 

Işi simţea excitaţia, care era cu atât mai mare cu cât era 
excitată împotriva voinţei sale. Sufletul ei consimţise, în taină, la 
tot ceea ce se petrecea, dar mai ştia că pentru prelungirea 
acestei intense tulburări, sentimentul trebuia să rămână tacit. 
Dacă ar fi rostit cu voce tare al său da, dacă ar fi vrut să 
participe de bunăvoie la scena amoroasă, excitaţia ar fi bătut în 
retragere. Căci sufletul era tulburat tocmai de faptul că trupul îl 
trăda, acţionând împotriva voinţei sale, obligându-l, totodată, să 
asiste la această trădare! 

Pe urmă, inginerul trase de pe ea chiloţii şi Tereza se trezi 
goală-puşcă. Sufletul vedea trupul despuiat în braţele 
necunoscutului, şi spectacolul i se părea incredibil, de parcă ar fi 
contemplat de aproape planeta Marte. În lumina incredibilului, 
trupul lui îşi pierdea, pentru prima oară, banalitatea; pentru 
prima oară era vrăjit de priveliştea lui; personalitatea, 
originalitatea, unicitatea de neimitat a trupului său apăreau în 
prim-plan. Nu mai era cel mai comun dintre toate trupurile (aşa-l 
văzuse el până acum), ci, dimpotrivă, cel mai ieşit din comun. 

Sufletul nu putea să-şi desprindă ochii de pe aluniţa maronie, 
plasată chiar deasupra peticului păros al pubisului; avea 
senzaţia că semnul acesta era pecetea pe care el însuşi 
(sufletul) o aplicase pe trup, şi socotea o blasfemie faptul că 


membrul unui necunoscut se mişca în apropierea acestei 
sacrosancte peceti. 

Când îşi ridică privirea şi-i surprinse chipul, Tereza îşi aminti 
că nu consimţise niciodată ca trupul, pe care sufletul îşi pusese 
semnătura, să ajungă în braţele unei persoane necunoscute, şi 
pe care nu voia s-o cunoască. Şi, deodată, cotropită de o ură 
ameţitoare, începu să-şi, adune în gură saliva, ca s-o scuipe în 
obrazul necunoscutului. Se cercetau unul pe altul cu aceeaşi 
aviditate; necunoscutul sesiză furia ei şi mişcările sale deveniră 
din ce în ce mai precipitate. Tereza, simțind voluptatea ce venea 
de departe, gata s-o asalteze, începu să tipe: 

— Nu, nu, nu, şi se împotrivi plăcerii ce începea să pună 
stăpânire pe ea; pe măsură ce i se împotrivea, plăcerea reţinută 
se împrăştia, încet-încet, în tot corpul, neavând nici o portiţă de 
scăpare; voluptatea o cuprindea, răspândindu-se ca morfina 
injectată intravenos. Tereza se zbătea în braţele necunoscutului, 
izbea orbeşte cu pumnii, în dreapta şi-n stânga, şi-l scuipă în 
obraz. 


18 


În băile moderne, vasele closetelor răsar din podea ca florile 
albe de nufăr. Arhitectul face tot ce-i stă în putinţă ca trupul să 
uite mizeria sa, şi omul să nu ştie ce se întâmplă cu dejecţiile 
măruntaielor sale, atunci când apa trasă din rezervor le goneşte 
cu zgomot gâlgâitor. Ţevile instalaţiei de canalizare, în ciuda 
faptului că-şi întind tentaculele în locuinţele noastre, sunt 
ascunse cu grijă privirilor noastre, iar noi nu ştim nimic despre 
toate căcaturile invizibile ale Veneţiei, peste care simt clădite 
băile noastre, dormitoarele noastre, sălile de bal şi parlamentele 
noastre. 

Băile acestui vechi imobil, situat într-un cartier muncitoresc al 
Pragăi, se dovedeau a fi mai puţin ipocrite; duşumeaua era 
acoperită cu plăci de faianţă cenuşie, din care răsărea, solitară 
şi amărâtă, oala closetului. Forma acesteia nu aducea câtuşi de 
puţin cu floarea de nufăr, ci, dimpotrivă, semăna cu ceea ce era 
în realitate: gura lărgită a unei ţevi. li lipsea până şi scaunul de 
lemn, şi Tereza se văzu silită să se aşeze pe tabla rece, 
emailată, care-o făcea să tremure de frig. 

Stătea pe oala closetului, şi dorinţa de a-şi goli măruntaiele, 


care o asaltase pe neaşteptate, era dorinţa de a merge până la 
capătul umilinţei, dorinţa de a fi trup, nimic altceva, decât acel 
trup despre care mama ei spunea întotdeauna că există numai 
pentru a digera şi a evacua. Tereza îşi goleşte măruntaiele şi în 
această clipă e cuprinsă de sentimentul sfâşietor al unei tristeţi 
şi însingurări fără margini. Nimic nu i se pare mai amărât decât 
trupul ei dezgolit, aşezat pe gura lărgită a unei ţevi de scurgere 
a latrinelor. 

Sufletul ei şi-a pierdut curiozitatea de spectator, maliţiozitatea 
şi trufia sa neînduplecată: se afla, din nou, undeva în adâncul 
trupului, retras în cele mai sinuoase ascunzişuri, aşteptând cu 
disperare să fie rechemat. 


19 


Se ridică de pe oala closetului, trase apa şi trecu în vestibul. 
Sufletul tremura în trupul despuiat şi respins. Mai simţea şi- 
acum pe orificiul anal atingerea aspră a hârtiei cu care se 
ştersese. 

Şi, iată, în clipa aceea se întâmplă un lucru nemaipomenit: îi 
veni un chef nebun să se ducă la el, să-i audă glasul adresându-i 
câteva cuvinte. Dacă i-ar vorbi cu o voce caldă, profundă, 
sufletul ar prinde curajul să iasă la suprafaţa trupului, iar ea ar 
izbucni în hohote de plâns şi l-ar îmbrăţişa, aşa cum îmbrăţişase 
în vis trunchiul gros al castanului înflorit. 

Stătea în vestibul făcând eforturi să-şi stăpânească această 
imensă dorinţă de a plânge în faţa lui. 

Dacă nu va izbuti să se stăpânească, ştia prea bine că se va 
întâmplă ceea ce nu voia. Se va îndrăgosti de el. 

In momentul acela se auzi din adâncul încăperii vocea lui. 
Ascultând acum această voce descărnată (fără a vedea în 
acelaşi timp statura înaltă a inginerului), o cuprinse mirarea: era 
o voce ascuţită, piţigăiată. Cum de nu-şi dăduse seama de acest 
lucru până acum?! 

Numai datorită acestei impresii surprinzătoare şi 
dezagreabile, pe care i-o pricinuise această voce, reuşi, fără 
doar şi poate, să reziste ispitei şi s-o respingă. Pătrunse în 
cameră, se aplecă să-şi adune îmbrăcămintea risipită pe jos, se 
îmbrăcă şi ieşi. 


20 


Se întorcea de la cumpărături însoţită de Karenin, care, ca de 
obicei, ţinea în gură cornul său cel de toate zilele. Era o 
dimineaţă rece, uşor geroasă. Trecea prin preajma unui cvartal 
de locuinţe noi, unde, pe nişte parcele mai mari, oamenii îşi 
amenajaseră straturi cultivate cu legume şi, lângă ele, nişte 
grădiniţe cu flori. Deodată, Karenin se opri cu privirea aţintită 
într-acolo. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie, dar nu observă nimic 
deosebit. Karenin o trăgea după el, şi ea se lăsa condusă. In cele 
din urmă, zări, pe pământul îngheţat al unui răzor pustiu, 
căpşorul negru al unei stăncuţe cu ciocul lung. Căpşorul, fără 
trup, se mişca încetişor şi, din când în când, ciocul scotea câte 
un sunet trist şi răguşit. 

Karenin era atât de agitat încât lăsă cornul să-i cadă din gură. 
Tereza fu nevoită să-l lege de un copac de teamă să nu-i facă 
vreun rău sărmanei stăncuţe. Pe urmă, se lăsă în genunchi şi 
încercă să sape pământul bătătorit din jurul păsării îngropate de 
vie. Nu era uşor. Îşi rupse o unghie şi sângera. _ 

În momentul acela căzu, în apropierea ei, o piatră. Îşi întoarse 
privirea şi surprinse, în colţul unei case, doi puştani, să fi avut 
fiecare cel mult zece ani. Se ridică. Văzând reacţia ei, şi câinele 
legat de copac, cei doi o rupseră la fugă. 

Se lăsă din nou în genunchi şi continuă să râcâie pământul 
argilos; reuşi, până la urmă, să elibereze stăncuţa din 
mormântul ei. Dar biata pasăre era schilodită şi înţepenită de 
frig, nefiind în stare nici să meargă, nici să zboare. O înfăşură în 
eşarfa roşie pe care o purta în jurul gâtului şi, cu mâna stângă, o 
strângea la pieptul ei. Cu dreapta îl dezlegă pe Karenin de 
copacul cu pricina şi trebui să facă uz de toată forţa ca să-l 
îmblânzească şi să-l facă să se ţină aproape de piciorul ei. 

Ajunseră acasă. Sună, întrucât nu avea nici o mână liberă ca 
să scoată cheia din buzunar. Tomas îi deschise, şi ea îi întinse 
lesa lui Karenin. 

— Ţine-l bine! îi spuse pe un ton poruncitor şi se duse cu 
stăncuţa în camera de baie. O aşeză pe jos, sub chiuvetă. 
Pasărea se zbătea, dar nu izbutea să se mişte din loc. Din corpul 
ei se prelingea un lichid gros, de culoare gălbuie. Tereza îi 
aşternu sub chiuvetă un pătuc încropit din nişte zdrenţe vechi, 
ca să nu simtă frigul pardoselii de faianţă. Pasărea dădea cu 


disperare din aripile sale schilodite şi docul ei se îndrepta în sus 
ca o dojană. 


21 


Şedea pe marginea căzii şi nu putea să-şi desprindă ochii de 
pe stăncuţa muribundă. Vedea în însingurarea ei glacială 
imaginea propriului său destin şi îşi repeta în gând, de câteva 
ori: n-am pe nimeni pe această lume, în afară de Tomas. 

O învățase, oare, povestea cu inginerul că aventurile 
amoroase n-au nimic comun cu dragostea? Că sunt uşoare şi nu 
cântăresc nimic? Devenise mai calină? 

Nicidecum. 

In mintea ei stăruia mereu această scenă: ieşise de la closet 
şi stătea în vestibul, despuiată şi respinsă. Sufletul tremura 
înfricoşat, undeva în adâncul măruntaielor sale. Dacă în clipa 
aceea bărbatul, care se afla dincolo de perdeaua despărţitoare, 
s-ar fi adresat sufletului ei, ar fi izbucnit în hohote de plâns şi s- 
ar fi aruncat în braţele lui. 

Îşi imagina că una dintre amantele lui Tomas ar fi stat acolo în 
locul ei, şi Tomas s-ar fi aflat în locul inginerului. Tomas i-ar fi 
adresat tinerei fete un singur cuvânt, unul şi nimic mai mult, şi 
aceasta l-ar fi îmbrăţişat plângând în hohote. 

Tereza ştia deja cum arată clipa în care se înfiripă dragostea: 
femeia nu rezistă  glasului care-i recheamă sufletul 
înspăimântat; bărbatul nu-i rezistă femeii al cărei suflet devine 
receptiv la auzul glasului ei. Tomas nu e ferit niciodată de 
capcana primejdioasă a dragostei şi, ceas de ceas, clipă de 
clipă, Tereza trebuie să tremure de grija lui. Ce armă posedă? 
Fidelitatea sa, şi atâta tot. Fidelitatea pe care i-a oferit-o de la 
bun început, chiar din prima zi, de parcă ar fi ştiut pe loc că n- 
avea nimic altceva să-i dăruiască. Dragostea lor e o ciudată 
arhitectură asimetrică ce se sprijină pe certitudinea absolută a 
fidelității Terezei, aşa cum se sprijină un palat gigantic pe o 
singură coloană de susţinere. 

Stăncuţa încetase aproape să mai dea din aripi; abia îi mai 
zvâcnea, din când în când, picioruşul frânt şi strivit. Tereza nu 
voia s-o părăsească, de parcă ar fi stat de veghe la căpătâiul 
unei surori muribunde, în cele din urmă se duse totuşi în 
bucătărie să mănânce ceva în mare grabă. 


Când reveni, stăncuţa era moartă. 
22 


În primul an al legăturii lor, Tereza ţipa în timp ce făceau 
dragoste, şi acest țipăt, aşa cum am mai spus, încerca să 
orbească şi să asurzească simţurile. Pe urmă, ţipa mai puţin, dar 
sufletul ei era întotdeauna orbit de dragoste şi nu vedea nimic. 
Abia când s-a culcat cu inginerul, absenţa dragostei a făcut ca 
sufletul ei să-şi recapete vederea. 

Se afla din nou la saună şi stătea în picioare în faţa oglinzii. Se 
privea şi revedea în gând scena amoroasă cu inginerul. 

Ceea ce-şi amintea nu era amantul. La drept vorbind, nici n-ar 
fi fost în stare să-l descrie; poate n-apucase măcar să-şi dea 
seama cum arăta în pielea goală. Tot ce-şi aducea aminte (şi la 
ce se uita acum, tulburată, în oglindă) era trupul ei; pubisul ei 
pufos şi pata aceea rotundă, plasată chiar deasupra lui. Această 
pată, care până atunci nu fusese pentru ea decât o banală 
defecţiune a pielii, se întipărise adânc în mintea ei. Voia s-o 
vadă, şi s-o revadă, încă o dată şi încă o dată, în incredibila 
apropiere a membrului aparţinând unui bărbat necunoscut. 

In ceea ce mă priveşte, nu pot decât să mai subliniez o dată: 
Tereza n-avea niciun chef să vadă sexul necunoscutului. Voia să 
vadă, în apropierea acestui sex, pubisul ei şi atâta tot. Nu tânjea 
după trupul celuilalt. Tânjea după trupul ei, care, pe 
neaşteptate, i se înfăţişa cu atât mai excitant şi mai atrăgător 
cu cât îi era mai apropiat şi, totodată, mai străin. 

Îşi privea trupul năpădit de picături mărunte, rămase pe el în 
urma duşului, şi se gândea că, dintr-o zi în alta, inginerul avea 
să-şi facă din nou apariţia în faţa barului. Işi dorea să vină şi s-o 
invite la el! Îşi dorea acest lucru, nespus de mult! Din toată 
inima! 


23 


Zi de zi, se temea de apariţia lui în faţa tejghelei şi că ea nu 
va fi în stare să-i spună „nu”. Pe măsură ce zilele treceau, 
temerile ei de a-l vedea făceau loc temerilor de a nu-l vedea. 

Trecuse o lună şi inginerul nu dădea nici un semn de viață. 
Terezei i se părea inexplicabilă tăcerea lui. Dorința dezamăgită 


bătu în retragere, cedând locul neliniştii: de ce nu venea? 

Îşi servea clienţii. Printre aceştia se afla din nou bărbatul cu 
chelie, cel care o acuzase în seara cu pricina că serveşte băuturi 
alcoolice minorilor. Rostea cu voce tare o poveste porcoasă, 
aceeaşi pe care Tereza o mai auzise de sute de ori din gura 
beţivilor cărora le aşeza în faţă halbele de bere, odinioară, în 
micul orăşel de provincie. Şi, simțindu-se din nou asediată de 
universul mamei sale, îl întrerupse pe chelbos cu brutalitate. 

Acesta se consideră jignit: 

— Dumneata n-ai ce să-mi porunceşti mie! Te poţi socoti 
fericită că noite lăsăm să lucrezi în acest local. 

— Cine no? Care no’? întrebă Tereza. 

— Noi, răspunsese chelbosul, cerând o altă votcă. Şi ţine 
minte că n-am de gând să mă las insultat de o femeie ca 
dumneata, se grăbi să adauge. 

Pe urmă, arătând cu degetul spre gâtul Terezei, în jurul căruia 
se vedea un colier de perle ieftine, spuse: 

— De unde ai perlele astea? N-o să-mi spui că ţi le-a dăruit 
soţul dumitale, care-i spălător de geamuri! De unde să aibă el 
atâţia bani ca să-ţi cumpere perle?! Le ai de la clienţi, nu-i aşa? 
Şi ce le dai în schimb, hai?! 

— Tacă-ţi fleanca, o vorbă să nu mai aud! şuiera Tereza 
printre dinţi. 

Chelbosul se străduia să apuce colierul cu degetele. 

— Ţine minte ce-ţi spun, şi nu uita că la no; prostituţia e 
interzisă! 

Karenin se ridică şi, sprijinindu-şi labele din faţă pe tejghea, 
începu să mârâie. 


24 


— Era un copoi, un turnător, spuse ambasadorul. 

— Dacă e aşa, ar trebui să fie mai discret, obiectă Tereza. La 
ce-i bună poliţia secretă, dacă nu-i secretă!?! 

Ambasadorul se aşeză pe canapea şi îşi strânse picioarele sub 
el, aşa cum învățase la cursurile de yoga. 

Deasupra lor, Kennedy înrămatul zâmbea, conferind spuselor 
ambasadorului o consacrare aparte. 

— Doamnă Tereza, începu acesta, pe un ton părintesc, copoii 
au câteva funcţii. Prima e clasică: să asculte ce spun oamenii şi 


să-şi informeze superiorii despre tot ce aud. 

A doua e o funcţie de intimidare. Ne dau a înţelege că sunt 
stăpânii noştri, că suntem supuşi bunului lor plac, cu scopul de a 
ne înfricoşa. Asta încerca să facă chelbosul dumitale. 

A treia funcţie constă în înscenarea unor situaţii, menite să ne 
compromită. Nimeni nu mai are interes să ne acuze de complot 
împotriva statului, căci asta n-ar face altceva decât să ne atragă 
noi simpatii din partea populaţiei. De aceea, dumnealor preferă 
să descopere în buzunarele noastre haşiş, sau să ne 
demonstreze că am violat o fetiţă de doisprezece ani. O 
puştoaică dispusă să depună mărturie găsesc dumnealor 
oricând. 

Terezei îi veni din nou în minte inginerul ei. Cum se explică 
faptul că n-a mai revenit la ea niciodată? 

Ambasadorul confirmă: 

— Treaba lor e să-i prindă pe oameni în capcană, ca să-i aibă 
la cheremul lor şi să-i folosească, făcându-i să întindă şi ei, la 
rândul lor, alte capcane altor oameni şi, în felul acesta, să 
transforme, încetul cu încetul, întregul popor într-o uriaşă 
organizaţie de informatori. 

Tereza nu se mai gândea acum decât la un singur lucru: că 
inginerul fusese trimis la ea de poliţia secretă. Şi cine era acel 
băieţandru ciudat, care se dusese să se îmbete în cârciuma de 
peste drum şi revenise ca să-i facă declaraţii amoroase?!? Din 
pricina acestui puştan o atacase turnătorul chelbos, şi inginerul 
îi luase apărarea. Toţi trei jucaseră un rol într-un scenariu 
dinainte pregătit; bărbatul acela avea misiunea să-i câştige 
simpatia, s-o seducă. 

Cum se face că nu i-au dat prin minte toate astea? Locuinţa 
cu pricina avea ceva suspect şi nu se potrivea câtuşi de puţin cu 
omul în cauză! De ce să locuiască un inginer atât de bine 
îmbrăcat, într-o casă atât de amărâtă? Era, într-adevăr, inginer?! 
Şi dacă era inginer, cum putea să lipsească de la lucru la ora 
două după-amiaza? De unde până unde, un inginer care-l citeşte 
pe Sofocle? Nu, nici vorbă, biblioteca aceea nu aparţinea nici 
unui inginer! Încăperea aceea aducea, mai curând, cu locuinţa 
confiscată a unui intelectual nevoiaş, aflat acum în puşcărie. 
Când avea patru ani, fusese arestat tatăl ei, şi cu acest prilej, i 
se confiscaseră şi lui apartamentul şi toată biblioteca! Cine mai 
poate şti în ce scop a fost folosită după aceea locuinţa sa?! 


Acum înţelegea şi-i era cât se poate de limpede motivul 
pentru care inginerul nu i se mai arătase niciodată. Îşi 
îndeplinise misiunea, şi atâta tot. Ce misiune? Copoiul chelbos o 
divulgase, fără voia lui, când spusese: „Acum prostituţia e 
interzisă în ţara noastră, ţine minte acest lucru!” Inginerul 
imaginar va depune mărturie că se culcase cu ea, şi ea îi ceruse 
în schimb o sumă de bani! Va fi ameninţată cu scandalul, şi va fi 
şantajată şi silită să ciripească, denunţându-şi clienţii care 
veneau să se îmbete la tejgheaua barului unde servea. 

— Aventura dumneavoastră nu mi se pare câtuşi de puţin 
periculoasă, încercă s-o liniştească ambasadorul. 

— Se poate, spuse ea cu o voce strangulată, şi ieşi cu Karenin 
pe străzile întunecate ale Oraşului de aur. 


25 


Ca să scape de suferinţe, oamenii se refugiază, de cele mai 
multe ori, în viitor. Îşi imaginează, pe făgaşul timpului, o linie, 
dincolo de care suferinţele de azi se stâng. Dar Tereza nu vedea 
înaintea ei această linie. Numai privirea înapoi putea să-i aducă 
o consolare. Era duminică. O nouă duminică. Urcară împreună în 
maşină şi plecară departe de Praga. 

Tomas era la volan, Tereza în faţă, lângă el, şi Karenin, 
instalat pe bancheta din spate, îşi întindea din când în când 
boticul să le lângă urechile. Peste două ore ajunseră într-o mică 
staţiune balneoclimaterică, unde, în urmă cu cinci sau şase ani, 
petrecuseră câteva zile împreună. Intenţionau să înnopteze aici. 

Traseră maşina pe locul de parcare din piaţa principală şi 
coborâră. Nimic nu se schimbase. În faţa lor se afla hotelul în 
care locuiseră în anul acela şi bătrânul tei dinaintea intrării. În 
stânga hotelului se întindea vechea colonadă de lemn; la 
capătul ei susura apa aceluiaşi izvor ce se scurgea în havuzul de 
marmură deasupra căruia se aplecau, ca odinioară, oameni 
ţinând în mână un pahar. 

Pe urmă, Tomas arătă din nou spre hotel. Ceva totuşi se 
schimbase. Cândva acesta se numise Grand Hotel, iar acum, 
potrivit inscripţiei, se numea Baikal. Se uitară la tăblia din colţul 
clădirii. Piaţa Moscova! făcură apoi un tur pe toate străzile pe 
care le cunoşteau (Karenin îi însoțea liber, fără lesă), urmărind 
denumirile acestora: strada Stalingrad, strada Leningrad, strada 


Rostov, strada Novosibirsk, strada Kiev, strada Odesa; pe aceste 
străzi întâlneau Casa  sanatorială pentru  convalescenţi 
„Ceaikovski”, Casa sanatorială pentru convalescenţi „Tolstoi”, 
Casa sana tonală pentru convalescenţi „Rimski-Korsakov”, 
hotelul „Suvorov”, cinematograful „Gorki” şi cafeneaua Puşkin. 
Aceste denumiri se trăgeau, toate, din Rusia şi din istoria 
acesteia. 

Tereza îşi amintea de primele zile ale invaziei, în toate oraşele 
oamenii dădeau jos tăbliţele cu denumirea străzilor, iar pe 
şosele înlăturau panourile indicatoare, pe care erau înscrise 
numele localităţilor, într-o singură noapte Cehia devenise o ţară 
fără nume. Timp de şapte zile, armata rusă rătăcise pe şoselele 
Cehiei, fără să ştie unde se afla. Ofițerii căutau de zor clădirile 
redacţiilor, ale radioului şi televiziunii, spre a le ocupa, dar nu 
izbuteau să le găsească. Se adresau oamenilor, dar, la 
întrebările lor, aceştia dădeau din umeri, sau le indicau adrese şi 
direcţii false. Se pare însă că, odată cu trecerea anilor, acest 
anonimat nu fusese lipsit de primejdii pentru ţară. Nici străzile, 
nici clădirile nu şi-au putut redobândi denumirea originară. Aşa 
se face că o staţiune balneoclimaterică a Boemiei devenise, de 
pe o zi pe alta, o mică Rusie imaginară, şi Tereza constata, cu 
amărăciune, că trecutul pe care veniseră să-l caute aici le 
fusese confiscat. 


26 


Se întorceau tăcuţi la maşina lor. Tereza îşi spunea în sinea ei 
că toate lucrurile şi toţi oamenii se prezentau aici în travesti: 
vechiul oraş al Boemiei se acoperise cu nume ruseşti; cehii care 
fotografiau în timpul invaziei lucrau, de fapt, pentru poliţia 
secretă rusească; bărbatul care o trimisese la moarte purta pe 
faţă masca lui Tomas; polițistul se prezentase ca inginer, şi 
inginerul voia să joace rolul bărbatului de pe dealul Petrinului. 
Simbolul cărţii, în locuinţa cu pricina, era un semn fals, menit s-o 
abată pe un drum greşit. 

Acum, gândindu-se la cartea pe care o ţinuse în mână, îi 
scăpără în minte o idee cumplită, şi obrajii i se împurpurară: 
cum s-au petrecut lucrurile? Inginerul îi spusese că se duce să 
pună de cafea. Ea se apropiase de bibliotecă şi trăsese din raft 
Oedip al lui Sofocle. Pe urmă, inginerul a revenit, dar fără cafea! 


Analiză situaţia încă o dată şi încă o dată, întorcând-o pe 
toate feţele: când a ieşit, pretextând că se duce să prepare 
cafeaua, cât timp a zăbovit în spatele perdelei? Cel puţin un 
minut, asta fără îndoială, dacă nu două sau chiar trei minute. Ce 
putea să facă atâta timp în vestibulul acela minuscul? Se 
dusese, poate, la closet? Tereza se străduia să-şi aducă aminte 
dacă auzise zgomotul de uşă trântită sau bolboroseală de apă 
trasă. Nu, categoric, apa n-o auzise, asta şi-ar fi adus aminte. Şi 
era aproape sigură că n-auzise nici zgomotul de uşă trântită. Şi- 
atunci, ce făcea el acolo, în vestibul? 

Deodată, totul i se păru cât se poate de clar. Ca s-o prindă în 
capcană, dumnealor nu le ajungea simpla mărturie a inginerului. 
Aveau nevoie de o dovadă palpabilă, de netăgăduit. In timpul 
acelei îndelungate şi suspecte absenţe, inginerul instalase în 
vestibul o cameră de luat vederi. Sau, mai plauzibil, introdusese 
în vestibul un tip cu un aparat de fotografiat, care, apoi, i-a 
surprins pe pelicula fotografică. 

Cu numai câteva săptămâni în urmă, îşi bătuse joc de 
scriitorul Prochazka, care nu ştia că trăieşte într-un lagăr de 
concentrare, unde nu există viaţă intimă. Dar ea? Când părăsise 
casa părintească, îşi închipuise în naivitatea ei că devenise, o 
dată pentru totdeauna, stăpână asupra vieţii sale intime. Dar 
casa maternă se întindea în toată lumea, şi o ajungea din urmă, 
oriunde se afla. 

Coborau o scară, printre grădini, îndreptându-se spre Piaţa 
unde parcaseră maşina. 

— Ce-i cu tine? o întrebă Tomas. 

Dar până să apuce să-i răspundă, cineva îi dădu bineţe lui 
Tomas. 

Era un bărbat de cincizeci de ani, cu faţa smeadă, bătută de 
vânt - un ţăran pe care Tomas îl operase cândva. De atunci era 
trimis în fiecare an să facă o cură de ape în această staţiune 
balneoclimaterică. Îi invită pe amândoi la un pahar de vin. Câinii 
n-aveau acces în localurile publice. Tereza se duse să-l depună 
pe Karenin în maşină şi, între timp, cei doi se aşezară la o masă 
într-o cafenea şi o aşteptau. 

Când sosi la masa lor, ţăranul îi spunea lui Tomas: 

— La noi e linişte şi pace. Acum doi ani am fost ales 
preşedintele cooperativei. 

— Felicitări, spuse Tomas. 


— La noi, la ţară, ştiţi cum e. Toată lumea pleacă. Cei de sus 
se pot socoti fericiţi atunci când cineva acceptă să rămână. Aşa 
se face că nu-şi pot îngădui să ne pună, cum s-ar zice, pe liber. 

— Asta ar fi un loc ideal pentru noi, interveni Tereza. 

— Dumneavoastră v-aţi plictisi acolo, tânără domniţă. Acolo 
n-aveţi nimic. Absolut nimic. Nici o distracţie, nimic... 

Tereza se uita la faţa bătută de vânt a plugarului. Omul, în 
sine, i se părea foarte simpatic şi drăguţ. 


27 


În sfârşit, după atâta amar de vreme, descoperea din nou o 
persoană drăguță! In faţa ochilor i se perindau nişte imagini 
rurale: un sat, turnul unei biserici, ogoare, păduri, un brigadier 
silvic, un iepure gonind peste brazde, un vânător cu pălărie 
verde. Nu trăise niciodată la ţară. Imaginile acestea le ştia din 
auzite, sau din lecturi, sau, poate, erau înscrise în 
subconştientul ei de nişte neamuri îndepărtate. Şi, totuşi, aceste 
imagini stăruiau în mintea ei ca o fotografie a străbunicii în 
albumul de familie, sau ca nişte gravuri de odinioară. 

— Mai aveţi dureri? întrebă Tomas. 

— Uneori mă doare aici, răspunse ţăranul, ducând mâna la 
ceafă, acolo unde craniul se îmbină cu coloana vertebrală. 

Fără să se ridice de pe scaun, Tomas palpă locul indicat, şi-i 
mai puse câteva întrebări fostului său pacient. Apoi spuse: 

— Eu nu mai am dreptul să eliberez reţete. Dar spuneţi-i 
farmacistului dumneavoastră, de-acolo din sat, că aţi stat de 
vorbă cu mine şi v-am recomandat să luaţi asta... 

Şi, scoțând un carnet din buzunarul interior al hainei, rupse 
din el o filă şi scrise pe ea, cu majuscule, denumirea 
medicamentului. 


28 


Goneau înapoi spre Praga. 

Tereza se gândea la fotografia în care trupul ei despuiat se 
afla în braţele inginerului necunoscut, încerca să se liniştească: 
admițând că ar exista o asemenea fotografie, Tomas n-avea 
cum s-o vadă. Pentru acei oameni, această fotografie n-avea 
altă utilitate decât aceea de a o sili pe Tereza să ciripească. În 


clipa în care i-ar trimite-o lui Tomas, şi-ar pierde orice valoare. 

Dar ce s-ar întâmpla dacă aceşti copoi ar decide că Tereza nu 
prezintă, pentru ei, niciun interes? În acest caz fotografia n-ar 
mai fi pentru ei decât un obiect de băşcălie, şi nimeni n-ar mai 
putea să-l împiedice pe vreunul s-o pună într-un plic şi s-o 
expedieze pe adresa lui Tomas, fie şi din simplu amuzament. 

Ce s-ar întâmpla dacă Tomas ar primi o asemenea fotografie? 
Ar alunga-o? Poate că nu. Mai curând nu. Dar fragilul edificiu al 
dragostei lor s-ar prăbuşi din temelii. Căci acest edificiu se 
sprijinea pe o singură coloană, pe coloana fidelității ei - iar 
iubirile sunt ca imperiile: dacă piere ideea pe care au fost 
întemeiate, pier şi ele odată cu ea. 

În faţa ochilor îi stăruia această imagine: un iepure alergând 
peste brazde, un vânător cu pălărie verde şi o turlă de biserică 
răsărind deasupra unei păduri. 

Voia să-i spună lui Tomas că ar fi bine pentru ei să părăsească 
Praga, să plece împreună departe de copiii care îngroapă devii 
stăncuţele, departe de copoi şi de turnători, departe de fetele 
înarmate cu umbrele. Voia să-i spună că ar fi bine să plece la 
ţară, să trăiască acolo, întrucât aceasta era singura cale a 
salvării lor. 

Îşi întoarse capul spre el, dar Tomas tăcea, cu privirea aţintită 
pe asfaltul şoselei, şi ea nu se simţea în stare să spargă zidul 
tăcerii ce se ridica între ei. Avea aceeaşi senzaţie ca în ziua 
aceea când cobora de pe dealul Petrinului. O durea stomacul şi-i 
venea să vomite. Tomas o înfricoşa. Era prea puternic pentru 
ea, şi ea era prea slabă ca să-i facă faţă. li dă dea ordine, pe 
care ea nu le înţelegea. Se străduia să le execute, dar nu ştia 
cum. 

Dorea să se întoarcă pe dealul Petrinului, să-i ceară bărbatului 
cu puşca permisiunea să-şi lege ochii cu mâna ei, să se sprijine 
cu spatele de trunchiul castanului înflorit. Îşi dorea moartea. 


29 


Se trezi şi constată că era singură în casă. leşi pe stradă şi 
porni spre chei. Voia să vadă Vltava. Să se oprească pe malul ei 
şi să privească îndelung apa, căci priveliştea apei curgătoare 
are darul să liniştească şi să vindece. Râul curge aici de secole 
şi poveştile oamenilor se înfiripă la mal. Se înfiripă, ca a doua zi 


să fie uitate, iar râul să îşi vadă mai departe de cursul lui. 

Sprijinită de balustradă, se uita în jos. Povestea se petrecea 
într-un cartier mărginaş al Pragăi, Vltava străbătuse oraşul, 
lăsând în urma ei splendoarea Hradşinului şi a bisericilor, 
aidoma unei actriţe ieşite de la spectacol, obosită şi 
îngândurată. Inainta printre maluri murdare, străjuite de garduri 
din lemn sau zidărie, în spatele cărora se vedeau nişte fabrici şi 
locuri de joacă pustii. 

Privi îndelung apa care, aici, părea mai tristă şi mai 
întunecată; deodată surprinse în mijlocul râului un obiect ciudat, 
un obiect roşu: o băncuţă. O băncuţă din lemn cu picioare 
metalice, aşa cum se pot vedea cu duiumul prin grădinile şi 
parcurile publice ale Pragăi. Plutea încet în mijlocul Vltavei. Fii 
spatele ei venea o altă băncuţă. Pe urmă încă una, şi încă una. 
Tereza îşi dădu seama, în sfârşit, că vedea părăsind oraşul 
bâncuţele din grădinile publice ale Pragăi, purtate de curent pe 
finii apei; că erau multe, din ce în ce mai multe, alunecând pe 
apă ca frunzele toamnei, duse de ape departe de pădurea în 
care căzuseră, şi erau multe şi de toate culorile: şi roşii, şi 
galbene, şi albastre. 

Se întoarse, cu gândul să-i întrebe pe trecători ce voia să 
însemne această poveste. De ce pluteau pe firul apei băncuţele 
din parcurile pragheze? Dar oamenii treceau prin preajma ei cu 
o mină indiferentă, căci puţin le păsa lor de cursul unui râu care 
curgea dintr-un secol în altul prin mijlocul oraşului lor efemer. 

Contemplă din nou apa, cuprinsă de o tristeţe fără margini. Îşi 
dădea seama că ceea ce vedea aducea a despărţire. 
Despărțirea de viaţă, ce se ducea cu alaiul ei de culori. 

Băncuţele dispăruseră, în cea mai mare parte, din câmpul ei 
vizual; se mai iviră doar câteva întârziate, apoi încă una, 
galbenă, şi încă una, albastră, ultima. 


PARTEA A CINCEA 
Ușurătatea şi greutatea 


1 


Când venise să-l viziteze la Praga pe nepusă masă, Tomas 
făcuse dragoste cu ea, aşa cum am mai spus-o în prima parte, 
în aceeaşi zi sau în aceeaşi oră, dar imediat după aceea Tereza 
a făcut un puseu de febră. Zăcea pe patul lui, şi el stătea la 
căpătâiul ei, încredinţat că avea în faţă un prunc ce fusese 
depus într-un coşuleţ de nuiele şi lăsat pe firul apei ca să ajungă 
la el. 

De atunci îi devenise dragă imaginea copilului abandonat şi, 
adeseori, se gândea la vechile mituri, în care apărea. Acesta a 
fost, fără doar şi poate, motivul ascuns care l-a incitat, într-o 
bună zi, să caute în bibliotecă Oedip al lui Sofocle, în traducere 
cehă. 

Povestea lui Oedip e foarte cunoscută: un păstor găseşte un 
nou-născut abandonat şi îl duce la regele său Polybios; acesta îl 
creşte ca pe fiul său. Adolescentul Oedip se întâlneşte pe un 
drumeag de munte cu o caleaşcă în care călătorea un prinţ 
necunoscut. Se iau la ceartă, se încaieră, şi Oedip îl ucide pe 
prinţ. Mai târziu, se căsătoreşte cu regina locasta şi devine 
regele Thebei. Nu bănuieşte că bărbatul pe care-l omorâse 
cândva pe drumul de munte era tatăl său, şi femeia cu care se 
culca era mama sa. Între timp destinul se arată neîndurător cu 
supuşii săi, năpăstuindu-i cu tot felul de boli. Când îşi dă seama 
că el era vinovat de suferinţele lor, Oedip se mutilează 
înfigându-şi ace în ochi şi, orb pentru totdeauna, părăseşte 
Theba. 


2 


Cei ce cred că regimurile comuniste din Europa centrală sunt 
în exclusivitate opera unor criminali pun în umbră un adevăr 
fundamental: regimurile criminale n-au fost create de criminali, 
ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre 
paradis. Îşi apărau acest drum cu vitejie, executând, în virtutea 
acestei credinţe, oameni cu nemiluita. Cu timpul, a devenit clar 
ca bună ziua că paradisul nu există şi, în consecinţă, entuziaştii 


erau nişte asasini. 

Atunci toată lumea s-a luat de comunişti, spunându-le de la 
obraz: voi sunteţi vinovaţi de toate nenorocirile ţării (sărăcite şi 
pustiite), de pierderea independenţei sale (căzută în robia 
rusească), de toate asasinatele judiciare! 

Cei cărora li se adresau aceste acuzaţii răspundeau: Nu 
ştiam! Am fost înşelaţi! Am crezut! În adâncul sufletului suntem 
nevinovaţi! 

Drept care, disputa se rezuma la aceste întrebări: într-adevăr 
nu ştiau? Sau se prefăceau că nu ştiu nimic? 

Tomas urmărea această dispută (aşa cum o urmăreau zece 
milioane de cehi) şi îşi spunea în sinea lui că, printre comunişti, 
existau, cu siguranţă, oameni care nu erau atât de ignoranţi 
(era, totuşi, imposibil să nu fi auzit vorbindu-se despre ororile 
săvârşite şi care se mai săvârşeau încă în Rusia 
postrevoluţionară). Nu-i exclus însă ca cei mai mulţi dintre ei să 
nu fi ştiut, într-adevăr, nimic. 

Şi îşi spunea că întrebarea fundamentală nu era: ştiau sau nu 
ştiau? Ci: eşti nevinovat, fiindcă nu ştii? E scutit, oare, 
prostănacul instalat pe tron de orice responsabilitate, pentru 
simplul fapt că e prostănac? 

Să admitem că procurorul ceh care, la începutul anilor 
cincizeci, a condamnat la pedeapsa cu moartea un nevinovat, 
fusese indus în eroare de poliţia secretă rusească şi de guvernul 
ţării sale. Acum însă, când se ştie că acuzaţiile erau absurde şi 
executaţi nevinovaţii, cum e cu putinţă ca acelaşi procuror să-şi 
apere puritatea sufletului său şi să se bată cu pumnul în piept 
spunând: cugetul meu e nepătat, nu ştiam - credeam! Oare nu 
în al său „nu ştiam, credeam!” rezidă greşeala sa ireparabilă?!? 

Atunci i-a venit în minte povestea lui Oedip. Oedip nu ştia că 
se culcă cu propria sa mamă şi, totuşi, când a înţeles ce se 
întâmplă, nu s-a simţit nevinovat. N-a fost în stare să suporte 
jalnicul spectacol al nenorocirii pe care o pricinuise, şi-a scos 
ochii şi, nevăzător, a părăsit Theba. 

Tomas asculta strigătele comuniştilor care-şi apărau puritatea 
sufletească şi în sinea lui îşi spunea: Din cauza ignoranței 
voastre această ţară şi-a pierdut, poate, pentru câteva secole, 
libertatea, şi voi strigaţi şi gura mare că vă simţiţi nevinovaţi? 
Cum mai puteţi privi în jurul vostru? Cum de nu sunteţi 
înspăimântați de ceea ce vedeţi? Ori, poate, v-aţi pierdut 


vederea?! Dacă nu, ar trebui să vă scoateţi ochii şi să plecaţi din 
Theba! 

Această comparaţie îi plăcea atât de mult, încât adeseori o 
folosea în timpul discuţiilor cu prietenii şi, cu timpul, începu s-o 
exprime în formulări din ce în ce mai precise şi din ce în ce mai 
elegante. 

Citea pe vremea aceea, ca toţi intelectualii, o revistă 
săptămânală editată în circa trei sute de mii de exemplare de 
Uniunea scriitorilor cehi, care-şi dobândiseră o autonomie 
considerabilă în interiorul regimului, permiţându-şi, astfel, să 
vorbească despre anumite lucruri care altora nu le era îngăduit 
să le exprime în faţa opiniei publice. Aşa se face că în revista 
scriitorilor apăreau articole în care se punea întrebarea cine era 
vinovat, şi în ce măsură era vinovat de asasinatele judiciare, 
comise în perioada proceselor politice din primii ani ai 
comunismului. 

Această întrebare revenea mereu în toate discuţiile, ca un 
laitmotiv. Ştiau sau nu ştiau? Considerând această întrebare o 
chestiune secundară, Tomas se apucă într-o zi să aştearnă pe 
hârtie reflecţiile sale despre Oedip şi expedie articolul pe adresa 
amintitei publicaţii. Peste o lună primi răspunsul: era invitat să 
se prezinte la redacţie. Ajuns acolo, fu primit de un redactor 
mărunt de stat şi drept ca o lumânare, care-i propuse să 
modifice topica unei fraze, şi atâta tot. Textul apăru ceva mai 
târziu în penultima pagină a publicaţiei, la rubrica: „Scrisori de 
la cititori”. 

Tomas nu era mulţumit. Socotiseră cu cale să-l invite la 
redacţie spre a-şi da consimţământul pentru o schimbare de 
topică, ca apoi, fără să-l întrebe, să-i ciopârţească textul în 
asemenea hal, încât reflecţiile sale erau reduse la o singură teză 
fundamentală (oarecum schematică şi agresivă) şi lui nu-i mai 
plăcea câtuşi de puţin. 

