Paulo Coelho — Veronika Se Hotaraste Sa Moara

Paulo Coelho 


Paulo Coelho 


Veronika se hotaraşte sa 
moară 


O cheamă Veronika. O vei vedea, cititorule, în cele mai 
ciudate momente ale vieţii ei: când alege subiectul scrisorii 
de sinucigaş, când zâmbeşte de la fereastră, unui 
necunoscut, când vorbeşte cu o femeie nebună, când stă 
goală în faţa unui bărbat îmbrăcat, când cântă la pian, când 
stă lângă un om când i se fac şocuri electrice. E grav să fii 
diferit? E bine să vrei să fii ca toţi ceilalţi? E cumva lumea în 
care trăim un mare ospiciu? O tânără căreia i-a reuşit 
aproape totul în viaţă se hotărăşte să moară. lubeşte viaţa, 
dar nu o ştie. Este iubită, dar nu i spune. La o cină, într-un 
ospiciu din Ljubljana, lipsesc patru persoane. Printre ele, şi 
Veronika. A aflat oare ce trebuia să afle? 

PAULO COELHO 


„lată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi... şi nimic nu vă 
va vătăma.” 
LUCA, 10:19 


În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotări că sosise, în 
fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie 
în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de 
călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă. 

Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de 
dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se 
hotări să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare 
distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea 
de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare 


comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: 
după cinci minute, flacoanele erau goale. 

Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă 
până când avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o 
revistă franţuzească, Homme, numărul din luna aceea, de 
curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu 
manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, 
răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe 
calculator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo 
Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l 
cunoască cu prilejul unei conferinţe la cafeneaua hotelului 
Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte şi în 
cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul 
era însă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să 
aprofundeze nici un subiect. 

Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că 
el făcea parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre 
opera lui o putea ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi 
aştepta moartea, Veronika începu să citească despre 
informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic 
interes, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, 
căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la 
îndemână. Ca revista aceea bunăoară. 

Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse 
din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră 
încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, 
pentru prima oară în viaţă, să aprecieze adevărul unei fraze 
foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu 
e rodul întâmplării.” 

De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să 
moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, admițând 
că există mesaje ascunse, iar nu coincidenţe? 

Sub o ilustrație cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi 
începea articolul întrebând: „Unde este Slovenia?” „Nimeni 
nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.” 


Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în 
munţii din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara 
ei. 

Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se 
indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvârşire 
existenţa slovenilor: onoarea naţiunii ei nu o mai privea. 
Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi, să se 
încredinţeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse 
în cele din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce 
bucurie! Şi o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, 
cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme. 

Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de 
aproape şase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, 
ajunsese să se gândească şi la posibilitatea de a-şi tăia 
venele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să umple camera 
de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de 
griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai 
întâi la ei înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă 
tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult 
deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, 
atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugărițele ar fi fost 
nevoite să curețe camera şi să dea numaidecât uitării toată 
povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. 
În definitiv, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii 
tot mai credeau în fantome. 

Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri 
înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi 
mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinţilor 
săi? Pe lângă şocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost 
obligaţi să mai şi identifice un cadavru desfigurat: nu, era o 
soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la moarte, 
deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele 
două fiinţe care nu-i doreau decât binele. 

„Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un 
craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.” 


Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din 
toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, 
când se omoară, îşi aleg mijloace mult mai romantice, cum 
ar fi să-şi taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. 
Prinţesele părăsite şi actrițele de la Hollywood furnizau 
diverse exemple în acest sens. 

Veronika ştia că viaţa înseamnă să aştepţi ora optimă 
pentru acţiune. Şi aşa a şi fost: doi prieteni, impresionați de 
lamentaţiile ei că nu mai poate dormi, reuşiseră să-i facă 
rost, fiecare, de câte două cutii cu un drog puternic, folosit 
de muzicanţii de la un club de noapte local. Veronika a lăsat 
cele patru cutii pe noptieră timp de o săptămână, făcându-i 
curte morţii care se apropia şi luându-şi rămas bun de la 
ceea ce lumea numeşte Viaţă. 

Acum stătea acolo, mulţumită că mersese până la capăt şi 
plictisită că nu ştia cum să-şi folosească puţinul timp care-i 
mai rămăsese. 

Se gândi din nou la absurditatea despre care tocmai citise: 
cum se poate ca un articol despre calculatoare să înceapă 
cu o frază atât de imbecilă: „Unde este Slovenia?” 

Negăsind nimic mai interesant ca să-şi petreacă timpul, se 
hotări să citească articolul până la sfârşit, şi iată ce 
descoperi: că jocul cu pricina fusese produs, datorită mâinii 
de lucru mai ieftine, în Slovenia, ţara aceea ciudată despre 
care s-ar părea că nimeni nu ştie unde se află, cu excepţia 
celor care trăiesc în ea. Cu câteva luni în urmă, cu prilejul 
lansării produsului, firma producătoare franceză dăduse o 
petrecere pentru jurnalişti din toată lumea, într-un castel 
din Bled. 

Veronika îşi aminti că auzise ceva despre acea petrecere, 
care fusese un eveniment aparte în oraş: nu numai datorită 
redecorării castelului pentru a se apropia cât mai mult de 
ambianța medievală a acelui CD-Rom, dar şi prin polemica 
dezlănţuită ulterior în presa locală: fuseseră invitaţi ziarişti 
germani, francezi, italieni, spanioli, dar niciunul sloven. 


Corespondentul lui Homme, care vedea pentru prima oară 
Slovenia, fără îndoială cu toate cheltuielile acoperite, şi 
care era hotărât să-şi petreacă timpul tăifăsuind cu ceilalţi 
ziarişti, spunând lucruri presupus interesante, mâncând şi 
bând pe gratis la castel, decise să-şi înceapă materialul cu o 
glumă cât mai pe gustul intelectualilor sofisticaţi din ţara 
lui. Trebuie să le fi şi povestit amicilor săi din redacţie unele 
relatări neverosimile despre obiceiurile locale sau despre 
felul rudimentar de-a se îmbrăca al femeilor slovene. 

Treaba lui. Veronika era pe moarte, şi preocupările ei ar fi 
trebuit să fie altele, să ştie de pildă dacă există viaţă după 
moarte sau la ce oră avea să-i fie găsit cadavrul. Cu toate 
astea, sau poate tocmai din cauza hotărârii importante pe 
care o luase, articolul acela o nemulţumea. 

Privi pe fereastra mânăstirii care dădea în mica piaţă din 
Ljubljana. „Dacă habar n-au unde e Slovenia, Ljubljana 
trebuie să fie un mit”, gândi ea. Ca Atlantida sau Lemuria 
sau continentele dispărute ce umplu imaginaţia oamenilor. 
Nimeni, nicăieri în lume, n-ar începe un articol cu 
întrebarea unde e muntele Everest, chiar dacă n-ar fi fost 
niciodată acolo. În schimb, în plină Europă, un ziarist de la o 
revistă importantă nu se jenează să pună o întrebare de 
genul acesta, deoarece era sigur ca majoritatea cititorilor 
săi habar n-aveau unde este Slovenia. Şi cu atât mai puţin 
Ljubljana, capitala ei. 

Atunci descoperi Veronika un mijloc de a-şi petrece timpul, 
după ce se scurseseră zece minute fără să observe încă nici 
o schimbare în organismul său. Ultimul act al vieţii ei avea 
să fie o scrisoare câtre acea revistă, cu explicaţia că 
Slovenia este una din cele cinci republici rezultate din 
divizarea fostei Iugoslavii. 

Avea să-şi lase scrisoarea ca pe biletul ei de sinucidere. 
Altfel, nu avea să dea nici o explicaţie despre adevăratele 
motive ale morţii sale. 

Când aveau să-i găsească trupul, aveau să tragă concluzia 
că-şi luase zilele din pricină că o revistă nu ştia unde e ţara 


ei. O pufni râsul la gândul de a vedea o polemică în ziare, cu 
voci în favoarea sau împotriva sinuciderii ei spre onoarea 
cauzei naţionale. Şi rămase impresionată de rapiditatea cu 
care îşi putea schimba ideile, de vreme ce cu câteva clipe 
mai devreme gândise exact contrariul, lumea şi problemele 
geografice nu o mai interesau nici cât negru sub unghie. 

Compuse scrisoarea. Momentul de bună dispoziţie o făcu 
să nutrească alte gânduri în privinţa obligaţiei de a muri, 
dar apucase să ia pastilele, era prea târziu ca să se mai 
răzgândească. 

Oricum, avusese şi înainte momente de bună dispoziţie ca 
acestea şi zilele nu şi le lua pentru că ar fi fost o femeie 
tristă, plină de amărăciune, trăind sub o permanentă 
depresie. Îşi petrecuse multe după-amieze din viaţă, 
hoinărind veselă pe străzile din Ljubljana sau privind, de la 
fereastra camerei sale din mânăstire, zăpada care cădea în 
mica piaţă cu statuia poetului. O dată rămăsese aproape o 
lună într-o stare parcă de plutire, din pricină că un 
necunoscut, în mijlocul acelei pieţe, îi dăruise o floare. 

Era încredinţată că este o persoană absolut normală. 
Hotărârea de a muri se întemeia pe două motive foarte 
simple şi era sigură că, dacă avea să lase un bilet explicativ, 
multă lume avea să-i dea dreptate. 

Primul motiv; totul în viaţa ei era uniform şi, tinereţea o 
dată dusă, nu mai puteau urma decât decăderea, 
bătrâneţea cu semnele ei ireversibile, apariţia bolilor, 
plecarea prietenilor. În sfârşit, dacă trăia mai departe, nu 
mai câştiga nimic; dimpotrivă, creşteau mult riscurile de a 
suferi. 

Al doilea motiv era mai filosofic: Veronika citea ziare, se 
uita la televizor şi era la curent cu ce se întâmplă în lume. 
Totul mergea prost, şi ei nu-i stătea în putere să îndrepte 
situaţia, ceea ce-i producea o senzaţie de inutilitate totală. 

În scurt timp însă avea să cunoască ultima experienţă din 
viaţă, care făgăduia să fie foarte diferită: moartea. Aşternu 
scrisoarea către revistă, apoi abandonă subiectul acesta şi 


se concentră asupra unor lucruri mai importante şi mai 
adecvate împrejurării pe care o trăia, sau o murea, în clipa 
aceea. 

Încercă să-şi imagineze cum e să mori, dar nu izbuti să 
ajungă la nici o concluzie. 

Oricum, n-avea rost să-şi bată capul cu asta, avea să afle 
peste câteva minute. 

Câte minute? 

N-avea nici cea mai mică idee. Se bucura însă la 
perspectiva că avea să afle răspunsul la întrebarea pe care 
toţi şi-o puseseră: există Dumnezeu? 

Spre deosebire de mulţi alţii, asta nu fusese marea 
dezbatere lăuntrică a vieţii sale. Sub fostul regim comunist, 
educaţia oficială spunea că viaţa ia sfârşit o dată cu 
moartea, şi până la urmă se deprinsese şi ea cu ideea asta. 

Pe de altă parte, generaţia părinţilor şi a bunicilor ei 
continua să frecventeze Biserica, făcea rugăciuni şi 
pelerinaje şi avea cea mai absolută convingere că 
Dumnezeu acorda atenţie celor spuse de oameni. 

La douăzeci şi patru de ani, după ce trăise tot cei se 
îngăduise să trăiască, şi nu era puţin lucru, Veronika avea 
aproape certitudinea că totul se termină o dată cu moartea. 
De aceea optase pentru sinucidere: libertate, în sfârşit. 
Uitare pentru totdeauna. 

În adâncul inimii îi stăruia însă îndoiala: şi dacă Dumnezeu 
există? Mii de ani de civilizaţie făcuseră din sinucidere un 
tabu, o insultă la adresa tuturor codurilor religioase: omul 
luptă ca să supravieţuiască, iar nu ca să se dea bătut. Rasa 
umană trebuie să procreeze. Societatea are nevoie de mână 
de lucru. Unui cuplu conjugal îi e necesară o rațiune ca să 
rămână împreună, chiar şi după ce dragostea încetează, iar 
o ţară are nevoie de soldaţi, politicieni şi artişti. 

„Dacă Dumnezeu există, ceea ce eu, sincer vorbind, nu 
cred, El pricepe fără doar şi poate că există o limită a 
capacităţii de înţelegere omeneşti. A creat El însuşi 
confuzia asta, în care există mizerie, nedreptate, lăcomie, 


singurătate. Intenţia lui a fost pesemne optimă, dar 
rezultatele sunt nule; dacă Dumnezeu există, El va fi 
generos cu creaturile care doresc să părăsească mai 
degrabă Pământul şi s-ar putea chiar să-şi ceară scuze 
pentru că ne-a obligat să ne facem veacul pe-aici.” 

La naiba cu tabuurile şi superstiţiile. Mama ei, atât de 
credincioasă, zicea: Dumnezeu ştie trecutul, prezentul şi 
viitorul. Dacă aşa stăteau lucrurile, o adusese de la început 
pe lumea asta ştiind prea bine că ea va sfârşi prin a se 
sinucide, deci nu va fi şocat de gestul ei. 

Veronika începu să simtă o uşoară greață, care i se 
accentuă rapid. 

După câteva minute nici nu se mai putea concentra asupra 
pieţii de dincolo de fereastră. Ştia că era iarnă, trebuie să fi 
fost ceasurile patru după-amiaza, iar soarele asfinţea 
precipitat. Ştia că alţi inşi aveau să rămână în viaţă; chiar în 
clipa aceea, prin faţa ferestrei trecea un tânăr şi o văzu, 
fără să aibă însă nici cea mai mică idee că ea era pe moarte. 
Un grup de cântăreţi bolivieni (unde e Bolivia? De ce oare 
articolele din reviste nu pun şi întrebarea asta?) cântau în 
faţa statuii lui France Preseren, marele poet sloven, care 
marcase profund sufletul poporului său. 

Va reuşi oare să asculte până la sfârşit muzica din piaţă? 
Ar fi o amintire frumoasă din viaţa asta: asfinţitul, melodia 
care depăna visele din cealaltă parte a lumii, camera caldă 
şi confortabilă, băiatul frumos şi plin de viaţă care trecea şi, 
hotărându-se să se oprească, acum o privea. Dându-şi 
seama că medicamentul începea să-şi facă simţit efectul, 
era ultimul ins pe care-i era dat să-l vadă. 

El zâmbi. Şi ea îi întoarse zâmbetul, nu avea nimic de 
pierdut. El îi făcu un semn; ea se prefăcu că se uită la 
altceva, în definitiv băiatul mergea prea departe. 
Descumpănit, el îşi văzu de drum, dând uitării pentru 
totdeauna chipul întrezărit la fereastră. 

Dar Veronika se simţi bucuroasă văzând că, o dată mai 
mult, fusese dorită de cineva. Nu din lipsa dragostei îşi lua 


acum viaţa. Nu pentru că i-ar fi lipsit afecțiunea din partea 
familiei, nici din pricina unor probleme financiare sau a 
unei boli incurabile. 

Veronika se hotărâse să moară în acea după-amiază 
frumoasă din Ljubljana, cu muzicanți bolivieni cântând în 
piaţă, cu un tânăr trecând prin faţa ferestrei sale, şi era 
mulţumită de ceea ce vedea cu ochii şi auzea cu urechile. 
Era însă şi mai mulţumită că nu mai trebuia să vadă 
aceleaşi lucruri încă treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, 
căci aveau să-şi piardă întreaga originalitate, 
transformându-se în tragedia unei vieţi în care totul se 
repetă, iar ziua de ieri e totdeauna la fel cu cea de mâine. 

Stomacul începea acum să i se-agite, şi se simţea foarte 
rău. „Nostim, credeam că o supradoză de calmante mă va 
face să adorm numaidecât.” Ceea ce se întâmpla însă era 
un ţiuit ciudat în urechi şi o senzaţie de vomă. 

„Dacă vomit, nu mor.” 

Decise să dea uitării durerile de stomac, încercând să se 
concentreze asupra nopţii care se lăsa cu rapiditate, asupra 
bolivienilor, asupra persoanelor care începeau să-şi încuie 
magazinele şi să plece. Zgomotul din urechi îi devenea tot 
mai strident şi, pentru prima dată de când luase pastilele, 
Veronika se simţi cuprinsă de frică, o frică teribilă de 
necunoscut. 

Nu ţinu însă mult. Apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

Când deschise ochii, Veronika nu gândi: „Acesta trebuie să 
fie cerul.” Cerul n-ar folosi niciodată o lampă fluorescentă 
ca să lumineze spaţiul înconjurător, iar durerea, care-şi făcu 
apariţia o fracțiune de secundă mai târziu, era tipică pentru 
Pământ. Ah, durerea asta terestră, ea este unică, nu poate 
fi confundată cu nimic altceva. 

Vru să se mişte, şi durerea i se intensifică. Apăruseră o 
serie de puncte luminoase, dar şi aşa Veronika înţelese mai 
departe că punctele cu pricina nu erau stele din Paradis, ci 
urmări ale suferinţei sale intense. 


— Şi-a revenit - auzi un glas de femeie. Calci acum cu 
ambele picioare în iad, profită cât poţi. 

Nu, nu era cu putinţă, glasul acela era o amăgire. Nu era 
iadul, fiindcă îi era foarte frig şi observa că din gură şi din 
nas îi ieşeau tuburi de plastic. Unul din ele, cel care-i intra 
în gât, îi producea o senzaţie de sufocare. 

Vru să se mişte ca să şi-l scoată, dar braţele îi erau legate. 

— Glumesc, nu e iadul - continuă glasul - este mai rău 
decât iadul unde, de altfel, eu nici n-am fost vreodată. E 
Villete. 

În ciuda durerii şi a senzaţiei de sufocare, Veronika, într-o 
fracțiune de secundă, pricepu ce se întâmplase. Încercase 
să se sinucidă şi cineva venise la timp ca să o salveze. Putea 
să fi fost o călugăriţă, o prietenă care s-o fi hotărât să-şi 
facă apariţia pe neanunţate, cineva care-şi amintise să-i 
aducă ceva ce ea uitase de-a binelea că-i ceruse. Fapte că 
supravieţuise şi se afla la Villete. 

Villete, faimosul şi temutul azil de nebuni, care exista din 
1991, anul independenţei ţării. Pe atunci, crezând că 
dezmembrarea fostei Iugoslavii avea să se facă prin 
mijloace paşnice (până la urmă, Slovenia se confruntase cu 
doar unsprezece zile de război), un grup de oameni de 
afaceri europeni obţinu licenţa de a instala un spital de boli 
mintale într-o fostă cazarmă, abandonată din pricina 
costurilor de întreţinere prea ridicate. 

Curând după aceea, războaiele izbucniră; mai întâi în 
Croaţia, apoi în Bosnia. Oamenii de afaceri erau îngrijoraţi: 
banii pentru investiţie veniseră de la capitalişti risipiţi prin 
toată lumea, ale căror nume nici nu le ştiau, aşa încât era 
cu neputinţă să ia loc în faţa lor, să se justifice, să le ceară 
să aibă răbdare. Rezolvaseră problema recurgând la 
practici deloc recomandabile pentru un spital de psihiatrie, 
şi Villete ajunse să simbolizeze, pentru tânărul care abia 
ijeşise dintr-un comunism tolerant, tot ce era mai rău în 
capitalism: era suficient să plăteşti ca să obţii un loc. 


Multe persoane, când voiau să scape de vreun membru al 
familiei din cauza unor discuţii despre moşteniri (sau a unei 
comportări nedorite), cheltuiau o avere şi obțineau un 
certificat medical care permitea internarea copiilor sau 
părinţilor care le creau probleme. Alţii, ca să scape de 
datorii sau ca să-şi justifice anumite atitudini ce puteau 
duce la ani mulţi de închisoare, petreceau o vreme în 
ospiciu şi ieşeau eliberaţi de orice urmărire financiară sau 
judiciară. 

Villete sau locul de unde nimeni nu evadase niciodată. 
Unde se amestecau adevărații nebuni, trimişi acolo de către 
justiţie sau de alte spitale, cu cei acuzaţi de nebunie sau 
care simulau demenţa. Rezultatul era o adevărată confuzie, 
şi presa publica tot timpul istorii despre proaste tratamente 
şi abuzuri, dar niciodată nu i se îngăduise să intre şi să vadă 
ce se petrecea cu adevărat acolo. Guvernul cerceta 
denunţurile, nu găsea dovezi, acţionarii amenințau că vor 
da în vileag cât este de greu să faci investiţii externe acolo, 
iar instituţia izbutea să rămână în picioare, de fiecare dată 
mai puternică. 

— Mătuşă-mea s-a sinucis acum câteva luni - continuă 
vocea feminină. A petrecut aproape opt ani fără să vrea să 
mai iasă din camera ei, mâncând, îngrăşându-se, fumând, 
luând calmante şi dormind cea mai mare parte din timp. 
Avea două fete şi un soţ pe care-liubea. 

Veronika încercă să-şi mişte capul în direcţia vocii, dar era 
imposibil. 

— Am văzut-o reacţionând o singură dată: când soţul ei şi- 
a luat o amantă. Atunci a făcut scandaluri peste scandaluri, 
a pierdut câteva chile, a spart pahare şi, săptămâni de-a 
rândul, nu-şi lăsa vecinii să doarmă de ţipetele ei. Oricât ar 
părea de absurd, cred că a fost perioada ei cea mai fericită: 
lupta pentru ceva, se simţea vie şi capabilă să reacționeze 
la provocarea ce i se ridica în cale. 

„Şi ce-am eu de-a face cu asta?”, gândea Veronika, 
incapabilă să spună ceva. „Nu sunt mătuşa ei, nu am soţ 


VW 
! 


— Soţul şi-a părăsit în cele din urmă amanta - continuă 
femeia - mătuşă-mea, încetul cu încetul, a revenit la 
pasivitatea ei obişnuită. Într-o zi mi-a telefonat, spunându- 
mi că era dispusă să-şi schimbe felul de viaţă: renunţase la 
fumat. În aceeaşi săptămână, după ce mări numărul de 
calmante din cauza lipsei ţigărilor, îi înştiinţă pe toţi că era 
gata să se sinucidă. 

Nimeni n-a crezut-o. Într-o dimineaţă, mi-a lăsat un mesaj 
pe robot, luându-şi rămas bun, şi s-a omorât cu gaze. l-am 
ascultat de mai multe ori mesajul: nu-i auzisem niciodată 
vocea atât de liniştită, atât de resemnată cu soarta ei. Zicea 
că nu este nici fericită, nici nefericită, şi de-aia nu mai putea 
suporta. 

Veronika simţi compasiune pentru femeia care povestea 
întâmplarea şi care părea că încearcă să înţeleagă moartea 
mătuşii sale. Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii 
încearcă să supravieţuiască cu orice preţ, pe cei care se 
hotărăsc să moară? 

Nimeni nu poate judeca. Fiecare cunoaşte doar o 
dimensiune a propriei suferinţe sau a lipsei totale de sens a 
vieţii lui. Veronika ar fi vrut să explice asta, dar tubul din 
gură o făcu să se înăbuşe, iar femeia îi sări în ajutor. 

O văzu aplecându-se deasupra corpului ei legat, intubat, 
protejat împotriva propriei voințe şi liberei sale decizii de a 
şi-l distruge. Îşi mişcă dintr-o parte-n alta capul, implorând- 
o din priviri să-i scoată tubul şi s-o lase în pace să moară. 

— Eşti nervoasă - zise femeia - nu ştiu dacă-ţi pare rău 
sau dacă tot vrei să mori, da” nici nu mă interesează. Ce mă 
interesează e să-mi fac datoria: în caz că pacientul se arată 
agitat, regulamentul cere să-i dau un sedativ. 

Veronika încetă să se mai zbuciume, dar infirmiera îi şi 
făcea o injecție în braţ. La puţin timp după aceea se 
întorcea într-o lume ciudată, fără vise, unde singurul lucru 
de care-şi mai amintea era faţa femeii pe care tocmai o 
văzuse: ochi verzi, păr castaniu şi un aer total distant, aerul 
cuiva care face lucrurile pentru că e obligat să le facă, fără 


a se-ntreba niciodată de ce ordonă regulamentul una sau 
alta. 

Paulo Coelho află despre povestea Veronikăi trei luni mai 
târziu, pe când cina într-un restaurant algerian de la Paris 
cu o prietenă slovenă, pe care o chema tot Veronika şi era 
fiica medicului-şef de la Villete. 

Mai târziu, când se hotări să scrie o carte pe subiectul 
acesta, se gândi să schimbe numele Veronikăi, prietena lui, 
ca să nu-linducă în eroare pe cititor. Se gândi s-o numească 
Blaska sau Edwina sau Marietzjia sau cu orice alt nume 
sloven, şi sfârşi prin a se decide să păstreze numele reale. 
Când avea să se refere la Veronika, prietena lui, avea să o 
numească Veronika, prietena. Cât despre cealaltă Veronika, 
nu era nevoie să-i adauge nici un atribut, pentru că ea avea 
să fie personajul central al cărţii, şi oamenii s-ar simţi 
plictisiţi dacă ar fi obligaţi să citească mereu „Veronika, 
nebuna” sau „Veronika, cea care încercase să se sinucidă”. 
Oricum, atât el, cât şi Veronika, prietena lui, nu aveau să ia 
parte la poveste decât un scurt timp, cel de-acum. 

Veronika, prietena lui, era îngrozită de ceea ce făcuse tatăl 
ei, mai cu seamă având în vedere că el era directorul unei 
instituţii care ţinea să fie respectată, iar ea lucra la o teză 
care trebuia să fie examinată de o comunitate academică 
tipică. 

— Ştii de unde vine cuvântul „azil”? - îl întreba ea. Vine 
din Evul Mediu, de la dreptul pe care-l aveau oamenii de a- 
şi căuta refugiu în biserici, ca locuri sacre. Drept de azil, un 
lucru pe care-l înţelege orice persoană civilizată! Atunci 
cum e posibil ca tatăl meu, director al unui azil, să se poată 
purta astfel cu cineva? 

Paulo Coelho vru să ştie în amănunt tot ce se întâmplase, 
deoarece avea un motiv serios ca să se intereseze de 
povestea Veronikăi. 

lar motivul era următorul: fusese şi el internat într-un azil, 
sau ospiciu, cum era denumirea mai cunoscută a acestui tip 
de spital. Şi asta nici măcar nu se întâmplase o singură 


dată, ci de trei ori, în anii 1965, 1966 şi 1967. Locul unde se 
internase fusese Casa de Sănătate Dr. Eiras, din Rio de 
Janeiro. 

Rațiunea internării îi rămăsese neînţeleasă până şi lui 
însuşi; poate că părinţii lui fuseseră derutaţi de 
comportamentul său aparte, între timid şi extrovertit, sau 
poate de dorinţa lui de a fi „artist”, ceva ce toţi cei din 
familie socoteau drept cel mai bun mijloc de a trăi 
marginalizat şi de a muri în mizerie. 

Când se gândea la acea împrejurare - şi, în treacăt fie zis, 
rareori se gândea la ea - îi atribuia adevărata nebunie 
medicului care acceptase să-l interneze într-un ospiciu fără 
nici un motiv concret (cum se întâmplă în orice familie, 
tendinţa e de a arunca vina pe ceilalţi şi de-a afirma cu 
toată tăria că părinţii nu au ştiut ce fac, atunci când luaseră 
o hotărâre atât de drastică). 

Paulo râse când află de ciudata scrisoare pe care o lăsase 
Veronika ziarelor, plângându-se de faptul că o revistă 
franceză nu ştia nici măcar unde este Slovenia. 

— Nimeni nu se omoară pentru aşa ceva. 

— Tocmai de-asta, scrisoarea n-a avut nici un rezultat - 
zise, stânjenită, Veronika, prietena lui. Chiar ieri, când m- 
am înregistrat la hotel, au crezut că Slovenia ar fi un oraş 
din Germania. 

Este o istorie foarte familiară, gândi el, de vreme ce mulţi 
străini consideră că oraşul argentinian Buenos Aires e 
capitala Braziliei. 

Dincolo însă de faptul de a trăi într-o ţară pe care străinii o 
complimentau bucuros pentru frumuseţea capitalei (care 
rămânea în ţara vecină), Paulo Coelho avea în comun cu 
Veronika faptul deja consemnat aici, dar pe care e bine să-l 
rememorăm: şi el fusese internat într-un sanatoriu de 
bolnavi psihici, „de unde n-ar mai fi trebuit să iasă 
niciodată”, după cum comentase odată prima lui soţie. 

Dar ieşi. Şi când părăsi casa de Sănătate Dr. Eiras pentru 
ultima oară, hotărât să nu se mai întoarcă niciodată acolo, 


făcuse două promisiuni: a) jură că avea să scrie despre 
această temă; b) jură să aştepte ca părinţii lui să nu mai fie 
în viaţă înainte de a se ocupa public de acest subiect, 
întrucât nu voia să-i rănească, de vreme ce amândoi tot îşi 
petrecuseră mulţi ani din viaţă învinuindu-se pentru ceea ce 
făcuseră. 

Mama sa murise în 1993. Dar tatăl său, care în 1997 
împlinise 84 de ani, deşi avea un emfizem pulmonar fără să 
fi fumat niciodată, deşi se hrănea doar cu mâncare 
congelată din pricină că nu izbutea să găsească o femeie de 
serviciu care să-i suporte maniile, continua să trăiască, 
bucurându-se de deplinătatea facultăţilor lui mintale şi de 
sănătate. 

Aşa încât, auzind povestea Veronikăi, descoperi un mod de 
a vorbi despre această temă, fără a-şi încălca legământul. 
Deşi nu se gândise niciodată să se sinucidă, cunoştea 
nemijlocit universul unui azil psihiatric - tratamentele, 
relaţiile dintre medici şi pacienţi, confortul şi anxietatea 
şederii într-un loc ca acela. 

Să-i lăsăm, aşadar, pe Paulo Coelho şi pe Veronika, 
prietena lui, să iasă definitiv din cartea de faţă şi să 
continuăm istoria. 

Veronika nu ştia cât timp dormise. Îşi amintea că se trezise 
la un moment dat - tot cu tuburile de supravieţuire din gură 
şi din nas - auzind un glas care zicea: „Vrei să te 
masturbez?” 

Acum însă, privind cu ochii larg deschişi camera din juru.-i, 
nu ştia dacă fusese ceva real sau o halucinație. Afară de 
amintirea asta, nu izbutea să-şi aducă aminte de nimic 
altceva. 

Tuburile fuseseră scoase. Dar mai avea ace înfipte peste 
tot pe corp, fire conectate în zona inimii şi a capului, iar 
braţele tot legate. Era goală, acoperită doar cu un cearceaf, 
şi-i era frig, dar se hotări să nu se plângă. Micul ambient, 
înconjurat de perdele verzi, era ocupat de aparatele Secţiei 


de 'Terapie Intensivă, patul în care zăcea şi un scaun alb pe 
care şedea o infirmieră cufundată în lectura unei cărţi. 

Femeia, de astă dată, avea ochii negri şi părul castaniu. 
Chiar şi aşa, Veronika se întreba dacă nu era aceeaşi 
persoană cu care stătuse de vorba acum câteva ore - sau 
zile? 

— Puteţi să-mi dezlegaţi braţele? 

Infirmiera ridică privirea, răspunse cu un „nu” sec şi se 
întoarse la cartea ei. 

Sunt vie, gândi Veronika. O să reiau totul de la capăt. 
Trebuie să stau câtva timp aici, până când se va constata că 
sunt perfect normală. Apoi îmi vor face ieşirea din spital şi 
voi revedea străzile din Ljubljana, piaţa rotundă, podurile, 
oamenii care trec pe străzi ducându-se şi întorcându-se de 
la lucru. 

Cum oamenii au întotdeauna tendinţa să-i ajute pe ceilalţi 
- doar ca să se simtă mai buni decât sunt în realitate - îmi 
vor da din nou postul de la bibliotecă. Cu timpul, voi 
reîncepe să frecventez aceleaşi baruri şi cluburi de noapte, 
voi sta de vorbă cu prietenii mei despre injustiţiile şi 
problemele lumii, voi merge la cinema, mă voi plimba pe 
malul lacului. 

Întrucât am preferat pastilele, nu sunt mutilată: sunt tot 
tânără, frumoasă, inteligentă şi nu voi avea - după cum n- 
am avut niciodată - dificultăţi să-mi găsesc prieteni. O să 
facem dragoste la ei acasă sau în pădure, o să am o anumită 
plăcere, dar, curând după orgasm, îmi va reveni senzaţia de 
vid. N-o să prea mai avem despre ce vorbi, şi atât el, cât şi 
eu ştim un lucru: vine momentul când ne vom găsi scuze 
unul pentru altul - „e târziu” sau „mâine trebuie să mă 
trezesc devreme” - şi ne vom despărţi cât mai repede cu 
putinţă, evitând să ne privim în ochi. 

Mă-ntorc în camera mea închiriată din mânăstire. Încerc 
să citesc o carte, dau drumul la televizor ca să văd aceleaşi 
programe dintotdeauna, potrivesc ceasul deşteptător ca să 
mă trezesc exact la aceeaşi oră la care m-am trezit şi cu o zi 


înainte, repet mecanic aceleaşi sarcini care-mi sunt 
încredințate la bibliotecă. Mănânc sandviciul în grădina din 
faţa teatrului, şezând pe aceeaşi bancă, alături de alte 
persoane care şi ele aleg aceeaşi bancă pentru a-şi lua 
gustarea de prânz, care au aceeaşi privire goală, dar se 
prefac că sunt preocupate de lucruri extrem de importante. 

Apoi mă întorc la lucru, ascult comentarii despre cine iese 
cu cine, cine suferă şi de ce anume, cum a plâns cutare din 
cauza soţului - şi rămân cu sentimentul că sunt privilegiată, 
sunt frumoasă, am o slujbă, îmi aleg iubitul pe care mi-l 
doresc. Şi aşa, la sfârşitul zilei mă-ntorc în baruri, şi totul 
începe din nou. 

Mama, care trebuie să fie foarte îngrijorată de tentativa 
mea de sinucidere, o să-şi revină din sperietură şi o să mă- 
ntrebe iarăşi ce-o să fac cu viaţa mea, de ce nu sunt la fel cu 
ceilalţi, că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate cum 
cred eu că sunt. „Uită-te la mine, de exemplu, sunt 
căsătorită de-atâţia ani cu tatăl tău, şi m-am străduit să-ţi 
dau cea mai bună educaţie şi cele mai bune exemple 
posibile.” 

Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi 
lucruri şi, ca să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care 
mă oblig să-l iubesc. Eu şi cu elo să găsim în cele din urmă 
un mod de a visa împreună la viitorul nostru, la casa de 
vacanţă, la copii, la viitorul copiilor noştri. În primul an vom 
face multă dragoste, mai puţină în al doilea, iar începând cu 
al treilea an oamenii se gândesc pesemne la sex o dată la 
două săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe 
lună. Mă voi sili să accept situaţia şi mă voi întreba cu ce-am 
greşit - de vreme ce nu mai izbutesc să-i trezesc interesul 
faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de vorbă cu prietenii 
ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui. 

Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să 
rămân gravidă. O să avem un copil, o să petrecem câtva 
timp mai apropiaţi unul de altul, iar apoi situaţia va 
redeveni cum a fost mai înainte. 


Atunci voi începe să mă-ngraş ca mătuşa infirmierei de azi 
- sau de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi începe să ţin 
regim, învinsă sistematic, în fiecare zi, în fiecare 
săptămână, de greutatea care se-ncăpăţânează să crească 
în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua acele droguri 
magice ca să nu intru în depresie - şi voi mai avea câţiva 
copii, în nopţi de dragoste care trec în plus şi atât de 
repede. Le voi spune tuturora că raţiunea vieţii mele sunt 
copiii, adevărul fiind însă că ei îmi pretind ca viaţa mea să 
fie raţiunea lor de a trăi. 

Oamenii ne vor socoti totdeauna un cuplu fericit şi nimeni 
nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunțare 
se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire. 

Până ce, într-o zi, când soţul meu îşi va lua prima amantă, 
eu voi face scandal ca mătuşa infirmierei sau mă voi gândi 
iarăşi să mă sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei 
copii care au nevoie de ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, 
să-i pun pe picioarele lor - înainte de a fi capabilă să las 
totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal, voi 
ameninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, 
va zice că mă iubeşte şi că aşa ceva nu se va mai repeta. 
Nu-i va trece niciodată prin cap că, şi dacă m-aş hotări să 
plec atunci, singura soluţie ar fi să mă întorc la părinţii mei 
acasă şi să rămân acolo tot restul vieţii, trebuind s-o ascult 
toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut un prilej 
unic de-a fi fericită, că el era totuşi un soţ cum nu se poate 
mai bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor suferi 
mult din cauza despărțirii noastre. 

După doi, trei ani, se va ivi altă femeie în viaţa lui. Am să 
aflu - fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva - dar 
de astă dată mă prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată 
energia luptând împotriva primei amante, nu mai am 
resurse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în 
realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea 
dreptate. 


El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi continua 
munca la bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa teatrului, 
cu cărţile mele pe care nu izbutesc niciodată să le termin de 
citit, cu programele de televiziune care vor fi la fel şi peste 
zece, douăzeci, cincizeci de ani. 

E drept că-mi voi mânca sandviciurile cu un sentiment de 
vinovăţie, fiindcă mă îngraş; şi nu voi mai merge în baruri, 
fiindcă am un soţ care mă aşteaptă acasă la noi ca să- 
ngrijesc doi copii. 

După asta, îmi rămâne să aştept ca micuţii să crească şi 
să-mi petrec fiecare zi gândindu-mă la sinucidere, fără a 
avea curajul s-o fac. Într-o bună zi, ajung la concluzia că 
viaţa e aşa cum e, nu mai merge, nimic nu se va schimba. Şi 
o accept. 

Veronika şi-a încheiat monologul interior şi şi-a făcut o 
promisiune; nu va ieşi din Villete în viaţă. Era preferabil să 
termine cu toate acum, cât mai avea curaj şi sănătate ca să 
moară. 

Adormi şi se trezi de mai multe ori, observând că numărul 
aparatelor se reducea la rându-i, căldura corpului îi creştea 
şi chipul infirmierelor se schimba - dar totdeauna era 
cineva lângă ea. Perdelele verzi lăsau să treacă sunetul 
plânsului cuiva, gemete de durere sau voci care şopteau 
diverse lucruri pe un ton calm şi tehnic. Din când în când 
zbârnâia în depărtare câte un aparat şi auzea paşi grăbiţi 
pe culoar. Atunci vocile îşi pierdeau tonul tehnic şi calm şi 
deveneau încordate, dând ordine rapide. 

Într-unul din momentele ei de luciditate, o infirmieră o 
întrebă: 

— Nu vreţi să ştiţi cum staţi? 

— Ştiu cum stau - răspunse Veronika. Şi nu mă refer la ce 
vedeţi dumneavoastră în corpul meu, ci la ce se petrece în 
sufletul meu. 

Infirmiera încercă să mai converseze un pic, dar Veronika 
se prefăcu că doarme. 


Pentru prima oară, când deschise ochii, observă că 
schimbase locul - se afla într-o încăpere care părea a fi un 
salon mare. Mai avea în braţ acul de la un flacon cu ser 
perfuzabil - dar toate celelalte fire şi ace fuseseră 
înlăturate. 

Un medic înalt, cu tradiționalul halat alb în contrast cu 
părul şi mustaţa vopsite în negru, stătea în picioare, la patul 
ei. Lângă el, un tânăr stagiar ţinea un bloc de scris şi lua 
note. 

— De cât timp sunt aici? - întrebă ea, observând că vorbea 
cu oarecare dificultate, fără a izbuti să pronunţe corect 
cuvintele. 

— De două săptămâni în salonul acesta, după cinci zile în 
Secţia de Urgenţă - răspunse cel mai bătrân. Şi mulţumiţi-i 
lui Dumnezeu că mai sunteţi aici. 

Cel mai tânăr păru surprins, ca şi cum această ultimă 
frază s-ar fi potrivit exact cu realitatea. Veronika, 
numaidecât, îi remarcă reacţia, şi instinctele i se ascuţiră: 
trecuse oare mai mult timp? Aici o pândea oare vreun risc? 
Începu să dea atenţie fiecărui gest, fiecărei mişcări ale 
celor doi; ştia că era inutil să pună întrebări, nu i-ar spune 
niciodată adevărul - dar, dacă ar fi deşteaptă, ar putea 
pricepe ce se întâmplă. 

— Spuneţi-mi numele, adresa, starea civilă şi data naşterii 
dumneavoastră - continuă cel mai în vârstă. 

Veronika îşi ştia numele, starea civilă şi data naşterii, dar 
observă că în memoria ei erau spaţii albe: nu reuşea să-şi 
amintească deloc adresa. 

Medicul îi proiectă o lanternă în ochi şi o examină prelung, 
în tăcere. Cel mai tânăr făcu acelaşi lucru. Amândoi 
schimbară câteva priviri, care nu semnificau absolut nimic. 

— l-aţi spus infirmierei din schimbul de noapte că nu ştim 
să vă vedem sufletul? - întrebă cel mai tânăr. 

Veronika îşi amintea acum. Îi era greu să ştie prompt cine 
era şi ce făcea acolo. 


— Vi s-a indus permanent somnul cu ajutorul calmantelor, 
şi asta vă poate afecta oarecum memoria. Vă rog, trebuie să 
ne răspundeţi la toate întrebările. 

Şi medicii începură un chestionar absurd, vrând să ştie 
care sunt ziarele importante din Ljubljana, cine este poetul 
a cărui statuie se află în piaţa principală (ah, n-ar uita 
niciodată aşa ceva, orice sloven poartă imaginea lui 
Preseren gravată în suflet), culoarea părului mamei sale, 
numele colegilor de la locul de muncă, cărţile cele mai 
solicitate la bibliotecă. 

Pentru început, Veronika se gândi să nu răspundă - 
memoria îi era în continuare confuză. Dar, pe măsură ce 
chestionarul avansa, ea reconstruia cele uitate. La un 
moment dat, îşi aminti că acum se afla într-un ospiciu, şi 
nebunii nu au nici o obligaţie de-a fi coerenţi, dar, pentru 
binele ei şi ca să-i ţină pe doctori lângă ea, spre a vedea 
dacă izbuteşte să afle ceva mai mult despre starea ei, 
începu să facă un efort mental. Pe măsură ce cita nume şi 
fapte, nu-şi recupera doar memoria, ci şi personalitatea, 
dorinţele, modul propriu de a vedea viaţa. Ideea sinuciderii, 
care de dimineaţă păruse îngropată sub multe straturi de 
sedative, revenea iarăşi la suprafaţă. 

— E bine - zise cel mai în vârstă, la sfârşitul 
chestionarului. 

— Cât timp voi mai rămâne aici? 

Cel mai tânăr îşi plecă privirea şi ea simţi că totul 
rămăsese suspendat în aer, ca şi cum, o dată cu răspunsul 
la acea întrebare, s-ar fi scris o nouă istoric a vieţii ei şi 
nimeni n-ar mai fi reuşit s-o modifice. 

— Poţi să-i spui - făcu doctorul mai în vârstă. Mulţi pacienţi 
au auzit deja zvonurile şi ea va afla până la urmă într-un fel 
sau altul; e cu neputinţă să ţii secrete în clădirea asta. 

— Bine, singură v-aţi decis soarta - suspină tânărul, 
măsurându-şi fiecare cuvânt. Aflaţi atunci consecinţele 
actului dumneavoastră: în timpul comei provocate de 


narcotice, inima v-a fost afectată iremediabil. S-a produs o 
necroză în ventriculul... 

