Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0012

„Ă 


PROPRIETAR: 
E E ta 


SOC. AN „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU ss-m 
DIRECTOR Si AD-IOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 'Trib. Lifov 


ION MINULESCU 


Pentru inimile 
noastre copleş.te 
sub vitregiu aces- 
tor vremuri, pierde- 
rea lui lon Minules- 
cu a venit ca o nouă 
încercare: a lovit în 
aiecțiunea prieteni- 
lor ca un demgăt de 
clopot neașteptat al 
cărui ecou străbate 
prin vacarmnul ex- 
ploziilor,  înzăbre- 
nind și mai mult a- 
ceastă primăvară 
tristă, 

A murit poetul ce 
ne-a desiătat tine- 
i ARS a rețea cu viziunea 

SA largă a unei lumi 
de vis și calde plăsmuiri. Doliul aparține deopotrivă 
literelor române ca şi întregului neam, pentrucă lon 
Minulescu a fost dintre puţinii scriitori cari nu sau 
complăcut în poza unei atitudini solemne și siorăitoa- 
re, ci s'a coborit în mijlocul mulţimii, şi-a însușit bucu- 
riile şi slăbiciunile ei, purtând cu simplitate magia cu- 
vântului într'aripat, în căsuțele umile ca și în palate. 
În câte prilejuri muritorii comuni nu s'au adresat iubi- 
telor cu îndulgenta expresie a poetului, ajunsă lozincă: 
„Eu ştiu c'ai să mă 'nșeli chiar mâine...” 








„Epicurian convins, desfăşurând o vitalitate puțin o- 


bișnuită, a jrământat sub toate aspectele aluatul eter- 
nelor pasiuni omeneşti cu întențiunea de a aduce în 
mizera existență cotidiană un picur de amăgire prin. 
harul talentului adevărat. | STR 

„Nu-i locul aici să amintim lungul pomelnic al opere- 
lor lui lon Minulescu, tructul unei activități statornice 
și Secunde. S'a manitestat în toate genurile literare şi 
Orice pagină, fie de versuri, fie de proză, poartă ace- 
„eaşi pecetie a personalităţii sale, aceeași râvnă după 


trumos. lată numai câteva îilluri caracteristice: „Stro- 
toată lumea“, „Manechinul sentimental“, 
„Allegro ma non troppo”, „Roșu, galben și albastrii”, 


fe. pentru 


„Citii-le noaptea”, „Măști de bronz și lampioane de 
porțeion“” etc. 

Creator al simbolismului integral în poszia româ- 
nească, talentui lui domină cu exuberanţă mișcarea 
literară a ultimelor trei decenii. 


Explorator neastâmpărat, mereu în goană după noui 
orizonturi, cu toate aversiuniie întâlnite în cale și-a 
urmat cu perseverență idealul său estetic, conside- 
rând poezia unica preocupare a vietii. De aceea a îs- 
butit să devie lon Minulescu postul ce-l cunoaștem. 


Poate dela Eminescu și până astăzi nici o școală li- 
terară n'a iost mai contagioasă ca simbolismul minu- 
lescian. Venită la succesiune grea după genialul iîna- 
intaş, într'o epocă rigidă care mai de grabă accepta 
semanătorismul decat opera lui Macedonski, poezia 
lui Ion Minulescu fu la început ostracizată, fiind soco- 
tilă ae-a-drepiul revoluționară şi primind aspră con- 
damnare după pravilele tradiţionaliste. 

Dar spiritul de trondă, importat din Parisul uceniciei 
sale, convenea minunat siructurii lui lon Minulescu. 
Inăljând steagul simbolismului pe tărâmul dela gurile 
Dundrii el porni lupta încrezător în steaua victoriei. In 
jurul lui s'au strâns tinerii coniraţi, dornici de noui for- 
muie şi, fenomen rar în literatura noastră, sa alăturat 
şi un public entusiast, care, ignorâna subtilităţiie de 
expresie, și-a regăsit în coniesiunile melodice pro- 
pniie lui irământări, 

Poezia lui lon Minulescu respingea meditaţiile ma- 
iadive, ajunse la modă, răsturnănd regulile clasice ale 
formei și pleda pentru libertatea absolută a inspira- 
ției, doveaind că faptul divers, întâmplările mărunte 
ale vieţii, întățişate cu sinceriiate, sunt demne de poezie 
ia tel ca și problemele de înaltă cugetare. 

Criticii, scandalizaţi de apariţia noului eretic, au ana- 
temizat pe tânărul grandilocvent, care înarmat cu lava- 
liera pariziană bătea insolent la poarta Parnasului bu- 
cureştean, 

„Eu vin din lumea creată dincolo de zare... A 
„Din lumea celor patru vânturi 
„Și patru puncte cardinale...” 


Divorțul cu trecutul era evident. Versurile sale libe- 
re, cu rezonanțe bizare, respectau totuşi legile armo- 
niei interioare, grija pentru vocabularul colorat. Prin- 
tr'o lantemă magică autorul proecta imagini din țări 
necunoscute, peisagii exotice, simboluri din lumea 
ireală a viselor. Cuvintele cântate răspândeau un par- 
lum ciudat. Cetitorii îmbarcaţi în ychturi erau furaţi spre 
porturi exotice, vedeau țărmuri și porturi noui, trăiau 
viziuni ne mai întâlnite, evadând din realitatea ime- 
dială. 

După publicarea „Romanțelor pentru mai târziu“, lon 
Minulescu deveni poetul favorit al mulțimii, mai repede 
decât proorocise. Cu fiecare nou volum autorul urca 
treptele ceiebrităţii, impunându-se în cele din urmă și 
criticei oiiciale prin acordarea marelui premiu najio- 
nal de poezie. Chipul lui iu popularizat în ziare și te- 
viste; nelipsita havană, ochelarii, tularul tricolor luară 
proporţii de simbol. La „Terasă“, la cafeneaua „Cap- 
şa“, Ion Minulescu însuflețea masa coniraților prin 
verva lui nesecată, prin dragostea nemăsuraiă ce o 
avea pentru toți. Astiel deveni copilul răsfăţat al tutu- 
ror acelor cari în proza cotidiană mai păstrau un dram 
de romantism. 


Poetul a răsplătit simpatia cititorilor, colindând neo- 
bosit ţara până în ultimele zile, declemându-şi versul 
ca nimeni altul în aplauzele publicului recunoscător. 

Ne obișnuisem să-l credem pe lon Minulescu pornit 
să întrângă măcinarea vârstei. Destinul, care a adus 
de curând urgia asupra frumoasei noastre Capitale 
i-a încercat crunt inima. Ne mal putând suporta oro- 
vile recente, ne-a părăsit în plină putere de crea- 
“ție, constemat de tragicul faliment al civilizației mo- 

--derne. Suiletul lui bun s'a îmbarcat în yahtul plin de 
neguri, trecând în celălalt țărm. 

Moartea lui îndoliază profund poezia românească și 
mai ales în mijlocul scriitorilor tinezi, pentru cari „ne- 
nea Minu” a fost în totdeauna ca un adevărat părinte, 
: lasă un mare gol ce nu va putea îi umplut niciodată. 


ABONAMENTE; 


autorităţi și instituții 1000 e) 
particulare 12 luni 500 ,, 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 , 





REDACȚIA Şi ADMINISTRAȚIA 
BUCUBERII 1 Str, Brezoianu 23—23 
TELR FO N 38.30.10 


PIERO BARGELLINI 
ȘI SPIRITUL UMANIST AL FLORENŢEI 


Florența e cetatea Renașterii și lea- 
gănul Umanismului. In „piazza della 
Signoria”, în firidele cu statui ce împou 
dobese zidurile bisericii Orsanmichele, 
în pauate și galerii unice pe sume, pre- 
tutindeni întâlnim Renaşterea. O atiăm 
intipărită şi în zarea împăcată a 0ia- 
șului, domol tivivă, pe tiaigini, CU dea 
luri, în spiritul aristocratic al Fiorenti- 
nilor, cu vorbirea atât de melodioasă 
Pe străzile înguste, mărginite de vechi 
case impunătoare, par a se profia și 
acum umbra lui Dante în căutarea unei 
luminoase Beatrice și aceea a lui Giu- 
liano de' Medici urmărind o suavă Si- 
monetta, 

Gânditorii cetăţii răsfrâng astăzi a- 
celași spirit umanist din vremurile a- 
puse. Un Giovanni Papini încă speră 
într'o reinviere a armoniei rinascimen- 
taie, drept normă de condută peatru 
tcată Icauia și pentru imvreaga lume 
civilizată ;  Ardengo Soffici, pictor şi 
literat, actuaiizeaza iormele îe.uriti 
ale activității umaniste: Guido Mana- 
corda contemplă universul în Miniatil” 
rile Medalioanejor 53i*, sau in acordu 
unei melodii; în țimp ce Enrico Bar 
fucei scrie, în cinswa cetăţii lui, pre: 
ţuitoare pagini. 

Poate mai mult decât toți aceșt, 
demni reprezentânți ai Florenței, Piero 
Bargellim €e întruparea, uman:sţă 1 
minunatuiui oraș de cultură, fără pere- 


"che în ftuul său. Mai muit decat alți, 


€l se strădui şi isbuti să scuture puibe- 
rea, de pe lucruri şi făpturi de mult 
timp uitate, să unească acea năzuin- 
ță clasică pentru krumos cu înţeiesul 
adânc şi aproape reiigios al adevâruuui, 
pe scurt, idealismul formal cu realis- 
mul de conţinut. 

Se născu la Florenţa, in anul 1897. Co- 


--.pilăria și adoiescenţa i se desfăşurară 


dealungul unei căi ce purtase odinica- 
ră un alt nume, după cum afiă el mai 
târziu: Via Larga, bătrâna cale bătă- 
torită de pașii artiştilor și ai umaniș- 


tilor epocii lui Lorenzo Magnificul. E. 


strada care duce dela palatui medicean 
la mânăstirea San Marco. E strada în- 
tâlnirilor din _ adolescenţă.  Aci el își 


dură prieteniile cele mai trainice şi, tot 


aci, primii fiori ai iubirii îl ademeniră, 


Când noaptea se îngâna cu zlua, el 
cobora treptele bisericii, în ţtimp ce pa- 
latul lui Michelozzo se colora cu pur- 
pura unor zări nouă. Pe inserat, cu to- 
varăși din şcoală, bătătorea din nou 


de MARIELLA COANDĂ 


aceeaşi cale,: pierzându-se în cenvor- 
biri îără stârzit. lar uitimele cuvinte, 
în adâncul nâyţii, se rosteau sub ferea- 
stra lui Fra'G;rolamo Savonarola. iată 
cât de simplu lămureșie Piero Bargel- 
lini neliniște firească a adolescenţei 
care nu poate fi încătușată între pere- 
ţii căminului: părintesc și tinde spre 
noua lume a străzii: „Este o vreme în 
care, unui tânar îi e greu să trăiască în 
casă. Strada 11 chiamă și trovuarul îi 
pare un iel dt piatră de unghiu penvru 
caractere și puiimi. Aci se irosesc orele 
şi răstimpuriie mai anevoioase și râs- 
vrătute, Se treeşte durui priimelur vur- 
burări“. ȘI scriitorul încheie: „Mai apot 
luăm seaina că waiă viaţa babi cuză, 
pasul și simţul acelor paşi surabaruţi 
prin cari s'au măsurat puterile anilor 
tinereșt:“, 


Iată, deci, Fantru ce am stăruit asu- 
pra msemnazuţil acei siTăzI, cu pe- 
cetea kenașierii. Via Larga, în care 
se răstrange întregul ipeses urnăiust 
al începutuiui unei ere hvu, a pătruns 
și a mmlădiat suiletul lui Piero Bargel- 
lini. loate opereie sale nu sunt decât 
dialectica acesiui Spuit umanist. For- 
mațiunea ui antelceruală ancinde a- 
cest conţinut de transcendenţă în o- 
bișnuitele  ftfuntarii ale  liceraturii. 
Cursurile de iuosurie ţinute de Arinan- 
da Calin LA; Pisa, precum ŞI eruuuţiă 
ISOLE: UniVeroăie a lut Căntu lu ul 
dreptară spre o viziune tilosotucă a tor- 
MELor Cuuvura;e. Sensioilitatea lui Bar- 
geluini Sa imaugâpit Cu CuneriBuțuă Las- 
boului trait ejccviv. In iegatuă cu Bâ- 
tălia dela Grappa în răsboiul trecut, a 
tost decorat cu Medalia Virtuţii Muul- 
tare şi cu Crucea de hăsboiu. Totuși, 
dacă răsboiul a iârgit cunținutul uma- 
nitar ai suile;ului său, nu a lăsat nici 
d urmă vie in scrierile saie, ca, de pudă, 
în opera literiză a pictorului Soitici, in 
neatarnare faţă de intuiţia imediată. 
Bergellini e rai reflexiv și mai con- 


"templativ. Actasta nu înseamnă că, in 


cariera sa de scriitor, nu a fost preocu- 
pat de vreo jiţiativă. Dimpotrivă, pe 


Tâirtă Trurtioriăssăit* Dia “Orgi urit TDUSCU” DU "ACES "scri 


Bargellini a căutat și caută să inten- 
silice activitațea culturală. Astfel, în 
1923, a intemeiat şi condus revista 
Calendario dei pensieri e delia pratiche 


e n O E PE E a PE TF 


(Urmare în pag. 2-a) 


a -—--) 








Stradă la Balcic 


Tr ra rr rr: 


Apare de 3 ori pe ună 
PREŢUL 20 LEI 





Pista românească,  utât 
de ligsită de indiwidualități 
creatoare, de o notorie origina- 
litate, a avui totuşi posibilita- 
tea să primească în rândurile 
ei, deși destul de târziu, o fi» 
gură cu totul ieșită din comun, 
un mag desprins din lunea e- 
ternităților, un trogiodit înfă- 
şurat în zarea reveriei. El şi-a 
cerut drepturile la odihnă în 
rândurile ostenitorilor pentru 
frumos, printr'o activitate, ca- 
re, cel puțin până ia el, nu se 
bucura decât de o reiaiivă pre- 
țuire. Drumeţia, — consemna- 
rea amănunțită a tot ceeace a 
impresiona sufletul și a imbo- 
găţit cămăriie minții, era o în- 
deletnicire care uvea fazima de 
a apurține firitor ciudate, cari 
ocolesc sgomotul vieții, spre a 
se ascunde în tainițeie adânci 
și tăcute ale îndepărtăriior. A- 
bia când interesul drumeţiai 


Sa alipit și a colaborat cu des- : 


coperirea valorilor de artă p- 
porană, a putut să-și facă loe 
de-abinelea în rândurile ceior- 
lalte genuri literare. Intr'ade- 
văr, bogiiția comorilor de viată 
autohtonă nu poate fi bine se- 
zisată decât prin contactui di- 
rect cu terenul unde acestea 
zac. Numai cine se afundiă ci 
atenție în făgașurile originare 
ale zăcăminteor de tradiţii 
străvechi, poate avea satisfac- 
ţia de a găsi în ele esența unei 
vieţi colective de reală calitate. 
Prea puțini din scriitorii noş- 
tri s'au lăsat ispitiți. de tainele 
călătoriei, spre a desprinde din 
complexul realităţii româneşti 
valoarea deosebită a naturii, cu 
elementele ei variate afiate în 
raport de strânsă armonie. Sunt 
atât de puțini, încât am putea 
spune că interesul pentru dru- 
meție apare destul de țârziu. 
Printre ostenitorii cari şi-au 
pus mintea şi sujletul ia dispo- 
ziția comorilor de tradiţii as- 
cunse în iumiţele îndepartari= 
lor, respirând atmostera proas- 
pătă şi curută a urcușuui pe 
munte şi a popasului prin pă= 
duri „se cuvine a fi socotit, la 
loc de frunte, dascălul Calis- 
trat Hogaz, una din figuri:e 
cele mai originale ale litera= 


a fost mai mult îndemnul şi 
neastâmpărul de a se pierde în 
ZUTEa necuROSCULUIUL, CUnsE= 
nând cele untâmpiate şi creio= 
Rând jguriie iinudunite, Gecut 
intenția inițială de a deveni 
Scriitor, Tot ce-a facut por- 
neşte din străjundurile uragi- 
NME Qie ue rtuiviăudileuţi 
Specifice, fara prea mutu ua» 
TEN CU UONIțestaTrue SyuTno- 
toase gie une: sucieiiți ieas- 
cipunuie,  bire singurii, î-a 
Piucul mai Mult viţa Irătiă 
câ mui departe de uspecteie ei 
jaise, un meigeOcul nucuru, în 
tevurișia Piswuţi lu atut de 
Dag, d tuuugaruor ghiuuşari 
Și a ȚUTani:07 I5ieţi şi cuvune 
cioşi. Pe aceștia vi prunde el în 
trăsuturiie „Or ESetiţiane, inbo- 
guiind uieruluru CU cutevu pOr- 
trete bine reuşite. 

