Emile Zola — Therese Raquin

EMILE ZOLA 


EMILE ZOLA 


IHERESE RAQUIN 


Prefaţă la cea de-a doua ediţie. 

Am crezut cu naivitate că acest roman s-ar fi putut lipsi de 
prefaţă. Având obiceiul de a spune pe faţă ce gândesc, de a 
insista chiar asupra celor mai mici detalii din ceea ce scriu, 
speram să fiu înţeles şi judecat fără explicaţie prealabilă. Se 
pare că m-am înşelat. 

Critica a primit această carte cu glas brutal şi indignat. 
Anumiți oameni virtuoşi, în nişte ziare nu mai puţin 
virtuoase, au făcut o strâmbătură de scârbă, apucând-o cu 
cleştele ca s-o vâre pe foc. Până şi micile foi literare, acele 
foi mici care în fiecare seară dau jurnalul alcovurilor şi 
cabinetelor particulare, şi-au astupat nasul vorbind de 
murdărie şi duhoare. Nu mă plâng deloc de această 
primire, dimpotrivă, sunt încântat să constat că ai mei 
confraţi au nervi sensibili de domnişoară. Este prea evident 
că opera mea aparţine judecătorilor mei şi ca ei o pot găsi 
greţoasă fără să am dreptul de a mă plânge. Mă plâng doar 
că niciunul dintre ziariştii pudici care au roţit citind Therese 
Raquin nu mi se pare să fi înţeles acest roman. Dacă l-ar fi 
înţeles, poate ar fi roşit încă şi mai mult, dar cel puţin aş fi 
gustat acum satisfacția lăuntrică de a-i vedea îngreţoşaţi pe 
bună dreptate. Nu e nimic mai iritant decât să-i auzi pe unii 
scriitori oneşti ridicându-şi glasul împotriva depravării, 
când eşti adânc încredinţat că strigă fără să ştie de ce 
strigă. 

Deci, trebuie să-mi prezint singur opera, judecătorilor mei. 
O voi face în câteva rânduri, numai pentru a evita pe viitor 
orice neînțelegere. 


În Therese Raquin am vrut să studiez temperamente, şi nu 
caractere. Aici se află cheia întregii cărţi. Am ales personaje 
cu desăvârşire dominate de nervii şi sângele lor, lipsite de 
liber arbitru, antrenate în fiecare act al vieţii lor de 
fatalităţile cărnii. Therese ţi Laurent nu sunt nimic mai mult 
decât niţte brute umane. Am încercat să urmăresc pas cu 
pas cum aceste brute sunt măcinate pe nesimţite de patimi, 
cum sunt împinse de instinct, cum apar tulburările 
cerebrale ca urmare a unei crize nervoase. Dragostea celor 
doi eroi ai mei înseamnă satisfacerea unei nevoi; omorul pe 
care îl săvârşesc este o consecinţă a adulterului, consecinţă 
pe care ei o acceptă, aşa cum lupii acceptă uciderea oilor; 
în sfârşit, ceea ce am fost obligat să numesc remuşcările lor 
constă într-o simplă dereglare organică, într-o rebeliune a 
sistemului nervos încordat, gata să se rupă. Sufletul este 
total absent, sunt cu totul de acord, pentru că aşa am vrut 
să fie. 

Sper că oamenii vor începe să înţeleagă că scopul meu a 
fost înainte de toate un scop ştiinţific. Când cele două 
personaje ale mele, Therese ţi Laurent, au fost create, mi-a 
plăcut să-mi pun şi să rezolv anumite probleme: astfel, am 
încercat să explic uniunea stranie care se poate întemeia 
între două temperamente deosebite, am arătat tulburările 
profunde ale unei firi sanguine în contact cu o fire 
nervoasă. Dacă romanul va fi citit cu grijă, se va vedea că 
fiecare capitol este studiul unui caz curios de psihologie. 
Într-un cuvânt, n-am avut decât o singură dorinţă: dat fiind 
un bărbat vânjos şi o femeie nepotolită, a se căuta în ei 
bestia, a nu se vedea decât bestia, a-i azvârli într-o dramă 
violentă, şi a nota scrupulos senzațiile şi actele acestor 
fiinţe. Pur şi simplu am făcut pe două trupuri vii munca 
analitică pe care chirurgii o fac pe cadavre. 

Recunoaşteţi că, după ce termini o astfel de munca, când 
încă eşti cuprins pe de-a întregul de gravele plăceri ale 
cercetării adevărului, îţi vine greu să-i auzi pe oameni 
acuzându-te că ai fi avut drept unic scop zugrăvirea unor 


tablouri obscene. M-am aflat în cazul acelor pictori care 
copiază goliciuni, fără să fie atinşi de nici o urmă de dorinţă, 
şi care rămân profund surprinşi când critica se declară 
scandalizată de cărnurile vii din opera lor. Cât timp am scris 
Thercse Raquin am uitat de lume, m-am pierdut în copierea 
exactă şi minuțioasă a vieţii, dăruindu-mă cu totul analizei 
mecanismului omenesc, şi vă asigur că dragostea crudă 
dintre Therese ţi Laurent nu avea pentru mine nimic imoral, 
nimic care să poată împinge spre pasiuni vătămătoare. 
Omenescul modelelor dispare, cum dispare în ochii 
artistului care are o femeie goală culcată dinaintea lui şi 
care nu se gândeşte decât să aştearnă această femeie pe 
pânză în adevărul formelor şi culorilor sale. Aşa că mare mi- 
a fost uimirea când am auzit că opera mea este tratată 
drept mocirlă de noroi şi de sânge, cloacă, necurăţenie, mai 
ştiu eu ce? Cunosc frumosul joc al criticii şi l-am jucat fi eu 
însumi; dar mărturisesc că atacul în totalitatea lui m-a cam 
buimăcit. Cum! dintre confrații mei nu s-a găsit măcar unul 
singur ca să-mi explice cartea, dacă nu s-o apere! Din 
concertul vocilor care strigau: „Autorul romanului Therese 
Raquin este un isteric prăpădit căruia îi place să-şi etaleze 
pornografiile”, am aşteptat zadarnic un glas care să 
răspundă: „Ba nu, scriitorul acesta este un simplu analist, 
care poate a uitat de sine în mijlocul putregaiului omenesc, 
dar care a făcut-o aşa cum un medic uită de sine într-un 
amfiteatru.” 

Remarcaţi că nu cer deloc simpatia presei faţă de o operă 
care îi repugnă, cum spune ea, simţurilor sale delicate. Nu 
sunt atât de ambițios. Mă mir doar că unii confraţi au făcut 
din mine un soi de curăţător de haznale literar, tocmai ei ai 
căror ochi exersaţi ar fi trebuit sa recunoască în zece pagini 
intenţiile unui romancier, şi mă mulţumesc să-i implor 
smerit să binevoiască a mă vedea pe viitor aşa cum sunt şi 
să mă discute pentru ceea ce sunt. 

Totuşi ar fi fost uşor pentru ei să înţeleagă Therese 
Raquin, să se aşeze pe terenul observaţiei şi al analizei, să- 


mi arate adevăratele mele greşeli, şi nu să ia un pumn de 
noroi şi să mi-l arunce în obraz în numele moralei. Acest 
lucru cerea doar puţină inteligenţă şi câteva idei de 
ansamblu de critică adevărată. În materie de ştiinţă a face 
reproşuri de imoralitate nu dovedeşte absolut nimic. Nu 
ştiu dacă romanul meu este imoral, mărturisesc că nu m-am 
străduit niciodată să-l fac mai mult sau mai puţin cast. Ceea 
ce ştiu este că nu mi-a trecut niciodată prin gând sa 
introduc în el murdăriile pe care le descoperă oamenii 
morali, ceea ce ştiu este că am scris fiecare scenă, chiar şi 
cele mai înfrigurate, mânat doar de curiozitatea savantului; 
îi desfid pe judecătorii mei să găsească o pagină cu 
adevărat licenţioasă, făcută pentru cititorii acelor cărţulii 
roz, acelor indiscreţii de budoar şi de culise, care se 
tipăresc în zece mii de exemplare şi pe care le recomandă 
cu căldură ziarele cărora adevărurile din Therese Raquin 
le-au făcut greață. 

Câteva injurii, multe nerozii, iată deci tot ceea ce am citit 
până azi despre opera mea. O spun aici în linişte, cum i-aş 
spune-o unui prieten care m-ar întreba între patru ochi 
ceea ce gândesc despre atitudinea criticii în privinţa mea. 
Un scriitor de mare talent, căruia mă plângeam de puţina 
simpatie cu care sunt întâmpinat, mi-a răspuns cu aceste 
cuvinte adânci: „Aveţi un mare cusur care vă va închide 
toate uşile: nu puteţi discuta două minute cu un imbecil fără 
să-l faceţi să înţeleagă că este un imbecil.” Aşa trebuie să 
fie; ştiu câtă vină port în faţa criticii acuzând-o de lipsă de 
inteligenţă şi totuşi nu mă pot împiedica să arăt pe faţă 
disprețul pe care îl am faţă de orizontul ei limitat şi faţă de 
judecăţile pe care le dă orbeşte, fără nici un spirit de 
metodă. Bineînţeles, vorbesc de critica obişnuită, de aceea 
care judecă cu toate prejudecățile literare ale proştilor, 
neputând să se aşeze în punctul de vedere larg uman pe 
care îl cere o operă umană pentru a fi înţeleasă. N-am văzut 
niciodată o asemenea stângăcie. Cei câţiva pumni pe care 
critica măruntă mi i-a dat în legătură cu Therese Ragquin s- 


au pierdut, ca totdeauna, în gol. Ea loveţte cu precădere 
alături, aplaudând nişte entrechats ai unei actriţe 
sulemenite şi apoi ţipând că-i imoral un studiu psihologic, 
neînţelegând nimic, nevoind să înţeleagă nimic, şi izbind 
mereu dinainte-i, dacă prostia ei cuprinsă de panică îi 
spune să izbească. Te poate scoate din sărite să fii bătut 
pentru o greşeală de care nu eşti deloc vinovat. Uneori 
regret că n-am scris nişte obscenităţi; mi se pare că aş fi 
fost fericit să primesc o bătaie meritată, în mijlocul acestei 
ploi de lovituri care cad prosteşte peste capul meu, ca 
olanele, fără să ştiu de ce. 

În epoca noastră nu există decât doi sau trei oameni care 
pot citi, înţelege şi judeca o carte. Din partea acestora 
consimt să primesc lecţii, fiind încredinţat că mi vor vorbi 
fără să fi pătruns intenţiile mele şi fără să fi apreciat 
rezultatele strădaniilor mele. Ei s-ar feri să rostească vorbe 
mari şi goale ca moralitate şi pudoare literară; mi-ar 
recunoaşte dreptul, în aceste vremuri de libertate în artă, 
de a-mi alege subiectele de oriunde îmi place, necerându- 
mi decât opere conştiincioase, ştiind că numai prostia 
dăunează demnităţii literelor. Cu siguranţă, analiza 
ştiinţifică pe care am încercat să o aplic în Thercse Ragquin 
nu i-ar uimi; vor afla aici metoda modernă, unealta de 
anchetă universală de care secolul nostru se slujeşte cu 
atâta mândrie pentru a străpunge viitorul. Oricare ar fi 
concluziile lor, vor admite punctul meu de pornire, studiul 
temperamentului şi al modificărilor profunde ale 
organismului sub presiunea mediului şi împrejurărilor. M-aş 
afla în faţa unor adevăraţi judecători, a unor oameni 
căutând cu bună-credinţă adevărul, fără puerilitate, nici 
falsă ruşine, necrezându-se obligaţi să se arate îngreţoşaţi 
de aspectul unor piese de anatomie nude şi vii. Studiul 
sincer purifică totul, ca focul. Desigur, în faţa tribunalului la 
care îmi place să visez în clipa aceasta, opera mea ar fi 
foarte umilă; aş cere să fie judecată cu toată severitatea 
unor critici, aş vrea să iasă din mâinile lor neagră de 


sublinieri. Dar cel puţin aş avea marea bucurie de a mă 
vedea criticat pentru ceea ce am încercat să fac, şi nu 
pentru ceea ce nu am făcut. 

Am impresia că aud, încă de pe acum, sentinţa marii 
critici, a criticii metodice şi naturaliste care a reînnoit 
ştiinţele, istoria şi literatura: „Therese Raquin este studiul 
unui caz prea excepţional; drama vieţii moderne este mai 
suplă, mai puţin întemniţată de grozăvii şi nebunie. 
Asemenea cazuri trec în al doilea plan al unei opere. 
Dorinţa de a nu pierde nimic din observaţiile sale l-a împins 
pe autor să aşeze în faţă fiecare detaliu, ceea ce a dat 
întregului o şi mai mare tensiune şi asprime. Pe de altă 
parte, stilul nu are simplitatea pe care o cere un roman de 
analiză. În concluzie, pentru ca scriitorul să facă acum un 
roman bun, ar trebui să vadă societatea cu un ochi mai larg 
deschis, să o zugrăvească sub aspectele sale numeroase şi 
variate şi, mai ales, să folosească o limbă limpede şi 
firească.” 

Am vrut să răspund în douăzeci de rânduri unor atacuri 
iritante prin naiva lor reacredinţă şi abia acum îmi dau 
seama că am început să vorbesc cu mine însumi, cum mi se 
întâmplă totdeauna când ţin mai multă vreme o pană în 
mină. Mă opresc, ştiind că cititorilor nu le place acest lucru. 
Dacă aş fi avut voinţa şi răgazul de a scrie un manifest, 
poate aş fi încercat să apăr ceea ce, vorbind despre Therese 
Raquin, un ziarist a numit „literatura putregaiului.” De 
altfel, la ce bun? Grupul de scriitori naturalişti, căruia am 
cinstea să-i aparţin, are destul curaj şi putere de muncă 
pentru a produce opere viguroase, purtând în ele însele 
apărarea lor. Este nevoie de părtinirea oarbă a unei 
anumite critici pentru a forţa un romancier să facă o 
prefaţă. Pentru că, din dragoste faţa de claritate, am comis 
greşeala de a scrie una, cer iertare oamenilor dotați cu 
inteligenţă, care, spre a vedea limpede, nu au nevoie să li se 
aprindă un felinar în plină zi. 

EMILE ZOLA. 


[. 

La capătul străzii Guenegaud, când vii dinspre cheiuri, se 
află pasajul Pont-Neuf, un fel de coridor îngust şi întunecat 
care leagă strada Mazarine de strada Seine. Pasajul are 
treizeci de paşi lungime şi cel mult doi lăţime; este pavat cu 
lespezi îngălbenite, tocite, din care se ridică mereu o 
umezeala acră; geamlăcul care îl acoperă, tăiat în unghi 
drept, este negru de murdărie. 

În zilele frumoase de vară, când soarele arzător încinge 
străzile, o lumină spălăcită şi sărăcăcioasă pătrunde prin 
geamurile murdare şi se strecoară în pasaj. În zilele urâte 
de iarnă, în dimineţile ceţoase, geamurile aruncă pe lespezi 
doar întunecime de noapte, o noapte întinată şi mârşavă. 

La stânga se înşiruie, ca nişte scorburi, câteva dughene 
ponosite, scunde, strivite, din care ies miasme reci de 
criptă. Aici stau anticari, negustori de jucării, legători de 
cărţi, ale căror galantare cenuşii de praf dorm nedesluşit în 
umbră. Vitrinele, făcute din ochiuri mici de geam, aruncă 
peste mărfuri stranii reflexe verzulii. Mai încolo, în spatele 
tarabelor, prăvăliile înţesate de întuneric sunt tot atâtea 
hrube înlăuntrul cărora se mişcă nişte forme bizare. 

La dreapta, pe toată lungimea pasajului, se întinde un zid 
pe care anticarii din faţă l-au căptuşit cu nişte dulapuri 
înguste; obiecte fără nume, mărfuri uitate acolo de 
douăzeci de ani stau rânduite de-a lungul scândurilor 
subţiri vopsite cu o îngrozitoare culoare maronie. O 
vânzătoare de bijuterii false şi-a deschis prăvălie într-unul 
dintre dulapuri; acolo vinde inele de cincisprezece bani, 
delicat aşezate pe un pat de catifea albastră, pe fundul unei 
cutii de acaju. 

Deasupra geamlăcului, zidul se urcă, negru, tencuit 
grosolan, acoperit parcă de lepră şi burduşit de cicatrice. 

Pasajul Pont-Neuf nu este un loc de plimbare. Pe aici se 
trece ca să se evite un înconjur, ca să se câştige câteva 
minute. Este străbătut de un public format din oameni 
grăbiţi, având unica grijă de a merge repede şi drept 


înainte. Poţi vedea ucenici în şorţuri, meşteri ducându-şi 
lucrul terminat, bărbaţi şi femei ţinând pachete subraţ; mai 
pot fi văzuţi bătrâni târându-se în apusul posac ce cade din 
geamuri, şi cârduri de copilaşi care vin aici, după ce ies de 
la şcoală, să facă gălăgie alergând, lovind lespezile cu 
saboţii. Cât e ziua de mare se aude un zgomot sec şi grăbit 
de paşi răsunând pe pietre cu o iregularitate iritantă; 
nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu stă pe loc; fiecare 
aleargă la treburile sale, cu capul plecat, mergând repede, 
fără să arunce măcar o privire spre prăvălii. Negustorii se 
uită cu un aer plin de nelinişte la trecătorii care, ca prin 
minune, se opresc dinaintea tarabelor. 

Seara, pasajul este luminat de trei lămpi cu gaz, închise în 
felinare greoaie şi pătrate. Aceste lămpi cu gaz, atârnate de 
geamlâcul peste care aruncă pete de lumină crudă, 
răspândesc în jurul lor nişte cercuri de lumină palidă care 
tremură şi uneori parcă dispar. Pasajul capătă într-adevăr 
aspectul sinistru de loc unde îţi poţi frânge gâtul: umbre 
mari se alungesc pe lespezi, valuri de umezeala vin dinspre 
stradă; ai zice că-i o galerie subterană vag luminată de trei 
opaițe funerare. Negustorii se mulţumesc să-şi lumineze 
vitrinele cu firavele raze pe care le aruncă în ele lămpile cu 
gaz; în dugheană aprind numai câte o lampă cu abajur, pe 
care o aşază pe un colţ al tejghelei, şi trecătorii pot desluşi 
atunci ceea ce se află în fundul acestor hrube unde 
sălăşluieşte noaptea în timpul zilei. În şirul cernit al 
vitrinelor strălucesc geamurile unui legător de cărţi: două 
lămpi de şist străpung umbrele cu două flăcări galbene. Şi, 
de cealaltă parte, o lumânare, înfiptă în mijlocul unei sticle 
de lampă, aruncă steluțe de lumină în şandramaua cu 
bijuterii false. Negustoreasa moţăie, în fundul dulapului, cu 
mâinile ascunse sub şal. 

Cu câţiva ani în urmă, în faţa acestei negustorese se afla o 
prăvălie din a cărei lemnărie, de un verde-închis, umezeala 
picura prin toate crăpăturile. Pe firma făcută dintr-o 
scândură îngustă şi lungă era scris, cu litere negre, 


cuvântul Mercerie, şi pe unul dintre geamurile uşii, un 
nume de femeie: Thercse Raquin, cu litere roții. La dreapta 
şi la stânga se afundau nişte vitrine adânci, tapetate cu 
hârtie albastră. 

În timpul zilei privirea nu putea desluşi decât galantarul, 
învăluit într-o umbră molatecă. 

Pe o parte era ceva lenjerie: bonete de tul încreţit de doi 
sau trei franci bucata, manşete şi gulere de muselină; apoi 
tricouri, ciorapi, şosete, bretele. Fiecare obiect, îngălbenit 
şi ponosit, era jalnic agăţat de un cârlig de sârmă. De sus 
până jos, vitrina era astfel plină de zdrenţe spălăcite, care 
căpătau un aspect lugubru în întunecimea transparentă. 
Bonetele noi, de un alb mai strălucitor, păreau nişte pete 
violente pe hârtia albastră cu care erau învelite rafturile. Şi, 
agăţate de-a lungul unei stinghii, şosetele colorate aduceau 
note sumbre în estomparea palidă şi vagă a muselinei. 

De cealaltă pane, într-o vitrină mai îngustă, erau aşezate 
unele peste altele sculuri groase de lână, nasturi negri 
cusuţi pe cartonaşe albe; cutii de toate culorile şi 
dimensiunile, reţele de mărgele de oţel întinse pe rotocoale 
tăiate din hârtie albăstrie, mănunchiuri de igliţe pentru 
împletit, modele de tapiserie, bobine de panglică, o 
îngrămădire de obiecte şterse şi ofilite care fără îndoială 
dormeau acolo de cinci sau şase ani. În acest dulap ce 
putrezea de praf şi umezeală toate nuanțele se 
decoloraseră devenind cenuşii. 

Spre prânz, în timpul verii, când soarele pârjolea pieţele şi 
străzile cu razele lui sălbatice, în spatele bonetelor din 
cealaltă vitrină se desluşea un profil palid şi grav de femeie 
tânără. Acest profil abia se desprindea din întunecimea 
care domnea în prăvălie. De fruntea joasă şi uscăţivă atârna 
un nas lung, subţire; buzele erau ca două linii firave de un 
roz-pal, şi bărbia, scurtă şi nervoasă, se ţinea de gât printr- 
o linie suplă şi plină. Nu se vedea trupul care se pierdea în 
umbră; nu apărea decât profilul, de o albeaţă mată, în care 
era scobit un ochi negru, larg deschis, şi parcă strivit sub 


un păr des şi întunecat. Şedea acolo, ceasuri întregi, 
nemişcat şi liniştit, între două bonete pe care stinghiile 
jilave lăsaseră dungi de rugină. 

Scara, când lampa era aprinsă, se vedea interiorul 
prăvăliei. Era mai mult lungă decât adâncă; la unul dintre 
capete se afla o tejghea mică; la celălalt, o scară în formă de 
spirală ducea spre odăile de la primul etaj. La perete erau 
aşezate vitrine, dulapuri, maldăre de cutii de carton verde; 
patru scaune şi o masă completau mobilierul. Încăperea 
părea goală, glacială; mărfurile, împachetate, îngrămădite 
prin colţuri, nu se târau ici şi colo cu vesela lor gălăgie de 
culori. 

De obicei în spatele tejghelei şedeau două femei, cea 
tânără cu profil grav şi o bătrână care zâmbea picotind. 
Aceasta din urmă avea aproape şaizeci de ani; lumina 
lămpii îi albea obrazul gras şi placid. Un motan mare şi 
vărgat, încolăcit pe un colţ al tejghelei, o privea cum 
doarme. 

Mai jos, aşezat pe un scaun, un bărbat de vreo treizeci de 
ani citea sau vorbea încet cu femeia tânără. Era mărunt, 
plăpând, cu o înfăţişare de om care se topeşte pe picioare. 
Avea părul de un blond spălăcit, barba rară, obrajii 
acoperiţi de pistrui. Semăna cu un copil bolnav şi răsfăţat. 

Cu puţin înainte de ora zece, bătrâna se trezea. Închideau 
prăvălia şi toată familia urca să se culce. Motanul vărgat îşi 
urma stăpânii torcând, frecându-şi capul de fiecare bară a 
scării. 

Sus, locuinţa se compunea din trei odăi. Scara dădea într- 
o sufragerie care era în acelaşi timp folosită şi ca salon. La 
stânga, într-o firidă, era o sobă de faianţă; în faţă se înălța 
un bufet; apoi nişte scaune se înşiruiau de-a lungul 
pereţilor, o masă rotundă, desfăcută, ocupa mijlocul 
încăperii. În fund, în spatele unui geamlâc, se afla o 
bucătărie întunecată. De o parte şi de alta a sufrageriei era 
câte un dormitor. 


Bătrâna, după ce îşi îmbrăţişa fiul şi nora, se retrăgea la 
ea în odaie. Motanul adormea pe un scaun din bucătărie. 
Soții intrau în camera lor. Această cameră avea o a doua 
uşă ce dădea pe o scară prin care se ieşea în pasaj trecând 
printr-un gang întunecos şi îngust. 

Soţul, scuturat veşnic de friguri, se aşeza în pat. În timpul 
acesta tânăra femeie deschidea fereastra ca să închidă 
obloanele. Rămânea aşa câteva minute, dinaintea zidului 
înalt, negru, tencuit grosolan, care se urcă şi se întinde 
deasupra galeriei. Privirea ei rătăcea în neştire peste zidul 
acesta şi, fără să scoată o vorbă, venea să se culce la rândul 
ei, într-o indiferenţă plină de dispreţ. 

II. 

Doamna Raquin avusese o prăvălie de mărunţişuri la 
Vernon. Timp de aproape douăzeci şi cinci de ani trăise într- 
o dugheană mică din acest oraş. La câţiva ani după moartea 
soţului ei, o cuprinse oboseala şi îşi vându firma. Adăugând 
economiile la preţul acestei vânzări rămase în mână cu un 
capital de patruzeci de mii de franci, pe care îl plasă şi care 
îi aducea o rentă de două mii de franci. Din această sumă 
putea trăi îndestulat. Ducea o viaţă de călugăriţă, 
necunoscând bucuriile şi grijile sfâşietoare ale acestei lumi. 
Îşi făurise o existenţă de pace şi fericire liniştită. 

Închirie, pentru suma de patru sute de franci, o căsuţă cu 
grădină, care cobora până la malul Senei. Era o locuinţă 
închisă şi discretă; o potecă îngustă ducea spre acest loc 
retras, aşezat în mijlocul unor păşuni întinse. Ferestrele 
casei dădeau spre râu şi spre dealurile golaşe de pe malul 
celălalt. Blânda femeie, care trecuse de cincizeci de ani, se 
închise în fundul acestei singurătăţi, în care gustă bucurii 
senine, înconjurată de fiul său Camille şi de nepoata sa 
Therese. 

Camille avea douăzeci de ani. Mama încă îl mai răsfăţa ca 
pe un băieţel. Îl adora pentru că se luptase şi îl smulsese 
din ghearele morţii în timpul unei lungi tinereţi pline de 
suferinţe. Copilul avusese pe rând tot felul de friguri, toate 


bolile ce se pot închipui. Doamna Raquin susţinu o luptă de 
cincisprezece ani împotriva şirului de boli cumplite care 
veneau una după alta să-i smulgă fiul. Le învinse pe toate 
prin răbdarea, grija şi adoraţia ei. 

Şi după ce crescu mare, Camille, salvat de la moarte, era 
scuturat de frigurile repetate care îi scurmaseră carnea. 
Oprit din creştere, rămăsese mic şi sfrijit. Membrele sale 
firave aveau mişcări lente şi ostenite. Maică-sa îl iubea şi 
mai mult pentru această slăbiciune şi se gândea că îi 
dăruise viaţa de peste zece ori. 

În puţinele clipe de răgaz pe care i le lăsase suferinţa, 
copilul urmase cursurile unei şcoli de comerţ din Vernon. 
Acolo învăţă ortografia şi aritmetica. Ştiinţa lui se limita la 
cele patru reguli şi la o cunoaştere foarte superficială a 
gramaticii. Mai târziu, luă lecţii de scriere şi de 
contabilitate. Doamna Raquin începea să tremure toată 
când cineva o sfătuia să-şi trimită fiul într-un colegiu; ştia 
că, departe de ca, ar fi murit; cărţile îl vor ucide, spunea ea. 
Camille rămase neştiutor şi ignoranţa lui îl împovăra cu o 
nouă slăbiciune. 

La optsprezece ani, neavând ce face, plictisindu-se de 
moarte de mângâierile cu care îl înconjura maică-sa, intră 
conţopist la un negustor de pânzeturi, câştigând şaizeci de 
franci pe lună. Din pricina firii sale agitate nu suferea lipsa 
de ocupaţie. Se simţea mai calm, mai sănătos, în această 
muncă de brută, în această muncă de slujbaş, care îl ţinea 
ziua întreagă aplecat peste şiruri imense de adunări, 
şoptind cu zel fiecare cifră. Seara, frânt, cu capul tehui, 
gusta voluptăţi infinite cuibărit în starea de prosteală care îl 
cuprindea. Fusese nevoit să se certe cu mama sa ca să intre 
la negustorul de pânzeturi. Ar fi vrut să-l păstreze veşnic 
lângă ea, înfăşurat în pături, departe de accidentele vieţii. 
Tânărul îşi ridică glasul ca un stăpân; ceru să i se dea 
dreptul să muncească, cum alţi copii cer să li se dea jucării, 
nu din spirit al datoriei, ci din instinct, dintr-o nevoie a firii. 
Tandreţea, devotamentul mamei îl făcuseră de un egoism 


feroce; credea că-i iubeşte pe cei care îl deplângeau şi care 
îl mângâiau; dar, în realitate, trăia la o parte, în adâncul 
său, şi nu iubea decât buna lui stare, căutând prin toate 
mijloacele posibile să-şi sporească bucuriile. Atunci când 
afecțiunea duioasă a doamnei Raquin îl scârbi, se aruncă cu 
deliciu într-o muncă de vită, care îl scăpa de ceaiuri şi 
leacuri. Apoi, seara, când se întorcea de la birou, alerga la 
malul Senei împreună cu vara lui Therese. 

Therese avea aproape optsprezece ani. Într-o bună zi, cu 
şaisprezece ani în urmă, pe când doamna Raquin mai ţinea 
încă prăvălia, fratele ei, căpitanul Degans, îi pusese în braţe 
un copil. Venea din Algeria. 

— Vezi fetiţa asta? Să ştii că eşti mătuşa ei, îi spuse el 
zâmbind. Maică-sa a murit... Eu nu mă pricep ce să fac cu 
ea. Ţi-o dau ţie. 

Negustoreasa luă copilul, îi zâmbi, îl sărută pe obrajii 
trandafirii. Degans rămase opt zile la Vernon. Sora lui abia 
avu timp să-i pună câteva întrebări despre fetiţa care i-o 
dăduse. Află vag că micuța se născuse la Oran şi că mama ei 
fusese o femeie din partea locului, de o mare frumuseţe. Cu 
un ceas, înainte de plecare, căpitanul îi încredința un act de 
naştere din care se vedea că Therese, recunoscută de el, îi 
purta numele. Apoi plecă, şi nimeni nu-l mai văzu; câţiva ani 
mai târziu fu ucis în Africa. 

Therese crescu, dormind în acelaţi pat cu Camille, sub 
călduţele mângâieri ale mătuşii. Avea o sănătate de fier, dar 
fu îngrijită ca un copil plăpând, împărțind medicamentele 
pe care le lua vărul ei, ţinută în aerul cald al camerei 
ocupată de micuțul bolnav. Ceasuri întregi şedea dinaintea 
focului, cuprinzându-şi genunchii cu braţele, dusă pe 
gânduri, privând flăcările în faţă, fără să închidă pleoapele. 
Această viaţă forţată de convalescentă o închise în ea însăşi, 
luă obiceiul să vorbească încet, să umble fără să facă 
zgomot, să stea tăcută şi nemişcată pe un scaun, cu ochii 
deschişi şi goliţi de privire. Şi când ridica un braţ, când 
întindea un picior, se simțeau în ea mlădieri feline, muşchi 


scurţi şi puternici, o întreagă energie, o întreagă pasiune 
care dormeau în carnea ei aţipită. Într-o zi vărul ei căzuse, 
prins de ameţeală; ea îl ridicase şi îl purtase, cu un gest 
brusc, şi această desfăşurare de forţă îi acoperi obrajii cu 
mari pete arzătoare. Viaţa retrasă pe care o ducea, regimul 
debilitant la care era supusă nu i-au putut slăbi trupul slab 
şi robust; doar chipul i se gălbeji, şi, tot stând la umbră, 
deveni aproape urâtă. Uneori se ducea la fereastră, 
contempla casele din faţă peste care soarele îşi arunca 
pânzele aurite. 

Când doamna Raquin îşi vânduse prăvălia şi se retrase în 
căsuţa de pe malul râului, Therese avu tainice tresăriri de 
bucurie. Mătuşa îi repetase atât de des: „Nu face zgomot, 
stai liniştită”, încât îşi ţinea ascunse cu grijă în străfundul 
fiinţei toate elanurile firii sale. Avea un deplin sânge rece, o 
linişte aparentă care ascundea impulsuri cumplite. Se 
credea mereu în camera vărului şi, alături de un copil 
muribund; avea mişcări potolite, tăceri, apatii, cuvinte 
gângăvite de femeie bătrână. Când văzu grădina, râul alb, 
întinsele dealuri verzi care se înălţau la orizont, o cuprinse 
o dorinţă sălbatică să alerge şi să ţipe; simţea cum inima i 
se zbătea puternic în piept; dar nici un muşchi de pe 
obrazul său nu se mişcă, şi, când mătuşa o întrebă dacă îi 
plăcea noua locuinţă, se mulţumi să zâmbească. 

Atunci viaţa ei deveni mai bună. Îşi păstră mişcările suple, 
chipul calm şi indiferent, rămase fetiţa crescută în patul 
unui bolnav; dar trăi înăuntrul ei o existenţă arzătoare şi 
avântată. Când şedea singură, în iarbă, la malul apei, se 
culca pe burtă ca un animal, cu ochii negri larg deschişi, cu 
trupul încordat, gata să sară. Şi rămânea aşa ceasuri 
întregi, negândindu-se la nimic, muşcată de soare, fericită 
să-şi înfigă degetele în pământ. Îşi făcea visuri nebune. 
Privea cu semeţie râul care se bulbuca, îşi închipuia că apa 
avea să se năpustească asupra ei şi s-o atace. Atunci se 
încorda, se pregătea de apărare, se întreba mânioasă cum 
va putea învinge valurile. 


Seara, Therese, potolită şi tăcută, cosea alături de mătuşa 
ei. Chipul ei părea că dormitează în lumina care aluneca 
moale din abajurul lămpii. Camille, prăvălit într-un fotoliu, 
se gândea la adunările lui. Doar câte un cuvânt, rostit cu 
glas scăzut, tulbura din când în când pacea acestui cămin 
adormit. 

Doamna Raquin îşi privea copiii cu o blândeţe senină. 
Luase hotărârea să-i căsătorească. Continua să-şi trateze 
fiul ca pe un muribund. Tremura la gândul că va muri într-o 
zi şi că-l va lăsa singur şi suferind. Atunci se bizuia pe 
Therese, îţi spunea că fata va fi un paznic vigilent pe lângă 
Camille. Nepoata, cu aerul ei liniştit, cu devotamentul ei 
mut, îi inspira o încredere neţărmurită. Văzuse ce poate, 
voia să i-o dăruiască fiului său ca înger păzitor. Căsătoria 
era un deznodământ prevăzut, hotărât dinainte. 

Copiii ştiau de multă vreme că într-o bună zi urmau să se 
căsătorească. Crescură cu gândul acesta care, astfel, le 
deveni familiar şi firesc. În familie se vorbea despre această 
uniune ca despre un lucru necesar, fatal. Doamna Raquin 
spusese: „Vom aştepta până când Therese va avea douăzeci 
şi unu de ani.” Şi aşteptau cu răbdare, fără înfrigurare, fără 
îmbujorare. 

Camille, căruia boala îi subţiase sângele, ignora dorinţele 
aprige ale adolescenţei. În faţa varei sale rămăsese un 
băieţel, o săruta cum îşi săruta mama, fără să piardă un 
dram din liniştea lui egoistă. Vedea în ea o tovarăşă plină de 
bunăvoință care îl împiedica să se plictisească prea tare, şi 
care, la nevoie, îi făcea câte un ceai de muşeţel. Când se 
juca cu ea, când o ţinea în braţe, credea că ţine un băiat. 
Carnea nu-i fremăta deloc. Şi niciodată nu-i trecu prin 
minte, în asemenea clipe, să sărute buzele fierbinţi ale 
Theresei, care se zbătea râzând nervos. 

Dar şi fata părea că rămâne rece şi indiferentă. Uneori îşi 
arunca ochii ei mari asupra lui Camille şi îl privea câteva 
clipe cu o fixitate de un calm desăvârşit. Numai buzele ei 
aveau atunci mişcări imperceptibile. Nu se putea citi nimic 


pe acest chip ferm pe care o voinţă implacabilă îl ţinea să 
fie mereu blând şi atent. Când se vorbea despre căsătoria 
ei, Therese devenea gravă, mulţumindu-se să aprobe din 

cap tot ceea ce spunea doamna Raquin. Camille adormea. 

Seara, în timpul verii, cei doi tineri se furişau pe malul 
râului. Camille era iritat de grija necurmată a maniei; se 
revolta, voia să alerge până i se face rău, să scape de 
alintările de care i se făcuse greață. Atunci o lua cu el pe 
Therese, o provoca la trântă, se tăvăleau în iarbă. O dată o 
împinse pe vara lui şi o făcu să cadă. Cu o sălbăticie de 
fiară, fata se ridică dintr-o mişcare şi, cu obrajii în flăcări, 
cu ochii înroşiţi, se năpusti asupra lui, ţinând amândouă 
braţele ridicate. Camille se lăsă la pământ. 1 se făcuse frică. 

Aşa se scurseră luni şi ani. Ziua sorocită căsătoriei sosi. 

Doamna Raquin o luă pe Therese deoparte, îi vorbi despre 
mama i tatăl ei. Îi povesti împrejurările în care se născuse. 
Fata o ascultă pe mătuşă, apoi o îmbrăţişa fără să rostească 
o vorbă. 

Seara, Therese, în loc să intre în odaia ei, care era la 
stânga scării, intră în aceea a vărului ei, care era la 
dreapta. A fost singura schimbare petrecută în viaţa ei, în 
ziua aceea. Şi, a doua zi, când tinerii soţi coborâră scara, 
Camille avea aceeaşi lâncezeală bolnăvicioasă, aceeaşi 
sfântă linişte egoistă. Therese îţi păstrase indiferența 
blândă, chipul stăpânit, înspăimântător de calm. 

III. 

La opt zile după căsătorie Camille îi spuse răspicat maică- 
sii că avea de gând să plece din Vernon şi să se stabilească 
la Paris. Doamna Raquin se împotrivi: îşi rânduise existenţa, 
nu voia s-o schimbe cu nici un singur eveniment. Fiul ei făcu 
o criză de nervi, o ameninţă că se va îmbolnăvi dacă ea nu 
va ceda capriciului său. 

— Nu m-am împotrivit niciodată proiectelor tale, îi spuse 
el. M-am însurat cu vara mea, am înghiţit toate leacurile pe 
care mi le-ai dat. Ce mare lucru să am şi eu astăzi o dorinţă 
şi tu să fii de părerea mea... Vom pleca la sfârşitul lunii. 


Doamna Raquin nu dormi toată noaptea. Hotărârea lui 
Camille îi răsturna întreaga viaţă şi încerca cu disperare să- 
şi refacă existenţa. Încetul cu încetul se potoli. Se gândi că 
tânără pereche putea să aibă copii şi că atunci puţinul ce-l 
agonisise nu le-ar mai ajunge. Mai era încă nevoie să 
câştige bani, să se reapuce de negoţ, să găsească o 
ocupaţie rentabilă pentru Therese. A doua zi se obiţnuise cu 
ideea plecării, construise planul unei vieţi noi. 

La dejun era foarte veselă. 

— Iată ce vom face, spuse ea copiilor săi. Mâine am să plec 
la Paris. Am să caut o mică prăvălie de mărunţişuri şi pe 
urmă, Therese ţi cu mine, ne vom reapuca să vindem aţă şi 
ace. Asta ne va ocupa timpul. Iu, Camille, o să faci ce-ţi 
place, o să te plimbi la soare sau o să-ţi găseşti o slujbă. 

— Îmi voi găsi o slujbă, răspunse tânărul. 

Adevărul era că numai o ambiţie prostească îl împinse pe 
Camille să plece. Voia să fie funcţionar într-o mare 
întreprindere administrativă; obrajii i se împurpurau de 
plăcere când se visa în mijlocul unui vast birou, cu 
mânecare negre de lustrin, cu tocul după ureche. 

Therese nu fu consultată. Se arătase totdeauna atât de 
docilă încât mătuşa şi soţul ei nu se mai osteneau să-i ceară 
părerea. Mergea unde mergeau ei, făcea ce făceau ei, fără 
să se plângă, fără să facă vreun reproş, fără măcar să pară 
a şti că îşi schimbă locul. 

Doamna Raquin se duse la Paris şi merse drept în pasajul 
Pont-Neuf. O domnişoară bătrână din Vernon o trimesese la 
o rudă de-a ei care ţinea în acest pasaj o mercerie, de care 
dorea să scape. Prăvălia îi păru mică şi cam întunecoasă 
fostei negustoresc. Dar, străbătând Parisul, fusese 
înspăimântată de gălăgia străzilor, de luxul vitrinelor, şi 
galeria strâmtă, vitrinele modeste îi amintiră de vechiul ei 
magazin, atât de liniştit. Avu impresia că se află tot în 
provincie, răsuflă uşurată, se gândi că dragii ei copii vor fi 
fericiţi în acest colţ uitat. Preţul modest al firmei o făcu să 
se hotărască. O cumpără pe două mii de franci. Chiria 


prăvăliei şi a primului etaj nu era decât de o mie două sute 
de franci. Doamna Raquin, care avea aproape patru mii de 
franci puşi deoparte, socoti că putea plăti firma şi primai an 
de chirie fără să cheltuiască prea mult din averea ei. Leafa 
lui Camille şi câştigurile aduse de mercerie le vor ajunge, se 
gândea ea, pentru nevoile zilnice, aşa încât nu va fi nevoită 
să se atingă de rente, lăsându-şi capitalul să se mărească 
pentru a-şi înzestra copiii. 

Se înapoie triumfătoare la Vernon, spuse că găsise o perlă, 
un loc delicios, în inima Parisului. Încetul cu încetul, după 
câteva zile, când şedeau de vorbă în ceasurile de seară, 
prăvălia umedă şi întunecoasă deveni un palat; o revedea, 
în străfundul amintirilor, comoda, mare, liniştită, înzestrată 
cu mii de avantaje nepreţuite. 

— Ah! buna mea Therese, ai să vezi cât de fericite vom fi 
acolo! Sus sunt trei odăi frumoase... Pasajul e plin de 
lume... O să aranjam nişte vitrine minunate... Ai să vezi că 
n-o să ne plictisim deloc. 

Şi nu mai contenea. Toate instinctele ei de fostă 
negustoreasă se trezeau. Dădea de pe acum sfaturi 
Theresei despre vânzări, cumpărări, chiţibuşurile micii 
negustorii. În sfârşit familia părăsi casa de pe malul Senei. 
În seara aceleiaşi zile se instala în pasajul Pont-Neuf. 

Când Therese intră în prăvălia unde avea să trăiască de 
acum înainte, i se păru că pătrunde în pământul gras al 
unei gropi. Un fel de greață îi sugrumă gâtlejul, se 
cutremură de spaimă. Privi galeria murdară şi umedă, vizită 
magazinul, se urcă la primul etaj. Cercetă fiecare odaie. 
Încăperile goale, fără mobile, erau îngrozitor de însingurate 
şi ponosite. Tânără femeie nu putu face nici un gest, nu 
rosti nici un cuvânt. Parcă era îngheţată. După ce mătuşa şi 
soţul ei coborâră, se aşeză pe un cufăr, cu mâinile crispate, 
şi suspinele i se înecau în gâtlej fără sa poată plânge. 

În faţa realităţii doamna Raquin rămase încurcată, 
ruşinata de visurile ei. Căută să-şi apere achiziţia. Găsea 
leac fiecărui nou cusur care se făcea văzut, explicând 


întunecimea prin aceea că cerul ar fi fost acoperit şi încheie 
afirmând că nu era nevoie decât să dea puţin cu mătura. 

— Lasă! răspunse Camille, totul este foarte potrivit... Şi de 
altfel nu ne vom urca aici decât seara. Eu n-am să vin acasă 
înainte de ora cinci sau şase... Voi două veţi fi împreună şi 
n-o să vă plictisiţi. 

Tânărul n-ar fi consimţit niciodată să locuiască într-o 
asemenea cocioabă dacă nu s-ar fi bizuit pe căldura 
îmbietoare din biroul lui. Îşi spuse că-i va fi cald toată ziua 
la slujbă şi că, seara, se va culca devreme. 

O săptămână întreagă prăvălia şi locuinţa rămaseră în 
dezordine. Încă din prima zi, Therese se aţeză în spatele 
tejghelei, şi nu se mai clinti din acest loc. Doamna Raqguin se 
mira de această atitudine descurajată. Crezuse că tânăra va 
căuta să-şi înfrumuseţeze casa, să pună flori la ferestre, să 
ceară tapete noi, perdele, covoare. Când propunea o 
reparaţie, o înfrumusețare oarecare, nepoata îi răspundea 
potolit: 

— La ce bun! Stăm foarte bine şi aşa, n-avem nevoie de 
lux. 

Doamna Raquin fu nevoită să aranjeze singură camerele şi 
să facă puţină ordine în prăvălie. În cele din urmă Thâr&se 
nu mai suportă s-o vadă mişcându-se neîncetat prin faţa ei; 
luă o slujnică şi îşi forţă mătuşa să stea pe scaun lângă ea. 

Camille pierdu o lună până să-şi poată găsi o slujbă. Şedea 
cât mai puţin cu putinţă în prăvălie, se plimba toată ziua. Se 
plictisi în aşa hal încât începu să pomenească de o 
întoarcere la Vernon. În sfârşit intră la administraţia căilor 
ferate Orleans. Câştiga cinci sute de franci pe lună. Visul i 
se împlinise. 

Pleca dimineaţa la ora opt. Cobora strada Guenegaud şi 
ieşea pe cheiuri. Atunci, cu paşi mărunți şi mâinile în 
buzunare, mergea pe malul Senei, de la Institut până la 
Grădina Plantelor. Drumul acesta lung, pe care îl făcea de 
două ori pe zi, nu îl plictisea. Se uita cum curge apa, se 
oprea să vadă cum trec încărcăturile de lemn care mergeau 


în josul râului. Nu se gândea la nimic. Adesea se oprea în 
piaţa Notre-Dame şi contempla schelăria de care era 
înconjurată biserica, pe atunci în reparaţie. Acele piese 
mari de lemnărie îl amuzau, fără să ştie de ce. Apoi, în 
trecere, arunca o privire în Portul de Vinuri, număra 
trăsurile care veneau de la gară. Seara, frânt, cu capul 
împuiat de vreo poveste idioată auzită la birou, traversa 
Grădina Plantelor şi, dacă nu era prea grăbit, se ducea să 
vadă urşii. Stătea acolo vreo jumătate de oră, aplecat 
deasupra gropii, urmărind cu privirea urşii care se legănau 
greoi pe labe. Mişcările acestor animale mari îi plăceau. Îi 
cerceta, cu gura deschisă şi ochii holbaţi, gustând o bucurie 
de imbecil când îi vedea cum se mişcă. Se hotăra în cele din 
urmă să se ducă acasă, târşâindu-şi picioarele, uitându-se la 
trecători, la trăsuri, la prăvălii. 

De cum sosea, mânca, apoi începea să citească. Îşi 
cumpărase operele lui Buffon şi, în fiecare seară, îşi luase 
sarcina să citească douăzeci, treizeci de pagini, în ciuda 
plictiselii pe care i-o provoca o asemenea lectură. Mai citea, 
în fascicole de zece centime, Istoria Consulatului şi a 
Imperiului, de Thiers, şi Istoria Girondinilor, de Lamartine, 
sau cărţi de popularizarea ştiinţei. Credea că trudeşte să-şi 
facă educaţie. Uneori îşi silea soţia să-l asculte cum citeşte 
anumite pagini, anumite anecdote. Mare îi era uimirea că 
Therese poate să rămână gânditoare şi tăcută o seară 
întreagă, fără să se simtă îndemnată să ia o carte în mână. 
În străfundul lui îşi spunea că nevastă-sa era puţină la 
minte. 

Therese respingea cărţile cu nerăbdare. Prefera să stea 
fără să facă nimic, cu privirea fixă, pierdută în gânduri. De 
altfel avea un fel de-a fi egal şi fără nazuri; întreaga ei 
voinţă tindea să facă din fiinţa ei un instrument pasiv, de o 
supremă bunăvoință şi abnegaţie. 

Negustoria mergea binişor. Câştigurile erau în fiecare 
lună aceleaşi. Clientela se compunea din muncitoarele din 
cartier. Din cinci în cinci minute intra câte o fată, cumpăra 


de câţiva bănuţi o marfă oarecare. Therese servea clientele 
mereu cu aceleaţi vorbe, cu un zâmbet care i se urca 
mecanic pe buze. Doamna Raquin se dovedea mai 
prietenoasă, mai vorbăreaţă, şi, la drept vorbind, ea 
atrăgea şi reţinea clientela. 

Timp de trei ani, zilele se scurseră semănând unele cu 
altele. Camille nu lipsi nici o singură dată de la slujbă. 
Mama şi soţia lui părăseau foarte rar prăvălia. Therese, 
trăind într-o umbră jilavă, într-o tăcere posacă şi 
apăsătoare, vedea cum i se întinde viaţa dinaintea ei, goală, 
aducând în fiecare seară acelaşi aşternut rece şi în fiecare 
dimineaţă aceeaşi zi pustie. 

IV. 

O zi din şapte, joi seara, familia Ragquin primea oaspeţi. Se 
aprindea o lampă mare în sufragerie şi se punea pe foc un 
ceainic cu apă pentru pregătirea ceaiului. Era o întreagă 
tevatură. Seara aceasta era cu totul deosebită de celelalte. 
Intrase în obiceiurile familiei, ca un fel de orgie burgheză 
de o veselie nebunatică. Toată casa se culca la ora 
unsprezece. 

Doamna Raquin se întâlnise la Paris cu un vechi prieten, 
comisarul de poliţie Michaud, care fusese în slujbă la 
Vernon timp de douăzeci de ani şi locuise în aceeaşi casă cu 
negustoreasa. O strânsă prietenie se legase astfel între ei. 
Apoi, când văduva îşi vânduse prăvălia şi se mutase în casa 
de pe malul Senei, aproape că uitară unul de altul. Michaud 
părăsi orăşelul de provincie câteva luni mai târziu şi veni 
să-şi mănânce în linişte, la Paris, pe strada Sena, cele o mie 
cinci sute de franci ai pensiei. Într-o zi ploioasă se întâlni cu 
vechea lui prietenă în pasajul Pont-Neuf. În aceeaşi seară 
cină la familia Raquin. 

Astfel au fost întemeiate întâlnirile de joi. Fostul comisar 
de poliţie luă obiceiul să vină punctual o dată pe săptămână. 
Mai târziu îl aduse şi pe fiul său, Olivier, un băiat înalt, de 
treizeci de ani, uscăţiv şi ciolănos, care se însurase cu o 
femeie mărunţică, înceată şi bolnăvicioasă. Olivier avea la 


prefectura de poliţie o slujbă de trei mii de franci, pe care 
Camille era nespus de gelos, Era funcţionar superior în 
biroul poliţiei de ordine şi siguranţă. Încă din prima zi, 
Therese nu îl suferi pe băiatul acesta ţeapăn şi rece, care 
credea că face onoare prăvăliei din pasaj plimbându-şi 
uscăţimea trupului său mare şi sfârşelile bietei sale neveste. 

Camille aduse un alt oaspete, un bătrân funcţionar de la 
căile ferate Orleans. Grivet avea douăzeci de ani de 
serviciu; era şef de birou şi câştiga două mii o sută de 
franci. El împărțea de lucru celor din biroul lui Camille şi 
acesta îi păstra un anumit respect. În visurile lui, îşi spunea 
că Grivet va muri într-o zi, şi poate, după vreo cincisprezece 
ani, îi va lua locul. Grivet fu încântat de primirea făcută de 
doamna Raquin, veni în fiecare săptămână cu o perfectă 
regularitate. După şase luni, vizita de joi deveni o datorie 
pentru el; se ducea în pasajul Pont-Neuf cum în fiecare 
dimineaţă se ducea la birou, în chip mecanic, dintr-un 
instinct de animal. 

De atunci înainte, reuniunile deveniră încântătoare. La ora 
şapte, doamna Raquin aprindea focul, aşeza lampa în 
mijlocul mesei şi, alături de ea, un joc de domino, apoi 
ştergea serviciul de ceai care era ţinut în bufet. La ora opt 
fix, bătrânul Michaud şi Grivet se întâlneau în faţa prăvăliei, 
venind unul din strada Sena, celălalt din strada Mazarine. 
Intrau, şi toată familia se urca la primul etaj. Se aşezau în 
jurul mesei, aşteptând sosirea lui Olivier Michaud şi a 
nevestei sale, care veneau totdeauna cu întârziere. Când se 
adunau cu toţii, doamna Raquin turna ceaiul, Camille 
răsturna cutia cu domino pe muşama, fiecare se cufunda în 
joc. Nu se mai auzea decât clinchetul dominourilor. După 
fiecare partidă, jucătorii se certau timp de două sau trei 
minute, apoi pogora iarăşi tăcerea, monotonă, întretăiată 
de zgomote seci. 

Therese juca cu o indiferenţă care îl irita pe Camille. Îl lua 
în braţe pe Frangois, motanul gras şi vărgat pe care 
doamna Raquin îl adusese de la Vernon, îl mângâia cu o 


mână, în vreme ce cu cealaltă aşeza dominourile. Serile de 
joi erau un chin pentru ea. Adesea se plângea că nu se 
simte bine, că are o migrenă îngrozitoare, ca să nu joace, să 
stea locului fără să facă nimic, pe jumătate adormită. Cu un 
cot pe masă, cu obrazul sprijinit în podul palmei, îi privea 
pe invitaţii mătuşii şi soţului ei, îi vedea ca printr-un fel de 
ceaţă gălbuie şi fumegoasă care ieşea din lampă. Toate 
aceste capete o scoteau din sărite. Privirile ei săreau de la 
unul la celălalt, cu un dezgust profund, cu o iritaţie surdă. 
Bătrânul Michaud etala un chip albicios bălţat de pete roşii, 
un chip mort de moşneag căzut în mintea copiilor; Grivet 
avea faţa îngustă, ochii rotunzi, buzele subţiri ale unui 
cretin; Olivier, cu obrajii străpunşi de oase, purta cu 
gravitate pe un trup ridicul un cap ţeapăn şi neînsemnat; 
iar Suzanne, soţia lui Olivier, era foarte palidă, cu ochii 
apoşi, buzele albe, obrazul scofâlcit. i Therese nu găsea 
nici un om, nici o fiinţă vie printre aceste făpturi groteşti şi 
sinistre cu care şedea închisă. Uneori era cuprinsă de 
halucinaţii, se credea îngropată în fundul unui cavou, în 
tovărăşia unor cadavre mecanice, care îşi întorceau 
capetele, îşi mişcau braţele şi picioarele când erau trase de 
sfori. Aerul greu din sufragerie o sufoca. Tăcerea fioroasă, 
lumina galbenă a lămpii o umpleau de o spaimă nedesluşită, 
de o linişte nespusă. 

Jos, la uşa magazinului, aşezaseră o sonerie al cărui ţârâit 
ascuţit vestea intrarea clienţilor. Therese îţi ciulea urechea; 
când se auzea soneria, cobora grabnic, fericită să 
părăsească sufrageria. Îi servea pe muşterii cu încetineală. 
Când rămânea singură se aşeza în dosul tejghelei, şedea 
acolo cât mai mult timp cu putinţă, temându-se să se 
întoarcă în casă, gustând o adevărată bucurie în faptul că 
nu-i mai avea pe Grivet şi Olivier în faţa ochilor. Aerul umed 
din prăvălie îi potolea febra care îi ardea mâinile. Şi cădea 
din nou în obişnuita-i visare gravă. 

Dar nu putea rămâne astfel multă vreme. Pe Camille îl 
supăra lipsa ei şi nu pricepea cum cineva poate prefera să 


stea în prăvălie, joi seara, şi nu în sufragerie. Atunci se 
apleca peste rampa scării şi îşi căuta nevasta cu privirea. 

— Ei! striga el, ce tot faci acolo? de ce nu urci?. Grivet iar 
a câştigat, are un noroc al dracului. 

Tânără femeie se ridică anevoie şi îşi relua locul în faţa lui 
Michaud, ale cărui buze atârnând schiţau zâmbete 
scârboase. Şi, până la ora unsprezece, rămânea cuibărită în 
scaunul ei, privind motanul pe care îl ţinea în braţe ca să nu 
vadă păpuşile de carton care se schimonoseau în jurul ei. 

V, 

Într-o joi, întorcându-se de la slujbă, Camille veni 
împreună cu un vlăjgan înalt, lat în umeri, pe care îl împinse 
în prăvălie cu un gest familiar. 

— Mamă, o întreba el pe doamna Raguin arătându-i-l, îl 
mai cunoşti, pe domnul ăsta? 

Bătrâna negustoreasă îl privi pe vlăjganul înalt, încercă să- 
şi amintească ceva şi nu izbuti. Therese urmărea scena cu 
un aer nepăsător. 

— Cum aşa! continua Camille, nu-l recunoşti pe Laurent, 
micuțul Laurent, feciorul lui moş Laurent care are nişte 
ogoare de grâu atât de frumoase la Jeufosse?. Nu-ţi mai 
aduci aminte?. Mergeam la şcoală cu el; mă lua dimineaţa, 
venind de la unchiul lui care era vecinul nostru şi îi dădeai 
felii de pâine unse cu dulceaţă. 

Doamna Raquin îşi aminti îndată de micuțul Laurent, şi 
găsi că crescuse neobişnuit de mare. Trecuseră mai bine de 
douăzeci de ani de când nu-l mai văzuse. Vru să-l facă să 
uite primirea mirată depănând pe nerăsuflate o grămadă 
de amintiri, alintându-l şi mângâindu-l ca o mamă. Laurent 
se aşezase, zâmbea potolit, răspundea cu un glas limpede, 
privea în jurul lui calin şi stăpân pe sine. 

— Închipuiţi-vă, spuse Camille, că şmecherul ăsta e 
funcţionar la gara căilor ferate Orleans de optsprezece luni, 
şi că nu ne-am întâlnit şi nu ne-am văzut decât în seara 
asta. Cât de vastă, cât de importantă mai e şi instituţia asta! 


Tânărul făcu această observaţie, căscându-şi ochii mari, 
țuguindu-şi buzele, mândru nevoie mare că este o umilă 
rotiţă a unei maşini imense. 

Continuă, clătinând din cap: 

— Ei! însă el o duce bine, are şcoală, a ajuns să câştige o 
mie cinci sute de franci... Tatăl lui l-a dat la colegiu; a făcut 
dreptul şi a învăţat să picteze. Nu-i aşa, Laurent?. Ai să 
cinezi împreună cu noi. 

— Cu plăcere, răspunse fără înconjur Laurent. 

Îşi puse pălăria în cuier şi se instală pe un scaun din 
prăvălie. Doamna Raquin alergă la cratiţele ei. Therese, 
care nu rostise nici o vorbă, îl privea pe noul-venit. Nu 
văzuse niciodată un bărbat. Laurent, înalt, vânjos, cu 
obrazul proaspăt, o uluia. Îi contempla cu un soi de 
admiraţie fruntea îngustă, mărginită de un păr negru şi 
ţepos, obrajii plini, buzele roşii, faţa regulată, de o 
frumuseţe sanguină. Privirile îi întârziară o clipă pe 
grumaz; gâtul era lat şi scurt, gras şi puternic. Apoi se 
pierdu în cercetarea mâinilor mari pe care le ţinea întinse 
pe genunchi; degetele erau pătrate; pumnul strâns 
pesemne că era enorm şi ar fi putut omori un bou. Laurent 
era un adevărat fiu de ţăran, cu înfăţişarea puţin greoaie, 
spinarea bombată, mişcările încete şi precise, aerul liniştit 
şi încăpățânat. Sub haine i se simțeau muşchii rotunzi şi 
dezvoltați, trupul întreg cu carne multă şi tare. Şi Therese îl 
examina curioasă, plimbându-şi privirile de la pumni la chip, 
simțind mici fiori când ochii ei întâlneau gâtul de taur. 

Camille îi arătă volumele de Buffon şi fascicolele de zece 
centime, ca să-i dovedească prietenului său că lucra şi el. 
Apoi, răspunzând parcă unei întrebări pe care şi-o punea de 
câteva clipe, îi spuse lui Laurent: 

— Ai cunoscut-o pe nevastă-mea? Nu-ţi aminteşti de 
verişoara mea care se juca cu noi, la Vernon? 