— Vorbeşte mai pe-nţeles - zise doctorul mai în vârstă. 
Mergi la subiectul care o interesează. 

— Inima v-a fost iremediabil afectată. Şi ea va înceta să 
bată în scurt timp. 

— Ce-nseamnă asta? - întrebă ea, speriată. 

— Faptul că inima încetează să mai bată înseamnă un 
singur lucru: moartea fizică. Nu ştiu care sunt convingerile 
dumneavoastră religioase, dar... 

— Peste cât timp mi se va opri inima? - îl întrerupse 
Veronika. 

— Cinci zile, o săptămână cel mult. 

Veronika îşi dădu seama că, dincolo de aparenţe şi de 
comportamentul profesional, dincolo de aerul preocupat, 
tânărul vorbea cu o imensă plăcere. Ca şi cum ea şi-ar fi 
meritat pedeapsa şi le-ar fi slujit drept exemplu tuturor 
celorlalţi. 

De-a lungul întregii sale vieţi, Veronika observase că 
extrem de mulţi oameni dintre cunoscuţii ei comentau 
grozăviile vieţii altuia ca şi cum ar fi fost foarte preocupaţi 
să-l ajute, dar de fapt se complăceau în suferinţa celorlalţi, 
deoarece asta îi făcea să creadă că erau fericiţi, că viaţa 
fusese generoasă cu ei. Detesta acest gen de oameni: n- 
avea să-i dea junelui nici o şansă de a se bucura de starea 
ei, doar ca să-şi ascundă propriile-i frustrări. 

Continuă să-l privească fix în ochi. Şi zâmbi. 

— Deci n-am murit. 

— Nu - fu răspunsul. Dar plăcerea de a da veşti tragice 
dispăruse. 

Noaptea începu totuşi să simtă frica. Una era acţiunea 
rapidă a pastilelor, alta să aştepţi moartea vreme de cinci 
zile, o săptămână - după ce trecuse deja prin tot ce era 
posibil. 

Îşi petrecuse viaţa aşteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se 
întoarcă de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, 


examenele de la sfârşitul anului, trenul, autobuzul, 
convorbirea telefonică, vacanţa, sfârşitul vacanței. Acum 
trebuia să aştepte moartea, care venea la o dată fixă. 

„Doar mie mi se putea întâmplă una ca asta. În mod 
normal, oamenii mor exact în ziua în care îşi închipuie că n- 
au să moară.” 

Trebuie să iasă de-acolo şi să facă rost de alte pastile. 
Dacă nu reuşea şi dacă unica soluţie ar fi fost să se arunce 
de pe o clădire înaltă din Ljubljana, avea s-o facă: încercase 
să-şi cruţe părinţii de o suferinţă în plus, dar acum nu mai 
avea de ales. 

Privi în jur. 'Toate paturile erau ocupate şi bolnavele 
dormeau, unele sforăiau tare. Ferestrele aveau gratii. La 
capătul dormitorului era o mică lampă aprinsă, umplând 
spaţiul cu umbre stranii şi permiţând ca salonul să fie 
permanent supravegheat. Lângă lampă, o femeie citea o 
carte. 

„Infirmierele astea trebuie să fie foarte culte. Citesc 
întruna.” 

Patul Veronikăi era cel mai depărtat de uşă, între ea şi 
femeie erau încă vreo douăzeci de paturi. Se ridică anevoie, 
deoarece, dacă dădea crezare spuselor doctorului, de 
aproape trei săptămâni nu se mai dăduse jos. Infirmiera 
ridică privirea şi văzu că tânăra se apropia ducându-şi 
flaconul de ser. 

— Vreau să mă duc la toaletă - şopti ea, de teamă să nu le 
trezească pe celelalte nebune. 

Femeia, cu un gest neglijent, îi arătă către o uşă. Mintea 
Veronikăi lucra rapid, căutând în toate colţurile o ieşire, o 
breşă, un mod de-a pleca de-acolo. „lrebuie să procedez cu 
rapiditate, deoarece ei cred că sunt încă slăbită, incapabilă 
să acţionez.” 

Privi cu atenţie în jur. Toaleta era o cămăruţă fără uşă. 
Dacă ar fi vrut să iasă de acolo, ar fi trebuit s-o înşface pe 
femeia de pază şi, dominând-o, să-i ia cheia, dar era prea 
slăbită pentru aşa ceva. 


— Aici e o închisoare? - o întrebă ea pe femeia-paznic, 
care îşi întrerupsese lectura şi-i supraveghea acum toate 
mişcările. 

— Nu. Un ospiciu. 

— Nu sunt nebună. 

Femeia râse. 

— Exact asta zic toţi aici. 

— Bine. Atunci sunt nebună. Ce-nseamnă să fii nebun? 

Femeia îi spuse Veronikăi că nu trebuia să stea prea mult 
timp în picioare şi-o trimise înapoi în pat. 

— Ce-nseamnă să fii nebun? - insistă Veronika. 

— Întreabă-l mâine pe doctor. Şi du-te la culcare acum, că 
de nu, vrei, nu vrei, va trebui să-ţi fac un calmant. 

Veronika se supuse. Pe drumul de întoarcere, o auzi pe 
ocupanta unuia din paturi şoptindu-i: „Nu ştii ce este un 
nebun?” 

O clipă, se gândi să nu răspundă: nu voia să-şi facă 
prieteni, să-şi dezvolte un cerc social, să-şi găsească aliaţi 
pentru o mare răscoală în masă. Avea o singură idee fixă: 
moartea. Dacă nu va fi posibil să evadeze, tot o să găsească 
un mod de a se omori chiar acolo, cât mai repede cu 
putinţă. 

Femeia repetă însă aceeaşi întrebare pe care i-o pusese şi 
ea supraveghetoarei. 

— Nu ştii ce este un nebun? 

— Cine sunteţi? 

— Mă cheamă Zedka. Du-te la patul dumitale. Pe urmă, 
când supraveghetoarea o să creadă că te-ai culcat, târăşte- 
te pe duşumea şi vino pân-aici. 

Veronika se-ntoarse la locul ei şi aşteptă ca 
supraveghetoarea să se cufunde iarăşi în cartea ei. Ce 
înseamnă un nebun? Nu avea nici cea mai mică idee, 
deoarece cuvântul ăsta era folosit într-un mod total anarhic: 
se zicea, de pildă, că unii sportivi sunt nebuni pentru că vor 
să doboare recorduri. Sau că artiştii sunt nebuni, fiindcă 
duc o viaţă incertă, neobişnuită, diferită de toate cele 


„normale”. Pe de altă parte, Veronika apucase să vadă mulţi 
oameni mergând pe străzile din Ljubljana, îmbrăcaţi sumar 
iarna, vestind sfârşitul lumii, împingând cărucioare de la 
vreun supermagazin, pline cu desagi şi boarfe. 

Nu-i era somn. După spusele medicului, dormise aproape 
o săptămână, excesiv de mult pentru cineva deprins cu o 
viaţă fără mari emoţii, dar cu orare stricte de odihnă. Ce 
este un nebun? Ar fi poate mai bine să-l întrebe pe unul din 
ei. 

Veronika se ghemui pe jos, îşi scoase acul din braţ şi se 
duse unde stătea Zedka, încercând să nu dea atenţie 
stomacului care începea să i se întoarcă pe dos; nu ştia 
dacă greaţa era urmarea inimii ei slăbite sau a efortului pe 
care-l făcea. 

— Nu ştiu ce este un nebun - şopti Veronika. Eu însă nu 
sunt. Sunt o sinucigaşă ratată. 

— Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca 
schizofrenicii, psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care 
sunt diferite de celelalte. 

— Ca dumneata? 

— Totuşi - continuă Zedka, prefăcându-se că nu auzise 
comentariul ei - trebuie c-ai auzit vorbindu-se despre 
Einstein care zicea că nu există nici timp, nici spaţiu, ci doar 
o combinaţie între ele. Sau despre Columb, care susţinea că 
de cealaltă parte a oceanului nu era un abis, ciun 
continent. Sau despre Edmund Hillary, care susţinea că 
omul poate ajunge în vârful Everestului. Sau despre 
Beatleşi, care au făcut o muzică diferită şi s-au îmbrăcat cu 
totul altfel decât lumea din vremea lor. Toţi aceşti inşi - şi 
alţii cu miile - trăiau şi ei în lumea lor. 

„Nebuna asta spune lucruri pline de sens”, gândi 
Veronika, amintindu-şi de poveştile pe care i le spunea 
maică-sa, despre sfinţi care susțineau că stăteau de vorbă 
cu Isus şi cu Fecioara Maria. Trăiau şi ei într-o lume aparte? 

— Am văzut odată cum pe străzile Ljubljanei, pe când 
termometrul arăta minus cinci grade, trecea o femeie 


îmbrăcată cu o rochie roşie decoltată adânc, cu ochii 
sticloşi. Am crezut că era beată şi m-am oferit s-o ajut, dar 
ea mi-a refuzat haina. 

— Poate că în lumea ei era primăvară şi corpul îi era 
încălzit de dorinţa după cineva pe care-l aştepta. Chiar dacă 
acel cineva exista doar în delirul ei, avea şi ea dreptul să 
trăiască şi să moară după placul ei, nu crezi? 

Veronika nu ştia ce să zică, dar cuvintele acelei femei 
nebune i se păreau rezonabile. Cine ştie, nu cumva chiar ea 
fusese femeia pe care o văzuse pe jumătate goală pe 
străzile Ljubljanei? 

— Am să-ţi spun o poveste - zise Zedka. Un mare vrăjitor, 
vrând să distrugă un regat, a turnat o băutură vrăjită în 
puţul de unde beau toţi locuitorii lui. Oricine bea din apa 
aceea înnebunea. 

A doua zi de dimineaţă, a băut din ea toată populaţia şi toţi 
şi-au pierdut minţile, afară de rege, care avea un puț doar 
pentru el şi pentru familia lui, la care vrăjitorul nu putea să 
ajungă. Alarmat, regele a încercat să ţină în frâu poporul, 
luând o serie de măsuri de siguranţă şi de sănătate publică: 
dar poliţaii şi inspectorii băuseră din apa otrăvită şi 
socoteau că deciziile regelui erau o absurditate, hotărând 
să nu le respecte cu nici un chip. 

Când luară cunoştinţă de acele decrete, locuitorii 
regatului rămaseră încredinţaţi că suveranul înnebunise, şi 
acum scria lucruri fără sens. Strigând, o porniseră spre 
castel şi-i ceruseră să abdice. 

Disperat, regele a fost de acord să părăsească tronul, dar 
regina l-a oprit, zicând: „Să mergem acum şi noi până la 
fântână şi să bem din ea. Astfel vom fi şi noi la fel ca ei.” 

Zis şi făcut: regele şi regina au băut din apa nebuniei şi-au 
început numaidecât să îndruge lucruri fără noimă. Supuşii 
lor s-au căit pe loc de vreme ce regele dovedea atâta 
înţelepciune, de ce să nu-l lase să-şi cârmuiască ţara? 

Şi ţara a trăit mai departe în pace, deşi locuitorii ei se 
comportau în chip foarte diferit de vecinii lor. Regele a 


putut să cârmuiască până la sfârşitul zilelor sale. 

Veronika râse. 

— Dumneata nu pari nebună - zise ea. 

— Ba sunt, deşi mă aflu sub tratament, întrucât cazul meu 
este simplu: e suficient să primesc în organism o anumită 
substanţă chimică de care duc lipsă. Sper însă ca substanţa 
asta să-mi rezolve doar problema depresiei cronice; vreau 
sa rămân nebună, să-mi trăiesc viaţa aşa cum visez eu, nu 
cum doresc ceilalţi. Ştii ce există acolo, afară, dincolo de 
zidurile de la Villete? 

— Oameni care au băut din acelaşi puț. 

— Exact - zise Zedka. Ei cred că sunt normali, pentru că 
toţi fac acelaşi lucru. Am să mă prefac că am băut şi eu din 
apa aceea. 

— Eu am şi băut, şi tocmai asta e problema mea. N-am 
avut niciodată depresie, nici mari bucurii sau tristeţi care să 
ţină mult timp. Problemele mele sunt aceleaşi ca ale tuturor 
oamenilor. 

Zedka rămase o vreme tăcută. 

— Dumneata ai să mori, aşa ni s-a spus. 

Veronika ezită o clipă: putea să aibă oare încredere în 
străina aceea? 

— Doar peste vreo cinci, şase zile. Mă tot gândesc dacă 
există un mijloc ca să mor mai înainte. Dacă dumneata sau 
altcineva de-aici ar reuşi să procure alte pastile, sunt sigură 
că inima mea n-ar mai rezista de data asta. Trebuie să 
înţelegi cât e de groaznic să stau în aşteptarea morţii, 
trebuie să mă ajuţi. 

Înainte ca Zedka să-i poată da răspunsul, infirmiera apăru 
cu o injecție. 

— Pot să ţi-o fac chiar eu - zise ea. Sau, dacă vrei 
altminteri, îi pot chema pe gardienii de-afară ca să m-ajute. 

— Nu-ţi risipi energia fără rost - zise Zedka, adresându-se 
Veronikăi. Economiseşte-ţi forţele, dacă vrei să obţii ce mi-ai 
cerut. 


Veronika se ridică, se întoarse în patul ei şi-o lăsă pe 
infirmieră să-şi facă treaba. 

A fost prima ei zi normală într-un azil de nebuni. leşi din 
secţie, luă cafeaua în marea sală de mese unde bărbaţii şi 
femeile mâncau împreună. Observă că, spre deosebire de 
ce se arăta în filme - scandaluri, urlete, bolnavi care făceau 
gesturi demenţiale - totul părea învăluit într-o aură de 
tăcere opresivă; părea că nimeni nu dorea să-şi împartă 
lumea interioară cu nişte străini. 

După cafea (acceptabilă, nu puteai critica mesele 
bazându-te doar pe reputaţia cum nu se poate mai proastă 
a spitalului Villete) ieşiseră cu toţii să facă o baie de soare. 
La drept vorbind, nu era pic de soare - temperatura era 
sub zero, iar grădina era acoperită de zăpadă. 

— Nu mă aflu aici ca să-mi apăr viaţa, ci ca să mi-o pierd - 
îi spuse Veronika unuia dintre infirmieri. 

— Chiar şi-aşa, tot trebuie să ieşi pentru baia de soare. 

— Nebuni sunteţi voi: nici nu e soare! 

— E însă lumină, şi ea contribuie la calmarea pacienţilor. 
Din nefericire, iarna noastră ţine mult; dacă n-ar fi aşa, am 
avea mai puţin de lucru. 

Era inutil să mai discute: ieşi, se plimbă niţel, privind peste 
tot în jurul ei şi căutând pe ascuns un mod de evadare. 
Zidul era înalt, aşa cum pretindeau constructorii vechilor 
cazarme, dar gheretele pentru santinele erau goale. 
Grădina era înconjurată de clădiri cu aspect militar, care azi 
adăposteau secţii pentru bărbaţi, pentru femei, birourile 
administraţiei şi dependinţele personalului. La capătul unei 
prime inspecții rapide, notă că singurul loc realmente păzit 
era poarta principală, unde doi paznici verificau actele de 
identitate ale tuturor celor care intrau şi ieşeau. 

Totul în creierul ei părea să revină la normal. Pentru a face 
un exerciţiu de memorie, începu să încerce a-şi aminti unele 
lucruri mărunte - precum locul unde-şi lăsa cheia de la 
cameră, discul pe care tocmai îl cumpărase, cea mai 
recentă cerere ce-i fusese făcută la bibliotecă. 


— Sunt Zedka - zise o femeie, apropiindu-se de ea. 

Noaptea trecută nu putuse să o vadă la faţă - stătuse 
ghemuită lângă patul ei tot timpul cât conversaseră. 
Trebuie să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani şi părea 
absolut normală. 

— Sper că injecţia nu ţi-a produs multe neplăceri. Cu 
timpul, organismul se obişnuieşte, şi calmantele îşi pierd 
efectul. 

— Mă simt bine. 

— Conversaţia noastră de astă-noapte... sau ce mi-ai cerut, 
îţi aminteşti? 

— Perfect. 

Zedka o luă de braţ şi începură să se plimbe împreună, 
printre numerogşii copaci desfrunziţi din curtea interioară. 
Dincolo de ziduri se puteau zări munţii pierzându-se în nori. 

— E frig, dar e o dimineaţă frumoasă - spuse Zedka. E 
curios, dar depresia mea nu se manifesta niciodată în zile 
ca asta, înnorate, cenuşii, reci. Când vremea era aşa, 
simţeam că natura era de acord cu mine, îmi punea în 
evidenţă sufletul. Pe de altă parte, când se ivea soarele, 
copiii începeau să ţopăie pe străzi, toţi eram încântați de 
frumuseţea zilei, dar eu mă simţeam foarte rău. Ca şi cum 
ar fi fost nedrept să se arate toată exuberanţa aceea, la 
care nu eram capabilă să particip. 

Cu delicateţe, Veronika se desprinse de braţul femeii. Nu-i 
plăceau contactele fizice. 

— Ţi-ai întrerupt fraza. Vorbeai de cererea mea. 

— Este aici un grup. Sunt bărbaţi şi femei care ar fi putut 
să obţină externarea, să fie acasă la ei - dar nu vor să plece. 
Explicaţiile sunt multe: Villete nu e atât de rău cum se 
spune, chiar dacă e departe de a fi un hotel de cinci stele. 
Aici, toţi putem spune ce gândim, putem face ce dorim, fără 
a ne atrage nici un fel de critică: la urma urmelor, ne aflăm 
într-un ospiciu. Când vin inspecții din partea guvernului, şi 
bărbaţii, şi femeile se comportă ca şi cum ar fi într-un grad 
de nebunie periculoasă, cu atât mai mult cu cât unii dintre 


ei stau aici pe cheltuiala Statului. Medicii ştiu asta, se pare 
însă că există un ordin al patronilor ca situaţia să fie lăsată 
aşa cum este - deoarece sunt mai multe paturi decât 
bolnavi. 

— Şi ei pot procura pastilele? 

— Încearcă să intri în contact cu ei; grupul şi-l numesc 
Frăția. 

Zedka arătă spre o femeie cu părul alb, care conversa 
însufleţit cu alte femei mai tinere. 

— O cheamă Mari, face parte din Frăția. Întreab-o pe ea. 

Veronika dădu să pornească spre Mari, dar Zedka o opri: 

— Nu, nu acuma: se distrează. Nu va lăsa baltă ceva care-i 
face plăcere doar ca să se arate amabilă cu o străină. Dacă 
va reacţionă prost, nu vei mai avea niciodată şansa de a te 
apropia de ea. „Nebunii” au încredere totdeauna în prima 
impresie. 

Veronika făcu haz de intonaţia pe care Zedka o dăduse 
cuvântului „nebunii”. Dar rămase neliniştită, fiindcă totul 
părea normal, prea bine. După atâţia ani de când tot pleca 
de la serviciu la bar, de la bar în patul unui prieten, din pat 
la casa mamei - ea trăia acum o experienţă la care n-ar fi 
visat niciodată: azilul, nebunia, ospiciul. Unde oamenii nu se 
simțeau ruşinaţi dacă mărturiseau că sunt nebuni. Unde 
nimeni nu-şi întrerupea ocupațiile plăcute numai ca să fie 
amabil cu ceilalţi. 

Începu să aibă îndoieli dacă Zedka vorbea serios sau dacă 
era doar un comportament pe care bolnavii mintali îl 
adoptă pentru a se preface că trăiesc într-o lume mai bună 
decât ceilalţi. Dar ce importanţă avea asta? Trăia ceva 
interesant, diferit, total neaşteptat: închipuieşte-ţi un loc 
unde oamenii se prefac că sunt nebuni ca să facă exact ceea 
ce vor! 

Exact în clipa aceea, Veronika simţi un junghi în inimă. Îi 
reveni în minte conversaţia cu medicul, şi se sperie. 

— Vreau să mă plimb singură - îi spuse ea Zedkăi. La urma 
urmelor, era şi ea o „nebună” şi nu era datoare să fie pe 


placul nimănui. 

Femeia se îndepărtă, iar Veronika rămase să contemple 
munţii de dincolo de zidurile spitalului Villete. I se păru că- 
şi face apariţia o uşoară voinţă de a trăi, dar Veronika o 
alungă decis. 

„Trebuie să-mi procur imediat pastilele.” 

Reflectă la situaţia ei de acolo; era departe de-a fi ideală. 
Chiar dacă i-ar da posibilitatea de a trăi toate nebuniile ce i- 
ar trece prin cap, n-ar şti ce-ar trebui să facă. 

Nu avusese niciodată vreo formă de nebunie. 

După câtva timp petrecut în grădină, merseră în sala de 
mese şi mâncară de prânz. Imediat după aceea, infirmierii îi 
conduseră atât pe bărbaţi, cât şi pe femei într-un living 
uriaş cu o mulţime de facilităţi - mese, scaune, sofale, un 
pian, un televizor şi ferestre ample prin care se putea vedea 
cerul cenuşiu şi norii joşi. Niciuna nu avea gratii, fiindcă 
sala dădea în grădină. Uşile erau închise din pricina 
frigului, dar era suficient să-nvârteşti o clanţă rotundă şi 
puteai ieşi ca să te plimbi iarăşi printre copaci. 

Cei mai mulţi se duseră în faţa televizorului. Alţii priveau 
în gol, unii conversau încet cu sine - dar cine oare nu făcuse 
aşa ceva la un moment dat în viaţă? Veronika observă că 
femeia cea mai bătrână, Mari, stătea acum lângă un grup 
mai mare, într-un colţ al uriaşei săli. Alţi pacienţi se 
perindau prin preajmă, iar Veronika încercă să li se-alăture: 
voia să audă ce spun. 

Se strădui să-şi ascundă cât mai mult intenţiile. Dar când 
ajunse în apropierea lor, ei tăcură şi - toţi ca unul - o 
priviră. 

— Ce doriţi? - zise un domn bătrâior, care părea liderul 
Frăției (dacă grupul cu pricina exista realmente, şi Zedka 
nu era mai nebună decât părea). 

— Nimic, treceam pe-aici. 

Schimbară toţi priviri între ei şi făcură nişte gesturi 
demenţiale cu capul. Îşi spuseră unul altuia: „Doar trecea 


LIA 


pe-aici!” Altul repetă, cu glas mai tare şi - în scurt timp - 
toţi începură să strige aceleaşi vorbe. 

Veronika nu ştia ce să facă şi rămase paralizată de frică. 
Un infirmier mătăhălos şi şmecher veni să-i iscodească ce 
se întâmpla. 

— Nimic - răspunse cineva din grup. Doar trecea pe-aici. 
S-a oprit acolo, da' o să treacă mai departe! 

Tot grupul se prăpădi de râs. Veronika arboră un aer 
ironic, zâmbi, se întoarse şi se îndepărtă, astfel încât nimeni 
să nu observe că i se umpleau ochii de lacrimi. leşi direct în 
grădină, fără să pună nimic pe ea. Un infirmier încercă s-o 
convingă să se întoarcă, îndată se ivi însă altul care-i şopti 
ceva la ureche - şi amândoi o lăsară în pace, în frig. N-avea 
rost să aibă grijă de sănătatea unei persoane oricum 
condamnate. 

Era confuză, încordată, iritată de ea însăşi. Nu se lăsase 
niciodată atrasă în cursa unor provocări; învățase foarte 
devreme că trebuie să rămâi rece, distant, ori de câte ori se 
iveşte o nouă situaţie. Şi totuşi nebunii aceia reuşiseră să o 
facă să se simtă ruşinată, speriată, furioasă, pornită să-i 
ucidă, să-i rănească aruncându-le vorbe pe care nu ar fi- 
ndrăznit să le pronunţe. 

Pesemne că pastilele - sau tratamentul care o scosese din 
comă - o transformaseră într-o femeie fragilă, incapabilă să 
reacționeze din proprie iniţiativă. În adolescenţă se 
confruntase cu situaţii mult mai rele, dar acum, pentru 
prima dată, nu izbutise să-şi stăpânească plânsul! Se 
impunea să redevină ea însăşi, să poată reacţiona cu ironie, 
să simuleze că jignirile nu o ating niciodată, că le e 
superioară tuturora. Cine oare, din acel grup, avusese 
curajul de a-şi dori moartea? Cine dintre oamenii aceia s-ar 
fi încumetat s-o înveţe ceva despre viaţă, când stăteau toţi 
ascunşi îndărătul zidurilor de la Villete? Nu voia să depindă 
niciodată de ajutorul lor - chiar de-ar fi trebuit să aştepte 
încă cinci sau şase zile ca să moară. 

„O zi a şi trecut. Mai rămân doar patru sau cinci.” 


Se plimbă niţel, lăsând ca frigul sub zero grade să-i intre 
în corp şi să-i potolească sângele care curgea precipitat, 
inima care-i bătea prea repede. 

„Foarte bine, iată-mă deci cu ceasurile literalmente 
numărate, şi dând importanţă comentariilor unor oameni 
pe care nu i-am văzut niciodată şi pe care în scurt timp nici 
nu-i voi mai vedea. Şi tot eu sufăr, mă irit, vreau să atac şi 
să mă apăr. De ce să-mi pierd vremea cu aşa ceva?” 

Realitatea e însă că puţinul timp care-i mai rămăsese şi-l 
cheltuia ca să lupte pentru spaţiul său într-o ambianţă 
străină, unde era obligatoriu să rezişti pentru ca să nu-ţi 
impună ceilalţi regulile lor. 

„Nu-i posibil. N-am fost aşa niciodată. Nu m-am luptat 
niciodată pentru prostii.” 

Se opri în mijlocul grădinii îngheţate. Tocmai pentru că-şi 
dăduse seama că totul e o prostie, avea să accepte până la 
urmă ceea ce viaţa îi impusese în chip firesc. În adolescenţă 
descoperise că era prea devreme ca să aleagă; acum, în 
tinereţe, se convinsese că era prea târziu ca să se schimbe. 

Şi pe ce-şi cheltuise toate energiile până acum? Încercând 
să facă astfel încât să-şi continue viaţa neschimbată. Îşi 
sacrificase multe dorinţe pentru ca părinţii ei să o iubească 
şi mai departe la fel cum o iubeau când era mică, deşi era 
conştientă că adevărata dragoste se schimbă cu trecerea 
timpului, creşte şi descoperă noi moduri de a se exprima. 
Într-o zi, când o auzise pe mama ei spunându-i, plânsă 
toată, că se isprăvise cu căsătoria sa, Veronika porni în 
căutarea tatălui ei, plânse, ameninţă şi-i smulse în cele din 
urmă promisiunea că n-avea să mai plece de-acasă - fără a- 
şi imagina ce preţ mare trebuiau să plătească cei doi din 
acest motiv. 

Când se hotări să-şi facă rost de o slujbă, renunţă la o 
propunere ispititoare într-o companie care tocmai se 
instalase în ţara ei de curând creată, acceptând să lucreze 
la biblioteca publică, unde banii erau puţini, dar siguri. 
Avea să lucreze zi de zi, după acelaşi orar, dându-le clar de 


înţeles şefilor săi să nu o privească drept o ameninţare, ea 
era mulţumită, nu pretindea să lupte ca să avanseze: tot ce 
dorea era salariul la sfârşitul lunii. 

Şi-a închiriat o cameră la mânăstire deoarece călugărițele 
pretindeau ca toate chiriaşele să se întoarcă la o oră 
precisă, după care lăsau cheia la poartă: cine rămânea 
afară era obligat să doarmă pe stradă. Astfel, ea le putea 
prezenta totdeauna o scuză adevărată iubiţilor săi, spre a 
nu fi silită să petreacă noaptea în hoteluri sau în paturile 
altora. 

Când visa să se căsătorească, se imagina mereu într-o 
mică vilă în afara Ljubljanei, cu un bărbat total diferit de 
tatăl său, care să câştige suficient ca să-şi întreţină familia 
şi să fie mulţumit că stau amândoi împreună într-o casă cu 
un cămin unde să ardă focul, şi să privească munţii 
acoperiţi de zăpadă. 

Se educase astfel încât să le poată oferi bărbaţilor o 
cantitate exactă de plăcere - nici mai mult, nici mai puţin, 
doar strictul necesar. Nu se supăra pe nimeni, deoarece ar 
fi însemnat să fie nevoită a reacţiona, a combate un duşman 
- spre a trebui apoi să suporte urmări neprevăzute, ca 
răzbunare. 

După ce i-a reuşit aproape tot ce-şi dorise în viaţă, a ajuns 
la concluzia că existenţa ei era lipsită de sens, din cauză că 
toate zilele erau la fel. Şi se hotărâse să moară. 

Veronika se întoarse înăuntru şi se îndreptă către grupul 
reunit într-unul din colţurile sălii. Oamenii conversau cu 
însufleţire, dar tăcură la sosirea ei. 

Se duse direct la bărbatul mai vârstnic, care părea a fi 
şeful. Înainte ca altcineva să o poată opri, îi aplică pe obraz 
o palmă răsunătoare. 

— Răspunzi? - îl întrebă ea tare, pentru ca să audă toată 
sala. Nu faci nimic? 

— Nu - Bărbatul îşi duse mâna la faţă. Un firişor de sânge 
i se prelinse din nas - N-o să ne mai deranjezi multă vreme. 


Ea părăsi livingul şi se duse la ea în salon, cu un aer 
triumfător. Făcuse ceva ce nu mai făcuse niciodată în viaţa 
ei. 

Trecură trei zile după incidentul cu grupul pe care Zedka 
îl numea „Frăţia”. Regreta palma dată, nu fiindcă i-ar fi fost 
frică de reacţia bărbatului, ci pentru că făcuse ceva diferit. 
Pe scurt, putea sfârşi convinsă că viaţa merita osteneala, o 
suferinţă inutilă, de vreme ce trebuia oricum să părăsească 
lumea aceasta. 

Singurul ei răspuns a fost să se îndepărteze de tot şi de 
toţi, să încerce cu orice chip să fie aşa cum era înainte, să 
respecte ordinele şi regulamentele din Villete. Se adaptă 
rutinei impuse de casa de sănătate: culcarea devreme, 
cafeaua de dimineaţă, plimbarea prin grădină, sala de 
odihnă, iarăşi o plimbare prin grădină, cina, televizorul şi 
patul. 

Înainte de a se culca, apărea întotdeauna o infirmieră cu 
medicamentele. Toate celelalte femei luau pastile, ea era 
singura căreia i se făcea o injecție. Nu s-a opus niciodată, a 
vrut doar să ştie de ce-i administrau atâtea sedative, 
întrucât nu avusese niciodată probleme cu somnul. I-au 
explicat că injecţia nu era un somnifer, ci un remediu 
pentru inimă. 

Şi astfel, supunându-se rutinei, zilele din ospiciu 
începuseră să fie la fel. Când sunt la fel, trec mai repede: 
încă două, trei zile şi nu va mai fi nevoie să se spele pe dinţi 
sau să se pieptene. Veronika simţea cum inima îi slăbeşte 
rapid: îşi pierdea suflul cu uşurinţă, simţea dureri în piept, 
nu avea poftă de mâncare şi ameţea la cel mai neînsemnat 
efort. 

După incidentul cu Frăția, se gândise uneori: „Dacă aş 
putea alege, dacă aş fi înţeles mai înainte că zilele mele 
erau la fel fiindcă aşa le doream eu, poate...” 

Răspunsul era însă totdeauna acelaşi: „Nu există nici un 
poate, fiindcă nu există alegere.” Şi pacea lăuntrică se 
reinstala, pentru că totul era determinat. 


În perioada aceasta, dezvoltă o relaţie (nu o prietenie, căci 
prietenia pretinde o lungă convieţuire, ceea ce ar fi fost 
imposibil) cu Zedka. Jucau cărţi - ceea ce face ca timpul să 
treacă mai repede - şi uneori se plimbau amândouă, în 
tăcere, prin grădină. 

În dimineaţa acelei zile, imediat după cafea, toţi ieşiseră 
pentru „baia de soare” - aşa cum pretindea regulamentul. 
Un infirmier ceru însă ca Zedka să se întoarcă în infirmerie, 
întrucât era ziua de „tratament”. 

Veronika era împreună cu ea, bându-şi cafeaua, şi ascultă 
comentariul. 

— Ce e „tratamentul” ăsta? 

— E un procedeu vechi, din anii şaizeci, dar medicii cred 
că poate accelera recuperarea. Vrei să vezi? 

— Ai spus că ai o depresie. Nu-i de ajuns să iei 
medicamentul care să-ţi refacă substanţa lipsă? 

— Vrei să vezi? - insistă Zedka. 

Înseamnă să ieşi din rutină, gândi Veronika. Înseamnă să 
descoperi lucruri noi, când nu mai ai nevoie să-nveţi nimic - 
doar să ai răbdare. Dar curiozitatea i-a fost mai puternică, 
şi dădu afirmativ din cap. 

— Asta nu-i o expoziţie - protestă infirmierul. 

— Ea o să moară. Şi n-a văzut nimica. Las-o să vină cu noi. 

Veronika văzu cum femeia, păstrând încă un zâmbet pe 
buze, era legată de pat. 

— Spune-i ce se întâmplă - i se adresă infirmierului Zedka. 
Altfel o să se sperie. 

El se întoarse către ea şi-i arătă o injecție. Părea fericit să 
fie tratat ca un medic care le explică stagiarilor procedurile 
corecte şi tratamentele adecvate. 

— În seringa asta e o doză de insulină - zise el, dând 
cuvintelor sale un ton grav şi tehnic. Ea e utilizată pentru 
diabetici, ca să combată glicemiile ridicate. Dar când doza 
este mult mai mare decât cea obişnuită, scăderea glicemiei 
provoacă o stare de comă. 


Lovi uşor acul, elimină aerul şi o injectă intravenos în 
piciorul drept al Zedkăi. 

— Exact asta o să se-ntâmple acum. Ea o să intre într-o 
comă indusă. Să nu vă speriaţi dacă ochii au să-i devină 
sticloşi şi să nu vă aşteptaţi să vă recunoască atâta timp cât 
o să rămână sub efectul medicaţiei. 

— E ceva oribil, inuman. Oamenii luptă ca să iasă, iar nu ca 
să intre în comă. 

— Oamenii luptă ca să trăiască, nu ca să se sinucidă - 
răspunse infirmierul, dar Veronika ignoră provocarea. Şi 
starea de comă lasă organismul în repaus; funcţiile lui sunt 
drastic reduse, tensiunea existentă dispare. 

În timp ce vorbea, injecta lichidul, iar ochii Zedkăi îşi 
pierdeau treptat strălucirea. 

— Fii liniştită - îi spunea Veronika. Eşti absolut normală, 
istoria pe care mi-ai povestit-o despre rege... 

— Nu vă pierdeţi timpul. Nu mai poate să vă audă. 
Femeia întinsă în pat şi care cu câteva minute mai înainte 
părea lucidă şi plină de viaţă avea acum ochii aţintiţi într-un 

punct oarecare, iar din gură îi ieşea un lichid spumos. 

— Ce faceţi? - îi strigă ea infirmierului. 

— Datoria. 

Veronika începu s-o cheme pe Zedka, să strige, să 
amenințe cu poliţia, cu ziarele, cu drepturile omului. 

— Păstraţi-vă calmul. Chiar şi într-un sanatoriu, trebuie 
respectate anumite reguli. 

Văzu că bărbatul vorbea serios şi o cuprinse frica. Cum 
însă nu mai avea nimic de pierdut, strigă mai departe. 

Din locul unde se afla, Zedka putea vedea salonul cu toate 
paturile goale - afară de unul, în care zăcea trupul ei legat, 
şi alături o fată care-l privea înfricoşată. Fata nu ştia că 
femeia din pat îşi avea toate funcţiile biologice în perfectă 
stare de funcţionare, dar sufletul ei era în aer, aproape de 
tavan, cuprins de o pace profundă. 

Zedka întreprindea o călătorie astrală, fapt ce constituise 
o surpriză în timpul primului ei şoc de insulină. Nu 


discutase cu nimeni; se afla acolo doar ca să-şi trateze o 
depresie şi voia să părăsească pentru totdeauna locul acela, 
de îndată ce condiţiile aveau să i-o permită. Dacă ar fi 
început să comenteze că ieşise din propriu-i corp, s-ar fi 
putut crede că e mai nebună decât la sosirea în Villete. În 
acest timp, după ce se întorsese în corp, începuse să 
citească despre cele două teme: şocul de insulină şi strania 
senzaţie de plutire în spaţiu. 

Nu găsise mare lucru despre tratament: aplicat pentru 
prima dată pe la 1930, fusese complet eliminat din spitalele 
de psihiatrie din cauza riscului de a-i provoca pacientului 
daune ireversibile. O dată, în timpul unei şedinţe de şoc, 
vizitase sub formă de corp astral biroul doctorului Igor 
chiar în clipa când el discuta despre acest subiect cu unul 
din patronii azilului. „E o crimă!”, zicea el. „Dar este mai 
ieftin şi mai rapid!”, răspunsese unul dintre acţionari. „Şi-n 
afară de asta, cui îi pasă de drepturile nebunului? Nimeni n- 
o să reclame nimic!” 

Chiar şi aşa, unii medici tot îl mai considerau ca pe o formă 
rapidă de a trata depresia. Zedka îşi procurase - şi ceruse 
cu împrumut - toate textele care se ocupau de şocul 
insulinic, mai ales de relatările pacienţilor care mai 
trecuseră prin el. Istoria era mereu aceeaşi: orori peste 
orori, fără ca vreunul din ei să fi încercat ceva asemănător 
cu ceea ce ea însăşi trăia în clipa aceea. 

Trăsese concluzia - pe deplin îndreptăţită - că nu exista 
nici un fel de relaţie între insulină şi senzaţia de ieşire a 
conştiinţei din corp. Cu totul dimpotrivă, acel tip de 
tratament tindea să diminueze capacitatea mentală a 
pacientului. 

Începu să facă cercetări despre existenţa sufletului, 
parcurse câteva cărţi de ocultism, până când, într-o bună zi, 
dădu în cele din urmă peste o vastă literatură care descria 
cu exactitate ceea ce experimenta ea însăşi: se numea 
„călătorie astrală” şi multe persoane trecuseră prin aşa 
ceva. Unele se hotărâseră să descrie ceea ce simţiseră, iar 


altele ajunseseră chiar să dezvolte tehnici de provocare a 
ieşirii din corp. Zedka cunoştea acum pe de rost aceste 
tehnici şi le utiliza noapte de noapte, ca să meargă oriunde 
voia. 

Relatările experienţelor şi viziunilor variau, toate însă 
aveau câteva puncte comune: zgomotul ciudat şi iritant 
care precedă separaţia dintre corp şi spirit, urmat de un 
Şoc, de o pierdere rapidă a conştiinţei, iar apoi pacea şi 
bucuria de a pluti în văzduh, prins de corp cu un cordon 
argintiu - un cordon care se putea întinde la nesfârşit, deşi 
circulau legende (în cărţi, evident) cum că omul ar muri 
dacă s-ar întâmpla ca firul acela argintiu să se rupă. 

Experienţa ei îi arătase însă că putea merge cât de 
departe voia, şi cordonul nu se rupea niciodată. Dar, în 
general vorbind, cărţile fuseseră foarte utile şi-o învăţaseră 
să profite din ce în ce mai mult de călătoria astrală. 
Învăţase bunăoară că atunci când voia să treacă dintr-un 
loc în altul trebuia să dorească să se proiecteze în spaţiu, 
reprezentându-şi mental unde voia să ajungă. Contrar 
parcursului făcut de avioane - care pleacă dintr-un loc şi 
străbat o anumită distanţă ca să ajungă în alt punct - 
călătoria astrală se făcea prin tunele misterioase. Îşi 
reprezenta mental un loc, intra în tunelul respectiv cu o 
viteză uluitoare, şi locul dorit îşi făcea apariţia. 

Tot mulţumită cărţilor îşi pierduse teama de creaturile 
care populau spaţiul. Azi nu era niciuna în salonul de spital, 
dar prima dată când ieşise din corpul său întâlnise multă 
lume care o privea, amuzându-se de figura ei mirată. 

Prima reacţie i-a fost să creadă că erau morţi, năluci care 
populau clădirea. Mai apoi, cu ajutorul cărţilor şi din 
proprie experienţă, şi-a dat seama că, în afara câtorva 
spirite care-şi părăsiseră definitiv trupul şi rătăceau pe- 
acolo, erau printre ele mulţi inşi la fel de vii ca şi ea - care 
foloseau tehnica ieşirii din trup sau care nu erau conştienţi 
de ceea ce se întâmpla, pentru că, în cine ce ştie colţ de 


lume, dormeau profund, în timp ce spiritele lor rătăceau 
libere prin lume. 

Azi, având loc ultima sa călătorie astrală cu ajutorul 
insulinei şi cum vizitase cabinetul doctorului Igor şi ştia că 
era gata să-i facă externarea, se hotări să se plimbe prin 
Villete. Din clipa în care avea să treacă pragul porţii de 
ieşire, n-avea să se mai întoarcă niciodată acolo, nici măcar 
cu spiritul, aşa că voia să-şi ia rămas-bun acuma. 

Să-şi ia rămas-bun. Aceasta era partea cea mai dificilă: o 
dată aflat într-un azil psihiatric, te obişnuieşti cu o libertate 
care există în lumea nebuniei, şi sfârşeşti prin a te vicia. Nu 
mai trebuie să-ţi asumi responsabilităţi, să lupţi pentru 
pâinea zilnică, să ai grijă de lucruri repetitive şi detestate; 
poţi rămâne ceasuri întregi privind un tablou sau făcându-ţi 
planurile cele mai absurde cu putinţă. lotul este tolerabil, 
fiindcă, la urma urmelor, eşti bolnav mintal. Cum avusese ea 
însăşi prilejul de a constata pe propria-i piele, cea mai mare 
parte dintre pacienţi prezintă o ameliorare considerabilă de 
îndată ce păşesc într-un ospiciu: nu mai sunt nevoiţi să-şi 
ascundă simptomele, iar ambianța „familiară” îi ajută să-şi 
accepte propriile nevroze şi psihoze. 

La început, Zedka fusese fascinată de Villete şi ajunsese 
chiar să se gândească, după vindecare, să facă parte din 
Frăţie. A înţeles însă că, dacă era prudentă, putea face şi 
afară tot ce-i plăcea, atâta timp cât făcea faţă provocărilor 
vieţii de toate zilele. Era suficient, cum spusese cineva, să-şi 
menţină nebunia sub control. Putea să plângă, să se simtă 
iritată ca orice fiinţă umană normală, fără a uita niciodată 
că, acolo sus, spiritul ei râdea de toate împrejurările dificile. 

În scurt timp avea să se întoarcă acasă, la copii, la soţul 
său; partea aceasta a vieţii îşi are şi ea farmecele sale. 
Sigur că avea să-i fie greu să-şi găsească de lucru - în 
definitiv, într-un oraş mic ca Ljubljana poveştile circulă cu 
iuţeală, şi internarea ei la Villete era deja ştiută multora. 
Dar soţul ei câştiga suficient ca să-şi întreţină familia, iar ea 
putea să profite de timpul liber spre a continua să 


întreprindă călătorii astrale fără efectul periculos al 
insulinei. 

Un singur lucru nu voia să-l mai experimenteze din nou: 
cauza care o adusese la Villete. 

Depresia. 