Caiistrut ilogaș și-au dobândit 
jaima de scriitor aestui, de ur 
ziu. Ceeace insemnase el pe 
jie răsiețile nu indaea o in 
tenție de a valonțicu. abia mai 
târziu, când uiţi oameni cu 
competenţă au dot peste ele 
şi-au putut să guste visul lor 
cu toiul difarit de tot ce s'a 
scris şi la indemnul lor, mai a- 
les a lui G. ibrăiieunu, s'a a- 
puCat să-și rejacă şi organizeze 
materialul, și să-l dea la lu- 
mină. Dar, pe măsură ce ma- 
ierialui a apărut în actuaiiiate, 
jaima scriitorului a dobândit 
noui lauri, Astăzi, literatura de 
călătorii, în mijlocul naturii 


ANUL LIIl 
Duminică 30 Aprilie 1944 


Redactor responsabili: TRAIAN CHELARIU 





AUREL IACOBESCU 


VERSUL LITERAR 


Nr, 12 


Flori 





PORTRET 


CALISTRAT HOGAŞ 


româneşti, a lui C. Hogaș, stă 
la un adevărat loc de cinste, 
prin Sinceritatea descrierii şi 
prin. naturaueţa cu care-şi por- 
iretizează  jigurile  întâluite. 
Pune div voua teiDtru v buguid 
risspă de sensibilitate, un a- 
dănc spirit analitic şi critic, un 
UŞOr Sumj al humorului, 
Despre viaţa lui se ştiu des- 
tu. uz pujtiie tururi, Sa NUs= 
cut n anui 1347, în tecuci, din 
LO jăinui di Dreoții De pure 
Cd Jora sa nu Se numeu 110- 
Ju şi cu acesti nume scriitorul 
i-a auopiai mai târziu, in urma 
UnOT CereiGTri ae sule, din cari 
d ajiai că cineva de "muult, din 
NCUMUl Suu, aT ji avut acest 
nume, A Jăcut situau secun- 
dure şi a urmat apoi Unuversi- 
taiea a laşi, devenind proje- 
sor. Obiigupiile meseriei l-au 
purtat prua mai Pute DTașe, 
cu: Aexandrio, laşi, koman, 
Tecuci. in Sjarşit, se stautieșie 
la Pudutaeiv eunij, DErjeci tn 
Putul, Rit petsorgtu aipinu îi 
ojereu exzaci ceea:e-i hpsea: ti- 
RIŞiEa şi retragerea din sgo- 
mOiul usurzitor al vieții Cuu- 
Qite, ACU0 A Sidi CEU îti Mure 
parie a vieții sale, servind 
ȘUUUiLG CU CTeuNțu Şi tbhegupe. 
Prin CULLLOrULE du Și descrie” 
rog Meșieşugiti pe care e-0o 
face, ei a adus în stima şi pre- 
țurea opinzei noastre puviice, 
uha dintre cele mai puorești 
regiuni aupine aie țarii. Pentru 
e, munte, cu podoaba lui de 
verdeață și cu svonui lui de 
tainică chemare, a avut o mare 
şi puternică atracţie. Sujietul 
nu se simţea liniștit şi impă- 
cat decât sub acoperișul de 
frunze ocrotit de razele blânde 





șor cu tot și spre hâdele ruine de sus, de 
pe dealul cetăţii. 
Țipătui pescărușilor care umple atâtea 


RUINE şi PESCĂRUŞI 


M'am întors dintr'un oraș plin de ruine 
și pescăruși. Nu este vorba, însă, de ro- 
manticele ruine pline de iederă despre a 
căror poezie vorbesc volumele de esteti- 
că la capitolul: „Frumosul ruinelor”. Pei- 
sagiile cu care a trebuit să mă obișnuesc, 
cuprindeau altiel de ruine: ale secolului 
nostru, toate ușor de găsit pe întreg con- 
tinentul. Unde am fost eu se aflau din cele 
mai interesante — vreau să mă abțin de 
a le spune pitorești —, desigur fiindcă 
parte din ele se profilau pe albastrul ca- 
pricios al mării. Deși orașul era alcătuit 
mai mult din minunate castele medievale, 
perfect conservate până la cataclismul ce 
le-a modificat conturele într'o clipită, rui- 
nele lui nu păstrau nimic din frumusețea 
recunoscută a altor ruine. Niciodată nu 
mă interesase altceva decât frumosul și 
de aceea, un timp, am căutat să eviţ în- 
tălnirile cu nouile rânjete de piatră găl- 
bue, întinzându-mă, zile de-arândul, pe 
plaja al cărei farmec rămăsese neştirbit. 

Treceau pe deasupra mea fel de fel de 


pasări și mai ales pescăruși cari întor- 
ceau distraţi capetele — ca niște îngeri 


explorând infernul — spre trupurile răbu- 


nite în bolgiile de nisip. Poate căutau să 
aile prin picurii amari ce se prelingeau 
pe cărnurile obosite de înot, culorile pân- 
zelor cu răstigniri ale lui Rubens, sau ci- 
ne știe? Mereu mă întrebam ce vor pescă- 
rușii de mă privesc ca pe un cunoscut 
iață de care tresăreau aducându-și-l vag 
aminte din alte lumi. Ei, pasionaţii valuri- 
lor, a căror viață n'am conceput-o nici- 
odată desiășurându-se dincoace de lizie- 
ra pădurilor de alge și meduze, traversau 
în sbor o parte de uscat! De ce? Era un 
început timid, al unei adaptări, al unei do- 
mesticiri ori o confuzie?... 

O vecină de însorire, care, de prea mult 
înotat câștiga încet, încet, netezimea și 
simetria suveicilor metalice din abisurile 
verzi, părea că prelungește în ochii ei ma- 
rea, dincoace de limita de isbire a valuri- 
lor. Am crezut că faptul acesta derutează 
instinctul de permanentă situare marină a 
pescărușilor. 

Negreșit, mă înșelasem. 

Pasările amintite nu priveau — cum am 
constatat în urmă, numai la noi oamenii, 
dar întorceau mărgelele negre, cu căp- 


legende, îmi spunea că fugisem de cele 
mai nelocuite ruine de care nici iimpul cu 
patina lui măiastră nu voește să se atingă 
şi să le înfrumuseţeze, cum a făcut cu rui- 
nele de odinioară, cântate de poeţi și dis- 
cutate 'n academii. Nici buinițele nu voiau 
să intre 'n jumătăţile de cupole, tivgi şi 
leagăne, ale nouilor dărâmături caie im- 
primau secolului un nou rău, ca un un Stix 
ce ar răspunde în lumea adevărată, ne- 
pregătită pentru bitumurile sale corozive. 

Am invocat, precum în delirul unei in- 
solaţii, toate îimbarcaţiile albe ale trecutu- 
lui ca să mă smulgă din obsesia orașului 
ce clătinase traectoria divină a pescăruși- 
lor dinspre ma:ea senină, spre rânjetul lui 
magnetic. Voiam o imbarcaţie albă, foarte 
albă, de supremă liniștire, dar care ar îi 
putut fi mai albă decât aripile ce ce în- 
străinau de azurul matern?... 

inti'o zi — cum presimţirile animalelor 
nu erau a bine — văzui pescărușii pă- 
lină și — în chip oribil — despărțindu-se 
de-a binelea de mare. Găseau ceva ostil 
în infinitul ce-i legănase? Suiau ca niște 
hereţi discumpăniți deasupra nuilor zui- 
ne creindu-le, în panică, o sinistră apo- 
teoză. 


SIMION STOLNICU 


de DUMITRU IMBRESCU 


dle soarelui, în pasul lin al 
Pisicuţii, care-i purta greutatea 
corpuiui şi a gândurilor pe co- 
vorul  îngălbenit de vremuri, 
în liniştea desăvârșită, între- 
Tăptă dou ue ecuuii jridieaEui 
bătute de vânt, susurul îsvoa- 
relor, vri plânsul rătăcit al 
vre=unui pui de căprior. A- 
cesta e cadrul de viață pe care 
și l-a creiat Causirat iiogaş, în 
discreta lui existenţă pâmun- 
tească. L-am semnuiai, ca să 
putem înţelege mai tişor carul= 
terul specijic aj operii sa.e. 'l'ot 
la P. Neamţ, după ce a râsco- 
lit toate împrejurimile de jru- 
museţile lor nasurae, scruio- 
rul avea să se stingă, în 1917, 
în plină dramă naţională, odih- 
nindu-și trupul prin de neas- 
tâmpăr o viață untreagă, sub 
umbra pădurii lui dragi. 
Calistrat Hogaș se afirmă 
târziu în literatură, Abia în 
1881 începe să pubiice. Abia 
însă cu începerea colaborării ia 
„Viaţa Românească", sub în- 
drumarea părintească a lui G. 
Ibrăiieanu, avea să însemne 
punctul de piecare al consa- 
crării, Figuruie pe cari el le 
descrie aduc o notă de origina- 
htate puternică, iar filmul po- 
vestirii peripeţiilor călăroriclor 
Subuiniază elementul ge gingă- 
şie și duioșie, pese cari se lasă 
unda uşoară a unui humorism 
fin și plăcut. Din opera lui se 
desprinde o puternică înţele- 
gere și dragoste pentru pătura 
țărănească, Nu are desiule cu- 





CALISTRAT HOGAŞ 


vinte peniru noțiunile ce-ar 
trebui să înfăţişeze caiităţile 
bogate ale acestor oameni, a- 
dâne legaţi, prin destinui lor 
legendar, de glia românească. 
Jocul lor din sărbători, con- 
trastând puternic cu truda 
muncii din timpui săptămanu, 
îl fac să-și reverse, în cuvinte 
alese și simţite, întreaga lui 
admiraţie şi, în aceraş timp, nu 
se poate opri să nu biciuiască, 
cu o aspră judecată, pe acei 
inteiectuaii cari sau desprins 
dela obârşia satului şi nu mai 
nutresc niciun fel de interes 
pentru ea, înstrăinându-se, 








(Urmare în paz. 2-3) 





UNIVERSUL LITERAR 


mreana 


Z T a 


CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL MUNICIPAL: „RAȚA 
SALBATICA“ dramă în cinci 
acte, de H, IBSEN. 


Ca iniotdeauna, marele drama- 
turg scandinav du ia pana să 
scrie o uramă fără să a.bă ceva 
de spus. Ace.ași lucru şi de data 
asta cu „aţa săibatucă“. 

Tema acestei piese, cu toate că 
apare cu totul purauoxaiă faţă 
de aiivuuiinea de totueauna a 
SCFiivoruutii care se arâtase a îi 
fosi in tuae celtialte scrieri ale 
lui ua nare lupiator peniru a- 
devur şi seruasc pa ăted Uu€ 
data aceasta a fi tocmai contra- 
ric şi anume că nu adevărul tre- 
buie preeraţ munciunei, ei Mig- 
Cltiscă aactvăn ul. ; 

Wuuciusă eve aceia care între- 
ține vViaju, viuncuuna esie aceia 
Care Livacphiute nericirea sau, cel 
Puy-i; ese aceia care dă iiuzia 
atol IEC, ln ump te ade- 
Vaii Q uusTuge, a.Suuge totul, 
Măyură 1Ovui inâuiţea lui!?,. 


Din Parta lui ivstn o aSeme- 
ca  itula Sigur Că este sur- 
Pi.iuZovrymt ! 

Le oase a putut să-l facă să se 
Piave dusi VĂ ul fiii Vaualli- 
Viu îi tut du e ui 7 

A Sasiaţ-l LuniVă Btvusă să a- 
Tau, Ci adiiui, Ca uată auevarul 
Are duse Să sie — pi cu Ut cuVant 
—— CUuituagă suta. A  aaatlauai, d 
Ceasia Ext, vucuzi, O isapuaatati- 
tate £ Și Că Wrewue Să du arenţi 
ÎALUCUCAUNA cătu Este Vorona de 
AMICATCL Pe Lezrea a unu: pr.u- 
Cipiu ază ue pericuios 7 Ca să 
NU Cauzăm Şi 120, Void, poate, 
Să iactut Lie, Nesurourea tu- 
turur ceioz an Jur, uistruguuii- 
du-ie ieruurea şi, poate, şi viaţa ? 

ln vre Caz atu, cu coate 
că sunpatiziaza şi ne ace să i1- 
țeiegesai cu îoLuş: tregers, unul 
Aud gsuli presei, ap brtuzuu Să a1bă 
duipuatt, pănă La Uma, 1Usă, 
Hei dvsen il lasă toţ pe aor- 
VOL ua a6Eaug Să iba Util Cu 
Val, cei ce vă spune că ade- 
Văzul In SUCibuai€ exsce 0 himeră, 
Că 0 Viăja miemriavă Numai pe 
Buevar este 0 uwpe şi câ mu 
îrebu.e sa se faca nimanui binele 
CU Suă, Ca Să-i lași pe firuare 
SA-Ș. VEMăscă Viaţa lui așa cum 
şi-a crtsdi-v! Sau, dacă vreţi, să 
ixăsăscă Im Minciuna Vieții Lui, 
fasa a-1 Siriea uiuzia de tericire 
care sa ţesut in jurul lui, 

Cum Lvsen în atară de țeore- 
tic:asim prin teatru ai uhor anu- 
Me principii de morală, atâtţ so- 
ciaia cât şi inaimv.duală, este în 
primul rad un mace autor dra- 
maâuc, un mare creator, piesele 
lin au ne apar, cum sar putea 
evenvuai bănui, ca nişte sumple 
expuseuri de prihcipui ci, din 
vonura, ele repreziită — şi încă 
în cel ma inalt grad — adevă- 
tate vpvre de teatru, intotdeauna 
puternice, întotdeauna. impresio- 
nante, 

Jar printre ele, desigur că 
„Rața sălbaecă“ este una din- 
tre cele mai valabile, 

bi ce priveşte interpretarea şi 
regia, foarte inegal€, ca să nu 
spun alitel. 

“Totuşi d-na Telly Barbu, când 
mu ne dă prea mult impresia 
că-şi , joacă“ rolul de fetiţă ci, 
din coniră, când se lasă în voia 
unor at:tudini mai naturale, mai 
Puțin căutate — şi are destule 
resurse de gingăşșie firească în 
această privinţă — reușește să 
fie caldă şi să aibă reale, necău- 
tate şi cu totul nimerite mo- 
menite de duioşie. 

In ce privește pe d-ita Atena 
Varcopol in general destul de 
bine, ue 'corectă. 

D-na F.orluce Lupescu,  în- 
tun rol secundar, şi-a subliniat 
toiuşi preseiița printr'o oarecare 





stăpânire scenică, firească şi de- 
gaJara, 

la roluj principal bărbătesc, d. 
Aurei Wugăusthi Care, iie din 
vina, d-saie, îi€, dupa cum pare 
Mai Probabil, din vina rezuei, 
ne-a dat un cu totui git launar 
decta cel ce trebusă: un Lauuuar 
personaj comic, care parea că nu 
5e ia in SEX105 cu N.Mic, care nu 
crede nici 1n ce spune, n. in ce 
face, care giumeşie şi râue de 
ceăce ar Vrea sa ne arate a î. un 
ideal ai lui, care se autoironuzea- 
ză, eu, dice nebueniit şi, ca â- 
tare neconvingaior, 

Usi, creu eu, iaimar trebuia în- 
țeles ca un tip siab şi creaul, un 
tip meu:ocru in fond, care se a- 
gaţă de unele proetie ae lui ca 
de o ultimă scandură de saavare, 
iar nu ca un iat erou ue farsă 
care-și bate joc de interiocutori 
vorb.ndu-le despre castele în 
lună şi de mari invenţii vi.toare 
în raport de care păna la urmă 
să fim lasa cu gura câscată spu- 
nându-ni-se că „nici nu s'a apu- 
caâţ de ele“ și „că le are în cap!”. 