Asta se petrecea în primăvara anului 1968. Alexandru Dubček 
era la putere şi era înconjurat de comunişti care se socoteau 
vinovaţi şi se arătau dispuşi să repare, într-un fel, greşelile 
săvârşite. În schimb, ceilalţi comunişti, care-şi strigau în gura 
mare puritatea, nevinovăția, se temeau de furia naţiunii, care-i 
putea aduce, în orice clipă, în faţa completului de judecată. 
Aceştia se duceau zilnic să se plângă ambasadorului rus şi să-i 
ceară ajutorul. La apariţia „scrisorii” lui Tomas, au izbucnit într- 


un răcnet de protest: lată unde am ajuns! Să se scrie deschis că 
trebuie să ni se scoată ochii! 

La două sau trei luni după aceea, ruşii au hotărât întreruperea 
discuţiilor libere în gubernia lor şi, în decursul unei singure 
nopţi, armatele lor au ocupat ţara lui Tomas. 


3 


Când s-a întors de la Zurich, Tomas şi-a recăpătat postul la 
acelaşi spital din Praga. Apoi, într-o bună zi, şeful secţiei l-a 
invitat în biroul său. 

— La drept vorbind, domnule coleg, începu acesta, 
dumneavoastră nu sunteţi scriitor, nici jurnalist, nici salvatorul 
poporului, ci medic şi om de ştiinţă. N-aş vrea să vă pierd, şi aş 
face orice ca să vă păstrez aici. Dar, pentru asta, e nevoie să 
retractaţi articolul acela pe care l-aţi scris despre Oedip. E chiar 
atât de important pentru existenţa dumneavoastră? 

— Domnule medic primar, spuse Tomas, amintindu-şi că i se 
tăiase o treime din textul iniţial, e ultimul lucru la care ţin pe 
această lume. 

— Ştiţi despre ce-i vorba, nu-i aşa? spuse medicul primar. 

Ştia: două lucruri atârnau în balanţă: într-o parte onoarea lui 
(care impunea să nu dezavueze ceea ce scrisese), de cealaltă 
parte ceea ce obişnuia să considere a fi sensul vieţii sale 
(munca lui de medic şi de om de ştiinţă). 

Medicul primar continuă: 

— A cere oamenilor să retracteze ce-au spus în public e, într- 
adevăr, o treabă ce se practica în Evul Mediu. In fond ce 
înseamnă „a retracta”? In epoca modernă, o idee nu poate fi 
retractată; ea poate fi, cel mult, combătută, nicidecum 
retractată. Şi întrucât, scumpe coleg, a retracta o idee e un 
lucru imposibil, pur verbal, formal şi magic, nu văd de ce n-aţi 
face ceea ce vi se cere... într-o societate guvernată de teroare, 
declaraţiile verbale nu angajează cu nimic, fiindcă simt obţinute 
prin violenţă, şi omul cinstit e dator să n-o ia în seamă, pur şi 
simplu, să n-o audă. Vă spun, domnule coleg, în interesul meu şi 
în interesul bolnavilor, că locul dumneavoastră e aici, printre 
noi. 

— Aveţi dreptate,  încuviinţă Tomas, arborând o mină 
nefericită. 


— Dar? întrebă medicul primar, încercând să-i ghicească 
gândurile. 

— Mi-e teamă să nu-mi fie ruşine. 

— In faţa cui? Aveţi o părere atât de bună despre oamenii din 
jurul dumneavoastră încât să vă pese ce gândesc? 

— Nu, n-am despre ei o părere atât de bună, răspunse Tomas. 

— De altfel, ţinu să precizeze medicul primar, mi s-a dat 
asigurarea că nu va fi vorba de o declaraţie publică. Dumnealor 
sunt birocraţi, şi au nevoie să existe în dosarele lor ceva din 
care să reiasă că nu sunteţi împotriva regimului, ca apoi să se 
poată apăra, dacă cineva le-ar reproşa faptul că v-au lăsat să 
lucraţi pe postul dumneavoastră. Mi-au făgăduit că această 
declaraţie va rămâne o chestiune închisă între dumneavoastră şi 
autorităţi, şi în niciun caz nu se gândesc s-o dea publicităţii. 

— Acordaţi-mi o săptămână de gândire, spuse Tomas, 
încheind discuţia. 


4 


Tomas era socotit cel mai bun chirurg al spitalului. Se vorbea, 
chiar, că medicul primar, care se apropia de vârsta pensionării, 
avea să-i cedeze curând postul de şef al secţiei. Când se 
răspândi zvonul că organele superioare îi solicitau lui Tomas o 
declaraţie autocritică, nimeni nu se îndoia că el se va supune. 

A fost primul lucru care a avut darul să-l surprindă: în ciuda 
faptului că nu făcuse niciodată ceva care să justifice această 
supoziţie, oamenii mizau mai curând pe necinstea lui decât pe 
echitatea lui. 

Al doilea lucru surprinzător era reacţia lor faţă de presupusul 
său comportament. Aş putea s-o împart în două categorii 
fundamentale. 

Primul tip de reacţie se manifesta la cei care, ei înşişi (sau 
fiinţe apropiate lor) retractaseră ceva, care fuseseră constrânşi 
să se declare de acord în mod public cu regimul de ocupaţie sau 
se pregăteau s-o facă (desigur, călcându-şi pe inimă, căci 
nimeni nu făcea acest lucru cu dragă inimă). 

Aceşti oameni îl tratau cu un zâmbet aparte, pe care nu-l mai 
văzuse la ei până atunci: un zâmbet jalnic, ce trăda 
consimţământul, consfinţirea unei tainice complicităţi. Era 
zâmbetul schimbat între doi bărbaţi care s-au întâlnit 


întâmplător la intrarea unui bordel; se ruşinează un pic, dar, în 
acelaşi timp, le face plăcere că ruşinea lor e reciprocă; se naşte 
între ei o anume legătură ce aduce cu adeziunea la o confrerie 
secretă. 

li zâmbeau cu atât mai bucuroşi cu cât ştiau că nu fusese 
socotit niciodată un conformist. Presupusa acceptare a 
propunerii pe care i-o făcuse medicul primar constituia, cu alte 
cuvinte, dovada că laşitatea devenea, încet dar sigur, o regulă 
de conduită şi curând va înceta să mai fie considerată ceea ce 
era. Aceşti oameni nu fuseseră niciodată prietenii săi. Tomas îşi 
dădea seama, cu spaimă, că dacă ar confecţiona, cu adevărat, 
declaraţia solicitată de medicul primar, aceştia l-ar invita la ei 
acasă la un pahar cu vin şi ar dori să-i devină prieteni. 

Al doilea tip de reacţie era reacţia acelor oameni care ei înşişi 
(sau cei apropiaţi lor) erau urmăriţi, persecutați, care refuzau să 
accepte orice compromis cu puterea ocupaţiei, sau cărora 
nimeni nu le-a cerut vreun compromis sau vreo declaraţie 
(poate pentru faptul că erau prea tineri şi nu apucaseră să se 
implice cu nimic) şi care erau convinşi că n-ar consimţi. 

Unul dintre ei, S., un medic tânăr foarte dotat, îi întrebă într-o 
zi pe Tomas: 

— Vasăzică, le-ai scris comedia aceea? 

— Nu te supăra, dar nu înţeleg la ce te referi, răspunse 
Tomas. 

— La retractarea aia, ştii tu, spuse S. _ 

Nu rostise aceste cuvinte cu răutate. Era chiar surâzător. |n 
bogatul ierbar al zâmbetelor, era un zâmbet cu totul deosebit: 
zâmbetul superiorității morale satisfăcute. 

— Ascultă, reluă Tomas, ce ştii tu despre această retractare? 
Ai citit-o? 

— Nu, răspunse S. 

— Atunci de ce trăncăneşti?! i-o reteză Tomas. 

S. continuă cu acelaşi zâmbet satisfăcut: 

— Uite ce, noi ştim, cu toţii, cum e cu treburile astea. 
Declaraţiile sunt redactate sub forma unor scrisori adresate 
directorului, sau ministrului, sau mai ştiu eu cui - acesta promite 
că scrisoarea nu va fi dată publicităţii, ca autorul să nu se simtă 
umilit. E aşa, sau nu? 

Tomas nu răspunse, ridică din umeri şi continuă să asculte. 

— Pe urmă, declaraţia e depusă, cu grijă, într-un sertar, dar 


autorul ştie că poate fi dată oricând publicităţii. În aceste 
condiţii, el nu va mai putea spune niciodată nimic, nu va mai 
putea niciodată să critice, să protesteze, altminteri declaraţia lui 
va fi publicată şi el va fi dezonorat în ochii tuturor. La drept 
vorbind, e o metodă elegantă... Ne putem imagina şi altele, mai 
drastice. 

— Da, e, într-adevăr, o metodă foarte elegantă, spuse Tomas, 
dar pe mine m-ar interesa cine ţi-a spus că am acceptat-o. 

Colegul strânse din umeri, dar zâmbetul nu se risipi de pe 
chipul lui. 

Şi Tomas îşi dădu seama de im lucru ciudat: Toată lumea îi 
zâmbea, toată lumea nutrea tainica dorinţă ca el să-şi scrie 
declaraţia de retractare, spre marea bucurie a tuturor! Cei din 
prima categorie a tipului de reacţie se bucurau pentru faptul că 
inflaţia de laşitate banaliza propriul lor comportament şi le 
restituia onoarea pierdută. Ceilalţi, din categoria a doua, erau 
obişnuiţi să considere onoarea lor drept un privilegiu, la care nici 
prin gând nu le trecea să renunţe. De aceea nutreau faţă de laşi 
o dragoste ascunsă; fără aceştia, bărbăţia lor n-ar fi fost decât 
un efort banal şi inutil, ce n-ar fi stârnit admiraţia nimănui. 

Tomas nu putea să suporte aceste zâmbete şi avea impresia 
că le vedea pretutindeni, chiar şi pe feţele trecătorilor 
necunoscuţi. Nici să doarmă nu putea. Cum adică?! Le acorda el 
atâta importanţă acestor oameni?! Nicidecum. Nu avea despre 
ei o părere bună şi se supăra pe el însuşi de faptul că privirile lor 
aveau darul să-l irite în asemenea hal. Povestea asta era lipsită 
de orice logică. Cum e cu putinţă ca o persoană cu o părere atât 
de jalnică despre alţii să depindă în asemenea măsură de 
judecata acestora? 

S-ar putea ca profunda sa neîncredere în privinţa oamenilor 
(îndoiala referitoare la dreptul acestora de a decide asupra 
destinului său şi de a-l judeca) să fi jucat un rol important în 
opţiunea lui pentru o meserie care exclude posibilitatea de a-l 
expune privirii publice. Cel ce-şi alege, de pildă, cariera de om 
politic, face, de bunăvoie, din opinia publică propriul său 
judecător, cu credinţa naivă şi mărturisită că-i va câştiga 
favorurile. Eventuala ostilitate a mulţimii îl incită apoi la nişte 
performanţe din ce în ce mai exigente, tot aşa cum îi stimula pe 
Tomas dificultatea stabilirii unui diagnostic corect. 

Medicul (spre deosebire de omul politic sau de actor) nu e 


judecat decât de bolnavii săi, şi de confrații cei mai apropiaţi; cu 
alte cuvinte, între patru pereţi şi de la om la om. Confruntat cu 
privirile celor ce-l judecă, el poate să răspundă în aceeaşi clipă, 
să se explice şi să se apere pe loc. Acum însă, Tomas se afla 
(pentru prima oară în viaţa lui) într-o situaţie în care asupra sa 
erau aţintite mai multe priviri decât era în stare să înregistreze. 
Nu putea să le răspundă nici cu propria-i privire, nici prin viu 
grai. Căzuse pradă bunului lor plac. Se vorbea despre el la spital 
şi în afara spitalului (la vremea aceea Praga era de o nervozitate 
excesivă, şi toate ştirile despre cei ce dezamăgeau, denunţau 
sau colaborau, circulau şi se răspândeau cu viteza extraordinară 
a tam-tamului african) şi Tomas ştia că n-avea cum să li se 
opună. Era el însuşi surprins să constate cât de insuportabilă 
devenise pentru el această poveste şi în ce panică îl scufunda. 
Interesul pe care i-l purta atâta lume avea darul să-l indispună, 
ca o mare înghesuială sau ca atingerile unor oameni ce smulg 
hainele de pe noi, în toiul viselor noastre cele mai înfiorătoare. 

Se duse la medicul primar şi-i spuse că nu va semna nimic. 

Şeful îi strânse mâna cu mai multă putere decât o făcea de 
obicei, şi-l asigură că se aşteptase la această decizie din partea 
sa. 

— Domnule medic primar, nu s-ar putea să mă păstraţi aici şi 
fără această declaraţie? întrebă Tomas, vrând să-i sugereze că 
ar fi de ajuns ca toţi colegii lui să amenințe cu demisia în cazul 
în care Tomas ar fi obligat să plece. 

Nimeni însă nu s-a arătat dispus să-şi depună demisia şi, 
astfel, la puţin timp după aceea, medicul primar i-a strâns mâna 
cu şi mai multă putere decât ultima oară (de i-a rămas toată 
numai vânătăi) şi Tomas a fost silit să părăsească spitalul. 


5 


Mai întâi îşi găsi un post într-o clinică de provincie, aflată la 
optzeci de kilometri de Praga. Făcea zilnic naveta cu trenul şi 
seara se întorcea acasă frânt de oboseală. La un an după aceea, 
reuşi să obţină un loc de muncă mai comod, dar inferior celui 
precedent, la un dispensar aflat într-o suburbie a Pragăi. Aici nu 
mai putea să se consacre chirurgiei şi lucra ca medic generalist. 
Sala de aşteptare era veşnic aglomerată şi el abia dispunea de 
cinci minute pentru fiecare dintre bolnavii săi, prescriindu-le 


tablete de aspirină, întocmindu-le certificate de boală pentru 
angajatorii lor şi făcându-le trimiteri pentru consultaţii la servicii 
medicale specializate. 

Într-o zi, după orele de consultaţii, primi în cabinetul său vizita 
unui domn de vreo cincizeci de ani, a cărui înfăţişare, uşor 
rotofeie, îi conferea aerul unei persoane serioase. Se prezentă 
ca şef de birou în Ministerul de Interne şi-l pofti pe Tomas la un 
pahar în cârciuma de peste drum. 

Comandă o sticlă de vin. Tomas se împotrivi: 

— Nu vă supăraţi, sunt cu maşina. Dacă mă agaţă poliţaii, îmi 
ridică permisul de conducere. 

— Dacă vi se întâmplă ceva, spuse cu zâmbetul pe buze 
bărbatul de la Ministerul de Interne, e suficient să vă referiţi la 
persoana mea, şi-i întinse lui Tomas o carte de vizită cu numele 
său (fără doar şi poate fals) şi cu numărul de telefon de la 
minister. 

Pe urmă, îi vorbi îndelung, spunându-i cât de mult îl 
preţuieşte. La minister toată lumea deplângea faptul că un 
chirurg de anvergura lui e redus la condiţia unui făcător de 
reţete, menit să prescrie tablete de aspirină în dispensarul unui 
cartier periferic al Pragăi. Indiscret, îi dădu a înţelege că poliţia, 
în ciuda faptului că n-o poate spune cu voce tare, regretă 
nespus că specialiştii sunt înlăturați din posturile lor, prin 
procedee atât de drastice. 

Cum nu mai auzise de multă vreme atâtea cuvinte de 
măgulire la adresa sa, Tomas îl asculta cu toată atenţia şi 
constată, cu surprindere, că rotofeiul domn era foarte bine 
informat - chiar în amănunţime - despre succesele sale 
profesionale. Cât de dezarmat şi lipsit de apărare e omul în faţa 
linguşirii! Tomas nu se putea stăpâni să ia în serios spusele 
omului de la minister. 

Dar nu făcea asta doar din simplă vanitate, ci, mai cu seamă, 
din lipsă de experienţă. Când stai faţă în faţă cu o persoană 
amabilă, respectuoasă, curtenitoare, e foarte greu să-ţi dai 
seama, clipă de clipă, că nimic din ceea ce spune nu-i adevărat, 
că nimic din ceea ce spune nu-i gândit cu sinceritate. Pentru a 
reuşi să nu crezi (fără întrerupere şi sistematic, fără o clipă de 
ezitare), e nevoie de un efort uriaş şi de un antrenament 
susţinut - cu alte cuvinte, de frecvente interogatorii polițienești. 
Or, tocmai acest antrenament îi lipsea lui Tomas. 


Bărbatul de la minister continuă: 

— Noi ştim, domnule doctor, că aţi avut la Zurich o situaţie 
excelentă. Şi apreciem faptul că v-aţi întors. A fost un gest 
frumos. Ştiaţi că locul dumneavoastră e aici şi nu în altă parte. 
Şi se grăbi să adauge, de parcă i-ar fi adresat lui Tomas un 
reproş: Dar locul dumneavoastră este totuşi în sala de operaţii! 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, încuviinţă Tomas. 

Se aşternu o pauză, după care omul de la minister reluă cu o 
voce întristată: 

— Spuneţi-mi, domnule doctor, dumneavoastră credeţi, cu 
adevărat, că ar trebui să li se scoată ochii comuniştilor? Nu vi se 
pare curios ca tocmai dumneavoastră, care aţi redat sănătatea 
atâtor oameni, să faceţi asemenea afirmaţii? 

— Dar asta-i un nonsens, ripostă Tomas. Citiţi bine ce-am 
scris şi veţi vedea că n-aveţi dreptate. 

— Am citit, replică omul de la minister, cu o voce ce voia să 
trădeze o profundă amărăciune. 

— Şi? Am scris eu, cumva, că ar trebui să li se scoată ochii 
comuniştilor? 

— Aşa a înţeles toată lumea, spuse omul de la minister, şi 
vocea lui încerca să trădeze o amărăciune din ce în ce mai 
profundă. 

— Dacă aţi fi citit textul în întregime, aşa cum l-am scris, n-ar 
fi putut să vă treacă prin minte un asemenea gând. 

— Cum aşa?!, se miră omul de la minister, ciulind urechile. 
Dumnealor nu v-au publicat textul aşa cum l-aţi scris?! 

— L-au scurtat. 

— Cu mult? 

— Aproximativ cu o treime. 

Omul de la minister părea sincer indignat: 

— N-a fost un joc cinstit din partea lor, nu credeţi?! 

Tomas strânse din umeri. 

— Trebuia să vă împotriviţi! Să vă apăraţi! Să fi cerut pe loco 
rectificare! 

— Cum era s-o fac, când imediat după aceea au venit ruşii şi 
aveau cu toţii alte griji? spuse Tomas. 

— De ce lăsaţi să se creadă că dumneavoastră, medic şi om 
de ştiinţă cu reputaţie, doriţi să li se ia vederea altor fiinţe 
umane? 

— Asta-i bună! Articolul meu a apărut undeva, în coada 


ziarului, printre alte scrisori. Nimeni nu l-a băgat în seamă. În 
afara Ambasadei sovietice, căreia, fireşte, i-a convenit şi i-a 
picat de minime. 

— Nu spuneţi asta, domnule doctor! Eu însumi am discutat cu 
mulţi oameni despre articolul dumneavoastră, şi toţi se mirau că 
aţi putut să-l scrieţi. Dar, pentru mine, totul e acum mult mai 
clar, după ce mi-aţi explicat că articolul cu pricina, aşa cum a 
fost publicat, nu corespunde întru totul cu cel pe care l-aţi scris. 
Vi s-a sugerat să-l scrieţi? 

— Nu, răspunse Tomas, l-am trimis din proprie iniţiativă. 

— Îi cunoaşteţi pe aceşti oameni? 

— Ce oameni? 

— Cei ce v-au publicat articolul. 

— Nu, nu-i cunosc. 

— N-aţi stat de vorbă cu ei niciodată? 

— O dată, când m-au invitat să vin la redacţie. 

— Pentru ce? 

— Pentru articolul acela. 

— Şi cu cine aţi vorbit? 

— Cu un redactor. 

— Cum se numea? 

Abia acum pricepu Tomas că era vorba de un interogatoriu; îşi 
spuse, în sinea lui, că fiecare dintre cuvintele sale putea pune 
pe cineva în primejdie. Cunoştea, fireşte, numele acelui 
redactor, dar tăgădui: 

— Nu ştiu. 

— Nu vă supăraţi, domnule doctor! spuse omul de la minister, 
pe un ton plin de indignare în faţa acestei nesincerităţi. A trebuit 
totuşi să se prezinte! 

E de-a dreptul tragicomic faptul că tocmai buna noastră 
creştere devenise aliată a poliţiei secrete. Nu ne pricepem să 
minţim. Imperativul „Spune adevărul”, pe care ni l-au inoculat 
părinţii din anii copilăriei, acţionează asupra noastră în virtutea 
unui automatism ereditar, care ne face să ne ruşinăm de o 
minciună rostită în faţa unui copoi care ne interoghează. E mai 
uşor şi mai simplu, pentru noi, să ne certăm cu el, să-l insultăm 
(fără niciun rost) decât să-l minţim (simplu şi cu rost). 

Auzindu-l pe omul de la minister cum îi reproşează 
nesinceritatea, Tomas se simţi aproape vinovat; trebui să biruie 
în el un fel de blocaj moral, ca să poată persevera în minciuna 


sa. 

— De prezentat, s-a prezentat, fără îndoială, începu el, dar, 
întrucât numele lui nu-mi spunea nimic, l-am uitat pe loc. 

— Cum arăta? 

Redactorul cu care stătuse de vorbă atunci era mărunt de stat 
şi avea un păr blond, tuns foarte scurt, şi zbârlit ca un arid. 
Tomas se străduia să aleagă nişte caracteristici cu totul opuse. 

— Era înalt. Şi avea un păr lung şi negru ca tăciunele. 

— Aşa?! spuse omul de la minister, grăbindu-se să întrebe: Şi 
bărbia lungă, proeminentă? 

— Exact, încuviinţă Tomas. 

— Şi uşor adus de spate... 

— Întocmai, încuviinţă Tomas, încă o dată, dându-şi seama 
că, în clipa aceea, omul de la minister identificase pe cineva 
anume. Şi, colac peste pupăză, în afara faptului că denunţase 
un redactor amărât, Tomas mai săvârşise un denunţ mincinos. 

— De ce v-a convocat? Şi despre ce-aţi vorbit? 

— Voiau să schimbe topica unei fraze. 

Răspunsul acesta avu efectul unui subterfugiu caraghios. 
Omul de la minister se arătă din nou revoltat de faptul că Tomas 
refuza să-i spună adevărul. 

— Nu vă supăraţi, domnule doctor! Dar, cu câteva clipe în 
urmă, aţi afirmat că vi s-a tăiat o treime din textul prezentat, şi 
acum îmi spuneţi că aţi discutat despre o schimbare de topică! 
E o poveste lipsită de orice logică! 

Lui Tomas îi veni răspunsul pe loc, cu mai multă uşurinţă; căci 
ceea ce avea să spună era purul adevăr: 

— Da, într-adevăr, povestea e lipsită de logică, dar aşa stau 
lucrurile, se grăbi să spună, cu zâmbetul pe buze. Mi-au cerut 
voie să schimbe topica unei fraze, ca, pe urmă, să-mi taie un 
sfert din articol. 

Omul de la minister dădu iar din cap, cu aerul că nu-i în stare 
să înţeleagă un comportament atât de imoral, şi spuse: 

— Oamenii aceştia n-au avut o atitudine corectă faţă de 
dumneavoastră. 

Şi, rostind aceste cuvinte, goli paharul şi încheie: 

— Constat, domnule doctor, că aţi fost victima unei 
manipulări. Ar fi mare păcat ca oalele sparte să le plătiţi 
dumneavoastră, şi, fireşte, pacienţii dumneavoastră. In ceea ce 
ne priveşte, domnule doctor, noi suntem foarte conştienţi de 


calităţile dumneavoastră. Să vedem ce se poate face. 

Îi strânse mâna lui Tomas şi i-o scutură cu toată cordialitatea. 
Apoi, luându-şi rămas-bun, părăsiră localul, îndreptându-se 
fiecare spre maşina sa. 


6 


Întâlnirea aceasta avu darul să-l cufunde pe Tomas într-o 
stare de indispoziţie înfiorătoare. Işi făcea reproşuri că se lăsase 
furat de tonul jovial al convorbirii. Dacă nu refuzase să stea de 
vorbă cu polițistul (nu era pregătit pentru o asemenea situaţie şi 
nu ştia ce îngăduie legea şi ce anume interzice), ar fi trebuit, cel 
puţin, să refuze invitaţia de a merge cu el la cârciumă să bea 
împreună un pahar de vin, de parcă ar fi mers cu un prieten! Și 
dacă-i vedea cineva? Cineva care-l cunoştea pe acest individ!?! 
Ar fi tras, cu siguranţă, concluzia că Tomas se afla în serviciul 
poliţiei secrete! Şi de ce s-a apucat să-i spună acestui copoi că 
articolul său fusese redus cu o treime!?! De ce i-a oferit, 
hodoronc-tronc, fără niciun motiv raţional, această informaţie!?! 
Era nemulţumit de el, până în adâncul sufletului. 

La cincisprezece zile după aceea, omul de la minister reveni. 
Îi propuse iar să meargă la cârciuma de peste drum, ca ultima 
dată, dar Tomas preferă să rămână în cabinetul său de 
consultaţii. 

— Vă înţeleg, domnule doctor, spuse copoiul, zâmbind. 

Fraza aceasta îl captivă pe Tomas. Omul de la minister se 
exprimase ca un jucător de şah, care-i confirmă adversarului 
său că la mutarea precedentă acesta săvârşise o greşeală. 

Şedeau pe scaune faţă în faţă, despărțiți de biroul lui Tomas. 
Cam peste zece minute, în timpul cărora vorbiseră despre 
epidemia de gripă, care făcea ravagii la vremea aceea, omul de 
la minister spuse: 

— Ne-am gândit şi am judecat, în chip şi fel, cazul 
dumneavoastră, domnule doctor. Dacă ar fi vorba numai de 
dumneavoastră, lucrurile ar fi simple. Dar datoria noastră e să 
ţinem seama de opinia publică. Fie că aţi vrut, sau n-aţi vrut, 
articolul dumneavoastră a contribuit la izbucnirea isteriei 
anticomuniste. N-o să vă ascund faptul că ni s-a sugerat chiar 
ideea de a vă aduce în faţa justiţiei, din pricina acestui articol. 
Există pentru asta un paragraf anume în codul penal. Incitare 


publică la violenţă. 

Omul de la minister amuţi, cu privirea aţintită în ochii lui 
Tomas. Acesta ridică din umeri. Omul nostru adoptă din nou un 
ton liniştitor şi spuse: 

— Indiferent care ar fi responsabilitatea dumneavoastră, 
interesul societăţii impune să fiţi folosit acolo unde capacitatea 
şi competenţa dumneavoastră pot fi valorificate cel mai bine. 
Fostul dumneavoastră şef vă apreciază foarte mult. Avem 
referinţe şi din partea pacienţilor dumneavoastră. Sunteţi un 
mare specialist, domnule doctor! In fond, nimeni nu-i poate 
pretinde unui medic să se priceapă în treburile politice. V-aţi 
lăsat tras pe sfoară, domnule doctor. 

Problema asta trebuie rezolvată. De aceea, am vrea să vă 
propunem textul unei declaraţii pe care dumneavoastră ar 
trebui, după părerea noastră, s-o puneţi la dispoziţia presei. Pe 
urmă, noi ne vom îngriji ca această declaraţie să fie publicată la 
momentul potrivit. Şi, în timp ce rostea ultimele cuvinte, îi 
întinse lui Tomas o foaie de hârtie. 

Tomas citi textul şi se înspăimântă. Era mult mai rău decât 
ceea ce-i solicitase cu doi ani în urmă fostul său şef. Acum nu 
mai era vorba de o simplă retractare a articolului despre Oedip. 
Textul prezent conţinea fraze privind dragostea faţă de Uniunea 
Sovietică şi fidelitatea faţă de partidul comunist; mai conţinea şi 
o condamnare la adresa intelectualilor, care voiau - aşa glăsuia 
textul - să împingă ţara spre războiul civil, dar, mai cu seamă, 
conţinea un denunţ împotriva redactorilor revistei săptămânale 
a Uniunii Scriitorilor, cu numele concret al ziaristului înalt cu 
spinarea uşor încovoiată (Tomas nu-l întâlnise niciodată, dar îi 
cunoştea numele şi fotografia), care au abuzat de articolul său, 
deformându-l în mod deliberat spre a-i da o altă semnificaţie şi 
a-l transforma într-un apel contrarevoluţionar; aceştia erau, 
chipurile, prea laşi, ca să scrie singuri un asemenea articol, şi au 
vrut să se ascundă în spatele unui medic naiv. 

Omul de la minister citea spaima din ochii lui Tomas. 
Aplecându-se, îl bătu prieteneşte pe genunchi, pe sub masă: 

— Domnule doctor, acesta nu-i decât un proiect. 
Dumneavoastră veţi reflecta, şi dacă doriţi să schimbaţi o 
formulare sau alta, vom găsi, cu siguranţă, ocale de înţelegere. 
La urma urmei, e textu/ dumneavoastră! Nu?! 

Tomas îi restitui poliţistului foaia de hârtie, de parcă i-ar fi fost 


teamă s-o mai ţină o secundă în plus în mâna sa, lăsând, 
aproape, impresia că se gândea la posibilitatea de a i se căuta, 
pe această hârtie, amprentele digitale. 

In loc s-o ia, omul de la minister îşi desfăcu braţele cu un gest 
exprimând o mirare bine jucată (era gestul papei, 
binecuvântând mulțimile de la înălţimea balconului), şi spuse: 

— Se poate, domnule doctor? De ce mi-o restituiţi? Nu-i nici o 
grabă. Păstraţi-o. Şi reflectaţi acasă, în linişte. 

Tomas scutură din cap, ţinând cu răbdare hârtia în mâna 
întinsă. Omul de la minister încetă să-l mai imite pe Sfântul 
Părinte binecuvântând mulţimea, trebui să se resemneze şi, în 
cele din urmă, să ia înapoi hârtia. 

Tomas voia să-i spună, cu toată fermitatea, că nu va scrie şi 
nu va semna niciodată nimic, dar, în ultima clipă, se răzgândi şi, 
adoptând o atitudine moderată, spuse pe un ton blajin: 

— Nu vă supăraţi, totuşi, nu simt un analfabet. De ce artrebui 
să semnez ceva ce n-am scris cu mâna mea? 

— Foarte bine, domnule doctor, putem alege procedeul 
invers. Mai întâi scrieţi dumneavoastră ceva şi, pe urmă, 
revedem textul împreună. Ce aţi citit acum, vă poate servi, cel 
puţin, ca model. 

De ce nu refuzase pe loc, cu toată energia, propunerea 
poliţistului? 

În minte îi scăpărase, ca prin farmec, următorul raţionament: 
în afara faptului că declaraţiile de acest gen aveau drept scop 
demoralizarea întregii naţiuni (strategia generală a ruşilor se 
îndrepta, de bună seamă, în această direcţie), poliţia mai 
urmărea, cu toată probabilitatea, în cazul lui Tomas, un obiectiv 
mai precis, şi anume: să pregătească, eventual, un proces 
împotriva gazetarilor din redacţia revistei săptămânale, căreia 
Tomas îi trimisese articolul cu pricina. Dacă aşa stau lucrurile, 
declaraţia lui Tomas le-ar servi ca probă convingătoare în faţa 
instanţei judecătoreşti şi, totodată, ca element de bază în 
campania de presă pe care o vor declanşa, fără doar şi poate, 
împotriva amintiţilor gazetari. Refuzând pe loc, cu fermitate şi la 
modul categoric, propunerea copoiului, se expunea primejdiei 
de a vedea textul pregătit de poliţie dat publicităţii, cu 
semnătura lui falsificată. Niciun ziar nu va cuteza să publice, 
vreodată, dezminţirea lui! Nimeni în lumea asta nu va crede că 
n-a scris şi n-a semnat această declaraţie! A înţeles, în sfârşit, 


că oamenii se delectează prea mult cu umilinţa morală a altuia, 
încât preferă să nu-şi strice plăcerea cu explicațiile 
năpăstuitului. 

Oferind poliţiei speranţa că va redacta el însuşi textul 
solicitat, câştiga timp. A doua zi, la prima oră, îşi prezentă 
demisia din postul pe care-l ocupa, presupunând (corect) că din 
clipa în care va cobori, de bunăvoie, pe treapta cea mai de jos a 
ierarhiei sociale (pe care fuseseră nevoiţi să coboare la vremea 
aceea mii de intelectuali din alte domenii), poliţia îşi va pierde 
puterea asupra lui şi va înceta să se mai intereseze de soarta 
sa. In asemenea împrejurări, dumnealor n-ar mai putea să 
publice aşa-zisa declaraţie, semnată, chipurile, de el, căci 
întreaga poveste ar fi apărat absolut incredibilă, întrucât 
ruşinoasele declaraţii publice sunt însoţite, întotdeauna, de 
avansări, nicidecum de căderea semnatarilor. 

In Cehia însă, medicii sunt salariaţi ai statului şi statul îi poate 
elibera din funcţii, dar nu-i obligat s-o facă. Funcţionarul cu care 
Tomas discuta în legătură cu demisia sa auzise de el, îi cunoştea 
reputaţia şi-l preţuia. Incercă să-l convingă să nu-şi părăsească 
postul. Şi Tomas înţelese, deodată, că nu mai era sigur, câtuşi 
de puţin, dacă decizia pe care o luase era cea mai potrivită. Se 
simţea însă legat de ea, printr-un fel de jurământ de credinţă ce 
nu îngăduia să dai înapoi. O ţinu morţiş pe a lui, şi, astfel, 
deveni spălător de geamuri şi vitrine. 


7 


În urmă cu ani, când gonea cu maşina de la Zürich spre 
Praga, Tomas îşi repeta mereu, cu o voce scăzută: „Es muss 
sein!”, gândindu-se la dragostea sa pentru Tereza. Dar, în 
aceeaşi zi, după trecerea frontierei, începu să se îndoiască dacă 
trebuia să fie, cu adevărat: îşi dădu seama că fusese împins 
spre Tereza doar de o serie de întâmplări ridicole, petrecute cu 
şapte ani înainte (la începutul lor fiind criza de sciatică a şefului 
său), şi numai datorită lor se reîntorcea acum într-o colivie din 
care nu va izbuti să scape niciodată. 

Să însemne asta că în viaţa lui nu exista niciun „Es muss sein” 
de necesitate majoră? După mine, exista unul. lar acesta nu era 
dragostea, ci profesiunea. Spre medicină nu l-a împins nicio 
întâmplare, niciun calcul raţional, ci o profundă dorinţă 


lăuntrică. 

Dacă ar fi să clasificăm fiinţele umane în categorii, împărţirea 
ar trebui făcută potrivit acestor dorinţe profunde, care le 
îndeamnă spre cutare sau cutare activitate, pe care apoi o 
practică toată viaţa. Fiecare francez e altfel. Dar toţi actorii din 
lumea întreagă se aseamănă - la Paris, la Praga, şi aşa mai 
departe, până la cel mai modest teatru de provincie. Actor e cel 
ce acceptă, din fragedă copilărie, să-şi expună întreaga viaţă în 
faţa unui public anonim. Fără acest consimţământ fundamental, 
ce n-are nicio legătură cu talentul - fiind chiar mai profund 
decât talentul -, nu poţi deveni actor. La fel şi un medic: medic e 
numai cel care acceptă să se ocupe toată viaţa, şi până la 
ultimele consecinţe, de suferinţele corpului omenesc. Acest 
consimţământ fundamental (nicidecum talentul sau 
dexteritatea) îi permite din primul an de studii să pătrundă în 
sala de disecţii şi peste şase ani să devină medic. 

Chirurgia e în stare să înalte imperativul fundamental al 
profesiunii până la limita extremă, unde umanul atinge divinul. 
Dacă lovim pe cineva în moalele capului cu toată puterea, 
folosind bastonul de cauciuc, sărmanul se prăbuşeşte şi 
încetează să mai respire pentru totdeauna. Dar, oricum, o dată 
şi-o dată, tot ar fi încetat să respire. Acest asasinat nu face 
decât să anticipeze un pic ceea ce Dumnezeu ar fi aranjat El 
însuşi, ceva mai târziu. E de presupus că Dumnezeu a prevăzut 
omuciderea, dar n-a prevăzut chirurgia, nebănuind, fireşte, că 
cineva va  îndrăzni vreodată să-şi vâre mâna înăuntrul 
mecanismului pe care El l-a inventat, l-a împachetat cu grijă în 
învelitoarea pielii, l-a sigilat şi l-a ascuns vederii omului. Când 
Tomas a atins pentru prima oară cu bisturiul său pielea unui 
pacient adormit sub narcoză, ca apoi, cu o mişcare energică, să 
secţioneze şi să descoasă această piele cu o trăsătură dreaptă şi 
precisă (de parcă ar fi descusut o bucată de stofă neînsufleţită, 
un palton, o fustă sau o perdea), l-a încercat sentimentul scurt, 
dar intens, al săvârşirii sacrilegiului. Dar tocmai asta avea darul 
să-l atragă, să-l captiveze! Acesta era acel „es muss sein'!, 
adânc înrădăcinat în el spre care nu-l împinsese nicio 
întâmplare, nicio criză de sciatică a medicului primar, nimic din 
afară. 

Şi-atunci, se pune întrebarea: cum a putut să se despartă atât 
de repede, atât de categoric şi atât de uşor de ceva atât de 


profund? Ne-ar răspunde că a făcut-o ca să împiedice poliţia să 
abuzeze de persoana lui. Dar, sincer vorbind, chiar dacă, 
teoretic, acest lucru ar fi fost cu putinţă (asemenea cazuri s-au 
întâmplat cu adevărat), nu era deloc probabil că poliţia ar fi dat 
publicităţii o declaraţie falsă, însoţită de semnătura lui. 

De bună seamă, omul are dreptul să se teamă chiar şi de 
primejdii puţin probabile. Să admitem acest lucru. Să admitem 
şi faptul că Tomas era supărat pe el însuşi, pe propria sa 
stângăcie, şi voia să evite alte contacte cu poliţia care n-ar fi 
făcut decât să-i exacerbeze sentimentul neputinței sale. Şi să 
mai admitem că, în realitate, îşi pierduse adevărata profesiune, 
căci, la drept vorbind, munca lui la dispensarul cu pricina, unde 
le prescria pacienţilor tablete de aspirină, n-avea nimic comun 
cu concepţia lui despre medicină. Cu toate acestea, decizia sa 
impetuoasă mi se pare bizară. Oare, nu ascundea ea ceva mai 
profund, ceva ce scăpa reflecţiei sale raţionale? 


8 


Tomas îl îndrăgise pe Beethoven ca să-i facă plăcere Terezei, 
dar la muzică nu se pricepea prea mult şi mă îndoiesc că ar fi 
cunoscut adevărata poveste a celebrului motiv beethovenian: 
„Muss es sein? es muss sein!” 

Lucrurile s-au petrecut aşa: un oarecare domn Dembscher îi 
datora lui Beethoven cincizeci de forinţi şi compozitorul, veşnic 
lefter, i-a cerut să-i restituie suma amintită. „Muss es sein? 
(Trebuie?)”, suspină sărmanul Dembscher şi Beethoven îi 
răspunse cu un zâmbet plin de voioşie: „Es muss sein! 
(Trebuie!)”, după care notă în carnetul său aceste cuvinte cu 
melodia lor, şi compuse, pe acest motiv realist, o mică piesă 
pentru patru voci: trei voci cântă „Es muss sein, es muss sein, 
ja, ja, ja” - Trebuie, trebuie, da, da, da, iar a patra voce adaugă: 
„Heraus mit dem Beutel!” - Scoate odată portmoneul! 

Acelaşi motiv deveni mai târziu sâmburele frazei a patra din 
ultimul său cvartet opus 135. Atunci Beethoven nu se mai 
gândea deloc la portmoneul lui Dembscher. Cuvintele „Es muss 
sein!” căpătau pentru el o tonalitate din ce în ce mai solemnă, 
de parcă le-ar fi rostit Destinul în persoană. In limba lui Kant 
până şi „bună ziua”, pronunţat cum se cuvine, poate căpăta 
înfăţişarea unei teze metafizice. Germana e o limbă a cuvintelor 


grele. „Es muss sein!” nu era câtuşi de puţin o glumă, ci „Der 
schwer gefasste Entschuss” - decizia gravă, bine cântărită. 

Aşadar, Beethoven transformase o inspiraţie comică într-un 
cvartet serios, o glumă într-un adevăr metafizic. E un exemplu 
interesant de schimbare a uşorului în greu (cu alte cuvinte, 
potrivit teoriei lui Parmenide: a transforma pozitivul în negativ). 
Curios e că această schimbare nu are darul să ne surprindă. Am 
fi, dimpotrivă, indignaţi, dacă Beethoven ar fi trecut de la 
gravitatea cvartetului său la gluma uşoară a canonului pe patru 
voci despre portmoneul domnului Dembscher. Asta ar fi 
însemnat să acţioneze, întru totul, în spiritul lui Parmenide: ar fi 
transformat greul în uşor, deci negativul în pozitiv! La început ar 
fi avut (sub forma unei schiţe imperfecte) un mare adevăr 
metafizic, iar în final (ca operă terminată) o glumă cum nu se 
poate mai uşoară! Numai că noi nu ne mai pricepem să gândim 
ca Parmenide. 

Am impresia că acel agresiv, solemn şi auster „Es muss sein!” 
îl irita de multă vreme pe Tomas, şi nutrea, în sinea lui, o dorinţă 
profundă de a schimba, în spiritul lui Parmenide, greul în uşor. 
Să ne amintim că, odinioară, refuzase într-o singură clipită să-şi 
mai vadă vreodată prima soţie şi fiul, şi cu ce sentiment de 
uşurare răsuflase aflând că părinţii lui rupseseră orice legătură 
cu el. Ce altceva fusese această atitudine, decât un gest pripit, 
impetuos şi puţin raţional, cu care respingea, de fapt, ceea ce 
voia să i se afirme ca o obligaţie grea, apăsătoare, ca un „Es 
muss sein!"? 

Desigur, era vorba atunci de un „Es muss sein!” exterior, 
impus de convențiile sociale, în timp ce „Es muss sein!”-ul 
dragostei sale pentru medicină izvora dintr-o necesitate 
lăuntrică. Era, în fond, cu atât mai rău. Imperativul lăuntric e 
mult mai puternic şi, implicit, incită mult mai puternic la revoltă. 

A fi chirurg înseamnă să despici învelişul lucrurilor şi să te uiţi 
ce se ascunde înăuntrul lor. S-ar putea ca tocmai această 
dorinţă să-l fi îndemnat pe Tomas să meargă şi să vadă ce se 
află dincolo de „Es muss sein!”; altfel spus: să meargă şi să 
vadă ce mai rămâne din viaţă, atunci când omul se 
descotoroseşte de tot ceea ce considerase, până atunci, a fi 
menirea sa. 