Medicii spuneau că o substanţă recent descoperită, 
serotonina, era răspunzătoare, printre altele, de starea de 
spirit a fiinţei umane. Lipsa serotoninei intervenea în 
capacitatea de concentrare pentru a munci, a dormi, a 
mânca şi în aptitudinea de a te bucura de clipele agreabile 
ale vieţii. Când această substanţă este complet absentă, 
omul simte disperare, pesimism, senzaţie de inutilitate, 
oboseală exagerată, dificultăţi în luarea deciziilor, 
cufundându-se până la urmă într-o permanentă tristeţe 
care-l duce la o apatie totală sau la sinucidere. 

Alţi medici, mai conservatori, susțineau că răspunzătoare 
pentru depresie sunt schimbările drastice intervenite în 
viaţa cuiva, precum schimbarea ţării, pierderea unei fiinţe 
iubite, divorţul, creşterea obligaţiilor profesionale sau de 
familie. Unele studii moderne, bazate pe numărul de 
internări din perioada de iarnă şi de vară, indicau lipsa de 
lumină solară ca unul din elementele cauzatoare ale 
depresiei. 

În cazul Zedkăi, motivele însă erau mai simple decât 
presupunerile celorlalţi: un bărbat ascuns în trecutul ei. 
Sau, mai bine zis: fantasma dezvoltată în jurul unui bărbat 
pe care-l cunoscuse cu mult timp înainte. 

Ce prostie! Depresie, nebunie din pricina unui bărbat 
despre care nu ştia nici măcar pe unde locuieşte, dar 
pentru care făcuse în tinereţe o pasiune răvăşitoare, 
întrucât, ca toate celelalte fete de vârsta ei, Zedka era o 
fiinţă absolut normală şi trebuia să treacă prin experienţa 
Iubirii Imposibile. 

Doar că, spre deosebire de prietenele sale, care doar visau 
la Iubirea Imposibilă, Zedka se hotărâse să meargă mai 
departe, încercând să şi-o realizeze. El trăia de cealaltă 


parte a oceanului, şi ea îşi vânduse tot ce avea ca să i se- 
alăture. Bărbatul era însurat, ea acceptă rolul de amantă, 
făcând planuri secrete pentru ca într-o bună zi să-l 
cucerească şi ca soţ. El nu avea timp nici pentru sine, dar 
ea se resemnă să petreacă zile şi nopţi într-o cameră de 
hotel ieftin, în aşteptarea rarelor lui apeluri telefonice. 

În ciuda faptului că era gata să suporte orice, relaţia nu s- 
a stabilizat. El nu i-o spusese niciodată, dar la un moment 
dat Zedka a înţeles că nu mai era bine venită şi s-a întors în 
Slovenia. 

A petrecut câteva luni hrănindu-se prost, rememorându-şi 
fiecare clipă când fuseseră împreună, retrăind înmiit 
momentele de bucurie şi de plăcere în pat, încercând să 
găsească vreo cale care să-i permită să mai creadă în 
viitorul acelei relaţii. Prietenii ei erau îngrijoraţi, dar ceva în 
inima Zedkăi îi spunea că era un fapt trecător: procesul de 
creştere a unui ins pretinde un anumit preţ, pe care ea îl 
plătea fără a se plânge. Şi aşa a şi fost: într-o bună 
dimineaţă s-a trezit cu o imensă voinţă de a trăi, s-a hrănit 
cum de multă vreme nu mai făcuse şi a pornit în căutarea 
unei ocupaţii. 

Găsise nu numai un post, ci şi atenţiile unui tânăr frumos, 
inteligent, curtat de multe femei. Un an mai târziu se 
căsătorise cu el. 

A stârnit deopotrivă invidia şi laudele prietenelor. Cei doi 
s-au stabilit într-o casă confortabilă, cu o grădină ce dădea 
spre râul care traversează Ljubljana. Au avut copii şi au 
călătorit în timpul verii prin Austria sau prin Italia. 

Când Slovenia s-a decis să se separe de Iugoslavia, soţul ei 
a fost concentrat. Zedka era sârboaică - adică reprezenta 
„duşmanul” - şi viaţa ei ameninţă să se prăbuşească. În cele 
zece zile de tensiune care urmaseră, cu trupele gata să se 
înfrunte - şi fără ca nimeni să ştie precis ce rezultat avea să 
aibă declaraţia de independenţă şi cât sânge avea să fie 
vărsat pentru ea - Zedka îşi dădu seama cât de mult îl 
iubea. Îşi petrecea tot timpul rugându-se unui Dumnezeu ce 


i se păruse până atunci distant, dar care acum îi era 
singura salvare: le făgădui orice sfinţilor şi îngerilor doar ca 
să-şi vadă bărbatul întors acasă. 

Şi aşa a şi fost. EI s-a întors, copiii s-au putut duce la şcoli 
unde se preda în limba slovenă, iar ameninţarea războiului 
se deplasă în Croaţia, republica vecină. 

Trecuseră trei ani. Războiul dintre Iugoslavia şi Croaţia se 
mută în Bosnia şi începuseră să circule relatări despre 
masacrele comise de către sârbi. Zedkăi i se păru nedrept 
să socoteşti că o naţiune întreagă e criminală din cauza 
exceselor unor sceleraţi. Viaţa sa începu să capete un sens 
la care nu se aşteptase nicicând: îşi apără cu mândrie şi 
curaj poporul, scriind în ziare, apărând la televiziune, 
organizând conferinţe. Nimic din toate acestea nu dăduse 
vreun rezultat, străinii continuau şi astăzi să creadă că toţi 
sârbii erau răspunzători pentru atrocități, dar Zedka ştia 
că-şi făcuse datoria şi nu-şi părăsise fraţii într-un moment 
dificil. Se bizuise în acest scop pe sprijinul soţului său 
sloven, al copiilor şi al persoanelor care nu se lăsau 
manipulate de maşinile de propagandă ale ambelor tabere. 

Într-o seară, trecând prin faţa statuii lui Preseren, marele 
poet sloven, începu să reflecteze la viaţa lui. La treizeci şi 
patru de ani, elintrase o dată într-o biserică şi zărise o 
adolescentă, Julia Primic, de care se îndrăgostise 
nebuneşte. Asemeni vechilor menestreli, a început să-i scrie 
poeme, în speranţa de a se căsători cu ea. 

S-a întâmplat ca Julia să fie fiica unei familii din înalta 
burghezie şi, în afara acelei vederi întâmplătoare din 
biserică, Preseren n-a mai izbutit niciodată să ajungă în 
apropierea ei. Dar acea întâlnire i-a inspirat cele mai 
frumoase versuri şi a creat legenda din jurul numelui său. 
În mica piaţă centrală din Ljubljana, statuia poetului îşi 
menţine ochii aţintiţi într-o anumită direcţie: cine-i va 
urmări privirea va descoperi, de cealaltă parte a pieţei, un 
chip de femeie sculptat în peretele unei case. Acolo locuia 


Julia; Preseren, chiar şi după moarte, îşi contemplă în 
eternitate iubirea imposibilă. 

Şi dacă s-ar fi luptat mai mult? 

Inima Zedkăi bătu violent, era poate un presentiment rău, 
un accident cu copiii ei. Se întoarse alergând acasă: se 
uitau la televizor şi mâncau floricele. 

Tristeţea însă nu-i trecu. Zedka se culcă, dormi aproape 
douăsprezece ore şi, când se trezi, nu se simţi în stare să se 
scoale. Istoria lui Preseren îi readusese în minte imaginea 
acelui prim iubit al ei, despre care nu mai ştia nimic. 

Şi Zedka se întreba: am insistat oare destul? Ar fi trebuit 
să-mi accept rolul de amantă, în loc de a dori ca lucrurile să 
meargă potrivit aşteptărilor mele? Am luptat oare pentru 
prima mea dragoste tot aşa cum am luptat pentru poporul 
meu? 

Zedka se încredinţă că aşa făcuse, dar tristeţea nu-i 
trecea. Ceea ce înainte i se părea paradisul - casa de lângă 
râu, soţul pe care-l iubea, copiii mâncând floricele în faţa 
televizorului - începu să se transforme într-un infern. 

Azi, după multe călătorii astrale şi multe întâlniri cu spirite 
evoluate, Zedka ştia că toate acestea erau fleacuri. Îşi 
folosise Iubirea Imposibilă ca pe o scuză, ca pe un pretext 
pentru a rupe legăturile cu viaţa pe care o ducea şi care era 
departe de a fi ceea ce aştepta de la ea. 

Cu douăsprezece luni în urmă situaţia însă era alta: 
începuse să-l caute frenetic pe bărbatul din depărtare, 
cheltuise o avere pe convorbiri internaţionale, dar el nu mai 
locuia în acelaşi oraş şi-i fusese imposibil să-l localizeze. 
Trimisese scrisori expres care până la urmă îi fuseseră 
returnate. Luase legătura cu toţi prietenii şi prietenele 
care-l cunoşteau, dar nimeni nu avea nici cea mai vagă idee 
ce se întâmplase cu el. 

Soţul ei nu era la curent cu nimic, şi faptul acesta o scotea 
din minţi, pentru că ar fi trebuit cel puţin să intre cumva la 
bănuieli, să-i facă o scenă, să se lamenteze, să o amenințe 
că o aruncă în stradă. Ajunsese să fie sigură că telefonistele 


internaţionale, poşta, prietenele fuseseră mituite de el, că el 
simula indiferența. Îşi vându bijuteriile pe care le primise la 
nuntă şi cumpără un bilet de avion spre cealaltă parte a 
oceanului, până când cineva o convinse că America e un 
teritoriu imens şi n-avea rost să te duci acolo fără a şti 
precis unde vrei să ajungi. 

Într-o după-amiază se culcă în pat, suferind de iubire cum 
nu mai suferise vreodată, nici chiar când fusese nevoită să 
se întoarcă la oribila viaţă cotidiană din Ljubljana. Petrecu 
noaptea şi toată ziua următoare în cameră. Şi încă o zi. În 
cea de-a treia, soţul ei chemă un medic - cât de grijuliu era! 
Cât era de atent cu ea! Oare bărbatul acesta chiar nu 
pricepea că Zedka încerca să se întâlnească cu altul, să 
comită adulter, să-şi schimbe viaţa de femeie respectată cu 
cea a unei simple amante neştiute, să-şi părăsească 
Ljubljana, casa, copiii, pentru totdeauna? 

Medicul sosi, ea avu o criză de nervi, închise uşa cu cheia 
şi nu o deschise decât după ce el plecă. O săptămână mai 
târziu nu mai era în stare nici să meargă la toaletă şi începu 
să-şi facă nevoile în pat. Nu mai gândea, capul îi era 
complet absorbit de fragmentele de amintiri despre 
bărbatul care, era convinsă, o căuta şi el, fără a izbuti s-o 
găsească. 

Soţul ei, iritant de generos, îi schimba aşternuturile, o 
mângâia pe cap, îi spunea că totul o să se termine cu bine. 
Copiii nu mai intrau în cameră de când îl pălmuise pe unul 
din ei fără nici un motiv, iar apoi căzuse în genunchi, îi 
sărutase picioarele rugându-l s-o ierte, sfâşiindu-şi cămaşa 
de noapte ca să-şi arate deznădejdea şi părerea de rău. 

După încă o săptămână, timp cât scuipase mâncarea cei 
se oferea, intrase şi evadase din realitate în mai multe 
rânduri, petrecuse nopţi întregi fără să-nchidă ochii şi zile 
întregi dormind, doi bărbaţi intraseră la ea în cameră fără 
să bată la uşă. Unul din ei o imobiliză, celălalt îi făcu o 
injecție, şi se trezise la Villete. 


„Depresie”, îl auzise pe medic spunându-i soţului ei. 
„Provocată uneori de cele mai banale motive. Îi lipseşte un 
element chimic, serotonina, din organism.” 

De la înălţimea tavanului secţiei, Zedka văzu un infirmier 
venind cu o seringă în mână. Fata era tot acolo, nemişcată, 
încercând să stea de vorbă cu trupul său, disperată de 
privirea-i goală. Vreme de câteva clipe, Zedka reflectă la 
posibilitatea de a-i povesti tot ce se întâmpla, dar apoi se 
răzgândi; oamenii nu învaţă niciodată nimic din ceea ce li se 
povesteşte, e nevoie să descopere totul ei înşişi. 

Infirmierul îi înfipse acul în braţ şi injectă glucoză. Ca şi 
cum ar fi fost împins de un braţ enorm, spiritul ei se 
desprinse din plafonul salonului, trecu într-o viteză uriaşă 
printr-un tunel negru şi se întoarse în corp. 

— Ei, Veronika. 

Fata avea o mină speriată. 

— Eşti bine? 

— Da. Din fericire am scăpat de tratamentul ăsta 
periculos, care n-o să se mai repete. 

— De unde ştii? Aici nu au respect pentru nimeni. 

Zedka ştia pentru că fusese, în chip de corp astral, în 
cabinetul doctorului Igor. 

— Ştiu, dar nu am cum să-ţi explic. Ţii minte prima 
întrebare pe care ţi-am pus-o? 

— Ce e un nebun?” 

— Exact. De data asta o să-ţi răspund fără poveşti: 
nebunia este incapacitatea de a-ţi împărtăşi ideile. Ca şi 
cum ai fi într-o ţară străină, ai vedea totul, ai înţelege ce se- 
ntâmplă în jurul tău, dar ai fi incapabil să te explici şi să fii 
ajutată, pentru că nu-nţelegi limba vorbită acolo. 

— Toţi am simţit asta. 

— Toţi, într-un fel sau altul, suntem nebuni. 

De cealaltă parte a ferestrei zăbrelite, cerul era plin de 
stele, cu o lună în primul pătrar înălțându-se dintre munţi. 
Poeţilor le place luna plină, scriu mii de versuri despre ea, 
dar Veronika era pasionată de semiluna aceea, deoarece 


avea încă loc să mai crească, să-şi umple de lumină toată 
suprafaţa, înaintea inevitabilei decăderi. 

Simţi dorinţa de a merge până la pianul din sala de odihnă 
pentru a sărbători noaptea aceea cu o sonată frumoasă pe 
care o-nvăţase în colegiu; uitându-se la cer, avea o 
indescriptibilă senzaţie de bine, ca şi cum infinitul 
Universului i-ar fi pus în evidenţă şi propria-i eternitate. De 
dorinţa ei o despărţeau însă o uşă de oţel şi o femeie care 
nu mai isprăvea cu cititul unei cărţi. În plus, nimeni nu 
cânta la pian în toiul nopţii, ar fi sfârşit prin a trezi toată 
vecinătatea. 

Veronika râse. „Vecinătatea” consta în saloanele pline de 
nebuni, nebuni umpluţi, la rândul lor, cu medicamente de 
dormit. 

Senzaţia de bine îi stăruia totuşi. Se dădu jos şi merse 
până la patul Zedkăi, dar aceasta dormea profund, 
pesemne ca să se recupereze după experienţa oribilă prin 
care trecuse. 

— Întoarce-te în pat - zise infirmiera. Fetele cuminţi 
visează acum îngeraşi sau iubiţi. 

— Nu mă trata ca pe un copilaş. Nu sunt o nebună liniştită, 
care se sperie din orice. Sunt furioasă, am crize de isterie, 
nu-mi respect nici viaţa mea, nici pe-a celorlalţi. Oricum, azi 
sunt un pachet de nervi. M-am uitat la lună şi vreau să stau 
de vorbă cu cineva. 

Infirmiera o privi, surprinsă de reacţia ei. 

— 'Ţi-e frică de mine? - insistă Veronika. Mai am o zi, două 
până la moarte, ce-am de pierdut? 

— De ce nu faci o plimbare, fetiţo, ca să mă laşi să-mi 
termin cartea? 

— Pentru că aici e o închisoare şi e o temniceră care se 
preface că citeşte o carte, doar ca să ne-arate nouă că este 
femeie inteligentă. În realitate însă ea e atentă la fiecare 
mişcare din salon şi păzeşte cheile de la uşă ca pe-o 
comoară. Se vede treaba că regulamentul sună aşa, şieai 
se supune, fiindcă astfel îşi poate manifesta autoritatea pe 


care în viaţa de toate zilele, cu bărbatul şi copiii ei, nici n-o 
are. 

Veronika tremura, fără a-nţelege la drept vorbind de ce. 

— Cheile? - întrebă infirmiera. Uşa e mereu descuiată. 
Doar nu-ţi închipui c-aş rămâne zăvorâtă aici cu o liotă de 
bolnavi psihici? 

„Cum, uşa e descuiată? Acum câteva zile am vrut să ies de- 
aici şi femeia a venit cu mine până şi la toaletă ca să mă 
supravegheze. Ce tot vorbeşti?” 

— Nu mă lua în serios - continuă infirmiera. De fapt, nici 
nu e nevoie de multă pază, din cauza pastilelor de dormit. 
Tremuri de frig? 

— Nu ştiu. Cred că e ceva cu inima. 

— Dacă vrei, du-te şi fă-ţi plimbarea. 

— Adevărul e că mi-ar fi făcut plăcere să cânt la pian. 

— Livingul e izolat şi pianul de-acolo nu deranjează pe 
nimeni. Fă ce vrei. 

Tremurul Veronikăi se prefăcu în suspine abia auzite, 
timide, abia stăpânite. Se lăsă în genunchi şi-şi rezemă 
fruntea de gâtul femeii, izbucnind în plâns. Infirmiera îşi 
lăsă cartea, o mângâie pe păr, aşteptând ca valul de tristeţe 
şi plânset să treacă de la sine. Rămaseră aşa, amândouă, 
vreo jumătate de oră: una plângând fără a spune de ce, alta 
consolând-o fără să ştie motivul. 

Suspinele se opriră în cele din urmă. Infirmiera se ridică, o 
luă de braţ şi-o conduse până la uşă. 

— Am o fată de vârsta dumitale. Când ai ajuns aici, plină 
de perfuzii şi tuburi, m-am tot întrebat de ce o fată 
frumoasă, tânără, cu toată viaţa înaintea ei, se hotărăşte să 
se omoare. Curând au început să circule poveşti: scrisoarea 
pe care ai lăsat-o şi despre care n-am crezut niciodată că ar 
fi adevăratul motiv, şi zilele numărate din cauza unei 
afecţiuni incurabile la inimă. Chipul fiicei mele nu-mi ieşea 
din cap: dacă se decide şi ea să facă ceva asemănător? De 
ce încearcă unii să meargă în răspăr cu ordinea firească a 
vieţii, şi anume cu lupta de a supravieţui cu orice preţ? 


— Tocmai de-asta plângeam - zise Veronika. Atunci când 
am înghiţit pastilele, voiam să ucid o fiinţă pe care o 
detestam. Nu ştiam că există în mine şi alte Veronici pe care 
le-aş putea iubi. 

— Ce ne face oare să ne detestăm? 

— Poate laşitatea. Sau teama veşnică de a fi greşit, de-a nu 
face ce aşteaptă ceilalţi de la noi. Acum câteva minute eram 
veselă, uitasem de condamnarea mea la moarte; când mi- 
am reamintit de situaţia în care mă aflu, m-am speriat. 

Infirmiera deschise uşa şi Veronika ieşi. 

„Nu putea să mă-ntrebe aşa ceva. Ce vrea să ştie, de ce 
am plâns? Poate nu ştie că sunt o persoană absolut 
normală, cu dorinţe şi spaime ca toată lumea, şi că o 
întrebare ca asta, deşi acum e târziu, mă putea face să intru 
în panică?” 

Pe când străbătea culoarele, iluminate de aceeaşi lampă 
slabă ca şi salonul, Veronika îşi dădea seama că era prea 
târziu: acum nu-şi mai putea stăpâni frica. 

„Irebuie să mă controlez. Fac parte dintre cei care duc 
până la capăt ceea ce au hotărât să facă.” 

E drept că dusese până la ultimele consecinţe multe 
lucruri în viaţă, dar numai pe cele fără importanţă, cum ar 
fi să ţină supărările până când le rezolva prezentatul 
scuzelor sau să nu mai ia legătura cu un bărbat pe care-l 
iubea, doar pentru că i se părea că relaţia cu el nu ducea la 
nimic. Fusese intransigentă tocmai în direcţia cea mai 
lesnicioasă: să-şi dovedească sieşi cât era de puternică şi de 
indiferentă, când de fapt era o femeie vulnerabilă, care nu 
izbutise niciodată să se evidenţieze la învăţătură, în 
competiţiile sportive din şcoală, în încercarea de a menţine 
armonia casei. 

Îşi depăşise defectele minore doar ca să fie distrusă de 
lucrurile importante şi fundamentale. Izbutea să-şi cultive o 
aparenţă de femeie independentă, când de fapt avea o 
nevoie disperată de tovărăşie. Când sosea undeva, toţi o 
priveau, dar de obicei îşi încheia seara de una singură, în 


mânăstire, uitându-se la televizorul pe care nici măcar nu-l 
regla cum se cade. Le dăduse tuturor prietenilor săi 
impresia că reprezintă un model demn de invidiat şi-şi 
risipise cea mai mare parte din energie încercând să se 
comporte la înălţimea imaginii pe care şi-o crease de dragul 
ei. 

Din pricina asta nu-i rămăsese niciodată putere şi pentru 
ea, o fiinţă care, asemenea tuturor oamenilor, avea nevoie 
de ceilalţi ca să fie fericită. Ceilalţi erau însă atât de dificili! 
Aveau reacţii imprevizibile, trăiau împresuraţi de interdicții, 
se comportau ca şi ea, arătându-se indiferenți faţă de orice. 
Când venea cineva cu o mai mare deschidere pentru viaţă, 
fie îl respingeau numaidecât, fie îl făceau să sufere, 
socotindu-l inferior şi „naiv”. 

Foarte bine, impresionase poate pe mulţi cu energia şi 
hotărârea ei, dar unde ajunsese cu asta? În vid. În 
singurătatea totală. La Villete. În anticamera morţii. 

Remuşcarea pentru tentativa de sinucidere îi reveni, şi 
Veronika o alungă iarăşi cu fermitate. Căci acum simţea 
ceva ce nu-şi îngăduise niciodată: ura. 

Ură. Ceva aproape la fel de fizic ca pereţii sau pianele sau 
infirmierele, ar fi putut aproape atinge cu mâna energia 
distructivă care-i ţâşnea din trup. Lăsă ca sentimentul 
acesta să-i iasă la vedere, fără a se preocupa dacă era bun 
sau rău, gata cu autocontrolul, cu măştile, cu atitudinile 
decente. Acum, Veronika voia să-şi petreacă ultimele două, 
trei zile de viaţă comportându-se cât mai deplasat cu 
putinţă. 

Începuse prin a-l pălmui pe un bărbat mai bătrân, avusese 
o ciocnire cu un infirmier, refuzase să fie simpatică şi să 
converseze cu ceilalţi când voia să rămână singură, iar 
acum era suficient de liberă ca să simtă ură, fiind totuşi 
destul de deşteaptă ca să nu înceapă să facă totul praf în 
jurul ei, pentru a fi silită apoi să-şi petreacă tot restul zilelor 
sub efectul sedativelor, într-un pat de spital. 


În clipa aceea, simţea ură faţă de orice. Faţă de ea însăşi, 
de lume, de scaunul din faţa ei, de caloriferul spart de pe 
unul din culoare, de oamenii perfecţi, de criminali. Se afla 
internată într-un ospiciu şi putea simţi lucruri pe care 
fiinţele umane şi le ascund în adâncul lor, pentru că toţi 
suntem educați doar ca să iubim, să acceptăm, să încercăm 
a descoperi o ieşire, să evităm conflictul. Veronika ura totul, 
ura însă mai cu seamă felul cum îşi dusese viaţa, fără a 
descoperi niciodată sutele de alte Veronici care sălăşluiau 
înlăuntrul ei şi care erau interesante, nebune, curioase, 
curajoase, temerare. 

La un moment dat începu să simtă ură şi împotriva fiinţei 
pe care o iubea cel mai mult pe lume: mama sa. Soţia fără 
cusur care muncea ziua şi spăla vasele noaptea, 
sacrificându-şi viaţa pentru ca fata ei să aibă parte de o 
educaţie bună, să ştie să cânte la pian şi la vioară, să se 
îmbrace ca o prinţesă, să-şi cumpere încălţăminte şi 
pantaloni de cea mai bună calitate, în timp ce ea îşi cârpea 
rochia veche pe care o purta de ani şi ani. 

„Cum pot uri pe cineva care nu mi-a dat decât dragostea 
ei?”, se gândea Veronika, tulburată şi dornică să-şi 
corecteze simţămintele. Era însă prea târziu, ura era 
slobozită, îşi deschisese porţile infernului său personal. Ura 
iubirea ce-i fusese dăruită, pentru că nu-i ceruse nimic în 
schimb, ceea ce e absurd, ilogic, contrar legilor firii. 

Dragostea care nu cerea nimic în schimb o umpluse cu un 
sentiment de vinovăţie, cu o dorinţă de a-i împlini 
aşteptările, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la tot 
ce-şi visase. Era o dragoste care se străduise să-i ascundă, 
ani de zile, sfidările şi putregaiul lumii, fără a şti că într-o 
bună zi ea tot avea să-şi dea seama de asta şi nu va fi în 
stare să se apere de ele. 

Şi tatăl ei? Îl ura şi pe tatăl ei. Deoarece, spre deosebire 
de mama ei care muncea tot timpul, el ştia să trăiască, o 
ducea în baruri şi la teatru, se distrau împreună şi, pe când 
era încă tânără, îl iubea în secret, nu cum îl iubeşti pe un 


părinte, ci ca pe un bărbat. Îl ura pentru că fusese 
totdeauna atât de fermecător şi deschis cu toată lumea, mai 
puţin cu mama ei, singura persoană care ar fi meritat-o. 

Ura totul. Biblioteca, cu muntele ei de cărţi pline de 
explicaţii despre viaţă, colegiul unde fusese obligată să-şi 
irosească nopţi întregi învățând algebră, deşi nu cunoştea 
pe nimeni, cu excepţia profesorilor şi matematicienilor, care 
să fi avut nevoie de matematică pentru a fi fericit. De ce o 
puseseră să-nveţe atâta algebră sau geometrie sau tot 
muntele ăla de lucruri absolut inutile? 

Veronika împinse uşa de la living, merse în faţa pianului, îi 
deschise capacul şi, cu toată forţa, izbi în claviatură cu 
mâinile. Un acord nebunesc, dizarmonic, iritant, răsunând 
în ambianța goală, izbindu-se de pereţi, întorcându-i-se în 
auz sub forma unui zgomot ascuţit, ce părea să-i sfâşie 
sufletul. Era însă cel mai bun portret al sufletului ei în clipa 
aceea. 

Lovi din nou cu mâinile şi încă o dată notele disonante 
reverberară pretutindeni. 

„Sunt nebună. Pot face asta. Pot uri şi pot să izbesc pianul. 
De când ştiu oare bolnavii psihici să aşeze notele în 
ordine?” 

Izbi în pian o dată, de două, de zece, de douăzeci de ori, şi 
de fiecare dată când o făcea, ura părea a i se diminua, până 
ce-i dispăru cu desăvârşire. 

O inundă din nou o pace adâncă, şi Veronika privi iarăşi 
cerul înstelat, cu luna în primul pătrar, favorita ei, umplând 
cu lumină suavă locul unde se afla. Simţi iarăşi că Infinitul şi 
Veşnicia umblau ţinându-se de mână şi era de ajuns să-l 
contempli pe unul din ele, cum ar fi Infinitul fără limite, ca 
să observi prezenţa celuilalt, Timpul care nu sfârşeşte 
niciodată, care rămâne în Prezent, unde se află toate 
secretele vieţii. Pe drumul dintre salon şi living fusese în 
stare să urască, atât de tare şi de intens, încât nu-i mai 
rămăsese nici urmă de ranchiună în inimă. Lăsase ca 
sentimentele negative, reprimate vreme de ani în sufletul 


ei, să-i iasă în sfârşit la suprafaţă. Le simţise, şi acum nu mai 
avea nevoie de ele, puteau să plece. 

Rămase tăcută, trăindu-şi momentul Prezent, îngăduindu-i 
dragostei să umple spaţiul gol pe care-l părăsise ura. Când 
simţi că se făcuse timpul, se întoarse către lună şi cântă o 
sonată în cinstea ei, ştiind că ea o ascultă, că e mândră, şi 
asta le stârnea gelozia stelelor. Cântă apoi o muzică pentru 
stele, alta pentru grădină şi o a treia pentru munţii pe care 
nu-i putea vedea noaptea, dar pe care-i ştia că se află acolo. 

În toiul muzicii pentru grădină, apăru alt nebun, Eduard, 
un schizofrenic fără speranţe de vindecare. Prezenţa lui nu 
o înfricoşă: dimpotrivă, îi surâse şi, spre surprinderea ei, şi 
el îi răspunse cu un zâmbet. 

Până şi în lumea lui atât de depărtată era în stare să 
pătrundă muzica şi să facă minuni. 

„Trebuie să-mi cumpăr un portchei nou”, gândea dr. Igor, 
în timp ce descuia uşa micului său cabinet din Sanatoriul de 
la Villete. Portcheiul vechi se rupea în bucăţi, iar mica pafta 
de metal care-l împodobea tocmai îi căzuse pe jos. 

Dr. Igor se aplecă şi o ridică. Ce mai putea face cu paftaua 
asta, care înfăţişa stema Ljubljanei? Mai bine s-o arunce. 
Putea s-o dea însă şi la reparat, cerând să-i facă o nouă 
cureluşă de piele, sau i-o putea da nepotului său ca să se 
joace cu ea. Ambele alternative i se păreau absurde; un 
portchei era foarte ieftin şi nepotul lui nu era câtuşi de 
puţin interesat de steme, îşi petrecea tot timpul uitându-se 
la televizor sau distrându-se cu jocuri electronice importate 
din Italia. Totuşi nu-l aruncă; şi-l vâri în buzunar ca să 
hotărască mai târziu ce era de făcut cu el. 

De-aceea era director de sanatoriu şi nu un bolnav, pentru 
că reflecta îndelung înainte de a lua orice decizie. 

Aprinse lumina, se lumina de ziuă tot mai târziu, pe 
măsură ce avansa iarna. Absența luminii, ca şi schimbările 
de domiciliu sau divorţurile erau principalii factori 
răspunzători pentru numărul în creştere al cazurilor de 


depresie. Dr. Igor aştepta ca primăvara să vină cât mai 
curând şi să-i rezolve jumătate din problemele curente. 

Aruncă o privire în agenda zilei. Trebuia să studieze unele 
măsuri pentru a evita ca Eduard să moară de foame; 
schizofrenia lui îl făcea să fie imprevizibil, iar acum 
renunţase complet să mănânce. Dr. Igor prescrisese deja 
alimentaţia intravenoasă, dar n-o putea menţine 
permanent; Eduard avea douăzeci şi opt de ani, era 
puternic, dar, cu toate perfuziile, slăbise întruna şi ajunsese 
să arate scheletic. 

Cum avea să reacționeze tatăl lui Eduard, unul dintre cei 
mai cunoscuţi ambasadori ai tinerei republici slovene, unul 
dintre artizanii delicatelor negocieri cu lugoslavia, de la 
începutul anilor 90? În cele din urmă, acest om, care 
lucrase ani de zile pentru Belgrad, supravieţuise 
detractorilor săi, care-l acuzau că se pusese în slujba 
inamicului, şi continua să facă parte din corpul diplomatic, 
reprezentând însă de astă dată o ţară diferită. Era un om 
puternic şi influent, temut de toţi. 

Dr. Igor rămase o clipă pe gânduri, aşa cum înainte se 
frământase cu paftaua portcheiului, dar numaidecât îşi 
alungă din minte gândul acesta: pentru ambasador era 
totuna dacă fiul său arăta bine sau rău; nu pretindea să îl 
ducă la recepţiile oficiale sau să-l ia ca însoțitor prin 
capitalele lumii unde era trimis ca reprezentant al 
Guvernului. Eduard se afla la Villete, şi acolo avea să 
rămână pentru totdeauna sau atâta timp cât tatăl său avea 
să beneficieze în continuare de acele salarii enorme. 

Dr. Igor hotări să întrerupă alimentaţia intravenoasă şi să-l 
lase pe Eduard să mai slăbească un pic, până când, tocmai 
de-aceea, avea să-şi recapete pofta de mâncare. Dacă 
situaţia s-ar agrava, ar putea face un raport, trecând 
responsabilitatea asupra consiliului medicilor care 
administra sanatoriul Villete. „Dacă nu vrei să ai necazuri, 
caută să împarţi totdeauna răspunderea”, îl învățase tatăl 


său, medic şi el, care avusese diverse decese în practică, 
dar nici o problemă cu autorităţile. 

O dată prescrisă întreruperea medicaţiei pentru Eduard, 
dr. Igor trecu la următorul caz: raportul spunea că pacienta 
Zedka Mendel îşi terminase perioada de tratament şi putea 
fi externată. Dr. Igor ţinu să vadă cu ochii săi: în definitiv, 
nimic mai rău pentru un medic decât să primească 
reclamaţii din partea familiei bolnavilor care treceau prin 
Villete. Şi aşa se întâmpla aproape mereu: după o perioadă 
petrecută într-un spital pentru bolnavi psihici, rareori un 
pacient izbutea să se readapteze la viaţa normală. 

Nu era vina sanatoriului. Nici a vreunuia din celelalte 
sanatorii răspândite, doar bunul Dumnezeu ştie cum, prin 
toate cele patru colţuri ale lumii, unde problema de 
readaptare a celor internaţi era absolut identică. Aşa cum 
închisoarea nu-l îndreaptă niciodată pe deţinut, ba chiar îl 
învaţă să comită şi mai multe crime, şi sanatoriile făceau ca 
bolnavii să se deprindă cu o lume totalmente ireală, unde 
totul este îngăduit şi nimeni nu e nevoit să-şi asume 
responsabilitatea propriilor acte. 

Aşa încât rămânea o singură soluţie: descoperirea unui 
tratament al bolilor psihice. Şi dr. Igor era vârât până peste 
cap în asta, elaborând o teză care avea să revoluţioneze 
mediile psihiatrice. În aziluri, bolnavii provizorii aflaţi în 
contact cu pacienţii irecuperabili iniţiau un proces de 
degenerescentă socială care, o dată început, era cu 
neputinţă de stopat. Acea Zedka Mendel avea să se întoarcă 
până la urmă în spital, de astă dată din proprie iniţiativă, 
plângându-se de suferinţe inexistente, doar ca să fie alături 
de persoanele ce păreau a o înţelege mai bine decât lumea 
exterioară. 

Dacă însă ar găsi o cale de a combate Vitriolul, care, 
pentru dr. Igor, era otrava responsabilă pentru nebunie, 
numele lui avea să intre în istorie, iar Slovenia avea să-şi 
câştige definitiv un loc pe hartă. În săptămâna aceea, i se 
ivise o şansă picată parcă din cer, sub forma unei sinucigaşe 


potenţiale; nu era dispus să irosească oportunitatea asta 
nici pentru tot aurul din lume. 

Dr. Igor era mulţumit. Deşi fusese obligat, din raţiuni 
economice, să accepte tratamente pe care medicina le 
pusese de mult la index, precum şocul de insulină, Villete 
inova tratamentul psihiatric tot din motive financiare. Pe 
lângă faptul că dispunea de timp şi elemente pentru 
cercetări asupra Vitriolului, el se baza şi pe sprijinul 
patronilor ca să menţină în azil aşa-numitul grup „Frăţia”. 
Acţionarii instituţiei îngăduiseră să fie tolerată, nu 
încurajată, nota bene, ci tolerată, o internare mai 
prelungită decât timpul necesar. Ei argumentau că, din 
raţiuni umanitare, se impunea să i se acorde celui recent 
vindecat opţiunea de a decide care este cel mai potrivit 
moment pentru reintegrarea sa în lume, ceea ce făcuse cu 
putinţă ca un grup de pacienţi să se decidă să rămână la 
Villete, ca într-un hotel select sau într-un club unde se 
reunesc persoanele ce au unele afinități între ele. Astfel, dr. 
Igor izbutea să păstreze în aceeaşi ambianţă oameni nebuni 
şi sănătoşi, şi să facă în aşa fel, încât aceştia din urmă să-i 
influenţeze pozitiv pe cei dintâi. Pentru a evita ca lucrurile 
să degenereze şi ca nebunii să-i contagieze negativ pe cei 
care se vindecaseră, fiecare membru al Frăției trebuia să 
iasă din sanatoriu cel puţin o dată pe zi. 

Dr. Igor ştia că motivele invocate în faţa acţionarilor 
pentru a permite prezenţa într-un azil a persoanelor 
vindecate, adică „raţiunile umanitare”, abia dacă erau un 
pretext. Ei se temeau ca Ljubljana, mica şi încântătoarea 
capitală a Sloveniei, să nu aibă un număr suficient de 
nebuni bogaţi, capabili să susţină toată structura aceea 
costisitoare şi modernă. Ca să nu mai spunem că sistemul 
de sănătate publică dispunea de aziluri de prima mână, 
ceea ce plasa Villete într-o situaţie dezavantajoasă în 
confruntarea cu piaţa psihiatriei. 

Când transformaseră vechea cazarmă în sanatoriu, 
acţionarii aveau ca public-ţintă pe posibilii bărbaţi şi femei 


afectaţi de războiul cu Iugoslavia. Dar războiul durase 
foarte puţin. Acţionarii crezuseră că războiul avea să 
reizbucnească, dar el nu a reizbucnit. 

Apoi, dintr-o cercetare recentă, constataseră că războaiele 
făceau şi victime de ordin psihic, dar într-o măsură mult mai 
mică decât tensiunea, plictiseala sau maladiile congenitale, 
singurătatea şi respingerea. Când o colectivitate are de 
înfruntat o mare problemă, precum un război sau o 
hiperinflaţie sau o epidemie, se observă o uşoară creştere a 
numărului de sinucideri, dar o considerabilă scădere a 
cazurilor de depresie, paranoia, psihoze. Acestea revin la 
indicii lor normali de îndată ce problema este depăşită, 
arătând, după cum interpreta dr. Igor, că fiinţa umană îşi 
permite luxul de a înnebuni doar când are condiţii 
favorabile. 

Avea sub ochi şi altă cercetare recentă, provenind de astă 
dată din Canada, considerată de curând de către un ziar 
american drept ţara cu nivelul de trai cel mai ridicat din 
lume. Dr. Igor citi: „Conform publicaţiei Statistics Canada, 
au avut o anumită formă de suferinţă mentală 40 % dintre 
persoanele între 15 şi 34 de ani; 33 % dintre persoanele 
între 35 şi 54 de ani; 20 % dintre persoanele între 55 şi 64 
de ani. 

Se apreciază că un individ din cinci este afectat de o formă 
oarecare de tulburare psihică. Unul din fiecare opt 
canadieni va fi spitalizat din motive de tulburări psihice cel 
puţin o dată în decursul vieţii.” „Excelentă piaţă, mai bună 
ca aici”, îşi zise el în gând. „Oamenii, cu cât pot fi mai 
fericiţi, cu atât rămân mai nefericiţi.” 

Dr. Igor mai analiză câteva cazuri, cântărind cu mare grijă 
pe care anume trebuia să le împartă cu Consiliul şi pe care 
dintre ele putea să le rezolve de unul singur. După ce 
termină, ziua îşi făcuse pe deplin apariţia, aşa că stinse şi el 
lumina. 

Apoi dădu dispoziţii să intre prima persoană programată, 
mama unei paciente care încercase să se sinucidă. 


— Sunt mama Veronikăi. Cum se simte fiica mea? 

Dr. Igor socoti că ar fi fost de datoria lui să-i spună 
adevărul şi să o scutească de surprize inutile, la urma 
urmelor avea şi el o fată care purta acelaşi nume. Se hotări 
să păstreze însă tăcerea. 

— Până acum nu ştim - minţi el. Avem nevoie de încă o 
săptămână. 

— Nu ştiu de ce-a făcut Veronika aşa ceva - spunea femeia 
din faţa lui, năpădită de plâns. l-am fost părinţi iubitori, am 
încercat să-i dăm, cu multe sacrificii, cea mai bună educaţie 
posibilă. Deşi am avut problemele noastre conjugale, ne-am 
menţinut familia unită, ca exemplu de perseverenţă în lupta 
cu dificultăţile. Are un post bun, nu e urâtă, şi totuşi... 

— .„..şi totuşi a-ncercat să se omoare - o întrerupse dr. Igor. 
Nu fiţi surprinsă, doamnă, aşa se-ntâmplă. Oamenii sunt 
incapabili să înţeleagă fericirea. Dacă doriţi, vă pot arăta 
statisticile din Canada. 

— Canada? 

Femeia îl ascultă cu uimire. Dr. Igor constată că reuşise să- 
i abată atenţia şi continuă: 

— Vedeţi, doamnă, aţi venit până aici nu ca să aflaţi cum se 
simte fiica dumneavoastră, ci ca să vă disculpaţi că ea a- 
ncercat să se sinucidă. Câţi ani are fata? 

— Douăzeci şi patru. 

— Deci e o femeie matură, cu experienţa vieţii, care ştie 
bine ce doreşte şi e capabilă să-şi facă propriile alegeri. Ce- 
are asta de-a face cu căsnicia dumneavoastră sau cu 
sacrificiul pe care dumneavoastră şi soţul dumneavoastră l- 
aţi făcut? De cât timp locuieşte singură? 

— De şase ani. 

— Vedeţi? Independentă până în măduva oaselor. Dar 
pentru că un medic austriac, dr. Sigmund Freud, sunt sigur 
că aţi auzit de el, a scris despre relaţiile morbide dintre 
părinţi şi copii, şi astăzi lumea se culpabilizează pentru tot. 
Ce ziceţi, cred oare indienii că fiul a devenit asasin pentru 


că este o victimă a educaţiei pe care i-au dat-o părinţii săi? 
Răspundeţi-mi! 

— N-am nici cea mai mică idee - răspunse femeia, tot mai 
mirată de medic. Se vede că se molipsise de la propriii săi 
pacienţi. 

— Ei bine, am să vă dau eu răspunsul - zise dr. Igor. 
Indienii cred că vinovat e asasinul, iar nu societatea, nici 
ţara, nici strămoşii lui. Japonezii se sinucid oare pentru că 
un copil de-al lor a hotărât să se drogheze şi să iasă pe 
stradă ca să-mpuşte oameni? Răspunsul e acelaşi: nu! Şi 
uitaţi-vă, după cum se spune, japonezii se sinucid din te miri 
ce motiv; deunăzi am citit o ştire cum că un tânăr s-a 
sinucis pentru că n-a reuşit să intre la facultate. 

— Oare aş putea vorbi cu fata mea? - întrebă femeia, 
câtuşi de puţin interesată de japonezi, indieni sau 
canadieni. 

— Da, imediat - făcu dr. Igor, oarecum iritat că fusese 
întrerupt. Dar mai înainte, vreau să înţelegeţi un lucru: în 
afara unor cazuri patologice grave, oamenii înnebunesc 
atunci când caută să scape de rutină. Înţelegeţi, doamnă? 

— Am înţeles foarte bine - răspunse ea. Şi dacă 
dumneavoastră credeţi că n-aş fi capabilă să mă-ngrijesc de 
ea, puteţi fi liniştit: niciodată nu am încercat să-mi schimb 
viaţa. 

— Foarte bine - dr. Igor părea oarecum liniştit. V-aţi 
imaginat oare o lume în care, de exemplu, nu am fi obligaţi 
să repetăm zi de zi, cât trăim, acelaşi lucru? Dacă ne-am 
decide bunăoară să mâncăm doar când ne-ar fi foame, cum 
s-ar mai organiza gospodinele şi restaurantele? 

„Ar fi normal să mâncăm numai când ne e foame”, gândi 
femeia, fără să spună nimic, de teamă ca el să nu-i interzică 
să stea de vorbă cu Veronika. 