Lucrul aces.a poate îi și giumă 
dar aivi nu de așa ceva este vor- 
ba ci din vonsra: lalmar ne face 
mulă când ne spune asta pen.rucă 
noi știm că la:mar acesta nu-i 
decât un om siab, pr.zonier şi vic- 
t.mă med.ocră a cine şiie cărei 
himere de care, c!, totuşi, are ne: 
voie ca să poată să creadă în- 
trânsul. 

Ori este tocmai ceiace sc pare 
că n'au înţeles suficient nic. iu- 
terpreţ.i şi nici regisorul. 

D. Sergiu Dumitrescu destui de 
bine, dar fără să fie nici d-sa 
omul siăpânit de acel ideal mo- 
ral, iără să fie omul fanatizat de 
o ideie, care își propune să cu- 
reţe, să purifice societa:ea, s'o 
înnviască : în prezentarea iul 
Sergiu Dumitrescu, Gregers pare 
mai degrabă un meschin, un 
monoman  meschin și  oare- 
cum sadic, care urmărește, parcă 
fără nici un rost, poate chiar 
dintrun fel de răutate, din- 
trun fel de perversinne, să facă 
cu toţ dinadinsul rău în jurul 
lui, în cazul de față unor oameni 
liniștiți. Ba, s'ar părea, ceva mai 
mult, că la un moment dat, cu o 
bolnavă perseverenţă, el e acela 





care împinge la sinucidere pe 
biata, fetiţă, Medviga, aproape su- 
gestionămi-o. Sau cel puţin așa 
pare,* jocul d-sale nemareând 
decât aceste momente uar nu şi 
adevăratele resorturi aic întregii 
lui mentalități şi comportări. 

D. Cezar lheodoru în general 
destul de bine şi, dacă ar şaria 
mai puţin, cred că ar putea îi mai 
bine, iiindcă socoi că nu-i nu- 
maidecât nevoie ca Redding să 
râdă tot timpul și să-și a aere 
cinice forțate: doctorul Reddinz 
nu-i decât un pozitivist convins 
dar alttel om întreg, pe care atât 
doar, că îl irită vorbele mari şi 
așa zisele idealuri în numele că- 
rora vorbeşte Gregers, el cunos- 
când şi înțelegând mai bine ca 
oricine realitaea sufietului ome- 
nesc. 

Destul de bine deasemeni şi d: 
Dinu Macedonschi. 

Im restul distribuţiei și în or- 


O COTII, Să! 


dinea programului: d-nii Geor- 
ge Sion, Aurei Stambuliu, V. Ha- 
şeganu, V. Pascu, i. Tomescu, J. 
Patrichi, R. Bangu și a. Urlă- 
ţeanu, care, eu toţii, au pus toa- 
tă bunăvo.nţa spre a se realiza un 
Spectacoi destul de convenabil, 

De altfel aceasta şi este carac- 
teristica lui generală. Căci, vorba 
ceia, pu.ea fi şi mai rău! 

Decorul d-lui Traian Cornescu 
destul de bun şi de potrivit, 

Direcţia de scenă, d. Val Mu- 

gur. ; 
Cred că, din toate cele spuse 
mai sus, se înţelege că nu prea 
aşi avea motivul să fiu entuzias- 
mat de ea, 

Şi e păcat, pentrucă socot că 
d. Vai Mazur, dacă nu sar mul- 
ţumi, după obiceiul multora dinire 
regisorii noştri, numai să citea- 
scă piesa și s'o aducă oarecum 
„după ureche“ ci ar mai studia 
câie puţin în legătură cu ea și cu 
problemele de interpretare și 
chiar de regie pe care ea le pune, 
ar fi putut da lucru mult mai 
bun, mai just şi mai bine pus la 
punct, 

Vu,uentatori pentru prostii bu- 
levâvuexe aesigur ca nu sur îi 
Basmu, uâr Unu utăivăvyurg vă ti. 
ivstu Sudvă wOomMnuu, ca 4 i0st 
Qivutav Şa Cvaitaivaţ Şi Său Sur.S 
Nu cărţi, Ci babiovtca ul legacură 
cu ei. 

Asutei că acolo unde intuiţia 
proprie câteouaia ar ma. puica 
Să greşească sau su le băutus, ăi 
Oracand pPOsiD-a.uaica Sa ve susul” 
iezi, e2 pu.ănd orisund să tie cui- 
trouată cu Un Stuuu Suruus, 

iasă Op Tegusvall Opus, d 
tuni, Cand Vuz vea jucati GE 
Vâivâre de Pus IN Suciia sur pI0- 
ceaa cu o asuiel ue serrozuiate, 
desgur că nu 0 să măi avem 
Spec+atOe IN Iăţă Cârvra să Ve 1- 
treo. aacăa tirectoruil de sucuă, 
dec; cei dna! care trepue să 
a.bă vu icteLe Jus.ă asupra piesei, a 
imyeies ceva aa ea: 

Yersonal cred ca ui. Val Mugur, 
judecand Și uupă ate iucruri 1 
care l-am vazut, sar parea că 
are Gestulă anartptaţure sa se 0* 
cupe ae regie, uar peniru aceatsa 
ar trebui sa nu uițe că e o me- 
serie in care nu țrebuie să te laşi 
numa pe Miuiţ.€, ci o meserie in 
care, we să ajungi la rezultate 
ATUMDASE, MEL Ve, este Nece- 
sar sa se muncească, să te luatţă 
cât mai în ser.us. 

Dacă nu chiar întotdeauna, dar 
măcar atunci când operele ce se 
pun in scenă merută această as: 
tencală. Căci, de, ibsen nu-i un 
Sacna Guutry, sau un Pierre We- 
ber, ete., iar „Rața Sălbatecă“ 
ni-i chiar „Prostul din baie“ şi 
nici „Arde nevastă-mea'“, pe cari 
la nevoie le poţi lăsa tot aşa de 
bine pe mâna unui regisor şi a 
unei trupe din centru ca şi pe 
mâna unei trupe care joacă n 
pauze la Cinema Gioria sau Mar- 


şi fără regisor şi fără actori „ca- 
pete de atiş. 

Cu lbsen, insă, este alteeva, cu 
Ibsen ie găseşti în teatru, şi încă 
in teatru mare, în teatru auten- 
tic. Aceasta de altiel m'a şi-tăcut 
să-mi trec oarecum peste inimă 
și să notez aceste m:ci remarce 
cu privire la o punere în scenă 
care pare să fi lăsat lucrurile să 
meargă prea mult la intâmpiare 
— prin această întâmpare înțele- 
gându-se... îie regisor fie actor — 
tără ca să se fi simţit vreo a- 
dâncire, vreo înţelegere deosebi- 
tă, vreo cizelare, ceva, în fine, 
care să prezinte totul sub aspec- 
tul unei valori teatrale, realizate 
durabil. 

De, rog pe prietemul meu Val 
Mugur să mă ierte, dar... 


ALEXANDRU DRĂGHICI 





In actualele intenţii ale scriitorului. 


[COAI, 


DOLIU... 


Poate mai incercaţi ca nici- 
odată, în timpul acesta de negru 
întins sălbatic peste atâtea su- 
flete  neviovate, moartea lui 
VASIEE VASILACHE ne-a prins 
în tămâia atâlor anonime corte- 
gii mortuare, incât străvaiam şi 
azi calea îndoelii definitivei lui 
pierderi, 

Parcă până şi figura lui de pe 
afişele ultimei comedii „Piccolo”, 
prezente însă pe ziduri, ne în- 
deamnă ia negarea plecării lui 
Vasilache pe drumul veşniciei, 

Fiindcă de-acolo de pe afiş, 
zâmbetul atât de viu a| lui ne 
îndreaptă în sta ul de unde de- 
atâtea ori i-am aplaudat cu 
dreaptă răsplată veselia cu care 
ne desfăta. 





V. "VASILACHE 


Şi totuşi Vasilache nu mai 
este... - 

Şi nu mai este, fiindcă „eroii” 
aeruiui de peste Ocean au găsit 
te cuviință in „ocrotitoarea lor 
civilizație” să-l omoare pe un mai 
talentat Stan Lauren al mostru. 

Doar cu câteva ziie înainte de 
implinirea iragicei lui soarte, 
protetasem colaborarea la o lu- 
lucrare căreia Numai el putea 
să-i îndeplinească succesul, 

De-alifel, așa cum mai făcuse 
ia posturile de radio cu „Accele- 
ratul 139“ şi „Costici şi Lenuţe“. 

Mai târziu ave să se întâmple 
năprasnica plecare dintre noi... 

Ne va ti oare Cândva vinde- 
cată durerea acestei definitive 
plecări ?... 

Ne vom putea'amăgi oare că 
genul lui Vasilarhe va putea fi 
continuat de altsineva ?... 

Ne vom mai hucura, încântați 


ÎN “A tepirinus ua. pasi “vaste - a— - 


vem un actor cu murele talent 
de-a lega atât de natural lacri- 
ma şi râsul ?.. 

Nu. 

Şi în acest nu, drastic şi hotă- 
Titor este marea și nevindecata 
noastră durere... 

* 

Cu ce uită dureroasă alegere 
trebuia să ne mai încerce vre: 
murile de astăzi, decât cu moar- 
tea poetului şi autorului draima- 
tic ION MINULESCU ?.. 

Ia nici o altă tovărăşie de 
drum lung și veșnice o mai po- 
irivită  pleCare mu s'a pomenit: 
omul slovei, autorul dramatic 
Ton Minulescu, cu omul veseliet, 
actorul V. Vasilache. 

Apropierea și tovărăşia acea- 
sta de ultimă călătorie a fost 
parcă rostuită de destin după a- 


de arhitectură 


celeaşi reguli de teatru: autor şi 
actor, 

Ca autor dramatic, Ion Minu- 
iescu a prins în miezul unei târ- 
zii desiușui, comedii de un gen 
care — ca şi în poezie — a în- 
semnaţ ceva nou şi îndrăsneţur- 
maţ apoi de desţule atrageri spre 
impeumutare din acest inedit. 

Nu cu „Manechinul sentimen-" 
tal“ şi mici cu „Alegro ma non 
troppo'”, lon Milu.escu și-a ales 
un ineșteşug in aie arte. drama- 
tice care să darâme iegi vechi, ci 
cu acel simpiu pretext de piesă 
„P.eacă beizee” care a intrunit 
elogiile de presă şi de pubiic. 

Dar Ion Minulescu a fost și 
preștămiele solietaţii autorilor 
dramatici. Și în această calitate 
a ştiut să creeze tot cu acea ins- 
pirahe a ineditului o asragere 
mai merițuvasă spre artă a celor 
eu talent, prin premierea și tipă- 
rirea de către societate a unor 
tuerări dramatice originale. 


Prin pierderea lui 1on Minule- 
scu, ară uramatică simte lipsa 
unui mare autor, 

iar moi un colaborator, un în- 
drumător şi un prieten tot atât 
de mare ca şi bucuria ce-o a- 
veai de-a te fi primt ca prieten... 


ABSENŢE... 
Nu de mult directorii de tea 


tie particulare își  propuseseră 
i prezină dârză ia aaorie în 














orice critic moment, incât viața 
teatrală să aibă un curs normal 
care să. dăruiască oricând publi- 
cului o destindere prielnică și 
“hiar mecesară stării de azi. 

Și cu directorii la un loc, toti 
actorii teatrelor particulare asi- 


quraseră prezența lor la datorie, 


Și u fost nevoe doar de-o zi... 
E drept, o zi tristă, întuneca- 
tă și grozavă, urmată apoi de ai- 
rele, care să încerce toate posi- 
bilitățile noastre de dârză răb. 


dare. 





Și în timpul acesta, actorii cu 
usigurări date le prezența lu 
datorie, au plecat care  încotri 
« brut iar unii directori la fel. 

Pe străzile triste ale Capitalei 
vezi doar silueta a ceui ne care 
toată lumea îl credea nestator- 
nie : Puiu Llancovescu. 

Și în Puiu lancovescu vez: 
iecția ce o dă marele nostru uc- 
tor ceor plecuţi, de-a fi prezent, 


30 Aprilie 1944 imam 


chiar şi-atunci când nu e legat 
de nici un angajameni,. 


Şi la fel cu Puiu: Iancovescu, 
prezent la datorie e și Giuiţu Lu 
bureanu,. 


„DISTRACȚII“... 


in timp ce stărue încă o legl- 
timă îngrijorare a momentului, 
unii actori și unee actrițe ple- 
Cate „in provincie“ se dedau la 
exhib-ţii şi la unele „distracții” 
cari în viaţa tihnită de până a- 
tunei a satelor sau a orașelor de 
provuncie, apar Can ind azneţe. 

Ințeieagă cine o vrea altfel 
viața decât pe aceea pe care a- 
ceastă îngrijorare de azi o dic- 
tează, dar in ore caz se core — 
și cmar se impune — ca „viața 
artişiică“ aşezată temporar în 
vadul saie.or şi a mic.lor orașe 
să ia aspeciul cae. mai discre!e 
şi mai decenie trăiri, 

Asttei ce inutil să fie ferită, 


AFIS... 


Nu o schimbare de afiș avem 
de menţionat aici, fiinucă azi, 
mai puțin ca oricând, apare foar- 
le rar sau de loc, ci o schimoa- 
re provizorie în scuunul directe 
al al primei noastre scene, 

E vurva de vemrea d-tui Cor. 
neliu Moldovunu, cunoscutul uu- 
tor dramatic şi scritor, care prin 
calitatea ce-o ocupă şi 2n comi- 
tetui ae lectură, ca ce; mai vechi 
membru, a fost chemat să, înde- 
plinea:că funcțiunea de  durec- 
tQr, Dr detcguție, al teatruliri 
Național, pâna la completa res. 
tabilire a d-lui Liviu Rebreanu. 


1 M, LEHLIU 





AGATHA BÂRSESCU 


Născută în Bucureşti la a- 
nul 1860, ca fiica mai mare a 
unui colonel, aceia care avea 
să devină celebra tragediană 
AGA NA DaTizicu, G Qbu D CO 
passtate hineşiuti, Așezavă, fără 
ca nimeni să întrevadă — nici 
chiay ea, în visurile cele mai 
roze — că va deveni odută s0- 
vieiara ie unoure al faimosului 
lempiu de urtă din Viena, 
„Hojburg-Vheater”. 

Soar:u — aş spune capri- 
cioasă, a, făcut să se afle lu 
vârsta de patrusprezece ani lu 
Viena. 

Aici, în tovărăşia mamei sale 
şt a celor două verişoare, mer- 
vea deseori la reprezentuţiile 
„Burgtheater-ului”, până când, 
furată de irezistibila chemare 
a artei scenice, se înscrie la 
Conservator. 

Până aici, nimic estruordi- 





RăT, fimi dE precocitate sen- 


zațională, dar, modul cum a 
AUSI. it Conservatorul merită 
relevat, 

Intrată la clasa de dramă, u 
celebrului uctor dupe vremea 
aceia, Bernhard Bawumeister, şi 
având profesori la estetică, is- 
toria hteraturii dramatice şi a 
psihologiei pe  vestiții Fritz 





Piero Bargellini şi-a întocmit 0 carte 
care e considerată că 











O BA 





GELLII 


Și SPIRITUL UMANISI AL FLOKENŢEI 


tUrmare din pag. 1-a) 


solari, Dela 1929 până ia 1939, el a în- 
teme.at şi condus, împreună cu Gio- 
vanni Papini şi Aruenpo Sofiei II 
Irenvespizio, revistă tlorentină avât de 
inieresantă, caie şi-a iwbtrerupt apari- 
ţii, Lutăăl Gin pricina Breuvăților puuci- 
auaţe de răsboi. Bargeluini a întocmit o 
Tiilultavă ănvulvgle a lieraturu CMm- 
tuuipuzâne iajiene pentru Școaa se- 
2unuată, Purta PosuCuu tituu, Lento- 
stele. 

Dar să desprindem câteva principii 
ce cuiăuzese 1deviogia umanistă și es- 
tetica uuu briero Baigeliini. Din cerce- 
ta.ea trecutuuui, el induce trei concep- 
te, punanuu-le arepi trontispicuu ori- 
Căre. Ciezţ,uni de artă:  Siwnceritale, 
Vuritaţe și krumuseţe. Iată textual cu- 
VINCEiL Săi: „S.Dceritătea Și puritatea 
Sau născut Surori şi, în vechue texre 
ale limbi, se pot ceti mereu numeie 
celor Uouă INSUȘIri gemenz, prouivnice 
aineztevu-ul Și impuriuațul. El conti- 
nuj u.guinentarea, voservand că pre- 
zen.ui a pieruui simțul inițial de inru- 
dure .nize ce.e duua NOoluni, care au 
deviat şi sau pervertit. Simţul trecu- 
tului le regăsește asociate cu noțiunea, 
r'rumuseţii, plămădită de Artă. 