— Am recunoscut-o pe doamna, răspunse Laurent privind- 
o pe Thercse drept în ochi. 


Sub privirea aceasta directă, care părea că pătrunde în 
ea, tânără femeie simţi că o cuprinde un fel de sfârşeală. 
Zâmbi forţat, şi schimbă câteva cuvinte cu Laurent şi soţul 
ei; apoi se grăbi să-i dea o mână de ajutor mătuşii. Suferea. 

Se aşezară la masă. Încă de la primele înghiţituri de supă 
Camille crezu că e de datoria lui să se ocupe de prietenul 
său. 

— Ce mai face tatăl tău? îl întrebă el. 

— Habar n-am, răspunse Laurent. Am rupt relaţiile. Nu ne 
mai scriem de cinci ani. 

— Nu mai spune! exclamă funcţionăraşul, uimit de o 
asemenea monstruozitate. 

— Da, drăguţul de el are ideile lui... Fiindcă toată ziua 
bună ziua este în proces cu vecinii, m-a dat la colegiu, 
visând să facă mai târziu din mine un avocat care să-i 
câştige toate pricinile... Ei! moş Laurent n-are decât ambiţii 
utile, vrea să tragă foloase şi de pe urma nebuniilor lui. 

— Şi tu n-ai vrut să fii avocat! zise Camille, din ce în ce mai 
mirat. 

— Pe legea mea, nu, îi răspunse prietenul, râzând... Timp 
de doi ani m-am prefăcut că urmez cursurile, ca să pot 
încasa cei o mie două sute de franci pe care mi-i trimitea 
tata. Locuiam împreună cu unul dintre foştii mei colegi de 
şcoală, care este pictor, şi m-am apucat şi eu de pictură. 
Asta mă amuza. E-o meserie nostimă şi deloc obositoare. 
Fumam, glumeam cât era ziua de mare... 

Familia Raquin îşi bulbucă ochii. 

— Din nefericire, continuă Laurent, asta nu putea dura o 
veşnicie. Tata a aflat că-i îndrugam minciuni, mi-a tăiat pe 
loc cei o sută de franci pe lună şi m-a poftit să sap pământul 
alături de el. Atunci am încercat să pictez tablouri cu scene 
sfinte; proastă negustorie... Văzând limpede că voi muri de 
foame, am lăsat dracului arta şi mi-am căutat o slujbă... 
Tata tot o să moară într-o zi sau alta. Aştept asta ca să 
trăiesc fără să fac nimic. 


Laurent vorbea cu glas potolit. În câteva cuvinte istorisise 
o poveste caracteristică şi care îl zugrăvea în întregime. În 
fond era un leneş, având pofte sanguine, dorinţe foarte 
reduse de plăceri facile şi durabile. Acest trup viguros nu 
cerea altceva decât să nu facă nimic, să se lăfăie tot timpul 
în lenevie şi îndestulare. I-ar fi plăcut să mănânce bine, să 
doarmă bine, să-şi sature deplin poftele, fără să se mişte din 
loc, fără să se, obosească cu ceva. 

Profesiunea de avocat îl înspăimântase şi se înfiera la 
ideea de a lucra pământul. Dăduse buzna în artă, sperând 
că va afla o meserie de leneş; pensula i se părea un 
instrument uşor de mânuit; şi-apoi credea că succesul se 
dobândeşte lesne. Visa o viaţă de voluptăţi ieftine, o viaţă 
frumoasă, plină de femei, de tolăniri pe divane, de 
chiolhanuri şi beţivănii. Visul durase atâta vreme cât moş 
Laurent îi trimise bani. Dar când tânărul, care împlinise 
treizeci de ani, văzu mizeria la orizont, căzu pe gânduri. Se 
simţea laş în faţa privaţiunilor, n-ar fi primit să trăiască o zi 
lipsit de pâine nici pentru cea mai mare glorie a artei. Aşa 
cum spusese, lăsă dracului pictura, în ziua când îşi dădu 
seama că nu-i va sătura niciodată poftele nemăsurate. 
Primele sale încercări rămăseseră sub nivelul mediocrităţii. 
Ochiul său de ţăran vedea natura în chip stângaci şi 
murdar. Pânzele lui, mocirloase, prost construite, hidoase, 
erau sub orice critică. De altfel nu părea prea vanitos ca 
artist, nu fu disperat peste măsură, când trebui să lepede 
pensulele. Nu regretă cu adevărat decât atelierul colegului 
său de şcoală, acel vast atelier în care se lăfăise cu 
voluptate timp de patru sau cinci ani. Mai regretă şi femeile 
care veneau să pozeze, şi ale căror capricii erau la 
îndemâna pungii lui. Această lume de plăceri brutale îi lăsă 
arzătoare nevoi carnale. Cu toate acestea se simţea în 
largul său în meseria de slujbaş. Trăia foarte bine ca o 
brută, îi plăcea această muncă de azi pe mâine, care nu-l 
obosea şi care îi adormea mintea. Numai două lucruri îl 


iritau: era lipsit de femei şi mâncarea din restaurantele 
ieftine nu-i potolea poftele hulpave ale stomacului. 

Camille îl asculta, îl privea cu o mirare de nătărău. Acest 
băiat plăpând, al cărui trup puhav şi pipernicit nu fusese 
niciodată scuturat de dorinţă, visa copilăreşte la viaţa de 
atelier despre care îi vorbea prietenul lui. Se gândea la 
femeile acelea care îşi dezvăluie goliciunea. Începu să-i 
pună întrebări lui Laurent. 

— Şi. Cum ai spus, au fost femei care şi-au scos cămaşa în 
faţa ta? 

— Sigur că da, răspunse Laurent zâmbind şi privind-o pe 
Therese care devenise foarte palidă. 

— Trebuie să te simţi foarte nu ştiu cum, continuă Camille 
cu un râs de copil... Eu m-aş simţi foarte jenat... Desigur că 
prima data ai rămas cu gura căscată.. 

Laurent îşi deschise mâna groasă şi privi atent în podul 
palmei. Degetele îi tremurară uşor, luciri stacojii i se urcară 
în obraji. 

— Prima dată, spuse el ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi, cred 
că mi s-a părut un lucru firesc... E dată dracului şi arta asta, 
numai că mi scoţi nici un ban de pe urma ei... Am avut ca 
model o roşcovană adorabilă. Avea o carne tare ca piatra, 
lucioasă, un piept superb, nişte şolduri uite-aşa de mari... 

Laurent îşi ridică privirea şi o văzu pe Therese în faţa lui, 
mută, nemişcată. Tânără femeie se uita la el cu o privire fixă 
şi arzătoare. Ochii ei, de un negru mai, păreau două hăuri 
fără fund, şi, prin buzele întredeschise, în gura ei se zăreau 
străluciri trandafirii. Părea strivită, concentrată; asculta cu 
nesaţ. 

Privările lui Laurent alergară de la Therese la Camille. 
Fostul pictor îşi reţinu un zâmbet. Îşi termină fraza cu un 
gest, un gest larg şi voluptos, pe care tânăra femeie îl 
urmări cu privirea. Ajunseră la desert, şi doamna Raquin 
tocmai coborâse să servească o clientă. 

După ce se strânse faţa de masă, Laurent, care de câteva 
clipe devenise visător, se adresă brusc lui Camille. 


— Ştii, trebuie să-ţi fac portretul. 

Această idee o încântă pe doamna Raquin, şi pe fiul ei. 
Therese rămase tăcută. 

— E vară, continuă Laurent, şi cum ieşim de la slujbă la 
ora patru, aş putea veni aici să-mi pozezi vreo două ceasuri, 
seara. Treaba asta ar dura vreo opt zile. 

— S-a făcut, răspunse Camille, împurpurat de bucurie. Ai 
să cinezi cu noi... O să-mi frizez părul şi o să-mi pun 
redingota cea nouă. 

Ceasul bătu ora opt. Grivet şi Michaud îşi făcură intrarea. 
Olivier şi Suzanne sosiră îndată după ei. 

Camille le prezentă prietenul. Grivet îşi ţuguie bubele. Nu- 
Il putea suferi pe Laurent, căruia, după părerea lui, i se 
urcase leafa prea repede. De altfel adoptarea unui nou 
invitat era o întreagă poveste; oaspeţii familiei Raquin nu 
puteau primi în mijlocul lor un necunoscut, fără să-şi arate 
răceala. 

Laurent se purtă ca un băiat bun. Înţelese situaţia, vru să 
placă, să fie acceptat pe loc. Povesti felurite snoave, înveseli 
adunarea prin râsul lui gros şi câştigă până şi prietenia lui 
Grivet. 

În seara aceea Thâr&se nu mai căută să coboare în 
prăvălie. Rămase până la ora unsprezece lipită de scaun, 
jucând şi flecărind, ocolind privirile lui Laurent, care de 
altfel nici nu o băga în seamă. Firea sanguină a acestui 
flăcău, glasul lui plin, hohotele lui de râs, mirosul acru şi 
puternic care se desprindea din făptura lui o tulburară pe 
tânăra femeie şi o învăluiră într-un fel de nelinişte nervoasă. 

VI. 

Începând din ziua aceea, Laurent veni aproape în fiecare 
seară la familia Raquin. Locuia pe strada Saint-Victor, peste 
drum de Portul de Vinuri, într-o cameră mobilată, pentru 
care plătea optsprezece franci pe lună. Odaia, mansardată, 
cu o fereastră aşezată oblic, aproape de tavan, care lăsa să 
se întrevadă cu zgârcenie o bucată de cer, abia dacă avea 
şase metri pătraţi. Laurent se întorcea seara cât mai târziu 


cu putinţă în acest pod prăpădit. Înainte de a-l întâlni pe 
Camille, cum nu avea bani să zacă pe banchetele 
cafenelelor, întârzia la lăptăria unde cina în fiecare seară, 
fuma câteva pipe cumpărând nişte tutun care costa trei 
bani. Apoi se îndrepta încet spre strada Saint-Victor, 
plimbându-se de-a lungul cheiurilor, aşezându-se pe câte o 
bancă, atunci când vremea era călduroasă. 

Prăvălia din pasajul Pont-Neuf deveni pentru el un adăpost 
fermecător, cald, liniştit, plin de vorbe şi atenţii prieteneşti. 
Economisea cei trei bani de tutun şi bea cu lăcomie ceaiul 
excelent pe care îl pregătea doamna Raquin. Şedea acolo 
până la ora zece, aproape aţipind, digerând, simțindu-se 
acasă. Nu pleca decât după ce îl ajuta pe Camille să închidă 
prăvălia. 

Într-o seară îşi aduse şevaletul şi cutia de culori. A doua zi 
urma să înceapă portretul lui Camille. Cumpără o pânză, 
făcură pregătiri minuţioase. În sfârşit artistul se aşeză la 
lucru, chiar în odaia soţilor; spuse că aici era mai multă 
lumină în timpul zilei. 

Abia după trei seri izbuti să deseneze capul. Plimba cu 
grijă cărbunele pe pânză, în linii mici, subţiri. Desenul, 
ţeapăn şi uscat, amintea în chip grotesc de cel al maeştrilor 
primitivi. Copie chipul lui Camille aşa cum un elev copiază o 
operă academică, cu o mână şovăitoare, cu o exactitate 
plină de stângăcie, care îi dădea figurii un aer îmbufnat. În 
cea de-a patra zi aşternu pe paletă mici grămăjoare de 
culori şi începu să picteze cu vârful pensulei. Umplu pânza 
cu puncte şi mici pete murdare, făcu haşuri scurte şi dese. 
De parcă ar fi lucrat cu creionul. 

La sfârşitul fiecărei şedinţe, doamna Raquin şi Camille 
cădeau în extaz. Laurent le spunea că mai trebuie să 
aştepte, că asemănarea va veni cu timpul. 

De când portretul fu început, Therese nu mai părăsea 
odaia preschimbată în atelier. Îşi lăsa mătuşa singură la 
tejghea. Pentru cel mai mic pretext urca în odaie şi 
rămânea pierdută privindu-l pe Laurent cum pictează. 


Mereu gravă, frământată, mai palidă şi mai tăcută ca 
oricând, ca se aşeza pe un scaun şi urmărea pensulele cum 
aleargă pe pânză. Totuşi acest spectacol nu părea că o 
amuză din cale-afară. Venea parcă atrasă de o forţă, şi 
rămânea acolo, parcă ţintuită. Uneori Laurent îşi întorcea 
capul, îi zâmbea, o întreba dacă îi place portretul. Ea abia 
răspundea, fremăta, apoi cădea din nou într-o reculegere 
extatică. 

Înapoindu-se seara în strada Saint-Victor, Laurent chibzuia 
îndelung. Şedea de vorbă cu el însuşi dacă trebuia, sau nu, 
să devină iubitul Theresei. 

— Iată o femeiuşcă, îşi spunea el, pe care pot s-o am 
oricând aş vrea. Stă mereu acolo, în spatele meu, şi mă tot 
cercetează, şi mă tot măsoară, şi mă tot cântăreşte... 
Tremură toată, are o mutră nostimă, tăcută şi pasionată. 
Negreşit că are nevoie de un iubit; se vede după ochii ei... 
Nimic de spus, Camille este un biet prăpădit. 

Laurent râdea în sinea lui amintindu-şi de trupul slăbănog 
şi pielea lăptoasă a prietenului său. Apoi continua: 

— Desigur că ea se plictiseşte în prăvălia aia... Eu mă duc 
acolo pentru că n-am unde să merg altundeva. Fără de asta 
nu m-ar prinde prea des prin pasajul Pont-Neuf. E umed şi 
trist. O femeie poate să şi moară acolo... Mă place, sunt 
sigur. Atunci de ce n-aş fi eu, decât altul? 

Se oprea, se umfla în pene, se uita, dus pe gânduri, cum 
alunecă Sena la vale. 

— Pe legea mea, ce-are de-a face, începea să strige, am s-o 
îmbrăţişez la prima ocazie... Fac prinsoare c-o să-mi cadă în 
braţe cât ai clipi din ochi. 

Pornea din nou la drum şi era cuprins de nehotărâri. 

— Dacă stau şi mă gândesc bine, e cam urâtă. Are nasul 
lung şi gura mare. De altfel nici măcar nu-mi place. Poate 
mi-aş aprinde paie în cap. Trebuie să mai chibzuiesc. 

Laurent, care era foarte prudent, macină asemenea 
gânduri în mintea sa timp de o săptămână. Socoti toate 
incidentele posibile într-o legătură cu Therese. Se hotări să- 


şi încerce norocul, doar când îşi va dovedi că avea un 
interes real s-o facă. 

Într-adevăr, pentru el Therese era urâtă şi nu-i plăcea 
deloc. Dar, la urma urmei, nu-l costa nimic. Desigur că 
femeile pe care le cumpăra pe preţuri de nimic nu erau nici 
mai frumoase, nici mai de plăcut. Simţul economiei începea 
să-l sfătuiască s-o ia pe nevasta prietenului său. Pe de altă 
parte trecuse multă vreme de când nu-şi mai astâmpărase 
poftele. Avea bani puţini, îşi pusese trupul la post şi nu voia 
să scape ocazia de a se înfrupta puţin. În sfârşit, gândindu- 
se mai bine, o asemenea legătură nu putea să aibă urmări 
rele: 'Thercse avea interes să ascundă totul, o va părăsi cu 
uşurinţă când o să vrea el; admițând chiar că soţul ei ar 
descoperi totul şi s-ar înfuria, l-ar dobori cu un pumn dac-ar 
face pe nebunul. Pe toate laturile problema i se înfăţişa lui 
Laurent uşoară şi îmbietoare. 

De atunci înainte trăi într-o dulce tihnă, așteptând să vină 
ceasul. La prima ocazie era hotărât să treacă direct la 
acţiune. Vedea, în viitor, multe seri plăcute, întreaga familie 
Raquin se va strădui să-i satisfacă plăcerile: Therese îi va 
potoli arşiţa sângelui; doamna Raquin îl va alinta ca o 
mamă; Camille, stând de vorbă cu el, nu-l va lăsa să se 
plictisească, seara, în prăvălie. 

Portretul era pe terminate, ocaziile nu se prezentau. 
Therese stătea mereu acolo, copleşită şi neliniştită; însă 
Camille nu părăsea deloc odaia şi Laurent era disperat că 
nu-l putea îndepărta măcar pentru un ceas. 

Într-o bună zi fu nevoit totuşi să anunţe că a doua ziva 
termina portretul. Doamna Raquin îi vesti că vor cina 
împreună şi vor sărbători opera pictorului. 

A doua zi când Laurent aşternu pe pânză ultima pată de 
culoare, toată familia se adună şi se minună cât de mare era 
asemănarea. Portretul era îngrozitor, de un cenuşiu 
murdar, cu mari pete vinete. Laurent nu putea întrebuința 
chiar şi cele mai vii culori fără să le facă întunecate şi 
mocirloase. Fără să vrea, exagerase paloarea modelului şi 


chipul lui Camille semăna cu faţa înverzită a unui înecat. 
Desenul schimonosit făcea ca trăsăturile să apară 
convulsionate, sinistra asemănare devenind astfel şi mai 
izbitoare. Însă Camille era încântat; spunea că pe pânză 
avea un aer distins. 

După ce îşi admiră îndelung chipul, declară că merge să 
caute două sticle de şampanie. Doamna Raquin cobori în 
prăvălie. Artistul rămase singur cu Therese. 

Tânără femeie stătea ghemuită, privând vag dinainte. 
Părea că aşteaptă fremătând. Laurent şovăi; îşi examina 
pânza, se jucă cu pensulele. Timpul trecea, Camille putea să 
se înapoieze, ocazia poate nu s-ar mai ivi niciodată. Brusc, 
pictorul se întoarse şi se pomeni faţă în faţă cu Therese. Se 
contemplară timp de câteva clipe. 

Apoi, cu o mişcare violentă, Laurent se aplecă şi strânse 
tânără femeie la pieptul său. Îi dădu capul pe spate, îi strivi 
buzele cu buzele lui. Ea avu o mişcare de revoltă, sălbatică, 
furioasă, şi, dintr-odată, se lăsă, alunecând jos, pe duşumea. 
Nu schimbară nici o vorbă. Actul fu tăcut şi brutal. 

VII. 

Încă de la început iubiții socotiră legătura lor necesară, 
fatală, foarte firească. La prima lor întâlnire se tutuiră, se 
îmbrăţişară fără sfială, fără să roşească, de parcă 
intimitatea lor data de mai mulţi ani. Trăiau nestânjeniţi în 
noua lor situaţie, cu o linişte şi o neruşinare deplină. 

Îşi fixară întâlnirile. Deoarece Ther&se nu putea ieţi din 
casă, hotărâră ca Laurent să vină la ea. Tânără femeie îi 
explică, cu glas limpede şi ferm, mijlocul pe care îl găsise. 
Întâlnirile urmau să aibă loc în odaia soţilor. Iubitul avea să 
treacă prin gangul care dădea în pasaj şi Therese îi va 
deschide uţa dinspre scara. În timpul acesta Camille va fi la 
slujba lui, doamna Raquin, jos, în prăvălie. Era un act 
îndrăzneţ, care trebuia să reuşească. 

Laurent acceptă. În prudenţa lui avea un soi de temeritate 
brutală, temeritatea unui bărbat care are pumni grei. 
Atitudinea calmă şi gravă a iubitei lui îl îndemnă să vină şi 


să guste dintr-o patima atât de neruşinat oferită. Găsi un 
pretext, obţinu de la şeful lui o învoire de două ceasuri şi 
alergă în pasajul Pont-Neuf; 

Încă de la intrarea în pasaj fu cuprins de voluptăţi 
chinuitoare. Negustoreasa de bijuterii false şedea tocmai în 
faţa uşii gangului. A fost nevoit să aştepte până avu ceva de 
lucru, până când o tânără muncitoare veni să cumpere un 
inel sau nişte cercei de tinichea. Atunci, cu iuţeală, intră în 
gang. Urcă scara îngustă şi întunecoasă, sprijinindu-se de 
pereţii unsuroşi de jilăveală. Picioarele-i loveau treptele de 
piatră; la zgomotul fiecărei izbituri, simţea cum o arsură îi 
străpunge pieptul. O uşă se deschise. În prag, înconjurată 
de o lumină albă, o văzu pe Therese în camizol, în jupon, 
strălucitoare, cu tot părul adunat la ceafă. Închise uşa şi se 
agăţă de gâtul lui. Trupul ei răspândea o mireasmă călduţă, 
un miros de rufe curate şi de carne proaspăt spălată. 

Uluit, Laurent descoperi că iubita lui este frumoasă. Nu o 
văzuse niciodată pe această femeie. Ther€se, mlădioasă şi 
voinică, îl strângea în braţe, dându-şi capul pe spate, şi pe 
chipul ei alunecau lumini aprinse, zâmbete pasionale. 
Chipul acesta de iubită părea transfigurat, femeia avea o 
înfăţişare nebună şi dezmierdătoare, cu buzele umede, 
ochii scânteietori. Strălucea. Frângându-se, mlădiindu-se, 
tânără femeie era straniu de frumoasă, avântată. Obrazul ei 
părea iluminat pe dinăuntru, din carnea ei ieşeau flăcări. Şi, 
în jurul ei, sângele care îi ardea, nervii care i se încordau, 
aruncau astfel efluvii fierbinţi, o mireasmă pătrunzătoare şi 
acră. 

La prima sărutare se dezvălui curtezană. Trupul ei 
nepotolit se aruncă cu nesaţ în voluptate. Se trezise ca 
dintr-un vis, prindea fiinţă din pasiune. Trecea din braţele 
slăbănoage ale lui Camille în braţele puternice ale lui 
Laurent, şi această apropiere de un bărbat viguros o 
scutura brusc şi o trezea din somnul cărnii. Toate instinctele 
ei de femeie nervoasă izbucniră cu o violenţă 
nemaipomenită. Sângele mamei, acel sânge african care îi 


ardea vinele, începu să curgă, să se zbată aprig în trupul ei 
subţire, aproape încă feciorelnic. Se dăruia cu o neruşinare 
deplină. Şi, din cap până în picioare, era scuturată de 
prelungi frisoane. 

Laurent nu cunoscuse niciodată o asemenea femeie. 
Rămase uimit, stânjenit. De obicei, iubitele lui nu îl primeau 
cu o astfel de ardoare. Era obişnuit cu sărutări reci şi 
indiferente, cu amoruri făcute în silă şi sătule. Suspinele, 
crizele 'Thercsei aproape îl înspăimântară, iritându-i în 
acelaşi timp curiozităţile pătimaşe. O părăsi clătinându-se 
ca un om beat. A doua zi, când îşi recapătă calmul viclean şi 
prudent, se întrebă dacă se va mai întoarce la această 
iubită ale cărei sărutări îl făceau să aibă febră. Mai întâi 
hotări net că va sta acasă. Apoi fu cuprins de laşităţi. Voia să 
uite, să nu mai vadă goliciunea Thercsei, mângăierile ei 
dulci ţi brutale, dar ca era mereu acolo, implacabilă, 
întinzându-şi braţele spre el. Suferinţa fizică ce i-o provoca 
acest spectacol deveni intolerabilă. 

Cedă, stabili o nouă întâlnire, se întoarse în pasajul Pont- 
Neuf. 

Începând din ziua aceea, Ther&se intră în viaţa lui. Încă nu 
o accepta, dar i se supunea. Trăia ceasuri de spaimă, clipe 
de prudenţă şi, în cele din urmă, legătura aceasta îl zguduia 
nu prea plăcut. Dar temerile, neliniştile îi erau spulberate 
de dorinţele lui. Întâlnirile continuau, se înmulţeau. 

Therese nu avea asemenea îndoieli. Se dăruia fără stavile, 
mergând drept unde o împingea patima. Această femeie, pe 
care împrejurările o îngenuncheaseră şi care, în sfârşit, se 
ridica drept, îşi dezgolea întreaga făptură, explicându-şi 
viaţa. 

Uneori îşi petrecea braţele pe după gâtul lui Laurent, se 
târa pe pieptul lui, şi, cu glas gâfâind încă, îi spunea: 

— Oh! dac-ai şti cât am suferit! Am fost crescută în 
umezeala călâie din camera unui bolnav. Noaptea, mă 
culcam cu Camille, mă îndepărtam de el fiindcă-mi era 
greaţa de mirosul fad răspândit de trupul lui. Era rău şi 


încăpățânat. Nu voia să ia doctoriile pe care refuzam să le 
împart cu el. Ca să-i fac pe plac mătuşii eram nevoită să 
beau din toate leacurile. Nu ştiu cum de n-am murit... 
Oamenii ăştia m-au urâţit, dragul meu, mi-au furat tot ce 
aveam şi tu nu mă poţi iubi aşa cum te iubesc eu. 

Plângea, îl îmbrăţişa pe Laurent şi vorbea mai departe cu 
glas înfundat: 

— Nu le doresc răul. M-au crescut, m-au cules de pe 
drumuri şi m-au ferit de mizerie... Dar aş fi preferat să fiu 
un copil părăsit decât să fiu primită în casa lor. Tare mai 
aveam nevoie de aer. Când eram fetiţă mică, visam să bat 
drumurile cu picioarele goale, în praf, şi să cerşesc, să 
trăiesc ca o ţigancă. Mi s-a spus că mama era fata unui şef 
de trib din Africa. Adesea m-am gândit la ea, am înţeles că-i 
semăn la sânge şi instincte, aş fi vrut să n-o fi părăsit 
niciodată şi să fi străbătut întinderile de nisip, agăţată de 
spinarea ei... Ah! ce copilărie am mai avut şi eu! Şi-acum 
mă cuprinde scârba şi revolta, când îmi amintesc de zilele 
nesfârşit de lungi pe care le-am petrecut în odaia unde 
horcăia Camille. Şedeam ghemuită dinaintea focului, 
privind prosteşte cum se fierb ceaiurile, simțind cum îmi 
amorţesc mâinile şi picioarele. Şi nu puteam nici măcar să 
mă clintesc din loc, mătuşă-mea mă dojenea când făceam 
zgomot... Mai târziu am gustat bucurii nespuse în căsuţa de 
la marginea apei; dar începusem să devin un animal, abia 
ştiam sa umblu, cădeam când începeam să alerg. Apoi m-au 
îngropat de vie în prăvălia asta nenorocită. 

Răsuflarea Ther&sei era agitată. Îşi strângea iubitul în 
braţe, se răzbuna, şi un freamăt nervos îi dilata nările 
subţiri şi suple. 

— Nici nu poţi crede, continua ea, cât de rea m-au făcut 
oamenii ăştia. Au făcut din mine o făţarnică şi o mincinoasă. 
M-au înăbuşit cu dulcegăria lor burgheză şi nu pot înţelege 
cum de mi-a mai rămas sânge în vine... Mi-am plecat ochii, 
am avut ca şi ei o mutră posacă şi idioată, am dus viaţa lor 
moartă. Eram posomorâtă, strivită, îndobitocită. Pierdusem 


orice nădejde, mă gândeam să mă arunc într-o bună zi în 
Sena... Dar, înainte de această prăbuşire, câte nopţi de 
mânie! Acolo, la Vernon, în odaia mea rece, îmi muşcam 
perna ca să-mi înăbuş strigătele, îmi trăgeam palme, mă 
acuzam de laşitate. Îmi ardea sângele şi mi-aş fi sfâşiat 
carnea. În două rânduri am vrut să fug, drept înaintea 
ochilor, în plin soare; dar n-am avut curaj, făcuseră din 
mine un animal docil cu bunăvoința lor molatecă şi duioşia 
lor scârboasă. Atunci am minţit, am minţit tot timpul. Am 
rămas pe loc, blânda, foarte tăcută, visând să lovesc şi să 
Muşc. 

Tânără femeie se oprea, ştergându-şi buzele umede de 
gâtul lui Laurent. După o tăcere scurtă, adăuga: 

— Nu mai ştiu de ce am primit să mă mărit cu Camille. Nu 
m-am împotrivit, dintr-un fel de nepăsare plină de dispreţ. 
Mi-era milă de copilul ăsta. Când mă jucam cu el, simţeam 
cum mi se afundă degetele în braţele lui ca într-un lut 
moale. L-am luat de bărbat fiindcă mi l-a dat mătuşă-mea şi 
credeam că n-o să mă stingherească niciodată... Dar în 
soţul meu am reîntâlnit pe băieţelul bolnăvicios alături de 
care mă culcasem încă de la şase ani. Era la fel de firav, la 
fel de plângăreţ, şi avea acelaşi miros de copil bolnav care 
îmi făcea atât de rău pe vremuri... Îţi spun toate astea ca să 
nu fii gelos... Un fel de greață mi se urca în gât; îmi 
aminteam de doctoriile pe care le băusem, şi mă feream la o 
parte, şi petreceam nopţi îngrozitoare... Însă pe tine, pe 
tine... 

Ţi Therese se ridica, îţi lăsa trupul pe spate, cu degetele 
prinse în mâinile mari ale lui Laurent, privindu-i umerii laţi, 
gâtul enorm... 

— Pe tine te iubesc, te iubesc din ziua în care Camille te-a 
adus în prăvălie... Poate că n-ai pic de stimă faţă de mine, 
pentru că m-am dăruit ţie toată, dintr-odată... E-adevărat, 
nici nu ştiu cum de s-a întâmplat asta. Sunt mândră, sunt 
apucată. În prima zi, când m-ai îmbrăţişat şi m-ai aruncat la 
pământ în odaia asta, îmi venea să te bat... Nu ştiu dacă te 


iubeam; mai degrabă te uram. Îmi ieşeam din sărite când te 
vedeam, sufeream; când erai aici, nervii mei se întindeau 
gata să se rupă, capul mi se golea, vedeam roşu în faţa 
ochilor. Ah! cât am mai suferit! Dar căutam suferinţa asta, 
te aşteptam să vii, mă învârteam în jurul scaunului tău, ca 
să umblu în răsuflarea ta, ca să-mi frec hainele de ale tale. 
Mi se părea că sângele tău îmi arunca în trecere valuri de 
căldură, şi boarea asta fierbinte, în care te învăluiai, mă 
atrăgea şi mă ţinea alături de tine, în ciuda revoltelor mele 
surde... Îţi aminteşti când pictai aici: o forţă fatală mă 
împingea lângă tine, respiram acelaşi aer, cu nişte delicii 
dureroase. Înţelegeam că mă purtam ca şi cum aş fi cerşit 
săruturi, mi-era ruşine de sclavia mea, simţeam c-am să cad 
dacă m-ai fi atins. Dar cedam laşităţilor mele, tremuram de 
frig aşteptând să-ţi vină cheful să mă strângi în braţe... 

Atunci Therese tăcea, fremătătoare, părând orgolioasă şi 
răzbunată. Îl ţinea pe Laurent îmbătat pe pieptul ei şi, în 
odaia goală şi îngheţată, se petreceau scene de pasiune 
arzătoare, de o brutalitate sinistră. Fiecare întâlnire aducea 
cu sine crize şi mai aprige. 

Tânără femeie părea că se complace în îndrăzneală şi 
neruşinare. Nu avea nici o şovâăire, nici o teamă. Se arunca 
în adulter cu un soi de sinceritate energică, bravând 
primejdia, cu un fel de vanitate în a o brava. Când iubitul ei 
trebuia să vină, drept singură precauţie o prevenea pe 
mătuşa ei că se duce sus să se odihnească. Şi, după ce 
venea el, umbla, vorbea, se purta fără reţinere, fără să se 
gândească să nu facă zgomot. Uneori, la început, Laurent 
se înspăimânta. 

— Dumnezeule mare! îi ţoptea el Theresei, nu mai face 
atâta gălăgie. Acum urcă scara doamna Raquin. 

— Aş! răspundea ea, râzând, ce tot tremuri mereu... Stă 
ţintuită în dosul tejghelei; ce vrei să facă aici? s-ar teme 
prea tare să n-o fure cineva... Şi-apoi, la urma urmelor, să 
vină, dacă-i place. Ai să te ascunzi... Puțin îmi pasă de ea. Te 
iubesc. 


Aceste vorbe nu-l linişteau pe Laurent. Patima nu-i 
adormise încă prudenţa lui şireată de ţăran. Curând, totuşi, 
se obişnui să accepte, fără prea multă spaimă, îndrăzneala 
acestor întâlniri în plină zi, în odaia lui Camille, la doi paşi 
de bătrâna negustoreasă. Iubita lui îi spunea mereu că cei 
care înfruntă primejdia în faţă sunt feriţi de ea, şi avea 
dreptate. Niciodată îndrăgostiţii n-ar fi putut găsi un loc 
mai sigur decât acea cameră în care nimănui nu i-ar fi 
trecut prin minte să-i caute. Aici îşi potoleau dragostea, 
într-o linişte de necrezut. 

Totuşi, într-o zi, doamna Raquin urcă scara, temându-se ca 
nu cumva nepoata ei să se fi îmbolnăvit. Tânăra femeie se 
afla sus de aproape trei ceasuri. Îndrăzneala ei era atât de 
mare, încât nici măcar nu încuia cu zăvorul uşa care dădea 
spre sufragerie. 

Când Laurent auzi paşii greoi ai bătrânei urcând scara de 
lemn, îşi pierdu capul, îşi căută cu înfrigurare haina, 
pălăria. Ther&se începu să râdă de mutra lui ciudată. Îl 
prinse de braţ cu putere, îl ghemui la picioarele patului, 
într-un colţ, şi îi spuse cu glas scăzut şi calm: 

— Stai potolit acolo... nu te mişca. 

Aruncă peste el. Hainele bărbăteşti risipite prin odaie şi 
deasupra lor întinse un jupon alb pe care şi-l scosese de pe 
ea. Făcu toate acestea cu gesturi rapide şi precise, fără să- 
şi piardă cu nimic cumpătul. Apoi se culcă, despletită, pe 
jumătate goală. Încă îmbujorată şi fremătătoare. 

Doamna Raquin deschise încetişor uşa şi se apropie de pat 
străduindu-se să nu facă zgomot. Tânără femeie se prefăcea 
că doarme. Pe Laurent îl treceau sudorile sub juponul alb. 

— Therese, întrebă negustoreasa, grijulie, ţi-e rău, fata 
mea? 

Therese deschise ochii, căscă, se răsuci şi răspunse cu glas 
tânguitor că o doare îngrozitor capul. Îşi imploră mătuşa s-o 
lase să doarmă. Bătrâna plecă cum venise, fără să facă 
zgomot. 


Îndrăgostiţii, râzând în tăcere, se îmbrăţişară cu o violenţă 
pătimaşe. 

— Ai văzut bine, spuse Therese triumfătoare, că n-avem de 
ce să ne temem aici... Oamenii ăştia sunt orbi; nu ştiu ce-i 
dragostea. 

Într-o altă zi, tânăra femeie avu o idee bizară. Uneori 
parcă era nebună, delira. 

Motanul vărgat, Frangois, şedea pe labele dinapoi în 
mijlocul camerei. Grav, nemişcat, îi privea cu ochi rotunzi pe 
cei doi iubiţi. Părea că îi examinează cu grijă, fără să 
clipească, pierdut într-un fel de extaz diabolic. 

— Ia priveţte-l pe Franqois, îi spuse Therese lui Laurent, 
parcă înţelege ceva şi poate că diseară îi va spune totul lui 
Camille... Ce zici, ar fi nostim dacă într-o bună zi ar începe 
să vorbească în mijlocul prăvăliei; ştie multe poveşti despre 
NOI... 

Ideea că Frangois ar putea vorbi o amuză nespus pe 
Therese. Laurent privi ochii mari ţi verzi ai motanului, ţi 
simţi fiori în spinare. 

— Uite cum o să facă, continuă Therese, o să se ridice în 
doua labe şi, arătându-mă cu o lăbuţă pe mine cu alta pe 
tine. O să înceapă să strige: „Domnul şi doamna aici de faţă 
straşnic se mai iubesc în odaia de sus; nu s-au sfiit de mine, 
dar fiindcă dragostea lor criminală mă scârbeşte, vă rog să-i 
băgaţi la închisoare pe amândoi, ca să nu-mi mai tulbure 
odihna.” 

Therese glumea ca un copil, se maimuţărea ca o pisică, îşi 
întindea mâinile ca nişte gheare, îşi unduia felin umerii. 
Frangois, stând stană de piatră, o contempla înainte; numai 
ochii lui păreau vii; şi, în colţul botului, avea două cute 
adânci datorită cărora capul lui de animal împăiat părea că 
râde în hohote. 

Laurent simţi că îi îngheaţă măduva în oase. Găsi gluma 
There&sei ridicolă. Se sculă şi dădu motanul pe uşă afară. În 
realitate îi era frică. Iubita lui nu îl poseda încă pe de-a 


întregul. În străfundul lui mai rămăsese ceva din neliniştea 
pe care o încercase la primele sărutări ale tinerei femei. 

VIII. 

Seara, în prăvălie, Laurent se simţea foarte fericit. De 
obicei se întorcea de la slujbă cu Camille. Doamna Raquin 
se legase de el cu o prietenie maternă. Îl ştia strâmtorat, 
mâncând prost, culcându-se într-un pod, şi îi spusese o dată 
pentru totdeauna că avea locul lui pregătit oricând la masa 
lor. Îl iubea pe acest băiat cu acea duioşie vorbăreaţă pe 
care o au femeile bătrâne faţă de oamenii care vin din 
ţinutul lor, aducând cu ei amintirile trecutului. 

Tânărul se folosea din plin de ospitalitate. Înainte de a veni 
acasă, când ieşeau de la slujbă, făcea împreună cu Camille 
câţiva paşi pe cheiuri; amândoi se simțeau bine în această 
intimitate; se plictiseau mai puţin, hoinăreau şi sporovâăiau. 
Apoi se hotărau să se ducă să mănânce supa pregătită de 
doamna Raquin. Laurent deschidea ca un stăpân al casei 
uşa prăvâăliei; se aşeza călare pe scaune, fuma şi scuipa, de 
parcă ar fi fost la el acasă. 

Prezenţa Thercsei nu-l stânjenea deloc. O trata cu o 
veselie amicală, glumea, îi adresa complimente banale, fără 
să i se mişte nici măcar o cută de pe obraz. Camille râdea, 
şi, cum nevasta lui nu-i răspundea prietenului decât prin 
monosilabe, credea cu străşnicie că se detestau reciproc. 
Într-o zi chiar îi făcu reproşuri There&sei pentru ceea ce 
numea el răceala ei faţă de Laurent. 

Laurent nu se înşelase: devenise iubitul soţiei, prietenul 
soţului, copilul răsfăţat al mamei. Niciodată nu trăise într-o 
asemenea îndestulare a poftelor. Dormea liniştit, cuibărit în 
plăcerile necurmate pe care i le dădea familia Raguin. De 
altfel, poziţia lui în această familie i se părea foarte firească. 
Îl tutuia pe Camille fără mânie, fără remuşcare. Nici măcar 
nu-şi supraveghea gesturile sau vorbele, într-atât se bizuia 
pe prudenţa lui, pe calmul lui; egoismul cu care se înfrupta 
din bucurii îl apăra de orice greşeală. În prăvălie, iubita lui 
devenea o femeie ca oricare alta, pe care nu trebuia s-o 


îmbrăţişeze şi care nu exista pentru el. Nu o îmbrăţişa 
dinaintea tuturor doar de teama că n-ar mai putea veni pe 
acolo. Numai această singură consecinţa îl oprea. Altfel, 
puţin i-ar fi păsat de durerea lui Camille şi a mamei 
acestuia. Nu îşi dădea seama ce ar putea aduce după sine 
descoperirea legăturii lor. Credea că acţionează simplu, aşa 
cum oricine ar fi acţionat în locul lui, ca un om sărac şi 
înfometat ce era. De aici veneau liniştea lui fără grijă, 
îndrăznelile lui prudente, atitudinile dezinteresate şi 
glumeţe. 

Therese, mai nervoasă, mai fremătătoare decât el, era 
obligată să joace un rol. Îl juca în chip desăvârşit, datorită 
ipocriziei savante pe care o căpătase prin educaţie. Timp de 
aproape cincisprezece ani minţise, îşi înăbuşea dorinţele, îşi 
încordase voinţa să pară posacă şi adormită. O costa prea 
puţin să-şi pună o mască de moartă care îi îngheţa chipul. 
Când Laurent intra, o găsea gravă, scârbită, cu nasul 
alungit, buzele mai subţiri. Era urâtă, arţăgoasă, nesuferită. 
De altfel, nu prea exagera, îşi juca doar rolul vechiului ei 
personaj, fără să trezească atenţia printr-o pripeală mai 
mare. Gusta o voluptate amară din faptul că îl înşela pe 
Camille şi pe doamna Raquin. Nu era, ca Laurent, cuibărită 
în împlinirea grosolană a poftelor ei, necunoscătoare a 
datoriei ce o avea. Ştia că săvârşeşte răul şi câteodată o 
apuca o dorinţă năprasnică să se ridice de la masă şi să-l 
sărute pe Laurent pe gură, ca să arate soţului şi mătuşii ei 
că nu era o proastă şi că avea un iubit. 

Uneori, valuri de caldă bucurie i se ridicau în creştet. 
Oricât de bună artistă ar fi fost, atunci nu se putea stăpâni 
să nu cânte, când iubitul nu era de faţa şi când nu avea de 
ce să se teamă că s-ar trăda. Aceste neaşteptate izbucniri 
de veselie o încântau pe doamna Raquin, care îşi acuza 
nepoata că e prea serioasă. Tânăra femeie cumpără ghivece 
de flori şi îşi împodobi fereastra camerei: apoi lipi un tapet 
nou în odaie, dori un covor, perdele, mobilă de palisandru. 
Tot luxul acesta era pentru Laurent. 


Natura şi împrejurările păreau că făcuseră această femeie 
pentru bărbatul acesta, şi îi împinseseră unul în braţele 
celuilalt. Împreună, femeia, nervoasă şi ipocrită, bărbatul, 
sanguin şi trăind ca un animal, alcătuiau o pereche puternic 
legată. Se completau, se apărau unul pe altul. Seara, la 
masă, în lumina palidă a lămpii, se simţea forţa uniunii lor 
văzând obrazul plin şi zâmbitor al lui Laurent, în faţa măştii 
mute şi de nepătruns a Theresei. 

Serile erau dulci şi molcome. În tăcere, în umbra 
transparentă şi uşor răcoroasă, răsunau vorbe prietenoase. 
Şedeau strânşi în jurul mesei, după desert, vorbeau despre 
toate fleacurile de peste zi, despre amintirile din ajun şi 
speranţele de mâine. Camille îl iubea pe Laurent, atât cât 
putea el să iubească, ca un egoist satisfăcut, şi Laurent 
părea că îi răspunde cu o afecţiune egală. Între ei exista un 
schimb de fraze devotate, de gesturi serviabile, de priviri 
prevenitoare. Toată pacea din doamna Raquin, femeia cu 
obrazul placid, se aduna în jurul copiilor ei, în aerul blând 
pe care îl respirau. Dacă i-ar fi privit cineva ar fi spus că 
vede o adunare de vechi prieteni care se cunoşteau până în 
adâncul sufletului şi care se bizuiau pe o prietenie 
statornică. 

Therese, nemiţcată, liniştită ca şi ceilalţi, privea aceste 
bucurii burgheze, aceste duioşii împletite cu zâmbete. Şi, în 
străfundul ei, râdea sălbatic. Întreaga sa făptură îşi bătea 
joc, în vreme ce chipul ei îşi păstra rigiditatea rece. Îşi 
spunea, cu rafinamente de voluptate, că doar cu câteva 
ceasuri mai înainte se afla în odaia vecină, pe jumătate 
goală, despletită, lipită de pieptul lui Laurent. Îşi amintea 
fiecare amănunt al după-amiezii de patimă nebună, le 
înşiruiau în mintea ei, opunea aceasta scenă înfocată scenei 
moarte pe care o avea dinaintea ochilor. Ah! cum îi mai 
înşela pe aceşti bieţi oameni şi cât era de fericită înşelându- 
i cu o neruşinare triumfătoare! Şi tocmai aici, la doi paşi, în 
spatele acestui perete subţire, primea un bărbat; aici se 
tăvălea în viitoarea adulterului. Şi iubitul ei, în clipa de faţă, 


devenea un necunoscut pentru ea, un camarad al soţului ei, 
un soi de imbecil sau de intrus pe care nici nu-l băga în 
seamă. Această comedie atroce, aceste înşelătorii ale vieţii, 
această comparaţie între săruturile focoase din ziua aceea 
şi indiferența jucată seara aprindeau noi dorinţe în sângele 
tinerei femei. 

Când, din întâmplare, doamna Raquin ţi Camille coborau, 
Therese se ridica într-un suflet, îţi lipea pe tăcute, cu o 
energie brutală, buzele de buzele iubitului ei, şi rămânea 
astfel, gâfâind, pierzându-şi răsuflarea, până ce auzea cum 
scârţâie lemnul treptelor scării. Atunci, printr-o mişcare 
iute, îşi relua locul, îşi recompunea grimasa rectilinie. 
Laurent, cu glas calm, continua discuţia întreruptă cu 
Camille. Era ca un fulger de pasiune, rapid şi orbitor, pe un 
cer mort. 

Joia, seara era ceva mai însufleţită. Laurent, care în ziua 
aceasta se plictisea de moarte, considera de datoria lui să 
nu lipsească de la nici o reuniune: voia, ca măsură de 
prudenţă, să fie cunoscut şi stimat de prietenii lui Camille, 
îndura flecăreala lui Grivet şi a bătrânului Michaud. 
Michaud istorisea mereu aceleaşi poveşti cu omoruri şi cu 
furturi. Grivet vorbea în acelaşi timp de subalternii lui, de 
şefii lui, de slujba lui. Tânărul se refugia lângă Olivier şi 
Suzanne, a căror prostie i se părea mai puţin ucigătoare. 
De altfel se grăbea să ceară dominourile. 

Joi seara Thâr&se fixa ziua ţi ora întâlnirilor. În 
învălmăşeala despărțirii, când doamna Raguin şi Camille îşi 
însoțeau invitaţii până la uşa din pasaj, tânără femeie se 
apropia de Laurent, îl prindea de mână şi îl strângea. 
Uneori chiar, când toată lumea era întoarsă cu spatele, îl 
săruta, dintr-un fel de fanfaronadă. Timp de opt luni dură 
această viaţă de zvâcniri şi de potoliri. Ilubiţii trăiau într-o 
fericire totală. Therese nu se mai plictisea, nu mai dorea 
nimic. Laurent, sătul, răsfăţat, încă şi mai gras, încerca doar 
teama ca traiul acesta frumos va lua sfârşit. 

IX. 


Într-o după-amiază, când Laurent tocmai se pregătea să 
plece de la slujbă şi să alerge într-un suflet la Therese care 
îl aţtepta, ţeful lui îl chemă şi îi puse în vedere că pe viitor 
nu îi mai dădea voie să lipsească. Abuzase de învoiri; 
administraţia era hotărâtă să-l dea afară dacă mai pleca o 
singură dată. 

Pradă disperării, rămase țintuit pe scaun până seara. 
Trebuia să-şi câştige pâinea, nu putea să rămână pe 
drumuri. Seara, chipul mânios al Thercsei fu o adevărată 
tortură pentru el. Nu ştia cum să-i explice de ce nu se 
ţinuse de cuvânt. În vreme ce Camille închidea prăvălia, se 
apropie repede de tânăra femeie şi îi spuse cu glas şoptit: 

— Nu ne mai putem vedea. Şeful meu nu mai vrea să-mi 
dea învoiri. 

Camille intră în casă. Laurent fu nevoit să plece fără să 
dea explicaţii mai ample, lăsând-o pe Thercse năucită de 
această declaraţie brutală. Exasperată, nevoind să admită 
că plăcerile ei pot fi tulburate, petrecu o noapte albă 
plănuind cele mai năstruşnice întâlniri. Joia următoare stătu 
o clipă mai mult de vorbă cu Laurent. Frământarea lor era 
cu atât mai mare cu cât nu ştiau unde să se întâlnească 
pentru a se sfătui şi a se înţelege. Tânără femeie îi dădu o 
nouă întâlnire iubitului ei, care din nou nu se putu ţine de 
cuvânt. De atunci încolo nu mai avu decât o idee fixă. Să-l 
vadă cu orice preţ. 

Trecuseră cincisprezece zile de când Laurent nu se putea 
apropia de Therese. Abia atunci simţi cât de mult îi devenise 
necesară această femeie. Obişnuinţa voluptăţii îi crease noi 
pofte, o exigenţă sporită. Nu se mai simţea deloc stânjenit 
de îmbrăţişările iubitei lui, căuta aceste îmbrăţişări cu 
îndărătnicia unui animal înfometat. O patimă a sângelui 
mocnise în muşchii lui; acum, când i se luase iubita, această 
patimă izbucni cu o violenţă oarbă; iubea cu turbare. Totul 
părea inconştient în această înfloritoare fire de brută. Se 
supunea instinctelor, se lăsa condus de vrerile organismului 
său. Cu un an mai înainte ar fi râs în hohote dacă cineva i ar 


fi spus că va deveni sclavul unei femei, în aşa hal încât să-şi 
primejduiască liniştea. Dorinţele îl măcinaseră pe nesimţite, 
fără să-şi dea seama, şi, în cele din urmă, îl aruncară, cu 
picioarele şi mâinile legate, pradă sălbaticelor îmbrăţişări 
ale Ther&sei. În clipa de faţă se temea să lase uitării 
prudenţa, nu îndrăznea să se ducă, seara, în pasajul Pont- 
Neuf, temându-se să nu săvârşească vreo nebunie. Nu-şi 
mai aparţinea, iubita lui, cu unduiri de pisică, cu mlădierile 
ei nervoase, se strecurase încetul cu încetul în fiecare fibră 
a trupului lui. Ca să poată trăi avea nevoie de această 
femeie, aşa cum avea nevoie să mănânce şi să bea. 

Cu siguranţă că ar fi făcut o prostie, dacă n-ar fi primit o 
scrisoare de la Therese, care îi cerea să rămână acasă a 
doua zi. Iubita lui îi făgăduia să vină la el pe la ora opt 
seara. 

leşind de la slujbă, se descotorosi de Camille, spunând că 
este obosit, că se ducea să se culce îndată. După cină, 
Therese îţi jucă şi ea rolul; spuse că o clientă se mutase fără 
să-i achite o datorie, că era o rea platnică, declară că voia 
să se ducă să-i ceară banii. Clienta locuia în mahalaua 
Batignolles. Doamna Raquin şi Camille spuseră că drumul 
este lung, încercarea riscantă. De altfel, nu se mirară peste 
măsură, o lăsară pe Therese să plece în toată liniştea. 

Tânără femeie alergă spre Portul de Vinuri, alunecând pe 
caldarâmul clisos, îmbrâncind trecătorii, nerăbdătoare să 
ajungă o dată. Obrazul îi era asudat; mâinile îi ardeau. 
Părea o femeie beată. Urcă în goană scările casei cu 
camere mobilate. La etajul al şaselea, gâfâind, cu privirea 
pierdută, îl zări pe Laurent, care o aştepta aplecat peste 
rampa scării. 

Intră în pod. Atât era de strâmt locul, încât fustele ei 
învolte nu puteau încăpea. Cu o mâna îşi smulse pălăria şi 
se sprijini de pat sfârşită... 

Prin fereastra-tabacheră, larg deschisă, răcoarea serii 
năvălea peste aşternutul fierbinte. lubiţii rămaseră multă 
vreme în cocioabă, ca în fundul unui hău. Deodată. Therese 


auzi orologiul de la spitalul Pitie bătând de ora zece. Ar fi 
vrut să fie surdă. Se ridică cu greutate şi privi podul pe care 
încă nu-l văzuse. Îşi căută pălăria, îşi înnodă fundele şi se 
aşeză spunând cu glas tărăgănat: 

— Trebuie să plec. 

Laurent îngenunche dinaintea ei. Îi luă mâinile într-ale lui. 

— La revedere, continuă ea fără să se clintească din loc. 

— Nu la revedere, strigă el, e ceva prea nelămurit... în ce 
zi ai să vii? 

— Vrei să-ţi vorbesc pe şleau? spuse ea. Ei bine, e- 
adevărat, cred că nu voi mai veni niciodată. Nu mai am nici 
un pretext, nu pot inventa altul. 

— Atunci, trebuie să ne spunem adio. 

— Nu, nu vreau! 

Ea rosti aceste cuvinte cu nimic şi spaimă. Adăugă mai cu 
blândeţe, fără să ştie ce spune, fără să se ridice de pe 
scaun: 

— Am să mă duc. 

Laurent chibzuia. Se gândea la Camille. 

— N-am nimic cu el, spuse în cele din urmă fără să-i 
pomenească numele; dar prea ne stă în cale... N-ai putea să 
te scapi de el, să-l trimiţi la plimbare, undeva, foarte 
departe? 

— Ah! da, să-l trimit la plimbare! repetă tânără femeie 
clătinând din cap. Crezi că un bărbat se învoieşte sa plece 
într-o călătorie, aşa, cât ai bate din palme... Nu-i decât o 
singură călătorie din care nu te mai întorci... Dar elo să ne 
îngroape pe toţi; oamenii ăştia care abia îşi trag sufletul nu 
mor niciodată. 

Se făcu tăcere. Laurent se târî pe genunchi şi se strânse 
lângă iubita lui, lipindu-şi capul pe pieptul ei. 

— Nu visez decât un lucru, spuse el; aş vrea să petrec o 
noapte întreagă cu tine, să adorm în braţele tale şi să mă 
trezesc a doua zi în sărutările tale... Aş vrea să fiu soţul 
tău... Înţelegi tu? 

— Da, da, răspunse Therese fremătând toată. 


Şi se aplecă brusc peste obrazul lui Laurent pe care-l 
acoperi cu sărutări. Îşi agăța panglicile pălăriei de barba 
ţepoasă a bărbatului; nu se mai gândea că era îmbrăcată şi 
că-şi va mototoli hainele. Suspina, rostea cuvinte gâfâind, 
înecată de lacrimi. 

— Nu mai vorbi aşa, repetă ea, căci nu voi mai avea 
puterea să te părăsesc, voi rămâne aici... Mai degrabă fă-mi 
curaj; spune-mi că ne vom mai vedea... Nu-i aşa că ai nevoie 
de mine şi că într-o bună zi vom face cumva să trăim 
împreună? 

— Atunci, vino, vino din nou mâine, îi răspunse Laurent, şi 
mâinile lui tremurătoare se urcau de-a lungul şoldurilor ei. 

— Dar nu pot veni... [i-am mai spus, nu mai am motiv. 

Therese îţi frângea braţele. Continuă: 

— Oh! nu mi-e frică de scandal. Dacă vrei când am să 
ajung acasă îi voi spune lui Camille că eşti iubitul meu, şi mă 
voi înapoia să dorm aici... Pentru tine mi-e frică. Nu vreau 
să-ţi stric viaţa, vreau să-ţi fac un trai fericit. 

Instinctele prudente ale bărbatului se treziră. 

— Ai dreptate, spuse el, nu trebuie să ne purtăm ca nişte 
copii. Ah! dacă soţul tău ar muri... 

— Dacă soţul meu ar muri... repetă rar Therese. 

— Ne-am căsători, nu ne-ar mai fi teamă de nimic, ne-am 
bucura în voie de dragostea noastră... Ce viaţă bună şi 
dulce! 

Tânără femeie se ridică în picioare. Era palidă. Îşi privi 
iubitul cu ochi întunecaţi; buzele îi tremurau. 

— Oamenii mor câteodată, murmură ea în sfârşit. Numai 
că e primejdios pentru cei care rămân să trăiască după ei. 

Laurent nu răspunse. 

— Vezi tu, continuă ea, toate mijloacele cunoscute sunt 
proaste. 

— Nu m-ai înţeles, spuse el blând. Nu sunt un prost, vreau 
să te iubesc în pace... Mă gândeam că zilnic se întâmplă 
accidente, că piciorul poate să alunece, că un olan poate 


cădea... Pricepi? În cazul acesta din urmă doar vântul este 
vinovat. 

Vorbea cu glas straniu. Zâmbi scurt şi adăugă cu ton 
mângâietor: 

— Du-te, fii liniştită, ne vom iubi mereu, vom trăi fericiţi... 
Fiindcă tu nu poţi veni, am să aranjez eu totul... Dacă vor 
trece câteva luni fără să ne vedem, nu mă uita, gândeşte-te 
că lucrez pentru fericirea noastră. 

O strânse în braţe pe Therese, care deschisese uţa să 
plece. 

— Eşti a mea, nu-i aşa? continua el. Juri să mite dai toată, 
la orice oră, când am să vreau. 

— Da, strigă tânără femeie, sunt a ta, fă ce vrei cu mine. 

Rămaseră o clipă încrâncenaţi şi tăcuţi. Apoi Therese se 
smulse cu brutalitate ţi, fără a-şi întoarce capul, ieşi din 
mansardă şi cobori scara. Laurent ascultă zgomotul paşilor 
ci care se îndepărtau. 

Când nu se mai auzi nimic, intră în cocioaba lui şi se culcă. 
Cearşafurile erau călduţe. Se sufoca în fundul acestei hrube 
strâmte pe care Therese o lăsase plină de ardoarea patimii 
sale. I se părea că răsuflarea lui respiră încă ceva din 
tânără femeie. Ea trecuse pe aici, răspândind miresme 
pătrunzătoare, parfum de violete, şi acum nu mai putea 
strânge în braţe decât fantoma iubitei, care se învârtea în 
jurul lui fără s-o poată prinde. Era cuprins de febra 
dragostei renăscânde şi nepotolite. Nu închise fereastra. 
Culcat pe spate, cu braţele dezgolite şi mâinile desfăcute, 
căutând răcoarea, se gândi, privind pătratul de un albastru 
întunecat pe care fereastra îl tăia din cer. 

Până în zori aceeaşi idee îi frământă mintea. Înainte de 
venirea 'Thercsei, nu se gândise la uciderea lui Camille. 
Vorbise despre moartea acestui om, împins de fapte, iritat 
la gândul că nu-şi va mai vedea iubita. Şi astfel un nou colţ 
al firii sale inconştiente ieşi la iveală: începu să viseze 
asasinatul în vâltoarea adulterului. 


Acum, mai calm, singur în mijlocul nopţii liniştite, studia 
omorul. Ideea morţii, aruncată cu disperare între două 
săruturi, revenea implacabilă şi chinuitoare. Laurent, 
toropit de insomnie, iritat de miresmele puternice pe care 
Therese le lăsase în urma ei, întindea curse, calcula 
riscurile, înşira foloasele pe care le-ar avea dac-ar fi asasin. 

Toate interesele lui îl împingeau la crimă. Îşi spunea că 
tatăl lui, ţăranul din Jeufosse, nu se mai hotăra o dată să 
moară; va fi nevoit poate să mai rămână încă vreo zece ani 
funcţionar, mâncând prin lăptarii, trăind fără femeie într-un 
pod. Această idee îl scotea din sărite. Dimpotrivă, murind 
Camille, s-ar însura cu Therese, ar moţteni-o pe doamna 
Raquin, şi-ar da demisia şi s-ar plimba la soare. Atunci, 
începu să viseze cu plăcere la această viaţă de trântor, se şi 
vedea fără griji, mâncând şi dormind, aşteptând în tihnă 
moartea tatălui său. Şi când realitatea se ridica în mijlocul 
visului său, se izbea de Camille, îşi strângea pumnii ca şi 
când ar fi vrut să-l doboare. 

Laurent o voia pe Therese; o voia numai pentru el. Mereu 
la îndemână. Dacă nu făcea ca soţul să dispară, femeia îi 
scăpa din mâini. Îi şi spusese: nu mai avea cum să vină la el. 
Ar fi putut s-o răpească, s-o ducă undeva, dar atunci ar fi 
murit amândoi de foame. Risca mai puţin ucigându-i soţul. 
N-ar produce nici un scandal, ar împinge doar un om ca să-i 
ia locul. În logica lui brutală de ţăran, acest mijloc i se părea 
excelent şi firesc. Prudenţa lui nativă chiar îl sfătuia la acest 
expedient rapid. 