Totuşi, când se prezentă în faţa inimoasei şi binevoitoarei 
directoare a întreprinderilor pragheze pentru spălarea 


geamurilor şi vitrinelor, rezultatul deciziei sale îi apăru, pe 
neaşteptate, în toată realitatea sa, şi se trezi aproape 
înspăimântat. In această spaimă îi fu dat să trăiască primele zile 
ale noii sale ocupaţii. Dar, o dată depăşită descumpănitoarea 
bizarerie a noii sale vieţi (aproximativ la capătul unei 
săptămâni), îşi dădu seama pe neaşteptate că, de fapt, se afla 
într-o vacanţă prelungită. 

Făcea lucruri cărora nu le acorda nici o importanţă, şi asta era 
cum nu se poate mai bine şi mai frumos, începuse să înţeleagă 
fericirea oamenilor (până atunci îi compătimea) care se 
îndeletniceau cu o muncă spre care nu fuseseră îndemnați de 
un „Es muss sein!” lăuntric, o muncă ce putea fi uitată după 
terminarea programului stabilit. Nu cunoscuse niciodată, până 
acum, această binecuvântată fericită nepăsare. Altădată, când 
se întâmpla să nu-i reuşească ceva în sala de operaţii, aşa cum 
ar fi vrut, îl cuprindea disperarea şi nu putea să doarmă. 
Adeseori îi pierea chiar şi pofta de femei. „Es muss sein!”-ul 
profesiunii sale era ca un vampir care-i sugea sângele. 

Acum, străbătea străzile Pragăi cu prăjina de spălat vitrinele, 
şi constata, cu surprindere, că se simţea mai tânăr cu zece ani. 
Vânzătoarele din marile magazine i se adresau cu apelativul 
„domnule doctor” (tam-tamul praghez funcţiona fără cusur) şi-i 
cereau sfaturi în legătură cu guturaiul lor, cu durerile de şale şi 
cu întârzierile ciclului menstrual. Se simțeau aproape ruşinate 
văzându-l cum stropea cu apă vitrinele, cum înfigea peria în 
vârful prăjinii şi începea să spele. Dacă ar fi putut să-şi lase 
baltă clienţii, în faţa tejghelei, i-ar fi smuls cu siguranţă prăjina 
din mână şi ar fi spălat ele geamurile în locul lui. 

Tomas lucra, mai cu seamă, în marile magazine, dar 
întreprinderea lui îl trimitea şi la casele particulare. Pe vremea 
aceea oamenii mai trăiau persecuțiile masive împotriva 
intelectualilor într-un fel de euforie a solidarităţii. Când aflară că 
Tomas era spălător de geamuri şi vitrine, foştii săi pacienţi 
începură să telefoneze la întreprinderea cu pricina, cerând în 
mod expres să fie trimis la domiciliile lor. Îl primeau cu o sticlă 
de şampanie sau de şliboviţă, îi scriau pe foaia de evidenţă că 
spălase treisprezece ferestre, ca apoi să petreacă două ore 
stând la taclale şi ciocnind paharele pentru noroc şi sănătate. 
Apoi, plecând spre altă casă particulară, sau spre alt magazin 
universal, Tomas era într-o dispoziţie de zile mari. Familiile 


ofiţerilor ruşi veneau să se instaleze în ţară, radioul difuza 
discursuri amenințătoare ale funcţionarilor Ministerului de 
Interne care-i înlocuiau pe redactorii concediaţi, iar el, 
clătinându-se, străbătea străzile Pragăi, cu senzaţia omului ce 
merge din petrecere în petrecere. Aceasta era vacanţa sa 
îndelungată. 

Se întorcea la perioada vieţii sale de celibatar. Era, deodată, 
fără Tereza. Nu se vedeau decât noaptea, atunci când ea 
revenea târziu de la restaurantul unde lucra, şi el se trezea un 
pic din primul somn, pe urmă, dimineaţa, când ea era 
somnoroasă şi el se grăbea să plece la serviciul său. Avea la 
dispoziţie şaisprezece ore numai pentru el, ceea ce însemna un 
spaţiu de libertate ce i se oferea pe nepusă masă. lar pentru el, 
spaţiul de libertate reprezenta, din prima tinereţe, femeile. 


9 


Când se întâmpla să fie întrebat de prieteni câte femei a avut 
la viaţa lui, ocolea răspunsul şi dacă aceştia insistau, le spunea: 
„Cu aproximaţie, vreo două sute.” Unii, invidioşi, pretindeau că 
exagerează. Şi el se apăra: „Vi se pare mult?! Relaţiile mele cu 
femeile durează de aproape douăzeci şi cinci de ani. Impărţiţi 
două sute cu douăzeci şi când şi veţi vedea că vă ies, cu 
aproximaţie, opt femei noi de fiecare an. Mie nu mi se pare atât 
de mult.” 

Dar, de când trăia cu Tereza, activitatea sa erotică se izbea 
de dificultăţi organizatorice; nu putea să-i rezerve (între sala de 
operaţie şi căminul conjugal) decât o fâşie îngustă de timp, pe 
care, ce-i drept, o exploata intensiv (asemenea agricultorului 
muntean ce-şi prelucrează, cu asiduitate, bucăţica îngustă de 
pământ), dar aceasta nu se putea compara cu spaţiul celor 
şaisprezece ore care-i picase, pe neaşteptate, ca un dar venit 
din cer. 

(Spun şaisprezece, întrucât cele opt, în timpul cărora spăla 
geamurile, îi ofereau, în permanenţă, noi prilejuri de a face 
cunoştinţă cu alte vânzătoare, funcţionare sau cuconiţe casnice, 
cu care îşi putea aranja oricând întâlnirile sale amoroase.) 

Ce căuta el la aceste femei? Ce-l atrăgea la ele? Să fie, oare, 
dragostea fizică doar eterna repetiţie a unuia şi aceluiaşi lucru? 

Nicidecum. În povestea asta rămâne, întotdeauna, un mic 


procent de imaginabil. Când vedea o femeie îmbrăcată din cap 
până-n picioare, putea, fireşte, să-şi imagineze, mai mult sau 
mai puţin, cum va arăta goală-puşcă (aici experienţa de medic 
venea să completeze experienţa amantului), dar, între 
aproximaţia imaginii şi precizia realităţii dăinuia o mică lacună 
de imaginabil şi această lacună îl incita şi nu-l lăsa în pace. 
Numai că urmărirea imaginabilului nu se încheie cu 
descoperirea nudităţii, ci merge mai departe: ce expresie va 
avea în timp ce se va dezbrăca? Ce va spune în toiul actului 
amoros? Cum vor suna suspinele ei? Ce grimasă se va întipări 
pe chipul ei în momentul orgasmului? 

Unicitatea „eului” se ascunde exact în existenţa acestui 
imaginabil în sânul fiinţei umane. De închipuit ne putem închipui 
numai ceea ce-i identic şi comun la toţi oamenii. „Eul” individual 
e ceea ce se deosebeşte de general, cu alte cuvinte, ceea ce nu 
poate fi dinainte ghicit, nici calculat, ceea ce trebuie mai întâi 
dezvăluit, descoperit şi cucerit la celălalt. 

Tomas, care în ultimii zece ani de activitate medicală se 
ocupase, în exclusivitate, cu creierul omenesc, ştia că nimic nu-i 
mai greu decât să pui mâna pe „eul” uman. Intre Hitler şi 
Einstein, între Brejnev şi Soljeniţin există mult mai multe 
asemănări decât deosebiri. Dacă povestea ar putea fi exprimată 
în termeni matematici, între aceştia există o milionime de 
neasemănare şi nouă sute nouă zeci şi nouă de milionimi de 
asemănare. 

Tomas e obsedat de dorinţa descoperirii şi cuceririi acelei 
milionimi, socotind că în asta constă semnificaţia obsesiei sale 
în privinţa sexului slab. Nu e obsedat de femei, e obsedat de 
ceea ce-i imaginabil în fiecare dintre ele, altfel spus, de acea 
milionime de neasemănare ce deosebeşte o femeie de alta. 

(S-ar putea ca pasiunea de chirurg să se fi îngemănat aici cu 
pasiunea lui de fustangiu, nelăsând din mână bisturiul imaginar 
nici atunci când se afla cu metresele sale. Dorea să pună 
stăpânire pe ceva adânc, cuibărit înlăuntrul lor, ceea ce 
presupunea, în mod obligatoriu, destrămarea învelişului lor 
superficial.) 

Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce se ducea să caute 
acea milionime de neasemănare tocmai în sexualitate. N-o 
putea găsi, de pildă, în mersul lor, în gusturile lor culinare, sau 
în preferinţele lor estetice? 


De bună seamă, milionimea de neasemănare e prezentă în 
toate domeniile vieţii umane, numai că această milionime e 
pretutindeni dezvăluită public, drept care nu e nevoie să fie 
descoperită prin folosirea bisturiului. Dacă o femeie preferă 
brânza în locul prăjiturii, iar alta nu suportă conopida, asta e, ce- 
i drept, un semn al originalității sale; dar tocmai această 
originalitate are darul să ne convingă, pe loc, cât e de 
nesemnificativă şi de inutilă, neavând niciun rost să ne pierdem 
timpul acordându-i atenţia şi căutând în ea o valoare oarecare. 

Numai în sexualitate milionimea neasemănării apare ca un 
lucru preţios, căci acolo nu e accesibilă ochiului public, ci trebuie 
cucerită. Cu o jumătate de secol în urmă, acest gen de cucerire 
mai cerea încă o cheltuială de timp îndelungat (săptămâni, 
uneori chiar luni în şir!), iar valoarea cuceririi se măsura cu 
durata timpului consacrat acestei cuceriri. Şi azi, în ciuda 
faptului că durata cuceririi s-a scurtat considerabil, sexualitatea 
apare mereu ca o casetă de argint în care se ascunde misterul 
eului feminin. 

Aşadar, nu dorinţa de voluptate (voluptatea este, să spunem 
aşa, un fel de primă), ci dorinţa de a pune stăpânire pe lume (de 
a deschide cu bisturiul trupul lungit al lumii) îl îndemna pe 
Tomas să se avânte în urmărirea femeilor. 


10 


Bărbaţii care aleargă după multe femei pot fi împărţiţi, cu 
uşurinţă, în două categorii. Unii caută la toate femeile propriul 
lor vis - ideea lor, subiectivă, despre femeie. Ceilalţi sunt mânaţi 
de dorinţa de a pune stăpânire pe infinita diversitate a lumii 
feminine obiective. 

Obsesia primilor e o obsesie romantică: în femei aceştia se 
caută pe ei înşişi, dornici să-şi găsească prin ele propriul ideal, 
drept care simt veşnic decepţionaţi, căci, precum ştim, idealul 
nu poate fi găsit niciodată. Decepţia, care-i mână de la o femeie 
la alta, conferă nestatorniciei lor un fel de scuză melodramatică, 
şi, astfel, multe doamne sentimentale se lasă înduioşate de 
poligamia lor înverşunată. 

Cealaltă obsesie este o obsesie /ibertină, în care femeile nu 
văd nimic înduioşător: prin faptul că bărbatul nu proiectează 
asupra lor nici un ideal subiectiv, întrucât pe el îl interesează 


totul şi nimic nu-l poate decepţiona. Şi tocmai această 
incapacitate de a fi decepţionat cuprinde în sine ceva de natură 
să scandalizeze. În ochii lumii obsesia fustangiului libertin e un 
păcat fără iertare (fiindcă nu e răscumpărat prin deceptie). 

La fustangiul romantic, care urmăreşte mereu acelaşi tip de 
femeie, nici nu se remarcă faptul că-şi schimbă amantele; 
prietenii îi pricinuiesc în permanenţă nedumeriri, nefiind în stare 
să-i desluşească prietenele şi adresându-li-se mereu cu acelaşi 
nume. 

În goana lor după cunoaştere, fustangii libertini (şi tocmai în 
această categorie trebuie încadrat, de bună seamă, Tomas) se 
îndepărtează tot mai mult de frumuseţea feminină 
convenţională (de care se satură curând) şi termină prin a 
deveni, în mod inevitabil, colecționari de curiozităţi. Ei ştiu acest 
lucru, se simt pe chestia asta uşor stânjeniţi, şi pentru a nu-şi 
pune prietenii în încurcătură, nu se arată niciodată în public cu 
metresele lor. 

Era spălător de geamuri şi vitrine de aproape doi ani, când fu 
solicitat de o nouă clientă. Când o văzu pentru prima oară în 
pragul apartamentului său, fu captivat, pe loc, de ciudăţenia ei. 
Era o ciudăţenie discretă, rezervată, menţinută în limitele unei 
plăcute şi amuzante banalităţi (preferința lui Tomas pentru 
curiozităţi n-avea nimic comun cu afecțiunea feliniană pentru 
monştri): era neobişnuit de înaltă, un pic mai înaltă decât el, 
avea un nas delicat şi foarte lung, iar chipul ei era atât de 
insolit, încât era cu neputinţă să spui că e frumoasă (toată 
lumea ar fi protestat!), în ciuda faptului că nu era total lipsită de 
frumuseţe (cel puţin după părerea lui Tomas). Purta pantaloni şi 
o bluză albă, se putea spune că era o sinteză bizară între un 
băieţandru plăpând, o girafă şi un cocostărc. 

Se uita la el cu o privire atentă şi cercetătoare, din care nu 
lipsea chiar o scăpărare de ironie inteligentă. 

— Intraţi, domnule doctor, îi spuse. 

Işi dădu seama că femeia ştia cine este. Nevrând să 
reacționeze, o întrebă: 

— De unde pot să iau puţină apă? 

Femeia deschise uşa spre camera de baie. Tomas văzu în faţa 
lui chiuveta, cada şi vasul closetului; în dreptul căzii, a chiuvetei 
şi a closetului erau întinse nişte carpete micuţe, trandafirii. 

Femeia, asemănătoare  girafei şi  cocostârcului, zâmbea 


mijindu-şi ochii, şi tot ce spunea sugera ideea unei ironii 
disimulate. 

— Camera de baie e la dispoziţia dumneavoastră, domnule 
doctor. Puteţi face aici ce doriţi. 

— Pot să mă şi îmbăiez? întrebă Tomas. 

— Vă place să vă îmbăiaţi? îi răspunse tot cu o întrebare. 

Işi umplu găleata cu apă caldă şi reveni în salon. 

— De unde vreţi să încep? 

— Asta depinde de dumneavoastră, spuse femeia, ridicând 
din umeri. 

— Aş putea să văd ferestrele celorlalte încăperi? 

— Vreţi să-mi cunoaşteţi locuinţa? 

Zâmbea, vrând parcă să spună că spălatul geamurilor ar fi un 
capriciu al lui Tomas, şi pe ea acest capriciu n-o interesează. 

Tomas pătrunse în camera alăturată. O încăpere cu o 
fereastră mare; era dormitorul, cu două paturi lipite imul de 
altul, iar pe perete atârna un tablou reprezentând un peisaj de 
toamnă cu mestecau luminaţi de aurul soarelui în amurg. 

Când reveni, pe masă se aflau o sticlă de vin desfundată şi 
două pahare. 

— Nu vreţi să prindeţi un pic de putere înainte de a vă apuca 
de o muncă atât de grea? întrebă femeia-cocostârc. 

— Cu multă plăcere, răspunse Tomas, aşezându-se pe un 
scaun. 

— Cred că e un lucru interesant pentru dumneavoastră să 
mergeţi prin casele oamenilor, nu-i aşa? 

— Rău nu e, spuse Tomas. 

— Peste tot sunteţi întâmpinat de femei, ai căror soţi sunt la 
lucru. 

— De cele mai multe ori de bunicuţe şi de soacre, replică 
Tomas. 

— Şi vechea dumneavoastră meserie nu vă lipseşte? 

— Spuneţi-mi, mai bine, unde aţi auzit vorbindu-se despre 
vechea mea meserie? 

— Actualul angajator e foarte mândru de dumneavoastră, 
răspunse femeia-cocostârc. 

— Şi-acum? rosti Tomas cu mirare. 

— Când am telefonat să mi se trimită un om ca să-mi spele 
geamurile, am fost întrebată dacă n-aş vrea să fiți 
dumneavoastră, spunându-mi-se că sunteţi un mare chirurg 


care a fost dat afară de la spital. Bineînţeles că povestea m-a 
interesat! 

— Sunteţi de o curiozitate de-a dreptul încântătoare, spuse 
Tomas. 

— Se vede asta pe mine? 

— Da, din felul cum priviţi. 

— Şi cum privesc? 

— Cu ochii întredeschişi, şi punând mereu întrebări. 

Datorită ei, conversaţia căpătase de la bun început farmecul 
cochetăriei. Nimic din ceea ce spunea nu se referea la lumea 
exterioară - toate cuvintele sale erau adresate lor şi numai lor. 
Şi, întrucât convorbirea înscăunase din primele clipe, ca temă 
principală, persoana lui şi a ei, nimic nu era mai uşor decât 
întregirea cuvintelor cu nişte atingeri discrete, iar Tomas, 
vorbindu-i despre ochii ei întredeschişi, nu se sfia, în acelaşi 
timp, să-i şi mângâie. La rândul ei, femeia răspundea la toate 
atingerile lui cu propriile sale mângâieri. Nu reacţiona însă 
spontan, ci, mai curând, cu un fel de perseveranţă voită, de 
parcă s-ar fi jucat amândoi de-a „ce-mi faci tu mie, îţi fac şi eu 
ţie”. Stăteau aşezaţi faţă în faţă, fiecare cu mâinile pe trupul 
celuilalt. 

Abia în momentul în care Tomas încercă să-i atingă coapsele, 
femeia începu să se împotrivească. Nu era în stare să aprecieze 
în ce măsură împotrivirea ei era serioasă; trecuse o bună bucată 
de timp de când se afla aici, şi peste zece minute trebuia să se 
prezinte la un alt client. 

Se ridică şi-i explică, pe scurt, că trebuie să plece. 

— Să vă semnez borderoul, spuse femeia, cu faţa aprinsă. 

— Dar n-am făcut nimic, protestă Tomas. 

— Din vina mea, replică ea, grăbindu-se să adauge cu o voce 
blândă, domoală, ce trăda vinovăția: trebuie să cer să vă mai 
trimită o dată, ca să puteţi termina ceea ce n-aţi apucat să 
începeţi din vina mea. 

Intrucât Tomas refuza să-i dea borderoul spre a-l semna, 
femeia îi spuse cu tandreţe pe un ton ce aducea cu rugămintea 
de a i se face un serviciu: 

— Vă rog, frumos, daţi-mi-l. Şi mai adăugă, mijindu-şi ochii: în 
fond, nu plătesc eu, ci soţul meu. lar cel plătit nu sunteţi 
dumneavoastră, ci o întreprindere de stat. Tranzacţia asta nu ne 
priveşte pe noi, câtuşi de puţin. 


11 


Bizara disproporţie a femeii asemănătoare unei girafe şi unui 
cocostârc avea darul să-l tulbure, fie şi gândindu-se la ea: 
cochetăria îmbinată cu stângăcia; o dorinţă sexuală mărturisită 
cu naivitate, însoţită de un zâmbet ironic; vulgara banalitate a 
apartamentului şi a comportamentului neconvențional al 
proprietarei acestuia. Cum va fi când vor face amor? Incerca să 
şi-o imagineze, dar nu era deloc uşor. Aceasta fu, de altfel, 
singura lui preocupare preţ de câteva zile. 

Când îl invită pentru a doua oară, sticla de vin şi cele două 
pahare erau gata pregătite pe masă, în aşteptarea lui. Numai 
că, de data asta, totul a mers foarte repede. Curând se aflau 
faţă în faţă în dormitor (soarele sfinţea în tabloul cu mesteceni) 
şi ei se sărutau. li spuse obişnuitul său: „Dezbrăcaţi-vă!” dar, în 
loc să-i dea ascultare, ea îi ripostă pe un ton poruncitor: „Nu, 
mai întâi, dumneata!” 

Nu era deprins ai această atitudine şi rămase un pic 
descumpănit. Incepu să-i descheie pantalonii. 

— Dezbrăcaţi-vă!, îi mai porunci de câteva ori (cu un comic 
insucces), dar, până la urmă, nu-i rămase nimic mai bun decât 
să accepte un compromis: potrivit regulii jocului pe care ea o 
impusese încă la prima lor întâlnire („ce-mi faci tu mie îţi fac şi 
eu ţie”), ea îi trase pantalonii şi el îi trase fusta, apoi ea îi scoase 
cămaşa şi el îi scoase bluza, ca, în sfârşit, să stea faţă în faţă, în 
pielea goală. Mâna lui se afla pe sexul ei umezit, strecurându-şi 
degetele încet spre orificiul anal - punctul cel mai îndrăgit de el 
pe trupul tuturor femeilor. Al ei era de o proeminenţă 
neobişnuită, şi asta îi sugeră imaginea neobişnuită a unui lung 
tub digestiv ce se termina aici printr-o protuberanţă domoală. 
Pipăia inelul acela tare şi sănătos, cel mai frumos dintre toate 
verighetele, denumit în limbajul medical sfincter, când, deodată, 
simţi degetele femeii atingându-i acelaşi loc al posteriorului său 
şi repetând toate gesturile lui, cu precizia unei oglinzi. 

In ciuda faptului că, aşa cum am spus, cunoscuse vreo două 
sute de femei (şi, de când devenise spălător de geamuri se mai 
adăugaseră încă multe altele), nu i se mai întâmplase niciodată, 
până acum, ca o femeie mai înaltă decât el să se posteze în faţa 
lui, să-şi mijească ochii şi să-i palpeze orificiul anal. Ca să-şi 


biruie descumpănirea, o împinse repede şi cu putere spre pat. 
Spontaneitatea violentă a acestui gest avu darul s-o ia prin 
surprindere. Trupul ei înalt se prăbuşi pe spate şi faţa ei, 
presărată cu pete roşiatice, avea aerul speriat al unei fiinţe ce 
şi-a pierdut echilibrul. Cum stătea în picioare, aplecat înaintea 
ei, o apucă pe sub genunchi şi-i săltă sus de tot picioarele uşor 
răscrăcărate, încât acestea aduceau, deodată, cu mâinile 
ridicate ale unui soldat care, de frică, se predă în faţa unei arme 
îndreptate asupra lui. 

Stângăcia îngemănată cu fervoarea, fervoarea îngemănată cu 
stângăcia îl tulburau şi-l excitau pe Tomas la nebunie. Făcură 
dragoste îndelung. Se uita la chipul ei presărat cu pete roşii, 
căutând pe el expresia speriată a unei femei căreia i s-a pus o 
piedică şi ea cade - expresie inimitabilă care, cu puţin timp în 
urmă, făcuse ca fluxul nestăvilit al excitaţiei să-i asalteze capul. 

Când povestea se sfârşi, porni spre camera de baie să se 
spele. il însoţi până acolo şi-i explică îndelung unde se află 
săpunul, unde se află buretele şi cum se dă drumul la apa caldă. 
| se părea curios faptul că-i explica, atât de amănunţit, nişte 
lucruri atât de simple şi atât de elementare. În cele din urmă, îi 
spuse că a înţeles totul şi că dorea să rămână singur în camera 
de baie. 

— N-aţi vrea să mă lăsaţi să asist la toaleta dumneavoastră? 
spuse femeia, pe un ton rugător. 

In fine, reuşi s-o convingă să iasă. Se spălă, urină în chiuvetă 
(practică obişnuită a medicilor cehi), având tot timpul impresia 
că femeia umbla nerăbdătoare de colo-colo, prin dreptul 
camerei de baie, căutând un pretext pentru a da buzna peste el. 
Când închise robinetele, îşi dădu seama că în apartament 
domnea o tăcere desăvârşită, şi-i veni în minte că femeia îl 
urmăreşte. Era aproape sigur că în uşă exista o gaură de care 
ea îşi lipea, pe rând, frumoşii săi ochi întredeschişi. 

Plecă de la ea într-o dispoziţie de zile mari. Se străduia să 
rememoreze esenţialul, să condenseze amintirea într-o formulă 
chimică ce permitea definirea  unicităţii  (milionimea 
neasemănării) acestei femei, în cele din urmă ajunse la o 
formulă compusă din trei elemente: 

1. Stângăcia îmbinată cu fervoarea; 

2. Chipul speriat al unei fiinţe ce-şi pierde echilibrul şi cade; 

3. Picioarele ridicate, ca braţele unui soldat ce se predă în 


faţa armei îndreptate asupra sa. 

În timp ce repeta în sinea lui această formulă, îl încercă un 
sentiment de nespusă fericire, pentru faptul de a fi pus 
stăpânire, încă o dată, pe o părticică de lume; de a fi decupat cu 
scalpelul său imaginar o minusculă fâşie de ţesut din pânza 
infinită a universului. 


12 


lată ce i s-a mai întâmplat cam în aceeaşi perioadă: avusese 
mai multe întâlniri cu o tânără femeie, într-o locuinţă pe care un 
vechi prieten i-o punea zilnic la dispoziţie, până la miezul nopţii. 
Peste o lună sau două, femeia cu pricina îi aminti una dintre 
aceste întâlniri: făcuseră dragoste pe covor în dreptul ferestrei, 
spune ea, şi afară fulgerele scăpărau şi tunetele bubuiau. 
Făcuseră dragoste pe toată durata furtunii şi, spunea ea, totul 
fusese de o frumuseţe neasemuită, de neuitat. 

Ascultându-i povestea, Tomas se minimă: da, îşi aducea 
aminte că făcuseră dragoste pe covor (în garsoniera prietenului 
nu se afla decât un divan îngust pe care nu se simţea în voia 
lui), dar uitase cu desăvârşire de amintita furtună! | se părea 
ciudat: izbutea să-şi aducă aminte de cele câteva întâlniri 
amoroase avute cu ea, îşi amintea chiar, cu exactitate, cum 
anume se desfăşurase actul amoros (femeia refuza să facă 
dragoste pe la spate), îşi amintea până şi cele câteva fraze 
rostite de ea în timp ce se iubeau (îi cerea de fiecare dată să-i 
strângă cu putere şoldurile, şi protesta atunci când o privea), îşi 
amintea chiar şi de croiala lenjeriei sale, dar nu-şi amintea deloc 
de furtuna cu pricina. 

Din aventurile sale amoroase, memoria lui nu înregistra nimic 
altceva decât traseul îngust al cucerii sexuale: prima agresiune 
verbală, prima atingere, prin obscenitate pe care i-o spusese el 
ei şi prima pe care i-o spusese ea lui, toate perversiunile 
mărunte, la care o îndemnase şi o determinase încetul cu 
încetul, până la ele pe care ea le refuzase. În rest, totul era şters 
şi eliminat din memorie (cu o grijă vecină cu pedanteria). 

Uita până şi locul unde se întâlnise cu cutare sau cutare 
femeie pentru întâia oară, căci aceste clipe se petreceau şi se 
consumau înaintea cuceririi sexuale propriu-zise. 

Tânăra femeie îi vorbea despre furtună cu faţa scăldată de un 


zâmbet visător, şi el o privea cu uimire şi aproape ruşinat: 
femeia aceasta trăise ceva frumos pe care el nu-l trăise odată 
cu ea. Reacţia dihotomică a memoriei lor la furtuna nocturnă 
exprima întreaga deosebire ce poate exista între dragoste şi ne- 
dragoste. 

Prin ne-dragoste, nu vreau să spun că Tomas s-ar fi comportat 
ca un cinic faţă de această tânără femeie, că n-ar fi văzut în ea, 
cum se spune, o prietenă: dimpotrivă, o iubea ca pe o prietenă, 
aprecia caracterul şi inteligenţa ei, şi era gata s-o ajute ori de 
câte ori ar fi avut nevoie. Nu el se comporta urât cu ea, ci 
memoria care, fără voia sau strădania lui, o eliminase din sfera 
dragostei. 

Se pare că există în creier o zonă anume, cu totul aparte, ce 
ar putea fi denumită memoria poetică, şi care înregistrează tot 
ceea ce ne-a încântat, ne-a emoţionat - tot ceea ce conferă 
frumuseţe vieţii noastre. Din clipa în care a cunoscut-o pe 
Tereza, nici o altă femeie n-a mai avut dreptul să lase vreo 
amprentă, nici măcar efemeră, în această zonă a creierului său. 

Tereza era ocupanta despotică a memoriei sale poetice şi 
măturase din ea toate urmele celorlalte femei. Nu era drept, 
căci, de pildă, tânăra cu care făcuse dragoste în timpul furtunii 
nu era mai puţin demnă de poezie decât Tereza. Când se 
iubeau, tânăra îi striga: „închide ochii, apucă-mă de şolduri, 
strânge-mă, strânge-mă cu putere.” Ea nu putea să-l suporte pe 
Tomas cu ochii deschişi,  aruncându-i priviri atente, 
cercetătoare, în timpul actului amoros, nici trupul lui uşor săltat 
deasupra trupului ei, fără a se lipi de pielea ei. Nu voia să fie 
studiată. Voia, pur şi simplu, să-l captiveze, să-l atragă în 
vâltoarea încântării în care nu se poate intra decât cu ochii 
închişi. Refuza să se aşeze în patru labe, căci, în această poziţie, 
trupurile lor abia se atingeau şi el putea s-o cerceteze de la o 
distanţă măsurând aproape cincizeci de centimetri. Detesta 
această îndepărtare. Voia, pur şi simplu, să se contopească, să 
fie una cu el. De aceea, îi spunea, cu încăpățânare, de la obraz, 
că nu simţea nici o plăcere, că nu juisa, în ciuda faptului că 
preşul era de fiecare dată umezit de orgasmul ei: „Eu nu caut 
voluptatea, eu caut fericirea, iar voluptatea fără fericire nu e 
voluptate”, afirma ea. Cu alte cuvinte, tânăra bătea la poarta 
memoriei sale poetice. Dar poarta era închisă. Nu mai era loc 
pentru ea în memoria poetică a lui Tomas. Pentru ea nu mai era 


loc decât pe covor. 

Aventura lui Tomas cu Tereza începuse exact acolo unde se 
terminau aventurile sale cu celelalte femei. Aceasta se 
desfăşura de cealaltă parte a imperativului care-l îndemna spre 
cucerirea altor femei. El nu mai avea ce să dezvăluie la Tereza. 
O căpătase gata dezvăluită. Făcuse dragoste cu ea înainte de a 
avea răgazul să apuce scalpelul său imaginar cu care deschidea 
corpul întins al lumii; înainte de a avea răgazul să se întrebe 
cum va fi în timpul actului amoros, era gata îndrăgostit de ea. 

Povestea dragostei a început abia după aceea: făcuse febră şi 
el nu s-a simţit în stare s-o expedieze acasă, aşa cum obişnuia 
cu alte femei. A stat în genunchi la căpătâiul ei şi i-a venit în 
minte ideea că Tereza fusese trimisă la el într-un coş de nuiele, 
lăsat pe firul apei. Am spus înainte că metaforele sunt 
periculoase. lar dragostea începe cu o metaforă. Altfel spus: 
dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un 
cuvânt în memoria noastră poetică. 


13 


Tereza n-a întârziat să-şi reîmprospăteze această amprentă: 
cu ani în urmă, se dusese, ca în fiecare dimineaţă, să cumpere 
lapte şi, la întoarcere, când Tomas i-a deschis, strângea la 
pieptul ei o stăncuţă înfăşurată într-o eşarfă roşie. Aşa 
obişnuiesc ţigăncile să-şi ţină în braţe copiii lor. Tomas nu va 
uita niciodată această scenă: imensul cioc acuzator al stăncuţei, 
aproape lipit de faţa ei. 

O găsise pe jumătate îngropată în pământ. Cândva, cazacii îşi 
tratau în felul acesta duşmanii căzuţi prizonieri. „E isprava unor 
copii”, a spus ea, şi fraza aceasta conţinea mai mult decât o 
simplă constatare; era expresia unui neaşteptat dezgust adresat 
genului uman. Şi-a amintit ce-i spusese lui Tomas cu puţin timp 
în urmă: „Acum încep să-ţi fiu recunoscătoare că n-ai vrut 
niciodată să ai copii!” 

Cu o zi înainte i se plânsese că fusese insultată de un individ 
în barul unde lucra. Acesta pusese mâna pe colierul ei, o falsă 
bijuterie ieftină, afirmând că-l câştigase practicând, fără doar şi 
poate, prostituţia. Povestea o adusese într-un hal fără de hal. 
Mai mult decât s-ar fi cuvenit, îşi spunea Tomas în sinea lui. 
Deodată, se simţi prost la gândul că în ultimii doi ani se vedeau 


atât de puţin şi nu mai avea prilejul să-i strângă îndelung 
mâinile în mâinile lui, spre a le împiedica să mai tremure. 

Cu aceste gânduri se duse în dimineaţa aceea la serviciu, 
unde o funcţionară le distribuia spălătorilor de geamuri munca 
pentru ziua respectivă. Un particular cerea, în mod expres, să-i 
fie trimis Tomas ca să-i spele ferestrele. Porni spre adresa 
indicată fără tragere de inimă, de teamă să nu fie iar vreo 
femeie care-l solicita... Toate gândurile lui erau concentrate 
asupra Terezei şi n-avea niciun chef de o nouă aventură. 

Când i se deschise uşa, răsuflă uşurat. Văzu în faţa lui un 
bărbat înalt, uşor adus de spate, cu o bărbie proeminentă; acest 
bărbat îi aducea aminte de cineva. 

— Intraţi, domnule doctor, îl îndemnă surâzător, şi-l conduse 
în salon. 

Aici fi aştepta un tânăr. Stătea în picioare. Era îmbujorat la 
faţă, şi se uita la Tomas, încercând să zâmbească. 

— Cred că nu e cazul să fac prezentările, spuse bărbatul cu 
bărbia proeminentă. 

— Nu, încuviinţă Tomas, fără să schiţeze un zâmbet, şi-i 
întinse mâna tânărului. Era fiul lui. 

Bărbatul cu bărbia proeminentă îşi rosti numele. 

— Ştiam, de cum v-am văzut, că-mi aduceţi aminte de cineva, 
spuse Tomas. Cum să nu! Bineînţeles că vă cunosc! După nume. 

Luară loc toţi trei în nişte fotolii aflate în jurul unei mese 
scunde. Tomas îşi spunea că cei doi bărbaţi, aşezaţi în faţa lui, 
erau propriile sale creaţii, involuntare şi nedorite. Zămislise un 
fiu, constrâns de prima sa soţie, iar portretul bărbatului înalt, 
uşor adus de spate, îl desenase la constrângerea poliţistului 
care-l interogase. 

Ca să-şi alunge gândurile, spuse: 

— Aşadar, cu care fereastră ar trebui să încep? 

Cei doi bărbaţi din faţa lui izbucniră într-un hohot de râs ce 
trăda sinceritatea. 

Da, era limpede, nici vorbă nu putea fi de spălatul ferestrelor. 
Nu fusese invitat aici ca să spele ferestrele, ci fusese atras într-o 
capcană. Nu vorbise cu fiul său niciodată. Era pentru prima oară 
când şi-au strâns mâna. Nu-l cunoştea decât din vedere şi nici 
nu voia să-l cunoască altfel. Nu dorea să ştie de el, şi voia ca fiul 
său să-şi dorească acelaşi lucru. 

— Frumos afiş, nu-i aşa? începu jurnalistul, arătând spre un 


desen mare, înrămat, care stătea agăţat pe perete în faţa lui 
Tomas. 

Abia acum îşi roti Tomas privirea prin toată încăperea. Pereţii 
erau îmbrăcaţi cu tablouri interesante, cu multe fotografii şi 
afişe. Desenul pe care-l arătase jurnalistul apăruse în anul 1969 
într-unul din ultimele numere ale revistei săptămânale a 
scriitorilor, înainte de fi interzisă de ruşi. Era o imitație a unui 
afiş celebru din timpul războiului civil din 1918 în Rusia, care 
chema populaţia să se înroleze în armata roşie: un soldat, cu 
capela împodobită cu o stea roşie, şi cu o privire neobişnuit de 
aspră se uita în ochii tăi şi întindea spre tine o mână cu 
arătătorul ameninţător. Textul rusesc, în original, sima aşa: 
„Cetăţene, nu te-ai înrolat încă în armata roşie?” Acesta fusese 
înlocuit cu următorul text în limba cehă: „Cetăţene, ai semnat 
cele două mii de cuvinte?” 

Era o glumă excelentă! Cele două mii de cuvinte au fost 
primul manifest, de mare amploare, al Primăverii pragheze din 
1968, prin care se cerea o democratizare radicală a regimului 
comunist. Fusese semnat de numeroşi intelectuali, cărora li s-au 
alăturat apoi numeroşi oameni de rând, atât de mulţi, încât, 
până la urmă, s-au adunat atâtea semnături de n-au mai putut fi 
numărate niciodată. După invadarea Cehiei de către armata 
roşie, când au început epurările politice, una dintre întrebările 
puse cetăţeanului era: „Ai semnat cele două mii de cuvinte?” 
Cei ce recunoşteau că l-au semnat erau concediaţi pe loc, fără 
nicio discuţie. 

— Frumos desen. Mi-l aduc aminte, spuse Tomas. 

— Să sperăm că soldatul armatei roşii nu aude ce vorbim, 
replică jurnalistul zâmbind. 

Apoi se grăbi să adauge pe un ton cât se poate de serios: 

— Ca să fie clar, domnule doctor: aici nu ne aflăm la mine 
acasă. E apartamentul unui prieten. Aşadar, nu e sigur că poliţia 
ne ascultă în această clipă. E doar posibil. Dacă v-aş fi invitat la 
mine, asta ar fi fost o certitudine. 

După care reluă, din nou pe un ton mai uşor: 

— Dar eu pornesc de la principiul că noi n-avem nimic de 
ascuns, absolut nimic. De altfel, închipuiţi-vă ce avantaj vor 
avea istoricii viitorimii cehe descoperind în arid vele poliţiei 
înregistrarea pe bandă magnetică a tuturor intelectualilor cehi! 
Vă daţi seama ce efort înseamnă, pentru istoricul literar, 


reconstituirea vieţii sexuale a unui Voltaire, Balzac sau Tolstoi? 
În cazul scriitorilor cehi nu vor exista nici un fel de îndoieli. Totul 
e înregistrat. Până la cel mai neînsemnat suspin. 

Apoi, întorcându-se spre microfoanele imaginare ascunse în 
perete, spuse cu o voce mai tare: 

— Domnilor, ca de fiecare dată în asemenea ocazii vreau să 
vă încurajez în munca voastră şi să vă mulţumesc în numele 
meu personal şi în numele viitorilor istorici cehi. 

Râseră toţi trei cu poftă, după care jurnalistul începu să 
vorbească îndelung despre împrejurările ce au dus la 
interzicerea săptămânalului său, despre soarta desenatorului, 
autorul acestei caricaturi, şi a altor artişti-pictori, filosofi şi 
scriitori cehi. După invazia rusească, li s-a interzis tuturor să-şi 
practice profesiunea şi au devenit, unii spălători de geamuri şi 
vitrine, alţii paznici de parcaje, portari de noapte, fochişti de 
încălzire centrală în edificiile publice şi, în cel mai bun caz, asta 
presupunând o protecţie, şoferi de taxi... 

Relatările jurnalistului nu erau neinteresante, dar Tomas nu 
era în stare să se concentreze asupra lor. Se gândea la fiul său. 
Îşi aminti că de câteva luni îi întâlnea pe stradă, şi, de bună 
seamă, nu întâmplător. Ceea ce-l surprindea era că-l vedea 
acum în compania jurnalistului persecutat. Prima soţie era o 
înverşunată comunistă ortodoxă, şi lui Tomas îi trecu automat 
prin minte că fiul se afla sub influenţa ei. Nu ştia nimic despre 
el. Ar fi putut, fireşte, să-l întrebe în ce raporturi era cu mama 
sa, dar această întrebare i se părea deplasată în prezenţa unei 
persoane străine. 

În fine, jurnalistul ajunse la miezul subiectului, spunând că tot 
mai mulţi oameni înfundă puşcăriile pentru simplul motiv că-şi 
apără propriile lor opinii, şi îşi încheie expunerea cu aceste 
cuvinte: 

— De aceea m-am gândit că ar trebui să facem ceva. 

— Şi ce-aţi vrea să faceţi? întrebă Tomas. 

În clipa aceea interveni fiul său. Era pentru întâia oară când îl 
auzea vorbind; şi, astfel, află cu surprindere că era bâlbâit. 

— Din câte ştiu, începu el, deţinuţii politici simt prost trataţi. 
Starea unora dintre ei e, într-adevăr, critică. De aceea, ne-am 
gândit că ar fi bine să scriem o petiție pe care s-o semneze cei 
mai de seamă intelectuali cehi, al căror nume mai are o anumită 
greutate. 


Nu, nu era bâlbâială, ci mai curând un fel de gângăveală 
având darul să-i încetinească vorbele, aşa fel încât fiecare 
cuvânt pe care-l rostea era accentuat şi subliniat fără voia lui. 
Era, de bună seamă, conştient de acest lucru, căci obrajii lui, 
după ce păliseră, îşi recăpătară din nou o coloraţie aparte, 
împurpurându-se ca para focului. 

— Aţi vrea să vă indic nişte oameni din profesia mea, cărora 
să vă puteţi adresa? întrebă Tomas. 

— Nu, răspunse jurnalistul râzând. Noi nu vrem un sfat! Ci 
semnătura dumneavoastră! 

Se simţea din nou măgulit! Se simţea din nou fericit că mai 
există cineva care nu uitase că era chirurg. Se împotrivi doar din 
modestie: 

— Ascultaţi ce vă spun: Faptul că am fost dat afară nu 
înseamnă că simt un medic remarcabil! 

— Noi n-am uitat ce aţi scris în revista noastră, îi replică 
surâzător jurnalistul. 

Cu un entuziasm, care s-ar putea să-i fi scăpat lui Tomas, fiul 
său se grăbi să adauge cu sufletul la gură: 

— Da! 

— Eu nu văd, reluă Tomas, în ce măsură îi poate ajuta pe 
deţinuţii politici numele meu pe o asemenea petiție. Nu credeţi 
că semnatarii ar trebui să fie, mai curând, cei ce n-au căzut încă 
în dizgrație, păstrându-şi astfel o influenţă, oricât de mică, 
asupra celor aflaţi la putere? 

Bineînţeles că ar trebui, încuviinţă jurnalistul râzând. 

Fiul lui Tomas îşi făcu şi el auzit râsul unui bărbat care 
apucase să înţeleagă o mulţime de lucruri. 

— Numai că aceşti oameni nu vor semna niciodată! 

Şi jurnalistul reluă: 

— Asta nu înseamnă însă că noi nu ne ducem să-i căutăm! 
Căci, vorba ceea: Nu suntem chiar atât de buni la suflet, încât 
să-i scutim de necazul descumpănirii, spuse el, râzând, 
grăbindu-se să adauge: Ar trebui să-i auziţi ce scuze invocă! De- 
a dreptul încântătoare! Ce mai, superbe! 

Fiul râse şi el, în semn de încuviinţare. 

Şi jurnalistul continuă: 

— Bineînţeles, toţi afirmă că simt întru totul de acord cu noi, 
dar, zic ei, treaba asta poate fi făcută altfel: cu mai mult tact, cu 
mai multă înţelepciune, şi mai discret. Pe de-o parte, le e teamă 


să semneze, iar pe de alta, se tem că, dacă nu semnează, or să 
ne facă o impresie proastă. 