— Ar fi o confuzie teribilă - zise ea. Eu sunt gospodină şi 
ştiu ce spun. 

— Până una, alta avem cafeaua de dimineaţă, dejunul şi 
cina. Trebuie să ne culcăm la o anumită oră în fiecare zi şi 


să ne odihnim o dată pe săptămână. Există Crăciunul ca să 
ne facem daruri, Paştele ca să petrecem trei zile pe malul 
lacului. V-ar plăcea oare dacă soţul dumneavoastră, doar 
pentru că a fost cuprins de un impuls brusc de pasiune, s-ar 
hotări să faceţi dragoste în camera de zi? 

„Ce tot vorbeşte omul ăsta? Am venit aici ca să-mi văd 
fata!” 

— Mi s-ar părea foarte trist - răspunse ea, cu toată grija, 
sperând că nimerise răspunsul corect. 

— Foarte bine - strigă dr. Igor. Locul de făcut dragoste e în 
pat. Dacă nu, vom da un rău exemplu şi vom răspândi 
anarhia. 

— Pot s-o văd pe fata mea? - îl întrerupse femeia. 

Dr. Igor se resemnă; ţăranca asta n-o să priceapă 
niciodată ce spune el, nu era interesată să discute despre 
nebunie dintr-un punct de vedere filosofic, chiar dacă ştia 
că fiica ei făcuse o tentativă de sinucidere foarte serioasă şi 
intrase în comă. 

Apăsă pe butonul unei sonerii, şi secretara îşi făcu 
apariţia. 

— Cheam-o pe tânăra cu sinuciderea - zise el. Aceea cu 
scrisoarea către ziare, în care zicea că se sinucide ca să 
arate unde e Slovenia. 

— Nu vreau s-o văd. Mi-am tăiat toate legăturile cu lumea. 

Îi venise greu să spună asta în living, în prezenţa tuturora. 
Dar nici infirmierul nu fusese discret şi-o anunţase cu voce 
tare că o aştepta mama ei, ca şi cum ar fi fost un subiect de 
interes obştesc. 

Nu voia s-o vadă pe maică-sa, fiindcă ar fi suferit 
amândouă. Era mai bine să o şi considere moartă; Veronika 
detestase totdeauna despărţirile. 

Bărbatul dispăru pe unde venise, iar ea reîncepu să se uite 
la munţi. După o săptămână, soarele revenise în sfârşit, şi 
ea o ştia încă din noaptea trecută, fiindcă i-o spusese luna, 
în timp ce cânta la pian. 


„Nu, asta e de-a dreptul nebunie, îmi pierd controlul. Aştrii 
nu vorbesc - excepţie fac cei care-şi zic astrologi. Dacă luna 
a vorbit cu cineva, a făcut-o atunci cu schizofrenicul acela.” 

Nici nu-şi dusese gândul la bun sfârşit că simţi o 
împunsătură în piept şi un braţ şi-l simţi amorţit: criza de 
inimă! 

Intră într-un soi de euforie, ca şi cum moartea ar fi 
eliberat-o de spaima de a muri. Gata, totul se sfârşise! S-ar 
putea să mai simtă ceva durere, dar ce mai însemnau cinci 
minute de agonie în schimbul unei veşnicii de tăcere? 
Singura ei reacţie a fost de a-şi închide ochii: cel mai mult o 
şoca în filme să vadă morţii cu ochii deschişi. 

Dar atacul de cord părea altfel de cum şi-l imaginase; 
respiraţia îi deveni dificilă şi, îngrozită, Veronika îşi dădu 
seama că era pe cale să facă experienţa de care se temea 
cel mai tare: asfixia. Avea să moară ca şi cum ar fi fost 
îngropată de vie sau scufundată brusc în adâncul mării. 

Se împletici, căzu, simţi o izbitură puternică în faţă, 
continuă să facă un efort uriaş ca să respire, dar aerul nu 
intra. Şi, mai rău decât orice, moartea nu venea, Veronika 
era perfect conştientă de tot ce se petrecea în jurul ei, 
continua să perceapă culorile şi formele. Îi era greu doar să 
audă ce spuneau ceilalţi, strigătele şi exclamaţiile păreau 
distante, ca şi cum ar fi venit de pe altă lume. Afară de asta, 
toate celelalte erau reale, aerul nu-i pătrundea în piept, pur 
şi simplu nu asculta de comenzile plămânilor şi muşchilor 
ei, şi totuşi nu-şi pierdea cunoştinţa. 

Simţi că cineva o apuca şi-o întorcea pe-o parte, dar acum 
îşi pierduse controlul mişcării ochilor care i se învârteau în 
cap, trimiţându-i creierului sute de imagini diferite, 
combinând senzaţia de sufocare cu o totală confuzie 
vizuală. 

Curând deveniră distante şi imaginile şi, când agonia îşi 
atinse paroxismul, aerul pătrunse în sfârşit, emițând un 
şuier înspăimântător, care-i făcu pe toţi cei ce se aflau în 
sală să încremenească de frică. 


Veronika începu să vomite fără măsură. O dată trecut 
momentul de cvasitragedie, câţiva nebuni începură să râdă 
de scenă, şi ea se simţea umilită, pierdută, incapabilă să 
reacționeze. 

Veni în fugă un infirmier şi-i făcu o injecție în braţ. 

— Staţi liniştită. A trecut. 

— N-am murit! - începu ea să strige, înaintând către 
pacienţi şi murdărind pardoseala şi mobilierul cu vărsătura 
ei. „Stau tot în nenorocitul ăsta de ospiciu, obligată să 
convieţuiesc cu voi, trăind o mie de morţi în fiecare zi şi-n 
fiecare noapte, fără să am parte de mila nimănui!” 

Se întoarse către infirmier, îi smulse din mână seringa şi-o 
aruncă în grădină. 

— Dumneata ce vrei? De ce nu-mi dai otravă, de vreme ce 
ştii că tot sunt condamnată? De ce eşti atât de indiferent? 

Neizbutind să se controleze, se aşeză iarăşi pe jos şi 
începu să plângă în hohote, ţipând, suspinând zgomotos, în 
vreme ce câţiva pacienţi râdeau şi făceau observaţii despre 
rochia ei murdărită toată. 

— Dă-i un calmant! - zise o doctoriţă, intrând în grabă. 
Restabileşte ordinea aici! 

Infirmierul însă era paralizat. Doctoriţa ieşi, întorcându-se 
cu alţi doi infirmieri şi o nouă seringă. Bărbaţii o imobilizară 
pe fiinţa isterică ce se zbătea în mijlocul livingului, în timp 
ce doctoriţa îi injectă intravenos, până la ultima picătură, 
calmantul într-un braţ plin de vomisment. 

Se afla în cabinetul doctorului Igor, întinsă pe un pat de un 
alb imaculat, cu cearşaful proaspăt schimbat. 

Doctorul îi ascultă inima. Ea se făcu că încă mai doarme, 
dar ceva în pieptul ei se schimbase, deoarece medicul vorbi 
cu siguranţa celui care o examinase. 

— Fii liniştită - zise el. Cu sănătatea dumitale poţi să 
trăieşti o sută de ani. 

Veronika deschise ochii. Cineva îi schimbase rochia. S-o fi 
făcut dr. Igor? O fi văzut-o goală? Capul încă nu-i funcţiona 
bine. 


— Ce-aţi spus, domnule doctor? 

— Am spus să fii liniştită. 

— Nu. Aţi spus că o să trăiesc o sută de ani. 

Doctorul se îndreptă spre biroul său. 

— Aţi spus că o să trăiesc o sută de ani - insistă Veronika. 

— În medicină, nimic nu e definitiv - se eschivă dr. Igor. 
Totul e posibil. 

— Cum se prezintă inima mea? 

— La fel. 

Nimic precis. Medicii, în faţa unui caz grav, zic „O să 
trăieşti o sută de ani”, sau „Nu e nimic serios”, sau „Aiun 
cord şi o tensiune de copil”, sau chiar „lrebuie să refacem 
analizele”. Parcă s-ar teme că pacientul o să devasteze tot 
cabinetul. 

Încercă să se ridice, dar nu reuşi: încăperea începu să se 
învârtă cu ea. 

— Mai stai puţin culcată, până când o să te simţi mai bine. 
Nu mă deranjezi deloc. 

„Ce bun, îşi zise Veronika în sinea ei. Dar dacă l-aş 
deranja?” 

Ca medic cu experienţă ce era, dr. Igor rămase tăcut o 
vreme, prefăcându-se interesat de hârtiile de pe masă. 
Când ne aflăm în faţa cuiva şi el nu spune nimic, situaţia 
devine iritantă, tensionată, insuportabilă. Dr. Igor ştia din 
experienţă că tânăra avea să-nceapă să vorbească, iar el o 
să poată culege noi date pentru teza sa despre nebunie şi 
metoda de tratament pe care o elabora. 

Dar Veronika nu scoase o vorbă. „Poate e într-un grad 
foarte înalt de intoxicare cu Vitriol”, îşi zise dr. Igor, 
hotărându-se să rupă tăcerea, care devenise tensionată, 
iritantă, insuportabilă. 

— Deci îţi place să cânţi la pian - zise el, străduindu-se să 
fie cât mai detaşat cu putinţă. 

— Şi nebunilor le place să audă. leri a fost unul care a 
rămas fascinat, ascultând. 


— Eduard. I-a spus cuiva că i-a plăcut foarte mult. Cine 
ştie, poate va începe să se hrănească iarăşi ca o persoană 
normală. 

— Unui schizofrenic îi place muzica? Şi vorbeşte despre 
asta cu altcineva? 

— Da. Şi pun pariu că n-ai nici cea mai mică idee despre ce 
spui. 

Medicul acela, care părea mai degrabă un pacient, cu 
părul lui vopsit în negru, avea dreptate, Veronika auzise 
cuvântul „schizofrenic” de multe ori, dar habar n-avea ce 
înseamnă. 

— Există un tratament? - vru ea să ştie, încercând să vadă 
dacă poate obţine mai multe informaţii despre schizofrenici. 

— Poate fi ţinută sub control. Încă nu se ştie precis ce se 
petrece în lumea nebuniei: totul e nou, iar tratamentele se 
schimbă la fiecare zece ani. Schizofrenicul e o persoană 
care de la bun început are o tendinţă naturală de a evada 
din lumea noastră, până când un anumit fapt, grav sau 
superficial, îl face să-şi creeze o realitate numai pentru el. 
Cazul poate evolua până la absenţa totală, pe care noi o 
numim catatonică, sau pot exista ameliorări, ce-i îngăduie 
pacientului să muncească, să ducă o viaţă practic normală. 
Depinde de un singur lucru: de mediu. 

— Să creeze o realitate numai pentru el - repetă Veronika. 
Dar ce este realitatea? 

— Realitatea e ceea ce majoritatea consideră că trebuie să 
fie. Nu neapărat lucrul cel mai bun şi nici măcar cel mai 
logic, ci ceea ce s-a adaptat dorinţei colective. Dumneata 
vezi ce port la gât? 

— O cravată. 

— Foarte bine. Răspunsul dumitale este răspunsul logic, 
coerent al unei persoane absolut normale: o cravată! Un 
nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, 
ridicolă, inutilă, legată în mod complicat, care stânjeneşte 
mişcările capului şi impune un efort mai mare pentru ca 
aerul să poată pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi atent când 


aş sta lângă un ventilator, aş putea muri strangulat de 
bucata asta de pânză. Dacă m-ar întreba un nebun la ce 
serveşte cravata, ar trebui să-i răspund: la absolut nimic. 
Nici măcar ca ornament, pentru că astăzi ea a devenit 
simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distante. Unica 
utilitate a cravatei se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o 
scoatem, dându-ne senzaţia că ne-am eliberat de ceva 
despre care nu ştim ce este. Dar justifică senzaţia de 
uşurare existenţa cravatei? Nu. Şi totuşi, dacă întreb un 
nebun şi o persoană normală ce e asta, sănătos va fi 
considerat doar cel care răspunde: o cravată. Nu contează 
cine răspunde corect, contează cine are dreptate. 

— Aţi dedus, aşadar, că eu nu sunt nebună deoarece i-am 
dat numele adecvat bucății de pânză colorată. 

„Nu, dumneata nu eşti nebună”, îşi zise în sinea lui dr. 
Igor, o autoritate în domeniu, cu diverse diplome atârnate 
pe peretele cabinetului său. Atentatul contra propriei vieţi 
este caracteristic fiinţei omeneşti, cunoştea mulţi oameni 
care făceau exact asta, şi totuşi continuau să trăiască afară, 
simulând nevinovăția şi normalitatea, doar pentru că nu 
aleseseră scandaloasa metodă a sinuciderii. Se omorau 
încetul cu încetul, otrăvindu-se cu ceea ce dr. Igor numea 
Vitriol. 

Vitriolul era un produs toxic, ale cărui simptome le 
identificase în decursul conversaţiilor sale cu bărbaţi şi 
femei pe care-i cunoştea. Scria acum o teză pe care avea să 
o prezinte pentru examinare Academiei de Ştiinţe din 
Slovenia. Era pasul cel mai important din domeniul 
alienaţiei mintale de când dr. Pinel a dispus eliminarea 
lanțurilor care-i imobilizau pe bolnavi, uluind lumea 
medicală cu ideea că pentru unii dintre ei existau 
posibilităţi de vindecare. 

La fel ca libidoul, o reacţie chimică răspunzătoare pentru 
apetitul sexual, pe care o identificase dr. Freud, dar fără ca 
nici un laborator să izbutească vreodată să o izoleze, 
Vitriolul era eliberat de organismele fiinţelor umane care se 


găseau în situaţii de frică, deşi nu fusese încă identificat în 
testele spectrografice moderne. Era însă lesne de 
recunoscut după gustul său, nici dulce, nici sărat, gustul 
amar. Dr. Igor, descoperitorul încă nerecunoscut al acestei 
otrăvi mortale, o botezase cu numele unei otrăvi care 
fusese mult utilizată de către împărați, regi şi îndrăgostiţi 
de toate soiurile, atunci când trebuiau să îndepărteze 
definitiv o persoană incomodă. 

Bune vremuri cele ale împăraţilor şi regilor: pe-atunci 
trăiai şi mureai în mod romantic. Asasinul o invita pe 
victimă la o cină fastuoasă, servitorul intra cu două cupe 
elegante, una din ele având Vitriolul amestecat în băutură: 
ce emoție stârneau gesturile victimei, lua în mână cupa, 
rostea câteva cuvinte gingaşe sau agresive, bând ca şi cum 
ar fi fost un nectar savuros, aruncându-i gazdei o ultimă 
privire surprinsă, şi cădea fulgerat la pământ! 

Această otravă, scumpă şi greu de găsit astăzi pe piaţă, a 
fost însă înlocuită cu procedee de exterminare mai sigure, 
precum revolvere, bacterii etc. Dr. Igor, o natură romantică, 
recupera numele aproape uitat ca să boteze o maladie 
psihică pe care izbutise să o diagnosticheze şi cu a cărei 
descoperire avea să uluiască în scurt timp lumea întreagă. 

Curios era că nimeni nu se referise vreodată la Vitriol ca la 
o substanţă toxică mortală, deşi majoritatea persoanelor 
afectate îi puteau identifica gustul şi se refereau la 
procedeul de otrăvire denumindu-l Principiul Amar. Toate 
fiinţele au în organismul lor Principiul Amar, în grad mai 
mare sau mai mic, aşa cum aproape toţi avem bacilul 
tuberculozei. Aceste două boli însă îşi declanşează atacul 
doar când pacientul este debilitat; în cazul Principiului 
Amar, terenul favorabil pentru instalarea bolii apare atunci 
când se creează teama de aşa-numita „realitate”. 

Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume 
în care să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi 
sporesc în chip exagerat măsurile de apărare împotriva 
exteriorului - străini, locuri noi, experienţe diferite - şi-şi 


lasă interiorul descoperit. Tocmai de-aici începe Principiul 
Amar să provoace daune ireversibile. 

Marea ţintă a Principiului Amar (sau a Vitriolului, cum 
prefera dr. Igor să-l numească) era voinţa. Persoanele 
atacate de acest rău începeau să-şi piardă orice fel de 
dorinţă şi în câţiva ani ajungeau să nu mai poată ieşi din 
lumea lor, întrucât cheltuiseră enorme rezerve de energie 
ridicând ziduri înalte pentru ca realitatea să fie ceea ce 
doreau ei înşişi. 

Ca să evite atacul din exterior, îşi limitaseră şi creşterea 
interioară. Continuau să meargă la serviciu, să se uite la 
televizor, să se vaite de trafic şi să aibă copii, dar toate 
astea surveneau automat, şi fără nici un fel de mare emoție 
lăuntrică, deoarece, la urma urmelor, totul era sub control. 

Marea problemă a otrăvirii cu Principiul Amar era că nu se 
mai manifestau nici pasiunile - ura, dragostea, disperarea, 
entuziasmul, curiozitatea. După câtva timp, în insul 
intoxicat cu Principiul Amar nu mai rămânea nici o dorinţă. 
Nu mai avea voinţă nici să trăiască, nici să moară, aici era 
problema. 

Din acest motiv, pentru cei intoxicaţi cu Principiul Amar, 
eroii şi nebunii erau totdeauna fascinanţi: acestora nu le 
era teamă să trăiască sau să moară. Atât eroii cât şi nebunii 
erau indiferenți în faţa primejdiei şi-şi vedeau de drum fără 
să le pese de toate părerile contrare ale celorlalţi. Nebunul 
se sinucidea, eroul se oferea martiriului în numele unei 
cauze, dar şi unul, şi altul mureau, iar cei amari îşi 
petreceau multe zile şi nopţi comentând absurdul şi gloria 
celor două categorii. Era unicul moment în care omul amar 
avea putere să se caţere pe zidul său de apărare şi să 
arunce o privire în exterior; dar, în scurt timp, mâinile şi 
picioarele li se înmuiau şi ei se întorceau la viaţa de toate 
zilele. 

Omul amar îşi observa boala doar o dată pe săptămână: în 
după-amiezele de duminică. Atunci, cum nu mai avea la 
dispoziţie munca sau rutina ca să-şi aline simptomele, îşi 


dădea seama că ceva anume mergea foarte rău, deoarece 
tihna acelor după-amieze era infernală, timpul nu mai 
trecea şi o iritare constantă se manifesta nestânjenit. 

Venea însă ziua de luni, iar omul amar îşi dădea 
numaidecât uitării simptomele, măcar că tuna şi fulgera 
împotriva faptului că nu avea niciodată timp să se 
odihnească şi se plângea că sfârşiturile de săptămână trec 
foarte repede. 

Singurul mare avantaj al bolii, din punct de vedere social, 
este că ea se şi transformase într-o normă; prin urmare 
internarea nu mai era necesară, cu excepţia cazurilor în 
care intoxicația era atât de puternică, încât 
comportamentul bolnavului începea să-i afecteze pe ceilalţi. 
Dar majoritatea celor otrăviţi cu Principiul Amar puteau 
continua să rămână afară, fără a constitui o ameninţare 
pentru societate sau pentru ceilalţi, deoarece, datorită 
zidurilor înalte construite în jurul lor, se aflau complet 
izolaţi de lume, deşi aparent luau parte la ea. 

Dr. Sigmund Freud, inventând psihanaliza, descoperise 
libidoul şi tratamentul pentru problemele provocate de el. 
În afara faptului de a fi descoperit Vitriolul, dr. Igor trebuia 
să demonstreze că, şi în acest caz, tratamentul era posibil. 
Voia să-şi lase numele în istoria medicinei, deşi nu-şi făcea 
nici o iluzie în privinţa dificultăţilor pe care va fi trebuind să 
le înfrunte ca să-şi impună ideile, de vreme ce „normalii” 
erau mulţumiţi de vieţile lor şi nu şi-ar fi admis niciodată 
existenţa bolii, în timp ce „bolnavii” puneau în mişcare o 
uriaşă industrie de aziluri psihiatrice, laboratoare, congrese 
etc. 

„Ştiu că lumea nu-mi va recunoaşte acum efortul”, îşi zise 
el în sinea lui, mândru că este neînțeles. În definitiv, acesta 
era preţul pe care erau nevoite să-l plătească geniile. 

— Ce e cu dumneavoastră? - îl întrebă tânăra din faţa lui. 
S-ar părea că aţi intrat în lumea pacienţilor dumneavoastră. 

Dr. Igor ignoră comentariul lipsit de respect. 

— Poţi pleca acum - zise el. 


Veronika nu ştia dacă era zi sau noapte - dr. Igor stătea cu 
lumina aprinsă, dar aşa făcea în fiecare dimineaţă. Când 
ajunse pe culoar, văzu luna şi-şi dădu seama că dormise mai 
mult decât îşi închipuise. 

În drum spre salon, observă o fotografie înrămată pe 
perete: era piaţa centrală din Ljubljana, înainte de a se fi 
ridicat statuia poetului Preseren, şi în care se vedeau 
cupluri plimbându-se, probabil într-o duminică. 

Se uită la data fotografiei: vara lui 1910. 

Vara lui 1910. Erau acolo, prinşi într-un moment al vieţii 
lor, toţi oamenii aceia, ai căror copii şi nepoți muriseră de 
mult. Femeile purtau rochii grele, iar bărbaţii aveau toţi 
pălărie, haină, cravată (sau pânză colorată, cum ziceau 
nebunii) ghetre şi umbrele sub braţ. 

Şi căldura? Temperatura trebuie să fi fost aceeaşi din 
verile de azi, 35* la umbră. Ce-ar fi gândit oamenii aceia 
dacă ar fi venit acolo un englez în bermude şi cămaşă cu 
mâneci scurte, vestimentaţie mult mai potrivită pe căldură? 

„Un nebun.” 

Înţelesese perfect ce voia să spună dr. Igor. Tot aşa, 
înţelegea că avusese parte totdeauna în viaţă de multă 
dragoste, afecţiune, protecţie, dar că-i lipsea un element 
pentru ca toate acestea să se preschimbe într-o 
binecuvântare: ar fi trebuit să fie ceva mai nebună. 

Părinţii ei ar fi continuat s-o iubească oricum, dar nu 
îndrăznise să-şi plătească preţul visului ei, de teamă de a 
nu-i răni. Visul acela îi era îngropat în străfundurile 
memoriei, deşi uneori fusese trezit de un concert sau de un 
disc frumos pe care se întâmpla să-l asculte. Ori de câte ori 
visul îi era trezit, sentimentul ei de frustrare era atât de 
puternic, încât făcea imediat tot ce-i stătea în puteri ca să-l 
adoarmă la loc. 

Veronika ştia, din copilărie, care îi era adevărata vocaţie: 
să fie pianistă! 

O simţise încă de la prima lecţie, la vârsta de doisprezece 
ani. Şi profesoara ei îi remarcase talentul şi-o îndemnase să 


devină profesionistă. Totuşi, atunci când, mulţumită de 
câştigarea unui concurs, îi spusese mamei sale că avea să 
lase totul baltă şi să se consacre doar pianului, ea o privise 
cu duioşie şi-i răspunsese: „Nimeni nu poate trăi din 
cântatul la pian, draga mamei.” „Bine, dar m-ai pus să iau 
lecţii de pian!” „Ca să-ţi dezvolţi înzestrările artistice, atât. 
Soții apreciază asta, şi tu te poţi remarca la petreceri. Uită 
gândul că vrei să devii pianistă şi studiază dreptul, asta e 
profesia viitorului.” 

Veronika făcuse tot ce-i ceruse mama sa, încredinţată fiind 
că dânsa avea destulă experienţă ca să înţeleagă ce e 
realitatea. Îşi termină studiile, intră la facultate, ieşi din 
facultate cu o diplomă şi note mari, dar nu obţinu decât un 
post de bibliotecară. 

„Trebuia să fi fost mai nebună.” Dar, cum se întâmpla 
pesemne cu majoritatea persoanelor, descoperise asta prea 
târziu. 

Vru să-şi continue drumul, când cineva o prinse de braţ. 
Calmantul puternic pe care i-l administraseră îi curgea încă 
prin vine, aşa încât nu reacţionă când Eduard, 
schizofrenicul, începu să o conducă delicat în altă direcţie, 
către sala de odihnă. 

Luna era tot în primul pătrar, iar Veronika se şi aşezase la 
pian, la cererea tăcută a lui Eduard, când începu să se audă 
un glas care venea din sala de mese. Cineva vorbea cu 
accent străin, şi Veronika nu-şi amintea să mai fi auzit 
asemenea accent în Villete. 

— Acum nu vreau să cânt la pian, Eduard. Vreau să ştiu ce 
se întâmplă pe lume, despre ce se vorbeşte aici, alături, 
cine e omul acela străin. 

Eduard surâdea, poate fără să priceapă o vorbă din ce-i 
spunea Veronika. Ea îşi aminti însă de dr. Igor: 
schizofrenicii puteau intra şi ieşi din realităţile lor separate. 

— Eu am să mor - continuă ea, în speranţa că vorbele ei îl 
vor impresiona. Moartea mi-a atins astăzi în treacăt faţa cu 


aripile ei şi mâine sau poimâine o să-mi bată la uşă. Nu 
trebuie să te obişnuieşti să asculţi pianul în fiecare noapte. 

Nimeni nu se poate obişnui cu nimic, Eduard. Uite, 
începuse să-mi placă iarăşi soarele, munţii, problemele, 
începusem să accept ideea că nimeni în afara mea nu e 
vinovat de lipsa de sens a vieţii. Voiam să văd iarăşi piaţa 
din Ljubljana, să simt ura şi iubirea, disperarea şi 
plictiseala, toate lucrurile astea simple şi ridicole care fac 
parte din viaţa de toate zilele, dar care dau savoare 
existenţei. Dacă aş putea să ies într-o bună zi de-aici, mi-aş 
permite să fiu nebună, fiindcă toată lumea este, iar cei mai 
răi sunt cei ce nu ştiu că sunt, deoarece tot repetă ce le 
spun ceilalţi. 

Dar nimic din toate astea nu e cu putinţă, înţelegi? La fel, 
nici tu nu poţi să-ţi petreci toată ziua aşteptând să se facă 
noapte, pentru ca una din paciente să cânte la pian, fiindcă 
toate se vor termina curând. Lumea mea şi lumea dumitale 
sunt pe sfârşite. 

Se ridică, mângâie tandru obrazul tânărului şi se duse în 
sala de mese. 

Când deschise uşa, dădu peste o scenă neobişnuită; 
mesele şi scaunele fuseseră împinse la perete, lăsând un 
mare spaţiu gol în centru. Acolo, aşezaţi pe jos, se aflau 
membrii Frăției, ascultându-l pe un bărbat în costum cu 
cravată. 

— „.„„atunci îl poftiră pe marele maestru al tradiţiei sufiste, 
ca să ţină o cuvântare - zicea el. 

Când se deschise uşa, toţi cei din sală priviră către 
Veronika. Bărbatul în costum i se adresă. 

— Aşezaţi-vă. 

Ea se aşeză pe jos, lângă doamna cu părul alb, Mari, care 
fusese atât de agresivă la prima lor întâlnire. Spre 
surprinderea ei, Mari o întâmpină cu un zâmbet de bun- 
venit. 

Omul în costum continuă: 


— Nasrudin a fixat conferinţa la ora două după-amiază, şi 
a fost un succes: cele o mie de bilete au fost în întregime 
vândute şi peste şase sute de persoane au rămas afară, 
urmând să asiste la prelegere prin intermediul unei 
televiziuni cu circuit închis. 

La ora două fix, a intrat un asistent al lui Nasrudin, 
spunând că, dintr-un motiv de forţă majoră, conferinţa avea 
să înceapă mai târziu. Unii s-au ridicat indignaţi, au cerut 
să li se restituie banii şi au plecat. Chiar şi aşa, rămăsese 
multă lume în sală şi afară. 

La patru după-amiază, maestrul sufist tot nu-şi făcuse 
apariţia, şi publicul părăsi, încetul cu încetul, sala, 
recuperându-şi banii: în definitiv, ziua de muncă se 
terminase, venise momentul să se întoarcă acasă. Când se 
făcu ora şapte, cei o mie şapte sute de spectatori iniţiali se 
reduceau la mai puţin de o sută. 

Atunci intră Nasrudin. Părea beat turtă şi se apucă să-i 
facă curte unei tinere frumoase din primul rând. 

O dată trecută surpriza, lumea începu să se indigneze: 
după ce-i lăsase să-l aştepte patru ore bătute pe muchie, 
cum de se mai şi comporta aşa omul ăsta? Se făcură auzite 
câteva murmure de dezaprobare, dar maestrul sufist nu le 
dădu nici o importanţă: continuă să spună în gura mare cât 
de sexy era fata şi o invită să călătorească împreună cu el în 
Franţa. 

„Ce mai profesor, gândi Veronika. Oricum, n-am dat 
niciodată crezare unor asemenea lucruri.” 

— După ce le zise câteva protestatarilor, Nasrudin încercă 
să se ridice şi căzu cât era de greu pe podea. Revoltate, şi 
alte persoane se hotărâră să plece, zicând că totul nu era 
decât şarlatanie, că o să dezvăluie ziarelor spectacolul acela 
degradant. 

În sală rămaseră nouă persoane. Şi, de îndată ce grupul 
celor indignaţi părăsi incinta, Nasrudin se ridică; era sobru, 
ochii îi străluceau şi în jurul său plutea o aură de 
respectabilitate şi înţelepciune. „Dumneavoastră, cei care 


aţi rămas aici, sunteţi cei ce mă vor asculta”, zise el. „Aţi 
trecut prin două dintre cele mai grele încercări de pe 
drumul spiritual: răbdarea de a aştepta momentul prielnic 
şi curajul de a nu te lăsa decepţionat de ceea ce-ţi iese în 
cale. Vouă vă voi da învăţătura.” Şi Nasrudin le împărtăşi 
câteva dintre tehnicile sufiste. 

Bărbatul făcu o pauză şi scoase din buzunar un fluier 
ciudat. 

— Acum să ne odihnim un pic, iar apoi ne vom face 
meditaţia. 

Grupul se ridică în picioare. Veronika nu ştia ce să facă. 

— Ridică-te şi dumneata - zise Mari, luând-o de mână. 
Avem cinci minute de pauză. 

— Plec, nu vreau să deranjez. 

Mari o conduse într-un colţ. 

— N-ai învăţat nimic, nici măcar în apropierea morţii? Nu 
te mai gândi tot timpul că deranjezi, că-ţi tulburi aproapele! 
Dacă oamenilor nu le place, n-au decât să se plângă! Şi 
dacă n-au curaj să se plângă, treaba lor! 

— Atunci când m-am apropiat de dumneavoastră, am făcut 
ceva ce înainte n-aş fi îndrăznit niciodată să fac. 

— Şi te-ai lăsat intimidată de o simplă glumă a unor 
nebuni. De ce n-ai continuat? Ce aveai de pierdut? 

— Demnitatea mea. Faptul de a mă afla într-un loc unde nu 
sunt bine venită. 

— Ce este demnitatea? Înseamnă a voi ca toată lumea să 
creadă că eşti bună, manierată, plină de dragoste pentru 
aproapele? Respectă natura; vezi mai multe filme cu 
animale şi observă cum luptă pentru spaţiul lor. Toţi am fost 
încântați de palma dată de tine. 

Veronika nu mai avea timp să lupte pentru nici un spaţiu, 
aşa că schimbă vorba: întrebă cine era bărbatul acela. 

— Eşti mai bine - râse Mari. Pui întrebări fără teama de a 
fi socotită indiscretă. Bărbatul acesta e un maestru sufist. 

— Ce înseamnă sufi? 

— Lână. 


Veronika nu pricepu. Lână? 

— Sufismul e o tradiţie spirituală a dervişilor, în care 
maeştrii nu se străduiesc să facă paradă de înţelepciune, iar 
discipolii dansează, se învârtesc şi cad în transă. 

— La ce bun? 

— Nu sunt foarte sigură, dar grupul nostru a decis să 
trăiască toate experienţele interzise. Toată viaţa mea, 
guvernul ne-a educat zicând că orice căutare spirituală nu 
există decât ca să-l îndepărteze pe om de problemele lui 
reale. Spune-mi însă: nu crezi că încercarea de-a înţelege 
viaţa e o problemă reală? 

Da. Este o problemă reală. Dar nu era sigură ce vrea să 
spună cuvântul realitate. 

Bărbatul în costum, un maestru sufist, după Mari, ceru ca 
toţi să se aşeze în cerc. Scoase toate florile dintr-o vază 
aflată în sala de mese, cu excepţia unui trandafir roşu, şi-o 
plasă în centrul grupului. 

— Uite unde-am ajuns - zise Veronika pentru Mari. Un 
nebun a hotărât că e posibil să creşti flori iarna, şi aşa se 
face că azi avem trandafiri tot anul, în toată Europa. Crezi 
că un maestru sufist, cu toate cunoştinţele lui, e capabil să 
facă aşa ceva? 

Mari păru că-i ghiceşte gândul. 

— Lasă criticile pentru mai târziu. 

— O să-ncerc. Deşi tot ce am e prezentul, după cât se pare 
foarte scurt. 

— Exact asta are toată lumea, şi e totdeauna scurt, chiar 
dacă unii cred că au un trecut, în care au acumulat lucruri, 
şi un viitor în care vor acumula şi mai multe. Pentru că veni 
vorba de prezent, te-ai masturbat mult până acum? 

Deşi calmantul încă-şi mai făcea efectul, Veronika îşi aminti 
de prima frază pe care o auzise în Villete. 

— Când am fost adusă la Villete, încă plină de tuburi de 
respiraţie artificială, am auzit clar pe cineva întrebându-mă 
dacă vreau să fiu masturbată. Ce-i cu asta? De ce trăiţi aici 
cu gândul la asemenea lucruri? 


— Aici şi afară. Numai că, în cazul nostru, nu avem nevoie 
să ne ferim. 

— Dumneata m-ai întrebat atunci? 

— Nu. Dar cred că trebuie să ştii până unde îţi poate 
ajunge plăcerea. Data viitoare, cu un pic de răbdare, o să-ţi 
poţi duce partenerul până acolo, în loc să fii condusă 
dumneata de el. Chiar dacă-ţi rămân doar două zile de 
viaţă, cred că nu trebuie să pleci de-aici fără să ştii unde ai 
putea ajunge. 

— Să nu fie cu schizofrenicul care mă aşteaptă ca să mă 
asculte la pian. 

— Cel puţin e un bărbat frumos. 

Bărbatul în costum ceru să se facă tăcere, întrerupând 
şueta. Le ceru tuturora să se concentreze asupra 
trandafirului şi să-şi golească mintea. 

— Gândurile se vor întoarce, dar încercaţi să le evitaţi. 
Aveţi două opţiuni: să vă dominați mintea sau să fiţi 
dominați de ea. Aţi şi trăit această de-a doua alternativă, v- 
aţi lăsat antrenați de frici, nevroze, nesiguranţă, fiindcă 
omul are această tendinţă către autodistrugere. 

Nu confundați nebunia cu pierderea controlului. Amintiţi- 
vă că, în tradiţia sufistă, principalul maestru, Nasrudin, este 
exact ceea ce toată lumea zice că e un nebun. Şi tocmai 
pentru că e considerat smintit de concetăţenii săi, Nasrudin 
are posibilitatea de a spune tot ce-i trece prin minte şi de a 
face tot ce i se năzăreşte. Aşa era şi cu bufonii de la curte, 
în Evul Mediu; îl puteau înştiinţa pe rege de toate 
primejdiile pe care miniştrii lui nu îndrăzneau să le 
comenteze, din pricină că se temeau să nu-şi piardă 
funcţiile. Aşa trebuie să se întâmple şi cu voi, rămâneţi 
nebuni, dar comportaţi-vă ca persoane normale. Riscaţi să 
fiţi diferiţi, dar învăţaţi să o faceţi fără să atrageţi atenţia. 
Concentraţi-vă asupra florii acesteia şi lăsaţi să vi se 
manifeste adevăratul Eu. 

— Ce este adevăratul Eu? - îl întrerupse Veronika. Poate 
că toţi ceilalţi de acolo ştiau, dar asta n-avea nici o 


importanţă: trebuia să-şi pună mai puţin problema de a nu-i 
deranja pe ceilalţi. 

Bărbatul păru surprins de întrerupere, dar răspunse: 

— E ceea ce eşti dumneata, nu ceea ce fac ceilalţi din 
dumneata. 

Veronika se hotări să facă exerciţiul, străduindu-se din 
răsputeri să descopere cine era ea însăşi. În zilele 
petrecute în Villete simţise lucruri pe care niciodată nu le 
trăise cu atâta intensitate, ură, dragoste, dor de viaţă, 
teamă, curiozitate. Poate că Mari avea dreptate: ştia oare 
cu adevărat ce însemna să aibă orgasm? Sau nu ajunsese 
decât până unde voiseră bărbaţii să o ducă? 

Domnul în costum începu să cânte din fluier. Treptat 
muzica îi linişti sufletul şi izbuti să se concentreze asupra 
trandafirului. Putea să fi fost efectul calmantului, dar fapt 
este că, de când ieşise din cabinetul dr. Igor, se simţea 
foarte bine. 

Ştia că avea să moară curând: de ce să se mai teamă? N-ar 
ajuta-o cu nimic şi nici n-ar evita atacul fatal de cord; cel 
mai bine era să profite de zilele sau orele care-i mai 
rămăseseră, făcând ceea ce nu făcuse niciodată. 

Muzica era blândă, iar lumina scăzută din sala de mese 
crea o atmosferă aproape religioasă. Religia: de ce n-ar 
încerca să se cufunde în sine şi să vadă ce-i mai rămăsese 
din credinţele, din credinţa ei? 

Pentru că muzica o conducea dincolo, să înceteze a se mai 
gândi la ceva, doar SĂ FIE. Veronika se abandonă, 
contemplă trandafirul, văzu cine era, îi plăcu şi regretă că 
fusese atât de grăbită. 

Când meditaţia luă sfârşit şi maestrul sufist plecă, Mari 
mai rămase puţin în sala de mese, conversând cu Frăția. 
Veronika se plânse că e obosită şi plecă numaidecât, 
calmantul ce-i fusese administrat de dimineaţă era 
suficient, la drept vorbind, ca să adoarmă şi un taur, şi 
totuşi ea fusese în stare să rămână trează până la ora 
aceea. 


„Aşa e tinereţea, îşi stabileşte propriile limite fără a-i păsa 
dacă trupul le suportă. Şi trupul le suportă întotdeauna.” 

Lui Mari nu-i era somn; dormise până târziu, apoi se 
hotărâse să facă o plimbare prin Ljubljana - dr. Igor 
pretindea ca membrii Frăției să iasă din Villete în fiecare zi. 
Se dusese la cinema şi readormise în fotoliu la un film 
teribil de plicticos despre conflictele dintre soţ şi soţie. Ce 
Dumnezeu, n-aveau alte subiecte? De ce să tot repeţi 
aceleaşi istorii - soţul cu o amantă, soţul cu soţia şi copilul 
bolnav, soţul cu soţia, amanta şi copilul bolnav? Erau pe 
lume lucruri mai importante de povestit. 

Conversaţia din sala de mese durase puţin; meditaţia 
relaxase grupul şi toţi hotărâseră să se întoarcă în 
dormitoare, mai puţin Mari, care ieşi să facă o plimbare 
prin grădină. În drum, trecu prin living şi văzu că Veronika 
nu reuşise să se ducă în salonul ei: cânta pentru Eduard, 
schizofrenicul, care se vede treaba că rămăsese între timp 
să o aştepte lângă pian. Nebunii, ca şi copiii, nu se urnesc 
din loc până ce nu-şi văd împlinite dorinţele. 

Aerul era îngheţat. Mari se întoarse, îşi puse ceva pe ea, şi 
ieşi din nou. Afară, departe de privirile tuturora, îşi aprinse 
o ţigară. Fumă fără nici un sentiment de vinovăţie şi fără 
grabă, reflectând la tânăra femeie, la pianul pe care-l auzea 
şi la viaţa din afara zidurilor de la Villete, care devenise 
insuportabil de grea pentru toată lumea. 

În opinia lui Mari, această dificultate nu se datora haosului 
sau dezorganizării sau anarhiei, ci excesului de ordine. 
Societatea avea tot mai multe reguli şi legi care 
contracarau regulile, şi noi reguli ca să contracareze legile; 
împrejurarea asta îi făcea pe oameni înfricoşaţi, şi nu 
făceau nici măcar un pas în afara regulamentului invizibil 
care conducea viaţa tuturora. 

Mari o ştia din proprie experienţă; petrecuse patruzeci de 
ani din viaţă lucrând ca avocată, până ce boala o adusese la 
Villete. Chiar la începutul carierei îşi pierduse rapid 
viziunea naivă despre Justiţie şi ajunsese să înţeleagă că 


legile nu fuseseră create ca să rezolve probleme, ci ca să 
prelungească la nesfârşit disputele. 

Păcat că Allah, Iehova, Dumnezeu - nu contează cum îl 
numim - nu a trăit în lumea de azi. Căci dacă ar fi făcut-o, 
am fi fost cu toţii încă în Paradis, în timp ce El s-ar afla aici, 
răspunzând la recursuri, apeluri, cereri, comisii rogatorii, 
mandate de aducere, verdicte preliminare, şi ar trebui să-şi 
explice în nenumărate audienţe decizia de a-i expulza din 
Paradis pe Adam şi pe Eva doar pentru încălcarea unei legi 
arbitrare, fără nici un fundament juridic: să nu mănânce 
fructe din pomul cunoştinţei binelui şi al răului. 

Dacă El n-ar fi vrut să se întâmple una ca asta, de cea 
plasat pomul cu pricina în mijlocul Grădinii, şi nu în afara 
zidurilor Paradisului? Dacă ar fi fost chemată să apere 
cuplul, Mari l-ar acuza cu siguranţă pe Dumnezeu de 
„neglijenţă administrativă”, deoarece, în afara faptului de a 
fi plasat pomul într-un loc eronat, nu l-a încercuit cu afişe, 
cu bariere, omiţând să ia măsurile minime de siguranţă şi 
expunându-i pericolului pe trecători. 

Mari îl putea acuza şi de „instigare la crimă”: le-a atras 
atenţia lui Adam şi Evei asupra locului exact unde se afla 
pomul. Dacă n-ar fi spus nimic, generaţii după generaţii s-ar 
fi perindat pe Pământul acesta fără ca nimeni să manifeste 
vreun interes pentru fructul oprit, căci pomul s-ar fi găsit 
într-o pădure plină de pomi asemănători, dar fără nici o 
valoare specifică. 

Dumnezeu însă nu procedase aşa. Dimpotrivă, dădu legea 
şi găsi o cale de a convinge pe cineva s-o încalce, ca să 
poată inventa Pedeapsa. Ştia că Adam şi Eva au să se 
plictisească până la urmă de atâta perfecţiune şi, mai 
curând sau mai târziu, aveau să-l pună răbdarea la 
încercare. Rămase la pândă acolo, fiindcă poate şi El, 
Dumnezeul Atotputernic, se plictisise de funcţionarea 
perfectă a lucrurilor: dacă Eva n-ar fi mâncat mărul, ce 
lucru interesant s-ar mai fi putut întâmpla în următoarele 
miliarde de ani? 


Nimic. 