Bargelini a descoperit acest trinom 
spiritual, desvăluind trecutul Plorenţei 
sale, a acelei „Citta di Pitţori“, a ora- 
șului unde o straaă posedă amintiri ce 
nu pot pieri; Via Larga. Așa se inche- 
gară cele două voiume literare, evo- 
când arta celor dintâi vremuri rinas- 
cimentaie, Citta di Pittori și Via Lar- 
ga. Scriitorul, totuși, nu a încheiat ci- 
clul, pentrucă el ne-a mărturisit că îl 
va, continua cu un al treilea volum. 


Dar Piero Bargellini nu se mulţu- 
meşte numai de a reînsufleți alaiul 
pictorilci trecentiști și quattrocentiști. 
El caută ceva mai mult. Cele trei no- 
ţiuni, atât de necesare unei culturi 
solide, sunt puse în relief fără încetare 


de către neobositul scriitor prin mij- 
locul originăl al așa ziSuui „portret 


bârvatesc”, expresie, Câ€, ÎNvE auevar, 


Serveşue Giepi uwuu Unei Caru a sa, ți- 
părliă Space slășivul alălui 1239: i” 
travio vuue, În prefața acestei cârţi, 
EL 0OuSEerva CU Llbeauculi€e: „Aluvudineă 
față de noi șine Și a ÎTADDiGUulUr 
Nuvusure este aura apabică a Nepasărui. 
Curivmtare şi nepăvâre. Se Suiuuuză 
Cunșulitiță ŞI iapvuiă Nnuastra ne e ne- 
CăluSQuvă, Se uusciVvă, Se anaulzează, 
păcatul și nu simţun nici ruşine, nuci 
cainţa', În aceăsia Criucă ncgauiva a 
NUETALULIL CCIOTEMpOrane, aigeiluni se 
rereră la aceeași, upsa de sincurntate şi 
de puritate a scriitorilor de astazi. Ipo- 
CTitului LOT MOd de a scri, el opune con- 
Ceprui plasuc al portreve.or picrate in 
arvescuri cu donatori şi donavoare, a- 
ţat de omenești n simplitavea lor, atât 
de sincer zuguâVvuă. intrun ungher, 
întro măsura muniâturală iaţă ae a- 
ACcvârata temă a Vaplouui reugios, un 
baipat şi o teme:e impieună auniie 
în rugă şi prinos de aarwre. Aveusuă 
notă an taviourile pPicLorii0r primitivi 
Geveni penuu Bargeulini in simbol al 
Sincesităţii şi al purității unei opere 
arvistuce. bl invoaca o scare de ailevă- 


rată  religiozitate care, asemenea unei: 


VOsțe iuzuui Se 1UMINEAZĂ Operă artis- 
tului. Seriiicrul  tiurenun afirmă că 
acesta, „iubeş.e întovdeauna subiectele 
artei sale; nu le parăseşte și nu le dus- 
prețuiește miciodată, E Dumnezeu, mai 
mult decât artist,  plăsmuitor; mai 
mut decât plăsmuitor, părinte, char 
când arată omului cea mai nesăbmtă 
imagine nedemnă, încredințează oglin- 
zii conştiinţei lumina neştearsă a dra- 
gostei sale“. 

Cu această ţinută morală se înfăţi- 
șează Piero Bargellini în faţa, tuturor 
făuritorilor de Frumuseţe spirituală şi, 
pe această temelie  ţrainică, studiile 
sale se realizează. 


in acelaş mediu ideologic, se aia in 
pregătire o carte care se va intitula 
Carte Michelangelo. Scritorul se gândi- 
se mai înaunte, după cum ne-a mărtu- 
risit, să-și numească alttel lucrarea: 
bena dell! Ottocento. Ne-a lămurit în- 
teiesul viitoarei sale cărți: „Va fi me- 
nată poeţilor minori, aducă, ceior cari 
nu au știut să-și ardă pana lor de scris 
intr'o operă de artă“, lată, desi, cum 
1 ademenese subiectele cu conţinut 
mai smerit, unde ştie insă să desvăâiuie 
raza lumuhoasă a unei umanităţi ne- 
prihănite. - 

Piero Bargeilini s'a ocupat in ultimul 
timp, in deoseni, de arhitecvură, El im- 
primă acestei arte acceaşi concepție ca 
in pictură și literatură, adică cea uma- 
nistă. Nu intuiţiile unilaterale de ar- 
hitectură căiăuzesc pe scriitorul îlo- 
tentin: aceea a lui Vuruvio, susţinând 
că arhitectura răsfrânge umanitatea, 
numai în fătura sa fisică; nici aceza a 
esteților moderni cari invocă motivul 
religios. Bargeilini descoperă, ceva mai 
mult în convururile editiciilor. Cât de 
Interesant închipuie ei omul în cenirul 
primei sale ciădiri: „li era teamă cu 
adevărat de frig şi de cald, de întune- 
ric şi de fulgere, dar, mai ales, îi era 
teamă de a nu fi om. Simţea nevoia de 
a fi om, adică de a fi creator. 

Omul voi ca și arhitectura să-i vor- 
bească în limbajul său, a simțăminte- 
lor sale, a patimilor sale, a năzu:nţelor, 


sale. iată în ce sens — încheie Bar-. 


gellini lămurirea lui — și arhitectura 
e o artă, adică o expresiune directă a 
omului, care se exprimă în ea“. 

In legătură cu această concepţie, 





revelatoare de civilizaţie. Fiecare capi- 
tol e inchinat unei opere de artă tipice 
unei anumite epoci. „Orice monument 
e un capitol de istorie, o visiune sinte- 
tică fanastică“ ne explicase autorul, 
puțin inainte ca lucrarea lui să vadă 
lumina tiparului, | 

Şi cartea, făgăduită, născută dintr'o 
destăinuie a monumentelor, sa. în- 
chegas intrun chenar omectiv:  Volti 
di pietra. Chipuri de piatră. Bargeilini 
nu a voit să introducă între mărturi- 
siri și piăsmuirile contemporane ale ar- 
hitecturui, căci, fără de dorinţă, ar fi 
fost poate atras către povârnișul su- 
bisctivismului, el itisuși, în concordan- 
ţă cu intreaga sa concepție — conside- 
rându-se ca participator al unei unice 
lumi spirituale, din care sa intrupat 
noul chip al arhitecturii. Cu intenţii 
critice, obiective, deci, numai în ceeace 
priveşte gustul său, el a cercetat arhi- 
tectura timpului său și al nostru al 
tuturora într'o altă carte, anume în- 
toecmită şi impodobită cu o friză pole- 
mică, 

in Volti di pletra, Bargellini a pornit. 
poate fără să-și dea seama, dela 0 con- 
fidență a lui Paul Valery cu templul 
elin care, la chemare, aidoma a răs- 
puns, în armonie cântată, atât France- 
zului poet, cât şi Florentinului care me- 
dita pe malurile Arnului. Dar, în afară 
de acea chemare antică, în apele râu- 
lui acela nu sau răsfruntţ decât chipuri 
arhitectonice ale Italiei sale, ale Ita- 
Jiei lumii, leagăn al ciasicismului plas- 
tic, după Elada străveche. Căci numai 
o astfel de arhitectură latină îi putea 
vcrbi!: ca dela om la em. 

rruntea largă de umanist a lui Piero 
Bargeliini ascunde neincetat gânduri 
pe care-condsiul lui le desvăluie, înce- 
tul cu încetul, fiindcă, ne mărturisește 
scriitorul însuși: „eu continul să lu- 
crez cu credință, ba chiar cu entuziasm 


pentru acelea ce sunt principiile civi-: 


iizaţiei noastre”. 

Noi, amici latini, meniţi să partici- 
păm la această civilizaţie, numim sub- 
stratul principiilor lui Piero Bargellini 
spirit umanist, duh ce călăuzeşte de 
veacuri viaţa armonioasă a Florenței. 


MARIELLA COANDĂ 


Krastel, Ioseph von Weiler şi 
loseph Aitmunn, absolveşte u- 
CEor  MOHSEr CU Ur  Uubpe ui 
ani, primind premiul întâiu cu 
medalia de aur! 

Este angajată medial lu 
„Deursches-4 neater” avand ca- 
mărazi pe August Forsier, lu- 
SEPARA Heinz, max Heinnardl, 
Aaele Sanarok, etc... Devutea- 
ZU N TOLULt „oamnei în donu” 
din Piesa Lut Lessing, Vina von 
Barnheilm, 

In aceiaş stagiune — 18%53— 
18ă4 — trece la „Hojhurg- 
theater”, încredințânau -i - se 
rolul titular din ceiebra piesa 
a lui brantz Griliparizer „He- 
ro și Leandruw”, 

Stăucesul a jos! desăvârșit — 
un  adevărut delir — rolul a 
consacrat-o. 

Interpretează apoi persona- 
giile principale din „kisther”, 
„beburaiv”, „Viaţa e an? vis", 
„luliu”, „Romeo şi Julieia” 
unde are ca perteneri  darecţi 
pe kriiz Krastel, Karl Wagner 
şi Emerich hobert. 

Alte iriumuri i isubeiie? 
din judecătorul din Zalameea, 
»Margareta” din Faust, „Uje- 
lia”, „Desdemona, „Maria 
Magdalena”, „Demse"” de Sar- 
dou, „Sapho” şi „Medeea” de 
Gruiparzer, 

Pentru un scurt timp joacă 
la Hamburg, la „Stadrs-i'hea- 
ter” peniru ca apoi, să facă 
turnee strauucite prin Austria. 
Ungaria, Rusia şi România. La 
noi, întreaga Curte. Regală «a 
asistat la spectacolele pe care 
le-a dat. 

La Dorohoi, a jucat de zere 
Ore consecutiv „Deborah! 

Se reîntoarce la Hamburg, 
unde creiază „Maria Stuart”, 
„Selava” şi „Sfânta  ipocrită” 
de Ludwig Fulda, 

Un rol în care a fost — du- 
pe părerea criticilor vremii — 
magusiraud, a fos! aceia al „k- 
vei” din Tragedia Omului, lu- 
crarea lui Emeric Madach — 
in această piesă jucând 12 per- 
sonagii diferite ! 

La Viena, la ,„,Reimund- 
Theater” joacă „Magda” lui 
Sudermann, „Elisabeth şi Es- 
sez”, „Turandot” şi „Phaon” 
interpretare pe care o face 
imediat. dupe Charlotte  Wol- 
ter, egalând-o! 

Pleacă iarăși într'un turneu 
internațional şi, în urma „tri- 
umfului delirant” obținut cu 


„Magda” la Bucureşti, este re- 
pinuua şi îmătțată socievară ela- 
sa i ta „Naționa”. 

Joacă cu Aristide Deme- 
iruad „Romeo 'şi  Jubeua”, 
„Eusabein şi Essez”, „iesau- 
na” Și „lherese haquiwn”' având 
CU Dârreneri Pe tnucstTUuL” INQT- 
tură, luutu Wetresiu, piejan 
Vewestu, Vasiie Leoneitu, sl. 

In 1906, în urma invitației 
lui Heanrich Cound, direciorul 
VESuuupi ENSILUȚII stra elPuloulii Qi 
Cpera-House” şi ți, Letiuruiduu 
„lrving-Palace” din America, 
ne păraseşte şi joacă  verihiul 
succes „Medea”, urmând tot 
triumfat: „Sapho”, „Magda” și 
„Maria Stuarv”, 

După un un, teiuitoarsu in 
țară joacă la „Naţionalul” din 
Craiova  „Sirigoii”, Sapho”, 
»Magou”, „iMedeea” etc... cu 
marele talent şi frumosul băr- 
bat, C. Nudovici cu dure se şi 
căsătoreşte. i i Bi 

După aiternutive plecări lu 
Viena și reveniri, jace la în- 
cheierea păcii din 1919, un ul- 
tim turneu prin România-Ma- 
re, fiind Suroutorita murej în 
toate oraşele unde marea ei 
artă a oficiat. 

In ultimii ani ai vieți — 
până în 1938, când a murit — 
a fost profesoară la Conservu- 
torul din Iaşi, făurinăd. talente, 
dând sujlet din sufletul ei, — 
har divin, cu care a fost în- 
zestrată, 

Dintre elevii ei, aat, recu- 
noaşiem un mare talent: Etizu 
Petrăchescu. = 

Unde sunt neuitatele, marele 
ei, Maria Stuart, Fhedra, Da- 
ma cu Camelii ?... 

Fala artei românetşi aiurea 
— Agatha Bârsescu; gloria ei, 
gloria noastră... 


AUREL A. STAMBULIU 








CALISTRAT HOGAŞ 


(Urmare din pag. I-a) 


Scriitorul ua are, camtitativ, 
o activitate bogată. Fire mo- 
destă şi discretă, s'a mulțumit 
cu puţin. In schimb, în opera 
care ne-a rămas dela el, a pus 
atâta aleasă simțire, încât ia 
în săpânire sufletul cetitorului 
pentru foarte multă vreme. 
Volumele: Pe drumuri de 
munte (1914), Floricica (1916), 
și In munții Neamţului, sunt 
adevărate modele, în care pro= 
funzimea fondului, ascuțimea 
minţii şi profunziunile sufletu- 
lui, într'o armonică însoţire, 
vădesc în acelaş timp o formă 
plină de calități estetice. In 
anul 1921, deci după trecerea 
lui discretă din viață, revista 
„Viaţa Românească“, al cărei 
prețios colaborator «a fost, i-a 
retipărit opera, în două vo- 
lume, iar nu de mult a mai a- 
păruz un volum postum: Cu- 
conul Ioniţă Hrisanti. Din tot 


ce a lăsat, se desprinde un rar 


dar în a prinde, din desfăşura- 
rea vieții, notele ei esențiale, 
redate chiar și prin amănunt 





şi, mai presus de toate, un 
meșteșug desăvârșit în a primuie 
oamenii, în cuiorile lor cele 
mai pitoreşti. Pentru natură 
are însă un adevărat cult. Bu- 
catța „Spre Nichiţ“ ne desvă- 
lue pe un idolatru în fața fru- 
museților eterne ale naturii. 
Prin integrarea spiritului său 
în panteismul naturii ajunge să 
se elibereze complect şi defi- 
nitiv de sub tutela elementelor 
de cultură, cari creiază stări 
de îndoială în suflet. In faţa ei 
el se simte stăpân pe sine şi 
se orientează potrivit acestei 
libertăţi lăuntrice, 

Dascăl isteț, călător nedes- 
mințit, fire de boem, visător şi 
meditativ; o ipostasă romantică 
întrun cadru de crud realism, 
Calistrat Hogaș înseamnă, pe 
orizontul literaturii româneşti. 
9 apariție originală şi ciudată, 
Aducând un imn so'emn na- 
țurii, el o impune, cu stăruință, 
atenției noastre obosite. 


DUMITRU IMBRESCU 


9 


” stânga gaselei 


3 30 Aprilie 1944 


Inlegăturăcuoveche poveste din 983 


Scandalui provocat de tabloul Curol- 
Prousueperi nu e Iata invaainunte. In- 
vățamânt de altiel trist pentru toate trei 
Căwgul Lui: COaecylONa ri, CLIC sau experț: 
de usia ŞI artiȘul, Coecpionarul, — în per- 
soana ratinatuiui Alexandre ivumas — he 
arată Q0ar UA snob, nu un iubuor de artă, 
fumdca aacă ar îl aubui opera nu îscdii- 
tru, ar îi păsirat tanuoul ju Lrowmlieperi. 
Criticul Ş expertul ae ara — In persvana 
LUA IMOBIL, NICULBES LEVLL, AcucSuU, — 
ne arăta Qqoar niște sugesnonap, nu niște 
ADDavOrI CUILUVINŞĂ. 

lar artişti... za 

Messouzust a declarat tabloul Corot- 
Truuuucverti, Cel ina Pun unire ale 
Panait 1Ui Lutoi, FTuL Ulaiaie, Livu” 
ieber,. era superior lui Curuv penirucă 
aVaud același Spit ȘI acerai InSușiri, 
l-a putul ucpăzi PuaSuiC, ŞI II 10€ sa se 
Lo uuvasea DUC iNiavaLel, Său tei Bun 
să he socotit egal cu Corot, pânza uui 
AIVuuicueru E 'vdsă <u Magia E ai.n 
colecția lu Dumas. Prin urmare aprecie- 
Tea, ciituzuiasmuu, iau se aciesau iscali- 
ture LuiUw, iu upereii uvtuaa a IL aul 
Arvuiiuebeil, a pierdut Canlayue arusute/ 
Nu mai prezinia magia CUIoruior, ecniva- 
ientuu INCuSuaA și LU, PE ui juna UŞOr ce- 
Duz:u! NU tal e Muzilâiltatea slutimă” 


- Fotunuscura de Me:ssomer? 