Fiul şi jurnalistul râseră în cor. 

Jurnalistul îi întinse lui Tomas o foaie de hârtie, cu un text 
scurt prin care i se cerea preşedintelui Republicii, pe un ton 
relativ curtenitor, să-i amnistieze pe toţi deţinuţii politici. 

Tomas se străduia să reflecteze cu repeziciune: Să fie 
amnistiaţi deţinuţii politici? Foarte bine. Dar vor fi, oare, 
amnistiaţi fiindcă asta o cer preşedintelui Republicii nişte 
oameni repudiaţi de regim (cu alte cuvinte nişte potenţiali 
deţinuţi politici)?! Singurul rezultat posibil al acestui gen de 
petiție era că deţinuţii politici nu vor fi amnistiaţi chiar dacă, 
întâmplător, în momentul acesta dumnealor ar fi dispuşi să-i 
amnistieze! 

Aceste reflecţii fură întrerupte de fiul său: 

— Important e ca oamenii să afle că în ţara asta mai există o 
mână de bărbaţi şi femei neînfricaţi. Se pune problema de a 
arăta cine cu cine se însoţeşte. De a separa grâul de neghină. 

Tomas reflectă: Da, aşa e, dar ce legătură are asta cu 
deţinuţii politici! Una din două: ori e vorba de a obţine o 
amnistie, ori e vorba de o separare a bobului bun de bobul de 
neghină. Una cu alta nu se împacă. 

— Ezitaţi, domnule doctor? întrebă jurnalistul. 

Da. Ezita. Dar se temea s-o spună. Pe peretele din faţa lui se 
vedea imaginea soldatului care ameninţa cu degetul şi spunea: 
„Mai eziţi să te înrolezi în armata roşie?!” Sau: „Cum aşa? Tu n- 
ai semnat încă cele două mii de cuvinte?” Sau: „Şi tu ai semnat 
cele două mii de cuvinte?” Sau: „Tu nu vrei să semnezi petiția 
de amnistie?” Orice ar fi spus acest soldat, tot ameninţare era... 

Jurnalistul spusese cu câteva clipe în urmă ce gândeşte el 
despre oamenii care deşi erau de acord că deţinuţii politici 
trebuiau amnistiaţi, invocau mii de motive spre a nu semna 
această petiție. După opinia lui, aceste raționamente nu erau 
decât pretexte, în spatele cărora se ascundea laşitatea lor. Şi- 
atunci ce putea să spună Tomas!? 

Tăcerea se prelungea dar, de data aceasta, el fu acela care o 
sparse cu un hohot de râs. Arătând spre desenul agăţat pe 
perete, spuse: 

— Uitaţi-vă la individul ăsta care mă ameninţă întrebându-mă 
dacă voi semna sau nu. E greu să reflectezi sub privirea lui! 


Un timp râseră toţi trei. 

Şi Tomas reluă: 

— Foarte bine. O să reflectez. Am putea să ne revedem într- 
una din zilele următoare? 

— Mi-ar face oricând plăcere să vă revăd, domnule doctor, 
replică jurnalistul, dar pentru depunerea petiţiei nu mai avem 
prea mult timp. Vrem s-o înaintăm chiar mâine preşedintelui 
ţării. 

— Mâine?! 

Tomas îşi aduse aminte cum i-a întins rotofeiului poliţist hârtia 
aceea cu textul gata confecţionat, prin care trebuia să-l denunțe 
tocmai pe acest bărbat înalt, adus de spate şi cu bărbia 
proeminentă. Toată lumea voia să-l oblige să semneze nişte 
texte nescrise de el. 

— In cazul de faţă, nu e nimic de reflectat! interveni fiul său. 

Cuvintele lui, deşi agresive, aveau totuşi o rezonanţă 
rugătoare. De data asta se priviră ochi în ochi, şi Tomas băgă de 
seamă că, în timp ce se uita concentrat, fiul său îşi încreţea uşor 
colţul stâng al buzei superioare. Cunoştea acest rictus de pe 
propriul său chip, atunci când îşi cerceta cu atenţie faţa în 
oglindă, spre a verifica dacă era bine bărbierită. Nu izbuti să-şi 
înăbuşe un sentiment de indispoziţie, văzându-l acum pe chipul 
altuia. 

Atunci când trăiesc de-o viaţă alături de copiii lor, părinţii se 
obişnuiesc cu aceste asemănări, le socotesc normale şi, dacă se 
întâmplă să le remarce, pot chiar să se amuze. Dar Tomas 
stătea de vorbă cu fiul său pentru prima oară în viaţa sa! Şi nu 
era obişnuit să stea faţă în faţă cu propria sa buză schimonosită! 

Imaginaţi-vă că vi s-ar amputa o mână, pentru a fi 
transplantată unui alt om. Şi, într-o bună zi, vine cineva şi vi se 
aşază în faţă cu această mână, chiar sub nasul dumneavoastră. 
V-aţi uita, fără doar şi poate, la această mână ca la o 
sperietoare. Şi, în ciuda faptului că vă este atât de familiară, v- 
aţi îngrozi totuşi la gândul că ar putea să vă atingă! 

Fiul continuă: 

— Sper că eşti de partea celor persecutați! 

De-a lungul întregii discuţii, Tomas se întrebase dacă fiul său 
avea să i se adreseze cu dumneavoastră sau avea să-l 
tutuiască. Până aici, băiatul formulase frazele aşa fel, încât 
evitase alegerea. In sfârşit s-a decis. L-a tutuit, şi Tomas era 


deodată încredinţat că, în decursul acestei scene, nu fusese 
vorba, câtuşi de puţin, de amnistierea deţinuţilor politici, ci de 
cauza fiului său: dacă semnează, destinele lor se vor uni şi 
Tomas va fi constrâns, mai mult sau mai puţin, să se apropie de 
el. Dacă nu semnează, relaţiile lor vor fi inexistente, aşa cum au 
fost întotdeauna, dar, de data asta, n-ar mai fi aşa din voinţa sa, 
ci din voinţa fiului său, care îşi va renega tatăl din pricina 
laşităţii sale. 

Se afla în situaţia jucătorului de şah care nu mai găseşte nicio 
mişcare spre a scăpa de înfrângere şi e nevoit să cedeze 
partida. Aşa că e totuna dacă semnează sau nu. Asta n-ar 
schimba cu nimic soarta lui, nici a deţinuţilor politici. 

— Daţi-mi-o, spuse, şi luă lista, gata s-o semneze. 


14 


Vrând, parcă, să-l răsplătească pentru decizia lui, jurnalistul 
spuse: 

— Articolul dumneavoastră despre Oedip a fost nespus de 
frumos. 

lar fiul, întinzându-i stiloul, se grăbi să adauge: 

— Unele idei sunau ca un atentat. 

Elogiul jurnalistului avu darul să-l flateze, în schimb metafora 
fiului i se păru exagerată şi deplasată. Spuse: 

— Din nefericire, e un atentat care s-a soldat cu o singură 
victimă: această victimă sunt eu. Din cauza acestui articol nu 
mai pot să-mi operez bolnavii. 

Cuvintele acestea avură o rezonanţă glacială, aproape ostilă. 

Dornic, de bună seamă, să şteargă această mică disonanţă, 
jurnalistul ţinu să precizeze (cu aerul omului care vrea să se 
scuze): 

— Şi totuşi articolul dumneavoastră a fost de ajutor multor 
oameni. 

Pentru Tomas, cuvintele „a ajuta oamenii” se identificau, încă 
din anii copilăriei, cu o singură activitate: medicina. A fost 
vreodată de ajutor, cuiva, un articol de ziar? Ce vor să-l facă să 
creadă cei doi? l-au redus toată viaţa la o amărâtă reflecţie 
despre Oedip şi, de fapt, la mai puţin: la un singur nu simplist, 
rostit de la obraz regimului. 

Spuse (mereu pe acelaşi ton glacial, chiar dacă nu-şi dădea 


seama de acest lucru): 

__— Nu ştiu să fi ajutat cuiva acest articol, indiferent cine ar fi. 
In schimb, cu munca mea de chirurg am salvat viaţa multor 
oameni. 

Şi, din nou, se aşternură câteva clipe de tăcere, curmată, în 
cele din urmă, de fiul său: 

— Şi ideile pot salva vieţile omeneşti. 

Tomas surprinse pe chipul lui propria sa gură şi îşi spuse în 
sinea lui: ce caraghios să-ţi vezi propria-ţi gură gângăvind... 

— In articolul tău era ceva de-a dreptul nemaipomenit; aş 
zice, formidabil, continuă fiul cu un efort perceptibil: Refuzul 
compromisului. Acea însuşire, pe care noi am început s-o 
pierdem, de a desluşi, cu claritate, binele de rău. Noi nu mai 
ştim ce înseamnă să te simţi vinovat. Comuniştii au găsit o 
scuză: Stalin i-a înşelat. Un ucigaş se justifică, spunând că 
mama lui nu l-a iubit şi a fost frustrat. lar tu vii şi spui, pe 
neaşteptate: nu există nicio justificare. Nimeni în sufletul său şi 
în conştiinţa sa n-a fost mai nevinovat ca Oedip. Şi totuşi, el 
însuşi s-a autopedepsit când şi-a dat seama ce faptă a săvârşit. 

Tomas se străduia din răsputeri să-şi desprindă privirea de pe 
buzele sale pe care le vedea pe chipul fiului său, încercând să-şi 
concentreze atenţia asupra jurnalistului. Se simţea agresat, şi 
avea un chef nebun să-i contrazică; spuse: 

— Ştiţi, întreaga poveste nu-i decât o simplă neînțelegere. 
Granița dintre bine şi rău e al dracului de neclară. Eu nu ceream 
pedepsirea nimănui, asta n-a fost deloc în intenţia mea. A 
pedepsi pe cineva care nu ştia ce face e, pur şi simplu, o 
barbarie. Mitul lui Oedip e un mit frumos. Dar a te folosi de el în 
felul acesta... 

Ar fi vrut să mai adauge ceva dar, aducându-şi aminte că tot 
ce spunea putea fi înregistrat, se abţinu. N-avea nicio ambiţie să 
fie citat de istoricii secolului viitor. Se temea, mai curând, să nu 
fie citat de poliţie. Căci ce altceva îi ceruse aceasta decât 
condamnarea propriului său articol? Se simţea stânjenit că, 
acum, poliţia ar fi avut prilejul s-o audă din propria sa gură. Ştia 
că fiecare frază rostită în această ţară putea fi difuzată într-o 
bună zi la radio. De aceea, preferă să tacă. 

— Ce anume v-a determinat să vă schimbaţi opinia? întrebă 
jurnalistul. 

— lar eu mă întreb, mai curând, ce anume m-a determinat să 


scriu acest articol... răspunse Tomas, şi în clipa aceea îşi aminti: 
a eşuat pe ţărmul patului său ca un prunc depus într-un coşuleţ 
de nuiele şi lăsat pe firul apei. Da, pentru asta se dusese el 
afund să caute cartea; se întorcea la legendele lui Romulus, 
Moise şi Oedip. Şi, deodată, ea era aici, o vedea în faţa lui 
strângând la pieptul ei stăncuţa înfăşurată în eşarfa roşie. 
Imaginea aceasta avu darul să-l reconforteze, ca şi când ar fi 
venit să-i spună că Tereza trăieşte, că în clipa aceasta se află în 
acelaşi oraş cu el şi că nimic altceva nu mai avea vreo 
importanţă. 

Tăcerea fu spartă de vocea jurnalistului. 

— Eu, unul, vă înţeleg, domnule doctor. Nici mie nu-mi place 
ca oamenii să fie pedepsiţi. Dar noi nu cerem pedepsirea cuiva, 
spuse zâmbind, noi cerem iertarea pedepsei. 

— Da, ştiu, încuviinţă Tomas, împăcat acum cu gândul că în 
clipele următoare avea să facă un gest, eventual nobil, dar, fără 
doar şi poate, absolut inutil (fiindcă deţinuţilor politici nu le va 
folosi), iar pentru el, personal, de-a dreptul penibil (fiindcă 
acţiona în nişte circumstanţe ce i-au fost impuse). 

Fiul mai apucă să spună (din nou pe un ton aproape rugător): 

— E de datoria ta să semnezi! 

Datorie?! Fiul vine să-i amintească de datoria lui?! Acesta era 
cuvântul cel mai grav pe care putea să i-l spună cineva! 
Imaginea Terezei strângând în braţe stăncuţa bolnavă, reapăru 
în ochii lui. Işi aminti că în ziua precedentă un copoi se luase de 
ea şi o jignise în barul unde lucra. Au început iar să-i tremure 
mâinile. A îmbătrânit. Acum nimic nu mai conta pentru el. În 
afară de ea. Ea, născută din şase întâmplări, ea, floarea răsărită 
din sciatica medicului-şef, ea, fiinţa aflată de partea cealaltă a 
tuturor „Es muss sein”, ea, unicul lucru la care ţinea cu 
adevărat. 

De ce mai stă şi se întreabă dacă trebuie sau nu să semneze? 
Nu exista decât un sigur criteriu pentru toate deciziile sale: 
acela de a nu face nimic ce-ar putea s-o necăjească pe Tereza. 
Tomas nu-i poate salva pe deţinuţii politici, în schimb o poate 
face fericită pe Tereza. Dar nu, nici asta nu mai e în stare. 
Semnând însă petiția, era aproape sigur că poliţiştii aveau să 
vină mult mai des s-o cicălească, iar mâinile ei vor tremura şi 
mai tare. 

Spuse: 


— E mult mai important să dezgropi din pământ o stăncuţă 
înmormântată de vie, decât să trimiţi o petiție preşedintelui 
ţării. 

Ştia că această frază era incomprehensibilă, dar tocmai de 
aceea îi plăcea cu atât mai mult. Trăia momentul unei euforii 
spontane şi neaşteptate. Aceeaşi stare de euforie ca în ziua în 
care îi adusese la cunoştinţă, cu toată solemnitatea, primei sale 
soţii că nu mai voia să-i vadă niciodată, nici pe ea, nici pe fiul ei. 
Aceeaşi euforie neagră ca atunci când aruncase în cutia poştală 
scrisoarea prin care renunţa pentru totdeauna la profesia lui de 
medic. Nu era câtuşi de puţin încredinţat că procedează corect, 
dar era încredinţat că acţionează potrivit voinţei sale. Spuse: 

— Vă rog să nu vă supăraţi, dar eu nu semnez. 


15 


La câteva zile după aceea, toate ziarele vorbeau despre 
petiția cu pricina. 

Fireşte, nu se spunea nicăieri că era vorba de o cerere 
cuviincioasă în favoarea deţinuţilor politici, prin care se solicita 
eliberarea lor. Nici un ziar nu cita o frază, cât de mică, dintr-un 
text atât de scurt, în schimb se vorbea îndelung, în termeni vagi 
şi ameninţători, despre un apel subversiv, ce trebuia să 
servească drept trambulină pentru o nouă luptă împotriva 
orânduirii socialiste. Semnatarii petiţiei erau pomeniti, şi numele 
lor erau însoţite cu tot soiul de atacuri calomnioase, încât, 
citindu-le, Tomas simţea cum îl trec fiori reci pe şira spinării. 

Bineînţeles, acest lucru era de prevăzut. La vremea 
respectivă toate acţiunile publice (şedinţe, reuniuni, petiţii, 
manifestații de stradă) erau socotite încă ilegale, şi-i punea în 
pericol pe cei ce participau. 

Ştiau cu toţii acest lucru. Acesta era, fără îndoială, motivul 
pentru care Tomas îşi lua cu atât mai mult în nume de rău faptul 
de a nu fi semnat petiția. Dar, de fapt, de ce n-a semnat-o? 
Acum, nu mai era în stare să înţeleagă prea bine motivele 
deciziei sale. 

Şi, din nou, îi văd aşa cum îmi apăruse la începutul acestui 
roman. Postat în dreptul ferestrei şi privind zidul imobilului din 
faţa lui. 

Din această imagine s-a născut. Aşa cum am mai spus, 


personajele nu se nasc dintr-un corp matern, aşa cum se nasc 
fiinţele vii, ci dintr-o situaţie anume, dintr-o frază, dintr-o 
metaforă ce conţine, în germene, o posibilitate omenească 
fundamentală, despre care autorul îşi imaginează că n-a fost 
încă descoperită, sau despre care nu s-a spus încă nimic 
esenţial. 

Dar nu se spune, oare, că autorul nu poate vorbi despre 
altceva decât despre el însuşi? 

să privească neputincios într-o curte interioară şi să nu fie în 
stare să ia o decizie; să asculte ghiorăitul înverşunat al 
propriului său pântec într-un moment de exaltare amoroasă; să 
trădeze şi să nu fie în stare să se oprească din drumul atât de 
frumos al trădărilor, să ridice pumnul înaintând în mulţimea 
Marelui Marş; să-şi etaleze umorul rostind bancuri în faţa 
microfoanelor mascate ale poliţiei: eu însumi am cunoscut şi am 
trecut prin situaţiile astea; cu toate acestea din nici una nu s-a 
înfiripat personajul care sunt eu însumi, în al meu curriculum 
vitae. Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilităţi 
care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă, 
şi toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă; fiecare dintre 
ele a depăşit o anumită frontieră, pe care eu însumi am ocolit-o. 
Şi tocmai această frontieră depăşită (frontieră dincolo de care 
eul meu încetează a mai fi) mă atrage şi mă captivează. Abia în 
spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. 
Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce 
reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume. Dar, 
gata, ajunge. Să ne întoarcem la Tomas. 

E singur, postat în dreptul ferestrei şi priveşte în curte, spre 
zidul murdar al imobilului de peste drum. Îl încearcă un fel de 
nostalgie pentru bărbatul acela înalt cu bărbia proeminentă şi 
pentru prietenii acestuia pe care nu-i cunoaşte, şi din rândurile 
cărora nu făcea parte. Se simte ca şi când ar fi întâlnit pe 
peronul unei gări o frumoasă necunoscută şi înainte de a fi 
apucat să-i adreseze un cuvânt, femeia s-a instalat în vagonul 
de dormit al unui tren cu destinaţia Lisabona sau Istanbul. 

Începu din nou să reflecteze: ce trebuia să facă? În ciuda 
faptului că-şi dădea osteneala să înlăture tot ceea ce ţinea de 
sentimente (admiraţia faţă de jurnalist şi iritarea stârnită în el 
de fiul său), tot nu izbutea să ştie de ce trebuia sau nu să 
semneze textul ce-i fusese prezentat. 


E drept să ridici glasul, atunci când un om e redus la tăcere? 
Da. 

Dar, pe de altă parte: De ce consacrau ziarele atâta spaţiu 
acestei petiţii? Praga (manipulată în întregime de Stat) ar fi 
putut foarte bine să nu sufle o vorbă despre întreaga afacere, şi 
nimeni n-ar fi ştiut de ea, niciodată. Dacă vorbea înseamnă că 
povestea era pe placul stăpânilor ţării, cărora povestea le 
convenea de minune. Le-a picat ca o mană cerească, spre a 
putea justifica şi iniţia un nou val de persecuții. 

Şi-atunci, ce-ar fi trebuit să facă? Să semneze sau să nu 
semneze? 

Întrebarea mai poate fi formulată şi aşa: E mai bine să strigi, 
şi în felul ăsta să-ţi grăbeşti sfârşitul? Sau să taci şi să-ţi 
răscumperi prin asta o agonie mai lentă? 

Exista măcar un răspuns la aceste întrebări? 

Şi din nou îi veni în minte ideea pe care o ştim: Viaţa omului 
nu are loc decât o singură dată, şi noi nu putem verifica 
niciodată care e ideea bună şi care a fost ideea rea, căci, în 
toate situaţiile nu putem decide decât o singură dată. Nu ne 
este hărăzită o a doua, o a treia, o a patra viaţă, ca să putem 
compara diferitele decizii. 

Istoria se potriveşte cu viaţa individului. Cehii n-au decât o 
singură istorie. Într-o zi se va termina, întocmai ca viaţa lui 
Tomas, şi nu va mai fi cu putinţă repetarea ei pentru a doua 
oară. 

În 1618 nobilimea cehă prinsese curaj şi, luându-şi inima în 
dinţi, hotărî să-şi apere libertăţile religioase şi, în furia lor 
împotriva împăratului ce trona în palatul său imperial de la 
Viena, îi azvârli pe fereastra Hradşinului pe doi dintre eminenţii 
săi reprezentanţi. Aşa a început Războiul de treizeci de ani, care 
a dus la distrugerea aproape totală a poporului ceh. Aveau cehii 
nevoie, la vremea aceea, de mai multă prudenţă decât de curaj? 
Răspunsul pare uşor, dar nu e aşa. 

Cu trei sute două zeci de ani mai târziu (în 1938), după 
conferinţa de la Munchen, lumea întreagă a decis să cedeze ţara 
lor lui Hitler. Trebuiau ei să se bată atunci singuri, cu un inamic 
de opt ori superior numericeşte? Spre deosebire de anul 1618, 
au dat dovadă atunci de mai multă prudenţă şi de mai puţin 
curaj. Capitularea lor a început odată cu al doilea război 
mondial, care avea să conducă la pierderea definitivă a libertăţii 


lor ca naţiune pentru multe decenii sau pentru mai multe 
secole. Era nevoie să demonstreze atunci mai mult curaj decât 
prudenţă? Ce trebuiau să facă? 

Dacă istoria cehilor s-ar putea repeta, ar fi, fără îndoială, 
interesant să se încerce de fiecare dată cealaltă eventualitate, 
apoi să se facă o comparaţie între cele două rezultate. În lipsa 
acestei experienţe, toate raţionamentele nu simt altceva decât 
im joc al ipotezelor. 

Einmal ist kein mal (ce se întâmplă o dată e ca şi când nu s-ar 
fi întâmplat niciodată). Istoria cehilor nu se va repeta încă o 
dată, nici istoria Europei nu se va repeta. Istoria Cehiei şi istoria 
Europei sunt două schiţe trasate de fatala lipsă de experienţă a 
umanităţii. Istoria e la fel de uşoară ca viaţa individului, 
insuportabil de uşoară, uşoară ca puful, ca firele de colb 
răscolite, ca tot ceea ce mâine nu va mai fi. 

Tomas se mai gândi o dată, cu un fel de nostalgie învecinată 
aproape cu dragostea, la jurnalistul înalt uşor adus de spate. 
Bărbatul acesta acţiona ca şi când istoria n-ar fi o schiţă, ci un 
tablou terminat. Acţiona, ca şi când tot ceea ce făcea trebuia să 
se repete de nenumărate ori într-o veşnică revenire, cu credinţa 
fermă că nu va fi nevoit să se îndoiască niciodată de actele sale. 
Era convins de adevărul şi dreptatea sa, şi nu vedea în asta 
semnul unui spirit mărginit, ci, dimpotrivă, un indiciu al virtuţii. 
Trăia într-o altă istorie decât Tomas: într-o istorie care nu era 
(sau nu avea conştiinţa că este) o schiţă. 


16 


La câteva zile după aceea, Tomas făcu următoarea reflecţie, 
pe care o menţionez ca anexă, pentru lămurirea capitolului 
precedent. Să presupunem că ar exista în univers o planetă, 
unde am veni pe lume a doua oară. În acelaşi timp, ne-am 
aduce perfect aminte de viaţa petrecută pe Terra, de toată 
experienţă dobândită aici. 

Şi ar mai exista, eventual, încă o planetă, unde fiecare ar 
vedea lumina zilei pentru a treia oară, înzestrat cu experienţa 
celor două vieţi trăite anterior. 

Şi, poate, mai există alte şi alte planete unde specia umană 
va renaşte săltând de fiecare dată cu o treaptă (cu o viaţă) mai 
sus pe scara maturizării. 


Aceasta este versiunea lui Tomas cu privire la veşnica 
întoarcere. 

Noi însă, cei de pe Terra (pe planeta numărul unu, pe planeta 
lipsei de experienţă), nu ne putem face, de bună seamă, decât o 
idee foarte vagă despre ce s-ar fi întâmplat cu omul pe alte 
planete. Ar fi mai înţelept? Maturizarea e doar la îndemâna lui? 
O poate, oare, dobândi prin repetare? 

Numai în perspectiva acestei utopii ar putea fi justificată 
folosirea noţiunilor de pesimism şi optimism: optimistul e cel ce- 
şi închipuie că istoria omenirii va fi mai puţin sângeroasă pe 
planeta numărul cinci. Pesimistul e cel ce nu crede acest lucru. 


17 


Unul dintre celebrele romane ale scriitorului Jules Verne, pe 
care Tomas îl îndrăgise nespus de mult în anii copilăriei, se 
intitulează Doi ani de vacanță şi, într-adevăr, doi ani constituie 
durata maximă a vacanţelor. Tomas era spălător de geamuri şi 
vitrine de aproape trei ani. În decursul ultimelor săptămâni îşi 
dădu seama (cu tristeţe, dar şi cu un zâmbet ascuns) că 
începuse să obosească fizic (zilnic avea de „înfruntat” unul sau 
două turniruri amoroase), că, fără să-şi fi pierdut pofta de femei, 
nu le mai poseda decât cu preţul unei supreme încordări a 
forţelor sale (şi, adăugăm: nicidecum a forţelor sale sexuale, ci a 
celor fizice; nu avea dificultăţi cu sexul, ci cu suflul; şi tocmai în 
asta era comicul ce-i stârnise zâmbetul ascuns). 

Într-o zi, încercă să organizeze o întâlnire pentru după-amiaza 
zilei următoare, dar, aşa cum se întâmplă uneori, niciuna dintre 
prietenele sale nu-i răspunse la telefon şi după-amiaza aceea 
risca să rămână deşartă. Il apucase disperarea. Telefonase de 
aproape zece ori unei tinere, o fermecătoare studentă la 
Institutul de artă dramatică, al cărei trup, bronzat undeva pe 
plajele nudiştilor din Iugoslavia, se mândrea cu o culoare de o 
uniformitate perfectă, de parcă s-ar fi rotit, încet-încet, pe o 
frigare prevăzută cu un mecanism de o precizie de-a dreptul 
surprinzătoare. 

Sunase zadarnic la toate magazinele, pe unde-şi făcea 
meseria. Spre orele patru, după ce-şi terminase programul şi se 
întorcea la birou ca să predea borderourile semnate, fu oprit ca 
din senin, pe una din străzile centrale ale Pragăi, de o femeie 


necunoscută, care i se adresă surâzătoare: 

— Pe unde vă ascundeţi, domnule doctor, de nu vă mai vede 
omul?! Aţi dispărut cu desăvârşire din câmpul meu vizual! 

Tomas se străduia din răsputeri să-şi aducă aminte de unde o 
cunoştea! Să fi fost una din fostele sale paciente?! Se comporta 
de parcă i-ar fi legat o strânsă şi intimă prietenie. Incercă să-i 
răspundă în aşa fel, încât să nu dea în vileag că n-o cunoştea. şi 
punea întrebarea cum s-o convingă să-l însoţească în garsoniera 
prietenului său, a cărui cheie o avea în buzunar, când, deodată, 
printr-un reflex fulgerător, îşi dădu seama cine era această 
femeie: era studenta la artă dramatică, acea tânără superb 
bronzată, pe care o căutase toată ziua la telefon, cu atâta 
asiduitate. 

întâmplarea avu darul să-l amuze şi, totodată, să-l 
înspăimânte: se simţea obosit nu numai fizic, ci şi mental; cei 
doi ani de vacanţă nu pot fi prelungiţi la nesfârşit. 


18 


Vacanţa fără masa de operaţie era în acelaşi timp o vacanţă 
fără Tereza: treceau zile întregi fără să se vadă, iar duminica, în 
sfârşit împreună, în ciuda faptului că se doreau cu ardoare, se 
apropiau totuşi unul de celălalt de la distanţă, ca în seara aceea 
când Tomas se întorsese de la Zurich, şi avuseseră de parcurs 
un drum lung spre a se putea atinge şi a se îmbrăţişa. 
Dragostea fizică le aducea plăcere, dar nici o mângâiere. Tereza 
nu mai ţipa ca altădată în momentul orgasmului, iar chipul ei 
părea că exprimă durerea şi o absenţă bizară. Impreunaţi cu 
duioşie nu erau decât noaptea, când dormeau. Se ţineau de 
mână, ca întotdeauna, şi Tereza uita de prăpastia (prăpastia 
luminii diurne) care-i despărţea. Dar aceste nopţi nu-i ofereau 
lui Tomas nici răgazul, nici mijloacele de a o proteja şi de-a avea 
grijă de ea. Dimineaţa, când o vedea îngândurată, simţea cum i 
se înfioară inima de teamă pentru ea: avea un aer trist şi 
bolnăvicios. 

Într-o duminică îi propuse să plece împreună, cu maşina, 
undeva la ţară. Ajunseră într-o staţiune balneoclimaterică, unde 
constatară cu stupoare că toate străzile fuseseră rebotezate cu 
nume ruseşti şi unde se întâlniră cu un vechi pacient de-al lui 
Tomas. Întâlnirea aceasta avu darul să-l tulbure, să-l 


răscolească profund. După atâta vreme i se vorbea, din nou, ca 
unui medic şi, pentru o clipă, i se păru că-şi regăseşte viaţa sa 
dinainte, cu acea regularitate reconfortantă, cu orele precise de 
consultaţii, cu privirile pline de încredere ale bolnavilor cărora 
părea a nu le acorda vreo atenţie, dar care, în realitate, îi 
furnizau o satisfacţie  nemărginită, pentru el atât de 
binefăcătoare. 

Se întorceau spre casă, şi, în timp ce conducea, Tomas îşi 
spunea mereu în sinea lui că întoarcerea lor de la Zurich la 
Praga fusese o greşeală catastrofală. Se uita fix, cu o privire 
convulsionată, spre asfaltul şoselei, ca să n-o vadă pe Tereza. |i 
purta pică. Prezenţa ei în preajma lui îi apărea acum în toată 
accidentalitatea sa insuportabilă. De ce se afla aici, lângă el? 
Cine a depus-o în coşuleţul de nuiele şi a lăsat-o pe firul apei? Şi 
de ce a trebuit să acosteze tocmai la ţărmul patului său? Şi de 
ce ea, şi nu alta? 

Goneau de zor, şi pe tot parcursul nici unul nu-şi descleştă 
buzele. 

Ajunşi acasă, luară masa de seară, fără ca vreunul să scoată o 
vorbă. 

Tăcerea se ridica între ei ca un zid al nenorocirii, îngroşându- 
se de la o clipă la alta. Ca să scape de ea, se duseră repede la 
culcare. In toiul nopţii o trezi din somn, ca să-i potolească 
plânsetele. 

Îi povesti: 

— Eram îngropată. De multă vreme. Tu veneai să mă vezi, o 
dată pe săptămână. Ciocăneai în piatra cavoului şi eu ieşeam 
din mormânt, cu ochii plini de ţărână. 

Îmi spuneai: „în felul ăsta nu mă poţi vedea”, şi-mi scoteai 
ţărâna din ochi. 

Şi eu îţi răspundeam: „Oricum nu pot să văd. În loc de ochi 
am două găuri.” 

Apoi, într-o zi, ai plecat pentru o vreme mai îndelungată, şi eu 
ştiam că eşti undeva, în străinătate, cu alta. Săptămânile se 
scurgeau şi tu nu mai veneai, încetasem să mai dorm, de teamă 
să nu-mi scape întoarcerea ta. În sfârşit, într-o zi ai revenit şi ai 
ciocănit în piatra cavoului, dar eu eram atât de istovită de 
atâtea luni de nesomn, încât abia am izbutit să-mi adun puterile 
ca să pot ieşi din mormânt. Când, în sfârşit, am reuşit să urc, te- 
ai uitat la mine cu un aer ce trăda dezamăgirea. Mi-ai spus că 


nu arăt bine. Simţeam că nu-ţi plac, că aveam obrajii zbârciţi şi 
scofâlciţi, şi gesticulam cu violenţă. 

Ca să mă scuz, ţi-am spus: „lartă-mă, dar tot timpul ăsta n-am 
dormit deloc.” 

Şi tu mi-ai spus cu o voce liniştitoare, care mie îmi suna fals: 
„Păi vezi? Ar trebui să-ţi iei o lună de concediu.” 

— lar eu ştiam prea bine ce voiai să spui vorbindu-mi de acest 
concediu! Ştiam că nu vrei să mă vezi o lună întreagă, fiindcă în 
acest timp vei fi cu alta. Ai plecat, şi eu am coborât înapoi în 
mormânt, şi ştiam că iar nu voi dormi o lună întreagă, de teamă 
să nu-mi scape întoarcerea ta, ştiind că, atunci când vei veni, 
după o lună, eu voi fi şi mai urâtă decât acum, iar tu vei fi şi mai 
dezamăgit. 

Nu-i fusese dat să audă până atunci ceva mai sfâşietor decât 
această poveste. O strângea cu putere în braţele sale, îi simţea 
trupul tremurând şi credea că nu mai era în stare să ducă 
povara dragostei pe care i-o purta. 

Planeta poate trepida sub deflagraţia bombelor, Ţara putea fi 
prădată în fiecare zi de un alt cotropitor, toţi locuitorii cartierului 
învecinat puteau fi târâţi în faţa plutonului de execuţie - toate 
astea ar fi fost în stare să le suporte mult mai uşor, fără însă a 
îndrăzni să le mărturisească. In schimb, tristeţea unui singur vis 
al Terezei i se părea insuportabilă. 

Se întorcea înăuntrul visului pe care i-l povestise: Se vedea 
faţă în faţă cu ea, îi mângâia obrajii cu discreţie, aşa fel încât ea 
să nu-şi dea seama, şi-i scotea ţărâna din orbite. Apoi o auzea 
rostind această frază, cea mai sfâşietoare dintre toate: „Oricum 
nu văd nimic. În loc de ochi am găuri.” 

Simţea o strângere de inimă atât de puternică, încât avea 
senzaţia că se află la im pas de infarct. 

Tereza readormi, el însă nu era în stare să aţipească. Şi-o 
imagina moartă. A murit şi e bântuită de visuri cumplite, 
înfiorătoare; dar, moartă fiind, nu putea să viseze. Da, asta-i 
moartea: Tereza doarme, visează lucruri înspăimântătoare, şi el 
nu poate s-o trezească. 


19 


În cei cinci ani de când armata rusă a invadat ţara lui Tomas, 
Praga s-a schimbat nespus de mult: oamenii întâlniți de el pe 


stradă nu mai erau aceiaşi ca înainte. Jumătate dintre prietenii 
săi emigraseră, iar jumătate din cei ce au rămas acasă 
muriseră. lată un fapt ce nu va fi consemnat de nici un istoric: 
anii ce au urmat invaziei ruseşti au constituit o perioadă a 
înmormântărilor; niciodată nu mai atinseseră decesele o 
asemenea frecvenţă. lar eu nu vorbesc doar de cazurile (mai 
curând rare), când oamenii au fost hăituiţi până la moarte, cum 
ar fi cazul lui lan Prochazka. La două săptămâni după ce radioul 
începuse să difuzeze zilnic înregistrările convorbirilor sale 
particulare, a fost internat în spital. Cancerul care, de bună 
seamă, mocnise mai demult, cu discreţie, în trupul lui, a înflorit 
deodată ca un trandafir. A fost operat sub supravegherea 
poliţiei care, constatând că romancierul era condamnat la 
moarte, a încetat să se mai intereseze de soarta lui, lăsându-l să 
moară în braţele soţiei sale. Dar moartea îi lovea şi pe cei ce nu 
erau supuşi direct persecuțiilor. Deznădejdea care cuprinsese 
întreaga ţară se strecura în sufletele lor, punea stăpânire pe 
trupurile lor, zdrobindu-le şi nimicindu-le. Unii fugeau cu 
disperare de favorurile regimului care voia să-i copleşească cu 
tot felul de onoruri, spre a-i constrânge, pe această cale, să 
apară în public alături de proaspeţii conducători. Aşa a murit, 
fugind de dragostea partidului, poetul Frantisek Hrubin. Ministrul 
culturii, de care se ascundea şi se ferea ca dracul de tămâie, a 
apucat să-l prindă abia în sicriu. Profitând de această ocazie, a 
ţinut să rostească deasupra mormântului un discurs despre 
dragostea poetului faţă de Uniunea Sovietică. Cine ştie, poate 
că rostise această enormitate cu speranţa de a-l trezi pe marele 
poet. Dar lumea era atât de hâdă, încât nimănui nu-i mai ardea 
să se mai întoarcă din lumea morţilor. 

Tomas se duse la crematoriu ca să asiste la incinerarea unui 
celebru biolog, dat afară din universitate şi exclus din Prezidiul 
Academiei de Ştiinţe. Pentru a preveni transformarea 
ceremoniei funerare într-o demonstraţie, autorităţile interziseră 
menţionarea orei pe anunţul mortuar, iar apropiații dispărutului 
au aflat, abia în ultima clipa, că defunctul va fi incinerat la orele 
şase şi jumătate ale dimineţii. 

Pătrunzând în sala crematoriului, Tomas nu izbutea să 
înţeleagă ce se întâmplă: sala era iluminată ca un studio 
cinematografic. Se uită cu uimire în jurul lui şi surprinse nişte 
camere de luat vederi, instalate în trei colţuri ale spaţioasei 


încăperi. Nu, nu era televiziunea, era poliţia care filma 
înmormântarea, pentru a-i putea identifica pe participanţii la 
ceremonie. Un vechi coleg al savantului decedat, care încă mai 
deţinea calitatea de membru al Academiei de Ştiinţe, avu 
curajul să rostească o scurtă cuvântare în faţa sicriului. Nu se 
gândise că, în felul acesta, avea să devină vedetă de cinema. 

După ceremonie, când toată lumea apucase să strângă mâna 
şi să adreseze cuvinte de condoleanţe familiei defunctului, 
Tomas zări într-un colţ al sălii un grup restrâns, în mijlocul 
căruia îl recunoscu pe înaltul jurnalist cu spinarea uşor 
încovoiată. Îl încercă din nou un sentiment de nostalgie faţă de 
aceşti oameni, care nu se tem de nimic şi, de bună seamă, sunt 
legaţi între ei printr-o mare prietenie. Se îndreptă într-acolo 
zâmbind, cu gândul să-i dea bună ziua, dar bărbatul cel înalt cu 
spinarea încovoiată îi spuse de la distanţă: 

— Atenţie, domnule doctor, ar fi mai bine să nu vă apropiaţi. 

Ciudată frază. Putea să vadă în ea un avertisment sincer şi 
prietenesc („Fiţi atent, suntem filmaţi, şi dacă ne adresaţi o 
vorbă, veţi fi pasibil de un nou interogatoriu.”)/ dar nu era 
exclusă nicio intenţie ironică („N-aţi avut destul curaj pentru a 
semna petiția, fiţi consecvent şi evitaţi orice contact cu noi!”). 
Indiferent care era interpretarea corectă, Tomas îi dădu 
ascultare şi se îndepărtă. 

Avea senzaţia că o vedea pe frumoasa necunoscută, cu care 
se încrucişase în mers, pe peronul unei gări, urcând grăbită în 
vagonul de dormit al unui tren expres de lungă distanţă, şi, în 
clipa când se pregătea să-i exprime admiraţia, aceasta ducea la 
gură degetul arătător, sugerându-i să tacă. 


20 


În după-amiaza aceleaşi zile avu parte de o altă întâlnire 
interesantă. Spăla vitrina unui magazin de încălţăminte, când un 
tânăr se opri la doi paşi de el şi, aplecându-se spre galantar, se 
apucă să cerceteze preţurile. 

— Le-au scumpit, i se adresă Tomas, fără a înceta să-şi 
plimbe buretele pe sticla umezită de şiroaiele de apă ce se 
scurgeau pe ea. 

Tânărul întoarse capul. Era un fost coleg de spital, căruia eu îi 
dădusem numele de S. Şi care-şi manifestase cu zâmbetul pe 


buze indignarea la gândul că Tomas scrisese declaraţia sa 
autocritică. Tomas se bucura de această întâlnire (nu era decât 
plăcerea naivă pe care ne-o furnizează o întâmplare 
neaşteptată), dar surprinse în privirea colegului (în acea unică 
secundă, când S. N-apucase încă să se stăpânească) expresia 
unei surprize neplăcute. 

— Ce mai faci? întrebă S. 

Înainte de a-şi formula răspunsul, Tomas îşi dădu seama că S. 
Se ruşina de întrebarea sa. Era, de bună seamă, o stupizenie din 
partea unui medic care continua să-şi exercite profesiunea să-l 
întrebe „ce mai faci” pe un medic spălător de geamuri şi vitrine. 

Ca să-l scutească de încurcătură, Tomas răspunse cu aerul cel 
mai vesel de pe lume: 

— Mai bine nici nu se poate! 

Simti însă, numaidecât, că acest „mai bine nici nu se poate” 
putea fi interpretat, împotriva voinţei sale (tocmai pentru faptul 
că îl rostise pe un ton de bună dispoziţie), ca o ironie amară. 

De aceea se grăbi să adauge: 

— Ce se mai aude pe la spital? 

— Nimic nou, toate cum le ştii, răspunse S. 

Până şi acest răspuns, în ciuda faptului că se voia cât mai 
neutru, era total deplasat şi fiecare ştia că amândoi ştiau acest 
lucru: cum adică „toate cum le ştii”, de vreme ce unul dintre ei 
era spălător de vitrine? 

— Şi şeful? reluă Tomas. 

— Tu nu te vezi cu el? întrebă S. 

— Nu, răspunse Tomas. 

Acesta era adevărul-adevărat - din clipa în care părăsise 
spitalul nu se mai văzuse niciodată cu medicul-primar, cu toate 
că înainte erau în excelente relaţii de colaborare şi nu lipsise 
mult să se considere prieteni. Oricum ar fi fost „nu”-ul pe care 
apucase să-l rostească, acesta avea în el ceva trist şi Tomas 
ghici că S. Îşi lua în nume de rău faptul de a-i fi pus această 
întrebare, întrucât S. Însuşi, la fel ca medicul-primar, nu venise 
niciodată să se intereseze de soarta lui Tomas, să-l întrebe dacă 
avea nevoie de ceva. 

Convorbirea dintre cei doi foşti colegi de breaslă devenea din 
ce în ce mai penibilă, chiar dacă şi unul şi altul regretau acest 
lucru - mai ales Tomas. Nu le purta pică foştilor colegi pentru 
faptul că l-au dat uitării. Ar fi vrut să-i explice pe loc tânărului 


medic ceea ce gândea şi să-i spună: „Lasă mutra asta spăşită! E 
cât se poate de normal şi în ordinea firească a lucrurilor ca voi 
să nu căutaţi să vă întâlniți cu mine! Termină cu complexele! 
Eu, imul, mă bucur că te-am întâlnit!”, dar până şi aceste 
cuvinte se temea să le exprime, deoarece tot ce fusese până 
aici sunase altfel decât şi-ar fi dorit, şi fostul său coleg ar fi putut 
bănui că până şi în spatele acestei fraze sincere se ascundea o 
ironie agresivă. 