Când legea a fost încălcată, Dumnezeu sau Judecătorul 
Atotputernic a mai simulat şi o urmărire, ca şi cum n-ar fi 
cunoscut toate ascunzişurile posibile. Cu îngerii privind 
peste tot şi savurând distracţia (şi viaţa lor trebuie să fi fost 
foarte plicticoasă, de când Lucifer părăsise Cerul), El 
începu să umble. Mari îşi imagina ce scenă frumoasă dintr- 
un film de suspans ar oferi acel episod biblic: paşii lui 
Dumnezeu, privirile speriate pe care le schimbau între ei 
cei doi, picioarele care se opreau brusc în dreptul 
ascunzişului. 

„Adame, unde eşti?”, întrebase Domnul. 

„Am auzit glasul tău în rai şi m-am temut, că eu sunt gol, şi 
m-am ascuns”, răspunsese Adam, fără a şti că, plecând de la 
afirmaţia asta, îşi recunoscuse acuzaţia de crimă. 

Gata. Printr-un simplu truc, lăsând să se creadă că nu ştia 
unde era Adam şi nici de ce fugise, Dumnezeu obținuse 
ceea ce voia. Chiar şi aşa, ca să nu lase nici o îndoială 
asistenţei angelice care urmărea cu atenţie scena 
respectivă, El se hotări să meargă şi mai departe. 

„Cine ţi-a spus că eşti gol?”, zisese Dumnezeu, ştiind că 
întrebarea nu avea decât un răspuns posibil: pentru că am 
mâncat din pomul care-mi îngăduie să înţeleg asta. 

Cu acea întrebare, Dumnezeu le-a demonstrat îngerilor că 
era drept şi osândea cuplul întemeindu-se pe toate probele 
existente. Mai departe, nu mai conta să afle dacă vina îi 
aparţinea femeii, nici ca ei să se roage de iertare; 
Dumnezeu avea nevoie de un exemplu, aşa încât nici o altă 
fiinţă - pământeană sau cerească - să nu mai cuteze 
vreodată să se opună hotărârilor Sale. 

Dumnezeu expulză perechea, copiii lor plătiră până la 
urmă şi ei pentru crimă (aşa cum se întâmplă până astăzi cu 
copiii criminalilor) şi sistemul juridic a fost inventat: legea, 
încălcarea legii (logică sau absurdă, nu avea nici o 
importanţă), judecata (în care cel mai experimentat îl 
învinge totdeauna pe cel naiv) şi pedeapsa. 


Cum întreaga umanitate fusese condamnată fără drept de 
apel, fiinţele umane se hotărâseră să-şi creeze mecanisme 
de apărare, în eventualitatea că Dumnezeu s-ar decide 
iarăşi să-şi manifeste puterea arbitrară. Dar, în decursul 
mileniilor de studii, oamenii au inventat atâtea instrumente 
juridice, încât s-a mers prea departe, şi acum Justiţia este 
un hăţiş de clauze, jurisprudenţe, texte contradictorii, încât 
nimeni nu mai reuşeşte să priceapă ceva. 

În asemenea măsură, încât, atunci când Dumnezeu s-a 
hotărât să schimbe planul şi să-L trimită pe Fiul Său ca să 
mântuiască lumea, ce s-a întâmplat? A căzut în plasele 
Justiţiei pe care o născocise El însuşi. 

Hăţişul legilor produse până la urmă atâta confuzie, încât 
Fiul a sfârşit răstignit pe o cruce. N-a fost un proces simplu: 
de la Anna la Caiafa, de la preoţi la Pilat, care a susţinut că 
nu are legi suficiente după Codul Roman. De la Pilat la Irod, 
care, la rândul său, a susţinut că legea iudaică nu permitea 
condamnarea la moarte. De la Irod iarăşi la Pilat, care a mai 
încercat un apel, oferind publicului o înţelegere juridică: l-a 
biciuit şi le-a arătat rănile lui, dar n-a mers. 

Aşa cum fac procurorii moderni, Pilat s-a decis să se 
salveze pe spezele condamnatului: s-a oferit să-l dea pe 
Baraba în schimbul lui Isus, ştiind că Justiţia, ajunsă aici, se 
transformase într-un mare spectacol în care e nevoie de un 
final apoteotic, şi anume moartea unui osândit. 

În cele din urmă, Pilat s-a folosit de articolul care-i acorda 
judecătorului, iar nu celui care era judecat, beneficiul 
îndoielii: s-a spălat pe mâini, ceea ce vrea să zică „nici da, 
nici nu”. Era mai mult un artificiu menit să salveze sistemul 
juridic roman, fără a altera bunele relaţii cu magistraţii 
locali, şi chiar putând transfera greutatea deciziei către 
popor, în caz că acea sentinţă ar fi creat probleme, 
procedând ca şi cum vreun inspector din capitala 
Imperiului ar fi venit în persoană să constate ce se 
întâmplase. 


Justiţie. Drept. Deşi indispensabile pentru ajutorarea 
nevinovaţilor, ele nu funcționau totdeauna după placul 
tuturora. Mari era bucuroasă că se afla departe de toată 
acea babilonie, deşi în noaptea asta, cu pianul acela 
cântând, nu mai era atât de sigură că Villete era locul 
potrivit pentru ea. 

„Dacă mă voi decide să ies de aici, nu mă voi mai întoarce 
în justiţie, nu voi mai convieţui cu nebuni care se socotesc 
normali şi plini de importanţă, dar a căror unică menire în 
viaţă este să facă totul mai dificil pentru ceilalţi. O să fiu 
croitoreasă, brodeză, o să vând fructe în faţa Teatrului 
Municipal. Mi-am dat destul tribut de nebunie inutilă.” 

La Villete era permis fumatul, dar era interzis să arunci 
ţigara pe gazon. Cu voluptate, ea făcu tocmai ceea ce era 
interzis, pentru că marele avantaj al şederii acolo era de a 
nu respecta regulamentele şi, chiar dacă o făceai, de a nu 
suporta consecinţe mai grave. 

Se apropie de poarta de intrare. Portarul - era totdeauna 
un portar acolo, în definitiv asta era legea - o salută cu o 
înclinare a capului şi-i deschise poarta. 

— Nu ies - zise ea. 

— Frumos pian - răspunse portarul. Se aude aproape în 
fiecare noapte. 

— Dar n-o să mai ţină mult - zise ea, îndepărtându-se 
repede, ca să nu trebuiască să dea explicaţii. 

Îşi aminti ce anume citise în ochii tinerei femei, în 
momentul când ea îşi făcuse intrarea în sala de mese: frică. 

Frică. Veronika putea simţi nesiguranţă, timiditate, ruşine, 
constrângere, dar de ce frică? Acest sentiment nu se 
justifică decât în faţa unei ameninţări concrete, precum 
fiare sălbatice, oameni înarmaţi, cutremure, dar niciodată 
un grup de inşi reuniți într-o sală de mese. 

„Aşa e însă omul”, se consolă ea. „Ne-am înlocuit aproape 
toate emoţiile cu frica.” 

Şi Mari ştia prea bine ce spune, deoarece acesta era 
motivul care o adusese la Villete: sindromul de panică. 


Mari strânsese în camera ei o adevărată colecţie de 
articole despre boala sa. Acum începuse să se vorbească 
deschis despre acest subiect, şi de curând văzuse o 
emisiune de televiziune germană, unde câteva persoane 
relatau experienţele prin care trecuseră. În aceeaşi 
emisiune, o anchetă dezvăluia că o parte semnificativă din 
populaţia umană suferă de sindromul de panică, deşi 
aproape toţi cei afectaţi se străduiau să-şi ascundă 
simptomele, temându-se să nu fie luaţi drept nebuni. 

Dar atunci când Mari avusese prima criză, nu se ştia nimic 
din toate astea. „A fost un infern. Infernul adevărat”, îşi zise 
în sinea ei, aprinzându-şi încă o ţigară. 

Pianul continua să cânte, tânăra părea să aibă suficientă 
energie pentru o noapte albă. 

De când intrase în sanatoriu fata aceea, mulţi pacienţi 
fuseseră afectaţi, şi Mari se număra printre ei. La început, 
se străduise s-o evite, temându-se să nu-i trezească voinţa 
de a trăi; era mai bine ca ea să continue a-şi dori moartea, 
fiindcă nu mai putea scăpa. Dr. Igor răspândise zvonul că şi 
dacă ar fi continuat să-i administreze injecții zilnice, starea 
tinerei avea să se înrăutăţească văzând cu ochii şi nu va 
putea fi salvată cu nici un chip. 

Pacienţii înţeleseseră mesajul şi se ţinuseră la distanţă de 
femeia condamnată. Dar, fără ca nimeni să ştie exact de ce, 
Veronika începuse să lupte pentru viaţă, deşi numai două 
persoane se apropiaseră de ea: Zedka, pacienta care urma 
să fie externată chiar mâine şi care oricum nu vorbea mult. 
Şi Eduard. 

Mari simţea nevoia să stea de vorbă cu Eduard: el o 
asculta totdeauna cu respect. Oare tânărul nu pricepea că o 
trăgea înapoi în lume? Şi că ăsta era cel mai rău lucru pe 
care i-l putea face cuiva lipsit de speranţa de a fi salvat? 

Trecu în revistă nenumărate posibilităţi de a-i explica 
problema: dar toate presupuneau să-i inculce sentimentul 
de vinovăţie, ceea ce ea n-ar fi acceptat să facă niciodată. 
Mari reflectă un pic şi hotărî să lase ca lucrurile să decurgă 


în ritmul lor normal; nu mai profesa ca avocat şi nu voia să 
dea un exemplu rău, creând noi legi de comportament într- 
un loc unde domnea anarhia. 

Dar prezenţa fetei afectase multă lume acolo, şi unii erau 
dispuşi să-şi regândească viaţa. La două întâlniri ale Frăției, 
cineva încercase să explice ce anume se întâmpla: decesele 
la Villete surveneau brusc, fără a-i da nimănui răgazul de a 
gândi asupra lor, sau la finele unei boli prelungite, când 
moartea e totdeauna o binecuvântare. 

În cazul acelei tinere, scena însă era dramatică, pentru că 
ea era tânără, începuse a dori din nou să trăiască, şi toţi 
ştiau că era cu neputinţă. Unii se întrebau: „Şi dacă aşa 
ceva mi s-ar întâmpla şi mie? Având şansa de a trăi, oare 
mi-o folosesc din plin?” 

Unii nu-şi băteau capul cu răspunsul; renunţaseră de mult 
şi făceau parte acum dintr-o lume unde nu există nici viaţă, 
nici moarte, nici spaţiu, nici timp. Alţii însă erau siliţi să 
reflecteze, şi Mari făcea parte dintre aceştia. 

Veronika încetă o clipă să cânte şi o privi pe Mari afară, 
înfruntând frigul nocturn într-o haină subţire; ce, voia să se 
omoare? 

„Nu. Eu am fost cea care am vrut să mă omor.” Se întoarse 
la pian. În ultimele-i zile de viaţă îşi împlinise în sfârşit 
marele vis: acela de-a cânta, cu sufletul şi cu inima, atâta 
timp cât voia şi cum socotea mai bine. N-avea nici o 
importanţă dacă unica asistenţă era un tânăr schizofrenic; 
el părea să înţeleagă muzica, şi doar asta conta. 

Mari nu dorise niciodată să se omoare. Dimpotrivă, acum 
cinci ani, în acelaşi cinematograf în care se aflase azi, asista 
îngrozită la un film despre mizeria din El Salvador şi se 
gândea cât de importantă era viaţa ei. Pe atunci, cu copiii 
deja mari şi angajaţi în profesiile lor, era decisă să 
abandoneze munca detestată şi interminabilă de avocat, ca 
să-şi dedice restul zilelor activităţii într-o organizaţie 
umanitară. Zvonurile despre războiul civil sporeau clipă de 
clipă, dar Mari nu le dădea crezare: era cu neputinţă ca, la 


sfârşit de secol, Comunitatea Europeană să îngăduie 
declanşarea unui nou război la porţile ei. 

De cealaltă parte a lumii însă opţiunea pentru tragedii era 
excesivă: şi printre aceste tragedii era cea din El Salvador, 
cu copiii înfometați pe străzi, obligaţi să se prostitueze. 

— Ce oroare - îi spuse soţului ei, aşezat în fotoliul de 
alături. 

EI încuviinţă din cap. 

Mari îşi amânase decizia multă vreme, dar poate acum era 
momentul să o discute cu el. Aveau toate bunurile pe care le 
putea oferi viaţa: casă, slujbe, copii buni, confortul necesar, 
divertismente şi cultură. De ce să nu facă acum ceva şi 
pentru semeni? Mari avea contacte la Crucea Roşie, ştia că 
aveau nevoie acută de voluntari în multe părţi din lume. 

Era sătulă să mai muncească în condiţii de birocraţie şi 
procese, simțindu-se incapabilă să ajute oameni care-şi 
pierdeau ani buni de viaţă ca să rezolve cine ştie ce 
probleme pe care nu ei le creaseră. Munca la Crucea Roşie 
avea să dea însă rezultate imediate. 

Se hotări ca, de îndată ce aveau să iasă de la 
cinematograf, să-l invite la o cafea şi să discute ideea. 

Filmul arăta cum un funcţionar al guvernului salvadorian 
prezenta o scuză lipsită de interes în legătură cu o 
nedreptate evidentă şi, brusc, Mari simţi că bătăile inimii i 
se accelerează. 

Îşi zise că nu era nimic. Pesemne aerul închis din sala de 
cinematograf o asfixia; dacă simptomul avea să persiste, 
avea să iasă în sala de aşteptare ca să respire niţel. 

Dar, într-o succesiune rapidă de evenimente, inima prinse 
să-i bată din ce în ce mai tare şi se simţi inundată de o 
sudoare rece. Se sperie şi încercă să se concentreze asupra 
filmului, ca să vadă dacă nu-şi putea alunga orice gândire 
negativă din cap. Constată însă că nu mai putea urmări 
ceea ce se întâmpla pe pânză; imaginile continuau, 
subtitrările erau vizibile, pe când Mari părea a fi intrat într- 
o realitate complet diferită, în care toate acelea erau 


străine, dezordonate, aparţinând unei lumi în care ea nu 
mai fusese niciodată. 

— Mi-e rău - îi spuse ea soţului său. 

Făcuse tot posibilul să evite comentariul acesta, căci 
însemna că ceva nu era în regulă cu ea. Dar îi era imposibil 
să mai amâne. 

— Să ieşim - răspunse el. 

Când apucă mâna femeii ca s-o ajute să se ridice, văzu că 
era ca gheaţa. 

— N-o să reuşesc s-ajung pân-afară. Te rog, spune-mi ce 
se-ntâmplă. 

Soţul ei se sperie. Faţa lui Mari era transpirată toată, şi 
ochii îi străluceau neobişnuit. 

— Fii calmă. les eu şi chem un medic. 

Fu cuprinsă de disperare. Cuvintele i le înţelegea, dar tot 
restul - cinematograful, penumbra, persoanele aşezate una 
lângă alta şi uitându-se la un ecran strălucitor - toate 
acelea îi păreau amenințătoare. Avea certitudinea că este 
vie, putea chiar atinge viaţa din jurul ei, ca şi cum ar fi fost 
un corp solid. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva. 

— Sub nici un motiv nu mă lăsa aici singură. Mă ridic şi ies 
cu tine. Dar mergi încet. 

Cei doi cerură scuze spectatorilor de pe acelaşi rând şi- 
ncepură să meargă spre fundul sălii, unde se afla uşa de 
ieşire. Inima lui Mari era acum dezlănţuită şi era sigură, 
absolut sigură că n-avea să reuşească să mai iasă din sala 
aceea. Tot ce făcea, fiecare gest al ei - deplasarea unui 
picior în faţa celuilalt, scuzele cerute, faptul de a se agăța 
de braţul soţului ei, inspiraţia şi expiraţia - păreau 
conştiente şi premeditate, şi gândul acesta era 
înspăimântător. 

În viaţa ei nu simţise asemenea frică. 

„O să mor într-o sală de cinema.” 

Şi gândea astfel pentru că o prietenă de-a ei murise într-o 
sală de cinema, cu mulţi ani în urmă: un anevrism îi 
explodase în creier. 


Anevrismele cerebrale sunt ca nişte bombe cu ceas. Mici 
varice care se formează în vasele sanguine, ca băşicile la 
pneurile uzate, şi care pot rămâne acolo de-a lungul întregii 
vieţi a unei persoane, fără să intervină nimic. Nimeni nu ştie 
dacă are un anevrism până ce nu e descoperit întâmplător, 
ca în cazul unei radiografii a creierului efectuate din alte 
motive, sau în momentul când face explozie, inundând totul 
cu sânge, lăsând imediat persoana respectivă în comă şi 
provocând de obicei moartea în scurt timp. 

Mergând pe culoarul sălii întunecoase, Mari îşi amintea de 
prietena pe care o pierduse. Cel mai ciudat însă era modul 
în care explozia anevrismului îi afecta percepţia: parcă ar fi 
fost transportată pe altă planetă, parcă atunci ar fi văzut 
prima dată fiecare lucru familiar. 

Şi spaima terifiantă, inexplicabilă, panica de a se afla pe 
altă planetă. Moartea. 

„Nu pot gândi. Trebuie să mă prefac că totul e bine, şi 
totul va fi bine.” 

Încercă să se comporte firesc şi, vreme de câteva secunde, 
senzaţia de stranietate dispăru. Din clipa în care avusese 
primul simptom de tahicardie până când ajunse la uşă 
trecuseră cele mai terifiante două minute din viaţa ei. 

Când ajunseră în foaierul luminat, totul păru însă că o ia 
de la capăt. Culorile erau puternice, zgomotul străzii de 
afară părea să pătrundă prin toate ungherele, iar lucrurile 
erau absolut ireale. Începu să observe detalii la care nu 
luase niciodată seama: claritatea viziunii, de pildă, care 
acoperă doar o mică arie asupra căreia ne concentrăm 
ochii, în timp ce restul rămâne total nefocalizat. 

Mai mult încă: ştia că tot ce vedea în jurul ei nu era altceva 
decât o scenă creată de impulsuri electrice din creierul ei, 
utilizând impulsurile luminoase care străbăteau un corp 
gelatinos numit „ochi”. 

Nu. Nu putea începe să gândească aşa. Dacă avea să oia 
pe panta asta, avea să înnebunească de tot. 


Ajunsă aici, teama de anevrism îi trecuse; ieşise din sala de 
cinema şi era în viaţă, în vreme ce prietena ei nu avusese 
timp nici să se urnească de pe scaun. 

— Chem o ambulanţă - zise soţul ei, văzând faţa palidă şi 
buzele fără culoare ale soţiei sale. 

— Cheamă un taxi - ceru ea, ascultându-şi sunetele ce-i 
ieşeau din gură, conştientă de vibrația fiecărei corzi vocale. 

A merge la spital însemna să accepte că se simţea într- 
adevăr foarte rău: Mari era decisă să lupte până în ultima 
clipă pentru ca lucrurile să redevină cum fuseseră. 

leşiră din foaier, şi frigul tăios păru să aibă un efect 
pozitiv; Mari îşi recăpătă cât de cât autocontrolul, deşi 
panica, teroarea inexplicabilă, continua. În timp ce soţul, 
disperat, încerca să găsească un taxi la acea oră din noapte, 
ea se aşeză pe bordura trotuarului şi încercă să nu se mai 
uite la ceea ce era în jurul ei, deoarece copiii jucându-se, 
autobuzele trecând, muzica venind dintr-un parc de 
distracţii din apropiere, totul îi părea absolut suprarealist, 
înfricoşător, ireal. 

Apăru în fine un taxi. 

— La spital - zise soţul, ajutând-o pe soţia sa să urce. 

— Acasă, pentru Dumnezeu - ceru ea. Nu mai voia locuri 
străine, avea nevoie cu disperare de lucruri familiare, 
obişnuite, capabile să diminueze frica pe care o simţea. 

În vreme ce taxiul se îndrepta spre adresa indicată, 
tahicardia scăzu în intensitate, iar temperatura corpului 
începu să-i revină la cea normală. 

— Îmi e mai bine - îi spuse soţului ei. Trebuie să fie din 
ceva ce am mâncat. 

Când ajunseră acasă, lumea păru din nou cea pe care o 
cunoscuse din copilărie. Văzându-şi soţul că se îndreaptă 
spre telefon, îl întrebă ce voia să facă. 

— Să chem un doctor. 

— Nu-i nevoie. Uită-te la mine, mi-e bine acum. 

Culorile feţei îi reveniseră, inima îi bătea normal şi frica 
incontrolabilă dispăruse. 


Mari dormi un somn greu în noaptea aceea şi se trezi cu 
certitudinea că cineva îi turnase cine ştie ce drog în cafeaua 
pe care o băuseră înainte de a intra în cinematograf. Totul 
fusese o glumă periculoasă şi era dispusă, la sfârşitul după- 
amiezei, să cheme un procuror şi să facă cercetări la bar 
spre a încerca să descopere pe autorul iresponsabil al ideii. 

Merse la lucru, rezolvă câteva procese iminente, încercă 
să se ocupe de cele mai diverse probleme, experienţa din 
ziua anterioară încă o lăsase niţel speriată şi simţea nevoia 
să-şi demonstreze că tot ce se întâmplase nu avea să se mai 
repete niciodată. 

Comentă cu unul dintre asociaţii săi filmul despre El 
Salvador şi menţionă, în treacăt, că se simţea obosită să 
facă în fiecare zi acelaşi lucru. 

— Poate a sosit vremea să mă pensionez. 

— Bine, dar eşti unul dintre cei mai buni avocaţi din câţi 
avem - zise asociatul. Şi dreptul e una din rarele profesii în 
care vârsta contează totdeauna ca un avantaj. De ce nu-ţi 
iei un concediu mai lung? Sunt sigur că te vei reîntoarce 
entuziasmată aici. 

— Vreau să dau alt curs vieţii mele. Să trăiesc o aventură, 
să-i ajut pe ceilalţi, să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată. 

Conversaţia se isprăvi aici. Se duse până în piaţă, luă 
dejunul într-un restaurant mai scump decât cel unde 
obişnuia să mănânce şi se întoarse mai repede la birou: din 
acel moment, retragerea ei începuse. 

Ceilalţi funcţionari încă nu se întorseseră, şi Mari profită 
ca să parcurgă lucrarea ce se mai afla pe masa ei. Deschise 
un sertar ca să ia un creion pe care-l punea mereu în 
acelaşi loc şi nu izbuti să-l găsească. O fracțiune de secundă 
se gândi că se comporta poate ciudat, de vreme ce nu 
pusese creionul la locul cuvenit. 

A fost destul pentru ca inima să-i bubuie din nou, iar 
groaza din noaptea trecută să-i revină cu toată forţa. 

Mari rămase ca paralizată. Soarele care intra prin jaluzele 
dădea tuturor lucrurilor o culoare diferită, mai vie, mai 


agresivă, dar ea avu senzaţia că urma să moară în 
următorul minut; totul acolo era absolut straniu, ce căuta 
ea în biroul acela? 

„Doamne, nu cred în tine, dar ajută-mă.” 

O năpădi iarăşi transpiraţia rece şi constată că nu-şi putea 
controla frica. Dacă cineva ar fi intrat acolo chiar în clipa 
aceea, i-ar fi putut observa privirea înspăimântată, şi ar fi 
fost pierdută. 

„Frigul.” 

Frigul o făcuse să se simtă mai bine ieri, dar cum să 
ajungă până-n stradă? Din nou percepea fiecare amănunt 
care i se întâmpla - ritmul respirației (erau momente când 
simţea că, dacă n-ar inspira şi expira, corpul i-ar fi fost 
incapabil să facă asta de la sine), mişcările capului 
(imaginile îşi schimbau locul ca şi cum ar fi fost o cameră de 
televiziune giratorie), inima îi bubuia tot mai puternic, 
corpul îi era scăldat de o sudoare rece ca gheaţa şi 
vâscoasă. 

Şi teroarea. Fără nici o explicaţie, o frică imensă de a face 
indiferent ce, de a face fie şi un pas, de a pleca de unde 
şedea. 

„O să treacă.” 

Trecuse şi ieri. Acum însă era la birou, ce să facă? Se uită 
la ceas, care i se păru şi el un mecanism absurd, cu două 
limbi care se învârteau în jurul aceluiaşi ax, indicând o 
măsură a timpului despre care nimeni nu spusese vreodată 
de ce trebuia să fie 12 şi nu 10, ca toate celelalte măsuri ale 
omului. 

„Nu mă pot gândi la lucrurile astea. Mă fac să-nnebunesc. 

Nebună. Poate ăsta era cuvântul potrivit pentru ceea cei 
se întâmpla; adunându-şi întreaga voinţă, Mari se ridică şi 
se îndreptă spre toaletă. Din fericire biroul era tot gol, şi ea 
izbuti să ajungă acolo unde voia într-un minut, care i se 
păru o eternitate. Îşi dădu cu apă pe faţă, şi senzaţia de 
stranietate îi diminuă, dar frica stăruia. 


y 


„O să treacă”, îşi zicea în sinea ei. „eri a trecut.” Îşi 
amintea că totul, cu o zi înainte, durase aproximativ treizeci 
de minute. Se încuie într-una din toalete, se aşeză pe 
scaunul W. C.-ului şi-şi puse capul între genunchi. Poziţia 
asta îi amplifică parcă zgomotul inimii, şi Mari îşi îndreptă 
numaidecât bustul. 

„O să treacă.” 

Rămase acolo, crezând că nu mai ştie cine este ea însăşi, 
era iremediabil pierdută. Auzi paşi intrând şi ieşind din 
toaletă, robinete deschise şi închise, conversații inutile pe 
teme banale. De mai multe ori cineva încercă să deschidă 
uşa cabinei unde se afla, dar după ce ea îngăima un fel de 
şoaptă, nimeni nu mai insista. Zgomotele de apă trasă 
aveau un sunet înfricoşător, în stare să dărâme clădirea şi 
să-i ducă în iad pe toţi ocupanţii ei. 

Dar, aşa cum prevăzuse, frica îi trecu şi inima îi reveni la 
starea normală. Din fericire, secretara ei era destul de 
incompetentă ca să nu-i remarce absenţa, altminteri tot 
biroul ar fi fost în toaletă, întrebând-o dacă se simte bine. 

Când văzu că se poate controla din nou, Mari deschise uşa, 
se spălă îndelung pe faţă şi se întoarse în birou. 

— Nu mai aveţi fard pe faţă - zise o stagiară. Vreţi să vi-l 
împrumut pe-al meu? 

Mari nu-şi dădu osteneala să-i răspundă. Intră în birou, îşi 
luă poşeta, lucrurile personale, şi-i spuse secretarei că avea 
să-şi petreacă restul zilei acasă. 

— Dar aveţi stabilite o mulţime de întâlniri! - protestă 
secretara. 

— Nu dumneata dai ordine, ci le primeşti. Fă exact ce-ţi 
cer: anulează întâlnirile. 

Secretara o privi lung pe acea femeie cu care lucra de 
aproape trei ani şi care nu fusese niciodată grosolană. Se 
vede că i se întâmplase ceva foarte grav: poate cineva îi 
spusese că soţul ei era acasă cu o amantă, şi ea voia să 
provoace un flagrant de adulter. 


„E. o avocată competentă, ştie ce face”, îşi zise tânăra în 
sinea ei. Mâine, cu siguranţă, îi va cere scuze. 

N-a mai existat nici un mâine. În noaptea aceea, Mari avu 
o lungă discuţie cu soţul ei şi-i descrise toate simptomele 
stării prin care trecuse. Ajunseră împreună la concluzia că 
palpitaţiile cardiace, transpiraţia rece, stranietatea, 
neputinţa şi incapacitatea de autocontrol - totul putea fi 
rezumat într-un singur cuvânt: frica. 

Amândoi, soţ şi soţie, analizară ce se întâmplă. El se gândi 
la un cancer la creier, dar nu spuse nimic. Ea se gândi că 
avea premoniţii despre ceva îngrozitor, dar nici ea nu spuse 
o vorbă. Căutară un teren comun de discuţie, cu logica şi 
raţiunea oamenilor maturi. 

— Poate ar fi bine să-ţi faci nişte analize. 

Mari fu de acord, cu o condiţie: nimeni, nici chiar copiii lor, 
nu trebuiau să afle ceva. 

A doua zi solicită - şi primi - un concediu fără plată de 
treizeci de zile de la biroul de avocatură. Soţul ei se gândi 
să o ducă în Austria, unde se găseau marii specialişti în 
maladii cerebrale, dar ea refuza să plece de acasă - crizele 
erau mai frecvente şi durau mai mult. 

Cu mare efort şi cu ajutorul calmantelor, cei doi merseră 
până la un spital din Ljubljana, şi Mari se supuse unui 
număr imens de examene medicale. Nu i se găsi nimic 
anormal - nici măcar un anevrism, ceea ce o linişti pentru 
tot restul vieţii. 

Crizele de panică însă continuau. În timp ce soţul se ocupa 
de cumpărături şi de gătit, Mari făcea o curăţenie zilnică şi 
obsesivă prin casă, pentru a-şi menţine gândirea 
concentrată asupra altor lucruri. Începu să citească toate 
cărţile de psihiatrie pe care le putea găsi, dar renunţă 
numaidecât la lectură, pentru că i se părea că îşi identifică 
suferinţa cu fiecare dintre bolile descrise în ele. 

Lucrul cel mai teribil era că acele crize nu mai constituiau 
o noutate, şi totuşi ea continua să simtă frica, înstrăinarea 
de realitate, incapacitatea de a se auto-controla. În plus, 


începu să-şi facă reproşuri în legătură cu situaţia soţului ei, 
care era obligat să muncească dublu, suplinind-o în 
treburile ei de gospodină, cu excepţia curăţeniei. 

Pe măsură ce treceau zilele fără ca situaţia să se rezolve, 
Mari începu să simtă - şi să exprime - o iritare profundă. 
Totul era un pretext ca să-şi iasă din fire şi să înceapă să 
ţipe, sfârşind invariabil într-un plâns de nestăpânit. 

După expirarea celor treizeci de zile, asociatul lui Mari de 
la biroul de avocatură veni acasă la ei. Suna zilnic, dar ea 
nu răspundea la telefon sau îl ruga pe soţul ei să spună că e 
ocupată. În după-amiaza aceea, sună la uşă până ce ea îi 
deschise. Mari petrecuse o dimineaţă liniştită. Îi făcu un 
ceai, vorbiră despre birou şi el o întrebă când avea să se- 
ntoarcă la lucru. 

— Niciodată. 

El evocă discuţia lor despre El Salvador. 

— Ai muncit totdeauna pe brânci şi ai dreptul să faci 
alegerea cea mai bună pentru dumneata - zise el fără urmă 
de ranchiună în glas. Cred însă că munca, în asemenea 
cazuri, e cea mai bună terapie. Călătoreşte cât vrei, 
cunoaşte lumea, fii utilă acolo unde crezi că e nevoie de 
dumneata, dar uşile biroului îţi rămân deschise, în 
aşteptarea întoarcerii. 

Auzind acestea, Mari izbucni în plâns, cum i se întâmpla 
acum, cu mare uşurinţă. 

Asociatul aşteptă ca ea să se calmeze. Ca bun avocat ce 
era, nu puse nici o întrebare; ştia că avea mai multe şanse 
de a primi un răspuns dacă tăcea, decât dacă-i adresa o 
întrebare. 

Şi aşa a şi fost. Mari îi povesti totul, de la cele întâmplate 
în sala de cinematograf până la recentele ei crize isterice 
împotriva bărbatului ei, care o ajuta atât de mult. 

— Sunt nebună - zise ea. 

— E posibil - răspunse el, cu aerul că înţelege totul, dar cu 
blândeţe în glas. În cazul ăsta, ai de făcut două lucruri: să 
te tratezi sau să continui aşa bolnavă. 


— Nu există tratament pentru ce simt eu. Sunt în posesia 
tuturor facultăţilor mele mintale, dar sunt apăsată fiindcă 
situaţia asta se prelungeşte de prea multă vreme. Dar nu 
am simptomele clasice ale nebuniei - cum ar fi fuga din 
realitate, lipsa de interes sau agresivitatea necontrolată. 
Doar frica. 

— Exact asta spun toţi nebunii, că sunt normali. 

Râseră amândoi, şi ea mai făcu puţin ceai. Se întreţinură 
despre timp, despre succesul independenţei slovene, 
despre actualele tensiuni crescânde dintre Croaţia şi 
Iugoslavia. Mari se uita la televizor toată ziua şi era foarte 
bine informată despre tot. 

Înainte de a-şi lua rămas-bun, colegul ei reveni asupra 
subiectului. 

— De curând s-a deschis un sanatoriu în oraş - zise el. 
Capital străin şi tratament de prim rang. 

— Tratament pentru ce? 

— Dezechilibre, să zicem. Şi frica în exces e un 
dezechilibru. 

Mari îi făgădui să se gândească, dar nu luă nici o decizie în 
această privinţă. Continuă să aibă crize de panică vreme de 
peste o lună, până ce-şi dădu seama că nu numai viaţa 
personală, dar şi căsnicia i se prăbuşeau. Ceru din nou nişte 
calmante şi îndrăzni să iasă din casă, pentru a doua oară în 
şaizeci de zile. 

Luă un taxi şi se duse la noul sanatoriu. Pe drum, şoferul o 
întrebă dacă vizitează pe cineva. 

— Se zice că e foarte confortabil, dar se mai zice şi că 
nebunii sunt furioşi şi că tratamentele includ şi şocuri 
electrice. 

— Merg să vizitez pe cineva - răspunse Mari. 

A fost suficientă o oră de conversaţie pentru ca două luni 
de suferinţă ale lui Mari să ia sfârşit. Şeful instituţiei - un 
bărbat înalt cu părul vopsit în negru, care răspundea la 
numele de dr. Igor - îi arătă că era vorba doar de un caz al 


sindromului de panică, boală recent admisă în analele 
psihiatriei mondiale. 

— Nu vreau să spun că boala ar fi nouă - explică el, cu 
grija de a fi bine înţeles. Fapt este că cei afectaţi de ea 
obişnuiau s-o ascundă, din teama de a nu fi confundați cu 
nebunii. Este doar un dezechilibru chimic în organism, cum 
e şi în cazul depresiei. 

Dr. Igor scrise o reţetă şi-i spuse să se întoarcă acasă. 

— Nu vreau să mă întorc acum - răspunse Mari. Chiar 
după toate câte mi le-aţi spus, nu simt că aş avea curajul să 
ies pe stradă. Căsnicia mea a ajuns să fie un infern şi 
trebuie să-l las şi pe soţul meu să-şi revină după lunile 
acestea pe care şi le-a petrecut îngrijindu-mă. 

Aşa cum se întâmplă mereu în asemenea cazuri - având în 
vedere că acţionarii voiau să menţină spitalul în funcţie la 
capacitatea maximă - dr. Igor acceptă s-o interneze, 
asigurând-o însă cu toată claritatea că nu era necesar. 

Mari primi medicaţia adecvată, avu parte de un tratament 
psihologic, şi simptomele se reduseră, dispărând complet în 
cele din urmă. 

Între timp însă povestea internării lui Mari se răspândi în 
micul oraş Ljubljana. Asociatul ei, prieteni de mulţi ani, 
tovarăş al nu se ştie câtor ceasuri de bucurie şi teamă, veni 
s-o viziteze la Villete. O felicită pentru curajul de a-i fi 
acceptat sfatul. Dar apoi îi spuse şi motivul pentru care 
venise: 

— Poate că într-adevăr ar fi timpul să te pensionezi. 

Mari pricepu ce se ascundea îndărătul cuvintelor lui: 
nimeni nu avea să-şi mai încredinţeze afacerile unei avocate 
care fusese internată într-un ospiciu. 

— Ai spus că munca e cea mai bună terapie. Simt că 
trebuie să mă întorc, fie şi pentru o perioadă foarte scurtă. 

Aşteptă o reacţie din partea lui, dar el nu spuse nimic. 
Mari continuă: 

— Chiar dumneata mi-ai sugerat să mă tratez. Când mă 
gândeam eu la pensionare, mă gândeam să mă retrag 


victorioasă, realizată, prin voinţa mea liberă şi spontană. 
Nu vreau să-mi abandonez cariera în felul acesta, doar 
pentru că am fost învinsă. Dă-mi cel puţin o şansă de a-mi 
recupera autoconsideraţia, după care îmi voi prezenta şi 
cererea de pensionare. 

Avocatul îşi drese glasul. 

— Eu ţi-am sugerat să te tratezi, nu să te internezi. 

— Dar era o problemă de supravieţuire. Pur şi simplu nu 
mai reuşeam să ies pe stradă, căsătoria mea se ducea de 
râpă. 

Mari era conştientă că-şi irosea vorbele. Nimic din ce i-ar 
fi spus nu l-ar fi putut face să-şi schimbe gândul, la urma 
urmelor era în joc însuşi prestigiul biroului de avocatură. Şi 
totuşi mai făcu o încercare. 

— Am trăit aici în spital cu două feluri de oameni: unii care 
n-au nici o şansă de a se mai întoarce în societate şi alţii 
care sunt pe deplin vindecaţi, dar preferă să simuleze că 
sunt nebuni, ca să nu mai trebuiască să înfrunte 
responsabilităţile vieţii. Eu însă vreau, am nevoie să-mi 
recuperez plăcerea de a fi eu însămi, trebuie să mă conving 
că sunt capabilă să-mi iau propriile hotărâri. Nu pot fi 
obligată să fac lucruri contrare opțiunii mele. 

— Putem face multe greşeli în vieţile noastre - zise 
avocatul. Mai puţin una: cea care ne distruge. 

N-avea nici un rost să continue conversaţia: în opinia lui, 
Mari comisese greşeala fatală. 

Două zile mai târziu, i se anunţă vizita altui avocat, de astă 
dată de la alt birou, considerat cel mai temut concurent al, 
acum, ex-colegilor ei. Mari se bucură: poate aflaseră că ea e 
dispusă să accepte un nou post şi astfel i se ivea şansa de a- 
şi recâştiga locul în lume. 

Avocatul intră în sala de vizite, se aşeză în faţa ei, surâse, o 
întrebă dacă se simţea mai bine şi scoase diverse hârtii din 
servietă. 

— Am venit în numele soţului dumneavoastră - zise el - 
Aceasta este o cerere de divorţ. Evident, el va suporta toate 


cheltuielile de spitalizare pe timpul cât veţi rămâne aici. 

De data asta, Mari nu reacţionă. Semnă totul, cu toate că 
ştia, potrivit dreptului pe care-l studiase, că ar fi putut 
prelungi disputa indefinit. Imediat după aceea, merse la dr. 
Igor şi-i spuse că simptomele de panică îi reveniseră. 

Dr. Igor ştia că minte, dar îi prelungi internarea pe timp 
nelimitat. 

Veronika se hotări să se ducă la culcare, dar Eduard stătea 
mai departe în picioare lângă pian. 

— Sunt obosită, Eduard. Trebuie să dorm. 

I-ar fi plăcut să cânte pentru el, extrăgându-şi din 
memoria anesteziată toate sonatele, recviemurile sau 
adagiile pe care le cunoştea, fiindcă el ştia să admire fără 
să-i pretindă nimic. Corpul ei însă nu mai putea face faţă. 

Era un bărbat atât de frumos! Dacă ar ieşi măcar un pic 
din lumea lui şi ar privi-o ca pe o femeie, atunci ultimele 
nopţi de pe pământul acesta ar putea fi cele mai frumoase 
din viaţa ei, pentru că Eduard era unicul om capabil să 
înţeleagă că Veronika era o artistă. Stabilise cu bărbatul 
acela un soi de legătură cum nu mai stabilise cu nimeni 
altcândva, prin emoția pură a unei sonate sau a unui 
menuet. 

Eduard era bărbatul ideal. Sensibil, educat, el distrusese o 
lume neinteresantă ca s-o reconstruiască în mintea lui, de 
astă dată cu noi culori, personaje, istorii. Şi lumea asta 
includea o femeie, un pian şi o lună care îşi urma creşterea. 

— Aş putea să mă îndrăgostesc acum, să-ţi dau ţie tot ce 
am - zise ea, ştiind că el nu putea s-o înţeleagă. Tu nu-mi 
ceri decât puţină muzică, dar eu reprezint mult mai mult 
decât îmi închipuiam şi mi-ar plăcea să împărtăşesc cu tine 
şi alte lucruri pe care am ajuns să le-nţeleg. 

Eduard surâse. Să fi priceput oare ceva? Veronika se simţi 
speriată - ghidul bunelor maniere zice să nu trebuie să 
vorbeşti despre dragoste într-un mod atât de direct, şi 
niciodată cu un bărbat pe care l-ai văzut doar de câteva ori. 


Se hotări să continue însă, pentru că nu avea nimic de 
pierdut. 

— Tu eşti unicul bărbat de pe faţa pământului de care mă 
pot îndrăgosti, Eduard. Şi asta doar pentru că, atunci când 
eu voi muri, tu nu-mi vei simţi lipsa. Nu ştiu ce simte un 
schizofrenic, dar cu siguranţă dor de cineva nu-i poate fi. 

Poate, la început, te va deruta faptul că nu va mai exista 
muzică noaptea; dar, ori de câte ori va răsări luna, se va 
găsi cineva dispus să cânte sonate, mai cu seamă într-un 
sanatoriu, dat fiind că aici toţi suntem „lunatici”. 

Nu ştia care era legătura dintre nebuni şi lună, dar 
trebuie să fi fost una foarte puternică, de vreme ce utilizau 
un astfel de cuvânt ca să-i caracterizeze pe bolnavii mintal. 

— Şi nici eu nu-ţi voi duce lipsa, Eduard, pentru că voi fi 
moartă, departe de-aici. Şi cum nu mi-e frică să te pierd, 
nu-mi pasă nici de ce gândeşti sau nu gândeşti despre mine, 
am cântat azi pentru tine ca o femeie îndrăgostită. A fost 
minunat. A fost cea mai extraordinară clipă din viaţa mea. 

Aruncă o privire către Mari, afară. Îşi aminti de cuvintele 
ei. Şi-l privi din nou pe tânărul din faţa ei. 

Veronika îşi scoase pulovărul, se apropie de Eduard, dacă 
e să facă ceva, s-o facă acum. Mari n-avea să suporte mult 
timp frigul de afară, după care o să intre înapoi. 

El făcu un pas înapoi. Întrebarea din ochii lui era alta: 
când o să se întoarcă la pian? Când avea să cânte altă 
muzică, spre a-i umple sufletul cu aceleaşi culori, suferinţe 
şi bucurii ale compozitorilor nebuni care străbătuseră 
atâtea generaţii cu operele lor? 

— Femeia de afară mi-a spus: „Masturbează-te şi află până 
unde poţi să ajungi.” Oare voi putea ajunge mai departe 
decât am fost mereu până acum? 

Îl luă de mână şi-l conduse până la sofa, dar Eduard refuză 
politicos. Prefera să rămână acolo unde stătea, lângă pian, 
aşteptând răbdător ca ea să reîncepă a cânta. 

Veronika rămase descumpănită, dar imediat îşi dădu 
seama că n-are nimic de pierdut. Era moartă, ce rost avea 


să mai alimenteze spaimele sau prejudecățile cu care i se 
limitase mereu viaţa? Îşi scoase bluza, pantalonii, sutienul, 
chiloţii şi rămase goală în faţa lui. 

Eduard râse. Ea nu ştia de ce, dar văzu că râsese. Delicat, 
îi luă mâna şi i-o puse pe sexul ei; mâna lui rămase acolo, 
nemişcată. Veronika renunţă la idee şi-i dădu mâna la o 
parte. 

Era ceva care o excita mult mai mult decât un contact fizic 
cu bărbatul acela: împrejurarea că putea face orice voia, că 
nu existau limite, cu excepţia femeii de afară, care putea 
intra oricând, nimeni altcineva nu mai era pesemne treaz. 