Myduaţia care aunpue orizontul, mobi- 
litavea avauUsiGrel tut Cicuaza SEnzațIă 
SPapiuiUlt  4IVU ucr auupvăse — uu 
Pus QACĂ Oul dusi Său ui imităţie — 
Mecâg TECUuNLa Ge „AruuiS” Vapurus uM- 
binai cu Wasăvari Păsvuuade. Feiuuu €l, Ca 
ŞI penru Lotul, suuună tra porzia tău 
Tâa: du, Că ŞI LOTui, Prin uuyunea jărgă 
Și Vopuivaia a iuycageril ipuemagiuiul A 
Pregaut presus. Erau Oua ucevaşi 
Butii. aU. UŞI Curut € INarele LOroL ŞI 
Cea Mai mica operă a iu e desăvarşiiă, 
PE taui saiMaiiui rouuliebertr a urat 
şi a murit necunoscut. Nica un fhcjionar 
ŞI nici un manuai de artă nu-l pomeneşte, 
HNGĂaIULE 4UiDăS, Care 10 NECULA si piâ- 
tse opera 1Z.uUu ar, ar îi Pucut in ca.eva 
ceasur, să-l facă celebru, dar n'a avut 
cumajul sa piardă iz.Uuu fr, păstrandu-i 
Dea, pe Care vis, pănă in ajun atat ae 
mult şi de călduros o admirase. Snob? 
ici aa a Pe 

mCEiuiCuor de arta” — 
cei mai superticiali şi mau pretenţioşi dia- 
tre toţi juaecătoru pamantului — ne arată 
Şi cazut Anguissow-ituan, Până acum 
pita Eseu la Muzeul Doria din Roma, 

i portret al lu. Titian, pus 


"în Joc de mare cinste. [n toate manuaieie 


dinamte de 1680, in toate introducerile 
cataloagelor din Muzee, în toate biogra- 
îme lui Tian se remarca cu deosepire 
„duDiul portret: în care criticii veaeau 
chiar autoportretul maestrului şi al soției 
lu. S'au sugestionat până şi pentru ase- 
mănarea chipului. Un an mai târziu, în 
1831, pânza prinsese un fel de ceaţă. Luată 
la laboratorul Muzeului, scoasă din ramă, 
5pâ.ata şi curațata, a dat la iveală numele 
artistei, în întregime scris: Sofonisba An- 
guiss0ua, şi anul, când Îitian, nici nu mai 
era în viaţă, deci nici nu putea fi vorba 
de un autoportret. A fost așadar o pictură 
„de mare valoare“ menţionată în pretaţa 
catalogului, o pictură în care se recunoș- 
seau „calitățile unice” ale „maestrului ne- 
întrecut” a cărui „personalitate” a pus în 
umbră o întreagă pleiadă de artiști de 
merit timp de un secol (M. Hubert-Days: 
Vie et oeuvres du Titien, Ed. Leherte). 
Indată ce numele Soionisbei a fost des- 
coperit, pânza a rămas ce e drept tot în 
sala a IV-a din Muzeul Doria, dar pe un 
perete cu mult mai puţin însemnat lângă 
ușă, în așa fel că atunci când uşa era des- 
ahisă, — cum de ex. Duminica când era 
mai mare afluenţă — pictura nu mai era 
de nimeni văzută. In cataloagele recente, 





Călătorul care porneşte pe va- 
lea Oltului, abia de poate să-și 
desprindă ochii de pe frumoasa 
otiţorie a lui Mircea, Mânăstirea 
Cozia, pentru a se urca în susul 
apei, spre alte aşezăminte și cti- 
torii. Turnul acela sprijinit pe 
bolțile bisericii măestrit întărite 
prin arcuri puternice, arcadele ce 
dau pereţilor un farmec deose- 


de OLGA GRECEANU 


pânza e menţionată ca fiind de Sofonisba 
sANBUIlSSOLa, lar kournier-Saivareze, — 
sugestionat şi el că nu mai e decât opera 
unei teme. — o recomandă ca fiind lu- 
crarea... „d'un genti talent d'amateur”. 
Din calitaţile une, neintrecute, proprii 
unui geniu, sa ajuns la un talent gentil 
de amator. 

'Loare e.ogiile au căzut. Opera schimbân- 
du-şi nume.e a schimbat și calităţile? Ti- 
uan ramane artist mare. La tel dotonisba 
Aguissoia, Corot, Trouiiiepert. Dar cum 
tâmate cu criticii de arta! ue ştuiţă au 
ei? Ce incredere ne pot inspira ei? Ce 
bază puiem pune pe o afimnaue a lor? 
Cum judeca ei: Cu ua entuziasm dinainte 
porunci? Wiogiule ilor să nu tie decât 
cuvinte ocazioiale imprumutate pentru a 
meșteșug! o dee, departe sau induterent 
de aavar? Câna opera nu e Corot dar e 
'Trouiliebert, cand nu e 'itian dar e An- 
guissoia, unde se arată ştunţa lor? Cum 
de găsesc indată alte cuvinte, alte păreri, 
cu care să dărâme pe cele dintâi? Unde e 
convingerea ! in scrierile lor, cuvaniul 
„personalitate” revine din obișnuință sau 
din dorința poluejii. Nu-l aprorunuează 
nu-i dă greuiatea ce i se cuviae, nu-l în- 
trebuimnţează numai la zile mari, Dar în 
conunuu şi în orice ocazie. Chiar la noi 
în ţară, orice expoziţie ce se anunţă, chiar 
a uiui pictor ce abia se ridică peste me- 
diocntave — e anunţată cu „tecnnică per- 
sonală”. Toţi au personalitate afară de 
Leonardo da Vinci? 

In vara anului 1939, s'a deschis la Mi- 
lano o expoziţie ce cuprindea întreaga ac- 
tivitate a lu. leonardo da Vina ca puetor, 
sculptor, architect, inginer, chimist Ta- 
bloun puţine, poate vreo douăzec. cu to- 
tul. Cina din ele, purtau eticheta asigu- 
rătoare că sunt de Leonardo. Restul erau 
doar „atribuite” lui da Vinci. Dacă cele 
cincisprezece picturi sunt numai „atri- 
buite” înseamnă că au şi că nau calită- 
țile plastice ale genialului da Vinci. Poate 
tot așa de bine să fie şi operile elevilor 
lui Leonardo da Vinci. Unul sau mai 
mulţi. Cu atât mai rău dacă sunt mai 
muţi, pentrucă ar insemna că în aiară de 
Leonardo s'au mai găsit alți 15 care să 
picteze identic cu un geniu. 

Nu putem spune că Leonardo da Vinci 
n'a fost cercetat cu deamănuntul de toţi 
cei ce-şi zic critici de artă. Amănunte 
peste amănunte. Păreri subtile şi caâtego- 
rice și totuşi dintr'un lot de cincisprezece 
picturi asemănătoare ca technică, ei nu pot 
afirma cu tot studiul îndelung făcut, dacă 
sunt sau nu de Leonardo? Un geniu! 

Confuzii se vor mai face. Răsturnări de 
nume în cataloagele Muzeelor se vor mai 
ivi. Ele nu vor face decât să micșoreze 
importanţa ce-şi dau și ce se dă criticilor 
şi experţilor şi să hotărească pe colecţio- 
nari să fie sinceri. Dacă în colecția lor ar 
intra şi o operă mai slabă ei vor avea cel 
puțin mângâerea de a fi fost sinceri: 

„Tant vaut Pamateur, tant vaut Toeu- 
vre“. 








Făgăraș. 


de iarnă, zidit în corpul de case 
in care se ată şi chiliile de locuit 


bit, ornamentaţiile de piatră, al- 
ternanţele între cărămida roșie şi 
zid, precum şi rozetele în diferite 
torme dela ferestre, forma în 
cruce a bisericii Cozia, toate în- 
tr'o desăvârşită armonie încântă 
ochiu: şi-ţi înalță sufletul. Vâjâi- 
tul puternic al furtunosului Olt 
te rupe totuși de subt vraja bă- 
trânei ctitorii, pentru a te atun- 
da în frumosul naturii. Dela Co- 
zia, poarta de Sud a defileului 
Oltului, drumul te duce prin 
Cârlige, pe urmele lui Traian. 
Cârligele, cum le numesc oame- 
nii locului, sunt stâncile înalțe şi 
prăpăstioase, care cu ciocurile 
lor agresive stăpânesc întreaga 


vale până !'a Lotru, ca niște sen- 


tinele credincioase, gârbovite de 
vreme. Piciorul de munte sub 
formă de masă, de pe stânca apei, 
ceva mai sus de mânăstire, ne 
aluce aminte prin numele ce-l] 
poartă, Masa lui Traian, de osta- 
şii marelui împărat, care acum 
aproape două mii de ani îşi fă- 
ceau drum prin hăţișurile Oltu- 
lui, în spre cetatea capitală a vi- 


"tejilor Daci. Dar până la Masa 


lui Fraian, treci prin locul zis azi 
Bivălari, unde au fost odată băi 


„termale. Aci veneau să petreacă 


patricienii romani și să se însă- 
nătoşeze cu apa caldă, tămădui- 
toare pe care o dădeau isvoarele. 
Se păstrează încă iegenda în sa- 
tele învecinate, că pe timpul unor 
grele lupte între Turci şi creş- 
tini, un bun cunoscător al aces- 
tor isvoare, dușman al creștini- 
lor, le-a îndreptat firul cad al 
apei în spre apa rece a Oltului și 
astfel isvoarele termale s'au pier- 
dut, Mai sus de Masa lui Traian 
se vede peştera lui Mircea, o a- 
dâncă scorbură în stânca mun: 
telui, Vâlcenii povestesc cu mân. 
drie, că aci se adăpostea Mircea 
pe timp de răzhoaie, trecând 
printrun tunel ce ducea dela 
biserica cea veche a Coziei, pe 
subt apa Oltului, la peșteră, In 


detilea'ul, străjueşte de veacuri 


muntele Basarab. In acest îngust | 


ca într'o cetate sau strâns și 
trăit părinţii noştri, după ce îm- 
păratul Aurelian și-a retras oş- 
tile şi administraţia, formând ast- 
fel primut stat valah  indepen- 
dent, acel ţinut al lui Litovoi, 
țara Loviștei. 

Din rariștea de după peştera 
lui Mircea îţi apar în faţă, ca o 
binecuvântare, turnurile albe ale 
Schitului Turnu. Acest modest şi 
curat schit este ridicat !a poale- 
le muntelui Turnu de către Var. 
laam, Mitropolitul ţării, în anul 
1836, pe timpul lui Ion Duca Vo- 
evod, după cum arată pisania, 
„întru cinstea şi lauda aducerii 
în Biserică prea sfintei și prea 
s'ăvitei stăpânei noastre şi de 
Dumnezeu Născătoarei Maria“. 

In frumioasă şi trainică pictură. 
la intrarea în pronaos, Mitropo: 
litul întemeietor, cu toiagul în 
mână, îşi ctitoreşte mereu biseri- 
cuţa. Alături, în stânga ușii, se 
vede şi un grec în costum bogat, 
cu fesul roşu pe cap şi șalvarii 
cei largi ai vremii. Este bogăta- 
şul Ene Lipscanul, care a aiutăt 
cu bani ridicarea acestei ctitorii. 
In aceste părți se încredinţează 
îtin tată în fiu povestea unui clo- 
pot, ca un ecou al vremii când 
călugării greci adunau tot veni- 
tul bisericilor noastre, Să astul- 
tăm povestea. Mai sus de Turnu, 
la un cot al Otului, se află un 
adânc hârtop, numit „balta clo- 
potului“. Nişte călugări greci, ca- 
re au primit să vină ia răsiățita 
bisericuţă, au obţinut şi dreptul 
să aibă atâta pământ în jur, cât 
va intra în raza sunete or dlopo- 
tului bisericii. In lăcomia lor. 
călugării greci au voit să aducă 
pentru clopotniţa sfântului locaş 
un mare clopot, ca astfel sunete- 
le lui să străbată cât mai depar- 
te. Dumnezeu însă nu le-a ajutat, 
căci coborînd ei cu clopotul în 
căruțe, pe Olt în jos, deodată a- 
pele vin mari şi-i îneacă. De a- 
tunci, locului cu pricina i se spu- 


ne Balta Clopotuini. 


Paraclisul schitului, locașul în 


care se. roagă călugării pe timp 





ale călugărilor, te reţine prin 
curăţenia şi pictura sa conștiin- 
cioasă, de manieră modernă. In- 
treg acest corp de case este zidit 
de episcopul de Argeş, Gherasim 
Timuși. sub domnia Regelui Ca- 
roi I. Se înțelege, că înțeleptul 
rege şi episcopul ctitor îşi au lo- 
cul lor de cinste în iconografia 
bisericii-paraclis. Intreaga pictu- 
ră este făcută pe pânză, deci tirai- 
nică, scutită de măcinarea zidu- 


Jai, In faţa ctitoriei harnicului e- , 


piscop Gherasim, înfruntă vre- 
mea două urme de chilii săpate 
adânc în stâncă. Aci în stâncă. 
departe de tot ce poate fi lumesc, 
la lumina unui sărac opaiţ și sub 
icoana Mântuitoruui lumii, işi 
citeau rugăciunile și îşi făceau 
mătăniile bietele mâini de lut în 
care abia de mai pâlpâia lumina 
sufletului. Vieaţa era comprima- 
tă în ultima formu.ă: închinare 
puterii divine. Micile scoici din 
stâncă prezintă astăzi simbolul 


“ disprețul total față de materia 


brută, care ne amărăşie atâta și 
totodată lupta de descătuşare a 
spiritului, care în marele și divi- 
nul său avânt, aleargă către tot 
ce este frumos, măreț şi desăvâr- 
şit, 

Poteca în spiraă ce duce în 
munte sus, spre mânăstirea Sâ- 
aişoara, ţe prinde în vraja ei, sub 
imaginea devoţiunii primilor în- 
temeietori ai vieţii dusă în pust- 











UNIVERSUL LITERAR 





Oraşe in războiu 


NELINIŞTI 


Lâncedă, bolnav de dulce, 


această zi miroase a ilori mortuare, 
In suilei, primăvara ca un ulcer 
coace'n afund de presimţiri amare. 


Livizi, pe trotuare, visăm încă, 

spre goliuri verzi iluide navigații. 

Prin curţi, duzi trişti, pe care omizile-i mănâncă, 
îşi moaie, noaptea, vărtu'n constelații. 


De orice pas atâmă-o rană, Gestul 


se macină în aer putregai. 


Sub coasta stângă pipdim doar restul 
unui dei :nct vagabondaj prin rai. 


Sunt seri târzii de sânge şi gangrene 
cu luna veșştejită sus pe tije. 
Neliniștiie — ţăndări cotidiene — 

me intră'n carme-adânc ca niște schije. 


Ce soare inutil pe străzi exultăl... 
ah, umbrele se ţin de noi postume... 
In mantii xoșii febrele ascultă 

un uruit de tancuri peste lume. 


Mecanic, traversăm lumina-amară, 


tramvaiele se spânzură de cer. 


VIS 


Vis ai depărtărilor, 
Vis al întristărilor ! 


Te-ai plămădit din sângele meu 
Pe melodia dorului adânc și greu. 


Te-am îmbrăcat în haină de aur, 

Pe tine cel mai minunat faur. 

Cu întinsurile pustii te-am botezat, 

Te-am contopit cu lacrima zâmbetului nesecat,. 


Vis al visărilor, te-am întâlnit 

in basmul ursitelor pururea nerostit 

Şi te-am aşternut în cale lungă şi grea 
Ce brăzdează în lung şi în lat viaţa mea. 


„Mâine” şi'ntinde şbilţul de hingher, | 
şi în orașul care-așteaplă să dispară 
RADU GYR 
| 


Sufletul meu era singur când te-a cunoscut 
Nu ştiu, tristeţile mele te vor îi durut? 

Dar ştiu că mi-ai rămas în dureri căpătâi, 
Pentru că şoaptele arse te-au rugat să rămâi. 