— lartă-mă, spuse în cele din urmă S., dar, ştii, sunt foarte 
grăbit; şi, întinzându-i mâna, adăugă: O să te sun! 

Altă dată, când foştii săi colegi îi dispreţuiau pentru presupusa 
sa laşitate, îi zâmbeau cu toţii, până la unul. Acum însă, când nu 
mai puteau să-l dispreţuiască, fiind chiar obligaţi să-l respecte, îl 
ocoleau. De altfel, nici foştii săi pacienţi nu-l mai invitau să 
ciocnească o cupă de şampanie cu ei. Situaţia intelectualilor 
declasaţi încetase a mai fi ceva nemaipomenit; devenise o stare 
permanentă, şi o privelişte dezagreabilă. 


21 


Sosi acasă, se întinse în pat şi adormi mai repede ca de 
obicei. Cam peste un ceas fu trezit de o durere de stomac. Era 
vechea lui indispoziţie, care se manifesta întotdeauna în 
momentele sale depresive. Deschise dulapul-farmacie şi scoase 
o înjurătură. Nu se afla în el nici un medicament. Uitase să şi le 
cumpere. Încercă să-şi înăbuşe criza cu puterea voinţei; de bine, 
de rău, izbuti, dar nu mai putu să adoarmă. Când se întoarse 
Tereza, pe la unu şi jumătate noaptea, se trezi în el dorinţa de a 
sta de vorbă cu ea. Îi povesti despre înmormântare, îi relată 
episodul cu jurnalistul care refuzase să-i vorbească, şi întâlnirea 
cu fostul său coleg S. 

— Praga a devenit un oraş urât, spuse Tereza. 

— Aşa e, încuviinţă Tomas. 

Peste câteva clipe, Tereza reluă cu o voce scăzută: 

— Cel mai bine ar fi să plecăm de aici. 

— Da, spuse Tomas. Dar nu putem pleca nicăieri. 

Stătea aşezat pe marginea patului, în pijama. Tereza veni să 
se aşeze lângă el şi îşi petrecu un braţ pe după umerii lui. 

— La ţară, spuse ea. 

— La ţară? făcu el, cu uimire. 


— Da, la ţară. Acolo am fi singuri. Acolo n-ai mai întâlni pe 
nimeni - nici pe jurnalist, nici pe fostul tău coleg. Acolo simt alţi 
oameni, şi mai e şi natura care a rămas mereu aceeaşi 
dintotdeauna. 

In clipa aceea Tomas simţi din nou o uşoară durere în stomac; 
se socotea bătrân şi-l încerca sentimentul că nu-şi mai dorea 
nimic altceva decât un pic de linişte şi pace. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse cu greu, răsuflând anevoie 
din cauza durerii. 

Şi Tereza continuă: 

— Am avea acolo o căsuţă cu un petic de grădină, şi Karenin 
ar putea să zburde după pofta inimii. 

— Da, spuse Tomas. 

După care încercă să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă s-ar 
retrage, cu adevărat, undeva la ţară. In sat ar fi greu să aibă în 
fiecare săptămână o altă femeie. Asta ar însemna, fără doar şi 
poate, sfârşitul aventurilor sale erotice. 

— Numai că tu te-ai plictisi acolo cu mine, interveni Tereza, 
de parcă i-ar fi citit gândurile. 

Durerea se înteţea. Nu mai putea să vorbească, îşi spuse că 
goana lui după femei era un fel de „Es muss sein!” - un 
imperativ care îl reducea la condiţia sclaviei. Işi dorea o 
vacanţă, dar o vacanţă totală, absolută, altfel spus, o vacanţă 
scutită de toate imperativele, de toți; „Es muss sein!'-ii. Dacă a 
fost în stare să se despartă pentru totdeauna de masa de 
operaţie a spitalului, de ce n-ar putea să se despartă de masa 
de operaţie a lumii, unde bisturiul său imaginar deschidea 
misterioasa cutie a eului feminin, spre a descoperi acolo acea 
iluzorie milionime de neasemănare. 

— Te doare stomacul? îşi dădu seama, în cele din urmă, 
Tereza. 

Dădu din cap aprobator. 

— Ţi-ai făcut o injecție? 

Răsuci din cap în semn că nu, apoi spuse: 

— Am uitat să cumpăr medicamentele... 

li reproşă neglijenţa, şi-i mângâie fruntea brobonită de 
sudoare. 

— Acum e mai bine, spuse Tomas. 

— Intinde-te, îl îndemnă Tereza, aruncând pătura peste el. 
Apoi se duse în camera de baie, de unde reveni numaidecât şi 


se întinse şi ea lângă el. 

Işi răsuci capul pe pernă în direcţia ei, şi rămase înmărmurit: 
tristeţea din ochii Terezei era de-a dreptul insuportabilă. 

Incepu: 

— Spune-mi, Tereza! Ce se întâmplă cu tine? De la o vreme 
eşti atât de bizară! Simt acest lucru... Ce-i cu tine? 

— Ce să fie? Nimic, îl asigură, clătinând din cap. 

— Nu tăgădui! 

— Mereu acelaşi lucru, spuse Tereza. 

„Mereu acelaşi lucru” însemna gelozia ei şi infidelitatea lui. 

Dar Tomas insistă: ` 

— Nu, Tereza. De data asta e altceva. In halul ăsta nu te-am 
văzut niciodată. 

— Dacă ţii neapărat să-ți spun, îţi spun, replică Tereza: Du-te 
şi spală-te pe cap. 

N-o înţelegea. 

li spuse, cu tristeţe, fără agresivitate, aproape cu duioşie: 

— De câteva luni părul tău miroase foarte tare. Pute îngrozitor 
a sex de femeie. Nu voiam să-ţi spun, dar iată, e a nu ştiu câta 
noapte de când mă faci să inhalez sexul uneia dintre amantele 
tale. 

La auzul acestor cuvinte, crampele stomacale prinseră din 
nou să se înteţească. Era, pur şi simplu, disperat. Se spăla atât 
de mult! Işi freca întotdeauna, cu atâta grijă, tot corpul, mâinile, 
faţa, ca să nu rămână pe el nici o urmă de miros străin. In 
camerele de baie ale altora evita folosirea săpunurilor 
parfumate. Se ducea pretutindeni cu propriul său săpun, 
obişnuitul săpun de Marsilia. Dar părul uitase să şi-l spele. Da, 
părul, la păr nu i-a dat prin minte să se gândească! 

Şi îşi aduse aminte de femeia care se aşeza răscrăcărată pe 
chipul lui, cerându-i să facă dragoste cu ea cu toată faţa şi cu 
creştetul capului său. Cât de mult o detesta acum! Ce idee 
stupidă! Işi dădea seama că nu putea să tăgăduiască nimic, că 
nu-i rămânea decât să râdă prosteşte şi să se ducă în baie să-şi 
spele capul. 

Tereza începu din nou să-i mângâie fruntea: 

— Rămâi în pat. Acum nu mai are nici un rost. Nu merită 
oboseala. M-am obişnuit. 

II durea stomacul, şi nu-şi mai dorea nimic decât liniştea şi 
pacea. 


Spuse: 

— O să-i scriu pacientului pe care l-am întâlnit în staţiunea 
balneară. Cunogşti regiunea unde se afla satul lui? 

— Nu, spuse Tereza. 

Tomas abia mai putea să vorbească; reuşi totuşi să articuleze: 

— Păduri... coline... 

— Da, asta e. Să plecăm de aici. Dar acum, te rog, nu mai 
vorbi, insistă Tereza continuând să-l mângâie pe frunte. Durerea 
cedă, încetul cu încetul. Curând adormiră amândoi. 


22 


Se trezi în toiul nopţii şi constată, cu stupoare, că avusese 
visuri erotice. Şi-l amintea cu claritate doar pe ultimul: într-o 
piscină, înota pe spate o femeie uriaşă în pielea goală; era de 
cinci ori mai mare decât el, şi burta ei era năpădită în întregime, 
de la furca picioarelor până la buric, de un păr des. O urmărea 
de pe marginea bazinului şi era excitat la culme. 

Cum putea să se excite, în timp ce trupul lui era chinuit de 
crampe stomacale? Şi cum putea să se excite la vederea unei 
femei care, în stare de trezie, nu i-ar fi inspirat altceva decât 
dezgustul? 

Işi spuse: în mecanismul ceasornicului cerebral al omului 
există două rotiţe ce se învârtesc în sens opus una faţă de 
cealaltă. Pe una din ele se află vedeniile, pe cealaltă reacţia 
corpului. Dintele pe care se află gravată vedenia unei femei în 
pielea goală se îmbucă perfect cu dintele opus, pe care e înscris 
imperativul erecţiei. Dacă, dintr-un motiv sau altul (o mică 
defecţiune neprevăzută), una dintre rotiţe se deplasează uşor, şi 
dintele excitării vine în contact cu dintele pe care se află pictată 
imaginea unei rândunici în zbor, sexul nostru se va ridica la 
vederea rândunicii zburătoare. 

De altfel, citise studiul unui coleg specialist în cercetarea 
somnului omenesc, studiu în care acesta afirma că, indiferent 
ce-ar visa, bărbatul se află întotdeauna în stare de erecţie în 
timpul visului. Asociaţia erecţiei cu o femeie în pielea goală nu 
era, aşadar, decât un mod de reglare, ales de Creator dintre 
miile de posibilităţi, pentru a ajusta mecanismul ceasornicului 
din capul omului. 

Şi ce legătură au toate astea cu dragostea? Nici una. Dacă o 


rotiţă se deplasează uşor de pe axul ei în capul lui Tomas, şi el 
nu se mai excită decât la vederea unei rândunici în zbor, asta nu 
schimbă cu nimic dragostea lui pentru Tereza. 

Dacă excitaţia este un mecanism cu care se distrează 
Creatorul, dragostea este, dimpotrivă, un lucru ce ne aparţine 
nouă şi numai nouă, un lucru prin care noi scăpăm de urmărirea 
Creatorului. Dragostea e libertatea noastră. Dragostea e mai 
presus de „Es muss sein!” 

Nici asta însă nu e întotdeauna adevărat. Chiar dacă 
dragostea e altceva decât un mecanism al ceasornicului 
sexualităţii, inventat de Creator pentru propriul său amuzament, 
ea este totuşi legată de acest mecanism. E legată de el, ca o 
gingaşă femeie despuiată de limba unui uriaş ceasornic cu 
pendulă. 

Tomas îşi spuse în sinea lui: A lega dragostea de sexualitate e 
una dintre cele mai năstruşnice idei a Creatorului. 

Şi îşi mai spuse: Singura posibilitate de a salva dragostea de 
prostia sexualităţii ar fi să reglăm altfel ceasornicul din capul 
nostru şi să ne excităm la vederea unei rândunele în zbor. 

Cu acest gând, nespus de frumos, începu să aţipească. Şi, în 
pragul somnului, în spaţiul fermecat al vedeniilor confuze, fu, 
deodată, convins că în clipa aceea descoperise soluţionarea 
tuturor enigmelor, că găsise cheia marelui mister - o nouă 
utopie, Paradisul: o lume în care omul se excită la vederea unei 
rândunici în zbor şi în care el o poate iubi pe Tereza, fără a fi 
incomodat de prostia agresivă a sexualităţii. În sfârşit, adormi. 


23 


Se afla în mijlocul unor femei pe jumătate despuiate care se 
învârteau în jurul lui, şi el se simţea obosit. Ca să scape de ele, 
deschise uşa ce dădea în camera învecinată. Zări acolo o tânără 
femeie întinsă pe o canapea, despuiată şi ea aproape în 
întregime, şi atâta tot; zăcea într-o rână sprijinindu-se în cot. Se 
uita la el zâmbind, cu aerul că ştia de venirea lui. 

Se apropie de canapea şi se simţi cuprins de o fericire fără 
margini, datorată faptului că, în fine, o găsise şi putea să 
rămână cu ea. Se aşeză lângă ea şi-i adresă câteva cuvinte - la 
rândul ei îi adresă şi ea câteva cuvinte. Fiinţa ei radia liniştea şi 
pacea. Mişcările mâinii sale erau domoale şi mlădioase. Toată 


viaţa lui tânjise după aceste mişcări potolite. Era acel calm 
feminin care-i lipsise de când se ştia. 

In clipa aceea însă, se produse alunecarea din vis în starea de 
semiinconştienţă. Ajunsese în acel no man’s land în care omul 
nu mai doarme, dar nu e încă în starea de trezie. Era disperat 
văzând cum tânăra femeie dispărea din ochii lui şi îşi spunea: 
pentru numele lui Dumnezeu! N-am voie să te pierd! Se străduia 
din răsputeri să-şi amintească de unde o cunoştea şi ce anume 
trăiseră împreună. Cum putea să nu şi-o aducă aminte, de 
vreme ce-o cunoştea atât de bine?! Işi făgădui să-i telefoneze la 
prima oră a dimineţii. Dar, în aceeaşi clipă, înmărmuri la gândul 
că nu putea să-i telefoneze fiindcă-i uitase numele. Dar cum 
putea să uite numele cuiva pe care-l cunoştea atât de bine? Pe 
urmă însă, aproape dezmeticit, cu ochii deschişi, îşi spuse: Unde 
mă aflu? da, simt la Praga, dar femeia asta e tot din Praga? N- 
am întâlnit-o în altă parte? Nu cumva e o fată pe care am 
cunoscut-o în Elveţia? Îi mai trebui un timp până să-şi dea 
seama că habar n-avea cine era această femeie, că nu era nici 
din Zurich, nici din Praga, că această femeie era din vis şi de 
nicăieri din altă parte. 

Povestea îl tulbură în asemenea măsură, încât simţi nevoia să 
se ridice în capul oaselor. Tereza respira adânc în preajma lui. Işi 
spunea că tânăra femeie din visul lui nu aducea cu nici una 
dintre femeile pe care le cunoscuse vreodată în viaţa sa. 

Această tânără femeie care, în vis, i se păruse atât de 
familiară îi era total necunoscută. Dar tocmai ea era aceea pe 
care o dorise întotdeauna atât de mult. Dacă, într-o bună zi, va 
avea norocul să descopere propriul său paradis - presupunând 
că acest paradis există - va trebui să trăiască alături de această 
femeie. Tânăra femeie a visului său era „Es muss sein'-ul 
dragostei sale. 

Îşi amintea de celebrul mit din Banchetu! lui Platon: la origine, 
fiinţele umane au fost hermafrodite şi Dumnezeu le-a despărţit 
în două jumătăţi care, de a tund, rătăcesc prin lume căutându- 
se mereu una pe cealaltă. Dragostea e năzuinţa regăsirii 
propriei noastre jumătăţi pierdute. 

Să admitem că aşa e; că fiecare dintre noi are undeva, în 
lume, un partener cu care alcătuise, odinioară, un singur trup. 
Aceasta altă jumătate a lui Tomas este tânăra femeie pe care o 
visase acum. Dar nimeni, absolut rumeni, nu-şi va regăsi 


vreodată cealaltă jumătate a sa. În locul ei i se trimite o Tereză 
depusă de cineva într-un coşuleţ de nuiele şi lăsată pe firul apei. 
Ce se întâmplă însă dacă, mai târziu, întâlneşte cu adevărat 
femeia ce-i fusese destinată, adică cealaltă jumătate a sa? Pe 
care s-o prefere? Pe femeia găsită în coşuleţul de nuiele, sau pe 
femeia din mitul lui Platon? 

Îşi imaginează că trăieşte într-o lume ideală, cu femeia visului 
său. Şi iat-o pe Tereza trecând pe sub ferestrele deschise ale 
vilei în care locuiesc. E singură, se opreşte pe trotuar şi, de 
acolo, se uită spre el cu o privire de o tristeţe răscolitoare. lar el 
nu poate să suporte această privire şi din nou simte durerea 
Terezei în propria-i inimă. Şi din nou cade pradă compasiunii şi 
se prăbuşeşte în abisul sufletului ei. Sare pe fereastră, afară. 
Dar ea îi spune, cu amărăciune în glas, să rămână acolo unde se 
simte fericit, şi face acele mişcări violente şi incoerente ce 
avuseseră întotdeauna darul să-l irite şi pe care le găsise 
întotdeauna supărătoare. Îi apucă mâinile agitate, le strânge cu 
putere în palmele sale, spre a le linişti. Şi în acest timp ştie că e 
gata să-şi părăsească oricând casa fericirii sale în care trăieşte 
cu tânăra femeie a visului său, că-şi va trăda „Es muss sein!”-ul 
dragostei sale, ca să plece cu Tereza - femeia născută din şase 
întâmplări caraghioase. 

Aşezat mereu pe pat în capul oaselor, se uita la femeia de 
lângă el, care-i strângea mâna în somnul ei adânc. Simţea 
pentru ea o dragoste inexprimabilă, în clipa aceea somnul 
Terezei devenise, de bună seamă, fragil, căci deschise ochii şi 
se uită la el cu o privire buimacă: 

— Unde te uiţi? îl întrebă. 

Ştia că nu trebuie s-o trezească, că, dimpotrivă, trebuie s-o 
facă să readoarmă; se străduia să-i răspundă prin cuvinte 
menite să nască în gândul ei scânteia scăpărătoare a unui alt 
vis. 

— Privesc stelele, îi spuse. 

— De ce minţi? Cum poţi privi stelele uitându-te în jos? 

— Fiindcă suntem în avion şi stelele se află sub noi. 

— Aha, în avion, făcu Tereza şi, strângând mai tare mâna lui 
Tomas, adormi din nou. Tomas ştia că acum Tereza se uita în 
jos, prin ferestruica rotundă a unui avion, ce zbura, sus de tot, 
deasupra stelelor. 


PARTEA A ŞASEA 
Marele marş 


1 


Abia în 1980 ne-a fost dat să aflăm, dintr-un articol publicat în 
Sunday Times, cum a murit, de fapt, fiul lui Stalin, lakov. 
Prizonier în timpul celui de al doilea război mondial, fusese 
internat în acelaşi lagăr de concentrare cu nişte ofițeri englezi. 
Aveau, fireşte, latrine comune. Fiul lui Stalin le lăsa întotdeauna 
murdare, după ce le folosea. Englezilor nu le plăcea să-şi vadă 
latrinele spurcate cu căcat, chiar dacă era vorba de căcatul 
odraslei celui mai puternic bărbat al lumii, la vremea respectivă. 
Îi reproşară comportamentul şi el se socoti ofensat. Îi reproşară 
încă o dată şi încă o dată până într-o zi, când îl siliră să curețe 
latrinele. Se supără, se luă la harţă cu ei, se bătu. In cele din 
urmă, ceru să fie primit în audienţă de comandantul lagărului, 
spre a-i solicita să arbitreze diferendul lor. Dar neamţul, prea 
înfumurat de importanţa sa, refuză o discuţie despre căcat. Fiul 
lui Stalin nu fu în stare să îndure umilinţa şi, adresând cerului 
cele mai cumplite înjurături ruseşti, se năpusti spre gardul de 
sârmă ghimpată, încărcat cu electricitate, cu care era 
împrejmuit lagărul de concentrare - şi gata. Trupul lui 
neînsufleţit, care n-avea să mai pângărească niciodată latrinele 
englezilor, a rămas agăţat acolo ca o zdreanţă în bătaia 
vântului. 


2 


Fiul lui Stalin n-a avut parte de o viaţă uşoară. Tatăl său Îi 
zămislise cu o femeie pe care, potrivit tuturor indiciilor, a 
împuşcat-o cu mâna lui. Aşadar, tânărul Stalin era fiul lui 
Dumnezeu (căci tatăl său era venerat ca un dumnezeu) şi, 
totodată, repudiat de acesta. Oamenii îi ştiau de frică şi frica lor 
era de două ori îndreptăţită: putea să le facă rău cu puterea sa 
(era totuşi fiul lui Stalin) şi, deopotrivă, cu amiciția sa (tatăl 
putea să-l pedepsească oricând, fără să pregete, pe prietenul 
fiului repudiat). 

Damnaţiunea şi privilegiul, norocul şi nenorocirea, nimeni n-a 
simţit mai concret ca fiul lui Stalin cât de substituibile sunt 


aceste contradicții şi cât de scurtă e calea dintre cei doi poli ai 
existenţei umane. 

Chiar la începutul războiului a fost capturat de armata 
germană, şi alţi prizonieri, aparţinând unei naţiuni ce-i fusese 
întotdeauna fundamental antipatică pentru raţiunea sa de 
neînțeles, îl acuzau că-i murdar. El, care purta pe umerii săi 
povara celei mai sublime drame ce poate fi închipuită de mintea 
omenească (era fiul lui Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, îngerul 
repudiat), să fie judecat acum nu pentru nişte lucruri înălţătoare 
(legate de Dumnezeu şi îngeri), ci din pricina căcatului?! 

Să fie, aşadar, o apropiere atât de vertiginoasă între drama 
supremă şi incidentul cel mai trivial? 

Apropiere vertiginoasă?! Apropierea poate stârni ameţeala? 

Bineînţeles că poate. Atunci când Polul Nord se va apropia de 
Polul Sud, până la o simplă atingere, globul pământesc va 
dispărea, şi omul se va trezi într-un vid ce va avea darul să-l 
ameţească, determinându-l să cedeze seducţiei de a cădea. 

Dacă damnaţiunea şi privilegiul constituie unul şi acelaşi 
lucru, dacă între josnic şi nobil nu există nici o diferenţă, dacă 
fiul lui Dumnezeu poate fi judecat din pricina căcatului, atunci 
existenţa umană îşi pierde dimensiunile şi devine de o uşurătate 
insuportabilă. În clipa aceea fiul lui Stalin se năpusteşte spre 
firele sârmei ghimpate ale gardului electrificat, spre a-şi arunca 
trupul pe talerul unui cântar ce se ridică falnic, săltat de 
insuportabila uşurătate a unei lumi ce şi-a pierdut dimensiunile. 

Fiul lui Stalin şi-a jertfit viaţa pe altarul căcatului. A muri 
pentru căcat nu înseamnă o moarte păgubită de semnificaţii. 
Nemţii care şi-au sacrificat viaţa pentru a extinde cât mai 
departe spre răsărit graniţele imperiului lor, ruşii care au murit 
pentru a face ca puterea lor să ajungă cât mai departe spre 
apus, da, aceştia au murit, într-adevăr, jertfindu-se pe altarul 
unei prostii, iar moartea lor e lipsită de sens, şi de orice valoare 
generală. În schimb, moartea odraslei lui Stalin a fost singura 
metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial. 


3 
Când eram copil şi răsfoiam Vechiul Testament repovestit 


copiilor şi ilustrat cu gravurile lui Gustave Doré, îl vedeam acolo 
pe Bunul Dumnezeu sălăşluind pe un nor. Era un moş bătrân cu 


ochi, cu nas, purta o barbă lungă, şi eu îmi spuneam în sinea 
mea că, având gură, Dumnezeu trebuia să şi mănânce. Şi dacă 
mânca, trebuia să aibă şi intestine. Dar gândul acesta a avut 
darul să mă sperie pe loc, căci, în ciuda faptului că făceam parte 
dintr-o familie mai curând atee, simţeam că ideea intestinelor 
lui Dumnezeu era un sacrilegiu. 

Fără niciun fel de pregătire de ordin teologic, copilul din mine 
a înţeles, spontan, totala incompatibilitate între căcat şi 
Dumnezeu şi, drept urmare, fragilitatea tezei fundamentale a 
antropologiei creştine, potrivit căreia omul a fost creat de 
Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Una din două: ori 
omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului şi atunci 
Dumnezeu are intestine, ori Dumnezeu nu are intestine, şi omul 
nu seamănă cu El. 

Vechii gnostici simțeau acest lucru la fel de bine cum îl 
simţeam şi eu la cei cinci ani ai mei. Ca să tranşeze această 
blestemată problemă, Valentin, Marele Maestru al gnozei din 
secolul al doilea, afirma că Isus „mânca, bea, dar nu defeca”. 

Căcatul e o problemă teologică mai dificilă decât răul. 
Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea de acţiune şi, în ultimă 
instanţă, putem admite că El nu e răspunzător de crimele 
umanităţii. Dar, responsabilitatea căcatului îi revine în întregime 
celui ce a creat omul, şi numai Lui. 


4 


În secolul al patrulea, Sfântul leronim respinge categoric 
ideea că Adam şi Eva au putut face dragoste în Paradis. 
Dimpotrivă, ilustrul teolog din secolul al nouălea, loannes 
Scottus Eriugena, admitea această idee, dar, după părerea sa, 
lui Adam i se scula membrul cam tot aşa cum ridica mâna sau 
piciorul; altfel spus, când voia şi cum voia. Să nu căutăm în 
spatele acestei idei eternul vis al bărbatului obsedat de 
ameninţarea impotenţei. Ideea lui Scottus Eriugena are altă 
semnificaţie. Dacă membrul poate fi determinat să se ridice la o 
simplă injoncţiune a creierului înseamnă că ne putem lipsi de 
excitație, care devine inutilă. Membrul nu se ridică fiindcă 
suntem excitaţi, ci fiindcă i se porunceşte. Ceea ce marele 
teolog considera a fi incompatibil cu Paradisul nu erau coitul şi 
voluptatea asociată acestuia. După el, incompatibilă cu 


Paradisul era excitaţia. Să reținem bine acest lucru: în Paradis 
există voluptatea, nicidecum excitaţia. 

In raţionamentul lui Scottus Eriugena putem găsi cheia unei 
justificări teologice (altfel spus a unei theodicee) a căcatului. 
Atâta timp cât i-a fost îngăduit omului să sălăşluiască în Paradis, 
acesta ori nu defeca (la fel ca Isus, potrivit teoriei lui Valentin), 
ori, ceea ce pare mai verosimil, căcatul nu era socotit un lucru 
dezgustător. În clipa în care l-a izgonit pe om din Paradis, 
Dumnezeu l-a făcut să-şi dea seama de natura sa murdară şi să 
cunoască dezgustul. Omul a început să ascundă tot ceea ce-l 
făcea să se ruşineze, şi în momentul în care şi-a scos voalul a 
fost orbit de o lumină puternică. Aşadar, de îndată ce a 
descoperit imundul, a descoperit şi excitaţia. Fără căcat (în 
sensul propriu şi figurat al cuvântului) dragostea sexuală n-ar fi 
aşa cum o cunoaştem: însoţită de bătăile inimii şi de orbirea 
simţurilor. 

În partea a treia a acestui roman, vă vorbeam despre Sabina, 
care, pe jumătate despuiată, cu pălăria melon pe cap, stătea în 
picioare alături de Tomas, îmbrăcat din cap până-n picioare. În 
această poveste mai exista însă un moment pe care vi l-am 
tăinuit. In timp ce se cercetau amândoi în oglindă, şi ea se 
simţea excitată de înfăţişarea sa, Sabinei i-a trecut prin minte 
ideea că Tomas avea s-o silească să se aşeze, aşa cum era, cu 
pălăria melon pe cap, pe vasul closetului, şi ea avea să-şi 
golească intestinele în faţa lui. În clipa aceea inima a prins să-i 
bată cu putere, gândurile i s-au înceţoşat, şi, trântindu-l pe 
Tomas pe covor, Sabina a început pe loc să scoată ţipete şi 
urlete de plăcere. 


5 


Dezbaterea între cei ce afirmă că universul a fost creat de 
Dumnezeu şi cei ce pretind că acesta a apărut de la sine se 
referă la ceva ce depăşeşte înţelegerea şi experienţa noastră. O 
deosebire mult mai reală îi desparte pe cei care se îndoiesc de 
fiinţa omului, aşa cum i-a fost dată [indiferent cum şi de cine), 
de cei care aderă la ea, fără rezerve. 

In spatele tuturor credințelor europene, fie ele politice sau 
religioase, se află primul capitol al Genezei, de unde reiese că 
lumea a fost creată aşa cum trebuia să fie, că fiinţa e bună, 


drept care e bine să se înmulțească. Să denumim această 
credinţă fundamentală acordul categoric cu fiinţa. 

Dacă până nu demult cuvântul căcat era înlocuit în cărţi cu 
câteva puncte, asta nu se făcea din nişte raționamente de ordin 
moral. Oricum, nu putem pretinde că, în sinea lui, căcatul ar fi 
imoral! Dezacordul cu căcatul e de natură metafizică. Momentul 
defecării constituie dovada de zi cu zi a caracterului inacceptabil 
al Creaţiei. Una din două: ori căcatul e acceptabil (şi atunci nu 
ne mai încuiem cu cheia în closet!), ori procedeul prin care am 
fost creaţi este inacceptabil. 

Decurge din asta că acordul categoric cu ființa are ca ideal 
estetic o lume în care căcatul e tăgăduit şi în care toţi oamenii 
se comportă ca şi când acesta n-ar exista. Acest ideal estetic se 
numeşte kitsch. 

E un cuvânt de origine germană, care a apărut la mijlocul 
sentimentalului secol al nouăsprezecelea, şi s-a răspândit apoi 
în toate limbile. Folosirea sa frecventă a făcut însă să i se 
şteargă semnificaţia metafizică originală, şi anume: kitschul 
este, în esenţă, negația absolută a căcatului; atât în sensul 
propriu, cât şi în cel figurat al cuvântului: kitschul exclude din 
câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil inexistenţa 
umană. 


6 


Prima revoltă lăuntrică a Sabinei împotriva comunismului n- 
avea un caracter etic, ci unul estetic. Ceea ce o dezgusta era 
mult mai puțin  hidoşenia lumii comuniste (castelele 
transformate în grajduri de vite), cât masca frumuseţii cu care 
se acoperea, altfel spus, kitschul comunist. Modelul acestui 
kitsch este sărbătoarea aşa-numită a zilei de 1 Mai. 

Văzuse coloanele demonstrațiilor de 1 Mai pe vremea când 
oamenii mai erau încă entuziaşti. Femeile purtau bluze roşii, 
albe sau albastre şi, văzute din balcoane sau de la ferestre, 
alcătuiau tot soiul de pagini simbolice: stele cu cinci colţuri, 
inimi, litere, între diferitele segmente ale coloanelor de 
manifestanți înaintau mici orchestre, cântând în ritm de marş. În 
momentul când cortegiul se apropia de tribuna oficială, până şi 
feţele cele mai posomorâte se luminau cu scăpărarea unui 
zâmbet, de parcă ar fi vrut prin asta să demonstreze că se 


bucurau aşa cum se cuvine, sau, mai exact, că erau de acord 
aşa cum se cuvine. Şi nu era vorba de un simplu acord politic cu 
comunismul, ci de un acord cu ființa ca atare. Serbarea de 1 Mai 
se adăpa din izvorul adânc al acordului categoric cu ființa. 
Cuvântul de ordine, tacit şi nescris, al coloanelor de 
demonstranți nu era „Trăiască comunismul!”, ci „Trăiască 
viaţa!” Forţa şi viclenia politicii comuniste consta în faptul că-şi 
însuşea acest slogan. Şi tocmai această stupidă tautologie 
(„Trăiască viaţa!”) avea darul să-i atragă în coloana comunistă 
chiar şi pe cei cărora ideile comunismului le erau absolut 
indiferente. 


7 


Cu zece ani mai târziu (trăia de acum în America), un senator 
american, prieten al prietenilor ei, a invitat-o să facă împreună o 
plimbare, cu uriaşa sa maşină personală. Pe bancheta din spate 
se înghesuiau patru copii. La un moment dat, senatorul a oprit, 
copiii au coborât şi s-au năpustit pe o peluză întinsă, ce ducea 
spre clădirea unui stadion în care se afla un patinoar artificial. 
Senatorul a rămas la volan şi privea cu un aer visător cele patru 
siluete micuţe care alergau; se întoarse spre Sabina şi spuse: 

— Uitaţi-vă la ei. Şi, înscriind cu mâna un cerc ce trebuia să 
cuprindă stadionul, peluza, şi pe cei patru copii, exclamă: „Asta 
numesc eu fericire.” 

Aceste cuvinte nu erau pur şi simplu o expresie a bucuriei în 
faţa priveliştii copiilor care alergau şi a ierbii care creştea, ci era, 
totodată, o manifestare a înţelegerii sale faţă de femeia ce 
venea dintr-o ţară comunistă, unde, senatorul era convins, iarba 
nu e creşte şi copiii nu aleargă. 

În clipa aceea însă, Sabina îl vedea pe acest senator instalat 
la o tribună dintr-o piaţă pragheză. Pe chipul lui se citea acelaşi 
zâmbet pe care oamenii de stat comunişti îl adresează, de la 
înălţimea tribunei lor, cetăţenilor la fel de zâmbitori, care 
defilează, în coloane, la picioarele lor. 


8 


Cum putea să ştie acest senator că, în principiu, copiii 
înseamnă fericirea? Era el în stare să citească în sufletul lor? Şi 


dacă în clipa în care au dispărut din câmpul său vizual, trei 
dintre ei au tăbărât pe al patrulea şi au început să-l 
cotonogească? 

Senatorul n-avea decât un singur argument în favoarea 
afirmației sale: sensibilitatea sa. Atunci când vorbeşte inima, 
obiecţia raţiunii e un act de necuwviinţă. In împărăţia kitschului 
domneşte dictatura inimii. 

De bună seamă, sentimentele suscitate de kitsch trebuie să 
fie de o asemenea natură, încât să poată fi împărtăşite de cât 
mai mulţi. De aceea, kitschul nu se poate bizui pe situaţii 
insolite, ci pe imaginile fundamentale ancorate în memoria 
oamenilor: fiica ingrată, tatăl abandonat, copiii alergând pe 
iarbă, patria trădată, amintirea primei iubiri. 

Kitschul dă naştere pe loc la două lacrimi ale înduioşării. 
Prima lacrimă spune: ce frumos e să vezi nişte copii alergând pe 
iarbă! 

A doua lacrimă spune: ce frumos e să te înduioşezi odată cu 
întreaga omenire, la vederea unor copiii alergând pe iarbă! 

Abia a doua lacrimă are darul să facă din kitsch adevăratul 
kitsch. 

Înfrăţirea tuturor oamenilor pe această lume nu va putea fi 
întemeiată decât pe kitsch. 


9 


Nimeni nu ştie acest lucru mai bine ca politicienii. De îndată 
ce apare în preajma lor un aparat de fotografiat, dau fuga spre 
întâiul copil ce le iese în cale, ca să-l ridice în braţe şi să-l sărute 
pe obraji. Kitschul este idealul estetic al tuturor politicienilor, al 
tuturor mişcărilor politice. 

Într-o societate în care coexistă, unul lângă altul, mai multe 
curente politice şi, ca atare, influenţa lor se anulează sau se 
limitează reciproc, e cu putinţă, de bine de rău, sau mai mult 
sau mai puţin, să scăpăm de inchiziţia kitschului; individul îşi 
poate salvgarda originalitatea, şi artistul poate crea opere 
neaşteptate. Acolo însă unde o singură mişcare politică deţine 
întreaga putere, ne trezim, deodată, în împărăţia kitschului 
totalitar. 

Dacă spun totalitar, o fac numai pentru faptul că tot ceea ce 
tulbură kitschul este eliminat din viaţă: orice manifestare de 


individualism (căci orice discordanţă e socotită o flegmă 
scuipată pe obrazul fraternității surâzătoare), orice manifestare 
de scepticism (întrucât cel care începe să se îndoiască de un 
amănunt, cât de mic, sfârşeşte prin a pune la îndoială viaţa ca 
atare), orice ironie (fiindcă în împărăţia kitschului totul trebuie 
luat în serios), ba, până şi mama care şi-a părăsit soţul şi copiii, 
sau bărbatul care preferă bărbaţii femeilor, amenințând astfel 
sacrosanctul slogan: „lubiţi-vă, împreunaţi-vă şi înmulţiţi-vă.” 

Din acest punct de vedere, putem considera aşa-numitul 
gulag o groapă septică, în care kitschul totalitar îşi aruncă 
gunoaiele. 


10 


Primii zece ani ce au urmat celui de al doilea război mondial 
au însemnat perioada cea mai înspăimântătoare a terorii 
staliniste. In perioada aceea a (ost arestat tatăl Terezei pentru 
un lucru de nimic, iar fetiţa, de zece ani la vremea aceea, a fost 
izgonită din casa ei. Sabina avea pe-atunci douăzeci de ani şi 
era studentă la Institutul de Arte frumoase. Profesorul de 
marxism le explica Sabinei şi colegilor ei următorul postulat al 
artei socialiste: societatea sovietică era de-acum atât de 
avansată, încât conflictul fundamental nu mai era, la ei, 
conflictul dintre bine şi rău, ci conflictul dintre bine şi mai bine. 
Căcatul (adică un lucru esențialmente inacceptabil) putea deci 
să existe numai în „cealaltă parte” (de pildă, în America) şi 
numai de acolo, de afară, şi numai ca un corp străin (de pildă, 
sub înfăţişarea unor spioni) putea pătrunde în lumea „bunilor şi 
a mai bunilor”. 

Intr-adevăr, filmele sovietice, care tocmai în perioada aceea - 
cea mai cumplită - inundau sălile de cinema din ţările 
comuniste, erau pătrunse de o inocenţă de-a dreptul incredibilă. 
Conflictul cel mai puternic ce se putea produce între doi ruşi era 
o neînțelegere amoroasă: el îşi imagina că ea nu-l iubeşte şi ea 
credea despre el acelaşi lucru. In final cădeau unul în braţele 
celuilalt şi lacrimile fericirii şiroiau pe obrajii lor. 

Astăzi, explicația convențională a acestor filme este 
următoarea: zugrăveau idealul comunist atunci când realitatea 
comunistă era o realitate mult mai sumbră. 

Această interpretare avea darul s-o scoată din sărite pe 


Sabina. La gândul că kitschul sovietic putea deveni realitate şi 
ea va trebui să trăiască în această realitate, o treceau fiori de 
gheaţă pe şira spinării. Fără nicio ezitare, ar fi preferat viaţa în 
regimul comunist real, cu toate persecuțiile şi cu toate cozile în 
faţa măcelăriilor. În lumea comunistă reală se poate trăi. În 
lumea idealului comunist înfăptuit în această lume a cretinilor 
surâzători cu care n-ar fi fost în stare să schimbe un singur 
cuvânt, ar fi murit de groază în şapte zile. 

Am impresia că sentimentul stârnit Sabinei de kitschul 
sovietic se aseamănă cu spaima pe care o încerca Tereza în 
visul acela urât, când defila goală-puşcă împreună cu alte femei 
despuiate, în jurul unei piscine şi era obligată să cânte, fără 
încetare, nişte cântece vesele. 

Pe oglinda apei pluteau cadavre. Tereza nu putea să adreseze 
niciun cuvânt, nicio întrebare vreuneia dintre femei. Ca răspuns 
nu i-ar fi fost dat să audă decât textul strofei următoare a 
cântecului pe care-l intonau. Nici măcar o privire discretă nu 
putea să le arunce. In aceeaşi clipă ar fi arătat-o cu degetul 
bărbatului cocoţat într-un coş deasupra bazinului, ca s-o 
împuşte. 

Visul Terezei dezvăluia adevărata funcţiune a _ kitschului: 
kitschul este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea. 


11 


În împărăţia kitschului totalitar, răspunsurile sunt date 
dinainte şi ele exclud orice altă întrebare suplimentară. De unde 
reiese că adevăratul adversar al kitschului totalitar este cel ce 
pune întrebări. 

Intrebarea e ca un cuţit ce taie pânza pictată a unui decor, 
spre a se putea desluşi ce se ascunde în spatele lui. De altfel, 
aşa i-a înfăţişat Sabina Terezei semnificaţia pânzelor sale: în 
faţă se află minciuna inteligibilă, iar în spate transpare adevărul 
neinteligibil. 

Numai că cei care luptă împotriva regimurilor aşa-numite 
totalitare, cu greu simt în stare să se lupte cu propriile întrebări 
şi îndoieli. Şi ei au nevoie de certitudinea lor, de adevărul lor 
simplu, care trebuie să fie pe înţelesul unui număr cât mai mare 
de oameni şi să provoace o secreție lacrimală colectivă. 

Intr-o zi, o mişcare politică i-a organizat Sabinei o expoziţie de 


pânze în Germania. Sabina a luat catalogul: pe copertă, în faţa 
fotografiei sale, erau desenate nişte fire de sârmă ghimpată. În 
interior se putea citi biografia ei, ce aducea cu hagiografia 
martirilor şi a sfinţilor: suferise, luptase împotriva injustiţiei, 
fusese silită să-şi părăsească patria chinuită şi continuă să lupte 
în afara ei: „Luptă pentru libertate, cu arta sa, cu tablourile sale” 
spunea ultima frază a textului cu pricina. 

A protestat, dar n-a fost înţeleasă. 

Cum adică? Nu-i adevărat că sistemul comunist persecută 
arta modernă? 

A răspuns, furioasă la culme: „Duşmanul meu nu e 
comunismul, ci kitschul!” 

De atunci, a început să-şi împânzească biografia cu tot felul 
de mistificări, iar mai târziu, când a ajuns în America, a izbutit 
chiar să-şi tăinuiască originea cehă. Era în povestea asta efortul 
ei disperat de a scăpa kitschului pe care oamenii voiau să-l 
confecţioneze cu viaţa ei. 


12 


Stătea în picioare în faţa şevaletului, pe care se afla întinsă o 
pânză neterminată. Un domn în vârstă, instalat într-un fotoliu în 
spatele ei, urmărea cu atenţie fiecare trăsătură a penelului ei. 

La un moment dat se uită la ceas: 

— Cred că e timpul să mergem la cină, spuse el. 

Lăsă paleta pe masă şi se duse în baie, să se spele şi să se 
aranjeze un pic. Bărbatul se ridică din fotoliu şi se aplecă să-şi ia 
bastonul sprijinit de masă. Uşa atelierului dădea spre o peluză. 
Se lăsă înserarea, în capătul opus al peluzei, la o distanţă de 
circa douăzeci de metri, se înălța o casă albă din lemn ale cărei 
ferestre de la parter erau luminate. Cele două ferestre ce 
străluceau în pragul înserării, când ziua începea să se stingă, 
avură darul s-o emoţioneze pe Sabina. 

Toată viaţa a afirmat că duşmanul ei neîmpăcat e kitschul. 
Dar, oare, nu-l poartă ea însăşi în adâncul fiinţei sale? Kitschul ei 
e viziunea unui cămin liniştit, paşnic, armonios, în care domnesc 
un tată iubitor şi o mamă plină de înţelepciune. Această imagine 
a luat naştere în mintea ei după moartea părinţilor. Şi, întrucât 
viaţa ei a fost total diferită de acest vis frumos, Sabina a devenit 
cu timpul şi mai sensibilă la farmecul amintitului cămin, şi, nu o 


dată, şi-a simţit ochii umeziţi de lacrimi, văzând la televizor, într- 
un film sentimental, o fiică ingrată strângând la pieptul ei un 
tată abandonat, sau o casă cu ferestrele strălucind în amurg - o 
casă în care trăieşte o familie fericită. 