Sângele prinse să-i curgă mai repede în vine şi frigul - îl 
simţise când se dezbrăca - dispăru. Amândoi stăteau în 
picioare, faţă-n faţă, ea goală, el complet îmbrăcat. Veronika 
îşi duse mâna la sex şi începu să se masturbeze; o mai 
făcuse şi înainte, singură sau cu parteneri, dar niciodată 
într-o situaţie ca asta, în care bărbatul nu manifesta nici un 
interes pentru ceea ce se întâmpla. 

Şi asta era excitant, foarte excitant. În picioare, cu 
coapsele desfăcute, Veronika îşi atingea sexul, sânii, părul, 
abandonându-se cum n-o făcuse niciodată, nu atât pentru 
că voia să-l vadă pe tânărul acela părăsindu-şi lumea 
distantă, ci pentru că niciodată nu mai experimentase aşa 
ceva. 

Începu să vorbească, să spună cuvinte de negândit, pe 
care părinţii, prietenii, strămoşii ei le-ar fi socotit drept tot 
ce putea fi mai murdar pe lume. Îi veni primul orgasm, şi-şi 
muşcă buzele ca să nu strige de plăcere. 

Eduard o privea ţintă. Ochii îi străluceau altfel, părea că 
înţelege ceva, chiar dacă nu erau decât energia, căldura, 
sudoarea sau mirosul exalat de trupul său. Veronika încă nu 
se satisfăcuse. Se lăsă în genunchi şi începu să se 
masturbeze din nou. 

Voia să moară de voluptate, de plăcere, gândind şi punând 
în fapt tot ce-i fusese interzis în lume: îl imploră pe bărbat 
să o atingă, să o supună, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap 


cu ea. Ar fi vrut să fie acolo şi Zedka, pentru că o femeie ştie 
să atingă trupul alteia cum nu izbuteşte s-o facă nici un 
bărbat, deoarece îi cunoaşte toate secretele. 

În genunchi, în faţa bărbatului care stătea în picioare, 
Veronika se simţi posedată şi atinsă şi folosi cuvinte crude 
ca să descrie ce-ar fi vrut să-i facă el. Un nou orgasm o 
invadă, de data asta mai puternic ca oricând, ca şi cum totul 
din jurul ei ar fi stat să explodeze. Îşi aminti de atacul de 
cord pe care-l avusese de dimineaţă, dar nu mai avea nici o 
importanţă, avea să moară într-o explozie de plăcere. Se 
simţi tentată să apuce sexul lui Eduard, care se afla chiar în 
dreptul feţei sale, dar nu voia să-şi asume nici un risc de a 
strica un asemenea moment; mergea departe, foarte 
departe, exact cum spusese Mari. 

Se imagină regină şi sclavă, dominatoare şi dominată. În 
închipuire, făcea dragoste cu albi, negri, galbeni, 
homosexuali, cerşetori. Era a tuturora şi toţi putea face 
orice. Avu unul, două, trei orgasme unul după altul. Îşi 
imagină tot ce nu-şi imaginase niciodată altcândva şi se 
abandonă în tot ce era mai degradant şi mai pur. Până la 
urmă, nu mai putu să se stăpânească şi strigă cât putu de 
plăcere, de durerea orgasmelor succesive, de nenumăraţii 
bărbaţi şi femei care-i intraseră şi-i ieşiseră din trup, pe 
uşile minţii. 

Se întinse pe podea şi zăcu acolo, inundată de sudoare, cu 
sufletul plin de pace. Îşi ascunsese de ea însăşi dorinţele 
ascunse, fără a şti niciodată exact de ce, şi nu avea nevoie 
de nici un răspuns. Era de ajuns că făcuse ceea ce făcuse: 
abandonarea de sine. 

Încetul cu încetul, Universul se-ntoarse la locul său, şi 
Veronika se ridică de pe jos. Eduard rămăsese imobil tot 
timpul, dar ceva în el părea să se fi mişcat: ochii lui vădeau 
duioşie, o duioşie foarte apropiată de lumea aceasta. 

„A fost atât de bine să văd dragostea în toate. Până şi-n 
ochii unui schizofrenic.” 

Începu să se îmbrace şi simţi o a treia prezenţă în sală. 


Mari era acolo. Veronika nu ştia când intrase, ce anume 
auzise sau văzuse, dar oricum nu simţea nici ruşine, nici 
frică. Doar o privi, cu aceeaşi detaşare cu care priveşti o 
persoană prea apropiată. 

— Am făcut ce mi-ai sugerat dumneata - zise ea. Am ajuns 
departe. 

Mari păstră tăcerea; tocmai retrăise momente foarte 
importante din viaţa sa şi se simţea oarecum tulburată. 
Poate era momentul să se întoarcă în lume, să facă faţă 
problemelor de-acolo, să spună că toţi puteau fi membrii 
unei mari Frăţii, chiar dacă nu cunoscuseră niciodată un 
ospiciu. 

Ca fata aceea, de pildă, a cărei unică rațiune de-a se afla în 
Villete fusese aceea de-a fi atentat la propria-i viaţă. Ea nu 
cunoscuse niciodată panica, depresia, viziunile mistice, 
psihozele, limitele pe care mintea omenească nu le poate 
suporta. Deşi cunoscuse atâţia oameni, nu trăise niciodată 
partea cea mai ascunsă din dorinţele sale, iar rezultatul 
este că nu-şi cunoscuse nici jumătate din viaţă. Ah, dacă ar 
putea toţi să-şi cunoască nebunia lăuntrică şi să 
convieţuiască cu ea! Oare lumea ar fi mai rea? Nu, oamenii 
ar fi mai drepţi şi mai fericiţi. 

— De ce n-am făcut-o niciodată înainte? 

— Vrea să-i mai cânţi ceva - zise Mari, privindu-l pe 
Eduard. Cred că merită. 

— Aşa o să fac, dar răspunde-mi: de ce n-am făcut-o 
niciodată înainte? Dacă sunt liberă, dacă pot să mă gândesc 
la tot ce vreau, de ce am evitat mereu să-mi imaginez 
situaţii interzise? 

— Interzise? Ascultă: eu am fost înainte avocată şi cunosc 
legile. Am fost şi catolică şi ştiam pe de rost bună parte din 
Biblie. Ce înţelegi prin „interzise”? 

Mari se apropie de ea şi-o ajută să-şi pună pulovărul. 

— Uită-te-n ochii mei şi nu uita ce o să-ţi spun. Nu există 
decât două lucruri interzise, unul de legea oamenilor, 
celălalt de legea lui Dumnezeu. Nu forţa niciodată o relaţie 


sexuală cu cineva, căci aşa ceva e considerat viol. Şi 
niciodată să nu ai relaţii sexuale cu copii, fiindcă acesta e 
cel mai mare păcat. Afară de astea, eşti liberă. Totdeauna 
există cineva care vrea exact ceea ce vrei şi tu. 

Mari nu avea răbdare să înveţe lucruri importante pe 
cineva care avea să moară în scurt timp. Cu un surâs, spuse 
„noapte bună” şi se retrase. 

Eduard nu se mişcă, aşteptându-şi muzica. Veronika 
trebuia să-l răsplătească pentru imensa plăcere pe care i-o 
dăduse, doar prin faptul că rămăsese în faţa ei, privindu-i 
nebunia fără teamă sau repulsie. Se aşeză la pian şi începu 
să cânte. 

Sufletul îi era uşor şi nici frica de moarte n-o mai chinuia. 
Trăise ceea ce-şi ascunsese totdeauna sieşi. Experimentase 
plăcerile unei fecioare şi ale unei prostituate, ale unei 
sclave şi ale unei regine, mai mult ale unei sclave decât ale 
unei regine. 

În noaptea aceea, ca printr-o minune, toate piesele pe 
care le ştia îi reveniseră în minte şi făcu în aşa fel încât 
Eduard să aibă aproape tot atâta plăcere cât avusese şi ea. 

Când aprinse lumina, dr. Igor rămase surprins văzând-o pe 
tânăra care şedea în sala de aşteptare a cabinetului său. 

— E încă foarte devreme. Şi am toată ziua ocupată. 

— Ştiu că e devreme - zise ea. Şi ziua încă nu a-nceput. 
Am nevoie să stăm puţin de vorbă, doar puţin. Am nevoie de 
ajutor. 

Avea cearcăne şi pielea mată, simptome tipice pentru cine 
petrece o noapte albă. 

Dr. Igor o lăsă să intre. 

O pofti să ia loc, aprinse lumina din cabinet şi trase 
perdelele. Avea să se lumineze de ziuă în mai puţin de-o 
oră, şi apoi va putea economisi banii de electricitate; 
acţionarii erau totdeauna foarte stricţi în privinţa 
cheltuielilor, oricât de neînsemnate ar fi fost. 

Aruncă o privire rapidă în agendă: Zedka îşi primise 
ultimul şoc de insulină şi reacţionase bine sau, mai bine zis, 


izbutise să supravieţuiască tratamentului inuman. Cu atât 
mai mult cu cât, în acel caz specific, dr. Igor ceruse 
Consiliului spitalului să contrasemneze o declaraţie în care 
îşi asuma răspunderea pentru rezultate. 

Începu apoi să examineze rapoartele. Doi sau trei pacienţi 
se comportaseră într-o manieră agresivă în timpul nopţii, 
potrivit relatării unor infirmieri - printre ei şi Eduard, care 
se întorsese în salon la patru dimineaţa şi refuzase să ia 
pastilele de dormit. Dr. Igor era nevoit să ia măsuri: oricât 
de liberal ar fi fost Villete pe dinăuntru, se impunea să 
menţină aparențele unei instituţii conservatoare şi severe. 

— Am să vă cer ceva foarte important - zise tânăra. 

Dar dr. Igor nu-i dădu atenţie. Luând un stetoscop, începu 
să-i asculte plămânii şi inima. Îi încercă reflexele şi-i 
examină fundul de ochi cu o mică lanternă portabilă. Văzu 
că aproape nu mai avea semne de otrăvire cu Vitriol - sau 
Principiul Amar, cum preferau toţi să-l numească. 

Numaidecât se duse la telefon şi-i ceru unei infirmiere să 
aducă un medicament cu nume complicat. 

— Se pare că nu ţi-ai luat injecţia noaptea trecută - zise el. 

— Dar mă simt mai bine. 

— Îmi e de-ajuns să mă uit la faţa dumitale: cearcăne, 
oboseală, lipsă de reflexe imediate. Dacă vrei să profiţi de 
puţinul timp care-ţi mai rămâne, fă, rogu-te, ce-ţi prescriu 
eu. 

— "Tocmai de-aceea mă aflu aici. Vreau să profit de acest 
puţin timp, dar în felul meu. Cât timp mai am? 

Dr. Igor o privi pe deasupra ochelarilor. 

— Puteţi să-mi răspundeţi, domnule doctor - insistă ea. Nu 
mai simt nici frică, nici indiferenţă, nimic. Am voinţă de a 
trăi, dar ştiu că nu e suficient, sunt resemnată cu soarta 
mea. 

— Atunci ce vrei? 

Infirmiera intră cu injecţia. Dr. Igor îi făcu un semn cu 
capul; ea ridică uşor mâneca pulovărului Veronikăi. 


— Cât timp îmi rămâne? - repetă Veronika, în timp ce 
infirmiera îi făcea injecţia. 

— Douăzeci şi patru de ore. Poate mai puţin. 

Ea îşi plecă privirea şi-şi muşcă buzele. Dar îşi păstră 
stăpânirea de sine. 

— Vreau să vă cer două favoruri. Primul, să-mi daţi un 
medicament, o injecție, orice-ar fi, ca să pot rămâne trează 
şi să profit de fiecare minut de viaţă ce mi-a mai rămas. Mi- 
e tare somn, dar nu vreau să mai dorm, am multe de făcut, 
lucruri pe care le-am lăsat mereu pentru viitor, când 
credeam că viaţa este veşnică. Lucruri pentru care aproape 
că-mi pierdusem interesul, atunci când am ajuns să cred că 
viaţa nu merită osteneala. 

— Şi care-i a doua cerere? 

— Să plec de-aici şi să mor afară. Simt nevoia să urc la 
castelul din Ljubljana, care e dintotdeauna acolo, dar n-am 
avut niciodată curiozitatea să-l vizitez. Trebuie să stau de 
vorbă cu femeia care vinde castane iarna şi flori primăvara; 
de câte ori ne-am întâlnit, şi eu n-am întrebat-o niciodată 
cum îi merge? Vreau să merg pe zăpadă fără palton, să simt 
gerul cel mai puternic, eu care am fost mereu înfofolită de 
teama de-a nu răci. 

În sfârşit, domnule dr. Igor, vreau să simt ploaia pe faţă, să 
le zâmbesc bărbaţilor care mă atrag, să accept toate 
cafelele la care mă invită ei. Trebuie s-o sărut pe mama, să-i 
spun că o iubesc, să plâng la pieptul ei, fără să mă ruşinez 
că-mi arăt sentimentele, fiindcă ele au existat totdeauna, 
dar eu mi le-am ascuns. 

Poate o să intru într-o biserică, să privesc imaginile care 
nu mi-au spus niciodată nimic şi care până la urmă poate 
îmi vor spune ceva. Dacă un bărbat interesant mă va invita 
la un night club, voi accepta şi voi dansa toată noaptea, 
până ce voi cădea de epuizare. Apoi mă voi duce să mă culc 
cu el, dar nu aşa cum am făcut-o cu alţii, ba încercând să 
mă supraveghez, ba simulând lucruri pe care nu le-am 


simţit. Vreau să mă abandonez unui bărbat, oraşului, vieţii 
şi, în cele din urmă, morţii. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare când termină de vorbit 
Veronika. Medicul şi pacientul se priveau în ochi, absorbiți, 
poate derutaţi de multiplele posibilităţi pe care le puteau 
oferi doar douăzeci şi patru de ore. 

— Pot să-ţi dau nişte medicamente stimulante, dar nu te 
sfătuiesc să le foloseşti - zise în cele din urmă dr. Igor. Îţi 
vor suprima somnul, dar îţi vor îndepărta şi liniştea de care 
ai nevoie ca să trăieşte toate acestea. 

Veronika începu să se simtă rău; de câte ori i se făcea 
injecţia aceea, în trupul ei se petrecea ceva nociv. 

— Eşti tot mai palidă. Ar fi poate preferabil să te duci la 
culcare. 

Ea simţi că-i vine din nou să plângă, dar continuă să se 
stăpânească. 

— Pentru mine nu va mai fi mâine, aţi spus-o chiar 
dumneavoastră. Sunt obosită, domnule doctor Igor, extrem 
de obosită. De-asta am cerut pastilele. Am petrecut o 
noapte albă, sfâşiată între disperare şi resemnare. Puteam 
să am iar o criză isterică de frică, aşa cum s-a-ntâmplat ieri, 
dar la ce bun? Dacă mai am doar douăzeci şi patru de ore 
de viaţă şi atâtea lucruri de făcut, m-am hotărât că e mai 
bine să las deoparte disperarea. 

Vă rog, domnule dr. Igor, lăsaţi-mă să-mi trăiesc puţinul 
timp care mi-a mai rămas, amândoi ştim că mâine s-ar 
putea să fie prea târziu. 

— Du-te să te culci - insistă medicul. Şi re-vino aici la 
prânz. Vom mai sta atunci de vorbă. 

Veronika văzu că n-are altă soluţie. 

— Mă duc să mă culc şi apoi revin. Dar mai avem câteva 
minute? 

— Doar puţine. Sunt foarte ocupat azi. 

— Am să vorbesc pe şleau. leri noapte, pentru prima oară, 
m-am masturbat într-o manieră total neinhibată. M-am 
gândit la tot ce nu îndrăznisem să mă gândesc, mi-am găsit 


plăcerea în lucruri care mai-nainte mă înfricoşau sau îmi 
repugnau. 

Dr. Igor îşi luă postura cea mai profesională cu putinţă. Nu 
ştia unde putea duce conversaţia asta şi nu voia să aibă 
probleme cu superiorii săi. 

— Am descoperit că sunt o perversă, domnule doctor. 
Vreau să ştiu dacă asta a contribuit la încercarea mea de 
sinucidere. Sunt multe lucruri în mine de care nu aveam 
habar. 

„Bine, trebuie să-i răspund”, îşi zise el. „Nu-i nevoie să 
chem infirmiera ca să fie martoră la convorbire şi să evit 
astfel eventuale procese pentru abuz sexual.” 

— "Toţi dorim să facem lucruri diferite - răspunse el. La fel 
şi partenerii noştri. Ce-i rău în asta? 

— Răspundeţi dumneavoastră. 

— Totul e rău. Fiindcă atunci când toţi visează şi doar 
câţiva îşi realizează visele, toţi ne simţim de-a dreptul laşi. 

— Chiar cei puţini care au dreptate? 

— Cine are dreptate este şi cel mai puternic. În cazul 
acesta, paradoxal, laşii sunt cei curajoşi şi ei izbutesc să-şi 
impună ideile. 

Dr. Igor nu dorea să meargă mai departe. 

— Te rog, du-te să te odihneşti un pic, mai am şi alţi 
pacienţi de văzut. Dacă eşti cooperantă, voi vedea ce pot 
face în legătură cu cea de-a doua cerere a dumitale. 

Tânăra ieşi. Următoarea pacientă era Zedka, şi trebuia să 
fie externată, dar dr. Igor îi ceru să mai aştepte puţin; 
trebuie să-şi facă nişte însemnări după conversaţia pe care 
tocmai 0 avusese. 

Era necesar să includă un capitol amplu despre sex în 
disertaţia sa asupra Vitriolului. În definitiv, mare parte 
dintre nevroze şi psihoze proveneau din direcţia aceea; 
după el, acele fantezii sunt impulsuri electrice în creier şi, 
dacă nu sunt realizate, îşi descarcă energiile în alte zone. 

În timpul studiilor sale de medicină, dr. Igor citise un 
interesant tratat despre minoritățile sexuale: sadism, 


masochism, homosexualism, coprofagie, voyeurism, 
coprolalie sau nevoia de a rosti cuvinte obscene, în sfârşit, 
lista era foarte extinsă. La început, considera toate acestea 
ca pe o deviere a unor persoane neadaptate, care nu 
reuşiseră să aibă o relaţie sănătoasă cu partenerul lor. 

Totuşi, pe măsură ce intra tot mai adânc în profesia de 
psihiatru şi stătea de vorbă cu pacienţii săi, îşi dădea seama 
că toată lumea avea ceva neobişnuit de spus. Se aşezau în 
fotoliul confortabil din cabinetul său, priveau în jos şi 
începeau o lungă disertaţie despre ceea ce ei numeau „boli” 
(ca şi cum nu el ar fi fost medicul!) sau „perversiuni” (ca şi 
cum nu el ar fi fost psihiatrul însărcinat să decidă!). 

Şi, una câte una, persoanele „normale” îşi descriau 
fanteziile care îşi aveau locul în faimoasa carte despre 
minoritățile erotice, o carte, de altminteri, care apăra 
dreptul fiecăruia de a avea orgasmul dorit, atâta timp cât 
nu viola drepturile partenerului. Femei care studiaseră în 
licee de călugăriţe visau să fie umilite; bărbaţi în costum şi 
cravată, funcţionari publici de rang înalt, zicând că 
cheltuiau averi cu prostituate românce doar ca să le poată 
linge picioarele. Băieți morţi după băieţi, fete îndrăgostite 
de prietenele din liceu. Soţi care voiau să-şi vadă soțiile 
posedate de străini, femei care se masturbau ori de câte ori 
găseau vreun indiciu de adulter al bărbatului. Mame care 
trebuiau să-şi stăpânească impulsul de a se da primului 
comisionar care suna la uşă, taţi care povesteau aventuri 
secrete cu rarisimii travestiţi ce reuşeau să treacă de 
rigurosul control de la frontieră. 

Şi orgii. Părea că toată lumea, măcar o dată în viaţă, dorea 
să ia parte la o orgie. Dr. Igor îşi puse jos o clipă creionul şi 
reflectă şi la cazul său: şi el? Da, şi lui i-ar plăcea. Orgia, aşa 
cum şi-o imagina, trebuia să fie ceva complet anarhic, vesel, 
în care nu mai exista sentimentul de posesie, ci doar 
plăcerea şi confuzia. 

Să fi fost oare aceasta una din principalele explicaţii ale 
marelui număr de persoane otrăvite cu Principiul Amar? 


Căsătorii restrânse la o monogamie forţată, în care dorinţa 
sexuală, potrivit unor studii cu grijă păstrate de către dr. 
Igor în biblioteca sa medicală, dispărea după al treilea sau 
al patrulea an de convieţuire. Din acel moment, femeia se 
simţea respinsă, bărbatul se simţea rob al căsniciei, iar 
Vitriolul sau Principiul Amar începea să distrugă totul. 

În faţa unui psihiatru, oamenii vorbeau mult mai deschis 
decât în faţa unui preot, deoarece medicul nu poate 
ameninţa cu infernul. În lunga sa carieră de psihiatru, dr. 
Igor apucase practic să uite tot ce ţinuseră să-i 
povestească. 

Să povestească. Rareori să facă. Chiar şi după mulţi ani de 
profesie, el încă se mai întreba de ce atâta frică de a fi 
diferit. 

Când încerca să afle motivul, răspunsul cel mai des auzit 
era: „Soţul meu va crede că sunt o prostituată.” Când în 
faţa lui se afla un bărbat, acesta spunea invariabil: „Soţia 
mea merită tot respectul.” 

Şi conversaţia se oprea în genere aici. N-avea rost să 
spună că toţi oamenii aveau un profil sexual diferit, tot atât 
de distinct ca şi amprentele lor digitale, rumeni nu voia să 
creadă. Era foarte periculos să fii neinhibat în pat, de teamă 
ca nu cumva celălalt să fie încă rob al prejudecăţilor. 

„N-o să schimb eu lumea”, se resemnă el, spunându-i 
infirmierei să o poftească pe ex-depresivă. „Dar cel puţin în 
teza mea pot spune ce cred.” 

Eduard văzu că Veronika ieşea din cabinetul dr. Igor şi se- 
ndrepta către salon. Simţi că vrea să-i povestească şi el 
secretele sale, să-şi deschidă şi el sufletul, cu aceeaşi 
onestitate şi lipsă de inhibiţie cu care, noaptea trecută, îşi 
deschisese şi ea trupul pentru el. 

Fusese una din cele mai dure încercări prin care trecuse 
de când fusese internat la Villete ca schizofrenic. Reuşise 
însă să reziste şi era mulţumit, deşi dorinţa de a se întoarce 
în lume începea să-l sâcâie. 


„Ioată lumea de-aici ştie că fata asta n-o să reziste până la 
sfârşitul săptămânii. N-ar avea nici un rost.” 

Sau poate tocmai de-aceea ar fi bine să-i împărtăşească 
povestea lui. Acum trei ani stătea de vorbă doar cu Mari, şi 
nici ea nu era sigur că-l înţelegea perfect; ca mamă, ea 
trebuia să considere că părinţii lui aveau dreptate, că-i 
doreau numai binele, că viziunile paradiziace erau un vis 
prostesc de adolescent, complet în afara lumii reale. 

Viziuni ale Paradisului. Exact asta îl dusese în iad, certurile 
fără sfârşit cu familia, sentimentul de vinovăţie atât de 
puternic, încât îl lăsaseră incapabil de-a mai reacţiona şi-l 
obligaseră să se refugieze în altă lume. Dacă n-ar fi fost 
Mari la mijloc, el încă ar fi trăit în această realitate 
separată. 

Apoi apăruse Mari, îi purtase de grijă, făcuse astfel încât 
să se simtă iarăşi iubit. Graţie acestei împrejurări, Eduard 
mai era capabil să ştie ce se întâmpla în jurul său. 

Acum câteva zile, o tânără de vârsta lui se aşezase la pian 
ca să cânte Sonata lunii. Fără a şti dacă era din vina muzicii 
sau a fetei sau a lunii sau a timpului pe care-l petrecuse 
pân-atunci în Villete, Eduard simţise că viziunile lui 
paradiziace începeau să-l tulbure iarăşi. 

Îşi continuă drumul până la salonul de femei, unde fu oprit 
de către un infirmier. 

— Nu poţi intra aici, Eduard. Întoarce-te în grădină, se 
luminează de ziuă şi o să fie vreme frumoasă. 

Veronika privi îndărăt. 

— Mă duc să dorm puţin - zise ea cu blândeţe. Stăm de 
vorbă când mă trezesc. 

Veronika nu pricepea de ce, dar tânărul acela ajunsese să 
facă parte din lumea ei sau din puţinul care-i mai rămânea 
dintr-însa. Avea certitudinea că Eduard era capabil să-i 
înţeleagă muzica, să-i admire talentul; chiar dacă nu 
izbutea să scoată nici un cuvânt, ochii lui spuneau totul. 

Ca acum, în uşa salonului, când vorbeau despre lucruri pe 
care ea nu voia să le audă. 


Tandreţe. Dragoste. 

„Convieţuirea cu bolnavi psihici m-a făcut să-nnebunesc 
rapid.” Schizofrenicii nu simt aşa ceva, oricum nu pentru 
fiinţe din lumea asta. 

Veronika simţi pornirea de a se întoarce ca să-l sărute, dar 
se stăpâni; infirmierul putea să vadă, să-i spună doctorului 
Igor, iar medicul fără doar şi poate n-ar mai încuviinţa ca o 
femeie care-l sărută pe un schizofrenic să fie externată din 
Villete. 

Eduard îl înfruntă pe infirmier. Atracția pentru tânăra 
aceea era mai puternică decât îşi putea imagina, dar 
trebuia să se stăpânească, avea să-i ceară sfatul lui Mari, 
singura persoană căreia îi împărtăşea secretele sale. Ea 
avea să-i spună cu siguranţă că sentimentul lui, dragostea, 
era periculos şi inutil într-o împrejurare ca aceea. Mari l-ar 
fi îndemnat pe Eduard să se lase de prostii şi să redevină un 
schizofrenic normal (după care ar fi râs cu poftă, fiindcă 
fraza nu avea nici un sens). 

Li se alătură celorlalţi pacienţi în sala de mese, mâncă 
ceea ce li se oferise şi ieşi la plimbarea obligatorie prin 
grădină. În timpul „băii de soare” (în acea zi temperatura 
era sub zero) încercă să se apropie de Mari. Ea se vedea 
însă că voia să rămână singură. Nu era nevoie să i-o spună, 
căci Eduard cunoştea destul de bine singurătatea ca să ştie 
s-o şi respecte. 

Un pacient nou se apropie de Eduard. Se vede că încă nu 
cunoştea pe nimeni. 

— Dumnezeu a pedepsit omenirea - zicea el. Şi a pedepsit- 
o cu ciuma. Dar eu L-am văzut în vis, mi-a cerut să vin şi să 
salvez Slovenia. 

Eduard începu să se depărteze de el, în vreme ce omul 
striga: 

— Ce, crezi că sunt nebun? Atunci citeşte Evangheliile! 
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, şi Fiul Său revine pentru 
a doua oară! 


Eduard însă nici nu-l mai auzea. Se uita la munţii de afară 
şi se întreba ce se întâmplă cu el. De ce simţea pornirea de 
a ieşi de-acolo, când, în sfârşit, îşi găsise pacea pe care-o 
căutase atât de mult? De ce să rişte să-şi facă iarăşi de râs 
părinţii, când toate problemele de familie fuseseră gata 
aranjate? Începu să se agite, mergând dintr-o parte într- 
alta, aşteptând ca Mari să iasă din mutismul ei şi să poată 
sta de vorbă, dar ea părea mai distantă ca oricând. 

Ştia cum să evadeze din Villete, securitatea, oricât părea 
de severă, avea multe slăbiciuni. Pur şi simplu pentru că, o 
dată intraţi acolo, oamenii aveau o foarte redusă dorinţă de 
a se întoarce afară. Era un zid, pe latura de vest, ce putea fi 
escaladat fără mari dificultăţi, fiind plin de crăpături; 
oricine ar fi vrut să-l treacă s-ar fi găsit imediat pe un câmp 
şi, cinci minute mai târziu, mergând spre nord, putea întâlni 
o şosea către Croaţia. Războiul se terminase, fraţii erau din 
nou fraţi, frontierele nu mai erau atât de supravegheate ca 
înainte; cu puţin noroc, ar fi putut ajunge la Belgrad în şase 
ore. 

Eduard mai fusese de câteva ori pe şoseaua aceea, dar de 
fiecare dată se hotărâse să se întoarcă, deoarece nu primise 
nici un semn ca să meargă mai departe. Acum lucrurile se 
schimbaseră: semnul venise în sfârşit sub forma unei tinere 
cu ochii verzi, păr castaniu şi mina speriată a cuiva care 
crede că lumea ştie ce vrea. 


Eduard se gândi să se ducă direct la zid, să iasă de-acolo şi 
să nu mai fie niciodată văzut prin Slovenia. Fata însă 
dormea, era dator măcar să-şi ia rămas-bun de la ea. 

După baia de soare, când Frăția se reuni în living, Eduard 
li se alătură. 

— Ce caută nebunul ăsta aici? - întrebă cel mai bătrân din 
grup. 

— Lasă-l - zise Mari - şi noi suntem nebuni. 

Râseseră cu toţii şi începuseră să discute despre 
conferinţa din ajun. Întrebarea era: meditaţia sufistă putea 
oare cu adevărat să schimbe lumea? Apăruseră teorii, 
sugestii, moduri de folosinţă, idei contrare, critici la adresa 
conferenţiarului, posibilităţi de ameliorare a ceea ce fusese 
deja încercat de atâtea secole. 

Eduard era sătul de acel tip de discuţii. Oamenii se 
zăvorau într-un ospiciu şi se îndărătniceau să salveze 
lumea, fără a se preocupa de riscuri, deoarece ştiau că 
dincolo, afară, toţi i-ar taxa de ridicoli, chiar dacă ar fi avut 
idei foarte concrete. Fiecare dintre persoanele acelea avea 
câte o teorie specială despre tot şi credea că adevărul ei 
este singurul important; petreceau conversând zile, nopţi, 
săptămâni şi ani, fără să accepte niciodată realitatea unică 
aflată în spatele unei idei: bună sau rea, ea există doar 
atunci când cineva o pune în practică. 

Ce era meditaţia sufistă? Ce era Dumnezeu? Ce era 
mântuirea, dacă totuşi lumea are nevoie să fie mântuită? 
Nimic. Dacă toţi cei de-acolo, şi cei de-afară, şi-ar trăi vieţile 
şi i-ar lăsa şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru, Dumnezeu ar fi 
în fiecare clipă, în fiecare bob de muştar, într-un fragment 
de nor care se arată şi se destramă în clipa următoare. 
Dumnezeu era acolo, dar şi aşa, oamenii credeau că era 
nevoie să caute în continuare, fiindcă li se părea prea 
simplu să accepte că viaţa este un act de credinţă. 

Îşi aminti de exerciţiul atât de ingenuu, atât de simplu pe 
care-l auzise recomandat de maestrul sufist, în timp ce el 


aştepta lângă pian întoarcerea Veronikăi: să priveşti un 
trandafir. Era oare nevoie de mai mult? 

Şi totuşi chiar şi după acea experienţă de meditaţie 
profundă, după ce ajunseră atât de aproape de viziunile 
Paradisului, oamenii aceia tot se mai aflau acolo, 
argumentând, criticând, înjghebând teorii. 

Îşi încrucişă privirea cu cea a lui Mari. Ea îl evită, dar 
Eduard era decis să isprăvească o dată cu asemenea 
situaţie; se apropie de ea şi-o luă de braţ. 

— Termină, Eduard. 

Putea să-i spună: „Vino cu mine.” Dar nu voia s-o facă în 
faţa oamenilor acelora, care rămaseră surprinşi de 
fermitatea glasului ei. De aceea, preferă să îngenuncheze şi 
s-o implore din priviri. 

Bărbaţii şi femeile râdeau. 

— Ai ajuns o sfântă pentru el, Mari - comentă cineva. E la 
mijloc meditaţia de ieri. 

Anii de tăcere îl învăţaseră însă pe Eduard să vorbească 
din ochi; era în stare să-şi pună-n ei toată energia. La fel 
cum era absolut sigur că Veronika îi percepuse tandreţea şi 
iubirea, ştia că şi Mari, pentru că avea mare nevoie de ea, 
avea să-i înţeleagă disperarea. 

Mari se mai împotrivi niţel. În cele din urmă, se ridică şi-l 
luă de mână. 

— Hai să facem o plimbare - zise ea. Eşti nervos. 

Cei doi se întoarseră în grădină. De îndată ce se aflară la o 
depărtare suficientă de ceilalţi, încredinţaţi că nimeni nu 
putea asista la conversaţia lor, Eduard rupse tăcerea. 

— Ani de zile am rămas aici, în Villete - zise el. Am încetat 
să-mi fac de râs părinţii, am trecut peste ambițiile mele, dar 
viziunile Paradisului mi-au rămas. 

— Ştiu asta - răspunse Mari. Am vorbit deseori pe acest 
subiect. Şi ştiu şi unde vrei să ajungi: e timpul să pleci. 

Eduard îşi ridică ochii spre cer; simţea şi Mari acelaşi 
lucru? 


— Şi e din cauza fetei - continuă Mari. Am mai văzut mulţi 
inşi murind aici, chiar când nu se aşteptau şi de obicei după 
ce renunţaseră la viaţă. E însă pentru prima dată că aşa 
ceva se întâmplă cu o persoană tânără, frumoasă, plină de 
sănătate, cu atâtea motive ca să trăiască. Veronika e 
singura persoană care n-ar dori să rămână în Villete pentru 
totdeauna. Şi asta ne face să ne întrebăm: şi noi? Ce 
căutăm aici? 

El dădu afirmativ din cap. 

— Atunci, ieri noapte, m-am întrebat şi eu ce caut în 
sanatoriul ăsta. Şi mi-am dat seama că ar fi mult mai 
interesant să fiu în piaţă, la cele Trei Poduri, în târgul din 
faţa teatrului, cumpărând mere şi discutând despre vreme. 
Evident că m-aş lupta cu lucruri de mult uitate, precum 
facturile de plătit, necazurile cu vecinii, privirea ironică a 
oamenilor care nu mă-nţeleg, singurătatea, pretenţiile 
copiilor mei. Cred însă că toate acestea fac parte din viaţă şi 
preţul confruntării cu aceste probleme mărunte este cu 
mult mai mic decât preţul de a nu le socoti ca ale noastre. 
Mă gândesc să mă duc astăzi la casa fostului meu bărbat, 
doar ca să-i spun „mulţumesc”. Tu ce crezi? 

— Nimic. Oare n-ar trebui să mă duc şi acasă la părinţii 
mei şi să le spun acelaşi lucru? 

— Poate. În definitiv, vina pentru tot ce se-ntâmplă în viaţa 
noastră ne aparţine în exclusivitate. Mulţi oameni au trecut 
prin aceleaşi dificultăţi ca şi noi, dar au reacţionat în alt 
mod. Noi am căutat calea cea mai lesnicioasă: o realitate 
separată. 

Eduard ştia că Mari avea dreptate. 

— Simt că mi-a revenit dorinţa de a trăi, Eduard. Să comit 
greşelile pe care am dorit mereu să le fac, dar n-am avut 
niciodată curaj. Să fac faţă panicii care s-ar putea iarăşi ivi, 
dar a cărei prezenţă îmi va fi doar sâcâitoare, fiindcă ştiu că 
n-am să mor sau să leşin din cauza ei. Pot să-mi găsesc noi 
prieteni şi să-i învăţ să fie nebuni dacă vor să fie înţelepţi. 
Le voi spune să nu respecte manualul de bună purtare, să-şi 


descopere propriile vieţi, dorinţe, aventuri, şi SĂ 
TRĂIASCĂ! Am să citez Ecclesiastul pentru catolici, Coranul 
pentru islamici, Tora pentru evrei, textele lui Aristotel 
pentru atei. Nu vreau să mai fiu nicicând avocată, dar îmi 
pot folosi experienţa ca să ţin conferinţe despre bărbaţi şi 
femei care au cunoscut adevărul existenţei noastre şi ale 
căror scrieri pot fi rezumate într-un singur cuvânt: SĂ 
TRĂIM. Dacă tu trăieşti, Dumnezeu va trăi cu tine. Dacă tu 
refuzi să-ţi asumi riscurile, El se va întoarce în Cerul Lui 
îndepărtat şi va fi doar o temă de speculație filosofică. Toată 
lumea ştie asta. Nimeni însă nu face primul pas. Pesemne 
din teama de a nu fi socotit nebun. Noi, cel puţin, Eduard, 
nu cunoaştem teama asta. Noi am trecut prin Villete. 

— Doar că nu mai putem candida la preşedinţia republicii. 
Adversarii politici ne-ar exploata din plin trecutul. 

Mari râse şi încuviinţă. 

— Am obosit de viaţa asta. Nu ştiu dacă voi reuşi să-mi 
depăşesc frica, dar sunt sătulă de Frăţie, de grădina asta, 
de Villete, de simularea nebuniei. 

— Dacă eu aş face-o, ai face-o şi dumneata? 

— Tu n-ai face-o. 

— Aproape am făcut-o, acum câteva minute. 

— Nu ştiu. Am obosit de tot ce-i aici, dar m-am obişnuit. 

— Când am fost internat aici, cu diagnosticul de 
schizofrenie, dumneata ţi-ai petrecut zile, luni întregi, 
dându-mi atenţie şi tratându-mă ca pe o fiinţă umană. Şi eu 
mă obişnuiam cu viaţa pe care hotărâsem să o duc, cu 
cealaltă realitate pe care am creat-o, dar dumneata nu m-ai 
abandonat. Vreau să pleci din Villete, Mari, aşa cum şi eu 
am ieşit din lumea mea separată. 

Mari se îndepărtă fără să-i răspundă. 

În mica şi niciodată frecventata bibliotecă de la Villete, 
Eduard nu găsi nici Coranul, nici pe Aristotel, nici alţi 
filosofi la care se referise Mari. Era însă acolo textul unui 
poet: „Şi mi-am spus în sinea mea: „Soarta nebunului va fi 
şi soarta mea.” 


Du-te, mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi vinul cu 
poftă, căci Dumnezeu ţi-a primit lucrarea. 

Veşmintele fie-ţi pururea albe, şi parfumul nu-ţi lipsească 
de pe cap. 

Bucură-te de viaţă cu femeia iubită în toate zilele 
deşertăciunii ţie sub soare de Dumnezeu dăruite. 

Căci asta îţi e partea ta în viaţa şi-n munca la care 
osteneşti sub soare. 

Urmează-ţi căile inimii tale şi dorinţa ochilor tăi, ştiind că 
Dumnezeu îţi va cere să dai socoteală de toate.” 

— Dumnezeu la sfârşit ne va cere să dăm socoteală - zise 
Eduard cu glas tare - şi eu voi spune: „O vreme în viaţa mea 
am stat să privesc vântul, am uitat să semăn, nu m-am 
bucurat de zilele mele, n-am băut nici măcar vinul ce-mi era 
oferit. Dar într-o zi m-am socotit pregătit şi m-am întors la 
lucrarea mea. Le-am povestit oamenilor viziunile mele 
despre Paradis, aşa cum Bosch, Van Gogh, Wagner, 
Beethoven, Einstein şi alţi nebuni au făcut înaintea mea.” 
Bun, El va spune că eu am plecat din ospiciu ca să nu văd 
murind o fată, dar ea va fi acolo în cer, şi va mijloci pentru 
mine. 

— Ce tot spui acolo? - îl întrerupse gestionarul bibliotecii. 

— Vreau să plec din Villete acum - răspunse Eduard, cu 
glasul mai ridicat ca de obicei. Am multe de făcut. 

Funcţionarul apăsă pe butonul unei sonerii şi în scurt timp 
îşi făcură apariţia doi infirmieri. 

— Vreau să plec - repetă Eduard, agitat. Mă simt bine, 
lăsaţi-mă să vorbesc cu domnul dr. Igor. 

Dar cei doi bărbaţi îl şi prinseseră, fiecare de câte un braţ. 
Eduard încerca să se elibereze din braţele infirmierilor, deşi 
îşi dădea seama că era zadarnic. 

— Ai o criză, stai liniştit - zise unul dintre ei. Avem noi grijă 
de toate. 

Eduard începu să se zbată. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu domnul dr. Igor. Am multe să-i 
spun, sunt sigur că mă va înţelege! 


Bărbaţii îl şi târau către salonul bolnavilor. 

— Daţi-mi drumul! - striga el. Lăsaţi-mă să vorbesc cu el 
măcar un minut! 

Drumul către salon trecea prin living, şi toţi ceilalţi 
pacienţi erau strânşi acolo. Eduard se zbătea şi cei de faţă 
începură să se agite. 

— Daţi-i drumul! E nebun! 

Unii râdeau, alţii pocneau cu mâinile în mese şi în scaune. 

— Aici e un ospiciu! Nimeni nu-i obligat să se comporte ca 
voi! 

Unul din bărbaţi îi şopti celuilalt: 

— Trebuie să băgăm frica-n ei, că de nu, situaţia ne va 
scăpa curând de sub control. 

— Nu e decât o posibilitate. 

— Doctorului Igor n-o să-i placă. 

— O să fie şi mai rău dacă o să vadă banda asta de maniaci 
făcându-i fărâme sanatoriul iubit. 

Veronika se trezi speriată, leoarcă de o sudoare rece. 
Tărăboiul de afară era mare, şi ea avea nevoie de linişte ca 
să mai poată dormi. Dar zarva continua. 

Se sculă pe jumătate năucă şi-şi făcu drum până-n living, 
tocmai bine ca să vadă cum îl târau pe Eduard, în timp ce 
alţi infirmieri soseau cu seringile pregătite. 

— Ce faceţi aici? - strigă ea. 

— Veronika! 

Schizofrenicul vorbise cu ea! O strigase pe nume! Cu un 
amestec de ruşine şi surprindere, ea încercă să se apropie, 
dar unul dintre infirmieri o împiedică. 

— Ce-i asta? Eu nu mă aflu aici pentru că sunt nebună! Nu 
vă puteţi purta aşa cu mine! 

Izbuti să-l îmbrâncească pe un infirmier, în timp ce restul 
pacienţilor urlau şi făceau un vacarm alarmant de-a 
dreptul. Oare trebuia să-l caute pe dr. Igor şi să plece 
imediat de-acolo? 

— Veronika! 


Îi rostise din nou numele. Printr-un efort supraomenesc, 
Eduard reuşi să se elibereze de cei doi bărbaţi. În loc să o 
rupă la fugă, rămase în picioare, imobil, la fel cum rămăsese 
noaptea trecută. Ca printr-o pasă magică, toată lumea se 
opri, aşteptând mişcarea următoare. 

Unul dintre infirmieri încercă să se apropie de el, dar 
Eduard îi aruncă o privire în care-şi adunase toată energia. 

— O să merg cu voi. Ştiu unde mă duceţi şi mai ştiu şi că 
vreţi ca toţi ceilalţi să ştie. Aşteptaţi un minut. 

Infirmierul hotări că merita să-şi asume riscul; la urma 
urmelor, totul părea să fi revenit la normal. 

— Cred că tu... cred că tu eşti importantă pentru mine - îi 
spuse Eduard Veronikăi. 

— Tu nu poţi să vorbeşti. Tu nu trăieşti în lumea asta, nu 
ştii că mă cheamă Veronika. N-ai fost cu mine ieri noapte, te 
TOg, spune că n-ai fost! 

— Am fost. 

Îl luă de mână. Nebunii ţipau, aplaudau, strigau 
obscenităţi. 