Eşti leagăn în care rustogolesc luceieri 
Ce m'adună îu haina cu care mă acoperi. 
Şi zâmbetului pururi ai rămas, şi eşti 
Cântec pentru taină, dor pentru poveşti !... 


In adâncul singurătăţii de cremene, 

Am rămas doar noi, aduă lacrimi gemene. 

Tu eşti păstor, iar fluierul tău mă cunoaşte, 

Eu în târziu m'adun pe-aceleaşi nesecate moaşte. 


Vis al depărtărilor, 
Vis al întristărilor ! 


Te-ai plămădit din sângele meu 
Pe melodia dorului adânc și greu!... 


MARIA CONSTANTINESCU -PITEŞTI 


CTITORII EPISCOPALE 


Mânăstirile: Turnu şi Stânişoara - Argeş 


cuprins, între Olt-Lotru şi mun- 
ţii înalţi ai masivului 


nicie şi sub reflexiunea modernă 
dar cu tâlc adânc a lui Wait 
Whitmann : „Să înaintăm cu fie- 
ce clipă, chiar de ar fi să murim. 
U, pionieri, pionieri!“ 
Mânăstirea Stânişoara este cti- 
toria a doi boieri din Piteşti: 
Ciucerul Gheorghe şi fiul său 
Andrei. Datează din anul 1147,... 
„fiind ispravnic şi igumen Ghe- 
nadie arhimandrit Cozii, in zilele 
prea luminatului Domn Constan- 
tin Mavrocordat“, Zidită de meş- 
terul italian, Apolono de Bonna. 
biserica nu prezintă un stil deo- 
sebit, tradiţional, asemănător mi- 
nunatelor biserici ale Basarabi- 
lor. Are forma dreptunghiulară. 
Pe ușa gotică, inspiraţia meşte- 
rului cato.ic, intri în interiorul 
spaţios al bisericii, cu pictură 
modernă ' executată cu multă 
grije. Biserica este refăcută în 
anii 1904—1903, de către stareţul 
Nicandru Manu, prin colectă pu- 
blică. Piotura este executată de 
preotul Damian din laşi. Pome- 
nim aceste modeste nume, întru- 
cât ele se știu numai din cele 
povestite din rând în rând de 


- frați căugări, nefiind reţiunte 


în scris. Or, ştim că vremea în 
mersul ei înceţiniţ, macină fărâ- 
mă cu fărâmă din tot ce a fost 
odată trudă și zăbovire întru cele 
bune. Mormintele atâtor fraţi în- 
tru Domnul nu se mai cunosc 
unde și ale cui sunt. Paragina în- 
cepe să fie la ea acasă. Credem 
că ar îi de mult folos, dacă sar 
păstra în mânăstiri tabele cu fap- 
te:e și numele tuturor fraţilor, 
care au primiţ de a lor bună voie 
să se supună celor trei voturi: 
fecioria, sărăcia şi rugăciunea, 
Un registru istoric al fiecărei 
mânăstiri este cerut imperios. 
dintr'o puternică trebuință de 
ordin culțural şi bisericesc. Ală. 
turi de marea biserică, micul 
paraclis, nou zidiţ, te îndeamnă 
să-i deschizi uşa pentru a te în- 
china frumoasei icoane bizantine, 
care reprezintă chipul Maicii 
Dommu'ui. Datează din sec. ai 
XVIII-lea. Probabil că este păs- 
trată din vechea biserică. Aseme- 
nea vechi şi de artă iconiţe îm- 








podobesc şi pereţii vechei stăre- 
ţii. 

Pe trei laturi, in jurul bisericii, 
se află clădirile sf. mânăstiri: 
trapeza cea mare (sala de mese 
a că ugărilor, cu Cina cea de 
taină pictată pe pereţi), stăreția 
cea veche şi cea nouă, chiliile 
modeste, curate şi  odihnitoare 
ale fraţilor călugări, toate pline 
de sare și arhondaricul cu came- 
re primitoare pentru drumeții 
veniți cu suflet al lui Dumnezeu 
spre a se închina în acest sfânt 
locaş atât de afundat în munți. 
Părintele arhondar Damaschin, 
tute ca o suveică, mereu cu zâm- 
betul pe buze şi suplu ca » libe- 
iulă, nu te 'asă până nu-ţi răs- 
plătește oboseala de a veni să 
vezi sihăstria dela Stânișoara. O 
mămăliguţă caldă, o bucăţică de 
brânză şi o ulcică de vin bun te 
rețin la masa curată din minuna- 
tu! ceardac al arhondar:cului. în 
spre chindie, sună toaca de ve- 
cernie, iar clopotul scoate călu- 
gării de prin chilii. Adâncile văi 
ale masivului Cozia şi pădurile 
de fag în spre toamnă, împing 


' ecoul din creastă în creastă, până 


peste tot cuprinsu'. Aci, departe 
de lume, în inima frumosului di- 
vin al ţării noastre dragi, te 
simţi parcă în comuniune sfântă 
cu toți martirii neamului nostru 
românesc. Cunoşti prin contact 
spiritual direct tot dreptul sfânt 
de a trăi, de a fi liber şi de a 
putea să te rogi lui Dumnezeu în 
fimba ta și după sufletul tău. 

Pe vârtul „Piatra rea“, te simţi 
tot mai mult lângă Dumnezeu. 
Laşi în urmă Mânăstirea Stâni- 
şoara, albă ca o prescure adusă 
jertfă Mântuitorului, adăpostită 
sub poalele munte'ui Cozia, „Ciu- 
ha Neamţului“, vârful muntelui, 
stăpân absolut al văzduhuriloz. 
sparge și risipeşte toate vânturile 
ce se abai asupra casei Domnu- 
lui, In Jos, apa Păuşii, limpede 
ca lacrima, oglindește în stropii 
ei de cristal vârturile de munţi, 
care dintr'o parte şi alta se suc- 
ced întro desăvârșită alternanță. 
Crestele lor acoperite de păduri 
masive de fag, prezintă ochiului 
toată frumuseţea dăruită omuiui 
de Dumnezeu. 

Copleşit, te rețragi in câmara 
sufletului tău reîmprospătat şi te 
rogi cu poetul: 

„Şi în marea mea neştiință, Te 
caut (Doamne) prin anţene de 
extaz“. 

N, VLĂDULESCU | 








NAS 


— Fragment 


9 Decembrie — în tren. 

Când sa făcut dimineaţă? Eram deprins 
cu întunerecul compartimentului, lumi- 
nat doar uneori în staţii. Zău, ce ciudat 
mi se pare: compartimentul acesta în 
care-am intrat aseară, plecând âin oraşul 
de provincie, se va opri peste câteva: cea- 
suri în Gara de Nord. 

Am reușit să dorm câteva ceasuri şi am 
visat că plecam în India. Trebue să fie 
frumos ja Ca.cuta sau în Rajputana. 

Eri a p:ouat groaznic în oraşul ae pro- 
vincie şi noroazie păreau vii peste tot. E 
ora 7 dimineaţa. Scriu de pe culoar. Zo- 
riie nu sau -limpezit încă. Inspre apus, 
mai stăruiesc umbrele nopţii, ce se trag 
din ce în ce după dealuri. Spre răsărit, 
cerul e roşu, cu câteva sdrenţe de nori. 
In compartimente se deșteaptă oamenii. 
Unii dorm încă în poziţii ridicole. E ori- 
bil să fii privit când dormi. (Nu înțeleg 
ce-am scris mai departe. Cred că e cel mai 
incomod lucru să încerci să scrii pe cu- 
loaru! unui vagon de tren, scuturat in- 
continuu). 

Ora 9. Soarele străluceşte pe cerul se- 
nm. Câmpiile se succed mereu. Peisajul 
e mai degrabă de primăvară timpurie, 
decât de toamnă târzie (în niciun caz de 
iarnă). Copacii și-au pierdut frunzişul, 
dar iarba supraviețuiește. Iarba trăeşte şi 
sub zăpadă, la îei de verae. Jean Giono 
spunea că zăpada se topeşte totdeauna pe 
hrul ierbii. 

In câteva minute voiu fi în Bucureşti. 
Încep să se vadă primele case dela mar- 
gine. Ce vreme minunată. Anul trecut, de 
Bobotează, pe Calea Victoriei, ţigăncile 
vindeau boboci de ghiocei. In oraşul de 
unae-am plecat, trebue să ningă. Imi pare 
râu că n'am putut vedea unde se sfârșește 
iarna. 

Aceeaşi zi — 9 seara. 

Calea Victoriei era feerică — întâi cu 
toate vitrinele luminate (ce orgii de lu- 
mină erau odinioară), apoi sclipind sub 
lună piină. 

Ceeace m'a isbit din prima clipă în ai- 
mineaţa aceasta a revenirii, au fost bo- 
gâţia, frumuseţea și belşugul pe care le 
afli răspândite peste tot cu risipă. Toate 
vitrinele te ispitesc, te cheamă să te o-- 
prești, te face să dorești ceva din ce e în 
dosul geamului; aproape toate femeile sunt 
tinere, foarte multe sunț frumoase, ab- 
solut toate sunt bine îmbrăcate (astfel că 
şi pe cele urâte nu le poți compătimi); 
bărbaţii sunt tineri, frumoşi, sănătoşi şi: 
tleganţi. Rareori vezi bătrâni şi aproape 
niciodată oameni în mizerie. Mă aesobiş- 
nuisem un timp de lucrurile acestea şi rni 
se pare curios că le regăsesc. 

Oraşul ăsta mare e mai arid, mai ab- 
stract, mai Puțin uman. Lucrurile nu se 
mai oieră de la sine ca în orașul de pro- 
vincie. Le zăseşti. Dar trebue să le cauţi. 

Sgomote noi. Din apartamentul de ală- 
tur:, se aude un robinet curgânâ. De de 
parie, vine sgomotul tramvaiului care 'n- 
conjoară biucul. Se aude de-afară o voce 
care strigă: Lumina! Şi 'n totul e un vuet 
surd, pe care-l simţi mereu; vuetu] stră- 
zilor cu circulația mare, care străbate 
până aici, la al 3-lea etaj al biocului. 

Mă simt obosit, tără să fi făcut numie 
deosebit. Observ abea aici, că timpul se 


materializează ; trebue să-l utilizezi cât 
mai cu folos, căci altfel simţi cum se 
scurge inutil. 

* 


10 Decembrie. Primul meu contact cu 
Bucureștiul a fost răstoind cărţi şi reviste 
intr'o librărie. Atâtea hârtii mirosind a 
tipar proaspăt... Am cumpărat o cărțulie 
iranţuzească, despre Balzac. Dar erau a- 
tâtea ce te chemau. A trebuit să fug a- 
proape. 

In orașul provincial, cărţile dela librării 
-— nu mă atrăgeau. Mereu mă gândeam la 
cărțiie noi aela „Cartea Românească“, la 
cei ce le răsfoesc şi le cumpără. In schimb, 
aculo, aşteptam avid în fiecare zi, ora 
vând soseau ziarele şi revistele. Aici însă, 
nu m'atrag deloc revistele. Le privesc pe 
la chioșcuri şi nu simt nevoie să le citesc 
„— hinacă mi se pare că eie nu fac aitceva, 
decât să reproducă lumea aceasta pe care-o 
cunosc, fiindcă o trăese. 

De când n'am mai practicat jocul meu 
naiv în tramvae? Mă urc în vagonul plin 
şi-mi caut.un loc, sau mai bine zis — even. 
tualitatea unui loc. Caut adică, să ghicesc 
care ain călătorii de pe scaune se vor da 
jos mai repede. După calcule şi raţiona- 
mente, aleg un scaun lângă care mă pos- 
tez. Deobiceiu însă, se ridică o mulţime de 
călători din jurul meu, și alții le iau locu. 
rile, pe când cel ales se dă jos unde mă 
dau și eu. Când însă reuşesc (și asta, evi- 
deat, foarte rar) mă simt foarte satisiăcut. 

Scriind acestea, observ cât de mult îmi: 
lipseau tramivaele acestea bucureştene. Hu- 
ruitul lor mecanic, graba cu care merg la 
curbe, -zguduirile şi scrâşnetul frâneior la 
opriri şi chiar groaznica înghesuială la 
prânz şi seara. 

Uneori, iarna, când din cauza viscolelor 
se înzâpezeau liniile, orașul era în situaţia 
unui sgârie-nori cu zeci de etaje, căruia i 
s'au stricat ascensoare.e. 

Pe stradă, oamenii trec prea grăbiţi. 
prea paraleli. În tramvai însă, pentru zâte- 
va minute citeşti pe la spate ziarul celu: 
din faţa ta, asculţi conversații banale în- 
tre necunoscuţi, ori priveşti fără stială —- 
femeile, 

Azi, până în Piaţa Victoriei, în 26, am 
privit o fată cu ochi imenșşi, căprui. Nu era 
irumoasă. Avea faţa prea iată, buzele cam 
groase, nasul ae o formă disgraţioază, pă- 
rui de o culoare banală. Și totuși ochii ei 
căprui erau adimirabili şi (deşi nu erau al- 
baştri) m'au făcut să mă găândesc ua ce- 
rul de vară. Ştia c'o privesc, şi din câna 
în când ridica privirile spre mine. 

Se citește atât de mult, aici. Cam fără 
alegere şi puţin ceeace merită, dar oricum 
mult. Ziare, reviste, cărţi. In special ro- 
mane. Dimineaţa și la prânz: ziare, La 
colţuri de stradă, în tramvae şi la staţii. 
Chiar şi băeţii cu ziare, dosiți după col- 
ţuri, ori pe treptele tipografiei de pe Să- 
rindar, citesc gazeta pe care-o vând, ţi- 
nând-o cu grijă să n'o boțească. De mult, 
când am venit pentru prima oară aici în 
București, mi se părea atât de neobicinuit 
să văd oamenii citind în tramvai, agăţaţi 
de o curea, legănaţi, smunciţi la curbe, as- 
vârliți înainte la oprire, presaţi de cei din 
jur. Eram deprins cu un anumit ritual al 
cititului. 

Eram deprins să citesc în orele de liniș- 
te, singur, întins pe un. divan sau înfundat 
într'un fotoliu. 

Acuma, m'am deprins şi eu să citesc în 
tramvae. Astăvară așa l-am citit pe Kler- 





3 marete te 


MARE 


de jurnal — 


kegaard şi pe Giraudeux. pe Keyserling și 
pe Saint-Exupery. Azi, în tramvaiul 14, 
am. recitit „India“ lui Mircea Eliade (am 
reţinut o frază de-acolo: Vieţuiese cu o 
spasmodică ataşare de prezent, ca şi cum 
ay fi ultimul an, ce mi-e hărăzit“), 

Bram în liceu, când am citit pentru pri- 
ma oară „India“ lui Mircea Eliade, Practi- 
cam cu entuziasm lectura cărţilor de călă- 
torie, şi m'a atras faptul că un român se 
întorsese de curând din India. 

Abia acuma însă pot vedea cât de deo- 
sebită e „India“ de „Şantier“ (Aventura a 
fost sistematic evilată în această carte, Am 
inlocuit aventura cu reportajul şi reporta- 
jul cu povestirea). Dar nu e de mirare: 
Mircea Eliade e atât de neconformisi cu el 
însuși. Exclude aventura şi totuși toată 
upera sa e o mare și minunată aventură. 

Cât aşi vrea să pot pleca acum, in clipa 
aceasta chiar, în India. Autorul poves- 
tea aespre drumul lipitorilor în Jungiă. 
Cred c'ar îi fost totuşi o moarte c.udaiă, 
aceea — de-a fi devorat de miiioane de 
lipitori, al căror mers se aude ca un uriaş 
foșnet, ca un cutremur surd — din depăr- 
tări, i 

x 

13 Decembrie. Aseară trebue să fi nins, 
fiindcă dimineață în zori, pe acoperișuri 
era zăpadă. In ultimele zile a plouat şi a 
fost ceaţă de toamnă. Peste două săptă- 
mâni însă va fi Crăciunul. 

In lipsă de altceva, un critic literar re- 
leva scrupulozitatea cu care Maiorescu în 
„Însemnările zilnice“ nota minuţios orice 
schimbare de temperatură, mergând până 
ia gradele de termometru. 

Dacă rânduriie acestea ar supraviețui în 
vreun fel anilor, cred că urmaşii mei vor 
găsi cel puţin în e.e exacte... observaţii 
tneleorologice. 