ÎI cunoscuse pe bătrânul domn la New York. Era bogat şi 
pasionat de pictură. Trăia într-o vilă undeva la ţară, împreună cu 
soţia sa, de aceeaşi vârstă cu el. 

Pe proprietatea lui, chiar în faţa vilei, se afla un vechi grajd de 
cai. L-a transformat, anume pentru Sabina, într-un atelier de 
pictură, a invitat-o să lucreze acolo, şi de atunci îşi petrecea zile 
întregi în preajma ei, urmărindu-i toate mişcările penelului. 

In clipa aceasta se află toţi trei la masa de seară. Bătrâna 
doamnă i se adresează Sabinei cu apelativul „fetiţa mea!” dar, 
după toate aparențele, lucrurile se prezintă, mai curând, invers. 
Sabina joacă aici rolul unei mame cu doi copii agăţaţi de poalele 
fustei sale: aceştia o admiră în asemenea măsură încât ar fi 
gata să-i dea ascultare şi să-i îndeplinească orice poruncă. 

Şi-a regăsit ea oare, în pragul bătrâneţii, părinţii de care se 
desprinsese în anii fragedei sale tinereţi? Şi-a găsit, în sfârşit, 
copiii pe care nu i-a avut niciodată? 

Işi dă prea bine seama că totul nu-i decât o iluzie. Şederea ei 
în casa acestor bătrâni încântători nu-i decât o haltă provizorie. 
Bătrânul domn suferă de o boală grea, iar soţia lui, când va 
rămâne singură, va pleca la fiul ei, în Canada. Sabina va porni 
din nou pe drumul trădărilor şi, din când în când, în adâncul 
sufletului ei va răsuna, ca un ecou, nostalgia - o ridicolă melodie 
sentimentală, amintindu-i de două ferestre luminate, în spatele 
cărora sălăşluieşte o familie fericită. 

Melodia aceasta o înduioşează, dar Sabina nu ia în serios 
înduioşarea sa, ştiind foarte bine că acest cântec nu-i decât o 
minciună, o amăgire frumoasă, în momentul în care e socotit 
minciună, kitschul se situează automat în contextul non- 
kitschului. Pierzându-şi puterea autoritară, devine înduioşător, 
ca orice slăbiciune omenească. Căci nimeni dintre noi nu e 
supraom şi nu poate scăpa întru totul de acest kitsch. Indiferent 
care ar fi disprețul pe care ni-l inspiră, kitschul face parte din 
condiţia umană. 


13 


Izvorul kitschului este, fără doar şi poate, acordul cu fiinţa. 

Dar cine sau ce se află la temelia fiinţei? Dumnezeu? Omul? 
Lupta? Dragostea? Bărbatul? Femeia? 

În privinţa asta părerile sunt diferite, drept care există şi 
diferite soiuri de kitschuri: kitschul catolic, protestant, iudaic, 
comunist, fascist, democratic, feminist european, american, 
naţional şi internaţional. 

De la Revoluţia franceză încoace, jumătate din Europa se 
intitulează stânga, în timp ce cealaltă jumătate şi-a cucerit 
denumirea de dreapta. |n mod practic, nu e cu neputinţă să 
definim una sau alta dintre aceste noţiuni, prin nişte principii 
teoretice anume pe care, şi una şi alta, s-ar sprijini. Nimic 
surprinzător în toate acestea: mişcările politice nu se întemeiază 
pe nişte atitudini raţionale, ci pe nişte reprezentări, imagini, 
cuvinte, arhitecturi, care, la un loc, alcătuiesc cutare sau cutare 
kitsch politic. 

Ideea Marelui Marş, cu care-i place lui Franz să se îmbete, 
constituie kitschul politic ce-i uneşte pe oamenii de stânga ai 
tuturor timpurilor şi ai tuturor tendinţelor. Marele Marş este acel 
minunat marş înainte, acel marş „sublim” spre fraternitate, 
egalitate, fericire, şi chiar mai departe, în ciuda tuturor 
obstacolelor - căci obstacolele trebuie să existe ca marşul să 
poată fi Marele Marş. 

Dictatura proletariatului sau democraţia? Refuzul societăţii de 
consum sau creşterea producţiei? Ghilotina sau desfiinţarea 
pedepsei cu moartea? Toate astea n-au nicio importanţă. Ceea 
ce face ca omul de stânga să fie un om de stânga nu e cutare 
sau cutare teorie, ci capacitatea sa de a nu integra indiferent ce 
teorie în kitschul numit Marele Marş. 


14 


Nu vreau să spun, prin asta, că Franz ar fi un om al kitschului. 
Ideea Marelui Marş joacă în viaţa lui aproape acelaşi rol pe care- 
| joacă în viaţa Sabinei cântecul acela sentimental ce-i vorbeşte 
despre două ferestre luminate în faptul serii. Pentru care partid 
politic votează Franz? Mi-e tare teamă că nu votează deloc, şi în 
ziua alegerilor preferă să plece într-o excursie la munte. Asta nu 
înseamnă însă că Marele Marş a încetat să-l emoţioneze. E 
frumos să visezi că faci parte dintr-o mulţime în marş ce 


înaintează de-a lungul secolelor, şi Franz n-a uitat niciodată 
acest vis. 

Într-o zi, nişte prieteni i-au telefonat de la Paris. Aceştia 
organizau un marş spre Cambodgia şi-l invitau să li se alăture. 

În perioada aceea Cambodgia avea în spatele ei un război 
civil, bombardamentele americane, atrocitățile comise de 
comuniştii locali, care împuţinaseră populaţia acestei ţărişoare 
şi, în sfârşit, ocupaţia de către Vietnamul învecinat, la vremea 
aceea nimic altceva decât un instrument al Uniunii Sovietice. In 
Cambodgia bântuia foametea şi oamenii mureau pe capete, 
lipsiţi de orice îngrijire medicală. Organizațiile internaţionale ale 
medicilor ceruseră până a tund, de mai multe ori, să li se 
permită intrarea în această ţară, dar vietnamezii au respins 
cererile lor. Aşa se face că mari personalităţi ale intelectualităţii 
occidentale au decis să organizeze un marş la frontiera 
cambodgiană şi, prin acest spectacol grandios, jucat sub privirile 
întregii omeniri, să impună intrarea medicilor în ţara ocupată. 

Prietenul care-i telefonase lui Franz era unul dintre cei alături 
de care defilase cândva pe străzile Parisului. La început se arătă 
entuziasmat de propunerea lui, pe urmă însă, privirea îi căzu pe 
chipul studentei cu ochelari. Stătea instalată într-un fotoliu în 
faţa lui, şi ochii ei păreau şi mai mari în spatele sticlelor rotunde 
de dimensiuni neobişnuite. Franz avu impresia că aceşti ochi îl 
implorau să nu plece. Drept care îi ceru scuze prietenului cu 
pricina. g 

Dar, de îndată ce lăsă receptorul în furcă, îi păru rău. li 
făcuse, ce-i drept, pe plac amantei sale terestre, în schimb îşi 
neglijase iubirea celestă. Nu era, oare, Cambodgia o variantă a 
patriei Sabinei? O ţară ocupată de armatele comuniste ale unei 
ţări vecine!?! O ţară asupra căreia se abătuse pumnul 
necruţător al Rusiei!?! Şi, deodată, îşi spuse în sinea sa că 
prietenul pe jumătate uitat îi telefonase în urma unui îndemn 
secret al Sabinei. 

Creaturile celeste ştiu totul şi văd totul. Dacă Franz ar 
participa la acest marş, Sabina l-ar vedea şi s-ar bucura nespus. 
Şi-ar da seama că i-a rămas fidel. 

— Te-ai supăra pe mine dacă totuşi aş pleca? o întrebă pe 
prietena sa cu ochelari, care deplângea fiecare zi petrecută fără 
el, dar nu era în stare să-i refuze nimic. 

La câteva zile după aceea, se afla într-un avion mare pe unul 


dintre aeroporturile pariziene. Printre pasageri erau vreo 
douăzeci de medici, escortaţi de vreo cincizeci de intelectuali 
(profesori universitari, scriitori, deputaţi, cântăreţi, actori şi 
primari), însoţiţi de patru jurnalişti şi fotoreporteri. 


15 


Avionul ateriza la Bangkok. Cei patru sute şaptezeci de 
medici, intelectuali şi jurnalişti se adunară în salonul mare al 
unui hotel internaţional unde se aflau în aşteptarea lor alţi 
medici, actori, cântăreţi şi filologi, însoţiţi de alte sute de 
jurnalişti înarmaţi cu carnete, magnetofoane, aparate de 
fotografiat şi camere de luat vederi. In fundul sălii se înălța un 
podium cu o masă lungă în spatele căreia erau, gata instalaţi, 
vreo douăzeci de americani, care începeau să conducă şedinţa. 

Intelectualii francezi, cărora li se alăturase Franz, se simțeau 
umiliţi şi marginalizaţi. Marşul asupra Cambodgiei fusese ideea 
lor şi iată, americanii, cu un firesc demn de admirat, preluau 
acum totul în mâinile lor şi, culmea, vorbeau englezeşte fără să- 
şi fi pus măcar întrebarea dacă un francez sau un danez putea 
să-i înţeleagă. Danezii, de bună seamă, uitaseră de multă vreme 
că alcătuiau cândva o naţiune, şi, astfel, dintre toţi europenii, 
doar francezii se gândiră să protesteze. Oameni de principiu, 
aceştia refuzară să protesteze în limba engleză, adresându-se 
americanilor instalaţi pe podium în limba maternă. Neînţelegând 
nimic din spusele lor, americanii reacționară cu zâmbete 
agreabile aprobatoare. In cele din urmă, francezilor nu le 
rămase altă soluţie decât să-şi formuleze obiecțiile în limba 
engleză: „De ce se vorbeşte numai în engleză la această 
reuniune? Mai sunt aici şi francezi.” 

Americanii se arătară foarte surprinşi auzind o obiecţie atât 
de ciudată, dar nu încetară să zâmbească şi acceptară ca toate 
discuţiile să fie traduse. S-a căutat multă vreme un interpret, ca 
şedinţa să poată continua. După aceea, fiecare frază trebuia să 
fie ascultată mai întâi în engleză, apoi în franceză, timpul 
rezervat reuniunii se dubla şi, la drept vorbind, dură mult mai 
mult, întrucât toţi francezii care cunoşteau engleza îl 
întrerupeau pe interpret, îl corectau şi se certau cu el pentru 
fiecare cuvânt. 

Culmea reuniunii fu marcată de apariţia pe podium a unei 


celebre actriţe americane. Pentru ea, dădură buzna în sală alţi 
fotografi şi alţi cameramani şi fiecare silabă rostită de ea era 
salutată de păcănitul aparatelor de fotografiat. Celebra actriţă 
vorbea despre copiii care suferă, despre barbaria dictaturii 
comuniste, despre dreptul omului la securitatea personală, 
despre primejdiile ce ameninţă valorile tradiţionale ale societăţii 
civilizate, despre libertatea intangibilă a individului şi despre 
preşedintele american, Jim Carter, care era atât de mâhnit de 
cele ce se întâmplau în Cambodgia. Aceste ultime cuvinte le 
rosti plângând. 

În clipa aceea, un tânăr medic francez, cu mustăcioară 
roşcată, se ridică în picioare şi începu să strige: „Ne aflăm aici 
ca să ajutăm şi să salvăm nişte oameni care trag să moară! Nu 
pentru gloria preşedintelui Carter! Această manifestare nu 
trebuie să degenereze într-un circ al propagandei americane! N- 
am venit aici să protestăm împotriva comunismului, am venit să 
îngrijim nişte bolnavi!” 

Alţi francezi se alăturară medicului mustăcios, înfricoşat, 
interpretul nu îndrăznea să traducă spusele lor. Cei douăzeci de 
americani instalaţi pe podium se uitau acum din nou la ei cu 
aceleaşi zâmbete pline de simpatie şi mulţi dintre ei îi încurajau 
dând din cap aprobator. Unul avu chiar ideea de a-şi ridica 
pumnul strâns, ştiind că europenii fac cu plăcere acest gest, în 
momentele de euforie colectivă. 


16 


Cum se face că nişte intelectuali de stânga (căci medicul 
mustăcios era unul dintre ei) acceptă să defileze împotriva 
intereselor unei ţări comuniste în ciuda faptului că până acum 
comunismul fusese considerat întotdeauna o parte integrantă a 
stângii? 

În clipa în care crimele săvârşite de ţara botezată Uniunea 
Sovietică au devenit prea scandaloase, omul de stânga s-a trezit 
în faţa alternativei: să scuipe pe trecutul său şi să renunţe să 
mai defileze, ori (cu descumpăniri mai mari sau mai mici) să 
includă Uniunea Sovietică printre obstacolele ce stăteau în faţa 
Marelui Marş şi să mărşăluiască mai departe. 

Am mai spus că ceea ce face ca stânga să fie stângă este 
kitschul Marelui Marş. Identitatea kitschului nu e determinată de 


o strategie politică, ci de nişte imagini, de nişte metafore, de un 
vocabular. Cu alte cuvinte, poţi încălca obişnuinţa şi să 
mărşăluieşti împotriva intereselor unei ţări comuniste, dar n-ai 
voie să înlocuieşti cuvintele cu alte cuvinte. Poţi ameninţa cu 
pumnul ridicat armata vietnameză, dar n-ai voie să strigi: „Jos 
comunismul!” căci „Jos comunismul!” e cuvântul de ordine al 
duşmanilor Marelui Marş, şi cel ce nu vrea să-şi piardă obrazul e 
dator să rămână credincios purității propriului său kitsch. 

Spun asta doar pentru a explica neînţelegerea dintre medicul 
francez şi steaua cinematografiei americane, care, în 
egocentrismul ei, se crezuse victima unui invidios sau a unui 
misogin. În realitate, medicul francez manifestase o mare 
sensibilitate estetică: „Preşedintele Carter”, „valorile noastre 
tradiţionale”, „barbaria comunistă” - toate astea făceau parte 
din vocabularul Kitschului american şi n-aveau nimic comun cu 
kitschul Marelui Marş. 


17 


În dimineaţa zilei următoare, urcară cu toţii în nişte autocare, 
pentru a străbate toată Thailanda, până la frontiera 
cambodgiană. Seara ajunseră într-un sătuc, unde li se 
rezervaseră câteva căsuțe construite pe piloţi. Râul, cu creşteri 
amenințătoare, îi obliga pe săteni să locuiască sus, în timp ce 
jos, la picioarele piloților, se înghesuiau porcii. Franz împărțea o 
cameră cu încă patru profesori universitari. De jos răzbea, în 
somnul lui, grohăitul porcilor, iar dintr-o parte sforăitul unui 
ilustru matematician. 

Dimineaţa toată lumea se instala, din nou, în autocar. La doi 
kilometri de frontieră circulaţia era interzisă. Trecea pe acolo un 
singur drum îngust, ce ducea spre punctul de frontieră păzit de 
armată. Aici autocarele se opriră. Coborând, francezii constatară 
că americanii le-o luaseră înainte încă o dată şi-i aşteptau, gata 
încolonaţi în fruntea convoiului. Acesta fu momentul cel mai 
delicat. Din nou trebui să intervină interpretul şi gâlceava se 
aprinse nevoie mare. În cele din turnă, se ajunse la un 
compromis: fruntea convoiului era alcătuită dintr-un american, 
un francez şi o interpretă cambodgiană. In urma lor veneau 
medicii şi, în spatele acestora, toţi ceilalţi; actriţa americană se 
trezi în coada coloanei. 


Drumul era îngust şi mărginit de câmpuri minate. Din două în 
două minute mărşăluitorii aveau de întâmpinat câte o piedică: 
două blocuri de beton împrejmuite cu sârmă ghimpată, şi, 
printre ele, o trecere strâmtă. Trebuiau să înainteze în şir indian. 

La circa cinci metri în faţa lui Franz păşea un celebra poet şi 
cântăreţ german de muzică pop, care scrisese până atunci nouă 
sute treizeci de cântece închinate păcii şi împotriva războaielor. 
Purta în vârful unei prăjini înalte un steag alb ce se potrivea de 
minune cu barba sa neagră şi stufoasă, având darul să-l 
deosebească de ceilalţi. 

Fotografii şi cameramanii nu mai conteneau să alerge încolo 
şi încoace, de-a lungul nesfârşitului convoi, făcând să se audă 
păcănitul aparatelor de fotografiat şi torsul camerelor de luat 
vederi. Goneau înainte, se opreau, se dădeau câţiva paşi înapoi, 
se lăsau pe vine şi iar se ridicau şi porneau mai departe în pas 
alergător. Din când în când strigau numele unui bărbat sau al 
unei femei celebre. Cei chemaţi se întorceau spre ei, involuntar 
şi, exact în clipa aceea, aceştia apăsau pe declanşator. 


18 


În aer plutea un eveniment. Oamenii încetiniră pasul şi îşi 
întoarseră privirile înapoi. 

Steaua cinematografiei americane, care fusese plasată în 
coada cortegiului, refuză să mai suporte atâta vreme această 
umilinţă şi se hotărî să atace, începu să alerge. Era ca într-o 
cursă de cinci mii de metri plat, când, alergătorul care-şi 
menajase forţele şi rămăsese până atunci în urma plutonului, 
țâşneşte deodată în faţă şi îşi depăşeşte toţi concurenţii. 

Bărbaţii zâmbeau cu un aer jenat, şi se dădeau într-o parte, 
spre a înlesni victoria celebrei alergătoare, în schimb, femeile 
izbucniră în strigăte zgomotoase: „înapoi în rând! Acesta nu-i un 
marş pentru stelele de cinema!” 

Actriţa nu se lăsă deloc intimidată şi îşi continuă cursa, 
însoţită de aproape de cinci fotoreporteri şi de doi cameramani. 

O franţuzoaică, profesoară de lingvistică, o apucă de mână pe 
actriţă şi-i spuse (într-o engleză înspăimântătoare): 

— Acesta e un marş al medicilor care vor să salveze nişte 
cambodgieni bolnavi de moarte, şi nu un spectacol pentru 
stelele de cinema! 


Pumnul actriţei era strâns ca într-o menghină în palma 
profesoarei de lingvistică şi nu avea destulă putere spre a-l 
desprinde din strânsoarea ei. Spuse (într-o engleză fără cusur): 

— Du-te de te-mpuşcă! Am participat la sute de marşuri 
asemănătoare şi ştiu ce şi cum! Peste tot e nevoie să fie văzute, 
în primul rând, stelele! Asta-i treaba noastră! Datoria noastră 
morală! 

— Căcat, replică profesoara de lingvistică (într-o franceză 
impecabilă). 

Actriţa americană înţelese cuvintele şi izbucni în hohote de 
plâns. 

— Rămâneţi aşa, strigă un cameraman îngenunchind în faţa 
ei. 

Actriţa fixă îndelung obiectivul, în timp ce lacrimile şiroiau pe 
obrajii ei. 


19 


Profesoara de lingvistică eliberă în cele din urmă mâna stelei 
americane. În clipa aceea, cântăreţul german, cu barbă neagră, 
care purta în vârful prăjinii steagul alb al păcii, strigă numele 
actriţei. 

Aceasta n-auzise niciodată vorbindu-se de el, dar, în acest 
moment al umilinţei, actriţa era mai sensibilă ca de obicei la 
manifestările de simpatie şi o rupse la fugă în direcţia lui. 
Cântărețul mută drapelul alb în mâna stângă, ca să-şi petreacă 
dreapta, astfel eliberată, pe după umerii actriţei. 

În jurul lor fotografii şi cameramanii forfoteau fără încetare. 
Un celebru fotograf american voia cu orice preţ să prindă în 
obiectivul aparatului său ambele chipuri cu drapelul alb, cu tot - 
lucru deloc uşor, ţinând seama de înălţimea neobişnuită a 
prăjinii. Drept care se retrase, alergând de-a-ndărătelea, într-un 
câmp de orez. Aşa se face că dădu cu piciorul într-o mină. Se 
auzi o explozie şi trupul lui sfârtecat zbură bucăţele-bucăţele, 
stropind cu o aversă de sânge intelighentia internaţională. 

Îngroziţi, cântăreţul german şi actriţa americană rămaseră 
ţintuiţi locului, ca două stane de piatră. Pe urmă îşi ridicară 
amândoi privirea spre steagul păcii. Era împroşcat cu sânge. 
Priveliştea aceasta avu darul să-i îngrozească şi mai mult. Se 
mai uitară apoi de câteva ori în sus, cu oarecare sfială, apoi, 


deodată, începură să zâmbească. Îi încerca pe amândoi o 
ciudată mândrie, până atunci necunoscută, stârnită de gândul 
că drapelul pe care-l purtau era sfinţit cu sânge. Cu această 
mândrie îşi continuară marşul. 


20 


Frontiera, trasată de un râuleţ, nu putea fi văzută, căci de-a 
lungul ei se ridica un zid înalt de un metru şi jumătate, pe care 
se înşirau nişte saci cu nisip destinaţi trăgătorilor thailandezi. 
Zidul acesta nu se întrerupea decât într-un singur loc - acolo 
unde se boltea peste apă un pod de piatră. Nimeni n-avea voie 
să păşească pe el. Soldaţii trupelor de ocupaţie vietnameză erau 
postați de cealaltă parte a râului, dar nici aceştia nu se vedeau. 
Poziţiile lor erau camuflate fără cusur. Nu exista însă nicio 
îndoială că invizibilii vietnamezi ar fi deschis focul, fără ezitare, 
dacă cineva ar fi încercat să treacă podul. Câţiva membri ai 
cortegiului se apropiară de zid şi se înălţară pe vârfuri. Franz se 
sprijini pe crenelul dintre doi saci, străduindu-se să vadă ceva. 
Dar nu apucă să vadă nimic, întrucât fu tras înapoi de un 
fotograf care se socotea îndreptăţit să-i ia locul. 

Franz îşi aruncă o privire în spatele său. Pe crengile groase 
ale unui copac solitar stăteau înşiraţi, ca un cârd de dori 
curioase, şapte fotografi cu ochii aţintiţi spre malul opus al 
râului. 

În clipa aceea, interpreta thailandeză care înainta în fruntea 
cortegiului îşi lipi buzele de gura unei pâlnii uriaşe şi începu să 
strige adresându-se în limba khmeră celor aflaţi de partea 
cealaltă a râului: se află aici nişte medici, care solicită 
autorizaţia de a pătrunde pe teritoriul cambodgian, pentru a 
oferi asistenţă medicală; acţiunea lor nu are nici o ingerinţă 
politică; sunt animați doar de grija pentru salvarea unor vieţi 
omeneşti... 

Răspunsul din partea cealaltă fu o tăcere de necrezut. O 
tăcere atât de desăvârşită încât toată lumea fu cuprinsă de o 
groază fără de margini. In toiul acestei tăceri apăsătoare nu se 
auzea decât declicul aparatelor de fotografiat, ce aducea cu 
cântecul unei insecte exotice. 

Franz avu, pe neaşteptate, senzaţia că Marele Marş se 
apropia de sfârşit, în jurul Europei se strângeau graniţele tăcerii, 


iar spaţiul în care se desfăşura Ma rele Marş nu mai era decât un 
mic podium în centrul planetei. Mulţimile care odinioară se 
înghesuiau în jurul podiumului şi-au întors de mult spatele, şi 
Marele Marş continua solitar şi fără spectatori. Da, îşi spunea 
Franz în sinea lui, Marele Marş merge mai departe, în ciuda 
atitudinii indiferente a lumii, dar el devine nervos şi febril - ieri 
împotriva ocupaţiei americane a Vietnamului, azi împotriva 
ocupaţiei vietnameze a Cambodgiei, ieri în favoarea Israelului, 
azi în favoarea palestinienilor, ieri în favoarea Cubei, mâine 
împotriva Cubei şi întotdeauna împotriva Americii, de fiecare 
dată împotriva masacrelor şi de fiecare dată pentru susţinerea 
altor masacre. Europa defilează şi ca să ţină pasul cu ritmul 
evenimentelor şi să nu-i scape niciunul, pasul ei este din ce în 
ce mai alert şi, astfel, Marele Marş devine un cortegiu de oameni 
grăbiţi, mărşăluind în galop, iar scena se restrânge tot mai mult, 
până când, într-o bună zi, nu va mai fi decât un punct amărât 
fără dimensiuni. 


21 


Interpreta strigă încă o dată în portavoce chemarea sa. Ca şi 
prima dată, răspunsul fu doar o tăcere imensă de o totală 
indiferenţă. 

Franz îşi roti privirea în jurul său. Tăcerea de dincolo de râu 
era ca o palmă pe obrazul tuturor. Chiar şi cântăreţul german, 
cu steagul alb împroşcat cu sânge, şi celebra actriţă americană 
păreau jenaţi şi descumpăniţi. 

Franz îşi dădu seama, pe neaşteptate, cât de ridicoli erau şi el 
şi ceilalţi, şi, totuşi, această conştientizare n-avea darul să-l 
îndepărteze de ei, nici să-i inspire ironia ci, dimpotrivă, îl făcea 
să nutrească pentru ei o dragoste nemărginită, ca aceea pe care 
o nutrim faţă de condamnaţi. Da, Marele Marş se apropie de 
sfârşit - dar poate fi acesta, pentru Franz, un motiv care să-l 
determine să-l trădeze? Dar, oare, viaţa lui nu se apropie şi ea 
de sfârşit? E cazul să-şi bată joc, minimalizând exhibiţionismul 
celor ce-i însoțeau pe medicii curajoşi spre graniţa unei ţări 
năpăstuite? Ce altceva pot face aceşti oameni, decât să ofere un 
spectacol? Le rămânea ceva mai bun de făcut? 

Franz are dreptate. Mă gândesc la jurnalistul care organiza la 
Praga o campanie pentru strângerea de semnături în vederea 


amnistierii deţinuţilor politici. El ştia prea bine că această 
campanie nu va izbuti să-i ajute pe deţinuţi. Adevăratul obiectiv 
al campaniei nu era eliberarea deţinuţilor, ci acela de a 
demonstra că mai există încă, în ţară, oameni care nu se tem. 
Ceea ce făcea ţinea de spectacol. Dar, altă posibilitate nu avea. 
N-avea de ales între faptă şi spectacol. N-avea decât o singură 
alegere: să organizeze im spectacol sau să nu facă nimic. Sunt 
situaţii când omul e condamnat să dea un spectacol. Lupta sa 
împotriva puterii mute (împotriva puterii mute de dincolo de 
râu, împotriva poliţiei transformate în microfoane mute ascunse 
în perete) e lupta unei trupe de teatru care atacă o armată 
răstindu-se la ea. 

Franz îl surprinse pe amicul său de la Sorbona ridicând 
pumnul şi amenințând tăcerea mută de pe malul opus al râului. 


22 


Pentru a treia oară strigă interpreta chemarea sa în 
portavoce. Şi din nou îi răspunse tăcerea mută, transformând 
deodată depresia lui Franz într-o furie sălbatică. Se afla la câţiva 
paşi de podul ce despărţea Thailanda de Cambodgia şi fu 
cuprins pe neaşteptate de dorinţa neţărmurită să se 
năpustească într-acolo, să strige spre cer nişte înjurături 
cumplite şi să moară în vacarmul asurzitor al canonadelor. 

Această subită dorinţă a paşnicului Franz ne aduce aminte de 
ceva: da, ne aduce aminte de fiul lui Stalin care a fugit să se 
spânzure de firele de sârmă ghimpată încărcate cu electricitate, 
fiindcă nu era în stare să suporte vederea celor doi poli ai 
existenţei umane apropiindu-se unul de altul, gata să se atingă, 
făcând astfel să nu mai existe nicio deosebire între nobil şi 
abject, între înger şi muscă, între Dumnezeu şi căcat. 

Franz nu putea îngădui ca gloria Marelui Marş să fie redusă la 
deşertăciunea comică a unor oameni care mărşăluiesc, şi 
vacarmul grandios al istoriei europene să dispară într-o tăcere 
mută, incomensurabilă, încât să nu mai existe nicio diferenţă 
între istorie şi tăcere. În clipa aceea ar fi vrut să pună în balanţă 
propria sa viaţă, pentru a demonstra că Marele Marş cântăreşte 
mai greu decât căcatul. 

Dar omul nu poate demonstra nimic de genul acesta. Pe un 
taler al cântarului se afla căcatul, pe celălalt fiul lui Stalin şi-a 


depus tot trupul, dar cântarul a rămas neclintit. 

În loc să se lase ucis, Franz lăsă capul în jos şi, alăturându-se 
şirului indian, porni împreună cu ceilalţi înapoi, spre a se urca în 
autocar. 


23 


Cu toţii simţim nevoia să se uite cineva la noi. Am putea fi 
încadraţi în patru categorii, în funcţie de felul privirii sub care 
vrem să trăim. 

Prima caută privirea unui număr nesfârşit de ochi anonimi, 
altfel spus, privirea unui public cât mai /arg. Acesta e cazul 
cântăreţului german, al stelei cinematografiei americane şi, de 
asemenea, al jurnalistului cu bărbia proeminentă. Acesta era 
învăţat cu cititorii săi, şi, din clipa în care săptămânalul său a 
fost interzis de ocupaţia rusă, a avut sentimentul că s-a trezit 
într-o atmosferă de o sută de ori mai rarefiată. Nimeni nu putea 
să-i suplinească privirea unor ochi necunoscuţi. Avea senzaţia 
că se sufocă. Apoi, într-o zi, şi-a dat seama că era urmărit la tot 
pasul de poliţie, că era ascultat când vorbea la telefon şi chiar 
fotografiat în plină stradă. Deodată, nişte ochi anonimi începeau 
să-l însoţească pretutindeni şi el îşi recăpăta respiraţia normală! 
Era fericit! Punea, pe un ton teatral, întrebări microfoanelor 
ascunse în pereţi şi îşi regăsea, în poliţie, publicul pierdut. 

În a doua categorie se află cei ce nu pot trăi fără privirea 
multor ochi familiari. Aceştia sunt neobosiţii organizatori de 
cocteiluri şi dineuri festive. Ei sunt mai fericiţi decât oamenii din 
prima categorie, care, atunci când îşi pierd publicul, au 
sentimentul că luminile s-au stins în sala vieţii lor. Ceea ce, de 
fapt, se întâmplă fiecăruia într-o zi sau alta. Dimpotrivă, oamenii 
din categoria a doua izbutesc să-şi procure întotdeauna câteva 
priviri. Printre aceştia se numără Marie-Claude şi fiica sa. 

Urmează apoi categoria a treia, categoria celor ce simt nevoia 
de a fi mereu sub ochii fiinţei iubite. Situaţia acestora e la fel de 
primejdioasă ca situaţia celor din prima categorie. De îndată ce 
ochii fiinţei iubite se vor închide, sala lor se va cufunda în beznă. 
Printre aceştia se numără Tereza şi Tomas. 

Şi, în sfârşit, avem a patra categorie, cea mai rară, a celor ce 
trăiesc sub privirile imaginare ale fiinţelor absente. Aceştia sunt 
visătorii. De pildă, Franz. Dacă s-a aventurat până la frontiera 


cambodgiană, n-a făcut-o decât de dragul Sabinei. Autocarul se 
hurducăie pe şoseaua thailandeză şi el simte aţintită asupra lui 
privirea ei îndelungă. 

De aceeaşi categorie ţine şi fiul lui Tomas. Am să-l numesc 
Simon (va fi bucuros să aibă un nume biblic, ca tatăl său). 
Privirea la care aspiră el e privirea ochilor lui Tomas. Compromis 
în campania de strângere a semnăturilor a fost exclus din 
universitate. Tânăra fată cu care se întâlnea era nepoata unui 
preot de ţară. S-a căsătorit cu ea, apoi a devenit tractorist într-o 
cooperativă agricolă, catolic bigot şi cap de familie. A aflat de la 
cineva că Tomas trăia şi el la ţară şi s-a bucurat. Destinul făcuse 
ca vieţile lor să fie simetrice! Povestea aceasta îl incită să-i scrie 
o scrisoare. Nu-i cerea un răspuns. Voia doar ca Tomas să-şi 
depună privirea pe viaţa lui. 


24 


Franz şi Simon sunt visătorii acestui roman. Spre deosebire de 
Franz, Simon nu-şi iubea mama. Din anii copilăriei îşi căuta 
tatăl. Era dispus să creadă că o ofensă adusă tatălui său 
preceda şi explica nedreptatea comisă de acesta asupra lui. Nu-i 
luase niciodată în nume de rău atitudinea sa, refuzând cu 
îndârjire să devină aliatul mamei sale, care tot timpul nu făcea 
altceva decât să-l calomnieze pe Tomas. 

A trăit cu ea până la vârsta de optsprezece ani şi, după 
absolvirea bacalaureatului, a plecat să-şi continue studiile la 
Praga. La vremea aceea Tomas era spălător de geamuri şi 
vitrine. Simon l-a aşteptat de multe ori la colţuri de stradă ca să 
provoace o întâlnire întâmplătoare. Dar tatăl său nu s-a oprit 
niciodată. 

Dacă se ataşase de fostul redactor cu bărbia proeminentă, o 
făcuse numai pentru că acesta îi amintea de soarta tatălui său. 
Jurnalistul nu cunoştea numele lui Tomas. Articolul despre Oedip 
fusese dat uitării şi redactorul aflase de existenţa tatei prin 
Simon, care-i ceruse să meargă împreună să-l vadă pe Tomas şi 
să-i propună să semneze petiția cu pricina. Jurnalistul acceptase 
să facă acest lucru doar din dorinţa de a-i pricinui o bucurie 
tânărului pe care-l îndrăgise. 

Când îşi aducea aminte de această întâlnire, Simon se ruşina 
de tracul său. Fără doar şi poate, tatăl nu-l plăcuse. In schimb, 


lui îi plăcuse tatăl său. Îşi amintea de fiecare cuvânt rostit de el, 
şi îi dădea din ce în ce mai multă dreptate. Mai ales o frază se 
întipărise adânc în memoria lui: „A-i pedepsi pe cei ce n-au ştiut 
ce săvârşesc e o barbarie.” Când unchiul prietenei sale i-a pus 
Biblia în mână, a fost impresionat de vorbele lui Isus: „lartă-i 
Doamne căci ei nu ştiu ce fac.” Ştia că tatăl lui era ateu, dar 
similitudinea celor două fraze avea pentru el o semnificaţie 
tainică: tatăl încuviinţa calea pe care şi-o alesese. 

Locuia la ţară de mai bine de doi ani, când primi de la Tomas 
o scrisoare prin care îl invita să vină la el. Intâlnirea a fost 
amicală. Simon s-a simţit în voia lui şi nu s-a mai bâlbâit, ca 
odinioară. Probabil, nici nu şi-a dat seama că nu se prea 
înțelegeau. Cu vreo patru luni mai târziu primi o telegramă. 
Tomas şi soţia sa îşi găsiseră moartea zdrobiţi de un 
autocamion. 

Atunci a auzit vorbindu-se de o femeie care fusese cândva 
iubita tatălui său şi care trăia în Franţa. 

Făcu rost de adresa ei. Şi cum simţea cu disperare nevoia de 
a avea un ochi imaginar care să-i urmărească viaţa în 
continuare, îi scria, din când în când, nişte mesaje lungi. 


25 


Până la sfârşitul zilelor sale, Sabina nu va înceta să primească 
scrisorile acestui trist epistolier sătesc. Multe dintre ele nu vor fi 
deschise niciodată, căci ţara ei de origine o interesează din ce în 
ce mai puţin. 

Bătrânul domn a murit şi Sabina a plecat în California - cât 
mai departe spre apus, cât mai departe de Cehia natală. 

Tablourile ei se vând bine şi ei îi place America. Dar numai la 
suprafaţă. Sub această suprafaţă se află o lume străină, 
necunoscută ei. Acolo jos, sub pământ, nu are niciun bunic, 
niciun unchi. Se îngrozeşte la gândul că ar putea fi închisă într- 
un sicriu şi coborâtă în pământul Americii. 

Aşa se face că şi-a întocmit un nou testament în care se 
prevede că trupul ei neînsufleţit va fi incinerat, iar cenuşa 
împrăştiată în cele patru vânturi. Tereza şi Tomas au murit sub 
semnul greutăţii. Sabina vrea să moară sub semnul uşurătăţii. 
Va fi, aşadar, mai uşoară ca aerul. Potrivit teoriei lui Parmenide, 
aceasta este transformarea negativului în pozitiv. 


26 


Autocarul se opri în faţa unui hotel din Bangkok. Nimeni nu 
mai avea chef să organizeze vreo şedinţă. Oamenii se 
răspândiră în grupuri restrânse hoinărind prin oraş - unii se 
duseră să viziteze nişte temple, alţii în căutarea unui bordel. 
Amicul de la Sorbona îi propuse lui Franz să petreacă seara 
împreună, dar Franz preferă să rămână singur. 

Odată cu lăsarea serii, ieşi din hotel. Se gândea, fără încetare, 
la Sabina şi simţea îndreptată asupra lui, cu insistenţă, privirea 
ei îndelungă sub care începea întotdeauna să se îndoiască de el 
însuşi, întrucât nu ştia niciodată ce anume gândea Sabina cu 
adevărat. Privirea aceasta îi descumpănea şi acum, făcându-l să 
alunece într-o stare de confuzie. Oare nu-şi bătea joc de el? Nu 
socotea ea oare o prostie, o nesăbuinţă, cultul pe care i-l 
consacri? Nu voia oare să-i spună că ar trebui, în sfârşit, să se 
comporte ca un adult, consacrându-se în întregime prietenei pe 
care ea însăşi i-o trimisese? 

Se străduia să-şi imagineze chipul cu sticlele mari şi rotunde 
ale ochelarilor. Işi dădea seama cât era de fericit cu studenta 
lui. Călătoria în Cambodgia i se părea deodată ridicolă şi lipsită 
de orice semnificaţie. În definitiv, de ce a venit el aici? Acum 
ştie. A venit aici ca să-şi dea seama, în sfârşit, că viaţa sa, viaţa 
sa adevărată nu erau nici demonstrațiile, nici Sabina, ci 
studenta sa cu ochelari! făcuse această călătorie pentru a se 
convinge că realitatea e mai mult decât un vis, mult mai mult 
decât un vis! 

Apoi, deodată, o siluetă apăru din semiobscuritate şi, 
postându-se în faţa lui, îi adresă câteva cuvinte într-o limbă 
necunoscută. Se uită la ea cu o privire ce trăda, deopotrivă, 
uimirea şi compasiunea.  Necunoscutul făcea  plecăciuni, 
zâmbea, şi gura lui nu mai contenea să turuie ceva, cu o 
insistenţă neobosită. Ce-i spunea? Franz îşi închipui că-l ruga să- 
| urmeze. Străinul îl apucă de mână şi-l trase după el. Lui Franz îi 
trecu prin minte că undeva era nevoie totuşi de ajutorul său. 
Până la urmă, s-ar putea totuşi să nu fi venit aici de pomană?! 

Că fusese chemat aici, pentru a întinde cuiva o mână de 
ajutor!?! 

Ca din senin, alţi doi indivizi ţâşniră din semiîntuneric şi se 


alăturară palavragiului, iar unul dintre ei îi ceru lui Franz, în 
engleză, să le dea nişte bani. 

În clipa aceea tânăra ochelaristă dispăru cu desăvârşire din 
raza conştiinţei sale, şi din nou se simţea urmărit de privirea 
Sabinei - ireala Sabina, cu destinul ei grandios, Sabina în faţa 
căreia se simţea atât de mic. Ochii ei îl fixau acum cu o expresie 
ce sugera mânia şi totodată nemulţumirea: lar te-ai lăsat 
păcălit!?! lar îşi bate joc cineva de tine, profitând de bunătatea 
ta prostească?! 

Se smulse brusc din strânsoarea bărbatului trăncănitor care-l 
ţinea de mânecă. Ştia că Sabinei îi plăcuse întotdeauna la el 
forţa sa fizică. Apucă mâna întinsă spre el de un al doilea 
individ, o strânse cu putere şi, executând o perfectă smuci tură 
de judo, îl făcu să zboare peste capul lui. 

Acum, era mulţumit de el. Ochii Sabinei nu-l părăseau. De aci 
înainte ea nu-l va mai vedea niciodată umilit! Nu-l va mai vedea 
niciodată bătând în retragere. Franz nu va mai fi niciodată slab 
şi sentimental. 

Îl încerca o ură vecină aproape cu bucuria, faţă de aceşti 
bărbaţi care voiau să-şi râdă de naivitatea sa. Stătea uşor 
aplecat şi nu-i scăpa o clipă din ochi pe cei trei necunoscuţi. 
Deodată însă, simţi o lovitură grea în moalele capului şi se 
prăbuşi. Îşi dădea seama, foarte vag, că era dus undeva. Apoi 
căzu într-un vid. După care simţi un şoc violent şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Se trezi, mult mai târziu, într-un spital din Geneva. Marie- 
Claude stătea aplecată asupra patului său. 

Voia să-i spună că nu dorea prezenţa ei acolo. Voia să ceară 
să fie anunţată imediat studenta cu ochelarii mari. Se gândea la 
ea, şi numai la ea. Voia să strige că nu mai suportă pe nimeni 
altcineva la căpătâiul său, dar constată, cu spaimă, că nu era în 
stare să vorbească. Se uita la Marie-Claude cu o ură neţărmurită 
şi voia să-şi răsucească trupul spre perete, ca să n-o mai vadă, 
dar nu era stăpân pe trupul său şi nu putea să-l mişte. Incercă 
să-şi întoarcă măcar capul. Dar nici cu capul nu era în stare să 
facă o mişcare cât de mică. Aşa stând lucrurile, închise ochii ca 
să n-o mai vadă. 


27 


Franz mort aparţine, în sfârşit, soţiei sale legitime, aşa cum 
nu-i aparținuse niciodată înainte. Marie-Claude hotărăşte totul, 
ea se ocupă de organizarea funeraliilor, expediază anunţurile 
mortuare, comandă coroanele, îşi face o rochie neagră care, în 
realitate, este o rochie de nuntă. Da, pentru soţie 
înmormântarea soţului înseamnă, în sfârşit, adevărata ei 
căsătorie, adevărata încununare a vieţii sale; o recompensă 
pentru toate suferinţele sale. 

De altfel, pastorul îşi dă prea bine seama de acest lucru şi, 
deasupra mormântului, vorbeşte despre nedezminţita dragoste 
conjugală care, fireşte, a trebuit să treacă prin atâtea încercări 
dar care, pentru cel dispărut, a rămas, până la capătul zilelor 
sale, un port sigur, unde a putut să revină în ultimul moment. 
Chiar şi colegul lui Franz, căruia Marie-Claude îi ceruse să 
rostească o scurtă cuvântare deasupra sicriului, îi aduce, înainte 
de toate, un respectuos omagiu curajoasei soţii a răposatului. 