— Unde te duc? 

— La tratament. 

— Vin cu tine. 

— Nu merită osteneala. O să te sperii, chiar dacă eu te 
asigur că nu doare, nu simţi nimic. E mult mai bun decât 
calmantele, pentru că-ţi recapeţi mai repede luciditatea. 

Veronika nu ştia despre ce vorbeşte Eduard. Regreta că-l 
apucase de mână, voia să plece de-acolo cât mai repede cu 
putinţă, să-şi ascundă ruşinea, să nu-l mai vadă niciodată pe 
omul acela care asistase la tot ce era mai sordid într-însa, şi 
totuşi continua să se poarte tandru cu ea. 

Îşi aduse însă iarăşi aminte de cuvintele lui Mari: nu 
trebuia să dea nimănui explicaţii despre viaţa ei, nici măcar 
tânărului care îi stătea în faţă. 

— Merg cu tine. 

Infirmierii gândiră că poate era mai bine aşa: 
schizofrenicul nu mai trebuia forţat, mergea de bunăvoie. 


Când ajunseră în dormitor, Eduard se întinse în pat singur. 
Acolo se şi aflau încă doi bărbaţi în aşteptare, cu o maşină 
ciudată şi un sac cu chingi de pânză. 

Eduard se întoarse către Veronika şi-o rugă să şadă pe 
pat, lângă el. În câteva minute, povestea o să se 
răspândească în întregul Villete. Şi oamenii se vor calma, 
căci până şi cea mai furioasă dintre nebunii îşi are doza ei 
de frică. Doar cine a trecut prin aşa ceva ştie că nu e chiar 
atât de teribil pe cât pare. 

Infirmierii ascultaseră convorbirea şi nu dăduseră crezare 
spuselor schizofrenicului. Se vede că durea rău, dar nimeni 
nu poate şti ce se petrece în capul unui nebun. Unicul lucru 
cuminte pe care-l spusese tânărul era despre frică: 
povestea se va răspândi prin Villete şi calmul se va 
reinstaura repede. 

— Te-ai culcat prea devreme - zise unul din ei. 

Eduard se ridică, şi ei întinseră pe pat un fel de cuvertură 
de cauciuc. 

— Acum da, poţi să te culci. 

El ascultă. Era liniştit, ca şi cum totul ar fi fost o simplă 
rutină. 

Infirmierii legară câteva benzi de pânză în jurul corpului 
lui Eduard şi-i vârâră o bucată de cauciuc în gură. 

— Asta ca să nu-şi muşte involuntar limba - îi spuse unul 
dintre bărbaţi Veronikăi, mulţumit să-i dea o informaţie 
tehnică şi totodată un avertisment. 

Aşezară ciudata maşină, nu mai mare decât o cutie de 
pantofi, prevăzută cu câteva butoane şi trei cadrane cu ace 
indicatoare, pe un scaun lângă pat. Două fire ieşeau pe la 
partea superioară şi duceau la ceva asemănător cu nişte 
căşti audio. 

Unul dintre infirmieri puse căştile pe tâmplele lui Eduard. 
Celălalt păru să regleze mecanismul, răsucind nişte 
butoane, ba la dreapta, ba la stânga. Deşi nu putea vorbi 
din cauza cauciucului din gură, Eduard o privea pe 


Veronika în ochi, părând a spune: „Nu-ţi face griji, nu te 
speria.” 

— Am reglat la 130 de volţi şi 0,3 secunde - zise 
infirmierul care se ocupa de maşină. Gata. 

Apăsă pe un buton, şi maşina scoase un zumzet. În aceeaşi 
clipă ochii lui Eduard deveniră sticloşi, corpul i se răsuci în 
pat cu asemenea violenţă, încât, dacă n-ar fi fost ţinut de 
cordoanele de pânză legate, şi-ar fi rupt coloana vertebrală. 

— Terminaţi cu asta! - strigă Veronika. 

— Am terminat - răspunse infirmierul, scoțând căştile de 
pe capul lui Eduard. Dar corpul continua să i se 
contorsioneze, capul i se legăna dintr-o parte în alta atât de 
violent, încât unul dintre bărbaţi se hotări să-l imobilizeze. 
Celălalt puse maşina într-o husă şi se aşeză ca să fumeze o 
ţigaretă. 

Scena dură câteva minute. Corpul părea să revină la 
normal, dar imediat reîncepură spasmele, şi infirmierul fu 
nevoit să facă eforturi duble pentru a menţine imobilizat 
capul lui Eduard. Curând, contracţiile scăzură în 
intensitate, până când încetară cu totul. Eduard rămăsese 
cu ochii deschişi, iar unul din cei doi bărbaţi i-i închise, aşa 
cum se face la morţi. 

Scoase apoi bucata de cauciuc din gura tânărului, îl 
dezlegă şi puse chingile de pânză în sacul unde era şi 
maşina. 

— Efectul electroşocului durează o oră - îi spuse el tinerei, 
care nu mai ţipa, ci părea hipnotizată de cele văzute. Totul a 
mers bine, îşi va reveni şi va fi mai calm. 

De îndată ce fu atins de descărcarea electrică, Eduard 
simţi ceea ce mai experimentase şi înainte: vederea 
normală îi scăzuse, ca şi cum cineva ar fi lăsat o cortină, 
până când totul dispăruse complet. Nu simţea nici un fel de 
durere sau suferinţă, dar asistase şi la tratamentul altor 
nebuni cu asemenea şocuri şi ştia cât de oribilă părea 
scena. 


Acum, Eduard era liniştit. Dacă, înainte cu câteva clipe, îşi 
recunoscuse un nou tip de sentiment în inimă, dacă începea 
să priceapă că dragostea nu era doar cea pe care i-o 
dăruiseră părinţii lui, şocul electric sau terapia 
electroconvulsivă (TEC), cum preferau să o numească 
specialiştii, avea în mod sigur să-l readucă la normalitate. 

Principalul efect al TEC era ştergerea amintirilor recente, 
Eduard nu putea nutri vise imposibile. Nu putea rămâne 
privind un viitor care nu exista; gândurile trebuiau să-i 
rămână întoarse în trecut sau, dacă nu, avea să-nceapă 
iarăşi a dori să se întoarcă la viaţă. 

O oră mai târziu, Zedka intră în salonul aproape pustiu, cu 
excepţia unui pat pe care era întins un tânăr. Şia unui 
scaun, pe care şedea o fată. 

Când se apropie, văzu că fata vomitase iar şi capul îi 
atârna în jos, la dreapta. 

Zedka se întoarse din drum ca să cheme un ajutor, dar 
Veronika îşi înălţă capul. 

— Nu e nimic - zise ea. Am avut altă criză, dar a trecut. 

Zedka o ajută cu blândeţe să se ridice şi o conduse până la 
toaletă. 

— E o toaletă pentru bărbaţi - zise tânăra. 

— Nu e nimeni aici, nu-ţi face griji. 

Îi scoase pulovărul murdar, i-l spălă şi i-l puse pe calorifer. 
Apoi, îşi dădu jos bluza de lână şi i-o puse Veronikăi. 

— Rămâi cu ea. Am venit aici ca să-mi iau rămas-bun. 

Fata părea distantă, ca şi cum nimic n-o mai interesa. 
Zedka o conduse înapoi la scaunul pe care şezuse. 

— Eduard se va trezi peste puţin timp. Poate îi va fi greu 
să-şi amintească ce s-a întâmplat, dar memoria îi va reveni 
curând. Nu te speria dacă în primele momente nu te va 
recunoaşte. 

— Nu - răspunse Veronika. Pentru că nici eu însămi nu mă 
mai recunosc. 

Zedka trase un scaun şi se aşeză lângă ea. Rămăsese atâta 
timp în Villete, încât nu mai contau încă vreo câteva minute 


cu fata aceea. 

— Îţi aduci aminte de prima noastră întâlnire? Ţi-am 
povestit atunci o istorie, încercând să-ţi explic că lumea este 
exact aşa cum o vedem. Toţi îl credeau pe rege nebun, 
pentru că el voia să impună o ordine care nici nu mai exista 
în mintea supuşilor săi. Există însă lucruri în viaţă care, 
indiferent din ce parte le-am întrezări, rămân totdeauna la 
fel şi sunt aceleaşi pentru toată lumea. Ca dragostea, de 
exemplu. 

Zedka observă că ochii Veronikăi se schimbaseră. Se 
hotări să continue. 

— Aş spune că, dacă cineva are foarte puţin timp de trăit şi 
se decide să-şi petreacă acest scurt răstimp în faţa unui pat, 
privindu-l pe un bărbat care doarme, e vorba poate de 
dragoste. Aş spune mai mult: dacă în acest răstimp, acea 
fiinţă a avut un atac cardiac şi a rămas tăcută, doar ca să nu 
trebuiască să plece de lângă acel bărbat, explicaţia e că 
dragostea de care vorbeam i s-a intensificat mult. 

— Poate fi şi deznădejde - zise Veronika. O încercare de a 
dovedi că, la urma urmelor, nu există raţiuni pentru a 
continua să lupţi aici, sub soare. Nu pot fi îndrăgostită de 
un bărbat care trăieşte în altă lume. 

— Noi toţi trăim fiecare în lumea sa proprie. Dar dacă vei 
privi cerul înstelat, vei vedea că toate aceste lumi diferite se 
combină, alcătuind constelații, sisteme solare, galaxii. 

Veronika se ridică şi merse la căpătâiul lui Eduard. Cu 
duioşie, îşi trecu degetele prin părul lui. Era bucuroasă că 
are cu cine vorbi. 

— Cu mulţi ani în urmă, pe când eram copil şi mama mă 
obliga să învăţ pianul, eu îmi spuneam că voi fi capabilă să 
cânt bine doar când voi fi îndrăgostită. Ieri noapte, pentru 
prima oară în viaţa mea, am simţit că notele îmi ieşeau din 
degete ca şi cum n-aş fi controlat în nici un fel ce făceam. 

Mă călăuzea o forţă, ea construia melodii pe care n-am 
crezut niciodată că voi fi în stare să le cânt. Mă 
abandonasem pianului pentru că tocmai mă abandonasem 


acestui bărbat, fără a fi nevoie ca el să-mi atingă fie şi un fir 
de păr. leri nu am fost eu însămi nici când m-am lăsat pradă 
sexului, nici când am cântat la pian. Şi totuşi cred că am 
fost eu însămi. 

Veronika dădu din cap. 

— Nimic din ceea ce spun nu are sens. 

Zedka îşi aminti de întâlnirile ei în spaţiu, cu toate acele 
fiinţe care pluteau în dimensiuni diferite. Vru să-i 
povestească Veronikăi, dar se temu să nu o tulbure şi mai 
tare. 

— Înainte de a-ţi spune încă o dată că ai să mori, vreau să- 
ţi mai spun ceva: sunt oameni care îşi petrec toată viaţa 
căutând o clipă cum ai avut tu ieri noapte, şi nu o găsesc. 
De aceea, dacă ar fi să mori acum, ai muri cu inima plină de 
iubire. 

Zedka se ridică. 

— Tu n-ai nimic de pierdut. Mulţi nu-şi permit să iubească 
tocmai pentru că sunt multe lucruri, mult viitor şi mult 
trecut în joc. În cazul tău, există doar prezentul. 

Ea se apropie de Veronika şi-o sărută. 

— Dacă mai rămân mult aici, până la urmă n-o să mai plec. 
M-am vindecat de depresie, dar am descoperit, aici în 
spital, alte feluri de nebunie. Vreau să le duc cu mine şi să- 
ncep să privesc viaţa cu propriii mei ochii. Când am intrat 
aici, eram o femeie deprimată. Astăzi sunt o femeie nebună 
şi sunt foarte mândră de asta. Afară mă voi comporta exact 
ca şi ceilalţi. Îmi voi face cumpărăturile la supermagazin, 
voi discuta despre fel şi fel de fleacuri cu prietenele mele, 
îmi voi pierde bună parte din vreme în faţa televizorului. 
Ştiu însă că sufletul mi-e liber şi că pot vorbi cu alte lumi 
despre care, înainte de a intra aici, nici nu visam că ar 
putea exista. 

Îmi voi permite să fac nebunii, pentru ca oamenii să poată 
spune: a ieşit de la Villete! Dar ştiu că sufletul îmi va fi 
deplin, fiindcă viaţa mea are un sens. Voi putea contempla 
un apus de soare şi voi crede că îndărătul lui se află 


Dumnezeu. Când cineva mă va călca pe nervi, o să i-o spun 
de la obraz şi nu-mi va păsa ce va crede despre mine, 
fiindcă toţi vor zice: a ieşit de la Villete! 

Pe bărbaţii de pe stradă îi voi privi drept în ochi, fără a mă 
ruşina că mă simt dorită. Dar imediat după aceea voi intra 
într-o prăvălie cu mărfuri de import, voi cumpăra cele mai 
bune vinuri pe care mi le va-ngădui punga şi le voi bea 
împreună cu soţul meu, pe care-l iubesc atât de mult, 
fiindcă vreau să râdem iarăşi împreună. 

EI îmi va spune râzând: „Eşti nebună!” Şi eu voi răspunde: 
„Păi evident, am fost la Villete! Şi nebunia m-a eliberat.” 
Acum, bărbatul meu adorat, trebuie să-ţi iei concediu în 
fiecare an şi să mă duci pe niscaiva munţi periculoşi, pentru 
că vreau să savurez riscul faptului că sunt vie. 

Oamenii o să zică: „A ieşit de la Villete şi-şi înnebuneşte 
bărbatul.” Şi el va înţelege că oamenii au dreptate şi va da 
slavă lui Dumnezeu pentru că acum începe căsnicia 
noastră, iar noi suntem nebuni, după cum nebuni sunt cei 
care-au inventat dragostea. 

Zedka ieşi, fredonând o melodie pe care Veronika n-o mai 
auzise niciodată. 

Ziua fusese epuizantă, dar meritase osteneala. Dr. Igor 
încerca să-şi păstreze sângele rece şi indiferența unui om 
de ştiinţă, dar aproape nu mai reuşea să-şi stăpânească 
entuziasmul: testele privitoare la tratamentul otrăvirii cu 
Vitriol dădeau rezultate surprinzătoare! 

— Dumneavoastră n-aveţi oră fixată pentru azi - îi spuse el 
lui Mari, care intrase fără să ciocănească. 

— Nu stau mult. La drept vorbind, aş ţine doar să vă cero 
părere. 

„Azi toţi vor să-mi ceară doar o părere”, îşi zise în sinea sa 
dr. Igor, amintindu-şi de tânără şi de întrebarea ei despre 
sex. 

— Lui Eduard i s-a administrat adineauri un şoc electric. 

— Terapie electroconvulsivă; folosiţi, vă rog, denumirea 
corectă, altminteri vom apărea ca o adunătură de barbari - 


dr. Igor izbutise să-şi mascheze surprinderea, urmând însă 
ca ulterior să cerceteze cine luase hotărârea aceea. Şi dacă 
vreţi să aflaţi părerea mea despre acest subiect, trebuie să 
vă lămuresc că TEC nu mai este aplicată în ziua de azi ca în 
trecut. 

— Dar e periculoasă. 

— Era chiar foarte periculoasă; nu se cunoşteau voltajul 
exact, locul precis de amplasare a electrozilor, şi mulţi 
pacienţi au murit de hemoragie cerebrală în timpul 
tratamentului. Dar situaţia s-a schimbat: în prezent, TEC 
este utilizată cu mult mai mare precizie tehnică şi are 
avantajul de a provoca o amnezie rapidă, evitând intoxicația 
chimică de pe urma tratamentului medicamentos prelungit. 
Citiţi revistele de psihiatrie şi nu confundați TEC cu şocurile 
electrice ale torţionarilor sud-americani. Gata. Mi-am spus 
părerea. Acum trebuie să-mi reiau munca. 

Mari nu se clinti. 

— Nu asta am venit să vă întreb. La drept vorbind, ceea ce 
vreau să ştiu este dacă pot să ies de aici. 

— Puteţi ieşi când vreţi şi, dacă vreţi, puteţi să reveniţi, şi 
asta pentru că soţul dumneavoastră are destui bani ca să vă 
ţină într-o instituţie atât de scumpă. Doriţi poate să mă 
întrebaţi: „M-am vindecat?” Şi răspunsul meu este altă 
întrebare: „Vindecată de ce anume?” Veţi spune: „Vindecată 
de frica mea, de sindromul de panică.” Şi eu voi răspunde: 
„Bine, Mari, de trei ani n-aţi mai suferit de el.” 

— Atunci m-am vindecat. 

— Evident că nu. Boala dumneavoastră nu e asta. În teza 
pe care o scriu ca să o prezint Academiei de Ştiinţe din 
Slovenia (dr. Igor nu voia să intre în amănunte despre 
Vitriol), încerc să studiez comportamentul uman aşa-zis 
„normal”. Numeroşi medici înaintea mea au întreprins deja 
studiul acesta, ajungând la concluzia că normalitatea nu e 
decât o chestiune de consens; altfel spus, dacă mulţi oameni 
cred că un anumit lucru e sigur, lucrul respectiv ajunge să 
fie sigur. 


Există lucruri care sunt guvernate de bunul-simţ omenesc; 
punerea nasturilor în partea din faţă a cămăşii este o 
chestiune de logică, de vreme ce ar fi foarte greu să-i 
încheiem dacă ar fi puşi lateral şi imposibil dacă ar fi la 
spate. 

Alte lucruri se impun însă pentru că tot mai mulţi oameni 
sunt încredinţaţi că aşa trebuie să fie. Am să vă dau două 
exemple: v-aţi întrebat oare vreodată de ce sunt puse 
literele de la claviatura unei maşini de scris în ordinea 
cunoscută? 

— Nu, nu m-am întrebat niciodată. 

— Numim această claviatură QUERIY, pentru că literele 
de pe primul rând sunt dispuse în această ordine. Eu m-am 
întrebat care este explicaţia şi am găsit răspunsul: prima 
maşină de scris a fost inventată de Christopher Scholes, în 
1873, pentru a îmbunătăţi caligrafia. Se ivea însă o 
problemă: dacă băteai la maşină foarte repede, caracterele 
se loveau între ele şi blocau maşina. Atunci Scholes a 
proiectat claviatura QUERIY, care-i obliga pe dactilografi sa 
bată mai încet. 

— Nu cred. 

— Dar acesta e adevărul. Întâmplarea a făcut ca firma 
Remington, care producea, la acea vreme, maşini de cusut, 
să utilizeze claviatura QUERTY pentru primele ei maşini de 
scris. Asta înseamnă că şi mai mulţi inşi au fost siliţi să 
înveţe acest sistem, şi mai multe companii au trecut la 
fabricarea acestor claviaturi, până ce ela devenit singurul 
model existent. Ca să recapitulăm: claviatura maşinilor de 
scris şi a calculatoarelor a fost proiectată pentru a se scrie 
mai încet, nu mai repede, înţelegeţi? Încercaţi să schimbaţi 
locul tastelor, şi nu veţi mai găsi nici un cumpărător pentru 
produsul dumneavoastră. 

Când văzuse pentru prima dată o claviatură, Mari se 
întrebase de ce nu era în ordinea alfabetică. Dar nu-şi mai 
pusese niciodată întrebarea asta, credea că aceasta e cea 
mai bună soluţie pentru a putea dactilografia repede. 


— Aţi vizitat Florenţa? - întrebă dr. Igor. 

— Nu. 

— Ar trebui s-o vizitaţi, nu e foarte departe, şi acolo se află 
cel de-al doilea exemplu al meu. În catedrala din Florenţa 
există un ceasornic nemaipomenit de frumos conceput de 
Paolo Uccello în 1443. Întâmplător, ceasornicul ăsta are o 
curiozitate: deşi arată orele ca toate celelalte ceasuri, acele 
se învârtesc în sens contrar celui cu care suntem obişnuiţi. 

— Şi ce-are de-a face asta cu boala mea? 

— Ajung şi-acolo. Paolo Uccello, când a creat acel 
ceasornic, nu căuta să fie original; la drept vorbind, pe 
atunci existau unele ceasornice asemănătoare, ca şi altele 
cu ace care se învârteau în sensul familiar nouă astăzi. 
Dintr-un motiv necunoscut, poate pentru că ducele avea un 
ceas cu ace care se învârteau în sensul pe care azi îl 
considerăm „corect”, acesta a sfârşit prin a se impune ca 
unicul sens, iar ceasornicul lui Uccello a devenit o aberaţie, 
o nebunie. 

Dr. Igor făcu o pauză. Ştia însă că Mari îi urmărea 
raţionamentul. 

— Deci să ne întoarcem la boala dumneavoastră; fiecare 
fiinţă umană este unică, având propriile-i calităţi, instincte, 
forme de plăcere, modalităţi de căutare a aventurii. Dar 
societatea sfârşeşte prin a-şi impune un mod colectiv de-a 
acţiona, şi oamenii nu mai stau să se întrebe de ce trebuie 
să se comporte astfel. Acceptă pur şi simplu, aşa cum 
dactilografii au acceptat faptul că QUERIY este cea mai 
bună claviatură posibilă. Cunoaşteţi oare, de când sunteţi 
pe lume, vreun om care să se fi întrebat de ce se învârtesc 
acele de ceasornic într-un anumit sens, şi nu în cel opus? 

— Nu. 

— Dacă ar pune cineva întrebarea asta, şi-ar auzi 
pesemne: eşti nebun! Dacă ar insista cu întrebarea, oamenii 
ar încerca să găsească o explicaţie, dar repede ar renunţa, 
pentru că nu există altă explicaţie în afara celei pe care am 


dat-o. Să revenim deci la întrebarea dumneavoastră. 
Repetaţi-o. 

— Sunt vindecată? 

— Nu. Sunteţi o persoană diferită, dar vreţi să fiţi la fel cu 
ceilalţi. Şi faptul acesta, din punctul meu de vedere, e 
considerat ca o boală gravă. 

— E grav să fii diferit? 

— E grav dacă te sileşti să fii la fel: poţi ajunge la nevroze, 
psihoze, paranoia. Este grav să vrei să fii la fel, fiindcă asta 
înseamnă să forţezi natura şi să mergi împotriva legilor lui 
Dumnezeu, care, în toate crângurile şi pădurile din lume, 
nu a creat nici o singură frunză la fel cu alta. Dar 
dumneavoastră credeţi că a fi diferit e o nebunie, drept 
care aţi optat ca să trăiţi în Villete. Fiindcă aici, cum toţi 
sunt diferiţi, şi dumneavoastră sunteţi considerată la fel cu 
ceilalţi. Înţelegeţi? 

Mari dădu din cap afirmativ. 

— Pentru că le lipseşte curajul de a fi diferiţi, oamenii 
acţionează împotriva naturii, iar organismul lor începe să 
producă Vitriol, sau Principiu Amar, denumirea vulgară sub 
care e cunoscută această otravă. 

— Ce este Vitriolul? 

Dr. Igor îşi dădu seama că se ambalase prea tare, şi se 
hotări să schimbe vorba. 

— N-are importanţă ce este Vitriolul. Ce vreau să spun 
este că, după toate indiciile, nu v-aţi vindecat. 

Mari avea mulţi ani de experienţă în tribunale şi se hotări 
să şi-o pună în aplicare chiar atunci. Prima tactică era de a 
se preface că e de acord cu partea adversă, pentru ca 
imediat după aceea să o prindă în plasa altei argumentaţii. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule doctor. Am 
venit aici dintr-un motiv foarte concret, sindromul de 
panică, şi am sfârşit prin a rămâne dintr-un motiv foarte 
abstract: incapacitatea de a înfrunta o viaţă diferită, fără 
loc de muncă şi fără soţ. Sunt de acord cu dumneavoastră; 
am pierdut voinţa de a începe o viaţă nouă, cu care trebuia 


să mă reobişnuiesc. Şi merg şi mai departe: sunt de acord 
că într-un ospiciu, cu toate şocurile electrice, pardon, TEC, 
cum preferaţi dumneavoastră, orarele, crizele de isterie ale 
unor pacienţi, regulile sunt mai lesne de suportat decât 
legile unei lumi care, după cum spuneţi, face totul ca să fie 
la fel. 

Întâmplător, noaptea trecută, am auzit o femeie cântând la 
pian. A cântat magistral, cum rareori am auzit. În timp ce 
ascultam muzica, mă gândeam la toţi cei care suferiseră 
pentru a compune acele sonate, preludii, adagii: la ridicolul 
de care avuseseră parte când îşi prezentaseră piesele - 
diferite - celor care dădeau tonul în lumea muzicii. La 
greutăţile şi umilinţa de a găsi pe cineva care să finanţeze o 
orchestră. La fluierăturile cu care i-a primit poate un public 
încă neobişnuit cu asemenea armonii. 

Încă şi mai rău, mă gândeam: nici măcar compozitorii nu 
suferiseră, ci tânăra care cântă cu atâta suflet, pentru că 
ştie că o să moară. Dar ce, eu nu o să mor? Unde îmi e oare 
sufletul, ca să pot interpreta muzica vieţii mele cu acelaşi 
entuziasm? 

Dr. Igor asculta în tăcere. Pare-se că tot ce gândise dădea 
rezultate, dar era încă prea devreme ca să poată avea o 
certitudine. 

— Unde mi-am lăsat sufletul? - întrebă încă o dată Mari. În 
trecutul meu. În ceea ce aş fi vrut să-mi fie viaţa. Mi-am 
lăsat sufletul captiv în acel moment când aveam o casă, un 
soţ, o profesie de care voiam să mă eliberez, fără a avea 
niciodată curajul s-o fac. 

Sufletul îmi era în trecutul meu. Astăzi însă el s-a reîntors 
aici şi mi-l simt iarăşi în trup, plină de entuziasm. Nu ştiu ce 
voi face; ştiu doar că mi-au trebuit trei ani ca să înţeleg că 
viaţa mă împingea pe un drum diferit, şi eu nu voiam să 
merg pe el. 

— Cred că observ unele simptome de ameliorare - zise dr. 
Igor. 


— Nu aveam nevoie să cer încuviințarea de a pleca din 
Villete. Era de ajuns să trec pragul porţii şi să nu mă mai 
întorc niciodată. Aveam însă nevoie să spun toate astea 
cuiva, şi vi le spun dumneavoastră, domnule doctor: 
moartea acestei fete m-a făcut să-mi înţeleg propria-mi 
viaţă. 

— Înclin să cred că aceste simptome de ameliorare se 
transformă chiar într-o vindecare miraculoasă - râse dr. 
Igor. Ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Să plec în El Salvador şi să mă ocup de copii. 

— Nici nu e nevoie să mergeţi atât de departe: la mai 
puţin de două sute de kilometri de-aici este Sarajevo. 
Războiul s-a terminat, dar problemele rămân. 

— O să mă duc la Sarajevo. 

Dr. Igor scoase din sertar un formular şi-l completă cu 
toată atenţia. Apoi se ridică şi o conduse pe Mari până la 
uşă. 

— Să v-ajute Dumnezeu - zise el, întorcându-se la birou, 
după ce închise uşa. Nu-i plăcea să se ataşeze de pacienţii 
săi, dar nu reuşea niciodată să evite acest lucru. Lipsa lui 
Mari avea să se simtă în Villete. 

Când Eduard deschise ochii, fata era încă acolo. La 
primele lui şedinţe de şocuri electrice, consuma mult timp 
încercând să-şi amintească ce anume se întâmplase - în 
definitiv, chiar acesta era efectul terapeutic al 
tratamentului: să provoace o amnezie parţială, astfel încât 
bolnavul să uite de problema care-l tulbura şi să aibă 
posibilitatea de a deveni mai calm. 

Dar pe măsură ce electroşocurile erau aplicate cu mai 
mare frecvenţă, efectele lor nu se mai făceau simţite pentru 
multă vreme; pe fată o identifică numaidecât. 

— Ai vorbit despre viziunile Paradisului în timp ce dormeai 
- zise ea, trecându-şi mâna prin părul lui. 

Viziuni ale Paradisului? Da, viziuni ale Paradisului. Eduard 
o privi. Voia să povestească tot. 

Tocmai atunci intră însă o infirmieră cu o injecție. 


— Trebuie s-o faceţi acum - îi spuse ea Veronikăi. Ordinul 
domnului dr. Igor. 

— Am mai făcut una azi, nu mai fac nimic - răspunse ea. 
Nu mă mai interesează nici să ies de-aici. Nu mai ascult de 
nici un ordin, de nici o regulă, de nimic ce mi se va face silit. 

Infirmiera părea obişnuită cu acest tip de reacţie. 

— Atunci, din păcate, va trebui să vă sedăm. 

— Am nevoie să stau de vorbă cu tine - zise Eduard. Fă 
injecţia. 

Veronika îşi suflecă mâneca pulovărului, şi infirmiera îi 
injectă medicamentul. 

— Bună fată - zise ea. De ce nu ieşiţi din salonul ăsta 
lugubru ca să vă plimbaţi niţel pe-afară? 

— Îţi e ruşine de ce s-a întâmplat ieri noapte - zise 
Eduard, în timp ce mergeau prin grădină. 

— Mi-a fost. Acum sunt mândră. Vreau să aflu despre 
viziunile Paradisului, fiindcă am fost foarte aproape de una 
din ele. 

— Trebuie să privesc mai departe, dincolo de clădirile de 
la Villete - zise el. 

— Bine, hai. 

Eduard privi îndărăt, nu către pereţii saloanelor sau către 
grădina unde bolnavii umblau tăcuţi, ci către o stradă din 
alt continent, dintr-o ţară unde ploua mult sau nu ploua 
deloc. 

Eduard putea simţi mireasma acelui pământ, era 
anotimpul secetos şi praful îi pătrundea în nări şi-i făcea 
plăcere, pentru că a mirosi a pământ înseamnă a te simţi 
viu. Pedala pe o bicicletă importată, avea şaptesprezece ani 
şi tocmai plecase de la colegiul american din Brasilia, unde 
învățau toţi ceilalţi copii de diplomaţi. 

Detesta Brasilia, dar îi plăceau brazilienii. Tatăl său fusese 
numit ambasador al Iugoslaviei cu doi înainte, într-o 
perioadă când nici măcar în vise nu visau la divizarea 
sângeroasă a ţării. Miloşevici era încă la putere; bărbaţi şi 


femei, toţi trăiau cu diferenţele lor şi încercau să se 
armonizeze dincolo de conflictele regionale. 

Primul post al tatălui său fusese tocmai Brazilia. Eduard 
visa la plaje, la carnaval, la meciuri de fotbal, la muzică, dar 
nimeriseră în capitala aceea, departe de coastă, creată doar 
ca să-i adăpostească pe politicieni, birocraţi, diplomaţi şi pe 
copiii tuturor acestora, care nu ştiau să-şi găsească rostul în 
lumea aceea. 

Eduard nu putea suferi să trăiască acolo. Îşi petrecea ziua 
adâncit în studii, încercând, dar fără a izbuti să-şi facă 
prieteni printre colegii de clasă. Încercând, dar nereuşind, 
să-şi dezvolte un soi de interes pentru automobile, turnee 
de tenis la modă, costume de marcă, unicele teme de 
conversaţie printre tineri. 

Când şi când se organiza câte o petrecere, unde băieţii se 
îmbătau într-o parte a salonului, iar fetele simulau 
indiferența în partea opusă. Se găseau mereu droguri, şi 
Eduard experimentase deja toate varietățile posibile, fără a 
se fixa vreodată cu interes asupra vreunuia dintre ele; 
devenea agitat sau excesiv de somnolent şi-şi pierdea 
interesul pentru tot ce se petrecea în jurul său. 

Familia lui era preocupată. Eduard trebuia pregătit pentru 
aceeaşi carieră ca a tatălui şi, cu toate că avea aproape 
toate talentele necesare - voinţă de a studia, bun-gust 
artistic, uşurinţă la învăţarea limbilor străine, interes 
pentru politică - îi lipsea o calitate de bază în diplomaţie. 
Avea dificultăţi în contactele cu ceilalţi. 

Oricât se străduiau părinţii lui să-l ducă la petreceri, să-şi 
deschidă casa pentru prietenii lui de la colegiul american şi 
să-i asigure o indemnizaţie lunară consistentă, foarte rar îşi 
făcea Eduard apariţia cu câte cineva. Într-o zi maică-sa îl 
întrebă de ce nu-şi aduce prietenii la dejun sau la cină. 

— Ştiu toate turneele de tenis, cunosc după nume pe toate 
fetele cu care poţi face dragoste fără probleme. Nu mai 
avem nimic interesant de discutat. 


Până când apăru brazilianca. Ambasadorul şi soţia lui se 
simţiră mai liniştiţi când băiatul lor începu să iasă, 
întorcându-se târziu acasă. Nimeni nu ştia exact cum 
apăruse, dar într-o seară Eduard o aduse acasă la cină. Fata 
era educată, şi ei rămaseră mulţumiţi; băiatul avea să-şi 
dezvolte în sfârşit capacitatea de a stabili relaţii cu străinii. 
Dincolo de asta, amândoi se gândiseră, fără a comenta între 
ei, că prezenţa fetei îi scăpa de povara unei mari griji: 
Eduard nu era homosexual! 

O trataseră pe Maria (aşa o chema) cu toată deferenţa 
unor viitori socri, chiar dacă ştiau că peste doi ani aveau să 
fie mutaţi în alt post şi nu aveau nici o intenţie ca fiul lor să 
se căsătorească cu cineva dintr-o ţară atât de exotică. 
Aveau de gând ca băiatul lor să întâlnească o fată de familie 
bună în Franţa sau în Germania, care să-l poată însoţi cu 
demnitate în strălucita carieră diplomatică pe care i-o 
pregătea ambasadorul. 

Eduard se arăta însă tot mai îndrăgostit. Îngrijorată, 
mama stătu de vorbă cu soţul. 

— Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în 
expectativă - zise ambasadorul. O primă dragoste nu poate 
fi evitată niciodată, dar se termină întotdeauna. 

Eduard însă dădea semne că se schimbase total. Începu să 
vină acasă cu cărţi ciudate, îşi instala o piramidă în cameră 
şi, împreună cu Maria, ardea tămâie în fiecare noapte, 
rămânând ore în şir concentrați asupra unui desen atârnat 
pe perete. Randamentul lui Eduard la şcoala americană 
începu să scadă. 

Mama lui nu înţelegea portugheza, dar putea să vadă 
copertele cărţilor: cruci, ruguri, vrăjitoare spânzurate, 
simboluri exotice. 

— Băiatul nostru citeşte cărţi periculoase. 

— Periculos e ce se-ntâmplă în Balcani - răspunse 
ambasadorul. Se aude că republica Slovenia îşi revendică 
independenţa, şi asta ne poate duce la un război. 


Mama însă dădea mai puţină importanţă politicii; voia să 
ştie ce se întâmplă cu fiul ei. 

— Şi mania asta cu arsul tămâiei? 

— E ca să ascundă mirosul de marijuana - zicea 
ambasadorul. Băiatul nostru a primit o educaţie excelentă, 
n-are cum să creadă că beţigaşele astea parfumate ar putea 
atrage spiritele. 

— Băiatul meu a ajuns la droguri! 

— Asta trece. Şi eu am fumat marijuana în tinereţe, dar ţi 
se face repede silă, aşa cum mi s-a făcut şi mie. 

Femeia rămase cu o senzaţie de mândrie şi linişte: soţul ei 
era un bărbat cu experienţă, intrase în lumea drogurilor şi 
reuşise să o părăsească! Un om cu atâta voinţă era capabil 
să controleze orice situaţie. 

Într-o bună zi, Eduard le ceru o bicicletă. 

— Ai şofer şi un Mercedes Benz. De ce o bicicletă? 

— Ca să intru în contact cu natura. Maria şi cu mine o să 
facem o călătorie de zece zile - zise el. E prin apropiere un 
loc cu zăcăminte imense de cristal, şi Maria mă asigură că 
ele transmit energie pozitivă. 

Mama şi tatăl fuseseră educați în regimul comunist: 
cristalele nu erau decât un produs mineral, rezultat dintr-o 
anumită configuraţie de atomi, şi nu emana nici un fel de 
energie, nici pozitivă, nici negativă. Se interesară şi 
descoperiră că ideile despre „vibraţiile cristalelor” începeau 
să fie la modă. 

Dacă fiul său s-ar decide să vorbească despre tema asta la 
o recepţie oficială, ar putea părea ridicol în ochii celorlalţi: 
pentru prima dată, ambasadorul recunoscu că situaţia 
devenea gravă. Brasilia era un oraş care trăia din zvonuri şi 
se va afla numaidecât că Eduard căzuse în plasa unor 
superstiții primitive, rivalii săi din ambasadă puteau crede 
că băiatul învățase astea de la părinţii lui, iar diplomaţia, pe 
lângă faptul că era arta expectativei, era şi capacitatea de a 
menţine mereu, în orice împrejurare, o aparenţă 
convenţională şi protocolară. 


— Fiule, lucrurile nu mai pot continua aşa - zise tatăl. Am 
prieteni în Ministerul Afacerilor Externe al Iugoslaviei. Tu 
vei fi un diplomat strălucit şi e nevoie să înveţi să faci faţă 
lumii. 

Eduard plecă de-acasă şi nu se întoarse în noaptea aceea. 
Părinţii lui telefonară acasă la Maria, la morgile şi spitalele 
din oraş, fără nici un rezultat. Mama îşi pierdu încrederea 
în capacitatea soţului ei de a şti să se poarte cu familia, 
chiar dacă era un excelent negociator cu străinii. 

A doua zi, Eduard îşi făcu apariţia, flămând şi picând de 
somn. Mâncă şi se retrase la el în cameră, îşi aprinse 
tămâia, îşi recită mantrele, dormi tot restul după-amiezei şi 
toată noaptea. Când se trezi, îl aştepta o bicicletă nou- 
nouţă. 

— Du-te şi vezi-ţi cristalele - zise maică-sa. O să-i explic eu 
tatălui tău. 

Aşa se face că, în după-amiaza aceea uscată şi prăfoasă, 
Eduard se îndrepta voios către casa Mariei. Oraşul era atât 
de bine conceput (în opinia arhitecţilor) sau atât de rău 
conceput (în opinia lui Eduard), încât aproape nu existau 
intersecţii. Rula pe dreapta, pe o bandă de mare viteză, 
uitându-se la cerul plin de nori care nu aduceau ploaie, 
când simţi că urcă în direcţia cerului, cu o viteză uriaşă, 
pentru ca imediat după aceea să coboare şi să se 
pomenească pe asfalt. 

BUM! 

„Am avut un accident.” 

Vru să se întoarcă, pentru că faţa îi era lipită de asfalt, dar 
constată că nu-şi mai putea controla corpul. Auzi scrâşnetul 
frânelor de automobile, oameni ţipând, cineva care se 
apropie şi încercă să-l atingă, pentru ca numaidecât să 
audă un strigăt: „Nu-l mişcaţi! Dacă-l atinge cineva, poate 
rămâne schilod pe viaţă!” 

Secundele se scurgeau lent şi Eduard începu să se simtă 
speriat. Spre deosebire de părinţii săi, el credea în 
Dumnezeu şi într-o viaţă de după moarte, dar tot i se părea 


nedrept ce i se întâmplase, să moară la şaptesprezece ani, 
cu ochii la asfalt, pe un pământ străin. 

— Îţi e bine? - auzi el o voce. 

Nu, nu-i era bine, nu reuşea să se mişte, şi nu reuşea nici 
să spună vreo vorbă. Cel mai rău era că nu-şi pierduse 
cunoştinţa, ştia exact ce se întâmpla şi în ce încurcătură 
nimerise. De ce nu leşina? Lui Dumnezeu nu-i era milă de 
el, tocmai într-un moment în care avea atâta nevoie de El, 
împotriva a tot şi a toate? 

— Gata, vin medicii - şopti altcineva, luându-l de mână. Nu 
ştiu dacă poţi să mă auzi, dar fii calm. Nu e nimic grav. 

Da, putea să-l audă, i-ar fi plăcut ca persoana aceea -un 
bărbat - să vorbească mai departe, să-l încredinţeze că nu 
era nimic grav, deşi era şi el destul de matur ca să-şi dea 
seama că totdeauna, când situaţia e foarte serioasă, ţi se 
spune mereu acelaşi lucru. Se gândi la Maria, la regiunea 
unde se găseau munţii de cristale, plini de energie pozitivă, 
în timp ce Brasilia reprezenta cea mai mare concentraţie de 
negativitate pe care o cunoscuse în meditaţiile sale. 

Secundele se transformaseră în minute, oamenii continuau 
să-l consoleze şi, pentru prima oară de când se petrecuse 
totul, începu să simtă durerea. O durere ascuţită, care 
pornea din centrul capului şi părea că i se răspândeşte în 
întregul trup. 

— Au şi sosit - zise bărbatul care-l ţinea de mână. Mâine o 
să mergi iar pe bicicletă. 

Dar a doua zi Eduard se afla într-un spital, cu ambele 
picioare şi un braţ puse în ghips, fără să poată ieşi de-acolo 
în următoarele treizeci de zile, obligat să o audă pe mama 
sa plângând în neştire, pe tatăl său dând telefoane pline de 
nervi, medicii repetând din cinci în cinci minute că primele 
şi cele mai grave douăzeci şi patru de ore trecuseră şi nu se 
constatase nici o leziune cerebrală. 

Familia sună la Ambasada Americană, care nu avea 
niciodată încredere în diagnosticele spitalelor publice şi îşi 
întreținea propriul serviciu de urgenţă extrem de sofisticat, 


împreună cu o listă de medici brazilieni consideraţi capabili 
să-i îngrijească pe diplomaţii lor. Din când în când, în cadrul 
unei politici de bună vecinătate, puneau aceste servicii şi la 
dispoziţia altor reprezentanţe diplomatice. 

Americanii aduseseră aparatele lor de ultimă generaţie, 
făcuseră un număr de zece ori mai mare de noi teste şi 
investigaţii şi ajunseseră la concluzia la care ajungeau 
mereu: medicii de la spitalul public apreciaseră corect 
situaţia şi luaseră cele mai bune decizii. 

Medicii de la spitalul public puteau fi buni, dar programele 
televiziunii braziliene erau la fel de mizerabile ca şi cele din 
oricare parte a lumii, iar Eduard nu prea avea ce face. 
Maria apărea tot mai rar pe la spital, poate îşi găsise alt 
însoțitor ca să meargă cu ea la munţii de cristale. 

În contrast cu comportamentul ciudat al prietenei lui, 
ambasadorul şi soţia sa veneau zilnic să-l viziteze, dar 
refuzau să-i aducă şi cărţile în portugheză pe care le avea 
acasă, pretinzând că în scurt timp aveau să fie transferați şi 
nu era nevoie să înveţe o limbă pe care nu va mai avea 
niciodată nevoie să o folosească. Aşa stând lucrurile, 
Eduard se mulțumea să stea de vorbă cu ceilalţi bolnavi, să 
discute despre fotbal cu infirmierii şi să citească revistele 
care se nimereau să-i cadă în mâini. 

Până când, într-o zi, unul dintre infirmieri îi aduse o carte 
pe care tocmai o câştigase, dar care i se părea „prea groasă 
ca să poată fi citită”. Şi acesta a fost momentul când viaţa 
lui Eduard a început să-l plaseze pe un drum straniu, ce 
avea să-l conducă la Villete, la fuga din realitate şi la 
distanţarea totală de lucrurile pe care alţi tineri de vârsta 
lui le făceau îndeobşte în anii următori. 