* : 

16 Decembrie — seara. Scurgerea timpu- 
lui e materializată doar prin tuic-tacul no- 
noton şi uniform al ceasului de la mană 
(pe care-l aud când scriu acestea). in 
când în. când doar, sirâbat de-aiară sgo- 
mote de tramvae şi mașini. 

Aşa cum stau în odaia aceasta luminată 
de becul din tavan, îmi dau seama de 
scurgerea inertă a timpului. Ca sâ poţi fo- 
losi neantul acesta ce se chiamă timp, tre- 
bue mereu să te smulgi, să spargi o inerție. 
Nu ne dăm seama insa de fenumenu, aces.a 
pe care-i practicăm <a pe un instunci (de 
pildă aşa cum respirăm). Dar uite: in cli- 
pa aceasta, mă gandesc c'ași putea ramâne 
inert în fotoliu acesta deia birou, integrat 
tu totul în moartea lentă a timpului, ago- 
aizând doar prin tic-tacul uniturm Și ino- 
poton al ceasului. Mă gândesc c'ași puteu 
rămâne așa mereu. Ceasurile sar scurge 
mereu, de la sine ; afară sar împlini aziui 
minor al ziiei şi al nopţii și cei major a. 
anotimpurilor, s'ar naşte oameni şi-ar mu- 
ri, ar seca ape, munţi s'ar preface "n pul- 
bere și din aaâncuri ar răsări noi munţi, 
Până când? 

Nu ştiu. Nu există decât o unitate de 
măsură arbitrară : infinitul — şi moartea 
ar fi doar o trecere lină 'n timp. 

Inţeleg cât e de bine că nu percepem 
sforțarea — în fond dureroasă — a aco- 
modării în timp. 

18 Decembrie. — Ştiu că ceeace spun e 
foarte banal: aici în orașul acesta mare. 
se poate vedea în mic lupta groaznică 
umană, pentru existenţă. Pentru un blid 
ae mâncare, un culcuş şi alte lucruri mi- 
nore — homo hOomini lupus... 

Peste tot oamenii aleargă, se sbat. dau 
coate, caută s'o ia unul înaintea altuia, nu 
mai ţin seamă de nimic, nu se sfiesc să se 
arate 'n toată goliciunea sufletească. 

Toate acestea se văd pe străzi, în maga- 
zine, in tramuvae, în sălile de spectacol. 
Realitatea aceasta crudă te isbeşie ia în- 
ceput, cât nu eşti deprins cu ea. Pe urmă 
o accapți, i te integrezi în cele ain urmă şi 
cauţi să ajungi tu cel dintâi, dai coate, te 
impingi, nu mai ţii seamă de nici o conve- 
nienţă şi sfârșeşti prin a călca — imposi- 
bil — peste tine însuţi. Repet: ceeace 


“spun eu, ştiu că e foarte banal. Dar şi pu- 


țin melancolic, 

Printr'o obscură asociaţie de idei, mi-a- 
mintesc de paginele pe care le scria Key- 
serling în „Spectrums Europas“, aespre 
București. Vedea România și Capivala, 
prin: prizma bizantinismului, formulă ce 
făcea legătura cu trecutul şi exprima vii- 
torul, Există din. nefericire mult bizanti- 
nism încă, în Bucureşti, dar după cum Ire- 
leva Paul Morand (în cartea tot despre 
Bucureşti) aceasta e doar o crustă exirem 
de superficială faţă de ţara şi poporul în 
sine. Bizantinismul e un trecut destul de 
palid pentru noi şi un viitor ce nu e de 
aorit, tiindcă noi nu trebue să ne integrăm 
în nici un fel destinului balcanic — ori- 
câtă strălucire ar fi avut în trecut, şi ori- | 
cât de atrăgător ar fi pentru viitor. Ii pre- 
ter Bucureștiului aureola superficiala de 
„Mic Paris“ şi „oraş al contrasteior“, Fi- 
indcă la bază stă adevărata sevă a romd- 
nismului. 

21 Decembrie. Eri din tramvai, am văzut 
un om care mâna un porc spre ubor. Ani- 
malul era obez, blând şi când mergea, fiu- 
tura comic din urechi. Mi-am amintit Că 
eri era sfântul ceia meschin al porcilor, 
sărbătoare umilă care prevesteşte Craciu- 
nul apropiat. 

Pentru prima oară voi fi de. Crăciun 
aici, în Bucureşti. 

Mă gândesc numai la colindători şi ură- 
tori, care trebue să urce trei etaje şi să 
sune la ușa mea ca să'ntrebe de-i primesc. 
Inainte-mi veneau la fereastră. in odaie. 
focul pâlpâia festiv în sobă, şi peste tot 
erau ziare și reviste de Crăciun pe care 
le citeam, știind că ninge-afară şi e ajun 
de Crăciun ori de An nou. Din când în 
cână lătra câinele din lanţ și auzeam paşi 
scârțâind pe zăpadă. 

Pe urmă isbucnea caldă, copilăreazcă —. 
colinda. La prânzul de Crăciun poposea 
Steaua la geam, de Anul nou, Sorcova şi 
Vicleimul. Toate le-am trăit până acum an 
cu an, umblând eu însumi cât am fost co- 
pil, sau primindu-i. 

Nu știu dac'o să pot simţi Crăciunul cu 
adevărat, fără toate acestea. Imi plac vi- 
trinele bogat împodobite, aspir cu  nesaț 
aerul rece prevestitor de ninsori şi geruri, 
mă bucur de parada zecilor de brazi verzi 
— dar fără colinde, stea şi plugușor... 

Recitesc însemnările acestea. Le-am seri 
pe un culoar de tren, în tramvae, pe o ban- 
căn Cișmigiu, în odaia călduroasă de 
iarnă, ori pe o balustradă 'n marea ro- 
tondă a Palatului de Justiţie. 


DINU STEGĂRESCU 





| 





ete - UNIVERSUL LITERAR 





nuvelă — 


Intr'o dimineață apăru un tip nou în biroul E. Se 
spunea că e stenograt. Conu Georgică, șelul, avea 
o adevărată manie de a strânge to: felul de oameni 
în jurul său. Acum numai acest stenogral mai lip- 
sea. Era privit cu neincredere, dar el reuși repede 
să se facă remarcat. 

Era înalt, subțire, cu ochii albaștri şi părul că- 
vunt. Nu avea decât treizeci şi patru de ani. Viclenia 
țâșnea însă din lucirea ochilor, din încrețiturile fe- 
ței şi chiar din orânduirea dinţilor săi de șoarece 
prin care străbătea sâsâitul unui râs pițigăiat. 

— lată încă un învârtit! zise unul dintre colegi 
când noul venit fu prezentat șetului. Unde dracu 
l-a pescuit și pe ăsta, Bizu? 

Mierloiu, căci dșa se numea, fu adus de colegul 
Bizu, pe. care știuse să-l încânte cu calitățile sale 
de stenogral. Bizu făcu propunerea șeiului și ace- 
sta, deţinâna o mare autoritate în întreaga instituție, 
isbuti să-l mute la Biroui E. Ideea de a avea un sie- 
nograt cu care să se poată lăuda față de ceilalți 
seii ce nu aveau o astfel de jucărie, îi surâdea. Era 
tocmai ceeace îi lipsea pentru complectarea gale- 
riei sale bizare. Toiuyi, nu se poaie spune că un sta- 
nograt nu i-ar îi fost de folos. Conu Georgică era 
cmul cel mai activ din instituție. Lucra neîntrerupi 
până noaptea târziu. Puterea lui de muncă era ne- 
măsurată. Avea o inteligență fină şi ascuţită și o 
mare capacitate de organizare. Energic, autoritar, 
el conducea birourile cu un simplu gest, întocmai 
ca un şei de orchestră care cu bagheta lui magică 
scoate armonii superioare. 

Din momentul instalării sale, Mierloiu începu să-și 
dea în vileag însușirile. Avea mult tupeu. Oricâte 
observaţii i se făceau, el le primea cu caim și indi- 
ferență și avea aerul că el e cel care le face. Nu 
reușeai să-l impresionezi prin nimic. Fiind omul șe- 
iului, abuza de această calitate a lui și nu primea 
dela nimeni de lucru. Dacă cineva insista, el răs- 
pundea imperturbabil: 

— Pardon, eu îmi am atribuția mea precisă: sunt 
stenograt. Daţi-mi să stenogratiez, dacă vreţi să fac 
ceva. $etul a spus că sunt la dispoziția lui exclusivă. 

Toată activitatea lui se reducea la o jumătate de 
oră de mâzgălire de hierogiiie pe un carneţei, care 
cuprindea întrun spațiu minim corespondența pe o 
zi dictată de şei. 

Resiui timpului îl pierdea plimbându-se dela un 
birou ia altul, ținându-se de glume și împiedecând 
pe alţii să lucreze; de multe ori stătea ceasuri în- 
tegi tără sa iacă nimic, iscălindu-și doar numele 
Ge suie de ori pe orice hârtie apucată la întâmpla- 
re, fie chiar pe un act oficial. Nu se pliciisea nici- 
ocâaiă, Inactivitatea îi pria și îl vedeai cum se în- 
grașe zi de zi. Era inieligent, însă toată inteligența 
lui şi-o întrebuința pentru a face planuri imaginare 
cum să vâneze ușor o partidă bogată sau cum 
să cucerească o nouă femee. Căci Mierloiu schimba 
femeile iără niciun scrupul și le părăsea cu tot atâta 
ușurință. 

Deobiceiu dimineaţa, înainte de a începe lucrul, 
pbăeţii se așezau la taltas. Majoritatea dintre ei fiind 
tineri şi necasăioriți, subiectul de predilecție erau 
femeile. In iiecare zi, își istoriseau aventurile avute 
în seara precedentă, cu mare lux de amănunte, A- 
ceste conversații erau câteodată întrerupie de ivi- 
sea inopinatlă a Conului Georgică, care făcea in- 
specție. Lumea se împrăștia, atunci, alergând fie- 





care la locul său, pretăcându-se că lucrează. Vizi- 
te.e Conului Geoigică nu durau decât toarte puţin. 
Lâuea o raită prin birou, își plimba privirea ageră 
prin 10aie COsţun:e și daca descoperea vreun fir de 
piat, iăcea onservaţie. Deşi această curăţenie era 
tăcută de camerișii, observația o primeau toidea- 
una iuncţionarii. Când îl vedeau apărând, mic și 
vioiu, iără veston (Conu Georgică umbla în cămașe 
atât iama cât şi vara) lumea din birou arunca o 
privire la parchet. Dacă era lusiruit, respira uşura- 
1ă, iar dacă se vedeau urme de murdărie, atunci 
iiecare se străduia în ultimul moment să le facă să 
dispară. 

Lie câte ori venea Conu Georgică, îi găsea adu- 
naji ca de obiceiu la masa lui Bizu, care nu mai tă- 
c«a din gură. El era cel care ținea de vorbă pe ioa- 
tă lumea. Avea mâncanme de iimbă continuă. Se 
vorbea prea mult în biroul E, ceeace a determinat 
pe unii răutăcioși din birourile vecine să schimbe 
tabla atârnată de perete pe care era inscripția: Nu 
ne ţineji de vorbă, avem de iucrul cu una nouă, a- 
vând urmălorul text: Nu ne daţi de lucru, avem de 
vorbiti Bircul acesta era biroul tuturor trăsndilor. 
In fiecare zi era inventată o poznă nouă căreia îi 
cădeam toți vicuimă. Numai Miertoiu era atât de și- 
ret, încât scăpa întotdeauna. 

Mierloiu venise astăzi plin de râvnă la birou, îerta 
decis să muncească. Această hotărire care au era 
un fenomen obișnuit la el, era anunţată tuturor în 
gura mare. Întinse o sumedenie de registre pe masă 
'şi cu aer ioarte aterat, făcând mai mul.ă gălăgie de- 
cât ispravă, se răsti la fiecare: 

— Lăsaţi-mă să lucrez, domnilor! 

Colegii făceau haz. Pregătirile preliminare erau 
atât de multe, încât puteai îi sigur că nu iese nimic 
din toată strădania lui. Neputându-se concentra 
mult timp, se adresă prietenului său Teodor: 

„ — Aseară am întâlnit o fetiță foarte nostimă, pli- 
nă şi grăsuţă,: da E. 
Mierloiu "era: amator. de. femei grase și uceastă 


predilecție a lui era cunoscută de toţi. Când colegii . 
“îl “învitau ta -câte o agapă la ei acasă,.iși dădeau... . 





de IONEL NEAMTZU 


toată silința să aducă şi o femeie grasă peniru ca. 


să-i satisiacă gustul. El era încântat și deși se gă- 
seau printre invitate o mulțime de fe.e drdgule, el 
nu avea ochi decât pentru grasă, cântărind cu sa- 
tisiacţie cantitatea de carne ce avea in faţa sa. Era 
materialist; iubea materia. sub orice aspect sar fi 
prezentat și mai ales sub tormă de carne omenească. 
Natura! că echivalentul monetar nu-l disprețuia de- 
loc și atunci cârd își punea problema unei even- 
tuale căsătorii, el și-o îniățișa prin aporiul mate- 
ial cât mai mare al viitoarei soţii. Singur profitul 
real îl putea stimula la o aciivitate. Daca avea via- 
un obiect cumpărat, el îl licita și îl vindea printre 
colegi cu supra-preț. Își vânduse ceasul, craioa- 
nele, briceagui, cu toate că nu ducea niciodată lip- 
să de paraie, având o leată destul de bună. Dacă 
putea trage pe cineva'pe sioară, era fericit. Pentru 
el, şmecuvria eu Usiuu omu: intengeat și nicide- 
cum o abaiere dela preceptele moraie. 

Teodor își înălță capul și privirea lui, de obiceiu 
absentă, se însuilețţi. De câie ori i se vorbea de fe- 
mei se înviora. Aventurile pe care le povestea 
Mierloiu, el le retrăia în imaginaţie. Nu vedea în ele 
decât partea de neprevăzut și nicidecum reali:atea 
prozaică. Faptul că prietenul său avea gust pentru 
lemei grase, îl cam decepționa. Totuși în mintea lui 
el reușia să le subțieze într'atât, încât deveneau e- 
xoine de roman. i 

— Şi ce ai făcut? întrebă el curios. 

— M'am luat după ea și câna am fost aproape, 
i-am vorbit. Ea întorcea mereu capul, grăbea pasul 
şi mă măsura cu severitate. Dar știi că eu nu mă 
dau bătut niciodată. l-am spus că sunt animat de 
cele mai sincere sentimente, că în definitiv nu e aici 
un rău să-i vorbeşti unei femei pe stradă. 

— La toate femeile le debitezi acesie fraze? 

— De ce nu? Scopul scuză mijloacele. N'am să-mi 
pun creierul la bătaie să inventez mereu ceva nou. 
După multă discuţie, am ajuns la rezultat. Ea a zâm- 


bit. Acesta este semnul capitulării femeii. Astă seară 


am întâlnire cu ea în fata Liceului „Lazăr“. Vino si 
tu să o vezi, dar te prefaci că nu mă cunoșii. 

Mierloiu, pierzând deodată interesul pentru su- 
bieci și nefiind în stare să-și concentreze prea mul! 
spiritul asupra unui subiect, se apucă să mâzgălea- 
scă din nou hârtia fără rost, iar din când în când 
scotea din gâilej pe voce nazală și pițigăiată sune- 
tele unui inceput de cântec ce constituiau melodia 
Niciodată. Acest „niciodată“ îl pronunța de mai 
multe ori, intermitent, fără să reușească să conti- 
nue. Era ca un refren de flașnetă, care se repelă cu 
regularitate mecanică. | 

Cineva anunță vizita conului Georgică. Funcţio- 
narii nu avură timpul să se împrăștie la locul lor, 
căci statura lui mică se ivi în ușe, iar figura lui ro- 
tundă și autoriiară, se încreţi: 

— luară vă găsesc grămadă? Cine nu are de 
lucru, să plece, căci aici nu e pepinieră de ambus- 
caţi. Să nu vă mai prind că ardeți gazul de geaba! 


Mânia îi trecea repede și după primele explozii .. . 


cobora tonul. Se plimbă prin biroul spaţios, cerce- 
tând curăţenia, apoi se opri în fața mesei lui Mier- 
loiu, care cu multă prezenţă de spirit înlocuise hâr- 
tia m&zgălilă cu o adresă oficială și făcea pe omul 
ocupat. 

— Ce lucrezi acolo? 

— Un răspuns la o adresă. 