Ud leoarcă, se răsucea în patul său, pe burtă, lipindu-şi 
obrazul umed de perna pe care se răsfirase părul Theresei. 
Prindea pânza între buzele lui uscate, sorbea parfumul ei 
suav, ţi rămânea aşa, fără suflare, simțind că se înăbuşă, 
văzând cum îi aleargă drugi de foc de-a lungul pleoapelor 
închise. Se întreba cum l-ar putea ucide pe Camille. Apoi, 
când nu mai putea răsufla, dintr-o mişcare se întorcea pe 
spate şi, cu ochii larg deschişi, primea drept în faţă adierile 


reci venite pe fereastră, căuta în stele, în pătratul albastru 
de cer, un sfat de ucidere, un plan de asasinat. 

Nu găsi nimic. Aşa cum îi spusese iubitei lui, nu era un 
copil, un prost; nu voia nici pumnal, nici otravă. Avea nevoie 
de o crimă vicleană, săvârşită fără primejdie, un fel de 
înăbuşire sinistră, fără strigăte, fără spaimă, o simplă 
dispariţie. Degeaba îl scutura patima şi-l împingea înainte: 
întreaga lui fiinţă îi cerea imperios să fie prudent. Era prea 
laş, iubea prea mult plăcerile, pentru a-şi risca liniştea. 
Ucidea ca să trăiască liniştit şi fericit. 

Încetul cu încetul îl prinse somnul. Aerul rece alungase din 
pod fantoma călduţă şi înmiresmată a Thercsei. Laurent, 
frânt, potolit, se lăsă pătruns de un soi de îngreunare dulce 
şi nedesluşită. Adormind, hotărî să aştepte un prilej 
favorabil, şi mintea lui, din ce în ce mai lunecoasă, îl legăna 
murmurând: „Am să-l ucid, am să-l ucid.” Cinci minute mai 
târziu, dormea, respirând cu o regularitate senină. 

Therese ajunse acasă la ora unsprezece. Cu capul încins, 
cu mintea încordată, intră în pasajul Pont-Neuf fără să-şi 
dea seama de drumul străbătut. 1 se părea că abia coborâse 
de la Laurent, într-atât urechile-i erau pline încă de vorbele 
pe care le auzise. Doamna Raquin şi Camille erau 
îngrijoraţi. Ea le răspunse scurt la întrebări, spunând că 
făcuse un drum de pomană şi stătuse un ceas în stradă 
aşteptând un omnibus. 

Când se urcă în pat, simţi cearşafurile reci şi umede. 
Trupul ei, încă arzător, se înfiora de scârbă. Camille adormi 
pe dată şi Therese privi multă vreme chipul lui palid care se 
odihnea nătâng pe pernă cu gura deschisă. Se îndepărtă de 
el. Îi venea să-şi înfunde pumnul în gura aceea. 

X. 

Trecură aproape trei săptămâni. Laurent începuse din nou 
să vină în fiecare seara. Părea obosit, bolnav. Cearcăne 
albastre îi înconjurau ochii, buzele i se albiseră şi 
crăpaseră. Altfel, era la fel de potolit şi de greoi, îl privea pe 
Camille în faţă, îi arăta aceeaşi prietenie sinceră. Doamna 


Raquin îl alinta şi mai mult pe prietenul casei, de când îl 
vedea cum e învăluit într-un fel de febră surdă. 

Therese îţi reluase chipul mut ţi arţăgos. Era mai ţeapănă, 
mai de nepătruns, mai liniştită ca niciodată. Părea că 
Laurent nici nu există pentru ea; abia dacă-l privea, rar îi 
adresa vreun cuvânt, îl trata cu o indiferenţă desăvârşită. 
Doamna Raquin, pe care, în bunătatea ei, această atitudine 
o făcea să sufere, îi spunea adesea tânărului: „Nu lua în 
seamă că nepoată-mea se poartă atât de rece. O cunosc eu; 
chipul ei pare rece, dar inima i-e calda şi plină de duioşie şi 
devotament.” 

Iubiţii nu aveau cum să se mai întâlnească. Din seara 
petrecută în strada Saint-Victor nu se mai văzuseră singuri. 
Seara, când şedeau iară în faţă, în aparenţă calmi şi străini 
unul de altul, furtuni de patimi, de spaime şi de dorinţă 
treceau pe sub carnea potolită a chipului lor. Şi Therese era 
cuprinsă de elanuri, de laşităţi, de batjocuri crude; Laurent 
era cuprins de brutalităţi întunecate, de nehotărâri 
puternice. Căci ei nu îndrăzneau să privească în străfundul 
fiinţei lor, în străfundul acestei fierbinţeli tulburi care le 
umplea creierul cu un soi de negură deasă şi aspră. 

Când puteau, în spatele unei uşi, fără să-şi vorbească, îşi 
strângeau mâinile să le frângă, într-o încleştare crâncenă şi 
scurtă. Amândoi ar fi vrut să ia fâşii din carnea celuilalt, 
lipite de degete. Nu le mai rămăsese decât aceste strângeri 
de mână ca să-şi potolească dorinţele, în ele îşi puneau tot 
trupul. Nu se întrebau nimic altceva. Aşteptau. 

Într-o joi scara, înainte de a se aşeza la joc, oaspeţii 
familiei Raquin, ca de obicei, statură puţin de vorbă. Unul 
dintre marile subiecte de discuţie era de a-l face pe 
bătrânul Michaud să vorbească despre fosta lui slujbă, de a- 
l întreba despre ciudatele şi sinistrele aventuri în care 
fusese amestecat. Atunci Grivet şi Camille ascultau poveştile 
fostului comisar de poliţie cu chipul înspăimântat şi căscat 
al unor copii cărora li se spune Barbă-Albastră sau Degețel. 
Asta îl îngrozea şi îl amuza. 


În ziua aceea, Michaud, care tocmai povestise un asasinat 
cumplit ale cărui amănunte dăduse fiori auditoriului, 
adăugă clătinând din cap: 

— Şi nu se ştie totul... Câte crime rămân necunoscute! câţi 
ucigaşi scapă de pedeapsa oamenilor! 

— Cum asta! spuse Grivet uimit, credeţi că există, aşa, pe 
stradă, canalii care au ucis oameni şi care nu sunt arestaţi? 

Olivier începu să zâmbească cu dispreţ. 

— Dragă domnule, răspunse el cu vocea lui ascuţită, nu 
sunt arestaţi numai pentru faptul că nu se ştie că au ucis. 

Acest raţionament nu păru a-l convinge pe Grivet. Camille 
îi veni în ajutor. 

— Eu sunt de părerea domnului Grivet, spuse elcu o 
îngâmfare tâmpă... Simt nevoia să cred că poliţia este bine 
organizată şi că niciodată nu mă voi ciocni de un ucigaş pe 
stradă. 

Olivier văzu un atac personal în aceste cuvinte. 

— Desigur, poliţia este bine organizată, strigă el pe un ton 
ofensat... Totuşi nu putem face imposibilul. Există însă şi 
unii ţicniţi care au învăţat crima la şcoala diavolului şi scapă 
şi lui Dumnezeu însuşi... Nu-i aşa, tată? 

— Da, da, întări bătrânul Michaud... Aşa, când eram la 
Vernon - vă amintiţi poate de asta, doamnă Raquin - un 
cărăuş a fost asasinat la drumul mare. Cadavrul a fost găsit 
tăiat în bucățele şi aruncat într-o groapă. Niciodată nu s-a 
putut pune mâna pe vinovat. Trăieşte poate şi astăzi, poate 
este vecinul nostru şi poate că domnul Grivet se va întâlni 
nas în nas cu el când se va întoarce acasă. 

Grivet deveni alb ca varul. Nu îndrăznea să-şi întoarcă 
privirea. Credea că ucigaşul cărăuşului se află în spatele lui. 
De altfel eră încântat să-i fie frică. 

— A! dar asta nu! bâlbâi el fără să ştie prea bine ce spune, 
a! dar asta nu, nu vreau să cred una ca asta... Ştiu şieuo 
poveste: a fost odată o servitoare care a fost băgată la 
puşcărie fiindcă furase de la stăpâni un tacâm de argint. 
După două luni, tăindu-se un copac, tacâmul fu găsit într-un 


cuib de coţofană. Hoaţa fusese coțofana. Servitoarei i se 
dădu drumul... Vedeţi bine că vinovaţii sunt pedepsiţi 
întotdeauna. 

Grivet triumfa. Olivier ricană. 

— Înseamnă că atunci, spuse el, coțofana a fost vârâtă la 
puşcărie. 

— Nu asta a vrut să spună domnul Grivet, interveni 
Camille, supărat că şeful lui fusese luat peste picior... 
Mamă, adu-ne jocul de domino. 

În vreme ce doamna Raquin se duse să caute cutia, 
tânărul continuă, adresându-se lui Michaud: 

— Atunci mărturisiţi că poliţia este neputincioasă, că există 
ucigaşi care se plimbă în voie. 

— Ei! din nefericire, da, răspunse fostul comisar. 

— Este imoral, încheie Grivet. 

În timpul acestei conversații, Therese ţi Laurent nu 
scoseseră nici o vorbă. Nici măcar nu zâmbiseră de prostia 
lui Grivet. Stând cu coatele pe masă, uşor palizi, cu ochii 
rătăcind în gol, ascultau. O clipă privirile lor se întâlniră, 
negre şi arzătoare. Şi mici picături de sudoare se formară 
la rădăcina părului Thercsei, ţi valuri reci dădeau frisoane 
imperceptibile pielii lui Laurent. 

XI. 

Uneori, duminica, când vremea era frumoasă, Camille o 
forţa pe Therese să iasă cu el, să facă o mică plimbare pe 
Champs-Elysees. Tânăra femeie ar fi preferat să rămână în 
umbra umedă a prăvăliei. Se simţea obosită, plictisită 
mergând la braţ cu soţul ei, care o târa pe străzi, oprindu- 
se în faţa prăvăliilor, cu mirări, cugetări şi tăceri de 
neghiob. Dar Camille nu se lăsa cu una, cu două. Îi plăcea 
să-şi arate nevasta. Când se întâlnea cu unul dintre colegi, 
unul dintre şefi mai ales, era foarte mândru să răspundă la 
salut, însoţit de doamna. De altfel, el umbla pentru plăcerea 
de a umbla, aproape fără să schimbe o vorbă, ţeapăn şi 
nefiresc în hainele lui de duminică, târându-şi picioarele, 


prost şi vanitos. Therese suferea că merge cu un asemenea 
bărbat la braţ. 

În zilele de plimbare, doamna Raquin îşi întovărăşea copiii 
până la ieşirea din pasaj. Îi îmbrăţişa ele parc-ar fi plecai 
într-o călătorie. Şi le turuia sfaturi la nesfârşit, rugăminţi 
stăruitoare. 

— Mai ales le spunea ea, feriţi-vă de accidente... în Parisul 
ăsta sunt atâtea trăsuri!. Făgăduiţi-mi că n-o să mergeţi pe 
unde-i lume multă... 

În sfârşit îi lăsa să se îndepărteze, urmărindu-i o bună 
bucată de vreme din ochi. Apoi intra în prăvălie. Picioarele 
îi deveneau din ce în ce mai greoaie şi nu-i îngăduiau să 
meargă prea mult pe jos. 

Alteori, mai rar, soţii ieşeau din Paris: se duceau la Saint- 
Ouen sau la Asnicres, ţi mâncau o friptură într-unui din 
restaurantele de pe malul apei. Erau zile de mare desfrâu, 
despre care se vorbea cu o lună mai înainte. Therese 
primea mai cu plăcere, aproape cu bucurie, aceste plimbări 
care o ţineau la aer curat până la orele zece sau 
unsprezece seara. Saint-Ouen, cu insulele sale verzi, îi 
amintea de Vernon. Simţea cum i se trezeau toate duioşiile 
sălbatice pe care le avusese faţă de Sena, pe când era fată. 
Se aşeza pe prundiş, îşi înmuia mâinile în râu, simţea că 
trăieşte sub arşiţa soarelui potolită de boarea răcoroasă 
venită dinspre părţile umbroase. În vreme ce ea îşi sfâşia 
rochia pe pietre şi o murdărea de mâl, Camille îşi întindea 
frumos batista şi se aşeza alături de Therese cu toată grija. 
În ultimul timp, tânără pereche îl lua aproape totdeauna pe 
Laurent, care înveselea plimbarea cu râsetele şi forţa lui de 
ţăran. 

Într-o duminică, Therese, Camille ţi Laurent plecară spre 
Saint-Ouen pe la ora unsprezece, după dejun. Ieşirea era 
plănuită de mult şi urma să fie ultima din vara aceea. Se 
apropia toamna, scara începea să bată un vânt rece, care 
făcea văzduhul să freamăte. 


În acea dimineaţă, cerul îşi păstra întreagă seninătatea lui 
albastră. La soare era cald şi umbra era blândă. Se 
hotărâră să profite de ultimele raze ale soarelui. 

Cei trei luară o trăsură, însoţiţi de doleanţele, de 
efuziunile îngrijorate ale bătrânei negustoresc. Străbătură 
Parisul şi, la fortificaţii, coborâră din trăsură. Apoi ajunseră 
la Saint-Ouen mergând pe şosea. Era pe la miezul zilei. 
Drumul, acoperit de praf, bătut din plin de soare, avea o 
luminozitate orbitoare de zăpadă. Aerul ardea, îngreunat şi 
acru. Therese, la braţ cu Camille, mergea cu paşi mici, 
ascunzându-se sub umbrelă, în vreme ce soţul ei îşi făcea 
vânt cu batista lui mare. În spatele lor venea Laurent. 
Razele soarelui îi ardeau ceafa, dar el părea că nu simte 
nimic. Fluiera, dădea de-a dura pietricelele întâlnite în cale 
şi, câteodată, se uita cu ochi sălbatici cum se legănau 
şoldurile iubitei lui. 

Când ajunseră la Saint-Ouen, se repeziră să caute un pâlc 
de copaci, un covor de iarbă verde întins la umbră. Trecură 
într-o insulă şi pătrunseră într-un desiş. Frunzele căzute 
formau pe pământ un strat roşietic care trosnea sub 
picioarele lor cu foşnete seci. Trunchiurile copacilor se 
ridicau drepte, nenumărate, ca nişte mănunchiuri de 
colonete gotice. Ramurile coborau până la frunţile celor 
trei, care astfel aveau la orizont doar bolta de aramă a 
frunzişului în agonie şi fusele albe şi negre ale plopilor şi 
stejarilor. Erau într-un pustiu, într-o văgăună melancolică, 
într-un luminiş îngust, tăcut şi răcoros. De jur împrejurul lor 
auzeau vuietul Senei. 

Camille alese un loc uscat şi se aşeză ridicându-şi poalele 
redingotei. Therese, într-un foţnet de fuste boţite, se aruncă 
pe frunzişul căzut. Era pe jumătate ascunsă în mijlocul 
cutelor rochiei care se ridica în jurul ei, descoperindu-i un 
picior până la genunchi. Laurent, culcat pe burtă, cu bărbia 
în pământ, privea acest picior şi îl asculta pe prietenul lui 
care se supărase pe guvern, declarând că toate insuliţele 


Senei ar trebui prefăcute în parcuri englezeşti, cu bănci, 
alei presărate cu nisip, copaci tăiaţi, ca în grădina Tuileries. 

Rămaseră vreo trei ceasuri în luminiş, aşteptând să se 
potolească arşiţa soarelui şi apoi să cineze. Camille vorbi 
despre slujba lui, povesti lucruri neroade. Apoi, obosit, se 
lăsă pe spate şi adormi. Îşi aşezase pălăria peste ochi. De 
multă vreme Therese, cu pleoapele închise, se prefăcea că 
doarme. 

Atunci, Laurent se strecură binişor spre tânără femeie, îşi 
întinse buzele şi îi sărută botina şi glezna. Pielea botinei, 
ciorapul alb, pe care le săruta, îi ardeau buzele. Mirosurile 
aspre ale pământului, mireasma uşoară a Thercesei se 
amestecau ţi îl pătrundeau, aprinzându-i sângele, iritându-i 
nervii. De o lună trăia într-o castitate plină de mânie. 
Mersul prin soare, pe şoseaua spre Saint-Ouen, îi vârâse 
flăcări în trup. Acum era aici, în fundul unei văgăuni 
neştiute de nimeni, în mijlocul marii voluptăţi a umbrei şi a 
tăcerii, şi nu putea să strângă la pieptul lui femeia aceasta 
care îi aparţinea. Soţul avea poate să se trezească, să-l 
vadă, să-i dejoace calculele de prudenţă. Omul acesta era 
veşnic o piedică. Şi iubitul, lipit de pământ, fremătător şi 
iritat, săruta tăcut botina şi ciorapii albi. Therese, ca 
moartă, nu făcea nici o mişcare. Laurent crezu ca doarme. 

Se ridică, cu spinarea frântă, şi se rezemă de un copac. 
Atunci o văzu pe tânăra femeie care privea înaintea ei cu 
ochii mari deschişi şi sticloşi. Obrazul ei, aşezat între 
braţele ridicate, era de o paloare mată, de o rece rigiditate. 
Therese se cufundase în gânduri. Ochii ei ficţi păreau un 
abis întunecat în care nu se vedea decât noapte. Nu se 
mişcă, nu îşi întoarse privirile spre Laurent, care stătea în 
picioare dinapoia ei. 

Iubitul ei o contemplă, aproape înspăimântat, văzând-o 
atât de nemişcată şi mută la mângâierile sale. Capul ei alb 
şi parcă mort, afundat în cutele juponului, îl făcu sa se simtă 
cuprins de un tel de spaimă plină de dorinţe arzătoare. Ar fi 
vrut să se aplece şi să închidă cu un sărut ochii ei larg 


deschişi. Dar, aproape în fustele ei, dormea şi Camille. 
Bietul om, cu corpul răsucit, arătându-şi slăbiciunea, sforăia 
uşor. Sub pălăria care îi acoperea pe jumătate faţa, se zărea 
gura lui deschisă, strâmbată de somn, făcând o grimasă 
stupidă. '[epi de păr roşcat, presăraţi pe fălcile lui uscăţive, 
îi pătau pielea albicioasă, şi, cum avea capul dat pe spate,i 
se vedea gâtul slab, ridat, în mijlocul căruia nodul gâtului, 
umflat şi de un roşu-aprins, se ridica la fiecare sforăitură. 
Camille, prăvălit astfel în somn, era nesuferit şi scârbos. 

Laurent, care îl privea, ridică tocul ghetei cu o mişcare 
bruscă. Dintr-o lovitură ar fi vrut să-i stâlcească faţa. 

Therese îţi înăbuşi un țipăt. Deveni palidă şi închise ochii. 
Îşi întoarse capul, de parcă ar fi voit să se ferească de 
stropii de sânge. 

Şi Laurent, timp de câteva clipe, rămase cu tocul în aer, 
deasupra obrazului lui Camille adormit. Apoi, încet, îşi 
retrase piciorul şi se îndepărtă câţiva paşi. Îşi spuse în sinea 
lui că ar fi fost un asasinat prostesc. 'Ţeasta sfărâmată ar fi 
pus pe urma lui toată poliţia. Voia să scape de Camille 
numai pentru a se însura cu Therese, înţelegea să trăiască 
la lumina zilei, după crimă, ca ucigaşul cărăuşului din 
povestea spusă de bătrânul Michaud. 

Se duse până la malul apei, privi cum curge râul, cu o 
mutră prostită. Apoi, brusc, intră în desiş. Stabilise în sfârşit 
un plan, închipuise o ucidere comodă şi fără primejdie 
pentru el. 

Atunci îl trezi pe adormit gâdilându-l în nas cu un pai. 
Camille strănută, se ridică, găsi că gluma este excelentă. Îi 
plăcea Laurent pentru şotiile lui care îl făceau să râdă. Apoi 
îşi zgâlţâi soţia, care ţinea ochii închişi. După ce Therese se 
ridică în picioare şi îşi scutură fustele, mototolite şi pline de 
frunze uscate, cei trei părăsiră luminişul, rupând 
rămurelele din faţa lor. 

Părăsiră insula şi bătură drumurile, potecile pline de 
grupuri în straie de duminică. Printre tufişuri alergau fete 
în rochii de culoare deschisă; o echipă de canotori trecu 


cântând; şiruri de perechi burgheze, oameni bătrâni, 
slujbaşi cu nevestele lor, mergeau agale, pe marginea 
râpelor. Fiecare drum părea o strada zgomotoasă şi plină 
de lume. Doar soarele îşi păstra seninătatea larg 
desfăşurată; aluneca spre orizont şi arunca pe copacii 
înroşiţi, pe drumeagurile albe, imense pete de lumină 
stinsă. Din cerul fremătător începuse să se lase o răcoare 
pătrunzătoare. 

Camille nu-i mai dădu braţul Theresei; vorbea cu Laurent, 
râdea de glumele ţi vitejiile prietenului său, care sărea 
peste gropi şi ridica în mâini bolovani grei. Tânără femeie, 
de cealaltă parte a drumului, înainta cu capul în jos, 
aplecându-se uneori să rupă un fir de iarbă. Când rămânea 
în urmă, se oprea şi îşi privea de departe iubitul şi soţul. 

— Hei! nu ţi-e foame? îi strigă în cele din urmă Camille. 

— Ba da, îi răspunse ea. 

— Atunci, ce mai stai! 

Theresei nu-i era foame. Era plictisită şi neliniştită. Nu 
cunoştea proiectele lui Laurent, picioarele îi tremurau sub 
ea de frică. 

Cei trei se întoarseră la malul apei şi căutară un 
restaurant. Se aşezară la o masă pe un fel de terasă de 
scânduri, într-o cârciumă mirosind a prăjeală şi a vin. Casa 
răsuna de strigăte, de cântece, de zgomot de farfurii. În 
fiecare cămăruţă, în fiecare salon erau grupuri de oameni 
care vorbeau tare şi pereţii subţiri dădeau o sonoritate 
vibrantă acestei larme. Scara duduia sub paşii chelnerilor. 

Sus, pe terasă, adierile venite dinspre râu alungau 
mirosurile de untură arsă. Therese, sprijinită de balustradă, 
privea cheiul. L.a dreapta şi la stânga, se întindeau două 
şiruri de cârciumi şi barăci de bâlci. Sub bolți de viţă, 
printre frunzele rare şi îngălbenite, se zărea albul feţelor 
de masă, petele negre ale hainelor, fustele strălucitoare ale 
femeilor. Oamenii umblau de colo-colo, cu capul descoperit, 
alergând şi râzând. Şi zgomotul ascuţit al mulţimii se 


amesteca cu cântecul plângăreţ al flaşnetelor. Un miros de 
friptură şi de praf plutea în aerul cald. 

Jos, la picioarele Theresei, niţte fete din cartierul latin se 
învârteau, pe un covor de iarbă tocită, cântând o horă de 
copii. Cu pălăria căzută pe umeri, cu părul despletit, ele se 
ţineau de mină, jucându-se ca nişte fetiţe. Aveau un firicel 
de voce proaspătă şi chipurile lor palide, săpate de 
mângâieri brutale, se colorau uşor cu roşeli virginale. În 
marii lor ochi impuri trecea o boare înduioşată. Nişte 
studenţi, fumând pipe de lut, le priveau cum se învârtesc, 
aruncându-le în treacăt glume deochiate. 

Şi, mai departe, pe Sena, pe dealuri, pogora seninătatea 
serii, un aer albăstriu şi vag care învăluia copacii într-o 
pâclă transparentă. 

— Ei, ce s-aude! strigă Laurent aplecându-se peste rampa 
scării. Chelner, ne aduci de mâncare? 

Apoi spuse, schimbându-şi parcă gândul: 

— Camille, ce-ar fi să facem o plimbare pe râu, înainte de 
masă?. Tocmai bine ar avea timp să ne frigă puiul. O să ne 
plictisim tot aşteptând aici mai bine de un ceas. 

— Cum vrei tu, răspunse nepăsător Camille. Însă Thâr&sei 
i-e foame. 

— Nu, nu, pot să mai aştept, se grăbi să spună tânăra 
femeie, pe care Laurent o privea ţintă în ochi. 

Toţi trei coborâră scara. Trecând prin faţa tejghelei, 
reţinură o masă, comandară de mâncare, spunând că se vor 
înapoia peste un ceas. Cum cârciumarul închiria şi bărci, îl 
rugară să le dezlege una. Laurent alese o barcă uşoară, a 
cărei fragilitate îl sperie pe Camille. 

— La dracu, spuse el, nu trebuie să ne mişcăm în ea deloc, 
altfel vom face o baie straşnică. 

Adevărul era că slujbaşul avea o teamă cumplită de apă. 
La Vernon, starea sănătăţii nu îi îngăduise, când era mic, să 
se bălăcească în Sena. În timp ce colegii lui de şcoală 
alergau să se arunce drept în mijlocul râului, el se culca 
între două pături calde. Laurent devenise un înotător 


iscusit, un vâslaş neobosit. Camille îşi păstrase acea teamă 
pe care copiii şi femeile o au faţă de apele adânci. Pipăi cu 
piciorul fundul bărcii, ca pentru a se încredința de 
soliditatea ei. 

— Haide, vino odată, îi strigă Laurent râzând... Tot mai 
tremuri! 

Camille încalecă peste margine şi merse, clătinându-se, să 
se aşeze în spate. După ce simţi scândurile sub el, se linişti, 
începu să glumească, făcând pe curajosul. 

Thercse rămăsese pe mal, gravă şi nemişcată, alături de 
iubitul ei care ţinea pălimarul. El se aplecă, şi îi şopti 
repede: 

— la seama, am să-l arunc în apă... Ascultă de mine... Am 
să răspund de toate. 

Femeia deveni cumplit de palidă. Rămase ca ţintuită de 
pământ, încremenită, cu ochii căscaţi. 

— Intră odată în barcă, şopti din nou Laurent. Ea nu se 
mişcă. O luptă teribilă se dădea înlăuntrul ei. Îşi încorda 
voinţa cu toată puterea, căci se temea să nu izbucnească în 
hohote de plâns şi să cadă cu faţa la pământ. 

— Ah! ah! strigă Camille. Laurent, uită-te la Therese... 
Moare de frică!. Ce zici, o să intre, n-o să intre... 

Se întinsese pe banca din spate, cu amândouă coatele 
sprijinite pe marginea bărcii şi se înfoia, făcând pe 
grozavul. Thertse îi aruncă o privire stranie. Înţepăturile 
bietului om fură ca un bici care o şfichiui şi o împinse. 
Brusc, ea sări în barcă şi rămase în faţă. Laurent apucă 
vâslele. Barca se desprinse de mal, îndreptându-se spre 
insule cu încetineală. 

Amurgul se apropia. Mari umbre cădeau din copaci şi 
apele îşi tiveau malurile cu negru. În mijlocul râului se 
vedeau dâre mari de argint stins. Curând barca intră cu 
lotul în largul Senei. Aici, toate zgomotele de pe cheiuri 
păreau înăbuşite. Cântecele, strigătele ajungeau, vagi şi 
melancolice, cu o tristă sfârşeală. Nu se mai simţea mirosul 
de friptură şi de praf. Pluteau pânze de răcoare. Era frig. 


Laurent încetă să mai vâslească şi lăsă barca să coboare 
pe firul curentului. 

În faţă se ridica marele masiv roşcat al insulelor. Cele două 
maluri, de un cafeniu-închis pătat cu cenuşiu, erau ca două 
fâşii late care aveau să se întâlnească în zare. Apa şi cerul 
păreau tăiate din aceeaşi stofă albicioasă. Nimic nu este 
mai dureros de calm decât un apus de toamnă. Razele 
soarelui pălesc în acrul fremătător, copacii bătrâni îşi 
scutură frunzele. Câmpia, arsă de razele încinse ale verii, 
simte cum vine moartea cu primul vânt rece. Văzduhul e 
străbătut de adieri tânguitoare. Noaptea pogoară din 
înălţimi, aşternându-şi umbrele ca nişte linţolii. 

Cei trei tăceau. Aşezaţi în fundul bărcii care aluneca pe 
ape, priveau ultimele luciri cum se desprind de pe ramurile 
cele mai de sus ale copacilor. Se apropiau de insule. Marile 
întinderi roşcate deveneau întunecate, întreg peisajul se 
simplifica în apus. Sena, cerul, insulele, malurile nu mai 
erau decât nişte pete cenușii care piereau în mijlocul unei 
neguri lăptoase. 

Camille, care se culcase pe burtă, cu capul deasupra apei, 
îşi înmuie mâinile în râu. 

— Drace! tare mai e rece! strigă el. N-ar fi deloc plăcut să- 
ţi vâri capul în ciorba asta. 

Laurent nu răspunse. De la un timp privea neliniştit cele 
două maluri. Îşi întinsese inimile lui mari pe genunchi, 
strângându-şi buzele. Therese, ţeapănă, nemişcată, cu 
capul uşor dat pe spate, aştepta. 

Barca se pregătea să intre într-un mic braţ, întunecos şi 
îngust, care se desmea între două insule. În spatele uncia 
din insule se auzea cântecul îndepărtat al unei echipe de 
canotori care probabil urcau cursul Senei. Departe, în 
amonte, râul era liber. 

Atunci Laurent se ridică şi-l prinse pe Camille de brâu. 
Slujbaşul izbucni în râs. 

— Ah! nu mă gâdila, spuse el, nu face glume de-astea... 
Haide, termină, o să cad. 


Laurent îl strânse şi mai tare, îl zgudui. Camille se întoarse 
şi văzu chipul înspăimântător de convulsionat al prietenului 
său. Nu înţelese. O spaimă nedesluşită îl cuprinse. Vru să 
strige, dar simţi cum o mână puternică îl strânse de gât. Cu 
instinctul unui animal care se apără, se ridică în genunchi, 
agăţându-se de marginea bărcii. Se luptă astfel câteva 
secunde. 

— Therese! Therese! o chemă el cu voce înăbuşită şi 
şuierătoare. 

Tânără femeie privea, ţinându-se cu amândouă mâinile de 
o bancă a bărcii care trosnea şi se clătina pe râu. Nu putea 
închide ochii. O cumplită contracție îi ţinea larg deschişi, 
aţintiţi pe spectacolul oribil al luptei. Era rigidă, mută. 

— Therese! Therese! o chemă din nou nefericitul care 
începuse să horcăie. 

La această ultimă chemare, Therese izbucni în hohote de 
plâns. Nervii ei se destindeau. Criza de care se temea o 
aruncă fremătând toată în fundul bărcii. Acolo rămase 
ghemuită, uluită, moartă. 

Laurent îl scutura mereu pe Camille, strângându-l cu o 
mână de gât. În cele din urmă izbuti să-l smulgă din barcă 
cu ajutorul celeilalte mâini. Îl ţinu în aer, ca pe un copil, în 
braţele lui puternice. Aplecându-şi capul, îşi descoperi 
gâtul, şi atunci victima lui, înnebunită de furie şi de spaimă, 
se răsuci, îşi repezi dinţii şi îi înfipse în gât. Şi când 
ucigaşul, înfrânându-şi un țipăt de durere, îl aruncă brusc 
pe slujbaş în râu, între dinţii acestuia rămase o bucată de 
carne. 

Camille căzu urlând. Reveni de două sau trei ori la 
suprafaţă, scoțând ţipete din ce în ce mai înăbuşite. 

Laurent nu pierdu nici o clipă. Îşi ridică gulerul 
pardesiului ca să-şi ascundă rana. Apoi, luând-o în braţe pe 
Therese care leţinase, răsturnă barca cu piciorul şi se lăsa 
să cadă în Sena, ţinându-şi strâns iubita. O susţinu 
deasupra apei, strigând după ajutor cu o voce jalnică. 


Canotorii, ale căror cântece le auzise de după capul 
insulei, sosiră vâslind repede. Înţeleseră că se întâmplase o 
nenorocire. O salvară pe Therese, pe care o culcară pe una 
dintre bănci, şi pe Laurent, care începu să jelească moartea 
prietenului său. El se aruncă în apă, îl căută pe Camille în 
locurile unde nu putea fi, se întoarse plângând, frângându- 
şi mâinile, smulgându-şi părul. Canotorii încercară să-l 
potolească, să-l consoleze. 

— E din vina mea, strigă el. N-ar fi trebuit să-l las pe bietul 
băiat să danseze şi să se zbenguie cum îl apucase să facă... 
La un moment dat ne-am pomenit tustrei pe-o parte a bărcii 
şi ne-am răsturnat... Căzând, mi-a strigat să-i salvez 
nevasta... 

— Aşa cum se întâmplă totdeauna, printre canotori se 
aflară doi sau trei băieţi care se arăâtară a fi fost martori ai 
accidentului. 

— V-am văzut bine, spuseră ei... Şi pe urmă, ce dracu! O 
barcă nu-i tot atât de solidă ca o duşumea... Ah! biata 
femeie, ce-o să fie pe ea când s-o trezi! 

Îşi reluară lopeţile, remorcară barca şi îi conduseră pe 
Therese ţi pe Laurent la restaurant, unde îi aştepta cina. În 
câteva minute tot orăşelul Saint-Ouen află despre accident. 
Canotorii îl povesteau ca nişte martori oculari. O mulţime 
înduioşată se adunase în faţa cârciumii. 

Patronul şi nevasta lui erau nişte oameni cumsecade şi îşi 
puseră hainele la dispoziţia naufragiaţilor. Când Therese se 
trezi din leţin, avu o criză de nervi, izbucni într-un plâns 
sfâşietor. Trebuiră s-o aşeze pe un pat. Natura ajuta 
această sinistră comedie care se jucase mai înainte. 

După ce tânără femeie se mai potoli, Laurent o încredința 
stăpânilor restaurantului să aibă grijă de ea. Voia să se 
întoarcă singur la Paris, să-i spună doamnei Raquin 
îngrozitoarea veste cu toate menajamentele posibile. 
Adevărul era că se temea de exaltarea nervoasă a Theresei. 
Prefera să-i lase timp să se gândească şi să-şi înveţe rolul. 

Canotorii mâncară cina pregătită pentru Camille. 


XII. 

În colţul întunecos al diligentei care îl ducea la Paris, 
Laurent îşi punea la punct planul. Era aproape sigur că va 
scăpa nepedepsit. O bucurie grea şi neliniştită, bucuria 
crimei săvârşite, îl năpădea. Ajuns la bariera Clichy, luă o 
trăsură şi se îndreptă spre casa bătrânului Michaud, care 
locuia pe strada Seine. Era ora nouă scara. 

Îl găsi pe fostul comisar stând la masă, împreună cu Olivier 
şi Suzanne. Venise aici pentru a găsi o protecţie, în cazul 
când ar fi fost bănuit, şi pentru a evita să-i anunţe singur 
îngrozitoarea veste doamnei Raquin. În chip straniu, 
aceasta încercare îl dezgusta. Se aştepta la o asemenea 
disperare, încât îi era teamă că nu-şi va juca rolul cu 
destule lacrimi. Apoi durerea mamei îl apăsa, deşi în fond îi 
păsa destul de puţin de ca. 

Când Michaud îl văzu intrând îmbrăcat în haine grosolane, 
prea strimte pentru el, îl întrebă din priviri. Laurent povesti 
accidentul, cu glas frânt, parcă gâtuit de durere şi oboseală. 

— Am venit la dumneavoastră, spuse el în încheiere, nu 
ştiam ce să fac cu cele două sărmane femei atât de crud 
lovite... N-am îndrăznit să mă duc singur la doamna Raquin. 
Vă implor, veniţi cu mine. 

În timp ce vorbea, Olivier se uita drept în ochii lui, cu o 
privire care îl înspăimânta. Ucigaşul intrase cu capul plecat 
în mijlocul acestor oameni ai poliţiei, împins de o 
îndrăzneală care avea să-l salveze. Dar nu se putea 
împiedica să nu tremure, simțind ochii lor care îl descoseau. 
Vedea neîncredere acolo unde nu era decât uluire şi milă. 
Suzanne, mai firavă şi mai palidă ca oricând, fu cât pe ce să 
leşine. Olivier, pe care ideea morţii îl înfricoşa şi a cărui 
inimă rămânea de altfel cu totul rece, făcea o mutră de 
uimire dureroasă, scrutând din obicei obrazul lui Laurent, 
fără să bănuiască deloc sinistrul adevăr. lar bătrânul 
Michaud scotea exclamaţii de spaimă, de compătimire, de 
mirare. Se tot frământa pe scaun, îşi împreuna mâinile, îşi 
ridica ochii în tavan. 


— Ah! Dumnezeule, spunea el cu glas întretăiat, ah! 
Dumnezeule, ce lucru îngrozitor!. Pleci de-acasă, şi mori, 
aşa, deodată... E oribil... Ce-o să-i spunem acum bietei 
doamne Raquin, nefericitei mame?. Sigur, bine-ai făcut c-ai 
venit la noi... Mergem cu dumneata... 

Se ridică, se învârti, tropăi prin odaie să-şi caute bastonul 
şi pălăria, şi, tot alergând încoace şi încolo, îl puse pe 
Laurent să-i repete amănuntele catastrofei, scoțând din nou 
exclamaţii la fiecare frază. 

Coborâră toţi pairii. La intrarea în pasajul Pont-Neuf, 
Michaud îl opri pe Laurent. 

— Nu veni cu noi, îi spuse el. Prezenţa dumitale ar fi un fel 
de mărturisire brutală de care trebuie să ne ferim... 
Sărmana mama va bănui că e vorba de o nenorocire şi ne 
va forţa să-i spunem adevărul mai devreme decât trebuie să 
i-l spunem... Aşteaptă-ne aici. 

Aranjamentul acesta îl linişti pe ucigaş, care tremura la 
gândul să intre în prăvălia din pasaj. În el pogori calmul, se 
plimbă dintr-o parte în alta pe trotuar, în deplină pace. 
Uneori, uita faptele care se petreceau, privea în vitrinele 
prăvăliilor, fluiera printre dinţi, întorcea capul după femeile 
care treceau pe lângă el. Stătu astfel o bună jumătate de 
oră în stradă, recăpătându-şi din ce în ce mai mult sângele 
rece. 

Nu mâncase de dimineaţă; îl apucă foamea, intră într-o 
plăcintărie şi se îndopă cu prăjituri. 

În prăvălia din pasaj se petrecea o scenă sfâşietoare. În 
ciuda precauţiilor, a frazelor îndulcite şi amicale ale 
bătrânului Michaud, veni un moment în care doamna 
Raquin înţelese că fiului ei i se întâmplase o nenorocire. De 
atunci înainte ceru cu stăruinţă să i se spună adevărul, într- 
o pornire disperată, cu o violenţă de lacrimi şi ţipete, care 
în cele din urmă îl înduplecară pe vechiul ei prieten. Şi, 
după ce cunoscu adevărul, durerea ei fu tragică. Începu să 
plângă înfundat, trupul ei zguduit se arunca pe spate, intră 
într-o criză cumplită de teroare şi nelinişte. Rămase locului 


sufocată, scoțând din când în când un țipăt ascuţit din 
vuietul profund al durerii ei. S-ar fi tăvălit pe jos, dacă 
Suzanne n-ar fi cuprins-o de talie, plângând pe genunchii 
ei, ridicându-şi spre ea chipul său palid. Olivier şi tatăl său 
rămaseră în picioare, enervaţi şi tăcuţi, întorcându-şi capul, 
mişcaţi neplăcut de acest spectacol de pe urma căruia 
egoismul lor suferea. 

Şi sărmana mamă îşi vedea fiul învăluit de apele tulburi ale 
Senei, cu trupul înţepenit şi îngrozitor de umflat; în acelaşi 
timp, îl vedea copil mic în leagăn, când ca alunga moartea 
aplecată deasupra lui. Îl adusese pe lume de peste zece ori, 
îl iubea pentru toată dragostea pe care i-o dovedise de 
treizeci de ani. Şi iată că murea departe de ea, deodată, în 
apa rece şi murdară, ca un câine. Îşi amintea atunci de 
păturile calde în care îl învelea. Câte îngrijiri, ce copilărie 
ocrotită, câte alintări şi dovezi tandre, şi toate acestea ca 
să-l vadă într-o zi cum se îneacă jalnic! La gândul acesta 
doamna Raguin simţea că ceva o strânge de gât; spera să 
moară, sugrumată de disperare. 

Bătrânul Michaud se grăbi să iasă. O lăsă pe Suzanne 
alături de negustoreasă şi se duse cu Olivier să-l caute pe 
Laurent ca să meargă grabnic la Saint-Ouen. 

Pe drum abia schimbară câteva cuvinte. Se cuibăriseră 
fiecare într-un colţ al trăsurii care îi hurduca pe 
caldarâmuri. Stăteau nemişcaţi şi tăcuţi în umbra care 
umplea trăsura. Şi, din când în când, raza fugitivă a vreunui 
lampadar arunca o lumină vie pe chipurile lor. Sinistrul 
eveniment, care îi adunase laolaltă, îi învăluia într-un fel de 
copleşire lugubră. 

Când ajunseră în cele din urmă la restaurantul de pe malul 
apei, o găsiră pe Therese culcată, cu mâinile şi capul 
arzând. Birtaşul le spuse cu glas şoptit că tânără doamnă 
avea febră mare. Adevărul era că Therese, simțindu-se 
slabă şi laşă, temându-se să nu mărturisească cumva crima 
într-o criză, se hotărâse să fie bolnavă. Se închise într-o 
tăcere crâncenă, îşi ţinea buzele şi pleoapele strânse, 


nevoind să vadă pe nimeni, fiindu-i frică să vorbească. Cu 
cearşaful la gură, cu faţa pe jumătate înfundată în pernă, se 
făcuse mititică, asculta neliniştită ceea ce se spunea în jurul 
ei. Şi, în mijlocul luminii roşietice care se strecura prin 
pleoapele ei închise, îi vedea mereu pe Camille şi pe 
Laurent, luptându-se la marginea bărcii, îşi zărea soţul, 
palid, îngrozitor, teribil de mare, care se ridica drept, 
deasupra unei ape mocirloase. Această vedenie implacabilă 
îi sporea fierbinţeala sângelui. 

Bătrânul Michaud încercă să-i, vorbească, s-o consoleze. 
Ea făcu o mişcare de nerăbdare, se răsuci şi începu din nou 
să hohotească. 

— Lăsaţi-o, domnule, spuse birtaşul, tremură la cel mai 
mic zgomot... Vedeţi bine, are nevoie de odihnă. 

Jos, în sala comună, era un agent de poliţie care lungea 
vorba despre accident. Michaud şi fiul său coborâră, urmaţi 
de Laurent. După ce Olivier îşi făcu cunoscută calitatea sa 
de funcţionar superior la Prefectura Poliţiei, totul se 
termină în zece minute. Canotorii erau încă acolo, povestind 
înecul în cele mai mici amănunte, descriind felul în care cei 
trei căzuseră în apă, dându-se drept martori oculari. Dacă 
Olivier şi tatăl său ar fi avut cea mai mică bănuială, această 
bănuială s-ar fi spulberat dinaintea unor asemenea 
mărturii. Dar ei nu se îndoiseră nici o clipă de adevărul 
spuselor lui Laurent; dimpotrivă, îl prezentară agentului de 
poliţie ca pe cel mai bun prieten al victimei, şi avură grijă să 
se introducă în procesul-verbal că tânărul se aruncase în 
apă să-l salveze pe Camille Raguin. A doua zi, ziarele 
povestiră accidentul cu lux de amănunte; nefericita mamă, 
văduva neconsolată, prietenul nobil şi curajos, nimic nu 
lipsea din acest fapt divers, care făcu înconjurul presei 
pariziene şi care apoi fu îngropat în fiţuicile din provincie. 

După ce procesul-verbal fu încheiat, Laurent simţi o 
bucurie caldă pătrunzându-i în carne cu o viaţă nouă. Din 
clipa în care victima sa îşi înfipsese dinţii în gâtul lui, 
încremenise parcă, acţiona mecanic, după un plan stabilit 


cu multă vreme înainte. Numai instinctul de conservare îl 
împingea, îi dicta vorbele, îl sfătuia ce gesturi să facă. 
Acum, în faţa certitudinii că va rămâne nepedepsit, sângele 
începea din nou să-i curgă prin vine cu blândă încetineală. 
Poliţia trecuse pe lângă crima lui, şi poliţia nu văzuse nimic; 
se lăsase dusă de nas, îl achitase. Era salvat. La acest gând 
simţi de-a lungul trupului sudori de bucurie, o căldură care 
îi readuse mlădierea membrelor şi a inteligenţei, îşi 
continuă rolul de prieten îndurerat cu o ştiinţă şi o 
siguranţă desăvârşită. În fond, încerca satisfacţii de brută; 
se gândea la Therese care ţedea culcată în camera de sus. 

— N-o putem lăsa aici pe biata femeie, îi spuse el lui 
Michaud. Poate-i ameninţată de-o boală gravă, trebuie 
neapărat s-o ducem la Paris... Haideţi, o vom decide să 
meargă cu noi. 

Sus, îi vorbi, o imploră el însuşi pe Therese să se scoale, să 
se lase condusă în pasajul Pont-Neuf. Când tânără femeie îi 
auzi sunetul glasului, tresări, tremurătoare. Cu greu se 
ridică, fără să răspundă. Bărbaţii ieşiră din odaie, lăsând-o 
singură cu nevasta patronului. După ce se îmbrăcă, ea 
cobori clătinându-se şi se urcă în trăsură, ajutată de Olivier. 

Călătoria se petrecu în tăcere. Laurent, cu o îndrăzneală şi 
o neruşinare deplină, îşi strecură mâna de-a lungul fuselor 
tinerei femei şi îi prinse degetele. Era aşezat în faţa ei, într- 
o umbră tremurătoare; nu-i vedea obrazul pe care ea şi-l 
ţinea aplecat pe piept. Când o prinse de mână, i-o strânse 
cu putere şi o păstră în mâna lui până ce ajunseră în strada 
Mazarine. Simţea tremurul mâinii ei, dar ea nu şi-o retrase, 
dimpotrivă, uneori îl mângâia brusc. Şi, una în alta, mâinile 
ardeau; palmele umede se lipeau, şi degetele, strâns 
apăsate, se frângeau la fiecare hurducătură. Lui Laurent şi 
Theresei li se părea că sângele unuia intra în pieptul 
celuilalt trecând prin pumnii lor încleştaţi; aceşti pumni 
deveneau o vatră fierbinte în care viaţa lor fierbea. În 
miezul nopţii şi al tăcerii sfâşietoare care plutea, strângerea 


furioasă a mâinilor lor era ca o greutate strivitoare 
aruncată în capul lui Camille pentru a-l menţine sub apă. 

Când trăsura se opri, Michaud şi fiul său coborâră primii. 
Laurent se aplecă spre iubita lui şi îi şopti duios: 

— Fii tare, Thercse!. Mai avem multă vreme de aşteptat. 
Adu-ţi aminte. 

Tânără femeie nu vorbise încă. Deschise buzele pentru 
prima dată de la moartea soţului ei. 

— Oh! îmi voi aduce aminte, spuse ea tremurând, cu o 
voce uşoară ca o boare. 

Olivier îi întinse mâna, invitând-o să coboare. De data 
aceasta Laurent merse până la prăvălie. Doamna Raquin se 
culcase, pradă unui delir violent. Therese se târî până la 
patul ei, şi Suzanne abia avu timp s-o dezbrace. Liniştit, 
văzând că totul se aranja de minune, Laurent plecă. Ajunse 
fără grabă în cocioaba lui din strada Saint-Victor. 

Trecuse de miezul nopţii. Un aer răcoros cutreiera străzile 
pustii şi tăcute. Tânărul nu auzea decât zgomotul egal al 
paşilor săi, răsunând pe lespezile trotuarelor. Răcoarea îl 
pătrundea plăcut. Tăcerea, umbra îi dădeau senzaţii iuți de 
voluptate. Se plimba agale. 

În sfârşit, se despovărase de crima lui. Îl ucisese pe 
Camille. Era un lucru terminat despre care nu se va mai 
vorbi. Va trăi în tihnă, aşteptând s-o poată lua în posesie pe 
Therese. Gândul crimei îl sugrumase câteodată. Acum, că o 
săvârşise, îşi simţea pieptul liber, respira în voie, era 
vindecat de suferinţele pe care i le provocase şovăiala şi 
teama. 

În fond era puţin prostit, oboseala îi îngreuna membrele şi 
gândurile. Intră în casă şi adormi adânc. În timpul 
somnului, uşoare crispări nervoase îi fugeau pe obraz. 

XIII. 

A doua zi, Laurent se trezi odihnit şi dispus. Dormise bine. 
Acrul rece care intra prin fereastră îi biciuia sângele 
îngreunat. Abia îşi aminti de scenele din ajun. Fără arsura 
înţepătoare de pe gât, ar fi putut crede că se culcase la ora 


zece, după o seară calmă. Mugşcătura lui Camille era ca un 
fier roşu pus pe pielea lui. Când gândul i se opri pe durerea 
pricinuită de această rană, suferi cumplit. 1 se părea că zeci 
de ace îi pătrundeau încetul cu încetul în carne. 

Îşi îndepărtă gulerul cămăşii şi privi rana într-o oglindă 
strâmbă, de câţiva bani, agăţată de perete. Rana era ca o 
deschizătură roşie, mare cât o moneda de doi bani; pielea 
fusese smulsă, se vedea carnea, roşie cu pete negre; fire de 
sânge curseseră până la umăr, în dâre subţiri care se 
cojeau. Pe gâtul alb, muşcătura părea de un cafeniu-închis 
şi puternic; se afla la dreapta, sub ureche. Adus de spate, 
cu gâtul întins, Laurent privea şi oglinda verzuie îi dădea 
chipului său o schimonoseală atroce. 

Se spăla cu multă apă, satisfăcut de examenul său, 
spunându-şi că rana se va cicatriza peste câteva zile. Apoi 
se îmbrăcă şi se duse la slujbă, liniştit, ca de obicei. Acolo 
povesti accidentul cu o voce plină de emoție. Când colegii 
lui citiră faptul divers care umplea ziarele, deveni un 
adevărat erou. Timp de o săptămână, funcţionarii de la căile 
ferate Orleans nu avură alt subiect de conversaţie. Erau 
foarte mândri că unul dintre ai lor se înecase. Grivet nu mai 
contenea vorbind despre imprudenţa de a te aventura în 
largul Senei, când este atât de simplu să treci peste poduri 
şi să priveşti cum curge apa. 

Laurent rămăsese cu o nelinişte surdă. Decesul lui Camille 
nu putuse fi constatat în chip oficial. Soţul Thercsei murise 
într-adevăr, dar ucigaşul ar fi vrut să i se găsească leşul ca 
să se întocmească un act formal. A doua zi după accident, 
corpul înecatului fu căutat fără succes. Lumea credea că 
intrase desigur în fundul vreunei gropi, sub malurile 
insulelor. Căutătorii scormoneau fără răgaz Sena pentru a 
pune mâna pe prima oferită. 

Laurent îşi luă sarcina să treacă în fiecare dimineaţă pe la 
Morgă, în drum spre slujbă. În ciuda dezgustului care îi 
întorcea stomacul pe dos, în ciuda frisoanelor care îl 
scuturau uneori, timp de peste opt zile se duse cu 


regularitate şi examina chipurile tuturor înecaţilor întinşi 
pe lespezi. 

Când intra, un miros fad, un miros de carne spălată îl 
umplea de greață, şi pielea lui era năpădită de valuri reci. 
Umezeala zidurilor parcă îi îngreuna hainele, care 
deveneau mai apăsătoare la umeri. Se ducea drept la 
peretele de sticlă care despărţea spectatorii de cadavre; îşi 
lipea obrazul palid de sticlă şi privea. Dinaintea lui se 
aliniau şirurile de lespezi cenuşii. Ici şi colo, pe lespezi, 
corpuri dezgolite formau nişte pete verzi şi galbene, albe şi 
roşii. Unele corpuri îşi păstrau carnea aşa cum fusese 
înainte şi în rigiditatea morţii; altele păreau un morman de 
carne însângerată şi putredă. În fund, la perete, erau 
agăţate nişte zdrenţe jalnice, fuste şi pantaloni care făceau 
strâmbături pe goliciunea ipsosului. Laurent nu vedea la 
început decât masa albicioasă a pietrelor şi a zidurilor, 
pătată cu roşu şi negru de veşminte şi cadavre. Se auzea un 
susur de apă curgătoare. 

Încetul cu încetul desluşea corpurile. Atunci începea să 
meargă de la unul la altul. Numai înecaţii îl interesau, în 
zilele când existau mai multe cadavre umflate şi învineţite 
de apă, le privea cu aviditate, încercând să-l recunoască pe 
Camille. Adesea cărnurile obrajilor atârnau în fâşii, oasele 
găuriseră pielea înmuiată, faţa părea fiartă şi scoasă de pe 
oase. Laurent şovăia. Examina corpurile, încerca să 
găsească slăbiciunea victimei sale. Dar toţi înecaţii sunt 
graşi, vedea burţi enorme, coapse buhăite, braţe rotunde şi 
puternice. Nu mai ştia nimic. Rămânea tremurând 
dinaintea acestor resturi învineţite care păreau că-şi bat joc 
făcând strâmbături oribile. 

Într-o dimineaţă fu cuprins de o adevărată spaimă. Privea 
de câteva minute un înecat, scund, îngrozitor de desfigurat. 
Carnea acestui înecat era atât de moale şi topită, încât apa 
curentă, care îi spăla, o ducea cu ea fir cu fir. Jetul care îi 
cădea pe faţă săpa o gaură la stânga nasului. Şi, brusc, 


nasul se turti, buzele se desprinseră, arătând dinţii albi. 
Capul înecatului izbucni în râs. 

De fiecare dată când i se părea că-l recunoaşte pe Camille, 
Laurent simţea o arsură în inimă. Dorea fierbinte să 
găsească corpul victimei, dar îi venea s-o ia la fugă când îşi 
imagina că acest corp este dinaintea lui. Vizitele sale la 
Morgă îl umpleau de coşmaruri, de frisoane care îl făceau 
să gâfâie. Îşi domina frica, îşi spunea că e un copil, voia să 
fie tare. Dar, fără voia lui, carnea i se revolta, scârba şi 
spaima îi cuprindeau făptura, de îndată ce intra în 
umezeala şi mirosul fad al sălii. 

Când nu existau înecaţi pe ultimul şir de lespezi, răsufla 
uşurat; dezgustul lui era mai mic. Devenea atunci un simplu 
curios, îi făcea o plăcere stranie să privească moartea 
violentă în faţă, în lugubrele ci atitudini bizare şi groteşti. 
Spectacolul îl distra, mai ales când erau şi femei cu 
piepturile dezgolite. Aceste trupuri goale, brutal întinse, 
pătate de sânge, cu cărnurile sfârtecate pe alocuri, îl 
atrăgeau şi îl reţineau. O dată văzu o femeie tânără, de 
douăzeci de ani, o fată din popor, înaltă şi voinică, ce părea 
că doarme pe piatră. Trupul ci proaspăt şi gras avea nuanţe 
alburii de o mare delicateţe: aproape că zâmbea, cu capul 
uşor plecat, şi îşi întindea pieptul în chip provocator. Ai fi, 
zis că este o curtezană tolănită, dacă n-ar fi avut pe gât o 
linie neagră care îi făcea un fel de colier de umbră. Era o 
fată care se spânzurase din dragoste înşelată. Laurent se 
uită la ca multă vreme, plimbându-şi privirile pe carnea ei, 
cufundat într-un soi de dorinţă amestecată cu teamă. 

În fiecare dimineaţă cât şedea acolo, auzea în spatele lui 
un nesfârşit du-te-vino al publicului care intra şi ieşea. 

Morga este un spectacol la îndemâna tuturor pungilor, pe 
care şi-l oferă gratuit trecătorii săraci sau bogaţi. Uşa este 
deschisă, intră cine vrea. Există unii amatori care fac un 
ocol mare numai să nu lipsească de la una dintre 
reprezentațiile acestea ale morţii. Când lespezile sunt 
goale, oamenii ies nemulţumiţi, furaţi, murmurând printre 


dinţi. Când lespezile gem de cadavre, când este expusă 
multă carne omenească, vizitatorii se înghesuie, îşi dau 
emoţii ieftine, se înspăimântă, glumesc, aplaudă sau fluieră, 
ca la teatru, şi se retrag satisfăcuţi, declarând că Morga, în 
ziua aceea, e reuşită. 

Laurent cunoscu repede publicul din acel loc, public 
amestecat şi disparat, care se înduioşează şi îşi bate joc în 
comun. Intrau muncitori, în drum spre locul lor de muncă, 
cu o pâine şi nişte unelte sub braţ; găseau că moartea este 
caraghioasă. Printre ei întâlneai hâtrii atelierelor care 
făceau galeria să zâmbească spunând câte o glumă pe 
socoteala strâmbăturii fiecărui cadavru; celor cu arsuri le 
spuneau cărbunari; spânzuraţii, asasinaţii, înecaţii, 
cadavrele sfâşiate sau zdrobite le excitau verva neroadă, şi 
vocea lor, care tremura puţin, bâlbâia fraze comice în 
tăcerea tremurătoare din sală. Apoi veneau micii rentieri, 
bătrânii slabi şi uscăţivi, pierde-vară care intrau pentru că 
nu aveau ce face şi care priveau trupurile cu ochi prostiţi şi 
moi de oameni blânzi şi delicaţi. Femeile erau foarte 
numeroase. Veneau tinere muncitoare cu obraji trandafirii, 
cu rufe albe, fuste curate, care mergeau de la un capăt la 
celălalt al peretelui de sticlă, iute, căscând nişte ochi mari şi 
atenţi, ca dinaintea vitrinelor unui magazin de noutăţi. Mai 
erau şi femei din popor, îndobitocite, cu înfăţişare jalnică, şi 
doamne bine îmbrăcate, târându-şi după ele rochia de 
mătase. 

Într-o zi, Laurent văzu o asemenea doamnă care şedea 
înfiptă la câţiva paşi de geam, ţinând o batistă fină la nas. 
Purta o încântătoare fustă de mătase cenugşie şi o mantilă 
mare de dantelă neagră. Obrazul îi era acoperit de o 
voaletă şi mâinile ci înmănuşate păreau foarte mici şi foarte 
fine. Răspândea în jurul ei un miros gingaş de violete. 
Privea un cadavru. Pe o lespede, la câţiva paşi, era lungit 
corpul unui tânăr înalt, un zidar care murise pe loc căzând 
de pe o schelă. Avea un piept pătrat, muşchi groşi şi scurţi, 
o carne albă şi grasă. Moartea îl transformase în marmură. 


Doamna îl examina, într-un fel îl răsucea pe toate feţele din 
priviri, îl cântărea, era absorbită de spectacolul oferit de 
acest bărbat. Îşi ridică un colţ al voaletei, mai privi încă o 
dată, apoi plecă. 

Uneori intrau bande de puşti, copii între doisprezece şi 
cincisprezece ani, care alergau de-a lungul geamului şi nu 
se opreau decât înaintea cadavrelor de femei, îşi lipeau 
palmele de sticlă şi îşi plimbau cu neruşinare privirile peste 
piepturile goale. Se împungeau cu cotul, făceau observaţii 
brutale, deprindeau viciul la şcoala morţii. Micii ştrengari la 
Morgă îşi au prima iubită. După o săptămână, Laurent era 
sfârşit. Noaptea, visa cadavrele pe care le văzuse de 
dimineaţă. Suferinţa, greaţa de fiecare zi pe care şi le 
impunea, în cele din urmă îl tulburară în aşa hal încât se 
hotări să nu mai facă decât două vizite. A doua zi, de cum 
intră la Morgă, primi o lovitură puternică în piept: în faţa 
lui, pe o lespede, Camille îl privea, întins pe spate, cu capul 
ridicat şi ochii întredeschişi. 

Ucigaşul se apropie încet de geam, parcă atras, 
neputându-şi desprinde privirile de pe victima sa. Nu 
suferea; simţea doar un mare frig lăuntric şi uşoare 
înţepături pe piele. Crezuse că va tremura mai tare. 
Rămase nemişcat, timp de cinci minute încheiate, pierdut 
într-o contemplaţie inconştientă, gravând fără să ştie în 
fundul memoriei lui toate liniile oribile, toate culorile 
murdare ale tabloului pe care îl avea dinaintea ochilor. 