Cartea era despre vizionarii ce zguduiseră lumea, oameni 
care îşi aveau propriile lor idei despre paradisul terestru şi- 
şi consacraseră vieţile ca să şi le împărtăşească şi celorlalţi. 
Figura acolo Isus Cristos, dar erau şi Darwin cu teoria sa că 
omul descinde din maimuțe; Freud, care afirma că visele au 
o mare importanţă; Columb, amanetând bijuteriile reginei 


ca să caute un nou continent; Marx, cu ideea că toţi oamenii 
merită aceeaşi şansă. 

Şi erau acolo sfinţi, ca Ignaţiu de Loyola, un basc care se 
culcase cu toate femeile cu care se putuse culca, ucisese 
numeroşi duşmani în nenumărate bătălii, până ce fusese 
rănit la Pamplona şi înţelesese universul în patul unde îşi 
făcuse convalescenţa. Tereza din Avila, care voia cu orice 
preţ să găsească drumul către Dumnezeu şi nu izbutise 
decât atunci când, fără să vrea, se plimbase pe un coridor şi 
se oprise în faţa unui tablou. Anton, un bărbat scârbit de 
viaţa pe care o ducea şi care se hotări să se refugieze în 
pustie şi ajunse să convieţuiască cu diavolii vreme de zece 
ani, trecând prin toate soiurile de ispite. Francisc din Assisi, 
un tânăr ca şi el, hotărât să converseze cu păsările şi să 
părăsească tot ce-i plănuiseră părinţii pentru restul vieţii. 

Începu să citească chiar în după-amiaza aceea „cartea cea 
groasă”, deoarece nu avea nimic mai bun de făcut ca să-şi 
omoare timpul. La miezul nopţii, intră o infirmieră, 
întrebându-l dacă are nevoie de ajutor, căci era singura 
cameră unde încă ardea lumina. Eduard o expedie cu un 
simplu semn cu mâna, fără a-şi dezlipi ochii de pagina 
cărţii. 

Bărbaţii şi femeile care zdruncinaseră lumea. Bărbaţi şi 
femei obişnuiţi, ca el, ca tatăl lui, ca prietena pe care ştia că 
o pierde, plini de aceleaşi îndoieli şi nelinişti pe care le 
aveau toate fiinţele omeneşti în existenţa lor cotidiană. 
Oameni care nu vădeau un interes special pentru religie, 
Dumnezeu, lărgirea minţii sau noua conştiinţă, până când 
într-o bună zi, da, într-o zi, se hotărâseră să schimbe total. 
Cartea era cu atât mai interesantă, cu cât istorisea cum, în 
fiecare din acele vieţi, exista o clipă magică ce-i 
determinase să plece în căutarea propriei lor viziuni despre 
Paradis. 

Oameni care nu-şi lăsaseră viaţa să li se scurgă în deşert şi 
care, pentru a-şi atinge scopul, ceruseră de pomană sau 
adulaseră regi, călcaseră în picioare legi sau înfruntaseră 


mânia mai-marilor vremii, folosiseră diplomaţia sau forţa, 
dar nu renunţaseră niciodată, capabili fiind totdeauna să 
înfrângă orice dificultăţi în care întrezăreau un avantaj. 

A doua zi, Eduard îi dădu infirmierului ceasul său de aur în 
schimbul cărţii, ceru să i-l vândă şi să-i cumpere toate 
cărţile despre aceeaşi temă. Nu mai exista însă niciuna. 
Încercă să citească biografiile unora dintre ei, dar acestea îi 
descriau totdeauna pe bărbatul sau femeia cu pricina ca şi 
cum ar fi fost un ales, un inspirat, nu un ins obişnuit, care 
trebuia să lupte ca toţi ceilalţi pentru a-şi impune gândurile. 

Eduard rămase atât de impresionat de ceea ce citise, încât 
luă cu toată seriozitatea în considerare posibilitatea de a 
deveni sfânt, profitând de accident ca să-şi schimbe sensul 
vieţii. Era însă cu picioarele rupte, în spital nu avusese nici 
o viziune, nu trecuse prin faţa unui tablou care să-i zguduie 
sufletul, nu avea prieteni ca să construiască o capelă în 
inima podişului brazilian, iar pustiile erau foarte departe, 
doldora de probleme politice. Chiar şi aşa, ceva tot putea 
face: să studieze pictura şi să încerce să arate lumii 
viziunile pe care le avuseseră bărbaţii şi femeile acelea. 

Când îi scoaseră ghipsul şi se întoarse la Ambasadă, 
înconjurat de îngrijiri, răsfăţuri şi de tot felul de atenţii pe 
care le primeşte un fiu de ambasador de la ceilalţi 
diplomaţi, o rugă pe mama sa să-l înscrie la un curs de 
pictură. 

Mama sa îi spuse că deja pierduse prea multe cursuri la 
Colegiul American şi era cazul să recupereze timpul 
pierdut. Eduard refuză: nu avea nici cea mai mică dorinţă 
să continue studiul geografiei şi al ştiinţelor. 

Voia să fie pictor. Într-un moment de neatenţie, explică 
motivul: 

— Vreau să pictez viziuni ale Paradisului. 

Mama nu zise nimic şi-i făgădui să stea de vorbă cu 
prietenele ei ca să vadă care era cel mai bun curs de 
pictură din oraş. 


Când se întoarse, în după-amiaza aceea, de la serviciu, 
ambasadorul o găsi plângând la ea în cameră. 

— Fiul nostru este nebun - zicea ea cu lacrimile şiroind. 
Accidentul i-a afectat creierul. 

— Imposibil! - răspunse, indignat, ambasadorul. Medicii, 
recomandaţi de americani, doar l-au examinat. 

Femeia îi povesti ce auzise. 

— E o revoltă tinerească normală. Aşteaptă şi vei vedea că 
totul revine la normal. 

De astă dată, aşteptarea n-a dus la nimic, deoarece 
Eduard se grăbea să înceapă să trăiască. Două zile mai 
târziu, sătul să tot aştepte o hotărâre din partea prietenelor 
mamei sale, se hotări să se înscrie la un curs de pictură. 
Începu să înveţe scara culorilor şi perspectiva, dar începu 
totodată să-şi ducă viaţa şi alături de oameni care nu 
vorbeau niciodată despre turnee de tenis sau mărci de 
maşini. 

— Îşi petrece zilele cu artişti! - îi spunea ambasadorului 
mama, înlăcrimată. 

— Lasă-n pace băiatul - răspundea ambasadorul. O să se 
sature repede şi de asta, cum s-a săturat de prietena lui, de 
cristale, de piramide, de tămâie, de marijuana. 

Dar zilele treceau, camera lui Eduard se prefăcea într-un 
atelier improvizat, cu picturi complet lipsite de noimă 
pentru părinţii lui: erau cercuri, combinaţii exotice de 
culori, simboluri primitive amestecate cu oameni în poziţie 
de rugăciune. 

Eduard, fostul tânăr solitar, care, vreme de doi ani în 
Brasilia, nu apăruse niciodată acasă cu prieteni, îşi umplea 
acum casa cu inşi străini, toţi îmbrăcaţi ca vai de lume, cu 
părul în dezordine, ascultând discuri oribile la volum 
maxim, bând şi fumând fără nici o măsură, demonstrând o 
totală ignorare a regulilor de bună purtare. Într-o zi, 
directoarea Colegiului American o chemă pe soţia 
ambasadorului la o întrevedere. 


— Se vede că fiul dumneavoastră consumă droguri - zise 
ea. Randamentul lui şcolar este sub nivelul normal şi, dacă 
va continua aşa, nu-l vom putea reînmatricula. 

Femeia se duse direct la biroul ambasadorului şi-i povesti 
ce-i fusese dat să audă. 

— Spui mereu că timpul o să readucă totul la normal! - 
țipa ea, isterică. Fiul tău drogat, nebun, cu o problemă 
cerebrală foarte gravă, iar tu nu mai termini cu cocteilurile 
şi reuniunile tale mondene! 

— Vorbeşte mai încet - îi ceru el. 

— N-am de gând să vorbesc mai încet până când n-o să iei 
atitudine! Băiatul ăsta are nevoie de ajutor, pricepi? Ajutor 
medical! Mişcă-te şi fă ceva. 

Îngrijorat că scandalul nevestei lui l-ar putea compromite 
în ochii funcţionarilor şi dându-şi seama că interesul lui 
Eduard pentru pictură dura mai multă vreme decât 
scontase, ambasadorul - om practic, care cunoştea toate 
procedurile indicate - stabili o strategie de atac în faţa 
problemei. 

În primul rând, îi telefonă colegului său, ambasadorul 
american, şi-i ceru permisiunea de a folosi aparatura 
medicală de la Ambasadă. Cererea i-a fost acceptată. 

Îi căută din nou pe medicii recomandaţi, le explică situaţia 
şi ceru să refacă încă o dată toate investigaţiile trecute. 
Medicii, temându-se că s-ar fi putut ajunge la un proces, 
făcură întocmai ce li se ceruse şi ajunseră la concluzia că 
investigaţiile nu prezentau nimic anormal. Înainte de 
plecarea ambasadorului, îi cerură să semneze un document 
potrivit căruia, începând din acel moment, descărca 
Ambasada Americană de răspunderea de a-i fi indicat 
numele lor. 

Apoi, ambasadorul merse la spitalul unde fusese internat 
Eduard. Stătu de vorbă cu directorul, îi explică situaţia 
fiului său şi-i ceru ca, sub pretextul unui control de rutină, 
să-i facă o analiză a sângelui pentru a detecta prezenţa 
drogurilor în organismul tânărului. 


Se făcu întocmai. Nu se găsi nici un drog. 

Rămânea a treia şi ultima etapă a strategiei: să stea de 
vorbă chiar cu Eduard şi să vadă ce se întâmpla. Abia după 
ce ar fi fost în posesia tuturor informaţiilor, ar fi putut lua o 
decizie care să i se pară corectă. 

Tatăl şi fiul luară loc în living. 

— Mama e îngrijorată din cauza ta - zise ambasadorul. 
Notele tale s-au înrăutățit şi există riscul să nu mai fii 
reînmatriculat. 

— Notele la cursul de pictură mi s-au îmbunătăţit, tată. 

— Cred că e foarte plăcut interesul tău pentru artă, dar ai 
în faţă o viaţă-ntreagă pentru asta. Acum însă trebuie să-ţi 
termini liceul, ca să te pot orienta spre cariera diplomatică. 

Eduard cugetă mult înainte de a spune ceva. Îşi revăzu 
accidentul, cartea despre vizionari, care în definitiv fusese 
doar un pretext ca să-şi găsească adevărata vocaţie, se 
gândi la Maria, despre care nu mai auzise nimic. Şovăi 
mult, dar în cele din urmă răspunse. 

— Tati, nu vreau să fiu diplomat. Vreau să fiu pictor. 

Tatăl era deja pregătit pentru răspunsul acesta şi ştia cum 
să-l ocolească. 

— Vei fi pictor. Vom organiza expoziţii la Belgrad, Zagreb, 
Ljubljana, Sarajevo. Cu influenţa pe care-o am, pot să te 
ajut mult, dar am nevoie să-ţi termini studiile. 

— Dacă o să fac aşa, o să aleg drumul cel mai uşor, tati. O 
să intru la o facultate, o să mă formez în ceva ce nu mă 
interesează, dar care o să-mi aducă bani. Atunci pictura va 
rămâne pentru mine în planul al doilea şi voi sfârşi prin a-mi 
uita vocaţia. Trebuie să învăţ să câştig bani cu pictura. 

Ambasadorul începu să se simtă iritat. 

— Ai tot ce-ţi trebuie, fiule: o familie care te iubeşte, casă, 
bani, poziţie socială. Ştii însă că ţara noastră trece printr-o 
perioadă complicată, sunt zvonuri despre un război civil; s- 
ar putea ca mâine să nu-ţi mai pot sta alături ca să te ajut. 

— Am să mă pot ajuta eu, tată dragă. Ai încredere în mine. 
Într-o zi am să pictez un ciclu numit Viziunile Paradisului. 


Va fi istoria vizuală a ceea ce au trăit în inimile lor atâţia 
bărbaţi şi femei. 

Ambasadorul lăudă curajul fiului său, termină convorbirea 
cu un zâmbet şi hotări să-i mai acorde un răgaz de o lună - 
în definitiv, diplomaţia e arta de-a amâna deciziile, pentru 
ca problemele să se rezolve de la sine. 

Trecu o lună. Şi Eduard continua să-şi consacre tot timpul 
picturii, prietenilor săi ciudaţi, muzicilor care provocau 
pesemne un anume dezechilibru psihic. Colac peste pupăză, 
fusese exmatriculat din Colegiul American, întrucât se 
angajase într-o controversă cu o profesoară despre 
existenţa sfinţilor. 

Într-o ultimă încercare, de vreme ce nu mai era de nici un 
folos să tot amâne luarea unei decizii, ambasadorul îl 
convocă iarăşi pe fiul său la o discuţie ca de la bărbat la 
bărbat. 

— Eduard, ai ajuns la vârsta la care-ţi poţi asuma toată 
răspunderea pentru viaţa ta. Am răbdat cât am putut, dar a 
venit momentul să termini cu aiureala asta cu pictura şi să 
dai un sens carierei tale. 

— Tati, faptul că vreau să fiu pictor înseamnă că dau un 
sens carierei mele. 

— Văd că ignori dragostea noastră, eforturile noastre de a- 
ţi da o educaţie bună. Întrucât niciodată nu te-ai mai purtat 
aşa, nu pot s-o pun decât pe seama unei urmări a 
accidentului. 

— Fii convins că vă iubesc mai mult decât pe oricare alţi 
oameni sau lucruri din viaţa mea. 

Ambasadorul îşi drese glasul. Nu era obişnuit cu 
manifestări de afecţiune atât de directe. 

— Atunci, în numele dragostei pe care ne-o porţi, fă, te 
TOg, ce doreşte mama ta. Lasă pentru o vreme povestea 
asta cu pictura, găseşte-ţi prieteni de acelaşi nivel social cu 
tine şi întoarce-te la studii. 

— Tu mă iubeşti, tată dragă. Nu poţi să-mi ceri una ca 
asta, pentru că totdeauna mi-ai dat un bun exemplu prin 


felul cum ai luptat pentru ceea ce ai vrut. Nu poţi vrea ca 
eu să fiu un om fără voinţă proprie. 

— Am spus: în numele dragostei. Şi niciodată n-am mai 
spus asta, dar acuma, iată, ţi-o cer. Pentru dragostea pe 
care ne-o porţi, pentru dragostea pe care noi ţi-o purtăm, 
întoarce-te acasă, nu în sens fizic, ci în sens real. Nu faci 
decât să te amăgeşti, fugind de realitate. 

Din clipa când te-ai născut, ne-am construit cele mai 
frumoase vise din viaţă. Tu eşti totul pentru noi: trecutul şi 
viitorul nostru. Bunicii tăi au fost simpli funcţionari, şi eu a 
trebuit să mă lupt ca un leu ca să intru şi să avansez în 
cariera asta diplomatică. Şi totul doar ca să-ţi deschid ţie un 
spaţiu, ca să-ţi înlesnesc ţie drumul. Încă mai am stiloul cu 
care mi-am semnat primul document ca ambasador şi l-am 
păstrat cu tot dragul ca să ţi-l trec ţie în ziua când vei face 
şi tu acelaşi lucru. 

Nu ne dezamăgi, băiete dragă. N-o să mai trăim mult, 
vrem să închidem ochii liniştiţi, ştiind că ai apucat-o pe un 
drum bun în viaţă. 

Dacă într-adevăr ne iubeşti, fă ce-ţi cer eu. Dacă nu ne 
iubeşti, poartă-te aşa şi pe mai departe. 

Eduard rămase multe ceasuri privind cerul din Brasilia, 
uitându-se la norii care se perindau prin azur, frumoşi, dar 
fără absolut nici o picătură de ploaie pe care s-o reverse 
peste pământul uscat al podişului central brazilian. Era la 
fel de golit ca şi ei. 

Dacă nu şi-ar continua şcoala, mama sa ar sfârşi prin a se 
usca de suferinţă, tatăl său şi-ar pierde entuziasmul pentru 
carieră, amândoi s-ar acuza că au greşit în educaţia fiului 
lor iubit. Dacă s-ar lăsa de pictură, viziunile Paradisului n-ar 
mai vedea niciodată lumina zilei şi nimic altceva de pe 
lumea asta n-ar mai putea să-l entuziasmeze şi să-i placă. 

Privi în jurul său, îşi văzu tablourile, îşi rememoră 
dragostea şi sensul fiecărei trăsături de penel şi toate i se 
părură mediocre. Era un impostor, ţinea să fie ceva pentru 
care nu fusese ales, şi asta cu preţul decepţiei părinţilor săi. 


Viziunile Paradisului erau pentru oamenii aleşi, ce apăreau 
în cărţi ca eroi şi martiri ai credinţei căreia i se dăruiau. 
Oameni care de mici ştiau că lumea avea nevoie de ei; ceea 
ce stătea scris în acea carte era o născocire de romancier. 

La cină, le spuse părinţilor săi că aveau dreptate: nu era 
decât un vis de tinereţe, iar entuziasmul lui pentru pictură 
îi trecuse. Părinţii rămaseră mulţumiţi, mama plânse de 
bucurie şi-l îmbrăţişă pe băiat, totul revenise la normal. 

Noaptea, ambasadorul îşi sărbători victoria, destupând o 
sticlă de şampanie, pe care o bău de unul singur. Când se 
duse în dormitor, soţia lui, pentru prima oară de multe luni, 
adormise deja liniştită. 

A doua zi, găsiră camera lui Eduard distrusă, picturile 
sfârtecate cu un obiect tăios, iar băiatul şedea într-un colţ, 
cu ochii la cer. Mama îl îmbrăţişă, îi spuse cât de mult îl 
iubeşte, dar Eduard nu răspunse. 

Nu voia să mai audă de dragoste: era sătul de povestea 
asta. Credea că putea să renunţe şi să urmeze sfaturile 
tatălui său, dar mersese prea departe în efortul lui, 
traversase o prăpastie care-l desparte pe om de propriul 
său vis, şi acum nu se mai putea întoarce. Nu putea nici să 
mai meargă înainte. Era mai simplu atunci să iasă de pe 
scenă. 

Eduard rămase încă cinci luni în Brazilia, sub îngrijirea 
unor specialişti care îi diagnosticaseră un tip rar de 
schizofrenie, sechelă pesemne a unui accident de bicicletă. 
Curând izbucni războiul civil din Iugoslavia, ambasadorul fu 
rechemat de urgenţă, problemele se acumulaseră mult 
prea mult pentru ca familia să le mai poate face faţă, şi 
unica rezolvare fusese să-l interneze în recent deschisul 
sanatoriu de la Villete. 

Când Eduard îşi isprăvi povestea, se şi înnoptase şi 
amândoi tremurau de frig. 

— Hai înăuntru - zise el. Se serveşte cina. 

— În copilăria mea, ori de câte ori mă duceam în vizită la 
bunica, rămâneam cu ochii ţintă la un tablou din camera ei. 


Era o femeie, Maica Noastră, cum spun catolicii, pe 
creştetul lumii, ţinând deschise către pământ mâinile, din 
care coborau raze. 

Lucrul care mă intriga cel mai tare în acel tablou era că 
Doamna aceea călca în picioare un şarpe viu. Am întrebat-o 
atunci pe bunica: nu-i este frică de şarpe? Nu se gândeşte 
că ar putea s-o muşte de picior şi să o ucidă cu veninul lui? 

Bunica mi-a spus: şarpele a adus pe pământ binele şi răul, 
cum zice Biblia. Şi ea supune cu dragostea ei binele şi răul. 

— Şi ce-are de-a face cu povestea mea? 

— Cum te-am cunoscut doar de-o săptămână, ar fi prea 
devreme să-ţi spun: te iubesc. Cum nu voi supravieţui 
dincolo de noaptea asta, ar fi şi prea târziu să ţi-o spun. Dar 
marea nebunie a bărbatului şi a femeii tocmai asta e: 
dragostea. 

Tu mi-ai povestit o istorie de dragoste. Cred sincer că 
părinţii tăi au vrut pentru tine tot ce e mai bine, şi tocmai 
dragostea lor aproape ţi-a distrus viaţa. Dacă Maica 
Domnului, în tabloul bunicii, călca în picioare un şarpe, 
înseamnă că dragostea asta avea două feţe. 

— Înţeleg ce spui - zise Eduard. Eu am provocat şocul 
electric, pentru ca tu să mă părăseşti într-o stare de 
confuzie. Nu ştiu ce simt, şi dragostea m-a mai distrus o 
dată. 

— Nu-ţi fie teamă. Astăzi i-am cerut doctorului Igor să mă 
lase să plec de-aici, să-mi aleg locul unde aş vrea să-mi 
închid ochii pentru totdeauna. Dar când te-am văzut 
înşfăcat de infirmieri, am înţeles ce imagine aş vrea să 
contemplu când ar fi să părăsesc lumea asta: chipul tău. Şi 
m-am hotărât să nu mai plec. 

Cât timp ai dormit sub efectul şocului, eu am avut o criză 
şi am crezut că mi-a sunat ceasul. Ţi-am privit chipul, am 
încercat să-ţi ghicesc istoria şi m-am pregătit să mor 
fericită. Moartea n-a venit însă, inima mea a mai rezistat o 
dată, poate datorită faptului că sunt tânără. 

Ea îşi aplecă fruntea. 


— Nu te ruşina că eşti iubit. Nu-ţi cer nimic, doar să mă 
laşi să mă bucur de tine, să-ţi mai cânt la pian o noapte, 
dacă voi mai avea puterea s-o fac. În schimb, îţi cer un 
singur lucru: dacă ai s-auzi pe cineva zicând că sunt pe 
moarte, du-te în salon. Lasă-mă să-mi împlinesc dorinţa. 

Eduard rămase tăcut multă vreme, şi Veronika crezu că se 
întorsese în lumea lui, de unde nu avea să se mai întoarcă 
atât de curând. 

În cele din urmă, privi munţii de dincolo de zidurile 
spitalului Villete şi zise: 

— Dacă vrei să pleci, te duc eu afară. Dă-mi răgaz doar ca 
să iau hainele şi ceva bani. Apoi, plecăm amândoi. 

— N-o să dureze mult, Eduard. Ştii bine. 

Eduard nu răspunse. Intră şi se întoarse numaidecât cu 
hainele. 

— O să dureze o veşnicie, Veronika. Mai mult decât toate 
zilele şi nopţile pe care le-am petrecut aici, tot încercând să 
dau uitării viziunile Paradisului. Aproape le uitasem, dar se 
pare că se-ntorc. 

Hai să plecăm, nebunii fac nebunii. 

În seara aceea, când se adunară ca să cineze, pacienţii 
simţiră lipsa a patru persoane. 

Zedka, despre care ştiau cu toţii că fusese externată după 
un lung tratament. Mari, care se dusese pesemne la 
cinematograf, cum făcea adesea. Eduard, care poate nu-şi 
revenise de pe urma şocului electric şi, la gândul acesta pe 
toţi pacienţii îi străbătu un fior de teamă şi se apucară să 
mănânce în tăcere. 

În fine, lipsea fata cu ochii verzi şi părul castaniu. Cea 
despre care toţi ştiau că n-avea să apuce sfârşitul 
săptămânii. 

Nimeni nu vorbea pe faţă despre moarte în Villete. 
Absenţele erau însă remarcate, chiar dacă toţi căutau să se 
comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Începu să circule un zvon de la o masă la alta. Unii 
plânseră, pentru că ea era plină de viaţă, iar acum se va fi 


aflând în mica morgă amenajată în spatele sanatoriului. 
Doar cei mai îndrăzneţi obişnuiau să se plimbe pe acolo, 
chiar şi în timpul zilei, când totul era luminat. Erau trei 

mese de marmură şi, de obicei, pe una din ele se afla un 
nou cadavru, acoperit cu un giulgiu. 

Toţi ştiau că în noaptea aceea Veronika era acolo. Cei cu 
adevărat demenţi uitaseră imediat că, săptămâna aceea, 
sanatoriul avusese încă un oaspete, care uneori tulbura 
somnul tuturora cu pianul ei. Câţiva, în timp ce ştirea 
circula, simţiseră o anumită tristeţe, mai cu seamă 
infirmierele, care fuseseră cu Veronika în timpul nopţilor pe 
care le petrecuse în secţia de terapie intensivă, dar 
angajaţii fuseseră astfel formaţi, încât să nu-şi creeze 
legături prea strânse cu bolnavii, de vreme ce unii plecau, 
alţii mureau, iar starea celor mai mulţi se înrăutăţea pe zi 
ce trece. Tristeţea acestora ţinu ceva mai mult, dar se 
stinse şi ea. 

Cei mai mulţi dintre pacienţi aflară însă vestea, se 
prefăcuseră că sunt întristaţi, dar răsuflară uşuraţi. Fiindcă, 
o dată mai mult, prin Villete trecuse îngerul Exterminator, şi 
ei fuseseră cruţaţi. 

Când Frăția se reuni după cină, un membru al grupului 
aduse vestea: Mari nu fusese la cinematograf, plecase fără 
întoarcere şi-i lăsase lui o scrisoare. 

Nimeni nu păru a-i da mare importanţă: ea păruse 
întotdeauna diferită, prea nebună, incapabilă să se 
adapteze la situaţia ideală în care trăiau cu toţii acolo. 

— Mari n-a-nţeles niciodată cât de fericiţi suntem - zise 
unul dintre ei. Avem prieteni cu afinități comune, urmăm o 
rutină, din când în când ieşim împreună pentru un 
program, invităm conferenţiari ca să vorbim despre 
subiecte importante, le dezbatem ideile. Viaţa noastră a 
ajuns la echilibrul perfect, un lucru pe care atâţia oameni 
de afară ar dori să-l atingă. 

— Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Villete, suntem 
protejaţi de şomaj, de urmările războiului din Bosnia, de 


problemele economice, de violenţă - comentă altul. Am 
găsit armonia. 

— Mari mi-a încredinţat o scrisoare - zise cel ce le dăduse 
vestea, arătându-le un plic închis. M-a rugat să-l citesc cu 
voce tare, ca şi cum ar vrea să-şi ia rămas-bun de la noi toţi. 

Cel mai bătrân dintre ei deschise plicul şi procedă aşa cum 
ceruse Mari. Vru să se oprească la jumătate, dar era prea 
târziu, şi continuă până la sfârşit. 

„Când eram încă tânără şi devenisem avocată, am citit la 
un moment dat un poet englez, iar o frază de-a lui m-a 
impresionat în chip deosebit: „Fii ca un izvor care se 
revarsă, iar nu ca un bazin plin mereu de aceeaşi apă.” Am 
crezut totdeauna că afirmaţia lui era greşită: este 
primejdios să te reverşi, pentru că poţi inunda zone unde 
trăiesc persoane iubite, pe care putem să le înecăm cu 
dragostea şi cu entuziasmul nostru. Am căutat atunci să mă 
comport toată viaţa ca un bazin, nedepăşind niciodată 
limitele pereţilor mei interiori. 

S-a întâmplat, dintr-un motiv pe care nu-l voi înţelege 
niciodată, să mă îmbolnăvesc de sindromul de panică. M-am 
transformat exact în ceea ce luptasem atât de mult să evit: 
într-un izvor care s-a revărsat şi a inundat totul în jurul 
meu. Rezultatul acestei stări de fapt a fost internarea la 
Villete. 

După vindecare, am redevenit un bazin şi v-am cunoscut 
pe voi. Vă mulţumesc pentru prietenie, pentru afecţiune şi 
pentru atâtea clipe fericite. Am trăit împreună ca peştii într- 
un acvariu, fericiţi că cineva ne aducea hrana la ore fixe, şi 
puteam, ori de câte ori voiam, să vedem lumea de afară, 
prin zidul de sticlă. 

Ieri însă, din pricina unui pian şi a unei femei care astăzi 
probabil trebuie să fi murit, am descoperit ceva foarte 
important: viaţa aici înăuntru este absolut la fel ca viaţa de 
afară. Atât acolo cât şi aici, oamenii se reunesc în grupuri, 
îşi ridică zidurile şi nu permit nici unui străin să le tulbure 
existenţele mediocre. Fac tot felul de lucruri pentru că s-au 


obişnuit să le facă, se înhamă la studii inutile, se distrează 
pentru că sunt obligaţi să se distreze, iar împrejurarea că 
restul lumii o ia razna se rezolvă de la sine. Cel mult, se uită 
- cum şi noi ne-am uitat de atâtea ori împreună - la 
jurnalele 'TV, doar ca să-şi reconfirme cât sunt de fericiţi 
într-o lume plină de probleme şi nedreptăţi. 

Vreau să spun că viaţa Frăției este absolut identică cu 
viaţa aproape tuturor acelora de afară, toţi evitând să ştie 
ce se află dincolo de pereţii de sticlă ai acvariului. Mult 
timp, situaţia asta a fost reconfortantă şi utilă. Dar oamenii 
se schimbă, şi acum am plecat în căutarea aventurii, chiar 
dacă am şaizeci şi cinci de ani şi cunosc numeroasele 
limitări la care mă constrânge vârsta. Plec în Bosnia: sunt 
acolo oameni care mă aşteaptă, deşi încă nu mă cunosc, 
după cum nici eu nu-i cunosc pe ei. Ştiu însă că sunt utilă şi 
că riscul unei aventuri e mai preţios decât o mie de zile de 
bunăstare şi confort.” 

Când sfârşi de citit scrisoarea, membrii Frăției plecară 
fiecare în camerele şi saloanele lor, zicându-şi că Mari 
înnebunise definitiv. 

Eduard şi Veronika aleseră restaurantul cel mai scump din 
Ljubljana, comandară cele mai alese feluri de mâncare, se 
îmbătară cu trei sticle de vin din 1988, una dintre cele mai 
bune recolte ale secolului. În timpul cinei nu aduseră 
niciodată vorba despre Villete, despre trecut sau viitor. 

— Mi-a plăcut povestea cu şarpele - spuse el, umplându-i 
paharul pentru a nu ştiu câta oară. Dar bunica ta era foarte 
bătrână, nu ştia să interpreteze povestea. 

— Fii respectuos cu bunica mea! - strigă Veronika, beată 
criţă, făcându-i pe toţi cei din restaurant să se întoarcă spre 
ea. 

— Un toast pentru bunica acestei fete! - zise Eduard, 
ridicându-se. Un toast pentru bunica nebunei din faţa mea, 
care trebuie să fi fugit de la Villete! 

Toţi redeveniră atenţi la farfuriile lor, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. 


— Un toast pentru bunica mea! - insistă Veronika. 

Patronul restaurantului veni la masa lor. 

— Vă rog, comportaţi-vă cum trebuie. 

Se potoliră preţ de câteva clipe, dar imediat reîncepură să 
vorbească tare, să spună lucruri fără sens, să se poarte în 
chip neconvenabil. Patronul restaurantului veni iar la masa 
lor, le spuse că nu era nevoie să achite nota, cu condiţia să 
părăsească imediat localul. 

— Să ne economisim, banii pentru vinurile astea groaznic 
de scumpe! - toastă Eduard. E momentul să plecăm de-aici, 
înainte ca omul ăsta să se răzgândească! 

Dar omul nu se răzgândi. Se şi apucase să tragă scaunul 
Veronikăi, cu un gest aparent curtenitor, dar al cărui înţeles 
veritabil era de-a o ajuta să se ridice cât mai repede cu 
putinţă. 

Se duseră în mijlocul pieţişoarei din centrul oraşului. 
Veronika aruncă o privire spre camera ei de la mânăstire, şi 
beţia i se risipi pentru o clipă. Îşi aduse aminte că avea să 
moară foarte curând. 

— Mai cumpără vin! - îl rugă ea pe Eduard. 

În apropiere era un bar. Eduard aduse două sticle, 
amândoi se aşezară şi continuară să bea. 

— Ce era greşit în interpretarea bunică-mii? - zise 
Veronika. 

Eduard era atât de băut, încât fu nevoit să facă un mare 
efort ca să-şi reamintească ce spusese la restaurant. Reuşi 
însă. 

— Bunica ta a spus că femeia călca în picioare şarpele ăla 
fiindcă dragostea trebuie să domine binele şi răul. E o 
interpretare frumoasă şi romantică, dar lucrurile nu stau 
nicidecum aşa: eu am văzut imaginea asta, e una din 
imaginile Paradisului pe care mă gândeam să le pictez. Şi 
mă întrebasem deja de ce o pictau întotdeauna aşa pe 
Fecioară. 

— De ce? 


— Pentru că Fecioara, energia feminină, este marea 
stăpână a şarpelui, ceea ce înseamnă înţelepciune. Dacă ai 
luat seama la inelul pe care-l poartă dr. Igor, ai vedea că are 
două simboluri medicale: doi şerpi încolăciţi pe un baston. 
Dragostea e deasupra înţelepciunii, aşa cum Fecioara stă 
pe şarpe. Pentru ea, totul e Inspiraţie. Ea nu stă să judece 
binele şi răul. 

— Ştii ceva? - zise Veronika. Ea nu s-a uitat niciodată cu 
atenţie la ce gândeau ceilalţi despre ea. Închipuie-ţi, să 
trebuiască să explici întregii lumi treaba cu Duhul Sfânt! Ea 
n-a explicat nimic, ci doar a spus: „Aşa s-a întâmplat.” Ştii 
ce trebuie să fi spus ceilalţi? 

— Sigur, ştiu. Că era nebună! 

Amândoi izbucniră în râs. Veronika ridică paharul. 

— Felicitări! Ar trebui să pictezi viziunile astea despre 
Paradis în loc să vorbeşti despre ele. 

— Voi începe cu tine - răspunse Eduard. 

Lângă pieţişoară este un mic deal. În vârful micului deal 
este un mic castel. Veronika şi Eduard urcară din greu pe 
drumul în pantă, blestemând şi râzând, alunecând pe 
gheaţă şi văitându-se de oboseală. 

Lângă castel este o imensă macara galbenă. Pentru cine 
vizitează Ljubljana pentru prima dată, macaraua dă 
impresia că se lucrează la refacerea castelului şi că în scurt 
timp restaurarea va fi total încheiată. Locuitorii Ljubljanei 
ştiu însă că macaraua stă acolo de ani buni, fără ca nimeni 
să cunoască însă adevăratul motiv. Veronika îi povesti lui 
Eduard că, ori de câte ori li se cerea copiilor de la grădiniţă 
să deseneze castelul din Ljubljana, ei includeau totdeauna 
în desen şi macaraua. 

— De altfel, macaraua e într-o stare mult mai bună decât 
castelul. 

Eduard râse. 

— Tu ar fi trebuit să mori până acum - comentă el, încă 
sub efectul alcoolului, dar cu o anume teamă în glas. Inima 
ta n-ar fi putut să suporte urcuşul ăsta. 


Veronika îl sărută lung şi apăsat. 

— Uită-te atent la faţa mea - zise ea. Priveşte-o cu ochii 
sufletului, ca să o poţi reda într-o bună zi. Dacă vrei, începe 
cu ea, dar reapucă-te de pictură. E ultima mea dorinţă. Tu 
crezi în Dumnezeu? 

— Cred. 

— Jură atunci pe Dumnezeul în care crezi că o să faci un 
tablou cu mine. 

— Jur. 

— Şi că, după asta, o să continui să pictezi. 

— Nu ştiu dacă pot să fac un asemenea jurământ. 

— Poţi. Şi-ţi spun şi mai mult: îţi mulţumesc că ai dat un 
sens vieţii mele. Eu am venit pe lumea asta ca să trec prin 
tot ce-am trecut, ca să-ncerc să mă sinucid, să-mi fac praf 
inima, să te întâlnesc pe tine, să urc până la castelul ăsta şi 
să te las să-mi gravezi chipul în sufletul tău. Ăsta e singurul 
motiv pentru care am venit pe lume, să te determin să-ţi 
reiei drumul pe care ţi l-ai întrerupt. Nu mă face să cred că 
viaţa mi-a fost inutilă. 

— E poate prea curând sau prea târziu, dar, la fel cum ai 
făcut tu cu mine, vreau şi eu să-ţi spun: te iubesc. Nue 
nevoie să şi crezi, poate e o prostie, o închipuire de-a mea. 

Veronika îl luă în braţe şi-l rugă pe Dumnezeu, în care 
credea, să o ia chiar în clipa aceea. 

Închise ochii, simţi că şi el făcea acelaşi lucru. Şi somnul 
veni, profund, fără vise. Moartea era dulce, mirosea a vin şi- 
o mângâia pe păr. 

Eduard simţi că cineva îl înghionteşte în umăr. Când 
deschise ochii, începea să se lumineze de ziuă. 

— Puteţi merge să vă adăpostiţi în Prefectură - zise 
gardianul. O să-ngheţaţi dacă mai rămâneţi aici. 

Într-o fracțiune de secundă, el îşi aminti toate cele 
întâmplate în noaptea trecută. În braţe îi stătea o femeie 
ghemuită. 

— A... a murit. 

Dar femeia se mişcă şi deschise ochii. 


— Ce se-ntâmplă? - întrebă Veronika. 

— Nimic - răspunse Eduard, ridicându-se. Sau mai bine 
zis, o minune: încă o zi de viaţă. 

De îndată ce dr. Igor intră în cabinet şi aprinse lumina - se 
lumina de ziuă tot târziu, iarna aceea dura mai mult decât 
era nevoie - un infirmier ciocâni la uşă. 

„Începe devreme azi”, îşi zise el. 

Avea să fie o zi complicată, din cauza conversaţiei cu fata. 
Se pregătise pentru ea toată săptămâna, şi noaptea trecută 
nu izbutise să doarmă. 

— Am veşti neplăcute - zise infirmierul. Au dispărut doi 
pacienţi: fiul ambasadorului şi fata cu probleme cardiace. 

— Sunteţi nişte incompetenţi. Siguranţa spitalului a lăsat 
totdeauna mult de dorit. 

— Adevărul e că nimeni n-a mai încercat să evadeze - 
răspunse infirmierul, speriat. Nu ne-am închipuit că e 
posibil aşa ceva. 

— leşi afară! Trebuie să pregătesc un raport pentru 
patroni, să anunţ poliţia, să iau o serie de măsuri. Şi spune 
tuturor să nu fiu întrerupt, e o treabă care îmi ia ore-ntregi! 

Infirmierul ieşi, livid, conştient că o parte din acea 
problemă gravă avea să cadă în cele din urmă în spinarea 
lui, pentru că aşa procedează mereu cei puternici cu cei 
mai slabi. Mai mult ca sigur, avea să fie concediat înainte de 
sfârşitul zilei. 

Dr. Igor luă un blocnotes, îl puse pe birou şi începu să-şi 
aştearnă pe hârtie observaţiile, dar se răzgândi. 

Stinse lumina, rămase în biroul slab luminat de soarele 
care stătea să răsară, şi zâmbi. Reugşise. 

În scurt timp avea să ia notele trebuincioase, relatând 
unicul tratament cunoscut împotriva Vitriolului: conştiinţa 
vieţii. Şi spunând ce medicament utilizase în primul său test 
important pe pacienţi: conştiinţa morţii. 

Poate că existau şi alte medicamente, dar dr. Igor se 
hotărâse să-şi axeze teza pe unicul remediu pe care 
avusese ocazia să-l experimenteze în mod ştiinţific, 


mulţumită unei fete care ajunsese să facă parte, fără să 
vrea, din destinul său. Fusese internată în stare extrem de 
gravă, cu o intoxicație serioasă şi un început de comă. 
Fusese între viaţă şi moarte vreme de o săptămână, 
suficient timp pentru ca lui să-i vină o idee strălucită pentru 
experimentul său. 

Totul depindea de un singur element: de capacitatea 
tinerei de a supravieţui. 

Şi ea reuşise să supravieţuiască. 

Fără nici o urmare gravă şi fără nici o problemă 
ireversibilă; dacă-şi îngrijea sănătatea, putea să trăiască tot 
atât sau chiar mai mult decât el însuşi. 

Dar dr. Igor era singurul care ştia asta, după cum ştia tot 
atât de bine că sinucigaşii rataţi tind să-şi repete gestul, 
mai devreme sau mai târziu. De ce să n-o folosească drept 
cobai, ca să vadă dacă reuşea să elimine Vitriolul - sau 
Principiul Amar - din organism? 

Si dr. Igor îşi concepuse planul. 

Administrând un medicament cunoscut, precum Fenotalul, 
reuşise să simuleze două atacuri de cord. 

Timp de o săptămână tânăra primise injecții cu acel 
preparat şi se vede că se speriase tare rău, deoarece 
avusese răgaz să se gândească la moarte şi să-şi treacă în 
revistă propria viaţă. În acest fel, potrivit tezei doctorului 
Igor („Conştiinţa morţii ne animă să trăim mai mult”, avea 
să fie titlul capitolului final al lucrării sale), tânăra ajunse să 
elimine Vitriolul din organism şi, foarte posibil, nu avea să-şi 
mai repete gestul. 

Astăzi urma să se întâlnească cu ea şi să-i spună că, 
mulţumită injecţiilor, reuşise să răstoarne complet tabloul 
crizelor cardiace. Fuga Veronikăi îl scutea de experienţa 
dezagreabilă a unei noi minciuni. 

Faptul pe care dr. Igor nu-l luase în considerare era 
efectul contagios al tratamentului contra intoxicației cu 
Vitriol. Mulţi pacienţi din Villete fuseseră speriaţi de 
conştiinţa morţii lente şi iremediabile. Toţi trebuie să fi 


reflectat la ceea ce pierdeau, siliţi fiind astfel să-şi 
reevalueze propriile vieţi. 

Mari venise să-şi ceară externarea. Alţi bolnavi cereau 
revizuirea cazurilor lor. Situaţia băiatului de ambasador era 
mai preocupantă deoarece el dispăruse pur şi simplu, cu 
siguranţă încercând să o ajute pe Veronika să evadeze. 

„Poate că sunt împreună”, îşi zise el. 

Oricum, fiul ambasadorului ştia adresa spitalului Villete, în 
caz că ar fi vrut să se întoarcă. Dr. Igor era prea 
entuziasmat de rezultate ca să mai dea atenţie unor 
mărunţişuri. 

Câteva clipe îl încercă altă îndoială: mai devreme sau mai 
târziu, Veronika avea să-şi dea seama că nu era în pericol să 
moară de inimă. Sigur, avea să caute un specialist, iar 
acesta avea să-i spună că organismul ei era normal din 
toate punctele de vedere. Atunci, ea avea să-şi închipuie că 
medicul care se ocupase de ea la Villete era absolut 
incompetent. Dar toţi oamenii care îndrăznesc să cerceteze 
teme prohibite au nevoie de un anumit curaj şi de o doză de 
neînțelegere. 

Ce avea să facă însă pe parcursul numeroaselor zile când 
urma să trăiască permanent încolţită de spaima morţii 
iminente? 

Dr. Igor cântări îndelung argumentele şi decise: nu era 
nimic grav. Tânăra avea să considere fiecare zi drept un 
miracol, ceea ce şi este, dacă luăm în considerare toate 
probabilitățile producerii unor evenimente neaşteptate în 
fiecare secundă a vieţii noastre fragile. 

Observă că razele de soare deveneau mai puternice, ceea 
ce însemna că bolnavii îşi luau la ora asta cafeaua de 
dimineaţă. În scurt timp, anticamera avea să i se umple, 
problemele de rutină aveau să-l asalteze din nou, era deci 
mai bine să înceapă numaidecât redactarea notelor pentru 
teză. 

Începu, cu meticulozitate, să aştearnă în scris 
experimentul cu Veronika; avea să completeze mai târziu 


rapoartele despre lipsa condiţiilor de siguranţă ale clădirii. 
De ziua Sfintei Bernadette, 1998 


SFÂRŞIT