Undeva, în spatele îndureratei asistenţe, se înghesuia, 
sprijinită de o prietenă, tânăra studentă cu ochelarii mari. 
Plânsul înăbuşit şi tabletele înghiţite cu nemiluita îi pricinuiră, 
înainte de încheierea ceremoniei, nişte crampe stomacale 
înfiorătoare. Se îndoaie, se ţine de burtă, şi prietena e nevoită s- 
o scoată din cimitir. 


28 


De îndată ce primi telegrama de la preşedintele cooperativei, 
încălecă pe motocicletă şi porni la drum. Se ocupă personal de 
cele trebuincioase înmormântării. Pe piatra funerară, deasupra 
numelui tatălui său, fu gravată la cererea lui, următoarea 
inscripţie: A vrut împărăția Domnului pe pământ. 

Ştia prea bine că tatăl său n-ar fi folosit niciodată aceste 
cuvinte. În schimb, era încredinţat că inscripţia aceasta exprima 
exact ceea ce-şi dorea tatăl său. Impărăţia lui Dumnezeu 
semnifică justiţia. Tomas tânjea spre o lume în care să 
domnească justiţia. Să nu-i fie îngăduit lui Simon dreptul de a 
exprima viaţa tatălui său cu propriul său vocabular? Nu este 
oare, de când lumea, acest drept, dreptul tuturor 
moştenitorilor?! 

După o lungă rătăcire, întoarcerea, se poate citi pe 
monumentul funerar al visătorului Franz. Această inscripţie 


poate fi interpretată ca un simbol religios: rătăcirea în viaţa 
pământească, întoarcerea în braţele lui Dumnezeu. Iniţiaţii ştiu 
însă că această frază mai are şi o semnificaţie absolut 
lumească. De altfel, Marie-Claude vorbeşte despre asta în 
fiecare zi. 

Franz, scumpul şi bunul Franz, n-a fost în stare să suporte 
criza celor cincizeci de ani ai săi. A picat în ghearele linei tinere 
amărâte! Nici măcar frumoasă nu era. (l-aţi remarcat ochelarii 
aceia uriaşi cu sticle rotunde, în spatele cărora abia poate fi 
văzută?) Un semicentenar însă (asta o ştim cu toţii!) şi-ar vinde 
şi sufletul pentru o bucăţică de carne tânără. Numai soţia lui 
poate şti cât a suferit, sărmanul, din pricina asta! Pentru el a 
fost o adevărată tortură morală! Căci, în adâncul sufletului său, 
Franz a fost un om bun şi cinstit. Cum altfel poate fi explicată 
acea absurdă şi disperată călătorie într-un colţ pierdut al Asiei? 
S-a dus acolo ca să-şi găsească moartea. Da, Marie-Claude e 
sigură, nu are nicio îndoială: Franz şi-a căutat moartea în mod 
deliberat! In decursul ultimelor sale zile, când era în agonie şi nu 
mai simţea nevoia să mintă, nu mai voia să vadă pe nimeni, 
decât pe ea. Nu era în stare să vorbească, dar îi mulțumea, cel 
puţin, din priviri. Ochii lui, rugători, îi cereau iertare. Şi ea l-a 
iertat! 


29 


Ce a rămas din muribunzii Cambodgiei? 

O uriaşă fotografie a stelei cinematografiei americane, ţinând 
în braţe un copil de rasă galbenă. 

Ce a rămas din Tomas? 

O inscripţie: A vrut împărăția Domnului pe pământ. 

Ce a rămas din Beethoven? 

Un bărbat morocănos cu o coamă neverosimilă, care rosteşte 
cu o voce întunecată: „Es muss sein!” 

Ce a rămas din Franz? 

O inscripţie: După o îndelungată rătăcire, întoarcerea. 

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Inainte de a cădea 
pradă uitării, vom fi transformați în kitsch. Kitschul e staţia de 
legătură între fiinţă şi uitare. 


PARTEA A ŞAPTEA 
Surâsul lui Karenin 


1 


Fereastra dădea spre o costişă năpădită de un soi de meri cu 
trunchiuri strâmbe. Peste costişă pădurea se îngemăna cu 
orizontul, şi unduirea colinelor se întindea în depărtări. Seara, o 
lună albă îşi făcea apariţia pe bolta palidă a cerului şi aceasta 
era clipa când Tereza ieşea în pragul casei. Luna, agăţată pe 
cerul încă luminos, i se părea o lampă pe care lampagiul uita s-o 
stingă, şi rămânea aprinsă toată ziua în camera morţilor. 

Merii cu trunchiurile strâmbe creşteau în voie pe costişă şi 
niciunul nu putea să părăsească locul în care a prins rădăcină, 
aşa cum Tomas şi Tereza nu vor mai putea nici ei să părăsească 
vreodată această comună. Vânduseră tot ce aveau - maşina, 
televizorul, aparatul de radio, ca să poată cumpăra o căsuţă cu 
grădină de la un ţăran care se mutase la oraş. 

Traiul la ţară era pentru ei ultima posibilitate de evadare ce le 
mai rămânea, căci satul, lipsit în permanenţă de braţe de 
muncă, nu ducea lipsă de locuinţe. Nimeni nu se interesa de 
trecutul politic al celor dispuşi să meargă să muncească pe 
ogoare sau în zona forestieră, şi nimeni nu-i invidia pentru asta. 

Tereza era fericită că părăsise oraşul şi se afla departe de 
barul acela cu clienţii veşnic ameţiţi de băutură, departe de 
femeile necunoscute ce-şi lăsau mirosul sexului în părul lui 
Tomas. Poliţia renunţase să se mai intereseze de ei şi cum 
povestea inginerului se contopea în memoria ei cu scena de pe 
dealul Petrinului, abia mai reuşea să desluşească visul de 
realitate. (De altfel, se pune întrebarea: era inginerul, cu 
adevărat, în serviciul poliţiei secrete? Poate că da, poate că nu. 
Bărbaţii care folosesc pentru întâlnirile lor amoroase locuinţe 
împrumutate şi cărora nu le place să facă dragoste mai mult de 
o dată cu aceeaşi femeie nu constituie o raritate.) 

Aşadar, Tereza era fericită şi avea sentimentul că-şi atinsese 
scopul: erau împreună ea şi Tomas, şi erau singuri. Singuri? 
Trebuie să fiu mai precis: ceea ce am denumit singurătate 
însemna că întrerupseseră toate legăturile cu toţi prietenii şi 
cunoscuţii de până atunci. Că se despărţiseră de ei, tăindu-şi 
viaţa, aşa cum se taie cu foarfecele o panglică la o inaugurare. 


Dar ei se simțeau bine în compania ţăranilor cu care munceau, 
pe care îi vizitau din când în când şi din când în când îi primeau 
bucuroşi în casa lor. 

In ziua în care îl cunoscuse pe preşedintele cooperativei în 
staţiunea balneoclimaterică, ale cărei străzi fuseseră botezate 
cu nume ruseşti, Tereza descoperise în ea, ca din senin, 
imaginea satului aşa cum i-o lăsaseră amintirile din lecturi sau 
amintirea străbunilor ei: o lume a unei comunităţi armonioase, 
în care toţi membrii alcătuiesc o familie numeroasă, împărtăşind 
aceleaşi interese, aceleaşi datini şi aceleaşi obiceiuri: în toate 
duminicile, slujba religioasă la biserică, hanul, în a cărui 
cârciumă se adună numai bărbaţii, şi sala mare a aceluiaşi han, 
unde sâmbăta cântă o orchestră şi tot satul dansează. 

În anii comunismului însă, satul nu se mai asemăna cu 
această imagine seculară. Biserica se afla într-o comună 
învecinată şi nimeni nu se mai obosea până acolo. Hanul fusese 
transformat în birouri administrative, bărbaţii nu mai aveau 
unde să se întâlnească la un pahar cu bere, tinerii nu mai ştiau 
unde să se ducă să danseze. Sărbătorile religioase nu puteau fi 
celebrate, iar cele oficiale nu interesau pe nimeni. 
Cinematograful cel mai apropiat era într-un oraş aflat la o 
distanţă de douăzeci de kilometri. Aşa se face că după o zi de 
muncă în timpul căreia oamenii, profitând de pauzele de odihnă, 
se veseleau pălăvrăgind şi schimbând o vorbă de duh, se 
închideau între cei patru pereţi ai căsuţelor cu mobilier modern, 
din care prostul-gust răzbea ca o adiere de vânt, şi stăteau cu 
ochii fixaţi pe ecranul aprins al televizorului. Oamenii nu se 
vizitau, cu greu se duceau, din când în când, să mai schimbe 
câte o vorbă cu vecinul, înainte de cină. Cu toţii visau să se 
mute la oraş. Satul nu le mai oferea nimic din ceea ce ar fi putut 
să se asemene cu o viaţă interesantă. 

Poate tocmai pentru faptul că nimeni nu voia să prindă 
rădăcini aici, statul şi-a pierdut autoritatea asupra satului. 
Agricultorul, căruia pământul moştenit nu-i mai aparţine şi nu-i 
decât un simplu salariat - truditor al ogoarelor, nu se mai simte 
legat nici de peisajul înconjurător, nici de munca lui, şi nici nu se 
mai teme că ar avea ceva de pierdut. Datorită acestei nepăsări, 
satul şi-a păstrat o doză considerabilă de libertate şi autonomie. 
Preşedintele cooperativei agricole nu era impus din afară (aşa 
cum erau impuşi toţi responsabilii şi directorii la oraşe), ci era 


ales de săteni, şi era unul de-al lor. 

Cum toată lumea se înghesuia să plece, Tereza şi Tomas se 
bucurau de o situaţie excepţională: veniseră aici de bunăvoie. 
Dacă ceilalţi se foloseau de orice prilej spre a pleca să-şi 
petreacă măcar o zi în orăşelele din împrejurimi, Tereza şi 
Tomas nu pretindeau altceva decât să rămână acolo unde se 
aflau, şi astfel nu întârziaseră să-i cunoască pe săteni mai bine 
decât se cunoşteau aceştia între ei. 

Preşedintele  cooperativei deveni curând adevăratul lor 
prieten. Era însurat, avea patru copii şi un porc pe care-l 
dresase ca pe un câine. Porcul se numea Mefisto şi era mândria 
şi atracţia satului. Era cuminte şi ascultător, răspundea la toate 
îndemnurile verbale, era curat şi trandafiriu şi se legăna 
mergând cu pas mărunt pe copitele sale micuţe, ca o femeie cu 
pulpe groase păşind pe tocuri înalte. 

Prima oară când îl văzu pe Mefisto, Karenin se arătă 
descumpănit şi trecu un timp până să-i dea târcoale şi să-l 
miroasă. Dar curând se împrieteniră şi începu să-l prefere 
câinilor din sat, pe care-i dispreţuia fiindcă erau legaţi cu lanţul 
de coteţul lor şi lătrau prosteşte fără încetare şi fără niciun 
temei. Karenin aprecia la justa valoare calitatea rarităţii şi aş fi 
tentat să afirm că ţinea la această prietenie cu porcul 
preşedintelui. 

La rândul său, preşedintele cooperativei era fericit că putea 
să-l ajute pe fostul său chirurg şi, totodată, nefericit că nu putea 
face mai mult pentru el. Tomas era şofer de camion şi-i ducea 
pe agricultori la locul de muncă pe ogoare, sau transporta 
diverse materiale şi unelte acolo unde era nevoie de ele. 

Cooperativa dispunea de patru mari crescătorii de vaci şi de 
un grajd mai mic pentru patruzeci de junei. Acestea i-au fost 
încredințate Terezei, care le ducea la păşunat de două ori pe zi. 
Întrucât pajiştile învecinate şi uşor accesibile erau destinate 
cositului, Tereza trebuia să-şi ducă cireada pe colinele 
înconjurătoare. Junincile păşteau iarba pe islazuri din ce în ce 
mai îndepărtate şi, în decursul anului, Tereza străbătea cu ele 
întinsele meleaguri ce împrejmuiau satul. Ca odinioară, în micul 
orăşel de provincie, ţinea întotdeauna la subsuoară o carte pe 
care, o dată ajunsă pe izlaz, o deschidea şi începea să citească. 

Karenin o însoțea întotdeauna şi lătra în preajma tinerelor 
văcuţe neastâmpărate care voiau să se îndepărteze de celelalte; 


făcea această treabă cu o vădită plăcere. Era, fără doar şi 
poate, cel mai fericit din întreaga treime. Niciodată, funcţia sa 
de „cancelar al orologiului” nu fusese respectată cu atâta 
scrupulozitate ca aici, unde nici o improvizație nu-şi găsea locul. 
Aici, timpul în care trăiau Tereza şi Tomas se apropia de 
regularitatea timpului în care trăia Karenin. 

Într-o zi, după masa de prânz (la vremea când se bucurau 
amândoi de o oră liberă), se aflau la plimbare cu Karenin pe 
povârnişul dealului din spatele căsuţei lor. 

— Nu-mi place cum aleargă, spuse, la un moment dat, Tereza. 

Karenin şchiopăta pe piciorul stâng. Tomas se aplecă şi-i 
palpă lăbuţa. Descoperi pe pulpă o mică umflătură. 

În ziua următoare, îl aşeză lângă el pe perna din faţă a 
autocamionului şi se opri în satul vecin, unde locuia medicul 
veterinar. Mai trecu pe la el peste o săptămână şi se întoarse 
acasă cu vestea întristătoare că micuțul Karenin făcuse o 
tumoare canceroasă. 

La trei zile după aceea îl operă el însuşi, asistat de veterinar. 
Când îl aduse înapoi acasă, Karenin nu se trezise încă din starea 
de narcoză. Zăcea întins pe covor, lângă patul lor, cu ochii 
deschişi şi gemea. Pe pulpa rasă de păr se vedea o plagă cu 
şase puncte de sutură. 

Un pic mai târziu încercă să se ridice. Dar nu izbuti. 

Tereza se înspăimântă la gândul că nu va mai fi în stare să 
meargă niciodată. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse Tomas, vrând s-o liniştească, e încă 
sub efectul anesteziei. 

Tereza se strădui să-l pună pe picioare, dar Karenin îi arătă 
colții, şi maxilarele lui începură să clămpăne ameninţător. Aşa 
ceva nu se nud întâmplase până atunci. Era pentru prima oară 
când voia s-o muşte. 

— Nu ştie cine eşti, interveni Tomas; nu te recunoaşte. 

ÎI întinseră de-a lungul patului, unde adormi numaidecât. 
Curând adormiră şi ei. 

Îi trezi, pe neaşteptate, spre orele trei dimineaţa. Dădea din 
coadă şi-i frământa pe amândoi cu lăbuţele sale. Se gudura, se 
freca de ei cu frenezie şi cu nesaţ. 

Nici asta nu se întâmplase vreodată, ca să-i trezească, aşa, 
din senin! Aştepta întotdeauna ca unul din ei să fie treaz, ca 
apoi să îndrăznească să sară în pat. 


De data aceasta însă, nu fusese în stare să se stăpânească în 
toiul nopţii, când îşi revenise pe neaşteptate, recăpătându-şi 
cunoştinţa cu desăvârşire. Cine ştie din ce depărtări se întorcea! 
Cine ştie ce fantome avusese de înfruntat! lar acum, văzându-se 
din nou la el acasă, şi recunoscându-şi fiinţele cele mai 
apropiate, nu se putea stăpâni să nu le împărtăşească acestora 
cumplita bucurie pe care o încerca datorită întoarcerii şi 
renaşterii sale. 


2 


Chiar la începutul Genezei stă scris că Dumnezeu l-a creat pe 
om, ca să-i încredinţeze stăpânirea asupra păsărilor, a peştilor şi 
a vitelor. Fireşte, Geneza a fost alcătuită de un om, nicidecum 
de un cal. Dar nu există nicio certitudine că Dumnezeu i-a 
încredinţat, într-adevăr, omului domnia asupra celorlalte 
vieţuitoare. E mult mai probabil că omul l-a inventat pe 
Dumnezeu pentru a sanctifica puterea pe care a uzurpat-o de la 
vacă şi cal. Da, dreptul de a ucide un cerb sau o vacă este 
singurul lucru asupra căruia întreaga umanitate se declară 
frăţeşte de acord, chiar şi în decursul celor mai sângeroase 
războaie. 

Acest drept ni se pare cât se poate de firesc, întrucât în vârful 
ierarhiei ne aflăm noi. Ar fi însă de ajuns ca în acest joc să se 
amestece şi un al treilea, ca, de pildă, un vizitator de pe o altă 
planetă căruia Dumnezeu să-i fi spus: „Tu vei fi stăpân peste 
toate creaturile de pe celelalte stele”, şi întreaga evidenţă a 
Genezei ar fi pusă pe loc sub semnul întrebării. Omul, înhămat 
la o căruţă de un marțian, eventual pus la frigare de un locuitor 
al Căii Lactee, şi-ar aduce poate aminte în clipa aceea de 
cotletul de vițel pe care avea obiceiul să-l taie în farfuria sa şi-i 
va prezenta vacii (prea târziu) scuzele sale. 

Tereza înaintează cu cireada ei de junind, le mână încet, din 
când în când e nevoită să cheme la ordine pe câte una dintre 
ele, căci văcuţele tinere sunt jucăuşe, neastâmpărate, şi, 
abătându-se din drum, încep să zburde pe ogoare. Karenin o 
însoţeşte. Se împlinesc doi ani de când o turnează, zi de zi, la 
păşunat. De obicei, povestea aceasta avea darul să-l amuze, 
arătându-se sever cu junincile, lătrând la ele şi dojenindu-le 
(căci Dumnezeu l-a investit cu puterea asupra vacilor şi el e 


mândru de această misiune). Acum însă, mersul lui e foarte 
anevoios, e obligat să umble săltând doar în trei lăbuţe, pe a 
patra are o plagă sângerândă. Din două în două minute, Tereza 
se apleacă să-l mângâie pe spinare. La cincisprezece zile după 
operaţie era limpede că gâlma canceroasă nu dădea înapoi şi 
Karenin se va simţi din ce în ce mai rău. 

Pe drum, întâlniră o vecină care se ducea la grajd, încălţată cu 
cizme de cauciuc. 

Vecina se opreşte şi întreabă: 

— Ce-i cu cățelul dumneavoastră? Cam şchioapătă. 

— Are cancer. E condamnat, răspunde Tereza, simțind cum i 
se pune un nod în gâtlej şi nu mai poate vorbi. 

Vecina surprinde lacrimile Terezei şi izbucneşte aproape 
supărată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doar n-o să vă apucaţi acum 
să plângeţi din pricina unui câine! 

Nu rostise aceste cuvinte cu răâutate, era o femeie 
cumsecade, făcuse asta mai curând ca s-o consoleze pe Tereza. 
Tereza ştie acest lucru, căci, vorba aceea, se află în satul ăsta 
de atâta vreme, destulă spre a-şi da seama că dacă sătenii şi-ar 
iubi fiecare iepure de casă aşa cum îl iubeşte ea pe Karenin, n- 
ar mai fi în stare să taie nici imul, şi curând ar muri de foame 
toţi, cu animalele lor cu tot. Cu toate acestea, observaţia vecinei 
are pentru ea o rezonanţă neprietenoasă. 

— Da, ştiu, îi răspunde, fără să protesteze, grăbindu-se, 
totuşi, să-i întoarcă spatele şi să-şi vadă mai departe de drumul 
ei. Se simte însingurată, cu dragostea sa pentru Karenin. Işi 
spune în gând, cu un zâmbet melancolic, că trebuie s-o 
tăinuiască mai mult decât fusese nevoită să-şi tăinuiască 
infidelitatea. Dragostea pe care o poartă omul unui câine are 
darul să scandalizeze. Dacă vecina ar afla că Tereza îi înşală pe 
Tomas, ar bate-o veselă pe umăr, cu un aer complice, de tainică 
solidaritate! 

Işi vede, aşadar, mai departe de drum cu junincile ei care-şi 
freacă şoldurile, unele de altele, şi ea îşi spune, în gând, că sunt 
nişte animale foarte drăguţe şi blajine. Paşnice, neprefăcute, 
uneori de-o veselie şi de o zburdălnicie de-a dreptul 
copilărească: ai zice că-s nişte femei grase, semicentenare, care 
se prefac, străduindu-se să pară că n-au mai mult de 
paisprezece ani. Nimic nu e mai înduioşător ca priveliştea unor 


vaci jucându-se. Tereza se uită la ele cu simpatie şi îşi spune în 
sinea ei (gândul acesta îi revine mereu, irezistibil, de doi ani 
încoace) că omenirea parazitează pe seama vacilor, aşa cum 
parazitează tenia pe seama omului: s-a lipit de ugerul ei ca o 
lipitoare. Omul e parazitul vacii, cam aşa l-ar putea defini ne- 
omul pe om, în manualul său de zoologie. 

Putem să vedem în această definiţie o simplă glumă, şi să 
zâmbim cu îngăduinţă. Dar dacă Tereza o ia în serios înseamnă 
că se angajează pe o pantă alunecoasă: aceste gânduri sunt 
primejdioase, de natură s-o îndepărteze de umanitate. Incă din 
Geneză, Dumnezeu i-a încredinţat omului supremaţia asupra 
tuturor vieţuitoarelor, dar acest lucru poate fi explicat spunând 
că El n-a făcut decât să-i împrumute această putere. Omul nu 
era proprietarul planetei, ci doar administratorul ei, şi va veni o 
zi când va trebui să dea socoteală de gestiunea lui. 

Descartes a mers şi mai departe: el a făcut din om „domnul şi 
stăpânul naturii”. Există, fără doar şi poate, o logică profundă în 
faptul că tocmai el a negat că animalele ar avea şi ele un suflet. 
Omul e domnul şi stăpânul, în timp ce animalul, afirmă 
Descartes, nu-i decât un automat, o „maşină animată”. Dacă 
animalul geme nu înseamnă că se plânge, geamătul lui e 
scârţâitul unui mecanism care funcţionează defectuos. Când 
roata unei căruţe începe să scârţâie, asta nu înseamnă că 
respectiva căruţă e bolnavă, ci doar atât, că nu e unsă. La fel 
trebuie să interpretăm şi plânsetele unui animal şi să nu ne 
lamentăm din pricina unui câine, atunci când e disecat de viu 
într-un laborator experimental. 

Junincile pasc pe pajişte, Tereza stă aşezată pe o buturugă şi 
Karenin se lipeşte de ea, cu capul lăsat în poalele ei. Şi Tereza 
îşi aduce aminte de o ştire de două rânduri, pe care o citise într- 
un ziar în urmă cu aproximativ doisprezece ani: se spunea, în 
această ştire, că într-un oraş din Rusia toţi câinii fuseseră 
sacrificați. Această notiţă, discretă şi aparent lipsită de 
importanţă, o făcuse să simtă pentru prima oară grozăvia ce 
răzbea din această prea mare ţară vecină. 

Ştirea era o anticipație a tot ce avea să vină după aceea; în 
primii doi ani ce au urmat invaziei ruseşti, nu se putea vorbi încă 
despre teroare. Ţinând seama de faptul că întreaga naţiune 
dezaproba regimul de ocupaţie, ruşii erau nevoiţi să-şi 
găsească, din rândurile cehilor, nişte oameni noi, pe care să-i 


aducă la putere. Dar unde să-i găsească, de vreme ce credinţa 
în comunism şi dragostea faţă de Uniunea Sovietică muriseră 
de-a binelea? Se duseră să-i caute printre cei ce nutreau în 
sinea lor dorinţa vindicativă de a se răfui cu viaţa, de a se 
răzbuna. Drept care trebuia sudată, întreţinută şi menţinută în 
stare de alertă agresivitatea lor. Această agresivitate trebuia 
mai întâi antrenată, pentru o ţintă provizorie. Animalele au 
constituit această ţintă. 

Ziarele au început atunci să publice serii întregi de articole şi 
să organizeze campanii sub forma unor scrisori primite, 
chipurile, de la cititori. Se cerea, de pildă, exterminarea 
porumbeilor în toate oraşele. Şi au fost chiar exterminați. Dar 
campania era îndreptată mai ales împotriva câinilor. Oamenii 
mai erau încă traumatizaţi de catastrofa ocupaţiei, dar ziarele, 
radioul şi televiziunea nu vorbeau despre nimic altceva, decât 
despre teroarea câinilor care murdăresc trotuarele şi grădinile 
publice, amenințând, astfel, sănătatea copiilor, despre câinii 
care nu aduc omului niciun folos, şi totuşi simt hrăniţi de 
pomană. Se crease o adevărată psihoză şi Tereza se temea ca 
gloata aţâţată să nu-i facă vreun rău lui Karenin. Abia la un an 
după aceea, furia acumulată (şi experimentată mai întâi pe 
animale) a fost îndreptată spre adevăratul ei ţel: omul. 
Concedierile, arestările, procesele se ţineau lanţ. În sfârşit, 
animalele puteau să răsufle uşurate. 

Tereza mângâia mereu capul lui Karenin, care se odihnea 
liniştit pe genunchii ei. Şi, în sinea sa, îşi spune: nu e niciun 
merit să te porţi frumos cu semenii tăi. Tereza e nevoită să fie 
cuviincioasă cu ceilalţi săteni, altminteri n-ar putea să trăiască 
aici. Ba, chiar şi faţă de Tomas e obligată să se comporte ca o 
soţie iubitoare, fiindcă ea are nevoie de el. 

Nu vom izbuti niciodată să determinăm, cu certitudine, în ce 
măsură relaţiile noastre cu alţi oameni sunt rezultatul 
sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al 
bunăvoinţei sau urii noastre, şi în ce măsură acestea sunt 
condiţionate, dinainte, de raportul de forţă dintre noi şi alţii. 

Adevărata bunătate a omului nu se poate manifesta în toată 
puritatea şi în deplină libertate, decât faţă de cei care nu 
reprezintă nici o forţă. Adevăratul test moral al umanităţii (cel 
mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât 
scapă privirii noastre) simt relaţiile sale cu cei ce se află la 


cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al 
omului, atât de fundamental încât tocmai de aici decurg toate 
celelalte. 

O văcuţă s-a apropiat de Tereza, s-a oprit şi o priveşte 
îndelung cu ochii săi mari, căprui. Tereza o cunoaşte. 
Obişnuieşte să-i spună Margareta. Tar fi plăcut să le dea un 
nume tuturor junincilor, dar n-a reuşit. Cândva, demult, cu 
treizeci de ani în urmă, toate vacile din acest sat aveau, fără 
doar şi poate, un nume. (Şi dacă numele e semnul sufletului, pot 
spune că-l aveau, în ciuda afirmației lui Descartes.) Pe urmă 
însă, satele au devenit o uriaşă uzină cooperatistă, şi vacile îşi 
petrec toată viaţa în cei doi metri pătraţi ce li s-au repartizat în 
grajduri. Acum ele nu mai au un nume, acum sunt nişte 
„machinae animatae”. Omenirea i-a dat dreptate lui Descartes. 

O am mereu în faţa ochilor mei pe Tereza; aşezată pe o 
buturugă şi mângâind capul lui Karenin, se gândeşte la 
falimentul umanităţii. În acelaşi timp îmi apare în minte o altă 
imagine: Nietzsche ieşind dintr-un hotel, la Torino. Zăreşte 
înaintea lui un cal pe care birjarul îi „gratulează” biciuindu-l de 
zor. Nietzsche se apropie de cal, îi cuprinde grumazul în braţele 
sale, şi izbucneşte în hohote de plâns. 

Asta se petrecea în anul 1889, când Nietzsche se îndepărtase, 
şi el, de oameni. Altfel spus: era exact momentul când se 
declanşase maladia sa psihică. Dar, tocmai de aceea socot eu 
că gestul lui are o vastă şi profundă semnificaţie. Nietzsche 
venise să-i ceară iertare calului pentru Descartes. Nebunia lui 
(cu alte cuvinte, divorţul de umanitate) începe în clipa în care 
plânge de mila calului. 

Acesta e acel Nietzsche care mi-e drag, aşa cum mi-e dragă şi 
Tereza, care mângâie în poalele ei capul unui câine bolnav de 
moarte. Îi văd pe amândoi, unul lângă altul: amândoi se abat din 
drumul pe care omenirea, „domnul şi stăpânul naturii”, îşi vede 
mai departe de marşul ei neobosit. 


3 


Karenin născuse două cornuri şi o albină. Se uita, cu stupoare, 
la ciudatele sale progenituri. Cornurile stăteau liniştite, în timp 
ce albina, aiurită, se împleticea învârtindu-se în jurul ei; apoi îşi 
luă zborul şi se făcu nevăzută. 


Era un vis pe care-l avusese Tereza. Când se trezi, i-l povesti 
lui Tomas şi amândoi găsiră în el o consolare: acest vis 
transforma boala lui Karenin în graviditate, iar drama naşterii 
avea un rezultat comic şi, deopotrivă, înduioşător: două cornuri 
şi o albină. 

Tereza fu din nou cuprinsă de o speranţă absurdă. Cobori din 
pat şi se îmbrăcă. Viaţa ei începea şi aici, la ţară, cu mersul la 
cumpărături: se ducea la băcănie să cumpere lapte, pâine, 
cornuri. În ziua aceea însă, când îl strigă pe Karenin ca s-o 
însoţească, acesta abia izbuti să-şi ridice capul. Era pentru 
prima oară când refuza să participe la ceremonia pe care el 
însuşi o pretindea întotdeauna cu o încăpățânare înverşunată. 

Aşa stând lucrurile, se duse fără el. 

— Unde-i Karenin? întrebă vânzătoarea, care avea un corn 
gata pregătit pentru el. De data aceasta trebui să i-l ducă 
Tereza în sacoşa ei. Cum trecu pragul, îl scoase, ca să i-l arate 
lui Karenin. Voia să-l facă să se ridice şi să vină să-l ia. Dar 
acesta stătea întins, fără să mişte. 

Tomas vedea cât de nefericită e Tereza. Luă cornul, îl puse în 
gură, şi, lăsându-se în patru labe în faţa lui Karenin, începu să se 
apropie de el pâş-pâş. 

Karenin îl privea şi o lumină de interes părea să se aprindă, 
încet-încet, în ochii lui, dar nu se ridică. Tomas îşi apropie obrajii 
de boticul lui. Fără să-şi mişte trupul, câinele apucă partea de 
corn ce ieşea din gura lui Tomas, după care Tomas lăsă să-i 
scape din gură tot cornul, ca să-i rămână în întregime lui 
Karenin. 

Tomas, mereu în patru labe, bătu în retragere, se ghemui, şi 
începu să mârâie prefăcându-se că vrea să se bată pentru 
obţinerea cornului. În clipa aceea, Karenin îi răspunse stăpânului 
cu mârâitul său câinesc. În sfârşit! Acesta era momentul pe 
care-l aşteptau! Karenin avea chef de joacă! Karenin mai avea 
poftă să trăiască! 

Acest mârâit era surâsul lui Karenin şi cei doi voiau să facă să 
dureze acest surâs cât mai mult cu putinţă. Şi, mereu în patru 
labe, Tomas se apropie din nou de Karenin şi apucă 
extremitatea cornului ce răsărea din boticul căţelului. Feţele lor 
erau acum atât de apropiate, încât Tomas simţea izul răsuflării 
câinelui, iar pe obraji îl gâdilau firele lungi de păr ce-i creşteau 
lui Karenin în jurul boticului. Câinele mai scoase un mârâit şi, pe 


neaşteptate, îşi scutură boticul cu o mişcare violentă. Acum le 
rămânea amândurora câte o jumătate de corn, strânsă cu 
străşnicie între dinţii lor. Karenin săvârşi vechea sa greşeală. 
Eliberă partea sa de corn, vrând să pună stăpânire pe bucata 
ţinută în gură de stăpânul său. Uitase, ca de obicei, că Tomas nu 
era câine şi avea la dispoziţie două mâini. Fără să scape cornul 
din gură, Tomas culese jumătatea cealaltă căzută pe covor. 

— Tomas! izbucni Tereza. Ce faci?! E cornul lui! Doar n-oi fi 
vrând să i-l iei!? 

Tomas lăsă să-i cadă din mână ambele jumătăţi în faţa lui 
Karenin, care înghiţi una la iuţeală, iar pe cealaltă o păstră mult 
timp şi cu ostentaţie în boticul lui, spre a le demonstra, plin de 
trufie, celor doi stăpâni, că el era câştigătorul partidei. 

Se uitau la el şi îşi spuneau mereu, în sinea lor, că îndrăgitul 
Karenin surâde şi, atâta timp cât surâde, are un motiv să 
trăiască, în ciuda faptului că era condamnat să moară. 

A doua zi, starea lui părea că se ameliorase. Luaseră masa de 
prânz. Era momentul când se bucurau amândoi de ora lor liberă 
şi, de obicei, ieşeau să facă o plimbare cu Karenin. Ştia acest 
lucru şi, cu câteva clipe înainte, începea să le dea târcoale şi să 
se gudure în jurul lor; de data aceasta însă, când Tereza apucă 
lesa şi zgarda, Karenin se uită îndelung la ele, fără să facă vreo 
mişcare. Stăteau amândoi în faţa lui şi se străduiau să fie veseli 
(pentru el şi numai pentru el) ca să-i transmită un pic de bună 
dispoziţie. Abia după un timp, făcându-i-se parcă milă de ei, se 
apropie şchiopătând în trei picioare şi acceptă să i se pună 
zgarda. 

— Tereza, spuse Tomas, ştiu că eşti certată cu aparatul de 
fotografiat. Dar azi, te rog să-l iei cu tine. 

Tereza îi dădu ascultare. Deschise şifonierul, ca să caute 
acolo aparatul uitat, şi Tomas reluă: 

— Într-o zi, vom fi foarte bucuroşi să ne uităm la aceste 
fotografii. Karenin a fost o parte din viaţa noastră. 

— Cum adică a fost? spuse Tereza, ţipând ca muşcată de 
şarpe. Aparatul se afla în faţa ei, într-un colţ din fundul 
şifonierului, dar ea nu făcea nici un gest Nu, nu-l iau. Nici nu 
vreau să mă gândesc că scumpul nostru Karenin nu va mai fi. Ai 
început să vorbeşti despre el la timpul trecut... 

— Nu te supăra pe mine, replică Tomas, dar... 

— Nu mă supăr, îl întrerupse Tereza, cu o voce blajină. Şi eu 


m-am surprins, de atâtea ori, gândindu-mă la el la timpul trecut! 
Şi tot de atâtea ori mi-am reproşat acest gând! De asta azi nu 
vreau să iau cu mine aparatul de fotografiat. 

Mergeau pe drum, fără să schimbe o vorbă. A nu vorbi era 
singura modalitate de a nu gândi despre Karenin la timpul 
trecut. Nu-l scăpau o clipă din ochi şi erau mereu cu el. Pândeau 
momentul în care avea să zâmbească. Dar el nu zâmbea: nu 
făcea decât să meargă mereu în trei picioare. 

— Face asta numai de dragul nostru, începu Tereza. N-avea 
nici un chef să iasă la plimbare. A ieşit doar ca să ne facă nouă o 
bucurie. 

Era trist ceea ce spunea, şi, totuşi, fără să-şi dea seama, erau 
fericiţi. Erau fericiţi, nicidecum în ciuda tristeţii, ci datorită 
tristeţii. Se ţineau de mână şi în ochii lor stăruia aceeaşi 
imagine: un câine schilod, care însemna zece ani din viaţa lor. 

Mai merseră aşa, o bucată de drum. Pe urmă, spre marea lor 
dezamăgire, Karenin se opri şi făcu stânga-mprejur. Trebuiau să 
se întoarcă. 

Poate chiar în aceeaşi zi, sau în ziua următoare, Tereza intră 
pe neaşteptate în camera lui Tomas şi, fără să vrea, îl văzu 
citind o scrisoare. Auzind zgomotul de uşă închisă, Tomas furişă 
scrisoarea printre alte hârtii. Tereza surprinse această mişcare. 
In timp ce părăsea încăperea, îl văzu strecurând scrisoarea în 
buzunarul hainei. Uitase însă să ia şi plicul. Când rămase singură 
acasă, se apucă să-l cerceteze. Adresa era scrisă cu o literă 
necunoscută, dar foarte îngrijită, drept care socoti că nu putea fi 
decât un scris de femeie. 

Mai târziu, când se aflau din nou împreună, îl întrebă, aşa, ca 
într-o doară, dacă a sosit poşta. 

— Nu, răspunse Tomas, şi Tereza fu cuprinsă de o disperare 
cu atât mai cumplită cu cât îşi pierduse obişnuinţa de a dispera. 
Nu, nici prin gând nu-i trece că Tomas ar avea o amantă 
secretă. Practic, acest lucru e cu neputinţă. Era la curent cu 
fiecare clipă liberă de care dispunea. Dar mai exista, fără doar şi 
poate, la Praga, o femeie la care Tomas ţinea, chiar dacă 
aceasta n-avea cum să-i lase în păr mirosul sexului său. Nu 
credea că Tomas ar putea s-o părăsească pentru această 
femeie, dar avea sentimentul că fericirea ultimilor doi ani 
petrecuţi la ţară era, ca altă dată, înjosită şi degradată de 
minciună. 


Îi revenea în minte o veche idee: al ei „acasă” nu era Tomas, 
ci Karenin. Cine va mai întoarce ceasornicul zilelor vieţii lor, 
când el nu va mai fi? 

Tereza trăia cu gândul în viitor, într-un viitor fără Karenin, şi 
se simţea părăsită. 

Karenin zăcea întins în colţul său şi gemea. Tereza ieşi 
grădină. Cercetă iarba dintre doi meri şi îşi spuse în sinea ei c 
acolo îl vor înmormânta pe Karenin. şi înfipse tocul pantofului î 
pământ şi trasă cu el, pe iarbă, un dreptunghi. Acesta va 
mormântul lui. 

— Ce faci aici?! o întrebă cu uimire Tomas, care o surprinse, 
la fel de neaşteptat, cum îl surprinsese ea în urmă cu câteva 
ceasuri, în timp ce citea o scrisoare. 

Nu-i răspunse. Tomas vedea că mâinile începuseră iar să-i 
tremure. Se întâmpla pentru prima oară după atâta vreme. Le 
apucă în mâinile sale. Tereza le smulse din strânsoarea lor. 

— E mormântul lui Karenin? 

Nu-i răspunse. 

Tăcerea ei avu darul să-l irite. Izbucni: 

— Imi reproşezi faptul că gândesc despre el la timpul trecut! 
Dar tu ce faci? Te pregăteşti să-l îngropi... 

Fi întoarse spatele şi se duse în casă. Tomas se retrase şi el în 
camera lui, trântind cu putere uşa în urma sa. 

Tereza o deschise şi spuse: 

— Dacă tot timpul te gândeşti numai la tine, ai putea, măcar 
acum, să te gândeşti la el. Dormea şi tu l-ai trezit. O să înceapă 
iar să suspine. 

Ştia că era nedreaptă (câinele nu dormea), şi mai ştia că se 
comporta ca o femeie dintre cele mai vulgare, care vrea să facă 
rău şi ştie cum să-l facă. 

Tomas intră pe vârfuri în odăiţa în care zăcea Karenin. Dar 
Tereza nu voia să-l lase singur cu el. Se aplecau amândoi 
deasupra bietului animal, fiecare din altă parte. Această mişcare 
comună nu însemna un gest de împăcare. Dimpotrivă. Fiecare 
era singur. Tereza cu câinele ei, Tomas cu câinele lui. 

Mi-e teamă să nu rămână aşa cu el până în ultima clipă, 
despărțiți unul de altul, fiecare cu singurătatea sa. 


A 


n 


ă 
n 
fi 


4 


De ce e atât de important pentru Tereza cuvântul idilă? 

Cei care am fost educați în mitologia Vechiului Testament am 
putea spune că idila este imaginea ce a rămas în noi ca o 
amintire a Paradisului: viaţa în Paradis nu se asemăna cu 
alergarea în linie dreaptă, care ne conduce spre necunoscut; 
viaţa în Paradis nu era o aventură. Ea se desfăşura înscriind un 
cerc în jurul unor lucruri cunoscute. Monotonia ei nu era 
plictiseală, ci fericire. 

Atâta timp cât omul trăia la ţară, în mijlocul naturii, înconjurat 
de animale domestice, îmbrăţişat de anotimpuri şi de repetarea 
acestora, rămânea mereu cu el măcar o reflectare a acestei idile 
paradiziace. Aşa se face că Tereza, atunci când l-a întâlnit în 
staţiunea  balneoclimaterică pe preşedintele  cooperativei 
agricole, a văzut scăpărând pe neaşteptate în faţa ochilor ei 
imaginea satului (a satului în care nu trăise niciodată şi pe care 
nu-l cunoştea), şi a fost captivată de farmecul lui. Era ca şi când 
ar fi aruncat o privire înapoi, în direcţia Paradisului. 

In Paradis, atunci când se apleca deasupra izvorului, Adam nu 
ştia că ceea ce vedea în lucirea apei era chipul său. El n-ar fi 
putut s-o înţeleagă pe Tereza, care, atunci când era mică, se 
posta în faţa oglinzii şi se străduia să-şi întrezărească sufletul 
prin trupul ei. Adam era ca şi Karenin. Adeseori, Tereza se 
amuza conducându-l în faţa oglinzii. El nu-şi recunoştea în ea 
propria sa imagine; o privea cu un aer distrat, cu o incredibilă 
nepăsare. 

Comparaţia între Karenin şi Adam mă duce la gândul că, în 
Paradis, omul nu era încă om. Mai exact: 

omul nu era încă lansat pe traiectoria omului. Noi, ceilalţi, 
suntem de mult lansați şi zburăm în vidul timpului ce se înscrie 
şi se împlineşte în linie dreaptă. Dar mai există şi acum în noi o 
cureluşă subţire ce ne leagă de îndepărtatul şi înceţoşatul 
Paradis, unde Adam se apleca deasupra izvorului şi, spre 
deosebire de Narcis, nu bănuia, câtuşi de puţin, că acea pată 
gălbuie pe care o vedea în apă era, de fapt, chipul lui. Nostalgia 
Paradisului e dorinţa omului de a nu fi om. 

Când era copilă şi se întâmpla să găsească şerveţelele 
igienice ale mamei sale pătate de sângele menstrual, Tereza se 
îngrozea şi îşi detesta mama pentru faptul de a nu fi avut măcar 
pudoarea să le ascundă. Karenin, care era o căţeluşă, avea şi ea 
ciclurile sale menstruale, care-i veneau o dată la şase luni şi 


durau cincisprezece zile. Ca să nu-i murdărească apartamentul, 
Tereza îi punea între lăbuţe o bucată mare de vată şi-o îmbrăca 
cu nişte chiloţi de-ai ei, mai vechi, pe care-i fixa cu ingeniozitate 
de trupul lui, înfăşurându-i cu o panglică lungă. Apoi, 
cincisprezece zile în şir, se amuza râzând de această 
îmbrăcăminte hazoasă. 