Camille era dezgustător. Stătuse cincisprezece zile în apă. 
Obrazul lui părea încă ferm şi rigid, trăsăturile i se 
păstraseră, doar pielea căpătase o culoare gălbuie şi 
mocirloasă. Capul, slab, osos, uşor tumefiat, făcea o 
strâmbătură. Era puţin aplecat, cu părul lipit de tâmple, 
pleoapele ridicate, arătând globul albicios al ochilor. Buzele 
întinse, trase spre colţurile gurii, rânjeau cumplit. Vârful 
negru al limbii apărea între albeaţa dinţilor. Capul acesta 
parcă tăbăcit şi cu pielea întinsă, păstrând o aparenţă 
omenească, devenise mai înspăimântător din pricina durerii 


şi a fricii. Corpul, foarte mutilat, părea un morman de 
cărnuri descompuse. Se simţea că braţele nu mai ţin de 
trup. Claviculele străpungeau pielea umerilor. Pe pieptul 
învineţit, coastele formau nişte dungi negre. Sub coastele 
din stânga, pântecele se deschisese lăsând să se vadă fâşii 
de carne de un roşu întunecat. Întreg torsul era putred. 
Picioarele, mai tari, se întindeau împestriţate de pete 
scârboase. Labele stăteau gata să cadă. 

Laurent îl privi pe Camille. Nu mai văzuse un înecat atât 
de groaznic. În afară de ţoale acestea, cadavrul mai avea şi 
o înfăţişare ponosită, slăbănoagă şi sărmană. Se aduna tot 
în putreziciunea sa. Forma o mică grămăjoară. Se putea 
ghici uşor că fusese un slujnicar plătit cu o mie două sute de 
franci, prostănac şi bolnăvicios, pe care maică-sa îl hrănise 
cu leacuri. Corpul acesta prăpădit, care crescuse între 
pături calde, tremura pe lespedea rece. 

Când Laurent izbuti în sfârşit să se smulgă din curiozitatea 
arzătoare care îl pironea locului, ieşi, începu să meargă 
repede pe cheiuri. Şi, în timp ce mergea, repeta: „lată ce- 
am făcut. E îngrozitor.” I se părea că un miros acru îl 
urmărea, mirosul care ieşea probabil din corpul acela în 
putrefacție. Se duse să-l caute pe bătrânul Michaud şi îi 
spuse că îl recunoscuse pe Camille pe o lespede la Morgă. 
Formalităţile fură încheiate, înecatul fu îngropat, se întocmi 
un act de deces. Laurent, de acum înainte liniştit, se aruncă 
cu voluptate în uitarea crimei sale şi a scenelor supărătoare 
şi penibile care îi urmase. 

XIV. 

Prăvălia din pasajul Pont-Neuf rămase închisă timp de trei 
zile. Când se deschise din nou, păru mai întunecoasă şi mai 
umedă. Mărfurile, îngălbenite de praf, păreau că poartă 
doliul casei. Totul era lăsat în părăsire în vitrinele murdare. 
În spatele bonetelor de pânză, spânzurate de cârligele 
ruginite, chipul Thercsei avea o paloare mai uscată, mai 
pământie, o nemişcare de un calm sinistru. 


În pasaj toate vecinele o căinau. Negustoreasa de bijuterii 
false arăta fiecărei cliente profilul slăbit al tinerei văduve ca 
o curiozitate interesantă şi jalnică. 

Timp de trei zile, doamna Raquin ţi Thercse rămaseră în 
paturile lor fără să-şi vorbească, fără să se vadă măcar. 
Bătrâna negustoreasă, stând rezemată de perne, privea în 
gol dinaintea ei cu ochi prostiţi. Moartea fiului ei îi dăduse o 
mare lovitură în creştet, şi ea căzuse răpusă. Şedea ore 
întregi, liniştită şi inertă, înghițită în fundul neantului 
desperării ci. Apoi uneori o apucau nişte crize, plângea, 
ţipa, delira. Therese, în camera învecinată, parca că 
doarme. Se întorsese cu faţa la perete şi îşi trăsese 
cearşaful peste ochi. Stătea întinsă astfel, ţeapănă şi mută, 
fără ca vreun suspin al corpului ei să clatine pânza care o 
acoperea. S-ar fi spus că îşi ascunde în umbra iatacului 
gândurile care o ţineau încremenită. Suzanne, care le 
păzea pe cele două femei, mergea încet de la una la alta, 
târându-şi uşor picioarele, aplecându-şi chipul de ceară 
peste cele două paturi, fără a izbuti s-o întoarcă cu faţa pe 
Therese, care avea miţcări bruşte de nerăbdare, nici s-o 
consoleze pe doamna Raquin, care se pornea pe plâns de 
îndată ce o voce o scotea din starea ei. 

În cea de-a treia zi, Ther&se dădu cearceaful la o parte, se 
aşeză pe pat, repede, cu un fel de hotărâre febrilă, îşi dădu 
părul în lături, apucându-se cu mâinile de tâmple, şi rămase 
astfel o clipă, cu fruntea între mâini, cu ochii ficşi, părând 
dusă pe gânduri. Apoi sări pe covor. Membrele îi tremurau 
şi erau înroşite de febră; mari pete livide apăruseră pe 
pielea ei care pe alocuri se încreţea de parcă fusese golită 
de carne. Îmbătrânise. 

Suzanne, care tocmai intra, rămase uimită găsind-o în 
picioare. O sfătui, cu o voce placidă şi tărăgănată, să se 
culce la loc, să se mai odihnească. Therese nu o ascultă, îşi 
căută hainele şi se îmbrăcă cu gesturi repezi şi 
tremurătoare. După ce fu gata îmbrăcată, merse să se uite 
într-o oglindă, se frecă la ochi, îşi trecu mâinile peste obraz, 


ca pentru a şterge ceva. Apoi, fără să rostească un cuvânt, 
traversă sufrageria şi intră la doamna Raquin. 

Fosta negustoreasă era într-un moment de calm. Când 
Therese intră, ea întoarse capul şi o urmări cu privirea pe 
tânără văduvă, care se aşeză dinaintea ei. Cele două femei 
se contemplară timp de câteva secunde, nepoata cu o 
nelinişte crescândă, mătuşa cu eforturi penibile de aducere- 
aminte. Amintindu-şi în sfârşit, doamna Raquin îşi întinse 
braţele tremurătoare, şi, luând-o pe Therese de gât, ţipă: 

— Bietul meu copil, bietul meu Camille! 

Plângea şi lacrimile i se topeau pe pielea fierbinte a 
văduvei, care îşi ascundea ochii uscați în cutele cearşafului. 
Therese rămase astfel aplecată, lăsând-o pe bătrâna mamă 
să-şi sece lacrimile. Încă de când se petrecuse crima se 
temea de momentul primei revederi. Stătuse culcată tocmai 
pentru a îndepărta această clipă, pentru a chibzui în voie 
rolul teribil pe care îl avea de jucat. 

Când o văzu pe doamna Raquin mai potolită, se învârti în 
jurul ei, o sfătui să se scoale din pat, să coboare în prăvălie. 
Bătrâna negustoreasă căzuse aproape în mintea copiilor. 
Apariţia bruscă a nepoatei sale îi provocase o criză 
favorabilă, prin care îşi recăpătase memoria şi conştiinţa 
lucrurilor şi fiinţelor care o înconjurau, îi mulţumi Suzannei 
pentru grija ei, vorbea, slăbită, nu mai delira, plină de o 
tristeţe care uneori o înăbuşea. O privi pe Therese cum 
mergea prin odaie ţi deodată ochii i se umplură de lacrimi. 
Atunci o chemă lângă ea, o îmbrăţişa suspinând mereu, 
spunându-i cu glas întretăiat că doar ea îi mai rămăsese pe 
lume. 

Seara, acceptă să se ridice din pat să încerce să mănânce. 
Therese văzu atunci ce lovitură teribilă primise mătuşa ei. 
Picioarele bătrânei se îngreunaseră. 

Avu nevoie de un baston ca să se târască până în 
sufragerie, şi i se păru că pereţii se clatină în jurul ei. 

Încă de a doua zi, vru totuşi să deschidă prăvălia. Se 
temea să nu înnebunească stând singură în odaie. Cobori cu 


greu scara de lemn, aşezându-şi amândouă picioarele pe 
fiecare treaptă, şi veni să se aşeze în spatele tejghelei. 
Începând din ziua aceea, rămase ţintuită într-o durere 
senină. 

Alături de ea, Therese se gândea ţi aţtepta. Prăvălia îşi 
recapătă liniştea întunecată. 

XV. 

Laurent venea uneori, seara, la două sau trei zile. Stătea 
în prăvălie, vorbind cu doamna Raquin timp de o jumătate 
de oră. Apoi pleca fără s-o privească pe Therese în faţă. 
Bătrâna negustoreasă îl considera salvatorul nepoatei, o 
inimă nobilă care făcuse totul ca să-i redea fiul. Îl primea cu 
o bunătate înduioşată. 

Într-o joi scara, Laurent se afla de faţă când bătrânul 
Michaud şi Grivet intrară. Era ora opt. Funcţionarul şi 
fostul comisar judecaseră, fiecare în parte, că îşi puteau 
relua obiceiurile dragi, fără să se dovedească nelalocul lor, 
şi ajunseră în acelaşi minut, ca împinşi de acelaşi resort. În 
spatele lor, Olivier şi Suzanne îşi făcură intrarea. 

Toată lumea se urcă în sufragerie. Doamna Raquin, care 
nu aştepta pe nimeni, se grăbi să aprindă lampa şi să facă 
ceai. Când toţi se aşezară în jurul mesei, fiecare cu ceaşca 
lui în faţă, când cutia de dominouri se goli pe masă, biata 
mamă, brusc readusă în trecut, îşi privi oaspeţii şi izbucni în 
lacrimi. Era un loc gol, locul fiului ei. 

Această disperare îngheţă şi plictisi societatea. Toate 
chipurile aveau un aer de beatitudine egoistă. Oamenii 
aceştia se simțeau jenaţi, nepăstrând în inimi nici cea mai 
mică amintire vie despre Camille. 

— Haide, dragă doamnă, spuse bătrânul Michaud cu o 
uşoară nerăbdare, nu trebuie să te necăjeşti atâta. Ai să te 
îmbolnăveşti. 

— "Toţi o să murim, afirmă Grivet. 

— Lacrimile n-or să-ţi aducă fiul înapoi, spuse sentenţios 
Olivier. 

— Vă rog, şopti Suzanne, nu ne rupeţi inima. 


Şi cum doamna Raquin plângea şi mai tare, nepunându-şi 
opri lacrimile, Michaud mai spuse: 

— Haide, haide, puţin curaj. Trebuie să înţelegi că am 
venit aici să te distrăm. Ce dracu! să nu ne întristăm, să 
încercăm să uităm... Jucăm pe doi bani partida. Ai! ce spui? 

Negustoreasa îşi reţinu lacrimile, într-o supremă sforţare. 
Poate că îşi dădu seama de egoismul fericit al oaspeţilor ei. 
Îşi şterse ochii, încă scuturată de suspine. Dominourile 
tremurau în bietele ei mâini şi lacrimile rămase sub pleoape 
o împiedicau să vadă. Toată lumea juca. 

Laurent ţi Ihercse asistaseră la această scenă scurtă cu 
un aer grav şi neclintit. Tânărul era încântat văzând că 
oaspeţii de joi se întorseseră. Îi dorea cu ardoare, ştiind că 
avea nevoie de aceste reuniuni pentru a-şi atinge scopul. 
Apoi, fără să se întrebe de ce, se simţea mai în largul său în 
mijlocul acestor oameni pe care îi cunoştea, îndrăznea s-o 
privească în faţă pe Therese. 

Tânăra femeie, îmbrăcată în negru, palidă şi reculeasă, îi 
păru de o frumuseţe necunoscută până atunci. Fu fericit să- 
i întâlnească privirea şi să vadă cum ochii ei se opresc în 
ochii lui, cu o stăruinţă curajoasă. Therese îi aparţinea şi 
mai departe, cu trupul şi cu sufletul. 

XVI. 

Trecură cincisprezece luni. Asprimea primelor ceasuri se 
îmblânzi, fiecare zi aducea cu sine o nouă linişte, o netezire 
în plus. Viaţa îşi reluă cursul cu o încetineală ostenită, 
căpătă acea stupoare monotonă care urmează după marile 
crize. Şi, la început, Laurent şi Therese se lăsară purtaţi de 
existenţa nouă care îi transforma, înlăuntrul lor se petrecu 
o prefacere surdă care trebuie analizată cu o extremă 
delicateţe, dacă vrem să-i desluşim toate fazele. 

Curând Laurent începu din nou să vină în fiecare seară la 
prăvălie, ca în trecut. Dar nu mai mânca acolo, nu mai 
stătea seri întregi. Sosea la ora nouă şi jumătate şi pleca 
după ce închidea magazinul. Se putea spune că îndeplinea 
o datorie venind să le facă servicii celor două femei. Dacă 


într-o zi îşi neglija corvoada, a doua zi îşi cerea iertare cu o 
umilinţă de slugă. Joia, o ajuta pe doamna Raquin să 
aprindă focul, să facă onorurile casei. Avea tot felul de mici 
gesturi prevenitoare care o încântau pe bătrâna 
negustoreasă. 

Therese îl privea în liniţte cum se învârtea în jurul ei. 
Paloarea chipului său dispăruse. Părea mai înzdrăvenită, 
mai zâmbitoare, mai blândă. Abia dacă uneori gura ei, 
țuguindu-se într-o contractare nervoasă, îi săpa două cute 
adânci, care îi dădeau chipului ci o expresie stranie de 
durere şi spaimă. 

Cei doi iubiţi nu încercară să se vadă singuri. Niciodată nu 
îşi cerură o întâlnire, niciodată nu se sărutară pe furiş. 
Omorul potolise parcă pentru o clipă buzele voluptoase ale 
cărnii lor. Ucigându-l pe Camille, ajunseseră să 
mulţumească aceste dorinţe fierbinţi şi neostoite pe care nu 
le putuseră potoli frângându-şi trupurile unul în braţele 
celuilalt. Crima li se părea o plăcere ascuţită care îi scârbea 
şi îi dezgusta de îmbrăţişări. 

Ar fi existat totuşi sute de feluri pentru a duce acea viaţă 
liberă de dragoste la care visaseră şi care îi împinsese la 
crimă. Doamna Raquin, neputincioasă, prostită de durere, 
nu era un obstacol. Casa le aparţinea, puteau ieşi, se 
puteau duce unde-ar fi dorit. Dar dragostea nu-i mai îmbia, 
poftele lor dispăruseră. Şedeau acolo, vorbind liniştiţi, 
privindu-se fără să roşească şi fără să freamăte, părând că 
uitaseră îmbrăţişările nebune care le sfârtecaseră carnea şi 
le frânseseră oasele. Evitau chiar să rămână singuri. În 
intimitate, nu găseau nimic ce să-şi spună, se temeau 
amândoi să nu-şi arate prea multă răceală. Când schimbau 
o strângere de mână, încercau un fel de stânjeneală simțind 
pielea lor stingându-se. 

De altfel, credea fiecare că îşi explică ceea ce îi ţinea atât 
de indiferenți şi înfricoşaţi unul în faţa celuilalt. Puneau 
atitudinea lor rece pe seama prudenţei. Calmul lor, 
abstinenţa, după ei erau dovezi de înaltă înţelepciune. 


Pretindeau că vor această linişte a cărnii, acest somn al 
inimii. Pe de altă parte, priveau dezgustul, neplăcerea pe 
care le simțeau ca un rest al spaimei, ca o frică surdă a 
ispăşirii. Uneori se sileau să spere, încercau să refacă 
visurile arzătoare de altădată, şi rămâneau uimiţi, văzând 
că imaginaţia lor era golită. Atunci se cramponau de ideea 
viitoarei lor căsătorii. Când îşi vor atinge scopul, când nu 
vor mai avea nici o temere, când vor sta împreună, îşi vor 
regăsi patima, vor gusta deliciile visate. Această speranţă îi 
calma, îi împiedica să coboare în fundul hăului care se 
săpase înăuntrul lor. Îşi spuneau că se iubeau ca în trecut, 
aşteptau ceasul care îi va face pe deplin fericiţi legându-i 
pentru totdeauna. 

Niciodată Therese nu fusese atât de calmă. Devenise cu 
siguranţă mai bună. Toate violențele implacabile ale făpturii 
ei se destindeau. 

Noaptea, singură în patul ei, se credea fericită. Nu mai 
simţea alături de ea faţa slabă, trupul plăpând al lui 
Camille, care îi exaspera carnea şi o arunca în dorinţe 
nepotolite. Se credea din nou fetiţă, fecioară sub perdelele 
albe, liniştiră în mijlocul tăcerii şi al umbrei. Camera ei, 
mare, puţin cam rece, îi plăcea, cu tavanul ei înalt, colţurile 
întunecoase, mirosurile ei de chilie. Ajunsese în cele din 
urmă să-i placă zidul înalt şi negru care se ridica în faţa 
ferestrei. Timp de o vară, în fiecare seară, rămânea ceasuri 
întregi privind pietrele cenuşii ale acestui zid şi fâşiile 
înguste de cer înstelat tăiate de coşurile şi acoperişurile 
caselor. Nu se gândea la Laurent decât când se trezea 
brusc dintr-un coşmar. Atunci, se aşeza pe pat, tremurând, 
cu ochii căscaţi de groază, strângându-şi cămaşa în jurul 
trupului, şi îşi spunea că n-ar mai încerca asemenea spaime 
dacă ar avea un bărbat culcat alături de ea. Se gândea la 
iubitul ei ca la un câine care ar fi păzit-o şi ar fi apărat-o. 
Pielea ei rece şi potolită nu avea nici un frison de dorinţă. 

Ziua, în prăvălie, o atrăgeau lucrurile exterioare. leşea din 
ea însăşi, nu mai trăia într-o surdă revoltă, rumegând 


gânduri de ură şi răzbunare. Visarea o plictisea. Avea 
nevoie să facă şi să vadă ceva. De dimineaţa până scara se 
uita la oamenii care treceau prin pasaj. Acest zgomot, acest 
du-te-vino o amuzau. Devenea curioasă şi vorbăreaţă, într- 
un cu vânt femeie, căci până atunci nu avusese decât acte şi 
idei de bărbat. 

Din postul de spionaj pe care şi-l crease, remarcă un tânăr, 
un student, care locuia într-o casă cu camere mobilate din 
apropiere şi care trecea de mai multe ori pe zi prin faţa 
prăvăliei. Băiatul acesta avea un chip palid şi frumos, un 
păr lung de poet şi o mustață de ofiţer. Therese găsi că este 
distins. Fu îndrăgostită de el o săptămână, îndrăgostită ca o 
şcolăriţă. Citi romane, îl compară pe tânăr cu Laurent şi 
constată că acesta din urmă este prea gras, prea greoi. 
Lectura îi deschise orizonturi romantice pe care nu le 
cunoscuse încă. Nu iubise decât cu sângele şi cu nervii, 
începu să iubească cu capul. Apoi, într-o zi, studentul 
dispăru; desigur, se mutase în altă parte. Therese îl uită în 
câteva ceasuri. 

Se abona la o bibliotecă de împrumut şi se pasiona după 
toţi eroii poveştilor care-i treceau prin mână. Această 
dragoste subită pentru lectură avu o mare influenţă asupra 
temperamentului ei. Căpătă o sensibilitate nervoasă care o 
făcea să râdă sau să plângă fără motiv. Echilibrul, care 
tindea să se stabilească în ea, se rupse. Căzu într-un fel de 
reverie vagă. Uneori, se cutremura amintindu-şi de Camille, 
şi gândul i se îndrepta spre Laurent cu noi dorinţe, pline de 
spaimă şi de neîncredere. Astfel se lăsă pradă neliniştilor. 
Când căuta un mijloc să se mărite pe loc cu iubitul ei, când 
îi trecea prin minte să fugă, să nu-l mai vadă niciodată. 
Romanele, vorbindu-i despre castitate şi onoare, aşezară un 
soi de obstacol între instinctele şi voinţa ei. Rămăsese 
animalul neîmblânzit care voia să se ia la trântă cu Sena şi 
care se aruncase cu violenţă în adulter. Dar începu să 
priceapă ce înseamnă bunătatea şi blândeţea, înţelese 
chipul moale şi atitudinea moartă a nevestei lui Olivier, ştiu 


că se poate să nu-ţi omori bărbatul şi să fii fericită. Atunci 
nu se mai văzu bine pe ea însăşi, trăi într-o nehotărâre 
cumplită. 

Şi Laurent trecu prin diferite faze de calm şi de febră. 
Gustă mai întâi clipe de profundă linişte. Era parcă uşurat 
de o greutate enormă. Uneori, se întreba cu mirare, credea 
că avusese un vis urât, se întreba dacă era adevărat că-l 
azvârlise pe Camille în apă şi că-i văzuse cadavrul pe o 
lespede la Morgă. Amintirea crimei lui îl uimea în chip 
ciudat. Niciodată nu s-ar fi crezut în stare de un asasinat. 
Toată prudenţa lui, toată laşitatea lui îl făceau să tremure, îi 
îmbroboneau fruntea cu sudoare rece, la gândul că s-ar 
putea descoperi crima lui şi el ar fi trimis la ghilotină. 
Atunci simţea pe gât tăişul rece al cuţitului. Atât timp cât 
acţionase, mersese drept înaintea lui, cu o încăpățânare şi 
orbire de animal. Acum se întorcea şi, privind abisul peste 
carp trecuse, era cuprins de sfârşeli şi de spaime. 

— Sigur că eram beat, se gândea el. Femeia asta m-a 
îmbătat cu îmbrăţişările ei. Dumnezeule! cât am fost de 
prost şi de nebun! Era cât pe ce să fiu ghilotinat pentru o 
asemenea poveste... În sfârşit, totul a trecut cu bine. Dac-ar 
fi s-o iau de la capăt, n-aş mai începe niciodată. 

Falnicul Laurent se prăbuşi, deveni moale, mai laş şi mai 
prudent ca niciodată. Se îngraşă şi se moleşi. Cineva care 
ar fi studiat acest corp gras, îndesat şi care nu părea să 
aibă nici oase, nici nervi, nu s-ar fi gândit niciodată să-l 
acuze de violenţă şi cruzime. 

Îşi reluă vechile obiceiuri. Timp de mai multe luni fu un 
funcţionar model, făcându-şi treaba cu o abrutizare 
exemplară. Seara, mânca într-o lăptărie de pe strada Saint- 
Victor, îşi tăia pâinea în bucățele mici, mesteca încet, 
lungindu-şi cina cât mai mult cu putinţă. Apoi se răsturna 
pe scaun, îşi lipea spinarea de perete şi fuma o pipă. Putea 
fi luat drept un om gras şi cumsecade. Ziua nu se gândea la 
nimic. Noaptea cădea într-un semn greu şi fără vise. Era un 


om fericit, cu chipul trandafiriu şi gras, cu burta plină şi 
creierul gol. 

Carnea lui părea că murise, n-o mai dorea pe Therese. 
Câteodată se gândea la ea, aşa cum te gândeşti la o femeie 
cu care urmează să te căsătoreşti mai târziu, într-un viitor 
nedeterminat. Aştepta clipa cununiei cu răbdare, uitând 
femeia, visând la noua poziţie pe care o va avea atunci. Îşi 
va părăsi slujba, va picta ca amator, se va plimba fără scop. 
Aceste speranţe îi îndrumau paşii, în fiecare seară, spre 
prăvălia din pasaj, în ciuda neplăcerii pe care o încerca 
întrând acolo. 

Într-o duminică, fiind plictisit, neştiind ce să facă, se duse 
la fostul lui coleg de şcoală, la tânărul pictor cu care locuise 
împreună multă vreme. Artistul lucra la un tablou pe care 
spera să-l poată trimite la Salon şi care reprezenta o 
bacantă goală, tolănită pe o bucată de stofă. În fundul 
atelierului stătea culcată o femeie, un model, cu capul dat 
pe spate, pieptul bombat, şoldul ridicat. Femeia râdea 
uneori şi îşi sumeţea pieptul, întinzându-şi braţele şi trupul 
ca să se dezmorţească. Laurent, care şedea în faţa ei, o 
privea, fumând şi vorbind cu prietenul lui. Sângele i se 
învolbură, nervii i se iritară în această contemplare. Rămase 
acolo până seara şi o duse pe femeie acasă la el. Timp de 
aproape un an fu iubita lui. Biata fată începu să-l iubească, 
găsindu-l bărbat frumos. Dimineaţa pleca, poza toată ziua şi 
se întorcea cu regularitate în fiecare seară, la aceeaşi oră. 
Mânca, se îmbrăca, se întreținea cu banii pe care îi câştiga. 
Astfel pe Laurent nu-l costa nici un ban, şi de altfel nici nu-i 
păsa de unde vine şi nici ce face toată ziua. Femeia aceasta 
îi echilibra şi mai mult viaţa. O acceptă ca pe un obiect util 
şi necesar care îi menținea corpul în pace şi sănătate. Nu 
ştiu niciodată dacă o iubea, şi niciodată nu-i trecu prin 
minte că este necredincios faţă de Therese. Se simţea mai 
gras şi mai fericit. Atâta tot. 

Între timp doliul Thâr&sei se sfârţise. Tânără femeie începu 
să se îmbrace în rochii deschise şi, într-o seară, lui Laurent i 


se păru întinerită şi mai frumoasă. Dar tot se mai simţea 
stânjenit în faţa ei. De câtăva vreme Therese îi părea 
febrilă, plină de capricii ciudate, râzând şi întristându-se 
fără temei. Nehotărârea în care o vedea că se zbate îl 
înfricoşa, căci bănuia în parte luptele şi tulburările ei. 
Începu să şovăie, fiindu-i tare frică să nu-şi compromită 
tihna. Trăia liniştit, într-o mulţumire chibzuită a poftelor 
sale, şi se temea să nu-şi strice echilibrul vieţii legându-se 
de o femeie nervoasă N a cărei patimă îl mai înnebunise o 
dată. De altfel, nu se prea gândea la aceste lucruri, simţea 
din instinct tulburările pe care le va trezi în el după ce o va 
avea pe Therese numai a lui. 

Primul şoc pe care îl primi şi care îl clinti din moleşeală fu 
ideea că trebuia în sfârşit să se gândească la căsătorie. 
Trecuseră aproape cincisprezece luni de la moartea lui 
Camille. O clipă, Laurent se gândi să nu se mai însoare 
deloc, s-o părăsească pe Therese ţi să rămână cu modelul, a 
cărui dragoste îngăduitoare şi ieftină îi ajungea. Apoi, îşi 
spuse că nu putuse omori un om pentru nimic. Amintindu-şi 
de crimă, de eforturile teribile pe care le făcuse ca să o aibă 
numai pentru el pe această femeie care acum îl tulbura, 
simţi că omorul ar deveni inutil şi atroce dacă nu se însura 
cu ea. Să arunci un om în apă ca să-i furi văduva, să aştepţi 
cincisprezece luni, şi apoi să te hotărăşti să trăieşti cu o 
biată fată care îşi târa trupul prin toate atelierele, i se păru 
ridicul şi îl făcu să zâmbească. De altfel, nu era legat de 
Therese prin sânge ţi groază? O simţea vag cum ţipă şi se 
frământă în el, îi aparţinea. Se temea de complicea lui. 
Poate, dacă nu se însura cu ca, se va duce să spună totul în 
faţa justiţiei, din răzbunare şi gelozie. Aceste idei i se 
zbăteau în cap. Începu din nou să aibă febră. 

În timpul acesta, modelul îl părăsi brusc. Într-o duminică, 
fata nu se mai întoarse. Găsise desigur un adăpost mai cald 
şi mai confortabil. Laurent nu fu prea îndurerat, doar că se 
obişnuise să aibă, noaptea, o femeie culcată lângă el, şi 
simţi deodată un gol în existenţa lui. După opt zile nervii lui 


se revoltară. Îşi reluă obiceiul de a sta seri întregi în 
prăvălia din pasaj, uitându-se iarăşi la Therese cu ochi în 
care străluceau licăriri rapide. Tânără femeie, care ieşea 
fremătătoare din lungile lecturi pe care le făcea, se lăsa 
moale privirilor lui. 

Astfel reveniră amândoi la nelinişte şi dorinţă, după un an 
lung de aşteptare stânjenită şi indiferentă. Într-o scară, 
Laurent, închizând prăvălia, o reţinu o clipă pe Therese, în 
pasaj. 

— Vrei să vin diseară la tine? o întrebă cu glas fierbinte. 

Tânără femeie făcu un gest de spaimă. 

— Nu, nu, să mai aşteptăm... spuse ea. Să fim prudenţi. 

— Cred că a trecut destul de multă vreme de când tot 
aştept, răspunse Laurent, m-am plictisit, te doresc. 

Therese îl privi înnebunită. Fierbinţeli ciudate îi ardeau 
mâinile şi obrajii. Păru că şovăie, apoi spuse brusc: 

— Să ne căsătorim, atunci voi fi a ta. 

XVII. 

Laurent ieşi din pasaj, cu mintea încordată şi trupul 
neliniştit. Răsuflarea caldă, încuviințarea Thercesei reînviară 
în el tumultul de altădată. Se îndreptă spre cheiuri şi merse 
cu pălăria în mână, sa primească drept în faţă tot aerul 
cerului. 

Când ajunse în strada Saint-Victor, la poarta casei sale, i se 
făcu teamă să urce, să stea singur. O teamă de copil, 
inexplicabilă, neprevăzută. Îi era frică să nu găsească un 
om ascuns în mansarda lui. Niciodată nu avusese asemenea 
spaime. Nici măcar nu încercă să judece fiorul straniu care 
îl cuprinse. Intră într-o vinărie şi rămase acolo un ceas, 
până la miezul nopţii, nemişcat şi tăcut, la o masă, bând 
maşinal pahare mari de vin. Se gândea la Therese, se 
înfuria pe tânără femeie, care nu voise să-l primească în 
odaia ei în scara aceea, şi îşi spuse că alături de ca nu i-ar 
mai fi fost frică. 

Prăvălia se închise, fu dat afară. Intră din nou ca să ceară 
nişte chibrituri. Portarul casei lui se afla la primul etaj. 


Laurent avea de străbătut un gang lung şi câteva trepte de 
urcat, înainte de aşi lua lumânarea. 

Acest gang, acea bucată de scară, învăluite într-un 
întuneric de nepătruns, îl îngrozeau. De obicei, traversa 
vesel porţiunea întunecată. În scara aceasta nu îndrăznea 
să sune, îşi spunea că poate, în vreun cot al intrării în 
pivniţă, stau pitulaţi nişte asasini, care îl vor prinde brusc 
de gât când va trece pe lângă ei. În sfârşit, sună, aprinse un 
chibrit şi se hotări să intre în gang. Chibritul se stinse. 
Rămase pironit locului, gâfâind, neîndrăznind s-o ia la fugă, 
frecând chibriturile de peretele jilav cu o nerăbdare care îi 
făcea mâna să. Tremure. Il se părea că aude voci, zgomot de 
paşi venind spre el. Chibriturile i se rupeau în mână. Izbuti 
să aprindă unul. Sulful începu să sfârâie, să aprindă lemnul 
cu o încetineală care îi spori spaimele. În licărirea palidă şi 
albăstrie a sulfului, în reflexele mişcătoare care alergau pe 
pereţi, i se păru că desluşeşte forme monstruoase. Apoi 
chibritul scapără, lumina deveni albă şi clară. Laurent, 
uşurat, înainta cu precauţie, având grijă să nu i se stingă 
lumina. Când trebui să treacă prin faţa pivniţei, se lipi de 
peretele opus; o masă de umbră îl înspăimânta. Sări repede 
peste cele câteva trepte care îl despărţeau de odaia 
portarului, şi se crezu salvat când ţinu în mâini lumânarea. 
Urcă celelalte etaje încet, ridicând lumânarea, luminând 
toate colţurile prin faţa cărora trebuia să treacă. Marile 
umbre bizare care vin şi pleacă, atunci când te afli pe o 
scară cu o lumânare, îl umpleau de o vagă nelinişte, 
ridicându-se şi dispărând brusc dinaintea lui. 

Când ajunse sus, deschise uşa şi se încuie, cu mare iuţeală. 
Prima lui grijă fu să se uite sub pat, să cerceteze minuţios 
odaia, ca să vadă daci nu e nimeni ascuns înăuntru. Închise 
fereastra ce dădea pe acoperiş, gândindu-se că cineva ar 
putea foarte bine să se coboare pe acolo. După ce lua 
aceste măsuri, se simţi mai calm, se dezbrăcă, mirându-se 
de spaimele lui. Într-un târziu începu să zâmbească, îşi 


spuse că e un copil. Niciodată nu fusese fricos şi nu-şi putea 
explica această subită criză de teroare. 

Se culcă. Întins între cearşafurile călduţe, se gândi din nou 
la Therese, pe care o uitase din pricina spaimei. Cu ochii 
strâns închiţi, încercând să adoarmă, simţea fără să vrea 
cum gândurile îl muncesc, i se impun, se leagă unele cu 
altele, îi prezintă mereu foloasele pe care le-ar avea dacă s- 
ar însura cât mai repede. Câteodată se întorcea şi îşi 
spunea: „Să nu ne mai gândi în; să dormim; mâine trebuie 
să mă scol la ora opt ca să mă duc la slujbă.” Şi făcea un 
efort să-l prindă somnul. Dar ideile reveneau una după alta. 
Frământarea surda a raţionamentelor reîncepea. Cădea 
într-un fel de visare dureroasă, care îi înşiruia în străfundul 
creierului toate motivele pentru care căsătoria lui era 
necesară, argumentele pe care dorinţa şi prudenţa lui le 
dădeau pe rând pentru şi contra faptului de a o avea pe 
Therese. 

Atunci, văzând că nu poate să doarmă, că insomnia îi ţinea 
trupul într-o stare de iritare, se răsturnă pe spate, deschise 
ochii mari, îşi lăsă mintea să se umple de amintirea tinerei 
femei. Echilibrul se rupsese, febra de altădată îl scutura 
iarăşi. Îi trecu prin minte să se scoale, să se întoarcă în 
pasajul Pont-Neuf. Va deschide zăbrelele, va bate la uşa 
mică dinspre scară, şi Thercse îl va primi. La gândul acesta, 
sângele i se ridică în gât. 

Visarea lui era de o uimitoare luciditate. Se vedea pe 
străzi, mergând repede, de-a lungul caselor, şi îşi spunea: 
„O iau pe bulevardul ăsta, traversez pe aici, ca să ajung mai 
repede.” Apoi zăbrelele pasajului scârţâiau, intra în galeria 
îngustă, întunecoasă şi pustie, încântat că se poate urca la 
Therese fără să-l vadă negustoreasă de bijuterii false. Pe 
urmă îşi imagina că ajunsese în gang, că urca scara mică pe 
unde trecuse de atâtea ori. Ajuns acolo, încerca bucuriile 
puternice de odinioară, îşi amintea temerile plăcute, 
voluptăţile ascuţite ale adulterului. Amintirile lui deveneau 
realităţi care îi impresionau toate simţurile. Simţea mirosul 


fad din coridor, pipăia pereţii alunecoşi, vedea umbra 
murdară care se târa după el. Şi urca fiecare treaptă, 
gâfâind, ciulindu-şi urechile, împlinindu-şi dorinţele încă de 
când simţea că se apropie, temător, de femeia dorită. În 
sfârşit, zgâria uşor uşa, uşa se deschidea, Therese era acolo 
ţi îl aţtepta, în jupon, albă din cap până în picioare. 

Gândurile i se desfăşurau dinaintea lui ca nişte spectacole 
adevărate. Cu ochii ţintuiţi în întuneric, vedea. După ce 
alergase pe străzi, după ce intrase în pasaj şi urcase scara 
mică, i se păru că o zăreşte pe Therese, fierbinte ţi palidă, şi 
sări iute din pat, murmurând: „Trebuie să mă duc la ea, mă 
aşteaptă.” Mişcarea bruscă pe care o făcuse îi alungă 
halucinaţiile. Simţi duşumeaua rece, i se făcu frică. Rămase 
o clipă nemişcat, cu picioarele goale, cu urechea la pândă. ] 
se părea că aude zgomote în gangul scării. Dacă s-ar duce 
la Therese, ar fi nevoit să coboare şi să treacă din nou prin 
faţa uşii de la pivniţă. La gândul acesta un fior rece îi 
străbătu spinarea. Frica îl cuprinse iarăşi, o frică 
prostească şi paralizantă. Privi cu neîncredere prin odaie, 
văzu cum se târăsc fâşii albicioase de lumină. Atunci, 
încetişor, cu precauţii pline de graba neliniştii, se urcă din 
nou în pat, îşi trase plapuma peste cap, se ascunse, de 
parcă s-ar fi ferit de o armă, de un cuţit care l-ar fi 
ameninţat. 

Sângele i se urcă cu violenţă în gât, şi gâtul îl ardea. Duse 
mâna la locul acela, simţi sub degete cicatricea muşcăturii 
lui Camille. Aproape că uitase de muşcătura aceasta. Se 
înspăimântă regăsind-o pe piele, crezu că ca îi roade 
carnea. Îşi retrase grabnic mâna să n-o mai simtă, şi totuşi 
o simţea mereu, devoratoare, găurindu-i gâtul. Atunci vru 
să se scarpine acolo uşor, cu vârful unghiei. Arsura cumplită 
deveni şi mai puternică. Ca să nu-şi rupă pielea, îşi strânse 
amândouă mâinile între genunchii chirciţi. Încremenit, 
iritat, rămase aşa, cu gâtul ars de mâncărimi, clănţănind 
din dinţi de frică. 


Acum gândurile lui se îndreptară spre Camille, cu o 
stăruinţă înspăimântătoare. Până atunci înecatul nu-i 
tulburase nopţile. Şi iată că imaginea Thercsei aducea după 
sine spectrul lui Camille. Ucigaşul nu mai îndrăznea să 
deschidă ochii. Se temea să nu-şi zărească victima în vreun 
colţ al camerei. La un moment dati se păru că patul este 
zgâlţâit cu putere. Îşi imagină că sub pat se află ascuns 
Camille şi că el îl mişca astfel, ca să-l arunce pe jos şi să-l 
muşte. Cu mintea rătăcită, cu părul zbârlit, se agăţă de 
saltea, crezând că zgâlţăiturile deveneau din ce în ce mai 
violente. 

Apoi îşi dădu seama că patul nu se mişca deloc. În el se 
produse o reacţie. Se aşeză pe marginea patului, aprinse 
lumânarea şi îşi spuse că e un nătărău. Pentru a-şi potoli 
febra, bău un pahar de apă. 

— N-am făcut bine c-am băut la vinărie, se gândea el... Nu 
ştiu ce am în noaptea asta. E o prostie. Mâine, la slujbă, am 
să fiu frânt. Trebuia să fi adormit îndată ce m-am culcat şi 
să nu mă fi gândit la o grămadă de lucruri: asta m-a făcut să 
nu dorm. La culcare! 

Suflă din nou în lumânare, îşi înfundă capul în pernă, ceva 
mai răcorit, hotărât să nu se mai gândească la nimic, să nu-i 
mai fie teamă. Oboseala începea să-i destindă nervii. 

Nu căzu într-un somn greu ca de obicei. Alunecă încet 
într-o somnolenţă vagă. Parcă era ameţit, intrat într-o stare 
de amorţeală dulce şi voluptoasă. Prin somn îşi simţea 
trupul. Mintea îi rămăsese trează în carnea lui moartă. 
Alungă gândurile care năvăleau, se luptă cu veghea. Apoi, 
când aţipi, când rămase fără vlagă şi voluptatea dispăru, 
gândurile se întoarseră încet, unul după altul, cotropindu-i 
făptura sfârşită. Visările reîncepură. Refăcu drumul care îl 
despărţea de Therese: cobori, trecu prin faţa pivniţei 
alergând, ieşi în stradă; merse pe toate străzile pe care 
trecuse mai înainte, când visa cu ochii deschişi; intră în 
pasajul Pont-Neuf, urcă scara mică şi zgârie uşa. Dar, în 
locul 'Theresei, în locul tinerei femei în jupon, cu pieptul gol, 


îi deschise uţa Camille, aţa cum îl văzuse la Morgă, învineţit, 
îngrozitor de desfigurat. Cadavrul îşi întindea braţele, cu un 
rânjet cumplit, arătându-şi vârful negru al limbii printre 
dinţii albi. 

Laurent scoase un țipăt şi se trezi tremurând. Era ud de o 
sudoare rece. Îşi trase plapuma peste ochi, înjurându-se, 
înfuriindu-se pe el însuşi. Încercă să adoarmă la loc. 

Adormi ca mai înainte, cu greu. Îl cuprinse aceeaşi 
sfârşeală şi, de îndată ce voinţa lui îi scăpă iarăşi, în 
toropeala somnolenţei porni din nou la drum, se duse acolo 
unde îl împingea ideea lui fixă, alergă s-o vadă pe Therese, 
ţi din nou înecatul îi deschise uţa. 

Îngrozit, nefericitul se ridică din pat. Ar fi dat orice de pe 
lume ca să alunge visul acesta implacabil. Dorea să aibă un 
somn de plumb, care să-i strivească gândurile. Atât timp cât 
şedea treaz, avea destulă energie să alunge stafia victimei 
lui, dar de îndată ce nu mai era stăpân pe mintea lui, 
mintea îl conducea spre spaimă conducându-l spre 
voluptate. 

Încercă din nou să doarmă. Atunci urmă un şir de adormiri 
voluptoase şi de treziri bruşte şi sfâşietoare. Cu o furie 
încăpăţânată, alerga mereu spre Therese, se izbea mereu 
de corpul lui Camille. De peste zece ori refăcu drumul, 
porni cu trupul în flăcări, urmă acelaşi itinerar, încercă 
aceleaşi senzaţii, săvârşi aceleaşi acte, cu o minuțioasă 
exactitate, şi, de peste zece ori, îl văzu pe înecat cum se 
dăruieşte îmbrăţişării lui, când întindea braţele s-o 
cuprindă şi să-şi strângă la piept iubita. Acest deznodământ 
sinistru care îl trezea de fiecare dată, gâfâind şi pierit, nu-i 
descuraja dorinţa. După câteva minute, de îndată ce 
adormea din nou, dorinţa uita de cadavrul scârbos care îl 
aştepta, şi alerga să caute iarăşi trupul cald şi mlădios al 
unei femei. Timp de un ceas, Laurent trăi în acest şir de 
coşmaruri, în visul acesta urât, repetat mereu şi mereu 
neprevăzut, care, la fiecare tresărire, îl frângea şi îl 
înspăimânta şi mai tare. 


Ultima dintre zguduiri fu atât de violentă, atât de 
dureroasă, încât se hotări să se scoale, să nu mai lupte. Se 
crăpa de ziuă. O lumină cenuşie şi neprietenoasă intra prin 
fereastra ce da spre acoperiş, tăind din cer un pătrat 
vineţiu de culoarea cenuşei. 

Laurent se îmbrăcă încet cu o iritare surdă. Era exasperat 
că nu dormise, exasperat că se lăsase prins de o teamă pe 
care acum o socotea copilărească. Trăgându-şi pantalonii, 
se întinse şi îşi frecă braţele, îşi trecu mâinile peste obrazul 
bătut şi ars de o noapte de febră. Şi îşi repetă: 

— Nu trebuia să mă fi gândit la toate astea, aş fi dormit, 
acum m-aş fi simţit proaspăt şi bine dispus... Ah! dacă 
Therese ar fi vrut, dacă Therese s-ar fi culcat cu mine 
aseară... 

Ideea că Therese l-ar fi împiedicat să-i fie frică îl mai potoli 
puţin. În fond se temea să nu mai petreacă şi alte nopţi la 
fel cu cea pe care o îndurase. 

Îşi aruncă apă pe faţă, apoi se pieptănă. Această toaletă 
sumară îi mai răcori capul şi îi risipi ultimele spaime. 
Gândea liber, nu mai simţea decât o mare oboseală în tot 
trupul. 

— Şi totuşi nu sunt un fricos, îşi spuse el punându-şi haina, 
puţin îmi pasă de Camille... Este absurd să cred că amantul 
ăla ar putea fi sub patul meu. Acum, am să încep să cred 
asta în fiecare noapte... Hotărât lucru, trebuie să mă însor 
cât mai repede. Când Therese o să mă ţină în braţele ei, n-o 
să mă mai gândesc deloc la Camille. Mă va săruta pe gât şi 
nu voi mai simţi arsura aia cumplită... la să vedem cum 
arată muşcătura. 

Se apropie de oglindă, întinse gâtul şi privi. Cicatricea era 
de un roz pal. Laurent, desluşind urma dinţilor victimei, fu 
cuprins de o oarecare emoție, sângele i se urcă la cap şi 
atunci văzu un fenomen straniu. Cicatricea se împurpura de 
valul de sânge care se urca, deveni vie şi însângerată, ieşi în 
evidenţă, de un roşu puternic, pe gâtul gras şi alb. În 
acelaşi timp Laurent simţi înţepături ascuţite, ca şi cum 


nişte ace i s-ar fi înfipt în rană. Se grăbi să-şi ridice gulerul 
cămăşii. 

— Ei! continuă el, Therese o să mă vindece şi de asta... 
Doar cu câteva sărutări... Ce prost sunt să mă gândesc la 
lucruri de-astea! 

Îşi puse pălăria şi coborî. Avea nevoie de aer, avea nevoie 
să umble. Trecând prin faţa uşii de la pivniţă, zâmbi. Totuşi 
încercă zăvorul cu care se încuia uşa. Ajuns în stradă, 
merse cu paşi lenți, în aerul răcoros al dimineţii, pe 
trotuarele pustii. Era aproape ora cinci. 

Laurent petrecu o zi îngrozitoare. Trebui să lupte cu 
somnul doborâtor care îl cuprinse după-amiază la slujbă. 
Capul, greu şi dureros, îi cădea în piept fără voia lui. Şi îl 
ridica brusc, de îndată ce auzea paşii vreunui şef. Această 
luptă, aceste tresăriri îi îndurerară trupul şi îi creară o 
stare intolerabilă. 

Seara, în ciuda oboselii, vru s-o vadă pe Therese. O găsi 
febrilă, copleşită, ostenită ca şi el. 

— Biata Therese a petrecut o noapte proastă, îi spuse 
doamna Raquin, după ce se aşeză pe scaun. Se pare căa 
avut nişte coşmaruri, o insomnie teribilă... De mai multe ori 
am auzit-o ţipând. De dimineaţă era pur şi simplu bolnavă. 

În timp ce mătuşa ei vorbea, Therese îl privea ţintă pe 
Laurent. Desigur, îşi bănuiau groaza comună, căci acelaşi 
fior nervos le trecu peste obraji. Rămaseră unul în faţa 
celuilalt până la ora zece seara, vorbind nimicuri, 
înţelegându-se, implorându-se amândoi din priviri să 
grăbească clipa când se vor putea uni împotriva înecatului. 

XVIII. 

Şi Therese fusese vizitată de strigoiul lui Camille, în 
noaptea aceea de febră. 

Propunerea arzătoare a lui Laurent, care îi cerea o 
întâlnire după peste un an de indiferenţă, o biciuise brusc. 
Carnea începu să-i fiarbă când, singură în patul ei, se gândi 
la căsătoria care urma să aibă loc în curând. Atunci, în toiul 
zvârcolirilor insomniei, îl văzu pe înecat cum i se ridică în 


faţă. Ca şi Laurent, era sfâşiată între dorinţă şi spaimă şi, ca 
şi el, îşi spuse că nu-i va mai fi teamă, că nu va mai încerca 
asemenea suferinţe atunci când îşi va ţine iubitul în braţe. 

În acelaşi ceas se produsese, şi în femeia şi în bărbatul 
acesta, un soi de tulburare nervoasă care îi readuse, 
gâfâind şi înspăimântați, la dragostea lor cumplita. O 
înrudire de sânge şi de voluptate se stabilise între ci. 
Aceleaşi frisoane îi înfiorau. Inimile lor, într-un fel de 
fraternitate dureroasă, se strângeau de aceleaşi nelinişti. 
De atunci înainte avură un singur trup şi un singur suflet 
pentru bucurie şi suferinţă. Această comuniune, această 
penetraţie reciprocă este un fapt psihologic, şi încă de o 
psihologie care se petrece adesea la persoanele pe care 
mari zguduiri nervoase le izbesc violent una de alta. 

Timp de peste un an, Therese ţi Laurent au purtat cu 
uţurinţă lanţul care îi lega de mâini şi de picioare, care îi 
unea. În toropeala de după criza ascuţită care i-a dus la 
crimă, în sila şi nevoia de linişte şi de uitare care urmară, 
aceşti doi ocnaşi au putut crede că erau liberi, că nu-i mai 
unea o legătură de fier. Lanţul destins atârna la pământ. Ei 
se odihneau, erau cuprinşi de un fel de uimire fericită, 
încercau să iubească pe altcineva, să trăiască într-un 
echilibru înţelept. Dar în ziua în care, împinşi de fapte, îşi 
spuseră din nou cuvinte fierbinţi, lanţul se întinse violent, şi 
primiră o asemenea lovitură încât se simţiră legaţi unul de 
altul pe veci. 

Încă de a doua zi, Ther&se porni la lucru, se strădui să facă 
inevitabilă căsătoria cu Laurent. Era o sarcină grea, plină 
de primejdii. Iubiţii tremurau la gândul să nu săvârşească o 
imprudenţă, să nu trezească bănuieli, să nu arate prea 
brusc interesul pe care l-au avut faţă de moartea lui 
Camille. Înţelegând că nu puteau vorbi despre căsătorie, 
stabiliră un fel de plan foarte cuminte, care consta în a-i 
face pe alţii să le ofere ceea ce ei nu îndrăzneau să ceară, 
pe doamna Raquin însăşi şi pe invitaţii de joi. Nu mai era 
nevoie decât de a-i face pe aceşti oameni să le vină ideea că 


Therese ar trebui să se remărite, mai ales de a-i face să 
creadă că această idee venea de la ei şi le aparţinea în totul. 

Comedia fu lungă şi greu de jucat. Therese ţi Laurent îţi 
luaseră fiecare rolul care li se potrivea. Înaintau cu o 
extremă prudenţă, calculând cel mai mic gest, cel mai 
neînsemnat cuvânt. În fond, erau devoraţi de o nerăbdare 
care le întărea şi le întindea nervii. Trăiau pradă unei iritări 
continue, aveau nevoie de toată laşitatea lor ca să-şi 
compună un chip liniştit şi zâmbitor. 

Se grăbeau să termine odată, pentru că nu mai puteau sta 
despărțiți şi singuri. În fiecare noapte, înecatul îi vizita, 
insomnia îi culca pe un pat de jeratic şi îi răsucea cu cleşti 
de foc. Starea de enervare în care trăiau, sporea în fiecare 
seară febra sângelui lor, aducându-le în faţă halucinaţii 
îngrozitoare. După ce apunea soarele, Therese nu mai 
îndrăznea să urce în camera ei. O nelinişte puternică o 
cuprindea când era nevoită să se închidă până dimineaţa în 
odaia aceea mare, care se lumina de luciri stranii şi se 
umplea de strigoi, de îndată ce stingea lumina. În cele din 
urmă, lăsă lumânarea aprinsă, nu mai voi să doarmă, ca să 
poată sta mereu cu ochii larg deschişi. Şi când pleoapele îi 
cădeau de oboseală, îl vedea pe Camille pe întuneric, 
deschidea ochii speriată. Dimineaţa, se târa, frântă, fiindcă 
abia aţipea câteva ceasuri, spre ziuă. 

Iar Laurent deveni fricos din seara în care îi fusese fiică 
trecând prin faţa uşii de la pivniţă. Înainte trăia într-o 
încredere animalică. Acum, la cel mai mic zgomot, tremura, 
pălea ca un băieţaş. Un frison de spaimă îi zguduise brusc 
trupul şi de atunci nu-l mai părăsi. Noaptea, suferea şi mai 
mult decât Therese. În corpul acesta gras ţi laţ, frica vâra 
sfâşieri adânci. Vedea cum se lasă seara şi îl prindeau 
bănuieli cumplite. De câteva ori i se întâmplă să nu mai vrea 
să se ducă acasă, să petreacă nopţi întregi umblând pe 
străzile pustii. O dată, rămase până dimineaţa sub un pod, 
pe o ploaie torențială. Stând acolo, cu genunchii la gură, 
îngheţat, neîndrăznind să se ridice şi să urce pe chei, privi, 


timp de peste şase ceasuri, cum curgea apa murdară în 
umbra vineţie. Uneori spaimele îl trânteau pe pământul ud: 
i se părea că vede trecând pe sub arcul podului şiruri lungi 
de înecaţi, care coborau pe firul apei. Când oboseala îl 
împingea spre casă, o dată ajuns se încuia de două ori cu 
cheia, şi se zbătea până în zori în crize cumplite de febră. 
Acelaşi coşmar revenea cu îndărătnicie. 1 se părea că din 
braţele fierbinţi şi pătimaşe ale Theresei cădea în braţele 
reci şi alunecoase ale lui Camille. Visa că iubita lui îl sufoca 
într-o îmbrăţişare caldă, şi apoi visa că înecatul îl strângea 
la pieptul lui putred, într-o îmbrăţişare de gheaţă. Aceste 
senzaţii bruşte şi alternate, de voluptate şi de silă, aceste 
apropieri succesive de carnea înfierbântată de dragoste şi 
de carnea rece, umflată de mâl, îl făceau să gâfâie şi să se 
înfioare, să horcăie de nelinişte. 

Şi, în fiecare zi, spaima celor doi creştea, în fiecare zi 
coşmarurile îi zdrobeau, îi înnebuneau şi mai mult. Nu se 
mai bizuiau decât pe săruturile lor ca să ucidă insomnia. 
Din prudenţă, nu îndrăzneau să-şi dea întâlniri, aşteptau 
ziua căsătoriei ca o zi de mântuire care va fi urinată de o 
noapte fericită. 

Astfel, voiau să se unească cu toată dorinţa pe care o 
nutreau de a dormi un somn liniştit. În timpul orelor de 
indiferenţă şovăiseră, uitând fiecare motivele egoiste şi 
pătimaşe care parcă se spulberaseră, după ce îi 
împinseseră pe amândoi la crimă. Febra îi ardea din nou, în 
adâncul pasiunii şi egoismului lor regăseau motivele dintâi 
care îi hotărâseră să-l ucidă pe Camille, pentru a gusta apoi 
bucuriile pe care, credeau ei, le asigură o căsătorie 
legitimă. De altfel, hotărârea supremă de a se uni pe faţă o 
luau cu o vagă disperare. Înlăuntrul fiinţei lor îi pândea 
teama. Dorinţele lor tremurau. Într-un fel erau aplecaţi 
unul asupra celuilalt, ca asupra unui hău de a cărui groază 
erau atraşi. Şi se încovoiau amândoi, peste făptura lor, 
ţinându-se strâns, tăcuţi, în vreme ce amețeli de o crâncenă 
voluptate le înmuiau braţele şi picioarele, le dădeau 


nebunia prăbuşirii. Dar, faţă de momentul prezent, de 
aşteptarea lor înfrigurată şi de dorinţele lor amestecate cu 
temeri, simțeau nevoia imperioasă de a se orbi, de a visa un 
viitor plin de fericire, dragoste şi bucurii calme. Cu cât 
tremurau unul în faţa celuilalt, cu atât bănuiau adâncimea 
cumplită a hăului, în fundul căruia se vor arunca, şi cu atât 
încercau să-şi făgăduiască zile fericite, să înşiruie dinaintea 
lor faptele de neînlăturat care îi împingeau fatal spre 
căsătorie. 

Therese dorea să se mărite numai pentru că îi era frică şi 
organismul ei cerea mângâierile violente ale lui Laurent. 
Era pradă unei crize nervoase care o înnebunea. La drept 
vorbind, nici nu judeca bine, se arunca în pasiune cu mintea 
rătăcită de romanele pe care le citise, cu trupul iritat de 
insomniile cumplite care o ţineau trează de mai multe 
săptămâni. 

Laurent, având un temperament mai complicat, deşi ceda 
spaimelor şi dorințelor, înţelegea să ia o hotărâre bine 
chibzuită. Pentru a-şi dovedi că era necesar să se 
căsătorească şi că în sfârşit avea să fie pe deplin fericit, 
pentru a-şi risipi temerile nelămurite care îl cuprindeau, 
refăcea toate calculele de altădată. Tatăl său, ţăranul din 
Jeufosse, se încăpăţâna să nu mai moară, şi atunci îşi 
spunea că moştenirea putea să se lase prea mult aşteptată. 
Se temea chiar ca această moştenire sa nu-i scape printre 
degete şi să nu intre în buzunarele unui văr de-al lui, un 
băiat zdravăn care lucra pământul spre marea satisfacţie a 
bătrânului Laurent, iar el va rămâne tot sărac, va trăi fără 
femeie, într-un pod, dormind prost, mâncând încă şi mai 
prost. De altfel, spera să nu mai muncească tot restul zilelor 
sale. Începea să se plictisească de moarte la slujbă. Treaba 
uşoară pe care o avea de făcut devenea copleşitoare pentru 
lenea lui. Rezultatul acestor socoteli era totdeauna că 
fericirea supremă constă în a sta degeaba. Atunci îşi 
amintea că îl înecase pe Camille ca s-o ia de nevastă pe 
Therese ţi apoi să nu mai facă nimic. Desigur, dorinţa de a o 


avea pe iubita lui numai pentru el cântărise greu când se 
gândise la crimă, dar poate că fusese împins la ucidere mai 
mult de speranţa de a-i lua locul lui Camille, de a fi îngrijit 
ca el, de a gusta o fericire fără margini. Dacă numai patima 
l-ar fi împins, n-ar fi dovedit atâta laşitate, atâta prudenţă. 
Adevărul era că el căutase să-şi asigure, printr-un asasinat, 
o viaţa calmă şi fără eforturi, o îndestulare durabilă a 
poftelor lui. Toate aceste gânduri, mărturisite sau 
inconştiente, îi veneau neîncetat în minte. Pentru a-şi da 
curaj, îşi repeta că venise timpul să tragă profilul aşteptat 
de pe urma morţii lui Camille. Şi înşira dinainte-i foloasele, 
bucuriile existenţei lui viitoare. Se va lăsa de slujbă, va trăi 
într-o lene delicioasă; va mânca, va bea, va dormi după 
pofta inimii; va avea mereu la îndemână o femeie arzătoare 
care îi va restabili echilibrul sângelui şi al nervilor; în 
curând va moşteni cele patruzeci şi ceva de mii de franci ai 
doamnei Ragquin, căci biata bătrână murea câte puţin în 
fiecare zi; în sfârşit. Îşi va făuri o viaţă de animal fericit, va 
uita totul. De când hotărâseră să se căsătorească, Laurent 
îşi spunea ceas de ceas aceste lucruri. Mai căuta şi alte 
foloase, şi era foarte vesel când credea că a găsit un nou 
argument scos din egoismul lui, care îl obliga s-o ia de 
nevastă pe văduva înecatului. Dar degeaba se căznea să 
spere, degeaba visase un viitor plin de lene şi voluptate, 
veşnic simţea cum îl scutură frigurile şi îi îngheaţă pielea, 
veşnic simţea o nelinişte care îi sugruma din când în când 
veselia. 

XIX. 

Cu toate acestea, strădaniile Thercsei ţi ale lui Laurent îţi 
arătau roadele. Therese îţi luase o atitudine posomorâtă şi 
disperată, care, după câteva zile, o nelinişti pe doamna 
Raquin. Bătrâna negustoreasă vru să afle ce o întrista atât 
de mult pe nepoata ei. Atunci, tânără femeie îşi juca rolul de 
văduvă neconsolată cu o dibăcie nemaipomenită. Vorbi, vag, 
fără să precizeze nimic, despre plictiseală, despre sfârşelile 
ce o cuprindeau, despre suferinţe nervoase. Când mătuşa 


stăruia cu întrebările, ea răspundea că se simte bine, că nu 
ştia ce o apasă astfel, că plângea fără să ştie de ce. Şi 
continua cu sufocările, cu zâmbetele silite şi dureroase, cu 
tacerile pline de vid şi disperare. Dinaintea acestei femei 
tinere, adunată toată înlăuntrul ei, care părea că moare cu 
încetul roasă de un rău necunoscut, doamna Raquin în cele 
din urmă se alarmă serios. Nu-i mai rămăsese pe lume 
decât nepoata ei, în fiecare seară se ruga lui Dumnezeu s-o 
ţină pe copilă în viaţă ca să aibă cine să-i închidă ochii. În 
această ultimă dragoste de bătrâneţe era amestecat şi 
puţin egoism. 