Conu Georgică nu binevoi să cerceteze adevărul 
celor spuse. .Intrebă pe ton ironic, adresându-se cu 
D-voastră: 

— Aţi spus că vă luaţi doctoratul, deaceea v'am 
dat 10 zile concediu. Aţi terminat? 

— Da, pe jumătate... i 

Mierloiu nu era nici înscris la doctorat, nici nu a- 
vea chei de studiu. Se servise însă de acest pretezt 
pentru a smulge șefului cele 10 zile, căci celelalte 
pretexte: botezul, căsătoria și moartea în familie 
se perimaseră. 

— Cum pe jumătate? N'am văzut încă jumătăţi de 
doctori. Cealaltă jumătate mă va costa desigur alte 
10 zile, ca să umbli iar pe drumuri. 

Conu Georgică se îndreptă spre ușe cu pas elastic 


şi legănat. Când dispăru, iuncționarii se năpustiră 


la Mierloiu, apostrotându.-l: 

— Bine, domnule doctor, să nu ne spui nimic că 
ești promovat, fie chiar pe jumătate. Eşti bun de 
cinste astăzi. Trăiască doctorul Mierloiu. 

— Ura, țipară colegii. 

Unul dintre ei se ridică pe scaun și cu aer tune- 
bru, ținu următoarea cuvântare: 

— Fraţilor, adânc îndureraţi și cu inima întris- 
tată, constatăm că unul dintre cei mai buni fii ai 
neamului, camarad nepreţuit, tată de iamilie în spe, 
amator de femei grase, ne-a părăsit. S'a tăcut doc- 
tor. Cei ce intră în această tagmă, părăsi-vor toate 
kunutile pământeşti, spune înțelepciunea antică. 
Miertoiu le va părăsi și el sau le va transmite prie- 
tenului său Teodor. 

— la lăsaţi-mă în pace, domnilor, protesiă Mier- 
loiu încercând să facă pe supăratul, dar nu Teușşi 
decât să provoace și mai multă ilaritate. 

Mierloiu avea mare respect pentru titluri, ceeace 
îl și făcuse să invoace pretextul că se prezintă la 





Când soarele era în toi, își infoia a- 
ripioarele şi cu ciocul în sus, parcă ar 
fi implorat ceva, scotea fel de fel de 
note, după înzestrarea glasuiui dăruită 
de Dumnezeu graurului. 

Treceam pe aproape de el, dar nici 
că-i păsa. Sta acolo sus, pe stinghia 


examenul de doctorat. Visul lui fusese, după luarea 
iicenţei, să-și dea doctoratul; nu era însă capabil 
de eiort. Persoanele cari deţineau acest titlu, îi im- 
puneau însă respect. Posesoarea unui astfel de iitlu 
care nu făcea parte deloc din genul de femei pe 
care el le prefera și despre care nu voia să creadă 
că e doctoriță, crescu foarte mult în ochii săi când 
îi prezentă o diplomă de doctorat în latinește. A 
Goua zi el îi trimise un bilet prin care o invită la tea- 
tru, prinzând deodată mult interes pentru femeia pe 
care îndinte abia o băgase în seamă. 


Toată ziua se făcu haz pe socoteala doctorului. 


Acesta, după primele protestări, nu se mai sinchisi 
deloc de ei, ci își reluă ocupația obișnuită de a nu 
face nimic. Când veni ora de plecare, el se ridică au- 
tomat cel dintâiu. Intotdeauna era cel dintâiu care 
plecau şi cel din urmă care venea, 


— Eşti gata, Teodor? întrebă el cu vioiciune. Mer- 
gem să luăm untdelemnul. 

— Ce untdelemn? 

— Acela pe care mi l-a promis servitoarea la care 
am fost ieri. 

Era criză de untdelemn pe piaţă. Mierloiu, având 
teabă la o mare firmă industrială, descoperi o ser- 
vitoare grăsuță, căreia. conform obiceiului, îi zâmki. 
El nu făcea nicio diferență de clasă socială la je- 
mei. Servitoarea răspunse: la zâmbet și el începu 
imediat manevra. Fiindcă -din ori ce lucru știa 
să se aleagă cu un profit, se alese și acum cu zace 
sticle de unidelemn pe care servitoarea se obligase 
să le obţină dela stăpânul ei, fără cartelă. Din a- 


ceste sticle Mierloiu făgădui şi lui Teodor două. A- 
cesia însă nu fu deloc incăntat când auzi că trebuia 
să tacă curte unei servitoare pentru ele. 
— Nu prea am gust sa merg, răspunse acesta. 
— Mergem cu mașina. Luăm pe tată, o plimbăm 
niţel și la urmă îi dăm un rendez-vous la care nu 


ne ducem. imporiant este că scoatem untdelemnul. 
i + 


in fața Liceului Lazăr găseşti la o anumită oră 
foarte multă lume, care așteaptă. Obiecuul aștep- 
tării nu este numai tramvaiul, ci și persoana căreia 
s'a dat întâlnire, tiindcă aici e locul unde se dau 
de obiceiu întâlnirile. 

În acest ioc Mierloiu opera totdeauna cu succes, 
Atunci când nu avea vreo combinaţie și căuta o 
temeie, se posta la Liceul Lazăr și fixa pe femeez 
care se uilia mereu la ceas, ardiând semne de 
nerăbdare. In momentul când orice speranță de so- 
sire a celui așteptat era pierdută, el apărea în iaţa 
victimei ca un salvator al situației. li vorbea cu o 





Spilal de Carnpanie 


Trei zile... trei zile.. a căzut zăpadă... 
Fiorii cărunţi smulg nelinişti din viaţă. 
Şoapta care 'ncepe alt țărm să străvadă 
Iniiripă'n gânduri do.iu 'n dimineaţă. 


Candela din inimi arde obosită, — 

Trist opaiţ, seara, în burdeiu de vise 

Fruntea 'nourată.,. pe mâna'nf or.tă 

Piâng bobi de măceşe, răni din nou deschise. 


Pașii tot mai rar trec, Sora nu-i aproape 
Să-i auzi trîntura rugii care creşte. 
Toaca agon.ei toarnă brânz pe pioape, 
Gura-tutănică vorba-și ofilește. 


Prundul de nădejde, înecat de trudă, 
Fără chip şi doruri, alt mejeag s'apuce... 
Brazii-şi p.âng podoaba lor de ceaţă udă. 
Cade amintirea, stî.p gîrbov de cruce. 


In trecut se'ntinde stingheră icoană; 

Un asalt, Un glonte. Jerat.c. Apusul! 
Freamătă'n nări moartea năpraznică goană 
Smulgând viaga crudă, frîngând vieţii fusul. 


larna din ferestre se topesște 'nceată... 
In negru d sufiet, tazo.e nu scurmă, 
Pindind altă pradă. Un rănit de vată 
De trei zile-adastă ziua cea din urmă. 


MIHU PRAVĂȚ 


=MAȚA= 





O E O 











30 Aprilie 1944 —== 


voce caldă, în care părea că mijeşte o emoție re- 
ținută: 

— Așteptaţi de mult, duduie? Ce rău când omul 
nu se ține de cuvânt! Eu am fost totdeauna parolis?, 
dar poitim, aștept și eu acum degeaba. 

Femeea tăcea, dar zidurile rezistenței sale inte- 
vioare începeau să se prăbușească. Mierloiu conti- 


„.nua pe acelaș ton. E] știa că cetatea trebue să ca- 


dă. La urmă venea cu argumentul deciziv: 

— Dudue, de ce să nu unim cele două singură- 
tăți ale noastre? Nu sunteți amatoare de un cinema- 
tegrai, sau teatru? 


Femeea prinsă de acest ultim argument, ceda. 
Mai târziu avea tot timpul să se căiască pentru a- 
ceastă ușurință, căci Mierloiu la al doilea sau al 
treilea rendez-vous nu se mai ducea. 

Mierloiu venise cu un siert de oră înainte. de 
intâlnire lq Liceul Lazăr. Se înserase; totuşi era 
încă destulă lumină ca să poată fi recunoscute si- 
luetele de pe trotuar. Se așeză la locul cel mai po- 
tivit și aruncă priviri de recunoaștere în toate di- 
recțiile. Descoperi repede întrun colț o siluetă îe- 
minină nerăbdătoare, pe care puse imediat ochii. 
I:aliă, elegantă, ea părea a face parte dintr'o clasă 
puțin accesibilă cuceririlor ușoare. Greutatea ob- 
stacolului stimulă pe Mierloiu; deși lipsea unul din. 
te elementele care iăcea pe o femee atractivă în 
cchii săi, deoarece femeea din fața lui era subțire 
şi slabă, aerul de distincție ce îl degaja, îl cuceri. 
incepu imediat manevra și când apăru Teodor îl în- 
tâmpină aferat: 


— Imi pare bine că qi 
venit. Vrei să-mi faci un 
serviciu? mo git Le ai 

—. Ce serviciu? 
— Să te prezinţi tu în 
locul meu la tipesa căreia 
i-am dat întâlnire și să-i spui că nu pot veni. Du-!e 
cu ea la Gambrinus și dacă pot, vin și eu mai târziu. 
— Dar ce s'a întâmplat? întrebă Teodor mirat... 
— Am ceva mai bun în perspectivă, zise el ară- 


tâna discret femeea ce se uita într'una la coasornii- 
cul ei de mână. AA 


— Bine, s'a făcut, zise Teodor. Dar cum recunosc 
eu persoana pe lângă care trebue să te reprezint? 
d Foarte bine. E mică de statură, brunetă și gră- 
suță. | 


Mierloiu se duse foarte liniștit să înceapă ofen- 
siva. 

Teodor, rămas singur, căută să distingă printre tre- 
cători o siluetă mai voluminoasă. Nu-i convenea 
deloc că e obligat să facă cinoștință cu o femăâe 
care nu era slabă. O femee grasă strică tot farme- 
cul. Se resemnă totuși și fu mulțumit când reuși să 
identifice persoana pe care o aștepta. Se apropie 
de ea și-i vorbi. Ea îl ascultă surprinsă, neințelegână 
ce voia, dar după ce o lămuri cum stau lucrurile, ea 
primi propunerea de-a-l aștepta pe Mierloiu la 
„Gambrinus“. Teodor o urmă mut, fără să poată 
lega o conversaţie antrenantă. Se așezară la o ma- 
să foarte stânjeniţi, și Teodor comandă două halbe. 
Deodată văzu pe Mierloiu venind triumiător şi sa- 
tisiăcut, însoțit de femeea pe care o acostase. Fi- 
indu-i frică ca Teodor să nu pună mâna pe grăsu- 
nă, spre care îl duceau toate pornizile, el alergă la 
Gambrinus, decis să predea iemeea slabă lui Teo- 
dor, el optând pentru cea grasă. Se opri în fața me- 
sei și spuse iără nici o turburare: 

— Scuzaţi, dudue, că v'am i&cut să așteptați, dar 
um fost reținut la birou. Prietenul meu cred că vu 
spus acest lucru. Vă prezint pe Verișoara mea, pe 
care am întâlnit-o aici la intrare. 

Femeia cu care venise, îl fulgeră cu privirea, dar 
el nu se sinchisi deloc. 

— Cred că n'are să-ți facă imputări bărbatul, 
dragă verișoară, dacă vei lua cu noi o halbă, con- 
tinua el pe ton liniștit, i 

— Să-ţi fie rușine, ești o secătură, răspunse a- 
ceasta indignată, apoi părăsi res'aurantul. 


Mierloiu, foarte liniștit, cu oarecare cinism, spuse 
lui Teodor: 


— Du-te repede după ea. O femee nemulțumită 
cade ușor. Protită de ocazie. 

Teodor, căruia i se făcu milă de tlemeea sacrili- 
cată, îi urmă sfatul. După plecarea lui, Mierloiu își 
plivi grăsuna, sorbi o înghiţitură de bere și ezcla- 
mă cu satisiacţie: 

— Aţi văzut, domnişoară, că totul s'a aranjat? 
Dar mi se pare că deși mi-aţi spus cum vă cheamă 


în rândul trecut, eu nu m'am prezentat încă. Imi daţi 
voie, sunt doctorul Mierloiu. 


a 


marea încredere ce aveau în casa Și în 
livada mea de caişi. 

Zilele de acum se scurgeau în tihnă 
ca şi mai înainie, pentru oaspe,ii am- 
torei, eu rămânând doar cu un vag re- 
gret că frumosul Moment muzical al 
unei privighetori dintr'o  disdedimi- 


unei bolte de vie şi numai când găsea 
de cuviinţă, își lua sborul. Credoam că 
aşa e pasărea aceasta ; se aşează unde 
vrea şi sboară când îi place. 

In aceeași zi, spre seară, a venit ia- 
răşi în același loc, cu o pereche. Au 
cântat împreună, au alergat în aer 
după musculițe şi tot împreună s'au 
făcut nevăzute. 

"Priveam așa într'o doară prin gea- 
mul ferestrei și mă bucram de priete- 
nia lor cu casa şi cu grădina. Afară de 
mulțimea de vrăbii, care poposeau gu- 
reşe, pe gardul viu, mai auzeam une- 
ori şi glasul de metal al unui grangur, 
prin fundul caişilor. Speram ca în cu- 
rând să fiu desfătat şi de trilurile vre- 
unei privighetori. 

Deși era vară și destul de fnumos în 
livadă, totuși alte cântătoare nu s'au 
mai abătut pe aici. 

Am rămas, dar, cu'cei doi grauri 
„prieten și cu sperioasele vrăbii,.. - 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” S. A. BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 23 


Flueratul lor des şi du-te-vino me- 
reu, mi-au dat de bănuit, că la mijloc 
era și altceva de câi îndrăgirea boitei 
de viţă. Mai ales că, uneori, îi vedem 
cu câte un gândac în cioc sau putu- 
şoare de fulgi. 

. „Unde le-o îi cuibul cu puii“, mă în- 
trebam iscodind cu privirea prin desi- 
şu! frunzelor. | 

Oaată, când oaspeţii inaripaţi se 
aflau în plimbare, m'am apropiat de 
bolta cu pricina. Am privit în sus, am 
privit în jos, dar nam zărit nimic. 
Auzeam, iotuşi, ușoare chemări: piu, 
piu, Piu... E LR 

iar mam învârtit, iar mam răsucit 
pe loc, dar pace! Cuibul, nicăieri!... 

Atunci mi-am ascuţit auzul, încer- 
când această metodă; am făcut un 
pas înainte, apoi altul la dreapta, dar 


. ţipetele se auzeau „din ce în ce mai în- 


cet. Am schimbat, direcţia, . Cu. „sigu- 


ranţă că puișorii se aflau mai spre 
stânga. 

Acum îi auzeam bine, însă nu ştiam 
de unde să-i iau. Aveam în faţă unul 
din stâlpii bolţii, pe care sta spânzu- 
rată întrun piron o amforă romană, 
cu formă prelungă, în gâtlejul căreia 
de-abia intra mâna. Aici, în Dobrogea, 
se găsesc multe cioburi de oaie şi am- 
ore ştirbe ! 

Mi-am lipit urechea de vas. Aici 
sunt puișorii ! Evrika ! 

Apoi m'am depărtat în vâriul pi- 
cioarelor şi m'am refugiat stând la 
pândă, la geamul ferestrei. Perechea 
de grauri pe dată a sosit, cu mâncare 
în cioc, fluerând şi dispărând o clipă, 
fiecare pe rând. După aceea, iar şi-a 
luat sbortl. 

Eram mulţumit că în acea zi, tot 
descoperisem ceva la prietenii mei, 


grăurii, care îmi făcuseră dovada de . 


Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.484.939 


neață cu boart, nu mai mi-a fost da 
să-l aud. 
A mai trecut apoi şi alt timp € 
soare, după care au sosit zile cu non 
şi uşoară ceaţă. : | 
Mă aflam în casă și afară ploua, 
când am auzit larmă în curte şi plân- 
sete sfâșietoare de mâţă. Turcul meu 
din grădină, dobrogean din Zibilu, 
croia de zor cu o coadă de sapă pe 
unde nimerea un cotoi strein, cât o 
vulpe. | A 
— Ce faci Cadir, bre, nu ţi-e milă? 
am sărit eu la el, să-i potolese mânia. 
-— La mine; nu este milă. Pisica 
asta a vrut să mănânce ala graure... 
Na, na, graure! Şi Cadâr tot i-a mai 
dat câteva, în timp ce cotoiul icnea şi 
se sbătea de ceasul morţii, pe o gră- 
madă de gunoi, e 
„_ VALERIAN PETRE 


SG. 


Ze i