Cum ne putem explica faptul că ciclurile unei căţeluşe erau de 
natură să trezească în ea o tandreţe hazlie, de vreme ce 
propriile sale cicluri aveau darul s-o dezguste? Răspunsul mi se 
pare uşor de dat: câinele n-a fost izgonit niciodată din Paradis. 
Karenin habar nu are de dualitatea trupului şi a sufletului şi nu 
cunoaşte dezgustul. De aceea se simte Tereza atât de bine şi de 
liniştită în preajma lui (şi acesta-i motivul pentru care-i periculos 
să transformi animalul într-o maşină animată şi să faci din vacă 
un automat producător de lapte: în felul acesta rupe omul firul 
care-l ţinea legat de Paradis, şi nimic nu va putea să-l oprească, 
nici să-l aline în zborul său prin vidul timpului). 

Din încurcătura confuză, haotică, a acestor gânduri se naşte 
în mintea Terezei o idee blasfematoare, de care nu se poate 
descotorosi: dragostea ce o leagă de Karenin e mai bună decât 
dragostea existentă între ea şi Tomas. Mai bună, nicidecum mai 
mare. Tereza nu vrea să învinovăţească pe nimeni, nici pe ea, 
nici pe Tomas, şi nici nu vrea să afirme că ei ar putea să se 
iubească mai mult. Are, mai curând, sentimentul că perechea 
umană e creată aşa fel încât dragostea bărbatului şi a femeii 
este a priori de o calitate inferioară celei ce poate fi (cel puţin în 
cea mai bună dintre variantele sale) dragostea dintre om şi 
câine - această ciudăţenie a istoriei omului pe care Creatorul, 
de bună seamă, n-o planificase. 

E o dragoste dezinteresată: Tereza nu vrea nimic de la 
Karenin. Nici măcar dragoste nu-i pretinde: ea nu şi-a pus 
niciodată întrebările ce tulbură şi chinuiesc cuplurile omeneşti: 
mă iubeşte? A iubit pe altcineva mai mult decât pe mine? Mă 
iubeşte mai mult decât îl iubesc eu pe el? Toate aceste întrebări 
adresate dragostei, întrebări care o judecă, o cercetează, o 
examinează, o interoghează, sunt de natură s-o şi distrugă din 
faşă. S-ar putea să nu fim în stare să iubim, tocmai pentru faptul 
că tânjim după iubire, ceea ce înseamnă că pretindem ceva 
(dragostea) de la celălalt, în loc să ne apropiem de el fără 
revendicări şi să ne mulţumim doar cu simpla sa prezenţă. 


Dar mai e ceva: Tereza l-a acceptat pe Karenin aşa cum era, 
nu a încercat să-l transforme în propria sa imagine, a consimţit 
dinainte să-i respecte universul său câinesc, n-a vrut şi nu vrea 
să i-l confişte, şi nu-i geloasă pe înclinațiile sale secrete (intime). 
Dacă l-a educat, n-a făcut-o ca să-l schimbe (aşa cum vrea 
bărbatul s-o schimbe pe femeia lui şi femeia pe bărbatul ei), ci 
numai pentru a-l face să înveţe limbajul elementar care le-a 
înlesnit să se înţeleagă şi să poată trăi împreună. 

Şi-apoi: dragostea ei pentru câine este o dragoste voluntară, 
nimeni nu i-a impus-o (Tereza se gândeşte din nou la mama ei şi 
o încearcă părerea de rău: dacă mama ar fi una dintre femeile 
necunoscute ale satului, s-ar putea ca grosolăânia jovială a 
acesteia să i se pară simpatică! Ah! Dacă mama ei ar fi fost o 
străină! Ce bine ar fi fost! Din anii copilăriei Tereza se ruşina, 
întotdeauna, de faptul că mama îi ocupa trăsăturile chipului şi-i 
confisca propriul său eu. Dar partea mai proastă e că milenarul 
imperativ „lubeşte-ţi tatăl şi mama!” o obliga să accepte 
această ocupaţie şi să considere drept dragoste această 
agresiune! Nu e greşeala mamei că Tereza s-a despărţit de ea. 
S-a despărţit de ea nu fiindcă mama ei era aşa cum era, ci 
fiindcă-i era mamă). 

Dar, înainte de toate: nici o fiinţă umană nu-i poate aduce 
alteia ofranda iubirii. Numai animalul poate s-o facă, fiindcă el n- 
a fost izgonit din Paradis. Dragostea dintre om şi câine e idilică. 
E o dragoste fără conflicte, fără scene sfâşietoare, fără evoluţii. 
Karenin înscria în jurul lui Tomas şi al Terezei cercul vieţii sale 
întemeiate pe repetare şi aştepta de la ei acelaşi lucru. 

Dacă ar fi fost o fiinţă umană în loc de a fi un câine, Karenin i- 
ar fi spus, fără doar şi poate, de multă vreme Terezei: „Nu te 
supăra, dar pe mine nu mă amuză să duc în fiecare zi un corn în 
gură. N-ai putea găsi pentru mine ceva mai nou?” în această 
frază rezidă condamnarea totală a omului. Timpul uman nu se 
învârteşte în cerc, ci avansează în linie dreaptă. Acesta-i motivul 
pentru care omul nu poate fi fericit, căci fericirea e năzuinţa 
spre repetare. 

Da, fericirea e năzuinţa spre repetare, îşi spune Tereza în 
sinea ei. 

Când preşedintele cooperativei se ducea să-l plimbe pe 
Mefisto după terminarea programului de muncă şi o întâlnea pe 
Tereza, nu uita niciodată să-i spună: 


— Doamnă Tereza! De ce n-am avut norocul să-l cunosc mai 
demult?! Am fi putut să umblăm împreună după fete! Nicio 
femeie nu rezistă la doi purcei! 

La auzul acestor cuvinte, Mefisto scotea un grohăit prelung, 
aşa fusese dresat de stăpânul său. Tereza râdea de fiecare dată, 
în ciuda faptului că ştia, cu un minut înainte, ce avea să-i spună 
preşedintele. Repetarea nu păgubea cu nimic farmecul glumei. 
Dimpotrivă. În contextul idilei, chiar şi umorul se supune dulcii 
legi a repetării. 


5 


În comparaţie cu omul, câinele nu are prea multe privilegii, 
dar are unul demn de apreciat: în cazul lui, eutanasia nu e 
interzisă de lege; animalul are dreptul la o moarte 
mizericordioasă. Karenin mergea în trei lăbuţe şi îşi petrecea 
timpul, din ce în ce mai mult, zăcând în colţul său. Gemea. 
Tereza şi Tomas erau întru totul de acord că n-aveau voie să-l 
lase să sufere fără rost. Dar înţelegerea lor asupra acestui 
principiu nu-i scutea de o incertitudine înfiorătoare: cum puteau 
să ştie în ce moment suferinţa lui devine inutilă? Cum să 
determine clipa în care nu mai avea rost să trăiască? 

Dacă Tomas n-ar fi fost doctor! Ce bine ar fi fost! Ar fi avut 
posibilitatea să se ascundă în spatele unei terţe persoane. Ar fi 
putut să se adreseze medicului veterinar şi să-i ceară să-i facă o 
injecție bietului animal. 

E cumplit să-ţi asumi tu însuţi rolul morţii! Tomas declarase 
multă vreme, cu toată hotărârea, că el nu-i va face niciodată 
injecţia şi va face apel la ton medic veterinar. În cele din urmă 
însă, a înţeles că putea să-i acorde lui Karenin un privilegiu de 
care nu se bucură nici o fiinţă umană: moartea va veni la el sub 
înfăţişarea celor pe care i-a iubit. 

Karenin îşi petrecuse toată noaptea gemând. Dimineaţa, după 
ce l-a palpat, Tomas îi spuse Terezei: 

— Nu mai e cazul să aşteptăm. 

Curând trebuiau să plece amândoi la lucru. Tereza se duse să 
vadă pe Karenin în camera alăturată. Până atunci zăcuse într-o 
stare de totală apatie (nici a tund când Tomas îl examinase, cu 
câteva clipe în urmă, nu dăduse acestui lucru nici o importanţă); 
acum însă, auzind uşa deschizându-se, îşi înălţă uşor capul şi o 


privi pe Tereza. 

Nu era în stare să suporte această privire care aproape o 
înspăimânta. La Tomas nu se uita niciodată aşa, în felul acesta 
nu se uita decât la ea. Dar niciodată cu aceeaşi intensitate ca 
acum. Nu era o privire deznădăjduită sau tristă, nu. Era o privire 
ce exprima o încredere înfricoşătoare, de nesuportat. Privirea 
aceasta era o întrebare avidă. De-a lungul întregii sale vieţi, 
Karenin aşteptase răspunsul Terezei, iar acum îi dădea de 
înţeles (cu mult mai multă insistenţă decât odinioară) că era 
gata oricând să afle de la ea adevărul (căci tot ce venea de la 
Tereza era pentru el adevărat: fie că-i spune „stai!” sau 
„Culcat!”, toate acestea simt pentru el adevăruri cu care face 
corp comun şi care dau un sens vieţii sale). 

Privirea aceasta, de o încredere înfiorătoare, fu scurtă. Peste 
câteva clipe îşi lăsă din nou capul pe lăbuţele sale. Tereza ştia 
că în felul ăsta nu se va mai uita nimeni la ea. 

Nu-i dădeau niciodată dulciuri, dar, cu câteva zile înainte, 
Tereza cumpărase câteva tablete de ciocolată. Le desfăcu din 
foiţa de staniol, le frânse în bucățele mici, şi le aşeză în jurul lui. 
Mai puse lângă ele o strachină cu apă, ca să nu-i lipsească nimic 
în cele câteva ore cât avea să rămână singur în casă. Dar 
privirea cu care se uitase la ea cu câteva clipe în urmă parcă-l 
obosise. În ciuda faptului că era înconjurat de atâtea bucăţi de 
ciocolată, nu-şi mai înălța capul. 

Tereza se aşeză pe jos lângă el şi-l luă în braţe. O mirosi încet- 
încet, şi, cu multă trudă, o linse o dată sau de două ori pe obraz. 
Tereza primi această mângâiere cu ochii închişi, ca şi când ar fi 
vrut s-o întipărească pentru totdeauna în memoria ei. Răsuci 
capul, ca să-i lângă şi celălalt obraz. 

Pe urmă trebui să plece, să vadă de junincile ei. Se întoarse 
acasă abia după masa de prânz. Karenin continua să zacă, 
înconjurat de bucăţile de ciocolată, şi nu-şi mai înălţă capul când 
o auzi venind. Piciorul său bolnav era umflat şi tumoarea se 
spărsese în alt loc. Printre perişori îi apăruse o picătură mică, de 
o paloare roşiatică (ce nu aduce deloc cu sângele). 

Aşa cum făcuse dimineaţa, se întinse din nou lângă el, şi, 
petrecându-şi o mână peste trupul lui, închise ochii. Peste puţin 
timp auzi un ciocănit uşor în uşă. 

— Domnule doctor! Domnule doctor! A venit porcul cu 
preşedintele său! 


Nu era în stare să stea de vorbă cu nimeni. Rămase 
nemişcată, cu ochii închişi. De afară se mai auzi o dată: 

— Domnule doctor, purceii au venit să vă vadă; după care se 
aşternu din nou tăcerea. 

Tomas sosi abia peste o jumătate de oră şi, fără să scoată o 
vorbă, se duse în bucătărie să pregătească injecţia. Când reveni 
în cameră, Tereza era în picioare şi Karenin făcu un efort să se 
ridice. Zărindu-l pe Tomas, începu să dea uşor din codiţă. 

— la te uită! spuse Tereza, mai zâmbeşte şi acum. Rostise 
aceste cuvinte pe un ton rugător, de parcă ar fi vrut să ceară cu 
ele o mică amânare, dar nu insistă. 

Încet-încet, întinse pe pat un cearşaf alb, presărat cu motive 
florale, reprezentând nişte flori micuţe de culoarea violetei. De 
altfel, pregătise totul şi se gândise la toate, de parcă ar fi 
prevăzut cu multe zile înainte moartea lui Karenin. (Doamne! Ce 
onoare! Să visăm dinainte moartea celor pe care-i iubim!) 

Nu mai avea putere să sară pe pat. Îl luară amândoi în braţe 
şi-l săltară pe cearşaf. Tereza îl întoarse într-o rână şi Tomas îi 
examina lăbuţa căutând un loc unde vena era mai proeminentă 
şi perfect vizibilă. Pe urmă tăie cu foarfecele perii din locul cu 
pricina. 

Tereza stătea îngenuncheată la picioarele patului şi ţinea 
capul lui Karenin lipit de faţa ei. 

Tomas îi ceru să-i strângă cu putere lăbuţa din spate, chiar 
deasupra venei micuţe în care era greu să înfigi acul. Tereza îi 
ţinea lăbuţa fără însă a-şi îndepărta faţa de capul lui Karenin. li 
vorbea tot timpul, cu o voce caldă, şi el nu se gândea decât la 
ea. 

Nu-i era frică. Îi mai linse de două ori obrajii. Şi Tereza îi 
şoptea la ureche: 

— Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, acolo n-o să te mai doară 
nimic, acolo o să visezi veveriţe şi iepuraşi, şi-o să vezi acolo şi 
vaci, şi-o să fie acolo şi Mefisto - nu-ţi fie teamă... 

Tomas înfipse acul în venă şi apăsă pistonul seringii. Un fior 
scurt străbătu lăbuţa lui Karenin, respiraţia i se acceleră pentru 
câteva secunde, apoi, pe neaşteptate, se opri cu desăvârşire. 

Tereza stătea mereu în genunchi în dreptul patului, cu faţa 
lipită de capul căţelului. 

Trebuiră să se întoarcă amândoi la munca lor şi Karenin 
rămase singur, întins pe cearşaful alb împodobit cu floricele 


violete. 

Reveniră acasă, spre seară. Tomas se duse în grădină. Găsi, 
între cei doi meri, laturile dreptunghiului trasat de Tereza cu 
tocul pantofului, în urmă cu câteva zile. Incepu să sape, 
respectând cu stricteţe dimensiunile indicate. Voia ca totul să fie 
făcut aşa cum îşi dorea Tereza. 

Aceasta rămăsese în casă cu Karenin. De teamă să nu fie 
îngropat de viu îşi lipea urechea de boticul lui şi i se părea că 
aude o suflare plăpândă. Se dădu un pas înapoi şi surprinse pe 
pieptul lui o mişcare uşoară. 

(Nu, n-a auzit decât propria-i răsuflare, ce împrumuta o 
tresărire imperceptibilă trupului său, lăsându-i impresia că se 
mişcă trupul căţelului!) 

Găsi în poşeta ei o oglinjoară şi o puse pe boticul căţelului. 
Oglinjoara era atât de murdară încât i se păru că vede pe ea 
rouă lăsată de suflarea lui Karenin. 

— Tomas, Karenin trăieşte! strigă ea când Tomas reveni din 
grădină cu încălţările pline de noroi. 

Tomas se aplecă deasupra lui şi răsuci din cap, dezaprobator. 

Apucară fiecare de câte o extremitate a cearşafului pe care 
zăcea Karenin. Tereza din partea lăbuţelor, Tomas din partea 
capului. Îl săltară şi ieşiră cu el în grădină. 

Tereza simţi pe mâinile sale ceva umed. Cearşaful era ud. A 
venit la noi aducându-ne o băltică, şi ne părăseşte lăsându-ne o 
băltică, îşi spuse în sinea ei. Era fericită să simtă pe degetele ei 
această umezeală, ultimul cuvânt de rămas-bun al căţelului. 

II duseră la locul dintre cei doi meri şi-l depuseră pe fundul 
gropii. Tereza se aplecă spre a-i aranja cearşaful aşa fel încât 
să-l acopere în întregime. Nu putea să suporte ideea ca ţărâna 
pe care aveau s-o răstoarne peste el să cadă pe trupul lui 
despuiat. 

Pe urmă se duse în casă şi reveni cu zgarda, cu lesa şi cu 
bucăţile de ciocolată ce rămăseseră de dimineaţă neatinse pe 
podea. Le aruncă pe toate în mormânt. 

Lângă groapă se înălța grămada de pământ proaspăt săpat. 
Tomas apucă lopata. Tereza îşi aminti de ultimul ei vis: Karenin 
adusese pe lume două cornuri şi o albină. Fraza aceasta căpătă 
deodată rezonanţa unui epitaf. Îşi imagina între cei doi meri un 
monument cu următoarea inscripţie: „Aici zace Karenin. A adus 
pe lume două cornuri şi o albină.” 


Clarobscurul se lăsa peste grădină. Era clipa când ziua se 
îngemăna cu înserarea, pe bolta cerului se şi ivise o lună palidă, 
ca o lampă uitată în camera morţilor. 

Aveau amândoi încălţările pline de noroi în timp ce duceau 
sapa şi lopata înapoi în şopronul lipit de peretele casei, unde 
erau rânduite uneltele: greblele, târnăcoapele, săpăligile. 


6 


Stătea la masa din camera sa, unde se aşeza de obicei ca să 
citească o carte. În asemenea momente, când venea să-l vadă, 
Tereza se apleca spre el din spate şi îşi lipea obrajii de obrajii 
lui. De data asta însă, când făcu obişnuitul gest, băgă de seamă 
că Tomas nu citea o carte. În faţa lui se afla o scrisoare şi, în 
ciuda faptului că nu conţinea mai mult de când rânduri bătute la 
maşină, Tomas o contempla îndelung cu o privire fixă. 

— Ce-i asta? întrebă Tereza, îngrozită. 

Fără să se întoarcă, Tomas luă scrisoarea de pe masă şi i-o 
întinse; i se comunica să se prezinte în aceeaşi zi pe aeroportul 
oraşului învecinat. 

Când îşi întoarse, în sfârşit, capul, Tereza citi în ochii lui 
aceeaşi groază pe care o resimţise şi ea, cu câteva clipe în 
urmă. 

— Merg cu tine, îi spuse. 

Tomas clătină din cap: 

— Această chemare mă priveşte numai pe mine. 

— Nu se poate, merg cu tine, repetă Tereza, şi se urcară 
amândoi în camionul lui Tomas. 

Peste puţin timp ajunseră pe platoul aeroportului. Era ceaţă, o 
ceaţă deasă. În faţa lor se profilau, foarte vag, câteva siluete de 
avioane. Trecură de la unul la altul, dar toate uşile acestor 
avioane erau închise, şi n-aveau cum să pătrundă în ele. În cele 
din urmă, găsiră unul cu uşa deschisă şi cu pasarela accesibilă 
spre intrarea avionului. Urcară treptele şi în cadrul uşii îşi făcu 
apariţia un steward care-i pofti să meargă mai departe. Era un 
avion micuţ, pentru cel mult treizeci de pasageri, şi toate 
locurile erau goale. Înaintară pe culoarul dintre scaune, ţinându- 
se mereu unul de braţul celuilalt, fără să le pese de ceea ce se 
întâmpla în jurul lor. În sfârşit, se aşezară pe două scaune 
alăturate şi Tereza îşi lăsă capul pe umărul lui Tomas. Groaza 


iniţială începu să se risipească, prefăcându-se în tristeţe. 

Groaza e un şoc, un moment de orbire totală. Groaza e lipsită 
de orice urmă a frumuseţii. Groaza nu vede decât lumina 
violentă a evenimentului necunoscut pe care-l aşteaptă. 
Dimpotrivă, tristeţea presupune cunoaşterea acestui eveniment. 
Tomas şi Tereza ştiau ce-i aşteaptă. Strălucirea orbitoare a 
groazei se estompa, şi lumina se despuia într-o delicată şi 
gingaşă iluminare albăstruie, ce făcea ca lucrurile să fie mai 
frumoase decât fuseseră înainte. 

In clipa în care citise scrisoarea, Tereza nu nutrise niciun 
sentiment de dragoste pentru Tomas; se gândise doar că n-avea 
voie să-l părăsească nici măcar o secundă: groaza înăbuşise în 
ea toate celelalte sentimente şi senzaţii. Acum, când stătea 
lipită de el (avionul plutea printre nori), groaza se risipise şi ea 
percepea dragostea ei pentru Tomas, şi ştia că această dragoste 
e fără limite şi fără măsură. 

În sfârşit, avionul ateriză. Se ridicară şi porniră spre uşa pe 
care stewardul o deschisese. Se ţineau mereu cu braţele 
petrecute în jurul taliei şi stăteau pe loc, în capătul de sus al 
pasarelei. Surprinseră jos trei bărbaţi mascaţi, cu glugă pe faţă 
şi cu arma în mână, gata să tragă. Şovăiala n-avea nici un rost, 
căci nu exista nici o posibilitate de scăpare. Coborâră scara 
agale, şi în clipa în care puseră piciorul pe pistă, unul dintre 
bărbaţi ridică puşca şi ţinti. Nu se auzi nici o detunătură, dar 
Tereza simţi cum Tomas, care, cu o secundă înainte, se lipea 
încă de trupul ei ţinând-o de mijloc, începea să se prăbuşească. 

Incercă să-l strângă, să-l ţină lipit de ea, dar nu izbuti. Tomas 
căzu pe betonul pistei de aterizare. Se aplecă asupra lui. Voia să 
se arunce peste el, să-l acopere cu trupul ei, dar în clipa aceea îi 
fu dat să vadă un lucru de o ciudăţenie neobişnuită: trupul lui 
Tomas începu să se micşoreze, împuţinându-se văzând cu ochii. 
Povestea i se păru atât de neverosimilă şi de incredibilă, încât 
înmărmuri şi rămase ţintuită locului. Trupul lui Tomas devenea 
din ce în ce mai mic, nu mai semăna deloc cu Tomas, în cele din 
urmă nu mai rămase din el decât ceva minuscul, iar acest ceva 
minuscul începu deodată să mişte, ca apoi să fugă, gonind de 
zor pe platoul aeroportului. 

Bărbatul care trăsese îşi scoase masca de pe faţă şi-i zâmbi 
Terezei cu un aer amabil şi binevoitor. Pe urmă, se întoarse şi 
porni în urmărirea acelui lucru minuscul, care alerga 


descumpănit de colo-colo de parcă ar fi fugit de cineva, căutând 
cu disperare un ascunziş. Vânătoarea dură un timp, până când 
bărbatul care trăsese se aruncă pe neaşteptate la pământ şi 
urmărirea se sfârşi. 

In fine, se ridică şi se îndreptă spre Tereza, ducându-i în braţe 
lucrul cu pricina. Acel lucru tremura de frică. Era un iepure. l-l 
întinse Terezei. In clipa aceea, spaima şi tristeţea ce sălăşluiau 
în ea se stinseră ca din senin şi Tereza era fericită că ţinea în 
braţe micuțul animal, că acest animal era al ei şi putea să-l 
strângă la pieptul ei. De atâta fericire, izbucni în hohote de 
plâns. Plângea şi iar plângea; din cauza lacrimilor nu vedea 
înaintea ei, şi-şi ducea iepuraşul acasă, spunându-şi în sinea ei 
că acum a ajuns aproape de ţel, că se afla acolo unde voia să 
fie, acolo de unde nu va mai avea niciun motiv să evadeze. 

O porni pe străzile Pragăi şi găsi, cu uşurinţă, casa ei. Trăise 
acolo cu părinţii săi când era mică. Tatăl şi mama nu mai 
locuiau în această casă. Fu întâmpinată de doi bătrânei pe care 
nu-i văzuse niciodată, dar despre care ştia că erau străbunicul şi 
străbunica ei. Aveau amândoi obrajii brăzdaţi de cute adânci, ca 
scoarţa unui copac, şi Tereza era bucuroasă că avea să 
locuiască împreună cu ei. Acum însă, voia să fie singură, doar cu 
micuțul său animal. Găsi, fără greş, cămăruţa în care locuise de 
la vârsta de cinci ani, când părinţii socotiseră că merita să aibă 
o încăpere separată, numai pentru ea. 

Camera era mobilată cu un divan, cu o măsuţă şi un scaun. Pe 
măsuţă se înălța o lampă aprinsă, care o aştepta acolo de când 
plecase. lar pe această lampă se afla un fluture cu aripile 
deschise, împodobite cu doi ochi mari, pictaţi. Tereza ştia că a 
ajuns la ţintă. Se întinse pe divan şi strânse în braţe iepuraşul, 
lipindu-l de faţa ei. 


7 


Stătea aplecat asupra mesei de lucru, unde se aşeza 
întotdeauna ca să citească o carte. Acum, avea în faţa sa o 
scrisoare. li spuse Terezei: 

— Primesc, din când în când, nişte scrisori despre care nu 
voiam să-ți vorbesc. Sunt scrise de fiul meu. Am făcut totul ca 
să evit orice contact între viaţa mea şi viața lui. Şi iată cum s-a 
răzbunat pe mine destinul. In urmă cu câțiva ani a fost dat afară 


din şcoală. E tractorist, undeva, într-un sat oarecare. Ce-i drept, 
viaţa mea şi viaţa lui nu se ating, dar se desfăşoară alergând 
una lângă alta, în aceeaşi direcţie, ca două linii paralele. 

— Şi de ce nu voiai să-mi vorbeşti despre aceste scrisori? 
întrebă Tereza, cu inima uşurată de o povară grea. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu-mi făcea plăcem. 

— ţi scrie des? 

— Din când în când. 

— Despre ce-ţi vorbeşte? 

— Despre el. 

— Şi e interesant? 

— Da. Mama lui, precum ştii, era o comunistă înfocată. A rupt 
cu ea, de multă vreme, orice legătură. S-a ataşat de nişte 
oameni care se aflau în aceeaşi situaţie cu noi. Au încercat să 
desfăşoare împreună o activitate politică. Unii dintre ei sunt 
acum în puşcărie. Dar, până la urmă, s-a despărţit şi de aceştia. 
S-a distanțat de ei, calificându-i drept „revoluționari eterni!” 

— S-a împăcat, cumva, cu regimul?! 

— Da’ de unde, nici vorbă de aşa ceva. E credincios, şi e 
convins că această credinţă în Dumnezeu e cheia pentru toate. 
După el, fiecare dintre noi trebuie să-şi trăiască viaţa de toate 
zilele potrivit normelor oferite de religie, fără a ţine seama de 
regim. Pe acesta trebuie să-l ignorăm. Crezând în Dumnezeu, 
spune el, suntem în stare să făurim prin comportamentul nostru, 
în orice situaţie, ceea ce denumeşte el „împărăţia Domnului pe 
pământ”. Imi explică în chip şi fel că, în ţara noastră, Biserica 
este unica asociaţie voluntară ce scapă de controlul statului. M- 
ar interesa dacă s-a alăturat bisericii ca să poată rezista mai 
bine în faţa regimului, sau dacă e credincios cu adevărat. 

— Şi cine te opreşte să-l întrebi? 

— l-am admirat întotdeauna pe credincioşi, reluă Tomas, 
spunându-mi că au darul aparte al perceperii extrasenzoriale 
care mie, din păcate, mi-a fost refuzat. Intr-un fel, erau nişte 
clarvăzători. Acum însă, judecând după exemplul fiului meu, îmi 
dau seama că e foarte uşor să devii credincios. Când s-a aflat în 
dificultate, s-au găsit nişte catolici care s-au ocupat de el, şi, ca 
din senin, a descoperit credinţa. S-ar putea să se fi decis pentru 
ea din recunoştinţă. Deciziile omeneşti sunt al dracului de 
uşoare. 

— Şi tu nu i-ai răspuns niciodată la scrisorile lui? 


— Nu mi-a dat adresa, spuse Tomas, grăbindu-se să adauge: 
pe ştampila poştei se vede denumirea comunei. Ar fi de-ajuns să 
trimit scrisoarea pe adresa cooperativei din satul respectiv. 

Tereza se ruşina de bănuielile ei faţă de Tomas şi voia să-şi 
repare greşeala printr-un precipitat elan de generozitate faţă de 
fiul lui. 

— Şi-atunci de ce nu-i scrii? De ce nu-i răspunzi?! 

— Îmi seamănă mie, spuse Tomas. Când vorbeşte, face exact 
acelaşi rictus ca mine, încreţindu-şi buza superioară. Să-mi văd 
propria buză vorbind despre împărăţia Domnului mi se pare im 
pic prea bizar. 

Tereza izbucni în hohote de râs. 

Râse şi el, odată cu ea. 

Tereza spuse: 

— Tomas, nu fi copil! În definitiv, e o poveste atât de veche: 
tu şi prima ta soţie. În fond, ce legătură are el cu această 
poveste? Ce are el comun cu fosta ta soţie? De ce să-i faci cuiva 
rău, pentru că în tinereţe ai avut un moment de prost-gust? 

— Ca să fiu sincer, numai gândul la această întâlnire mă face 
să am trac. Acesta-i, de fapt, principalul motiv de a nu-l vedea. 
Nu ştiu de ce am fost atât de încăpățânat. Uneori omul ia o 
decizie, nici nu ştie cum, şi această decizie are propria sa forţă 
şi virtute a inerţiei. Cu fiecare an ce trece, e un pic mai greu s-o 
schimbi... 

— Invită-l, interveni Tereza. 

În aceeaşi zi, întorcându-se de la grajduri, auzi nişte voci 
dinspre şosea. Apropiindu-se, văzu camionul lui Tomas. Tomas 
stătea aplecat şi demonta o roată, în jurul lui se adunase un 
grup de oameni, căscând gura şi aşteptând ca Tomas să termine 
reparația. 

Tereza stătea neclintită, nefiind în stare să-şi desprindă 
privirea: Tomas părea bătrân. Părul îi  încărunţise şi 
neîndemânarea cu care se mişca nu era stângăcia unui medic 
devenit şofer de camion, ci neîndemânarea bărbatului trecut de 
tinereţe. 

Îşi reaminti de o recentă convorbire cu preşedintele 
cooperativei, care-i spusese despre camionul lui Tomas că era 
într-o stare lamentabilă. Nu era o plângere, spusese asta în 
glumă, dar, oricum, se arătase îngrijorat: „Tomas ştie mai bine 
ce se află în corpul unui om decât în motorul unui camion”, a 


spus el râzând. După care i-a mărturisit că făcuse mai multe 
demersuri pe lângă organele administrative spre a i se permite 
lui Tomas să-şi exercite profesia de medic în perimetrul 
raionului. A aflat însă că poliţia nu va fi niciodată de acord săi 
se dea această autorizaţie. 

Se ascunse în spatele unui trunchi de copac ca să nu fie 
văzută de bărbaţii din preajma camionului, fără însă să-l scape 
din ochi pe Tomas. Simţea cum i se înfioară inima din pricina 
remuşcărilor: pentru ea a părăsit Zurich-ul şi s-a întors la Praga. 
Pentru ea a părăsit Praga. Şi nici aici n-a încetat să-l hărţuiască, 
chinuindu-l chiar şi în faţa muribundului Karenin cu suspiciunile 
ei nemărturisite. 

Întotdeauna i-a reproşat, în forul ei lăuntric, că n-o iubeşte 
îndeajuns, socotind că dragostea ei era în afara oricărui reproş, 
în timp ce dragostea lui era un simplu act de îngăduinţă. 

Acum îşi dădea seama cât de nedreaptă a fost: dacă l-ar fi 
iubit, într-adevăr, pe Tomas, cu o dragoste nemărginită, ar fi 
rămas cu el în străinătate! Acolo Tomas era fericit, acolo se 
deschidea în faţa lui o viaţă nouă! Şi ea a plecat, l-a părăsit! Ce-i 
drept, se convinsese de una singură că făcea acest lucru din 
generozitate, ca să nu fie pentru el o povară! Se pune însă 
întrebarea: era oare această generozitate altceva decât un 
simplu subterfugiu? În realitate, ştia că el se va întoarce, că va 
reveni la ea! Ea îl rechemase, ea îl trăsese din ce în ce mai jos, 
aşa cum îi ademenesc ielele pe săteni în mocirle, ca să-i lase 
acolo să se scufunde, să se înece. A profitat de o clipă când era 
chinuit de nişte crampe stomacale, ca să stoarcă de la el 
promisiunea de a se muta la ţară! Cât de vicleană a ştiut să fie! 
L-a chemat la ea, vrând parcă să-l încerce, încă o dată şi încă o 
dată, dacă o iubeşte, şi l-a tot chemat până l-a adus aici în halul 
ăsta: cărunt şi obosit, cu nişte mâini pe jumătate înţepenite, 
care nu vor mai putea să ţină niciodată bisturiul de chirurg! 

Au ajuns acolo de unde nu se mai poate pleca în altă parte. 
Încotro ar mai putea s-o ia? În străinătate nu vor mai fi lăsaţi să 
plece niciodată. Nici la Fraga n-ar mai putea să se întoarcă 
vreodată, nimeni nu le-ar mai da acolo de lucru. Să se ducă în 
alt sat? La ce bun?! 

Doamne, Dumnezeule! A fost, într-adevăr, nevoie să vină 
până aici ca să se încredinţeze că o iubeşte?! 

Reuşi, în sfârşit, să monteze la loc roata camionului. Flăcăii se 


săltară sub coviltir, Tomas se urcă la volan şi în clipa următoare 
se auzi duduitul motorului. 

Tereza se duse acasă şi îşi umplu cada cu apă. Zăcea în apa 
fierbinte, spunându-şi în sinea ei că toată viaţa a abuzat de 
propria-i slăbiciune, împotriva lui Tomas. Toţi avem tendinţa de 
a vedea în putere vinovatul şi în slăbiciune victima inocentă. 
Acum însă, Tereza îşi dă seama: în cazul lor s-a petrecut tocmai 
contrariul: până şi visele ei, cunoscând, parcă, unica slăbiciune 
a acestui bărbat puternic, îi ofereau lui Tomas spectacolul 
suferințelor ei, spre a-l determina să bată în retragere! 
Slăbiciunea Terezei era o slăbiciune agresivă, care-l forţa de 
fiecare dată să capituleze, până în momentul când Tomas a 
încetat să mai fie puternic, transformându-se într-un iepuraş 
cuibărit în braţele ei. Se gândea fără încetare la acest vis. 

leşi din cadă, se şterse şi se duse să-şi aleagă o rochie. Voia 
s-o aleagă pe cea mai frumoasă, ca s-o placă şi să-i facă o 
bucurie. 

Dar n-apucă să-şi încheie bine ultimul nasture, când Tomas 
dădu buzna în casă ca o vijelie, însoţit de preşedintele 
cooperativei şi de un tânăr ţăran cu faţa albă ca varul. 

— Repede! strigă Tomas, un rachiu tare! 

Tereza dădu fuga să caute o sticlă de şliboviţă. 

Umplu repede un pahar şi tânărul îl goli ci într-o înghiţitură. 

Între timp află ce se întâmplase: tânărul îşi scrântise umărul 
pe când lucra, şi urla de durere. Nimeni nu ştia ce să-i facă, şi, 
neavând încotro, l-au chemat pe Tomas, care, cu o singură 
mişcare, i-a repus braţul în articulaţia sa. 

Tânărul mai trase pe gât un alt pahar, şi-i spuse lui Tomas: 

— Soţia ta e azi al dracului de frumoasă! 

— Prostule, îi replică preşedintele cooperativei, doamna 
Tereza e întotdeauna frumoasă. 

— Eu ştiu că doamna e întotdeauna frumoasă, reluă tânărul, 
dar azi s-a şi îmbrăcat frumos. Niciodată n-aţi fost văzută cu 
această rochie! Vă pregătiţi să mergeţi undeva? 

— Nu mă pregătesc să merg nicăieri, răspunse Tereza. M-am 
îmbrăcat aşa pentru Tomas. 

— Ce  baftă pe tine, doctore, interveni preşedintele. 
Chiaburoaica mea nu s-ar îmbrăca niciodată aşa frumos pentru 
mine. 

— Păi, tocmai de aia ieşi la plimbare cu porcul şi nu cu 


nevasta, spuse tânărul, şi râse îndelung şi zgomotos. 

— Ce mai face Mefisto? întrebă Tomas, nu l-am mai văzut 
de... (părea că se gândeşte) de cel puţin o oră! 

— Se plictiseşte, spuse preşedintele. 

— Când vă văd cu rochia asta inimoasă, îmi vine să dansez cu 
dumneavoastră, intră din nou în vorbă tânărul. Spune-mi, 
doctore, i-ai da voie să danseze cu mine? 

— Să mergem cu toţii să dansăm, propuse Tereza. 

— Vii şi tu? i se adresă tânărul lui Tomas. 

— Dar unde? întrebă Tomas. 

Tânărul pomeni numele unui orăşel din împrejurimi, unde se 
afla un hotel cu bar de noapte şi cu parchet de dans. 

— Vii şi tu cu noi, îi spuse tânărul preşedintelui cooperativei, 
pe un ton fără drept la replică; şi, cum era la al treilea pahar de 
şliboviţă, adăugă: dacă Mefisto se plictiseşte, îl luăm cu noi! In 
felul ăsta o să avem cu noi nu unul, ci doi porci! Toate muierile o 
să cadă în fund când o să vadă doi grohăitori! şi izbucni într-un 
nou hohot de râs prelung. 

— Dacă Mefisto nu vă deranjează şi nu vă e ruşine cu el, merg 
şi eu cu voi, încuviinţă preşedintele, şi se urcară toţi în camionul 
lui Tomas. 

Tomas se instală la volan, Tereza se aşeză lângă el, iar cei doi 
bărbaţi luară loc în spate cu sticla de şliboviţă pe jumătate 
golită. leşiseră din sat, când, deodată, preşedintele îşi aduse 
aminte că-l uitaseră pe Mefisto acasă. li strigă lui Tomas să 
întoarcă. 

— N-are niciun rost, interveni tânărul, un porc ne ajunge; şi 
preşedintele se linişti. 

Se lăsa înserarea. Drumul urca în serpentine. 

Sosiră în oraş şi se opriră în faţa hotelului. Tereza şi Tomas nu 
fuseseră aici niciodată. Coborâră la subsol, unde se afla barul 
hotelului cu parchet de dans şi câteva mese. Un bărbat de vreo 
şaizeci de ani cânta la un pian fără coadă şi o doamnă, de 
aceeaşi vârstă, la vioară. Cântau nişte melodii de acum 
patruzeci de ani. Patru sau tind perechi dansau pe parchet. 

Tânărul îşi roti privirea prin sală. 

— Niciuna nu-i pentru mine! spuse el, şi, fără să mai 
zăbovească, o invită pe Tereza la dans. 

Preşedintele se aşeză cu Tomas la o masă liberă şi comandă o 
sticlă de vin. 


— Eu nu pot să beau, se împotrivi Tomas. Eu conduc! 

— Ei şi? spuse preşedintele. Rămânem peste noapte aici. 
Rezerv două camere şi cu asta basta... 

Când Tereza reveni cu tânărul de pe parchet, preşedintele o 
invită şi el la dans; abia după aceea reuşi, în sfârşit, să danseze 
cu Tomas. 

In timp ce dansau îi spuse: 

— Eu simt cauza tuturor necazurilor vieţii tale, dragă Tomas. 
Din cauza mea ai ajuns până aici! Eu te-am făcut să cobori atât 
de jos, încât mai jos nici nu se poate. 

— Nu te prosti, Tereza! Ce tot vorbeşti?! Ce vrea să însemne 
acest atât de jos?! 

— Dacă am fi rămas la Zurich, ai fi continuat să-ţi operezi 
bolnavii. 

— lar tu ai fi făcut fotografii... 

— Ce comparaţie naivă! îl întrerupse Tereza. Pentru tine, 
munca ta a fost totul pe această lume, pe când eu pot face 
orice, şi puţin îmi pasă ce fac. Eu n-am pierdut nimic, în schimb 
tu ai pierdut totul. 

— Ascultă, Tereza, tu n-ai observat că eu mă simt fericit aici? 
îi replică Tomas. 

— Misiunea ta era să operezi! insistă ea. 

— Misiunea e o prostie, scumpă Tereza. Eu n-am nicio 
misiune. Misiune nu are nimeni! Nici nu ştii ce enormă uşurare e 
să constaţi că eşti liber, neavând nici o misiune. 

Era cu neputinţă să nu dea crezare sincerităţii glasului său. ŞI 
din nou îi veni în minte scena din după-amiaza aceea: Tomas 
reparând roata camionului, şi ea descoperindu-i îmbătrânirea. In 
ceea ce o privea, ajunsese acolo unde a vrut să ajungă: îşi 
dorise întotdeauna ca el să îmbătrânească. Se mai gândi încă o 
dată la iepuraşul pe care-l strângea lipit de obrajii săi, în camera 
ei de copil. _ 

Ce înseamnă să te preschimbi în iepure? inseamnă să nu mai 
ştii de puterea ta. Inseamnă că, de acum încolo, nici imul nu mai 
are putere asupra celuilalt. 

Inaintau şi se învârteau pe parchet, executând figuri de dans 
în sunetele armonioase ale pianului şi ale viorii; Tereza îşi 
odihnea capul pe umărul lui Tomas, la fel ca în avionul care-i 
transporta pe amândoi, plutind prin ceața norilor. Resimţea şi 
acum aceeaşi ciudată fericire, aceeaşi ciudată tristeţe ca atunci. 


Această tristețe însemna: am ajuns la ultima stație. Această 
fericire însemna: suntem împreună. Tristeţea era forma, iar 
fericirea conţinutul. Fericirea umplea spațiul tristeții. 

Se întoarseră la masa lor. Tereza mai dansă de două ori cu 
preşedintele şi odată cu tânărul, care între timp se îmbătase în 
asemenea hal încât căzu cu ea pe parchet. 

Pe urmă se ridicară şi se retraseră toţi patru în camerele lor. 

Tomas răsuci cheia în broască şi aprinse lampa de plafon. 
Tereza văzu două paturi lipite unul de altul şi, în dreptul unui 
pat, o măsuţă cu o lămpiţă de căpătâi, de sub abajurul căreia, 
speriat de lumină, ţâşni un fluture mare de noapte, care începu 
să se rotească de zor prin toată încăperea. De jos, răzbea până 
la ei ecoul slab al sunetelor de pian şi de vioară. 


Cuprins 


PARI EAIN Azi mă ii a etc E Eta ai 6 
Usuratatea:şi greutatea... ss nenea aaa cata tata aia da ai d bă 6 
PARTEA A: DOUA, miei eat aaa aia aaa o ae aaa tale e util d 40 
Trupul ei [Azi je | EEE SEES SE ee ete eee aie et ae OCE EI ec RAt ep SES ESI 40 
PARTEA A TREIA ses seccuaa siana apa atacă ua alla aa 78 
Ciihte:neintelese:; sami ea aaa ca eE po pila aa allee 78 
PARTEA A PATRA ca caca ala a ei E a ada cuie 129 
IRI LIDOL SI. 00) OEI e cioplite li elita 033 a GE 129 
PARTEA A:CINCEA: cea aice aa aaa a a îi a adu 171 
Uşurătatea şi greutatea... eee ee neon e eee 171 
PARTEA:A:SASEA iocoaacu audit oaa5t ad eteeai tace tu ideia 00 a 244 
Marele Mals ss oo tacita ala ae a ăia dt olt te a i aia 244 
PARTEA A SAPTEA. 3 ina ee eta bee atace aie air lat o ta 280 


Sürâsul lúi Rare LI iscate acetic ata Du o a dt ei 280 


Redactor 
VLAD RUSSO 
Tehnoredactor 
MANUELA MAXINEANU 
Corector 
GEORGIANA BECHERU 


Apărut 2006