Se simţi lovită în slaba consolare care o mai ajuta să 
trăiască, când îi trecu prin minte că s-ar putea s-o piardă pe 
Therese ţi să moară singură în fundul prăvăliei umede din 
pasaj. De atunci înainte, n-o mai slăbea din ochi, studia cu 
spaimă stările de tristeţe ale tinerei femei, se întreba ce-ar 
putea face ca s-o vindece de acea mută disperare. 

În asemenea împrejurări grave, crezu de datoria ei să afle 
părerea bătrânului său prieten Michaud. Într-o joi seară, îl 
opri în prăvălie şi îi spuse temerile ci. 

— Drace, îi răspunse bătrânul cu brutalitatea sinceră, 
rămasă de pe urma fostei sale slujbe, de multă vreme văd 
că Therese nu-i în apele ei, ţi ţtiu bine de ce are obrazul 
galben ţi chinuit. 

— Dumneata ştii de ce? întrebă negustoreasa. Spune-mi 
repede şi mie. De-am putea s-o vindecăm! 

— Oh! tratamentul este uşor, continuă Michaud râzând. 
Nepoata dumitale se plictiseşte, fiindcă stă singură- 
singurică în odaia ei, în fiecare seară, de aproape doi ani. 
Are nevoie de un bărbat. Asta se vede din ochii ei. 

Sinceritatea brutală a fostului comisar o izbi dureros pe 
doamna Raquin. Ea credea că rana care sângera mereu în 
sufletul ei, de la groaznicul accident din Saint-Ouen, era la 
fel de vie, la fel de crudă în inima tinerei văduve. Dacă fiul 
ei murise, i se părea că nu mai poate fi vorba de niciun 


bărbat în viaţa nepoatei. Şi iată că Michaud afirma, râzând 
ciudat, că Therese era bolnavă din lipsă de bărbat. 

— Mărit-o cât mai curând, spuse el plecând, dacă nu vrei 
s-o vezi uscându-se pe picioare. Asta-i părerea mea, dragă 
doamnă, şi e bună, crede-mă. 

Doamna Raquin nu se obişnui îndată cu gândul că fiul ei 
putea fi uitat. Bătrânul Michaud nici nu rostise numele lui 
Camille, şi începuse să glumească vorbind despre pretinsa 
boală a Thercsei. Sărmana mamă înţelese că numai ea 
singură păstra, în străfundul sufletului, amintirea vie a 
copilului său drag. Plânse, i se păru că fiul ci murise a doua 
oară. Apoi, după ce plânse şi regretă pe săturate, se gândi 
fără să vrea la vorbele lui Michaud, se obişnui cu ideea să 
cumpere puţină fericire cu preţul unei căsătorii care, în 
gingăşia memoriei sale, îi omora încă o dată fiul. Se simţi 
înduplecată când se află faţă în faţă cu Therese, posomorâtă 
şi copleşită, în mijlocul tăcerii glaciale din prăvălie. Nu era 
dintre aceia care, având un suflet dur şi uscat, simt o 
bucurie aspră să trăiască într-o veşnică disperare. Se 
adapta uşor, era devotată, tandră. Avea un temperament de 
cucoană bună, grasă şi cumsecade, care o îndemna să 
trăiască într-o tandreţe activă. De când nepoata ei nu mai 
scotea o vorbă şi şedea acolo, palidă şi slăbită, existenţa 
devenise intolerabilă pentru ea, prăvălia îi părea un 
mormânt. Ar fi vrut să aibă în jurul ei o afecţiune caldă, 
viaţă, mângâieri, ceva blând şi vesel care s-o ajute să 
aştepte în linişte moartea. Aceste dorinţe inconştiente o 
făcură să accepte proiectul de a o remărita pe Therese. Îl 
uita chiar puţin pe fiul ei. În existenţa moartă pe care o 
ducea se petrecu un fel de trezire, un fel de nouă voinţă şi 
noi ocupaţii ale minţii. Căuta un soţ pentru nepoata ei şi 
asta o ameţea. Alegerea unui soţ era un lucru mare. Biata 
bătrână se gândea mai mult la ea decât la Therese. Ar fi 
vrut s-o mărite aşa ca să fie ea însăşi fericită, căci se temea 
ca nu cumva noul soţ al nepoatei să-i tulbure ultimele 
ceasuri ale bătrâneţii. Gândul că un străin va intra în viaţa 


ei de fiecare zi o înspăimânta. Numai acest gând o oprea, o 
împiedica să vorbească despre căsătorie cu nepoata ei, 
deschis, pe faţă. 

În timp ce Therese juca, cu acea ipocrizie desăvârşită pe 
care o căpătase prin educaţie, comedia plictiselii şi a 
tristeţii fără margini, Laurent luă rolul bărbatului simţitor şi 
îndatoritor. Era foarte grijuliu faţă de cele două femei, mai 
ales faţă de doamna Raqguin, pe care o copleşea cu atenţii 
delicate. Încetul cu încetul le deveni absolut necesar; numai 
el mai aducea puţină veselie în prăvălia întunecoasă. Când 
nu se afla acolo, seara, bătrâna îl căuta în jur, nu se simţea 
în largul ei, ca şi când i-ar fi lipsit ceva, fiindu-i aproape 
teamă să rămână singură cu disperarea Thercesei. De altfel 
Laurent lipsea câte o seară doar ca să-şi consolideze şi mai 
mult puterea. Venea zilnic la prăvălie, ieşind de la slujbă, şi 
stătea până când se închidea pasajul. Făcea tot felul de 
comisioane, îi aducea doamnei Raquin, care se mişca cu 
mare greutate, cele mai mici obiecte de care avea nevoie. 
Apoi se aşeza pe un scaun şi vorbea, îşi făcuse o voce de 
actor, dulce şi pătrunzătoare, pe care o folosea ca să-i 
gâdile urechile şi inima bunei bătrâne. Mai cu seamă, se 
îngrijora de sănătatea Thercsei, ca un prieten, un om duios 
al cărui suflet suferă de suferinţa altuia. În mai multe 
rânduri o luă pe doamna Raguin deoparte, o îngrozi părând 
foarte speriat el însuşi de schimbările, de urmele pe care 
spunea că le vede pe chipul tinerei femei. 

— O s-o pierdem curând, şoptea el cu lacrimi în glas. Nu 
ne putem înşela că n-ar fi foarte bolnavă. Ah! se duce biata 
noastră fericire, se duc serile noastre liniştite! 

Doamna Raquin îl asculta înspăimântată. Laurent 
îndrăznea chiar să-i vorbească şi despre Camille. 

— Vedeţi, îi spunea el negustoresei, moartea bietului meu 
prieten a fost o lovitură teribilă pentru ea. Se stinge pe 
picioare de doi ani, din ziua nenorocită în care l-a pierdut 
pe Camille. Nimic n-o va consola, nimic n-o va vindeca. 
Trebuie să ne resemnăm. 


Aceste minciuni neruşinate îi storceau bătrânei şiroaie de 
lacrimi. Amintirea fiului ei o tulbura şi o orbea. De fiecare 
dată când se rostea numele lui Camille, izbucnea în hohote 
de plâns, îşi pierdea firea, ar fi sărutat persoana care 
pomenea numele bietului ci copil. Laurent remarcase 
efectul de tulburare şi înduioşare pe care acest nume îl 
producea asupra ei. O putea face să plângă, după voie, s-o 
emoţioneze în aşa hal încât să nu mai poată vedea clar 
lucrurile, şi abuza de puterea lui pentru a o ţine mereu 
maleabilă şi îndurerată în mâna lui. În fiecare scară, în 
ciuda revoltelor surde care îi răscoleau măruntaiele, 
aducea vorba despre calităţile rare, despre inima iubitoare 
şi mintea strălucită ale lui Camille. Îşi lauda victima cu o 
neruşinare desăvârşită. Uneori, când întâlnea privirea 
Theresei, care îl ţintuia straniu în ochi, îl apuca un tremur, 
începea să creadă şi el toate lucrurile bune pe care le 
spunea despre înecat. Atunci tăcea, cuprins brusc de o 
cumplită gelozie, temându-se ca nu cumva văduva să-l 
iubească pe omul pe care el îl aruncase în apă şi pe care 
acum îl lăuda cu o convingere de halucinat. Doamna Ragquin 
plângea tot timpul cât dura discuţia şi nu vedea nimic în 
jurul ei. Plângând, se gândea că Laurent avea o inimă 
iubitoare şi generoasă. Numai el îşi mai amintea de fiul ci, 
numai el îi mai vorbea despre bietul ei copil, cu glas 
tremurat şi emoţionat. Îşi ştergea lacrimile, îl privea pe 
tânăr cu o duioşie neţărmurită, îl iubea ca pe propriul ci 
copil. 

Într-o joi seara, Michaud şi Grivet se aflau în sufragerie 
când Laurent intră şi se apropie de Therese, întrebând-o cu 
duioasă îngrijorare cum o mai duce cu sănătatea. Se aşeză 
o clipă alături de ea, jucând, pentru persoanele aflate de 
faţă, rolul de prieten afectuos şi temător. Linerii şedeau 
aproape unul de altul, schimbând câteva cuvinte.. Şi atunci 
Michaud, care îi privea, se aplecă şi îi şopti bătrânei 
negustorese arătându-i-l pe Laurent: 


— Priveşte, iată soţul nimerit pentru nepoata dumitale. 
Aranjează repede căsătoria. 'le vom ajuta şi noi, dacă este 
nevoie. 

Michaud zâmbea cu înţeles. În mintea sa Ther&se avea 
nevoie de un bărbat voinic. În doamna Raquin se făcu 
deodată lumină. Văzu pe loc toate foloasele personale pe 
care le-ar trage de pe urma căsătoriei Thercsei cu Laurent. 
Această căsătorie n-ar face decât să strângă şi mai mult 
legăturile care îi unea încă de mai înainte, pe ea, pe 
nepoata ei şi pe prietenul fiului ei, prietenul desăvârşit care 
venea să le distreze. În felul acesta nu va fi nevoită sa aducă 
în casă un străin, nu risca să fie nefericită. Dimpotrivă, 
dându-i Thercsei un sprijin, îţi adăuga o bucurie în plus 
bătrâneţii ei, va afla un al doilea fiu în băiatul acesta care 
de trei ani îi dovedea o afecţiune filiala. Apoi i se părea ca 
Therese va fi mai puţin necredincioasă amintirii lui Camille 
căsătorindu-se cu Laurent. Credinţele inimii au gingăşii 
stranii. Doamna Raquin, care ar fi plâns văzând cum un 
necunoscut îi îmbrăţişează nepoata, nu simţea în ea nici o 
revoltă la gândul de a o oferi îmbrăţişărilor fostului prieten 
al fiului ei. Se gândea, cum se zice, că rămânea în familie. 

Toată seara, în timp ce invitaţii jucau domino, bătrâna 
negustoreasă privi perechea cu duioşie, încât cei doi tineri 
îşi dădură seama că în sfârşit comedia lor reuşise şi că 
deznodământul se apropia. Înainte de a pleca, Michaud avu 
o scurtă discuţie în şoaptă cu doamna Raquin, apoi îl luă pe 
Laurent de braţ, cu un gest afectat şi îi spuse că vrea să-l 
însoţească o bucată de drum. Laurent, îndepărtându-se, 
schimbă o privire cu Therese, o privire plină de 
recomandări urgente. 

Michaud îşi luase sarcina să încerce terenul. Tânărul se 
arătă foarte devotat acestor doamne, dar foarte uimit de 
proiectul unei căsătorii între Therese ţi el. Laurent adăugă, 
cu glas gâtuit de emoție, că o iubea ca pe o soră pe văduva 
bietului său prieten şi considera că ar comite un adevărat 
sacrilegiu însurându-se cu ca. Fostul comisar de poliţie 


insistă. Îi dădu motive temeinice pentru a obţine 
consimţământul, vorbi chiar despre devotament, îi spuse 
tânărului că datoria lui îi dicta să-i dăruiască doamnei 
Raquin un fiu şi Thâresei un soţ. Încetul cu încetul Laurent 
se lăsă convins. Se prefăcu că cedează în faţa emoţiei, că 
acceptă gândul căsătoriei, ca un gând venit din cer, dictat 
de devotament şi de datorie, aşa cum spusese bătrânul 
Michaud. Când acesta obţinu un da formal, îşi părăsi 
tovarăşul, frecându-şi mâinile. Credea că obținuse o mare 
victorie, se felicita că avusese primul ideea acestei căsătorii, 
care va aduce serilor de joi toată bucuria de altădată. 

În vreme ce Michaud stătea de vorbă cu Laurent, 
plimbându-se agale pe cheiuri, doamna Raquin discuta cam 
aceleaţi lucruri cu Therese. În clipa în care nepoata, palidă 
şi clătinându-se ca de obicei în ultima vreme, se retrăgea în 
camera ei, bătrâna negustoreasă o reţinu o clipă. O întrebă 
cu glas blând, o imploră să fie sinceră, să-i mărturisească 
motivele plictisului care o năpădise. Apoi, cum nu obținea 
decât răspunsuri vagi, vorbi despre viaţa pustie de văduvă, 
puţin câte puţin preciza că se gândeşte la o nouă căsătorie 
şi, în cele din urmă, o întrebă direct pe Therese dacă nu 
cumva nutrea dorinţa tainică să se remărite. Therese negă, 
spuse că nici nu-i trecea prin minte aşa ceva şi că va 
rămâne credincioasă lui Camille. Doamna Raquin începu să 
plângă. Pleda împotriva inimii ei, căută s-o facă să înţeleagă 
că disperarea nu poate fi veşnică. În sfârşit, ca răspuns la 
un strigăt al tinerei femei care spunea că niciodată nu-l va 
înlocui pe Camille, rosti brusc numele lui Laurent. Atunci 
discută cu un val de cuvinte despre convenienţe, despre 
avantajele unei asemenea căsătorii. Îşi goli sufletul, repetă 
cu glas tare tot ceea ce gândise în timpul scrii. Înfăţişă, cu 
un egoism naiv, tabloul ultimelor ei bucurii, între cei doi 
copii dragi ai săi. Therese o asculta, cu capul plecat, 
resemnată şi docilă, gata să-i satisfacă cele mai mărunte 
dorinţe. 


— Îl iubesc pe Laurent ca pe un frate, spuse ea îndurerată, 
după ce mătuşa tăcu. Fiindcă doreşti atât de mult acest 
lucru, voi încerca să-l iubesc ca pe un soţ. Vreau să te fac 
fericită. Speram că mă vei lăsa să plâng în pace, dar îmi voi 
şterge lacrimile, pentru că e vorba de fericirea dumitale. 

O sărută pe bătrână, care rămase uimită şi înspăimântată 
că ea fusese prima care îl uitase pe Camille. Urcându-se în 
pat, doamna Raquin suspină cu amărăciune, acuzându-se 
că este mai puţin tare decât Therese, că doreşte din egoism 
o căsătorie pe care tânără văduvă o accepta doar din 
abnegaţie. 

A doua zi dimineaţa, Michaud şi bătrâna sa prietenă avură 
o scurtă conversaţie în pasaj, dinaintea uşii prăvăliei, îşi 
comunicară rezultatul demersurilor lor şi conveniră să facă 
în aşa fel încât să-i logodească pe tineri chiar în scara 
aceea. 

Seara, la ora cinci, Michaud se afla în prăvălie când 
Laurent intră. De îndată ce tânărul se aşeză, fostul comisar 
de poliţie îi spuse la ureche: 

— Fata s-a învoit. 

Therese auzi cuvântul acesta brutal, deveni palidă şi se 
uită cu îndrăzneală la Laurent. Cei doi iubiţi se priviră timp 
de câteva secunde de parcă s-ar fi consultat, înţeleseră 
amândoi că trebuiau să accepte situaţia şi să isprăvească 
odată. Ridicându-se, Laurent luă mâna doamnei Raquin, 
care se străduia din răsputeri să-şi ţină lacrimile. 

— Dragă mamă, spuse el zâmbind, aseară am vorbit cu 
domnul Michaud despre fericirea dumneavoastră. Copiii 
dumneavoastră doresc să vă facă fericită. 

Biata bătrână, auzind că i se spune „dragă mamă”, îşi lăsă 
frâu liber lacrimilor. Prinse repede mâna Theresei ţi o aţeză 
în mâna lui Laurent, fără să poată rosti un cuvânt. 

Cei doi iubiţi avură un frison simțind cum li se atinge 
pielea. Rămaseră cu degetele încleştate şi fierbinţi, într-o 
strângere nervoasă. Tânărul vorbi cu glas şovăitor: 


— Therese, vrei să-i facem mătuşii dumitale o viaţă veselă 
şi liniştită? 

— Da, răspunse tânăra femeie cu glas stins, e de datoria 
noastră. 

Atunci Laurent se întoarse spre doamna Raguin şi adăugă 
foarte palid la faţă: 

— Când Camille a căzut în apă, mi-a strigat: „Salvează-mi 
soţia, ai grijă de ea.” Căsătorindu-mă cu Therese, cred că-i 
îndeplinesc ultima dorinţă. 

Auzind aceste cuvinte, Therese îţi desprinse mâna din cea 
a lui Laurent. Parcă primise o lovitură în piept. Neruşinarea 
iubitului ei o cutremură. Îl privi cu ochi holbaţi în vreme ce 
doamna Raquin, înecată de plâns, bâlbâia: 

— Da, da, dragul meu, ia-o de nevastă, fă-o fericită, fiul 
meu îţi va mulţumi din mormântul lui. 

Laurent simţi că leşină, se sprijini de spătarul unui scaun. 
Michaud, care, şi el, era mişcat până la lacrimi, îl împinse 
spre Therese, spunând: 

— Îmbrăţişaţi-vă, asta va fi logodna voastră. Tânărul fu 
cuprins de un simţământ ciudat când îşi atinse buzele de 
obrajii văduvei, şi aceasta se dădu brusc îndărăt, ca arsă de 
sărutul iubitului ei. Era pentru prima dată când bărbatul 
acesta se apropia de ea dinaintea unor martori. 'Tot sângele 
i se urcă în obraz, se simţi îmbujorată şi fierbinte, ea, care 
nu cunoştea ce e ruşinea şi care nu roşise niciodată de 
dragostea ei. 

După această criză, cei doi ucigaşi răsuflară uşuraţi. 
Căsătoria lor era sorocită, în sfârşit îşi atingeau țelul pe 
care îl urmăreau de atât amar de vreme. Totul a fost pus la 
punct chiar în aceeaşi seară. În joia următoare, căsătoria fu 
anunţată de faţă cu Grivet, Olivier şi soţia acestuia. 
Michaud, dând această veste, era încântat, îşi freca mâinile 
şi repeta: 

— Eu m-am gândit la asta, eu i-am însurat... Uitaţi-vă ce 
pereche frumoasă! 


Suzanne o îmbrăţişa pe Therese fără să spună un cuvânt. 
Biata făptură, mai mult moartă decât vie şi albă ca varul, 
simţea o mare prietenie pentru tânără văduvă, întunecată şi 
băţoasă. O iubea ca un copil, cu un fel de teamă 
respectuoasă. Olivier felicită mătuşa şi nepoata, Grivet lăsă 
să-i scape nişte glume piperate care avură un succes 
mediocru. Într-un cuvânt toţi se arătau încântați, bucuroşi 
şi declarară că e un lucru minunat. La drept vorbind se şi 
vedeau la nuntă. 

Atitudinea Thercsei ţi a lui Laurent rămase demnă şi plină 
de măiestrie. Îşi arătară o prietenie tandră şi prevenitoare, 
doar atât. Lăsau să se vadă că îndeplineau un act de 
devotament suprem. Nimic pe feţele lor nu trăda groaza şi 
dorinţa care îi bântuia. Doamna Raquin se uita la ei 
zâmbind palid, cu bunăvoință moale şi recunoscătoare. 

Mai erau unele formalităţi de îndeplinit. Laurent trebui să- 
i scrie tatălui său pentru a-i cere consimţământul. Bătrânul 
ţăran din Jeufosse, care aproape uitase că are un fiu la 
Paris, îi răspunse printr-o scrisoare de patru rânduri, că 
putea să se însoare şi să se şi spânzure, dacă-i făcea 
plăcere. Îi dădu să înţeleagă că este hotărât o dată pentru 
totdeauna să nu-i dea un ban, îi lăsa libertatea să facă ce 
vrea şi-l autoriza să comită toate nebuniile din lume. O 
încuviinţare acordată astfel îl îngrijoră în chip deosebit pe 
Laurent. 

Doamna Raquin, după ce citi scrisoarea acestui tată 
denaturat, fu cuprinsă de un avânt de bunătate, care o 
împinse să facă o prostie. Puse pe numele nepoatei sale cele 
patruzeci şi ceva de mii de franci pe care îi avea, se jefui 
singură pentru viitorii soţi, îşi încredința zilele bunului plac 
al inimii lor, dorind să capete din partea lor toată fericirea 
de care avea nevoie. Laurent nu aducea nimic. Dădu chiar 
de înţeles că îşi va părăsi slujba şi că poate se va apuca din 
nou de pictură. De altfel, viitorul familiei era asigurat. Din 
rentele de pe urma celor patruzeci şi ceva de mii de franci, 
adăugate la câştigul realizat din vânzarea făcută în 


prăvălie, o familie alcătuită din trei persoane putea trăi 
îndestulat. Aveau exact cât le trebuie ca să fie fericiţi. 

Pregătirile pentru căsătorie fură grăbite. Se scurtară 
formalităţile cât mai mult cu putinţă. S-ar fi spus că fiecare 
în parte se grăbea să-l împingă pe Laurent în odaia 
Theresei. Ziua dorită sosi în sfârşit. 

XX. 

De dimineaţă, Laurent şi Therese, fiecare în odaia lui, se 
treziră cu acelaşi simţământ de bucurie adâncă: amândoi îşi 
spuneau că ultima lor noapte de groază se terminase. Nu 
vor mai dormi singuri, se vor apăra unul pe altul de înecat. 

Therese privi în jurul ei ţi zâmbi straniu măsurând din ochi 
patul mare. Se sculă, apoi se îmbrăcă încet, aşteptând-o pe 
Suzanne, care trebuia s-o ajute să-şi pună rochia de 
mireasă. 

Laurent se aşeză pe marginea patului. Rămase astfel 
câteva minute, luându-şi adio de la podul în care stătea şi 
pe care îl considera o dărăpănătură. În sfârşit va părăsi 
acest coteţ şi va avea o femeie a lui. Era în decembrie. 
Tremura de frig. Sări pe duşumea, spunându-şi că la noapte 
îi va fi cald. 

Doamna Raquin, ştiind cât era de strâmtorat, îi strecurase 
în mână, cu o săptămână înainte, o pungă cu cinci sute de 
franci, care însemnau toate economiile ei. Tânărul primise 
fără jenă şi îşi cumpără haine noi. Între altele, cu banii 
primiţi de la bătrâna negustoreasa avu posibilitatea să-i 
ofere Thercsei darurile cuvenite. 

Pantalonii negri, haina, vesta albă, cămaşa şi cravata de 
pânză fină erau întinse pe două scaune. Laurent se spălă, îşi 
parfumă trupul cu o sticlă de apă de colonie, apoi începu să 
se îmbrace cu grijă. Când îşi prinse gulerul tare, un guler 
înalt şi foarte scrobit, o durere vie îi săgeta gâtul. Butonul 
gulerului îi scăpă din degete, se enervă şi i se păru că pânza 
scrobită îi taie carnea. Vru să vadă ce este, îşi ridică bărbia: 
atunci zări muşcătura lui Camille, roşie toată. Gulerul tare îi 
zgâriase, cicatricea. Laurent strânse din buze şi se făcu 


palid la faţă. Se înfurie şi se irita văzând tocmai acum pata 
de pe gât. Mototoli gulerul, alese un altul pe care îl puse cu 
toate precauţiile. Apoi isprăvi cu îmbrăcatul. Coborând, se 
simţi ţeapăn în hainele noi. Nu îndrăznea să întoarcă gâtul 
întemnițat în pânza scrobită. La fiecare mişcare pe care o 
făcea, câte o cută a pânzei îi înţepa rana săpată în carnea 
lui de dinţii înecatului. Cu durerea provocată de aceste 
înţepături ascuţite se urcă în trăsură şi se duse s-o ia pe 
Therese ca s-o conducă la primărie şi la biserică. 

În trecere, luă de acasă pe un funcţionar de la căile ferate 
Orleans şi pe bătrânul Michaud, care aveau să-i fie martori. 
Când ajunseră la prăvălie, toată lumea era gata: erau de 
faţă Grivet şi Olivier, martorii Thercsei, ţi Suzanne, care se 
uita la mireasă aşa cum fetiţele îşi privesc păpuşile pe care 
le îmbracă. Doamna Raquin, deşi nu putea să umble, vru să- 
şi întovărăşească pretutindeni copiii. Fu urcată într-o 
trăsură şi porniră. 

Totul se petrecu cum se cuvine la primărie şi la biserică. 
Atitudinea calmă şi modesta a mirilor fu remarcată şi 
aprobată. Rostiră acel da sacramental cu o emoție care îl 
mişcă până şi pe Grivet. Parcă pluteau într-un vis. Cât 
stăteau pe scaun sau în genunchi, unul lângă altul, liniştiţi, 
fără voia lor gânduri sfâşietoare şi pline de furie le treceau 
prin minte. Se feriră să se privească în ochi. Când se urcară 
în trăsură li se păru că erau mai străini unul faţă de celălalt 
decât înainte. 


Se hotărâse ca masa să fie luată în familie, într-un mic 
restaurant din Belleville. Familia Michaud şi Grivet erau 
singurii invitaţi. Aşteptând să se facă ora, şase, nuntaşii se 
plimbară cu trăsura pe marile bulevarde, apoi se duseră la 
ospătărie, unde îi aştepta o masă cu şapte tacâmuri, 
pregătită într-o încăpere văruită în galben, care mirosea a 
praf şi a vin. 

Masa nu a fost prea veselă. Soții erau gravi, duşi pe 
gânduri. Încă de dimineaţă fuseseră cuprinşi de senzaţii 
ciudate, pe care căutau să nu le bage în seamă. Din primele 
ceasuri se simţiră osteniţi, din pricina iuţelii cu care se 
făcuseră formalităţile şi ceremoniile care îi uniseră pentru 
totdeauna. Apoi, plimbarea lungă pe bulevarde parcă îi 
legănase şi îi adormise. Li se părea că plimbarea durase 
luni de zile. De altfel se lăsaseră purtaţi în monotonia 
străzilor, privind magazinele şi trecătorii cu ochi morţi, 
prinşi de o moleşeală care îi năucea şi de care încercau să 
se scuture izbucnind în hohote de râs. Când intrară în 
restaurant, o cumplită oboseală le apăsa umerii, o uluire 
crescândă îi cuprinse. 

Aşezaţi la masă, faţă în faţă, zâmbeau silit şi cădeau din 
nou într-o visare greoaie. Mâncau, răspundeau, îşi mişcau 
braţele ca nişte maşini. În lenea care le năclăia minţile, 
acelaşi şir de gânduri fugare reveneau neîncetat. Se 
căsătoriseră şi nu îşi dădeau scama că intraseră într-o nouă 
stare. Arest lucru îi mira profund. Îşi imaginau că tot îi mai 
desparte un abis. Uneori se întrebau cum vor putea trece 
peste acest hău. Se credeau înaintea crimei, când un 
obstacol material se ridica între ci. Apoi, deodată, îşi 
aminteau că se vor culca împreună, diseară, peste câteva 
ceasuri. Atunci se priveau, uluiţi, neînţelegând de ce le era 
permis acest lucru. Nu simțeau că sunt uniţi, dimpotrivă, 
visau că au fost despărțiți în chip violent şi azvârliţi departe 
unul de altul. 

Invitaţii, care glumeau în jurul lor cu gura până la urechi, 
voiră să-i audă cum se tutuiesc, spre a împrăştia orice urmă 


de jenă. Atunci ei începură să se bâlbâie, să roşească şi nu 
izbutiră a se hotări să se poarte, de faţă cu lumea, ca nişte 
oameni care se iubeau. 

Tot aşteptând, dorinţele lor se tociseră, trecutul întreg se 
risipise. Pierduseră pofta violentă de dragoste, uitau chiar 
şi bucuria pe care o încercaseră de dimineaţă, acea bucurie 
profundă care îi cuprinsese la gândul că de acum înainte n- 
o să le mai fie frică. Erau pur şi simplu osteniţi şi ameţiţi de 
tot ce se petrecea. Faptele din timpul zilei li se învârteau în 
minte, monstruoase şi de neînțeles. Stăteau aşa, tăcuțţi, 
zâmbind, neaşteptând nimic, nesperând nimic. În 
străfundul toropelii lor se zbătea o nelinişte vag dureroasă. 

Şi Laurent, la fiecare mişcare a gâtului, se simţea muşcat 
de o arsură înţepătoare. Gulerul tare îi tăia şi îi înţepa 
muşcătura lui Camille. În timp ce primarul citea codul, în 
timp ce preotul îi vorbea de Dumnezeu, în toate momentele 
acelei zile lungi, el simţise dinţii înecatului care i se înfigeau 
în carne. Uneori îşi închipuia că un fir de sânge îi curge pe 
piept şi avea să-i păteze vesta albă. 

Doamna Raquin, în adâncul sufletului său, fu 
recunoscătoare mirilor pentru gravitatea lor. O veselie 
zgomotoasă ar fi rănit-o pe biata mamă. Pentru ca, fiul ci 
era acolo, nevăzut, încredinţând-o pe Therese lui Laurent. 
Grivet nu avea aceleaşi idei. Nunta i se părea tristă, căuta 
zadarnic s-o înveselească, în ciuda privirilor pe care i le 
aruncau Michaud şi Olivier, şi care îl încremeneau pe scaun 
ori de câte ori voia să se ridice şi să spună vreo prostie. 
Izbuti totuşi să se ridice o dată. Rosti un toast. 

— Beau pentru copiii domnului şi ai doamnei, spuse el pe 
un ton şugubâăţ. 

Trebuiră să ciocnească paharele. Therese ţi Laurent se 
făcuseră cumplit de palizi, auzind cuvintele lui Grivet. Nu se 
gândiseră niciodată că poate vor avea copii. Acest gând le 
străbătu creierul ca un fior de gheaţă. Îşi ciocniră paharele 
cu o mişcare nervoasă, se cercetară unul pe altul, uimiţi, 
înspăimântați că se află acolo, faţă în faţă. 


Se ridicară devreme de la masă. Invitaţii voiră să-i 
însoţească pe miri până la camera nupţială. Nu trecuse de 
nouă şi jumătate când nuntaşii se întoarseră în prăvălia din 
pasaj. Negustoreasa de bijuterii false mai şedea în fundul 
dulapului ei, dinaintea cutiei capitonate cu catifea albastră. 
Îşi ridică, plină de curiozitate, capul, şi îi privi pe tinerii 
căsătoriţi zâmbind. Aceştia îi surprinseră privirea şi se 
înspăimântară. Poate că bătrâna ştia ceva despre întâlnirile 
lor de altădată, poate îl văzuse pe Laurent cum se strecura 
în gangul îngust. 

Therese se retrase aproape imediat, împreună cu doamna 
Raquin şi cu Suzanne. Bărbaţii rămaseră în sufragerie, cât 
timp mireasa îşi pregătea toaleta de noapte. 

Laurent, moale şi turtit, nu era deloc nerăbdător. Asculta 
îngăduitor glumele deocheate făcute de bătrânul Michaud 
şi de Grivet, care nu se mai reţinură după plecarea 
doamnelor. Când Suzanne şi doamna Raqguin ieşiră din 
camera nupţială, iar bătrâna negustoreasă îi spuse 
tânărului, cu glas gâtuit de emoție, că soţia îl aşteaptă, el 
tresări, rămase o clipă înspăimântat. Apoi strânse febril 
mâinile care i se întindeau, şi intră la Therese sprijinindu-se 
de uţă, ca un om beat. 

XXI. 

Laurent încuie cu grijă uşa în urma lui, rămase o clipă 
rezemat de ea, plimbându-şi privirile prin odaie cu un aer 
neliniştit şi încurcat. 

Un foc viu ardea în cămin, aruncând mari pale galbene 
care dansau pe tavan şi pe pereţi. Odaia era astfel învăluită 
de o lumină puternică şi tremurătoare, lampa, aşezată pe o 
masă, pălea în mijlocul acestei lumini. Doamna Raquin 
dorise să aranjeze cochet camera, care era albă toată şi 
parfumată, ca pentru a sluji de cuib dragostei proaspete a 
unor tineri. Împodobise patul cu dantele şi aşezase buchete 
mari de trandafiri în vasele de pe cămin. Odaia era plină de 
o căldură molcomă şi de miresme suave. Aerul părea 
recules şi potolit, încremenit într-un fel de toropeala 


voluptoasă. Tăcerea înfiorată era întreruptă din când în 
când de trosnetele seci ale lemnelor care ardeau în cămin. 
Părea un colţ pustiu şi neştiut de nimeni, cald şi care 
mirosea frumos, unde nu pătrundea nici un zgomot de 
afară, un colţ făcut şi pregătit pentru senzualitate şi nevoia 
de mister a pasiunii. 

Therese ţedea pe un scaun scund, în dreapta căminului. 
Cu bărbia în mână privea fix flăcările vii. Nu îşi întoarse 
capul când Laurent intră. Îmbrăcată cu un jupon şi o 
camizolă tivite cu dantelă, era de o albeaţă crudă sub 
lumina de foc a căminului. Camizola alunecase şi se vedea 
rotunjimea unui umăr, trandafiriu, ascuns pe jumătate de o 
şuviţă de păr negru. 

Laurent făcu câţiva paşi fără să spună nici un cuvânt. Îşi 
scoase haina şi vesta. Rămas în cămaşă, o privi din nou pe 
Therese, care nu făcuse nici o mişcare. Păru că şovăie, apoi, 
văzând umărul gol, se aplecă şi, fremătând, îşi lipi buzele de 
el. Tânăra femeie îşi trase umărul întorcându-se brusc. Îl 
ţintui pe Laurent cu o privire atât de stranie, plină de 
scârbă şi de spaimă, încât el se dădu îndărăt, tulburat şi 
neştiind ce să facă, cuprins parcă şi el de groază şi dezgust. 

Laurent se aşeză în faţa Thercsei, de cealaltă parte a 
căminului. Rămaseră astfel, tăcuţi, nemişcaţi, timp de cinci 
minute. Din când în când, snopi de flăcări roşietice ieşeau 
din lemne, şi atunci reflexe sângerii alunecau pe chipurile 
ucigaşilor. 

Trecuseră aproape doi ani de când cei doi iubiţi nu se mai 
aflaseră încuiaţi într-o camera, fără martori, putând să se 
îmbrăţişeze în voie. Nu mai avuseseră nici o întâlnire de 
dragoste din ziua în care Therese venise în strada Saint- 
Victor, aducându-i lui Laurent, odată cu ea, ideea uciderii. 
Prudenţa le secătuise patima. Abia dacă îşi îngăduiseră, în 
răstimpuri, câte o strângere de mână, câte un sărut pe 
furiş. După uciderea lui Camille, când dorinţe noi îi 
arseseră, ei se înfrânaseră, aşteptând noaptea nunţii, 
făgăduindu-şi voluptăţi nebune, atunci când vor fi siguri că 


scapă nepedepsiţi. Şi noaptea nunţii venise în sfârşit, dar ei 
stăteau faţă în faţă, îngrijoraţi, cuprinşi de o nelinişte 
subită. N-aveau decât să întindă braţele şi s-ar fi strâns într- 
o îmbrăţişare pătimaşă, dar braţele lor păreau moi, parcă 
vlăguite şi sătule de dragoste. Oboseala acelei zile îi 
zdrobea din ce în ce mai mult. Se priviră fără dorinţă, cu o 
stânjeneală temătoare, suferind că stau astfel tăcuţi şi reci. 
Visurile lor arzătoare ajunseseră la o ciudată realitate: era 
destul că izbutiseră să-l omoare pe Camille şi să se 
căsătorească, era destul că buzele lui Laurent atinseseră 
umărul Thercsei, ţi poftele lor se potoliră până la greață şi 
spaimă. 

Începură să caute cu disperare în ei ceva din patima care 
îi frământase odinioară. Li se părea că pielea lor se golise 
de muşchi, se golise de nervi. Stânjeneala şi neliniştea lor 
creşteau. Le era ruşine că stau astfel tăcuţi şi posomoriţi 
unul în faţa celuilalt. Ar fi vrut să aibă tăria de a se frânge în 
îmbrăţişări, ca să nu pară în faţa propriilor lor ochi nişte 
imbecili. Dar ce! doar îşi aparţineau, doar omorâseră un om 
şi jucaseră o sinistră comedie pentru a se putea tăvăli cu 
neruşinare într-o potolire deplină, şi acum stăteau aşa, la 
câte un capăt al căminului, încremeniţi, storşi, cu mintea 
tulbure şi dorinţele moarte. Un asemenea deznodământ li 
se păru în cele din urmă de un ridicol cumplit şi crud. 
Atunci Laurent încercă să vorbească despre dragoste, să 
reînvie amintirile de altădată, făcând apel la imaginaţie 
pentru a-şi trezi duioşia. 

— Therese, spuse el aplecându-se spre tânără femeie, îţi 
aminteşti de după-amiezile petrecute în odaia asta?. Intram 
pe uşa aceea... Azi am intrai pe cealaltă... Suntem liberi, ne 
putem iubi în tihnă. 

Vorbea cu glas şovăitor, moale. Tânăra femeie, ghemuită 
pe scaunul scund, privea mereu flăcările, dusă pe gânduri, 
neauzind nimic. Laurent continuă: 

— Îţi aminteşti? Nu visam decât un singur lucru, aş fi vrut 
să petrec o noapte întreagă cu tine, să adorm în braţele tale 


şi să mă trezesc a doua zi sub săruturile tale. Acum îmi voi 
vedea visul cu ochii. 

Therese făcu o mişcare, parcă uimită că aude o voce 
şoptindu-i la ureche. Se întoarse spre Laurent. În momentul 
acela, pe obrazul lui se reflecta din cămin a mare pată 
roşietică. Ea privi obrazul năclăit de sânge şi se cutremură. 

— Am izbândit, Thercse, am sfărâmat toate piedicile, şi 
acum aparţinem unul altuia... Viitorul este al nostru, nu-i 
aşa? un viitor plin de o fericire calmă, de dragoste 
împlinită... Camille nu mai e... 

Laurent se opri cu gâtlejul uscat, simțind că se sufocă, 
nemaiputând continua. La numele lui Camille, Therese 
primise o lovitură în pântec. Cei doi ucigaşi se contemplară, 
năuciţi, palizi şi tremurând din toate mădularele. Luminile 
galbene din cămin dansau mereu pe tavan şi pe pereţi, 
parfumul trandafirilor plutea în aer, lemnele trosneau 
rupând tăcerea cu mici zgomote. 

Amintirile scăpaseră din strânsoare. Spectrul lui Camille 
evocat se aşezase între tinerii căsătoriţi, în faţa focului care 
ardea. Therese ţi Laurent simțeau mirosul rece şi umed al 
înecatului în aerul cald pe care îl respirau. Îşi spuneau că 
un cadavru se află acolo, lângă ei, şi se scrutau unul pe 
altul, fără a îndrăzni să se mişte. Atunci întreaga poveste 
cumplită a crimei lor se desfăşură în străfundul memoriei 
lor. Fusese de-ajuns să rostească numele victimei lor pentru 
ca trecutul să-i năpădească, pentru a fi siliţi să trăiască din 
nou frământările din timpul crimei. Nu deschiseră gura, se 
priveau şi amândoi avură în acelaşi timp acelaşi coşmar, 
amândoi îşi spuseră din ochi aceeaşi poveste cruntă. Acest 
schimb de priviri îngrozite, această povestire mută a 
omorului le stârni o bănuială dureroasă, intolerabilă. Erau 
ameninţaţi să facă o criză, cu nervii lor întinşi, gata să se 
rupă. Poate aveau să ţipe, să se bată. Pentru a alunga 
amintirile, Laurent se smulse cu putere din extazul 
înfricoşat care îl ţinea pironit sub privirea Theresei. Făcu 
câţiva paşi prin odaie. Îşi scoase ghetele şi îşi puse papucii. 


Apoi se întoarse, se aşeză din nou în colţul căminului şi 
încercă să vorbească despre lucruri fără importanţa. 
Therese îi înţelese dorinţa. Se strădui să-i răspundă la 
întrebări. Vorbiră despre ploaie şi timp frumos. Încercau să 
facă o conversaţie banală. Laurent spuse că era cald în 
cameră. Therese răspunse că totuşi pe sub uşa dinspre 
scară pătrunde un curent rece. Şi se răsuciră spre, uşa 
aceea înfiorându-se deodată. Tânărul se grăbi să vorbească 
despre trandafiri, despre foc, despre tot ce-i trecea prin 
faţa ochilor. Ea făcea un efort, scotea nişte monosilabe, ca 
să nu curme conversaţia. Se îndepărtaseră unul de altul, 
dar voiau să arate că se simt în largul lor. Încercau să uite 
cine erau şi să se poarte ca nişte străini care din întâmplare 
se află împreună. Şi, fără voia lor, printr-un fenomen 
straniu, în vreme ce rosteau vorbe goale, îşi ghiceau 
gândurile pe care şi le ascundeau sub banalitatea 
cuvintelor. Gândul lor se îndrepta nestrămutat spre Camille. 
Ochii lor continuau povestirea trecutului. Depanau din 
priviri o discuţie legată şi mută, sub conversaţia lor cu glas 
tare care mergea la întâmplare. Cuvintele pe care le 
aruncau ici şi colo nu însemnau nimic, nu se legau între ele, 
se dezminţeau. Întreaga lor fiinţă trudea la schimbul tăcut 
al amintirilor de groază. Când Laurent vorbea despre 
trandafiri sau despre foc, de una sau de alta, Therese 
înţelegea prea bine că îi amintea de lupta din barcă, de 
căderea înfundată a lui Camille. Şi când Therese răspundea 
cu da sau nu la o întrebare neînsemnată, Laurent înţelegea 
că ea spunea că-şi aminteşte sau nu-şi aminteşte de un 
amănunt al crimei. Vorbeau astfel, deschis, fără să aibă 
nevoie de cuvinte, vorbind despre cu toiul altceva. Îşi 
urmăreau gândurile tainice, fraza cu frază, nedându-şi 
seama, de altfel, de cuvintele pe care le rosteau. Şi-ar fi 
putut continua confidenţele, brusc, cu voce tare, fără a 
înceta să se înţeleagă. Felul acesta de ghicire, această 
încăpățânare a memoriei lor de a le înfăţişa neîncetat 
imaginea lui Camille, îi înnebunea încetul cu încetul. Vedeau 


bine că-şi ghiceau gândurile şi că, dacă nu vor tăcea, 
cuvintele aveau să se urce singure în gurile lor, să-i spună 
înecatului pe nume, să descrie asasinatul. Atunci îşi 
strânseră tare buzele şi curmară discuţia. 

În tăcerea copleşitoare care se făcu, cei doi ucigaşi se 
întreţinură şi mai departe despre victima lor. Li se părea că 
privirile lor le pătrundeau în carne şi înfigeau în ei fraze 
clare şi dureroase. Câteodată aveau impresia că vorbesc 
tare. Simţurile îi înşelau, vederea devenea un fel de auz, 
straniu şi delicat. Îşi citeau atât de limpede gândurile pe 
chipuri, încât aceste gânduri căpătau un sunet ciudat, 
bubuitor, care le zdruncina organismul întreg. S-ar fi înţeles 
la fel de bine dacă şi-ar fi strigat cu glas sfâşietor: „L-am 
ucis pe Camille, şi cadavrul lui e aici, întins între noi, şi ne 
îngheaţă.” Şi cumplitele confidenţe îşi continuau cursul, mai 
vizibile, mai răsunătoare, în aerul calm şi umed al odăii. 

Laurent ţi Ihercse începuseră povestirea mută din ziua 
când se văzuseră întâia dată în prăvălie. Apoi amintirile se 
adunară una câte una în ordine. Îşi povestiră ceasurile de 
voluptate, clipele de şovâăială şi de furie, cumplitul moment 
al omorului. Atunci abia îşi strânseră buzele, încetând să 
mai vorbească despre una sau alta, de frică să nu rostească 
dintr-odată numele lui Camille, fără voia lor. Şi gândurile 
lor, neoprindu-se, îi purtară după aceea prin neliniştile, prin 
aşteptarea plină de teamă de după asasinat. Ajunseră astfel 
să se gândească la cadavrul înecatului întins pe o lespede la 
Morgă. Laurent, dintr-o privire, îi spuse Theresei toată 
groaza lui, şi Therese, la capătul puterilor, silită de o mână 
de fier să-şi descleşteze buzele, continuă brusc conversaţia 
cu glas tare: 

— L-ai văzut la Morgă? îl întrebă ea pe Laurent fără să-i 
spună pe nume lui Camille. 

Laurent păru că se aştepta la această întrebare. De câteva 
clipe o citea pe obrazul alb al femeii. 

— Da, răspunse el cu glas sugrumat. 


Ucigaşii avură un frison. Se apropiară de foc, îşi întinseră 
mâinile dinaintea flăcărilor, ca şi cum un suflu îngheţat ar fi 
intrat deodată în camera caldă. Tăcură o clipă, zgribuliţi în 
faţa focului. Apoi Therese continuă cu glasul înfundat: 

— Părea că suferise mult? 

Laurent nu putu răspunde. Făcu un gest de spaimă. De 
parcă ar fi vrut să îndepărteze o arătare îngrozitoare. Se 
ridică, se îndreptă spre pat, apoi se întoarse pironit, cu 
braţele desfăcute, înaintând spre Therese; 

— Sărută-mă, îi spuse, întinzându-şi gâtul. 

Therese se ridicase, foarte palidă, în cămaşa albă de 
noapte. Şedea puţin aplecată pe spate, cu cotul sprijinit pe 
placa de marmură a căminului. Privi gâtul lui Laurent. Pe 
pielea albă zărise o pată roz. Valul de sânge ce se urca mări 
pata, care deveni de un roşu aprins. 

— Sărută-mă, sărută-mă, repetă Laurent, cu obrajii şi 
gâtul în flăcări. 

Tânără femeie îşi dădu şi mai mult capul pe spate, ca să 
evite sărutul şi, punând vârful degetelor pe muşcătura lui 
Camille, îşi întrebă soţul: 

— Ce-ai aici? Nu-ţi cunosc rana asta. 

Lui Laurent i se păru că degetul Theresei îi străpunge 
gâtul. La atingerea degetului, făcu o mişcare bruscă 
îndărăt, scoțând un strigăt înăbuşit de durere. 

— Asta, bâlbâi el, asta e... 

Şovâi, dar nu putu să mintă, şi spuse adevărul fără să vrea. 

— Camille m-a muşcat, ştii bine, în barcă. E-un fleac, s-a 
vindecat... Sărută-mă, sărută-mă. 

Şi nefericitul îşi întindea gâtul care îl ardea. Dorea ca 
Therese să-l sărute pe cicatrice, era încredinţat că sărutul 
acestei femei i-ar astâmpăra miile de înţepături care îi 
sfâşiau carnea. Cu bărbia ridicată, cu gâtul repezit înainte, 
se oferea. Therese, aproape culcată pe marmura căminului, 
făcu un gest de mare scârbă şi strigă cu glas rugător: 

— Oh! nu, nu acolo... E sânge. 


Recăzu pe scaunul scund, tremurând, cu fruntea în mâini. 
Laurent rămase ca prostit. Îşi aplecă bărbia, o privi pe 
Therese fără s-o vadă bine. Apoi, deodată, într-o strânsoare 
de animal sălbatic, îi luă capul în mâinile lui puternice şi, cu 
forţa, îi lipi buzele de gâtul lui, pe muşcătura lui Camille. 
Ţinu, înfundă o clipă acest cap de femeie în pielea lui. 
Therese se lăsase moale, se văita înăbuşit, se sufoca la gâtul 
lui Laurent. Când se desprinse din degetele lui, îşi şterse 
buzele cu violenţă şi scuipă în foc. Nu rostise o singură 
vorbă. 

Laurent, ruşinat de brutalitatea lui, începu să se plimbe 
încet, între pat şi fereastră. Numai durerea, arsura 
cumplită îl făcuse să-i smulgă Theresei un sărut şi, când 
simţise buzele ei reci pe cicatricea fierbinte, suferise şi mai 
mult. Acest sărut căpătat prin violenţă îl răpuse. Pentru 
nimic în lume n-ar fi vrut să mai primească unul la fel, într- 
atât de dureros fusese şocul. Şi o privi pe femeia cu care 
trebuia să trăiască, şi care tremura, ghemuită lângă foc, cu 
spatele la el. Îşi spuse că n-o mai iubea pe această femeie, şi 
că această femeie nu-l mai iubea. Timp de o oră, Therese 
rămase astfel prăbuşită, Laurent se plimbă în lung şi-n lat, 
tăcut. Amândoi îşi mărturiseau cu groază că patima lor 
murise, că îşi uciseseră dorinţele ucigându-l pe Camille. 
Focul se stingea încet. Un morman de jeratic lucea sub 
cenuşă. Încetul cu încetul căldura din cameră deveni 
sufocantă, florile se ofileau, umplând aerul cald cu 
mireasma lor grea. 

Deodată lui Laurent i se păru că are o vedenie. Tocmai se 
întorsese, îndreptându-se de la fereastră spre pat. Şi atunci 
îl văzu pe Camille într-un colţ năpădit de umbră, între 
cămin şi dulapul cu oglindă. Chipul victimei era vânăt şi 
frământat de spasme, aşa cum îl văzuse pe o lespede la 
Morgă. Rămase pironit pe covor, gata să leşine, sprijinindu- 
se de mobilă. La horcăitul înfundat pe care îl scoase, 
Therese îţi ridică privirea. 

— Acolo, acolo, spuse Laurent cu groază în glas. 


Braţul întins arăta colţul umbrit în care zărea chipul 
sinistru al lui Camille. Therese, cuprinsă şi ea de spaimă, se 
lipi de el. 

— E portretul lui, şopti ea încet, ca şi când chipul pictat al 
fostului ei soţ ar fi putut s-o audă. 

— Portretul lui, repetă Laurent căruia i se zbârlise părul 
de frică. 

— Da, ştii, pictura pe care ai făcut-o tu. Mătuşa trebuia să-l 
ia la ea în cameră începând de azi. Probabil a uitat. 

— Desigur, e portretul lui... 

Ucigaşul nu era prea sigur că recunoaşte pânza. În 
tulburarea lui uitase că el însuşi desenase trăsăturile acelea 
colţuroase, că întinsese culorile murdare care îl 
înspăimântau acum. Frica îl făcea să vadă tabloul aşa cum 
era, urât, prost construit, mocirlos, înfăţişând pe un fond 
negru un chip schimonosit de cadavru. Lucrarea lui îl uimea 
şi îl ucidea prin urâţenia ei cumplită. Mai ales cei doi ochi 
albi, plutind în orbitele moi şi îngălbenite, îi aminteau exact 
ochii putreziţi ai înecatului de la Morgă. Rămase o clipă 
răsuflând din greu, crezând că Therese minţea ca să-l 
încurajeze. Apoi desluşi rama şi se potoli puţin câte puţin. 

— Ia-l de pe perete, spuse el tinerei femei. 

— Oh! nu, mi-e frică, răspunse ea tremurând. 

Laurent începu din nou să tremure. Din când în când, 
rama dispărea, nu mai vedea decât cei doi ochi albi care se 
pironeau asupra lui, vreme îndelungată. 

— Te rog, ia-l de pe perete, o implora el. 

— Nu, nu. 

— Să-l întoarcem cu faţa la perete, n-o să ne mai fie frică. 

— Nu, nu pot. 

Ucigaşul, umil şi laş, o împingea pe femeie spre tablou, 
ascunzându-se în spatele ei, ca să scape de privirile 
înecatului. Ea fugi şi el vru să facă pe curajosul. Se apropie 
de tablou, cu mâna ridicată, căutând cuiul. Dar portretul îi 
aruncă o privire atât de dură, de urâtă, de lungă, încât 


Laurent, după ce vru să lupte cu el fixându-l la rândul lui, se 
declară învins şi dădu îndărăt, copleşit, şoptind: 

— Nu, ai dreptate, Therese, nu putem... Mătugşa ta o să-l 
scoată mâine. 

Reîncepu să se plimbe în lung şi-n lat, cu capul în piept, 
simțind că portretul îl privea, îl urmărea din ochi. Câteodată 
nu se putea împiedica să nu se uite spre pânză. Atunci, din 
adâncul umbrei, zărea mereu privirea întunecată şi moartă 
a lui Camille. Gândul că înecatul este acolo, într-un colţ, 
pândindu-l, asistând la noaptea nunţii, descosându-i pe 
Therese ţi pe el, îl înnebuni pe Laurent de groază şi 
disperare. Un lucru de care oricine altul ar fi zâmbit, îl făcu 
să-şi piardă capul cu totul. Cum se afla dinaintea căminului, 
auzi un fel de râcâit, îşi imagină că râcâitul venea dinspre 
portret, că înecatul coborâse din ramă. Apoi, îşi dădu seama 
că zgomotul era la uşa mică ce da spre scară. O privi pe 
Therese, pe care iarăşi o cuprinsese frica. 

— E cineva pe scară, şopti el. Cine poate să vină pe acolo? 

Therese nu răspunse. Amândoi se gândeau la înecat, o 
sudoare îngheţată le umezea tâmplele. Se ascunseră în 
fundul odăii, aşteptându-se să vadă cum se deschide brusc 
uşa, lăsând să cadă pe duşumea cadavrul lui Camille. 
Zgomotul continua să se audă, mai sec, mai rar. Le trecu 
prin minte că victima lor zgâria lemnul uşii cu unghiile, ca 
să intre. Timp de peste cinci minute nu îndrăzniră să se 
mişte din loc. În sfârşit, se auzi un mieunat. Apropiindu-se, 
Laurent recunoscu motanul vărgat al doamnei Raquin, care 
fusese închis din neatenţie în cameră şi care încerca să iasă 
afară, zgâriind uşa cu ghearele. Motanul se sperie de 
Laurent. Dintr-un salt sări pe un scaun. Cu blana zbârlită şi 
labele ţepene, îşi privi noul stăpân în faţă, cu ochi duri şi 
răi. Tânărului nu-i plăceau pisicile, iar motanul Frangois 
aproape îl înspăimânta. În ceasul acesta de febră şi teamă, 
crezu că motanul îi va sări în obraz ca să-l răzbune pe 
Camille. Animalul ştia probabil totul. În ochii lui rotunzi, 
extrem de dilataţi, se puteau citi gânduri. Laurent îşi 


închise pleoapele, în faţa privirii animalului. Fiind cât pe ce 
să dea cu piciorul în motan, Therese strigă: 

— Nu-l lovi. 

Strigătul îi provocă o impresie stranie. O idee absurdă îi 
încolţi în minte. 

— Camille a intrat în pisica asta, se gândi el. Trebuie s-o 
omor... Parc-ar fi un om. 

Nu-l lovi cu piciorul, de teamă ca Frangois să nu-i 
vorbească cu glasul lui Camille. Apoi îşi aminti de glumele 
Theresei, pe vremea când se iubeau cu patimă şi când 
motanul era martorul săruturilor ce şi le dădeau. Îşi spuse 
atunci că animalul ştie prea multe şi va trebui să-l arunce 
pe fereastră. Dar nu avu curajul să ducă la îndeplinire acest 
gând. Franqois îşi păstra atitudinea războinică. Cu ghearele 
în atac şi spinarea încovoiată de o iritare mocnită, urmărea 
cele mai mici mişcări ale duşmanului său, cu un calm 
superb. Pe Laurent îl supără strălucirea metalică a ochilor 
lui. Se grăbi să-i deschidă uşa dinspre sufragerie, şi 
motanul fugi mieunând prelung. 

Therese se aţezase iarăşi dinaintea focului stins. Laurent 
îşi reluă plimbarea între pat şi fereastră. Astfel aşteptară să 
se facă ziuă. Nici nu le trecu prin minte să se culce. Patima 
şi dragostea lor murise. O singură dorinţă îi mai frământa, 
dorinţa de a ieşi din odaia asta în care se sufocau. Sufereau 
cu adevărat stând închişi împreună, respirând acelaşi aer. 
Ar fi vrut să fie cineva de faţă, ca să nu mai stea singuri 
amândoi, ca să-i scoată din încurcătura cumplită în care se 
aflau, rămânând aşa, unul în faţa celuilalt, fără să-şi 
vorbească, fără să-şi poată reînvia patima. Lungile tăceri 
dintre ei îi chinuiau. Aceste tăceri erau pline de plânsete 
amare şi disperate, de reproşuri mute, pe care le auzeau 
limpede în aerul liniştit. 

În sfârşit, se făcu ziuă, o zi murdară şi albicioasă, care 
aducea cu ea un frig pătrunzător. 

Când o lumină palidă umplu odaia, Laurent, care tremura, 
se simţi mai bine. Privi în faţă portretul lui Camille, şi îl văzu 


aşa cum era, banal şi pueril. Îl scoase din cui ridicând din 
umeri, spunând că este un dobitoc. Therese se ridicase ţi 
acum mototolea patul, ca să-şi înşele mătuşa, ca s-o facă să 
creadă că petrecuseră o noapte fericită. 

— Ah! îi spuse brutal Laurent, sper că la noapte vom 
dormi?. Copilăriile astea doar nu pot dura o veşnicie. 

Therese îi aruncă o privire gravă şi adâncă. 

— Înţelegi, continuă el, doar nu m-am însurat ca şi fac 
nopţi albe... Suntem nişte copii... Tu m-ai tulburat, tu, cu 
aerele talc din lumea cealaltă. Diseară încearcă să fii mai 
veselă, să nu mă mai sperii. 

— Voi încerca, răspunse înfundat tânără femeie. 

Aşa îşi petrecură noaptea nunţii Therese ţi Laurent. 

XXII. 

Nopțile care urmară au fost încă şi mai crunte. Ucigaşii 
voiseră să fie doi, noaptea, ca să se apere de înecat, şi, 
printr-un efect straniu, de când erau împreună, tremurau şi 
mai mult. Îşi ieşeau din sărite, îşi iritau nervii, intrau în 
crize cumplite de suferinţă şi groază, la un simplu cuvânt, la 
o simplă privire. De cum încercau să stea de vorbă, de cum 
rămâneau singuri, vedeau roşu în faţa ochilor, delirau. 

Firea aprigă şi nervoasă a Thercsei influenţase în chip 
bizar firea greoaie şi sanguină a lui Laurent. Odinioară, pe 
vremea când se iubeau cu patimă, deosebirea de 
temperament făcuse din bărbatul acesta şi din femeia 
aceasta o pereche puternic legată, stabilind între ei un fel 
de echilibru, completându-le - dacă se poate spune aşa - 
organismul. El dădea ceva din sângele lui, ea din nervii ei, şi 
trăiau unul din altul, îmbrăţişările fiindu-le necesare pentru 
a-şi reglementa mecanismul fiinţei lor. Acum se produsese 
însă o mare tulburare. Nervii supraexcitaţi ai Thercsei au 
început să domine. Dintr-odată Laurent s-a trezit în plină 
excitare nervoasă. Sub influenţa fierbinte a tinerei femei, 
temperamentul său deveni încetul cu încetul acela al unei 
fetişcane chinuite de o nevroză gravă. Ar fi interesant de 
studiat schimbările care se produc uneori în anumite 


organisme, în urma unor circumstanţe determinate. Aceste 
schimbări, care pornesc din carne, în scurtă vreme se 
transmit creierului şi individului în totalitatea lui. 

Înainte de a o cunoaşte pe Ther&se, Laurent avea 
încetineala, calmul prudent, viaţa sanguină a unui fiu de 
ţăran. Dormea, mânca, bea ca un animal. În orice clipă, în 
toate momentele vieţii zilnice, respira din plin, mulţumit de 
sine, uşor moleşit de grăsime. Abia dacă simţea uneori nişte 
furnicături, în miezul cărnii lui greoaie. Therese 
transformase aceste furnicături în cumplite zguduiri. Ea 
făcu să crească în trupul acesta mare, gras şi molatec, un 
sistem nervos de o uimitoare sensibilitate. Laurent care, 
înainte, se bucura de viaţă mai mult prin sânge decât prin 
nervi, începu să aibă simţuri mai puţin grosolane. O 
existenţă nervoasă, sfâşietoare şi nouă pentru el, i se revelă 
brusc, la primele sărutări ale iubitei. Această existenţă îi 
spori voluptăţile, dărui un caracter atât de ascuţit 
bucuriilor sale, încât la început fu înnebunit. Se lăsă pradă 
acestor crize de beţie, pe care sângele nu i le oferise 
niciodată. Atunci se petrecu în el o ciudată prefacere. Nervii 
i se dezvoltară, dominară clementul sanguin şi acest fapt îi 
modifică firea. Îşi pierdu calmul, stângăcia, lentoarea, nu 
mai trăi o viaţă adormită. Veni o clipă când nervii şi sângele 
se ţinură în echilibru. A fost o clipă de bucurie profunda, tic 
existenţă desăvârşită. Apoi nervii dominară şi el căzu în 
frământările care bântuie trupurile şi minţile zdruncinate. 

Astfel Laurent începu să tremure dinaintea unui colţ în 
umbră, ca un copil fricos. Făptura tremurătoare şi holbată, 
noul individ care se desprinse înlăuntrul său din ţăranul 
greoi şi prostănac, era cuprins de panicile şi neliniştile 
temperamentelor nervoase. Toate circumstanţele, 
mângâierile sălbatice ale Thercsei, febra omorului, 
aţteptarea înspăimântată a voluptăţii, aproape îl 
înnebuniseră, exaltându-i simţurile, punându-i brusc şi 
repetat nervii la încercare. În sfârşit, insomnia veni în chip 
fatal, aducând cu ea halucinaţiile. De atunci înainte, 


Laurent se prăbuşi în viaţa intolerabilă, în groaza 
permanentă în care se zbătea. 

Remugşcările lui erau pur fizice. Numai nervii iritaţi şi 
carnea lui tremurătoare se temeau de înecat. Conştiinţa nu 
participa cu nimic la spaimele lui, nu încerca nici cel mai 
mic regret că îl ucisese pe Camille. Când era calm, când 
năluca nu i se arăta, ar fi comis din nou crima, dacă s-ar fi 
gândit că interesul lui o cerea, în timpul zilei îşi bătea joc de 
spaimele lui, îşi făgăduia să fie mai tare, o mustra pe 
Therese, acuzând-o că îl tulbură. În mintea lui, Therese era 
aceea care tremura, numai Therese isca scenele acelea 
cumplite care se petreceau noaptea, în odaia lor. Ţi, de cum 
se lăsa seara, de cum se încuia împreună cu soţia lui, sudori 
reci îi acopereau trupul, o frică de copil îl făcea să tremure 
din toate mădularele. Făcea astfel nişte crize periodice, 
crize de nervi care reveneau în fiecare seară, care îi 
zdruncinau simţurile, şi în timpul cărora vedea chipul 
învineţit şi crâncen al victimei lui. S-ar fi putut spune ca 
aceste crize erau accesele unei boli cumplite, ale unui fel de 
isterie a uciderii. Numele de boală, de afecţiune nervoasă 
era într-adevăr singurul care se potrivea spaimelor lui 
Laurent. Faţa i se schimonosea, mâinile şi picioarele 
deveneau ţepene. Se vedea bine că nervii i se încolăceau în 
trup. Trupul suferea îngrozitor, sufletul era absent. 
Nenorocitul nu simţea nici o căinţa. Patima Thercsei 
strecurase în el o boală cumplită şi atâta tot. 

Ţi Therese era prada unor zdruncinări profunde. Dar, la 
ea, nu se petrecuse decât o exaltare peste măsură a firii ei 
dinainte. De la vârsta de zece ani, această femeie era 
tulburată de rătăciri nervoase, datorate în parte modului 
cum creştea în atmosfera călduţă şi greţoasă din odaia 
unde bolea micuțul Camille. Aduna în ea furtuni, fluide 
puternice care mai târziu aveau să izbucnească în 
adevărate vijelii. Laurent fusese pentru ea ceea ce ea 
fusese pentru Laurent, adică un fel de şoc brutal. Încă de la 
prima îmbrăţişare de dragoste, temperamentul ei aspru şi 


voluptos se dezvoltase cu o energie sălbatică. Începu să nu 
mai trăiască decât pentru patimă. Lăsându-se din ce în ce 
mai mult cuprinsă de febra care o mistuia, ea ajunse la un 
fel de stupoare bolnăvicioasă. Faptele o striveau, totul o 
împingea spre nebunie. În groaza ei, se arăta mai femeie 
decât noul ei soţ. Îi venea să se arunce în genunchi şi să 
implore stafia lui Camille, să-i ceară iertare jurându-se s-o 
îmbuneze prin căinţa ei. Poate că Laurent îşi dădea seama 
de aceste laşităţi ale Thercsei. Când îi cuprindea spaima pe 
amândoi, se înfuria pe ea ţi o trata cu brutalitate. 

În primele nopţi n-au putut să doarmă. Aşteptau să se 
crape de ziuă, aşezaţi dinaintea focului, plimbându-se în 
lung şi-n lat, ca în ziua nunţii. Gândul de a se întinde pe pat 
unul lângă altul le pricinuia un fel de scârbă amestecată cu 
frică. Într-un acord tacit, evitară să se îmbrăţişeze, nici 
măcar nu se uitau la cearşafurile pe care Therese le 
mototolea dimineaţa. Când îi dobora oboseala, adormeau 
un ceas sau două în fotolii, dar săreau cin somn, zguduiţi de 
deznodământul sinistru al vreunui coşmar. Când se trezeau, 
cu trupul înţepenit şi frânt, cu obrazul plin de pete livide, 
tremurând de suferinţă şi de frig. Se contemplaţi uluiţi, 
miraţi că se află acolo, având unul faţă de altul sfieli 
ciudate, o ruşine de a-şi arăta dezgustul şi groaza. 

De altfel luptau cât puteau împotriva somnului. Se aşezau 
în cele două colţuri ale căminului şi stăteau de vorbă despre 
o mic de fleacuri, având mare grijă să nu lase discuţia să 
lâncezească. Între ei, era un spaţiu mare, în faţa căminului. 
Când întorceau capul, îşi imaginau că înecatul împinsese un 
scaun şi ocupa acel spaţiu, încălzindu-şi picioarele într-un 
mod lugubru şi grotesc. Vedenia aceasta, pe care o 
avuseseră în noaptea nunţii, revenea în fiecare noapte. 
Acest cadavru care asista, tăcut şi zeflemitor, la discuţiile 
lor, acest corp oribil de desfigurat care şedea mereu acolo, 
le crea o continuă nelinişte, care îi copleşea. Nu îndrăzneau 
să se mişte, priveau flăcările până orbeau şi, când nu se mai 
puteau înfrâna să nu arunce în preajma lor o privire 


încărcată de frică, ochii lor, iritaţi de jar, creau vedenia şi o 
zugrăveau cu reflexe roşietice. 

Până la urmă Laurent nu mai vru să se aşeze, fără să-i 
mărturisească Therc€sei cauza acestui capriciu. Therese 
înţelese că Laurent îl vedea probabil pe Camille, aşa cum îl 
vedea şi ea. La rândul ei, declara că dogoarea focului îi face 
rău, că s-ar simţi mai bine la câţiva paşi mai departe de 
cămin. Îşi împinse fotoliul la picioarele patului şi rămase 
prăvălită în el, în vreme ce soţul ei îşi reluă plimbarea prin 
odaie. Din când în când el deschidea fereastra, lăsând aerul 
rece de ianuarie să umple camera cu suflul său îngheţat. 
Acest lucru îi potolea. 

Timp de o săptămână, tinerii căsătoriţi petrecuseră în felul 
acesta nopţi întregi. Aţipeau, se odihneau puţin în timpul 
zilei, Therese în spatele tejghelei, Laurent la biroul lui. 
Noaptea ei aparţineau durerii şi fricii. Dar cel mai ciudat 
fapt era atitudinea pe care o aveau unul faţă de altul. Nu îşi 
spuneau nici o vorbă de dragoste, se prefăceau că uitaseră 
trecutul. Păreau că se acceptă, că se tolerează, ca nişte 
bolnavi care nutresc în taină milă pentru suferinţele 
comune. Amândoi sperau ca îşi pot ascunde dezgustul şi 
frica, şi niciunul dintre ei nu părea că îşi dă scama cât de 
stranii erau nopţile petrecute împreună, lucru care ar fi 
trebuit să-i limpezească pe fiecare despre adevărata stare 
în care se afla fiinţa lor. Când rămâneau în picioare până 
dimineaţa, abia schimbând o vorbă, pălind la cel mai mic 
zgomot, aveau acrul de a crede că toţi proaspeţii căsătoriţi 
se poartă aşa în primele zile după nuntă. Era ipocrizia 
stângace a doi nebuni. 

Curând osteneala îi dobori în aşa hal încât, într-o seară, 
luară hotărârea să se culce pe pat. Nu se dezbrăcară, se 
trântiră îmbrăcaţi peste cuvertură, temându-se ca nu 
cumva să li se atingă pielea. La cea mai mică atingere aveau 
impresia că sunt zguduiţi ce un şoc dureros. Apoi, după ce 
dormitară astfel, timp de două nopţi, într-un somn 
zbuciumat, încercară să îşi scoată veşmintele şi să se vâre 


sub cearşaf. Dar rămaseră la distanţă unul de altul, avură 
grijă să nu se atingă cumva. Therese se urca prima în pat ţi 
se cuibărea în fund, la perete. Laurent aştepta până ce ea 
îşi găsea locul, după aceea îndrăznea să se întindă şi el, la 
marginea patului. Între ei doi rămânea o distanţă mare. În 
locul acela se culca leşul lui Camille. 

După ce ucigaşii se lungeau sub acelaşi cearşaf şi 
închideau ochii, li se părea că simt corpul ud al victimei lor, 
culcat în mijlocul patului, care le îngheţa carnea pe ei. Era 
ca un obstacol scârbos care îi despărţea, îi apuca febra, 
delirul, şi acel obstacol se materializa pentru ei. Atingeau 
corpul, îl vedeau lungit, ca o zdreanţă învineţită şi intrată în 
putrefacție, respirau duhoarea infectă a hoitului. Toate 
simţurile lor aiurau, dând o acuitate intolerabilă senzaţiilor 
lor. Prezenţa acestui dezgustător tovarăş de pat îi ţinea 
nemişcaţi, tăcuţi, pieriţi de groază. Uneori lui Laurent îi 
trecea prin gând s-o prindă zdravăn în braţe pe Therese. 
Dar nu îndrăznea să facă nici o mişcare, îşi spunea că n-ar 
putea întinde mâna fără să prindă un pumn din carnea 
puhavă a lui Camille. Credea atunci că înecatul venea să se 
culce între ei ca să-i împiedice să se îmbrăţişeze, în cele din 
urmă înţelese că înecatul era gelos. 

Totuşi, uneori, încercau să-şi dea un sărut timid, ca să vadă 
ce se întâmplă. Tânărul glumea cu soţia lui poruncindu-i să-l 
sărute. Dar buzele lor erau atât de reci, încât părea că 
moartea se aşezase între gurile lor. Li se făcea greață, 
Therese se înfiora de scârbă, şi Laurent, care auzea cum îi 
clănţăne dinţii, se înfuria pe ea. 

— De ce tremuri? îi striga. Ţi-e frică de Camille?. Fugi de- 
aici, nenorocitul de mult s-a dus pe apa sâmbetei. 

Se fereau amândoi să-şi mărturisească motivul tremurului 
lor. Când o vedenie se ridica dinaintea unuia dintre ei 
purtând masca palidă a înecatului, închideau ochii, se 
închistau în groaza lor, neîndrăznind să-i spună celuilalt 
despre vedenia lui, de teamă să nu provoace o criză şi mai 
acută. Când Laurent, ajuns la capătul puterilor, într-o 


explozie de disperare, o acuza pe Therese că i-e frică de 
Camille, numele acesta, rostit cu glas tare, provoca o 
sporire a frământării. Ucigaşul delira. 

— Da, da, bâiguia el adresându-se femeii, ţi-e frică de 
Camille... Văd eu bine, ce dracu!. Eşti o proastă, n-ai nici un 
pic de curaj. Hai! dormi liniştită. Crezi că primul tău bărbat 
o să vină să te tragă de picioare, fiindcă stau eu culcat 
lângă tine... 

Gândul acesta, bănuiala că înecatul ar putea veni să-i 
tragă de picioare, îl umplea de groază pe Laurent. 
Continua, cu mânie sporită, sfâşiindu-se singur: 

— Ar trebui să te duc într-o noapte la cimitir... O să 
deschidem coşciugul lui Camille şi-ai să vezi un morman de 
putregai! Atunci poate n-o să-ţi mai fie frică... Haide, lasă, 
nu ştie el că l-am aruncat în apă. 

Therese, cu capul sub cearţaf, gemea înăbuşit. 

— L-am aruncat în apă pentru că ne stătea în cale, spunea 
mai departe soţul ei. L-am arunca şi-acum, nu-i aşa?. Hai, 
nu te mai copilări. Fii tare. E-o prostie să ne distrugem 
fericirea... Vezi tu, draga mea, când o să murim şi-or să ne 
bage în pământ, n-o să fim nici mai mult nici mai puţin 
fericiţi c-am azvârlit un dobitoc în Sena şi că ne-am bucurat 
nestingheriţi de dragostea noastră, ceea ce e-un avantaj... 
Hai, sărută-mă. 

Tânără femeie îl săruta, îngheţată, înnebunită, şi el 
tremura la fel ca ea. 

Timp de peste două săptămâni, Laurent se întrebă cum 
putea face să-l ucidă a doua oară pe Camille. Îl aruncase în 
apă, şi iată că nu murise, ci venea în fiecare seară să se 
culce în patul Thercsei. Când ucigaţii credeau că 
isprăviseră cu asasinatul şi că puteau gusta în tihnă din 
dulceaţa dezmierdărilor, victima lor învie şi le îngheţă 
aşternutul. Therese nu era văduvă. Laurent se trezi că este 
soţul unei femei care mai era căsătorită cu un înecat. 

XXIII. 


Încetul cu încetul, Laurent deveni nebun furios. Se hotări 
să-l alunge pe Camille din patul său. Mai întâi se culcase 
îmbrăcat, apoi se ferise să se atingă de Therese. De furie, 
de disperare, vru în sfârţit să-şi strângă soţia la piept, să-i 
rupă oasele mai bine decât s-o lase stafiei victimei lui. A fost 
o splendidă revoltă de brutalitate. 

De fapt, doar speranţa că sărutările Thercsei îl vor vindeca 
de insomnii îl adusese în odaia tinerei femei. Dar după ce 
intră în această odaie, ca un stăpân, carnea lui, sfâşiată de 
crize şi mai cumplite, nici nu se mai gândi să încerce vreo 
vindecare. Şi rămase ca doborât, timp de aproape trei 
săptămâni, uitând că făcuse totul ca să o aibă pe Therese, ţi 
neputând să se atingă de ea fără să sufere şi mai mult, 
acum când în sfârşit o avea. 

Frământările lui excesive îl scoaseră din această 
toropeală, în primul moment de stupoare, în descurajarea 
stranie din noaptea nunţii, uită motivele care îl împinseseră 
să se însoare. Dar, biciuit de repetarea visurilor urâte, fu 
cuprins de o iritare mocnită, care îi învinse laşităţile şi îl 
făcu să-şi recapete memoria, îşi aminti că se însurase ca să- 
şi alunge coşmarurile, strângându-şi tare în braţe nevasta. 
Atunci, într-o noapte, o prinse brusc pe Therese în braţe, cu 
riscul de a trece peste corpul înecatului, şi o trase spre el 
cu putere. 

Tânără femeie era şi ca la capătul forţelor. S-ar fi aruncat 
în flăcări, dacă ar fi crezut că flăcările i ar fi purificat 
carnea şi ar fi eliberat-o de suferinţe. Îl îmbrăţişa şi ea pe 
Laurent, hotărâtă să se lase arsă de mângâierile acestui 
bărbat, sau să afle în ele o uşurare. 

Şi se înlănţuiră într-o îmbrăţişare crâncenă. Durerea şi 
spaima le ţinu loc de dorinţă. Când îşi atinseră buzele 
crezură că alunecă într-o vatră cu jeratic. Ţipară şi se 
strânseră şi mai tare, ca să nu lase loc înecatului să se 
furişeze între ei. Simţeau mereu cum fâşii din corpul lui 
Camille încercau să se vâre între ei, îngheţându-le pielea pe 
alocuri, în timp ce restul trupului le ardea. 


Se sărutară năprasnic. Therese căută cu gura muşcătura 
lui Camille pe gâtul umflat şi încordat al lui Laurent, şi îşi 
lipi buzele de ea cu frenezie. Acolo era rana vie; dacă s-ar 
vindeca, ucigaşii ar dormi în pace. Tânără femeie înţelese 
acest lucru şi încercă să cauterizeze răul sub focul 
mângâierilor ei. Dar îşi fripse buzele şi Laurent o îndepărtă 
cu brutalitate, gemând înăbuşit. 1 se păruse că cineva îi 
lipise un fier înroţit pe gât. Therese, înnebunită, se apropie 
iarăşi, vru să mai sărute o dată cicatricea. Simţea o 
voluptate aspra să-şi lipească gura de pielea în care Camille 
îşi înfipsese dinţii. O clipă îi trecu prin minte să-l muşte pe 
soţul ei de locul acela, să smulgă cu dinţii o bucată mare de 
carne, să facă o nouă rană, mai adâncă, ştergând astfel 
urmele celei vechi. Şi îşi spuse că nu va mai păli văzând 
semnele propriilor ei dinţi. Dar Laurent îşi apăra gâtul de 
sărutările ei. Simţea că îl ard prea tare, o împingea de 
fiecare dată când ca îşi întindea buzele. Se luptară astfel, 
gâfâind, zbătându-se în groaza mângâierilor lor. 

Simţeau bine că nu făceau altceva decât să-şi sporească 
suferinţele. Degeaba se frânseră în îmbrăţişări cumplite, 
țţipau de durere, se ardeau şi se răneau, dar nu-şi puteau 
potoli nervii care e luaseră razna. Cu fiecare îmbrăţişare 
scârba lor creştea. În timp ce se sărutau, cădeau pradă 
unor vedenii înspăimântătoare: 

Îşi imaginau că înecatul îi trăgea de picioare şi zgâlţâia 
puternic patul. 

Se desprinseră o clipă din îmbrăţişare. Erau năpădiţi de 
greață, de o revoltă nervoasă de neînvins. Apoi nu mai voiră 
să se lase biruiţi. Se îmbrăţişară din nou şi din nou fură siliţi 
să se despartă, de parcă săgeți de foc le-ar fi intrai în braţe. 
De mai multe ori încercară astfel să-şi învingă scârba, să 
uite totul, obosindu-şi, exasperându-şi nervii. Şi, de fiecare 
dată, nervii lor vibrară şi se întinseră, pricinuindu-le o 
asemenea exasperare, încât poate ar fi murit de iritare 
dacă ar fi rămas unul în braţele celuilalt. Lupta aceasta 
între propriul lor trup îi înnebuni până la furie. Se 


încăpăţânau, voiau să o înfrângă. În sfârşit, o criză şi mai 
cumplită îi dobori. Primiră un şoc de o nemaipomenită 
violenţă şi crezură că vor intra în marea criză epileptică. 

Stând fiecare pe o margine a patului, pârjoliţi şi striviţi, 
izbucniră în plâns. 

Şi, printre suspinele lor, li se părea că aud râsetele 
victorioase ale înecatului, care se strecurase din nou sub 
cearşaf, bătându-şi joc de ei. Nu izbutiseră să-l alunge din 
pat. Erau învinşi. Camille se întinsese încet între ei, în timp 
ce Laurent îşi plângea neputinţa şi Therese tremura de 
teamă ca nu cumva cadavrului să-i vină ideea s-o strângă şi 
el în braţe, ca un stăpân legitim. Încercaseră o armă 
supremă. În faţa înfrângerii, înţeleseră că, de acum înainte, 
nu vor mai îndrăzni să se sărute măcar o dată. Criza de 
dragoste nebună pe care doriseră să o declanşeze pentru a- 
şi ucide groaza, îi împinsese şi mai adânc în spaimă. Simţind 
răceala cadavrului, care, acum, avea să-i despartă pentru 
totdeauna, vărsară lacrimi de sânge. Se întrebau cu groază 
ce avea să se mai întâmple cu ei. 

XXIV. 

Aşa cum spera bătrânul Michaud pe când pregătea 
căsătoria dintre Therese ţi Laurent, îndată după nuntă, 
serile de joi îşi recăpătară veselia de odinioară. La moartea 
lui Camille aceste seri fuseseră grav amenințate. Invitaţii nu 
mai intrau decât cu teamă în casa îndoliată, în fiecare 
săptămână tremurau la gândul că li se va spune să nu mai 
vină deloc. Gândul că uşa prăvăliei li se va închide în nas 
până la urmă îi speria pe Michaud şi pe Grivet, care ţineau 
la obiceiurile lor cu instinctul şi încăpăţânarea unor 
animale. Îşi spuneau că bătrâna mamă şi tânăra văduvă vor 
pleca într-o bună zi să-şi plângă defunctul la Vernon sau în 
altă parte, şi că astfel ei vor rămâne în stradă, neştiind ce să 
facă. Se şi vedeau rătăcind prin pasaj, trişti, visând uriaşe 
partide de domino. Aşteptând venirea unor asemenea zile 
grele, se bucurau cu sfială de ultimele zile fericite, intrau în 
prăvălie neliniştiţi şi mieroşi, repetându-şi de fiecare dată 


că nu se vor mai întoarce poate niciodată. Timp de peste un 
an fură bântuiţi de asemenea temeri, nu îndrăzniră să se 
desfăşoare şi să râdă de faţă cu lacrimile doamnei Raquin şi 
cu tăcerile Therc€sei. Nu se mai simțeau ca la ei acasă, cum 
era pe vremea lui Camille. Dacă se poate spune aşa, li se 
părea că fură fiecare seară pe care o petreceau în jurul 
mesei din sufragerie. În aceste împrejurări disperate, 
egoismul bătrânului Michaud îl împinse să facă o lovitură de 
maestru măritând-o pe văduva înecatului. 

În joia de după cununie, Grivet şi Michaud făcură o intrare 
triumfală. Erau biruitori. Sufrageria le aparţinea din nou, 
nu se mai temeau că vor fi daţi afară. Intrară ca nişte 
oameni fericiţi, îşi dădură frâu liber, povestiră pe rând toate 
vechile lor glume. După atitudinea lor încântată şi 
încrezătoare, se vedea că, în ce îi priveşte, se înfăptuise o 
revoluţie. Amintirea lui Camille dispăruse. Soţul mort, 
strigoiul care îi îngheţa, fusese alungat de către soţul viu. 
Trecutul reînvia cu bucuriile lui. Laurent luase locul lui 
Camille, aşa că orice motiv de întristare dispăruse, şi, deci, 
invitaţii puteau râde fără să întristeze pe nimeni, şi chiar 
trebuiau să râdă pentru a înveseli admirabila familie care 
binevoia să-i primească. De atunci înainte, Grivet şi 
Michaud, care de aproape optsprezece luni veneau sub 
pretextul de a o consola pe doamna Raquin, au putut să-şi 
lase la o parte mica lor ipocrizie şi să vină cu inima deschisă 
ca să adoarmă unul în faţa celuilalt, îmbiaţi de zgomotul sec 
al dominoului. 

Şi fiecare săptămână aducea cu ea o joi seara, fiecare 
săptămână reunea o dată în jurul mesei aceste groteşti 
capete de mort, care odinioară o scoteau din sărite pe 
Therese. Ea spuse că i-ar plăcea să nu-i mai primească în 
casă pe oamenii aceştia, care o iritau cu râsetele şi vorbele 
lor prosteşti. Dar Laurent o făcu să înţeleagă că ar fi o 
greşeală. Trebuia, pe cât era cu putinţă, ca prezentul să 
semene cu trecutul. Dar mai cu seamă trebuiau să păstreze 
prietenia cu poliţia, cu aceşti imbecili care îi fereau de orice 


bănuială. Therese cedă. Invitaţii, primiţi cum se cuvine, 
văzură cu încântare cum se întinde dinaintea lor un lung şir 
de seri plăcute. 

Cam în aceeaşi epocă viaţa celor doi soţi se dedubla 
oarecum. 

Dimineaţa, când lumina zilei alunga spaimele nopţii, 
Laurent se îmbrăca în grabă. Nu se simţea în largul său, nu 
îşi recăpăta calmul egoist decât în sufragerie, stând la masă 
dinaintea unei ceşti mari de cafea cu lapte, pe care i-o 
pregătea 'Thercse. Doamna Raguin, care se miţca anevoie ţi 
abia mai putea cobori în prăvălie, îl privea cum mănâncă 
zâmbindu-i matern. Înghiţea pâine prăjită, îşi umplea 
stomacul, se sătura pe îndelete. După cafea, bea un pahar 
mic de coniac. Asta îl refăcea pe deplin. Spunea: „Pe 
diseară” doamnei Raquin şi Theresei, fără să le îmbrăţişeze 
vreodată, apoi se ducea la slujbă, făcând un ocol ca să se 
plimbe. Se apropia primăvara, copacii de pe cheiuri 
începeau să înfrunzească, acoperindu-se cu o dantelă de un 
verde stins. Jos, râul curgea cu susur mângâietor; sus, 
primele raze ale soarelui răspândeau o căldură blânda. 
Laurent simţea că renaşte în aerul proaspăt. Respira adânc 
rafalele de viaţă tânără care pogorau din cerul de aprilie şi 
mai. Căuta soarele, se oprea să privească reflexele argintii 
care pluteau pe Sena, asculta zgomotele de pe cheiuri, se 
lăsa pătruns de mirosurile puternice de la începutul zilei, 
bucurându-se din plin de dimineaţa senină şi încântătoare. 
Desigur, nici nu se gândea la Camille. Câteodată i se 
întâmpla să privească maşinal Morga, de cealaltă parte a 
apei. Atunci se gândea la înecat, ca un om curajos care s-ar 
gândi la o frică prostească pe care o avusese. Cu stomacul 
plin, cu obrazul răcorit, îşi regăsea liniştea solidă, ajungea 
la slujbă şi petrecea ziua întreagă căscând, aşteptând ora 
plecării. Nu era nimic mai mult decât un funcţionar ca 
oricare altul, abrutizat şi plictisit, cu mintea goală. Singura 
idee pe care o avea atunci era ideea de a-şi da demisia şi de 
a închiria un atelier. Visa nelămurit o viaţă nouă de 


trândăvie, şi asta era de ajuns ca să se simtă ocupat până 
seara. Amintirea prăvăliei din pasaj nu-l tulbura niciodată. 
Scara, după ce încă de dimineaţă dorise să vină ceasul 
plecării, ieşea cu regret, se întorcea pe cheiuri, uşor 
tulburat şi neliniştit. Degeaba mergea încet, în cele din 
urmă era nevoit să intre iarăşi în prăvălie. Acolo îl aştepta 
spaima. 

Therese trecea prin aceleaţi senzaţii. Atâta vreme cât nu-l 
avea pe Laurent alături, se simţea în largul ei. Dăduse 
drumul slujnicei, zicând că nu făcea nimic, că totul era 
murdar în prăvălie şi în casă. Adevărul era că avea nevoie 
să umble, să se agite, să-şi ostenească trupul înţepenit. Se 
învârtea toată dimineaţa, mătura, ştergea praful, freca, 
mobilele, spăla vasele, făcea lucruri care altădată ar fi 
umplut-o de silă. Până la prânz grijile gospodăreşti o ţineau 
în picioare, activă şi tăcută, fără a-i lăsa timp să se 
gândească la altceva decât la pânzele de păianjen care 
atârnau de tavan şi la grăsimea care murdărea farfuriile. 
Apoi intra în bucătărie şi pregătea dejunul. La masă, 
doamna Raquin se necăjea văzând-o cum se ridică mereu să 
aducă felurile, lira mişcată şi supărată totodată de cât 
muncea nepoata ei. O dojenea, şi Therese îi răspundea că 
trebuie sa facă economii. După masă, tânăra femeie se 
îmbrăca şi se hotăra în sfârşit să-i ţină tovărăşie mătuşii în 
spatele tejghelei. Acolo, începea să somnoleze. Frântă de 
nopţile de veghe, aţipea, se lăsa învinsă de toropeala 
voluptoasă care o cuprindea de îndată ce se aşeza pe scaun. 
Nervii i se calmau în această aţipeală uşoară, plină de 
farmec nelămurit. Imaginea lui Camille dispărea. Gusta din 
acea odihnă adâncă a bolnavilor pe care îi lasă durerile 
dintr-odată. Îşi simţea carnea destinsă, mintea eliberată, se 
prăvălea într-un fel de neant călduţ şi reparator. Fără 
aceste câteva momente de calm, organismul ei ar fi 
explodat sub presiunea sistemului nervos. Din asemenea 
momente îşi trăgea forţele necesare pentru a putea îndura 
suferinţele şi spaimele nopţii care avea să vină. De altfel, nu 


dormea, îşi pleca doar pleoapele, se pierdea într-un vis de 
pace. Când intra câte o clientă, deschidea ochii, servea 
marfa cerută, încasa banii, apoi recădea pe aripile visării. 
Petrecea astfel trei sau patru ceasuri, pe deplin fericită, 
răspunzând monosilabic întrebărilor mătuşii, lăsându-se 
purtată cu reală bucurie de toropeala care îi golea mintea 
de gânduri şi care o aduna înlăuntrul ei. Abia arunca, din 
când în când, câte o privire în pasaj. Cel mai bine se simţea 
când timpul era mohorât, când se lăsa întunericul şi îşi 
putea ascunde oboseala în umbră. Pasajul umed, murdar, 
străbătut de oameni prăpădiţi, cu veşmintele ude, din ale 
căror umbrele se scurgeau şiroaie de apă, ise părea o 
potecă într-un loc urât, un fel de gang murdar şi sinistru 
unde nimeni nu va veni s-o caute şi s-o tulbure. 

Uneori, văzând luminile pământii care tremurau în jurul 
ei, simțind miasma acră a umezelii, îşi închipuia că fusese 
îngropată de vie. Credea că se află sub pământ, în fundul 
unei gropi comune, în care mişunau morţii. Şi gândul acesta 
o mângâia, o alina. Îşi spunea că acum era în siguranţă, că 
avea să moară, că nu va mai suferi. Alteori, era nevoită să-şi 
ţină ochii deschişi. Suzanne venea în vizită şi se aşeza lângă 
tejghea să brodeze, o după-amiază întreagă. Soţia lui 
Olivier, cu obrajii ei scofâlciţi, cu gesturile ei lente, acum îi 
plăcea 'Theresei, care simţea o mare uşurare privind 
această biată făptură sfrijită. Îi câştigase prietenia, îi plăcea 
s-o ştie alături de ea, zâmbind şters, abia târându-şi zilele, 
aducând în prăvălie un miros fad de cimitir. Când ochii 
albaştri ai Suzannei, de o transparenţă sticloasă, se 
pironeau în ochii ei, simţea în măduva oaselor un frig 
binefăcător. Therese aţtepta astfel să vină ora patru. Atunci 
se ducea iarăşi în bucătărie, căuta din nou oboseala, 
pregătea cina lui Laurent cu o grabă febrilă. Şi când soţul ci 
apărea în pragul uşii, simţea un nod în gât, fiinţa ei toată 
era din nou cuprinsă de nelinişte. 

Zilnic senzațiile soţilor erau aproape aceleaşi. În timpul 
zilei, când nu se aflau faţă în faţă, gustau ceasuri minunate 


de repaus, dar seara, de îndată ce erau împreună, o 
suferinţă cumplită îi năpădea. 

De altfel serile erau calme. Therese ţi Laurent, care se 
înfiorau la gândul că vor intra din nou în odaia lor, întârziau 
cât puteau acest moment. Doamna Raguin, pe jumătate 
culcată în fundul unui fotoliu mare, era aşezată între ei şi 
vorbea cu glasul său blajin. Îşi amintea de timpul petrecut 
la Vernon, gândindu-se mereu la fiul ei, dar evitând să-i 
rostească numele, dintr-un fel de pudoare. Zâmbea copiilor 
ei dragi, făcea proiecte de viitor pentru ei. Lampa arunca 
pe obrazul său alb lumini palide. Cuvintele ei căpătau o 
duioşie nespusă în atmosfera moartă şi liniştită.. Şi, alături 
de ea, cei doi ucigaşi, tăcuţi, nemişcaţi, păreau că o ascultă 
cu reculegere. În realitate, nu urmăreau sensul flecărelii 
bătrânei, erau pur şi simplu fericiţi de zgomotul vorbelor 
blânde care îi împiedica să audă bubuitul gândurilor lor. Nu 
îndrăzneau să se privească, se uitau la doamna Raquin 
pentru a se putea stăpâni. Nu spuneau niciodată că vor să 
se ducă la culcare. Ar fi stat aşa până dimineaţa, ascultând- 
o pe doamna Raquin cum trăncăneşte, în liniştea pe care o 
răspândea în jurul ei, dacă bătrâna nu şi-ar fi manifestat 
dorinţa de a dormi. Abia atunci părăseau sufrageria şi 
intrau la ei cu disperare, aşa cum te arunci într-o prăpastie. 

Curând serile de joi li se părură mai plăcute decât aceste 
seri în familie. Când erau singuri cu doamna Raquin, nu se 
puteau amăgi. Glasul subţire al mătuşii, veselia ei plină de 
duioşie nu le înăbuşeau ţipetele care îi sfâşiau. Simţeau 
cum vine ora de culcare şi fremătau când, din întâmplare, 
privirile li se opreau pe uşa camerei lor. Aşteptarea 
momentului când vor rămâne singuri devenea din ce în ce 
mai dureroasă, pe măsură ce treceau orele. Dimpotrivă, joia 
se ameţeau cu prostii, uitau de prezenţa celuilalt, sufereau 
mai puţin. Până şi Therese ajunse să dorească cu nesaţ 
zilele de primire. Dacă Michaud şi Grivet n-ar fi venit, era în 
stare să se ducă să-i caute. Când erau şi străini în 
sufragerie, între ea şi Laurent, se simţea mai calmă. Ar fi 


vrut să aibă mereu oaspeţi, să fie mereu Zgomot, care s-o 
ameţească. De faţă cu lumea avea un fel de veselie 
nervoasă. Laurent izbutea, şi el, să povestească vechile lui 
glume grosolane de ţăran, farsele din atelierul de pictură, 
să râdă tare. Niciodată serile acestea nu fuseseră atât de 
vesele şi de zgomotoase. 

Şi astfel, o dată pe săptămână, Laurent şi Therese puteau 
sta faţă în faţă fără să se înfioare. 

Curând îi cuprinse o nouă temere. Paralizia doamnei 
Raquin se agrava şi prevăzuseră că va veni o zi în care ea 
va sta ţintuită în fotoliu, neputincioasă şi prostită. Biata 
bătrână începea chiar să bâiguie frânturi de fraze care nu 
se prea legau unele cu altele. Vocea i se împuţina, 
membrele o lăsau unul după altul. Devenea un obiect. 
Therese ţi Laurent vedeau cu spaimă cum se duce fiinţa 
aceasta care îi despărţea încă şi a cărei voce îi scotea din 
visele lor urâte. Când inteligenţa o va părăsi pe bătrâna 
negustoreasa şi ea va zăcea mută şi ţeapănă în fotoliu, ei 
vor rămâne singuri. Nu vor mai putea scăpa, scara, să nu 
stea împreună. Atunci spaima lor va începe la ora şase, în 
loc să înceapă la miezul nopţii. Îşi vor pierde minţile. 

Făcură toate eforturile s-o ţină pe doamna Raquin într-o 
stare de sănătate, care le era atât de prețioasă. Chemară 
medici, o îngrijiră cu atenţie, aflară chiar în meseria de 
infirmier o uitare, o potolire care îi îndemna să-şi sporească 
zelul. Nu voiau să piardă o a treia persoană care îi făcea să 
poată suporta serile. Nu voiau ca sufrageria, casa toată să 
devină un loc oribil şi sinistru ca odaia lor. Doamna Raquin 
fu deosebit de mişcată de grija cu care o înconjurau. Se 
felicita, lăcrimând, că le unise destinele şi le dăruise cele 
patruzeci şi ceva de mii de franci. Niciodată, după moartea 
fiului ei, nu sperase la o asemenea afecţiune în ultimele 
ceasuri. Bătrâneţea ei era încălzită de duioşia dragilor ei 
copii. Nu simţea paralizia implacabilă care, în ciuda tuturor 
lucrurilor, o imobiliza pe zi ce trece mai mult. 


Cu toate acestea, Thercse ţi Laurent duceau o existenţă 
dubla. În fiecare din ei existau parcă două fiinţe foarte 
diferite: o fiinţă nervoasa şi înspăimântată, care se înfiora 
de îndată ce apunea soarele, şi o fiinţa toropită şi uitătoare, 
care respira în voie de îndată ce răsărea soarele. Trăiau 
două vieţi, ţipau de spaimă, când rămâneau singuri, şi 
zâmbeau de faţă cu alţii, în lume, niciodată nu lăsau să se 
vadă pe faţa lor suferinţele care îi chinuiau în intimitate. 
Păreau calmi şi fericiţi, îşi ascundeau instinctiv răul. 

Nimeni n-ar fi bănuit, văzându-i atât de liniştiţi în timpul 
zilei, câte vedenii îi torturau în fiecare noapte. 

Puteau fi socotiți o pereche binecuvântată de cer. Trăind în 
deplină fericire. Grivet le spunea, galant, „turturelele”. 
Când aveau ochii încercănaţi de prelungite nopţi de veghe, 
glumea pe socoteala lor, întrebându-i pe când botezul. Şi 
toţi cei de faţă râdeau. Laurent şi Therese păleau 
imperceptibil, izbuteau să zâmbească. Atâta vreme cu se 
aflau în sufragerie, îşi puteau stăpâni groaza. Mintea nu 
putea bănui cumplita schimbare care se petrecea în ei, 
după ce se încuiau în odaia de culcare. Mai ales joi seara, 
această schimbare era de o brutalitate atât de violentă, 
încât părea că se întâmplă într-o lume supranaturală. 
Drama nopţilor lor, prin elementul straniu, prin furiile 
sălbatice, depăşea orice credinţă şi rămânea adânc ascunsă 
în străfundul fiinţei lor îndurerate. Dacă ar li mărturisit ce 
se petrece cu ei, ar li fost socotiți nebuni. 

— Ce fericiţi sunt îndrăgostiţii noştri! spunea adesea 
bătrânul Michaud. E adevărat că nu prea vorbesc. Dar asta 
nu înseamnă că nu gândesc. Fac prinsoare că nu mai 
prididea: cu dezmierdările, când nu suntem noi de faţă. 

Aceasta era părerea tuturor. Aşa se întâmplă că Therese ţi 
Laurent au fost daţi de exemplu ca o pereche model. Întreg 
pasajul Pont-Neuf lăuda afecțiunea, fericirea calmă, eterna 
lună de miere a celor doi soţi. Numai ei ştiau însă că, 
noaptea, cadavrul lui Camille se culca între ci. Numai ei 
simțeau, sub pielea neclintită a obrajilor, contracţiile 


nervoase care, noaptea, le strâmbau trăsăturile şi le 
prefăceau expresia blajină a chipului într-o mască 
îngrozitoare şi dureroasă. 

XXV. 

După ce trecură astfel patru luni, Laurent se gândi să 
tragă foloasele pe care şi le promisese de pe urma 
căsătoriei. Şi-ar fi părăsit nevasta şi ar fi fugit de strigoiul 
lui Camille la trei zile după nuntă, dacă interesul nu l-ar fi 
pironit în prăvălia din pasaj. Accepta nopţile de groază, 
rămânea în vâltoarea neliniştilor care îl înăbuşeau, ca să nu 
piardă profiturile aduse de crima făcută. Părăsind-o pe 
Therese, ar fi căzut iarăşi în mizerie, ar fi fost silit să-şi 
păstreze slujba. Dimpotrivă, rămânând lângă ea, putea să-şi 
satisfacă pofta de trândăvie, să trăiască bine, fără să facă 
nimic, din rentele pe care doamna Raquin le pusese pe 
numele soţiei lui. E de crezut că ar fi şters-o cu cei 
patruzeci de mii de franci, dacă ar fi putut pune mâna pe ei. 
Dar bătrâna negustoreasă, sfătuită de Michaud, avusese 
prudenţa de a apăra, în acte, interesele nepoatei sale. 
Laurent se afla astfel legat de Therese printr-un lanţ 
puternic. Drept despăgubire pentru nopţile cumplite, vru 
cel puţin să se lase întreţinut, să se lăfăie nefăcând nimic, să 
fie bine hrănit, bine îmbrăcat, să aibă în buzunar banii 
necesari pentru a-şi satisface capriciile. Doar cu preţul 
acesta se învoia să se culce alături de cadavrul înecatului. 

Într-o seară anunţă doamnei Raquin şi soţiei sale că îşi 
dăduse demisia şi că îşi va părăsi slujba peste două 
săptămâni. Therese făcu un gest de îngrijorare. FI se grăbi 
să adauge că avea să închirieze un mic atelier şi se va 
reapuca de pictură. Vorbi mult despre plictiselile de la 
slujbă, despre orizonturile largi pe care arta i le deschidea 
în faţă. Acum că avea ceva bani şi putea să-şi încerce 
norocul, voia să vadă dacă este în stare sa săvârşească 
lucruri mari. Tirada pe care o declamă în legătură cu 
aceasta ascundea pur şi simplu o dorinţă fierbinte de a 
reîncepe vechea viaţa de atelier. Therese strânse din buze ţi 


nu răspunse nimic. Nu înţelegea deloc ca Laurent să-i 
cheltuiască mica agoniseală care îi asigura libertatea. Când 
soţul ei o încolţi cu întrebările, pentru a-i obţine 
consimţământul, ea răspunse scurt. Îi dădu a înţelege că, 
dacă îşi părăsea slujba, nu va mai câştiga nimic şi va fi cu 
totul la mâna ei. În timp ce vorbea, Laurent o privea 
stăruitor. Privirea lui o tulbură şi o împiedică să rostească 
refuzul care îi şedea pe buze. I se păru că citeşte în ochii 
complicelui ci ameninţarea: „Dacă nu primeşti, spun totul.” 
începu să se bâlbâie. Doamna Raquin interveni spunând că 
dorinţa fiului ei scump era foarte întemeiată şi că trebuia să 
i se dea mijloacele prin care să poată deveni un om de 
talent. Buna femeie îl răsfăţa pe Laurent, cum l-ar fi 
răsfăţat pe Camille. Era cu totul topită de atenţiile cu care 
tânărul o câştigase şi se arăta totdeauna de partea lui. 

S-a hotărât deci că artistul va închiria un atelier şi va primi 
o sută de franci pe lună pentru diferitele cheltuieli pe care 
le avea de făcut. Bugetul familiei fu împărţit astfel: din 
câştigurile realizate de pe urma negoţului se va plăti chiria 
prăvăliei şi a locuinţei şi se vor acoperi aproape toate 
cheltuielile gospodăriei; Laurent va primi costul chiriei 
atelierului şi cei o suta de franci pe lună din cele două mii şi 
câteva sute de franci de rentă; restul rentelor va fi folosit 
pentru nevoile comune. În felul acesta capitalul nu urma să 
fie ştirbit. Ther&se se mai liniţti puţin. Îl puse pe soţul ei să 
jure că nu va depăşi niciodată suma ce i se va da. De altfel, 
în sinea ei, îşi spunea că Laurent nu putea pune mâna pe 
cei patruzeci de mii de franci fără semnătura ei, şi ca îşi 
făgăduia să nu iscălească nici o hârtie. 

Încă de a doua zi, Laurent închirie un mic atelier, la care 
râvnea de multă vreme şi care era situat în capătul de jos al 
străzii Mazarine. Nu voia să plece de la slujbă fără să aibă 
un refugiu unde să-şi petreacă în tihnă zilele, departe de 
Therese. După trecerea celor două săptămâni îşi luă rămas 
bun de la colegii de birou. Grivet se arată uluit de plecarea 
lui. Un tânăr, spunea el, care avea înaintea lui un viitor atât 


de luminos, un tânăr care ajunsese, în patru ani, să câştige 
atât cât câştiga şi el, Grivet, dar după ce aşteptase să 
treacă douăzeci de ani! Uimirea lui fu încă şi mai mare când 
auzi că Laurent avea să se dedice cu totul picturii. 

În sfârşit, artistul se instala în atelierul lui. Acest atelier 
era un fel de pod pătrat, cu lungimea şi lăţimea de vreo 
cinci, şase metri. Tavanul se înclina brusc, în pantă dreaptă, 
lăsând loc unei ferestre pe unde intra o fâşie de lumină albă 
şi crudă care cădea pe podea şi pe pereţii înnegriţi. 
Zgomotele străzii nu ajungeau până atât de sus. Încăperea, 
liniştită, zgârcit luminată, deschisă spre cer, semăna cu o 
groapă, cu un cavou săpat într-un pământ cenuşiu. Laurent 
mobilă cavoul acesta cât putu mai bine. Aduse două scaune 
cu paiele rupte, o masă pe care o lipi de perete ca să nu se 
prăbuşească, un fost bufet de bucătărie, cutia de culori şi 
vechiul şevalet. Singurul lux consta într-un divan încăpător 
pe care îl cumpărase cu treizeci de franci de la un negustor 
de vechituri. 

Două săptămâni nici nu se gândi să pună mâna pe pensule. 
Sosea între orele opt şi nouă dimineaţa, fuma. Se culca pe 
divan, aştepta ora prânzului, fericit că e dimineaţă şi ca mai 
avea încă dinaintea lui câteva ceasuri din zi. La prânz se 
ducea să dejuneze, apoi se grăbea să se înapoieze, ca să fie 
singur, să nu mai vadă chipul palid al Theresei. Atunci îţi 
făcea digestia, dormea, şedea lungit până scara. Atelierul 
era un loc de pace unde nu tremura. Într-o zi soţia îi ceru să 
viziteze şi ea acest refugiu drag. Elo refuză şi cum, în ciuda 
refuzului său, ea îi bătu la uşă, nu deschise. Seara îi spuse 
că îşi petrecuse ziua la muzeul Louvre. Se temea ca nu 
cumva Therese să aducă cu ea spectrul lui Camille. 

Lipsa de activitate începu să-l apese. Cumpără o pânză şi 
nişte culori, şi se apucă de lucru. Neavând destui bani ca să 
poală plăti un model, se hotări să picteze la întâmplare, din 
imaginaţie, fără să ţină seama de natură. Începu un cap de 
bărbat. 


De altfel nu mai şedea chiar atât de retras. Lucra 
dimineaţa timp de două, trei ceasuri şi după-amiaza şi-o 
petrecea plimbându-se fără ţintă, prin Paris şi prin 
împrejurimi. Întorcându-se dintr-o asemenea plimbare, se 
întâlni în faţa Institutului cu fostul lui coleg de şcoală, care 
avusese un frumos succes de breaslă la ultimul Salon. 

— Cum, tu eşti! exclamă pictorul. Ah! bietul meu Laurent, 
nu te-aş mai fi recunoscut. Ai slăbit. 

— M-am însurat, răspunse Laurent încurcat. 

— Tu, însurat! Atunci nu mă mir că arăţi aşa... Ce faci 
acum? 

— Am închiriat un mic atelier, şi pictez câte puţin, 
dimineţile. 

Laurent povesti în câteva cuvinte cum se căsătorise. Apoi 
îşi expuse proiectele de viitor cu glas febril. Prietenul se 
uita la el cu o mirare care îl tulbura şi îl neliniştea. Adevărul 
este ca pictorul nu-l mai găsea în bărbatul Theresei pe 
băiatul voinic şi comun pe care îl cunoscuse odinioară. 1 se 
păru că Laurent începea să capete un aer distins. Obrazul i 
se subţiase şi avea o paloare de bun-gust, trupul întreg era 
mai suplu şi se ţinea mai demn. 

— Dar te-ai făcut un băiat frumos, nu se putu stăpâni să 
nu-i spună artistul, ai o ţinută de ambasador. Asta-i ultima 
modă. De ce şcoală ţii? 

Examenul la care era supus nu-i plăcea deloc lui Laurent. 
Nu îndrăznea să se despartă brusc. 

— Vrei să urci o clipă în atelierul meu? îşi întrebă în cele 
din urma prietenul care nu-l mai slăbea. 

— Cu plăcere, răspunse acesta. 

Pictorul, care nu-şi dădea scama de unde vin schimbările 
pe care le remarcase, dorea să viziteze atelierul fostului 
coleg. Desigur, nu urca cinci etaje ca să vadă noile opere ale 
lui Laurent, de care i se va face rău, cu siguranţa. Dorea 
numai să-şi astâmpere curiozitatea. După ce intră şi aruncă 
o privire asupra pânzelor agăţate de pereţi, mirarea lui 
spori. Erau acolo cinci studii, două capete de femeie şi trei 


capete de bărbat, pictate cu un avânt veritabil. Aspectul era 
masiv şi solid, fiecare bucată se desprindea în pete 
admirabile din fondul de un cenuşiu-deschis. Artistul se 
apropie repede şi întrebă uimit, neîncercând măcar să-şi 
ascundă surprinderea: 

— Tu ai făcut astea? 

— Da, răspunse Laurent. Sunt nişte schiţe care îmi vor 
sluji la un tablou mai mare pe care îl pregătesc. 

— Haide, fără glumă, tu eşti într-adevăr autorul chestiilor 
ăstora? 

— Ei bine, da! De ce n-aş putea fi eu autorul lor? 

Pictorul nu îndrăzni să-i răspundă: „Fiindcă pânzele astea 
sunt făcute de un artist, iar tu n-ai fost niciodată decât un 
zugrav prăpădit.” Rămase multă vreme tăcut dinaintea 
studiilor. Desigur, studiile acestea erau stângace, dar aveau 
ceva straniu, un caracter atât de puternic, încât vesteau un 
simţ artistic dintre cele mai dezvoltate. Puteau fi socotite 
drept pictură trăită. Niciodată prietenul lui Laurent nu 
văzuse nişte schiţe atât de pline de mari promisiuni. După 
ce examină bine pânzele, se întoarse spre autorul lor: 

— Ca să-ţi spun drept, nu te-aş fi crezut în stare să pictezi 
aşa. Unde dracu ai învăţat să ai talent? De obicei e un lucru 
care nu se învaţă. 

Şi îl măsură pe Laurent, a cărui voce părea mai 
melodioasă, ale cărui gesturi aveau un fel de eleganţă. Nu 
putea bănui şocul îngrozitor care îl schimbase pe bărbatul 
acesta, dezvoltând în el nervi de femeie, senzaţii puternice 
şi delicate. Fără îndoială că în organismul ucigaşului lui 
Camille se petrecuse un fenomen straniu. Analiza nu poate 
pătrunde decât cu greu în asemenea profunzimi. Poate că 
Laurent devenise artist aşa cum devenise om fricos, în urma 
unei mari tulburări care îi zdruncinase carnea şi mintea. 
Înainte, se sufoca sub greutatea sângelui, era orbit de 
aburii denşi de sănătate pe care îi răspândea. Acum, 
slăbind, tremurând, vorbea repezit, avea senzațiile vii şi 
ascuţite ale temperamentelor nervoase. În viaţa de groază 


pe care o ducea, mintea lui delira şi se ridica până la 
extazul geniului. Boala întrucâtva morală, nevroza care îi 
zguduia fiinţa, dezvolta în el un simţ artistic de o luciditate 
stranie. După ce omorâse, carnea lui fusese oarecum 
uşurată, creierul năucit i se părea imens şi, în această 
bruscă dilatare a gândirii lui, se perindau dinainte-i creaţii 
delicate, reverii de poet. Şi, aşa cum gesturile lui 
căpătaseră o distincţie subită, tot astfel operele lui erau 
frumoase, devenind dintr-odată personale şi vii. 

Prietenul său nu încercă să-şi explice prea mult naşterea 
acestui artist. Plecă din cale-afară de mirat, înainte de 
plecare, mai privi o dată pânzele şi îi spuse lui Laurent: 

— N-am să-ţi fac decât un singur reproş, acela că toate 
studiile tale par că se înrudesc. Aceste cinci capete 
seamănă între ele. Chiar şi femeile capătă ceva violent în 
înfăţişare, care le fac să semene cu nişte bărbaţi deghizați... 
Pricepi, dacă vrei să faci un tablou din schiţele astea, va 
trebui să le mai schimbi fizionomiile. Personajele tale nu pot 
arăta ca nişte fraţi, asta i-ar face pe oameni să râdă. 

leşi din atelier şi, în prag, adăugă, râzând: 

— Într-adevăr, bătrâne, mi-a făcut mare plăcere că te-am 
văzut. De acum încolo am să cred în minuni... Dumnezeule! 
eşti alt om. 

Coborî. Laurent intră în atelier, tare tulburat. Când 
prietenul făcuse observaţia că toate capetele de studiu 
păreau că se înrudesc, îşi întoarse brusc capul să nu se 
vadă că pălise. Şi pe el îl izbise această asemănare fatală. 
Veni încet şi se aşeză dinaintea pânzelor. Pe măsură ce le 
privea, pe măsură ce trecea de la una la alta, o sudoare de 
gheaţă îi umezea spinarea. 

— Are dreptate, murmură el, toţi seamănă între ei... 
Seamănă cu Camille. 

Se dădu îndărăt, se aşeză pe divan, fără să-şi poată 
desprinde privirile de pe capetele de studiu. Primul era al 
unui bătrân, cu barbă lungă şi albă; sub această barbă albă 
artistul ghicea bărbia subţire a lui Camille. Al doilea 


reprezenta o fată blondă, şi fata aceasta îl privea cu ochii 
albaştri ai victimei. Celelalte trei figuri aveau fiecare câte 
ceva din trăsăturile lui Camille. Ai fi spus că-i înecatul, 
grimat în bătrân, în fată, deghizat după cum îi trecuse 
piciorului prin minte, dar păstrând mereu caracterul 
general al fizionomiei lui. Mai exista şi o altă asemănare 
teribilă între capetele acestea: păreau că suferă şi sunt 
înspăimântate, păreau dominate de acelaşi simţământ de 
groază. Fiecare avea o cută uşoară în stingă gurii, care le 
întindea şi le schimonosea buzele. Această cută, despre 
care Laurent îşi aminti că o văzuse pe obrazul convulsionai 
al înecatului, le pecetluia cu un senin îngrozitor de rudenie. 

Laurent înţelese că îl privise prea mult pe Camille la 
Morgă. Imaginea cadavrului i se gravase adânc în minte. 
Acum, mâna lui, fără să-şi dea scama, desena mereu liniile 
acelui chip atroce, a cărui amintire îl urmărea pretutindeni. 

Încetul cu încetul, pictorul, care se trântise pe divan, crezu 
că vede cum figurile prind viaţă. Dinaintea lui apărură cinci 
Camille, cinci înecaţi pe care propriile lui degete îi crease, 
şi care, printr-o cumplită bizarerie, luau orice vârstă şi 
orice sex. Se ridică, rupse pânzele şi le aruncă afară. Îşi 
spuse că va muri de frică în atelier dacă îl umplea el însuşi 
cu portretele victimei lui. 

O spaimă începu să-l cuprindă. Se temea că nu va mai 
putea desena un cap, fără să-l deseneze pe cel al înecatului. 
Vru să ştie îndată dacă era stăpân pe mâna lui. Aşeză o 
pânză nouă pe şevalet, apoi, cu un cărbune, creiona o 
figură din câteva trăsături. Figura semăna cu Camille. 
Laurent şterse repede schiţa şi încercă să facă alta. O oră 
întreagă se zbătu în fatalitatea care îi împingea degetele. 
La fiecare nouă încercare apărea capul înecatului. Degeaba 
îşi încorda voinţa, degeaba încerca să evite liniile pe care le 
cunoştea atât de bine. Fără voia lui desena aceste linii, se 
supunea muşchilor lui, nervilor revoltați. La început 
desenase la repezeală, apoi se strădui să mişte cărbunele 
încet. Rezultatul fu acelaşi: Camille, rânjind dureros, apărea 


neîncetat pe pânză. Artistul schiţa la rând cele mai felurite 
capete, de îngeri, de fecioare cu nimb, de luptători romani 
cu cască, de copii blonzi şi bucălaţi, de tâlhari bătrâni plini 
de cicatrice. Mereu, mereu, înecatul renăştea, era rând pe 
rând înger, fecioară, luptător, copil şi tâlhar. Atunci Laurent 
încercă nişte caricaturi, exagera trăsăturile, făcu profiluri 
monstruoase, inventa capete groteşti, şi nu izbuti decât să 
facă în mai oribil portretele izbitoare ale victimei, în cele 
din urmă desenă animale, câini şi pisici. Câinii şi pisicile 
semănau vag cu Camille. 

O furie mocnită îl năpădi pe Laurent. Lovi pânza cu 
pumnul şi o rupse, amintindu-şi cu disperare de viitorul lui 
tablou mare. Acum nu mai avea nici un rost să se mai 
gândească la aşa ceva. Simţea bine că, de acum înainte, nu 
va mai desena decât capul lui Camille, şi, aşa cum îi spusese 
prietenul lui, nişte figuri care seamănă toate între ele, ar 
stârni râsul. Îşi închipui cum ar fi arătat opera lui. Vedea pe 
umerii personajelor sale, bărbaţi şi femei, chipul palid şi 
înspăimântat al înecatului. Spectacolul straniu pe care şi-l 
imagină astfel îi păru nespus de ridicul şi îl scoase din 
sărite. 

Aşa că nu va mai îndrăzni să picteze, mereu se va teme să 
nu-şi învie victima la cea mai mică linie. Dacă voia să 
trăiască liniştit în atelierul lui, nu trebuia să mai picteze 
niciodată. Gândul că degetele lui aveau facultatea fatală şi 
inconştientă de a reproduce neîncetat portretul lui Camille 
îl făcu să-şi privească mâna cu groază. Il se păru că mâna 
nu-i mai aparţine. 

XXVI. 

Criza de care era ameninţată doamna Raquin se declanşă. 
Paralizia, care de mai multe luni îşi agăța vrejurile de 
mâinile şi picioarele ei, gata să le sugrume, o prinse brusc 
de gât şi îi încinse trupul. Într-o seară, pe când şedea liniştit 
de vorbă cu Therese ţi Laurent, rămase în mijlocul unei 
fraze cu gura căscată; avea impresia că cineva o gâtuie. 
Dădu să ţipe, să strige după ajutor, dar nu mai putu decât 


să bâguie nişte sunete răguşite. Limba ei devenise de 
piatră. Mâinile şi picioarele înţepeniseră. Nu mai putea nici 
să vorbească, nici să se mişte. 

Therese şi Laurent se ridicară, înspăimântați de această 
lovitură de trăsnet, care o doborâse pe bătrâna 
negustoreasă în mai puţin de cinci secunde. Când deveni cu 
totul ţeapănă şi ţintui asupra lor o privire rugătoare, 
începură să-i pună zeci de întrebări ca să afle pricina 
suferințelor ei. La nu putu răspunde, îi privi mai departe cu 
o spaimă adâncă. Înţeleseră atunci că nu mai aveau decât 
un cadavru dinaintea lor, un cadavru pe jumătate viu, care 
îi vedea, îi înţelegea, dar care nu le putea vorbi. Criza 
aceasta îi aduse în pragul desperării. În fond puţin le păsa 
de durerile paraliticei, se plângeau pe ei, căci de acum 
înainte erau condamnaţi să trăiască veşnic împreună. 

Din ziua aceea viaţa celor doi soţi deveni de neîndurat. 
Petreceau seri cumplite, dinaintea bătrânei neputincioase 
care nu le mai adormea spaima cu blinda ei trăncăneală. 
Zăcea într-un fotoliu, ca un pachet, ca un obiect şi ei 
stăteau singuri, fiecare la câte un capăt al mesei, frământaţi 
şi neştiind ce să facă. Cadavrul acesta nu-i mai despărţea. 
Uneori uitau de el, îl confundau cu mobilele dimprejur. 
Atunci îi prindeau spaimele din timpul nopţii, sufrageria 
devenea, ca şi odaia lor, un loc de groază în care apărea 
strigoiul lui Camille. Astfel sufereau zilnic patru sau cinci 
ore în plus. De cum apunea soarele, începeau să tremure, 
lăsau în jos abajurul lămpii să nu se mai vadă, încercau să 
creadă că doamna Raquin avea să vorbească şi, astfel, să le 
amintească de prezenţa ei. Dacă totuşi o păstrau, dacă nu 
voiau să se scape de ea, o făceau numai pentru că ochii ei 
încă mai trăiau şi câteodată se simțeau mai uşuraţi 
privindu-i cum se mişcă şi strălucesc. 

O aşezau mereu pe bătrână sub lumina crudă a lămpii, ca 
faţa ei să fie bine luminată şi s-o aibă neîncetat dinaintea 
lor. Chipul acesta scofâlcit şi gălbejit ar fi fost pentru alţii o 
arătare greu de privit, dar ei simțeau o nevoie atât de mare 


să le ţină cineva tovărăşie, încât îl priveau cu bucurie 
neprefăcută. Obrazul ei părea masca descompusă a unei 
moarte, în mijlocul căreia fuseseră aşezaţi doi ochi vii. 
Obrajii, gura erau ca împietrite, stăteau într-o nemişcare 
înfricoşătoare. Când pe doamna Raquin o prindea somnul şi 
închidea pleoapele, chipul ei, alb şi mut, era într-adevăr al 
unui cadavru. Therese ţi Laurent, care simțeau că nu mai 
este nimeni cu ei, începeau să facă gălăgie până ce 
paralitica îşi deschidea pleoapele şi îi privea. O sileau astfel 
să stea trează. 

O considerau ca pe o distracţie care îi scotea din visurile 
lor urile. De când devenise infirmă, trebuia să i se poarte de 
grijă ca unui copil. Îngrijirile pe care i le dădeau îi forţau să 
se scuture de gânduri. Dimineaţa, Laurent o scula, o ducea 
în fotoliu, şi seara o aşeza din nou în pat. Era grea încă şi el 
îşi încorda toate puterile ca s-o ia uşor în braţe şi s-o 
transporte. Tot el îi împingea fotoliul. Celelalte griji cădeau 
în scama Thercsei. Ea o îmbrăca pe infirmă, ca îi dădea să 
mănânce, ea căuta să-i înţeleagă cele mai mici dorinţe. 
Timp de mai multe zile doamna Raquin mai putu să se 
slujească de mâini, să scrie pe o tăbliță şi să ceară astfel 
toate lucrurile de care avea nevoie. Apoi mâinile muriseră şi 
ele, îi era cu neputinţă să le mai ridice şi să prindă creionul. 
De atunci înainte nu-i mai rămase decât limbajul privirilor, 
nepoata ei era nevoita să ghicească ce dorea. Tânăra 
femeie se dedică muncii grele de infirmieră, ceea ce îi crea 
o ocupaţie a trupului şi a minţii care îi făcu mult bine. 

Ca să nu stea faţă în faţa singuri, încă de dimineaţă soţii 
împingeau în sufragerie fotoliul bietei bătrâne. Îl aşezau 
între ei, ca şi cum le-ar fi fost necesară vieţii. Era de faţă 
când mâncau, de câte ori se vedeau şi stăteau de vorbă. Se 
prefăceau că nu înţeleg când ea îşi arăta dorinţa de a fi 
dusă în camera ei. Nu era bună decât să-i ferească de a 
rămâne între patru ochi şi nu avea voie să trăiască fără ei. 
La ora opt Laurent se ducea la atelier, Therese cobora în 
prăvălie, paralitica rămânea singură în sufragerie până la 


prânz. Apoi, după dejun, stătea din nou singură până la ora 
şase. Adesea, în timpul zilei, nepoata ei urca şi se învârtea 
în jurul ei, asigurându-se că nu-i lipseşte nimic. Prietenii 
familiei nu mai ştiau ce laude să aducă Theresei ţi lui 
Laurent. 

Primirile de joi continuară şi bătrâna lua parte la ele, ca în 
trecut. Fotoliul ei era împins lângă masă. De la ora opt până 
la unsprezece scara ţinea ochii deschişi, privind oaspeţii 
rând pe rând, cu luciri pătrunzătoare. În primele zile, 
bătrânul Michaud şi Grivet se simţiră cam stingheriţi 
dinaintea cadavrului fostei lor prietene. Nu ştiau ce să facă, 
nu erau prea îndureraţi şi se întrebau în ce măsură se 
cuvenea să se arate întristaţi. Era bine să vorbească cu 
acest chip mort, sau era mai bine nici să nu se sinchisească 
de el? Încetul cu încetul se hotărâră s-o trateze pe doamna 
Raquin ca şi când nimic nu i s-ar fi întâmplat. Stăteau de 
vorbă cu ca, puneau întrebări şi dădeau singuri 
răspunsurile, râdeau în numele ei şi al lor, nu îşi pierdeau 
niciodată cumpătul văzând expresia rigidă a feţei ei. Era un 
spectacol straniu. Oamenii aceştia păreau că vorbesc 
raţional unei statui, aşa cum fetiţele vorbesc cu păpuşa. 
Paralitica stătea ţeapănă şi mută dinaintea lor, şi ei spuneau 
verzi şi uscate, făceau o mulţime de gesturi, purtând cu ea 
o conversaţie însufleţită. Michaud şi Grivet se felicitară 
pentru purtarea lor excelentă. Făcând toate acestea ei 
credeau că dau dovadă de politeţe, în plus evitau plictisul 
părerilor de rău cuvenite. Doamna Raquin trebuia să fie 
măgulită văzându-se tratată ca o fiinţă sănătoasă şi deci, de 
acum înainte, crezură că le este îngăduit să se veselească în 
prezenţa ei fără nici un scrupul. 

Grivet căpătă o manie. Afirmă că se înţelege de minune cu 
doamna Raquin, că de îndată ce-l privea pricepea pe loc ce 
dorea. Asta era încă o atenţie delicata. Numai că, de fiecare 
dată, Grivet se înşela. Adesea întrerupea partida de 
domino, o cerceta pe paralitică, ai cărei ochi urmăreau 
liniştiţi jocul, şi declara că cere cutare sau cutare lucru. 


După probă se vedea că doamna Raquin nu ceruse absolut 
nimic sau ceruse cu totul altceva. Grivet nu se lăsa 
descurajat ţi exclama victorios: „V-am spus eu!” şi o lua de 
la capăt câteva minute mai târziu. Era cu totul altceva când 
bolnava arăta deschis că are o dorinţă. Therese, Laurent ţi 
oaspeţii numeau unul după altul obiectele de care ar fi 
putut avea nevoie. Grivet se făcea remarcat prin nedibăcia 
lucrurilor pe care le oferea. Spunea totdeauna ce-i trecea 
prin cap, la întâmplare, mereu contrariul faţă de ceea ce 
dorea doamna Raquin. Lucru care nu-l împiedica să repete: 

— Aţi văzut, citesc în ochii ei ca într-o carte. Uite, acum îmi 
spune că am dreptate... Nu-i aşa, dragă mamă... Da, da. 

De altfel nu era lucru uşor sa ghiceşti dorinţele bietei 
bătrâne. Numai Therese o putea face. Ea comunica destul 
de lesne cu această inteligenţă îndiguită, încă vie şi 
îngropată în străfundul unui trup mort. Ce se petrecea oare 
în nenorocita făptură care trăia doar atât cât să asiste la 
viaţă fără să ia parte la ea? Vedea, înţelegea, judeca fără 
îndoială în chip clar şi precis, dar nu mai avea gestul, nu 
mai avea glasul să exprime în afară gândurile care se 
înfiripau în ea. Ideile o înăbuşeau, poate. N-ar fi putut ridica 
mâna, sau deschide gura, chiar dacă o mişcare de-a ei. O 
vorbă de-a ei ar fi fost hotărâtoare pentru soarta lumii. 
Mintea îi semăna eu acei oameni care sunt îngropaţi de vii 
din greşeală şi care se trezesc în bezna pământului, la doi 
sau trei metri sub el. Strigă, se zbat, dar oamenii trec peste 
ei fără să le audă gemetele cumplite. Adesea, Laurent o 
privea pe doamna Raquin cum şedea cu buzele strânse, eu 
mâinile întinse pe genunchi, cu toată viaţa adunată în ochii 
vii şi iuți, şi îşi spunea: 

— Cine ştie la ce s-o fi gândind. Aşa singură... O dramă 
crudă se petrece poate în moarta asta. 

Laurent se înşela. Doamna Raquin era fericită, fericită de 
îngrijirea şi afecțiunea dragilor ei copii. Visase totdeauna 
să-şi sfârşească zilele aşa, uşor, înconjurată de devotament 
şi mângâieri. Desigur, i-ar fi plăcut să-şi fi păstrat graiul ca 


să le mulţumească prietenilor ei care o ajutau să moară în 
pace. Dar îşi accepta starea în care se afla fără să se 
revolte. Viaţa tihnită şi retrasă pe care o dusese totdeauna, 
temperamentul ci blajin o împiedicau să simtă prea tare 
suferinţele muţeniei şi imobilităţii. Redevenise copil, îşi 
ducea zilele fără să se plictisească, privind dinaintea 
ochilor, gândindu-se la trecut. În cele din urmă află chiar o 
bucurie în a sta cuminte în fotoliu, ca o fetiţă. 

Ochii ei căpătau pe zi ce trecea o blândeţe, o limpezime 
mai pătrunzătoare. Ajunsese să se slujească de ochi ca de o 
mână, ca de o gură, cerând şi mulţumind, în felul acesta 
ciudat şi încântător împlinea lipsa organelor al căror uz îl 
pierduse. Privirile ei aveau o frumuseţe cerească, în 
mijlocul chipului cu cărnuri atârnând şi schimonosite. De 
când buzele strâmbe şi inerte nu mai puteau zâmbi, ea 
zâmbea din privire, cu o tandreţe înduioşătoare. Luciri 
umede treceau şi raze de auroră îi ieşeau prin orbite. Nimic 
nu era mai ciudat decât ochii aceştia care râdeau ca nişte 
buze pe chipul mort. Partea de jos a feţei rămânea posacă şi 
palidă, dar partea de sus se lumina îngereşte. Mai ales 
dragilor ei copii îşi arăta astfel întreaga ci recunoştinţă, 
întreaga afecţiune a sufletului ei, într-o singură privire. 
Când seara şi dimineaţa Laurent o lua în braţe ca s-o 
transporte, ea îi mulțumea cu dragoste prin priviri pline de 
căldura duioasă. 

Trăi astfel mai multe săptămâni, aşteptând să-i vină 
moartea, socotindu-se la adăpost de orice nouă nenorocire. 
Credea ca partea ei de suferinţă se terminase. Se înşela. 
Într-o seară, o lovitură năprasnică o dobori. 

Therese ţi Laurent degeaba o aţezau între ei, în plină 
lumină, ea nu mai era destul de vie ca să-i despartă şi să-i 
apere de frământările lor. Când uitau că se află de faţă, că îi 
vede şi îi aude, îi apuca nebunia, îl vedeau pe Camille şi 
încercau să-l alunge. Atunci bâiguiau cuvinte care îi trădau, 
lăsau fără voie să le scape mărturisiri, fraze din care, până 
la urmă, doamna Raquin înţelese totul. Laurent avu un fel 


de criză în timpul căreia vorbi ca un apucat. Brusc 
paralitica înţelese. 

O contracție înfricoşătoare trecu peste chipul ei şi fu atât 
de zguduită încât Therese crezu că avea să sară din fotoliu 
şi să ţipe. Apoi căzu iarăşi într-o rigiditate de fier. Acest şoc 
fu cu atât mai înspăimântător cu cât părea să galvanizeze 
un cadavru. Sensibilitatea, o clipă adusa la suprafaţă, 
dispăru. Bolnava rămase şi mai sfârşită, şi mai palidă. Ochii 
ei, atât de blânzi de obicei, de veniră negri şi duri, ca nişte 
bucăţi de metal. 

Niciodată deznădejdea nu pătrunsese mai brutal într-o 
fiinţă. Sinistrul adevăr luci, ca un fulger, în ochii paraliticei 
şi intră în ea cu izbitura unui trăsnet ucigător. Daca ar fi 
putut să se ridice, sa scoală ţipătul de groază care i se 
ridica în gât, să-i blesteme pe ucigaşii fiului ei, ar fi suferit 
mai puţin. Dar, după ce auzise totul, după ce înţelese totul, 
era nevoită să stea nemişcată şi mută, păstrând în ea 
izbucnirea durerii. 1 se părea ca Therese ţi Laurent o 
legaseră, o ţintuiseră în fotoliu numai să o împiedice să se 
năpustească asupra lor, şi că aveau o plăcere nespusă să-i 
tot repete: „Noi l-am ucis pe Camille”, după ce-i vârâseră în 
gură un căluş care-i înăbuşea suspinele. Spaima, groaza 
alergau cu furie în trupul ei fără să găsească o ieşire. Făcea 
eforturi supraomeneşti ca să dea la o parte greutatea care 
o strivea, ca să-şi elibereze gâtlejul şi astfel să lase cale 
liberă valurilor de disperare. Zadarnic îşi încorda ultimele 
urme de energie, îşi simţea limba rece în cerul gurii, nu se 
putea smulge din ghearele morţii. O neputinţă de cadavru o 
ţinea ţeapănă. Senzaţiile ei semănau cu cele ale unui om 
căzut în letargic, îngropat de viu şi care, întemnițat în 
propria lui came, ar auzi deasupra capului zgomotul 
înfundai al bulgărilor de pământ. 

Pustiirea din inima ei fu încă şi mai cumplită. Simţi cum se 
prăbuşeşte. Viaţa ei întreagă era goală, toate duioşiile, 
toată bunătatea ei, tot devotamentul ei fuseseră brutal 
răsturnate şi călcate în picioare. Dusese o viaţă plină de 


afecţiune şi blândeţe şi acum, în ultimele ei ceasuri, când se 
pregătea să ducă. În mormânt credinţa în fericirea calmă a 
vieţii, un glas îi striga că totul nu este decât minciună şi 
crimă. Vălul care se sfâşiase îi arăta, peste dragostea şi 
prietenia pe care crezuse că le vede, un spectacol cumplit, 
plin de sânge şi de ruşine. L.-ar fi hulit pe Dumnezeu dacă 
ar fi putut să-şi strige ocara. Dumnezeu o înşelase timp de 
peste şaizeci de ani, tratând-o ca pe o fetiţă blândă şi bună, 
încântându-i ochii cu tablouri mincinoase de bucurie tihnită. 
Şi rămăsese un copil, crezând prosteşte într-o grămadă de 
nerozii, nevăzând cum viaţa adevărată se bălăceşte în 
noroiul însângerat al patimilor. Dumnezeu era rău. Ar fi 
trebuit să-i spună adevărul mai devreme, sau s-o fi lăsat să 
moară în inocenţa şi orbirea ei. Acum nu-i mai rămânea 
decât să-şi aştepte sfârşitul negând dragostea, negând 
prietenia, negând devotamentul. Nu exista nimic în afară de 
crimă şi desfrâu. 

Cum adică! Băiatul ei murise de mâna Thercsei ţi a lui 
Laurent, ţi aceţtia îţi puseseră la cale crima în plin adulter 
ruşinos! La gândul acesta în mintea doamnei Raquin se 
căsca un abis atât de cumplit, încât nu mai putea nici să 
judece, nici să priceapă în chip clar şi amănunţit. Era 
cuprinsă de o singură senzaţie: aceea a unei prăbuşiri 
îngrozitoare. I se părea că se prăvăleşte într-un hău 
întunecat şi rece. Şi îşi spunea: „Când voi ajunge jos, am să 
mă zdrobesc. 

După primul şoc, crima i se păru de necrezut. Apoi se 
temu să nu înnebunească, după ce căpătă convingerea ca 
adulterul şi uciderea lui Camille erau lucruri adevărate, 
amintindu-şi de întâmplări mărunte pe care nu şi le 
explicase odinioară. Therese ţi Laurent erau într-adevăr 
ucigaşii lui Camille, Therese pe care o crescuse de mică, 
Laurent pe care îl iubea ca o mamă devotată şi duioasă. 
Gândurile acestea i se învârtiră în minte ca o roată imensă, 
făcând un zgomot asurzitor. Ghicea amănunte atât de 
oribile, pătrundea existenţa unei ipocrizii atât de mari, 


asista în mintea ei la un joc dublu de o ironie atât de amară, 
încât ar fi vrut mai bine să moară decât să se mai 
gândească. O singură idee, maşinală şi implacabilă, îi 
macină creierul cu greutatea şi încăpăţânarea unei pietre 
de moară, îşi repeta: „Copiii mei mi-au ucis copilul”, şi nu 
afla nimic altceva să-şi exprime deznădejdea. 

În brusca schimbare petrecută în inima ei, se căuta, 
rătăcită, şi nu se mai putea găsi. Era strivită de năvala 
brutală a gândurilor de răzbunare care îi alungase orice 
dram de bunătate. După ce se transformase, înlăuntrul ei se 
făcuse întuneric. Simţea că din carnea ei muribundă 
renaşte o nouă fiinţă, crudă şi nemiloasă, care i-ar fi sfâşiat 
pe ucigaşii fiului ei. 

Când această fiinţă muri în încleştarea copleşitoare a 
paraliziei, când înţelese că nu-i putea apuca de gât pe 
Therese ţi pe Laurent, pe care dorea să-i sugrume, se 
resemna să tacă şi să stea nemişcată, şi lacrimi grele 
prinseră să-i cadă încet din ochi. Nimic nu putea fi mai 
sfâşietor decât această deznădejde mură şi nemişcată. 
Lacrimile care se prelingeau una după aha pe obrazul mort, 
fără ca măcar o cută să se clintească, faţa inertă şi galbenă 
care nu putea plânge cu toate trăsăturile ei şi în care numai 
ochii hohoteau, ofereau un spectacol sfâşietor. 

Therese simţi că o cuprinde o milă plină de spaimă. 

— Trebuie s-o culcăm, îi spuse ea lui Laurent arătându-i-o 
pe bătrână. 

Laurent se grăbi să împingă fotoliul paraliticei în camera 
ei. Apoi se aplecă s-o ia în braţe. În clipa aceea doamna 
Raquin speră că un arc puternic avea s-o pună pe picioare. 
Se sili să facă un efort suprem. Dumnezeu nu putea îngădui 
ca Laurent să pună mâna pe ea. Credea că va fi trăsnit pe 
loc dacă va avea aceasta neruşinare. Dar nici un arc n-o 
împinse şi cerul îşi zăgăzui trăsnetele. Rămase prăbuşită, 
neclintită, ca un balot de zdrenţe. Fu luată în braţe, 
ridicată, transportată de ucigaş. Încercă teama de a se 
simţi, moale şi pierdută, în braţele ucigaşului lui Camille. 


Capul îi alunecă pe umărul lui Laurent, pe care îl privi cu 
ochi holbaţi de groază. 

— Hai, priveşte-mă, satură-te! şopti el. Doar nu poţi să mă 
mănânci... 

Şi o arunca brutal pe pat. Bolnava căzu leşinată. Ultimul ei 
gând fusese un ghid de groază şi de scârba. De acum 
înainte, dimineaţa şi seara, va fi nevoită să îndure 
strânsoarea spurcată a braţelor lui Laurent. 

XXVII. 

Numai o criză de frică i-a putut împinge pe cei doi soţi să 
vorbească, să facă mărturisiri în prezenţa doamnei Ragquin. 
Niciunul, nici altul nu erau cruzi. Chiar dacă pentru 
siguranţa lor nu şi-ar fi impus încă dinainte, ca o lege, să 
păstreze tăcerea, ar fi evitat o asemenea revelaţie din 
omenie. 

În joia următoare au fost deosebit de îngrijoraţi. De 
dimineaţă, Therese îl întrebă pe Laurent dacă era prudent 
să ţină paralitica în sufragerie în timpul scrii. Acum ştia 
totul şi putea da alarma. 

— Aş! îi răspunse Laurent, nu poate să mişte nici măcar 
degetul mic. Cum crezi c-o sa spună ceva? 

— Poate găsi o cale, răspunse Therese. Din seara aceea îi 
citesc în ochi un gând nestrămutat. 

— Nu-i aşa. Vezi tu, medicul mi-a spus ca nu mai e nici o 
speranţă în ce o priveşte. N-o să mai vorbească decât când 
va horcăi înainte de a-şi da sufletul... N-o mai duce mult. Ar 
fi o prostie să ne încărcăm conştiinţa împiedicând-o să stea 
alături de noi diseară. 

Therese se înfioră. 

— Nu m-ai înţeles, strigă ea. Oh! ai dreptate, a curs destul 
sânge... Voiam să-ţi spun că putem s-o închidem în cameră, 
spunând că se simte mai rău, că doarme. 

— Păi tocmai, replică Laurent, prostălăul de Michaud o să 
intre drept în camera ei ca s-o vadă totuşi pe bătrâna lui 
prietenă... Am fi pierduţi. 


Şovăia, voia să pară calm şi neliniştea îl făcea să se 
bâlbâie. 

— E mai bine să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, 
continuă el. Oamenii ăştia sunt proşti ca noaptea, desigur 
că nu vor înţelege nimic din deznădejdea mută a bătrânei. 
N-o să le treacă niciodată prin minte aşa ceva, şi putem fi 
liniştiţi că nu vom păţi nimic de pe urma imprudenţei 
noastre... Ai să vezi, totul o să meargă bine. 

Seara, când sosiră oaspeţii, doamna Raquin era la locul ei 
obişnuit, între sobă şi masa. Laurent şi Therese se 
prefăceau bine dispuşi, îşi ascundeau tremurul, așteptând 
cu înfrigurare incidentul care nu putea să nu se întâmple. 
Lăsară foarte jos abajurul lămpii. Numai muşamaua de pe 
masă era luminată. 

Ca totdeauna înaintea primei partide de domino, musafirii 
schimbară câteva cuvinte banale. Bineînţeles, Grivet şi 
Michaud îi adresară paraliticei întrebările cuvenite despre 
cum o duce cu sănătatea. Întrebări la care îşi dădură 
singuri răspunsuri excelente, ca de obicei. 

După care nu se mai ocupară de biata bătrână şi se 
cufundară în joc, încântați. 

De când cunoştea îngrozitoarea taină, doamna Ragquin 
aştepta cu nerăbdare această seară. Îşi adunase ultimele 
puteri ca să-i denunțe pe vinovaţi. Până în ultima clipă se 
temuse că nu va asista la adunare. Se gândea că Laurent o 
va face să dispară, o va omori poate, sau cel puţin o va 
încuia în camera ei. Când văzu că era adusă acolo, când se 
văzu în prezenţa oaspeţilor, fu năpădită de o bucurie caldă, 
gândindu-se că va încerca să-şi răzbune fiul. Înţelegând 
prea bine că limba n-o mai putea ajuta, încercă un nou 
limbaj. Printr-o uluitoare putere de voinţă, izbuti să-şi 
însufleţească în oarecare măsură mâna dreaptă, s-o ridice 
uşor de pe genunchiul pe care şedea mereu inertă. Apoi o 
făcu să se caţere puţin câte puţin de-a lungul unui picior al 
mesei, care se afla dinaintea ei, şi izbuti să o aşeze pe 


muşama. Acolo, îşi agită încet degetele, voind parcă să 
atragă atenţia. 

Jucătorii fură foarte uimiţi când văzură în mijlocul lor 
această mână moartă, alba şi moale. Grivet se opri cu braţul 
ridicat în aer, în clipa când tocmai voia să pună pe masă 
dublu-şase. De la atac, bătrâna nu mai mişcase mâinile. 

— Hei, Therese ţi Laurent, ia uitaţi-vă, strigă Michaud, 
doamna Raquin mişcă din degete... Desigur că doreşte 
ceva. 

Therese nu putu răspunde. Urmărise, ca şi Laurent, cum 
se trudise paralitica, privea mâna mătuşii ei, albă-vânătă 
sub lumina cruda a lămpii, ca o mână răzbunătoare care 
avea să vorbească. Cei doi ucigaşi aşteptau, cu sufletul la 
gură. 

— Drace! da, spuse Grivet, vrea ceva... Oh! dar noi ne 
înţelegem foarte bine... Vrea sa joace domino... Ei! nu-i aşa, 
dragă doamnă? 

Doamna Raquin făcu un semn violent de negare. Întinse 
un deget, le strânse pe celelalte, cu nespusă trudă şi începu 
să deseneze anevoie nişte litere pe masă. Nu făcuse decât 
câteva linii, când Grivet exclamă din nou, victorios: 

— Înţeleg: zice că fac bine să depun dublu-şase. 

Doamna Raquin aruncă bătrânului slujbaş o privire cruntă 
şi reîncepu cuvântul pe care voia să-l scrie. Dar Grivet o 
întrerupea la tot pasul, declarând că este inutil, înţelesese, 
şi iar spunea o prostie. Într-un târziu, Michaud izbuti să-l 
facă să tacă. 

— Ce dracu! las-o pe doamna Raquin să vorbească, spuse 
el. Hai, spune, bună prietenă. 

Şi începu să privească muşamaua, aşa cum şi-ar fi ciulit 
urechea. Dar degetul paraliticei obosise, luase de la capăt 
un cuvânt de peste zece ori şi nu-l mai putea scrie decât 
rătăcind la dreapta şi la stânga. Michaud şi Olivier se 
aplecară, neputând citi, forțând bolnava să refacă mereu 
primele litere. 


— Ah! bine, strigă deodată Olivier, de data asta am citit... 
Ţi-a scris numele, Therese... Uite: „Therese fi...” Mergi mai 
departe, dragă doamnă. 

Therese fu cât pe ce să ţipe de spaimă. Privea degetele 
mătuşii ei cum alunecă pe masă. Şii se părea că degetele 
acestea scriau numele şi crima ei cu litere de foc. Laurent 
se ridică repezit, întrebându-se dacă n-o să se năpustească 
asupra paraliticei să-i rupă braţul. Crezu că totul e pierdut, 
simţea cum îl apasă greutatea şi frigul pedepsei, văzând 
cum mâna aceea se trezise la viaţa ca să dezvăluie uciderea 
lui Camille. 

Doamna Raquin scria mereu, cu mişcări din ce în ce mai 
şovăitoare. 

— Perfect, citesc foarte bine, continuă Olivier după o clipă, 
privindu-i pe cei doi. Mătuşa scrie numele voastre; „Therese 
ţi Laurent...” 

Bătrâna dădu de mai multe ori din cap în semn de 
aprobare, aruncându-le ucigaşilor priviri care îi îngheţau. 
Apoi vru să termine. Dar degetele i se înţepeniră, voinţa 
supremă care le trezise la viaţă o părăsea. Simţea paralizia 
cum i se urcă de-a lungul braţului şi cum îi prinde 
încheietura mâinii. Se grăbi şi mai desenă încă un cuvânt. 

Bătrânul Michaud citi tare: 

— Therese ţi Laurent sunt...” 

Şi Olivier întrebă: 

— Ce sunt dragii dumitale copii? 

Ucigaşii, cuprinşi de o frică nebună, erau cât pe ce să 
sfârşească fraza cu glas tare. Priveau mâna răzbunătoare 
cu ochi ficşi şi tulburi, când, dintr-odată, mâna fu cuprinsă 
de nişte spasme şi se întinse pe masă. Ei alunecă şi căzu 
lângă genunchiul bolnavei, ca o bucată de carne 
neînsufleţită. Paralizia revenise şi stăvilise pedeapsa. 
Michaud şi Olivier se aşezară din nou, dezamăgiţi, în vreme 
ce Therese şi Laurent încercau o bucurie atât de grea, încât 
simțeau că îşi pierd cumpătul sub valul brusc de sânge care 
li se zbătea în piept. 


Grivet era jignit că nu fusese crezut pe cuvânt. Se gândi că 
venise momentul să-şi recucerească titlul de ghicitor fără 
greş, completând fraza doamnei Raguin, căci ceilalţi căutau 
sensul ei. 

— E foarte limpede, spuse el, bănuiesc fraza întreagă în 
ochii doamnei Raquin. Eu n-am nevoie să-mi scrie pe 
tăbliţa. O singură privire de-a ei mi-e de ajuns... Avrut să 
spună: „Ihercse şi Laurent sunt foarte buni cu mine.” 

Probabil că în sinea lui Grivet se felicită cu căldură, căci 
toată lumea era de părerea lui. Oaspeţii începură să aducă 
elogii celor doi soţi, care se arătau atât de buni faţă de biata 
bătrână. 

— E lucru sigur, spuse cu gravitate bătrânul Michaud, că 
doamna Raquin a vrut să aducă mulţumiri pentru grija 
duioasă pe care i-o dovedesc copiii ei. E o cinste pentru 
toată familia. 

Şi adăugă, amestecând dominourile: 

— Haideţi să continuam partida. Unde rămăsesem?. Mi se 
pare că Grivet trebuia să depună un dublu-şase. 

Grivet făcu dublu-şase. Partida continuă, stupidă şi 
monotonă. 

Paralitica îşi privea mâna cu cruntă disperare. Mâna o 
trădase. Acum o simţea grea, ca de plumb. Niciodată n-o va 
mai putea ridica. Cerul nu voia ca fiul ei să fie răzbunat, îi 
lua mamei singurul mijloc de a face cunoscută oamenilor 
crima a cărei victimă fusese. Şi nefericita îşi spunea că nu 
mai e bună decât să se ducă lângă fiul ei, sub pământ. 
Închise pleoapele, simțindu-se inutilă de acum înainte, 
dorind să creadă că şi intrase în bezna mormântului. 

XXVIII. 

De două luni, Therese ţi Laurent se zbăteau în spaimele 
iscate de cununia lor. Sufereau unul prin celălalt. Ura îi 
năpădi pe nesimţite. În cele din urmă ajunseră să-şi arunce 
priviri încărcate de mânie, de ameninţări surde. 

Ura era cu neputinţă, să nu vină. Se iubiseră ca nişte 
brute, cu o patimă fierbinte, pornită numai din sânge. Pe 


urmă, în toiul evenimentelor crimei, dragostea lor se 
prefăcuse în frică şi încercaseră un fel de teamă fizică de 
săruturile lor. Acum, în suferinţa pe care căsătoria, viaţa 
împreună le-o impunea, se revoltau şi se înfuriaţi. 

Ura lor deveni neîmpăcată, cu izbucniri cumplite. Simţeau 
bine că se stânjeneau unul pe altul. Îşi spuneau că ar putea 
duce o viaţă tihnită dacă n-ar fi siliţi să stea mereu unul în 
faţa celuilalt. Când erau împreună, li se părea că o greutate 
imensă îi striveşte, şi ar fi vrut să înlăture această greutate, 
s-o sfărâme. Strângeau din buze, fulgere de mânie le 
treceau prin ochii limpezi, îi apuca dorinţa de a se sfâşia. 

În fond, un singur gând îi rodea: se revoltau împotriva 
crimei lor. Erau disperaţi că îşi tulburaseră viaţa pentru 
totdeauna. De aici venea toată mânia şi toată ura lor. 
Simţeau că răul este de nevindecat, că vor suferi până la 
moarte din pricina uciderii lui Camille, şi această idee de 
perpetuitate în suferinţă îi scotea din minţi. Neştiind în cine 
să lovească, se legau de ei înşişi, se urau de moarte. 

Nu voiau să recunoască pe faţă că pedeapsa fatală a 
crimei era însăşi căsătoria lor. Refuzau să asculte vocea 
interioară care le striga adevărul, înfăţişându-le povestea 
vieţii lor. Şi totuşi, în crizele de furie care îi zdruncina, 
bănuiau violenţa fiinţei lor egoiste care îi împinsese la crimă 
pentru a-şi satisface poftele, şi care, în crimă, nu găsise 
decât o existenţă pustie şi de nesuferit, îşi aminteau de 
trecui, ştiau că numai speranţa lor înşelată în desfrâu şi 
fericire liniştită le aducea remuşcări. Dacă ar fi putut să se 
îmbrăţişeze în pace şi să trăiască în bucurie, nu l-ar fi plâns 
pe Camille, s-ar fi îngrăşat din crima lor. Dar trupul lor se 
revoltase, refuzând căsătoria, şi se întrebau cu groază unde 
avea să-i ducă spaima şi sila. Nu întrevedeau decât un viitor 
cumplit de dureros, decât un deznodământ sinistru şi 
violent. Atunci, ca doi duşmani legaţi împreună şi care fac 
eforturi zadarnice să scape de această îmbrăţişare forţată, 
îşi întindeau muşchii şi nervii, se încordau fără a izbuti să se 
elibereze. Apoi, înțelegând că niciodată nu vor scăpa din 


această încleştare, înfuriaţi de funiile care le tăiau carnea, 
scârbiţi de atingerea lor, simțind cum răul lor creşte cu 
fiecare ceas, uitând că se legaseră singuri unul de altul şi 
neputând suporta lanţul nici o clipă mai mult, îşi aruncau în 
faţă reproşuri zdrobitoare, încercau sa sufere mai puţin, să- 
şi oblojească rănile pe care le făceau, jignindu-se, 
buimăcindu-se cu ţipete şi învinuiri. 

În fiecare seară izbucnea câte o ceartă. S-ar fi zis că 
ucigaşii caută prilejuri de a se scoate din sărite, de a-şi 
destinde nervii încordaţi. Se urmăreau, se pipăiau cu 
privirea, scormonindu-şi rănile, până când dădeau de carne 
vie şi aveau o voluptate aspră să-l facă pe celălalt să ţipe de 
durere. Trăiau astfel într-o iritare neîntreruptă, plictisiţi 
unul de altul, neputând să mai îndure un cuvânt. Un gest, o 
privire, fără să sufere şi fără să delireze, fiinţa lor întreagă 
era pregătită pentru violenţă. Cel mai mic gest de 
nerăbdare, cea mai obişnuită împotrivire creştea în chip 
straniu în organismul lor tulburat şi devenea dintr-o data o 
ghioagă grea de brutalitate. Un nimic isca o furtună care 
dura până a doua zi. O mâncare prea fierbinte, o fereastră 
deschisă, o tăgadă, o simplă observaţie erau de ajuns ca să-i 
împingă în adevărate crize de nebunie. Şi totdeauna, într- 
un moment al certei, îşi azvârleau înecatul în faţă. Din 
vorbă în vorbă, ajungeau să-şi reproşeze înecul de la Saint- 
Ouen. Atunci vedeau roşu în faţa ochilor, îşi ieşeau din fire 
până la furie. Erau nişte scene cumplite, se strângeau de 
gât, se loveau, îşi aruncau vorbe urâte, brutalităţi 
ruşinoase. De obicei, Therese ţi Laurent se scoteau astfel 
din sărite după ce mâncau. Se încuiaţi în sufragerie, să nu 
se audă larma desperării lor. Acolo se puteau sfâşia, la 
adăpostul acestei odăi cu pereţii umezi, al acestui cavou în 
care lampa arunca o lumină galbenă, în deplina tăcere şi 
linişte cei înconjura, vocile lor deveneau sfâşietor de 
ascuţite şi nu se potoleau decât când erau frânţi de 
oboseală. Numai atunci se puteau duce să guste câteva 


ceasuri de odihnă. Certurile lor deveniră un fel de nevoie, 
un fel de mijloc de a izbuti să adoarmă, sleindu-şi nervii. 

Doamna Raquin îi auzea. Era mereu acolo, în fotoliul ei, cu 
mâinile atârnând pe genunchi, cu capul drept şi chipul mut. 
Auzea totul şi carnea ei moartă nu se putea înfiora. Ochii ei 
îi pironea pe ucigaşi, ca un sfredel. Chinul ei a fost desigur 
cumplit. Află astfel, amănunt cu amănunt, faptele de 
dinainte şi de după uciderea lui Camille, intră puţin câte 
puţin în murdăriile şi crimele acelora pe care îi numise 
copiii ei dragi. 

Certurile celor doi îi dezvăluiră cele mai mici împrejurări, 
înşirară dinaintea minţii ei îngrozite, unul câte unul, 
episoadele oribilei aventuri. Şi, pe măsură ce pătrundea 
mai adânc în noroiul acesta însângerat, se ruga să se 
termine odată, crezând că ajunsese la capătul infamiei, şi 
când colo trebuia să meargă mai departe, în fiecare seară 
afla un amănunt nou. Mereu cumplita poveste se întindea 
dinaintea ei. 1 se părea că s-a cufundat într-un vis urât de 
groază, care nu se va mai sfârşi niciodată. Prima 
mărturisire fusese brutală şi nimicitoare, dar suferea şi mai 
mult de aceste lovituri repetate, de aceste fapte mărunte 
care scăpau din gura celor doi în toiul certurilor şi care 
aruncau asupra crimei luciri sinistre. O dată pe zi această 
mamă nefericită asculta povestea asasinării fiului ei, şi, în 
fiecare zi, povestirea devenea mai înspăimântătoare, mai 
amănunţită şi îi era strigată în urechi cu şi mai mare 
cruzime şi larmă. 

Uneori, 'Ihercse era cuprinsă de remuşcări, văzând 
această mască albă pe care lacrimi mari se prelingeau în 
tăcere. Îi atrăgea atenţia lui Laurent asupra mă tuşii ei, 
implorându-l din ochi să tacă. 

— Ei! la mai lasă-mă! striga el cu brutalitate, ştii bine că 
nu ne poate denunța... Crezi că sunt mai fericit decât ea?. 
Am pus mâna pe banii ei, n-am nevoie să mă mai jenez. 

Şi cearta continua, aprigă, întretăiată de ţipete, ucigându-l 
din nou pe Camille. Nici Therese, nici Laurent nu 


îndrăzneau să se plece gândului de milă care le venea 
câteodată în minte, s-o închidă pe paralitică în camera ei, 
când se certau, şi s-o scutească astfel de povestirea crimei. 
Le era teamă să nu se omoare unul pe altul, dacă n-ar mai fi 
avut între ei acest cadavru pe jumătate viu. Mila ceda în 
faţa laşităţii lor. Îi impuneau doamnei Raquin suferinţe 
neînchipuite, pentru că aveau nevoie de prezenţa ei spre a 
se apăra de vedeniile lor. 

Toate certurile se asemănau şi duceau la aceleaşi învinuiri. 
De îndată ce numele lui Camille era rostit, de îndată ce unul 
îl acuza pe celălalt că-l ucisese pe omul acesta, se producea 
un şoc înspăimântător. 

Într-o zi, la cină, Laurent, care căuta un pretext să-şi iasă 
din fire. Găsi că apa din cană era caldă. Declară că apa 
caldă îi face greață şi că voia să bea apă rece. 

— N-am putut face rost de gheaţa, răspunse sec Therese. 

— Bine, atunci n-am să beau, continuă Laurent. 

— Apa este foarte bună. 

— Ba e caldă şi are un gust de nămol. Parc-ar fi apă de 
râu. 

Therese repetă: 

— Apă de râu. 

Şi izbucni în plâns. În mintea ei se făcuse o apropiere de 
idei. 

— De ce plângi? o întrebă Laurent, care prevedea 
răspunsul şi care devenise palid. 

— Plâng, suspină tânăra femeie, plâng pentru că... ştii tu 
bine... Oh! Doamne Dumnezeule! doar tu l-ai omorât... 

— Minţi! ţipă ucigaşul cu vehemenţă, mărturiseşte că 
minţi... L-am aruncat în Sena pentru că tu m-ai împins să 
fac crima asta. 

— Euleu! 

— Da, tu... Nu te face că nu ştii, nu mă obliga să te fac să 
spui adevărul cu forţa. Am nevoie să-ţi mărturiseşti crima, 
să-ţi iei partea ta de vină. Asta mă mai linişteşte şi mă mai 
uşurează. 


— Dar nu l-am înecat eu pe Camille. 

— Da da, da, da şi iar da, tu ai făcut-o!. Oh! te faci c-ai 
uitat. Aşteaptă puţin, am să-ţi amintesc eu. 

Se ridică de la masă, se aplecă spre Therese ţi, cu obrajii 
în flăcări, îi strigă în faţă: 

— Erai pe malul apei, îţi aminteşti, şi ţi-am şoptit „Am să-l 
arunc în apă.” Şi tu ai acceptat, te-ai urcat în barcă. Vezi 
bine că l-ai ucis împreună cu mine. 

— Nu-i adevărat... Eram nebună, nu mai ştiu ce-am făcut, 
dar niciodată n-am vrut să-l omor. Tu şi numai tu ai săvârşit 
crima. 

Tăgada repetata îl chinuia pe Laurent. Aşa cum spunea, 
ideea că are o complice îl făcea să se simtă mai uşurat. 
Dacă ar fi îndrăznit, ar fi încercat să-şi dovedească lui însuşi 
că toată grozăvia crimei cădea pe umerii Theresei. Îi venea 
s-o bată şi să-i smulgă mărturisirea că ea poartă cea mai 
mare vină. 

Începu să umble de sus în jos, ţipând, aiurind, urmărit de 
privirile fixe ale doamnei Raquin. 

— Ah! Nenorocita! nenorocita! bâguia el cu glas sugrumat, 
vrea să mă scoată din minţi... Ei! dar n-ai venit tu într-o 
seară acasă la mine, ca o stricată, nu m-ai îmbătat cu 
mângâierile tale ca să mă hotărăşti să te scap de bărbatul 
tău? Nu-ţi plăcea, ai, mirosea a copil bolnav, aşa-mi spuneai 
când veneam aici să te văd... Acum trei ani crezi că-mi 
trecea mie prin minte aşa ceva? Crezi că eram un ticălos? 
Trăiam liniştit, ca un om cinstit, nu făceam rău nimănui. N- 
aş fi strivit nici o muscă. 

— Ba tu l-ai ucis pe Camille, repeta Therese cu o 
îndărătnicie disperată care îl făcea pe Laurent să-şi piardă 
capul. 

— Nu-i adevărat, tu ai făcut-o, ţi-am spus doar că tu, 
izbucni el... Ascultă, nu mă scoate din sărite, că s-ar putea 
s-o sfârşeşti rău... Cum, nenorocito, nu-ţi mai aminteşti 
nimic! Mi te-ai dat ca o stricată, acolo, în odaia soţului tău. 
Acolo m-ai făcut să cunosc voluptăţi care m-au înnebunit. 


Mărturiseşte că ai socotit totul dinainte, că îl urai pe 
Camille şi de multă vreme voiai să-l ucizi. Desigur că mai 
luat ca iubit numai ca să-l lovesc şi să-l fac praf. 

— Nu-i adevărat!. E îngrozitor ce spui... N-ai dreptul să-mi 
reproşezi slăbiciunea faţă de tine. Pot să spun şi eu, ca tine, 
că înainte de a te cunoaşte eram o femeie cinstită care n-a 
făcut niciodată rău nimănui. Dacă e-adevărat că te-am 
înnebunit, apoi tot atât de adevărat este că tu m-ai 
înnebunit şi mai mult. Să nu ne certăm, mă auzi, Laurent... 
Aş avea prea multe lucruri să-ţi reproşez. 

— Şi ce-ai avea să-mi reproşezi? 

— Mai nimic... în loc să mă salvezi de mine însămi, ai 
profitat de slăbiciunea mea, mi-ai pustiit viaţa... Te iert 
pentru toate astea... Dar, fie-ţi milă, nu mă acuza că l-am 
ucis pe Camille. Păstrează-ţi crima pentru tine, nu căuta să 
mă înspăimânţi şi mai tare. 

Laurent ridică mâna s-o lovească pe Therese peste faţă. 

— Bate-mă, e mai bine aşa, adăugă ea, am să sufăr mai 
puţin. 

Şi îşi întinse obrazul. El se reţinu, apucă un scaun şi se 
aşeză alături de tânăra femeie. 

— Ascultă, îi spuse el cu o voce care se străduia să pară 
calmă. E o laşitate să refuzi partea ce-ţi revine din crima. 
Ştii foarte bine c-am săvârşit-o împreună, ştii că eşti la fel 
de vinovată ca şi mine. De ce vrei să port o povară mai grea, 
prefăcându-te nevinovată? Dac-ai fi fost nevinovată, n-ai fi 
primit să mă iei de bărbat. Adu-ţi aminte de cei doi ani de 
după omor. Vrei o probă? Mă duc chiar acum să-i spun totul 
procurorului imperial, şi-ai să vezi dacă n-o să fim 
condamnaţi şi tu şi eu. 

Se cutremurară amândoi, şi Therese spuse: 

— Poate că oamenii mă vor condamna, dar Camille ştie 
bine ca tu ai făcut totul... Pe mine nu mă chinuie noaptea, 
cum te chinuie pe tine. 

— Camille mă lasă în pace, spuse Laurent, palid la faţă şi 
tremurând tot. Tu îl vezi, ţie ţi se arată în vis, te-am auzit eu 


cum ţipi. 

— Nu spune asta, strigă tânăra femeie, cu mânie. N-am 
ţipat, nu vreau să vină strigoiul. Oh! acum pricep eu, încerci 
să scapi de el şi să-l uimiţi la mine... Sunt nevinovată, sunt 
nevinovată! 

Se priviră înmărmuriţi, frânţi de oboseală, înspăimântați 
că pomeniseră despre cadavrul înecatului. Certurile lor se 
sfârşeau totdeauna aşa. Strigau că sunt nevinovaţi, căutau 
să se înşele unul pe altul ca să alunge visele urâte. Se 
străduiau neîncetat să arunce pe scama celuilalt 
răspunderea crimei, să se apere ca dinaintea unui tribunal, 
punându-şi în spinare cele mai grave acuzaţii. Lucrul cel 
mai straniu era că nu izbuteau să se înşele cu jurămintele 
lor, că îşi aminteau amândoi foarte bine toate împrejurările 
asasinatului. Îşi citeau mărturisirile în ochi, atunci când 
buzele tăgăduiau. Spuneau minciuni puerile, făceau 
afirmaţii ridicule, era o cearta doar de cuvinte între doi 
nenorociţi care minţeau pentru a minţi, fără a izbuti să-şi 
ascundă că minţeau. Rând pe rând, luau rolul acuzatorului, 
şi, cu toate că procesul pe care şi-l făceau nu ducea la nici 
un rezultat, o luau de la capăt în fiecare seară, cu o 
crâncenă îndârjire. Ştiau că nu puteau dovedi nimic, că nu 
vor izbuti să şteargă trecutul, totuşi făceau mereu această 
încercare, şi, împinşi de durere şi de spaimă, nu se lăsau 
învinşi dinainte de adevărul copleşitor. Câştigul cel mai 
curat pe care îl scoteau din certurile lor era că provocau o 
furtună de cuvinte şi de ţipete, a căror larmă îi ameţea 
pentru o clipă. 

Şi cât dura furia lor. Cât se acuzau, paralitica nu-i slăbea 
din priviri. O bucurie fierbinte lucea în ochii ei când Laurent 
îşi ridica palma grea asupra Theresei. 

XXIX. 

O noua fază începu. Therese, ajunsă la capătul puterilor 
din pricina fricii, neştiind unde să afle un gând alinător, se 
porni să-l plângă pe înecat de faţă cu Laurent. 


Brusc, în ea se prăbuşise ceva. Nervii ei prea întinşi se 
rupseră, firea ei aprigă şi violentă se îmblânzi. Încă din 
primele zile după cununie avusese momente de înduioşare. 
Aceste stări reveniră, ca o reacţie necesară şi fatală. După 
ce tânăra femeie luptase cu toată puterea ei nervoasă 
împotriva nălucii lui Camille, după ce trăise mai multe luni 
într-o iritare înăbuşită, într-o revoltă împotriva propriilor 
sale suferinţe, căutând să le vindece doar prin voinţă, simţi 
deodată o asemenea osteneală, încât se plecă şi se lăsă 
învinsă. Atunci, redevenind femeie, chiar fetiţă, nemaiavând 
de unde aduna forţa de a se împotrivi, de a ţine piept cu 
îndârjire spaimelor, se aruncă în viitoarea milei, a lacrimilor 
şi a remuşcărilor, sperând să găsească aici o oarecare 
alinare. Încercă să tragă un folos din slăbiciunile trupului şi 
ale minţii care o cuprinseră; poate că înecatul, care nu 
cedase în faţa iritărilor ei, va da îndărăt în faţa lacrimilor ei. 
Astfel avu remuşcări din calcul, spunându-şi că era desigur 
cel mai bun mijloc de a-l potoli şi de a-l mulţumi pe Camille. 
Aşa cum fac unele femei aşa-zis evlavioase, care cred că-l 
înşeală pe Dumnezeu şi îi smulg iertarea rugându-se din 
buze şi luând o atitudine smerită de penitenţă, tot aşa 
Therese se umili, se bătu cu pumnii în piept, găsi cuvinte de 
căinţă, fără să aibă în adâncul inimii decât teamă şi laşitate. 
De altfel, simţea un fel de plăcere fizică lăsându-se pradă 
acestor stări, simțindu-se moale şi răpusă, oferindu-se 
durerii fără împotrivire. 

O copleşi pe doamna Raquin cu deznădejdea ei 
lăcrimoasă. Paralitica deveni pentru ea un obiect de uz 
zilnic. Într-un fel o folosea drept pernă de rugăciuni, o 
mobilă în faţa căreia putea să-şi mărturisească greşelile 
fără teamă şi să ceară iertare. De îndată ce simţea nevoia 
să plângă, să se distreze suspinând, îngenunchea dinaintea 
bolnavei, şi acolo ţipa, se sufoca, juca de una singură scena 
remuşcărilor, care o uşura, sleind-o de puteri. 

— Sunt o mizerabilă, bâiguia ea, nu merit nici o iertare. 
Te-am înşelat, ţi-am împins fiul la moarte. Niciodată n-ai să 


mă poţi ierta... Şi totuşi, dac-ai citi în mine remuşcările care 
mă sfâşie, dac-ai şti cât sufăr, poate ţi-ar fi milă... Nu, nu 
există milă pentru mine. Aş vrea să mor aşa, la picioarele 
dumitale, ucisă de durere şi de ruşine. 

Vorbea astfel ore întregi, trecând de la deznădejde la 
speranţă, condamnându-se, apoi iertându-se. Căpăta o voce 
de fetiţă bolnavă, când întretăiată, când tânguitoare. Se 
arunca cu faţa la pământ şi apoi se ridica, ascultând 
imboldul tuturor gândurilor de umilinţă şi de mândrie, de 
căinţă şi de revoltă, care îi treceau prin minte. Uneori chiar 
uita că stătea în genunchi dinaintea doamnei Raquin şi îşi 
continua monologul în vis. Când ameţea bine de propriile ei 
vorbe, se ridica clătinându-se, năucită, şi cobora în prăvălie, 
potolită, fără teama că va izbucni în hohote de plâns nervos 
dinaintea clientelor. Când o apuca o nouă nevoie de 
remuşcare, urca grabnic scările şi cădea iarăşi în genunchi 
la picioarele bolnavei. Şi lua de la capăt aceeaşi scenă de 
zece ori pe zi. 

Therese nu se gândea niciodată că lacrimile şi căinţele ei îi 
provocau mătuşii sale nespuse frământări. Adevărul era că, 
dacă s-ar fi căutat să se născocească im supliciu pentru 
torturarea doamnei Raguin, nu s-ar fi putut desigur, găsi 
unul mai îngrozitor decât comedia remuşcărilor jucată de 
nepoata ci. Suferea cumplit de pe urma acestor monologuri 
lungi, pe care era silită să le audă în orice clipă şi care îi 
aduceau mereu în faţă uciderea lui Camille. Nu putea ierta, 
se închidea într-un gând implacabil de răzbunare, pe care 
neputinţa ci o făcea şi mai cruntă, şi, ziua întreagă, era 
nevoită să audă cum i se cere iertare, să îndure rugăminţi 
umile şi laşe. Ar fi vrut să răspundă. Unele fraze ale 
nepoatei îi ridicau în gătlej refuzuri zdrobitoare, dar 
trebuia să rămână mută, lăsând-o pe Therese să-şi pledeze 
cauza, fără s-o întrerupă vreodată. Neputinţa în care se afla 
de a striga şi de a-şi astupa urechile o chinuia de moarte. 
Şi, una după alta, vorbele tinerei femei i se înfigeau în 
minte, lente şi tânguitoare, ca un cântec sâcâitor. Crezu o 


clipă că ucigaşii o condamnaseră la aceste cazne dintr-o 
idee diabolică de cruzime. Unicul ei mijloc de apărare era 
să închidă ochii, de îndată ce nepoata ei îngenunchea 
dinainte-i. Dacă o auzea, cel puţin n-o vedea. 

În cele din urmă Therese capătă curajul de a-şi îmbrăţişa 
mătuşa. Într-o zi, în timpul unei crize de remuşcări, se 
prefăcu că zăreşte în ochii paraliticei o licărire de îndurare. 
Se tări în genunchi, se ridică în picioare, strigând cu glas 
înflăcărat: „Mă ierţi? mă ierţi!”, apoi sărută fruntea şi 
obrajii băi rinei, care nu-şi putu feri capul. Carnea rece de 
care Therese îţi lipi buzele îi pricinui o scârbă violentă. Se 
gândi ca scârbă aceasta, ca şi lacrimile şi remuşcările, va fi 
un mijloc excelent de a-şi potoli nervii. Continuă s-o sărute 
în fiecare zi pe bolnavă, să facă penitenţă, dar şi să se simtă 
uşurată. 

— Oh! cât eşti de bună! striga ea uneori. Văd bine că 
lacrimile mele te-au înduioşat... Mă priveşti cu ochi plini de 
milă... Sunt salvată... 

Şi o copleşea cu mângâieri, îşi aşeza capul pe genunchii ei, 
îi săruta mâinile, îi zâmbea fericită, o îngrijea cu gesturi de 
afecţiune pasionată. După câtăva vreme, îşi închipui că 
obținuse iertarea doamnei Raquin, şi nu-i mai vorbi decât 
despre fericirea pe care o încerca de când se milostivise de 
ea. 

Era prea mult pentru paralitică. Fu cât pe ce să moară. 
Când o săruta nepoata ei, simţea acea senzaţie cumplită de 
scârbă şi de furie care o năpădea dimineaţa şi seara, când 
Laurent o lua în braţe ca s-o scoale sau s-o culce. Era silită 
să îndure mângâierile murdare ale mizerabilei care îl 
trădase şi îl omorâse pe fiul ei. Nici măcar nu putea să-şi 
şteargă cu dosul palmei obrajii pe care femeia asta îşi lăsa 
săruturile. 

Ore întregi simţea săruturile acestea care o ardeau. Astfel 
deveni păpuşa ucigaşilor lui Camille, păpuşă pe care aceştia 
o îmbrăcau, o învârteau la dreapta sau la stânga, de care se 
slujeau după nevoile şi capriciile lor. Ea stătea ţeapănă în 


mâinile lor, ca şi când n-ar fi avut în pântece decât nişte 
paie, şi totuşi pântecele trăia, revoltat şi sfâşiat la cea mai 
mică atingere a Thercsei sau a lui Laurent. Ceea ce o scotea 
mai ales din răbdări era cumplita batjocură a tinerei femei, 
care pretindea că citeşte milă în ochii ei, când ea ar fi vrut 
s-o fulgere cu privirea pe criminală. Făcea adesea eforturi 
supraomeneşti ca să scoată un țipăt de protest şi îşi umplea 
ochii cu toată ura ce clocotea în ea. Dar Therese, care se 
simţea bine când îşi repeta de zeci de ori că era iertată, îşi 
spori mângâierile, nevoind să bănuiască nimic. Paralitica 
trebui să accepte mulţumirile şi efuziunile pe care inima ei 
le respingea. De atunci înainte, trăi pradă unei iritări amare 
şi neputincioase, în faţa nepoatei îmblânzite care o 
înconjura cu duioşii adorabile spre a o răsplăti pentru ceea 
ce numea bunătatea ei îngerească. 

Când Laurent era de faţă şi nevasta lui îngenunchea 
dinaintea doamnei Raquin, o ridica de umeri cu brutalitate: 
— Lasă comedia, îi spunea el. Ce, eu mă smiorcăi, eu mă 
prosternez?. Faci toate astea numai ca să mă scoţi din 

minţi. 

Remuşcările Thercsei îl tulburau în chip straniu. Suferea ţi 
mai mult de când complicea lui se târa prin casă, cu ochii 
înroşiţi de lacrimi, cu buze rugătoare. La vederea acestei 
căinţe, spaima lui se dubla, neliniştea lui creştea. Era un soi 
de reproş etern care umbla prin casă. Apoi, se temea ca nu 
cumva, într-o bună zi, nevasta lui să nu dea totul în vileag 
din pricina remuşcărilor. Ar fi preferat să fi rămas 
împietrită şi amenințătoare, apărându-se cu îndârjire 
împotriva acuzațiilor. Dar ca îşi schimbase tactica, acum 
recunoştea de bunăvoie partea ci de vină, se învinuia 
singură, se făcea blinda şi temătoare, şi pornea de aici ca 
să-şi ceară izbăvirea cu smerenie fierbinte. Această 
atitudine îl irita pe Laurent. În fiecare seară, certurile lor 
erau mai straşnice, mai sinistre. 

— Ascultă, îi spunea Therese soţului ei, suntem foarte 
vinovaţi, trebuie să ne căâim, dacă vrem să ne bucurăm de o 


oarecare linişte... Vezi, de când am început să plâng, mă 
simt mai potolită. Fă şi tu ca mine. Să spunem împreună că 
suntem pedepsiţi pe drept pentru că am săvârşit o crimă 
îngrozitoare. 

— Hai, mai lasă-mă! răspundea brusc Laurent, spune tu ce 
vrei. Ştiu că eşti a dracului de dibace şi făţarnică. Plângi, 
dacă asta îţi face plăcere. Dar, te rog, nu mă bate la cap cu 
lacrimile tale. 

— Ah! eşti un om râu, refuzi să te câieşti. Totuşi eşti un laş, 
l-ai doborât pe Camille prin trădare. 

— Vrei să spui că numai eu sunt vinovat? 

— Nu, nu spun asta. Sunt şi eu vinovată, mai vinovată 
decât tine. Ar fi trebuit să-mi salvez soţul din mâinile tale. 
Oh! ştiu cât de oribilă este greşeala mea, dar caut să fiu 
iertată, şi voi izbuti, Laurent, în timp ce tu vei duce mai 
departe o viaţă nenorocită... N-ai nici măcar atâta inimă s-o 
scuteşti pe mătuşa mea să vadă cum te-apucă furia, nu i-ai 
spus niciodată un cuvânt de regret. 

Şi o îmbrăţişa pe doamna Raqguin, care închidea ochii. Se 
învârtea în jurul ci, îi potrivea perna de sub cap, îi făcea o 
mulţime de drăgălăşenii. Laurent era înnebunit. 

— Ei! las-o în pace, îi striga, nu vezi că i-e scârbă să te 
vadă şi să pui mâna pe ca. Dac-ar putea ridica braţul, te-ar 
pălmui. 

Cuvintele tărăgănate şi tânguitoare ale nevestei, 
atitudinea ei resemnată îl împingeau într-o furie oarbă. 
Vedea limpede care era tactica ei. Voia să nu mai împartă 
aceeaşi caznă cu a lui, să se ţină la o parte, în spatele 
regretelor, ca să scape de îmbrăţişările înecatului. Uneori 
îşi spunea că poate ea alesese calea cea bună, că lacrimile o 
vor vindeca de spaime, şi se înfiora la gândul că va rămâne 
singur să sufere, să-i fie frică. Ar fi vrut şi el să se căiască, 
cel puţin să joace comedia remuşcărilor, numai aşa, să 
încerce. Dar nu găsea suspinele şi cuvintele necesare, se 
întorcea la violenţă, o scutura pe Therese ca s-o irite ţi să o 
aducă cu el în nebunia furioasă. Tânără femeie se controla 


să rămână inertă, să răspundă prin supunere înecată în 
lacrimi la ţipetele lui mânioase. Să se facă cu atât mai umilă 
şi pocăită, cu cât el se dovedea mai dur. Laurent ajungea 
astfel până la nebunie. Pentru a-l aduce la capătul puterilor, 
în cele din urmă Therese începea să facă panegiricul lui 
Camille, să înfăţişeze virtuțile victimei sale. 

— Era un om bun, spunea ea, şi numai nişte oameni cruzi 
ca noi puteau să lovească această inimă aleasă, care n-a 
nutrit niciodată nici un gând rău. 

— Era un om bun, da, ştiu eu, răspundea batjocoritor 
Laurent. Vrei să spui că era un prost, nu-i aşa?. Se poate să 
fi uitat? Pretindeai că cel mai mic cuvânt al lui te scotea din 
sărite, că nu putea deschide gura fără să scoată o prostie. 

— Nu-ţi bate joc... Atât îţi mai lipsea, să insulţi omul pe 
care l-ai ucis... Nu cunoşti deloc inima femeii, Laurent. 
Camille m-a iubit şi eu l-am iubit. 

— L-ai iubit, ah! într-adevăr, ai nimerit-o... Desigur, fiindcă- 
ţi iubeai soţul m-ai luat pe mine ca amant... Mi-amintesc 
cum într-o zi te târai pe pieptul meu şi-mi spuneai că ţi se 
face greață când degetele tale intrau în carnea lui Camille 
ca în lut moale... Oh! ştiu acum de ce m-ai iubit pe mine. 
Aveai nevoie de braţe mai vânjoase decât ale amărâtului 
ăluia. 

— Îl iubeam ca o soră. Era fiul binefăcătoarei mele, avea 
toată delicateţea firilor slabe, era nobil şi generos, serviabil 
şi iubitor... Şi noi l-am omorât, Doamne-Dumnezeule! 

Plângea, leşina. Doamna Raquin îi arunca priviri tăioase, 
indignată să audă elogiul lui Camille dintr-o asemenea gură. 
Laurent, neputincios faţă de torentul de lacrimi, se plimba 
nervos, căutând un mijloc să înăbuşe remuşcările Thercesei. 
Orice cuvânt de bine pe care îl auzea despre victima lui îi 
pricinuia o frământare cumplită. Uneori se lăsa atras de 
tonul sfâşietor al nevestei, credea într-adevăr în meritele lui 
Camille şi spaimele lui sporeau. Dar ceea ce îl scotea cu 
totul din sărite, ceea ce îl împingea la acte de violenţă, era 
paralela pe care văduva înecatului o făcea totdeauna între 


primul şi cel de-al doilea soţ al ei, mereu în avantajul 
primului. 

— Ei bine, da! striga ea. Era mai bun decât tine. Aş fi 
preferat să trăiască şi să fi stat tu în locul lui întins sub 
pământ. 

La început, Laurent ridica din umeri. 

— Degeaba spui tu, continua ea însufleţindu-se, poate că 
nu l-am iubit cât a trăit, dar acum îmi amintesc de el şi îl 
iubesc... Pe el îl iubesc şi pe tine te urăsc, vezi, asta e. Tu nu 
eşti decât un ucigaş, şi-atât... 

— Taci odată! urla Laurent. 

— lar el este o victimă, un om cinstit pe care l-a ucis un 
ticălos. Oh! nu mă sperii tu pe mine... Ştii bine că eşti un 
nenorocit, un om brutal, fără inimă, fără suflet. Cum vrei să 
te iubesc, acum când te văd pătat de sângele lui Camille?. 
Camille era nespus de tandru cu mine, şi-aş fi în stare să te 
omor, auzi tu? dacă asta l-ar putea învia pe Camille şi mi-ar 
înapoia dragostea lui. 

— Taci odată, nenorocito! 

— De ce să tac? doar spun adevărul. Mi-aş răscumpăra 
iertarea cu preţul sângelui tău. Ah! cât sufăr şi cât mă 
chinui! Numai din vina mea criminalul ăsta mi-a ucis 
bărbatul... Ar trebui să mă duc, într-o noapte, să sărut 
pământul unde se odihneşte. Asta ar fi cea de pe urmă 
plăcere a mea. 

Laurent, beat de furie din pricina tablourilor cumplite pe 
care Therese le înţiruia dinaintea lui, se năpustea asupra ei, 
o trântea la pământ şi o strivea sub genunchi, cu pumnul 
ridicat în aer. 

— Asta-i acum, ţipa ea, loveşte-mă, omoară-mă... Camille 
n-a ridicat niciodată mâna la mine, dar tu eşti un monstru. 
Şi Laurent, biciuit de aceste vorbe, o zguduia cu furie, o 

bătea, stâlcindu-i trupul cu pumnul. În două rânduri era 
gata s-o strângă de gât. Therese se potolea sub lovituri. 
Gusta o voluptate aspră când era lovită. Se lăsa, se oferea, 
îşi provoca soţul s-o lovească şi mai tare. Era şi acesta un 


leac împotriva suferințelor care îi otrăveau viaţa. Dormea 
mai bine noaptea, după ce fusese bătută zdravăn seara. 
Doamna Raquin gusta o bucurie amară când Laurent o 
târnuia astfel pe nepoata ei, călcându-i trupul în picioare. 

Viaţa ucigaşului devenise înspăimântătoare din ziua în 
care Therese făcuse născocirea infernală de a avea 
remuşcări şi de a-l plânge pe faţă pe Camille. Din acel 
moment, nenorocitul trăi veşnic împreună cu victima sa. În 
fiecare ceas, era silit să-şi audă nevasta lăudându-l şi 
regretându-l pe primul ei bărbat. Orice nimic devenea un 
pretext: Camille făcea aşa, Camille făcea pe dincolo, Camille 
avea cutare calitate, Camille iubea în cutare fel. Mereu 
Camille, mereu cuvinte întristate care deplângeau moartea 
lui Camille. Therese îţi folosea întreaga ei răutate ca să facă 
şi mai crudă tortura lui Laurent prin care se salva pe sine. 
Intră în cele mai intime amănunte, povesti o grămadă de 
fleacuri din tinereţea ei, cu suspine de regret, şi amestecă 
astfel amintirea înecatului în fiecare act al vieţii zilnice. 
Cadavrul, care bântuia casa încă de mai înainte, fu primit 
acum în chip deschis. Şedea pe scaune, se aşeza la masă, se 
întindea în pat, se slujea de mobile, de obiectele împrăştiate 
prin casă. Laurent nu se putea atinge de o furculiţă, de o 
perie, de orice lucru, fără ca Therese să nu-i arate că 
înecatul se atinsese de lucrul acela înaintea lui. Izbindu-se 
neîncetat de omul pe care îl omorâse, în cele din urma 
ucigaşul fu cuprins de o senzaţie bizară, care era cât pe ce 
să-l scoată cu totul din minţi. Fiind mereu comparat cu 
Camille, slujindu-se mereu de obiectele de care se slujise 
Camille, îşi imagină ca el era Camille, ca se identifica cu 
victima lui. Simţea că îi plesnesc creierii şi atunci tabăra pe 
Therese ca s-o facă să tacă, să nu mai audă vorbele care îl 
făceau să o ia razna. Toate certurile se terminau cu bătăi. 

XXX. 

Veni o vreme când doamna Raquin, ca să scape de 
chinurile pe care le îndura, se gândi să se lase să moară de 
foame. Era la capătul puterilor, nu mai putea suporta multă 


vreme martiriul pe care i-l impunea veşnica prezenţă a 
ucigaşilor, visa să afle în moarte o uşurare supremă. În 
fiecare zi neliniştea ei devenea mai vie când Therese o 
săruta, când Laurent o lua în braţe şi o purta ca pe un copil. 
Se hotări să scape de aceste mângâieri şi îmbrăţişări care îi 
pricinuiau o silă cumplită. Deoarece nu mai trăia îndeajuns 
cât să-şi poată răzbuna fiul, prefera să moară de-a binelea 
şi să nu lase în mâinile ucigaşilor decât un cadavru care nu 
va mai simţi nimic şi cu care să facă ce le-o plăcea. 

Timp de două zile, refuză să mănânce, adunându-şi 
ultimele puteri ca să-şi încleşteze dinţii, scoțând ceea ce 
izbuteau să-i vâre în gură. Therese era disperată. Se 
întreba pe ce piatră va mai plânge şi se va mai căi când 
mătuşa ei nu va mai fi în viaţă. Îi vorbi ore în şir, arătându-i 
că trebuie să trăiască. Plânse, se supără chiar, mâniindu-se 
ca altădată, deschizând maxilarele paraliticei aşa cum se 
face cu un animal care se împotriveşte. Doamna Raquin se 
ţinea tare. Era o luptă odioasă. 

Laurent era absolut neutru ţi indiferent. Se mira de furia 
cu care Therese încerca să împiedice sinuciderea bolnavei. 
Acum că prezenţa bătrânei nu le mai era folositoare, îi 
dorea moartea. N-ar fi omorât-o, dar fiindcă ea dorea să 
moară nu vedea de ce ar trebui să i se refuze mijlocul de ao 
face. 

— Ei, las-o în pace, îi striga nevestei sale. Bine că scăpăm 
de ea... Poate vom fi mai fericiţi când n-o să mai fie printre 
noi. 

Cuvintele acestea, spuse în repetate rânduri dinaintea ei, 
îi pricinuiră doamnei Raguin o emoție stranie. O cuprinse 
teama că speranţa lui Laurent se va realiza, că după 
moartea ei cei doi vor gusta ore de calm şi fericire. Îşi spuse 
că era o laşitate din partea ei că vrea să moară, că nu avea 
dreptul să dispară înainte de a asista la deznodământul 
sinistrei aventuri. Numai atunci va putea cobori în beznă 
să-i spună lui Camille: „Eşti răzbunat.” Ideea sinuciderii 
începu s-o apese, când se gândi deodată că va intra în 


mormânt fără să ştie nimic. Acolo, în frigul şi tăcerea 
pământului, va dormi, frământată veşnic de nesiguranța în 
care se va afla necunoscând pedeapsa călăilor ei. Pentru a 
gusta din plin somnul morţii trebuia să intre în el cu bucuria 
ascuţită a răzbunării, trebuia sa ducă cu ea un vis de ură 
satisfăcută, un vis pe care îl va visa în veci. Înghiţi 
alimentele pe care i le dădea nepoata ei, consimţi să mai 
trăiască. 

De altfel vedea bine că deznodământul nu putea fi 
îndepărtat. În fiecare zi, situaţia dintre soţi devenea mai 
încordată, mai de neîndurat. O izbucnire care avea să 
sfărâme totul era iminentă. Therese ţi Laurent se ridicau 
din ce în ce mai ameninţători unul în faţa celuilalt, în orice 
moment. Ajunseseră să nu sufere numai noaptea de pe 
urma faptului că trăiau laolaltă. Zilele lor întregi se 
petreceau în frământări, în crize sfâşietoare. Toiul pentru ei 
devenea spaimă şi suferinţă. Trăiau într-un iad, lovindu-se, 
făcând mai amare şi mai crude faptele şi vorbele lor, voind 
să-şi dea brânci unul altuia în prăpastia pe care o simțeau la 
picioarele lor, şi căzând în acelaşi timp. 

Gândul de a se despărţi le trecuse amândurora prin minte. 
Visaseră, fiecare în parte, să fuga, să se poată odihni puţin 
departe de pasajul Pont-Neuf a cărui umezeală şi murdărie 
păreau făcute înadins pentru viaţa lor pustiită. Nu 
îndrăzneau însă, nu puteau pleca. Li se părea cu neputinţă 
să nu se mai sfâşie unul pe altul, să nu stea acolo ca să 
sufere şi să-l facă pe celălalt să sufere. Căpătaseră 
îndărătnicia urii şi a cruzimii. Un soi de repulsie şi de 
atracţie îi îndepărta şi totodată îi reţinea. Încercau acea 
senzaţie stranie a două făpturi care, după ce s-au certat, 
vor să se despartă, şi care totuşi se întorc mereu să-şi strige 
în faţa noi injurii. Pe urmă, fuga lor se izbea şi de unele 
piedici materiale, nu ştiau ce să facă cu bolnava, nici ce să 
le spună oaspeţilor de joi. Dacă fugeau, poate le-ar fi dat de 
bănuit. Atunci îşi imaginau că vor fi urmăriţi, că vor fi 


ghilotinaţi. Şi rămâneau pe loc din laşitate, rămâneau şi se 
târau ca nişte nenorociţi în grozăvia existenţei lor. 

Când Laurent nu era acasă, dimineaţa şi după-amiaza, 
Ther€se umbla neliniţtită şi tulburată din sufragerie în 
prăvălie, neştiind cum să umple golul care se săpa 
înlăuntrul ei, pe zi ce trece mai mare. Nu ştia ce putea face 
când nu plângea la picioarele doamnei Raquin, sau când nu 
era bătută şi ocărâtă de soţul ei. De îndată ce rămânea 
singură în prăvălie, se simţea abătută, privea cu ochi năuciţi 
oamenii care treceau prin pasajul murdar şi negru, o 
tristeţe de moarte o prindea în cavoul acela întunecos, 
mirosind a cimitir, în cele din urmă o rugă pe Suzanne să 
petreacă zile întregi împreună cu ea, sperând ca prezenţa 
acestei biete făpturi, blândă şi palidă, o va linişti. 

Suzanne acceptă propunerea cu bucurie. O iubea şi acum 
cu un fel de prietenie respectuoasă. Dorea de multă vreme 
să vină şi să lucreze cu ea, cât timp Olivier era la slujbă. Îşi 
aduse broderia şi luă locul doamnei Raquin, în spatele 
tejghelei. 

Începând din ziua aceea, Ther&se îţi neglijă puţin mătuşa. 
Se urca mai rar să plângă pe genunchii ei şi să-i sărute 
obrazul mort. Avea altă ocupaţie. Asculta, silindu-se să fie 
atentă, flecăreala domoală a Suzannei, care vorbea despre 
căsnicia ei, despre tot felul de banalităţi din viaţa ei 
monotonă. Acest lucru o scotea din ea însăşi. Uneori se 
surprindea că unele nimicuri îi trezesc interesul, ceea ce o 
făcea apoi să zâmbească amar. 

Încetul cu încetul pierdu toată clientela care obişnuia să 
vină în prăvălie. De când mătuşa ei zăcea sus, în fotoliu, ea 
lăsase magazinul să se macine, mărfurile să fie roase de 
praf şi umezeală. Mirosea a mucegai, pânze de păianjen 
atârnau de tavan, podeaua nu era măturată aproape 
niciodată. De altfel clienţii fură puşi pe fugă mai ales de 
felul ciudat cu care îi primea Therese câteodată când se afla 
sus, bătută de Laurent sau zdruncinată de o criza de 
spaimă, şi când clopoţelul de la uşa prăvăliei începea să 


sune năvalnic, era nevoită să coboare, aproape fără să aibă 
timp să-şi potrivească părul, nici să-şi şteargă lacrimile. 
Atunci servea cu mojicie clienta care o aştepta, uneori chiar 
se scutea de oboseala de a o servi, răspunzând, din capul 
scării de lemn, că nu mai ţinea marfa cerută. Acest fel prea 
puţin primitor nu era făcut să atragă lumea. Lucrătoarele 
din cartier, obişnuite cu amabilităţile dulcege ale doamnei 
Raquin, se retraseră dinaintea asprimii şi privirilor smintite 
ale Theresei. După ce aceasta din urmă o luă pe Suzanne 
să-i ţină de urât, dezertarea fu totală. Ca să nu fie tulburate 
din sporovăială lor, cele două femei făcură în aşa fel încât 
alungară ultimele cumpărătoare care mai veneau încă. De 
atunci înainte, negustoria nu mai aduse nici un ban pentru 
nevoile casnice. Trebuiră să atace capitalul de câteva mii de 
franci. 

Uneori Thercse ieţea în oraţ după-amiezi în şir. Nimeni nu 
ştia unde se duce. Desigur o adusese pe Suzanne la ea nu 
numai pentru a-i ţine tovărăşie, ci şi pentru a păzi prăvălia 
cât lipsea. Seara, când se întorcea acasă, frântă, cu 
pleoapele înnegrite de osteneală, o găsea pe soţia lui Olivier 
ghemuită în spatele tejghelei, zâmbind vag, în aceeaşi 
atitudine în care o lăsase cu cinci ceasuri mai înainte. 

La aproape cinci luni după căsătorie, Therese avu o 
spaimă. Era sigură că rămăsese însărcinată. Gândul să aibă 
un copil cu Laurent i se păru monstruos, fără să-şi explice 
de ce. Încerca teama nelămurită să nu nască un înecat. 
Avea impresia că simte în măruntaiele ci frigul muri 
cadavru intrat în putrefacție. Voia să scape cu orice preţ de 
acest copil, care o îngheţa şi pe care nu-l putea purta mai 
departe. Nu-i spusese nimic soţului ei, şi, într-o zi, după ce îl 
provocase diabolic, când acesta ridică piciorul s-o lovească, 
ea întinse burta. Se lăsă lovită de moarte. A doua zi lepădă 
copilul. 

Laurent ducea şi el o viaţă îngrozitoare. Zilele i se păreau 
nesuferit de lungi, aducând fiecare aceleaşi nelinişti, 
aceeaşi plictiseală grea, care îl năpădeau la ore fixe cu o 


monotonie şi o regularitate zdrobitoare. Se târa prin viaţa. 
Înspăimântat în fiecare seară de amintirea zilei trecute şi 
de aşteptarea zilei de mâine. Ştia că, de acum înainte, toate 
zilele vor fi la fel. Toate îi vor aduce aceleaşi suferinţe. Şi 
vedea săptămânile, lunile, anii care îl aşteptau, întunecaţi şi 
implacabili, venind în şir, prăvălindu-se peste el şi 
înăbuşindu-l încetul cu încetul. Când viitorul nu aduce nici o 
speranţă, prezentul capătă o amărăciune spurcată. Laurent 
nu se mai putea revolta, se îndobitocea, se lăsa pradă 
neantului care îi şi cuprinsese fiinţa. Lipsa de ocupaţie îl 
ucidea. Încă de dimineaţă, ieşea, neştiind unde să ducă, 
dezgustat la gândul că avea să facă ce făcuse şi ieri, şi silit 
fără să vrea să facă iarăşi la fel. Se ducea la atelier, din 
obişnuinţă, din manie. Odaia aceea, cu pereţii cenuşii, de 
unde nu se vedea decât un pătrat pustiu de cer, îl umplea 
de o tristeţe posacă. Se trântea pe divan, cu braţele lăsate 
leneş, cu mintea îngreunată. De altfel, nu mai îndrăznea să 
se atingă de pensule. Făcuse noi încercări şi, de fiecare 
dată, chipul lui Camille prinsese să rânjească pe pânză. Ca 
să nu-şi piardă minţile cu totul, în cele din urmă aruncă 
cutia de culori într-un colţ, impunându-şi o lene absolută. 
Această lene silită îl apăsa nespus. 

După-amiaza se întreba cu nelinişte ce avea să facă. 
Stătea vreo jumătate de oră pe trotuarul străzii Mazarine, 
consultându-se, şovăind asupra distracţiilor pe care şi le-ar 
fi putut oferi. Respingea ideea să se întoarcă la atelier, se 
hotăra totdeauna să coboare strada Guenegaud şi apoi să 
meargă de-a lungul cheiurilor. Şi, până seara, umbla drept 
înaintea lui, prostit, scuturat brusc de friguri când privea 
Sena. Fie că se afla în atelierul lui sau pe străzi, era la fel de 
abătut. A doua zi, o lua de la capăt, îşi petrecea dimineaţa 
pe divan, iar după-amiaza se târa de-a lungul cheiurilor. 
Viaţa aceasta dura de luni de zile şi putea să dureze încă 
ani întregi. 

Uneori Laurent se gândea că-l omorâse pe Camille ca să 
nu facă nimic după aceea, şi acum era foarte mirat că nu 


face nimic, că îndură asemenea suferinţe. Ar fi vrut să fie 
fericit cu forţa. Îşi dovedea că nu avea dreptate sa sufere, 
că atinsese fericirea supremă, care constă în a sta cu 
braţele încrucişate, şi că era un imbecil ce nu gusta în tihnă 
din această bucurie. Dar raţionamentele lui se prăbuşeau în 
faţa faptelor. Era obligat să-şi mărturisească în străfundul 
sufletului că lipsa de ocupaţie îl făcea să simtă mai crunt 
neliniştea, lăsându-i libere toate ceasurile să se gândească 
la viaţa lui deznădăjduită şi să-i aprofundeze asprimea 
incurabilă. Lenea, existenţa aceasta de brută la care visase, 
era pedeapsa lui. În unele clipe dorea cu străşnicie să aibă 
o ocupaţie care să-l scoată din gânduri. Apoi se lăsa purtat, 
recădea sub greutatea fatalităţii crude care îl lega tic mâini 
şi ele picioare ca să-l sfărâme mai sigur. 

În realitate, nu gusta o oarecare uşurare decât când o 
bătea pe Therese, seara. Acest lucru îl făcea să-şi iasă din 
durerea care îl toropea. 

Cea mai ascuţită durere, fizică şi morală, îi venea de la 
muşcătura pe care Camille i-o făcuse pe gât. În unele 
momente îşi imagina că cicatricea i se întinsese pe tot 
trupul. Dacă uita o clipă trecutul, o înţepătură de foc, pe 
care credea că o simte, îi reamintea cărnii şi minţii lui 
omorul săvârşit. Nu se putea aşeza dinaintea unei oglinzi, 
fără să vadă fenomenul pe care îl remarcase atât de des şi 
care îl înspăimânta totdeauna: la emoția pe care o încerca, 
sângele i se urca în gât, împurpura plaga, care începea să-i 
roadă carnea. Acest soi de rană care trăia pe trupul lui, se 
roşea şi îl muşca la cea mai mică tulburare, îl înspăimânta şi 
îl tortura. Sfârşea prin a crede că dinţii înecatului 
înfipseseră acolo o fiară care îl devora. Bucata de gât unde 
se afla cicatricea i se părea că nu mai aparţine de trupul lui. 
Era ca o carne străină lipită în locul acela, o carne otrăvită 
care îi putrezea muşchii proprii. Purta pretutindeni cu el 
amintirea vie şi mistuitoare a crimei sale. Therese, când o 
bătea, căuta să-l zgârie în locul acela. Uneori îşi vâra 
unghiile şi îl făcea să urle de durere. De obicei, se prefăcea 


că plânge, de îndată ce vedea muşcătura, ca s-o facă şi mai 
de nesuferit lui Laurent. Singura răzbunare, faţă de 
brutalităţile lui, era să-l chinuie cu ajutorul acestei 
muşcături. 

De multe ori fusese ispitit, când se rădea, să-şi taie o 
bucată de gât, făcând astfel să dispară urma dinţilor 
înecatului. Dinaintea oglinzii, când îşi ridica bărbia şi zărea 
pata roşie, sub clăbucul alb, îl apuca furia - repezea briciul, 
gata să taie în carne vie. Dar răceala tăişului pe piele îl 
făcea mereu să-şi vină în fire. Simţea o sfârşeală, era silit să 
se aşeze şi aştepta până când laşitatea lui potolită îi 
îngăduia să-şi radă barba mai departe. 

Seara, nu ieşea din toropeală decât ca sa între în crize de 
mânie oarbă şi copilărească. Când era plictisit să se mai 
certe cu Therese ţi s-o bată, dădea, ca un copil, cu piciorul 
în pereţi, căuta ceva să spargă. Asta îl uşura. Avea o 
deosebită ură pe motanul Frangois care, de cum intra în 
casă, sărea să se refugieze pe genunchii bolnavei. Laurent 
nu-l omorâse încă doar pentru că nu îndrăznea sa pună 
mâna pe el. Motanul îl ţintuia diabolic cu ochii lui mari şi 
rotunzi. Ochii aceştia, veşnic aţintiţi asupra lui, îl scoteau 
din sărite. Se întreba ce oare voiau aceşti ochi care nu-l 
slăbeau o clipă. Până la urmă se speria de-a dreptul, îşi 
închipuia lucruri absurde. L.a masă, indiferent de moment, 
în plină ceartă sau tăcere, când întorcea capul şi zărea 
deodată privirea lui Francois, grea şi implacabilă, care îl 
descosea, devenea palid, îşi pierdea cumpătul, era gaia să-i 
strige motanului: „Hai! vorbeşte odată, spune-mi în sfârşit 
ce vrei de la mine!” Când izbutea să-l calce pe labă sau pe 
coadă, o făcea cu o bucurie înspăimântată şi atunci 
mieunatul bietului animal îl umplea de o groază vagă. De 
parcă ar fi auzit strigătul de durere al unui om. Cu alte 
cuvinte, lui Laurent îi era frică de Francois. Mai ales de 
când acesta din urmă stătea pe genunchii bolnavei, ca în 
sânul unei fortărețe inexpugnabile, de unde putea fără 
teamă să-şi aţintească privirile asupra duşmanului său, 


ucigaşul lui Camille stabilea o vagă asemănare între 
animalul iritat şi paralitică. Îşi spunea că motanul, ca şi 
doamna Raquin, ştia de crima lui şi îl va denunța, dacă într- 
o bună zi va vorbi. 

Într-o seară. Frangois îl privi atât de fix pe Laurent, încât 
acesta, în culmea iritării, se hotări să sfârşească odată cu el. 
Deschise larg fereastra de la sufragerie şi se apropie să ia 
motanul de coadă. Doamna Raquin înţelese. Două lacrimi 
mari i se prelinseră pe obraji. Molanul începu să miorlăie, 
să se zbată, încercând să se răsucească şi să-l muşte pe 
Laurent de mână. Dar acesta nu se lăsă. Îl învârti de două, 
trei ori, apoi îl azvârli cu toată puterea braţului în zidul 
mare şi negru din faţă. Motanul se zdrobi de zid, îşi frânse 
şira spinării şi căzu pe geamlâcul pasajului, toată noaptea 
bietul animal se târî de-a lungul jgheabului, cu spinarea 
ruptă, mieunând răguţit. În noaptea aceea, doamna Raquin 
îl plânse pe Franqois aproape la fel de mult cât îl plânsese 
pe Camille. Therese făcu o cumplită criză de nervi. 
Tânguielile motanului erau sinistre, în umbră, sub ferestre. 

Curând Laurent avu noi îngrijorări. Se sperie de anumite 
schimbări pe care le observă în atitudinea nevestei lui. 

Therese devenise posomorâtă şi tăcută. Nu mai avea faţă 
de doamna Raquin ieşiri de căinţă, săruturi de recunoştinţă. 
Faţă de paralitică îşi recăpătase aerele de cruzime rece, de 
indiferenţă egoistă. S-ar fi spus că încercase remuşcarea şi 
că, neizbutind prin remuşcare să se simtă uşurată, alesese 
un leac nou. Tristeţea ei izvora fără îndoială din neputinţa 
de a-şi potoli viaţa. O privea pe bolnavă cu un soi de dispreţ, 
ca pe un lucru inutil care nu mai putea sluji nici măcar spre 
a o consola. Nu-i mai da decât îngrijirile necesare ca să n-o 
lase să moară de foame. Începând din acest moment, se târî 
prin casă sfârşită, fără să scoată o vorbă. Începu să iasă mai 
des, lipsea de acasă, de patru, cinci ori pe săptămână. 

Această schimbare îl uimi şi îi alarmă pe Laurent. Crezu că 
remuşcările, luând o nouă formă la Therese, se manifestau 
acum prin această plictiseală posacă pe care o remarca 


înlăuntrul ei. Această plictiseală i se păru mult mai 
îngrijorătoare decât disperarea vorbăreaţă cu care îl 
copleşea înainte. Nu mai scotea nici o vorbă, nu se mai 
certa cu el, părea că păstrează totul în străfundul fiinţei ei. 
I-ar fi plăcut mai mult s-o audă cum îşi istoveşte suferinţa, 
decât s-o vadă ascunsă în ea însăşi. Se temea să n-o înăbuşe 
într-o zi neliniştea şi, spre a se uşura, să nu se ducă să 
povestească totul unui preot sau unui judecător de 
instrucţie. 

Desele ieţiri în oraţ ale 'Theresei căpătară atunci în ochii 
lui o înspăimântătoare semnificaţie. Se gândi că ea caută un 
confident în afară, că îşi pregăteşte trădarea, în două 
rânduri vru s-o urmărească şi o pierdu pe străzi. Începu s-o 
pândească din nou. O idee fixă puse stăpânire pe el: 
Therese avea să facă dezvăluiri, împinsă de suferinţă, şi 
trebuia să-i astupe gura, să-i oprească mărturisirile în 
gâtlej. 

XXXI. 

Într-o dimineaţă, în loc să se ducă la atelier, Laurent intră 
la un negustor de vinuri, care ţinea prăvălie într-un colţ al 
străzii Guenegaud, peste drum de pasaj. De acolo începu să 
cerceteze oamenii care ieşeau în strada Mazarine. O 
pândea pe Therese. Cu o zi mai înainte, tânăra femeie 
spusese că se va duce în oraş mai devreme şi nu se va 
întoarce poate decât scara. 

Laurent aşteptă o jumătate de oră întreagă. Ştia că 
nevasta lui ieşea totdeauna prin strada Mazarine. O clipă, 
totuşi, se temu să n-o fi scăpat luând-o pe strada Seine. îi 
veni ideea să intre în galerie, să se ascundă chiar în gangul 
casei. Când tocmai începuse să-şi piardă răbdarea, o văzu 
pe Therese ieţind grăbită din pasaj. Avea o rochie de 
culoare deschisă şi, pentru prima oară, observă că se 
îmbrăca întocmai ca o femeie uşoară, în rochii cu trenă 
lungă. Îşi legăna îmbietor şoldurile, uitându-se la bărbaţi, 
ridicându-şi atât de tare rochia dinainte, ţinând faldurile în 
mână. Încât îşi dezvăluia partea din faţă a picioarelor, 


botinele cu şireturi şi ciorapii albi. Se întoarse pe strada 
Mazarine. Laurent o urmă. 

Era cald, tânără femeie mergea încet, cu capul uşor dat pe 
spatele acoperit de coama părului. Bărbaţii, care o priveau 
venind din faţa, îşi întorceau capul după ea. Coti pe strada 
L. Ecole-de-Medecine. Laurent se îngrozi, ştia că pe undeva 
prin apropiere se află un comisariat de poliţie. Nu mai 
putea avea nici o îndoială, nevasta lui se ducea desigur să-l 
denunțe. Atunci îşi făgădui să se năpustească asupra ei, 
dacă ar fi trecut pragul comisariatului, să o implore, să o 
bată, să o silească să tacă. Ajunsă în colţul unei străzi, privi 
un sergent de stradă care trecea, şi Laurent tremură 
crezând că o va vedea cum îl opreşte. Se ascunse în 
intrândul unei uşi, prins subit de teama de a nu fi arestat pe 
loc, dacă să arată la faţă. Drumul acesta fu pentru el o 
adevărată agonie. În vreme ce nevasta lui se oferea soarelui 
pe trotuar, târându-şi după ea fustele, nepăsătoare şi 
neruşinată, el venea în spatele ei, palid şi tremurând, 
repetându-şi că totul s-a sfârşit, că nu va mai putea scăpa şi 
că va fi ghilotinat. Fiecare pas al ei i se părea un pas în plus 
spre pedeapsă. Frica îi dădea un soi de convingere oarbă, 
cele mai mici mişcări ale femeii îi sporeau certitudinea. O 
urma. Mergea unde se ducea ea, aşa cum s-ar fi dus la 
tortură. 

Brusc, ieşind din vechea piaţa Saint-Michel, Therese se 
îndreptă spre cafeneaua care atunci se alia în colţul străzii 
Monsieur-le-Prince. Se aşeză în mijlocul unui grup de femei 
şi de studenţi, la una dintre mesele de pe trotuar. Dădu 
mâna familiar, cu toată lumea. Apoi îşi comandă un absint. 

Părea în largul ei, stătea de vorbă cu un tânăr blond, care 
desigur o aştepta acolo de câtva timp. Două fete se aplecară 
spre masa ci şi începură s-o tutuiască cu vocea lor răguşită. 
În jurul ei, femeile fumau, bărbaţii sărutau femeile în plină 
stradă, dinaintea trecătorilor, care nici măcar nu întorceau 
capul. Cuvinte deşănţate, râsete groase ajungeau până la 


Laurent, rămas nemişcat de cealaltă parte a pieţei, sub o 
poartă. 

După ce îşi bău absintul, Therese se ridică, îl luă de braţ 
pe tânărul blond şi coborâră strada Harpei. Laurent îi 
urmări până în strada Saint-Andre-des-Arts. Acolo îi văzu 
intrând într-o casă cu camere mobilate. Rămase în mijlocul 
drumului, privind în sus faţada casei. Nevasta lui se arăta o 
clipă la o fereastră deschisă de la etajul al doilea. Apoi i se 
păru că desluşeşte mâinile tânărului blond care o cuprinse 
de talie pe Therese, fereastra se închise cu un zgomot sec. 

Laurent înţelese. Fără să mai aştepte, plecă liniştit, 
împăcat, fericit. 

— Eh! îşi spuse el coborând spre cheiuri, mai bine aşa. Are 
şi ea o ocupaţie, nu se gândeşte la rău... A dracului, e mult 
mai dibace decât mine. 

Cel mai mult îl uimea că nu avusese el cel dintâi ideea să 
apuce pe calea viciului. Nu se gândise deoarece carnea lui 
era moartă şi nu mai simţea în el nici o poftă de desfrâu. 
Infidelitatea nevestei îl lăsa absolut rece. Nici sângele, nici 
nervii nu i se răsculați la gândul că ea era în braţele unui alt 
bărbat. Dimpotrivă, i se părea un lucru nostim. Avea 
impresia că urmărise pe nevasta unui prieten şi râdea de 
festa pe care această femeie i-o juca bărbatului ei. Therese 
îi devenise într-atât de străină, încât n-o mai simţea că 
trăieşte în pieptul lui, ar fi vândut-o şi ar fi dat-o de o sută 
de ori pentru a-şi cumpăra un ceas de linişte. 

Se plimbă, bucurându-se de reacţia bruscă şi fericită care 
îl făcuse să treacă de la spaimă la pace. Aproape îi 
mulțumea nevestei lui că se dusese la un iubit acasă, când 
el crezuse că se duce la comisarul ele poliţie. Aventura 
avusese un deznodământ cu totul neprevăzut, care îl 
surprindea în chip agreabil. Cel mai limpede lucru pe care îl 
văzu în toate acestea era că nu avusese nici un motiv să 
tremure şi că, la rândul lui, trebuia să guste din viciu, 
pentru a vedea dacă viciul nu-l va alina, potolindu-i 
gândurile. 


Seara, întorcându-se la prăvălie, Laurent se hotări să-i 
ceară soţiei sale câteva mii de franci şi să folosească 
argumente hotărâtoare spre a le căpăta. Se gândea că 
desfrâul îl costă scump pe un bărbat, invidia oarecum 
soarta femeilor care pot să se vândă. Aşteptă calm să se 
înapoieze Therc€se, care încă nu venise acasă. Când ea sosi, 
o luă pe departe, nu-i spuse nimic despre urmărirea de 
dimineaţă. Era puţin ameţită de băutură, hainele ei 
mototolite şi prost încheiate răspândeau mirosul acela acru 
de tutun şi de rachiu care pluteşte prin cârciumi. Frântă, cu 
pete livide pe obraz, se clătina pe picioarele îngreunate de 
oboseala ruşinoasă de peste zi. Cinară în tăcere. Therese nu 
se atinse de mâncare. La desert, Laurent îţi aţeză coatele 
pe masă şi îi ceru fără înconjur cinci mii de franci. 

— Nu, răspunse ea înţepat. Dacă ţi-aş da mână liberă ne-ai 
lăsa în sapă de lemn... Uiţi în ce situaţie ne aflăm? Intrăm 
drept în ghearele mizeriei. 

— Poate, continuă el liniştit, însă mie puţin îmi pasă, eu 
vreau bani. 

— Nu, în ruptul capului nu!. Te-ai lăsat de slujbă, 
negustoria nu mai merge deloc şi din rentele zestrei nu 
putem trăi. Zilnic mănânc din capital ca să te hrănesc şi să- 
ţi dau lunar suta de franci pe care mi-ai smuls-o. Nu-ţi voi 
da nimic în plus, pricepi? Îţi pierzi vremea de pomană. 

— Gândeşte-te bine, nu mi-o reteza aşa. Îţi spun că vreau 
cinci mii de franci, şi-i voi avea, totuşi ai să mi-i dai. 

Încăpăţânarea lui liniştită o irită pe Therese ţi, în cele din 
urmă, alcoolul i se urcă la cap. 

— Ah! ştiu eu, strigă ea, vrei să sfârşeşti aşa cum ai 
început... De patru ani eşti întreţinutul nostru. N-ai venit la 
noi decât să mănânci şi să bei. Şi de atunci încoace trăieşti 
pe spinarea noastră. Domnul stă degeaba, domnul s-a 
aranjat să trăiască pe banii mei, cu braţele încrucişate... 
Nu, n-ai să capeţi nimic, nici o lăscaie... Vrei să-ţi spun în 
faţă, ei bine! eşti un... 


Şi rosti vorba grea. Laurent începu să râdă, ridicând din 
umeri. Se mulţumi să răspundă: 

— Frumoase cuvinte înveţi în lumea în care le învârţi 
acum. 

A fost singura aluzie pe care şi-a îngăduit s-o facă la viaţa 
amoroasă a Thercsei. Aceasta îţi repezi bărbia înainte şi 
spuse pe un ton acru: 

— În orice caz, nu trăiesc cu ucigaşi. 

Laurent deveni foarte palid. Tăcu o clipă, ţintuind-o cu 
privirea, apoi spuse cu glas tremurat: 

— Ascultă, fată, să nu ne certăm. N-am câştiga nimic, nici 
tu, nici cu. Am ajuns la capătul curajului. Ar fi mai prudent 
să ne înţelegem, dacă nu vrem să ni se întâmple o 
nenorocire... [i-am cerut cinci mii de franci, fiindcă am 
nevoie de ei. Pot chiar să-ţi spun că-i voi folosi pentru a ne 
asigura liniştea. 

Zâmbi straniu, apoi continuă: 

— Haide, chibzuieşte, spune-mi ultimul tău cuvânt. 

— Am chibzuit, răspunse tânără femeie, şi ţi-am spus, n-ai 
să vezi nici un ban de la mine. 

Soţul ei se ridică cu brutalitate. Se temu să n-o bată, se 
făcu mică de tot, hotărâtă să nu cedeze dacă va fi lovită. 
Dar Laurent nici nu se apropie de ea, se mulţumi să-i 
declare cu răceală că era sătul de viaţă şi că se va duce la 
comisarul de poliţie din cartier să-i spună povestea crimei. 

— Mă împingi să-mi ies din fire, spuse el, îmi faci o viaţă 
nesuferită. Mai bine sfârşesc odată... Vom fi judecaţi şi 
condamnaţi amândoi. Şi pe-urmă, gata. 

— Crezi că mă sperii? îi strigă ea. Sunt la fel de sătulă ca şi 
tine. Am să mă duc cu la comisar, dacă nu te duci tu. Ah! 
bine, sunt gata să merg cu tine la eşafod, nu sunt laşă ca 
tine... Hai, vino cu mine la comisar. 

Se ridică şi se îndreptă spre scară. 

— Bine, bâigui Laurent, să mergem împreună. 

După ce coborâră în prăvălie, se priviră, îngrijoraţi, 
înspăimântați. Se simțeau pironiţi locului. Cele câteva 


secunde cât au coborât scara de lemn au fost de ajuns să 
vadă, într-un fulger, consecinţele mărturisirii. Văzură în 
acelaşi timp jandarmii, puşcăria, curtea cu juraţi, ghilotina, 
totul brusc şi limpede. Şi, în adâncul fiinţei lor, simțeau un 
fel de leşin, erau îndemnați să se arunce în genunchi unul în 
faţa celuilalt, implorându-se să stea pe loc, să nu dezvăluie 
nimic. Frica, încurcătura în care se aflau îi ţinură nemişcaţi 
şi tăcuţi timp de două sau trei minute. Therese se hotări 
prima să vorbească şi să cedeze. 

— La urma urmelor, spuse ea, tare mai sunt proastă să mă 
cert cu tine pentru nişte bani. Într-o bună zi tot vei ajunge 
să mi-i mănânci. Mai bine să ţi-i dau îndată. 

Nu încercă să-şi acopere mai mult înfrângerea. Se duse la 
tejghea şi iscăli un bon de cinci mii de franci pe care 
Laurent avea să-i încaseze de la o bancă. În seara aceea nu 
mai aduseră vorba despre comisar. 

De îndată ce Laurent avu banii în buzunar, se puse pe 
chefuri, umblă cu femei, se tăvăli într-o viaţă nebună şi 
gălăgioasă. Lipsea nopţile de acasă, dormea ziua, cutreiera 
noaptea, căuta emoţii tari, încerca să scape de real. Dar nu 
izbuti decât să se prăbuşească şi mai mult. Când se ţipa în 
jurul lui, el auzea marea tăcere cumplită dinăuntrul lui. 
Când o femeie îl ţinea în braţe, când dădea un pahar pe gât, 
nu se simţea săturat, ci apăsat de o tristeţe grea. Nu mai 
era făcut pentru dezmâăţ şi chiolhanuri. Fiinţa lui, răcită, 
parcă încremenită pe dinăuntru, era iritată de sărutări şi de 
ospeţe. Îngreţoşat dinainte, nu izbutea să-şi înflăcăreze 
imaginaţia, să-şi excite simţurile şi stomacul. Suferea chiar 
ceva mai mult intrând cu forţa în desfrâu, şi atâta tot. Apoi, 
când se întorcea acasă, când dădea din nou cu ochii de 
doamna Raquin şi de Therese, osteneala îl împingea în crize 
cumplite de spaimă. Se jura atunci că nu se va mai duce 
nicăieri, că va rămâne în suferinţa lui, spre a se obişnui cu 
ea şi a o înfrânge. 

Ţi Therese începu să iasă în oraş din ce în ce mai rar. Timp 
de o luna, trăi ca Laurent, pe străzi, în cafenele. Venea 


acasă o clipă, scara, îi dădea doamnei Ragquin să mănânce, o 
culca şi pleca din nou, întorcându-se abia a doua zi. Odată, 
ea şi soţul ei nu se văzură patru zile în şir. Apoi o apucă o 
scârbă profundă, simţi că viciul nu-i folosea mai mult decât 
comedia remuşcărilor. Zadarnic se târâse prin toate 
hotelurile deocheate din cartierul latin, zadarnic dusese o 
viaţă murdară şi zgomotoasă. Nervii ei erau frânţi. 
Dezmăţul, plăcerile fizice n-o mai zguduiau destul de 
puternic pentru a-i aduce uitarea. Era ca acele beţive a 
căror gură tăbăcită nu mai simte nici arsura celui mai tare 
rachiu. Stătea ţeapănă în desfrâu. De acum înainte nu mai 
afla în braţele iubiţilor de-o clipă decât plictis şi dezgust. 
Atunci îi părăsi pe toţi. Spunându-şi că îi sunt nefolositori, o 
trândăvie deznădăjduită o prinse şi o ţinu în casă, într-un 
jupon jegos, cu părul încâlcit. Faţa şi mâinile nespălate. Se 
lasă pradă murdăriei. 

Când cei doi ucigaşi se reîntâlniră astfel faţă în faţă, 
osteniţi, după ce îşi epuizaseră toate mijloacele de a scăpa 
unul de altul. Înţeleseră că nu mai aveau puterea să lupte. 
Desfrâul nu le deschisese uşa şi îi aruncase din nou în 
ghearele frământărilor. Se întoarseră iarăşi în locuinţa lor 
întunecoasă şi mucegăită din pasaj, unde parcă erau 
întemnițați, căci încercaseră de multe ori o mântuire, şi nu 
izbutiseră niciodată să sfărâme lanţul însângerat care îi 
lega. Nici nu se mai gândeau să reînceapă o caznă inutilă. 
În aşa hal se simțeau împinşi, zdrobiţi, legaţi de fapte, încât 
îşi dădură scama că orice revoltă ar fi ridiculă. Îşi reluară 
viaţa împreuna, dar ura lor deveni turbare. 

Reîncepură să se certe seara. De altfel, bătăile, ţipetele 
durau toată ziua. Ura se întovărăşi cu neîncrederea, şi 
neîncrederea sfârşi prin a-i scoate din minţi. 

Le era frică unul de altul. Scena care urmase după 
cererea celor cinci mii de franci se repetă curând seara şi 
dimineaţa. Aveau ideea fixă să se denunțe reciproc, şi nu 
scăpau de ea. Când unul spunea o vorbă, sau făcea un gest. 
Celălalt îşi închipuia că avea de gând să se ducă la 


comisariatul de poliţie. Atunci, se băteau sau se implorau, în 
mânia lor, ţipau că se vor duce să spună totul, se 
înspăimântau de moarte. Apoi începeau să tremure, se 
umileau, îşi făgăduiau cu lacrimi amare că vor păstra 
tăcerea. Sufereau îngrozitor, dar nu aveau curajul să se 
vindece curăţindu-şi rana cu fierul roşu. Ameninţau că vor 
mărturisi crima numai pentru a se îngrozi şi a-şi scoate 
gândul din minte, căci niciodată n-ar fi avut puterea să 
vorbească şi să caute pacea în ispăşire. 

De peste douăzeci de ori ajunseră până la uşa 
comisariatului de poliţie, unul în urma celuilalt. O dată 
Laurent voia să dezvăluie crima, altă dată Thercse alerga să 
se predea. Şi se întâlneau amândoi în stradă şi se hotărau 
mereu să mai aştepte încă, după ce îşi aruncau în obraz 
insulte şi rugi fierbinţi. 

După fiecare nouă criză deveneau şi mai băânuitori, şi mai 
fioroşi. 

De dimineaţa până seara, se iscodeau. Laurent nu mai 
părăsea casa din pasaj, şi Thercse nu-l mai lăsa să iasă 
singur. Bănuielile, spaima de mărturisire îi apropiau, îi 
uneau într-o intimitate atroce. Niciodată, de la căsătorie, nu 
trăiseră atât de strâns legau unul de altul, şi niciodată nu 
suferiseră atât. Dar, în ciuda frământărilor la care se 
supuneau, nu se slăbeau din ochi, preferau să îndure cele 
mai usturătoare dureri decât să se despartă un ceas. Dacă 
Therese cobora în prăvălie, Laurent o urma, de teamă să nu 
vorbească cu o clientă. Dacă Laurent sta în pragul uşii, 
privind oamenii care treceau prin pasaj, Therese se aţeza 
alături de el, să vadă dacă vorbeşte cu cineva. Joi seara, 
când invitaţii erau de faţă, ucigaşii îşi aruncau priviri 
rugătoare, ascultau cu teamă vorbele rostite de celălalt, 
aşteptându-se fiecare la o mărturisire a complicelui, dând 
începuturilor de frază înţelesuri compromiţătoare. 

O asemenea stare de război nu putea dura mult. 

Therese ţi Laurent ajunseră să viseze, fiecare în parte, să 
scape printr-o nouă crimă de consecinţele primei lor crime. 


Era absolut necesar ca unul dintre ei să dispară, pentru ca 
celălalt să poată gusta un pic de odihnă. Acest gând le veni 
în acelaşi timp. Amândoi simţiră nevoia arzătoare Fr unei 
despărţiri, amândoi voiră o despărţire veşnică. Omorul, 
care le trecu prin gând, li se păru foarte firesc, fatal, adus 
cu forţa de uciderea lui Camille. Nici măcar nu discutară 
despre el, acceptară acest proiect ca fiind singurul mijloc 
de salvare. Laurent se hotări s-o omoare pe Therese, pentru 
că Therese îi stătea în cale, putea să-l ducă la pierzanie cu 
un singur cuvânt şi îi pricinuia suferinţe de neîndurat. 
Therese se hotări să-l omoare pe Laurent, din aceleaşi 
motive. 

Hotărârea nestrămutată de a face o crimă îi mai potoli 
puţin. Îşi luară toate măsurile. De altfel, acționau sub 
impulsul febrei, fără o prea mare prudenţă. Nu se gândeau 
decât vag la consecinţele probabile ale unui omor săvârşit 
fără să-şi asigure posibilitatea de a fugi şi de a scăpa 
nevătămaţi. Simţeau o dorinţă neînfrânată să se omoare, se 
supuneau acestei dorinţe ca nişte animale furioase. Nu se 
denunţaseră pentru prima lor crimă, pe care o acoperiseră 
cu atâta dibăcie, şi acum riscau să fie ghilotinaţi, săvârşind 
o a doua, pe care nici nu se gândeau să o ascundă. Era o 
contradicţie în purtarea lor, pe care nici măcar nu o vedeau. 
Îşi spuneau pur şi simplu că dacă izbuteau să scape prin 
fugă, se vor duce să trăiască în altă ţară, după ce ar fi luat 
toţi banii. În cincisprezece sau douăzeci de zile, Therese 
scoase de la bancă cele câteva mii de franci cât îi mai 
rămăseseră din zestre şi le ţinea încuiate într-un sertar, pe 
care Laurent îl ştia. Nu se întrebau nici o clipă ce se va 
întâmpla cu doamna Raquin. 

Cu câteva săptămâni mai înainte, Laurent se întâlnise cu 
unul dintre foştii lui colegi de şcoală, preparator la un 
chimist celebru care se ocupa îndeosebi de toxicologie. 
Colegul îl invitase să viziteze laboratorul unde lucra, 
arătându-i aparatele, înşirându-i denumirile drogurilor. 
Într-o seară, după ce se hotărâse să ucidă, Laurent o văzu 


pe Therese sorbind în faţa lui un pahar de apă cu zahăr şi 
îşi aminti că văzuse în acel laborator o sticluţă de gresie, 
conţinând acid prusic. Amintindu-şi ce îi spusese tânărul 
preparator despre efectele cumplite ale otrăvii acesteia 
care aduce o moarte fulgerătoare şi lasă prea puţine urme, 
se gândi ca asta era otrava care îi trebuia. A doua zi, izbuti 
să scape, îl vizită pe prietenul său şi, în timp ce acesta era 
întors cu spatele, fură sticluţa. 

În aceeaţi zi, Therese profită de absenţa lui Laurent şi 
ascuţi un cuţit mare de bucătărie, cu care se tăiau 
căpăţânile de zahăr, din care pricină avea tăişul ştirbit. 
Ascunse cuțitul într-un ungher al bufetului. 

XXXII. 

Joia următoare, seara la familia Ragquin, cum invitaţii 
continuau să-şi numească gazdele, a fost de o veselie 
deosebită. Petrecerea se prelungi până după ora 
unsprezece şi jumătate. La plecare, Grivet declară că nu 
petrecuse niciodată ceasuri mai plăcute. 

Suzanne, care aţtepta un copil, îi vorbi tot timpul Thercesei 
despre durere ţi bucuriile ei. Therese părea că o ascultă cu 
mare atenţie. Îşi ţinea ochii ficşi, buzele strânse şi uneori 
dădea din cap. Pleoapele, când şi le pleca, îi umbreau tot 
obrazul. Laurent asculta şi el cu interes poveştile spuse de 
bătrânul Michaud şi de Olivier. Domnii aceştia nu mai 
conteneau, şi Grivet abia izbutea să strecoare un cuvânt 
între două fraze ale tatălui şi fiului. De altfel, avea faţă de ei 
un anumit respect. Considera că vorbesc frumos. În seara 
aceea discuţia înlocui jocul, şi el exclamă cu naivitate că 
vorbele fostului comisar îl distrau aproape la fel ca o 
partidă de domino. 

De aproape patru ani familia Michaud şi Grivet îşi 
petreceau serile de joi la familia Raquin. Şi nu se simţiseră 
niciodată obosiţi de aceste seri monotone care se înşiruiau 
cu o regularitate enervantă. Nu bănuiseră nici o clipă 
drama care se juca în această casă, atât de liniştită şi de 
plăcută, când intrau în ea. Olivier obişnuia să spună, făcând 


o glumă de poliţai, că sufrageria mirosea a om cinstit. Ca să 
nu rămână mai prejos, Grivet o numise Templul Păcii. De 
două sau de trei ori în ultima vreme, Therese explică 
oaspeţilor vânătăile de pe obraz, spunând că se împiedicase 
şi căzuse. De altfel, niciunul dintre ei n-ar fi bănuit că sunt 
urmele pumnului lui Laurent. Erau încredinţaţi că soţii sunt 
o pereche model, căsnicia lor fiind ţesută din blândeţe şi 
dragoste. 

Paralitica nu mai încerca să le dezvăluie infamiile care se 
ascundeau în spatele liniştii posace a serilor de joi. Văzând 
cât de sfâşiaţi sunt ucigaşii, bănuind criza care avea să 
izbucnească într-o zi sau alta, provocată de înşiruirea fatală 
a evenimentelor, înţelese în cele din urmă că faptele nu 
aveau nevoie de ea. De atunci încolo stătu la o parte, lăsă să 
intre în acţiune consecinţele asasinării lui Camille, care 
aveau să-i omoare pe ucigaşi la rândul lor. Se ruga cerului 
numai s-o lase în viaţă atât cât să asiste la deznodământul 
violent pe care îl prevedea. Ultima ei dorinţă era să-şi 
sature ochii de spectacolul suferințelor de pe urmă care îi 
vor distruge pe Therese ţi Laurent. 

În seara aceea Grivet se aşeză alături de ea şi statură mult 
timp de vorbă, întrebând şi dând singur răspunsuri, ca de 
obicei. Dar nu-i atrase nici măcar o privire. Când bătu de 
ora unsprezece şi jumătate, invitaţii se ridicară grabnic. 

— Tare ne simţim bine la voi, declară Grivet, niciodată nu 
ne vine să plecăm. 

— Adevărul este că, întări Michaud, aici nu mi-e niciodată 
somn, eu care mă culc de obicei la ora nouă. 

Olivier se crezu dator să-şi plaseze gluma. 

— Vedeţi, spuse el arătându-şi dinţii galbeni, în odaia asta 
miroase a oameni cinstiţi. lată de ce ne simţim atât de bine. 

Grivet, supărat că i-o luase înainte, începu să declame 
făcând un gest teatral: 

— Această încăpere este Templul Păcii. 

În timpul acesta, Suzanne îşi înnoda pangilicile pălăriei şi îi 
spuse Thercsei: 


— Vin mâine dimineaţă la nouă. 

— Nu, se grăbi să răspundă tânăra femeie, să nu vii decât 
după-masă... Cred că de dimineaţă voi ieşi în oraş. 

Vorbea cu un glas straniu, tulbure. Îşi însoţi invitaţii până 
în pasaj. Laurent cobori şi el, cu o lampă în mină. Când 
rămaseră singuri, soţii scoaseră fiecare un suspin de 
uşurare. O nerăbdare surdă îi mistuise toată seara. Încă din 
ajun, erau mai întunecaţi, mai neliniştiţi unul în faţa 
celuilalt. Evitară să se privească şi urcară scara în tăcere. 
Mâinile lor erau scuturate de uşoare tremurături 
convulsive, şi Laurent fu nevoit să aşeze lampa pe masă, ca 
să nu-i scape din mână. 

Înainte de a o culca pe doamna Raquin, aveau obiceiul să 
facă ordine în sufragerie, să pregătească un pahar de apă 
cu zahăr pentru noapte, să se învârtă astfel în jurul 
paraliticei, până ce rânduiau totul. 

În seara aceea, după ce ajunseră sus, se aşezară o clipă, 
cu ochii rătăciţi şi buzele palide. După un timp de tăcere, 
Laurent, care parcă se trezise dintr-un vis, tresărind, 
întrebă: 

— Ei, nu mergem la culcare: 

— Ba da, ne culcăm îndată, răspunse Therese tremurând 
de parcă i-ar fi fost tare frig. 

Se ridică şi luă carafa. 

— Las-o acolo, strigă soţul ei cu o voce pe care se străduia 
s-o facă firească, am să pregătesc eu paharul de apă cu 
zahăr... Ocupă-te de mătuşă-ta. 

Luă carafa din mâinile nevestei sale şi umplu un pahar cu 
apă. Apoi, întorcându-se pe jumătate, goli în el sticluţa de 
gresie, adăugind o bucată de zahăr. În timpul acesta, 
Therese îngenunchease în faţa bufetului. Luase dinăuntru 
cuțitul de bucătărie şi încerca să-l strecoare într-un săculeţ 
lung care îi atârna la cingătoare. 

În momentul acela, senzaţia stranie care prevesteşte 
apropierea unei primejdii îi făcu pe cei doi să-şi întoarcă în 
acelaşi timp capul, cu o mişcare instinctivă. Therese văzu 


sticluţa în mâna lui Laurent, şi Laurent zări lucirea albă a 
cuţitului între cutele fustei Theresei. Se iscodiră astfel 
câteva secunde, tăcuţi şi reci, soţul lângă masă, nevasta 
ghemuită lângă bufet. Înţelegeau. Fiecare rămase de 
gheaţă regăsind propriul său gând în mintea complicelui. 
Citindu-şi fiecare intenţia tainică pe chipul răvăşit, li se făcu 
milă şi scârbă unul de altul. 

Simţind că deznodământul se apropie, doamna Raquin le 
arunca priviri fixe şi sfredelitoare. 

Ţi, brusc, Therese ţi Laurent izbucniră în hohote de plâns. 
O criză supremă îi frânse. Se aruncară unul în braţele 
celuilalt, neputincioşi ca nişte copii. Li se păru că ceva blând 
şi duios se trezise în pieptul lor. Plânseră fără să scoată o 
vorbă, gândindu-se la mocirla în care îşi duseseră zilele şi în 
care şi le vor mai duce, dacă erau destul de laşi să trăiască. 
Atunci, amintindu-şi de trecut, se simţiră atât de osteniţi şi 
scârbiţi de ei înşişi, încât fură cuprinşi de o imensă nevoie 
de repaos, de neant. Schimbară o ultima privire de 
mulţumire pentru cuţit şi pentru paharul cu otravă. Therese 
luă paharul. Îl goli pe jumătate şi îl întinse lui Laurent, care 
îl dădu pe gât dintr-odată. A fost ceva ca un fulger. Căzură 
unul peste altul, parcă trăsniţi, aflând în sfârşit o consolare 
în moarte. Gura tinerei femei se izbi de cicatricea lăsată de 
dinţii lui Camille pe gâtul soţului ei. 

Cadavrele rămaseră toată noaptea pe duşumeaua 
sufrageriei, răsucite, prăvălite, luminate de razele gălbui 
ale lămpii, pe care abajurul le arunca asupra lor. Şi timp de 
peste douăsprezece ceasuri, până a doua zi spre prânz, 
doamna Raqguin, ţeapănă şi mută, îi contemplă la picioarele 
ei, neputându-şi sătura ochii, zdrobindu-i cu priviri grele. 

Sfârşit 

. În Ther&se Raquin am vrut să studiez temperamente şi 
nu caractere. Aici se află cheia întregii cărţi. Am ales 
personaje cu desăvârşire dominate de nervii şi sângele lor, 
lipsite de liber arbitru, antrenate în fiecare act al vieţii lor 
de fatalităţile cărnii. Therese ţi Laurent nu sunt nimic mai 


mult decât niţte brute umane. Am încercat să urmăresc pas 
cu pas cum aceste brute sunt măcinate pe nesimţite de 
patimi, cum sunt împinse de instinct, cum apar tulburările 
cerebrale ca urmare a unei crize nervoase. Dragostea celor 
doi eroi ai mei înseamnă satisfacerea unei nevoi; omorul pe 
care îl săvârşesc este o consecinţă a adulterului, consecinţă 
pe care ei o acceptă, aşa cum lupii acceptă uciderea oilor; 
în sfârşit, ceea ce am fost obligat să numesc remuşcările lor 
constau într-o simplă dereglare organică, într-o rebeliune a 
sistemului nervos încordat, gata să se rupă. Sufletul este 
total absent, sunt cu totul de acord, pentru că aşa am vrut 
să fie. 


SFÂRŞIT